Colin Forbes — Cataclismul

ATACLISMUL 


„Greutatea transportorului îl purta înainte. Zâmbetul lui 
Antonio dispăru. Văzu marginea stâncii apărând în timp ce 
încerca cu disperare să răsucească volanul. Prea târziu. 

Purtat de propria viteză de mişcare, transportorul trecu 
printr-un gard viu, iar Antonio avu o imagine a hăului la o 
sută de metri în faţa sa.” 


Colin Forbes 


CAIACLISMUL 


[Tweed and Co. 131] 


Traducere din limba engleză 
VALENTINA ENE 


ko 


mO sa 
editura rao 
2000 


1 Titlul original “The Cauldron” (1997). 


Editura RAO Bucureşti 
Grupul Editorial RAO _ 
C. R. 2-124 Bucureşti, ROMANIA 


COLIN FORBES 
The Cauldron 


© Colin Forbes 1997 
Traducere din limba engleză 
VALENTINA ENE 


© Editura RAO Bucureşti, 2000 
pentru versiunea în limba română 


Tiparul executat de ALFOLDI NYOMDA AG 
Debrecen, Ungaria 


Iulie 2001 


ISBN 973-8180-30-9 


Nota autorului 


Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei 
autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. 

Acelaşi lucru este valabil pentru locurile amplasate în 
Cornwall sau California. Şi acestea sunt zămislite de 
imaginaţia autorului. 


Pentru Suzanne 


Prolog 


Paula Grey se încordă când văzu cadavrul plutind pe 
creasta unui val imens, purtat foarte aproape de țărm, 
semănând cu un sportiv făcând pluta pe spate sub lumina 
singuratică a lunii. 

Pornise la o plimbare nocturnă de la luxosul hotel 
californian Spanish Bay în jos pe scândurile promenadei 
dintre terenurile de golf care se întindeau de o parte şi de 
cealaltă. Deprimată pentru că nu găsise nimic suspect 
despre Vincent Bernard Moloch, miliardarul posesor al 
celui mai mare conglomerat al lumii, AMBESCP - misiunea 
pentru care Tweed o trimisese de la Londra - se hotări să 
facă o plimbare pentru a-şi limpezi mintea. 

Era răcoare la acea oră din noaptea de iulie, iar furtuna 
ce se pregătea să se năpustească dinspre ocean o 
înfrigurase, în ciuda blugilor, a puloverului de lână şi a 
jachetei de vânt. Un alt val uriaş ridică corpul lângă mal. 
Paula calculă că va ajunge la coastă la Octopus Cove!. 

Privind în jur, îşi desfăcu jacheta şi apucă Browning-ul 
32 pe care-l înfipsese în brâul pantalonilor. Pe măsură ce 
se apropia în grabă de marea furioasă, urletul apei 
clocotinde devenea asurzitor. Se azvârlea peste stâncile 
colţuroase, aruncând în aer uriaşe explozii de brizanţi. 

Cadavrul era foarte aproape de stâncile pe care ea le 
cobori în grabă; hainele îi erau îmbibate de apă de 
brizanţii nemiloşi. Spaima de fierberea oceanului dispăru 
când văzu leşul aruncat într-un defileu îngust cu apă puţin 
adâncă. Întinzându-se în jos apucă o mână rece ca gheaţa 


1 Golfuleţul Caracatiţei. 


şi văzu că era cadavrul unei femei. 

Inainte ca următorul val să o poată strivi de stânci, 
ridică moarta şi o scoase din oceanul neîndurător. În 
lumina lunii văzu foarte clar faţa femeii, părul negru lipit 
de ţeastă, trupul înveşmântat într-o rochie albă adunată pe 
corp deasupra stomacului, în jurul încheieturii stângi, pe 
care o apucase pentru a o scoate afară din apă, Paula văzu 
o julitură roşie, urâtă. li privi încheietura dreaptă şi văzu o 
frânghie ruptă. Sângele, care se scursese mai înainte dintr- 
o rană mare de la cap, se coagulase. Paula auzi zgomotul 
unor motoare apropiindu-se în viteză dinspre mare. 

Ridicând privirea, văzu trei bărci pneumatice mari, puse 
în mişcare de motoare ataşate în spate, bărci ce se 
îndreptau în goană spre Octopus Cove. În fiecare 
ambarcaţiune se găseau câţiva bărbaţi, cu cagule pe cap, 
ţinând în mâini ceea ce păreau a fi puşti de asalt. În prima 
ambarcaţiune era un bărbat foarte voinic, unul dintre cei 
mai voinici pe care-i întâlnise în viaţă. Ridicându-se în 
picioare, în ciuda sălbaticelor valuri, se ţinu cu o mână de 
barcă şi cu cealaltă îşi îndepărtă cagula. O privea fix, era 
un bărbat brunet, cu părul des şi cu un nas roman. Paula 
se ghemui la pământ, mută cadavrul greu mai aproape de 
marginea unei stânci şi apoi fugi, încă îndoită de spate. 

Incepu să urce pe promenadă, o serie de scânduri 
groase, paralele, apoi coti spre terenul de golf. Un al 
şaselea simţ o avertiză că trebuie să-şi găsească o 
ascunzătoare. Pantofii sport, îmbibaţi de apă, se scâlciară 
când alergă prin iarba tunsă a terenurilor de golf. „Pentru 
Dumnezeu, unde să te ascunzi? Rămâi calmă.” 

Era departe de promenadă atunci când dădu, pur şi 
simplu, peste o ascunzătoare - un mare obstacol de nisip. 
Aruncându-se după el, smulse Browning-ul automat pe 
care-l vârâse înapoi în blugi când trăsese cadavrul femeii. 
Cu precauţie, se ridică uşor peste marginea obstacolului, 
privind pe deasupra lui spre Octopus Cove. 

Norii începuseră să acopere luna, dar Paula văzu la 


aproape jumătate de kilometru în larg silueta unui uriaş 
iaht luxos. Staţiona, balansându-se din cauza furtunii ce 
începea, iar ea estimă că trebuia să aibă aproape o sută de 
metri lungime. Deasupra cabinei principale de control erau 
o staţie radar şi o antenă de satelit Comsat, aşa că putea 
comunica prin satelit. Nici o lumină. Nici măcar una la 
tribord. Foarte ciudat. 

Indivizii cu cagule de pe bărcile pneumatice se străduiau 
să iasă la mal, la Octopus Cove, în costumele ude. Câţiva 
se aplecară în locul unde era cadavrul, îl ridicară, cărându- 
l prin apa agitată a oceanului spre o barcă pneumatică. 
Uriaşul cu păr negru privea atent la terenurile de golf şi 
făcu un gest cu mâna stângă. Şase oameni, apucându-şi 
puştile automate, înaintară spre terenuri, împrăştiindu-se. 
O căutau pe ea. 


Întinsă pe fundul ascunzătorii în hainele ude, auzi 
zgomotul paşilor tropăiţi ai oamenilor ce scotoceau 
aproape de ea. Îşi aţinti privirea spre mărginea în care 
aceştia ar fi trebuit să apară, strângând Browning-ul cu 
ambele mâini. Din când în când le auzea vocile, unele cu 
accent englezesc, altele cu accent american. 

— Trebuie să fie pe undeva pe aici. 

— Amice, sigur e pe aici. N-a avut timp să ajungă la 
hotel. Am fi văzut-o... 

Mai târziu, alţi doi se apropiară mult mai mult de 
obstacol. 

— Joel ne va scuipa în faţă, dacă n-o prindem. 

— Fără nume, gură spartă. Caută în continuare... 

După limbile fosforescente ale ceasului, Paula ştia că 
zăcuse în ascunzătoare un ceas întreg, atunci când auzi 
zgomotul îndepărtat al unor motoare puse în funcţiune. Cu 
arma în mâna dreaptă se furişă peste margine şi aruncă o 
privire afară. Cele trei ambarcaţiuni părăseau Octopus 
Cove, îndepărtându-se spre nava-mamă, lunga siluetă ce se 
legăna de pe o parte pe alta. Apoi, luna se acoperi de nori 


negri, şi-i pierdu din vedere. 

Scruta terenurile pentru a se asigura că este singură, 
ştiind că putea fi o capcană. Ar fi putut lăsa un om să o 
urmărească. Abia când fu sigură că nu e nimeni în 
preajmă, Paula înaintă greoi, pe promenadă, spre Hotelul 
Spanish Bay, care domina terenurile şi Pacificul din spatele 
lor. Mulţumind Cerului că se strecurase fără a fi văzută din 
apartamentul său magnific de la parter, se furişă înapoi pe 
fereastra cu geamuri groase, păşi înăuntru, o închise şi o 
încuie. Se forţă să tragă perdelele, se duse la uşa 
minunatei săli de baie, o închise şi aprinse lumina. 

Punând Browning-ul pe marginea băii jacuzzi, Paula se 
dezbrăcă, intră în cabina duşului şi, tremurând, dădu 
drumul apei fierbinţi. Geamul era aburit când părăsi duşul, 
ignoră hainele ude de pe podea, se înfăşură în prosop, 
trecu pragul altei uşi de lângă chiuveta strălucitoare, într-o 
cameră mare cu pat dublu. Îşi puse pijamaua, se aşeză pe 
marginea patului şi bău cafea fierbinte dintr-un termos pe 
care-l reumplea mereu la localul lui Roy, restaurantul 
hotelului. 

Fiind sigură că va reuşi, formă numărul de telefon al lui 
Tweed, la Park Crescent, Londra, sediul Serviciului Secret 
de Informaţii. Verificase ceasul, 3 a.m., California era cu 
opt ore în urma Marii Britanii, deci ora Londrei era 11 a.m. 

— Monica, aici e Paula. Trebuie să-i vorbesc de urgenţă. 

— Aşteaptă, e aici... 

— Îmi pare bine că te aud, Paula, interveni prompt vocea 
bine cunoscută. Ai să-mi raportezi ceva? 

— Nu. Compania este într-o formă excelentă. Nu am... 
nimic... să-ţi spun. 

— Atunci, ai face bine să iei primul avion spre casă. 
Aştept cu nerăbdare să te văd. 

— Deocamdată, la revedere.... 

Paula lăsă receptorul jos şi se simţi deodată uşurată. 
Fuseseră două mesaje codate în felul în care îşi formulase 
apelul. Folosind cuvântul „excelent” îi spusese lui Tweed 


că ceva nu era în regulă. Plus pauza dinaintea lui „nimic”. 

Se rostogoli pe pat, simțindu-se atât de departe de casă. 
Monterey, oraşul plăcut de lângă Spanish Bay, împreună 
cu Carmel, atât de apropiat, erau unele dintre cele mai 
liniştite părţi ale Statelor Unite pe care le vizitase 
vreodată. Cel puţin la suprafaţă, şi până la încercarea grea 
la care fusese supusă cu puţin timp în urmă. 

Cu capul îngropat în pernă, avea imaginea misteriosului 
iaht pe care îl văzuse în larg. Poate că dimineaţa va putea 
să scoată numele vasului prin linguşeli de la şeful de port 
din Monterey. Epuizată, se cufundă într-un somn adânc. 


Era o minunată după-amiază însorită. Temperatura era 
de 70° F!, când Paula părăsi taxiul care o adusese până 
aproape de Portul Monterey. Locul mare de ancorare, 
protejat de cheiuri de îngrădire, era plin de ambarcaţiuni. 
Un vas de pescuit era ancorat aproape de şalupele Gărzii 
de Coastă de la capătul sudic al marelui port. Mai multe 
vase scumpe de croazieră se legănau uşor la pontoane. 

„Sunt o mulţime de bani aici”, îşi zise Paula. _ 

Şoferul taxiului îi arătă biroul căpitanului portului. În 
timp ce se îndrepta spre clădire, Paula mulţumi Cerului că 
furtuna de peste noapte rămăsese în larg. Dacă ar fi venit 
spre țărm, ar fi avut o experienţă mult mai rea. Acum, 
cerul era o cupolă albastră. In depărtare, dincolo de 
Monterey, dealuri maronii, arse de soare, se ridicau pentru 
a întâlni azurul cerului. 

Se afla lângă clădire, când văzu un om scund şi îndesat 
plecând cu un pas nesigur. Se opri lângă un restaurant cu 
tendă? unde un bărbat în alb curăța zona din afară. 

— Scuzaţi, persoana care tocmai a părăsit clădirea este 
căpitanul portului? N 

— Îmi place accentul englezesc, îi zâmbi plăcut omul. li 


121,11°C. 
2 Apărătoare de soare sau de ploaie, în formă de acoperiş, făcută din 
pânză (la o luntre, la o corabie, pe o terasă etc.). 


ţine locul căpitanului portului, care s-a întors din concediu 
acum câteva minute. Işi cobori vocea. Se numeşte Chuck 
Floorstone. Între noi fie vorba, îşi petrece prea mult timp 
golind pahare, şi eu am trecut prin asta. Acum băutura 
mea e Coca-Cola. 

— Foarte înţelept. Vă mulţumesc. 

Se grăbi să urmeze silueta îndesată cu tricoul atârnând 
peste pantalonii lăbărţaţi. Il ajunse din urmă în clipa în 
care intra într-un bar. Paula îl împinse, apoi se scuză. 

— Îmi cer mii de scuze. 

— Nu-i nevoie, doamnă dragă. Sunteţi singură? Eu sunt 
singur. Vă pot oferi ceva de băut? 

— Mulţumesc. Ar fi minunat. 

Chuck Floorstone o conduse la o masă mai retrasă, într- 
un colţ, la fereastră, cu vedere spre ieşirea din port. La 
acea oră, erau aproape singurii clienţi. Paula ceru un 
pahar de Chardonnay. Floorstone îşi târşâi picioarele până 
la capătul îndepărtat al barului, ca ea să nu audă ce 
comandă. Se îmbrăcase cu grijă pentru această sperată 
conversaţie. Purta o bluză albă de mătase, croită pe corp, 
cu guler înalt şi o fustă albastră, care trecea de genunchi. 

Floorstone o cercetă cu privirea în timp ce se întoarse 
nesigur, vărsând vinul peste marginea paharului. Văzu o 
femeie zveltă de treizeci de ani, cu părul negru bine 
pieptănat, lung până aproape de umeri. Era bine făcută şi 
avea picioare frumoase, iar trăsăturile ferme ale feţei 
exprimau un caracter deosebit. Ochii gri-albaştri, 
inteligenţi, îl studiau în timp ce se apropia; el îi puse vinul 
în faţă şi se prăbuşi în scaunul de alături. 

— Să bem, drăguță. 

— Cineva mi-a spus că ai o slujbă importantă, îi răspunse 
ea. 

— Sunt căpitanul portului. 

Faţa sa bătută de vreme, brăzdată de vinişoare roşii, 
caracteristice unui mare băutor, zâmbi larg, dându-şi aere 
arătându-şi dinţii stricaţi. Paula zâmbi, privi pe fereastră şi 


încremeni. Un mare iaht luxos ieşea din port, un vas cu o 
staţie radar, iar deasupra cabinei de control cu o antenă de 
satelit Comsat. 

— Ce este vasul acela? întrebă ea. 

— Bărcuţa aia îi aparţine lui Vincent Bernard Moloch. 
Deţine jumătate de lume Marele Băiat. 

— Chiar aşa? Cum se numeşte? 

— Veneţia V... 

Floorstone stâlcea cuvintele şi-şi dădu seama de asta. 

— V..e..n..€..ţ..i..a cinci, repetă el cu grijă. Umblă vorba 
că se îndreaptă spre Baja California din Mexic. 

Luând o altă înghiţitură mare din băutura sa, se aplecă 
spre ea. 

— Moloch e foarte secretos. Eu cred că se îndreaptă 
spre Canalul Panama şi de acolo spre Atlantic. 

— A stat mult aici? întrebă ea cu indiferenţă. 

— Nu. A intrat de dimineaţă, şi-a făcut plinul şi acum 
pleacă din nou. Nu ştii niciodată nimic în ce-l priveşte pe 
Moloch. Nu bei. 

— Nu beau repede. 

Paula avea unele bănuieli în ceea ce priveşte 
ingredientele paharului sau, care părea prea tare la gust. 

— Moloch e şi el la bordul Veneției V? 

— Nu, şeful călătoriei asteia este un tip straşnic, Joel 
Brand. 

Faţa Paulei rămase fără nici o expresie la auzul numelui. 

— Băiat straşnic? 

— Da. Un britanic. Un client oribil. Îi face lui Moloch 
toată treaba murdară. Ce-ar fi să mergem în oraş? 

— Joel Brand ăsta este doar căpitanul iahtului? 

— Nu. Este mâna dreaptă a lui Moloch. A fost în Marina 
Britanică. Şi acum... 

— Ce bei? 

— Bourbon cu apă gazoasă. Aveam nevoie de ceva care 
să mă împrospăteze. Îţi aduc şi ţie unul. Mă întorc într-o 
clipă. Îşi flutură un deget a avertisment: Să nu pleci. 


Paula îl privi cum se împleticeşte până la bar, îşi 
strecură pe umăr geanta şi ieşi încetişor din bar. Îşi făcuse 
deja bagajele, îşi plătise nota hotelului, închiriase o maşină 
pentru drumul de două ceasuri până la San Francisco 
International şi-şi rezervase un loc la clasa |. 

Întorcându-se cu un taxi la hotel, regretă că Bob 
Newman nu era cu ea. Ar fi putut afla multe de la 
Floorstone, dar ştia deja destule. O aşteptau unsprezece 
ore nesfârşite de zbor înapoi la Heathrow. Nu era genul de 
călătorie care să-i facă plăcere, cu toate că Tweed fusese 
generos permițându-i să călătorească cu clasa I. 

Pe drumul spre nord, către San Francisco, o urmări 
imaginea feţei acelei femei moarte, femeia pe care o 
scosese din mare. Cine să fi fost? 


Câteva săptămâni mai târziu, era în Cornwall cu Bob 
Newman, trimişi acolo de Tweed cu instrucţiuni clare. 

Tweed îi informase în biroul său de la etajul întâi al 
clădirii din Park Crescent, cu ferestre spre Regent Park. 
Un bărbat nu prea înalt şi nici prea corpolent, de vârstă 
mijlocie, proaspăt ras, cu ochelari cu ramă de baga, era 
cineva care putea trece pe stradă fără a atrage atenţia. 
Aspectul acesta îi servise foarte bine în postul de director 
adjunct al Serviciului Secret de Informaţii. 

Paula şedea la masa sa de lucru într-un colţ al marii 
camere, iar aproape de uşă, Monica era pitită la masa sa, 
echipată cu un telefon cu taste, conectat la telefonul de pe 
masa de lucru a lui Tweed, care, spre deosebire de al ei, 
nu mai avea nimic altceva pe ea. Monica mai avea şi un 
fax, dintre cele mai noi, şi un alt echipament sofisticat. 

Monica, o femeie cu o vârstă incertă, cu părul grizonat 
strâns într-un coc, era de mai mulţi ani asistenta lui Tweed 
şi era în întregime loială şi discretă. Cel de-al patrulea 
ocupant al camerei era Bob Newman, faimosul 
corespondent străin care fusese cu mult timp în urmă 
cercetat pentru munca de securitate şi spionaj. 


Newman era un bărbat bine făcut, la patruzeci de ani, 
de asemenea proaspăt ras, cu păr deschis la culoare, cu un 
surâs pe buze şi un simţ al umorului care atrăsese multe 
femei. Şedea cu braţele încrucişate şi întoarse capul când 
cineva bătu la uşă şi intră. Marler ajunsese târziu, ca de 
obicei. 

— '“Neaţa tuturor. Văd că s-a adunat clanul, vorbi el 
tărăgănat, cu accent aristocratic. Se pregăteşte ceva 
mare? 

Işi luă poziţia obişnuită, rezemându-se de un perete în 
timp ce îşi aprinse o ţigară king-size. Zvelt, aproape de 
patruzeci de ani, se îmbrăca pedant - era şi cel mai bun 
trăgător de elită cu puşca din Europa Occidentală. Tweed 
îl salută cu o mişcare a capului şi începu să vorbească, 
aplecându-se înainte, cu o voce liniştită, dar exprimând o 
mare forţă de caracter. 

— Paula s-a întors din California acum câteva săptămâni, 
după o şedere de trei săptămâni în zona Monterey-Carmel. 
A avut sarcina să afle orice fel de date despre Vincent 
Bernard Moloch. Imediat vă va povesti despre călătorie, ca 
tu, Marler, să fii informat la zi. Moloch are un conac mare 
în zona sălbatică Comish, mult în spatele Falmouth. Paula, 
vreau ca tu, împreună cu Bob şi Marler, să mergi acolo să-l 
cercetezi pe Moloch. Am făcut rezervări pentru camere 
separate pentru voi toţi, la un hotel foarte drăguţ, 
Nansidwell, lângă un sat numit Mawnan Smith. Îl cunosc 
pe proprietar, un tip foarte plăcut... 

— Presupun că nu ştie cine eşti în realitate? interveni 
Paula. 

— Bineînţeles că nu. Am folosit, ca de obicei, povestea 
cu Compania de asigurări General & Cumbria. Cercetăm 
escrocherii de asigurări la scară mare. 

— Trei oameni. Nu este asta o echipă prea mare chiar şi 
pentru aşa ceva? întrebă Marler. 

— Am spus că veţi ocupa camere separate. Veţi mânca la 
mese separate. Nu vă cunoaşteţi. Am mai mulţi prieteni la 


Serviciul Special care să sune la hotel şi să vă facă 
rezervări ţie şi lui Bob. Au făcut rezervările în zile diferite. 
Eu am făcut rezervarea pentru Paula. Îşi îndreptă privirea 
spre ea. Doctorul a spus că suferi de extenuare completă. 
Eşti în concediu medical. 

— Încearcă să pari a fi în convalescenţă, o tachină 
Marler. Fă un efort. 

— Dacă-mi  permiţi să continuu, spuse Tweed cu 
asprime. Conacul lui Moloch se numeşte Mullion Towers. 
Este lângă un loc pustiu numit Stithians. 

— Ceea ce aş dori să aflu, sugeră Marler, este motivul 
pentru care Moloch este ţinta. 

— S-ar putea să nu fie, spuse Tweed enigmatic. Dar 
compania sa AMBESCP este atât de mare - plus faptul că 
are legături cu anumiţi arabi - încât îngrijorează nu numai 
Londra, dar şi Washingtonul. Mă îngrijorează şi pe mine 
puterea pe care s-a pornit s-o acumuleze. 

— Şi ce este AMBESCP? insistă Marler. Am auzit de ea, 
dar habar n-am cu ce se ocupă. 

— A, începu Tweed, vine de la Armament, M de la 
Maşini- Unelte, B de la Bănci, E de la Electronică, SC de la 
Substanțe Chimice, ar putea fi şi biologice, P de la Petrol. 

— Păcătoasă combinaţie, interveni Newman. 
Armament... şi substanţe chimice. Sistem de armament 
avansat. Nu-mi place cum sună domnul Moloch. 

— De fapt, continuă Tweed, principalul interes al lui 
Moloch, în prezent, îl reprezintă electronica. Vrea să 
domine sistemele mondiale de comunicare. 

— Va fi o competiţie acerbă cu Bill Gates de la Microsoft 
din Seattle, observă Newman. 

— Poate. Acum, Paula, spune-le tuturor experienţa din 
California. 

Ascultară cu atenţie raportul ei precis. Încheie cu un 
conflict pe care îl avusese în timpul şederii la Spanish Bay. 

— O foarte atrăgătoare englezoaică, roşcată, numită 
Vanessa Richmond, a tot încercat să se împrietenească cu 


mine. Am fost suspicioasă şi am evitat-o. O altă femeie, 
americancă, mi-a spus că era poreclită de localnici 
„Vanity” Richmond. Cred că era o remarcă făcută din 
gelozie. Se întoarse spre Tweed. Spune-mi, zise ea cu 
insistenţă, nu există şi altceva mult mai ameninţător în 
ceea ce-l priveşte pe acest Moloch? Ceea ce ne-ai spus nu 
mi se pare că justifică efortul major pe care îl faci pentru 
a-l depista. 

— Pentru moment, aveţi suficiente informaţii, răspunse 
Tweed tăios. Zâmbi pentru a îndulci impactul. Acum, 
plecaţi cu toţii şi distraţi-vă la Cornwall. Se ridică, tonul 
redeveni serios. Dar priviţi-o ca pe o misiune periculoasă. 


Se îndreptau în mare viteză spre Cornwall. Fiecare din 
ei avea un geamantan pregătit pentru o plecare 
neaşteptată de la Park Crescent. Newman fu primul care 
plecă, în iubitul său Mercedes 280 E. Trecea de 
Stonehenge, când îl văzu pe Marler ajungându-l din urmă 
în maşina sa Saab!. Mai târziu, apăru Paula într-un Ford 
Fiesta. 

Era într-o stare poznaşă. Când ajunseră la o şosea cu 
două benzi, pustie, îşi împinse piciorul în pedala 
accelerației, îl depăşi pe Marler şi apoi pe Newman. 
Zâmbind larg pentru sine, Newman încetini, iar ea dispăru 
din vedere. 

Încă pe şoseaua cu două benzi, Paula se încruntă când 
observă un Volvo albastru venind în spatele ei. Şoferul, 
singur în maşină, era o brunetă cu ochelari mari de soare. 
Paula era sigură că o mai văzuse, la puţin timp după ce 
părăsise Park Crescent. Şi o fată care-i semăna foarte mult 
fusese la bordul avionului care o adusese înapoi de la San 
Francisco. 


1 Acronim pentru: Svenska Aeroplan Aktie Bolaget - este o firmă 


suedeză fondată în 1937, care a produs autoturisme, camioane şi 
avioane. Divizia constructoare de autoturisme, SAAB Automobile AB a 
fost preluată integral în 2000 de General Motors. 


„Te interesez, drăguţo?” îşi spuse ea, revenind la 
frazeologia americană. 

Işi continuă drumul, menţinându-şi viteza. Ochelarii de 
Soare rămăseseră în urmă, dar în câmpul vizual, în timp ce 
Paula trecu pe lângă Exeter şi traversă Bodmin Moor. 
Când ajunse la Hotelul Nansidwell Country, Ochelarii de 
Soare dispăruseră. 

Proprietarul o întâmpină cu căldură, dar respectuos. Fu 
condusă la camera de la etaj, care avea vedere spre 
grădinile asemănătoare unui parc, coborând într-un platou 
cu pajişte, cu iarba impecabil tunsă şi cu o vedere destul 
de îndepărtată a mării, ce părea un lac azuriu sub 
strălucirea de briliant a soarelui. Un cargou mare şi un 
tanc petrolier aşteptau permisiunea de a ancora în afara 
Portului Falmouth. 

După o lungă şedere în baie, se îmbrăcă pentru cină, 
cobori scara impresionant de largă, îl văzu pe Bob 
Newman şezând lângă intrare, într-unul din confortabilele 
fotolii. li zâmbi ca şi cum ar fi dat bineţe unei atrăgătoare 
necunoscute. 

— Bună seara. E un hotel drăguţ. Staţi de mult aici? Eu 
sunt Bob Newman. 

— Paula Grey. Nu, am sosit astăzi. Presupun că cina se 
poate servi începând cu ora 7:30 p.m. 

— Este abia 6:30. Tocmai doream să fac o plimbare prin 
împrejurimi. Doriţi să mă însoţiţi în această primă 
explorare? Sau, poate, mai degrabă doriţi să fiţi singură? 

— Nu. Să explorăm împreună. Vă place să observati 
păsările? Binoclul acesta care vă atârnă la gât... 

— Il folosesc numai pentru a observa puncte mai 
îndepărtate. 

Conversaţia lor avea loc pentru a fi auziţi de un cuplu ce 
şedea pe canapea, cu băuturi în mâini şi care evident 
absorbeau fiecare cuvânt. Indreptându-se spre intrarea 
principală, ce ducea la terasa din spatele hotelului, maşina 
lui Marler apăru la capătul aleii de rododendroni şi se roti 


în viteză într-un cerc strâns, pentru a ocupa spaţiul rămas 
liber lângă maşina Paulei. Nu aruncă mai mult de o privire 
în direcţia lor. 

Paula îngheţă. Lângă Mercedesul lui Newman era parcat 
un Volvo albastru. În timpul călătoriei nu avusese ocazia să 
vadă numărul maşinii conduse de Ochelari de Soare. „Sunt 
o mulţime de Volvo albastre pe lume. Nu mai fi atât de 
nervoasă”, îşi spuse ea. Împreună cu Newman o luă după 
un colţ, pe o potecă de prundiş, în faţa terasei superioare. 
Aici aveau aceeaşi privelişte panoramică pe care Paula o 
avea de la fereastra dormitorului său. 

— Cu ce vă ocupați, dacă nu este o întrebare mult prea 
personală? întrebă ea. 

— Sunt corespondent în străinătate. 

Acum vorbeau pentru un alt cuplu, care consuma 
băuturi înainte de cină, aşezat pe o banchetă de lângă o 
fereastră deschisă. 

— Într-adevăr? continuă Paula. Nu prea am auzit de 
dumneavoastră, îl tachină ea. 

— Sunt surprins. Am scris articole excentrice pentru un 
ziar sau două. _ 

Ea privi spre mare, tancul petrolier dispăruse. În locul 
lui era ancorat un iaht luxos foarte mare, cu un radar 
complex deasupra punţii principale de control şi o antenă 
de satelit Comsat!. Văzuse un vas similar de la tribord 
când pleca din Octopus Cove şi apoi, din nou, plecând din 
Portul Monterey. 

Continuă să meargă pe potecă, apoi peste iarbă şi se 
opri lângă un mic zid decorat cu diferite plante. Newman o 
urma. 

— Bob, şopti ea, arată la fel cu iahtul pe care l-am văzut 
în larg, când cadavrul femeii aceleia intra, plutind, în 
Octopus Cove. 

— Pare puţin probabil. 

Newman îşi ridică binoclul şi îl focaliză asupra vasului. 


1 Acronim pentru Communications Satellite Corporation. 


— Ar fi o coincidenţă extraordinară, dacă ai dreptate. Eu 
nu cred în ele... în coincidenţe. 

— Deci, este o altă navă. 

— Sunt puţini oameni în lume care şi-ar putea permite o 
jucărie dintr-asta. Trebuie să fie lung de aproape o sută de 
metri. Bagă de seamă, Tweed dispune de multe modalităţi 
de a afla anumite lucruri. Poate ai avut dreptate când ai 
sugerat că nu spunea tot ce ştie. 

— Care este numele nenorocitului ăluia de iaht? 

— Tweed ştie ce face. Numele trezoreriei aceleia 
plutitoare e Veneţia V. 


După cum li se ordonase, se aşezară separat în sala de 
mese spațioasă şi confortabilă, cu vedere spre grădină. 
Marler, în felul lui tipic, manevră totul în aşa fel încât să se 
aşeze la o masă într-un colţ din fundul sălii, cu spatele la 
perete. 

Mâncarea era excelentă, servită de trei fete care, bănui 
Paula din discuţia avută cu ele, erau localnice. În timp ce 
mânca, fără a se uita nici o clipă la Newman, conştientă de 
prezenţa lui Marler la câteva mese depărtare de ea, se 
gândi cât de frumoasă era clădirea Hotelului Nansidwell. 

Clădită din piatră cenuşie, acoperită pe alocuri de plante 
agăţătoare, avea ferestre adânci împărţite prin şprosuri!. 
O casă cu mare prestanţă. Proprietarul îi spusese că fusese 
o reşedinţă privată, cândva. Privi pe fereastră cum se lăsa 
înserarea, făcând ca  rotunjimile dealurilor ce se 
prelungeau în jos dinspre sud să pară de catifea. Privind 
spre mare, văzu strălucirea de briliant a luminilor de la 
bordul Veneţiei V şi simţi un fior de teamă, în ciuda 
aspectului său de vas luxos de croazieră. 

Era la desert, când avu un alt şoc. Uşa sălii de mese se 
deschise şi lăsă să intre o femeie, care se aşeză la o masă 
apropiată de cea a lui Newman. O brunetă, cu ochelari 


1 spros, şprâsuri, s.n. (reg.) fiecare dintre stinghiile de lemn care se 
fixează în formă de cruce în spaţiul ferestrei. 


închişi la culoare, cu o rochie albastră, cu decolteu adânc, 
care îi accentua figura frumoasă. Din profil, îi păru foarte 
familiară Paulei, iar mintea se îndreptă într-o clipită spre 
femeia de la Spanish Bay, care încercase s-o cunoască. 
„Doamne! gândi Paula, sunt sigură că este Vanity 
Richmond. Dar în California era o roşcată strălucitoare.” 


Părăsind sala de mese, Newman îi făcu semn lui Marler, 
care - aşa cum îi stătea în fire - era cufundat într-o 
conversaţie, într-unul din holuri, cu o femeie atrăgătoare. 
Marler avea un dar pentru conversații amuzante, iar 
partenera sa aproape că se îneca de râs. 

Aşteptând afară, în întuneric, Newman o descoperi dintr- 
o dată pe Paula lângă el. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea. Am observat semnalul 
făcut lui Marler. 

— Îl iau cu mine pe o cărare secretă ce duce la un 
golfuleţ al mării, despre care mi-a povestit proprietarul. 
Vreau să mă uit mai îndeaproape la vas. 

— Vin cu tine. 

— Nu. Toţi trei împreună am deconspira planul, dacă am 
fi văzuţi. 

— Nu-i vorba de asta. Crezi că ar putea fi periculos. 

— Bine. Tweed m-a desemnat şef al echipei. Aşa că îţi 
ordon să rămâi în dormitor. 

— Îţi place să faci pe şeful! 

Tocmai pornea înapoi, când se întoarse repede după ce 
verifică să nu fie observată de nimeni. 

— Regret, Bob, nu trebuia să spun asta. Ştiu că tu 
răspunzi. Voi rămâne în dormitor. Fii atent. 

— Nu sunt aşa întotdeauna? 

— Nu, nu eşti. 

Îi strânse braţul afectuos şi intră. După câteva minute, 
Marler ieşi pe terasă, fumând o ţigară king-size. 

— Arunc-o, îi spuse Newman. 

Marler se aplecă să stingă ţigara, în timp ce Newman îi 


spuse despre plan. Scoţând un pachet gol, Marler strecură 
ţigara stinsă înăuntru, pentru a nu lăsa nici un fel de urme. 
Newman continua să vorbească, cu voce joasă. 

— Am o armă Smith & Wesson 38 în tocul de pistol de la 
şold. Dar tu? 

— Credinciosul meu Walther automat mă îmbrăţişează. 
Priveşte, este o potecă prin spate, care trece exact pe 
lângă camera mea. Ne întâlnim la celălalt capăt al casei. 
Astfel, nu ne va vedea nimeni împreună, plimbându-ne de-a 
lungul terasei... 


Cărarea îngustă ce ducea la mare, ascunsă de garduri vii 
înalte ce o mărgineau pe ambele părţi, cobora abrupt. Cu 
ochii obişnuiţi cu întunericul, Newman şi Marler evitară să 
se poticnească de țesătura, ca pânza de păianjen, din 
rădăcini de copaci. Copacii îi străjuiau pe ambele părţi şi 
creau o atmosferă de pericol iminent. 

Cărarea se răsucea şi cotea, întotdeauna apărată de 
garduri vii ce creşteau pe margine până la o înălţime 
considerabilă. Era linişte, în timp ce coborau repede, tot 
mai mult, până ce ajunseră la micul golf. Nu era nimeni în 
preajmă. Singurul sunet care se auzea era şuierul fluxului 
ce se apropia, apoi începu să urle sinistru o sirenă de ceaţă 
în timp ce se lăsa negura. 

— Exact ce ne mai lipsea, comentă Newman. 

— Cineva vine înot spre noi, spuse Marler. Cred că este 
o femeie. Mai e destul până la mal, şi este obosită. Mai 
bine mă dezbrac şi ies în larg. 

— Aşteaptă o clipă. 

Newman îşi focaliză binoclul. Privi prin lentile câteva 
minute, apoi cobori binoclul de la ochi. 

— l-a revenit respiraţia, înoată cu putere. Se îndreaptă 
spre golful ăsta. Ce-a fost asta? 

— Asta, spuse Marler, a fost, fără îndoială, pocnetul unui 
foc tras de o puşcă. Dar încă mai înoată. Chiar şi un puşcaş 
de elită nu ar putea-o nimeri de la distanţa aia. Probabil că 


trag de pe Veneția V, nava despre care mi-ai vorbit pe 
drumul ce ne-a adus aici. 

Înotătoarea se apropie cu lovituri puternice. Nu se mai 
auziră împuşcături. Negura estompa vasul. Newman şi 
Marler o aşteptau pe femeie, când aceasta ajunse la 
capătul unei rampe din ciment. În timp ce încerca să se 
caţere pe uscat, cei doi bărbaţi o ridicară încet şi o 
transportară la potecă, unde o lăsară jos. Ea se sufoca. 

Femeia, cu părul lipit de cap, era îmbrăcată cu un 
costum de înot. Ridică o mână pentru a-l trage mai 
aproape pe Newman; strânsoarea era surprinzător de 
puternică. El se aplecă mai mult, pentru a auzi ce încerca 
să-i spună. 

— Cu... cu... profesorul Benyon... cu.... 

Apoi capul îi căzu pe spate şi rămase nemişcată. 
Încercară prin toate mijloacele să o readucă la viaţă. În 
cele din urmă, epuizat, Newman se ridică, îşi scutură 
capul. 

— N-are rost, Marler. A murit. N-are puls. Nimic. A 
înghiţit prea multă apă în timp ce înota, cred eu. 

— Mai bine am raporta... 

— Şi să avem poliţia pe cap, Dumnezeu ştie cât timp? 
Lui Tweed nu i-ar plăcea asta. Ar părea obscen, dar aşa 
trebuie procedat. 

Îşi scoase aparatul de fotografiat pe care îl avea 
întotdeauna cu sine, se apropie de sărmana femeie şi o 
fotografie de trei ori, folosind blitzul. Cu un suspin, părăsi 
golful, mergând pe drumul ce ducea înapoi spre hotel. 

— Voi da un telefon anonim poliţiei din Truro, când ne 
vom întoarce, îi spuse lui Marler. Trecând prin satul acela 
plăcut, Mawnan Smith, am observat o cabină telefonică. 

— De ce Truro? Falmouth e mai aproape. 

— Pentru că atunci poliţia nu va asocia apelul ca venind 
de undeva din locurile astea. În acelaşi timp, îl voi suna pe 
Tweed, îi voi cere să trimită un curier direct aici pentru a 
lua filmul din aparat. Experții din subsolul de la Park 


Crescent, din laboratorul tehnic, pot developa filmul pe 
care l-am făcut. În acelaşi timp, o voi ruga pe Monica să 
raporteze la Truro. 

— Pare înţelept. Nu vrem ca nimeni altcineva să vadă 
ceea ce ai fotografiat. li spunem Paulei? 

— Încă nu. 


Când se întoarse la Nansidwell, după ce telefonă, 
Newman vorbi puţin cu proprietarul. 

— Va veni un curier de la Londra, cu nişte documente 
importante. Ar putea ajunge mâine dimineaţă. Vă 
deranjează dacă voi dormi îmbrăcat pe canapeaua de lângă 
uşă? 

— Vă veţi alege cu un junghi în ceafă, glumi 
proprietarul. Bineînţeles că nu mă deranjează. Vă voi arăta 
cum funcţionează încuietoarea noastră specială de la uşa 
din faţă. 

Fermul şi rezistentul Harry Butler ajunse la 3 a.m. Se 
apropie discret, oprind motorul motocicletei când văzu 
intrarea spre Nansidwell. Cobori aleea cu motorul oprit, 
iar Newman, care era neliniştit, ţinea deja uşa deschisă, 
când sosi Butler. 

Păşind afară, Newman văzu măsurile de precauţie pe 
care le luase Butler: purta un costum de furnizor şi 
inventase numele unui serviciu de curierat ataşat 
motocicletei sale. Luă aparatul pe care i-l dădu Newman, 
ţinându-şi casca de protecţie cu cealaltă mână. Vorbi cu 
voce joasă: 

— Tweed mă va trimite înapoi cu fotografiile imediat ce 
băieţii de la laboratorul tehnic îşi fac treaba. Ar trebui să 
fiu înapoi pe la ora micului dejun. 

— Cinci sute de kilometri dus, alte cinci sute înapoi - e 
cam greu, Harry. 

— Am făcut şi mai mult. Echipa de fotografi a fost 
avertizată să mă aştepte. Suntem comercianţi ai vitezei, 
Bob. Mai bine o iau din loc... 


Newman se furişă înapoi în camera sa, după ce încuie. 
Făcu o baie pe îndelete şi, strecurându-şi revolverul sub 
pernă, adormi imediat. Se sculă la 7 a.m. Newman se 
putea descurca numai cu patru ore de somn. Rămase în 
cameră, pentru a evita orice risc de a atrage atenţia, şi 
intră în sala de mese la 9 a.m. Paula era la masa sa, îşi 
termina micul dejun englezesc complet. Se miră cât de 
subţirică rămăsese - întotdeauna consuma mese copioase 
ori de câte ori avea ocazia. Se gândi cât de atrăgătoare era 
purtând un tricou de un bleu pal, cu pantaloni de in albi şi 
escarpeni albi. 

Când el se aşeză, bruneta era gata să plece de la masă, 
încă purtând ochelarii închişi la culoare. li estimă 
înălţimea la 1,67 m în comparaţie cu a lui de 1,74 în şi din 
nou purta o îmbrăcăminte care-i punea în valoare silueta 
deosebită. Când îl văzu, se aşeză din nou, îşi mai turnă 
cafea. El avu grijă să nu-i întâlnească privirea. 

Newman tocmai îşi comandase un mic dejun englezesc 
complet, când una dintre ospătăriţe se apropie, se aplecă 
şi-i şopti: 

— E un curier afară, care întreabă de dumneavoastră. A 
insistat să vă vadă personal. Nu vă faceţi probleme în 
privinţa micului dejun. Voi aştepta până reveniti... 

Butler, încă în echipament de curier, îl aştepta în curtea 
mare, la o oarecare distanţa de hotel. De data asta îşi 
păstră casca pe cap. „Isteţ, gândi Newman în timp ce se 
îndrepta spre el, Butler a înţeles că la ora asta clienţii pot 
fi prin preajmă.” Înmânându-i un plic mare dublat cu 
carton, neavând nimic pe dinafară pentru a indica sursa, 
Butler îşi ridică puţin casca şi începu să vorbească cu voce 
joasă: 

— Instrucţiunile lui Tweed sunt să rămâneţi aici. Toţi. 
Trebuie să vă asigur spatele. Mi-am lăsat valiza la Hotelul 
Meudon, pe şosea în jos. Tweed poate apărea şi el aici - 
sub pretextul de a-i ţine Paulei companie. A spus că e 
important să verificăm Mullion Towers, bârlogul lui Moloch 


din pustietatea asta. 

Newman nu spuse nimic, rămase cu spatele la hotel, 
desfăcu grijuliu plicul şi scoase trei fotografii mari, 
lucioase. Faţa înotătoarei ieşise chiar mai bine decât ar fi 
sperat el. Le lăsa să alunece la loc, în timp ce Butler 
continua să vorbească. 

— Vei vedea că am îndepărtat afişul de curier de pe 
motocicletă. Dacă ai nevoie de mine, sună la Meudon. M- 
am înregistrat sub numele de Butler. Nu face nimic din ce 
n-aş face şi eu. 

— Asta-mi da un domeniu nelimitat pentru orice 
întreprindere riscantă, îl luă Newman în râs. Îţi 
mulţumesc, Harry. Arăţi uimitor de proaspăt după lungile 
tale călătorii. 

— Cine are nevoie de somn? 

Butler îşi trase casca, se duse la motocicletă şi când 
Newman se întoarse, bruneta atrăgătoare ieşea din hotel. 
O recunoscu imediat. Intră. 

Paula şedea singură, cu picioarele încrucişate, părând 
absorbită de lectura unei reviste. Newman se opri lângă ea 
şi arătă ceva în revistă. 

— Trebuie să ne întâlnim. Toţi trei. Dar nu în mod 
evident. Aici înăuntru. 

— În camera mea, răspunse ea prompt. E mare. Voi lăsa 
uşa descuiată... 

Marler era în celălalt hol, privind pe fereastră la Veneţia 
V, care încă mai plutea în largul intrării Portului Falmouth. 
Auzul său fin prinsese vocile lor. Se roti, nu mai era nimeni 
în hol când Newman se apropie de el, cu plicul vârât la 
subsuoară. 

— Ne întâlnim în camera Paulei. Uşa va fi deschisă. Te 
strecori după câteva minute. 

— Am înţeles. Paula tocmai a părăsit holul alăturat... 

Zece minute mai târziu, Newman şi Marler se alăturară 
Paulei în camera ei spațioasă de la etaj. Se pregătise 
pentru conversaţia lor - micul radio, pe care-l lua 


întotdeauna cu ea în călătorii, emitea muzică clasică, 
dăduse drumul ambelor robinete din baie şi lăsase uşa 
deschisă la baie. Era mai mult decât necesar, pentru a 
acoperi ceea ce vorbeau, dacă cineva ar fi încercat să 
tragă cu urechea. 

— Harry Butler stă la Hotelul Meudon, mai jos, pe şosea, 
începu Newman. E înregistrat sub numele real. S-ar putea 
să vină chiar Tweed. Dacă o va face, te va cunoaşte pe 
tine, Paula, dar în rest, pe nimeni. 

— Ce se întâmplă? exclamă Paula. Tweed pare a aduna o 
forţă destul de mare în zona asta. 

— Lasă-mă să termin, îi ceru Newman. Principala ţintă 
este conacul lui Moloch, Mullion Towers. Am verificat pe 
hartă. Este în mijlocul unui loc pustiu, din câte pot spune. 

— Deci, este foarte preocupat de Moloch, spuse Paula 
gânditoare. 

— Dacă m-ai lăsa să continuu, îi spuse Newman cu o 
prefăcută severitate. 

— Sunt mută, răspunse Paula şi-şi puse mâna peste 
gură. Te rog continuă, zi mai departe. 

Newman îi povesti despre experienţa avută cu Marler în 
noaptea precedentă, când o scoseseră pe femeia aceea din 
apă. Paula era uimită, îngrozită. 

— Este similar cu ceea ce am trăit eu la Octopus Cove. 
Este uimitor. 

— Este semnificativ, fu Newman de acord. Luând în 
considerare faptul că Veneţia V a fost prezentă în ambele 
ocazii. Acum sunt convins că motivul pentru care Tweed 
ne-a trimis aici a fost că a ştiut că nava se îndrepta spre 
Falmouth şi că trebuia să ajungă în curând aici. Apoi, 
ridică plicul pe care îl aruncase pe patul Paulei. Scoase 
cele trei fotografii şi le ţinu în mână. Sunt fotografiile 
femeii care a ieşit din mare, la capătul potecii pe care am 
mers Marler şi cu mine. Sunt fotografii bune. Era moartă 
deja când le-am făcut. 

— Aţi lăsat-o acolo? întrebă Paula. 


— Nu am avut de ales. Tweed nu vrea să ne încurcăm cu 
poliţia. Am sunat la secţia de poliţie din Truro, anonim, ca 
să nu zacă acolo toată noaptea. 

Imprăştie fotografiile pe pat. Paula şi Marler se ridicară, 
se apropiară de pat. Privind la fotografii, Paula aproape că 
scapă un mic țipăt. Stăpânindu-se, privi fix fotografiile, ca 
hipnotizată. Newman îi percepu starea de şoc. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Este aceeaşi femeie pe care am tras-o la Octopus 
Cove, dar era moartă. Moartă! Cum putea să iasă la mal 
aici? La zece mii de kilometri depărtare de California, ştiu 
că este aceeaşi femeie. Dumnezeule, ce se petrece aici? 


Înăuntrul biroului său de la Mullion Towers, un bărbat 
mărunţel şi îngrijit, de aproape cincizeci de ani, şedea la 
masa de lucru. Avea o expresie hipnotică, ochi deschişi la 
culoare şi pătrunzători, radia un aer de putere. Lumea s-ar 
fi aşteptat ca acest om să ocupe o cameră mare ca de 
palat, plină de covoare scumpe şi piese de anticariat. De 
fapt, camera nu avea nici un covor pe podeaua de lemn, 
masa de lucru şi scaunul rotativ nu erau o mobilă scumpă, 
tablourile de pe pereţi erau fotografii ale tablourilor lui 
Monet, iar în colţ erau două fişete masive, din metal. De 
cealaltă parte a mesei de lucru se găsea un scaun din lemn 
masiv, iar într-un alt colţ, era un seif masiv cu încuietori cu 
două combinaţii. Baza acestuia era încastrată în ciment şi 
era echipat cu o serie de alarme sofisticate. Oricine ar fi 
atins seiful ar fi determinat aprinderea unei luminiţe în 
casa paznicilor, amplasată la parter, sub birou. 


Vincent Bernard Moloch studia o hartă a Californiei, cu 
ciudate linii neregulate ce străbăteau statul dinspre sud 
spre nord, treceau de Silicon Valley, căminul industriei 
electronice din America, şi-şi continuau drumul spre San 
Francisco. Deoarece cineva începu să deschidă uşa, el 
împături harta repede şi îşi împreună mâinile pe masă. 

— Ai vrut să-mi vorbeşti? întrebă Joel Brand cu 
brutalitate, intrând în cameră. 

— Trebuie să vorbim, spuse Moloch pe un ton liniştit, 
blând. Te rog să iei loc. 

Işi cercetă vizitatorul prin ochelarii cu rame aurite, fără 
să-i scape nimic. Părul negru şi aspru era ciufulit, purta un 
tricou deschis la gât, ale cărui mâneci scoteau la iveală 
braţe groase şi păroase, pantaloni albaştri de doc şi ghete 
cu ţinte de metal la vârfuri. Se aşeză în scaunul cioplit şi 
aşteptă. 

— Cum de a ajuns femeia aceea la bordul Veneţiei? 
întrebă Moloch încet. 

— Probabil că s-a ascuns pe navă cât timp aceasta a fost 
în Portul Monterey. A apărut cu un sac de haine când 
părăseam Canalul Panama, îndreptându-ne spre Caraibe 
cu destinaţia asta. 

— Ce s-a întâmplat mai departe? 

— Nu prea multe fiindcă eram pe mare. Ce te aşteptai să 
se întâmple? 

Brand se purta plin de resentiment, de parcă îi displăcea 
că este interogat. Tonul lui Moloch rămase blând, faţa sa 
inteligentă nu trăda nici o reacţie atunci când vorbi din 
nou. 

— Joel, când pun o întrebare, nu aştept drept răspuns o 
altă întrebare. Dă-mi amănunte. 

— I s-a dat o cabină. Nu prea ştiam cum să mă port cu 
ea. Apoi a apărut în camera de zi, o puicuţă destul de sexy 
şi îmbrăcată la patru ace. Era foarte plăcută, glumea 
destul de mult cu mine şi cu ceilalţi. Nu mi-am dat seama 
ce se întâmplă. 


— I-ai percheziţionat valiza? 

— Da, dacă chiar trebuie să ştii... 

— Trebuie. Continuă, te rog. 

— Am aflat că-şi atârnase aproape toată garderoba în 
dulap. În valiză am găsit doar geanta cu paşaportul. I l-am 
luat. Mai era şi un costum de baie. 

— Asta nu ţi-a dat de gândit? 

— De ce mi-ar fi dat? În majoritatea zilelor făcea 
scufundări în piscină. 

— Era deşteaptă. Nu sunt atât de sigur că a fost 
inteligent să-i iei paşaportul. Aşa a aflat că ai 
percheziţionat-o. 

— Asta i-a dat o identitate. 

Brand lua un pachet de ţigări, îşi aprinse una. 

— Presupun că pot să fumez în sfânta sfintelor? 

— Ştii că nu fumez. Vrei să fii atât de drăguţ şi să o 
stingi? 

Brand strivi cu sălbăticie ţigara în scrumiera pe care 
Moloch o scosese din sertarul său. Făcu un mare spectacol 
din asta, tot sucind ţigara şi răsucind-o. Moloch se lăsa pe 
spate în scaun, cu braţele încrucişate. 

— Joel, ce s-a întâmplat când Veneţia a ancorat în largul 
Portului Falmouth? 

— Ti-am spus... 

— Te rog, mai spune-mi o dată. Este important. 

— Era seară. Mă plimbam pe punte pentru a mă asigura 
că totul este în regulă. Apoi am văzut-o... Purta costumul 
de baie, balansând pentru saltul peste bord. Am alergat să 
o opresc, dar am ajuns prea târziu, doar că am înghiontit-o. 

— Ai înghiontit-o, Joel? 

— Da, i-am tras un ghiont bun în spate cu ăsta. 

Îşi încleştă pumnul uriaş. 

— Dar deja se aruncase peste bord. 

— Ai rănit-o? 

— Nu prea părea. Înota ca un peşte spre mal. A trebuit 
să alerg la cabină să-mi iau puşca. Când m-am întors pe 


punte, era foarte departe, iar negura o învăluia. Am tras un 
foc de armă. Nu cred că am nimerit-o. Apoi, pâcla a 
cuprins vasul. 

— Nu ai trimis o barcă cu motor sau una pneumatică în 
căutarea ei? 

— Cum aş fi putut? zbieră Brand. Pâcla aia era deasă ca 
o ceaţă. N-am fi ştiut de unde să începem căutarea. 

— Ai tras un foc de armă? 

— Tocmai ţi-am spus asta. 

— Cred că n-a fost prea înţelept. Putea fi auzit de un mic 
iaht din preajmă. Deci, probabil a ajuns la mal şi acum este 
pe undeva prin Anglia. Asta e foarte serios. Avem unul 
dintre cei mai formidabili oameni din lume pe urmele 
noastre. Tweed... 

Se lăsă o tăcere ciudată, în timp ce Brand asimila ceea 
ce îi spusese Moloch. În cele din urmă, uriaşul reacţionă. 

— Mi-ai mai vorbit despre Tweed asta. Cum naiba de 
apare în peisaj? Probabil te înşeli. 

— Eu nu mă înşel niciodată. Moloch zâmbi fără haz. E 
meseria mea să aflu despre echipa aceea secretă. Oamenii 
pe care-i cunoaşte în State au vorbit prea mult. În timp ce 
navigai spre Monterey, mâna dreaptă a lui Tweed, o femeie 
numită Paula Grey, a locuit la Spanish Bay. Sunt aproape 
sigur că nu era acolo în concediu. Fusese trimisă de Tweed 
să adulmece ce pun eu la cale. 

— Cum poţi să fii sigur de asta? întrebă Brand cu 
încăpățânare. 

— Pentru că verific tot ceea ce are o tentă de suspiciune. 
În timp ce traversai Atlanticul, i-am pus pe câțiva oameni 
de-ai mei de la sediul de lângă Big Sur să pescuiască cu 
traulul în jurul Portului Monterey. O femeie detectiv de 
primă mână a tot pus întrebări prin port. Până la urmă, a 
dat de aur. 

— Aur? Care aur? 

— L-a înfuriat pe un beţiv pe nume Floorstone, care a 
tinut locul căpitanului portului. I-a povestit despre o 


atrăgătoare englezoaică brunetă pe care a întâlnit-o. Era 
foarte interesată de Veneţia, când ai părăsit Portul 
Monterey - dorea să ştie dacă eram şi eu la bord. Detectiva 
a obţinut o descriere a ei şi se potriveşte descrierilor pe 
care i le-am dat despre Paula Grey. De asemenea, mai am 
o altă sursă de informare despre şederea lui Grey la 
Spanish Bay. Fără nici o îndoială, Tweed este pe urmele 
noastre. 

— Poate că ar trebui să o lichidăm pe această Paula 
Grey. Şi pe Tweed. 

Moloch îngheţă. Se aplecă înainte, cu o expresie 
mânioasă, cu ochii săi albaştri ca gheaţa strălucind. 

— Ţi-ai ieşit din minţi? În primul rând, aceşti oameni 
sunt profesionişti de talie mondială... 

— Tipul - oricine o fi - pe care-l numeşti Contabilul ar 
putea face treaba asta... 

Moloch nu spuse nimic. Îl privi pe Brand şi continuă să-l 
privească, fără a se mişca. Uriaşul susţinu privirea ochilor 
albaştri reci ca gheaţa şi se înfricoşă. Îşi drese glasul. 

— OK. Poate că am fost deplasat. 

— Ai fost nebun. 

Vocea lui Moloch era la fel de rece ca gheaţa, şedea şi 
arăta ca o figurină de ceară furioasă. După o lungă pauză, 
vorbi din nou, încet, cu mare chibzuinţă şi precizie: 

— Eşti nebun. Tweed este de la Serviciul Secret de 
Informaţii. Paula Grey este tot de acolo. li evităm. Dacă te 
prind vreodată la doi kilometri distanţa de vreunul din ei, 
te dau afară. Pentru totdeauna, adăugă el. 

— Am înţeles, spuse Brand scurt. Acum pot să plec? 

— Cred că ar fi o idee bună. Dar rămâi în sediu 
deocamdată. Sună-l pe Penhale la bordul Veneţiei. Spune-i 
că este la comanda vasului pentru moment. 

— Penhale este un inutil... 

— Penhale este unul dintre cei mai buni căpitani de navă 
care navighează. Aş aprecia foarte mult dacă ai îndeplini 
cererea mea. 


— Dacă spui tu. Aici sunt nişte foi de bilanţ pe care 
contabilul tău preferat, Geach, le-a pregătit pentru tine. Să 
nu ai încredere în el nici un pic. 

— Nu trebuie să ai tu încredere în el, ci eu, îi răspunse 
Moloch, întinzându-se după teancul de hârtii pe care Brand 
le pusese pe masa de lucru, şi încă ceva - dacă mă suna 
mama mea vitregă, doamna Benyon, din California, nu sunt 
aici. 


La Park Crescent, Tweed îşi ridică privirea când 
Howard, directorul, intră în biroul său, cu un aer de mare 
senior. O văzu pe Monica crispându-se. Howard era 
îmbrăcat impecabil în cel mai nou costum al său - Chester 
Barrie - cumpărat de la Harrods. Mai purta o cămaşă roz 
nouă şi o cravată Chanel. Ignorând-o pe Monica, se aşeză 
într-un fotoliu de piele de lângă masa de lucru a lui Tweed. 
Punând picior peste picior - Howard avea peste un metru 
optzeci înălţime - îşi aranjă cu grijă dunga de la pantaloni. 

— Cum merge bătălia? întrebă el. 

— Care bătălie? răspunse Tweed instantaneu. 

— Păi, de fapt, mă gândeam la investigația asta a 
eminentului V.B. Aşa-i spun asociaţii apropiaţi lui Vincent 
Bernard Moloch. 

— Ştim asta. A descoperit-o Monica în timpul 
cercetărilor făcute despre el. 

— Bravo ei, răspunse Howard, fără a arunca nici o 
privire înspre ea. Primul-ministru aşteaptă noutăţi. 

— N-are decât să aştepte până când eu voi fi pregătit, 
ceea ce deocamdată nu este cazul. Monica este în plin 
proces de clădire a unui profil al lui V.B. 

— Durează al naibii de mult... 

— Nu-i adevărat. Monica a stat trează până la trei 
dimineaţa, ca să contacteze oamenii noştri de legătură din 
Statele Unite. 

— Avem nevoie de puţină acţiune... 

— Avem suficientă. Tweed îşi ridică o mână. Nu, nu-mi 


cere detalii. Ai nevoie de un raport complet. 

Howard îşi trecu un deget peste faţa roz, plinuţă, 
proaspăt rasă. „Verifică cât de bine s-a ras”, observă 
Tweed. Începea să iasă din nou cu fete? Se îndoia de asta... 
Soţia lui Howard, Cynthia, îl forţase să-şi închidă 
apartamentul de la Londra, pentru a veni acasă, la Ascot, 
în fiecare noapte. 

— Să presupunem că trebuie să mă declar mulţumit cu 
putinul pe care mi l-ai dat, remarcă Howard. Dar nimeni 
nu este indispensabil. 

— Sper că te-ai inclus şi pe tine în remarca asta, spuse 
Tweed caustic. 

— Era doar o glumă, bătrâne, încheie Howard, 
ridicându-se ca să plece. Continuă-ţi munca grozavă pe 
care o faci, Monica, spuse el în timp ce deschidea uşa. 
Orele târzii îţi fac bine. 

Monica ridică ambele sprâncene şi nu spuse nimic, până 
când acesta nu plecă. Apoi se ridică în picioare şi explodă. 

— Ce mai glumă! Ai putea să-i iei locul chiar mâine. Ştiu 
că eşti în relaţii bune cu primul-ministru şi că te admiră. 
Pot să mai deschid o fereastră? Nu pot să-i suport loţiunea 
de după ras. 

— Bineînţeles. Nu-i vreau postul. Cu un pahar în mână 
este de folos, participând la recepții ruseşti sau alte 
întruniri diplomatice. Şi acum spune-mi. 

— V.B. este Omul Misterios. M-a costat teribil de mult 
să-i clădesc un profil. Nu-i place publicitatea. In primul 
rând, mâna lui dreaptă este o brută numită Joel Brand - am 
aici o fotografie a lui. Se presupune că a fost înrolat în 
Marină. Amiralitatea raportează că nu a auzit niciodată de 
el. Apoi, Brand nu este numele lui real. Este armean - 
numele lui real este Varouj Kerkorian. li place să joace 
rolul tipului dur. Dar este inteligent - ca mulţi armeni. A 
urmat şcoala de Afaceri de la Harvard şi a obţinut diploma 
de master în Administrarea Afacerilor. Chiar dacă are atât 
de puţină însemnătate acum. S-a întors în Marea Britanie 


şi a devenit contrabandist în Marea Nordului... 

— Opreşte-te puţin aici. A fost vreodată condamnat? 

— Nu, este prea lunecos. Dar cei de la Vamă şi de la 
autoritatea însărcinată cu încasarea accizelor sunt convinşi 
că a acţionat în stil mare. Trece de la o fată la alta, o dată 
ce a obţinut ceea ce urmărea. O face de parcă şi-ar 
schimba hainele. O dată aproape că a omorât un bărbat în 
Hamburg. 

— Sună din ce în ce mai dezgustător. Un afemeiat şi un 
criminal. 

— O bună descriere a lui Joel Brand. Din nou, a scăpat 
nepedepsit. Poliţia germană nici măcar nu l-a putut acuza 
de tentativă de omor - martorii au fost intimidaţi şi au 
refuzat să depună mărturie. Se presupune ar avea treizeci 
şi opt de ani, dar, având în vedere că este armean, e 
imposibil de verificat. 

— De ce un tip ca Moloch ar angaja un astfel de om? 
Judecând după aparenţe, cred că Moloch este sofisticat şi 
rafinat. 

— Din ceea ce am aflat de la oameni care l-au cunoscut, 
domnul Brand este un fel de doctor Jekyll şi domnul Hyde. 
Eu l-am descris pe Hyde. In alte ocazii poate fi fermecător 
şi o bună companie - mai ales cu femeile. Dar şi cu 
bărbaţii, dacă doreşte. A participat la recepții aici şi în 
State în numele lui Moloch. V.B. se ţine în umbră. Încă mai 
strâng date despre Brand. 

— Ce părere ai despre atotputernicul Moloch? Care este 
naționalitatea lui? 

— Atotputernicia este cheia prin care ajungi la Moloch. 
Cunoaşte oameni dintre cei mai bogaţi din lume - după 
cum ştii, ei formează un fel de club. Moloch este cel mai 
bogat. Naţionalitatea sa este un mister. Cred că a venit în 
această ţară, ca tânăr, din Cehoslovacia, acum Republica 
Cehă. A venit aici ca student, cu calificare de contabil, apoi 
a şters-o în America. Acolo a clădit o companie de 
electronică în California. Alte companii s-au unit, l-au 


eliminat din competiţie şi l-au distrus. 

— Probabil că este înnebunit după America, comentă 
Tweed. 

— Umblă zvonul că o urăşte, după cele ce i s-au 
întâmplat. Dar îşi păstrează sentimentele reale pentru 
sine. Apoi, a înfiinţat AMBESCP, cel mai mare conglomerat 
din lume. A împrumutat bani de la o bancă, a plătit imediat 
împrumutul când a avut suficient succes pentru a-şi 
menţine independența. Lucrează ca un nebun, se 
mulţumeşte cu puţine ore de somn. 

— Personalitatea? 

— Mi s-a spus că poate fi un adevărat cuceritor - mult 
mai mult decât Brand. Nu pot să fac rost de o fotografie a 
lui, dar mai insist. Obiectează atunci când vrei să-l 
fotografiezi. Are uzine peste tot în Statele Unite, aici în 
nord, în Germania şi Franţa, şi în Olanda. Mai are una şi în 
Arabia Saudită. 

— Legătura lui arabă. 

— Exact. Vorbeşte fluent araba, germana, franceza, 
italiana, spaniola şi, bineînţeles, engleza. Informatorul mi-a 
spus că este un autodidact. Are un creier de primă mână... 

— Căsătorit? 

— Niciodată. Cel puţin până acum nu am depistat nici o 
soţie. V.B. a avut un şir de prietene - toate din aşa-numitul 
tip al clasei de sus. Până acum au fost vreo şapte. Toate au 
dispărut. 

— Dispărut? Ce vrei să spui cu asta? 

— Exact ceea ce am spus. Au dispărut, pur şi simplu, 
fără urmă. Se presupune că au plecat în călătorii cu banii 
pe care i-a dat V.B., dar nu le-a mai văzut nimeni de atunci. 
Am vorbit cu Cord Dillon, omologul tău american de la CIA, 
la Langley. Tatăl bogat al uneia dintre fete, Julia Sanchez, 
l-a sunat pe Cord de la Philadelphia. Cord, ca o favoare, i-a 
verificat mişcările. Datele arată că a luat un bilet de 
întoarcere la Londra, şi o fată care arăta exact că Julia s-a 
urcat la bordul avionului după care s-a evaporat. Un zbor 


care a plecat de la San Francisco. 

— Mă întreb dacă fetele astea erau confidentele lui V.B. 

— Cred că puteau fi. Cord este la fel de preocupat şi de 
puterea pe care a acumulat-o Moloch. Are anumiţi 
senatori-cheie în buzunar. Banii urlă, nu vorbesc. 

— Cu siguranţă. Tweed părea preocupat. Avem vreo 
şansă să obţinem vreo fotografie a acestei Julia Sanchez? 

— Da. Tatăl ei din Philadelphia i-a dat lui Cord mai multe 
fotografii. La cererea mea, Cord ţi-a trimis una prin 
Federal Express. Trebuie să sosească mâine. 

— Oare armeanul ăsta Varouj Kerkorian - sau Joel Brand 
cum îşi spune el acum - îşi păzeşte cu gelozie poziţia de 
adjunct al lui Moloch? 

Monica păru surprinsă de această întrebare neaşteptată. 
Îl privi pe Tweed, zâmbi sec. 

— Unul dintre lucrurile pe care nu ţi le-am spus este 
faptul că Brand nu poate suferi ca cineva să se apropie de 
V.B. 

— Unde este sediul principal al lui V.B.? 

— Întrebarea asta i-am pus-o şi eu lui Cord. V.B. are o 
casă imensă lângă Big Sur, la sud de Carmel. Se numeşte 
Black Ridge şi are vedere la Oceanul Pacific, este foarte 
bine păzită. Câini sălbatici, proiectoare, fire electrice pe 
zidul ce înconjoară întreaga proprietate. Numeşte orice 
formă de securitate avansată şi o vei găsi la el. 

— Ce-mi poţi spune despre vasul său, Veneţia V? 

— Păi, aşa cum ţi-am spus alaltăieri, a plecat din 
Monterey cu mult timp în urmă. Omul meu de legătură de 
la Lloyd's mi-a spus că ar fi trebuit să se îndrepte spre Baja 
California din Mexic, apoi şi-a schimbat destinaţia spre 
Falmouth... 

— Da, îmi amintesc. 

— Cred că acesta este motivul pentru care ai trimis 
echipa aceea atât de mare la Cornwall... 

— Da. Am omis să le spun despre vas, pentru a vedea 
cum reacţionează spontan, şi, bineînţeles, Paula mi-a 


transmis o parte din aceste informaţii de la aeroportul din 
San Francisco înainte de a se îmbarca în avionul de 
întoarcere acasă, şi acum despre omul de legătură de la 
Lloyd's. 

— Spunea că este cel mai scump şi mai sofisticat vas din 
lume - mai ales în ceea ce priveşte căile de comunicare. 

— Trebuie să fi costat o grămadă de bani, dar resursele 
lui Moloch par a fi nelimitate. Asta este tot până acum? 

— Nu tocmai. Într-o casă mare de lângă Mission Ranch, 
chiar la graniţa sudică a Carmelului, locuieşte mama 
vitregă a lui Moloch, cea cu aspect atât de înverşunat, 
doamna Benyon. 

— De ce aspect înverşunat? De unde ştii? 

— Pentru că am obţinut o fotografie recentă a ei de la o 
bibliotecă de fotografii. 

Monica se ridică, scoase o fotografie mare din sertarul 
mesei sale de lucru şi o puse pe masă în faţa lui Tweed. 

— Eae. 

Tweed privi țintă fotografia. O arăta pe doamna Benyon 
şezând într-un scaun ca un tron. Era grotesc de grasă, 
avea două fălci umflate, ochi ca de şoim care-l fixau pe 
Tweed. Îi amintea de Buddha şi nu-i plăcea deloc felul în 
care arăta. Gura era strânsă cu răutate, iar părul cărunt şi 
greu îi atârna pe umerii largi. Chiar şi din fotografie radia 
un aer de comandant, o femeie care aştepta ca toţi să se 
supună celui mai mic capriciu al ei. li returnă fotografia 
Monicăi. 

— Câţi ani are draga de ea? 

— Asta n-am aflat. Dar are un fiu, care lucrează pentru 
Moloch. Se numeşte Ethan Benyon şi este seismolog. 

— Ce face V.B. cu seismologia? 

— Habar n-am. E un alt factor care-l îngrijorează pe 
Cord Dillon. N-a vrut să spună de ce, aşa că nu am forţat 
nota. Încă mai sap, dar tu ce părere ai despre toate astea, 
până acum? 

— Nu-mi place. Mai ales treaba aceea cu cele şapte 


prietene ale lui V.B. care au dispărut fără nici o urmă. 
Sună a mister. S-ar putea să plec în Cornwall foarte 
curând. Cu partenerul lui Harry Butler, Pete Nield. 

— Se adună vulturii. 

Tocmai termină de vorbit când sună telefonul. Tweed 
apucă receptorul înainte că Monica să-l fi putut ridica. Pe 
fir se auzi foarte clar vocea lui Newman. 

— Raportează Bob. 

— Aici e Tweed. 

— E un apel scurt de la o linie sigură. O cabină 
telefonică locală. Suntem în drum spre Mullion Towers, ca 
să-l vedem din apropiere. 

— Ai grijă. Monica a aflat de la Jim Corcoran, şeful 
serviciului de securitate de la Heathrow, că Moloch s-a 
întors din Statele Unite acum câteva zile, apoi a plecat din 
nou după ce şi-a încărcat rezervoarele la aeroportul de la 
Newquay. Acesta este aproape de Stithians. Aşa că marele 
om poate fi la reşedinţă. Ar putea fi foarte periculos - 
acţionaţi cu mare grijă... 


leşind din cabina telefonică, Newman sări la volanul 
Mercedesului său, având-o pe Paula alături. Când lăsă în 
urmă micul sat Mawnan Smith, cu căsuţele sale acoperite 
cu trestie, cârciuma „Red Lion” şi o piaţetă cu magazine 
locale, o altă maşină trecu în viteză pe lângă el. Marler îi 
urma în Saab-ul său, cu puşca Armalite pe podea. In faţa 
lui Newman, Butler deschidea drumul pe motocicleta sa 
Harley-Davidson. Toţi ştiau încotro se îndreptau, luaseră 
drumul spre Mullion Towers. 


— Întotdeauna mă simt ca o regină când călătorim în 
felul ăsta, comentă Paula. Un motociclist în faţă şi cu 
Marler care ne ocroteşte din spate. 

— Meriți osteneala mai mult decât vreun membru al 
familiei regale pe care aş putea să-l numesc, îi răspunse 
Newman şi zâmbi ştrengăreşte. 

— Vă mulțumesc, preabunule domn, răspunse ea 
batjocoritor. 

— Oricând, prinţesă. 

— Te întreb serios, Bob, crezi că va fi o călătorie 
liniştită? 

— Mă îndoiesc. Din ceea ce mi-ai spus despre experienţa 
de la Monterey şi femeia aceea, Vanity Richmond, care a 
încercat să se împrietenească cu tine, cred că Moloch ştie 
mai mult despre noi decât am dori. Le-am spus lui Marler 
şi Butler că acţionam cu maximă vigilenţă. 

— M-am uitat din nou la harta aceea pe care ne-ai 
arătat-o, şi locul unde îşi are Moloch reşedinţa părea 
destul de retras. Pun pariu că nu se circulă prea mult pe 
acolo şi că orice trece este reperat. Iar noi suntem ca un 
blestemat de convoi. 

— Să vedem cum va reacţiona regele castelului la o 
vizită. Probabil, Moloch însuşi este acolo. 

— Ce te face să spui asta? 

— În timp ce-mi luam valiza de la Park Crescent, Monica 
m-a avertizat că marele om a plecat de la San Francisco în 
avionul său cu reacţie către Heathrow, l-a reîncărcat cu 
carburant şi a zburat la aeroportul de la Newquay. De 
acolo este un drum scurt până în locul ăsta numit 
Stithians. 

— Ar putea fi interesant. Am Browning-ul înăuntrul 
genţii mele de umăr. 

— Foarte bine. Sfatul meu este să fii pregătită de focuri 
de artificii... 


Conducând în câmp deschis, ajunseră la o răscruce cu 


un drum îngust, cu un indicator Stithians. Intraseră pe un 
drum tipic pentru zona Comish, gardurile de ferigi şi 
grozama străjuiau pe ambele părţi. Ajungând pe coama 
unui deal, li se deschise o vedere panoramică - o imensă 
câmpie vălurită, cu câţiva copaci, ce se întindea până la 
crestele înalte, proiectate pe cerul azuriu. Soarele bătea pe 
capotă şi interiorul maşinii se transformă într-un cuptor, 
chiar cu toate geamurile deschise. 

— E puţin cam cald şi lipsă de aer, remarcă Paula. 

— Puțin! exclamă Newman. Este torid, tropical. Cămaşa 
mi s-a şi lipit de spate. 

Drumul şerpuia întruna, în timp ce Paula încerca să se 
concentreze asupra hărţii întinse în poală. Pe o distanţă 
scurtă, cotiră pe o şosea principală, apoi îşi continuară 
drumul pe un drum încă şi mai îngust, din nou anunţat de 
un indicator, Stithians. Paula se crispă când Newman 
strecură maşina printre malurile înguste ale drumului. 
După un timp, cotiră într-un alt drum similar, cu 
indicatorul Digul Stithians. 

— Un dig aici? întrebă Paula. Ce ciudat. 

— E un bazin sub locul unde bănuiesc că este Mullion 
Towers. Deci, este şi un dig... 

Trecură prin Stithians, doar un cătun cu căsuțe din 
granit şi acoperişuri din ardezie cenuşie. Nu era nici 
ţipenie de om; până şi cele câteva case văruite în alb nu 
reuşeau să lumineze tristeţea locului. Trecură pe lângă un 
loc de joacă pentru copii, cu leagăne, şi Paula privi 
îndelung. 

— La ce viitor se pot aştepta copiii de aici când vor 
creşte? se întrebă ea cu voce tare. 

— N-au nici un fel de viitor aici... 

Se opri din vorbă când încetini, luă o curbă şi sub ei 
apăru un dig mare şi adânc ce bloca o mare întindere de 
apă stătătoare, bazinul. Opri motorul, cobori din maşină şi 
îşi puse haina fără prea mare entuziasm, dar trebuia să 
ascundă tocul pistolului Smith & Wesson. Luă un binoclu 


de pe bancheta din spate, îl atârnă pe după gât, cobori 
spre dig. 

Paula îl însoţi, încordată din cauza digului şi a tăcerii 
grele, sufocante. Pe parcursul întregii călătorii, nu 
întâlniseră nici o altă maşină, iar zona din jurul digului era 
la fel de părăsită. Newman se opri, îşi ridică binoclul la 
ochi şi îl focaliză. 

— Acela trebuie să fie Mullion Towers - pe culme. 

— Eşti sigur? întrebă Paula. Pare a fi un loc oribil. 

— Mai mult decât sigur - are turnuri la fiecare colţ, cu 
garguie!. Ferestrele au panouri cu şprosuri. Ce altceva de 
aici ar mai putea fi reşedinţa? 

Privind înapoi, Paula îl văzu pe Marler trăgând maşina la 
o oarecare distanţă în spatele Mercedesului. Rămase pe 
partea opusă a Saab-ului, ghemuit la pământ. Ea 
presupuse că verifica funcţionarea puştii Armalite. Butler 
îşi ascunsese motocicleta lângă un perete. Paula privi spre 
conacul îndepărtat şi se îngrozi. 

Creasta lungă şi sălbatică, pe care era cocoţată casa, 
cobora un kilometru şi jumătate în linie dreaptă spre ei, 
hidos de aridă, fără nici un copac sau tufiş pe panta goală. 
Newman privi cu atenţie casa, centimetru cu centimetru. 
Construită din granit, matahala era de trei caturi şi, mai 
înalt decât oricare dintre turnurile care se înălţau, era un 
catarg cu antene radio complexe şi o antenă Comsat. Exact 
ca şi instalaţiile de la bordul Veneției. Ceea ce-l convinse 
că îşi găsiseră obiectivul. 

— Acela este Mullion Towers, spuse el. 

— Toată zona este un pustiu, comentă Paula fără 
entuziasm. Ar putea fi un deşert arzător. 

Newman începuse să coboare panta abruptă către dig, 
iar Paula îl urmă îndeaproape. Era ceva sinistru la acest 
dig tăcut, care o nelinişti. 

— E o pustietate, fu Newman de acord. Nici urmă de altă 


1 jgheab sau burlan scurt pentru scurgerea apei de ploaie, de obicei 
bogat ornamentat. 


locuinţă omenească. Exact locul pe care un miliardar 
secretos l-ar prefera. 

Grinzile foarte înalte, vopsite într-un albastru hidos, 
aproape indigo, subliniau fiecare parte a potecii ce se 
întindea pe creasta digului. Porţile joase de pe fiecare 
parte a potecii păreau a fi încuiate. Ajunseră la o poartă 
înaltă, ce glisa pe şine, cu un anunţ care îi avertiză să nu 
mai înainteze. Digul apărea deasupra lor. 

Privind în sus, Newman măsură distanţa de la alee la 
baza digului, acolo unde peretele se înclina înspre afară. 
Oricine ar fi căzut de la centru n-ar fi supravieţuit. 

Acum, liniştea terifiantă fu spartă de susurul apei care 
trecea sub dig. Liniştea era întreruptă de un alt sunet mult 
mai penetrant - motorul unui elicopter. Îşi ridicară privirile 
şi văzură elicopterul rotindu-se deasupra lor la numai 
câteva sute de metri înălţime. 

— N-ar fi mai bine să ne ascundem, dacă se poate? 
sugeră Paula. 

— Nu avem unde să ne ascundem. Să ne întoarcem la 
maşină ca orice cuplu de turişti. 

— Ar putea fi un elicopter de la acel teren de 
antrenament al RAF de la Culdrose, presupuse Paula în 
timp ce se întorceau la maşină. Ne-a spus proprietarul 
hotelului. 

— S-ar putea. 

— Dar tu nu crezi asta, insistă ea. 

— Când am coborât la golfuleţul acela cu Marler, am 
avut ocazia să privesc pe îndelete Veneţia. Lângă cabina 
principală de control de la pupa era o platformă pentru 
elicoptere. Pe ea era cocoţat un aparat similar cu cel care 
se roteşte deasupra noastră. 

— Atunci s-ar putea să ştie că venim. 

— Vor afla că venim. Elicopterul va transmite prin radio 
un avertisment spre complexul de comunicaţii pe care 
Moloch îl are pe acoperişul conacului. 

— Continuăm? Eu sunt gata, dar dacă ne aşteaptă... 


— Să vedem ce echipament a adus Marler cu el. Harry 
poartă întotdeauna „uneltele” cu el. În jurul proprietăţii 
este un zid înalt, care are la vârf sârmă ghimpată, probabil 
sub tensiune. 

— Bun venit tuturor, îi întâmpină Marler voios, în timp 
ce băga ceva în partea din spate a maşinii. 

— E o scară telescopică, nu-i aşa? întrebă Newman. 

— Exact. Din ceea ce am auzit despre Moloch, sigur 
căsuţa lui va fi înconjurată de un zid. 

— Aşa e. 

— Harry, continuă Newman, în timp ce Butler se apropia 
de ei, este un zid cu sârmă, probabil sub tensiune. 

— Floare la ureche, îl asigură Butler. 

— Atunci, mergem sus la capodopera aceea 
arhitecturală? sugeră Paula. 

— Tweed vrea să verificăm locul. Ceea ce doreşte Tweed 
va şi obţine. 


Joel Brand îşi puse jos căştile după ce primi mesajele 
codate de la pilotul elicopterului. Se grăbi să coboare la 
biroul lui Moloch. Moloch studia din nou harta Californiei 
cu acele ciudate linii şerpuite. Îşi ridică privirea când 
Brand se năpusti în cameră cu obişnuita sa lipsă de 
maniere. Moloch îi dădu harta după ce o rupse în patru 
bucăţi. 

— Pune asta în maşina de tăiat hârtie. Trebuie distrusă. 

Brand  înghesui nerăbdător bucăţile în buzunarul 
pantalonilor săi de doc şi se aşeză în scaunul de lemn 
masiv, cu spatele drept. Moloch îşi strânse mâinile 
frumoase şi se lăsă pe spate. 

— Ce-ar fi să te calmezi, Brand, înainte de a-mi spune ce 
ai în minte? 

— Pentru că este o nenorocită de urgenţă. Se apropie de 
noi nişte intruşi... 

— Ce intruşi? Te rog, fii mai precis. 

— Am primit un mesaj radio de la elicopterul de pe 


Veneţia care supraveghează locul ăsta. Înainte de asta, i- 
am urmărit şi eu prin binoclu, din camera radio de sus. 
Erau jos la dig. Era un tip solid, care părea dur - nu că nu 
aş putea face faţă acestui tip, adaugă el agresiv. Era cu o 
puicuţă atrăgătoare, brunetă - cu părul strâns la spate cu o 
panglică. Purta un tricou şi pantaloni albi. Apoi... 

— O clipă. Moloch căuta într-un sertar şi scoase o 
fotografie făcută în secret în California. 

Împinse fotografia de-a curmezişul mesei. 

— E cumva fata asta? _ 

— Seamănă leit. Arată bine. In fotografia asta nu are 
părul legat la spate, dar e ea. N-am nici un dubiu... 

— Veşti rele. 

Moloch puse fotografia înapoi în sertar. 

— E din compania lui Tweed, repeta el. S-a mişcat 
repede. 

— Tweed nu este Superman... 

— Taci. Habar n-ai despre ce vorbeşti. Erau doar ei doi? 

— Nu! Cel puţin patru. Unul este un tip subţire în 
costum de in. Arată ca un fante. Mai este şi un boxer pe o 
motocicletă. Au părăsit digul şi vin pe drum către noi. l-am 
alertat pe băieţi. Poarta puşti. Inainte de a te apuca 
pandaliile, îţi spun că fermierii adesea poartă puşti - 
pentru a-şi apăra terenurile de elemente periculoase. 

— Să mă gândesc - cu oamenii ăştia trebuie umblat cu 
grijă, mai ales că Paula Grey, mâna dreaptă a lui Tweed, 
este cu ei. Ea... 

— Puicuţa e prietena lui Tweed? rânji Brand. 

— Nu, nu este. 

Moloch îşi lovi palma de masă, iar sunetul scos semăna 
cu un foc de pistol. 

— Ascultă-mă. Tweed este un tip foarte etic. Nu că ai 
putea înţelege tu vreodată un asemenea om, dar eu îl 
respect ca om, ca un formidabil adversar. Trebuie să aduni 
câinii şi să-i legi în coteţele lor. E un ordin. Încearcă să faci 
faţă situaţiei cu finesse... 


— Finesse? 

— Finesse. Probabil crezi că e vorba de prăjiturele 
franțuzeşti, înseamnă să mergi cu grijă. Şi acum, piei din 
fața mea... 


Brand, care, în ciuda aspectului sau grosolan, era un 
bun strateg, părăsi biroul lui Moloch şi urcă scările în fugă 
la camera de comunicaţii. Il lăsă pe operatorul radio la 
staţia sa modernă. 

— Suntem sub asediu. Trimite un mesaj codat la 
elicopter să se întoarcă la Veneţia. Ne dă de gol că am şti 
că nişte intruşi se îndreaptă spre noi. Transmite-l ieri... 

Cobori scările în fugă, la uşa din spate, ca să controleze 
gărzile care patrulau terenurile. Trecea de coşul de gunoi 
când îşi aminti de instrucţiunile date de Moloch. 

„La naiba cu maşina de tăiat hârtie”, bolborosi pentru 
sine. 

Scoase cele patru bucăţi de hârtie, le mototoli, ridică 
repede capacul de plastic şi aruncă bucăţile pe o grămadă 
de gunoaie. Apoi, dădu ocol casei în fugă, unde îl întâlni pe 
cel mai de încredere om al său, Gene Lessinger. 

— Cheamă toţi câinii, repede. Bagă-i în coteţele lor. Pe 
toţi, mai puţin unul. Ţine-l pe Brute în lesă şi patrulează 
mereu cu el. Vin intruşi periculoşi... 

Gene, un bărbat cu faţa uscăţivă, osoasă, cu o cicatrice 
hidoasă în partea de jos a obrazului drept, rânji. Arma sa 
preferată era un cuţit pe care îl avea atârnat într-un toc la 
cureaua de piele. 

— Când îl vor vedea pe Brute o s-o rupă la fugă. 

— Aşa cred şi eu. Mişcă-te... 

Brute era cel mai mare şi cel mai fioros dintre 
Dobermanii care hoinăreau prin curte. Brand se simţi 
mulţumit de sine în timp ce continua să-i contacteze pe 
ceilalţi paznici de jur împrejurul proprietăţii. 

„V.B. a folosit cuvântul «câini», îşi zise el. N-a spus 
nimic de un singur câine. Eu răspund de securitate în 


adunătura asta. Aşa că haide, Grey şi compania. Avem un 
interesant comitet de primire care vă aşteaptă.” 


În faţa micului convoi Butler îşi conducea motocicleta pe 
drumul îngust care ducea în sus pe deal, spre conacul 
ciudat. Acum conducea încet şi se opri brusc când atinse 
coama dealului. Opri motorul, se dădu înapoi câţiva metri, 
apoi ridică o mână pentru a opri Mercedesul şi Saab-ul. 

Newman îşi opri maşina, sări din ea şi alergă să-i 
întâmpine pe Butler şi Paula, care veneau pe urmele lui. 

— Suntem foarte aproape, îi avertiză el. Chiar dincolo de 
vârful acela poţi vedea casa cocoţată pe creastă. 

— Bine, spuse Newman, în timp ce Marler se apropie de 
ei. Hai să aruncăm o privire. 

Puțin mai devreme, Newman schiţase un plan cu ceilalţi. 
Planul avea la bază ceea ce observase atunci când privise 
cu atenţie casa prin binoclu, de lângă dig. Marler îşi 
adaugă şi el sugestiile sale. Merseră spre vârf până când 
avură vizibilitate. Paula se înfioră, când i se dezvălui 
priveliştea. 

Creasta pe care era cocoţat Mullion Towers părea şi mai 
sumbră de aproape. Nimic nu creştea pe panta lungă şi 
abruptă care cobora de la creastă spre bazin şi spre dig, 
aflate mult sub locul unde se aflau acum. Panta părea a 
consta din praf care, în lumina arzătoare a soarelui, avea o 
culoare ciudată, aproape gălbuie. 

— Ar putea fi Sahara, comentă ea. Niciodată n-am crezut 
că în interior Cornwallul poate să arate atât de puţin 
atrăgător. E atât de diferit de zona de lângă mare, cu 
plajele şi golfuleţele sale frumoase şi cu pârâiaşele sale 
interesante. 

Urmând exemplul lui Newman, stăteau culcaţi unul 
lângă celălalt pe şosea, cu capetele ivindu-se peste culme. 
Newman mai privi o dată cu atenţie oroarea gotică numită 
Mullion Towers, apoi îi pasă binoclul lui Marler. 

— Ce părere ai de planta agăţătoare de pe zidul acela? 


— Exact ceea ce am nevoie, cred. Voi afla cu siguranţă 
abia când o voi vedea de aproape, dar arată de parcă ar 
creşte acolo de ani de zile. Tulpinile sunt groase şi 
noduroase. Planul va avea succes, sunt sigur - atât timp cât 
voi ajunge la acea plantă fără să fiu observat. 

— La ce-ţi foloseşte frânghia aceea înnodată, ataşată de 
scara telescopică? întrebă Paula. 

— Totul va fi limpede când vom ajunge acolo. Paznicii cu 
puşti patrulează, dar par a se concentra pe partea din faţa 
a clădirii. Unul are un Doberman care n-are un aspect prea 
prietenos. Îmi voi face ceva griji pentru specimenul acela 
canin. 

— Să-i dăm drumul, spuse Newman, alunecând înapoi 
înainte de a se ridica. E interesant felul în care a dispărut 
elicopterul acela. Cred că l-au rechemat, pentru a ne 
induce un fals sentiment de siguranţă. Să luăm în 
considerare cea mai proastă variantă - Ştiu că venim... 


La Park Crescent, Tweed şedea la masa sa de lucru, 
foarte calm, privind fix pe fereastră. Monica ştia că era 
îngrijorat pentru ceea ce se petrecea în Cornwall. El îşi 
mai verifică o dată ceasul atunci când sună telefonul. 
Răspunse Monica. Se încruntă, repetă întrebarea de mai 
multe ori. 

— Cine este la telefon? 

Apoi, apasă tasta de izolare şi-i spuse lui Tweed: 

— Cineva cu o voce ciudat de răguşită insistă să 
vorbească cu tine. Foloseşte numele de Waltz. 

— Vorbesc eu. Aici e Tweed. 

— Ar trebui să ştii că atâta vreme cât Paula a fost la 
Monterey, o femeie, Vanity Richmond, a fotografiat-o în 
secret. Am urmărit-o şi a trimis un pachet, prin Federal 
Express, cuiva din Cornwall. Deocamdată atât. 

— Mulţumesc. _ 

Tweed puse receptorul jos şi păru înfuriat. Încă se mai 
uita pe fereastră când îi relată Monicăi ce-i spusese 


interlocutorul. 

— Cine este Waltz? întrebă ea. 

— Un informator, care era prezent la Monterey când era 
şi Paula acolo. Bineînţeles că este un nume de cod. 

— Nu sunt veşti bune. 

— În acest moment, cu siguranţă nu sunt. Aş fi vrut să fi 
primit telefonul ăsta ieri. Asta înseamnă că, dacă echipa 
noastră este depistată că se apropie de Mullion Towers, 
cineva poate să o recunoască pe Paula - Şi să ştie cine 
sunt. 

— Dumnezeule, oare nu înseamnă că întregul nostru 
plan se poate încheia cu un dezastru înspăimântător? 

— Newman poate face faţă oricărei situaţii, dar asta nu 
ne ajută să aflăm ce pune la cale Moloch. N-am nici o 
îndoială că este vorba de ceva destul de mare. Măcar dacă 
am putea să aflăm identitatea acelei fete care a fost adusă 
la mal, la Octopus Cove, cât şi identitatea aceleiaşi femei 
care a sărit de pe navă în Cornwall. 

— Fotografia Juliei Sanchez, trimisă de Cord, fata din 
Philadelphia care a dispărut şi care a fost prietena lui 
Moloch, ar trebui să ajungă în orice clipă. Ne-ar putea fi de 
ajutor. 

— Poate că da, poate că nu. 

Tweed îşi mai privi o dată ceasul. 

— Cred, având în vedere ora la care am primit telefonul 
lui Bob, urmărind pe hartă drumul de la locul acela 
îndepărtat până la Stithians, că el şi echipa sunt pe cale să 
ia cu asalt Mullion Towers - poate deja sunt în curs. 


Marler se întoarse la Saab şi-i rugă şi pe ceilalţi să-l 
însoţească. Deschise portiera din spate a maşinii, înăuntrul 
căreia Paula văzu un sac mare de pânză pus peste scara 
telescopică. 

— Ştiu că toţi sunteţi echipați cu arme, spuse el pe un 
ton tranşant, dar s-ar putea să aveţi nevoie de un mijloc de 
apărare în plus. Sacul acela conţine aşa ceva. Moş Crăciun 
e gata să vă ofere jucăriile lui. 

Aplecându-se înăuntru, deschise sacul, scoase un obiect 
mic ca o grenadă şi i-l dădu Paulei. 

— E un tip nou de bombă fumigenă. Apeşi butonul de 
deasupra şi arunci chestia asta. Nu numai că-l va înconjura 
cu fum pe inamic, dar emană şi un miros înţepător care-i 
va scoate pe toţi din acţiune preţ de treizeci de minute. 
Apoi îşi revin repede. Două pentru tine, Paula, două pentru 
tine, Bob. 

— Ai venit bine pregătit, comentă Paula în timp ce 
examină rapid mecanismul şi-l puse în geanta de umăr. 

— Aşteaptă, mai am ceva... 

— Începem un mic război, glumi Paula. 

— S-ar putea, îi replică Marler. 

Îi dădu o grenadă cu cui. Pe aceasta o recunoscu, în 
timp ce el începu să vorbească. 

— Grenadă asurzitoare. Aţi experimentat-o la centrul de 
antrenament de la Send. După cum ştiţi, când explodează 
lângă adversar, explozia asurzitoare îl scoate din acţiune 
pentru un timp suficient ca noi să putem fugi. Încă una, 
Paula. 

Le mai dădu două lui Newman şi lui Butler, apoi îşi 
îndreptă spatele şi închise portiera încet. Îşi aprinse o 
țigară king-size. 

— Aş spune că suntem gata să facem faţă unei întregi 


armate de criminali, care trebuie să presupunem că ne 
aşteaptă. Ştiţi cu toţii unde voi fi. Ce mai aşteptăm? 

— Să taci din gură, îi spuse Newman cu un zâmbet larg. 

Convoiul porni din nou în viteză, din nou cu Butler în 
frunte. Mult în spatele lui, Newman îl urmă în Mercedes, 
având-o pe Paula lângă el, şi pe Marler la distanţă în urma 
lui. 

Coborâră în viteză dealul şi apoi urcară panta mult mai 
abruptă şi mai înaltă. La vârful crestei trecură pe lângă 
porţile înalte din fier forjat care duceau la o alee lungă 
spre Mullion Towers. Tactica era să creeze confuzie în 
rândul inamicului - conducând în viteză păreau să se 
îndrepte spre o altă direcţie. Numai Butler se opri imediat 
ce depăşi porţile, ascunzându-şi motocicleta într-un gard 
viu. 

Scoase o grenadă din sacul pe care i-l dăduse Marler 
înainte de a pleca de la Hotelul Nansidwell Country şi 
aşteptă. Ghemuindu-se în tufiş, privea atât porţile, cât şi 
coama şoselei, în punctul în care traversa creasta. 

Câteva minute mai târziu apăru Marler, cărând scara 
telescopică, cu puşca Armalite atârnată de un umăr, şi 
alergă în jos pe deal, fără a putea fi văzut de cei din casă, 
fiind protejat de un zid de granit. În vreme ce se apropia 
de Butler, acesta deja studiase sârma de pe zid. Newman şi 
Paula apărură în fugă, după Marler. Toţi purtau pantofi 
moi şi alergau fără a face zgomot. Când Marler se opri la 
aproximativ o sută de metri de Butler, acesta semnaliză şi 
operaţiunea începu. Un câine mârâia, undeva în apropiere 
de conac. 

Butler se ridică şi aruncă cu mare iscusinţă grenada, 
astfel încât ateriză la baza porţilor. Aceasta explodă şi 
porţile se deschiseră. Paznicii aveau să presupună că era 
un atac frontal, chiar din alee. 

— Poţi scoate din funcţiune sârma aceea electrică? rosti 
scurt Marler către Butler. 

— Ti-am mai spus, e floare la ureche. Să rezemăm 


afurisita aia de scară de perete. N-am toată ziua la 
dispoziţie. 

Marler trase repede secţiunile scării de metal la 
lungimea maximă, o sprijini de perete într-un punct în care 
acesta întorcea în unghi drept în spatele casei. Ridicându- 
se, aruncă o privire peste sârmă. Doi paznici, înarmaţi cu 
puşti, unul ţinând în lesă un Doberman uriaş, trecură în 
fugă pe lângă casă, pe jumătate ascunşi de vasele de tip 
oriental în care creşteau tufe mari. Se îndreptau spre 
partea din faţă. Marler auzi o voce puternică strigând: 

— Concentraţi-vă pe ambele părţi ale porţii din faţă - pe 
acolo vin ticăloşii. 

Marler zâmbi pentru sine: planul funcţiona. Cobori din 
nou făcându-i loc lui Butler care se urcă pe scară, având 
atârnată pe umăr o trusă de piele cu unelte. Marler 
amplasase scara exact în punctul pe care el îl indicase. 

Un electrod principal susţinea sârma printr-un inel de 
fier acoperit cu cauciuc. Scoţând un tub din trusă, Butler 
stoarse un lichid gros, ca un clei, peste întregul electrod şi 
peste o porţiune de sârmă, de ambele părţi. Apoi scoase o 
pereche de foarfece, tăie sârma pe ambele părţi în locurile 
unde era acoperită cu lichid. Întreaga reţea electrică era 
acum scoasă din funcţiune şi nici o alarmă nu avea să se 
declanşeze înăuntrul casei. Cobori scara, fiind aşteptat de 
Marler împreună cu Paula şi Newman. 

— Reţeaua e scoasă din funcţiune... 

Abia termină de vorbit când Marler se urcă în grabă pe 
scară şi iscodi din nou. Nu se vedea nimeni. Desfăşură 
frânghia înnodată, ce avea o greutate la un capăt şi era 
ataşată scării, o cobori dincolo de zid după ce o înfăşură de 
mai multe ori de jur împrejurul inelului de fier încastrat în 
piatră. Asta era calea lor de ieşire. 

Coborând rapid frânghia, se ghemui, fugind de la un vas 
oriental la altul până când ajunse, fără a fi văzut, la 
peretele casei acoperit de planta agăţătoare. Incercă 
rezistenţa plantei, smucind-o cu o mână. Satisfăcut că 


părea destul de rezistentă, se ridică pe ea cu abilitatea 
unui hoţ acrobat. 

Ajungând la burlanul de scurgere a apei, se căţără pe el 
pe acoperişul plat al conacului. Mai departe era o pantă de 
ţiglă, dar erau şi câteva coşuri masive. Incă ghemuindu-se, 
alergă în partea din faţă a casei, la adăpostul unui alt coş. 
Tinea puşca Armalite în mână când cerceta peste marginea 
acoperişului. De unde stătea se deschidea o perspectivă ca 
de la înălţimea zborului de pasăre asupra părţii din faţă a 
casei, unde oameni înarmaţi cu puşti stăteau la mică 
distanţă de intrare, îndrumați de un uriaş brunet care 
gesticula de zor, ordonându-le să se răspândească. 

Marler se întoarse în fugă la partea laterală a casei, îşi 
înălţă capul şi văzu capul lui Newman aşteptând la capătul 
scării. Făcu un semn cu mâna, apoi alergă din nou la 
punctul său de observaţie. Atacul era pe cale să se 
producă. 

Newman cobori frânghia înnodată, urmat de Paula şi 
Butler. Paula, cu geanta de umăr lipită de corp, îşi scosese 
Browning-ul, în timp ce Newman le arăta drumul spre 
partea din faţă a casei. Ambii aveau armele ascunse la 
spate. Butler rămase la urmă pentru a le acoperi 
retragerea, cu mâna în interiorul unui sac din pânză de 
cort. 

Newman se apropie paşnic de partea din faţă a casei, cu 
un zâmbet pe faţă. Brand fu primul care-l depistă. Nefiind 
pregătit să-l surprindă cineva pe la spate, prima sa reacţie 
fu de surpriză. Newman strigă către el amabil: 

— Scuzaţi-mă, acesta este Mullion Towers? Dacă da, aş 
dori să vorbesc cu proprietarul, domnul Moloch. 

— Despre ce? întrebă Brand, trăgând de timp. 

— Asta va trebui să-i explic domnului Moloch însuşi, e 
ceva personal, îi explică Newman politicos. 

— La fel şi asta, îi răspunse Brand şi-şi îndreptă pistolul 
spre Newman. Cum ai intrat? 

— Prin spate. Poarta din faţă arată jalnic. Nu puteam 


intra, pur şi simplu, cu maşina. 

— Ai încălcat o proprietate. Spune-mi cine eşti sau trag. 

Paula îşi îndreptă Browning-ul spre stomacul lui Brand. 
Îşi ţinea arma într-o strânsoare fermă, vocea îi era ca un 
şfichiuit de bici. 

— Apasă pe trăgaci şi-ţi dau gaură în stomac. 

Brand îşi roti arma astfel încât ţeava era îndreptată spre 
Paula. Rânji ca şi cum ar fi fost stăpân pe situaţie. Paula 
continuă să-şi ţină arma îndreptată spre stomacul lui. 

— Apasă pe trăgaci, repetă ea, şi degetul meu va trage 
ca un reflex. Tot vei termina cu stomacul găurit. 

Din nou Brand păru a fi buimăcit. Era ultima reacţie pe 
care s-ar fi aşteptat s-o aibă o femeie. Ezită, apoi slobozi un 
râs neplăcut şi îşi aruncă arma la pământ. Cu un rânjet 
răutăcios se apropie de Newman, cu mâna întinsă. Făcând 
asta, Newman îşi băgă revolverul înapoi în toc. Brand rânji 
din nou. 

— Exact. Un bărbat ca tine n-are nevoie de un pistol de 
jucărie. Dă mâna cu diavolul şi putem sta de vorbă... 

Apropiindu-se, mâna sa stângă se strânse într-un pumn 
uriaş şi se repezi înainte cu viteza trăsnetului. Atinse în 
treacăt falca lui Newman, dar cu suficientă forţă pentru a-l 
trânti la pământ, pe spate. Încă rânjind, Brand ridică o 
gheată cu ţinte metalice pe vârf pentru a-şi lovi brutal 
adversarul într-o parte, ceea ce i-ar fi rupt coastele. Paula 
rămase în spate cu Browning-ul îndreptat spre alţi oameni 
care se apropiau. 

Newman se mişcă încă şi mai repede, înhăţând cu 
ambele mâini glezna lui Brand şi răsucind-o sălbatic. 
Uriaşul ţipă şi îşi pierdu echilibrul, în timp ce Newman sări 
în picioare. Aplecându-se, apucă părul aspru al lui Brand, 
trase de el şi, când gigantul se trase instinctiv înapoi, 
Newman îi împinse capul în jos cu mare forţă. Acesta se 
izbi de o piatră din pavajul potecii care traversa pajiştea 
subţire. Zgomotul se asemănă cu cel scos de un ciocan 
care se prăbuşeşte pe o piatră, iar Brand rămase nemişcat. 


Ceilalţi oameni continuau să se apropie, cu armele 
îndreptate spre ei, în ciuda Browning-ului Paulei, care ştia 
că nu-i putea acoperi pe toţi. Apoi se auziră o serie de 
focuri de armă, fiecare foc oprindu-se exact înaintea 
fiecăruia dintre cei care avansau. Rămaseră neclintiţi, 
şocaţi, întrebându-se de unde veneau acestea, Marler 
continuând să ia pe fiecare dintre ei la rând, întotdeauna 
trăgând exact în faţa acestuia. Newman tocmai terminase 
cu Brand, când Paula îl avertiză. 

— Dreapta, Bob! 

Newman se roti. Gene se apropia încet de el dinspre o 
latură a conacului, ţinându-l pe Brute în lesă. Îi dădu 
câinelui drumul din lesă, iar acesta sări spre Newman, 
care nu avu timp să-şi scoată revolverul. Brute era în saltul 
său aerian, îndreptat spre gâtul lui Newman, când se opri 
pentru o clipă, suspendat în aer, când glonţul îi străpunse 
ţeasta - glonţul pornit din puşca Armalite a lui Marler. 
Când animalul se prăbuşi, Gene se repezi la Newman cu un 
cuţit lung, ca un stilet, în mână. 

Newman rămase nemişcat, cu mâinile în şolduri. Din nou 
nu avu timp să-şi scoată revolverul Smith & Wesson. Îi 
strigă lui Gene cu o voce calmă: 

— Înainte de a înfige chestia aia în mine, aş putea să 
trag câteva fumuri din ultima ţigaretă? 

— Dă-i drumul! Va fi ultima ta şansă pe pământ. 

Newman îşi scoase cu grijă un pachet din buzunar şi o 
brichetă. Îşi aprinse ţigara în timp ce Gene îl privea plin de 
încântare cum trăgea adânc în piept. „Speriat de moarte”, 
îşi spuse Gene cu bucurie sadică. Vârful ţigării era 
incandescent, Newman privi în spatele lui Gene. 

— Ia-l Ed, strigă el. 

Gene se simţi obligat să se uite peste umăr. În acea clipă 
de neatenţie, Newman azvârli chiştocul ţigării pe mâna 
care ţinea cuțitul. Gene ţipă de durere şi scăpă cuțitul. 
Genunchiul drept al lui Newman se înfipse în vintrele 
atacatorului său, şi Gene scoase un țipăt ascuţit, 


ghemuindu-se. Smulgându-şi revolverul din toc, Newman 
izbi cu ţeava ţeasta expusă a lui Gene. Asasinul se prăbuşi. 

Haosul se  dezlănţui când Paula aruncă grenada 
asurzitoare. Trei oameni căzură inconştienţi la pământ. 
Aruncă şi o grenadă fumigenă în restul duşmanilor, care se 
pierdură, tuşind, cu ochii lăcrimând din abundență 
înăuntrul ceţii dese. Dinăuntrul fumului se trase o serie de 
focuri de armă asupra lor. Newman recunoscu arma ca 
fiind o puşcă automată. Unul dintre paznici, bănui el, 
căzuse la pământ, închisese ochii şi trăgea la întâmplare, 
în speranţa că va nimeri pe cineva. 

— E timpul să plecăm, îi spuse Paulei. Treci dincolo, pe 
scară. Acum! 

Aruncă o privire la parapetul acoperişului plat şi-l văzu 
pe Marler privind în jos, aşteptând să apară un inamic din 
ceaţă. Newman îi făcu semn să coboare imediat, să se 
îndrepte spre scară. Apoi se mută câţiva paşi spre locul 
unde Butler stătea de pază, în timp ce Paula se urcă pe 
frânghia înnodată şi dispăru peste culmea zidului, cu 
agilitatea unui acrobat. 

Marler, cu puşca Armalite atârnată pe umăr, cobora pe 
plantă agăţătoare. Newman îl aşteptă, cu revolverul Smith 
& Wesson în mână. Marler atinse pământul, sărind ultimii 
metri. „O puşcă automată, gândea Newman. Criminalii 
ăştia sunt profesionişti.” 

Când se ridică, Marler văzu un coş de gunoi din plastic, 
la colţul casei. Alergă la el şi scoase capacul. Era plin de 
gunoaie. Apoi văzu o minge de hârtie mototolită, o apucă şi 
o vâri într-un buzunar, în timp ce împingea capacul la loc. 

— Ce naiba făceai acolo? îl întrebă Newman când Marler 
veni în fugă la el. 

— Nu ştii niciodată ce poţi găsi... 

— Urcă pe frânghie. Mişcă! 

În timp ce Marler urca în grabă pe frânghie şi dispăru, 
Newman făcu câţiva paşi către calea de ieşire. Era ultimul 
care plecă. Ordonându-i lui Butler să plece, supraveghea 


ceața, care acum se rărea. Apăru un paznic cu o batistă 
legată la gură, cu ochelari de protecţie la ochi. Tinea o 
puşcă automată, îndreptată spre Newman, care sări în 
lături. El aruncă o grenadă asurzitoare către paznic, după 
care urmă o grenadă fumigenă. Paznicul deja cădea când 
fumul îl învălui. 

Newman urcă pe frânghie, se ridică pe zid, trase 
frânghia şi folosi un cuţit pentru a o elibera de inelul de 
fier, în jurul căruia era strâns înfăşurată. Aruncă întreaga 
frânghie în locul în care aştepta Marler şi care o înfăşură 
rapid. În clipa în care Newman cobori de pe scară, o 
strânseră, şi Marler alergă cu ea la Saab. 

Când Newman ajunse la Mercedes, o găsi pe Paula la 
volan, cu motorul pornit, gata să demareze în clipa în care 
Newman era la bord, pe locul pasagerului din faţă. In faţa 
lor, Butler, mărind turaţia motocicletei, cobori dealul în 
viteză. Trecând porţile avariate, mai aruncă o grenadă 
asurzitoare şi mări viteza. 

Mercedesul îl urmă în plină viteză, cu Saab-ul în urma 
lui. Newman îşi şterse sudoarea de pe frunte. 

— Suficient de interesant pentru tine? fa 

— Am mai trecut prin astea, răspunse ea calmă. In 
situaţii similare. Crezi că am realizat ceva? 

— Trebuia să-l întărâtăm pe Moloch. Ceea ce sunt sigur 
că era şi ideea lui Tweed. Cineva ne privea de la o 
fereastră laterală, când plecam. Putea să fi fost însuşi 
împăratul, presupun. Ne urmăreşte cineva? 

— Numai Marler, răspunse ea după o altă privire scurtă 
aruncată în oglinda retrovizoare. Ne întoarcem la 
Nansidwell, presupun? Bine măcar că Moloch nu ştie unde 
stăm. 

— Eu n-aş conta pe asta. 


Moloch fusese martorul întregii operaţii. Stând la 
fereastra biroului de la primul etaj, cu mâinile prinse la 
spate, auzise prima grenadă care avariase porţile. 


Privindu-l pe Brand cum îşi adună marea forţă de pază 
lângă porţi, bănui că este o diversiune, că atacul se va 
produce din altă parte. Totuşi, Brand, de obicei, ştia ce 
face. 

Mai târziu îşi părăsi biroul repede, străbătu coridorul 
până la o cameră cu o fereastră laterală. Ajunse la timp 
pentru a-l vedea pe Newman cum îl scoate din acţiune pe 
paznicul cu puşcă automată, îl văzu cum se urcă pe 
frânghie, cum o azvârle din vedere, cum dispare. 

„O operaţiune foarte bine organizată, îşi spuse el. L-am 
subestimat pe Tweed. Va trebui să năvălim peste el.” 


4 


Howard se năpusti în biroul lui Tweed, cu o expresie 
preocupată pe faţă. Aşezându-se în fotoliu, îşi trase 
manşetele, scoțând la iveală o pereche de butoni de aur, ca 
nişte flori cu petale. Monica se înfioră, la masa sa de lucru 
- nu erau genul de butoni pe care să-i poarte un bărbat. 

— Primul-ministru a început să se enerveze din cauza lui 
Vincent Bernard Moloch, începu Howard cu vocea sa 
arogantă. 

— Ştiu, răspunse Tweed. Mi-a telefonat azi după-amiază. 

— Vrei să spui că te-a sunat mai întâi pe tine? întrebă 
Howard cu indignare. Se presupune că eu conduc 
acţiunea. 

— Atunci, exprimă-ţi nemulţumirea primului-ministru. 

— Ştii că nu pot face asta. Vrea să restabilească 
priorităţile. Oricum, V.B. a cumpărat o întreprindere-cheie 
de electronică în Thames Valley. Ştii că asta este versiunea 
noastră a Silicon Valley din California. 


— Ştiu. 

— Vrei să spui că ştii de Thames Valley? 

— Vreau să spun că ştiu că V.B. a cumpărat acea 
întreprindere. Deja a pus în aplicare planurile de dublare a 
mărimii şi capacităţii sale. 

— Pot să ştiu şi eu de unde ai aflat toate astea? 

— Am un om de legătură în zona aceea, nu pot da nume. 
M-a informat mai devreme sub legământul de a nu divulga 
nimic, spuse Tweed ferm. 

— Ceea ce îl înfurie - îl îngrijorează - pe primul ministru 
este faptul că V.B. are deja mai mulţi membri importanţi 
din Parlament pe statul său de plată. Tămbălăul obişnuit - 
sunt numiţi consultanţi. El crede că Moloch devine prea 
puternic. 

— Aşa şi este. Ce vrei să fac? Să merg şi să-l împuşc? 

— Ar fi o idee bună, îi răspunse Howard într-o rară 
străfulgerare de umor. Cum îţi merge investigația? 

— Merge. Când voi avea ceva pozitiv, vei fi primul care 
vei afla. 

— Sper... 

Howard se ridică şi părăsi camera. Monica îşi ridică 
ochii spre cer. Tweed îi zâmbi larg. 

— O voi spune, insistă Monica. Omul acesta e enervant. 
Observ că îi spui cât mai puţin posibil. 

— Păi, ştiu că, atunci când bea trei whisky-uri duble la 
club, devine cam vorbăreţ. Ce crezi despre telefonul pe 
care l-am primit de la Newman? 

Newman îl sunase de la cabina telefonică din Mawnan 
Smith, pe drumul de întoarcere de la Mullion Towers. 
Monica se încruntă. 

— Mi se pare că a reuşit să păcălească o adunătură de 
tipi destul de duri. Care a fost obiectivul acţiunii? 

— Să-l neliniştească pe Moloch, să-i arate că suntem pe 
urmele lui. În această stare poate face o mişcare greşită. 
Mă interesează hârtia pe care Marler a luat-o din coşul de 
gunoi. O hartă a Californiei cu nişte linii stranii pe ea. 


— De asta l-ai trimis pe Pete Nield la Nansidwell? 

— Da, răspunse Tweed. Va aduce harta cu el. Vreau s-o 
văd şi eu. Apropo, ai mai aflat ceva despre Buddha, 
doamna Benyon, mama vitregă a lui V.B., şi despre fiul ei, 
Ethan? 

— Doamna Benyon are un mic procent de acţiuni la 
compania privată care controlează imperiul lui V.B. Circulă 
zvonul că-i cere întruna lui V.B. să-i mai dea acţiuni, că ar 
vrea să aibă un cuvânt mai important de spus în 
conglomerat. 

— Se potriveşte cu fotografia pe care mi-ai arătat-o. 
Altceva? 7 

— Fiul ei, Ethan, pare a fi un personaj ciudat. Işi urăşte 
mama, care-l bruschează ori de câte ori are ocazia. Nu 
locuieşte cu ea, ci la Black Ridge, sediul lui V.B. pe coastă, 
mai jos de Carmel şi lângă Big Sur. Se spune că e foarte 
priceput în ceea ce face... 

— Ce anume face? 

— E seismolog - Ştii, expert în cutremure. Asta e tot ce 
ştiu. 

— Doar că în vremea studenţiei sale de aici, colegii săi 
credeau că are o doagă lipsă. Pot doar să presupun, fiindcă 
e un savant tipic, absorbit de munca sa. 

— Interesant. 

Tweed avea o privire distantă. 

— Interesant? De ce? 

— Pentru că anumite fragmente din puzzle încep să se 
potrivească unul cu altul formând o imagine. Vag. Poate 
greşesc. 

— Din întâmplare, în timp ce erai plecat, de dimineaţă, 
fotografia Juliei Sanchez a sosit de la Cord Dillon prin 
Federal Express. Prietena lui V.B. care a dispărut în neant, 
împreună cu celelalte şase. Iat-o. 

O puse pe masă şi Tweed privi fotografia unei brunete 
atrăgătoare. Avea o bărbie foarte hotărâtă, care sugera 
caracter, şi ochi surâzători. Tipul de fată hazlie. Tweed 


presupuse că avea cam treizeci şi ceva de ani. 

— Nu seamănă deloc cu femeia pe care Newman a scos- 
o la mal în Cornwall, cea despre care Paula a jurat că 
semăna leit cu cea pe care a tras-o din mare la Octopus 
Cove, în California. lată portretul-robot pe care Paula l-a 
realizat cu artistul nostru în laboratorul tehnic, specifică 
Monica. 

Tweed privi desenul pe care-l realizase Paula împreună 
cu pictorul, ştia că era bună la memorarea trăsăturilor 
individuale. Chiar înainte de a o studia îndeaproape, 
înţelese că nu era nici o asemănare cu Julia Sanchez. Încă 
o pistă falsă - avuseseră parte de atât de multe de-a lungul 
anilor. 

— Nu-i seamănă deloc, căzu şi el de acord. Mai bine 
sună-l pe Cord şi informează-l la zi... 

Soneria telefonului îl întrerupse. Răspunse Monica şi îi 
spuse că era Cord Dillon la telefon. 

— Alo, Cord. Aici e Tweed. 

— Bună! Spune-mi, par eu voios, de parcă aş fi primit 
veşti bune? 

— Da... 

— Ceea ce înseamnă că pot disimula în orice criză. 

— Ce criză? 

— Preşedintele. Am fost chemat la el în Biroul Oval. Era 
o furie. Moloch şi-a clădit atât de multă putere în Camera 
Reprezentanţilor şi în Senat, încât preşedintele crede că 
acesta poate învârti alegerile următoare în orice direcţie 
vrea. Am încercat să-i spun că exagerează, dar n-a vrut să 
accepte. Mi s-a spus să aflu ce urmăreşte V.B. Te întreb - 
abia am aflat că V.B. a traversat Atlanticul în avionul său 
cu reacţie Lear şi acum este undeva prin Anglia... 

— Aşa este. Ştiu exact locul. 

— Fă-mi o favoare, prietene. Adună-mi nişte date cu 
privire la ceea ce face şi de ce. Oamenii tăi sunt experţi în 
chestii de astea, iar de aici nu pot obţine nimic despre el. 
Ştiu că voi mai fi chemat la Casa Albă curând. Întregul 


Washington este în panică. Spun că Moloch este un 
învingător în controlul pârghiilor puterii. 

— Cord, las’ pe mine. Deja lansez o operaţiune majoră 
de urmărire a acestui om. Când voi avea ceva pozitiv, te 
sun eu. De fapt, operaţiunea e în plină desfăşurare. 

— Poate că voi dormi mai bine la noapte. Acceptă 
mulţumirile mele. 

Tweed îi spuse Momeai ceea ce îi relatase americanul. 
Ea îşi ţuguie buzele. 

— Nu i-ai spus că şi primul ministru se agită din acelaşi 
motiv. 

— Intenţionat. De ce să-l necăjesc mai mult? Acest om 
uimitor, V.B., este capabil să provoace fiori de teamă atât 
la Londra, cât şi la Washington. Fiori, repetă el gânditor. 

— Continuu să o verific pe Vanity Richmond, îi spuse 
Monica. A folosit un om de legătură de încredere din San 
Francisco. Am încercat să o localizez pe Vanessa Richmond 
prin DVM, Departamentul Vehiculelor cu Motor, TRW, 
Biroul de Evaluare a Creditelor, Serviciul Intern de 
Venituri (SIV), Departamentul de Imigrare pentru străinii 
înregistraţi - cei cu permis de rezidenţă în State şi un 
număr de Asigurare Socială. Au venit cu spaţii goale de 
peste tot. Vanessa Richmond este o femeie fără identitate. 

— Foarte misterios, comentă Tweed. 

— Sunt la mai bine de jumătatea drumului, încercând s-o 
depistez aici, dar nici aici nu primesc nimic. 

— Când Newman mi-a raportat la telefon despre atacul 
de la Mullion Towers, mi-a dat-o pe Paula la telefon. Mi-a 
spus că e o femeie care locuieşte singură la Nansidwell şi 
care seamănă perfect cu Vanity. Dar în California era 
roşcată. Femeia din Nansidwell este brunetă. 

— Poartă o perucă. Sau, poate, şi-a vopsit părul, spuse 
Monica repede. 

— Mi-a trecut şi mie gândul ăsta prin cap. Voi sta puţin 
de vorbă cu doamna, când voi ajunge la Nansidwell. Mi-ai 
rezervat o cameră? 


— Bineînţeles. Începând din noaptea asta. N-ar trebui să 
pleci în curând? 

— Îl aştept pe Pete Nield să se întoarcă cu hârtia aceea 
pe care Marler a scos-o din coşul de gunoi al lui V.B. 
Trebuie să ajungă în curând. 

O jumătate de oră mai târziu sosi Nield, care condusese 
tot drumul până în Cornwall şi înapoi. Monica se gândi că 
arăta surprinzător de proaspăt. Acesta îi înmână lui Tweed 
un plic căptușit cu carton. 

— Marler spunea că ceea ce găsise era rupt în patru. A 
lipit fragmentele cu banda adezivă şi a refăcut documentul 
original. 

— N-ai nevoie de o băutură după călătoria asta? îi 
sugeră Monica. 

— Mi-ar fi de ajuns o cană cu apă şi puţină cafea 
îndulcită din cea pe care o faci tu atât de bună, te rog? îi 
ceru Nield cu un zâmbet. M-am prăjit pe ultima porţiune 
de drum. Căldura dinăuntrul maşinii era ca într-un cuptor. 
Am avut o sticlă cu apă, dar în scurt timp s-a terminat. 

— Stai jos, Pete, îi spuse Tweed. Vreau să-ţi vorbesc 
peste o clipă. 

Tweed studia documentul pe care Marler îl refăcuse cu 
atâta îndemânare. Era o hartă a Californiei cu cinci linii 
şerpuitoare ce traversau statul de la sud la nord. Fiecare 
avea un nume scris cu litere mici la baza paginii. 
Recunoscu imediat faimoasa falie San Andreas. Ceea ce-l 
nedumerea era o altă linie, care străbătea harta foarte 
aproape de coastă, numita falia San Moreno. 

Când Monica se întoarse cu băuturile răcoritoare pentru 
Nield, inclusiv cu o farfurie de chifle dulci cu stafide, 
Tweed aşteptă până ce acesta bau tot lichidul şi mâncă 
toate chiflele. Pete Nield, partenerul lui Harry Butler, nu 
putea fi mai prejos decât morocănosul şi solidul Butler. Cu 
o constituţie zveltă, aproape de patruzeci de ani, se 
îmbrăca elegant, avea o faţă inteligentă, cu o mustață 
îngrijită sub nasul energic. 


— Monica, strigă Tweed, pot să te rog să încerci să-l 
găseşti pe profesorul Weatherby la telefon? 

— Cel mai bun seismolog din ţară? 

— Da. Tom Weatherby. 

Câteva minute mai târziu Monica îi făcu un semn cu 
capul lui Tweed, care ridică receptorul telefonului său. O 
voce familiară cu accent scoţian îl salută glumet. 

— Tweed? Credeam că ai intrat în guvern. 

— Alungă gândul. Tom, îţi cer cam mult, dar pot să trec 
pe la tine chiar acum? Nu-ţi răpesc mai mult de câteva 
minute, dar este urgent. 

— Oare când nu este, când vii la mine cu o enigmă? Ne 
vedem când ajungi aici... 

Tweed se duse la un dulap, scoase o valiză pregătită 
mereu pentru o plecare imediată. O aduse şi pe a lui Pete 
Nield şi i-o dădu. 

— Plecăm la Cornwall. Mai întâi, trebuie să-l vizităm pe 
Weatherby. 

— Pete tocmai a fost până acolo şi înapoi, protestă 
Monica. 

— Pete e gata să plece din nou, o asigură Nield. 

— Conduc eu, spuse Tweed. Mă poţi găsi la Nansidwell, 
îi spuse Monicăi. Cât sunt plecat, vei avea grijă de casă. 
Spune-i lui Howard că nu ştii unde am plecat, dacă 
întreabă, ceea ce va face... 

Merseră mai întâi la o casă mare din cartierul Holland 
Park, din Londra. Weatherby deschise uşa din faţă. li 
conduse înăuntru imediat ce sosiră. li duse într-o cameră 
de zi spațioasă, confortabil mobilată, cu un birou mare 
lângă unul dintre pereţi şi îi întrebă ce ar dori să bea. 
Ambii oaspeţi cerură cafea. 

Weatherby, la cei şaptezeci de ani ai săi, era ca un pitic 
amabil. Avea păr cărunt şi o frunte lată, înaltă. De înălţime 
medie, avea un zâmbet larg şi glumeţ. Îl salută pe Tweed 
cu căldură. Nield se gândi că arată ca o cutie craniană. 

— Şi acum, ce problemă mi-ai adus? îl întrebă pe Tweed 


când le servi cafeaua. Avea un pahar de whisky din care 
sorbea. Vreo situaţie pe care speri că o voi descifra eu? 

— Da, exact. 

Tweed îi dădu harta Californiei pe care o salvase Marler. 
Weatherby o desfăşură. O privi câteva minute. Îşi ridică 
privirea spre Tweed. 

— Pot să te întreb de unde ai obținut-o? 

— Îmi pare rău, Tom, e confidenţial. 

— Recunosc scrisul mititel de la baza paginii, cu diferite 
nume pe ea. Bărbatul care a cartografiat harta este miop. 
L-am cunoscut. Ethan Benyon. A studiat seismologia cu 
mine. 

— E o coincidenţă, răspunse Tweed. 

— Nu tocmai. Seismologii sunt un grup restrâns, îşi 
comunică descoperirile unul celuilalt. Dacă nu sună ca o 
lipsă de modestie, Ethan a venit la mine pentru că mă 
credea cel mai bun din Europa Occidentală. O exagerare 
absurdă. Asta se întâmpla acum câţiva ani. Era un student 
strălucit. Timid, liniştit, dar avea o afinitate naturală 
pentru subiectul acesta. 

— Ştii unde este acum? 

— Habar n-am. Cu toate că, dacă harta asta este 
recentă, s-ar părea că este în California. Este atât de miop, 
încât poarta acei ochelari tip fund de sifon. S-a arătat 
deosebit de interesat de metoda VAN de previziune a 
cutremurelor. 

— Ce este asta? întrebă Tweed. 

— E dificil de explicat. În câteva cuvinte, a fost inventată 
de trei profesori greci. Au elaborat metoda VAN, care 
foloseşte o serie de staţii amplasate strategic pentru a 
înregistra curenţii electrici ce se produc aproape de 
suprafaţa pământului. Aceşti curenţi sunt cauzaţi de 
câmpul magnetic al pământului. Stațiile sunt echipate cu 
senzori îngropaţi în sol la distanţă unii de alţii. Aceştia sunt 
legaţi de o sârmă conductoare la un amplificator de voltaj 
şi un aparat de înregistrat. M-aţi urmărit până acum? 


— Cred că da, spuse Tweed. 

— Mai mult decât mine, comentă Nield încetişor. 

— Aparatele de înregistrat pot detecta un semnal care 
invariabil precede un cutremur. Timp îndelungat 
seismologii au gândit, în general, că este o prostie, dar 
acum recunosc faptul că sistemul VAN functionează - cel 
puţin, unii dintre ei recunosc asta. Ştiu că americanii sunt 
încă sceptici. Ethan avea o minte originală. 

— In ce sens? 

— Era profund interesat de cauza reală a cutremurelor, 
dacă pot fi controlate. Unele idei le-am găsit neliniştitoare, 
dar el este un hoinar. Nu-şi comunică descoperirile 
colegilor cercetători. N-are nici o legătură cu ei. 

— Harta nu-ţi mai spune nimic? 

— Mă uimeşte. E o linie pe care nu o înţeleg, cea 
marcată - falia San Moreno. Traseul ei, de-a lungul coastei 
Pacificului, în interior şi apoi înapoi, pe lângă coastă. 
Niciodată nu am auzit de ea. Mă preocupă, dar nu ştiu 
exact de ce... Ai avea ceva împotriva dacă o voi fotocopia? 

— Nu, atâta vreme cât n-o va mai vedea şi altcineva. 

— Doar ai spus că e confidenţial, îi reaminti Weatherby 
şi-i zâmbi curtenitor. 

— Dă-i drumul. Apoi vom pleca. 

— Înţeleg. Parcă ai fi o libelulă, întotdeauna zbori 
încoace şi încolo. Scuzaţi-mă... 

Se întoarse în câteva minute, îi returnă originalul lui 
Tweed, care-i mulţumi pentru ajutor. Tweed părăsi casa, se 
urcă la volanul maşinii Ford Sierra, avându-l pe Nield 
lângă sine, şi se îndreptă spre Cornwall. 

— Te-a ajutat? îl întrebă Nield când părăsiră cartierele 
mărginaşe ale Londrei, iar Tweed îşi apăsă piciorul pe 
acceleraţie. 

— Nu sunt sigur. Mi-a repetat o teorie nebunească, pe 
care o am undeva într-un ungher în minte. Probabil că mă 
înşel. Poate că vom avea mai mult noroc în Cornwall. 

— Poate vom avea mai multă palpitaţie. Marler mi-a 


povestit de lupta de la Mullion Towers. Să sperăm că 
lucrurile se vor încinge. 
— Atâta vreme cât nu dăm peste un cuptor... 


— A fost teatrul unui adevărat măcel, îi spuse Moloch lui 
Brand în timp ce stăteau în biroul lui. De la început până la 
sfârşit te-au depăşit în şiretenie. Îţi zici expert în 
securitate? Eşti un amator de rând. 

— Ne-au luat prin surprindere, bolborosi Brand. 

— Ceea ce înseamnă că tactica lor era infinit superioară 
tacticii tale. Ai băgat în maşina de tăiat hârtia pe care ți- 
am dat-o? 

— Da, minţi Brand. Am reorganizat toată apărarea 
noastră... 

— Acum nu suntem în apărare. Vom trece la ofensivă 
împotriva lui Tweed. 

— Grozavă idee. 

— Taci din gură. Acum preiau eu conducerea. la 
întreaga echipă, verifică fiecare hotel din zonă - Truro, 
Falmouth, Mylor. Localizeaz-o pe Paula Grey. În afară de 
Tweed, al ei este singurul nume pe care-l avem în acest 
moment din echipa aceea de mâna întâi. Adversarul 
trebuie să aibă o bază în zonă, n-ar fi condus tot drumul de 
la Londra pentru a lansa atacul. De ce stai? Mişcăcţi 
fundul. Mişcă-te! 

— Am plecat! 

— Vreau să trimiţi bărci cu motor de pe Veneţia să 
cerceteze râurile şi estuarele. Poţi prelua comanda acelei 


părţi de operaţiune. Să nu te întorci până nu-i găseşti. 

— Am plecat, spuse Brand în grabă, ajungând la uşa. Dar 
asta înseamnă că nu vor mai fi paznici aici... 

— Cretinule! Doar nu te aştepţi să revină în aceeaşi zi, 
nu? 

— Bine gândit! 

— Cineva pe aici trebuie să şi gândească. Nu uita micile 
sate. Cercetează Mawnan Smith şi Mawnan. Sunt câteva 
hoteluri bune în acea zonă. 

— Aşa vom face. Aş putea verifica dacă Tweed este 
acolo... 

— Idiotule! Tweed e la Londra, plănuind Dumnezeu ştie 
ce. Este ultimul om de pe pământ pe care l-ai putea găsi 
aici. Şi acum, pentru numele lui Dumnezeu, pleacă. 


Moloch aşteptă până când văzu alaiul de maşini plecând. 
Porţile avariate fuseseră îndepărtate, şi-şi făcu o notă 
mentală din a verifica dacă Brand comandase alte porţi, 
mai rezistente. Apoi se aşeză la masa de lucru şi formă un 
număr de telefon din California, din memorie. Era 6:00 
p.m. în Anglia, aşa că în California trebuia să fie 10:00 a.m. 
Sună la Black Ridge şi ceru să i se facă legătură cu Ethan 
Benyon. 

— Ethan? Aici e V.B. Cum merge proiectul? Când vei fi 
gata? 

— Merge bine, răspunse o voce englezească, liniştită şi 
supusă. Ar trebui să termin în câteva săptămâni. Va 
funcţiona. _ 

— Bine. Încearcă să accelerezi totul. Operația de forare 
în larg se derulează cum trebuie? 

— Am depăşit programarea. 

— S-a dat glas vreunei suspiciuni în legătură cu asta? 

— Nu, domnule Moloch. Toți sunt convinşi că e o navă 
de cercetare care forează pentru specimene de rocă de pe 
fundul mării. 

— Bun. Făcu o pauză. Ethan, pari deprimat. 


— E vorba de mama. Tocmai s-a mutat într-o casă lângă 
Big Sur, pe coastă. Trebuie s-o vizitez. Imi face viaţa un 
chin. Chiar m-a ameninţat că mă va bate. 

— Înţeleg. Ethan, nu-i permite să-ţi sustragă mintea de 
la lucru. Mă ocup eu de ciuma aia bătrână... 

— Vă rog, domnule Moloch, nu faceţi asta. Se va 
răzbuna pe mine într-un fel teribil. 

— Nu, n-o va face. Am un as pe care-l pot juca, pentru a 
o face să se poarte ca o fiinţă umană civilizată, ţine-o tot 
aşa cu munca, şi-ţi mulţumesc pentru devotament. 

— Este munca vieţii mele... 

Moloch puse receptorul jos. Ridicându-se, se plimbă prin 
birou, cu mâinile prinse la spate. Îşi ura mama vitregă. 
Dumnezeu ştia de ce tatăl său se însurase cu acea 
creatură. Ea îl băgase în mormânt de timpuriu. 

Avea gura strânsă când se aşeză din nou la masa de 
lucru şi o sună pe doamna Benyon. 

— Arabella? întrebă el. Aici e Vincent Bernard. 

— Ce naiba vrei? întrebă o voce englezească, enervantă 
şi mârâită. E timpul să am mai multe acţiuni la AMBESCP. 

— Am vorbit cu Ethan. L-ai tratat foarte prost - chiar 
brutal. Nu mai accept aşa ceva. Ai înţeles? 

— Şi ce ai de gând să faci în legătură cu asta? spuse ea 
pe un ton batjocoritor. 

— Pot retrage oricând acţiunile pe care le ai deja. 

— La naiba, nu poţi face asta. 

— Îţi sugerez să studiezi acordul avocatului pe care l-am 
elaborat. Afirmă, în mod clar, că oricând pot să-ţi retrag 
acţiunile, şi tu trebuie să mi le dai. 

— Porcule! i 

— Cu complimentele nu ajungi prea departe. Iți ordon 
să-ți tratezi fiul aşa cum se cuvine. Presupun că nu ti-ar 
plăcea ca cineva să-ţi pună o bombă sub noua casă, nu-i 
aşa? 

— N-ai îndrăzni. 

Vocea ei deveni înfiorătoare, dar, sub furia dezlănţuită, 


Moloch detectă o notă de teamă. Era singurul lucru care o 
determina să-şi controleze caracterul rău. Puse receptorul 
jos fără a răspunde. Îl neliniştea faptul că doamna Benyon 
era acum atât de aproape de Black Ridge. Nu voia să 
ordone paznicilor să-i refuze intrarea în sediu. Dacă ar 
face-o, ea ar răspândi vestea, iar localnicii din Carmel şi 
Monterey s-ar putea întreba ce se întâmpla în realitate 
acolo - ultimul lucru de care avea nevoie în timpurile astea 
critice. 


Tweed şofase mai mult de jumătate de drum spre 
Cornwall când Nield insistă să treacă la volan. În scaunul 
din faţă al pasagerului, Tweed adormi repede. Avea 
talentul de a închide ochii şi de a cădea imediat într-un 
somn adânc. Mult mai târziu Nield îl avertiză. 

— Aproape am ajuns, spuse în timp ce-l atinse cu cotul 
pe Tweed, care se trezi, devenind imediat atent. 

— Aproape, de ce? Nu-i ăsta drumul spre Nansidwell? 

— Da. De unde ştii? 

— Am fost o dată aici cu o altă problemă. Am ocolit toată 
zona şi am locuit la Nansidwell. N-ar fi mai bine să conduc 
eu? Te las la intrarea de la Meudon, unde stă Butler. 
Monica ţi-a rezervat o cameră acolo. 

— Ştiu. Bună idee. 

Îşi schimbară locurile, iar Tweed conduse pe şoseaua de 
provincie care traversa o zonă mlăştinoasă. Nield îi spuse 
ce făcuse mai devreme. 

— Am sunat-o pe Paula de pe mobil, i-am spus că vei 
ajunge în aproximativ cincisprezece minute. Apoi l-am 
sunat pe Harry şi l-am prevenit că sunt pe cale să sosesc. 

— Presupun că ai fost atent la ceea ce ai spus. Fără 
nume. 

— Bineînţeles. 

Lui Tweed nu-i plăceau telefoanele mobile. Fuseseră 
mult prea multe cazuri în care jefuitorii ascultaseră şi 
înregistraseră convorbirile. Îl lăsă pe Nield cu valiza sa în 


apropiere de Meudon. Butler avea mijloc de transport - 
închinase o maşină şi-i raportase asta Monicăi ceva mai 
devreme. 

Tweed conduse mai departe pe şoseaua şerpuitoare 
către Nansidwell, pregătit să-l întâmpine pe proprietar, 
care-l cunoştea ca anchetator-şef la General & Cumbria. 
Când intră în hol, prima persoană pe care o văzu fu Paula, 
care veni, îl îmbrăţişă, nefiind nimeni altcineva în preajmă. 

— Vreo problemă? întrebă Tweed încet, în timp ce se 
înregistra în registrul deschis de pe masă. 

— E cineva interesant pe care ar trebui să-l cunoşti. Dar 
probabil că eşti prea obosit după ziua asta lungă. 

— Ce-ar fi să continuăm după ce fac o baie rapidă la 
mine în cameră? 

Apăru un bărbat plăcut, îi luă valiza şi-l conduse în 
cameră. Paula bătu la uşa lui tocmai când termină să se 
îmbrace după baie. O lăsă să intre, iar ea puse jos o tavă 
cu ceai şi gogoşi. Tweed îşi schimbase costumul cu care 
venise de la Londra cu o îmbrăcăminte mai lejeră. 

— Mulţumesc - e foarte binevenit, spuse el şi-şi turnă o 
ceaşcă de ceai. Pe drum, maşina părea o seră. E destul de 
cald aici. 

— A fost torid încă de când am ajuns aici. Sunt gata să te 
duc să întâlneşti această persoană, dacă ţii neapărat. li pot 
anunţa pe cei de aici că vom întârzia la cină. 

Purta o rochie neagră, scurtă, o jachetă scurtă, un şirag 
de perle şi pantofi escarpen negri din piele de căprioară. 
Se gândi că arăta foarte şic şi-i spuse asta. 

— Cine e persoana? întrebă el pe un ton scăzut. 

— Maurice Prendergast. L-am cunoscut în drum spre 
Mawnan Smith. Aproape că am dat peste terrierul lui 
sârmos care mi-a apărut brusc în faţă. L-am salvat cu o 
frână puternică şi mi-am cerut scuze, a fost foarte 
recunoscător. Atât de recunoscător, că m-a invitat la ceai 
la el acasă. Şi-a lăsat maşina parcată în sat. 

— Ce s-a întâmplat apoi? întrebă Tweed cu un zâmbet 


ciudat. 

— S-a suit în maşină şi mi-a arătat drumul spre casa cu 
vedere spre estuar. De fapt, este o casă cu două caturi, cu 
acoperiş din stuf. M-a servit cu ceai preparat chiar de el. 

— Nu mai era nimeni acolo? Ai riscat. 

— Aveam Browning-ul în buzunarul special din geanta 
mea de umăr. Şi-l evaluasem deja ca pe un bărbat foarte 
amabil. 

— Unii dintre cei mai faimoşi criminali erau oameni ce 
păreau amabili, o tachină Tweed. Ai aflat ceva despre el? 

— Spunea că a avut o slujbă bună la Londra, apoi a 
continuat prin a spune că a părăsit Londra înainte ca 
oraşul să-i vină de hac. I-am spus că lucrez la o companie 
de asigurări şi mi-a zâmbit ciudat. Încă nu înţeleg reacţia 
asta. Am avut ciudatul sentiment că l-am mai văzut undeva 
înainte. 

— El te-a mai văzut pe tine, îi spuse Tweed, în cele din 
urmă. 


Paula îl privi fix. Apoi începu să râdă şi-i lovi în glumă 
braţul. 

— Drace! M-ai lăsat să sporovăi, fără să spui nimic. Cine 
e? 

— Maurice Prendergast, fost ofiţer în Serviciul Special. 
L-ai văzut în urmă cu câţiva ani, când conduceam spre 
Londra cu el lângă mine. M-ai văzut în treacăt - cu 
siguranţă, nu credeam că l-ai văzut. Conduceam repede. 
Este unul dintre motivele pentru care am venit aici - să-l 
văd. Îmi poate spune ce se întâmplă aici. Ciudată 
coincidenţă ca voi doi să vă întâlniți. 

— Nu tocmai. Mi-a spus că a făcut trei plimbări lungi cu 
câinele său prin zonă. Cred că este un om foarte singur. l-a 
murit soţia acum un an... 

— Nu ştiam asta. Din câte îl cunosc, trebuie să fie destul 
de deprimat. 

— Nu lasă să se vadă. E foarte vesel, glumet. A făcut 


doar o scurtă referinţă la asta şi a schimbat subiectul. 

— Asta este Maurice. Ştie să pareze, să-şi ascundă 
sentimentele de lumea exterioară. Mai bine am merge să-l 
vizităm. 

— Conduc eu, e un traseu complicat, sugeră Paula. Vom 
merge într-un loc numit Porth Navas de pe râul Helford, 
dar mai sus seamănă cu un golfuleţ. E ţinutul lui Daphne 
du Maurier! - cel puţin, ea a trăit aici în tinereţe. 

— Eu conduc, tu mă îndrumi, spuse Tweed cu fermitate. 
Am tras un pui de somn pe drum, în timp ce Pete a preluat 
volanul. Sunt proaspăt ca proverbialul trandafir. Mă întreb 
ce are Maurice să ne spună... 


Părăsind hotelul, trecură pe lângă Bob Newman, care 
şedea într-un fotoliu într-unul din holuri. Tweed trecu pe 
lângă el de parcă nu l-ar fi cunoscut, iar Newman abia 
dacă-şi ridică ochii din revista pe care o citea. 

Paula îl îndrumă pe Tweed spre Mawnan Smith, unde 
întoarseră la stânga într-o bifurcaţie abruptă dincolo de 
„Red Lion”. Mai târziu intrară pe un drum îngust, pe 
ambele părţi străjuit de garduri verzi înalte, care abia 
permiteau maşinii să treacă, fără a avea spaţiu pentru 
două vehicule să treacă unul pe lângă celălalt. Tweed făcu 
un comentariu când cobori dealul abrupt. 

— Cunosc drumurile astea din Comish; sunt ca nişte 
vizuini de iepuri. E interesant pentru o vizită, dar cine şi-ar 
dori să trăiască aici? 

— În capăt, unde şoseaua devine dreaptă, trebuie să iei 
o curbă foarte strânsă la stânga şi să continui pe marginea 
estuarului. După câte s-ar părea, un personaj foarte 
interesant conduce o crescătorie de scoici la punctul în 
care şoseaua se înfundă. 

— Scoici! spuse Tweed cu poftă. Cred că mi-ar plăcea 


1 (n. 13 mai 1907 - d. 19 aprilie 1989) a fost o scriitoare britanică. A 
scris Rebecca, Verişoara mea Rachell, Hanul Jamaica, Generalul 
Regelui şi Golful Francezului. 


aici. 

— Câh, spuse Paula cu dezgust. Unii oameni au gusturi 
pervertite. 

— Priveşte în altă parte, când le mănânc eu. Poftim! 

Un camion venea din partea opusă. Ici şi colo trecuseră 
pe lângă întreruperi în gardul viu, dar cea anterioară era la 
distanţă mare în urmă. 

— Acum jucăm o partidă de pocher, spuse Tweed cu 
entuziasm. Ne oprim aici să vedem ce face, îl lăsăm să se 
descurce. 

După o clipă de impas, şoferul camionului începu să dea 
înapoi până ajunse la un loc de trecere. Aşteptă până când 
Tweed trecu încet pe lângă el, mulţumindu-i, pentru 
politeţe, cu un gest al mâinii. 

— Aici e capătul canalului, îl preveni Paula. Mergi de-a 
lungul lui. Am greşit spunând că e pe râul Helford. Acesta 
este unul dintre canalele care pornesc din Helford. 

Tweed întoarse maşina în unghi ascuţit şi se pomeni 
şofând pe un drum îngust, cocoţat pe marginea canalului 
care era în dreapta lor. Din nou era spaţiu numai pentru o 
maşină. În stânga lor, la marginea şoselei, erau case vechi, 
cu două caturi, plăcute, cu pereţi albi, fiecare aproape 
atingând-o pe cea de alături. Mai multe bărci erau 
ancorate în canal. Paula îl opri când ajunseră la o clădire 
mai mare, cu un spaţiu deschis pentru parcarea maşinilor. 

— Acesta este „Yacht Club”, explică ea. Vor crede că 
luăm cina aici. Avem puţin de mers înapoi, până la casa lui 
Prendeigast. 


„Arca”, cu pereţi albi tencuiți grosolan şi acoperişul din 
stuf, îi părea lui Tweed a fi construită într-o stâncă. El şi 
Paula urcară trei trepte de piatră până la o uşă mare de 
lemn, prevăzută cu o vizetă. Tweed tocmai voia să ridice 
ciocănaşul în formă de ancoră, când uşa se deschise. 

— V-am văzut când aţi trecut de casă, le spuse 
Prendergast cu vocea lui cultivată. Nu ne-am mai văzut de 


mult timp, după cum se spune. Intraţi şi relaxaţi-vă. 

Îl salută călduros pe Tweed, strângându-i mâna ferm. 
Tweed o urmă pe Paula într-o cameră vastă, cu un tavan cu 
traverse joase şi un cămin mare, cu gură de sobă, la un 
capăt al ei. Mobilierul era stil iacobin, cu o masă robustă. 
Era o bucătărie mică, modernă, în celălalt capăt. Se simţi 
imediat ca acasă când Prendergast trase un fotoliu pentru 
Paula mai aproape de cămin. 

— De ce „Arca”? întrebă Tweed, aşezându-se într-un alt 
fotoliu. 

— Fiindcă nişte animale ciudate, din rasa umană, s-au 
stabilit aici. Aţi venit în Porth Navas, o colonie de refugiaţi. 
Cu ce să vă servesc de băut? 

După ce le dădu băuturile, Prendergast se aşeză pe un 
scaun de piele lângă gura căminului, de unde îi putea 
vedea pe amândoi. Îşi ridică paharul de whisky. 

— Noroc! Mă gândeam că-mi vei călca pragul, Tweed. 

— Ce te-a făcut să crezi asta? 

— Un al şaselea simţ. Când apare Paula, Tweed nu poate 
fi prea departe. Dacă sunteţi la vânătoare, aţi ajuns în locul 
potrivit. 

— De ce ai numit Porth Navas colonie de refugiaţi? 
întrebă Tweed. 

— Pentru că mulţi din partea asta de lume au fugit din 
Londra, pe care au poreclit-o Infernul. Au găsit că nu pot 
suporta tensiunea vieții moderne. Într-adevăr, sunt 
aproape expatriaţi, tipul pe care-l găseşti în străinătate. 
Adesea ei sunt, sau au devenit, genul de oameni care se 
ocupă de bărci. Trăiesc pentru a cârpăci bărcile şi a 
petrece după-amiaza împreună la o berărie locală. 

Tweed încuviinţa din cap. Stătea şi studia gazda. 
Maurice Prendergast avea un metru optzeci înălţime, se 
apropia de patruzeci de ani, cu o faţă puternică, proaspăt 
bărbierită, cu un nas lung, o gură fermă şi un maxilar 
masiv. Avea păr blond, ochi albaştri, ce păreau înşelător de 
somnoroşi, mişcări aparent lente, şi părea să zâmbească 


tot timpul, un zâmbet plin de umor. Era un bărbat frumos, 
prea tânăr pentru a fi înmormântat în acest golfuleţ 
îndepărtat. 

— Ai spus că, dacă am ieşit la vânătoare, am venit la 
locul potrivit, remarcă Tweed. De ce ai spus asta? 

— Banii. Oamenii pleacă de la viaţa lor normală, se 
stabilesc aici şi găsesc că nu-şi pot permite să se retragă, 
ca să spun aşa. Unii sunt dornici să se angajeze în orice 
muncă murdară, dacă e bine plătită. 

— Ce tip de muncă murdară? întrebă Paula. 

— Un om foarte puternic, care are o casă dincolo de 
Stithians, foloseşte anumiţi oameni de pe aici ca spioni. Li 
se plătesc sume mari în bani gheaţă - deci neimpozitaţi de 
fisc. Treaba lor este să-i raporteze ce străini vin în zonă. Va 
afla că sunteţi aici. 

— Cum va afla? insistă Paula. 

— Deoarece, atunci când aţi trecut pe şosea, încet, prin 
faţa casei mele, aţi fost fotografiaţi de pe o ambarcaţiune 
din golfuleţ. 

— De unde ştii asta? 

Paula era alarmată în privinţa lui Tweed, care putea fi 
ţinta numărul unu. 

— Pentru că l-am văzut pe Adrian Penkastle care-şi 
îndrepta aparatul de fotografiat înspre voi. Nu numai că v- 
a fotografiat, dar, sigur, v-a şi descris la telefon stăpânului 
său. Acesta e sistemul pe care îl folosesc. E destul de 
eficace. 

— Spune-ne ceva despre Adrian Penkastle, sugeră 
Tweed. 

— A fost director la o mare agenţie de publicitate din 
Londra. A fost dat afară pentru că l-a insultat pe unul 
dintre cei mai de seamă clienţi ai agenţiei. Era beat criţă 
când a făcut-o. Dă pe gât coniacul ca pe apă. Seara târziu 
pluteşte pe şosea din direcţia „Yacht Club” - pluteşte în 
alcool. Crede că e din înalta societate. 

Sări din scaun. 


— L-am văzut de la fereastra asta... Se opri. Nu pot să 
cred. Uite-l! 

Priviră cu toţii pe fereastra mascată de draperii grele. 
Văzură un bărbat corpolent care mergea încet, cu capul 
rotund şi păr cărunt, faţa roşie. Avea un aer de îngâmfare 
şi privea la casa lui Prendergast, mergând pe şosea şi 
legănându-se ca o rață. 

Penkastle era îmbrăcat într-o cămaşă albă şi pantaloni 
de sport albi şi avea o beretă de marinar dată pe ceafă, cu 
un aer dezinvolt. Paula, într-o dispoziţie poznaşă, alergă la 
uşa din faţă, o deschise, cobori în fugă treptele şi-l bătu cu 
ambele palme pe umerii graşi. Îi zâmbea larg în timp ce el 
o fixa, oprit de sosirea ei neaşteptată. 

— Adrian, izbucni ea, îţi mulţumesc mult că m-ai 
fotografiat. Eşti o bomboană. Nu uita numele casei din 
care am ieşit. Va dori să afle şi asta. Se numeşte „Arca”. 

— A..r..c..a? bolborosi el. De ce se numeşte aşa? 

— Adrian, continuă ea, încă ţinându-l de umeri. Se 
numeşte aşa din cauza atâtor animale, de tipul uman, care 
se plimbă pe aici. Aşa cum te plimbi tu. Eşti cam nesigur, 
nu-i aşa? Şi totuşi, câteva păhărele nu fac rău niciodată... 

— Nu ştiu... despre ce vorbeşti, îngăimă el. 

— Cu siguranţă, îţi aminteşti de mine, continuă ea, 
zâmbind din nou. Noaptea aceea de la cârciumă, când am 
dansat pe masă, iar tu nu-ţi puteai lua ochii de la picioarele 
mele. Ei, haide, Adrian, asta trebuie să-ţi aminteşti. 

— Să zicem că da. Care cârciumă era? 

— Ei, haide, Adrian. Îl scutură, ştii tu ce cârciumă. Doar 
îţi aminteşti cum dansam pe masă. Ti-a plăcut la nebunie. 
Aşa că nu mai fi atât de timid. 

— Îmi amintesc, murmură din nou, bolborosindu-şi 
cuvintele mai mult decât oricând. Erai grozavă... grozavă... 
Se aplecă spre ea şi îi vorbi confidenţial: Am băut vreo 
două... N 

— Adrian, tocmai ai secat „Yacht Club”-ul. Incetează, nu 
mă păcăleşti. Cât ai băut? 


— Nu mai ştiu... 

— Adrian, deja m-ai fotografiat o dată. Ce-ai spune de un 
prim-plan? Imi ridic puţin fusta pentru tine. Hai s-o facem 
acum. Tu ai aparatul... 

Penkastle chiar avea aparatul, atârnat de o curea la 
spate, în afara vederii. Când el încercă să-l apuce cu 
mâinile sale tremurânde, Paula acţionă. Apucă aparatul, 
scoţându-i cureaua peste cap. 

— Poftim, continuă ea după ce-i aruncă o privire iute. 
Mai ai destul film. Fă şase poze ca să mă prinzi bine... Vai! 

Lăsă să-i cadă aparatul din mână. Acesta sări peste 
marginea şoselei în apa canalului. Penkastle privea fix la 
locul unde dispăruse aparatul, cu o expresie jalnică pe faţa 
grasă. 

— Era... scump... 

— Scump? Vai! Totuşi, sunt sigură că mai ai destule 
acasă. Ce bine ne distrăm! Intotdeauna ne distrăm, nu-i 
aşa, Adrian? 

— Da. Da. Aşa e... 

— Acum, scuză-mă. Trebuie să mă reped după pahar, e 
abia al cincilea din după-amiaza asta. Vezi să nu cazi în 
apă. 

Il roti astfel încât îl întoarse spre direcţia din care 
venise. 

— Şi acum, înapoi la „Yacht Club”, nu uita să bei unul în 
contul meu. Mi-a făcut plăcere să te revăd, Adrian. 

În timp ce intră în casă şi închidea uşa, Maurice îi 
spunea ceva lui Tweed. 

— N-a fost cam periculos? 

Tweed râdea. Clătină din cap, când Paula veni lângă ei. 

— Ce performanţă minunată, Paula! Nu, Maurice, eu 
vreau să-l zăpăcesc pe cel care este şeful lui Adrian. Se va 
întreba care este tactica noastră, când Adrian se va trezi 
din beţie şi-i va raporta. lar Paula a făcut aparatul 
dispărut. 

— Avea, într-adevăr, trei fotografii făcute, le spuse 


Paula. L-am verificat chiar înainte de a-l lăsa să-mi alunece 
în apă. 

— Apropo de băutură, spuse Tweed, privind atent pe 
fereastră, Adrian se leagănă ca o răţuşcă înapoi spre 
„Yacht Club”, ca să-şi mai facă plinul. Se leagănă. Cu! Cu! 
continuă el, intrând în jocul Paulei, pentru a arăta cât de 
mult aprecia tactica sa rapidă. Apoi, păru îngândurat. Cu, 
repetă el pe un ton foarte diferit. Cred că am priceput. 

— Să ne aşezăm din nou, sugeră Prendeigast. Bărbatul 
despre care vorbiţi este Vincent Bernard Moloch de la 
Mullion Towers, dincolo de Stithians? Aşa credeam şi eu. 
Pot să vă spun destul de multe despre el, lucruri care nu 
sunt cunoscute, în general. 


Moloch lua o masă frugală în biroul său când sună 
telefonul. Întotdeauna mânca puţin, şi acest lucru 
niciodată nu părea să-i fi afectat nelimitata capacitate de 
muncă. 

— Alo, spuse el. 

— Aici Penkastle, domnule Carson. Adrian, ştiţi... Adrian. 

Moloch îşi ţuguie buzele. Cel care sunase, în mod 
evident, nu ţinea la băutură. Nu ştia că Penkastle trăgea la 
măsea atât de mult, atunci când Brand îl angajase ca 
informator. I se dăduse numărul netrecut în cartea de 
telefon al lui Moloch şi i se spusese să raporteze domnului 
Carson. 

— Da, spuse Moloch. Ai ceva noutăţi? 

— Paula Grey, fata a cărei fotografie mi-a dat-o Joel, 


vizitează un bărbat din Porth Navas. El este genul fostului 
angajat la Serviciul Special. Maurice Prender... gast. 

Avea de furcă la pronunția numelor. Acum, 
„Prendergast” ieşi clar. 

— Continuă, spuse Moloch răbdător. 

— Am fotografiat-o cu un alt bărbat, când conduceau pe 
şoseaua de lângă canal, către „Yacht Club”. 

— Acum unde eşti? 

— La „Yacht... Club”. 

— Dă-mi adresa acestui Prendergast. 

— Are un nume ciudat. „Arca”. La jumătatea drumului 
de-a lungul canalului, la Porth Navas... 

— De unde ştii că Maurice Prendergast ăsta a lucrat la 
Serviciul Special? 

Îl bombarda cu întrebări pe Penkastle, care bolborosea 
cuvintele. Moloch avea nevoie de informaţii atât timp cât 
beţivul mai putea răspunde la întrebări. 

— Nu o ascunde. Spune că s-a săturat de muncă şi că s-a 
hotărât să scape de toate. 

— Acum a făcut-o? Moloch se opri. Ai spus că ai 
fotografiat doi oameni în maşină, pe Paula Grey şi un 
bărbat. Descrie-i cât mai bine... 

Penkastle reuşi s-o descrie pe Paula, ceea ce-l satisfăcu 
pe Moloch, pentru că o identificase. Descrierea bărbatului 
care conducea maşina era vagă, neclară. Moloch nici nu se 
gândi că ar putea fi Tweed. 

— Dă-i filmul lui Joel. Voi aranja cu el să treacă pe la 
tine. Întoarce-te acasă. 

— Nu pot să fac asta. Vedeţi... 

Penkastle descrise scena din faţa „Arcei”, când Paula îl 
acostase şi cum mai târziu îi scăpase aparatul în apă. 
Moloch asculta cu uimire şi îngrijorare crescândă. Paula 
Grey părea să nu-şi fi făcut griji că va fi recunoscută. 
Admiră felul în care reuşise să scape de aparatul de 
fotografiat. 

— Doar atât? întrebă el, în cele din urmă. 


— Da. Aparatul era scump... 

— Sunt sigur că era. Acum, mergi direct acasă şi 
aşteaptă-l pe Joel să vină cu noi instrucţiuni. Ai înţeles? 

— Da. Mă doare capul. E o idee bună. 

Moloch se aşeză la masa de lucru pentru câteva minute, 
lovind-o uşor cu stiloul, apoi mâzgălind distrat pe o foaie 
de hârtie dintr-un blocnotes. Adversarii începeau să-l calce 
pe nervi. Ce punea Tweed la cale? Ura factorii 
necunoscuţi, iar Tweed era, cu siguranţă, cel mai mare 
factor necunoscut dintre cei cu care se întâlnise în cariera 
sa nemiloasă. 

Smulgând o foaie de hârtie din blocnotes, îi scrise un 
mesaj lung lui Brand. Esenţa lui era să-i dea adresa şi 
detalii despre Prendergast, şi ordinul de a-l intimida. Apoi 
adăugă un alt ordin care spunea că Penkastle nu este de 
nădejde şi că trebuie să i se dea o lecţie. 

Exprimarea era neclară, dar el ştia că Brand va înţelege. 
O duse la camera de comunicaţii şi i-o dădu operatorului 
de serviciu. 

— Trimite-i asta lui Joel Brand - la bordul Veneției. 
Imediat. 


Între timp, Brand se îmbarcase pe Veneţia. Decisese că 
partea cea mai interesantă a misiunii de a o localiza pe 
Paula Grey era să se alăture flotei de bărci cu motor care 
explora numeroasele canale. În timp ce cobora scara pe o 
latură a navei, se opri când unul dintre membrii echipajului 
îl strigă. 

— Aveţi un mesaj urgent, domnule Brand, de la şef. 

Brand îl citi şi rânji în sinea sa. Sarcina asta ar trebui să 
fie distractivă. Ideea de a-i elimina pe Penkastle şi pe 
Maurice Prendergast, oricine ar fi acesta, îi plăcea. 
Mototoli mesajul, îl îndesă în buzunarul pantalonilor săi de 
doc foarte uzaţi, îşi trase jacheta din pânză gudronată - 
prea călduroasă având în vedere soarele care ardea, dar 
era impermeabilă - şi-şi potrivi şapca marinărească. Felul 


în care era îmbrăcat îl făcea să semene cu tipii aceia 
înnebuniţi după bărci care, în acea perioadă a anului, 
leneveau pe canale. 

Trei bărbaţi cu aspect dur erau deja la bordul bărcii cu 
motor, doi aveau puşti automate, unul era la cârmă. Brand 
îl trase la o parte pe acesta, preluă comanda şi se pregăti 
să pună motorul în funcţiune. 

— Dragii mei, bubui vocea lui, ne îndreptăm spre râul 
Helford. Într-o expediţie de vânătoare. S-ar putea să 
trebuiască să-ţi foloseşti cuțitul, Gene, continuă el, 
adresându-se bărbatului cu faţă osoasă, căruia Newman îi 
arsese mâna cu ţigara. 

— Va fi o plăcere, răspunse Gene, în timp ce barca o luă 
din loc. 


În casa sa de la Porth Navas, Prendergast le spunea, lui 
Tweed şi Paulei, ce ştia despre Moloch. 

— Tocmai am auzit că una dintre cele mai bune uzine de 
electronică din Thames Valley a fost în totalitate distrusă 
de o bombă în timpul nopţii. Se vorbeşte mult despre IRA, 
dar eu nu cred nici un cuvinţel din asta. 

— Crezi că este opera lui Moloch? întrebă Tweed. 

— Al naibii de sigur că el a fost. A cumpărat recent una 
dintre cele mai bune companii electronice din zonă. Firma 
care a fost făcută ţăndări ar fi fost unul dintre cei mai 
importanţi concurenţi. N-a ajuns el în vârf, în State, pe 
ochi frumoşi. 

— Are o companie de armament, care ar fi putut foarte 
bine să includă fabricarea explozivilor. 

— Exact ce gândesc şi eu. Acolo unde lucrez - lucram - 
este cunoscută principala lui extindere în clipa de faţă în 
domeniul electronicii. 

— O scăpare freudiană, observă Tweed, citindu-şi 
propriile cuvinte. „Lucrez” şi apoi „am lucrat”. Nu eşti 
deloc la pensie, nu-i aşa, Maurice? Faptul că ai venit aici e 
doar o acoperire, nu-i aşa? Eşti la mică distanţă de sediul 


lui de la Mullion Towers. 

Prendergast se opri, fără nici o expresie deosebită pe 
faţă. Paula zâmbi, îl provocă verbal. 

— Haide, Maurice, nu-ţi înghiţim o astfel de poveste atât 
de uşor. Dă-i drumul! 

— Să spunem, rosti Prendergast încet, că eu personal 
cred că ar fi mai bine dacă grupurile noastre s-ar combina 
în anumite operaţii. Asta nu înseamnă neapărat că şefii mei 
ar fi de acord cu mine. 

— Un răspuns pozitiv la întrebarea mea, comentă Paula 
şi-i zâmbi. 

— Mai ai şi alte date cu privire la V.B.? întrebă Tweed. 

— Şeful personalului e un adevărat nemernic, pe nume 
Joel Brand. E atât de mare şi pare atât de rezistent, încât 
ai crede că nu se întâmplă mare lucru la etajele 
superioare, unde este creierul. Ar fi mult prea serios să-l 
subestimăm. Moloch nu l-a ales în rolul său, fără să fi ştiut 
ce face. Şi o femeie deşteaptă - Vanity Richmond - ce nume 
- este pe statul său de plată. Cred că-i este destul de 
apropiată. 

— Chiar aşa? spuse Tweed. 

— Am întâlnit-o în Monterey, izbucni Paula cu un 
entuziasm mai mare decât cel arătat de Tweed. A încercat 
să se apropie de mine, dar am evitat-o. Eram suspicioasă. 

— Pe bună dreptate, spuse Prendergast. Mi-au trebuit 
luni de zile pentru a o depista. Când a fost aici acum câtva 
timp şi a stat la Mullion Towers. 

— Acum este aici, sunt sigură, continuă Paula. O femeie 
care-i seamănă perfect stă la hotelul nostru, la Nansidwell. 
Problema este că era roşcată ca para focului... 

— Bună descriere, consimţi Prendergast. Şi atrăgătoare, 
mi-am spus când am privit-o plimbându-se prin curte. 

— Dar femeia asta de la Nansidwell, care mă ignoră, 
este o brunetă. 

— Poartă o perucă neagră, spuse Prendergast laconic. 
Nu te înşeli deseori, Paula. Ce pune la cale în hotelul 


vostru? 

— Încearcă să-l agaţe pe Bob Newman, dar el nu intră în 
joc. Cel puţin, până acum, adăugă ea. Dar Bob nu se 
grăbeşte înainte de a face o mişcare. 

— Că veni vorba despre mişcare, Prendergast se ridică, 
de vreme ce aţi fost depistaţi de idiotul de Penkastle, 
probabil că deja i s-a transmis lui Moloch vestea că sunteţi 
aici. Vă sugerez să-mi daţi cheile maşinii. O voi duce eu la 
Nansidwell, după lăsarea întunericului. 

— Şi cum ne sugerezi să ne întoarcem? întrebă Paula. Să 
mergem pe jos? E o distanţă de câţiva kilometri şi aproape 
tot drumul în pantă. 

— Am un plan mai bun. Puteţi pleca în câteva clipe şi 
nimeni nu va şti că aţi plecat. 

— Cum? întrebă Tweed direct. 

— Vom pleca cu barca mea pneumatică, are un motor 
puternic. O luăm în jos, prin golf, îndreptându-ne spre 
Durgan, unde un prieten de-al meu are o maşină. Mi-o va 
împrumuta, ca să vă conduc la Nansidwell, care e foarte 
aproape. Las barca pneumatică la Durgan, mă întorc acolo, 
după care iau din nou barca pneumatică şi revin aici. 
Simplu. 

— Unde este Durgan asta, mai exact? întrebă Tweed. 

— Ceva mai jos de fluviul Helford... 


În timp ce Prendergast încuia casa, Paula observa 
neliniştea de pe faţa lui Tweed. Nu era un marinar bun şi 
ura orice fel de ambarcaţiune. Bagă mâna în spaţioasa sa 
geanta de umăr, care conţinea cele două grenade 
fumigene pe care i le dăduse Marler când se întorseseră la 
hotel de la Mullion Towers. 

Scoase un blister de Dramamine, pe care îl purta mereu 
cu ea, şi îi dădu o pastilă lui Tweed; aceasta era contra 
răului de mare. El o înghiţi în grabă, ajutându-se de restul 
de suc de portocale, când Prendergast se întoarse. 

— Ei! strigă el voios. Să mergem la bordul bărcii 


„Spanish Main”. 

Afară, purtând cizme de cauciuc, cobori câteva trepte, 
trase o barcă pneumatică mare. Aşteptând ca Paula şi 
Tweed să se aşeze, porni motorul. Soarele coborâse 
dincolo de dealurile împădurite, în partea îndepărtată a 
canalului şi era răcoare şi plăcut pe apă. 

—E o zi minunată pentru o călătorie, se auzi 
Prendergast, plin de elan. 

— Într-adevăr, spuse Tweed cu voce plictisită. 

Coborâră pe canal şi intrară în mult mai latul fluviu 
Helford, şi curând Paula văzu marea la gura acestuia. 
Bucăţi de lemn veneau la marginea apei, iar Prendergast 
se mişca spre mijlocul fluviului, când Paula văzu o barcă 
mare venind cu viteză spre ei. La cârmă se înălța un bărbat 
voinic cu păr negru. Ea se crispă, ridicând binoclul cu o 
mână, focalizând spre ei. Îl recunoscu imediat pe Joel 
Brand. Coborând binoclul, Brand înhăţă cârma cu ambele 
mâini şi prova bărcii se ridică din apă, venind în goană 
spre ei. 

— Brand e în barca aceea cu motor! îi strigă Paula lui 
Prendergast. Ne va răsturna! 


— Are viteză mai mare decât noi, îi preveni Prendergast. 

Paula scoase o grenadă fumigenă din geanta de umăr şi 
rămase încordată în timp ce barca cu motor, ce semăna cu 
un rechin mecanic, venea în plină viteză spre ei. 
Prendergast încerca cu disperare să ajungă la mal, dar ştia 
că nu va reuşi. Tweed se aplecă mai aproape de Paula. 

— Mai ai o chestie de aia? Dacă da, aş vrea şi eu una. 

Îl privi cu îndoială. Era sigură că n-ar fi nimerit nici uşa 
unui hambar de la o distanţă de doi metri. Fără prea multă 
tragere de inimă, scoase şi a doua grenadă fumigenă şi i-o 
dădu. El stătea calm, privind ambarcaţiunea ce se apropia 
şi care putea tăia barca pneumatică în bucăţi. 

— Voi manevra în aşa fel încât să ne ferim de ei, când 
vor fi foarte aproape, dacă voi putea, le strigă Prendergast. 


Urletul bărcii cu motor deveni asurzitor. Părea că se 
profilează ameninţător deasupra lor când, în ultima clipă, 
Prendergast întoarse barca cu mare îndemânare spre altă 
direcţie. Barca cu motor era la câţiva metri de ei în clipa în 
care Tweed ridică braţul şi azvârli grenada fumigenă. 
Aceasta ateriza în barcă. 

Paula, care fusese printre primele la aruncatul mingii în 
şcoală, aruncă şi ea grenadă o secundă mai târziu. Aceasta 
ateriza în apă. 

Grenada lui Tweed explodă. Un nor de fum dens şi 
înţepător înfăşură ambarcaţiunea, care dintr-o dată parcă 
înnebunise. La cârmă, Brand era orbit, tuşea să-şi scuipe 
plămânii, cu mâna dreaptă încă pe cârmă, cu stânga 
frecându-şi ochii. Barca cu motor merse nebuneşte în 
zigzag pe fluviu, fără a avea un curs logic, îndreptându-se 
spre un mal abrupt, cu stânci ieşite în afară. Instinctul îl 
determină pe Brand să încetinească şi apoi să oprească 
motorul. Barca cu motor se opri chiar înainte de a se 
sfărâma de stânci, o luă în derivă, cu fumul încă înălţându- 
se din ea. 

— Durgan, iată-ne! strigă Prendergast, fără a încerca să- 
şi ascundă tonul de uşurare din glas. 

— Unde ai învăţat să arunci astfel? îl întrebă Paula pe 
Tweed. 

— Cu mult timp în urmă am jucat cricket, îi spuse el. De 
fapt, eram cel care serveşte mingea. 


Tweed intră în holul de la Nansidwell, în timp ce Paula 


rămase afară pentru a mai sporovăi cu Prendergast, pe 
care-l îndrăgise. În holul din dreapta o văzu pe Vanity 
Richmond, care şedea lângă Newman, cocoţată pe o 
banchetă în faţa ferestrelor cu vedere spre grădină. 

„E hotărâtă să lase deoparte peruca neagră, pentru a 
vedea dacă înfăţişarea sa reală îl poate mişca pe 
Newman”, gândi el. N 

Era exact ce se întâmplase. Işi petrecuse picioarele-i 
frumoase unul peste altul, purta o fustă foarte scurtă, ca el 
să le poată admira. Tweed dispăruse în cameră, când ea 
deschise discuția. 

— Sper că nu te deranjează că m-am aşezat lângă tine, 
începu ea, dar cred că suntem amândoi singuri. Eşti 
Robert Newman. Nu-i aşa? 

— Aşa e. 

— Faimosul corespondent internaţional. Dar de ceva 
vreme nu am mai citit nici un articol caustic, aşa cum 
scriai tu, în revistele sau ziarele mai bune. Aveai 
întotdeauna fotografia deasupra articolului, aşa te-am 
recunoscut. 

— N-am mai scris nici unul în ultimul timp... 

Îşi ridică privirea la chelnerul amabil care se apropie de 
ei şi le zâmbi. 

— Doriţi un aperitiv? 

— Ar putea să ne prindă bine. 

Se întoarse către noua sa însoţitoare cu un zâmbet 
rezervat. 

— Ce doreşti să bei? 

— Un Martini mare, sec, te rog. 

— Eu vreau un whisky cu apă, spuse Newman. 

— Mă numesc Vanity Richmond, spuse foarte 
atrăgătoarea roşcată. 

— Am crezut că eşti brunetă. 

— Nici o mirare. Râse. Eram într-o dispoziţie proastă, 
aşa că mi-am pus o perucă neagră. Acum încep să mă simt 
bine în acest hotel plăcut, aşa că m-am decis să fiu eu 


însămi. 

— Şi cine este acest „însămi”? sondă Newman. 

— Sunt asistenta unui industriaş. Călătoresc foarte mult 
cu el, văd lumea. Are mare nevoie de atenţie personală, 
dar nu mă deranjează. Plăteşte bine, iar călătoriile sunt 
gratis. 

— Care industriaş? insistă Newman. 

— N-ai auzit niciodată de el. Se ţine în umbră... 

— Unde călătoreşti? continuă Newman, privind în ochii 
ei verzui. 

— Măi să fie, îl dojeni ea cu un zâmbet pe buzele-i pline, 
roşii, e cumva un interogatoriu? Oh, desigur, tu eşti un 
ziarist de seamă. Probabil, este o a doua ta natură să 
întrebi oamenii. 

— Mă interesezi. 

— Ăsta este un compliment drăguţ. 

Se trase mai aproape de el pe banchetă, până când 
coapsele li se atinseră. Aşteptă să li se servească băuturile, 
îşi ridică paharul şi îl ciocni de al lui Newman. 

— Să bem pentru o prietenie interesantă. 

— Beau pentru asta, răspunse Newman, gândindu-se că 
era mult prea îndrăzneață. 

— De ce n-ai mai scris de la o vreme? întrebă ea, 
lansându-şi propriile atacuri. Îmi amintesc că ai scris un 
grozav best-seller internaţional, Kruger: Computerul care a 
dat greş. Presupun că asta te-a căpătuit pe viaţă, din punct 
de vedere financiar? 

— Ceea ce intră în capitolul întrebărilor foarte 
personale, o mustră el. 

— Îmi cer scuze, sunt renumită pentru lipsa mea de 
diplomaţie. 

— Am remarcat defectul ăsta. 

Newman deveni deodată mult mai distant. Niciodată nu-i 
plăcuseră femeile care îi făceau curte evidentă. Răspunsul 
lui o descumpăni. Privind-o, vedea de ce bărbaţii o 
considerau atrăgătoare - emana seducţie. Nu era un 


cuvânt pe care să-l prefere, dar părea să se potrivească. Ea 
se înecă cu restul de băutură, îl privi, îi zâmbi călduros. 

— Mai pot bea unul? 

— Desigur. 

li făcu semn chelnerului şi mai comandă băuturi, inclusiv 
un whisky pentru sine, de data ăsta dublu, fără apă. 
Newman se pricepea foarte bine să se prefacă că era puţin 
băut, în timp ce creierul îi era încă complet sub control. 
Păcălise multă lume cu tactica asta. Puse întrebarea 
repede, înainte ca ea să-şi fi revenit. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Unde călătoreşti cu 
industriaşul ăsta anonim? 

— Peste tot. 

Se opri, iar Newman îi citi gândurile. Ea încerca să 
decidă dacă să fie mai deschisă. Puțin mai târziu, continuă: 

— Destinația principală, spuse ea cu un aer de sfidare, 
este California. Lângă San Francisco... 

— Mergi des acolo? ţi petreci mult timp acolo? 

— Aşa şi aşa. Da! 

Ochii îi scăpărară. Newman îi intrase pe sub piele şi 
spuse cu o urmă de aroganță: 

— Petrec destul de multă vreme în California. Asta, 
pentru că şeful meu stă acolo. Imi place să călătoresc... 

— Deci, şeful tău este american? 

— N-am spus asta. Sincer, nu sunt sigură de unde naiba 
e, nici că mi-ar păsa. După cum ţi-am spus, plăteşte bine. E 
destulă informaţie pentru tine, Bob? Ce bine, iată şi 
băuturile. 

Inghiţi jumătate din paharul cu Martini, se opri, apoi mai 
bău. Newman observase la cină că băuse o cantitate destul 
de mare. Îşi bău whisky-ul repede, apoi comandă încă un 
rând de băuturi, fără a o consulta. Vanity îşi încrucişa 
picioarele, se aplecă spre el. 

— Imi plac bărbaţii generoşi. 

— Îmi închipui că ai cunoscut o mulţime. 

Sâsâia uşor în timp ce vorbea, dând impresia că băutura 


începuse să-şi facă efectul asupra lui. 

— Ce naiba vrea să însemne asta? întrebă ea cu răceală. 

— Pur şi simplu, că o femeie atrăgătoare ca tine trebuie 
să aibă bărbaţi înstăriți care să umble după ea. Are sens, 
m-am gândit eu. 

— Înţeleg ce vrei să spui. E un compliment, Bob. 

— Nu tocmai, n-am făcut decât să afirm o stare de fapt. 

Li se aduse al treilea rând de băuturi. Tocmai le 
consumau când apăru Tweed. Intrând în hol, se aşeză cu 
spatele la ei şi începu să lectureze o revistă care prezenta 
punctele de atracţie şi divertisment de la Cornwall. 
Newman ştia că, în ciuda faptului că nu era aproape, 
Tweed le putea auzi fiecare cuvânt. Vanity nu-l observă. 

— Ce faci cu viaţa ta, Bob? continuă ea. Eşti căsătorit? 

— Am fost cândva. 

Expresia lui Newman deveni încruntată. 

— Soţia mi-a fost omorâtă oribil la Marea Baltică. Am 
găsit criminalul. 

— Regret că am adus vorba despre asta. 

Îşi lăsă mâna pe genunchiul lui. 

— Ce s-a întâmplat cu asasinul? Sau, poate, preferi să nu 
vorbeşti despre asta? 

— A căzut de pe o stâncă. 

Newman mai bau whisky, din când în când rostind 
cuvintele neclar. Avea mintea foarte limpede. Vanity 
schimbă subiectul. 

— Tu cu ce te ocupi, Bob? Sunt sigură că un bărbat ca 
tine nu poate sta, pur şi simplu, cât e ziua de lungă. 

— Când şi când, mai contribui cu articole la anumite 
ziare şi reviste internaţionale, sub diferite nume, minţi el 
cu uşurinţă. Aşa că ele implică multe călătorii în 
străinătate pentru a afla ce se întâmplă în realitate. 

— Eşti un hoinar. 

— Mi-ai putea spune şi aşa. Râse. Mă plimb prin locurile 
cele mai ciudate. Aşa cum este locul ăsta, spre exemplu. 
Poate că ai observat iahtul acela imens şi luxos din largul 


Portului Falmouth. Are până şi o platformă pentru 
elicopter, cu aparatul pe ea. Cineva mi-a spus că 
proprietarul este un bărbat pe nume Vincent Bernard 
Moloch. 

O privea pe Vanity cu atenţie. Faţa acesteia încremeni 
preţ de o clipă, apoi ea caută în geanta Hermes şi scoase 
de acolo o batistă micuța cu broderie pe margini. „Hermes, 
gândea Newman. Pariez că articolul acela mititel nu costa 
nici un bănuţ mai puţin de cinci mii de lire sterline. Şeful ei 
o plăteşte foarte bine pentru serviciile aduse, oricare ar fi 
acestea.” 

— De unde ai aflat? întrebă ea. 

„N-ai întrebat ce trebuie”, gândi Newman, dar nimic nu-i 
trădă reacţia. 

— Mi-a spus un tip la cârciumă. Jumătate din Falmouth 
pare să ştie, minţi el din nou. Se zice că este cel mai bogat 
bărbat din lume. Cu o chestie ca aceea care pluteşte acolo, 
aşa şi trebuie să fie. 

— Atunci, cu toată experienţa ta, trebuie să ştii ceva 
despre el, sugeră ea. g 

— Nu prea multe. Îşi termină băutura. În orice caz, nu 
reprezintă o ştire grozavă, aşa că nu mă interesează. Cred 
că sunt gata să servească cina. Ai vrea să-mi ţii companie 
la masă? 

— Cu mare plăcere. 

Tweed îi urmări dispărând împreună în camera de mese 
şi zâmbi în sinea sa. Newman nu pierdea timpul, şi se 
descurca în situaţia asta atât de delicată cu obişnuita sa 
îndemânare. 

Paula cobori scările, intenţionând să meargă la cină. 
Purta un costum de gabardină de culoarea fildeşului, cu o 
bluză crem de mătase, ultima achiziţie a garderobei sale. 
Proprietarul o salută prietenos şi comentă eleganța sa. 
Paula zâmbi, îi mulţumi şi observă, peste umărul lui, că 
Vanity Richmond stătea la intrare, evident fiind gata să 
iasă puţin afară, pentru a lua o gură de aer curat. 


Vanity îşi pipăi geanta, scoase un telefon mobil şi 
dispăru după un colţ, în curte. Paula ieşi după ea, oprindu- 
se puţin înainte de a ieşi în curte. Înaintând încă câţiva 
paşi o văzu pe Vanity ghemuită lângă un zid al clădirii cu 
telefonul mobil lipit de ureche. Cu auzul său fin, Paula putu 
auzi tot ceea ce spunea Vanity. 

— Ştii cine este, V.B. Te sun de la Nansidwell. Am avut o 
conversaţie lungă cu un fost corespondent internaţional pe 
nume Robert Newman... 

— Ce-ai spus? Da, Newman stă aici. Nu, n-am nici un 
motiv să-l bănuiesc până acum. Dar mi-a spus că jumătate 
din Falmouth ştie că eşti aici... 

— De unde ştie? A auzit pe cineva vorbind la cârciumă... 
_ — Te-am auzit bine? Pleci cu elicopterul la Newquay? 
Incotro? N-am înţeles... 

— Pleci la Heathrow şi apoi la San Francisco în avionul 
cu reacţie? Cu siguranţă, trebuie să vin şi eu cu tine... 

— Nu? Să rămân aici pentru moment şi să verific ce se 
întâmplă? Să mă asigur că multă lume mă va vedea aici în 
seara asta? De ce naiba... 

— Nu-i treaba mea. Îmi pare rău... 

— Da, când vei trimite după mine, mă urc în avion la 
Heathrow, te sun de la aeroport... 

— Bine. Zbor uşor... 

Paula intră în sala de mese când o văzu pe Vanity 
reapărând la intrare. În sala de mese fu surprinsă să-l vadă 
pe Bob Newman şezând la masa sa, dar cu tacâmuri pentru 
două persoane. Tweed ocupă o masă nu prea departe de el, 
deja comandându-şi cina. 

Paula fu condusă la masa sa şi se aşeză într-o stare de 
tensiune. Cu cât îl avertizează mai repede pe Tweed că 
Moloch e pe cale să se întoarcă în State, cu atât mai bine. 
Problema era că nu putea găsi o cale prin care să-i spună, 
în acea cameră plină de lume, fără a risca să mai fie auzită 
de cineva. Dacă ar fi scris un bilet şi l-ar fi dat uneia dintre 
fetele care serveau, să i-l ducă, ar fi fost la fel de periculos. 


În acea clipă, Vanity intră în cameră şi se duse direct la 
masa lui Newman. El se ridică, trase un scaun pentru ea şi 
imediat se angajară într-o conversaţie aprinsă. Acum Paula 
ştia că femeia era Vanity Richmond. Avea acelaşi cap cu 
păr de un roşu incandescent, aşa cum îl avea când o 
abordase pe Paula în îndepărtatul Monterey. Purtase o 
perucă neagră, dar de ce se descotorosise de ea? 

Paula comandă în mod automat, cu mintea aiurea. 
Prezenţa lui Vanity îi lua orice posibilitate de a se apropia 
de Tweed în timpul cinei. Dar cum rămânea cu 
însărcinarea pe care i-o dăduse Moloch lui Vanity, de a fi 
văzută întreaga seară? Avea un ecou sinistru, pe care îl 
găsi tulburător. 


Adrian Penkastle închiriase o căsuţă, cu un singur cat şi 
pereţii albi, la marginea canalului. Destul de epuizat, după 
cel de-al doilea rând de băuturi de la „Yacht Club”, se 
împleticea în cămăruţa sa, căutând în van o sticlă, când 
auzi o bătaie în uşă. 

— Cine naiba poate fi la ora asta? bolborosi pentru sine. 

Când, în cele din urmă, reuşi să descuie uşa, îl găsi pe 
Joel Brand stând afară. Vizitatorul purta haine de marinar 
şi o şapcă de marinar, trasă bine pe părul aspru. Joel rânji 
şi legănă o sticlă de whisky în mâna înmănuşată. Işi scoase 
cizmele de cauciuc şi intră în casă numai în ciorapi. 

— Am o altă treabă pentru tine, Adrian! Mulţi bani de 
data asta. 

Joel flutură un teanc de bancnote de douăzeci de lire 
sterline cu cealaltă mână. Penkastle privi banii şi se dădu 
la o parte, pentru a-l lăsa pe Brand să intre. Închizând uşa, 
Brand se uită în jur la mobila primitivă care includea şi o 
masă mare de lemn. 

— Să ne aşezăm, spuse el vesel. Adu două scaune, şi-ţi 
spun despre ce este vorba. 

Penkastle se duse în grabă la bucătăria sa mititică şi se 
întoarse cu două pahare soioase. Se aşeză în partea opusă 


uriaşului, care turnă o porţie de whisky în paharul gazdei, 
apoi aceeaşi cantitate în paharul său. Ridicând paharul, 
toastă pentru Penkastle. 

— Să bem pentru o viaţă lungă şi prosperă. 

— Pentru asta beau, mormăi Adrian. 

Il privi pe Brand îndesând teancul de bancnote într-unul 
din buzunare. Putea estima doar vag suma, dar părea că 
Brand avea cam cinci mii de lire sterline la el. 

— Ia o răcoritoare, îl îndemnă Brand şi mai turnă whisky 
în paharul lui Penkastle. Eşti pe cale să intri într-o afacere 
importantă, Adrian. Plăteşte o avere. În bani peşin, 
bineînţeles. Doar nu vrei ca cei de la fisc să ia o mare parte 
din ei, nu-i aşa? 

— Prefer banii peşin. 

Se poticni la primul cuvânt, mai bău puţin, îşi puse 
paharul jos. Brand îl reumplu imediat. Sprijinindu-şi 
coatele de masă, Adrian se temea să nu cadă de pe scaun, 
lucru care nu făcea o impresie prea bună. 

— Spune-mi despre treaba pentru care ai venit. Ce 
trebuie să fac de data asta? 

— Cunoşti un tip pe nume Maurice Prendergast? Stă pe 
partea cealaltă a braţului de apă. 

— Da, răspunse Adrian plin de zel. Pot să-ţi spun cum se 
numeşte casa lui. E un loc numit „Arca”. 

— Trebuie să-ţi aminteşti asta în fiecare clipă. Ai maşină, 
nu-i aşa? 

— E o rablă veche, dar merge. 

— Prendergast a văzut-o? 

— Sunt sigur că nu. 

— Atunci, când pleacă îl poţi urmări, să ne raportezi 
toate mişcările pe care le face. 

Brand mai bău puţin, iar Adrian înghiţi o duşcă. Capul îi 
era ameţit. 

— Vei raporta cu cine se întâlneşte, unde şi când. Ai 
priceput? întrebă Brand. 

— Da. Imi voi duce maşina pe partea canalului. O 


parchez în faţa la „Yacht Club”. Dacă va pleca cu maşina îi 
pot cădea în spate... 

— Mai vrem şi fotografii de-ale lui. Pe astea cred că le 
poţi face din bărcuţa pe care o foloseşti pentru a traversă 
canalul. 

— Asta nu este o problemă... 

— Va trebui să pierzi o mulţime de ore pentru asta. Asta 
înseamnă că trebuie să-i supraveghezi mereu casa în 
timpul nopţii. S-ar putea să o şteargă mult după căderea 
nopţii. 

— Mă descurc eu. N 

„Să-l fotografiez pe Prendergast”, se gândi Adrian. Işi 
pierduse aparatul de fotografiat în estuar, sau mai degrabă 
femeia aceea neîndemânatică l-a scăpat în apă. Dar cu 
banii pe care urma să-i primească de la Brand, ar putea 
cumpăra unul ieftin, care i-ar lăsa suficienţi bani pentru 
escapade la cârciumă. 

— Nu bei, observă Brand. 

— Sănătate! 

Când Adrian îşi ridică paharul, Brand şi-l ridică şi el pe 
al lui, se ridica în picioare şi înghiţi conţinutul. Rânji la 
Penkastle, se duse la locul unde şedea Adrian şi îi puse o 
mână pe umăr. 

— Adrian, ridică-te. Aş vrea să-ţi arăt ceva de la uşă. 
Ceva ce te va ajuta să-l supraveghezi mai bine pe Maurice 
Prendergast. _ 

Adrian făcu un efort suprem. Îşi puse ambele mâini pe 
masă, forţându-se să se ridice şi se întoarse cu grijă pentru 
a-şi urma musafirul. Brand îşi ridica puloverul, scoase un 
cuţit stilet şi îl înfipse în pieptul lui Adrian în punctul 
potrivit pentru a evita coastele. Impinse cuțitul în sus cu 
putere. Adrian deschise gura, bolborosi ceva în timp ce 
Brand, folosindu-şi puterea uriaşă, reuşi să scoată cuțitul. 
Fu ajutat de căzătura pe spate a lui Adrian, care lovi cu 
ceafa un soclu de lambriu. 

— Călătorie sprâncenată spre gunoaie, spuse Brand cu 


voce tare. 

Îşi şterse cuțitul pe hainele făpturii moarte care zăcea la 
picioarele sale, şi-l puse la loc în tocul ascuns. Îşi luă 
paharul, deschise uşa din faţă şi privi afară. Nu se vedea 
nimeni. Îşi încălţă cizmele de cauciuc. 

li trebui mai puţin de un minut pentru a trece în barca 
pneumatică cu motor şi să-şi pornească motorul. O ghidă 
până ajunse la barca cu motor care-l aştepta la malul 
fluviului Helford. Gene, care-i împrumutase cuțitul, porni 
motorul. 

La mijlocul râului, Brand aruncă paharul de whisky 
peste bord, apoi cuțitul. O barcă cu motor care mergea în 
sus pe canal ar fi atras atenţia. Acum, cu barca pneumatică 
ataşată la pupa, barca cu motor se întorcea în viteză la 
Veneţia. 


8 


— Da, Ethan. De vreme ce este ceva neobişnuit pentru 
tine să mă suni, sper că sunt veşti bune, spuse Moloch, 
aplecându-se peste masă în biroul său din Mullion Towers. 

— Operația a avansat destul de mult, îl informă vocea 
supusă a lui Ethan. Ştiu că va funcţiona. În câteva 
săptămâni sau poate chiar mai repede. 

— Dar testul explozivului? Xenobiumul. 

Rosti ultimul cuvânt repede. Urmă o pauză şi Moloch 
strânse receptorul mai tare. 

—A avut succes. E chiar mai puternic decât ne 
aşteptam. 

— Bine. Mulţumesc că m-ai ţinut la curent... 

Acest apel telefonic îl determină să hotărască 


întoarcerea imediată în Statele Unite. O contactă pe Vanity 
Richmond pe mobil. Apoi telefonă la Veneţia şi-i ordonă 
pilotului să zboare cu elicopterul la Mullion Towers, să-l ia 
şi să plece la aeroportul de la Newquay, unde îl aştepta 
avionul cu reacţie. Ultimul său apel telefonic fu către 
pilotul avionului cu reacţie. 

Intenţionat, nu anunţă pe nimeni altcineva despre 
destinaţia sa, cu excepţia lui Vanity Richmond. In felul lui 
caracteristic, dorea să ajungă la sediul său principal de la 
Black Ridge din California pe neaşteptate. Era o metodă pe 
care o folosea adesea, în parte pentru a-şi menţine secrete 
mişcările, în parte pentru a vedea ce se întâmplă în 
absenţa sa. Nu avea încredere absolută în nimeni. 


În sala de mese de la Nansidwell, Paula privi de mai 
multe ori către masa lui Newman. Conversaţia cu Vanity 
părea să meargă bine, dar cunoscându-l pe Newman de 
atâta vreme, Paula simţi o reţinere în felul său de a fi. „Nu- 
i înghite flecăreala”, gândi ea când părăsi camera. 

Îl găsi pe Tweed bându-şi cafeaua într-unul din holuri şi-i 
făcu semn, apoi ieşi în curte. Tweed îşi termină cafeaua, se 
ridică, se întinse şi îi părăsi pe ceilalţi oaspeţi, ieşind agale 
de parcă ar fi avut nevoie de puţin aer curat. 

— Am auzit o conversaţie a lui Vanity Richmond avută la 
telefonul ei mobil aici, afară... începu ea. 

Tweed ascultă în timp ce ea îi transmitea esenţa celor 
spuse. Expresia feţei lui nu se schimbă în timp ce îşi 
continuară plimbarea pe aleea străjuită de tufe, ieşiră din 
raza hotelului şi merseră pe marginea şoselei. 

— Astea sunt veşti importante, spuse el, în cele din 
urmă. Ai făcut bine că ai prins toate astea. Ar putea fi 
sinistru că i-a spus lui Vanity să rămână toată seara în 
văzul tuturor. Nu-mi plac deloc implicaţiile acestui lucru. 
De asemenea, faptul că pleacă pe neaşteptate în State. Ce 
zici de o plimbare spre Mawnan Smith? Bine. Cred că aş 
face mai bine să folosesc cabina telefonică de la care a 


sunat Newman, trebuie să-l informez pe Cord Dillon de 
cele petrecute. 

Se întoarseră, luând drumul direct spre sat. Era o 
noapte foarte caldă, şi Tweed îşi scoase haina în timp ce 
iuţiră pasul. 

— Bob pare să lege o prietenie cu femeia aceea, Vanity, 
observă Paula. 

— Ştiu. Bob joacă viclean. Va fi moale ca lutul în mâinile 
lui. Va scoate mai multe de la ea decât va reuşi ea vreodată 
să scoată de la el. El ştie că este confidenta lui Moloch. Am 
apucat să-i spun în timp ce tu făceai baie şi te schimbai. 

— Slavă Domnului că este pus în temă. 

— Nici o femeie nu l-a păcălit pe Bob Newman, cel puţin, 
nu pentru mult timp... 

Paula aştepta în afara cabinei din sat, în timp ce Tweed 
apela prin centrala internaţională. Avea întotdeauna o 
mulţime de mărunţiş pentru urgenţe ca acestea. „Ar trebui 
să fie 5 după-amiază în Langley”, calculă el, aşteptând să i 
se facă legătura. Ora cartierului general al lui Dillon era cu 
cinci ceasuri în urma Londrei. 

— Cord, aici e Tweed. Tocmai am aflat că V.B. se 
întoarce în Statele Unite, în California. S-ar putea să 
decoleze mâine dimineaţă. Bănuiesc că ceva important 
este iminent. Cred că a fost o decizie rapidă. 

— Am priceput. OK. li cunosc sistemul de zboruri 
transatlantice. Zboară la New York, reîncarcă combustibil 
în avionul cu reacţie şi zboară fără oprire până în 
California. Voi pune un om să aştepte pe Aeroportul 
Kennedy la New York, un altul la San Francisco 
International. În felul ăsta îl putem depista. 

— O voi ruga pe Monica să-l sune pe Jim Corcoran, un 
prieten şi şeful securităţii de la Heathrow. El va putea să 
spună când părăseşte V.B. Marea Britanie. Te va suna ea. 

— Mi-ar fi de ajutor. Washingtonul este într-o panică din 
ce în ce mai mare din cauza lui V.B., din cauza puterii pe 
care a acumulat-o în inima guvernului de aici. Nu pot face 


nimic în privinţa asta, doar dacă îl prinde cineva cu o 
escrocherie mare, ceva îngrozitor de ilegal. Bineînţeles că 
are o întreagă cohortă de avocaţi de seamă. 

— Altceva? 

— Am uitat să-ţi spun ceva. A ridicat o serie de clădiri în 
formă de dom pe dealurile cu vedere spre Pacific, pe toată 
distanţa de la sud de Los Angeles spre nord, prin Big Sur. 
Ar trebui să fie observatoare, cele mai moderne din lume. 

— Nu ştiam că este interesat de astronomie, comentă 
Tweed. Par a fi oribile. Mă întreb dacă au fost autorizate în 
secţiunea aceea de coastă. 

— A fost deştept încă o dată. Fiecare dintre ele este 
vopsit într-o culoare care să se confunde cu peisajul 
înconjurător. Toate au vedere la ocean. 

— Foarte ciudat. Nu poţi să le verifici? 

— Eu? Glumeşti! A invitat câţiva oameni de ştiinţă să 
viziteze mai multe dintre ele, în zile diferite, acum câtva 
timp. Fiecare avea un telescop gigantic înăuntru. 

— Totuşi, găsesc ciudată prezenţa acelor clădiri, chiar 
sinistră. 

— Ai vreun motiv să spui asta? 

— Nu. Doar un sentiment, spuse Tweed vag. Ai grijă. 

— Şi tu la fel. Ai de a face cu un om care poate să scape 
din aproape orice. Poate chiar din crimă. Aminteşte-ţi de 
felul în care şapte fete au dispărut de pe faţa pământului. 

— Am o teorie cu privire la asta. Nu, nu te voi încărca cu 
ea. E destul de bizară. Păstrăm legătura... 

Apoi Tweed o sună pe Monica, dându-i instrucţiuni cu 
privire la apelul telefonic către Jim Corcoran. leşi din 
cabină şi îi povesti Paulei, pe drumul de întoarcere, despre 
conversațiile sale. Ea se uită la ceas. 

— E mult mai târziu decât am crezut că este. A fost o 
cină tihnită, iar telefoanele tale au luat mult timp. 

— A trebuit să aştept până l-au găsit pe Cord. 

Mai târziu, când veneau agale pe aleea de la Nansidwell, 
Paula o luă înainte, apoi se întoarse în grabă să-l prevină 


pe Tweed să aştepte într-un loc ferit. Reveni la hotel, unde 
două maşini ale poliţiei staţionau în curte, cu luminile 
strălucind de parcă uitaseră să le mai stingă sau ocupanţii 
lor fuseseră grăbiţi. 

Se apropie de intrare încet, privi înăuntru, iar o turistă 
cu care mai stătuse de vorbă se repezi la ea. 

— A avut loc o crimă. Toată lumea este agitată, unii 
chiar enervaţi pentru că nu sunt lăsaţi să meargă la 
culcare... 

Paula privi peste umărul femei. Văzu un bărbat înalt, 
uscăţiv, cu o mustață îngrijită, în haine civile, care stătea 
de vorbă cu Newman. Paula încremeni, se stăpâni. 

— Cine a fost omorât? întrebă ea încet. 

— Nu ştiu... 

— Scuzaţi-mă, am nevoie de o gură de aer curat. Am 
condus mult. 

Il găsi pe Tweed aşteptând calm la intrarea lungii alei. 
El află din expresia feţei ei că se petrecuse ceva grav. 

— Ce este? 

— A avut loc o crimă. Nu ştiu cine, unde. Două maşini de 
poliţie sunt în faţa intrării. Inăuntru, cineva pe care-l 
cunoşti şi pe care nu prea cred că-l vei revedea cu plăcere 
îi pune întrebări lui Bob. Vechiul tău partener de exerciţii 
de box, inspectorul-şef Roy Buchanan. Dintre toţi oamenii, 
la distanţa asta de Scotland Yard... 

— Tu şi cu mine tocmai am fost la o plimbare după o 
masă copioasă, până la Mawnan Smith şi înapoi. Nu 
pomeni de telefoanele date, spuse Tweed iute. Acum vom 
intra. Dacă se mai vede Roy, mergem direct la el... 


Buchanan încă îi mai punea întrebări lui Newman, 
şezând pe o canapea din holul pe care-l golise. Ceilalţi 
oaspeţi erau înghesuiți în celălalt hol şi nu păreau să fie 
foarte mulţumiţi. Fuseseră aduse scaune în plus pentru ei, 
iar asistentul lui Buchanan, sergentul cu faţă de lemn, 
Warden, îi supraveghea. Buchanan îşi ridică privirea când 


Tweed şi Paula se îndreptară spre el. 

— Nu ne-am mai văzut de mult timp, spuse Tweed 
prietenos. Ai venit aici pentru briza mării? 

— Nu prea. 

Faţa lungă a lui Buchanan avea o expresie mohorâtă. Se 
întoarse către Newman. 

— Ajunge pentru moment. S-ar putea să vreau să-ţi 
vorbesc mai târziu. Poţi pleca. 

— Rămân pe loc, îl informă Newman. 

— Este o problemă foarte serioasă. Vreau să vorbesc cu 
Tweed şi cu domnişoara Grey. 

— Mă acuzi? întrebă Newman. 

— Bineînţeles că nu. 

— Atunci, pot rămâne unde vreau. Adică, aici. 

Buchanan oftă. Tweed aduse două scaune, unul pentru 
Paula, celălalt pentru sine. Le aşeză aproape de cei doi 
bărbaţi de pe canapea, se aşezară, şi Buchanan începu să 
vorbească pe un ton scăzut, pentru a evita ca oaspeţii din 
celălalt hol să-l audă. 

— Cunoaşteţi un bărbat pe nume Adrian Penkastle? 

— Cine este? întrebă Tweed. 

— Un bărbat care locuia singur într-o casă micuță din 
Porth Navas. Pe marginea canalului. 

— Ce a făcut? întrebă Tweed. 

— A fost asasinat în propria casă în primele ore ale 
acestei seri. Asta este o estimare foarte aproximativă din 
partea doctorului care a examinat cadavrul. Un medic 
legist este pe cale să vină de la Londra. Vom şti ora morţii 
mai exact după ce va efectua autopsia în Truro. 

— Continuă. 

— Tweed, nu are rost să negi că nu îl cunoşti. Avem un 
martor care a descris o femeie care, în aparenţă, l-a 
acostat pe Penkastle pe şosea, pe cealaltă parte a 
canalului. Descrierea se potriveşte perfect cu domnişoara 
Grey... 

— Am întâlnit într-adevăr un bărbat corpolent la Porth 


Navas, care era beat, interveni Paula. Am încercat să-l fac 
să fie rezonabil. Mă temeam că se va rostogoli în canal. 
Tweed nu l-a cunoscut, continuă ea, vorbind repede. Nici 
eu nu l-am mai văzut înainte. 

— Cât de beat era? 

— Era destul de dus. 

— Deci ţi-ai făcut fapta bună pe ziua de astăzi, remarcă 
Buchanan ironic. 

— Destul cu asta, Roy, exclamă Tweed. Sarcasmul este 
forma cea mai josnică a inteligenţei. Doctorul Johnson a 
lansat fraza asta, cel puţin cred că el a fost. Dacă vrei să 
continui să vorbeşti cu Paula, fii atent la maniere. 

Buchanan roşi la dojană. Tweed îl provocase intenţionat 
şi-l privea pe poliţist luptându-se pentru a-şi recăpăta 
stăpânirea de sine. Tweed se hotări să schimbe direcţia 
interogatoriului. 

— Eşti atât de amabil să ne spui felul în care a fost 
asasinat Adrian Penkastle? 

— Profesionist, răspunse Buchanan după o pauză. A fost 
înjunghiat în inimă, probabil cu un instrument ca un stilet 
sau un cuţit. Era foarte beat în acel moment. Camera 
mirosea a whisky. 

Newman îşi încrucişă braţele, încă aşezat lângă 
Buchanan. Era singura reacţie pe care o avu la amintirea 
asasinului cu cuţit de la Mullion Towers, a cărui mână i-o 
arsese cu chiştocul de ţigară. Cuţitul acestuia fusese tip 
stilet. 

— Să intrăm în sala de mese, care este goală. Putem 
discuta mai uşor acolo, sugeră Buchanan. 

Se ridică, schimbă câteva cuvinte cu sergentul Warden, 
apoi îi conduse la sala de mese şi alese o masă suficient de 
depărtată de ferestre. Se aşezară cu toţii. Dispoziţia lui 
Buchanan era mult mai relaxată când îşi întinse picioarele 
lungi sub masă şi le încrucişă la gleznă. Tweed deveni 
instantaneu şi mai vigilent. Il cunoştea bine pe acest 
detectiv. 


— Aş dori să fii mai sincer cu mine, Tweed, spuse el 
prietenos. 

— Mai sincer? întrebă Tweed. 

— Ei, haide. Am verificat registrul hotelului. Ai venit aici 
cu Paula şi Newman. Undeva prin preajmă pluteşte şi 
Marler. Mi-am pus oamenii să verifice hotelurile din 
preajmă. Harry Butler şi Pete Nield stau la Meudon, mai 
jos, pe şosea. Ai adus o echipă redutabilă, aşa că de ce aţi 
venit cu toţii în pustietatea asta? 

— Într-o misiune. Nu-ţi pot dezvălui detalii, ştii şi tu cum 
este să lucrezi în secret. 

— Ar putea să aibă vreo legătură cu prezenţa lui Vincent 
Bernard Moloch la Mullion Towers? 

În sinea sa, Tweed fu surprins. Deci, neliniştea stârnită 
de Moloch la Londra era atât de mare, încât un detectiv-şef 
a fost trimis aici, la ceea ce la suprafaţă părea să fie un 
asasinat întâmplător. Contracară cu propria întrebare. 

— Pot să te întreb cum de ai ajuns atât de repede în 
Cornwall? Presupun că asasinarea acestui om, Penkastle, a 
avut loc în primele ore ale serii. Corpul lui trebuie să fi fost 
descoperit repede. 

— Aşa este. Un partener de băutură al lui Penkastle a 
trecut pe la el la o oră care trebuie să fi fost destul de 
apropiată de comiterea crimei. A sunat la sediul poliţiei din 
Truro, un oraş pe care apelantul îl cunoaşte bine. 

— Dar de ce asasinarea unui om care, atât cât îmi pot eu 
da seama, şi cu tot respectul meu, a avut prea puţină 
importanţă pe lumea asta, a determinat ca cineva ca tine 
să fie trimis aici fără întârziere? 

— Păi... Buchanan se opri din nou, apoi luă o hotărâre 
serioasă. Comisarul mi-a ordonat să vin aici. 

Din nou, fără a lăsa să se vadă, Tweed fu surprins. Un 
om de prima mână - comisarul. Asta însemna că, probabil, 
l-a consultat imediat pe primul ministru. Nu numai la 
Washington se răspândea panica. 

— Nu mi-ai spus cum de ai ajuns atât de repede aici, îi 


reaminti Tweed. 

— O maşină de poliţie cu sirena pornită m-a dus la 
Heathrow. Un avion m-a adus la aeroportul din Newquay. 
O altă maşină a poliţiei m-a aşteptat pentru a mă aduce 
aici, adică, mai întâi la locul crimei, în timp ce Scotland 
Yardul avea o echipă de oameni care telefona pentru a 
verifica registrele de la hoteluri. Ei au nimerit la 
Nansidwell, iar eu te-am găsit pe tine, cu toată echipa ta. 

— Care e legătura dintre acest Penkastle asasinat şi 
Moloch, dacă există vreuna? 

— Nu ştim, încă. Ceea ce urmează să spun este 
confidenţial. 

Privi în jurul mesei şi zâmbi fără umor. 

— Cred că pot să am încredere în discreţia tuturor celor 
de faţă. 

— Nu ne putem lega la mâini în nici un fel în misiunea 
prezentă, îl preveni Tweed. Aşa că nu putem privi orice ne 
vei spune ca fiind confidenţial. 

— Înţeleg. 

Era rândul lui Buchanan să fie surprins. Nu spuse nimic 
timp de aproape un minut, apoi ridică puţin din umeri. 

— Ceea ce vă pot spune este că ştim că anumiţi oameni 
care locuiesc în Cornwall fac parte din serviciul de 
informaţii al lui Moloch. Nu pot da nici un fel de nume, în 
nici un fel de circumstanţe, dar acesta este motivul pentru 
care o crimă comisă în această zonă ne interesează. 

Abia atunci înţelese Tweed. Aşa-numitul partener de 
băutură al lui Penkastle, care găsise cadavrul, era Maurice 
Prendergast. Aceasta explica de ce ştirea ajunsese atât de 
repede la Londra. Prendergast şi-a informat imediat 
superiorii de la Secţia Specială. Aceştia transmiseseră 
ştirea mai departe, la comisar. In felul obişnuit, Secţia 
Specială voise să rămână pe planul doi. 

„Mă întreb dacă Prendergast a fost cel care a raportat 
prezenţa Paulei în zonă, gândi Tweed. Îl voi întreba direct, 
imediat ce voi avea ocazia să-l întâlnesc.” 


— Te rog să ne scuzi, spuse el cu voce tare. Cred că am 
vrea cu toţii să mergem la culcare. 

— Cum doreşti, dar aş vrea să-i mai pun domnişoarei 
Grey câteva întrebări, ceva mai târziu. Singură. 

— Bineînţeles că nu, rosti sec Tweed. Dacă încerci o 
poznă ca asta, voi lua legătura cu primul ministru în câteva 
minute. 

— A fost la locul crimei... 

— Ba nu am fost, explodă Paula. Pur şi simplu, am 
întâlnit un om beat şi am încercat să-l scap de la înec în 
canal. 

— N-am să tolerez acuzaţii false de genul acesta, îi 
răspunse Tweed. 

— Poate că aţi interpretat greşit ceea ce am spus... 
începu Buchanan. 

Tweed era deja în picioare, prefăcându-se furios. 
Gesticulă spre ceilalţi. 

— Ne ajunge. Mergem să dormim. Noapte bună... 

Paula şi Newman îl urmară pe Tweed, ieşind din sala de 
mese. Afară, în micul hol pustiu, lângă bar, Newman îl luă 
pe Tweed de braţ şi îl conduse până la jumătatea scărilor, 
după ce verifică dacă erau singuri. 

— Dacă eşti de acord, propun să mă întorc şi să-i dau 
discret lui Buchanan numele lui Joel Brand. 

— Bună idee. Asta va stârni şi mai multe probleme în 
jurul lui V.B... 

Newman se întoarse în sala de mese, unde îl găsi pe 
Buchanan şezând singur la o masă. Avea o expresie 
gânditoare, de parcă încerca să rezolve ceva care-l 
deranja. Îşi ridică privirea spre Newman, prieteneşte. 

— Te-ai întors, Bob. Ai vrea să-i spui lui Tweed că-mi cer 
scuze Paulei Grey pentru ceea ce am spus? Sunt treaz de 
douăzeci şi patru de ore non-stop. 

— Am să-i spun. 

Newman se aplecă peste masă, vizavi de detectiv, şi îşi 
cobori vocea. 


— Îţi putem da un nume pe care ar trebui să-l cercetezi. 
Joel Brand. Este, probabil, la bordul navei Veneția, care stă 
în largul Portului Falmouth. 

— Ce-i cu el? 

— Îţi dau doar un nume... 

Newman părăsi încăperea, lăsându-l pe Buchanan să 
digere informaţia. 


La bordul Veneției, Joel Brand măsura cabina în lung şi- 
n lat. Păru mai vesel abia când auzi elicopterul întorcându- 
se pe eliport. Acesta îl transportase deja pe Moloch la 
aeroportul de la Newquay. Luându-şi valiza, se întoarse 
spre Gene Lessinger, care, mai devreme, după ce o 
umpluse, aruncase în mare teaca în care se aflase arma 
crimei. 

— Gene, acum plec cu elicopterul. Mă va duce la 
aeroportul de la Plymouth. Voi prinde primul feribot 
disponibil pentru Roskoff din Marea Britanie. 

— Organizaţia noastră franceză ştie că vii? 

— Liderul ştie. Va aranja să mă aştepte o maşină acolo. 
Mă vor duce la Paris. Ajuns acolo, mă voi îmbarca în 
primul zbor Air France spre Statele Unite. V.B. mi-a trimis 
instrucţiuni din avionul cu reacţie după ce a decolat de pe 
aeroportul din Newquay. 

— Am o treabă de făcut aici mai întâi, îi reaminti Gene. 

— Să te răfuieşti cu Maurice Prendergast, presupus a se 
fi retras din Secţia Specială. 

— Voi folosi aceeaşi metodă pe care ai aplicat-o şi tu 
beţivului aceluia, Adrian? 

— De ce nu? E o bună metodă de a întărâta pe oricine ne 
urmăreşte. Fii atent cu Prendergast. E un profesionist. 

— M-am gândit la asta. Apoi părăsesc ţara? 

— Da, pe aceeaşi rută pe care plec eu acum. Şi acum, 
gata. Instinctul îmi spune că ne aşteaptă necazuri... 

Când Brand se afla în elicopter, decolând, văzu o barcă a 
poliţiei apropiindu-se de Veneţia. Îi făcu cu mâna degajat şi 


râse grosolan. 


— Mâine îi voi face o vizită lui Maurice Prendergast, 
spuse Tweed echipei sale, adunată în camera mare a 
Paulei. 

Marler tocmai li se alăturase după ce se făcuse nevăzut 
la apariţia maşinilor de poliţie. 

— E ceva ciudat la nava aceea Veneția, strigă Paula, 
care stătea la fereastră, cu binoclul împrumutat de la 
Marler. Pare atât de veselă şi provocatoare cu toate 
luminile strălucind. Parcă ar fi un vas de croazieră. 

— Ce-i ciudat la ea? întrebă Newman în timp ce ea îi 
dădea binoclul. 

— Focalizează pe puntea din faţă. Sunt nişte obiecte 
destul de mari acoperite cu pânză de cort. Mă gândesc că 
e ceva de care V.B. nu vrea ca toată lumea să afle că se 
află la bord. 

— Ai dreptate, căzu Newman de acord, după ce studie 
vasul. Nu-mi pot imagina ce poate fi, dar îmi amintesc de 
ceva. 

işi cobori binoclul, se încruntă, apoi îşi aminti de 
remarca lui Tweed. 

— Dacă ai de gând să-l vizitezi pe Prendergast, sugerez 
să-ţi iei o echipă înarmată cu tine. ` 

— Voiam să-i fac o vizită paşnică, obiectă Tweed. li voi 
telefona înainte de a pleca. I-am memorat numărul când 
am fost la el acasă. 

— O echipă înarmată va merge cu tine, insistă Newman. 

— Bietul Adrian Penkastle, spuse Paula gânditoare. Era 
o persoană atât de inofensivă. Doar că bea prea mult. 

— Acesta este şi motivul pentru care acum este mort, 
spuse Newman încruntat. 

— Să sperăm că-l vom găsi pe Maurice Prendergast în 
viaţă, comentă Marler. 


Urma să fie o noapte lungă. Tweed era neliniştit, făcuse 
o baie, apoi se îmbrăcase din nou. Măsura camera în lung 
şi-n lat când auzi o bătaie la uşă. O deschise cu precauţie, 
ţinând piciorul lângă ea. Ora două dimineaţa era cam 
nepotrivită pentru vizita oricui. 

— Pot să intru? Am văzut lumină pe sub uşă, spuse 
Paula. 

— Bineînţeles. 

După ce o lăsă înăuntru, încuie din nou. Paula purta un 
costum albastru marinăresc. 

— De ce nu eşti în pat, dormind? 

— Ţi-aş putea pune aceeaşi întrebare, îi spuse ea în timp 
ce se aşeza într-un scaun. 

— Sunt prea multe lucruri de pus cap la cap. 

— Ştiam eu, din expresia ta absentă când ai plecat la 
culcare. 

— Ce te nelinişteşte? 

— Misterul femeii care a venit, înotând, la mal lângă 
Monterey, în îndepărtata Californie, şi aceeaşi femeie vine 
înot aici. În ambele cazuri, Veneţia era pe aproape, în larg. 
Presupun că era aceeaşi femeie. Eram sigură că era. 

— Am comparat fotografiile făcute de Newman celei 
care a încercat să se salveze aici cu portretul-robot pe care 
l-ai făcut femeii din Monterey. Mi s-au părut a fi identice. 

— Ce bine e să afli că nu ai luat-o razna. 

— Remarca asta este un nonsens, cu toate că aş putea să 
o înţeleg. 

Tweed se ridică, începu din nou să se plimbe prin 
cameră, în timp ce vorbea. Mersul îl ajuta întotdeauna să- 
şi ţină mintea trează. 

— Aceeaşi femeie iese la mal pe două continente. La un 
interval de timp suficient Veneției pentru a ajunge de la 


Monterey la Falmouth. Astfel, singurul răspuns este că noi 
nu gândim clar. Nu poate fi aceeaşi femeie... 

Dintr-o dată se opri. Privindu-l, Paula văzu o anumită 
expresie  apărându-i şi dispărându-i de pe faţă. O 
recunoscu. O idee care zăcea în adâncul minţii lui apăru la 
suprafaţă. Tweed se roti pe loc şi o fixa cu privirea. 

— Gemene! Asta explică extraordinara asemănare dintre 
cele două femei... 


Paula şedea zăpăcită. Se întreba de ce nu-i venise 
niciodată ideea asta. Işi scutură capul pentru a şi-l limpezi, 
privind din nou la Tweed care continua să vorbească. 

— Asta ar trebui să căutam pe ambele părţi ale 
Atlanticului. Gemene. Asta îngustează domeniul enorm. Îl 
vom anunţa pe Cord când vom putea. Monica poate începe 
să verifice aici. 

— Ce să verifice? 

— Să vadă dacă femei gemene au fost vreodată asociate 
cu V.B., în orice fel. O clipă, când Veneţia a acostat la 
Monterey şi apoi a plecat în grabă, ştiu că V.B. nu era la 
bord. Beţivul acela de căpitan al portului ţi-a spus. 

— Ce importanţă are asta? 

— Joel Brand era la bord, l-ai văzut venind la mal cu o 
echipă de criminali la Octopus Cave. V.B. era, probabil, la 
Mullion Towers când Newman a găsit-o pe femeia care 
înota spre golful aflat mai jos de noi. Brand putea fi din 
nou la bord. Ceea ce se potriveşte cu o altă teorie bizară la 
care am meditat. 

— Care este? 

— Dispariţia celor şapte dintre cele mai apropiate 
prietene ale lui V.B., care n-au mai fost găsite. 

— Nu prea înţeleg. 

— Nu-ţi mai explic acum, poate că mă înşel. 

— Ştii, spuse Paula cu un zâmbet, că, atunci când faci pe 
misteriosul cu mine, poţi deveni unul dintre cei mai 
enervanţi bărbaţi din lume? 


Dar Tweed abia dacă o auzi. Continua să vorbească, 
mintea lucrându-i de zor. 

— Următoarea problemă urgentă este Maurice 
Prendergast. Sunt sigur că el este nouă ţintă, după 
Penkastle. Îl voi suna chiar acum, să-l anunţ că îi vom face 
o vizită. 

— La ora asta? E aproape două dimineaţa. 

— Ca şi mine, Maurice lucrează noaptea, atunci când 
trebuie s-o facă. E treaz... 

Tweed avu grijă să nu folosească nume când reuşi să 
facă legătură cu Prendergast, dar acesta din urmă îi 
recunoscu vocea. Era, într-adevăr, treaz şi lucra. Spuse că 
ar fi foarte bucuros să-i vadă. Folosi fraza: „Tu şi mâna ta 
dreaptă, presupun? Bine...” 

— Newman va fi furios, îl preveni Paula. Spunea că ai 
nevoie de o escortă înarmată. 

— Nu vreau. Bob probabil că doarme dus. Ne vom 
strecura încet pe uşa din spate, ştiu cum s-o descui. Am 
verificat-o mai devreme... 

Conduseră fără zgomot pe alee, îndreptându-se spre 
Mawnan Smith şi drumul ca o galerie de iepure, care 
ducea la Porth Navas. Abia plecară, că o altă maşină îi 
urmări. Maşinile poliţiei plecaseră mai devreme. 


Gene Lessinger era pe drum, la bordul automobilului 
său, spre Porth Navas. Decisese să se răfuiască cu Maurice 
Prendergast. Cât fusese la bordul Veneţiei, devenise 
nervos pentru plecarea lui Brand, în siguranţă, şalupa 
poliţiei renunţase să-l mai caute pe Joel Brand, convinşi că 
scăpase cu elicopterul pe care-l văzuseră părăsind vasul 
înainte de sosirea lor. 

Dar cu poliţia pe vas, Gene simţise că era mai bine să 
termine ceea ce avea de făcut, apoi să zboare la Plymouth 
pentru a aştepta un feribot care să-l ducă la Roscoff. 
Înainte de a părăsi nava, trimisese un mesaj în Franţa, 
avertizându-i că urma să vină. leşind la mal, la debarcader, 


unde îl aşteptau întotdeauna două maşini, folosi cheia pe 
care o luase cu sine pentru a porni una din maşini. 

Era de mult pe drumul spre Porth Navas, folosind o 
hartă pe care i-o lăsase Brand. Conduse încet pe drumul 
îngust care ducea la destinaţie. Nu-i plăcea îngustimea 
drumului, mai ales pe timp de noapte. Urmând 
instrucţiunile detaliate ale lui Brand, îşi parcă maşina la 
poalele dealului şi merse pe jos pe şoseaua amplasată 
deasupra canalului. 

Într-o teacă legată la curea purta un cuţit-stilet nou. În 
mâna dreaptă ţinea un mic container de la care 
îndepărtase capacul imediat ce parcase maşina. 


Tweed parcase maşina în „Yacht Club”, ca să nu 
blocheze drumul. Întorcându-se pe drumul pustiu şi liniştit, 
Paula observă că era reflux. Ceea ce mai înainte era un 
canal, acum era doar o albie plină de noroi, clisă lipicioasă 
în lumina lunii. 

— Nu mi-ar plăcea să trăiesc aici, remarcă ea. Priveşte 
canalul acum. Minunată privelişte de admirat de la 
fereastră. 

— Nu e prea atrăgătoare, căzu Tweed de acord. Aşa va 
arăta mai multe ceasuri. De fiecare dată când este reflux, 
priveşti o baie de noroi. Când am fost aici ultima dată, am 
observat asta. Tocmai până la locul acela numit Mylor. A 
persistat tot timpul cât am fost eu în casa unde făceam o 
vizită. Intr-o cârciumă, un agent imobiliar mi-a povestit o 
mulţime de lucruri despre clienţii săi din Londra care au 
cumpărat multe proprietăţi vara. Au petrecut un an aici şi 
au venit din nou la el, să vândă. Ce ciudat, nu e lumina 
aprinsă în casa lui Maurice. La „Arcă”. 

— Foarte straniu, spuse Paula, ştia că venim. Doamne, s- 
a întâmplat ceva? 

— Sper că nu, răspunse Tweed înverşunat, mărind pasul. 
Sper doar să nu fi ajuns mult prea târziu... 

Se apropiară de casa întunecată. Nici o altă reşedinţă de 


pe şosea nu avea luminile aprinse, dar întunericul de la 
„Arcă” le atrase privirea. Paula avea Browning-ul în mână 
când se apropiară de treptele ce duceau la uşa din faţă. 
Liniştea care plutea deasupra canalului începu s-o sperie. 

Tweed verifică ferestrele mascate de perdele. Nu se 
vedea nici un semn că draperiile ar fi trase. Urcă treptele 
urmat de Paula, se opri, nehotărât dacă să ridice 
ciocănaşul greu, în formă de ancoră, sau nu. 

Uşa se deschise încet şi apăru Prendergast cu un zâmbet 
cald. Le făcu semn să intre. 

— Bine aţi venit. Pari atât de preocupată, îi spuse Paulei 
şi o sărută pe obraz înainte de a închide uşa. Aşteptaţi 
doar o clipă, continuă el, să trag toate draperiile. Regret 
dacă v-am speriat, dar am decis să iau măsuri de 
precauţie. V-am văzut prin perdele, când eraţi aproape de 
casă. Ce aţi dori să beţi? 

— Cred că un whisky mic mi-ar prinde bine, răspunse 
Paula. 

— Vreau şi eu unul, spuse Tweed, surprinzând-o pe 
Paula, care ştia că el bea foarte rar. 

— Credem că eşti următoarea ţinta a celui care l-a 
omorât pe Adrian Penkastle, îi spuse Tweed, sorbind puţin 
din băutură. Cu siguranţă, eşti foarte înţelept că stai în 
alertă. 

— Ştiam că veţi veni, remarcă gazda lor. V-am văzut 
când aţi condus încet spre locul unde aţi parcat maşina. 

— Cine l-a omorât pe Penkastle? 

— Tweed, te aştepţi la minuni. Habar n-am. Am găsit 
cadavrul ieri seară, când m-am dus să văd ce pune la cale 
Adrian. 

— Ai raportat superiorilor tăi. 

— Ti-am spus că m-am retras. 

— Basm de necrezut. Sau, mai degrabă, o poveste de 
acoperire. Eşti la fel de activ ca întotdeauna, îl critică 
Tweed. 

— Dacă spui tu. 


— Aş vrea, de asemenea, să ştiu dacă ai raportat că 
Paula a fost prezentă aici aseară, că l-a întâlnit pe 
Penkastle, când a fugit afară. 

Tweed se aplecă înainte. 

— Acum aştept să-mi spui adevărul. 

Prendergast şovăi. Nu se uită la Paula, care îl privea fix. 
Dădu din umeri resemnat. 

— Mă tem că am făcut exact lucrul acesta. Trebuia să-mi 
conving superiorii că le dau toate datele. S-ar putea să nu 
mă credeţi, dar am încercat să le bag în capetele alea seci 
că eraţi cu mult înaintea lor în joc, că ar fi trebuit să 
coopereze cu voi. Îmi pare teribil de rău pentru asta. 

— Te cred, spuse Tweed încet. 

— Îţi cer scuze fără nici o rezervă, spuse Prendergast, 
întorcându-se spre Paula. Dacă mă urăşti de moarte, nu te 
condamn. 

— Nu te urăsc, Maurice, îi spuse Paula. Dar ar trebui să 
ştii că am fost interogată de unul dintre cei mai buni 
specialişti de la Scotland Yard, Roy Buchanan. A zburat 
direct încoace după ce superiorii tăi, în mod evident, au 
raportat comisarului ceea ce le-ai spus. 

— Doamne! 

Prendergast era evident îngrozit. 

— Am încurcat complet lucrurile. N-ar fi trebuit să le 
spun nimic despre tine. Dar nici n-am visat vreodată că 
handicapaţii o vor pasa altcuiva, cu excepţia comisarului. 

— Vor să rămână în umbră, spuse Tweed. Acum, te mai 
întreb o dată: cine crezi că l-a omorât pe Penkastle? 

— Unul dintre criminalii lui Vincent Bernard Moloch, 
răspunse Prendergast imediat. 

— Poate. Dar nu ştim dacă a fost din ordinul lui Moloch. 
Cel puţin, deocamdată. 

Tweed se simţi uşurat. Îl determinase pe Prendergast, 
un ofiţer foarte eficient din Secţia Specială, să iasă din 
ascunzătoare. Acum aveau un aliat puternic, care putea fi 
foarte util la un moment dat. 


Gazda le oferi ceva de băut. Ambii refuzară, iar 
Prendergast îşi turnă ceva răcoritor, când se auzi o bătaie 
la uşă. Paula se uită la Tweed, îşi băgă mâna dreaptă în 
buzunarul special din geanta de umăr şi apucă Browning- 
ul. Prendergast părea cel mai puţin deranjat. 

— Ăsta ar trebui să fie Charlie. Un personaj de pe aici, 
care stă mereu treaz jumătate de noapte. Suferă de 
insomnie. Pe la ora asta trece pe la mine pentru o scurtă 
pălăvrăgeală. E inofensiv... 

Înainte ca Tweed să-l poată opri, Prendergast ajunse la 
uşă şi o deschise. 

— Un mesaj urgent de la Londra, domnule Prendergast. 

— Cum ai ajuns aici? 

— Cu motocicleta. Sunt curier. 

Când spuse acestea, Gene aruncă conţinutul unei cutii 
de piper deschise în ochii lui Prendergast. Prendergast 
ridică o mână şi instinctiv se dădu un pas înapoi în cameră. 
Gene îl urmă, cu stiletul în mâna dreaptă, gata să-l 
împlânte în pieptul țintei sale. 

Ţinând Browning-ul de ţeavă, Paula ajunse la Gene şi îl 
lovi cu mânerul armei peste încheietură. În ultimul 
moment, Gene lăsă să-i cadă mâna pentru a reduce la 
minim forţa loviturii. Înţelegând că este în minoritate, o 
imobiliză pe Paula, trecându-şi braţul în jurul gâtului ei. 
Mâna sa dreaptă încă mai ţinea cuțitul pe care îl îndreptă 
spre gâtul ei. 

— Înapoi, nenorociţilor, ţipă el, sau îi retez gâtul de la o 
ureche la alta. Tu aruncă arma sau îţi tai capul, îi ordonă 
Paulei. 

Nu avea de ales, aruncă Browning-ul. Tweed ajunse la 
Gene o secundă prea târziu, cu mâna dreaptă ridicată 
pentru a-l lovi la rădăcina nasului, ceea ce l-ar fi ucis. Il 
privi pe Gene cum o trage pe Paula spre uşa deschisă, 
atent pe trepte, pe şosea către maşina parcată. 

Tweed îl urmă înverşunat, ţinând pasul cu Gene. 
Prendergast era încă în bucătărie, încercând să-şi curețe 


ochii, cu toate că ştia ce se petrece. 

Pe şosea, Tweed ţinea pasul cu macabrul marş al morţii. 
Era atent să rămână la mai bine de doisprezece paşi în 
urma lui Gene, care se tot uita înapoi şi înainte la locul 
unde îl aştepta maşina. Tweed ridicase Browning-ul Paulei 
şi-l ţinea în mână. Gene strigă la el. 

— Nu mă mai urmări sau îi spintec gâtlejul. 

Tweed nu răspunse imediat. Continua să meargă înainte, 
menţinând distanţa faţă de Gene şi Paula, care era 
neputincioasă în puternica strânsoare a lui Gene, mult 
prea conştientă de lama rece care-i atingea gâtul. Tweed 
rămase tăcut, ghicind că asta îl va enerva pe criminal mai 
mult decât orice. 

Dintr-o dată auziră zgomotul unei maşini apropiindu-se. 
Se opri. La volanul unui Mercedes, Newman aprinse 
farurile la fază lungă. Acestea îi conturară pe Gene şi 
captiva sa. Newman privi îngrozit. Scoase motorul din 
funcţiune, dar lasă farurile aprinse. 

— Stinge farurile alea nenorocite sau femeia asta va 
avea un cerc roşu la gât... 

— Bob, striga Tweed cu voce calmă, fă ce-ţi spune. Are 
un cuţit la gâtul Paulei. 

Newman se supuse imediat ordinului. Lângă el, Marler 
cu puşca Armalite în poală calculă dacă îl putea lovi pe 
Gene cu un foc rapid de armă. Înţelese că nu poate, Paula 
era mult prea aproape de cel care o luase ostatică. 

— Spune-i să scoată maşina din drum, ţipă Gene. 

— Fă ce spune, Bob, ordonă Tweed. 

Newman dădu în marşarier spre şoseaua principală şi 
aşteptă, simțindu-se neajutorat. Tweed îşi închisese ochii 
pe jumătate când auzise maşina venind, aşa că nu fusese 
afectat de strălucirea farurilor şi nici de faptul că fuseseră 
stinse. Îşi continuă marşul încet, premeditat, cu arma încă 
la îndemână. 

— Nu mă mai urmări, ţipă strident Gene, continuând să 
se apropie de maşină. Sau o păţeşte. 


— Dacă... îi... faci... vreun... rău, spuse Tweed încet şi cu 
voce rece, te împuşc întâi într-o rotulă, apoi în cealaltă, 
apoi între picioare. Sau poate că nu eşti deloc interesat de 
femei. 

Era ceva înfricoşător în felul în care Tweed îşi transmise 
mesajul. Chiar în situaţia sa înspăimântătoare, Paula se 
gândi că nu îl mai auzise niciodată pe Tweed vorbind cu o 
asemenea voce, rece ca oţelul. 

Vocea lui avu acelaşi efect şi asupra lui Gene: Paula 
simţi că strânsoarea cedează, apoi că strânge mai tare. 
Tweed părea să se fi transformat într-o Nemesis, umblând 
încet după pradă sa, cu o ferocitate care îi dădea fiori lui 
Gene. Continua să o forţeze să meargă, dar privea 
continuu înapoi la Tweed, care înainta aproape nepăsător. 

— Va muri, striga Gene pe un ton disperat. 

— Iar tu vei fi ologit pe viaţă, îi răspunse Tweed cu 
aceeaşi voce rece, premeditat. 

— Nu mă mai urmări, striga Gene aproape isteric, dacă 
vrei ca prietena ta să rămână în viaţă. 

Tweed continua să meargă, încă menţinând aceeaşi 
distanţă între el şi Gene, care acum o trăgea pe Paula pe 
şosea. Aproape că ajunsese la maşină. Plănuia s-o ia pe 
Paula ostatică. 

Ea se prăbuşi deodată, şi Gene înjură. Leşinase, era ca 
un corp mort pe care trebuia să încerce să-l tragă după el. 
Se lăsase peste el, şi pentru un scurt moment, gâtlejul ei 
scăpă de sub ameninţarea cuţitului. Mai erau aproape 
douăzeci de metri până la marginea canalului şi maşina sa 
parcată - încercă să-şi sporească strânsoarea, dar fu uimit 
cât de grea părea să fie. Avea ochii închişi, lipită de corpul 
lui, când se întoarse să verifice cât de aproape era Tweed 
de el. 

Se auzi un foc de armă, glonţul pătrunse în ceafa lui 
Gene. Cu capul Paulei căzut pe piept, nu mai exista 
pericolul de a fi lovită. Capul lui Gene se smuci sub 
impactul glonţului. Cuţitul îi căzu din mâna inertă. Slăbi 


strânsoarea în care o ţinea pe Paula, care se prăbuşi la 
pământ cu ochii larg deschişi. 

Gene se clătină spre marginea canalului. Corpul său 
lipsit de viaţă se rostogoli peste margine şi căzu greu în 
baia de noroi. Tweed rămase nemişcat, privind noroiul 
care înghiţea cadavrul, până când acesta dispăru din 
vedere. 

Tremurând, Paula se ridică în picioare fără nici o urmă 
de leşin, pe care îl mimase. Apăru Marler, ţinând puşca 
Armalite în mână. Se strecurase repede afară din maşina 
lui Newman în clipa în care Gene se uitase în spate la 
Tweed. Luând poziţie în spatele unei case, îşi focalizase 
luneta asupra tintei, trăgând o dată atunci când ceafa lui 
Gene rămăsese expusă. 

Se îndreptă spre Paula care, sigură acum pe picioare, 
alergă la el şi-l îmbrăţişă. 

— Mulţumesc. Mi-ai salvat viaţa. 

— Ţi-ai salvat singură viaţa, răspunse tărăgănat Marler 
imediat. Prin faptul că te-ai prefăcut leşinată, mi-ai dat 
ocazia de care aveam nevoie pentru a trage un foc sigur. 
Priveşte, cineva a ieşit, poticnindu-se, din singura casă cu 
luminile aprinse. 

Paula se răsuci. Prendergast stătea în drum, cu o mână 
la ochi, cercetând şoseaua, încercând să vadă ce se 
petrecuse. Alergă la el, îl luă de braţ şi-l conduse înapoi 
pentru a-i trata ochii. Era bucuroasă că avea ceva practic 
de făcut, pentru a şterge oroarea recentei sale experienţe. 

Tweed privea fix la albia de noroi în care dispăruse 
Gene. Newman şi Marler i se alăturară. 

— Cred că va trece mult timp până va ieşi la suprafaţă, 
dacă asta se va întâmpla vreodată, remarcă Tweed. 

— Iar fluxul urcă pe canal, observă Newman. Ce s-a 
întâmplat? Am încremenit, nu puteam face nimic. 

Tweed povesti concis seria de evenimente. 

— Ce faceţi amândoi aici? întrebă el. Aţi venit la fix, 
comentă el, aruncându-i o privire lui Marler. 


— Stăteam de vorbă în curte, în spatele maşinii mele, îi 
spuse Newman. Te-am văzut plecând cu Paula şi am 
hotărât să te urmăm, ţi-am spus că ai nevoie de escortă 
înarmată. 

— Ar fi trebuit să te ascult. Vă sunt foarte recunoscător 
amândurora. Tie, Bob, pentru că ai avut iniţiativa. Iar lui 
Marler, pentru superba împuşcătură. 

— Oh, am avut şi situaţii mult mai dificile decât asta. 

Privi drumul pustiu. 

— Şi se pare că nimeni n-a auzit nimic. 

— lar cadavrul din noroi dispare fără urmă, accentuă 
Newman. 

Tweed privi în jos. Valul fluxului înainta încet la capătul 
canalului, dar apa inunda deja locul unde căzuse leşul lui 
Gene. Ridică din umeri fără urmă de regret. 


10 


Tweed conducea înapoi la Londra de unul singur. 
Noaptea precedentă îl instruise pe Newman în timp ce 
stăteau pe şosea, lângă canal, la Porth Navas. 

— Mâine mă întorc la Londra. Se uită la ceas. Sau, mai 
degrabă, astăzi. E mult după miezul nopţii. Rămâi aici cu 
Paula şi Marler. În primul rând, Bob, trebuie să aflăm cine 
controlează reţeaua de spioni pe care V.B. a înfiinţat-o aici. 
Secţia Specială poate lua în custodie pe oricine demaşti. 

— Şi în al doilea rând? 

— Distrează-te cu prietena ta Vanity Richmond. 

Marler zâmbi sec. Newman păru plictisit şi nu răspunse, 
lucru care-l intrigă pe Tweed. 


— Aşteptaţi-mă aici, spuse apoi Tweed. Mă duc să văd 
cum se descurcă Paula cu Prendergast. 

Îl găsi pe Prendergast întins pe o canapea cu comprese 
pe ochi. Paula îi explică. 

— N-a vrut să meargă la spital, aşa că m-am descurcat 
singură. l-am spălat ochii bine cu apă. Compresele le-am 
făcut din batistele lui, înmuindu-le în apă rece. 

— Mă simt bine, interveni Prendergast în conversaţie 
după ce îndepărtă una dintre batiste. Te pot vedea clar, ai 
o expresie serioasă pe faţă. 

Apoi Tweed o luă pe Paula afară şi-i repetă şi ei ce le 
spusese lui Newman şi lui Marler. Întorcându-se la locul 
unde aşteptau cei doi, ascultă ce explica Marler că avea de 
gând să facă. 

— Criminalul a venit aici cu maşina proprie. Am 
verificat-o după ce l-am împuşcat şi am văzut că a lăsat 
cheia în contact. Aşa că, purtând mânuşi, o voi duce lao 
oarecare distanţă de aici şi o voi abandona pe un câmp 
izolat, după ce voi bloca motorul. După care mă va lua 
Newman. 

— E o idee bună, căzu Tweed de acord. Un singur lucru, 
Bob, îi las pe Butler şi pe Nield ca acoperire... 


Toate astea îi treceau lui Tweed prin minte în timp ce 
înainta cu viteză pe Autostrada 30. Din nou fu intrigat, 
amintindu-şi expresia de pe faţa lui Newman, când îi 
spusese să se distreze cu Vanity Richmond. 

„Cred că se îndrăgosteşte de ea, îşi spuse el. Dacă este 
aşa, ce contează? Newman are capul pe umeri, iar ea nu-i 
va putea smulge niciodată un secret.” 

Mai suspectă şi că Paulei îi plăcea cum arata Maurice. 
„S-ar putea să am de-a face cu două poveşti de dragoste, 
reflectă el. Ambii au nevoie de puţină relaxare din 
tensiunea pe care au suportat-o.” 

Ajungând la Park Crescent, prima persoană pe care o 
întâlni fuse Howard, care îl urmă în birou. Imediat ce se 


aşeză, în mod automat Howard îşi trase manşetele. Monica 
observă că încă mai purta butonii aceia absurzi, fiecare în 
forma unei flori. 

— Cum decurge bătălia? întrebă Howard vesel. 

— Nu prea bine în clipa de faţă, îi răspunse Tweed din 
spatele mesei sale de lucru, hotărât să scape de el. Secţia 
Specială a intrat în scenă. Nu-mi cere detalii. 

— Secţia Specială! 

Howard era înfuriat, faţa sa grăsună deveni roz. 

— Ce naiba are asta de-a face cu ei? Nouă ni s-a cerut 
să-l investigăm pe V.B. de către însuşi primul ministru. 

— Ştiu. Intr-un fel, l-au descoperit singuri. Se opri. 
Presupun că, poate, ai menţionat ceva întâmplător la club. 

— Vrei să spui că nu sunt demn de încredere? sări 
Howard, părând mult mai roz decât oricând. Aştept scuze 
pentru insinuarea asta. Când doreşti tu, se răsti el. 

Pe nota aceasta ieşi maiestuos din cameră. 

— L-ai supărat foarte tare, spuse Monica cu un zâmbet. 

— Asta intenţionam. Avem prea multe de făcut pentru a-l 
mai avea şi pe el pe cap. Ai ceva să-mi spui? 

— Da. Un raport despre Vanity Richmond. N-o să-ţi 
placă... Nici un pic... 


— l-am telefonat lui Cord Dillon, începu Monica. La 
început, n-a vrut să-mi spună nimic, dar am menţionat că 
este aici, deci sub jurisdicție britanică. Atunci a devenit 
sumbru în legătură cu ce aflase despre ea. 

— Sumbru? 

— Aşa mi s-a părut. Este cetăţean britanic, tatăl ei era, 
dar mama era franţuzoaică. Lucru care ar putea să-i 
explice cariera de până acum. Cord a poreclit-o Fluturaş. 

— De ce? 

— Lasă-mă să continuu. Este atrăgătoare pentru bărbaţi 
şi din asta a trăit. S-a mutat de la un bărbat la altul în 
State. Toţi valorând o grămadă de bani... 

— O clipă. Este măritată sau a fost? Are copii? 


— Nu, pentru ambele întrebări. Este foarte vanitoasă, 
lucru pentru care a ajuns să fie numită Vanity, în loc de 
Vanessa, adevăratul său nume de botez. Banii par a fi zeul 
ei. Ultima sa cucerire este V.B., care este sensibil la femei 
într-adevăr atrăgătoare. Toate astea, mai puţin partea cu 
V.B., sunt zvonuri. Dar Cord a spus că este greu s-o 
defineşti exact. Nu poate explica de ce nu am putut-o 
depista prin detectivul acela care folosea toate metodele 
cunoscute pentru a găsi pe cineva. Nu este înregistrată la 
Asigurările Sociale etc., în ciuda faptului că şi-a petrecut 
câţiva ani în State. 

— Pare interesant, comentă Tweed. 

— Pare a fi o femeie care vânează bărbaţi, spuse Monica 
indignată. 

Îl privea pe Tweed, care fixa afară, pe fereastră, locul 
unde strălucea soarele. Aerul din birou era foarte încins, în 
ciuda ventilatoarelor din tavan care funcționau. Tweed se 
gândea la Moloch. 

— Ai auzit ce-am spus? întrebă Monica acru. 

— Am auzit fiecare cuvinţel, o asigură el, încă privind pe 
fereastră. 

— Nu pari prea şocat. 

— Oamenii diferiţi trăiesc diferit, răspunse el. 

— Mie mi se pare a fi un animal răpitor, continuă Monica 
cu patos. 

— Ti-am mai spus: diferiţi oameni trăiesc diferit, ştiu că 
ai fost crescută după un cod etic strict, care poate fi 
singurul motiv pentru care stai aici tot timpul. Un alt motiv 
este loialitatea faţă de mine, capacitatea ta de a munci 
incredibil de mult... 

— Cu linguşeala nu obţii nimic, îi spuse ea. 

— Doamna Benyon, mama vitregă a lui V.B., spuse el. 
Fiul ei, Ethan. Trebuie să ştiu cea mai mică informaţie pe 
care o poţi stoarce cu privire la ei doi. 

— La asta lucrez. 

— Şi mişcările lui V.B... 


— Jim Corcoran mi-a spus că a părăsit Aeroportul 
Heathrow la miezul nopţii, îndreptându-se spre New York. 
Ar trebui să fie acolo deja. În timp ce avionul îşi reîncarcă 
rezervoarele, V.B. a ieşit pentru a-şi dezmorţi picioarele. 
Corcoran avea un aparat de fotografiat, i-a făcut fotografii 
de la distanţă. Laboratorul tehnic le-a developat într-un 
timp record. lată-le. 

— E un om destul de scund, comentă Tweed în timp ce 
studia fotografiile. 

— Aşa era şi Napoleon, îi aminti ea. Poate are un bust al 
lui Napoleon la sediul de la Black Ridge. 

— Mă îndoiesc. 

Tweed examină fotografiile cu o lupă. 

— Nu mi se pare să aibă un ego deosebit. Care este 
mobilul acestui om este întrebarea pe care mi-o tot pun. 
Mi-ar plăcea să-l întâlnesc o dată. 

— Probabil că o vei face. Sunt sigură că ştie de tine. 

— Nu mai pot pierde timp. Îi dădu fotografiile. Probabil 
că valorează o avere pentru un ziar. A fost foarte rar 
fotografiat. Fabrica aceea de electronică, aruncată în aer 
în Thames Valley, era cea mai avansată fabrică pe care o 
aveam, nu? 

— Da. Nu s-au înregistrat răniţi, pentru că bomba a 
explodat noaptea. Tot personalul era acasă. Nici măcar 
personalul de pază nu a fost rănit, tocmai patrulau pe 
lângă un gard aflat la distanţă. 

— Semnificativ. Acum, trebuie să progresăm rapid, voi 
lansa o ofensivă majoră împotriva lui Vincent Bernard 
Moloch... 


Inspectorul-şef Roy Buchanan fu uimit să fie rechemat la 
Scotland Yard din Cornwall şi să i se spună să-l viziteze pe 
Tweed pentru o problemă de mare urgenţă. 

— Asta-i ceva nou pentru mine, îi spuse el sergentului 
Warden în timp ce conducea spre Park Crescent. De 
obicei, intru cu forţa acolo. 


— Poate că l-ai speriat în Cornwall, sugeră Warden cu 
vocea sa monotonă. 

— Să-l sperii pe Tweed? Ai înnebunit? Am ajuns. Voi cere 
să vorbim între patru ochi. Dacă acceptă, ai grijă de 
maşină. 

— Să te primească singur? 

Warden părea jignit. 

— Adică, fără mine ca martor? 

— Exact asta am vrut să spun... 

Aşa se întâmplă. După o scurtă conversaţie cu Tweed la 
telefonul din holul de la intrare, Buchanan îl trimise pe 
Warden înapoi la maşină şi urcă scările. Monica îl aştepta 
cu uşa deschisă. Se dădu în lături ca să-l lase să intre, apoi 
închise uşa pe dinafară şi urcă la etaj. 

— Doar noi doi? întrebă Buchanan. Nu ştiu să fi lipsit 
vreodată Monica. 

— Doar noi doi, căzu Tweed de acord. Te rog, ia loc şi-ţi 
mulţumesc că ai răspuns atât de repede la mesajul meu. 

— Am fost învăluit de mister, recunoscu Buchanan. 

— Am nişte informaţii pentru tine, dar trebuie să rămână 
confidenţiale, una dintre surse trebuie să rămână anonimă. 

— Când am vrut să-ţi dau o informaţie confidențială la 
Nansidwell, ai refuzat să-ţi legi mâinile. 

— Aşa este. 

— Eu de ce aş fi de acord? 

Buchanan, care în mod normal se lăsa pe spate în scaun, 
cu picioarele încrucişate la glezne, în timpul 
interogatoriului, acum stătea drept în scaunul de lemn 
masiv, adus pentru el. Maniera sa era mai directă, dar 
mult mai prietenoasă. 

— Pentru că, dacă nu eşti de acord, nu-ți pot da datele 
care ar putea influenţa două crime... 

— Atunci, este datoria ta... 

— Am spus că arputea, repetă Tweed. 

— Bine, risc. Rămâne între noi doi. 

— Cineva pe care-l cunosc şi este acum peste hotare, 


spuse Tweed domol, a salvat o femeie care înota dinspre 
Veneţia. Au tras-o din apă, dar biata femeie a murit. De 
epuizare. E posibil. I-au făcut trei fotografii şi mi le-au 
trimis. Fotografia ei este imaginea perfectă a unei alte 
femei pe care Paula a tras-o la țărm moartă, în California, 
acum câteva săptămâni. A făcut un portret-robot al femeii 
de la Monterey. Priveşte. Fotografiile sunt ale femeii din 
Cornwall, fotocopia este portretul-robot făcut de Paula. 

El deschise plicul pe masă şi împrăştie totul în faţa lui 
Buchanan. Faţa detectivului încremeni, când acesta se uită 
la fotografii, şovăi câteva clipe înainte de a vorbi. 

— Fotografiile astea sunt ale unei femei pe care am 
găsit-o moartă într-un golfuleţ mai jos de Nansidwell. Am 
primit un apel anonim. A fost de la personajul acela care 
este plecat acum peste hotare? 

— Mi s-a spus că s-a dat telefon la o secţie locală de 
poliţie. 

— Truro. 

— Înţeleg, fu singura replică a lui Tweed. 

— Am ţinut în secret descoperirea asta, arătă Buchanan 
spre fotografiile femeii moarte. Medicul legist care a 
examinat-o spunea că avea o vânătaie mare pe spate. Am 
tratat-o ca pe o moarte suspectă. 

— Încă ceva, adăugă Tweed: palatul plutitor al lui 
Moloch, Veneţia, era în larg când Paula a scos cadavrul din 
Pacific, lângă Monterey. Veneţia era în largul Portului 
Falmouth, când corpul fetei din fotografii a ajuns la mal. 

— Vincent Bernard Moloch, spuse Buchanan, pe 
jumătate pentru sine. Nu înţeleg. Sunt identice. Povestea 
ta nu este plauzibilă. 

— Ba da, dacă presupui că erau gemene. Eu am ajuns la 
concluzia asta. Te uiţi la nişte gemene, Roy. Aş vrea ca 
fotografia asta să fie publicată la loc de cinste în toate 
ziarele din ţară. O cunoaşteţi pe femeia asta? 

— Aş putea aranja asta, căzu Buchanan de acord. Este 
exact tipul de titlu care este îndrăgit de presă de astăzi. Va 


trebui să mă consult cu anumite persoane. Pot menţiona 
numele tău? 

— Bineînţeles că nu. Sub nici un motiv. 

— M-am gândit că aşa vei răspunde. Vei fi ţinut în afara 
poveştii ăsteia, numai din cauza poziţiei tale. 

— Şi, spuse Tweed ferm, pentru că v-am ajutat. Nu 
pentru că ai fi spus ceva deocamdată. 

— Apreciez cooperarea ta. Sincer. E vreo şansă să 
identific cine a făcut fotografiile astea? Chiar şi numai 
pentru informarea mea personală, dacă este nevoie? 

— Nici o şansă. Roy, niciodată n-ai identifica pe vreunul 
dintre informatorii tăi personali. Las-o mai moale! 

— Sunt de acord cu tine. Pot să iau toate fotografiile 
astea? 

— Bineînţeles, sunt copii. 

— Gemene. Buchanan se ridică. Ce isteţ din partea ta să 
te gândeşti la asta. Aş putea include asta într-o poveste 
editată cu grijă, pe care s-o predăm ziarelor. Cred că asta 
justifică o conferinţă de presă. Mai bine aş pleca acum. 

Înainte să plece îşi strânseră mâinile. Imediat, Tweed o 
sună pe Monica pe telefonul de interior. 

Tweed o informă pe Monica despre ultimele noutăţi cu 
privire la conversaţia avută cu omul de la Scotland Yard. 
Ea ascultă, memorând fiecare cuvânt. 

— Crezi că o va face? întrebă ea, în cele din urmă. Vreau 
să spun, va da povestea asta presei? 

— Sunt sigur că o va face. N-are altă alternativă. Asta 
înseamnă că am dat prima lovitură, abia prima, în ofensiva 
pe care o lansez împotriva lui V.B. 

— Nu înţeleg. 

— Tactica este de a face tot posibilul pentru a-l tulbura 
pe V.B. Fotografia femeii moarte, scoasă la țărm la 
Cornwall, va fi publicată pe prima pagină în toate ziarele. 
V.B. şi Joel Brand vor auzi foarte curând despre asta. Asta 
va alarma pe cineva. lar oamenii tulburaţi fac o greşeală 
fatală când îşi pierd sângele rece. 


— S-ar putea să meargă, consimţi Monica. 

— Va merge, spuse Tweed cu multă forţa. Mai vreau şi 
câteva copii ale fotografiilor şi ale portretului-robot, 
realizat după descrierea Paulei, al victimei din Pacific. 
Trimite-le prin poşta rapidă lui Cord Dillon. 

— De ce? Dacă te pot întreba. 

— Fă-o, pur şi simplu. Îl voi suna pe Cord mai târziu şi îi 
voi spune să facă acelaşi lucru în California. Să pună 
fotografiile astea în ziarele de acolo - San Francisco 
Chronicle, Los Angeles Time şi în ziarul local din 
Monterey. Cineva va trebui să le recunoască pe gemene. 

— Dai în clocot. Pari ciudat de feroce. 

— Sunt feroce. După felul în care criminalul acela a 
tratat-o pe Paula. Iar ceea ce ţi-am spus să faci nu este 
decât vârful aisbergului. Îl voi ataca pe V.B. din orice 
direcţie posibilă. Dă-i drumul, Monica... 


11 


În Cornwall, Newman îşi petrecu timpul cu Vanity 
Richmond. Se plimbară pe şoseaua ce pornea de la aleea 
hotelului, apoi cotiră pe un drum mai îngust şi mai 
accidentat, mai mare decât o potecă, cu indicatorul 
Rosemullion. Vanity sugerase plimbarea. 

— Proprietarul de la Nansidwell mi-a vorbit despre 
poteca asta, explică ea. Se pare că duce la o privelişte 
minunată la mare pe care nu toţi o descoperă. 

Mergeau de-a lungul unei porţiuni unde înaltele garduri 
vii ce mărgineau drumul îl ascundeau privirii în totalitate. 
Vanity îl privi dintr-o parte, cu ochii pe jumătate închişi în 


timp ce făcea remarca. Expresia ei aproape că-l hipnotiză. 
Newman zâmbi, gândindu-se cât era de atrăgătoare. Ochii 
ei verzui şi privirea seducătoare pe care i-o aruncase îl 
făcură să-şi dorească să o strângă într-o îmbrăţişare 
pasională. Rezistă tentaţiei. 

— Îmi pari un bărbat foarte singuratic, continuă ea. 

— Nu tocmai, minţi el. 

Trecuse ceva timp de când nu mai avusese o prietenă. 
Şi-l petrecuse muncind pentru Tweed, o activitate pe care 
o agrea. Acum începuse să se întrebe dacă avea vreun haz 
o astfel de viaţă. 

— Ai vreo prietenă? întrebă ea. 

— În clipa asta nu. Am fost ocupat. 

— Şi totuşi, n-ai scris prea multe articole, aşa cum făceai 
pe vremuri. Pari destul de rezervat. 

— Dimineaţa nu sunt în formă. Sunt mai degrabă o 
bufniţă. Mă trezesc şi trec la treabă mai târziu. 

— Ei, haide, Bob. Nu trebuie să pari atât de serios. Ai 
nevoie de relaxare. Cornwallul este locul unde oamenii se 
relaxează. Ce floare frumoasă! Se întinse, culese floarea de 
pe gard şi i-o dădu cu un zâmbet fermecător. Pune-mi-o în 
păr, îi ceru ea, întorcându-i spatele. 

El îi puse cu grijă floarea şi îi spuse că i se potrivea. Ea 
se răsuci încet. Când rupsese floarea, o făcuse pe vârfuri, 
arătându-şi picioarele bine făcute. Când culegea floarea, 
încă întinzându-se spre gard, se întorsese şi îl măsurase cu 
privirea. El găsi că este minunată. Acum era aproape de el, 
fără nici un zâmbet pe buzele pline. Ochii ei priveau fix în 
ai lui, de parcă îi citeau gândurile. 

— Bătrâne gură-cască, spuse ea încet. 

Se aplecă să o sărute, îi atinse buzele, după care ea se 
dădu înapoi şi reîncepu să meargă. Mintea lui o luă razna, 
închipuindu-şi cum ar putea trăi împreună. De ce apăruse 
acel slab semnal de alarmă, bâzâind în mintea lui? Oare de 
ce suspecta că exersase toate expresiile astea diferite în 
faţa unei oglinzi, încercând care ar putea fi mai dezirabilă 


pentru un bărbat? Oare de ce se întreba dacă nu cumva 
purta lentile de contact pentru a avea privirea aceea 
verzuie? 

— Să facem întrecere până la vârful stâncii, strigă ea 
peste umăr şi începu să fugă pe potecă, iute de picior. 

O lăsă să ajungă acolo prima, alergând în urma ei. Ea se 
trânti la pământ pe vârful stâncii. El se aşeză aproape de 
ea, iar ea se trase la câţiva paşi mai departe. Căldura îi 
toropea. Curând Newman realiză că avea cămaşa lipită de 
spatele ud. 

— Ce loc frumos, remarcă ea, aruncându-i repede o 
privire piezişă, apoi privind din nou marea. 

— E atât de liniştit, consimţi el, înfrânându-şi dorinţa de 
a se muta mai aproape de ea, încât corpurile lor să se 
atingă. 

„Oare se joacă de-a intangibila?” gândi el. Privirea ei îi 
stârni din nou un interes profund. „Ce fel de rol joacă? 
Joacă?” Îi trecu prin minte că îi amintea de o demimondenă 
care avea o constantă nevoie ca bărbaţii să o remarce. 
Alungă gândul ca pe un nonsens, şi totuşi, semnalul de 
pericol încă mai reverberă în fundul minţii sale. 

Şedeau în căldură şi priveau marea azurie, Veneţia, încă 
ancorată, iahturi îndepărtate ca albe semne de exclamare 
pe apa albastră. Vanity sări dintr-o dată în picioare. 

— E timpul să mergem, spuse ea cu voce rece. 

Newman se străduia din greu ca să ţină pasul cu 
rapidele ei schimbări de dispoziţie. Discută cu ea o parte 
din drum, apoi renunţă. Ea nu-i răspunse nici o dată. El 
decise că-i ajunge pentru moment. li vorbi când ajunseră la 
hotel. 

— Trebuie să plec, spuse el, îndreptându-se spre 
Mercedes. 

— Încotro te duci? întrebă ea, urmându-l. 

Îşi îndulcise felul de a fi şi-i zâmbea. El îi răspunse 
repede cu un zâmbet, descuie maşina şi se urcă la volan. 
Ea se aplecă pe fereastra pe care el o deschise pentru a 


intra puţin aer curat - în maşină era ca în cuptor. 

— Bob, pot veni cu tine? 

— Regret. Este o întâlnire de afaceri. 

— Doar nu eşti supărat pe mine? 

li dărui unul dintre cele mai ispititoare zâmbete. 

— De ce aş fi? 

li răspunse cu un zâmbet scurt şi răsuci cheia în contact. 
Ea se aplecă peste el şi opri motorul. Apoi se dădu înapoi, 
cu braţele pe lângă ea. 

— Atunci, ne vedem la cină. 

După care se îndreptă spre hotel, fără a-i mai arunca 
nici o privire. El porni din nou motorul şi demară. Avea o 
sarcină de îndeplinit. Urgentă. 


Newman „pescuia” prin cârciumi. Mai devreme îi 
adunase pe Paula, Marler, Butler şi Nield în maşinile lor, la 
distanţă de hotel, în drumul lateral din spatele aleii care se 
înfunda. 

Cu ajutorul unei hărţi, îşi elaborase un plan. Fiecare 
membru al echipei avea o zonă de acoperit şi va trece pe la 
toate cârciumile din ea. Paulei îi dădu în sarcină hotelurile. 

— Treaba voastră, le spuse Newman, este să găsiţi un 
localnic cu suficientă influenţă în partea asta de Cornwall. 
Caut pe cineva care ar putea controla reţeaua pe care şi-a 
înfiinţat-o V.B. Toţi veţi avea telefoane mobile, pe al meu l- 
am ascuns de Tweed. 

— El n-are încredere în ele, interveni Paula, şi, din 
întâmplare, îi dau dreptate. 

— Ascultă-mă. Dacă cineva va găsi o astfel de persoană, 
va trebui doar să sune şi să-mi spună „Găsit”. In acest fel, 
voi şti că cineva a fost norocos. Eu îi voi informa pe ceilalţi 
cu acelaşi mesaj. Dacă eu voi fi acela care a detectat ţinta, 
toţi vă veţi întoarce aici. Parcaţi la distanţă de-a lungul 
şoselei. Pe aici e foarte puţin trafic. Dacă am nimerit o 
potenţiala ţintă, va voi suna şi va voi spune: „Găsit, după 
cum ai spus.” Ultimele cuvinte vor însemna că am localizat 


ceea ce căutăm. 

Le distribui hărţi tuturor, arătându-le zonele respective 
de căutare. Zona sa era Porth Navas, fluviul Helford şi 
teritoriul din interior. Adoptase aceeaşi tehnică în fiecare 
cârciumă în care intrase. 

După ce comandă un pahar de vin vechi, sec, franțuzesc, 
deschise vorba cu unul dintre localnici. Bău foarte puţin 
vin, luându-l cu sine la un moment dat la toaletă, unde-l 
goli. 

Nu obţinu nimic cu o conversaţie despre nimicuri până 
când ajunse într-un sat depărtat de mare, Constantine. Se 
aşezase lângă un locuitor bătrân cărunt şi avusese acelaşi 
rezultat fără conţinut. Pusese o întrebare exact când era 
pe cale să plece. 

— Mai este vreo cârciumă prin zonă, unde aş putea 
mânca? Aici nu se serveşte nimic. 

_ — Încearcă Motelul Trengilly Wartha, îi sugeră bătrânul. 
In sus, pe deal... 

li dădu lui Newman instrucţiuni exacte, ceea ce fu de 
folos deoarece aproape că trecu pe lângă drumul lateral 
din afara marelui sat. Un anunţ arăta că mai erau cinci 
sute de metri până la cârciumă. Newman râse strâmb. 
Distanţele din regiunea Cornwall păreau să difere de cele 
din altă parte din Marea Britanie. 

„Nu sunt decât treizeci de minute”, i se spusese de 
nenumărate ori când întreba cât de departe era un anumit 
loc. Conduse pe drumul străjuit de copaci, aceştia formând 
o arcadă peste şosea. Din nou aproape că trecu pe lângă 
destinaţia sa. Un drum abrupt conducea la motel, o clădire 
de culoare crem, cu o verandă din sticlă la intrare. 

Singurul loc unde putea să-şi parcheze maşina, printre 
celelalte vehicule, era în soare. Când cobori din maşină, 
soarele îl lovi ca o lampă de sudat. Intră şi găsi localul plin 
de jucători de cricket, îmbrăcaţi în pantaloni albi şi bluze 
cu mânecile rulate până la coate. 

Era o atmosferă veselă, iar la bar Newman ceru în mod 


intenţionat o bere, ceva ce nu consuma niciodată, dar care 
îl confundă cu mulţimea, stând cu jacheta peste braţ şi fără 
cravată. Mai comandă şi ceva de mâncare. Era ora două 
după-amiază, în toiul căldurii. 

— Noroc! spuse el unui tinerel care tocmai îşi ridicase 
propriul pahar. 

— Tom Hetherington, răspunse tânărul cu faţa roşie. 

— Bob Newman. 

— Îmi pari cunoscut. Nu-i aşa că eşti amicul 
corespondent internaţional? 

— Mă tem că da, îi răspunse Newman cu un zâmbet larg. 
Şi încerc să găsesc pe cineva de pe aici cu o poziţie 
suficient de înaltă pentru a-mi da o informaţie. 

— Un grangur? Ăsta ar fi colonelul Arbuthnot Grenville 
de la Grange. Te-ai putea apropia de el. Eu, nu. Este al 
dracului de snob. Îşi închipuie că este mare feudal şi alte 
chestii de astea. 

— Arbuthnot Grenville? Pare un nume ciudat. 

— Se potriveşte cu înălţimea sa, după cum vei afla, dacă 
îl vei cunoaşte. Îşi petrece verile aici, după care pleacă în 
California pe timpul iernii. Bună treabă, dar cum reuşeşte 
asta mă depăşeşte. Grange este ipotecat în întregime. 

— De unde ştii asta dacă nu l-ai întâlnit niciodată? 

— Aşa se aude prin oraş sau, mai degrabă, prin sat, pe 
aici. Ştiu că sună a zvon, dar a făcut greşeala de a se certa 
cu servitorii, când i-a concediat. Servitorii pot fi iscoditori. 
Se răzbună pe el în felul lor, răspândind tot soiul de 
mizerii. 

— Spuneai că petrece iarna în California. Ai vreo idee 
unde? 

— Locul se numeşte Monterey. M-am uitat pe hartă. E la 
sud de San Francisco. Te gândeşti să-i iei un interviu? Nu 
primeşte pe nimeni fără programare. Cel puţin, aşa am 
auzit. Doar nu ai de gând să stai aici? 

— Nu. Tu locuieşti aici? întrebă Newman. 

— Să fiu al naibii dacă aş face-o. Să mă alătur şi eu 


dezertorilor? Niciodată. Vin aici doar pentru cricket, o lună 
sau mai mult. Sunt agent de bursă. 

— Se pare că ideea de a trăi aici te îngrozeşte, şi ai făcut 
referinţă la dezertori. 

— N-aş trăi aici, dacă mi-ai da casa. Aşa animat cum este 
- dacă ai prieteni - pe timpul verii, moare de-a binelea 
începând din octombrie. Da, i-am numit dezertori, nu-i aşa? 
Au fugit de rutina de a merge zilnic la slujbă. Sunt nişte 
tipi cam ciudaţi pe aici. 

— Sper că mă scuzi cât mă aşez şi eu să mănânc. Ştii 
cum se ajunge la Grange? 

Hetherington se întinse peste tejghea, ridică blocnotesul 
pe care barmanul îşi nota comenzile şi desenă repede o 
hartă, începând din locul în care se aflau. 

— După cum vei vedea, continuă el, arătându-i lui 
Newman harta schiţată, locul ăsta este mult în afara 
satului Constantine. O vei vedea de pe şosea, e singura 
casă de pe aici, o construcţie din granit cu coşuri înalte. 
Vezi să nu cumva să pierzi cotitura pe care am marcat-o cu 
o cruce. 

— Îţi sunt foarte recunoscător pentru ajutor, spuse 
Newman cu un zâmbet. 

— Oricând, zâmbi Hetherington. Mi-ar plăcea să citesc 
un articol despre el scris de tine. Urăşte publicitatea, se 
tine în umbră. Dar am senzaţia că ai putea forţa intrarea în 
casa lui. Pe curând... 


Newman mâncă repede, uitând de cel de-al doilea pahar 
de bere pe care-l comandase când mai ceruse un rând 
pentru Hetherington. Părăsind motelul, ieşi în arşiţa de 
afară. Maşina parcă era un cuptor. Cobori toate ferestrele, 
deschise la maximum trapa din acoperiş şi demară, cu 
haina îngrijit împăturită alături. 

Se opri pe un drum umbros şi îşi folosi telefonul mobil, 
sunând-o în primul rând pe Paula. 

— Găsit, după cum ai spus. 


Ultimele cuvinte le rosti încet, indicând că, probabil, 
găsise ţinta. Apoi repetă apelul pentru restul echipei şi 
plecă. Soarele i se reflecta în ochi când părăsi drumul 
umbrit. Coborârea vizorului nu-i fu de ajutor, soarele era la 
zenit şi persista să-l orbească în timp ce şedea şi se cocea. 

În mijlocul pustiului, Grange apăru dintr-o dată. Nu 
întâlnise nici o altă maşină pe drum şi se opri să privească. 
Un catarg de antenă ce se proiecta deasupra coşurilor 
putea fi uşor strâns pentru a nu fi zărit. 

„Deci are un sistem de comunicaţii secret şi, probabil, 
sofisticat, îşi spuse Newman. Interesant, în special pentru 
un om care pare a avea nevoie de bani.” 

Newman îşi continuă drumul până ajunse la intrarea pe 
o alee. Porţile din fier forjat erau închise. Un interfon 
încastrat în pilonii de piatră completa înaltul perete de 
piatră care înconjura proprietatea. Îi aminti de Mullion 
Towers. 

Cobori din maşină şi apăsă un buton de pe interfon. 

— Cine este? întrebă o voce repezită. 

— Robert Newman. Vreau să-l văd pe colonelul 
Arbuthnot Grenville. 

şi imagină că posesorului îi plăcu că folosise cuvântul 
„colonel”. Urmă o pauză. 

— Cu ce vă ocupați? 

— Corespondent internaţional, răspunse el laconic. 

— Câte articole aţi scris recent? 

— Nu prea multe. Cel puţin, de când am scris Kruger: 
Computerul care a dat greş. 

— Te-a umplut de bani, nu-i aşa? 

— Cam aşa ceva 

— Porţile se vor deschide. Condu până la intrarea 
principală. 

Conversaţia luă sfârşit. Newman zâmbi în sinea sa în 
timp ce se întorcea la maşină. Văzuse o rază de lumină 
reflectată dintr-un obiect de la o fereastră de la catul întâi. 
Grenville îl studiase printr-un binoclu în timp ce vorbea. 


Dar se simţi în siguranţă pentru că era cunoscut ca un om 
bogat, de vreme ce scrisese cartea care îl interesase pe 
Grenville. Banii vorbesc. 

Conduse încet pe alee după ce porţile se deschiseră 
electronic. În oglinda retrovizoare le văzu închizându-se în 
urma lui. Era un om precaut Grenville. Newman înregistră 
totul în timp ce avansa spre casă. 

Nu erau câini de pază. Nu se vedea nici urmă de paznici 
care să patruleze în curte. Grenville, presupuse el, era un 
om cu mijloace foarte limitate. 

„Probabil, abia reuşeşte să-şi păstreze locul acesta”, 
gândea el. Straturile de flori erau neglijate. Pajiştea avea o 
culoare maronie din cauza verii fierbinţi, plus a lipsei de 
grădinari care să o ude. Totuşi, Cornwallul avea rata cea 
mai ridicată a şomajului din ţară. Ar fi trebuit să fie uşor de 
găsit o mână de ajutor. 

Vopseaua albă a tocurilor de la ferestre şi a teraselor se 
scorojea. Stâlpii care susțineau marele portic de la intrare 
erau fisuraţi. Nu se vedea nici un semn de întreţinere 
nicăieri. Totuşi, îşi permitea o foarte scumpă antenă 
telescopică şi, probabil, costisitorul sistem de comunicaţii 
care o însoțea. Dacă nu cumva altcineva plătise pentru 
asta. 

După ce parcă maşina, urcă cele patru trepte ce duceau 
la uşa dublă de la intrare, din lemn masiv cu ţinte de 
metal. Partea dreaptă se deschise. În cadrul uşii stătea un 
bărbat înalt, zvelt. 

— Intră, Newman. 

Newman intră într-un hol vast cu podea de lemn care nu 
mai fusese lustruită de multă vreme. Uşa fu încuiată în 
urma sa, în timp ce el aştepta. Gazda, cu spatele ţeapăn ca 
o vergea, îl conduse într-o cameră de zi mare, mobilată cu 
canapele şi mese de cafea. 

— Stai acolo, ordonă el. 

Newman arunca o privire gazdei şi se aşeză acolo. 

— E timpul pentru ceva potrivit cu apusul soarelui, 


declară colonelul. Băutura ta e whisky-ul? 

— Soarele încă nu a apus, specifică Newman. 

— Nenorocitul ar fi trebuit s-o facă. Bei whisky? repetă 
el. 

— Da, mulţumesc. 

Newman îl studie pe Grenville în timp ce gazda se duse 
la un bar, cea mai bună piesă de mobilier din cameră. 
„Grenville ar putea avea cam şaizeci de ani”, estimă el. 
Avea părul cărunt periat cu grijă spre spate, o mustață 
cenuşie tunsă, mişcări rapide. Ochii erau foarte aproape de 
sprâncenele stufoase, iar nasul acvilin îi conferea un aer 
de autoritate. În ciuda unei nuanţe de aroganță în felul lui 
de a fi, o crispare a gurii îi sugeră lui Newman că avea un 
simţ al umorului cam cinic. 

— Sănătate! spuse el după ce îi dădu un pahar 
oaspetelui. 

— Sănătate! spuse Newman. N-am văzut pe nimeni 
altcineva de când am venit. Doar nu locuiţi singur aici? 

— De ce nu? întrebă Grenville puţin cam agresiv, 
aşezându-se pe o altă canapea, în faţa lui Newman. O aşa- 
numită menajeră, o localnică, vine de trei ori pe 
săptămână. Îmi găteşte, îmi lasă mâncare pentru zilele 
când nu vine şi-mi ţine casa în ordine. Dar n-ai venit până 
aici să mă întrebi despre aranjamentele mele domestice. 

— S-a întâmplat să fiu prin preajmă şi am auzit că 
sunteţi locuitorul cel mai de seamă. 

— Aşa cum s-a întâmplat să fii în Oklahoma City şi să 
scrii adevărul înainte ca altcineva să o fi făcut, despre 
faptul că nu au fost responsabili teroriştii străini. 

— Sunt intrigat de amestecul neobişnuit de oameni de 
aici, care sunt exilați din alte părţi ale ţării. 

— Exilaţi? 

— Acesta e cuvântul pe care l-am folosit. 

— Presupun că te referi la indivizii care au fugit aici din 
marea metropolă, Londra. 

— Da. 


— Şi mie mi se pare curios, spuse Grenville evaziv. 

— A avut loc o ciudată crimă aici. La Porth Navas. Un 
localnic numit Adrian Penkastle. A fost înjunghiat în casa 
sa. 

— Am auzit despre asta. 

Îşi potrivi pe îndelete capătul unui trabuc şi îl aprinse. 

— De asta dai târcoale? 

— Interesant este că Veneţia era, şi încă mai este, în 
largul mării la data crimei. Am auzit într-o cârciumă astăzi 
că unul din locuitorii din Porth Navas a auzit o barcă cu 
motor plecând în viteză în josul fluviului Helford curând 
după ce Penkastle a fost omorât. Naviga în sens invers pe 
fluviu la acea oră, mă refer la localnic. 

Grenville îl privi pe Newman, ascultând, fără a spune 
nimic, pufăind din trabuc. Newman continuă, pregătind 
următoarea întrebare. 

— Un alt localnic, în barca sa de lângă gura fluviului 
Helford, a privit barca cu motor întorcându-se în viteză la 
Veneția. Am raportat asta poliţiei. 

— O acţiune foarte patriotică, comentă Grenville. 

— Aţi auzit de Vincent Bernard Moloch? continuă 
Newman. 

— Vag. Unde duc toate astea? Eu sunt confuz. 

— Nu-mi daţi impresia unui om care ar fi vreodată 
confuz. Veneţia este proprietatea lui Moloch. Sau V.B., 
cum este adesea numit. 

— Înţeleg. De ce îmi spui toate astea? 

— Pentru că sunteţi omul cu cea mai mare influenţă în 
partea asta de lume. Ştiţi tot ce se petrece aici. 

Grenville zâmbi în cel mai fermecător fel. Faţa sa ca de 
şoim se lumină când zâmbi. Apoi chicoti în timp ce îşi 
scutură scrumul trabucului într-un vas de sticlă. 

— E foarte comic, Newman. Imi atribui poziţia 
Stăpânului Universului, un titlu care am înţeles că are 
origini în America. M-ai ridicat la o condiţie pe care nu o 
merit. E adevărat că am organizat o petrecere ocazională 


la „Yacht Club” în Porth Navas, dar asta abia dacă justifică 
descrierea pe care mi-o faci. În virtutea celor spuse de 
tine, cred că voi mai lua un whisky. Îmi ţii companie? 

— Nu, mulţumesc. Sunt cu maşina. 

— Sincer, sunt curios să ştiu de ce ai venit la mine. Dar 
îţi voi spune că mă bucur de compania ta. Te rog să mă 
luminezi. Mă intrigi peste măsură. 

Spuse acestea în timp ce-şi mai turna un pahar la bar. 
Când se întoarse, încă mai zâmbea. Newman se gândi că 
era un bărbat frumos, atunci când lăsa deoparte maniera 
milităroasă a clasei de sus. O persoană care ar putea fi 
atrăgătoare pentru doamne şi care, probabil, le-ar trata cu 
o curtenie naturală. 

— Deci, Newman, de ce ai ales să vii la mine? 

Se întoarse la canapeaua sa. Îşi ridică paharul şi sorbi 
conţinutul. Ochii săi atenţi studiau oaspetele peste 
marginea paharului. 

— V-am spus, insistă Newman. Sunteţi o persoană bine 
cunoscută aici. Mi s-a părut normal să vin, deoarece încerc 
să cunosc comunitatea asta atât de neobişnuită. 

— Asta mă face să par ca tatăl tuturor. Grenville chicoti 
încă o dată. Ştiu că sunt oameni care nu mă agreează. 
„Prostul acela de colonel bătrân care locuieşte într-o casă 
mare şi care se ceartă cu toţi.” 

— Alţii par să vă placă, continuă Newman, folosindu-şi 
imaginaţia. Altfel, n-ar veni la petrecerile dumneavoastră 
de la „Yacht Club”. 

— Chiar aşa? zâmbi Grenville din nou. Oferă mâncare şi 
băutură gratuit şi vei obţine multe picioare sub masă. Mai 
sorbi puţin din băutură. Să trăieşti singur aici este, ei bine, 
o afacere singuratică. Aşa că, din când în când, mă 
amestec şi eu printre localnici. Eşti invitat la viitoarea mea 
petrecere, spuse el, îndreptând trabucul spre Newman. Pot 
să ştiu unde stai? 

— La Hotelul Nansidwell Country din Mawnan, răspunse 
Newman prompt. 


— Îl cunosc pe proprietar. E un tip plăcut. L-am 
cunoscut şi pe Adrian Penkastle, spuse el deodată. Am fost 
şocat să aflu despre asasinarea lui. 

— L-aţi cunoscut îndeaproape? întrebă Newman liniştit. 

— Numai întâmplător. Ştiu că bea prea mult. Că nu prea 
avea bani, era ceea ce americanii numesc un ratat. Nu 
sunt de acord. Putea fi foarte amuzant, era un imitator 
isteţ. Ne făcea să ne prăpădim de râs. 

— Pare plăcut. 

— Este - era. 

— L-aţi întâlnit pe Moloch? întrebă Newman pe 
neaşteptate. 

— Doamne, nu. Cred că nimeni n-are ocazia asta. E 
foarte retras, cel puţin aşa mi s-a spus în Falmouth. Are o 
casă mare, minunată, undeva în sălbăticie. 

Newman îşi privi ceasul, se ridică. Gazda se ridică 
imediat. E 

— Doar nu pleci? Mai rămâi puţin. Imi face plăcere să 
conversez cu tine. 

— Şi mie, dar acum trebuie să plec. Ne mai putem 
întâlni şi altă dată. 

— E o promisiune... 

Grenville îl conduse nu numai până la uşa de la intrare, 
ci până la maşină. În depărtare, porţile începuseră să se 
deschidă. Probabil că Grenville atinsese un buton ascuns. 

— Drum bun, strigă el, făcându-i cu mâna. 


Pe drumul de întoarcere, mintea lui Newman era ca într- 
un vârtej. Nu-l putea înţelege pe colonelul Grenville. Pe de 
o parte, fusese momentul în care văzuse antena 
telescopică. Apoi gazda sa făcuse mai multe referiri la 
America. Pe de altă parte, părea un personaj foarte 
britanic, cu o personalitate atrăgătoare, şi nu ascundea 
faptul că-l cunoscuse pe Adrian Penkastle. 

Ajungând la Mawnan Smith, Newman parcă maşina. 
Folosi cabina telefonică pentru a-l suna pe Tweed. 


— Sugerez să verifici pe cineva care locuieşte lângă 
satul Constantine. Se scrie aşa cum se aude. Un colonel 
Arbuthnot Grenville. Ai înţeles numele? 

— Da. Mulţumesc... 

În biroul de la Park Crescent, Tweed privi peste masă la 
Monica. Ea ştiu că va lua o hotărâre. 

— Monica, nu vreau să te simţi dată la o parte. Nimeni 
din echipă nu ştie despre asta. Am un agent la lucru, pe 
care nici unul dintre voi nu îl cunoaşte. Dacă sunt lovit de 
trăsnet, numele şi detaliile sunt în seiful meu, la care tu ai 
o cheie înăuntrul unui plic marcat Personal şi Foarte 
confidenţial. 

— Aş fi vrut să nu vorbeşti aşa. 

— Suntem într-o afacere periculoasă. lau măsuri de 
precauţie, pentru a proteja complet persoana în cauză. 
Acestea sunt foarte importante în lupta cu V.B. 


12 


Prima persoană pe care Newman o întâlni la întoarcerea 
la Nansidwell fu Vanity Richmond. Deja se întâlnise cu 
restul echipei pe drumul lăturalnic, le spuse ce 
descoperise. 

— Poate vom reuşi să discutăm puţin mai târziu despre 
asta, sugerase Paula. 

— Aşa vom face... 

Paula se întorsese prima la hotel, în caz că cineva ar fi 
putut-o asocia cu Newman. Newman o urmă cincisprezece 
minute mai târziu, parcă maşina şi o văzu pe Vanity 
plimbându-se prin curte, îmbrăcată într-o rochie neagră, 


mulată, ca o a doua piele, pentru cină. 

— Bine ai venit, Bob, spuse ea, primindu-l cu un zâmbet. 
Ai avut succes în călătorie? 

— Mai mult decât speram. Ce zici de un aperitiv în hol, 
după ce fac o baie şi mă schimb? 

— Să lăsăm asta pentru cină. Ştii că nu beau prea mult... 

„Este adevărat”, gândi el în timp ce mergea prin hotelul 
pustiu. Avea mare grijă cât să bea. Fără a fi văzut, se 
strecură în camera Paulei. Intră, închise uşa şi o văzu 
stând pe marginea patului, privind fix marea. 

— Într-o cârciumă, începu ea, am găsit marca ta favorită 
de ţigări. Prinde-l. Ea aruncă pachetul, iar el îl prinse, 
mulţumindu-i. Acum spune, continuă ea. 

El se aşeză într-un fotoliu, observând că Paula 
deschisese radioul şi robinetele de la baie pentru a acoperi 
conversaţia. Ascultă cu atenţie, fără a-şi lua ochii de pe 
faţa lui. 

— Asta este, încheie el. Am crezut că mi-am găsit ţinta, 
dar acum nu sunt sigur. 

— Dacă el este cel care controlează reţeaua de spioni a 
lui V.B. de aici, este ciudat că ţi-a spus că-l cunoştea pe 
Adrian Penkastle. 

— La asta m-am gândit şi eu. Doar dacă nu este foarte 
deştept şi s-a gândit că deja aflasem, caz în care ar fi mult 
mai potrivit să recunoască. 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse ea cu îndoială. Dar, 
din descrierea pe care i-ai făcut-o, aş fi crezut că ar fi 
riscat, dacă ar fi fost cazul, şi nu ar fi menţionat asta. 

— Sunt derutat în ceea ce-l priveşte pe Grenville, 
mărturisi Newman. Pe de altă parte, tipul care joacă 
cricket, pe care l-am întâlnit la cârciumă, mi-a spus că 
Grenville îşi petrece iernile la Monterey. 

— Da, e ciudat. Nu i-ai pomenit nimic despre asta? 

— Încă o tatonare din partea mea ar fi fost o grosolănie, 
dacă este cinstit. Dacă nu este, l-ar fi făcut suspicios. 
Tweed îl verifică. Printr-un om de legătură de la Ministerul 


Apărării, cred. 

— Păcat că n-am fost acolo. Intuiţia unei femei îi spune 
acesteia foarte mult despre un bărbat. Crezi că mi-ai putea 
aranja o întâlnire cu el? 

— Dacă va organiza o petrecere la „Yacht Club” înainte 
de a pleca noi de aici, te iau cu mine. 

— Asta o va face geloasă pe Vanity, îl mustră ea. 

— Nu văd de ce, comentă el puţin cam rigid. 

— Ei, haide. Sunteţi ca doi porumbei. 

— Poate. 

— Trebuie să te relaxezi, să te distrezi. Mi se pare 
nostimă. 

— Totuşi, a încercat să facă cunoştinţă cu tine în 
Monterey. Atunci, o  suspectai. Acum apare aici. 
Departamentul straniilor coincidenţe. Nu trăiesc de ieri, de 
azi. 

— Ştiu. Râdeam de tine, Bob. Paula deveni serioasă. 
Cred că este ceva foarte ciudat la ea. Poate, dacă te-ai 
împrieteni cu ea, ai putea afla mai multe despre ce pune la 
cale, fiindcă urmăreşte ceva. 

— În sfârşit, ai înţeles şi tu ce fac. E timpul să mă 
pregătesc de cină. Acum, eşti la curent cu ce se întâmplă... 

„Oare? se întrebă Paula după ce plecă el. De ce am 
impresia că Vanity îl păcăleşte?” 


În California, Moloch coborî din limuzina Lincoln 
Continental, condusă de un şofer, şi se opri. Oricine l-ar fi 
privit ar fi crezut că admiră priveliştea Pacificului albastru 
văzută de pe Autostrada 1, la sud de Carmel. Valurile se 
rostogoleau spre mal, se spărgeau de stâncile aflate 
undeva departe sub el, aruncau mici explozii de brizanţi. 
Coasta se întindea în ambele direcţii cu dealuri, urcând 
abrupt în spatele autostrăzii. 

Moloch privea fix noua casă de lângă Big Sur în care 
doamna Benyon se mutase de curând. Aşezată singuratic 
pe o creastă, cu vedere la ocean, el gândi că este o 


construcţie nebunească. Acoperişul cu ţigle cenuşii cobora 
ca o pârtie de schi. Ferestre ca nişte hublouri fuseseră 
încastrate în acoperiş, iar ferestrele de la catul de jos erau 
triunghiuri de sticlă. 

„Seamănă mai mult cu Walt Disney”, îşi spuse el în timp 
ce urca o serie de trepte în zigzag, tot de formă 
triunghiulară. Cum coboară ea aici, când se presupune că 
are nevoie de o pereche de bastoane pentru a merge 
clătinat prin cameră?” 

Era convins că mai era şi un drum de acces pentru 
vehicule către casă, dar ştia că ei îi plăcea să se plimbe 
până la mare. Cadillacul crem al lui Ethan era parcat în 
faţa casei. Întorcându-se la Black Ridge, i se spusese că 
Ethan fusese chemat să-şi vadă mama. 

În mână avea o cheie a uşii de la intrare. De la telefonul 
avionului sau cu reacţie îi ordonase lui Martinez, şeful 
pazei, să-i facă o copie a cheii. Ethan, întotdeauna, îşi lăsa 
haina atârnată pe un scaun. Lui Martinez îi fusese uşor să 
scoată cheia şi să ia o amprentă, în timp ce Ethan era în 
tunel la sute de metri sub Black Ridge. 

Ajungând la casă, observă terasa amplă pavată cu pietre 
care aveau desene cabalistice ciudate. Scumpa bătrânică 
avea o slăbiciune pentru ocult. Buzele subţiri se încreţiră 
când privi faţada casei. Până şi masiva uşă de lemn era un 
uriaş triunghi. 

„Arhitectura californiană”, surâse el batjocoritor. 

Introducând cheia încet, o răsuci, deschise uşa cu grijă 
şi o închise în urma lui. Auzi imediat o voce ridicată, 
guturală şi groasă. Venea dintr-o cameră din partea lui 
dreaptă, pe holul ce se curba, unde era o uşă deschisă. 

— Ethan, vei face ce ţi s-a spus, altfel te bat de te zvânt. 

— Dar, mamă, nu pot face asta. V.B. va fi furios... 

Aşteptă o clipă în prag, unde mult prea grasa sa mamă 
vitregă şedea într-un scaun ca un tron. Ethan stătea în faţa 
ei, ca un băieţel de şcoală înspăimântat, înalt şi slab, cu un 
păr cenuşiu stufos căzându-i pe fruntea înaltă. Doamna 


Benyon îşi ridică unul din cele două bastoane pe care le 
ţinea în mână şi îl lovi sălbatic peste braţ. Ridică celălalt 
baston pentru a-i administra în continuare pedeapsa, când 
Moloch paşi în camera circulară. 

Se mişcă repede. Prinse bastonul ce se ridica şi îl rupse 
pe genunchi. Aruncând resturile într-un foc de lemne care 
ardea, apucă şi cel de-al doilea baston, îl rupse şi-l aruncă 
în foc. 

— Vincent! ţipă ea la el. Acum nu mă mai pot mişca. 
Ticălosule! 

Fălcile ei masive tremurau de furie. Se aşeză pe scaunul 
imens, dar care abia îi cuprindea trupul mare şi urât. 
Ochii, abia vizibili deasupra fălcilor foarte umflate, 
aruncau scântei, cu intenţii criminale, către fiul său vitreg. 

— Întoarce-te imediat la Black Ridge, Ethan, spuse 
Moloch calm. Eşti plătit cu un salariu foarte mare şi am 
pretenţia să-l câştigi. Dacă mama ta te cheamă încă o dată 
în timp ce munceşti, vino direct la mine. 

Ethan, cu mâinile tremurând, îi lăsă singuri. Moloch 
aşteptă până când auzi Cadillacul îndepărtându-se. Apoi se 
întoarse spre doamna Benyon, care şedea încă, privindu-l 
fix. _ 

— Te rog, ascultă-mă. Ai un temperament foarte rău. Il 
tratezi pe Ethan, care a trecut de patruzeci de ani, de 
parcă ar fi un copil. Are un creier strălucitor... 

— Pe care tu îl exploatezi. Ticălosule! repetă ea veninos. 

— De vreme ce nu mă pot înţelege cu tine, continuă el 
liniştit, va trebui să-ţi spun. Dacă se mai repetă 
comportamentul acesta necivilizat, îţi voi retrage toate 
acţiunile pe care le ai la AMBESCP. Ştii bine că pot. 

— Te prind eu cu mâţa-n sac în vreun fel, Vincent. Să 
vezi dacă n-am s-o fac. 

— Oh, asta-i altceva. Ai reuşit să treci de Martinez ca să 
intri la Black Ridge, în lipsa mea. Spionai, încercând să 
intri în biroul meu. Mai fă o dată asta şi acţiunile tale vor fi 
pe apa sâmbetei. Să nu crezi că n-o voi face. 


Se îndepărtă de ea şi se aplecă să-şi încălzească mâinile 
la foc. La patru după-amiaza, în partea aceasta a 
Californiei, oricât de caldă ar fi ziua, temperatura scădea 
dintr-o dată, se făcea răcoare. Tocmai era pe cale să iasă 
din cameră, când ea îl strigă. 

— Vincent! M-ai lăsat oloagă fără bastoane. 

Îndreptă spre el două degete răşchirate, ca braţele unei 
foarfece. 

— Te blestem. leşi din casa mea! 

El făcu o mică plecăciune şi zâmbi, privind direct la ea. 

— Va fi o plăcere. Se pare că ţi-ai pierdut manierele 
britanice. 

Imediat ce ieşi din câmpul vizual, în holul curb, deschise 
uşa, o închise, trântind-o pe dinăuntru şi se lipi de perete. 
Auzi o scârţâitură când ea se ridică din scaun. Întorcându- 
se pe vârfuri la intrarea în cameră, o văzu cum se repede 
la fereastra din faţă pentru a-l vedea cum pleacă. Nici 
urmă de handicap sau infirmitate, după cum suspecta el de 
mai multă vreme. Băgă capul în cameră. 

— Ce mai oloagă... 

La remarca asta, părăsi casa înainte ca ea să-i poată 
răspunde. Coborând sprinten treptele acelea idioate, nu 
mai aruncă nici o privire înapoi. 

— Cum naiba s-a căsătorit răposatul meu tată cu o 
asemenea maimuţă? bolborosi el cu voce tare. 


La ora patru după-amiază în California era miezul nopţii 
în Cornwall. După cină, Newman primise un apel telefonic 
din partea colonelului Grenville. 

— Amice, am organizat o petrecere ad-hoc. La un club 
din Porth Navas. Nu este cel de lângă canal, un altul - la 
capătul şoselei de pe cealaltă parte a canalului. Sper foarte 
mult să vii şi tu. Vom avea muzică şi un mic ring de dans. 

— Mulţumesc. Vă accept invitaţia. Pot veni cu două 
doamne? 

— Îţi place să ai una de rezervă, nu-i aşa? glumi 


Grenville. Aş fi mai mult decât încântat, sper doar să fie 
atrăgătoare. Dacă le cunoşti dumneata, ar trebui să fie. 
Miezul nopţii este bine? Bun. Îmi plac petrecerile care au 
loc în primele ore ale dimineţii... 

Newman se gândise la Vanity şi Paula. Când îi spuse 
Paulei, aceasta reacţiona imediat. 

— Să-l sun pe Maurice Prendergast, ca să-l invit? A avut 
necazuri când am fost ultima dată acolo. 

— De ce nu? zâmbi larg Newman. Şi mai aveai tupeul să 
mă iei peste picior în legătură cu Vanity... 

— Păi, Maurice arată destul de bine, răspunse ea. Sper 
că Grenville nu se va supăra. 

— „Cu cât sunt mai mulţi, cu atât e mai vesel” e motoul 
lui, bănuiesc. 

Se duse repede în hol pentru a-i spune lui Vanity. Ea se 
întoarse în cameră pentru a avea timp suficient ca să a se 
aranjeze pentru petrecere. 


La Park Crescent,Tweed muncea. Monica, la masa sa de 
lucru, observase adeseori că cu cât ritmul activităţii 
începea să se accelereze, cu atât Tweed muncea până la 
ore din ce în ce mai târzii. 

Tweed telefonă unui om de legătură de la MoD, îşi ceru 
scuze pentru ora târzie la care suna, apoi vorbi repede. 

— Arthur, sunt implicat într-o investigaţie importantă 
aici şi peste hotare. Mi-ar fi de ajutor dacă mi-ai putea 
spune ceva despre cariera unui oarecare colonel Arbuthnot 
Grenville, acum se presupune a fi în rezervă, care locuieşte 
în Cornwall. 

— Nu-ţi pot spune prea multe despre el. 

— Spune-mi măcar puţin, insistă Tweed. 

— A părăsit armata acum zece ani. 

— De ce? 

— Nu-ţi pot spune. Regret. Te ajut mereu, atunci când 
pot. 

— Investigația în care sunt implicat este autorizată de 


însuşi primul ministru. Trebuie să-mi spui tot. 

— Ştii ceva, Tweed, nu pot să-ţi dau informaţii 
confidenţiale... 3 

— Înainte puteai. Te-am ajutat de curând. Îmi eşti dator, 
rosti el scurt. 

— Imi pare rău, am mers până unde s-a putut. Sper ca 
ăsta să nu fie sfârşitul cooperării noastre în viitor. 

— Bineînţeles că nu. La revedere. 

Monica avu grijă să nu-l privească pe Tweed, să nu 
spună nici un cuvânt. li cunoştea capriciile foarte bine, cu 
toate că era foarte rar posomorât şi nu-şi pierdea uşor 
optimismul. 

— Acum, voi suna la Secţia Specială, anunţă el. Să 
vedem dacă sunt mai cooperanţi. Nu. lau eu numărul... 

— Freddie, spuse el după ce îi răspunse omul său de 
legătură, poţi să-mi spui adevăratul rol al unui fost ofiţer al 
vostru? Un tip numit Maurice Prendergast, care acum 
locuieşte în Cornwall. 

— E uşor, răspunse Freddie volubil. A intrat în rezervă 
acum vreo doi ani. 

— Eşti sigur de asta? forţă Tweed. 

— Da, răspunse Freddie, după o pauză. De ce te 
interesează? 

— Nu sunt sigur, şi totuşi, cred că ascunzi ceva. 

— Prendergast a intrat în rezervă acum doi ani, insistă 
Freddie. 

— Avea destui bani pentru asta? La vârsta lui? 

— Cred că a primit o moştenire de la unchiul lui. Dar nu 
era suficient pentru a-i ajunge pentru tot restul vieţii, mă 
gândeam eu. Cu toate astea, a fost decizia lui. 

— De ce s-a pensionat? sondă Tweed. 

— Găsea că tensiunea muncii sale a devenit intolerabilă. 

— Ce ciudat! L-am întâlnit de mai multe ori. Avea 
rezistenţa unui taur. 

— Oamenii cei mai neaşteptaţi cedează, răspunse 
Freddie. Sunt sigur că ai trecut şi tu prin asta. 


— Nu cu oameni ca Maurice Prendergast. 

— Ba da. Asta e tot ce ştiu despre el. Chestii vechi. 

— Mulţumesc, spuse Tweed. ţi mulţumesc foarte mult. 

Se ridică după ce puse receptorul jos. Începu să măsoare 
biroul, lustruindu-şi ochelarii cu batista. Cei mai mulţi 
oameni nu ar fi ghicit că ceva nu este în regulă, dar 
Monica ştia mai bine. Işi puse ochelarii din nou, se duse 
lângă fereastră, iscodi întunericul. Ambele ventilatoare din 
tavan se învârteau, dar încă era cald. Se răsuci spre ea. 

— Mă întreb dacă primul ministru este atât de agitat, 
încât ne-a cerut să facem investigația despre Moloch, dar a 
pus şi Secţia Specială, şi pe cei de la MoD pe urmele lui, 
pe furiş. Nu, e prea puţin probabil. 

— Atunci, ce se întâmplă? întrebă Monica. 

— Să fiu al naibii dacă ştiu. Poate... 

Indiferent ce avea de gând să spună, se pierdu pentru că 
sună telefonul. Monica îl ridică, ceru apelantului să-şi 
repete numele. Apăsă tasta de securitate. 

— E aceeaşi voce răguşită care-şi spune Waltz. 

— Dă-mi receptorul. Monica, poţi să-mi faci un ibric de 
cafea tare cât timp vorbesc la telefon? 

Ea îi aruncă o privire ciudată şi părăsi camera. Abia 
atunci Tweed începu să vorbească la telefon. Avu o 
conversaţie lungă, în timp ce Monica era plecată. Mai mult 
ascultă, apoi puse câteva întrebări şi ascultă cu atenţie din 
nou. Tocmai termina de vorbit când se întoarse Monica. li 
turnă o ceaşcă de cafea, fără zahăr sau lapte. 

— Neagră ca păcatul, remarcă ea. 

— E mult pe aici, răspunse el, bând jumătate din ceaşcă. 
Mult păcat. 

Se ridică, reîncepu să măsoare biroul, cu mâinile prinse 
la spate. După un timp, se opri, făcu un comentariu şi 
reîncepu să măsoare camera. 

— Încep să mă întreb dacă nu folosesc persoana greşită 
ca agent. Dacă da, atunci totul ar putea deveni un dezastru 
major. 


După aceea continuă să măsoare încet camera, cu ochii 
strălucindu-i când se concentra asupra unui lucru care îl 
tulbura foarte mult. Monica ştia toate simptomele. El 
cântarea opţiunile, una contra celeilalte. Mai ştia că se va 
hotări dintr-o dată şi va trece brusc la acţiune. Din nou, fu 
întrerupt de soneria telefonului. 

— Cei răi n-au nici un pic de linişte, spuse Monica şi 
răspunse la telefon. Este profesorul Weatherby, 
seismologul. 

— Da, Weatherby, spuse Tweed, acum şezând la masa de 
lucru. 

— Tweed, tocmai aruncam nişte dosare vechi. Am găsit 
unul elaborat de Ethan Benyon când era cu mine. Probabil, 
a uitat de el. Am găsit conţinutul tulburător, extrem de 
tulburător. Dacă ai putea veni aici, îţi voi spune ce am 
descoperit. 

— Acum ar fi prea curând? Nu? Am plecat... 

Spunându-i Monicăi să rămână pe poziţii, deoarece avea 
să dea o fugă până la Weatherby, Tweed îşi puse haina şi 
plecă. 

— Mă întreb cine este Waltz, îşi spuse Monica. 


Clubul unde Grenville îşi dădea petrecerea atât de 
impetuos organizată era o clădire cu două caturi, cu pereţi 
tencuiți grosolan, vopsită în alb. Când Newman îşi parcă 
Mercedesul, cu Vanity alături, văzu maşina lui Maurice 
trasă în spatele lui. Lângă el şedea Paula. Se putea auzi 
muzica de dans plutind afară din clădire în noaptea caldă. 

Mai devreme Paula îi telefonase lui Maurice, invitându-l 
să o însoţească la petrecere. El fusese imediat de acord. 

— Vin să te iau cu maşina. Nu, insist... 

Paula simţi o strângere de inimă când privi pe şosea de-a 
lungul canalului. Acolo se repezise pentru a-l opri pe 
Adrian Penkastle. Dacă nu ar fi făcut-o, probabil că şi-ar fi 
continuat drumul spre cârciumă. Şi se gândi că atunci 
când ajungea prea departe cu băutura, unii proprietari îl 


lăsau să rămână peste noapte. Dacă s-ar fi întâmplat asta, 
acum ar fi fost, probabil, în viaţă. 

— La ce te gândeşti? întrebă Maurice. N 

— Tocmai mă gândeam cât de bine sună muzica asta. Işi 
strecură brațul pe după al lui. Ne vom distra la petrecere. 

— Da, dacă depinde de mine... 

Grenville, o bună gazdă, îi aştepta cu uşa deschisă. 
Cuplurile dinăuntru şedeau la mese, beau. Alţii dansau pe 
ring. Toată lumea părea să se simtă bine. 

— Colonele, începu Newman, aceasta este o prietenă a 
mea, Vanity Richmond. 

— Aş fi vrut să fie prietena mea, o întâmpină Grenville 
jovial, luând două pahare de şampanie de pe bufet şi 
întinzându-le oaspeţilor săi. 

— Iar în spatele meu, continua Newman, întorcându-se, 
este Paula, o altă prietenă. 

— Hrăpăreţule! chicoti Grenville. Doar nu crezi că le 
poţi monopoliza pe amândouă toată noaptea. 

— lar acesta este  însoţitorul  Paulei, Maurice 
Prendergast... 

Întinzându-se după un alt pahar de şampanie, mâna lui 
Grenville îngheţă. Gestul nu dură mai mult de o secundă, 
dar Newman observă că expresia gazdei sale încremeni, 
după care redeveni la fel de curtenitor. 

— Bine ai venit, Paula. Insist să-mi acorzi un dans mai 
târziu. 

Îşi mută privirea spre însoţitorul ei. 

— Bine ai venit, Prendergast. Sper că nu ai nimic 
împotrivă faptului că ţi-o voi şterpeli în timpul petrecerii. 

— E o ţară liberă, răspunse Prendergast cu un zâmbet. 

Se aşezară împreună la o masă mai retrasă, pentru patru 
persoane. Li se servi o portie generoasă de crab şi homari. 
Newman se întrebă cum de îşi permitea Grenville acest 
meniu. Imediat ce mâncarea fusese înfulecată, Newman o 
invită pe Vanity la dans şi o conduse la ringul de dans. 
Maurice îi sugeră Paulei să-i urmeze. 


— Te deranjează dacă aşteptăm o clipă? Aş dori să diger 
enorma porţie de mâncare. 

Acesta nu era adevăratul ei motiv. Voia să-l privească pe 
Newman cum dansează cu Vanity. Coama ei roşie o scotea 
în evidenţă dintre cuplurile celelalte, şi era o foarte bună 
dansatoare. Îl trase pe Newman mai aproape de ea în timp 
ce se roteau pe ring. Îşi sprijini bărbia ascuţită pe umărul 
lui Newman, părul ei atingându-i faţa. El îi spuse ceva care 
o determină să izbucnească în râs. 

— Cei doi se înţeleg destul de bine, spuse Maurice. 

— Aşa se pare, consimţi Paula. 

Privind prin încăpere, estimă că ar fi prezenţi cam o sută 
de oameni. Un amestec de tineri şi de persoane între două 
vârste. Mulţi aveau aerul „exilaţilor” de care pomenise 
Newman în camera ei. Maurice o conduse pe Paula la 
ringul de dans, în timp ce Newman se întorcea cu Vanity. 

— Îţi mai aduc un pahar de şampanie, sugeră Newman. 

— Cred că voi face o mică pauză. La cine te uiţi atât de 
atent? întrebă ea. 

— La nimeni în special, minţi el. 

În faţa lui, la o masă din colţul îndepărtat al camerei, 
colonelul Grenville îl privea fix pe Prendergast. Ochii lui îi 
amintiră lui Newman de o armă cu două ţevi. Era atât de 
concentrat în a-l privi pe acest oaspete, încât scrumul 
trabucului i se rostogoli pe elegantul său costum albastru. 
Părea să nu fi observat ce se întâmplase. 

În timp ce dansau, Prendergast se uită întâmplător în 
direcţia gazdei sale, apoi îşi mută rapid privirea. „Ce naiba 
se petrece?” Newman era nedumerit. Vanity îi atrase 
atenţia la orchestră - cinci tineri cocoţaţi pe o estradă, la 
capătul încăperii. 

— Sunt destul de buni, comentă ea. Cântă un fel de 
amestec de melodii vechi şi noi. Cred că mai degrabă 
Grenville i-a instruit să facă asta, pentru a satisface 
oaspeţii diferiţi şi de toate vârstele. E un organizator foarte 
bun. 


— Şi uimitor de rapid, remarcă Newman. Probabil că a 
sunat peste tot în după-amiaza asta. 

— De ce spui asta? 

— Din cauza orei târzii la care m-a sunat pentru a mă 
invita. Nu cred că am fost un gând întârziat. 

— Nu-mi imaginez să fii aşa ceva pentru nimeni, în 
special pentru o femeie. 

Newman se blestemă în sinea sa. Aproape că era să se 
dea în vileag rău de tot, pentru că îl întâlnise pe Grenville 
abia în acea după-amiază, fapt pe care îl ascunsese de ea. 
Problema era, ştia el bine, că mintea îi stătea numai la 
Vanity. 

Mai târziu, Grenville dansă, în pas vioi, cu ambele femei, 
pe rând. Newman observă că era surprinzător de agil, mai 
degrabă ca un bărbat de patruzeci de ani. 

Petrecerea continuă până la primele ore ale dimineţii. La 
trei dimineaţa, Newman sugeră să plece. Grenville fuse 
puţin prea cordial când îi spuse „la revedere” lui 
Prendergast, fapt pe care Newman îl observă cu interes. 

Se  întoarseră la Nansidwell. Prendergast dori s-o 
conducă pe Paula, dar ea insistă că era ridicol, de vreme ce 
Newman o putea duce cu Mercedesul. 

— Mă gândeam că măcar atât îmi permiţi să fac pentru 
tine, spuse Prendergast forţat. 

— N-o voi face, îi spuse ea. Ne-am distrat de minune. Nu 
strica totul. 

Newman stătuse lângă ei şi nu intervenise. Paula trebuia 
să rezolve asta singură. Era bucuros că o condusese pe 
Vanity în maşina sa, cu geamurile ridicate pentru a nu 
intra răcoarea nopţii. Cel puţin, ea nu putea auzi 
conversaţia asta, care era pe punctul de a deveni urâtă. 

— Mulţumesc pentru seara asta plăcută sau dimineaţa 
timpurie, Maurice, spuse ea ferm. Mă întorc cu Bob. 
Noapte bună. 

Omise să-l sărute pe obraz, se duse sprinten la 
Mercedes, urcă în spate şi închise uşa. 


— Noapte bună, Maurice, spuse Newman. 

— E ceva între voi doi? 

— Noapte bună, Maurice, repetă Newman. 

Se duse repede la Mercedes. Trebuia să se îndepărteze 
de Maurice înainte să-i pocnească una în falcă. Pe drumul 
de întoarcere nu se făcu multă conversaţie. Paula fierbea 
în sinea sa. Vanity era somnoroasă, pentru că stătuse 
trează atât de târziu. 

Ajungând la Nansidwell, pe Newman îl aştepta un mesaj 
de la Tweed: 


Sună-mă imediat ce te întorci. Pe calea obişnuită. 


Îi arătă mesajul Paulei, imediat după ce Vanity se dusese 
la culcare. Ea îl citi şi i-l returnă. 

— Vrea să spună să-l suni de la cabina telefonică din 
Mawnan Smith, spuse ea. 

— Acum, pot s-o fac şi singur. Poate ar fi mai bine să te 
duci la tine în cameră. 

— Pe naiba. Vin cu tine. Vreau să aflu ce se întâmplă. 
După conversaţia absurdă pe care am avut-o cu Maurice, 
sunt foarte tensionată. 


13 


Tweed lipsi atât de mult, după ce plecase să vorbească 
cu Weatherby, încât Monica începu să-şi facă griji. Se simţi 
uşurată când el se întoarse după miezul nopţii. Atunci, îi 
observă expresia feţei. Se aşeză la masă, părea furios. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea. 


— Ceva foarte rău. După ce l-am ascultat pe Weatherby, 
cred că teoria mea bizară privind ceea ce se petrece cu 
Moloch este adevărată. Este îngrozitor. 

— Preferi să nu-mi dai detalii? 

— Pentru moment, da. Trebuie să lămuresc ce am de 
făcut. Presupun că nu s-a mai întâmplat nimic. 

— Ba da. Am reuşit să iau legătura cu omul nostru din 
Paris, Loriot. A spus că mă va suna mai târziu şi a făcut-o. 
E vorba despre Vanity Richmond. 

— Da? 

— Mai devreme, am aflat că are tată englez şi mamă 
franţuzoaică. Loriot a aflat că, într-adevăr, are mamă 
franţuzoaică. Acum, decedată. Vanity s-a născut la 
Grenoble. Are treizeci şi opt de ani. Tatăl ei era ataşat la 
Ambasada Britanică de la Paris. Când s-a mutat din nou în 
Marea Britanie, mama ei l-a urmat aducând-o şi pe Vanity, 
care avea atunci zece ani. 

— Înţeleg. 

— Mai este ceva. Cord Dillon mi-a telefonat de la 
Langley. Joel Brand, aşa-numitul secund al lui Moloch, a 
trecut prin Aeroportul San Francisco International. Omul 
lui Cord l-a urmărit la Black Ridge. 

— Aşa-numit? Aşa i-ai spus? 

— Nu eu, Dillon. A spus că nu este clar care din cei doi, 
Moloch sau Brand, conduce AMBESCP. 

— Curios. Foarte. Ceea ce este, într-adevăr, interesant e 
că Brand a revenit acum în California. Ceea ce se 
potriveşte din nou cu teoria pe care am clădit-o referitor la 
ce se plănuieşte. 

De data aceasta, telefonul sună când Tweed nu măsura 
camera. Monica răspunse şi îi spuse lui Tweed că era 
Newman pe fir. 

— Aici e Tweed. 

Ascultă, în timp ce Newman îi dădu un succint raport al 
evenimentelor petrecute la „Yacht Club”. Menţionă reacţia 
colonelului Grenville la sosirea lui Maurice Prendergast. 


— Mulţumesc, spuse Tweed. Avertizează-i pe toţi să fie 
pregătiţi pentru o plecare imediată din Cornwall. Fiţi 
prevăzători. Faceţi-vă numai în parte valizele. Când vă voi 
anunţa să vă întoarceţi, s-o faceţi repede. Cu toţii. Sper că 
ţi-a plăcut petrecerea. Ceea ce mi-ai spus este important. 
La revedere... 

Incepu să noteze repede ceva pe un blocnotes, cu scrisul 
lui rapid, puternic. Li trebui puţin timp să completeze lista. 
Apoi îi returnă blocnotesul Monicăi, după ce smulse foaia 
pe care o scrisese. 

— În primul rând, rupe blocnotesul. Nu vreau ca Howard 
să spioneze pe aici, să-l găsească şi să depisteze 
imprimarea de pe cealaltă foaie a ceea ce am scris. 

Avea o dispoziţie veselă, în ciuda orei târzii. Totul la el îi 
sugera Monicăi că hotărâse ce avea de făcut. Acţiunea era 
pe cale să demareze în forţă. 

— Apoi? întrebă ea după ce rupse blocnotesul. 

— Telefonează la Liniile Aeriene Britanice, la Heathrow. 
Fă rezervări de bilete dus-întors, la un zbor pentru San 
Francisco. Nedatate, sublinie el. Tichete la clasa I pentru 
Paula şi pentru mine. Clasa club pentru Newman, Marler, 
Butler şi Nield. În felul acesta, se pot pierde în mulţime. 
Spune-le că fiecare pasager călătoreşte separat. 

— Deci, California, remarcă ea. Ai trecut la atac. 

— Păcat că Philip Cardon nu mai este cu noi. Ne-ar fi 
fost util în California. 

— Unde este Philip? întrebă ea. Încotro a plecat când şi- 
a luat concediul prelungit? 

— N-am nici o idee unde este acum. S-ar putea să nu-l 
mai vedem. Colindă lumea. Jidovul rătăcitor, ăsta e un 
roman scris de cineva cu mult timp în urmă, care se 
numeşte Evreul Süss. S-ar putea să nu mai ţin bine minte 
titlul - Şi numele autorului. 

— Nu s-a aşezat niciodată la casa lui? 

— Te mira? După toate prin câte a trecut? 


1 Eugène Sue - Le Juif errant. 


Ziarele răspândiră ştirea în dimineaţa următoare. La 
masa sa de lucru, Tweed studia ziarul naţional, numai unul 
dintre numeroase altele care preluaseră subiectul. 

Gemene asasinate? Le-aţi văzut? Titlul se întindea pe 
prima pagină. Urma un articol despre două femei care 
fuseseră scoase din mare, moarte, la zece mii de kilometri 
depărtare şi la câteva săptămâni distanţă de la 
descoperirea uneia până la găsirea celei de a doua. Două 
fotografii mari. Una a gemenei din California. Cealaltă, a 
celei din Cornwall. Un alt ziar avea titlul: Asasinat 
internaţional al unor gemene? Tweed îi dădu ziarul 
Monicăi. 

— Buchanan a făcut o treabă foarte bună. Va rupe 
barierele. Asta îl va enerva pe V.B. în cuşca lui, îl va face 
zob. Nici că putea fi o sincronizare mai bună. 

— Crezi că Moloch va reacţiona? 

— Cineva o va face. Undeva. Sper că vom găsi vreo 
persoană care să ştie cui îi ofereau serviciile. Aici sau în 
California. 

— De ce în California? 

— Ştii că ţi-am cerut în toiul nopţii să aduni copii ale 
ziarelor pe măsură ce ies de la tipărit? 

— Cu greu aş putea uita. Am stat trează jumătate de 
noapte. 

— Cel puţin te-am trimis după aceea să dormi şi tu puţin. 
Ți-am spus să nu vii până în după-amiaza asta. 

— Îmi sunt de ajuns câteva ore de somn, după cum ştii. 
Tu cam cât ai reuşit să închizi ochii? 

— Deloc, recunoscu Tweed. Am făcut un duş aici şi mi- 
am schimbat hainele. După ce am trimis copiile lui Cord 
Dillon şi l-am sunat. La cererea mea, Forţele Aeriene 
Regale au pus la dispoziţie un avion cu reacţie la Heathrow 
pentru a le trimite în Statele Unite. A trebuit să obţin 
susţinerea primului ministru pentru a aranja asta. 

— Când vor ajunge? întrebă Monica. 


— Ar trebui să fie acolo deja, spuse Tweed, după ce se 
uită la ceas. Au fost trimise cu unul dintre avioanele lor. 

— Facem progrese cu adevărat. Cum le va trece Cord pe 
Coasta de Vest? 

— Cu acelaşi avion cu reacţie. Se prea poate să fi ajuns 
deja în California. Unul dintre oamenii lui Cord de la San 
Francisco le livrează anonim la uşa lui Moloch. 


Era după-amiaza târziu în Marea Britanie şi dimineaţa 
devreme în California, când Cord Dillon îl sună pe Tweed. 

— Am declanşat alarma, începu Dillon. Ziarele tale au 
ajuns cu bine, tocmai au fost livrate barosanului. Dar mai 
important este faptul că povestea este publicată la loc de 
frunte în LA Times, San Francisco Chronicle şi Monterey 
Herald. Acum aştept ca vreun tip care le cunoştea pe fetele 
astea să spună că ştie cine sunt. 

— Te mişti repede, comentă Tweed. Cum ai reuşit asta? 

— Am legăturile mele, răspunse Dillon vag. Am trimis, 
prin fax, celor trei ziare din California fotografia femeii 
care a ieşit la mal în Cornwall şi portretul-robot al celei 
aduse de mare în California. Cineva, undeva, trebuie să 
reacționeze. 

— Sper... 

Fără că Dillon şi Tweed să ştie, cineva deja reacţionase. 
Un american, un partener de la Standish Investigations, o 
agenţie particulară de detectivi, se uita fix la fotografii, cu 
neîncredere şi cu o groază crescândă. 

Linda Standish lucra sub acoperire la un caz de 
omucidere. Obţinuse un loc de muncă - vânzătoare la un 
magazin de confecţii din Carmel - pentru princiara sumă 
de zece dolari ora. Nu erau nici un fel de clienţi în magazin 
când se ridică şi citi repede articolul. Se hotări imediat, 
şeful ei nu se arătă mulţumit de cele spuse de ea. 

— Îmi pare rău, dar îmi dau demisia, Leon... 

— Îţi dai demisia? Eşti aici doar de o săptămână. Nu-mi 
poţi face asta. 


— Tatăl meu a plecat în vizită la Londra, minţi ea 
veridic. Am primit un telefon chiar înainte de sosirea ta. S- 
a îmbolnăvit foarte grav. 

— Nu mi-ai spus că tatăl tău a plecat la Londra. 

— Nici tu nu-mi spui problemele tale personale, i-o 
reteză ea. 

— Să nu crezi că vei fi plătită pentru încă o săptămână. 

— Păstrează-ţi banii! 

leşi din magazin şi se urcă în maşina sa înainte ca Leon 
să se fi putut gândi să o reţină. De la o cabină telefonică îl 
sună pe tatăl ei în Santa Barbara, îi spuse numai ceea ce-i 
spusese lui Leon, prevenindu-l să o acopere, rugând-o pe 
prietena lui să răspundă la telefon şi să spună că este 
plecat la Londra. Avusese grijă să nu-l supere spunându-i 
adevărul. El nu cumpăra ziarele şi nu se uita la televizor. 
Avea o aversiune pentru orice formă de ştiri, iar prietena 
lui era o proastă. 

Apoi dădu telefon la Liniile Aeriene Britanice şi îşi 
rezervă un loc la zborul de noapte spre Londra, folosindu- 
şi cartea de credit. Apoi îşi sună partenerul din San 
Francisco şi îi explică situaţia. 

— Ed, trimite una dintre fete la serviciul personal, să 
încerce să obţină un loc de muncă la acel magazin de 
confecţii. Tipul se numeşte Leon. 

— Ai ajuns la vreun rezultat cu acel caz de omucidere - 
Armstrong? 

— Deocamdată, nimic. Trebuie să zbor. Literalmente... 

În cele din urmă, telefonă la Black Ridge şi ceru cu 
domnul Moloch. I se făcu legătura. 

— Aici e Linda. Trebuie să plec la Londra. Tatăl meu e 
bolnav. Pare ceva serios. Cât voi fi acolo, sper să găsesc un 
indiciu referitor la prietenele dumneavoastră dispărute. 

— Voi mări onorariul la o sută de mii de dolari, răspunse 
el imediat. Dacă vei da de urma lor. Dar să nu dezvălui nici 
o informaţie nimănui. Să mi-o transmiţi direct mie. Doar 
mie. 


— Mi-aţi mai spus asta o dată. Trebuie să mă grăbesc, ca 
să prind avionul. 

Apoi trecu la un drum de două ore cu maşina spre San 
Francisco, depăşind viteza admisă. Urma să prindă avionul 
în ultima clipă. Tot timpul, o sâcâia un gând: „O sută de mii 
de dolari sunt o grămadă de bani”. 

Prinse avionul în ultima clipă, se aşeză pe locul său de la 
clasa club. Era o călătorie costisitoare. În mod normal, ar fi 
călătorit la clasa coach - ceea ce britanicii numesc turist. 
Dar avea nevoie de timp să se gândească la ceea o şocase. 

Ştia că ar fi putut contacta poliţia din California, dar 
aveau atâtea cazuri de crime de rezolvat, încât nu se 
aştepta că vor acorda acestui caz atenţia pe care era 
hotărâtă să o obţină. Prima ei mişcare fuse să sune la 
Scotland Yard. 

Linda bau şampania pe care stewardesa i-o servi în timp 
ce se uita prin ziar. Tipul care părea să conducă acest caz 
era un inspector-şef - Buchanan. Îi telefonă. 

Să-l ia naiba de decalaj de fus orar. 


În dimineaţa următoare, Buchanan îi telefonă lui Tweed 
în timp ce acesta din urmă examina harta Californiei, pe 
care i-o dăduse profesorul Weatherby. 

— Tweed, s-ar putea să avem un răspuns la articolele din 
ziare. M-a sunat o oarecare Linda Standish. Mi-a spus doar 
că are informaţii cu privire la gemenele dispărute. N-a vrut 
să vorbească la telefon. De vreme ce tu ai pornit toate 
astea, nu ai vrea să o interoghezi? E americancă. Am 
sentimentul că tu ai putea afla mai multe. 

— Unde este această Linda Standish? 

— Îţi dau un număr. Locuieşte la un hotel din Bayswater. 
lată numărul de telefon... Mă ţii şi pe mine la curent, nu-i 
aşa? 

— Îndeaproape. Dar eu cine ar trebui să fiu? 

— Sper că nu te superi, dar i-am dat numele tău. Aş fi 
putut să te întreb mai întâi, dar am simţit-o destul de 


tensionată, aşa că n-am vrut s-o pierd. Eşti inspector-şef de 
asigurări, acoperirea ta obişnuită. I-am spus că ar putea fi 
vorba de o asigurare... 

— O voi suna. Şi mulţumesc... 

Tweed ştia că aceasta era maniera lui Buchanan de a-i 
plăti pentru cooperare. De asemenea, îl suspecta pe 
Buchanan de a fi înţeles că uneori putea să intimideze. 
Sună la numărul de telefon dat şi îi ceru Lindei Standish să 
se întâlnească cu el la Hotelul Brown. Ea acceptă imediat, 
cunoştea Londra foarte bine. 

El ajunse la Hotelul Brown la unsprezece, cu 
cincisprezece minute mai devreme, dar portarul îi spuse că 
domnişoara Standish îl aştepta în hol. ÎInsoţindu-l pe 
Tweed, el i-o arătă pe femeia care stătea şi bea o cafea. 


Tweed o studie repede pe Linda Standish, în timp ce se 
apropia de ea. Avea aproape un metru şaizeci şi şapte, era 
subţirică, păr castaniu drept şi o faţă ştearsă. Ochelarii 
fără rame erau aşezaţi pe nasul lung, purta o bluză albă, 
cu guler înalt şi cu mâneci lungi, pantaloni bej şi era 
încălţată cu pantofi albi de sport. 

— Domnişoara Standish? Eu sunt Tweed. 

— Vă rog să luaţi loc, domnule Tweed. 

Se aşeză într-un fotoliu confortabil din faţa ei, aproape 
de ea. Ea îl privi fix, iar el şi ştia că-l cântăreşte. Aşteptă 
răbdător în timp ce-şi termină cafeaua. Puse ceaşca jos şi 
încercă să o ajute. 

— Am înţeles de la inspectorul-şef Buchanan că aveţi 
informaţii despre gemenele care au dispărut. 

— Erau surorile mele... 

Îi dădură lacrimile. Ea îşi întoarse capul şi scoase o 
batistă. Tweed avu grijă să nu o privească. În schimb, îi 
umplu din nou ceaşca din ceainic. 

— Mulţumesc, spuse ea şi-şi suflă nasul. Accentul ei 
american era genul dulce care se întâlnea uneori în 
California. Îmi pare rău că m-am făcut de ruşine. 


— De vină este decalajul orar, spuse el amabil. Probabil, 
abia aţi coborât din avion. Un zbor de zece ore şi jumătate 
poate fi stresant. 

— Sunteţi foarte amabil. Reuşi să se controleze. Erau 
surorile mele, repetă ea mai ferm. Julie era femeia care a 
murit în California, Cheryl, în Cornwall. Aveau treizeci de 
ani. Spre deosebire de mine, amândouă erau foarte 
atrăgătoare. 

Făcu o pauză. Tweed estimă că Linda avea cam treizeci 
şi cinci de ani. Ea îşi răsucea batista în mâini, conştientiză 
gestul şi o băgă în geanta de umăr. 

— Ştiţi când au dispărut? întrebă el blând. 

— Da. Acum câteva săptămâni. Amândouă cam în acelaşi 
timp. Lucrau pentru un om foarte puternic. Vincent 
Bernard Moloch. E _ 

— Lucrau pentru el. In calitate de ce? Imi trebuie toate 
datele. 

— Înţeleg. Sunt detectiv particular. Lucrez la Carmel. 
Partenerul meu mai tânăr acoperă San Francisco. Ed 
Keller. 

— Cred că este foarte dificil pentru dumneavoastră. 

Tweed înţelese de ce îl evaluase la început cu ochii ei 
perspicace albaştri-cenuşii. A evalua oamenii era ceva ce 
făcea parte din meseria ei. Se gândi că este inteligentă. 
Probabil, bună pentru meseria asta - ar putea intra într-o 
cameră plină de oameni şi nimeni nu ar observa-o, o 
calitate de preţ în profesia ei. 

— Le-am văzut fotografiile în ziar ieri. Am încercat să le 
dau de urmă, dar ele, pur şi simplu, dispăruseră. 

— Trebuie să ştiu ce calitate aveau ca angajate ale lui 
Moloch, repetă el încet. 

— Erau confidentele şi iubitele lui. 

— Înţeleg. Aţi fost să-l vedeţi? 

— Bineînţeles. Părea să fie uimit şi jenat. Nu putea 
înţelege unde au putut dispărea. 

— Spuneaţi că amândouă erau iubitele lui? se interesă el 


delicat. 

— Nu în acelaşi timp. Prima a fost Cheryl. El poate fi 
foarte fermecător. Ea a fost furioasă când el şi-a îndreptat 
atenţia asupra Miei, dar a rămas pe statul lui de plată. Era 
un bărbat generos când era vorba despre femei. 

— Ce credeţi că li s-a întâmplat? 

— N-am nici o idee, domnule Tweed. Nu prea aveam 
mulţi bani în familie. A trebuit să mă instruiesc singură. 
Surorile mele au fost înclinate să se bazeze pe frumuseţea 
lor pentru a reuşi în viaţă. 

— Este bine ştiut, remarcă Tweed. 

— Puteau să muncească ca să-şi câştige existenţa. Asta 
am făcut eu. În schimb, ele se fluturau în căutare de 
bărbaţi bogaţi. 

Avea o notă de amărăciune. Tweed se întrebă dacă Linda 
nu fusese geloasă pe calea uşoară pe care o luaseră 
surorile ei. Apoi hotărî că greşise, când ea continuă să 
vorbească. 

— Atât Cheryl, cât şi Julie erau fete deştepte. Puteau să- 
şi folosească inteligenţa în diferite feluri. Le-am tot 
avertizat, dar nu mă luau în seamă. Eu eram sora mai 
mare, autoritară. 

— Ambele locuiau în apartamente date de Moloch? 

— La început, nu. Împărţeau un apartament micuţ din 
Carmel - într-una din curţile greu de găsit. Apoi Moloch a 
angajat-o pe Cheryl, după ce a cunoscut-o la o petrecere, 
iar ea s-a mutat în conacul lui uriaş de la Black Ridge. Este 
lângă Big Sur. Poate că aţi auzit de el. 

— Cunosc zona. 

— Mai târziu, Julie i-a făcut o vizită surorii sale, iar 
Moloch i-a oferit o slujbă. Surorile mele gemene se 
îmbrăcau întotdeauna la fel, şi era dificil pentru oricine să 
le identifice, în afară de mine. Uneori mă întreb dacă 
Moloch nu cumva nu a luat-o pe Julie ca fiind Cheryl, aşa 
că putea fi un accident faptul că apoi a ales-o pe ea. Linda 
ezită. Surorilor mele le plăcea să le joace bărbaţilor feste, 


una pretinzând că ar fi cealaltă. Păcăleala lor s-a întors 
împotriva lui Cheryl. 

— Ştiţi ceva despre cariera timpurie a lui Moloch? 

— Da. Mi-a spus Cheryl, el avea încredere în ea. Când a 
venit în Statele Unite din Belgia, era tânăr, era isteţ. Şi-a 
construit din nimic o afacere de mare succes în 
electronică. Alte companii s-au unit ca să-l ruineze, să-l 
scoată din afaceri, din concurenţă. A trebuit să înceapă 
totul de la zero. Mi-a creat impresia unui bărbat cu o 
energie nemaipomenită. Işi dăruieşte viaţa extinderii 
companiei AMBESCP, lucrează nopţile şi nu are nevoie de 
prea multe ore de somn. E ca un obsedat. 

Tweed simţi o uşoară tresărire în creier. Tocmai îi 
oferise o altă piesă din puzzle, care se aşeză la locul ei. Nu 
simţi nici o bucurie. Teoria sinistră pe care o elaborase cu 
migală era mult prea îngrozitoare ca să se simtă mulţumit. 

— N-aveţi nici o idee despre cine ar putea fi responsabil 
de moartea lor? întrebă el. 

— Ar putea fi Contabilul. 

— Cine? 

— În meseria mea auzim foarte multe din surse 
neoficiale. Se zvoneşte că un asasin numit Contabilul a 
omorât mai mulţi oameni. Lucrează meticulos, îşi 
pregăteşte întotdeauna terenul cu grijă pentru asasinat. N- 
avem nici o idee cine ar putea fi. Ea sau el. 

— Am auzit şi eu zvonul ăsta. Se opri. Linda dădea, în 
cele din urmă, semne de oboseală datorită decalajului de 
fus orar. Aţi fost de mare ajutor. E foarte obositor să 
vorbeşti după un zbor atât de lung. 

— Da, aşa este. Cred că mai bine m-aş întoarce la hotel 
şi aş dormi puţin. Cum vă pot contacta, domnule Tweed? 

Scoase din portofel o carte de vizită care avea numele 
său pe ea ca inspector-şef la Societatea de Asigurări 
General Cumbria. li scrise numărul de telefon pe spate şi i- 
o dădu. 

— Dacă nu sunt acolo şi doriţi să-mi spuneţi ceva, daţi-i 


detaliile asistentei mele, Monica. A lucrat pentru mine ani 
de zile, este discretă şi demnă de încredere. 

— Mulţumesc - Şi pentru condoleanţe. 

— Nu-mi amintesc să le fi exprimat. 

— Ba da, în felul în care aţi vorbit cu mine şi prin faptul 
că nu aţi spus mai multe lucruri pe care le puteaţi spune 
despre surorile mele. Imi place felul dumneavoastră de 
abordare. Cred că n-aţi fost niciodată detectiv particular. 

— Nu, zâmbi el. Este o profesie în care nu m-am angajat 
niciodată. V-aş ruga să mă sunaţi, dacă vă gândiţi să vă 
întoarceţi în State. 

— Promit. 

— Atunci, vă fac rost de un taxi să vă ducă înapoi la 
hotel. 

Ea rămase nemişcată. El aşteptă din nou, foarte 
răbdător. 

Simţi că hotăra dacă să spună ceva sau nu. Ea îşi cobori 
vocea, în ciuda faptului că erau singuri în hol. 

— Când Moloch a plecat în State din Belgia, înainte de a- 
şi înfiinţa compania pentru care oponenții săi au folosit 
metode brutale pentru a o distruge, a fost contabil. 


14 


Întorcându-se imediat la Park Crescent, Tweed îi 
telefonă lui Buchanan să-i raporteze. 

— Roy, Linda Standish este detectiv particular în 
Carmel... 

Buchanan îl ascultă fără să-l întrerupă nici măcar o dată. 
Tweed îi dădu toate detaliile conversaţiei din memorie. De 


partea cealaltă a mesei, Monica scria tot ceea ce spunea 
el. 

— Asta e tot, încheie Tweed. 

— Nu ne ajută prea mult, comentă Buchanan. Dar, cel 
puţin, ştim identitatea victimelor. Şi, din nou, totul duce la 
Moloch. 

— Posibil. Cred că ne ajută foarte mult. 

— Da? Cum aşa? 

— Se potriveşte cu o teorie pe care am elaborat-o. Nu, 
încă nu pot să ţi-o dezvălui. S-ar putea să greşesc. 

— Foarte bine. Fă pe misteriosul cu mine. Mulţumesc 
pentru date. Voi informa presa că a apărut cineva, le-a 
identificat şi le voi da numele. 

— Bună idee... 

Pe nota aceasta Tweed încheie conversaţia lor. Monica 
zâmbea ciudat. 

— Ce drăguţ să afli că nu sunt singura care crede că nu- 
ţi dezvălui planurile. Am dat câteva telefoane oamenilor de 
legătură din State. Moloch are un contabil. 

— Are nume? întrebă Tweed repede. 

— Tocmai voiam să spun. Un tip pe nume Byron Landis. 
Lucrează la Black Ridge, locuieşte acolo. 

— Interesant. Mă întreb cum reacţionează V.B. la 
articolele din ziar. 


La Black Ridge, Joel Brand intră în biroul lui V.B. la ora 
trei dimineaţa. Omul cel mărunţel de la masa de lucru 
vorbea cu Byron Landis, contabilul sau, după ce studiase o 
serie de bilanţuri contabile. Era cunoscut pentru atenţia pe 
care o acorda detaliului. Nimeni nu putea fi angajat în 
vasta sa organizaţie fără a fi serios verificat de către biroul 
de spionaj pe care îl înființase. Nimeni care câştiga 
cincizeci de mii de dolari, sau chiar mai mult, nu putea fi 
trecut pe statul de plată înainte ca Moloch să nu-l fi 
intervievat personal. 

— Vedeţi, domnule preşedinte... începu Landis. 


— Ţi-am mai spus şi înainte să nu mi te mai adresezi în 
felul ăsta. Sună atât de auster. 

— Îmi pare rău, dar oricine cu poziţia dumneavoastră în 
America, chiar şi într-o unitate mai mică, este numit după 
titlu. 

— Eu sunt în America doar fizic, nu şi mental. Eu sunt 
european, belgian. Şi acum treci mai departe, Landis. 

— Voiam doar să remarc că, după cum vedeţi, am redus 
costurile considerabil. Cu excepţia companiilor de 
armament şi explozivi, unde nu aţi dorit să le reducem. 

— Asta am văzut deja. 

Byron Landis era un bărbat mic, grăsuţ, de vreo 
patruzeci de ani. Avea un cap chel, purta ochelari cu ramă 
de oţel şi avea un fel pedant de a fi. Joel Brand, care stătea 
şi aştepta nerăbdător cu un teanc de ziare sub braţ, îl 
numea „Landis aferat bătrân”. Cei care lucrau sub 
conducerea lui Landis n-ar fi fost de acord cu descrierea. 
Ei îl cunoşteau ca fiind sever. Landis avea, de asemenea, 
un mers ciudat, se deplasa încet cu ambele picioare 
întoarse spre afară, ca într-un mers legănat de rață. 

— Asta-i tot, Byron, spuse Moloch. Joel e pe cale să 
explodeze de nerăbdare, ca întotdeauna. 

Brand purta un costum scump de stofă uşoară, o cămaşă 
încheiată până la gât, o cravată care reprezenta fălcile 
deschise ale unui crocodil şi pantofi eleganţi. Newman l-ar 
fi recunoscut cu greu, părul aspru îi era îngrijit tuns şi 
pieptănat şi, în ciuda feţei sale dure, unele femei îl găseau 
irezistibil. Lui Moloch îi plăcea ca oamenii săi să se 
îmbrace bine când erau de serviciu la Black Ridge. 

— N-o să-ţi placă asta, spuse Brand agresiv, şezând în 
scaunul din faţa lui Moloch. 

— De ce nu mă laşi să decid eu? 

— Priveşte. Trânti San Francisco Chronicle şi Monterey 
Herald pe masă. Acum toată lumea ştie ce s-a întâmplat cu 
Cheryl şi Julie Standish. 

— Şi eu la fel. 


Moloch, care citea repede, cercetă articolele, privi 
fotografiile. Apoi verifică data ambelor ziare. 

— Cum au ajuns astea atât de repede aici? 

— Un tip de la biroul din San Francisco ne aduce 
întotdeauna ziarul de la ei, imediat ce este tipărit, înainte 
să ajungă pe străzi. A zburat aici la aeroportul de la 
Monterey şi a avut suficientă minte să treacă şi pe la 
Herald. 

— Îmi place ca oamenii mei să-şi folosească mintea, 
răspunse Moloch cu acelaşi ton blând. 

— Doamne! Am crezut că-ţi vei ieşi din minţi. Şi mai este 
ceva. Şi Londra ştie. Chestiile astea ne-au fost livrate prin 
poştă. Nu ştiu de ce nu a funcţionat alarma. 

— Pentru că avem monitoare pentru a neutraliza alarma 
furată de la uzina noastră din Des Moines. Ar trebui să te 
informezi la zi. 

— Voi verifica. 

— Ar fi trebuit s-o fi făcut deja. 

— Ce zici de fetele Standish? vru Brand să afle. 

— Sunt îngrozit, spuse Moloch încet. Mi se pare a fi 
mâna Contabilului. Când ai de gând să-l găseşti pe 
criminalul acela? Lucrezi de destulă vreme la asta. 

— E ca o umbră. Se deplasează ca o fantomă. Dar tu tot 
pari să nu înţelegi că presa se va năpusti peste noi ca o 
avalanşă. Surorile astea au lucrat aici. 

— Telefonează la Des Moines. Pune-i să ne aducă, cu 
avionul, încă două monitoare imediat. Între timp, nu 
deschide porţile nimănui din cei pe care nu dorim să-i 
vedem. Înstruieşte şi centralistul să nu-mi facă legătura cu 
nimeni decât dacă sunt persoane cunoscute. Şi trimite-l pe 
Ethan la mine. 

— Ethan a plecat acasă. 

— Acasă? Doarme aici. 

— A sunat doamna Benyon, i-a spus să meargă la ea 
acasă. 

— Înţeleg. 


Moloch se ridică şi dădu ordine în timp ce-şi punea o 
haină grea cu guler de astrahan. 

— Spune-i lui Martinez să-mi pregătească maşina pentru 
a mă duce la casa mamei mele vitrege. Pe viitor, 
centralistul să nu mai accepte nici un fel de apeluri 
telefonice de la doamna Benyon. Dacă scapă vreunul, va fi 
concediat imediat. 

— Martinez? Brand păru surprins. El este şeful gărzii, nu 
şoferul tău. 

— Fă ce-ţi spun, spuse Moloch scurt. S-ar putea să-l 
scoatem pe Ethan afară din casă... 


De data asta, Moloch îl instrui pe şofer să ducă limuzina 
Lincoln Continental pe aleea de acces până la casă, în 
linişte. Cobori din maşină şi se înfioră. Chiar şi în 
California aerul nopţii este rece. Intră pe uşa 
triunghiulară, din nou folosindu-şi cheia. O auzi iarăşi pe 
doamna Benyon ridicându-şi vocea în timp ce Martinez îl 
urmă. 

— Ethan, naiba să te ia! Ti-am spus că vei dormi aici de 
acum înainte. Să nu fii sub constanta supraveghere a 
dictatorialului meu fiu vitreg, ţipă ea strident. 

„Dictatorial”? Moloch zâmbi înverşunat pentru sine. 
Dacă era cineva dictatorial, acel cineva era detestabila sa 
mamă vitregă. Intrând în cameră, se opri. Doamna Benyon, 
atât de concentrată în a-i aduce injurii fiului său, nu-l 
văzuse intrând. Din nou era echipată cu cele două 
bastoane, de care nu avea nevoie, când continuă. 

— Ethan, fă ce ţi-am spus chiar în clipa asta. Camera ta 
este deja pregătită. Urcă în cameră. 

— Mama, nu pot... 

— Mă vei asculta! ţipă ea. 

Moloch văzuse destul. Se apropie repede şi îi smulse 
ambele bastoane din mâini. Işi repeta performanţa 
anterioară, rupându-le şi azvârlind bucăţile în foc. 

Ea sări în picioare, alergă la Moloch, care întorsese 


spatele, şi îl înhaţă de gât. El ridică mâinile pentru a o 
îndepărta, în timp ce ea îi striga: 

— Te sugrum, ticălosule! 

Era exact reacţia pe care spera să o provoace. Aruncând 
o privire la Ethan în timp ce-i îndepărta mâinile doamnei 
Benyon, văzu privirea uimită de pe faţa lui. O privire 
înlocuită de o expresie de furie. 

— Mamă, strigă el, tot acest timp m-ai păcălit pentru a 
mă intimida. Pentru asta te voi omori... 

leşi din cameră în timp ce mama sa rămase nemişcată, 
neştiind ce să facă. Il privea fix, cu ură, pe fiul vitreg. 

— Ştiu ce pui la cale la Black Ridge. Ai făcut asta în mod 
intenţionat, blestematule! Întinsese două degete spre ochii 
lui. Voi sabota ceea ce pui la cale. Chiar dacă este ultimul 
lucru pe care îl fac, te voi ruina. M-ai auzit? Te voi ruina... 

Vorbea singură. Moloch părăsise camera, făcându-i un 
gest cu mâna lui Martinez să-l urmeze. În maşină îi dădu 
instrucţiuni. 

— Pune gărzi în jurul casei. Asigură-te că nu părăseşte 
reşedinţa. Las-o să se plimbe pe terasă pentru a respira 
puţin aer curat. Asigură-te că are suficientă mâncare. Şi-o 
poate pregăti singură de acum înainte. Nu-i da voie fetei în 
casă să mai intre înăuntru mâine dimineaţă. Dă-i o sută de 
dolari, spune-i că doamna Benyon a angajat pe altcineva... 

Ethan plecase cu maşina spre Black Ridge. Moloch îl 
găsi în camera lui. Şedea pe marginea patului, privind fix 
undeva departe. 

— Culcă-te, îl sfătui Moloch. Mâine de dimineaţă nu va 
părea aşa de rău. 

— O s-o omor... 

— Concentrează-te asupra muncii tale importante de 
mâine. Eşti un remarcabil om de ştiinţă. Proiectul trebuie 
să continue în viteză maximă. Fă o baie, te va mai calma. 

— O s-o omor... 

Acestea fură ultimele cuvinte pe care Moloch le auzi de 
la el în acea noapte, când închise uşa şi se întoarse în 


biroul său. În cele din urmă, distrusese puterea hidoasă pe 
care o avea doamna Benyon asupra lui Ethan. 

De la o fereastră de sus, dintr-o cameră cu lumina 
stinsă, un bărbat urmărise plecarea lui Moloch şi 
întoarcerea sa târzie. Contabilul Byron Landis trase 
perdelele şi aprinse lumina din cameră. 


La patru dimineaţa, cea mai întunecată oră din 
California, era amiază în Cornwall. Conform 
aranjamentului, Paula trase maşina lângă Mercedesul lui 
Newman în piaţeta de la Mawnan Smith, unde magazinele 
erau aliniate pe ambele părţi. Newman şedea pe locul 
pasagerului din faţă, cu fereastra deschisă, când ea o 
cobori pe a ei. 

— Ce părere ţi-ai făcut despre Grenville? întrebă el. 

— N-am văzut nimic ciudat sau suspect la el, răspunse 
ea. La început am crezut că este genul tipic al colonelului 
Blimp!. Dar, când am dansat cu el, era încântător şi 
amuzant. Am găsit că este mai inteligent decât mă 
aşteptam. 

— S-ar putea să ai dreptate. 

— Pari neîncrezător, Bob. 

— Jucătorul acela de cricket, pe care l-am cunoscut la 
cârciumă lângă satul Constantine, mi-a spus că Grenville 
îşi petrece iernile la Monterey. 

— Probabil, multor oameni le place să-şi petreacă iarna 
în California, dacă îşi pot permite. 

— Acum ai pus punctul pe „i”. Casa lui, Grange, are 
toate semnele că proprietarul are probleme cu întreţinerea 
ei. Grădina este neglijată. Exteriorul n-a mai fost zugrăvit 
de ani de zile. Mobila dinăuntru este veche şi uzată. Ce 
părere ţi-a făcut Maurice Prendergast? întrebă el pe 
neaşteptate. 

— E o altă poveste. Părea destul de cumsecade când l- 
am cunoscut la el acasă. Dar, după ce am dansat, a devenit 


1 Personaj de desene animate. 


foarte nesuferit. Ai auzit ce a spus despre noi, insinuând că 
am avea o legătură amoroasă. 

— Băuse prea mult. Poate că doar te place. 

— Aşa cum Vanity te place pe tine? întrebă ea încet. Aş fi 
interesată să aud ce crezi despre ea. 

— Se gândeşte mult la ea însăşi, nu încape îndoială de 
asta. Dar este foarte stăpânită. În ciuda rapidelor 
schimbări de dispoziţie, n-a arătat niciodată nici un semn 
că şi-ar pierde cumpătul. Vanity Richmond are mult sânge 
rece. 

— Aici îţi dau dreptate. Este extrem de rece. Dar 
instinctul meu de femeie îmi spune că pune ceva la cale, că 
nu este ceea ce pare a fi. Mi-a venit ceva în minte în 
legătură cu Grenville. Dacă nu prea are bani, cum şi-a 
permis să dea petrecerea aceea? Trebuie să-l fi costat o 
grămadă de bani. 

— Poate că a plătit-o altcineva... 


— Mă voi întâlni cu detectiva aceea particulară, Linda 
Standish, după masă, îi spuse Tweed Monicăi. Din nou la 
Hotelul Brown. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea. 

— Nu cred că mi-a spus azi-dimineaţă tot ce ştia. Avea 
ceva misterios. Am un presentiment... 

— Presentimentele tale au fost mereu bune... 

Tweed îşi purta haina în mână. Căldura de pe străzile 
Londrei îl făcea să se simtă ca într-un canion lipsit de aer. 
Se întreba când se va dispersa valul de căldură, în timp ce 
chema un taxi. 

Linda Standish era deja pe drum spre Hotelul Brown 
înăuntrul unui alt taxi. Îi plăcea să vină mai devreme la o 
întâlnire, era o parte a tehnicii sale de a prinde oamenii cu 
garda jos. 

Se întreba dacă să-i spună lui Tweed că V.B. o angajase 
să găsească gemenele dispărute. Dar îi promisese o sută 
de mii de dolari. „E mai bine să păstrezi tăcerea”, se gândi 


ea. Tweed, omul de la asigurări, i-ar putea furniza 
informaţii care ar putea-o ajuta să câştige prima uriaşă - o 
sumă pe care n-o mai văzuse niciodată în viaţa sa. 

Şedea în acelaşi scaun din holul de la Hotelul Brown, 
bând cafea, când Tweed se apropie de ea. li strânse mâna, 
se aşeză în faţa ei, comandă cafea şi pentru sine. Rămase 
tăcut atât timp cât i se servi cafeaua. Observase adesea că 
oamenii nu puteau suferi tăcerea, că se simțeau aproape 
datori să spună ceva. Standish nu era o excepţie. 

— Aţi aflat cine mi-a omorât surorile? Vreau să ştiu dacă 
este vorba de vreo asigurare. Adică, erau asigurate cu 
sume mari în caz de moarte? j 

— Nu, pentru prima întrebare. In ceea ce le priveşte pe 
celelalte două, nu pot să fiu sigur. 

Zâmbea ironic în sinea sa. Nu se îndoia că moartea lui 
Cheryl şi a Juliei fusese un şoc pentru Linda. Dar era 
interesant că întrebase dacă erau asigurate. Dacă ar fi 
fost, spera ea, în mod evident, ea ar fi beneficiarul. Ce 
ciudat amestec al naturii umane era - Şi cât de adesea sub 
suprafaţa se ascundea lăcomia. Banii dictau, aşa cum îşi 
spusese el cu puţin timp în urmă. 

— Spuneti-mi... începu el. Am aflat că V.B., după cum 
este adesea strigat, are o mâna dreaptă, un înlocuitor, 
dacă doriţi. Un bărbat numit Joel Brand. 

Tweed o urmărea pe Linda îndeaproape şi-i văzu ochii 
licărind. Nu era imună la purtarea sa degajată. 

— Aţi auzit de el? 

— Da. Atât Cheryl, cât şi Julie au pomenit de el. 

— În ce fel? Le displăcea? 

— Nu, din câte aş putea spune. Ambele au spus că era 
politicos şi curtenitor cu ele. 

— A încercat vreodată să se apropie de vreuna din ele? 

— O, nu. Nimic de genul ăsta. 

— V-a vorbit vreuna din ele despre ce făcea V.B.? 

— Nu. Linda era energică. Ambele erau foarte tăcute 
când aduceam vorba despre asta. Cred că făcea parte din 


contractul lor să nu dezvăluie nimic din ceea ce auzeau sau 
vedeau la Black Ridge. El le plătea foarte bine. Nu ştiu cât, 
dar începuseră să apară în haine tot mai scumpe. 

— Cu siguranţă, au spus ele ceva. La urma urmelor, 
eraţi sora lor. 

— Nu mi-au spus nimic. 

— V-aţi format vreo impresie despre relaţia dintre V.B. şi 
Joel Brand de la ele? Vreau să spun, cine era la putere? 

— Brand răspundea de majoritatea operaţiunilor, cred 
eu. Dar V.B. era cel care lua toate deciziile. Brand avea 
grijă să le îndeplinească. Până la acest punct, cred că avea 
putere. 

— Era vreun membru al personalului pe care fie Cheryl, 
fie Julie să-l fi displăcut? întrebă Tweed. 

— Da. Amândouă îl detestau pe contabil, Byron Landis. 

— Pot să ştiu de ce îl detestau pe acest om? 

— Bineînţeles că da. Le trata ca pe nişte intruse. V.B. 
trimitea pe vreuna din ele să aducă anumite documente de 
la Landis. El insista întotdeauna să le ducă el însuşi lui 
V.B., de parcă ar fi fost spioane. 

— Curios. 

Tweed mai bău nişte cafea, se lăsă pe spate în scaun în 
cea mai relaxată manieră. 

— Apreciez faptul că mi-aţi răspuns la întrebări atât de 
deschis. Cu siguranţă, V.B. a angajat un detectiv particular 
pentru a încerca să dea de surorile dumneavoastră. 

Linda Standish răspunsese tuturor celorlalte întrebări 
imediat, dar acum şovăi. Nu mai era o anchetare blândă, 
se blocă. Ridică o mână, îşi netezi părul şaten, drept. 

— De ce ar face asta? întrebă ea, în cele din urmă. 

Răspuns greşit. Ar fi trebuit să spună că ar fi dorit ca el 
s-o fi făcut sau ceva de genul ăsta. 

— O mişcare evidentă, m-am gândit eu, remarcă Tweed. 

— Păi, dacă a făcut-o... Linda îşi recăpăta stăpânirea de 
sine, cu siguranţă n-am auzit despre asta. 

Tweed încheie interviul printr-o remarcă plină de 


înţelegere. Se oferi să-i aducă un taxi, dar ea-i spuse că ar 
prefera să meargă pe jos pe vremea aceea minunată. 

În taxi, pe drumul înapoi spre Park Crescent, Tweed 
simţi că realizase ceva. Standish minţise. De ce? O 
angajase V.B.? Şi, dacă ar minţi în legătură cu asta, îl 
minţise şi în legătură cu altceva? 


15 


Întorcându-se la Park Crescent, uşa de la intrare îi fu 
deschisă de George, ofiţerul de securitate, fost sergent de 
poliţie, angajat de Tweed de ani de zile. Un bărbat scund, 
iute, cu un maxilar proeminent, care-şi duse un deget la 
buze şi-i şopti: 

— Aveţi un vizitator în camera de aşteptare. Inspectorul- 
şef Buchanan. Monica a spus să vă previn, domnule Tweed. 

— Mulţumesc, George. 

Tweed deschise uşa şi aruncă o privire în camera în care 
Buchanan citea ultimele ziare. Tweed îl salută şi-l invită în 
birou. 

— Ştiu cum este, glumi Buchanan în timp ce intra în 
biroul lui Tweed, să fii ţinut într-o celulă de închisoare. Uşa 
de la camera aceea se închide automat. 

— Trebuie să ne luăm măsuri de precauţie. Vrei ceva de 
băut, Roy? Un ceai? O cafea? 

— Nu, de data asta. 

Privi către Monica în timp ce se aşeza. 

— Cu toate că ştiu că Monica face o cafea excelentă. 
Unde ai fost, Tweed? 

— Am ieşit puţin să mă tund, dacă trebuie neapărat să 


ştii. 

— Au făcut o treabă bună. Pari mai tânăr. 

— Mulţumesc cerului chiar şi pentru atât. Ce te aduce 
pe aici, Roy? 

— Colorado Junction, acea uzină de electronică 
americană din Thames Valley, care a fost distrusă de o 
bombă. Un om de afaceri care stă vizavi a fost plecat mai 
multe zile. M-a sunat şi mi-a spus că cineva supraveghease 
uzina douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru înainte 
că bomba să explodeze. El crede că persoana verifica 
programul tuturor celor care lucrau acolo. 

— Şi? 

— Nu sunt răniţi, repetă Buchanan. Forţa de muncă era 
mai ales britanică. Tehnicienii noştri de la brigada de 
geniu ne-au raportat că a fost detonată prin semnal radio 
de la distanţă. Se pare că cel care a aruncat-o în aer era 
preocupat să nu fie pierderi umane. Nu se întâmplă prea 
des ca cel care pune bomba să se deranjeze atât de mult. 

— Sau te gândeşti la cel care a dat ordinul ca uzina să 
fie distrusă? 

— Acum, mi-ai luat-o înainte. Ai vreo idee cine ar fi 
responsabil de asta? întrebă Buchanan. 

— Ar putea fi oricine. 

— S-ar putea să fie Vincent Bernard Moloch? sugeră 
Buchanan. 

— Poţi avea la fel de multă dreptate ca şi mine. 

— Când ai privirea aceea de jucător de pocher, ştiu că- 
mi ascunzi ceva. 

— Mi se trage de la faptul că m-am privit în oglindă la 
frizer. Nu-mi place să mă tund. E plicticos. 

— Isteţ răspuns, replică Buchanan. Şi presupun că nu l- 
ai cunoscut personal niciodată pe Adrian Penkastle? Un 
beţivan înjunghiat în Cornwall. Într-un loc numit Porth 
Navas. 

— Da, ştiu despre asta, spuse Tweed prompt, spre 
surprinderea lui Buchanan. 


— A recunoscut că ştie ceva, spuse Buchanan cu o 
severitate batjocoritoare, privind spre Monica. 

— Dacă ştie, îţi va spune el, spuse Monica prompt. 

— Dacă îi convine. Te deranjează să-mi spui şi mie de 
unde ai aflat despre el, Tweed? In ziare nu s-a scris nimic. 
Am ţinut totul secret. 

— Mi-a spus Newman. El a fost în zonă. Toţi localnicii 
vorbeau despre asta în cârciumi. Îmi închipui că nu se 
întâmplă prea des să aibă de bârfit o crimă. 

— A apărut un fapt interesant. 

Buchanan scoase o hartă şi o despături pe masa de lucru 
a lui Tweed. În timp ce făcea asta, intra Paula cu o valiză 
în mână. Îi zâmbi lui Buchanan. 

— Tu erai acolo, o acuză Buchanan. La fel şi Tweed. 

— Găseşte-l pe Tweed şi, uneori, mă găseşti şi pe mine 
acolo. 

Aruncându-şi valiza într-un dulap, îşi trecu degetele prin 
părul închis la culoare. 

— Unde este „acolo”? întrebă ea. 

— Aici. Buchanan arătă harta, şi Paula se apropie să o 
privească. La Porth Navas. Ştii locul, domnişoară Grey? 

— Da. Zâmbi în sinea sa la reacţia lui Buchanan care se 
încruntă din pricină că ea cooperase atât de prompt. Am 
fost la dans cu Bob Newman. La o petrecere organizată de 
un moşier local, colonelul Grenville. 

— Înţeleg, suspină Buchanan. Vorbeam despre Adrian 
Penkastle. 

— Bărbatul care a fost ucis. Toată lumea de la petrecere 
vorbea despre Penkastle. 

— Deci, se întoarse Buchanan spre Tweed în timp ce 
Paula studia harta, am aflat că Penkastle se plimba adesea 
pe drumul ăsta din lungul canalului. Apoi a dispărut. Eu 
cred că vizita pe cineva. Întrebarea este pe cine. 

— Ai vreun răspuns? îl întrebă Paula veselă. 

— Speram ca tu sau Tweed să ştiţi răspunsul. 

— Sunt mai multe case de-a lungul drumului, îi spuse 


Paula. De ce nu trimiţi pe cineva să le verifice pe fiecare? 

— Am făcut asta, spuse Buchanan încruntat. Am crezut 
că dau de o scurtătură venind la voi. 

— Nu te uita la mine, răspunse Paula. 

— Nici la mine, adăugă Tweed. 

— Acum, faceţi pe muţii cu mine. 

— Nu, nu-i adevărat, îi spuse Paula. Am tot sporovăit cu 
tine. Nu te mai încrunta atât de des, îţi faci cute pe frunte. 

— N-ai nici un fel de informaţii să-mi dai? 

— Ba da. Tocmai m-am întors dintr-o vacanţă din 
Cornwall. Vremea a fost minunată. Dar ştii bine lucrul 
ăsta, domnule inspector-şef. Doar ai fost acolo. 

— N-am mai auzit pe cineva de pe aici să-şi ia concediu, 
mormăi Buchanan în timp ce-şi împăturea harta. 

— Eu am un şef bun, îl informă Paula voioasă. Crede că 
am nevoie de o înviorare din când în când. 

— Ăsta este motivul pentru care tot grupul vostru a fost 
acolo. Se ridică. Bate-ţi joc în continuare de mine, dar să 
ştii că este evident. 

— Nu prea văd ce ar fi, răspunse Paula. 

— Iar Tweed n-a scos un cuvinţel. 

Buchanan se pregătea să plece. Privi de jur-împrejurul 
biroului cu o expresie de insatisfacţie pe faţă. 

— Locul ăsta parcă ar fi un seif de bancă. 

— Trebuie să ne ţinem banii undeva. 

— Şi Tweed tot n-a scos o vorbă. 

— Nu ştiu cum aş mai putea să strecor şi eu o vorbă, 
când voi ciripiţi ca nişte coţofene. Te conduc până jos, Roy, 
se oferi Tweed. 

— Nu te deranja. Ar trebui să ştiu drumul deja. 

Tonul îi deveni ironic. 

— Mulţumesc pentru cooperare. 


— A fost destul de amuzant, spuse Paula după ce 
Buchanan plecă. Aştepta ca noi să negăm că ştim Porth 
Navas sau să refuz să răspund. 


— Ai dreptate, consimţi Tweed. A fost isteţ din partea ta 
să menţionezi seara de dans. 

— Necazul este că ea ridică o problemă şi mai mare. La 
cine se ducea Adrian Penkastle? Din descrierea făcută 
obiceiurilor mortului de către Buchanan, acesta putea 
foarte bine să-l viziteze frecvent pe Maurice Prendergast la 
„Arcă”. De ce? 

— E o presupunere cam forţată, obiectă Tweed. 

— Am observat că, atunci când am fost la Maurice, după 
ce ne-a privit apropiindu-ne, a lăsat perdeaua de pe 
fereastra dreaptă pe jumătate trasă. Ar fi putut fi un 
semnal pentru Penkastle să nu treacă pe la el, pentru că 
avea alţi oaspeţi. 

— O altă presupunere forţată. 

— Pot să întreb ceva, interveni Monica, simțind norii de 
furtună adunându-se: de ce s-a întors Paula atât de 
neaşteptat? Nu ştiam nimic despre asta. 

— Nu erai în cameră când am sunat-o la Nansidwell, 
explică Tweed. Voi retrage toată echipa, unul câte unul, ca 
să nu se facă nici o legătură că ar fi fost împreună. Nu ştim 
cine supraveghează hotelul acela. Voi afla cum operează 
V.B. Oriunde este el, are spioni ce nu para fi spioni, care 
supraveghează tot ce se întâmplă. Probabil, are o altă 
reţea în zona Carmel. Vreuna din voi înţelege ceva din 
asta? 

Scoase o hartă a Californiei pe care o adusese cu sine de 
la profesorul Weatherby. Avea mai multe linii şerpuitoare 
care urcau din sudul Californiei spre nord. In partea de jos 
a hărţii era ceva scris mărunt: Ethan Benyon. 

Paula şi Monica stăteau în dreapta şi în stânga lui, în 
timp ce desfăşura harta pe masă. 

— Harta asta, le informă el, a fost scoasă dintr-un vechi 
dosar de către Weatherby, care îşi făcea ordine printre 
hârtii. Fără ştirea lui, Ethan lucra la un proiect foarte 
original. Nu vă voi da detalii, cu excepţia faptului că 
Weatherby este acum alarmat. În dosar mai erau şi alte 


hârtii, dar numai harta asta mi-a dat voie să o aduc. 

— Nu-mi sugerează nimic, comentă Monica după ce 
examină harta. 

— Nici mie, spuse Paula. 

— Vă atrag atenţia asupra liniei marcate „Falia San 
Moreno”. Ignorând bine cunoscută falie San Andreas, care 
a distrus San Francisco în 1906. 

— N-am auzit de ea, recunoscu Paula. 

— Puţini oameni au auzit. Bănuiesc că Ethan a 
descoperit-o. Observaţi şi linia aceea mare, roşie, din 
ocean, lângă Big Sur. 

— Ce este? întrebă Paula. 

— Am o idee foarte vagă, dar mult prea vagă pentru 
moment, pentru a deschide subiectul. Trebuie să aflu dacă 
vreun fel de vas operează în largul mării, la Big Sur. Ştiu. 
Standish îmi poate spune... 

Îi explică Paulei cine era Linda Standish şi o aduse pe 
scurt la zi cu conversațiile avute cu detectivul particular 
american. 

— Acum, ştim cine erau şi că erau gemene, remarcă 
Paula. Nu-i de mirare că semănau atât de bine. Începusem 
să cred că îmi pierd controlul. Standish a făcut legătura 
între surorile ei şi Moloch. 

— Ceea ce s-ar putea să nu fie finalul poveştii, spuse 
Tweed. 

— Ce înseamnă asta? 

— Că-mi menţin opţiunile deschise. 

— Acum a devenit secretos cu noi, mormăi Monica şi se 
întoarse la masa ei. 

Tweed reîmpături harta şi o încuie într-un sertar. O privi 
pe Paula. 

— Ce înseamnă AMBESCP? 

— A de la Armament, M de la Maşini-unelte, B de la 
Bănci, E de la Electronică... 

— Opreşte-te, strigă Tweed. Mai gândeşte-te o dată la 
harta pe care v-am arătat-o şi la raportul pe care l-a făcut 


Monica despre Moloch, mai ales la ceea ce i s-a întâmplat, 
când a venit prima dată în America. 

— Regret, sunt nedumerită. 

— Monica... Tweed îşi îndreptă atenţia asupra ei. 
Newman şi Marler trebuie să se întoarcă la Londra, aşa că 
ia legătura cu ei. Spune-le că o situaţie de urgenţă este 
iminentă, că trebuie să se întoarcă imediat. 


Newman era culcat în iarba înaltă, lângă şosea, aproape 
de Grange, privind prin binoclu. Îi raportă lui Marler ceea 
ce văzu, culcat lângă el, cu luneta lui favorită, pentru a fi 
sigur că nu ratează nimic. 

— Am dat lovitura. Colonelul Grenville cară valize afară, 
la locul unde are maşina parcată. E pe picior de plecare. 

— Pe calea aerului, îl informă Marler. Bagajele îi sunt 
etichetate de Liniile Aeriene Britanice. Nu pot citi 
destinaţia. 

— Se grăbeşte. Colonelul e în formă. Zboară în hol şi 
afară, de parcă ar fi o rachetă. Are şi un sac de golf. Pleacă 
undeva în străinătate, unde sunt terenuri de golf. 

— Poate fi oriunde... Şovăi Marler. Nu te mişca, la 
dreapta noastră e un alt supraveghetor. E cocoţat într-un 
copac şi are binoclu. Mişcă-ţi capul încet. 

Newman făcu ce-i sugeră Marler. Privi. Într-un stejar 
sfrijit, nu destul de înalt pentru a-i vedea pe ei ascunşi în 
iarbă, era Maurice Prendergast. 

Şi el se uita la Grange, îl observa pe Grenville grăbindu- 
se să plece. Maşina, întoarsă să plece în direcţie opusă, la 
poalele unui deal abrupt, trebuia să fi ajuns puţin mai 
târziu, după ce Newman şi Marler îşi începuseră veghea. 
De ce nu-l auziseră venind? Apoi Newman înţelese, 
iscusitul Maurice trebuie să fi venit la vale cu motorul 
oprit. 

În timp ce privea, îl văzu deodată pe Maurice cum 
coboară din copac, cum aleargă la maşină, se aruncă 
înăuntru şi porneşte motorul, dispărând din vedere. Marler 


îl înghionti. 

— E timpul să plecăm. Grenville îşi încuie uşa de la 
intrare. 

Amândoi alergară la marginea drumului străjuit de 
gardul verde, înalt. Newman binecuvântă prevederea sa de 
a parcă Mercedesul pe un câmp ferit vederii. Sări la volan, 
urmat de Marler, care ocupă scaunul pasagerului din faţă 
şi îşi culese firele de iarbă de pe costumul imaculat de in. 
Chiar şi în stare de urgenţă, avea întotdeauna grijă de 
înfăţişarea sa. 

Conduceau deja spre satul Constantine înainte ca 
Grenville să fi pornit spre ieşire, folosindu-şi monitorul 
pentru a deschide porţile controlate electronic. Newman 
analiză situaţia, în timp ce Mercedesul dispărea dincolo de 
coama dealului. 

— Mi-ar plăcea să-l urmărim pe Grenville, să vedem 
încotro se îndreaptă. 

— Nu putem. Marler îşi aprinse o ţigară king-size. Nu 
ne-am achitat nota de plată şi nici nu ne-am luat valizele de 
la Nansidwell. 

— Îl voi suna pe Tweed de la cabina telefonică de la 
Mawnan Smith. Ciudat că şi Prendergast îl urmărea... 


Newman îşi părăsi camera după ce se uită la ceas. 
Aranjase ca Marler să plece cu cincisprezece minute în 
urma sa. În timpul convorbirii cu Park Crescent i se 
dăduseră ultimele instrucţiuni ale lui Tweed prin Monica, 
înainte ca să-l contacteze pe însuşi Tweed şi să-i raporteze 
ultimele progrese. 

Îşi plăti nota într-unul din holuri, luă chitanţa şi rămase 
singur pentru moment, când Vanity îl atinse pe braţ. 

— Fugi de mine, Bob? 

— Tocmai am primit un pont pentru un articol grozav, 
ceva care e pe cale să se producă la Londra, răspunse el 
repede. 

— Dar tu nu mai scrii, spuse ea cu perspicacitate. 


— M-am plictisit. Am chef să mă apuc din nou de lucru 
pentru o vreme. Mi-a părut foarte bine că te-am cunoscut. 

— Şi eu plec. N-am putea să ne întoarcem împreună? 
Nu-mi trebuie decât zece minute pentru a-mi face bagajele. 

— Am mai auzit asta o dată... 

— Cronometrează-mă... 

— Regret, dar trebuie să plec chiar acum... 

— Bob, îi atinse ea braţul din nou, oferă-mi ceva de băut 
la Lanesborough diseară. 

O privi, iar ea îi dărui cel mai seducător zâmbet, bujorii 
din obraji se accentuară, iar ochii îi străluciră. Simţi o doză 
de pasiune pentru ea. 

— Ora opt, la Lanesborough e bine? 

— Voi fi acolo. Ai grijă cum conduci. 

Îl sărută uşor pe gură şi dispăru. El se blestemă, 
grăbindu-se la maşină. Dar era conştient de faptul că se 
simţea încântat de perspectiva de a nu pierde legătura cu 
ea. 
Era deja departe pe Autostrada 30, când în oglinda 
retrovizoare văzu maşina lui Vanity venind pe carosabilul 
cu două benzi, ca un fulger. Trecu în grabă pe lângă el, 
depăşind limita vitezei, îşi flutură mâna spre el şi deveni o 
linie la distanţă. 

În spatele său acum, la câteva sute de metri, era Marler 
în Saab-ul său. Newman aşteptă până ajunseră la un 
refugiu, semnaliză, trase maşina acolo şi opri. Marler trase 
în spatele său, sări din maşină şi se aplecă peste fereastra 
lui. 

— Vanity a plecat la puţin timp după tine. Este expertă 
în urmăriri la volanul unei maşini. S-a ţinut în afara 
câmpului vizual, apoi te-a prins din urmă după câtva timp. 

— Deci, poate să-şi facă valiza în zece minute, comentă 
Newman. Cred că mă va aştepta ceva mai încolo, mă va 
aştepta să mă urmărească încotro merg. Dacă va fi nevoie, 
mă voi descotorosi de ea în Londra. Hai să ne întoarcem pe 
şosea. Cred că Tweed este aproape gata să plece în altă 


parte... 

Se dovedi a avea dreptate. Trecând de un alt refugiu, o 
văzu în maşina parcată. Avea motorul în funcţiune şi porni 
curând după ce trecu el. Newman era supărat, omisese să-i 
fluture o mână. La distanţă, în spatele ei, Marler o urmă în 
Saab. 

Ajungând la Londra, pe care o ştia ca pe buzunarele 
sale, Newman alese o rută ocolită pentru a ajunge la Park 
Crescent. Văzând o stradă cu sens unic, unde traficul era 
din sens opus, riscă. Cotind pe străduţă, o văzu pe Vanity 
în oglinda retrovizoare urmându-l la o distanţă de 
aproximativ douăzeci de metri. Când ajunse la capăt, 
pentru a ieşi într-o stradă cu dublu sens, văzu o camionetă 
venind spre el. p 

Şoferul claxonă. Newman nu-i dădu nici o atenţie. In 
timp ce el îşi continuă drumul, observă camioneta intrând 
pe stradă şi blocând accesul lui Vanity. Nu era nici urmă 
de Vanity când sosi la Park Crescent. 


— Foarte ciudat, remarcă Tweed în timp ce Newman, cu 
valiza lângă el, se aşeză într-un fotoliu şi-i povesti 
incidentul. Poate îşi făcea griji că nu vei mai apărea la 
Lanesborough. 

— Nu prea cred. 

— Ai adresa ei? Unde stă? 

— Nu. Nu cred că i-am cerut-o, iar ea n-a adus vorba 
despre asta... 

Marler, ducându-şi valiza, intră. O salută scurt pe 
Monica, secretara, care-l simpatiza. Apoi zâmbi larg către 
Newman. 

— Ai scăpat de ea în mod inteligent. A trebuit să dea în 
marşarier toată strada. Am încercat s-o urmăresc, dar a 
intervenit un blocaj rutier. 

— Mă întorc la apartamentul meu. Newman se ridică. Ca 
să fac o baie şi să-mi schimb hainele. Unde crezi că a 
plecat Grenville? 


— Vom afla. Aţi avut un drum lung. Acasă, amândoi! 
ordonă Tweed. 

Aşteptă până când cei doi bărbaţi plecară înainte de a o 
privi pe Paula. 

— Nu pot să pricep de ce nu a încercat Bob să-i ia 
adresa. Majoritatea bărbaţilor ar fi făcut-o. 

— E mai limpede decât ochelarii tăi, care trebuie 
curăţaţi. Praful ajunge peste tot cu valul ăsta de căldură. 
Bob este prins de această strălucitoare Vanity, dar nu are 
complet încredere în ea, sunt sigură. Aşteaptă să vadă ce 
se va întâmpla la Lanesborough. 

— Monica, spuse Tweed, după ce Newman a telefonat 
din Cornwall, ai reuşit să iei legătura cu Jim Corcoran de la 
Heathrow, cu privire la Grenville şi Prendergast? 

— Da. Mi-a promis că mă va suna. Am sunat la hotelul 
unde a stat Linda Standish. 

— A stat? 

— Chiar aşa am spus. Mi-au spus că a plătit nota şi a 
plecat fără a lăsa nici o adresă. 

— Înţeleg. Îl sun pe Jim Corcoran la Heathrow. 

Formă chiar el numărul de telefon al şefului de 
securitate specială. Jim Corcoran răspunse imediat. 

— Aici e Tweed. 

— Tocmai voiam s-o sun pe Monica. Am încercat în 
primul rând la Liniile Aeriene Britanice şi am avut succes. 
Le-am spus că este vorba despre o anchetă asupra unei 
reţele de trafic de droguri, Doamne fereşte. Colonelul 
Arbuthnot Grenville are rezervare la zborul BA 287 la clasa 
I spre San Francisco. Pleacă de aici la 13:30. Ajunge la San 
Francisco la 16:25, ora locală, bineînţeles. Maurice 
Prendergast are rezervare la acelaşi zbor, dar la clasa 
club. Îmi rămâi dator. 

— Presupun că ai înnebuni dacă te-aş ruga să o verifici şi 
pe Linda Standish? S-ar putea să fie la bordul aceluiaşi 
avion. 

— Sunt nebun de legat. De ce fac eu chestiile astea 


pentru tine? 

— Pentru că şi eu fac unele chestii pentru tine din când 
în când, Jim. 

— Te sun eu. Poţi să închizi pentru câteva minute? Aş 
putea-o verifica pe... Linda Standish, ai spus? - prin 
telefon... 

În timpul celor câtorva minute cât trebui să aştepte, 
Tweed, cu mâna pe telefon, le spuse Paulei şi Monicăi ce 
aflase, apoi Corcoran reveni pe fir. 

— Linda Standish este în acelaşi avion Clasa club. A 
făcut rezervarea prin telefon, azi-dimineaţă, şi abia au 
reuşit să o îmbarce. Tweed, ai putea să-mi dai o clipă de 
răgaz acum? Aeroportul e ca un stup în perioada asta a 
anului. 

— Mă voi strădui. Şi mulţumesc mult de tot. 

— Pentru puţin. Glumesc... 

Tweed puse telefonul jos şi le spuse ceea ce tocmai 
auzise. Paula reacţionă prima. 

— Nu e ciudat că sunt toţi în acelaşi avion? 

— E ciudat că toţi se grăbesc atât de tare să ajungă în 
California. Începe să se construiască o schemă. Abia de 
curând, Moloch a revenit în acelaşi loc. Acolo clocoteşte un 
cazan. 

— Un cazan? întrebă Paula. 

— Sunt multe cazane în fierbere în lumea de azi, dar 
ăsta este monstruos... 


16 


— Corpul Juliei Sanchez, fiica acelui milionar din 


Philadelphia despre care ţi-am povestit, a fost găsit. Ucisă 
prin strangulare. Avea capul separat aproape de corp. 
Tipul care a făcut asta şi-a mâzgălit simbolul chiar pe ea, 
cu sângele victimei. Literele CO, spuse Cord Dillon. 

— Pare urât, răspunse Tweed. 

Telefonul directorului adjunct de la CIA venise la miezul 
nopţii. Tweed studia din nou harta lui Ethan Benyon, o 
compara cu o hartă detaliată a Californiei. 

— Deci, până acum am găsit trei dintre prietenele 
dispărute ale lui Moloch, continuă americanul. Va trebui 
doar să găsim încă una strangulată şi vom şti că avem de-a 
face cu un criminal în serie. 

— CO, repetă Tweed. Contabilul? 

— Aş paria pe asta. 

— Dar Sanchez nu a dispărut de ceva timp? Cum de s-a 
păstrat atât de bine corpul, încât ai atâtea date? 

— Era ascuns într-o nişă dintr-o mină de mercur 
abandonată, aflată la mică distanţă de Big Sur. E rece ca 
gheaţa acolo, e ca un frigider uriaş. Aşa că s-a păstrat 
suficient de intactă pentru a obţine informaţia pe care ti- 
am transmis-o. 

— Este o curioasă contrazicere, Cord. Două dintre 
prietenele lui Moloch, Cheryl şi Julie Standish, au fost 
aduse la mal aici şi în California. Nici una nu era 
strangulată. 

— Am înţeles că Veneția era în larg, când au avut loc 
ambele incidente. Oare criminalul le-a strangulat? 

— Presupun că nu. Nu ai dreptate. 

— Şi alţi oameni care au stat în calea lui Moloch au fost 
găsiţi strangulaţi - întotdeauna cu simbolul CO vopsit pe 
corpurile lor cu propriul sânge. Aş vrea să-l putem depista 
pe Contabil. Foloseşte sârmă pentru a-şi omori victimele - 
probabil că are mânere de lemn la capete. Poate că 
foloseşte mânerele pentru a-şi marca victimele cu sângele 
lor. 

— Pare a fi un sadic, pe lângă faptul că este un criminal. 


— Sunt de acord, spuse americanul. Căutăm prin toate 
minele de mercur din zonă - adică, poliţia locală face asta. 
Te voi ţine la curent. 

— Oricine ar fi, trebuie să fie atrăgător pentru femei, 
comentă Tweed. Este singurul mod prin care le-ar putea 
determina să meargă cu el într-un loc liniştit, unde poate 
comite crimele. 

— Nu ştiu de ce nu mi-a venit în minte chestia asta. Ar 
putea să ne dea o vagă pistă. 

— Verifică-l pe contabilul lui Moloch, Byron Landis, 
sugeră Tweed. 

— E puţin prea evident, aş spune eu. 

— Un bărbat deştept ar putea folosi ceea ce este 
evident. Păstrăm legătura. Mulţumesc de telefon... 

Tweed le spuse Paulei şi Monicăi ceea ce auzise. Tocmai 
terminase, când Newman intră în birou. Tweed îl privi. 

— Trebuia să dormi puţin. 

— Am dormit suficient. Nu voiam să pierd legătura cu 
ceea ce se petrece. 

Tweed repetă ceea ce tocmai le spusese Paulei şi 
Monicăi. Paula îl privi fix pe Newman, care purta un 
costum elegant de culoare cenuşie cu dungi foarte subţiri. 
Era şi proaspăt ras. 

— Deci, cadavrele încep să iasă la lumină, spuse 
Newman încruntat. 

— Cum te-ai distrat la întâlnirea cu Vanity la 
Lanesborough? întrebă Paula. 

— M-am distrat. A fost amuzantă, o companie de primă 
mână. S-a îmbrăcat mortal. 

— Ce frază neinspirată, remarcă Tweed. 

— De ce? Bine - având în vedere ceea ce mi-ai spuse 
despre Julia Sanchez, cred că da. Şi totuşi, e ceva ciudat. 
Nu i-am putut obţine adresa. Mi-a spus că schimbă 
hotelurile şi că mă va suna acasă când se va stabili. Nu mi- 
a plăcut asta. 

— Mai este şi altceva ciudat la ea, Bob? întrebă Paula, 


cercetându-l atent. 

— M-a întrebat despre articolul pentru care adun 
material. l-am spus povestea asta pentru a-i explica 
plecarea neaşteptată din Cornwall - am spus că este o 
dezvăluire despre unul dintre cei mai bogaţi oameni din 
lume. Atunci ea a tăcut şi a schimbat subiectul. 

— Este asistenta personală a lui V.B., spuse Tweed încet. 

— Abia acum îmi spune! îşi flutură el mâna către ceilalţi. 
Tweed încă-şi mai ţine planurile ascunse. 

— Am crezut că vei afla mai multe dacă nu vei şti cine 
este, explică Tweed. 

— Mulţumesc. Păi, am bănuit că el este. Un mare om de 
afaceri care călătoreşte prin lume, aşa mi l-a descris o 
dată. Il însoţeşte aproape peste tot. Altfel, n-am scos nimic 
de la ea. 

Paula se simţi uşurată. Putea spune că lui Newman îi 
plăcea Vanity, dar mintea încă îi mergea foarte bine. 
Tweed îi spuse lui Newman despre Maurice, Grenville şi 
Linda Standish. 

— Misterioasă femeie, remarcă el în încheiere. 

— Ce crezi că are de gând? întrebă Newman. Ciudat că a 
plecat în felul ăsta - Şi a prins acelaşi zbor cu cei doi. Ce 
pune la cale? repetă el. 

— Cred că îl caută cu adevărat pe asasinul surorilor sale. 
Dar are şi un alt motiv, secret. Imi fac griji pentru ea. 

— De ce? 

— E obsedată în hotărârea ei de a-l depista pe asasin. Ar 
putea să-şi asume un risc prea mare. 

— Pare a fi profesionistă, remarcă Paula. N 

— Dar aici este implicat un element emoţional. Ii poate 
tulbura judecata. Numeşte-l un al şaselea simţ. 

— Am aflat ceva despre ea, aşa cum ai sugerat, interveni 
Monica. Locuieşte într-un apartament de pe strada 
Junipero din Carmel. Nu prea departe de secţia de poliţie. 
E dificil de găsit. Este într-o curte interioară. 

li dădu o notă cu adresa Lindei Standish. Tweed scoase 


o hartă a Carmelului din sertar. O studie şi puse nota în 
portofel. 

— Cunosc zona. Cum ai obţinut informaţia asta? Tot ce- 
am aflat de la ea a fost adresa biroului. Mi-a ascuns-o în 
palmă când am dat mâna cu ea. O persoană foarte 
precaută, Linda Standish. 

— Am sunat la marea agenţie de detectivi particulari de 
la San Francisco pe care am mai folosit-o o dată. Bărbatul 
cu care am vorbit o cunoştea. Cred că ştie toate agenţiile 
din oraş. 

— Spune-mi, spuse Newman în timp ce Marler intră în 
birou. Când am ajuns, am văzut maşina lui Harry Butler 
parcată afară. Ce se întâmplă? 

— l-am rechemat pe Butler şi Nield, ca să vă am pe toţi 
aici aproape, la îndemână. Vom pleca cu toţii în California. 
Aştept doar un semnal. 

— Ce semnal? întrebă Paula. 

— Nu ştiu, dar voi afla când îl voi primi. 

— Nu încerca să-l forţezi pe Tweed, rosti tărăgănat 
Marler. Părerea mea este că va trebui să plecăm în curând. 

— Atunci, asiguraţi-vă cu toţii că aveţi bagajul făcut 
pentru călătorie, ordonă Tweed. E o climă caldă... 


Luiz Martinez, şeful pazei de la Black Ridge, zbură la 
Londra, aşa cum i se ordonase. După ce-şi lăsă valiza, 
umplută cu haine vechi cumpărate la mâna a doua, la un 
hotel de lângă BBC, se întoarse la maşina sa închiriată. 
Plecă imediat către un loc de unde putea supraveghea 
Park Crescent. 

Nu era sigur care casă trebuia supravegheată, dar asta 
nu-l deranja. Avea tot echipamentul pe bancheta de lângă 
el. Avea o pălărie de soare care se potrivea căldurii de 
afară, o beretă cenuşie, fotografii ale lui Robert Newman, 
obţinute de la o bibliotecă de fotografii din San Francisco, 
şi un binoclu mic. În clipa aceea purta pălăria de soare, un 
tricou şi pantaloni de doc. 


Avea ordine precise, date înainte de a părăsi Black 
Ridge. 

— lată o hartă a Londrei. Pleci imediat acolo. Park 
Crescent este marcat cu o cruce roşie. Nu ştim exact care 
este casa în care este amplasat Serviciul de Contraspionaj, 
aşa că  urmăreşte-le pe toate. Uite fotografii ale 
corespondentului internaţional Robert Newman. Este 
singurul pe care-l cunoaştem dintre cei aflaţi în acest grup 
periculos. Supraveghează-l pe Newman când va ieşi cu o 
valiză. Cred că va veni în curând aici. Depistează-l la 
aeroport, află cu ce zbor vine. Telefonează-mi detaliile de 
zbor. Apoi te întorci... 

Bărbat de un metru optzeci, cu tenul bronzat, Martinez 
avea peste treizeci de ani. Faţa sa energică, lungă şi 
uscăţivă, etala o mustață neagră, îngrijită, care se potrivea 
culorii părului lui. Considerat atrăgător de un anumit tip 
de femei, zâmbea mult, arătând dinţi perfecţi. Avea o gură 
aspră. 

Ridicând binoclul, el verifică un bărbat care pleca de la 
una dintre clădirile ce se înălţau în jurul semicercului. Nu-i 
semăna deloc lui Newman. Se aşeză din nou să aştepte. 
Era un om răbdător şi plănui să-şi schimbe nu numai 
hainele în fiecare zi, dar şi maşina închiriată, plângându-se 
că cealaltă era defectă. 


Când Linda Standish cobori din avion la Aeroportul San 
Francisco International, trecu repede prin Vamă şi 
Imigrare şi găsi maşina pe care o închiriase aşteptând-o. 
Conduse pe şoseaua de coastă, uşurată că era din nou în 
California cu peisajul ei grandios. Înainte de a părăsi 
aeroportul, îl sună pe Moloch pentru a-l preveni că soseşte. 

Avea un drum de două ore cu maşina până la Monterey, 
dar dormise în avion pentru a contracara diferenţa de fus 
orar. Trecu prin Monterey şi Carmel şi-şi continuă drumul 
pe Autostrada 1. Era deja întuneric. Lăsând Carmelul în 
urmă, văzu luminile caselor izolate de pe pantele abrupte 


ale dealurilor de la stânga sa licărind ca nişte ochi 
strălucitori. 

Lângă Big Sur, Linda Standish claxonă de cinci ori şi 
porţile acţionate electronic se deschiseră. Conduse pe 
nesfârşit de lunga şi abrupta alee de acces, care ducea la 
Black Ridge. Ajungând, fu condusă de Joel Brand la vasta 
cameră, ca de palat, care dădea spre ocean, unde Moloch 
îşi primea oaspeţii. Când Brand plecă, în cameră intră 
Moloch şi se aşeză pe una din canapelele de piele din faţa 
ei. 

— Da? spuse el. 

— Am cunoscut un tip de la asigurări numit Tweed... 

— L-ai cunoscut pe Tweed? exclamă el surprins. 

— Da. Cel de la Scotland Yard m-a sfătuit să-l întâlnesc 
la Hotelul Brown. 

— Descrie-l. 

— Mă voi strădui. E dificil să vă formez o imagine. E 
destul de comun - sau, cel puţin, aşa pare, până când 
vorbeşti cu el. Aş spune că are un creier de mâna întâi. 

Se strădui într-adevăr, dar Moloch găsi că descrierea ei 
e destul de vagă. O rugă să o facă mai bine, dar ea-i 
explică din nou că nu era tipul de bărbat pe care să-l 
remarci uşor. 

— E o persoană pe care n-ai remarca-o uşor, repetă el. 
Pare versiunea ta masculină, dacă nu te superi că spun 
asta. 

Nu se supără, dar remarcă faptul că asta o ajuta foarte 
mult în muncă. Moloch îl privi fix pe Joel, care încă mai 
stătea în cameră. Se întorsese după ce dăduse ordine 
oamenilor de pază. 

— Te sun eu când voi avea nevoie. Îşi îndreptă atenţia 
spre Standish. Povesteşte-mi conversaţia cu Tweed. 

Ascultă cu atenţie. Ea îşi aminti în totalitate şi repetă 
fiecare cuvânt din discuţia avută cu Tweed. Singura parte 
pe care n-o menţionă era că-i spusese despre Moloch că 
făcuse cursuri de contabilitate înainte de a veni în Statele 


Unite. 

— Cred că nu te-a deranjat faptul că i-am spus despre 
relaţia ta cu Cheryl şi Julie, spuse ea, apropiindu-se de 
finalul raportului său. Dar pentru că una din surori a fost 
omorâtă în Cornwall şi Tweed este în Marea Britanie... 

— Nu mă deranjează deloc, interveni Moloch. Sunt tot 
atât de nerăbdător ca şi tine să-l găsesc şi să-l pedepsesc 
pe asasin. 

— Ai fost la bordul Veneției vreun moment, atât timp cât 
a fost ancorată în largul Portului Falmouth? întrebă ea pe 
neaşteptate. 

— Ciudată întrebare, răspunse el cu un zâmbet şters. 

— Am întrebat doar, continuă ea în grabă, fiindcă, dacă 
ai fi fost, ai fi putut să-mi spui cine mai era la bord când 
sora mea a fost omorâtă. 

— Înţeleg. Regret, dar nu te pot ajuta. Ai spus că Tweed 
ţi-a dat o carte de vizită cu datele sale personale. Aş vrea 
s-o văd, te rog. 

Ea scoase cartea de vizită din geanta de umăr. Moloch 
privi la inscripţia inspector-şef la Societatea de Asigurări 
General & Cumbria. Nici o adresă. Întorcând-o pe verso, 
memoră numărul de telefon şi-i dădu cartea de vizită 
înapoi. 

— Ai spus că te-a sfătuit, dacă ai vrea să-l contactezi, să 
întrebi de Monica, dacă el nu este. Cine crezi că este 
Monica? 

— Presupun că are acelaşi rol pe care-l are Vanity 
Richmond pentru tine. 

O privi fix. Ea îi susţinu privirea fără ca măcar să 
clipească. El se întrebă dacă ea insinuase că Vanity era 
amanta lui, caz în care se înşela. Decise că ea nu făcuse 
nici o aluzie de felul acesta. 

— Deci a meritat să mergi la Londra, spuse el calm. 

— Aş spune, într-adevăr, că da. Acum, ştim că poliţia de 
pe ambele părţi ale Atlanticului lucrează pentru noi. Am 
vorbit cu inspectorul-şef Buchanan la telefon, părea a fi de 


grad superior. S-a deranjat să-mi facă legătura cu Tweed 
care, cred eu, lucrează în strânsă cooperare cu el. Asta-i 
tot, pentru moment. 

— Mulţumesc. Iată un procent din onorariul pe care ţi l- 
am promis. 

Îi dădu un plic conţinând bani în bancnote de o sută de 
dolari, se ridică şi plecă. i 

Joel reapăru pentru a o conduce. În contrast cu 
îmbrăcămintea sa obişnuită, tricou şi o pereche de 
pantaloni de doc, acum purta un elegant costum de 
afaceri, cămaşă curată şi o cravată scumpă de mătase. O 
luă de braţ. 

— Ştiu că nu mă înghiţi... 

— N-am spus şi nici n-am arătat vreodată aşa ceva. 

— OK. Dar ţine minte asta. Să lucrezi pentru V.B. nu e 
de glumă. Am o muncă dificilă. Te las aici, uşa automată de 
la intrare este descuiată, la fel şi porţile principale. Ai grijă 
cum conduci. 

Linda era descumpănită. Niciodată nu văzuse partea 
asta a lui Joel Brand. Uimită, merse mai departe pe holul 
lung, iar Byron Landis se grăbi s-o ajungă din urmă. Şi el 
era bine îmbrăcat, purta un pardesiu pe braţ. li zâmbi când 
o ajunse din urmă şi pentru prima dată de când îl cunoştea 
observă că este plăcut, aproape atrăgător. 

— Scuză-mă, Linda, spuse el în timp ce mergeau spre 
uşă, dar, dacă te întorci la Carmel, ai putea să mă iei şi pe 
mine? Mi s-a stricat maşina. 

— Sigur că pot, spuse ea, după o scurtă ezitare. 

— Vrea doar să economisească benzină; vocea lui Joel 
reverberă pe coridor. 

Ea aruncă o privire peste umăr. Brand stătea pe hol, la 
distanţă şi, în mod evident, auzise fiecare cuvânt. 

— Nu-i judeca pe toţi după tine, Joel, glumi ea. 

Brand râse şi dispăru după o uşă. Dincolo de uriaşa uşă 
de la intrare, ea îşi descuie maşina şi îl invită pe Landis să 
ia locul pasagerului din faţă. Contabilului nu-i plăcuse 


remarca lui Joel, îşi dădu ea seama din expresia feţei lui. 

Curând se îmblânzi în timp ce ea conducea pe şoseaua 
de coastă, luând curbele cu uşurinţa unui expert, iar când 
el începu să vorbească, deveni surprinzător de amabil. 

— Sunt zece mii de dolari în plicul pe care ţi l-a dat V.B. 
Zece la sută din plata totală, dacă vei rezolva cazul. 
Trebuie să fie dificil pentru tine să încerci să afli cine le-a 
omorât pe propriile tale surori. Nu cred că V.B. ar fi trebuit 
să-ţi dea ţie treaba asta. 

— De ce nu, domnule Landis? 

— Byron, te rog. Pentru că este prea multă implicare 
emoţională pentru tine. Hai să vorbim despre altceva. 

— De acord. 

— Am nevoie de destindere după ce studiez cifre cât e 
ziua de lungă. Unii contabili spun că cifrele le vorbesc. Mie 
nu-mi spun nimic. Cred că nu mi-am ales bine meseria. 
Mulţi oameni păţesc la fel. Dar este bine plătită, aşa că îi 
rămân credincios. Nu mă plâng. 

— Eşti însurat? întrebă ea. 

— Am fost. A plecat cu un milionar. Nu era vorba numai 
de bani. El o făcea să râdă, o amuza. Şi totuşi, cred că 
banii au fost şi ei de ajutor. Nu mă plâng. Ea îşi dorea viaţă 
de societate, ceva ce eu nu-i puteam oferi. Sunt un ratat. 
Accept asta. 

— Nu, nu eşti, Byron. 

— Nu sunt un învingător. Asta este sigur. 

— Eşti pe undeva la mijloc, îi spuse ea. Nu-i un loc prea 
Tău. 

Sporovăiră tot restul drumului, iar Byron făcu câteva 
glume care îi stârniră Lindei chicoteli. Îl lăsă în mijlocul 
Carmelului. 

— Distracţie plăcută, Byron, strigă ea. 

— Asta şi intenţionez... 


Standish dădu colţul şi opri. Încuindu-şi maşina, se grăbi 
să intre în curtea în care Landis dispăruse. Inainte de a 


părăsi maşina, îşi pusese ochelarii de soare, cu toate că 
era întuneric, îşi schimbase şi haina de vânt de culoare 
verde într-una cenuşie, pe care o ţinea mereu în maşină. 

Transformarea înfăţişării ei era uimitoare. Curtea, una 
dintre multele asemenea zone ca nişte labirinturi din 
Carmel, era iluminată de felinare demodate. Traversă 
curtea pavată, cercetând apartamentele de deasupra 
magazinelor - toate erau închise. Nu se vedeau lumini 
nicăieri. Uimită, se afundă în curte şi apoi pe aleea 
îngustă. 

Auzi muzică modernă de dans, şi lumina se revărsă afară 
pe o uşă de la capătul aleii. Deasupra ei era un indicator 
iluminat intermitent care anunţa: E] Soro's. „Oare Byron s- 
a dus la un bar de noapte?” se întrebă ea. Plăti taxa de 
intrare, intră şi se aşeză pe un scaun din spatele unui rând 
de scaune ocupate de cupluri tinere şi de vârstă medie. 
Adesea, un bărbat de vârstă medie se aşeza lângă o 
adolescentă. Apoi, privi fix. 

Byron era pe ringul de dans, ţinând în braţe o tânără 
atrăgătoare de vreo douăzeci de ani. Fascinată, Standish îi 
privi mişcările, picioarele i se mişcau cu mare abilitate. 
Standish plăti  chelneriţei paharul de vin pe care-l 
comandase. O mulţime de alte femei purtau ochelari de 
soare, aşa că nu simţea deloc că ar atrage atenţia. 

Îl privi pe Byron schimbând partenerele frecvent. Putea 
dansa atât de bine, încât nu avea nici o problemă în 
alegerea nici unei partenere. Avea şi o mare rezistenţă, nu 
părăsea deloc ringul de dans. Standish mai privi un timp, 
apoi plecă. 

Alergând la maşină, dădu din nou colţul şi o parcă astfel 
încât să poată privi ieşirea de pe alee. Era interesată să 
vadă ce tip de femeie avea să ia Byron cu el. În timp ce 
aştepta, fumă o ţigară rară. 

În cele din urmă, veni un taxi. Byron apăru singur, se 
urcă, aşezându-se pe bancheta din spate şi plecă. Standish 
conduse la apartamentul său de pe strada Junipero. În timp 


ce făcea clătite, mintea îi mergea de zor. 

— Credeam că îi cunosc. Joel Brand, acum cu zâmbetul 
şi prietenia lui. Byron Landis, contabilul neinteresant, cum 
îl credeam eu, merge la dans. Într-adevăr, nu-i cunosc pe 
oamenii ăştia. 


La sfârşitul zilei următoare, Linda Standish lucra până 
târziu la formularele sale de taxe pentru Fisc. Ura 
formularele şi ura şi taxele, dar treaba trebuia făcută. 
Când cifrele începură să-i fugă de sub ochi, se hotări să ia 
o gură de aer rece de noapte. 

Se plimba pe străzile părăsite, când un Audi cenuşiu opri 
lângă ea. La volan era Vanity Richmond. 

— Bună! strigă ea. Cum merge cu treaba aceea sinistră? 

— Şi eu o numesc la fel. 

Ştia că Vanity se referea la vânătoarea asasinului 
surorilor ei, dar nu avea chef să vorbească despre asta. 

— Taxe pentru Fisc, spuse ea în timp ce Vanity cobora 
din maşină. Declaraţii fiscale. Să le ia naiba! Nu te-am mai 
văzut de mult. 

— Tocmai am coborât din avionul de Londra. Sunt pe 
drum spre închisoare şi muncă de ocnaş. 

— Închisoare? întrebă ea. 

— Aşa numesc eu Black Ridge. E vorba de atmosferă. 

— Şi munca de ocnaş? 

— Poate că exagerez. Vanity râse, ridică o mâna să-şi 
împingă părul lung pe spate. V.B. nu se opreşte niciodată 
din muncă, parcă ar fi un hârciog într-o roată de ocnă. 
Totuşi, îi admir hărnicia. Cred că mai bine m-aş întoarce. 
Ce-ar fi să cinăm împreună curând? Te sun eu... 

Se strecură înapoi în Audi şi dispăru cu zgomot în 
noapte. Vanity era foarte îmbujorată şi, în ciuda zborului 
lung, părea destul de vioaie. Linda simţi că se deconectase 
suficient de la muncă şi se întoarse la apartament. 

O jumătate de oră mai târziu, în timp ce era absorbită de 
cifre, uşa ei de la intrare se deschise, iar ea-şi ridică 


privirea surprinsă să vadă cine intrase. 

— Bună! spuse ea. E acolo un ibric de cafea, proaspăt 
făcută - toarnă-ţi o ceşcuţă şi îndată îţi voi ţine şi eu 
companie. 

Oaspetele se îndreptă spre sobă, apoi se strecură dintr-o 
dată în spatele Lindei. Folosind o sârmă ascuţită ca o lamă 
de ras, cu mânere de lemn la fiecare capăt, o învârti în 
jurul gâtului Lindei. Linda nu avu timp să strige, căci 
sârma îi sfâşie corzile vocale. Scoase un gâlgâit mormăit în 
timp ce sârma era trasă cu putere. Mai strâns şi mai 
strâns. Se prăbuşi peste formularele de taxe într-o baltă de 
sânge. 


17 


Când era ora zece după-amiază în California, la Londra 
era şase dimineaţa a zilei următoare. Tweed se ridicase din 
patul de campanie în care dormise la birou, făcuse un duş, 
se bărbierise şi era deja îmbrăcat când sosi Monica. Privi 
patul de campanie pe care Tweed îl strânsese şi îl punea în 
dulap. 

— Deci, acţionezi de la secţie, observă ea. 

Paula sosi o clipă mai târziu. Observă că Tweed era 
proaspăt ras şi o privi pe Monica. 

— A dormit aici toată noaptea? 

— Da. 

— Pot să ştiu de ce aţi venit amândouă atât de devreme? 
întrebă Tweed. 

— Din cauza telefonului dat de Jim Corcoran de la 
Heathrow aseară târziu, îi spuse Paula. 

— Înţeleg. 


Ca răspuns la telefonul lui Tweed dat lui Jim Corcoran, 
primi un altul de la şeful securităţii de la Heathrow. Un 
apel telefonic succint. 

— Tweed? După cum ai cerut, am verificat zborul spre 
San Francisco. Lista de pasageri arată o Vanity Richmond 
îmbarcată în zborul BA 287, care pleacă de aici la 13:30 şi 
ajunge la 16:25, ora locală. Călătoreşte la clasa I. OK? 
Acum trebuie să închid... 

Tweed îi spusese Paulei, Monicăi şi lui Newman, care 
trecuseră să vadă dacă mai erau evenimente noi. Paula 
reacţionă imediat: 

— Ăsta este semnalul pe care-l aşteptai? 

— Nu sunt sigur. Asta înseamnă că toţi jucătorii 
principali ai acestui joc sinistru au ajuns acum în California 
- inclusiv suspecţii. Îi numără pe toţi pe degete. Primul, 
Vincent Bernard Moloch. Presupun că Joel Brand este cu el 
- cu toate că nu sunt urme ca el să fi trecut pe la 
Heathrow, dar ar fi putut lua feribotul până la Bruxelles 
sau Paris şi apoi avionul din oricare din aceste oraşe. 

— Sabena care zboară din Bruxelles, spre Statele Unite, 
nu face escală la Heathrow? întrebă Paula. 

— Ba da, dar, dacă Brand era deja la bord, nu apărea pe 
computer. Apoi, Grenville şi Maurice, ştim, au zburat la 
San Francisco mai devreme. La bord era şi Linda Standish. 
Acum, Vanity Richmond a luat acelaşi drum, ieri după- 
amiază. Vom mai aştepta puţin, le spuse el. 

— Ai băut cafea? întrebă Paula. 

— Nu. Tocmai voiam s-o fac. 

— Mă ocup eu de asta, îi spuse Monica. 

— Eu voi merge la cafeneaua pe care o folosesc şoferii 
de taxi, hotări Paula. Voi aduce micul dejun. 

— Mi-ar prinde bine, spuse Newman care tocmai intrase 
în cameră. Mai bine să-i aduci ceva şi lui Marler, care e pe 
drum. 

— De unde ştii asta? întrebă Tweed. 

— Pentru că i-am telefonat înainte de a pleca din 


apartament. Era deja în picioare. Subita plecare a lui 
Vanity m-a îngrijorat şi i-am spus şi lui Marler. 

— Nu prea te-a tratat cum se cuvine, Bob, comentă 
Paula. Să fugă în California în felul ăsta şi nici măcar să nu 
te sune. 

— Sunt de acord. Dar probabil că a primit un mesaj 
urgent de la prietenul nostru V.B. pentru a se întoarce 
imediat. 

— Este exact ceea ce cred că s-a întâmplat, exclamă 
Tweed. Îşi aranjează oamenii de seamă pentru o mişcare 
majoră. Monica, avem rezervările făcute la următorul zbor 
pentru San Francisco? 

— Le-am rezervat în fiecare zi, apoi le-am transferat pe a 
doua zi. 

— Continuă să faci asta. Anunţaţi-i pe Butler şi Nield. Să 
fie gata pentru o plecare imediată. 


Erau două clădiri înalte cu forme ciudate în cartierul de 
afaceri din San Francisco. Una era faimoasa clădire Trans- 
America, asemănătoare unei piramide înalte şi zvelte. 
Cealaltă era AMBESCP, un con gigantic, circular, care se 
îngusta spre un punct din vârf. Ambele erau înscrise 
printre atracțiile oraşului, exterioarele lor fiind adesea 
cercetate de turişti. 

Clădirea AMBESCP avea un ciudat „defect” aproape de 
vârful ei. În mod normal invizibilă lumii exterioare, o nişă 
uriaşă era tăiată în clădire, mascată de o uriaşă uşă 
glisantă. Înăuntrul nişei era o platformă pentru elicoptere, 
unde se afla un aparat întotdeauna gata să decoleze 
imediat. 

Ca şi piramida Trans-America, clădirea AMBESCP era 
amplasată pe role uriaşe. Ideea era ca, în cazul unui 
cutremur care ar lovi oraşul, ambele clădiri să patineze 
pentru a contracara trepidaţia. In biroul său circular de 
lângă vârf - toate birourile erau circulare - Moloch studia 
ultimele hărţi pe care Ethan le elaborase pentru el. Era 


interesat mai ales de o zonă din nordul Californiei. 
Telefonul începu să sune, ca un scârţâit uşor. 

— Da, spuse el. 

— Alte probleme cu Ethan, îi raportă Joel de la Black 
Ridge. Doamna Benyon este bolnavă. Ethan insistă să 
meargă să o vadă. 

— Ţine-l la Black Ridge, spuse Moloch imediat. Şi sună- 
mi doctorul. Spune-i să plece la Black Ridge şi să mă 
aştepte. Am plecat... 

Moloch rezolva fiecare problemă în felul său. Hotărât, 
putea să ia o decizie în câteva secunde. Îşi sună asistentul- 
şef şi îi dădu o serie de ordine. În cinci minute fu la bordul 
elicopterului. Uşa gigantică lunecă în sus, rotoarele 
elicopterului deja se învârteau, aparatul se ridică încet la 
câţiva metri de acoperişul semeţ, apoi se depărtă, zburând 
peste San Francisco spre sud. Pilotul era deja în legătură 
cu turnul de control de la aeroport. Moloch avea prioritate 
de zbor. Aparatul îşi continuă drumul spre sud, trecu de 
Monterey şi Carmel şi curând ateriză pe platforma din 
spatele grotescului conac Black Ridge. Joel aştepta ca 
Moloch să coboare. 

— Ne aşteaptă maşina. Doctorul este înăuntru cu Ethan. 
Să vin şi eu cu tine? A 

— Nu, rămâi aici să ţii totul sub control. Întăreşte 
securitatea. Un proiect major este pe cale să fie lansat. 

Limuzina Lincoln Continental, cu ferestre colorate în 
galben, îl aştepta. Se urcă în ea, lângă şofer, şi îi spuse să 
conducă la casa doamnei Benyon imediat. Privind în jur, îi 
văzu, pe bancheta din spate, pe doctor alături de Ethan, a 
cărui faţă era strâmbată de nelinişte. 

— Doamna Benyon n-are nimic, îl informă Moloch pe 
doctor. E doar o psihopată, un caz uşor. 

— S-ar putea să fie foarte bolnavă, protestă Ethan. 

— Mă îndoiesc. Doctorul ne va confirma... 

Moloch fu primul care cobori din limuzină, când aceasta 
se opri la capătul aleii. Folosind cheia, intră în camera de 


zi, urmat de Ethan şi de doctor. În scaunul ei ca un tron, 
doamna Benyon şedea lăsată pe spate, ţinându-şi strâns 
cele două bastoane. 

— Nu mă simt bine, începu cu voce joasă. Oamenii de 
pază mă sperie. 

— Doctorul te va examina. 

— Nu vreau un doctor, protestă doamna Benyon cu o 
voce mult mai puternică. 

Moloch îi lasă pe Ethan şi pe doctor cu doamna Benyon. 
Stând pe hol, nevăzut, putea auzi fiecare cuvânt al 
discuţiei. După cincisprezece minute, doctorul reapăru, 
urmat îndeaproape de Ethan, care avea o privire 
încăpăţânată. 

— E vreun loc unde am putea vorbi în linişte? sugeră 
doctorul. 

— Aici. 

Moloch îi duse într-un birou vast care avea un cămin în 
formă triunghiulară. Pereţii erau acoperiţi cu un mozaic de 
o culoare ciudată. Inchise uşa. 

— În general, este în formă bună, începu doctorul. Pulsul 
este cam accelerat. Pentru asta i-am dat nişte pastile. 

— Îi este teamă de oamenii de pază, izbucni Ethan. Se 
simte închisă, parcă îi cad pereţii în cap. 

— Asta-i adevărat, consimţi doctorul. Din punct de 
vedere psihologic, nu-i fac bine. O irită - ceea ce, probabil, 
explică pulsul accelerat. Recomand cu tărie să fie 
îndepărtați. 

— Ei sunt aici pentru a o proteja, pledă Moloch. 

— Au un efect contrar. 

— Nenorociţii de paznici trebuie să dispară sau voi locui 
cu ea, izbucni Ethan din nou. 

— Atunci, îi voi retrage imediat, răspunse Moloch. 

Era o decizie luată fără tragere de inimă, dar nu-şi putea 
permite ca Ethan să se supere în etapa asta a operaţiei. 
leşi din casă, ordonă paznicilor să plece imediat la Black 
Ridge, apoi se întoarse la conac însoţit de doctor şi de 


Ethan care şedeau pe bancheta din spate. 

În casă, doamna Benyon se apropie cu precauţie de 
fereastra care avea vederea la Autostrada 1, fără ajutorul 
bastoanelor. Surâse batjocoritor în timp ce urmărea 
limuzina dispărând şi paznicii îndepărtându-se pe alee. 

— Eşti un nenorocit tâmpit, Vincent, spuse ea cu voce 
tare. Te voi ruina. 

Se apropie de un sertar, scoase pastilele pe care le 
folosise pentru a-şi accelera pulsul şi le aruncă în focul de 
butuci care ardea în cămin. O negură se apropia dinspre 
Pacific, temperatura scăzuse. I se făcu frig. 

— Am nevoie de cineva căruia să-i pot spun unele 
lucruri, rosti ea din nou cu voce tare. 


La Park Crescent era o perioadă tensionată de 
aşteptare. Asemenea pauze întotdeauna testau nervii. 
Marler stătea rezemat de perete, gândind în timp ce fuma 
o altă ţigară king-size. Newman şedea picior peste picior 
într-un fotoliu, încercând să se concentreze asupra 
lecturării ziarului. Tweed părea să se simtă cel mai în 
largul său, citea încă o dată raportul pe care profesorul 
Weatherby i-l trimisese printr-un mesager, cu notele pe 
care tocmai le găsise într-un vechi dosar, note făcute de 
Ethan. 

— Mă gândeam la Cornwall, spuse Paula pentru a 
sparge tăcerea grea. Majoritatea oamenilor care merg în 
vacanţă se plimbă de-a lungul stâncilor colţuroase, care 
sunt magnifice. Sau îşi petrec timpul şezând în frumoasele 
golfuleţe. Dar asta reprezintă marginea Cornwallului. Când 
intri în teritoriu, acesta e un pustiu sinistru, sălbăticie. 

— Adevărat, spuse Tweed automat. 

— Am fost la Falmouth, continuă Paula. Este construit 
într-un fel de vale. Pe pantele abrupte, când intri acolo, 
casele sunt construite în terase, rând după rând, ridicate 
pe niveluri. Am observat tipi ciudaţi pe străzi - cam 
primitivi. Mai mult ca un trib primitiv. 


— Sunt din satele îndepărtate din afară, spuse Newman, 
fără a-şi ridica ochii din ziar. Presupun că în multe dintre 
acelea familiile se încrucişează. 

— Cornwall este cu secole în urmă, consimţi Paula. Dar 
pentru o vacanţă, coasta şi bizarele sate de la țărm sunt 
minunate. Cred... 

Era deja amiază când fu întreruptă de un apel telefonic 
de la Langley. Monica îi transferă imediat convorbirea lui 
Tweed. 

— Aici e Cord, începu Dillon. Avem o altă crimă. De data 
asta, în mijlocul Carmelului. Linda Standish. Strangulată. 
Capul aproape că i-a fost despărţit de trup. Era detectiv 
particular. Sunt în legătură cu poliţia locală, ei m-au sunat. 

— Ai vreo idee când a avut loc crima? întrebă Tweed. 

— Am sculat medicul legist din pat - patologul, la voi - şi 
a estimat crima în intervalul 21:00 şi 23:00, ora Californiei. 
A spus că trebuie să aştepte rezultatul autopsiei, dar 
presupune a fi în jur de ora 22:00. Este din nou criminalul 
nostru în serie, Contabilul. 

— Eşti sigur? 

— Păi, victima avea literele CO vopsite pe spate cu 
propriul sânge. Asta este. 

— Este destul. Mulţumesc, Cord. 

Tweed relată echipei ce se întâmplase. Nimeni nu spuse 
nimic - aşteptau ca Tweed să continue, ceea ce şi făcu. 

— Avem timp suficient pentru a ne îmbarca în avionul de 
San Francisco. Monica, telefonează la Liniile Aeriene 
Britanice. Confirmă toate rezervările. Plecăm acum. 

— Problema este că ajungem acolo neînarmaţi, remarcă 
Newman. 

— Rezolv eu asta în câteva ore după ce ajungem acolo, 
spuse Marler. Armele sunt uşor de obţinut în Statele Unite. 
Mult prea uşor. Dar am o legătură la San Francisco, care 
ne poate furniza arme pe care poliţia nu le poate depista 
niciodată. Aceasta va fi prima mea destinaţie. 

— Prima noastră destinaţie este Heathrow, le spuse 


Tweed în timp ce-şi lua valiza dintr-un dulap. Bătălia a 
început... 


Luiz Martinez se plictisise privind Park Crescent din 
maşina sa parcată. Acum era interesant. Oamenii veneau 
foarte devreme la aceeaşi clădire. Mai întâi, o femeie 
îngrijită, bine îmbrăcată. O văzuse pe Monica. 

O femeie cu părul închis, strălucitor, ajunse imediat 
după aceea. Martinez habar nu avea că binoclul său era 
focalizat pe Paula, dar se gândi că peisajul uman se 
îmbunătăţea la nesfârşit. Apoi dădu lovitura - îl recunoscu 
imediat pe Newman, după fotografiile de lângă el. 

Mai târziu, un bărbat zvelt, ce purta un costum de in, 
intră în aceeaşi clădire. Martinez nu ştia că-l privea pe 
Marler, dar numărul de oameni care soseau atât de 
devreme îi spunea că nimerise bine. Sosirea lui Newman îi 
confirmase faptul că era în locul cel bun. Se pregăti să 
aştepte, fără să-şi dezlipească ochii de la Mercedes. 
Newman, care tocmai sosise, trase maşina lângă bordură. 


Butler şi Nield sosiră în biroul lui Tweed la scurtă vreme 
după Marler. Tweed le spuse pe scurt că acel Contabil 
omorâse din nou. De data asta, victima era Linda Standish. 

— Cu cât depistăm mai repede criminalul în serie, cu 
atât mai bine, remarcă el. Este, evident, un operator 
îndemânatic. 

— El? întrebă Paula. De ce presupune toată lumea că 
este un bărbat? De ce nu o femeie? 

Se lăsă liniştea în încăpere. Tweed părea gânditor când 
Paula continuă. 

— Sunteţi cu toţii prinşi de ideea că este un bărbat, care 
poate să farmece o femeie. Dar o mulţime de femei se 
împrietenesc cu alte femei - sau chiar vorbesc cu o femeie 
necunoscută. Victimele ar fi fost toate cu garda jos în faţa 
unei femei. 

— Ai dreptate, consimţi Newman. 


— Acum, plecăm, ordonă scurt Tweed. Altfel, pierdem 
avionul. Vom lua Mercedesul tău, Bob. Paula, Marler şi cu 
mine vom merge cu tine. Harry, tu vei lua Ford Fiesta şi-l 
vei lua şi pe Pete cu tine. Monica, anunţă-l pe Cord Dillon 
cu care zbor venim. Ştii hotelul din San Francisco unde 
stăm, aşa că... 

— Ar trebui să ştiu. Tocmai am rezervat camere pentru 
toţi. 

— Voiam să spun să mă ţii la curent cu evenimentele de 
pe aici. Spune-i lui Howard unde am plecat, dar nu-i spune 
lui Roy Buchanan - doar dacă apare o urgenţă. Ce mai 
aşteptaţi? 

Monica le ură noroc. li privi cum pleacă, plină de 
presentimente. 


Cu Newman la volan, ajunseră în scurt timp la aeroport. 
Tweed şedea lângă el, în timp ce Paula călătorea cu Marler 
în spate, iar în spatele lor Butler îi urmă, conducând cu 
aceeaşi îndemânare. Erau aproape de Heathrow când 
Newman vorbi: 

— Am fost urmăriţi tot drumul de la Park Crescent până 
aici. 

— Ştiu, spuse Tweed, care aruncase priviri frecvente în 
oglinda de pe partea dreaptă. Urmărea biroul de mai multe 
zile, dintr-o maşină parcată. Îşi schimbă hainele. Astăzi 
poartă o caschetă. Dar se aşază întotdeauna la volanul 
maşinii într-un anumit fel. 

— Asta nu înseamnă oare că Moloch va şti că venim? 
întrebă Paula neliniştită. 

— Sper. Tweed părea voios. Vreau să ştie că vin. Îl va 
enerva şi mai mult. 

— Ar putea pune un comitet de primire să ne aştepte 
când vom ajunge la San Francisco, îi preveni Newman. 

— Am luat măsuri de precauţie împotriva acestui lucru. 
Nu-ţi mai face griji. De acum înainte, suntem la posturi, 
spuse el cu entuziasm. E o schimbare faţă de a fi legat de 


birou. lată Heathrow. 

Îşi lăsară maşinile în parcarea de lungă durată şi reuşiră 
să prindă avionul la timp. Tweed îi cedă Paulei locul de la 
fereastră, în compartimentul de clasa I, în timp ce restul 
grupului era răspândit la clasa club. Paula privi pe 
fereastră după ce decolară. Prinse o imagine a Tamisei 
şerpuitoare, după care se îndreptară spre nord, peste 
partea centrală a Angliei. 

„Mă întreb dacă am să mai văd toate astea vreodată”, 
spuse ea în sinea sa. 


18 


Martinez îi privi cum îşi depuseră bagajele. Nu ştia că 
erau conştienţi de prezenţa sa. În clipa în care dispărură 
prin Fast Track, îi telefonă lui Moloch. 

— Aici este Luiz. S-au îmbarcat în avionul BA 287 pentru 
San Francisco. Ajung la 4:25 după-amiază, ora Californiei. 

— Cine sunt? întrebă Moloch din biroul său mic de la 
Black Ridge. 

— Unul era Newman. Alţi cinci, inclusiv o femeie. Restul 
erau bărbaţi. 

— Dă-mi descrieri. 

— Păi... Martinez şovăi - nu era bun la descrieri. Era un 
bărbat mai scund decât Newman, bine făcut, cu ochelari 
cu ramă de baga. 

Preţ de o clipă Moloch crezu că îl descria pe Tweed, dar 
Linda Standish nu menţionase ochelarii cu ramă de baga. 
Oare omisese articolul acesta important din vreun motiv 
anume? 

— Descrie-mi femeia, ceru Moloch. 


— O bucăţică sexy. Păr negru. Asta-i tot ce pot spune 
despre ea. Oh, avea picioare grozave. 

— O vom recunoaşte imediat, spuse Moloch ironic. 
Vreau să prinzi avionul de mâine spre San Francisco - apoi 
vino direct aici, la Black Ridge. Mulţumesc pentru 
telefon... 

Repetă conversaţia lui Joel Brand, care şedea ţeapăn în 
scaunul din faţa sa. Reacţia lui Brand fu rapidă şi tipică. 

— Am putea prelua grupul curând după ce vor părăsi 
aeroportul. Voi organiza... 

— Nu vei face nimic de felul ăsta, ordonă scurt Moloch. 
Poţi să pui să fie urmăriţi, ca să aflăm ce au de gând. Dar 
ideea ta este nebunească. Nu ştii cu cine te pui. 

— Mă pot pune cu oricine, spuse Brand impetuos, să 
conduc orice organizaţie. 

— Aşa cum este AMBESCP? întrebă Moloch încet. 

Ochii lui şterşi priveau fix în ai lui Brand, care-şi cobori 
privirea. Mereu devenea neliniştit când Moloch îl privea în 
felul acesta. Înţelese că făcuse o gafă grosolană. 

— Bineînţeles că nu, spuse el repede. Ar fi o slujbă mult 
prea mare pentru mine. 

— Nu uita asta, Joel. Acum, aranjează ca oaspeţii noştri 
să fie urmăriţi. Şi încearcă, măcar o dată, să fii ceva mai 
discret... 


Brand era exasperat când părăsi biroul. Avea propriul 
stil de a se ocupa de adversari. Aşezat la masa de lucru 
uriaşă din camera spațioasă, puse o batistă de mătase 
peste receptor. Verifică numărul, îl formă şi ceru să i se 
facă legătura cu şeful Vămii de la San Francisco 
International. 

— Numele dumneavoastră, ceru o voce răguşită. 

— N-aveţi nevoie de asta. Este un pont... 

— Dati-mi numele... 

— Am informații de la Londra. Zborul BA 287 care 
soseşte în după-amiaza aceasta. Doi tipi numiţi Tweed şi 


Newman. Au o pradă bogată de droguri. Heroină... 

Puse receptorul jos înainte ca să se mai poată spune 
ceva. Apoi îşi aprinse un trabuc, simțindu-se mulţumit de 
sine. Moloch nu era suficient de dur pentru a se ocupa de 
ei. Îşi termină trabucul, gândindu-se la următoarea 
mişcare. 

Apoi sună la clădirea AMBESCP din San Francisco. 
Spuse centralistei cine era şi ceru legătura cu Gary 
Kaplan. 

— Gary, aici e Joel. Adună o echipă dură de şapte 
bărbaţi, îmbracă-i în costume să nu atragă atenţia, ţine-i 
acolo până ajung eu. Vin cu elicopterul. Ai priceput? Ar fi 
bine să fi priceput... 

Îşi stinse trabucul şi părăsi conacul după ce anunţă 
pilotul să fie gata de decolare spre clădirea AMBESCP. 
Rotoarele erau în mişcare în timp ce se urca la bordul 
elicopterului de pe platforma din spatele conacului. 


California îi dădu o lovitură lui Tweed curând după 
aterizarea avionului. Ajunsese la Vamă şi se confruntă cu 
un american clădit ca un mijlocaş. Uriaşul îşi întinse 
mâinile gigantice pe masă şi îi fixa cu privirea fără a scoate 
nici o vorbă un timp. Apoi spuse într-o manieră agresivă: 

— Vă aşteptam, domnule Tweed, şi pe dumneavoastră, 
domnule Newman. Descuiaţi bagajele. 

— Sunt descuiate. 

— OK. Mai întâi, vă voi verifica bagajele, apoi veţi fi 
cercetaţi până la piele. Bineînţeles, după paravan, zise el 
cu o voce aspră. Poate aţi adus ceva murdar în Statele 
Unite ale Americii. 

— Aş dori să vorbesc cu şeful serviciului Vămi. 

— Te uiţi la el, amice. 

Newman observă un bărbat scund, masiv, cu părul 
negru pieptănat pe fruntea înaltă cu un ten măsliniu, care- 
şi făcea loc printre pasagerii care părăseau Vama. 
Bărbatul cel scund avea ochi negri strălucitori. Ajunse la 


masa la care stătea Tweed. Scoase un portofel mic şi îl 
întinse în faţă. Lui Newman îi păru ca o carte de identitate 
familiară. 

— David Alvarez, spuse el, privindu-l pe bărbatul de la 
Vamă. Sunt de la Washington. Lasă următorii şapte 
pasageri în pace, inclusiv pe doamna. 

— Ce naiba... începu omul de la Vamă. 

— Priveşte-mi  legitimaţia, maimuţă uriaşă. Vrei să 
raportez comportamentul tău insultător faţă de distinşii 
noştri oaspeţi? Vrei să-l raportez la Washington? 

Omul de la Vamă privi legitimaţia. Intreaga-i atitudine se 
schimbă. Începu să-şi ceară scuze, aproape că îi linguşea. 
Alvarez îi tăie cuvintele cu o privire, apoi se întoarse spre 
Tweed. 

— Vă rog,  urmaţi-mă cu bagajele. Prietenii 
dumneavoastră ar trebui să vină şi ei cu mine. Regret că 
aţi fost trataţi astfel. În mod evident, cineva a dat un pont 
fals Vămii cum că aţi aduce droguri sau altceva de acest 
gen. Cine poate şti? 

În sala de aşteptare le arătă legitimaţia, lui Tweed şi 
Newman. Avea numele, fotografia şi alte informaţii. 

— CIA, spuse Newman încet. 

— Da, dar documentele pot fi falsificate. E un telefon 
acolo de unde-l puteţi suna pe Cord Dillon. 

— Nu cred că va fi necesar, hotări Tweed. 

— Avem cooperarea Departamentului de Poliţie din San 
Francisco, spuse Alvarez. Maşinile poliţiei ne aşteaptă 
afară pentru a vă duce la hotel. Sper că nu vă deranjează 
sirenele şi luminile girofarurilor. Vor evita să vă 
urmărească la hotel - maşinile vor merge pe un traseu 
ocolit. 

— Păreţi a avea totul foarte bine organizat. De unde ştiţi 
la ce hotel vom sta? întrebă Tweed. 

— O doamnă de la biroul din Londra a vorbit cu domnul 
Cord Dillon, care a întrebat-o... 

Tweed deja înţelesese asta, că, deşi vorbea o engleză 


perfectă, Alvarez era spaniol - ceea ce era evident după 
numele lui şi după pielea de culoare măslinie. Îl simpatiză 
imediat. 

Fură însoţiţi către ieşire când Tweed observă mai mulţi 
oameni îmbrăcaţi în costume de afaceri, încleştaţi în luptă 
corp la corp cu poliţia. Oamenilor de afaceri li se puseră 
cătuşe şi fură îndepărtați fără menajamente. Făcu un semn 
cu capul spre agitaţie. 

— Ce se întâmpla acolo? 

— Am avut clădirea AMBESCP sub urmărire. Mai multe 
personaje dure, cunoscute, au ieşit din ea, s-au urcat în 
maşini şi au venit aici. Credem că aveau intenţii ostile în 
ceea ce vă priveşte. l-am arestat. Zâmbi într-un fel 
încântător. Vom găsi acuzaţii pentru a-i reţine. Au caziere 
proaste... 


Călătoria de la aeroport, treizeci de minute de drum cu 
maşina spre oraş, fu un coşmar pentru Paula, care suferea 
din cauza decalajului de fus orar. Maşina de poliţie în care 
era ea şi Tweed îşi menţinu sirena în funcţiune non-stop, 
iar luminile de pe capotă îi deranjau ochii. Drumul fuse 
destul de agitat, maşina se rotea la curbe în plină viteză, 
smucindu-se într-o oprire neaşteptată când ajunseră la o 
intersecţie unde traversa un camion. 

„Aici nu este Spanish Bay, îşi spuse ea, amintindu-şi 
hotelul din afara Montereyului, unde locuise în călătoria 
precedentă. Dacă asta este America reală, este un iad...” 

Alvarez şedea în faţa lui Tweed, lângă ofiţerul de poliţie 
care conducea. În spatele lor, într-o altă maşină de poliţie, 
de asemenea cu sirena ţipând şi cu girofarurile pornite, 
Newman, Butler, Marler şi Nield şedeau înghesuiți. 
Bagajele îi urmau într-o a treia maşină de poliţie. 

Viteza de mişcare fuse menţinută până intrară în oraş, 
continuând în zigzag de-a lungul lui din câte îşi putea da 
seama Tweed. Alvarez aruncă o privire în spate către Paula 
şi zâmbi. 


— Sunteţi impresionată? 

— Foarte impresionată, reuşi ea să ţipe. 

În cele din urmă, urcară una dintre multele străzi 
abrupte şi se opriră în vârf, în faţa hotelului lor. Alvarez îi 
grăbi să intre, spunându-le că va avea el grijă de bagaje. 
Se înregistrară, îi însoţi la camerele lor, îi spuse lui Tweed 
că va locui şi el la acelaşi hotel şi îi dădu numărul camerei. 

— În sfârşit, singuri, spuse Paula şi se lăsă pe marginea 
patului. 

— Cel puţin, este o cameră destul de luxoasă, remarcă 
Tweed în timp ce-i turna un pahar de apă. Nu-l bea pe tot o 
dată. Jumătate, restul mai târziu. 

— Mulţumesc. Făcu aşa cum i se spuse. Bun venit în 
SUA. Povestea de la aeroport cu bruta aia de la Vamă. Cine 
crezi că este răspunzător de asta? Moloch? 

— Poate. 

— Ce vrei să spui? A 

— Nu mi s-a părut a fi stilul lui. Incep să-l cunosc. 

— Nu e ăsta hotelul cu priveliştea aceea fantastică de pe 
acoperiş? 

— Ba da. Mai bea puţina apă. Apoi îţi voi reumple 
paharul. 

După două pahare de apă, Paula începu să se simtă mai 
bine. Valizele ei fuseseră aduse în camera mare înainte de 
sosirea lor. Cel puţin, personalul american era eficient. O 
sticlă mare de şampanie îşi itea gâtul dintr-o frapieră de 
argint. Intrigată, ea traversă camera şi citi cartea de vizită. 
De la David A. Distracţie plăcută. 

— E de la Alvarez, spuse ea. Imi place. 

— E un tip plăcut şi un bun profesionist, consimţi Tweed. 

— Aş vrea să mergem pe acoperiş să văd priveliştea. Dă- 
mi zece minute să mă înviorez. Nu pleca din cameră. 

„O cerere neobişnuită pentru Paula”, gândi Tweed după 
ce ea închisese uşa de la baie, ducând schimburi noi pe 
care le scosese repede dintr-una dintre valizele ei. 
Decalajul de fus orar, scena de la aeroport şi călătoria 


nebunească cu maşina o tulburaseră. 

Şi lui Tweed i-ar fi prins bine o baie, dar el se înviorase 
în timpul lungului zbor de unsprezece ore. 

Paula ieşi din baie în mai puţin de zece minute. Avea alte 
haine pe ea, îşi aplicase un machiaj proaspăt şi arăta mult 
mai bine. „Majorităţii femeilor le-ar fi trebuit o jumătate de 
oră”, se gândi Tweed. Auzise duşul. 

— Gata pentru datorie, domnule. Pentru priveliştea de 
pe acoperiş. 

Făcu o mică plecăciune. Puterea ei de recuperare era 
remarcabilă. Se auzi o bătaie în uşă şi Tweed o deschise cu 
băgare de seamă. Newman, într-un costum nou, stătea 
afară cu Marler în spatele său. 

— Intră, îl invită Tweed. 

— Cum te mai simţi, Paula? întrebă Marler. 

— Mergem pe acoperiş să vedem faimoasa privelişte. Să 
vedem dacă este chiar atât de grozavă cum i-a mers 
vestea. 

— Venim cu voi, spuse Newman. 

Terasa de pe acoperiş era pustie, iar ei putură să se 
bucure în linişte de tot, lucru care-l surprinse pe Tweed. O 
clipă mai târziu, Alvarez apăru în spatele lor, ca prin 
minune. Avea un binoclu mic în mână. 

— Priveliştea cea mai frumoasă se obţine de aici, spuse 
americanul. E într-adevăr uluitoare! 

— Engleza ta este foarte englezească, dacă înţelegi ce 
vreau să spun, îi spuse Tweed. Ştii până şi să frazezi. 

— Aşa şi trebuie. Am lucrat doi ani de zile la secţia de la 
Londra. M-am distrat în voie în Marea Britanie. Toată 
lumea este foarte politicoasă. Iat-o, fabuloasa clădire 
AMBESCP. 

Paula aproape că deschise gura. Priveliştea era 
panoramică. Privi lung la faimosul pod Golden Gate, 
cunoscut în întreaga lume, care lega malurile intrării 
dinspre mare spre golf. I-l arătă lui Alvarez. 

El focaliză binoclul puternic, i-l dădu Paulei şi spuse: 


— Priveşte clădirea AMBESCP. E un birou aproape de 
vârf. Fereastra e deschisă. La birou lucrează un bărbat. Îl 
vezi? 

Găsi fereastra foarte repede. Părea că vine spre ea şi o 
loveşte. Înăuntru era un bărbat cu mânecile cămăşii 
suflecate, cu capul mare aplecat peste hârtii. Părea că le 
studiază cu mare concentrare. Se stăpâni să nu deschidă 
gura de uimire. 

— E Joel Brand, spuse ea. 

— Doamna a câştigat lozul cel mare. 

Mintea Paulei se întoarse la schimbul de focuri de la 
Mullion Towers din îndepărtatul Cornwall. Bărbatul pe 
care îl privea condusese echipa cu care se confruntaseră 
după ce escaladaseră zidul care înconjura conacul lui 
Moloch. 

Îi dădu binoclul lui Tweed. El îl studie pe bărbatul de la 
birou, memorându-i trăsăturile. Era prima dată când îl 
vedea pe omul care era mâna dreaptă a lui Moloch. Trecu 
binoclul lui Newman. 

— Munceşte din greu, fu singurul comentariu al lui 
Tweed. 

— Trebuie s-o faci, dacă eşti angajatul lui Moloch. Se 
zvoneşte că însuşi Moloch doarme doar patru ore pe zi - 
munceşte ca un obsedat. 

— Oamenii obsedaţi sunt periculoşi. Înţeleg că are o 
mamă vitregă, doamna Benyon. Poate că nu ştii nimic 
despre ea. 

— Ştiu tot despre V.B., din ceea ce este posibil să se ştie, 
răspunse Alvarez. Doamna Benyon s-a mutat recent într-o 
casă numită „Apex”. Vă pot arăta pe hartă unde este, dacă 
doriţi să o vizitaţi. Locul este lângă Big Sur şi aproape de 
Black Ridge, sediul lui V.B. din afara oraşului. Nu puteţi să 
nu observați Black Ridge... 

Alvarez luă din buzunar o hartă a nordului Californiei, 
însemnă clar poziţiile celor două case cu o cruce şi i-o 
dădu lui Tweed, care îi mulţumi. 


— Ce ciudat că suntem numai noi pe acoperiş, remarcă 
Tweed. 

— E o convenţie mare în oraş, majoritatea oaspeţilor 
trebuie să fie acolo. 

— Dacă acela este Joel Brand, spuse Newman încruntat, 
cercetând prin binoclu, mi-ar plăcea să-l întâlnesc o dată. 

— Ai grijă, spuse Alvarez, folosind una dintre expresiile 
acelea ciudate englezeşti pe care le învățase. E dur. Îl privi 
pe Newman. Dar şi tu pari destul de dur - trebuie să fii, 
pentru a supravieţui locurilor străine pe unde ai umblat. 
Am fost un avid cititor al articolelor tale, atunci când 
scriai. 

Telefonul de pe masă sună. Alvarez îl ridică, rosti câteva 
cuvinte şi se întoarse spre Tweed. 

— Este pentru dumneavoastră. Cineva pe nume Monica. 

— Aici e Tweed. 

— Ştiu că eşti la hotel. 

Monica se opri şi Tweed ştiu că avea să codeze tot ce 
avea să-i spună. 

— Nava aceea este tot în apele de coasta de aici. Am 
telefonat prietenului meu şi mi-a spus că i s-a raportat că 
la momentul potrivit va pleca în croazieră spre Mediterana 
de Est. Aş vrea să fiu şi eu pe vas. S-ar putea să treacă şi 
prin Liban. Cine ştie? Mai bine îmi rezerv un bilet. 

— Aşa să faci, răspunse Tweed. Vremea aici este ca şi 
acolo. Foarte cald. 

— Aici nu mai este aşa. Valul de căldură a trecut la 
câteva ore de la plecarea voastră. Plouă. Bucuraţi-vă de 
vacanţă... 

Tweed traduse imediat ce-i raportase Monica - faptul că 
Veneţia era pregătită pentru o călătorie spre Liban. 

— Legătura arabă, spuse Alvarez încet. De asta se teme 
cel mai mult Washingtonul. Moloch are o casă ca un palat 
în munţii din spatele Beirutului. 

— Traseul de scăpare după eveniment, răspunse Tweed. 

— Ce eveniment? 


— Sper să mă înşel, aşa că nu voi vorbi despre asta 
acum. Cred că tuturor ne-ar plăcea să luăm cina. 

— Voi fi în sala de mese, îl asigură Alvarez. Dar probabil 
că nu mă veţi vedea. 

— Dacă aş dori să-i fac o vizita doamnei Benyon, 
presupun că ar trebui să-i telefonez, ca să fixez o întâlnire? 

— Nu neapărat. Este mereu acolo. Doar treceţi pe acolo, 
luaţi-o prin surprindere. 

— Şi în drum, aş vrea să mă uit la apartamentul în care a 
fost omorâtă Linda Standish. Am cunoscut-o la Londra. S- 
ar putea aranja? 

— Cu uşurinţă. Il cunosc pe detectivul de la poliţia locală 
care se ocupă de caz. Un tip numit Jeff Anderson. Vreţi să-l 
vedeţi mâine? Dacă da, la ce oră? 

— Am înţeles că sunt două ore de drum cu maşina până 
acolo. Crezi că aş putea să mă întâlnesc cu el la 12:30? Am 
adresa şi ştiu unde se află apartamentul. Va trebui să afli 
dacă este convenabil pentru Anderson. 

— ÎI voi determina eu... 


Marler nu participă la cina din restaurant. Dispăruse 
după ce schimbase câteva cuvinte cu Newman. Când se 
întoarse la hotel, purta un sac mare din pânză. Găsi echipa 
lui Tweed, inclusiv pe Butler şi Nield, şezând în camera 
spațioasă ocupată de Paula. 

Ea dormise două ore după cină şi pe la miezul nopţi era 
vioaie şi proaspătă. Şedea lângă o fereastră parţial 
deschisă când Newman îi deschise lui Marler, care purta 
sacul greu de pânză de cort. Paula fu surprinsă de cât de 
vioi părea Marler. 

— Ai mâncat ceva? întrebă ea. 

— Am luat două îmbucături la un local non-stop. Am fost 
să-l văd pe negustorul de arme - îi cunosc numele de mult 
timp de la un cunoscut din Strasbourg... 

Se opri când auzi o altă bătaie în uşă şi aruncă sacul 
într-un dulap care conţinea hainele Paulei. Newman 


deschise uşa şi Alvarez intră, dărui tuturor un zâmbet, 
arătându-şi dinţii strălucitori. Avea un plic. Privi spre 
Marler. 

— Tocmai m-am întors de la sediul poliției. Am hârtii 
pentru arsenalul vostru. A trebuit să uzez de poziţia mea. 

— Arsenal? întrebă Paula. 

Marler recuperă sacul şi scoase un Browning automat 
32, pe care i-l dădu Paulei. Alvarez privi şi îi dădu o foaie 
de hârtie din plic. 

— Asta-ţi dă dreptul de portarmă, plus muniţia 
suplimentară pe care ţi-o va da Marler. 

Apoi Marler scoase două pistoale automate Walther P38 
cu muniţie, înmânând câte unul lui Butler şi Nield. Alvarez 
le dădu permisele. Newman fu bucuros să vadă un Smith & 
Wesson 38, revolverul său favorit, pe care Marler i-l dădu 
în timp ce Alvarez îi înmână o foaie de hârtie. Paula era 
uimită de legătura dintre cei doi. 

— Când s-au aranjat toate astea? întrebă ea. 

— Când aţi fost la cină, îi spuse Alvarez. Marler mi-a dat 
o listă cu armele de care avea nevoie. In timp ce el le 
obținea, eu am dat fuga la sediul poliţiei pentru a lua 
permisele. Il privi pe Tweed. Dumneavoastră nu eraţi 
inclus pe listă. 

— Nu port niciodată armă. 

— Marler, continuă Alvarez, aici este permisul pentru 
arma ta. Cred că eşti un trăgător de elită. 

— Cel mai bun din Europa de Vest, îi spuse Tweed. 

— Marler, continuă Alvarez, zâmbind, mai ai şi altceva în 
sacul acela pe care nu mi l-ai arătat? 

— Ai spus că avem de înfruntat o gloată dură. 

— Cea mai dură. 

— Atunci, nu trebuie să ştii ce mai am aici. 

— OK. Sunteţi persoane responsabile. Acum plec, dar las 
câţiva oameni să patruleze afară pe coridor toată noaptea. 
Am schimbat rezervările, ca să fiţi cu toţii la acelaşi etaj. 
Conducerea a fost informată că sunteţi oameni importanţi 


şi că ordinele vin de la Washington. Noapte bună tuturor. 
Vise plăcute... 

După ce plecă şi uşa fu încuiată, Marler îşi afundă din 
nou mâna în sacul de pânză. Scoase grenade, îi dădu două 
Paulei şi mai multe celorlalţi. 

— Grenade de asurzire? întrebă Paula. 

— Nu, grenade explozive. Ai auzit ce a spus Alvarez - 
avem de a face cu cei mai duri. Toţi veţi avea şi grenade 
fumigene. Mie îmi plac. 

În cele din urmă, scoase arma sa familiară, o puşcă 
Armalite dezasamblată, cu lunetă. O mângâie şi rosti 
tărăgănat: 

— Nu poţi greşi prea tare cu asta. 

— Şi, interveni Newman, am închiriat două maşini. Un 
Mercedes şi un BMW. 

— Nu-ţi faci griji pentru cheltuieli, nu-i aşa? rosti Tweed 
în zeflemea. 

— Aici e America, îi aminti Newman. Imaginea 
reprezintă totul. 

— Atunci, cred că ar trebui să dormim cu toţii, anunţă 
Tweed, îndreptându-se spre uşă. Mâine vom intra în 
teritoriul inamicului... 


19 


În timpul nopţii, Alvarez chemă anumiţi tehnicieni 
experţi. Cu consimţământul lui Newman acordat anterior, 
lucraseră toată noaptea la Mercedes şi BMW într-un garaj 
subteran sigilat. Pe la mijlocul dimineţii, cele două maşini 
şi ocupanţii lor erau aproape de Monterey. 

Mai devreme, în timp ce conduceau pe şoseaua de 


coastă, la sud de San Francisco, Tweed conştientiză că 
uitase cât de frumos era drumul. La dreapta lor, într-o 
dimineaţă minunat de însorită, Pacificul calm scânteia ca 
mercurul, reflectând lumina soarelui. Trecură pe lângă 
plajele pustii şi micile promontorii. 

La stânga lor se ridica o pantă uşoară, doar ici şi colo 
câte o cabană de lemn. În afară de aceste clădiri 
ocazionale, nu se mai vedeau alte aşezări omeneşti. Într-un 
spaţiu de parcare, Newman le arătă modificările tehnice 
făcute Mercedesului la sugestia lui Alvarez. 

Tweed stătea lângă Paula în timp ce Newman apăsă 
câteva butoane de pe cutia elegantă, neagră, ataşată 
tabloului de bord. Două antene mari apărură pe capotă, iar 
în vârfurile lor o reţea ordonată din sârmă ca pânza de 
păianjen. Apăsă un alt buton şi un mic cilindru apăru dintr- 
o cutie plată de pe capotă. Se întoarseră în maşină când un 
claxon răguşit se făcu auzit cu un sunet strident şi 
intermitent. Semăna cu sirena unei maşini de poliţie. Paula 
îşi apăsă palmele peste urechi şi Newman o scoase din 
funcţiune. 

— Ce-i cu toate astea? întrebă Tweed. 

— Da, ce se întâmplă? strigă Paula de pe bancheta din 
spate. 

Şedea lângă Marler, care-şi asamblase arma şi o lăsase 
pe podea, cu luneta ataşată. Conduceau pe autostradă din 
nou în timp ce Newman le explica. 

— Vedeţi microfonul ascuns sub tabloul de bord? Cu el 
pot comunica nu numai cu Alvarez - dar acelaşi mesaj va 
ajunge direct la Cord Dillon, la Langley. Este unul dintre 
cele mai puternice transmiţătoare din lume - prin acea 
antenă pe care am retras-o după ce v-am arătat-o. Sirena 
este un factor psihologic: va atrage maşinile de poliţie de 
la kilometri depărtare. Apropo, orice cerere de ajutor pe 
care o trimit este retransmisă pe lungimea de undă folosită 
de maşinile de poliţie. 

— Alvarez nu vrea să rişte, observă Tweed. N-am văzut 


nici un fel de echipament de genul ăsta pe capotă. 

— Nici nu trebuia să observi. 

— Văd că Butler şi Nield se ţin aproape în spatele 
nostru, remarcă Tweed după ce aruncă o privire prin 
oglinda laterală. 

— Asta e ideea. Acum ne apropiem de un oraş mare. 

— E Monterey. Îmi amintesc ruta spre Junipero din 
Carmel. Urmează-mi indicaţiile de acum înainte... 

Newman, ştiind că Tweed are memorie fotografică 
pentru locuri, făcu exact ce i se spuse. Trecură de fâşii 
lungi de păduri de pin, ce înconjurau cea mai mare parte a 
oraşului Monterey, şi intrară în Carmel. Tweed le mai dădu 
o informaţie. 

— Carmel, ca multe alte oraşe americane, este construit 
pe un sistem de reţea, remarcă el. Bulevardele coboară 
către mare, străzile le intersectează în unghiuri drepte. 
Suntem în Junipero. Parchează unde poţi. 

Luă harta lui Alvarez pentru a verifica mai departe. 
După ce cobori din maşină, fu urmat de Paula care întrebă 
dacă poate veni cu el în apartamentul Lindei Standish. 

— Da. Ai putea fi de folos. O femeie poate spune multe 
despre apartamentul altei femei. 

— E un oraş interesant, spuse ea. Sunt o mulţime de 
magazine cu obiecte de artă şi anticariate. 

— Localitatea trăieşte din asta. 

Tweed găsi curând intrarea spre curtea interioară unde 
locuise Linda Standish. Era destul de ascunsă, o intrare 
îngustă ce ducea la o curte mai largă, pavată, înconjurată 
de clădiri cu două caturi. Construite mai mult din lemn, 
păreau vechi şi fiecare dintre ele avea un stil arhitectural 
aparte. Paula observă influenţa spaniolă la balcoanele cu 
balustrade de la etaj. Coşurile atârnate pentru ghivece de 
flori se vedeau peste tot. 

Veniseră mai devreme decât ora stabilită, dar un bărbat 
scund şi îndesat, îmbrăcat într-un costum sport de culoare 
deschisă, se apropie imediat pentru a-i întâmpina. Avea 


faţa rasă, părul tuns scurt şi părea a avea treizeci şi ceva 
de ani. Avea o expresie aspră. 

— Cine sunteţi? întrebă el. 

— Aş putea să întreb acelaşi lucru, răspunse Tweed 
tăios. 

— Detectiv Jeff Anderson. 

— Bună ziua, sunt Tweed. Vă deranjează dacă asistenta 
mea Paula mă va însoţi la apartamentul Lindei Standish? 

— Deloc. 

Anderson aruncă Paulei o privire plină de admiraţie, fără 
nici o urmă de necuviinţă. 

— Pot vedea şi eu un act de identitate? întrebă el. 

Tweed îşi scoase paşaportul. Anderson îl examină cu 
atenţie, apoi îl returnă. Modul de adresare i se mai îndulci. 

— Bun-venit în Carmel. Cu toate că nu este o modalitate 
prea plăcută de a face cunoştinţă. 

— Am mai fost o dată aici. Putem vedea apartamentul 
Lindei Standish? 

— Pe aici... 

Anderson îi conduse spre un colţ al curţii. Urca o scară 
cu balustradă din fier forjat, când Paula îl strigă. 

— Scuzaţi-mă. Noaptea, curtea aceasta este bine 
iluminată? 

— Nu. Numai de felinarele pe care le vedeţi acolo. 

Îşi plecară capul pe sub banda care bara drumul pe 
scară şi văzură un ofiţer de poliţie ce stătea la intrarea 
unui coridor de unde putea supraveghea. Mânerul 
pistolului ieşea în afară din tocul de piele. Anderson 
deschise uşa de lemn, împodobită cu ţinte, cu o cheie şi îi 
conduse înăuntru. 

Apartamentul consta dintr-o cameră mare cu o masă de 
lucru şi un scaun. Erau pete de sânge pe scaun şi pe 
podeaua din spatele lui. Anderson arătă spre scaun, spre 
hârtiile împrăştiate pe masă, cât şi spre semnele de pete 
uscate de sânge. 

— Credem că lucra la taxele de Fisc când a fost 


strangulată de la spate. 

— Uşa era deschisă? întrebă Tweed. 

— Da, era. 

— Şi credeţi că ea şedea pe scaun când s-a comis crima? 

— Sigur că da. 

— Atunci, faptul acesta sugerează că îl cunoştea pe 
asasin. Altfel, s-ar fi ridicat, dacă ar fi intrat un străin. Era 
detectiv particular. Avea o armă? 

— Da. Un Colt, încărcat! În sertarul din dreapta ei. 

— Din nou, asta sugerează că era cineva cunoscut, 
cineva de care nu avea nici un motiv să se teamă, atunci 
când oaspetele a intrat. Priviţi la distanţa de la uşă la 
masă. Am observat că uşa scârţâie destul de tare când o 
deschizi. Avea suficient timp să scoată arma - doar dacă nu 
îl cunoştea pe criminal şi nu avea nici un motiv să se teamă 
de el. 

— Sau de ea? sugeră Paula. 

Anderson îl privi lung pe Tweed. Se clătina înainte şi 
înapoi pe călcâie. 

— Cine sunteţi? Mi-au spus că sunteţi de la asigurări. 
Vorbiţi ca un poliţist - întrebările subtile pe care mi le 
puneţi. 

— Cândva a fost cel mai tânăr şef de la Omucideri, 
Scotland Yard, spuse Paula încet. 

— Asta explică totul. Acum, să trecem din nou la subiect. 
După cum vedeţi, toate sertarele au fost trase şi golite pe 
podea. Cu excepţia sertarului cu arma. Bănuiesc că pe 
acela el a hotărât să nu-l deschidă. 

— Sau ea, insistă Paula. 

— Vorbim despre un criminal în serie numit Contabilul, 
spuse Anderson tăios. 

— Ştiu, îi răspunse repede Paula. Şi în Europa au fost 
câteva cazuri de asasini profesionişti femei care operau cu 
succes. Credeţi că America este un loc special? 

— Presupun că puteţi avea dreptate, spuse Anderson cu 
îndoială. 


— Locul este răvăşit de tot, observă Tweed. În mod 
evident, criminalul căuta ceva cu frenezie, poate vreun 
indiciu care să ne arate direcţia spre el - sau ea. 

— Ne-am gândit şi noi la asta. Fiecare bucăţică de hârtie 
a fost examinată. Cred că a găsit tot ceea ce căuta. 

— Mă întreb, spuse Paula... 

Privi cu atenţie prin jur. „Unde ar ascunde o femeie ceva 
ce nu ar dori să fie găsit? gândea ea. Unde l-aş fi ascuns 
eu?” Era ceva în felul ei care-l făcu pe Anderson să tacă, 
privind-o. Stătea în acelaşi loc, privind încet la fiecare 
piesă de mobilă. 

Apoi, se duse la un fişet foarte înalt, unde sertarele 
fuseseră trase. Ridicându-se pe vârfuri, pipăi cu mâinile 
partea de sus, prăfuită. Degetele găsiră un dosar. Il trase 
spre ea, îl ridică, îl deschise. Înăuntru era o coală de hârtie 
cu nume trecute pe o listă, cu un scris de mână foarte 
ordonat. Avea ca titlu „Suspecţi”. 

După ce aruncă o privire la ea, i-o dădu lui Tweed. 
Anderson privi peste umărul lui la nume. 

Vincent Bernard Moloch. Joel Brand. Luiz Martinez. 
Byron Landis. Vanity Richmond. 

— Voi, bărbaţii, nu aţi găsit asta, spuse Tweed, 
înmânându-i foaia lui Anderson. 

— Nu, la naiba, nu am găsit-o. O privi pe Paula. Îmi pare 
rău că am fost cam dur cu dumneavoastră. 

— Nu-i nimic. 

— Sunt mai mult decât sigur că asasinul este pe listă, 
observă Tweed. Am înţeles de la Linda Standish la Londra 
că se ocupa de caz de câtva timp. 

Se opri când un ofiţer de poliţie de pe coridor intră în 
cameră. Îi vorbi respectuos lui Anderson. 

— Îmi pare rău că vă întrerup, dar este un tip care a 
încercat să treacă pe sub bandă şi să urce scările. Aşteaptă 
în curte. Nu a vrut să-mi spună numele. 

— Trimite-l sus - după ce vei fi verificat să nu aibă armă. 

O clipă mai târziu, un bărbat chel, cu ochelari de oţel, 


intră în cameră. Se uită fix la cei trei oameni care-l 
priveau. 

— Eu sunt Byron Landis, spuse el. Ce naiba se întâmplă 
aici? 


— Vă rugăm să luaţi loc, domnule Landis, îi spuse 
Anderson cu exagerată politeţe. Eu sunt detectivul 
Anderson. 

— Detectiv? Unde este domnişoara Standish? întrebă el 
când se aşeză. 

— La morgă, îi aruncă Anderson. 

Privindu-l, Paula nu văzu nici o schimbare de expresie pe 
faţa lui Landis la auzul veştii. Dar asta putea fi pusă pe 
seama şocului. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă el, în cele din urmă. 

— Vreau să spun, zise Anderson, aplecându-se spre el, 
că cineva a venit seara la biroul ei şi aproape că i-a tăiat 
capul cu o sârmă. O cunoşteaţi? 

— Puțin. 

— Atât de puţin, că aţi trecut acum pe la ea? Era 
prietena dumneavoastră, rosti el scurt, făcând să pară a 
declaraţie. 

— Nu era, protestă Landis într-un fel mai aspru acum. E 
o sugestie revoltătoare. Mă jigneşte. 

— Îl jigneşte, pufni Anderson, adresându-se lui Tweed. 
Poate că ar trebui să-mi cer şi scuze. Işi apropie faţa de a 
lui Landis. Cu toate astea, aţi fost văzuţi amândoi într-o 
discotecă din apropiere acum două nopţi. Avem martori. 
Minti. 

— Eu am fost la discotecă, recunoscu Landis, acum două 
nopţi. Dar nu am fost cu Linda... 

— Deci, acum este Linda, nu-i aşa? Erai în relații intime 
cu Linda, nu-i aşa? 

— Tocmai v-am spus că nu am fost, i-o reteză Landis, 
care-şi recăpătase acum stăpânirea de sine. Şi aş aprecia 
dacă v-aţi îndepărta de mine... 


— Va fi o plăcere. Îţi miroase gura. Oh, apropo, unde ai 
fost acum două zile? Seara devreme? 

— Îmi făceam treaba la Black Ridge. 

La menţionarea numelui de Black Ridge, atitudinea lui 
Anderson se schimbă. Deveni mai liniştit şi se trase 
departe de Landis, privindu-l fix. 

— Ai vreun act de identitate? 

— Permisul de conducere. 

Landis îl trânti pe masă. Văzu petele roşii. Deveni 
agresiv. 

— Ce sunt semnele alea roşii? 

— Pete de sânge. 

Landis îşi îndepărtă în grabă permisul de conducere, 
care zăcea pe una din pete, şi-l puse pe o parte curată a 
mesei. Anderson îl examină şi i-l returnă. 

— S-ar putea să mai vreau să vă interoghez mai târziu, 
domnule Landis. 

— Ştiţi unde mă găsiţi. Privi la Tweed şi Paula când se 
ridică. Nu ştiu cine sunteţi, dar aţi văzut la ce tratament 
am fost supus. Acum plec. Anderson ai spus că te cheamă? 
încheie el, privindu-l pe detectiv înainte de a pleca. 

Când rămaseră singuri, Paula privi din nou în jur la 
mobilierul ieftin. Presupuse că detectivii particulari nu 
aveau prea mulţi bani pentru a face camera mai 
confortabilă. 

— Ce mai loc în care să mori, spuse ea. Şi atât de oribil. 
Sărmana femeie. 

— Se întâmplă. Anderson deveni protocolar. Domnule 
Tweed, în mod normal aş fi avut un asistent să fie martor la 
ceea ce am spus. Sper că nu vă gândiţi să părăsiţi Statele 
Unite pentru un timp, aş putea avea nevoie de 
dumneavoastră, amândoi, pentru a mă sprijini. Unde 
locuiţi? 

— Hotelul Spanish Bay, răspunse Tweed prompt. Daţi-mi 
un număr de telefon, în caz că vreau să vă vorbesc. 

Luă cartea de vizită pe care Anderson o scosese din 


portofel şi o strecură în propriul portofel. 

— Acum trebuie să plecăm, spuse el ferm. Avem o altă 
întâlnire. 

Zicând asta, se îndepărtă cu Paula. Se apropiau de 
maşină, când Paula făcu câteva remarci. 

— Anderson nu mi-a mulţumit pentru că am găsit lista 
aceea, care ar putea fi vitală în investigația sa. Ai observat 
cum merge Byron Landis? Se leagănă ca o rață. 

— Da. Am observat... 

Tweed părea cufundat în gânduri. Apoi se opri. Paula îi 
aruncă o privire şi văzu o anumită expresie pe faţa lui. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea în timp ce Newman 
cobori din Mercedesul parcat alături. 

— „Cu... cu...” Acestea au fost cuvintele pe care le-a 
folosit sora Lindei Standish, care a fost scoasă din mare la 
Cornwall. Acum ştiu ce a vrut să spună. Am avut dreptate, 
Dumnezeu să mă păzească. Un cazan de o magnitudine 
monstruoasă este pe cale să explodeze. Trebuie să ne 
grăbim să stăm de vorbă cu doamna Benyon. Poate că ne 
va putea spune ceva... 


Cu BMW-ul în spate, Newman trecu de Carmel, pe cea 
mai minunată şosea de coastă din lume. Autostrada 1 
urmărea ţărmul stâncos al Pacificului, cocoţată la peste 
cincizeci de metri deasupra lui. Paula privea, fascinată de 
oceanul liniştit din dreapta lor, dealurile înalte ca nişte 
munţi, ce urcau abrupt în stânga lor. 

Pe măsură ce înaintau spre sud, şoseaua se răsucea la 
curbe, unele dintre ele în unghi drept, unele cu bariere de 
oţel pentru a-i proteja pe automobilişti să cadă în 
prăpastie, altele fără nici un fel de bariere. Newman 
estimă că erau acum la aproximativ o sută cincizeci de 
metri deasupra oceanului. Ce mai căzătură, dacă ar ieşi de 
pe şosea. 

— Este spectaculos, se entuziasmă Paula. N-am mai 
văzut niciodată aşa ceva. 


— Îmi amintesc toate astea dintr-o vizită pe care am 
făcut-o acum câţiva ani, spuse Tweed. Sunt de acord că 
priveliştea este unică. Şi ne putem bucura de ea în voie. 

Era adevărat. Spre surprinderea Paulei, abia dacă 
întâlniseră câteva alte automobile în ambele sensuri. 
Înaintea şi dedesubtul lor o serie de golfuleţe pustii cu 
plaje erau ascunse sub stânci. Nu se vedea nimeni. 

Îşi mută privirea de la oceanul care strălucea sub 
soarele de pe cerul senin la dealurile care cădeau aproape 
prăpăstios peste autostradă. Un deal rotunjit după alt deal 
rotunjit se  rostogoleau la nesfârşit în depărtare. 
Decolorate de soare, aveau o înfăţişare bălţată. 

Ici şi colo prindea câte o imagine a unei case agăţate pe 
deal undeva sus. Paula găsea arhitectura cam ciudată. 
Fiecare detaliu al construcţiei contorsionate părea să fi 
fost folosit pentru a face costisitoarea locuinţă să pară 
unică. Acoperişurile cădeau la un unghi perpendicular 
deasupra teraselor spaţioase construite din piatră. Tweed 
o văzu uitându-se în sus. 

— Reşedinţe de milionari, remarcă el. Fiecare încearcă 
să-l depăşească pe celălalt. O caracteristică americană. 
Dacă ai dolari, atunci expune-i. Priveşte la cea de lângă 
vârf - are coşurile acoperite cu cupru. 

— Şi o piscină uriaşă. 

— Da. Întotdeauna o piscină, adesea din marmură şi cu o 
formă fantastică. Am fost sunat de o mulţime de oameni de 
aici care începeau prin a spune: „Te sun de la piscină.” 
Exact ca la Hollywood. Banii aici nu strigă - mugesc din 
răsputeri... 

Merseră mai departe şi deodată Tweed se aplecă în 
scaun. După o altă curbă, şoseaua începu să coboare. Mai 
jos de ei, în depărtare, era un pod uriaş cu un arc în formă 
de curcubeu, exact sub şoseaua care îl traversa. O strigă 
pe Paula, care şedea pe bancheta din spate, lângă Marler. 

— Iată faimosul pod Bixby. Dacă îmi amintesc bine, este 
la o înălţime de peste optzeci de metri deasupra braţului 


de apă care se varsă în ocean. 

— Am văzut o mulţime de fotografii ale lui, răspunse 
Paula. Interesant să-l şi traversezi... 

Şoseaua cobora continuu - Newman roti cu îndemânare 
maşina la curbe - după care deveni plană. În timp ce 
traversau vasta structură, roţile se tot loveau de ceva. 

— Au făcut benzi transversale dintr-un anumit material 
pe şoseaua podului, explică Newman, pentru ca 
automobiliştii să încetinească... 

Îşi continuară drumul şi peisajul deveni şi mai hipnotic. 
Paula continuă să-şi întoarcă privirile de la şirurile de 
dealuri care se abăteau spre Pacific la coasta de 
promontorii colţuroase, oceanul aruncând brizanţi când 
lovea marile stânci. Paula verifică harta, amintindu-şi că 
trebuia să îi ghideze. 

— Ne apropiem de Big Sur, îi preveni Tweed. 

— Casa doamnei Benyon, „Apex”, este marcată ca fiind 
aproape de el. Ce este casa aceea veche amplasată 
deasupra oceanului, în dreapta noastră? Pare 
triunghiulară. Ar putea fi aceea? Alvarez a marcat-o ca 
fiind pe undeva pe aici, spuse Paula. 

— Şi ce este nebunia aceea de conac uriaş din piatră 
neagră aproape de vârful muntelui de pe partea cealaltă? 
întrebă Newman. 

— Aş spune că acela este Black Ridge, spuse Tweed 
încruntat. 

— E foarte ciudat, comentă Paula. El însuşi şi cu 
peretele din piatră neagră care pare să-l înconjoare de jur 
împrejur. 

— Mullion Towers în California, comentă Newman. 

— Priviţi coşurile gotice şi apoi fereastra aceea enormă 
de la parter. E o caricatură de arhitectură! exclamă Paula. 

— Ce este acolo? rosti Marler tărăgănat. 

— Cred că asta este „Apex”, Bob, strigă Paula repede. 
Da, aşa este. Are un indicator din lemn natur la intrarea 
aleii de acces. 


— Urcă panta muntelui, ordonă Tweed. Mă întreb ce va 
avea doamna Benyon să-mi spună. 


20 


Tweed apăsă soneria de lângă strania uşă de la intrare, 
arătându-i Paulei ciudatele semne cabalistice de pe 
pietrele din caldarâmul terasei. „Avem de-a face cu o 
adevărată scrântită” îşi spuse el în sinea sa. Se hotărâse s- 
o ia pe Paula care putea fi de ajutor în a o calma pe 
locatara acelei case. 

Apăsând soneria, clopote ca de catedrală începură să 
răsune fără încetare. În timp ce aşteptau, Paula luă un 
binoclu mic din geanta de umăr. Îl focaliză asupra unui vas 
mare, ce stătea nemişcat la aproape un kilometru în largul 
coastei. 

— Priveşte, îl invită ea. 

— Baja California V, spuse Tweed, citind numele vasului. 
Pare a fi un fel de dragă mare. 

De pe partea cealaltă a uşii se auziră trei încuietori 
descuindu-se, urmate de îndepărtarea a două lanţuri. Işi 
ridică sprâncenele la Paula în timp ce uşa se deschise spre 
înăuntru. În cadrul ei stătea cea mai voluminoasă femeie 
pe care o văzuse vreodată. Scundă, cu părul cărunt legat la 
spate într-un coc de modă veche, era extraordinar de 
grasă, de vreo şaptezeci şi ceva de ani, ghici el, şi purta o 
rochie mov cu guler înalt şi lungă până la glezne. Gulerul 
era prins cu o broşă cu un semn ciudat pe ea. 

Avea fălci mari şi, deasupra nasului puternic, doi ochi 
negri care-l iscodeau. În ei văzu inteligenţă. În fiecare 
mână avea câte un baston. 


— Mă numesc Tweed. Sunt englez. Riscă. Am motive să 
cred că fiul dumneavoastră, Ethan, este în pericol. 

— Intraţi, amândoi. Tocmai am făcut nişte ceai cu 
lămâie. Şi eu sunt englezoaică. Pari a fi un ofiţer de poliţie 
de grad mare. 

— Ea este Paula, o prezentă Tweed. Asistenta mea. 

El ignoră aluzia că este poliţist. Ideea părea să o 
mulţumească. Aşteptară în holul curb până încuie din nou 
uşa şi puse lanţurile la loc. 

— Fiul meu vitreg, Vincent Moloch, a obţinut prin nu 
ştiu ce mijloc cheia de la uşă, explică ea. Am adus un 
lăcătuş de la Carmel pentru a-mi asigura uşa. Urmaţi-mă, 
comandă ea. 

Păşiră în urma ei când ea purcese, bătând uşor cu 
bastoanele, într-o vastă cameră de zi, ea se lăsă greoi într- 
un scaun ca un tron. Cu beţele arătă spre două scaune pe 
care Tweed şi Paula le ocupară. Pe masa din spatele ei 
erau un ceainic de argint şi o ceşcuţă de porțelan. 

— Dacă doriţi ceai, îi sugeră Paulei, poate că mergeţi în 
bucătărie să luaţi nişte ceşcuţe... 

— Mulţumesc, eu nu beau, spuse Tweed în grabă. 

— Iar mie nu mi-e sete, adăugă Paula. 

— Din câte îmi aduc aminte, spuse Tweed cu calm, vasul 
acela mare din larg este Baja California... 

— Nu m-am apropiat niciodată de Baja, rosti scurt 
doamna Benyon. Îi aparţine lui Vincent. Unul dintre 
planurile lui rele. 

— Rele, doamnă Benyon? 

— Toate planurile lui sunt rele. Nava trebuie să scoată 
nişte probe de sol de pe fundul oceanului. E ceva legat de 
testarea vârstei pe care o are California. Aiurea! Nu ştiu ce 
face, dar nu este ceea ce spune el. 

— De când este acolo? întrebă Paula. 

— De mai bine de o lună, draga mea. Am avut un şoc 
teribil o dată, în miezul nopţii. Am auzit o bubuitură mare. 
M-am ridicat din pat şi am văzut un mic val de flux 


îndreptându-se spre mal. Cu toate că oceanul era calm ca 
un lac. L-am văzut în lumina lunii. 

— Un fel de ridicare a straturilor submarine? sugeră 
Tweed. 

— De ce aţi spus că Ethan este în pericol? întrebă ea, 
ignorând comentariul. 

— Pentru că mi s-a spus că V.B. este un om periculos. 

— Este! Ea se însufleţi. Crede că eu ştiu prea multe - Şi 
chiar ştiu. A pus paznici în jurul casei mele pentru a mă 
ţine prizonieră, dar Ethan l-a convins să-i îndepărteze, fie 
el binecuvântat. Ce bine este să vorbeşti cu englezi. 

— Aţi spus că el crede că ştiţi prea multe? 

— Da. Am plătit paznicul-şef, un ticălos numit Luiz 
Martinez, cu mai multe sute de dolari, pentru a mă lăsa să 
intru la Black Ridge. Ştiu programul de acolo, şi toţi 
ceilalţi erau plecaţi la o întâlnire în clădirea AMBESCP din 
San Francisco. 

— Şi ce aţi aflat? întrebă Tweed în timp ce ea se opri 
pentru a-şi trage suflarea - vorbea foarte repede. 

— În primul rând, lanţul acela de aşa-numite 
observatoare pe care le-a ridicat de-a lungul munţilor sunt 
false. Am fost într-unul de lângă Black Ridge, şi aşa- 
numitul telescop nu este nimic mai mult decât o ţeava 
goală - pare a fi real, dar n-are lentile. 

— Curios, remarcă Tweed. 

— Are un telescop adevărat în observatorul aflat mai jos 
pe coastă, pe care l-a arătat astronomilor. 

— Atunci, despre ce este vorba? întrebă Paula. 

— Ceva sinistru - Şi bietul Ethan a fost forţat să-şi 
folosească geniul pentru a lucra la asta. Martinez era beat, 
este un fanfaron. M-a dus jos cu un lift, mult sub pământ. 
Acolo este un tunel săpat de ei sub munţi. Am văzut o 
mulţime din echipamentul lui Ethan acolo jos. Erau 
apărate de înregistrare a trepidaţiilor generate de 
cutremure. Vincent crede că poate prevedea următorul 
cutremur. Atât de multe aparate în tunel, încât nu ştiu ce 


fac. Totul este rău, rău - Şi Ethan este forţat să lucreze la 
ele. 

— Aţi mai spus cuiva despre asta? întrebă Tweed. 

— Nimănui. Vincent a atras atâţia americani importanţi, 
încât aş putea vorbi cu cine nu trebuie. Dar dumneavoastră 
sunteţi cetăţeni britanici. Am încredere în cetăţenii 
britanici. Ştiţi că sunteţi primul englez cu care vorbesc de 
mai mulţi ani de zile? În Carmel, au un club - „Clubul 
Anglo-Pacific”, acela este pentru englezi. Se corectă. Urăsc 
cuvântul pe care-l folosesc ei aici. Niciodată n-am mers la 
clubul acela, continuă ea în grabă. Nu mi-au plăcut 
membrii. Toţi sunt britanici care au plecat din propria ţară 
ca să se stabilească aici, pentru clima bună şi traiul uşor. 
De ce vă tot uitaţi de jur împrejurul camerei? întrebă ea. 

— Vă admiram mobila. Aţi transformat-o într-un 
adevărat cămin. 

Ceea ce nu era adevărat. Tweed examinase camera, 
căutând aparate de supraveghere. Din câte îşi putea da 
seama, nu erau. 

— M-am străduit destul de mult să o fac confortabilă, 
răspunse doamna Benyon şi surâse afectat. 

— Clubul ăsta „Anglo-Pacific” de care aţi pomenit. Cine 
îl conduce? 

— Un general de brigadă, Grenville. Vine aici pe timp de 
iarnă, dar el este cel care conduce. Jumătate din membri 
sunt afectaţi, îşi arogă titluri false pe care nu le găseşti în 
nici o carte de referinţe de acasă. Lady cutare sau lady 
cutare! Pe naiba! Am auzit de la un prieten al meu că acum 
Vanity Richmond se umflă în pene la petreceri. 

— Cine este Vanity Richmond? întrebă inocent Tweed. 

— Ultima bucăţică fantezistă a lui Moloch. Se presupune 
că ar fi asistenta lui personală. Stă la Black Ridge. E şi ea 
britanică. 

Doamna Benyon dădea semne de oboseală. Tweed se 
ridică, spuse că aveau o întâlnire urgentă şi că speră că-i 
va scuza. 


— Păcat, aş fi putut sta de vorbă cu voi toată ziua. Veţi 
mai veni să mă vizitaţi? 

— Bineînţeles. Doamnă Benyon, poate că ar fi mai bine 
dacă nu i-aţi spune fiului dumneavoastră vitreg, Vincent, 
că am fost pe aici. 

— N-am să-i spun nici un cuvinţel acelui om. 

— Şi, dacă nu este o impertinenţă, aş vrea să vă plătesc 
un onorariu pentru timpul dumneavoastră. Se poate? 

— Dacă insistaţi. 

Paula se ridicase şi ea când Tweed se îndepărtă câţiva 
paşi de scaunul doamnei Benyon, scoțând un teanc de 
bancnote de câte o sută de dolari. Neîndemânatic, îi 
scăpară cinci bancnote, care se împrăştiară pe covorul 
persan. 

Doamna Benyon sări din scaun şi se aplecă pentru a 
recupera banii. Apoi, cu bastoanele agăţate de scaun, se 
lăsă greu în el. 

— Pot merge câţiva paşi fără bastoane, se simţi ea 
obligată să explice. Acum voi suferi ore întregi. Orice 
mişcare neaşteptată mă tulbură timp de mai multe ore. 

— Vă simţiţi bine? întrebă Paula, aplecându-se spre ea. 

— Da, draga mea. Mă voi odihni puţin. Îl privi pe Tweed. 
O prefer pe asistenta ta celei a lui Vincent, Vanity. A ta 
este o adevărată doamnă. 

— Mulţumesc, spuse Paula. 

— Ce nume curios, Vanity, remarcă Tweed. 

— Ah, numele ei real este Vanessa. A fost poreclită aici 
Vanity, pentru că se gândeşte foarte mult la sine. 

— Nu cred că putem ieşi pe uşa din faţă, îi aminti 
Tweed. 

— Bineînţeles. Lăsaţi-mă doar să mă ridic în picioare. 

Făcu marea performanţă de a se ridica încet, folosindu- 
şi bastoanele. Paula, făcându-i jocul, o luă de braţ. Când, în 
cele din urmă, uşa se închise în urma lor, în timp ce 
mergeau pe terasă, Tweed scoase un suspin de uşurare. 

— Nu-mi place. E lacomă, spuse Paula. 


— Îmi place informaţia pe care ne-a dat-o. 

Se uită spre mare, unde gigantica dragă era în aceeaşi 
poziţie. Folosind binoclul Paulei, cercetă repede vasul, apoi 
îi returnă binoclul. 

— Nu-mi place cum arata Baja, spuse el. Nu-mi place 
deloc cum arată... 


Afară, în capătul aleii de acces, Newman stătea 
aşteptând răbdător lângă Mercedes, lăsând motorul să 
meargă pentru a putea pleca repede. Pe bancheta din 
spate, Marler coborâse un geam câţiva centimetri şi 
scosese luneta prin deschizătură, rezemând-o de marginea 
geamului. Privea spre Black Ridge. 

— Bob, strigă el.  Foloseşte-ţi  binoclul. Suntem 
supravegheați. Parterul de la Black Ridge, imediat la 
stânga ferestrei cu decoraţiuni. 

Newman îşi focaliză binoclul care-i atârna de gât. 
Fereastra se apropie. Strânse mai tare binoclul în mâini. Il 
privea fix pe Joel Brand, care, la rândul său, se uita la el 
prin binoclu. Newman lăsă binoclul să-i cadă şi începu să 
fluiere. 

La Black Ridge, Brand părăsi fereastra, alergă pe 
coridor şi deschise uşa unei camere. Doi bărbaţi voinici, 
îmbrăcaţi cu geci de vânt, şedeau citind reviste cu femei 
sumar îmbrăcate. Fiecare purta pantaloni de doc ponosiţi. 
Brand le dădu ordine precise. 

— Pancho, Antonio, este un Mercedes albastru parcat în 
capătul aleii de acces a casei doamnei Benyon. Pariez că, 
mai devreme sau mai târziu, se va întoarce la Carmel. Nu 
vreau să ajungă acolo. Folosiţi transportoarele care au 
adus explozivi pentru Baja. Aţi priceput? 

— Pe Autostrada 1, simplu, răspunse Antonio. Accidente 
se mai întâmplă. Am şi plecat. 

— Va aşteaptă o primă grasă, strigă Brand în urma lor în 
timp ce se grăbeau să iasă din cameră. 

Întorcându-se la fereastra de la care privise către 


„Apex”, Brand zâmbi neplăcut. Era un noroc faptul că 
Moloch plecase mai devreme cu elicopterul într-unul din 
frecventele sale zboruri la clădirea AMBESCP. Brand 
bănuia că V.B. n-ar fi aprobat hotărârea sa. Nu exista nici 
un motiv ca el să afle vreodată despre asta. Işi flutură 
mâna spre mica figură care stătea cu spatele la el. 

— La revedere, domnule Newman. 


De la punctul său ridicat de observaţie, Newman văzu 
două uriaşe transportoare târându-se pe drumul de acces 
de la Black Ridge. Porţile automate se deschiseră în faţa 
lor şi ele se năpustiră spre Carmel. Newman îl privi pe 
Marler, care dădu din cap. 

Mai devreme, când erau pe cale să întoarcă pe aleea ce 
duce la „Apex”, Newman îi făcuse cu mâna lui Butler, care 
era în spatele lui, indicând că ar trebui să-şi continue 
drumul. Butler, la volanul BMW-ului, înţelesese îndată. În 
loc să-l urmeze pe Newman pe alee, îşi continuă încă puţin 
drumul pe Autostrada 1, spre un defileu de gresie situat pe 
ambele părţi ale drumului. Realizând o întoarcere ilegală 
în formă de U, îşi parcă maşina în defileu, unde era 
invizibilă oricărui observator de la Black Ridge. Apoi 
aşteptă, sporovăind cu Nield, care şedea lângă el. N 

Tweed ieşi cu Paula şi îl găsi pe Newman încruntat. Il 
întrebă ce se întâmplase. 

— Nimic, zâmbi Newman larg. Sunt copleşit de peisaj. 
Ne întoarcem la Carmel şi Spanish Bay? 

— Da. Putem lua masa la hotel. Tweed aruncă o privire 
la Black Ridge, fără a fi convins de brusca revenire la buna 
dispoziţie obişnuită a lui Newman. Pe drum îţi voi spune 
ce-am aflat de la doamna Benyon. Vizita a fost de 
nepreţuit... 

— General de brigadă Grenville? întrebă Newman ceva 
mai târziu. Pare că s-a autopromovat - dacă este acelaşi 
tip. Trebuie să fie, dacă mă gândesc mai bine. Flăcăul 
acela care joacă cricket, cu care am vorbit la berărie, 


lângă satul Constantine, mi-a spus că Grenville îşi petrece 
iernile în Monterey. Nu pot fi doi Grenville - amândoi cu 
titluri militare. El unde se încadrează în toată povestea 
care se petrece aici? 

— Asta, spuse Tweed, vom afla. Presupun că n-ai 
observat nava aceea ancorată la circa un kilometru dincolo 
de „Apex”. 

— Presupui greşit. Am avut suficient timp pentru a mă 
plimba în jurul terasei. Am privit-o prin binoclu. E ceva 
ciudat - neidentificabil - la structurile de pe puntea din 
faţă. Interesant este că Baja îi aparţine lui Moloch. Îmi 
aminteşte de echipamentul ciudat, acoperit cu pânză de 
doc, de la bordul Veneției din largul Portului Falmouth. 

— Vrei să spui că echipamentul părea similar pe ambele 
vase? 

— Nu. La suprafaţă, Baja pare a fi o dragă standard - dar 
nu şi atunci când o verifici aşa cum am făcut eu. Ce naiba 
se petrece aici? 

— Poate domnul Moloch ar putea să ne lămurească, 
strigă Paula de pe bancheta din spate, unde şedea lângă 
Marler. 

— Probabil că sunt ultima persoană din lume pe care şi- 
ar dori s-o cunoască, răspunse Tweed de pe scaunul din 
față. 

Newman verifică oglinda retrovizoare. BMW-ul îi urma 
la o oarecare distanţă. Lăsaseră deja podul Bixby în urmă 
şi urcaseră de ceva vreme. Pacificul era acum la stânga 
lor, de cealaltă parte a autostrăzii. Newman ţinea uşor 
volanul în timp ce se apropiau de o curbă deosebit de 
strânsă, care nu avea nici o barieră pe partea oceanului. 
Lui Newman îi era suficient să călătorească pe o rută o 
singură dată pentru a-şi putea aminti fiecare răsucire şi 
întorsătură a drumului la întoarcere. 

— Ce contrast faţă de San Francisco, remarcă Paula. E 
atât de liniştit aici. 

— Să sperăm că va rămâne aşa, spuse Newman. 


— Foarte bine, îi aruncă ea, strică-mi plăcerea. Cred că 
este unul dintre locurile cele mai minunate din lume pe 
care le-am văzut vreodată. 

— Este aproape unic prin grandoare, consimţi Newman. 

Se apropiau de curba strânsă, foarte sus deasupra 
oceanului. Newman era la jumătatea curbei, când văzu un 
transportor venind pe contrasens. Pe banda sa. O 
îngrozitoare coliziune frontală părea inevitabilă. Vehiculul 
masiv ar fi strivit Mercedesul. Tweed nu reacţionă în nici 
un fel. În spate, Marler apucă puşca Armalite. Lângă el, 
Paula îşi încleştă mâinile, fără a-şi putea lua ochii de la 
colosul care se apropia. 

În ultimul moment, Newman întoarse mult din volan, 
trecând maşina pe cealaltă bandă. Transportorul trecu pe 
lângă ei la câţiva centimetri. Atunci, Newman văzu venind 
un alt transportor, tot pe contrasens. Se gândiseră la 
întăriri. La volan, Antonio rânji cu anticipație. Incepu să-şi 
rotească maşina spre dreapta pentru a-i împiedica 
înaintarea lui Newman. În acea clipă, Newman apăsă la 
maximum pedala de acceleraţie. Mercedesul ţâşni înainte 
ca o rachetă şi trecu în goană pe lângă transportorul care 
întorcea. Din nou îi despărţiră doar câţiva centimetri. 
Greutatea transportorului îl purtă înainte. Zâmbetul lui 
Antonio dispăru. Văzu marginea stâncii apărând în timp ce 
încerca cu disperare să răsucească volanul. Prea târziu. 
Purtat de propria viteză de mişcare, transportorul trecu 
printr-un gard viu, iar Antonio avu o scurtă imagine a 
hăului de o sută de metri din faţa sa. Vehiculul se rostogoli 
peste margine, căzu, ca un obuz propulsat, vertical o sută 
de metri şi lovi stâncile de jos. Rezervorul de benzină 
explodă. Focul cuprinse cabina, o spirală arzătoare de 
flăcări. Vehiculul fu strivit, cabina se smulse de la locul ei, 
catapultată în ocean unde un val mare se sparse, aruncând 
brizanţi asupra rugului funerar, stingând o parte din 
incendiu. Apoi singurul sunet rămase următorul val care se 
spărgea de țărm. 


21 


În momentul în care Newman ajunse la un refugiu, opri, 
parcă şi apăsă butonul cutiei negre. Antena se ridică 
deasupra  Mercedesului,  desfăcându-şi pânza ca de 
păianjen. Apucând microfonul ascuns sub tabloul de bord, 
îşi trimise mesajul. 

— Aici e Newman. Urgenţă. Două transportoare au 
încercat să ne strivească. Mult mai la nord de podul Bixby. 
Un vehicul a căzut în prăpastie. Celălalt se îndreaptă spre 
sud pe Autostrada 1. Sunt transportoare trase de o cabină 
separată, ataşată. Aşteptăm într-un refugiu de pe 
Autostrada 1. Terminat. 

— Recepţionat. Am înţeles. Vin îndată. Rămâi în refugiu. 
Terminat. 

Vocea distinctă a lui Alvarez se auzise foarte clar. Tweed 
se întoarse să o privească pe Paula. 

— Cum te simţi? 

— Bine, reuşi ea să spună. Ştiam eu că Bob ne va scoate 
din asta. Este grozav într-o situaţie dificilă. 

— Sunt de acord, răspunse Tweed. O manevră 
strălucitoare, Bob. 

— Nu obţii nimic făcându-mi complimente... 

Cobori din maşină pentru a fuma o ţigară, iar Marler, cu 
puşca Armalite în mână, i se alătură. Paula, conştientă de 
tensiunea din picioarele ei, părăsi şi ea maşina. Aşteptară 
o vreme, după care un elicopter se roti deasupra lor, 
ateriză pe autostradă, lăsă un pasager, decolă şi se aşeză 
pe un deal alăturat. Alvarez alergă la maşină. 

— Sunteţi bine? 

— Suntem foarte bine, îl asigură Tweed prin geamul 
lăsat. 

— Am veşti. Datorită informaţiei dumneavoastră, am pus 
un baraj puţin mai la sud de locul acesta. Transportorul a 


încercat să treacă, distrugându-l. Un ofiţer de poliţie l-a 
împuşcat pe şofer. Un mexican. Numele lui era Pancho 
Corona. Credem că era venit ilegal aici şi se îndrepta spre 
graniţa mexicană. 

Paula traversă, ca să-l salute pe Alvarez şi să-i 
mulţumească pentru sosirea atât de rapidă. El îi zâmbi şi îi 
spuse că n-a făcut nimic deosebit - folosind o altă expresie 
englezească. 

— Ce fac oamenii aceia? întrebă ea. 

Un camion al poliţiei, care aducea oameni cu colaci de 
frânghie puşi pe umăr, tocmai trecuse în direcţia locului 
unde fuseseră atacați. Alvarez ridică din umeri. 

— Sunt special antrenați. Vor cobori pe stânci, cu 
ajutorul frânghiilor, la celălalt transportor prăbuşit în 
mare. Am văzut resturile din aer. Nu e nimic deosebit. 

— Pari a fi foarte bine organizat, comentă ea. 

— Ne străduim. Şi acum, cu toţii aţi trecut prin grele 
încercări. Cred că aveţi nevoie de un prânz. Vă conduc la 
un restaurant cu peisaj deosebit. Este impresionant. Se 
uită la ocean. Nori negri. Se schimbă vremea. Rocky Point 
poate fi destul de dramatic. Domnul acesta poate călători 
în BMW-ul care vă escortează? 

— Domnul acesta poate, îi răspunse Marler. 

— Atunci, eu voi călători cu dumneavoastră în Mercedes 
şi vă voi arăta drumul. Spre Rocky Point... 


La Black Ridge, privind stăruitor pe fereastră, Brand 
văzuse transportorul lui Pancho  năpustindu-se pe 
autostradă şi continuându-şi drumul spre sud. Bănui că 
ceva nu mersese cum trebuie. Se grăbi spre camera unde 
avea dosarele personalului. 

Pancho Corona nu locuia ilegal în ţară, dar se gândi că 
este mai înţelept să distrugă orice dovadă a angajării lui la 
Black Ridge. Extrăgând conţinutul dosarului, care avea 
detalii cu privire la Corona, tăie în bucățele foile dinăuntru 
şi se grăbi spre birou. Luă dintr-un seif un pachet de 


cocaină. Nu era un consumator de droguri, dar ţinea o 
cantitate, ca s-o planteze duşmanilor. Apoi un rapid apel 
telefonic dat poliţiei distrugea ţinta. 

Îşi pusese o pereche de mânuşi chirurgicale înainte de a 
lua pachetul din seif. Nu lăsă nici o amprentă. Tot în grabă 
- V.B. se putea întoarce în orice clipă - cobori scările care 
duceau în spatele conacului. Afară era un garaj imens unde 
fuseseră parcate transportoarele. Aruncă pachetul într-un 
colţ, la întâmplare, şi se întoarse încet în biroul său. Acum 
avea deja o versiune pe care să i-o spună lui V.B. despre 
vehiculele lipsă. 


În restaurantul de la Rocky Point, Alvarez îi conduse la o 
masă de lângă o uriaşă fereastră cu decoraţiuni. Paula se 
uită în jur, la felul somptuos şi modernist în care 
restaurantul era mobilat şi decorat. 

— Este foarte impresionant, remarcă ea. 

Tweed insistă ca Alvarez să li se alăture cel puţin pentru 
un pahar de băutură, după ce el refuză prânzul. Alvarez 
explică în timp ce se aşeza lângă Paula: 

— Vă amintiţi când l-am rugat pe Newman să se 
oprească? Apoi mi-am fluturat mâna spre elicopterul meu 
cocoţat pe deal şi care a decolat. 

— Da, chiar m-am întrebat despre ce fusese vorba. 

— Elicopterul a urmărit maşinile şi a aterizat pe un deal 
din apropiere. După ce-mi termin băutura, mă voi urca în 
el şi voi zbura la barajul de pe şosea. Prefer să mă ocup 
singur de toate, în felul ăsta totul merge bine. Işi ridică 
paharul. Noroc! Bun-venit în California - cu toate că aş fi 
sperat să fi avut o vizită mai liniştită. Dădu băutura pe gât. 
Şi acum, vă rog să mă scuzaţi... 

Tocmai plecase Alvarez, când un domn cu aspect distins, 
într-un costum de in de culoare crem, intră. Newman 
zâmbi larg, se ridică şi strigă: 

— Mă bucur să vă revăd, domnule general de brigadă 
Grenville. 


Grenville fu foarte zdruncinat. Cu toate că se străduia 
din răsputeri, nu putea să-şi ascundă stânjeneală. Newman 
se apropie de el cu mâna întinsă. 

— Ce mică-i lumea, cum se spune. Zâmbi larg. Veniţi să 
staţi cu noi. 

— Păi... 

Newman, încă zâmbind, îl luă de braţ şi îl conduse la 
masa lui Tweed. Făcu prezentările, în vreme ce Grenville 
se aşeză şi le zâmbi tuturor. „A reuşit destul de repede să- 
şi recapete controlul”, se gândi Tweed. 

— Şi, bineînţeles că o cunoaşteţi pe Paula, încheie 
Newman, aşezându-se. Aţi dansat cu ea pe cealaltă parte a 
iazului. 

— Sunteţi atât de departe de Porth Navas, domnule 
colonel - scuzaţi-mă - domnule general de brigadă, îl 
tachină Paula. 

— Localnicii au început să-mi spună general de brigadă, 
eu doar i-am lăsat să-mi spună aşa, explică Grenville cu o 
umbră de stinghereală. 

— Şi cine sunt localnicii? întrebă Paula. 

— Oh, doar câţiva britanici care au emigrat în Peninsula 
Monterey. Clima şi toate celelalte. Cineva trebuia să ia 
iniţiativa, continuă el, fiind din ce în ce mai încrezător, aşa 
că am înfiinţat „Clubul Anglo-Pacific”. Sunteţi cu toţi 
bineveniţi acolo. Nu se percepe taxă de membru. Trebuie 
doar să fii britanic. Avem întruniri seara şi dans. Aţi 
înfrumuseţa adunarea, spuse el, privind direct la Paula. 

— Vă mulţumesc. 

— Ce cred americanii despre clubul dumneavoastră? 
întrebă Tweed. 

— Sunteţi Tweed. 

— Aşa mă strigă, deci presupun că eu sunt, răspunse el 
cu o sclipire în ochi. 

— Ce cred yankeii? Că suntem o adunătură de snobi. Pe 
mine nu mă deranjează. li ţine departe pe oamenii 


neplăcuţi. 

— Ce fel de oameni? 

— Sunteţi un tip direct. Mai mult decât un american. 

— Ce fel de oameni? 

Paula avu impresia că Tweed se hotărâse să nu accepte 
nici o prostie din partea falsului general de brigadă. 
Grenville se înroşi. 

— A, insistaţi. Zona asta e plină de milionari agresivi şi 
de mult mai agresivele lor soţii împodobite cu pietre 
preţioase. Nu sunt genul de oameni pe care să-i inviţi la un 
club de acasă. 

— Cum şi-au făcut banii? 

— În tot felul de industrii. Când e vorba de afaceri, sunt 
oameni duri. Poate că trebuie să fie. Il privi fix pe Tweed. 
Şi acum, domnule, e rândul meu. Cu ce vă ocupați? 

— Sunt inspector-şef la o companie de asigurări. 

— Chiar aşa? Grenville părea impresionat. Trebuie să fi 
văzut o mulţime de reversuri ale vieţii. 

— Şi de şarlatani, răspunse Tweed, privindu-l fix pe 
Grenville. 

— Îmi închipui că da. 

Grenville şovăi înainte de a răspunde. La suprafaţă, lui 
Newman îi păru că Grenville nu-l putea înţelege pe Tweed, 
care avea o privire de oţel. 

În restaurant intră repede un alt bărbat, care purta un 
costum bej din in. Apoi se opri de parcă ar fi dat peste un 
perete. Newman sări în picioare şi se duse la el în timp ce 
acesta se întorcea, vrând să iasă din restaurant. 

— Măi să fie, iată-l pe Maurice. Se adună clanul. Insist 
să ni te alături. 

Folosi aceeaşi tactică pe care i-o aplicase lui Grenville, 
luându-l pe Maurice Prendergast de braţ şi conducându-l 
la masă. Din nou, Newman zâmbea larg. 

— Domnule general de brigadă, ar trebui să-ţi aminteşti 
de Maurice - el a însoţit-o pe Paula la petrecerea dansantă 
în Cornwall. Şi, Maurice, ai fost o cunoştinţă a Paulei? 


— Îmi pare bine că te revăd, Paula, spuse Maurice cu 
voce rece. 

— Şi mie, răspunse ea cu un zâmbet scurt. 

— Bună, Maurice, spuse Tweed. Ia loc şi alătură-te 
grupului nostru vesel. 

Îl studie pe Prendergast. Părea să se fi schimbat de când 
îl întâlnise pe Maurice la el acasă, la „Arcă”, în Porth 
Navas. Cu toate că avea un metru optzeci înălţime, faţa sa 
energică, bine rasă, părea slăbită. Părul era încâlcit, nu 
fusese pieptănat. Dispăruse zâmbetul plin de umor. 
Mişcările sale, înainte lente şi premeditate, erau acum 
sacadate. 

— Bună, Tweed, răspunse el trist. 

— Te rog, ia loc. Ce zici de ceva de băut? sugeră Tweed 
vesel. 

— Un whisky mare. _ 

Se lăsă în scaunul pe care Newman îl trase către el. În 
timp ce-şi punea coatele pe masă, Paula îl compară cu 
Grenville. Aşa-numitul general de brigadă era în starea sa 
normală de încredere în sine. El se trase de mustaţa 
căruntă, ordonată, în timp ce îi aruncă o privire lui 
Maurice, care goli paharul comandat de Newman pentru 
el. 

— Aş mai vrea unul, spuse Maurice, bolborosind 
cuvintele. 

Newman mai comandă o porţie mare de whisky. 
Serviciul la Rocky Point era de primă clasă. Cel de-al 
doilea pahar fu servit imediat. Maurice bău jumătate şi se 
uită fix la Paula. 

— Ce faci aici în nenorocita asta de vizuină de dezertori? 

— Maurice, îl dojeni Grenville cu o voce aspră. Nu vorbi 
urât în faţa unei doamne. 

— Dacă spui tu. 

— Cred că ar fi mai bine să luăm prânzul, spuse Tweed, 
încă vesel când închise cartea de menu. Ştiu ce vreau. 

Comandară cu toţii. Cu excepţia lui Maurice. Marler, 


care nu scosese nici un cuvânt de când se aşezase, îl 
privea pe Maurice. Paula îl studia şi ea, fără a părea să o 
facă. 

Ospătarul stătea lângă Maurice, aşteptându-i comanda. 
Acesta îi aruncă o privire. 

— Nu mi-e foame. 

— Ar fi mai bine să mănânci ceva, sugeră Marler. 

— Pe tine cine te-a întrebat? zise Maurice. 

— Nimeni. Era doar un gând. Oamenii mănâncă de 
obicei la prânz. 

— Eu nu sunt ca toţi oamenii. 

Maurice îl privi fix pe Marler, care îi întoarse privirea. 
Primul care lăsă ochii în jos fu Maurice. li spuse 
chelnerului, care pleca: 

— Revino după un moment. Îi aruncă o privire lui 
Newman. Mi-ar prinde bine un alt whisky mare. 

Newman se uită peste masă la Tweed, care îi făcu un 
semn afirmativ cu capul. Maurice îl privi pe Newman. 

— Trebuie să-ţi consulţi şeful? spuse el pe un ton 
batjocoritor. 

— Frecvent. Newman zâmbi şi mai comandă un whisky. 
Şi eu mai beau câte un pahar. După prânz, cu cafea. 

— Maurice, spuse Grenville încruntat, în locul tău n-aş 
mai bea. 

— Dar nu eşti. Nu-i aşa? Eşti înflăcăratul general de 
brigadă. 

— Da, exact asta sunt. Grenville râse. O descriere destul 
de bună. Sunt sigur că americanii ar fi de acord. 

Tensiunea de la masă începu s-o enerveze pe Paula. 
Începu să se uite prin fereastra enormă la peisajul de 
dedesubt. Priveliştea era ameţitoare - să priveşti în jos la 
oceanul care devenise agitat. Valurile mari explodau pe 
uriaşele stânci zimţate, erupeau în gheizere de brizanţi 
aruncaţi în aer. Apa se ridica în valuri în canale stâncoase 
înguste, apoi se scufunda în defileurile din jurul lor. Acum 


înţelegea de ce locul acela se numea Rocky Point!. „Încă 
un cazan”, se gândi ea, amintindu-şi de vorbele lui Tweed. 
Panorama o neliniştea. Maurice îşi bea cel de al treilea 
pahar de whisky. 

— Trebuie să plec, oameni buni, anunţă el, imitând 
exprimarea americană. 

Se ridică, punându-şi mâinile pe masă. Newman fu 
imediat lângă el. Îl luă de talie, îl conduse la scările late şi 
se îndrepta spre ieşire când Maurice protestă. 

— Ia mâinile de pe mine. Mă descurc şi singur. 

— Sigur că poţi, îl asigură Newman, fără a-i da drumul. 

În acea clipă Butler şi Nield, care se strecuraseră plini 
de tact la bar, ca să mănânce un sandviş în loc de prânz, 
apărură. Newman le făcu semn cu capul să se apropie. 

— Duceţi-l pe acest domn la maşină. Nu se simte prea 
bine. Harry, du-l acasă, oriunde ar fi asta. 

— Am o casă ca un coteţ de câine în Carmel, mormăi 
Maurice. Pot să conduc... _ 

— Şi eu, spuse voinicul Butler. Il apucă pe Maurice, 
eliberându-l pe Newman de povară. Îl duc eu acasă. Pe 
Autostrada 1 sunt patrule de poliţie. 

Butler îl manevră uşor pe Maurice afară din restaurant. 
În timp ce dispăreau, Pete Nield se apropie de Newman şi- 
şi desfăcu mâinile într-un gest de resemnare. 

— Tipul ăsta a fost la bar înainte de a veni aici. A golit 
două porţii mari de whisky, una după alta. 

— Harry îl va duce acasă în siguranţă. Vrei să vii la masa 
noastră? 

— Voi aştepta afară în BMW... 

Grenville le vorbea tuturor, când Newman se aşeză din 
nou la locul său. Avea un fel de a fi conciliant. 

— Nu pot să pricep ce s-a întâmplat cu Maurice. Nu l-am 
mai văzut niciodată aşa. L-aş fi dat afară din club dacă s-ar 
fi purtat aşa. Şi aşa voi face dacă se va întâmpla acolo. 

— Nu l-aţi văzut niciodată să bea prea mult? întrebă 


1 Punctul Stâncos (n. trad.). 


Tweed. Asta vreţi să spuneţi? 

— Până la un punct. Se trase de mustață şi privi spre 
Paula, care se uita lung pe fereastră. Cam trage la măsea, 
dar cine nu o face? Apropo, vom avea o petrecere la clubul 
HQ astă-seară. De ce nu veniţi cu toţii? lată o carte de 
vizită care vă dă detalii. Sunteţi bineveniţi. Îl privi pe 
Marler. Nu sunteţi prea vorbăreţ. 

— Uneori mi se pare mai interesant să ascult, îşi 
tărăgănă Marler cuvintele. 

Paula percepu totul automat, în timp ce privea oceanul 
clocotind. Era convinsă că Maurice doar se prefăcuse că 
era beat. Un val imens se sfărâmă de vârful promontoriului 
care era Rocky Point. Părea să simbolizeze clocotitorul 
cazan al Californiei. 


22 


Părăseau restaurantul când Newman se scuză şi se duse 
la intrarea în bar. Paula aruncă o privire în acea direcţie şi 
încremeni. O femeie cunoscută şi atrăgătoare îl saluta cu 
căldură. Îmbrăcată într-un costum cu pantaloni de culoare 
verde-pal, Vanity Richmond arăta la fel de strălucitoare ca 
întotdeauna. 

— Ia te uită cine este aici, spuse Newman când o aduse 
la ei. Din nou, ce mică e lumea. 

— Bună ziua tuturor. Vanity avea un zâmbet poznaş, 
când Newman o prezentă Paulei. Îmi amintesc de tine, 
spuse ea. Aveai o masă separată la Nansidwell, în 
Cornwall. Nu am avut niciodată ocazia să stăm de vorbă. 

— Acum, aveţi, comentă Newman vesel. 

Tweed abia dacă dădu din cap când dădură mâinile, nu 


spuse nimic. Paula o observă pe Vanity, nasul ei lung, 
frumos conturat, ochi verzui, care păreau a observa totul, 
silueta frumoasă. Buzele ei roşii, pline, zâmbeau fără 
oprire, şi părea încântată că-i întâlnise. 

— Încotro? întrebă Newman. 

— Spanish Bay. Hotelul de pe coastă, de lângă 
Monterey. Acolo stau, aşa cum am stat şi la ultima mea 
vizită aici, spuse ea, privind-o pe Paula. Poate, de data asta 
ne-am putea întâlni? Data trecută păreai distrată. 

— Data trecută am avut o experienţă cam neplăcută, 
spuse Paula, privind-o direct pe Vanity, care-şi aruncase 
părul lung şi roşu pe spate. Am scos din mare o femeie 
moartă. 

— Deci tu ai găsit-o? Ce oribil! Am citit despre una din 
cele două surori gemene găsite - cealaltă adusă la mal în 
Cornwall. Cred că te-a tulburat... 

— Puteţi sporovăi în maşina mea, le sugeră Newman. 

— Am Audi-ul parcat afară... 

— Împrumută-mi cheile şi ţi-l aduc eu, sugeră Marler. 

— Şi eu stau tot la Spanish Bay, îi spuse Paula lui Vanity. 

Paulei i se păru o ocazie bună pentru a o cunoaşte mai 
bine pe Vanity. Mai observă, amuzată, că Newman nu se 
mai oprea din zâmbit. Vanity îi mulţumi lui Marler, îi dădu 
cheile şi un zâmbet cald, uitându-se direct la el. 

La întoarcere, pe tot parcursul, norii negri dispăruseră 
şi era o minunată după-amiaza însorită. Paula se aşeză în 
spate cu Vanity şi sporovăiră în continuare însufleţite. In 
faţă, Tweed, şezând lângă Newman, rămase tăcut. 

În spatele lui Newman urma Audi-ul, condus de Marler - 
la distanţă, în spatele lui, venea Butler, care conducea 
BMW-ul, cu Maurice lângă el şi Pete Nield în spate. Tweed 
se întrebă ce anume le întârziase plecarea. 


Lui Maurice i se făcuse rău înainte de a se urca în BMW 
la Rocky Point. Butler îl însoţise la toaletă şi avusese grijă 
de el. Acum, când mergeau pe Autostrada 1, fu uimit cât 


de repede îşi revenise Maurice. 

— Regret că te-am incomodat, bătrâne, îi spuse Maurice 
lui Butler. Dar ai avut dreptate. Nu mă fac des de ruşine în 
felul ăsta, dar sunt îngrijorat. 

— Îngrijorat? Butler îi aruncă o privire. Ce te preocupă? 

— Situaţia de aici, din California şi „Clubul Anglo- 
Pacific”. 

— E ceva ciudat cu situaţia asta? întrebă Butler. 

— Foarte. Nu pot să înţeleg. Am premoniţia unui 
dezastru teribil. 

— Ce fel de dezastru? întrebă Butler nonşalant. 

— Nu ştiu. E o tensiune printre anumiţi oameni pe care 
îi cunosc. Nu-ţi pot da nume. 

— Foarte instructiv, comentă Butler. De ce nu? 

— Pentru că vreau să fiu sigur că am ochit exact 
persoanele implicate. 

„Parcă ar fi Tweed”, gândi Nield, pe bancheta din spate. 
„Ne lasă să aruncăm un ochi, după care trage cortina.” 

— Aproape că am ajuns la Carmel, îl preveni Maurice pe 
Butler. leşi de pe autostradă într-o clipă. Dacă-mi dai voie 
să te îndrum... 

— Te rog. 

— Stau aici - pe Junipero, spuse Maurice după câteva 
minute. Dacă ai putea opri aici. 

— Vin cu tine, spuse Butler cu fermitate. Să te duc în 
siguranţă la coteţul tău de câine. 

— Nu-i nevoie... 

Butler ignoră sugestia, cobori cu Maurice şi intră alături 
de el într-o curte mică interioară, pavată cu pietre, iar 
balcoanele aveau coşuri atârnate pentru ghivecele de flori. 
Maurice arătă spre o scară de fier. 

— Acum stau acolo sus. 

— Acum? întrebă Butler. 

— Tocmai m-am mutat. Locul a devenit liber dintr-o 
dată. Chiria este rezonabilă - a avut loc o crimă aici şi 
poliţia tocmai a plecat. De aceea este chiria atât de mică. 


Cei mai mulţi oameni nu agreează ideea de a sta undeva 
unde s-a întâmplat ceva de genul ăsta. Proprietarul voia să- 
l închirieze repede. 

— Te conduc pe scară. Cine a fost omorât? 

— Un detectiv particular, se numea Linda Standish. Nu 
mă îngrijorează deloc că ar umbla fantomele. Şi-ţi 
mulţumesc pentru că m-ai condus... 

— Era normal... 


Ajungând la Spanish Bay, Paula fu surprinsă să 
descopere că avea acelaşi apartament spaţios pe care îl 
ocupase şi la prima sa vizită. Organizarea celor mai bune 
hoteluri din State era deosebită. 

Tweed, ale cărui bagaje fuseseră duse în alt apartament, 
intră la invitaţia ei, iar Paula îi făcu semn lui Vanity să li se 
alăture în inspectarea apartamentului ei. Cele două femei 
examinau ansamblul, în timp ce Tweed meşteri la fereastra 
cât peretele, o trase înapoi şi intră pe terasa cu masă şi 
scaune. Se cufundă într-un fotoliu. 

— Apartamentul ăsta e minunat - vreau să spun super, 
se entuziasmă Vanity când intrară în baie. Încerc să nu 
preiau expresii americane. Priveşte ce jacuzzi şi ce cabină 
de duş. E nemaipomenit. 

— Vrei ceva de băut? sugeră Paula. 

Cercetă vastul minibar din camera de zi, scoase o sticlă 
de Chardonnay şi o ridică pentru a i-o arăta lui Vanity. 

— E bună? 

— Foarte bună. Mi-ar prinde bine un pahar. leşi agale 
prin fereastra deschisă în locul unde stătea Tweed. Doriţi 
un pahar de vin, domnule Tweed? 

— Nu, mulţumesc. 

Îşi reluă expresia gânditoare pe care Paula o cunoştea 
atât de bine, privind la linia de pini. Apoi se ridică, se 
depărta pe poteca ce traversa iarba. Curând avu o vedere 
panoramică a Pacificului de sub terenurile de golf care se 
întindeau unul după altul, cu iarba lor tunsă. Acoperişurile 


plate ale carelor de golf se mişcau undeva mai jos, părând 
a pluti de unele singure. Pacificul calm era de un albastru 
uimitor. Inţelegea de ce erau oamenii hipnotizaţi de 
frumuseţea pură a peisajului. 

— Tweed a refuzat să bea, anunţă Vanity voioasă când 
se alătură Paulei. Nu pare foarte sociabil. 

— Probabil că lucrează la o problemă de asigurări, îi 
spuse Paula. Are o teribilă putere de concentrare. 

— Credeam că eu sunt de vină. Noroc! 

Se aşezară lângă căminul cu un foc pe bază de gaze, 
care nu era aprins. Vanity privi camera de zi de jur 
împrejur. 

— Locul acesta radiază confort. Este atât de relaxant. 

— Nu-i rău, consimţi Paula. Ştii cu ce mă ocup, aşa că 
spune - cum îţi câştigi tu coaja de pâine zilnică? 

— Ca şi tine, sunt asistentă personală. Şeful meu este 
dur şi plin de succes. Ai auzit de Vincent Bernard Moloch? 

— Liniştitul miliardar? Lucrezi pentru el? 

— Da. Şi îmi câştig coaja de pâine zilnică aşa cum faci şi 
tu, îmi închipui. Vincent e dependent de muncă. Il face pe 
americanul - om de afaceri mediu - să pară leneş. Sunt la 
dispoziţia lui zi şi noapte. Din fericire, n-am nevoie de prea 
multe ore de somn. 

— Pare a fi o muncă destul de grea. Ce implică? 

— Să-i ţin hârţogăraia zilnică şi întâlnirile în ordine. 
Râse. Să-l ţin în ordine. Nu prea ştiu cu ce se ocupă. E 
foarte secretos V.B. Întotdeauna lucrează la un produs 
nou. 

— Este vreunul pe rol acum? 

— Da. Ceva ce pare să-i răpească mult din timp. N-am 
nici un indiciu ce ar putea fi. E o graniţă pe care n-o pot 
trece. Salariul este enorm, aşa că am grijă să nu calc 
strâmb. Işi termină băutura şi se uită la ceas. Sper că nu te 
superi. Trebuie să plec. Poate luăm cina împreună în seara 
asta? Te sun eu. 

Îşi ridică ochii când Tweed se întoarse, lăsând fereastra 


glisantă deschisă. Era cald afară. El dădu din cap spre 
Vanity când ea se ridică şi îi întinse mâna. 

— Regret că nu am putut sta de vorbă. Trebuie să plec. 

— Poate altă dată, răspunse Tweed. 

— N-ai fost foarte amabil cu ea, îl dojeni Paula după ce 
Vanity plecă. A recunoscut că lucrează pentru Moloch. 

— E deşteaptă. Acum, că suntem aici, ştie că am fi aflat. 
Mă duc în cameră să-mi despachetez lucrurile. 

— Pari obosit. Vin să te ajut. 

Mergeau pe coridorul larg, mochetat, când un bărbat 
dădu colţul. Generalul de brigadă Arbuthnot Grenville se 
opri, surprins, trăgându-se de mustață. 

— Staţi aici? 

— Pentru scurt timp, spuse Tweed repede. 

— Nu ştiu dacă mi-aţi citit invitaţia. Am închiriat „Clubul 
Bay” pentru o petrecere de dans diseară. Bine că sunteţi 
chiar aici. Ne vedem la ora 20:00. Fix. Ştiţi dacă Maurice a 
ajuns cu bine acasă? întrebă el, cu toate că nu era cu 
adevărat interesat. 

— Da, cred că da, îl asigură Tweed. 

— Să nu faceţi nimic din ce n-aş face eu, spuse Grenville 
cu un zâmbet larg, privind la Paula. Asta vă dă toată 
libertatea din lume... 


Tweed şedea în apartamentul său, cu fruntea încreţită 
de gânduri. Paula despachetă totul repede. Apoi insistă să-i 
arate unde era pus totul. El tocmai îi mulțumea, când sună 
telefonul. Paula ridică receptorul automat. 

— Aţi putea repeta? ceru ea. Să văd dacă domnul Tweed 
este disponibil. Mulţumesc. 

Se întoarse spre Tweed, acoperi receptorul cu mâna şi-l 
întrebă: 

— E Voce Răguşită. Monica mi-a povestit. 

— Vorbesc eu. 

Tweed deveni deodată vioi, luă receptorul, îşi spuse 
numele şi ascultă preţ de câteva minute fără a vorbi. 


Conversaţia se încheie când Tweed vorbi pentru prima 
dată. 

— Mulţumesc. Sunt recunoscător - foarte - pentru 
informaţii. 

— Era misteriosul Waltz, comentă Paula. Monica m-a 
pus să jur să ţin secretul când am preluat un apel de-al lui 
în biroul de la Park Crescent. El a refuzat să vorbească 
când i-am spus că, probabil, greşise numărul. Mai târziu, 
Monica m-a prevenit despre apelant, pe care l-a poreclit 
Voce Răguşită. Se aude de parcă ar fuma prea mult. 

— Poate. Tweed şovăi. Tocmai am fost prevenit că nu 
mai avem prea mult timp. Oricare ar fi proiectul la care 
lucrează V.B., trebuie să fie curând gata de lansare. Poate 
că am ajuns prea târziu. 


Paula chemă serviciul de cameră şi comandă cafea. 
Simţea că Tweed era foarte îngrijorat, ceea ce nu-i era 
deloc în fire. Când sosi cafeaua, turnă două ceşcuţe, se 
aşeză în scaun aproape de el şi începu să vorbească. 

— De unde ştiai că Maurice a ajuns cu bine acasă? Când 
i-ai spus lui Grenville. 

— Butler şi Nield au ajuns curând după noi. Sunt sus în 
nişte camere mai mici. L-am văzut pe Harry când mi-a dat 
un semnal, arătându-mi pumnul strâns cu degetul mare în 
sus. Asta înseamnă că a livrat pachetul beat. 

— Dacă Maurice era beat. 

— De ce spui asta? 

— Mi-a dat impresia că şi-a jucat rolul prea bine. 
Probabil, pentru Grenville. 

— E o idee interesantă. 

— Ei, haide. Ce părere ai despre Grenville - despre 
Maurice? 

— Cred că Grenville interpretează, în mod deliberat, 
genul de militar băţos. Probabil cade bine cu grupul de la 
„Clubul Anglo- Pacific”. 

— Deci, doi dintre ei nu sunt ce par a fi? Grenville şi 


Maurice. 

— Nimeni de aici nu este ce pare a fi. Acelaşi lucru se 
aplică şi în Cornwall. 

— Dar Vanity Richmond? 

— La suprafaţă, pare a munci din greu la un serviciu 
grozav. Cheltuie bani pe haine scumpe. Pare a avea o 
slăbiciune pentru Newman. Asta este tot ce pot să spun 
despre ea. 

— La suprafaţă, repetă Paula. Pare... pare. Pari foarte 
neîncrezător în ceea ce o priveşte. De unde ştii că 
munceşte din greu la un serviciu grozav? 

— Pentru că am ascultat de la fereastră. Treaba mea 
este să adun informaţii despre toată lumea care ar putea fi 
suspectă. 

— Toti sunt suspecți, sondă Paula. 

— Vinovaţi până se dovedeşte nevinovăția. Aminteşte-ţi 
lista de suspecți pe care ai observat-o pe dulap, în 
apartamentul Lindei Standish. Moloch, Joel Brand, Luiz 
Martinez, Byron Landis şi Vanity Richmond. Alvarez mi-a 
spus că Martinez e şeful pazei de la Black Ridge. 

— Cel puţin, Grenville şi Maurice nu erau pe lista aceea. 

— O omisiune curioasă, observă Tweed. 

— Ce înseamnă asta? 

— Exact ceea ce am spus. Acum vreau să mă însoţeşti la 
Mercedesul lui Newman, parcat undeva în afara câmpului 
vizual al hotelului. Dacă mergem amândoi, nu atragem atât 
de mult atenţia. Am ceva foarte important de făcut. 
Cheamă-l pe Bob din camera lui, care este lângă a mea, şi 
roagă-l să meargă imediat la maşină. Trebuie să contactez 
rapid Langley. 


Când ajunseră, Newman era deja în parcare. Stătea 
lângă Mercedes, cu portiera din faţă deschisă. Deja luase 
precauţia de a-i chema pe Butler şi Nield, care se plimbau 
prin preajmă la o oarecare distanţă, pentru a se asigura că 
sunt singuri în locul acela îndepărtat al hotelului. Antena 


era ridicată. 

— Trebuie să contactez în secret Washingtonul, explică 
Tweed. Se poate? Trebuie să fie sută la sută sigur. 

— Foarte uşor. Alvarez mi-a explicat cum se face. Dacă 
este într-o maşină de patrulare din apropiere, un semnal 
special îl va avertiza, doar dacă nu vrei ca şi el să audă. 
Are un aparat pe care îl poate ataşa oricărei staţii radio din 
maşina poliţiei - iar mesajul va fi bruiat pentru lumea din 
afară. 

— Să-i dăm drumul repede. Arată-mi cum se face - Şi 
trebuie să fiu singur... 

Newman aşteptă până ce Tweed se aşeză pe scaunul 
pasagerului din faţă, apoi se aplecă înăuntru, apăsă o 
anumită combinaţie de butoane de pe cutia neagră, îi dădu 
microfonul lui Tweed, închise uşa şi se îndepărtă cu Paula. 

— Aici e Cord, spuse vocea familiară. Tu eşti, Tweed? 

— Aici Tweed. Am o informaţie că cele două 
transportoare lipsă de la Black Ridge duceau exploziv. 
Eu... 

— Iisuse! izbucni Dillon. Eşti sigur? 

— Informatorul meu este de încredere. Transportoarele 
erau parcate într-un garaj ascuns în spatele conacului - dar 
unul a fost oprit la un baraj, mai la sud de Big Sur, celălalt 
s-a prăbuşit în ocean. 

— Alvarez ascultă acum. Alvarez, să investighezi de 
urgenţă. Tweed, noi verificăm o explozie neautorizată care 
a avut loc în deşertul Nevada. S-a folosit unul dintre 
silozurile abandonate, care adăpostea rachete. Nu putem 
identifica explozivul. Este ceva nou. 

— Cât de puternic? întrebă Tweed. 

— Ţine-te tare. Washingtonul este înnebunit de teamă. 
Noul exploziv are forţa a zece bombe de hidrogen. 


23 


Timp de câteva minute, Tweed rămase nemişcat în 
maşină după ce Cord Dillon deja încheiase convorbirea. 
Chiar şi de la distanţă, Paula putea vedea ce expresie 
încruntată avea. Făcu o mişcare pentru a se apropia de 
maşină. Newman o opri. 

— Când va fi gata, ni se va alătura. 

— Nu l-am mai văzut niciodată atât de încruntat. 

— Lasă-l în pace. Ia o decizie majoră. 

— Stă atât de nemişcat... 

Imediat după ce termină ea de vorbit, Tweed lăsă 
geamul jos şi îi chemă cu un gest. Întreaga sa atitudine se 
schimbase, devenise sălbatic de activă. 

— În primul rând, Bob, trebuie să vorbesc de urgenţă cu 
Alvarez. În al doilea rând, vreau să mergem la cea mai 
apropiată cabină telefonică publică. În al treilea rând, îl 
privi pe Marler, care apăruse din senin, cu un sac de golf 
în care Tweed ghici că-şi căra puşca. În al treilea rând, 
vreau protecţie maximă. Sunt sigur că Moloch ştie unde 
sunt. Paula, treci în spate. 

— Conduc eu BMW-ul, decise Marler, şi-i voi lua pe 
Butler şi pe Nield cu mine. Voi fi chiar în spatele tău. Să nu 
te surprindă dacă o voi lua pe neaşteptate înaintea ta, dacă 
voi vedea ceva în neregulă în faţă. 

Newman era deja la volanul Mercedesului. Conduse pe 
lunga alee de acces şerpuită de la Spanish Bay. In spate, 
Paula verifică cum funcţiona Browning-ul 32 pe care-l 
avea. Tweed ţinea microfonul în mână. 

— Aici e Alvarez... 

— Vorbeşte Tweed. Unde eşti? 

— Tot la barajul din sudul Big Sur... 

— Rămâi acolo până vei mai primi veşti de la mine - dacă 
poti... 


— Pot. 

— Nu este posibil, presupun, ca nişte scafandri să se 
uite sub carena navei aceleia, Baja, din larg? 

— Vor fi aici în treizeci de minute. De la sediul poliţiei 
din Monterey. Se poate... 

— Mulţumesc. 

Paula fu surprinsă. Niciodată înainte nu-l auzise pe 
Tweed să ceară maximă protecţie. Îl cunoştea destul de 
bine pentru a înţelege că nu se temea pentru sine - ci 
pentru ceea ce trebuia să facă. Îşi lua avânt. 

— Trebuie să-l sun pe profesorul Weatherby, 
seismologul, acasă la Holland Park, explică Tweed succint. 

Câteva clipe mai târziu, Newman parcă aproape de o 
cabină telefonică îndepărtată. Tweed coborâse din maşină 
înainte ca ea să se fi oprit. Alergă la cabina telefonică şi 
începu să formeze numărul lui Weatherby. 

Alături, Marler sărise din maşină pentru a se alătura lui 
Newman, urmat de Butler şi Nield. Marler privi înjur la 
pădurea deasă de pini care îi înconjura din toate părţile. 

— Nu este locul cel mai sigur, observă el. Harry, Pete, 
luaţi poziţie la marginea pădurii. Nu staţi la vedere şi 
pregătiţi-vă armele. Orice maşină care se apropie priviţi-o 
ca potenţial ostilă, dar aveţi grijă - nu vrem să împuşcăm 
nici un călător nevinovat. 

Newman îşi ocupă poziţia aproape de cabina telefonică, 
cu revolverul Smith & Wesson în mână, pe lângă corp. 
Paula veni lângă el. Ea găsi liniştea adâncă a pădurii cam 
neliniştitoare. În cabină, Tweed făcuse legătura cu 
Weatherby. 

— Aici este Tweed. Ştiu că la Londra este miezul nopţii. 
Sper că nu v-am trezit. 

— Sunt treaz şi voi mai fi câteva ceasuri. Pari serios. 

— Îmi puteţi explica - în limbaj simplu, vă rog - dacă este 
posibil să se declanşeze vreun cutremur submarin în largul 
coastei californiene? Zona Carmel - Big Sur? 

— Declanşat? Cercetările recente au detectat mişcări 


sub Pacific în acea zonă. Trebuie să înţelegi că sunt plăci 
tectonice imense, după cum le numim noi - dale vaste pe 
fundul oceanului - care se pot freca una de cealaltă. Sau 
chiar de coastă. Este un eveniment mult prea puţin 
probabil. 

— Dacă se întâmplă, insistă Tweed, ce ar determina? 

— Presupun că o ridicare gigantică sub apă ar putea 
mişca placa tectonică. Şovăi. Nu ţi-am spus, dar Ethan 
Benyon lucra la o asemenea teorie pe care am găsit-o mult 
prea avansată. Am găsit-o în dosarele pe care a uitat să le 
ia cu el. 

— O gigantică ridicare sub apă, repetă Tweed. Să 
presupunem că se va întâmpla. Care ar fi rezultatul dacă 
placa va lovi coasta? 

— Ar avea puterea de a înainta sub coastă. Puterea 
naturii este copleşitoare. Rezultatul? O catastrofă. Dar, 
Tweed, asta este atât de puţin probabil. 

— Mulţumesc, profesore Weatherby. M-aţi ajutat enorm 
de mult. 

— Nu prea văd cum. Acum unde eşti? 

— În California. Trebuie să închid. 

Tweed alergă înapoi la maşină. Newman era în maşină 
când el se aşeză. Îi spuse pe scurt lui Newman conţinutul 
conversaţiei, apoi ceru să-i se facă legătura cu Alvarez din 
nou. 

— Aici e Tweed. Cred că trebuie cercetată amănunţit 
carena Bajei. 

— Desigur. Scafandrii sunt pe drum, plus o mică şalupă 
pe o remorcă. 

— Pot vorbi puţin cu el? ceru Newman repede. 

Tweed îi dădu microfonul. Newman se identifică. 

— Alvarez, ai putea aştepta să vin eu acolo? Ajungem în 
treizeci până la patruzeci de minute. 

— Pe curând, Newman. 

Întorcându-se la hotel, Newman îi avea pe Paula şi pe 
Marler, care săriseră în maşină în ultima clipă, în spate. 


Butler, cu Nield lângă el, îi urmă în BMW. În timp ce se 
opreau în parcare, Butler sări afară şi veni la Tweed care 
ieşea şi el din maşină. 

— Pete şi cu mine rămânem cu tine. Fără nici un fel de 
comentarii. Suntem cunoscuţi că nu ascultăm ordinele. 

— Aşa este, consimţi Tweed. Mulţumesc. 

— E timpul să debarci, Paula, spuse Newman. 

— E timpul să mergem. Vin cu voi. Va trebui să mă 
arunci afară din maşină. 

— Şi tu te vei împotrivi, dacă am să încerc să fac asta. 
Marler? 

— Stau confortabil unde sunt. 

Newman oftă şi demară spre destinaţia lor. Big Sur. 


La Black Ridge, Grenville părăsi conacul şi cobori pe jos 
aleea de acces spre locul unde-şi parcase maşina la 
intrare. Pe locul pasagerului din faţă era Maurice 
Prendergast. 

— L-am invitat pe Moloch la dans. Spunea că va fi 
încântat să participe. 

— Sunt uimit. 

— Bietul de el nu prea are viaţă socială, remarcă 
Grenville când se urcă la volan. 

— Bietul! spuse pe un ton baţjocoritor Maurice. Este 
miliardar. 

— Banii nu cumpără întotdeauna fericirea. Adesea se 
întâmplă tocmai pe dos. 

— N-are decât să plângă tot drumul până la bancă, 
pentru a folosi o frază destul de banală. 

— Dacă mă gândesc la asta, îşi aminti Grenville în timp 
ce conducea pe Autostrada 1 spre Carmel, a arătat cel mai 
mare interes când i-am spus numele unora dintre invitaţi, 
inclusiv Tweed şi Paula Grey. 

— Care este adevăratul motiv pentru care l-ai vizitat pe 
Moloch? Ai stat acolo mult timp. 

— Ce alt motiv mai puteam avea? întrebă Grenville 


băţos. 

Nici unul din ei nu era conştient că o siluetă de la 
fereastra primului etaj îl privea pe Grenville plecând. 
Byron Landis îşi părăsi locul de observaţie abia după ce 
maşina lui Grenville dispăruse. 


Newman sosi cu maşina şi descoperi că Alvarez îşi 
ascunsese maşinile şi un trailer în defileul pe care Butler îl 
folosise când Tweed şi Paula o vizitaseră pe doamna 
Benyon. Instinctiv, aruncă o privire la „Apex”, în timp ce 
treceau de ciudata casă. Draperia unei ferestre se trase. 
Doamna Benyon urmărea evenimentele. 

— Am plănuit totul cu atenţie, îi informă Alvarez pe 
Newman şi pe însoțitorii lui imediat ce-şi părăsiră maşina. 
Şalupa este la apă, nevăzută de Baja şi de Black Ridge. 
Scafandrii, trei dintre ei, sunt la bord. 

— Aş vrea să vin cu voi, sugeră Newman. 

— Bineînţeles. Altfel, de ce am aşteptat? 

— Vin şi eu, spuse Paula. Newman are nevoie de cineva 
care să-l ţină de mână. 

În timp ce vorbea, scoase cu un zâmbet o grenadă din 
geanta de umăr şi o strecură prin spate în mâna lui 
Newman. Din când în când acesta mai juca cricket, era la 
fel ca Tweed, un aruncător de prima mână. 

— Aş putea să vă însoțesc şi eu, spuse Marler. 

Alvarez îl privi fix. Marler îi susţinu privirea ochilor 
negri. Alvarez, impresionat de calmul şi felul degajat cu 
care se purta Marler, încuviinţă din cap şi-i conduse de la 
şosea spre malul abrupt, acoperit cu iarbă, ce ducea la un 
golf ascuns, cu o mică plajă. O şalupă mare era legată la o 
platformă de ancorare improvizată. 

La bord, trei scufundători gata pregătiţi se uitau la nou- 
veniţii prin măştile de scafandri. Unul dintre ei avea o 
cameră de luat vederi. Newman se întrebă dacă nu erau de 
la un departament special. Se urcă la bordul şalupei, cu 
grenada în buzunarul hainei sale uşoare. Paula, Marler şi 


Alvarez urcară în ambarcaţiune şi un ofiţer de poliţie 
dezlegă sfoara, în timp ce Alvarez porni motorul şi luă 
cârma. 

După ce trecură de un promontoriu, văzură Baja cu 
tribordul îndreptat spre şalupă. Oceanul era calm - destul 
de calm chiar şi pentru Tweed - se gândi Paula. La pupa 
uriaşei drage era legată o mare barcă cu motor. În timp ce 
se apropia, Alvarez ridică o portavoce pentru a preveni: 
„Poliţia”... 

Nu mai apucă să vorbească. Oameni de la bordul dragei 
se aruncară în barca cu motor. Motorul ei porni cu un urlet 
şi barca se îndreptă spre ei cu viteză din ce în ce mai mare. 
Paula îl recunoscu pe bărbatul voinic de la cârmă. Joel 
Brand. Urma să se repete încercarea de a izbi barca 
pneumatică din îndepărtatul fluviu Helford din Cornwall. 

Barca cu motor se ridică spre ei cu o viteză crescândă, 
cu prova ridicată din apă. Era suficient de mare pentru a 
tăia şalupa în două. Alvarez roti cârma, dar aşa făcu şi 
Brand, îndreptându-se direct spre ei cu o viteză 
îngrozitoare. Newman luă grenadă explozivă, îndepărtă 
cuiul, numără câteva secunde şi o aruncă. Grenada ateriza 
în barca cu motor, spre pupa. 

Paula îl văzu pe Brand, care purta o şapcă de lână ce-i 
ascundea părul, aruncându-se peste bord, abandonând 
cârma şi pe ceilalţi oameni de la bord. Începu să înoate 
spre mal cu uşurinţa şi cu puterea unui înotător exersat. 
Grenada explodă. 

Se auzi o bufnitură surdă, urmată aproape imediat de un 
muget asurzitor când explodă rezervorul cu combustibil. 
Flăcările cuprinseră barca cu motor în câteva secunde. O 
secţiune a pupei se propulsă în aer, purtând o flacără ca un 
meteor, apoi căzu din nou în Pacific, unde sâsâi înainte de 
a dispărea sub apă. 

— Continuaţi misiunea, ordonă Alvarez. 

Îndrumă şalupa în jurul resturilor ce pluteau la 
suprafaţă. Erau aproape de Baja când le ordonă 


scafandrilor să se scufunde. Aceştia dispărură în apă, 
îndreptându-se spre secţiunea de sub carenă. Paula 
scosese un binoclu mic şi cercetă în lung şi-n lat draga. 

— Ce ciudat! raportă ea. Nu pare să mai fie cineva la 
bord. 

— Sunt cu toţii sub punte, îi spuse Alvarez. 

— Parcă ar fi o corabie-fantomă, comentă ea. 

— Mai curând, sunt fantome la bordul acelei nave mari 
şi greoaie, răspunse el. Se uită la ceas. Ar trebui să le ia 
maximum cinci minute pentru a-şi încheia verificarea... 

Navigară încet în sus şi-n jos, de-a lungul tribordului, şi 
nimeni nu apăru. Dar şi mai rău, după zece minute 
scafandrii nu apărură. Alvarez părea îngrijorat, îndepărtă 
şalupa de prova dragei şi ocoli babordul. Ajunse la timp 
pentru a surprinde o siluetă în costum de scafandru 
dispărând pe o scară pe punte. 

— Era un om de-al nostru? întrebă Paula. Căra ceva care 
semăna cu o furcă. 

— Nu era dintre ai mei, spuse Alvarez cu o grimasă. 

— Şi cred că avea o furcă electrică pe care scafandrii o 
folosesc pentru a respinge vieţuitoarele răpitoare 
submarine, îi preveni Newman. 

Paula se aplecă peste marginea ambarcaţiunii, apucând 
un obiect plutitor. Era camera de luat vederi pe care o 
luase unul dintre scafandri. I-o dădu lui Alvarez. El privi 
aparatul, apoi pe Newman. 

— Din ce în ce mai sinistru. Camerele astea speciale de 
luat vederi sunt scumpe. Dacă un scafandru o pierde din 
mână, ea se ridică la suprafaţă. Ce s-a întâmplat cu cel 
care o avea? 

— A fost electrocutat - ca şi ceilalţi, spuse Newman 
încet. Ca şi ceilalţi doi. Au o echipă de apărare sub apă, 
ceea ce înseamnă că este ceva sub carena acestui vas, pe 
care ei nu vor să o vedem. Cadavrele ar trebui să iasă la 
suprafaţă. 

— Nu, nu vor apărea, spuse Alvarez. Este un puternic 


curent submarin aici. Cadavrele ar putea fi duse la 
kilometri depărtare, poate că nu vor fi recuperate 
niciodată. 

— Să ne urcăm pe navă, sugeră Marler. Suntem 
înarmaţi. 

— Nu putem face asta, îi spuse Alvarez. Nu avem 
autorizaţie. Nu avem dovezi. 

— Cum rămâne cu barca cu motor care a încercat să dea 
peste noi? insistă Paula. 

— Ce-i cu ea? Am observat că rămăşiţele ei au dispărut. 
Nici o dovadă, repetă el. 

— Avem camera de luat vederi, continuă Paula. Tweed 
ar putea să se uite la copiile fotografiilor pe care le-a 
făcut? 

— I le voi trimite chiar azi. 

Grupul care se îndrepta spre golfuleţul ascuns era 
deprimat şi nimeni nu scoase nici un cuvânt până când nu 
puseră piciorul pe uscat. Alvarez acţionă imediat. Dădu 
camera de luat vederi, pe care o pusese într-o pungă 
rezistentă de plastic, acum sigilată, unui ofiţer de poliţie 
care stătea lângă o maşină de patrulare. 

— Du asta la laboratorul fotografic din Monterey, rapid. 
Vreau fotografiile originale şi trei copii, urgent... 

Paula urmări maşina de patrulare dispărând în mare 
viteză, cu sirena urlând şi luminile aprinse. Îi reaminti de 
drumul de coşmar de la aeroport la San Francisco, când 
sosiseră. 

— Cel care a înotat la mal era Joel Brand, spuse ea, 
refuzând să se dea bătută. 

— Ai putea jura asta la proces? întrebă Alvarez. O 
identificare pozitivă? 

— Nu. Purta şapca aceea de lână care îi ascundea părul. 
I-am recunoscut mişcările. 

— Mişcările? Alvarez clătină din cap. Orice avocat de 
mâna a două ar putea să te facă bucățele pe scaunul 
martorilor. 


— Nu l-a văzut nimeni când a ieşit din mare? întrebă 
Paula, întorcându-se spre ofiţerul de poliţie care stătea 
lângă maşina sa de patrulare. Probabil că a traversat 
autostrada pentru a ajunge la Black Ridge. Ar fi fost ud 
până la piele. 

— Îmi pare rău, răspunse ofiţerul, dar atenţia noastră 
era îndreptată spre a vă aştepta pe voi să vă întoarceţi. 

— Nici o dovadă, repetă Alvarez pentru a treia oară. E 
normal... Se opri. Nu, nu este. Nu-mi place să pierd 
oameni. Newman, mai bine ai pleca la Spanish Bay. Voi 
aduce eu fotografiile acelea - dacă sunt - lui Tweed. 


24 


La Black Ridge, în biroul lui Moloch, Vanity auzi 
zgomotul exploziei. Sări de la locul ei şi ajunse exact la 
timp pentru a vedea barca cu motor cuprinsă de flăcări. Li 
spuse lui Moloch, care şedea la masa de lucru, ceea ce 
văzuse. 

— Avea motorul defect, bănuiesc. Moloch era absorbit 
de munca sa. Vino înapoi, vreau să vorbesc cu tine. 

— Despre ce? întrebă ea, aşezându-se în faţa lui. 

— Mă gândesc să-ţi dau câteva dintre conturile-cheie, să 
le verifici. Te pricepi la cifre, nu-i aşa? 

— Am lucrat într-un birou de contabilitate din Londra 
înainte de a mă angaja dumneavoastră. Dar Byron nu se va 
simţi jignit? 

— Acestea sunt conturi-cheie ţinute de Joel. 

— Nu se aplică aceeaşi obiecţie şi pentru el? Nu vreau 
să mi-l fac duşman. 

— Eu hotărăsc cu ce se ocupă fiecare. Sunt unii pe aici 


care uită că eu am construit AMBESCP, cu sudoare şi 
energie. Din întâmplare, diseară mă duc la petrecerea lui 
Grenville de la „Clubul Anglo-Pacific”. Aş fi bucuros dacă 
m-ai însoţi. Am putea merge cu limuzina Lincoln 
Continental. 

— Călătoreşti în lux, îl tachină ea. Dar de ce te duci la 
petrecerea asta? Nu-ţi stă în fire. Să apari în public. 

— Grenville mi-a spus că printre invitaţi va fi un bărbat 
numit Tweed. Aş vrea să-l cunosc. Zâmbi sec. Dacă te 
escortez, toată sala va zumzăi. Mă amuză ideea. 

— Trebuie să mă schimb, să fac un duş. La ce oră să fiu 
gata? 

— Cât timp îţi trebuie? 

— Treizeci de minute. 

— Majoritatea femeilor ar fi avut nevoie de câteva ore. 
Petrecerea începe la 8:00. Trei sferturi de ceas ne trebuie 
pentru drumul până la Spanish Bay. O jumătate de oră îţi 
trebuie ţie, ca să te pregăteşti. Vom pleca exact la 19:15. 

Vanity zâmbi în sinea ei. V.B. era întotdeauna foarte 
scrupulos în privinţa timpului. Acesta era, probabil, unul 
dintre secretele uimitorului său succes. Nu pierdea 
niciodată nici un minut. 

— Voi fi încântată să vin cu tine, spuse ea. E timpul să 
ieşi mai des în lume. Te-ai izolat prea multă vreme. 

Ochii lui şterşi o priviră. În afară de abilitatea ei de a 
munci, unul dintre lucrurile care-l atrăgeau cel mai mult la 
ea era felul în care nu ezita niciodată să-i răspundă. Ura 
personalul care se gudura. Zâmbi cinic. 

— Lumea de afară? California e un canal. Dar sunt sigur 
că vom avea o seară plăcută. 


Newman tocmai îşi parcă maşina la Spanish Bay când 
văzu, la bord, o lumină roşie clipind. După ce se asigură că 
nu se vede nimeni, apăsă butonul care ridica antena. Ştia 
că este Washingtonul. Se întinse după microfon. 

— Aici Newman. 


— Cord la telefon. Cum e viaţa în California? 

— Însorită, răspunse Newman repede. Nu era sigur că 
Tweed ar fi vrut să-i raporteze tragedia de lângă Big Sur. 
Pot să fiu de vreun ajutor? 

— Dacă Tweed e disponibil, trebuie să-i vorbesc de 
urgenţă. 

— Stai o clipă. Va fi aici în câteva minute... 

O rugă pe Paula să-l aducă pe Tweed. În clipa în care 
ridicase antena, Marler părăsise maşina, făcându-le semne 
lui Butler şi Nield să stea la distanţă. Cei trei bărbaţi luară 
poziţiile de observaţie. Maşina era ascunsă de hotel de un 
zid înalt şi era parcată într-o zonă rar folosită. 

Mult mai repede decât s-ar fi aşteptat, îl văzu pe Tweed 
fugind către maşină, urmat îndeaproape de Paula. Ea 
rămase la distanţă, poziţie indicată de Marler. Newman îi 
dădu microfonul lui Tweed şi părăsi maşina. 

— Aici Tweed. 

— Asta e o linie foarte sigură, începu Dillon. Presupun că 
nu ne poate auzi nimeni de lângă tine... 

— Exact. 

— Ceea ce am să-ţi spun este strict secret. Am reuşit să 
infiltrăm un agent în fabrica de armament a lui V.B. din 
Des Moines. O operaţiune extrem de delicată. Este încă 
acolo. 

— Am înţeles, îl asigură Tweed. 

— Agentul a raportat că Moloch a perfecţionat un 
exploziv cu o putere enormă. De zece ori puterea unei 
bombe cu hidrogen, după cum am menţionat mai devreme. 
A scos pe furiş o mică probă. 

— Percheziţionaţi-i fabrica, spuse Tweed imediat. 

— Nu putem. V.B. are contract cu guvernul pentru a 
produce cel mai puternic exploziv cu putinţă. Ne-a spus că 
a reuşit. Explozivul se numeşte Xenobium. L-a testat la 
vechiul depozit din deşertul Nevada. 

— De unde ştii asta? 

— Am comparat urmele explozivului din Nevada cu 


eşantionul scos pe furiş din fabrica Des Moines. Se 
potrivesc. 

— Tot nu înţeleg de ce nu verifici Des Moines. 

— Pentru că Moloch a strâns foarte multă putere politică 
pe Colina Capitoliului. Dacă am face percheziţia, ar spune 
că tocmai l-a perfectat. Atunci ar trece la represalii, 
folosindu-şi influenţa politică pentru a se asigura că 
preşedintele actual va pierde următoarele alegeri. Avem 
mâinile legate la spate. 

— Xenobium, ai spus? 

— Aşa se numeşte marfa. Îmi dă fiori reci pe şira 
spinării. 

— Nu m-ai făcut fericit, pentru a-l parafraza pe Clint 
Eastwood. 

— Tweed, ai vreun rezultat? 

Pentru prima dată în lunga lor relaţie, Tweed 
surprinsese o notă de disperare în vocea americanului. li 
răspunse cu prudenţă. 

— Bucăţi din puzzle îmi cad zilnic în mâini. Cred că sunt 
aproape de întregul tablou. Trebuie să mă întâlnesc cu 
Vincent Bernard Moloch. Trebuie să mă asigur de 
motivaţia lui. Tinem legătura... 

Avea o expresie veselă când părăsi maşina. „Mult mai 
vesel decât a fost în ultimele zile”, se gândi Paula. 


Moloch sporovăia amuzat cu Vanity, conducându-şi 
limuzina bej pe autostradă spre Carmel. Purta o jachetă de 
seară foarte elegantă şi era într-o dispoziţie plină de viaţă. 

— Când l-ai cunoscut pe Tweed, ce impresie ţi-a făcut? 
întrebă el pe neaşteptate. 

— Formidabilă, răspunse ea prompt. 

— Cred că ar trebui studiată cu atenţie munca pe care o 
face. Aş vrea să-mi faci cunoştinţă cu el. Nu imediat ce 
ajungem, ci puţin mai târziu. 

— Am să-ţi fac, promise ea. 

— N-am de gând să sporovăiesc cu ceilalţi oaspeţi, o 


preveni el. Mi-ar plăcea o masă separată - doar pentru noi 
doi. 

— Am să aranjez asta cu Grenville imediat ce ajungem. 

— Problema este, explică el, conducând cu îndemânare, 
farurile strălucind la curbe, că aş vrea să observ cine este 
acolo. Nu mă pot baza pe nimeni altcineva, pentru a 
descoperi ceea ce caut. 

— Am înţeles, spuse Vanity. 

„Ce mai pune la cale? se întrebă ea. Are el o idee în 
mintea aia complexă a lui. Poate îmi voi da seama ce este, 
după ce voi fi stat puţin acolo.” 


Tweed plecă târziu la petrecere. Fotografiile de la 
Alvarez îi fuseseră aduse de un detectiv în haine civile, 
care se legitimase. 

O notă scrisă de mână de Alvarez îl informă că 
scafandrul cu camera de luat vederi, în mod cert, a atins 
fundul mării înainte de a dispărea. Fotografiile arătau, 
presupunea el, gaura astupată pe care o făcuse draga la 
penetrarea fundului Pacificului. 

— Înţelegi ceva din pozele astea? o întrebă Tweed pe 
Paula. 

Le examină folosind o lupă. Clătinând din cap, ea le 
returnă. 

— Nu înţeleg nimic. Pare că o uriaşă placă rotundă a fost 
folosită pentru a acoperi gaura. 

— În nota sa, Alvarez spune că experţii au estimat a fi de 
doi metri în diametru. Mai departe s-au blocat. Adu-l pe 
Newman. Vreau să vorbesc cu Cord Dillon... 

Cincisprezece minute mai târziu îi spusese lui Dillon că 
trebuie să trimită fotografiile la o adresă din Londra, cât 
mai repede cu putinţă, deoarece ele puteau fi cheia 
întregului mister. Dillon îl rugase să aştepte. Tweed stătea 
în Mercedes cu antena ridicată. Newman îşi amplasase 
echipa în poziţii strategice în jurul maşinii. Tweed observă 
că Butler şi Nield purtau costume noi şi îl chemă pe 


Newman. 

— De ce Harry şi Pete sunt îmbrăcaţi ca pentru o ieşire 
în oraş? 

— Pentru că vin cu noi la petrecere. Fără nici un 
comentariu, te rog. Mulțimea e locul ideal pentru a 
împuşca o ţintă. 

Părăsi maşina, pentru că Dillon revenise la telefon. 
Răspunsul dat de el îl uimi pe Tweed. 

— Nu putem trimite fotografiile prin fax. Detaliul este 
mult prea important. Dă-i lui Alvarez fotografiile. E în 
drum spre tine. Ar trebui să ajungă în zece minute. Dă-i 
pachetul cu adresa scrisă pe el. Un avion foarte nou şi 
rapid va aştepta la aeroportul din Monterey să le 
transporte la Londra. O maşină va aştepta la Heathrow să 
le ducă, apoi, în grabă la adresa din Holland Park. Ţinem 
legătura. ETA!, peste aproximativ şapte ore de acum 
încolo... 

Închise înainte ca Tweed să-i poată mulţumi. O chemă pe 
Paula şi-i spuse ce trebuia să facă, să împacheteze 
fotografiile şi să le adreseze profesorului Weatherby. Pe 
când ea se îndepărta în grabă, el îi făcu semn lui Newman. 

— Du-mă din nou la cabina aceea telefonică. Trebuie să-l 
sun pe Weatherby. 

Marler se strecură pe bancheta din spate, chiar în clipa 
în care maşina demara. Tweed alergă la cabina telefonică 
imediat ce maşina opri, iar Marler fugi după el, apoi se 
trase în umbră să-l aştepte. Deasupra lor era o noapte 
înstelată. Newman se întrebă de ce constelaţiile se văd 
atât de clar în California. Presupuse că atmosfera nu era 
poluată în acea zonă. 

— Weatherby? Aici e Tweed... 

Îi explică noua descoperire. Seismologul ascultă fără să 
spună nimic, până când Tweed termină ce avea de spus. 

— Foarte interesant, răspunse el. Bineînțeles că ştiu 
câte ceva despre această tehnică de scufundare a unui tub 


1 Estimated Time of Arrival = ora probabilă a sosirii (n. trad.). 


rotativ special pentru a extrage sol de la mare adâncime, 
din pământ sau de pe fundul mării. Dar nu sunt expert. Din 
fericire, s-a întâmplat să vorbesc cu John Palister puţin mai 
devreme. E un vechi prieten, nu prea are somn şi vine la 
un păhărel cu mine la ore târzii din noapte. Este expert de 
talie mondială în ceea ce priveşte forajele astea. Când vor 
ajunge fotografiile la mine? 

— În curând vor părăsi aeroportul din Monterey. Am 
calculat că vor ajunge la tine în aproximativ şapte ore. 

— Şapte ore? Cu ce ajung, cu racheta? 

— Am primit cooperarea guvernului. Probabil că vor 
folosi unul dintre incredibilele lor avioane supersonice. 

— Bine. Îl voi ruga pe John să rămână la mine până 
atunci. El va şti cu siguranţă ce înseamnă fotografiile 
acelea. Te voi suna eu. Dar unde eşti? 

— Spanish Bay. Un hotel lângă Carmel. 

Tweed îi dădu numărul, îl avertiză să codeze tot ce avea 
să-i spună, având în vedere că totul avea să fie transmis 
prin centrala hotelului. leşind din cabina de telefon, inspiră 
adânc aerul rece al nopţii. Se întoarseră la Spanish Bay, o 
luară pe Paula, care purta o haină scurtă, şi conduseră pe 
scurtătură spre locul unde era petrecerea. Butler şi Nield îi 
urmară pe jos. 

— Mă întreb despre ce este vorba, de fapt? spuse Tweed 
dus pe gânduri. 


Petrecerea era în toi când ajunseră acolo. Grenville îi 
întâmpină la uşă, într-un costum de seară cu un brâu 
stacojiu. li salută călduros, sărutând-o pe Paula pe obraz. 

— Aţi venit mai mulţi decât mă aşteptam, comentă el, 
privind la Marler, cu Butler şi Nield în spatele lui. 

— Am venit să ajutăm la servirea oaspeţilor, vorbi 
Marler tărăgănat. 

Tweed făcu prezentările grăbit, parcurgând cu ochii, 
peste umărul lui Grenville, vasta cameră plină de oaspeţi. 
La o masă din colţ, şedea un bărbat scund şi pedant, cu 


părul negru pieptănat pe spate, dezvelindu-i fruntea lată. 
Cu el stătea Vanity Richmond. Newman, prinzând privirea 
lui Tweed, îi şopti, pe când Grenville îşi însoțea oaspeţii 
spre o masă mare de lângă ringul de dans: 

— Acela este Moloch. L-am fotografiat o dată, garda lui 
de corp mi-a smuls aparatul din mână. 

Tweed o urmă pe Paula, care era însoţită către masă de 
optimistul Grenville. Il observă pe Maurice singur la o 
masă, golind un pahar, cu o expresie posomorâtă a feţei. 
Aşezându-se între Paula şi Newman, cu Marler în faţa sa, 
iar Butler şi Nield la capetele mesei, Tweed cuprinse cu 
privirea camera. I se păru că Moloch făcea acelaşi lucru. 

Oaspeţii erau mai mult bărbaţi şi femei în vârstă sau de 
vârstă medie. Simţi în atmosferă o voioşie forţată. Se bea 
mult. Cuplurile mai tinere dansau în mijlocul ringului, 
având o expresie de plictiseală întipărită pe faţă. O mână îi 
căzu pe umăr. Întorcându-se, îşi ridică ochii spre faţa 
ridată a unui bărbat cărunt. 

— Eşti nou, spuse bărbatul. Sper că nu ai venit să 
trăieşti aici? 

— De ce? 

— Uită-te în jurul tău. Avea un accent perfect de englez 
din clasa superioară. Toţi sunt nefericiţi ca şi mine. Au 
venit aici pentru climă, şi-au lăsat prietenii, şi-au lăsat 
viaţa în urmă... 

— De ce nu se întorc? întrebă Tweed. 

— E prea târziu. Au pierdut contactul cu prietenii, şi-au 
vândut casele din Anglia. E mai ieftin să trăieşti aici, şi nu 
şi-au mai permis să se întoarcă. Le este dor de lucrurile 
vechi - de berării, de sate, până şi de Londra. Aici nu-i la 
fel. Să n-o faci. 

— Mulţumesc pentru sfat, spuse Tweed. 

— Sună destul de tragic, şopti Paula. 

— Probabil că este. Se pare că Vanity vine spre noi. 

Zâmbind cu voioşie, i se adresă lui Tweed, care nu făcu 
altceva decât să dea din cap. 


— Domnul Moloch ar fi onorat dacă i-aţi ţine companie 
câteva minute. Se află la masa de la care m-am ridicat eu, 
cea din colţ. 

— De ce nu vine el aici? întrebă Paula. 

— Ar dori să schimbe cu dumneavoastră câteva cuvinte 
în linişte. Zâmbi din nou către Paula, fără să-şi piardă 
cumpătul. Aici e muzica prea tare. 

Tweed aruncă o privire spre cei patru tineri cocoţaţi pe 
o platformă, ce băteau ritmul rock'n'roll-ului. Dădu încă o 
dată din cap, se ridică şi-şi croi drum printre mese. Vanity 
se aşeză lângă Paula, pe scaunul lui Tweed rămas gol. 
Apăru Grenville cu o ţigară aprinsă în mână. 

— Toată lumea se simte bine? întrebă el cu voce 
răguşită. Făcu un gest larg cu ţigara în mână. Fumez prea 
multe chestii din astea. Dar nu poţi renunţa la tot. Incepi 
cu ţigările şi observi că te-ai lăsat de băutură... 

Moloch se ridică curtenitor, când sosi Tweed, invitându-l 
să ocupe scaunul lui Vanity. Se aşeză din nou, după ce-şi 
roti scaunul astfel încât să-l poată privi pe Tweed drept în 
faţă. Acesta îl privea la rândul său în ochii de culoare 
deschisă, isteti. 

— Doream să vă cunosc, domnule Tweed. 

— De ce? 

— Vanity v-a descris ca fiind un tip formidabil. 

— Depinde de împrejurări. 

— Presupun că aşa este. Credeţi că veţi rămâne mult 
timp la Spanish Bay? 

— Atât timp cât va fi nevoie. 

Moloch tăcu. Îşi ridică paharul. Bea suc de portocale, 
din câte îşi putu da seama Tweed. Puse paharul jos. 

— Pot să vă ofer ceva de băut? 

— Mulţumesc, dar am fost servit la masa mea. 

— Vă place petrecerea? întrebă Moloch. 

— Nu prea. 

— Nici mie. Voi pleca imediat. Grenville a insistat să vin. 
Domnule Tweed, am putea să vorbim mult mai deschis, 


dacă aţi fi amabil să mă vizitaţi la Black Ridge, casa mea 
de aici de lângă Ben Sur. Zgomotul mă deranjează. 

— Aş fi încântat să vă fac o vizită. 

— Bun. Ce ziceţi de ora 11:00, mâine dimineaţă? La 
intrare sunt porţi. Le voi lăsa deschise pentru a putea să 
intraţi cu maşina. 

— Vă mulţumesc. Mâine la unsprezece.Vă rog să mă 
scuzaţi, mă aşteaptă prietenii... 

Tweed observă că Butler stătea la perete, la câţiva metri 
depărtare, privind la dansatori. Harry Butler nu era omul 
care să rişte. Tweed se întoarse la masă, la timp pentru a 
auzi ce-i spunea Vanity Paulei. 

— Am putea merge la Carmel împreună. Ştiu magazinele 
cele mai bune. Multe dintre ele vând lucruri de nimic. Te 
sun eu. 

— Ar fi drăguţ, spuse Paula fără entuziasm. 

— lartă-mă, v-am furat scaunul, domnule Tweed, spuse 
Vanity, ridicându-se şi dăruindu-i un zâmbet strălucitor. 

— Nu face nimic. 

Vanity se grăbi să se întoarcă la Moloch, care stătea în 
picioare gata de plecare. Părăsiră localul împreună, 
Moloch grăbindu-se pentru a-l evita pe Grenville, care se 
îndrepta spre ei. Apoi, dispărură. 

Tweed plecă şi el la scurt timp, aruncând din nou o 
privire spre Maurice care golea un alt pahar de vin. Părea 
mai posomorât decât oricând. „Mă înşel eu?”, gândi Tweed 
- observase, cu puţin timp în urmă, că Moloch privea fix la 
Maurice. 

Pe scurtul drum de întoarcere, în maşină, Tweed îi spuse 
lui Newman despre întâlnirea sa cu Moloch. Reacţia lui 
Newman fu rapidă. 

— Ai înnebunit? Imediat ce ai ajuns în Black Ridge, s-ar 
putea să nu mai ieşi viu de acolo. 

— Mă duc, răspunse Tweed. Trebuie să pătrund în 
mintea acelui om. Timpul se apropie de sfârşit... 


25 


Era aproape de ziuă când Tweed fu trezit de soneria 
telefonului. Deveni dintr-o dată alert, se sculă şi apucă 
telefonul. 

— Alo? 

— Tweed? Aici e Weatherby. John Palister e aici cu mine. 
Voi vorbi eu - datorită celor spuse de tine. Palister a 
examinat fotografiile. Se întâmplă ceva ciudat. N-a mai 
văzut o gaură cu diametrul de doi metri. Nu se potriveşte 
cu operaţia pe care ai descris-o. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu a întâlnit niciodată un instrument atât de 
mare de felul celui pomenit de tine. Nu e genul de 
excavaţie pe care să o poţi face cu echipamentul cunoscut 
de el până acum. 

— Are vreo teorie care să poată explica toate astea? 

— Numai una bizară. Şi anume că s-a folosit un 
instrument special pentru a săpa gaura şi a îngropa ceva 
imens. Pare ceva nebunesc. 

— Da, aşa este. Tweed fu de acord, în caz că asculta 
cineva la telefon. Putem scoate problema din discuţie fără 
ezitare. Te rog să-i mulţumeşti domnului Palister pentru 
ajutor. Îţi mulţumesc şi ţie. 

— Ce se întâmplă acolo? întrebă Weatherby cu 
îngrijorare. 

— Habar n-am. Mulţumesc foarte mult pentru telefon... 

Tweed se dădu jos din pat, îşi scoase pijamaua şi se duse 
la duş. Se şterse cu prosopul, se bărbieri şi se îmbrăcă, 
reluând conversaţia în minte. 

Să scoatem problema din discuţie? Era ultimul lucru pe 
care avea să-l facă. În mod evident, fusese inventată o 
foreză masivă de proporţii inegalate până acum. Îşi 
amintea că în AMBESCP, M înseamnă Maşini-unelte. Ar fi 


avut toate posibilităţile pentru a crea o foreză imensă, care 
era, fără îndoială, la bordul navei Baja. O altă piesă de 
puzzle se aşeză la locul ei - îşi aminti discuţia recentă 
avută cu Cord Dillon. O catastrofă era iminentă. 

Tweed deschise una din marile uşi de sticlă pe care o 
descuiase. Trecu din camera de zi pe terasă şi apoi pe 
iarbă. Voia să privească zorii deasupra munţilor, pentru a- 
şi pune ordine în gânduri. Acum se gândea la conversaţia 
pe care o avusese cu Weatherby mai devreme despre 
plăcile tectonice. 

— Ce matinal eşti, spuse o voce în spatele lui. Te-ai 
trezit să priveşti răsăritul? continuă Paula. 

Se roti împrejur şi văzu că ea purta un pulover pe gât şi 
un costum cu pantaloni închişi la culoare. Işi strecură 
mâna în mâna lui, cu un zâmbet. În timp ce mergeau spre 
terasa principală, cu vedere spre terenurile de golf şi 
ocean, o întrebă: 

— Ţi-ai pus vesta? L-am rugat pe Alvarez să-ţi dea una, 
când ne-a sunat după ce ne-am întors de la petrecere. 

Drept răspuns, ea aruncă o privire în jur. Apoi îşi suflecă 
gulerul până mai jos de gât, aşteptă ca Tweed să o 
privească şi îl aranjă la loc. 

— Bine, spuse Tweed. L-ai observat pe Joel Brand aseară 
la bar? 

— Arăta foarte elegant, purta un costum de gală. 

— Cu... cu..., spuse Tweed. Săraca soră a Lindei 
Standish care a fost adusă la mal în Cornwall ştia despre 
ce vorbea. 

— Eu, nu. Ultima oară când ai spus asta, l-am văzut pe 
Byron Landis mergând ca o rață. 

— Într-adevăr. Priveşte peisajul! Magnific! 

Începea o nouă zi. Soarele, încă invizibil, răsărea în 
spatele lor. Colora oceanul cu o lumină stranie, un amestec 
de culori de curcubeu. Rămaseră să privească cum se 
schimbă culorile şi oceanul prinde a străluci. 

— Înţeleg de ce vin oamenii să trăiască aici, spuse Paula. 


Păcat că nu se rezumă la o simplă vizită, în loc să se 
stabilească aici. Apoi sunt prinşi în capcană. Un paradis 
prevestitor de rele. 

— Sunt destule rele ascunse aici, replică Tweed. Cel 
puţin, aşa bănuiesc. 

— Ascunse? 

— E doar o părere. 


Era opt dimineaţa când Joel Brand năvăli în biroul lui 
Moloch de la Black Ridge. Moloch îl făcu să aştepte, 
verificând nişte hârtii pe care apoi le introduse într-un 
dosar. Abia atunci îşi ridică privirea. 

— Ce este, Joel? 

— Trebuie să facem ceva drastic care să-l deconcerteze 
pe Tweed. Cred că se apropie prea mult. 

— Mă îndoiesc. Ce propui? 

— Încă n-am găsit nimic. Ceva care să-i scuture 
nenorociţii ăia de ochelari de pe nas. 

— Credeam că trebuie să pleci la clădirea AMBESCP în 
dimineaţa asta. Acum trebuia să fi plecat şi să-ţi fi 
continuat lucrul. 

Fără a mai spune o vorbă, Brand părăsi camera şi se 
duse în grabă la locul unde lucra Byron Landis. Trânti uşa 
în spatele său în timp ce contabilul îşi ridică ochii din 
hârtii. 

Moloch scoase un suspin de uşurare. Fusese suficient de 
atent să nu-i spună că Tweed urma să le facă o vizită ceva 
mai târziu. Joel îşi pierdea controlul. 

Stătea la fereastră, după ce terminase un munte de 
hârtii de rezolvat. Exact la ora unsprezece, văzu un BMW 
care intra pe porţile deschise şi urca aleea abruptă. 
Moloch aprecie punctualitatea. Se aşeză la masa de lucru, 
aşteptând ca Tweed să fie condus sus. Fu surprins să vadă 
că vizitatorul său era singur. 

— Domnule Tweed, bine aţi venit la Black Ridge. Vă rog 
să luaţi loc. Cu ce aş putea să vă servesc? 


— Cu nimic, deocamdată, mulţumesc. Ce doreaţi să 
discutaţi cu mine? 

— Probabil, aţi auzit tot felul de grozăvii despre mine. 
Cred că trebuie să lămuresc lucrurile. Am venit aici din 
Ghent!, Belgia, cu mari speranţe. Am întâlnit un om care a 
inventat o nouă formă de microcip - mult mai avansat 
decât tot ceea ce era pe piaţă. L-am sprijinit cu bani 
împrumutaţi de la bancă, am construit o fabrică, am intrat 
în producţie. Acel microcip era atât de revoluţionar, încât 
s-a vândut ca pâinea caldă. Am returnat împrumutul. 
Prosperam - pentru că lucrasem zi şi noapte să-mi pun 
compania pe roate. Apoi a lovit opoziţia. 

— Opoziția? întrebă Tweed. 

— Cinci dintre cele mai mari companii concurente din 
Silicon Valley s-au aliat pentru a mă ruina. Mai întâi, au 
produs un microcip similar cu al meu - dar suficient de 
diferit, ca să nu-i pot da în judecată. M-au tăiat la preţ cu 
cincizeci la sută - mult mai mult decât aş fi putut face eu 
pentru a-i contracara. Aveau pierderi mari, dar aveau bani 
suficienţi pentru a le suporta. Ăsta, Tweed, a fost doar 
începutul. 

Moloch sorbi ceaiul ce fusese adus de Vanity Richmond. 
De data asta, Tweed acceptă ceaiul. Îl urmărea pe Moloch 
în timp ce cuvintele curgeau fără răgaz. În biroul său, 
gazda sa radia un dinamism pe care nu-l observase la 
petrecerea lui Grenville: era plin de energie şi hotărâre. 
Ochii lui vicleni şi pali îl fixau pe Tweed în timp ce vorbea. 

— Următoarea mişcare făcută de concurenţă a fost să-mi 
saboteze camioanele care transportau produse la clienţi. 
Lichidul de frână era schimbat. Trei şoferi au fost omorâţi. 
Alte şase camioane au explodat şi încă patru şoferi au fost 
omorâţi. Am avut probleme în a găsi şoferi buni care să 
lucreze pentru mine - umblau zvonuri cum că nu eram prea 
demn de încredere. Nu-i voi ierta niciodată pentru vieţile 
pe care le-au luat. În sfârşit, o bombă a explodat în fabrică 


1 Oraş situat în regiunea flamandă a Belgiei. 


- rănind grav zece oameni-cheie. Profitul meu a scăzut şi 
am ajuns la faliment. Dar pierderile de vieţi omeneşti au 
fost cele care m-au schimbat. Am învăţat un lucru. 

— Ce anume? 

— Cum se învinge în America. 

— Cum? 

— Fiind mai dur decât concurenţa. Am împrumutat din 
nou de la bancă. Asta m-a costat un discurs rapid. Mi-am 
reclădit fabrica, dar de data asta aveam cele mai 
sofisticate sisteme de protecţie. Am angajat oameni duri, 
ca Joel Brand, să-mi conducă sistemul de securitate, 
pentru a răspunde atacurilor opoziţiei. Am dat ordine... 

Se opri când Vanity se întoarse cu un ceai pentru Tweed. 
Îi zâmbi. 

— Mi-a plăcut asistenta dumneavoastră, Paula. E cu 
totul altceva să ai o prietenă englezoaică. 

— Sunt convins, răspunse Tweed, scurt. 

— Am dat ordine, continuă Moloch, după ce Vanity 
plecă, să se trimită echipe de sabotori la fabricile opoziţiei. 
Aveau ordine stricte să-i scoată din dispozitiv pe paznici, 
fără a le face nici un rău. S-au folosit gaze lacrimogene. 
Apoi au intrat în fabrici şi au sabotat utilajele-cheie, oprind 
producţia. Sunt foarte franc cu dumneata. 

— Cu siguranţă, sunteţi, aprobă Tweed. 

— Vizitatorii din Marea Britanie fac greşeala să creadă 
că vin la o mare versiune a propriei ţări. Greşesc foarte 
mult. Mai ales în ce priveşte afacerile. Societatea 
americană, în special în California şi New York, este 
instabilă. Mereu întâlnesc femei care s-au măritat de 
patru, cinci, şase ori. Ele consideră căsătoria un fel de a-ţi 
petrece timpul liber, nu o relaţie permanentă. Aici e un 
tărâm străin, cu obiceiuri şi etică ciudate. 

— Lucrurile nu stau mai bine nici în Marea Britanie, 
observă Tweed. 

— Aveţi dreptate. Dar ar trebui să apară un mare lider - 
cineva care să curețe mizeria, subliniind autodisciplina, 


ordinea şi stabilitatea. Va apărea. Aici s-ar putea să se fi 
mers prea departe. Epidemia drogurilor a început în 
California. 

— A ajuns şi în Marea Britanie, îi reaminti Tweed. 

— Ştiu. Un alt lucru despre afacerile şi politica din 
America este că, aici, corupţia este un mod de viaţă. A 
prins rădăcini atât de adânci, încât mulţi americani nici n-o 
mai privesc aşa - e doar o afacere, domnule Tweed. Am 
aflat că, pentru a reuşi, trebuia să cobor în groapa cu 
hiene. Nu mi-a plăcut, nici acum nu-mi place. Dar aici este 
o junglă şi cel mai dur luptător învinge. Când banca de la 
care am împrumutat banii mi-a cerut împrumutul înapoi, 
când a considerat a fi o perioadă nepotrivită, l-am plătit. 
Apoi am cumpărat banca. N-au înţeles cât de puternic 
devenisem. Sună a lipsă de modestie, dar aici suntem în 
America. Apoi am intrat în afacerile cu armament - pentru 
că era o cale de a ajunge la guvern. l-am angajat pe unii 
dintre cei mai buni oameni de la alte companii din ramură, 
i-am furat oferindu-le salarii imense. S-a dovedit a fi 
rentabil. Au produs armament mai avansat decât orice 
companie şi am obţinut contracte de la guvern. Poţi acum 
să-mi spui cum am construit AMBESCP? 

— Încep să-mi conturez o idee. De ce continuaţi să vă 
extindeţi? Trebuie să aveţi destui bani cât pentru o duzină 
de vieţi. 

— Pentru că munca este singura mea plăcere. Am fost 
căsătorit o dată. Soţia a murit într-un accident de maşină. 
Acum nu am decât prietene... 

— Dintre care şapte au fost omorâte, după câte am auzit. 

— E adevărat. Moloch părea îngrijorat. De ce trebuie să 
fie ele o ţintă? Nu ştiu. Am angajat un detectiv particular 
să-l depisteze pe criminal, cunoscut sub numele de 
Contabilul... 

Se opri când Byron Landis intră în birou cu un teanc de 
dosare la subsuoară. Acesta îşi ceru scuze pentru 
întrerupere şi puse dosarele pe masa lui V.B. 


— Cele mai noi cifre, spuse bărbatul chel, clipind din 
ochi la Tweed prin ochelarii săi. 

— Dă-le lui Vanity să le verifice, ordonă Moloch. 

— Vanity? O expresie de jignire trecu peste faţa lui 
Landis. De ce ea? 

— Pentru că aşa spun eu. Acum, ia dosarele şi lasă-ne 
singuri. 

Landis se retrase cu dosarele, cu o expresie plină de 
venin când închidea uşa. Moloch ridică din umeri. 

—O altă problemă. Rivalitatea între membrii 
personalului de la vârf. 

— Aveţi un înlocuitor? întrebă Tweed. 

— L-am pomenit. Joel Brand. A zburat la clădirea 
AMBESCP din San Francisco. Ar trebui să o vizitaţi cu 
mine. Are o formă ciudată, dar îi impresionează pe 
americani, ăsta este numele jocului pe aici - să-i 
impresionezi pe americani. Aşa cum aţi observat, am doar 
un birou mic. Ce spuneam când Landis a dat buzna? Imi 
amintesc - detectivul acela particular pe care l-am angajat, 
o femeie drăguță, se numea Linda Standish, a fost, de 
asemenea, omorâtă de Contabil. Diavolul acela trebuie să 
fie depistat. L-aş împuşca. 

Sări de la masă când în cameră intră un bărbat zvelt, 
creol. Moloch îl privi fix. 

— Este Luis Martinez, şeful securităţii. Lucrează sub 
ordinele lui Joel Brand. Ce este Martinez? Sunt ocupat. 

Martinez îl studie pe Tweed, care îi susţinu privirea fără 
nici o expresie. Nu-i plăcu felul în care arăta acel bărbat. 
Martinez râse către Tweed, arătându-şi dinţii sclipitori, 
apoi se întoarse spre Moloch. 

— Mă duc în oraş să intervievez un nou recrut. 

— De ce nu-l intervievezi aici? 

— Dacă e bun de ceva, va cere mai mulţi bani când va 
vedea cum arată locul ăsta. 

— Probabil că, oricum, ştie. Dar e treaba ta. 

Martinez plecă după o altă privire aruncată lui Tweed. 


Moloch ridică tava oaspetelui său şi se îndreptă spre uşă. 

— Aş dori să vă arăt unde mi-am dat întâlnire cu un om 
de afaceri american pe care voiam să-l impresionez... 

Tweed îl urmă pe coridor, cobori câteva trepte, apoi 
Moloch deschise nişte uşi duble. Se uită în jur, în timp ce 
Moloch punea tava oaspetelui său pe o dală solidă de 
marmură. Camera era vastă, avea pereţi curbați din 
marmură şi o fereastră uriaşă ce dădea spre aleea din faţa 
clădirii şi spre Pacificul de dincolo de ea. Canapelele din 
piele verde erau răspândite de-a lungul pereţilor, iar o 
statuie din marmură dintr-un bazin oval împroşca apa. 

Tweed se aşeză pe o canapea, lângă dala unde Moloch 
lăsase tava. Îşi aţinti privirea la uriaşul candelabru de 
cristal. Moloch se aşeză alături şi făcu un gest. 

— Toate sunt falsuri, dar milionarii au fost foarte 
impresionați. Eu găsesc că e vulgară. 

— Probabil că a costat o mulţime de bani, îndrăzni 
Tweed. 

— Totul a fost făcut pentru reclamă. Landis este un om 
ciudat, dar se pricepe la rabaturi de taxe. Găsiţi că este 
impresionant, domnule Tweed? 

— Poate că e puţin cam prea mult. 

— Mult prea mult. Dar am avut un om de afaceri bogat, 
care a dorit să fotografieze întreaga cameră pentru a o 
putea reproduce acasă. l-am spus că nu are atâţia bani. A 
terminat prin a semna un contract pe care îl aveam 
pregătit pentru el. E crud, ştiu, dar suntem în California. 

Tweed îl privi pe Moloch şi înţelese că îşi exprima 
sentimentele adevărate. Îşi aminti de modestul birou în 
care gazda sa lucra. Moloch îl privi. 

— Poate că nu ar fi trebuit să veniţi aici. S-ar putea să 
nu mai fiţi văzut niciodată, îl tachină el. 

— Priviţi pe fereastră, sugeră Tweed. 

Moloch se ridică şi privi spre autostradă prin porţile de 
la intrare. Un Mercedes era parcat, cu Newman şezând la 
volan. Antena de pe capotă era ridicată. 


— Dacă nu ies de aici într-o oră, vin puşcaşii marini, 
remarcă Tweed. 

— Formidabil, Vanity mi-a spus că sunteţi aşa. Acum 
înţeleg şi de ce. Am avut impresia asta încă de când 
stăteaţi şi mă ascultați în birou. 

Tocmai revenise la canapea când un bărbat cu faţa 
prelungă şi cu părul răvăşit intră în fugă. 

— Ce este, Ethan? rosti sec Moloch. Am musafiri. 

— A apărut o problemă tehnică. 

— Rezolv-o. Mă scuzi o clipă. Oaspetele nostru ar putea 
fi interesat de aparatele de înregistrare. Lasă deschisă uşa 
camerei, venim şi noi... 

O clipă mai târziu sări de la locul său şi îl conduse pe 
Tweed pe treptele din marmură şi pe coridorul larg. O uşă 
de oţel era deschisă, iar Moloch îl avertiză pe Tweed să fie 
atent la scări. Dincolo de uşa de oţel o scară în spirală 
cobora spre o cameră mai mare. Pe mesele fixate în podea 
se aflau maşini cu suluri de hârtie. Tweed îl urmă pe 
Moloch şi urmări cum un ac trasa o linie dreaptă de-a 
lungul unei hârtii. Acul sări deodată, apoi căzu, creând un 
triunghi ascuţit. Ethan, care părea să-l placă pe Tweed, i-l 
arătă. 

— Un cutremur uşor, explică el. Folosesc o formă 
avansată de sisteme VAN. Avem staţii de-a lungul întregii 
coaste atât la sud, cât şi la nord de aici. O serie de reacţii 
destul de acute, ca aceasta, arată că un cutremur major 
este iminent. Noi... 

— Nu cred că oaspetele nostru vrea să audă prea mult 
jargon tehnic, îl întrerupse Moloch. 

— Ce este uriaşa uşă de oţel de acolo? întrebă Tweed. 

— Un seif. 

— Un seif? se auzi Ethan ca un ecou, părând a fi uimit. 

— Acolo ţin o mulţime de bani, îi şopti Moloch lui Tweed. 
Pentru mită. Acum ar fi mai bine să plecăm... 

— Ar fi mai bine să nu mai abuzez de ospitalitatea 
dumneavoastră, spuse Tweed când ajunseră în hol. Vă 


mulţumesc pentru conversaţia atât de interesantă. 

Pe când cobora spre maşina lui Newman - porţile 
fuseseră deschise - Tweed arăta ca un bărbat îngrijorat. 
Aflase de sinistra aparatură de înregistrat. Dar acum ştia 
teribilul motiv al lui Moloch. 


26 


Vanity ieşi cu maşina pe aleea de acces de la Black 
Ridge în timp ce Tweed se îndrepta spre ieşire. Trase 
lângă el, zâmbind ca de obicei. 

— Domnule Tweed, te pot conduce? Plec să mă întâlnesc 
cu Paula la Carmel. 

— Mulţumesc, dar am un mijloc de transport. 

— Atât timp cât aveţi roţi, cum spun yankeii. 

Porni maşina, iar Tweed se urcă pe locul din faţă lângă 
Newman, care retrăsese antena imediat ce-l văzuse pe 
Tweed venind. 

— Aleargă bine, remarcă Newman, dând din cap spre 
Vanity, care luă curba în viteză pe panta dealului, înainte 
de a dispărea din câmpul lor vizual. Parcă ar fi un ogar. Ai 
obţinut ceva de la V.B.? 

— Du-mă la Spanish Bay. 

Newman porni motorul şi demară, înțelegând că nu va 
putea scoate nimic de la Tweed. În spate, Marler se ridică 
de pe podeaua dintre banchete, având în mână puşca 
Armalite, şi aşteptă să se îndepărteze de Black Ridge 
înainte de a se aşeza pe banchetă. 

În urma lor, apăru BMW-ul condus de Butler, pe care-l 
parcase lângă reşedinţa lui Moloch. Nield şedea lângă el. 
Tweed înţelese că întreaga echipă veghease asupra lui. Tot 


drumul pe autostradă rămase mut, gândindu-se la recenta 
sa experienţă. Nimic din expresia lui nu îi putea trăda 
teama pe care o simţea. 

— Ia-o prin Carmel, spuse dintr-o dată. Condu prin oraş. 
Vreau să mă familiarizez cu locul. Mergi în sus şi-n jos pe 
străzi. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Newman. 

— Am senzaţia că se va întâmpla ceva neplăcut... 

Era o zi minunat de însorită, când începură plimbarea. 
Newman conduse pe bulevardele ce urcau de la mare, coti 
pe străzile ce le intersectau. Oraşul atrăgător era proiectat 
foarte exact, trotuarele erau mărginite de magazine şi 
restaurante. 

— Uite-o pe Paula cu Vanity, spuse Newman. 

Pe când treceau încet, Paula întoarse capul, le făcu 
semn cu mâna şi le zâmbi. Tweed îi spuse lui Newman să 
conducă mai departe. 

— Încă mai ai sentimentul că ceva neplăcut se va 
întâmpla? întrebă Newman. 

— Mai mult decât oricând... 


— Ce zi minunat de liniştită, spuse Paula către Vanity în 
timp ce se plimbau, oprindu-se când şi când pentru a se 
uita la vitrinele magazinelor. 

— E minunată, aprobă Vanity. Suntem în Junipero acum, 
zona cea mai înaltă a oraşului. Acela e Audi-ul meu. Te 
superi dacă dau o fugă, pentru o jumătate de oră, să-mi 
vizitez o prietenă? Trece printr-o perioadă grea, a părăsit-o 
soţul pentru o altă femeie. Nu cred că te-ar amuza 
conversaţia. 

— Ne întâlnim la colţul de colo. Putem bea o cafea 
împreună. 

Paula nu era împotriva câtorva clipe cu sine însăşi. 
Recunoscuse Junipero şi era aproape de curtea unde Linda 
Standish fusese omorâtă. Voia să vadă dacă poate 
pătrunde înăuntrul apartamentului ocupat de Linda, 


gândindu-se că ar putea descoperi ceva trecut cu vederea 
de poliţie. 

Din strada însorită, unde localnicii se plimbau 
sporovăind întruna, coti spre intrarea îngustă a curții, 
pătrunzând într-o altă lume. Soarele dispăruse, o linişte 
neliniştitoare umplea curtea părăsită, iar _ tocurile ei 
stârneau ecoul pe pietrele de pavaj. 

Nu se simţea adierea brizei, iar coşurile atârnate ale 
ghivecelor cu flori erau nemişcate. Intră în curtea 
principală, luând-o după un colţ. Când îşi aruncă privirea 
înapoi, străzile Carmelului dispăruseră. Se opri şi privi 
spre magazinele de la parter, toate aveau afişul „închis”. 
Amintirea oribilei morţi a Lindei plana asupra locului ca o 
umbră sinistră. În mod evident, comerţul atinsese un 
moment de stagnare. 

Privi la apartamentele de deasupra magazinelor. Nu se 
vedea nici un semn de viaţă. Liniştea, lipsa oamenilor şi a 
mişcării îi dădură fiori. Ce căuta ea acolo? Fusese, pur şi 
simplu, un capriciu. Apoi privi scara de fier ce ducea la 
apartamentul Lindei. Uşa era uşor întredeschisă. 

Strângând din dinţi, îşi deschise geanta de umăr şi 
apucă mânerul Browning-ului din buzunarul său special. 
Apoi încet, pas cu pas, începu să urce scara. 

Şi-ar fi dorit să poarte mocasini. Pe treptele de metal 
pingelele pantofilor ei făceau zgomot. Se opri din nou, îşi 
scoase pantofii, îi luă în mâna stângă şi se furişă în linişte 
pe treptele rămase. Poliţia, în mod evident, abandonase 
locul - benzile din capătul scării fuseseră îndepărtate. Nu 
mai era nici un semn al macabrului eveniment care 
avusese loc înăuntrul apartamentului. 

— E cineva aici? strigă ea, stând în uşa deschisă.. 

Nu voia să dea peste Anderson, detectivul care era acolo 
când vizitase apartamentul împreună cu Tweed. Dacă îl lua 
prin surprindere, putea să îndrepte arma spre ea. Nu-i 
răspunse nimeni. Doar liniştea sinistră. Deschise uşa cu 
piciorul. 


În întuneric - perdelele erau pe jumătate trase - camera 
arăta exact aşa cum o văzuse ultima oară. Masa goală cu 
scaunul tras îi dădu o senzaţie ciudată. Linda Standish 
trăise şi muncise aici cine ştie cât timp. Intră, îşi încălţa 
pantofii, ţinând pistolul automat în mâna dreaptă, şi se uită 
de jur împrejur. Uşa de la toaletă era închisă. 

Se apropie de ea cu precauţie, roti mânerul, încercă să o 
împingă, dar era înţepenită. Îşi aminti că Anderson îşi 
folosise umărul pentru a o împinge ultima oară când fusese 
aici. Se opri, privind camera, încercând să-şi imagineze 
orice altă ascunzătoare pe care ar fi putut-o folosi Standish 
pentru a-şi ascunde un document vital. Nu vedea nici un 
loc pe care să-l fi ratat. 

Cu un oarecare tremur, se aşeză în scaunul lui Standish, 
se trase mai aproape de masa ei de lucru. Spera ca din 
acest unghi să vadă o altă ascunzătoare. Dispoziţia nu-i fu 
îmbunătăţită de faptul că poliţia lăsase declaraţiile fiscale, 
la care lucrase Standish, împrăştiate pe masă. Erau pătate 
cu praf pentru prelevarea amprentelor. „Niciodată nu 
curăţă aşa cum trebuie”, gândi ea, dar avusese aceeaşi 
experienţă şi în Marea Britanie. 

Observă  uşoarele pete de sânge, care încă mai 
acopereau masa în diferite locuri. Deschizând sertarul din 
dreapta sus, îl găsi gol. Poliţia luase arma pe care Standish 
nu avusese ocazia s-o folosească. 

— Trebuie să fie ceva care să le fi scăpat, îşi spuse ea. 
De ce nu au trimis un poliţist să verifice locul? Poate că au 
trimis. 

Liniştea din cameră era sufocantă. Se simţi izolată de 
lumea de afară, dar era hotărâtă să reziste, să rămână 
până când era sigură că nu mai era nimic de găsit. Atunci 
remarcă patul de campanie ce stătea pliat într-un colţ 
întunecat. Lângă el era o grămadă de pături şi un cearşaf 
împăturit. Era o versiune americană de persoană stabilită 
ilegal într-o casă? 

Deschise toate sertarele mesei de lucru şi le găsi pline 


de carneţele de notițe care păreau a fi legate de cazurile 
anterioare de care se ocupase Standish. Paula răsfoi 
fiecare carneţel, sperând să găsească ceva ce i-ar da un 
indiciu pentru motivul uciderii ei. 

În spatele ei, mânerul uşii de la toaletă începu să se 
răsucească. Era manevrat cu mare atenţie dinăuntru. Uşa 
recent unsă se întredeschise câţiva centimetri. Mânerul fu 
eliberat cu aceeaşi grijă. O siluetă acoperită cu o glugă, cu 
mocasini în picioare, se apropie în timp ce Paula era 
aplecată peste un carneţel, la care renunţă şi alese altul. 
Silueta nu făcu nici un zgomot. Mâna înmănuşată ţinea o 
sârmă. 

Paula încă mai stătea aplecată asupra carneţelului, 
când, prea târziu, remarcă prezenţa altcuiva în cameră. 
Două mâini îi trecură o sârmă peste cap şi o strânse cu 
putere în jurul gâtului. Presiunea crescu. Preţ de câteva 
secunde, Paula rămase în stare de şoc. 

Sârma tăie imediat gulerul pe gât al puloverului ei. Apoi 
dădu de gulerul de zale din fier pe care i-l dăduse Alvarez 
la cererea urgentă a lui Tweed. Chiar şi aşa începuse să-i 
afecteze respiraţia. Smulse Browning-ul din geanta care 
încă îi mai atârna pe umăr. Sprijinind ţeava pe umăr, apăsă 
pe trăgaci, la întâmplare. Glonţul nu nimeri silueta 
acoperită cu glugă, dar strânsoarea din jurul gâtului slăbi, 
iar sârma căzu la pământ. 

Asasinul se dădu înapoi, îi apucă scaunul şi o răsturnă 
pe o parte. Căzând, Paula, încă şocată, rămase fără vlagă. 
Căzuse cu toată greutatea pe umăr, dar încă mai ţinea 
pistolul când auzi paşi uşori alergând spre uşa care ducea 
la scările de afară. 

Forţându-se să se ridice, respiră adânc pentru a 
contracara şocul. Apoi, cu pistolul în mână, alergă la scări 
şi le cobori. Atacatorul dispăruse. Alergă spre ieşirea din 
curte, ţinându-şi pistolul la spate, deoarece se întâlnise cu 
un autocar plin de turişti care tocmai coborâseră din el, 
umplând trotuarul. Îşi croi drum printre ei, uitându-se în 


sus şi-n jos pe stradă. Singurii oameni pe care îi vedea 
erau cupluri normale, plimbându-se prin soare. 

Ascunzând pistolul în geanta pe care şi-o pusese la loc 
pe umăr, alergă la cel mai apropiat colţ şi se opri să 
privească. Alte cupluri, unele oprindu-se să privească 
vitrinele. Aşteptă, respirând greu. Nimeni nu păru să-i 
observe gulerul sfâşiat. Apoi văzu apropiindu-se un 
Mercedes cunoscut. Se postă în stradă şi îi făcu semn. 

Tweed ieşi din maşină aproape înainte ca aceasta să fi 
oprit. Observă imediat gulerul sfâşiat. 

— Ce s-a întâmplat? Te simţi bine? 

— Da. Pot să urc în maşină? 

Ca şi Newman, Marler sărise de pe bancheta din spate a 
maşinii. Tweed o ajută să intre în maşină şi se aşeză lângă 
ea, pe bancheta din spate. Trăgându-i gulerul în jos, îi 
trase cu grijă fermoarul ce se afla pe o parte a gâtului. Tot 
ce văzu fură mici imprimeuri lăsate în locurile unde gulerul 
de zale fusese apăsat pe gâtul ei. Mai întrebă o dată dacă 
se simţea bine. 

— Da, repetă ea, apoi îi spuse ce se întâmplase. Mă cam 
doare gâtul, dar, în afară de asta, totul e bine. 

Newman se întorsese la locul său, la volan. Marler se 
aşeză lângă el. Reacţia lui Tweed îi surprinse pe amândoi. 

— Du-mă la cea mai apropiată cabină telefonică... 
Duceţi-o pe Paula în restaurantul de colo, amândoi, ordonă 
el când se opri maşina. Daţi-i multă apă, nici un strop de 
alcool. 

Sări din maşină şi intră în cabina telefonică. Formă din 
memorie numărul pe care-l văzuse pe biroul lui Moloch. 
Răspunse vocea răguşită a unui paznic. 

— Doresc să vorbesc de urgenţă cu Luis Martinez, spuse 
Tweed sec. 

— E plecat la Carmel să intervieveze pe cineva. 

— Atunci, am să vorbesc cu Byron Landis. 

— E plecat la masă, tot în Carmel. Dar cine este la 
telefon? 


— Un bun prieten al lui V.B. Blochează-mă şi ţi-ai 
pierdut slujba. Dă-mi-l pe Joel Brand. 

— A plecat cu avionul la clădirea AMBESCP mai 
devreme în dimineaţa asta. 

— Atunci, fă-mi legătura cu domnul Moloch. 

— Nu-i aici. Ascultă, amice... 

Vorbea în gol. Tweed agăţă receptorul şi se duse la 
ceilalţi în restaurant. Oricare dintre cei pe care îi ceruse la 
telefon putea fi implicat în atentatul la viaţa Paulei. Când 
se aşeză în faţa ei, rămase surprins cât de firească părea. 
Tocmai termina o omletă şi bea cafea tare, americană. 
Aşteptă să folosească şerveţelul pentru a-şi şterge buzele. 

— Acum, cum te mai simţi? 

— Absolut perfect. În mod întâmplător, când Contabilul - 
el trebuie să fi fost persoana care a încercat să mă omoare 
- s-a aplecat deasupra mea am sesizat un miros plăcut pe 
care l-am crezut a fi parfum. După cum ştii, am un bun 
simţ al mirosului. N-am fost în stare să-l identific, dar îl pot 
recunoaşte dacă îl mai simt din nou. 

— Înţeleg. Îl privi pe Newman. Unde-i Marler? 

— L-am trimis înapoi la apartamentul lui Standish. E 
aici. Ai găsit ceva, Marler? 

— Numai arma - cine a încercat s-o atace pe Paula a 
scăpat din mână un obiect pe care l-am adus într-o pungă 
de probe, pe care am luat-o din maşină. Ridică o pungă 
mare de plastic. Am cumpărat ceva din magazin pentru a o 
ascunde. Înăuntru este o sârmă - cu două mânere de lemn 
la fiecare din capetele-i infernale. Cred că este sânge pe 
sârmă - ar putea fi cea folosită la asasinarea Lindei 
Standish. Mai este şi sânge vechi pe unul din mânerele din 
lemn - probabil, folosit pentru a înscrie literele CO pe ea. 

— O predăm lui Alvarez, hotări Tweed. Tehnicienii lui 
vor putea verifica dacă este sângele Lindei Standish. 

— Trebuie să plec, spuse Paula, ridicându-se. Vanity se 
va întreba unde sunt. Am aranjat să ne întâlnim. 

— Nu te las să mergi singură, avertiză Tweed. 


— Ar părea ciudat să apar cu o gardă de corp, protestă 
ea. 

— Nu va vedea garda de corp, o informă Marler în timp 
ce se ridica. Dar voi fi pe aproape... 

Vanity nu aştepta la colţul convenit. Paula începu să se 
îndrepte spre oraş, privind în fiecare magazin. Ştia deja de 
la Vanity că avea o pasiune pentru cumpărături. 

Trecea pe lângă o parfumerie când o văzu pe Vanity 
înăuntru. O vânzătoare îi prezentă un nou parfum. Paula le 
urmări, vânzătoarea stropi puţin parfum, iar Vanity îl 
mirosi. Zâmbi călduros când o văzu pe Paula intrând în 
magazin. 

— Îmi pare rău că nu am venit la colţ. Am aşteptat puţin, 
apoi am aruncat o privire la magazinele de aici. Ce părere 
ai? E un parfum nou numit „Paramour”. Cel puţin, numele 
este seducător. 

— E puţin cam tare, nu-i aşa? sugeră Paula. 

— Cred că ai dreptate. Nu e genul meu, spuse ea 
vânzătoarei. Sunt grăbită. Am să revin altă dată. 

În timp ce ieşeau din magazin, Vanity începu să 
sporovăie în felul ei fermecător. Paula era gânditoare, în 
timp ce continuau să exploreze magazinele. „Paramour” 
mascase foarte eficace orice parfum ar fi folosit Vanity în 
mod normal. 


27 


Vanity intrase într-un magazin de antichităţi, iar Paula 
rămase privind pe fereastra unui alt magazin când Marler 
se apropie de ea, făcându-şi apariţia nu se ştie de unde. 
Era la câţiva paşi de ea şi-şi aprinse o ţigară, apoi vorbi 


încet. 

— Întoarce-te imediat la Spanish Bay. Un taxi, comandat 
de mine, va veni îndată. Uite-l. Spune-i lui Vanity că abia 
acum ţi-ai amintit de o întâlnire cu Tweed şi că eşti în 
întârziere. 

— Sunt probleme? 

— Da. Suntem urmăriţi. Nu-i permite să te ducă cu 
maşina ei. Tweed, Newman, Butler şi Nield au plecat la 
Spanish Bay în Mercedes. Eu am luat BMW-ul. 

— Nu te-am văzut. 

— Nici nu intenţionam să mă vezi. Du-te şi spune-i 
şoferului că vii imediat. Apoi intră în magazin şi cere-ţi 
scuze faţă de Vanity... 

Se întoarse şi dispăru înainte ca Paula să poată spune 
ceva. Dintr-o alee, rămase s-o supravegheze până când se 
asigură că este în siguranţă în taxi. Apoi alergă la BMW-ul 
parcat printre alte maşini, undeva mai sus pe stradă. 

Când demară, aruncă o privire în oglinda retrovizoare. 
Chryslerul gri care o urmărise pe Paula prinse viteză, îl 
depăşi pe Marler şi urmări taxiul în care era Paula. Mai 
târziu, când taxiul o luă spre Spanish Bay, Chryslerul 
renunţă, apucând pe un drum care îl putea duce înapoi la 
Autostrada 1. La volan era Luis Martinez. 

— Nătărăule, spuse Marler. Erai atât de preocupat s-o 
urmăreşti, încât nu ţi-ai dat seama că sunt pe urmele tale... 

Pe Autostrada 1 era un trafic intens. Marler lăsă un 
vehicul între el şi Martinez, care îi fusese descris de 
Tweed. Chryslerul menținea o viteză rezonabilă pe 
magnifica şosea de coastă. Marler presupuse că Martinez 
se întoarce la Black Ridge, dar nu se baza niciodată pe 
presupuneri. 

Atitudinea sa se dovedi mai târziu a fi înţeleaptă, căci 
Martinez coti dintr-o dată la stânga şi dispăru. Palo 
Eldorado, anunţa un indicator. Continuă să conducă pe 
autostradă până ajunse la un loc sigur pentru a face o 
manevră total ilegală de întoarcere a maşinii. 


Se uită din nou la Palo Eldorado înainte de a opri. 
Îngust, drumul lăturalnic era mărginit de copaci pe ambele 
părţi şi urca panta dealului înainte de a dispărea din 
vedere la o cotitură. Marler mai observă că aproape de 
ieşirea din drumul lăturalnic, asfaltul era pătat de pete de 
ulei. Se întrebă dacă aici era locul unde cele două maşini 
transportoare aşteptaseră înainte de a încerca să îi 
împingă de pe stâncă. Merita să-i spună lui Tweed. 


În camera de zi a apartamentului său din Spanish Bay, 
Tweed ţinea o consfătuire de luptă. Erau de faţă Nield şi 
Newman. Afară, pe coridor, Butler se plimba în sus şi-n jos, 
pentru a se asigura că nimeni nu îi asculta. Când ajunse 
Paula, Tweed reîncepu. 

— E timpul să recapitulăm poziţia de moment. Ce facem 
mai departe. 

— Îl căutăm pe nemermicul ăsta, Contabilul? sugeră 
Newman. 

— Nu! Moloch rămâne ţinta principală. Trebuie să aflăm 
clar ce pune la cale. Nu cred că mai avem prea mult timp. 

— Ce părere ţi-ai făcut despre el, când ai fost la Black 
Ridge? întrebă Paula. 

— Are o minte de clasa întâi, o energie fantastică şi cea 
mai persuasiva personalitate - mai ales când este sincer, 
aşa cum a fost cu mine. Aş vrea să vă uitaţi la hărţile 
astea... 

Întinse pe masă o hartă detaliată a Californiei şi o hartă 
cu linii în zigzag pe care i-o dăduse profesorul Weatherby. 
Aşteptă până când echipa se adună şi se uită la hărţi, 
comparându-le. Degetul arătător al lui Tweed se înfipse pe 
o suprafaţă din nordul Californiei. 

— Asta-i Silicon Valley. 

— Principala linie în zigzag trece prin ea, observă Paula. 

— Exact. Să vă povestesc ce mi-a spus Moloch... 

Ascultau în timp ce el reproduse fiecare cuvânt al 
conversaţiei avute la Black Ridge. Când termină, îşi expuse 


propria părere. 

— Omul acesta a venit în America cu mari speranţe. A 
muncit pe rupte să-şi clădească prima uzină. Cu noul 
microcip a avut un succes enorm. Apoi primele cinci firme 
din Silicon Valley s-au aliat pentru a-l distruge. Au folosit 
toate trucurile murdare, după cum vă daţi seama. L-au 
ruinat. Înainte de asta aş spune că a fost un tip de treabă, 
muncitor, care şi-a construit cinstit propria companie. 
Totul s-a dus de râpă. Ce altceva ar putea să-l transforme 
într-un om înverşunat, hotărât să-i distrugă pe cei care l-au 
distrus pe el? Cu ajutorul lui Ethan Benyon, un geniu în 
domeniu, plănuieşte să distrugă întreaga Silicon Valley. 

— Cum? întrebă Paula. 

— Provocând un cutremur de-a lungul faliei San Moreno 
- care, după cum ai observat tu, Paula, trece exact prin 
Silicon Valley. 

— E posibil? întrebă Newman. Poţi să faci asta? 

— Cu o lună în urmă, aş fi spus că nu. Acum nu mai sunt 
atât de sigur. Ştiinţa avansează în salturi în atât de multe 
domenii. De ce nu şi în seismologie? Atunci când o 
persoană ca profesorul Weatherby este preocupată de ceea 
ce lucrează Ethan, şi eu sunt preocupat. 

— Pare atât de puţin probabil, comentă Pete Nield, 
atingându-şi mustaţa cu degetul. A fost o vreme când 
aterizarea pe Lună părea pură fantezie. 

— Deci, ce facem ca să aflăm? întrebă Newman. 

— Explorăm toate drumurile... 

Tocmai termină de vorbit, când intră Marler. Auzise ce 
spusese Tweed. 

— Sugerez să explorăm drumul Palo Eldorado. Din două 
motive... 


Tweed fu imediat de acord să verifice drumul misterios. 
Paula forţă nota pentru a fi admisă în echipă, iar el decise 
că ar fi mai sigur să fie împreună. Era după-amiaza târziu 
când conduceau pe Autostrada 1. Paula şedea în faţă, 


lângă Newman, în timp ce Tweed şi Marler ocupau 
banchetele din spate. 

În spatele lor, Butler şi Nield îi urmau în BMW. Marler îi 
avertiză să aibă armele pregătite, când vor ajunge la 
destinaţie. Nu-i plăcuse cum arăta ciudatul drum lateral. 

Pacificul nu era la înălţimea numelui său. În timp ce se 
îndepărtau de Carmel, valuri mari se rostogoleau şi se 
spărgeau de promontoriile inegale ce se întindeau de-a 
lungul coastei. Un vânt puternic sufla dinspre larg, iar 
norii de furtună se adunau. 

— Eşti aproape, îi spuse Marler lui Newman. La 
următoarea curbă, la stânga. Vei ajunge la ea mai înainte 
să-ţi dai seama. 

Departe de panourile publicitare ale autostrăzii, 
Newman coti spre o lume ciudată. Pe drumul asfaltat, 
aproape de ieşire, văzu petele uscate de ulei pe care le 
observase Marler. Se gândi că Marler avusese dreptate - 
aici îi aşteptaseră cele două transportoare în ambuscadă. 

Imediat ce intrară pe drum, fură ecranaţi pe ambele 
părţi de şiruri dense de Sequoia şi eucalipţi. Într-o breşă, 
fusese construită, pe pantă, o casă ciudată, cu trei etaje, 
fiecare aşezat în treaptă deasupra celuilalt. Dând colţul, 
autostrada dispăru din vedere. Acum treceau printr-un 
tunel întunecat, unde frunzişul copacilor se arcuia 
deasupra drumului şerpuit. 

— Ce locuri ciudate! spuse Paula. 

La stânga lor, unde panta urca abrupt, erau câteva 
cocioabe care păreau abandonate. Era chiar şi un vechi 
cămin de piatră printre copaci. Avea coş, dar restul 
construcţiei dispăruse. Alte  cocioabe, risipite la 
întâmplare, la diferite niveluri, apăreau printre copaci. Ici 
şi colo, vechi poduri de lemn se întindeau peste albiile 
râurilor. Paulei i se păru că observă o mişcare în spatele 
cocioabelor, siluete în haine zdrenţuite, una cărând 
vreascuri pentru foc. 

— Bănuiesc că am lăsat civilizaţia în urmă, glumi Tweed. 


Îi aruncă o privire Paulei care şedea în faţa lui. Părea 
refăcută după greaua încercare de la apartamentul lui 
Standish. Pe măsură ce urcau în tunelul făcut de copaci, 
Paula văzu pereţi acoperiţi de muşchi, ferigi uriaşe şi 
nemişcate. Vântul ce bătea dinspre ocean n-avea nici o 
posibilitate să pătrundă în locul acesta sălbatic. Aceasta 
era partea Californiei pe care un turist n-o vede niciodată. 

— Priveşte! exclamă Paula din nou. 

Tocmai trecuseră de o cotitură a drumului, încă urcau, 
când văzu un mic autobuz înclinat pe o parte, sub copaci. 
Fără roţi, avea părţile laterale murdărite cu semne 
halucinante. Apărură alte cocioabe şi garduri grosolane din 
scoarță, aplecate şi acoperite cu muşchi din cauza 
umezelii. Alte siluete se ţineau ascunse de-a lungul pantei, 
îmbrăcate ca nişte sperietori de ciori, printre ramurile 
unor stejari piperniciţi, versiuni jalnice de stejari. 

Un cilindru cu gaz propan era aşezat pe un suport din 
lemn, pe pantă - probabil, pentru încălzire şi gătit. Din nou 
se vedeau cocioabe îngrămădite, unele cu balcoane 
atârnânde. Newman arătă în sus, unde cabluri de înaltă 
tensiune erau suspendate de vechi stâlpi de telegraf de-a 
lungul şoselei. 

— Aici trăiesc oameni, spuse el cu o notă de mirare. 

— Cred că sunt cei care au părăsit societatea, comentă 
Tweed. Relicve de hippy din anii '60. Ei sunt drojdia aşa- 
numitei civilizaţii californiene. Ne-am întors în timp cu mai 
bine de treizeci de ani. Vocea îi deveni tăioasă. Priveşte în 
dreapta, Bob. 

Parcat pe potecă, era un Jaguar modern de culoare 
crem. Un şofer îmbrăcat în uniformă, cu chipiu pe cap, 
stătea la volan; dormea atât de adânc, încât nu observă 
cele două maşini care trecură pe lângă el. Tweed vorbi din 
nou, de data asta aspru. 

— Opreşte, Bob. Opreşte motorul. Priveşte în dreapta ta. 

Paula privea deja. Copacii erau aceiaşi gigantici 
Sequoia, trunchiuri puternice înălțându-se spre cerul 


invizibil. Sub ei, pe o suprafaţă întinsă, la jumătate 
distanţă în susul pantei, o siluetă familiară lui Tweed dansa 
cu o fată în timp ce un casetofon portabil revărsa la 
maximum muzică rock'n'roll. 

Bărbatul era dezbrăcat până la brâu, purta doar o 
pereche de pantaloni de doc şi mocasini. Fără a atinge 
fata, dansa înainte şi înapoi, balansându-şi braţele, cu 
părul vâlvoi. Fata avea un păr închis la culoare şi slinos, 
purta o rochie ponosită şi colanţi cu găuri în ei. Nici unul 
nu părea să fi auzit maşinile venind. 

— Ele Ethan Benyon, spuse Tweed încruntat. 

— Ce distracţie, mârâi Marler. 

În timp ce priveau, Ethan se apropie de fată, întinzându- 
şi mâinile pentru a o apuca. Ea se retrase pe pantă, ridică 
o ramură grea în timp ce el o urmărea. Folosind ramura ca 
armă, îl lovi peste coaste. Ethan îngheţă, apoi slobozi un 
țipăt înfiorător care nu mai avea sfârşit. 

— Dă-i drumul, ordonă Tweed. Găseşte un loc de întors 
şi să ieşim din Infernul lui Dante... 

Nu mai spuse nimic până când Newman nu reveni pe 
Autostrada 1. Paula inspiră adânc aerul marin ce 
pătrundea prin fereastra deschisă de ea. Liniştea totală din 
Palo Eldorado o enervase până când auzise ţipătul acela. 

— Acela era Ethan Benyon, repeta Tweed. Un geniu, 
cum l-a numit Moloch. Fără îndoială că asta este în 
domeniul lui ştiinţific. Dar e nebun de legat. Nu-i un gând 
reconfortant... 


Lovitura îi aştepta la întoarcerea în Spanish Bay. În 
parcare, Tweed spuse că dorea să-l contacteze pe Cord 
Dillon. Le spuse Paulei, lui Newman şi Marler să rămână în 
maşină. Butler şi Nield tocmai se întorceau de la BMW. 
Newman le făcu semn cu mâna să stea de pază, apoi apăsă 
pe butoanele cutiei negre. Tweed întinse mâna automat 
spre microfon. 

— Tu eşti, Cord? 


— La telefon, ţi-am recunoscut vocea, Tweed. 

— E timpul să acţionăm. De urgenţă. Aş dori ca Alvarez 
să-mi trimită mai mulţi scafandri la gaura astupată de sub 
Baja. De data asta, pot purta arme. Vreau să ştiu dacă 
există vreun transmiţător fără cablu ataşat plăcii care 
acoperă gaura. Este într-adevăr urgent... 

— Îmi pare rău, Tweed, nu pot face asta. Unitatea 
specială care a fost trimisă acolo a pierdut deja trei 
oameni. 

— Nu erau înarmaţi, insistă Tweed. E o acţiune vitală. 

— N-o pot face. Tweed, am veşti proaste pentru tine. Mi 
s-a ordonat să nu hărţuim prietenul comun în nici un fel. 
Senatori cu putere l-au vizitat pe preşedinte la Casa Albă. 
Au ameninţat că vor face uz de veto împotriva oricăror legi 
pe care va dori să le aprobe. Ştii bine cine i-a strâns cu 
uşa. Eu însumi am fost chemat la Biroul Oval şi mi s-a spus 
să las ţinta în pace. Aş fi vrut să ignor ordinul, dar aş fi fost 
imediat înlocuit. Ce-am fi rezolvat cu asta? 

— Dar Alvarez? 

— Unul dintre cei mai buni oameni pe care îi am. L-am 
rechemat la Langley. 

— Vrei să spui că nu mai avem cooperarea ta? spuse 
Tweed energic. Chiar dacă sunt sigur că este iminent un 
dezastru naţional? 

— Ai probe concrete pentru afirmaţia asta? 

— Sunt la Black Ridge, sunt sigur, şi pe fundul 
oceanului, sub Baja. 

— Să iau cu asalt Black Ridge? şi să risc alte vieţi pe 
fundul oceanului? Nu se poate. Am soţie şi copii la care 
trebuie să mă gândesc. Aş fi destituit pentru neglijenţă în 
serviciu, ţi-am spus. A trebuit să merg la Casa Albă. 
Chemat de urgenţă. Pentru o săpuneală. 

— Asta înseamnă că suntem pe cont propriu? Asta vrei 
să spui? 

— Desigur. Cel mai bun sfat pe care vi-l pot da este să 
plecaţi din America. Cât mai repede cu putinţă. 


— Îţi înţeleg poziţia, spuse Tweed mai domolit. 
— Fugiţi. Fugiţi ca de dracu’. Cât mai sunteţi încă în 
viaţă... 


28 


Tweed tinu o a doua consfătuire de luptă în 
apartamentul său din Spanish Bay. Toţi erau de faţă, mai 
puţin Butler, care patrula afară, pe coridor. Cu mâinile la 
spate, Tweed stătea în faţa tuturor celorlalţi care şedeau. 
Pentru a-l lămuri pe Nield, aminti tot ce-i spusese Dillon. 

— Suntem pe cont propriu, conchise el. 

— Am mai trecut prin situaţii din astea, comentă Nield 
cu vocea sa cultivată. Uneori, e mai bine aşa. Avem 
discreţie totală. Nu văd cum asta ar afecta situaţia. 

— Mulţumesc, Pete. Tweed o privi pe Paula. Cred că ar fi 
mai bine să te trimitem cu primul avion acasă. 

Ea se ridică, nările îi fremătau. Sub elegantele-i 
sprâncene, ochii aruncau scântei. Stătea cu mâinile în 
şolduri. 

— Vrei să încerci? Să mă cari pe sus la avion, zbătându- 
mă şi ţipând că sunt răpită? 

— Cred că nu am de ales, zâmbi Tweed sec. Rămâi. 

— Poţi să fii sigur că rămân. N 

Se aşeză, faţa îi ardea de indignare. Işi puse picior peste 
picior şi-l privi pe Tweed care începu din nou să vorbească. 

— Trebuie să înţelegeţi cu toţii că suntem pe teren ostil. 
Nu vom avea ajutor din partea nimănui. 

— Am mai trecut prin aşa ceva. Şi ce-i cu asta? întrebă 
Nield. 

Se auzi o bătaie în uşă. Butler deschise şi în cameră 


intră Alvarez. Îi aruncă un zâmbet Paulei şi se aşeză pe 
canapea lângă ea. 

— Avem veşti de la Langley... începu Tweed. 

— Şi eu, răspunse Alvarez. M-am gândit la asta şi l-am 
sunat pe Cord din nou. l-am spus să-şi bage undeva slujba 
asta. O privi pe Paula. Îmi cer scuze, e o engleză corectă? 

— Perfectă, îl asigură ea. 

— Mi-am dat demisia, continuă Alvarez. Moloch s-ar 
putea să-i strângă cu uşa pe cei de la Washington, dar nu 
şi pe mine. Voi aveţi nevoie de cineva care cunoaşte 
teritoriul. Îl cunosc ca podul palmei mele. Să spunem că, 
temporar, m-am pus la dispoziţia voastră. Presupun că veţi 
continua, nu? 

— Da. 

— Am bănuit eu. Mi-am predat arma la sediul poliţiei din 
Monterey, le-am spus că nu mă interesează cum o s-o ducă 
la Langley. Apoi am plecat şi mi-am cumpărat un alt pistol. 
Cu permis. Sunt la dispoziţia voastră. 

— Suntem foarte recunoscători... reîncepu Tweed. 

— Fără chestii de astea. Alvarez ridică o mână şi zâmbi 
din nou. Miros un pericol foarte mare. Întâmplător, mă 
gândesc foarte mult la ţara mea ca să rămân în joc. Deci, 
ce s-a întâmplat? N 

Tweed explică vizita la Palo Eldorado. li povesti lui 
Alvarez ce văzuseră. El se încruntă. 

— Aţi riscat mergând acolo. Nu e cel mai periculos loc 
din California, dar riscant. Ethan Benyon pare a fi nebun. 

— Este. Pare a fi o figură-cheie în operaţiunea lui V.B. 

— Tocmai am înţeles un lucru, interveni Paula. Moloch 
te-a invitat la Black Ridge să te evalueze. Vanity te-a 
descris ca fiind „formidabil”. Probabil i-a spus asta şi lui, 
iar când te-a văzut, a căzut de acord cu evaluarea ei. 
Următoarea lui mişcare a fost să-i forţeze pe politicieni. 
Mă tot întrebam de ce a vrut să te vadă. li este teamă de 
tine. 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse Tweed cu îndoială. 


Vanity m-a sunat chiar înainte să veniţi voi aici. Vrea să ne 
întâlnim într-un loc numit „Ridge”, un restaurant cu hotel 
din Carmel Valley, la 12:30, mâine. 

— Vom veni toţi cu tine, spuse Newman. 

— Nu va rata posibilitatea unei noi întâlniri cu Vanity, 
spuse Paula, inserând intenţionat o notă de glumă. 

— Nu ştim locul ăsta, îl preveni Newman. 

— Eu îl cunosc, spuse Alvarez. E unul dintre cele mai 
bune restaurante. E condus de un tip simpatic. Cred că 
trebuie să vin şi eu. Ştiu cum se poate ajunge acolo. 

— Eşti binevenit să iei cina cu noi în seara aceasta, 
sugeră Tweed. Doar dacă nu cumva eşti în pericol să fii 
văzut cu noi. 

Alvarez începu să râdă. 

— Voi fi văzut cu voi mult mai mult. De ce să-mi pese? 
Acum sunt civil. Accept invitaţia cu mulţumiri. Unde aţi 
dori să mergeţi? 

— Am auzit că este un restaurant foarte bun în Carmel, 
„Anton & Michel”. După ziua de azi, simt nevoia unui 
meniu bun. Grenville l-a recomandat. 

— Îl vei avea, îl asigură Alvarez. Dacă nu aveţi nimic 
împotrivă, fac o rezervare pentru toţi. La ce oră? 

— La ora 20, spuse prompt Tweed. Paulei îi trebuie un 
ceas să se împopoţoneze. 

— Nu-i adevărat, i-o reteză ea. 

— Nu uita de Butler, îi sugeră Nield lui Alvarez. 

— Cum să uit un tip dur ca el? 

Se îndrepta către telefon când Tweed îl rugă să aştepte 
o clipă. Se uită la toţi. 

— Cred că trebuie să vă spun că sunt convins că Moloch 
are un spion, cu identitate necunoscută, în imediata 
apropiere a organizaţiei sale. Nu putem avea încredere în 
nimeni. 

— Eu nu am niciodată, replică Alvarez şi zâmbi din nou 
către Paula care-i răspunse cu căldură. Şi încă un lucru 
înainte de a suna, îi preveni Alvarez. Nu ştiu de ce te-a 


invitat Vanity Richmond să iei prânzul cu ea, Tweed. Am 
face bine să fim atenţi... 


— L-ai invitat pe Tweed să ia prânzul cu tine în Carmel 
Valley la „Ridge”? o întrebă Joel Brand pe Vanity. 

Vanity, care rămăsese să lucreze până târziu în biroul ei, 
ridică ochii surprinsă. Crezuse că Brand pleca la cină în 
Carmel. 

— Da. Mi-ai spus că V.B. vrea să-i fac o evaluare lui 
Tweed, pentru a-i confirma părerea. 

— Deci Tweed va fi acolo la 12:30? 

— Îmi imaginez că da. A fost de acord să ia masa cu 
mine. 

— Mulţumesc. Brand îi dărui un zâmbet larg. Nu munci 
până târziu. Îţi va strica somnul pentru frumuseţe. 

— Asta ar fi o tragedie, spuse ea sarcastic. 

Când acesta plecă, ea încercă pentru a treia oară să-l 
sune pe Moloch la sediul AMBESCP din San Francisco. 
Încă o dată suna ocupat. Se decise să renunţe la 
verificarea instrucţiunii lui Brand. Mai târziu, faptul că nu-l 
mai sunase pe V.B. urma să aibă consecinţe importante 
pentru mulţi. 


Foarte mulţumit, Brand părăsi în curând clădirea şi urcă 
în Citroen-ul său pentru o plimbare în Carmel prin 
întunericul serii. Nu era numai foarte agresiv, dar şi foarte 
tipicar. Ştia că V.B. n-ar fi fost de acord cu ceea ce pusese 
la cale, dar era şeful securităţii. 

Brand nu era convins că V.B., prin acţiunea de retragere 
a sprijinului oficial, obţinută la Washington, avea să-l 
determine pe Tweed să părăsească ţara. Era mai bine să se 
asigure că nu reprezintă o ameninţare. 

Într-o împrejurare critică, experienţa îl învățase că, 
atunci când se întinde o capcană țintei, să fie pregătită o a 
doua, în caz că prima eşuează. Totuşi, cu puţin noroc, 
Tweed nu avea să supravieţuiască următoarelor ore. 


„Anton & Michel” era ascuns într-o altă curte interioară 
dintre multele care existau în Carmel. Dar aceasta, o dată 
ce erai înăuntru, era mult mai largă decât cea în care 
fusese omorâtă Linda Standish. Paula respiră uşurată că 
atmosfera era diferită. 

I se spunea Curtea Fântânilor. Când dădură colţul, 
înţelese de ce. Într-un spaţiu larg deschis era un bazin 
dreptunghiular plin de apă. Fântânile arteziene erau 
iluminate. Întregul local îi dădea un sentiment relaxant. 
Ferestre mari, înalte, formau - în faţa restaurantului - lungi 
dreptunghiuri de sticlă care dădeau celor de la mesele de 
lângă ele o vedere de aproape a fântânilor şi a bazinului. 

— Ce drăguţ este, îi spuse ea lui Alvarez. 

— E grozav, replică el. 

După ce parcă maşinile, Alvarez rămase în urmă pentru 
puţină vreme, privind în sus şi-n jos pe stradă, goală la 
acea oră a serii. Apoi se grăbi spre intrare alături de Paula 
şi intră primul în restaurant după ce se scuză repede faţă 
de Paula. Urmându-l, ea observă cum privirea lui rapidă 
verifica mesele restaurantului. 

— Pare a fi totul în regulă, îi spuse lui Tweed care-i 
ajunse din urmă. 

Fură conduşi la o masă mare de la fereastră. Era 
întreaga echipă acolo. Newman, Marler, Butler şi Nield. 
Paula se aşeză la fereastră, în faţa lui Tweed. Observă că 
Alvarez ocupa scaunul cel mai îndepărtat de fereastră, 
probabil pentru a-i putea cerceta pe toţi nou-veniţii. 

Restaurantul era aproape plin şi mulţi oaspeţi 
ajunseseră aproape la desert. Interiorul era luxos şi 
confortabil în acelaşi timp. Paula se aplecă spre Tweed. 

— E un loc minunat. Decorul e perfect. Are o vedere 
fantastică cu fântânile astea. Ce ne-am putea dori mai 
mult? 

— Un meniu, spuse Marler. 

O clipă mai târziu apăru ospătarul-şef şi înmână câte un 


meniu fiecărui oaspete. Paula observă că Alvarez abia îi 
aruncă o privire, apoi începu să se uite în jur. Se aplecă din 
nou spre Tweed, vorbind cu voce joasă. 

— De ce stă Alvarez ca pe ace? 

— Păi... ezită Tweed, apoi decise să-i spună adevărul. 
Spune că am fost urmăriţi din clipa în care am părăsit 
Spanish Bay. 

— Mi-a pierit pofta de mâncare. 

— Ai fi preferat să nu-ţi spun? 

— Nu. Îmi place să fiu la curent cu ce se întâmplă. 

— Asta am crezut şi eu. Acum hotărăşte ce vrei să 
mănânci. Alege ceva bun. 

Paula se relaxă treptat, pe măsură ce consuma excelenta 
mâncare şi sorbea din vin. Newman părea a fi într-o 
dispoziţie bună şi tot făcea glume cu ea, dar ea ştia că era 
în stare să pară fără griji când în interior era preocupat. 
Tweed bea suc de portocale şi observă că şi Alvarez evita 
să bea vin. 

— Ştii ceva, spuse ea când li se servi cafeaua, americanii 
sunt nemaipomeniţi în crearea de restaurante originale şi 
de înalta clasă. Locul ăsta este un bun exemplu al 
capacităţii lor în domeniul ăsta. 

— Sunt de acord, spuse Tweed. 

— Aici totul este în regulă, continuă ea. 

— Perfect. 

Paula era conştientă că se ajunsese într-un punct mort 
cu conversaţia şi că făceau un efort să pară că se simt 
bine. Marler fuma mai multe ţigări decât de obicei. Butler 
şi Nield participau şi ei la discuţie, dar numai Nield avea 
un fel de a vorbi lipsit de griji. 

— Paula, o strigă el, răsfaţă-te. Ia un lichior la cafea. 
Asta ar face globulele roşii să alerge în cerc. 

— Probabil că m-ar face pe mine să alerg în cercuri. 

— Asta aş vrea s-o văd şi eu, continuă Nield. Am dansa 
samba, am face senzaţie. Oamenii de la alte mese para lua 
viaţa mult prea în serios. Ideea de a lua masa în oraş este 


de a te distra. Astă-seară arăţi absolut încântător. 

— Mulţumesc, Pete. Eşti periculos. Intr-o clipă voi 
comanda un Grand Marnier!. 

— Ti-l comand eu... 

— Am spus într-o clipă. 

Îi plăcea Pete Nield. Arăta bine, era întotdeauna calm 
într-o situaţie critică. Dădea impresia că, într-adevăr, 
găsea viaţa a fi o mare petrecere. 

— Mă bucur că mă consideri periculos, o tachină el. Mi 
s-a spus că femeile nu pot rezista unui bărbat care are 
reputaţia de a fi periculos. Ştii de ce? 

— Spune-mi, râse ea. Pari a fi expert în domeniu. 

— Se simt atrase de bărbaţii periculoşi pentru că... se 
aplecă... cred că-i pot îmblânzi. Sunt o provocare. Puţine 
femei pot rezista unei provocări. 

— Dacă spui tu, râse ea din nou. Vrei să mă provoci, 
Pete? _ 

— Nu-l lua în serios, Paula, glumi Newman. În spatele 
acestui fel suav, se ascunde un foarte experimentat 
Casanova... 

Paula râdea din nou când o siluetă întunecată apăru în 
curte. Purta o pălărie cu boruri largi şi pleoştite, trasă pe 
frunte, ochelari mari, negri, o eşarfă în jurul părţii 
inferioare a feţei, un pardesiu scurt şi pantaloni de doc. 

La prima vedere nu părea nimic ciudat în legătură cu 
veşmintele - era foarte frig afară şi Paula purta haina de 
blană. Mergând cu pas alert, silueta se apropia de 
fereastră. Paulei îi îngheţă hohotul de râs la jumătate. 
Ochii invizibili din spatele ochelarilor fumurii o priveau fix. 
Apoi ambele mâini se ridicară şi Paula văzu că ţineau un 
obiect circular de mărimea unei farfurii mari de supă. 
Silueta aruncă obiectul spre fereastră şi acesta rămase 
lipit acolo, ca o broască ţestoasă amplasată perpendicular 
faţă de sol. 

Numai Alvarez observă brusca ei schimbare de expresie. 


1 lichior pe bază de coniac cu aromă de portocale. 


Văzu ţestoasa agăţată de geam când silueta se depărta 
deja de curte, umbra ei părea enormă în iluminarea 
fântânilor. Sări, aruncându-şi scaunul în spate, şi strigă cât 
putu de tare: 

— La podea, toată lumea. E o bombă. 

După ce lansă avertismentul se năpusti afară din 
restaurant, în curte. Auzi paşi care se îndepărtau în fugă, 
dar întreaga sa atenţie era concentrată pe ţestoasă. 
Apucând-o cu mâini pricepute şi puternice, forţă ventuzele 
să se desprindă de pe geam, o aruncă în bazin şi se trânti 
la pământ. 

Explozia fu asurzitoare. Mari fragmente din bazin fură 
azvârlite în aer. O dală se sfărâmă aproape de capul lui 
Alvarez, dar el nu fu atins. Zeci de litri de apă săriră în aer, 
îndreptându-se spre cer, cazând apoi ca o uriaşă cascadă. 
Ferestrele de la „Anton & Michel” fură împroşcate cu apă, 
care curgea ca la o ploaie puternică, dar sticla rămase 
intactă. 

Înăuntru, Paula se aruncase sub masă împreună cu 
ceilalţi. Restaurantul, zguduit de explozie, fu cuprins de 
panică. Femeile ţipau, bărbaţii se împingeau unii pe alţii 
pentru a-şi găsi un loc sub masă. Farfuriile erau 
împrăştiate pe podea, vinul roşu ca sângele păta feţele de 
masă. 

Afară, Alvarez sărise în picioare. Era ud până la piele, 
dar un disconfort atât de minor nu-i afectă câtuşi de puţin 
energia debordantă, hotărârea sa fără margini. Cu pistolul 
ascuns la subsuoară, alergă ca vântul după silueta ciudată 
care apăruse ca o fantasmă dincolo de fereastră. 

Ajunse la ieşire tocmai la timp pentru a vedea un 
Chrysler dispărând după colţ în viteză. Înjură. Apoi alergă 
înapoi în restaurant. Era timpul să-i scoată pe Tweed şi 
compania înainte de a ajunge poliţia acolo. 

Tweed deja intuise importanţa unei plecări precipitate. 
Nota de plată era pe masă, iar el aruncă la repezeală 
câteva sute de dolari pe tavă, incluzând un bacşiş generos 


de douăzeci la sută. Nu putea să piardă timpul cu cartea 
de credit şi nici să-şi asume riscul folosirii ei. 

Echipa ieşise de sub masă foarte repede. Singura rană 
era julitura cotului stâng al lui Marler, rană căpătată când 
se aruncase sub masă. Alvarez îi conduse afară în timp ce 
restaurantul încă era cuprins de confuzie. 

Se grăbiră spre ieşirea din curte. Ultimul lucru de care 
îşi amintea Paula din acea experienţă sinistră fuse fântâna 
avariată, care încă mai arunca apă în fereastra 
restaurantului, mascându-le fuga. 

Ajungând la maşinile parcate, se înghesuiră înăuntru. 
Deasupra lor cerul era înstelat şi nu era nici un pieton pe 
stradă. leşiră din Carmel în viteza normală şi apoi se 
îndreptară spre Spanish Bay. 

Tweed, simțind nevoia unei companii, o rugă pe Paula 
să-l însoţească în apartament, după ce-i mulţumi lui 
Alvarez pentru că îi salvase. Fostul agent CIA ridică din 
umeri de parcă nu făcuse mare lucru, îi comunică lui 
Tweed numărul camerei lui şi-i părăsi. 


29 


Adevărul este că Tweed se simţise deprimat încă 
dinainte de detonarea bombei. Avusese grijă să-şi ascundă 
sentimentele faţă de ceilalţi. Era treaba şefului să menţină 
moralul. 

Acum simţea o furie rece, controlată. Se plimba încoace 
şi încolo în spaţioasa cameră de zi, în timp ce Paula 
aprindea focul pe bază de gaz. Acesta se aprinse imediat, 
creând căldură şi o flacără veselă. Apoi ea îndepărtă o 
fracțiune de secundă draperiile, trase cu puţin timp înainte 


de personalul hotelului, pentru a verifica încuietorile. 
Afară, mergând încet pe larga margine din iarbă, iluminată 
pentru scurt timp de o lanternă, era Nield. li trimise o 
bezea şi trase draperia la loc. Se presupunea că paza de 
noapte s-o preia, mai târziu, Butler. 

Apoi se duse la minibarul aprovizionat cu de toate, alese 
o sticlă de Chardonnay şi o sticluţă de Grand Marnier. 
Fără a mai întreba, îi turnă lui Tweed un pahar de vin, iar 
pentru sine un păhărel de lichior. Vorbi abia după ce se 
aşeză pe canapea, lângă foc. 

— Vinul este pentru tine, îi spuse ea. Cred că te-ar putea 
ajuta să gândeşti, să te relaxezi. 

— Mulţumesc. 

Incă mai măsura camera cu paşi înceţi, cumpăniţi, cu o 
anumită expresie pe faţă. Ea sorbi din păhărelul cu Grand 
Marnier. 

— Dacă mă îmbăt, vei avea ocazia să mă ajuţi să ajung în 
camera mea, glumi ea. 

Aşa cum speră ea, paharul de vin îl convinse pe Tweed 
să se oprească din mers. Se aşeză într-un fotoliu din faţa 
ei, bău puţin şi se uită la ea. 

— Îşi închipuie că ne-au alungat, bombăni el. 

— Cu bomba? 

— Nu. Vorbesc de Moloch şi personalul lui. Mă refer la 
presiunea exercitată de Moloch asupra Washingtonului. In 
ceea ce priveşte bomba, aş fi surprins dacă ar şti de ea. 

— Ce te face să spui asta? 

— Evaluarea pe care am făcut-o caracterului lui. Faptul 
că explozia de la fabrica de electronică din Thames Valley, 
de acasă, a fost planificată cu grijă pentru a evita 
accidentele mortale. Asta a fost, fără îndoială, mâna lui. 
Dar ţinta era un concurent american. 

— Spuneai că ne cred că şi plecaţi, îi aminti ea. 

— Da. Moloch este viclean şi perfid. A trebuit să fie 
astfel pentru a supravieţui în jungla afacerilor în America. 
Şi noi vom fi vicleni. De dimineaţă, vreau să te duci la 


masa de rezervări. Să le spui să facă rezervări de şase 
locuri pentru un zbor de la San Francisco spre Londra. 
Bilete fără dată, ce pot fi folosite oricând. Pe numele 
noastre. Include-l şi pe Alvarez. Să nu fii discretă. Vorbeşte 
ceva mai tare. Apoi roagă-i să ne păstreze camerele, 
explică-le că-i vom preveni dacă şi când trebuie să plecăm. 

— Plecăm? 

— Rămânem, bodogăni Tweed. 

— E doar o perdea de fum. 

— Exact. Sunt sigur că Moloch are în mod permanent un 
observator în hotel, unul sau mai mulţi oaspeţi ai hotelului, 
pentru a ne verifica toate mişcările. Va crede că ne-am 
hotărât să renunţăm. 

— Dar noi nu renunţăm. 

— Nu, deloc, spuse el mai încet. Acum începem ofensiva, 
cu orice ocazie pe care o vom avea, împotriva lui Moloch şi 
a treburilor lui. Suntem într-un teritoriu ostil. Nu mai avem 
ajutorul Washingtonului. Aşa că vom juca dur. Foarte dur. 

Tweed era suprasolicitat din cauza bombei. Gândul că 
putea exploda lângă Paula îl înfuriase. Va riposta - fără 
mânuşi. Mintea îi era plină de o cruzime rece ca gheaţa. 
Era în America. Aşa că va juca în stil american. 

— Dejunul cu Vanity Richmond de mâine ar putea fi o 
capcană, gândi ea cu voce tare. 

— Probabil că da. Aşa că vom intra în ea şi îi vom 
elimina pe cei care o întind. 

— Crezi că Vanity ştie că este o capcană? 

— Poate că da, poate că nu. 

Indepărtă această posibilitate cu un gest al mâinii, ca 
fiind neimportantă. Apoi mai sorbi puţin vin. Nu-l mai 
văzuse niciodată atât de precaut. 

— Cred că Moloch are un spion, care pare inocent, în 
afara organizaţiei sale. Il simt, dar până acum n-am putut 
să-l identific. Nu m-ar surprinde să fie legat şi de Cornwall. 

— Asta restrânge cercul. 

— Nu destul de mult. Abia de acum încolo se va 


restrânge. Sunt câteva persoane aici, acum, care au fost în 
Cornwall, când am fost şi noi acolo. 

— Inclusiv Vanity Richmond, care este o „ea”. 

— Inclusiv Vanity, fu el de acord. Deci important este să 
nu ai încredere în nimeni, suspectează-i pe toţi. li voi 
avertiza şi pe ceilalţi despre asta, separat, mâine 
dimineaţă. Vincent Bernard Moloch este un bărbat 
remarcabil. O reţea în Cornwall, alta aici, în California. 

— Dar cu Contabilul cum rămâne? întrebă ea. 

— Asasinul acela trebuie vânat - mai întâi, localizat - 
apoi el sau ea va trebui să fie eliminat. 

Paula îl privi fix. Niciodată nu-l mai auzise vorbind 
astfel. Salvându-se de la o moarte aproape sigură din 
mâinile asasinului acestuia, aproba atitudinea lui Tweed. 
Birul morţii - incluzând multe femei - fusese prea mare, iar 
metoda folosită, prea înspăimântătoare. 

— Un alt motiv de nelinişte, explică Tweed, este Ethan 
Benyon. Ai văzut cum se comportă în Palo Eldorado. 

— Poate că era drogat, sugeră ea. 

— Nu cred. E ceva în neregulă în capul lui deştept, iar 
degetul lui este pe trăgaci. 

— Care trăgaci? _ 

Tweed îi reaminti vizita la Moloch. Îi descrise cum i se 
prezentase camera de dedesubtul clădirii de la Black 
Ridge, cum Ethan îi descrisese o parte din munca sa cu 
mult entuziasm, cu ochii strălucind, până când Moloch îl 
abătuse de la subiect. 

— Moloch spunea că acea uşă de oţel din peretele 
camerei era un seif, continuă Tweed. Sunt sigur că nu este 
aşa. Într-o cameră de păstrare a tezaurului o uşă de 
mărimea aceea se deschide pe balamale - asta avea rotiţe 
pe podea. E tipul de uşă care duce la un lift. Cred că liftul 
duce undeva sub pământ. Dacă Dillon ar fi fost de acord să 
luăm cu asalt Black Ridge - sau ar fi făcut treaba asta chiar 
el - am fi găsit secretul ascuns de Black Ridge. Sunt 
convins că este un secret acolo - unul diabolic. 


— Ei bine, drumul ăsta ne este închis. Se pare că toate 
drumurile de acces sunt închise pentru noi de la 
Washington. Cred că... 

Nu mai avu timp să-şi spună părerea. Sună telefonul, 
ridică receptorul, răspunse, apoi i-l dădu lui Tweed, ţinând 
mâna pe microfonul receptorului. 

— E Voce Răguşită. 

— Tweed la telefon. 

Ascultă fără să spună un cuvânt, mulţumi şi puse 
receptorul jos. Se lăsă pe speteaza scaunului, ridică 
paharul şi mai bău puţin vin. Ochii îi scânteiau. 

— Să nu uiţi să faci rezervările acelea pentru avionul de 
mâine. Rezervări fără dată. Să alegi un moment când holul 
hotelului e plin. 

— Mi-ai mai spus o dată, n-am uitat. 

Când el nu mai scoase un cuvânt pentru scurt timp, îl 
întrebă: 

— Cine e Voce Răguşită? Sau, poate, n-ar trebui să 
întreb? 

— N-ar trebui să întrebi. Cel ce m-a sunat mi-a lăsat un 
mesaj, un avertisment. „Nu te duce la McGee's Landing 
din locul sălbatic de la Ventana.” Atât. 

— N-am auzit de locul ăsta. 

— Nici eu. Ăsta este amplasamentul exact. Dar, când am 
fost ultima oară aici, un american mi-a vorbit de zonă. E 
foarte sălbatică şi periculoasă, cred eu. 

— Şi dacă vom fi invitaţi acolo? 

— Vom merge. 

Tweed nu putea rămâne nemişcat. Se ridică, începu din 
nou să umble prin cameră. 

— Vom înfrunta orice ne aşteaptă. De acum încolo 
suntem în război... 


Dimineaţă, Paula se sculă devreme, în ciuda a doar 
câtorva ore de somn. După duş şi câteva minute acordate 
machiajului şi îmbrăcatului, cobori în holul spaţios al 


hotelului, oprindu-se la masa unde se făceau rezervări. O 
îndrumară la recepţionerul de vizavi. Holul era plin de 
oameni care mergeau să ia micul dejun, care şedeau pe 
canapele să sporovăiască. Un braţ o luă pe după talie. 
Îngheţă. Cu siguranţă, nu putea fi un alt atentat la viaţa sa 
într-un loc atât de animat. Mâna dreaptă i se lăsă pe 
geantă. 

— Sper că nu te-am speriat, Paula, spuse o voce veselă. 

Era a lui Grenville. Se întoarse. 

— De fapt, m-aţi speriat. 

— Îmi pare rău. Mă gândeam că am putea lua micul 
dejun împreună. Arăţi grozav. Un vis devenit realitate. 

— Vă mulţumesc. Pentru invitaţie. Şi pentru compliment. 
Dar trebuie să dau o fugă până într-un loc. 

— Ce ghinion am. Amicul Tweed te ţine mereu pe 
drumuri, bănuiesc. Zău, ar trebui să te mai şi relaxezi din 
când în când. Nu vreau să te rețin. 

Paula se uită fix la el. Grenville putea fi foarte 
încântător. De când venise în California, părea să-şi fi 
cultivat o personalitate foarte plăcută. Dacă nu ar fi avut o 
treabă de făcut, aproape că ar fi fost tentată să-i accepte 
invitaţia - pentru a afla mai multe despre felul lui real de a 
fi. Se îndrepta spre masa indicată, când Grenville se 
întoarse zâmbind larg. 

— Prietenul nostru Maurice nu se învaţă minte 
niciodată. E acolo în spatele doamnei aceleia durdulii, bea 
o cafea. 

— Şi de ce n-ar trebui să bea cafea? întrebă Paula. 

— Tocmai l-am văzut turnând ceva dintr-o sticlă în cafea. 
Pariez că e coniac. Maurice începe devreme în fiecare zi. 
Îmi pare rău că te-am reţinut. Voi dispărea. 

Paula se duse la masă şi ceru, cu voce tare, rezervări 
pentru bilete de avion. Trăncăni mult pe seama 
subiectului, punându-i fetei din spatele tejghelei mai multe 
întrebări. Apoi se întoarse cu gândul să ajungă în cameră, 
pentru a comanda micul dejun acolo. Era singura cale de a- 


l evita pe Grenville. 

Prima persoană pe care o văzu în timp ce traversă holul 
fu Vanity. Îmbrăcată ucigător, o salută pe Paula cu 
căldură. Paula se întrebă de cât timp era în hol. 

— Nu-i aşa că este o zi minunată? începu Vanity cu 
zâmbetul său cald. Am fost pe terasă. Nu-i nici un nor pe 
cerul albastru. Oceanul este ca proverbialul iaz. Dar nu 
trebuie să te rețin. Pari a fi grăbită, ca de obicei. 

Paula zâmbi, se întoarse să plece şi aproape că se ciocni 
de Newman, care arăta foarte plin de viaţă. Imbrăcat 
elegant, purta pantaloni bej, cu o dungă impecabilă, şi un 
tricou în pătrăţele albe şi albastre. Zâmbind către Paula, o 
îmbrăţişă pe Vanity pe după umeri şi o sărută pe amândoi 
obrajii. 

— Regret dacă te-am reţinut de la micul dejun, spuse el. 

— Da, m-ai reţinut, ţii în braţe o femeie flămândă. 

— Curând vom rezolva problema asta. La revedere, 
Paula... 

Paula îi urmări intrând împreuna în restaurantul lui Roy. 
Simţi un acces de jenă. Newman părea încântat de Vanity. 
Oare, exagera? „De fapt, este treaba lui, gândi ea. Sper 
doar să nu-şi fi pierdut obişnuita-i detaşare în judecată.” 

Se întoarse să-i raporteze lui Tweed ce văzuse şi auzise 
în hol. 


În doar treizeci de minute de la rezervările făcute de 
Paula pentru biletele de avion, Moloch era deja informat 
prin telefon de acţiunea ei. Îi spuse lui Joel Brand, care 
tocmai intrase în birou: 

— Deci întreaga echipă pare să fie gata să plece acasă, 
remarcă el. 

— Să nu crezi asta, replica Brand scurt. N 

Purta o salopetă, fără cureaua cu unelte. In picioare 
avea o pereche de ghete din piele groasă, cu ţinte din 
metal la vârfuri. 

— De ce nu? întrebă Moloch, privindu-şi locţiitorul. 


— Pentru că încearcă să ne păcălească. Chiar tu ai spus 
că Tweed te-a frapat ca fiind un bărbat care nu se da 
niciodată bătut. 

— Aşa este. Dar acum se vede într-o postură imposibilă, 
de vreme ce am convins Washingtonul să-i retragă întregul 
sprijin. N-are nici o autoritate în America. Nici un statut. În 
mod evident, a înţeles asta. De aceea şi-a făcut rezervările 
pentru biletele de întoarcere în Marea Britanie. 

— Eu tot nu-l cred. 

— Începi să mă plictiseşti. 

Ochii lui Moloch priviră cu atenţie într-ai lui Brand. 

— De ce te-ai îmbrăcat aşa? Ştii că-mi place ca 
personalul să fie îmbrăcat cum se cuvine la serviciu. 

— Nu sunt la serviciu, răspunse Brand insolent. Asta 
este una dintre puţinele mele zile libere. Eşti de acord că 
pot să-mi iau o zi liberă, când am nevoie, nu? Te 
deranjează dacă împrumut elicopterul? Mă duc la pescuit. 
Ai spus că rămâi aici toată ziua. 

— Foloseşte elicopterul. Încearcă să prinzi rechini. Poate 
ai un accident. 

Moloch se întorsese deja la examinarea hârtiilor sale. 
Brand era mulţumit de sine. Regizase bine totul. Il 
plictisise într-atât pe V.B., încât era bucuros să scape de el. 
Cu spatele la Moloch, surâse afectat. Şeful său nu putea să 
se descurce cu Tweed. Brand ştia că poate. Pentru 
totdeauna. 


— Oricare din mulţimea aceea de oameni putea să mă 
audă când am făcut acele rezervări, îi raportă Paula lui 
Tweed în camera de zi. Erau acolo Grenville, Maurice - cu 
toate că, după Grenville, deja începuse să bea coniac la ora 
aceea. Mai era şi Vanity care se învârtea prin spatele meu. 

— Dar, după câte mi-ai spus acum câteva minute, holul 
era plin de lume. Putea fi altcineva necunoscut. 

Tweed examina o hartă în timp ce vorbea. O rugă pe 
Paula să i se alăture, arătându-i-o. 


— Aici e Carmel Valley. După cum vei vedea, se întinde 
mult în interior. A venit Alvarez cât ai fost tu plecată. 
Crucea aceea arată hotelul numit Robles del Rio Lodge. 
„Ridge” - restaurantul unde mă întâlnesc cu Vanity pentru 
prânz - este o parte a hotelului. Aici jos - arătă spre oa 
doua cruce trasată de Alvarez - este un mic aeroport 
pentru aparate uşoare, lângă ceea ce ei numesc Village, 
aşa cum vei vedea. 

— Şoseaua care străbate Carmel Valley continuă 
kilometri întregi, până la Greenfield. Pare a fi la capătul 
pământului. 

— Da. Apropiindu-se de Greenfield, şoseaua ajunge în 
sălbăticia de la Ventana. Pe acolo hoinăresc indivizii 
redneck. 

— Redneck? 

— ţi va explica Alvarez ce-i cu ei. E foarte bun la istoria 
veche a Americii - lămureşte felul de a fi al Californiei de 
astăzi. Ai luat micul dejun? 

— Nu. Grenville voia să-i ţin companie, dar m-am sustras 
invitaţiei. 

— Atunci, ce mai aştepţi? Fă comandă în cameră pentru 
amândoi. Mă simt pe de-a-ntregul englez. 

Paula fu surprinsă de atitudinea viguroasă a lui Tweed. 
Părea să ardă de nerăbdare în faţa perspectivei pe care le- 
o destina viitorul. Chiar începuse să fredoneze ceva. Se 
opri înainte de a ridica receptorul. 

— Am senzaţia că această călătorie la Carmel Valley ar 
putea fi periculoasă. 

— Se poate. De aceea, după ce terminăm micul dejun, ne 
adunăm cu toţii în camera lui Marler. l-am dat 
responsabilitatea întregii operaţiuni. Ne va da un anumit 
echipament. 

— De obicei, de asta se ocupa Bob Newman. 

— Ştiu. Dar are destule pe cap. 

— Ţi-e teamă că n-ar avea mintea destul de concentrată 
asupra muncii? Că e prea furat de sentimentele sale pentru 


Vanity, încât s-ar putea să comită o greşeală? Un bărbat 
îndrăgostit nu gândeşte prea bine. 

— Bob gândeşte acum mult mai bine decât îţi dai tu 
seama, în mod evident. Cred doar că e timpul ca Marler să 
joace un rol mai mare. Îşi păstrează sângele rece în caz de 
urgenţă. 

— Crezi că va fi aşa ceva? O urgenţă? 

— Sper din toată inima. E timpul să ne confruntăm cu 
criminalii şi să-i facem să guste din propriul medicament. 


30 


Era o altă zi minunat de însorită în timp ce conduceau 
spre intrarea în Carmel Valley. Era, de asemenea, foarte 
cald. La sugestia lui Tweed, Paula şedea pe bancheta din 
spate a Cadillacului, lângă Alvarez, care participase şi el la 
întrunirea din camera lui Marler. : 

În față, Newman era la volan, cu Tweed lângă el. In 
spatele lor, Marler conducea BMW-ul. In scaunul din fata 
şedea Nield, fumând o țigară, privind peisajul fără nici un 
interes. Butler, care purta un sac de voiaj din pânză de 
cort, agăţat în spate cu o curea, şedea în spate. Inăuntrul 
sacului, alături de alt echipament, erau un Heckler şi o 
puşcă-mitralieră marca Koch MP5 de 9 mm. li fusese 
înmânată de Marler în camera sa, în timpul întrunirii. 

— De unde Dumnezeu ai luat-o şi pe asta? îl întrebă 
Paula. 

— Nu pune întrebări stânjenitoare, o mustră Marler, 
privind spre Alvarez. Are o putere de tragere de şase sute 
cincizeci de cartuşe pe minut. E o armă standard folosită 
de SAS acasă... 


Şi ceilalţi purtau saci din pânză de cort - inclusiv Nield, 
Marler, Newman şi Alvarez. Geanta de umăr a Paulei era 
voluminoasă. Singurul pasager fără nici o armă era Tweed. 
Rareori purta una, cu toate că era un bun trăgător. 

— Clădirea aceea de pe partea stânga este Mission 
Ranch, îi spuse Alvarez Paulei. E un restaurant foarte 
frumos, cu o vedere splendidă spre estuarul râului Carmel 
şi dealurile din spatele lui, ca să nu mai vorbim de vederea 
spre ocean. Am putea trece pe acolo să bem ceva pe 
drumul de întoarcere. 

„Dacă ne mai întoarcem”, gândi Paula, dar îşi păstră 
ideea pentru sine. 

Fusese cald pe drumul spre Carmel Valley, dar căldura 
deveni subtropicală când Newman coti de pe şoseaua 
principală pe şoseaua ce intra în vale. Cu cât înaintau pe 
şoseaua largă şi bine pavată, cu atât temperatura urca. 
Paula făcu o remarcă referitor la asta. 

— E adevărat, căzu Alvarez de acord. Motivul este că în 
vale nu pătrunde briza oceanului. E ca o pâlnie. Soarele o 
încălzeşte, ridică temperatura şi nu ai nici o scăpare de 
căldură. 

— Chiar că nu ai nici o scăpare, replică Paula, 
ştergându-şi transpiraţia de pe frunte. Dar sunt câteva 
proprietăţi cât se poate de luxoase, mai sus. 

— Cu cât urci mai sus, cu atât te răcoreşti mai tare. Şi 
au o vedere minunată. Vorbim despre proprietăţi care 
valorează un milion de dolari sau poate chiar două sau trei. 

— Partea asta a Californiei pare a fi încărcată de dolari, 
comentă ea. 

— Este. Oameni de succes au venit aici din cauza climei 
şi a peisajului minunat. Aici ai tot ce vrei. 

— Inclusiv mulţumire? 

— Ah! Alvarez îşi slobozi râsul contagios. Cine e 
mulţumit în America? Mereu există o stare de nelinişte, o 
căutare de noi senzaţii. Poate o nevastă nouă, o nouă 
prietenă. Femeile suferă de aceeaşi boală, mereu caută 


ceva nou, pe cineva nou. Cred că problema constă în faptul 
că America nu este o ţară, ca în Europa, este un continent. 
Doar dimensiunile ei fac oamenii să se simtă pitici, aşa că 
fug de colo-colo ca furnicile. 

Paula rămase tăcută. Urmărea peisajele mereu noi ce 
apăreau pe măsură ce Newman continua să conducă pe 
serpentine, descoperind o panoramă nouă. Pe ambele părţi 
dealurile înalte se succedau unul după celălalt, şi ea avu o 
vedere de perspectivă a văii ce părea că se întinde la 
infinit. Apoi îşi aminti ce avea de gând să-l întrebe. 

— Cine sunt redneck!? 

— Redneck, răspunse Alvarez grav, sunt oameni 
primitivi. Trebuie să laşi în urmă California afişelor 
turistice. Sunt oameni foarte duri, care poartă puşti şi nu 
ezită să le folosească pe pielea străinilor. Trăiesc înăuntrul 
şi la marginea sălbăticiei de la Ventana. De obicei, sunt 
oameni voinici, cu ceafa roşie şi groasă. De aici şi numele 
lor. Ar fi mai bine să nu-i întâlnim. Dar ei locuiesc mult mai 
jos, în vale, faţă de locul unde vom lua prânzul. lată că am 
ajuns. Newman, fii gata să întorci pe o şosea şerpuită. Să 
ieşim de pe autostradă. 

Urmând instrucţiunile, Newman întoarse şi începu să 
urce o şosea îngustă, şerpuită. Îi ducea tot mai sus, 
trecând de regiunea dealurilor deschise. Dispăruseră 
cătunele de la marginea drumului, bifurcaţiile spre 
magazinele de tot felul pe care Paula le văzuse ici şi colo 
pe şoseaua din vale. 

Exact când se întreba care le era destinaţia, cotiră după 
o altă pantă abruptă şi văzu maşina Audi a lui Vanity 
parcată la baza unui şir de trepte de piatră albă. Un 
indicator din lemn, suspendat de un stâlp, anunţa Del Rio 
Lodge. La capătul scărilor, o mare împletitură din lemn 
încadra intrarea pe terasă. 

Newman parcă maşina când BMW-ul se opri în spatele 
lui. Tot atunci apăru Vanity, coborând treptele în fugă. 


1 țărănoi, mârlan, necioplit, sărăntoc. 


Purta o rochie albă estivală, fără mâneci, care-i scotea în 
evidenţă părul roşu lung, incandescent. In jurul taliei avea 
o curea lată de piele cu o cataramă de aur. 

— Bun-venit tuturor. 

Zâmbea fără întrerupere. Newman îşi ridică mâna, 
zâmbind larg, şi o sărută pe obraz. Scena o amuză pe 
Paula. Înţelese că nu voia să arate prea multă afecţiune în 
public. Vanity se întoarse spre Paula, o îmbrăţişă, iar Paula 
prinse o slabă adiere de parfum, diferit de aroma pe care o 
simţise când Contabilul încercase s-o sugrume. 

— Am rezervat masa numărul patru, îi spuse Vanity lui 
Tweed. Am cerut s-o mărească. Ne oferă cea mai frumoasă 
privelişte, pentru a ne bucura de masă. Dar mai întâi, toţi 
veţi primi ceva de băut. Azi este deosebit de cald. 

— Aşa şi trebuia să fie, replică Tweed pe un ton glumet, 
când ea se uită la el. Ştia că vom veni... 

După ce îi salută pe ceilalţi, Vanity îi strânse braţul lui 
Tweed şi-l conduse pe scări în sus, având-o pe Paula 
alături. În capăt, Paula se opri, privind cu admiraţie la o 
piscină mare dreptunghiulară în stânga lor. Gândi că nu 
mai văzuse o apă de culoarea safirului atât de intensă. 

— Aici poţi împrumuta costume de baie, îi spuse Vanity. 
Ai putea să faci câteva scufundări după masă. 

Alvarez avea o expresie îngrijorată în timp ce examina 
locul. Se arătă foarte interesat de cei câţiva oameni care 
stăteau lângă piscină. O fată subţirică, în costum de baie şi 
rochie, avea cele mai frumoase picioare pe care le văzuse 
el vreodată. Era înconjurată de trei bărbaţi, el se întrebă 
care era norocosul - dacă era vreunul dintre ei. Ea îi 
surprinse privirea şi-i zâmbi. El îi făcu un mic semn cu 
mâna. 

Proprietarul restaurantului, un bărbat arătos, cu un fel 
de a fi călduros şi extravertit, le ură bun-venit. 

— Prânzul e gata pentru a fi servit, când veţi dori. Vă rog 
să vizitaţi localul. Avem un chelner aici pentru băuturi... 

Paula stătea la marginea interioară a terasei, de unde 


putea admira priveliştea care era ameţitoare. Mult sub 
nivelul unde se afla ea, se vedea un cătun numit Village. 
Lângă el era o pistă de aterizare. Un avion uşor decolă, 
urcă până la cer ca o libelulă şi dispăru peste vârfurile 
dealurilor în formă de piramidă. Apoi apăru, nu se ştie de 
unde, un elicopter care se lăsă jos şi ateriză pe pistă. 

— Ce avem aici? 

Dintr-o dată, Alvarez fu lângă ea. Scoase un binoclu şi îl 
focaliza pe elicopterul oprit pe pistă. 

— Adu-l pe Tweed încoace. În linişte şi cât mai repede, îi 
ceru el. 

Tweed îi lasă pe ceilalţi să se plimbe în jurul piscinei şi 
ajunse imediat lângă Alvarez, Paula  urmându-l 
îndeaproape. 

— Probleme? întrebă el. 

— Mă tem că da. li vezi pe bărbații aceia care coboară 
din elicopter? Cel voinic este Joel Brand. 

li dădu lui Tweed binoclul. Acesta îi studie pe bărbaţii 
care coborau din aparatul de zbor. Toți purtau saci de golf. 
În timp ce-i urmărea, un al doilea elicopter se lasă în jos şi 
ateriză, debarcând alţi oameni. li returnă lui Alvarez 
binoclul. 

— Şeful securităţii de la Black Ridge, Luiz Martinez, 
tocmai a părăsit cel de-al doilea elicopter, raportă Alvarez. 
Alţi saci de golf. Ştii ce înseamnă asta? 

— Ceva deranj? bombăni o voce nouă. 

Marler venise de la piscină şi era lângă ei. Avea un 
pahar de vin în mână. Alvarez îi explică rapid ce 
observaseră. li dădu binoclul lui Marler, care aşeză vinul 
pe o masă din apropiere, apoi îşi lipi binoclul de ochi. 

— Se urca toţi în două vehicule, remarcă el. Un Chrysler 
şi o maşină de teren de tip Land-Rover. Ce-or fi vrând să 
facă cu asta? Acum au plecat. Merg în viteză în susul văii. 
Ciudat. 

li returnă binoclul lui Alvarez şi îşi recuperă paharul cu 
vin. 


— Ştii ceva, remarcă el, vinul ăsta american e chiar 
foarte bun. 

— Ai văzut sacii de golf? întrebă Alvarez încruntat. 

— Bineînţeles. E metoda obişnuită de a purta arme 
ascunse. Am folosit-o şi eu în trecut. E destul de eficientă 
în sălbăticia asta. E doar un grup mic de amici, ieşiţi la un 
meci sau două de golf. Se potriveşte destul de bine cu 
peisajul. 

Cu toate că îl cunoştea bine pe Marler, Paula rămase 
impresionată de maniera lui degajată. Probabil că, dintre 
cei de faţă, era persoana care-şi păstrase cel mai bine 
sângele rece. 

— Nu-i de bun augur pentru noi, insistă Alvarez. 

— Nu, păru să fie de acord Marler. Nu este - faptul că nu 
am luat masa şi că, probabil, stă şi ne aşteaptă acum. Ar 
trebui să arunci sucul ăla de portocale, Tweed. Încearcă un 
pahar de vin... 


Paula era bucuroasă că Newman intrase, probabil, 
pentru a sta de vorbă cu Vanity. Asta însemna că Vanity nu 
le auzise conversaţia, că nu observase aterizarea celor 
două elicoptere şi că nu aflase că ei observaseră venirea 
forţelor ostile. 

Masa patru, mărită, era cea mai bună din restaurant. 
Erau deja aşezaţi la locurile lor. De la locul său, Paula 
putea vedea o secţiune din vale şi de-a lungul ei - unde 
şiruri de dealuri se succedau unul după altul, ca o uriaşă 
mare îngheţată. 

În timp ce luau excelentul prânz, îl văzu pe Newman 
privindu-l fix pe Tweed. Înţelesese că se petrecuse ceva şi 
se întreba despre ce era vorba. Lucrul ăsta îi demonstra că 
nu era complet vrăjit de Vanity. Paula bău vin, ca şi 
Marler, sporovăind şi glumind, îşi reumplu paharul. 

Tweed era tăcut. Participă la conversaţie doar atât cât 
să nu pară tulburat. Aproape de finalul mesei, Vanity căută 
în poşetă, scoase un plic alb, lung şi i-l înmână lui Tweed. 


— Am fost rugată să vă predau asta, explică ea. 

— De către cine? întrebă Tweed politicos. 

— Byron Landis. Zicea că i s-ar fi spus că este important. 

— Cine i-a spus asta? 

— Parcă ai fi un detectiv, râse ea. Sunt sigură că ai fi 
unul foarte bun. 

Tweed cântări plicul lung şi alb în mână. Era o hârtie 
scumpă, îl întoarse şi văzu că avea un sigiliu. În ceara 
sigiliului erau imprimate literele V.B. Îl deschise, ţinându-l 
aproape, ca nimeni altcineva să nu-i vadă conţinutul. 
Mesajul era tipărit pe o hârtie fină. Nu era nici o adresă în 
partea de sus a paginii. 


Trebuie să ne vedem de urgenţă şi în secret. La McGee's 
Landing. Te rog să nu mă dezamăgeşti. 


Scrisoarea se termina cu inițialele V.B. scrise de mână. 
O privi pe Vanity. Dintr-o dată, se lăsă tăcerea în jurul 
mesei. Nimic din expresia feţei lui nu putea da un indiciu 
asupra reacției lui. Era tot politicos când îi răspunse. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, cred. Te-am întrebat 
cine i-a spus lui Byron Landis că este important? 

— Nu mi-a spus. N-am crezut că are sens să-l întreb. Am 
văzut sigiliul lui V.B. de pe spate, aşa că am presupus că 
era V.B. cel care i-a spus asta. 

— Cunoşti semnătura lui V.B.? 

— Bineînţeles. Am văzut-o de multe ori. 

Tweed împături scrisoarea, lăsând să se vadă numai 
inițialele. O ţinu aproape de ea, fără a lăsa din mână foaia 
de hârtie. 

— Ai putea spune că este chiar scrisul lui? 

Vanity studie semnătura prescurtată. Preţ de o clipă, 
păru serioasă şi nu se grăbi să îi răspundă. 

— Pare asemănător, spuse ea, în cele din urmă. 

— Dar nu este foarte dificil de falsificat. Işi semnează 
des comunicările doar cu inițialele? Adică inițialele 


prenumelor? 

— Întotdeauna, răspunse ea prompt. 

— Mulţumesc. 

Se întinsese spre nota de plată, când Tweed o înşfăcă 
înaintea ei. Păru surprinsă, îşi pierduse calmul. 

— Este invitaţia mea. 

— Mulţumesc pentru oferta ta generoasă. Dar nota asta 
o plătesc eu. Din întâmplare, dacă nu o iei ca pe o 
impoliteţe, aş dori să rămân aici ceva mai mult timp. E 
genul de loc unde nu m-ar deranja să mai rămân puţin. 
Cred că am să cer să văd ce dormitoare au. Te-ar deranja 
dacă te-ai întoarce singură? 

Vanity îl privi fix, într-un fel pe care Paula îl găsi greu de 
interpretat. „Nu e tocmai mulţumită”, se gândi ea. Apoi 
Vanity îşi recăpătă echilibrul interior şi dădu din cap. 

— Dacă insişti... De fapt, am foarte mult de lucru. 

Newman se ridică pentru a o însoţi spre ieşire. Avea o 
expresie  plictisită. Auziră cum Audi demarează, iar 
Newman se întoarse şi se aşeză. 

— Mai ia un pahar de vin, Bob, spuse Tweed jovial. 

— N-ai tratat-o prea frumos, nu-i aşa? 

— Fiindcă i-am plătit nota? 

— Şi spunându-i să şteargă putina - deoarece la asta s-a 
redus totul. 

— Linişteşte-te, Bob. Încă un pahar de vin te va face să 
te simţi mai bine. 

— Cred că am nevoie de încă un pahar pentru a trece 
peste incident... _ 

Tweed părea că nu se grăbeşte să plece. Il rugă pe 
proprietar să-i arate câteva camere. Paula îi însoţi. 
Dormitoarele erau foarte frumos mobilate. Banii nu 
fuseseră cruţaţi pentru a-i face pe oaspeţii cu bani să se 
simtă confortabil ca acasă. 

— Aţi creat un hotel minunat, remarcă Tweed, ţinând în 
mână al doilea pahar de vin. Puteţi să-mi daţi broşura şi 
tarifele? Este exact tipul de loc de refugiu pe care aş dori 


să-l vizitez când am nevoie de puţină relaxare... 

Relaxare? Paula abia dacă putea să-şi creadă urechilor. 
Nu-şi amintea că Tweed să fi avut vreodată o vacanţă. 
leşiră din hotel şi-l găsiră pe Marler cu ceilalţi membri ai 
echipei la marginea piscinei. Marler discutase cu Butler în 
particular. Acum îşi îndreptă atenţia spre Nield, care şedea 
pe un scaun. Paula avu impresia că Marler îi instruieşte. 
Apoi Marler le făcu un semn cu mâna, lui Tweed şi Paulei. 
Puțin mai devreme, Tweed vorbise între patru ochi cu 
Marler. 

— Ce puneţi la cale? întrebă Paula. 

— Eu voi conduce Mercedesul, o informă Marler. Alvarez 
va sta lângă mine. Tu vei călători în spate cu Tweed. 
Newman ne va urma, conducând BMW-ul, cu Butler şi 
Nield ca pasageri. Eu voi conduce maşina din față. 

— La ce ne ajută toate astea? insistă Paula. 

— Mergem la McGee's Landing. Alvarez va identifica 
locul pentru noi - când vom ajunge acolo. Acum, Paula, iată 
ce trebuie să faci tu când vom părăsi maşinile... 

Ascultă cu interes din ce în ce mai mare. Ordinele lui 
Marler erau foarte precise, de parcă ar fi prevăzut toate 
posibilităţile. Apoi îi spuse şi lui Tweed ce să facă. Tweed 
dădu din cap aprobator. 

— Ai putea să-mi spui încotro mergem? întrebă Paula. 

— Probabil, undeva dincolo de McGee's Landing. Am 
înţeles de la Alvarez că şoseaua de acolo până la 
îndepărtatul Greenfield trece printr-un ţinut destul de 
sălbatic şi părăsit. Teritoriul redneck-ilor. 


31 


Coborâră dealul abrupt pe şoseaua şerpuită, spre vale. 
De data aceasta, în loc să întoarcă la stânga, înapoi spre 
Carmel, Marler făcu la dreapta, îndreptându-se spre inima 
văii. Paula îl rugă pe Tweed să-i arate scrisoarea pe care i- 
o dăduse Vanity. O citi şi se încruntă. 

— Nu ţi-a fixat nici o oră pentru aşa-numita întâlnire. 

— Am observat şi eu asta, răspunse Tweed. 

— De ce am plecat atât de târziu? Păreai că vrei să 
pierzi timp în mod intenţionat la Lodge. Curând se va 
însera, apoi se va face întuneric. 

— E ideea lui Marler şi sunt de acord cu ea. Domnul 
Brand şi cohortele sale vor fi aşteptat ore întregi, 
întrebându-se dacă mai venim. Aşteptarea îi scoate din 
sărite pe oameni. Scopul meu este să îi demoralizez înainte 
de a ne întâlni. 

— Chiar crezi că ne vom întâlni? 

— Sunt sigur. La fel şi Alvarez, şi Marler. Ne-au întins o 
capcană bine pusă la punct. Din întâmplare, Alvarez nu e 
prea fericit că ne vom confrunta cu ei. Newman şi-a 
recăpătat echilibrul sufletesc şi abia aşteaptă să ajungem 
acolo. La fel şi Marler. 

— La fel, strigă Marler. 

— Din planurile pe care le-ai făcut, comentă Paula, şi 
arsenalul pe care l-ai distribuit, pari a te aştepta la ceva 
destul de violent. 

— E posibil să fie cel mai puternic schimb de focuri în 
care am fost angajat până acum, răspunse Marler. Obiectul 
exerciţiului - să-l loveşti pe Moloch din plin, pentru a 
curăța cât mai mulţi oameni din trupele lui. Ar trebui să fie 
amuzant. 

Paula nu răspunse. Privea pe fereastră pe când treceau 
pe lângă gospodăriile ţărăneşti, izolate, aşezate la 


marginea şoselei. Luminile ardeau înăuntru, iar apusul de 
un roşu-aprins se lăsa peste vale. În acelaşi timp, căldura 
zilei se diminua, lăsând frigul nopţii să se aştearnă. Pe 
ambele părţi, dealurile păreau a se închide deasupra lor. 

— Cât mai mergem? îl întrebă pe Marler. 

— Mai e ceva drum, îi răspunse Alvarez. Era prima dată 
când vorbea. Asta nu este Autostrada 1. Ne afundăm tot 
mai mult într-un teritoriu nemarcat pe hartă. Pe aici nu 
circulă maşini ale patrulelor. E prea periculos. 

„Foarte reconfortant, gândi Paula. Alvarez pare să spună 
că am părăsit civilizaţia.” Tweed păru să-i citească 
gândurile. 

— Lipsa maşinilor de patrulă e un avantaj, remarcă el. 
Nu vor fi martori la ceea ce se va întâmpla. 

— Cine are nevoie de martori? spuse ea cu o 
dezinvoltură forţată. 

Şoseaua se afla acum la nivelul văii, şerpuind şi 
răsucindu-se pe serpentine. Marler aprinsese farurile cu 
puţin timp în urmă. În raza fasciculelor văzu garduri 
şubrede de-a lungul drumului, dincolo de care se vedeau 
câmpii sterpe. Lăsaseră în urmă până şi ciudatele 
gospodarii izolate. Se aflau în sălbăticie. 

— Nu ne vor vedea că sosim, dacă aprindem farurile? îl 
preveni ea pe Marler. 

— Probabil. Dar nu pot conduce pe şoseaua asta fără ele. 
Nu oprim, când ajungem la McGee's Landing. Aş vrea să 
ne apropiem de locul ăla pe jos, venind din partea opusă. 
Surpriza, aşa cum a spus Napoleon parcă, este elementul 
cel mai de seamă în război. Sau ceva în sensul ăsta. 

Paula căută în geanta sa de umăr şi rearanjă ceea ce îi 
dăduse Marler. Va avea nevoie de o armă, atunci când vor 
începe problemele. Se sili să se relaxeze, rezemându-se de 
speteaza scaunului. Tweed întinse mâna şi o strânse de 
braţ, simţindu-i tensiunea interioară. 

— Bomba de pe fereastra de la „Anton & Michel” ţi-a 
schimbat întreaga atitudine, îi şopti ea. 


— Da. Am hotărât să nu mai fim o ţintă uşoară, ci să îi 
atacăm. Te simţi bine? 
— Ştii că voi fi, atunci când va începe... 


Luna încă nu răsărise, un factor pe care Marler contase. 
Privind la dreapta, dincolo de Tweed, Paula văzu uriaşe 
defileuri înguste şi adânci între coamele dealurilor. 
Albastrul intens al nopţii înstelate crea forme albastre în 
formă de V, pe care nu mai avusese niciodată ocazia să le 
vadă. Era ceva liniştitor în atmosfera pe care o găsi a fi 
plăcută. 

— Urmează  McGee's Landing, strigă Alvarez. Pe 
dreapta. 

Marler încetini şi reduse intensitatea farurilor. La mică 
distanţă de şosea se aflau mai multe barăci de lemn, cu un 
singur nivel, fiecare unită cu cea de lângă ea, aruncate de- 
a valma. Luminile străluceau la toate ferestrele, dar nu se 
vedea nici măcar o singură fiinţă omenească. 

— Cârciumile locale de pileală, explică Alvarez. Cu toate 
că redneck-ii îşi distilează singuri soiul ăla împuţit de 
basamac. Cu chestia asta în ei devin cu adevărat nebuni 
furioşi... 

Marler mai luă o curbă, încet, aplecându-se înainte în 
scaunul său. Apoi îşi aprinse brusc farurile pentru câteva 
secunde. În scurta strălucire, Paula văzu un indicator: CAD 
PIETRE PE URMĂTORII ZECE KILOMETRI. Îşi stinse 
farurile din nou. 

— Se schimbă peisajul, remarcă Tweed. 

Mercedesul înainta încet. La dreapta lor, Paula văzu 
munţi negri îndepărtați, cu fâşii de ceva ce părea să fie 
zăpadă pe vârfurile lor. La scurtă distanţă, pe partea 
stângă, erau stânci verticale de gresie stratificată. 
Priveliştea era sinistră, stearpă şi dezolantă. 

Dintr-o dată, Marler aprinse farurile la intensitate 
maximă. În faţa lor, pe ambele părţi, erau trunchiuri de 
stejari bătrâni, desfrunziţi, picurând muşchi ca nişte 


lacrimi ale morţii. Tweed se aplecă înainte, ca şi Marler. În 
lumina farurilor se vedea o imensă maşină galbenă care 
bloca drumul. Paula o fixă cu privirea. 

Când Marler opri motorul maşinii sale, acesta se auzi 
pufăind. Un bărbat voinic, brunet, cu o cămaşă cadrilată 
albastră, pantaloni de doc şi ghete, introducea ramuri de 
pin în maşină. Paula îşi tinu respiraţia şi vorbi cu câteva 
secunde înaintea lui Alvarez. 

— Bărbatul acela voinic este Joel Brand. 

— Iar maşina fărâmiţează lemnul, spuse Alvarez. Dacă 
nu am fi oprit, am fi avut parte de o ploaie deasă de 
rumeguş aruncat pe maşină, orbindu-ne. 

— Probabil asta era ideea, spuse Marler. Asta este. 

Îşi ridică şi îşi coborî de două ori mâna pe geamul 
ferestrei deschise, semnalizând un avertisment spre 
Newman care conducea BMW-ul. Apoi porni motorul, 
conduse mai departe şi coti la stânga, ieşind de pe şosea 
printr-un gard, înaintând în viteză spre stâncile de gresie 
ce se întrevedeau la orizont. 

Când începuse să întoarcă, Paula văzuse bărbaţi bine 
clădiţi, cu puşti, îndreptându-se spre ei dinspre câmpul din 
partea dreaptă. Newman îl urmă îndeaproape pe Marler, 
care opri maşina la poalele stâncilor verticale. 

— Acum începe! ţipă Marler şi se aruncă din maşină. 


Paula, Tweed şi Alvarez părăsiră maşina repede, 
amintindu-şi de instrucţiunile pe care le dăduse Marler la 
Robles Del Rio. Paula se aruncă la pământ, devenind cea 
mai mică ţintă cu putinţă. Băgă mâna în geantă, scoase 
obiectul vital şi îl puse lângă ea. Sincronizarea trebuia să 
fie perfectă. Apoi trase afară Browning-ul, îl apucă cu 
ambele mâini şi rămase nemişcată în spatele unei tufe de 
iarbă uscată. 

Restul echipei urma ordinele date de Marler cu puţin 
timp înainte. Se desfăşurau în evantai, încovoindu-se în 
timp ce alergau. Îl văzu pe Butler ţinând puşcă-mitralieră, 


mult în dreapta sa. Marler, cu puşca Armalite în mână, 
stătea în picioare protejat de trunchiul unui copac mort, ce 
picura muşchi hidos. 

Alvarez era în stânga ei, ghemuit după un bolovan uriaş 
de gresie. Newman era pe jumătate ascuns într-o 
crăpătură a stâncii, cu sacul atârnându-i pe umăr. Tweed 
îmbrăţişa pământul, aproape de Paula. De pe podeaua 
maşinii înşfăcase un lansator de rachete, care era acum 
presat de umărul său. Nield se strecurase într-o altă 
crăpătură a stâncii. Erau toţi împrăştiaţi, devenind o ţintă 
dificilă şi mult răsfirată. Paula îi văzu apoi pe bărbaţi cum 
se apropiau. 

În faţă erau şase redneck-i, purtându-şi puştile, cu un 
rânjet. În spatele lor era un al doilea rând - criminalii lui 
Brand, ce încercau să se folosească de redneck-i ca de un 
scut. Alţi oameni coborâră de pe maşina de fărâmiţat lemn. 
Tweed ţinti cu grijă şi lansă o rachetă. Proiectilul explodă 
lângă maşină, făcând-o bucăţi. Apoi se dezlănţui iadul. 

Redneck-ii trăgeau la întâmplare. Un bolovan de gresie 
căzu. Paula se uită înapoi peste umăr. Pe marginea stâncii 
un alt bolovan mare se clătina. Brand îşi pusese un om pe 
vârful stâncii. Marler se întoarse calm, rezemându-se de 
trunchi şi îl ţinti cu luneta. Omul de pe marginea stâncii 
căzu, cu braţele întinse în lături, scoțând un țipăt ce-ţi 
dădea fiori. Se izbi de pământ, iar imensul bolovan, pe care 
îl împingea peste marginea stâncii, căzu peste silueta 
răşchirată, rămasă nemişcată, strivind-o. 

Puşca-mitralieră a lui Butler începu deodată să răpăie, 
trăgând pe deasupra capului bărbaţilor redneck. Aceştia 
intrară în panică. Unul dintre ei trase un foc, fără a nimeri 
pe nimeni, în timp ce camarazii săi o luară la fugă. 
Confuzie. Acesta era momentul. Paula apucă bomba 
fumigenă şi o aruncă printre redneck-ii care fugeau. 
Newman împuşcă pe unul dintre ei, care ţâşnise prin fumul 
ce se răspândea, învăluindu-i. Paula auzi oamenii lui Brand 
trăgând la întâmplare. Fumul se împrăştie, iar pământul 


era acoperit de cadavrele redneck-ilor împuşcaţi din 
greşeală de criminalii lui Brand. 

Puşca-mitralieră a lui Butler răpăi din nou, în timp ce 
oamenii lui Brand o luară la fugă. Cinci dintre ei fură 
ciuruiţi de gloanţe. Luis Martinez se repezi înainte, cu 
revolverul îndreptat spre Paula. Ea trase prima, ţintind în 
picioarele acestuia. In acelaşi timp, trase şi Nield, Walther- 
ul său ţintind pieptul aceleiaşi persoane. Martinez se 
prăbuşi înainte, rămânând nemişcat. 

Dintr-o dată se lasă o tăcere deprimantă. În depărtare, 
alergând, un bărbat voinic ajunsese la şosea. Dispăru în 
spatele maşinii de fărâmiţat lemn, care era distrusă. Auzi 
motorul unei maşini pornind, îndreptându-se spre 
Greenfield. Joel Brand fugise. 


Tweed fuse primul care se întoarse la Mercedes. Se 
aşeză în spate. În timp ce mergea, privise morţii. Oameni 
simpli, care nu învăţaseră să trăiască normal ca ceilalţi 
semeni. Se simţi deprimat de dimensiunile masacrului - dar 
ştia că fusese necesar. 

Îşi reveni când Paula ajunse lângă el. În timp ce ea se 
aşeză lângă el, îşi puse braţul pe după umerii ei. Vorbi 
încet: 

— Problema se punea: ori noi, ori ei. Rânjeau când se 
apropiau de noi. Nu uita asta. 

— Dacă asta e America, nu vreau să mă întorc, spuse ea. 

— Asta e numai o parte din America - partea rămasă în 
urmă. Oamenii muncesc din greu aici pentru a se 
emancipa. Nu e un sistem european, o atmosferă 
europeană. Cel puţin, nu ca în Europa de Vest. 

— Ai dreptate. Am făcut o proastă generalizare. Reuşi să 
zâmbească. Mă simt bine, Tweed. Ţine de teritoriu. Care-i 
următoarea mişcare? 

— Următoarea noastră mişcare, spuse Alvarez, care 
tocmai se întorsese şi o auzise, este să mergem direct la 
Mission Ranch. E încă deschis, şi va fi o experienţă unică, 


în cel mai bun sens al cuvântului. 


32 


Paula se simţi uşurată că părăseşte valea. Parcară în 
faţă la Mission Ranch, care era încă plin de clienţi. Luna 
răsărise, iar Alvarez îi conduse prin sala principală de 
mese la terasa largă. Priveliştea aproape că îi tăie 
respiraţia Paulei. 

Mesele erau puse pe terasă, iar Alvarez, luând-o pe 
Paula de braţ, îi conduse la o masă chiar la margine. 
Răcoarea nopţii o făcu să tremure, apoi se aşeză şi se 
întrebă de ce i se părea atât de cald. 

— E aproape cald aici, spuse ea. Foarte cald. 

— Priveşte dispozitivul de încălzire, spuse Alvarez în 
timp ce veneau şi ceilalţi. Căldura vine de acolo. 

Privi obiectul de metal în formă de pălărie, cocoţat în 
vârful unei coloane înalte. Dispersa căldura ce radia peste 
masă. Se simţea deja mai bine, mai relaxată. 

— E un radiator pe bază de gaz, explică Alvarez. E 
mobil, şi mai poţi vedea câteva gata pentru a fi folosite - 
stivuite pe perete. 

— Ce idee isteaţă, remarcă Newman. 

— Acesta e numai unul dintre cazuri în care au punctat 
americanii, spuse Tweed. 

În timp ce aşteptau vinul comandat, Paula admiră 
priveliştea. Sub ei era o câmpie cu iarbă, cu un aspect 
mlăştinos. Alvarez le spuse că era o parte a estuarului 
râului Carmel în locul în care se vărsa în mare. Dincolo de 
ea, se conturau în lumina lunii dealuri abrupte cu coame 
rotunjite ce păreau mici munţi. La dreapta ei se vedea un 


petic de Pacific. Oceanul era calm, o coală albastră de apă 
luminată de lună, atât de nemişcată, încât se asemuia cu 
gheaţa. 

— Vino aici, Harry, strigă Tweed către Butler. 

— Mă gândeam că aş sta mai bine deoparte, cu ochii în 
patru. 

— Aici nu este nevoie, îi asigură Alvarez. Şezi cu noi. 

Butler se aşeză pe un scaun, dar Paula observă că în 
clipa în care mai mulţi oameni veniră pe terasă, îi verifica. 
Butler era mereu de serviciu. 

— Bine, m-am descotorosit de resturi, îşi aminti Butler. 

Se referea la faptul că rămăsese puţin în urmă, pentru a 
arunca lansatorul de rachete într-o crevasă adâncă. Asta, 
după ce ştersese cu grijă amprentele lui Tweed de pe el. 
Toate bombele fumigene pe care le căraseră urmaseră 
lansatorul în crevasă. Alvarez se aplecă pentru a-i şopti lui 
Tweed: 

— Am mai văzut alţi redneck-i care se furişau spre 
câmpul de bătaie în timp ce plecam. Vor ascunde 
cadavrele - şi vor scăpa de toate resturile maşinii de 
fărâmiţat lemn. Ştii, n-ar dori ca cineva să găsească vreo 
dovadă a celor întâmplate acolo. În zonă, se cultivă 
droguri. Ultimul lucru pe care şi l-ar dori ar fi să atragă 
atenţia poliţiei - dacă cineva ar raporta ceea ce găsiseră. 

— Ce uşurare! 

— Mâncare! strigă Marler. Avem nevoie urgentă de 
mâncare. 

Un ospătar apăru imediat. Făcură comanda şi sorbiră 
din băuturi. Paula şedea, admirând schimbarea culorilor 
superbului peisaj. Newman îşi trase scaunul mai aproape 
de cel al lui Tweed. Nu era nimeni lângă ei, totuşi îşi 
cobori vocea. 

— Care este următoarea mişcare? 

— Am redus în mod considerabil efectivele lui Brand, 
începu Tweed. Acum ne putem îndrepta atenţia spre a-l 
înfrunta pe Contabil. De asemenea, trebuie să localizăm 


spionul pe care, sunt convins, V.B. îl are în afara 
organizaţiei. Cineva care era prezent la Cornwall şi care 
este prezent şi aici. 

— Putem să ne apucăm de asta mâine dimineaţă. 

— Trebuie să aflu rapid cine este. Sunt trei suspecți. 
Grenville, Maurice şi Vanity Richmond. Îl privi pe 
Newman. Sper că eşti de acord. 

— Sunt de acord, răspunse Newman. Vanity este în 
AMBESCP, dar a fost şi în Cornwall. E ceva la ea care mă 
nelinişteşte, dar nu pot spune exact ce este. 

— Stai aproape de ea. Toată lumea face o greşeală, mai 
devreme sau mai târziu. Apoi trebuie să mă mai întâlnesc o 
dată cu Moloch. Trebuie să aflu dacă ştie despre sângele 
vărsat la McGee's Landing. 

— Oricum, va nega. 

— Dacă este vinovat şi va nega, îmi voi da seama că 
minte. De asemenea, vreau să mai vorbesc cu doamna 
Benyon. Cred că ştie mai multe decât mi-a spus până 
acum. 

— Ambele interviuri - presupunând că vei obţine unul cu 
V.B. - vor trebui să fie astfel organizate, încât să ai 
suficientă protecţie. 

— Cred că ai dreptate, răspunse Tweed fără entuziasm. 

— Cred că trebuie să ne mişcăm repede. 

— Foarte repede. Ethan Benyon continuă să mă 
îngrijoreze. Am senzaţia că, dacă afacerea va scârţâi, el va 
merge mai departe, oricum. Adică, indiferent dacă este 
Moloch sau altcineva. Bănuiesc că nu e normal. 

— Ăsta este motivul pentru care vrei să vorbeşti cu 
doamna Benyon? sugeră Newman. 

— Da. Nu ştiu dacă mă va lămuri cu privire la trecutul 
lui. Trebuie să-i câştig încrederea, ceea ce este un lucru 
destul de dificil. 

Paula îl înghionti pe Tweed. 

— Când ai de gând să-ţi mănânci mâncarea? Avem 
radiatorul ăsta minunat deasupra noastră, dar au adus-o 


acum câteva minute bune. 

— Da? întrebă Tweed, privind lung la farfuria din faţa 
lui. 

— Ai dovada în faţă, glumi ea. 

— Femeile vor întotdeauna să mănânci mâncarea 
fierbinte, bodogăni Tweed. 

— Termină-ţi mâncarea, îi spuse Paula. 

Erau total relaxaţi după masa apetisantă. Paula băuse 
mai mult vin decât obişnuia, dar rămase trează. Observă că 
Tweed părea cufundat în gânduri, îi lăsa pe ceilalţi să 
vorbească şi să glumească între ei. li făcu semn cu cotul 
când îşi terminară cafeaua. 

— La ce te gândeşti? spuse ea încet. 

— Îmi pare rău. N-am fost o companie prea plăcută la 
masă. 

— Asta nu contează. Pe unde umblă mintea ta cea 
şireată? 

— La Moloch, bineînţeles. Mă întreb dacă ar fi bine să o 
iau în jos, pe coastă, spre Black Ridge, să-i spun ce s-a 
întâmplat la McGee's Landing, ca să văd ce reacţie are. 

— N-ai să pleci de unul singur. 

Se întoarse spre Newman şi-şi păstră tonul coborât. 

— Tweed vrea să facă o vizită la Black Ridge la ora asta 
din noapte. 

— Trebuie să-şi fi ieşit din minţi. 

— Am auzit. 

Tweed se aplecă peste Paula. 

— Sunt sigur că este tipul de om care munceşte până 
noaptea târziu. Ar putea fi într-o dispoziţie diferită. 

— Atunci, te conduc pe tine şi pe Paula acolo... 


În Mercedes erau patru oameni când se îndreptau în jos 
pe şoseaua de coastă. Newman îi făcuse semn lui Marler, îi 
spusese ce propusese Tweed, iar Marler se oferise să-i 
însoţească. „Aş avea chef de o ieşire”, îl informase pe 
Tweed. Newman şofa cu Tweed alături. 


Un vânt îngrozitor sufla dinspre ocean, lovind partea 
laterală a maşinii. Valuri uriaşe se rostogoleau, se 
spărgeau de stâncile izolate, brutale, ieşite din ocean, de 
parcă erau promontorii fragmentate. Apa sălbatică se 
ridica în talazuri sub ei, creând un brâu permanent de 
brizanţi de culoare crem şi gheizere spectaculoase, când 
oceanul se izbea de stânci, ridicând apa înspumată în aer 
ca o explozie a unei bombe. 

— Ce mai zarvă acolo jos, observă Paula. Apropo, îi 
spuse lui Tweed, ce crezi că vei obţine când vei ajunge 
acolo? 

— Vreau să-l întreb, printre altele, dacă pot să vorbesc 
cu şeful lui de securitate, Luis Martinez, despre cele şapte 
prietene care au dispărut - trei găsite deja moarte. 

— Dar Martinez însuşi este mort. 

— Exact, răspunse Tweed. 


La Black Ridge era mare zarvă. Moloch, proaspăt ras, 
îmbrăcat într-un costum nou şi elegant, era gata pentru 
munca de noapte; se întorsese cu elicopterul de la lucrul 
de peste zi de la sediul AMBESCP. Joel Brand îl aştepta în 
birou, în timp ce Moloch îşi scotea haina. 

— Avem necazuri? Imediat ce m-am întors? întrebă 
Moloch, văzând expresia de pe faţa locţiitorului său. 

— O problemă foarte mare. A dispărut Martinez. La fel şi 
o jumătate de milion de dolari din seif. 

— Înţeleg. 

Moloch se aşeză la masa de lucru. 

— Crezi că cele două evenimente sunt legate între ele? 

— Trebuie să fie. i 

— Păi, să analizăm situația. Incepu să numere pe degete. 
Patru oameni au acces la seif, îi ştiu combinaţia. Tu, 
Martinez, Byron Landis şi cu mine. De vreme ce ştiu că eu 
nu sunt vinovat, mai rămân trei suspecți. 

— De ce naiba mă incluzi şi pe mine? explodă Brand. Eu 
sunt cel care-ţi raportează furtul. 


— Adesea, cum ţi-ar putea spune poliţia, cel care 
descoperă un mare furt sau un cadavru, când se comite o 
crimă, este persoana răspunzătoare de act. 

— N-am să tolerez aşa ceva! strigă Brand. 

— Nu. Stai jos, răspunse Moloch cu blândeţe. Te rog să 
stai jos. 

Apăsă un buton pe un intercom compact aşezat pe masa 
de lucru. 

— Byron, vino imediat în biroul meu. Vreau să spun, 
acum. 

— O dau încolo de slujbă mizerabilă, spuse Brand 
mânios. _ 

— Nu, nu vei face asta. Te plătesc mult prea mult. În 
orice caz, nimeni nu-şi dă demisia de la AMBESCP. Toţi 
sunt doar concediati - fără referinţe. 

— Ți-am raportat, insistă Brand. 

— Te repeţi. Cine l-a înlocuit pe Martinez în postul de şef 
al securităţii? 

— Hogan, spuse Brand posomorât. E 

Moloch mai apăsă o dată butonul intercomului. li 
răspunse o voce răguşită. 

— Hogan, spuse Moloch, vreau să vii în biroul meu 
acum. 

Aproape imediat uşa se deschise şi-şi făcu apariţia un 
bărbat scund cu o constituţie viguroasă, cu umeri laţi şi un 
cap mare acoperit de un păr roşu. Întreaga sa manieră 
emana agresivitate, dar se adresă lui Moloch cu respect. 

— E vreo problemă, şefu'? 

— Vreau să sigilaţi tot. Nimeni nu intră şi nu iese fără 
permisiunea mea expresă, până când te anunţ. Dublează 
paza. 

— Am înţeles, şefu'. Singura problemă e că Ethan a 
părăsit clădirea acum o oră, în maşina sa. 

— De ce nu l-ai oprit? A spus unde pleacă? 

Pentru prima dată, Moloch se înfurie, dar învățase să-şi 
ascundă sentimentele. Dacă-ţi pierzi cumpătul, pierzi 


controlul. i 

— Cum l-aş fi putut opri? invocă Hogan o scuză. Işi 
răsfiră mâinile mari de strangulator. Ethan este şeful 
diviziei tehnice, şeful diviziei armamentelor la Des Moines. 

— Ai dreptate, căzu Moloch de acord. Altceva? 

— Mama lui a reuşit să treacă de centrală şi l-a 
contactat. Nu ştiu ce i-a spus, dar a plecat, pur şi simplu, 
să o vadă la „Apex”. 

Moloch îşi aruncă braţele într-un gest de resemnare 
obosită. 

— Plec şi eu o zi la San Francisco şi totul începe să se 
destrame. Hogan, fă ce ţi-am spus, dar, când se întoarce 
Ethan, lasă-l să intre, bineînţeles. Să mă avertizezi imediat 
ce se întoarce. 

După ce plecă Hogan, mişcându-şi picioarele îndesate ca 
nişte pistoane, intră Landis. Bărbatul chel ţinea un teanc 
mare de hârtii sub braţ - aşa cum făcea întotdeauna, 
pentru a demonstra cât este de muncitor. Moloch se gândi 
că pare a fi nervos. Landis îşi potrivi ochelarii de două ori 
înainte de a-şi trage un scaun la cererea şefului sau. 
Moloch se uită cu asprime la contabilul sau, care-şi mai 
aranjă ochelarii o dată. Tensiunea cuprinse camera. 

— Byron, începu Moloch, ştiai că s-a furat o jumătate de 
milion din seiful la care tu ştii combinaţia? 

— O jumătate de milion? îngăimă Landis. Bani peşin sau 
obligaţiuni? 

— N-ai specificat, Joel, remarcă Moloch, privindu-l pe 
Brand. 

— O jumătate de milion în bancnote de câte o sută de 
dolari. Fără obligaţiuni. 

— Cum poţi să explici asta, Byron? întrebă Moloch 
politicos. 

— Nu pot. Erau acolo dis-de-dimineaţă. Am observat 
teancurile de bancnote când am deschis seiful pentru 
dosare confidenţiale. Ca de obicei, am avut grijă când l-am 
închis. 


— L-ai văzut pe Martinez în camera aceea? 

— Da. Intra când eu ieşeam. Nu mi-am făcut probleme 
din cauza asta. Foloseşte celălalt seif din cameră, pentru 
arme. 

Brand se lăsă pe speteaza scaunului, care scârţâi sub 
greutatea sa. Zâmbea de parcă era fericit că şi altcineva 
confirmase ceea ce tocmai spusese. 

— Şterge-ţi zâmbetul acela afectat de pe faţă, Joel, spuse 
Moloch cu o voce rece. 

— Încotro s-ar îndrepta Martinez, presupunând că a luat 
banii, ceea ce este pură speculație? 

— Cred că spre Mexic, răspunse Brand imediat. 

— Puteţi să plecaţi amândoi, spuse Moloch dintr-o dată. 
Dar să nu încercaţi să părăsiţi clădirea. Nu, aşteaptă o 
clipă, Joel. Continuă să vorbească după ce Landis plecă. 
Joel, ai manipulat o mulţime de dolari, mituindu-i pe 
senatori şi alte figuri-cheie de la Washington. Acelaşi lucru 
se poate spune despre membrii Parlamentului şi cabinetul 
de miniştri de la Londra, pe care îi am la mână. N-ai fost 
niciodată tentat să iei câteva mii înainte de a preda banii? 

— Dacă aş fi vrut mai mulţi bani ţi-aş fi cerut, îi răspunse 
îndată Brand. Nu uita că ştiu destul de multe pentru a te 
băga la răcoare, fie la Washington, fie la Londra, pentru tot 
restul vieţii tale. 

— Aş fi vrut să nu spui asta, Joel. 

— Îmi cer scuze fără rezervă, spuse Brand repede. Se 
aplecă înainte. Tu şi cu mine am lucrat împreună timp de 
mai mulţi ani - am trecut prin momente bune şi rele. Am 
fost mereu lângă tine. Fireşte că sunt jignit de insinuările 
tale. 

— Şterge-le din minte, răspunse Moloch după o pauză 
lungă. Ceea ce ai spus este adevărat. Acum, lasă-mă singur 
să mă gândesc. 

După ce Brand părăsi biroul, Moloch se ridică în 
picioare şi se duse la fereastra care dădea spre oceanul 
înfuriat. Îi reflecta foarte bine starea de spirit. Se hotărî, se 


întoarse la masă, descuie un sertar şi scoase un dosar 
marcat Standish. 

— Care era numele partenerului Lindei Standish de la 
biroul din San Francisco? îşi spuse el. Ah, iată-l. Ed 
Keller... 

Apăsă pe butoanele interfonului. Nu credea că va avea 
noroc. Puţini oameni lucrau aşa cum o făcea el, şi era deja 
seară. 

— Aici e Keller. Cine e la telefon? 

— Vă vorbeşte Vincent Bernard Moloch. Mai sunteţi încă 
la birou? 

— Am destul de mult de lucru, domnule. 

— Domnule Keller... 

— Ed este de ajuns. 

— Ed, ai putea să-mi faci un mare serviciu? Astăzi s-a 
comis un delict serios aici. Ai putea să vii imediat să mă 
vezi la Black Ridge? 

— Răspunsul este afirmativ. 

— Când ai putea ajunge? 

— Să vedem... Două ore până în zona Monterey - 
Carmel. Vin cu maşina. Apoi să spunem încă treizeci de 
minute până la Black Ridge. Dacă plec imediat. 

— Te rog să pleci imediat... 


33 


Călătoria înapoi spre Black Ridge nu avu loc conform 
aşteptărilor - fuse cumplită. Se apropiau de Big Sur, când 
nişte faruri începură să strălucească în spatele lor. Paula 
se crispă, apucă Browning-ul din geanta de umăr. Newman 
încetini, conduse cu o mână, în timp ce cu cealaltă îşi 


trăgea din toc pistolul sau marca Smith & Wesson. În acel 
moment Marler strigă. 

— Nu intraţi în panică. E BMW-ul nostru. Cred că la 
volan este Alvarez. Uite-l că vine... 

Sfidând toate regulile privitoare la depăşirile de pe 
şoselele de coastă, Alvarez trecu încet pe lângă ei, 
făcându-i semn lui Newman să parcheze în primul refugiu. 
Permiţându-i lui Newman să ajungă primul, rămase în 
urmă şi parcă în spatele Mercedesului. Sări din maşină şi 
vorbi cu Newman, care îşi cobori geamul de la maşină. 

— Mă gândeam la ceea ce aţi plănuit la Mission Ranch. 
M-am hotărât să vă urmez. Butler şi Nield sunt cu mine. 
Nu e un moment potrivit al nopţii pentru a vă apropia de 
Black Ridge - e mult după căderea întunericului. Nu e nici 
un fel de trafic. Nu poate fi nimeni martor la ceea ce vi se 
întâmplă. Pot veni şi eu? 

— Suntem toţi în păr, spuse Paula. 

— Marler poate să conducă BMW-ul, rămânând aproape 
în spatele nostru. Iar eu i-aş lua locul... 

— Plăcerea e de partea mea, îl asigură Marler, ieşind din 
maşină. Intotdeauna mă plictisesc când sunt pasager. 
Prefer să conduc... 

În câteva minute erau din nou pe drum, BMW-ul 
rămânând la aproape zece metri în spatele Mercedesului. 
Alvarez îşi ceru scuze lui Tweed. 

— Sper că nu deranjez, dar cunosc zona asta. Noaptea, 
la fel de bine ca ziua. Apropo, poliţia din Monterey verifică 
transportoarele oprite la baraj - verifică să nu aibă ceva 
explozivi. Problema este că nu voi primi raportul. Oricum, 
nu în mod oficial. 

— Dar, neoficial? întrebă Tweed. 

— S-ar putea să primesc un pont. Mai târziu. 

— Îţi mulţumim pentru sprijin, îi spuse Tweed. 

Se apropiau de Black Ridge când Alvarez se aplecă 
înainte din scaunul din spate pe care îl ocupa. 
Proiectoarele măturau terenul din spatele porţilor. Paula 


simţi că ceva îl tulburase. Privind pe furiş, el îşi feri ochii 
de lumină orbitoare, apoi rămase nemişcat. 

— Treci mai departe, Newman, spuse el rapid. Nici 
măcar să nu încetineşti. Continuă să mergi pe şosea. Sunt 
în plină alarmă. Curtea e plină de paznici înarmaţi şi câini 
sălbatici. S-a întâmplat ceva. | 

Newman se supuse cererii lui, păstrând viteza. In 
spatele lor Marler îi urmă, fără a se opri. În timp ce 
treceau, Paula văzu un bărbat voinic dirijând paznicii, 
gesticulând. Joel Brand. În spate, Alvarez scăpă un suspin 
de uşurare. 

— Gloata aceea părea bucuroasă să tragă. Nu m-aş băga 
între ei. 

Işi continuară drumul, iar lumina lunii străluci peste 
oceanul sălbatic. Când se apropiară de un masiv mare de 
stânci ce ieşea din ocean, Alvarez atinse braţul Paulei. 
Masivul îi reamintea de un mic Gibraltar, iar o şosea 
îngustă ieşea de pe autostradă, apoi urca în spirală în sus, 
spre masiv. O lumină ca un uriaş ochi strălucitor, în vârful 
lui, se aprindea şi se stingea. 

— Acela este Big Sur Point, îi spuse Alvarez. După cum 
vezi, are un far în vârf. Un reper foarte important. 

— Este impresionant, acceptă Paula. 

Conduseră mai departe, când Paula se încruntă, privind 
fix pe fereastră, cu acuitatea sa vizuală de primă clasă. Se 
aplecă mai mult spre fereastră, fixând oceanul pe care 
talazurile se rostogoleau ca o armată invadatoare. Atunci, 
fu sigură. 

— Alvarez, este un cadavru. Uite! Tocmai a atins o 
coamă de val. E la baza valului. Uite-l din nou. Sunt sigură 
că nu mă înşel. 

— Cred că ai dreptate, spuse Alvarez încet. Intră pe 
plaja Pfeiffer. Newman, încetineşte, vom ajunge la o şosea 
îngustă pe partea dreaptă. Parcurgi doar o mică distanţă şi 
dai de o parcare. Lăsăm maşinile acolo şi parcurgem restul 
de drum pe jos. Ar trebui să fie închis la apusul soarelui, 


dar să uităm de asta. 

leşiră de pe şosea. Alvarez se aplecă, ridică de pe 
podeaua maşinii un sac mare din pânză de cort pe care-l 
adusese cu sine şi îl aruncă peste umăr. Parcaseră, când 
Paula îl întrebă pe Alvarez: 

— Ce ai în sac? Arme? 

— Da, şi încă ceva mai macabru. Nu că aş crede că vom 
avea nevoie de el. Cadavrul va fi făcut bucăţi când va trece 
prin mulţimea de stânci din larg. 

— Stânci? 

— Vei vedea. Am o lanternă puternică. Vom avea nevoie 
de ea. 

Butler rămase la maşini, în timp ce Alvarez porni pe jos, 
flancat de 'Tweed şi de Paula. Lanterna le lumina cărarea 
care trecea pe sub coronamentul chiparoşilor. La stânga 
lor era o albie de râu secat. Alvarez o lumină pentru puţin 
timp cu lanterna. 

— Acesta este pârâul Pfeiffer. Coboară din canionul 
Sycamore până la capătul îndepărtat al autostrăzii. 

Trebuia să se grăbească. Tweed făcea mari eforturi 
pentru a ţine pasul. Paula se gândi că, dacă nu ar fi ştiut ce 
urma, ar fi părut o dumbravă fermecată. Ajunseră la plajă 
pe neaşteptate. Chiparoşii dispăruseră. Era numai nisip 
moale, greu de parcurs. Alvarez stinse lanterna, lumina 
lunii dezvăluind un peisaj uimitor, iar Paula îşi reprimă o 
exclamaţie de mirare. 

Chiar în spatele liniei lăsate de flux, apăreau din apă 
stânci masive, străpunse de bolți mari, prin care oceanul 
violent lovea cu putere, se spărgea de țărm. Un vânt 
puternic aproape că îi răsturnă. Tweed, cu haina fluturând, 
arătă cu mâna. Paula simţi un fior ce nu avea nici o 
legătură cu vântul îngheţat vuind pe plaja Pfeiffer, 
aruncând nisipul fin ca într-o furtună de nisip. 

Un val înalt, în goana sa, aduse pe coamă cadavrul pe 
care Paula îl văzuse din maşină. Creasta se ridică în 
interiorul bolţii, purtându-şi pasagerul mort, ratând la 


câţiva centimetri faţetele stâncilor de pe ambele părți. 
Imaginea bizară atinse apogeul când valul plonjă prin 
deschidere, se sparse de țărm, aruncându-şi povara pe 
plajă. 

Alvarez alergă, cu o batistă legată la nas şi la gură, 
făcându-i semne lui Newman să adopte aceleaşi măsuri de 
precauţie în timp ce îi arunca o pereche de mănuşi 
chirurgicale. El avea deja o pereche trasă pe mâini. 
Împreună traseră cadavrul plin de apă în sus pe plajă. Lui 
Newman i se păru că avea o tonă în greutate, cu toate că 
bărbatul pe care îl trăgeau din calea oceanului înfometat 
era subţirel. Alvarez lumină cu lanterna faţa bărbatului 
culcat pe spate. Paula îşi reprimă un strigăt de uimire. Era 
cadavrul lui Luiz Martinez. 


— Păstrează distanţa! strigă Tweed către Paula. E 
pericol de infecţie. 

Din marele sac de voiaj din pânză de cort, Alvarez 
scoase un sul de pânză pe care îl întinse. Era un sac pentru 
cadavre. Intre el şi Newman, Alvarez aşeză cadavrul în sac 
şi trase fermoarul imediat, cu grijă. Era o sarcină grea, iar 
Newman răsufla cu greutate în vreme ce urma exemplul lui 
Alvarez, scoţându-şi mânuşile şi aruncându-le în ocean. Cei 
doi bărbaţi îşi spălară cu grijă mâinile la țărm, apoi îşi 
scoaseră măştile improvizate din batiste şi le aruncară în 
valuri. 

Alvarez se duse la locul unde Tweed îi aştepta, alături de 
Paula şi Marler. Şi el respira greu. 

— Este Martinez, şeful pazei de la Black Ridge, omul pe 
care l-ai împuşcat tu, Paula, împreună cu Nield. Daţi-mi 
pistoalele, continuă el când veni Nield. Cineva a tras, mai 
târziu, cu o puşcă în el, dar analiza balistică ar putea 
identifica gloanţele voastre. 

Când îi predară pistoalele, Alvarez se întoarse la 
marginea oceanului şi azvârli fiecare armă în parte la mare 
distanţă, dincolo de stânci. Până la întoarcerea sa, Marler 


îi dăduse Paulei un Browning de rezervă şi lui Nield un 
pistol marca Smith & Wesson - arme pe care le scoase din 
marele său sac de voiaj. Le mai dădu şi muniţie de rezervă. 

— Ai făcut o grămadă de cumpărături în San Francisco, 
ţipă Paula pentru a acoperi vântul. 

— Am cheltuit o mulţime de bani, zâmbi larg Marler. Nu 
se ştie niciodată când ai nevoie de ele! 

— Apa este foarte adâncă acolo unde au căzut armele, le 
spuse Alvarez. Acum va trebui să cărăm sacul la maşini, să- 
l] punem într-un portbagaj. Vom avea parte de muncă 
grea... 

Se căzniră să transporte sacul cu cadavrul. Tweed şi 
Newman apucară capătul din faţă, Alvarez şi Nield, pe cel 
din spate, îşi croiră cu greu drum prin nisipul fin, cu vântul 
lovindu-i puternic în spate pe măsură ce creştea în 
intensitate, aruncându-le în faţă mai multe particule de 
Nisip. 

Înaintarea le fu mult mai uşoară când ajunseră la 
cărarea de sub chiparoşi, dar sacul părea să devină din ce 
în ce mai greu. La un moment dat, Alvarez ceru să se 
oprească pentru ca toţi să se odihnească de greutatea 
hidoasei lor poveri. Paula, care împrumutase lanterna de la 
Alvarez, le lumina calea, aruncând fasciculul de lumină pe 
cărarea îngustă şi şerpuitoare. 

Îşi reluară povara. Când se apropiară, Butler văzu ce se 
întâmplă. Ridică capota, şi cei patru bărbaţi aruncară sacul 
înăuntru. Cu un suspin de uşurare, Newman închise capota 
cu o lovitură. 

— Cum Dumnezeu a ajuns în ocean un om împuşcat 
lângă McGee's Landing? se întrebă cu voce tare. 

— Cred că Brand s-a întors mai târziu să ia cadavrul, a 
găsit o puşcă lăsată de cineva şi a golit-o de gloanţe în el - 
Dumnezeu ştie de ce. Trebuie să fi avut un sac de dormit - 
ceva - şi l-a folosit pentru a-l duce în portbagajul propriei 
maşini. Probabil că ne-a depăşit când eram la Mission 
Ranch, în timp ce mâncam pe terasă, sugeră Alvarez. 


— Dar de ce? întrebă Paula. 

— Probabil pentru că nu a vrut să se găsească nici o 
dovadă a celor petrecute lângă McGee's Landing. Aşa că a 
adus cadavrul la şoseaua de coastă şi l-a aruncat peste 
stânci. Ghinionul lui a fost că nu a realizat că va fi adus de 
curenţi pe plaja Pfeiffer. Zâmbi. Plus ochii extrem de buni 
ai Paulei. 

— Şi acum ce facem? 

— Îl predăm lui V.B., spuse Tweed. Nu cred că-i va face 
mare plăcere. Îl suspectez pe Joel Brand că lucrează pe 
cont propriu. 


Atmosfera de la Black Ridge se mai  liniştise. 
Proiectoarele încă mai măturau încet curtea, dar nu se 
vedea nici urmă din mica hoardă de paznici pe care o 
văzuseră mai devreme. În ciuda protestelor lui Newman, 
Tweed insistă să coboare din Mercedesul parcat la porţile 
închise. Se duse la microfonul încastrat într-unul din stâlpi 
şi apăsă pe buton. 

— Cine este? 

Surprins, Tweed recunoscu vocea liniştită şi clară a lui 
Moloch. 

— Sunt Tweed. Avem cadavrul unuia dintre oamenii 
dumneavoastră. Cred că ar trebui să-l vedeţi. 

— Deschid porţile. Intraţi. Ne vedem pe terasă. 

Tweed se urcă din nou în Mercedes lângă Newman. 
Porţile automate se deschideau deja. În timp ce intrau, 
Marler, care conducea BMW-ul, îi urmă la mică distanţă, 
apoi parcă lângă partea dreaptă a porţii, ca să nu se poată 
închide, asigurând o cale de scăpare. 

— Înţeleg de ce V.B. a reuşit chiar şi în lumea dură, 
deschisă tuturor, care este lumea afacerilor din America, 
reflectă Tweed. Poate lua imediat o decizie. 

— Ce vei face? dori Paula să afle. 

— Dezbină şi stăpâneşte. 

— Bine. Fii criptic. 


Proiectoarele îşi diminuară intensitatea, aşa că Newman 
putu conduce pe alee fără ca acestea să-l orbească. 
Moloch, cu haină de seară şi cravată la gât, îi aştepta sub 
un felinar, pe trepte. Îi întâmpină cu un zâmbet. 

— Bine ai venit, Tweed. Vizitele tale aici devin un obicei, 
sper. Te rog, intră. E răcoare aici. Cine este tânăra aceasta 
atrăgătoare? 

— Asistenta mea, Paula Grey. 

— Îți admir gusturile. Îi strânse mâna. Te pot răpi de la 
Tweed? Ca asistenta mea personală. Vanity şi-a depus 
preavizul. 

— Înainte de a intra, sugeră Tweed, cred că ar trebui să 
arunci o privire la conţinutul portbagajului nostru. 

Newman era deja în spatele maşinii. Apăsând pe un 
buton, capota se ridică. Folosind o altă pereche de mânuşi 
chirurgicale date de Alvarez, desfăcu fermoarul sacului şi 
se dădu mult înapoi. 

— Nu prea aproape, avertiză el. 

Felinarul de pe terasă îşi aruncă lumina exact pe faţa lui 
Martinez. Acesta avea o expresie buhăită, dar încă mai 
putea fi recunoscut. Moloch se duse lângă Newman. Avea 
o expresie încruntată. Se dădu un pas înapoi. 

— Unde l-aţi găsit? 

— Plutea spre plaja Pfeiffer, răspunse Alvarez. N-a stat 
în ocean prea mult, altfel nu l-aţi mai fi recunoscut. 

Newman trase fermoarul la loc, închise portbagajul 
repede şi îşi scoase mânuşile. Pe terasă erau fântâni 
arteziene. Merse la una din ele, aruncă mânuşile în apă şi 
se spălă pe mâini. 

— Ar fi mai bine să intrăm, spuse Moloch cu voce calmă. 
Cadoul dumneavoastră este unul macabru. Este ziua mea 
de naştere, de aceea sunt astfel îmbrăcat - ceea ce mă 
plictiseşte. Să vi-l prezint pe înlocuitorul meu, Joel Brand. 

Brand apăruse şi el, purtând o haină de seară şi cravată 
neagră. Paula fu surprinsă cât de elegant părea. El se uită 
direct la ea, zâmbind. 


— Exact ce lipsea petrecerii. O femeie atrăgătoare. 

— Bună seara, ticălosule, replică Paula. 

Brand îşi dădu pe spate capul mare, părul brunet zburlit 
căzându-i pe umeri. Râse, iar Paula simţi un anumit 
magnetism. „O femeie nu prea sofisticată l-ar găsi 
atrăgător”, gândi ea. 

— Îmi place femeia curajoasă, îi spuse Brand. 

— Ajunge, Joel, spuse Moloch pe un ton de gheaţă. 

Se uită înapoi la Newman care se urca din nou în 
maşină, la volan. 

— Doar ne însoţiţi şi dumneavoastră, nu? N-am de gând 
să vă pun o bombă sub maşină. 

— Ştiu pe altcineva care ar face-o. 

Newman se uită fix la Brand. 

— Vă mulţumesc, dar rămân aici. 

Moloch dădu din cap, apoi le arătă drumul spre vasta şi 
luxurianta cameră pe care i-o arătase lui Tweed. Blocurile 
de marmură erau decorate cu vase de cristal pline de 
diferite flori. Moloch făcu un semn cu mâna. 

— Asta a fost ideea personalului. O şocantă risipă de 
bani. Acum luaţi loc. Şampanie pentru toată lumea? 

Paula se aşeză pe marginea unei canapele, unde putea 
să-şi scoată foarte uşor Browning-ul. Acceptă un pahar. 
Tweed ceru un suc de portocale. În timp ce Moloch le 
servea băuturile, Paula se uită în jur la camera plină de 
lume. Byron Landis părea nervos, şedea şi el pe marginea 
unei canapele. Numără douăzeci de membri ai 
personalului, un amestec de femei şi bărbaţi, toţi îmbrăcaţi 
ca pentru petrecere. O melodie suavă inunda camera de 
marmură. Apoi atmosfera se schimbă dramatic. 

— Şampanie, Joel, spuse Moloch, oferind un pahar. 

Brand întinse o mână mare spre pahar, dar Moloch îl 
reţinu. Mirat, Brand îl fixă cu privirea pe şeful său. 
Întreaga cameră observase, murmurul conversaţiei se 
risipi într-o tăcere adâncă, accentuată numai de muzică. 

— Joel, s-a întors Martinez. E afară într-un portbagaj. 


Într-un sac pentru cadavre. 

Un amestec rapid de expresii apăru pe faţa lui Brand. 
Uimire. Neîncredere. Teamă. Apoi îşi recapătă echilibrul, 
vorbind cu o voce puternică. 

— Nu înţeleg. 

— Credeam că ai putea. A fost scos din ocean aproape 
de plaja Pfeiffer. 

— Vrei să spui că s-a sinucis? sugeră Brand. 

— Nu. A fost ciuruit cu o puşcă. Nu-i o privelişte tocmai 
plăcută. Ce s-a întâmplat, Joel? Nu-ţi place şampania? Pari 
a avea nevoie de un pahar. 

Moloch insistă cu paharul în mână. Paula observă că 
Brand luă paharul cu o mână ţeapănă. Era zguduit, dar 
avea nervii tari - nervii periculoşi ai unui om fără 
sentimente. Moloch se întoarse, în vreme ce locţiitorul său 
bea din pahar. 

— Ştii, spuse el, aşezându-se lângă Tweed, una din 
problemele mele o reprezintă personalul - mai ales cei din 
vârf. Întotdeauna rivalizează - unii încearcă să-i înjunghie, 
pe la spate, pe ceilalţi. Sau, poate, folosesc o sârmă. 

Paula îl privea pe Landis. Îi văzu mâna strânsă pe pahar 
atât de tare, încât se gândi că îl va sfărâma. Moloch îşi 
ridică paharul, toastând spre întreaga cameră. 

— Îmi sărbătoresc ziua de naştere. Nu este suficient 
zgomot. Distraţi-vă. 

Murmurul se dezlănţui din nou, dar, de data aceasta, 
Paula detectă o notă falsă, de parcă toată lumea era 
nerăbdătoare să se supună ordinului. Întorcându-se spre 
Tweed, Moloch cobori vocea. 

— Ar trebui să-mi vezi imperiul. Vino cu mine. Paula, eşti 
invitată şi tu. Şi prietenul dumitale. N-am reţinut numele. 

— Alvarez, spuse acesta ferm. 


Paula era uimită de grotescul evenimentelor. Întâi, de 
sângele rece cu care reacţionase Moloch, la vederea 
corpului lui Martinez. Apoi de strania atmosferă de la 


petrecerea zilei de naştere. Şi, mai presus de toate, cruda 
confruntare dintre Moloch şi Joel Brand, în public. 

În timp ce mergeau pe un coridor, de după o uşă apăru 
un bărbat dur, scund şi gras, cu un cap mare. Avea un 
pistol în toc, atârnându-i la cureaua lată din jurul taliei 
groase. 

— Acesta-i Hogan, acum şeful pazei, explică Moloch. Vă 
rog să mă scuzaţi o clipă, să schimb o vorbă cu el. 

În ciuda faptului că îl luă pe Hogan deoparte şi că îi 
vorbi cu voce coborâtă, Paula, cu auzul său fin, auzi 
absolut totul. 

— E un Mercedes parcat afară. Ignoră-l pe tipul de la 
volan. la doi oameni, deschide portbagajul şi scoate sacul 
pentru cadavre de acolo. Depune-l în frigiderul mare dintr- 
unul din garaje. Apoi închide garajul şi păstrează cheia. 

Paula privi la Tweed. Numai pentru că îl cunoştea atât 
de bine putu să observe la el un sentiment de uşurare. 
Tweed simţi că i se luase o sarcină de pe umeri. Sperase să 
se întâmple aşa ceva - înainte de a părăsi maşina, îi 
ordonase lui Newman să nu intervină dacă oamenii lui 
Moloch luau sacul cu cadavrul. Îşi asumase un risc enorm 
pe plaja Pfeiffer - când ceruse echipei să transporte 
cadavrul la Black Ridge. Meritase. 

— Îmi cer scuze. Vă voi arăta drumul. Ceea ce veţi vedea 
a fost ideea lui Vanity. Eu cred că este sfidător, dar îi 
impresionează pe oamenii de afaceri americani. Aici. 

Moloch îi conduse într-o cameră care nu era biroul său 
obişnuit. 

Pereţii erau acoperiţi cu hărţi. Una a Statelor Unite. Alta 
a Americii de Sud. A treia a Europei. Ultima a Asiei. Pe 
fiecare erau cercuri mari, indicând locurile unde Moloch 
avea fabrici. 

Tweed privi hărţile. Imperiul lui Moloch era mult mai 
vast decât crezuse el, mai mare decât datele pe care 
Monica le descoperise. Zona imensă acoperită de către 
AMBESCP în lume era înfricoşătoare. 


— Acoperi un teritoriu destul de mare, remarcă Tweed. 

— Cel mai mare conglomerat din lume, răspunse 
Moloch. Nu mă impresionează dimensiunea lui, dar o luptă 
a atras după sine alta. 

— Apropo, Vanity unde este? întrebă Paula. 

— N-am nici cea mai mică idee. Poate, ca şi mine, nu 
iubeşte petrecerile. Acum aş vrea să vă prezint cuiva. 

li conduse într-un birou mic, unde un american înalt şi 
bine făcut lua notițe, verificând un teanc de hârtii. Acesta 
se ridică imediat ce Moloch intra. 

— Acesta este Ed Keller, spuse Moloch. Este partenerul 
agenţiei de investigaţii particulare condusă de Linda 
Standish. A venit aici să vadă ce este cu dispariţia lui Luis 
Martinez. Ed, acesta este Tweed, unul dintre cei mai buni 
inspectori de asigurări. 

— Am auzit de dumneavoastră, spuse Keller, 
strângându-i mâna. Când Linda a vizitat Londra, aţi fost 
foarte amabil cu ea. 

— Sper. Presupun că investigaţi şi dispariţia asistentelor 
domnului Moloch, despre care încă nu se ştie nimic? 

— Nu renunţ niciodată. Mai ales atunci când sunt 
hotărât să-l găsesc pe Contabil - el mi-a omorât partenera. 
Se pare că se mişcă precum un spectru. 

— Se va trezi în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, 
îl asigură Tweed pe american. Acum, chiar trebuie să 
plecăm. Vă mulţumesc pentru ospitalitate, domnule 
Moloch. 


O melodie de dans se filtră în hol, impresionând-o pe 
Paula ca fiind stranie, când îşi aminti evenimentele 
recente. Dansul morţii? Afară, după ce Moloch îi 
condusese şi închisese uşa, Paula o văzu pe Vanity şezând 
lângă Newman în maşină. Se amuză pentru că aceştia se 
desprinseră repede din îmbrăţişare. Newman sări afară din 
maşină, ocoli şi deschise uşa ca Vanity să plece. 

— Hamalii au venit înainte ca Vanity să mă găsească 


aici, spuse cu voce tare spre Tweed. 

— Hamalii? întrebă Vanity. 

— Mobilă, răspunse Newman. 

— Acum, trebuie să mă întorc la petrecere, comentă 
Vanity şi le ură noapte bună tuturor. 

În vreme ce coborau panta, văzură că latura dreaptă a 
porţii era încă deschisă, blocată de BMW. Newman îşi 
continuă drumul pe autostradă, urmat de Marler, cotind 
înspre Carmel. 

— Trei criminali au transportat sacul, raportă Newman. 
N-au scos o vorbă. Care-i treaba? 

— A fost o hotărâre cam disperată pe care am luat-o, 
explică Tweed, dar a mers de minune. Scopul meu era să-i 
fac pe cei de la conducere să sară unul la gâtul celuilalt. 
Oamenii furioşi fac mişcări greşite. E o formă a războiului 
psihologic. Acum, ce se întâmplă aici? 

În faţa terasei de la „Apex” era parcată o maşină. 
Doamna Benyon avea un vizitator. Era a doua întorsătură 
neaşteptată a serii. Tweed îi spuse lui Newman să urce 
panta de la „Apex”. 


34 


Jocul periculos al lui Tweed avu un succes dincolo de 
aşteptările sale. Moloch se întoarse în birou imediat ce 
oaspeţii săi, inclusiv Keller, plecaseră şi îi convocă pe 
Brand, Landis şi Hogan. Stătea la masa lui de lucru când 
intrară. 

— Nu vă aşezaţi! strigă la ei. Staţi în picioare şi 
rămâneţi nemişcaţi. 

— S-a întâmplat ceva..., începu Brand. 


— Ţineţi gura! Corpul lui Martinez este în frigiderul 
mare din garajul încuiat. Hogan, dă-mi cheia. 

Nervos, Hogan înaintă, târându-şi picioarele, şi puse 
cheia pe masă. 

— Acum, du-te înapoi şi rămâi unde stăteai, lătră 
Moloch. 

— Nu e periculos să ţii un cadavru în..., începu Brand 
din nou. 

— E periculos să-ţi deschizi gura aia stupidă. Să nu mai 
îndrăzneşti să faci asta, altfel eşti terminat, răcni Moloch. 

— Scuzaţi-mă, dar nu ştiu ce caut eu aici, îndrăzni 
Landis. 

— Eşti aici pentru că unul dintre voi l-a omorât pe 
Martinez cu o puşcă şi a plecat cu o jumătate de milion de 
dolari. 

— Puşcă? 

Hogan păru mirat. 

— O puşcă, cretinule. Am verificat stelajul. Toţi aţi lipsit 
de la Black Ridge în după-amiaza asta. 

Vocea îi deveni un mârâit alarmant. 

— S-a jucat cumva cineva de-a chiulitul cât am fost eu 
plecat la San Francisco? 

— Am fost la Carmel să mă întâlnesc cu o fată, îndrugă 
Landis. 

— Presupun că era o damă de companie, surâse Moloch 
batjocoritor. Numele? 

— Lola. _ 

— Aşa să fie. Dă-mi adresa ei. Il pun pe Keller să 
verifice. 

— Am fost ultimul ei client. 

Landis îşi potrivi cravată neagră, un gest nervos pe care 
Moloch îl observă. 

— Împrumutase un apartament de la o prietenă pe 
Junipero. Când plecam, ea se pregătea să plece la San 
Francisco. Spunea că banii sunt mai buni acolo. 

— Convenabil, nu? Numele ei de familie? 


— Nu l-am ştiut niciodată, mormăi Landis. 

— Pot să pun o întrebare? sugeră Brand încet. 

— Dacă este relevantă. Ar fi mai bine să fie aşa. 

— Ai menţionat lipsa a jumătate de milion de dolari. 

— Mă întrebam care dintre voi va fi primul care să 
întrebe asta. Au fost luaţi din seif. I-ai dat combinaţia lui 
Hogan, când a fost numit şeful pazei? 

— Da, spuse Brand nerăbdător. 

Hogan îl privi. Faţa sa era imaginea unei uri 
necontrolate. 

— Deci, toţi aţi fi putut deschide seiful, spuse Moloch cu 
furie. Mă întreb care dintre voi este mai bogat cu o 
jumătate de milion acum. 

— Pot să te întreb cine este acest Keller? spuse Brand cu 
aceeaşi voce liniştită. 

— E omul care vă va cerceta pe toţi trei. Şi pe dinafară, 
şi pe dinăuntru. 

— Nu-mi place asta, protestă Brand. 

— Şi ce ai de gând să faci în privinţa asta? replică 
Moloch. Unde ai fost după-amiază? 

— Am fost la pescuit. 

— La pescuit! 

Tonul lui Moloch era ca şfichiuitul unui bici. 

— Ai prins ceva? 

— Nu. Era vânt. 

— A fost cineva cu tine, ca să-ţi confirme povestea? 

— Am fost singur. Ca întotdeauna. 

— Dar tu, Landis? Te-ai întâlnit cu cineva în călătoria ta 
amoroasă? 

— Nu, nu m-am întâlnit. Nimeni de care să-mi amintesc. 

— Iar cu dumneata, domnule Hogan, ce s-a întâmplat? 
întrebă Moloch. 

— Am fost la Palo Eldorado. O căutam pe fata pe care o 
vizitează Ethan. M-am dus s-o avertizez. 

— Cât de nobil din partea ta. Ai întâlnit pe cineva care 
să poată confirma asta? 


— N-am văzut pe nimeni la Palo Eldorado. Hipioţii se 
ascund când văd pe cineva venind. 

— Grozav! 

Moloch îşi zvârli mâinile în sus. 

— Deci, nici unul dintre voi nu are un alibi. Sunteţi cu 
toţii suspecți. 

Se aplecă înainte. 

— Poate aţi dori să ştiţi de ce zace Martinez acum la 
rece? Voi aduce un legist să verifice cum anume a murit. 

— Dar este periculos, începu Brand din nou. 

— Periculos pentru unul dintre voi. Legistul la care voi 
apela este la mâna mea. S-ar putea să dureze câteva zile 
până voi obţine raportul lui. Acum, voi toţi - ieşiţi de aici. 
Continuaţi-vă treaba. 

Când rămase singur în birou, Moloch se ridică şi se uită 
pe fereastră la Pacificul care mugea. Era în ton cu starea 
lui de spirit. Cei trei oameni-cheie din vârful organizaţiei 
vor fi tulburaţi, dar nu avea de ales. În acest moment vital, 
când viitoarea operaţiune era pe cale de a fi lansată, 
domnea haosul. 

Apoi îşi aminti că lipsea Ethan. De ce Dumnezeu îi 
încălcase ordinele şi plecase să o vadă pe maică-sa? 


Tweed ieşi din maşină imediat ce Newman opri motorul. 
Era parcată chiar sub terasa care înconjura „Apex”. Îi rugă 
pe Newman şi pe Alvarez să rămână la maşină în timp ce el 
o va vizita pe doamna Benyon împreună cu Paula. Apoi 
auzi, peste urletul vântului şi printr-un ventilator de la uşa 
din faţă, ţipatul cuiva. Părea un suflet în chinurile iadului. 

— Te omor! Am spus c-o voi face. Te omor, creatura 
hidoasă. Voi omori California! 

Tweed se repezi la ciocănelul de fier, lovindu-l cu putere. 
Se uită la Paula. Ea îşi scosese pistolul automat, ţinându-l 
de ţeavă, şi lovea cu putere în ventilator cu mânerul lui. 
Dintr-o dată, se făcu linişte, când vântul încetă să mai bată 
pentru scurt timp. 


Auziră pe cineva de partea cealaltă a uşii desfăcând 
lanţuri, descuind mai multe lacăte. Uşa se deschise încet, 
iar Paula îşi strecură pistolul înăuntrul genţii când văzu 
cine era. Ethan stătea în cadrul uşii, luminată dinăuntru. 

Ochii aproape că îi erau scoşi din orbite. Cravata era 
desfăcută, părul răvăşit. Îi privi, apoi le zâmbi ciudat, 
arătându-l pe Tweed cu degetul. 

— Te cunosc, ţi-am arătat camera de sus de la Black 
Ridge. Te-ai arătat interesat de registratoarele mele. Da, te 
cunosc. 

— Pot să intru? sugeră Tweed. E cam frig aici. 

— Mama te aşteaptă. Lua-o-ar dracu’! 

Îi împinse şi alergă după colţ. În timp ce intrau, auziră 
cum îşi pornea motorul. Paula închise uşa, când Tweed 
intră în camera de zi. La fel ca la vizita anterioară, doamna 
Benyon stătea dreaptă în scaunul său ca un tron. 

— Bună seara, domnule Tweed. Paula. Vă rog, luaţi loc. 
Bănuiesc că l-aţi auzit pe fiul meu. E puţin cam supărat. La 
Black Ridge e o petrecere. Ziua de naştere a lui Vincent. 
Să dea Domnul să nu mai apuce alta. 

— O urare nu prea caritabilă, replică Tweed. Şi, într- 
adevăr, l-am auzit pe fiul dumneavoastră. E puțin supărat? 
Părea a fi într-o furie de nebun. 

— Nu-mi place cuvântul „nebun”. 

— Doamnă Benyon, spuse Tweed blând, este ceva 
important. Ethan a avut vreodată nevoie de îngrijiri 
medicale? A suferit vreodată de ceea ce se numeşte 
depresie nervoasă? Are nevoie de ajutor? 

— Oh, nu! 

Lovi bastonul din mâna dreaptă. 

— Nu unul din locurile acelea. Iarăşi? De aceea mă 
urăşte. 

— Iarăşi? Atunci, înseamnă că a avut probleme în 
trecut? 

— Sunteţi britanici. Unui american nu i-aş fi spus. Ei 
vorbesc vrute şi nevrute. 


Făcu o pauză. 

— Când lucra pentru un oarecare profesor Weatherby în 
ţară, Ethan era obsedat. Credea că a descoperit o nouă 
teorie în seismologie. Nu l-a anunţat pe Weatherby ce 
făcea. Începuse să se poarte ciudat, ţipa la mine. Tipa 
chiar la oameni străini de pe stradă. Aceştia credeau că-i 
va ataca. Au raportat la poliţie. Trebuia să fac ceva. 

— Da. Înţeleg. Vocea lui Tweed era persuasivă, plină de 
înţelegere. Ce aţi făcut? 

— L-a văzut un specialist. M-a convins să semnez o 
hârtie. Ethan a fost trimis la tratament. Asta, după ce-l 
părăsise pe Weatherby. Ethan nu mi-a iertat-o. În câteva 
luni, şi-a revenit. Dar nu m-a iertat, repetă ea. De aceea mă 
urăşte. 

— Trebuie să vă fie greu, sugeră Paula. 

— A intrat într-o criză de furie. Singura cale de a-l 
scoate din ea este să-l lovesc cu bastonul. Vincent nu 
înţelege. A intrat o dată când l-am lovit pe Ethan cu 
ambele bastoane. Vincent mi le-a smuls, le-a rupt şi le-a 
aruncat în foc. Din fericire, aveam bastoane de rezervă. 

„Ei, haide, gândi Paula. Poţi merge la fel de bine ca şi 
mine. Încerci doar să-l intimidezi pe V.B. Se pare că nu ai 
reuşit.” 

— Aş putea vorbi cu Vincent, sugeră Tweed în timp ce 
Paula se gândea, dar au avut loc anumite evenimente la 
Black Ridge, care ar face din acesta un moment nepotrivit. 
Ce-a vrut să spună Ethan când a strigat: „Voi omori 
California”? 

— Habar n-am. E doar firea lui imposibilă. Nu-i plac 
americanii. Spune că sunt prea impertinenţi ca să-i placă. 

— Şi totuşi, lucrează pentru unul dintre ei. 

— Nu, nu-i adevărat. Moloch este belgian. Şi-a păstrat 
cetăţenia belgiană. Ethan preferă europenii. 

— E mai degrabă timid? întrebă Tweed. 

— A fost întotdeauna. Întreaga sa minte este devotată 
seismologiei şi depăşirii noilor frontiere din domeniul său. 


Tweed rămase tăcut câtva timp, adâncit în gânduri. 
Paula ştia că ia o decizie. Dintr-o dată vorbi. 

— Doamnă Benyon, dumneavoastră sunteţi cetăţean 
britanic. 

— Da. Şi sunt mândră de asta. Am locuit în Cheltenham 
înainte de a veni aici, unde i s-a oferit lui Ethan postul ăsta 
uriaş de către V.B. 

— Vă sfătuiesc să fiţi gata de plecare în clipa în care veţi 
fi anunţată. Transferaţi-vă bunurile la o bancă din 
Cheltenham. Veţi reflecta la ceea ce v-am spus? 

— Da, mi-ar plăcea să plec acasă, spuse ea imediat. Am 
înţeles că nu mai pot face nimic pentru Ethan. Ultima lui 
ameninţare a fost picătura de pe urmă. 

— Vă repet, sublinie Tweed, fiţi gata să plecaţi imediat 
ce veţi primi de veste. Împachetaţi-vă tot ce puteţi. Nu 
uitaţi să vă transferați bunurile înapoi în Marea Britanie 
mâine dimineaţă. Păstraţi numai atât cât va fi necesar 
pentru a mai rămâne aici câteva zile. 

— Deci, când va trebui să plec? 

— Când vă voi telefona. Voi folosi cuvântul-cod Angelo, 
ca să ştiţi că eu sunt cel care vă vorbeşte. Să nu spuneţi 
despre asta nimănui. Cred că ar trebui să plecăm. 

— Vă mulţumesc, domnule Tweed. Întinse mâna. Mi-aţi 
luat o greutate de pe suflet - conversaţia cu 
dumneavoastră. Dacă îmi permiteţi să o spun, sunteţi o 
persoană foarte amabilă. 

— Nu ştiu dacă este adevărat. Tweed îi zâmbi. Un lucru 
este însă cert - sunt un om foarte realist. Numărul 
dumneavoastră de telefon este... îi spuse un număr. L-am 
observat pe telefonul din hol. 

— Aveţi o memorie remarcabilă. 

— Doar un talent la memorarea cifrelor. Tweed îi făcu cu 
ochiul. Nu vă ridicaţi - găsim drumul şi singuri... 


— Ce a fost asta? întrebă Paula. 
Şedeau pe bancheta din spate a Mercedesului. Tweed nu 


răspunse. Se uita pe fereastră la coasta sălbatică în timp 
ce mergeau pe Autostrada 1 - înapoi la Carmel. În spatele 
lor, Marler îi urma în BMW împreună cu Butler şi Nield. 
După un răstimp Tweed spuse: 

— Alvarez, crezi că ar fi încă posibil să-l contactez pe 
Cord Dillon? 

— Nu ştiu. Adică, dacă ridicăm antena? 

— Da. Dar numai când vom ajunge în Spanish Bay. 

— Am putea încerca, spuse Alvarez cu îndoială în glas. 
Cred că asta depinde de ceea ce vrei. Toate întăririle care 
ne erau destinate au fost retrase. 

— Vreau să le cer un ultim sprijin, spuse Tweed 
încruntat. 

Nu explică mai mult. Paula îi aruncă o privire, iar el se 
cufundă din nou în gânduri. Furtuna care venea dinspre 
Pacific creştea în intensitate. Incepu să plouă puternic. 
Mari perdele de ploaie inundau parbrizul, iar Newman 
încetini. Ştergătoarele nu se opreau o clipă. Fâs-fâs-fâs- 
fâs... Trecură încă o dată prin abruptele defileuri înguste şi 
adânci de gresie ce se ridicau vertical pe ambele părți. 
Erau brăzdate vertical în locurile în care furtunile de 
demult tăiaseră în ele. Tweed începu să mormăie un cântec 
bine cunoscut. 

— Pari surprinzător de vesel, observă Paula. 

— Sunt. Tocmai am decis ce voi face. li voi întinde o 
cursă Contabilului. 

— Cum vei face asta? 

— Oferindu-i o momeală irezistibilă. 

— Ce momeală? 

Din nou nu făcu nici o încercare de a dezvolta subiectul. 
Ploaia curgea  şiroaie pe parbriz, ca o cascadă, 
ştergătoarele făceau faţă cu dificultate. Newman se aplecă 
înainte, încercând să stabilească unde se aflau. Întrucât 
fuseseră de atâtea ori pe Autostrada 1 ştia ce urma. 
Depăşiră mai multe maşini parcate ilegal, cu farurile la 
faza mare - Şoferi care nu se simţiseră în stare să meargă 


mai departe. 

De-a latul şoselei curgeau râuri, roţile Mercedesului 
ridicau mari jeturi de apă. Cum reuşea Newman să 
conducă era mai presus de înţelegerea Paulei. Alvarez 
continua să-şi plimbe mâna prin părul negru, un gest 
nervos. Mâinile Paulei erau încleştate în poală. Numai 
Tweed era indiferent la înspăimântătoarele condiţii ale 
vremii. 

— Ne apropiem de Carmel, spuse, în cele din urmă, 
Newman. E cam umed pe aici, nu-i aşa? 

Furtuna se opri la fel de neaşteptat pe cât se 
dezlănţuise. Tocmai treceau pe lângă Mission Ranch când 
Tweed îl bătu pe Newman pe umăr. 

— Încetineşte până la pas. Încă mai arde lumina la 
Mission Ranch. Probabil, au ţinut deschis din cauza 
furtunii. Vezi maşina din faţă, care tocmai a plecat? La 
volan e Grenville. Urmăreşte-l. 


În apartamentul lui Standish, pe care îl închinase ieftin - 
din cauza asasinatului, mult mediatizat - de la fostul 
ocupant, Maurice se pregăti să plece pentru a nu pierde 
întâlnirea. Faţa sa uscăţiva era proaspăt rasă, purta un 
costum elegant, iar ultimul lucru pe care-l făcu după ce-şi 
puse pardesiul fu să tragă un obiect din sacul de dormit şi 
să-l bage în buzunar. 

— Aş fi un hippie pe cinste, îşi spuse el, dar nu în hainele 
astea. 

Înăuntrul dulapurilor de metal, în care Linda Standish îşi 
tinea dosarele cazurilor precedente, găsi un spaţiu gol. 
Toate dosarele fuseseră transportate la sediul poliţiei. 
Linda folosise dulapul şi pentru a depozita câteva haine. 
Maurice găsise o bară pe care atârnase mai multe haine de 
calitate. Pe alta erau haine purtate, de mâna a doua, pe 
care le cumpărase el de la un magazin local cu marfă 
ieftină. 

Îşi verifică ceasul din nou. Ar ajunge la timp la întâlnirea 


cu bărbatul care trebuia să vină. Mulţumi cerului că ploaia 
se oprise, când îşi părăsi apartamentul şi cobori scara, 
pătrunzând în noaptea jilavă. 


— Nu te pot convinge să rămâi? o întrebă Moloch pe 
Vanity în biroul său. Dacă e vorba de bani... 

— Nu - nu de data asta. li zâmbi, aşezându-se pe scaunul 
din faţa biroului. Am acceptat o slujbă foarte avantajoasă 
în New York. Am semnat un contract. 

— Contractele pot fi încălcate, insistă Moloch. Eu pot 
încălca orice contract. 

— Dar eu nu. Zâmbi din nou. M-ai considerat a fi demnă 
de încredere. Dacă nu-mi ţin cuvântul faţă de noul meu şef, 
atunci cum ai putea avea din nou încredere în mine? 

— Ce companie? 

— Nu-ţi pot spune. Menţinerea secretului face parte din 
contract. Zâmbi din nou. Voi mai rămâne un timp aici. Aşa 
vei avea timp să găseşti un înlocuitor. 

— ţi dublez salariul. 

Vanity îşi scutură părul lung şi roşu, zâmbi din nou. 

— Nu, nu pot. Dacă te temi să nu dezvălui confidenţele 
dintre noi, să ştii că n-am s-o fac. Loialitatea face parte din 
viaţa mea. Acum, dacă nu ai nimic împotrivă, sunt obosită 
şi aş vrea să dorm puţin. 

După plecarea ei, V.B. petrecu vreme îndelungată 
privind pe fereastră, uitându-se la marile explozii ale 
brizanţilor oceanului spărgându-se de stânci. În larg, Baja, 
mare cum era, se ridica şi se lăsa sub impactul furtunii. El 
se înfioră şi ieşi pe coridor. 

Din direcţia camerei din marmură, unde petrecerea mai 
continua încă, îl văzu pe Ethan apropiindu-se. Savantul se 
uită fix la el şi trecu fără să scoată un cuvânt. Avea o 
privire fanatică în ochii holbaţi, lucru care îl îngrijoră pe 
Moloch. Întreaga-i lume părea că se năruie. 

Întorcându-se în biroul său, luă un pardesiu, îl îmbrăcă 
repede, apoi plecă în grabă în spatele clădirii Black Ridge, 


unde îl aştepta un elicopter Sikorsky. Câţiva piloţi erau 
mereu de serviciu, aşa că putea decola oricând. Pilotul sări 
din cabină în interiorul hangarului. 

— Aveţi de dat instrucţiuni, şefu'? 

— Da. Foarte importante. Aparatul trebuie ţinut cu 
rezervorul plin, pentru a putea decola oricând. Un pilot 
trebuie să fie aici de serviciu tot timpul. Voi trimite gărzi 
să-i ţină pe toţi ceilalţi departe de elicopter. Verifică lista 
acum - informează-i şi pe ceilalţi piloţi... 

În interiorul clădirii îl întâlni pe Hogan, plimbându-se cu 
un aer măreț pe coridor. Hogan observă că faţa lui V.B. 
părea şi mai palidă decât de obicei. 

— Asigură-te că o echipă de oameni va fi de pază la 
hangarul în care aşteaptă elicopterul. Douăzeci şi patru de 
ore pe zi. Vei primi un bonus, dacă faci treabă bună. 

Se grăbi să se întoarcă în biroul său, închise uşa, îşi 
scoase în grabă pardesiul, îl atârnă de cârlig şi fugi la 
masa de lucru. Deschizând un sertar încuiat, scoase un 
radiotelefon. În câteva minute îi făcea instructajul pilotului 
avionului său cu reacţie, aflat într-o zonă exterioară, la San 
Francisco International. 

— Ben. Pregăteşte avionul să zboare la Londra. Ruta 
polară, bineînţeles. Fii pregătit pentru sosirea mea în orice 
clipă. 


35 


Grenville părea atât de absorbit de drumul către 
destinaţie, încât nici nu observă Mercedesul care îl 
urmărea, cu farurile la fază scurtă. Mai era şi traficul 
pietonal - femei şi bărbaţi care se îndreptau spre casă, 


după ce aşteptaseră să se mai domolească furtuna - ceea 
ce îl ajuta pe Newman să-şi ascundă prezenţa. 

— Încotro se îndreaptă? întrebă Paula când Grenville 
intră în Carmel. 

— Asta vrem să aflăm şi noi, răspunse Tweed. Poate că a 
întârziat din pricina furtunii. Pare că se grăbeşte să ajungă 
la destinaţie. 

— Poate că se duce la sediul poliţiei de la colţul străzii 
Junipero cu Strada 4, spuse Alvarez sarcastic. 

— Mă îndoiesc, răspunse Tweed. 

— Ei bine, suntem aici. Pe strada Junipero. 

Newman mergea foarte încet. Deodată întoarse spre 
Strada 5 şi parcă maşina chiar după colţ. Tweed şi Alvarez 
ieşiră imediat din maşină, urmaţi de Paula. Cercetară cu 
privirea după colţ. : 

— Se întâlneşte cu Maurice. Împopoţonat! exclamă 
Paula. i 

Alvarez scoase un binoclu de noapte din sacul de voiaj. Il 
focaliză, apoi fluieră uşor. 

— Sunt absolut sigur că Maurice tocmai i-a înmânat lui 
Grenville un pachet. Bănuiesc că pachetul conţine cocaină. 
Acum Maurice intră în maşina lui Grenville. 

Alergară înapoi la Mercedes şi îi povestiră lui Newman 
ce se petrecuse. Acesta dădu colţul, după ce făcu o 
întoarcere în U, exact la timp pentru a vedea maşina lui 
Grenville dispărând după un colţ al cvartalului următor. Il 
urmă şi el. În curând înţeleseră că se învârt în cerc în jurul 
clădirilor din Carmel, întorcând în mod constant într-o 
direcţie diferită. După cinci minute, Grenville opri în faţa 
intrării unei curţi interioare. Ambii bărbaţi părăsiră maşina 
şi dispărură în curte. 

— Puteau merge într-un singur loc la ora asta din 
noapte, comentă Alvarez. Cunosc acea curte. E a lui Papa. 

— Cine mai este şi Papa? întrebă Paula. 

— Cel mai mare traficant de droguri de pe Coasta de 
Vest. Poliţia n-a fost niciodată în stare să obţină ceva care 


să-l incrimineze. 

— Oare ne spune ceva treaba asta? insistă ea. 

— Îmi spune cine este intermediarul, comentă Tweed. 

— Intermediarul? întrebă Paula. 

— Să ne întoarcem la Spanish Bay, ordonă Tweed. E 
vital să-l contactez pe Cord Dillon. 


Parcară în locul obişnuit din spatele hotelului. Newman 
continua să apese pe butoane după ce ridică antena. Fără 
prea multe speranţe, Tweed apucă microfonul. 

— Aici e Tweed. E cineva acolo? 

— Numai eu, răspunse vocea lui Dillon. Ce naiba e? 

— Plănuim să părăsim California în grabă, spuse Tweed, 
vorbind rapid. Ar putea să se întâmple în câteva zile. E 
aproape sigur. 

— Mă bucur să aud asta. Ti-am spus să pleci acasă. 

— Cord, va fi o plecare de urgenţă. Am nevoie de un 
transport pentru un număr necunoscut de pasageri. Un 
avion care să ne ducă repede la San Francisco 
International. Locul de unde să ne ia să fie undeva între 
Spanish Bay şi Big Sur. Detalii precise unde vom fi voi da 
în ultima clipă. 

— Un Chinook, răspunse prompt Dillon. Preluare de zi 
sau de noapte? 

— Poate fi oricare dintre cele două variante. 

Alvarez se întinse spre microfon, apucându-l cu 
fermitate. Avea o voce calmă, pozitivă. 

— Cord, sunt Alvarez. Când vom şti momentul preluării, 
spune-i pilotului că-i voi semnaliza eu - dacă este noapte - 
cu patru licăriri de lanternă şi aşa mai departe. Dacă e zi, 
voi roti pistolul deasupra capului. 

— Am înţeles, răspunse Dillon. Chinook va ajunge la 
aeroportul din Monterey în câteva ceasuri, apoi aşteptaţi. 
Am unul în zona voastră. Aţi înţeles? 

— Înţeles. Mulţumesc. 

— Am auzit de un Chinook, spuse Paula când Alvarez 


agăţă microfonul în cârlig. Ce anume este? 

— Un elicopter. Ceva grozav. Poate transporta patruzeci 
de soldaţi. Are o formă ciudată. Avem treabă, Tweed. 

— N-a întrebat de ce nu te-ai întors la Washington, 
comentă Paula. 

— Nu, n-a făcut-o. 


Întors în apartament, Tweed îi spuse Paulei să verifice la 
recepţie dacă rezervările făcute mai înainte, pentru zborul 
spre Londra, fuseseră reconfirmate zi de zi. 

— Adaugă numele doamnei Benyon, al lui Alvarez şi al 
lui Julie Davenport. 

— Cine este această Julie Davenport? 

— Arma mea secretă, ţine minte, în Statele Unite 
aceasta este uneori versiunea prescurtată a lui Julian. 

— N-am voie să întreb cine este Julian, nu? 

— Exact. Mai fă o rezervare şi pentru Peregrine 
Hamilton. 

— Dacă spui tu. Cred că o voi face acum. Am observat, 
când am intrat, că holul era pustiu, în afara câtorva oameni 
din personal. Nu va fi nimeni pe acolo să tragă cu 
urechea... 

Se întrerupse, era gata să plece din apartament când 
telefonul începu să sune. Ridică receptorul, ascultă şi i-l 
dădu lui Tweed. 

— E Voce Răguşită, şopti ea. 

— Aici e Tweed. 

Ascultă, apoi îi făcu Paulei semn să aştepte. Paula îl văzu 
cum se încruntă, apoi ascultă din nou. După numai câteva 
minute, puse receptorul jos. 

— Da, spuse el, fă aşa cum ţi-am sugerat. 

— Deci, părăsim California? 

— Curând. Dacă supravieţuim. Ar trebui să te trimit 
acasă imediat. 

— Ştii ce răspuns îţi dau. Mă duc în hol. 

În timp ce păşea grăbită pe coridor, în minte îi răsunară 


ca un ecou cuvintele. Dacă supraviețuim. 


În drumul spre sala de mese, în dimineaţa următoare, 
Paula o întâlni pe Vanity. Se gândi că Vanity Richmond, în 
mod normal atât de exuberantă, arăta acum puţin cam 
preocupată. 

— Bună dimineaţa, Vanity, spuse ea. O altă zi minunată. 
Ce cauţi aici? Credeam că ai dormit la Black Ridge. 

— Într-adevăr, dar... n-am putut dormi. Aşa că m-am 
sculat devreme şi am hotărât să vin aici, să iau micul 
dejun. 

— Hai să mâncăm împreună. 

— Minunată idee. 

— Am auzit că nu vei mai lucra pentru Moloch, spuse 
Paula ca din întâmplare când se aşezau la o masă în 
restaurantul lui Roy. Credeam că e dificil să obţii un post 
mai bun decât cel pe care îl ai acum. 

— Nu tocmai. În orice caz, cred că a venit timpul să 
schimb ceva. Cred că i-ai spune dor de ducă. 

— Recunosc asta, o tachină Paula, eşti doar o fată care 
vrea să facă o carieră. 

Pentru întâia dată, Vanity zâmbi. Sporovăiră un timp, 
după care Vanity spuse că trebuie să meargă să se 
pudreze, dar că se va întoarce. Rămasă singură, mintea 
Paulei începu să se mişte repede. Ce se petrecea? 

Era ceva ameninţător în felul în care Tweed făcuse 
aranjamentele pentru o plecare neaşteptată, anunţată în 
ultimul moment. Oare de ce următoarele zile erau atât de 
importante? Cine erau acei pasageri în plus, pentru care 
Tweed ceruse să facă rezervări pentru zborul de 
întoarcere? De ce aveau nevoie de un elicopter pentru a 
ajunge la San Francisco? Şi care era momeala propusă de 
Tweed pentru a-l prinde pe Contabil? Paula nu era deloc 
mulţumită de ceea ce se întâmpla. 

Cel mai ciudat lucru era că simţise o nelinişte similară şi 
în atitudinea lui Vanity. Părea că o ameninţare sinistră şi 


neidentificată plana deasupra lor. Vanity se întoarse după 
o absenţă destul de îndelungată. Îşi ridică geanta de umăr 
de pe speteaza scaunului. 

— Regret, Paula. M-au sunat de la Black Ridge, trebuie 
să mă întorc imediat. Presupun că Alteţa sa are un alt 
munte de hârtii pe care vrea să le rezolv astăzi. Te rog să 
mă scuzi. 

Când plecă, Paula se ridică de la masă. Dacă Vanity s-a 
dus să se pudreze, de ce nu-şi luase geanta de umăr? 


Traversa holul când Grenville apăru din neant. O luă de 
braţ foarte radios. 

— Eşti în ton cu dimineaţa şi cu vremea de afară. 
Strălucitoare şi frumoasă. 

— Mulţumesc. 

Observase că avea pungi mici de oboseală sub ochi, dar 
se ţinea drept şi avea obişnuitul său aer de încredere în 
sine şi fanfaronadă. 

— Ce faci astăzi? îl întrebă ea. 

— Încerc să-l găsesc pe Maurice. A dispărut. Pacostea 
îmi datorează o mulţime de bani. N-ar fi trebuit să-i dau 
împrumutul - l-a cheltuit pe băutură. E un lucru îngrozitor 
să spui asta despre un compatriot, dar trebuie să fi 
observat şi tu. Toată lumea a observat. 

— Mi-a făcut impresia unui om foarte treaz când ne-am 
întâlnit prima dată în Cornwall. 

Îl privea pe Grenville în timp ce vorbea. Părea gânditor. 
Apoi el o conduse la o canapea. Aşezându-se, o privi. 

— Circulă un zvon ciudat în jurul lui Tweed. L-am auzit 
la micul dejun. Un amic mi-a spus că Tweed se va duce la 
apartamentul unde a fost asasinată femeia aceea, 
Standish. Crede că va găsi vreo probă care să-i fi scăpat 
poliţiei, bănuiesc. 

— Cine ţi-a spus asta? întrebă Paula repede. 

— Nu-l cunoşti pe amicul de la „Adam”. E un englez. Nu 
e unul dintre cei de la clubul pe care-l conduc. 


— Când pleacă acolo? ceru Paula să-i spună. 

— Stai puţin, fetiţo. Parcă eşti Thatcher într-una din 
dispoziţiile ei cele mai rele. Răspunsul este că habar n-am. 
Toată povestea mi se pare aiurită. Apoi un alt amic, 
Dawlish, care frecventează petrecerile anglo-pacifice, mi-a 
spus acelaşi lucru. Locul pare să zumzăie de zvonuri. Pleci 
deja? 

— Tocmai mi-am amintit că trebuie să dau un telefon. Un 
prieten... 


Aproape panicată, stare pe care se strădui să o reprime, 
Paula se grăbi spre camera lui Tweed. Apăsă de mai multe 
ori butonul soneriei, dar nu primi nici un răspuns. 
Alergând pe coridor, împinse o uşă grea care ducea la 
pajiştea şi terasele din faţa camerelor. Nu era nimeni în 
jur, iar ea continuă să alerge către uşa exterioară a lui 
Tweed. 

Se opri în grădiniţa din faţa apartamentului lui şi se uită 
înăuntrul camerei de zi. Nici urmă de Tweed. Lovi în 
fereastră cu pumnul strâns. Poate că făcea baie. Apăsându- 
şi faţa de geam, văzu că uşa ce ducea la baie din holul spre 
camera de zi era deschisă. N-ar fi lăsat-o aşa dacă ar fi 
făcut baie sau duş. 

Fugi înapoi la apartamentul său. Lăsase ferestrele 
deschise, să intre aer curat. Strecurându-se înăuntru, intră 
ca o furtună în dormitor, se lăsă în braţe şi genunchi şi 
desprinse geanta cu muniţie de rezervă prinsă cu bandă 
adezivă sub pat. 

leşi pe calea cea mai scurtă, prin baie, apoi se opri. 
Oglinda circulară, cu diametrul de aproape doisprezece 
centimetri, pe care o folosea când şi când, la un machiaj 
special, dispăruse. Era tipul de oglinda care se plia într-un 
disc compact. Ce naiba se întâmpla? 

Apoi îşi aminti că observase că fereastra pe care o lăsase 
întredeschisă era mai închisă decât o lăsase ea. Cineva 
intrase în cameră din afară. Ca să şterpelească o oglindă 


de machiaj? Ştia că se petrece ceva straniu, dar nu-şi 
putea da seama ce anume. 

Neliniştită, îşi părăsi apartamentul, grăbindu-se să iasă 
din hotel pentru a-l căuta pe Newman. Ajunse la uşile 
holului ce dădeau spre exterior exact la timp pentru a-l 
vedea pe Grenville. În depărtare văzu maşina lui Vanity 
dispărând după un colţ, depăşind viteza admisă pe terenul 
hotelului. Unde plecau cu toţii? 

Mişcându-se repede, merse de-a lungul arcadei de 
magazine ce ducea la parcarea de maşini unde Newman 
lăsase Mercedesul. La volan era Butler. Acesta ieşi din 
maşină şi-i dărui unul din rarele sale zâmbete. 

— Şi tu pleci? 

— Cine a mai plecat? 

— Păi, Vanity tocmai a plecat ca o rachetă. Apoi a urmat- 
o Grenville, ceva mai încet. 

— Ştiu asta. l-am văzut plecând. Unde este Newman? 

— Face un duş. Mi-a spus să stau aici să am grijă de 
maşină. Se pare că Tweed i-a spus aseară că în dimineaţa 
asta nu se va întâmpla nimic, aşa că poate să doarmă. l-a 
spus şi lui Marler acelaşi lucru. E linişte pe frontul de vest. 

— Când a plecat? 

— De aproape jumătate de oră. Este ciudat că mi-a luat 
unul din pistoale, un Walther. Asta ca să nu fiu îngrijorat 
că nu m-a luat cu el, aşa a zis. 

— Oare? A mai plecat cineva? Unde este BMW-ul? 

— Ah, l-a luat Tweed. M-am oferit să merg cu el pentru 
acoperire, dar spunea că se duce să se întâlnească cu 
cineva în Carmel şi că ar fi mai bine să fie singur. 

— Dumnezeule! 


Îi voi întinde o cursă Contabilului... Oferindu-i o 
momeală irezistibilă. 


Îşi aminti cu groază cuvintele lui Tweed din seara 
precedentă. Apoi înţelese sensul zvonurilor de care-i 


vorbise Grenville. Tweed le răspândise. Probabil că dăduse 
un telefon anonim la Black Ridge, spunându-i cuiva acelaşi 
zvon. Toată compania de la Black Ridge va vui - personalul 
unor companii mari era întotdeauna atelier de bârfă. Parcă 
primise o lovitură în stomac. Însuşi Tweed se oferea ca 
momeală în apartamentul Lindei Standish. Se decisese să 
facă treaba asta periculoasă de unul singur. 


36 


Tweed se aşeză la masa de lucru la care murise Linda 
Standish. Adusese cu el un teanc de foi de blocnotes de la 
Spanish Bay. Pe foile acum împrăştiate pe masa pătată de 
sânge erau diferite cifre fără sens pe care le mâzgălise la 
întâmplare. Pe una dintre foi era o listă a suspecţilor. 

În faţa sa, în parte ascunsă de foi, era oglinda pentru 
machiaj, pe care o împrumutase din apartamentul Paulei. 
Din descrierea experienţei teribile trăite de Paula, atunci 
când Contabilul încercase să o sugrume, înţelesese că 
asasinul se furişase din toaleta din spatele lui. Partea 
oglinzii care nu mărea imaginea era amplasată în aşa fel 
încât putea vedea o parte din ceea ce se întâmpla în 
spatele său. 

Sertarul din dreapta sa era pe jumătate deschis. Sub o 
foaie de hârtie era un pistol marca Walther, pe care îl 
ceruse lui Butler. 

Înainte de a se aşeza la masă, se plimbase în jurul 
corpului de case, notând maşinile parcate la bordură. Il 
văzuse pe Maurice ieşind din curte. Maurice se oprise, se 
întorsese înăuntru, de parcă îşi amintise că uitase ceva. 
Era îmbrăcat elegant într-un costum uşor. 


Tweed continuase să se plimbe pe străzi, dându-i ocazia 
lui Maurice să părăsească apartamentul. In buzunar, 
Tweed avea o legătură de chei false pe care i le dăduse 
Marler în împrejurarea anterioară. 

Mai devreme, cu mult înainte de a părăsi Spanish Bay, 
folosise telefonul pentru a suna mai multe persoane care 
fuseseră la petrecerea de la clubul „Anglo-Pacific” a lui 
Grenville. Le spusese că auzise că Tweed va vizita 
apartamentul Lindei Standish în cursul dimineţii. Mai dădu 
un telefon anonim şi la Black Ridge, dându-i lui Hogan, 
care răspunsese, acelaşi mesaj. De vreme ce majoritatea 
rezidenţilor britanici erau aproape tot timpul plictisiţi, nu 
avea nici o îndoială că vor sporovăi pe marginea acestui 
subiect. 

Satisfăcut de faptul că îi oferise lui Maurice destul timp 
pentru a pleca, intrase în curte şi urcase scările de fier. 

Cea de a patra cheie falsă descuiase uşa apartamentului. 
Intrând cu grijă, observase că sacul de dormit al lui 
Maurice era întins de-a lungul peretelui. Lăsând uşa de la 
intrare puţin întredeschisă, explorase camera. Avea un 
miros stătut. 

Când deschisese dulapul înalt de metal, văzuse că 
Maurice avea două rânduri de haine. Unele vechi şi 
ponosite, celelalte elegante. Îşi zâmbi, închise uşa. Când 
încercă să deschidă uşa de la toaletă, observă că era bine 
închisă. Îşi aminti cât de greu îi fusese detectivului 
Anderson să o deschidă, împingând-o cu toată puterea, 
pentru a putea intra. 

Atunci se aşezase pe scaunul de la masă şi începuse să 
scrie repede. Ascuns adânc în inima curţii, Tweed nu putea 
auzi nici un sunet al traficului, absolut nimic. Liniştea grea, 
care i-ar fi deranjat pe cei mai mulţi oameni, nu avea nici 
un efect asupra sa. 

Intenţionat nu spusese nimănui din echipă ce avea de 
gând să facă. Orice semn de supraveghere a curţii - chiar 
şi de la distanţă - l-ar fi speriat pe Contabil. După ce 


stătuse nemişcat, avusese un scurt incident, căruia îi 
făcuse faţă în felul său calm dintotdeauna. IÎncepu să 
mâzgălească şi mai multe cifre fără sens pe foi. O siluetă 
imobilă ar putea stârni suspiciunea, dacă Contabilul s-ar 
decide să-l viziteze. 

Tweed avea nervi de oţel. Faptul că se pusese în postura 
momelii pentru un asasin care nu fusese niciodată prins 
nu-i provoca nici un fel de frică. Avea o răbdare fără 
margini. Tot ce auzi fură sunetele paşilor traversând 
curtea pavată cu piatră, de sub scară. El aştepta paşi care 
să urce scara, dar aceştia se retrăgeau. Probabil, localnicii 
foloseau curtea pe post de scurtătură. 

De mai multe ori îşi lăsă mâna să cadă în sertar pentru a 
se asigura că poate apuca Walther-ul repede. Mişcarea era 
deja o obişnuinţă. Acum se punea doar problema dacă 
zvonurile ajunseseră la persoana vizată. 

Aruncă o privire la lista sa de suspecți. Era convins că 
printre numele celor trecuţi acolo era şi asasinul. Dar nu 
era sigur care dintre ele era al aceluia sau aceleia care îşi 
spunea Contabilul. 

Tweed îşi mai luase o măsură de precauţie înainte de a 
intra în apartament. În timp ce se plimba pe străzi, 
observase, pe o străduţă, un ciudat semn de reclamă al 
unui magazin - unul dintre multe altele din Carmel, un oraş 
cu un bizar şi complex caracter. Simbolul era o pipă mare 
din lemn, curbată în jos, asemănătoare cu pipa lui Sherlock 
Holmes. 

Intrând în micul magazin, îşi cumpărase o cutie de metal 
cu trabucuri. Afară, golise trabucurile într-o ladă de gunoi. 
Apoi forţase capacul şi îl păstrase, iar restul cutiei îl 
aruncase în ladă. 

Tweed avea mereu în buzunarul pardesiului o pereche 
de mânuşi. În apartament îşi scosese una din mânuşi şi 
introdusese capacul cutiei de metal în mânuşă, atât cât să-i 
rămână în palmă. Acum avea mânuşa pe mâna stângă. Işi 
amintise că numai gulerul de zale pe care-l purtase Paula 


atunci o salvase de la strangulare. Capacul subţire nu era 
un substituent optim pentru o platoşă de zale, dar era mai 
bun decât nimic. Îşi lăsase mâna stângă în poala - mâna 
dreaptă, neînmănuşată, era necesară pentru Walther. 

Timpul trecea. Nu se întâmpla nimic. Tweed continuă să 
aştepte. 


La sugestia lui Tweed, Newman dormi până mai târziu. 
Când, în cele din urmă, se trezi, făcu un duş, se rase fără 
grabă, se îmbrăcă şi porni pe coridor spre restaurantul lui 
Roy pentru a lua micul dejun. 

Spre marea sa mirare, îl văzu pe Butler şezând pe o 
canapea din hol. Aşezându-se lângă el, vorbi încet. 

— Credeam că ai grijă de Mercedes. 

— Am făcut asta. Tweed a ieşit şi a plecat neînsoţit cu 
BMW-ul. Mai târziu, a apărut Paula. Când i-am povestit 
despre Tweed, a luat maşina şi a plecat. Singură. 

— Singură! Newman aproape că-şi ieşi din fire. De ce n- 
ai plecat cu ea? Ţi-ai ieşit din minţi? 

— A insistat să plece singură. Încearcă să te contrazici 
cu Paula când s-a hotărât să facă ceva. Tweed a 
împrumutat un Walther de la mine. g 

— Un Walther? E din ce în ce mai rău. Încotro se 
îndrepta Tweed? Iar Paula încotro a plecat cu Mercedesul? 

— Habar n-am. Nici unul din ei n-a spus nimic. Mi s-a 
părut ciudat, dar a te contrazice cu Tweed sau Paula, când 
au hotărât ceva, este pierdere de vreme. 

— Fă-mă să înțeleg, rosti scurt Newman. Mai întâi, 
pleacă Tweed cu BMW-ul - după ce ia un Walther de la 
tine. Apoi vine Paula, ia Mercedesul şi pleacă şi ea, nu se 
ştie unde. Am prins ideea? 

— Da. Nu puteam face nimic, protestă Butler. 

— Şi n-ai nici o idee unde ar putea fi unul din ei? Au 
plecat separat? 

— Exact asta s-a întâmplat. 

Newman rămase uluit de teamă, încercând să decidă ce 


are de făcut. O englezoaică, cu care vorbise câteva clipe la 
petrecerea lui Grenville, se opri să-i adreseze câteva 
cuvinte. El se ridică. 

— Aţi auzit zvonurile? Foarte ciudat, m-am gândit eu. 

— Ce zvonuri? întrebă el politicos. 

— Şeful dumitale, Tweed, s-a dus să vadă apartamentul 
Standish, unde acea sărmană detectivă a fost omorâtă. 
Mulţi oameni bârfesc pe tema asta. Pare puţin cam 
sinistru, dacă îmi permiteţi să spun aşa. 

— Îmi puteţi face o favoare? spuse Newman repede. 
Aveţi cumva o maşină pe care să o pot împrumuta pentru 
un drum scurt? A mea s-a stricat. Un prieten s-a îmbolnăvit 
pe neaşteptate. 

— Sigur că da. Veniţi cu mine. Am un Cadillac în 
parcare. Poftim cheile. Sper că nu este foarte grav. 

— Voi afla abia când voi ajunge acolo. 

Englezoaica nu mai zăbovi. Păşind iute, îl însoţi pe 
Newman la Cadillac. El îi mulţumi în timp ce descuie 
portiera şi se urcă la volan. 

Plecă în viteză imediat ce părăsi parcarea. Părea o 
nebunie. Tweed, acum ştia sigur, era în apartamentul 
Lindei Standish. Rămânând în limitele de viteză admise, 
amintindu-şi că şi viaţa celorlalţi şoferi era în joc, goni cât 
de iute putu spre Junipero. Nu înţelese că era prea târziu. 


Tweed mâzgălea alte cifre pe o foaie pentru a rămâne 
vigilent, când văzu în oglindă cum în spatele său se 
deschide uşa de la toaletă. Apăru o siluetă cu o glugă pe 
cap, ţinând în mână o sârmă. Tweed se întinse la sertarul 
deschis, dar siluetă cu glugă închise sertarul cu piciorul. 
Tweed îşi retrase repede mâna, exact la timp pentru că 
degetele să nu-i fie zdrobite. 

Încercă să-şi împingă scaunul în spate cu o smucitură 
violentă, dar asasinul îşi pusese ambele picioare în spatele 
picioarelor scaunului. Tweed era prins. Îşi ridică mâna 
stângă, înmănuşată la gât. O secundă mai târziu sârma 


alunecă peste capul său, se apăsă peste mânuşă, sfâşie 
materialul şi se opri în capacul de metal. 

Tweed folosi mâna înmănuşată pentru a îndepărta sârma 
de la gât. Apoi simţi sârma că-i atinge partea neprotejată a 
gâtului. Capul avea să-i fie separat de trup. 

Voluminosul sac de dormit de la perete prinse viaţă. 
Paula se strecură afară din el. Culcată la pământ îşi ridică 
Browning-ul. Trase un glonţ la întâmplare. Acesta îl sperie 
pe asasin, care sări înapoi, oferindu-i Paulei o ţintă 
deschisă. Apăsă pe trăgaci o dată şi încă o dată. 
Încărcătorul avea nouă focuri. Silueta se clatină în direcţia 
uşii. Era uimită cât de greu de ucis era ţinta sa. Silueta se 
mai poticnea spre uşa pe jumătate deschisă, în timp ce ea 
continua să tragă, golind încărcătorul când aceasta ajunse 
la capătul scărilor. 

Afară, Newman era aproape de capul scărilor când văzu 
silueta prăbuşindu-se pe spate, pe scări în jos. Apucă 
silueta de mijloc, o săltă şi o duse înapoi în cameră. Avea 
greutatea unui cadavru. Îl împinse înainte şi cadavrul se 
prăbuşi la podea, cu o mână înţepenită pe sârmă. 
Închizând uşa, Newman se aplecă. 

Tweed se ridică, cu mâna înmănuşată mototoli foile pe 
care le înfundă în buzunar. Oglinda intră în celălalt 
buzunar, apoi se întoarse cu Walther-ul în mână. 

— Cine este? întrebă Paula, cu respiraţia întretăiată. 

Newman scoase cu grijă gluga. Silueta era lungită pe o 
parte. Trăgând de gluga de lână - cu fante pentru ochi - 
Newman descoperi faţa. Faţa lui Byron Landis. 


37 


— Byron Landis! exclamă Paula. Ce ciudat! Îşi spunea 
Contabilul şi era chiar contabil. 

— Ce mai cacealma! comentă Tweed. Se gândise că, 
dacă este contabil, nimeni nu se va gândi că va folosi acel 
cuvânt pentru a se descrie pe sine. 

— Totuşi, ai fost înţelept, spuse Newman. Credeam că te 
vei expune, fără protecţie. 

— Te înşeli, îi spuse Tweed. Am venit aici singur - mi-era 
teamă că orice urmă de întăriri îl va speria pe asasin. Apoi 
a apărut Paula, pe cont propriu, cu mocasini în picioare, 
după cum vezi. N-a făcut nici un sunet când a intrat în 
apartament. Am văzut-o în oglindă, mi-am pus un deget la 
gură ca să nu scoată nici un cuvânt. Bănuiam că asasinul 
se ascunde în toaletă. Apoi i-am făcut semn să plece. A 
clătinat capul în semn de refuz, a văzut sacul de dormit, a 
intrat înăuntru şi a aşteptat. Nu mă puteam certa cu ea, 
aşa cum mi-aş fi dorit. Contabilul - dacă era în toaletă - 
putea auzi. Paula tocmai mi-a salvat viaţa. 

— Deci Landis cel liniştit şi modest era un criminal în 
serie, răspunse Newman. 

— Era un sadic - cred că îi plăcea să omoare oameni în 
felul ăsta hidos. Dar asasinii profesionişti sunt întotdeauna 
bine plătiţi pentru munca murdară pe care o fac. Înainte de 
a pleca de aici - ceea ce trebuie făcut repede - verifică-i 
buzunarele, Bob. 

— Falsificarea probelor, glumi Paula nervos. 

Fusese un interval de timp care îi pusese nervii la 
încercare - să aştepte în sacul de dormit. Chinul ei luase 
sfârşit când ieşise repede din el şi începuse să tragă în 
Landis. O uimise cât de multe gloanţe îi trebuiseră pentru 
a-l omori, dar ştia că, imediat ce începuse să tragă, Tweed 
- principala ei sursă de teamă - era în siguranţă. Acum, îşi 


redobândise sângele rece şi stăpânirea de sine. 

— Ce avem aici? spuse Newman mai mult pentru sine. Şi 
aici... 

Din fiecare buzunar al hainei lui Landis, scoase câte un 
plic gros. Deschise plicul nesigilat şi arătă conţinutul lui 
Tweed şi Paulei. Un teanc gros de bancnote. Punându-şi 
mânuşile - aruncase placa de metal - Tweed numără 
bancnotele de câte o sută de dolari. 

— Aş spune că sunt douăzeci şi cinci de mii de dolari 
aici. Hai să-l vedem şi pe celălalt. Numără din nou 
bancnotele. Alte douăzeci şi cinci de mii, cred eu. Landis a 
fost plătit cu cincizeci de mii pentru a lua o viaţă. 
Întrebarea este cine l-a plătit. 

Tweed folosi mânuşile pentru a şterge partea exterioară 
a plicurilor, distrugând orice fel de amprente pe care le-ar 
fi putut lăsa Newman acolo. Apoi se aplecă şi introduse 
plicurile înapoi în buzunarele cadavrului. Îndreptându-se 
din spate, se uită în jos la mort. î 

— Aici sunt toate probele de care are nevoie poliţia. In 
plus, ţine sârma în mână. Voi mai da un telefon anonim - 
de data asta, detectivului Anderson. Asta doar când vom fi 
departe de locul ăsta şi voi putea folosi un telefon public. 


Newman conduse Cadillacul englezoaicei, pe care îl 
parcase după un colţ din apropiere, în spatele 
Mercedesului şi BMW- ului. Se opriră la mai multe cvartale 
depărtare, când Tweed intră într-o cabină telefonică. 

În primul rând, îl sună pe Anderson, vorbindu-i printr-o 
batistă de mătase, întrerupând convorbirea când Anderson 
îi ceru să-şi spună numele. Apoi sună la Black Ridge. Din 
nou, la telefon era vocea lui Moloch, ceea ce îi sugeră lui 
Tweed că ceva se petrecuse, iar Moloch supraveghea toate 
apelurile telefonice. 

— Îmi cunoşti vocea. Nu-mi menţiona numele, spuse 
Tweed repede. Am veşti serioase pentru tine. Contabilul e 
mort de-a binelea, împuşcat de cineva. Vrei să ştii cine 


era? 

— Da, răspunse Moloch, care nu spunea niciodată mai 
mult decât trebuia. 

— Contabilul tău, Byron Landis. Avea cincizeci de mii de 
dolari în buzunar - pentru a omori pe cineva. Cine are 
atâţia bani în organizaţia dumitale? În afară de dumneata. 
Poliţia a fost, de asemenea, informată. Sunt sigur că vei 
primi un telefon de la detectivul Anderson. 

Întrerupse convorbirea înainte ca Moloch să poată 
răspunde. Înăuntrul cabinei luă capacul de tinichea pe 
care îl scosese din mânuşă. Işi folosi din nou mânuşa 
pentru a-l şterge - de data asta, de propriile amprente. 
Părăsind cabina, îl aruncă într-o ladă de gunoi apropiată. 

Cele trei maşini se întoarseră la Spanish Bay, cu un 
interval de timp între ele. Newman se duse s-o caute pe 
englezoaică. 

— Dă-i lui Marler Browning-ul, să scape de el, o sfătui 
Tweed pe Paula. Zâmbi sec. Sunt sigur că va avea unul de 
rezervă să-ţi dea. Marler îţi poartă de grijă întotdeauna 
atât de bine. 

— Ai dat două telefoane din cabină, îi spuse Paula. 

— Cel de-al doilea apel a fost la Moloch. l-am raportat 
identitatea Contabilului, faptul că a murit. Singurul lucru 
pe care l-am omis a fost locul unde este cadavrul. Acum 
Moloch nu poate aranja rapida lui îndepărtare. l-am mai 
spus că l-am informat pe Anderson şi că s-ar putea aştepta, 
în orice clipă, la un telefon din partea detectivului. 

— De ce ai făcut asta? 

— l-am dat ceva să-l enerveze. Descumpăneşte-ţi 
adversarul şi va deveni confuz. 


Îngrijorarea lui Moloch crescu şi mai mult o dată cu 
mesajul lui Tweed. Imediat trecu la acţiune. Sună o 
anumită persoană oficială din Sacramento, din capitala 
statului, vorbi tăios şi cu putere. 

— Jeff? Aici e V.B. Mişcă-te. Un detectiv Anderson, care, 


probabil, e în Carmel, e pe cale să-mi facă probleme. 
Lucrează la asasinatul Lindei Standish. Dacă vrei să rămâi 
pe statul de plată, ridică-i cazul. Pune în locul lui un idiot, 
care-şi dă cu stângul în dreptul. Ai priceput? 

— Voi acţiona imediat. E şi vreun bonus pentru mine? 

— Jeff, ai primit, de curând, o sumă mare de bani de la 
Joel. Ai semnat o chitanţă, făcută de Joel, aşa cum ai mai 
făcut-o şi în trecut. Ai fost fotografiat de pe o clădire de 
vizavi în timp ce luai plicul. Vrei ca fotografia - şi toate 
chitanţele anterioare - să fie trimise la ziarul San Francisco 
Chronicle? 

— Îmi pare rău, îi dau drumul acum... 

Moloch trânti receptorul. Byron Landis? Acum avea o 
altă problemă majoră de rezolvat. Pentru prima dată în 
viaţă, Vincent Bernard Moloch începu să se simtă copleșit. 


Ethan deschise uşa cea grea din coridorul de la Black 
Ridge, uşă care ducea la camera subterană pe care Moloch 
i-o arătase lui Tweed. Închizând-o pe partea cealaltă, 
cobori în fugă scările de metal care duceau la cameră. 

Faţa lui începuse să capete o culoare pământie, cauzată 
de tensiunea mentală sub care lucra. Nu mai era nimeni în 
camera subterană în timp ce verifica maşina pe care nu i-o 
arătase lui Tweed. Era un seismograf avansat, de mişcare 
puternică. Starterul, pendulul şi circuitele de determinare 
a timpului erau amplasate pe stânga, tamburul de 
înregistrare şi filmul pe dreapta. 

Işi trecu mâna prin păr, mai ciufulit decât de obicei, 
deoarece nervozitatea pusese stăpânire pe el. Tamburul 
înregistra sărituri verticale abrupte, prognozând un 
cutremur major de-a lungul faliei San Moreno. Din 
experienţă, ştia că ar mai putea trece un timp până să se 
producă unul. 

Merse la uşa pe care Moloch o descrisese ca fiind a unui 
seif, scoase o cheie, o descuie, o dădu în lături, 
descoperind un mare lift metalic de marfă. După ce intră 


înăuntru, apăsă pe butonul care-l închidea, ca nimeni să nu 
vină după el, apoi apăsă un alt buton. Liftul începu să 
coboare în măruntaiele pământului. 

— Dă-i bătaie! Dă-i bătaie! îşi exprimă Ethan cu voce 
tare exasperarea. 

Intotdeauna îl irita timpul necesar liftului pentru a 
ajunge la destinaţie. Stătea rozându-şi unghiile mâinii 
stângi de nerăbdare, ochii lui ciudaţi străluceau. Când 
liftul se opri, apăsă pe alt buton. Partea din spate se 
deschise, luminile fluorescente din tavanul tunelului se 
aprinseră automat. 

Ethan părăsi liftul şi urcă într-o locomotivă ce avea 
ataşate câteva vagonete joase. Pornind motorul, călători pe 
singura şină care ducea la baza tunelului. Acesta avea 
pereţi curbi. Asta era una dintre calităţile pe care le 
recunoştea americanilor - erau experţi în construirea 
oricărei forme şi lucrau ca nişte castori. 

Erau şi alte tunele similare, sub fiecare din falsele 
observatoare pe care Divizia Tehnologică a AMBESCP le 
construise de-a lungul coastei Californiei. Toate erau 
legate de tunelul în care Ethan călătorea acum în micul 
tren de marfă. Când se apropie de capătul tunelului, opri 
motorul, se dădu jos şi pătrunse într-o cameră mică 
excavată în peretele lateral al tunelului. 

În peretele opus al camerei era o deschidere uriaşă, 
umplută cu un obiect negru dezgustător, ca un vârf de 
bombă uriaşă. De fapt, era o bombă cu Xenobium. 

Ethan traversă camera în fugă şi mângâie vârful imensei 
bombe. Începu să vorbească cu voce tare, cu toate că nu 
era nimeni care să-l asculte. 

— Vei lucra pentru mine, micuța mea. Curând! Curând!! 
Curând!!! 

Vocea sa se subţiase într-un țipăt strident, care făcu un 
ecou ciudat de-a lungul tunelului tăcut ca mormântul. 
Când verifică înregistratorul, un aparat mai puţin sofisticat 
decât cel din camera de deasupra, observă cu încântare 


faptul că înregistra aceleaşi sărituri verticale bruşte ca şi 
aparatul de deasupra. 

— E aproape, exultă el. O voi omori pe mama. Voi omori 
California... 

Reveni pe acelaşi drum, întorcând trenuleţul de marfă 
care transportase porţiuni de bombă la locul de amplasare. 
Tehnicienii de la Des Moines asamblaseră secţiunile într-o 
bombă completă, sub supravegherea sa. 

Ajungând la coridorul de la Black Ridge, alergă la biroul 
său, încuie uşa şi deschise un seif secret, pe care îl 
instalase când V.B. fusese în Marea Britanie. Inăuntru erau 
două pârghii amplasate pe peretele din spate, conectate la 
sistemul principal. Una din pârghii detona seria de bombe 
cu Xenobium, ascunse sub observatoarele din lungul 
coastei. Cealaltă pârghie punea în mişcare bomba cu 
Xenobium îngropată în adâncul fundului Pacificului, sub 
Baja. 

Ambele sisteme aveau o întârziere de cinci minute după 
tragerea pârghiilor. Ethan avea cinci minute pentru a 
alerga şi a se urca în elicopterul care aştepta întotdeauna 
în hangarul din spatele Black Ridge. Era modalitatea sa de 
scăpare. 

Atinse fiecare pârghie, blând, tandru, închise seiful şi 
trase panoul care-l ascundea privirilor. Apoi dansă prin 
birou tremurând de bucurie. 


38 


În camera de zi a apartamentului său din Spanish Bay, 
Tweed examină încă o dată harta pe care o făcuse Ethan 
Benyon, arătând traseul faliei San Moreno. Aşezaţi pe o 


altă canapea, Paula şi Newman îl priveau, schimbând din 
când în când câte o privire. 

— Aşteptam să se întâmple ceva? întrebă Newman, în 
cele din urmă. 

— Aşteptăm pe cineva. L-am eliminat pe Contabil, acum 
vreau să identific spionul pe care sunt convins că V.B. îl 
are aici - aşa cum îl avea şi la Cornwall. 

— Eu ce trebuie să fac? întrebă Marler, care stătea la 
fereastră. Îi răsucesc mâna? 

— Nu. Tragi perdelele, când îţi spun eu. Trebuie să 
creăm o atmosferă de teroare, pentru a-i face să-şi piardă 
sângele rece pe cei doi care îi voi perpeli. 

— N-are nici un sens să-l întrebi cine sunt persoanele, 
comentă Paula sec. 

— Dacă acceptă amândoi invitaţia, vor ajunge separat, îi 
spuse Tweed. La un interval de o oră. Presupun că 
amândoi sunt avizi de bani. Am oferit fiecăruia câte zece 
mii de dolari. 

Impături harta repede, căci cineva apăsa butonul 
soneriei de afară. Făcu semn din cap către Newman să-l 
lase pe vizitator să intre. 

— Apropo, spuse Tweed repede, puteţi participa cu toţii 
la perpelire, dacă vedeţi o ocazie care mie mi-a scăpat. 

Newman descuie uşa şi se dădu în lături pentru a-l lăsa 
să intre pe Maurice Prendergast. Din câte îşi putu da 
seama Paula, acesta era complet treaz. Purta un elegant 
costum albastru, cu dunguliţe albe, şi privi surprins în jur, 
în timp ce Newman închidea uşa în urma sa. 

— Credeam că întâlnirea asta va avea loc între patru 
ochi, Tweed. 

— Te rog să iei loc, Maurice. Aş dori ca prietenii mei să 
participe la plăcuta noastră sporovăială. Vrei ceva de băut? 

— Apă gazoasă. Uite ce e, Tweed! Înainte de a începe 
conversaţia, aş dori să văd culoarea banilor tăi. 

Căutând în spatele unei perne, Tweed scoase la iveală 
un plic gros, îl deschise şi îi arătă lui Maurice grămada de 


bancnote de câte o sută de dolari dinăuntru. 

— Sunt zece mii de dolari acolo, spuse Tweed cu o voce 
aspră. Ştiu că mă crezi pe cuvânt. 

Îndesă plicul în spatele pernei în timp ce Newman se 
duse la minibar, turnă un pahar de apă şi îl puse pe masă, 
în faţa lui Maurice, care se aşezase în faţa lui Tweed. 

— E prea multă lumină aici, remarcă Tweed. Soarele 
ăsta e atât de puternic. Aproape la fel ca în Cornwall, nu-i 
aşa, Maurice? 

Marler trase draperiile şi se aşeză în faţa lor cu braţele 
încrucişate. Maurice se încruntă, se uită în jur şi prinse 
expresia mohorâtă de pe faţa Paulei. 

— Ce naiba se petrece aici? ceru lămuriri Maurice cu 
vocea lui de gentleman. 

— Eşti pe cale să câştigi zece mii de dolari. Sau eşti atât 
de plin de bani de pe urma muncii tale secrete, încât un 
fleac de zece mii de dolari nu te interesează? 

— Ce muncă secretă? 

— Aici şi la Cornwall. Spune-mi tu mie. 

Maurice ridică un deget pe care şi-l trecu de jur- 
împrejurul gulerului de parcă îl strângea. Se uită din nou 
la Paula, care continua să-l privească posomorâtă. 

— Ce naiba tot îndrugi acolo? întrebă el. 

— Vorbesc de faptul că Vincent Bernard Moloch a 
construit o reţea de informatori în comunitatea aceea mică 
şi plăcută din Cornwall. Că a repetat experienţa şi aici. 
Foarte ciudat să te găsesc stând aici, când ai o pensie din 
care abia poţi să trăieşti. Doar dacă ai o sursă de venit 
mult mai avantajoasă. 

— Şi de unde aş avea aşa ceva? 

— De la Moloch, bineînţeles. Este interesant, Maurice, 
continuă Tweed, că în majoritatea timpului, chiar şi la ora 
asta, păreai a fi băut. Cu toate că, în dimineaţa asta, ai 
venit aici cât se poate de treaz. Te-ai gândit că e mai bine 
să fii cu mintea limpede? Asta era? 

— E treaba mea dacă îmi place să beau... 


— Să beau! exclamă Paula. Te-ai făcut praf în fiecare zi - 
până astăzi. Bei ca un peşte. 

— Nu mă aşteptam la asta din partea ta, Paula. 

— Vrei să ne prosteşti cu povestea că nu dai peste cap 
băutura de parcă ar fi apa pe care o bei acum? 

Maurice tocmai sorbea din paharul pe care i-l dăduse 
Newman, când Paula îi puse întrebarea. Improşcă apa, 
aruncând stropi în faţă. Newman luă un şerveţel şi începu 
să-l tamponeze pentru a-l şterge. Maurice îi smulse 
şerveţelul din mână. 

— Încetişor, îl preveni Newman, umplându-i un alt pahar 
de apă şi înlocuindu-l pe cel folosit de Maurice. 

— Mi-ajunge. 

Maurice încercă să se ridice. Mâna lui Newman se lăsă 
grea pe umărul lui, determinându-l să se aşeze din nou. 

— Abia am început, îi spuse Tweed. Dar ce spui de Porth 
Navas? Unde erai când sărmanul Adrian Penkastle a fost 
înjunghiat? 

— De unde să ştiu eu? 

— Dacă nu ştii tu, atunci cine ştie? Şi cum ţi-ai putut 
permite să vii aici? Din ce trăieşti? Sau mai bine să te 
întreb de pe urma cui trăieşti? 

— E treaba mea. Mă faci să par codoş. 

— Atunci, eşti codoş? întrebă Marler, ca din întâmplare. 

— Am să-ţi rup gâtul ăla mizerabil, zbieră Maurice. 

— Au mai încercat şi alţii, răspunse Marler. Până acum, 
fără succes. N-ai răspuns întrebării lui Tweed. De unde ai 
luat banii? 

— Am făcut economii ca să vin aici, să scap de frigul de 
acasă. Locuiam în claustrofobicul Porth Navas pentru că 
era chiria ieftină. Dacă chiar trebuie să ştii. Acum aş vrea 
să plec - îţi cerşesc permisiunea, domnule Tweed, spuse el 
sarcastic. 

— Maurice, iată-ţi plata. Bineînţeles că poţi pleca. 

Prendergast se uită cu neîncredere la plicul pe care i-l 
dădea Tweed. Îl luă cu atenţie, de parcă s-ar fi aşteptat să-i 


fie smuls din strânsoare. Apoi se ridică şi se uită direct la 
Tweed. 

— Nu ştiam că te pasionează acest tip de interogatoriu. 

— E o urgenţă, Maurice, spuse Tweed calm. Mulţumesc 
pentru că ai venit. 

— Mulţumesc, pentru nimic... 

După ce acesta plecă, Tweed se aşeză din nou pe 
canapea. Făcu un gest de concediere din mână. 

— Acum vom vedea. 

— Ce vom vedea? întrebă Paula. N-am aflat prea multe 
de la el. 

— Aşteaptă. Maurice e tulburat, într-o dispoziţie 
furioasă. Cred că va pleca. Butler îl va urmări. Dacă 
Maurice va merge la un telefon, vom şti că îl sună pe 
stăpânul său. La Black Ridge. 


Butler era expert în urmărirea unui suspect, fără ca ţinta 
sa să ştie că are pe cineva pe urmele sale. La volanul 
BMW-ului îl urmărea pe Maurice Prendergast, care pleca 
de la Spanish Bay spre Carmel. Pe drum, Prendergast 
trecu pe lângă câteva cabine telefonice şi nu se opri la nici 
una dintre ele. 

În Carmel, conduse până la un bulevard abrupt spre 
capătul oraşului. Parcă maşina lângă Hotelul Pine Inn, îşi 
verifică ceasul, apoi porni în grabă pe o stradă lăturalnică. 
Butler îl urmă precaut, îl văzu pe Prendergast intrând într- 
un mic restaurant, „Little Swiss Cafe”. 

Butler îşi continuă drumul încet, aruncă o privire 
înăuntrul restaurantului şi strânse volanul, surprins. 
Prendergast stătea la o masă de la fereastră. In faţa lui 
şedea Vanity Richmond. Păreau deja angajaţi într-o 
conversaţie aprinsă. Prendergast zâmbea, în timp ce 
Vanity râdea. 

Conducând la cea mai apropiată cabină telefonică de 
care îşi putea aminti, Butler îl sună pe Tweed şi îi raportă. 


— Se pare că Maurice nu este spionul lui Moloch, decise 
Newman. 

Tweed tocmai îi informase ce văzuse şi spusese Butler. 
Se lăsă tăcerea, în timp ce Tweed medita la ceea ce auzise. 
Cea care rupse tăcerea fu Paula. 

— Ceea ce ne-a spus Butler nu dovedeşte nevinovăția lui 
Maurice, protestă ea. În loc să folosească o cabină 
telefonică, putea să-i transmită informaţia lui Vanity. La 
urma urmei, este încă asistentă personală a lui V.B. Poate 
să conducă înapoi la Black Ridge şi să-l informeze pe V.B. 
de interogatoriul lui Maurice. Maurice ar fi putut observa 
că fusese urmărit. 

Tweed nu reacţionă. Părea că încă încearcă să rezolve o 
problemă dificilă. Telefonul sună aproape o oră mai târziu. 
Grenville tot nu apăruse la întâlnire. Răspunse Paula. 

— E Voce Răguşită din nou, spuse ea. 

Tweed luă telefonul, ascultă şi îl rugă pe interlocutor să 
repete ceva. Apoi puse receptorul în furcă cu o expresie 
foarte serioasă pe faţă. 

— Aţi auzit vreunul dintre voi de Moss Landing? întrebă 
el. 

— Nu este ca McGee's Landing, sper, răspunse Paula. 

— Nu. E un loc ciudat de pe coastă. La nord de 
Monterey, pe drumul spre Santa Cruz. E tipul de loc pe 
lângă care treci, în drum spre San Francisco, şi nu-l 
remarci... Îmi amintesc foarte bine când am fost ultima 
oară acolo. 

— Deci l-ai remarcat, comentă Marler. 

— E meseria mea să observ ceea ce altor oameni le 
scapă din vedere. E puţin mai departe de autostrada 
principală. E, de asemenea, un port pentru anumite vase 
comerciale care vin din Pacific. 

— Ce este atât de important la Moss Landing? vru Paula 
să afle. 

— Tocmai am aflat că şi acolo este o dragă imensă - 
similară cu Baja - care operează în larg. Cred că trebuie să 


mergem să ne uităm. 

— Cu Grenville cum rămâne? întrebă Newman. Trebuia 
să-i pui nişte întrebări. 

— A întârziat foarte mult. Tweed se uită la ceas. Nu cred 
că mai vine. 

— Asta nu e cam suspect? sugera Paula. 

— Poate. Acum, cred că vom merge cu toţii la Moss 
Landing. Nu ştim ce ne-ar putea aştepta acolo... 


După ce termină micul dejun englezesc de la „Little 
Swiss Cafe” şi îşi luă la revedere de la Maurice, Vanity se 
întoarse la şoseaua de coastă ce ducea spre Black Ridge. 
La un moment dat se bătu uşor cu palma pe stomac. 
Mâncase două ouă prăjite, foarte apetisanta costiţa 
americană cu cartofi, toate însoţite de o cafea tare. 

„Deci, gândi ea, s-ar putea să te îngraşi, dar acum 
trebuie să-ţi menţii forţele.” 

Nu trebuia să folosească microfonul de la intrare pentru 
a-şi anunţa venirea. Brand o văzuse venind şi îi deschisese 
poarta. O aştepta pe terasă, ca să parcheze maşina. 

— V.B. vrea să te vadă. Acum. Ieri. 

— Vrei să spui imediat? întrebă ea cu drăgălăşenie şi se 
strecură pe lângă el. 

Ochii lui scânteiară răutăcios, dar ea deja dispăruse în 
casă. Moloch o aştepta în birou. O invită să ia loc şi o 
întrebă dacă doreşte o cafea. 

— Mulţumesc, dar sunt sătulă de cafea. Cred că voiai să 
mă vezi. Brand tocmai mi-a arătat o mostră din bunele sale 
maniere. 

— Brand nu cunoaşte sensul cuvântului „maniere”. 
Vanity, este vorba de ceva foarte confidenţial. 

Îi împărtăşise multe secrete. Ani de zile considerase că o 
femeie potrivită e mult mai de încredere decât un bărbat. 
Un bărbat sus-pus, întotdeauna cu ochii pe postul lui 
Moloch, era în stare de intriga cea mai complexă. Avusese 
multe concedieri bruşte în trecut, când un bărbat din 


vârful ierarhiei depăşise orice limită. 

— Am înţeles, fu tot ce răspunse Vanity. 

— America este o cloacă. Societatea de aici, aşa cum ti- 
am mai explicat şi altă dată, a decăzut. In viaţa particulară 
- ca şi în public - orice este permis. M-am săturat de locul 
ăsta - îi lipsesc etica şi orice urmă de morală. De aceea, mi- 
am transferat în secret toate bunurile în Est. 

— Sper că nu în Rusia. 

— Bineînţeles că nu. Nu, în Asia, în Orientul Mijlociu. 
Elementul moderat din lumea musulmană încă mai 
respectă familia, încă mai poate respecta o înţelegere de 
afaceri, după ce a fost încheiată. Aş dori să vii cu mine - în 
aceeaşi funcţie pe care o ai acum. Dar cu o mărire 
substanţială de salariu. 

— Este foarte generos din partea ta. Vanity şovăi. Când 
ai de gând să pleci în Orientul Mijlociu? 

— Mă cunoşti. Zâmbi el. Odată ce m-am hotărât, îi dau 
bătaie. Pot pleca oricând. Prima oprire va fi în Marea 
Britanie. 

— Pot să mă mai gândesc? sugeră ea. Mă aşteaptă slujba 
aceea nouă la New York. Am semnat proiectul de contract. 

— Proiect? zâmbi Moloch din nou. Vrei să spui că nu ai 
semnat încă contractul final? 

— Aşa stau lucrurile. 

— Dacă fac valuri, îi cumpăr eu. Toţi sunt de vânzare. 

— Eu, nu. 

— Nu te aveam pe tine în vedere, spuse el în grabă. Mă 
refeream la potenţialul nou şef de la New York. Dacă vrea 
o compensație pentru că te-ai răzgândit, îl plătesc eu. 

In sinea sa, Vanity se amuza. Nimic nu-l oprea pe V.B. 
atunci când îşi dorea ceva. Era ca şi cum ai încerca să stai 
în calea unei tornade. 

— Totuşi, aş dori să mă mai gândesc, insistă ea. 

— Te rog. Ţi-aş tripla salariul. 

— Mulţumesc. Se ridică. Acum mă aşteaptă un vraf 
întreg de hârtii pe care trebuie să le rezolv... 


În timp ce vorbeau, Ethan intră în biroul lui Joel Brand. 
Nu se sinchisi să bată la uşă, ceea ce-l irită pe Brand. 
Credea că toţi - exceptându-l pe V.B. - ar trebui să bată la 
uşă înainte de a intra în camera lui. Dar era mult prea 
deştept pentru a protesta. Ethan, pufni el batjocoritor, era 
favoritul lui V.B. 

— Ce este? spuse el iritat. 

— Moss Landing. Presupun că mai ai gărzi care verifică 
intruşii suspecți de pe linia coastei. 

— Presupui greşit. Am avut o echipă acolo săptămâni 
întregi şi n-a apărut nici un suspect. Aşa că i-am retras. 

— I-ai retras! 

Ethan deveni agitat, vocea se transformă într-un țipăt 
ascuţit. 

— Ai înnebunit? 

Brand făcu un efort suprem pentru a se controla. Dacă 
cineva era nebun delirant, acela era Ethan Benyon. Ascuns 
vederii, mai jos de marginea mesei sale de lucru, îşi 
strângea pumnii uriaşi. Ethan continuă să zbiere la el. 

— Cealaltă dragă, Kebir, lucrează pentru Moss Landing! 
Ceea ce face este vital pentru interesele AMBESCP. Nu 
trebuie să se intervină acolo. N-ai auzit de cei trei 
scafandri care au încercat să saboteze Baja? 

— S-au ocupat de ei - după cum fără îndoială ştii, 
răspunse Brand cu voce rece ca gheaţa. 

— Dacă se întâmplă acelaşi lucru la Moss Landing? 
Atunci Kebir-ul va fi sabotat cu succes. O muncă de ani de 
zile va fi distrusă. N-ai ascultat ordinele! ţipă el. 

Brand rămase pe scaun. Ştia că, dacă se va ridica, îl va 
lovi pe Ethan. Nimeni nu-i mai vorbise în felul ăsta până 
atunci. Problema era că nu avea destui oameni - lupta de la 
McGee's Landing îi redusese forţele de securitate. 

— Voi trimite o echipă proaspătă în dimineaţa asta, 
spuse el. 

— Atunci de ce stai cu posteriorul ăla mare pe scaun? 


Trimite imediat echipa în nord, spune-le să depăşească 
viteza legală pentru a ajunge acolo. Fă ceva, matahală 
oribilă ce eşti! 

Din fericire, spre binele lui Ethan, acesta ieşi ca o 
furtună din birou. Brand clocotea de furie, dar dorea să 
contracareze pericolul ca Ethan să se plângă lui V.B. Apasă 
o tastă de pe intercom. 

— Hogan, formează imediat o echipă robustă, înarmată. 
Să fie gata în cinci minute - mai repede chiar, dacă e 
posibil. 

— Aşa voi face, spuse Hogan repede. Paza la Black 
Ridge va slăbi dacă... 

— Fă-o şi atât, pentru numele lui Dumnezeu. Mergi la 
Moss Landing. 

— Aş putea să folosesc elicopterul, ca să ajung mai 
înainte. 

— Nu, nu se poate. V.B. l-a pus sub cheie pentru uzul 
propriu. Foloseşte roţile. Când ai să ajungi, să rămâi acolo. 
Imediat ce ajungi, scotoceşte toată zona Moss Landing. 
Dacă vezi persoane suspecte, descotoroseşte-te de ele. 
Oceanul e destul de aproape. Vreau ca echipa ta să ajungă 
într-o jumătate de oră la Moss Landing. 

— O jumătate de oră? Sunt maşini de patrulare pe drum. 

— Am spus treizeci de minute. Ştii unde sunt maşinile de 
patrulare. Aşa că încetineşte când trebuie s-o faci, apoi 
porneşte-o ca un Concord. De ce mai stai la discuţii? 


De la Spanish Bay, Mercedesul deschidea drumul 
condus de Newman, cu Tweed lângă el. Pe bancheta din 
spate, şedeau Paula cu Alvarez, care insistase să îi 
însoţească. 

In spatele lor, Marler conducea BMW-ul cu Butler şi 
Nield ca pasageri. Toţi, cu excepţia lui Tweed, purtau genţi 
mari. Marler nu ţinuse seama de părerea lui Tweed, 
spunând că trebuie să aibă o varietate de arme, pentru că 
nu ştiau ce vor avea de înfruntat. 


— Pari preocupat, îl strigă Paula pe Tweed. 

— Sunt. Moss Landing este mult mai la nord de Big Sur, 
unde operează Baja. Cele două vase acoperă o distanţa 
imensă a liniei coastei. Bănuiesc că Moloch operează pe o 
scară şi mai vastă decât cea pe care mi-am imaginat-o eu. 
Nu putem merge mai repede, Bob? 

— Putem. Aş putea conduce cu o sută douăzeci de 
kilometri pe oră, dar vom fi opriţi de o patrulă şi atunci nu 
mai ajungem niciodată la Moss Landing. Te las pe tine să-ţi 
faci griji, dacă laşi şofatul în grija mea. 

— Bob face tot ce poate, comentă Paula, în timp ce 
mergeau pe Autostrada 1, îndreptându-se spre nord. 

— Da, admise Tweed. Doar că veştile m-au cam şocat. 
Ajungem când ajungem şi gata. 

— Marler mi-a spus că a verificat Moss Landing pe 
hartă, continuă Paula. Când vom ajunge, el se va desprinde 
din formaţie spre o altă direcţie. A plănuit un fel de 
mişcare în cleşte în zonă. 

— Pare a fi o strategie bună, remarcă Newman şi se 
concentră la şofat. 

— Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu Grenville, gândi Paula 
cu voce tare. L-am mai aşteptat o oră. 

— Apare el, spuse Alvarez, viu... sau mort. 

Pe această notă sumbră îşi continuară drumul spre nord. 
După ce Monterey, cu pădurile lui de pin, şoselele 
şerpuinde de pe dealuri şi panoramicele sale privelişti, 
rămâne în urmă, Autostrada 1 devine plicticoasă. Paula 
făcu un comentariu referitor la acest lucru. 

După ce _ trecură de Castroville, câmpii vaste se 
întindeau la dreapta lor aproape la infinit. În depărtare se 
vedeau dealuri, vagi siluete, exact sub o grămadă de nori 
din interiorul uscatului. Razele soarelui ardeau cele două 
maşini, făcând interioarele neconfortabile. 

În depărtare, în faţa lor apăru o uriaşă construcţie de 
ciment, cu un coş uriaş. Nu înfrumuseţa deloc peisajul. 

— E o centrală energetică, strigă Alvarez. lată că am 


ajuns. La Moss Landing. Fă stânga, Newman. 

Paula se uită pe fereastră şi se gândi că nu mai văzuse 
atâtea clădiri sărăcăcioase, ce păreau abandonate, adunate 
la un loc: multe dintre ele cu un singur cat, făcute din 
lemn. După ce părăsiră autostrada, şoseaua se îngustase, 
cu o lăţime ce lăsa de dorit, Newman încetinise până la 
pas. În spatele lor, BMW-ul dispăruse la o alta curbă. 

— Nu-i aşa că e încântător? spuse Paula. 

Depăşiră o construcţie ce semăna cu o cabană, cu 
invitaţia Pescăria lui Phil - la o bere rece. În spatele ei erau 
magazine vechi şi dărăpănate, iar terenul arid era presărat 
cu bărci vechi, rupte, cauciucuri şi alte gunoaie. 

— În America, comentă Paula, oamenii nu-şi duc gunoiul. 
Doar îl aruncă pe porţiunea liberă de pământ din 
apropiere. Am călătorit o dată de la Boston la New York cu 
trenul şi am văzut case scumpe cu pajişte în faţă. Apoi o 
pantă abruptă acoperită de gunoaiele pe care proprietarii 
le aruncaseră peste gard. Ce loc ciudat este America! 

— Un prieten de-al meu din New York, spuse Newman, 
era a treia generaţie de americani, şi foarte inteligent, mi-a 
explicat că mulţimea de emigranţi care a inundat cândva 
Ellis Island erau acei oameni care nu reuşiseră să se 
descurce în Europa. Dacă ar fi reuşit, ce motiv ar mai fi 
avut să emigreze? Aşa că, spusese el, emigranții aveau un 
singur lucru în cap. Cum să facă rost de bani. De atunci 
dolarul a devenit simbolul lor, cu cât sunt mai mulţi, cu 
atât mai bine. Şi acum, ce avem aici? 

La dreapta lor se afla un mare cargou la dană. Carena 
lui era ruginită, dar oamenii lucrau la el. Mai departe, la 
cheu, era un vas mare de pescuit. Paula putea vedea acum 
ieşirea la ocean. 

— În ciuda faptului că pare neîngrijit, comentă Tweed, 
Moss Landing este un port în exploatare. Este retras, aşa 
că cei care sunt puşi pe rele îl vor găsi că un loc bun de 
folosit ca bază. Bob, trage la ieşirea din port, după care 
împrumută-mi binoclul de teren... 


Acum erau în adâncul a ceea ce îi părea Paulei o imensă 
groapă de gunoi. Nu era tocmai un punct de atracţie 
pentru turişti. Când maşina parcă la marginea cheului, ea 
văzu ceea ce îi atrăsese atenţia lui Tweed. La aproape doi 
kilometri în larg, era o dragă imensă, duplicatul Bajei. 

După ce cobori din Mercedes, Tweed îşi focaliză binoclul 
pe vas. Il parcurse de la pupa la prova. 

— Asta se cheamă Kebir, îi informă pe toţi. Bob, pe 
punte este un echipament - ceva mare ascuns sub o pânză 
de cort. Îţi aminteşte de Baja? 

— Da, căzu Newman de acord, după ce folosi binoclul pe 
care i-l dăduse Tweed. In toate privinţele. Intr-atât de 
mult, încât dacă nu ar fi fost alt nume, aş fi putut spune că 
este Baja. 

— Sunteţi mult în afara zonei de acces, le strigă o voce 
mârâind. 

Se rotiră împrejur. Hogan era la numai câţiva metri 
distanţă, ţinând o puşcă automată în mâini. Aşezaţi în 
spatele maşinilor părăsite, Paula văzu mai mulţi oameni; 
toţi aveau arme. 


39 


— Este un cheu public, îi răspunse Newman. Ai permis 
pentru puşca aceea? 

El văzuse ceva ce nu văzuseră ceilalţi. O siluetă zveltă se 
furişa în spatele lui Hogan, ghemuindu-se foarte mult în 
timp ce se strecura de la o maşină abandonată la alta. 
Newman continuă încercarea de a-i distrage atenţia lui 
Hogan. 

— Nu-mi trebuie nici un permis pentru ucigaşa asta 


mică, îi strigă Hogan, dând drumul unui râs cârâit, atunci 
când ridică puşca, ţintind către Paula. 

Ea îngheţă. 

— Dacă face cineva vreo mişcare greşită, ea va avea 
nevoie de un nou corp, continua Hogan. Are unul destul de 
frumos... _ 

Pete Nield ajunse la el, cu Walther-ul ţinut de ţeavă. Il 
lăsă să cadă pe ţeasta mare a lui Hogan. Bărbatul îndesat 
căzu înainte, iar Nield i se arunca în spate. Lovise cu 
putere, dar asta nu fusese de ajuns pentru un bărbat 
rezistent ca Hogan. E 

Se răsuci, mâinile lui căutând gâtul lui Nield. Il rostogoli 
mai aproape de marginea abruptă a cheului. Subţirelul 
Nield era în pericol. Newman se repezi înainte, iar 
gloanţele începură să ricoşeze aproape de el. 

— Lăsaţi-vă jos capetele mizerabile sau le zbor eu! 

Era vocea lui Butler. Cocoţat în vârful unui turn de apă 
cam şubred, ce avea o scară de oţel pe una din părţi, îşi 
roti puşca-mitralieră. O ploaie de gloanţe se năpusti spre 
capetele oamenilor lui Hogan. Aceştia se îndoiră de mijloc. 
Pentru moment, nici un glonţ nu mai fuse tras asupra lui 
Newman. 

Hogan îl strângea pe Nield, care se sufoca, la marginea 
cheului, când Newman se aruncă asupra lui. Il apucă pe 
Hogan de păr, îl trase înapoi, ca să-i dea drumul lui Nield, 
care se rostogoli de la marginea cheului. Trăgând de părul 
lui Hogan cu o smucitură puternică, Newman îl izbi pe 
neaşteptate de marginea de ciment cu toată puterea. 
Corpul lui Hogan se convulsionă, alunecă într-o parte, căzu 
peste margine şi atinse apa cu un plescăit puternic. 
Uitându-se peste margine, Newman văzu corpul luat de 
apă. Începuse refluxul. 

Arma lui Butler încetă focul, terminându-şi muniţia. 
Singurul sunet, scurt, era îndepărtatul bâzâit al utilajelor 
muncitorilor ce lucrau la cargou, amortizând cu eficacitate 
toate sunetele luptei pe viaţă şi pe moarte care avea loc. 


Unul dintre oamenii lui Hogan se ridică în grabă, azvârli 
ceva la picioarele turnului de apă unde era Butler, înfigând 
un nou încărcător în armă. Grenada explodă, făcând o 
gaură în turnul ce începu să se dărâme. Butler cobori 
scara care se aplecă, asemenea unei veveriţe. Atinse 
pământul exact în clipa în care întregul turn se răsturnă. 

Newman fugi spre Paula, arătând spre geanta pe care-o 
aruncase. Culcată pe pământul noroios, se rostogoli spre 
ea cu repeziciune, îşi afundă mâna înăuntru şi scoase o 
grenadă. Tweed era ghemuit în spatele unui bolard, ţinând 
Walther-ul pe care Marler i-l strecurase în buzunar, chiar 
înainte de a părăsi Spanish Bay. 

— Paula, Bob, la pământ! ordonă el. 

Paula îmbrăţişă pământul şi mai mult, când Newman se 
prăbuşi lângă ea. Între ei era geanta pe care o apucase 
Paula. În tocul fără uşă al unei cabine de navă cu o singură 
punte, roşie de rugină, unul dintre oamenii lui Hogan 
ochea cu grijă, cu o puşcă automată, atât pe Paula, cât şi 
pe Newman. 

„Primul glonţ trebuie să-l nimerească, altfel sunt morţi”, 
gândi Tweed. 

Tinu Walther-ul cu ambele mâini, ochi cu grijă, apoi 
apăsă pe trăgaci. Omul din cabina părăsită rămase 
nemişcat, cu o expresie de neîncredere zugrăvită pe fată, 
în timp ce pe cămaşa sa înflorea o pată de un roşu-închis. 
Apoi căzu, cu capul înainte, într-o grămadă de bucăţi de 
metal. Se auzi un zdrăngănit când corpul său o atinse. 

Atât Paula, cât şi Newman aveau câte o grenadă în 
mâini, acum când alţi oameni ai lui Hogan, la adăpostul 
unor foi mai mari de metal, începură să tragă fără 
încetare. Amândoi aruncară în aceeaşi clipă grenada pe 
care o aveau. Cele două obiecte zburătoare se arcuiră în 
aer, căzură după paravan şi explodară. Focul încetă dintr-o 
dată. 

— Mai sunt şi alţii pentru Ciocârlie? strigă o voce cu 
accent de persoană din înalta societate. 


Din spatele bolardului, Tweed îl văzu pe Marler în 
interiorul unui fel de butoi uriaş, ceea ce mai rămăsese din 
turnul de apă. Locul îi oferea o imagine de ansamblu a 
întregii zone, chiar dacă înălţimea era mult mai mică decât 
aceea avută de Butler, când deschisese focul. Alţi doi 
oameni ai lui Hogan, ghemuiţi în spatele unui uriaş pătrat 
de metal - rămăşiţele unei maşini care fusese aplatizată - 
reacționară. 

Se ridicară pe ambele părţi ale blocului pătrat, cu 
puştile gata de foc. Marler îi împuşcă pe amândoi, folosind 
luneta. Aşteptă, privirea sa acoperind fiecare punct al 
circumferinței. Nu mai apăru nimeni. 

— Cred că petrecerea a luat sfârşit, strigă el. 


Conduseră încet pe lângă cargou. Muncitorii încă erau 
concentrați asupra utilajelor, lucru care făcea ca zgomotul 
asurzitor să se apropie tot mai mult. Nimeni nu ridică ochii 
- timpul reprezenta bani în buzunarele lor. 

Înainte de a pleca, trebuiseră să-l ajute pe Butler, care 
şchiopăta, să se urce în BMW. Işi rănise genunchiul, când 
se prăbuşise scara turnului de apă. Paula insistă să-i 
examineze genunchiul şi folosi o trusă de prim ajutor 
pentru a-l dezinfecta şi bandaja. 

— Prea multă agitaţie pentru nimic, mormăi Butler 
îndâriit. 

— Taci şi stai liniştit, îl certă Paula. 

Îşi continuară drumul încet, până părăsiră mizeria care 
era Moss Landing. Întorcând spre şosea, Newman 
acceleră, cu Marler urmărindu-l în spate. Tweed era 
nerăbdător să plece de pe câmpul de luptă, înainte de a 
apărea vreo maşină de patrulare. 

— A fost ceva deosebit, spuse Paula şi lăsă să-i scape un 
suspin. Crezi că ne aşteptau - sau Moloch supraveghează 
locul cu mare stricteţe în mod obişnuit? 

— Nu vom afla niciodată, răspunse Tweed. Principalul 
lucru este că am supravieţuit cu toţii. America este o ţară 


plină de peripeții. 

— Cel puţin, pe autostradă e linişte, răspunse Paula. Mai 
bine n-aş mai gândi astfel. De fiecare dată când fac asta, se 
întâmplă ceva oribil. M-aş descurca şi fără alte 
evenimente. 

Nu era un comentariu care s-o caracterizeze pe Paula. 
Tweed avu grijă să nu se uite în spate spre ea. Oare 
tensiunea la care echipa sa fusese expusă îşi spunea 
cuvântul? Îngrijorarea îi spori la următoarea ei remarcă. 

— Ai spus, începu ea cu voioşie, că Moss Landing nu 
seamănă cu McGee's Landing. Îţi aminteşti? 

Tweed nu răspunse. Ştia când era mai bine să rămâi 
tăcut. Napoleon a spus o dată că, într-un război, moralul în 
raport cu tehnica era de trei la unu. Sau ceva asemănător. 
„Poate că este vina mea, gândea el. Am meditat prea mult 
în ultimul timp. Trebuie să fiu mai atent, să ţin moralul 
ridicat.” 

— Ei bine, am redus din nou puterea forţelor de pază 
aflate la dispoziţia lui Moloch, sublinie el. 

— Chiar foarte considerabil, fu Newman de acord. 
Probabil că nu prea mai are oameni. Poate că singura 
noastră soluţie este să atacăm Black Ridge, să aflăm ce se 
întâmplă acolo în realitate. 

— În nici un caz, rosti scurt Tweed. Ar informa imediat 
poliţia. Am fi arestaţi şi n-am mai putea face nimic. 

— Tweed are dreptate, spuse Alvarez, vorbind pentru 
prima dată. Bănuiesc că are la mână doi sau trei oameni 
sus-puşi. Asta n-o vom face. Apropo, am reuşit să conving 
un amic să-mi şterpelească o copie a raportului examinării 
transportorului oprit la punctul de control. După ce şoferul 
a fost împuşcat. 

— Au scos la iveală ceva? întrebă Tweed. 

— Da. Urme ale unui exploziv incredibil de puternic 
numit  Xenobium. Eşantioanele au fost trimise la 
Washington - experţii de acolo au venit cu concluziile. 

— Credeam că ai pierdut contactul cu Washingtonul, 


comentă Paula. 

— Chiar dacă mă vor trimite în Siberia - îi zâmbi Alvarez 
- am amici care-mi vor face favoruri, asta-i avantajul 
activităţii îndelungate în CIA. 

— Ce au de gând să facă? întrebă Tweed. 

— Absolut nimic. Moloch fabrică exploziv pentru guvern 
la uzina de la Des Moines. Şah şi mat. Poate că ar trebui să 
mă duc să mă mărturisesc, se zice că face bine la suflet. 

— Ce să mărturiseşti? întrebă Paula curioasă. 

— La Moss Landing am văzut doi inamici furişându-se în 
spatele lui Marler. Nu păreau profesionişti. Se mişcau 
aproape unul de celălalt. Am venit în spatele lor, i-am 
împuşcat în cap şi am îmbrâncit ce-a mai rămas din ei în 
ocean. Să nu-i spuneţi lui Marler. De ce să facem din 
ţânţar armăsar. 

„Asta-i tipic pentru Alvarez, gândi Paula. Un om modest 
din fire, n-a vrut ca Marler să-i mulţumească.” 

— Atunci, nu este nici o îndoială, insistă Tweed, că 
transportorul avea urme de Xenobium - ceea ce sugerează 
că a fost folosit la transportul unei cantităţi mari de 
exploziv de la Des Moines la Black Ridge. 

— Fără nici o îndoială, îi spuse Alvarez. 

— A meritat să facem călătoria la Moss Landing, din mai 
multe privinţe, spuse Tweed pe un ton pozitiv. Acum, ştim 
că există o a doua aşa-zisa dragă de forare mult mai la 
nord. Este geamăna Bajei. 

În sinea lui i se rupsese inima când Alvarez îi confirmase 
prezenţa Xenobiumului. Nu se îndoia că şi Kebir, la fel ca 
Baja, forase o gaură imensă pe fundul oceanului, apoi 
introdusese şi acoperise o bombă masivă. O suprafaţă mult 
mai mare a coastei californiene, decât îşi închipuise el, era 
încadrată de potenţiale explozii enorme. 

— Bob, spuse el, când vei găsi un telefon public mai 
ferit, opreşte maşina. Am de dat un telefon urgent. 


La Black Ridge, Ethan abia îşi putea reţine bucuria şi 


emoția. La radiotelefonul său personal - care evita punctul 
central de comutare - îl auzise pe căpitanul vasului Kebir. 
Scurtul apel pe care îl primise îi dăduse cuvântul de cod 
care îi confirma că totul era acum operaţional. 

Asta însemna nu numai că bomba fusese îngropată şi 
acoperită, ci şi că transmiţătorul radio, de la partea 
superioară a bombei şi conectat la interior, era la locul 
său. Ethan făcu câţiva paşi de dans, sărind peste câteva 
trepte, apoi descuie seiful din perete. Înăuntru, între cele 
două pârghii, erau două comutatoare. Unul era deja 
comutat, aşa că radio-transmiţătorul de sub Baja, pe fundul 
oceanului, era operaţional. 

Incet, Ethan apăsă al doilea comutator. Aproape că 
atinsese extazul. Mângâie fiecare pârghie înainte de a 
închide seiful, închizând panoul care-l ascundea privirii. 
Acum nu trebuia decât să aştepte ca şocurile prevestitoare 
de cutremur să se intensifice, pentru a trage pârghiile. 
După o întârziere de cinci minute, semnalul va fi transmis 
la ambele bombe. Rezultatul? Detonarea imediată. 

Părăsindu-şi biroul, merse grăbit la uşa care ducea la 
camera de deasupra. Trebuia, în mod constant, să verifice 
aparatele de înregistrare, pentru a vedea când sinistrele 
sărituri ascuţite ale acului pe seismograful de mişcare 
puternică vor atinge puncte şi mai ridicate. Când cobori în 
lift, vorbi cu voce tare, voios. 

— La revedere, mamă... 


Dimineaţa următoare, după micul dejun, Tweed se 
plimba cu Paula de-a lungul terenurilor de golf, în jos spre 
liniştitul şi nesfârşitul Pacific. Coborau aceeaşi promenadă 
de scânduri, pe care Paula o folosise, când văzuse o femeie 
plutind sub lumina lunii. Îi dădu un fior rece. Tweed arătă 
spre ocean. 

— Ce ciudat e să te gândeşti că, traversând mii de 
kilometri, primul țărm pe care-l întâlneşti este Japonia. 

— Găsesc gândul ăsta puţin cam intimidant, răspunse 


ea. Mă întrebam dacă Newman avea dreptate - că ultima 
noastră soluţie este să atacăm Black Ridge. 

— N-o să funcţioneze. Am văzut uşa de oţel care duce la 
camera ce adăposteşte echipamentul de înregistrare. V-am 
mai spus despre uşa de oţel din peretele camerei, cea care, 
sunt sigur, duce la un lift. Aceea va fi încuiată. Până când 
vom ajunge la cameră - presupunând că vom reuşi - poliţia 
va ajunge în forţă. Am observat că, în biroul lui Moloch, 
uşa este foarte grea şi are o încuietoare solidă. La primul 
semn de atac al casei, se va încuia înăuntru şi va suna la 
poliţie. 

La stânga lor, în depărtare, se zărea vag o pădure. Iluzia 
era generată de un val dens de ceaţă care se deplasase de 
pe ocean. Peisajul era atât de frumos, încât Paulei îi era 
tare greu să înţeleagă momentele terifiante prin care 
trecuseră în acest aparent paradis. Privi spre dreapta sa. 

La câţiva metri depărtare, Newman se plimba cu Vanity. 
Mergeau la braţ şi păreau cufundaţi într-o conversaţie. 

— Bob, spunea Vanity, plec de la AMBESCP. 

— Da? Newman nu-şi putu ascunde surprinderea şi 
îngrijorarea. Unde pleci? 

— Poate la New York. Am primit oferta unei slujbe 
importante acolo. 

— Asta înseamnă că n-am să te mai văd. 

— Oare? 

— Aş putea zbura să te văd la New York, spuse el 
repede, încurajat de răspunsul ei. 

— Ar putea fi amuzant. Numai noi doi. 

— Ar fi, spuse el entuziasmat. Când pleci? Mai am nişte 
treburi de terminat aici, cu Tweed. 

— Şi eu trebuie să clarific ceva cu V.B. Ce-ar fi să 
păstrăm legătura în ceea ce priveşte mişcările reciproce? 

— Da, de ce nu? 


Aproape că ajunseseră la ocean şi puteau auzi zgomotul 
brizanţilor fâşâind pe plajă, când Tweed se roti pe călcâie, 


o luă pe Paula de braţ şi începu să se plimbe în sens invers 
pe promenadă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Paula. 

— Nu putem să stăm şi să ne tot întrebăm. Trebuie să 
acţionăm. Trebuie să-l sun pe Weatherby. Trebuie să risc şi 
să telefonez prin centrala hotelului. 

Paula era obişnuită cu metodele lui Tweed. După 
întoarcerea de la Moss Landing, îşi petrecuse aproape 
toată ziua în camera de zi, privind în gol. Aproape că putea 
să audă rotiţele creierului său rotindu-se cu viteză mare. 
La un moment dat, el ridicase un pachet de ţigări pe care 
Newman îl lăsase pe masă. Aprinzând una, începuse să 
tragă fumuri scurte din ea. Tweed nu era fumător. 

Comandase toate mesele în cameră. Paula rămăsese cu 
el, ştiind că era profund îngrijorat. Era deja târziu când se 
retrăsese în camera ei, ca să se culce. Tweed îi telefonase 
de dimineaţă şi îi sugerase să ia micul dejun în 
restaurantul lui Roy. După care, îi spusese că ar dori să 
facă o plimbare pe plajă. 

Acum el urca promenada într-un ritm atât de alert, încât 
ea trebui să se grăbească pentru a putea ţine pasul. Îl văzu 
pe Newman la distanţă, privindu-i. Observase viteza cu 
care Tweed se întorcea la hotel. 

— E ciudat, spuse ea, să-i priveşti pe cei care joacă golf 
cum călătoresc cu carturile, jucând pe teren, de parcă totul 
ar fi normal. l-ar tu ai o expresie pe faţă de parcă ar fi 
sfârşitul lumii. 

— Poate că partea asta e tocmai pe cale să se producă... 

În cameră, el se aşeză pe marginea canapelei şi apăsă pe 
tastele telefonului, formând numărul lui Weatherby din 
memorie. Se auzi soneria, Paula răspunse, iar Newman 
intră. Strigă la Vanity care era pe coridor: 

— Ne vedem în hol peste câteva minute. 

— Tu eşti Weatherby? Aici e nouă dimineaţa, cred că 
este cinci după-amiaza acolo. 

— Aşa este. Dai impresia că este ceva urgent. 


— Regret că te plictisesc - că mă întorc mereu la acelaşi 
subiect. Centrala, avem o legătură proastă... Tweed 
aşteptă să-i răspundă o voce sau un clic, să-i confirme că 
fusese ascultat. Nu se întâmplă nimic din toate astea. 
Weatherby, telefonez prin centrala hotelului. Cred că este 
în ordine, dar nu vreau să riscăm. Vorbesc de domnul 
Xenobium, o persoană explozivă. Mă urmăreşti? 

— Da. 

— Dacă doi ca el ar fi pe fundul oceanului aici - la puncte 
destul de depărtate unul de celălalt - când vor răbufni, ar 
putea deplasa placa? 

— Placa tectonică? Să o împingă înăuntru? 

— Exact. 

— Ar trebui să aibă o magnitudine pe care nu am mai 
întâlnit-o. 

— Mai mult de zece ori puterea domnului Hidrogen. 

— Fiecare domn? 

— Da. 

— E o putere înfricoşătoare. Şi totuşi, m-am gândit că e 
puţin probabil ca placa să se mişte. 

— Chiar dacă cel care regizează totul este Ethan? 

Pentru prima dată în conversaţia rapidă care se 
desfăşura, se aşternu o pauză mai lungă. Tweed aşteptă. 
Apoi Weatherby reveni. 

— Dacă Ethan controlează proiectul, aş fi foarte 
îngrijorat. Ar putea să reuşească. Mai ales dacă un 
cutremur real este iminent. 

— Mulţumesc. 

Tweed puse receptorul jos. Se uită la Newman şi îl 
întrebă: 

— Ce ţi-a spus sărmana geamănă a Lindei Standish când 
ai scos-o afară din apă în golfuleţul acela de sub 
Nansidwell? 

— li ieşea apa din gura. Cu greu putea vorbi. Dar am 
prins ce spunea: „Cu... Cu...” _ 

— Ceea ce încerca să spună era „cutremur”. Încerca să 


te avertizeze despre un cutremur. 

— Să fiu al naibii! 

— Să sperăm că restul nu suntem. Acum trebuie s-o sun 
pe doamna Benyon. Nu cred că ne-a mai rămas prea mult 
timp. 

Tweed apăsă mai multe butoane, din nou formând 
numărul din memorie. 

— Doamna Benyon? Aici este Tweed. Angelo, pentru a 
folosi numele de cod asupra căruia am convenit, ca 
dumneavoastră să înţelegeţi despre ce este vorba. 

— Aveţi o voce foarte distinctă, domnule Tweed. Aş fi 
ştiut că sunteţi dumneavoastră, răspunse ea pe un ton 
viguros. 

— Vom vizita Black Ridge. Puteţi împacheta lucrurile 
într-o jumătate de oră? Bine. Vom trece să vă luăm în cârcă 
o oră începând din clipa asta. 

— Am împachetat deja. Voiam să mă mut la vechea mea 
casă - să plec de la Black Ridge. 

— Rămâneţi unde sunteţi. Vom trece să vă luăm. Încuiați 
toate uşile. Să nu lăsaţi pe nimeni în afară de mine. 
Scuzaţi-mă, dar mă grăbesc. 

Tweed se ridică şi îşi încleştă mâinile. Se uită din nou la 
Newman. 

— Ţi-ai făcut bagajele pentru o plecare instantanee? Ai 
spus şi celorlalţi să facă la fel, când te-am sunat aseară 
târziu? 

— Da e răspunsul pentru ambele întrebări. Ce este cu 
prostia asta de plecare la Black Ridge? Parcă ai respins 
ideea de a ataca Black Ridge. 

— Mă duc să-l vizitez pe Moloch. Vreau să mai fac un 
ultim efort - să-l conving să-l închidă pe Ethan Benyon. 
Paula, poţi veni cu mine. 

— Am să conduc eu, spuse Newman. Pariem că apare şi 
Alvarez, ca prin minune? 


40 


Tweed mergea înaintea tuturor. Alvarez şedea în hol, 
părând că citeşte ziarul. Vanity păşea nerăbdătoare 
încoace şi-ncolo, cu un telefon mobil în mână. Newman se 
apropie de ea. 

— Mergem la Black Ridge. 

— Şi eu. Te aşteptam să-ţi spun asta. V.B. m-a chemat şi 
mi-a spus să conduc nebuneşte. 

— Vom călători în convoi. Eu voi fi în faţă. 

— Te voi depăşi. 

— N-o face. O prinse de mână. Ai încredere în mine. 
Rămâi în spatele meu. 

— Să nu dai vina pe mine, dacă te pocnesc în spate! 

Îşi aranjă părul lung şi roşu, apoi prinse privirea Paulei, 
înţelese că Paula auzise ceea ce spusese şi zâmbi. 

— Bob şi cu mine ne mai certăm. Din când în când. 

— Bravo vouă. 

Tweed deja ieşise din hol şi se îndrepta spre locul unde 
era parcat Mercedesul. Newman trecu în fugă pe lângă el, 
urmat de Alvarez. Vanity, iute de picior, o zbughi pe lângă 
ei, plonjă în maşină şi aruncă telefonul mobil pe bancheta 
de lângă ea. Newman o ajunse din urmă şi înşfăcă 
telefonul. 

— Ce naiba... începu Vanity. 

— Am nevoie de mobil pentru un apel urgent pe drum, 
minţi Newman. Dacă sună cineva pentru tine, îţi voi face 
semn cu mâna. Aşa că rămâi în spatele meu, te rog. 

— Te rog? Aşa mai merge. 

Newman plecă de la Spanish Bay cu Tweed, Paula şi 
Alvarez; în spatele maşinii lui Vanity văzu BMW-ul. La 
volan era Marler, cu Butler şi Nield în spate. In Marler 
putea avea încredere, nu-i va scăpa nici o şmecherie. 
Avansaseră mult pe Autostrada 1. Era o altă zi minunată, 


soarele strălucea pe cerul de un albastru-deschis, ca oul de 
rață. O briză plăcută se făcea simțită dinspre ocean, 
răcorind atmosfera. 

Paula era intrigată de felul abil în care Newman o 
deposedase pe Vanity de telefonul ei mobil. In ciuda 
relaţiei evidente care se lega între ei, creierul lui Newman 
era încă foarte vigilent. Luase mobilul pentru a evita orice 
risc de raport transmis de Vanity lui V.B. privind sosirea 
lor iminentă. 

Parcurseseră mai mult de jumătate din distanţa până la 
Black Ridge, când văzură şirul nesfârşit de maşini, aproape 
bară la bară, staționând în faţa lor. Newman înjură în sinea 
sa. leşi din maşină, când văzu un ofiţer care se plimba de-a 
lungul şirului de maşini. 

— Ce s-a întâmplat, domnule ofiţer? 

— Problema este, britanicule, spuse soldatul, înalt de 
aproape doi metri şi bine clădit, mestecând gumă, că nu 
pleci nicăieri pentru multă vreme. Acum, mişcă rabla cât 
de departe poţi. 

— De ce? 

— Fiindcă aşa spun eu. Poate, pentru că a fost un 
accident multiplu pe autostradă. Poate, pentru că aşteptăm 
maşinile de depanare să ridice mizeria, fă loc pe 
autostradă. N-ai zice că este un motiv destul de bun? 

— Sigur că da, fu de acord Newman politicos. 

N-avea nici un rost să-şi facă probleme cu legea în faza 
asta. Le povesti şi celorlalţi ce se petrecuse. 

— Vom întârzia foarte mult, remarcă Alvarez. 

— Până la urmă, vom ajunge acolo, răspunse Tweed. 

Părea cea mai calmă persoană din maşină. De multă 
vreme învățase că, în clipa în care nu poţi face nimic, 
trebuie să te relaxezi. Newman se întoarse la Vanity, 
căreia i se alăturase Marler, şi-i explică situaţia. 

— Am putea sta aici ore întregi, îi spuse Vanity. Ce 
noroc, eu sunt întotdeauna pregătită pentru o pană într-un 
loc retras. În portbagaj am un frigider de voiaj. Mâncare, 


vin şi cafea. Spune-mi, Bob, lui Tweed îi place cafeaua tare 
sau decofeinizată? 

— Tare, îi răspunse Newman automat. Crezi că vom sta 
mult aici? 

— Suficient cât să-mi golesc frigiderul, după ce fiecare 
dintre voi îşi va lua porţia. Chestiile astea multiple durează 
destul de mult... 


În biroul său de la Black Ridge, Moloch muncea de zor. 
Tăia documente care n-ar trebui să vadă niciodată lumina 
soarelui. 

Verifică fiecare foaie, în caz că era ceva care trebuia 
păstrat. Era o muncă laborioasă, dar numai el putea s-o 
facă - unele date erau periculoase. Ca de obicei, Joel Brand 
intră fără să bată la uşă. Moloch puse o foaie albă peste 
teancul de documente la care lucra. 

— Ce este? Sunt foarte ocupat. 

— Vanity n-a apărut. Credeam că ai rugat-o să vină aici 
repede. 

— Da. Sper că n-a avut nici un accident. 

— S-ar putea să fi avut, spuse Brand cu maliţiozitate, a 
fost unul multiplu pe autostrada spre Carmel. 

— Voi încerca să o contactez pe mobil. Tu n-ai nimic de 
făcut în timpul pentru care te plătesc atât de mult? 

Deschizând un sertar, scoase mobilul sau personal şi 
apăsă pe taste. În lumea modernă, părea că nu face altceva 
decât să apese pe taste. Telefonul sună, dar apăru o pauză 
după ce vorbi el, până ce Vanity să răspundă. 

— Îmi cer scuze pentru întârziere. Pentru că n-am 
răspuns la timp. Şi pentru că n-am ajuns acolo, se auzi clar 
vocea lui Vanity. Pe şosea este un accident multiplu. Va 
dura câteva ore până să se descongestioneze. Voi ajunge 
acolo cât de repede pot. Sunt bine. 

— Asta-i tot ce contează. Eu tai hârtie. Să vii imediat ce 
poti... 

Vanity îi dădu telefonul lui Newman, care se dusese în 


grabă la ea. În cealaltă mână avea un sandviş. 

— Pari să ai nevoie de telefon mult mai mult decât mine. 
Asta-i tot ce ne trebuia. 

Se referea la faptul că eficienţa mecanică americană 
părea să-şi fi luat o zi liberă. Un vehicul uriaş de depanare, 
care sosise să ajute la îndepărtarea maşinilor avariate ce 
blocau autostrada, se stricase şi el la rândul său. Asta 
însemna că erau necesare alte ajutoare pentru a îndepărta 
camionul înainte de a începe lucrul la îndepărtarea 
maşinilor implicate în accident. Ambulanţele sosiră din 
direcţie opusă, luară persoanele accidentate şi cei câţiva 
morţi. 

— Asta ar putea dura o veşnicie, răbufni Paula. 

Răbdarea ei nu spori prin faptul că Tweed adormise 
adânc. Goliseră frigiderul lui Vanity, băuseră toată cafeaua 
înainte de a se vedea orice semne de mişcare. Era deja 
după-amiază. 

Treptat, şirul de maşini din faţa lor se împrăştie, mulţi 
dintre ei depăşeau viteza legală din cauza plictiselii, după 
ce soldaţii părăsiseră locul. Newman mări viteza. 

În cele din urmă, cu traficul fluidizat de acum, văzură 
apărând ciudatele turnuri gotice ale Black Ridge. Tweed 
privea pe fereastră pe partea sa, îi spuse lui Newman să 
încetinească atunci când se apropiară de „Apex”. 

Doamna Benyon stătea pe terasă, privind la autostradă. 
Avusese prezenţa de spirit, observă Tweed, să-şi lase 
bagajele într-un loc ferit privirii. Se aplecă pe fereastră şi îi 
făcu cu mâna. Apoi îi făcu un gest în formă de U, sperând 
că va înţelege că se vor întoarce după ea. Ea răspunse cu 
un gest, ca să-i dea de înţeles că pricepuse. 

Când se trezise să mănânce, Tweed făcuse câteva 
comentarii vesele. Asta pentru a masca presimţirea funestă 
pe care o simţise după conversaţia cu profesorul 
Weatherby. Aparenta sa dispoziţie optimistă nu sporise 
când o auzise, din întâmplare, pe Vanity spunându-i lui 
Newman că Moloch era ocupat cu tăierea unor documente. 


Lucrul ăsta-i sugera că V.B. era pe picior de plecare. 

Pe când se apropiau de porţile închise de la Black Ridge, 
Vanity se strecură, ştrengăreşte, în faţa lui Newman. 
Folosindu-şi monitorul, deschise porţile şi urcă panta, cu 
Newman în spatele său. În urmă, Marler încetini şi îşi opri 
maşina aproape de poartă, pe partea stângă, pentru a 
preveni închiderea ei. Nu se ştie niciodată când ai nevoie 
de o cale de ieşire. 

Ajungând la masiva uşă de la intrare, Tweed apăsă 
butonul mare al soneriei. Alvarez era lângă el când uşa se 
deschise, încadrând un bărbat neplăcut la vedere, 
îmbrăcat într-un echipament de camuflaj. Faţa lui de boxer 
îi privi fără entuziasm. 

— Cine naiba sunteţi? 

— CIA, spuse Alvarez, agitând o legitimaţie. Avem o 
întâlnire cu V.B. Nu trebuie să-l informezi. Ne aşteaptă. 

— Mai întâi, îl anunţ. 

Echipament de Camuflaj le întoarse spatele şi ridică 
mâna la un telefon din perete. Alvarez făcu trei paşi rapizi 
înainte,  ţinându-şi arma de ţeava. Lovi capul 
Echipamentului de Camuflaj cu tocul pistolului. Acesta se 
prăbuşi la podea. 

— E scos din joc pentru o jumătate de oră, spuse Alvarez 
de parcă era ceva obişnuit. 

— Am crezut că ţi-ai dat demisia, spuse Paula când 
Tweed o luă înainte pe coridor. 

— Am uitat să-mi predau documentele de acreditare, 
răspunse Alvarez şi-i zâmbi larg. A 

Tweed ajunse la uşa biroului lui Moloch. Încercă clanţa. 
Uşa era încuiată. Pe perete era un telefon. 

Tweed luă receptorul din furcă. Auzi vocea lui Moloch. 

— Cine este? 

— Tweed. Trebuie să vorbim urgent, despre Ethan. 

— Sunt mult prea ocupat. Pleacă. Ar fi trebuit să-ţi 
programezi o întâlnire. 

Se auzi un clic în momentul în care Moloch întrerupse 


convorbirea. Newman se alătură grupului când Tweed 
deschidea o uşă de pe cealaltă parte a coridorului. 
Înăuntru, în spatele unei mese de lucru mari, şedea Joel 
Brand. Încercă să deschidă un sertar. 

— Cum ai intrat? lătră el. 

— N-o face, spuse Newman, arătând la revolverul său 
Smith & Wesson. Dacă ai un pistol în sertar, lasă-l acolo. Şi 
nu ieşi pe coridor. Am un glonţ care te aşteaptă. Oh, nu vei 
avea nevoie de telefon. Intrând, apucă telefonul de pe 
masă şi rupse firul care-l conecta la o priză din perete. 
Aplică acelaşi tratament şi interfonului. Nu uita de glonţ, 
avertiză el, ieşind din cameră cu spatele şi închizând uşa. 

Tweed deja deschidea altă uşă pe aceeaşi parte a 
coridorului cu cea a lui Moloch. Înăuntrul unei încăperi 
ordonate, şedea Ethan la biroul său, bând cafea. Avea 
părul frumos pieptănat, purta un costum elegant, zâmbi 
plăcut şi se ridică atunci când intră Paula. 

— Vă pot ajuta cu ceva domnilor? întrebă el cu o voce 
foarte englezească. 

Tweed îl privi cu insistenţă. Transformarea personalităţii 
lui Ethan şi a felului în care arăta era uimitoare. Se uită de 
jur împrejur în cameră. Era un simplu birou. 

— Dumneavoastră sunteți domnul Tweed, continuă 
Ethan. Îmi cer scuze dacă purtarea mea nu a fost potrivită 
la ultima noastră întâlnire. Băusem prea mult. E numai 
vina mea. Foarte rar mă ating de alcool. 

— Îl căutam pe domnul Moloch, spuse Tweed. 

— Prima uşă pe stânga, imediat ce ieşiţi. Pe partea 
aceasta de coridor. Nu pe partea opusă. Acela este biroul 
în care ne ţinem ursul, Joel Brand. Îmi cer din nou scuze. 

Tweed închise din nou uşa, urmat de Newman, care se 
uită şi el prin biroul lui Ethan. Mergând pe coridor, Tweed 
încercă să deschidă uşa mare de metal, care ducea la 
cameră. Era încuiată, de neclintit. 


41 


Tweed rămase lângă uşa închisă a biroului lui Ethan, 
uitându-se de-a lungul coridorului gol - gol cu excepţia 
gardianului inconştient, prăbuşit pe podea la o oarecare 
distanţă. Newman se plimba neliniştit. 

— E ceva în neregulă? 

— Atmosfera de aici, spuse Tweed. Nu se vede nici un 
gardian pe afară. N-am văzut decât unul înăuntru, iar el e 
la podea. Aici este sediul AMBESCP, cel mai mare 
conglomerat din lume. Astăzi, acesta îmi aminteşte de un 
conac-fantomă, din care majoritatea locuitorilor au fugit. 

— Sau sunt morţi, îi aminti Newman. 

— Moloch s-a închis... 

Se opri când o uşă se deschise, şi Brand ieşi în coridor. 
Newman îşi îndreptă revolverul spre bărbatul uriaş. Brand 
zâmbi forţat, ridică ambele braţe, continuă să zâmbească. 

— Războiul a luat sfârşit - sau nu ştiaţi? Sunteţi deosebit 
de atrăgătoare în dimineaţa asta, domnişoara Grey, dacă- 
mi permiteţi s-o spun. 

Zâmbi, iar zâmbetul nu avea nici o nuanţă lascivă. 
Cuvintele sale fuseseră politicoase, chiar păreau sincere. 
Paula îl privi fix. Era un alt Brand, şi înţelese încă o dată 
de ce putea fi considerat atrăgător de către femei. 

— Vă mulţumesc, răspunse ea repede. De ce s-a 
schimbat totul aici? 

— Vă spun sincer că nu ştiu. Dar am sentimentul că 
AMBESCP a ajuns, în sfârşit, la capătul drumului. Zilele de 
aur au zburat. Ar putea părea răsuflat, dar aşa mi se pare 
mie. Newman, am întâlnit destui luptători duri în viaţa 
mea, dar tu îi depăşeşti pe toţi. Trebuie să fi fost ceva 
grozav la Moss Landing. 

— Unde? îi strigă drept răspuns Newman. N-am auzit de 
locul ăsta. 


— Bun răspuns. 

Brand zâmbi din nou, îşi cobori braţele şi le tinu pe 
lângă corp cu palmele răsucite spre exterior. 

— Tweed, cu mult timp în urmă - cel puţin, aşa părea - l- 
am sfătuit pe V.B. să mă lase să vă lichidez. A refuzat. Cred 
că am avut dreptate, dacă nu te deranjează c-o spun. Ne-ai 
păcălit şi ai fost mai şiret decât noi de fiecare dată. Cred 
că va trebui să-mi caut o altă slujbă. Il suspectez pe V.B. că 
ar vrea să plece din State. Întotdeauna a urât locurile 
astea. Cel puţin, eu am economisit nişte bani - am o 
jumătate de milion de dolari, să mă descurc de unul singur. 

— Ai o mulţime de morţi pe conştiinţă, răspunse Tweed. 

— Asta - Brand îşi întinse braţele - se potriveşte cu 
teritoriul, bănuiesc. Aici e America. Am cunoscut o dată un 
tip care m-a lămurit, un american. Cu mult timp în urmă, la 
începuturi, era o goană către Vest, spre coasta asta. 
Fiecare bărbat era pe cont propriu. Apărea un tip în calea 
ta, îl împuşcai - înainte ca el să te împuşte pe tine. Ceva 
din acele vremuri sălbatice s-a păstrat. Asta-i face pe 
yankei mai aspri decât europenii. Am spus mai aspri - nu 
mai duri. Ei pier sub presiune. Zâmbi din nou. Noi am 
pierit sub presiunea exercitată de voi. 

— Spuneai că V.B. pleacă, îi reaminti Tweed. Unde? 

— Umblă zvonurile că se îndreaptă spre Orientul 
Mijlociu. Are nişte amici arabi acolo, o altă avere în băncile 
lor. Merge înainte. 

— Cred că mai bine am face şi noi la fel, spuse Tweed 
ferm. 


Brand mergea înaintea lor. Newman era chiar în spatele 
lui, încă mai ţinea revolverul în mână, ignorând faptul că 
Tweed clătinase din cap dezaprobator. Imediat lângă 
biroul lui Brand era deschisă o uşă. Tweed auzi sunetul 
unei imprimante de telex. Se opri în uşa deschisă. 

— Bună, spuse Vanity, aşezată la masa sa de lucru. 

Avea un computer şi un fax pe masă. Întinzându-se, lua o 


mână plină de hârtii aruncate de imprimantă şi le flutură 
către el. 

— Lipsa veştilor înseamnă veşti bune, spuse ea cu un 
zâmbet. Astea sunt gunoaie. Fac curat în birou. Se uită 
peste umărul lui Tweed la Newman. În privinţa asta semăn 
cu tine, Bob. Când încep o treabă, o şi termin. 

— Înseamnă că pleci de aici? întrebă Tweed. 

— Cred că da. Să aveţi grijă. 

Brand îi însoţi la uşa din faţă, apoi îl lăsară să se 
întoarcă la biroul său. Nu se uită nici o clipă la gardianul 
care zăcea, încă inconştient, pe podea. Tweed se urcă cel 
din urmă în maşină. Rămase câteva clipe pe terasă, 
uitându-se la crenelurile imitaţiei de edificiu gotic. Avea o 
stranie expresie pe faţă, observă Paula. 

— Ethan părea şi el un alt om, comentă Paula când 
Newman trecea de porţile deschise. 

— Părea că interpretează o piesă pentru mine, remarcă 
Alvarez. 

— Găsesc purtarea lui chiar mai sinistră decât atunci 
când l-am văzut dansând cu fata aceea la Palo Eldorado, 
răspunse Tweed. A fost foarte tulburător. 

— Ciudată atmosferă în toată casa, spuse Paula. 

— Mi-a amintit de ticăitul unei bombe cu ceas, răspunse 
Tweed. 


Părăsind Black Ridge, ambele maşini parcurseră o 
scurtă distanţă pe autostradă, apoi o luară pe o pantă către 
„Apex”, la cererea lui Tweed. Acesta ieşi din maşină, şi 
apăru doamna Benyon, fără bastoane, cu câte o valiză în 
fiecare mână. 

— Cât de bucuroasă sunt că vă văd, îi spuse lui Tweed. 

Îi puseră valizele în portbagajul BMW-ului. Apoi Tweed 
şi Newman o ajutară să se aşeze pe scaunul din faţă al 
pasagerului. Chicoti, privindu-l pe Tweed. 

— Fie e scaunul prea mic, fie eu sunt prea mare. Cea de- 
a doua variantă este o problemă, sunt sigură. Mulţumesc 


că nu m-aţi uitat. 

Tweed se gândi că şi ea era o altă persoană. Părea 
mulţumită, aproape fericită, uşurată. În mod evident, abia 
aştepta să părăsească California. Presupuse că avusese 
mult prea mulţi ani de stres şi încordare din pricina lui 
Ethan. Ajungi la un moment dat când nu mai suporţi 
îngrijorarea. Vrei doar să te eliberezi de ea. 

Se aşeză pe locul din faţă al Mercedesului. Newman era, 
evident, nerăbdător să plece. Şedea bătând uşor cu mâinile 
pe volan, aruncă o privire în spate la Paula şi Alvarez, se 
uită la Tweed. 

— Bănuiesc că suntem gata de plecare? 

— Acum suntem gata. Am făcut tot ce-am putut la Black 
Ridge. A venit timpul să avem grijă de noi. 

— Slavă Domnului! strigă Paula. 

Newman coborî panta, întoarse la dreapta pe 
autostradă, apăsă piciorul cu putere pe acceleraţie, fiind 
atent la maşinile de patrulare. Marler îi urmă, conducând 
BMW-ul. In spate, şedeau Butler şi Nield. 

— Scade temperatura, observă Tweed. Ciudat modul în 
care scade, la aproape ora patru după-amiaza. 

— În curând va fi amurg, spuse Newman. Mi-aş dori să 
ne întoarcem înainte de căderea întunericului. 

— Am întârziat patru ceasuri din cauza acelui accident 
multiplu, îi aminti Tweed. Trebuie s-o sun pe Monica. A 
trecut atât de mult timp de când n-am mai vorbit cu ea. Ar 
putea avea ceva noutăţi. 

— Aveam de gând să conduc direct la Spanish Bay, rosti 
sec Newman. Cred că ai putea telefona de la „Mission 
Ranch”. 

— E prea public, răspunse Tweed. Du-ne la Carmel, la 
cabina telefonică pe care am mai folosit-o şi altă dată. 

— Ai putea-o suna şi de la Spanish Bay, sugeră Paula. 

— Imi trebuie un telefon sigur. Voi folosi o cabină 
telefonică din Carmel. 

Simţise o uşoară iritare atât la Newman, cât şi la Paula. 


Atmosfera de la Black Ridge îi afectase pe toţi. Privind pe 
fereastră, văzu nori ameninţători de furtună aduşi de vânt 
dinspre Pacific. Cerul era clar în rest, iar soarele, un uriaş 
disc roşu, se cufundă la orizont. Ca şi Paula în spatele său, 
el continua să privească la ceea ce turişti din întreaga 
lume găseau că este hipnotizant. Partea de jos a soarelui 
atinsese orizontul şi începuse să coboare dincolo de el. Fu 
surprins cât de repede apunea soarele, dispărând, ca o 
uriaşă monedă care cade în fanta zilei de mâine. Dar va 
mai fi vreo zi de mâine? 


La scurt timp trecură de „Mission Ranch”. Se adunase 
multă lume, privind la strălucirea de foc din locul unde 
dispăruse soarele. Newman nu aruncă nici o privire, 
conducând cu viteza maximă admisă în Carmel. Apoi trase 
la bordură. 

— lată cabina telefonică. Ai ceea ce ţi-ai dorit. 

Tweed ieşi din maşină. Roşul-aprins al amurgului păli 
când se lăsă noaptea. Cupluri intrau în restaurante. 
Înăuntrul cabinei telefonă la Park Crescent, atât de 
îndepărtat. 

— Aici e Tweed, Monica. 

— Oh, slavă Domnului! Am crezut că ai păţit ceva. Sun 
de câteva ceasuri la Spanish Bay. 

— De ce? 

— Este un telefon sigur? Suni de la... 

— E un telefon sigur. Care este problema? 

— Am considerat că trebuie să ştii. Omul meu de 
legătură de la Lloyd's mi-a spus că Veneţia încă mai este 
ancorată în largul Portului Falmouth. Comandantul vasului 
l-a informat pe căpitanul portului că va pleca în patruzeci 
şi opt de ore. Destinația, o croazieră în Mediterana de Est. 
Cred că se va îndrepta spre Beirut. Peste două săptămâni 
are loc o conferinţă a celor mai importanţi şeici. Toţi sunt 
miliardari. 

— Mulţumesc. Este important. 


— Nu închide. Mai este ceva. Cineva a fost strâns cu uşa 
aici, sus. Jim Corcoran, şeful de la Heathrow, a ordonat să 
se facă aranjamente speciale pentru a primi avionul cu 
reacţie Lear mâine după-amiază. VIP-ul de la bord va fi 
Vincent Bernard Moloch. 

— Mulţumesc încă o dată. Este important. Ne vedem 
curând, Monica. Ne întoarcem. 

„Sper”, gândi el când părăsi cabina. Alte cupluri se 
plimbau pe străzile străjuite de copaci ale Carmelului. 
Traversă trotuarul către maşină când simţi că merge pe 
nisipuri mişcătoare. Era prima trepidaţie. 


42 


Tweed rămase nemişcat. Se uită repede în sus şi în jos 
pe stradă. Cele câteva cupluri ce se vedeau se opriră şi ele. 
Un bărbat îşi îmbrăţişă partenera de talie, pentru a o 
linişti. Pauza lungă şi tensionată continua. Pământul era 
acum stabil. Nu mai urma nici o mişcare. Oamenii de pe 
stradă, care îngheţaseră ca într-un stop-cadru dintr-un 
film, începură să se mişte din nou. 

Grăbindu-se la maşină, Tweed urcă, se aşeză lângă 
Newman. Vocea Paulei era calmă, cu o uşoară tentă de 
tensiune. 

— Ce s-a întâmplat? 

— California este amplasată în brâul de cutremure, 
răspunse Tweed. Îmi închipui că asta nu a fost o experienţă 
unică. Îşi înăbuşi nota de grabă din voce. Bob, să ne 
întoarcem la Spanish Bay. Continuă să vorbească, în timp 
ce maşina se puse în mişcare. Monica a raportat că Moloch 
este aşteptat la Heathrow mâine dimineaţa în avionul sau 


Lear. Veneţia încă se află în larg, la Falmouth. Noua sa 
destinaţie - când va ridica ancora - este Mediterana de Est. 

Aruncă o privire la Newman, care surprinsese scurta 
expresie de pe faţa lui. Fără a comenta, Newman mări 
treptat viteza. Odată ieşiţi din Carmel, el îşi înfipse piciorul 
în pedala de acceleraţie până la podea. Tonul Paulei era 
neschimbat când vorbi. 

— Asta înseamnă că Moloch părăseşte Statele - poate, 
pentru totdeauna. Mă întreb de ce. 

— A hotărât să găsească păşuni noi pentru activităţile 
sale, sunt sigur, răspunse Tweed calm. Aşa că nu are nici 
un rost să mai rămânem aici. Alvarez, suntem gata să 
plecăm. Paula a rezervat locuri pentru următorul zbor de 
la San Francisco International. Când ajungem, ai putea 
încerca să chemi Chinook să ne ducă până acolo? 

— Sigur că da. Cred că voi veni cu voi, să mă asigur că 
aţi ajuns cu bine acasă. 

— Ar fi o idee bună. 

În maşină se lăsă o tăcere ciudată, când intrară pe 
proprietatea Spanish Bay. Nici unul dintre ei nu vorbi, iar 
liniştea avea un caracter straniu - nimeni nu dorea să 
exprime teama pe care o simțeau cu toţii. Nimeni nu dorea 
să vorbească, pentru a nu spune ceva nepotrivit. Când se 
apropiară de parcare, Tweed lăsă un braţ pe scaunul lui 
Newman, se aplecă aproape de el şi-i şopti ceva. Newman 
abia dacă dădu din cap pentru a arăta că înţelesese. 
Mercedesul se opri în locul obişnuit. În timp ce Tweed 
ieşea din maşină, Newman îşi desfăcu centura de siguranţă 
şi apăsă pe un buton pentru a ridica antena cu o pânză ca 
de păianjen, din sârmă. Mai apăsă şi alte butoane, în timp 
ce Alvarez se strecură afară, se aşeză pe scaunul din faţă 
al pasagerului şi apucă microfonul. Tweed se aplecă în 
maşină. 

— Toată lumea se adună în apartamentul meu, cu bagaje 
cu tot. 

În timp ce se îndrepta spre BMW, care oprise în spatele 


lor, se rugă ca Alvarez să-l găsească pe Cord Dillon. 
Deschise uşa din faţă şi îi zâmbi doamnei Benyon. 

— Aş dori să mă însoţiţi. Vă voi duce eu bagajul. Apoi 
făcu un gest spre Marler şi ceilalţi doi bărbaţi. Ne întâlnim 
în apartamentul meu peste două minute. Cu valize cu tot. 

Butler, în ciuda genunchiului rănit, scotea cele două 
valize ale doamnei Benyon din portbagaj. Clătină din cap, 
când Tweed încercă să-l elibereze de povară. 

— Aveţi grijă de doamna, spuse el cu fermitate. 

O melodie de dans se auzea undeva, în aerul rece. 
Sunetul îi păru ciudat Paulei, ca ultimul dans înaintea 
marii bătălii. Mergând spre intrarea hotelului, îl auzi pe 
Alvarez vorbind cu o voce sacadată. Reuşise să-l 
contacteze pe Cord Dillon. 

Îl văzu pe Tweed oprindu-se la intrare. Se uita înapoi pe 
şosea, în depărtare. Ea avu impresia distinctă că el aştepta 
pe cineva să vină, sperând să vină. Apoi se grăbi să intre, 
îndreptându-se spre apartamentul său cu paşi repezi. 

Nu mult după aceea, fu prima care intră în apartamentul 
lui Tweed. El glisase spre părţi ferestrele şi îşi ţinea în 
mână propria valiză. Întotdeauna călătorea cu puţine 
bagaje. Doamna Benyon şedea pe o canapea. 

— Ce se aude cu nota de plată de la hotel? întrebă Paula. 

— Am plătit-o înainte de a pleca spre Black Ridge. Am 
plătit inclusiv noaptea de mâine, dar i-am prevenit că am 
putea pleca mai devreme. 

Intră Newman, urmat de ceilalţi. Alvarez fu ultimul care 
intră. Arătă spre fereastra pe care o deschisese Tweed. 

— leşim pe acolo. Chinook e pe drum. Va ateriza pe unul 
din spaţiile verzi ale terenurilor de golf. Ştiu eu care 
anume. Trebuie să ies afară să-i semnalizez cu lanterna, 
când va sosi. 

— Vin şi eu în curând, spuse Tweed. Mă duc în faţă să 
aştept pe cineva. 

— Nu aştepta toată noaptea, îl preveni Alvarez. Pilotul 
Chinook-ului n-o va face. 


La Black Ridge, Ethan era în camera de sus, ochii îi erau 
lipiţi de echipamentul de înregistrat mişcări puternice. 
Semnele verticale încă mai săreau la intervale neregulate, 
dar până acum nu era nimic dramatic. Stătea, privind fix, 
cu vârfurile degetelor în gură în timp ce le rodea. 

Nu avea astâmpăr. Se tot mişca prin cameră, apoi se 
întorcea grăbit la seismograf. Şocurile regulate anterioare 
îl convinseseră că San Moreno era pe cale să erupă. Oare 
de ce dura atât de mult? Îşi muşcă unghiile până la carne. 

— Haide! Haide! spuse el cu voce tare. 

Se chinuia până la disperare. Precipitându-se peste o 
masă, îşi mai turnă cafea dintr-un termos într-o cană de 
plastic şi o înghiţi. În grabă, aproape că se înecă. Se 
întoarse la seismograf cu ochii închişi. Îi deschise, privi fix 
ca un om hipnotizat. 

Semnele foarte abrupte săriră mult deasupra celor 
precedente. Erau chiar mai abrupte decât se aşteptase să 
fie. Azvârli cana de-a curmezişul camerei, vărsând cafea pe 
podea. Alergă pe scară, deschise uşa grea care conducea 
în coridor. Era gol. Apoi se deschise o uşă şi apăru Joel 
Brand. 

— Se apropie! ţipă strident Ethan către el. 

— Ce anume? mârâi Brand. 

— Cel mai mare cutremur din istoria omenirii. 
Cutremurul meu... 

Brand apuca revolverul din tocul de la şold. Ochi, trase. 
Glonţul trecu, fără a atinge pe cineva, pe coridorul gol. 
Ethan se strecurase în birou şi încuiase uşa de două ori pe 
dinăuntru. Îl auzi pe Brand cum răsuceşte mânerul cu 
furie, apoi mişcarea se opri. 

Ethan deja deschisese panoul, introdusese cheia în seiful 
din perete, expunând interiorul lui. Mâinile îi erau umede 
de transpiraţie. Şi le frecă pe pantaloni, privi la cele două 
pârghii. Inspirând adânc, apucă ambele pârghii cu câte o 
mână şi le trase în jos cu o smucitură puternică. Sistemul 


funcţiona. Avea la dispoziţie cinci minute pentru a se 
îmbarca în elicopterul care aştepta. 

Deschizând uşa biroului, după ce luă un pistol automat 
din sertarul mesei de lucru, aruncă o privire afară. 
Coridorul era gol. Oare unde plecase Brand? Cu pistolul 
automat tremurându-i în mâna dreaptă, alergă pe poteca 
ce ducea la hangar. În clipa în care ieşi în aerul rece al 
nopţii, auzi zgomotul rotorului elicopterului. Venea din 
hangar, se ridica. 

— Aşteaptă-mă! ţipă Ethan. 

Din sectorul pentru pasageri, Moloch se uită în jos, îl 
văzu pe Ethan făcându-i, înnebunit, semne cu braţele. 
Suspină, în vreme ce aparatul luă altitudine. Nu mai voia 
să-l vadă niciodată pe Ethan Benyon. „Nebun de legat, 
gândi el. De ce n-am înţeles asta mai devreme? Avea toate 
simptomele. Nu voiam să o recunosc.” 

La sol, Ethan era înnebunit de groază. Alergă înapoi spre 
casă, se repezi pe coridorul de la intrarea din faţă unde 
erau parcate maşinile. Ajungând afară, îl văzu pe Brand, 
gata să se aşeze la volanul maşinii lui Moloch - un Lincoln 
Continental. 

— Porcul, rosti Brand, rânjind. 

— Cine? întrebă Ethan, abia înțelegând ceea ce spune. 

— V.B. Mi-a trântit uşa elicopterului în nas şi a decolat. 
Unde naiba crezi că pleci? 

— Ila-mă cu tine, ceru Ethan. 

Brand îşi înfipse cotul în coastele lui Ethan, când acesta 
încercă să deschidă cealaltă uşă. Ethan se clătină şi căzu la 
pământ. Până când se ridică, poticnindu-se pe picioare, 
Lincoln-ul înainta cu viteză maximă pe pantă, cu farurile 
luminând porţile deschise; întoarse la dreapta spre 
Autostrada 1. 

Brand conduse cu viteza unui maniac, trecu în grabă pe 
lângă drumul care ducea la „Apex”. Nu se gândi nici o 
clipă la doamna Benyon, intenţiona să ajungă într-un timp- 
record la San Francisco. Lângă el, pe scaunul pasagerului, 


era o puşcă automată. Dacă ar fi să întâlnească vreo 
maşină de patrulare, va împuşca pe oricine încearcă să-l 
oprească. 

Uriaşa lui masă musculară era încordată. Simţi că 
pământul de sub maşină se zgâlţâie, apăsă şi mai tare 
pedala de acceleraţie. Apoi auzi groaznica explozie. Privind 
spre mare, ochii i se deschiseră larg. Oceanul părea că se 
ridică. Văzu Baja aruncată în aer, de parcă era o barcă cu 
vâsle. Bomba cu Xenobium, de dedesubt, explodase. Vasul 
se răsuci ca o broască ţestoasă în aer şi plonjă în 
incredibilul munte de apă azvârlit de explozie. Dispăru, dar 
Brand îşi păstră sângele rece, deoarece autostrada se 
ridică abrupt, rotindu-se pe serpentinele periculoase, fără 
a se opri. 

Se apropia de Point Sur, când uriaşul masiv se despică 
în două, creând un canion prin care oceanul se ridică într-o 
Niagară de apă. Farul se răsturnă în canion, dispăru sub 
apă. Marea inunda acum autostrada, dar Brand nu încetini 
- conduse prin ea, ridicând mari jeturi de stropi care îi 
ecranau parbrizul. Puse ştergătoarele în mişcare şi văzu o 
cotitură exact la timp. 

În faţa sa, de-a lungul unei părţi de autostradă, văzu o 
crăpătură care se deschidea în şosea. Era lată de numai 
câţiva centimetri în clipa în care trecu peste ea. În oglinda 
retrovizoare văzu că această crăpătură se lăţise într-o 
crevasă. Sub Lincoln, pământul se zgudui din nou. Îşi 
menţinu uriaşa limuzină în mişcare. Se apropia de podul 
Bixby. 


Una dintre minunile ingineriei americane, cel mai 
fotografiat pod - Bixby - fusese deschis traficului după 
terminarea construcției în noiembrie 1932. Arcada 
centrală, deasupra unui canal, care se vărsa în Pacific la 
optzeci de metri sub el, avea o deschidere de optzeci de 
metri lungime. Maşinile care mergeau pe el înaintau bară 
la bară, când treceau peste benzile de material puse de-a 


curmezişul, pentru a încetini traficul. 

Până acum, Joel Brand nu văzuse nici o maşină din clipa 
în care părăsise Black Ridge. Aruncând o privire spre 
muntele din dreapta sa, văzu, în trepidaţii, cum casa 
construită în stil modernist a unui milionar pur şi simplu 
aluneca pe pantă, rupându-se în continua sa mişcare. In 
alte proprietăţi fabuloase, luminile se stinseră brusc când 
liniile de înaltă tensiune se rupseră. Se ridica luna, iar 
dinţii lui Brand erau dezveliţi într-un zâmbet ca un rictus. 

Abordă podul în forţă, ignorând benzile de încetinire. 
Ajunsese aproape la jumătate, când arcada începu să urce 
în aer. Apucând volanul Lincoln-ului cu toată puterea, 
continuă să urce arcada. Lincoln-ul sări peste o gaură, 
începu să coboare pe partea cealaltă. Intr-o transă de 
groază, Brand simţi întreaga structură săltându-se pe o 
parte şi spre ocean. Lincoln-ul oscilă pe partea stângă. 

Brand, îngrozit, îşi acoperi capul cu o mâna 
neputincioasă; întregul pod continuă să se balanseze, apoi 
se prăbuşi. Nu avusese timp să-şi ridice piciorul de pe 
accelerator când lunga limuzină sări peste parapet, acum 
aflat la un unghi mult mai mic. Lincoln-ul era o rachetă în 
zbor. Se izbi în dealurile de pe partea Carmelului, ca un 
proiectil dintr-un tun, rezervorul de benzină explodă, 
flăcările o devorară de la un capăt la altul. Rămăşiţele 
căzură în oceanul care fierbea dedesubt. Acolo unde era 
cândva marele pod Bixby, acum era doar un mare gol, 
structura ruptă fusese înghițită de Pacific, mult sub nivelul 
a ceea ce fusese timp de atâţia ani minunata Autostradă 1. 


Pe terenurile de golf de lângă Spanish Bay, la scurt timp 
înainte ca Ethan să tragă pârghiile, Chinook, un elicopter 
mare şi urât, cu partea posterioară ca o cutie, aterizase pe 
spaţiul verde pe care Alvarez semnaliza cu o lanternă. 
Erau cu toţii la bord, mai puţin Newman, care stătea la 
baza scării, privind nerăbdător spre hotel, pentru a-l vedea 
pe Tweed când soseşte. 


— Nu mai pot aştepta prea mult, îi strigă copilotul de 
deasupra. 

— Aştepţi un VIP, spuse Alvarez, şezând lângă copilot, 
arătând ostentativ documentele de acreditare de la CIA. 

— Încă câteva minute. Nu mai mult... 

In faţa holului hotelului, Tweed îndura chinul aşteptării 
celei mai extenuante din câte îşi putea aminti. Apoi văzu 
doi oameni grăbindu-se spre el din direcţia clubului. 
Grenville şi Maurice Prendergast. 

— O criză minoră? întrebă Grenville calm. Am văzut 
când au venit oamenii dumneavoastră, se agitau ca nişte 
iepuri speriaţi. 

— Ce mai iepuri! se răsti Tweed. Amândoi ieşiţi prin 
spatele restaurantului lui Roy. Urcaţi-vă în elicopterul pe 
care-l veţi vedea aşteptând pe teren. Se apropie un 
cutremur major. 

— Atunci, e o criză majoră, răspunse Grenville. 

Strivi trabucul pe care-l fuma şi îl urmă pe Maurice care 
deja o luase la fugă prin hol. Tweed se plimba în sus şi în 
jos, numărându-şi paşii, pentru a-şi păstra mintea clară. 
Apoi se opri. Un Audi, condus în viteză maximă, opri brusc 
la câţiva metri distanţă de el. Vanity Richmond sări afară, 
ţinând o valijoară. 

— Ţi-am prins semnalul, când ai rămas în cadrul uşii - 
netezindu-ţi părul. Am fost prinsă de un transportor care 
se târa pe autostradă. Cu mult înainte de a fi încercat să-l 
depăşesc. 

— Eşti aici, asta e cel mai important lucru. Haide. 

Luând-o de mână, alergă cu ea în hol şi afară pe uşa 
alăturată celei ce ducea în restaurantul lui Roy. De pe 
terasă puteau vedea luminile marelui elicopter. Grenville şi 
Maurice deja urcau scara. 

— Grăbiţi-vă! le strigă Newman. 

— Ce naiba crezi că facem? se răsti Vanity la el. 

Urcă în grabă pe scară, urmată de Tweed şi Newman. 
Copilotul ridică scara de aluminiu, trânti uşa. 


Tweed se aşeză la uşă, în zona de control a pilotului. 
Rotoarele deja se învârteau, din ce în ce mai repede. 
Trebuia să ţipe ca să se facă auzit. 

— Ce se întâmplă la San Francisco International? Se 
apropie un mare cutremur. 

— A fost pregătit un zbor special. Au fost simţite câteva 
şocuri la San Francisco, îi răspunse pilotul, strigând. 
Washingtonul a aranjat zborul. Avem destul timp. 

Alvarez îşi duse gura aproape de urechea lui Tweed, 
vorbi mai încet: 

— În loc de Washington, citeşte Cord Dillon... 

Chinook se ridică, tot mai sus, apoi o luă spre nord, 
peste ocean. Intrând în cabina principală, Tweed avu 
impresia că Chinook fusese mobilat pentru ştabi. Pe 
ambele părţi, şiruri de scaune duble, confortabile, atât la 
babord, cât şi la tribord, cu un culoar central, ocupau 
fuzelajul. Vanity şedea lângă Newman, care îşi agita voios 
mâinile. Tweed alese un scaun la tribord, lângă fereastră. 
Avea vedere spre coastă. 

Trecuseră de Monterey, şi el estimă că trebuia să fie 
aproape de Moss Landing, când văzu, în lumina lunii, vasul 
Kebir, draga geamănă a Bajei. In timp ce privea, o 
îngrozitoare explozie scutură elicopterul. Acesta se ridică 
cu botul în sus, dar pilotul recăpătă controlul în câteva 
secunde. Paula venise mai în faţă şi se aşezase lângă 
Tweed chiar înainte de explozie. 

— Ce-a fost asta? întrebă ea. 

— A detonat cea de-a doua bombă cu Xenobium. E mâna 
lui Ethan. Priveşte jos. 

Se aplecă peste el, privi. Kebir-ul era răsturnat, se 
bălăcea într-o harababură de brizanţi şi apă înfuriată. Il 
privi cum se scufundă, de parcă ar fi fost aspirat de o forţă 
uriaşă. Apăru un val de flux, mai mult un munte decât un 
val. Se îndreptă spre coastă şi o inundă, apoi îşi continuă 
drumul pe uscat, peste câmpii, până când ea nu mai putu 
să-l urmărească. Se aşeză la locul ei, expiră. 


— Arată ca un cazan acolo jos. 
— Este un cazan. Numai Domnul ştie ce se întâmplă mai 
la sud de noi... 


Cutremurul de la San Moreno, combinat cu detonarea 
bombelor cu Xenobium, produsese reacţia colosală de care 
se temuse profesorul Weatherby. Placa tectonică a 
Californiei fu împinsă sub coastă. Rezultatele erau 
catastrofale. 

Incepând de la nord de Los Angeles, se deschise un abis 
gigantic în suprafaţa pământului. În anumite zone, acesta 
pătrunse în continent, în altele distruse coasta pentru 
totdeauna. Nici oraşul Los Angeles nu scăpă devastării. 
Mai multe clădiri construite pe două aripi, în unghiuri 
drepte, se rupseră una de cealaltă. Unda de şoc a 
pământului se propaga de la sol, urca pe clădiri, creştea în 
intensitate ajungând la vârf. Clădirile se rupseră în două, o 
aripă căzu într-o parte, cealaltă în direcţie opusă. Maşinile 
parcate pe străzi fură aplatizate ca nişte cutii de sardele. 
Pentru că erau clădiri de birouri şi era mult după orele de 
serviciu, nu se înregistrară prea mulţi morţi. 

Nu acelaşi lucru se petrecu în căminele de pe marginea 
întinsului oraş. Oamenii fură striviţi în clădirile de ciment. 
Tablourile căzură de pe pereţi, ornamentele se prăbuşiră 
de pe marginea căminelor, uşile se desprinseră din 
balamale. Toate astea nu reprezentau nimic în comparaţie 
cu ceea ce se întâmplă când abisul se căscă de la Santa 
Barbara spre nord, spre San Francisco. 

După ce fusese doborât la pământ de Brand la Black 
Ridge, Ethan fu îngrozit de ceea ce dezlănţuise. Alergă în 
spatele conacului şi începu să urce dealurile ce se ridicau 
deasupra, în ciuda înălţimii la care era amplasat conacul. 
Avea motive să fie înnebunit de frică - Ştia ce urma să vină. 

Oceanul se adună într-unul dintre cele mai înfiorătoare 
rezultate ale unui cutremur major - un tsunami, termenul 
japonez pentru un puternic val de flux. Căţărându-se pe 


pantă, se opri să-şi tragă suflarea, se uită în spate şi ţipă. 
Un val mai înalt decât Black Ridge, un monstru în lumina 
lunii, verde din cauza brizanţilor de la vârf, se rostogolea 
maiestuos înainte. În acel moment, Ethan căzu la pământ, 
cu picioarele tremurând. Privind jos, văzu o uriaşă 
prăpastie sfâşiind panta în două. Valul monstruos se izbi 
de panta dealului, îl lovi în spate şi îl rostogoli în prăpastie. 
Ethan se înecă. 

Când, în cele din urmă, se retrase, valul luă jumătate din 
coastă cu sine. O alunecare de teren împinse conacul gotic 
de pe Black Ridge, îl trase în jos pe pantă, rupându-l în mii 
de bucăţi. Alte case de trei milioane de dolari fuseseră şi 
ele retezate de pe pantă, purtându-şi locuitorii în 
adâncurile oceanului. Întregul peisaj din zona Big Sur fuse 
transformat într-o serie de insule stâncoase urâte. 

Abisul continuă să sfâşie pământul spre nord, devorând 
păduri, cătune, autostrăzi, în cea mai teribilă furie din 
istoria omenirii. Ethan făcuse schimbări în natură, plătise 
pentru asta - dar şi mulţi alţii. Cutremurul înregistrase 8,9 
pe scara Richter. Mai târziu, morţii fuseră estimaţi la 
150 000. 


Tweed înţelese că sunt în pericol, când elicopterul 
începu să coboare la San Francisco International. Pilotul 
ateriză aproape de un Boeing 747. Avionul era încercuit de 
soldaţi americani cu puşti în mâini. 

— Oamenii au intrat în panică şi încearcă să se urce în 
avionul nostru, o preveni pe Paula. 

— Sărmanii! 

— Să sperăm că vom putea ajunge la avion. 

— Va trebui să vă croiţi drum printre două şiruri de 
soldaţi, le raportă copilotul, care intrase în cabină. Nu vă 
opriţi până nu intraţi în 747. 

— Trebuie să am grijă de doamna Benyon, spuse Tweed. 

— Te ajut eu, insistă Paula. Afară e un haos. 

„E mai rău decât atât”, gândi Tweed, aruncând o privire 


pe fereastră. Încremeni. În depărtare, văzu luminile unui 
Lear pe o pistă. Când trecu pe lângă o lumină puternică 
putu citi uriaşele litere pictate pe fuzelaj. AMBESCP. 
Avionul cu reacţie decola, urcând rapid, luând altitudine. 
Vincent Bernard Moloch părăsea America. 


43 


Nimic nu este mai înspăimântător decât o gloată 
cuprinsă de panică, ce şi-a pierdut capul de groază. Când 
părăsiră elicopterul, coborând pe scară, sunetul rotoarelor 
încetă. El fu înlocuit de un alt sunet. Urletul şi tipetele 
mulţimii care se lupta să se îmbarce în Boeing. Fiecare 
femeie şi bărbat lupta pentru sine. Poleiala subţire de 
civilizaţie dispăruse - gloata era o masă de sălbatici, 
împingând cele două şiruri de soldaţi, care formau un 
culoar îngust ce ducea la avionul Liniilor Aeriene Britanice. 

— Urmaţi-mă! strigă Alvarez. 

Îi conducea fluturându-şi documentele CIA sub nasul 
soldaţilor. În spatele lui era doamna Benyon, strângând în 
mână numai una din valize. Tweed o ţinea de un braţ, 
Paula o prinse de celălalt. Doamna Benyon era remarcabil 
de calmă. Îşi folosea volumul pentru a-şi face loc, după 
Alvarez, printre soldaţii care se luptau să reţină mulţimea 
agitată, ţinându-şi puştile automate cu ambele mâini, 
paralel cu pământul, folosindu-le ca o barieră formată ad- 
hoc. 

O americancă, cu faţa contorsionată de furie, reuşi să 
ajungă în spatele lui Alvarez. Un soldat îşi ridică arma s-o 
lovească cu patul puştii. Paula îl opri cu mâna rămasă 
liberă. 


— Nu! Te rog, n-o lovi. 

Vocea îl fermecă. În acea clipă solul aeroportului se 
cutremură scurt, amuţind gloata pentru scurtă vreme. 
Soldatul păru surprins, apoi împinse femeia înapoi cu 
trupul său. Ea ţipă la Paula. 

— Britanici mizerabili. Plecaţi. O să scăpaţi! 

Paula se simţi vinovată, pentru că ceea ce strigase 
femeia aceea era adevărat. Dacă vor ajunge la Boeing, ea 
va scăpa, în timp ce femeia va rămâne în urmă. Tweed îi 
simţi reacţia. 

— Concentrează-te asupra misiunii de a o conduce în 
siguranţă pe doamna Benyon, îi făcu el observaţie. 

Lupta de a ajunge la avion continuă. Uneori, Alvarez 
reuşea să înainteze câţiva metri pe culoarul liber, iar Paula 
şi Tweed o grăbeau pe doamna Benyon în urma lui. Apoi 
linia de protecţie ceda, şi Alvarez trebuia să aştepte ca 
soldaţii să lupte pentru a face loc. Apoi din nou îşi croia 
drum înainte, când se recâştiga controlul pentru scurt 
timp. Gloata începuse să latre la unison, din ce în ce mai 
tare. 

— Omorâţi soldaţii! Omorâţi soldaţii! Omorâţi-i! 

„Incepe să fie din ce în ce mai urât”, gândi Tweed, dar 
îşi stăpâni reacţia în timp ce înaintarea de coşmar 
continua. Paula văzu o femeie înlăcrimată în mulţime. Un 
negru înalt şi frumos de lângă ea, evident un străin, îşi 
puse braţul în jurul ei, iar ea îşi îngropă faţa în pieptul lui 
larg. Negrul văzu expresia Paulei. Îi făcu semn cu mâna 
liberă, zâmbi. Paula ar fi vrut să izbucnească şi ea în 
lacrimi. Apoi un alt moment de groază avu loc. 

Un bărbat alb, cu un cap osos ca o tigvă, scosese un 
cuţit, înjunghia oamenii la întâmplare, făcându-şi drum 
spre locul unde erau soldaţii. Mai multe victime căzură. 
Era aproape de bărbatul negru, care se întoarse, văzu ce 
făcea. Îşi încleştă un pumn imens, folosindu-şi braţul liber, 
şi izbi falca bărbatului cu cuţit. Atacatorul se prăbuşi, 
dispăru din vedere, fu zdrobit sub picioare. 


— Oh, Doamne! îi scăpă ei. 

— Nu te opri, îi ordonă Tweed. 

Şirul de soldaţi, care la început era o linie dreaptă spre 
avion, era acum îndoit într-o formaţiune gen conga, dar 
rămase încă umăr la umăr. Aruncând o privire înapoi, 
Paula îl văzu pe Newman foarte aproape în spate, ţinând 
strâns braţul lui Vanity şi împingând-o înainte. Faţa ei era 
contorsionată într-o expresie de tensiune. „Doamne, 
probabil şi eu arăt la fel”, gândi Paula. Newman îi zâmbi, 
făcându-i semn să nu se oprească. 

Aproape pe neaşteptate, Paula fu conştientă de ceva 
imens care se ivi deasupra lor. Era Boeing-ul. Aproape că 
ajunseseră la avion. În faţă, îi văzu pe soldaţi încercând cu 
disperare să ţină mulţimea departe de scara mobilă de 
lângă fuzelaj. Doamna Benyon îşi mai împinse o dată masă 
corporală, pentru a-şi face loc printre soldaţi. 

— Fii atentă la trepte, îi strigă Tweed în ureche. 

Doamna Benyon ajunse la scara mobilă. O urcă rapid, cu 
o mână încă strângându-şi valiza, cu cealaltă strângând 
bara. Paula o urmă, având grijă să nu se uite în jos. Tweed 
se uită jos, în timp ce urca treptele. Estimă că erau vreo 
patruzeci de soldaţi, jumătate pe o parte şi jumătate pe 
cealaltă parte, care mențineau scara mobilă la locul său. 

Dintr-o dată, Paula se pomeni în avion, îndrumată spre 
clasa I de către o femeie casier, care reuşise să o 
întâmpine cu un zâmbet. Abia atunci realiză că încă mai 
ţinea în mână biletul pe care Tweed i-l dăduse în elicopter, 
pe care casiera îl verificase repede înainte de a-i arăta 
drumul. Extenuată, se cufundă în scaunul de lângă culoar, 
hotărâtă să nu privească pe fereastră. Tweed ocupă locul 
de la fereastră şi se uită afară. 

Gloata înfricoşată şi agitată părea să înconjoare avionul, 
apoi observă o linie suplimentară de soldaţi, care reţineau 
uriaşa mulţime de oameni disperaţi de la îmbarcare. O 
femeie se aşeză în scaunul de lângă culoar, în partea opusă 
celei în care şedea Paula, la câţiva metri distanţă, 


deoarece la clasa I culoarul era spaţios. Casiera îi cercetă 
biletul. 

— Sunteţi Hiram Bellenger? Hiram este un nume de 
bărbat. 

— Eu sunt Hiram. 

Un bărbat înalt, cu o constituţie robustă se strecurase la 
bord şi rămase lângă casieră. Zâmbi larg. 

— Este sora mea. Va ocupa locul meu. Am insistat eu. Eu 
pot lua următorul avion de mâine. Daţi-mi biletul. 

Trăgându-l din mâna casierei, îşi scoase stiloul, îşi şterse 
numele de botez, lăsând numai litera „H”. Returnă biletul. 

— O cheamă Harriet, aşa că totul este în regulă. Cred că 
este mai bine să plec. Surprinse expresia Paulei, îşi lovi 
uşor cu palma pântecele larg. Nu mă priviţi aşa, doamnă. 
Voi mai bea câteva beri în oraş, apoi, aşa cum am mai 
spus, voi lua avionul de mâine. Cu mine la bordul 
avionului, am fi supraîncărcaţi. Zâmbi din nou, o strânse 
pe Paula de umăr. Zbor bun... 

Apoi plecă, iar Paulei îi fu din nou greu să-şi controleze 
emoţiile. Avionul de mâine? Oare va mai fi un mâine pentru 
Hiram? I se făcu rău. Tweed o prinse de mână. 

— Cei răi şi cei mai buni. l-am văzut pe toţi astăzi. Se 
uită în spate. Doamna Benyon a adormit. Toţi ceilalţi sunt 
cu noi. Bob, Marler, Nield, Butler - şi Alvarez. 

— Nu înţeleg cum a reuşit să scape Alvarez de atâtea 
ori, fluturându-şi documentele CIA. 

— Îţi voi explica mai târziu. Vanity e lângă Bob. Pare 
istovită, dar sporovăie cu Newman. 

— Nu înţeleg de ce ai ţinut atât de mult s-o aştepţi la 
Spanish Bay. 

— Îţi voi explica mai târziu. 


Toţi pasagerii erau la bord. Tweed se întreba, în sinea 
sa, cum va decola avionul. Uitându-se pe fereastră, văzu 
strategia americană într-un punct culminant al crizei. 
Pilotul ordonă echipajului din cabină să închidă uşile, să-şi 


ocupe locurile. Motoarele cu reacţie bâzâiau, zgomotul lor 
crescând din ce în ce mai mult. 

— Ne fac loc, o informă Tweed pe Paula în timp ce-şi 
lipea faţa de geam. 

— Şi cum o fac? Nu ne vor scoate niciodată din mulţime. 

— Şi totuşi, reuşesc... 

De-a lungul şi în faţa avionului, cărucioare motorizate de 
marfă aduceau soldaţi înarmaţi cu puşti. Când pilotul porni 
uriaşul aparat, cărucioarele cu soldaţi treceau pe lângă 
gloata care agita pumni, strigând vorbe de ocară. 

Doi oameni din gloată, înnebuniţi de frică şi furie, 
alergară înaintea avionului în mişcare şi se culcară în calea 
lui. Riscându-şi viaţa, patru soldaţi coborâră din căruciorul 
din frunte, fugiră înainte, îi înşfăcară pe bărbaţii întinşi cu 
faţa la pământ şi îi traseră din calea avionului. În sinea sa, 
Tweed oftă uşurat. Apoi simţi fiorul celui de-al doilea 
cutremur. 

O crăpătură ca o spintecătură apăru de-a lungul pistei. 
Tweed îşi impuse să nu i se vadă nici o reacţie de teamă pe 
faţă, să n-o tulbure pe Paula. Şi ea simţi mişcarea. 

— Ce a fost asta? întrebă ea. 

— Pilotul îşi testează frânele, spuse Tweed repede. 

În lumina lunii, putea vedea crăpătura. Se îndreptau 
oare spre un dezastru total, în ultima clipă? Pilotul mări 
viteza, trecu peste crăpătură înainte ca aceasta să se 
lăţească. Avionul huruia pe pistă, apoi Tweed îl simţi cum 
se ridică, erau în aer. Strânse mâna Paulei. 

— Am decolat. 

— Slavă Domnului! Sunt epuizată de emoție. 

— Sunt convins că aşa suntem cu toţii. 

Urcând abrupt, avionul întoarse spre ocean. Manevra îi 
oferi lui Tweed priveliştea de la înălţimea zborului de 
pasăre asupra magnificului oraş San Francisco. În timp ce 
se uita în jos, îşi miji ochii. Clădirea AMBESCP în formă de 
con se mişca. Uriaşii rulmenţi pe care fusese ridicată, 
pentru a o face rezistentă la cutremure, aveau un design 


diferit de cei de sub clădirea TransAmerica. Giganticul con 
începu să se rotească încet, apoi se răsturnă, rostogolindu- 
se încet, înainte ca întreaga structură să se prăbuşească. 

Avionul îşi continua ampla sa mişcare curbă, urcând 
mereu, oferindu-i lui Tweed imaginea podului Golden Gate. 
Cel mai faimos pod din lume se clătina dintr-o parte în alta. 
Impresionat, Tweed privi cum apare un gol în centrul său, 
iar autostrada care-l parcurgea căzu în apele luminate de 
lună, cu un plescăit uriaş. Pe pod nu era trafic. Dispăru din 
vedere, căci avionul continua să câştige altitudine, 
ajungând, în cele din urmă, la o înălţime de unsprezece mii 
de metri, la care rămase, atingând ruta polară spre 
Heathrow. 


44 


Zburând deasupra teritoriilor nord-vestice canadiene, 
avionul cu reacție Lear înainta în viteză în noapte. In 
luxoasa cabină a pasagerilor, Moloch şedea lângă noua sa 
asistentă personală britanică, Heather Lang. O chemase de 
la locul său de muncă, de la fabrica de explozivi Des 
Moines, pentru a zbura la San Francisco, la bordul unui alt 
avion cu reacție din proprietatea sa. Îl aştepta în cabină, 
când el ateriză la bordul elicopterului venind dinspre Black 
Ridge. După ce o adusese, cel de-al doilea avion se 
întorsese imediat la Des Moines. 

— Când vom ajunge la Heathrow, explică Moloch, vom 
zbura cu Liniile Aeriene Brymon la Newquay în Cornwall. 
Ne va aştepta o maşină, ca să ne ducă de acolo la Mullion 
Towers. 

— Sediul dumneavoastră din Marea Britanie, răspunse 


ea. Aceasta va fi noua noastră bază? 

Heather Lang avea treizeci de ani, era o brunetă 
atrăgătoare, energică şi competentă. Purta un costum gri 
pal peste o bluză albă. Costumul lăsa să se vadă silueta sa 
frumoasă, avea o fustă scurtă care-i dezvelea picioarele 
lungi, bine făcute. Avea un nas roman, ochi albaştri şi 
trăsături plăcute accentuate de o bărbie hotărâtă. Era o 
femeie foarte ambițioasă. 

— Nu, răspunse Moloch la întrebarea ei. Curând ne vom 
îmbarca pe palatul meu plutitor, Veneția, care este în larg 
la Falmouth. Apoi vom călători spre Beirut, în Liban. Am o 
casă exotică sus, în munţii libanezi. Acolo e răcoare tot 
anul. 

— Pare interesant, replică Heather. 

— Îmi transfer întreaga operaţiune în Orientul Mijlociu, 
continuă Moloch după ce îi aruncă o privire rapidă. Era 
amuzat s-o vadă impresionată de descrierea pe care tocmai 
i-o dăduse - un stil pe care rareori îl folosea. Apropo, 
continuă el calm, îţi voi dubla salariul. 

— Sunteţi foarte generos, V.B. Mulţumesc. 

„Da, era generos”, se gândi el. Dar merita. „Tocmai ai 
cumpărat loialitate în lumea asta nebună care se profila.” 
li dădu dosarul pe care îl răsfoia în timp ce vorbea. 
Numele de pe prima pagină îl ştersese mai devreme cu un 
stilou - era numele lui Ethan Benyon. 

— Fă-l bucăţi, te rog. 

Telexul, înregistrând un buletin de la Reuters, transmis 
prin satelit către avion, azvârli o hârtie. Când termină de 
făcut bucăţi hârtiile care nu însemnau nimic pentru ea, 
scoase raportul Reuters şi i-l aduse lui Moloch. 

El îl citi repede. Alte ştiri despre cutremurul de la San 
Moreno. Un punct îi atrase atenţia, şi zâmbi în sinea sa. 


Printre fabricile distruse din Silicon Valley, California, 
sunt cincisprezece dintre cele mai avansate companii de 
electronică din lume... 


Verifică numele şi văzu că lista îi includea şi pe cei cinci 
concurenţi, care, cu ani în urmă, se aliaseră pentru a 
distruge prima companie construită de el în America. Simti 
o satisfacţie deosebită să le mai citească numele încă o 
dată. 

Asta însemna şi că împreună cu cele două noi companii 
din Thames Valley, cumpărate la timp, avea trei companii- 
cheie, care aproape că puteau monopoliza piaţa mondială 
de livrare de microcipuri şi alt echipament avansat. 
Asistenta se aşeză din nou lângă el. Amândoi tocmai 
terminaseră o masă excelentă, oferită de bucătarul care 
făcea parte din echipaj. Moloch îşi puse mâna pe 
genunchiul ei. 

— Dacă îmi vei fi loială - complet - ai putea ajunge 
departe şi ai putea câştiga o mulţime de bani. 

Ea îl privi fără nici o urmă de emoție pe faţa ei pală. El 
îşi retrase mâna. 

— Mă interesează doar munca, răspunse ea. 

— Atunci, du-te şi spune-i operatorului radio să trimită 
un mesaj la Heathrow. Mai întâi să facă două rezervări la 
zborul Liniilor Aeriene Brymon spre Newquay. Numai dus. 
Apoi spune-i pilotului, când vom ajunge la Heathrow, să 
aştepte doi pasageri la sosirea lor de la San Francisco, 
care vor zbura şi ei la Newquay. Colonelul Grenville şi 
Maurice Prendergast. 

— Sunt şi ei membri ai conducerii companiei? întrebă 
ea. 

— Unul din ei înfiinţează reţele de contraspionaj pentru 
mine. 

— Pare interesant. 

— O slujbă ca oricare alta... 


Tweed se întorsese la locul său de la bordul avionului 
Liniilor Aeriene Britanice care îşi croia drum în noapte. Se 
aşeză. Un steward începu să tragă mesele pentru mâncare. 


Paula tocmai îşi reprimă un căscat. 

— Nu ştiu dacă voi putea să mănânc ceva după toate 
prin câte am trecut. 

— Încearcă măcar, o îndemnă Tweed. Altfel, te vei trezi 
flămândă în mijlocul nopţii. 

— Voi face un efort. 

— Apropo, când am fost la toaletă, am aruncat o privire 
în clasa club. Atât Grenville, cât şi Maurice ocupă locuri 
separate. Au urcat la bord, bineînţeles sub numele cu care 
le-ai rezervat bilete. 

— Din câte spui, îi consideri importanţi. 

— Unul dintre cei trei oameni de la bordul acestui avion 
este spionul pe care Moloch îl foloseşte pentru a înfiinţa 
reţele de urmărire. Trebuie să fie cineva, aşa cum am mai 
spus-o şi altă dată, care a fost în Cornwall şi apoi a sosit în 
California. Se uită în spate. Newman şi Vanity par a se 
înţelege bine. 

— Asta, de multă vreme. Cum îl vei descoperi pe spion? 

— Urmărind toţi suspecţii, imediat ce aterizăm la 
Heathrow. Sunt sigur că Moloch va dori să folosească 
aceeaşi persoană. Trebuie să împiedicăm asta... 

Se opri când văzu că, pe ecranul ridicat de Paula, erau 
ştiri transmise prin satelit, presupuse el. In afară de 
comentariul făcut în americană, erau imagini grafice ale 
devastării cauzate de cutremur. Paula se aplecă înainte. 

— Oare ăsta era chiar Big Sur? E despărţit în două 
insule - între ele e oceanul. Farul a dispărut. 

— Point Sur, o corectă Tweed. Doamne, întreaga coastă 
a fost nimicită. 

— Priveşte! Black Ridge era pe dealul acela. Pur şi 
simplu, a dispărut. Mă întreb dacă Moloch era înăuntru? 

— V.B. zboară înaintea noastră în avionul său cu reacţie 
Lear. 

— Acum îmi spune! 

— Am văzut avionul când decola de pe aeroportul din 
San Francisco. Cu puţin înaintea noastră... 


Se opri la venirea casierei cu un plic sigilat pe care i-l 
înmână. 

— Acest mesaj radio tocmai a sosit pentru 
dumneavoastră, domnule Tweed. 

Îi mulţumi, deschise plicul, despături foaia dinăuntru, o 
citi repede şi mârâi cu satisfacţie. I-o dădu Paulei. Ea o citi 
şi-l privi din nou. 


V.B. este aşteptat să sosească cu avionul în după-amiaza 
aceasta. A rezervat două bilete pentru Newquay. Blimp şi 
Morris vor călători la Newquay cu avionul. Intercepţie 
Cheltenham. Monica. 


— Ceea ce tradus, spuse Tweed cu voce joasă, înseamnă 
că V.B. va merge direct în Cornwall imediat după ce 
ajunge. Nu ştiu cine îl însoţeşte. Grenville şi Maurice vor 
pleca şi ei în Cornwall la bordul avionului lui Moloch. Al 
doilea mesaj de pe avionul Lear din faţa noastră tocmai a 
fost interceptat de GCHQ de la Cheltenham. In cele din 
urmă, autorităţile s-au trezit şi au înţeles că Moloch este o 
ameninţare mortală. 

— Asta am înţeles. Ca de obicei, Monica a fost deşteaptă 
în exprimare. Asta ne va afecta mişcările? 

Tweed nu răspunse. Un steward tocmai le adusese 
primul fel de mâncare. Privi la cele două ministicle de 
şampanie care nu fuseseră atinse. 

— Mai doriţi ceva de băut? 

— Ceea ce avem este de ajuns. Pentru moment, 
răspunse Tweed. 

Turnă sticla Paulei într-un pahar, apoi o turnă şi pe a sa, 
spre marea surpriză a Paulei. 

— Abia dacă bei ceva vreodată. 

— Am stat tot timpul în tensiune din clipa în care am pus 
piciorul în însorita Californie. E vremea să mă relaxez. 

Ciocniră şi Tweed bău tot paharul, apoi reumplu ambele 
pahare. Paula îl privi. 


— Cam întreci măsura. Adică, pentru cât eşti tu de 
obişnuit... 

— Mai adu două sticle. Am auzit că face bine chestia 
asta. 

— Bună idee. Vom ajunge beţi la Heathrow. Cel mai bun 
mijloc de a petrece noaptea în avion. Am o foame de lup, 
spuse ea, sorbind supa de pui. 

— Ce ţi-am spus? Se uită peste umăr, aşa cum o mai 
făcuse cu câteva minute în urmă. Vanity şi Bob sporovăie 
de parcă au intrat zilele în sac. 

— Nu cu mult timp în urmă, în California, eu chiar 
credeam asta. Uită-te la televizor acum. Sillicon Valley a 
fost distrusă. 

— Asta a fost obiectivul titanicei acţiuni a lui Moloch. 
Sunt sigur că se felicită acum - în ciuda atâtor victime. 
Cred că i s-a transformat caracterul. 

— Ce vrei să spui? 

— Cred că a trebuit să lupte atât de dur şi pentru atâta 
vreme în America, încât era cu moartea în suflet, aşa cum 
spun ei. Acum, are atât de multă putere, încât nu poate 
face decât un singur lucru. Să acumuleze şi mai multă 
putere. Ceea ce poate să facă. Prin legăturile arabe. 


— Imaginile pe care le-am văzut sunt sinistre, remarcă 
Newman. 

— Cele pe care le-am văzut la televizorul tău? întrebă 
Vanity. 

— Acelea. Toată grozăvia cauzată de ambiția unui om - 
Moloch. 

— Are un creier remarcabil, spuse ea. Cât am lucrat 
pentru el, n-am încetat să fiu uimită de viteza cu care lua o 
hotărâre majoră. A fost o experienţă unică să lucrez pentru 
un asemenea om. 

— Pari a-l admira, comentă Newman. 

— Îi admir mintea. Asta nu înseamnă că admir şi omul. 
Nu-mi mai răstălmăci cuvintele. 


— Nu mi-am dat seama că le răstălmăcesc, rosti sec 
Newman. 

— Parcă ai fi un urs pe care îl doare capul. 

— Poate că este vina companiei pe care o am, răspunse 
el pe măsură. 

— Atunci, schimbă-ţi compania, îi trânti Vanity. 

— S-ar putea s-o fac. li aruncă o privire. Mă gândeam că, 
după ce vei fi mâncat bine, vei fi într-o dispoziţie mai bună. 

— Nu-i nimic în neregulă cu dispoziţia mea. Tu mă tot 
provoci. 

— N-o fac intenţionat. Poate că totul este doar în mintea 
ta. 

— Sigur că este în mintea mea. De ce trebuie să tragă 
obloanele la ferestre? Imi place să mă uit afară. 

— N-ai ce vedea. E noapte. 

Vanity trase oblonul cu forţa. Se uita în întuneric. 

— Văd lumini. Un mănunchi mic. Trecem peste sudul 
Groenlandei. 

— Nu trăieşte nimeni în Groenlanda. 

— Ba da. Cred că este Godthaab. E pe ruta polară. Apoi 
vom trece peste capătul sudic al Islandei. 

— Nu-i un loc prea rău pentru o vacanţă. E foarte 
neobişnuit. 

— Cred că-mi voi lua o vacanţă, când ne vom întoarce. 
Singura. Mi-ar plăcea să mă duc în Cornwall... 


Grenville şedea ţeapăn în scaunul său. Nu-i plăcea să se 
gârbovească în public, nici măcar în somn. În scaunul din 
spatele său, Maurice Prendergast îşi întinsese scaunul 
confortabil până luase forma unui pat improvizat. Avea o 
pătură peste el şi tocmai aţipea când un steward îl zgâlţăi 
uşurel de braţ. 

— Domnule Prendergast? Îmi cer scuze că vă deranjez. A 
sosit un mesaj pentru dumneavoastră prin centrala radio. 

— Adevărat? Nu-mi dau seama cine ar putea şti că sunt 
la bordul acestui avion. 


Se dezmetici şi luă plicul sigilat de la steward. 
Deschizându-l, citi următorul mesaj: 


Avionul meu cu reacţie Lear te va aştepta mâine la 
Heathrow. Eşti invitat să mi te alături la Mullion Towers, 
Cornwall. Te rog, spune-i colonelului Grenville că invitaţia 
este valabilă şi pentru el. Aştept cu nerăbdare compania 
voastră. VB. 


Maurice se ridică, se uita de-a lungul clasei club. În 
luminile slabe, toţi păreau să doarmă adânc. Trebui să-şi 
aprindă lumina de deasupra capului pentru a citi mesajul. 

Voia să-l bată uşor pe umăr pe Grenville, dar din postura 
nemişcata a siluetei din faţă, hotări că Grenville trebuie să 
doarmă adânc. Nu se gândi să-l trezească prea brusc pe 
adesea colericul colonel. Se duse până la scaun şi privi în 
jos. Grenville deschise ochii. 

— Ce-i omule? La ora asta? 

— Un mesaj pentru tine. E şi pentru mine. Mi-a fost 
adresat mie, după cum poţi vedea. Poftim. 

Grenville luă foia de hârtie, o citi încet, se încruntă. Privi 
în sus la Maurice cu o expresie dezagreabilă. 

— Despre ce e vorba? 

— Nu mă întreba pe mine. 

— Tocmai am făcut-o. Vorbeşte mai încet. Oamenii dorm. 

— Am observat şi eu asta. Cred că este o cale uşoară de 
a ne întoarce în Cornwall. Nu-mi imaginez de ce s-a 
deranjat Moloch. 

— Nici eu. 

Amândoi se priviră cu neîncredere, iar Grenville îi 
returnă foaia de hârtie. 


45 


Ajungând la Heathrow, Tweed se duse direct la biroul lui 
Jim Corcoran, şeful securităţii. Ocupantul lui îşi ridică 
privirea de la masa de lucru, când Tweed intră şi închise 
uşa. 

— Îmi miroase a probleme. Pentru mine, îl întâmpină 
Corcoran. 

Corcoran arătă spre un scaun, dădu mâna cu Tweed, dar 
acesta rămase în picioare. 

— E o urgenţă. Doi bărbaţi, Grenville şi Prendergast, se 
îmbarcă în avionul particular al lui Vincent Bernard 
Moloch. Vreau ca decolarea acelui avion să fie amânată 
câteva ore. O problemă tehnică - orice. 

— De data asta, ceri prea mult. Corcoran îşi depărtă 
mâinile resemnat. Te-aş ajuta dacă aş putea, dar Moloch e 
bine văzut în ultimul timp. 

— Pot să dau un telefon? Vreau să vorbesc cu Howard. 

— Eşti invitatul meu... 

Tweed o contactă pe Monica. Aceasta îi făcu imediat 
legătura cu Howard, pomposul director de la SIS. Succint, 
Tweed explică problema. Howard îl ceru pe Corcoran la 
telefon. 

— Aici e Howard, Jim, bătrâne. Nu te-am mai văzut de 
mult. Tocmai m-am întors de la o întrevedere cu PM. Da, 
însuşi primul ministru. Vrea ca Moloch să fie mereu 
supravegheat. De aceea ai împuternicirea mea - şi implicit 
a primului ministru - să amâni decolarea acelui avion, aşa 
cum a cerut Tweed. E vital ca tu să ne ajuţi. 

— Atunci, am s-o fac... 

Mai târziu, Tweed îi explică Paulei ce se petrecuse, în 
timp ce stăteau pe bancheta din spate a Mercedesului lui 
Newman, recuperat din parcarea pe termen lung, unde îl 
lăsase înainte de plecarea în California. În spatele lor, 


Marler îşi conducea propria maşină, avându-i pe Butler şi 
Nield ca pasageri. 

— Deci, comentă Paula, încă o dată, când lucrurile se 
încurcă Howard dovedeşte calităţi nebănuite - asta ca să 
amestecăm metaforele. 

— Este semnificativ, îi spuse Tweed. A avut loc o 
schimbare dramatică în atitudinea primului ministru faţă 
de Moloch. 

— Am fi avut nevoie de ajutorul lui şi mai devreme, 
comentă Paula. Apropo, ce s-a întâmplat cu Vanity? S-a 
făcut nevăzută destul de isteţ, după ce am coborât. 

— Vanity, rosti tare Newman, a hotărât că vrea o 
vacanţă - de una singură, după cum mi-a spus. A fost 
destul de stresantă şederea ei în California. 

— O vacanţă unde? vru Paula să ştie. 

— În Cornwall. 

— Cum v-a ajunge acolo? 

— Cu propria maşină. Ca şi noi, şi-a lăsat maşina la 
Heathrow când a zburat spre California. 

Newman tăcu, era deja departe de Londra. Paula îşi 
tuguie buzele. Era clar că Vanity şi Newman nu mai erau 
în cei mai buni termeni. Trebuie să se fi certat în avion. Se 
încruntă, se întoarse spre Tweed. 

— Ce ciudat cum se întorc cu toţii în grabă în Cornwall. 
Moloch s-a întors. De la Monica ştim că Grenville şi 
Maurice sunt şi ei pe drum - prin amabilitatea avionului 
particular al lui V.B. Îşi cobori vocea. Acum şi Vanity e pe 
drum spre locul unde a început totul. Cei trei suspecți ai 
tăi, dintre care unul este spionul lui Moloch, persoana care 
îi realizează reţelele. 

— Am observat asta, spuse Tweed sec. 

— Spionul lui Moloch este important, ar fi trebuit să mă 
gândesc, îl înţepă ea. 

— Foarte. Trebuie prins cu orice preţ. Dar cine este? 


Era începutul lui septembrie. Cele două maşini făcuseră 


un timp bun, traversând graniţa spre Cornwall, iar Paula 
observă că frunzele începuseră să-şi schimbe culoarea. 
Verdele era acum înlocuit de un amestec de roşu, auriu şi 
portocaliu. 

Toamna era pe drum - sub cerul de un albastru limpede, 
cu soarele strălucind la fel de scânteietor ca tot ceea ce 
văzuseră în California. Era încă plăcut de cald. Paula oftă 
de plăcere. 

— Ce bine este să fii din nou acasă. California poate fi o 
minune scenică, dar nu-i nimic mai frumos care să întreacă 
Marea Britanie la schimbarea anotimpurilor. 

— California a fost o minune scenică, o corectă Tweed. 
Acum e o coastă distrusă. Ridică ziarul la care se uita. 
Priveşte fotografiile astea ale Carmelului. 

— Seamănă mai mult cu fotografiile pe care le-am văzut 
cu dezastrul de după bombardamentele din cel de-al doilea 
război mondial. Asta nu e strada unde mergeai să 
telefonezi de la cabina publică? 

— Da. Jumătate din clădiri - galerii de artă, restaurante, 
magazine - sunt grohotiş. Monterey n-a fost avariat. Falia 
San Moreno a pornit în zigzag în interiorul continentului 
după ce a nivelat Carmelul. „Cel mai mare cutremur din 
istorie” - aşa îl descriu ziarele. Moloch are destul de multe 
lucruri pentru care să dea explicaţii. 

Îşi ridică privirea. Newman conducea pe o şosea dublă, 
când îi depăşi o maşină care mergea ca vântul. La 
volan, Vanity le făcu cu mâna ştrengăreşte şi trecu în 
zgomot mai departe. 

— Cam întrece măsura, remarcă Paula. 

— Trebuie să ajungă acolo prima, spuse Newman şi din 
nou se cufunda în tăcere. 

— Apropo, unde vom locui? îl întrebă Paula pe Tweed. 

— Din nou la Nansidwell. Ne oferă o vedere excelentă 
spre apele din largul Falmouthului. I-am spus Monicăi să 
ne facă tuturor rezervări, când eram în biroul lui Jim 
Corcoran. 


— Efectiv, ne-am întors acolo unde a început totul. Cel 
puţin, am văzut-o pe doamna Benyon în siguranţă, 
urcându-se în maşina care o aştepta pentru a o duce la 
Cheltenham. Cred că s-a simţit uşurată când a simţit din 
nou pământul britanic sub picioare. Mă întreb cine a 
aranjat să o aştepte o maşină? 

— Eu, răspunse Tweed. În timpul nopţii, la bordul 
avionului, când ai adormit, am trimis un mesaj Monicăi. 
Era tot ce puteam face pentru ea. 

— Ce s-a întâmplat cu Alvarez? N-am avut timp să-i 
mulţumesc pentru tot ajutorul dat. 

— l-am mulţumit eu. M-a rugat să-ţi transmit salutările 
sale afectuoase. Se grăbea să prindă următorul zbor spre 
State. 

— Tot nu înţeleg ce rol a jucat. 

— Îţi povestesc eu mai târziu. Avem înaintea noastră 
două sarcini majore... Se întrerupse pentru a-l striga pe 
Newman. Nu uita că vom trece pe la Truro, pe drum. 
Trebuie să închiriem maşini pentru Butler şi Nield. Vreau 
ca toată lumea să fie mobilă pentru ceea ce ne aşteaptă. 

— Şi ce anume ne aşteaptă? întrebă Paula. 

— În primul rând, să localizăm spionul lui Moloch. Apoi, 
ceea ce este mult mai important, să împiedicam plecarea 
lui Moloch din Marea Britanie, indiferent ce trebuie să 
folosim pentru asta. Sunt foarte îngrijorat cu privire la 
ceea ce ar putea să facă. Concernul său a inventat bomba 
cu Xenobium - care este mai puternică de zece ori decât 
bomba cu hidrogen, spunea Cord Dillon. Să presupunem că 
va putea vinde detaliile constituentelor şi asamblării ei 
unor ţări arabe ostile. Ar putea distruge lumea occidentală. 

— Ce gând terifiant! 

— Singura alternativă este distrugerea lui Moloch. 


La aeroportul de la Newquay, situat într-un loc pustiu, 
V.B. şi noua sa asistentă, Heather Lang, se transferară cu 
bagaje cu tot într-un Rolls-Royce cu şofer, care îi aştepta. 


Înainte de a se aşeza în spate, lângă ea, Moloch închise 
geamul despărțitor dintre ei şi şofer, pentru a avea 
intimitate. În timp ce maşina mergea liniştit spre Mullion 
Towers, Moloch îşi puse în poală servieta ataşată la 
încheietura mâinii cu o cătuşă încuiată. Heather aruncă o 
privire la ea. 

— Cred că nu ar trebui să vă întreb, dar o ţineţi atât de 
strâns de parcă ar conţine o avere. 

— O mare avere, răspunse el cu un zâmbet şters, dar nu 
în bancnote sau bijuterii. Mai degrabă în teancuri de hârtii 
îmbâcsite. 

Ea nu mai insistă. Deja înţelesese că şeful său îi va 
spune numai ceea ce dorea ca ea să ştie pentru a-şi face 
treaba cum trebuie. Unul dintre multele talente ale lui 
Heather era să nu-şi bage nasul în ceea ce n-o privea. 

„Da, o mare avere”, gândea Moloch în timp ce Rolls-ul 
parcurgea peisajul arid al provinciei. Părea o călătorie 
printr-un deşert stâncos.  lnăuntrul  servietei erau 
formulele, detaliile construcţiei bombei cu Xenobium. Nu 
se îndoia că liderii anumitor ţări arabe vor plăti milioane 
pentru această informaţie. 

Intotdeauna meticulos în planificare, Moloch îi 
telefonase lui Heather înainte ca ea să fi părăsit fabrica 
Des Moines. li ordonase să distrugă o mulţime de 
documente dintr-un anumit dosar etichetat Proiectul 
Eclipsa. Acum, toate detaliile modului de construire a 
bombei cu Xenobium fuseseră distruse - nu mai rămăsese 
nimic pentru a le da americanilor vreun indiciu asupra 
felului cum s-o facă. Singurele informaţii din lume erau în 
acea servietă din poala sa. 

— Nu seamănă cu ceea ce credeam că este Cornwallul, 
remarcă Heather, privind pe fereastră. 

— Atracția turistică o reprezintă plajele şi golfuleţele 
închise între stânci magnifice de pe coastă. Acolo se adună 
cei veniţi în vacanţă. Acesta este adevăratul Cornwall. 
Când vom ajunge la Mullion Towers, vreau să transmiţi 


mesajul ăsta prin operatorul radio de serviciu căpitanului 
de pe Veneţia. 

În timp ce vorbea, Moloch mâzgăli un mesaj cifrat pe un 
bloc de hârtie de scrisori. Sensul putea fi înţeles doar de 
căpitan şi de nimeni altcineva. li dădu mesajul, apoi 
închise ochii şi adormi. Aţipind câteva minute peste zi, 
putea să rămână până târziu noaptea să lucreze. 

„Mă întreb, ce ar putea conţine?” se gândi Heather, 
împăturind mesajul şi strecurându-l în portofel. 

Privea la servieta care se afla în poala şefului sau. Din 
ceea ce spusese, puţin cât fusese, avea impresia că ceea ce 
conţinea valora milioane. Nu-i trecea prin minte că datele 
acelea ar putea anunţa sfârşitul lumii. 


46 


Era seară când Newman îşi dirijă Mercedesul prin 
intrarea înclinată de la Nansidwell şi parcă în faţa 
hotelului de ţară, în exact acelaşi loc în care parcase când 
fuseseră acolo ultima oară. Paulei i se păru că trecuse un 
deceniu. 

— Totul arată exact la fel, spuse ea, apoi privi la celălalt 
vehicul. Nu este cumva maşina lui Vanity? 

— Ba da, spuse Newman fără entuziasm. Nu mă învinui 
pe mine. Nu ştiam că vom sta aici până când tu ne-ai 
anunţat pe drum încoace, Tweed. 

— Nu văd de ce ar trebui să fie cineva surprins, 
răspunse Tweed. 

Pe alee apărură alte maşini, parcară. Marler era la 
volanul uneia dintre ele, Butler la volanul alteia, iar Nield 
în cea de a treia, închiriaseră alte mijloace de transport în 


Truro. Apăru cineva din personal şi le spuse că 
proprietarul este plecat în călătorie de afaceri, dar le ura 
bun-venit cu aceeaşi căldură. Toţi remarcară faptul că 
primiseră aceleaşi camere ca şi la vizita anterioară. 

Mai târziu, coborând scările în urma lui Newman, pentru 
a merge la cină, Paula o văzu pe Vanity purtând o rochie 
comodă, aurie, cu guler înalt, şezând pe o banchetă în 
partea opusă barului. Sărind de la locul său, Vanity prinse 
braţul drept al lui Newman; buzele ei roşii, pline, zâmbeau. 

— Te aşteptam, Bob. Au rezervat aceeaşi masă pentru 
noi. 

— Excelent, răspunse Newman. 

— Îmi place căldura cu care un bărbat salută un vechi 
prieten, spuse Vanity, adresându-şi remarca spre Paula. 

— Poate că nu şi-a revenit încă după schimbarea de fus 
orar, răspunse Paula, fără să zâmbească. 

— O sticlă de vin bun ar trebui să ungă maşinăria. Pe a 
mea sigur o va unge, replică nestăpânită Vanity. Haide, 
nesuferit bătrân ce eşti, îi spuse ea lui Newman. 

Intrau în sala de mese când Newman îl văzu pe Tweed 
pe terasă. Avea un binoclu la ochi şi privea fix către mare. 
Newman o însoţi pe Vanity la masă, îşi ceru scuze şi se 
duse la Tweed. 

În aerul serii se simţea răcoarea toamnei, şi asta-i aminti 
lui Newman de California. Preţ de o clipă, Tweed nu spuse 
nimic, apoi îi dădu binoclul. 

— Am studiat Veneția. E din nou iluminată ca un vas de 
croazieră. Încerc să identific acele obiecte mari de pe 
punţile din faţă şi din spate acoperite cu pânză de cort. 

— Ar putea fi orice, răspunse Newman când parcurse 
vasul de la un capăt la altul. Deocamdată, nu e nici un 
semn că ar fi pe cale să plece. 

— Ai văzut elicopterul pe eliport? 

— Da. Un Sikorsky. Ceva mare. Dar Veneţia este un vas 
mare. Probabil că a costat câteva milioane. 

— Cred că aşteaptă un VIP la bord. Priveşte. A sosit un 


elicopter, se roteşte deasupra vasului. Bănuiesc că PM a 
apăsat nişte butoane, în cele din urmă. 

— O fi de la Culdrose de lângă Lizard. După cum, 
probabil, ştii, RAF are un mare aeroport de antrenament 
acolo pentru piloţii de elicoptere. 

În timp ce privea la elicopter, cu lumini licărind spre 
port şi tribord, acesta continuă să se rotească deasupra 
Veneţiei. 

— Cred că fotografiază Veneţia din toate punctele, 
mormăi Newman. Poate că încearcă să identifice 
misterioasele obiecte de pe punte. 

În timp ce vorbea, elicopterul îşi luă zborul spre uscat. 
Newman îşi cobori binoclul şi i-l dădu lui Tweed. Se 
întoarseră la holul de la intrare, în drum spre sala de mese. 

— Ar fi mai bine să mă întorc la Vanity înainte de a 
reîncepe să facă scandal, reflectă Newman. 

— Pari să ai o petardă în mâini, observă Tweed amuzat. 

Mai devreme, în Truro, le spusese tuturor că nu are nici 
un rost să pretindă că nu se cunosc între ei. Când intră în 
sala de mese, Newman văzu doi oaspeţi aşezaţi la mese 
separate. Îşi lăsă o mână grea pe umărul lui Grenville. 

— Ce mică e lumea, pentru a născoci o zicală, domnule 
general de brigadă. 

— Colonel, rosti scurt Grenville, luat prin surprindere. 
Ca jurnalist, m-aş fi aşteptat la un limbaj mult mai original. 

— Aştepţi pe cineva? Sau să se întâmple ceva, domnule 
colonel? 

Newman se îndepărtă înainte ca Grenville să poată 
răspunde ceva. Fostul ofiţer părea buimăcit, deranjat de 
intervenţia neaşteptată a lui Newman, observă Tweed. 

— Ei, iată-l şi pe Maurice, spuse Newman cu un zâmbet 
larg. Am parcurs un drum lung de la apartamentul în care 
a fost asasinată Linda Standish, nu-i aşa? 

— Chiar trebuia să pomeneşti despre asta? Şi te rog să 
vorbeşti mai încet. Jumătate din cei aflaţi în sala de mese 
te ascultă. 


— Da, s-a cam făcut linişte, nu-i aşa? Ţi-a plăcut 
călătoria cu avionul lui Vincent Bernard Moloch? Cred că 
ţi-a plăcut - avându-l pe general... îmi cer scuze, pe colonel 
- în compania ta. 

— De ce nu dispari, pur şi simplu? Du-te şi bucură-te de 
cina cu prietena ta imorală. 

— Maurice. 

Newman se aplecă şi îi puse un braţ pe după umeri. 

— Dacă nu te speli la gură cu apă şi săpun, ţi-o voi 
închide cu pumnul meu. Acum, continuă-ţi masa, sper să-ţi 
rămână în gât. 

Îşi luă braţul, încă zâmbind. O linişte, pe care ai fi putut- 
o auzi, se lasă peste încăpere. Grenville, care auzise 
fiecare cuvânt, era foarte atent la desenul farfuriei sale. 
Newman se duse agale la masa sa, se aşeză în faţa lui 
Vanity, tot cu zâmbetul pe buze. 

— E timpul să deschidem o sticlă. Ah, iată lista de vinuri. 

— Nu te-am mai văzut aşa, îi şopti ea. 

— Stai pe-aproape. Spectacolul tocmai a început, spuse 
Newman cu voce tare. E 

Tweed se aşeză la masa Paulei, în faţa ei. Într-un alt colţ, 
Marler stătea de unul singur şi părea amuzat când îşi 
aprinse o ţigară king-size. Conversaţia purtată în surdină 
reîncepu, dar oamenii continuau să arunce priviri către 
Newman. Grenville şi Maurice îşi dădură seama că 
deveniseră şi ei centrul atenţiei. Ambii bărbaţi păreau 
jenaţi şi aveau grijă să nu se uite în jur, prin sala de mese. 

— Despre ce a fost vorba? întrebă Paula cu voce scăzută. 

— Newman, la lucru, improvizează minunat. Le scutură 
nervii celor doi suspecți ai mei. 

— Şi ia masa cu cel de al treilea. 

— Exact, spuse Tweed voios. 


Majoritatea celor aproape treizeci de clienţi îşi beau 
cafeaua într-unul din cele două holuri, când Tweed ieşi 
agale în curte însoţit de Marler. Apoi îl conduse pe terasă 


către un punct unde puteau sta cu sala de mese, acum 
goală, în spatele lor. 

li dădu lui Marler instrucţiuni speciale şi foarte 
detaliate, apoi îi dădu binoclul. Marler îl focaliza pe 
Veneţia, dădu afirmativ din cap, apoi îi returnă binoclul. 

— Cred că ai dreptate, spuse el. 

— Păcat că nu ai Armalite. 

— Ba o am, îl asigură Marler. Când am lăsat maşinile în 
parcarea pe termen lung, la Heathrow, am ales un loc mai 
liniştit. Apoi am dezasamblat Armalite, m-am târât sub 
maşină şi am ataşat-o dedesubtul şasiului, cu banda 
adezivă medicală. În acest moment, se odihneşte comod în 
portbagajul maşinii mele, parcată la nici zece metri de 
locul unde suntem. 

— Este prea târziu în seara asta să facem aranjamentele. 

— Doamne, niciodată nu e prea târziu. Am un teanc de 
cincizeci de lire în buzunarul de la spate. Voi încerca mai 
întâi la Marina Club, jos, lângă port. Poate mă duc mai 
târziu la culcare. Un fanion roşu de la pupa vasului te va 
ajuta să mă identifici. 

— Voi ghici, îl asigură Tweed. 

— În trecut te-ai arătat a fi un bun ghicitor. 

Marler tocmai intra în maşină, când Paula, căutându-l pe 
Tweed, îl văzu. Curioasă să afle unde putea să plece la 
acea oră din noapte, se duse la el. 

— Unde pleci? 

— La pescuit. 


Paula tocmai dispărea după colţul terasei, în timp ce 
Marler ieşea cu zgomot, când auzi pe cineva ieşind din 
hotel. Lipindu-se de perete, se uită. Grenville se grăbi să 
traverseze curtea, intră în maşină, dădu în marşarier şi 
continuă încet pe alee. Câteva secunde mai târziu, Butler, 
care cinase cu Nield, ieşi afară în fugă, se aruncă la 
volanul maşinii sale şi plecă. 

Imbrăcată cu o haină scurtă de blană, Paula îşi scoase 


mânuşile din piele de căprioară, pe care le pusese înainte 
de a se întâlni cu Tweed pe terasă, când Maurice ieşi din 
hotel, se duse la maşină, îşi porni motorul şi, la rândul său, 
dispăru. „Ce naiba se petrece aici?” se întrebă ea. 

Se întoarse să plece, apoi auzi uşa holului deschizându- 
se iarăşi. Nield ieşi în fugă, se strecură în maşină şi se făcu 
nevăzut pe alee. Capul Paulei era complet ameţit când se 
duse la Tweed şi îi povesti cele văzute. 

— Parcă erau scene dintr-un film, termină ea. 

— Ceea ce înseamnă că Butler şi Nield sunt în cea mai 
bună formă, în ciuda faptului că amândoi s-au delectat cu o 
sticlă de vin bun. 

— În cea mai bună formă pentru ce? 

— Să-mi execute ordinele. Butler îl urmăreşte pe 
Grenville, iar Nield - pe Maurice. E logic să presupunem 
că, de vreme ce Moloch s-a întors, spionul îl va contacta la 
Mullion Towers. La un moment dat, în această noapte, vom 
afla cine este spionul. 

— Maşina lui Vanity a dispărut din curte, raportă Paula. 

— Văd, spuse Tweed încruntat. 


Când ajunseră la Mullion Towers, Moloch şi Heather 
fură întâmpinați de o femeie scundă şi grasă, cu părul 
grizonat şi ochi cruzi. Gura de deasupra maxilarului 
pătrăţos era o linie subţire. La intrarea din faţă, îi aruncă 
lui Heather o privire scurtă şi ostilă, apoi gura i se frânse 
în ceea ce Heather presupuse a fi un zâmbet. 

— Aceasta este doamna Drayton, menajera, explică 
Moloch. Drayton, ţi-o prezint pe noua mea asistentă, 
Heather Lang. 

— Doriţi să beţi cafeaua, domnule? spuse Drayton, 
ignorând-o pe asistentă. 

— În biroul meu, te rog. Avem foarte mult de lucru. 
Operatorul radio este de serviciu? 

— Carson este întotdeauna de serviciu. 

Luând-o înainte, Moloch urcă în fugă pe o scară largă, 


curbată, ce ducea din spaţiosul hol de la intrare la etajul 
următor. Arătă spre o uşă. 

— Acolo este toaleta, dacă ai nevoie. Biroul meu este cel 
cu postav verde pe dinafară... 

După ce se aşeză la masa de lucru din camera aceea 
mică - Drayton deja aprinsese toate luminile - Moloch 
deschise un dosar. Ferestrele aveau draperiile trase în 
părţi. Moloch avea un sentiment claustrofob, dacă erau 
trase după căderea întunericului. Îşi desfăcuse cătuşa 
ataşată servietei şi îşi aşezase servieta lângă scaun când 
intră Heather. 

— Sunt gata de lucru. 

— Mai întâi, aştept oaspeţi ceva mai târziu. Când vor 
ajunge, vreau să-i primesc singur. Aşa că te poţi duce la 
camera de comunicaţii, două uşi mai în faţă pe partea 
opusă a coridorului. Aşteaptă acolo până când te chem. Fă 
cunoştinţă cu operatorul nostru, Carson. Spre deosebire de 
Drayton, e mai bine dispus. 

— Nu cred că Drayton mă place. Dar asta nu contează. 

— Nu i-au plăcut niciodată asistentele mele. Unor 
doamne mai în vârstă le place să creadă că ele sunt la 
conducerea afacerii, dar Drayton este de foarte mare 
încredere. N-o lua în seamă. 

— Nu cred că ar fi prea dificil. 

În timp ce vorbea, Moloch mâzgăli un mesaj pe 
blocnotes. I-l dădu lui Heather. 

— Poţi să-l citeşti. Apoi dă-i-l lui Carson să-l transmită 
Veneției. 


Nu cred că vom ridica ancora timp de două săptămâni. 
Păstrează sistemul în funcţiune. Tot echipajul să rămână la 
bord. Nici o permisie pe uscat. V.B. 


— Deci, vom rămâne aici o vreme, observă Heather. 
— Dimpotrivă, vom pleca foarte curând. Acest mesaj 
înseamnă exact contrariul a ceea ce spune. Comandantul 


vasului va înţelege. Mă aştept ca semnalul să fie 
interceptat de GCHQ de la Cheltenham. 

— GCHQ? 

— Staţia de semnalizare a guvernului. Ascultă toate 
transmisiunile radio. Acum suntem în Marea Britanie şi 
trebuie să presupun că toate mesajele noastre radio sunt 
înregistrate de acel dispozitiv. 

— II duc acum... 

Moloch aşteptă până când Heather plecă, apoi apăsă pe 
tastele telefonului. Sună la Nansidwell. Când cineva din 
personal răspunse, el ceru să vorbească de urgenţă cu 
unul dintre oaspeţi, dând un nume. Când oaspetele veni la 
telefon, ordinul lui Moloch fu scurt. 

— Vino la sediul meu de aici, când o vei putea face în 
siguranţă, în seara aceasta. 

Lăsă receptorul, se ridică şi privi pe fereastră în noapte. 
La Mullion Towers atmosfera era schimbată, şi asta îl 
preocupa. Niciodată nu-i plăcuse Joel Brand, dar se simţise 
întotdeauna în siguranţă avându-l pe Brand răspunzător de 
securitate. Acum nu mai avea nici o gardă. 

În mod normal, Brand ar fi adus o echipă mare cu sine. 
Toţi fuseseră lichidaţi în California. Faptul că era singur în 
marele conac, doar cu doamna Drayton şi Heather, îi 
dădea o senzaţie ciudată. 

li trecu prin minte gândul că ar fi putut chema o echipă 
de pe Veneţia. Respinse ideea. Era vital ca tot echipajul să 
rămână la bord. Orice mişcare de părăsire a vasului, 
pentru a veni la Mullion Towers, ar atrage atenţia asupra 
sa. N 

Se duse la un dulap mare şi deschise uşile. Inăuntru 
erau diferite haine, inclusiv unele exotice. Işi puse o şapcă 
cu cozoroc cadrilată, apoi o haină de ploaie ponosită. 
Privindu-se în oglindă fu surprins de transformarea pe care 
o văzu. În acel moment, se întoarse Heather. 

— Oh, îmi cer scuze, începu ea, îl căutam pe... 

Apoi se opri, privind fix la siluetă cu şapca cu cozoroc, 


care îi susţinea privirea. 

— V.B.! Abia dacă v-am recunoscut. 

— Ai spus exact ce trebuia. Concurența s-ar putea să fie 
pe afară. În loc să mergem în Rolls la port, vom folosi 
vechiul Ford Escort din garaj. Aş vrea să-l conduci tu când 
vom pleca. Ia doar o valiză - îţi vei putea cumpăra ceea ce 
doreşti când vom ajunge la Beirut. 

— Cum vom ajunge la vas de la mal? 

— O şalupă mare cu motor ne va aştepta pentru a ne 
duce la Veneţia. Vom urca la bord cât se poate de discret, 
atunci când va veni vremea. 

În timp ce vorbea, Moloch se dezbrăcă de haină şi de 
şapcă, le agaţă din nou în dulap. Se bucură să observe că 
Heather acceptă turnura ciudată a lucrurilor ca parte a 
serviciului său. Era, probabil, asistentă cu cei mai tari 
nervi din câte angajase. Moloch avea un ochi iscusit pentru 
a detecta femeile foarte competente, care în schimbul unui 
salariu mare i-ar oferi loialitate. 

— Mi se pare a fi foarte bine, comentă Heather. Doamna 
Drayton m-a informat că cina este gata. Spunea că speră 
că nu vom aştepta toată noaptea, atunci când ea s-a 
deranjat să ne prepare ceva cald. 

— Atunci, să nu mai aşteptăm. Mesajul a fost transmis 
de Carson? 

— L-a transmis imediat ce i l-am dat. 

Când Moloch cobora scara curbă, găsi liniştea 
nefirească din acea casă ca fiind deranjantă. Până acum, 
avea gărzi care-l salutau cu respect, unii purtându-se ca 
nişte servitori. Sunetul paşilor săi şi ai lui Heather, care-l 
urma, stârneau ecoul în timp ce traversau podeaua de 
lemn din holul de la intrare. 

Destul de jenat, verifică lacătele şi lanţurile de la uşa din 
faţă. Ce motiv de îngrijorare avea? Dar, de ani de zile, 
imediat ce părăsea biroul, Moloch era înconjurat de 
oameni, mulţi dintre ei înarmaţi. Traversă holul, intră în 
marea sufragerie lambrisată şi se aşeză la un capăt al 


mesei lungi. Observă că farfuria lui Heather era pusă 
tocmai la celălalt capăt. 

— Vino lângă mine, îi spuse el. 

— Asta înseamnă că trebuie să rearanjez tacâmurile? 
lătră doamna Drayton, care tocmai intrase în cameră 
aducând o supieră. 

— Da, rosti Moloch sec. 

— Dacă mi-aţi fi spus de la început, aş fi economisit 
timp. Aşa doriţi să servesc şi în viitor? 

— Da. 

N-avea nici un sens să-i spună doamnei Drayton că era, 
probabil, ultima masă pe care o lua la Mullion Towers. 
Trebuia să nu uite să-i lase un plic cu bani şi un bileţel, în 
care să o anunţe că nu mai avea nevoie de serviciile sale. 
Se întreba cu cât obişnuia Brand să plătească. 

Lângă el, rezemată de scaun, era servieta pe care o 
adusese jos din biroul său. Se simţea în siguranţă numai 
când o avea lângă sine - era paşaportul spre bogății de 
nedescris în Orientul Mijlociu. 

Heather îi percepu sentimentul de nelinişte resimţit în 
marea sufragerie. Sporovăi cu el, îl determină să-i 
răspundă. „In casa e o atmosferă ciudată”, gândea ea, dar 
avu grijă să nu menţioneze acest lucru. Oare de ce simţea 
că participă la Cina cea de taină? 

Tocmai terminaseră de mâncat şi erau la cafea când 
soneria de la uşă sună. Drayton, care tocmai turnase încă o 
ceşcuţă de cafea, era gata să se îndrepte spre uşa de la 
intrare, dar Moloch îi spuse: 

— Este vizita pe care o aşteptam. Voi deschide eu uşa. 
Tu fă curat aici. Heather are de transmis un mesaj din 
camera radio. 


47 


Tweed devenise atât de neliniştit la Nansidwell, încât 
Paula îl convinsese să stea cu ea de vorbă în camera ei, 
departe de oaspeții din hol, care turuiau ca nişte mori 
stricate despre nimicuri. 

Primul lucru pe care-l făcu el, când intră în cameră, fu 
să meargă la fereastră. Din nou îşi focaliză binoclul asupra 
Veneţiei şi a apelor dimprejur. Paula i se alătură şi îşi puse 
mâna peste lentile. 

— E de ajuns. Aşază-te în fotoliul acela. L-am rugat pe 
chelnerul-şef de jos să ne mai aducă nişte cafea. 

— Mulţumesc. 

— Şi acum. 

Ea se cocoţă pe braţul fotoliului. 

— Rar te-am văzut atât de nerăbdător. Despre ce este 
vorba? 

— Când a plecat Vanity cu maşina? 

— Habar n-am. Probabil, după cină. Am observat că-i 
lipsea maşina cu o clipă înainte de a-ţi spune asta. 

— Newman unde este? 

— Din nou, n-am nici o idee. Poate că a plecat să se 
plimbe. 

— Fără să-mi spună? Nu-i stă în fire. Am văzut că 
Mercedesul său este încă parcat afară. 

— Doar asta te frământă? întrebă ea încet. 

— Nu. Moloch trebuie să fie împiedicat să părăsească 
ţara. Nu-mi pasă cum facem asta. Trebuie să-l sun pe 
Howard. Nimeni nu face ceea ce trebuie, când sunt eu 
plecat. 

În acea clipă sosi chelnerul cu cafeaua. Le turnă 
amândurora. Lui Tweed i se păru că acestuia îi trebuise o 
veşnicie ca să facă lucrul acela atât de simplu, cu toate că 
el le oferea, pur şi simplu, serviciul excelent cu care se 


obişnuiseră la hotel. 

Tweed se întinse spre telefon imediat ce rămaseră 
singuri şi o contactă pe Monica. Aceasta îi transferă 
imediat legătura lui Howard. Tweed se gândi că este 
semnificativ că Howard este încă la Park Crescent la acea 
oră târzie. În mod normal, după-amiaza, el mergea la 
clubul său. 

— Aici e Tweed. Howard, trebuie făcut ceva drastic... 

— Este o linie sigură? îl întrerupse Howard. De unde 
suni? 

— De unde stăm. Hotelul Nansidwell Country. Cu 
siguranţa că Monica te-a informat. 

— Da, a făcut-o. Atunci, nu pot discuta nimic cu tine. 

— De ce naiba nu? 

— Sună-mă de la o cabină telefonică. 

— Nu ştiai? Le port cu mine în buzunarul de la haină! 

Paula îl urmări pe Tweed cum pune receptorul la loc cu 
atâta grijă, încât ea ştia că doar puterea voinţei îl 
împiedicase să nu-l trântească. Impinse ceaşca de cafea 
mai aproape de el. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Prostul ăsta pompos mi-a închis telefonul în nas. 

— Atunci, trebuie să fie ceva care nu poate fi discutat 
decât de la un telefon sigur. De obicei, tu eşti cel care are 
atâta grijă de securitate. 

— Ai dreptate, desigur, fu Tweed de acord, apoi sorbi 
din cafea. 

— Am putea merge la cabina telefonică de la Mawnan 
Smith, sugeră ea. 

— Atunci ar putea fi prea târziu. 

Importanţa a ceea ce tocmai spusese îl surprinse. 

— Nu avem nici un mijloc de transport. 

— Ba da, Newman mi-a dat o pereche de chei de rezervă 
la Mercedes, cu mult timp în urmă. În caz de urgenţă. 

— Asta este o urgenţă... 

Sări din scaun. Din buzunar scoase un Walther automat 


de 7,65 mm şi un încărcător. Vâri încărcătorul în mânerul 
pistolului. Paula îl privi fix. 

— De unde l-ai luat? 

— Mi l-a dat Marler. Cunoaşte un individ din afara 
localităţii Truro, care poate furniza arme, la un anumit 
preţ, fără a pune nici un fel de întrebări. 

— Marler pare să cunoască furnizori ilegali de arme în 
locurile cele mai neaşteptate din întreaga lume. 

— Face parte din munca sa. Trebuie să ne mişcăm. Dă- 
mi cheile Mercedesului. 

— Mergem la Mawnan Smith? întrebă ea în timp ce 
căută în geanta de umăr şi îi dădu cheile. 

— N-avem timp de asta. Cunoşti drumul spre Mullion 
Towers - ai fost cu Newman la raidul pe care l-a făcut când 
am fost data trecută aici. Poţi să-l găseşti în întuneric? 

— Da, pot. 

— Atunci, să mergem acolo. Repede. 


Moloch îşi primi vizitatorul în birou. Luă un plic, dintr-un 
sertar încuiat, apoi îl desfăcu pentru a-i arăta conţinutul. 
Un teanc de bancnote de cincizeci de lire sterline. 

— Sunt patruzeci - două mii de lire sterline. Este doar un 
avans. Rolls-ul de afară, condus de şofer, te va duce la 
aeroportul din Newquay dimineaţă. lei primul zbor de la 
Heathrow care te va duce la Beirut. Dacă mergi fără mine, 
nimeni nu va face nici o legătură între noi. Vreau să 
înfiinţezi o nouă reţea de informatori. Majoritatea arabilor 
iubesc banii. Tocmeşte-te cu recruţii promiţători - se 
aşteaptă la asta. Ia legătura cu mine la casa din munţii 
Libanului. Toţi ştiu unde se află. Te-ai descurcat bine aici 
şi în California. Să te descurci la fel de bine şi în Liban. 

Vizitatorul verifică numărul bancnotelor, apoi le puse 
într-o geantă. Moloch mai făcu o remarcă. 

— Probabil, ai observat că era şi un bilet la clasa turist 
spre Beirut. Oamenii care călătoresc la clasa turist sunt 
priviţi ca neavând nici o importanţă. S-ar putea ca cineva 


să supravegheze aeroportul din Beirut. 

Vizitatorul părăsi camera. Ambii stătuseră în picioare 
când Moloch îi dăduse bancnotele. Se duse la fereastra cu 
draperiile trase şi se uită în noapte. Fusese oare neînţelept 
din partea sa să efectueze tranzacţia cu draperiile trase la 
perete? 

Se duse la o fereastră laterală şi se mai uită o dată. Cine 
ar putea sta în întuneric, în locul ăsta izolat? Răspunsul 
era: nimeni. Moloch îşi împreună mâinile şi le strânse tare. 
Îşi recapătă nervii de oţel. 


Paula îl dirija pe Tweed. Farurile erau aprinse la fază 
lungă, mergeau prin peisajul de provincie singuratic şi 
dezolant. Cu toate că avea o hartă în poală, rar o consulta. 
Chiar noapte fiind, îşi putea aminti drumul întortocheat pe 
care Newman îl urmase în după-amiaza raidului făcut la 
Mullion Towers. 

— E cam sinistru afară, nu-i aşa? remarca Tweed. Nici 
un semn de civilizație. 

— Am lăsat-o în urmă când am trecut de Mawnan Smith. 
Ai fi putut opri să foloseşti cabina telefonică. 

— Nu mai avem timp pentru asta. Cred că Moloch ar 
putea pleca în primele ore ale dimineții. L-am întâlni. N-a 
ajuns în vârful lumii pierzând vremea. Cel puţin, mai am o 
speranță. 

— Cine anume? 

— Încotro ne îndreptăm aici? 

— Întoarce la stânga. Tocmai voiam să-ți spun. Ne 
apropiem de digul Stithians. 

— Ce-i asta? 

— Capătul lumii. 


La Mullion Towers, Heather se aventurase într-o 
bucătărie mare după ce se asigurase că Drayton nu era 
prin preajmă. Înăuntrul unui dulap găsi un coş. Tocmai îl 
scosese, când Drayton se întoarse. 


— Ce faci în bucătăria mea? mârâi ea. leşi afară. 

— Domnul Moloch doreşte să pregătesc un coş cu 
alimente. Heather îi zâmbi feţei încruntate. Avem nevoie 
de o cantitate suficientă de sandvişuri cu şuncă, plăcintă 
cu mere, dacă este, cuțite şi o prăjitură cu fructe. Voi 
aduce o sticlă de vin din pivniţă. Ah, şi un termos cu cafea 
fierbinte ne-ar fi de folos. _ 

— Chiar aşa? Dar nişte caviar nu ti-ar plăcea? Înainte să 
pleci cu coşul, să ştii că eu primesc ordine numai de la 
domnul Moloch în persoană. 

— Domnul Moloch, în persoană, mi-a dat instrucţiuni să 
te rog să pregăteşti un coş cu alimente. El e un om ocupat. 
Doar nu dorim să-l supărăm, nu? 

— Preiei şi postul de menajeră aici? 

— N-aş putea să fac treaba asta nici pe jumătate atât de 
bine ca dumneata. Am observat că vechea mobilă este 
foarte bine lustruită. Faci o treabă minunată în a ţine locul 
ăsta plăcut. 

— Complimente, complimente ieftine... 

Dar Heather o văzu pe Drayton luând o bucată de pâine 
dintr-un frigider mare, când ea plecă să aducă o sticlă din 
pivniţă. Moloch nu-i ceruse un coş cu alimente, dar ea 
prevăzuse o îndelungă aşteptare a şalupei cu motor la 
docuri. Cu toate că el spusese că şalupa îi va aştepta, ea 
suspecta că va fi dificil să traverseze apa până la Veneția. 
Plecarea era atât de tainică, încât ea nu-şi putea imagina 
prezenţa unei şalupe la doc. 

Treptele de piatră ce duceau spre pivniţă erau foarte 
uzate. Nu putea găsi comutatorul, aşa că îşi aprinse 
lanterna pe care o purta întotdeauna în geanta de umăr. 
Găsi două sticle, pe care se gândi că Moloch le va accepta, 
una de vin alb, alta de vin roşu. Le ţinea pe amândouă şi 
aproape ajunsese în capătul de sus al treptelor când 
alunecă. Ambele sticle de vin îi scăpară din mâini, ea se 
apucă de balustradă în timp ce corpul i se roti la un unghi 
de o sută optzeci de grade, apoi se prăbuşi, căci piciorul 


stâng îi cedă. Când încercă să se ridice, un spasm de 
durere o răsuci. 

— Drayton! strigă ea. Drayton! Pivniţa... 

— Ce-ai păţit? 

Era vocea lui Moloch. El aprinse lumina, îi verifică 
piciorul şi îi spuse să rămână nemişcată cât timp avea să 
cheme un medic. In cincisprezece minute, doctorul 
Brasenose sosi. Acesta nu era prea dornic de vizite 
nocturne, dar tentaţia unui onorariu de două sute de lire 
sterline bani gheaţă îl aduse repede. 

— Am bandajat-o, îi spuse acesta lui Moloch ceva mai 
târziu, privind la canapeaua unde duseseră pacienta. Are 
fractură - nu este cu complicaţii, mă bucur s-o spun. Dar 
are nevoie de repaus şi îngrijire într-un spital particular. 
Pot aranja asta imediat. 

— Pentru cât timp? întrebă Heather, albă la faţă. 

— Cel puţin două săptămâni. Nu pot fi sigur până nu văd 
cum progresaţi. 

— Trebuie să plec în străinătate. 

— Numai după ce vă veţi reveni complet. 

— Nu prea îmi convine, dar sunt de acord, decise 
Moloch. Când vei fi în formă, vei putea veni la mine. 

Se încruntă pentru a o preveni să nu spună destinaţia. 

— Rolls-ul te va duce la Heathrow. Voi rezerva un bilet 
la clasa I pentru zborul tău. Acum, domnule Brasenose, 
faceţi aranjamentele ca să fie dusă imediat la un spital 
particular. 

Moloch regretă că nu se va bucura de compania ei în 
timpul călătoriei, dar acţionă decis, aşa cum făcea 
întotdeauna. 

— Nu-ţi face griji, o asigură el. Pot să conduc şi singur, 
când voi pleca la Londra. 

Aşa cum făcuse şi în trecut, Heather era uluită de 
stăpânirea de sine a lui Moloch, de gândirea lui rapidă, 
când dăduse falsa destinaţie. 

Verificându-şi ceasul, Moloch părăsi încăperea. 


Grăbindu-se să urce la etaj, se schimbă în haina de ploaie 
ponosită şi şapca cu cozoroc. Aruncă din nou o privire în 
oglindă pentru a-şi verifica înfăţişarea. 

„Arăţi că un marinar oarecare, îşi spuse el. Dacă este 
cumva vreo plasă întinsă, te vei strecura prin ea ca un 
peştişor.” 


48 


Tweed întoarse încet după un colţ, iar şoseaua îngustă 
cobora în pantă. Frână, privi surprins la ceea ce se 
întindea în faţa sa. 

— Ce este lucrul ăla? 

— Digul Stithians. E destul de mare, cu o pantă abruptă. 

— Lacul - presupun că trebuie să fie un bazin - pe care-l 
tine în spatele său este destul de mare. Din nou, nu e 
nimeni în preajmă. Nici o casă, de la cătunul pe care l-am 
lăsat în urmă. 

— Acela, spuse Paula, era Stithians. Ce mai e din el. lar 
de aici poţi vedea - conturându-se în lumina lunii, peste 
creasta aceea ascuţita ca o lamă - Mullion Towers. 

— Ar fi mai bine să ne continuăm drumul... 

Tweed se opri din vorbit. 

— Uite, se apropie o maşină de noi. 

— E maşina lui Butler. Cred că are pe cineva pe scaunul 
pasagerului din faţă. 

— Îl vom întâmpina, decise Tweed. 

Cobori panta, semnalizând cu farurile. Maşina lui Butler 
se opri exact deasupra pantei care ducea în jos la dig. 
Când ajunse, Tweed se opri, sări afară din Mercedes şi se 
apropie de cealaltă maşină. Lângă Butler şedea Grenville, 


iar Butler avea un Walther aţintit asupra lui. 

— De ce îl ameninţi cu pistolul? întrebă Tweed. 

Grenville şedea foarte drept, cu o expresie sălbatică pe 
faţă. Butler îi făcu un gest cu capul, încă ţinând pistolul 
îndreptat spre el. 

— Uite-ţi spionul - sau, mai degrabă, spionul lui Moloch. 
L-am urmărit până la Mullion Towers. Am o cameră video 
cu mine. Are câteva poziţii interesante ale întâlnirii dintre 
Grenville şi Moloch, într-o cameră de la primul etaj. 
Moloch îi dă un teanc - chiar teanc vreau să spun - de 
bancnote. L-am aşteptat afară, în spatele maşinii 
ticălosului ăstuia şi l-am înşfăcat înainte să mă poată 
prinde el pe mine. L-am percheziţionat. Are un teanc întreg 
de bancnote de cincizeci de lire sterline într-un plic din 
buzunarul lui. Şi un bilet numai dus, la clasa turist, spre 
Beirut. 

— Beirut? E o dovadă destul de concludentă. 

— Priveşte numai! 

Butler, încă nerefăcut în urma diferenţei de fus orar, 
încerca să facă două lucruri o dată. Să scoată plicul, ceea 
ce reuşi să facă, să-l dea lui Tweed - şi să-şi menţină arma 
îndreptată asupra prizonierului său. Grenville se mişcă cu 
o viteză uluitoare. Apucă Walther-ul din mâna lui Butler, 
deschise brusc uşa de lângă el, se aruncă din maşină şi, 
din grabă, scăpă Walther-ul. 

Începu să fugă în jos pe pantă, spre digul înalt. Tweed îl 
urmă şi el în fugă, îndesând plicul în buzunar. Continuă să 
alerge în timp ce Paula îl urmă, regretând că nu avea 
Browning-ul la ea. 

Grenville ajunse la o poartă scundă, încuiată, care ducea 
la o potecă îngustă de-a lungul vârfului digului. Se aruncă 
peste poartă, alergă pe potecă ce avea pe partea dreaptă 
un bazin mare şi negru şi cu peretele abrupt şi curbat al 
digului la stânga sa. Tweed se apropia, Grenville privi în 
jur. În acel moment, piciorul lui Tweed se prinse într-o 
vizuină de iepure. Se prăbuşi în iarba uscată, cu faţa în jos, 


răsucindu-se în cădere. Grenville băgă mâna în şoseta 
dreaptă şi scoase un mic pistol. 

În picioare, tinti spre punctul negru care reprezenta 
corpul întins la pământ al lui Tweed. Paula îşi ţinu 
răsuflarea de frică. Grenville nu trebuia să fie un trăgător 
de elită pentru a-l omori pe Tweed, şi era un om de arme. 
Acesta nu se grăbi, căutând o poziţie perfectă de tragere. 
Se auzi un foc de armă, iar Paula simţi un fior din cap până 
în picioare. Apoi nu-şi putu crede ochilor. 

Grenville lăsă să-i cadă arma, îşi apăsă ambele mâini pe 
piept, cazând uşor înainte, peste bara de gardă. Corpul său 
plonjă în jos, peste dig - într-o cădere de la o înălţime de 
peste trei sute de metri. Se lovi de partea curbată a digului 
la jumătate din distanţa până la sol, ceea ce făcu corpul să 
sară spre exterior. În tăcerea nopţii, se auzi un plescăit 
puternic atunci când corpul căzu în apă, la picioarele 
digului, dispărând sub apă. 

Privind înapoi pe pantă, Paula îl văzu pe Butler 
coborându-şi Walther-ul pe care-l recuperase din iarbă. 
Fusese o împuşcătură de la distanţă mare, dar îşi aminti că 
Butler era un trăgător de elită cu arme uşoare şi că la 
centrul de antrenament din Surrey se situase în frunte la 
antrenamentele cu arme uşoare. 

Tweed urcă panta şi se alătură Paulei. Împreună porniră 
spre Butler, care era palid. 

— Mulţumesc, este tot ce-ţi pot spune, rosti Tweed. 
Altfel, acum aş fi fost un om mort. 

— E rândul meu să-mi cer scuze. L-am verificat să nu 
aibă arme, dar am uitat de şosete. 

— Cred că Moloch ar fi putut deja pleca de la Mullion 
Towers spre vas, le spuse Paula. Chiar înainte de a cobori 
panta, am văzut farurile unei maşini sub Mullion Towers. 
Cred că lua alt drum spre Falmouth. 

— În cazul ăsta, înapoi la Nansidwell. Voi conduce eu, 
spuse Tweed. 


În timpul călătoriei nocturne, Paula examină conţinutul 
plicului pe care i-l dăduse Tweed. Fluieră. 

— Grenville avea o mulţime de bani. Aici e biletul spre 
Beirut, pe care l-a menţionat Harry. 

— Dovadă concludentă, aşa cum am spus. Grenville a 
fost în Cornwall şi în California - pentru a înfiinţa şi 
conduce reţele pentru Moloch. Bănuiala mea este că 
Moloch l-a instruit să organizeze o reţea similară de 
informatori în Liban. Cred că MoD! poate să fie sincer 
acum şi să-mi arate dosarul lui - când vor vedea 
înregistrarea video făcută de Butler. 

— Îmi amintesc că ne spuneai că ministrul Apărării a 
fost evaziv. Asta a fost înainte ca noi să părăsim Marea 
Britanie. Dar se pare că Moloch va scăpa nevătămat. 

— S-ar putea, dar s-ar putea să nu. 

— Nu văd cum l-am putea opri acum. 

— S-ar putea să intervină soarta. 

— Tu, de obicei, nu-ţi pui speranţele în soartă. 

— Nu, nu-i aşa? 


Încă mai erau câţiva oameni care beau liniştiţi în 
holurile de la Nansidwell. După ce parcă maşina, Tweed se 
duse iute pe terasă. Se mai uită o dată spre mare prin 
binoclu, focalizându-l pe Veneţia şi pe apele din jurul 
vasului. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Paula. 

— Nici o schimbare. Probabil că voi sta treaz toată 
noaptea, privind vasul. Mai bine ai merge la culcare. A fost 
o zi destul de plină. 

— Nu mai am somn. Şi mi-e foame din nou. Aş putea 
devora o îngheţată de fructe şi ciocolată. De ce nu ne-am 
uita din camera mea? E mult mai confortabil acolo. 

— Bună idee. Atât timp cât nu te deranjez de la somnul 
de frumuseţe. 

Tocmai se întorceau prin curte când apăru maşina lui 


1 Acronim pentru Ministry of Defence (Ministerul Apărării). 


Vanity pe alee, cu Newman şezând lângă ea. Ea râdea 
când ieşea din maşină. 

— Ce-aţi pus la cale - vreau să spun ceea ce ne puteţi 
povesti? întrebă Tweed. 

— Ne-am distrat foarte bine, spuse Vanity, aruncându-şi 
braţele în jurul lui şi îmbrăţişându-l. Îmi placi. 

— Parcă pe mine ar trebui să mă placi, îi replică 
Newman. Am găsit o cârciumă foarte interesantă şi 
ospitalieră. 

— Vrea să spună că am băut prea mult, le spuse Vanity 
cu un surâs răutăcios. De fapt, Bob a fost cel care a condus 
până acolo şi înapoi. Eu am luat volanul numai la capătul 
de sus al aleii. Speram să intru în tine, Tweed. Atunci, ai fi 
crezut că am fost foarte rea. 

— Vrei să spui că nu ai fost? întrebă Paula cu o expresie 
de nevinovăție simulată. 

— Mi-ar prinde bine un Grand Marnier, spuse Vanity cât 
o ţinea gura în timp ce intrau în hol. 

— Dar ce ţi-ar face un Grand Marnier? sugeră Newman. 

— Hai să aflăm! 

— Mă va determina să te duc în braţe până la pat. 

— Pot să te ajut şi eu? strigă un bărbat cu faţa roşie, 
voios, cu un pronunţat accent de Yorkshire. Sunt destul de 
bun la salvarea fecioarelor la ananghie. 

— Cea de aici nu este încă la ananghie, îi spuse Vanity. 
Şi ce te face să crezi că mai sunt fecioară? 

Izbucni un hohot de râs, căruia i se alătură şi Tweed, 
printre oaspeţii aşezaţi pe canapele. Paula, văzând un 
pahar de Grand Marnier pe marginea barului, se duse, îl 
apucă şi îl aduse în hol. Când se aşeză şi începu să soarbă 
din băutură, în timp ce Vanity o fixa cu o falsă furie, Paula 
îl văzu pe Maurice cu un pahar gol de şampanie în mână. 
Nield şedea şi el în celălalt hol, zâmbind larg. 

— Maurice, ai paharul gol, spuse Paula, ducându-se la 
el. Băuse jumătate din paharul ei cu Grand Marnier, apoi 
turnă restul în paharul lui. Până la fund şi sănătate... 


— Şi tot jazzul acela, adăugă Vanity voioasă. Uite ce am 
găsit cocoţat pe bar. Tinea sus un pahar de Grand Marnier. 
Dincolo de bar se ascunde un magician. 

— Va trebui să te car sus pe scări, spuse Newman şi 
suspină zgomotos. Ce nu fac eu pentru Anglia! 

— N-ar fi mai bine să urcăm la mine în cameră să te poţi 
uita la vasul acela? îi şopti Paula lui Tweed la ureche, cu o 
voce foarte trează. 

— Bună idee. Ori îl prindem pe V.B. până în zori, ori nu-l 
prindem deloc. 

— Vrei să vin şi eu? întrebă Newman pe un ton scăzut, 
serios. 

— Ţi-am spus să ai grijă de Vanity, replică Tweed cu 
pretinsă duritate. 

— Nu înţeleg ce rol are Vanity în toate astea, spuse 
Paula când urcau scările. 

— Dacă are vreun rol. 

— Oh, iar ne jucăm de-a inabordabilul... 


Moloch, purtând haina de ploaie ponosită şi şapca cu 
cozoroc, era aproape de ţărmul Falmouth. La acea oră 
oraşul, îngrădit în valea sa, era pustiu. Conduse Ford 
Escort-ul încet pe Market Street, apoi mai opri o dată 
pentru a se asigura că nu era urmărit. Făcuse asta de cel 
puţin şase ori în timpul călătoriei de la Mullion Towers. 
Lângă el, pe scaunul pasagerului, era servieta, împreună 
cu lanţul şi cătuşa. 

În timp ce asculta, auzi cel mai enervant zgomot care ar 
fi putut sfâşia tăcerea. Privind afară pe fereastră, văzu 
sursa teribilului țipăt pătrunzător care-l enerva. Un şir de 
pescăruşi, cocoţaţi pe jgheabul de pe acoperişurile mai 
multor clădiri, priveau în jos la el de parcă erau gata să se 
năpustească într-un atac concertat. 

Îşi ţuguie buzele subţiri, gândind că ar dori să împuşte 
întregul şir de păsări. După ce privi de mai multe ori în 
oglinda retrovizoare, îşi continuă drumul pe o distanţă 


scurtă, apoi întoarse la dreapta, sub o arcadă, spre o 
rampă care ducea la malul apei. 

Oprind maşina, aprinse farurile şi le stinse consecutiv de 
patru ori, după care le stinse definitiv. Acum tot ce avea de 
făcut era să aştepte. Şalupa cu motor care îl va duce la 
Veneţia era amarată la o oarecare distanţă, pentru a nu 
atrage atenţia. Va trece ceva timp până ce va trage la 
capătul rampei pentru a-l lua la bord. _ 

Moloch găsi că aşteptarea este un test de rezistenţă. În 
mod normal atât de activ, nu-i plăcea să stea în maşină, 
incapabil să facă ceva. Ridică servieta, îşi ataşă cătuşa la 
încheietura mâinii, după care nu mai avu nimic de făcut, în 
afară de a aştepta în poziţia expusă în care simţea că era. 

Ar fi dorit ca Heather să fie cu el. L-ar fi ajutat să-şi 
petreacă timpul mai uşor. Avusese ghinion că-i alunecase 
piciorul pe treptele pivniţei. „Oricum, îşi spuse el, este 
ultimul meu ghinion.” În larg, păreau să aibă dificultăţi în a 
porni motorul şalupei. Începu să-şi facă griji că, poate, nu 
vor reuşi să o pună în funcţiune. Acesta ar fi un dezastru. 
Era nerăbdător ca Veneţia să se strecoare în larg cât mai 
era întuneric. Se strădui să aibă răbdare. 


În barca sa cu motor, staționată, Marler, ancorat 
aproape de țărm, într-un loc unde avea un unghi deschis 
către Veneţia, şedea cu o undiţă pe care o ţinea cu ambele 
mâini. Spre deosebire de Moloch, el putea aştepta ore 
întregi fără a se frământa. 

Mult mai devreme, fusese la Marina Hotel de la 
marginea portului, o clădire mare şi albă cu două caturi, 
cu o scară care ducea la un restaurant. După ce îşi parcase 
maşina, urcase scara, purta haine de pânză gudronată, 
cumpărate de la un magazin alăturat ce comercializa 
unelte de pescuit. Mai cumpărase o undiţă şi alt 
echipament de care ar fi avut nevoie un pescar. Sperând că 
nu va observa nimeni, îşi lăsase sacul de golf la garderobă, 
primind un bon. 


— Sunt dispus să plătesc bine pentru a închiria o barcă 
cu motor, menţionase el la bar, stând cu un pahar de bere 
în faţă. 

— Ai putea încerca la Ned. Bărbatul voluminos de la bar, 
de mai încolo. Dar îţi va lua mulţi bani. Totul depinde dacă 
îi va plăcea figura ta sau nu, îl informă barmanul. 

Marler decisese să vorbească cu vocea sa normală de 
reprezentant al clasei de sus. Asta i-ar fi putut da lui Ned 
încredere că-şi permite să plătească orice preţ va cere. 

— Barmanul spune că tu eşti Ned, începu Marler, 
punându-şi paharul de bere pe tejghea. Caut o barcă cu 
motor de închiriat. 

— Te va costa - asta dacă se presupune că m-am hotărât 
să-ţi fac o favoare. Pentru ce-ţi trebuie o barcă cu motor? 

— Sunt fotograf internaţional. Am fost autorizat de către 
revista Time să fac câteva poze coastei Comish pe timpul 
nopţii. E lună afară, aşa că ar fi perioada ideală. 

— Am auzit de revista Time. Oricine lucrează pentru ei 
face bani. 

— Mă descurc. 

— Nu vei obţine alta nicăieri la ora asta din noapte. Iar 
eu mă relaxez. Prăvălia s-a închis, ca să spun aşa. 

— Cât ar costa ca să o deschidem din nou? 

Ned, care se înălța mult deasupra lui Marler, îi mai 
aruncă o privire, bău din bere, apoi spuse un preţ 
exorbitant. 

— Asta include o garanţie? 

— Aia este suplimentară. 

Ned spuse un alt preţ scandalos. Marler dădu din cap, 
mai bău puţin din berea pe care n-o putea suporta. Se 
prefăcea că stă să cântărească suma propusă. 

— Am nevoie de acte de identitate şi de referinţe, 
adăugă Ned. 

Marler băgă mâna în buzunar, scoase un teanc de 
bancnote, le numără şi le împinse de-a lungul barului. 

— Uite referinţele. 


Se gândea că la suma pe care i-o cerea Ned aproape 
putea cumpăra barca cu motor. Aşteptă până când Ned 
verifică, cu grijă, banii. Aşteptă din nou, cât timp acesta îşi 
termină paharul de bere. Niciodată nu trebuie să-i zoreşti 
pe localnicii din Cornwall. 

— Fiindcă pari a fi gentleman, îţi fac favoarea asta, îţi 
dau barca cu motor până în zori. Urmează-mă. 

Marea sumă de bani dispăruse în mânecile uzate ale 
hainei de piele a lui Ned. Aşa ajunsese Marler să stea în 
barca cu motor oră după oră, cu mâinile încleştate pe 
undiţă. Sacul de golf era pe punte, ascuns vederii. Partea 
amuzantă era că Marler nu era pasionat nici de pescuit, 
nici de golf. 


49 


Tweed privea prin binoclu de la fereastra camerei 
Paulei. Băuse două ceşti de cafea, cea de a treia era 
neatinsă. Paula simţea că ar fi vrut să confişte binoclul. 

— Probabil, nu se va întâmpla nimic în noaptea asta - 
sau, cel puţin, în dimineaţa asta. E mult după miezul 
nopţii. 

— Dacă vrei să dormi, n-am nimic împotrivă, spuse 
Tweed politicos. Mă duc jos pe terasă. 

— Nu mi-e somn deloc. Mă întreb ce mai fac Newman şi 
Vanity. 

— N-ar trebui să pui astfel de întrebări. 

Abia termină de vorbit că se auzi o bătaie uşoară în uşă. 
Descuind-o, Paula îl găsi pe Newman afară şi îl invită să 
intre. 

— Intră şi stai cu noi. Rondul de noapte continuă. 


Newman zâmbi larg şi se duse să stea lângă Tweed. Luă 
binoclul care-i fu întins şi examină Veneţia de la pupa la 
proră. 

— Aş spune că se întâmplă ceva, comentă Newman. 

— Ce se întâmplă? strigă Paula, repezindu-se la ei. 

— Uită-te singură. Pe punte sunt o mulţime din membrii 
echipajului. La ora asta găsesc că este neobişnuit, profetic. 

— Într-adevăr, par a fi foarte activi, căzu ea de acord, 
focalizând binoclul. Parcă se pregătesc să ridice ancora. 

— Avem nevoie de o poziţie mai avantajoasă, decise 
Tweed. Bob, aş vrea să mă duci înapoi pe coastă, ca să poţi 
parca lângă hotelul acela mare din faţa mării. Trebuie să 
fim rapizi. 

— Aşteptaţi-mă şi pe mine, spuse Paula, îmbrăcându-şi 
haina de blană. Va fi frig acolo la țărm. 

Să descui uşa de la intrarea în Nansidwell semăna cu 
găsirea unui cifru. Newman se agită cu zăvorul până îl 
împinse Paula la o parte. 

— Lasă-mă pe mine. L-am văzut pe proprietar încuind-o 
când am fost aici ultima oară. Mi-a arătat cum să ies. 

În câteva clipe deschise uşa. Alergară la maşina lui 
Newman. Tweed se aşeză lângă el, iar Paula se aruncă pe 
bancheta din spate. Newman mări turaţia motorului 
înainte de a intra în marşarier şi a întoarce pe alee. 

— I-ai sculat pe toţi, îl certă Paula. 

— Cu toţii dormim prea mult, îi răspunse el. 

Tweed rămase tăcut în timp ce coborau dealul şi trecură 
de mlaştinile de pe partea stângă. In câteva minute rulau 
de-a lungul țărmului. Newman parcă lângă marele hotel pe 
care îl menţionase Tweed. 

— Vezi, îi spuse Tweed când stăteau pe şoseaua de 
deasupra mării, avem o vedere foarte bună. 

În sinea sa, Paula îşi spuse că avea dreptate. Priveau la o 
mare calmă ca proverbialul lac, iar piesa centrală era 
marele iaht, scânteind de lumini. 

— Aştept ca o şalupă să părăsească iahtul pentru a-l lua 


pe Moloch din port, remarcă Tweed. Doar dacă nu cumva 
am pierdut momentul ăsta în timp ce conduceam încoace 
de la Nansidwell. 

— Mă îndoiesc să fi pierdut ceva, îi spuse Paula, având 
în vedere viteza cu care ne-a adus Bob aici. Părea că se 
crede la raliul Grand Prix. 

— Am concurat o dată, răspunse Newman. Am ajuns al 
optulea. Trebuie să te antrenezi la orice, dacă vrei să 
ajungi în frunte. Priveşte la felul în care Marler merge la 
poligonul de tragere în Surrey, cu fiecare ocazie care i se 
iveşte. 

— Apropo, unde este Marler? întrebă Paula 

— Bănuiesc că umblă haihui pe undeva pe aici, spuse 
Tweed. 

— Umblă  haihui pe aici pe undeva, urmânducţi 
instrucţiunile, sunt sigură. 


Ca şi Tweed, Marler aştepta şi el o şalupă să se 
desprindă de Veneția pentru a-l lua pe Moloch, 
presupunând că avea să părăsească Falmouth în acea 
noapte. 

Anticipând că va avea o veghe friguroasă, Marler purta 
mai multe pulovere de lână sub costum şi hainele de pânză 
gudronată. Deja îi îngheţaseră mâinile înmănuşate. Pentru 
a-şi menţine degetele agile, îşi scotea mănuşile din când în 
când şi-şi strângea mâinile în jurul butelcilor de cafea pe 
care le adusese cu sine. Apoi mai sorbea puţină cafea 
fierbinte. 

In acest timp acesta studia punţile de pe Veneţia. Ca şi 
Newman, observă activitatea constantă. Pentru a-şi ţine în 
secret prezenţa, rezistă tentaţiei de a folosi luneta. Din 
câte ştia, oameni cu binocluri puternice scrutau ţărmul 
pentru a detecta orice semn de supraveghere. 

Nu credea că l-ar putea vedea, aşa ascuns cum era, în 
bătaia vântului portului exterior. În spatele lui se ridica un 
şir de case albe, cu acoperişuri de ţiglă gri. La acea oră din 


noapte, nici una dintre case nu era luminată. 

Din când în când, se strecură în cabina de control a 
bărcii, unde trăsese mai devreme perdeluţele. Se aşeză în 
dreptul unei mici despărţituri lăsate între perdeluţe, 
fumând o ţigară king-size, în timp ce supraveghea. Apoi se 
întorcea la lumea de afară şi la undiţa sa. 

„Cum aş încerca să mă strecor la puntea acelui vas, dacă 
aş fi Moloch?” se gândi el. Varianta cea mai bună, decise 
el, era să ia un vas mai mare plin de o mulţime de 
petrecăreţi angajaţi. În felul ăsta, Moloch s-ar putea 
ascunde în mulţime. 

Ţinând undiţa, se aşeză să aştepte. Mulţi bărbaţi ar fi 
găsit enervantă o asemenea veghe, dar nu şi Marler, 
obişnuit cu propria sa companie. Răbdător, aşteptă. 

Altcineva, la nici trei kilometri depărtare de locul în care 
aştepta Marler, avea mai mult de furcă în stăpânirea 
nerăbdării sale. Aşezat în Ford-ul Escort, el ţinea motorul 
pornit pentru a menţine căldura înăuntrul maşinii. Moloch 
avea o dorinţă nebună să iasă afară, să se plimbe în sus şi- 
n jos pe rampă, dar se forţă să reziste tentaţiei. 

Ceea ce-l înfuria era timpul irosit de oamenii de la 
bordul şalupei pentru a determina motorul să pornească. 
„Dacă ar fi fost Brand la bord, gândi el, l-ar fi pornit 
imediat, pentru că Brand ar fi verificat motorul înainte, 
chiar dacă ar fi avut o a doua şalupă, de rezervă.” 

„Sunt cel mai bogat om din lume, îşi spuse el, şi iată 
unde mă aflu, într-o maşină veche, în frig, fără să pot face 
nimic, în afară de a sta şi de a privi.” 

Regreta că nu luase coşul lui Heather Lang cu el, dar, în 
graba sa de a părăsi Mullion Towers, uitase de existenţa 
lui. Simţi că-i este foame când îşi aminti că o văzuse pe 
Drayton pregătind sandvişuri cu şuncă în bucătărie, în 
timp ce doctorul o examina pe Heather. Începea să i se 
facă sete - şi nu avea absolut nimic în maşină ca să bea. 

Se consolă prin a strânge servieta din poala sa. Inăuntru 
era echivalentul unei sume de câteva ori mai mari decât 


valoarea bijuteriilor Coroanei. Şi încă mai trebuia să 
aştepte ca şalupa să pornească. Era deja cea mai lungă 
noapte din câte îşi putea aminti. 

„Am să-l concediez pe cel care răspunde de şalupă, 
gândi el răutăcios. Am să-l las la țărm fără nici un ban, 
într-un loc cum ar fi Neapole.” 

Mai devreme avusese deschis radioul, cu sonorul foarte 
redus, dar apoi hotărâse că i-ar putea trăda prezenţa 
acolo. Fără prea mult chef, trebuise să-l oprească. Singurul 
sunet rămas era plescăitul blând al mării ce fâsâia la baza 
rampei. Nu ajuta la nimic să pună frâu nerăbdării care-i 
creştea tot mai mult. 


— Nici urmă de Moloch care să se îmbarce, spuse 
Newman, stând pe mal. Doar dacă nu este deja la bord. S- 
ar fi putut întâmpla în timp ce veneam de la Nansidwell. 

— Nu cred, spuse Tweed. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, 
vasul s-ar fi pus deja în mişcare. 

Paula se plimba în sus şi-n jos pe țărm, îşi lovea 
picioarele îngheţate pentru a-şi repune sângele în mişcare. 
Mâinile ei înmănuşate erau băgate în buzunarele hainei de 
blană. Nu mai era nimeni în preajmă. De la sosirea lor nu 
observaseră nici un trafic pe şoseaua din spatele lor. 

Newman începu să-şi lovească mâinile înmănuşate una 
de cealaltă, binoclul era atârnat la gât. Era surprinzător 
cât era de rece la acea oră. Puse aceasta pe seama faptului 
că stăteau la ţărmul mării calme. 

„Şi, îşi spuse el, problema este că am stat în California 
destul de mult pentru a ne obişnui cu căldura.” 

Numai Tweed părea a fi neafectat de aşteptare, de frig. 
Stătea nemişcat în haina lui de ploaie, ca un Buddha 
contemplând eternitatea. Asta îi reamintea zilele de 
demult, când era într-un teren ostil, într-o altă ţară, 
aşteptând noaptea, ca o anumită siluetă să se facă văzută 
din clădire. 

— Mai devreme sau mai târziu, se va întâmpla, îi spuse 


Paulei când aceasta se întoarse. Şi atunci mă aştept să se 
dezlănţuie iadul. 

— Va fi o schimbare, comentă Paula. 

— Aşteaptă să o trăieşti, o preveni Tweed. Ar putea fi 
puţin cam prea dramatică pentru a-ţi plăcea... 


50 


Moloch nu putea crede că era adevărat ceea ce se 
întâmpla. Şalupa se apropia cu motorul pufăind vesel. Făcu 
din nou semn cu farurile, stinse motorul şi părăsi maşina. 
Stând în capătul rampei, aruncă o privire împrejur. Nu se 
mai vedea nimeni. Îşi trase şapca şi mai mult pe frunte şi 
cobori la marginea apei, cu servieta în mâna dreaptă, 
cătuşa ataşată încheieturii mâinii. 

Şalupa ajunse la țărm, se opri aproape de rampă, ca 
Moloch să poată urca la bord. Dând la o parte mâna ce se 
întinse pentru a-l ajuta, Moloch se aşeză pe un loc de lângă 
pupă. Privi în sus de sub cozorocul şepcii. Nu mai erau 
decât doi oameni la bord. 

— Morton, tu eşti răspunzător de acest fiasco? 

— Da, domnule. N-aş spune că e un fiasco. Am avut ceva 
de lucru la motor, ca să pornească. 

Deci, mai târziu, Morton va fi lăsat la țărm, la Neapole, 
fără nici un sfanţ în buzunar. Va afla că a fost abandonat 
într-un oraş dur. 

— De ce sunt doar doi oameni la şalupă? întrebă Moloch. 

— Am avut ordin să fim siguri că nu vom atrage atenţia 
asupra noastră, domnule. 

— Celălalt poate manevra şalupa? 

Erau deja în drum spre ieşirea din port în largul mării. 


Şalupa nu se mişca cu o viteză prea mare, dar cu asta 
Moloch era de acord. Un vas care s-ar fi grăbit spre 
Veneţia ar fi putut atrage atenţia. 

— Nu, nu poate, răspunse Morton, manevrând volanul, 
conducând-o dincolo de uriaşul doc de reparaţii. Acesta 
este Tunarul. Se numeşte astfel pentru că el manevrează 
una dintre acele arme speciale pe care le avem la bord sub 
pânzele de cort. 

— Înţeleg. 

Moloch înţelegea într-adevăr. Asta însemna că, dacă s-ar 
fi întâmplat ceva cu Morton, atunci colegul său, Tunarul, 
ar fi fost incapabil să manevreze şalupa. Strălucită 
organizare! Încă o dată îi simţi lipsa lui Joel Brand. Acum, 
ghemuit pe locul său, se uita în jur să vadă dacă nu cumva 
i se observase plecarea. Portul stătea într-o încremenire 
sinistră. Nici măcar pe un cargou mare, ancorat, nu se 
vedea nici o mişcare. Scena îi reaminti lui Moloch de un 
tablou încremenit. Numai luminile de la pupa şi de la proră 
indicau că era un port adevărat. 

— Comandantul este gata de plecare? întrebă el. 

— Este, de câteva ore. Imediat ce veţi urca la bord, 
putem naviga peste şapte ţări şi mări. Nici măcar nu ştiu 
care este destinaţia noastră. 

— Atunci, înseamnă că şi-a ţinut gura căpitanul. E vreun 
indiciu că nava ar fi sub supraveghere? 

— Nici unul. La ora asta din noapte, majoritatea 
oamenilor sunt în paturile lor. Sincer să fiu, îmi cer scuze, 
îmi doream să fi fost şi eu. 

Moloch reţinu pentru sine o replică ce i se ivi în minte. 
Avea nevoie de cretinul ăsta să-l ducă în siguranţă la bord. 
Acum, şalupa ajunsese la ieşire, iar Veneţia îi apăru în faţă. 
Lui Moloch i se păru că era mult mai departe decât se 
aştepta el. Ceea ce era, probabil, ceva pozitiv - însemna că 
nava va putea pleca în larg mult mai repede. 

Privi vasul uriaş apropiindu-se. Pe măsură ce şalupa se 
apropia, o scară fu lăsată peste marginea tribordului 


pentru a-şi primi stăpânul. În lumina lunii, părea să fie cel 
mai frumos vas din lume. Când şalupa se lovi de dana 
plutitoare, Morton îşi avertiză pasagerul să aştepte până 
când şalupa va fi amarată în siguranţă. 

„De parcă aş risca acum”, îşi spuse Moloch. 

Se întinse să-şi potrivească şapca ce-i strângea capul. 
Căpitanul, un grec, aştepta să-l ajute pe Moloch să urce pe 
platforma la baza scărilor. 

— Bine aţi venit la bord, domnule. Suntem gata să 
navigăm imediat ce veţi da ordin. Căpitanul portului a fost 
informat cu privire la destinaţia dumneavoastră. 

— Bine. 

Moloch păşi pe platformă, ajutat de căpitan. Ajunse la 
capătul scărilor şi hotărî că nu mai poate suporta 
strânsoarea şepcii. Întinse mâna stânga, o apucă şi o 
aruncă în apă. Apoi merse în grabă la cabină. În clipa în 
care intră în apartamentul său luxos, smulse haina de 
ploaie ponosită şi o aruncă într-un vas oriental valoros, 
care servea ca ladă de gunoi. 

Acum, pentru întâia oară după atâtea ore, se simţi în 
siguranţă. Dar până când vasul nu porni, îşi tinu servieta 
legată de încheietura mâinii. Pe masa piesă de anticariat, 
acoperită cu o dantelă fină, erau o mulţime de băuturi fine. 
Motoarele deja vuiau, generând o uşoară vibraţie, când în 
cameră intră căpitanul. 

— Un scotch dublu, domnule? Cu gheaţă? 

— Simplu. Fără gheaţă, fără apă. 

Era bucuros că scăpa de obiceiul infam al americanilor 
de a bea băuturile cu aisberguri. Bineînţeles, habar nu 
aveau că în felul ăsta se pierdea gustul băuturii. 

— Mulţumesc, îi spuse căpitanului. Păcat că nu-mi poţi 
ţine companie. 

— Niciodată când sunt de serviciu, domnule. Avem un 
menu. O chelneriţă foarte atrăgătoare va veni să vă ia 
comanda când veţi apăsa pe butonul soneriei. Acum, dacă 
îmi permiteţi, trebuie să merg la puntea de comandă. 


La bordul bărcii cu motor, Marler privise cu interes şi 
apoi cu mare dezamăgire apariţia şalupei care se îndrepta 
spre Veneția. Prin lunetă, îi studiase pe cei trei oameni de 
la bord. La pupa era ghemuit un muncitor, care purta o 
haină de ploaie şi o şapcă veche, cu cozoroc. Probabil, un 
membru al echipajului era luat la bord. 

Mai târziu, încă privind prin lunetă, se încruntă când 
văzu că se lasă o scară peste bordul marelui iaht. Un 
bărbat îndesat, într-un blazer albastru şi o caschetă de 
marinar cobora scara pentru al primi pe cel nou-venit. Lui 
Marler i se părea că era căpitanul. 

„De ce atâta ceremonie?” se întrebă el. 

Dacă nu ar fi fost acest incident, ar fi putut să-şi coboare 
luneta. În schimb, el continuă să o focalizeze pe sosirea 
şalupei la platformă. Urmări urcarea membrului 
echipajului pe scară, apoi rămase nemişcat. Prin lentile 
văzu şapca aruncată peste bord, expunând faţa bărbatului 
care o purtase, fruntea înaltă, chipul palid. 

Avu o secvenţă retrospectivă a petrecerii lui Grenville 
din California, când stătuse în umbră, privindu-l pe Moloch 
şezând la o masă dintr-un colţ. Fluieră pe un ton jos. 

„Foarte isteţ, băiete. Cât pe ce să te scap.” 


— Vincent Bernard Moloch tocmai s-a îmbarcat pe 
Veneţia, raportă Tweed camarazilor săi, ţinând binoclul 
lipit de ochi. A ajuns acolo îmbrăcat în muncitor, dar a 
devenit mult prea încrezător în sine în ultimul moment. Şi- 
a aruncat şapca peste bord şi l-am putut vedea foarte clar. 

— Ne va scăpa, protestă Paula. Se aude vuietul foarte 
slab al motoarelor care pornesc. 

— Va trebui să-l urmărim în Beirut, răspunse Newman. 

— Libanul nu este un loc sănătos în ultima vreme, îl 
preveni Tweed. 

— Atunci, aşa cum a spus Paula, ne-a scăpat printre 
degete. Pariez că nu se va mai întoarce în veci în Marea 


Britanie. 

— Nu, nu se va întoarce, acceptă Tweed. Va face din 
Thames Valley o nouă Silicon Valley a lumii - care îi va 
conferi şi mai multă putere. 

— Este atât de frustrant, rosti scurt Paula. După cât de 
mult am riscat în California. 

— Şi aici, îi reaminti Newman. 

— Deci, răul triumfă, se văită Paula. Mă simt atât de 
neajutorată - stând aici şi privindu-l cum pleacă. 

— Doar dacă, remarcă Tweed, cu binoclul încă la ochi, 
arma mea secretă nu va funcţiona... 


Înăuntrul cabinei de control a bărcii cu motor, Marler îşi 
porni motorul. Avusese grijă să nu se năpustească asupra 
Veneţiei, ar fi atras atenţia imediat. 

În schimb manevră barca în aşa fel încât ieşi în larg 
încet, pufăind în ritm liniştit. În acel moment, avu puţin 
noroc. O altă barcă cu motor, condusă de un tânăr care 
avea două tinere la bord, venea în goană dinspre 
Rosemullion Point, avântându-se spre port, aproape de 
Veneția. 

Fetele de la bord, îmbrăcate numai în costume de baie 
sumare, în ciuda frigului, aveau sticle în mâini. Când 
ajunseră în dreptul iahtului, aruncară sticlele goale de 
şampanie în cocă. Una dintre ele îşi flutură degetele într- 
un gest sugestiv la adresa membrilor echipajului, care 
priveau peste balustradă. 

„Descreieraţi”, îşi spuse Marler. 

Dar se folosi de diversiune pentru a se apropia mai mult 
de iaht. Mai avea încă grijă să păstreze distanţa. Până 
acum, trecuse neobservat - echipajul era mult prea 
interesat de fetele de la bordul bărcii cu motor în plină 
goană, care acum făcea zigzaguri pe apă, lăsând în urmă 
un şarpe de brizanţi încreţiţi. 

Marler îşi opri motorul. Aplecându-se, scoase din sacul 
de golf puşca Armalite pe care o ascunsese. Îi ataşă luneta, 


apoi introduse un glonţ exploziv în armă, o lăsă jos în 
lungul banchetei şi aşteptă. 


— Vasul ne scapă, spuse Paula cu amărăciune. Se poate 
vedea că este în mişcare. Moloch a reuşit. Acum, nimic nu-l 
mai poate opri. 

— Ascultă, spuse Tweed. 

Liniştea nopții fu sfâşiată de bătaia motoarelor 
elicopterelor. Trei elicoptere apărură dinspre țărm. Unul 
câte unul se lăsară deasupra vasului care se retrăgea, atât 
de jos, încât erau cu puţin deasupra nivelului sistemului 
radar, cocoţat în vârful catargului de deasupra punţii de 
comandă. 

— Echipajul îndepărtează pânzele de cort de pe 
misterioasele obiecte de pe punți, raportă Tweed, ţinând 
binoclul la ochi. Oh, Doamne, au lansatoare de rachete sol- 
aer. 

Ingrozit, se uită cum două elicoptere se întoarseră să 
bâzâie deasupra vasului din nou. Unul se lăsă foarte jos 
deasupra mării în clipa în care toţi auziră un sinistru 
şuierat. Un proiectil fu lansat de pe punte şi lovi 
elicopterul care venea. Aparatul se întoarse pe o parte, 
plonjând în mare cu botul înainte. Paula urmări cu groază 
crescândă cum cel de-al doilea elicopter încerca o manevră 
de ocolire. Se auzi un al doilea şuierat. Elicopterul se 
întoarse pe o parte, cu rotorul principal făcut bucăţi, apoi 
plană în jos, lovi apa cu un plescăit îngrozitor şi dispăru 
sub apă. 

— Moloch a înnebunit! izbucni Newman. 

Paula privea cel de al treilea elicopter, ceva mai departe. 
Acesta avusese timp să se îndepărteze, îndreptându-se 
spre mare înainte de a se întoarce şi a dispărea spre țărm. 
Se simţea o stare de tensiune puternică atunci când Tweed 
şi camarazii săi priveau cum Veneţia câştiga viteză. 
Newman fu primul care rupse tăcerea. 

— Erau elicoptere de la Culdrose, baza de antrenamente 


RAF a şcolii de piloţi. Culdrose - este lângă vârful Lizard. 

— Vezi barca acea cu motor, cu fanion roşu la pupa? 
spuse Tweed. La bord e Marler. 

— Ce Dumnezeu poate face el? întrebă vehement Paula. 
Nimic. Am observat că se ţine la distanţă de Venetia. Slavă 
Domnului pentru asta! Să sperăm că va rămâne departe. 

— Deci, asta era ceea ce nu voia să-mi spună Howard la 
telefon, rosti Tweed încet. MoD a dat ordin ca elicopterele 
să survoleze vasul. Nu ştiau că este înarmat cu lansatoare 
de rachete. E o tragedie. Tineri piloţi omorâţi fără rost, ca 
până la urmă omul acesta să poată să-şi clădească şi mai 
multă putere. 

— Aud un alt tip de aparat venind, le spuse Paula. 
Motorul său sună diferit de cele ale elicopterelor... 

Se opri când un supersonic de război ultimul tip apăru 
foarte sus, în aer. Tweed bănui că era în aşteptare şi 
fusese chemat de cel de-al treilea elicopter, care reuşise să 
scape. Deplasându-se cu o viteză uluitoare, noul avion 
începu dintr-o dată să coboare de la o înălţime foarte 
mare. Tweed îl văzu preţ de câteva clipe, în binoclu. 

— Este înarmat cu rachete, începu el. 

Se opri din vorbă când auziră un şuierat, la o notă mult 
mai ridicată. O rachetă a avionului supersonic ateriză în 
apă, la aproape de cincizeci de metri de prova Venetiei. 
Explodând, aceasta ridică o coloană enormă de apă lângă 
vas. 

— A fost un rateu intenţionat, spuse Tweed. Ceea ce se 
numea cândva o lovitură peste provă... 

Înăuntrul cabinei de la bordul vasului, Moloch văzu 
proiectilul aterizând aproape de Veneţia. Sări de la masă 
atât de repede, încât răsturnă tacâmurile. Cu servieta 
atârnându-i de încheietură, alergă afară şi urcă scara 
dintre două punți până la Sikorsky-ul care stătea nemişcat 
pe puntea de aterizare. Urcând scara, sări prin uşa pe care 
copilotul o deschisese, văzându-l venind. 

— Scoate-mă de pe vasul ăsta imediat! strigă el. Ai 


rezervoare suplimentare, aşa că poţi ajunge în Franţa. 
Roscoff este destinaţia ta. Vom transmite prin radio să mă 
aştepte o maşină. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ridică 
chestia asta în aer! 


Marler rămăsese la pupa bărcii sale cu motor, privind, 
prin lunetă, la tot ceea ce se întâmplase. Chiar îl văzuse pe 
Moloch urcând în grabă scara, cu servieta legată cu un 
lanţ de încheietura mâinii. Era timpul să acţioneze. 

Deschise regulatorul şi barca cu motor se avântă înainte, 
apoi încetini şi opri când ajunse prea aproape de coca 
Veneţiei. Comandantul iahtului luxos, speriat de moarte de 
proiectilul care aterizase exact în faţa prorei, încetini 
motoarele, apoi opri vasul. 

Marler ridică arma calm, se apropie de pupa, aşeză 
ţeava puştii pe acoperişul cabinei şi se uita prin lunetă. 
Rotoarele de pe Sikorsky se învârteau nebuneşte. Deodată, 
acesta decolă, începând să se înalțe vertical de pe 
platformă. 

Marler îşi ridică puşca, tinti unul din rezervoarele 
suplimentare de combustibil. Sikorsky se roti câteva 
secunde, înainte de a zbura spre mare. Marler apăsă pe 
trăgaci. Glonţul exploziv pătrunse în interiorul rezervorului 
de combustibil. 

Urmă o explozie teribilă, care se putu auzi de pe mal. 
Flăcările înghiţiră aparatul şi-l transformară într-o minge 
de foc. Căzu la fel cum se ridicase. Vertical, pe punte, 
aproape de o rachetă care nu fusese trasă. Se auzi o a 
doua explozie, şi mai teribilă. Sikorsky dispăru în flăcările 
care se înălţară pe toată lungimea vasului. Racheta care 
explodase făcuse o gaură mare la tribord. Veneţia se 
transformă într-o gigantică minge de foc de la pupa la 
proră. Încet, se răsturnă spre tribord. Se auzi un sâsâit 
îngrozitor, de fierbere, după care vasul se scufundă, 
dispărând în întregime. 


Epilog 


La Park Crescent erau toţi prezenţi, cu excepţia lui 
Vanity, care aştepta în maşina lui Newman parcată la 
bordură, în faţa uşii principale. 

— Am stat mult de vorbă cu Vanity, explică Tweed. 
Spunea că preferă să aştepte afară. Este, într-adevăr, o 
doamnă foarte modestă. O doamnă în adevăratul sens al 
cuvântului. Acel zvon despre felul în care a trebuit să 
hoinărească în State, trăind când cu un bărbat bogat, când 
cu altul, era doar o poveste de acoperire, îi oferea un aer 
carismatic pentru a putea deveni asistenta lui Moloch. 
Cord Dillon a cooperat în totalitate. El a fost responsabil 
de faptul că, în aparenţă, ea nu avea nici o identitate. Cord 
şi cu mine am hotărât că era cea mai bună cale de a o 
proteja. 

— De a o proteja? întrebă Paula. 

— Da. Ea este, de fapt, unul dintre cei mai curajoşi 
agenţi care lucrează sub acoperire din câţi am cunoscut. 
Tatăl ei era englez, mama - franţuzoaică. Aşa a ajuns să 
lucreze la contraspionaj în Paris. Am împrumutat-o, 
deoarece erau prea puţine şanse ca ea să fie cunoscută în 
America. Ea era Voce Răguşită. 

— Vrei să spui, zise Monica pe un ton plin de uimire, că 
ai infiltrat-o în organizaţia lui Moloch? 

— Exact asta am făcut, cu ajutorul lui Cord. Ceea ce 
explică de ce, ori de câte ori o întâlneam, o ignorăm, 
dădeam impresia că-mi displace. Era o acoperire în plus. 
Cord a aranjat, neoficial, ca Alvarez să continue să ne 
ajute. Vanity m-a prevenit, printre multe alte lucruri, şi 


asupra bombei cu Xenobium. 

— Acum, din fericire, presupun, inexistentă, vorbi 
Marler tărăgănat. 

— Aşa este. Ai spus că Moloch dusese la bordul 
Sikorsky-ului o servietă legată de încheietura mâinii cu un 
lanţ. Sunt sigur că avea în ea informaţiile de fabricare a 
bombei. 

— Dar Grenville? întrebă Paula. De ce ministrul Apărării 
era atât de tăcut în privinţa lui? 

— Omul meu de legătură s-a decis, în sfârşit, să fie 
sincer cu mine. Grenville era maior în Channel Regiment. 
A fost dat afară în linişte, pentru că delapidase mari sume 
de bani. Armatei nu i-a plăcut niciodată să-şi spele rufele 
murdare în public - nici măcar în particular. 

— Iar misteriosul Maurice? insistă Paula. 

— Neoficial, era în permisie. De fapt, treaba lui era să 
afle ce punea la cale Moloch. Se întoarce la vechea slujbă. 

— M-a invitat la cină. 

— Eu aş accepta, spuse Newman cu un zâmbet. 

— Mă mai gândesc. Mă întreb ce mai face doamna 
Benyon. 

— S-a acomodat în Cheltenham foarte repede, spuse 
Tweed. Am stat mult de vorbă cu ea la telefon. S-a reîntors 
la clubul ei de bridge şi la cele câteva activităţi de caritate, 
cu care se ocupa cu multă vreme înainte. Am înţeles că era 
foarte uşurată că se întorsese în Marea Britanie. 

— Atunci, asta ar fi cam tot, spuse Butler, vorbind 
pentru prima dată. 

— Nu tocmai. Vanity mi-a dat o listă de parlamentari şi 
alte personalităţi din ţara asta, care au acceptat mită de la 
Moloch, plus o altă listă de senatori din State, care au 
acceptat chiar şi sume mai mari. l-am trimis-o lui Cord. 
Toţi vor trebui să răspundă unor întrebări destul de 
ciudate. Cord a găsit dovezi ce-l acuză pe Joel Brand de 
uciderea celor două surori gemene, asistentele lui Moloch. 

— Ce se va întâmpla cu AMBESCP? vru Newman să afle. 


— Am auzit că s-au făcut demersuri pentru a dezintegra 
întregul conglomerat. Probabil că va fi vândut bucată cu 
bucată altor firme. Nimeni nu va primi o bucată prea mare 
din el. Atât Washingtonul, cât şi Londra au destul din prea 
multă putere pe care o avusese o singură organizaţie. 

— Mai bine plec, spuse Newman, ridicându-se, altfel 
Vanity va începe să facă scandal. 

— Nu uita că numele ei real este Vanessa, îl preveni 
Tweed. Ea a inventat numele de Vanity - pentru a construi 
o falsă imagine, creată de ea însăşi. Celălalt nume al ei 
este Julie. Aşa că alege. Cinaţi împreună în oraş? 

— Da. Cunosc un restaurant drăguţ în Paris... 

Marler, Butler şi Nield îl urmară. Monica şi Paula 
rămaseră la mesele lor. 

— Deci, totul s-a lămurit, în sfârşit, remarcă Paula. 

— Totul, mai puțin distrugerile  catastrofice ale 
cutremurului. Tweed privea la alte fotografii ale 
dezastrului publicate în ziar. Va trece mult timp, înainte ca 
tot ce Ethan Benyon a generat în nebunia sa să fie doar o 
amintire îndepărtată.