Ken Follett — [Trilogia secolului] 02 Iarna lumii

Al doilea volum din Trilogia secolului 


ROMANIA 


YIS ps 
TAAS j: 5i 
~ ` BAGA 4 / 


KEN FOLLETT 
Seria 


Trilogia secolului 


Volumul 2 


IARNA LUMII 


Original: Winter of the World (2012) 


Traducere din limba engleză: 
BOGDAN OLTEANU 


RAO International Publishing Company 
2015 


Lista personajelor 
Americanii 
FAMILIA DEWAR 


Senatorul Gus Dewar 

Rosa Dewar, soția sa 

Woody Dewar, fiul lor cel mare 
Chuck Dewar, fiul lor cel mic 
Ursula Dewar, mama lui Gus 


FAMILIA PESHKOV 


Lev Peshkov 

Olga Peshkov, soţia sa 

Daisy Peshkov, fiica lor 

Marga, amanta lui Lev 

Greg Peshkov, fiul lui Lev și al Margăi 

Gladys Angelus, vedetă de film, cealaltă amantă a lui Lev 


FAMILIA ROUZROKH 


Dave Rouzrokh 
Joanne Rouzrokh, fiica lui 


PERSOANE DIN LUMEA BUNĂ A ORAȘULUI BUFFALO 


Dot Renshaw 
Charlie Farquharson 


ALȚII 


Joe Brekhunov, bătăuș 

Brian Hall, organizator sindical 

Jacky Jakes, starletă 

Eddie Parry, marinar, prieten cu Chuck 
Căpitanul Vandermeier, superiorul lui Chuck 


3 


PERSONAJE ISTORICE REALE 


Președintele F.D. Roosevelt 

Marguerite „Missy” LeHand, asistenta lui 
Vicepreședintele Harry Truman 

Cordell Hull, secretarul de stat 

Sumner Welles, subsecretarul de stat 
Colonelul Leslie Groves, de la trupele de geniu 


Englezii 


FAMILIA FITZHERBERT 


Contele Fitzherbert, numit Fitz 

Prinţesa Elizaveta, numită Bea, soția sa 

Boy Fitzherbert, viconte de Aberowen, fiul lor cel mare 
Andy, fiul lor cel mic 


FAMILIA LECKWITH- WILLIAMS 


Ethel Leckwith (născută Williams), deputată în Camera 
Comunelor din partea circumscripţiei Aldgate 

Bernie Leckwith, soţul lui Ethel 

Lloyd Williams, fiul lui Ethel și fiul vitreg al lui Bernie 

Millie Leckwith, fiica lui Ethel și a lui Bernie 


ALȚII 


Ruby Carter, prietena lui Lloyd 

Sir Bartholomew (,„Bing”) Westhampton, prietenul lui Fitz 
Lindy și Lizzie Westhampton, fiicele gemene ale lui Bing 
Jimmy Murray, fiul generalului Murray 

May Murray, sora lui Jimmy 

Marchizul de Lowther, poreclit Lowthie 

Naomi Avery, cea mai bună prietenă a lui Millie 

Abe Avery, fratele lui Naomi 


PERSONAJE ISTORICE REALE 


Ernest Bevin, deputat în Camera Comunelor, ministrul de 
externe 


Germanii si austriecii 


FAMILIA VON ULRICH 


Walter von Ulrich 

Maud (născută Lady Maud Fitzherbert), soţia lui 
Erik, fiul lor 

Carla, fiica lor 

Ada Hempel, menajera lor 

Kurt, fiul nelegitim al Adei 

Robert von Ulrich, vărul de-al doilea al lui Walter 
Jörg Schleicher, partenerul lui Robert 

Rebecca Rosen, o orfană 


FAMILIA FRANCK 


Ludwig Franck 

Monika (născută Monika von der Helbard), soţia lui 
Werner, fiul lor cel mare 

Frieda, fiica lor 

Axel, fiul lor cel mic 

Ritter, șoferul 

Contele Konrad von der Helbard, tatăl Monikăi 


FAMILIA ROTHMANN 
Doctorul Isaac Rothmann 
Hannelore Rothmann, soția lui 
Eva, fiica lor 
Rudi, fiul lor 

FAMILIA VON KESSEL 


Gottfried von Kessel, deputat din partea Partidului de Centru 
Heinrich von Kessel, fiul lui 


GESTAPOUL 
Comisarul Thomas Macke 
Inspectorul Kringelein, șeful lui Macke 
Reinhold Wagner 
Klaus Richter 
Gunther Schneider 
ALTII 
Hermann Braun, cel mai bun prieten al lui Erik 


Sergentul Schwab, grădinar 
Wilhelm Frunze, om de știință 


Rusii 

FAMILIA PESHKOV 
Grigori Peshkov 
Katerina, soția lui 
Vladimir, numit întotdeauna Volodea, fiul lor 
Anya, fiica lor 

ALȚII 
Zoya Vorotsyntsev, fizician 
Ilya Dvorkin, ofițer în poliţia secretă 
Colonelul Lemitov, șeful lui Volodea 
Colonelul Bobrov, ofițer al Armatei Roșii trimis în Spania 


PERSONAJE ISTORICE REALE 


Lavrentiy Beria, șeful poliţiei secrete 
Viaceslav Molotov, ministrul de externe 


Spaniolii 
Teresa, profesoară de alfabetizare 


6 


Galezii 


FAMILIA WILLIAMS 


David Williams, zis Dai, „Bunicul” 

Cara Williams, „Bunica” 

Billy Williams, deputat în Camera Comunelor din partea 
circumscripției Aberowen 

Mildred, soţia lui Billy 

Dave, fiul cel mare al lui Billy 

Keir, fiul cel mic al lui Billy 


FAMILIA GRIFFITHS 


Tommy Griffiths, agentul politic al lui Billy Williams 
Lenny Griffiths, fiul lui Tommy 


e PRIMA PARTE e 


CELĂLALT OBRAZ 
e Capitolul 1 
1933 


(1) 


Carla își dădu seama că părinţii ei erau pe punctul de a se lua 
la ceartă. Din clipa în care intră în bucătărie, simţi atmosfera 
ostilă, precum vântul ce-ţi pătrundea până în oase înainte de o 
vijelie de februarie pe străzile Berlinului. Fu cât pe ce să se 
întoarcă și să iasă din încăpere. _ 

Nu le stătea în obicei să se certe. În cea mai mare parte a 
timpului, erau foarte afectuoși - poate chiar prea mult. Carla se 
crispa de fiecare dată când îi vedea sărutându-se de față cu alte 
persoane. Prietenelor ei li se părea ceva ciudat; nu și părinţilor 
săi. 

li zisese asta și mamei sale odată. Mama râsese, mulțumită, și 
răspunsese: 

— A doua zi după ce ne-am căsătorit, eu și tatăl tău am fost 
despărțiți de Marele Război. 

Ea se născuse în Anglia, deși acum nu ţi-ai mai fi dat seama. 

— Eu am rămas în Londra, iar el s-a întors în Germania și s-a 
înrolat. 

Carla auzise povestea aceasta de multe ori, dar mama sa nu 
se sătura niciodată să o repete. 

— Am crezut că războiul se va termina în trei luni, dar nu l-am 
mai văzut din nou decât peste cinci ani. Și, în tot acel timp, mi- 
am dorit nespus să îl pot atinge. Acum nu mă mai satur. 

Tata nu era nici el mai breaz. 

— Mama ta este cea mai deşteaptă femeie pe care am 
cunoscut-o vreodată, îi spusese el în bucătărie, cu câteva zile în 

8 


urmă. De aceea m-am și căsătorit cu ea. N-a avut nimic de-a 
face cu... 

Lăsase propoziţia neterminată, chicotind conspirativ împreună 
cu Mama, ca și cum Carla nu ar fi știut nimic despre sex la cei 
unsprezece ani ai ei. Era atât de stânjenitor... 

Insă, din când în când, se mai și dondăneau. Carla știa să 
recunoască semnele - urma o nouă ceartă. 

Stăteau faţă în față la masa din bucătărie. Tata era îmbrăcat 
sobru, într-un costum închis la culoare, cu cămașă albă și 
apretată și cu cravată neagră de satin. Era spilcuit, ca 
întotdeauna, deși începuse să i se rărească părul și vesta se 
umfla ușor sub lanţul de aur al ceasului. Avea faţa încremenită 
într-o expresie falsă de calm. Carla știa foarte bine expresia 
aceea. El o afișa atunci când cineva din familie îl înfuria cu ceva. 

Ținea în mâini un exemplar al revistei săptămânale la care 
lucra Mama, Democratul. Ea avea acolo o rubrică de bârfe 
politice și diplomatice, unde scria sub numele de Lady Maud. 
Tata începu să citească cu voce tare: 

— „Noul nostru cancelar, Herr Adolf Hitler, și-a făcut debutul 
în societatea diplomatică la recepţia organizată de președintele 
Hindenburg.” 

Carla știa că președintele era șeful statului. El era ales prin 
vot, dar nu se amesteca în jocurile mărunte ale politicii 
cotidiene, acţionând mai degrabă ca un arbitru. Cancelarul era 
premierul. Deși Hitler fusese desemnat cancelar, partidul său 
nazist nu deţinea majoritatea în Reichstag - parlamentul 
german -, așa că, pe moment, celelalte partide puteau înfrâna 
excesele naziștilor. 

Tata vorbi cu dezgust, de parcă ar fi fost silit să menţioneze 
ceva respingător, precum deșeurile menajere: 

— „El nu a părut să se simtă în apele sale în ţinuta oficială.” 

Mama Carlei sorbi din cafea și se uită pe fereastră, ca și cum 
ar fi interesat-o oamenii care se grăbeau să ajungă la serviciu, 
cu fulare la gât și cu mănuși în mâini. Și ea pretindea că ar fi 
calmă, dar Carla știa că nu făcea decât să aștepte momentul 
prielnic. 

Menajera Ada stătea la masa de tocat, cu șorţul pe ea, tăind 
brânză. li puse Tatei o farfurie în faţă, dar acesta o ignoră. 


— „Herr Hitler a fost cât se poate de fermecat de Elisabeth 
Cerruti, rafinata soţie a ambasadorului italian, care a purtat o 
rochie de seară din catifea roz și o blană de zibelină.” 

Mama scria mereu despre felul în care erau îmbrăcaţi 
oamenii. Spunea că asta îi ajută pe cititori să și-i imagineze. 
Avea și ea haine elegante, dar erau vremuri grele și nu își mai 
cumpărase ceva nou de ani buni. In această dimineaţă purta o 
rochie bleumarin din cașmir, de-o seamă cu Carla probabil, care 
o făcea să arate suplă și elegantă. 

— „Signora Cerruti, evreică, este o fascistă înfocată, așa că au 
vorbit minute în șir. Oare l-o fi implorat pe Hitler să înceteze 
campania de ură împotriva evreilor?” 

Tata trânti revista de masă. 

„Și uite așa începe”, se gândi Carla. 

— Îţi dai seama că naziștii se vor înfuria, rosti el. 

— Așa și sper, replică Mama cu răceală. În ziua în care vor fi 
mulţumiţi de articolele mele, o să mă las de scris. 

— Devin periculoși dacă îi întărâţi. 

Ochii Mamei scânteiară cu mânie. 

— Să nu îndrăznești să-mi vorbești de sus, Walter. Știu că 
sunt periculoși - de aceea sunt împotriva lor. 

— Pur și simplu nu văd ce rost are să îi înfurii. 

— Și tu îi ataci în Reichstag. 

Tata era parlamentar din partea Partidului Social Democrat. 

— Eu particip la dezbateri cu argumente. 

„Da, tipic”, se gândi Carla. Tata avea o fire raţională, 
precaută, și respect faţă de lege. Mama avea stil și umor. El își 
atingea scopurile printr-o perseverenţă discretă; ea o făcea prin 
farmec și îndrăzneală. Nu aveau să cadă de acord nici în ruptul 
capului. 

Tata adăugă: 

— Eu nu-i scot din minţi pe naziști. 

— Poate că nu-i scoţi fiindcă nu îi deranjezi prea tare. 

Pe Tata îl enervau remarcile ei usturătoare. Ridică tonul: 

— Și crezi că tu îi deranjezi cu glumele tale? 

— Eu îi iau peste picior. 

— Preferi să faci asta în loc să folosești argumente? 

— Cred că este nevoie de ambele. 

Tata se enervă și mai tare. 


10 


— Dar, Maud, nu vezi că te expui riscurilor și îți expui și 
familia? 

— Dimpotrivă: adevăratul pericol este să nu-i iei peste picior 
pe naziști. Ce viaţă ar duce copiii noștri dacă Germania ar 
deveni un stat fascist? 

Genul acesta de discuţie o neliniștea pe Carla. Nu putea 
suporta gândul că familia ei este în pericol. Viaţa trebuia să 
continue ca și până atunci. Işi dorea să poată sta în acea 
bucătărie nenumărate dimineţi, cu părinţii ei faţă în faţă la masa 
de pin, cu Ada la masa de tocat și cu fratele ei, Erik, tropăind la 
etaj, întârziind din nou la micul dejun. De ce trebuia să se 
schimbe ceva? 

Ascultase discuţii politice la fiecare mic dejun, de când se știa, 
și credea că înțelege ce făceau părinţii ei și cum plănuiau ei să 
facă din Germania un loc mai bun pentru toată lumea. Dar, în 
ultima vreme, ei începuseră să vorbească în alți termeni. Păreau 
să creadă că îi păștea un pericol cumplit, iar Carla nu-și putea 
închipui care era acesta. 

Tata zise: 

— Dumnezeu știe că fac tot posibilul ca să-i ţin în frâu pe 
Hitler și șleahta lui! 

— Și eu fac la fel. Însă, când o faci tu, ai impresia că urmezi o 
cale cumpătată. Chipul Mamei se înăspri de obidă când adăugă: 
lar când o fac eu, sunt acuzată că îmi pun familia în pericol. 

— Din motive întemeiate, replică Tata. 

Cearta abia acum se încingea, însă în clipa aceea cobori Erik, 
tropăind pe scări ca un cal și intrând împleticindu-se în 
bucătărie, cu geanta de școală atârnată pe umăr. Avea 13 ani - 
fiind cu doi ani mai mare decât Carla - și deasupra buzei de sus 
începuseră să-i răsară fire negre și dizgrațioase de păr. Când 
erau mici, Carla și Erik se jucau mereu împreună; însă acele 
vremuri erau acum apuse, căci - de când se înălţase - el 
începuse să o trateze de parcă ar fi fost proastă și copilăroasă. 
De fapt, ea era mai isteaţă decât el, știind multe lucruri pe care 
el nici nu le pricepea, cum ar fi perioada menstruală lunară a 
femeilor. 

— Cum se numește ultima melodie pe care ai cântat-o? i se 
adresă el Mamei. 

Pianul îi trezea adeseori dimineaţa. Era un model Steinway - 
moștenit, odată cu casa, de la părinţii Tatei. Mama cânta la el 


11 


dimineaţa, întrucât în timpul zilei era prea ocupată, iar seara 
prea obosită. In dimineaţa aceea interpretase o sonată de 
Mozart și apoi o piesă de jazz. 
— Se numește Tiger Rag, îi zise ea lui Erik. Vrei niște brânză? 
— Jazzul este decadent, spuse Erik. 


— Nu fi tont! 
Ada îi dădu lui Erik o farfurie cu brânză și cu un cârnat tăiat 
felii, iar el începu să înfulece. Manierele lui i se păreau 


execrabile Carlei. 

Tata arboră o expresie severă. 

— Cine ţi-a mai zis și tâmpenia asta, Erik? 

— Hermann Braun zice că jazzul nu înseamnă muzică, ci doar 
niște negrotei care fac gălăgie. 

Hermann era cel mai bun prieten al lui Erik; tatăl lui era 
membru al Partidului Nazist. 

— Hermann ar trebui să încerce mai întâi să interpreteze el o 
piesă. 

Tata se uită la Mama și chipul i se îmblânzi. Ea îi zâmbi. El 
continuă: 

— Mama ta a încercat să mă învețe să cânt ragtime, cu mulţi 
ani în urmă, dar nu am reușit să prind ritmul. 

Mama râse. 

— A fost ca și cum ai fi încercat să înveţi o girafă să meargă 
pe patine cu rotile. 

Cearta se încheiase, observă Carla cu ușurare. Începu să se 
simtă mai bine. Luă niște pâine neagră și o înmuie în lapte. 

Însă acum Erik era pus pe harţă. 

— Negrii sunt o rasă inferioară, rosti el sfidător. 

— Mă îndoiesc, replică Tata cu răbdare. Dacă un negru ar fi 
crescut într-o casă cumsecade, plină cu cărți și tablouri, și ar fi 
trimis la o școală costisitoare, cu profesori buni, s-ar putea să 
devină mai inteligent decât tine. 

— Este ridicol! protestă Erik. 

Mama interveni: 

— Nu-ţi face tatăl ridicol, nătăfleţule! 

Vorbea pe un ton blând: își consumase toată mânia în disputa 
cu Tata. Acum părea doar dezamăgită și istovita. 

— Nu știți ce spuneţi, nici tu, nici Hermann Braun. 

Erik ripostă: 


12 


— Dar rasa ariană trebuie să fie superioară! Noi stăpânim 
lumea! 

— Prietenii tăi naziști nu știu deloc istorie, spuse Tata. Vechii 
egipteni au construit piramidele pe vremea când germanii încă 
trăiau în peșteri. Arabii au stăpânit lumea în Evul Mediu; 
musulmanii făceau algebră în timp ce prinții germani nu știau 
nici măcar să-și scrie numele. Nu are nimic de-a face cu rasa. 

Carla se încruntă și zise: 

— Atunci, cu ce are de-a face? 

Tata o privi cu drag. 

— Este o întrebare foarte bună, iar faptul că ai pus-o arată ce 
fată deșteaptă ești. 

Ea se lumină la față de plăcere la auzul laudei lui. 

— Civilizaţiile se înalţă și se prăbușesc - chinezii, aztecii, 
romanii -, dar nimeni nu știe cu adevărat care-i motivul. 

— Haide, mâncaţi și îmbrăcaţi-vă, interveni Mama. Se face 
târziu. 

Tata își scoase ceasul din buzunarul vestei și ridică din 
sprâncene. 

— Nu-i târziu. 

— Trebuie să o duc pe Carla acasă la familia Franck, îi explică 
Mama. Școala fetelor este închisă azi - trebuie reparată soba 
sau ceva de genul ăsta - și Carla o să stea azi cu Frieda. 

Frieda Franck era cea mai bună prietenă a Carlei. Și mamele 
lor erau bune prietene. De fapt, în tinerețea lor, mama Friedei, 
Monika, fusese îndrăgostită de Tata - un fapt amuzant pe care. i- 
| dezvăluise bunica Friedei într-o bună zi, după ce băuse prea 
mult sekt. 

Tata zise: 

— De ce nu poate să aibă grijă Ada de Carla? 

— Ada are programare la doctor. 

— Aa... 

Carla se aștepta ca Tata să întrebe ce păţise Ada, dar el dădu 
din cap de parcă ar fi știut deja. Carla ar fi vrut să întrebe chiar 
ea, dar ceva îi spunea că era mai bine să nu o facă. Işi propuse 
să o întrebe pe Mama mai târziu. Apoi, uită imediat de asta. 

Tata plecă primul, după ce îmbrăcă un palton negru și lung. 
Apoi, Erik își puse basca pe cap - aplecând-o cât putu de mult 
pe ceafă, cum era moda printre prietenii săi - și ieși pe ușă în 
urma Tatei. 


13 


Carla și Mama o ajutară pe Ada să facă curat pe masă. Carla o 
iubea pe Ada aproape la fel de mult ca pe mama ei. Când Carla 
era mică, Ada avusese mereu grijă de ea, până când crescuse 
suficient de mare ca să meargă la școală, căci Mama muncise 
întotdeauna. Ada nu se căsătorise încă. Avea 29 de ani și o 
înfățișare destul de banală, dar avea un zâmbet bun și frumos. 
Cu o vară în urmă avusese o aventură cu un poliţist, Paul Huber, 
dar aceasta nu durase prea mult. 

Carla și mama ei se opriră în fața oglinzii de pe hol și își 
puseră pălăriile. Mama nu se grăbea. Își alese o pălărie 
bleumarin de fetru, rotundă și cu boruri înguste, modelul purtat 
de toate femeile; însă ea și-o înclina într-un fel anume, ceea ce 
o făcea să arate mai șic. În timp ce Carla își punea fesul de lână 
tricotat, se întrebă dacă va avea vreodată gustul mamei sale 
pentru vestimentaţie. Mama arăta ca o zeiţă a războiului, cu 
gâtul ei lung, cu bărbia și pomeţii sculptați parcă în marmură 
albă; era frumoasă, într-adevăr, dar nu arătoasă. Carla avea și 
ea părul negru și ochii verzi, dar semăna mai mult cu o păpușă 
umflată decât cu o statuie. Carla o auzise odată pe bunica ei 
spunându-i Mamei: „Răţușca ta urâtă o să crească și o să se 
transforme într-o lebădă, o să vezi”. Carla încă mai aștepta să 
se întâmple asta. 

După ce se aranjă și Mama, ieșiră pe ușă. Casa lor se afla într- 
un șir de case înalte și elegante din cartierul Mitte, centrul vechi 
al orașului, concepute pentru miniștrii de rang înalt și ofiţerii de 
armată, precum bunicul Carlei, care lucraseră în clădirile 
guvernamentale din apropiere. 

Carla și mama ei luară tramvaiul pe Unter den Linden, apoi 
trenul, de pe Friedrich Strasse până la grădina zoologică. Familia 
Franck locuia în suburbia Schöneberg, aflată în sud-vest. 

Carla spera să îl vadă pe fratele Friedei, Werner, care avea 14 
ani. li plăcea de el. Uneori, Carla și Frieda își imaginau că se 
căsătoriseră fiecare cu fratele celeilalte, că erau vecine, iar 
copiii lor erau prieteni la cataramă. Pentru Frieda era doar un 
joc, însă - în sinea ei - Carla se gândea serios la asta. Werner 
era chipeș și matur, nefiind deloc caraghios precum Erik. În casa 
păpușilor din dormitorul Carlei, mama și tatăl care dormeau în 
patul dublu în miniatură se numeau Carla și Werner, însă nimeni 
nu știa asta, nici măcar Frieda. 


14 


Frieda mai avea un frate, pe nume Axel, în vârstă de șapte 
ani; însă acesta se născuse cu spina bifida și trebuia să rămână 
sub îngrijire medicală permanentă. Era ţinut într-un spital 
special de la marginea Berlinului. 

Mama părea preocupată pe drum. 

— Sper că o să fie totul în ordine, murmură ea, mai mult 
pentru sine, când coborâră din tren. 

— Sigur că o să fie în ordine, rosti Carla. O să mă distrez de 
minune cu Frieda. 

— Nu mă refeream la asta. Vorbeam despre paragraful pe 
care l-am scris despre Hitler. 

— Suntem în pericol? Avea dreptate tata? 

— Tatăl tău are dreptate de cele mai multe ori. 

— Ce o să se întâmple cu noi dacă îi enervăm pe naziști? 

Mama o privi lung, într-un mod ciudat, apoi zise: 

— O, Doamne, pe ce lume te-am adus? 

Apoi amuţi. 

După ce merseră pe jos vreo zece minute, ajunseră la o vilă 
impunătoare, cu o grădină mare în faţă. Familia Franck era 
bogată: tatăl Friedei, Ludwig, era patronul unei fabrici ce 
producea aparate radio. Pe alee erau parcate două mașini. Cea 
mare, neagră și strălucitoare, era a lui Herr Franck. Motorul era 
pornit și un nor de aburi albaștri ieșea pe țeava de eșapament. 
Şoferul, Ritter, cu pantalonii uniformei îndesaţi în cizme înalte, 
stătea cu basca în mână, pregătit să le deschidă ușa. Se înclină 
și spuse: 

— Bună dimineaţa, Frau von Ulrich. 

Cealaltă mașină era un model mic și verde, de două locuri. Un 
bărbat scund, cu o barbă căruntă, ieși din casă ţinând o servietă 
de piele și își duse mâna la pălărie, salutând-o pe Mama în timp 
ce urca în mașina mai mică. 

— Oare de ce a venit doctorul Rothmann aici atât de 
devreme? se întrebă Mama neliniștită. 

Aflară foarte curând, când mama Friedei, Monika, veni la ușă; 
era o femeie înaltă, cu plete bogate, roșcate. Pe chipul palid i se 
citea neliniștea. În loc să le invite înăuntru, ea se postă în cadrul 
ușii pentru a le împiedica să intre. 

— Frieda are pojar! zise ea. 

— Imi pare rău să aud asta, răspunse Mama. Cum se simte? 


15 


— Oribil. Are febră și tușește. Dar Rothmann zice că o să se 
facă bine. Însă momentan este în carantină. 

— Desigur. Tu ai făcut pojar? 

— Da, când eram mică. 

— Și Werner a făcut - îmi aduc aminte că a avut o iritație 
cumplită. Dar soţul tău? 

— Ludi a făcut pojar când era mic. 

Femeile își întoarseră privirile spre Carla. Ea nu făcuse pojar 
până atunci. Își dădu seama că nu va putea să-și petreacă ziua 
cu Frieda. 

Carla era dezamăgită, dar Mama părea de-a dreptul 
debusolată. 

— Ediţia de săptămâna asta a revistei este despre alegeri - 
nu pot să lipsesc de acolo. 

Părea tulburată. Toţi oamenii mari așteptau cu teamă 
alegerile generale care urmau să se desfășoare în acea 
duminică. Mama și Tata se temeau că naziștii aveau să obţină 
un rezultat atât de bun, încât avea să le permită să preia 
controlul deplin asupra guvernului. 

— Pe deasupra, o să mă viziteze și cea mai bună prietenă a 
mea din Londra. Mă întreb dacă l-aș putea convinge pe Walter 
să-și ia liber azi ca să stea cu Carla! 

Monika spuse: 

— Ce-ar fi să-i telefonezi? 

Nu multă lume avea telefon la domiciliu, însă familia Franck 
se număra printre puţinii privilegiați, așa încât Carla și mama ei 
intrară pe hol. Aparatul se afla pe o măsuţă cu picioare 
fusiforme, exact lângă ușă. Mama ridică receptorul și rosti 
numărul biroului Tatei din Reichstag, clădirea parlamentului. 
Când el veni la telefon, Mama îi explică situaţia. Ascultă câteva 
clipe, apoi se înfurie. 

— Revista mea va îndemna o sută de mii de cititori să militeze 
pentru Partidul Social Democrat, spuse ea. Chiar ai ceva mai 
important de făcut azi? 

Carla intuia cum avea să se termine discuţia. Tata o iubea 
mult - și ea știa asta -, dar în toţi cei unsprezece ani de viață ai 
fiicei sale, el nu avusese niciodată grijă de ea o zi întreagă. Toţi 
taţii prietenelor ei erau la fel. Bărbaţii pur și simplu nu făceau 
așa ceva. Însă Mama pretindea uneori că nu știa regulile după 
care trăiau femeile. 


16 


— Atunci, o voi lua cu mine la birou, zise ea în receptor. Nici 
nu vreau să mă gândesc ce-o să spună Jochmann. 

Herr Jochmann era șeful ei. 

— Omul nu-i deloc un feminist, și asta ca să mă exprim 
delicat. 

Puse apoi receptorul în furcă fără să-și ia rămas-bun. 

Carla ura momentele în care ei se certau - și era deja a doua 
oară în ziua aceea. Făcea ca tot universul să i se cutremure. Se 
temea mai mult de aceste certuri decât de naziști. 

— Haide atunci, îi zise Mama, după care porni spre ușă. 

„Nici măcar nu o să-l văd pe Werner”, se gândi Carla abătută. 

Chiar atunci tatăl Friedei apăru pe hol - era un bărbat cu 
pielea trandafirie și cu o mustăcioară neagră, plin de energie și 
voioșie. O salută politicos pe Mama, iar ea se opri puţin ca să 
schimbe câteva vorbe cu el, timp în care Monika îl ajuta să-și 
îmbrace haina neagră cu guler îmblănit. 

El se duse apoi în capul scărilor și strigă: 

— Werner! Vezi că plec fără tine! 

Işi puse o pălărie cenușie de fetru pe cap și ieși pe ușă. 

— Sunt gata, sunt gata! 

Werner cobori treptele în fugă, ca un dansator. Era înalt cât 
tatăl său, dar mai chipeș, cu părul blond-roșcat lăsat mai lung. 
Ducea sub braț o geantă ce părea să fie plină cu cărţi; în 
cealaltă mână avea o pereche de patine și o crosă de hochei. Se 
opri cât să spună, foarte politicos: 

— Bună dimineaţa, Frau von Ulrich. Apoi, pe un ton mai 
colocvial: Bună, Carla. Sora mea are pojar. 

Carla simţi că se înroșește, fără motiv. 

— Ştiu, zise ea. 

Incercă să se gândească la ceva fermecător și amuzant de 
adăugat, dar nu-i veni nimic în minte. 

— Eu nu am făcut pojar, așa că nu pot să o văd. 

— Eu am făcut când eram mic, rosti el, de parcă asta s-ar fi 
petrecut cândva foarte demult. Acum mă grăbesc, adăugă el pe 
un ton spășit. 

Carla nu voia să-l piardă din ochi atât de repede. leși afară 
după el. Ritter îi ţinea portiera din spate deschisă. 

— Ce fel de mașină este asta? întrebă Carla. 

Băieţii știau întotdeauna modelele de mașini. 

— O limuzină Mercedes-Benz W10. 


17 


— Pare foarte confortabilă. 

Surprinse o privire din partea mamei sale, pe jumătate 
mirată, pe jumătate amuzată. 

Werner spuse: 

— Vreţi să vă luăm cu noi? 

— Mi-ar plăcea. 

— Stai să-l întreb pe tata. 

Werner își băgă capul în mașină și zise ceva. Carla îl auzi pe 
Herr Franck replicând: 

— Da, da, bine, dar grăbiţi-vă! 

Fata se întoarse spre mama ei și îi spuse: 

— Putem merge cu mașina! 

Mama ezită o clipă. Nu împărtășea vederile politice ale lui 
Herr Franck - el le dădea bani naziștilor -, dar nu avea de gând 
să refuze un loc în mașina lui caldă într-o dimineaţă atât de 
friguroasă. 

— Ce frumos din partea ta, Ludwig, rosti ea. 

Urcară în mașină. În spate era loc pentru patru persoane. 
Ritter demară încet. 

— Presupun că mergeţi pe Koch Strasse? zise Herr Franck pe 
un ton întrebător. 

Multe ziare și edituri își aveau sediul pe această stradă din 
cartierul Kreuzberg. 

— Te rog, nu te deranja pentru mine. E suficient să ne lași pe 
Leipziger Strasse. 

— Te pot lăsa exact la ușa clădirii, dacă vrei - dar bănuiesc că 
nu dorești ca toţi colegii tăi stângiști să te vadă coborând din 
mașina unui plutocrat buhăit. 

Spuse aceste cuvinte pe un ton în care se amestecau umorul 
și ostilitatea. 

Mama îi surâse șăgalnic. 

— Nu ești buhăit, Ludi - doar un pic durduliu. 

ÎI bătu ușor pe pântecele umflat. El râse. 

— Mda, am căutat-o cu lumânarea. 

Tensiunea se risipi. Herr Franck ridică tubul acustic și îi dădu 
instrucţiuni lui Ritter. 

Carla era încântată să se afle în aceeași mașină cu Werner și 
voia să profite de acest lucru ca să vorbească cu el, dar la 
început nu-i veni nimic în minte. Ar fi vrut să-i spună: „Când vei 
crește îndeajuns de mare, crezi că ai să vrei să te căsătorești cu 


18 


o fată cu părul negru și ochii verzi, cu vreo trei ani mai mică 
decât tine și isteaţă foc?” In cele din urmă, arătă spre patine și 
zise: 

— Ai meci astăzi? 

— Nu, doar antrenament după ore. 

— Pe ce post joci? 

Ea nu avea habar de hocheiul pe gheaţă, dar știa că în jocurile 
de echipe existau mereu posturi. 

— Extremă dreaptă. 

— Nu este un sport cam periculos? 

— Nu, dacă te miști repede. 

— Probabil că ești un patinator grozav. 

— Mă descurc binișor, rosti el cu modestie. 

Carla o surprinse din nou pe mama ei privind-o cu un surâs 
enigmatic pe chip. Oare își dăduse seama de sentimentele 
Carlei pentru Werner? Carla se îmbujoră din nou. 

Apoi, mașina se opri în faţa școlii, iar Werner cobori. 

— La revedere! spuse el, fugind apoi pe poartă în curtea 
școlii. 

Ritter demară din nou, pornind de-a lungul malului sudic al 
canalului Landwehr. Carla se uită la barje, la încărcăturile lor de 
cărbune acoperite de zăpadă ca niște munţi. Se simţea ușor 
dezamăgită. Izbutise să petreacă mai mult timp împreună cu 
Werner, insinuând că ar vrea să vină cu mașina, apoi pierduse 
vremea vorbind despre hochei pe gheaţă. Despre ce altceva ar 
fi vrut să vorbească cu el? N-ar fi putut spune cu siguranţă. 

Herr Franck îi zise Mamei: 

— Ți-am citit editorialul din Democratu/. 

— Sper că ţi-a plăcut. 

— Am fost dezamăgit să constat că scrii cu atât de puţin 
respect faţă de cancelarul nostru. 

— Crezi că jurnaliștii ar trebui să scrie cu respect despre 
politicieni? replică Mama amuzată. E o idee radicală. Presa 
nazistă ar trebui să fie mai politicoasă față de soţul meu! Nu 
cred că le surâde ideea. 

— Nu despre toţi politicienii, evident, rosti Franck iritat. 

Traversară intersecția aglomerată din Potsdamer Platz. 
Mașinile și tramvaiele se amestecau cu căruțele și cu pietonii 
într-o harababură fără margini. 

Mama zise: 


19 


— Nu este mai bine ca presa să poată critica pe toată lumea, 
fără discriminare? 

— O idee minunată, admise el. Însă voi, socialiștii, trăiţi într-o 
lume ideală. Oamenii pragmatici știu că Germania nu poate trăi 
din idei. Oamenii au nevoie de pâine, încălțări și cărbune. 

— Sunt complet de acord, spuse Mama. Și mie mi-ar prinde 
bine niște cărbune în plus. Dar îmi doresc ca Erik și Carla să fie 
cetățeni într-o ţară liberă. 

— Supraestimezi importanţa libertăţii. Libertatea nu îi face pe 
oameni mai fericiţi. Ei preferă conducători puternici. Eu vreau ca 
Werner, Frieda și bietul Axel să crească într-o ţară mândră, 
disciplinată și unită. 

— Și, ca să fim uniţi, avem nevoie de derbedei tineri în cămăși 
brune care să bată negustori evrei bătrâni? 

— Politica este dură. Nu avem ce face în privinţa asta. 

— Ba dimpotrivă, tu și cu mine suntem lideri, Ludwig, chiar 
dacă în feluri diferite. Este responsabilitatea noastră să facem 
ca politica să nu mai fie atât de dură și de violentă, ci mai 
degrabă cinstită și raţională. Dacă nu facem asta, înseamnă că 
nu ne achităm de îndatoririle noastre patriotice. 

Herr Franck fierbea. 

Carla nu știa prea multe despre bărbaţi, dar își dădea seama 
că le displăcea ca o femeie să le facă morală cu privire la 
îndatoririle lor. Mama probabil că uitase să își activeze șarmul ei 
obișnuit în acea dimineaţă. Însă toată lumea era încordată. 
Alegerile care băteau la ușă îi ţineau pe toți ca pe ace. 

Mașina ajunse în Leipziger Platz. 

— Unde vreţi să vă las? rosti Herr Franck cu răceală. 

— Aici este bine, zise Mama. 

Franck bătu în geamul despărțitor. Ritter opri mașina și se 
grăbi să deschidă portiera. 

Mama spuse: 

— Sper ca Frieda să se însănătoșească grabnic. 

— Îţi mulțumesc. 

Coborâră din mașină, iar Ritter închise portiera. 

Mai aveau de mers câteva minute până la birou, însă era clar 
că Mama nu mai dorise să rămână în mașină. Carla spera că 
Mama nu avea de gând să se certe în permanenţă cu Herr 
Franck. Asta ar fi putut însemna să-i vadă mult mai rar pe Frieda 
și pe Werner. Și nu i-ar fi plăcut deloc așa ceva. 


20 


Porniră la drum cu pas grăbit. 

— Încearcă să fii cuminte la birou, îi zise Mama. 

Nota de rugăminte sinceră din glasul ei o emoţionă pe Carla, 
făcând-o să se simtă rușinată pentru că îi provoca bătăi de cap 
mamei sale. Își promise să se comporte ireproșabil. 

Mama salută câţiva oameni pe drum - avea acea rubrică de 
când se știa Carla, așa că era foarte cunoscută în lumea presei. 
Toţi îi spuneau „Lady Maud”, în engleză. 

În apropierea clădirii în care își avea sediul Democratul, 
văzură o figură cunoscută: sergentul Schwab. Acesta luptase 
alături de Tata în Marele Război și purta încă tunsoarea scurtă, 
soldăţească. După război lucrase ca grădinar, mai întâi pentru 
bunicul Carlei, apoi pentru tatăl ei; dar furase bani din poșeta 
Mamei și Tata îl concediase. Acum purta uniforma hidoasă a 
Batalioanelor de Asalt - Cămășile Brune -, care nu erau de fapt 
soldați, ci naziști autorizaţi să acţioneze ca trupe auxiliare de 
poliție. 

Schwab rosti cu glas tare „Bună dimineaţa, Frau von Ulrich!”, 
de parcă nu ar fi fost deloc rușinat de faptul că era un hoț. Nici 
măcar nu își duse mâna la beretă. 

Mama înclină cu răceală din cap și trecu pe lângă el. 

— Mă întreb ce caută aici, mormăi ea neliniștită când intrară 
în clădire. 

Revista ocupa primul etaj al unei clădiri moderne de birouri. 
Carla știa că acolo nu erau bineveniţi copiii, așa că spera să 
poată ajunge în biroul Mamei fără să fie observată. Insă pe scări 
se întâlniră cu Herr Jochmann. Acesta era un bărbat mătăhălos, 
cu ochelari cu rame groase la ochi. 

— Ce-i asta? se răsti el, cu ţigara în gură. Acum avem și 
grădiniţă aici? 

Mama nu ripostă la bădărănia lui. 

— M-am gândit la comentariul dumneavoastră de zilele 
trecute, rosti ea. Cum că tinerii din ziua de azi își închipuie că 
jurnalismul este o meserie nemaipomenită, fără să înţeleagă de 
fapt ce trudă istovitoare presupune el. 

El se încruntă. 

— Am zis eu așa ceva? Mă rog, oricum este adevărat. 

— Așa că am adus-o pe fiica mea aici ca să vadă cum stau 
lucrurile în realitate. Cred că va fi bine pentru educaţia ei, mai 
ales dacă va vrea să se facă scriitoare. O să scrie un raport 


21 


despre vizită și o să-l prezinte în faţa clasei. Sunt convinsă că 
veţi fi de acord. 

Mama născocea toate acestea din mers, făcând ca totul să 
sune convingător, se gândi Carla. Mai-mai că-i venea și ei să 
creadă. In sfârșit, își activase șarmul caracteristic. 

Jochmann zise: 

— Dar nu ziceai că azi trebuie să vină un oaspete important 
de la Londra? 

— Ba da, Ethel Leckwith, însă ea este o prietenă mai veche a 
mea - o cunoaște pe Carla de când era mică. 

Jochmann se mai înmuie puţin. 

— Hmm... Bine. Avem o ședință editorială peste cinci minute, 
de îndată ce îmi cumpăr ţigări. 

— Vi le poate cumpăra Carla. Mama se întoarse spre ea și 
zise: Ceva mai jos pe stradă este o tutungerie. Herr Jochmann 
fumează ţigări Roth-Hăândle. 

— O, asta mă scutește de-un drum. 

Jochmann îi dădu Carlei o monedă de o marcă. 

Mama îi spuse: 

— Când te întorci, mă găsești în capul scărilor, lângă alarma 
de incendiu. 

li întoarse spatele și îl luă de braţ pe Jochmann, debordând de 
încredere. 

— Ediţia de săptămâna trecută mi s-a părut cea mai bună de 
până acum, îi zise ea în timp ce urcau treptele. 

Carla ieși în fugă în stradă. Mama scăpase basma curată, 
folosindu-se de amestecul ei caracteristic de îndrăzneală și flirt. 
Ea obișnuia să spună: „Noi, femeile, trebuie să apelăm la toate 
armele pe care le avem la dispoziție”. Dacă se gândea mai bine, 
Carla trebuia să admită că folosise ea însăși tacticile Mamei ca 
să meargă cu mașina lui Herr Franck. 

Poate că semăna cu mama ei, la urma urmei. Era posibil ca 
acesta să fi fost motivul pentru care Mama îi zâmbise în felul 
acela straniu: poate că se vedea pe sine, așa cum fusese cu 
treizeci de ani în urmă. 

La magazin era coadă. Jumătate dintre jurnaliștii din Berlin 
păreau să-și cumpere cele de trebuință pentru tot restul zilei. 
Intr-un final, Carla cumpără un pachet de Roth-Hândle și se 
întoarse în clădirea Democratului. Nu-i fu greu să găsească 
alarma de incendiu - era un mâner mare, prins de perete -, dar 


22 


Mama nu era în biroul său. Cel mai probabil se dusese la acea 
ședință editorială. 

Carla porni de-a lungul coridorului. Toate ușile erau deschise 
și majoritatea încăperilor erau pustii, cu excepţia câtorva femei, 
probabil dactilografe și secretare. În partea din spate a clădirii, 
se afla o ușă închisă pe care scria „Sala de conferinţe”. Carla 
auzi voci ridicate, de bărbaţi certându-se. Ciocăni la ușă, fără să 
primească răspuns. Ezită un pic, apoi apăsă clanţa și intră. 

Camera era îmbâcsită de fum de ţigară. Vreo nouă-zece 
oameni stăteau în jurul unei mese lungi. Mama era singura 
femeie de acolo. Oamenii amuţiră, aparent surprinși, când Carla 
se duse până în capul mesei și îi dădu lui Jochmann ţigările și 
restul. Tăcerea lor o făcu să creadă că greșise intrând acolo. 

Însă Jochmann zise: 

— Mulţumesc. 

— Cu plăcere, domnule, rosti ea făcând o ușoară reverență, 
fără vreun motiv anume. 

Bărbaţii pufniră în râs. Unul dintre ei spuse: 

— Noua ta asistentă, Jochmann? 

Și-atunci, ea își dădu seama că era totul în regulă. 

leși repede din cameră și se întoarse în biroul Mamei. Nu își 
scoase haina de pe ea - era prea frig. Se uită împrejur. Pe birou 
erau un telefon, o mașină de scris și teancuri de hârtii albe și 
indigo. Lângă telefon se afla o fotografie înrămată, înfăţișându-i 
pe Carla, pe Erik și pe Tata. Fusese făcută cu vreo doi ani în 
urmă, într-o zi însorită petrecută la plaja de lângă lacul 
Wannsee, la 25 de kilometri de centrul Berlinului. Tata purta 
pantaloni scurți. Râdeau cu toţii. Asta se întâmpla înainte ca Erik 
să înceapă să pretindă că este un om mare, serios și sobru. 

In birou mai era o singură fotografie, atârnată de perete, în 
care apărea Mama alături de eroul social-democrat Friedrich 
Ebert, primul președinte al Germaniei de după război. Fusese 
făcută cu vreo zece ani în urmă. Carla zâmbi văzând rochia fără 
forme și cu talie joasă pe care o purta Mama, ca și tunsoarea ei 
băieţească: probabil că aceea era moda pe atunci. 

Pe raft se aflau agende, cărţi de telefon, dicţionare în mai 
multe limbi și atlase, dar nimic de citit. În sertarul biroului erau 
creioane, câteva perechi noi de mănuși, nedespachetate, un 
pachet de tampoane igienice și un caiet cu nume și numere de 
telefon. 


23 


Carla actualiză calendarul de birou, aducându-l la data 
curentă - luni, 27 februarie 1933. Apoi, puse o foaie de hârtie în 
mașina de scris. Își bătu numele complet, Heike Carla von 
Ulrich. La vârsta de cinci ani anunţase că nu îi plăcea numele 
Heike și că ar vrea ca toată lumea să îi folosească al doilea 
nume; și, spre surprinderea ei, familia îi făcuse pe plac. 

Fiecare tastă de la mașina de scris făcea ca o tijă metalică să 
se ridice și să lovească hârtia printr-o bandă cu tuş, imprimând 
o literă. Când apăsă din greșeală două taste deodată, tijele se 
încurcară. Încercă să le despartă, dar nu izbuti. Nu fu de ajutor 
nici să apese o altă tastă: acum erau trei tije blocate. 

Gemu: deja era în încurcătură. 

Un zgomot de pe stradă îi distrase atenţia. Se duse la 
fereastră. Vreo douăsprezece Cămăși Brune mărșăluiau pe 
mijlocul drumului, răcnind diverse sloganuri: „Moarte evreilor! 
Evreii ajung în iad!” Carla nu putea să înțeleagă de ce erau atât 
de supăraţi pe evrei, care păreau oameni obișnuiți, deosebiți 
doar prin religie. Fu surprinsă să îl vadă pe sergentul Schwab în 
fruntea trupei. Îi păruse rău pentru el când fusese dat afară, 
fiindcă știa cât de greu era să-ţi găsești o slujbă. Erau milioane 
de oameni care-și căutau de lucru în Germania. Tata zicea că 
era din cauza crizei. Insă Mama spusese: 

— Cum putem ţine în casă pe cineva care fură? 

Acum, Scandau altceva. „Faceţi zob ziarele evreiești!”, strigau 
ei la unison. Unul dintre ei azvârli cu ceva și o legumă stricată 
se izbi de ușa unui ziar naţional. Apoi, spre groaza Carlei, ei se 
întoarseră spre clădirea în care se afla și ea. 

Se dădu înapoi și trase cu ochiul pe la marginea ramei de la 
fereastră, sperând că nu va fi zărită. Ei se opriră în faţa clădirii, 
scandând în continuare. Unul aruncă o piatră. Aceasta lovi 
geamul la care stătea Carla, fără să îl spargă, însă ea tot scăpă 
un mic strigăt de frică. O clipă mai târziu, în încăpere intră una 
dintre dactilografe, o tânără cu beretă roșie. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, apoi se uită pe fereastră. La 
naiba! 

Cămășile Brune intrară în clădire, iar Carla auzi tropotul 
bocancilor pe scări. Era speriată: ce voiau să facă? 

Sergentul Schwab intră în biroul Mamei. Șovăi, văzându-le pe 
cele două femei, apoi păru să-și vină în fire. Ridică mașina de 
scris și o azvârili în geam, spărgându-l. 


24 


Carla și dactilografa ţipară. 

În prag apărură și alte Cămăși Brune, scandându-și 
sloganurile. Schwab o înșfacă pe dactilografa de braţ și zise: 

— Și-acum, drăguţo, unde-i seiful biroului? 

— La arhivă! rosti ea înspăimântată. 

— Arată-mi. 

— Da, orice! 

El o împinse afară din cameră. 

Carla izbucni în plâns, apoi se opri. Se gândi să se ascundă 
sub birou, dar ezită să o facă. Nu voia să le arate cât de speriată 
era. Ceva în sinea ei o îndemna să îi sfideze. 

Dar ce putea face? Se hotări să o avertizeze pe Mama. 

Se duse în pragul ușii și aruncă o privire pe hol. Cămășile 
Brune intrau și ieșeau din birouri, dar nu ajunseseră până în 
capătul coridorului. Carla nu știa dacă oamenii din sala de 
conferinţe auziseră gălăgia. Fugi cât putu de repede de-a lungul 
holului, dar se opri când auzi un țipăt. Se uită într-o cameră și îl 
văzu pe Schwab zgâlțâind-o pe dactilografa cu beretă roșie și 
zbierând: 

— Unde-i cheia? 

— Nu știu, jur că spun adevărul! ţipa dactilografa. 

Carla era revoltată. Schwab nu avea niciun drept să se poarte 
așa cu o femeie. Strigă la el: 

— Dă-i drumul, Schwab, hoțule! 

Schwab o privi cu ură și ea simţi deodată o spaimă și mai 
mare. Apoi, privirea lui se aţinti asupra cuiva din spatele ei și el 
spuse: 

— la plodu’ ăla de-acolo, la naiba! 

Ea simţi cum este săltată de pe podea. 

— Eşti o evreică mică? auzi o voce de bărbat. Așa pari, cu 
părul ăsta negru al tău. 

Asta o înspăimântă. 

— Nu sunt evreică! strigă ea. 

Cămașa Brună o duse în capătul coridorului și o lăsă în biroul 
Mamei. Ea se împletici și căzu la podea. 

— Stai aici, îi zise el, apoi plecă. 

Carla se ridică în picioare. Nu era rănită. Holul era acum plin 
de Cămăși Brune și nu putea ajunge la mama ei. Dar trebuia să 
ceară ajutor de la cineva. 


25 


Se uită afară, prin geamul spart. Pe stradă se adunase deja o 
mică mulţime. Doi polițiști stăteau printre privitori, sporovâind. 
Carla îi strigă: 

— Ajutor! Ajutor, poliţia! 

Ei o văzură și pufniră în râs. 

Asta o înfurie, iar mânia îi mai temperă frica. Se uită din nou 
pe hol. Privirea îi căzu pe alarma de incendiu de pe perete. 
Întinse mâna și apucă mânerul. 

Ezită puţin. Nu aveai voie să pornești alarma decât dacă era 
un incendiu, iar pe perete era un avertisment cu privire la 
pedepsele aspre care îi așteptau pe cei care nu se supuneau. În 
cele din urmă însă, trase mânerul. 

Pentru o clipă, nu se întâmplă nimic. Poate că mecanismul nu 
funcţiona. Apoi se auzi un sunet strident ca de claxon, 
înălțându-se și coborând ritmic, răsunând în toată clădirea. 

Oamenii din sala de conferinţe apărură aproape instantaneu 
în capătul coridorului. 

Jochmann ieși primul. 

— Ce dracu’ se întâmplă? rosti el mânios, răcnind ca să 
acopere sunetul alarmei. 

Una dintre Cămășile Brune spuse: 

— Ciorna asta iudeo-comunistă ne-a insultat conducătorul, 
așa că o închidem. 

— leșiţi din birourile mele! 

Individul îl ignoră și se duse într-o cameră alăturată. O clipă 
mai târziu se auzi un țipăt de femeie, apoi zgomotul unui birou 
de oţel răsturnat. 

Jochmann se întoarse spre un angajat. 

— Schneider, sună imediat la poliţie! 

Carla știa că asta nu avea să fie de ajutor. Poliţia era deja 
acolo și nu făcea nimic. 

Mama își croi drum prin gloata de oameni și veni în fugă pe 
hol. 

— Eşti teafără? strigă ea. 

O cuprinse pe Carla în braţe. Carla nu voia să fie tratată ca un 
copil, împingându-și mama la o parte, ea zise: 

— Sunt bine, nu-ţi face griji. 

Mama se uită împrejur. 

— Mașina mea de scris! 

— Au azvârlit-o pe geam. 


26 


Carla își dădu seama că nu avea să mai fie certată pentru că 
blocase mecanismul. 

— Trebuie să ieşim de-aici. 

Mama înșfăcă telefonul de birou, apoi o apucă pe Carla de 
mână și ieșiră în grabă din cameră. 

Nu încercă nimeni să le oprească în timp ce alergau pe scări. 
În faţa lor, un bărbat bine făcut (probabil unul dintre reporteri) 
prinsese capul unei Cămăși Brune la subsuoară și îl târa afară 
din clădire. Carla și mama sa ieșiră după ei. În spatele lor venea 
o altă Cămașă Brună. 

Reporterul se apropie de cei doi polițiști, târându-l în 
continuare pe individ. 

— Arestaţi-l pe acest om, rosti el. L-am surprins jefuind biroul. 
Veţi găsi un borcan de cafea în buzunarul lui. 

— Daţi-i drumul, vă rog, spuse polițistul mai vârstnic. 

Fără nicio tragere de inimă, reporterul îi dădu drumul Cămâășii 
Brune. Camaradul acestuia apăru și el. 

— Cum vă numiţi, domnule? îl întrebă polițistul pe reporter. 

— Mă numesc Rudolf Schmidt și sunt corespondentul 
Democratului în parlament. 

— Rudolf Schmidt, ești arestat pentru ultraj la adresa poliţiei. 

— Nu fiţi ridicol! L-am prins pe omul acesta furând! 

Polițistul le făcu semn celor două Cămăși Brune. 

— Duceţi-l la secţie. 

Indivizii îl înșfăcară pe Schmidt de braţe. El păru să vrea să 
opună rezistenţă, apoi se răzgândi. 

— Toate detaliile acestui incident vor apărea în următoarea 
ediție a Democratului! zise el. 

— Nu va mai fi nicio ediţie, spuse polițistul. Luaţi-l de-aici. 

O mașină de pompieri sosi în trombă și din ea coborâră vreo 
șase pompieri. Șeful lor se răsti la polițiști: 

— Trebuie să evacuăm clădirea. 

— Întoarceţi-vă la cazarmă, nu-i niciun incendiu aici, zise 
polițistul mai vârstnic. Sunt doar Batalioanele de Asalt care 
închid o revistă comunistă. 

— Nu mă interesează asta, replică pompierul. A fost dată 
alarma și prima noastră sarcină este să scoatem pe toată lumea 
afară, cu tot cu Batalioanele de Asalt. Ne descurcăm și fără 
ajutorul vostru. 

Rostind aceste cuvinte, el își conduse oamenii în clădire. 


27 


Carla o auzi pe mama sa spunând: 

— O, nu! 

Se întoarse și o văzu pe Mama uitându-se fix la mașina sa de 
scris, care zăcea în locul în care căzuse pe caldarâm. Carcasa 
metalică se desprinsese, lăsând să se vadă legăturile dintre 
taste și tije. Tastatura se strâmbase, un capăt al cilindrului se 
desprinsese și clopoţelul care anunţa capătul rândului zăcea 
puţin mai încolo, pe jos. 

Mașinile de scris nu erau obiecte preţioase, dar Mama părea 
gata-gata să izbucnească în plâns. 

Cămășile Brune și angajaţii revistei ieșiră din clădire, mânaţi 
de la spate de pompieri. Sergentul Schwab se împotrivea din 
răsputeri, răcnind mânios: „Nu-i niciun incendiu!” Însă pompierii 
îl scoaseră pe sus din clădire. 

Jochmann ieși și îi spuse Mamei: 

— Nu au apucat să provoace prea multe pagube - pompierii i- 
au oprit la timp. Cel care a tras alarma ne-a făcut un mare 
serviciu! 

Carla fusese îngrijorată că avea să fie mustrată pentru că 
trăsese alarma fără rost. Acum realiza că procedase corect. O 
apucă pe mama ei de mână. Asta păru să o smulgă pe Mama 
din suferința prin care trecea. Ea se șterse la ochi cu mâneca - o 
reacţie neobișnuită care demonstra cât de afectată era: dacă ar 
fi făcut Carla un asemenea gest, i s-ar fi atras atenţia că trebuie 
să folosească batista. 

— Și-acum, ce ne facem? 

Mama nu zicea niciodată așa ceva - ea știa întotdeauna ce 
era de făcut. A 

Carla își dădu seama că în apropiere mai erau doi oameni. Içi 
ridică privirea. Una din persoane era o femeie de-o seamă cu 
Mama, foarte drăguță, cu un aer autoritar. Carla o cunoștea, dar 
nu știa exact de unde. Lângă ea se afla un băiat destul de tânăr 
ca să-i fie fiu. Era zvelt, nu foarte înalt, dar arăta ca o vedetă de 
cinema. Avea un chip frumos, ce ar fi fost de-a dreptul fără 
cusur dacă nu ar fi avut nasul turtit și strâmb. Cei doi păreau 
șocați, iar tânărul era livid de furie. 

Femeia vorbi prima: 

— Bună, Maud, rosti ea în engleză, iar vocea ei i se păru 
oarecum familiară Carlei. Nu mă mai recunoști? continuă ea. 
Sunt Eth Leckwith, iar el este Lloyd. 


28 


(II) 


Lloyd Williams găsi în Berlin un club de box unde să se 
antreneze o oră pe câţiva gologani. Clubul se afla într-un cartier 
muncitoresc numit Wedding, la nord de centrul orașului. Se 
antrenă cu măciucile și cu mingea medicinală, sări coarda, lovi 
sacul de box, apoi își puse casca pe cap și făcu cinci ture în jurul 
ringului. Antrenorul de la club îi găsi un partener de 
antrenament, un german de-o seamă cu el și cam din aceeași 
categorie, semimijlocie. Germanul avea o lovitură rapidă și 
surprinzătoare cu care îl nimeri pe Lloyd de câteva ori, asta 
până când lui Lloyd îi intră un croșeu de stânga și îl culcă la 
pământ. 

Lloyd crescuse într-un cartier aspru, East End din Londra. La 
12 ani fusese bătut la școală. 

— Și eu am păţit la fel, îi zisese tatăl său vitreg, Bernie 
Leckwith. Dacă ești cel mai isteţ din școală, se iau de tine toţi 
derbedeii. 

Tata era evreu - mama lui vorbea doar idiș. El îl dusese pe 
Lloyd la Clubul de Box Aldgate. Ethel se împotrivise, dar Bernie 
se impusese, ceea ce nu se întâmpla prea des. 

Lloyd învățase să se miște repede și să lovească puternic și 
nimeni nu se mai luase de el. Tot așa se alesese și cu nasul 
spart, care îi mai diminua puţin aspectul chipeș. Și își 
descoperise un talent. Avea reflexe rapide și un spirit bătăios, 
ceea ce îi adusese multe victorii în ring. Antrenorul era 
dezamăgit că el voia să meargă la Universitatea Cambridge, în 
loc să urmeze o carieră de profesionist. 

Făcu un duș și se îmbrăcă din nou în costum, apoi se duse 
într-un bar de muncitori, își luă o halbă de bere și se așeză lao 
masă ca să-i scrie surorii sale vitrege, Millie, despre incidentul 
cu Cămășile Brune. Millie îl invidia pentru că venise în această 
excursie cu mama lor, iar el îi promisese că îi va raporta tot ce 
se întâmplă. 

Lloyd fusese tulburat de încăierarea la care asistase în acea 
dimineaţă. Politica făcea parte din viaţa lui de zi cu zi: mama lui 
fusese deputată în Camera Comunelor, tatăl său era consilier 
local în Londra și el era președintele filialei din Londra a Ligii 
Tineretului Laburist. Insă pentru el totul se rezuma la dezbateri 
și alegeri - până azi. Nu mai văzuse niciodată un birou devastat 


29 


de golani în uniformă, sub privirile îngăduitoare ale poliţiei. Era o 
politică fără mănuși, iar asta îl șoca. 

„Oare s-ar putea întâmpla așa ceva și în Londra, Millie?” 
scrise el. Primul impuls era să creadă că nu ar fi fost posibil. Insă 
Hitler avea admiratori printre industriașii și patronii de ziare 
britanici. Cu numai câteva luni în urmă, nemernicul de Sir 
Oswald Mosley (deputat în Camera Comunelor) fondase Uniunea 
Britanică a Fasciștilor. La fel ca naziștii, și ei patrulau pe străzi în 
uniforme militare. Ce mai urma? 

Încheie scrisoarea și o împături, apoi luă trenul înapoi spre 
centrul orașului. El și mama lui trebuiau să se întâlnească cu 
Walter și cu Maud von Ulrich la cină. Lloyd auzise toată viaţa de 
Maud. Ea și mama sa erau, în mod neașteptat, prietene: Ethel 
începuse să lucreze ca menajeră în conacul familiei lui Maud. 
Apoi, fuseseră sufragete împreună, militând pentru acordarea 
dreptului de vot femeilor. În timpul războiului, publicaseră un 
ziar feminist, Soția soldatului. După aceea se certaseră pe teme 
politice și relaţia lor se răcise. 

Lloyd își amintea foarte clar vizita familiei von Ulrich la Londra 
în 1925. Avea pe atunci 10 ani, fiind suficient de mare cât să se 
simtă stânjenit pentru că nu știa germana, în vreme ce Erik și 
Carla, care aveau cinci, respectiv trei ani, erau bilingvi. Acela 
fusese momentul împăcării dintre Ethel și Maud. 

Își croi drum spre restaurant - Bistro Robert. Interiorul era în 
stil Art Deco, cu scaune și mese dreptunghiulare și cu 
lampadare de fier lucrate cu grijă, cu abajururi din sticlă 
colorată; însă lui îi plăceau șervețelele albe și apretate de lângă 
farfurii. 

Ceilalţi trei erau deja acolo. Femeile îţi luau imediat ochii, își 
dădu el seama în timp ce se apropia de masă: cu posturi și 
ținute elegante, atrăgătoare și sigure pe ele. Primeau priviri 
admirative de la ceilalți oameni din local. Se întrebă cât de mult 
din simțul estetic al mamei sale fusese împrumutat de la 
prietena ei aristocrată. 

După ce comandară, Ethel le explică scopul vizitei. 

— Mi-am pierdut locul în parlament în 1931, zise ea. Sper să îl 
recâștig la următoarele alegeri, dar între timp trebuie să îmi 
câștig cumva existența. Din fericire, Maud, tu m-ai învăţat să fiu 
jurnalistă. 


30 


— Nu te-am învăţat prea multe, replică Maud. Ai un talent 
înnăscut. 

— Scriu o serie de articole despre naziști pentru News 
Chronicle și am contract să scriu o carte pentru un editor pe 
nume Victor Gollancz. L-am adus pe Lloyd pe post de translator 
- el studiază franceza și germana. 

Lloyd remarcă zâmbetul ei plin de mândrie și se simţi 
nevrednic de el. 

— Abilităţile mele de translator nu au fost încă puse la 
încercare, rosti el. Până acum am întâlnit doar oameni ca 
dumneavoastră, care vorbesc o engleză fără cusur. 

Lloyd comandă șniţel vienez, ceva ce nu văzuse niciodată în 
Anglia. | se păru delicios. 

În timp ce mâncau, Walter îl întrebă: 

— Nu ar trebui să fii acum la școală? 

— Mama a zis că așa o să învăţ mai repede germana, iar cei 
din conducerea școlii i-au dat dreptate. 

— Ce-ar fi să vii să lucrezi pentru mine în Reichstag o vreme? 
Fără plată, mă tem, dar vei avea ocazia să vorbești în germană 
toată ziua. 

Lloyd era încântat. 

— Ar fi minunat! O oportunitate extraordinară! 

— Asta dacă Ethel se poate lipsi de tine, adăugă Walter. 

Ea zâmbi. 

— Desigur, cu condiţia să mi-l lași la dispoziţie atunci când am 
nevoie de el. 

— Firește. 

Ethel se întinse peste masă și atinse mâna lui Walter. Era un 
gest intim și Lloyd realiză că legătura dintre cei trei era foarte 
strânsă. 

— Ești foarte cumsecade, Walter, spuse ea. 

— Nu. Doar că nu strică niciodată să ai un asistent tânăr și 
inteligent care să înţeleagă jocul politic. 

Ethel zise: 

— Nu sunt sigură că mai înţeleg cum funcţionează jocul politic 
acum. Ce Dumnezeu se petrece în Germania? 

Maud zise: 

— Ne-am descurcat rezonabil pe la jumătatea anilor '20. 
Aveam un guvern democrat și o economie în plină creștere. Dar 


31 


totul a fost dat peste cap de crahul de pe Wall Street, din 1929. 
Acum suntem adânciți în criză. 

Glasul îi tremură de amărăciune. 

— Sunt câte o sută de oameni care stau la coadă pentru un 
singur post. Mă uit la feţele lor. Sunt disperaţi. Nu știu cum le 
vor mai pune mâncare pe masă copiilor. Și apoi vin naziștii, care 
le oferă speranţă, iar ei își zic: ce mai avem de pierdut? 

Walter părea să creadă că ea exagerează. Pe un ton ceva mai 
vesel, el spuse: 

— Vestea bună este că Hitler nu a reușit să atragă de partea 
sa majoritatea germanilor. La ultimele alegeri, naziștii au obţinut 
doar o treime din voturi. Este drept că au devenit cel mai mare 
partid, dar din fericire guvernul lui Hitler este unul minoritar. 

— De aceea a cerut organizarea unui nou scrutin, interveni 
Maud. Are nevoie de o majoritate calificată ca să transforme 
Germania în dictatura brutală pe care și-o dorește. 

— Și o va obţine? întrebă Ethel. 

— Nu, replică Walter. 

— Da, zise Maud. 

Walter zise: 

— Nu cred că poporul german va vota vreodată pentru 
instaurarea dictaturii. 

— Insă alegerile nu vor fi corecte! exclamă Maud furioasă. 
Uite ce s-a întâmplat cu revista mea azi. Toţi cei care-i critică pe 
naziști sunt în pericol. Și asta în timp ce propaganda lor este 
pretutindeni. 

Lloyd spuse: 

— Dar nu pare să le opună nimeni rezistență! 

Și-ar fi dorit să fi ajuns cu câteva minute mai devreme la 
sediul Democratului în acea dimineaţă, ca să fi pocnit câteva 
Cămăși Brune. Işi dădu seama că își încleștase pumnul și se sili 
să-l descleșteze. Insă indignarea nu i se stinse. 

— De ce nu atacă și stângiștii sediile publicaţiilor naziste? zise 
el. Să simtă și ei pe pielea lor cum este! 

— Nu trebuie să răspundem la violenţă tot cu violenţă! rosti 
Maud cu emfază. Hitler abia așteaptă un pretext ca să declare 
stare de necesitate, să suspende drepturile cetățenești și să-și 
azvârle adversarii la închisoare. Glasul ei căpătă accente 
rugătoare: Trebuie să evităm cu orice chip să-i oferim acest 
pretext - indiferent cât de greu ar fi. 


32 


Terminară de mâncat. Restaurantul începu să se golească. 
Când se servi cafeaua, li se alătură patronul, vărul lui Walter, 
Robert von Ulrich, și maestrul bucătar Jörg. Robert fusese 
diplomat în cadrul ambasadei austriece de la Londra înainte de 
Marele Război, în vremea în care Walter lucra la ambasada 
germană de acolo - și se îndrăgostea de Maud. 

Robert semăna cu Walter, dar era mult mai pedant în 
înfățișare - avea un ac de aur la cravată, peceţi la lanțul 
ceasului și părul gelat în exces. Jörg era mai tânăr, un bărbat 
blond cu trăsături delicate și cu surâs voios. Cei doi fuseseră 
prizonieri de război în Rusia. Acum locuiau într-un apartament 
de deasupra restaurantului. 

Depănară amintiri de la nunta lui Walter și a lui Maud, 
organizată în mare taină în ajunul războiului. Nu avuseseră 
invitaţi, dar Robert și Ethel fuseseră cavaler, respectiv 
domnișoară de onoare. Ethel zise: 

— Am servit șampanie la hotel, apoi am sugerat cu tact că 
Robert și cu mine vom pleca, iar Walter - ea își înăbuși un chicot 
de râs -, Walter a spus: „Ah, dar credeam că vom lua cina 
împreună!” 

Maud chicoti. 

— Îţi închipui ce încântată am fost să aud asta! 

Lloyd se uită în ceașca de cafea, stânjenit. Avea 18 ani și era 
încă virgin, așa că aceste glume despre luna de miere îl cam 
stinghereau. 

Pe un ton mai sobru, Ethel o întrebă pe Maud: 

— Ai mai primit vreo veste de la Fitz? 

Lloyd știa că nunta secretă provocase o ruptură teribilă între 
Maud și fratele ei, contele Fitzherbert. Fitz o dezmoștenise, pe 
motiv că nu îi ceruse lui, capul familiei, permisiunea de a se 
căsători. 

Maud clătină din cap cu tristeţe. 

— l-am scris când am fost în Londra, dar el a refuzat să mă 
vadă. L-am rănit în orgoliu când m-am căsătorit cu Walter fără 
să-i spun. Fratele meu este un om neiertător, mă tem. 

Ethel achită nota. În Germania totul era ieftin, dacă aveai 
valută. Pe când se pregăteau să se ridice și să plece, un 
necunoscut veni la masă și, fără să-l poftească nimeni, își trase 
un scaun. Era un bărbat vânjos, cu o mustăcioară pe fața 
rotundă. Purta o uniformă a Cămâșilor Brune. 


33 


Robert rosti cu răceală: 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule? 

— Sunt comisarul criminalist Thomas Macke. Apucă de braţ un 
chelner care trecea pe-acolo și-i zise: Adu-mi o cafea. 

Chelnerul îl privi întrebător pe Robert, care încuviinţă. 

— Lucrez la secţia politică a poliţiei prusace, continuă Macke. 
Sunt șeful serviciului de informații din Berlin. 

Lloyd îi traduse toate acestea mamei sale, pe un ton coborât. 

— Totuși, spuse Macke, aș dori să discut cu patronul 
restaurantului despre o chestiune personală. 

Robert zise: 

— Unde lucraţi acum o lună? 

Această întrebare neașteptată îl luă prin surprindere pe 
Macke, care replică imediat: 

— La secţia de poliţie din Kreuzberg. 

— Și cu ce vă ocupați acolo? 

— Eram șeful arhivei. De ce întrebaţi? 

Robert dădu din cap, de parcă s-ar fi așteptat la acest 
răspuns. 

— Deci aţi trecut de la funcţia de arhivar la cea de șef al 
serviciului de informaţii din Berlin. Felicitări pentru această 
promovare rapidă. Se întoarse către Ethel și zise: Când Hitler a 
ajuns cancelar la sfârșitul lui ianuarie, lacheul lui, Hermann 
Göring, a preluat funcţia de ministru de interne al Prusiei - 
devenind șeful celei mai mari forţe polițienești din lume. De 
atunci, Göring a concediat polițiști pe bandă, înlocuindu-i cu 
naziști. Se întoarse din nou spre Macke și zise sarcastic: Totuși, 
sunt convins că în cazul oaspetelui nostru surpriză promovarea 
s-a făcut strict pe merit. 

Macke se înroși la față, dar își păstră cumpătul. 

— După cum spuneam, doresc să vorbesc cu patronul despre 
ceva personal. 

— Vă rog să reveniți mâine dimineaţă. Ora zece vă convine? 

Macke ignoră această sugestie. 

— Fratele meu lucrează și el în branșă, continuă el, neabătut. 

— A! Poate că-l cunosc. Tot Macke îl cheamă? Ce fel de local 
are? 

— Un local mic, pentru muncitorii din Friedrichshain. 

— A... În acest caz este puţin probabil să îl fi întâlnit. 


34 


Lloyd nu era sigur că era indicat ca Robert să fie atât de 
arțăgos. Macke era bădăran și nu merita să fie tratat 
cumsecade, însă probabil că îi putea face multe neplăceri. 

Macke continuă: 

— Fratele meu ar dori să cumpere acest restaurant. 

— A, deci fratele dumneavoastră ar vrea să urce pe scara 
socială urmându-vă exemplul. 

— Suntem dispuși să vă oferim douăzeci de mii de mărci, 
sumă achitată pe parcursul a doi ani. 

Pe Jörg îl bufni râsul. 

Robert zise: 

— Daţi-mi voie să vă explic ceva, domnule comisar. Eu sunt 
conte austriac. Acum douăzeci de ani, aveam un castel și un 
domeniu întins în Ungaria, unde locuiau mama și sora mea. Mi- 
am pierdut în război familia, castelul, pământul și ţara, care a 
fost... miniaturizată. 

Tonul său de sarcasm amuzat se evaporase, iar vocea îi 
tremura acum de emoție. 

— Când am venit în Berlin, nu aveam decât adresa vărului 
meu, Walter von Ulrich. Cu toate acestea, am izbutit să deschid 
acest restaurant. Înghiţi în sec și adăugă: Este tot ce am pe 
lume. 

Făcu o pauză, apoi sorbi din cafea. Toţi cei de la masă 
amuţiseră. Își veni în fire, recăpătându-și parţial tonul superior 
din glas. 

— Chiar dacă mi-aţi oferi o sumă generoasă - ceea ce nu este 
cazul -, tot v-aș refuza, căci ar fi ca și cum mi-aș vinde întreaga 
viață. Nu vreau să credeţi că sunt nepoliticos, deși 
dumneavoastră aţi dat dovadă de lipsă de tact. Insă 
restaurantul meu nu este de vânzare, indiferent de preţ. Se 
ridică în picioare, întinzându-i mâna: Noapte bună, domnule 
comisar Macke. 

Macke îi strânse mâna în mod mecanic, apoi păru să regrete 
gestul. Se ridică și el, foarte supărat. Chipul său buhăit se 
învineţise. 

— Mai vorbim noi, rosti el, apoi plecă. 

— Ce ţărănoi, pufni Jörg. 

Walter i se adresă lui Ethel: 

— Vezi cu ce avem noi de-a face? Doar pentru că poartă acea 
uniformă, crede că poate face orice vrea! 


35 


Pe Lloyd îl deranjase cel mai mult încrederea lui Macke. Omul 
păruse convins că poate cumpăra restaurantul indiferent ce preţ 
ar fi oferit. Tratase refuzul lui Robert ca pe o simplă amânare 
temporară. Oare naziștii erau deja chiar atât de puternici? 

Asta era ceea ce își doreau Oswald Mosley și fasciștii lui din 
Marea Britanie - o ţară în care domnia legii să fie înlocuită de 
intimidare și forța pumnului. Cum puteau oamenii să fie atât de 
bătuţi în cap? 

Își puseră hainele și pălăriile și își luară rămas-bun de la 
Robert și Jörg. De îndată ce ieșiră afară, Lloyd simţi miros de 
fum - nu de ţigară, ci altceva, diferit. Cei patru urcară în mașina 
lui Walter, un BMW Dixi 3/15, despre care Lloyd știa că era de 
fapt un Austin Seven produs în Germania. 

În timp ce traversau parcul Tiergarten, două mașini de 
pompieri îi depășiră, cu sirenele pornite. 

— Mă întreb unde arde, spuse Walter. 

O clipă mai târziu, văzură vâlvătaia flăcărilor strălucind printre 
copaci. Maud zise: 

— Pare să fie în apropierea Reichstagului. 

Tonul lui Walter se schimbă. 

— Ar fi bine să vedem despre ce-i vorba, rosti el îngrijorat, 
cotind brusc. 

Mirosul de fum se înteți. Lloyd vedea flăcările înălțându-se 
spre cer, deasupra copacilor. 

— Este un foc mare, remarcă el. 

leșiră din parc prin Königs Platz, piaţeta spațioasă dintre 
clădirea Reichstagului și Opera Kroll. Reichstagul era în flăcări. 
Lumini roșii și galbene dansau în spatele șirurilor de ferestre în 
stil clasic. Flăcări și fum ieșeau prin cupola centrală. 

— O, nu! exclamă Walter, iar Lloyd auzi deznădejdea din 
glasul lui. O, Dumnezeule mare, nu! 

Opri mașina și coborâră cu toții. 

— Este o catastrofă, murmură Walter. 

Ethel zise: 

— O clădire atât de frumoasă și de veche... 

— Nu clădirea este importantă, replică Walter, surprinzându.-i. 
Democraţia noastră arde acolo. 

O mică mulţime urmărea acest spectacol grotesc de la vreo 
cincizeci de metri. În fața clădirii, mașinile de pompieri erau 
înșirate una lângă alta, cu furtunurile îndreptate deja asupra 


36 


flăcărilor și cu apa ţâșnind prin geamurile sparte. Câţiva polițiști 
stăteau prin preajmă, cu mâinile în sân. Walter i se adresă unuia 
dintre ei: 

— Sunt deputat în Reichstag. Când a izbucnit incendiul? 

— Acum o oră, răspunse polițistul. L-am prins pe unul dintre 
făptași - individul nu mai avea decât pantalonii pe el! Și-a folosit 
hainele ca să aprindă focul. 

— Ar trebui să puneţi un cordon, rosti Walter autoritar. Să 
ţineţi lumea la distanță. 

— Am înţeles, să trăiţi, zise polițistul, apoi plecă. 

Lloyd se furișă pe lângă ei și se apropie de clădire. Pompierii 
începuseră să preia controlul asupra situaţiei: erau mai puţine 
flăcări acum și mai mult fum. Trecu pe lângă mașinile de 
pompieri și se apropie de o fereastră. Nu părea foarte periculos 
și, oricum, curiozitatea îi copleșise instinctul de conservare - 
cum se întâmpla de obicei. 

Se uită pe geam și văzu că pagubele erau majore: pereţii și 
tavanul se prăbușiseră în grămezi de moloz. În afară de 
pompieri, observă și civili - probabil oficiali ai Reichstagului - 
pășind prin moloz ca să estimeze pagubele. Lloyd se duse la 
intrare și urcă treptele. 

Două Mercedesuri negre opriră în trombă exact când poliţia 
întindea cordonul de siguranţă. Lloyd se uită spre ele cu interes. 
Din cea de-a doua mașină cobori un bărbat într-un trenci 
deschis la culoare și cu o pălărie neagră și moale pe cap. Avea o 
mustață îngustă sub nas. Lloyd își dădu seama că îl avea în față 
pe noul cancelar, Adolf Hitler. 

În spatele lui Hitler venea un bărbat mai înalt, purtând 
uniforma neagră a Schutzstaffelului, SS-ul, garda lui de corp. 
După ei apăru șchiopătând și șeful propagandei, omul care 
manifesta o ură viscerală față de evrei - Joseph Goebbels. Lloyd 
îi recunoscu din fotografiile apărute în ziare. Era atât de fascinat 
să-i vadă de-aproape, încât uită să fie înspăimântat. 

Hitler urcă treptele două câte două, îndreptându-se direct 
spre Lloyd. Dintr-un impuls, Lloyd împinse ușa mare și o ţinu 
deschisă pentru cancelar. Înclinând ușor capul către el, Hitler 
intră în clădire, urmat de anturajul său. 

Lloyd li se alătură. Nimeni nu i se adresă. Oamenii lui Hitler 
păreau să creadă că el făcea parte din angajaţii Reichstagului. 


37 


În aer plutea o duhoare oribilă de cenușă udă. Hitler și 
oamenii lui pășiră peste bârnele carbonizate și peste furtunurile 
de apă, călcând în băltoace mocirloase. În holul de la intrare 
stătea Hermann Göring, cu o haină din blană de cămilă 
acoperindu-i burta uriașă și cu bereta răsucită la vârf, în stilul 
Potsdam. Acesta era omul care infiltra naziști în rândurile 
poliţiei, se gândi Lloyd, amintindu-și conversaţia de la 
restaurant. 

Când Göring îl zări pe Hitler, zbieră: 

— lată cum începe rebeliunea comuniștilor! Ne vor lovi 
imediat! Nu trebuie să pierdem nicio clipă! 

Lloyd se simţea ciudat, de parcă ar fi fost în publicul unui 
teatru, iar acești oameni puternici ar fi fost interpretaţi de actori. 

Hitler avu o reacție și mai teatrală decât Göring. 

— Nu vom mai avea pic de milă acum! zbieră el; părea să se 
adreseze unui stadion. Toţi cei care ne vor sta în cale vor fi 
nimiciți. 

Tremura în timp ce vorbea, iar furia mocnea în sinea lui. 

— Toţi funcţionarii comuniști vor fi împușcați oriunde vor fi 
găsiţi. Deputaţii comuniști din Reichstag trebuie spânzurați chiar 
în această noapte. 

Insă în felul în care o spunea era ceva artificial. Ura lui Hitler 
părea reală, dar izbucnirea sa era un spectacol, pus în scenă 
pentru cei dimprejur - atât pentru oamenii săi, cât și pentru 
restul lumii. Era un actor pătruns de emoţii autentice, pe care le 
amplifica pentru public. Și funcţiona, observă Lloyd - toţi cei 
aflaţi în apropiere îl urmăreau vrăjiţi. 

Goring zise: 

— Fuhrer, acesta este șeful poliţiei politice, Rudolf Diels. Făcu 
semn spre un bărbat slab și brunet de lângă el și adăugă: L-a 
arestat deja pe unul dintre făptași. 

Diels nu era deloc isteric. El rosti cu foarte mult calm: 

— Marinus van der Lubbe, un muncitor olandez în construcții. 

— Și comunist pe deasupra! adăugă Göring triumfător. 

Diels spuse: 

— Exclus din Partidul Comunist din Olanda pentru incendieri. 

— Eram sigur! pufni Hitler. 

Lloyd pricepu că Hitler era hotărât să dea vina pe comuniști, 
indiferent de fapte. 

Diels rosti cu deferență: 


38 


— Primul interogatoriu indică faptul că omul este nebun de 
legat și că a acţionat de unul singur. 

— Imposibil! strigă Hitler. Este o acţiune premeditată cu mult 
timp înainte. Însă au calculat greșit! Ei nu înțeleg că poporul 
este de partea noastră. 

Göring se întoarse spre Diels și zise: 

— Poliţia va intra în stare de urgenţă din acest moment, spuse 
el. Avem liste cu comuniști - deputaţi din Reichstag, 
reprezentanţi aleși în consiliile locale, organizatori și activiști de 
partid. Arestaţi-i pe toți - chiar în noaptea asta! Folosiţi armele 
din dotare fără cruţare. Interogați-i fără milă. 

— Am înţeles, domnule ministru, încuviinţă Diels. 

Lloyd își dădu seama că Walter avusese motive întemeiate de 
îngrijorare. Acesta era pretextul pe care naziștii îl căutau. Nu 
aveau de gând să-i asculte pe cei care spuneau că incendiul 
fusese provocat de un nebun care acţionase pe cont propriu. 
Marșau pe ideea unui complot comunist ca să poată institui 
starea de necesitate. 

Göring se uită scârbit la noroiul de pe pantofii săi. 

— Locuinţa mea oficială se află la câteva minute distanță, dar 
- din fericire - nu a fost afectată de incendiu, Fuhrer, rosti el. 
Poate că ar fi mai bine să mergem acolo! 

— Da. Avem multe de discutat. 

Lloyd le ţinu ușa deschisă și ei ieșiră din clădire. După ce se 
urcară în mașini și plecară, el trecu peste cordonul poliţiei și se 
întoarse la mama lui și la soţii von Ulrich. 

Ethel zise: 

— Lloyd! Unde-ai fost? Am fost teribil de îngrijorată! 

— Am intrat în clădire, zise el. 

— Poftim? Cum? 

— Nu m-a oprit nimeni. Domnește haosul și e o zăpăceală 
generală. 

Mama lui își ridică mâinile spre cer. 

— Nu își dă seama deloc de primejdii, oftă ea. 

— L-am întâlnit pe Adolf Hitler. 

Walter întrebă: 

— Ce-a zis? 

— Dă vina pe comuniști pentru incendiu. Va urma o epurare. 

— Doamne ferește! exclamă Walter. 


39 


(HI) 


Pe Thomas Macke încă îl ustura sarcasmul lui Robert von 
Ulrich. „Fratele dumneavoastră vrea să urce pe scara socială 
urmându-vă exemplul”, zisese von Ulrich. Macke își dorea să-i fi 
trecut prin cap să-i răspundă: „Şi ce-i rău în asta? Nu suntem cu 
nimic mai prejos decât tine, fante încrezut ce ești!” Acum voia 
să se răzbune. Insă avu câteva zile mult prea ocupate ca să 
poată face ceva în această privință. 

Sediul poliției secrete prusace se afla într-o clădire mare și 
elegantă, în stil clasic, la numărul 8 de pe Prinz Albrecht Strasse, 
în cartierul guvernamental. Macke se simţea mândru de fiecare 
dată când intra pe ușă. 

Era o agitație nemaipomenită. Patru mii de comuniști fuseseră 
arestaţi în decurs de 24 de ore de la incendierea Reichstagului, 
iar alţii erau săltaţi în fiecare oră. Germania era curățată de o 
molimă și lui Macke deja i se părea mai respirabil aerul 
Berlinului. 

Însă dosarele poliţiei nu erau actualizate. Între timp, unele 
persoane își schimbaseră domiciliul, trecuseră mai multe rânduri 
de alegeri, bătrânii muriseră și tinerii le luaseră locul. Macke era 
șeful unui grup însărcinat cu actualizarea datelor, prin 
descoperirea noilor nume și adrese. 

Se pricepea la asta. li plăceau cataloagele, registrele de 
adrese, hărţile cu străzi, secţiunile decupate din ziare, orice soi 
de listă. Talentele sale nu fuseseră preţuite la secția din 
Kreuzberg, unde munca de criminalist se rezuma la bătutul 
suspecţilor până când aceștia începeau să dezvăluie nume. 
Spera să fie ceva mai apreciat aici. z 

Nu că ar fi avut vreo problemă cu bătaia suspecților. In biroul 
său din spatele clădirii, putea auzi ţipetele femeilor și ale 
bărbaţilor torturați la subsol, dar asta nu îl deranja. Erau 
trădători, agenţi subversivi și revoluționari. Aduseseră Germania 
în pragul colapsului cu grevele lor și ar fi provocat și mai mult 
rău dacă li se oferea prilejul. Nu simţea nicio urmă de 
compasiune pentru ei. Işi dorea doar ca și Robert von Ulrich să 
se afle printre ei, gemând de durere și cerșind îndurare. 

Abia în seara de joi, 2 martie, la opt seara, izbuti să îl verifice 
pe Robert. 


40 


Își trimise echipa acasă și îi duse un vraf de liste actualizate 
șefului său, inspectorul de criminalistică Kringelein, la etaj. Apoi 
se întoarse la dosare. Nu se grăbea să plece acasă. Locuia 
singur. Soţia lui, o femeie nedisciplinată, fugise cu un ospătar de 
la restaurantul fratelui său, spunând că voia să fie liberă. Nu 
aveau copii. 

Incepu să frunzărească dosarele. 

Aflase deja că Robert von Ulrich intrase în Partidul Nazist în 
1923 și plecase din acesta doi ani mai târziu. Asta nu însemna 
mare lucru. Macke avea nevoie de mai multe elemente. 

Sistemul de îndosariere nu era atât de logic pe cât și-ar fi 
dorit. Una peste alta, era dezamăgit de poliţia prusacă. Se 
zvonea că și Goring era la fel de nemultumit și că plănuia să 
desprindă departamentul politic și pe cel de informații din 
forțele regulate, pentru a constitui o poliţie secretă mai 
eficientă. Lui Macke i se părea o idee bună. 

Între timp, nu reuși să îl găsească pe Robert von Ulrich în 
dosarele obișnuite. Poate că nu era neapărat un semn de 
ineficienţă. Poate că omul nu greșise cu nimic. Fiind conte 
austriac, era puţin probabil să fie comunist sau evreu. Aparent, 
cel mai mare păcat al lui era faptul că vărul său, Walter, era un 
social-democrat. lar asta nu era o infracțiune... cel puţin nu încă. 

Macke realiză acum că ar fi trebuit să facă verificările înainte 
să îl abordeze pe individ. Însă el se aruncase cu capul înainte, 
fără să aibă informaţii complete. Ar fi trebuit să-și dea seama că 
era o greșeală. Drept urmare, fusese nevoit să îndure 
condescendența și sarcasmul insului. Fusese umilit. Dar avea de 
gând să i-o plătească. 

Începu să caute prin secţiunea de „diverse” dintr-un fișet 
prăfuit din spatele camerei. Numele von Ulrich nu apărea nici 
aici, însă lipsea un document. Conform listei agăţate pe ușa 
fișetului, ar fi trebuit să se afle acolo și un dosar de 117 pagini, 
intitulat „Stabilimente de moravuri ușoare”. După nume, părea 
să fie o listă cu cluburile de noapte din Berlin. Macke intuia 
motivul pentru care nu se afla acolo. Probabil că fusese folosit 
recent: toate localurile de noapte mai decadente fuseseră 
închise atunci când Hitler devenise cancelar. 

Macke urcă din nou la etaj. Kringelein îi punea la curent pe 
polițiștii care urmau să descindă la adresele actualizate ale 


41 


comuniștilor și ale aliaţilor acestora, pe care i le furnizase 
Macke. 

Acesta nu ezită să-și întrerupă șeful. Kringelein nu era nazist, 
drept pentru care se temea să se ia de un membru al 
Batalioanelor de Asalt. Macke zise: 

— Caut dosarul cu „Stabilimente de moravuri ușoare”. 

Kringelein păru iritat, dar nu protestă. 

— E pe masa de acolo, zise el. Poţi să-liei. 

Macke luă dosarul și se întoarse în biroul său. 

Ancheta data din urmă cu cinci ani. În dosar erau prezentate 
cluburile deschise la vremea respectivă și activităţile care se 
desfășurau acolo: jocuri de noroc, expunere indecentă, 
prostituție, trafic de droguri, homosexualitate și alte 
destrăbălări. In dosar apăreau numele patronilor și ale 
investitorilor, ale membrilor și ale angajaţilor din cluburi. Macke 
citi cu răbdare fiecare nume în parte: poate că Robert von Ulrich 
era vreun dependent de droguri sau vreun client al târfelor. 

Berlinul era celebru pentru cluburile sale de homosexuali. 
Macke ajunse la secțiunea dedicată clubului Conaurul roz, unde 
bărbaţii dansau cu alţi bărbaţi și pe scenă cântau travestiţi. 
Uneori, munca sa era de-a dreptul dezgustătoare, se gândi el. 

Urmări cu degetul lista de membri și îl găsi acolo pe Robert 
von Ulrich. Scăpă un oftat de satisfacţie. Apoi se uită mai jos și 
văzu și numele lui Jörg Schleicher. 

— Măi să fie, făcu el. la să vedem cât de sarcastic mai ești 
acum. 


(IV) 


Când se revăzură, Lloyd observă că Walter și Maud erau mai 
furioși... și mai speriaţi. 

Asta se întâmplă în sâmbăta următoare, pe 4 martie, în ajunul 
alegerilor. Lloyd și Ethel plănuiau să participe la un miting al 
Partidului Social Democrat, organizat de Walter, și se duseră 
acasă la familia von Ulrich, în Mitte, ca să servească prânzul 
înainte. 

Era o casă din secolul al XIX-lea, cu încăperi spaţioase și 
ferestre mari, deși mobilierul era destul de învechit. Prânzul fu 
simplu - cotlete de porc cu cartofi și varză -, dar vinul servit era 


42 


de calitate. Walter și Maud vorbeau de parcă ar fi fost săraci - și 
nu încăpea îndoială că duceau o viaţă mai modestă decât cea a 
părinţilor lor -, însă în niciun caz nu mureau de foame. 

Dar erau înspăimântați. 

Hitler izbutise să-l convingă pe bătrânul președinte al 
Germaniei, Paul von Hindenburg, să aprobe Decretul cu privire 
la  Incendierea  Reichstagului, care le conferea naziștilor 
autoritatea de a face ceea ce făceau deja, și anume de a-și bate 
și de a-și tortura adversarii politici. 

— Au fost arestaţi douăzeci de mii de oameni de luni-seară 
până acum! rosti Walter cu glas tremurat. Nu doar comuniști, ci 
și oameni pe care naziștii îi etichetează drept „simpatizanți 
comuniști”. 

— lar în această categorie intră toţi cei care nu le convin, 
explică Maud. 

Ethel zise: 

— Și cum se mai pot organiza alegeri democratice în aceste 
condiţii? 

— Trebuie să facem tot ce ţine de noi, spuse Walter. Dacă nu 
facem deloc campanie, îi vom ajuta și mai mult pe naziști. 

Lloyd interveni impetuos: 

— Când veţi înceta să acceptaţi această situaţie? Când veți 
riposta? Incă mai credeţi că este o greșeală să răspunzi la 
violenţă cu violență? 

— Categoric, zise Maud. Rezistenţa pașnică este singura 
noastră speranţă. 

Walter rosti: 

— Partidul Social Democrat are o aripă paramilitară, 
Reichsbanner, dar este slabă. Un mic grup de social-democraţi 
au susţinut ideea unei reacţii violente față de naziști, dar 
moţiunea lor a fost respinsă prin vot. 

Maud zise: 

— Lloyd, nu uita că naziștii au poliţia și armata de partea lor. 

Walter își privi ceasul de buzunar. 

— Trebuie să plecăm. 

Maud rosti brusc: 

— Walter, ce-ar fi să contramandezi mitingul? 

El o privi surprins. 

— Am vândut deja 700 de bilete. 


43 


— Of, dă-le încolo de bilete, pufni Maud. Îmi fac griji pentru 
tine. 

— Nu este cazul. Distribuirea locurilor s-a făcut cu atenţie, 
deci nu ar trebui să fie scandalagii în sală. 

Lloyd nu era prea sigur că Walter era convins de ceea ce 
spunea. 

Walter continuă: 

— In orice caz, nu-i pot lăsa de izbeliște pe oamenii care sunt 
încă dispuși să participe la un miting politic democratic. Ei sunt 
ultima noastră speranţă. 

— Ai dreptate, recunoscu Maud. Se uită la Ethel și spuse: 
Poate că ar trebui să rămâneţi acasă, tu și cu Lloyd. Este 
periculos, indiferent ce ar spune Walter; și nici nu este ţara 
voastră, la urma urmei. 

— Socialismul este internaţional, replică Ethel cu dârzenie. Îţi 
apreciez îngrijorarea, dar am venit aici ca să observ 
îndeaproape politica germană și nu am de gând să ratez asta. 

— Fie. Dar copiii nu vin cu noi, zise Maud. 

Erik spuse: 

— Nici nu voiam să vin. 

Carla părea dezamăgită, dar nu scoase nicio vorbă. 

Walter, Maud, Ethel și Lloyd urcară în mica mașină a lui 
Walter. Lloyd era neliniștit, dar și nerâbdător. Urma să aibă o 
perspectivă asupra politicii mult superioare celei a prietenilor săi 
de-acasă. Și, dacă se ajungea la bătaie, el unul nu se temea. 

Porniră spre est, traversând Alexander Platz și intrând într-un 
cartier cu case sărăcăcioase și prăvălii micuţe, unele dintre 
acestea având firma scrisă în ebraică. Partidul Social Democrat 
era un partid muncitoresc, dar, la fel ca Partidul Laburist din 
Marea Britanie, avea și câţiva susținători înstăriți. Walter von 
Ulrich făcea parte dintr-o minoritate selectă. 

Mașina parcă în fața unei marchize pe care scria „Teatrul 
Popular”. In faţa clădirii deja se formase o coadă. Walter se duse 
la ușă, făcând cu mâna către mulţime, iar oamenii îl aclamară. 
Lloyd și ceilalți îl urmară înăuntru. 

Walter dădu mâna cu un tânăr sobru având vreo 18 ani. 

— Acesta este Wilhelm Frunze, secretarul filialei locale a 
partidului nostru. 


44 


Frunze era unul dintre acei băieţi care păreau să se fi născut 
deja maturi. Purta un sacou cu buzunare ce nu mai era la modă 
de cel puţin zece ani. 

Frunze îi arătă lui Walter cum puteau fi blocate pe dinăuntru 
ușile teatrului. 

— După ce se vor așeza toți la locurile lor, vom încuia ușa, ca 
să nu poată intra niciun instigator, explică el. 

— Foarte bine, spuse Walter. Bine gândit. 

Frunze îi conduse în sală. Walter urcă pe scenă și se salută cu 
ceilalți candidaţi aflaţi deja acolo. Spectatorii începură să intre și 
să-și ocupe locurile. Frunze îi duse pe Maud, pe Ethel și pe Lloyd 
la locurile lor rezervate, din primul rând. 

Doi băieți se apropiară de ei. Cel mai tânăr, care părea să 
aibă vreo 14 ani, dar era mai înalt decât Lloyd, o salută pe Maud 
cu foarte mare politeţe și se înclină ușor. Maud se întoarse spre 
Ethel și zise: 

— El este Werner Franck, fiul prietenei mele, Monika. Apoi i se 
adresă lui Werner: Tatăl tău știe că ești aici? 

— Da - mi-a spus că ar trebui să văd cu ochii mei ce-i social- 
democraţia. 

— Este foarte destupat la minte pentru un nazist. 

Lui Lloyd i se păru o replică puţin cam aspră pentru un băiat 
de 14 ani, dar Werner îi dădu un răspuns pe măsură: 

— Tatăl meu nu crede cu adevărat în nazism, dar consideră 
că Hitler este bun pentru afacerile germane. 

Wilhelm Frunze rosti cu indignare: 

— Cum poate fi bine pentru afaceri să azvârli mii de oameni la 
închisoare? Chiar lăsând la o parte nedreptatea în sine, asta 
înseamnă că ei nu mai pot munci! 

Werner spuse: 

— Sunt de acord cu dumneavoastră. Și totuși, acţiunea 
punitivă întreprinsă de Hitler se bucură de sprijin în rândul 
populației. 

— Oamenii cred că sunt salvaţi de o revoluție bolșevică, zise 
Frunze. Presa nazistă i-a convins că li se pregătea o campanie 
comunistă de crime, incendieri și otrăviri în toate orașele și 
satele. 

Băiatul de lângă Werner, ceva mai scund, dar mai în vârstă 
decât acesta, interveni în discuţie: 


45 


— Însă cei care îi bagă pe oameni în beciuri și îi rup în bătaie 
sunt Cămâșile Brune, nu comuniștii. 

Vorbea germana fluent, cu un ușor accent, pe care Lloyd nu îl 
recunoștea. 

Werner zise: 

— Îmi cer scuze, am uitat să vi-l prezint pe Vladimir Peshkov. 
Este coleg cu mine la Academia din Berlin și toată lumea îi 
spune Volodea. 

Lloyd se ridică și dădu mâna cu el. Volodea, un tânăr 
remarcabil, cu ochi albaștri și sinceri, era cam de-o seamă cu 
Lloyd. 

Frunze rosti: 

— ÎI știu pe Volodea Peshkov. Și eu sunt elev la Academia din 
Berlin. 

Volodea spuse: 

— Wilhelm Frunze este geniul școlii - are cele mai bune note 
la fizică, chimie și matematică. 

— Așa este, confirmă Werner. 

Maud îl scrută cu privirea pe Volodea și întrebă: 

— Peshkov? Eşti fiul lui Grigori? 

— Întocmai, Frau von Ulrich. El este atașat militar la 
ambasada sovietică. 

Deci, Volodea era rus. „Vorbește germana fără efort”, se 
gândi Lloyd cu o urmă de invidie. Fără îndoială că acest lucru se 
datora faptului că locuia acolo. 

— Îi cunosc bine pe părinţii tăi, îi zise Maud lui Volodea. 

Ea îi cunoștea pe toţi diplomaţii din Berlin, își dăduse seama 
Lloyd. Era indispensabil pentru meseria ei. 

Frunze se uită la ceas și spuse: 

— E timpul să începem. 

Urcă pe scenă și ceru să se facă liniște. 

Publicul din sală amuţi. 

Frunze anunţă că toţi candidaţii vor ţine discursuri și vor 
răspunde la întrebări din public. Numai membrii Partidului Social 
Democrat primiseră bilete, adăugă el, și ușile erau închise 
acum, așa că puteau vorbi liber, știind că se află printre prieteni. 

Era ca și cum ar fi fost membri ai unei societăţi secrete, se 
gândi Lloyd. Nu era deloc ideea lui de democraţie. 

Walter luă cuvântul primul. Nu era demagog, remarcă Lloyd. 
Nu apela la înflorituri retorice. Dar își măgulea publicul, 


46 


spunându-le că erau oameni inteligenţi și bine informaţi, care 
înțelegeau complexitatea chestiunilor politice. 

Apucase să vorbească doar câteva minute când o Cămașă 
Brună urcă pe scenă. 

Lloyd înjură în barbă. Pe unde intrase? Venise din lateral: 
cineva îi deschisese ușa care dădea spre scenă. 

Individul era o brută mătăhăloasă, cu o tunsoare soldățească. 
Se duse în fața publicului și răcni: 

— Aceasta este o întrunire cu caracter subversiv. Comuniștii 
și agenţii subversivi nu sunt bineveniţi în Germania zilelor 
noastre. Întrunirea se suspendă. 

Aroganţa bărbatului îl revoltă pe Lloyd. Și-ar fi dorit să-l poată 
înfrunta în ringul de box pe mojicul acela. 

Wilhelm Frunze sări în picioare, se postă în fața intrusului și 
zbieră furios: 

— leși afară, derbedeule! 

Bărbatul îl îmbrânci cu putere. Frunze se clătină pe picioare, 
împleticindu-se, apoi căzu pe spate. Oamenii din public se 
ridicară în picioare, unii protestând mânios, alţii ţipând 
înfricoșaţi. Alte Cămăși Brune apărură din lateral. Lloyd realiză 
deznădăjduit că ticăloșii planificaseră totul cu grijă. 

Bărbatul care îl îmbrâncise pe Frunze urlă: „Afară!” Ceilalţi 
membri SA începură să răcnească și ei: „Afară! Afară! Afară!” 
Erau vreo douăzeci acum și apăreau din ce în ce mai mulţi. Unii 
aveau bastoane de poliţie sau bâte improvizate. Lloyd văzu o 
crosă de hochei, un baros de lemn, chiar și un picior de scaun. 

Începură să se plimbe de-a lungul scenei, rânjind fioros și 
fluturându-și armele în timp ce scandau, iar Lloyd nu avu nicio 
îndoială că abia așteptau să ia lumea la bătaie. 

Sări imediat în picioare. Fără să conștientizeze asta, el, 
Werner și Volodea formaseră un cordon protector în fața lui 
Ethel și a lui Maud. Jumătate din public încerca să plece, iar 
cealaltă jumătate își agita pumnii spre intruși, ţipând la aceștia. 
Cei care încercau să iasă îi îmbrânceau pe ceilalţi și izbucniră 
mici încăierări. Multe dintre femei plângeau. 

Pe scenă, Walter se agăţă de pupitru și strigă: 

— Vă rog să vă păstraţi calmul! Nu este cazul să ne agităm! 

Majoritatea oamenilor nu-l puteau auzi, iar ceilalţi îl ignorară. 

Cămășile Brune începură să coboare de pe scenă și să se 
infiltreze în public. Lloyd o apucă pe mama sa de braț, iar 


47 


Werner făcu același lucru cu Maud. Se îndreptară în grup spre 
cea mai apropiată ieșire. Insă toate ușile erau deja blocate de 
pâlcuri de oameni panicaţi care încercau să plece. Asta nu prea 
părea să conteze pentru membrii SA, care zbierau în continuare, 
cerându-le oamenilor să iasă. 

Atacatorii erau destul de bine făcuţi, în vreme ce în public 
erau inclusiv femei și bătrâni. Lloyd ar fi vrut să riposteze, dar 
știa că nu ar fi o idee bună. 

Un bărbat cu o cască de oţel din Marele Război îl îmbrânci pe 
Lloyd, iar acesta se împiedică și se ciocni de mama sa. Rezistă 
tentaţiei de a se întoarce și de a-l confrunta pe individ. 
Prioritatea lui era să-și protejeze mama. 

Un băiat pistruiat cu un baston în mână îl împinse pe Werner 
cu putere, răcnind: „Afară, afară!” Werner se răsuci rapid și făcu 
un pas spre el. „Nu mă atinge, porc de fascist ce ești”, rosti el. 
Membrul SA se opri brusc, speriat, de parcă nu s-ar fi așteptat 
să i se opună rezistență. 

Werner îi întoarse spatele, concentrându-se - la fel ca Lloyd - 
în a le pune la adăpost pe cele două femei. Insă matahala auzise 
schimbul de replici și zbieră: „Pe cine faci tu porc?” Se năpusti 
asupra lui Werner, lovindu-l în ceafă cu pumnul. Lovitura sa nu 
fu foarte precisă, atingându-l doar ușor pe băiat, însă acesta 
strigă și se împiedică. 

Volodea se băgă între ei și îi dădu individului doi pumni în 
față. Lloyd îi admiră loviturile rapide, dar se concentră din nou 
asupra misiunii sale. Peste câteva secunde, cei patru ajunseră la 
ușă. Lloyd și Werner izbutiră să le scoată pe femei în foaierul 
teatrului. Aici, unde nu mai erau Cămăși Brune, îmbulzeala nu 
mai era la fel de mare și nici nu mai erau incidente violente. 

Văzând că femeile sunt în siguranţă, Lloyd și Werner aruncară 
o privire înapoi în sală. 

Volodea se lupta cu mult curaj cu matahala, dar avea 
probleme. Il tot pocnea în față și în corp pe bărbat, însă 
loviturile sale nu aveau efectul scontat, iar bărbatul își scutura 
capul ca și cum l-ar fi deranjat o gânganie. Deși era greoi, 
individul reuși să-l lovească pe Volodea în piept și apoi în cap, 
iar băiatul începu să se clatine pe picioare. Tipul își trase 
pumnul în spate, pregătindu-și lovitura de graţie. Lloyd se temu 
că aceasta ar fi putut fi fatală pentru Volodea. 


48 


Și-atunci sări de pe scenă și ateriză în cârca bărbatului. Lui 
Lloyd îi veni să-l aclame. Se prăbușiră împreună la pământ, 
dând din mâini și din picioare, iar Volodea scăpă pentru 
moment. 

Băiatul pistruiat care îl îmbrâncise pe Werner îi hărțuia acum 
pe oamenii care încercau să plece, lovindu-i peste cap și peste 
spate cu bastonul. 

— Laș netrebnic ce ești! zbieră Lloyd, făcând un pas în faţă. 

Insă Werner i-o luă înainte. Il dădu pe Lloyd la o parte și 
înșfacă bastonul, încercând să îl smulgă din mâinile tânărului. 

Individul mai în vârstă cu casca de oțel se băgă și el și îl lovi 
pe Werner cu o coadă de târnăcop. Lloyd făcu un pas în față și îl 
lovi pe bărbat cu o directă de dreapta. Lovitura își atinse ţinta, 
nimerindu-l în ochiul stâng. 

Însă omul era veteran de război și nu se lăsă cu una, cu două. 
Se răsuci și se năpusti asupra lui Lloyd cu bâta sa. Lloyd făcu o 
eschivă, ferindu-se cu ușurință, și îl mai pocni de două ori. Il 
nimeri în aceeași zonă, din apropierea ochiului, crăpându-i 
pielea. Insă casca îi proteja omului capul și Lloyd nu putea să îi 
dea un croșeu de stânga, lovitura sa letală. Se feri din nou de 
coada de târnăcop și îl pocni iar în faţă, făcându-l pe bărbat să 
se dea înapoi, cu sângele șiroindu-i din pomeţi și din arcade. 

Lloyd se uită împrejur. Văzu că social-democraţii începuseră 
să riposteze și asta îi provocă o plăcere sălbatică. Cea mai mare 
parte a publicului ieșise deja pe uși, iar în sală rămăseseră în 
special tinerii, care se cățărau pe scaune pentru a ajunge la 
Cămășile Brune - erau câteva zeci. 

Lloyd simţi cum îl lovește ceva tare în ceafă. Durerea îl făcu 
să urle. Se răsuci și dădu cu ochii de un băiat de-o seamă cu el, 
care ţinea în mâini o scândură, pregătindu-se să-l lovească din 
nou. Lloyd se apropie de el și îl lovi cu putere în stomac de două 
ori, mai întâi cu dreapta, apoi cu stânga. Băiatul rămase fără aer 
și scăpă lemnul din mână. Lloyd îi dădu un upercut în bărbie și 
băiatul căzu lat la podea. 

Lloyd își masă ceafa - îl durea al naibii de tare, dar nu îi 
dăduse sângele. Văzu că i se zdrelise pielea degetelor. Se 
aplecă și ridică scândura scăpată de băiat. 

Când se uită din nou împrejur, constată încântat că o parte 
dintre Cămășile Brune se retrăgeau, căţărându-se pe scenă și 


49 


dispărând în lateral, căutând să iasă probabil pe aceeași ușă pe 
care intraseră în sală. 

Matahala care dăduse tonul era la podea, gemând și ţinându- 
se de genunchi de parcă și-ar fi dislocat ceva. Wilhelm Frunze se 
afla deasupra lui, lovindu-l cu o lopată de lemn și urlând exact 
cuvintele cu care bărbatul provocase întreaga răzmeriță: „Nu! 
Sunteţi! Bineveniţi! În! Germania! Zilelor! Noastre!” Neajutorat, 
individul încerca să fugă ca să scape de lovituri, dar Frunze îl 
urmări până când alţi doi membri SA îl apucară de brațe pe 
bărbat și îl târâră la adăpost. Frunze îi lăsă să plece. 

„Chiar i-am bătut? se gândi Lloyd tot mai entuziasmat. Poate 
că i-am bătut!” 

Câţiva dintre tineri îi fugăriră pe adversari până pe scenă, dar 
se opriră acolo, mulţumindu-se să le strige insulte în timp ce 
Cămâășile Brune se făceau nevăzute. 

Lloyd se uită la ceilalţi. Volodea avea fața umflată și un ochi 
închis. Haina lui Werner era ruptă, cu o bucată mare de material 
atârnând pe jos. Walter stătea pe rândul din faţă, gâfâind și 
masându-și cotul, însă zâmbitor. Frunze azvârli lopata din mâini 
până în rândurile goale din spatele sălii. 

Werner, care avea doar 14 ani, exulta. 

— Le-am arătat noi, nu-i așa? 

Lloyd rânji. 

— Da, le-am arătat noi. 

Volodea îl luă pe Frunze pe după gât. 

— Nu-i rău pentru niște școlari, nu? 

Walter zise: 

— Dar ne-au întrerupt mitingul. 

Tinerii îl priviră ofuscaţi, pentru încercarea de a le umbri 
momentul de glorie. 

Walter părea mânios. 

— Gândiţi-vă puţin, băieţi. Oamenii noștri au fugit îngroziți. 
Cât timp credeţi că va trece până când oamenii aceia vor mai 
avea curaj să participe la o întrunire politică? Naziștii și-au atins 
scopul. Este riscant chiar și numai să asculţi ce spun alte partide 
decât al nostru. Marea învinsă de astăzi este Germania. 

Werner îi spuse lui Volodea: 

— Urăsc nenorocitele astea de Cămăși Brune. Cred că o să 
mă înscriu în Partidul Comunist! 


50 


Volodea se uită la el cu privirea sa pătrunzătoare și îi spuse 
pe un ton coborât: 

— Dacă vrei cu adevărat să lupţi împotriva naziștilor, poţi face 
ceva și mai eficient de-atăt. 

Lloyd se întrebă la ce se referea Volodea. 

Însă chiar atunci, Maud și Ethel se întoarseră în fugă în sală, 
vorbind în același timp, plângând și râzând de ușurare; iar Lloyd 
uită vorbele lui Volodea și nu se mai gândi la ele niciodată. 


(V) 


Peste patru zile, Erik von Ulrich veni acasă într-o uniformă a 
Tineretului Hitlerist. 

Se simțea ca un prinț. Avea o „cămaşă brună” exact ca aceea 
a Batalioanelor de Asalt, cu tot felul de trese și cu o banderolă 
cu zvastică. De asemenea, avea cravata neagră și pantalonii 
scurți regulamentari. Era un ostaș patriot în slujba țării sale. In 
sfârșit, intrase și el în rândul lumii. 

Era un sentiment mai înălțător decât cel resimţit la meciurile 
Herthei, echipa de fotbal fanion a Berlinului. Erik mai mergea 
uneori la meciuri, în sâmbetele în care tatăl său nu trebuia să 
participe la ședințe politice. Asta îi dădea un sentiment similar, 
acela că făcea parte dintr-o mulţime mare de oameni care 
împărtășeau aceleași emoţii. 

Însă Hertha mai pierdea câteodată și el se întorcea acasă 
debusolat. Naziștii, în schimb, erau mereu învingători. 

Se temea nespus de ce avea să spună tatăl lui. 

Părinţii îl scoteau din sărite cu insistența lor de a-l scoate din 
rândurile celor de seama lui. Toţi băieţii se înrolau în Tineretul 
Hitlerist. Făceau sport, cântau și mergeau în excursii pe 
câmpurile și în pădurile din jurul orașului. Erau deștepţi, în 
formă, loiali și eficienți. 

Erik era foarte tulburat de gândul că ar fi putut fi nevoit să 
meargă la război într-o bună zi - la fel cum o făcuseră tatăl și 
bunicul lui, la vremea lor - și voia să fie pregătit pentru acea 
clipă, antrenat și călit, disciplinat și agresiv. 

Naziștii îi urau pe comuniști, însă nici Mama și nici Tata nu-i 
aveau la inimă. Deci, care era problema dacă naziștii îi urau și 
pe evrei, pe deasupra? Familia von Ulrich nu era o familie de 


51 


evrei, așa că de ce le-ar fi păsat lor? Însă Mama și Tata refuzau 
cu îndărătnicie să se înscrie în partid. Ei bine, Erik se săturase să 
fie lăsat pe dinafară și se hotărâse să îi sfideze. 

Era speriat de moarte. 

Ca de obicei, niciunul dintre părinţi nu era acasă când Erik și 
Carla se întoarseră de la școală. 

Ada își ţuguie dezaprobator buzele când le servi ceaiul, dar 
spuse doar atât: 

— Va trebui să strângeţi voi masa astăzi - am o durere de 
spate groaznică. Mă duc să mă întind puţin în pat. 

Carla o întrebă îngrijorată: 

— De aceea ai mers la doctor? 

Ada ezită înainte să răspundă: 

— Da, întocmai. 

Era evident că ascundea ceva. Gândul că Ada ar fi putut fi 
bolnavă - și că minţea în această privinţă - îl neliniștea pe Erik. 
Spre deosebire de Carla, el nu ar fi zis că o iubește pe Ada, însă 
ea fusese o prezenţă binevoitoare de-a lungul vieţii sale și el 
ținea la ea mai mult decât voia să recunoască. 

Carla era la fel de îngrijorată. 

— Sper că o să te simţi mai bine. 

In ultima vreme, Carla părea să se fi maturizat, oarecum spre 
uimirea lui Erik. Deși era cu doi ani mai mare decât ea, el încă 
se simţea copil, în timp ce ea se purta de multe ori ca un om 
mare. 

Ada rosti pe un ton liniștitor: 

— O să mă simt mai bine după ce mă odihnesc puţin. 

Erik mâncă niște pâine. După ce Ada ieși din cameră, înghiţi și 
zise: 

— Momentan sunt la juniori, dar, de îndată ce împlinesc 14 
ani, voi putea avansa. 

Carla rosti: 

— Tata o să facă scandal! Ai înnebunit? 

— Herr Lippmann a spus că tata o să aibă probleme dacă va 
încerca să mă oblige să ies din organizație. 

— O, minunat! pufni Carla. 

Ea începuse să se folosească uneori de un sarcasm care îl 
ustura pe Erik. 

— Deci o să-l bagi pe tata în bucluc cu naziștii, zise ea cu 
dispreț. Ce idee grozavă! Ce bine o să fie pentru toată familia! 


52 


Erik rămase fără replică - nu se gândise la asta înainte. 

— Dar toţi băieţii din clasa mea s-au înrolat, se apără el 
indignat. Toţi, în afară de franţuzul Fontaine și evreul Rothmann. 

Carla întinse pe pâine pateu de pește. 

— Și de ce trebuie să fii la fel ca restul lumii? ripostă ea. Cei 
mai mulţi dintre ei sunt proști. Chiar tu mi-ai spus că Rudi 
Rothmann este cel mai deștept din clasă. 

— Nu vreau să rămân cu franţuzul și cu Rudi! strigă Erik, 
simțind cum îl bușește plânsul. De ce să fiu nevoit să mă joc cu 
băieţii pe care nu-i place nimeni? 

Asta îi dăduse curajul de a-și înfrunta tatăl; nu mai putea 
îndura să plece de la școală alături de evrei și de străini, în 
vreme ce toți germanii mărșăluiau pe terenul de joacă în 
uniformele lor. 

Auziră amândoi un strigăt. Erik se uită la Carla și zise: 

— Ce-a fost asta? 

Carla se încruntă. 

— Cred că a fost Ada. 

Apoi, auziră un strigăt mai clar: 

— Ajutor! 

Erik sări în picioare, dar Carla i-o luă înainte. El o urmă. 
Camera Adei se afla la subsol. Coborâră în fugă treptele și 
intrară în micul dormitor. 

Lângă perete era un pat îngust, de o singură persoană. Ada 
era întinsă pe pat, cu faţa schimonosită de durere. Avea fusta 
udă și pe podea era o băltoacă. Lui Erik nu-i venea să creadă ce- 
și vedea ochilor. Oare se scăpase pe ea? Era înspăimântător. Nu 
mai era niciun adult în casă. El nu știa ce era de făcut. 

Carla era și ea speriată - Erik putea să-i citească frica pe chip 
-, însă nu se panicase. Spuse: 

— Ada, ce-ai păţit? 

Avea glasul surprinzător de calm. 

— Mi s-a rupt apa, răspunse Ada. 

Erik nu avea habar ce însemna asta. Și nici Carla. 

— Nu înţeleg, zise ea. 

— Înseamnă că trebuie să nasc. 

— Eşti însărcinată? rosti Carla uimită. 

Erik exclamă: 

— Dar nu ești căsătorită! 

Carla îl repezi furioasă: 


53 


— Taci din gură, Erik! Tu chiar n-ai habar de nimic? 

Sigur că știa că femeile pot face copii și în afara căsătoriei - 
dar în niciun caz nu se așteptase la așa ceva din partea Adei! 

— De aceea ai fost la doctor săptămâna trecută, îi zise Carla 
Adei. 

Ada încuviinţă. 

Erik încă încerca să se obișnuiască cu ideea. 

— Crezi că mama și tata știu? 

— Sigur că știu. Doar că nu ne-au spus și nouă. Adu-mi un 
prosop. 

— De unde? 

— Din dulapul de la etaj. 

— Vrei unul curat? 

— Evident! 

Erik o luă la fugă pe scări, luă un prosop mic și alb din dulap și 
cobori imediat înapoi. 

— Nu-i de mare ajutor, rosti Carla, dar îl luă și șterse cu el 
picioarele Adei. 

Ada spuse: 

— Trebuie să nasc dintr-o clipă în alta, o simt. Dar nu știu ce 
să fac. 

Incepu să plângă. 

Erik o urmărea pe Carla - ea era şefa acum. Nu conta că el 
era mai mare decât ea: acum aștepta să-i spună ce avea de 
făcut. Ea era cu capul pe umeri și își păstrase cumpătul, însă el 
își dădea seama că era îngrozită și că totul atârna de un fir de 
aţă. Putea ceda nervos în orice moment. 

Carla se întoarse din nou spre Erik. 

— Du-te și adu-l pe doctorul Rothmann, zise ea. Știi unde-i 
cabinetul lui. 

Erik simţi o ușurare enormă pentru că primise o sarcină pe 
care chiar o putea duce la bun sfârșit. Apoi, se gândi la un 
posibil impediment. 

— Și dacă nu-i la cabinet? 

— Dacă nu este acolo, întreab-o pe Frau Rothmann ce-i de 
făcut, nătăfleţule! se stropși Carla la el. Și-acum, pleacă! Fugi! 

Erik fu bucuros să iasă din cameră. Acolo se petrecea ceva 
misterios și înfricoșător. Urcă treptele câte trei și zbură pe ușa 
de la intrare. Fuga era ceva la care se pricepea foarte bine. 


54 


Cabinetul doctorului se afla la un kilometru și jumătate 
distanţă. În timp ce gonea, gândul îi zbură la Ada. Cine era tatăl 
copilului ei? Işi aminti că ieșise la film de vreo două ori cu Paul 
Huber, vara trecută. Oare întreţinuseră relaţii sexuale? Cu 
siguranţă! Erik și prietenii lui vorbeau adesea despre sex, fără 
să știe mare lucru. Oare unde o făcuseră Ada și Paul? Doar nu la 
cinematograf! Nu trebuia să stai întins ca să o faci? Era năucit. 

Cabinetul doctorului Rothmann se afla pe o stradă mai 
sărăcăcioasă. Era un doctor bun, o auzise Erik pe Mama 
spunând, dar trata foarte mulți muncitori care nu-și permiteau 
să plătească onorarii costisitoare. Casa doctorului avea o sală de 
consultații și una de așteptare la parter, iar familia locuia la etaj. 
In faţa casei era parcat un Opel 4 verde, un model urât și mic cu 
doar două locuri, poreclit Broasca de Copac. 

Ușa de la intrare nu avea zăvorul pus. Erik intră în casă 
gâfâind și se duse în sala de așteptare. Acolo se aflau un bătrân 
care tușea într-un colț și o tânără cu un bebeluș. 

— Bună ziua! strigă Erik. Domnule doctor Rothmann? 

Soţia doctorului ieși din sala de consultaţii. Hannelore 
Rothmann era o femeie înaltă și blondă, cu trăsături aspre, care 
îi aruncă lui Erik o privire ucigătoare. 

— Cum îndrăznești să pui piciorul aici îmbrăcat în uniforma 
aia? îl interpelă ea. 

Erik încremeni. Frau Rothmann nu era evreică, dar soţul ei 
era: Erik uitase asta în agitația momentului. 

— Menajera noastră este pe cale să nască! zise el. 

— Și vrei să te ajute un doctor evreu? 

Erik fu luat complet prin surprindere. Nici nu îi trecuse prin 
cap că atacurile naziștilor i-ar fi putut determina pe evrei să 
riposteze. Insă pricepu deodată că Frau Rothmann avea 
dreptate. Cămășile Brune umblau de acolo-colo răcnind „Moarte 
evreilor!” De ce ar fi ajutat un doctor evreu asemenea oameni? 

Acum nu mai știa ce să facă. Mai erau și alţi doctori, 
bineînţeles, o grămadă chiar, dar nu știa unde să-i găsească, 
nici dacă ar fi venit să consulte o necunoscută. 

— M-a trimis sora mea, rosti el cu glas stins. 

— Mda... Carla încă are capul pe umeri, spre deosebire de 
tine. 

— Ada a zis că i s-au rupt apele. 

Erik nu știa sigur ce însemna asta, dar părea important. 


55 


Cu o expresie dezgustată, Frau Rothmann se întoarse în sala 
de consultații. 

Bătrânul din colț bodogăni: 

— Păi da, suntem doar niște evrei jegoși până când aveți 
nevoie de noi! După care începeţi: „Vă rog, domnule doctor 
Rothmann, veniţi!” și „Ce mă sfătuiți, domnule avocat Koch?” și 
„Imprumutaţi-mă și pe mine cu o sută de mărci, Herr Goldman” 
Şİ... 

Un acces de tuse îl împiedică să-și ducă perorația la capăt. 

O fată de vreo 16 ani ieși din sală. Erik se gândi că ea era 
probabil fiica soţilor Rothmann, Eva. Nu o mai văzuse de ani 
buni. Acum avea sâni, dar rămăsese la fel de ștearsă și de 
bondoacă. |! întrebă: 

— Te-a lăsat tatăl tău să te înrolezi în Tineretul Hitlerist? 

— Nu știe încă, zise Erik. 

— Aoleu! Nu te văd bine. 

El se uită în spatele ei, la ușa sălii de consultații. 

— Crezi că tatăl tău o să vină? o întrebă el. Mama ta părea 
foarte supărată pe mine. 

— Sigur că o să vină, zise Eva. Dacă cineva e bolnav, el îl 
ajută. Vorbea acum cu dispreţ în glas: Nu stă să vadă mai întâi 
care-i rasa sau orientarea politică a pacientului. Noi nu suntem 
ca naziștii. 

Acestea fiind spuse, ea se întoarse și plecă. 

Erik era bulversat. Nu se așteptase ca această uniformă să îi 
provoace atâtea necazuri. La școală toată lumea credea că este 
grozavă. 

O clipă mai târziu, apăru și doctorul Rothmann. El li se adresă 
celor doi pacienţi: 

— Revin cât pot de repede. lertaţi-mă, dar bebeluşii nu pot 
aștepta ca să se nască. Se uită la Erik și spuse: Haide, tinere! 
Cred că-i mai bine să vii cu mine în mașină, chiar și în uniforma 
aceea! 

Erik ieși după el și ocupă locul din dreapta al Broaștei de 
Copac. li plăceau nespus mașinile și de-abia aștepta să crească 
suficient de mare încât să poată conduce. In mod normal, îi 
plăcea să meargă în orice autovehicul, urmărind cadranele și 
studiind tehnica de condus a șoferului; însă acum se simţea 
expus, așezat cum era lângă un doctor evreu, în cămașa lui 
brună. Dacă îl vedea Herr Lippmann? Drumul fu agonizant. 


56 


Din fericire însă, nu dură prea mult: în numai câteva minute 
ajunseră în faţa casei. 

— Cum se numește tânăra? întrebă Rothmann. 

— Ada Hempel. 

— A, da, a venit să mă vadă săptămâna trecută. Copilul 
sosește mai devreme decât mă așteptam. Bine, du-mă la ea. 

Erik îl conduse în casă. Auzi un plânset de bebeluș. Se 
născuse deja! Porni în grabă spre subsol, cu doctorul pe urme. 

Ada zăcea întinsă pe spate. Patul era plin de sânge și de un 
alt lichid. Carla ţinea un bebeluș în braţe. Acesta era acoperit de 
o substanţă vâscoasă. Un soi de funie groasă cobora din 
bebeluș, ducându-se sub fusta Adei. Carla avea ochi mari și 
speriați. 

— Ce trebuie să fac? strigă ea. 

— Faci exact ce trebuie, o liniști doctorul Rothmann. Mai 
trebuie doar să-l ţii câteva clipe. 

Se așeză lângă Ada. li ascultă bătăile inimii, îi luă pulsul și o 
întrebă: 

— Cum te simţi, draga mea? 

— Sunt extenuată, rosti ea. 

Rothmann încuviinţă satisfăcut. Se ridică din nou și se uită la 
bebelușul din brațele Carlei. 

— Este băieţel, zise el. 

Erik urmări cu un amestec de fascinaţie și de repulsie cum 
doctorul își deschide geanta, scoate o aţă și leagă două noduri 
pe cordon. In timp ce făcea asta, i se adresă Carlei pe un ton 
blajin: 

— De ce plângi? Te-ai descurcat nemaipomenit! Ai adus pe 
lume un copil de una singură! Aproape că nici nu mai ai nevoie 
de mine! Cred că ar trebui să faci medicina când vei crește. 

Carla se mai calmă, apoi șopti: 

— Uitaţi-vă la capul lui. 

Doctorul fu nevoit să se aplece spre ea ca să o audă. 

— Cred că are ceva. 

— Știu. 

Doctorul scoase o foarfecă ascuţită și tăie cordonul între cele 
două noduri. Apoi luă bebelușul gol din braţele Carlei și îl ţinu la 
distanță, studiindu-l. Erik nu vedea nimic în neregulă, dar 
bebelușul era atât de roșu, zbărcit și plin de măzgă, încât era 


57 


greu să-ţi dai seama. Cu toate acestea, după câteva clipe de 
meditaţie, doctorul exclamă: 

— Aha! 

Privind mai îndeaproape, Erik observă că ceva chiar era în 
neregulă, la urma urmei: fața bebelușului era șuie. O parte era 
normală, însă cealaltă parte părea ciobită, iar la ochi avea ceva 
ciudat. 

Rothmann îi dădu din nou bebelușul Carlei. 

Ada gemu încă o dată, părând să se opintească. Când se 
relaxă, Rothmann băgă mâna sub fusta ei și scoase o bucată de 
carne. 

— Erik, zise el. Adu-mi un ziar. 

Erik întrebă: 

— Care anume? 

Părinţii lui cumpărau în fiecare zi toate ziarele importante. 

— Nu contează, flăcăule, rosti Rothmann cu blândeţe. Nu 
vreau să-l citesc. 

Erik fugi la etaj și găsi ediţia din ziua precedentă a ziarului 
Vossische Zeitung. Când se întoarse cu acesta, doctorul înfășură 
bucata cărnoasă în el și o lăsă pe podea. 

— Asta se numește placentă, îi spuse el Carlei. Ar fi mai bine 
să o ardeţi mai târziu. Apoi se așeză din nou pe marginea 
patului și zise: Ada, draga mea, cred că ești foarte curajoasă, 
începu el. Bebelușul tău trăiește, dar s-ar putea să aibă o 
problemă. O să-l spălăm și o să-l înfășăm bine, apoi trebuie să-l 
ducem la spital. 

Ada îl privi speriată. 

— Dar ce-a păţit? 

— Nu știu. Trebuie să-i facem niște analize. 

— O să se facă bine? 

— Doctorii de la spital vor face tot ce le va sta în puteri. 
Restul rămâne în seama Domnului. 

Erik își aminti că evreii se închinau la același Dumnezeu 
precum creștinii. Era atât de ușor să uiţi asta... 

Rothmann continuă: 

— Crezi că poţi să te ridici din pat și să vii la spital cu mine, 
Ada? Bebelușul o să aibă nevoie de laptele tău. 

— Sunt atât de obosită... repetă ea. 

— Trage-ţi sufletul câteva minute, atunci. Dar nu mai mult, 
pentru că bebelușul trebuie consultat cât mai curând posibil. O 


58 


să te ajute Carla să te îmbraci. Eu te aștept sus. Apoi i se adresă 
lui Erik cu o ironie blândă: Tu vino cu mine, micule nazist. 

Lui Erik îi venea să intre în pământ de rușine. Indulgența 
doctorului Rothmann era și mai greu de suportat decât disprețul 
lui Frau Rothmann. 

În timp ce ieșeau din cameră, Ada spuse: 

— Domnule doctor? 

— Da, draga mea. 

— Numele lui este Kurt. 

— Un nume foarte frumos, rosti doctorul Rothmann. 

Apoi ieși, iar Erik îl urmă. 


(VI) 


Prima zi în care Lloyd Williams fu asistentul lui Walter von 
Ulrich coincise cu prima zi a noului parlament. 

Walter și Maud se străduiau din răsputeri să salveze fragila 
democrație din Germania. Lloyd le împărtășea disperarea, pe de 
o parte pentru că erau oameni cumsecade pe care îi știa de mic 
copil, dar și pentru că se temea că Marea Britanie ar putea urma 
Germania pe calea pierzaniei. 

Alegerile nu rezolvaseră nimic. Naziștii obţinuseră 44%, un 
procent mai mare decât în legislatura precedentă, dar sub cele 
51 de procente după care tânjeau. 

Walter credea că existau totuși motive de speranţă. Pe 
drumul spre ceremonia de inaugurare a noului parlament, el 
zise: 

— Cu toată campania lor masivă de intimidare, tot nu au 
izbutit să câștige voturile majorităţii germanilor. Lovi cu pumnul 
în volan: Orice ar spune, nu sunt populari. Și, cu cât vor sta mai 
mult la guvernare, cu atât mai mult le va descoperi lumea 
ticăloșia. 

Lloyd nu era la fel de sigur. 

— Au închis ziarele opoziţiei, au băgat la închisoare deputaţi 
din Reichstag și au corupt poliţia, zise el. Și, cu toate acestea, 
44% dintre germani le aprobă acţiunile? Mie nu mi se pare deloc 
îmbucurător. 

Cum clădirea Reichstagului fusese grav avariată în incendiu și 
nu mai putea fi folosită, parlamentul se întrunea la Opera Kroll, 


59 


aflată în cealaltă parte a Königs Platz. Opera era un complex 
imens, cu trei săli de concerte și paisprezece amfiteatre mai 
mici, plus restaurante și baruri. 

Când sosiră, avură un șoc. Locul era înconjurat de Cămăși 
Brune. Deputaţii și asistenții lor se îngrămădiseră la intrări, 
încercând să pătrundă în clădire. Walter spuse furios: 

— Așa are de gând Hitler să-și atingă scopul, împiedicându-ne 
să intrăm în clădire? 

Lloyd observă că ușile erau străjuite de membri SA. Aceștia îi 
lăsau înăuntru, fără să-i întrebe nimic, pe cei în uniformă 
nazistă, însă oricine altcineva trebuia să se legitimeze. Un băiat 
mai tânăr decât Lloyd îl măsură dispreţuitor cu privirea înainte 
să-l lase să intre, fără nicio tragere de inimă. Era intimidare în 
toată puterea cuvântului! 

Lloyd simţi cum începe să-i fiarbă sângele în vine. Detesta să 
fie intimidat. Ştia că l-ar fi putut pune la pământ pe băiat cu un 
croșeu sănătos de stânga. Se sili să-și păstreze calmul, îi 
întoarse spatele și intră în clădire. 

După lupta de la Teatrul Popular, mama lui îi examinase 
cucuiul și îi ceruse să se întoarcă în Anglia. Reușise să o facă să 
se răzgândească, însă fusese nevoit să ducă multă muncă de 
lămurire. 

Ea spunea că el nu era conștient de riscurile la care se 
expunea, însă lucrurile nu stăteau chiar așa. Uneori se mai 
speria și el, dar asta nu făcea decât să-i stârnească spiritul 
combativ. Instinctul lui era să atace, nu să se retragă. Asta o 
speria pe mama sa. 

lronia făcea ca și ea să fie la fel. Nici ea nu voia să plece 
acasă. Era speriată, dar și entuziasmată să se afle în Berlin în 
acel moment de răscruce din istoria Germaniei și era revoltată 
din cauza violenței și a represiunii la care era martoră; era 
convinsă că va putea să scrie o carte care să-i pună în gardă pe 
democraţii din alte ţări cu privire la tacticile fasciștilor. 

— Ești mai ceva ca mine, îi zisese Lloyd, iar ea nu avusese ce 
replică să-i dea. 

Clădirea operei era în interior un furnicar de membri SA și SS, 
majoritatea înarmaţi. Păzeau fiecare ușă și își arătau, prin priviri 
și gesturi, ura și disprețul pentru toți cei care nu erau 
simpatizanți naziști. 


60 


Walter întârziase deja la întrunirea grupului parlamentar al 
Partidului Social Democrat. Lloyd se grăbi să găsească sala cu 
pricina. Aruncând o privire în sala de dezbateri, văzu o zvastică 
uriașă atârnată de tavan, dominând încăperea. 

Prima chestiune pe ordinea de zi, înainte de începerea 
procedurilor din acea după-amiază, urma să fie Legea de 
Împuternicire, care avea să-i permită cabinetului lui Hitler să 
treacă legi fără să mai aibă nevoie de aprobarea Reichstagului. 

Legea oferea o perspectivă sumbră. Ea avea să-i confere lui 
Hitler puteri dictatoriale. Represiunea, intimidările, violenţa, 
tortura și crimele pe care Germania le trăise în ultimele 
săptămâni urmau să se permanentizeze. Era de neconceput. 

Însă Lloyd nu-și putea imagina că exista vreun parlament pe 
lume care să adopte o asemenea lege. Ar fi însemnat să-și taie 
singuri craca de sub picioare. Era sinucidere politică. 

Îi găsi pe social-democraţi într-un mic amfiteatru. Şedinţa lor 
începuse deja. Lloyd îl introduse repede pe Walter în încăpere, 
apoi fu trimis după cafea. 

În timp ce aștepta la coadă, îl studie pe tânărul palid și zelos 
din faţa lui, îmbrăcat în haine cernite. Germana lui Lloyd se 
îmbunătăţise și avea acum suficientă încredere încât să 
pornească o conversaţie cu un străin. Află că tânărul în negru se 
numea Heinrich von Kessel. Avea aceleași sarcini ca Lloyd, 
lucrând ca asistent neplătit pentru tatăl său, Gottfried von 
Kessel, deputat din Partidul de Centru, care era catolic. 

— Tatăl meu îl cunoaște foarte bine pe Walter von Ulrich, îi 
zise Heinrich. Au lucrat amândoi ca atașați la ambasada 
germană din Londra, în 1914. 

Lumea politicii și a diplomaţiei internaţionale chiar era mică, 
reflectă Lloyd. 

Heinrich îi spuse lui Lloyd că revenirea la credinţa creștină 
reprezenta soluţia pentru problemele Germaniei. 

— Eu nu sunt tocmai un creștin practicant, recunoscu Lloyd cu 
candoare. Sper că nu te superi că-ţi spun asta. Bunicii mei sunt 
galezi bisericoși, dar mama nu-i interesată de religie, iar tatăl 
meu vitreg este evreu. Mai mergem uneori la Biserica 
Evanghelică a Golgotei, din Aldgate, dar asta mai cu seamă 
pentru că pastorul de-acolo este membru al Partidului Laburist. 

Heinrich zâmbi și zise: 

— Mă voi ruga pentru sufletul dumitale. 


61 


Catolicii nu încercau să facă prozeliți, își aminti Lloyd. Ce 
diferență faţă de bunicii săi dogmatici din Aberowen, care erau 
de părere că oamenii care nu credeau întocmai ca ei refuzau în 
mod voit adevărul Scripturii, urmând să ardă veșnic în flăcările 
iadului. 

Când Lloyd reveni la ședința Partidului Social Democrat, 
Walter era cel care luase cuvântul. 

— Nu se poate realiza! rosti el. Legea de Împuternicire 
reprezintă un amendament la constituţie. Trebuie să fie prezenți 
două treimi dintre aleși, ceea ce înseamnă 432 dintr-un total de 
647. lar pentru adoptarea legii este nevoie de voturile a două 
treimi dintre cei prezenţi. 

Lloyd făcu o socoteală în minte, în timp ce lăsa tava pe masă. 
Naziștii aveau 288 de locuri, iar naționaliștii, aliaţii lor, aveau 52, 
adică un total de 340 - cu aproape 100 de voturi mai puţin 
decât minimul necesar. Walter avea dreptate. Legea nu putea fi 
adoptată. Lloyd se mai liniști și se așeză ca să asculte discuţiile 
și să-și îmbunătățească germana. 

Insă ușurarea lui fu de scurtă durată. 

— Eu n-aș fi atât de sigur, spuse un bărbat cu accent de 
muncitor berlinez. Naziștii negociază cu Partidul de Centru. 

Aceștia erau oamenii lui Heinrich, își aminti Lloyd. 

— Astfel, ar putea face rost de încă 74 de voturi, încheie 
bărbatul. 

Lloyd se încruntă. De ce ar fi sprijinit Partidul de Centru o 
măsură care avea să îi văduvească de orice putere? 

Walter dădu glas acestei întrebări, în termeni lipsiţi de 
echivoc. 

— Cum ar putea catolicii să fie într-atât de proști? 

Lloyd își dorea să fi cunoscut acest aspect înainte să se ducă 
după cafea - astfel, ar fi putut aduce subiectul în discuţia cu 
Heinrich. Ar fi putut afla ceva folositor. La naiba! 

Bărbatul cu accent berlinez zise: 

— In Italia, catolicii au făcut o învoială cu Mussolini - un 
concordat pentru apărarea Bisericii. De ce n-ar face la fel și aici? 

Lloyd calculă că sprijinul Partidului de Centru avea să ducă 
totalul voturilor naziștilor la 414. 

— Tot nu au două treimi, îi spuse el lui Walter ușurat. 

Un alt asistent tânăr îl auzi și interveni: 


62 


— Dar asta nu ia în calcul ultimul anunţ al președintelui 
Reichstagului. 

Președintele Reichstagului era Hermann Göring, cel mai 
apropiat asociat al lui Hitler. Lloyd nu era la curent cu acest 
anunţ. Și nu era singurul, după toate aparențele. Deputaţii 
amutțiră și asistentul continuă: 

— S-a decis ca deputaţii comuniști care absentează pentru că 
au fost arestaţi să nu fie puși la socoteală. 

Un val de proteste indignate izbucni în încăpere. Lloyd îl văzu 
pe Walter înroșindu-se la faţă. 

— Nu poate face una ca asta! rosti Walter. i 

— Este complet ilegal, recunoscu asistentul. Insă a făcut-o 
deja. 

Lloyd era deznădăjduit. Doar nu aveau de gând să treacă 
legea printr-un asemenea artificiu tehnic? Mai făcu nişte calcule 
în minte. 

Comuniștii câștigaseră 81 de locuri. Dacă nu erau puși la 
socoteală, naziștilor le-ar fi trebuit doar două treimi din 566, 
adică 378. Cu tot ajutorul naționaliștilor, încă nu atingeau acest 
prag - dar, dacă obțineau și sprijinul catolicilor, situaţia se 
schimba dramatic. 

Cineva spuse: 

— Este cât se poate de ilegal! Ar trebui să nu participăm la 
ședință, în semn de protest. 

— Nu, nu! rosti Walter înfrigurat. Ar trece legea în absența 
noastră. Trebuie să-i convingem pe catolici să nu-i susţină. Wels 
trebuie să vorbească imediat cu Kaas. 

Otto Wels era liderul Partidului Social Democrat; prelatul 
Ludwig Kaas conducea Partidul de Centru. 

În sală se auzi un murmur general de încuviinţare. 

Lloyd trase adânc aer în piept și interveni în discuţie: 

— Herr von Ulrich, ce-ar fi să îl invitaţi la prânz pe Gottfried 
von Kessel? Parcă aţi lucrat împreună cu el la Londra, înainte de 
război. 

Walter râse amar. 

— Urâciosul ăla? pufni el. 

Poate că prânzul nu era o idee prea bună. Lloyd zise: 

— Nu am știut că îl antipatizaţi. 

Walter răspunse îngândurat: 


63 


— Îl urăsc - dar sunt dispus să încerc orice, martor mi-e 
Dumnezeu. 

Lloyd spuse: 

— Vreţi să îl găsesc și să îl invit? 

— Fie, fă o încercare. Dacă acceptă, spune-i că ne vedem la 
Herrenklub, la ora unu. 

— Am înţeles. 

Lloyd porni grăbit spre camera în care dispăruse Heinrich. 
Intră - și acolo se desfășura o ședință, precum în încăperea din 
care venea el. Îşi roti privirea prin sală, îl zări pe Heinrich în 
straiele sale cernite, dădu ochii cu el și-i făcu semn din priviri. 

leșiră din sală, iar Lloyd îi zise: 

— Se aude că partidul tău are de gând să susţină Legea de 
Împuternicire! 

— Nu-i nimic sigur încă, răspunse Heinrich. Opiniile sunt 
împărțite. 

— Cine este împotriva naziștilor? 

— Brüning și alţi câţiva. 

Bruning era fost cancelar, o figură de marcă în partid. 

Lloyd mai prinse un pic de curaj. 

— Și cine altcineva? 

— M-ai chemat aici ca să mă descoși? 

— Nu, iartă-mă. Walter von Ulrich ar vrea să ia prânzul cu 
tatăl tău. 

Heinrich îl privi circumspect. 

— Nu se au deloc la inimă - știai asta, nu? 

— Da, mi-am dat seama. Dar trebuie să lase la o parte aceste 
neînţelegeri azi! 

Heinrich nu părea prea convins. 

— O să-l întreb. Așteaptă aici. 

Intră din nou în cameră. 

Lloyd se întrebă dacă acest plan avea vreo șansă de reușită. 
Era păcat că Walter și Gottfried nu erau prieteni la cataramă. 
Însă nu-i vedea pe catolici votând alături de naziști. 

Cel mai mult îl deranja gândul că, dacă acest scenariu se 
putea întâmpla în Germania, s-ar fi putut repeta și în Marea 
Britanie. Această perspectivă sumbră îl făcea să tremure de 
groază. Avea toată viaţa în faţa lui și nu voia să și-o trăiască 
într-o dictatură oprimantă. Voia să-și facă o carieră în politică, la 
fel ca părinţii săi, și să contribuie la transformarea ţării sale într- 


64 


un loc mai bun pentru oamenii de rând, cum erau minerii din 
Aberowen. Pentru asta era nevoie de întruniri politice la care 
lumea să se poată exprima liber, de ziare care să poată critica 
guvernul și de localuri în care oamenii să se poată certa fără să 
fie nevoiţi să stea cu ochii în patru ca să vadă dacă sunt 
ascultați. 

Fascismul ameninţa toate aceste lucruri. Insă poate că nu era 
încă totul pierdut. Poate că Walter reușea să-l facă pe Gottfried 
să se răzgândească, iar Partidul de Centru nu avea să-i sprijine 
pe naziști. 

Heinrich ieși din sală. 

— A acceptat. 

— Excelent! Herr von Ulrich a sugerat să se întâlnească la 
Herrenklub, la ora unu. 

— Da? Este și el membru? 

— Cred că da. De ce? 

— Este o instituţie conservatoare. Dar cum pe el îl cheamă 
Walter von Ulrich, ceea ce înseamnă că provine dintr-o familie 
nobilă, poate fi membru chiar dacă este socialist. 

— Ar trebui să fac o rezervare. Ştii cumva unde este clubul? 

— Chiar după colț. 

Heinrich îi dădu lui Lloyd indicaţii. 

— Să fac rezervare pentru patru persoane? 

Heinrich rânji. 

— Sigur, de ce nu? Dacă nu vor să fim de faţă, pot să ne ceară 
ei să plecăm. 

Acestea fiind spuse, tânărul se întoarse în sală. 

Lloyd ieși din clădire și străbătu în grabă piaţa, trecând pe 
lângă sediul incendiat al Reichstagului și îndreptându-se spre 
Herrenklub. 

Erau și în Londra cluburi pentru domni, însă Lloyd nu intrase 
niciodată în vreunul. Localul era o combinaţie de restaurant și 
birou de pompe funebre. Ospătari în ţinută de dineu roiau de 
colo până colo, întinzând în liniște tacâmuri pe fețele albe de 
mese. Ospătarul-șef îi preluă rezervarea, notând cu solemnitate 
numele de „von Ulrich”, ca și cum l-ar fi consemnat în Cartea 
Morților. 

Se întoarse apoi la Opera Kroll. Locul era din ce în ce mai 
aglomerat și mai zgomotos, iar tensiunea părea să fi crescut 
între timp. Lloyd auzi pe cineva anunțând entuziasmat că Hitler 


65 


însuși avea să propună legea în deschiderea ședinței din acea 
după-amiază. 

Cu câteva minute înainte de ora unu, Lloyd și Walter 
traversară piaţa. Lloyd spuse: 

— Heinrich von Kessel părea surprins când a aflat că sunteţi și 
dumneavoastră membru la Herrenklub. 

Walter încuviinţă. 

— Sunt unul dintre cei care au fondat clubul, acum mai bine 
de zece ani. Pe atunci se numea Juniklub. Scopul iniţial era acela 
de a milita împotriva prevederilor Tratatului de la Versailles. 
Între timp, a devenit un bastion al extremei drepte, iar eu sunt 
probabil singurul social-democrat de acolo, dar am rămas 
membru pentru că este un loc bun în care să-ți întâlnești 
adversarii. 

Când intrară în club, Walter arătă spre un bărbat îngrijit de la 
bar. 

— Acela este Ludwig Franck, tatăl tânărului Werner, care a 
luptat alături de noi la Teatrul Popular. Sunt sigur că nu este 
membru - nici măcar nu este născut din părinţi germani -, dar 
se pare că a venit să ia prânzul cu socrul său, contele von der 
Helbard, bărbatul mai în vârstă de lângă el. Vino cu mine. 

Se duseră la bar și Walter făcu prezentările. Franck i se 
adresă lui Lloyd: 

— Tu și fiul meu aţi intrat într-o încăierare acum vreo două 
săptămâni. 

Lloyd își duse din reflex mâna la ceafă: cucuiul îi trecuse, dar 
încă îl mai durea locul respectiv. 

— Trebuia să le protejăm pe femei, domnule, replică el. 

— Nu-i nimic rău într-o mică încăierare, rosti Franck. Vă face 
bine. 

Walter interveni nerăbdător: 

— Haide, Ludi. Nu era deja suficient de rău că se întrerupeau 
mitingurile electorale? Acum șeful vostru vrea să ne distrugă 
complet democraţia! 

— Poate că democraţia nu este cea mai potrivită formă de 
guvernământ pentru noi, ripostă Franck. La urma urmei, noi nu 
suntem ca francezii sau ca americanii, slavă Domnului! 

— Chiar nu-ţi pasă că îţi poţi pierde libertatea? Fii serios! 

Franck renunță la aerul său de om pus pe glume. 


66 


— Cum vrei tu, Walter, rosti el cu răceală. Voi fi serios, dacă 
insiști. Am ajuns aici cu mama mea acum mai bine de zece ani. 
Tatăl meu nu a putut să vină cu noi. S-a constatat că deţinea 
literatură subversivă, mai exact o carte intitulată Robinson 
Crusoe, un roman care se pare că promovează „individualismul 
burghez”, ce-o mai fi și aia. A fost trimis într-un lagăr din 
regiunea arctică. S-ar putea... 

Franck se poticni o clipă, apoi făcu o pauză, își înghiţi nodul 
din gât și încheie cu glas scăzut: 

— S-ar putea să fie tot acolo. 

Urmă un moment de tăcere. Povestea îl șocase pe Lloyd. Ştia 
despre guvernul comunist rus că putea fi crud, în general, dar 
era cu totul altceva să auzi o mărturie personală, relatată cu 
simplitate de un om care încă suferea, în mod evident. 

Walter zise: 

— Ludi, toată lumea îi urăște pe bolșevici, dar naziștii ar putea 
fi și mai răi! 

— Sunt dispus să-mi asum acest risc, rosti Franck. 

Contele von der Helbard spuse: 

— Ar fi cazul să mergem la prânz. Am o întrevedere după- 
amiază. Cu permisiunea dumneavoastră... 

Cei doi bărbaţi plecară. 

— Asta ne zic mereu! se înfurie Walter. Bolșevicii! De parcă ei 
ar reprezenta singura alternativă pentru naziști! Îmi vine să 
plâng de nervi. 

Heinrich intră pe ușă alături de un bărbat mai în vârstă, cât se 
poate de evident tatăl său: cei doi aveau același păr bogat și 
negru, pieptănat cu cărare, atât doar că părul lui Gottfried era 
ceva mai scurt și presărat cu fire argintii. Deși aveau trăsături 
similare, Gottfried arăta ca un birocrat plin de sine, cu un guler 
demodat, în vreme ce Heinrich părea mai degrabă un poet 
romantic decât consilier politic. 

Cei patru intrară în sala de mese. Walter nu pierdu deloc 
timpul și, după ce comandară, trecu direct la subiect: 

— Nu înțeleg ce speră să obţină partidul tău prin susţinerea 
acestei Legi de Împuternicire, Gottfried. 

Von Kessel răspunse la fel de direct: 

— Partidul nostru este un partid catolic și prima noastră 
datorie este să protejăm poziţia Bisericii în Germania. Asta speră 
alegătorii noștri atunci când ne dau votul. 


67 


Lloyd se încruntă dezaprobator. Mama lui fusese deputată în 
Camera Comunelor și ea obișnuia mereu să spună că era de 
datoria ei să acţioneze atât în interesul celor care o votau, cât și 
al celorlalţi alegători. 

Walter apelă la un alt argument. 

— Un parlament democratic reprezintă cea mai bună pavăză 
pentru toate bisericile - însă voi sunteți gata să aruncaţi asta la 
gunoi! 

— Trezește-te la realitate, Walter, rosti Gottfried țâfnos. Hitler 
a câștigat alegerile. A venit la putere. Orice-am face noi, el va 
conduce Germania în viitorul apropiat. Trebuie să ne protejăm. 

— Dar promisiunile lui nu valorează doi bani! 

— Am cerut mai multe asigurări în scris: Biserica Catolică 
trebuie să își păstreze independenţa faţă de stat, școlile catolice 
să poată funcţiona fără intervenţia statului, să nu existe 
discriminare împotriva catolicilor aflați în funcţii publice... 

Se uită întrebător la fiul său. 

Heinrich zise: 

— Ne-au promis că vom avea documentul semnat până după- 
amiază. 

Walter răbufni: 

— Cântăriţi-vă bine opţiunile! O bucată de hârtie semnată de 
un tiran faţă de un parlament democratic - care-i varianta cea 
mai bună? 

— Cea mai mare putere se află în mâinile Domnului. 

Walter își dădu ochii peste cap. 

— Atunci, sper ca Domnul să se îndure de Germania, zise el. 

Germanii nu apucaseră să capete încredere în democraţie, 
reflectă Lloyd în timp ce urmărea discuţia dintre Walter și 
Gottfried. Reichstagul era suveran de doar 14 ani. Pierduseră un 
război, își văzuseră moneda devalorizată și rata șomajului 
atinsese proporţii catastrofale: în aceste condiţii, dreptul de vot 
nu li se părea o protecție adecvată. 

Gottfried rămase ferm pe poziție. La sfârșitul prânzului, 
opiniile sale erau încă nezdruncinate. Responsabilitatea lui era 
să protejeze Biserica Catolică. Lloyd era exasperat. 

Reveniră la operă și deputaţii își ocupară locurile în 
amfiteatru. Lloyd și Heinrich se așezară într-o lojă. 

Lloyd îi văzu pe membrii Partidului Social Democrat grupați în 
partea stângă. Pe măsură ce se apropia momentul de începere a 


68 


ședinței, observă cum Cămâășile Brune și trupele SS se postează 
la ieșiri și de-a lungul pereţilor, înconjurându-i ameninţător pe 
social-democraţi. Părea că nu aveau de gând să-i lase pe 
deputaţi să părăsească clădirea înainte de a adopta legea. Lloyd 
găsea asta de-a dreptul sinistru. Se întrebă, cu un fior de teamă, 
dacă nu cumva era și el ostatic în clădire. 

Se auzi apoi un ropot de aplauze și urale, iar Hitler intră în 
sală, într-o uniformă SA. 

Deputaţii naziști, cei mai mulţi îmbrăcaţi asemănător, se 
ridicară în picioare extaziaţi în momentul în care el urcă la 
tribună. Numai social-democraţii rămaseră așezați; însă Lloyd îi 
observă pe câţiva dintre ei aruncând priviri neliniștite peste 
umăr, către gărzile înarmate. Cum să se exprime liber dacă ei se 
temeau chiar și pentru simplul fapt că nu își ovaţionau 
adversarul? 

După ce lumea se calmă, Hitler începu să vorbească. Își ţinea 
spatele drept, cu braţul stâng pe lângă corp, gesticulând numai 
cu dreptul. Avea glasul aspru și strident, dar puternic, 
amintindu-i lui Lloyd de răpăitul unei mitraliere și în același timp 
de lătratul unui câine. Işi ridică tonul cu patos când vorbi despre 
„trădătorii din noiembrie 1918”, care se predaseră exact când 
Germania era pe punctul de a câștiga războiul. Nu se prefăcea 
deloc: Lloyd rămase cu impresia că omul credea sincer toate 
cuvintele stupide și ignorante pe care le rostea. 

Trădătorii din noiembrie erau un laitmotiv pentru Hitler, însă 
el abordă acum o nouă tactică. Vorbi despre biserici, despre 
rolul important pe care îl avea creștinismul în statul german. 
Aceasta era o temă neobișnuită pentru el și era clar că i se 
adresa Partidului de Centru, ale cărui voturi erau cruciale în 
determinarea rezultatului din acea zi. Declară că el vedea cele 
două confesiuni - pe cea protestantă și pe cea catolică - drept 
cei mai importanţi factori în menţinerea spiritului viu al 
neamului. Guvernul nazist nu avea să se atingă de drepturile lor. 

Heinrich îi aruncă lui Lloyd o privire triumfătoare. 

— Dacă aș fi în locul vostru, aș încerca totuși să obţin asta și 
în scris, mormăi Lloyd. 

Hitler ajunse la finalul discursului său abia peste două ore și 
jumătate. 

Încheie cu o ameninţare neechivocă cu violenţa: 


69 


— Guvernul răzvrătirii naţionaliste este hotărât și pregătit și 
pentru eventualitatea în care legea va fi respinsă - moment în 
care se va anunţa fățiș rezistenţa împotriva sa. Făcu o pauză 
teatrală, lăsând mesajul să-și facă efectul: Orice vot împotriva 
legii va fi considerat o declaraţie de rezistență. Apoi își întări 
spusele: Domnilor, dumneavoastră veţi decide acum dacă va fi 
pace sau război! 

Se așeză în uralele aprobatoare ale delegaților naziști, iar 
ședința se suspendă. 

Heinrich era încântat, Lloyd - deprimat. Porniră în direcţii 
diferite: partidele lor urmau să ţină o ultimă consfătuire înainte 
de vot. 

Social-democraţii erau posomorâţi. Liderul lor, Wels, trebuia 
să ia cuvântul în plen, dar ce-ar mai fi putut spune? Unii 
deputaţi considerau că, dacă Wels îl critica pe Hitler, nu avea să 
mai iasă viu din clădire. 

Se temeau și pentru vieţile lor. Dacă deputaţii erau omorâţi, 
se gândi Lloyd cu spaimă, ce avea să se întâmple cu asistenții 
lor? 

Wels le mărturisi că avea o capsulă cu cianură în buzunarul 
vestei. Dacă era arestat, avea să se sinucidă pentru a nu fi 
torturat. Lloyd era îngrozit. Wels era un reprezentant ales în 
mod democratic și totuși era silit să se poarte ca un soi de 
sabotor. 

Lloyd își începuse ziua cu niște așteptări false. Crezuse că 
Legea de Imputernicire era o idee nebunească, fără sorţi de 
izbândă. Acum realiza că majoritatea oamenilor se așteptau ca 
legea să intre în vigoare în ziua aceea. Estimase complet greșit 
situaţia. Oare nu cumva greșea și crezând că așa ceva nu se 
putea petrece în ţara lui? Oare se amăgea singur? 

Cineva întrebă dacă se luase o decizie finală în rândul 
catolicilor. Lloyd se ridică și zise: 

— Mă duc eu să aflu. 

Porni grăbit spre sala de ședințe a Partidului de Centru. La fel 
ca înainte, își băgă capul pe ușă și-i făcu semn lui Heinrich să 
iasă puţin. 

— Brüning și Ersing încă ezită, îi spuse Heinrich. 

Lloyd simţi cum îl cuprinde deznădejdea. Ersing era un lider 
sindical catolic. 


70 


— Cum poate un lider sindical să ia măcar în calcul votarea 
acestei legi? pufni el. 

— Kaas spune că patria este în pericol. Toată lumea crede că 
se va instala anarhia dacă vom respinge legea. 

— Și, dacă o treceţi, se va instala tirania. 

— La voi cum e? 

— Oamenii cred că vor fi împușcați dacă votează împotrivă. 
Dar au de gând s-o facă chiar și-așa. 

Heinrich se întoarse în sală și Lloyd reveni la ședința social- 
democraţilor. 

— Cei mai vehementi oponenți au început să șovăie, îi anunţă 
Lloyd pe Walter și pe colegii săi. Se tem că, dacă legea va fi 
respinsă, va izbucni un război civil. 

Atmosfera deveni și mai sumbră. 

Reveniră cu toţii în sala de dezbateri la ora șase. 

Wels luă cuvântul primul. Vorbi pe un ton calm, fără patos, 
cât se poate de rezonabil. Atrase atenţia asupra faptului că viața 
într-o republică democratică fusese bună pentru germani, atunci 
când trăgeai linie, aducându-le libertatea oportunităţilor și 
asistență socială și reintegrând Germania în comunitatea 
internaţională. 

Lloyd observă că Hitler își lua notițe. 

In încheierea discursului său, Wels își afirmă cu mult curaj 
adeziunea la valorile omeniei și dreptăţii, libertăţii și 
socialismului. _ 

— Nicio Lege de Imputernicire nu vă conferă puterea de a 
anihila idei veșnice și indestructibile, rosti el, prinzând și mai 
mult curaj atunci când naziștii începură să râdă și să-l huiduie. 

Social-democraţii aplaudară, însă aplauzele lor fură acoperite 
de corul de huiduieli. 

— Îi salutăm pe cei persecutați și asupriţi! strigă Wels. Îi 
salutăm pe prietenii noștri din Reich. Statornicia și loialitatea lor 
merită toată admiraţia. 

Lloyd abia îi mai distingea cuvintele prin huiduielile și 
fluierăturile naziștilor. 

— Curajul convingerilor lor și al optimismului lor nezdruncinat 
reprezintă o garanţie pentru un viitor mai luminos! 

Se așeză apoi în larma din ce în ce mai mare. 

Oare avea să aibă vreun efect discursul său? Lloyd nu putea fi 
sigur. 


71 


După Wels, luă din nou cuvântul Hitler. De această dată vorbi 
pe un ton complet diferit. Lloyd își dădu seama că în discursul 
de mai devreme cancelarul doar se încălzise. Vocea sa era acum 
mai puternică, frazele sale mai exagerate, tonul plin de dispreț. 
Gesticula din ce în ce mai agresiv cu braţul drept - arătând cu 
degetul, încleștându-și pumnul și bătând cu el în masă, 
ducându-și mâna la inimă și măturând aerul din faţa sa cu un 
gest prin care părea să înlăture orice opoziţie. Fiecare frază 
pătimașă pe care o rostea era întâmpinată cu urale de către 
susținătorii săi. Fiecare propoziţie exprima una și aceeași 
emoție: o furie sălbatică, mistuitoare și criminală. 

Hitler era și el încrezător. Declară că nici nu ar fi avut nevoie 
să propună Legea de Imputernicire. 

— Facem apel la Reichstagul german să ne acorde ceva ce 
oricum am fi dobândit! rosti el batjocoritor. 

Heinrich părea îngrijorat și plecă din lojă. După câteva 
momente, Lloyd îl văzu în amfiteatru, șoptindu-i ceva la ureche 
tatălui său. 

Reveni în lojă cu o expresie îndurerată pe chip. 

Lloyd îl întrebă: 

— Aţi obţinut asigurările pe care le doreați în scris? 

Heinrich nu putu să îl privească în ochi pe Lloyd. 

— Documentul este redactat chiar acum, replică el. 

Hitler încheie ironizându-i pe social-democrați: nu avea nevoie 
de voturile lor. 

— Germania va fi liberă, răcni el. Dar nu datorită vouă! 

Liderii celorlalte partide vorbiră pe scurt. Păreau înfrânți cu 
toţii. Prelatul Kaas declară că Partidul de Centru avea să susțină 
legea. Și ceilalți își anunţară sprijinul. Numai social-democrații 
se opuneau. 

Se anunţă apoi rezultatul votului și naziștii izbucniră în urale. 

Lloyd era înmărmurit. Văzuse cu ochii lui puterea brută 
folosită cu sălbăticie. Era o priveliște extrem de urâtă. 

Plecă din lojă fără să-i mai spună nimic lui Heinrich. 

Il găsi pe Walter plângând în sala de la intrare. Işi ștergea faţa 
cu o batistă albă, dar lacrimile îi curgeau șuvoi. Lloyd nu mai 
văzuse bărbaţi plângând decât la înmormântări. 

Nu știa ce să spună sau să facă. 

— Viaţa mea este un eșec, zise Walter. Acesta este sfârșitul 
tuturor speranțelor noastre. Democraţia germană a murit. 


72 


(VII) 


Sâmbătă, pe 1 aprilie, era Ziua de Boicotare a Evreilor. Lloyd 
și Ethel se plimbară prin Berlin, nevenindu-le să creadă ce 
vedeau. Ethel își lua notițe pentru cartea ei. Steaua lui David era 
vopsită de mântuială pe ferestrele prăvăliilor evreilor. Cămășile 
Brune stăteau în pragul magazinelor evreiești, intimidându-i pe 
oamenii care voiau să intre acolo. Avocaţii și doctorii evrei erau 
ținuți sub pază. Lloyd văzu doi membri SA oprindu-i pe pacienţii 
care mergeau la doctorul familiei von Ulrich, dr. Rothmann, însă 
un hamal cu palma grea și cu o gleznă scrântită îi trimise la 
dracu' și aceștia plecară să caute o pradă mai ușoară. 

— Cum pot fi oamenii atât de răi cu alţi oameni? se întrebă 
Ethel. 

Lloyd se gândea la tatăl său vitreg, pe care îl iubea. Bernie 
Leckwith era evreu. Dacă fascismul ajungea în Marea Britanie, 
Bernie avea să fie ţinta acestui tip de ură. Gândul îl făcu pe 
Lloyd să se înfioare. 

La Bistro Robert avu loc în seara aceea un soi de priveghi. 
Fără să fie ceva planificat, la ora opt locul se umplu cu social- 
democrați, cu colegii jurnaliști ai lui Maud și cu prietenii lui 
Robert de la teatru. Cei mai optimiști dintre ei spuneau că 
libertatea intrase pur și simplu în hibernare pe durata crizei 
economice și că se va redeștepta într-o bună zi. Ceilalţi jeleau. 

Lloyd bău foarte puţin. Nu-i plăcea efectul pe care îl avea 
alcoolul asupra creierului său. li înceţoșa judecata. Se întreba ce 
ar fi putut face stânga germană pentru a împiedica această 
catastrofă, fără să găsească însă vreun răspuns. 

Maud îi pomeni de pruncul Adei, Kurt. 

_ — L-a adus acasă de la spital și momentan pare să fie bine. 
Insă are creierul afectat și nu va fi niciodată normal. Când va 
crește mare, bietul copilaș va trebui să trăiască într-un azil. 

Lloyd auzise cum îl adusese Carla pe lume pe bebeluș. Fetița 
de 11 ani avea o tărie de caracter impresionantă. 

Comisarul Thomas Macke își făcu apariţia la ora 9:30, în 
uniforma sa de membru SA. 

Deși ultima oară când trecuse pe acolo Robert îl cam 
batjocorise, Lloyd simţise că individul putea fi primejdios. In 
ciuda faptului că arăta caraghios cu mustăcioara sa mult prea 


73 


mică pe centrul feţei buhăite, avea în ochi o sclipire de cruzime 
care îl neliniștea pe Lloyd. 

Robert refuzase să vândă restaurantul. Ce mai voia Macke 
acum? 

Acesta se opri în mijlocul sălii de mese și strigă: 

— Acest restaurant este folosit pentru a promova un 
comportament degenerat! 

Mușteriii amuţiră, întrebându-se la ce se referea. 

Macke ridică degetul pentru a capta atenţia tuturor. Lui Lloyd 
i se păru că recunoaște ceva familiar în acel gest, apoi realiză că 
Macke îl imita pe Hitler. 

— Homosexualitatea este incompatibilă cu caracterul 
masculin al naţiunii germane! zise el. 

Lloyd se încruntă. Voia să spună că Robert era pederast? 

Jörg apăru din bucătărie, cu boneta pe cap. Rămase în pragul 
ușii, fulgerându-l pe Macke din priviri. 

Lui Lloyd îi trecu prin minte un gând șocant: poate că Robert 
chiar era pederast. La urma urmei, el și Jörg locuiau împreună 
încă de la sfârșitul războiului. Uitându-se la prietenii acestuia de 
la teatru, Lloyd observă că erau numai perechi de bărbaţi, cu 
excepţia a două femei cu părul scurt... 

Lloyd era consternat. Știa că existau pederaști, dar - fiind o 
persoană deschisă la minte - considera că aceștia nu trebuiau 
persecutați, ci ajutaţi. Totuși, în sinea lui nu-i considera decât 
niște perverși și degeneraţi. Robert și Jörg păreau oameni cât se 
poate de normali, cu o mică afacere și cu o viaţă discretă - 
exact ca un cuplu căsătorit! 

Se întoarse spre mama lui și rosti încet: 

— Robert și Jörg chiar sunt...? 

— Da, dragă, replică ea. 

Maud, aflată lângă ea, interveni: 

— În tinereţea lui, Robert era un adevărat pericol pentru 
lachei. 

Cele două femei chicotiră înfundat. 

Lloyd fu din nou șocat: nu numai că Robert era pederast, dar 
Ethel și Maud considerau asta o chestiune pe marginea căreia 
se putea glumi cu inima ușoară. 

Macke spuse: 

— Acest local este închis începând de acum! 

Robert exclamă: 


74 


— Nu ai dreptul să faci asta! 

Macke nu putea închide localul de unul singur, se gândi Lloyd; 
apoi, își aminti intervenţia în forță de la Teatrul Popular a 
Cămășilor Brune. Își întoarse privirea spre intrare și văzu 
îngrozit trupele SA dând buzna pe ușă. 

Trecură printre mese, dărâmând sticle și pahare. Unii clienţi 
rămaseră neclintiţi, urmărindu-i cu privirea; alţii se ridicară în 
picioare. Se auziră câteva strigăte furioase de bărbaţi și un țipăt 
de femeie. 

Walter se ridică și vorbi tare, dar cu o voce calmă: 

— Ar trebui să plecăm cu toţii în liniște. Nu este nevoie să se 
ajungă la violenţă. Oameni buni, luaţi-vă hainele și pălăriile și 
plecaţi acasă. 

Clienţii începură să plece, unii încercând să-și ia mai întâi 
hainele, alţii fugind pur și simplu. Walter și Lloyd le conduseră 
pe Maud și pe Ethel spre ușă. Casa de marcat se afla aproape 
de ieșire și Lloyd văzu un membru SA deschizând-o și 
îndesându-și banii în buzunare. 

Până atunci, Robert rămăsese liniștit, urmărind descumpănit 
cum îi erau izgoniți clienţii; însă era deja prea mult. Scoase un 
țipăt de protest și îl împinse pe individ de lângă casa de marcat. 

Cămașa Brună îl pocni, doborându-l la podea și începând să-l 
lovească cu piciorul. | se alătură imediat încă un camarad. Lloyd 
sări în ajutorul lui Robert. O auzi pe mama lui ţipând „Nu!” când 
îi dădu la o parte pe membrii SA. Jörg se mișcă aproape la fel de 
rapid și cei doi se aplecară să îl ajute pe Robert să se ridice de 
pe jos. 

Fură atacați imediat de alți membri SA. Lloyd fu lovit cu 
pumnii și cu picioarele, apoi simţi cum este izbit în cap cu ceva 
contondent. Urlând de durere, se gândi: „O, Doamne! Nu din 
nou!” 

Se răsuci spre atacatorii săi, pocnind în dreapta și în stânga, 
asigurându-se că fiecare lovitură își atingea ţinta și încercând să 
aplice toate lecţiile învățate la antrenament. Dobori doi oameni 
la pământ, apoi fu înșfăcat pe la spate și își pierdu echilibrul. O 
clipă mai târziu, se trezi țintuit la podea de doi bărbaţi, în timp 
ce un al treilea îl lovea cu piciorul. 

Fu apoi rostogolit cu faţa în jos, i se traseră mâinile la spate și 
simţi la încheieturi atingerea rece a metalului. Pentru prima oară 
în viaţă, i se puneau cătușe. Simţi un gen nou de frică. Asta nu 


75 


mai era o încăierare oarecare. Fusese bătut și lovit, dar îl 
așteptau lucruri și mai rele. 

— Ridică-te, îi spuse cineva în germană. 

Se ridică anevoios în picioare. Il durea capul. Robert și Jörg 
aveau și ei cătușe la mâini. Robert avea gura plină de sânge, iar 
Jörg avea un ochi umflat. Vreo șase Cămăși Brune îi păzeau. 
Ceilalţi membri SA beau ce mai rămăsese prin paharele și 
sticlele lăsate pe mese sau se îndopau cu foietaje. 

Părea că toţi clienţii plecaseră. Lloyd se simţi ușurat la gândul 
că mama sa apucase să iasă. 

Apoi, ușa restaurantului se deschise și Walter reveni înăuntru. 

— Domnule comisar Macke, rosti el, dând dovadă de ușurința 
specifică oricărui politician de a reţine numele oamenilor. Cu 
toată autoritatea de care se simţea în stare, continuă: Ce-i cu 
această acţiune scandaloasă? 

Macke îi indică pe Robert și pe Jörg. 

— Acești doi bărbați sunt homosexuali, spuse el. lar băiatul 
acela l-a atacat pe polițistul din trupele auxiliare care îi aresta. 

Walter arătă spre casa de marcat, al cărei sertar era aproape 
gol, cu excepţia câtorva gologani. 

— De când au început polițiștii să jefuiască lumea? 

— Pesemne că un client a profitat de confuzia creată de cei 
care se împotriveau arestării. 

Câţiva membri SA râseră cu subinţeles. 

Walter zise: 

— Dumneata ai fost ofițer însărcinat cu aplicarea legii, nu-i 
așa, Macke? Poate că ai fost mândru de acţiunile dumitale 
cândva. Dar acum? 

Macke simţi împunsătura. 

— Noi impunem ordinea ca să apărăm patria. 

— Mă întreb... unde aveţi de gând să vă duceți prizonierii? 
insistă Walter. Îi veţi duce într-un loc de detenţie corespunzător? 
Sau printr-un subsol neoficial, ţinut în secret? 

— Vor fi duși la cazarma de pe Friedrich Strasse, rosti Macke 
indignat. 

Lloyd remarcă expresia satisfăcută care flutură rapid pe 
chipul lui Walter și își dădu seama că acesta îl manipulase cu 
iscusinţă pe Macke, profitând de ceea ce mai rămăsese din 
mândria profesională a acestuia pentru a-i afla intenţiile. Acum, 
cel puţin, Walter știa unde aveau să fie duși Lloyd și ceilalți. 


76 


Dar ce avea să se întâmple la cazarmă? 

Lloyd nu mai fusese niciodată arestat. Totuși, cum trăia în 
cartierul East End din Londra, cunoștea mulţi oameni care 
avuseseră de-a face cu poliţia. Toată viața lui jucase fotbal pe 
stradă cu băieți ai căror taţi erau arestaţi în mod frecvent. Ştia 
care era reputaţia secţiei de poliție de pe strada Leman, din 
Aldgate. Puţini oameni ieșeau din acea clădire teferi și 
nevătămați. Lumea spunea că pereţii erau plini de sânge. Oare 
putea spera că această cazarmă de pe Friedrich Strasse avea să 
fie altfel? 

Walter zise: 

— Acesta este un incident internaţional, comisare. 

Lloyd realiză că Walter îi folosea titulatura pentru a-l 
determina pe Macke să se poarte ca un ofițer și nu ca un tâlhar. 
— Aţi arestat trei cetăţeni străini - doi austrieci și un englez. 

Ridică mâna, de parcă ar fi vrut să respingă orice încercare de 
protest. 

— E prea târziu să mai daţi înapoi acum. Cele două ambasade 
sunt deja informate și nu am nicio îndoială că reprezentanții lor 
vor bate la ușa Ministerului nostru de Externe de pe Wilhelm 
Strasse în următoarea oră. 

Lloyd se întrebă dacă era adevărat ce auzea. 

Macke rânji cu mojicie. 

— Ministerul de Externe nu se va grăbi să sară în apărarea a 
doi poponari și a unui tânăr huligan. 

— Ministrul de externe von Neurath nu este membru în 
partidul vostru, rosti Walter. S-ar putea să pună mai presus de 
orice interesele patriei. 

— Vei afla că și el face ce i se spune. lar acum, dă-te lao 
parte, căci mă obstrucţionezi în exerciţiul funcţiei. 

— Te avertizez! spuse Walter cu mult curaj. Ai face bine să 
urmezi procedura ca la carte - sau vei avea mari necazuri. 

— Dispari din faţa mea, răbufni Macke. 

Walter plecă. 

Lloyd, Robert și Jörg fură scoși afară și împinși în spatele unui 
camion. 

Fură nevoiţi să stea întinși pe jos, în vreme ce Cămășile Brune 
stăteau pe bănci, păzindu-i. Vehiculul se urni din loc. Lloyd 
descoperi că era dureros să fii încătușat. Simţea întruna că avea 
să-și disloce umărul. 


77 


Din fericire, drumul fu scurt. Fură scoși din camion și duși într- 
o clădire. Era întuneric, așa că Lloyd nu văzu mare lucru. La un 
birou i se notă numele într-un catastif și i se confiscă pașaportul. 

Lui Robert îi luară acul de aur de la cravată și lanţul de la 
ceas. În cele din urmă li se scoaseră cătușele de la mâini și fură 
împinși într-o cameră cu lumină slabă și gratii la ferestre. Acolo 
mai erau deja încă vreo patruzeci de deţinuţi. 

Lloyd simţea dureri în tot corpul. ÎI durea pieptul, cel mai 
probabil de la o coastă ruptă. Avea faţa învineţită și o durere de 
cap năucitoare. Ar fi vrut o aspirină, o ceașcă de ceai și o pernă. 
Presimţea însă că aveau să treacă ore bune până să primească 
aceste lucruri. 

Cei trei se așezară pe podea, în apropiere de ușă. Lloyd își 
ținea capul în mâini, în vreme ce Robert și Jörg discutau despre 
cât de repede aveau să primească ajutor. Fără îndoială că 
Walter avea să sune un avocat. Însă regulile normale fuseseră 
suspendate odată cu adoptarea Decretului cu privire la 
Incendierea Reichstagului, așa că legea nu le mai asigura nicio 
protecție. Walter avea să contacteze cu siguranţă și 
ambasadele: influența politică era cea în care își puneau 
speranţele acum. Lloyd se gândi că mama lui urma să încerce 
probabil să sune la Ministerul de Externe britanic din Londra. 
Dacă reușea să îi contacteze pe cei de acolo, guvernul avea să 
ia atitudine în legătură cu arestarea unui elev britanic. Avea să 
dureze o vreme - cel puţin o oră, dacă nu două sau chiar trei. 

Însă trecură patru ore, apoi cinci, și ușa tot nu se deschise. 

Țările civilizate aveau legi care stabileau durata maximă a 
reţinerii de către poliţie a unei persoane fără formalităţile de 
rigoare: o acuzaţie, un avocat, o instanţă. Lloyd realiză acum că 
o asemenea regulă nu era doar un simplu detaliu tehnic. 

Ar fi putut fi ţinut acolo pentru tot restul vieţii. 

Ceilalţi deţinuţi din încăpere se aflau încarceraţi strict pe 
criterii politice, după cum află în scurt timp: comuniști, social- 
democrați, sindicalişti și un preot. 

Noaptea trecu foarte greu. Niciunul dintre cei trei bărbaţi nu 
reuși să doarmă. Lloyd nici nu concepea să doarmă. Lumina 
palidă a zorilor tocmai pătrundea printre gratiile de la ferestre 
când ușa celulei se deschise, într-un sfârșit. Insă nu intrară 
avocaţi sau diplomaţi, ci doar doi oameni cu șorţuri, împingând 
un cărucior pe care se afla o oală mare. 


78 


Puseră în castroane niște mâncare de ovăz pentru cei aflaţi 
acolo. Lloyd nu mâncă nimic, dar bău o cană de cafea cu gust 
de orz ars. 

Presupunea că personalul de noapte de la ambasada britanică 
era format din diplomaţi de rang inferior, al căror cuvânt nu 
avea prea mare greutate. Însă dimineaţa, de îndată ce se trezea 
ambasadorul, urmau să fie luate măsurile de rigoare. 

La o oră după micul dejun, ușa se deschise din nou - de 
această dată însă, în cadrul ei apărură doar Cămăși Brune. 
Aceștia scoaseră toţi deţinuţii din celulă și îi urcară într-un 
camion acoperit - erau vreo 40-50 de oameni îngrămădiţi atât 
de tare, încât fură nevoiţi să rămână în picioare. Lloyd reuși să 
rămână aproape de Robert și de Jörg. 

Poate că îi duceau la tribunal, chiar dacă era duminică. Așa 
spera. Măcar acolo erau avocaţi și un oarecare respect pentru 
proceduri. Se gândi că se descurca suficient de bine în germană 
încât să-și prezinte singur cazul și își repetă în gând discursul. 
Luase cina împreună cu mama lui într-un restaurant; văzuse pe 
cineva furând din casa de marcat; intervenise în încăierarea 
care izbucnise. Işi imagină ce l-ar fi putut întreba procurorul. 
Avea să fie întrebat dacă omul pe care îl atacase era o Cămașă 
Brună. Urma să răspundă: „Nu i-am observat hainele - n-am 
văzut decât un hoţ”. Lumea din sală avea să râdă, iar procurorul 
avea să se facă de râs. 

Fură scoși afară din oraș - puteau vedea asta prin găurile din 
prelata camionului. Lui Lloyd i se păru că parcurseseră vreo 30 
de kilometri când Robert zise: „Am ajuns în Oranienburg”, dând 
numele unui orășel aflat la nord de Berlin. 

Camionul se opri în faţa unei porţi de lemn încadrate de stâlpi 
de cărămidă. Două Cămăși Brune cu puști stăteau de strajă. 

Lloyd simţi o frică din ce în ce mai mare. Unde era tribunalul? 
Locul acela arăta mai degrabă a lagăr de prizonieri. Cum puteau 
trimite oamenii la închisoare fără să-i ducă mai întâi în faţa unui 
judecător? 

După o scurtă pauză, camionul intră pe poartă și se opri în 
faţa unor clădiri părăginite. 

Lloyd se simţea tot mai neliniștit. Cu o seară în urmă, încă se 
mai consola cu gândul că Walter știa unde se aflau. Astăzi, era 
posibil ca nimeni să nu mai știe acest lucru. Dacă poliţia declara 
pur și simplu că el nu fusese reținut și că nu exista niciun 


79 


document care să ateste arestarea lui? Cum ar mai fi putut fi 
salvat? 

Coborâră din camion și intrară într-un soi de fabrică. Locul 
mirosea ca un pub. Poate că înainte fusese acolo o berărie. 

Li se notară din nou numele. Lloyd se bucura să știe că 
mutarea sa fusese consemnată undeva. 

Nu fură legaţi sau încătușaţi, dar erau supravegheați în 
permanenţă de Cămăși Brune cu puști, iar Lloyd bănuia că acei 
tineri abia așteptau un pretext ca să tragă. 

Fiecare dintre ei primi o saltea de pânză umplută cu paie și o 
pătură subţire. Fură mânaţi într-o clădire dărăpănată, care 
probabil că fusese la origini un depozit. Și-apoi, începu 
așteptarea. 

Nu veni nimeni după Lloyd în ziua aceea. 

Seara apăru un nou cărucior și o nouă oală, de această dată 
conţinând o tocană de morcovi și napi. Fiecare om primi câte un 
castron plin și o bucată de pâine. Lloyd era hămesit acum, căci 
nu mai mâncase de 24 de ore, așa că își înfulecă cu poftă cina 
sărăcăcioasă și-și dori să mai fi primit o porţie. 

Undeva prin lagăr erau vreo trei-patru câini, care urlară toată 
noaptea. 

Lloyd se simţea murdar. Era a doua noapte pe care o 
petrecea în aceleași haine. Avea nevoie de o baie, de un 
bărbierit și de o cămașă curată. Cele două butoaie din colț 
oferite pe post de toaletă erau de-a dreptul dezgustătoare. 

Însă a doua zi era luni. Și urmau să se ia măsuri. 

Lloyd adormi pe la ora patru. La șase, fură treziți de o Cămașă 
Brună care răcni: 

— Schleicher! Jörg Schleicher! Care dintre voi e Schleicher? 

Poate că aveau să fie eliberați. 

Jörg se ridică și zise: 

— Eu sunt Schleicher. 

— Vino cu mine, rosti Cămașa Brună. 

Robert interveni cu un glas speriat: 

— De ce? La ce vă trebuie? Unde îl duceţi? 

— Da cine ești tu, maica-sa? se răsti Câămașa Brună. Stai jos și 
taci din gură. Îl împunse pe Jörg cu pușca și zise: Tu ieși afară. 

În timp ce-i urmărea îndepărtându-se, Lloyd se întrebă de ce 
nu îl pocnise oare pe membrul SA ca să-i ia pușca. Ar fi putut 
scăpa. Și, chiar dacă nu ar fi reușit, ce puteau să-i facă - să-l 


80 


bage la închisoare? Însă în momentul decisiv gândul evadării nu- 
i trecuse prin cap. Oare căpăta deja mentalitate de prizonier? 

Ajunsese să aștepte cu nerăbdare mâncarea de ovăz. 

Înainte de micul dejun, fură scoși afară cu toții. 

Fură duși în jurul unei mici porţiuni îngrădite cu sârmă 
ghimpată, având cam un sfert din suprafața unui teren de tenis. 
Părea să fi fost folosită pentru depozitarea unor obiecte nu 
foarte valoroase, lemne sau cauciucuri, probabil. Lloyd tremura 
în aerul rece al dimineţii: paltonul său rămăsese la Bistro 
Robert. 

Apoi, îl văzu apropiindu-se pe Thomas Macke. 

Ofițerul de poliție purta o haină neagră peste uniforma sa de 
membru SA. Avea un pas apăsat și stângaci, remarcă Lloyd. In 
spatele lui erau două Cămăși Brune care ţineau de braţe un 
bărbat gol, cu o găleată pe cap. 

Lloyd se holbă îngrozit la scena din fața lui. Prizonierul avea 
mâinile legate la spate, iar găleata era fixată cu sfoară sub 
bărbia sa, ca să nu cadă. Era un bărbat tinerel și zvelt, cu părul 
pubian blond. 

Robert gemu: 

— O, Dumnezeule! Este Jörg. 

Toate Cămășile Brune din lagăr se adunaseră acolo. Lloyd se 
încruntă. Ce mai era și asta? Vreun joc crud? 

Jörg fu condus în ţarc și lăsat să tremure acolo. Cei care îl 
escortaseră se  retraseră. Dispărură câteva minute, apoi 
reveniră, fiecare dintre ei aducând doi câini alsacieni. Asta 
explica lătrăturile din noaptea precedentă. 

Câinii erau costelivi, cu blana arămie peticită pe ici, pe colo. 
Păreau hămesiți. Cămășile Brune îi duseră până la ţarc. 

Lloyd avu o vagă, dar cumplită premoniţie despre ce urma să 
se petreacă. _ 

Robert ţipă „Nu!”, apoi o luă la fugă. „Nu, nu, nu!” Incercă să 
deschidă poarta ţarcului. 

Trei sau patru Cămăși Brune îl îndepărtară brutal de acolo. El 
se zbătu, dar indivizii erau puternici și tineri, în vreme ce Robert 
avea aproape 50 de ani: nu le putea ţine piept. Îl trântiră 
disprețuitori la pământ. 

— Nu, le zise Macke oamenilor săi. Vreau să vadă. 

ÎI ridicară pe Robert în picioare și îl întoarseră cu faţa spre 
tarc. 


81 


Câinii fură băgaţi înăuntru. Erau agitaţi, lătrând cu bale la 
gură. Cei doi membri SA îi manevrau fără teamă, cu destoinicie. 
Lloyd se întrebă îngrozit de câte ori mai făcuseră asta înainte. 

Cămășile Brune le dădură drumul câinilor și se grăbiră să iasă 
din ţarc. 

Câinii se repeziră spre Jörg. Unul îl mușcă de gambă, altul de 
braţ, iar al treilea de coapsă. Din găleata de metal se auzi un 
țipăt înfundat de agonie și groază. Cămășile Brune izbucniră în 
urale, aplaudând. Prizonierii urmăreau scena înfricoșați. 

După șocul iniţial, Jörg încercă să se apere. Avea mâinile 
legate și nu putea să vadă, dar putea lovi la întâmplare cu 
picioarele. Totuși, nu reuși să îndepărteze câinii înfometați. 
Aceștia se fereau și îl atacau din nou, sfâșiindu-i carnea cu colții 
lor ascuţiţi. 

Încercă apoi să fugă. Cu câinii pe urmele sale, alergă orbește 
până dădu de sârma ghimpată. Cămășile Brune izbucniră în 
urale și mai zgomotoase. Jörg ţâșni într-o altă direcţie, însă cu 
același rezultat. Un câine îi smulse o bucată din posterior, iar 
Cămășile Brune pufniră în râs. 

Un membru SA de lângă Lloyd strigă: 

— Coada! Mușcaţi-l de coadă! 

Lloyd intui că termenul german pentru „coadă” - der Schwanz 
- era folosit în argou pentru penis. Omul era entuziasmat la 
culme. 

Trupul alb al lui Jörg era acum acoperit de sânge din cauza 
numeroaselor răni. Se lipi de sârma ghimpată, cu fața la ea, 
protejându-și organele genitale și lovind cu picioarele în spate și 
în părţi. Însă era tot mai slăbit. Loviturile sale nu mai aveau 
vlagă. Abia se mai putea ţine pe picioare. Câinii prinseră și mai 
mult curaj, sfâșiind bucăţi mari din corpul său. 

Într-un final, Jörg se prăbuși la pământ. Câinii începură să se 
hrănească. 

Cămășile Brune intrară din nou în ţarc. Cu mișcări pricepute, 
ei puseră câinii în lesă din nou, îi traseră de lângă trupul lui Jörg 
și îi scoaseră de acolo. 

Spectacolul se terminase, iar Cămășile Brune începură să se 
îndepărteze, sporovăind cu entuziasm. Robert fugi în ţarc și de 
această dată nu mai încercă nimeni să-l oprească. Se aplecă 
deasupra lui Jörg, gemând. 


82 


Lloyd îl ajută să-i dezlege lui Jörg mâinile și să-i scoată găleata 
de pe cap. Bărbatul leșinase, dar încă respira. 

Lloyd spuse: 

— Hai să-l ducem înăuntru. Apucă-l de picioare. 

Lloyd îl luă pe Jörg de braţe și cei doi îl duseră în clădirea în 
care dormiseră peste noapte. Îl întinseră pe o saltea. Ceilalţi 
prizonieri se strânseră împrejur, înfricoșaţi și înfrânți. Lloyd 
spera ca vreunul dintre ei să spună că este doctor, dar nimeni 
nu zise nimic. 

Robert se dezbrăcă de haină și de vestă, apoi își scoase 
cămașa și o folosi ca să șteargă sângele. 

— Ne trebuie apă curată, rosti el. 

În curte era o cișmea. Lloyd ieși afară, dar nu avea niciun 
recipient. Se uită spre ţarc. Găleata era tot acolo, pe jos. O 
spălă, apoi o umplu cu apă. 

Când se întoarse, salteaua era scăldată în sânge. 

Robert își înmuie cămașa în găleată și continuă să-i spele lui 
Jörg rănile, îngenuncheat lângă saltea. În curând însă, cămașa 
sa albă se înroși complet. 

Jörg începu să se miște. 

Robert îi spuse cu glas coborât: 

— Stai liniștit, dragul meu. S-a terminat acum. Sunt aici. 

Însă Jörg nu părea să audă. i 

Apoi intră Macke, urmat de vreo patru-cinci Cămăşi Brune. Il 
înșfăcă pe Robert de brat și îl săltă în picioare. 

— Așa, deci, zise el. Acum știi ce părere avem noi despre 
homosexualii perverși. 

Lloyd arătă spre Jörg și spuse pe un ton plin de mânie: 

— Pervers este cel care a ordonat așa ceva. Cu toată furia și 
disprețul de care era în stare, continuă: Comisarul Macke. 

Acesta îi făcu un semn scurt unuia dintre membrii SA. Printr-o 
mișcare aparent banală, bărbatul își răsuci pușca și îl lovi pe 
Lloyd în cap cu patul ei. Băiatul se prăbuși la pământ, ţinându-se 
de cap. 

Îl auzi pe Robert spunând: 

— Vă rog, lăsaţi-mă să îl îngrijesc pe Jörg. 

— Mai vedem, zise Macke. Mai întâi, vino încoace. 

În ciuda durerii crunte, Lloyd își deschise ochii ca să vadă ce 
se întâmplă. 


83 


Macke îl trase pe Robert în cealaltă parte a camerei, unde se 
afla o masă butucănoasă de lemn. Scoase din buzunar un 
document și un stilou. 

— Restaurantul tău valorează acum doar jumătate din cât ți- 
am oferit data trecută - zece mii de mărci. 

— Orice, rosti Robert plângând. Numai lăsaţi-mă cu Jörg. 

— Semnează aici, zise Macke. Apoi, puteţi pleca toţi trei 
acasă. 

Robert semnă. 

— Acest domn va fi primul martor, spuse Macke. 

Îi dădu stiloul unuia dintre membrii SA. Își roti apoi privirea 
prin cameră până îl întâlni pe Lloyd. 

— Și poate că nesăbuitul nostru oaspete englez va fi al doilea 
martor. 

Robert zise: 

— Fă ce îţi cere, Lloyd. 

Lloyd se ridică cu greutate de pe jos, frecându-se la cap, luă 
stiloul și semnă. 

Triumfător, Macke băgă contractul din nou în buzunar, apoi 
ieși. 

Robert și Lloyd se întoarseră la Jörg. 

Insă Jörg murise. 


(VIII) 


Walter și Maud veniră la gara Lehrte, aflată la nord de 
clădirea arsă a Reichstagului, ca să îi conducă pe Ethel și pe 
Lloyd. Clădirea gării era construită în stil neorenascentist și 
arăta ca un palat franțuzesc. 

Ajunseseră devreme, așa că stăteau acum într-o cafenea, 
așteptând trenul. 

Lloyd se bucura că pleacă. În cele șase săptămâni aflase 
multe despre limba și politica germană, dar tot ce voia acum era 
să se întoarcă acasă, să le povestească oamenilor ce văzuse și 
să-i avertizeze că la fel puteau păți și ei. 

Cu toate acestea, se simţea vinovat fiindcă pleca. Se întorcea 
într-un loc în care domnea legea, unde presa era liberă și unde 
nu era o infracţiune să fii social-democrat. Îi lăsa în urmă pe cei 
din familia von Ulrich, într-o dictatură crudă în care un om 


84 


nevinovat putea fi aruncat la câini, fără ca cineva să fie tras la 
răspundere pentru această crimă. 

Soții von Ulrich păreau doborâți - Walter chiar mai mult decât 
Maud. Erau ca niște oameni care primiseră vești proaste sau 
care avuseseră un deces în familie. Nu păreau să se poată gândi 
la altceva în afară de catastrofa prin care trecuseră. 

Lloyd fusese eliberat, cu scuzele de rigoare, de către 
Ministerul de Externe german, împreună cu o declaraţie 
explicativă abjectă și înșelătoare, în care se afirma că el se 
implicase într-o încăierare din propria-i nesăbuinţă și că fusese 
apoi ţinut prizonier dintr-o eroare administrativă, pe care 
autorităţile o regretau nespus. 

Walter spuse: 

— Am primit o telegramă de la Robert. A ajuns la Londra în 
siguranţă. 

Fiind cetățean austriac, Robert reușise să părăsească 
Germania fără prea mare greutate. Obţinerea banilor se 
dovedise însă ceva mai dificilă. Walter insistase ca Macke să-i 
trimită banii într-un cont din Elveţia. La început, Macke zisese că 
așa ceva era imposibil, însă Walter îl presă, ameninţându-l cu 
contestarea vânzării în instanţă și spunându-i că Lloyd era gata 
oricând să depună mărturie că semnarea contractului se făcuse 
prin constrângere; așa că, în cele din urmă, Macke trăsese niște 
sfori și rezolvase. 

— Mă bucur că Robert a scăpat, spuse Lloyd. 

Și el avea să fie mult mai liniștit după ce revenea la Londra. 
Încă îl mai durea capul și simţea un junghi în coaste ori de câte 
ori se răsucea în pat. 

Ethel îi zise lui Maud: 

— De ce nu veniţi și voi la Londra? Amândoi. Toată familia, de 
fapt. 

Walter se uită la Maud. 

— Poate că ar trebui. 

Însă Lloyd putea vedea limpede că nu credea asta cu 
adevărat. 

— Aţi făcut tot ce v-a stat în puteri, rosti Ethel. V-aţi luptat 
vitejește. Dar cealaltă tabără a ieșit câștigătoare. 

Maud spuse: 

— Nu s-a terminat încă. 

— Dar sunteţi în pericol! 


85 


— Și Germania este în pericol. 

— Dacă vă stabiliţi la Londra, s-ar putea ca Fitz sa-și schimbe 
puţin atitudinea și să vă ajute. 

După cum știa și Lloyd, contele Fitzherbert era unul dintre cei 
mai înstăriți oameni din Marea Britanie, datorită minelor de 
cărbuni de sub pământurile sale din South Wales. 

— Nu m-ar ajuta, replică Maud. Fitz este de neînduplecat, așa 
cum știi și tu. 

— Ai dreptate, recunoscu Ethel. 

Lloyd se întrebă de ce era atât de sigură, dar nu apucă să o 
întrebe. Ethel continuă: 

— Chiar și așa, nu i-ar fi greu deloc să-ţi găsești o slujbă la un 
ziar londonez, la experienţa ta. 

Walter zise: 

— Și eu ce aș face la Londra? 

— Nu știu, spuse Ethel. Dar aici, ce-o să faci? Nu prea mai are 
rost să fii deputat într-un parlament neputincios. 

Era brutal de directă, realiză Lloyd, însă - ca de obicei - 
spunea ce trebuia spus. 

Lloyd îi compătimea, dar simţea că era mai bine ca familia 
von Ulrich să rămână pe loc. 

— Știu că va fi greu, rosti el. Dar, dacă toţi oamenii 
cumsecade vor fugi de fascism, acesta se va răspândi și mai 
repede. 

— Deja se răspândește, remarcă mama lui. 

Maud îi luă pe toţi prin surprindere, intervenind pe un ton 
vehement: 

— Eu nu plec. Refuz în mod categoric să părăsesc Germania. 

Cu toţii se uitară surprinși la ea. 

— De paisprezece ani sunt cetățean german. Aceasta este 
acum ţara mea. 

— Dar te-ai născut englezoaică, insistă Ethel. 

— O ţară este constituită în mod special din oamenii care 
trăiesc acolo, ripostă Maud. Eu nu iubesc Anglia. Părinţii mei au 
murit cu mult timp în urmă, iar fratele meu m-a dezmoștenit. 
lubesc Germania. Pentru mine, Germania înseamnă soțul meu 
minunat, Walter; fiul meu nechibzuit, Erik; fiica mea surprinzător 
de capabilă, Carla; menajera noastră, Ada, și fiul ei cu 
dezabilităţi; prietena mea, Monika, și familia ei; colegii mei 
jurnaliști... Rămân ca să mă opun naziștilor. 


86 


— Ai făcut asta deja, mai mult chiar decât ţi s-ar fi putut cere, 
rosti Ethel cu blândețe. 

În tonul lui Maud se strecură emoția. 

— Soțul meu și-a dedicat viaţa și întreaga-i fiinţă pentru ca 
această ţară să devină liberă și prosperă, zise ea. Nu vreau să 
fiu eu motivul pentru care să fie nevoit să renunțe la munca lui 
de-o viaţă. Dacă pierde asta, își pierde sufletul. 

Ethel insistă, așa cum numai o veche prietenă o putea face: 

— Totuși, chiar nu ești tentată să-ţi pui copiii la adăpost? 

— Tentată? Tânjesc să fac asta, mi-o doresc cu disperare! zise 
Maud izbucnind în lacrimi. Carla are coșmaruri cu Cămășile 
Brune, iar Erik își pune cămașa aia de culoarea rahatului ori de 
câte ori poate. 

Lloyd fu surprins de fervoarea ei. Nu mai auzise niciodată o 
femeie respectabilă rostind cuvântul „rahat”. Ea continuă: 

— Sigur că vreau să-i duc de aici. g 

Lloyd putea vedea limpede lupta care se ducea în inima ei. Işi 
frământa mâinile de parcă ar fi încercat să și le spele, își 
răsucea capul în toate părțile, cu mintea aiurea, și vorbea cu un 
glas tremurat, care demonstra intensitatea conflictului său 
interior. 

— Dar nu ar fi corect să fac asta, nici față de ei și nici faţă de 
noi. Nu mă voi da bătută! Prefer să îndur toate relele decât să 
rămân deoparte și să nu fac nimic. 

Ethel atinse braţul lui Maud. 

— lartă-mă că am întrebat, spuse ea. Poate că a fost 
necugetat din partea mea. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu 
vei fugi de-aici. 

— Eu mă bucur că ai întrebat, o linişti Walter. 

Se întinse și prinse mâinile delicate ale lui Maud în palmele 
sale. 

— Întrebarea plutea în aer oricum, numai că era nerostită. 
Venise momentul să răspundem la ea. 

Mâinile lor împreunate rămaseră pe masă. Lloyd se gândea 
foarte rar la aspectul emoţional din vieţile celor din generaţia 
mamei sale - erau oameni de vârstă mijlocie, căsătoriţi, și asta 
părea să spună totul -, dar realiza acum că între Walter și Maud 
exista o legătură mult mai puternică decât simpla obișnuinţă a 
vieții de cuplu. Ei nu își făceau iluzii: știau că, rămânând, își 


87 


riscau viaţa și riscau și viaţa copiilor lor. Însă împărtășeau un 
devotament care sfida până și moartea. 

Lloyd se întrebă dacă va avea și el parte vreodată de o 
asemenea dragoste. 

Ethel se uită la ceas. 

— O, Doamne! spuse ea. O să pierdem trenul! 

Lloyd înșfăcă bagajele și porniră în grabă spre peron. Se auzi 
un șuierat și ei urcară în tren exact la timp. Îşi scoaseră apoi 
capetele pe fereastră, în timp ce trenul ieșea din gară. 

Walter și Maud rămăseseră pe peron făcându-le cu mâna, tot 
mai mici în depărtare, până când dispărură cu totul. 


e Capitolul 2 
1935 


(1) 


— Sunt două lucruri pe care trebuie să le știi despre fetele din 
Buffalo, zise Daisy Peshkov. Beau de sting și sunt toate niște 
snoabe. 

Eva Rothmann chicoti. 

— Nu te cred, zise ea. 

Accentul său german dispăruse aproape complet. 

— O, dar e adevărat, replică Daisy. 

Se aflau în dormitorul ei alb cu roz, probând haine în faţa unei 
oglinzi mari, triple. 

— Cred că ţie ţi-ar sta bine în alb și bleumarin. Ce părere ai? 

Ridică o bluză în faţa Evei, studiind efectul. Culorile 
contrastante păreau să i se potrivească. 

Daisy căuta prin garderoba ei o ţinută pe care Eva să o poată 
purta la picnicul de la plajă. Eva nu era o frumusete, iar 
volănașele și fundele care împodobeau multe dintre hainele lui 
Daisy o făceau să pară lipsită de gust. Dungile se potriveau mult 
mai bine cu trăsăturile sale aspre. 

Avea părul închis la culoare și ochii căprui-închis. 

— Poţi purta culori deschise, îi zise Daisy. 


88 


Eva avea foarte puţine haine. Tatăl său, un doctor din Berlin, 
își folosise economiile de-o viață ca să o trimită în America, iar 
ea sosise acolo în urmă cu un an, fără mai nimic. O organizaţie 
caritabilă îi achitase școlarizarea și astfel ajunsese la pensionul 
lui Daisy. Erau de-o seamă - aveau 19 ani. Insă Eva nu avea 
unde să se ducă în vacanţa de vară, așa că Daisy o invitase 
acasă la ea, într-un impuls de moment. 

La început, mama lui Daisy, Olga, se împotrivise. 

— Ești plecată la școală tot anul - abia aștept să vină vara ca 
să fim doar noi două. 

— Este o fată minunată, mamă, replicase Daisy. Este 
fermecătoare, plăcută și o prietenă de nădejde. 

— Bănuiesc că ţi-e milă de ea pentru că s-a refugiat din calea 
naziștilor. 

— Nu-mi pasă mie de naziști! Pur și simplu îmi place de ea. 

— Bine, bine, dar chiar trebuie să vină să stea cu noi? 

— Mamă, nu are unde să se ducă în altă parte! 

Așa cum se întâmpla de obicei, până la urmă Olga îi făcu pe 
plac lui Daisy. 

Acum, Eva zise: 

— Snoabe? Nimeni nu ar face pe snoaba cu tine! 

— O, ba da, cum să nu? 

— Dar ești atât de frumoasă și plină de viață! 

Daisy nu se osteni să nege. 

— Exact asta detestă la mine. 

— Și ești bogată. 

Era adevărat. Tatăl lui Daisy era bogat, mama ei moștenise o 
avere, iar Daisy urma să primească propriii bani după ce avea 
să împlinească 21 de ani. 

— Asta nu are nicio importanţă. În orașul ăsta contează doar 
de câtă vreme ești bogat. Eşti un nimeni dacă muncești. 
Oamenii cu adevărat superiori sunt cei care trăiesc din 
milioanele lăsate de străbunicii lor. 

Vorbea pe un ton vioi și zeflemitor, ca să-și ascundă 
resentimentele. 

Eva spuse: 

— lar tatăl tău este celebru! 

— Lumea crede că-i gangster. 

Bunicul lui Daisy, losef Vyalov, deținuse multe baruri și 
hoteluri. Tatăl ei, Lev Peshkov, folosise profiturile obţinute 


89 


pentru a cumpăra teatre de operetă, pe care le transformase 
apoi în cinematografe. Acum avea până și un studio la 
Hollywood. 

Eva se revoltă în locul lui Daisy. 

— Cum pot spune așa ceva? 

— Lumea crede că a făcut contrabandă cu alcool. Probabil că 
au dreptate. Nu văd cum ar fi putut scoate altfel bani din baruri 
pe vremea prohibiţiei. In orice caz, ăsta-i motivul pentru care 
mama nu va fi invitată niciodată să se înscrie în Societatea 
Doamnelor din Buffalo. 

Se uitară amândouă la Olga, care stătea pe patul lui Daisy, 
răsfoind The Buffalo Sentinel. În fotografiile din tinereţe, Olga 
apărea ca o frumuseţe mlădioasă. Acum era bondoacă și 
ștearsă. Nu o mai interesa cum arată, deși mergea des la 
cumpărături cu Daisy, cheltuind sume imense pentru a-și face 
fiica să arate fabulos. 

Olga își ridică privirea din ziar și zise: 

— Nu cred că-i deranjează faptul că tatăl tău a făcut 
contrabandă cu alcool, dragă. Insă el este imigrant rus și, în 
rarele momente în care se hotărăște să meargă la slujbă, se 
duce la biserica ortodoxă rusă de pe Ideal Street. Or, asta este 
aproape la fel de rău ca și cum ar fi catolic. 

Eva rosti: 

— Cât de nedrept! 

— Trebuie să te avertizez că nu îi au la inimă nici pe evrei, 
spuse Daisy. 

In realitate, Eva era doar pe jumătate evreică. 

— lartă-mă că sunt atât de directă, adăugă ea. 

— Poţi să fii cât de directă vrei - faţă de Germania, ţara asta e 
ca Tărâmul Făgăduinţei. 

— Nu te face prea comodă, o atenţionă Olga. Conform acestui 
ziar, foarte mulţi oameni de afaceri importanţi îl urăsc pe 
președintele Roosevelt și îl admiră pe Adolf Hitler. Și știu că așa 
stau lucrurile, pentru că și tatăl lui Daisy se numără printre 
aceștia. 

— Politica este plictisitoare, zise Daisy. Nu-i nimic interesant 
în The Sentinel 

— Ba da. Muffie Dixon urmează să fie prezentată la curtea 
britanică. 


90 


— Bravo ei, rosti Daisy cu acreală, nereușind să-și ascundă 
invidia. 

Olga citi: 

— „Domnișoara Muriel Dixon, fiica răposatului Charles 
«Chuck» Dixon, care și-a pierdut viaţa în Franţa în timpul 
razboiului, va fi prezentată la Palatul Buckingham marțea 
viitoare, de către soţia ambasadorului Statelor Unite, doamna 
Robert W. Bingham.” 

Daisy nu mai voia să audă de Mulffie Dixon. 

— Eu am fost la Paris, dar nu și la Londra, îi zise ea Evei. Dar 
tu? 

— Nicăieri, răspunse Eva. Prima oară când am plecat din 
Germania a fost atunci când am venit în America. 

Olga exclamă deodată: 

— O, Doamne! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Daisy. 

Mama ei mototoli ziarul. 

— Tatăl tău a dus-o pe Gladys Angelus la Casa Albă. 

— O! zise Daisy, care rămăsese blocată de parcă ar fi fost 
plesnită. Dar mi-a promis că mă duce pe mine! 

Președintele Roosevelt invitase o sută de oameni de afaceri la 
un dineu, în încercarea de a-i convinge să sprijine Noua Invoială. 
Lev Peshkov îl considera pe Franklin D. Roosevelt ca fiind 
aproape la fel de rău precum un comunist, dar se simţise flatat 
de invitaţia la Casa Albă. Însă Olga refuzase să-l însoţească, 
spunându-i mânioasă: 

— Nu am de gând să mă prefac în fața președintelui că noi doi 
avem o căsnicie normală. 

În mod oficial, Lev locuia acolo, în casa somptuoasă construită 
înainte de război de bunicul Vyalov, însă el își petrecea cele mai 
multe nopţi în apartamentul său șic din centru, unde își ţinea 
amanta, pe Marga. Pe deasupra, toată lumea bănuia că avea o 
aventură amoroasă cu marea vedetă a studioului său, Gladys 
Angelus. Daisy înțelegea de ce mama ei se simţea respinsă. Și 
Daisy se simţea la fel atunci când Lev pleca să-și petreacă serile 
cu cealaltă familie. 

Fusese încântată când el îi ceruse să îl însoțească la Casa 
Albă în locul mamei sale. Le zisese tuturor că urma să meargă 
acolo. Niciunul dintre prietenii ei nu îl cunoscuse pe președinte, 
cu excepţia băieţilor familiei Dewar, al căror tată era senator. 


91 


Lev nu-i spusese data exactă, iar ea presupusese că urma să 
o anunțe în ultima clipă, cum obișnuia el să facă. Insă aparent 
se răzgândise - sau poate că doar uitase. În orice caz, o lăsase 
din nou baltă pe Daisy. 

— Îmi pare rău, scumpo, îi zise mama ei. Dar promisiunile n- 
au însemnat niciodată mare lucru pentru tatăl tău. 

Eva arborase o expresie compătimitoare. Mila ei fu o nouă 
lovitură pentru Daisy. Tatăl Evei se afla la mii de kilometri 
depărtare și era posibil să nu-l mai vadă niciodată, însă ei îi era 
milă de Daisy, de parcă soarta lui Daisy era mai rea decât a sa. 

Asta o făcu să se simtă sfidătoare - nu avea de gând să lase 
acest incident să-i strice ziua. 

— Ei bine, asta înseamnă că-s singura fată din Buffalo lăsată 
baltă pentru Gladys Angelus, rosti ea. Și-acum... ce să port 
oare? 

Fustele erau incredibil de scurte la Paris în anul acela, însă 
societatea conservatoare din Buffalo nu era tocmai în pas cu 
moda. Totuși, Daisy avea o rochie de tenis care-i ajungea până 
la genunchi, în aceeași nuanţă de bleu ca ochii săi. Poate că 
aceea era ziua potrivită pentru ea. Işi scoase rochia pe care o 
purta și o îmbrăcă pe cealaltă. 

— Ce părere aveţi? rosti ea. 

Eva zise: 

— O, Daisy, este frumoasă, dar... 

Olga interveni: 

— O să le iasă ochii din cap. 

Olgăi îl plăcea ca Daisy să fie cât mai gătită. Poate că îi 
amintea de propria tinerețe. 

Eva spuse: 

— Daisy, dar dacă sunt chiar atât de snobi, de ce vrei totuși 
să mergi la petrecere? 

— O să fie și Charlie Farquharson acolo și mă gândesc să mă 
mărit cu el, îi explică Daisy. 

— Vorbești serios? 

Olga rosti cu multă emfază: 

— Este o partidă foarte bună. 

— Cum este? întrebă Eva. 

— Cât se poate de adorabil, replică Daisy. Nu-i cel mai arătos 
băiat din Buffalo, dar este cumsecade și îndatoritor și, pe 
deasupra, oarecum timid. 


92 


— Pare foarte diferit faţă de tine. 

— Da, e o atracţie a contrastelor. 

Olga interveni din nou: 

— Familia Farquharson este printre cele mai vechi familii din 
Buffalo. 

Eva ridică din sprâncene. 

— Sunt snobi? 

— Foarte, răspunse Daisy. Însă tatăl lui Charlie și-a pierdut 
toți banii în crahul de pe Wall Street, apoi a murit - s-a sinucis, 
spun unii -, așa că trebuie să refacă averea familiei. 

Eva era șocată. 

— Speri că se va căsători cu tine pentru banii tăi? ` 

— Nu. O să se căsătorească cu mine pentru că-l voi vrăji. Insă 
mama lui mă va accepta pentru banii mei. 

— Spui că îl vei vrăji. El știe ceva din toate astea? 

— Nu încă. Dar cred că o să îl abordez în această după- 
amiază. Da, asta este rochia potrivită... categoric. 

e 

Daisy îmbrăcă rochia bleu, iar Eva pe cea cu dungi albe și 
bleumarin. Când terminară cu gătitul, erau deja în întârziere. 

Mama lui Daisy nu angajase șofer. 

— Eu m-am măritat cu șoferul tatălui meu și asta mi-a distrus 
viaţa, spunea ea uneori. 

Era îngrozită că Daisy ar fi putut face ceva asemănător - de 
aceea insista atât de mult ca fiica ei să se cupleze cu Charlie 
Farquharson. Dacă trebuia să meargă undeva în modelul ei 
Stutz din 1925, îl punea pe Henry, grădinarul, să-și scoată 
cizmele de cauciuc și să îmbrace un costum negru. Insă Daisy 
avea o mașină proprie, un Chevrolet sport coupe roșu. 

Lui Daisy îi plăcea să conducă, savurând din plin puterea și 
viteza șofatului. leșiră din oraș prin sud. Aproape că îi părea rău 
că nu erau decât 9-10 kilometri până la plajă. 

În timp ce conducea, se gândi la cum va arăta viaţa ei ca 
soţie a lui Charlie. Cu banii ei și cu statutul lui social, aveau să 
devină cel mai remarcabil cuplu din Buffalo. Aranjamentele 
meselor de la dineurile pe care aveau să le organizeze urmau să 
fie atât de elegante, încât lumea avea să rămână cu gura 
căscată. Urmau să aibă cel mai mare iaht din port, la bordul 
căruia aveau să dea petreceri pentru alte cupluri bogate și 
doritoare de distracţii. Toată lumea avea să-și dorească o 


93 


invitaţie de la doamna Charles Farquharson. Nicio recepţie 
organizată în scopuri caritabile nu avea să aibă succes fără 
Daisy și Charlie în capul mesei. Se și vedea într-o rochie de 
seară pariziană, cât se poate de răvășitoare, trecând printr-o 
mulţime admirativă de bărbaţi și femei, surâzând grațios la 
complimentele lor. 

Incă visa cu ochii deschiși când sosiră la destinaţie. 

Orașul Buffalo se afla în partea de nord a statului New York, în 
apropierea graniţei cu Canada. Plaja Woodlawn era un kilometru 
și jumătate de nisip pe malul lacului Erie. Daisy parcă și 
traversară împreună dunele. 

Vreo 50-60 de invitaţi ajunseseră deja acolo. Aceștia erau 
copiii celor mai de vază oameni din Buffalo, un grup privilegiat 
care-și petrecea verile navigând și practicând ziua schiul nautic, 
iar seara mergând la baluri și dineuri. Daisy își salută cunoscuții, 
adică aproape pe toată lumea, prezentându-le-o pe Eva. Primiră 
pahare cu punci. Daisy gustă precaută din el: unora dintre băieţi 
li se părea amuzant să adauge în băutură și câteva sticle de gin. 

Petrecerea era organizată de Dot Renshaw, o fată cu limba 
ascuţită, pe care nimeni nu voia s-o ia de soţie. Familia Renshaw 
era printre cele mai vechi din Buffalo, la fel ca și familia 
Farquharson, însă averea ei rămăsese intactă după crah. 

Daisy avu grijă să abordeze gazda, pe tatăl lui Dot, și să-i 
mulțumească. 

— Imi cer scuze că am întârziat, rosti ea. Am pierdut noţiunea 
timpului! 

Philip Renshaw o măsură din cap până-n picioare. 

— Ai o fustă foarte scurtă. 

In expresia de pe chipul său se citea atât dezaprobare, cât și 
un soi de lascivitate. 

— Mă bucur că vă place, replică Daisy, pretinzând că primise 
un compliment sincer. 

— Mă rog... bine că aţi ajuns aici în sfârșit, continuă el. O să 
vină și un fotograf de la The Sentinel și trebuie să avem în poză 
niște fete frumoase. 

Daisy îi murmură Evei: 

— Deci de-aia m-a invitat! Ce drăguţ din partea lui că-mi 
aduce la cunoștință... 


94 


Apăru apoi și Dot. Avea o faţă slabă și un nas ascuțit. Lui 
Daisy i se păruse întotdeauna că arăta ca și cum s-ar fi pregătit 
să te ciugulească. 

— Credeam că mergi cu tatăl tău să îl întâlnești pe 
președinte, începu ea. 

Lui Daisy îi venea să intre în pământ de rușine. Și-ar fi dorit să 
nu se fi lăudat tuturor în legătură cu asta. 

— Văd că a luat-o cu el pe... hmm, vedeta lui, continuă Dot. 
Destul de neobișnuit pentru Casa Albă. 

Daisy zise: 

— Presupun că președintelui îi place să mai întâlnească și 
vedete de cinema din când în când. Are și el dreptul la un pic de 
farmec, nu crezi? 

— Nu cred că Eleanor Roosevelt a privit asta cu ochi buni. 
Conform celor de la The Sentinel, toţi ceilalţi bărbaţi s-au dus 
acolo cu soțiile lor. 

— Ce drăguţ din partea lor... 

Daisy se răsuci, încercând cu disperare să scape. 

Îl zări pe Charlie Farquharson, care se chinuia să monteze pe 
plajă un fileu pentru tenis. El era mult prea cumsecade ca să 
râdă pe seama ei din cauza lui Gladys Angelus. 

— Ce mai faci, Charlie? rosti ea surâzătoare. 

— Sunt bine, presupun, zise el ridicându-se. 

Era un bărbat înalt, de vreo 25 de ani, ușor durduliu și aplecat 
puţin de spate, de parcă s-ar fi temut ca înălțimea lui să nu o 
intimideze. 

Daisy i-o prezentă pe Eva. Charlie era destul de stingher, mai 
ales în prezenţa fetelor, dar făcu un efort și o întrebă pe Eva 
cum i se părea în America și ce vești mai avea de la familia ei 
rămasă în Berlin. 

Eva îl întrebă dacă se simţea bine la picnic. 

— Nu prea, recunoscu el cu candoare. Preferam să fi rămas 
acasă, cu câinii mei. 

„E limpede că îi vine mai ușor să interacţioneze cu câinii 
decât cu fetele”, se gândi Daisy. Insă faptul că îi pomenise era 
interesant în sine. 

— Ce rasă sunt câinii tăi? întrebă ea. 

— Jack Russell. 

Daisy reţinu informaţia. 

O femeie colțuroasă, la vreo 50 de ani, se apropie de ei. 


95 


— Pentru numele lui Dumnezeu, Charlie! Încă nu ai montat 
fileul? 

— Mai am puţin, mamă, rosti el. 

Nora Farquharson purta o brățară de tenis din aur, cercei cu 
diamante și un colier de la Tiffany - ceva cam multe bijuterii 
pentru un picnic. Sărăcia familiei Farquharson era o chestiune 
oarecum relativă, cugetă Daisy. Se zvonea că ar fi pierdut totul, 
dar doamna Farquharson avea în continuare menajeră, șofer și 
vreo doi cai pentru plimbările prin parc. 

Daisy spuse: 

— Bună ziua, doamnă Farquharson. Aș dori să v-o prezint pe 
prietena mea, Eva Rothmann din Berlin. 

— Încântată de cunoștință, zise Nora Farquharson, fără să-i 
întindă mâna. 

Nu simţea nicio nevoie de a fi prietenoasă cu rusoaice 
parvenite sau cu invitatele lor evreice. Apoi, păru să aibă o idee. 

— A, Daisy, poţi afla tu cine vrea să joace tenis? 

Daisy știa că era tratată aproape ca o servitoare, dar decise 
să se supună. 

— Desigur, zise ea. V-aș sugera jocuri de dublu mixt. 

— Bună idee. Doamna Farquharson îi dădu un creion și o foaie 
de hârtie și adăugă: Notează-le numele. 

Daisy zâmbi candid, scoțând din poșetă un stilou de aur și o 
mică agendă bej de piele. 

— Am venit pregătită. 

Știa cine erau jucătorii de tenis și cât de bun era fiecare. Era 
membră a Clubului de Tenis, care nu era atât de exclusivist 
precum Clubul de lahting. O trecu pe Eva în echipă cu Chuck 
Dewar, fiul de 14 ani al senatorului Dewar, iar pe Joanne 
Rouzrokh o puse alături de băiatul mai mare al familiei Dewar, 
Woody, care avea doar 15 ani, dar era deja înalt ca prăjina de 
taică-său. Firește, ea avea să fie partenera lui Charlie. 

Daisy tresări când dădu cu ochii de o figură familiară, 
recunoscându-și fratele vitreg, pe Greg, fiul Margăi. Nu se 
întâlneau foarte des. Nu îl mai văzuse de un an și, între timp, 
părea să se fi maturizat. Crescuse vreo cincisprezece centimetri 
în înălțime și, deși avea doar 15 ani, începuse să-i mijească deja 
barba. Fusese mereu un copil neîngrijit și asta nu se schimbase. 
Își purta cu neglijenţă hainele scumpe: mânecile sacoului erau 


96 


suflecate, cravata dungată era slăbită la gât, iar pantalonii de 
stofă erau uzi și plini de nisip la marginea de jos. 

Daisy se simţea jenată de fiecare dată când dădea ochii cu 
Greg. Băiatul îi amintea că tatăl lor le părăsise pe Daisy și pe 
mama ei în favoarea lui Greg și a Margăi. Ştia și ea că mulţi 
bărbaţi însuraţi aveau aventuri amoroase - însă rezultatul 
indiscreţiei tatălui său apărea în public, la petreceri, unde-l 
vedea toată lumea. Tatăl ei ar fi trebuit să-i ducă pe Marga și pe 
Greg la New York, unde oamenii nu se știau între ei, sau în 
California, unde nimeni nu vedea nimic greșit în adulter. Aici, cei 
doi constituiau o prezenţă scandaloasă, iar Greg reprezenta și el 
unul dintre motivele pentru care oamenii o desconsiderau pe 
Daisy. 

Când el o întrebă politicos ce mai face, ea îi răspunse: 

— Sunt neagră de supărare, dacă vrei să știi. Tata m-a lăsat 
baltă... din nou. 

Greg rosti pe un ton precaut: 

— Ce-a făcut? 

— M-a rugat să merg cu el la Casa Albă - și apoi a luat-o pe 
stricata aia de Gladys Angelus. Acum toată lumea râde de mine. 

— Probabil că a fost o reclamă bună pentru noul ei film - 
Passion. 

— Mereu îi iei apărarea și asta pentru că ești preferatul lui. 

Greg păru iritat. 

— Poate că asta se întâmplă fiindcă eu îl admir în loc să mă 
plâng de el întruna. 

— Eu nu... 

Daisy dădu să nege că s-ar fi plâns în permanență de tatăl 
său, dar realiză apoi că exact aşa stăteau lucrurile. 

— Ei bine, poate că mă plâng, dar ar trebui să-și țină 
promisiunile, nu crezi? 

— Are atâtea pe cap... 

— Poate că nu ar trebui să aibă două ibovnice pe lângă soție. 

Greg ridică din umeri. 

— li este și lui greu. 

Prinseră amândoi acest dublu înțeles neintenționat și, după o 
clipă, începură să chicotească. 

Daisy zise: 

— Mă rog, bănuiesc că nu ar trebui să dau vina pe tine. Nu ai 
cerut tu să te naști. 


97 


— lar eu ar trebui probabil să te iert pentru că mi-l luai pe tata 
de lângă mine trei nopţi pe săptămână - indiferent cât aș fi 
plâns și l-aș fi implorat să rămână. g 

Daisy nu se gândise niciodată la asta. In mintea ei, Greg era 
uzurpatorul, copilul nelegitim care îi fura tatăl. Insă acum realiza 
că și el suferise la fel de mult. 

ÎI țintui cu privirea, gândindu-se că probabil avea să le cadă 
cu tronc unor fete. Era însă prea mic pentru Eva. Și probabil că 
avea să ajungă la fel de egoist și de nestatornic precum tatăl 
lor. 

— Mă rog... Joci tenis? 

El clătină din cap. 

— Oamenii ca mine nu au ce căuta la Clubul de Tenis. 

Zâmbi forţat, încercând să lase impresia că nu-i pasă, dar 
Daisy își dădu seama că și Greg se simţea la fel de respins de 
societatea din Buffalo cum se simţea și ea. 

— Eu joc hochei pe gheață. 

— Păcat. 

Acestea fiind spuse, ea trecu mai departe. 

După ce strânse suficiente nume, se întoarse la Charlie, care 
izbutise într-un final să monteze fileul. O trimise pe Eva să 
cheme primii patru jucători, apoi i se adresă lui Charlie: 

— Ajută-mă să fac un tablou al competiţiei. 

Îngenuncheară unul lângă celălalt și desenară pe nisip o 
diagramă cu sferturi, semifinale și finală. In timp ce notau 
numele competitorilor, Charlie spuse: 

— Îți plac filmele? 

Daisy se întrebă dacă avea de gând să o invite la o întâlnire. 

— Sigur, răspunse ea. 

— Ai văzut cumva Passion? 

— Nu, Charlie, nu l-am văzut, rosti ea exasperată. Este cu 
amanta tatălui meu. 

El păru șocat. 

— În ziare se spune că sunt doar prieteni apropiaţi. 

— Și de ce crezi tu că domnișoara Angelus, care abia a 
împlinit 20 de ani, este atât de prietenoasă cu tatăl meu, care 
are 40? pufni Daisy pe un ton sarcastic. Crezi că-i place 
începutul lui de chelie? Sau pântecul tot mai rotunjit? Sau cele 
50 de milioane ale sale? 

— A, înţeleg, rosti Charlie rușinat. Îmi cer scuze. 


98 


— N-ai pentru ce. Sunt mai țâfnoasă decât de obicei. Tu nu 
ești ca toți ceilalți - nu te gândești imediat la ce-i mai rău despre 
oameni. 

— Presupun că-s mai bătut în cap de felul meu. 

— Nu. Ești doar cumsecade. 

Charlie păru stânjenit, dar avea un aer mulțumit. 

— Hai să facem treaba până la capăt, spuse Daisy. Trebuie să 
trasăm diagrama în așa fel încât cei mai buni jucători să ajungă 
în finală. 

Nora Farquharson apăru din nou. Se uită la Charlie și la Daisy 
stând îngenuncheaţi unul lângă celălalt pe nisip, apoi le studie 
desenul. 

Charlie zise: 

— A ieșit destul de bine, nu-i așa, mamă? 

Era evident că tânjea să-i obțină aprobarea. 

— Foarte bine. 

Ea îi aruncă o privire circumspectă lui Daisy, ca o cățea care 
vede un străin apropiindu-se de puii ei. 

— Este meritul lui Charlie, în mare măsură, spuse Daisy. 

— Ba nu, i-o reteză doamna Farquharson. 

Își îndreptă privirea spre Charlie, apoi și-o întoarse din nou 
spre ea. 

— Eşti o fată isteaţă, zise ea. 

Păru pe punctul de a mai adăuga ceva, dar începu să șovăie. 

— Ce este? o întrebă Daisy. 

— Nimic, zise ea. 

Apoi se răsuci și plecă. Daisy se ridică de pe nisip. 

— Știu ce gândea, îi murmură ea Evei. 

— Ce? 

— Eşti o fată isteaţă... aproape că ai putea fi bună pentru fiul 
meu, dacă ai veni dintr-o familie mai răsărită. 

Eva era sceptică. 

— N-ai de unde să știi. 

— Ba da. Și mă voi mărita cu el ca să-i arăt cât de mult se 
înșală. 

— Of, Daisy, de ce-ţi pasă atât de mult ce gândesc oamenii 
ăștia? 

— Hai să ne uităm la tenis. 

Daisy se așeză pe nisip, lângă Charlie. Chiar dacă nu era 
arătos, era genul de bărbat care și-ar fi adorat soţia și ar fi făcut 


99 


orice pentru ea. Soacra avea să reprezinte o problemă, dar 
Daisy considera că se putea ocupa și de ea. 

Urma la serviciu Joanne Rouzrokh, care era înaltă și purta o 
fustă albă ce îi scotea în evidenţă picioarele lungi. Partenerul ei, 
Woody Dewar, care era și mai înalt, îi dădu o minge de tenis. In 
felul în care tânărul o privea pe Joanne era ceva care o făcea pe 
Daisy să creadă că se simţea atras de ea, poate chiar era 
îndrăgostit. Însă el avea 15 ani, iar ea 18, așa că nu aveau 
niciun viitor împreună. 

Se întoarse spre Charlie. 

— Poate că ar trebui să văd totuși Passion, spuse ea. 

El nu înțelese aluzia ei. 

— Poate că da, rosti pe un ton indiferent. 

Momentul trecuse. Daisy se întoarse către Eva și zise: 

— De unde aș putea cumpăra oare un Jack Russell? 


(II) 


Lev Peshkov era cel mai grozav tată pe care îl putea avea 
cineva - sau cel puţin ar fi fost, dacă ar fi stat mai mult pe- 
acasă. Era bogat și generos, era mai deștept decât oricine 
altcineva, iar pe deasupra mai era și bine îmbrăcat. Probabil că 
fusese arătos în tinereţe, dar chiar și acum femeile încă i se 
aruncau în braţe. 

Greg Peshkov îl adora, singura lui nemulțumire fiind aceea că 
nu îl vedea îndeajuns. 

— Ar fi trebuit să vând blestemata asta de turnătorie atunci 
când am avut ocazia, zise Lev în timp ce se plimbau prin fabrica 
tăcută și părăsită. Era deja în pierdere încă dinainte de 
nenorocita aia de grevă. Ar trebui să mă ocup doar de 
cinematografe și baruri. Îi flutură un deget prin faţă și adăugă: 
Lumea cumpără mereu băutură, chiar și pe timp de criză. ȘI 
merge la filme chiar și când nu stă bine cu banii. Să nu uiţi asta 
niciodată. 

Greg era convins că tatăl lui nu greșea prea des în afaceri. 

— Și atunci, de ce ai păstrat-o? întrebă el. 

— Nu m-a lăsat inima, replică Lev. Când eram de vârsta ta, 
am lucrat într-un loc ca ăsta, la Uzina Constructoare de Mașini 
Putilov, din Sankt Petersburg. Se uită împrejur, la furnale, 


100 


matrițe, macarale, strunguri și bancuri de lucru, și zise: De fapt, 
arăta mult mai rău. 

Uzina  Metalurgică din Buffalo construia elice de toate 
mărimile, inclusiv câteva modele imense pentru vapoare. Greg 
era fascinat de geometria lamelor curbate. Era cel mai bun la 
matematică din clasa lui. 

— Erai inginer? întrebă el. 

Lev rânji. 

— Așa le spun oamenilor dacă vreau să-i impresionez. Dar 
adevărul este că eram îngrijitor de cai. Lucram la grajduri. Nu m- 
am priceput niciodată la mașini și utilaje. Asta era talentul 
fratelui meu, Grigori. Se pare că l-ai moștenit și tu. În orice caz, 
să nu cumperi niciodată o turnătorie. 

— N-o să cumpăr. 

Greg urma să-și petreacă vara alături de tatăl său, ca să 
deprindă dedesubturile afacerii. Lev tocmai se întorsese de la 
Los Angeles, așa că lecțiile lui Greg începuseră atunci. Insă el nu 
voia să știe despre turnătorie. Era bun la matematică, dar era 
interesat de putere. Și-ar fi dorit ca tatal său să-l fi luat cu el 
într-unul dintre drumurile sale frecvente la Washington, unde 
promova industria cinematografică. Acela era locul unde se luau 
deciziile cu adevărat importante. 

Aștepta cu nerăbdare prânzul. El și tatăl său trebuiau să se 
întâlnească cu senatorul Gus Dewar. Greg voia să-i ceară 
senatorului o favoare. Însă nu apucase să vorbească despre asta 
cu tatăl său. Se temea să-l întrebe, așa că zise: 

— Ai mai primit vreo veste de la fratele tău din Leningrad? 

Lev clătină din cap. 

— Niciuna de la încheierea războiului. Nu m-ar surprinde să fi 
murit între timp. O mare parte dintre vechii bolșevici au 
dispărut. 

— Că tot veni vorba de familie... M-am întâlnit sâmbătă cu 
sora mea vitregă. La picnicul de la plajă. 

— V-aţi distrat? 

— Este supărată pe tine. Știai? 

— Ce-am mai făcut acum? 

— l-ai spus că o vei lua cu tine la Casa Albă și în schimb te-ai 
dus acolo cu Gladys Angelus. 

— Da, este adevărat. Am uitat. Dar m-am gândit că ar fi o 
reclamă bună pentru Passion. 


101 


De ei se apropie un bărbat înalt, într-un costum dungat și 
țipător chiar și pentru moda momentului. Işi duse mâna la 
pălăria de fetru și zise: 

— 'Neaţa, șefule. 

Lev îi spuse lui Greg: 

— Joe Brekhunov se ocupă aici de securitate. Joe, ţi-l prezint 
pe fiul meu, Greg. 

— Încântat de cunoștință, spuse Brekhunov. 

Greg îi strânse mâna. Precum majoritatea fabricilor, turnătoria 
își avea propria poliţie. Însă Brekhunov arăta mai degrabă a 
bătăuș decât a poliţist. 

— A fost liniște pe-aici? întrebă Lev. 

— A fost un mic incident într-o noapte, răspunse Brekhunov. 
Doi mașiniști au încercat să fure o bucată de oțel lungă de vreo 
patruzeci de centimetri, de calitate superioară. l-am prins când 
dădeau să o salte peste gard. 

Greg zise: 

— Aţi sunat la poliţie? 

— N-a fost nevoie, rânji Brekhunov. Le-am explicat pe scurt 
care-i treaba cu proprietatea privată și i-am trimis la spital să 
mediteze la asta. 

Greg nu era surprins să afle că oamenii de pază ai tatălui său 
băteau hoţii atât de tare, încât îi băgau în spital. Chiar dacă Lev 
nu ridicase niciodată mâna asupra lui sau asupra mamei sale, 
Greg simţea filonul violent ascuns sub înfățișarea fermecătoare 
a tatălui său. Pesemne că asta se datora tinereţii petrecute de 
Lev în mahalalele din Leningrad. 

Un bărbat corpolent, îmbrăcat într-un costum albastru și cu o 
bască de muncitor pe cap, își făcu apariţia din spatele unui 
furnal. 

— Acesta este liderul de sindicat, Brian Hall, rosti Lev. 'Neata, 
Hall. 

— 'Neaţa, Peshkov. 

Greg ridică din sprâncene. Oamenii i se adresau de obicei 
tatălui său cu „domnul Peshkov”. 

Lev stătea cu picioarele depărtate și cu mâinile în șold. 

— Ei bine, ai un răspuns pentru mine? 

Hall afișă o expresie încăpăţânată. 

— Oamenii nu se vor întoarce la lucru dacă li se vor reduce 
salariile, în caz că te referi la asta. 


102 


— Dar le-am făcut o ofertă mai bună! 

— Da, dar tot sub nivelul iniţial. 

Greg începu să se simtă neliniștit. Tatălui său nu îi plăcea să 
întâmpine rezistenţă și ar fi putut răbufni. 

— Directorul mi-a spus că nu primim comenzi pentru că nu 
poate stabili un preţ competitiv la nivelul salarial actual. 

— Asta-i din cauza utilajelor învechite, Peshkov. Unele dintre 
strungurile de aici sunt de dinainte de război! Trebuie să le 
schimbi. 

— În plină criză? Ţi-ai ieșit din minţi? Nu am de gând să arunc 
banii pe fereastră. 

— Așa gândesc și muncitorii tăi, ripostă Hall, profitând de 
moment ca să își joace atuul din mânecă. Nici ei nu au de gând 
să îţi dea ţie bani când abia se descurcă de pe-o zi pe alta. 

Greg considera că muncitorii erau proști fiindcă făceau grevă 
în plină criză, iar tupeul lui Hall îl înfuria. Omul vorbea de parcă 
ar fi fost egalul lui Lev, nu un simplu angajat. 

Lev spuse: 

— Ei bine, în situaţia actuală pierdem cu toţii bani. Ce rost 
are? 

— Nu mai depinde de mine acum, replică Hall, pe un ton care 
lui Greg i se păru încrezut. Sindicatul trimite o echipă de la 
centru ca să preia controlul asupra negocierilor. Scoase un ceas 
mare de oţel din buzunarul vestei și adăugă: Trenul ar trebui să 
ajungă peste o oră. 

Lev se întunecă la faţă. 

— Nu avem nevoie de străini care să agite apele. 

— Dacă nu vrei necazuri, nu ar trebui să le provoci. 

Lev își încleștă pumnii, dar Hall îi întoarse spatele și plecă. 

Lev se răsuci imediat spre Brekhunov. 

— Știai de tipii ăștia de la centru? întrebă el mânios. 

Brekhunov părea agitat. 

— Mă ocup imediat de asta, șefule. 

— Află cine sunt și unde stau. 

— N-o să fie greu. 

— Și trimite-i înapoi la New York într-o afurisită de ambulanţă. 

— Las-o în seama mea, șefule. 

Lev se întoarse și Greg îl urmă. Ei, asta da putere, se gândi 
Greg, cât se poate de impresionat. La un singur cuvânt al tatălui 
său, trimișii sindicatului aveau să fie bătuţi măr. 


103 


leșiră din fabrică și urcară în mașina lui Lev, un Cadillac sedan 
cu cinci locuri, în noul stil aerodinamic. Aripile sale lungi și 
curbate îl duceau pe Greg cu gândul la șoldurile unei fete. 

Lev străbătu Porter Avenue până la malul apei, parcând la 
Clubul de lahting din Buffalo. Razele soarelui se reflectau frumos 
în ambarcaţiunile din port. Greg era sigur că tatăl său nu făcea 
parte din acest club de elită. Gus Dewar probabil că era membru 
acolo. 

Se duseră pe chei. Clădirea clubului era înălțată pe piloni care 
ieșeau din apă. Lev și Greg intrară și își lăsară pălăriile la 
garderobă. Greg se simţi imediat nelalocul său, știind că era 
oaspete într-un club care nu l-ar fi acceptat ca membru. 
Oamenii de aici considerau că el trebuia să se simtă privilegiat 
că fusese primit înăuntru. Își băgă mâinile în buzunare și se 
gârbovi ca să le arate că nu era impresionat. 

— Am fost și eu membru în acest club, îi zise Lev. Dar în 
1921, președintele m-a anunţat că trebuie să mă retrag, pentru 
că făceam contrabandă cu alcool. Apoi, mi-a cerut să-i vând o 
ladă de scotch. 

— De ce te-a invitat senatorul Dewar la prânz? întrebă Greg. 

— Suntem pe punctul de a afla. 

— Te superi dacă-i cer o favoare? 

Lev se încruntă. 

— Nu cred. Ce urmărești? 

Insă înainte ca Greg să apuce să răspundă, Lev salută un 
bărbat la vreo 60 de ani. 

— lată-l pe Dave Rouzrokh, îi zise el lui Greg. Este principalul 
meu rival. 

— Mă măgulești, replică omul. 

Roseroque Theatres era un lanţ de cinematografe dărăpănate 
din statul New York. Proprietarul, în schimb, nu era deloc 
decrepit. Avea o alură de patrician: înalt, cu părul alb și cu un 
nas coroiat ca o lamă curbată. Purta un sacou din cașmir 
albastru cu insigna clubului prinsă pe buzunarul de la piept. 
Greg zise: 

— Am avut plăcerea de a o urmări pe fiica dumneavoastră, 
Joanne, jucând tenis sâmbătă. 

Dave zâmbi mulţumit. 

— E bunicică, nu? 

— Foarte bună. 


104 


Lev spuse: 

— Mă bucur că am dat de tine, Dave. Aveam de gând să te 
sun. 

— De ce? 

— Cinematografele tale au nevoie de renovări. Sunt foarte 
demodate. 

Dave păru amuzat. 

— Asta voiai să-mi spui? 

— De ce nu faci nimic în privinţa asta? 

Bărbatul ridică elegant din umeri. 

— De ce mi-aş bate capul? Fac și-așa destui bani. La vârsta 
mea, nu vreau să mă obosesc. 

— Ţi-ai putea dubla profiturile. 

— Da, dacă aș crește preţurile la bilete. Nu, mulţumesc. 

— Ești nebun! 

— Nu toată lumea este obsedată de bani, ripostă Dave, cu o 
urmă de dispreţ în glas. 

— Atunci, vinde-mi-le mie, zise Lev. 

Greg rămase surprins. Nu se așteptase la asta. 

— Ti le cumpăr la un preţ bun, adăugă Lev. 

Dave clătină din cap. 

— Îmi place să am cinematografe, răspunse el. Le oferă 
plăcere oamenilor. 

— Opt milioane de dolari, insistă Lev. 

Greg rămase năucit. Se gândi: „Oare chiar l-am auzit pe tata 
oferindu-i lui Dave opt milioane de dolari?” 

— Este un preţ corect, recunoscu Dave. Dar nu vreau să le 
vând. 

— Nimeni nu-ţi va mai oferi atât, rosti Lev exasperat. 

— Știu. Dave părea să se fi săturat de atâtea insistențe; 
înghiţi și ce-i mai rămăsese din băutură și zise: Mi-a făcut 
plăcere să vă văd. 

Apoi trecu din bar în sala de mese. Lev era dezgustat. 

— „Nu toată lumea este obsedată de bani”, îl maimuţări el. 
Străbunicul lui Dave a venit aici din Persia acum o sută de ani, 
neavând decât hainele de pe el și șase covoare. El nu ar fi 
refuzat opt milioane de dolari. 

— Nu știam că ai atâţia bani, spuse Greg. 

— Nu am. Nu în bani gheaţă, cel puţin. De-aia există bănci. 

— Deci ai face un împrumut ca să-i plătești lui Dave? 


105 


Lev ridică din nou arătătorul. 

— Nu folosi niciodată banii tăi câtă vreme poţi să cheltui banii 
altora. 

Gus Dewar intră în local - un bărbat înalt, cu capul mare. 
Avea vreo patruzeci de ani, iar părul său castaniu-deschis era 
brăzdat de fire argintii. Îi salută cu o curtoazie detașată, 
strângându-le mâna și oferindu-le ceva de băut. Greg își dădu 
imediat seama că Gus și Lev nu se aveau la inimă. Se temea că 
asta l-ar putea face pe Gus să nu-i acorde favoarea pe care voia 
să i-o ceară. Poate că ar fi trebuit să renunţe la idee. 

Gus era un mare mahăr. Tatăl său fusese și el senator, iar 
această succesiune dinastică i se părea lui Greg atipică pentru 
America. Gus îl ajutase pe Franklin Roosevelt să ajungă 
guvernator al New Yorkului și apoi președinte. Acum activa în 
influenta Comisie de Relaţii Externe a Senatului. 

Fiii săi, Woody și Chuck, erau colegi de școală cu Greg. Woody 
era mai deștept, iar Chuck mai sportiv. 

Lev zise: 

— V-a cerut președintele să puneţi capăt grevei din fabrica 
mea, domnule senator? 

Gus zâmbi. 

— Nu - nu încă, cel puţin. 

Lev se întoarse spre Greg. 

— Ultima oară când turnătoria a intrat în grevă, acum 
douăzeci de ani, președintele Wilson l-a trimis pe Gus să mă 
forțeze să le acord muncitorilor o mărire salarială. 

— Oricum ai economisit niște bani, rosti Gus blajin. Ei cereau 
un dolar în plus, iar eu i-am făcut să accepte doar jumătate. 

— Adică fix 50 de cenți mai mult decât aveam eu de gând să 
le acord. 

Gus surâse și ridică din umeri. 

— Ce-ar fi să servim prânzul? 

Intrară în sala de mese. După ce comandară, Gus spuse: 

— Președintele s-a bucurat că ai venit la recepţia de la Casa 
Albă. 

— Probabil că nu ar fi trebuit să o iau cu mine pe Gladys, rosti 
Lev. Doamna Roosevelt a fost destul de glacială cu ea. Presupun 
că nu privește cu ochi buni vedetele de cinema. 

„Probabil că nu privește cu ochi buni vedetele de cinema care 
se culcă cu bărbați însuraţi”, se gândi Greg, dar își ţinu gura. 


106 


Gus făcu conversație în timpul mesei. Greg căuta un prilej ca 
să-i ceară favoarea. Voia să lucreze la Washington într-o vară, 
să înveţe meserie și să-și facă relaţii. Chiar dacă tatăl lui îi putea 
obţine un stagiu acolo, acesta ar fi fost în slujba unui republican, 
partid care se afla în opoziţie. 

Greg voia să lucreze în biroul influentului și respectatului 
senator Dewar, prieten personal și aliat al președintelui. 

Se întrebă de ce se temea oare atât de mult să aducă 
subiectul în discuţie. În cel mai rău caz, Dewar putea să-l refuze. 

După ce terminară desertul, Gus trecu la treabă. 

— Președintele mi-a cerut să discut cu dumneata despre Liga 
Libertăţii. 

Greg auzise de această organizaţie de dreapta care se 
opunea Noii Învoieli. 

Lev își aprinse o ţigară și suflă fumul afară. 

— Trebuie să ne apărăm de socialism. 

— Noua lInvoială este tot ce ne apără de coșmarul din 
Germania. 

— Liga Libertăţii nu este o organizaţie nazistă. 

— Nu? Au pregătit un plan pentru o insurecție armată prin 
care să-l îndepărteze pe președinte. Nu este un plan realist, 
desigur - nu încă, oricum. 

— Cred că am și eu dreptul la opiniile mele. 

— Asta înseamnă că susţii oameni nepotriviţi. Liga nu are 
nimic de-a face cu libertatea, să știi. 

— Nu-mi vorbi mie de libertate, se oţări Lev. Când aveam 12 
ani, am fost biciuit de poliţia din Leningrad pentru că părinții 
mei făceau grevă. 

Greg nu pricepu de ce spusese tatăl său asta. Brutalitatea 
regimului țarist părea un argument în plus pentru socialism, nu 
împotriva acestuia. 

Gus zise: 

— Roosevelt știe că finanţezi Liga și vrea să încetezi. 

— Cum știe el pe cine finanţez eu? 

— L-a informat FBl-ul. Ei investighează asemenea persoane. 

— Trăim într-un stat polițienesc! lar tu, chipurile, ești liberal. 

Argumentele lui Lev nu prea aveau logică, observă Greg. Lev 
încerca prin toate mijloacele să-l prindă pe Gus pe picior greșit 
și nu-i păsa dacă ajungea să se contrazică singur. 

Gus își păstră calmul. 


107 


— Încerc doar să mă asigur că această chestiune nu va intra 
în atenţia poliţiei, rosti el. 

Lev rânji. 

— Președintele știe că ţi-am suflat logodnica? 

Asta era o noutate pentru Greg - dar sigur era adevărat, 
pentru că Lev izbuti în sfârșit să-l surprindă pe Gus. Acesta păru 
șocat - își întoarse privirea într-o parte și se înroși. „Primul punct 
pentru echipa noastră”, se gândi Greg. 

Lev îi explică lui Greg: 

— Gus era logodit cu Olga în 1915. Apoi ea s-a răzgândit și s-a 
măritat cu mine. 

Gus își redobândi cumpătul și spuse: 

— Eram cu toţii extrem de tineri pe-atunci. 

Lev zise: 

— Am văzut că ţi-ai revenit repede după episodul cu Olga. 

Gus îi aruncă lui Lev o privire rece și îi răspunse: 

— Și tu la fel. 

Greg văzu că tatăl său era acum cel stânjenit. Riposta lui Gus 
își atinsese ţinta. 

După un moment de tăcere stingheră, Gus spuse: 

— Noi doi am luptat în război, Lev. Eu am fost într-un batalion 
de mitraliori alături de prietenul meu din școală, Chuck Dixon. 
Într-un orășel francez pe nume Château-Thierry, l-am văzut cu 
ochii mei spulberat de-un proiectil. 

Gus vorbea pe un ton detașat, dar Greg se trezi că-și ţine 
răsuflarea. 

— Cea mai arzătoare dorinţă a mea, continuă Gus, este ca fiii 
mei să nu fie nevoiţi să treacă prin ce-am trecut noi. De aceea 
grupurile precum Liga Libertăţii trebuie înăbușite în fașă. 

Greg profită de ocazie și interveni: 

— Și eu sunt interesat de politică, domnule senator, și aș dori 
să învăţ cât mai multe. Aţi putea să mă luaţi ca stagiar într-o 
vară? 

Își tinu răsuflarea, așteptând răspunsul lui Gus. 

Deși păru surprins, acesta zise: 

— Un tânăr inteligent, dispus să lucreze în echipă, este 
întotdeauna binevenit. 

Nu era nici da, nici nu. 


108 


— Sunt cel mai bun din clasă la matematică și sunt căpitanul 
echipei de hochei pe gheaţă, insistă Greg, făcându-și reclamă. 
Întrebaţi-l și pe Woody. 

— Așa voi face. Gus se întoarse spre Lev și zise: Vei lua în 
considerare solicitarea președintelui? Este extrem de important. 

Aproape că suna ca și cum Gus sugera un troc. Însă avea oare 
Lev să accepte? 

După ce ezită o clipă îndelungată, acesta stinse mucul de la 
țigară și spuse: 

— Mda, cred că ne-am înţeles. 

Gus se ridică. 

— Bun, zise el. Președintele va fi mulțumit. 

Greg se gândi: „Am reușit!” A 

Părăsiră clubul și porniră împreună spre mașini. În timp ce 
ieșeau din parcare, Greg spuse: 

— Mulţumesc, tată. Îţi sunt foarte recunoscător pentru ce ai 
făcut. 

— Ţi-ai ales bine momentul, răspunse Lev. Mă bucur să văd că 
ești atât de deștept. 

Complimentul îl mulţumi pe Greg. Din anumite puncte de 
vedere, era mai inteligent decât tatăl său - cu certitudine 
înțelegea științele exacte și matematica mai bine -, dar se 
temea că nu era nici pe departe la fel de viclean și de dibaci ca 
părintele lui. 

— Vreau să fii băiat descurcăreț, continuă Lev. Nu ca toți 
bătuţii în cap. 

Greg n-avea habar cine erau aceștia. 

— Nu trebuie să lași pe nimeni să-ţi ia faţa, niciodată. Doar 
așa îţi va fi bine. 

Lev conduse până la biroul său, aflat într-un bloc modern din 
centru. În timp ce traversau sala de recepţie din marmură, 
spuse: 

— Ei, și-acum o să-i dau o lecţie netotului ăluia de Dave 
Rouzrokh. 

Pe când urcau în lift, Greg se întrebă ce-avea de gând să facă 
Lev. 

Compania Peshkov Pictures ocupa ultimul etaj al clădirii. Greg 
îl urmă pe Lev de-a lungul unui coridor spaţios și printr-un birou 
în care lucrau două secretare tinere și atrăgătoare. 


109 


— Faceţi-mi legătura cu Sol Starr, rosti Lev trecând mai 
departe, în biroul personal. 

Se așeză la biroul său și spuse: 

— Solly este proprietarul unuia dintre cele mai mari studiouri 
din Hollywood, îi explică el. 

Telefonul de pe birou sună și Lev ridică receptorul. 

— Sol! zise el. Cum o mai duci, bătrâne? 

Greg ascultă câteva schimburi de replici tipic bărbătești, apoi 
Lev trecu la subiect: 

— Am un mic sfat pentru tine. Există aici, în statul New York, 
un lanț mizerabil de gropi de purici numit Roseroque Theatres... 
da, ăla este... așa, ascultă-mă pe mine: nu le mai trimite cele 
mai bune și mai noi pelicule din vara asta - s-ar putea să nu ți le 
plătească. 

Greg își dădu seama că aceasta avea să fie o lovitură dură 
pentru Dave: fără filme noi de proiectat, încasările sale aveau să 
scadă vertiginos. 

— Din puţine vorbe, înțeleptul înțelege, nu-i așa? Solly, nu-mi 
mulțumi... Și tu ai face la fel pentru mine. Pa. 

Greg fu din nou uluit de puterea tatălui său. Oamenii erau 
bătuţi la ordinul său. Putea oferi opt milioane de dolari din banii 
altora. Putea speria un ditamai președintele. O putea seduce pe 
logodnica altui bărbat. In plus, putea distruge o afacere cu un 
singur telefon. ` 

— Ei, și-acum aşteaptă numai și-ai să vezi, zise tatăl său. Intr- 
o lună de-acum înainte, Dave Rouzrokh o să mă implore să-i 
cumpăr compania - la jumătate din preţul pe care i l-am oferit 
azi. 


(HI) 


— Nu știu ce are cățeluşul ăsta, rosti Daisy. Nu face nimic din 
ce-i spun. Simt că înnebunesc! 

Glasul îi tremura, avea lacrimi în ochi și nici nu exagera prea 
mult. 

Charlie Farquharson studie câinele. 

— N-are nimic, zise el. Este un pui foarte drăgălaș. Cum îl 
cheamă? 

— Jack. 


110 


— Hmm... 

Stăteau așezați pe scaune de peluză, în grădina de un hectar 
bine îngrijită a casei lui Daisy. Eva îl salutase pe Charlie, apoi se 
retrăsese cu tact ca să scrie o scrisoare pentru ai ei. Grădinarul 
Henry uda cu furtunul un răsad de panseluțe mov și galbene, în 
depărtare. Soţia lui, menajera Ella, le aduse un urcior cu 
limonadă și niște pahare, pe care le așeză pe o măsuţă pliantă. 

Căţelul era un Jack Russell micut, dar vânjos, cu pete arămii. 
Avea o expresie inteligentă, de parcă ar fi înţeles fiecare cuvânt, 
dar nu dădea niciun semn de supunere. Daisy îl ţinea în braţe și 
îi mângâia botul cu degetele sale delicate, într-un mod care 
spera să-l tulbure pe Charlie. 

— Nu-ţi place numele? 

— Este un pic cam previzibil, atâta tot. 

Charlie se holbă la felul în care mâna ei albă mângâia botul 
câinelui și se foi stânjenit în scaun. 

Daisy nu voia să exagereze. Dacă îl ațâtța pe Charlie prea 
mult, l-ar fi făcut să plece acasă. Acesta era și motivul pentru 
care încă era burlac la 25 de ani: mai multe fete din Buffalo, 
inclusiv Dot Renshaw și Muffie Dixon, nu izbutiseră să îl 
priponească. Însă Daisy nu era ca ele. 

— Atunci, dă-i tu un nume, zise ea. 

— E bine să aibă două silabe, cum ar fi Bonzo, ca să-i fie mai 
ușor să-și recunoască numele. 

Daisy nu avea habar cum li se dădeau nume câinilor. 

— Ce zici de Rover? 

— E prea comun. Rusty ar fi mai potrivit. 

— Perfect! exclamă ea. Rusty să fie. 

Câinele se eliberă fără greutate din strânsoarea ei și sări pe 
jos. In timp ce Charlie îl lua în braţe, Daisy observă că avea 
mâinile mari. 

— Trebuie să-i arăţi lui Rusty că tu ești şefa, zise Charlie. Ține- 
| strâns și nu-l lăsa să-ţi sară din braţe până nu spui tu. 

li așeză din nou câinele în poală. 

— Dar este atât de puternic...! Și mi-e teamă că o să-l rănesc. 

Charlie zâmbi condescendent. 

— Tu nu ai putea să-l rănești nici dacă ai încerca. Ține-l bine 
de zgardă - poţi să sucești un pic de ea dacă trebuie -, apoi 
pune-ţi cealaltă mână pe spatele lui, cu fermitate. 


111 


Daisy urmă indicaţiile lui Charlie. Câinele simţi presiunea 
sporită a atingerii ei și se liniști, ca și cum ar fi așteptat să vadă 
ce avea să urmeze. 

— Spune-i să șadă, apoi apasă-l pe spate. 

— Șezi, rosti ea. 

— Vorbește mai tare și pronunţă „z”-ul răspicat. Apoi apasă 
cu putere. 

— Șezi, Rusty! repetă ea, apăsându-i spatele. 

Câinele se așeză. 

— Vezi? zise Charlie. 

— Ești atât de deștept! exclamă Daisy. 

Charlie părea mulțumit. 

— Trebuie doar să știi ce să faci, spuse el cu modestie. 
Trebuie să fii mereu empatic și hotărât cu câinii. Mai că trebuie 
să latri la ei. 

Se lăsă pe spate, cu o expresie mulțumită. Fiind destul de 
mătăhălos, umplea tot scaunul. Discuţia despre subiectul în care 
era un adevărat expert îl relaxase, așa cum sperase Daisy. 

ÎI sunase în acea dimineaţă și-i zisese: 

— Sunt disperată! Am un cățeluș și nu mă descurc deloc cu el. 
Poţi să-mi dai niște sfaturi? 

— Ce rasă este? 

— Este un Jack Russell. 

— Ca să vezi! Este rasa mea preferată de câini! Eu am trei! 

— Ce coincidenţă! 

Așa cum sperase Daisy, Charlie se oferise să vină și să o ajute 
să-și dreseze câinele. 

Eva părea să aibă inima îndoită. 

— Chiar crezi că Charlie este bărbatul potrivit pentru tine? 
zise ea. 

— Glumești? replicase Daisy. Este unul dintre cei mai vânaţi 
burlaci din Buffalo! 

Daisy îi zise acum lui Charlie: 

— Fac prinsoare că știi cum să te porţi și cu copiii. 

— O, nu știu ce să spun... 

— Îți plac câinii, dar ești ferm cu ei. Sunt sigură că asta 
funcţionează și cu copiii. 

— Habar n-am, zise el, schimbând subiectul. Ai de gând să 
mergi la facultate în septembrie? 


112 


— S-ar putea să dau la Oakdale. Este o facultate pentru 
domnișoare, de doi ani. Asta dacă nu... 

— Dacă nu ce? 

„Dacă nu mă mărit”, fu ea pe punctul de a spune, însă cu 
voce tare zise: 

— Nu știu. Dacă nu se întâmplă altceva între timp. 

— Ce altceva? 

— Mi-ar plăcea să văd Anglia. Tatăl meu a fost la Londra și l-a 
cunoscut pe Prințul de Wales. Dar tu? Ce planuri ai? 

— Eu ar fi trebuit să preiau banca tatei, dar acum nu mai e 
cazul. Mama are niște bani din partea familiei sale pe care o să-i 
administrez eu, dar altminteri nu se poate spune că am vreun 
scop precis. 

— Ar trebui să crești cai, îi zise Daisy. Sunt convinsă că te-ai 
pricepe la asta. 

Ea era o călăreață bună - câștigase premii încă de când era 
doar o fetiţă. 

Se și vedea călărind împreună cu Charlie în parc, pe cai suri, 
cu doi copii urmându-i pe ponei. Această imagine îi încălzi 
sufletul. 

— Îmi plac la nebunie caii, recunoscu Charlie. 

— Și mie! Vreau să cresc cai de curse. 

Daisy nu trebuia să se prefacă entuziasmată în această 
privinţă - era visul ei să crească o serie de campioni. Proprietarii 
de cai de curse i se păreau spuma elitei internaționale. 

— Caii pursânge costă o grămadă de bani, rosti Charlie 
sumbru. 

Daisy avea destui bani. Dacă Charlie s-ar fi însurat cu ea, nu 
ar mai fi trebuit să-și facă vreodată griji cu privire la bani. 
Firește, nu pomeni nimic despre asta, dar bănuia că acest lucru 
îi trecuse și lui Charlie prin minte, așa că lăsă gândul nerostit să 
atârne deasupra lor cât mai mult posibil. 

În cele din urmă, Charlie spuse: 

— Tatăl tău chiar a pus să fie bătuţi cei doi tipi trimiși de 
sindicat? 

— Ce grozăvie! 

Daisy nu știa dacă Lev Peshkov făcuse într-adevăr una ca 
asta, dar adevărul era că nu ar fi surprins-o. 

— Oamenii care veniseră din New York ca să se ocupe de 
grevă, insistă Charlie. Au ajuns la spital. The Sentinel spune că 


113 


s-au încăierat cu liderii locali de sindicat, dar toată lumea crede 
că tatăl tău este responsabil pentru cele întâmplate. 

— Eu nu discut niciodată politică, rosti Daisy pe un ton voios. 
Când ţi-ai luat primul câine? 

Charlie începu să depene amintiri. Daisy își calculă 
următoarea mutare. „L-am adus aici, se gândi ea, și l-am făcut 
să se relaxeze; acum trebuie să-l incit.” Insă felul sugestiv în 
care mângâiase câinele îl tulburase. Aveau nevoie mai degrabă 
de un contact fizic accidental. 

— Ce-ar trebui să fac cu Rusty acum? îl întrebă ea după ce 
Charlie își termină povestea. 

— Trebuie să-l înveţi să meargă după tine, rosti Charlie 
prompt. 

— Și cum faci asta? 

— Ai niște pesmeți pentru câini? 

— Sigur. 

Ferestrele de la bucătărie erau deschise, așa că Daisy ridică 
tonul pentru ca menajera să o poată auzi. 

— Ella, poţi să-mi aduci cutia aceea de Milk-bones, te rog 
frumos? 

Charlie frânse un pesmet, apoi luă câinele în braţe. Strânse o 
bucată de pesmet în pumn, lăsându-l pe Rusty să o adulmece, 
apoi își deschise pumnul și-i îngădui câinelui s-o mănânce. Luă o 
altă bucată, asigurându-se că Rusty știa că o are. Apoi se ridică 
și lăsă câinele pe jos, la picioarele sale. Acesta rămase cu 
privirea aţintită asupra pumnului închis al lui Charlie. 

— Vino! zise Charlie, făcând câţiva pași. 

Câinele îl urmă. 

— Bun băiat! spuse Charlie, dându-i pesmetul lui Rusty. 

— E uimitor! exclamă Daisy. 

— După o vreme n-o să mai ai nevoie de pesmet - o să fie de 
ajuns să-l mângâi. Apoi o să te urmeze automat. 

— Charlie, ești un geniu! 

Charlie părea mulţumit. Avea ochii căprui și blânzi, precum 
câinele, observă ea. 

— Acum încearcă tu, îi zise el lui Daisy. 

Ea repetă gesturile lui Charlie, obţinând același rezultat. 

— Vezi? zise Charlie. Nu-i greu deloc. 

Daisy râse încântată. 


114 


— Ar trebui să pornim o afacere, zise ea. Farquharson și 
Peshkov, dresori de câini. 

— Ce idee bună, rosti el cu sinceritate. 

„Până acum totul a mers strună”, se gândi Daisy. Se duse la 
masă și umplu două pahare cu limonadă. 

Stând în picioare lângă ea, Charlie zise: 

— De obicei sunt timid în prezenţa fetelor. 

„Nu mai spune”, se gândi ea, dar își ţinu gura. 

— Dar îmi vine foarte ușor să vorbesc cu tine, continuă el. 

EI își închipuia că asta era o întâmplare fericită. 

Ea îi întinse un pahar și se fâstăci, vărsând limonadă pe el. 

— Of, ce neîndemânatică sunt! strigă ea. 

— Nu face nimic, îi zise el, însă băutura îi udase sacoul de 
stofă și pantalonii albi de bumbac. 

Scoase o batistă și începu să se șteargă. 

— Lasă-mă pe mine, spuse Daisy, luând batista din mâna lui 
mare. 

Se apropie de el extrem de mult, ca să-i șteargă reverul. El 
încremeni, iar ea își dădu seama că îi putea mirosi parfumul 
Jean Nate - un amestec de mosc și levănţică. Trecu cu batista și 
peste partea din faţă a jachetei lui, deși acolo nu era nicio pată. 

— E aproape gata, rosti ea, de parcă ar fi regretat că trebuia 
să se oprească în curând. _ 

Apoi se lăsă pe un genunchi, ca și cum l-ar fi venerat. Incepu 
să-i tamponeze petele umede de pe pantaloni cu atingeri 
ușoare, ca de fluture. Când îi atinse coapsa, afișă o expresie de 
inocență îmbietoare și-și ridică privirea. El o privea hipnotizat, 
răsuflând greu. 


(IV) 


Woody Dewar inspectă  nerăbdător iahtul Sprinter, 
asigurându-se că puștii puseseră totul în ordine. Era o 
ambarcaţiune cu doi arbori și vele aurice, de aproape 
cincisprezece metri, lungă și suplă ca un cuţit. Dave Rouzrokh 
le-o împrumutase Mateloţilor, un club din care făcea parte și 
Woody și care îi scotea pe fiii şomerilor din Buffalo în largul 
lacului Erie, unde aceștia primeau lecţii elementare de 
navigaţie. Woody se bucură să vadă că parâmele de acostare și 


115 


tanchetele erau la locul lor, că pânzele erau strânse, că funiile 
erau legate, iar toate celelalte parâme erau făcute colac și 
aranjate. 

Fratele său, Chuck, mai mic decât el cu un an, era deja pe 
doc, tachinându-se cu niște puști de culoare. Chuck avea o fire 
deschisă, care îl ajuta să se înţeleagă bine cu oricine. Woody, 
care voia să o ia pe urmele tatălui lor și să intre în politică, îl 
invidia pe Chuck pentru acest șarm natural. 

Băieţii purtau doar pantaloni scurţi și sandale, iar cei trei de 
pe doc erau un simbol al vigorii și al vitalităţii tinerești. Woody 
ar fi vrut să le facă o poză, dar nu avea aparatul la el. Era un 
fotograf destoinic și își făcuse acasă o cameră obscură, pentru 
a-și putea developa și fixa singur pozele. 

Mulţumit să lase nava în aceleași condiţii în care o găsiseră 
dimineaţă, Woody sări pe doc. O duzină de adolescenți plecară 
din port împreună, bătuţi de vânt și arşi de soare, resimţind 
durerea plăcută a efortului depus, râzând în timp ce rememorau 
gafele, șotiile și glumele din acea zi. 

Distanţa care-i despărțea pe cei doi fraţi bogaţi de mulţimea 
de băieți nevoiaşi se evaporase cât fuseseră pe apă, lucrând în 
echipă ca să ţină iahtul sub control, dar acum reapăruse în 
parcarea Clubului de lahting din Buffalo. Două vehicule stăteau 
unul lângă celălalt: modelul Chrysler Airflow al senatorului 
Dewar, cu un șofer în uniformă la volan, pentru Woody și Chuck; 
și o camionetă Chevrolet Roadster cu două bănci de lemn pe 
platforma din spate, pentru ceilalţi. Woody se simţea stânjenit 
luându-și rămas-bun de la ei în timp ce șoferul îi ţinea portiera 
deschisă, însă băieţilor nu părea să le pese, multumindu-i și 
spunând: „Ne vedem sâmbăta viitoare!” 

Pe când străbăteau Delaware Avenue, Woody zise: 

— A fost distractiv, deși nu știu sigur dacă va fi de mare folos. 

Chuck îl întrebă surprins: 

— De ce zici asta? 

— Păi, nu-i ajutăm pe taţii lor să-și găsească slujbe și ăsta-i 
singurul lucru care contează cu adevărat. 

— Da, dar ceea ce facem i-ar putea ajuta pe băieţi să-și 
găsească de lucru peste câţiva ani. 

Buffalo era un oraș-port: în vremuri obișnuite, existau mii de 
slujbe, atât pe vasele comerciale care străbăteau Marile Lacuri 
și Canalul Erie, cât și pe navele de agrement. 


116 


— Da, dacă președintele reușește să pună din nou pe roate 
economia. 

Chuck ridică din umeri. 

— Atunci du-te și lucrează pentru Roosevelt. De ce nu? Tata a 
lucrat pentru Woodrow Wilson. 

— Prefer să rămân la navigat. 

Woody se uită la ceasul de la mână. 

— Avem timp să ne îmbrăcăm pentru bal - dar o să fim la 
limită. 

Urmau să meargă la un dineu de la Clubul de Tenis. 
Nerăbdarea îi făcea inima să bată mai repede. 

— Vreau să fiu în compania persoanelor cu piele delicată, cu 
glasuri cristaline și care poartă rochii roz. 

— Pff, pufni Chuck batjocoritor. Joanne Rouzrokh n-a purtat 
roz în toată viaţa ei. 

Woody fu luat prin surprindere. Visa la Joanne toată ziua și 
toată noaptea, de vreo două săptămâni, dar cum de știa fratele 
său despre asta? 

— Ce te face să crezi... 

— O, haide, îl întrerupse Chuck zeflemitor. Mai că ai leșinat 
când a ajuns la petrecerea de la plajă în fusta de tenis. S-a văzut 
cu ochiul liber că te dai în vânt după ea. Din fericire, ea a fost 
singura care nu a observat. 

— De ce „din fericire”? 

— Pentru Dumnezeu! Tu ai 15 ani și ea are 18. Este jenant! Ea 
își caută un soț, nu un școlărel. 

— O, vai! Bine că ești tu expert la femei. 

Chuck se înroși - nu avusese nicio prietenă până atunci. 

— Nu trebuie să fii un expert ca să vezi ce-i limpede ca lumina 
zilei. 

Mereu își vorbeau astfel. Nu o făceau cu răutate: pur și simplu 
erau cât se poate de sinceri unul cu celălalt. Erau frați, așa că 
nu erau nevoiţi să se poarte cu mănuși. 

Ajunseră acasă - vila în care locuiau era construită într-un stil 
ce imita goticul, de răposatul lor bunic, senatorul Cam Dewar. 
Intrară în casă pentru a face duș și pentru a se schimba. 

Woody era acum la fel de înalt precum tatăl său, așa că-și 
trase pe el unul dintre costumele mai vechi ale acestuia. Era un 
pic ros, dar asta nu reprezenta o problemă. Băieţii mai mici 
purtau uniforme școlare sau sacouri, în vreme ce studenții 


117 


aveau smochinguri, iar Woody ţinea morțiș să pară mai matur. 
In seara aceea avea să danseze cu ea, se gândi el în timp ce-și 
dădea părul cu briantină. Va putea să o ţină în braţe. Îi va simţi 
căldura pielii cu palmele. O va privi în ochi, iar ea va zâmbi. 
Sânii ei îl vor atinge în treacăt în timpul dansului. 

Când cobori la parter, părinţii săi așteptau în salonaș - Tata 
savura un cocktail, iar Mama fuma o ţigară. Tata era înalt și slab 
și arăta ca un cuier în fracul său. Mama era frumoasă, chiar 
dacă nu avea decât un ochi; celălalt ochi îi era închis permanent 
- era un defect din naștere. In seara aceea arăta nemaipomenit 
în rochia ei lungă până în podea, din dantelă neagră peste 
mătase roșie, și cu jacheta de seară scurtă, din catifea neagră. 

Bunica lui Woody fu ultima care sosi. Era elegantă și demnă la 
cei 68 de ani ai săi, la fel de slabă precum fiul ei, dar minionă. 
Măsură din priviri rochia Mamei și zise: 

— Rosa, dragă, arăţi minunat. 

Era mereu cumsecade cu nora ei. Cu restul lumii era mereu 
pusă pe harță. 

Gus îi pregăti un cocktail fără să i se ceară. Woody își ascunse 
cu greu nerăbdarea în timp ce ea își savura băutura. Bunica nu 
putea fi zorită niciodată. Considera de la sine înțeles că niciun 
eveniment social nu putea începe înainte să ajungă ea acolo: 
era matroana societăţii înalte din Buffalo, văduvă și mamă de 
senator, capul uneia dintre cele mai vechi și distinse familii din 
oraș. 

Woody se întrebă când se îndrăgostise de Joanne. O știa de-o 
viață, dar le considerase întotdeauna pe fete doar simple și 
neinteresante spectatoare la aventurile nemaipomenite ale 
băieților - până în urmă cu vreo doi-trei ani, când fetele 
deveniseră brusc mai fascinante decât mașinile și șalupele 
rapide. 

Dar, chiar și așa, la început îl interesaseră mai mult fetele de- 
o seamă cu el sau ceva mai mici. Cât despre Joanne, ea îl privise 
întotdeauna ca pe un puști - unul inteligent, ce-i drept, cu care 
merita să mai vorbești din când în când, dar cu siguranţă nu un 
potenţial iubit. Însă în vara aceea, din motive care îi scăpau 
până și lui, începuse brusc să o vadă drept cea mai atrăgătoare 
fată din toată lumea. Din păcate însă, sentimentele ei faţă de el 
nu suferiseră o modificare la fel de dramatică. 

Nu încă. 


118 


Bunica i se adresă fratelui său: 

— Cum merge școala, Chuck? 

— Groaznic, bunico, după cum știi foarte bine. Sunt idiotul 
familiei, o întoarcere la strămoșii noștri cimpanzei. 

— Din câte știu eu, idioţii nu folosesc sintagme de genul 
„strămoșii noștri cimpanzei”. Eşti sigur că delăsarea nu joacă 
niciun rol în asta? 

Rosa interveni în discuţie: 

— Profesorii lui Chuck spun că se străduiește destul de mult la 
școală, mamă. 

Gus adăugă: 

— Și mă bate la șah. 

— Atunci, mă întreb care-i problema, insistă bunica. Dacă o 
ține tot așa, nu o să intre la Harvard. 

Chuck zise: 

— Citesc foarte încet, atâta tot. 

— Ce ciudat, zise ea. Socrul meu, străbunicul tău din partea 
tatălui, a fost cel mai proeminent bancher din generaţia lui, 
chiar dacă abia putea să citească și să scrie. 

— N-am știut asta, spuse Chuck. 

— Este adevărat, confirmă ea. Dar nu folosi asta în chip de 
scuză. Străduiește-te mai mult. 

Gus se uită la ceas. 

— Mamă, dacă ești gata, ar fi bine să pornim, zise el. 

Urcară apoi în mașină și porniră spre club. Tata rezervase o 
masă pentru dineu, invitându-i pe soţii Renshaw și pe copiii 
acestora, Dot și George. Woody se uită împrejur, dar - spre 
dezamăgirea lui - nu o zări pe Joanne. Verifică planul meselor și 
constată cu deznădejde că nu apărea pe el și numele Rouzrokh. 
Oare nu veneau? Asta i-ar fi stricat toată seara. 

La homar și friptură se discută despre evenimentele din 
Germania. Philip Renshaw era de părere că Hitler făcea treabă 
bună. Tatăl lui Woody zise: 

— Conform ediţiei de azi a ziarului The Sentinel, un preot 
catolic a fost întemnițat pentru că i-a criticat pe naziști. 

— Eşti cumva catolic? îl întrebă domnul Renshaw surprins. 

— Nu, sunt enoriaș al Bisericii Episcopale. 

— Nu-i vorba de religie aici, Philip, rosti Rosa pe un ton tăios. 
Este vorba de libertate. 


119 


Mama lui Woody fusese anarhistă în tinereţe și rămăsese încă 
o libertară în adâncul sufletului. 

Unii oameni săreau peste cină, alegând să vină direct la dans, 
așa că apărură mai apoi tot mai multe persoane, pe când la 
masa lor se servea desertul. Woody rămase cu ochii în patru, ca 
să n-o rateze pe Joanne. În sala alăturată o formaţie începu să 
interpreteze The Continental, un șlagăr din anul precedent. 

Nu putea spune cu precizie ce anume îl captivase atât de 
mult la Joanne. Cei mai mulți dintre oameni nu ar fi catalogat-o 
drept o mare frumusețe, deși cu certitudine ieșea în evidenţă. 
Arăta ca o regină aztecă, cu pomeții săi înalţi și cu nasul coroiat 
ca al tatălui său, Dave. Avea părul bogat și închis la culoare, iar 
pielea sa avea o nuanţă măslinie, datorată fără îndoială obârșiei 
sale persane. Intensitatea meditativă pe care o afișa îl făcea pe 
Woody să-și dorească să o cunoască mai îndeaproape, să o facă 
să se relaxeze și să o audă murmurându-i absolut orice. Simţea 
că prezenţa ei remarcabilă indica o mare capacitate de pasiune 
arzătoare. 

Apoi, se gândi: „Mda, acum cine se crede mare expert în 
femei?” 

— Te uiţi după cineva anume, Woody? îl întrebă bunica sa, 
căreia nu-i scăpa mai nimic. 

Chuck chicoti cu subînțeles. 

— Mă întrebam doar cine mai vine la dans, replică Woody pe 
un ton nepăsător, însă fără să-și poată înfrâna îmbujorarea. 

Încă nu o zărise când mama lui se ridică de la masă, urmată 
imediat de toţi ceilalți. Dezamăgit, intră în sala de bal pe 
acordurile piesei Moong/ow a lui Benny Goodman - și acolo o 
văzu pe Joanne: probabil că intrase într-un moment în care el nu 
se uita. Se simţi brusc revigorat. 

Ea purta în seara aceea o rochie cât se poate de simplă, din 
mătase gri-argintie, cu un decolteu accentuat care-i scotea în 
evidenţă silueta. Arătase senzaţional în fusta de tenis care-i 
dezvăluia picioarele lungi și arămii, dar această ţinută era cu 
mult mai incitantă. Urmărind-o cum plutește prin încăpere, plină 
de încredere și de grație, Woody simţi cum i se usucă gâtlejul. 

Se îndreptă spre ea, dar sala se umpluse și el devenise brusc 
supărător de simpatizat: toată lumea voia să-i vorbească. In 
timp ce înainta prin mulţime, fu surprins să-l vadă pe plicticosul 
Charlie Farquharson dansând cu sprinţara Daisy Peshkov. Nu-și 


120 


amintea să-l fi văzut vreodată pe Charlie dansând, cu atât mai 
puţin cu o flușturatică precum Daisy. Cum izbutise oare să îl 
scoată din carapacea sa? 

Incercă să ajungă la Joanne - o zări în capătul opus al 
încăperii față de formaţie, cufundată într-o discuţie cu un grup 
de băieţi cam cu patru-cinci ani mai mari decât el, constată el 
cu mâhnire. Din fericire, el era mai înalt decât cei mai mulţi 
dintre ei, așa că diferenţa nu era prea evidentă. Aveau cu toții 
pahare cu Coca-Cola în mână, însă Woody simţi mirosul de 
scotch: probabil că unul dintre ei avea o sticlă ascunsă în 
buzunar. 

Când se alătură grupului, îl auzi pe Victor Dixon rostind: 

— Nimeni nu spune că trebuie linșaţi, însă e necesar să 
înţelegi ce fel de probleme există în Sud. 

Woody știa că senatorul Wagner propusese o lege care să-i 
pedepsească pe șerifii care îngăduiau linșajele - președintele 
Roosevelt refuzase însă să susţină proiectul. 

Joanne era revoltată. 

— Cum poţi spune așa ceva, Victor? Linșajul înseamnă crimă! 
Nu trebuie să le înţelegem problemele, trebuie să-i împiedicăm 
să mai omoare oameni! 

Woody se bucură să audă că Joanne îi împărtășea valorile 
politice. Insă era limpede că, din păcate, nu era momentul 
potrivit să o invite la dans. 

— Nu înţelegi, Joanne, scumpo, insistă Victor. Negrii ăia din 
Sud nu sunt cu adevărat civilizaţi. 

„Oi fi eu tânăr și neexperimentat, se gândi Woody, dar nu aș 
fi făcut niciodată greșeala de a-i vorbi lui Joanne pe un ton atât 
de condescendent.” 

— Ba oamenii care se ocupă cu linșaje sunt cei necivilizaţi! 
ripostă ea. 

Woody decise că era momentul oportun pentru a interveni în 
discuţie. 

— Joanne are dreptate, rosti el cu voce joasă, ca să pară mai 
matur. Un astfel de linșaj a avut loc în orașul de baștină al 
servitorilor noștri, Joe și Betty, care ne-au îngrijit pe mine și pe 
fratele meu încă de când ne-am născut. Vărul lui Betty a fost 
despuiat și ars cu o lampă de sudură în faţa unei mulțimi, apoi a 
fost spânzurat. 


121 


Victor se uită urât la el, deranjat de puștiul care-i distrăgea 
atenţia lui Joanne; însă celelalte persoane din grup îl ascultau cu 
interes și groază. 

— Nu-mi pasă de ce infracţiune a fost acuzat, continuă 
Woody. Albii care i-au făcut asta nu sunt decât niște sălbatici. 

Victor zise: 

— Și totuși, scumpul tău președinte Roosevelt nu a susținut 
proiectul antilinșaj, nu? 

— Nu, ceea ce este foarte dezamăgitor, recunoscu Woody. 
Știu de ce a luat această hotărâre: s-a temut ca nu cumva 
congresmenii sudiști mânioși să riposteze, sabotând Noua 
Învoială. Chiar și așa, mi-ar fi plăcut ca el să le fi spus să se ducă 
la dracu’. 

Victor spuse: 

— Ce știi tu? Ești doar un puști. 

Scoase din buzunarul hainei o butelcă argintie și își turnă 
puţin din ea în pahar. 

Joanne îl contrazise: 

— Ideile politice ale lui Woody sunt mult mai mature decât ale 
tale, Victor. 

Woody strălucea de fericire. 

— Se poate spune că, în cazul meu, politica este afacerea 
familiei, zise el. 

Apoi fu deranjat de cineva care-l trăgea de cot. Prea politicos 
ca să ignore persoana respectivă, se întoarse și dădu cu ochii de 
Charlie Farquharson, asudat din pricina eforturilor de pe ringul 
de dans. 

— Putem vorbi puţin? îi zise Charlie. 

Woody rezistă cu greu tentaţiei de a-l trimite pe Charlie la 
plimbare. Băiatul avea o fire afabilă și nu făcuse niciodată rău 
cuiva. Nu puteai să nu compătimești un om cu o mamă ca alui. 

— Ce s-a întâmplat, Charlie? rosti el pe un ton cât se poate de 
manierat. 

— E vorba de Daisy. 

— Te-am văzut dansând cu ea. 

— Nu-i așa că este o dansatoare pe cinste? 

Woody nu băgase de seamă, dar spuse politicos: 

— Cu siguranţă! 

— Este minunată indiferent ce își pune în cap. 


122 


— Charlie, rosti Woody, încercând să-și înăbușe scepticismul 
din glas. îi faci curte lui Daisy? 

Charlie păru rușinat. 

— Am fost să călărim împreună în parc de vreo două ori și așa 
mai departe... 

— Deci este adevărat. 

Woody era surprins. Cei doi formau o pereche cu totul 
insolită. Charlie era greoi, în timp ce Daisy era ca o păpușă. 

Charlie adăugă: 

— Nu-i ca alte fete. Îmi vine foarte ușor să vorbesc cu ea! Și îi 
plac câinii și caii. Însă lumea crede că tatăl ei este un gangster. 

— Cred că așa și este, Charlie. Toată lumea a cumpărat alcool 
de la el în timpul prohibiţiei. 

— Asta spune și mama. 

— Deci mama ta nu o place pe Daisy. 

Woody nu era surprins. 

— Pe Daisy o place. Are însă obiecţii când vine vorba de 
familia ei. 

Un gând și mai surprinzător îi trecu prin minte lui Woody. 

— Vrei să te însori cu Daisy? 

— O, Doamne, da! exclamă Charlie. Și cred că ar accepta, 
dacă aș cere-o de soție! 

Ei bine, se gândi Woody, Charlie era de familie bună, dar n- 
avea bani, în vreme ce pentru Daisy era exact invers; poate că 
aveau să se completeze perfect unul pe celălalt. 

— S-au văzut și chestii mai stranii, zise el. 

Era destul de fascinat de situaţie, dar momentan intenţiona să 
se concentreze asupra propriei vieţi sentimentale. Se uită 
împrejur, asigurându-se că Joanne era încă acolo. 

— Dar de ce-mi zici mie toate astea? îl întrebă pe Charlie. 

Nu erau tocmai prieteni la cataramă. 

— Mama s-ar putea răzgândi dacă doamna Peshkov ar fi 
invitată să se alăture Societăţii Doamnelor din Buffalo. 

Woody nu se așteptase la asta. 

— Dar e cel mai snob club din oraș! 

— Întocmai. Dacă Olga Peshkov ar fi membră acolo, ce 
obiecţii ar mai putea mama să aibă faţă de Daisy? 

Woody nu știa dacă planul avea să funcţioneze, dar căldura 
sentimentelor lui Charlie nu putea fi pusă la îndoială. 

— Poate că ai dreptate, zise el. 


123 


— Poţi s-o întrebi pe bunica ta? 

— Stai! Stai așa! Bunica Dewar este precum un balaur. Nu aș 
avea curaj să-i cer o favoare nici pentru mine, darămite pentru 
tine. 

— Woody, ascultă ce-ţi spun. Știi că ea este şefa de drept a 
clicii de-acolo. Dacă vrea ea ceva, toată lumea e de acord - 
dacă nu, nu. 

Era adevărat. Societatea avea un președinte, o secretară și o 
trezorieră, dar Ursula Dewar conducea clubul de parcă ar fi fost 
proprietatea ei. Cu toate acestea, Woody nu avea nicio tragere 
de inimă să o roage ceva. Se temea că o să-i rupă capul. 

— Nu știu, rosti el, cerându-și parcă scuze. 

— O, haide, Woody, te rog! Nu înţelegi! Charlie își cobori 
glasul și adăugă: Nu știi cum este să iubești pe cineva atât de 
mult. 

„Ba da, știu, se gândi Woody, iar asta îl convinse. Dacă 
Charlie se simte la fel de nefericit ca mine, cum pot să-l refuz? 
Sper să facă cineva la fel și pentru mine, poate așa aș avea 
șanse mai mari cu Joanne.” 

— Bine, Charlie, spuse el. O să vorbesc cu ea. 

— Mulţumesc! Auzi... e aici, nu? Ai putea vorbi cu ea în seara 
asta? 

— În niciun caz! Am altele pe cap acum. 

— Bine, sigur... dar când? 

Woody ridică din umeri. 

— Mâine. 

— Ești un prieten adevărat! 

— Nu-mi multumi încă. Probabil că o să mă refuze. 

Woody se răsuci ca să vorbească cu Joanne, însă ea plecase. 

începu să se uite după ea, apoi se opri - nu trebuia să pară 
disperat. Un tip care tânjește după atenţie nu este sexy, atâta 
lucru știa și el. 

Dansă politicos cu câteva fete: Dot Renshaw, Daisy Peshkov și 
prietena din Germania a lui Daisy, Eva. Işi luă o Coca-Cola și ieși 
afară, unde câţiva băieți fumau. George Renshaw îi turnă niște 
scotch peste Cola, îmbunătăţind astfel gustul acesteia, însă 
Woody nu voia să se îmbete. O făcuse în trecut și nu-i plăcuse 
deloc. 

Joanne probabil că voia un bărbat care să-i împărtășească 
interesele intelectuale, era de părere Woody - iar asta Îl 


124 


excludea din start pe Victor Dixon. Woody o auzise pe Joanne 
pomenindu-i pe Karl Marx și pe Sigmund Freud. Citise și el 
Manifestul Partidului Comunist la biblioteca municipală, dar i se 
păruse doar o înșiruire de vorbe goale și pompoase. Se distrase 
mai mult cu Studiile despre isterie ale lui Freud, care prezentau 
bolile mintale într-o manieră de roman poliţist. 

Abia aștepta să-i spună lui Joanne, pe un ton detașat, că și el 
citise aceste cărți. 

Era hotărât să danseze cu ea cel puţin o dată în seara aceea, 
așa că după o vreme se duse să o caute. Nu o găsi în sala de bal 
și nici la bar. Oare ratase ocazia? Oare fusese prea pasiv, în 
încercarea sa de a nu părea disperat? Gândul că balul avea să 
se încheie fără ca el să fi apucat să o atingă măcar pe umăr era 
de-a dreptul insuportabil. 

leși din nou afară. Deși era întuneric, o văzu aproape imediat. 
Tocmai se îndepărta de lângă Greg Peshkov ușor îmbujorată, de 
parcă se certase cu el. 

— Cred că ești singura persoană de aici care nu este un 
afurisit de conservator, i se adresă ea lui Woody. 

Părea puţin cherchelită. Woody zâmbi. 

— Mulţumesc pentru compliment... presupun. 

— Ai auzit de marșul de mâine? îl întrebă ea pe nepusă masă. 

Woody știa despre marș. Greviștii de la Uzina Metalurgică din 
Buffalo plănuiau o demonstraţie de protest față de bătaia 
încasată de sindicaliștii veniţi din New York. Woody realiză că 
acesta era subiectul disputei ei cu Greg: tatăl lui era patronul 
fabricii. 

— Chiar plănuiam să particip, zise el. Aș putea face câteva 
fotografii. 

— O, ce bine! exclamă ea, apoi îl sărută. 

El rămase atât de surprins, încât fu cât pe ce să nu 
reacționeze. Rămase nemișcat preţ de câteva clipe, în vreme ce 
ea își apăsa buzele pe gura lui, făcându-l să le simtă gustul de 
whisky. 

Apoi își veni în fire. O cuprinse în braţe și îi lipi trupul de al 
său, simţindu-i sânii și coapsele atingându-l într-un mod 
încântător. O parte din el se temea că ea avea să se simtă 
ofensată, că avea să-l respingă și să-l acuze mânioasă că o 
tratase necuviincios; însă instinctul îi spunea că este în 
siguranţă. 


125 


Avea foarte puţină experienţă în ceea ce privește sărutatul 
fetelor - și cu atât mai puţin al femeilor mature de 18 ani -, dar 
îi plăcea atât de mult gura ei moale, încât își mișcă buzele de-a 
lungul buzelor ei, mușcând-o ușor, ceea ce îi oferi o plăcere 
extraordinară; fu răsplătit când o auzi gemând încetișor. 

Era conștient că, dacă ar fi trecut pe lângă ei vreunul dintre 
oamenii mari, scena ar fi devenit cu totul stânjenitoare, dar era 
prea aţâţat ca să-i mai pese. 

Joanne își deschise gura și el îi simţi limba. Era ceva nou 
pentru el: puţinele fete pe care le sărutase până atunci nu 
făcuseră aşa ceva. Însă se gândi că ea știa ce face și, oricum, îi 
plăcea senzaţia. Îi imită mișcările limbii. Era o senzaţie șocant 
de intimă și extrem de incitantă. Probabil că intuise corect, căci 
o auzi gemând din nou. 

Luându-și inima în dinţi, își puse mâna dreaptă pe sânul ei 
stâng. Era minunat de moale și de plin sub mătasea rochiei. În 
timp ce-l mângâia, simţi o mică protuberanţă și se gândi, cu 
fiorul descoperirii, că dăduse probabil de sfârcul ei. Îl frecă ușor 
cu degetul mare. 

Ea se trase înapoi brusc. 

— O, Doamne! Ce m-am apucat să fac? 

— Mă săruţi, rosti Woody fericit. ` 

Își puse mâinile pe șoldurile ei voluptuoase. Îi putea simţi 
căldura pielii prin rochia de mătase. 

— Hai să continuăm, zise el. 

Ea îi dădu mâinile la o parte. 

— Cred că mi-am ieșit din minţi. Suntem la Clubul de Tenis, 
pentru Dumnezeu! 

Woody realiză că vraja se rupsese și că, din păcate, nu avea 
să mai aibă parte de sărutări în seara aceea. Se uită împrejur. 

— Nu-ţi face griji, rosti el. Nu ne-a văzut nimeni. 

Avea un aer conspirativ, pe care îl simţea într-un mod plăcut. 

— Mai bine mă duc acasă înainte să fac o prostie și mai mare. 

El încercă să nu se simtă ofensat. 

— Pot să te conduc până la mașină? 

— Ai înnebunit? Dacă intrăm acolo împreună, toată lumea își 
va da seama ce-am făcut... mai ales cu rânjetul ăla prostesc de 
pe fața ta. 

Woody încercă să-și alunge zâmbetul de pe chip. 


126 


— Atunci, ce-ar fi să intri tu prima și eu să aștept aici câteva 
minute? 

— Bună idee, zise ea, după care se îndepărtă de el. 

— Ne vedem mâine, strigă el după ea. 

Dar ea nu-și întoarse privirea. 


(V) 


Ursula Dewar beneficia de propriul rând de camere în vechea 
vilă victoriană de pe Delaware Avenue. Avea un dormitor, o 
toaletă și o garderobă; și, după moartea soțului, transformase 
garderoba acestuia într-un mic salonaș. In cea mai mare parte a 
timpului, era singură în toată casa: Gus și Rosa petreceau foarte 
multă vreme la Washington, iar Woody și Chuck erau plecaţi la 
internat. Însă când ei se întorceau acasă, ea rămânea de obicei 
în acest mic apartament. 

Woody se duse să vorbească cu ea în dimineața de duminică. 
Încă simțea că plutește după ce o sărutase pe Joanne, deși își 
bătuse capul toată noaptea încercând să afle ce semnificaţie 
avea acest lucru. Putea însemna orice, de la dragoste adevărată 
până la beţie; nu putea fi sigur decât de faptul că abia aștepta 
să o revadă pe Joanne. 

Intră în camera bunicii sale în spatele menajerei Betty, când 
aceasta aducea tava cu micul dejun. li plăcuse reacţia furioasă a 
lui Joanne la auzul felului în care erau tratate rudele din Sud ale 
lui Betty. El considera că discuţiile liniștite în politică erau mult 
supraestimate. Oamenii trebuiau să se înfurie atunci când 
auzeau vorbindu-se despre cruzime și nedreptate. 

Bunica se ridicase deja în capul oaselor în pat - purta un șal 
de dantelă peste o cămașă de noapte de culoarea ciupercilor. 

— Bună dimineaţa, Woodrow! rosti ea surprinsă. 

— Aș dori să îmi beau cafeaua cu dumneata, bunico, dacă se 
poate. 

O rugase deja pe Betty să aducă două cești. 

— AȘ fi onorată, zise Ursula. 

Betty era o femeie căruntă de vreo 50 de ani, cu o siluetă ce 
trăda traiul tihnit. Așeză tava în fața Ursulei, iar Woody turnă 
cafea în ceșcuțe. 


127 


Se gândise mult la ce avea să spună și își repetă rapid în 
minte argumentele. Prohibiţia luase sfârșit, iar Lev Peshkov era 
acum un om de afaceri perfect legitim, urma el să susțină. Pe 
deasupra, nu era corect ca Daisy să fie pedepsită pentru că tatăl 
ei fusese un infractor - mai ales dacă se ţinea cont de faptul că 
mai toate familiile respectabile din Buffalo îi cumpăraseră 
produsele ilegale. 

— ÎI ştii pe Charlie Farquharson? începu el. 

— Da. 

Sigur că-l știa. Ştia toate familiile importante din Buffalo. 

— Vrei și tu niște pâine prăjită? îl întrebă ea. 

— Nu, mulţumesc, am mâncat deja micul dejun. _ 

— Băieţilor de vârsta ta nu le ajunge niciodată mâncarea. li 
aruncă o privire iscoditoare și adăugă: Doar dacă nu cumva sunt 
îndrăgostiţi. 

Era în formă în dimineaţa aceea. 

Woody spuse: 

— Charlie este oarecum sub papucul mamei sale. 

— Acolo își ținea și bărbatul, replică Ursula sec. Omul n-a mai 
scăpat decât prin moarte. 

Bău niște cafea și începu să-și mănânce grepfrutul cu 
furculița. 

— Charlie m-a abordat aseară și m-a rugat să-ţi cer o favoare. 

Ea ridică o sprânceană, dar nu zise nimic. 

Woody trase aer în piept și zise: 

— Vrea să o inviţi pe doamna Peshkov să se alăture Societății 
Doamnelor din Buffalo. 

Ursula scăpă din mână furculiţa, care se ciocni cu un clinchet 
de porţelanul ceșcuţei. Încercând să-și mascheze tulburarea, ea 
spuse: 

— Te rog, toarnă-mi niște cafea, Woody. 

EI îi făcu pe plac, fără să scoată vreo vorbă. Nu-și amintea s-o 
mai fi văzut vreodată atât de năucită. 

Ea sorbi din cafea, apoi rosti: 

— Și de ce, mă rog, ar dori Charles Farquharson sau oricine 
altcineva ca Olga Peshkov să intre în Societatea Doamnelor? 

— Vrea să se însoare cu Daisy. 

— Serios? 

— Și se teme că mama lui se va opune. 

— Aici a nimerit-o. 


128 


— Dar crede că ar putea s-o facă să se răzgândească... 

— ... dacă eu o primesc pe Olga în Societatea Doamnelor. 

— Lumea ar uita atunci că tatăl ei a fost un gangster. 

— Un gangster? 

— Mă rog, un traficant de alcool. 

— A, nu... rosti Ursula, făcând un semn a lehamite. Nu-i asta 
problema. 

— Serios? 

Era rândul lui Woody să fie surprins. 

— Atunci, care este problema? 

Ursula căzuse pe gânduri. Nu scoase nicio vorbă vreme 
îndelungată, timp în care Woody se întrebă dacă nu cumva 
uitase de el. Intr-un sfârșit, ea zise: 

— Tatăl tău a fost îndrăgostit de Olga Peshkov. 

— La dracu'! 

— Vezi ce spui! 

— lartă-mă, bunico, dar m-ai surprins. 

— Au fost logodiţi și trebuiau să se căsătorească. 

— Logodiţi? zise el uluit. După câteva clipe, spuse: Bănuiesc 
că-s singurul om din Buffalo care nu știa acest lucru. 

Ea îi zâmbi. 

— Există un amestec special de înțelepciune și inocenţă pe 
care îl au doar adolescenţii. Tatăl tău îl avea din plin și văd 
acum că-l ai și tu. Da, toată lumea din Buffalo știe, deși sunt 
convinsă că toţi cei din generaţia ta privesc incidentul ca făcând 
parte din istoria străveche și plictisitoare a orașului. 

— Și ce s-a întâmplat? întrebă Woody. Vreau să spun, de ce s- 
a rupt logodna? 

— Ea a rupt logodna când a rămas însărcinată. 

Woody rămase cu gura căscată. 

— Cu tata? 

— Nu, cu șoferul - Lev Peshkov. 

— El era șoferul?! 

Șocurile se ţineau lanţ. Woody amuti, încercând să cuprindă în 
minte toate aceste noi informaţii. 

— Doamne, cred că tata s-a simţit ca ultimul prost! 

— Tatăl tău nu a fost niciodată prost, i-o reteză Ursula cu 
asprime. Singurul lucru prostesc pe care l-a făcut a fost să o 
ceară pe Olga în căsătorie. 

Woody își aminti misiunea cu care venise acolo. 


129 


— Chiar și așa, bunico, a trecut timpul cumplit de-atunci. 

— Cumplit de mult, îl corectă ea. Dar judecata ţi-e mai bună 
decât gramatica. Chiar a trecut multă vreme de atunci. 

Asta îi dădu speranțe. 

— Deci o să faci ce te-am rugat? 

— Cum crezi că se va simţi tatăl tău? 

Woody se gândi. Nu putea s-o amăgească pe Ursula - și-ar fi 
dat seama într-o clipită. 

— Crezi că o să-i pese? Presupun că se va simţi stânjenit 
văzând-o pe Olga tot mai des și amintindu-și astfel întruna de 
episodul umilitor din tinereţe. 

— Presupui corect. 

— Pe de altă parte însă, el crede din tot sufletul în ideea de a 
te purta corect cu cei din jur. Detestă nedreptatea. Nu ar vrea 
să o pedepsească pe Daisy pentru fapta mamei sale. Cu atât 
mai puţin nu ar vrea să-l pedepsească pe Charlie. Tata are un 
suflet bun. 

— Mai bun decât al meu, vrei să spui, rosti Ursula. 

— Nu asta am vrut să spun, bunico. Dar fac prinsoare că, dacă 
îl întrebi, nu va avea nimic de obiectat faţă de primirea Olgăi în 
Societatea Doamnelor. 

Ursula încuviinţă. 

— Ai dreptate. Dar mă întreb dacă ţi-ai dat seama cine se află 
de fapt în spatele acestei solicitări! 

Woody pricepu imediat unde bătea ea. 

— A, vrei să spui că Daisy l-a pus pe Charlie să facă asta? Nu 
m-ar mira. Însă schimbă asta lucrurile cu ceva? 

— Bănuiesc că nu. 

— Deci, o vei face? 

— Mă bucur că nepotul meu are o inimă atât de bună - chiar 
dacă suspectez că este folosit de o fată isteaţă și ambițioasă. 

Woody zâmbi. 

— Deci răspunsul este da, bunico? 

— Ştii că nu pot garanta nimic. O să aduc totuși în discuție 
propunerea în fața comitetului. 

Propunerile Ursulei erau privite de toţi ceilalţi drept ordine 
regale, dar Woody nu pomeni nimic despre asta. 

— Îţi mulțumesc. Este foarte frumos din partea dumitale. 

— Acum dă-mi un sărut și du-te să te îmbraci pentru slujbă. 

Woody plecă grăbit. 


130 


Uită rapid de Charlie și de Daisy. Ignoră predica de la 
Catedrala Sf. Paul din Shelton Square (centrată pe Noe și pe 
Potop), gândindu-se numai la Joanne Rouzrokh. Părinţii ei erau 
la biserică, însă fără ea. Oare chiar avea să participe la 
demonstrație? Dacă da, voia să o invite la o întâlnire. Insă avea 
ea să accepte oare? 

Era prea deșteaptă ca să-i pese de diferența de vârstă dintre 
ei, considera el. Probabil că-și dădea seama că avea mai multe 
în comun cu Woody decât cu prostănaci ca Victor Dixon. Și 
sărutul acela...! Încă fremăta gândindu-se la el. Ce făcuse ea cu 
limba... oare mai făceau și alte fete astfel? Voia să încerce din 
nou, cât de curând. 

Analizând mai departe situaţia, ce avea să se întâmple în 
septembrie, dacă ea accepta să fie prietena lui? Ea urma să 
meargă la Vassar College, în orașul Poughkeepsie, din câte știa 
el. El trebuia să se întoarcă la școală și nu avea s-o mai vadă 
până la Crăciun. Vassar era o facultate de fete, dar cu siguranţă 
în Poughkeepsie erau și bărbaţi. Oare avea să dea curs 
întâlnirilor cu alţi tipi? Se simţea deja cuprins de gelozie. 

După ce ieșiră din biserică, le zise părinţilor săi că nu avea să 
ajungă acasă pentru prânz și că avea de gând să meargă la 
marșul de protest. 

— Bravo ţie, îi zise mama lui. 

În tinereţe, ea fusese redactorul publicaţiei The Buffalo 
Anarchist. Se răsuci spre soțul ei și spuse: 

— Ar trebui să te duci și tu, Gus. 

— Sindicatul a făcut acuzaţii, replică Tata. Știi că nu pot 
periclita rezultatul unui caz aflat în instanţă. 

Ea se întoarse către Woody și spuse: 

— Numai să ai grijă să nu te bată gorilele lui Lev Peshkov. 

Woody își scoase aparatul de fotografiat din portbagajul 
mașinii tatălui său. Avea un model Leica Ill, suficient de mic cât 
să-l poată purta atârnat la gât, însă cu un timp de expunere de 
până la a cinci suta parte dintr-o secundă. 

Străbătu cele câteva străzi până la Niagara Square, unde 
urma să înceapă marșul. Lev Peshkov încercase să obţină 
interzicerea demonstraţiei, susținând că aceasta avea să ducă la 
violenţe, însă sindicatul asigurase primăria că protestul avea să 
fie pașnic. Din câte se putea vedea, sindicatul avusese câștig de 
cauză, căci câteva sute de oameni se îmbulzeau în jurul 


131 


primăriei. Mulți dintre ei duceau flamuri brodate, steaguri roșii și 
pancarte pe care scria: Spuneți NU șefilor tâlhari. Woody se uită 
împrejur după Joanne, dar nu o zări. 

Vremea era frumoasă și atmosfera era plăcută, iar el decise 
să facă niște poze: muncitori în hainele de duminică; o mașină 
împodobită cu flamuri; un tânăr poliţist rozându-și unghiile. 
Joanne nu se vedea încă nicăieri și el începu să creadă că nu 
avea să mai vină. Era posibil să se fi trezit cu o durere de cap în 
dimineaţa aceea, presupuse el. i 

Marșul trebuia să înceapă la amiază. In cele din urmă, 
oamenii se puseră în mișcare cu câteva minute înainte de ora 
unu. Traseul era străjuit de mulţi polițiști, remarcă Woody. Se 
trezi apoi aproape de centrul alaiului. 

În timp ce coborau pe Washington Street, îndreptându-se spre 
centrul industrial al orașului, o zări pe Joanne alăturându-se 
marșului la câțiva metri mai în faţă și simţi cum îi sare inima-n 
piept de bucurie. Purta pantaloni care îi scoteau în evidenţă 
silueta. Se grăbi să o ajungă din urmă. 

— Bună! o salută el fericit. 

— Vai de mine, dar voios mai ești! îi răspunse ea. 

Era puţin spus - simțea că delirează de fericire. 

— Eşti mahmurâ? 

— Fie asta, fie am contractat ciuma neagră. Tu ce crezi că 
am? 

— Dacă ai urticarie, înseamnă că-i ciumă. Ti-au apărut pete? 

Woody habar n-avea ce spunea, dar vorbea fără oprire. 

— Nu sunt doctor, dar pot să verific, dacă vrei. 

— Stăpâneşte-te! Ştiu că-i fermecător să fii impetuos, dar nu 
am acum starea de spirit potrivită. 

Woody încercă să se calmeze. 

— Ne-ai lipsit la biserică, rosti el. Predica a fost despre Noe. 

Spre consternarea lui, ea izbucni în râs. 

— O, Woody, zise ea. Îmi place când ești amuzant, dar nu mă 
face să râd azi, te rog. 

El se gândi că remarca ei era probabil favorabilă, dar nu avea 
nicio siguranţă. Observă o băcănie pe o străduță lăturalnică și 
zise: 

— Ai nevoie de lichide. Revin imediat. 


132 


Alergă până la prăvălie și cumpără două sticle de Coca-Cola, 
reci ca gheaţa. Îl rugă pe vânzător să le deschidă, apoi se 
întoarse pe stradă. Îi dădu o sticlă lui Joanne și ea îi spuse: 

— O, mulţumesc, m-ai scos din încurcătură! 

Își duse sticla la buze și sorbi însetată din ea. 

Woody simţea că lucrurile mergeau foarte bine pentru 
moment. 

Atmosfera de la marș era destinsă, în pofida incidentului 
sinistru față de care protestau. Un grup de bărbaţi mai în vârstă 
cântau imnuri politice și cântece tradiționale. Unii oameni 
veniseră chiar și cu copiii. lar pe cer nu se vedea nici urmă de 
nori. 

— Ai citit Studii despre isterie? o întrebă Woody în timp ce 
mergeau. 

— N-am auzit niciodată de ea. 

— Oh! Este o carte de Sigmund Freud. Am crezut că ești o 
admiratoare a lui. 

— Mă interesează ideile sale. Dar nu i-am citit nicio carte. 

— Ar trebui. Studiile despre isterie sunt nemaipomenite. 

Ea îi aruncă o privire iscoditoare. 

— Ce te-a făcut să citești o asemenea carte? Pun pariu că la 
școala aia costisitoare și demodată unde înveți tu nu se predă 
psihologia. 

— Ăă... nu știu. Te-am auzit discutând despre psihanaliză și 
mi s-a părut că sună extraordinar. Și chiar este. 

— In ce sens? 

Woody avea senzaţia că ea îl punea la încercare, ca să vadă 
dacă înţelesese cu adevărat esența cărții sau doar se prefăcea. 

— Ideea e că un act nebunesc, cum ar fi vărsarea obsesivă a 
cernelii pe faţa de masă, poate avea o logică ascunsă. 

Ea încuviință. 

— Da, așa este. 

Woody își dădu seama imediat că de fapt ea nu înţelegea ce 
voia el să spună. Știa deja mai multe decât ea despre Freud, 
însă îi era rușine să recunoască. 

— Ce-ţi place cel mai mult? o întrebă el. Teatrul? Muzica 
clasică? Bănuiesc că mersul la film nu înseamnă cine știe ce 
pentru fiica patronului unui lanţ de cinematografe. 

— De ce întrebi? 


— Păi... Decise să fie sincer și spuse: Vreau să te invit la o 
întâlnire și aș vrea să te ademenesc cu ceva care să îţi placă cu 
adevărat. Spune doar ce și se face. 

Ea îi zâmbi, însă nu era zâmbetul pe care și-l dorise el. Era un 
zâmbet prietenos, însă compătimitor, ce anunţa vestea proastă 
care urma. 

— Woody, îmi place de tine, dar ai doar 15 ani! 

— Așa e, dar tu însăţi ai spus aseară că sunt mai matur decât 
Victor Dixon. 

— Nici cu el nu aș ieși. 

Woody își simţi gâtlejul uscat; reuși să îngaime cu glas 
ragușit: 

— Mă refuzi? 

— Da, cât se poate de categoric. Nu vreau să ies în oraș cu un 
băiat mai mic decât mine cu trei ani. 

— Pot să mai încerc și peste trei ani? O să fim de-o seamă 
atunci. 

Ea râse, apoi replică: 

— Nu mai face pe deșteptul, că mă doare capul. 

Woody hotărî să nu-și ascundă durerea. Ce mai avea de 
pierdut? Cu amărăciune în glas, rosti: 

— Și atunci, ce-a fost cu sărutul de aseară? 

— N-a însemnat nimic. 

El clătină din cap, nefericit. 

— Pentru mine a însemnat ceva. A fost cel mai grozav sărut 
din viața mea. 

— O, Doamne, știam eu că a fost o greșeală. Uite ce-i: m-am 
distrat și eu un pic. Da, mi-a plăcut - poţi să te simţi măgulit, ai 
și de ce. Ești un puști simpatic, cu o minte brici, dar un sărut nu 
este o declaraţie de dragoste, Woody, oricât de mult l-ai savura. 

Se apropiaseră de primele rânduri ale marșului și Woody văzu 
în faţă destinaţia: zidul înalt care împrejmuia Uzina Metalurgică 
din Buffalo. Poarta era închisă, fiind străjuită de vreo zece 
paznici de la fabrică, bărbaţi cu înfățișări amenințătoare, în 
cămâși bleu care imitau uniforma de poliţie. 

— În plus, eram și beată, adăugă Joanne. 

— Da, și eu eram beat, pufni Woody. 

Era o tentativă jalnică de a-și salva ultimele rămășițe de 
demnitate, însă Joanne avu bunul simţ de a pretinde că-l crede. 


134 


— Asta înseamnă că am făcut amândoi ceva nesăbuit și că ar 
trebui să uităm cele întâmplate, rosti ea. 

— Da, zise Woody întorcându-și privirea. 

Erau acum în faţa fabricii. Oamenii aflaţi în fruntea marșului 
se opriră la porţi și cineva începu să rostească un discurs printr- 
o portavoce. Uitându-se mai atent, Woody văzu că vorbitorul era 
un lider sindical local, Brian Hall. Tatăl lui Woody îl cunoștea pe 
acesta și îl plăcea: la un moment dat, într-un trecut mai 
îndepărtat, cei doi lucraseră împreună la soluţionarea unei 
greve. 

Oamenii din spate înaintau în continuare, astfel încât pe 
stradă începu să se producă îmbulzeală. Paznicii de la fabrică nu 
lăsau pe nimeni să se apropie de intrare, deși porţile erau 
închise. Woody observă că aceștia erau înarmaţi cu bastoane 
asemănătoare celor de poliţie. Unul dintre ei strigă: 

— Nu vă apropiaţi de poartă! Aceasta este o proprietate 
privată! 

Woody ridică aparatul și făcu o poză. 

Însă oamenii din primele rânduri erau împinși în faţă de cei 
din spatele lor. Woody o prinse de braţ pe Joanne și încercă să o 
scoată din îmbulzeală, însă nu era ușor să facă asta: mulţimea 
era acum tot mai densă și nimeni nu voia să se dea la o parte. 
Fără voia sa, Woody se trezi purtat tot mai aproape de poarta 
fabricii și de paznicii cu bastoane. 

— Situaţia nu este deloc încurajatoare, îi zise el lui Joanne. 

— Ticăloșii ăia nu ne pot face faţă! zise ea entuziasmată. 

Un bărbat de lângă ea strigă: 

— Așa este! Așa e, la naiba! 

Mulțimea încă se afla la vreo zece metri de poartă; cu toate 
acestea, paznicii începură să împingă manifestanţii în spate. 
Woody făcu o altă fotografie. 

Brian Hall răcnea în portavocea sa despre șefii tâlhari, 
îndreptând un deget acuzator către paznicii fabricii. Apoi 
schimbă planul și făcu apel la calm: 

— Îndepărtaţi-vă de porţi, vă rog, tovarăși! Daţi-vă înapoi, fără 
incidente! 

Woody văzu un paznic împingând o femeie suficient de tare 
cât s-o facă să se clatine pe picioare. Ea nu căzu, dar scoase un 
strigăt care îl făcu pe bărbatul care era cu ea să i se adreseze 
paznicului: 


135 


— Hei, amice, las-o mai moale, bine? 

— Încerci să stârnești ceva? replică paznicul pe un ton 
provocator. 

Femeia ţipă: 

— Nu mai îmbrânciţi lumea! 

— Dă-te înapoi, dă-te înapoi! răcni paznicul. 

Apoi își ridică bastonul. Femeia ţipă. Woody surprinse cu 
aparatul momentul în care bastonul se prăvălea asupra ei. 

Joanne zise: 

— Ticălosul ăla a lovit o femeie! 

Făcu un pas în faţă, însă mulţimea începu să se îndrepte în 
direcţia opusă, retrăgându-se de lângă fabrică. În timp ce se 
întorceau, paznicii se luară după ei și începură să îi 
îmbrâncească, lovindu-i cu picioarele și cu bastoanele. 

Brian Hall strigă: 

— Fără violenţă! Paznici, opriţi-vă! Nu dați cu bastoanele! 

Apoi, portavocea îi fu smulsă din mâini de un paznic. 

O parte dintre bărbaţii mai tineri începură să riposteze. Vreo 
cinci-șase polițiști intrară în mulţime. Nu făcură nimic ca să îi 
oprească pe paznici, în schimb începură să îi aresteze pe toţi cei 
care opuneau rezistenţă. 

Paznicul care declanșase încăierarea căzu la pământ și doi 
manifestanți începură să-l lovească cu picioarele. Woody le făcu 
o poză. 

Joanne zbiera furioasă. Se repezi la un paznic și îl zgârie pe 
față. El întinse o mână ca să o dea la o parte. Intâmplător sau 
nu, podul palmei sale o izbi în nas. Ea căzu pe spate, cu sângele 
șiroindu-i din nări. Paznicul își ridică bastonul. Woody o apucă de 
mijloc și o trase în spate. Bastonul își rată ţinta la limită. 

— Haide! răcni Woody. Trebuie să plecăm de-aici! 

Lovitura încasată în faţă îi mai potolise furia, așa că nu opuse 
rezistență atunci când el o trase de acolo (aproape pe sus), 
ducând-o cât mai departe de porţi, cu aparatul legănându-i-se la 
gât. 

Mulțimea intrase în panică, iar oamenii începuseră să cadă la 
pământ, călcaţi în picioare de alţii care încercau să fugă. 

Woody era mai înalt decât majoritatea, așa că izbuti să se ţină 
pe picioare, sprijinind-o și pe Joanne. Işi croiră cu greu drum prin 
gloată, ţinându-se departe de bastoane. În cele din urmă, 


136 


mulțimea se răsfiră. Joanne se desprinse din strânsoarea lui și o 
luară amândoi la fugă. 

Zgomotul luptei se stinse în spatele lor. O cotiră pe câteva 
alei și ajunseră pe o stradă părăsită, cu fabrici și depozite, toate 
închise duminica. Încetiniră și începură să meargă normal, 
trăgându-și sufletul. Joanne pufni în râs. 

— Ce palpitant a fost! zise ea. 

Insă Woody nu-i împărtășea entuziasmul. 

— A fost oribil, replică el. Și ar fi putut să fie chiar mai rău. 

O salvase și sperase într-o oarecare măsură că asta o va face 
să se răzgândească în privinţa lui. 

Insă ea nu părea să considere că-i datora prea mult. 

— O, haide, rosti ea pe un ton detașat. N-a murit nimeni... 

— Paznicii aceia au provocat lumea în mod intenţionat! 

— Sigur că da! Peshkov vrea să le creeze o imagine proastă 
sindicaliștilor. 

— Ei bine, măcar noi știm adevărul. Woody ciocăni ușor în 
aparat și adăugă: Și îl putem dovedi. 

Mai parcurseră vreo opt sute de metri, apoi Woody văzu un 
taxi și îl opri, dându-i șoferului adresa familiei Rouzrokh. 

După ce urcară pe bancheta din spate, el scoase din buzunar 
o batistă și spuse: 

— Nu vreau să te duc acasă în această stare. 

Despături pătratul de bumbac alb și tamponă ușor sângele de 
deasupra buzei ei. Era un gest intim, care lui i se părea foarte 
erotic, însă ea nu îl îngădui pentru multă vreme. După câteva 
clipe, îi zise: _ 

— Lasă-mă pe mine. li luă batista din mână și se șterse 
singură, apoi adăugă: Cum este acum? 

— Ţi-a scăpat un loc, o minţi el. 

Işi luă batista înapoi. Ea avea o gură voluptuoasă, dinţi albi, 
perfecţi, și buze fermecător de pline. Se prefăcu că ar mai fi 
rămas ceva sub buza ei de jos. O șterse cu delicateţe, apoi 
spuse: 

— E mai bine acum. 

— Mulţumesc. 

Ea îl privi cu o expresie stranie, pe jumătate afectuoasă, pe 
jumătate iritată. Işi daduse seama că o minţise cu privire la 
sângele de pe bărbie și nu prea știa dacă să se supere pe el sau 
nu. 


137 


Taxiul opri în faţa casei sale. 

— Nu veni înăuntru, îi spuse ea. O să-i mint pe părinţii mei în 
privinţa locului în care am fost și nu vreau să-ţi scape ceva pe 
gură. 

Woody se gândi că el era probabil cu mult mai discret decât 
ea, dar nu zise nimic. 

— Te sun eu mai târziu. 

— Bine. 

Ea cobori din taxi și porni pe alee, făcându-i ușor cu mâna. 

— Ce scumpete de fată, spuse șoferul. Cam în vârstă pentru 
tine, totuși. 

— Du-mă pe Delaware Avenue, i-o reteză Woody, dându-i 
numărul străzii. 

Nu avea de gând să vorbească despre Joanne cu un afurisit de 
taximetrist. 

Întoarse pe toate părţile refuzul ei. Nu ar fi trebuit să se mire, 
totuși: toată lumea, de la fratele său până la taximetrist, era de 
părere că el era prea mic pentru ea. Însă asta nu însemna că nu 
îl durea. Simţea că nu mai știa ce să facă acum cu viaţa lui. Cum 
avea să reziste până la sfârșitul zilei? 

Când ajunse acasă, părinţii săi erau cufundaţi în somnul lor 
obișnuit de duminică după-amiază. Chuck credea că acela era 
momentul în care făceau ei sex. Chuck se dusese la înot cu niște 
prieteni, conform spuselor lui Betty. 

Woody intră în camera obscură și developă filmul din aparat. 
Dădu drumul în cuvă la apă caldă, ca să aducă chimicalele la 
temperatura ideală, apoi băgă filmul într-o pungă neagră ca să-l 
transfere în captorul de lumină. 

Era un proces anevoios, care necesita multă răbdare, însă el 
se bucura că poate sta în întuneric, gândindu-se la Joanne. 
Faptul că fuseseră prinși împreună într-o răzmeriţă nu o făcuse 
să se îndrăgostească de el, dar măcar îi apropiase ceva mai 
mult. Era convins că ea îl plăcea tot mai tare. Poate că refuzul ei 
nu era bătut în cuie. Poate că trebuia să încerce mai departe. 
Oricum nu îl interesau alte fete. 

Când sună alarma, transferă filmul într-o baie de fixare pentru 
a opri reacţiile chimice, apoi într-o altă baie de fixare pentru 
obţinerea imaginii permanente. În cele din urmă spălă și uscă 
filmul, apoi se uită la negativele de pe peliculă. 


138 


| se păreau destul de reușite. Tăie filmul în cadre, apoi îl puse 
pe primul în aparatul de mărit. Așeză o foaie de hârtie 
fotografică de 25/20 la baza aparatului, aprinse lumina și 
expuse hârtia la imaginea de pe negativ, numărând secundele. 
Apoi puse foaia într-o baie deschisă de developare. 

Aceasta era partea lui preferată din proces. Treptat, pe hârtia 
albă începură să apară dâre cenușii, iar imaginea pe care o 
captase începu să se distingă. Dintotdeauna i se păruse o 
minune. Prima fotografie înfățișă un negru și un alb, amândoi în 
haine de duminică, ţinând o pancartă pe care scria cu litere mari 
FRATERNITATE. Când imaginea deveni clară, el trecu hârtia într- 
o baie de fixare, apoi o spălă și o uscă. 

Developă toate fotografiile făcute, le scoase la lumină și le 
întinse pe masa din sufragerie. Era mulţumit: imaginile erau 
pline de viață și de dinamism, arătând în mod limpede 
desfășurarea evenimentelor. Când îi auzi pe părinţii săi foindu- 
se la etaj, o strigă pe mama lui. Ea fusese jurnalistă înainte de 
căsătorie și încă mai scria cărţi și articole pentru diverse reviste. 

— Ce părere ai? o întrebă el. 

Ea le studie cu atenţie cu singurul ei ochi bun. După o vreme, 
îi spuse: 

— Mi se par reușite. Ar trebui să le duci la redacţia unui ziar. 

— Serios? zise el, simțind cum îi crește entuziasmul. La ce 
ziar? 

— Din păcate, toate sunt conservatoare. Poate la The Buffalo 
Sentinel. Redactorul se numește Peter Hoyle - lucrează acolo de 
la facerea lumii. II cunoaște bine pe tatăl tău, așa că probabil va 
accepta să te vadă. 

— Când ar trebui să-i arăt fotografiile? 

— Acum. Marșul este o știre de ultimă oră. Va apărea în presa 
de mâine. Vor avea nevoie de imagini în seara asta. 

Woody se învioră. 

— În regulă, rosti el. 

Luă pozele lucioase și le aranjă într-un teanc. Mama lui îi 
aduse un dosar de carton din biroul Tatei. Woody o sărută și 
plecă de acasă. 

Luă autobuzul până în centru. 

Intrarea principală de la redacţia ziarului The Sentinel era 
închisă și el avu un moment de deznădejde, dar se gândi apoi că 
reporterii trebuiau să poată intra și ieși pe undeva, dacă voiau 


139 


să scoată ediţia de luni dimineaţă. Într-adevăr, găsi o intrare 
prin lateral. 

— Am niște fotografii pentru domnul Hoyle, îi zise el 
bărbatului de la ușă, care îl trimise la etaj. 

Găsi biroul redactorului, își dădu numele unei secretare și 
după câteva minute îi strângea mâna lui Peter Hoyle. Redactorul 
era un bărbat înalt și impunător, cu părul alb și cu mustață 
neagră. Tocmai încheia o întâlnire cu un coleg mai tânăr. Vorbea 
cu glas tare, ca și cum ar fi încercat să acopere zgomotul 
tiparniţei. 

— Știrea cu fuga de la locul accidentului este bună, dar 
introducerea lasă de dorit, Jack, zise el, bătându-l pe bărbat pe 
umăr și conducându-l apoi spre ușă. Schimb-o un pic. Mută 
declarația primarului mai încolo și începe cu copilul schilodit. 
Jack ieși, iar Hoyle se întoarse către Woody: Ce-ai pentru mine, 
puștiule? rosti el, trecând direct la subiect. 

— Am fost la marșul de azi. 

— Vrei să spui la răzmeriţă. 

— Marșul s-a transformat în răzmeriţță abia după ce paznicii 
de la fabrică au început să lovească femeile cu bastoanele lor. 

— Am auzit că manifestanţii au încercat să intre cu forța în 
fabrică și că paznicii i-au respins. 

— Nu-i adevărat, domnule, și am fotografii care dovedesc 
asta. 

— Arată-mi. 

Woody le aranjase în ordine pe drum spre ziar. Puse prima 
poză pe biroul redactorului. 

— Marșul a început pașnic. 

Hoyle împinse fotografia la o parte. 

— Asta nu înseamnă nimic. 

Woody scoase o fotografie făcută la fabrică. 

— Paznicii așteptau la poartă. Li se pot vedea bastoanele. 

Următoarea poză fusese făcută pe când începuseră 
îmbrâncelile. 

— Manifestanţii se aflau la cel puţin zece metri de poartă, așa 
că nu era deloc necesar ca paznicii să îi împingă înapoi. A fost o 
provocare deliberată. 

— Bine, rosti Hoyle, fără să mai dea la o parte fotografiile. 

Woody scoase apoi cea mai bună imagine surprinsă în timpul 
evenimentului: un paznic care bătea o femeie cu bastonul. 


140 


— Am văzut întregul incident, zise Woody. Femeia nu a făcut 
decât să-i ceară să nu o mai împingă, iar el a lovit-o astfel. 

— Bună poză, recunoscu Hoyle. Mai ai și altele? 

— Una singură, spuse Woody. Majoritatea manifestanţilor au 
luat-o la fugă când a izbucnit încăierarea, însă câţiva au 
ripostat. 

Îi arătă lui Hoyle fotografia celor doi demonstranți care loveau 
cu picioarele un paznic căzut la pământ. 

— Acești oameni i-au plătit cu aceeași monedă paznicului care 
a lovit-o pe femeie. 

— Ai făcut treabă bună, tinere Dewar, rosti Hoyle. 

Se așeză la birou și scoase un formular. 

— Douăzeci de dolari, să zicem? zise el. 

— Vreţi să spuneţi că-mi veţi publica fotografiile? 

— Bănuiesc că de-asta le-ai adus aici, nu? 

— Da, domnule, vă mulțumesc. Douăzeci de dolari sunt de- 
ajuns. Adică... e bine. Adică e grozav. 

Hoyle mâzgăli ceva pe formular și îl semnă. 

— Du-te cu foaia asta la casierie. O să-ţi arate secretara unde 
este. 

Telefonul de pe birou sună. Redactorul ridică receptorul și se 
răsti în el: „Hoyle”. Woody pricepu că era liber, așa că ieși din 
cameră. 

Era încântat. Banii primiţi reprezentau o sumă frumușică, dar 
el se bucura mai mult pentru faptul că ziarul avea să-i 
folosească fotografiile. Urmă indicaţiile secretarei și ajunse într- 
o odaie cu un ghișeu, unde primi cei douăzeci de dolari. Apoi se 
întoarse acasă cu taxiul. 

Părinţii săi fură încântați de lovitura pe care o dăduse și chiar 
și fratele său păru mulțumit. La cină, bunica zise: 

— Toate bune și frumoase, câtă vreme nu ai de gând să te 
faci jurnalist. Ar fi înjositor. 

Adevărul era că Woody se gândise serios să devină fotograf la 
un ziar în loc de politician, așa că se miră când auzi că bunica lui 
nu era de acord. 

Mama sa zâmbi și zise: 

— Dar, Ursula dragă, și eu am fost jurnalistă. 

— Asta-i altceva: tu ești femeie, replică bunica. Woodrow 
trebuie să ajungă un om de vază, așa cum au fost tatăl și 
bunicul său. 


141 


Mama nu părea jignită. Ținea la Ursula și îi asculta cu o 
toleranță amuzată toate declaraţiile ultraortodoxe. Insă Chuck 
nu era deloc mulțumit de atenţia ce i se acorda în mod 
tradițional fiului mai mare, așa că interveni: 

— Și eu ce trebuie să ajung? Un neică nimeni? 

— Nu fi vulgar, Charles, i-o reteză bunica, având ca de obicei 
ultimul cuvânt. 

În noaptea aceea Woody rămase treaz mai mult ca niciodată. 
Abia aștepta să-și vadă fotografiile în ziar. Avea același 
sentiment precum în copilărie, în ajunul Crăciunului: aștepta 
dimineaţa cu atâta nerăbdare, încât nu putea adormi. 

Se gândi și la Joanne. Ea se înșela considerându-l prea mic. El 
era omul potrivit pentru ea. Era evident că îl plăcea, aveau 
multe în comun și savurase și ea sărutul lor. Incă spera să o 
poată cuceri. 

În cele din urmă adormi, iar când se trezi văzu că afară era 
lumină. Își trase un halat peste pijamale și cobori la parter. Joe, 
majordomul, ieșea mereu la prima oră ca să cumpere ziarele, iar 
acestea erau deja întinse pe măsuţa din salonaș. Părinţii lui 
Woody se aflau deja acolo - Tata mânca o omletă, iar Mama 
sorbea din cafea. 

Woody luă The Sentinel. Pe prima pagină era o poză de-a lui. 

Dar nu era cea la care se așteptase. Folosiseră o singură 
fotografie din cele pe care le făcuse el - pe ultima: cea care ÎI 
înfățișa pe paznicul fabricii, căzut la pământ, în vreme ce doi 
muncitori îl loveau cu picioarele. Titlul era: Răzmerița greviștilor 
din metalurgie. 

— O, nu! exclamă el. 

Citi articolul, nevenindu-i a crede. Acesta susținea că 
manifestanţii încercaseră să intre cu forța în fabrică, fiind 
respinși cu mult curaj de către paznici, care suferiseră răni 
minore. Comportamentul muncitorilor era condamnat de primar, 
de șeful poliţiei și de Lev Peshkov. La sfârșitul articolului, mai 
degrabă ca o notă nesemnificativă, purtătorul de cuvânt al 
sindicatului, Brian Hall, nega această variantă și arunca vina pe 
paznici pentru violențele produse. 

Woody împinse ziarul sub ochii mamei sale. 

— l-am zis lui Hoyle că paznicii au declanșat răzmerița - și i- 
am dat și pozele care dovedeau asta! rosti el mânios. De ce 
publică lucrurile de-a-ndoaselea? 


142 


— Pentru că este un conservator, zise ea. 

— Ziarele ar trebui să spună adevărul! exclamă Woody, cu 
glasul sugrumat de indignare. Nu pot născoci minciuni! 

— Ba pot, cum să nu? replică ea. 

— Dar nu-i corect! 

— Bun venit în lumea reală, încheie mama sa discuţia. 


(VI) 


Greg Peshkov și tatăl său se aflau la recepţia hotelului Ritz- 
Carlton din Washington DC, când se întâlniră cu Dave Rouzrokh. 

Dave purta un costum alb și o pălărie de paie. Le aruncă o 
privire încărcată de ură. Lev îl salută, dar omul îi întoarse 
spatele dispreţuitor, fără să-i răspundă. 

Greg știa motivul. Dave pierduse bani toată vara, întrucât 
Roserogque Theatres nu mai primea cele mai recente filme de 
succes. lar Dave intuise, probabil, că Lev era responsabil pentru 
asta. 

În urmă cu o săptămână, Lev îi oferise lui Dave patru milioane 
de dolari pentru cinematografele sale - jumătate din oferta 
inițială - și Dave îl refuzase din nou. „Preţul coboară vertiginos, 
Dave”, îl avertizase Lev. 

Greg zise: 

— Oare ce caută aici? 

— Se întâlnește cu Sol Starr. O să-l întrebe de ce nu-i mai 
trimite filme bune. 

Era limpede că Lev știa deja totul. 

— Și ce va face domnul Starr? 

— O să-l ducă de nas. 

Greg se minună de capacitatea tatălui său de a fi la curent cu 
totul și de a rămâne mereu în avantaj, chiar și în situaţii 
imprevizibile. Era întotdeauna cu câţiva pași înaintea celorlalți. 

Urcară cu liftul. Era prima dată când Greg vizita apartamentul 
de la hotel al tatălui său. Mama lui, Marga, nu fusese niciodată 
acolo. 

Lev își petrecea o mare parte din timp la Washington, căci 
guvernul se implica mereu în industria filmului. Oamenii care se 
considerau lideri morali se agitau în legătură cu tot ce apărea pe 
marele ecran, punând presiune pe guvern în vederea cenzurării 


143 


peliculelor. Lev privea asta ca pe o negociere - de fapt, el privea 
viața în ansamblul ei ca pe o negociere - și scopul său 
permanent era acela de a evita cenzura formală prin aderarea la 
un cod voluntar, o strategie susținută de Sol Starr și de 
majoritatea numelor importante de la Hollywood. 

Intrară într-o sufragerie extrem de cochetă, mult mai aranjată 
decât apartamentul spaţios din Buffalo în care locuiau Greg și 
mama lui și pe care Greg îl considerase mereu ca fiind de lux. 
Camera aceasta avea mobilier cu picioare fusiforme (francez, 
probabil, își imagina Greg), draperii din catifea de culoarea 
castanei la ferestre și un gramofon mare. 

Înmărmuri când o văzu în mijlocul camerei, pe o canapea de 
mătase galbenă, pe vedeta Gladys Angelus. 

Lumea spunea despre ea că era cea mai frumoasă femeie din 
lume. 

Greg înțelegea acum de ce - ea radia prin toţi porii o 
senzualitate extraordinară, începând cu ochii ademenitori de un 
albastru-închis, până la picioarele lungi încrucișate sub fusta 
mulată. Când întinse mâna pentru a-l saluta, buzele-i roșii 
schițară un surâs și sânii ei rotunzi se mișcară ispititor pe sub 
puloverul moale. 

El ezită o fracțiune de secundă înainte să dea mâna cu ea. 
Simţea cumva că își trădează mama, pe Marga. Ea nu pomenise 
niciodată numele lui Gladys Angelus, semn clar că știa ce 
vorbea lumea despre Gladys și Lev. Greg se simţea ca și cum s- 
ar fi împrietenit cu dușmanul mamei sale. Dacă Mama ar ști una 
ca asta, cu siguranţă ar izbucni în plâns, se gândi el. 

Însă fusese luat prin surprindere. Dacă ar fi fost avertizat în 
prealabil, dacă ar fi avut timp să-și calculeze reacția, ar fi putut 
să se pregătească, exersând o retragere decentă. Dar nu își 
putea impune să fie grosolan și bădăran cu femeia aceea 
copleșitor de frumoasă. 

Îi luă mâna, se uită în ochii ei minunaţi și arboră ceea ce 
oamenii numesc un rânjet plin de sine. 

Ea îi reținu mâna o clipă și zise: 

— Mă bucur foarte mult că te cunosc, în sfârșit. Tatăl tău mi-a 
tot povestit despre tine - dar nu mi-a spus și cât de chipeș ești! 

Era ceva neplăcut și posesiv în atitudinea ei, căci se purta ca 
și cum ar fi facut și ea parte din familie și nu ar fi fost doar o 


144 


simplă târfă care uzurpase locul mamei lui. Cu toate acestea, se 
trezi prins în mrejele ei. 

— Îmi plac filmele dumneavoastră, rosti el stânjenit. 

— Ei, hai, nu trebuie să zici asta... spuse ea, dar Greg se 
gândi că oricum îi făcea plăcere s-o audă. Vino să stai lângă 
mine, continuă ea. Vreau să te cunosc mai bine. 

Băiatul făcu așa cum i se ceruse. Nu se putea abţine. Gladys îl 
întrebă apoi la ce școală merge și, în timp ce vorbeau, sună 
telefonul. Îl auzi pe tatăl său rostind în receptor: 

— Ar fi trebuit să se întâmple mâine... bine, dacă trebuie, 
putem să ne grăbim... lasă că mă ocup eu! 

Lev puse receptorul în furcă, întrerupând conversaţia lui Greg 
cu Gladys. 

— Camera ta se află în capătul holului, Greg, spuse el, dându-i 
o cheie. O să găsești acolo un cadou de la mine. Instalează-te și 
simte-te bine. Ne vedem la cină, la ora șapte. 

Totul se petrecu pe neașteptate, iar Gladys păru ușor iritată, 
însă Lev putea fi extrem de poruncitor câteodată și era mai bine 
să i te supui. Așa că băiatul luă cheia și plecă. 

Pe hol se afla un bărbat lat în umeri, într-un costum ieftin. Lui 
Greg îi amintea de Joe Brekhunov, șeful pazei de la Uzina 
Metalurgică din Buffalo. Greg înclină din cap, iar omul îi zise: 

— Bună ziua, domnule. 

Probabil era un angajat al hotelului. 

Greg intră în camera sa. Aceasta era destul de plăcută, chiar 
dacă nu la fel de elegantă precum apartamentul tatălui său. Nu 
văzu cadoul de care îi pomenise Lev, însă - cum valiza lui era 
acolo - începu să despacheteze cu gândul la Gladys. Oare își 
trădase mama dând mâna cu amanta tatălui său? Sigur, Gladys 
făcea exact ce făcuse și Marga la vremea ei, culcându-se cu un 
bărbat însurat. Cu toate acestea însă, se simţea extrem de 
jenat. Să-i spună oare mamei sale că o întâlnise pe Gladys? Nu, 
în niciun caz! 

Pe când își atârna cămășile, auzi un ciocănit. Venea dinspre 
ușa care părea să dea în camera învecinată. În clipa următoare 
ușa se deschise și în pragul ei apăru o fată. 

Era mai în vârstă decât Greg, dar nu cu mult. Avea pielea de 
culoarea ciocolatei negre, purta o rochie cu buline și avea în 
mână o poșetuţă. Îi zâmbi, expunându-și dinţii albi, și zise: 

— Bună, eu stau în camera de alături. 


145 


— Mi-am dat seama, rosti el. Cine ești? 

— Jacky Jakes, zise ea întinzându-i mâna. Sunt actriţă. 

În mai puţin de o oră, Greg dădea mâna cu încă o actriţă 
frumoasă. Jacky avea o expresie jucăușă, care lui Greg i se 
părea mult mai atrăgătoare decât magnetismul copleșitor al lui 
Gladys. Buzele ei erau de un roz-închis. După câteva clipe, el 
spuse: 

— Tatăl meu mi-a spus că mi-a pregătit un cadou - la tine se 
referea? 

Ea chicoti. 

— Cred că da. Mi-a zis că o să-mi placă de tine. Și o să îmi dea 
roluri în filme. 

Greg pricepu imediat cum stăteau lucrurile. Tatăl lui se 
gândise probabil că el avea să se simtă prost fiind nevoit să se 
poarte frumos cu Gladys, așa că Jacky era răsplata sa pentru că 
nu făcuse scandal. Se gândi că poate ar fi fost mai bine să 
refuze să se lase cumpărat astfel, însă nu putu rezista. 

— Eşti un cadou foarte frumos, zise el. 

— Tatăl tău este foarte bun cu tine. 

— Este minunat, rosti Greg. La fel ca tine, de altfel. 

— Eşti tare dulce! 

Își lăsă poșeta pe măsuţa de toaletă, se apropie de Greg, se 
ridică pe vârfuri și îl sărută pe gură. Avea buzele moi și calde. 

— Îmi place de tine, șopti ea. Îi pipăi umerii şi adăugă: Ești 
puternic. 

— Joc hochei pe gheață. _ 

— Mmm... asta face ca fetele să se simtă în siguranţă. li 
cuprinse fața în palme și îl sărută din nou, mai lung, apoi oftă și 
zise: Oho, cred că o să ne distrăm pe cinste... 

— Crezi? 

Washington era un oraș sudist, unde încă se mai practica 
segregaţia. În Buffalo, albii și negrii puteau mânca în aceleași 
restaurante și puteau frecventa aceleași baruri, însă aici situaţia 
era diferită. 

Greg nu prea știa ce legi se aplicau aici, însă era convins că, 
în practică, combinaţia dintre un alb și o negresă ar fi iscat cu 
siguranţă un scandal. Faptul că Jacky avea o cameră la hotel era 
surprinzător: probabil că Lev era cel care aranjase acest lucru. 
Însă în niciun caz nu se punea problema ca Greg și Jacky să se 
plimbe prin oraș împreună cu Lev și Gladys, ca două cupluri 


146 


obișnuite. Deci ce voia Jacky să spună prin acest „o să ne 
distrăm pe cinste”? Consternat, îi trecu prin cap că ea ar putea 
fi dispusă să se culce cu el. 

O cuprinse de mijloc și o trase spre el pentru un nou sărut, 
însă ea se dădu înapoi. 

— Trebuie să fac un duș, îi zise. Lasă-mă câteva minute. 

Se răsuci și dispăru prin ușa dintre camere, închizând-o în 
urma sa. 

El se așeză pe pat, încercând să cuprindă totul cu mintea. 
Jacky voia să joace în filme și părea dispusă să se folosească de 
sex ca să avanseze în carieră. Cu siguranţă nu era prima actriţă, 
fie ea albă sau de culoare, care apela la această strategie. 
Gladys proceda la fel culcându-se cu Lev. lar Greg și tatăl său 
erau norocoșii beneficiari. 

Observând că ea își lăsase poșetuța în camera lui, o luă și 
apăsă pe clanţă - ușa nu era încuiată, așa că intră în camera ei. 

Ea vorbea la telefon, îmbrăcată într-un halat de baie roz. Când 
el intră, ea tocmai zicea: 

— Da, excelent, nicio problemă. 

Vocea ei părea acum diferită, cumva mai matură, și Greg își 
dădu seama că fata folosise cu el un ton seducător ce nu era 
natural. Văzându-l, zâmbi și reveni la vocea de fetișcană 
dinainte, rostind în receptor: 

— Vă rog să-mi blocaţi toate apelurile. Nu vreau să fiu 
deranjată. Mulţumesc. La revedere. 

— Ţi-ai lăsat asta la mine, spuse Greg dându-i poșeta. 

— Eh, de fapt voiai să mă vezi în halatul de baie, zise ea pe 
un ton cochet. 

Partea din faţă a halatului nu-i ascundea complet sânii, iar el 
zări curba fermecătoare a pielii sale cafenii, fără de cusur. 

— Nu chiar, dar mă bucur că am avut ocazia, zise el rânjind. 

— Du-te înapoi în camera ta. Trebuie să fac un duș. S-ar putea 
să te las să vezi mai mult, ceva mai încolo. 

— O, Doamne! exclamă el. 

Se întoarse apoi în camera lui. Era uluitor... „S-ar putea să te 
las să vezi mai mult, ceva mai încolo”, repetă el cu voce tare. O 
fată care să spună una ca asta...! 

Avea deja erecţie, dar nu voia să se masturbeze când era atât 
de aproape de un moment cu mult mai excitant... Ca să-și ia 
gândul de la acest lucru, continuă să-și despacheteze lucrurile. 


147 


Avea o trusă scumpă de barbierit - un brici și un pămătuf cu 
mânere de sidef - primită cadou de la mama lui. Le așeză în 
baie, întrebându-se dacă aveau să o impresioneze pe Jacky. 

Pereții erau subțiri și auzi sunetul apei care curgea în 
încăperea alăturată. Imaginea trupului ei gol și ud îi invadă 
gândurile. Încercă să se concentreze asupra aranjării chiloţilor și 
a șosetelor într-un sertar. 

Apoi o auzi ţipând. 

Înlemni. O clipă fu prea surprins ca să se mai miște. Ce 
însemna asta oare? De ce ar fi țipat așa? Apoi ea ţipă din nou și 
el își veni în fire. Trânti la perete ușa de legătură și intră în 
camera ei. 

Ea era goală. Nu mai văzuse în viaţa lui o femeie goală, în 
carne și oase. Avea sânii arcuiţi, cu aureole de un cafeniu-închis. 
Între picioare i se vedea un smoc de păr negru și sârmos. Se 
lipise de perete, încercând fără succes să își acopere goliciunea 
cu mâinile. 

În faţa ei se afla Dave Rouzrokh, care avea două zgârieturi pe 
obrazul său aristocratic, făcute probabil de unghiile roz ale lui 
Jacky. Pe reverul fracului alb al lui Dave se vedeau pete de 
sânge. 

Jacky ţipă: 

— la-l de pe mine! 

Greg îl lovi cu pumnul. Dave era mai înalt cu câţiva 
centimetri, însă era mai vârstnic, în vreme ce Greg era un 
adolescent sportiv. Lovitura îl nimeri pe Dave în bărbie - mai 
mult din noroc decât din calcul -, iar bărbatul se împletici, 
căzând apoi la podea. 

Ușa camerei se deschise pe neașteptate. 

Tipul lat în umeri pe care Greg îl văzuse mai devreme intră în 
încăpere. Probabil că avea o cheie universală, se gândi Greg. 

— Eu sunt Tom Cranmer, de la paza hotelului, rosti individul. 
Ce se petrece aici? 

Greg zise: 

— Am auzit-o ţipând și, când am ajuns, l-am găsit pe el aici. 

Jacky spuse: 

— A încercat să mă violeze! 

Dave se ridică în picioare, împleticindu-se. 

— Nu-i adevărat, rosti el. Mi s-a spus să vin în această cameră 
pentru o întâlnire cu Sol Starr. 


148 


Jacky izbucni în plâns. 

— Acum mai și minte! 

Cranmer zise: 

— Puneţi ceva pe dumneavoastră, domnişoară. Vă rog! 

Jacky își trase pe ea halatul roz de baie. 

Tipul de la pază ridică receptorul telefonului din cameră, 
formă un număr și spuse: 

— De obicei este un polițist la colţul străzii. Adu-l imediat la 
recepţie. 

Dave se uită cu insistenţă la Greg, apoi spuse: 

— Tu ești bastardul lui Peshkov, nu-i așa? 

Când Greg se pregătea să-l pocnească din nou, Dave zise: 

— O, Doamne, este o înscenare! 

Greg fu cu totul surprins de această remarcă. Simţi intuitiv că 
Dave spunea adevărul. Lăsă pumnul jos - probabil că întreaga 
scenă fusese pregătită de Lev, realiză el. Dave Rouzrokh nu era 
un violator. Jacky se prefăcea. Și Greg ajunsese un simplu actor 
în această piesă. Simţi că-l ia ameţeala. 

— Vă rog să veniţi cu mine, domnule, rosti Cranmer, 
apucându-l ferm de braț pe Dave. Și voi doi. 

— Nu mă puteţi aresta, pufni Dave. 

— Ba da, domnule, pot, replică Cranmer. Și vă voi preda unui 
ofițer de poliţie. 

Greg i se adresă lui Jacky: 

— Vrei să te îmbraci? 

Ea clătină repede din cap, cu hotărâre. Greg își dădu seama 
că planul îi cerea să apară în halat. 

O luă pe Jacky de braţ și îi urmară împreună pe Cranmer și pe 
Dave de-a lungul holului, până în lift. La recepţie aștepta un 
poliţist. Atât el, cât și tipul de la paza hotelului erau implicaţi în 
înscenare, presupuse Greg. Cranmer zise: 

— Am auzit un țipăt venind din camera ei și l-am găsit pe 
bătrân acolo. Ea susţine că a încercat să o violeze. Puștiul este 
martor. 

Dave era năucit, ca și cum totul ar fi fost un vis urât. Lui Greg 
i se făcu milă de el - fusese prins în capcană cu multă cruzime. 
Lev era mai necruţător decât își închipuise Greg. Pe de o parte 
își admira tatăl; pe de altă parte însă, se întreba dacă o 
asemenea lipsă de scrupule era cu adevărat necesară. 

Polițistul îi puse lui Dave cătușe la mâini și spuse: 


149 


— În regulă, să mergem! 

— Unde mergem? întrebă Dave. 

— La secţie, răspunse polițistul. 

Greg interveni: 

— Trebuie să mergem cu toţii? 

— Da. 

Cranmer îi șopti lui Greg: 

— Nu-ţi face griji, băiete. Te-ai descurcat de minune. O să 
mergem să dăm declaraţii la secţie, după care poţi să i-o tragi 
până în veacul veacului. 

Polițistul îl conduse pe Dave spre ușă, urmat de ceilalţi trei. 
Când ieșiră din hotel, un fotograf îi prinse în cadru. 


(VII) 


Woody Dewar primi prin poștă un exemplar al cărţii lui Freud, 
Studii despre isterie, trimis de un librar din New York. 

In seara balului de la Clubul de lahting - punctul culminant de 
pe lista de evenimente sociale ale sezonului de vară din Buffalo 
- o împături cu grijă în hârtie cafenie și o legă cu o fundă roșie. 

— Bomboane de ciocolată pentru o fată norocoasă? îl întrebă 
mama lui, trecând pe lângă elpehol. 

Nu-i scăpa nimic, chiar dacă avea un singur ochi. 

— O carte, răspunse el. Pentru Joanne Rouzrokh. 

— Nu o să vină la bal. 

— Știu. 

Mama se opri și-i aruncă o privire iscoditoare. După o clipă, 
zise: 

— Văd că ești foarte hotărât în privinţa ei. 

— Așa cred. Insă ea mă consideră prea tânăr. 

— Probabil că mândria o face să creadă asta. Prietenele ei ar 
întreba-o însă cum de nu și-a găsit un băiat de vârsta ei cu care 
să iasă în oraș. Fetele sunt crude în această privinţă. 

— Am de gând să insist până se mai maturizează. 

Mama zâmbi. 

— Pun pariu că o faci să râdă. 

— Da. Este cel mai bun atu de care dispun. 

— Păi, ce să spun? Și eu l-am așteptat destul de mult pe tatăl 
tău. 


150 


— Serios? 

— Eu m-am îndrăgostit de el de când l-am văzut prima oară. 
Am tânjit după el ani buni. A trebuit să-l văd cum se 
îndrăgostește de individa aia superficială de Olga Vyalov, care 
nu îl merita, dar care avea ambii ochi sănătoși. Slavă Domnului 
că a lăsat-o gravidă șoferul! 

Mama obișnuia să vorbească mai deșucheat, mai ales atunci 
când bunica nu era prin preajmă. Deprinsese acest nărav în anii 
în care lucrase în presă. 

— Apoi el a plecat la război, continuă ea. A trebuit să mă duc 
după el până în Franţa ca să-l cuceresc. 

În amintirile ei se amestecau nostalgia și suferința, realiză 
Woody. 

— Da, dar și-a dat seama că tu ești fata potrivită pentru el. 

— Da, într-un final. 

— Poate că se va întâmpla la fel și în cazul meu. 

Mama îl sărută. 

— Mult noroc, fiule, îi zise ea. 

Casa familiei Rouzrokh se afla la mai puţin de un kilometru și 
jumătate de ei, așa că Woody plecă într-acolo pe jos. Niciunul 
dintre membrii familiei nu avea să fie prezent la Clubul de 
lahting în seara aceea. Dave apăruse în toate ziarele după 
incidentul misterios petrecut la hotelul Ritz-Carlton din 
Washington. Unul dintre titluri anunţa: MOGUL AL 
CINEMATOGRAFIEI ACUZAT DE O STARLETA. Woody aflase pe 
pielea lui că nu puteai să ai încredere în ceea ce scria presa. 
Totuși, oamenii mai naivi considerau că era imposibil să iasă 
fum fără foc - altminteri, de ce l-ar fi arestat poliţia pe Dave? 

De atunci, nimeni din familie nu mai participase la vreun 
eveniment social. 

În faţa casei, un paznic înarmat îl opri pe Woody. 

— Familia nu primește vizite, se răsti individul. 

Woody intui că omul petrecuse mult timp izgonind reporterii, 
așa că îi trecu cu vederea tonul nepoliticos. Işi aminti numele 
menajerei familiei Rouzrokh și spuse: 

— Vă rog să-i spuneţi doamnei Estella să o anunţe pe Joanne 
că Woody Dewar are o carte pentru ea. 

— Poţi să mi-o lași mie, rosti paznicul, întinzând mâna. 

Woody strânse cartea în mâini. 

— Nu, mulțumesc. 


151 


Deși păru iritat, paznicul îl conduse pe Woody pe alee și apăsă 
soneria. Estella deschise ușa și spuse imediat: 

— Bună seara, domnule Woody, intraţi! Joanne se va bucura 
nespus să vă vadă! 

Woody îi aruncă paznicului o privire triumfătoare și trecu 
pragul casei. ` 

Estella îl conduse într-un salonaș pustiu. li oferi lapte și 
prăjiturele, ca și cum el ar fi fost încă un copilaș, dar el o refuză 
politicos. Joanne intră în cameră câteva clipe mai târziu. Era 
trasă la faţă și pielea sa măslinie părea palidă, însă îi zâmbi 
afectuos și se așeză ca să vorbească cu el. 

Primi cartea bucuroasă. 

— Acum va trebui să-l și citesc pe Freud, nu numai să-mi dau 
cu părerea despre el, ca o neavizată, zise ea. Exerciţi o influenţă 
pozitivă asupra mea, Woody. 

— Mi-aș dori să exercit o influenţă negativă. 

Ea îi trecu cu vederea această remarcă. 

— Nu te duci la bal? 

— Aveam bilet, dar dacă nu ești și tu acolo, nu mă 
interesează. Ai vrea să vii cu mine la un film? 

— Nu, mulțumesc. 

— Sau am putea merge la cină. Undeva, într-un loc mai 
discret. Dacă nu te deranjează să mergi cu autobuzul. 

— Of, Woody, sigur că nu mă deranjează, dar ești prea mic 
pentru mine. Oricum, vara e pe sfârșite. Tu te vei întoarce la 
școală în curând, iar eu mă voi duce la Vassar. 

— Unde bănuiesc că vei ieși la întâlniri. 

— Eu așa sper! 

Woody se ridică. 

— Bine, atunci. Eu unul voi face un jurământ de castitate și 
mă voi retrage la o mănăstire. Te rog să nu vii să mă vizitezi; o 
să-i tulburi pe fraţii mei călugări. 

Ea pufni în râs. 

— Îți mulţumesc că m-ai ajutat să-mi mai abat gândul de la 
problemele cu care se confruntă familia mea. 

Era prima oară când pomenea de cele păţite de tatăl său. El 
nu intenţionase să deschidă acest subiect, însă acum - că o 
făcuse ea - Îi zise: 

— Să știi că suntem toţi de partea ta. Nimeni nu crede 
povestea scornită de actrița aceea. Toată lumea din oraș își dă 


152 


seama că a fost totul doar o înscenare pusă la cale de porcul de 
Lev Peshkov și suntem furioși din această cauză. 

— Știu, spuse ea. Însă simpla acuzaţie este mult prea 
rușinoasă pentru tatăl meu. Cred că părinţii mei se vor muta în 
Florida. 

— Îmi pare nespus de rău. 

— Mulţumesc. Acum, du-te la bal. 

— Poate că mă voi duce. 

Ea îl conduse la ușă. 

— Pot să te sărut de rămas-bun? o întrebă el. 

Ea se aplecă în față și îl sărută pe buze. Nu era deloc precum 
ultimul lor sărut, iar el știu instinctiv că nu era bine să o 
cuprindă și să-i strivească gura de a sa. Era un sărut delicat, iar 
buzele ei zăboviră doar câteva clipe peste ale lui. Apoi, ea se 
desprinse de el și deschise ușa de la intrare. 

— Noapte bună, îi zise Woody, ieșind din casă. 

— Rămas-bun, spuse Joanne. 


(VIII) 


Greg Peshkov era îndrăgostit. 

Știa prea bine că tatăl lui i-o cumpărase practic pe Jacky 
Jakes, drept răsplată pentru rolul jucat în cursa întinsă lui Dave 
Rouzrokh, însă dragostea lui pentru ea era reală. 

Își pierduse virginitatea la câteva minute după ce se 
întorseseră de la secţie și își petrecuseră aproape toată 
săptămâna în pat, la Ritz-Carlton. Greg nu trebuia să folosească 
metode contraceptive, căci ea îi zisese că era deja „rezolvată”. 
Deși avea doar o idee vagă cu privire la sensul acestui termen, 
el o crezuse pe cuvânt. 

Nu mai fusese în viața lui atât de fericit - simţea că o adoră, 
mai ales atunci când renunţa la rolul ei de fetișcană și lăsa să se 
întrevadă mintea ascuţită și umorul debordant. Recunoscu că îl 
sedusese pe Greg la ordinele tatălui său, dar îi mărturisi că se 
îndrăgostise de el fără să vrea. Numele ei real era Mabel Jakes 
și, deși pretindea că are 19 ani, avea de fapt 16, fiind doar cu 
câteva luni mai în vârstă decât Greg. 


Lev îi promisese un rol într-un film, însă părea că încă mai 
căuta rolul potrivit pentru ea. Imitând la perfecție accentul 
rusesc al lui Lev, ea zise: 

— Dar bănuiesc că nu se spetește al dracu’ de tare ca să-l 
găsească. 

— Bănuiesc că nu sunt foarte multe roluri scrise pentru actorii 
de culoare, rosti Greg. 

— Știu, până la urmă voi juca tot un rol de menajeră, dându- 
mi ochii peste cap și spunând întruna „Doamna, doamna”. 
Există africani în piese de teatru și-n filme - Cleopatra, Hannibal, 
Othello -, dar de obicei sunt jucaţi tot de albi. 

Tatăl ei, care murise, fusese profesor la o facultate pentru 
negri și ea știa mai multă literatură decât Greg. 

— În orice caz, de ce ar trebui negrii să joace doar persoane 
de culoare? Dacă în rolul Cleopatrei poate juca o actriţă albă, de 
ce nu poate fi o negresă Julieta? 

— Oamenilor li s-ar părea ciudat. 

— Oamenii s-ar obișnui cu ideea. Ei se obișnuiesc cu orice. Ce, 
lisus trebuie să fie interpretat neapărat de un evreu? Nu-i pasă 
nimănui. 

Avea dreptate, se gândi Greg, știind totuși, în același timp, că 
asta nu avea să se întâmple prea curând. 

Când Lev îl anunţă că trebuie să se întoarcă în Buffalo - în 
ultima clipă, ca de obicei -, Greg fu devastat. Își întrebă tatăl 
dacă putea veni și Jacky în Buffalo, însă Lev râse și-i spuse: 

— Fiule, nu te poţi cufuri acolo unde mănânci. O s-o vezi când 
vei mai veni la Washington. 

Cu toate acestea, Jacky îl urmă în Buffalo o zi mai târziu, 
instalându-se într-un apartament ieftin din apropiere de Canal 
Street. 

În următoarele săptămâni, Lev și Greg fură ocupați cu 
preluarea cinematografelor Roseroque. 

Dave le vânduse până la urmă cu două milioane, la un sfert 
din oferta iniţială, și admiraţia lui Greg pentru tatăl său crescu și 
mai mult. Jacky își retrăsese plângerea, lăsând de înţeles în 
presă că acceptase în schimb niște bani. Greg era uluit de 
tupeul tatălui său. 

Și o avea pe Jacky. Seară de seară îi zicea mamei sale că iese 
cu băieţii, dar de fapt își petrecea tot timpul liber cu Jacky. li 
arătă tot orașul, merse cu ea la un picnic pe plajă, ba chiar reuși 


154 


să o scoată în larg cu o șalupă rapidă împrumutată. Nimeni nu 
făcea legătura între ea și fotografia ștearsă din ziar a unei fete 
ieșind în halat de baie din hotelul Ritz-Carlton. Însă, cel mai des, 
își petreceau serile calde de vară făcând sex, asudaţi și pătimași 
în așternuturile roase de pe patul îngust din micul ei 
apartament. Hotărâră să se căsătorească de îndată ce aveau să 
fie majori. 

În seara aceea avea să o ducă la balul de la Clubul de lahting. 

Era extrem de greu să faci rost de bilete, dar Greg mituise un 
coleg de școală pentru a le obţine. 

Îi cumpărase lui Jacky o rochie nouă, din satin roz. Primea o 
alocaţie generoasă din partea Margăi, iar lui Lev îi plăcea să-i 
mai strecoare din când în când câte cincizeci de dolari, așa că 
avea mereu suficienţi bani. 

Însă un glas din adâncul minţii nu contenea să îl avertizeze. 
Jacky avea să fie singura negresă de la bal care nu servea 
lumea cu băuturi. Ea nu ţinea deloc să meargă, dar Greg o 
convinsese până la urmă. Știa că oamenii mai în vârstă aveau să 
afișeze o anumită ostilitate, dar tinerii cu siguranță aveau să-l 
invidieze. Urma să se șușotească. Dar simțea că frumuseţea și 
farmecul lui Jacky aveau să alunge multe prejudecăți: cum ar fi 
putut cineva să-i reziste? Însă, dacă se găsea vreun nesăbuit 
care să se îmbete și să o insulte, Greg avea să îi dea o lecţie cu 
pumnii. 

În timp ce gândea astfel, auzea parcă glasul mamei sale 
spunându-i să nu se poarte ca un infatuat. Insă un bărbat nu 
putea trece prin viaţă ascultându-și mereu mama. 

Pe când străbătea Canal Street în frac și redingotă, simţea 
nerăbdarea de a o vedea în noua ei rochie și se gândea că poate 
chiar avea să îngenuncheze ca să-și ridice tivul, până ce el îi va 
vedea chiloţii și jartiera. 

Intră în clădire, o casă veche, acum subîmpărțită. Pe casa 
scării se afla un covor roșu și jerpelit și în interior mirosea a 
condimente. Descuie apartamentul cu propria sa cheie. 

Locul era pustiu. 

Era bizar. Unde s-ar fi putut duce Jacky fără el? 

Cu inima încolţită de teamă, deschise șifonierul. Rochia de bal 
din satin roz atârna pe un umeraș, dar toate celelalte haine 
dispăruseră. 

— Nu! exclamă el. Cum e posibil? 


155 


Pe masa scâlciată de pin se afla un plic. ÎI luă și își văzu 
numele trecut pe el, cu scrisul îngrijit, de școlăriţă, al lui Jacky. 
Simţi cum îl cuprinde spaima. Desfăcu plicul cu mâini 
tremurânde și citi mesajul scurt. 


Dragul meu Greg, 


Ultimele trei săptămâni au fost cele mai fericite din 
toată viața mea. Deși știam în sinea mea că nu ne vom 
putea căsători, a fost plăcut să ne prefacem că asta ar 
fi posibil. Esti un băiat minunat și vei deveni un bărbat 
pe cinste, asta dacă nu vei ajunge să semeni prea 
mult cu tatăl tău. 


Oare Lev aflase că Jacky locuia acolo și o determinase cumva 
să plece? Nu ar fi făcut una ca asta! Sau poate că da... 


Adio și nu mă uita. 
Cadoul tău, 
Jacky 


Greg mototoli hârtia și izbucni în plâns. 


(IX) 


— Arăţi minunat, îi spuse Eva Rothmann lui Daisy Peshkov. 
Dacă aș fi băiat, m-aș îndrăgosti de tine cât ai zice pește. 

Daisy zâmbi. Eva era deja un pic îndrăgostită de ea. lar Daisy 
chiar arăta minunat în rochia sa de bal din organdi de mătase 
azuriu precum gheaţa, care îi scotea în evidenţă albastrul 
ochilor. Poalele rochiei cu volănașe coborau în față până la 
gleznă, dar urcau jucăuș până la jumătatea gambei în spate, 
lăsând să i se întrezărească dresurile ispititoare. 

Purta un colier cu safire care îi aparținea mamei sale. 

— Mi l-a cumpărat tatăl tău pe vremea când încă mai era 
galant cu mine, într-o oarecare măsură, îi zise Olga. Dar 
grăbește-te, Daisy, altfel întârziem. 

Olga purta o ţinută bleumarin de doamnă, iar Eva era în roșu, 
care se potrivea cu tenul său închis. 


156 


Daisy cobori treptele aproape plutind de fericire. 

leșiră din casă. Henry, grădinarul care făcea și pe șoferul în 
seara aceea, deschise portierele vechiului Stutz negru și lucios. 

Era seara cea mare pentru Daisy. În următoarele ore, Charlie 
Farquharson urma să o ceară în mod oficial de nevastă. Avea 
să-i ofere un inel cu diamant care se afla în familia lui de 
generaţii bune - îl văzuse deja și-și dăduse acordul, iar inelul 
fusese modificat pe măsura ei. Ea avea să-i accepte cererea, 
apoi urmau să își anunţe logodna în fața tuturor celor prezenţi la 
bal. 

Urcă în mașină, simțindu-se ca o Cenușăreasă. 

Numai Eva avea inima îndoită. 

— Eu am crezut că-ţi vei căuta pe cineva mai potrivit pentru 
tine, îi spuse ea. 

— Adică un bărbat care să nu mă lase să-l dăscălesc, vrei să 
zici, replică Daisy. 

— Nu, doar cineva care să-ţi semene mai mult... Cineva mai 
arătos, mai fermecător și mai incitant. 

Era o remarcă neobișnuit de aspră din partea Evei: practic 
insinua că Charlie era banal, lipsit de farmec și neatrăgător. 
Daisy fu surprinsă și nu știu cum să răspundă, însă mama ei o 
scoase din încurcătură zicând: 

— Eu m-am măritat cu un bărbat arătos, fermecător și 
incitant, iar el m-a făcut extrem de nefericită. 

Eva nu mai spuse nimic. 

In timp ce mașina se apropia de Clubul de lahting, Daisy își 
promise că avea să se stăpânească - nu trebuia să lase să se 
vadă cât de triumfătoare se simţea. Trebuia să se comporte ca 
și cum n-ar fi fost deloc neașteptat ca mama ei să fie invitată în 
Societatea Doamnelor din Buffalo. Când avea să le arate 
celorlalte fete imensul diamant, trebuia să aibă tactul de a 
declara că nu merita un bărbat atât de minunat precum Charlie. 

Plănuia să-l facă încă și mai minunat de-atât. Imediat după 
terminarea lunii de miere, ea și Charlie aveau să înceapă 
construcţia grajdului lor cu cai de curse. Peste cinci ani 
intenționau să participe la cele mai prestigioase curse din 
întreaga lume: Saratoga Springs, Longchamps, Royal Ascot. 

Cum vara era pe sfârșite, lăsând locul toamnei, mașina parcă 
la chei în plin amurg. 


157 


— Mă tem că vom întârzia foarte mult în noaptea asta, Henry, 
rosti Daisy voioasă. 

— Nu face nimic, domnişoară Daisy, replică el. 

Omul o adora. 

— Sper să vă distraţi pe cinste, zise el. 

La ușă, Daisy îl observă pe Victor Dixon în spatele lor. 
Simţindu-se bine dispusă și mărinimoasă cu toată lumea, ea i se 
adresă: 

— Așa, deci, Victor... sora ta l-a întâlnit pe regele Angliei. 
Felicitări! 

— Aă... da, zise el ușor stânjenit. 

Intrară apoi în club. Prima persoană pe care o văzură fu 
Ursula Dewar, care fusese de acord să o accepte pe Olga în 
clubul ei de snobi. Daisy îi zâmbi călduros și spuse: 

— Bună seara, doamnă Dewar. 

Ursula avea un aer distrat. 

— Scuzaţi-mă o clipă, rosti ea, îndepărtându-se apoi în sala de 
recepție. 

„Se crede o adevărată regină”, reflectă Daisy - dar asta nu 
însemna că nu mai avea nevoie de bune maniere. Într-o bună zi, 
Daisy avea să conducă înalta societate din Buffalo, însă va avea 
grijă să se poarte frumos cu toată lumea, își jură ea. 

Cele trei femei intrară în toaletă, unde se mai priviră o dată în 
oglindă, pentru a se asigura că nu se întâmplase nimic în cele 
douăzeci de minute care trecuseră de când plecaseră de acasă. 
Dot Renshaw intră și ea, se uită la ele, apoi ieși în grabă. 

— Ce proastă! pufni Daisy. 

Insă mama ei părea îngrijorată. 

— Ce se întâmplă? zise ea. Am ajuns aici abia de cinci minute 
și deja trei persoane ne-au tratat de sus! 

— Din invidie, spuse Daisy. Dot ar vrea să fie ea cea care se 
mărită cu Charlie. 

Olga încuviință: 

— La momentul ăsta, cred că Dot Renshaw ar vrea să se 
mărite cam cu oricine. 

— Haideţi să ne simţim bine, rosti Daisy, ieșind prima din 
toaletă. 

Când intrară în sala de bal, Woody Dewar o salută. 

— Un domn, în sfârșit! exclamă Daisy. 

Pe o voce joasă, el îi zise: 


158 


— Vreau doar să știi că mie nu mi se pare corect ca oamenii 
să te blameze pentru ce-a făcut tatăl tău. 

— Mai ales că au cumpărat cu toţii băutură de la el! răspunse 
ea. 

Apoi își văzu viitoarea soacră, într-o rochie de seară roz, cu 
volănașe, care nu se potrivea deloc cu silueta ei ascuţită. Nora 
Farquharson nu era prea încântată de mireasa aleasă de fiul ei, 
dar o acceptase pe Daisy și fusese foarte curtenitoare cu Olga 
când se vizitaseră una pe cealaltă. 

— Doamnă Farquharson! o salută Daisy. Ce rochie minunată! 

Nora Farquharson îi întoarse spatele și plecă. 

Eva avea un aer consternat. 

Un sentiment de groază puse stăpânire pe Daisy. Se răsuci 
spre Woody și îl întrebă: 

— Nu mai e vorba de contrabanda cu alcool, nu? 

— Nu. 

— Atunci, despre ce e vorba? 

— Va trebui să-l întrebi pe Charlie. lată-l că vine. 

Charlie era asudat, deși în încăpere nu era cald. 

— Ce se petrece aici? îl întrebă Daisy. Toată lumea mă 
tratează cu răceală! 

El părea teribil de agitat. 

— Lumea este supărată pe familia ta, îi zise el. 

— De ce? strigă ea. 

Câţiva oameni din apropiere auziră tonul ridicat și priviră 
împrejur, însă ei nu-i mai păsa. 

Charlie spuse: 

— Tatăl tău l-a ruinat pe Dave Rouzrokh. 

— Te referi la incidentul de la Ritz-Carlton? Ce-are asta de-a 
face cu mine? 

— Toată lumea îl place pe Dave, chiar dacă-i persan sau ceva 
de genul ăsta. Și nimeni nu-l crede în stare de viol! 

— Nici n-am zis că ar fi violat pe cineva! 

— Știu, zise Charlie. 

Se vedea foarte limpede că suferea nespus. Lumea se holba 
deja la ei: Victor Dixon, Dot Renshaw, Chuck Dewar. 

Daisy îi spuse lui Charlie: 

— Și totuși, voi fi și eu blamată. Așa este? 

— Tatăl tău a făcut un lucru oribil. 


Daisy îngheţă de spaimă. Doar nu avea să-i scape printre 
degete izbânda? 

— Charlie, rosti ea, ce vrei să spui? Vorbește deschis, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Eva o cuprinse pe Daisy pe după mijloc, într-un gest de sprijin. 

— Mama zice că este de neiertat, zise Charlie. 

— Cum adică „de neiertat”? 

El o privi devastat. Nu avea tăria să mai rostească și ultimele 
cuvinte. 

Insă nici nu mai era nevoie. Daisy știa ce urma să spună. 

— S-a terminat, nu? zise ea cu voce stinsă. Te descotorosești 
de mine! 

El încuviinţă. 

Olga spuse: 

— Daisy, trebuie să plecăm. 

Lacrimile îi șiroiau deja pe obraji. 

Daisy se uită împrejur. Işi ridică bărbia, privindu-i pe toţi: pe 
Dot Renshaw, care părea mulțumită într-un fel răutăcios, pe 
Victor Dixon, care privea admirativ, pe Chuck Dewar, rămas cu 
gura căscată din cauza șocului, și pe fratele său, Woody, care 
părea să o compătimească sincer. 

— Duceți-vă dracului cu toţii! strigă Daisy în gura mare. Eu 
mă duc la Londra să dansez cu regele! 


e Capitolul 3 


1936 


(1) 


Era o după-amiază însorită de sâmbătă, în mai 1936, și Lloyd 
Williams își încheia cel de-al doilea an de studii la Cambridge, 
când fascismul își iți capul hidos printre arcadele de piatră ale 
străvechii universităţi. 

Lloyd era la Emmanuel College (cunoscut ca „Emma”), la 
catedra de limbi moderne. Studia franceza și germana, 
preferând-o pe cea din urmă. In timp ce aprofunda realizările 


160 


glorioase ale culturii germane, citindu-i pe Goethe, Schiller, 
Heine și Thomas Mann, își mai ridica din când în când privirea 
de la biroul său din biblioteca tăcută pentru a vedea cu 
amărăciune cum Germania zilelor sale se prăvălea în barbarie. 

Apoi, filiala locală a Uniunii Britanice a Fasciștilor anunţă că 
liderul organizaţiei, Sir Oswald Mosley, avea să ia cuvântul la o 
întrunire de la Cambridge. Vestea îl făcu pe Lloyd să-și 
amintească de cele petrecute cu trei ani în urmă la Berlin. 
Revăzu cu ochii minţii brutele de la SA devastând redacția 
revistei la care lucra Maud von Ulrich; auzi din nou sunetul 
scrâșnit al vocii pline de ură a lui Hitler, vituperând de la tribuna 
parlamentului împotriva democraţiei; se cutremură din nou 
amintindu-și boturile pline de sânge ale câinilor ce-l sfâșiaseră 
pe Jörg. 

Lloyd stătea acum pe peronul gării din Cambridge așteptând- 
o pe mama lui, care venea cu trenul de la Londra. Impreună cu 
el era Ruby Carter, activistă și ea la filiala locală a Partidului 
Laburist. Ruby îl ajutase să organizeze întrunirea din ziua aceea, 
care avea ca subiect „Adevărul despre fascism”. Mama lui Lloyd, 
Eth Leckwith, urma să ia și ea cuvântul. Cartea ei despre 
Germania se bucurase de mare succes; candidase din nou la 
alegerile parlamentare din 1935 și intrase din nou în Camera 
Comunelor, tot din partea circumscripţiei Aldgate. 

Lloyd aștepta întrunirea cu încordare. Noul partid politic al lui 
Mosley câștigase câteva mii de membri, parțial și datorită 
susţinerii entuziaste acordate de Daily Mail, care titrase fără pic 
de rușine BRAVO CĂMĂȘILOR NEGRE! Mosley era un vorbitor 
carismatic și nu încăpea îndoială că avea să mai recruteze 
câţiva membri și atunci. Era vital, așadar, să existe și o oază de 
rațiune care să contrasteze cu minciunile sale seducătoare. 

Totuși, Ruby avea chef de vorbă. incepu să se plângă de viaţa 
socială din Cambridge. 

— M-am săturat de băieții de-aici, rosti ea. Tot ce își doresc să 
facă este să meargă la un pub și să se îmbete. 

Lloyd se miră auzind asta. Își închipuise mereu că Ruby are o 
viaţă socială foarte activă. Purta haine ieftine, mereu prea 
strâmte, lăsând să i se întrevadă curbele generoase. Probabil că 
cei mai mulţi bărbaţi o considerau atrăgătoare, se gândi el. 

— Ce-ţi place ţie să faci? o întrebă el. În afară de organizarea 
întrunirilor Partidului Laburist. 


161 


— Îmi place la nebunie să dansez. 

— Nu cred că duci lipsă de parteneri. Sunt doisprezece bărbați 
pentru fiecare femeie de la universitate. 

— Fără supărare acum, dar majoritatea bărbaţilor de la 
universitate sunt niște fătălăi. 

Într-adevăr, și Lloyd știa că erau mulţi homosexuali la 
Universitatea Cambridge, dar fu surprins să o audă pe ea 
pomenind acest lucru. Ruby era cunoscută pentru francheţea ei, 
însă afirmaţia fusese șocantă chiar și venind din partea sa. Lloyd 
nu știa cum ar fi trebuit să reacționeze, așa că nu mai zise 
nimic. 

— Nu ești și tu la fel, nu? îl întrebă ea. 

— Nu! Nu fi ridicolă! 

— Nu trebuie să te simţi jignit. Eşti suficient de arătos încât să 
treci drept fătălau, cu excepţia nasului ăluia strivit. 

El râse. 

— lată un compliment care se întoarce împotriva mea. 

— Este adevărat, să știi. Arăţi ca Douglas Fairbanks Junior. 

— Mulţumesc, dar nu sunt fătălău. 

— Ai o iubită? 

Discuţia devenea stânjenitoare. 

— Momentan nu am, zise el. 

Se uită apoi ostentativ la ceas și în zare, după tren. 

— De ce nu? 

— Pur și simplu n-am întâlnit încă domnișoara potrivită. 

— O, vai, mulţumesc... 

El se întoarse spre ea. Deși tonul ei avea o notă glumeatță, 
Lloyd simţi că era mai mult de-atât în cuvintele ei. Rămase 
înmărmurit când realiză că ea luase personal remarca lui. 

— Nu am vrut să zic... 

— Ba da. Dar nu contează. Uite trenul. 

Locomotiva trase în gară și se opri într-un nor de aburi. Ușile 
se deschiseră și pasagerii coborâră pe peron: studenți în jachete 
de tweed, neveste de fermieri venite la cumpărături, muncitori 
cu băști pe cap. Lloyd scrută mulţimea, uitându-se după mama 
lui. 

— Trebuie să fie într-un vagon de clasa a III-a, rosti el. Chestie 
de principiu. 

Ruby zise: i 

— Vrei să vii la petrecerea de ziua mea? Implinesc 25 de ani. 


162 


— Bineînţeles. 

— Prietena mea are un mic apartament pe Market Street și 
proprietăreasa este surdă. 

Lloyd se simţi stânjenit de această invitaţie, ezitând cu privire 
la răspuns; apoi apăru mama lui, frumoasă ca o pasăre 
cântătoare, purtând o jachetă roșie de vară și o pălărioară 
elegantă. Îl îmbrăţișă și îl sărută. 

— Arăţi foarte bine, scumpul meu, îi zise ea. Dar trebuie să-ți 
cumpăr un costum nou pentru semestrul următor. 

— E bun și ăsta, mamă. 

Bursa pe care o primea acoperea taxele de școlarizare și 
cheltuielile curente, însă aici nu erau incluse și costumele noi. 
Când începuse facultatea, mama lui își folosise economiile ca să 
îi cumpere un costum de tweed pentru zi și un costum de seară 
pentru dineurile oficiale. Purtase costumul de tweed zi de zi 
vreme de doi ani, iar asta se vedea. El ţinea la felul în care arăta 
și se asigura mereu că are cămașa curată, nodul la cravată 
impecabil și o batistă albă, împăturită în buzunarul de la piept: 
sigur existase vreun filfizon printre înaintașii săi. Costumul era 
călcat cu grijă, dar începuse să se ponosească, și chiar își dorea 
unul nou, dar nu voia ca mama lui să-și cheltuie din nou 
economiile. 

— Mai vedem, rosti ea. Se întoarse apoi către Ruby, îi zâmbi 
călduros și îi întinse mâna, zicând cu graţia unei ducese: Eu sunt 
Eth Leckwith. 

— Încântată să vă cunosc. Eu sunt Ruby Carter. 

— Și tu ești studentă, Ruby? 

— Nu, sunt menajeră la Chimbleigh, un conac mare de la ţară, 
zise Ruby, părând ușor rușinată din cauza acestei mărturisiri. Se 
află la vreo opt kilometri de oraș, dar de obicei găsesc câte o 
bicicletă de împrumut. 

— Ca să vezi! zise Ethel. Când eram de vârsta ta, am fost și 
eu menajeră la un conac de ţară din Țara Galilor. 

Ruby era uluită. 

— Dumneavoastră, menajeră? Și acum sunteți membră în 
Camera Comunelor! 

— Asta înseamnă democraţia. 

Lloyd zise: 

— Ruby și cu mine am organizat întrunirea de azi. 

— Și cum merge treaba? îl întrebă mama lui. 


163 


— Deja am vândut toate biletele. De fapt, a trebuit să ne 
mutăm într-o sală mai încăpătoare. 

— i-am zis eu că o să meargă. 

Întrunirea fusese ideea lui Ethel. Ruby Carter și alţi membri ai 
Partidului Laburist doriseră iniţial să organizeze un miting de 
protest, care să mărșăluiască prin oraș. Lloyd fusese de acord la 
început. 

— Fascismul trebuie combătut public cu fiecare ocazie, 
susținuse el. 

Însă Ethel fusese de altă părere: 

— Dacă mărșăluim și strigăm sloganuri, o să arătăm la fel ca 
ei. Haideţi să le arătăm că suntem diferiţi. Mai bine să 
organizăm o întrunire discretă și inteligentă, unde să discutăm 
despre faţa pe care o are fascismul în realitate. 

Lloyd părea să aibă inima îndoită, așa că ea adăugase: 

— Vin eu și le vorbesc oamenilor, dacă vrei. 

Lloyd prezentase propunerea în faţa filialei din Cambridge. Se 
iscase imediat o discuţie însufleţită, Ruby fiind cea care se 
împotrivise cel mai mult planului lui Ethel; însă, într-un final, 
ideea de a avea o parlamentară ca vorbitor (care mai era pe 
deasupra și o celebră feministă) avusese câștig de cauză. 

Lloyd încă nu era sigur că fusese decizia cea mai bună. ȘŞi-o 
aminti pe Maud von Ulrich care zisese la Berlin: „Nu trebuie să 
răspundem la violenţă tot cu violenţă”. Aceea fusese politica 
Partidului Social Democrat German. Însă pentru familia von 
Ulrich, dar și pentru Germania, acea politică se dovedise 
catastrofală. 

Trecură pe sub arcada din cărămidă galbenă, în stil romanesc, 
a gării și străbătură grăbiţi aglomerata zonă Station Road, o 
stradă de case dichisite ale celor din clasa mijlocie, construite 
din aceeași cărămidă galbenă. Ethel îl luă de braţ pe Lloyd. 

— Ce mai face micul meu student? rosti ea. 

El zâmbi la auzul cuvântului „mic” - era cu zece centimetri 
mai înalt decât ea, având un trup musculos ca urmare a 
antrenamentelor pe care le făcea cu echipa de box a 
universităţii: ar fi putut s-o ridice cu o singură mână. Ea era 
mândră nevoie mare de el. Avusese parte de puţine satisfacţii în 
viaţă pe măsura intrării lui la această facultate. Probabil că 
acesta era și motivul pentru care voia să-i cumpere costume. 


164 


— Îmi place aici, știi bine, îi spuse el. Dar o să-mi placă și mai 
mult când locul va fi plin de băieți din familii de muncitori. 

— Și fete, interveni Ruby. 

O luară pe Hills Road, principala arteră care ducea în centrul 
orașului. De când calea ferată trecea pe aici, orașul se extinsese 
spre gara aflată în sud, iar pe Hills Road fuseseră construite mai 
multe biserici care să deservească noua suburbie. Destinația lor 
era o capelă baptistă al cărei pastor stângist acceptase să le-o 
pună la dispoziţie gratuit. 

— Am făcut un târg cu fasciștii, rosti Lloyd. Le-am zis că nu 
vom ieși să mărșăluim dacă promit să facă și ei la fel. 

— Mă mir că au acceptat, spuse Ethel. Fasciștilor le plac 
marșurile. 

— Au fost destul de reticenţi. Însă am informat autorităţile 
universitare și poliţia cu privire la această propunere, așa că 
fasciștii au cam fost nevoiţi să se supună. 

— Inteligentă mutare. 

— Dar, mamă, ghici cine-i liderul lor local! Vicontele de 
Aberowen, cunoscut și ca Boy Fitzherbert, fiul fostului tău 
patron, contele Fitzherbert! 

Boy avea 21 de ani, fiind de-o seamă cu Lloyd. Studia la 
Trinity, colegiul aristocratic. 

— Cum? O, Doamne! 

Părea mai afectată decât se așteptase el, așa că o privi 
iscoditor. Se albise la față. 

— Eşti şocată? 

— Da! După ce își mai veni un pic în fire, adăugă: Tatăl lui 
este secretar de stat în Ministerul de Externe. La guvernare este 
o coaliție dominată de conservatori. Cred că Fitz este stânjenit 
din cauza asta. 

— Îmi închipui că majoritatea conservatorilor sunt mai 
îngăduitori cu fascismul. Nu li se pare nimic greșit să omori 
comuniști și să persecuţi evrei. 


— Unii dintre ei, poate... dar exagerezi. Îi aruncă o privire 
piezișă lui Lloyd și adăugă: Deci te-ai întâlnit cu Boy? 
— Da. 


Lui Lloyd i se părea că această chestiune avea o semnificaţie 
aparte pentru Ethel, dar nu-și închipuia care anume. 

— Mi s-a părut odios. Are în camera sa de la Trinity o ladă 
întreagă de scotch - douăsprezece sticle! 


165 


— L-ai mai întâlnit o dată. Îţi mai amintești? 

— Nu. Când anume? 

— Aveai nouă ani. Te-am luat cu mine la Palatul Westminster, 
la scurt timp după ce am fost aleasă. Ne-am întâlnit cu Fitz și cu 
Boy pe scări. 

Lloyd își amintea destul de vag. Și atunci, ca și acum, 
incidentul păruse să fie important pentru mama lui, într-un mod 
misterios. 

— El era? Ce ciudat! 

Ruby interveni: 

— ÎI știu și eu. Este un porc. Le pipăie pe menajere. 

Lloyd fu șocat, în schimb mama lui nu părea deloc surprinsă. 

— Este neplăcut, dar se întâmplă mai mereu. 

Acceptarea resemnată a acestui fapt îl oripilă și mai mult. 

Ajunseră la capelă și intrară pe ușa din spate. Acolo, într-un 
soi de sacristie, se afla Robert von Ulrich, cu o înfățișare 
surprinzător de britanică, într-un costum cadrilat, verde cu 
cafeniu, și o cravată cu dungi. Se ridică și Ethel îl îmbrăţișă. Într- 
o engleză fără cusur, Robert zise: 

— Draga mea Ethel, ce pălărie fermecătoare ai! 

Lloyd o prezentă pe mama lui femeilor din filiala locală a 
Partidului Laburist, care pregăteau oalele cu ceai și platourile cu 
biscuiţi ce aveau să fie servite după întrunire. Intrucât o auzise 
pe Ethel plângându-se în nenumărate rânduri cum că oamenii 
care organizau evenimente politice păreau să creadă că un 
parlamentar nu avea nevoie niciodată să meargă la toaletă, el 
spuse: 

— Ruby, înainte să începem, vrei te rog să-i arăţi mamei mele 
unde este toaleta doamnelor? 

Cele două femei plecară. 

Lloyd se așeză lângă Robert și zise pe un ton firesc: 

— Cum merg afacerile? 

Robert era acum proprietarul unui restaurant foarte apreciat 
de homosexualii de care se plângea Ruby. Cum-necum, știuse 
că orașul Cambridge al anilor '30 era pe placul unor asemenea 
persoane, la fel cum fusese Berlinul anilor '20. Noul său loc se 
numea la fel, Bistro Robert. 

— Afacerile merg bine, răspunse el - un nor îi trecu peste 
faţă, o expresie fugară, dar intensă de frică. De data asta sper 
să pot păstra ceea ce am construit. 


166 


— Facem tot ce ne stă în puteri ca să luptăm împotriva 
fasciștilor, iar întrunirile ca aceasta sunt calea cea mai bună, îi 
explică Lloyd. Discursul tău va fi de mare ajutor - le va deschide 
ochii oamenilor. 

Robert urma să vorbească din experienţa personală despre 
viața într-o orânduire fascistă. 

— Multă lume este de părere că așa ceva nu s-ar putea 
întâmpla aici, dar se înșală. 

Robert încuviință sumbru. 

— Fascismul este o minciună, însă una ademenitoare. 

Vizita pe care Lloyd o făcuse la Berlin în urmă cu trei ani era 
încă vie în amintirea lui. 

— Mă întreb adeseori ce s-a mai întâmplat cu vechiul Bistro 
Robert, zise el. 

— Am primit o scrisoare de la un prieten, rosti Robert cu 
mâhnire în glas. N-a mai rămas nimeni din vechea trupă. Fraţii 
Macke au scos la licitaţie pivniţa cu vinuri. Acum clientela este 
formată în special din polițiști și birocraţi de rang secund. Cu și 
mai multă durere, adăugă: Nici măcar nu mai folosesc fețe de 
masă. Apoi schimbă brusc subiectul: Vrei să mergi la balul 
Trinity? 

Majoritatea colegiilor organizau baluri pentru a sărbători 
încheierea examenelor. Balurile, precum și petrecerile și 
picnicurile adiacente constituiau Săptămâna de Mai, care în mod 
ilogic avea loc în iunie! Balul Trinity era celebru pentru luxul 
său. 

— Mi-ar plăcea să merg, dar nu-mi permit, spuse Lloyd. 
Biletele costă două guinee, nu? 

— Am primit eu unul, dar poţi să-l iei tu. Pentru mine, câteva 
sute de studenţi beți care dansează pe acordurile unei formaţii 
de jazz nu reprezintă o distracție, ci mai degrabă un infern. 

Lloyd era tentat să accepte. 

— Dar nu am frac. 

Balurile organizate de colegii impuneau redingota albă ca 
ținută. 

— Poţi să-l împrumuţi pe-al meu. Cred că îţi este un pic cam 
larg la talie, dar avem aceeași înălțime. 

— Atunci mă duc. Îţi mulţumesc! 

Ruby reapăru lângă ei. 


167 


— Mama ta este extraordinară, i se adresă ea lui Lloyd. Nu am 
știut că a fost și ea menajeră! 

Robert spuse: 

— O cunosc pe Ethel de peste douăzeci de ani. Este 
extraordinară, într-adevăr. 

— Înţeleg acum de ce n-ai găsit domnișoara potrivită, îi zise 
Ruby lui Lloyd. Cauţi pe cineva ca ea și nu sunt prea multe 
asemenea femei. 

— Ai dreptate, dar doar în ultima parte, zise Lloyd. Chiar nu 
este nimeni ca ea. 

Ruby tresări, ca din cauza unei dureri. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Lloyd. 

— O durere de măsea. 

— Trebuie să mergi la dentist. 

Ea îl privi de parcă tocmai ar fi auzit o prostie, iar el își dădu 
seama că fata nu-și permitea să meargă la dentist din salariul ei 
de menajeră. Se simţi rușinat. 

Se duse apoi la ușă și aruncă un ochi în sala principală. 
Asemenea multor alte biserici nonconformiste, încăperea 
principală era simplă, dreptunghiulară, cu pereţii văruiţi. Era o zi 
caldă și ferestrele erau deschise. Rândurile de scaune erau 
ocupate în întregime și publicul aștepta nerăbdător. 

Când Ethel reapăru, Lloyd zise: 

— Dacă sunteți toți de acord, voi ţine eu cuvântarea de 
deschidere. Apoi Robert își va relata experiența personală, iar 
mama mea va trage învățămintele politice. 

Fură cu toții de acord. 

— Ruby, poţi să stai tu cu ochii pe fasciști? Dă-mi de știre 
dacă se întâmplă ceva. 

Ethel se încruntă. 

— Chiar e necesar? 

— Probabil că nu ar trebui să avem încredere că se vor ţine 
într-adevăr de cuvânt. 

Ruby zise: 

— Întrunirea lor este la doar patru sute de metri mai încolo. 
Nu mă deranjează să mai dau câte o fugă într-acolo din când în 
când. 

Plecă pe ușa din spate, iar Lloyd îi conduse pe ceilalți în 
biserică. Nu exista niciun podium, ci doar o masă cu trei scaune 
în partea din faţă, cu un amvon în lateral. În timp ce Ethel și 


168 


Robert își ocupau locurile, Lloyd urcă în amvon. Se auziră câteva 
aplauze înfundate. 

— Fascismul este în plin avânt, începu Lloyd. Și este periculos 
de ademenitor. Le dă speranţe deșarte șomerilor. Afișează un 
patriotism prefăcut, căci fasciștii poartă uniforme care le imită 
pe cele militare. 

Guvernul britanic se purta împăciuitor cu regimurile fasciste, 
spre descumpănirea lui Lloyd. La guvernare se afla o coaliţie 
dominată de conservatori, cu câţiva liberali și o mână de miniștri 
laburiști renegați care se distanţaseră de partidul lor. La numai 
câteva zile după ce fusese reales, în noiembrie anul trecut, 
ministrul de externe propusese ca Abisinia să fie cedată 
italienilor invadatori și liderului lor fascist, Benito Mussolini. 

Mai grav, Germania se reînarma, fiind din ce în ce mai 
agresivă. Cu doar câteva luni în urmă, Hitler încălcase Tratatul 
de la Versailles, trimițând trupe în zona demilitarizată a Rinului - 
iar Lloyd văzuse cu groază că nicio ţară nu încercase să îl 
oprească. 

Işi pierduse orice speranţă că fascismul ar fi putut rămâne o 
simplă anomalie temporară. Lloyd credea că ţările democratice, 
precum Franţa și Marea Britanie, trebuiau să se pregătească de 
luptă. Dar nu menţionă asta în discursul său, pentru că mama 
lui și cei mai mulţi dintre laburiști se opuneau intensificării 
înarmărilor, sperând că Liga Naţiunilor va reuși să le vină de hac 
dictatorilor. Voiau cu orice preț să evite repetarea măcelului 
cumplit din Războiul cel Mare. Lloyd îi înţelegea, dar se temea 
că o asemenea speranţă nu era foarte realistă. 

El unul se pregătea de război. Fusese ofiţer-cadet la școală și, 
când venise la Cambridge, intrase în Corpul de Instruire a 
Ofiţerilor - fiind singurul băiat dintr-o familie de muncitori și 
singurul laburist, totodată, care făcuse acest lucru. 

Se așeză pe fondul unor aplauze înfundate. Era un orator 
neechivoc și rațional, însă nu avea capacitatea mamei sale de a- 
și emoţiona asistenţa - cel puţin, nu încă. 

Robert urcă apoi în amvon. 

— Eu sunt austriac, spuse el. Am fost rănit în război, capturat 
de către ruși și trimis într-un lagăr de prizonieri din Siberia. 
După ce bolșevicii au făcut pace cu Puterile Centrale, gardienii 
au deschis porţile și ne-au zis că suntem liberi să plecăm. Era 
problema noastră cum ajungeam acasă, nu a lor. Este cale 


169 


lungă din Siberia până în Austria - vreo cinci mii de kilometri. Nu 
exista niciun autobuz, așa că am venit pe jos. 

Râsete de surprindere străbătură încăperea, auzindu-se și 
câteva aplauze de admiraţie. Robert îi fermecase deja, remarcă 
Lloyd. 

Ruby se apropie de el, părând iritată, și îi șopti la ureche: 

— Fasciștii tocmai au trecut pe-aici. Boy Fitzherbert îl 
conducea pe Mosley la gară și o grămadă de capete 
înfierbântate se ţineau după mașină, ovaţionând. 

Lloyd se încruntă. 

— Au promis că nu vor mărșălui. Probabil vor susţine că nu se 
pune la socoteală dacă doar s-au ţinut după o mașină. 

— Și care-i diferenţa, mă rog? 

— S-au înregistrat violențe? 

— Nu. 

— Stai cu ochii pe ei. 

Ruby se retrase. Lloyd era neliniștit. Era clar că fasciștii 
respectaseră doar litera învoielii, nu și spiritul ei. Apăruseră pe 
străzi în uniforme - și nu existase nicio contrademonstraţie. 
Socialiștii erau aici, în biserică, departe de ochii lumii. Singurul 
lucru care le oferea o oarecare vizibilitate era o pancartă 
atârnată în faţa bisericii, pe care scria „Adevărul despre 
fascism” cu litere mari și roșii. 

Robert tocmai spunea: 

— Mă bucur să mă aflu aici, mă onorează invitaţia de a mă 
adresa dumneavoastră și sunt încântat să văd în public chipurile 
unor clienţi de la Bistro Robert. Totuși, trebuie să vă avertizez că 
povestea pe care urmează să o relatez este extrem de 
neplăcută, ba chiar înfiorătoare. 

Povesti cum el și Jörg fuseseră arestaţi, după ce refuzaseră 
să-și vândă unui nazist restaurantul din Berlin. ÎI prezentă pe 
Jörg drept bucătarul-șef și partenerul său de afaceri, fără să 
pomenească nimic despre relaţia lor sexuală, deși oamenii mai 
ageri din biserică probabil că intuiră adevărul. 

Publicul amuţi când el începu să descrie cele petrecute în 
lagărul de concentrare. Lloyd auzi exclamaţii de groază când 
ajunse la partea cu câinii hămesiţi. Robert descrise tortura lui 
Jörg cu un glas jos, dar răspicat, care răsună în toată încăperea. 
Când ajunse la momentul morţii lui Jörg, câteva persoane 
izbucniră în plâns. 


170 


Lloyd retrăi și el cruzimea și suferinţa acelor clipe, simțind 
cum îl cuprinde furia față de nesăbuiţii ca Boy Fitzherbert, a 
căror apetenţă pentru cântecele de marș și uniformele dichisite 
ameninţa să aducă și în Anglia același pericol. 

Robert se așeză și Ethel fu următoarea care urcă în amvon. 
Când începu să vorbească, reapăru Ruby, cu un aer furios. 

— Ți-am zis eu că nu o să meargă! îi șuieră ea lui Lloyd la 
ureche. Mosley a plecat, dar băieții cântă Rule Britannia în faţa 
gării. 

Asta era cu certitudine o încălcare a învoielii, se gândi Lloyd 
furios. Boy nu își ţinuse promisiunea. Să te mai încrezi în 
cuvântul unui gentilom englez... 

Ethel îi explica publicului că fascismul oferea soluţii false, 
blamând în mod simplist grupuri precum evreii sau comuniștii, 
pentru probleme complexe ca șomajul și infracționalitatea. Luă 
în derâdere conceptul de triumf al voinţei, comparându-i pe 
Führer și pe Duce cu niște bătăuși din curtea școlii. Deși 
declarau că au sprijinul poporului, interziceau orice formă de 
opoziție. 

Lloyd realiză că fasciștii aveau să treacă pe lângă biserică la 
întoarcerea de la gară. Îşi ciuli urechile ca să prindă sunetele de 
afară. Nu auzi decât mașini și camioane străbătând Hills Road și, 
din când în când, câte un clinchet de bicicletă sau un strigăt de 
copil. | se păru apoi că distinge un vuiet îndepărtat, ce semăna 
amenințător de mult cu sunetele scoase de băieţi tineri și 
gălăgioși, care încă se mândreau cu noile lor voci groase. Se 
încordă, străduindu-se să audă mai bine, și distinse tot mai 
multe strigăte. Fasciștii porniseră în marș. 

Ethel își ridică vocea pe măsură ce vuietul de afară se 
intensifică. Declară că toţi muncitorii trebuiau să se unească în 
sindicate și în Partidul Laburist pentru a clădi o societate mai 
dreaptă, pas cu pas, în mod democratic, nu prin genul de 
rebeliune violentă care avusese consecințe atât de nefaste în 
Rusia comunistă și în Germania nazistă. 

Ruby intră din nou în sală. 

— Vin acum în marș pe Hills Road, murmură ea îngrijorată. 
Trebuie să ieșim și să-i înfruntăm! 

— Nu! șopti Lloyd. Partidul a luat o decizie colectivă - fără 
demonstraţii. Trebuie să respectăm această decizie. Trebuie să 
fim o mișcare disciplinată! 


171 


Știa că disciplina de partid cântărea mult în ochii ei. 

Fasciștii erau în apropiere acum, scandând zgomotos. Lloyd 
estimă că erau vreo 50-60 de persoane. Ce-ar mai fi vrut să iasă 
și să dea piept cu ei! Doi tineri din spatele sălii se ridicară și se 
duseră la fereastră, ca să privească afară. Ethel îi rugă să fie 
precauţi. 

— Nu reacţionaţi la huliganism devenind voi înșivă huligani, le 
zise ea. Asta nu ar face decât să le ofere ziarelor un pretext de a 
spune că niciuna dintre tabere nu este mai brează. 

Se auzi un zgomot de geam spart și un bolovan căzu în sală. 
O femeie ţipă și câţiva oameni se ridicară în picioare. 

— Vă rog să rămâneţi la locurile dumneavoastră, rosti Ethel. 
Cred că vor pleca în curând. 

Vorbea pe un ton calm și liniștitor. Puţină lume mai era atentă 
însă la discursul ei. Toată lumea se uita peste umăr, către ușa 
bisericii, ascultând huiduielile și batjocurile golanilor de afară. 
Lloyd făcu eforturi să-și păstreze calmul. Se uită spre mama lui 
cu o expresie neutră, fixată pe chip ca o mască. Fiecare 
părticică din trupul lui îl îndemna să se năpustească afară și să 
spargă capete. _ 

După câteva clipe, publicul se mai linişti puţin. Işi întoarseră 
din nou atenţia spre Ethel, deși continuau să se foiască și să se 
uite înapoi peste umăr. Ruby bombăni: 

— Suntem ca niște iepuri speriaţi, dârdâind de frică în vizuina 
noastră, în vreme ce vulpea latră afară. 

Rosti aceste cuvinte pe un ton disprețuitor, iar Lloyd nu putea 
să nu îi dea dreptate. 

Însă predicția mamei lui se dovedi adevărată - în curând, 
nimeni nu mai aruncă cu pietre, iar scandările se domoliră. 

— De ce vor fasciștii violență? întrebă Ethel retoric. Poate că 
indivizii care scandează afară, în stradă, sunt simpli huligani, dar 
cineva îi manevrează, iar tactica lor are un scop precis. Dacă 
izbucnesc lupte de stradă, ei pot susţine că ordinea publică a 
fost încălcată și că este nevoie de măsuri drastice pentru 
restaurarea domniei legii. Acele măsuri de urgenţă vor include 
scoaterea în afara legii a partidelor democratice, precum 
Partidul Laburist, interzicerea oricăror acţiuni ale sindicatelor și 
întemnițarea oamenilor fără un proces prealabil - oameni ca noi, 
oameni pașnici care au un singur păcat: nu sunt de acord cu 
guvernul. Vi se pare ceva improbabil, de neînchipuit, ceva ce nu 


172 


s-ar putea întâmpla niciodată? Ei bine, exact această tactică a 
fost folosită în Germania - și a funcţionat. 

Continuă să vorbească despre modalităţile prin care trebuiau 
să se opună fascismului: prin grupuri de discuţie, prin întruniri 
precum aceea, prin trimiterea de scrisori către redacţiile 
ziarelor, prin folosirea fiecărui prilej care se ivea pentru a-i 
avertiza și pe ceilalţi cu privire la acel pericol, însă până și lui 
Ethel îi venea greu să rostească toate acele cuvinte pe un ton 
curajos și hotărât. 

Lloyd fusese atins în punctul sensibil de comparatia cu iepurii 
pe care o făcuse Ruby. Se simţea ca un laş. Era atât de frustrat, 
încât abia se mai putea înfrâna. 

Treptat, atmosfera din sală reveni la normal. Lloyd se întoarse 
către Ruby. 

— Măcar iepurii sunt în siguranţă, zise el. 

— Da, pentru moment, replică ea. Dar vulpea se va întoarce. 


(II) 


— Dacă-ţi place un băiat, poţi să-l lași să te sărute pe gură, 
zise Lindy Westhampton, stând pe peluză în bătaia soarelui. 

— Și dacă îţi place mult de tot, poţi să-l lași să te mângâie pe 
sâni, completă sora ei geamănă, Lizzie. 

— Dar nu-l lăsa să-și coboare mâna sub talie. 

— Nu până nu vă logodiţi. 

Daisy era intrigată. Se așteptase ca englezoaicele să fie mai 
inhibate, dar se  înșelase. Gemenele Westhampton erau 
înnebunite după sex. 

Daisy era încântată că fusese primită ca oaspete la 
Chimbleigh, conacul de la ţară al lui Sir Bartholomew „Bing” 
Westhampton. Asta o făcea să se simtă acceptată în societatea 
înaltă a Angliei. Însă nu îl întâlnise încă pe rege. 

Își amintea umilinţa suferită la Clubul de lahting din Buffalo cu 
o rușine care încă o ustura, ca o arsură pe piele ce o ţinea în 
continuare într-o durere agonizantă, mult după ce flacăra se 
stinsese. Dar de fiecare dată când simţea acea durere, se 
gândea cum avea să danseze cu regele și și le imagina pe toate 
- pe Dot Renshaw, Nora Farquharson, Ursula Dewar - holbându- 
se la poza ei din The Buffalo Sentinel, citind fiecare cuvânt din 


173 


articol, invidiind-o și dorindu-și să fi putut spune că i-au fost 
prietene. 

La început îi fusese greu. Daisy sosise cu trei luni în urmă, 
împreună cu mama ei, Olga, și cu prietena ei, Eva. Tatăl său le 
făcuse legătura cu niște persoane care se dovediseră a nu face 
parte din crema scenei sociale londoneze. Daisy începuse să-și 
regrete ieșirea mult prea încrezătoare de la balul Clubului de 
lahting: dacă nu realiza nimic? 

Însă era hotărâtă și ingenioasă, știind să profite de fiecare 
șansă care se ivea. Putea întâlni persoane de rang înalt chiar și 
la evenimentele mai puţin publice, precum cursele de cai și 
spectacolele de operă. Flirta cu bărbaţii și stârnea curiozitatea 
doamnelor, spunându-le că este bogată și necăsătorită. Multe 
familii aristocratice engleze fuseseră ruinate de criză și o 
moștenitoare americană ar fi fost binevenită chiar dacă nu era 
frumoasă și fermecătoare. Le plăcea accentul ei, tolerau faptul 
că ţinea furculita în mâna dreaptă și se amuzau pentru că știa 
să conducă - în Anglia doar bărbaţii șofau. Erau multe 
englezoaice care știau să călărească la fel de bine ca Daisy, dar 
foarte puţine arătau atât de obraznice și de sigure pe sine în șa. 
Unele femei mai în vârstă încă o priveau cu suspiciune pe Daisy, 
însă ea era convinsă că în cele din urmă avea să le cucerească 
și pe ele. 

Îi fusese foarte ușor să flirteze cu Bing Westhampton. 
Bărbatul mărunţel precum un spiriduș, cu un zâmbet cuceritor, 
avea ochi buni la fetele frumoase; și Daisy simţi instinctiv că era 
foarte posibil să nu fie vorba doar de ochi, dacă prindea ocazia 
unei hârjoneli prin grădină, în amurg. Era clar că fiicele lui 
semănau cu el în această privinţă. 

Petrecerea organizată la conacul Westhampton era doar una 
dintre cele ţinute în Cambridgeshire pentru a coincide cu 
Săptămâna de Mai. Printre oaspeţi se numărau contele 
Fitzherbert, cunoscut și ca Fitz, și soţia lui, prinţesa Bea. Ea era 
contesă Fitzherbert, desigur, dar prefera titlul său rusesc de 
prințesă. Fiul lor mai mare, Boy, era student la Trinity College. 

Prinţesa Bea era una dintre doamnele care o priveau cu 
circumspecţie pe Daisy. Fără să mintă de-a dreptul, Daisy lăsase 
lumea să creadă că tatăl ei era un nobil rus care pierduse totul 
la revoluție, și nu un simplu muncitor care fugise în America 
pentru a scăpa de poliţie. Insă Bea nu se lăsase amăgită. 


174 


— Nu-mi amintesc de nicio familie Peshkov din Sankt 
Petersburg sau din Moscova, rostise ea, aproape fără să se mai 
prefacă nedumerită; iar Daisy se silise să zâmbească de parcă 
nu ar fi avut nicio importanţă ce-și mai amintea prințesa. 

Trei dintre fete erau de vârsta lui Daisy și a Evei: gemenele 
Westhampton și May Murray, fiica unui general. Balurile se 
lungeau pe întreaga durată a nopţii, așa că toată lumea dormea 
până la prânz, însă după-amiezile erau anoste. Cele cinci fete 
leneveau în grădină sau se plimbau prin pădure. Acum, 
săltându-se în hamacul ei, Daisy zise: 

— Ce poţi face după ce te logodești? 

Lindy zise: 

— Poţi să-i freci mădularul. 

— Până ejaculează, rosti și sora ei. 

May Murray, care nu era la fel de îndrăzneață precum 
gemenele, spuse: 

— O, ce dezgustător! 

Asta nu făcu decât să le dea apă la moară gemenelor. 

— Sau poţi să i-o sugi, zise Lindy. Asta le place cel mai mult. 

— Încetaţi! protestă May. Deja fabulați. 

Ele se opriră, socotind că o tachinaseră îndeajuns pe May. 

— M-am plictisit, rosti Lindy. Ce-am putea face? 

Pusă pe pozne, Daisy zise: 

— Haideţi să coborâm la cină îmbrăcate în haine bărbătești. 

Regretă imediat cele spuse. O trăsnaie ca asta i-ar fi putut 
nenoroci cariera socială, aflată abia la început. 

Buna-cuviinţă specific germană o făcu pe Eva să se simtă 
deranjată. 

— Daisy, doar nu vorbești serios! 

— Nu, recunoscu ea. Glumeam. 

Gemenele aveau părul blond și frumos al mamei lor, și nu 
buclele închise la culoare ale tatălui, însă moșteniseră de la el 
neobrăzarea, așa că fură încântate de idee. 

— Diseară toţi vor purta frac, așa că putem să le furăm 
jachetele, rosti Lindy. 

— Da! încuviinţă sora ei. Hai s-o facem când se servește 
ceaiul! 

Daisy înţelese că era prea târziu ca să mai dea înapoi. 

May Murray zise: 

— Nu vom putea merge la bal îmbrăcate așa! 


175 


Toți invitaţii de la petrecere urmau să meargă după cină la 
balul Trinity. 

— O să ne schimbăm din nou înainte să plecăm, o asigură 
Lizzie. 

May era o fată timidă, probabil intimidată de tatăl ei militar, 
care făcea întotdeauna orice hotărau celelalte fete. Fiind singura 
care se împotrivea, Eva nu avu câștig de cauză, așa că rămase 
plănuit astfel. 

Când sosi momentul să se îmbrace pentru cină, o menajeră 
aduse două costume de seară în dormitorul pe care Daisy îl 
împărțea cu Eva. Numele menajerei era Ruby. În ziua 
precedentă suferise îngrozitor din cauza unei dureri de măsea, 
așa că Daisy îi dăduse bani de dentist și Ruby fusese să și-o 
extragă. Acum ochii lui Ruby sclipeau de entuziasm și uitase 
complet de durere. 

— Poftim,  domnișoarelor! zise ea. Costumul lui Sir 
Bartholomew ar trebui să fie suficient de mic pentru 
dumneavoastră, domnișoară Peshkov, iar cel al domnului 
Andrew Fitzherbert cred că este pe măsura domnișoarei 
Rothmann. 

Daisy își scoase rochia și își puse cămașa. Ruby o ajută să-și 
încheie nasturii și butonii de la manşete, cu care nu era 
obișnuită. Apoi își trase pe ea pantalonii lui Bing Westhampton, 
care erau negri, cu o dungă de satin. Își trase apoi bretelele 
peste umeri. Se simţi un pic temerară când se încheie la prohab. 

Niciuna dintre fete nu știa să facă nod la cravată, așa că 
rezultatele nu fură pe măsura așteptărilor. Însă Daisy puse 
cireașa pe tort când, cu ajutorul unui creion chimic, își desenă o 
mustață. 

— Este nemaipomenită! spuse Eva. Eşti și mai frumoasă așa! 

Daisy desenă favoriți pe obrajii Evei. 

Cele cinci fete se întâlniră în dormitorul gemenelor. Daisy 
intră cu un mers de bărbat, făcându-le pe celelalte să 
chicotească isteric. 

May dădu glas îngrijorării care o stăpânea și pe Daisy. 

— Sper să nu intrăm în bucluc din cauza asta. 

Lindy zise: 

— Eh, și dacă intrăm, cui îi pasă? 

Daisy decise să lase la o parte toate grijile și să se distreze, 
așa că porni în fruntea celorlalte spre salonaș. 


176 


Ajunseră acolo primele și găsiră camera goală. Repetând 
cuvinte auzite la Boy Fitzherbert, Daisy i se adresă 
majordomului cu o voce groasă și tărăgănată: 

— Pune-mi un whisky, Grimshaw, rogu-te! Șampania asta are 
gust de pișat. 

Celelalte chicotiră șocate, apoi pufniră în râs. 

Bing și Fitz intrară împreună în încăpere. Vesta albă pe care o 
purta Bing o ducea pe Daisy cu gândul la o codobatură pestriță, 
o păsăruică îndrăzneață, cu penaj alb și negru. Fitz era un 
bărbat arătos de vârstă mijlocie, al cărui păr negru era presărat 
cu fire argintii. Din cauza unor răni de război șchiopata puţin și 
avea o pleoapă lăsată pe un ochi; însă această dovadă de curaj 
în bătălie îl făcea și mai atrăgător. 

Le văzu pe fete, se uită mai atent la ele, apoi exclamă 
„Dumnezeule!” pe un ton sever și dezaprobator. 

Daisy avu un moment de panică. Oare stricase totul? Englezii 
puteau fi groaznic de rigizi, toată lumea știa asta. Oare avea să i 
se ceară să plece din casa aceea? Ce cumplit ar fi fost! Dot 
Renshaw și Nora Farquharson nu și-ar mai fi încăput în piele de 
bucurie dacă ea s-ar fi întors acasă acoperită de rușine. Mai bine 
murea. 

Dar Bing izbucni în râs. 

— Mi se pare nemaipomenit, rosti el. Vino să vezi și tu, 
Grimshaw. 

Bătrânul majordom, care tocmai aducea o sticlă de șampanie 
într-un recipient argintiu cu gheaţă, le măsură sumbru din 
priviri. Pe un ton de-o falsitate nimicitoare, el rosti: 

— Foarte amuzant, Sir Bartholomew. 

Bing continuă să le privească pe toate cu o încântare 
amestecată cu lascivitate și Daisy realiză - prea târziu însă - că 
purtarea hainelor specifice sexului opus le putea sugera în mod 
greșit anumitor bărbaţi un grad de libertate sexuală și o 
disponibilitate de a experimenta - sugestie care putea duce, 
evident, la necazuri. 

Pe măsură ce invitaţii se adunau pentru cină, majoritatea se 
hotărau să urmeze exemplul gazdei, tratând șotia fetelor ca pe 
o năzbâtie amuzantă, deși Daisy putea vedea limpede că nu toţi 
erau la fel de fermecațţi. Mama lui Daisy se albi de spaimă când 
le văzu, așezându-se repede, de parcă i s-ar fi înmuiat 
genunchii. Prinţesa Bea, o femeie încorsetată, la vreo 40 de ani, 


177 


pesemne frumoasă la vremea ei, își încruntă dezaprobator 
fruntea pudrată. Însă Lady Westhampton era o femeie voioasă, 
care accepta viaţa cu un zâmbet tolerant pe buze (la fel cum își 
accepta și soțul): râse cu poftă și o felicită pe Daisy pentru 
mustață. 

Băieții, care veniră la urmă, fură și ei încântați. Fiul 
generalului Murray, locotenentul Jimmy Murray, nefiind la fel de 
rigid ca tatăl său, izbucni într-un hohot de râs. Cei doi frați 
Fitzherbert, Boy și Andy, intrară împreună, iar reacția lui Boy fu 
cea mai interesantă dintre toate. El se holbă la fete cu 
fascinatie, aproape hipnotizat. Încercă să-și ascundă reacţia prin 
voioșie, râzând cot la cot cu ceilalți bărbaţi, dar se vedea clar că 
era peste măsură de captivat. 

La cină, gemenele preluară ideea lui Daisy și vorbiră ca 
bărbaţii, cu voci groase și însuflețite, făcându-i pe ceilalți să 
izbucnească în râs. Lindy ridică paharul de vin și zise: 

— Cum ți se pare acest vin de Bordeaux, Liz? 

Lizzie replică: 

— Cred că-i puțin cam slab, bătrâne. Tare mi-e că Bing l-a 
îndoit. 

Pe tot parcursul cinei, Daisy observă cum Boy o sorbea din 
priviri. Nu semăna cu chipeșul său tată, dar era destul de arătos 
la rândul său, având ochii albaștri ai mamei sale. Incepu să se 
simtă stânjenită, de parcă el s-ar fi holbat la sânii ei. Ca să rupă 
vraja, îl întrebă: 

— ȘI... ai început sesiunea, Boy? 

— O, Doamne, nu! zise el. 

Tatăl lui interveni: 

— E prea ocupat să-și piloteze avionul ca să mai aibă timp de 
învăţat. 

Replica fu rostită ca o critică, însă tonul lăsa să se înțeleagă 
cât de mândru era de fapt Fitz de fiul său cel mare. 

Boy se prefăcu revoltat. 

— Asta-i o calomnie! rosti el. 

Eva era consternată. 

— Dar de ce mai mergi la universitate dacă nu vrei să înveți? 

Lindy îi explică: 

— Unii băieţi nu se mai obosesc să termine facultatea, mai 
ales dacă nu sunt genul studios. 

Lizzie adăugă: 


178 


— Și mai cu seamă dacă sunt bogaţi și leneși. 

— Dar învăţ! protestă Boy. Atâta doar că nu am de gând să 
merg la examene. Nu-i ca și cum aș fi nevoit să-mi câștig 
existența practicând medicina sau mai știu eu ce. 

Boy urma să moștenească una dintre cele mai mari averi din 
Anglia la moartea lui Fitz. lar norocoasa cu care avea să se 
căsătorească urma să fie contesă Fitzherbert. 

Daisy zise: 

— Stai așa! Chiar ai un avion personal? 

— Da. Un Hornet Moth. Sunt membru al Clubului Aviatic al 
universităţii. Folosim un mic aerodrom din afara orașului. 

— Nemaipomenit! Trebuie să mă iei și pe mine o dată! 

Mama lui Daisy interveni: 

— O, nu, Doamne ferește! 

Boy o întrebă pe Daisy: 

— Nu ti-ar fi frică? 

— Nu, deloc! 

— Atunci, te iau. Se întoarse spre Olga și adăugă: Este cât se 
poate de sigur, doamnă Peshkov. Vă promit că o voi aduce 
înapoi teafără și nevătămată. 

Daisy era încântată. 

Conversaţia trecu apoi la subiectul preferat al acelei veri: noul 
și stilatul rege al Angliei, Edward al VIll-lea, și povestea lui de 
dragoste cu Wallis Simpson, o americancă despărțită de cel de- 
al doilea soț al său. 

Presa londoneză nu pomenea nimic despre asta, mulţumindu- 
se să consemneze prezenţa doamnei Simpson pe listele de 
oaspeți de la diverse evenimente organizate de Casa Regală; 
însă mama lui Daisy primea ziarele americane, iar acestea 
musteau de speculații cu privire la divorțul soților Simpson și la 
posibila căsătorie a lui Wallis cu regele. 

— Nici nu se pune problema, rosti Fitz cu severitate. Regele 
este capul Bisericii Anglicane. Pur și simplu nu se poate căsători 
cu o femeie divorțată. 

Când femeile se retraseră, lăsându-i pe bărbaţi să-și savureze 
coniacul și trabucurile, fetele se duseră în grabă să se schimbe. 
Daisy hotărî să-și scoată în evidenţă feminitatea, așa că alese o 
rochie de bal din mătase roz cu floricele, la care avea o jachetă 
asortată, cu mâneci scurte și bufante. 


179 


Eva purta o rochie din mătase neagră, extrem de simplă, fără 
mâneci. În ultimul an slăbise, își schimbase coafura și învățase - 
sub îndrumarea lui Daisy - să se îmbrace într-un stil 
nepretenţios, care i se potrivea cel mai bine. Eva era tratată 
acum ca o membră a familiei și Olgăi îi plăcea nespus să-i 
cumpere haine. Daisy se gândea la ea ca la o soră. 

Afară era încă lumină când ei urcară în mașini și în trăsuri 
pentru a străbate cei opt kilometri până în centrul orașului. 

Cambridge i se părea lui Daisy cel mai pitoresc loc pe care-l 
văzuse vreodată, cu străduțele sale șerpuitoare și cu clădirile 
elegante ale colegiilor. Opriră în faţă la Trinity și Daisy admiră 
statuia fondatorului acelei instituţii, regele Henric al VIll-lea. 
Când trecură prin poarta de cărămidă veche din secolul al XVI- 
lea, Daisy scăpă o exclamaţie de plăcere la priveliștea ce-i 
apăru în faţa ochilor: o curte mare și pătrată, cu o peluză verde 
și îngrijită, străbătută de alei pavate și cu o fântână extrem de 
complexă ca arhitectură în mijloc. Pe toate cele patru laturi, 
clădirile roase de vreme, din piatră aurie, constituiau fundalul pe 
care tinerii în frac dansau cu fete îmbrăcate splendid și pe unde 
zeci de ospătari în ţinută de seară treceau cu tăvi pline cu 
pahare de șampanie. Daisy bătu din palme de fericire: era exact 
ce-i plăcea cel mai mult. 

Dansă cu Boy, apoi cu Jimmy Murray, după care cu Bing, care 
o trase mai aproape de el, coborându-și mâna dreaptă de pe 
spatele ei pe șolduri. Ea decise să nu protesteze. Formaţia 
englezească interpretă o imitație insipidă de jazz american, însă 
cânta repede și tare, știind toate șlagărele recente. 

Se lăsă întunericul și curtea pătrată fu luminată de făclii. 
Daisy luă o pauză pentru a vedea ce mai face Eva, care nu era 
foarte sigură pe sine, având nevoie uneori de prezentări. Însă 
părea că își făcuse griji inutil: o găsi pe Eva discutând cu un 
student extrem de arătos, într-un costum puţin cam mare 
pentru el. Eva i-l prezentă, spunându-i că se numește Lloyd 
Williams. 

— Discutam despre fascismul din Germania, rosti Lloyd, ca și 
cum Daisy ar fi fost interesată să se alăture conversației. 

— Cât de plictisitor din partea voastră, zise Daisy. 

Ignorând replica ei, Lloyd spuse: 


180 


— Am fost la Berlin acum trei ani, când a venit Hitler la 
putere. Nu am întâlnit-o pe Eva atunci, dar se pare că avem 
câteva cunoștințe comune. 

Apoi apăru Jimmy Murray și o invită pe Eva la dans. Lloyd 
părea vizibil dezamăgit să o vadă plecând, dar își reaminti 
bunele maniere și o invită la rândul lui pe Daisy, apropiindu-se 
împreună de formaţie. 

— Prietena ta Eva este o persoană foarte interesantă, îi zise 
el. 

— Vai, domnule Williams, asta-i exact ce vrea să audă orice 
fată de la partenerul ei de dans, replică Daisy. 

De îndată ce rosti aceste cuvinte regretă că le spusese, 
temându-se că fusese prea arţăgoasă. Insă el păru amuzat. 
Zâmbind, îi spuse: 

— O, Doamne, ai mare dreptate! Primesc dojana, căci este 
corectă. Trebuie să fiu mai galant. 

Ei îi plăcu imediat felul în care reușea el să facă haz de sine 
însuși. Asta demonstra o mare încredere. 

El o întrebă: 

— Și tu stai la Chimbleigh, ca Eva? 

— Da. 

— Înseamnă că tu ești cea care i-a dat lui Ruby Carter bani 
pentru dentist. 

— De unde mai știi și asta? 

— Suntem prieteni. 

Daisy era surprinsă. 

— Sunt mulţi studenţi care se împrietenesc cu menajerele? 

— O, Doamne, cât snobism! Și mama mea a fost menajeră 
înainte să ajungă deputat în Camera Comunelor. 

Daisy se înroși imediat - detesta snobismul și îi acuza 
adeseori pe alţii de asta, mai ales în Buffalo. Credea că ea nu va 
putea fi atinsă vreodată de asemenea atitudini nevrednice. 

— Am cam început cu stângul, nu? spuse ea la sfârșitul 
dansului. 

— Nu aș zice, răspunse el. Crezi că-i plictisitor să vorbești 
despre fascism și totuși găzduiești în casa ta o refugiată din 
Germania, ba chiar o inviţi să te însoțească în Anglia. Consideri 
că menajerele nu ar trebui să se împrietenească cu studenţii și 
totuși îi dai bani de dentist lui Ruby. Nu cred că voi mai întâlni 
vreo fată atât de fascinantă în seara asta. 


181 


— Voi lua asta drept un compliment. 

— lată-l și pe prietenul tău fascist, Boy Fitzherbert. Vrei să-l 
gonesc? 

Daisy avu senzaţia că Lloyd abia aștepta un prilej pentru a se 
lua la harță cu Boy. 

— În niciun caz! rosti ea, întorcându-se și zâmbindu-i lui Boy. 

Boy înclină scurt din cap către Lloyd. 

— Bună seara, Williams! 

— Bună seara, zise Lloyd. Am fost dezamăgit să constat că 
fasciștii tăi au mărșăluit pe Hills Road sâmbăta trecută. 

— Ah, da, zise Boy. S-au ambalat un pic cam mult. 

— M-a surprins mai ales pentru că ţi-ai dat cuvântul de onoare 
că nu vor face asta. 

Daisy observă că Lloyd era supărat din pricina asta, chiar 
dacă păstra la suprafaţă o mască de curtoazie rece. Boy refuză 
însă să-l ia în serios. 

— Îmi pare rău, spuse el pe un ton detașat. Se întoarse apoi 
spre Daisy și zise: Hai să vezi biblioteca, îi zise el. Este 
proiectată de Christopher Wren. 

— Cu mare plăcere! acceptă Daisy. 

Îi făcu lui Lloyd cu mâna în semn de rămas-bun și îl lăsă pe 
Boy să o ia de braţ. Lloyd păru dezamăgit să o vadă plecând, 
ceea ce îi produse lui Boy o mare satisfacţie. 

Pe latura de vest a curţii pătrate se afla un pasaj care ducea 
într-o altă curte, în capătul căreia se vedea o singură clădire. 
Daisy admiră arcadele de la parter. Boy îi spuse că toate cărţile 
se aflau la etaj, întrucât râul Cam își mai ieșea din matcă uneori. 

— Hai să mergem să ne uităm la râu, rosti el. Este foarte 
frumos noaptea. 

Chiar dacă Daisy avea 20 de ani și era lipsită de experienţă, 
știa că Boy nu ţinea morțiș să admire râul noaptea. Insă încă se 
întreba, după ce remarcase reacția lui atunci când o văzuse 
îmbrăcată în haine bărbătești, dacă nu cumva prefera băieţii. 
Probabil că avea să afle în curând. 

— Tu îl cunoști pe rege? îl întrebă ea în timp ce el o conducea 
de-a lungul unei alte curți. 

— Da. Este mai degrabă prieten cu tata, evident, dar mai vine 
pe la noi câteodată. Și pot să-ţi spun că este foarte receptiv la 
unele dintre ideile mele politice. 

— Mi-ar plăcea nespus să-l întâlnesc. 


182 


Ştia că dădea senzaţia de naivitate, dar asta era șansa ei și 
nu avea de gând să-i dea cu piciorul. 

Trecură printr-o poartă și ieșiră pe o peluză netedă ce cobora 
lin spre un râu îngust și mărginit de ziduri. 

— Zona asta se numește The Backs, îi explică Boy. 
Majoritatea colegiilor mai vechi deţin terenurile de pe cealaltă 
parte. 

O cuprinse de mijloc în timp ce se apropiau de un mic pod. 
Mâna lui urcă pe spatele ei, ca din întâmplare, până ce ajunse 
cu arătătorul sub sânul ei. 

In capătul celălalt al podului doi servitori în uniformă stăteau 
de strajă, probabil pentru a ţine la depărtare nepoftiții. Unul 
dintre bărbaţi murmură „Bună seara, domnule viconte de 
Aberowen”, iar celălalt își înăbuși un rânjet. Boy răspunse printr- 
o înclinare aproape imperceptibilă a capului. Daisy se întrebă 
câte alte fete mai fuseseră în locul ei. 

Ştia că Boy avea motivele lui pentru a-i oferi acest tur și, într- 
adevăr, el se opri în întuneric și-i puse mâinile pe umeri. 

— Vreau să-ţi spun că ai fost de-a dreptul fermecătoare în 
ținuta de la cină. 

Avea glasul răgușit din cauza anticipării. 

— Mă bucur că ţi-a plăcut. 

Daisy își dădu seama că momentul sărutului era iminent și 
acest gând o excită, dar încă nu era pregătită. Îi puse o mână în 
piept, ţinându-l la distanţă. 

— Chiar îmi doresc să fiu prezentată la curtea regală, îi zise 
ea. Se poate aranja sau este prea dificil? 

— Nu-i dificil deloc, zise el. Cel puţin, nu pentru familia mea. 
Și nu pentru o fată atât de frumoasă ca tine. 

Işi aplecă nerăbdător capul spre ea, dar ea se trase într-o 
parte. 

— Și vei face asta pentru mine? Vei aranja să fiu prezentată? 

— Desigur. 

Se apropie de el și-i simţi erecţia prin pantaloni. „Deci nu 
preferă băieţii, la urma urmei.” 

— Promiţi? îl întrebă ea. 

— Promit, rosti el, cu răsuflarea întretăiată. 

— Mulţumesc, spuse ea, lăsându-l apoi să o sărute. 


183 


(HI) 


Căsuța de pe Wellington Row, Aberowen, South Wales, era 
plină ochi la ora unu, sâmbătă după-amiază. Bunicul lui Lloyd 
stătea la masa din bucătărie, mândru nevoie mare. Intr-o parte 
îl avea pe fiul său, Billy Williams, un miner ajuns deputat de 
Aberowen în Camera Comunelor. În cealaltă îl avea pe nepotul 
său, Lloyd, student la Universitatea Cambridge. Mai lipsea fiica 
lui, și ea parlamentară. Aceasta era dinastia Williams. Niciunul 
dintre ei nu i-ar fi spus astfel - noțiunea de dinastie era 
nedemocratică, iar acești oameni credeau în democraţie așa 
cum papa credea în Dumnezeu -, însă Lloyd bănuia că Bunicul 
se gândea la asta. 

La masă mai era și prietenul de-o viaţă al unchiului Billy (și 
totodată agentul său), Tom Griffiths. Lloyd era onorat să stea 
alături de asemenea oameni. Bunicul era un veteran al 
sindicatului minier; unchiul Billy fusese judecat în faţa curții 
marţiale în 1919, pentru că dăduse în vileag războiul secret 
purtat de Marea Britanie împotriva bolșevicilor; Tom luptase 
alături de Billy în Bătălia de pe Somme. Se afla într-o companie 
mai selectă decât dacă ar fi cinat cu familia regală. 

Bunica lui Lloyd, Cara Williams, îi servise cu tocăniţă de carne 
și cu pâine de casă, iar acum beau ceai și fumau. Prietenii și 
vecinii veniseră și ei, așa cum făceau de fiecare dată când Billy 
era acolo, și vreo șase oameni se rezemau de pereți, fumând 
pipe și ţigări de foi, umplând bucătărioara cu miros de bărbaţi și 
de tutun. 

Billy era scund și lat în umeri, ca mulţi mineri, însă - spre 
deosebire de ceilalți - era bine îmbrăcat: purta un costum 
bleumarin, o cămașă albă și curată și o cravată roșie. Lloyd 
observă că toată lumea i se adresa pe numele mic, parcă pentru 
a sublinia faptul că era unul dintre ei și că-și trăgea puterea din 
voturile lor. Lui Lloyd îi spuneau „flăcău”, lăsând clar de înţeles 
că nu erau foarte impresionați de statutul său de student la 
universitate. Însă Bunicului îi spuneau „domnul Williams”: el era 
cel pe care îl respectau cu adevărat. 

Prin deschizătura ușii din spate, Lloyd putea vedea movila de 
zgură de la mină, un munte tot mai înalt care se întinsese până 
la uliţa din spatele casei. 


184 


Lloyd își petrecea vacanţa de vară ca organizator cu salariu 
minim pentru ortacii rămași fără un loc de muncă. Proiectul lor 
era să renoveze Biblioteca Institutului Minier. Pentru Lloyd, 
munca fizică pe care o facea aici, șmirgheluind, văruind și 
făcând rafturi, reprezenta o schimbare binevenită după 
lecturarea lui Schiller în germană și a lui Moliere în franceză. 
Savura din plin glumele celorlalți: moștenise de la mama lui 
predilecția pentru umorul galez. 

Totul era grozav, dar aici nu se lupta cu fascismul. Se înfiora 
de fiecare dată când își amintea cum se ascunsese în capela 
baptistă în vreme ce Boy Fitzherbert și ceilalți bătăuși care 
scandau pe stradă aruncau cu pietre în ferestre. Cât și-ar fi dorit 
să poată ieși din clădire și să pocnească pe cineva! Ar fi fost o 
prostie, dar măcar s-ar fi simţit mai bine. Se gândea la asta în 
fiecare noapte înainte să adoarmă. 

Se gândea și la Daisy Peshkov, în jacheta ei roz de mătase, cu 
mâneci bufante. 

O revăzuse pe Daisy în Săptămâna de Mai. Fusese la un 
recital în capela de la King's College, întrucât studentul din 
camera alăturată de la căminul Emmanuel cânta la violoncel; iar 
Daisy se aflase și ea în public, alături de familia Westhampton. 
Purta o pălărie de paie cu borurile răsucite în sus, care o făcea 
să arate ca o școlăriță neastâmpărată. Se dusese la ea după 
recital, punându-i întrebări despre America, unde el nu fusese 
niciodată. Voia să afle despre administraţia președintelui 
Roosevelt și dacă britanicii puteau învăţa ceva din aceasta, însă 
Daisy nu vorbea decât despre partide de tenis, meciuri de polo 
și cluburi de iahting. Chiar și așa, el fu din nou captivat de ea. 

Îi plăcea sporovăiala ei voioasă, punctată ocazional de 
remarci neașteptate și sarcastice. El îi spusese „Nu vreau să te 
rețin - voiam doar să te întreb câte ceva despre Noua Invoială”, 
iar ea îi replicase: „O, Doamne, cum mai știi tu să măgulești o 
fată!” Însă, la despărţire, ea îi zisese: „Sună-mă când vii la 
Londra - Mayfair 2434". 

Astăzi venise la bunici ca să servească prânzul, urmând ca 
apoi să se ducă la gară. Avea câteva zile libere de pe șantier, 
așa că se ducea cu trenul la Londra pentru o scurtă vacanţă. 
Spera să dea cumva de Daisy, de parcă Londra ar fi fost un 
orășel ca Aberowen. 


185 


Pe șantier se ocupa și de educaţia politică, așa că îi spuse 
bunicului său că pregătise o serie de prelegeri din partea unor 
profesori stângiști de la Cambridge. 

— Le-am explicat că este o șansă nemaipomenită de a ieși din 
turnul lor de fildeș și de a cunoaște clasa muncitoare și le-a fost 
greu să mă refuze. 

Bunicul îl fulgeră cu ochii săi albaștri. 

— Sper ca flăcăii noștri să înveţe câte ceva despre lumea 
reală. 

Lloyd arătă spre fiul lui Tom Griffiths, care stătea în pragul ușii 
și asculta. La cei 16 ani ai săi, Lenny avea deja pe obraji umbra 
de barbă neagră caracteristică bărbaţilor din familia Griffiths, 
umbră ce nu dispărea nici măcar atunci când erau proaspăt rași. 

— Lenny a avut o dispută cu un lector marxist. 

— Bravo ţie, Len, rosti Bunicul. 

Marxismul era popular în South Wales, zonă numită uneori în 
glumă Mica Moscovă, însă Bunicul rămăsese un anticomunist 
înverșunat. 

Lloyd zise: 

— Spune-i bunicului ce i-ai spus lectorului, Lenny. 

Lenny rânji și rosti: 

— În 1872, liderul anarhist Mikhail Bakunin l-a avertizat pe 
Karl Marx că, dacă vor ajunge la putere, comuniștii vor fi la fel 
de asupritori precum aristocrația pe care o înlocuiau. După cele 
petrecute în Rusia, se mai poate spune oare că Bakunin s-a 
înșelat? 

Bunicul bătu din palme. În casa lui era mereu apreciat un 
argument solid. 

Bunica lui Lloyd îi turnă o ceașcă de ceai. Cara Williams era 
căruntă, plină de riduri și încovoiată de spate, ca toate femeile 
de vârsta ei din Aberowen. Îl întrebă pe Lloyd: 

— Ai început să faci curte vreunei fete, scumpul meu? 

Bărbaţii rânjiră și-și făcură cu ochiul. Lloyd se îmbujoră. 

— Sunt prea ocupat cu învățatul, bunico. 

Dar în minte îi apăru imaginea lui Daisy Peshkov și a 
numărului ei de telefon: Mayfair 2434. 

Bunica lui continuă: 

— Și atunci, cine-i Ruby Carter asta? 

Bărbaţii râseră, iar unchiul Billy zise: 

— Te-a prins, flăcău! 


186 


Era evident că mama lui Lloyd le pomenise despre asta. 

— Ruby este persoana care se ocupă de înscrieri și de cotizaţii 
la filiala din Cambridge a Partidului Laburist, atâta tot, se apără 
Lloyd. 

Billy rosti pe un ton sarcastic: 

— Da, da, foarte convingător, ce să spun! 

Și bărbaţii râseră din nou. 

— Nu ai vrea să mă vezi ieșind în oraș cu Ruby, bunico, zise 
Lloyd. Poartă haine prea strâmte pentru gustul dumitale. 

— Nu pare foarte potrivită, în cazul ăsta, recunoscu Cara. Eşti 
om cu facultate acum. Trebuie să ţintești mai sus. 

Și ea era la fel de snoabă ca Daisy, remarcă Lloyd. 

— Nu-i nimic în neregulă cu Ruby Carter, spuse el. Doar că nu 
sunt îndrăgostit de ea. 

— Trebuie să te însori cu o femeie educată, o învăţătoare sau 
o asistentă medicală. 

Problema era că avea dreptate. Lui Lloyd îi plăcea de Ruby, 
dar nu ar fi iubit-o niciodată. Era destul de frumușică, și 
inteligentă pe deasupra, iar Lloyd nu rămânea deloc nepăsător 
faţă de silueta ei voluptuoasă, însă știa că ea nu era potrivită 
pentru el. Ba, mai mult, Bunica sesizase exact punctul nevralgic: 
vederile lui Ruby era limitate, iar orizonturile ei mărginite. Nu 
era fascinantă. Nu ca Daisy. 

— Gata, destul cu pălăvrăgeala despre femei, interveni 
Bunicul. Billy, spune-ne care sunt ultimele vești din Spania. 

— Sunt proaste, zise Billy. 

Toată Europa era cu ochii pe Spania. Guvernul de stânga ales 
în februarie, cu un an în urmă, avusese de înfruntat o lovitură de 
stat militară, susţinută de fasciști și de conservatori. Generalul 
rebel Franco câștigase și sprijinul Bisericii Catolice. Vestea 
zguduise ca un cutremur tot continentul. Oare avea să cadă și 
Spania sub blestemul fascismului, după Germania și Italia? 

— Revolta a fost făcută de mântuială, cum probabil știi, și a 
fost cât pe ce să eșueze, continuă Billy. Insă Hitler și Mussolini 
au sărit în ajutorul lui Franco și au salvat insurecția prin 
aducerea a mii de soldați rebeli din nordul Africii drept întăriri. 

Lenny adăugă: 

— lar sindicatele au salvat guvernul! 

— Așa este, confirmă Billy. Guvernul a reacţionat cu lentoare, 
însă sindicatele au organizat muncitorii și i-au înarmat cu tot ce- 


187 


au găsit prin arsenalele militare, pe vase, prin magazinele de 
arme și prin alte locuri. 

Bunicul rosti: 

— Măcar ripostează cineva. Până acum fasciștii și-au făcut de 
cap cum au vrut. In Renania și Abisinia au dat buzna și au luat 
ce-au dorit. Slavă Domnului că mai există și spanioli, zic eu. 
Măcar ei au îndrăzneala de a spune nu. 

Oamenii din încăpere murmurară aprobator. 

Lloyd își aminti din nou acea după-amiază de sâmbătă din 
Cambridge. Și el îi lăsase pe fasciști să-și facă de cap. Incă mai 
fierbea de frustrare. 

— Dar oare pot câștiga? zise Bunicul. Armele par să fie 
problema acum, nu? 

— Da, rosti Billy. Germanii și italienii îi aprovizionează pe 
rebeli cu arme și cu muniţie, dar și cu avioane de vânătoare și 
piloţi. Insă nimeni nu ajută guvernul spaniol ales democratic. 

— Și de ce nu? La dracu'! izbucni Lenny mânios. 

Cara își ridică privirea de la plită. Ochii ei negri, 
mediteraneeni scăpărară dezaprobator, iar Lloyd întrezări fata 
frumoasă de altădată. 

— Fără vorbe de-astea în bucătăria mea! zise ea. 

— lertaţi-mă, doamnă Williams. 

— Pot să vă spun eu cum stau lucrurile în realitate, rosti Billy, 
iar oamenii amuţiră, ascultându-l cu atenţie. Premierul francez 
Leon Blum - socialist, după cum știți - era hotărât să le ofere 
ajutor. Are deja un vecin fascist, Germania, și ultimul lucru pe 
care și-l dorește este să se trezească cu un regim fascist și la 
graniţa de sud. Expedierea de arme către guvernul spaniol ar 
înfuria dreapta din Franţa și pe socialiștii catolici, dar Blum și-ar 
putea apăra decizia dacă ar avea sprijin britanic, putând susţine 
că înarmarea guvernului este o iniţiativă internaţională. 

Bunicul zise: 

— Și ce s-a întâmplat? 

— Guvernul nostru l-a făcut să se răzgândească. Blum a venit 
la Londra și ministrul de externe, Anthony Eden, l-a anunţat că 
nu poate conta pe sprijinul nostru. 

Bunicul se înfurie. 

— Și de ce are nevoie de sprijin? Cum poate un premier 
socialist să se lase intimidat de guvernul conservator al unei alte 
tări? 


188 


— Simplu: pentru că există pericolul unei lovituri de stat 
militare și în Franţa, explică Billy. Presa franceză susţine dreapta 
cu înverșunare, ceea ce îi încurajează pe fasciștii de acolo. Blum 
le poate ţine piept câtă vreme are sprijin britanic - dar nu mai 
este la fel de sigur fără acesta. 

— Deci guvernul nostru conservator iar se poartă cu mănuși 
cu fascismul! 

— Conservatorii noștri au investiţii în Spania - în vin, textile, 
cărbune, oţel - și se tem că guvernul de stânga îi va expropria. 

— Și America? Ei cred cu tărie în democraţie. O să vândă 
arme Spaniei, nu? 

— Așa s-ar crede. Însă există o presiune catolică bine 
finanțată, condusă de un milionar numit Joseph Kennedy, care 
se opune oricărei tentative de ajutorare a guvernului spaniol. Și 
orice președinte democrat are nevoie de susţinerea catolicilor. 
Roosevelt nu va face nimic care să pună în pericol Noua 
Învoială. 

— Și totuși, putem face ceva, rosti Lenny Griffiths, cu o 
expresie de sfidare adolescentină pe chip. 

— Ce anume, Len? îl întrebă Billy. 

— Putem merge să luptăm în Spania. 

Tatăl lui zise: 

— Lasă prostiile, Lenny. 

— Sunt mulţi oameni care vor să se ducă acolo, din toată 
lumea, chiar și din America. Vor să formeze unităţi de voluntari 
care să lupte alături de armata regulată. 

Lloyd se îndreptă de spate. Era prima oară când auzea acest 
lucru. 

— Serios? De unde știi? întrebă el. 

— Am citit în Daily Herald. 

Lloyd se simţi energizat: voluntarii mergeau în Spania ca să 
lupte împotriva fasciștilor! 

Tom Griffiths îi zise lui Lenny: 

— Ei bine, tu n-o să te duci și cu asta am încheiat discuţia. 

Billy spuse: 

— Ți-aduci aminte de băieţii ăia care au minţit cu privire la 
vârsta lor ca să lupte în Marele Război? Au fost cu miile. 

— Da, și complet nefolositori, în marea lor majoritate, replică 
Tom. Îmi amintesc de puştiul ăla care plângea înainte de 
Somme. Cum îl chema, Billy? 


189 


— Owen Bevin. A fugit, nu? 

— Da - până în fața plutonului de execuţie. Nenorociţii l-au 
împușcat pentru dezertare. Avea 15 ani bietul ţânc. 

Lenny spuse: 

— Eu am 16. 

— Da, pufni tatăl său. Mare diferenţă, ce să zic! 

Bunicul interveni: 

— Lloyd o să piardă trenul de Londra, care pleacă peste vreo 
zece minute. 

Lloyd fusese atât de bulversat de dezvăluirea lui Lenny, încât 
nu se mai uitase la ceas. Sări în picioare, își sărută bunica și își 
luă valijoara. 

Lenny îi zise: 

— Vin cu tine la gară. 

Lloyd își luă rămas-bun și porniră grăbiţi la vale. Lenny 
rămase tăcut, având un aer preocupat. Lloyd se bucura că nu 
trebuia să vorbească: voia să-și pună ordine în gânduri. 

Trenul era tras la peron. Lloyd cumpără un bilet până la 
Londra, la clasa a Ill-a. Pe când se pregătea să urce în vagon, 
Lenny îi zise: 

— la spune-mi, Lloyd, cum poţi obţine un pașaport? 

— Chiar ai de gând să pleci în Spania, deci? 

— Haide, omule, nu mă lua în râs! Chiar vreau să știu. 

Se auzi un fluier. Lloyd urcă la bord, închise ușa și deschise 
fereastra. 

— Te duci la poștă și ceri un formular, îi spuse el. 

Lenny rosti descumpănit: 

— Dacă mă duc la oficiul poștal din Aberowen și cer un 
formular pentru pașaport, mama o să afle în treizeci de 
secunde. 

— Atunci, du-te la Cardiff, îi zise Lloyd, apoi trenul se urni din 
loc. 

Se așeză la locul lui și scoase din buzunar un exemplar din 
Roșu și negru al lui Stendhal, varianta originală, în franceză. 
Privi în gol către pagini, fără să vadă ce era scris acolo. Era 
stăpânit de un singur gând: să meargă în Spania. 

Știa că ar fi trebuit să se teamă, dar nu simţea decât 
entuziasm la perspectiva unei confruntări - a unei confruntări 
reale, nu a unor simple întruniri - cu genul de oameni care 
asmuţiseră câinii asupra lui Jörg. Nu încăpea îndoială că avea să 


190 


resimtă și frică mai târziu. Nici înaintea unui meci de box nu se 
temea, în vestiarul său. Dar când intra în ring și îl vedea pe omul 
care voia să-l bată măr, când îi vedea umerii musculoși, pumnii 
grei și chipul plin de răutate, simţea cum i se usucă gura și cum 
îi bubuie inima în piept, fiind nevoit să-și înăbușe impulsul de a 
se întoarce și de a o lua la fugă. 

Însă momentan își făcea griji mai degrabă din cauza părinţilor 
săi. Bernie era extrem de mândru că fiul său vitreg studia la 
Cambridge - se lăudase prin tot cartierul - și ar fi fost devastat 
dacă Lloyd pleca înainte să-și ia diploma. Ethel ar fi fost speriată 
de gândul că fiul ei ar fi putut fi rănit sau ucis. Amândoi aveau 
să se supere cumplit. 7 

Și mai erau și alte probleme. Cum putea ajunge în Spania? În 
ce oraș trebuia să meargă? Cum avea să-și plătească această 
călătorie? Însă un singur obstacol i se părea de netrecut. 

Daisy Peshkov. 

Își zise că era ridicol. O întâlnise de două ori, iar ea nu era 
foarte interesată de el. lar asta era o atitudine de bun-simţ, 
fiindcă într-adevăr nu erau făcuţi unul pentru celălalt. Ea era 
fiica unui milionar, o femeie de lume superficială, care considera 
că discuţiile despre politică sunt plictisitoare. Îi plăceau bărbaţii 
de genul lui Boy Fitzherbert: nici nu mai trebuia o altă dovadă că 
era nepotrivită pentru Lloyd. Și totuși, nu și-o putea scoate din 
minte, iar gândul că va pleca în Spania și va pierde orice șansă 
de a o revedea îl umplea de amărăciune. 

Mayfair 2434. 

Îi era rușine de șovăiala lui, mai ales când își amintea 
hotărârea nestrămutată a lui Lenny. Lloyd vorbea despre lupta 
împotriva fascismului de ani de zile. Acum, că se ivise ocazia, 
cum ar fi putut să nu se ducă și el? 

Ajunse în gara Paddington din Londra, luă metroul până în 
Aldgate și se duse pe jos până la casa de pe Nutley Street unde 
se născuse. Descuie ușa și intră. Locul nu se schimbase prea 
mult din copilăria lui, una dintre puţinele noutăţi fiind 
reprezentată de telefonul de pe o măsuţă aflată lângă cuier. Era 
singurul telefon de pe strada lor și vecinii îl tratau ca pe o 
proprietate publică. Lângă aparat se afla o cutie în care lăsau 
banii pentru apelurile date. 


191 


Mama sa era în bucătărie. Avea pălăria pe cap, fiind pregătită 
să plece la o întrunire a Partidului Laburist - cum altfel? -, însă 
puse ceainicul pe foc și-i făcu ceai. 

— Ce mai fac cei de-acasă, din Aberowen? îl întrebă ea. 

— Unchiul Billy a venit acolo pentru week-end, răspunse el. 
Toţi vecinii au dat năvală în bucătăria bunicului. Parcă este o 
curte medievală. 

— Bunicii tăi sunt bine? 

— Bunicul este așa cum îl știi. Bunica mi s-a părut 
îmbătrânită. Făcu o pauză, apoi adăugă: Lenny Griffiths vrea să 
plece în Spania, ca să lupte împotriva fasciștilor. 

Ea își țuguie buzele, dezaprobatoare. 

— Serios? 

— Mă bate gândul să mă duc cu el. Ce părere ai? 

Se aștepta ca ea să se opună, dar - chiar și așa - reacţia ei îl 
surprinse. 

— Să nu te pună dracu’! rosti ea cu sălbăticie. 

Nu avea aceeași aversiune faţă de sudalme precum Bunica. 

— Nici să nu te aud! Trânti ceainicul pe masa din bucătărie și 
spuse: Te-am adus pe lume cu chinuri și suferință, te-am 
crescut, te-am încălţat și te-am trimis la școală și nu am făcut 
toate astea ca tu să te jertfești zadarnic într-un blestemat de 
război! 

El fu descumpănit. 

— Nu am de gând să-mi jertfesc viața zadarnic, replică el. Dar 
aș putea să mi-o risc pentru o cauză în care tu m-ai făcut să 
cred! 

Spre uimirea lui, ea izbucni în plâns. Plângea foarte rar - de 
fapt, Lloyd nici nu-și mai amintea când o văzuse ultima oară în 
lacrimi. 

— Nu plânge, mamă! O cuprinse de umeri cu braţul și 
adăugă: Nu s-a întâmplat nimic încă. 

Bernie intră în bucătărie, un bărbat îndesat, de vârstă 
mijlocie, cu o chelie în creștetul capului. 

— Ce s-a întâmplat? rosti el, ușor speriat. 

Lloyd spuse: 

— Imi pare rău, tată. Eu am supărat-o. 

Se trase înapoi și îl lăsă pe Bernie să o îmbrăţișeze pe Ethel. 

Ea se tângui: 

— Vrea să se ducă în Spania! O să fie omorât! 


192 


— Hai să ne calmăm cu toţii și să discutăm lucrurile pe 
îndelete, rosti Bernie. 

Era un om rezonabil, care purta un costum închis la culoare 
(la fel de rezonabil) și pantofi reparaţi în nenumărate rânduri, cu 
tălpi rezonabil de groase. Fără îndoială că acesta era și motivul 
pentru care îl vota lumea: era un politician local, reprezentând 
cartierul Aldgate în Consiliul Districtual al Londrei. Lloyd nu-și 
cunoscuse niciodată tatăl adevărat, dar nu-și putea închipui că 
ar fi putut să-l iubească mai mult decât pe Bernie, care fusese 
un tată vitreg blajin, mereu gata să-i ofere alinare și sfaturi, 
recurgând foarte rar la porunci sau la pedepse. Il trata pe Lloyd 
la fel ca pe propria fiică, Millie. 

Bernie o convinse pe Ethel să se așeze la masa din bucătărie, 
iar Lloyd îi turnă o ceașcă de ceai. 

— Am crezut la un moment dat că fratele meu a murit, zise 
Ethel, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji. Telegramele soseau pe 
Wellington Row și bietul băiat de la poștă trebuia să meargă din 
casă în casă, pentru a le da oamenilor hârtiile care-i anunțau că 
fiii și soţii lor muriseră. Bietul flăcău, cum îl chema oare? 
Geraint, parcă. Însă nu ne-a adus niciodată o telegramă și, în 
micimea sufletului meu, i-am mulţumit lui Dumnezeu fiindcă 
muriseră alţii, nu și Billy al nostru! 

— Nu ai deloc un suflet mic, spuse Bernie mângâind-o. 

Sora vitregă a lui Lloyd, Millie, apăru de la etaj. Avea 16 ani, 
dar părea mai în vârstă, mai ales când era îmbrăcată ca în seara 
aceea, în haine negre și stilate și cu cercei mici de aur în urechi. 
Vreme de doi ani lucrase într-un magazin de accesorii pentru 
dame din Aldgate, dar era isteață și ambițioasă, așa că de 
câteva zile obținuse o slujbă într-un magazin universal de lux 
din West End. Se uită la Ethel și zise, cu un puternic accent de 
East End: 

— Ce s-a întâmplat, mamă? 

— Fratele tău vrea să plece în Spania ca să moară pe-acolo! 
răspunse Ethel printre lacrimi. 

Millie îi aruncă lui Lloyd o privire acuzatoare. 

— Ce te-a apucat? 

Millie îi găsea mereu câte un cusur fratelui său mai mare, 
despre care credea că este mult prea iubit, și asta pe nedrept. 

Lloyd replică pe un ton afectuos și răbdător: 


193 


— Lenny Griffiths din Aberowen se duce să se lupte cu 
fasciștii și i-am spus mamei că mă bate gândul să-l însoțesc. 

— Mda, să mai pună bază omu' în tine, rosti Millie dezgustată. 

— Mă îndoiesc că poţi ajunge acolo, spuse Bernie, o fire 
întotdeauna practică. La urma urmei, ţara este în plin război 
civil. 

— Pot lua trenul până la Marseille. Barcelona nu este departe 
de granița cu Franţa. 

— 130 sau 140 de kilometri. Plus traversarea piscurilor reci 
ale Pirineilor. 

— Trebuie să existe vase care să meargă de la Marseille la 
Barcelona. Nu-i atât de departe pe mare. 

— Este adevărat. 

— Încetează, Bernie! strigă Ethel. Parcă aţi discuta despre cea 
mai scurtă cale către Piccadilly Circus. Vrea să meargă la război! 
Nu voi îngădui una ca asta. 

— Are 21 de ani totuși, zise Bernie. Nu-l putem opri. 

— Știu bine câţi ani are, la dracu'! 

Bernie se uită la ceas. 

— Trebuie să mergem la întrunire. Tu ești principalul orator. 
lar Lloyd nu pleacă în Spania în seara asta. 

— De unde știi? pufni ea. Poate că o să ne întoarcem acasă și 
o să găsim un bilet în care o să ne spună că a plecat cu trenul la 
Paris! 

— Uite cum facem, zise Bernie. Lloyd, promite-i mamei tale că 
nu vei pleca în următoarea lună, măcar. Oricum, nu-i o idee rea 
- trebuie să vezi mai întâi cum stau lucrurile înainte de a te duce 
acolo. Liniștește-o, măcar o vreme! Apoi, putem discuta din nou 
despre asta. 

Era un compromis tipic pentru Bernie, calculat astfel încât 
oamenii să lase de la ei fără să simtă că pierd ceva; însă Lloyd 
nu dorea să-și ia un angajament. Pe de altă parte însă, nici nu 
putea să sară în primul tren. Trebuia să afle ce condiţii pregătise 
guvernul spaniol pentru primirea voluntarilor. Ideal ar fi fost să 
plece împreună cu Lenny și cu alți camarazi. Aveau nevoie de 
vize, de bani străini, de bocanci... 

— În regulă, spuse el. Nu voi pleca vreme de-o lună. 

— Promite, insistă mama lui. 

— Promit. 


194 


Ethel se calmă. După câteva minute își pudră faţa, 
recăpătându-și aerul normal. Își bău ceaiul, apoi își puse haina și 
plecă împreună cu Bernie. 

— Hai că plec și eu, spuse Millie. 

— Unde te duci? o întrebă Lloyd. 

— La Gaiety. 

Gaiety era un teatru de estradă din East End. 

— Cum, lasă și puști de 16 ani acolo? 

Ea ridică din sprâncene. 

— Cine zice că am 16 ani? Eu nu. Oricum, vine și Dave și el 
are doar 15 ani. 

Se referea la vărul lor, David Williams, fiul unchiului Billy și al 
mătușii Mildred. 

— Distracţie plăcută, atunci. 

Ea se duse până la ușă, apoi făcu cale întoarsă. 

— Ai grijă doar să nu te omoare ăia în Spania, neghiobule. 

ÎI cuprinse în braţe și îl strânse la piept, apoi plecă fără să mai 
spună nimic. 

Când auzi ușa închizându-se, el se duse la telefon. Nu trebuia 
să se străduiască să-și amintească numărul. Incă o vedea pe 
Daisy cu ochii minţii, răsucindu-se spre el, zâmbind cuceritor pe 
sub borurile pălăriei și zicându-i: „Mayfair 2434”. 

Ridică receptorul și formă numărul. 

Ce avea să-i spună? „Mi-ai zis să te sun, așa că te-am sunat.” 
Nu se cădea. Adevărul? „Nu te admir deloc, dar nu pot să mite 
scot din minte.” Ar fi trebuit să o invite undeva, dar unde? La o 
întrunire a Partidului Laburist? 

O voce de bărbat răspunse: 

— Alo? Locuinţa doamnei Peshkov. Bună seara! 

Tonul respectuos îl făcu pe Lloyd să-și spună că omul era 
majordom. Fără îndoială că mama lui Daisy închiriase o casă în 
Londra cu tot cu personalul acesteia. 

— Mă numesc Lloyd Williams... Intenţiona să spună ceva care 
să explice sau să justifice apelul său, dar până la urmă rosti 
primul lucru care-i trecu prin minte: ... de la Emmanuel College. 

Asta nu însemna nimic, dar spera să sune impresionant. 

— Pot vorbi cu domnișoara Daisy Peshkov, vă rog? 

— Nu, îmi pare rău, domnule profesor Williams, răspunse 
majordomul, presupunând că Lloyd era vreun cadru academic. 
Au plecat cu toţii la operă. 


195 


Desigur, se gândi Lloyd dezamăgit. Nicio femeie de lume nu 
era acasă seara, cu atât mai puţin sâmbăta. 

— Ah, îmi amintesc, minţi el. Mi-a spus că se duce la operă, 
dar am uitat. Sunt la Covent Garden, nu? 

Își ţinu răsuflarea, iar majordomul, deloc suspicios, îi zise: 

— Da, domnule. Cred că s-au dus la Flautul fermecat. 

— Vă mulțumesc, zise Lloyd, apoi puse receptorul în furcă. 

Se duse în camera sa și se schimbă. In West End, cei mai 
mulți dintre oameni purtau haine de seară chiar și atunci când 
mergeau la cinema. Dar ce avea să facă după ce ajungea acolo? 
Nu-și putea permite un bilet la operă și oricum spectacolul era 
pe terminate. 

Luă metroul. Opera Regală era situată în mod absurd lângă 
Covent Garden, piaţa de fructe și legume a Londrei. Cele două 
instituţii coexistau armonios, având orare cu totul diferite: piața 
se deschidea la trei-patru dimineaţa, când petrecăreţii londonezi 
abia începeau să se îndrepte spre casă, și se închidea înainte de 
matineu. 

Lloyd trecu pe lângă tarabele goale ale pieţei, uitându-se prin 
ușile cu geamuri ale clădirii operei. Sala de la intrare era 
luminată, dar pustie, și se puteau auzi acordurile înfundate ale 
simfoniei lui Mozart. Intră în clădire. Adoptând o manieră 
detașată, specifică celor din clasa de sus, se adresă unui ușier: 

— La ce oră cade cortina? 

Dacă ar fi purtat costumul său de tweed, probabil că i s-ar fi 
spus că nu-i treaba lui, însă jacheta de seară era o uniformă 
încărcată de autoritate, așa că ușierul îi zise: 

— Peste vreo cinci minute, domnule. 

Lloyd înclină ușor din cap. S-ar fi dat de gol dacă spunea 
„mulțumesc”. 

leși din clădire și se plimbă puţin pe stradă. Era un moment 
de acalmie. În restaurante, lumea comanda cafele; în 
cinematografe, filmul se apropia de punctul culminant. Totul 
avea să se schimbe în curând, iar străzile urmau să se umple de 
oameni strigând după taxiuri, îndreptându-se spre cluburi de 
noapte, sărutându-se de rămas-bun prin staţiile de autobuz sau 
grăbindu-se să prindă ultimul metrou spre casele lor din 
suburbii. 

Se întoarse la operă și intră din nou în clădire. Orchestra 
amuţise, iar spectatorii tocmai începeau să iasă din sală. Abia 


196 


scăpaţi din temniţa scaunelor, vorbeau acum cu însufleţire, 
lăudându-i pe cântăreţi, criticând costumele sau făcându-și 
planuri pentru cine târzii. 

O zări pe Daisy aproape imediat. 

Purta o rochie de seară violacee, cu o capă de nurcă de 
culoarea șampaniei pe umerii goi, și arăta absolut răvășitor. leşi 
din sală în fruntea unui grup de persoane de seama ei. Lloyd se 
întristă când îl recunoscu pe Boy Fitzherbert lângă ea și când o 
văzu râzând voios la ceva ce el îi murmura la ureche în timp ce 
coborau treptele acoperite cu covor roșu. In spatele ei se afla 
fata cea interesantă din Germania, Eva Rothmann, însoţită de 
un tânăr înalt purtând un soi de uniformă militară, cunoscută 
drept ţinuta de popotă. 

Eva îl recunoscu pe Lloyd și îi zâmbi, iar el i se adresă în 
germană: 

— Bună seara, Fräulein Rothmann. Sper că v-a plăcut 
spectacolul. 

— Foarte mult, mulțumesc, replică ea în aceeași limbă. Nu am 
știut că aţi fost și dumneavoastră în public. 

Boy rosti pe un ton afabil: 

— Vorbiţi și voi în engleză. 

Părea ușor cherchelit. Era destul de arătos, într-un fel 
oarecum dezordonat, ca un adolescent chipeș și îmbufnat sau 
ca un câine cu pedigri care primește prea multe resturi la masă. 
Avea maniere plăcute și probabil că putea fi devastator de 
fermecător atunci când voia. 

Eva rosti în engleză: 

— Viconte de Aberowen, dumnealui este domnul Williams. 

— Ne știm, spuse Boy. El învaţă la Emma. 

Daisy i se adresă: 

— Bună, Lloyd. Mergem să ne distrăm în mahala. 

Lloyd mai auzise asta înainte - însemna să mergi în East End 
ca să vizitezi localuri ieftine și să urmărești spectacole pentru 
clasa muncitoare, precum luptele de câini. 

Boy spuse: 

— Fac prinsoare că Williams știe câteva locuri... 

Lloyd șovăi doar o fracțiune de secundă. Era oare dispus să îl 
suporte pe Boy numai ca să fie în compania lui Daisy? Sigur că 
da. 


197 


— Întâmplarea face să știu, într-adevăr, confirmă el. Vreţi să 
vi le arăt? 

— Splendid! 

O femeie mai în vârstă apăru și-l atenţionă pe Boy: 

— Să le aduci pe fete acasă înainte de miezul nopţii, rosti ea 
cu un accent american. Nicio clipă mai târziu, te rog! 

Lloyd realiză că femeia era mama lui Daisy. 

Bărbatul înalt, în ţinută militară, replică: 

— Puteţi conta pe armată, doamnă Peshkov. Ne vom întoarce 
la timp. 

În spatele doamnei Peshkov se ivi contele Fitzherbert, alături 
de o femeie corpolentă care era probabil soţia lui. Lloyd ar fi 
vrut să-l ia pe conte la întrebări cu privire la politica guvernului 
faţă de Spania. 

Afară îi așteptau două mașini. Contele, soţia lui și mama lui 
Daisy urcară într-un Rolls-Royce Phantom III, negru cu crem. Boy 
și grupul său se îngrămădiră în cealaltă mașină, o limuzină 
Daimler E20 bleumarin, mașina preferată a familiei regale. Erau 
șapte tineri, incluzându-l și pe Lloyd. Eva părea să fie cu 
soldatul, care se prezentă drept locotenentul Jimmy Murray. Cea 
de-a treia fată era sora lui, May, iar celălalt băiat - o variantă 
mai zveltă și mai tăcută a lui Boy - se dovedi a fi Andy 
Fitzherbert. 

Lloyd îi dădu șoferului indicaţii pentru a ajunge la Gaiety. 

Observă că Jimmy Murray își strecurase braţul discret în jurul 
taliei Evei. Ea reacţionă dându-se mai aproape de el: era evident 
că se curtau. Lloyd se bucura pentru ea. Nu era tocmai 
frumoasă, dar era inteligentă și fermecătoare. li plăcea de ea și 
se bucura că își găsise un soldat înalt. Se întreba totuși cum ar fi 
reacţionat cei din clasa de sus dacă Jimmy anunţa că ar vrea să 
se însoare cu o germană pe jumătate evreică. 

Realiză că celelalte persoane formau alte două cupluri: Andy 
și May și - ceea ce era supărător - Boy și Daisy. Lloyd era 
singurul fără pereche. Nedorind să se holbeze la ei, începu să 
studieze cu atenţie mahonul lustruit de la geamuri. 

Mașina urcă pe Ludgate Hill până la Catedrala Sf. Paul. 

— Luaţi-o pe Cheapside, i se adresă Lloyd șoferului. 

Boy trase o dușcă dintr-o butelcă argintie. Ștergându-se la 
gură, rosti: 

— Văd că știi bine zona, Williams. 


198 


— Aici locuiesc, replică Lloyd. M-am născut în East End. 

— Ce minunat! zise Boy - iar Lloyd nu reuși să-și dea seama 
dacă era extrem de politicos sau neplăcut de sarcastic. 

Toate locurile erau ocupate la Gaiety, dar se putea sta în 
picioare, iar spectatorii se foiau de colo până colo, salutându-și 
prietenii și ducându-se la bar. Erau dichisiți cu toţii - femeile în 
rochii în culori deschise, iar bărbaţii în cele mai bune costume 
ale lor. Aerul era cald și plin de fum și se simțea plutind un 
miros puternic de bere vărsată. Lloyd găsi un loc mai în spate 
pentru grupul său. Hainele lor arătau că vin din West End, dar 
nu erau singurii: teatrele de estradă aveau ca mușterii oameni 
din toate clasele sociale. 

Pe scenă, o interpretă de vârstă mijlocie (într-o rochie roșie și 
cu o perucă blondă) ţinea un sketch cu dublu înțeles. 

— l-am zis: „Nu te las în pasajul meu”, zise ea, iar publicul 
hohoti de râs. El mi-a răspuns: „Dar îl pot vedea de aici, 
scumpo”. Eu i-am spus: „Nu-ţi băga nasul”. Simulând 
indignarea, el insistă: „Mie mi se pare că i-ar prinde bine o 
curățenie generală”. Și-atunci, vă întreb: vi se pare normal? 

Lloyd văzu că Daisy râdea în gura mare. Se aplecă spre ea și-i 
șopti la ureche: 

— Ţi-ai dat seama că-i un bărbat, nu? 

— Nu! exclamă ea uimită. 

— Vită-te la mâini! 

— O, Doamne! făcu ea. Este bărbat, într-adevăr! 

Vărul lui Lloyd, David, trecu pe lângă ei, îl zări pe Lloyd și se 
întoarse spre el. 

— De ce te-ai dichisit așa? îl întrebă el cu un accent de East 
End. 

El purta o eșarfă înnodată și o șapcă. 

— Salut, Dave. Ce mai faci? 

— O să plec în Spania cu tine și cu Lenny Griffiths, rosti Dave. 

— În niciun caz, i-o reteză Lloyd. Ai 15 ani! 

— Băieţii de vârsta mea au luptat și în Marele Război. 

— Da, dar fără folos - poţi să-l întrebi pe taică-tău. Și, oricum, 
cine-a zis că eu plec? 

— Sora ta, Millie, spuse Dave, trecând mai departe. 

Boy zise: 

— Ce bea lumea pe-aici de obicei, Williams? 

Lloyd considera că Boy băuse deja destul, dar răspunse: 


199 


— Bărbaţii beau bere la halbă, iar femeile coniac cu lămâie. 

— Coniac cu lămâie? 

— Coniac diluat cu limonadă. 

— În, ce dezgustător! se schimonosi Boy, făcându-se apoi 
nevăzut. Comediantul ajunse la punctul culminant al scenetei. 

— l-am zis: „Neghiobule, ăla-i pasajul greșit!” 

Apoi ea - sau el - cobori de pe scenă într-un ropot de aplauze. 

Millie apăru brusc în faţa lui Lloyd. 

— Bună, spuse ea. Se uită la Daisy și adăugă: Cine-i prietena 
ta? 

Lloyd se bucură că Millie arăta atât de bine, în rochia ei 
neagră și sofisticată, cu un șirag de perle false și cu un machiaj 
discret. Zise: 

— Domnișoară Peshkov, îngăduiţi-mi să v-o prezint pe sora 
mea, domnișoara Leckwith. Millie, dumneaei este Daisy. 

Fetele își strânseră mâna. Daisy spuse: 

— Mă bucur mult să o cunosc pe sora lui Lloyd. 

— Soră vitregă, mai exact, zise Millie. 

Lloyd explică: 

— Tatăl meu și-a pierdut viaţa în Marele Război. Nu am 
apucat să-l cunosc. Mama s-a recăsătorit când eu eram încă 
bebeluș. 

— Distracţie plăcută, rosti Millie, răsucindu-se; apoi, la 
plecare, îi murmură lui Lloyd: Acum pricep de ce n-are nicio 
șansă Ruby Carter. 

Lloyd oftă exasperat în sinea lui. Era limpede că mama sa le 
spusese tuturor că el îi făcea ochi dulci lui Ruby. 

— Cine-i Ruby Carter? îl întrebă Daisy. 

— Este menajeră la Chimbleigh. Fata căreia i-ai dat bani de 
dentist. 

— Ah, îmi amintesc. Deci numele ei este legat de al tău din 
punct de vedere romantic... 

— Da, în mintea mamei mele. 

Daisy râse de stânjeneala lui. 

— Deci nu ai de gând să te însori cu o menajeră. 

— Nu am de gând să mă însor cu Ruby. 

— S-ar putea să ţi se potrivească foarte bine. 

Lloyd o privi drept în ochi. 

— Poate, dar nu ne îndrăgostim întotdeauna de cei care ni se 
potrivesc cel mai bine, nu? 


200 


Ea își întoarse privirea spre scenă. Spectacolul se apropia de 
sfârșit și toţi interpreţii începură să cânte o melodie cunoscută. 
Publicul li se alătură, cântând cu ei. Spectatorii care stăteau în 
picioare în spatele sălii își înlănţuiră brațele și începură să se 
legene în ritmul piesei, iar cei din grupul lui Boy se prinseră și ei 
în acest joc. 

Când se lăsă cortina, Boy încă nu revenise. 

— Mă duc să îl caut, spuse Lloyd. Cred că știu unde ar putea 
să fie. 

Localul Gaiety avea o toaletă de dame, însă bărbații se ușurau 
într-o curte din spate, unde erau un closet săpat în pământ și 
câteva butoaie tăiate pe jumătate. Lloyd îl găsi pe Boy vomitând 
într-unul dintre butoaie. 

Îi dădu o batistă ca să se șteargă la gură, apoi îl luă de braţ și 
îl scoase din teatrul care se golea, ducându-l la limuzina Daimler 
de afară. Acolo îi așteptau ceilalți. Urcară cu toţii în mașină, iar 
Boy adormi de îndată. 

Când ajunseră înapoi în West End, Andy Fitzherbert îi zise 
șoferului să oprească mai întâi acasă la familia Murray, aflată pe 
o străduță modestă de lângă Trafalgar Square. Coborând din 
mașină împreună cu May, el spuse: 

— Puteţi pleca mai departe. Eu o voi conduce pe May până la 
ușă și apoi voi veni acasă pe jos. 

Lloyd intui că Andy plănuia un rămas-bun romantic în pragul 
ușii lui May. 

Porniră mai departe, spre Mayfair. Când mașina se apropie de 
Grosvenor Square, unde locuiau Daisy și Eva, Jimmy i se adresă 
șoferului: 

— Opriţi la colţ, vă rog. Apoi îi șopti lui Lloyd: Auzi, Williams, 
poți să o conduci tu pe domnișoara Peshkov până la ușă? Voi 
veni și eu în câteva secunde cu Fräulein Rothmann! 

— Sigur. 

Evident, Jimmy voia să o sărute pe Eva de noapte bună în 
mașină. Oricum Boy nu ar fi știut nimic despre asta: deja sforăia. 
Şoferul avea să se prefacă, în schimbul unui bacșiș, că nu a 
văzut nimic. 

Lloyd cobori din mașină și o ajută și pe Daisy să iasă. Când ea 
îl apucă de mână, el simţi un fior ca un mic șoc electric. O luă de 
braţ și porniră agale pe trotuar. Când ajunseră la jumătatea 


201 


distanţei dintre două felinare, unde era mai degrabă penumbră, 
Daisy se opri. 

— Hai să le lăsăm câteva minute, rosti ea. 

Lloyd zise: 

— Mă bucur foarte mult că Eva are un iubit. 

— Și eu. 

El trase aer în piept, apoi adăugă: 

—N-aș putea spune același lucru despre tine și Boy 
Fitzherbert. 

— Dar m-a prezentat la curte! exclamă Daisy. Am dansat cu 
regele într-un club de noapte - s-a scris și în presa americană 
despre asta. 

— Ăsta-i motivul pentru care te vezi cu el? rosti Lloyd, 
nevenindu-i să creadă. 

— Nu-i singurul motiv. Ne plac aceleași lucruri - petrecerile, 
cursele de cai și hainele frumoase. Este foarte amuzant! Ba 
chiar are un avion personal. 

— Toate astea nu înseamnă nimic, replică Lloyd. Renunţă la 
el. Fii iubita mea! 

Ea păru mulţumită, dar pufni în râs. 

— Eşti nebun, zise ea. Dar te plac! 

— Nu glumesc, spuse el disperat. Nu-mi pot lua gândul de la 
tine, chiar dacă ești ultima persoană de pe lume cu care ar 
trebui să mă însor. 

Ea râse din nou. 

— Zici cele mai nepoliticoase lucruri! Nici nu știu de ce mai 
vorbesc cu tine. Dar bănuiesc că fac asta fiindcă, dincolo de 
manierele tale stângace, cred că ești un tip cumsecade. 

— Nu sunt stângaci, de obicei - mi se întâmplă doar cu tine. 

— Te cred. Însă nu am de gând să mă mărit cu un socialist 
lefter. 

Lloyd își pusese sufletul pe tavă numai pentru a fi respins, iar 
acum se simţea copleșit de nefericire. Aruncă o privire către 
Daimler. 

— Mă întreb cât mai durează, rosti el debusolat. 

Apoi, Daisy zise: 

— Aș putea totuși să sărut un socialist, măcar pentru a vedea 
cum este. 

El rămase fără reacţie preţ de o clipă. Crezu că ea vorbea 
doar ipotetic. Însă nicio fată nu ar fi spus una ca asta doar la 


202 


modul ipotetic. Era o invitaţie - și fusese cât pe ce să rateze 
ocazia. 

Se apropie de ea, cuprinzându-i cu mâinile talia subţire. Ea își 
ridică fața spre el și frumuseţea ei îi luă răsuflarea. Se aplecă și 
o sărută delicat pe gură. Niciunul dintre ei nu își închise ochii. Se 
simţea incredibil de ațăţat, uitându-se în ochii ei albaștri în timp 
ce își apăsa buzele de ale ei. Ea își deschise ușor gura și el îi 
atinse buzele cu vârful limbii. Un moment mai târziu, simţi și 
limba ei. Încă îl privea. El se simţea în al nouălea cer și ar fi vrut 
să rămână pe veci încleștat în acea îmbrăţișare. Ea își apăsă 
trupul de trupul lui. El avea o erecţie și era jenat la gândul că ea 
ar putea să o simtă, așa că se trase ușor înapoi - însă ea se lipi 
din nou de el, iar el înţelese, când o privi în ochi, că ea voia să-i 
simtă penisul apăsat de trupul său moale. Această 
conștientizare îl excită la culme. Simţi că era pe punctul de a 
ejacula, apoi îi trecu prin minte că era posibil ca ea să-și fi dorit 
tocmai acest lucru. 

Apoi auzi portiera de la Daimler deschizându-se și pe Jimmy 
Murray vorbind puţin mai tare decât era cazul, de parcă ar fi 
vrut să-i avertizeze. Lloyd se desprinse din îmbrăţișarea lui 
Daisy. 

— Măi să fie, murmură ea pe un ton surprins. A fost 
neașteptat de plăcut! 

Lloyd rosti cu glas răgușit: 

— Mai mult decât plăcut... 

Apoi Jimmy și Eva ajunseră lângă ei și porniră cu toţii către 
ușa casei doamnei Peshkov. Era o clădire impunătoare, cu 
trepte ce duceau spre o verandă acoperită. Lloyd se întrebă 
dacă veranda le-ar fi putut oferi prilejul unui nou sărut, dar când 
urcară treptele ușa se deschise și în prag apăru un bărbat în 
ținută de seară, probabil majordomul cu care vorbise Lloyd mai 
devreme. Cât se bucura că dăduse acel telefon...! 

Cele două fete își luară rămas-bun cu sfială, fără să dea deloc 
de bănuit că în urmă cu câteva secunde erau încă prinse în 
îmbrățișări pasionale; apoi ușa se închise și ele se făcură 
nevăzute. 

Lloyd și Jimmy coborâră împreună scările. 

— Eu mă duc pe jos acasă, rosti Jimmy. Vrei să-i spun 
șoferului să te ducă înapoi în East End? Cred că ești la cinci-șase 


203 


kilometri de casă. Oricum lui Boy n-o să-i pese - o să doarmă 
dus până la micul dejun, cu siguranţă. 

— Este foarte drăguţ din partea ta, Murray, și apreciez gestul; 
dar și eu simt nevoia să merg pe jos. Am multe lucruri la care să 
mă gândesc. 

— Cum dorești. Noapte bună, în cazul ăsta. 

— Noapte bună, zise Lloyd; apoi, cu gândurile învălmășite și 
cu erecţia micșorându-se treptat, se întoarse spre răsărit și 
porni către casă. 


(IV) 


Sezonul social londonez se încheia la jumătatea lunii august și 
totuși Boy Fitzherbert încă nu o ceruse în căsătorie pe Daisy 
Peshkov. 

Daisy era rănită și nedumerită. Toată lumea știa că ieșeau 
împreună. Se vedeau aproape zilnic. Contele Fitzherbert vorbea 
cu Daisy ca și cum ar fi fost fiica lui și chiar și suspicioasa 
prințesă Bea ajunsese la sentimente mai bune faţă de ea. Boy o 
săruta ori de câte ori se ivea ocazia, dar nu pomenea nimic 
despre viitor. 

Lunga serie de prânzuri și cine îmbelșugate, petreceri și baluri 
strălucitoare, evenimente sportive tradiţionale și picnicuri cu 
șampanie care constituiau sezonul londonez se sfârși brusc. 
Mulţi dintre prietenii noi pe care și-i făcuse Daisy plecaseră 
deodată din oraș. Majoritatea se retrăseseră la conacele lor de 
la ţară, unde, din câte își putea da ea seama, urmau să își 
petreacă timpul la vânătoare de vulpi, căprioare și păsări 
sălbatice. 

Daisy și Olga rămaseră în oraș pentru nunta Evei Rothmann. 
Spre deosebire de Boy, Jimmy Murray se grăbea să se însoare 
cu femeia pe care o iubea. Ceremonia se desfășură la biserica 
din parohia părinţilor săi, în Chelsea. 

Daisy considera că făcuse o treabă minunată cu Eva. O 
învățase să își aleagă hainele care i se potriveau cel mai bine, 
într-un stil elegant, fără volănașe, în culori simple și puternice 
care îi scoteau în evidenţă părul negru și ochii căprui. Căpătând 
încredere în sine, Eva învățase să-și folosească inteligenţa și 
căldura naturală pentru a fermeca atât bărbaţii, cât și femeile. 


204 


lar Jimmy se îndrăgostise de ea. Nu era el vreo vedetă de 
cinema, dar era înalt și atrăgător în felul lui. Provenea dintr-o 
familie militară cu o avere modestă, ceea ce însemna că Eva 
avea să ducă un trai confortabil, fără să fie neapărat bogată. 

Britanicii aveau și ei prejudecățile lor, așa că la început 
generalul Murray și doamna Murray nu priviseră cu ochi buni 
posibila căsătorie a fiului lor cu o refugiată din Germania pe 
jumătate evreică. Eva îi cucerise rapid, însă mulţi dintre prietenii 
lor aveau încă îndoieli în privinţa proaspătului cuplu. La cununie, 
lui Daisy i se spuse că Eva era „exotică”, Jimmy „curajos”, iar 
soţii Murray „excepţional de deschiși la minte”, toate acestea 
fiind modalităţi de a atrage atenţia asupra unei legături 
nepotrivite. 

Jimmy îi scrisese în mod oficial doctorului Rothmann din 
Berlin, primind încuviințarea acestuia de a-i cere Evei mâna; 
însă autorităţile germane refuzaseră să îi permită familiei 
Rothmann să vină la nuntă. Eva rostise, înlăcrimată: 

— Îi urăsc atât de mult pe evrei, încât ai zice că s-ar bucura 
să-i vadă plecaţi din ţară, dar nu! 

Tatăl lui Boy, Fitz, auzise această remarcă și vorbise mai 
târziu cu Daisy despre asta. 

— Spune-i prietenei tale Eva să nu vorbească prea mult 
despre evrei, dacă se poate, zisese el pe tonul cuiva care oferă 
un avertisment prietenesc. Faptul că va avea o soție pe 
jumătate evreică nu îl va ajuta prea mult pe Jimmy în cariera 
militară. 

Daisy nu transmisese mai departe acest sfat neplăcut. 

Tinerii însurăţei plecară la Nisa pentru luna de miere. Daisy 
realiză cu vinovăţie că se bucura să scape de grija Evei. Boy și 
amicii săi politici îi antipatizau pe evrei atât de mult, încât Eva 
devenea o problemă spinoasă. Deja prietenia dintre Boy și 
Jimmy se rupsese - Boy refuzase să fie cavaler de onoare la 
nunta lui Jimmy. 

După nuntă, Daisy și Olga fură invitate de soţii Fitzherbert la o 
petrecere de vânătoare, la conacul lor din Țara Galilor. 
Speranţele lui Daisy crescură din nou. Acum, că Eva dispăruse 
din peisaj, nu mai era nimic care să-l împiedice pe Boy să o 
ceară de soţie. Contele și prințesa presupuneau probabil că el 
era pe punctul de a face asta. Poate că planificaseră petrecerea 
din week-end tocmai din acest motiv. 


205 


Daisy și Olga se duseră la gara Paddington într-o vineri 
dimineaţă, luând un tren spre vest. Străbătură inima Angliei, 
formată din câmpuri mănoase presărate cu cătune din mijlocul 
cărora se înălţau turlele bisericilor, ascunse în crânguri de 
copaci străvechi. Cum aveau un vagon de clasa | numai pentru 
ele, Olga o întrebă pe Daisy ce credea că avea să facă Boy. 

— Sigur știe că îl plac, rosti Daisy L-am lăsat să mă sărute de 
destule ori. 

— Ai manifestat vreun interes și față de un alt băiat? o întrebă 
mama ei cu agerime. 

Daisy își înăbuși amintirea vinovată a acelui scurt moment de 
nesăbuinţă cu Lloyd Williams. Boy nu trebuia să afle niciodată 
de asta și, oricum, nu îl mai văzuse pe Lloyd de atunci; nici nu îi 
răspunsese la cele trei scrisori pe care i le trimisese el. 

— Nu, zise ea. 

— Atunci, e din cauza Evei, zise Olga. lar ea a plecat acum. 

Trenul intră într-un tunel lung pe sub estuarul fluviului Severn 
și, când ieși din nou la lumină, se aflau deja în Țara Galilor. Oi 
costelive pășteau pe dealuri și în fiecare vale se afla câte un 
orășel minier, cu troliul de la gura de puț înălțându-se dintre 
clădirile industriale hidoase. 

Rolls-Royce-ul negru cu crem al contelui Fitzherbert le aștepta 
la gara din Aberowen. Orașul arăta jalnic, se gândi Daisy, cu 
căsuțele sale din piatră cenușie înșirate pe pantele abrupte ale 
dealurilor. Străbătură apoi circa doi kilometri până la conacul Ty 
Gwyn. 

Daisy scăpă o exclamaţie de plăcere când intrară pe poartă. 
Ty Gwyn era un conac uriaș și foarte elegant, cu șiruri lungi de 
ferestre înalte pe o faţadă perfect clasică. Se înălța în mijlocul 
unor grădini migălos îngrijite, pline de flori, arbuști și copaci rari, 
cu care contele se mândrea în mod evident. Ce minunat ar fi 
fost să fie stăpâna acelei case, se gândi ea. Chiar dacă 
aristocrația britanică nu mai domina lumea, izbutise totuși să 
ducă pe cele mai înalte culmi arta de a trăi, iar Daisy tânjea cu 
disperare să intre în rândul ei. 

Deși Ty Gwyn însemna Casa Albă, locul era de fapt cenușiu, și 
Daisy descoperi repede motivul atunci când atinse un perete cu 
mâna și rămase cu praf de cărbune pe degete. 

Primi o cameră numită Apartamentul cu Gardenii. 


206 


În seara aceea, ea și Boy ieșiră pe terasă înainte de cină, ca 
să admire apusul soarelui dincolo de piscul împurpurat al 
muntelui; Boy fuma un trabuc, iar Daisy sorbea dintr-un pahar 
cu șampanie. Rămaseră singuri o vreme, dar Boy nu pomeni 
nimic despre căsătorie. 

Pe măsură ce week-end-ul trecea, neliniștea ei sporea tot mai 
tare. Boy avusese multe alte ocazii de a vorbi cu ea între patru 
ochi - se îngrijise ea de asta. Sâmbătă, bărbaţii plecaseră la 
vânătoare, dar Daisy le ieșise în întâmpinare spre sfârșitul după- 
amiezii, iar ea și Boy se întorseseră prin pădure împreună. 
Duminică dimineaţă, familia Fitzherbert și majoritatea oaspeţilor 
merseseră la biserica anglicană din oraș. După slujbă, Boy o 
dusese pe Daisy la un pub numit Cele Două Coroane, unde 
mineri îndesați și lați în umeri, cu băști pe cap, se holbaseră la 
ea și la haina ei violacee din cașmir, de parcă Boy ar fi adus cu 
el un leopard în lesă. 

Ea îi spuse că în curând avea să se întoarcă în Buffalo 
împreună cu mama ei, însă el nu prinse aluzia. 

Oare era posibil ca lui să-i placă de ea, însă nu suficient cât să 
o vrea de soție? 

Duminică la amiază era deja disperată. A doua zi avea să se 
întoarcă la Londra, alături de mama sa. Dacă Boy nu îi cerea 
mâna până atunci, părinţii lui aveau să creadă că el nu avea 
intenţii serioase în privinţa ei și nu ar mai fi invitat-o la Ty Gwyn. 

Această perspectivă o înspăimânta pe Daisy. Ea hotărâse deja 
că avea să se mărite cu Boy. Voia să fie vicontesă de Aberowen 
și apoi, într-o bună zi, contesă Fitzherbert. Fusese mereu 
bogată, dar tânjea după respectul și deferenţa care veneau 
odată cu statutul social. Tânjea să i se spună „Domnia Voastră”. 
Tânjea după tiara cu diamante a prinţesei Bea. Voia ca membrii 
familiei regale să se numere printre prietenii săi. Ştia că Boy o 
plăcea, iar pasiunea lui era evidentă din felul în care o săruta. 

— Are nevoie de un mic imbold, îi șopti Olga lui Daisy în timp 
ce-și sorbeau cafeaua de după prânz în salonaș, alături de 
celelalte doamne. 

— Dar ce anume? 

— Există un lucru care nu dă greș niciodată când ai de-a face 
cu bărbații. 

Daisy ridică din sprânceană. 

— Sexul? 


207 


Ea și mama ei discutau despre aproape orice, dar în general 
evitau acest subiect. 

— Dacă ai rămâne însărcinată, s-ar rezolva, recunoscu Olga. 
Însă asta se întâmplă de obicei când nu ţi-o dorești. 

— Atunci ce? 

— Trebuie să-i oferi un crâmpei din Tărâmul Făgăduinţei, fără 
să-l lași înăuntru. 

Daisy clătină din cap. 

— Nu pot băga mâna în foc, dar am impresia că a fost deja în 
Tărâmul Făgăduinţei cu altcineva. 

— Cu cine? 

— Nu știu - cu vreo cameristă, actriţă sau văduvă... Este doar 
o supoziţie, dar nu mi se pare că ar avea un aer virginal. 

— Ai dreptate. Asta înseamnă că trebuie să-i oferi ceva ce nu 
poate primi de la altcineva. Ceva pentru care ar face orice. 

Daisy se întrebă în gând de unde dobândise mama ei o 
asemenea înțelepciune, având în vedere că își petrecuse 
întreaga viaţă într-o căsnicie lipsită de pasiune. Poate că 
avusese mult timp în care să se gândească la felul în care Marga 
îi furase soțul. În orice caz, ce putea Daisy să-i ofere lui Boy și 
altă fată nu putea? 

Femeile își terminară cafeaua și se retraseră în dormitoare 
pentru somnul de după-amiază. Bărbaţii rămaseră în sala de 
mese fumându-și trabucurile, urmând să urce și ei în camerele 
lor după un sfert de oră. 

Daisy se ridică. 

— Ce ai de gând să faci? o întrebă Olga. 

— Nu sunt sigură, rosti ea. Mă gândesc eu la ceva. 

leși din încăpere. Se hotărâse să se ducă în camera lui Boy, 
dar nu voia să-i spună mamei sale, pentru ca nu cumva aceasta 
să obiecteze. Avea să îl aștepte când el va urca pentru somnul 
de după-amiază. Servitorii aveau și ei pauză în acel moment al 
zilei, așa că era puţin probabil să intre cineva peste ei. Asta 
însemna că avea să rămână singură cu Boy. Dar ce putea să 
zică sau să facă? Nu știa. Trebuia să improvizeze. 

Urcă în Apartamentul cu Gardenii, se spălă pe dinţi, se dădu 
cu ceva parfum Jean Nate pe gât și se furișă apoi pe hol, până în 
camera lui Boy. Nu o văzu nimeni intrând. 

Dormitorul lui era spaţios, cu vedere spre piscurile cețoase 
ale munţilor. Părea să-l fi avut de foarte mulţi ani. In odaie se 


208 


aflau scaune de piele, fotografii ce înfățișau avioane și curse de 
cai pe pereţi, o cutie din lemn de cedru plină cu trabucuri 
proaspete, precum și o măsuţă cu clondire de whisky și coniac și 
o tavă de pahare de cristal. 

Deschise un sertar și găsi hârtie de scris cu antetul de la TŶ 
Gwyn, o călimară, stilouri și creioane. Hârtia era albastră, cu 
blazonul familiei Fitzherbert. Oare acela avea să fie și blazonul 
ei într-o bună zi? 

Se întrebă ce avea să spună Boy când urma să o găsească 
acolo. Oare avea să fie mulțumit, să o ia în braţe și să o sărute? 
Sau avea să se supere că îi invadase intimitatea, acuzând-o că 
își bagă nasul peste tot? Trebuia să-și asume totuși acest risc. 

Intră în garderoba de alături. Acolo se afla o mică chiuvetă cu 
o oglindă deasupra. Pe marginea de marmură a chiuvetei era 
briciul lui. Daisy se gândi că i-ar fi plăcut să învețe să-și 
bărbierească soțul. Ce gest intim ar fi fost! 

Deschise ușile garderobei și se uită la hainele lui: ţinute 
formale de dimineaţă, costume de tweed, costume de călărie, o 
jachetă de pilot, din piele și cu blană la guler, și două costume 
de seară. 

Apoi, îi veni o idee. 

Își aminti cât de aţâțat fusese Boy acasă la Bing 
Westhampton, în iunie, când le văzuse îmbrăcate în haine 
bărbătești. Aceea fusese seara în care o sărutase pentru prima 
oară. Nu știa sigur de ce se excitase atât de mult - lucrurile de 
genul ăsta erau de obicei inexplicabile. Lizzie Westhampton 
zicea că unor bărbaţi le place ca femeile să îi plesnească la 
fund: asta cum s-ar fi putut explica? 

Poate că trebuia să se îmbrace acum cu hainele lui. 

Ceva pentru care ar face orice, spusese mama ei. Oare asta 
să fi fost? 

Se holbă la șirul de haine așezate pe umerașe, la vraful de 
cămăși albe, împăturite, și la pantofii de piele, lustruiţi. Oare 
avea să meargă? Avea destul timp la dispoziţie? Mai avea ceva 
de pierdut? 

Ar fi putut să ia hainele de care avea nevoie, să se întoarcă în 
Apartamentul cu Gardenii, să se schimbe acolo și apoi să se 
întoarcă repede aici, sperând să nu fie zărită pe hol... 


209 


Nu. Nu avea timp de așa ceva. Trabucul lui nu era atât de 
lung. Fie se schimba aici, cât mai repede, fie nu se mai schimba 
deloc. 

Se hotări și își dădu jos rochia. 

Era în pericol acum. Până în acel moment, ar fi putut să vină 
cu o explicaţie cât de cât plauzibilă pentru prezența ei în 
camera lui, pretinzând că se rătăcise pe coridoarele lungi de la 
Tŷ Gwyn și că intrase în odaia aceea din greșeală. Insă nicio fată 
nu ar fi scăpat cu reputaţia intactă dacă ar fi fost găsită în odaia 
unui bărbat în lenjeria intimă. 

Luă cămașa din vârful teancului. Gulerul trebuia prins cu un 
buton, observă ea cu nemulţumire. Găsi o duzină de gulere 
apretate într-un sertar, alături de o cutie cu butoni, și prinse 
unul de cămașă, apoi și-o trase peste cap. 

Auzi pași grei, de bărbat, pe hol, și înlemni, cu inima 
bubuindu-i în piept; însă pașii se pierdură în depărtare. 

Hotărî să poarte o ţinută formală de dimineaţă. Pantalonii cu 
dungi nu aveau bretele, dar găsi o pereche într-un alt sertar. 
Descoperi cum se prindeau bretelele de pantaloni, apoi și-i trase 
pe ea. Erau atât de largi, încât ar fi încăput în ei două persoane 
ca ea. 

Incălță niște pantofi negri și lucioși, legându-se apoi la 
șireturi. 

Încheie nasturii cămășii și își puse o cravată argintie. Nu făcu 
nodul bine, dar oricum nu conta și nici nu știa cum trebuia legat, 
deci îl lăsă așa. Iși puse o vestă cafenie și un frac negru, apoi se 
privi în oglinda înaltă de pe interiorul ușii garderobei. Hainele 
erau cam largi, dar arăta drăguţ chiar și-așa. 

Cum mai avea un pic de timp la dispoziţie, își prinse butoni de 
aur la manșetele cămășii și o batistă albă în buzunarul de la 
piept al hainei. 

Tot mai lipsea ceva. Se privi atent în oglindă până când își 
dădu seama ce mai trebuia să adauge. 

O pălărie. 

Deschise un alt șifonier și găsi un rând de cutii cu pălării pe 
un raft de sus. Alese un joben cenușiu și și-l puse pe cap. 

Apoi își aminti de mustață. 

Nu avea creionul chimic la ea. Se întoarse în dormitorul lui 
Boy și se aplecă deasupra șemineului. Era încă vară, așa că 


210 


focul nu era aprins. Luă niște funingine pe degete, se duse în 
faţa oglinzii și își desenă o mustață deasupra buzei de sus. 

Acum era gata. 

Se așeză într-un fotoliu de piele în așteptarea lui. 

instinctul îi spunea că făcea ce trebuie, chiar dacă raţiunea 
găsea asta bizar. Totuși, ațâţarea sexuală nu putea fi explicată 
raţional. Și ea se excitase când o luase cu el în avion. Le fusese 
imposibil să se giugiulească acolo, căci el se concentrase asupra 
pilotării micuţului aparat - și era mai bine că se întâmplase 
astfel, căci plutirea prin înaltul văzduhului fusese atât de 
palpitantă, încât probabil că l-ar fi lăsat să facă orice-ar fi poftit 
cu ea. 

Însă băieţii puteau fi imprevizibili și ea se temea să nu îl 
supere. Când se supăra, chipul său frumos se schimonosea într- 
o grimasă dezagreabilă, bătea din picior și putea să fie foarte 
crud. Odată, când un ospătar șchiop îi adusese o altă băutură 
decât cea pe care o comandase, el îi zisese: „Țopăie înapoi până 
la bar și adu-mi scotch-ul pe care l-am comandat - sau mai ești 
și surd, pe lângă faptul că ești schilod?” Sărmanul om se 
înroșise de rușine. 

Se întreba ce i-ar fi spus Boy dacă prezenţa ei în camera lui l- 
ar fi mâniat. 

El sosi după cinci minute. 

Îi auzi pașii pe hol și realiză că îl cunoștea suficient de bine 
încât să-i recunoască mersul. 

Ușa se deschise și el intră, fără să o observe. 

Ea își îngroșă vocea și zise: 

— Salutare, bătrâne! Ce mai faci? 

El tresări și exclamă: 

— O, Doamne! Apoi o privi mai atent și zise: Daisy? 

Ea se ridică în picioare. 

— În carne și oase, rosti ea cu glasul ei normal. 

El încă se holba la ea, surprins. Ea își scoase jobenul, făcu o 
scurtă plecăciune și spuse: 

— La ordinele dumneavoastră! 

Apoi își puse pălăria pe cap într-o parte. 

După un moment îndelung, el își reveni din șoc și râse. 

„Slavă Domnului”, se gândi ea. 

El spuse: 

— Măi să fie! Îţi stă bine cu joben. 


211 


Ea se apropie de el. 

— L-am pus ca să-ţi fac pe plac. 

— Ce drăguţ din partea ta! g 

Ea își ridică fața spre el, îmbietor. li plăcea să-l sărute. 
Adevărul era că-i plăcea să sărute cam orice bărbat. In sinea ei, 
se simţea chiar stânjenită de cât de mult savura aceste clipe. li 
plăcuse să sărute și fete - și o făcuse la internat, după 
săptămâni întregi în care nu văzuseră niciun băiat. 

El se aplecă și își lipi buzele de ale ei. Pălăria îi căzu de pe cap 
și chicotiră amândoi. El își strecură imediat limba în gura ei. Ea 
se relaxă, savurând momentul. El era entuziasmat de orice 
plăceri senzuale, ceea ce o excita la culme. 

Daisy își reaminti că venise acolo cu un scop precis. Lucrurile 
mergeau bine, dar ea voia ca el s-o ceară de soţie. Oare avea să 
se mulţumească doar cu un sărut? Trebuia să-l facă să-și 
dorească mai mult. Adeseori, când aveau la dispoziție mai mult 
de câteva clipe pe fugă, el obișnuia să îi mângâie sânii. 

Planul ei depindea în mare măsură și de cantitatea de vin pe 
care el o băuse la prânz. De obicei ţinea la băutură, dar dacă 
depășea un anumit prag, își pierdea apetitul sexual. 

Işi lipi trupul de al lui. El îi puse mâna pe piept, dar ea purta o 
vestă largă de lână, așa că el nu reuși să-i găsească sânii micuţi. 
Gemu frustrat. 

Apoi mâna lui alunecă de-a lungul pântecului ei, furișându-se 
pe sub cingătoarea pantalonilor ei largi. Ea nu îl mai lăsase să o 
atingă acolo. Incă mai avea pe ea juponul de mătase și chiloţii 
de bumbac, așa că el nu putea simţi prea multe, dar mâna lui 
ajunse între coapsele ei și o apăsă cu fermitate. Ea simţi un fior 
de plăcere. 

Se trase de lângă el, iar el o întrebă, gâfâind: 

— Am mers prea departe? 

— Incuie ușa, îi zise ea. 

— O, Dumnezeule! 

Se duse la ușă, răsuci cheia și se întoarse la ea. Se 
îmbrăţișară din nou, iar el continuă de unde se oprise. Ea Îi 
atinse partea din faţă a pantalonilor, îi găsi penisul erect prin 
stofă și strânse cu putere. El gemu de plăcere. 

Apoi se trase din nou de lângă el. 

Pe chipul lui trecu un nor de mânie. O amintire neplăcută îi 
reveni în minte lui Daisy. Odată, când îl făcuse pe Theo Coffman 


212 


să-și ia mâna de pe sânii săi, acesta se enervase și spusese 
despre ea că îi plăcea să tachineze bărbaţii. Nu îl mai văzuse 
niciodată pe băiatul acela, dar insulta îi provocase o rușine 
iraţională. Acum se temea că Boy avea să o acuze de ceva 
asemănător. 

Insă chipul lui se îmblânzi și el spuse: 

— Să ştii că sunt mort după tine. 

Acesta era momentul propice. „Ce-o fi o fi”, își zise ea. 

— Nu ar trebui să facem asta, rosti ea cu un regret puţin 
exagerat. 

— De ce nu? 

— Nu suntem nici măcar logodiţi. 

Cuvântul rămase suspendat un moment îndelungat. Venind 
din partea unei fete, acest lucru era echivalent cu o cerere în 
căsătorie. Ea îi urmări expresia întipărită pe faţă, înspăimântată 
că el se va speria, va bălmăji o scuză și îi va cere să plece. 

Insă el nu scoase nicio vorbă. 

— Vreau să te fac fericit, continuă ea. Dar... 

— Chiar te iubesc, Daisy, zise el. 

Nu era de ajuns. Ea îi zâmbi și spuse: 

— Oare? 

— Nespus de mult. 

Ea nu mai zise nimic, privindu-l întrebător. 

Într-un final, el spuse: 

— Vrei să te căsătorești cu mine? 

— O, da! zise ea, sărutându-l din nou. 

Cu gura lipită de a lui, îi descheie apoi prohabul, își strecură 
mâna în lenjeria lui, îi găsi penisul și îl scoase afară. Pielea sa 
era mătăsoasă și fierbinte. Il masă, amintindu-și o conversație 
cu gemenele Westhampton. „Poţi să-i freci mădularul”, zisese 
Lindy, iar Lizzie adăugase: „Până ejaculează”. Daisy era 
intrigată și excitată de gândul că i-ar putea provoca unui bărbat 
o asemenea reacție. Il strânse ceva mai tare. 

Apoi, își aminti următoarea remarcă a lui Lindy: „Sau poţi să i- 
o sugi. Asta le place cel mai mult”. Işi dezlipi buzele de gura lui 
Boy și-i susură la ureche: 

— Fac orice pentru soţul meu. 

Apoi îngenunche. 


(V) 


Nunta lui Daisy cu Boy fu nunta anului. Se căsătoriră la St. 
Margaret Church, în Westminster, în ziua de sâmbătă, 3 
octombrie 1936. Daisy fusese dezamăgită că nu se puteau 
cununa în Westminster Abbey, dar i se explicase că locul acela 
era folosit numai și numai de către familia regală. 

Coco Chanel îi făcuse rochia de nuntă. Moda de criză punea 
accent pe liniile simple și pe cât mai puţină extravagantă. 
Rochia de satin a lui Daisy, lungă până la pământ, avea mâneci 
largi și o trenă scurtă, ce putea fi dusă de un singur paj. 

Tatăl ei, Lev Peshkov, traversase Atlanticul pentru a fi prezent 
la ceremonie. De dragul aparenţelor, mama ei, Olga, acceptase 
să stea alături de el la biserică și să pretindă că formau un cuplu 
oarecum fericit. Coșmarul lui Daisy era ca nu cumva, la un 
moment dat, să apară și Marga, la braț cu Greg, fiul nelegitim al 
lui Lev; însă nu se întâmplă așa ceva. 

Gemenele Westhampton și May Murray erau domnișoare de 
onoare, iar Eva Murray era doamnă de onoare. Boy bodogănise 
din cauza faptului că Eva era pe jumătate evreică - dacă ar fi 
fost după el, nici măcar nu ar fi invitat-o la nuntă, însă Daisy 
insistase. 

Stând în picioare în biserica străveche, conștientă că arăta 
splendid, i se oferi cu trup și suflet lui Boy Fitzherbert. 

Se semnă în catastif „Daisy Fitzherbert, vicontesă de 
Aberowen”. Își exersase semnătura timp de săptămâni întregi, 
având grijă să facă hârtiile bucăţi după aceea. Acum avea tot 
dreptul să o facă. Era numele ei. 

La ieșirea din biserică, Fitz o luă de braţ pe Olga, însă prinţesa 
Bea se ţinu la distanţă de Lev. 

Prinţesa nu era o persoană prea cumsecade. Dar era suficient 
de amabilă cu mama lui Daisy și, chiar dacă în ton i se simţea 
condescendența, Olga nu remarcă nimic jignitor, așa că totul 
era în regulă. Insă era evident că Bea nu îl plăcea pe Lev. 

Daisy realiza acum că lui Lev îi lipsea respectabilitatea 
socială. Mergea, vorbea, mânca, bea, fuma, râdea și se scărpina 
ca un gangster, fără să-i pese ce credea lumea despre el. Făcea 
orice poftea fiindcă era un milionar american, așa cum Fitz 
făcea orice poftea fiindcă era un conte englez. Daisy știuse 
acest lucru dintotdeauna, dar acum o izbea de-a dreptul când își 


214 


vedea tatăl alături de lumea bună a societăţii engleze, la ospăţul 
de nuntă din sala mare de bal a hotelului Dorchester. 

Însă asta nu mai conta acum. Era Lady de Aberowen și nimeni 
nu-i putea lua asta. 

Cu toate acestea, ostilitatea constantă pe care Bea o 
manifesta faţă de Lev o irita, ca un miros ușor neplăcut sau ca 
un zumzet îndepărtat, împiedicând-o să savureze pe deplin 
clipa. Așezată lângă Lev la masa mirilor, Bea se răsucea mereu 
într-o parte. Când el i se adresa, ea îi replica scurt, fără să îl 
privească. El nu părea să observe asta, zâmbind și sorbind din 
șampanie, însă Daisy, care stătea de cealaltă parte a tatălui 
său, știa că acesta citise corect semnele. Era el necizelat, dar nu 
era prost. 

După toasturi, când bărbaţii începură să fumeze, Lev, care 
avea să achite nota de plată din postura sa de tată al miresei, 
se uită în cealaltă parte a mesei și rosti: 

— Ei bine, Fitz, sper că ţi-a plăcut masa. Vinurile s-au ridicat la 
înălțimea așteptărilor? 

— Da, au fost foarte bune, mulțumesc. 

— Eu zic că au fost al naibii de bune! 

Bea țâțâi zgomotos. Bărbaţii nu trebuiau să rostească „naiba” 
în prezenţa ei. 

Lev se întoarse spre ea. Deși zâmbea, Daisy recunoscu 
expresia periculoasă din privirea lui. 

— V-am ofensat, prințesă? 

Ea nu răspunse, dar el o privi întrebător, fără să-și întoarcă 
ochii de la ea. Într-un final, ea zise: 

— Aş prefera să nu aud un limbaj grosolan. 

Lev scoase un trabuc din tabacheră. Nu îl aprinse imediat, ci îl 
adulmecă și îl roti între degete. 

— Daţi-mi voie să vă spun o poveste, rosti el apoi, uitându-se 
în jurul mesei ca să se asigure că toată lumea îl asculta: Fitz, 
Olga, Boy, Daisy și Bea. Pe când eram mic, tatăl meu a fost 
acuzat că și-a dus animalele la păscut pe proprietatea altcuiva. 
Nu pare mare lucru la prima vedere, chiar dacă ar fi fost 
vinovat. Însă a fost arestat, iar administratorul moșiei respective 
a ridicat un eșafod pe pajiștea din nord. Apoi au venit soldaţii, 
ne-au înșfăcat pe mine, pe mama și pe fratele meu și ne-au 
forțat să mergem acolo. Tatăl meu era pe eșafod, cu lațul în 
jurul gâtului. Și atunci a sosit și moșierul. 


215 


Daisy nu mai auzise niciodată această poveste. Se uită spre 
mama ei, dar și Olga părea la fel de surprinsă. Lumea de la 
masă amuţise. 

— Am fost siliţi să privim cum a fost spânzurat tatăl meu, rosti 
Lev. Se întoarse către Bea și adăugă: Și vreți să știți ceva 
straniu? Sora moșierului era și ea acolo. 

Își vâri trabucul în gură, umezindu-i capătul, apoi îl scoase din 
nou. 

Daisy observă că Bea se albise la faţă. Oare despre ea era 
vorba? 

— Această soră avea 19 ani și era o prințesă, continuă Lev, 
uitându-se la trabuc. 

Daisy o auzi pe Bea scăpând un țipăt înăbușit și își dădu 
seama că povestea era într-adevăr despre ea. 

— A stat acolo, rece ca un sloi de gheaţă, urmărind execuţia. 
Apoi o privi drept în ochi pe Bea și adăugă: Ei, ăsta da exemplu 
de grosolănie, încheie el. 

Urmă un moment prelung de tăcere. 

Lev își puse trabucul din nou în gură și întrebă: 

— Are cineva un foc? 


(VI) 


Lloyd Williams stătea la masa din bucătărie, în casa din 
Aldgate a mamei sale, studiind înfrigurat o hartă. Era duminică, 
4 octombrie 1936, și în ziua aceea urma să izbucnească o 
razmeriţă. 

Vechiul castru roman din Londra, construit pe un deal de 
lângă Tamisa, era acum centrul financiar al metropolei, fiind 
numit The City. La vest de acest deal se aflau palatele 
bogătașilor, precum și teatrele, prăvăliile și catedralele care îi 
deserveau. Casa în care locuia Lloyd se afla la est de deal, în 
apropierea docurilor și a mahalalelor. Secole de-a rândul, aici 
debarcaseră valuri întregi de imigranţi, hotărâți să trudească 
până la epuizare pentru ca nepoţii lor să se poată muta într-o 
bună zi din East End în West End. 

Harta la care Lloyd se uita cu atâta concentrare se găsea într- 
o ediție specială a celor de la The Daily Worker, ziarul Partidului 
Comunist, și înfățișa ruta marșului planificat de Uniunea 


216 


Britanică a Fasciștilor pentru acea zi. Aceștia aveau de gând să 
se adune în faţa Turnului Londrei, la hotarul dintre City și East 
End, apoi să pornească în marș către est. Direct în cartierul 
Stepney, unde majoritatea locuitorilor erau evrei. 

Asta dacă Lloyd și oamenii care gândeau ca și el nu reușeau 
să îi oprească. 

Conform ziarului, în Marea Britanie existau 330 000 de evrei, 
iar jumătate dintre ei locuiau în East End. Majoritatea erau 
refugiaţi din Rusia, Polonia și Germania, unde trăiseră cu teama 
că în orice zi, la orice oră, poliţia, armata sau cazacii ar fi putut 
da năvală în oraș, bătând bătrânii și siluind tinerele, aliniindu-le 
taţii și fraţii la perete pentru a-i împușca. 

Aici, în mahalaua londoneză, acești evrei își găsiseră un loc în 
care aveau dreptul să locuiască la fel ca oricine altcineva. Cum 
s-ar fi simţit dacă ar fi văzut mărșăluind pe străzile lor o bandă 
de zurbagii în uniforme, gata să-i stârpească pe toţi? Lloyd nu 
voia să se lase să se întâmple una ca asta. 

The Worker arăta că erau doar două rute pe care participanţii 
la marș le puteau urma de la Turn. Una trecea prin Gardiner's 
Corner, o intersecţie de cinci drumuri cunoscută și sub numele 
de „Poarta spre East End”; cealaltă trecea pe Royal Mint Street 
și prin îngusta Cable Street. Existau încă vreo duzină de alte 
rute pentru un om care ar fi luat-o pe străduțele lăturalnice, dar 
nu pentru un marș. St. George Street ducea mai degrabă spre 
Wappingul catolicilor decât spre Stepney-ul evreilor, așa că nu 
le era de niciun folos fasciștilor. 

The Worker îndemna oamenii să formeze un zid care să 
blocheze Gardiner's Corner și Cable Street, oprind astfel marșul. 
Ziarul aducea în discuţie adeseori evenimente care în final nu 
aveau loc: greve, revoluţii sau - mai recent - o alianţă a tuturor 
partidelor de stânga pentru constituirea unui Front Popular. 
Zidul de oameni ar fi putut rămâne la rândul său doar o simplă 
năzuinţă. Era nevoie de câteva mii de oameni ca să se poată 
închide în mod eficient cartierul East End. Lloyd nu era sigur 
deloc că aveau să se strângă atâţia. Singurul lucru de care 
putea fi sigur era că urma să iasă scandal. 

Lloyd stătea la masă cu părinţii lui, Bernie și Ethel, cu sora lui, 
Millie, și cu Lenny Griffiths din Aberowen, în costumul lui de 
duminică. Lenny făcea parte dintr-un mic contingent de mineri 


217 


galezi care se deplasaseră la Londra pentru a se alătura 
contrademonstraţiei. 

Bernie își ridică ochii din ziar și i se adresă lui Lenny: 

— Fasciștii declară că biletele galezilor veniţi la Londra au fost 
cumpărate de mai-marii evreilor. 

Lenny înghiţi bucata de ou prăjit pe care o mesteca. 

— Eu nu știu niciun mai-mare de-al evreilor, rosti el. Asta dacă 
nu o pun la socoteală pe doamna Levy Sweetshop, care e mai 
mare de felul ei. Oricum, eu am venit la Londra în spatele unui 
camion ce transporta șaizeci de miei pentru piaţa de carne din 
Smithfield. 

Millie zise: 

— Mda, așa se explică mirosul... 

Ethel se burzului: 

— Millie! E foarte urât ce spui. 

Lenny dormea cu Lloyd în cameră și îi dezvăluise că după 
demonstrație nu avea de gând să se întoarcă la Aberowen. El și 
Dave Williams voiau să plece în Spania ca să se alăture 
brigăzilor internaţionale de luptă împotriva insurecției fasciste. 

— Ai făcut rost de pașaport? îl întrebase Lloyd. 

Obţinerea unui pașaport nu era foarte dificilă, dar solicitantul 
trebuia să prezinte o scrisoare de recomandare din partea unui 
cleric, a unui doctor, a unui avocat sau a unei alte persoane de 
vază, așa încât unui tânăr îi venea foarte greu să păstreze 
secretul. 

— Nu mai e cazul, zise Lenny. O să mergem la gara Victoria și 
o să luăm bilete pentru Paris dus-întors, pentru week-end. 
Pentru asta n-ai nevoie de pașaport. 

Lloyd auzise de asta. Era o portiţă lăsată pentru prospera 
clasă de mijloc. Acum profitau de ea și antifasciștii. 

— Cât costă biletul? 

— Trei lire și cincisprezece șilingi. 

Lloyd ridică din sprâncene. Era o sumă cam mare pentru un 
miner aflat în șomaj. Dar Lenny adăugă: 

— Însă Partidul Laburist Independent mi-a plătit biletul, iar 
Partidul Comunist îl achită pe cel al lui Dave. 

Probabil că minţiseră în privinţa vârstei lor. 

— Și ce se va întâmpla când ajungeţi la Paris? întrebă Lloyd. 

— Comuniștii francezi ne vor aștepta la Gare du Nord, zise el, 
pronunţând gair dă nord. 


218 


Nu vorbea o boabă de franceză. 

— De acolo vom fi escortaţi până la graniţa cu Spania. 

Lloyd își amânase plecarea. Le spusese celorlalţi că voia să le 
alunge părinţilor săi grijile, dar adevărul era că nu putea renunţa 
la Daisy. Încă mai visa că ea l-ar fi putut părăsi pe Boy. Erao 
iluzie deșartă - ea nici măcar nu-i răspundea la scrisori -, dar nu 
o putea da uitării. 

Între timp, Marea Britanie, Franţa și Statele Unite căzuseră de 
acord cu Germania și cu ltalia să adopte o politică 
neintervenţionistă în Spania, ceea ce însemna că se angajau să 
nu furnizeze arme niciuneia dintre părțile beligerante. Asta îl 
înfuria la culme pe Lloyd: de ce statele democratice nu 
sprijineau guvernul ales? Ba, colac peste pupăză, Germania și 
ltalia încălcau acordul zi de zi, după cum atrăgeau atenţia 
mama lui Lloyd și unchiul Billy la întrunirile organizate în acea 
toamnă în Marea Britanie pentru discutarea crizei din Spania. 
Contele Fitzherbert, în calitatea sa de responsabil 
guvernamental, apăra cu înverșunare acea politică, declarând 
că guvernul spaniol nu trebuia înarmat, pentru a se evita astfel 
riscul ca armele să ajungă la comuniști. 

Asta era o profeție ce urma să se adeverească oricum, după 
cum argumentase Ethel într-un discurs nimicitor. Singura 
naţiune dispusă să susţină guvernul Spaniei era Uniunea 
Sovietică, iar spaniolii aveau să graviteze spre singura ţară din 
lume care îi ajuta. 

Adevărul era că Partidul Conservator considera că spaniolii 
aleseseră la guvernare oameni mult prea de stânga. Oameni ca 
Fitzherbert nu s-ar fi supărat dacă guvernul spaniol ar fi fost dat 
jos prin violenţă și înlocuit cu extremiști de dreapta. Lloyd 
fierbea de frustrare. 

Și acum apăruse această ocazie de a lupta împotriva 
fascismului chiar în propria ţară. 

— Este ridicol, spusese Bernie cu o săptămână în urmă, când 
se anunţase marșul. Poliţia Metropolitană trebuie să-i silească 
să-și schimbe traseul. Bineînţeles că au dreptul să mărșăluiască; 
dar nu în Stepney. 

Cu toate acestea, poliţia declarase că nu putea interveni într- 
o demonstraţie perfect legală. 

Bernie, Ethel și primarii din opt sectoare ale Londrei făcuseră 
parte dintr-o delegaţie care îl implorase pe ministrul de interne, 


219 


Sir John Simon, să interzică marșul sau măcar să îi schimbe ruta; 
însă și el declarase că nu putea face nimic. 

Chestiunea măsurilor ce se impuneau pentru mai departe 
dezbinase Partidul Laburist, comunitatea evreiască și familia 
Williams. 

Consiliul Popular al Evreilor împotriva  Fascismului și 
Antisemitismului, fondat de Bernie și de alţi apropiaţi cu trei luni 
în urmă, insistase pentru organizarea unei contrademonstraţii 
masive, care să-i ţină pe fasciști departe de străzile evreilor. 
Sloganul lor era sintagma spaniolă No pasaran, care însemna 
„Nu vor trece”, strigătul apărătorilor antifasciști din Madrid. 

Consiliul era o organizaţie mică, cu un nume pompos. Sediul 
său ocupa două camere de la etajul unei clădiri de pe 
Commercial Road și membrii aveau la dispoziţie un fotocopiator 
Gestetner și vreo două mașini de scris vechi. Însă consiliul se 
bucura de un sprijin uriaş în East End. În decurs de 48 de ore, 
reușise să strângă o sută de mii de semnături pe o petiție care 
solicita interzicerea marșului. Și totuși, guvernul nu luase nicio 
măsură. 

Un singur partid politic important sprijinea 
contrademonstraţia, și anume Partidul Comunist. Protestul era 
susținut și de neînsemnatul Partid Laburist Independent, din 
care făcea parte Lenny. Toate celelalte formaţiuni politice se 
exprimaseră împotriva sa. 

Ethel zise: 

— Văd că ziarul Cronica Evreiască și-a sfătuit cititorii să nu 
iasă pe stradă astăzi. 

Asta era problema, în opinia lui Lloyd. Foarte multă lume 
considera că era mai bine să nu se implice. Însă asta le-ar fi 
lăsat mână liberă fasciștilor. 

Bernie, care era evreu, fără să fie însă o persoană religioasă, 
îi spuse lui Ethel: 

— Cum poţi să-mi citezi din Cronica Evreiască? Cei de acolo 
consideră că evreii nu ar trebui să se opună fascismului, ci doar 
antisemitismului. Ție ţi se pare că asta are sens din punct de 
vedere politic? 

— Comitetul de Delegaţi ai Evreilor Britanici este de aceeași 
părere cu Cronica, din câte am auzit, insistă Ethel. Se pare că 
ieri s-a făcut un anunţ în toate sinagogile. 


220 


— Acei așa-ziși delegaţi sunt oameni de paie de la Golders 
Green, pufni Bernie disprețuitor. Ei nu au fost insultaţi niciodată 
pe stradă de huliganii fasciști. 

— Ești membru al Partidului Laburist, rosti Ethel pe un ton 
acuzator. Politica noastră este să nu îi confruntăm pe fasciști pe 
stradă. Unde ţi-e solidaritatea? 

Bernie replică: 

— Cum rămâne cu solidaritatea faţă de fraţii mei evrei? 

— Tu ești evreu doar când îţi convine. Și nu s-a luat nimeni de 
tine pe stradă. 

— Chiar și așa, Partidul Laburist a făcut o greșeală politică. 

— Nu uita că, dacă le oferiţi fasciștilor un pretext de a 
provoca violenţe, presa va da vina pe stânga, fără să mai ţină 
cont de identitatea instigatorilor. 

Lenny se burzului: 

— Dacă băieţii lui Mosley vor declanșa o încăierare, vor primi 
ceea ce merită. 

Ethel oftă. 

— Gândește-te puţin, Lenny, cine are mai multe arme în 
această ţară: tu, Lloyd și Partidul Laburist sau conservatorii cu 
armata și cu poliţia de partea lor? 

— Ah! pufni Lenny. 

Era limpede că nu se gândise la acest lucru. 

Lloyd i se adresă mamei sale pe un ton mânios: 

— Cum poţi vorbi așa? Ai fost și tu în Berlin acum trei ani - ai 
văzut ce era acolo. Stânga germană a încercat să se opună în 
mod pașnic fascismului și uite ce a păţit. 

Bernie adăugă: 

— Social-democrații germani nu au reușit să formeze un front 
popular împreună cu comuniștii. Și cele două partide au fost 
eliminate pe rând. Impreună ar fi putut să câștige. 

Bernie se înfuriase când filiala locală a Partidului Laburist 
refuzase oferta comuniștilor de a face front comun împotriva 
marșului. 

Ethel zise: 

— Orice alianţă cu comuniștii este periculoasă. 

Era unul dintre punctele asupra căruia ea și Bernie nu 
căzuseră de acord. De fapt, această chestiune divizase practic 
Partidul Laburist. Lloyd credea că dreptatea era de partea lui 
Bernie. 


221 


— Trebuie să folosim toate resursele pe care le avem la 
dispoziție pentru a învinge fascismul, rosti el; apoi adăugă, cu 
diplomaţie: însă mama ta are dreptate - ar fi mai bine pentru 
noi ca astăzi să nu se ajungă la violențe. 

— Ar fi mai bine să staţi cu toţii acasă și să vă opuneți 
fasciștilor prin canalele politice normale într-o democraţie, spuse 
Ethel. 

— Și tu ai încercat să obţii salarii egale pentru femei prin 
canalele politice normale într-o democraţie, ripostă Lloyd, și nu 
ai reușit. 

În aprilie, cu un an în urmă, deputatele laburiste din Camera 
Comunelor iniţiaseră un proiect de lege prin care angajatelor de 
la stat să li se garanteze un salariu egal pentru aceeași muncă 
depusă. Proiectul fusese respins de Camera Comunelor, care era 
dominată de bărbați. 

— Nu poţi să-ţi pierzi speranţa în democraţie de fiecare dată 
când pierzi la vot, i-o tăie scurt Ethel. 

Problema era că această dezbinare putea slăbi în mod fatal 
forțele antifasciste, așa cum se întâmplase în Germania, și Lloyd 
știa asta. Astăzi urma să aibă loc un test crucial. Partidele 
politice puteau încerca să preia conducerea, dar oamenii erau 
cei care aveau să aleagă pe cine să urmeze. Oare aveau să 
rămână în case, așa cum îi îndemna șovăielnicul Partid Laburist 
și Cronica Evreiască? Sau aveau să iasă cu miile pe străzi ca să 
spună „Nu” fascismului? Până la sfârșitul zilei avea să afle 
răspunsul la această dilemă. 

Se auzi un ciocănit la ușă și vecinul lor, Sean Dolan, intră 
îmbrăcat în costumul lui de biserică. 

— Vin și eu cu tine după slujbă, îi zise el lui Bernie. Unde ne 
întâlnim? 

— La Gardiner's Corner, nu mai târziu de ora două, rosti 
Bernie. Sperăm să se adune suficienţi oameni încât să îi putem 
opri pe fasciști acolo. 

— Toţi  docherii din East End vor veni, spuse Sean 
entuziasmat. 

Millie întrebă: 

— Cum așa? Fasciștii nu vă urăsc și pe voi? 

— Eşti prea tânără ca să-ţi mai amintești, scumpo, dar evreii 
ne-au sprijinit întotdeauna, îi explică Sean. În greva de la docuri 
din 1912, când eu aveam doar nouă ani, tatăl meu nu mai avea 


222 


nici bani de mâncare, iar doamna Isaacs, soţia brutarului din 
New Road (să-i dea Dumnezeu sănătate!), ne-a luat pe mine și 
pe fratele meu. Sute de copii ai docherilor au fost luaţi atunci în 
grijă de familiile evreiești. La fel s-a întâmplat și în 1926. Nu o 
să-i lăsăm pe blestemaţii de fasciști să ne ocupe străzile - 
scuzaţi-mi limbajul, doamnă Leckwith. 

Lloyd prinse curaj. Erau mii de docheri în East End: dacă 
veneau cu toţii, rândurile lor aveau să se îngroașe semnificativ. 

De afară se auzi o portavoce. 

— Nu-l lăsaţi pe Mosley în Stepney, spunea un glas de bărbat. 
Veniţi la Gardiner's Corner la ora două. P 

Lloyd își termină de băut ceaiul și se ridică în picioare. In ziua 
aceea avea să facă pe iscoada, verificând poziţia fasciștilor și 
trimițându-le vești proaspete celor din Consiliul Popular al 
Evreilor. Avea buzunarele pline cu fise pentru telefoanele 
publice. 

— Ar fi cazul să o iau din loc, rosti el. Probabil că fasciștii au 
început deja să se adune. 

Mama lui îl conduse la ușă. 

— Nu te lua la bătaie cu nimeni, îi spuse ea. Nu uita ce s-a 
întâmplat la Berlin. 

— Voi fi atent, zise Lloyd. 

Ea continuă pe un ton mai voios: 

— Americanca aia bogată nu cred că o să te mai placă dacă 
rămâi fără dinţi în gură. 

— Oricum nu mă place. 

— Nu cred. Ce fată nu ţi-ar cădea la picioare? 

— Voi fi bine, mamă, rosti Lloyd. Vorbesc serios. 

— Bănuiesc că ar trebui să mă bucur fiindcă măcar nu pleci în 
Spania. 

— Cel puţin nu astăzi. 

Lloyd își sărută mama pe obraz și plecă. 

Era o dimineaţă senină de toamnă, mai călduroasă decât de 
obicei. În mijlocul zonei Nutley Street, niște oameni 
improvizaseră o platformă, iar unul dintre ei vorbea acum printr- 
un megafon. 

— Cetăţeni din East End, nu trebuie să stăm cu mâinile în sân 
în timp ce o gloată de antisemiţi ţanţoși ne insultă! 

Lloyd îl recunoscu pe vorbitor, care era unul dintre 
reprezentanţii locali ai Mișcării Naţionale a Muncitorilor Șomeri. 


223 


Criza făcuse ca mii de croitori evrei să rămână fără slujbe. 
Aceștia se înscriau zilnic la Oficiul Forţei de Muncă de pe Settle 
Street. 

Lloyd nu apucă să facă zece pași, că Bernie îl ajunse din urmă 
și îi dădu o pungă de hârtie cu bile de sticlă. 

— Am participat la multe demonstraţii, îi zise el. Dacă vezi că 
poliţia călare se năpustește spre mulţime, aruncă bilele astea 
sub copitele cailor. 

Lloyd zâmbi. Chiar dacă tatăl său vitreg era o fire 
împăciuitoare, asta nu însemna că era vreun bicisnic. Insă Lloyd 
avea dubii în privinţa folosirii bilelor. Nu avusese de-a face cu 
caii prea mult, însă i se păreau niște dobitoace răbdătoare și 
inofensive și nu-i plăcea ideea de a-i trânti la pământ. 

Bernie îi ghici gândurile și spuse: 

— Mai bine să cadă un cal decât să-mi calce băiatul în 
picioare. 

Lloyd băgă bilele în buzunar, gândindu-se că asta nu îl obliga 
să le și folosească. Se bucura să vadă tot mai multă lume pe 
stradă. Observă și alte semne încurajatoare. Sloganul „Nu vor 
trece” era scris pe toate zidurile, în engleză și în spaniolă. 

Comuniștii ieșiseră în număr mare, distribuind broșuri. La 
multe pervazuri se vedeau flamuri roșii. Un grup de bărbaţi cu 
medalii din Marele Război duceau o pancartă pe care scria 
„Asociaţia Veteranilor de Război Evrei”. Fasciștilor nu le plăcea 
deloc să li se amintească de numărul mare de evrei care 
luptaseră pentru Marea Britanie. Cinci soldaţi evrei primiseră 
cea mai importantă medalie pentru vitejie pe câmpul de luptă, 
Crucea Victoriei. 

Lloyd începu să spere că aveau să se strângă totuși suficienţi 
oameni cât să oprească marșul. 

Gardiner's Corner era o răscruce largă unde se întâlneau cinci 
drumuri, care primise numele magazinului de îmbrăcăminte 
scoţian Gardiner and Company, ce ocupa clădirea din colţ, cea 
cu un turn cu ceas. Când ajunse acolo, Lloyd observă că deja se 
luaseră măsuri pentru eventualitatea izbucnirii unor violenţe. 
Văzu câteva puncte de prim-ajutor și sute de voluntari de la 
Serviciul de Ambulanţă St. John, în uniforme. Pe toate străduțele 
lăturalnice erau parcate ambulanţe. Lloyd spera să nu se ajungă 
la lupte; însă mai bine se ajungea la violenţă, se gândi el, decât 
să fie lăsaţi fasciștii să mărșăluiască nederanjaţi. 


224 


O luă pe o rută ocolitoare și se apropie de Turnul Londrei 
dinspre nord-vest, pentru a nu fi identificat drept locuitor din 
East End. Auzi fanfara cu câteva minute înainte de a ajunge 
acolo. 

Turnul era un palat ridicat pe malul fluviului, reprezentând 
simbolul autorităţii și al represiunii vreme de opt sute de ani. 
Era împrejmuit de un zid lung din piatră veche și cenușie, 
spălată parcă de secolele de ploaie londoneză. În afara zidurilor, 
pe partea dinspre uscat, se afla un parc pe nume Tower 
Gardens, locul în care urmau să se adune fasciștii. Estimă că 
erau deja vreo două mii, înșiraţi într-o coloană care se întindea 
spre vest până în cartierul financiar. Din când în când, mai 
scandau: 


Un, doi, trei, patru, 
De jidani o să scăpăm! 
De jidani! De jidani! 
De jidani o să scăpăm! 


Aveau cu ei drapele ale Regatului Unit. De ce oare tocmai 
oamenii care voiau să distrugă tot ce avea țara mai bun erau cei 
dintâi când venea vorba de fluturat drapelul naţional? 

Aveau un aspect militar impresionant, în cămășile lor negre și 
cu cingătorile negre la brâu, formând coloane ordonate pe iarbă. 
Ofițerii lor aveau uniforme elegante: o jachetă soldăţească 
neagră, pantaloni cenușii de călărie, cizme cu carâmb înalt, 
chipiuri negre și lucioase și o banderolă alb-roșie la braţ. 

Câţiva motociclişti în uniformă se roteau în jur în mod 
ostentativ, salutând în stil fascist. Tot mai mulţi manifestanți 
soseau, unii dintre ei în dube blindate, cu plasă metalică la 
geamuri. 

Cu siguranţă nu era doar un partid politic - era o armată în 
toată regula. 

Scopul acestei desfășurări de forţe era să le confere o falsă 
impresie de autoritate, realiză Lloyd. Voiau să lase senzaţia că 
aveau tot dreptul de a pune capăt altor întruniri și de a goli 
clădirile, de a da năvală în casele și în birourile oamenilor, 
arestându-i, târându-i la închisoare și în lagăre, bătându:i, 
interogându-i și torturându-i, așa cum făceau Cămășile Brune în 


225 


Germania, sub regimul nazist atât de admirat de către Mosley și 
de către patronul celor de la Daily Mail, lordul Rothermere. 

Voiau să-i bage în sperieți pe localnicii din East End, oameni ai 
căror părinţi și bunici fugiseră din calea represiunii și a 
pogromurilor din Irlanda, Polonia și Rusia. Oare locuitorii din 
East End aveau să iasă în stradă ca să se lupte cu ei? Dacă nu - 
dacă marșul din ziua aceea avea să se desfășoare conform 
planului -, ce aveau să cuteze fasciștii să facă a doua zi? 

Ocoli parcul, prefăcându-se a fi unul dintre zecile de trecători 
aflaţi pe acolo din întâmplare. 

Străzile lăturalnice radiau din intersecţie precum spițele unei 
roţi. Pe o asemenea alee observă un Rolls-Royce familiar, negru 
cu crem. Șoferul deschise portiera din spate și, spre șocul și 
deznădejdea lui Lloyd, din mașină cobori Daisy Peshkov. 

Nu încăpea nicio îndoială că marșul era motivul pentru care 
se afla acolo. Purta varianta feminină a uniformei, cu o fustă 
lungă și cenușie în loc de pantaloni, iar buclele ei bălaie ieșeau 
de sub chipiul negru. Oricât de mult ar fi detestat acea ţinută, 
lui Lloyd tot i se părea irezistibil de atrăgătoare. 

Se opri să se uite. Nu ar fi trebuit să se mire: Daisy îi spusese 
deja că îl plăcea pe Boy Fitzherbert și era evident că înclinațiile 
politice ale lui Boy nu contau pentru ea. Însă acum, că o vedea 
sprijinindu-i în mod fățiș pe fasciști în atacul lor asupra evreilor 
londonezi, realiza cât se poate de clar că ea era cu totul și cu 
totul străină de tot ce conta pentru el în viaţă. 

_ Ar fi trebuit să se întoarcă pur și simplu, dar nu putu s-o facă. 
In timp ce ea străbătea grăbită caldarâmul, el îi tăie calea. 

— Ce dracu' cauţi aici? o luă el din scurt. 

Ea își păstră calmul. 

— Aș putea să te întreb același lucru, domnule Williams, îi 
răspunse. Bănuiesc că nu ai de gând să te alături marșului 
nostru. 

— Nu înţelegi ce fel de oameni sunt ăștia? Sunt genul de 
indivizi care întrerup mitinguri politice pașnice, care bruschează 
jurnaliștii, care își bagă la închisoare adversarii politici. Ești 
americancă - cum poţi să te ridici împotriva democraţiei? 

— Democraţia nu este neapărat cel mai potrivit sistem politic 
pentru toate ţările, indiferent de vremurile în care trăim. 

Îi cita din propaganda lui Mosley, își dădu seama Lloyd. 


226 


— Dar oamenii ăștia îi torturează și îi omoară pe toţi cei care 
nu sunt de acord cu ei! exclamă el, amintindu-și de Jörg. Am 
văzut asta cu ochii mei, în Berlin. Am fost într-unul dintre 
lagărele lor pentru scurtă vreme. Am fost silit să văd cum un 
bărbat gol pușcă era sfâșiat de câţiva câini hămesiţi. lată ce fac 
prietenii tăi fasciști. 

Ea nu se lăsă intimidată. 

— Și pe cine au omorât fasciștii din Anglia, mă rog? 

— Fasciștii britanici nu au pus încă mâna pe putere - dar 
dragul tău Mosley îl admiră pe Hitler. Dacă vor avea ocazia, vor 
proceda la fel ca naziștii. 

— Adică vor elimina șomajul și le vor reda oamenilor mândria 
și speranţa. 

Lloyd se simţea atât de atras de ea, încât i se rupea sufletul 
să o audă spunând asemenea inepții. 

— Știi ce i-au făcut naziștii familiei prietenei tale, Eva. 

— Eva s-a căsătorit, știai? rosti Daisy, pe tonul voios al cuiva 
care încearcă să schimbe subiectul unei discuţii de la cină. Cu 
dragul de Jimmy Murray. Este soţia unui englez acum. 

— Și părinţii ei? 

Daisy își întoarse privirea. 

— Nu-i știu. 

— Dar știi ce le-au făcut naziștii. 

Eva îi povestise totul lui Lloyd la balul de la Trinity. 

— Tatăl ei nu mai are drept de practică a medicinii - lucrează 
acum ca asistent într-o farmacie. Nu are voie să intre în parcuri 
sau în biblioteci publice. Numele tatălui ei a fost ras de pe 
monumentul comemorativ din satul lui natal! Realizând că își 
ridicase glasul, adăugă pe un ton mai coborât: Cum poţi sta 
alături de oameni care fac asemenea grozăvii? 

Ea păru tulburată, dar nu-i răspunse la întrebare, ci spuse: 

— Am întârziat deja. Te rog să mă scuzi. 

— Ceea ce faci nu are nicio scuză. 

Șoferul interveni: 

— Gata, flăcău, destul. 

Era un tip de vârstă mijlocie, fără cine știe ce condiţie fizică, 
iar Lloyd nu era deloc intimidat de el, dar nici nu voia să se ia la 
harţă. 

— Plec, rosti el pe un ton conciliant. Dar nu-mi spune „flăcău”. 

Când șoferul îl apucă de braț, Lloyd zise: 


227 


— Ai face bine să-mi dai drumul dacă nu vrei să te culc la 
pământ înainte să plec. 

II privi drept în ochi pe bărbat, iar acesta începu să ezite. 
Lloyd se încordă, pregătindu-se să reacționeze, atent la orice 
mișcare, exact ca în ringul de box. Dacă șoferul încerca să-l 
lovească, pumnul său ar fi fost ușor de evitat. 

Insă omul fie simţi încordarea lui Lloyd, fie mușchii din brațul 
pe care îl înșfăcase; oricare ar fi fost motivul, se trase înapoi și îi 
dădu drumul, spunând: 

— Nu-i nevoie de ameninţări. 

Daisy plecă; Lloyd o urmări îndepărtându-se în uniforma ei 
croită impecabil, grăbindu-se să ajungă în rândul fasciștilor. Cu 
un oftat adânc de frustrare, se întoarse și porni în direcția 
opusă. 

Incercă să se concentreze asupra a ce avea de făcut. Fusese 
o prostie din partea lui să-l amenințe pe șofer. Dacă s-ar fi luat 
la bătaie, ar fi fost probabil arestat și aruncat într-o celulă la 
poliţie - și cum ar fi ajutat asta la înfrângerea fascismului? 

Trecuse deja de ora 12:30. Plecă din Tower Hill, găsi o cabină 
telefonică, sună la Consiliul Popular Evreiesc și vorbi cu Bernie. 
După ce-i reportă cele văzute, Bernie îi ceru o estimare a 
numărului de polițiști de pe străzile dintre Turn și Gardiner's 
Corner. 

Traversă în partea de est a parcului și exploră străduţele 
lăturalnice. Ceea ce văzu îl ului. Se așteptase să fie vreo sută și 
ceva de polițiști. În realitate, erau câteva mii. 

Stăteau pe caldarâm sau așteptau în zeci de autobuze 
parcate ori călare pe cai uriași, înșiraţi în rânduri remarcabil de 
ordonate. Oamenii care mergeau pe stradă trebuiau să se 
strecoare printr-un culoar foarte îngust. 

Erau mai mulţi polițiști decât fasciști. 

Dintr-un autobuz, un agent în uniformă îl salută în stilul lui 
Hitler. Lloyd era descumpănit. Dacă toţi acești polițiști erau de 
partea  fasciștilor, cum ar fi putut să le ţină piept 
contrademonstranții? 

Era mai rău decât un simplu marș fascist: era un marș fascist 
cu autoritate poliţienească. Ce fel de mesaj avea să se 
transmită astfel evreilor din East End? 

Pe Mansell Street dădu peste un vardist pe care îl știa, Henry 
Clark. 


228 


— Bună, Nobby, spuse el. 

Din cine știe ce motiv, toţi cei din familia Clark erau poreciliți 
Nobby. 

— Un poliţist tocmai mi-a dat salutul fascist, îi zise el. 

— Nu sunt de pe-aici, rosti Nobby, dezvăluindu-i parcă o mare 
taină. Ei nu trăiesc alături de evrei, ca mine. Eu le-am zis că 
evreii sunt și ei oameni ca toţi ceilalţi, în marea lor majoritate 
oameni cumsecade, cu numai câţiva răufăcători și scandalagii. 
Însă nu mă crede nimeni. 

— Și totuși... salutul fascist? 

— Poate că a fost o glumă. 

Lloyd nu credea însă că fusese o glumă. 

ÎI lăsă pe Nobby și trecu mai departe. Poliţia forma cordoane 
în locurile în care străduțele lăturalnice dădeau spre Gardiner's 
Corner, observă el. 

Intră într-un pub care avea telefon - făcuse o evidenţă cu 
toate telefoanele disponibile în ziua precedentă - și-i spuse lui 
Bernie că erau cel puţin cinci mii de polițiști în cartier. 

— Nu putem să ţinem piept unui număr atât de mare de 
agenţi, rosti el sumbru. 

— Nu fi atât de sigur, replică Bernie. la uită-te la Gardiner's 
Corner. 

Lloyd se strecură pe lângă cordonul poliţiei și se alătură 
contrademonstraţiei. Abia când ajunse în mijlocul intersecţiei 
putu să estimeze proporţiile mulțimii. 

Era cea mai mare adunare de oameni pe care o văzuse 
vreodată. 

Răscrucea celor cinci drumuri era blocată complet, dar asta 
nu era tot. Mulțimea se întindea spre est, de-a lungul 
Whitechapel High Street, cât vedeai cu ochii. Commercial Road, 
care ducea către sud-est, era plină până la refuz. Leman Street, 
unde se afla secția de poliţie, era de nepătruns. 

„Probabil că sunt vreo sută de mii de oameni aici”, se gândi 
Lloyd. Îi venea să-și arunce pălăria în aer și să strige de bucurie. 
Localnicii din East End ieșiseră cu mic, cu mare ca să-i respingă 
pe  fasciști. Nu mai încăpea nicio îndoială în privinţa 
sentimentelor lor. 

În centrul intersecţiei se afla un tramvai, abandonat de șofer 
și de călători. 


229 


Nimic nu putea trece prin mulţimea aceea, realiză Lloyd cu un 
optimism tot mai mare. 

Îl văzu pe vecinul său, Sean Dolan, căţărându-se pe un stâlp 
de iluminat și fixând un steag roșu pe acesta. Fanfara Brigăzii 
Flăcăilor Evrei cânta - probabil fără știrea organizatorilor 
respectabili și conservatori ai clubului. Pe deasupra zbura un 
aparat al poliţiei, un soi de autogir, se gândi Lloyd. 

În apropierea vitrinelor de la Gardiner's dădu peste sora lui, 
Millie, și prietena acesteia, Naomi Avery. Nu voia ca Millie să fie 
implicată într-o situaţie care putea degenera: simțea cum îi 
îngheaţă inima numai gândindu-se la asta. 

— Tata știe că ai venit și tu? rosti el pe un ton plin de reproș. 

Ea îi răspunse cu nonşalanţă: 

— Nu fi prost! 

El era surprins să o vadă acolo. 

— Tu nu prea ai treabă cu politica, îi spuse el. Am crezut că te 
interesează mai degrabă să faci bani. 

— Așa este, recunoscu ea. Dar este o ocazie specială. 

Lloyd își imagina deja cât de mult s-ar fi supărat Bernie dacă 
Millie ar fi păţit ceva. 

— Cred că ar trebui să te duci acasă. 

— De ce? 

El se uită împrejur. Mulțimea era liniștită și pașnică. Poliţia se 
afla la o oarecare distanţă, iar fasciștii nu se vedeau nicăieri. Era 
clar că nu avea să mai existe niciun marș în ziua aceea. Oamenii 
lui Mosley nu puteau să-și croiască drum printr-o mulțime de o 
sută de mii de oameni hotărâți să îi oprească și ar fi fost o 
nebunie ca poliţia să îi lase să încerce. Millie era, probabil, în 
siguranţă. 

Exact în timp ce se gândea la asta, totul se schimbă în mod 
dramatic. Mai întâi, se auziră câteva fluiere. Uitându-se în 
direcţia din care venea sunetul, Lloyd văzu poliţia călare 
apropiindu-se într-un șir ameninţător. Caii băteau din copite și 
pufneau agitaţi. Poliţiștii își scoseseră bastoanele lungi ca niște 
săbii. 

Păreau să se pregătească de atac... dar era cu neputinţă! 

În clipa următoare șarjară. 

Din rândul oamenilor se auziră strigăte mânioase și țipete de 
spaimă. Toată lumea încerca să se dea la o parte din calea 
cailor uriași. Mulțimea se despărți, lăsând o cărare în mijloc, dar 


230 


cei de pe margini căzură sub potcoavele cailor. Poliţiştii 
începură să lovească cu bastoanele în dreapta și-n stânga. 
Neputincios, Lloyd fu împins înapoi. 

Simţea cum clocotește de furie: ce credea poliţia că face? 
Erau oare atât de proști încât să creadă că pot croi un drum pe 
unde să se poată strecura manifestanţii lui Mosley? Oare chiar 
își închipuiau că două-trei mii de fasciști scandând insulte 
puteau trece printr-o mulţime de o sută de mii de potenţiale 
victime fără să izbucnească o răzmeriţă? Oare poliţia era 
condusă de idioţi sau scăpase de sub control? Nici nu știa ce ar 
fi fost mai rău. 

Se traseră apoi îndărăt, rotindu-și caii înfierbântaţi, și se 
regrupară, formând un rând neregulat; apoi se auzi un fluier și ei 
le dădură pinteni armăsarilor, îndemnându-i să pornească într-o 
nouă șarjă nesăbuită. 

Millie se speriase îngrozitor. Avea doar 16 ani și toată 
fanfaronada îi dispăruse. Țipă înspăimântată când mulţimea o 
împinse în vitrina de la Gardiner and Company. Manechinele în 
costume ieftine și haine de iarnă priveau cu ochi goi mulțimea 
înfricoșată și călăreţii războinicii. 

Lloyd era asurzit de urletele ieșite din mii de gâtlejuri în acel 
protest plin de teamă. Se băgă în fața lui Millie și împinse 
oamenii cu toată puterea sa, încercând să o protejeze, dar în 
zadar. În ciuda eforturilor sale, fu strivit de ea. Patruzeci sau 
cincizeci de oameni isterizaţi erau cu spatele la vitrine, iar 
presiunea creștea în mod periculos. 

Lloyd realiză înfuriat că poliţia era hotărâtă să croiască un 
drum prin mulţime, indiferent de costuri. 

O clipă mai târziu, se auzi un zgomot cumplit de sticlă spartă 
și vitrina cedă. Lloyd se prăbuși peste Millie, iar Naomi peste el. 
Zeci de oameni scoaseră strigăte de durere și de panică. 

Lloyd se ridică în picioare, împleticindu-se. In mod miraculos, 
era nevătămat. Se uită înfrigurat în jur după sora lui. Era extrem 
de greu să distingi oamenii de manechine. Apoi o zări pe Millie, 
care zăcea printre cioburile de sticlă. O apucă de braţe și o 
ridică în picioare. 

— Ah, mă doare spatele! începu ea să plângă. 

O răsuci. Avea haina făcută ferfeniţă și era plină de sânge. 
Simţi că i se face rău. O luă de umeri protector. 

— Este o ambulanţă exact după colţ, rosti el. Poţi să mergi? 


231 


Abia făcuseră câţiva pași când fluierele polițiștilor se auziră 
din nou. Lloyd se îngrozi la gândul că el și Millie puteau fi împinși 
din nou în vitrina de la Gardiner's. Apoi își aminti ce primise de 
la Bernie. Scoase punga de hârtie din buzunar. 

Poliţiştii șarjară din nou. 

Trăgându-și brațul cât mai în spate, Lloyd azvârli punga peste 
capetele celor din mulţime până în calea cailor. Nu era singurul 
echipat astfel, așa că și alți oameni îi urmară exemplul. Când 
caii se apropiară de ei, se auziră niște artificii. Un cal alunecă pe 
bile și se prăbuși la pământ. Alţii se opriră, ridicându-se în două 
picioare la zgomotul artificiilor. Șarja poliţiei se preschimbă în 
haos. Naomi Avery izbutise cumva să ajungă în rândurile din 
față și el o văzu scuturând o pungă de piper sub nasul unui cal, 
făcându-l pe acesta să o ia la goană înnebunit. 

Presiunea mai scăzu, iar Lloyd o conduse pe Millie până la 
colț. Avea încă dureri, dar se oprise din plâns. 

Un șir de oameni așteptau să primească îngrijiri din partea 
voluntarilor de la Serviciul de Ambulanţă St. John: o fată 
înlăcrimată, cu mâna strivită; câţiva tineri cu capetele și cu 
fețele însângerate; o femeie de vârstă mijlocie, care stătea pe 
jos și își oblojea genunchiul umflat. Când Lloyd și Millie ajunseră 
acolo, Sean Dolan tocmai pleca cu capul pansat, întorcându-se 
în mulțime. 

O asistentă se uită la spatele lui Millie. 

— Nu-i a bună, spuse ea. Trebuie să te duci la Spitalul 
Municipal. Te luăm noi cu ambulanţa. Se uită spre Lloyd și 
adăugă: Vrei să mergi cu ea? 

Lloyd ar fi vrut, dar trebuia să trimită în continuare rapoarte 
prin telefon, așa că ezită. 

Millie rezolvă dilema în locul lui, cu  zeflemeaua-i 
caracteristică: 

— Să nu te prind că vii. Nu poți face nimic pentru mine și mai 
ai lucruri importante de făcut aici. 

Avea dreptate. O ajută să urce într-o ambulanţă parcată. 

— Eşti sigură? 

— Da, sunt sigură. Ai grijă să nu ajungi și tu la spital. 

O lăsa pe mâini bune, își spuse el. O sărută pe obraz și se 
întoarse în învălmășeală. 

Poliția își schimbase tactica. Oamenii respinseseră șarjele 
cailor, însă polițiștii ţineau morţiș să croiască o cărare prin 


232 


mulţime. În timp ce Lloyd dădea din coate ca să ajungă în 
rândurile din față, agenţii se năpustiră spre ei pe jos, atacându-i 
cu bastoanele. Demonstranţii neînarmaţi se retraseră din calea 
lor, ca niște frunze în bătaia vântului, apoi apărură prin alte 
părți. 

Politia începu să aresteze oameni, sperând probabil că vor 
slăbi astfel hotărârea mulțimii - așa că îi săltară pe cei care 
vociferau cel mai tare. În East End, arestările nu necesitau 
formalități legale. Puţini oameni se întorceau acasă fără un ochi 
vânăt sau cu toți dinţii în gură. Secţia de poliție de pe Leman 
Street avea o reputaţie extrem de proastă din acest punct de 
vedere. 

Lloyd se trezi lângă o tânără care striga și flutura un drapel 
roșu. O recunoscu pe Olive Bishop, o vecină de pe Nutley Street. 
Un polițist o lovi peste cap cu bastonul, răcnind: „Curvă 
evreică!” Ea nu era nici evreică, nici curvă; de fapt, cânta la pian 
pentru Capela Evanghelică a Golgotei. Insă uitase de îndemnul 
lui lisus de a întoarce și celălalt obraz și acum îl zgâria pe față 
pe poliţist, lăsându-i urme însângerate pe piele. Alţi doi agenţi o 
înșfăcară de braţe și o imobilizară, în timp ce bărbatul zgăriat o 
lovi din nou în cap. 

Lloyd se înfurie la culme când văzu trei vlăjgani atacând o 
fată neajutorată. Făcu un pas în faţă și expedie un croșeu de 
dreapta către bărbatul care o bătea pe femeie. Lovitura îl izbi în 
tâmplă pe poliţist. Năucit, omul se împletici și apoi căzu. 

Apărură și alţi agenţi la locul faptei, lovind în dreapta și-n 
stânga cu bastoanele lor, izbind la întâmplare brațe, picioare, 
capete și mâini. Patru dintre ei o ridicară pe Olive, apucând-o 
fiecare de câte un braţ sau picior. Ea ţipă și se zbătu disperată, 
fără să se poată elibera însă din strânsoare. A 

Însă trecătorii nu stăteau nici ei degeaba. Îi atacară pe 
polițiștii care o înșfăcaseră pe fată, încercând să o smulgă pe 
aceasta din mâinile lor. Agenţii se întoarseră către atacatori 
zbierând „Evrei ticăloși!”, chiar dacă nu toți cei de acolo erau 
evrei, iar unul dintre ei era un marinar somalez cu pielea de 
abanos. 

Poliţiștii o aruncară pe Olive pe jos și începură să se apere. 
Olive se strecură prin mulţime și se făcu nevăzută. Agenţii se 
retraseră, lovindu-i pe toți cei care le ieșeau în cale. 


233 


Lloyd observă cu o undă de triumf că strategia poliției nu 
dădea roade. In ciuda brutalităţii lor, atacurile nu izbutiseră să 
croiască o cărare prin mulţime. Începu o nouă șarjă cu 
bastoanele, dar gloata înfuriată îi ieși în întâmpinare, gata de 
luptă acum. 

Lloyd decise că era momentul pentru un nou raport. Dădu din 
coate ca să străpungă mulţimea și găsi o cabină telefonică. 

— Nu cred că vor izbuti ce și-au propus, tată, îi zise el lui 
Bernie entuziasmat. Încearcă să își croiască drum printre noi, 
dar nu avansează mai deloc. Suntem prea mulți. 

— li redirecționăm pe oameni pe Cable Street, rosti Bernie. S- 
ar putea ca poliţia să încerce să străpungă frontul acolo, în 
speranţa că vor avea sorți de izbândă, așa că trimitem întăriri. 
Du-te și tu acolo, vezi ce se întâmplă și dă-mi de știre. 

— Am înţeles, spuse Lloyd, punând receptorul în furcă înainte 
de a realiza că nu îi zisese tatălui său vitreg despre faptul că 
Millie fusese dusă la spital. 

Dar poate că era mai bine să nu îl îngrijoreze și cu asta pentru 
moment. 

Nu avea să fie ușor să ajungă pe Cable Street. De la 
Gardiner's Corner, Leman Street ducea direct spre sud până în 
capăt la Cable Street; distanța era mai mică de opt sute de 
metri, însă drumul era blocat de demonstranți care se luptau cu 
poliţia. Lloyd trebuia să o ia pe ocolite. Porni spre est, 
străbătând mulţimea pentru a ajunge pe Commercial Road. Însă 
nici de acolo nu putea înainta mai ușor. 

Chiar dacă în zonă nu era picior de poliţist, deci nu existau 
nici violenţe, mulţimea era la fel de densă. Era frustrant, dar 
Lloyd se consola gândindu-se că nici poliţia nu ar fi putut 
răzbate printr-o asemenea gloată. 

Se întreba ce făcea Daisy Peshkov. Probabil că stătea în 
mașină așteptând să înceapă marșul, bătând nerăbdătoare din 
picior pe mocheta din Rolls-Royce. Gândul că mai contribuia și el 
la frustrarea ei îi dădea o senzaţie ciudată de satisfacție. 

Prin perseverenţă și o atitudine destul de grosolană față de 
cei care îi ieșeau în cale, Lloyd reuși să își croiască drum prin 
mulţime. Calea ferată care trecea la nord de Cable Street îi 
obstrucţiona traseul, așa că fu nevoit să mai meargă o bucată 
de drum înainte de a ajunge la un drum lăturalnic ce cobora pe 
sub șine. Trecu prin tunel și ieși pe Cable Street. 


234 


Mulțimea de aici nu era la fel de densă, însă strada era 
îngustă și era la fel de greu de trecut. Asta era bine: poliţia avea 
să întâmpine și mai multe dificultăţi în încercarea de a le rupe 
rândurile. Insă mai era și o altă piedică, observă el. Un camion 
fusese parcat de-a curmezișul drumului și răsturnat pe o parte. 
In ambele părți ale autovehiculului, baricada fusese prelungită 
cu mese și scaune vechi, cu scânduri și alte obiecte făcute 
grămadă. 

O baricadă! Asta îl duse pe Lloyd cu gândul la revoluția 
franceză. Insă aici nu era o revoluţie - locuitorii din East End nu 
voiau să răstoarne guvernul britanic. Dimpotrivă, ţineau foarte 
mult la alegerile pe care le făcuseră, la consiliile de sector și la 
parlament. Le plăcea atât de mult sistemul de guvernământ, 
încât erau ferm hotărâți să îl apere de fascism, chiar dacă 
sistemul nu se apăra singur. 

leșind în spatele barierei, se îndreptă spre ea pentru a vedea 
ce se întâmplă. Se urcă pe un zid pentru a vedea mai bine. 
Scena din faţa sa era însufleţită. În depărtare, poliţia încerca să 
demonteze obstacolul, aruncând deoparte piesele stricate de 
mobilier și târând saltelele vechi. Însă nu le venea deloc ușor. O 
ploaie de proiectile se pogora asupra lor, unele azvârlite din 
spatele baricadei, altele de la ferestrele de sus ale caselor 
înghesuite unele într-altele de ambele părți ale străzii: bolovani, 
sticle de lapte, oale sparte și cărămizi care veneau de pe un 
șantier aflat în apropiere, după cum observă Lloyd. Câţiva tineri 
mai îndrăzneţi se urcară pe baricadă, lovindu-i pe polițiști cu 
bete; ocazional se mai producea câte o încăierare, atunci când 
poliţia încerca să-l tragă jos pe câte unul, ca să-l bată. Surprins, 
Lloyd recunoscu două dintre persoanele aflate pe baricadă: 
Dave Williams, vărul său, și Lenny Griffiths, din Aberowen. 
Luptau cot la cot, respingându-i pe agenți cu niște lopeți. 

Insă, pe măsură ce minutele treceau, Lloyd văzu că poliţia 
începea să câștige teren. Agenţii lucrau sistematic, îndepărtând 
componentele baricadei. De cealaltă parte câţiva oameni 
ranforsau zidul, înlocuind bucăţile îndepărtate de polițiști, dar ei 
nu erau la fel de bine organizați și nici nu aveau la dispoziţie 
resurse nelimitate. Lloyd estimă că poliția urma să aibă în 
curând câștig de cauză. Și dacă puteau elibera Cable Street, 
aveau să-i lase pe fasciști să vină în marș pe acolo, printre 
prăvăliile evreilor. 


235 


Se uită apoi în spatele său și realiză că responsabilul cu 
organizarea apărării de pe Cable Street anticipase acest lucru. 
Când poliţia demonta câte o baricadă, o alta se ridica la câteva 
sute de metri mai încolo. 

Lloyd se retrase și începu să ajute entuziast la construirea 
celui de-al doilea zid. Docherii scoteau pietrele din caldarâm cu 
târnăcoapele, casnicele își scoteau pubelele din curți, iar 
negustorii aduceau cutii și lăzi goale. Lloyd ajută și el la 
aducerea unei bănci din parc, apoi dădu jos un panou din faţa 
unei clădiri municipale. După experienţa precedentă, 
constructorii făcură o treabă mai bună de această dată, folosind 
materialele cu economie și asigurându-se că structura era 
solidă. 

Lloyd se uită din nou în spate și văzu că o a treia baricadă 
începea să se înalțe ceva mai departe, spre est. 

Lumea începu să se retragă de lângă prima baricadă și să se 
regrupeze în spatele celei de-a doua. După câteva minute, 
polițiștii izbutiră să facă o spărtură prin primul obstacol și 
năvăliră pe acolo. Cei dintâi se luară după cei câţiva tineri 
rămași în urmă și Lloyd îi văzu pe Dave și pe Lenny fugăriţi pe o 
alee. Ușile și ferestrele caselor se trânteau rapid. 

Apoi, Lloyd văzu că poliţia nu mai știa ce să facă. Trecuseră 
de baricadă doar ca să dea ochii de alta, mult mai solidă. Nu 
păreau să mai aibă putere să o demonteze și pe aceasta. 
Începură să se foiască pe Cable Street, sporovăind între ei și 
aruncând priviri piezișe către locatarii care îi urmăreau de la 
etaj. 

Era prea devreme pentru proclamarea victoriei, însă Lloyd nu 
își putu înăbuși un sentiment plăcut de izbândă. Devenea tot 
mai clar că antifasciștii aveau să iasă învingători. 

Rămase la post încă un sfert de oră, apoi - fiindcă poliţia nu 
mai făcea nimic - plecă de acolo, găsi o cabină telefonică și 
sună ca să dea raportul. 

Bernie părea precaut. 

— Nu știm ce se petrece, rosti el. Acalmia pare să se fi 
instalat peste tot, însă trebuie să aflăm ce pun la cale fasciștii. 
Poţi să te întorci la Turn? 

Era aproape imposibil ca Lloyd să își poată croi drum printre 
toţi polițiștii adunaţi acolo, dar poate că exista o alternativă. 


236 


— Pot încerca să o iau pe St. George Street, rosti el cu 
îndoială în glas. 

— Fă tot ce poți. Vreau să aflu care-i următoarea lor mutare. 

Lloyd își croi drum spre sud prin labirintul de alei. Spera să 
aibă dreptate în privința rutei alese. St. George Street nu se afla 
în perimetrul disputat, însă mulţimea se putea revărsa în orice 
moment și pe acolo. 

Totuși, așa cum sperase, zona nu era deloc aglomerată, deși 
încă putea auzi vuietul contrademonstraţiei, precum și fluierele 
și răcnetele polițiștilor. Câteva femei vorbeau pe stradă, iar 
câteva fetițe săreau coarda în mijlocul drumului. Lloyd se 
îndreptă spre vest mărind pasul, așteptându-se la fiecare 
cotitură să dea ochii cu mulțimile de demonstranți sau cu 
poliţia. Întâlni câţiva oameni care se îndepărtaseră de 
învălmășeală - doi bărbaţi cu capetele bandajate, o femeie cu 
haina ruptă, un veteran medaliat cu braţul pansat. Alergă până 
la capătul străzii, acolo unde aceasta se oprea la baza Turnului, 
apoi reuși să intre fără probleme în Tower Gardens. 

Fasciștii erau încă acolo. 

Acest lucru în sine era o realizare, simţi Lloyd. Trecuse deja 
de ora 15:30 - participanţii la marș fuseseră ţinuţi acolo, în 
expectativă, ore bune. Observă că însufleţirea lor se evaporase 
- nu mai cântau și nici nu mai scandau, ci stăteau tăcuți și 
apatici, în formaţii ceva mai puţin ordonate, cu pancartele 
coborâte și cu fanfara amuţită. Deja păreau înfrânți. 

Totuși, după câteva minute se produse o schimbare. O 
mașină decapotabilă apăru de pe o străduţă lăturalnică și trecu 
prin faţa rândurilor de fasciști. Lumea izbucni în urale. Rândurile 
se strânseră, ofiţerii salutară, iar fasciștii luară poziţia de drepți. 
Pe bancheta din spate a mașinii se afla liderul lor, Sir Oswald 
Mosley, un bărbat chipeș, cu mustață, îmbrăcat în uniformă și cu 
chipiu pe cap. Cu spatele drept, el salută de mai multe ori în 
timp ce mașina trecea încet prin faţa oamenilor, ca un monarh 
care își trece în revistă trupele. 

Prezenţa lui îi revigoră pe fasciști și îl îngrijoră pe Lloyd. Asta 
însemna probabil că aveau de gând să pornească în marș 
conform planului - altminteri de ce ar fi fost acolo? Mașina trecu 
prin faţa rândurilor de fasciști, dispărând pe o străduţă 
lăturalnică ce ducea spre cartierul financiar. Lloyd aşteptă. După 


237 


o jumătate de oră Mosley reveni, de această dată pe jos, 
salutând din nou și multumind pentru ovaţii. 

Când ajunse în celălalt capăt al rândului, se răsuci și intră pe 
o străduţă lăturalnică, însoţit de unul dintre ofițerii săi. 

Lloyd îi urmări. 

Mosley se apropie de un grup de bărbaţi mai în vârstă care 
așteptau pe caldarâm. Lloyd fu surprins să îl recunoască pe Sir 
Philip Game, comandantul poliţiei, cu papion la gât și cu o 
pălărie de fetru pe cap. Cei doi începură o discuţie aprinsă. Sir 
Philip îi explica probabil lui Sir Oswald că mulţimea de 
contrademonstranţi era mult prea mare pentru a fi dispersată. 
Insă ce avea să-i sfătuiască oare pe fasciști? Lloyd și-ar fi dorit 
să fie suficient de aproape încât să poată trage cu urechea, dar 
decise apoi că era mai bine să nu riște să fie arestat, așa că 
păstră o distanţă discretă. 

Comandantul poliţiei era cel care vorbea mai mult. Liderul 
fascist dădu din cap de câteva ori și-i puse câteva întrebări. 
Apoi, cei doi bărbaţi își strânseră mâna și Mosley plecă. 

Se întoarse în parc și se sfătui cu ofițerii săi. Lloyd îl 
recunoscu printre aceștia și pe Boy Fitzherbert, care purta 
aceeași uniformă ca Mosley. Boy nu arăta la fel de bine în ea: 
ținuta militară îngrijită nu se potrivea cu trupul său moale și cu 
senzualitatea posturii lui. 

Mosley părea să le dea ordine. Ceilalţi bărbați îl salutară și 
porniră grăbiţi să le ducă la îndeplinire. Ce le zisese oare să 
facă? Singura opțiune rațională era să renunțe și să plece acasă. 
Insă, dacă ar fi fost oameni raţionali, nu ar mai fi fost fasciști. 

Se auziră fluiere, se răcniră ordine, fanfara începu să cânte și 
oamenii luară poziția de drepţi. Urmau să pornească în marș, 
realiză Lloyd. Probabil că poliţia le stabilise o rută. Dar care 
anume? 

Și apoi începu marșul - numai că în direcţia opusă. În loc să se 
îndrepte spre East End, ei plecară spre vest, în cartierul 
financiar, care era pustiu duminica după-amiază. 

Lui Lloyd nu-i venea să creadă. 

— S-au lăsat păgubași! rosti el cu glas tare, iar un bărbat din 
apropiere zise: „Așa se pare, nu?” 

Urmări preţ de cinci minute coloanele care se îndepărtau 
încet. Când se convinse de intenţiile lor, fugi la prima cabină 
telefonică și îl sună pe Bernie. 


238 


— Au pornit în marș! spuse el. 

— Cum?! Vin în East End? 

— Nu, se duc în cealaltă parte! Au pornit spre vest, înspre 
City. Am câștigat! 

— O, Doamne! Bernie se adresă persoanelor de lângă el: 
Oameni buni! Fasciștii au pornit în marș spre vest. S-au lăsat 
păgubași! 

Lloyd auzi ovaţiile care izbucniră în încăpere. 

După câteva secunde, Bernie reveni și zise: 

— Stai cu ochii pe ei și dă-ne de știre după ce pleacă toţi din 
Tower Gardens. 

— S-a făcut. 

Lloyd puse receptorul în furcă. Ocoli parcul într-o stare de 
spirit excelentă. li era tot mai clar cu fiecare minut care trecea 
că fasciștii fuseseră înfrânți. Fanfara lor cânta, iar ei păstrau 
cadența marșului, dar nu o mai făceau în pas vioi și nici nu mai 
scandau că vor scăpa de jidani. Jidanii scăpaseră de ei. 

Când ajunse în capătul Byward Street, o zări din nou pe Daisy. 

Se îndrepta spre Rolls-Royce-ul negru cu crem și era nevoită 
să treacă pe lângă Lloyd. El nu se putu abţine să nu se umfle în 
pene. 

— Localnicii din East End v-au respins și au respins și ideile 
voastre josnice, rosti el. 

Ea se opri și îl privi, calmă ca de obicei. 

— Ni s-a pus în cale o gloată de zurbagii, pufni ea disprețuitor. 

— Și totuși, acum aţi făcut cale întoarsă. 

— A fost doar o bătălie. Războiul nu s-a încheiat. 

Asta era adevărat, recunoscu Lloyd în sinea lui; însă fusese o 
bătălie destul de importantă. 

— Nu te întorci acasă cu iubitul tău? 

— Prefer să mă întorc cu mașina, spuse ea. Și nu-i iubitul 
meu. 

Lloyd simţi cum îi sare inima în piept de bucurie. 

Apoi, ea adăugă: 

— Este soțul meu. 

Lloyd se holbă la ea. Nu își închipuise niciodată că ar fi putut 
să fie atât de nesăbuită. Rămase fără replică. 

— Este adevărat, întări ea, văzându-i scepticismul de pe chip. 
Nu ai văzut cununia noastră menţionată în ziare? 

— Nu citesc paginile cu mondenități. 


239 


Ea îi arătă mâna stângă, pe care se aflau un inel de logodnă 
cu diamant și o verighetă de aur. 

— leri ne-am căsătorit. Am amânat puţin luna de miere ca să 
fim prezenţi la marșul de azi. Mâine vom zbura la Deauville cu 
avionul lui Boy. 

Străbătu cei câțiva pași până la mașină și șoferul îi deschise 
portiera. 

— Du-mă acasă, te rog, îi zise ea. 

— Desigur, Domnia Voastră. 

Lloyd era atât de furios, încât îi venea să lovească pe cineva. 

Daisy îi aruncă o privire peste umăr și spuse: 

— La revedere, domnule Williams. 

El izbuti să îngaime: 

— La revedere, domnișoară Peshkov. 

— A, nu, îl corectă ea. Acum sunt vicontesă de Aberowen. 

Îi plăcea la nebunie să o rostească, realiză Lloyd. Acum avea 
un titlu nobiliar și asta era tot ce conta pentru ea. Urcă în 
mașină și șoferul închise portiera. 

Lloyd se întoarse. Spre rușinea lui, își dădu seama că avea 
lacrimi în ochi. „La naiba”, rosti el cu voce tare. Iși trase nasul, 
înghiţindu-și lacrimile, își îndreptă spatele și porni înapoi spre 
East End, cu pas grăbit. Triumful de astăzi fusese întinat. Știa că 
era un prost pentru că ţinea la Daisy - era evident că ea nu 
ținea la el -, însă tot i se frângea inima la gândul că ea avea să- 
și irosească viața alături de Boy Fitzherbert. 

Încercă să și-o alunge din minte. 

Poliţiștii se întorceau acum în autobuze și părăseau scena. Pe 
Lloyd nu îl surprinsese brutalitatea lor - își petrecuse toată viaţa 
în East End, un cartier foarte dur -, însă fusese șocat de 
antisemitismul pe care îl manifestaseră. Femeilor le spuseseră 
curve evreice, iar bărbaţilor, evrei ticăloși. În Germania, poliţia îi 
sprijinise pe naziști și le luase partea Cămâășilor Brune. Oare la 
fel avea să se întâmple și aici? Era imposibil! 

Mulțimea din Gardiner's Corner izbucnise în urale de bucurie. 
Fanfara Brigăzii Flăcăilor Evrei interpreta o piesă de jazz pe care 
bărbaţii și femeile începură să danseze, iar sticlele de whisky și 
de gin treceau din mână în mână. Lloyd decise să treacă pe la 
Spitalul Municipal, pentru a verifica starea lui Millie. Apoi ar fi 
trebuit să meargă la sediul Consiliului Evreilor, pentru a-i da de 
veste lui Bernie că Millie fusese rănită. 


240 


După doar câţiva pași, dădu peste Lenny Griffiths. 

— l-am trimis la plimbare pe nemernici! exclamă Lenny 
entuziasmat. 

— Într-adevăr, zise Lloyd râzând. 

Lenny își cobori glasul și adăugă: 

— Le-am venit de hac fasciștilor de aici și o să le venim de 
hac și celor din Spania. 

— Când plecați? 

— Mâine. Eu și Dave luăm trenul de dimineaţă spre Paris. 

Lloyd îl luă pe Lenny pe după umeri. 

— Vin și eu cu voi, rosti el. 


e Capitolul 4 
1937 


(1) 


Volodea Peshkov își feri fața de ninsoarea intensă în timp ce 
traversa podul de peste fluviul Moscova. Purta un palton gros, o 
căciulă de blană și o pereche de cizme de piele în picioare. 
Foarte puţini moscoviți erau îmbrăcați atât de bine. Volodea era 
un norocos. 

Avusese întotdeauna cizme bune. Tatăl său, Grigori, era 
comandant în armată. Grigori nu era un carierist: deși era erou 
al revoluției bolșevice și îl cunoștea personal pe Stalin, cariera 
lui nu mai avansase de prin anii '20. Chiar și așa, familia trăise 
întotdeauna în condiţii confortabile. 

Volodea, în schimb, era un carierist. După universitate, 
intrase în prestigioasa Academie de Informaţii Militare. Un an 
mai târziu, fusese detașat la sediul Serviciului de Informaţii al 
Armatei Roșii. 

Marele său noroc îl reprezentase întâlnirea de la Berlin cu 
Werner Franck, pe vremea când tatăl său era atașat militar la 
ambasada sovietică de acolo. Werner studia la aceeași școală cu 
el, dar într-o altă clasă, fiind mai mic decât el. După ce aflase că 
tânărul Werner ura fascismul, Volodea îi sugerase că metoda 


241 


cea mai la îndemână de luptă împotriva naziștilor era să devină 
spion al rușilor. 

Werner avea doar 14 ani pe atunci, însă acum avea 18, lucra 
pentru Ministerul Aviației, îi ura pe naziști și mai abitir și avea un 
transmiţțător radio puternic și o carte cu coduri. Era destoinic și 
curajos, asumându-și riscuri enorme și culegând informaţii 
neprețuite. lar Volodea era omul său de legătură. 

Volodea nu îl mai văzuse pe Werner de patru ani, dar și-l 
amintea foarte clar. Înalt și cu părul blond-roșcat, Werner arăta 
și se purta mai matur decât era în realitate, având succes la 
femei încă de la 14 ani. 

Werner îi vânduse recent un pont despre Markus, un diplomat 
de la ambasada germană din Moscova, care era în secret 
comunist. Volodea îl contactase pe Markus și îl recrutase ca 
spion. De câteva luni încoace, Markus îi trimisese constant 
rapoarte pe care Volodea le traducea în rusă și le transmitea 
mai departe șefului său. Ultimele informaţii erau fascinante: 
importanţi oameni de afaceri americani, cu vederi pro-naziste, le 
furnizau rebelilor spanioli de dreapta camioane, anvelope și 
combustibil. Președintele de la Texaco, Torkild Rieber, un 
admirator al lui Hitler, folosea petrolierele companiei pentru a 
trimite rebelilor combustibil în mod secret (și ilegal), 
nerespectând astfel o solicitare specifică venită din partea 
președintelui Roosevelt. 

Volodea se ducea acum să se vadă cu Markus. 

Străbătu Kutuzovsky Prospekt și coti spre gara Kiev. Locul lor 
de întâlnire de astăzi era un bar muncitoresc de lângă stație. Nu 
foloseau niciodată același loc de două ori, dar la sfârșitul fiecărei 
întâlniri stabileau datele următoarei: Volodea era foarte 
meticulos în meseria sa. Foloseau mereu baruri sau cafenele 
ieftine, unde colegii lui Markus din corpul diplomatic nici nu s-ar 
fi gândit să calce vreodată. Dacă Markus ar fi devenit suspect și 
ar fi fost urmărit de vreun agent al contraspionajului german, 
Volodea și-ar fi dat imediat seama, căci un asemenea individ ar 
fi ieșit cu siguranţă în evidenţă printre ceilalți mușterii. 

Barul se numea Ucraina. Precum majoritatea clădirilor din 
Moscova, era o clădire de lemn. Ferestrele erau aburite, semn 
că înăuntru cel puţin era cald. Însă Volodea nu intră imediat. Mai 
erau câteva măsuri de precauţie pe care trebuia să le ia. 
Traversă strada și se adăposti la intrarea unui bloc de 


242 


apartamente. Rămase în holul friguros, uitându-se afară printr-o 
ferestruică și supraveghind barul. 

Se întrebă dacă Markus avea să vină. Până acum nu ratase 
nicio întâlnire, dar Volodea nu putea fi sigur niciodată. Dacă 
venea totuși, ce informaţii avea să-i aducă? Spania era 
chestiunea arzătoare la ordinea zilei din politica internaţională, 
dar Serviciul de Informaţii al Armatei Roșii era extrem de 
interesat de înarmarea Germaniei. Câte tancuri produceau pe 
lună? Câte mitraliere Mauser M34 produceau pe zi? Cât de 
performant era noul bombardier Heinkel He 111? Volodea voia 
să-i ofere asemenea informații șefului său, maiorul Lemitov. 

Trecu jumătate de oră și Markus nu apăru. 

Volodea începu să se îngrijoreze. Oare Markus fusese 
deconspirat? El lucra ca asistent al ambasadorului, drept urmare 
vedea tot ce ajungea pe biroul acestuia; însă Volodea îi 
îndemnase să caute și alte documente, în special corespondenţa 
atașaţilor militari. Oare greșise când îi ceruse asta? Oare îl 
observase cineva pe Markus trăgând cu ochiul la telegrame care 
nu îl priveau? 

Exact atunci apăru Markus, mergând pe stradă cu alura sa de 
profesor, cu ochelari și cu o haină austriacă îmblănită. Fulgi albi 
îi împestrițau materialul verde de fetru. Intră în barul Ucraina. 
Volodea așteptă, cu ochii în patru. Un alt bărbat intră după 
Markus, iar Volodea se încruntă neliniștit; însă cel de-al doilea 
bărbat era în mod evident un muncitor rus, nu un agent de 
contraspionaj german. Era un bărbat pirpiriu cu o faţă de 
şobolan, cu o haină jerpelită și cu bocancii înfășuraţi în cârpe, 
care se ștergea la nas cu mâneca. 

Volodea traversă și intră în bar. 

Locul, nu foarte curat, era îmbâcsit de fum și mirosea a 
oameni care nu se spălau prea des. Pe pereţi erau tablouri cu 
rame ieftine, înfățișând peisaje ucrainene. Era pe la jumătatea 
după-amiezii și nu erau prea mulţi mușterii. Singura femeie din 
local arăta ca o prostituată bătrână care încerca să își revină din 
mahmureală. 

Markus era în spatele încăperii, cocoșat deasupra unui pahar 
de bere încă neatins. Avea treizeci și ceva de ani, dar părea mai 
în vârstă, cu barba și mustaţa blonde și îngrijite. Se descheiase 
la haină, lăsând să se vadă căptușeala de blană. Rusul cu față 
de șobolan stătea la două mese mai încolo și își rula o ţigară. 


243 


Când Volodea se apropie, Markus se ridică în picioare și îi 
dădu un pumn în gură. 

— Nevolnicule! răcni el în germană. Jigodie! 

Volodea fu atât de șocat, încât nici nu reacţionă preț de 
câteva secunde. Buzele îl dureau și simțea gustul sângelui. Din 
reflex ridică braţul ca să lovească și el, apoi se opri. Markus 
încercă să îl pocnească din nou, însă Volodea era pregătit de 
această dată, așa că îi pară cu ușurință lovitura. 

— De ce-ai făcut-o? zbieră Markus. De ce? 

Și-apoi, la fel de brusc, se prăbuși în scaun, îngropându-și faţa 
în mâini, și începu să plângă. 

Volodea șopti printre buzele însângerate: 

— Taci, prostule! Se răsuci și se adresă celorlalţi mușterii, 
care se holbau la ei: Nu-i nimic, este doar necăjit. 

Oamenii își întoarseră privirile și unul dintre bărbaţi plecă. 
Moscoviţii nu se amestecau niciodată în scandaluri din proprie 
iniţiativă. Era periculos până să și desparţi doi beţivi, în caz că 
unul dintre ei era cumva vreun ştab din partid. Știau că Volodea 
era un astfel de om: se vedea după paltonul său de calitate. 

Volodea se întoarse la Markus. Pe un ton coborât și mânios, îl 
întrebă: 

— Ce dracu’ te-a apucat? 

Vorbea în germană: rusa lui Markus lăsa de dorit. 

— Ai arestat-o pe Irina, replică bărbatul plângând. Jigodie 
ticăloasă ce ești! l-ai ars sfârcurile cu ţigara! 

__Volodea tresări - Irina era iubita rusoaică a lui Markus. 
Incepea să priceapă despre ce era vorba și nu-i mirosea a bine. 
Se așeză în faţa lui Markus. 

— Nu am arestat-o pe Irina, rosti el. Și îmi pare rău dacă a 
păţit ceva. Spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Au venit după ea în toiul nopţii. Mi-a zis mama ei. Nu au 
vrut să spună cine sunt, dar nu erau polițiști obișnuiți - aveau 
haine mai bune. Nu știe unde au dus-o. Au interogat-o în 
legătură cu mine și au acuzat-o că este spioană. Au torturat-o și 
au violat-o, apoi au azvârlit-o afară. 

— Rahat! exclamă Volodea. Îmi pare foarte rău. 

— Îţi pare rău? Tu ai făcut-o! Cine altcineva? 

— Chestia asta nu are nimic de-a face cu Serviciul de 
Informaţii al Armatei, îţi jur. 


244 


— Nu contează, zise Markus. Am terminat cu tine și cu 
comunismul. 

— Există şi victime colaterale în războiul împotriva 
capitalismului. 

Nici lui Volodea nu-i sunau credibile vorbele sale. 

— Tânăr prost ce ești! izbucni Markus cu sălbăticie. Nu pricepi 
că socialismul înseamnă să scapi de rahaturi de-astea? 

Volodea își ridică privirea și văzu intrând pe ușă un bărbat 
voinic într-o haină de piele. Își dădu seama instinctiv că omul nu 
venise acolo pentru o tărie. Ceva se petrecea și Volodea nu știa 
ce anume. El era nou în acest joc și, pentru moment, lipsa 
experienței îl încurca exact cum ar fi făcut-o o mână sau un 
picior lipsă. Simţea că ar putea fi în pericol, dar nu știa ce să 
facă. 

Nou-venitul se apropie de masa la care stăteau Volodea și 
Markus. 

Exact atunci, omul cu față de şobolan se ridică de la masă. 
Era cam de-o seamă cu Volodea. În mod surprinzător, li se 
adresă cu accentul unei persoane educate: 

— Voi doi sunteți arestați. 

Volodea înjură. 

Markus sări în picioare. 

— Sunt atașat comercial la ambasada germană! răcni el într-o 
rusă plină de greșeli gramaticale. Nu ne puteţi aresta! Am 
imunitate diplomatică! 

Ceilalţi clienţi ieșiră în grabă din bar, îmbrâncindu-se în timp 
ce se îngrămădeau spre ușă. Înăuntru nu mai rămăseseră decât 
două persoane: barmanul, care ștergea agitat tejgheaua cu o 
cârpă murdară, și prostituata, care fuma o ţigară și se holba în 
paharul de votcă gol. g 

— Nici pe mine nu mă puteți aresta, rosti Volodea cu calm. Işi 
scoase legitimația din buzunar și adăugă: Sunt locotenentul 
Peshkov de la Serviciul de Informații al Armatei. Cine dracu’ mai 
sunteți și voi? 

— Dvorkin, NKVD. 

Bărbatul în haină de piele zise: 

— Berezovsky, NKVD. 

Poliţia secretă. Volodea oftă: ar fi trebuit să-și dea seama. 
NKVD-ul și Serviciul de Informaţii al Armatei aveau arii în care se 
intersectau. Fusese avertizat că cele două organizaţii se călcau 


245 


mai mereu pe bătături, însă asta era prima lui experiență de 
acest gen. | se adresă lui Dvorkin: 

— Bănuiesc că voi aţi torturat-o pe iubita acestui om. 

Dvorkin își șterse nasul cu mâneca: după toate aparențele, 
acest nărav nu făcea parte din rol. 

— Nu ne-a dat nicio informație. 

— Așa că i-aţi ars sfârcurile degeaba. 

— A scăpat ușor. Dacă era spioană, o păţea și mai rău. 

— Și nu v-a trecut prin cap să vă consultaţi cu noi mai întâi? 

— Dar voi când vă consultaţi cu noi? 

Markus rosti: 

— Eu plec. 

Volodea era disperat. Era pe cale să piardă o piesă de 
neînlocuit. 

— Nu pleca, îl imploră el. O să ne revanșăm cumva faţă de 
lrina. O să-i asigurăm cea mai bună îngrijire medicală... 

— Du-te dracu, i-o reteză Markus. N-o să mă mai vezi. 

Acestea fiind spuse, ieși din bar. 

Era limpede că Dvorkin nu știa ce să facă. Nu voia să-l lase pe 
Markus să plece, dar nici nu putea să-l aresteze fără să pice de 
prost. În cele din urmă, i se adresă lui Volodea: 

— N-ar trebui să lași oamenii să-ţi vorbească astfel. Asta te 
face să pari slab. Ar trebui să te respecte. 

— Nemernicule! izbucni Volodea. Nu pricepi ce-ai făcut? Omul 
acela era o sursă bună de informaţii credibile - iar acum nu va 
mai lucra pentru noi în veci din cauza idioțeniei voastre. 

Dvorkin ridică din umeri. 

— Așa cum i-ai zis și lui, uneori mai sunt și victime colaterale. 

— Of, Dumnezeule! exclamă Volodea exasperat, apoi ieși din 
local. 

Simţi o ușoară greață în timp ce traversa înapoi fluviul. Era 
dezgustat de tratamentul pe care NKVD-ul îl aplicase unei femei 
nevinovate și deprimat din pricina pierderii sursei sale. Urcă într- 
un tramvai: nu avea un rang suficient de mare încât să 
primească mașină de serviciu. Medită sumbru în vreme ce 
vehiculul înainta anevoios prin omăt spre locul său de muncă. 
Trebuia să îi raporteze maiorului Lemitov, dar ezita, întrebându- 
se cum ar trebui să-i prezinte toată tărășenia. Era necesar să-i 
arate că nu fusese vina lui, fără a părea totuși că-și caută scuze. 


246 


Sediul Serviciului de Informaţii al Armatei se afla pe una 
dintre laturile aerodromului Khodynka, unde un plug de zăpadă 
făcea un du-te-vino permanent pentru a păstra pista 
practicabilă. Arhitectura locului era bizară: o clădire cu două 
etaje, fără ferestre pe zidurile dinspre exterior, împrejmuia o 
curte în care se înălțau cele nouă etaje ale clădirii principale, 
ieșind în evidență ca un deget scos dintr-un pumn de cărămidă. 
Nu se putea intra cu brichete sau cu stilouri, întrucât acestea ar 
fi declanșat detectoarele de metal de la intrare, așa că angajații 
primeau aceste accesorii înăuntru. Și cataramele reprezentau o 
problemă, astfel încât majoritatea persoanelor purtau bretele. 
Aceste măsuri de securitate nu își aveau rostul, desigur. 
Moscoviţii ar fi făcut tot posibilul ca să stea departe de o 
asemenea clădire: nimeni nu era atât de nebun încât să vrea să 
se furișeze înăuntru. 

Volodea împărțea un birou cu alți trei subalterni, având 
birourile de oțel alăturate, pe pereţi opuși. Spaţiul era atât de 
redus, încât biroul lui Volodea nu permitea ca ușa să se 
deschidă complet. Glumetțul biroului, Kamen, îi observă buzele 
umflate și zise: 

— Lasă-mă să ghicesc - s-a întors bărbatu-său mai devreme. 

— Nici nu întreba, răspunse Volodea. 

Pe birou avea un mesaj decriptat de la secția radio, cuvintele 
germane fiind notate cu creionul literă cu literă sub grupurile de 
coduri. Mesajul era de la Werner. 

Prima reacţie a lui Volodea fu una de teamă. Oare Markus 
dăduse deja raportul cu privire la ceea ce păţise Irina, 
convingându-l și pe Werner să renunţe la spionaj? Ziua părea 
suficient de nefastă pentru producerea unui astfel de dezastru. 

Însă mesajul nu era nicidecum dezastruos. 

Volodea îl citi cu o uimire crescândă. Werner îi dezvăluia că 
armata germană hotărâse să trimită în Spania spioni, care să se 
dea drept voluntari antifasciști dornici să lupte de partea 
guvernului în războiul civil. Aceștia urmau să trimită în mod 
clandestin rapoarte din spatele liniilor inamice, către staţiile de 
interceptare germane plasate în tabăra rebelilor. 

Deja era o informaţie de primă mână. Insă nu era totul. 
Werner avea și numele spionilor. 

Volodea trebui să se abţină să nu sară în sus de bucurie. O 
lovitură ca aceasta nu se întâmpla decât o dată în viaţa unui 


247 


agent de informaţii, se gândi el. Compensa cu vârf și îndesat 
pierderea lui Markus. Werner era aur curat. Volodea nici nu voia 
să își imagineze ce riscuri își asumase tânărul ca să obţină lista 
cu nume și să o scoată în secret din sediul Ministerului Aviației 
de la Berlin. 

Era tentat să fugă imediat la etaj, în biroul lui Lemitov, dar se 
abţinu. 

Cei patru subalterni foloseau aceeași mașină de scris. Volodea 
luă mașina veche și grea de pe biroul lui Kamen și o așeză pe 
biroul său. Se apucă să redacteze traducerea în rusă a mesajului 
primit de la Werner. În timp ce făcea asta, lumina de afară 
începu să pălească și stâlpii de iluminat din faţa clădirii se 
aprinseră. 

Lăsă o copie făcută la indigo în sertarul biroului, apoi luă 
originalul și urcă la etaj. Lemitov era în birou. 

Era un bărbat arătos, la vreo 40 de ani, cu părul negru dat cu 
briantină. Era foarte perspicace, fiind mai mereu cu un pas 
înaintea lui Volodea, care se străduia să-i urmeze exemplul. Nu 
adera la concepţia militară conservatoare conform căreia 
organizarea nu se putea realiza decât prin răcnete și intimidări, 
însă era necruţător cu persoanele incompetente. Volodea îl 
respecta și se temea de el. 

— Informația aceasta s-ar putea să se dovedească extrem de 
utilă, rosti Lemitov după ce termină de citit traducerea. 

— „S-ar putea”? 

Volodea nu vedea niciun motiv de îndoială. 

— Ar putea să fie o dezinformare, îi atrase atenţia Lemitov. 

Volodea nu voia să creadă asta, dar realiză cu dezamăgire că 
trebuia să ia în calcul și varianta ca Werner să fi fost prins și 
transformat într-un agent dublu. 

— Ce fel de dezinformare? întrebă el abătut. Adică să fie 
vorba de nume false, care să ne trimită să umblăm după 
potcoave de cai morți? 

— Posibil. Sau ar putea fi numele reale ale unor voluntari 
veritabili, comuniști și socialiști care au scăpat din Germania 
nazistă și au plecat în Spania să lupte pentru libertate. Am 
putea ajunge să arestăm antifasciști adevărați. 

— La dracu'! 

Lemitov zâmbi. 


248 


— Nu dispera! Informaţia este oricum foarte prețioasă. Avem 
și noi spionii noștri în Spania - tineri soldaţi și ofițeri ruși care s- 
au înrolat ca „voluntari” în brigăzile internaţionale. Vor investiga 
ei situaţia. Luă un creion roșu și notă ceva pe foaia de hârtie cu 
scrisul său mărunt și îngrijit, apoi adăugă: Bine lucrat! 

Volodea luă asta drept un semn că ar putea pleca și se 
îndreptă spre ușă. 

Lemitov îl opri: 

— Te-ai întâlnit cu Markus azi? 

Volodea se răsuci și zise: 

— S-a ivit o problemă. 

— Mi-am dat seama, după gura ta. 

Volodea îi relată cele petrecute. 

— Și astfel am pierdut o sursă foarte bună, încheie el. Dar nu 
știu ce altceva aș fi putut face! Ar fi trebuit oare să-i informez pe 
cei de la NKVD cu privire la Markus și să le cer să-l lase în pace? 

— În niciun caz! exclamă Lemitov. Nu poţi avea încredere în 
ei. Să nu le spui niciodată nimic. Oricum, nu trebuie să-ţi faci 
griji: nu l-ai pierdut pe Markus. Îl poţi recupera foarte ușor. 

— Cum? zise Volodea nedumerit. Ne urăște pe toți acum. 

— Aresteaz-o din nou pe lrina. 

— Poftim?! 

Volodea era oripilat. Nu suferise îndeajuns biata femeie? 

— O să ne urască și mai tare dacă voi face asta. 

— Spune-i că dacă nu continuă să coopereze cu noi, o vom 
lua din nou la interogatoriu. 

Volodea încercă disperat să-și ascundă repulsia. Nu trebuia să 
pară nevolnic. Și realiza că planul lui Lemitov avea să dea roade. 

— Da, izbuti el să îngaime. 

— Spune-i că de această dată o să o ardem cu ţigara la 
păsărică, continuă Lemitov. 

Volodea simţi că-i vine să vomite. Înghiţi în sec și zise: 

— Bună idee. Mă duc să o salt chiar acum. 

— Nu, mai bine mâine, spuse Lemitov. La patru dimineaţa. Ca 
să fie șocul maxim. 

— Da, să trăiţi. 

Volodea ieși și închise ușa în urma lui. Rămase pe coridor 
câteva clipe, simțind cum i se înmoaie picioarele. Când un 
funcționar trecu pe lângă el și-i aruncă o privire suspicioasă, se 
sili să plece de acolo. 


249 


Trebuia să facă asta. Nu avea să o tortureze pe Irina, desigur: 
era suficient să îl amenințe cu asta. Insă ea avea să creadă că 
va fi torturată din nou, ceea ce avea s-o sperie de moarte. 
Volodea realiză că el unul și-ar fi pierdut minţile dacă ar fi fost în 
locul ei. Nici nu-i trecuse prin cap, când se înrolase în Armata 
Roșie, că va fi nevoit să facă asemenea lucruri. Sigur că armata 
omora oameni, iar el știa asta - dar să torturezi fete? 

Clădirea se golea, luminile se stingeau în birouri și bărbaţi cu 
pălăriile pe cap ieșeau pe holuri. Era ora de încheiere a 
programului. Volodea reveni în biroul său, sună la poliţia militară 
și stabili să se întâlnească cu un echipaj la ora 3:30 dimineaţa, 
pentru a o aresta pe Irina. Apoi își îmbrăcă paltonul și se duse să 
prindă tramvaiul spre casă. 

Volodea locuia cu părinţii lui, Grigori și Katerina, și cu sora sa 
Anya, în vârstă de 19 ani, care încă era studentă. Se întrebă în 
tramvai dacă ar fi putut să discute cu tatăl său despre acest 
subiect. Se și vedea spunând: „Chiar trebuie să torturăm 
oamenii în societatea comunistă?” Insă știa deja răspunsul. Era 
o necesitate temporară, esenţială în vederea apărării revoluţiei 
de spionii și de elementele subversive aflate în solda 
capitaliștilor imperialiști. Poate că era mai indicat să întrebe: 
„Cât va mai dura până vom putea renunţa la asemenea practici 
îngrozitoare?” Evident că tatăl său nu avea un răspuns la 
această întrebare, cum de altfel nu avea nimeni. 

La revenirea lor de la Berlin, familia Peshkov se mutase în 
Casa Guvernului, numită uneori și Casa de pe Chei, un bloc de 
apartamente situat de cealaltă parte a fluviului faţă de Kremlin, 
unde locuiau membrii elitei sovietice. Era o clădire imensă, în 
stil constructivist, cu peste cinci sute de apartamente. 

Volodea îl salută pe polițistul militar de la ușă, apoi străbătu 
sala de la intrare - care era atât de mare încât, în unele seri, 
lumea se aduna să danseze acolo pe acorduri de jazz - și urcă în 
lift. Apartamentul era considerat de lux după standardele 
sovietice, având telefon și apă caldă în permanenţă, dar nu era 
la fel de plăcut precum locuinţa lor din Berlin. 

Mama lui se afla în bucătărie. Katerina era o bucătăreasă 
neînzestrată și o gospodină apatică, însă tatăl lui Volodea o 
adora. Pe vremuri, în 1914, în Sankt Petersburg, el o salvase de 
avansurile nedorite ale unui poliţist neobrăzat și se îndrăgostise 
nebunește de ea. Incă era atrăgătoare la cei 43 de ani ai săi, 


250 


presupunea Volodea, iar pe durata delegării diplomatice a lui 
Grigori învățase să se îmbrace cu mai mult stil decât majoritatea 
rusoaicelor - deși avea grijă să nu aibă o ţinută occidentală, căci 
asta era o infracţiune gravă la Moscova. 

— Te-ai lovit la gură? îl întrebă ea după ce o sărută pe obraz. 

— E o nimica toată. Volodea simţi mirosul de pui și zise: E 
vreo ocazie specială? 

— Anya l-a invitat pe iubitul ei la cină. 

— Aha! E coleg de facultate cu ea? 

— Nu cred. Nu știu exact cu ce se ocupă. 

Volodea era mulțumit. Ținea mult la sora lui, dar știa că nu 
era frumoasă. Era scundă, bondoacă și purta haine terne, în 
culori șterse. Nu avusese foarte mulți iubiţi și era o veste bună 
că unul dintre ei o plăcea îndeajuns de mult încât să vină la ea 
acasă. 

Se duse în camera lui, își scoase jacheta și se spălă pe față și 
pe mâini. Buzele i se dezumflaseră, revenind aproape la normal: 
Markus nu îl lovise prea tare. In timp ce se ștergea pe mâini, 
auzi voci pe hol, semn că sosiseră Anya și iubitul ei. 

Se făcu comod, punându-și pe el un pulover tricotat, și ieși din 
cameră. Se duse în bucătărie. Anya stătea la masă cu un bărbat 
scund, cu față de șobolan, pe care Volodea îl recunoscu. 

— O, nu! zise Volodea. Tu?! 

Era llya Dvorkin, agentul NKVD care o arestase pe lrina. 
Renunţase la deghizare și purta acum un costum normal, închis 
la culoare, și cizme de calitate în picioare. Se holbă surprins la 
Volodea. 

— Desigur, Peshkov! îngăimă el. Nu am făcut legătura. 

Volodea se întoarse către sora lui. 

— Nu-mi spune că ăsta e iubitul tău, zise el. 

Anya rosti descumpănită: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ne-am cunoscut mai devreme, azi, răspunse Volodea. A dat 
peste cap o operaţiune importantă a armatei, băgându-și nasul 
unde nu-i fierbe oala. 

— Eu doar îmi făceam meseria, se apără Dvorkin, ștergându- 
se la nas cu mâneca. 

— Ce mai meserie! 

Katerina interveni ca să detensioneze atmosfera: 


251 


— Nu veniţi cu problemele de la serviciu acasă. Volodea, te 
rog să-i pui un pahar de votcă musafirului nostru. 

Volodea zise: 

— Serios? 

Ochii mamei sale scăpărară mânioși. 

— Serios! 

— Fie. 

Fără nicio tragere de inimă, luă sticla de pe raft. Anya scoase 
pahare dintr-un dulap și Volodea le umplu. 

Katerina ridică paharul și spuse: 

— Și-acum, hai să o luăm de la început. Ilya, el este fiul meu, 
Vladimir, căruia noi îi spunem Volodea. Volodea, dânsul este 
Ilya, prietenul Anyei, care a venit să cineze cu noi. Ce-ar fi să 
daţi mâna? 

Volodea nu avu de ales și trebui să-i strângă mâna individului. 

Katerina puse  aperitivele pe masă: pește afumat, 
castraveciori muraţi, felii de cârnaţi. 

— Vara servim salată de la conac, dar în această perioadă a 
anului evident că nu crește nimic acolo, rosti ea, scuzându-se. 

Volodea realiză că era hotărâtă să îl impresioneze pe llya. 
Oare mama lui chiar ţinea ca Anya să se mărite cu individul 
acela dubios? Probabil că da... 

Sosi apoi și Grigori, în uniforma sa militară, tot numai un 
zâmbet, adulmecând aroma de pui și frecându-și mâinile. Era 
roșu la faţă și corpolent la cei 48 de ani ai săi: era greu să ţi-l 
imaginezi asaltând Palatul de larnă, așa cum făcuse în 1917. 
Pesemne că era mai suplu pe atunci. 

Işi sărută soţia cu poftă. Lui Volodea i se părea că mama lui 
era recunoscătoare pentru patima nerușinată pe care tatăl lui o 
manifesta față de ea, fără să-i răspundă cu aceeași monedă. 
Zâmbea când el o bătea ușor pe fund, îl îmbrăţișa atunci când o 
lua în braţe și îl săruta ori de câte ori își dorea el, dar nu iniția 
niciodată aceste gesturi. li plăcea de el, îl respecta și părea 
fericită în căsnicie; dar era evident că nu ardea de dorul lui. 

Volodea și-ar fi dorit mai mult de la o căsnicie. Chestiunea 
era, desigur, pur ipotetică: deși avusese vreo duzină de iubite, 
nu întâlnise încă o femeie cu care să vrea să se însoare. 

Volodea îi turnă tatălui său un păhărel de votcă, iar Grigori îl 
dădu pe gât satisfăcut. Apoi gustă din peștele afumat. 

— Așa, llya... și unde lucrezi? 


252 


— La NKVD, zise Ilya mândru. 

— Aha! O organizaţie de nădejde! 

Grigori nu credea asta cu adevărat, bănuia Volodea; încerca 
doar să fie amabil. Volodea era de părere că familia sa nu 
trebuia să fie atât de amabilă, pentru a-l alunga astfel pe Ilya. 
Spuse: 

— Presupun că după ce întreaga lume va urma modelul 
Uniunii Sovietice și va adopta sistemul comunist, nu vom mai 
avea nevoie de poliţia secretă, iar NKVD-ul va fi abolit. Nu-i așa, 
tată? 

Grigori alese să ia în glumă această chestiune. 

— Nu vom mai avea nevoie de niciun fel de poliţie! rosti el 
jovial. Nici de procese penale, nici de închisori. Nici de 
departamentul de contraspionaj, căci nu vor mai exista spioni. 
Nici de armată, căci nu vom mai avea inamici! Și-atunci, cum ne 
vom mai câștiga pâinea? Râse cu poftă și adăugă: Insă s-ar 
putea să mai fie mult până la acele vremuri. 

Ilya avea pe chip o expresie suspicioasă, de parcă ar fi simţit 
că se spuneau lucruri subversive, dar nu își dădea seama cu 
exactitate ce anume. 

Katerina aduse la masă un platou cu pâine neagră și cinci 
castroane cu borș fierbinte și începură să mănânce cu toții. 

— Când eram mic și trăiam la ţară, zise Grigori, mama mea 
punea deoparte toată iarna cojile de legume, cotoarele de mere, 
foile de varză de la exterior, partea mai fibroasă de la ceapă și 
alte cele și le păstra afară, într-un butoi mare, unde îngheţau. 
Apoi, când venea primăvara și se topea zăpada, folosea acest 
amestec ca să facă borș. Asta este de fapt borșul - o supă 
făcută din resturi. Voi, tinerii din ziua de azi, nici nu vă daţi 
seama ce bine o duceţi. 

Se auzi o ciocănitură în ușă și Grigori se încruntă, căci nu 
așteptau pe nimeni; însă Katerina spuse: 

— Ah, am uitat! Este fiica lui Konstantin. 

Grigori spuse: 

— Adică Zoya Vorotsyntsev? Fiica Magdei, moașa? 

— Mi-o amintesc pe Zoya, rosti Volodea. O copilă slabă, cu 
bucle blonde. 

— Nu mai este un copil, zise Katerina. Are 24 de ani și este 
om de știință. 

Se ridică pentru a se duce la ușă. 


253 


Grigori se încruntă. 

— Nu am mai văzut-o de când a murit mama ei. De ce vrea să 
ne vadă tocmai acum? 

— Vrea să discute cu tine, răspunse Katerina. 

— Cu mine? Despre ce? 

— Despre fizică, zise Katerina, ieșind din încăpere. 

Grigori spuse cu mândrie: 

— Eu și tatăl ei, Konstantin, am fost deputaţi în Sovietul din 
Petrograd din 1917. Noi am redactat faimosul Ordin Numărul 
Unu. Se întunecă la faţă și adăugă: Din păcate, el a murit după 
războiul civil. 

Volodea întrebă: 

— Era tânăr, nu? De ce a murit? 

Grigori aruncă o privire către Ilya și se uită apoi rapid în altă 
parte. 

— De pneumonie, zise el, iar Volodea își dădu seama că 
minţea. 

Katerina se întoarse, urmată de o femeie care îi tăie 
răsuflarea lui Volodea. 

Era o rusoaică clasică, o adevărată frumusețe, înaltă și zveltă, 
cu părul blond-deschis, ochii albaștri atât de deschiși, încât 
păreau de-a dreptul incolori, cu pielea albă, perfectă. Purta o 
rochie verde și simplă, care îi scotea și mai mult în evidență 
silueta suplă. 

Se făcură prezentările, apoi ea se așeză la masă și primi un 
castron cu borș. Grigori spuse: 

— Așa deci, Zoya, ești om de știință. 

— Am absolvit facultatea, iar acum fac doctoratul și predau 
câteva cursuri, răspunse ea. 

— Volodea lucrează la Serviciul de Informaţii al Armatei Roșii, 
rosti Grigori mândru. 

— Ce interesant, zise ea, pe un ton care indica exact 
contrariul. 

Volodea realiză că Grigori vedea în Zoya o potenţială noră și 
spera ca tatăl lui să nu exagereze prea mult cu aluziile în 
această direcție. Se hotărâse deja să o invite în oraș până la 
sfârșitul serii. Dar se putea descurca și singur; nu avea nevoie 
de ajutor. Dimpotrivă, orice insistenţe din partea părinţilor n-ar fi 
făcut decât să-i scadă șansele. 

— Cum este supa? o întrebă Katerina pe Zoya. 


254 


— Delicioasă. Vă mulţumesc. 

Volodea distingea deja o personalitate pragmatică în spatele 
exteriorului superb. Era o combinaţie fascinantă: o femeie 
frumoasă care nu se străduia deloc să farmece lumea. 

Anya spălă castroanele în timp ce Katerina aducea felul 
principal - pui cu cartofi la oală. Zoya mâncă totul cu poftă, 
mestecând și înghițind pe nerăsuflate. Ca majoritatea rușilor, nu 
avea prea des ocazia să vadă mâncare atât de bună. 

Volodea zise: 

— Și ce specializare ai, Zoya? 

Cu evident regret, ea se opri din mâncat ca să răspundă: 

— Sunt fizician. Încercăm să înţelegem structura atomului: 
care sunt componentele sale, ce le ţine laolaltă... 

— Și este interesant? 

— Este extrem de fascinant. Își lăsă jos furculita și adăugă: 
Descoperim din ce este format universul cu adevărat. Nu există 
nimic mai entuziasmant pe lume. 

Ochii i se aprinseră. După toate aparențele, fizica era unul 
dintre lucrurile care îi puteau distrage atenţia de la o cină 
strașnică. 

Ilya interveni și el în discuţie. 

— Bine, bine, dar cu ce ajută aceste chestiuni teoretice 
revoluţia? 

Ochii Zoyei scăpărară mânioși, ceea ce îl făcu pe Volodea să o 
placă și mai mult. 

— Unii tovarăși fac greșeala de a subestima știința pură, 
preferând cercetarea practică, zise ea. Însă progresele tehnice, 
cum ar fi un aparat de zbor perfecţionat, se bazează în ultimă 
instanţă pe progresele teoretice. 

Volodea își înăbuși un rânjet - Ilya fusese doborât dintr-o 
lovitură. Însă Zoya nu terminase încă. 

— Acesta este și motivul pentru care voiam să vorbesc cu 
dumneavoastră, domnule, i se adresă ea lui Grigori. Noi, 
fizicienii, citim toate publicaţiile științifice apărute în Occident - 
cei de acolo sunt destul de nesăbuiţi încât să își dezvăluie 
rezultatele întregii lumi. lar în ultima vreme am realizat că au 
început să facă salturi alarmante în înţelegerea fizicii atomice. 
Știința sovietică se confruntă cu marele pericol de a rămâne în 
urmă. Mă întreb dacă tovarășul Stalin este la curent cu acest 
lucru. 


255 


În încăpere se pogori liniștea. Chiar și cea mai neînsemnată 
critică la adresa lui Stalin era riscantă. 

— Dumnealui știe cam tot ce-i de știut, rosti Grigori. 

— Desigur, încuviință Zoya în mod automat. Dar presupun că 
există momente în care tovarășii loiali precum dumneavoastră îi 
pot aduce în atenţie chestiuni importante. 

— Da, așa este. 

Ilya spuse: 

— Nu încape îndoială că tovarășul Stalin crede că știința ar 
trebui să urmeze îndeaproape ideologia marxist-leninistă. 

Volodea văzu o scânteie de sfidare în ochii Zoyei, însă ea își 
cobori privirea și rosti pe un ton umil: 

— Nici nu încape vorbă că nu ar avea dreptate. Este evident 
că noi, oamenii de știință, trebuie să muncim cu și mai mult 
sârg. 

Erau niște aiureli - și toţi cei din cameră știau asta -, dar 
nimeni nu ar fi rostit-o vreodată cu glas tare. Ritualul trebuia 
urmat până la capăt, cu sfinţenie. 

— Într-adevăr, spuse Grigori. Și totuși, voi aduce în discuţie 
acest aspect data viitoare când voi avea ocazia să vorbesc cu 
tovarășul Secretar General al Partidului. S-ar putea să vrea să 
studieze chestiunea mai în profunzime. 

— Așa sper, zise Zoya. Vrem să fim înaintea Occidentului în 
toate. 

— Și în afară de muncă, Zoya? rosti Grigori voios. Ai vreun 
iubit, vreun logodnic poate? 

Anya protestă: 

— Tată! Nu-i treaba ta. 

Zoya nu păru deranjată. 

— N-am logodnic și nici iubit, spuse ea cu calm. 

— Aha, deci o duci la fel de rău ca fiul meu, Volodea! Și el 
este singur cuc. Are 23 de ani, a primit o educaţie aleasă, este 
înalt și chipeș - și totuși nu are încă o logodnică! 

Lui Volodea îi venea să intre în pământ din cauza aluziei 
evidente. 

— Greu de crezut, zise Zoya, iar când se uită la Volodea, el 
remarcă o licărire de amuzament în ochii ei. 

Katerina își puse mâna pe braţul soțului ei. 

— Destul, rosti ea. Nu o mai face pe biata fată să se simtă 
prost. 


256 


Se auzi soneria. 

— Din nou? pufni Grigori. 

— De data asta habar nu am cine ar putea fi, zise Katerina, 
ieșind din bucătărie. 

Reveni împreună cu șeful lui Volodea, maiorul Lemitov. 
Surprins, Volodea sări în picioare. 

— Bună seara, domnule, spuse el. Acesta este tatăl meu, 
Grigori Peshkov. Tată, permite-mi să ţi-l prezint pe domnul 
maior Lemitov! 

Lemitov salută militărește. Grigori zise: 

— Pe loc repaus, Lemitov. Stai jos și mănâncă și dumneata 
niște pui. A greșit cu ceva fiul meu? 

Tocmai acesta era motivul care făcea mâinile lui Volodea să 
tremure. 

— Nu, domnule, dimpotrivă. Dar... speram să pot vorbi puţin 
cu dumneavoastră și cu el. 

Volodea se relaxă un pic. Poate că nu el avea probleme, la 
urma urmei. 

— Bine, oricum tocmai terminasem de mâncat, rosti Grigori, 
ridicându-se de la masă. Haideţi să mergem în biroul meu. 

Lemitov se uită la Ilya. 

— Tu nu lucrezi la NKVD? zise el. 

— Ba da, și sunt mândru de asta. Dvorkin mă numesc. 

— Ah! Tu ai încercat să-l arestezi pe Volodea azi după- 
amiază! 

— Mi s-a părut că se comportă ca un spion. Am avut dreptate, 
nu? 

— Trebuie să înveţi să arestezi spionii inamici, nu pe ai noștri. 

Lemitov ieși din cameră. Volodea rânji - era a doua oară când 
Dvorkin era pus la punct. 

Grigori, Volodea și Lemitov străbătură holul. Biroul era o 
încăpere mică, cu doar câteva piese de mobilier. Grigori se 
așeză pe singurul scaun confortabil, iar Lemitov se așeză la o 
măsuţă. Volodea închise ușa și rămase în picioare. 

Lemitov i se adresă lui Volodea: 

— Tovarășul Peshkov știe despre mesajul primit azi de la 
Berlin? 

— Nu, domnule. 

— Atunci, spune-i. 


257 


Volodea îi relată povestea cu spionii din Spania. Tatăl lui era 
încântat. 

— Bine lucrat! zise el. Sigur că ar putea fi o dezinformare, dar 
mă îndoiesc: naziștii nu au atâta imaginaţie. Insă noi avem. 
Putem aresta spionii, apoi putem să le folosim transmiţătoarele 
radio ca să trimitem mesaje false rebelilor de dreapta. 

Lui Volodea nu-i trecuse asta prin cap. O fi făcând Tata pe 
prostul cu Zoya, se gândi el, dar avea încă mintea ageră când 
venea vorba de contrainformaţii. 

— Exact, confirmă Lemitov. 

Grigori îi zise lui Volodea: 

— Prietenul tău din școală, Werner, este un om curajos. Apoi 
se întoarse spre Lemitov și zise: Cum aveţi de gând să trataţi 
situația? 

— Vom avea nevoie de câţiva agenţi destoinici în Spania care 
să-i ancheteze pe acești germani. Nu ar trebui să fie foarte greu. 
Dacă sunt într-adevăr spioni, veţi găsi dovezi: cărţi de coduri, 
aparatură de transmisie și așa mai departe. Ezită o clipă, apoi 
spuse: Am venit să vă sugerez să-l trimitem pe fiul 
dumneavoastră. 

Volodea încremeni. Nu se așteptase la așa ceva. 

Grigori se posomori. 

— A, zise el abătut. Trebuie să mărturisesc că această 
perspectivă mă descumpănește. l-am duce dorul teribil de 
mult... 

Pe chip i se așternu apoi o expresie resemnată, ca și cum ar fi 
realizat că nu prea avea de ales. 

— Însă apărarea revoluţiei are prioritate, bineînţeles, adăugă 
el. 

— Un agent de informaţii are nevoie de experienţă pe teren, 
zise Lemitov. Noi doi am fost în focul luptei, domnule, dar cei din 
tânăra generaţie nu au fost pe câmpul de bătaie. 

— Așa este, într-adevăr. Când ar trebui să plece? 

— Peste trei zile. 

Volodea își dădu seama că tatăl său căuta cu disperare un 
motiv pentru a-l ţine acasă, dar nu izbutea să găsească niciunul. 
El însă era entuziasmat. Spania! Numai când se gândea la vinul 
roșu ca sângele, la fetele brunete cu picioarele bronzate și la 
soarele fierbinte, față de zăpada din Moscova... Avea să fie 


258 


periculos, desigur, dar nu se înrolase în armată ca să stea la 
adăpost. 

Grigori zise: 

— Tu ce părere ai, Volodea? 

Volodea știa că tatăl său ar fi vrut ca el să vină cu obiecții. 
Singurul impediment care-i trecea prin minte era că nu va mai 
avea timp să o cunoască mai îndeaproape pe superba Zoya. 

— Este o oportunitate nemaipomenită, rosti el. Sunt onorat că 
am fost ales. 

— Foarte bine, spuse tatăl său. 

— Mai este totuși o mică problemă, spuse Lemitov. S-a decis 
ca Serviciul de Informaţii al Armatei să se ocupe de anchetă, dar 
nu să și efectueze arestările. Aceasta va fi prerogativa NKVD- 
ului. De această dată zâmbi fără pic de umor: Mă tem că vei 
lucra împreună cu prietenul tău, Dvorkin. 


(II) 


Era uimitor cât de repede puteai ajunge să îndrăgești un loc, 
se gândi Lloyd Williams. Se afla în Spania de numai zece luni, 
însă iubirea lui pentru această ţară aproape că o egala pe cea 
pentru Țara Galilor. Îi plăcea să vadă câte o floare rară 
îmbobocind din pământul pârjolit; îi plăcea să doarmă după- 
amiaza; îi plăcea că avea vin de băut chiar și atunci când nu era 
nimic de mâncare. Experimentase gusturi de care nu mai 
avusese parte niciodată: măsline, ardei iute, cârnaţi picanţi de 
porc și tăria puternică pe care localnicii o numeau orujo. 

Stătea pe un dâmb, scrutând peisajul înceţoșat de caniculă cu 
o hartă în mâini. Lângă un râu se vedeau câteva pajiști și niște 
copaci se zăreau pe munţii din depărtare, dar în rest toată 
întinderea era un deșert monoton de praf și stâncă. 

— Nu prea avem cum să ne acoperim înaintarea, rosti el 
neliniștit. 

Lenny Griffiths zise de lângă el: 

— O să fie o bătălie a naibii de grea! 

Lloyd se uită pe hartă. Zaragoza încăleca fluviul Ebru la vreo 
160 de kilometri de locul în care acesta se vărsa în Marea 
Mediterană. Orașul domina toate căile de comunicaţie din 
regiunea Aragon. Era o răscruce importantă, un nod feroviar 


259 


semnificativ și punctul de confluență a trei râuri. Acesta era 
locul în care armata spaniolă se confrunta cu rebelii 
antidemocratici, în pustiul arid. 

Unii oameni se refereau la forţele guvernamentale numindu-i 
„republicanii”, în timp ce rebelii erau „naţionaliștii”, însă aceste 
titulaturi erau înșelătoare. De ambele părți erau mulţi 
republicani, adică oameni care nu voiau să fie conduși de un 
rege. Și toţi erau naționaliști, adică își iubeau ţara și erau gata 
să moară pentru ea. Pentru Lloyd, cele două tabere erau 
guvernul și rebelii. 

Momentan, Zaragoza era ocupată de rebelii lui Franco, iar 
Lloyd privea orașul de pe o înălţime aflată la vreo 80 de 
kilometri înspre sud. 

— Totuși, dacă izbutim să cucerim orașul, inamicul va fi 
înghesuit în nord încă o iarnă, rosti el. 

— Dacă, zise Lenny. 

Perspectivele nu erau dintre cele mai îmbucurătoare, 
recunoscu Lloyd în sinea lui, de vreme ce ajunseseră să spere că 
vor reuși să oprească înaintarea rebelilor. Guvernul nu se putea 
aștepta să câștige războiul în acel an. 

Chiar și așa, o parte din Lloyd abia aștepta lupta. Se afla în 
Spania de zece luni și acela avea să fie pentru el botezul focului. 
Până atunci fusese instructor într-o tabără de bază. Dar de 
îndată ce spaniolii descoperiseră că el făcuse parte din Corpul 
Pregătitor al Ofiţerilor Marii Britanii, îi acceleraseră iniţierea, îl 
făcuseră locotenent și îl însărcinaseră cu instruirea noilor sosiți. 
Trebuia să facă instrucţie cu aceștia până când ascultarea 
ordinelor le intra în sânge, să îi silească să mărșăluiască până ce 
picioarele nu le mai sângerau, iar bășicile li se transformau în 
bătături, și să le arate cum să demonteze și să curețe puținele 
puști pe care le aveau la dispoziţie. 

însă fluxul de voluntari nu încetinise deloc, astfel încât 
instructorii fuseseră mutaţi în batalioane de luptă. 

Lloyd purta o beretă, un bluzon cu fermoar și cu tresele care-i 
marcau gradul cusute pe mânecă și pantaloni din catifea cord. 
Avea o pușcă spaniolă scurtă, model Mauser, care trăgea 
muniție de 7 milimetri, furată probabil din vreun arsenal al 
Gărzii Civile. 

Lloyd, Lenny și Dave fuseseră despărțiți o vreme, însă cei trei 
se reîntâlniseră în cadrul batalionului britanic al celei de-a 15-a 


260 


Brigăzi Internaţionale, în vederea luptei ce se prefigura. Lenny 
avea acum o barbă neagră, care-l făcea să pară cu un deceniu 
mai în vârstă decât cei 17 ani ai săi. Fusese promovat la gradul 
de sergent, deși nu avea uniformă, ci doar niște haine din 
stambă și o eșarfă cu dungi. Părea mai degrabă pirat decât 
soldat. 

Lenny spuse: 

— Oricum atacul ăsta n-are nimic de-a face cu înghesuirea 
rebelilor. Este o acţiune politică. Regiunea asta a fost 
dintotdeauna dominată de anarhiști. 

Lloyd văzuse anarhismul la lucru în timpul unei perioade 
scurte petrecute în Barcelona. Era o formă fundamentalistă de 
comunism, dar una voioasă. Ofițerii și soldaţii primeau aceeași 
soldă. Sălile de mese din marile hoteluri fuseseră transformate 
în cantine pentru muncitori. Chelnerii îţi dădeau bacșișul înapoi, 
explicându-ţi amical că acest obicei era înjositor. Pretutindeni 
erau postere care condamnau prostituția, catalogată drept o 
exploatare a tovarășelor. Se crease o atmosferă minunată, de 
eliberare și de camaraderie. lar rușii urau asta. 

Lenny continuă: 

— Guvernul a adus acum trupe comuniste din zona Madridului 
și ne-a amestecat pe toți la un loc în noua Armată de Est - sub 
comanda comuniștilor, evident. 

Felul acesta de a privi lucrurile îl exaspera pe Lloyd. Singura 
cale de a câștiga războiul era ca toate facțiunile de stânga să 
conlucreze, așa cum făcuseră - în cele din urmă - în 
confruntarea de pe Cable Street. Insă anarhiștii și comuniștii se 
luptaseră între ei pe străzile Barcelonei. 

— Premierul Negrin nu este comunist, replică el. 

— E ca și cum ar fi. 

— Omul știe că, fără sprijinul Uniunii Sovietice, s-a zis cu noi. 

— Dar asta înseamnă că trebuie să renunțăm la democraţie și 
să-i lăsăm pe comuniști să preia puterea? 

Lloyd încuviință. Toate discuţiile despre guvern se încheiau la 
fel: chiar trebuie să facem tot ce vor sovieticii doar pentru că ei 
sunt singurii care ne vând arme? 

Coborâră la poalele dealului, iar Lenny rosti: 

— Bem și noi o ceașcă de ceai? 

— Da, te rog. Mie pune-mi două cuburi de zahăr. 


261 


Era o glumă invariabilă. Niciunul dintre ei nu mai băuse ceai 
de luni bune. 

Sosiră în tabăra lor de lângă fluviu. Plutonul lui Lenny cucerise 
un mic grup de clădiri nefinisate din piatră, folosite probabil pe 
post de staule de oi înainte ca războiul să îi alunge pe fermieri 
de acolo. La câţiva metri în amonte, o ambarcaţiune locuită 
fusese ocupată de câţiva germani din cea de-a 11-a Brigadă 
Internațională. 

Cei doi fură întâmpinați de vărul lui Lloyd, Dave Williams. La 
fel ca și Lenny, Dave îmbătrânise zece ani într-unul singur. 
Părea slăbit și călit, cu pielea bronzată și prăfuită, plin de riduri 
de la mijitul ochilor în soare. Purta o tunică și pantaloni kaki, 
săculeți din piele la cingătoare și bocanci cu cataramă la gleznă 
- era uniforma standard, deși puţini soldaţi aveau setul complet. 
Purta la gât o eșarfă roșie de bumbac. Avea o pușcă rusească 
model Mosin-Nagant, cu baioneta demodată întoarsă invers, 
pentru o manevrare cât mai eficientă a armei. La brâu avea un 
Luger german de 9 milimetri, pe care probabil că îl luase de pe 
cadavrul vreunui ofiţer rebel. După toate aparențele, era foarte 
priceput la mânuirea puștii și a pistolului. 

— Avem musafiri, rosti el fremătând. 

— Da? Ce musafiri? 

— Ea! zise Dave, arătând cu degetul în direcţia unui copac. 

La umbra unui plop negru și strâmb, o duzină de soldaţi 
britanici și germani vorbeau cu o femeie extraordinar de 
frumoasă. 

— O, Duw, pufni Lenny, folosind termenul galez pentru 
Dumnezeu. Chiar că-i plăcută la vedere! 

Părea să aibă vreo 25 de ani, se gândi Lloyd; era minionă, cu 
ochii mari și o coamă de păr negru prins în creștet, îndesat sub 
o beretă militară. Uniforma sa largă stătea pe ea ca o rochie de 
seară. 

Un voluntar pe nume Heinz, care știa că Lloyd pricepea 
germana, i se adresă în nemţește: 

— Ea este Teresa, domnule. A venit să ne înveţe să citim. 

Lloyd dădu din cap, în semn că înțelesese. Brigăzile 
internaționale erau alcătuite din voluntari străini amestecați cu 
soldaţii spanioli, iar alfabetizarea constituia o problemă în 
Spania. Mulţi spanioli își petrecuseră copilăria psalmodiind 
catehismul prin școli de la ţară, administrate de Biserica 


262 


Catolică. Mulţi preoți îi împiedicau pe copii să înveţe să citească, 
temându-se că vor ajunge să citească lucrări socialiste când vor 
crește mari. Drept urmare, numai jumătate din populaţie fusese 
alfabetizată pe vremea monarhiei. Guvernul republican ales în 
1931 îmbunătăţise educaţia, însă tot mai erau milioane de 
spanioli care nu știau să citească sau să scrie, așa că în 
continuare se organizau cursuri pentru soldaţi, chiar și pe front. 

— Și eu sunt analfabet, rosti Dave, care însă nu era. 

— Și eu, sări Joe Eli, care preda literatura spaniolă la 
Universitatea Columbia din New York. 

Teresa vorbea în spaniolă. Avea o voce joasă, calmă și foarte 
seducătoare. 

— De câte ori credeţi că am auzit gluma asta? rosti ea, fără să 
pară însă prea supărată. 

Lenny veni mai aproape. 

— Eu sunt sergentul Griffiths, îi zise el. Voi face tot ce-mi stă 
în puteri ca să vă fiu de ajutor, desigur. 

Cuvintele sale păreau reci și politicoase, însă tonul pe care îl 
folosea le făcea să sune mai degrabă a invitaţie senzuală. 

Ea îi zâmbi cuceritor: 

— Da, m-ar ajuta mult asta. 

Lloyd i se adresă pe un ton formal, în cea mai bună spaniolă a 
sa: 

— Mă bucur nespus că ați venit aici, señorita. 

Işi petrecuse o mare parte din ultimele zece luni învățând 
această limbă. 

— Eu sunt locotenentul Williams. Vă pot spune cu exactitate 
cine anume are nevoie de lecţii... și cine nu. 

Lenny spuse pe un ton depreciativ: 

— Insă locotenentul trebuie să se ducă la Bujaraloz pentru a 
primi ordine. 

Bujaraloz era orășelul în care forţele guvernamentale își 
instalaseră cartierul general. 

— Poate că ar trebui ca noi doi să căutăm un loc potrivit în 
care să se desfășoare orele. 

Mai-mai că-i sugera să se plimbe cu el la lumina lunii. Lloyd 
zâmbi și încuviinţă. Era bucuros să-l poată lăsa pe Lenny să-i 
facă Teresei curte. Lui nu-i ardea de flirturi, în vreme ce Lenny 
părea deja îndrăgostit lulea. După părerea sa, șansele lui Lenny 
se apropiau mai degrabă de zero. Teresa era o tânără educată, 


263 


de 25 de ani, care probabil că primea o duzină de cereri în 
căsătorie pe zi, iar Lenny era un miner de 17 ani, care nu mai 
făcuse baie de o lună. Dar nu spuse nimic: Teresa părea perfect 
capabilă să-și poarte singură de grijă. 

Un nou personaj își făcu apoi apariţia - era un bărbat de 
vârsta lui Lloyd, care părea oarecum cunoscut. Era îmbrăcat mai 
bine decât soldaţii, în pantaloni de lână și cu cămașă de 
bumbac, și avea în toc un pistol. Era tuns chilug, în stilul 
preferat de ruși. Era doar locotenent, însă avea o atitudine 
autoritară, emanând parcă putere. Rosti într-o germană fluentă: 

— Îl caut pe locotenentul Garcia. 

— Nu este aici, răspunse Lloyd în aceeași limbă. Noi doi ne- 
am mai întâlnit. Dar unde? 

Rusul păru șocat și iritat în același timp, ca atunci când 
găsești un șarpe în așternut. 

— Nu ne-am întâlnit niciodată, rosti el cu fermitate. Te înșeli. 

Lloyd pocni din degete. 

— La Berlin, zise el. În 1933. Am fost atacați de Cămășile 
Brune. 

Pe chipul omului apăru o expresie de ușurare, ca și cum s-ar fi 
așteptat la ceva mult mai rău. 

— Da, am fost acolo. Mă numesc Vladimir Peshkov. 

— Dar noi îţi spuneam Volodea. 

— Da. 

— În încăierarea aceea din Berlin, erai împreună cu un băiat 
pe nume Werner Franck. 

Volodea păru panicat pentru o clipă, apoi se strădui să-și 
mascheze reacţia. 

— Nu știu pe nimeni cu numele acesta. 

Lloyd hotărî să nu insiste prea mult asupra acestui subiect. 
Putea intui de ce era Volodea agitat. Rușii erau și ei îngroziți de 
poliţia lor secretă, NKVD-ul, care opera în Spania și era renumită 
pentru brutalitatea sa. Pentru oamenii aceia, orice rus care 
părea prietenos cu străinii era un potenţial trădător. 

— Eu sunt Lloyd Williams. 

— Îmi amintesc. Volodea îl măsură cu ochii săi albaștri și 
pătrunzători și adăugă: Ce ciudat că ne întâlnim din nou tocmai 
aici... 

— Nu-i chiar atât de ciudat, de fapt, zise Lloyd. Ne luptăm cu 
fasciștii oriunde putem. 


264 


— Putem discuta între patru ochi? 

— Desigur. 

Se îndepărtară de ceilalţi, iar Peshkov spuse: 

— Există un spion în plutonul lui Garcia. 

Lloyd rămase înmărmurit. 

— Un spion? Cine? 

— Un german pe nume Heinz Bauer. 

— E tipul ăla de acolo, în cămașă roșie! Spion? Ești sigur? 

Peshkov nu se osteni să răspundă la întrebare. 

— Aș vrea să îl chemi în buncărul tău, dacă ai unul, sau într- 
un alt loc mai ferit. Peshkov se uită la ceas și adăugă: Peste o 
oră va sosi o patrulă care îl va aresta și îl va lua de-aici. 

— Eu folosesc șopronul acela mic pe post de birou, rosti Lloyd, 
indicând cu degetul. Insă trebuie să vorbesc cu comandantul 
unităţii înainte. 

Comandantul era un comunist, așa că era puţin probabil să 
intervină, însă Lloyd voia să câștige puţin timp de gândire. 

— Cum dorești. 

Era clar că lui Volodea nu-i păsa ce credea comandantul lui 
Lloyd. 

— Vreau ca spionul să fie capturat în mod discret, fără 
tămbălău. Le-am explicat și celor din patrulă cât de importantă 
este discreţia. 

Se vedea că nu era sigur că dorința sa avea să fie respectată. 

— Cu cât știu mai puţini oameni, cu atât mai bine, adăugă el. 

— De ce? întrebă Lloyd, însă găsi singur răspunsul, înainte ca 
Volodea să-i dea replica. Speraţi să-l transformați în agent 
dublu, ca să trimită rapoarte mincinoase inamicului... Dar dacă 
află prea multă lume că a fost capturat, atunci ceilalţi spioni îi 
vor avertiza pe rebeli și aceștia nu vor mai crede dezinformările 
lui. 

— Este mai bine să nu speculăm despre asemenea chestiuni, 
rosti Peshkov pe un ton sever. Și-acum, hai să mergem în 
șopron. 

— Stai așa, spuse Lloyd. De unde știți că-i spion? 

— Nu-ţi pot dezvălui fară să  compromit securitatea 
operațiunii. 

— Nu-i un răspuns satisfăcător. 

Peshkov părea exasperat. Era clar că nu era obișnuit să i se 
spună că explicaţiile sale nu erau satisfăcătoare. Discutarea 


265 


ordinelor era o caracteristică a Războiului Civil Spaniol pe care 
rușii o detestau din tot sufletul. 

Înainte ca Peshkov să mai apuce să adauge ceva, alţi doi 
oameni își făcură apariţia și se apropiară de grupul de sub 
copac. Unul dintre ei purta o jachetă de piele în ciuda arșiţei. 
Celălalt, care părea să fie șeful, era un tip sfrijit, cu nasul lung și 
aproape fără bărbie. 

Peshkov scoase o exclamaţie de mânie: 

— E prea devreme! zise el, apoi strigă ceva în rusă, indignat. 

Sfrijitul făcu un gest a lehamite. Întrebă într-o spaniolă pocită: 

— Care dintre voi este Heinz Bauer? 

Nu răspunse nimeni. Sfrijitul se șterse la nas cu mâneca. 

Atunci, Heinz se mișcă. Nu fugi imediat, ci intră în bărbatul cu 
jachetă de piele, doborându-l la pământ. Apoi ţâșni înainte, însă 
sfrijitul întinse piciorul și îi puse piedică. Heinz căzu pe jos, 
alunecând pe pământul uscat. Incremeni doar o clipă, dar 
această ezitare se dovedi a fi fatală. Când se săltă în genunchi, 
cei doi bărbaţi îl loviră cu picioarele și îl culcară din nou la 
pământ. 

Rămase nemișcat, însă ei continuară să îl bată chiar și așa. 
Scoaseră niște bâte de lemn și, stând de-o parte și de alta, îl 
loviră în cap și-n trup, ridicându-și braţele deasupra capetelor și 
pogorându-le din nou într-un balet al urii. In câteva secunde, 
fața lui Heinz se umplu de sânge. Încercă cu disperare să scape, 
dar când se ridică în genunchi, bărbaţii îl doborâră din nou la 
pământ. Apoi el se ghemui, scâncind. Era clar că nu mai putea 
riposta, însă ei nu terminaseră cu el - continuau să îl lovească 
cu bâtele pe omul neajutorat. 

Lloyd strigă în semn de protest și îl trase la o parte pe 
bărbatul sfrijit. Lenny făcu la fel cu celălalt. Lloyd își înșfacă 
omul într-o strânsoare ca de urs și îl săltă de la pământ; Lenny îi 
dădu un pumn omului său, culcându-l pe loc. 

Lloyd îl auzi apoi pe Volodea strigându-le în engleză: 

— Opriţi-vă sau trag! 

Lloyd îi dădu drumul omului său și se răsuci, nevenindu-i să 
creadă. Volodea își scosese arma de la cingătoare, un revolver 
rusesc, model Nagant M1895, și îi ridicase piedica. 

— Amenințarea unui ofiţer cu arma este o infracţiune de curte 
marţială în orice armată din lumea asta, zise Lloyd. Ai dat de 
bucluc, Volodea. 


266 


— Nu fi prost, replică Volodea. Care a fost ultima oară când un 
rus a dat de bucluc în armata asta? 

Totuși, își cobori pistolul. 

Bărbatul cu jacheta de piele ridică bâta ca să-l lovească pe 
Lenny, însă Volodea răcni „Oprește-te, Berezovsky!” și omul se 
supuse. 

Apărură apoi și alţi soldaţi, atrași de misteriosul magnetism 
care îi ademenește pe bărbaţi la luptă, și în câteva secunde se 
strânseră vreo douăzeci. A 

Sfrijitul îndreptă un deget către Lloyd. Intr-o engleză cu un 
accent puternic, el zise: 

— Te-ai băgat în chestiuni care nu te privesc! 

Lloyd îl ajută pe Heinz să se ridice în picioare. Omul gemea de 
durere și era plin de sânge. 

— Nu puteţi da buzna aici ca să omorâţi pe cine vreţi voi! îi 
replică Lloyd sfrijitului. Cu ce autoritate faceţi asta? 

— Acest german este un spion troţkisto-fascist! urlă individul. 

Volodea spuse: 

— Ține-ți gura, Ilya. 

Ilya nu îl băgă în seamă. 

— A fotografiat documente! continuă el. 

— Și unde sunt dovezile? rosti Lloyd cu calm. 

Era clar că Ilya nu știa nimic despre dovezi și nici nu îi păsa de 
asta. Însă Volodea oftă și spuse: 

— Uită-te în sacul lui de voiaj! 

Lloyd îi făcu semn caporalului Mario Rivera. 

— Du-te și verifică, îi spuse el. 

Caporalul Rivera fugi spre ambarcaţiune și dispăru înăuntru. 
Dar Lloyd avea sentimentul cumplit că Volodea spunea 
adevărul. 

— Chiar dacă ai dreptate, Ilya, zise el, asta nu înseamnă că nu 
puteţi fi ceva mai politicoși în abordare. 

Ilya rosti: 

— Politicoși? Suntem în război aici, nu la o serată 
englezească! 

— Da, dar măcar așa nu aţi mai ajunge la confruntări inutile. 

Ilya pufni disprețuitor și rosti ceva în rusă. 

Rivera ieși din clădire, aducând cu el un aparat mic și 
costisitor și un vraf de documente oficiale. | le arătă lui Lloyd. 
Documentul de deasupra era ordinul general din ziua 


267 


precedentă pentru desfășurarea trupelor în vederea asaltului ce 
avea să urmeze. Pe act se vedea o pată de vin cu o formă 
familiară, iar Lloyd realiză tulburat că acela era chiar exemplarul 
lui, șterpelit probabil din șopron. 

Se uită la Heinz, care se îndreptă de spate, salută în stilul 
fascist și strigă: 

— Heil Hitler! 

Ilya arboră o expresie triumfătoare. 

Volodea zise: 

— Ei bine, llya, ai irosit valoarea prizonierului de potenţial 
agent dublu. O nouă lovitură magistrală dată de NKVD. 
Felicitări! 

După ce rosti asta, plecă. 


(HI) 


Lloyd intră în luptă pentru prima oară marți, pe 24 august. 

Tabăra lui, guvernul ales legitim, avea la dispoziție 80 000 de 
oameni. Rebelii antidemocratici nu aveau nici jumătate din 
aceste efective. Guvernul mai avea și două sute de avioane, 
față de cele cincisprezece ale rebelilor. 

Pentru a profita la maximum de această superioritate, forțele 
guvernamentale înaintaseră pe un front larg, o linie de la nord la 
sud lungă de aproape 100 de kilometri, astfel încât rebelii să nu- 
și poată concentra efectivele limitate. 

Era un plan bun - și atunci, de ce nu dădea roade? se întreba 
Lloyd două zile mai târziu. 

Începutul fusese promiţător. În prima zi, guvernul cucerise 
două sate la nord de Zaragoza și două la sud. Grupul lui Lloyd, 
aflat în sud, întâmpinase o rezistenţă aprigă și avusese mult de 
furcă până să ocupe satul Codo. Singurul eșec se înregistrase în 
zona centrală, pe valea fluviului, unde înaintarea se oprise în 
locul numit Fuentes de Ebro. 

Înainte de bătălie Lloyd fusese speriat, neputând închide ochii 
toată noaptea și închipuindu-și ce avea să urmeze, așa cum 
făcea uneori înainte de o partidă de box. Insă, după ce 
începuseră luptele, se trezi cu prea multe pe cap ca să-și mai 
facă griji. Cel mai cumplit moment fusese la înaintarea pe 
terenul pustiu, unde singurul adăpost era oferit de tufișurile 


268 


pitice care se mai iveau pe ici, pe colo, în vreme ce apărătorii 
trăgeau în ei din clădirile de piatră. Însă nici atunci nu simţise 
propriu-zis teamă, ci un soi de șiretenie disperată, fugind în 
zigzag, târându-se și rostogolindu-se atunci când gloanțele 
treceau prea aproape, apoi ridicându-se și fugind, încovoiat de 
spate, alţi câțiva metri. Principala problemă o constituia criza de 
muniție: fiecare glonţ conta. Cuceriră Codo copleșindu-și 
numeric inamicul, iar Lloyd, Lenny și Dave încheiară ziua teferi 
și nevătămaţi. 

Rebelii erau duri și curajoși - dar la fel erau și trupele 
guvernamentale. Brigăzile străine erau alcătuite din voluntari 
idealiști, care veniseră în Spania conștienți că ar putea să-și 
piardă viaţa acolo. Această reputaţie de vitejie făcea ca ei să fie 
trimiși adeseori în avangardă. 

Asaltul luă o turnură neplăcută a doua zi. Forțele din nord 
rămăseseră pe poziţii, nedorind să avanseze în lipsa unor 
informaţii concludente cu privire la dispozitivul de apărare al 
rebelilor - o scuză jalnică, în opinia lui Lloyd. Grupul central încă 
nu reușise să ocupe Fuentes de Ebro, în ciuda întăririlor primite 
în cea de-a treia zi, iar Lloyd fu îngrozit să audă că focul 
devastator al apărătorilor le distrusese aproape toate tancurile. 
In sud, grupul lui Lloyd - în loc să preseze și să-și continue 
înaintarea - fusese instruit să ocolească prin satul Quinto, aflat 
pe malul fluviului. Fuseseră din nou nevoiţi să se lupte pentru 
fiecare casă în parte cu apărători înverșunaţi. Când inamicul se 
predă, grupul lui Lloyd luă o mie de prizonieri. 

Lloyd stătea acum în lumina serii în fața unei biserici 
devastate de bombardamentul artileriei, printre ruinele 
fumegânde ale caselor și trupurile nemișcate ale oamenilor care 
își pierduseră viaţa în acea zi. Mai mulţi bărbaţi extenuaţi se 
strânseră în jurul lui: Lenny, Dave, Joe Eli, caporalul Rivera și un 
galez pe nume Muggsy Morgan. Erau atât de mulţi galezi în 
Spania, încât cineva născocise un cântecel, luându-i peste picior 
pentru numele lor asemănătoare: 


Era un tip tânăr, pe nume Price, 
Și un al tip tânăr, pe nume Price, 
Si un tip pe nume Roberts 

Și un alt tip pe nume Roberts, 

Și un alt tip tânăr, pe nume Price. 


269 


Oamenii fumau, așteptând în tăcere să vadă dacă aveau sau 
nu să primească o cină, prea istoviţi ca să o mai tachineze pe 
Teresa, care încă era alături de ei, fiindcă mașina ce ar fi trebuit 
să o ducă în spatele frontului nu mai apăruse. Puteau auzi rafale 
sporadice, în timp ce exterminarea ultimilor inamici se 
desăvârșea la câteva străzi mai încolo. 

— Ce-am câștigat? îi zise Lloyd lui Dave. Am folosit puţina 
muniţie pe care o aveam, am pierdut o grămadă de oameni și 
nici nu am mai înaintat măcar. Și, ce-i mai rău, le-am dat timp 
fasciștilor să aducă întăriri. 

— Îți spun eu care-i motivul, rosti Dave cu accentul său 
puternic de East End. 

Sufletul i se călise mai abitir decât trupul și devenise cinic și 
dispreţuitor. 

— Ofițerii noștri se tem mai mult de comisari decât de 
afurisitul de inamic. Dacă mișcă în front, sunt catalogati drept 
spioni troțkisto-fasciști și torturați până la moarte, așa că sunt 
îngroziţi să riște. Preferă să stea locului decât să se miște, nu 
fac nimic din proprie iniţiativă și nu riscă niciodată. Pun pariu că 
nici nevoile nu și le fac fără un ordin scris. 

Lloyd se întrebă dacă nu cumva analiza zeflemitoare a lui 
Dave era corectă. Comuniștii vorbeau  întruna despre 
necesitatea unei armate disciplinate, cu o ierarhie clară. Prin 
asta înțelegeau o armată care să urmeze ordinele rușilor, dar - 
chiar și așa - Lloyd le dădea parţial dreptate. Totuși, prea multă 
disciplină putea înăbuși gândirea liberă. Oare asta să fi fost 
problema? 

Lloyd nu voia să creadă una ca asta. Social-democraţii, 
comuniștii și anarhiștii sigur puteau lupta pentru o cauză 
comună fără ca o fracțiune să le asuprească pe celelalte: cu toții 
urau fascismul și toți credeau într-o societate dreaptă pentru 
toată lumea. 

Se întrebă ce credea Lenny, însă acesta stătea lângă Teresa, 
vorbindu-i cu glas coborât. Ea chicoti și Lloyd își dădu seama că 
Lenny făcea progrese. Era mereu un semn bun dacă izbuteai să 
faci o fată să râdă. Apoi ea îi atinse braţul, spuse câteva vorbe și 
se ridică în picioare. Lenny zise: 

— Vino repede înapoi. 

Ea îi zâmbi peste umăr. 


„Ce noroc pe Lenny”, se gândi Lloyd, fără nicio urmă de 
invidie însă. Nu-l atrăgea deloc ideea unei aventuri trecătoare: 
nu-i vedea rostul. Era un bărbat gen totul sau nimic, probabil. 
Singura fată pe care și-o dorise vreodată cu adevărat fusese 
Daisy. Dar ea era acum soţia lui Boy Fitzherbert și Lloyd nu 
întâlnise încă fata care să-i ia locul în inima sa. Era convins că 
avea să o întâlnească într-o bună zi; între timp însă, nu era prea 
atras de înlocuitoarele temporare, nici măcar atunci când ele 
erau ispititoare precum Teresa. 

— Uite că vin rușii, zise cineva. 

Cel care vorbise era Jasper Johnson, un electrician american 
de culoare din Chicago. Lloyd își ridică privirea și văzu o duzină 
și ceva de consilieri militari, străbătând satul ca niște cuceritori. 
Rușii erau ușor de recunoscut datorită jachetelor lor de piele și 
tocurilor de pistol. 

— Ce bizar, nu-mi amintesc să-i fi văzut în luptă, continuă 
Jasper sarcastic. Pesemne că au fost în altă parte a câmpului de 
bătălie. 

Lloyd se uită împrejur, asigurându-se că nu era prin preajmă 
niciun comisar politic care să-i audă vorbele subversive. 

Când rușii trecură prin cimitirul bisericii distruse, Lloyd îl zări 
pe Ilya Dvorkin, agentul secret cu care se contrase în urmă cu o 
săptămână. Rușii se intersectară cu Teresa și se opriră ca să 
vorbească cu ea. Lloyd îl auzi pe Ilya spunându-i ceva despre 
cină într-o spaniolă stricată. Ea îi răspunse, el vorbi din nou, iar 
ea clătină din cap, refuzându-l cât se poate de clar. Dădu să 
treacă mai departe, însă el o apucă de braț, oprind-o. 

Lloyd îl văzu pe Lenny ridicându-se în capul oaselor și 
urmărind cu atenţie scena, precum și cele două siluete 
încadrate de o boltă de piatră care nu mai ducea acum nicăieri. 

— Rahat! pufni Lloyd. 

Teresa încercă din nou să plece, dar llya o strânse și mai tare 
de braţ. 

Lenny dădu să se ridice, dar Lloyd îi puse o mână pe umăr și-l 
împinse la loc. 

— Lasă că mă ocup eu de asta, îi spuse el. 

Dave murmură: 

— Ai grijă, omule, tipul e de la NKVD. Mai bine nu te pui cu 
ticaloșii ăștia blestemați. 


271 


Lloyd porni către Teresa și Ilya. Rusul îl văzu și i se adresă în 
spaniolă: 

— Dispari. 

— Bună, Teresa, zise Lloyd. 

Ea răspunse: 

— Mă descurc, nu-ţi face griji. 

Ilya se uită mai atent la Lloyd. 

— Te cunosc, zise el. Tu ai încercat săptămâna trecută să 
împiedici arestarea unui spion troțkisto-fascist periculos. 

Lloyd replică: 

— Și această tânără domnișoară este și ea tot o spioană 
troțkisto-fascistă periculoasă? Mi s-a părut că te-am auzit 
adineauri cum o invitai la masă. 

Aghiotantul lui Ilya, Berezovsky, apăru și se  postă 
ameninţător în apropiere de Lloyd. Cu colțul ochiului, Lloyd îl 
observă pe Dave scoțându-și Lugerul de la brâu. Situaţia scăpa 
de sub control. 

Lloyd rosti: 

— Am venit să vă spun, señorita, că domnul colonel Bobrov 
vrea să vă vadă chiar acum la sediul general. Vă rog să mă 
urmați; vă duc eu la el. 

Bobrov era un „consilier” militar rus de grad înalt. Nu o 
invitase nicăieri pe Teresa, dar era o poveste plauzibilă, iar Ilya 
nu avea de unde să știe că-i o minciună. 

Urmă un moment ce păru să dureze o veșnicie, în care Lloyd 
nu știu ce avea să se întâmple. Apoi se auzi o împușcătură în 
apropiere, poate chiar de pe strada alăturată. Asta păru să-i 
readucă pe ruși cu picioarele pe pământ. Teresa se îndepărtă 
din nou de llya și de această dată omul o lăsă să plece. 

Ilya îndreptă un deget ameninţător spre Lloyd. 

— Ne mai vedem noi, rosti el, făcându-și o ieșire teatrală cu 
Berezovsky pe urmele sale precum un câine. 

Dave spuse: 

— Ce ticălos tâmpit! 

Ilya ignoră remarca. 

Se așezară cu toții și Dave zise: 

— Ţi-ai făcut un dușman periculos, Lloyd. 

— Nu prea am avut de ales. 

— Chiar și așa, ar fi bine să fii cu ochii în patru de acum. 


272 


— Eh, a fost o ceartă din cauza unei fete, spuse Lloyd cu un 
gest a lehamite. Sunt sute de ciondăneli dintr-astea pe zi. 

La lăsarea întunericului, un clopoțel îi adună pe toţi la popotă. 
Lloyd primi un castron cu tocană zemoasă, o bucată de pâine 
uscată și o cană mare de vin roșu, atât de aspru la gust încât își 
imagină că o să-i ia smalţul de pe dinţi, înmuie pâinea în vin, 
reușind astfel să îmbunătăţească gustul amândurora. 

Când termină de mâncat, încă se simțea flămând, ca de 
obicei. 

— Ce-ai spune de un ceai? zise el. 

— De acord, spuse Lenny. Mie pune-mi două cuburi de zahăr, 
te rog. 

Își întinseră păturile subţiri și se pregătiră de culcare. Lloyd se 
duse să caute o latrină, dar cum nu găsi niciuna, se ușură într-o 
mică livadă de la marginea satului. Luna era în al treilea pătrar 
și la lumina ei putea vedea frunzele prăfuite ale măslinilor care 
supravieţuiseră bombardamentului. 

În timp ce se încheia la pantaloni, auzi pași în spatele său. Se 
întoarse încet - prea încet. Când văzu faţa lui Ilya, bâta acestuia 
îl lovea deja în moalele capului. Simţi o durere agonizantă și se 
prăbuși la pământ. 

Năucit, își ridică privirea: Berezovsky aţintea spre capul său 
un revolver cu țeavă scurtă. De lângă el, Ilya zise: 

— Dacă mişti, ești mort. 

Lloyd era înspăimântat. Își scutură disperat capul ca să și-l 
limpezească. Era o nebunie! 

— Mort? rosti el, nevenindu-i să creadă. Și cum o să explicaţi 
uciderea unui locotenent? 

— Uciderea? spuse llya zâmbind. Suntem pe front. Te-a 
nimerit un glonț rătăcit. Apoi adăugă în engleză: Ghinionul 
naibii, ce să-i faci? 

Lloyd realiză descumpănit că Ilya avea dreptate. Când urma 
să-i fie găsit cadavrul, toate semnele aveau să indice o moarte 
în luptă. 

Ce moarte stupidă! 

Ilya îi zise lui Berezovsky: 

— Termină-l. 

Se auzi un pocnet. 

Lloyd nu simţi nimic. Oare asta însemna moartea? Apoi, 
Berezovsky se chirci și căzu pe jos. În acel moment, Lloyd își 


273 


dădu seama că împușcătura venise din spatele său. Se răsuci să 
se uite într-acolo, nevenindu-i a crede. În lumina lunii îl văzu pe 
Dave, ţinând în mână Lugerul furat. Simţi cum îl cuprinde un val 
de ușurare. Era viu! 

Și Ilya îl văzuse pe Dave, așa că o luase la goană ca un iepure 
speriat. Dave îl urmări cu pistolul câteva secunde, iar Lloyd chiar 
își dori ca vărul său să tragă, dar Ilya se adăposti între măslini 
ca un șobolan într-un labirint, apoi se făcu nevăzut în beznă. 

Dave își cobori arma. 

Lloyd îl privi pe Berezovsky - omul nu respira. Lloyd zise: 

— Mulţumesc, Dave. 

— Ti-am spus să stai cu ochii în patru. 

— Ai stat tu și pentru mine. Păcat însă că nu i-ai venit de hac 
și lui Ilya. Acum o să avem probleme cu NKVD-ul. 

— M-aș mira, replică Dave. Oare Ilya ar vrea ca lumea să afle 
că aghiotantul său a murit din pricina unei ciondăneli pentru o 
femeie? Chiar și agenţii NKVD se tem de NKVD. Cred că o să-și 
ţină gura. 

Lloyd aruncă o privire spre cadavru. 

— Și cum explicăm asta? 

— Ai auzit ce-a zis omul, rosti Dave. Suntem pe front. Nu-i 
nevoie de explicații. 

Lloyd încuviinţă. Dave și Ilya aveau dreptate. Nimeni nu avea 
să întrebe cum murise Berezovsky. Îl nimerise un glonţ rătăcit. 

Plecară de-acolo, lăsând cadavrul la locul său. 

— Ghinionul naibii, ce să-i faci? făcu Dave. 


(IV) 


Lloyd și Lenny vorbiră cu colonelul Bobrov și se plânseră că 
atacul asupra Zaragozei era amânat. 

Bobrov era un rus în vârstă extrem de tradiţionalist, cu părul 
alb și tuns scurt, în prag de pensionare. Teoretic el se afla acolo 
doar pentru a ajuta și pentru a-i sfătui pe comandanții spanioli. 
În practică însă, rușii erau cei care tăiau și spânzurau. 

— Ne pierdem vremea și ne irosim energia în aceste cătune, 
rosti Lloyd, traducând în germană ceea ce susțineau Lenny și 
toţi soldaţii experimentați. Tancurile ar trebui să fie precum un 
pumn de fier, pe care să-l folosim pentru străpungerea liniilor 


274 


inamice și înaintarea în teritoriul dușmanului. Infanteria ar trebui 
să vină din urmă, curăţând terenul și securizându-l după ce 
dușmanii sunt împrăștiați. 

Volodea stătea în apropiere, ascultând și părând să-i dea 
dreptate după expresia de pe chipul său, deși nu scotea o 
vorbă. 

— Micile puncte fortificate precum acest orășel cu un singur 
cal nu ar trebui să ne încetinească înaintarea, ci ar trebui 
depășite, urmând ca de ele să se ocupe o a doua linie, încheie 
Lloyd. 

Bobrov părea șocat. 

— Asta-i teoria mareșalului Tuchachevsky, discreditat în ochii 
publicului! rosti el cu voce joasă. 

Era ca și cum Lloyd i-ar fi sugerat unui episcop să se roage la 
Buddha. 

— Și ce-i cu asta? făcu Lloyd. 

— Omul a recunoscut că-i trădător și spion și a fost executat. 

Lloyd se holbă la el, nevenindu-i să creadă. 

— Vreţi să spuneţi că guvernul spaniol nu poate folosi tactici 
moderne în războiul cu tancuri fiindcă un general a fost eliminat 
la Moscova? 

— Locotenent Williams, vezi că întreci măsura. 

Lloyd zise: 

— Chiar dacă acuzațiile aduse lui Tuchachevsky sunt 
adevărate, asta nu înseamnă că metodele sale sunt greșite. 

— Destul! tună Bobrov. Discuţia s-a încheiat. 

Speranţele lui Lloyd fură complet spulberate când batalionul 
lui fu mutat de la Quinto înapoi în direcţia din care veniseră, 
într-o altă manevră ocolitoare. Pe 1 septembrie participară la 
asaltul de la Belchite, un orășel bine apărat, dar nesemnificativ 
din punct de vedere strategic, aflat la 40 de kilometri distanţă 
de obiectivul lor. 

Bătălia fu la fel de crâncenă. Vreo șapte mii de apărători 
săpaseră tranșee și ridicaseră valuri de pământ lângă cea mai 
mare biserică din oraș, San Agustin, dar și pe un deal din 
apropiere. Lloyd și plutonul său ajunseră la periferia orașului 
fără să sufere pierderi, însă apoi avură de înfruntat un foc 
nimicitor de la ferestre și de pe acoperișuri. 

După șase zile erau tot acolo. 


275 


Leșurile începuseră să duhnească sub soarele dogoritor. Pe 
lângă oameni mai erau și animale moarte, căci aprovizionarea 
cu apă a orașului fusese întreruptă și dobitoacele mureau de 
sete. Când se putea, geniștii stivuiau cadavrele, le stropeau cu 
benzină și le dădeau foc; însă mirosul cărnii fripte de om era 
chiar mai cumplit decât duhoarea trupurilor intrate în 
putrefacție. Era greu de îndurat, așa că unii soldaţi își puseseră 
măștile de gaze. 

Străzile înguste din preajma bisericii deveniseră adevărate 
câmpuri ale morţii, dar Lloyd descoperise o cale de a înainta 
fără să trebuiască să se expună. Lenny găsise niște unelte într- 
un atelier. Acum, doi oameni făceau o gaură în zidul casei în 
care se adăposteau. Joe Eli dădea cu târnăcopul, cu sudoarea 
lucind pe capul său chel. Caporalul Rivera, care purta o cămașă 
cu dungi în culorile anarhiștilor, roșu cu negru, mânuia un baros. 
Zidul era făcut din cărămizi plate și galbene, lipite cu mortar. 
Lenny dirija operaţiunea pentru a se asigura că nu dărâmau 
casa cu totul: ca miner, avea instinctul necesar când venea 
vorba de rezistenţa unui acoperiș. 

Când gaura fu suficient de largă cât să încapă prin ea un om, 
Lenny îi făcu semn lui Jasper, un alt caporal. Jasper luă una 
dintre puţinele grenade pe care le mai avea în desaga de la 
brâu, îi scoase cuiul și o aruncă în casa alăturată, în caz că ar fi 
existat o ambuscadă. De îndată ce explozia se auzi, Lloyd se târî 
iute prin gaură, cu pușca pregătită. 

Se trezi într-o altă casă spaniolă sărăcăcioasă, cu pereţii 
văruiţi și cu podeaua din pământ bătătorit. Nu era nimeni 
înăuntru, nici mort, nici viu. Cei 35 de oameni din plutonul său îl 
urmară prin gaură și se răspândiră prin clădire ca să o curețe de 
eventuali apărători. Casa era mică și goală. 

Înaintau astfel către biserică, încet dar sigur, printr-un șir lung 
de cocioabe. 

Începură să lucreze la următoarea gaură, dar înainte să apuce 
să spargă peretele, fură opriţi de un maior pe nume Marquez, 
care veni până la ei pe ruta pe care o creaseră ei prin ziduri. 

— Gata cu asta, rosti el în engleză, cu un accent spaniol. Vom 
lua cu asalt biserica. 

Lloyd îngheţă. Era sinucidere curată. Zise: 

— Asta-i ideea colonelului Bobrov? 


— Da, spuse maiorul Marquez pe un ton neutru. Așteptaţi 
semnalul: trei fluierături ascuţite. 

— Putem să mai primim niște muniţie? întrebă Lloyd. Nu prea 
mai avem, mai ales pentru o asemenea operaţiune. 

— Nu mai e timp, rosti maiorul, apoi plecă. 

Lloyd era îngrozit. Învăţase multe în cele câteva zile de luptă 
și știa că singura posibilitate de a lua cu asalt o poziţie bine 
apărată era sub un foc de acoperire intens. Altminteri apărătorii 
îi secerau pe atacatori pe capete. 

Soldaţii păreau gata de răzmeriţă, iar caporalul Rivera zise: 

— Este imposibil! 

Lloyd era responsabil cu menţinerea moralului. 

— Nu vă mai plângeţi, spuse el pe un ton vioi. Sunteţi 
voluntari cu toţii. Credeaţi că războiul este lipsit de pericole? 
Dacă ar fi fost o chestie sigură, ar fi făcut-o surorile voastre în 
locul vostru. 

Oamenii râseră și primejdia trecu pentru moment. 

El trecu în partea din faţă a casei, crăpă ușor ușa și aruncă un 
ochi afară. Soarele dogorea pe străduţa îngustă, cu case și 
prăvălii de ambele părţi. Clădirile și pământul aveau aceeași 
culoare arămie, ștearsă, ca o pâine necoaptă, cu excepţia 
locurilor în care obuzele răscoliseră pământul roșu de dedesubt. 
Exact în faţa ușii zăcea un rebel mort, cu muștele roindu-i 
deasupra găurii din piept. Uitându-se către piaţă, Lloyd văzu că 
strada se lărgea înspre biserică. Trăgătorii din turlele înalte 
aveau o perspectivă excelentă și puteau împușca cu ușurință pe 
oricine s-ar fi apropiat. La nivelul solului, nu prea aveai unde să 
te adăpostești: nu erau decât niște dărâmături, un stârv de cal 
și o roabă. 

„O să murim cu toţii, se gândi el. Dar nu pentru asta am venit 
aici, la urma urmei?” 

Se întoarse către oamenii săi, întrebându-se ce putea să le 
spună. Trebuia să-i facă să gândească pozitiv. 

— Staţi pe marginile străzii, cât mai aproape de case. Nu 
uitaţi: cu cât vă mișcaţi mai încet, cu atât sunteţi mai expuși - 
deci așteptați fluierul și apoi fugiţi ca din pușcă. 

Mai repede decât se aștepta, se auziră cele trei fluierături 
pomenite de maiorul Marquez. 

— Lenny, tu rămâi la urmă, zise el. 

— Cine iese primul? rosti Lenny. 


277 


— Eu, bineînțeles. 

„Adio, lume, se gândi Lloyd. Măcar mor luptându-mă cu 
fasciștii.” 

Trânti ușa la perete. 

— Haideţi! urlă el, apoi ieși în fugă afară. 

Elementul-surpriză îi oferi câteva secunde de acalmie, iar el 
fugi nederanjat înspre biserică. Simțea dogoarea soarelui de 
amiază pe faţă și auzea tropăitul bocancilor soldaţilor săi în 
urmă, observând cu un sentiment bizar de recunoștință că 
aceste senzaţii însemnau că încă era în viață. Apoi începu 
răpăitul focurilor de armă. Continuă alergarea câteva clipe, 
auzind șfichiuitul gloanțelor, apoi simţi că se izbește cu brațul 
stâng de ceva și se prăbuși în mod inexplicabil. 

Realiză că fusese împușcat. Nu simţea nicio durere, însă 
braţul îi amorţise, atârnând fără viaţă. Izbuti să se rostogolească 
într-o parte, până ajunse la zidul celei mai apropiate clădiri. 
Gloanţele șuierau în continuare și el realiză că era cumplit de 
vulnerabil; apoi văzu la câţiva pași în faţă un leș. Era un soldat 
rebel, rezemat de casă. Părea că se așezase pe jos, cu spatele 
sprijinit de zid, și aţipise - numai că avea la gât o rană. 

Lloyd se târî în faţă, mișcându-se anevoios, cu pușca în mâna 
dreaptă și cu braţul stâng atârnând fără vlagă, apoi se ghemui 
în spatele cadavrului, încercând să se facă mic de tot. 

Rezemă ţeava puștii de umărul mortului și ținti spre o 
fereastră din vârful turlei bisericii. Trase toate cele cinci cartușe 
unul după altul, cât de repede putu. Nu își putea da seama dacă 
nimerise pe cineva. 

Privi în spate. Spre groaza lui, văzu că strada era presărată cu 
cadavrele oamenilor din plutonul său. Trupul neînsufleţit al lui 
Mario Rivera, cu cămașa sa roșu cu negru, arăta ca un stindard 
anarhist mototolit. Lângă Mario se afla Jasper Johnson, cu 
buclele sale negre pline de sânge. Bătuse atâta cale, dintr-o 
fabrică din Chicago, ca să moară pe o stradă dintr-un orășel din 
Spania, numai pentru că crezuse într-o lume mai bună, se gândi 
Lloyd. 

Mai rău însă erau puţinii supraviețuitori, care gemeau și se 
zvârcoleau pe jos. Undeva un om urla în agonie, însă Lloyd nu 
putea vedea nici cine era, nici unde se afla. Câţiva dintre 
oamenii lui încă mai fugeau, dar în timp ce-i urmărea cu 
privirea, o parte dintre ei căzură seceraţi, iar ceilalţi se trântiră 


278 


singuri la pământ. După câteva secunde, nu mai mișca nimeni în 
afara răniților care se zbăteau. 

Ce măcel, se gândi el, simțind gustul mâniei și al amărăciunii 
urcându-i în gâtlej. Unde erau celelalte unităţi? Doar nu pornise 
la atac doar plutonul lui? 

Poate că mai înaintau și alţii pe străzile paralele ce duceau la 
piaţă. Însă pentru un asalt era nevoie de efective copleșitoare. 
Lloyd și cei 35 de soldaţi ai săi erau mult prea puţini, evident. 
Apărătorii reușiseră să-i omoare sau să-i rănească pe cei mai 
mulți dintre ei, iar cei câţiva supraviețuitori din plutonul lui Lloyd 
fuseseră siliți să se adăpostească înainte să ajungă la biserică. 

Dădu cu ochii de Lenny, care se adăpostise în spatele 
stârvului unui cal. Măcar era încă în viață. Lenny își ridică pușca 
și făcu un gest de neputinţă, indicându-i că nu mai avea 
muniție. Și Lloyd rămăsese fără cartușe. După un minut 
împușcăturile încetară, pe măsură ce și ceilalţi soldaţi rămâneau 
fără gloanțe. 

Și astfel se sfârșea asaltul asupra bisericii. Fusese oricum o 
misiune imposibilă. Fără muniţie era sinucidere curată. 

Rafalele venite dinspre biserică se mai domoliră după 
eliminarea țintelor facile, dar din când în când se mai auzeau 
focuri trase spre cei care se adăpostiseră. Lloyd realiză că toți 
oamenii săi aveau să fie omorâţi într-un final. Trebuiau să se 
retragă. 

Aveau să fie omorâţi la retragere, cel mai probabil. 

Se uită din nou la Lenny și-i făcu semn înspre partea opusă, 
cât mai departe de biserică. 

Lenny se uită împrejur, repetând gestul către puținii 
supraviețuitori. Aveau șanse mai mari dacă se mișcau toți în 
același timp. 

După ce fură avertizaţi cât mai mulţi dintre oamenii rămași, 
Lloyd se căzni să se ridice în picioare. 

— Retragerea! urlă el din toţi rărunchii. 

Apoi o luă la fugă. Nu erau mai mult de două sute de metri, 
dar lui Lloyd i se păru cea mai lungă distanţă pe care fusese 
nevoit să o parcurgă în toată viaţa lui. 

Rebelii din biserică deschiseră focul de îndată ce văzură 
trupele guvernamentale în mișcare. Cu colţul ochiului, Lloyd 
observă vreo cinci sau șase dintre oamenii săi retrăgându-se. 
Înainta anevoios, căci braţul rănit îl incomoda. Lenny era în faţa 


279 


lui, aparent teafăr. Gloanţele ricoșau din zidăria clădirilor pe 
lângă care avansa Lloyd. Lenny ajunse la casa din care 
plecaseră, se aruncă înăuntru și le ţinu ușa deschisă. Lloyd intră 
și el în fugă, gâfâind, și se prăbuși la pământ. Doar trei oameni 
mai intrară după ei. 

Lloyd se holbă la supraviețuitori: Lenny, Dave, Muggsy 
Morgan și Joe Eli. 

— Ăștia sunt toţi? rosti el. 

Lenny zise: 

— Da. 

— O, Doamne! Doar cinci din treizeci și șase de oameni! Ce 
consilier militar nemaipomenit este colonelul Bobrov! 

Gâfâiau cu toţii, încercând să-și tragă sufletul. Intre timp Lloyd 
începuse să-și simtă brațul, care îl durea al naibii de tare. 

Descoperi că putea să și-l miște, așa că era posibil să nu fie 
totuși rupt. Coborându-și privirea, văzu că avea mâneca plină de 
sânge. Dave își scoase eșarfa roșie și improviză un bandaj. 

Lenny era rănit la cap. Avea sânge pe față, dar el susţinea că- 
i o simplă zgărietură și părea să fie în regulă. 

Ca prin miracol, Dave, Muggsy și Joe erau teferi. 

— Ar trebui să ne întoarcem la bază pentru noi ordine, spuse 
Lloyd după ce se odihniră câteva minute. Oricum nu putem face 
nimic fără muniţie. 

— Ce-ar fi să bem câte o ceașcă de ceai mai întâi? zise Lenny. 

Lloyd replică: 

— Nu se poate: nu avem linguriţe. 

— Ah, în regulă, atunci. 

Dave interveni: 

— Nu putem să ne mai odihnim puţin aici? 

— Lasă că ne odihnim când ajungem la bază, răspunse Lloyd. 
Vom fi mai în siguranţă acolo. 

Se întoarseră prin șirul de case, traversându-le prin găurile pe 
care le făcuseră în pereți. Aplecarea repetată îl amețea pe 
Lloyd. Se întrebă dacă era slăbit din cauza sângelui pierdut. 

leșiră apoi în câmp deschis departe de Biserica San Agustin și 
porniră în grabă pe o stradă lăturalnică. Ușurarea pe care Lloyd 
o simțea pentru că era încă în viață lăsa loc treptat furiei 
cauzate de irosirea vieților oamenilor săi. 


280 


Ajunseră la hambarul de la periferie unde forțele 
guvernamentale își stabiliseră cartierul general. Lloyd îl văzu pe 
maiorul Marquez în spatele unei stive de lăzi, împărțind muniţie. 

— De ce nu am primit și noi? rosti el furios. 

Marquez ridică din umeri. 

— Îi voi raporta asta lui Bobrov, zise Lloyd. 

Colonelul Bobrov se afla în fața hambarului, așezat pe un 
scaun la masă - ambele piese de mobilier păreau să fi fost luate 
dintr-o casă ţărănească. Soarele îi arsese fața. Vorbea cu 
Volodea Peshkov. Lloyd se duse direct la ei. 

— Am luat cu asalt biserica, dar nu ne-a sprijinit nimeni, 
răbufni el. Și am rămas fără muniţie pentru că Marquez a 
refuzat să ne aprovizioneze! 

Bobrov îl privi pe Lloyd cu răceală. 

— Ce cauţi aici? zise el. 

Lloyd era nedumerit. Se așteptase ca Bobrov să-l felicite 
pentru eforturile vitejești și măcar să-l compătimească pentru 
lipsa oricărui sprijin. 

— Tocmai v-am zis. Nu am primit sprijin deloc. Nu poţi lua cu 
asalt o clădire fortificată cu un singur pluton. Am făcut tot 
posibilul, dar am fost măcelăriți. Am pierdut treizeci și unu de 
oameni dintre cei treizeci și șase pe care-i aveam. Arătă spre cei 
patru camarazi ai săi și adăugă: Asta-i tot ce-a mai rămas din 
plutonul meu! 

— Cine ţi-a ordonat să te retragi? 

Lloyd se lupta cu o amețeală puternică. Simțea că-l lasă 
puterile, dar trebuia să-i explice lui Bobrov cât de vitejește se 
purtaseră oamenii lui. 

— Ne-am întors pentru noi ordine. Ce altceva am fi putut 
face? 

— Ar fi trebuit să luptaţi până la ultimul om. 

— Cu ce să mai luptăm? Nu mai aveam gloanţe! 

— Gura! se răsti Bobrov. Drepţi! 

Luară cu toții poziţia de drepţi, în mod mecanic: Lloyd, Lenny, 
Dave, Muggsy și Joe. Lloyd se temea că va leșina. 

— Stânga împrejur! 

Se întoarseră cu spatele și Lloyd se gândi: „Și-acum?” 

— Răniţii să iasă din rând. 

Lloyd și Lenny se traseră un pas înapoi. 

Bobrov spuse: 


281 


— Răniţii care pot merge sunt transferați la serviciul de 
escortare a prizonierilor. 

Vag, Lloyd realiză că asta însemna probabil că va păzi 
prizonierii de război într-un tren spre Barcelona. Se clătină pe 
picioare. „In clipa asta nu aș putea păzi nici măcar o turmă de 
oi”, se gândi el. 

Bobrov zise: 

— În lipsa unui ordin, retragerea din faţa focului inamic este 
considerată dezertare. 

Lloyd se răsuci și-l privi pe Bobrov. Spre uluiala și groaza lui, 
văzu că Bobrov își scosese revolverul din toc. Bobrov făcu un 
pas în față, ajungând exact în spatele celor trei soldaţi care 
stăteau drepți. 

— Voi trei sunteţi vinovaţi și condamnați la moarte. 

Ridică arma până ce ţeava ajunse la câţiva centimetri de 
ceafa lui Dave. 

Apoi trase. 

Se auzi o pocnitură. O gaură de glonţ apăru în capul lui Dave, 
iar sângele și creierii îi zburară prin frunte. 

Lui Lloyd nu-i venea să creadă... 

Lângă Dave, Muggsy dădu să se răsucească, deschizându-și 
gura ca să ţipe; însă Bobrov se mișcă mai repede. Indreptă arma 
spre gâtul lui Muggsy și trase din nou. Glonţul pătrunse prin 
spatele urechii drepte a lui Muggsy și ieși prin ochiul său stâng, 
iar omul se prăbuși la pământ. 

Într-un final Lloyd își recăpătă glasul și strigă: 

— Nu! 

Joe Eli se întoarse, mugind de șoc și de furie, și-și ridică 
mâinile ca să-l înșface pe Bobrov. Arma trase din nou și Joe 
încasă un glonţ în gât. Sângele ţâșni ca o arteziană din gâtul 
său, împroșcând uniforma de Armată Roșie a lui Bobrov, ceea ce 
îl făcu pe colonel să înjure și să sară un pas înapoi. Joe se prăvăli 
la pământ, dar nu muri imediat. Lloyd urmări neajutorat cum 
sângele se scurgea din carotida camaradului său în solul spaniol 
pârjolit. Joe dădu să vorbească, însă nu izbuti să scoată nicio 
vorbă; apoi ochii i se închiseră și rămase neclintit. 

— Nu există milă pentru lași, spuse Bobrov, apoi se îndepărtă. 

Lloyd se uită la trupul lui Dave, întins pe pământ: slab, 
murdar, viteaz ca un leu, mort la 16 ani. Ucis nu de către 


282 


fasciști, ci de un ofițer sovietic stupid și brutal. „Ce risipă!” se 
gândi Lloyd, simțind cum îl podidește plânsul. 

Un sergent ieși în fugă din hambar. 

— S-au predat! strigă el voios. Primăria s-a predat - au înălțat 
steagul alb. Am luat-o! 

Ameţeala îl copleși pe Lloyd în cele din urmă și leșină. 


(V) 


Londra era rece și umedă. Lloyd străbătu Nutley Street prin 
ploaie, îndreptându-se spre casa mamei sale. Încă purta 
bluzonul militar și pantalonii de catifea cord, iar în picioare 
bocanci, fără șosete. Într-un rucsac avea lenjeria de schimb, o 
cămașă și o cană de tablă. La gât avea eșarfa roșie pe care 
Dave i-o legase la braţul rănit. Braţul încă îl mai durea, dar nu 
mai avea nevoie de bandaj. 

Era o după-amiază târzie de octombrie. Așa cum se 
așteptase, fusese urcat într-un tren de aprovizionare plin ochi de 
rebeli luaţi prizonieri și trimis la Barcelona. Era o distanţă de 
vreo 160 de kilometri, dar făcură pe drum trei zile. În Barcelona 
fusese despărțit de Lenny și pierduse legătura cu el. Fusese luat 
apoi de un camion ce se îndrepta spre nord. După ce coborâse 
din acesta, făcuse autostopul și călătorise în vagoane de tren 
pline cu cărbuni sau pietriș sau, când avusese noroc, cu lăzi de 
vin. Trecuse graniţa în Franţa pe timp de noapte. Dormise în 
condiții aspre, cerșise mâncare, făcuse cele mai ciudate slujbe 
pentru câţiva gologani și, după două săptămâni glorioase de 
cules struguri într-o vie din Bordeaux, strânsese suficienți bani 
ca să-și permită un bilet peste Canal. Acum era acasă. 

Trase în piept aerul jilav și plin de funingine din Aldgate, de 
parcă ar fi fost parfumat. Se opri la poarta grădinii și se uită la 
casa cu etaje retrase în care se născuse cu mai bine de 22 de 
ani în urmă. Luminile străluceau în spatele geamurilor udate de 
ploaie: era cineva acasă. Se duse la ușa din faţă. Incă mai avea 
cheia: o păstrase la un loc cu pașaportul. Descuie și intră. 

Lăsă rucsacul să cadă pe podeaua din hol, lângă cuier. Auzi o 
voce din bucătărie: 

— Cine-i acolo? 


283 


Era vocea tatălui său vitreg, Bernie. Lloyd își dădu seama că 
rămăsese fără glas. 

Bernie ieși pe hol. 

— Cine...? Apoi îl recunoscu pe Lloyd și zise: O, Doamne! Tu 
ești! 

— Bună, tată, îngăimă Lloyd. 

— Băiatul meu, rosti Bernie, îmbrăţișându-l pe Lloyd. Eşti viu! 

Lloyd simţea cum omul se cutremura în hohote de plâns. 

După câteva clipe, Bernie se șterse la ochi cu mâneca 
puloverului său tricotat, apoi se duse la baza scărilor. 

— Eth! strigă el. 

— Ce este? 

— A venit cineva să te vadă. 

— Stai o clipă. 

Ea cobori treptele după câteva secunde, frumoasă ca de 
obicei, într-o rochie albastră. Se opri la jumătatea drumului când 
îl văzu pe fiul ei și se albi. 

— O, Duw! îngăimă ea. E Lloyd! 

Străbătu în goană restul treptelor și-și aruncă braţele în jurul 
gâtului său. 

— Ești viu! zise ea. 

— V-am scris din Barcelona... 

— N-am primit nicio scrisoare. 

— Atunci nu știți... 


— Ce să știm? 
— Dave Williams a murit. 
— O, nu! 


— A căzut în Bătălia de la Belchite. 

Lloyd hotărâse să nu dezvăluie împrejurările mortii lui Dave. 

— Şi Lenny Griffiths? 

— Nu mai ştiu nimic de el. Am pierdut legătura. Speram că a 
ajuns acasă înaintea mea. 

— Nu, nu avem nicio veste. 

Bernie întrebă: 

— Care este situația pe-acolo? 

— Fasciștii câștigă. Și asta-i vina comuniștilor, în principal, 
care sunt mai interesaţi să atace celelalte partide de stânga. 

Bernie era șocat. 

— Nu se poate! 


284 


— Ăsta-i adevărul. Dacă am învăţat ceva în Spania, acest 
lucru este că trebuie să lupţi împotriva comuniștilor la fel de 
aprig ca împotriva fasciștilor. Sunt la fel de răi. 

Mama lui surâse pieziș. 

— Ca să vezi! 

Ea își dăduse seama de asta cu mult timp în urmă, realiză 
Lloyd. 

— Gata cu politica, zise el. Tu ce mai faci, mamă? 

— O, eu sunt la fel, dar uită-te la tine... ești atât de slab! 

— Nu prea este de mâncare în Spania. 

— Hai că-ţi pregătesc ceva! 

— Nu-i nicio grabă. Sunt flămând de-un an - mai rezist câteva 
minute, însă știi ce-aș vrea acum? 

— Ce? Orice-ar fi! 

— Mi-ar plăcea să beau o ceașcă de ceai. 


e Capitolul 5 
1939 


(1) 


Thomas Macke supraveghea ambasada sovietică de la Berlin 
când Volodea Peshkov ieși de acolo. 

Poliţia secretă prusacă fusese transformată în noul și mult mai 
eficientul Gestapo cu șase ani în urmă, însă comisarul Macke 
încă era șeful secţiei care monitoriza trădătorii și elementele 
subversive din Berlin. Nu încăpea vreo îndoială că cei mai 
periculoși dintre ei își primeau ordinele din această clădire de pe 
Unter den Linden 63-65. Așa că Macke și oamenii lui îi urmăreau 
pe toţi cei care intrau și ieșeau de aici. 

Ambasada era o fortăreață în stil Art Deco, construită dintr-o 
piatră albă ce reflecta în mod supărător lumina orbitoare a 
soarelui de august. Deasupra blocului central era cocoțat un 
felinar, iar aripile clădirii aveau rânduri de ferestre înalte și 
înguste, ce arătau ca niște străjeri în poziţie de drepţi. 


285 


Macke stătea la o cafenea de peste drum. Cel mai elegant 
bulevard din Berlin era plin de mașini și biciclete; femeile ieșeau 
la cumpărături, cu rochiile și pălăriile lor de vară; bărbaţii 
treceau grăbiţi în costume sau în uniforme dichisite. Era greu de 
crezut că mai existau germani comuniști. Cum ar fi putut cineva 
să se împotrivească naziștilor? Germania se transformase. Hitler 
eliminase șomajul - o performanță pe care niciun alt lider 
european nu o reușise. Grevele și demonstrațiile rămăseseră o 
simplă amintire din vremurile crunte de demult. Poliţia avea 
puteri discreționare pentru stârpirea infractorilor. Tara prospera: 
multe familii aveau aparate radio și în curând urmau să aibă și 
mașini ieftine pe care să le conducă pe noile autostrăzi. 

Și asta nu era tot. Germania era din nou puternică. Armata 
era viguroasă și bine echipată. În ultimii doi ani, atât Austria, cât 
și Cehoslovacia fuseseră absorbite în Germania Mare, care era 
acum puterea dominantă în Europa. Italia lui Mussolini era aliată 
cu Germania în cadrul Pactului de Oțel. Ceva mai devreme în 
acel an, Madridul căzuse în sfârșit în mâinile rebelilor lui Franco, 
iar Spania avea acum un guvern de orientare fascistă. Cum ar fi 
putut vreun german să-și dorească să distrugă toate acestea și 
să aducă ţara sub cizma bolșevică? În ochii lui Macke, asemenea 
indivizi erau niște scursuri, niște paraziți, niște mizerabili care 
trebuiau căutaţi fără precupeţire și nimiciţi fără milă. Gândindu- 
se la ei, chipul i se schimonosi de mânie și bătu cu piciorul în 
caldarâm, de parcă s-ar fi pregătit să strivească un comunist. 

Apoi îl zări pe Peshkov. 

Acesta era un tânăr într-un costum din serj albastru, ţinând pe 
braț o haină ușoară ca și cum s-ar fi așteptat la o schimbare a 
vremii. Părul său tuns scurt și pasul cadenţat îi trădau 
pregătirea militară, în ciuda hainelor sale civile, iar felul în care 
scruta strada, aparent cu detașare, dar în realitate cu 
meticulozitate, indica apartenenţa sa la Serviciul de Informații al 
Armatei Roșii sau la NKVD, poliţia secretă rusă. 

Macke simţi cum îi crește pulsul. Desigur, el și oamenii lui 
știau pe toată lumea de la ambasadă din vedere. Fotografiile lor 
de pașaport erau îndosariate, iar echipa se uita mereu peste ele. 
Insă nu știa prea multe despre Peshkov. Bărbatul era tânăr - 25 
de ani, conform datelor din dosarul său, din ce-și amintea Macke 
-, așa că ar fi putut fi un angajat de rang inferior lipsit de 


286 


importanţă. Sau ar fi putut să se priceapă foarte bine să pară 
neimportant. 

Peshkov traversă Unter den Linden și se îndreptă spre locul în 
care stătea Macke, aproape de colţul cu Friedrich Strasse. Când 
Peshkov ajunse în preajma lui, Macke observă că rusul era 
foarte înalt, cu un trup de atlet. Avea o privire ageră și intensă. 

Macke își întoarse privirea, ușor agitat. Işi luă ceașca și sorbi 
din zaţul rece de cafea, acoperindu-și parțial faţa. Nu voia să se 
uite în acei ochi albaștri. 

Peshkov coti pe Friedrich Strasse. Macke îi făcu semn lui 
Reinhold Wagner, aflat în colţul opus, și acesta o luă pe urmele 
lui Peshkov Macke. Se ridică și el de la masă și îl urmă pe 
Wagner. 

Nu toţi agenţii Serviciului de Informaţii al Armatei Roșii erau 
spioni camuflaţi, bineînţeles. În general își culegeau informaţiile 
în mod legitim, citind de exemplu presa germană. Nu credeau 
neapărat tot ce era scris acolo, dar remarcau indicii precum 
anunțul unei fabrici de armament care dorea să angajeze zece 
strungari pricepuţi. În plus, rușii erau liberi să călătorească prin 
Germania și să observe - spre deosebire de diplomații 
Germaniei, care nu aveau voie să iasă din Moscova decât 
însoţiţi. Tânărul pe care Macke și Wagner îl urmăreau acum ar fi 
putut fi din soiul acesta docil de culegător de informaţii: pentru 
o asemenea slujbă, nu trebuia decât să fii fluent în germană și 
să fii în stare să conspectezi. 

Trecură pe lângă restaurantul fratelui lui Macke. Acesta se 
numea tot Bistro Robert, dar avea o clientelă diferită. 
Dispăruseră homosexualii înstăriți, afaceriștii evrei și amantele 
lor, ca și actrițele cu salarii mult peste cât meritau, care cereau 
șampanie roz. Astfel de oameni stăteau cu capul la cutie în zilele 
acelea, dacă nu ajunseseră deja în lagărele de concentrare. Unii 
părăsiseră Germania - ducă-se învârtindu-se, se gândi Macke, 
chiar dacă asta însemna, din păcate, că încasările restaurantului 
scazuseră simţitor. 

Se întrebă într-o doară ce se mai întâmplase cu fostul 
proprietar, Robert von Ulrich. Își amintea destul de vag că omul 
plecase în Anglia. Poate că deschisese și acolo un restaurant 
pentru pervertiți. 

Peshkov intră într-un bar. 


287 


Wagner îl urmă după câteva minute, în vreme ce Macke 
rămase afară. Locul era foarte popular. În timp ce Macke 
aștepta ca Peshkov să reapară, văzu intrând un soldat și o fată, 
iar două femei bine îmbrăcate și un bătrân cu o haină șleampătă 
ieșiră și se îndepărtară. Apoi Wagner ieși singur, uitându-se 
direct la Macke și întinzându-și braţele consternat. 

Macke traversă strada. Wagner era agitat. 

— Nu-i înăuntru! 

— Te-ai uitat peste tot? 

— Da, inclusiv la toalete și în bucătărie. 

— Ai întrebat dacă a ieșit cineva pe ușa din spate? 

— Au zis că nu. 

Wagner avea dreptate să fie speriat. În noua Germanie, 
greşelile nu mai erau pedepsite cu o simplă bătaie la palmă. Ar 
fi putut fi pedepsit cu severitate. Dar nu de această dată. 

— Este în regulă, zise Macke. 

Wagner nu-și putu ascunde ușurarea. 

— Da? 

— Am aflat ceva important, rosti Macke. Faptul că s-a 
descotorosit de noi atât de iscusit demonstrează că este spion - 
și încă unul foarte bun. 


(II) 


Volodea intră în staţia Friedrich Strasse și urcă în metrou. Își 
scoase basca, ochelarii și pelerina de ploaie murdară care îl 
ajutaseră să arate ca un bătrân. Se așeză, își scoase batista și 
șterse praful pe care-l pusese pe pantofi ca să-i facă să pară 
săracăcioși. 

Nu fusese prea sigur în privința pelerinei. Era o zi atât de 
însorită, încât se temuse că agenții Gestapoului o vor remarca și 
vor realiza ce punea la cale. Însă ei nu fuseseră atât de isteţi și 
nimeni nu îl mai urmărise după ce se schimbase în grabă în 
toaleta bărbaţilor. 

Urma să facă un lucru extrem de periculos. Dacă îl prindeau 
contactând un dizident german, în cel mai fericit caz ar fi trebuit 
să se aștepte să fie deportat înapoi la Moscova, cu cariera 
făcută praf. Dacă nu avea nici măcar atâta noroc, el și dizidentul 
urmau să dispară în subsolul sediului Gestapo de pe Prinz 


288 


Albrecht Strasse și nu aveau să mai fie văzuţi vreodată. 
Sovieticii aveau să se plângă de dispariţia unuia dintre 
diplomaţii lor, iar poliţia germană avea să simuleze declanșarea 
unei anchete pentru găsirea persoanei dispărute, raportând apoi 
cu regret insuccesul acesteia. 

Volodea nu mai fusese niciodată într-un sediu al Gestapoului, 
desigur, dar știa la ce să se aștepte. NKVD-ul avea un edificiu 
similar în Misiunea Comercială Sovietică de pe Lietsenburger 
Strasse 11: uși de oțel, o cameră de interogare cu faianţă pe 
pereţi pentru ca sângele să poată fi curăţat mai ușor, o cadă 
pentru ciopârțirea cadavrelor și un furnal electric pentru arderea 
bucăţilor. 

Volodea fusese trimis la Berlin ca să extindă reţeaua de spioni 
sovietici de aici. Fascismul era triumfător în Europa, iar 
Germania reprezenta o amenințare mai mare ca niciodată 
pentru Uniunea Sovietică. Stalin îl concediase pe ministrul de 
externe Litvinov, înlocuindu-l cu Viaceslav Molotov. Insă ce 
putea face Molotov? Fasciștii păreau de neoprit. Kremlinul era 
bântuit de amintirea umilitoare a Marelui Război, în care 
germanii învinseseră armata de șase milioane de soldaţi a 
rușilor. Stalin luase măsuri în vederea formării unui pact cu 
Franţa și Marea Britanie pentru stoparea Germaniei, dar cele trei 
puteri nu reușiseră să cadă de acord și discuţiile intraseră în 
impas de câteva zile încoace. 

Mai devreme sau mai târziu, toată lumea se aștepta ca între 
Germania și Uniunea Sovietică să izbucnească războiul, iar 
sarcina lui Volodea era să strângă informaţii care să-i ajute pe 
sovietici să câștige acest război. 

Cobori din metrou în sărăcăciosul cartier muncitoresc 
Wedding, aflat la nord de centrul Berlinului. Rămase să aștepte 
în faţa staţiei, urmărindu-i pe ceilalţi călători și prefăcându-se că 
studiază un orar lipit pe perete. Nu se mișcă din loc până nu se 
convinse că nu îl urmărise nimeni până acolo. Apoi porni spre 
restaurantul ieftin pe care îl alesese ca loc de întâlnire. Așa cum 
obișnuia, nu intră imediat, ci se postă într-o staţie de autobuz de 
peste drum, supraveghind intrarea în local. Era sigur că scăpase 
de urmăritorii săi, dar acum trebuia să se asigure că nici Werner 
nu fusese urmărit. 

Nici nu știa dacă avea să-l mai recunoască pe Werner Franck, 
un băiat care avea 14 ani când îl văzuse Volodea ultima oară, 


289 


acum în vârstă de 20. Cum Werner se temea de același lucru, 
conveniseră să vină amândoi cu ediţia din acea zi a cotidianului 
Berliner Morgenpost, deschisă la pagina de sport. Volodea citi o 
prezentare a noului sezon de fotbal în timp ce aștepta, 
ridicându-și din când în când privirea ca să se uite după Werner. 

De pe vremea în care studiase în Berlin, Volodea urmărea 
evoluţia echipei de top a orașului, Hertha. Scandase adeseori: 
„Ha! Ho! He! Hertha B-S-C!” Era sincer interesat de șansele 
echipei, dar neliniștea îi tulbura concentrarea, așa că reciti de 
nenumărate ori aceleași lucruri fără să le bage la cap. 

Cei doi ani petrecuţi în Spania nu îi impulsionaseră cariera așa 
cum sperase - ba dimpotrivă. Volodea descoperise numeroși 
spioni naziști precum Heinz Bauer printre „voluntarii” germani. 
Însă NKVD-ul făcuse apoi din asta un pretext pentru a-i aresta 
pe voluntarii veritabili care cutezau să exprime chiar și cel mai 
mic dezacord cu linia Partidului Comunist. Sute de tineri idealiști 
fuseseră torturați și omorâţi în temniţele NKVD-ului. Uneori ai fi 
zis că pe comuniști îi interesa mai degrabă să lupte împotriva 
aliaţilor lor anarhiști decât împotriva inamicilor fasciști. 

Și totul în zadar. Politica lui Stalin se dovedise a fi un eșec 
catastrofal. Rezultatul ei era o dictatură de dreapta, cel mai rău 
scenariu posibil pentru Uniunea Sovietică. Insă vina era 
aruncată asupra rușilor care se duseseră în Spania, chiar dacă 
aceștia urmaseră cu sfințenie instrucţiunile primite de la 
Kremlin. Unii dintre ei dispăruseră la scurt timp după revenirea 
la Moscova. 

Volodea se întorsese temător acasă după căderea Madridului. 
Găsise multe lucruri schimbate. În 1937 și în 1938, Stalin 
operase epurări în Armata Roșie. Mii de comandanţi fuseseră 
eliminaţi, inclusiv o mare parte dintre rezidenții Casei 
Guvernamentale, unde locuiau părinţii săi. Insă oameni trecuți 
cu vederea până atunci, precum Grigori Peshkov, fuseseră 
promovați în locul celor epuraţi, iar cariera lui Grigori fusese 
reimpulsionată. El primise responsabilitatea apărării Moscovei 
împotriva raidurilor aeriene și nu-și mai vedea capul de treabă. 
Noul său statut era probabil și motivul pentru care Volodea nu 
se număra printre cei găsiţi țapi ispășitori pentru eșecul politicii 
lui Stalin în Spania. 

Nesuferitul de Ilya Dvorkin reușise și el să scape cumva de 
pedeapsă. Se întorsese la Moscova și se însurase cu sora lui 


290 


Volodea, Anya, spre dezamăgirea lui Volodea. În asemenea 
chestiuni, alegerile femeilor nu puteau fi explicate defel. Ea era 
deja însărcinată, iar Volodea nu-și putea alunga din minte 
imaginea de coșmar a surorii sale alăptând un bebeluș cu cap 
de șobolan. 

După o scurtă permisie, Volodea fusese trimis la Berlin, unde 
trebuia să-și demonstreze încă o dată valoarea. 

Își ridică ochii din ziar și îl văzu pe Werner venind pe stradă. 

Werner nu se schimbase prea mult. Era puţin mai înalt și mai 
lat în umeri, dar avea același păr blond-roșcat care-i acoperea 
fruntea într-un mod ce îl făcea irezistibil pentru fete și aceeași 
căutătură de amuzament tolerant în ochii săi albaștri. Purta un 
costum de vară bleu, elegant, iar la manșete îi scânteiau butoni 
de aur. 

Nu îl urmărea nimeni. 

Volodea traversă strada și îi tăie calea înainte ca Werner să 
intre în cafenea. Acesta îi zâmbi larg, dezvelindu-și dantura 
impecabilă. 

— Nu te-aș fi recunoscut cu tunsoarea asta militărească, rosti 
el. Mă bucur să te văd după toți acești ani. 

Nu își pierduse deloc căldura și șarmul, remarcă Volodea. 

— Hai să intrăm! 

— Doar nu vrei să intrăm în spelunca asta! pufni Werner. Este 
plină de instalatori mâncând cârnaţi cu muștar. 

— Nu vreau să rămânem pe stradă. Aici putem fi observați de 
orice trecător. 

— Este o alee cu trei blocuri mai încolo. 

— Bine. 

Străbătură scurta distanţă și cotiră printr-un gang îngust, aflat 
între un depozit de cărbuni și o băcănie. 

— Ce-ai mai făcut? îl întrebă Werner. 

— M-am luptat cu fasciștii, ca și tine. Volodea ezită înainte să 
continue: Am fost în Spania. 

Asta nu era un secret. 

— Unde aţi avut tot atât de puţin succes cum am avut și noi 
aici, în Germania. 

— Lupta nu s-a terminat încă. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, zise Werner, rezemându-se de 
zid. Dacă ai crede că bolșevismul este imoral, ai accepta să 
spionezi Uniunea Sovietică? 


291 


Primul impuls al lui Volodea fu să spună „Nu, categoric nu!” 
Dar înainte să-i iasă vorbele pe gură, realiză că ar fi dat dovadă 
de lipsă de tact - căci perspectiva care îl revolta pe el era exact 
ce făcea Werner, trădându-și ţara în numele unei cauze mai 
bune. 

— Nu știu, zise el. Cred că îţi vine foarte greu să lucrezi 
împotriva Germaniei, chiar dacă îi urăști pe naziști. 

— Așa este, recunoscu Werner. Dar ce se întâmplă dacă 
izbucnește războiul? Oare o să vă ajut să ne omorâţi soldaţii și 
să ne bombardaţi orașele? 

Volodea era îngrijorat - părea că Werner își pierdea 
hotărârea. 

— Este singura modalitate de a-i învinge pe naziști, rosti el. 
Doar știi asta. 

— Știu. Eu m-am hotărât cu mult timp în urmă. lar naziștii nu 
au făcut nimic ca să mă convingă să mă răzgândesc. Voiam 
doar să subliniez că îmi vine greu. 

— Înţeleg, spuse Volodea. 

Werner continuă: 

— Mi-ai cerut să-ţi indic și alți oameni care ar fi dispuși să facă 
pentru voi ce fac eu. 

Volodea încuviinţă și spuse: 

— Oameni ca Willi Frunze. Ți-l mai amintești? Cel mai istet 
băiat din școală. Era un socialist convins - el a prezidat 
întrunirea pe care au întrerupt-o Cămășile Brune. 

Werner clătină din cap. 

— El a plecat în Anglia. 

Volodea întrebă descumpănit: 

— De ce? 

— Este un fizician strălucit și studiază la Londra. 

— Rahat! 

— Dar m-am gândit la altcineva. 

— Bun! 

— L-ai cunoscut pe Heinrich von Kessel? 

— Nu cred. Era coleg de școală cu noi? 

— Nu, el a studiat la o școală catolică. Și pe vremea aceea 
nici nu avea aceleași vederi politice ca noi. Tatăl lui a fost un 
mare ștab în Partidul de Centru... 

— Care l-a adus pe Hitler la putere în 1933! 


292 


— Exact. Heinrich lucra pe atunci pentru tatăl său. Tatăl a 
intrat între timp în Partidul Nazist, însă fiul este copleșit de 
remușcări. 

— De unde știi? 

— S-a îmbătat și i-a mărturisit asta surorii mele, Frieda. Ea are 
17 ani. Cred că o place. 

Era promiţător. Volodea simţi cum îi mai vine inima la loc. 

— Este comunist? 

— Nu. 

— Ce te face să crezi că va dori să lucreze pentru noi? 

— L-am întrebat verde în faţă: „Dacă ţi s-ar ivi ocazia să lupţi 
împotriva naziștilor spionând pentru Uniunea Sovietică, ai face- 
0?” Și mi-a spus că da. 

— Unde lucrează? 

— În armată, dar are probleme respiratorii, așa că este un 
simplu conţopist - ceea ce este în avantajul nostru, deoarece 
acum lucrează pentru Înaltul Comandament al Wehrmachtului, 
în departamentul de planificare economică și aprovizionare. 

Volodea era impresionat. Un asemenea om știa cu exactitate 
câte camioane, tancuri, mitraliere și submarine achiziţiona lunar 
armata germană - dar și unde erau trimise acestea. Simţi cum îi 
crește entuziasmul. 

— Când îl pot întâlni? 

— Chiar acum. Am stabilit să beau ceva cu el la hotelul Adlon 
după serviciu. 

Volodea gemu. Adlonul era cel mai de lux hotel din Berlin. Se 
afla pe Unter den Linden. Deoarece era situat în cartierul 
guvernamental și diplomatic, barul era un loc preferat de 
jurnaliștii care încercau să culeagă ultimele bârfe. Nu ar fi fost 
nici pe departe un loc de rendez-vous după criteriile lui Volodea. 
Însă nu-și putea permite să rateze acest prilej. 

— Bine, zise el. Dar nu vreau să fiu văzut vorbind cu vreunul 
dintre voi în acel loc. O să intru după tine ca să văd cum arată 
Heinrich, apoi mă voi lua după el și îl voi aborda mai încolo. 

— Bine. Te duc eu cu mașina acolo; am parcat-o la colț. 

În timp ce se îndreptau spre celălalt capăt al aleii, Werner îi 
dădu lui Volodea adresele și numerele de telefon ale lui 
Heinrich, atât de acasă, cât și de la serviciu, iar Volodea le 
memoră. 

— Am ajuns, rosti Werner. Urcă. 


293 


Mașina era un Mercedes 540K Autobahn Kurier, un model 
superb cu aripi curbate în mod senzual, cu o capotă mai lungă 
decât un Ford Model T și cu partea din spate în două trepte. Era 
atât de costisitor, încât se vânduseră doar câteva bucăţi. 

Volodea rămase înmărmurit. 

— Nu ar trebui să ai o mașină mai puţin bătătoare la ochi? 
rosti el, nevenindu-i a crede. 

— Este un bluf cu atât mai reușit, replică Werner. Nimeni nu 
crede că un spion ar alege ceva atât de ţipător. 

Volodea dădu să îl întrebe cum de-și permitea o astfel de 
mașină, dar își aminti că tatăl lui Werner era un industriaș 
înstărit. 

— Nu urc în chestia asta, zise el. Vin cu metroul. 

— Cum dorești. 

— Ne vedem la Adlon, dar nu mă băga în seamă. 

— Bineînţeles. 

După o jumătate de oră, Volodea văzu mașina lui Werner 
parcată neglijent în faţa hotelului. Această atitudine nonșalantă 
a lui Werner i se părea cam nesăbuită, dar se întrebă dacă nu 
cumva era doar un element necesar pentru curajul tânărului. 
Poate că Werner trebuia să pretindă că este lipsit de griji ca să- 
și asume riscurile îngrozitoare ale spionării naziștilor. Dacă ar fi 
conștientizat pericolul în care se afla, poate că nu ar mai fi fost 
în stare să continue. 

Barul de la Adlon era plin de femei elegante și de bărbaţi bine 
îmbrăcaţi, mulţi în uniforme croite impecabil. Volodea îl zări 
imediat pe Werner, stând la o masă cu un alt bărbat, probabil 
Heinrich von Kessel. Trecând pe lângă ei, Volodea îl auzi pe 
Heinrich argumentând: „Buck Clayton este un trompetist mult 
mai priceput decât Hot Lips Page”. Se așeză la bar, comandă o 
bere și începu să îl studieze discret pe potenţialul spion. 

Heinrich era palid și avea un păr negru și bogat, cam lung 
pentru standardele armatei. Deși discutau despre un subiect 
relativ neimportant, precum jazzul, părea foarte însufleţit, 
gesticulând și trecându-și în mod repetat mâinile prin păr. Avea 
o carte îndesată în buzunarul tunicii, iar Volodea era gata să 
pună rămășag că era un volum de poezii. 

Volodea bău pe îndelete două beri, prefăcându-se că citește 
Morgenpost-ul din scoarță în scoarță. Se strădui să nu-și facă 


294 


iluzii cu privire la Heinrich. Omul era extrem de promiţător, dar 
nu exista nicio garanţie că avea să coopereze. 

Recrutarea informatorilor era cea mai grea parte din munca 
lui Volodea. Era greu să-ţi iei precauţii, deoarece persoana 
vizată nu era încă în tabăra ta. Propunerea trebuia făcută 
adeseori în locuri nepotrivite, de obicei în locuri publice. Era 
imposibil de știut cum urma să reacționeze persoana vizată: 
omul se putea enerva, refuzând în gura mare, sau se putea 
speria, rupând-o pur și simplu la fugă. Însă agentul care racola 
nu putea face prea multe pentru a controla situaţia. La un 
moment dat trebuia să pună întrebarea simplă și directă: „Vrei 
să fii spion?” 

Se gândi cum să-l abordeze pe Heinrich. Religia era probabil 
cheia personalităţii sale. Volodea își aminti spusele șefului său, 
Lemitov: „Foștii catolici sunt agenţi de nădejde. Ei resping 
autoritatea completă a Bisericii, acceptând în locul ei autoritatea 
completă a partidului”. Poate că Heinrich încerca să-și 
ispășească greșelile. Dar era oare dispus să-și riște viața? 

In cele din urmă Werner achită nota și cei doi bărbaţi plecară. 
Volodea îi urmări. Se despărţiră în fața hotelului, Werner 
demarând în trombă, în scrâșnetul cauciucurilor, iar Heinrich 
pornind pe jos prin parc. 

Volodea se luă după Heinrich. 

Se înserase, dar cerul era senin și se putea vedea bine. Mulţi 
oameni se plimbau în aerul plăcut al serii, majoritatea în cupluri. 
Volodea se uită peste umăr în mai multe rânduri, ca să se 
asigure că nu îi urmărise nimeni după ce plecaseră de la Adlon. 
După ce se convinse de asta, trase adânc aer în piept, se 
îmbărbătă și îl ajunse din urmă pe Heinrich. 

Mergând pe lângă el, Volodea îi zise: 

— Există ispășire pentru păcate. 

Heinrich îi aruncă o privire circumspectă, de parcă ar fi avut 
de-a face cu un nebun. 

— Sunteţi preot? 

— Ai putea da o lovitură regimului imoral la ascensiunea 
căruia ai contribuit și tu. 

Heinrich nu se opri din mers, dar păru brusc îngrijorat. 

— Cine ești? Ce știi despre mine? 

Volodea continuă să ignore întrebările lui Heinrich. 


295 


— Naziștii vor fi înfrânți într-o bună zi. Acea zi ar putea sosi 
mai devreme cu ajutorul tău. 

— Dacă ești vreun agent al Gestapoului și speri să mă prinzi 
în capcană, nu-ţi mai răci gura de pomană. Sunt un german 
loial. 

— Mi-ai remarcat accentul? 

— Da - pari a fi rus. 

— Câţi agenţi ai Gestapoului vorbesc germana cu accent 
rusesc? Sau au măcar ingeniozitatea de a imita un asemenea 
accent? 

Heinrich râse nervos. 

— Nu știu nimic despre agenţii Gestapoului, rosti el. Nu ar fi 
trebuit să aduc subiectul în discuţie - a fost o prostie din partea 
mea. 

— Departamentul tău produce rapoarte ale cantităților de 
armament și de alte provizii comandate de armată. Niște 
exemplare din acele rapoarte ar fi extrem de utile pentru 
dușmanii naziștilor. 

— Pentru Armata Roșie, vrei să spui. 

— Cine altcineva ar putea dărâma acest regim? 

— Toate exemplarele acelor rapoarte sunt ţinute sub 
supraveghere strictă. 

Volodea își înăbuși un sentiment de triumf. Heinrich se 
gândea la dificultăţile practice. Asta însemna că era tentat să 
accepte, în principiu. 

— Fă o copie la indigo în plus, îi spuse Volodea. Sau 
stenografiază o copie. Sau ia exemplarul altcuiva. Modalităţi 
există. 

— Sigur că există. Și toate s-ar putea sfârși cu moartea mea. 

— Dacă nu facem nimic în privinţa fărădelegilor comise de 
acest regim... oare mai merită trăită viața? 

Heinrich se opri și îl ţintui cu privirea pe Volodea. Tânărul nu- 
și putea da seama ce-i trecea prin cap omului, dar instinctul îi 
zicea să-și ţină gura. După o pauză îndelungată, Heinrich oftă și 
zise: 

— Mă voi gândi la asta. 

„Al meu este”, se gândi Volodea exultând. 

Heinrich zise: 

— Cum te pot contacta? 

— Nu o vei face, replică Volodea. Te contactez eu. 


296 


Își duse mâna la pălărie, apoi se întoarse pe unde venise. 

Era în al nouălea cer. Dacă Heinrich nu avea de gând să 
accepte propunerea, ar fi respins-o cu fermitate. Promisiunea lui 
de a se gândi la asta aproape că echivala cu o acceptare. Avea 
să mediteze și să treacă în revistă toate riscurile. Insă avea să o 
facă, într-un final. Volodea era aproape sigur. 

Își spuse că nu trebuia să-și facă iluzii prea mari. Puteau 
interveni o grămadă de lucruri neprevăzute. Insă era plin de 
speranţă când ieși din parc, pășind în lumina puternică a 
prăvăliilor și a restaurantelor de pe Unter den Linden. Nu 
mâncase nimic la cină, dar nu-și permitea să ia masa pe strada 
aceea. 

Luă un tramvai către est, spre cartierul ieftin numit 
Friedrichshain, croindu-și drum către un micuț apartament 
închiriat. Ușa fu deschisă de o fată scundă și frumușică de 18 
ani, cu părul blond. Fata purta un pulover roz și pantaloni largi, 
închiși la culoare, și era desculță. Deși era suplă, avea un piept 
foarte generos. 

— lartă-mă că am venit neanunţțat, se scuză Volodea. Te 
deranjez? 

Ea zâmbi: 

— Nu, deloc. Intră. 

El intră în locuinţă. Ea închise ușa, apoi îl cuprinse în brațe. 

— Mă bucur mereu când te văd, spuse ea, sărutându-l cu foc. 

Lili Markgraf era o fată foarte afectuoasă. De când se 
întorsese la Berlin, Volodea o scotea în oraș cam o dată pe 
săptămână. Nu era îndrăgostit de ea și știa că se întâlnea și cu 
alți bărbaţi, inclusiv cu Werner; însă când erau împreună, era 
foarte pătimașă. 

După o clipă, ea rosti: 

— Ai auzit ultimele știri? De asta ai venit? 

— Ce știri? 

Lili lucra la o agenţie de presă și astfel era mereu la curent cu 
noutățile. 

— Uniunea Sovietică a făcut un pact cu Germania! zise ea. 

Asta nu avea niciun sens. 

— Vrei să spui cu Marea Britanie și cu Franța, împotriva 
Germaniei. 

— Nu, nu! Asta-i și surpriza: Stalin și Hitler sunt acum prieteni. 

— Dar... 


297 


Volodea rămase fără grai, năucit. Prieten cu Hitler? Părea o 
nebunie. Oare asta era soluţia pe care o găsise noul ministru de 
externe sovietic, Molotov? „Nu am reușit să oprim fascismul pe 
plan mondial, așa că ne dăm bătuţi? Oare tatăl meu pentru asta 
a luptat în revoluţie?” 


(HI) 


Woody Dewar o revăzu pe Joanne Rouzrokh după patru ani. 

Nimeni dintre cei care îl cunoșteau pe tatăl ei nu crezuse cu 
adevărat că acesta ar fi încercat să violeze o actriţă la hotelul 
Ritz-Carlton. Fata își retrăsese acuzațiile - însă asta nu era o 
știre senzaţională, așa că ziarele o menţionaseră doar în treacăt. 
Drept urmare, Dave rămăsese un violator în ochii oamenilor din 
Buffalo, așa că părinţii Joannei se mutaseră la Palm Beach, iar 
Woody pierduse legătura cu ei. 

Se întâlniră la Casa Albă. Woody era cu tatăl său, senatorul 
Gus Dewar, pregătindu-se să meargă la președinte. Woody îl 
întâlnise deja de câteva ori pe Franklin D. Roosevelt. Tatăl lui și 
președintele erau prieteni vechi. Însă asta se întâmplase pe la 
tot felul de evenimente sociale, când FDR îi strânsese mâna lui 
Woody și îl întrebase cum merge școala. Acum era prima dată 
când Woody participa la o întrevedere politică cu președintele. 

Intrară pe ușa principală din Aripa de Vest, străbătură holul și 
pătrunseră într-o sală de așteptare; acolo o întâlniră pe Joanne. 

Woody o privi încântat. Nu se schimbase aproape deloc. Faţa 
ei îngustă și trufașă, precum și nasul coroiat o făceau să pară 
preoteasa unei religii străvechi. Ca de obicei purta haine simple, 
dar cu un efect colosal: era îmbrăcată cu un costum bleumarin 
dintr-o stofă de calitate și purta pe cap o pălărie cu boruri largi, 
de aceeași culoare. Woody era bucuros că își pusese o cămașă 
albă și curată și noua sa cravată cu dungi. 

Ea păru să se bucure că-l vede. 

— Arăţi grozav! Lucrezi în DC acum? 

— Sunt asistent la biroul tatălui meu pe timpul verii, răspunse 
el. Sunt încă student la Harvard. 

Ea se întoarse către tatăl lui și rosti pe un ton respectuos: 

— Bună ziua, domnule senator. 

— Bună ziua, Joanne. 


298 


Woody era încântat că dăduse de ea. Era la fel de 
atrăgătoare. Incercă să prelungească discuţia. 

— Tu ce faci aici? o întrebă el. 

— Lucrez la Departamentul de Stat. 

Așa se explica deferența ei față de tatăl lui. Intrase într-o 
lume în care oamenii se plecau cu respect în fața senatorului 
Dewar. 

— Cu ce te ocupi mai exact? o întrebă Woody 

— Sunt asistenta unui asistent. Șeful meu este acum într-o 
întrevedere cu președintele, dar eu am o poziţie mult prea 
neînsemnată ca să intru cu el. 

— Ai fost mereu interesată de politică. Îmi amintesc de o 
discuţie pe care am avut-o despre linșaj. 

— Mi-e dor de Buffalo. Ce vremuri! 

Woody își aminti cum o sărutase la Clubul de Tenis și simți 
cum se îmbujorează. 

Tatăl său spuse: 

— Te rog să-i transmiţi tatălui tău salutările mele. 

Era un semn că trebuiau să plece. 

Woody se gândi să-i ceară numărul de telefon, dar ea i-o luă 
înainte. 

— Mi-ar face mare plăcere să te revăd, Woody, rosti ea. 

El răspunse încântat: 

— Sigur! 

— Ești liber diseară? Am invitat câţiva prieteni la un cocktail. 

— Sună minunat! 

Ea îi dădu adresa - o clădire de locuințe aflată destul de 
aproape -, apoi tatăl său îl zori spre celălalt capăt al încăperii. 

Un gardian îl salută pe Gus și intrară apoi într-o altă sală de 
așteptare. Gus zise: 

— Și-acum, Woody, să nu vorbeşti decât dacă președintele ți 
se adresează în mod direct. 

Woody se strădui să se concentreze asupra consfătuirii care 
urma. Europa fusese zdruncinată de un adevărat cutremur 
politic: Uniunea Sovietică semnase un pact de neagresiune cu 
Germania nazistă, dând peste cap toate calculele. Tatăl lui 
Woody era un membru-cheie al Comisiei pentru Relaţii Externe 
a Senatului, iar președintele voia să-i afle părerea. 

Gus Dewar voia să mai aducă în discuţie și un alt subiect. 
Intenţiona să îl convingă pe Roosevelt să reînvie Liga Naţiunilor. 


299 


Urma să fie o misiune extrem de dificilă. Statele Unite nu se 
alăturaseră niciodată Ligii și americanii nu aveau o părere 
grozavă despre ea. 

Liga eșuase lamentabil în soluţionarea crizelor anilor '30: 
agresiunea japoneză din Extremul Orient, imperialismul italian 
din Africa, intervenţiile naziste din Europa, distrugerea 
democraţiei din Spania. Însă Gus era hotărât să încerce. Woody 
știa că acesta fusese visul lui dintotdeauna: un consiliu mondial 
care să soluţioneze conflictele și să prevină izbucnirea 
războaielor. 

Woody îl susținea fără rezerve. Ținuse și un discurs pe 
această temă într-o dezbatere de la Harvard. Când două naţiuni 
nu se înțelegeau într-o anumită privinţă, cea mai rea soluţie era 
ca oamenii să se omoare între ei. Lui i se părea ceva evident. 
„Înţeleg de ce se ajunge la așa ceva, desigur, spusese el în 
dezbatere. Așa cum înțeleg și de ce beţivii se iau la bătaie. Dar 
asta nu înseamnă că faptul în sine este mai puţin irațional.” 

Însă acum lui Woody îi venea greu să se mai gândească la 
ameninţarea izbucnirii unui război în Europa. Toate vechile lui 
sentimente pentru Joanne îl năpădiseră din nou. Se întreba dacă 
ea avea să îl mai sărute o dată - poate chiar în acea seară. Il 
plăcuse dintotdeauna și părea să îl placă încă - altfel de ce l-ar fi 
invitat la petrecerea ei? Refuzase să iasă cu el în 1935, pentru 
că ea avea 18 ani, iar el 15, și asta era de înţeles, deși la 
vremea respectivă lui nu i se păruse deloc așa. Dar acum aveau 
amândoi patru ani în plus, iar diferenţa de vârstă nu mai părea 
la fel de pregnantă. El unul așa spera. leșise în oraș cu fete, atât 
în Buffalo, cât și la Harvard, însă nu simţise pentru niciuna 
dintre ele pasiunea copleșitoare pe care o avusese pentru 
Joanne. 

— Ai înţeles? îl întrebă tatăl său. 

Woody se rușină. Tatăl lui era pe cale să îi propună 
președintelui o soluţie pentru instaurarea păcii mondiale, iar lui 
Woody îi stătea gândul la cum s-o sărute pe Joanne. 

— Sigur, zise el. Nu o să deschid gura decât dacă mi se 
adresează dumnealui mai întâi. 

O femeie înaltă și zveltă, la vreo patruzeci și ceva de ani, intră 
în cameră, relaxată și sigură pe ea, de parcă ea ar fi făcut legea 
acolo; Woody o recunoscu pe Marguerite LeHand, poreclită 
Missy, cea care se ocupa de biroul lui Roosevelt. Avea o față 


300 


lungă, cu trăsături masculine, nasul mare și fire cărunte în părul 
altminteri negru. Îi zâmbi călduros lui Gus. 

— Ce plăcere să vă revăd, domnule senator! 

— Ce mai faci, Missy? Cred că ţi-l amintești pe fiul meu, 
Woodrow. 

— Desigur. Președintele vă așteaptă. 

Devotamentul lui Missy față de Roosevelt era deja cunoscut. 
FDR ţinea la ea mai mult decât s-ar fi cuvenit pentru un bărbat 
însurat, conform bârfelor care circulau la Washington. Woody 
știa, din remarcile prudente, dar revelatoare ale părinţilor săi, că 
soţia lui Roosevelt, Eleanor, refuzase să se mai culce cu el după 
nașterea celui de-al șaselea lor copil. Paralizia care îl 
incapacitase cinci ani mai târziu nu îi afectase și organele 
genitale. Poate că un bărbat care nu se mai culcase cu soția lui 
de douăzeci de ani era îndreptăţit să aibă o secretară 
afectuoasă. 

Ea îi conduse în Biroul Oval printr-o altă ușă și pe un hol 
îngust. 

Președintele stătea la birou cu spatele la trei ferestre înalte și 
arcuite. jaluzelele erau trase pentru a filtra razele soarelui de 
august care pătrundeau pe geamurile cu vedere spre miazăzi. 
Roosevelt stătea într-un fotoliu obișnuit, observă Woody, nu în 
scaunul său cu rotile. Purta un costum alb și fuma o ţigară. 

Nu era prea arătos. Avea un început de chelie și o bărbie 
proeminentă și purta ochelari pince-nez care îi apropiau ochii. 
Cu toate acestea, era ceva atrăgător în zâmbetul său cordial, în 
mâna întinsă și în tonul amabil pe care rosti: 

— Mă bucur să te văd, Gus. Intră. 

— Domnule președinte, cred că vi-l amintiţi pe fiul meu cel 
mare, Woodrow. 

— Desigur. Cum e la Harvard, Woody? 

— Foarte bine, domnule, vă mulțumesc. Sunt în echipa de 
dezbateri. 

Ştia că politicienii păreau adeseori să știe detalii din viața 
tuturor. Fie aveau o memorie remarcabilă, fie secretarele lor le 
ofereau aceste detalii în prealabil. 

— Și eu am studiat la Harvard. Luaţi loc, luaţi loc! 

Roosevelt scoase mucul ţigării din portțigaret și îl stinse într-o 
scrumieră plină ochi. 

— Gus, ce naiba se petrece în Europa? 


301 


Președintele știa foarte bine ce se petrecea în Europa, se 
gândi Woody. Avea la dispoziţie tot Departamentul de Stat 
pentru informaţii. Însă voia să audă analiza lui Gus Dewar. 

Gus spuse: 

— Germania și Rusia rămân în continuare dușmani de moarte, 
după părerea mea. 

— Așa am crezut cu toţii. Dar atunci de ce au încheiat pactul 
acela? 

— Pe termen scurt, este convenabil pentru ambele părți. 
Stalin are nevoie de timp. Vrea să consolideze Armata Roșie, 
pentru a-i putea învinge pe germani dacă se ajunge la asta. 

— Și celălalt? 

— Hitler este clar pe cale de a acţiona în Polonia. Presa 
germană este plină de articole ridicole conform cărora polonezii 
abuzează populaţia lor vorbitoare de limbă germană. Hitler nu 
instigă la ură fără un scop anume. Orice ar plănui, nu vrea ca 
sovieticii să-i stea în cale. De unde și acest pact. 

— Cam asta mi-a zis și Hull. 

Cordell Hull era secretarul de stat. 

— Însă el nu știe ce va urma, adăugă el. Oare îl va lăsa Stalin 
pe Hitler să procedeze după cum îl taie capul? 

— Eu unul presupun că vor împărţi Polonia între ei în 
următoarele săptămâni. 

— Și apoi? 

— Acum câteva ore, britanicii au semnat un nou tratat cu 
polonezii, prin care le-au promis ajutor în caz că Polonia este 
atacată. 

— Dar ce pot face ei? 

— Nimic, domnule. Forţele armate, navale și aeriene britanice 
nu-i pot împiedica pe germani să ocupe Polonia. 

— Ce crezi că ar trebui să facem noi, Gus? zise președintele. 

Woody știa că aceasta era ocazia pe care o aștepta tatăl său. 
Captase atenţia președintelui pentru câteva minute. Era o 
oportunitate rară de a schimba cumva lucrurile. Woody își 
încrucișă degetele, discret. 

Gus se aplecă în față. 

— Nu vrem ca fiii noștri să meargă la război, cum am mers 
noi. 

Roosevelt avea patru băieți, cu vârste cuprinse între 20 și 40 
de ani. Woody pricepu acum de ce era și el de față: fusese adus 


302 


la această întâlnire pentru a-i reaminti președintelui de propriii 
fii. Gus rosti cu glas scăzut: 

— Nu ne mai putem trimite băieții la măcel în Europa. Lumea 
are nevoie de o forţă polițienească. 

— La ce anume te-ai gândit? rosti Roosevelt pe un ton neutru. 

— Liga Naţiunilor nu reprezintă un eșec atât de răsunător cum 
crede lumea. În anii '20, ea a rezolvat o dispută teritorială între 
Finlanda și Suedia și o alta între Turcia și Irak, zise Gus, 
numărând aceste realizări pe degete. A împiedicat Grecia și 
lugoslavia să invadeze Albania și a convins Grecia să se retragă 
din Bulgaria. De asemenea, a trimis o forță de menţinere a păcii 
care să prevină izbucnirea ostilităţilor între Columbia și Peru. 

— Este foarte adevărat. Dar în anii '30... 

— Liga nu a fost suficient de puternică pentru a riposta în faţa 
agresiunii fasciste. Nici nu-i de mirare. Liga a fost slăbită din 
start întrucât Congresul a refuzat să ratifice statutul, așa că 
Statele Unite nu au fost niciodată membru al ei. Avem nevoie de 
o variantă nouă condusă de americani, una cu colţi. Gus făcu o 
pauză, apoi adăugă: Domnule președinte, este mult prea curând 
ca să renunţăm la posibilitatea păcii mondiale. 

Woody își ținu răsuflarea. Roosevelt dădu din cap, dar Woody 
știa că el oricum ar fi făcut asta. Rareori se întâmpla să 
dezaprobe ceva în mod fățiș. Trebuia să ai mare grijă, îl auzise 
Woody pe tatăl său spunând, să nu îi iei tăcerea drept 
consimţământ. Woody nu îndrăznea să se uite la tatăl lui, aflat 
lângă el, dar îi simțea încordarea. 

Într-un final, președintele spuse: 

— Cred că ai dreptate. 

Woody trebui să-și înăbușe un chiot de bucurie. Președintele 
era de acord! Se uită la tatăl său. Gus, de obicei imperturbabil, 
abia își putea ascunde surprinderea. Fusese o victorie mult prea 
facilă. Însă reacţionă rapid, pentru a o consolida. 

— În acest caz, aș putea întocmi împreună cu Cordell Hull un 
proiect pe care să vi-l prezentăm? 

— Hull are multe pe cap. Vorbește cu Welles. 

Sumner Welles era subsecretarul de stat. Era un tip ambițios 
și bombastic, iar Woody știa că nu pe el l-ar fi ales Gus. Insă era 
un vechi prieten al familiei Roosevelt - el dusese trena miresei 
la nunta lui FDR. Gus nu voia să-și creeze dificultăţi în acest 
moment, așa că zise: 


303 


— Sigur că da. 

— Mai e și altceva? 

Era un semn că întrevederea se încheiase. Gus se ridică în 
picioare, iar Woody îi urmă imediat exemplul. Gus zise: 

— Ce mai face doamna Roosevelt, mama dumneavoastră, 
domnule? Din câte am auzit ultima oară, se afla în Franţa. 

— Vasul ei a plecat ieri, slavă Domnului! 

— Mă bucur să aud asta. 

— Îţi mulţumesc că ai venit, zise Roosevelt. Pun mare preţ pe 
prietenia ta, Gus. 

Gus răspunse: 

— Este mereu o onoare pentru mine, domnule. 

Strânse mâna președintelui, iar Woody făcu la fel. Apoi 
plecară. 

Woody spera să o întâlnească din nou pe Joanne, însă ea 
plecase deja. 

În timp ce ieșeau din clădire, Gus zise: 

— Hai să bem ceva ca să sărbătorim. 

Woody se uită la ceas. Era ora cinci. 

— Sigur, rosti el. 

Se duseră la Old Ebbitt's, aflat pe F Street, în apropiere de 
15% Avenue: vitralii, catifea verde, felinare de aramă și trofee de 
vânătoare. Locul era plin de congresmeni și de senatori, dar și 
de oamenii care-i urmăreau pretutindeni: asistenţi, agenţi de 
lobby și jurnaliști. Gus comandă un martini sec pentru el și o 
bere pentru Woody. Acesta surâse: poate că ar fi vrut și el un 
martini. Adevărul era că nu voia - i se părea că are gust de gin 
rece -, dar i-ar fi plăcut să fie întrebat. Cu toate acestea, ridică 
paharul și spuse: 

— Felicitări! Ai obținut ce ţi-ai propus. 

— Am obţinut ce este necesar pentru toată lumea. 

— Ai argumentat strălucitor. 

— N-a trebuit să duc muncă de convingere cu Roosevelt. 
Omul este liberal, dar unul pragmatic. Știe că nu poţi face totul, 
că trebuie să îţi alegi bătăliile pe care le poţi câștiga. Noua 
Învoială este în capul listei sale de priorităţi - să le ofere locuri 
de muncă șomerilor. Nu va face nimic care să interfereze cu 
acest obiectiv principal. Dacă planul meu va stârni controverse 
și-i va supăra pe susținătorii lui, îl va abandona. 

— Deci nu am câștigat nimic deocamdată. 


304 


Gus zâmbi. 

— Am făcut primul pas important. Dar nu, nu am câștigat 
nimic. 

— Păcat că ţi l-a băgat pe Welles pe gât. 

— Nu neapărat. Sumner reprezintă un atu pentru proiect. Este 
mai apropiat de președinte decât mine. Însă este imprevizibil. S- 
ar putea să îl preia și să îl ducă într-o altă direcţie. 

Woody se uită în cealaltă parte a încăperii și zări o faţă 
cunoscută. 

— Ghici cine-i aici. Ar fi trebuit să mă aștept la asta. Tatăl său 
privi în acea direcţie și Woody adăugă: Stă la bar. Cu doi tipi mai 
în vârstă, cu pălării, și cu o blondă. Este Greg Peshkov. 

Ca de obicei, Greg arăta neîngrijit, în ciuda hainelor sale 
scumpe: cravata lui de mătase cădea strâmb, iar cămașa îi 
ieșea din pantaloni, pe care se vedea o urmă de scrum de 
țigară. Cu toate acestea, blonda îl sorbea din priviri. 

— Într-adevăr, zise Gus. Îl vezi des pe la Harvard? 

— El studiază fizica, dar nu își petrece timpul cu colegii săi - 
sunt prea plictisitori pentru gustul lui, presupun. Mă mai 
întâlnesc cu el la Crimson. 

The Harvard Crimson era ziarul studenţilor. Woody făcea 
fotografii pentru ziar, în vreme ce Greg scria articole. 

— Face practică la Departamentul de Stat vara asta, de aceea 
este aici. 

— La biroul de presă, bănuiesc, zise Gus. Tipii de lângă el sunt 
reporteri: cel în costum cafeniu este de la Chicago Tribune, iar 
cel care fumează pipă este de la Cleveland Plain Dealer. 

Woody observă că Greg vorbea cu jurnaliștii de parcă ar fi fost 
prieteni vechi, apucându-l pe unul de braţ când se aplecă să-i 
șoptească ceva și bătându-l pe celălalt pe spate drept felicitare. 
Păreau să îl placă, se gândi Woody, căci râseră zgomotos la 
spusele lui. 

Woody râvnea și el la un asemenea talent. Era folositor 
pentru politicieni - chiar dacă nu era neapărat esenţial: tatăl lui 
nu avea această convivialitate și totuși era unul dintre cei mai 
importanţi oameni de stat din America. 

Woody spuse: 

— Mă întreb ce părere are sora sa vitregă, Daisy, despre 
amenințarea războiului. Ea stă la Londra. S-a măritat cu un lord 
englez. 


305 


— Mai exact, s-a căsătorit cu fiul cel mare al contelui 
Fitzherbert, pe care îl cunosc destul de bine. 

— Este invidiată de toate fetele din Buffalo. Până și regele a 
fost la nunta ei! 

— Am cunoscut-o și pe sora lui Fitzherbert, Maud - o femeie 
minunată. Ea s-a căsătorit cu Walter von Ulrich, un german. M- 
aș fi însurat eu cu ea dacă nu mi-o lua Walter înainte. 

Woody ridică din sprâncene. Tatei nu-i stătea în fire să 
vorbească astfel. 

— Asta se întâmpla înainte să mă îndrăgostesc de mama ta, 
desigur. 

— Desigur. 

Woody își înăbuși un rânjet. 

— Walter și Maud n-au mai dat niciun semn de când Hitler i-a 
scos pe social-democrati în afara legii. Sper că nu au păţit nimic. 
Dacă izbucnește vreun război... 

Woody realiză că pomenirea războiului îi trezise amintiri 
tatălui său. 

— Măcar America nu este implicată. 

— Asta am crezut și data trecută, zise Gus, schimbând 
imediat subiectul. Ce mai știi de fratele tău? 

Woody oftă. 

— Nu vrea să se răzgândească, tată. Nu vrea să meargă la 
Harvard sau la o altă universitate. 

Era o adevărată criză familială. Chuck îi anunţase că se va 
înrola în marină de îndată ce va împlini 18 ani. Fără o diplomă 
de licenţă, avea să rămână un simplu soldat, fără posibilitatea 
de a deveni vreodată ofițer. lar asta îi îngrozea pe părinții lui 
ambiţioși. 

— Este destul de deștept ca să facă o facultate, la naiba! 
exclamă Gus. 

— Mă bate și la șah. 

— Și pe mine mă bate. Atunci, care-i problema? 

— Nu-i place să înveţe. Îi plac la nebunie ambarcaţiunile. Nu-i 
stă mintea decât la navigaţie. 

Woody se uită la ceasul de la mână. 

— Trebuie să ajungi la o petrecere, rosti tatăl său. 

— Nu-i nicio grabă... 

— Cum să nu fie? Este o fată foarte atrăgătoare. Hai, dispari! 

Woody rânji. Tatăl lui putea fi surprinzător de ager. 


306 


— Mulţumesc, tată, zise el ridicându-se. 

Greg Peshkov pleca în același timp, așa că ieșiră împreună. 

— Bună, Woody, ce mai faci? îi zise Greg pe un ton amabil, 
îndreptându-se în aceeași direcţie. 

Fusese o vreme când Woody ar fi vrut să-l pocnească pe Greg 
pentru rolul pe care îl jucase în înscenarea făcută lui Dave 
Rouzrokh. Anii îi estompaseră acest imbold și adevărul era că 
Lev Peshkov fusese cel responsabil pentru cele întâmplate, nu 
fiul său, care pe atunci avea doar 15 ani. Chiar și așa însă, 
Woody îi răspunse cu o politețe rece: 

— Mă bucur de Washington, rosti el, mergând pe lângă unul 
dintre bulevardele largi, în stil parizian, ale orașului. Tu? 

— Îmi place. Nu le trebuie prea mult ca să treacă peste 
surprinderea provocată de numele meu. Observând expresia 
întrebătoare de pe chipul lui Woody, Greg îi explică: La 
Departamentul de Stat, sunt numai de-alde Smith, Faber, Jensen 
și McAllister. Nu-i niciunul care să se numească Kozinsky, Cohen 
sau Papadopoulos. 

Woody realiză că așa stăteau lucrurile. Guvernarea se afla 
mereu în mâinile unui mic grup etnic destul de exclusivist. Cum 
de nu remarcase asta mai devreme? Probabil pentru că aceeași 
situaţie era și în școli, în biserici și la Harvard. 

Greg continuă: 

— Dar nu sunt încuiaţi. Fac excepţii pentru cineva care 
vorbește fluent rusa și provine dintr-o familie înstărită. 

Greg încerca să pară detașat, dar în ton i se simţea 
resentimentul, iar Woody pricepu că tipul era cu capsa pusă. 

— Ei cred că taică-meu este un gangster, zise Greg. Dar nu le 
pasă. Majoritatea bogătașilor au câte un gangster printre 
strămoși. 

— Se pare că detești Washingtonul. 

— Nu, dimpotrivă! Nu aș vrea să fiu altundeva. Aici este 
puterea. 

Woody se gândi că el urmărea țeluri mai nobile. 

— Eu sunt aici pentru că vreau să înfăptuiesc anumite lucruri, 
să schimb câte ceva. 

Greg rânji. 

— Cam tot aia, bănuiesc - puterea. 

— Hmm... 

Woody nu văzuse niciodată lucrurile din această perspectivă. 


307 


Greg spuse: 

— Crezi că va izbucni războiul în Europa? 

— Tu ar trebui să știi mai bine, doar lucrezi la Departamentul 
de Stat! 

— Da, dar eu sunt la biroul de presă. Nu știu decât basmele 
pe care le spunem reporterilor. Habar nu am care este adevărul. 

— Nici eu nu știu. Tocmai am ieșit de la președinte și nici el 
nu cred că știe. 

— Sora mea, Daisy, este acolo. 

Tonul lui Greg se schimbase. În glas i se simţea o îngrijorare 
sinceră, iar Woody se mai îmblânzi. 

— Știu. 

— Dacă se va ajunge la bombardamente, nici măcar femeile 
și copiii nu vor mai fi în siguranţă. Crezi că germanii vor 
bombarda Londra? 

Nu exista decât un singur răspuns onest. 

— Presupun că da. 

— Mi-aș dori să se întoarcă acasă. 

— Poate că nu se va ajunge la război. Chamberlain, premierul 
britanic, a făcut o învoială de ultim moment cu Hitler în privința 
Cehoslovaciei anul trecut... 

— Adică i-a dat-o pe tavă în ultimul moment. 

— Intr-adevăr. Poate că va proceda la fel și cu Polonia - deși 
nu prea mai este timp. 

Greg încuviinţă îngândurat și schimbă subiectul. 

— Unde mergi? 

— La Joanne Rouzrokh. Dă o petrecere. 

— Am auzit. O știu pe una dintre colegele ei de cameră. Însă 
eu nu Sunt invitat, cum probabil că ai ghicit și tu. Clădirea ei 
este... o, Doamne! 

Greg se opri în mijlocul frazei. Woody se opri și el. Greg se 
holba undeva în față. Urmărindu-i privirea, Woody văzu că se 
uita la o negresă atrăgătoare care se îndrepta către ei pe E 
Street. Era cam de-o seamă cu ei, frumușică, cu buze trandafirii 
și cărnoase, care te duceau cu gândul la sărutat. Purta o rochie 
neagră, simplă, care ar fi putut face parte dintr-o uniformă de 
chelneriță, dar o asortase cu o pălărie drăguță și cu pantofi 
eleganţi, care îi confereau o înfățișare stilată. 

Îi văzu, dădu ochii cu Greg și îşi întoarse privirea. Greg zise: 

— Jacky? Jacky Jakes? 


308 


Fata îl ignoră, mergând mai departe, însă lui Woody i se păru 
că era tulburată. Greg insistă: 

— Jacky, sunt eu... Greg Peshkov! 

Jacky - dacă ea era - nu răspunse, deși părea gata să 
izbucnească în lacrimi. 

— Jacky - pe numele tău adevărat Mabel. Mă știi! 

Greg se postă în mijlocul trotuarului cu braţele întinse în părţi, 
încercând să o oprească. Ea îl ocoli în mod intenţionat, fără să 
vorbească sau să îl privească în față, și trecu mai departe. 

Greg se răsuci. 

— Stai așa! strigă el după ea. M-ai lăsat baltă acum patru ani 
- îmi datorezi o explicaţie! 

Nu era deloc în firea lui Greg să se comporte astfel, se gândi 
Woody. Tipul avusese mereu lipici la fete, atât la școală, cât și la 
Harvard. Acum părea extrem de tulburat: năucit, rănit, aproape 
disperat. 

Acum patru ani, reflectă Woody. Oare aceasta să fi fost fata 
implicată în scandal? Totul se petrecuse la Washington. Nu 
încăpea îndoială că ea locuia aici. 

Greg alergă după ea. Un taxi se oprise la colţ și clientul, un 
bărbat în smoking, tocmai îi plătea șoferului. Jacky sări în 
mașină, trântind portiera. 

Greg se duse la geam și strigă de dincolo de el: 

— Te rog, vorbește cu mine! 

Bărbatul în smoking spuse „Păstrează restul”, apoi plecă. 

Taxiul demară, iar Greg rămase uitându-se perplex în urma 
lui. Se întoarse încet spre locul în care îl aștepta Woody, intrigat. 

— Nu pricep, zise Greg. 

— Părea speriată, spuse Woody. 

— Dar de ce? Nu i-am făcut niciun rău. Eram nebun după ea. 

— Ei bine, era speriată de ceva. 

Greg păru să-și vină în fire. 

— lartă-mă, zise el. Oricum nu-i problema ta. Scuzele mele. 

— Nu face nimic. 

Greg îi arătă o clădire de locuinţe aflată la câţiva pași 
distanță. 

— Acolo stă Joanne, rosti el. Distracţie plăcută. 

Apoi se îndepărtă. 

Ușor zăpăcit, Woody se duse spre intrare. Nu după mult timp, 
uită de viaţa amoroasă a lui Greg și începu să se gândească la 


309 


propriile probleme. Oare Joanne chiar îl plăcea? Chiar dacă nu îl 
săruta în seara aceea, poate că merita să încerce să o invite în 
oraș. 

Clădirea era modestă și nu avea portar sau ușier. O listă din 
holul de la intrare arăta că Rouzrokh împărțea locuinţa cu 
Stewart și Fisher, probabil alte două fete. Woody urcă în lift. 
Realiză că venise cu mâna goală: ar fi trebuit să aducă niște 
bomboane sau flori. Se gândi să dea o fugă și să cumpere ceva, 
apoi decise că ar fi exagerat să o facă. 

Sună la ușă. O fată de vreo douăzeci de ani îi deschise. 

Woody zise: 

— Bună, eu sunt... 

— Intră, intră, rosti ea, fără să mai aștepte să-i audă numele. 
Băutura este în bucătărie, iar mâncarea pe masa din sufragerie, 
dacă a mai rămas ceva. 

li întoarse spatele, considerând că îi dăduse suficiente 
explicații. 

Micul apartament era plin ochi de oameni care beau, fumau și 
strigau unii la alţii ca să se audă peste muzica din fonograf. 
Joanne îi spusese că era vorba de „câţiva prieteni”, iar Woody își 
imaginase vreo 9-10 oameni stând la o măsuţă de cafea și 
discutând despre criza din Europa. Era dezamăgit: această 
gloată nu avea să-i ofere prea multe oportunităţi de a-i 
demonstra lui Joanne cât de mult se maturizase. 

O căută cu privirea. Era mai înalt decât cele mai multe 
persoane de acolo și putea să vadă peste capetele lor. Ea nu se 
vedea nicăieri. Işi croi drum prin mulţime, căutând-o. O fată cu 
sâni plini și ochi căprui își ridică privirea spre el și-i spuse: 

— Bună, frumosule. Eu sunt Diana Taverner. Pe tine cum te 
cheamă? 

— O caut pe Joanne, replică el. 

Ea ridică din umeri. 

— Mult noroc, atunci. 

Apoi îi întoarse spatele. 

Ajunse în cele din urmă în bucătărie. Zgomotul era aici ușor 
amortizat. Joanne tot nu se vedea pe nicăieri, dar hotărî să-și 
pună totuși ceva de băut dacă tot era acolo. Un tip lat în umeri, 
de vreo 30 de ani, scutura un shaker de cocktailuri. Bine 
îmbrăcat, într-un costum arămiu, o cămașă bleu și o cravată 


310 


bleumarin, nu părea în niciun caz a fi barman, dar făcea pe 
gazda. 

— Scotch-ul este acolo, i se adresă el unui alt invitat. 
Servește-te singur. Eu pregătesc niște martini, pentru toți cei 
interesați. 

Woody zise: 

— Ai niște bourbon? 

— Da, chiar acolo. Tipul îi dădu o sticlă și zise: Eu sunt 
Bexforth Ross. 

— Woody Dewar. 

Woody găsi un pahar și își turnă bourbon. 

— Gheaţa este în vasul acela, îi spuse Bexforth. Unde lucrezi, 
Woody? 

— Sunt stagiar la Senat. Tu? 

— Eu lucrez la Departamentul de Stat. Sunt șeful secţiei 
italiene. 

Incepu să împartă pahare cu martini în dreapta și-n stânga. 

Tipul era clar în plină ascensiune, se gândi Woody. Avea o 
siguranţă de sine de-a dreptul enervantă. 

— O căutam pe Joanne. 

— E pe-aici, pe undeva. De unde o știi? 

Woody simţi acum că-și poate demonstra superioritatea. 

— A, păi suntem prieteni vechi, rosti el cu nonșalanţă. De 
fapt, ne știm de când eram mici. Am crescut împreună în 
Buffalo. Dar tu? 

Bexforth trase o dușcă de martini, scoțând un oftat satisfăcut. 
Apoi îi aruncă lui Woody o privire iscoditoare. 

__— Eu nu o cunosc pe Joanne de atâta vreme ca tine, spuse el. 
Insă sper să ajung să o cunosc mai bine. 

— Cum așa? 

— Am de gând să mă căsătoresc cu ea. 

Woody îl privi siderat, de parcă l-ar fi pălmuit. 

— Să te căsătorești cu ea? 

— Da. Nu-i așa că-i nemaipomenit? 

Woody nu își putu ascunde deznădejdea. 

— Și ea îţi cunoaște intențiile? 

Bexforth râse, bătându-l pe umăr cu condescendenţă pe 
Woody. 

— Sigur că da, abia așteaptă. Sunt cel mai norocos tip din 
lume. 


311 


Era clar că Bexforth ghicise că Woody era atras de Joanne. 
Woody simţea că se făcuse de râs. 

— Felicitări, rosti el descumpănit. 

— Mulţumesc. Acum trebuie să mă duc să socializez cu 
lumea. Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine, Woody. 

— Da, și mie. 

Bexforth se îndepărtă. 

Woody lăsă jos paharul cu băutură, de care nici nu se 
atinsese. 

— La naiba, îngăimă el. 

Apoi plecă. 


(IV) 


Prima zi din septembrie fu mohorâtă în Berlin. Carla von Ulrich 
se trezi asudată, simțindu-se inconfortabil, cu așternuturile 
azvârlite pe jos în timpul nopţii călduroase. Se uită afară, pe 
fereastra dormitorului, și văzu norii cenușii întunecând cerul 
orașului, păstrând dogoarea înăuntru precum un capac pe o 
tigaie. 

Era o zi mare pentru ea. De fapt, în ziua aceea i se decidea 
cursul vieții. 

Se duse în fața oglinzii. Avea tenul mamei ei, părul negru și 
ochii verzi ai familiei Fitzherbert. Era mai drăguță decât Maud, 
care avea o față colțuroasă, fiind mai degrabă remarcabilă 
decât frumoasă. Însă nu era o diferenţă prea mare. Mama ei 
atrăgea aproape toţi bărbaţii pe care îi întâlnea. Carla, în 
schimb, nu putea flirta. Le urmărise pe fetele de vârsta ei 
făcând-o - surâzând prostește, mulându-și puloverele pe sâni, 
dându-și părul într-o parte și bătând din gene - și se simţise 
stânjenită. Mama ei era mai subtilă, desigur, așa încât bărbaţii 
nici nu realizau că erau fermecaţi, însă jocul rămânea în esenţă 
același. 

Astăzi însă, Carla nu voia să pară atrăgătoare. Dimpotrivă, 
trebuia să pară practică, cu capul pe umeri și destoinică. Işi 
trăsese pe ea o rochie de bumbac simplă și cenușie, care îi 
venea până la jumătatea gambei, se încălțase cu sandalele ei 
banale de școală și își prinsese părul în două cosițe, conform 
standardului aprobat pentru tinerele germane. Oglinda înfățișa 


312 


imaginea unei eleve-model: conservatoare, plictisitoare, fără de 
sex. 

Se trezise și se îmbrăcase înaintea celorlalți din familie. 
Menajera, Ada, era în bucătărie, iar Carla o ajută să pună masa 
pentru micul dejun. 

Fratele ei apăru primul. Erik, în vârstă de 19 ani și cu o 
mustăcioară neagră, era un simpatizant al naziștilor, ceea ce îi 
scotea din minţi pe toţi cei din familie. Era student la Charité, 
facultatea de medicină din cadrul Universității din Berlin, alături 
de cel mai bun prieten al său, tot nazist și el, Hermann Braun. 
Familia von Ulrich nu își permitea taxele de școlarizare, desigur, 
dar Erik intrase acolo cu bursă. 

Carla aplicase pentru aceeași bursă, la aceeași instituție. 
Avea interviul în ziua aceea. Dacă reușea, urma să studieze și să 
devină medic. Dacă nu... Nu știa ce altceva ar fi putut să facă. 

Venirea la putere a naziștilor distrusese vieţile părinţilor ei. 
Tatăl său nu mai era deputat în Reichstag, pierzându-și slujba 
când Partidul Social-Democrat fusese scos în afara legii, 
împreună cu toate celelalte partide, în afară de cel nazist. Nu 
exista nicio meserie în care tatăl ei să-și poată folosi experienţa 
de politician și de diplomat. Își câștiga existenţa traducând 
articole din presa germană pentru ambasada britanică, unde 
încă mai avea câţiva prieteni. Mama fusese cândva o jurnalistă 
de stânga foarte cunoscută, dar ziarele nu mai aveau voie să îi 
publice articolele. 

Situaţia era sfâșietoare pentru Carla. Ea era extrem de 
devotată familiei, care o includea și pe Ada. Era întristată de 
declinul suferit de tatăl său, care în copilăria ei fusese un om 
puternic, extrem de muncitor, iar acum era pur și simplu înfrânt. 
Mai rău o durea însă felul în care încerca să braveze mama sa, o 
sufragetă celebră în Anglia de dinainte de război, care câștiga 
acum câteva mărci dând lecţii de pian. Însă ei spuneau că 
puteau îndura orice câtă vreme copiii lor vor avea vieţi fericite și 
împlinite. 

Carla considerase dintotdeauna de la sine înţeles că își va 
duce viața străduindu-se să facă lumea un loc mai bun, așa cum 
făcuseră părinţii ei. Nu se hotărâse dacă să urmeze cariera 
politică a tatălui sau pe cea jurnalistică a mamei, dar ambele 
ieșiseră complet din discuţie acum. 


313 


Ce ar mai fi putut să facă, sub o guvernare care punea mai 
presus de orice cruzimea și brutalitatea? 

Fratele ei fusese cel care îi dăduse ideea. Medicii făceau 
lumea un loc mai bun indiferent de guvernare. Așa că se 
ambiţionase să meargă la facultatea de medicină. Studiase mai 
mult decât oricare altă fată din clasa ei, trecând toate 
examenele cu note mari, și în special pe cele de la științele 
exacte. Era mai îndreptăţită să câștige o bursă decât fratele ei. 

— În anul meu nu sunt fete deloc, rosti Erik. 

Părea morocănos. Carla se gândi că lui nu îi plăcea să o știe 
călcându-i pe urme. Părinţii erau mândri de realizările lui, în 
ciuda opțiunii sale politice revoltătoare. Poate că se temea să nu 
fie eclipsat. 

Carla zise: 

— Am note mai mari decât tine la toate: biologie, chimie, 
matematică... 

— Bine, bine... 

— Și bursa este valabilă și pentru eleve, în principiu - m-am 
documentat. 

Mama lor intră exact la finalul acestui schimb de replici, 
purtând un halat de baie din mătase cenușie, cu cordonul 
înnodat pe talia-i îngustă. 

— Ar trebui să-și respecte propriile reguli, interveni ea. La 
urma urmei, suntem în Germania. 

Mama spunea că își iubește ţara de adopţie - și poate că așa 
și era -, dar de la venirea naziștilor la putere începuse să facă 
genul acesta de remarci ironice. 

Carla înmuie niște pâine în cafeaua lăptoasă. 

— Cum te-ai simţi, mamă, dacă Anglia ar ataca Germania? 

— Teribil de nefericită, așa cum m-am simţit și data trecută, 
replică ea. Am fost căsătorită cu tatăl vostru de-a lungul Marelui 
Război și în fiecare zi din acei patru ani mi-am făcut griji că ar 
putea fi omorât. 

Erik rosti pe un ton provocator: 

— Dar de partea cui ai fi? 

— Sunt germană, spuse ea. M-am căsătorit pentru a fi cu 
soțul meu la bine și la rău. Evident, nu ne-am închipuit niciodată 
că se va instaura un regim atât de crunt și de opresiv precum 
cel nazist. Nimeni nu și-a închipuit așa ceva. 

Erik bombăni în semn de protest, dar ea nu îl băgă în seamă. 


314 


— Însă legământul rămâne legământ și, oricum, îl iubesc pe 
tatăl vostru. 

Carla zise: 

— Nu suntem încă în război. 

— Nu încă, rosti Mama. Dacă polonezii sunt cu capul pe 
umeri, vor bate în retragere și îi vor da lui Hitler ce le-a cerut. 

— Așa ar trebui, spuse Erik. Germania este puternică acum. 
Putem lua orice vrem, fie că le place, fie că nu. 

Mama își dădu ochii peste cap. 

— Of, Doamne, apără și păzește! 

Afară se auzi un claxon. Carla zâmbi. După un minut, prietena 
ei, Frieda Franck, intră în bucătărie. Urma să o însoţească pe 
Carla la interviu, pentru sprijin moral. Se îmbrăcase tot în haine 
sobre de școală, deși, spre deosebire de Carla, ea avea o 
garderobă plină de haine elegante. 

După ea intră fratele său mai mare. Werner Franck i se părea 
nemaipomenit Carlei. Spre deosebire de majoritatea băieţilor 
chipeși, el era bun, cumsecade și amuzant. Fusese cândva de 
extremă stânga, dar părea să fi lăsat asta în trecut, iar acum era 
neimplicat politic. Avusese un șir de iubite frumoase și elegante. 
Dacă ar fi știut cum să flirteze, Carla ar fi început cu el. 

Mama zise: 

— Ți-aș oferi cafea, Werner, dar noi nu avem decât erzaț și 
știu că voi aveţi cafea adevărată acasă. 

— Vreţi să șterpelesc niște cafea din bucătărie pentru 
dumneavoastră, Frau von Ulrich? rosti el. Cred că aţi merita-o. 

Mama se îmbujoră ușor, iar Carla realiză, cu un pic de 
dezaprobare, că și la 48 de ani Mama putea fi totuși fermecată 
de Werner. 

Uitându-se la ceasul său de aur de la mână, Werner zise: 

— Trebuie să plec. Este o adevărată nebunie la Ministerul 
Aviației zilele astea. 

Frieda zise: 

— Mulţumesc că m-ai adus. 

Carla o întrebă pe Frieda: 

— Stai așa - dacă ai venit cu mașina lui Werner, unde ţi-e 
bicicleta? 

— Afară. Am legat-o de bara din spate a mașinii. 

Cele două fete făceau parte din Clubul de Ciclism Mercury și 
mergeau peste tot cu bicicleta. 


315 


Werner spuse: 

— Mult noroc la interviu, Carla. La revedere. 

Carla înghiţi și ultima îmbucătură. Când se pregătea să iasă 
pe ușă, cobori și tatăl ei. Nu se bărbierise și nici nu-și pusese 
cravată. In copilăria Carlei, el fusese destul de durduliu, însă 
acum slăbise. O sărută pe Carla cu multă afecţiune. 

— Nu am ascultat știrile! zise Mama, pornind radioul de pe 
raft. 

În timp ce aparatul se încălzea, Carla și Frieda ieșiră din casă, 
așa încât nu apucară să audă știrile. 

Spitalul Universitar se afla în Mitte, zona centrală a Berlinului 
unde locuia și familia von Ulrich, astfel încât Carla și Frieda nu 
aveau prea mult de mers cu bicicleta. Carla începu să se agite. 
Gazele de eșapament îi provocau greață și își dorea să nu fi 
mâncat nimic la micul dejun. Ajunseră la spital, o clădire nouă 
ridicată în anii '20, și se îndreptară spre biroul profesorului 
Bayer, care se ocupa de recomandarea studenţilor pentru bursă. 
O secretară cu nasul pe sus le spuse că au ajuns prea devreme 
și le zise să aștepte. 

Carla și-ar fi dorit să poarte pălărie și mănuși. Asta ar fi făcut- 
o să pară mai matură și mai autoritară, o persoană pe care 
bolnavii să se poată bizui. Secretara ar fi fost mai politicoasă cu 
o fată care purta pălărie. 

Fu o așteptare lungă, dar Carla regretă sfârșitul ei când 
secretara o anunţă că profesorul putea să o primească. 

Frieda îi șopti: 

— Mult noroc! 

Carla intră. 

Bayer era un bărbat slab, la vreo patruzeci de ani, cu o 
mustăcioară căruntă. Stătea în spatele unui birou, purtând o 
jachetă de stofă arămie peste o vestă gri. Pe perete era o 
fotografie în care dădea mâna cu Hitler. 

Nu îi dădu bineţe Carlei, ci se răsti: 

— Ce este acela un număr complex? 

Ea fu surprinsă de bruscheţea lui, dar se bucură că întrebarea 
era ușoară. 

— Rădăcina pătrată a unui număr real negativ; de exemplu, 
rădăcina pătrată a lui minus unu, rosti ea cu glas tremurând. Nu 
poate primi o valoare numerică reală, însă poate fi folosit în 
calcule. 


316 


El păru ușor surprins. Poate că se așteptase să o facă praf. 

— Corect, zise el după o scurtă ezitare. 

Ea se uită împrejur. Nu se vedea niciun scaun. Oare avea să 
fie ținută în picioare pentru interviu? 

El îi puse câteva întrebări de chimie și biologie, iar ea 
răspunse la toate cu ușurință. Începu să își mai piardă din trac. 
Apoi, el rosti brusc: 

— Leșini când vezi sânge? 

— Nu, domnule. 

— Aha! exclamă el triumfător. De unde știi că nu leșini? 

— Am adus pe lume un copil pe când aveam 11 ani, răspunse 
ea. A fost destul de mult sânge atunci. 

— Ar fi trebuit să chemi un medic! ` 

— Am chemat, ripostă ea indignată. Insă copiii nu aşteaptă 
până vin medicii. 

— Hmm... Bayer se ridică în picioare și adăugă: Așteaptă aici. 

Apoi ieși din cameră. 

Carla rămase pe loc. Era supusă unui test dur, însă până 
acum se descurcase bine. Din fericire, era obișnuită să discute 
argumentativ cu bărbaţi și femei de toate vârstele: conversațiile 
combative erau ceva comun în casa familiei von Ulrich și ea își 
apărase punctele de vedere în faţa părinţilor și a fratelui său de 
când se știa. 

Bayer plecase deja de câteva minute. Oare ce făcea? Se 
dusese oare să aducă un coleg ca să-i arate această candidată 
de o inteligenţă sclipitoare, fără precedent? Părea o variantă 
mult prea optimistă. 

Fu tentată să ia o carte de pe raft și să o răsfoiască, dar se 
temu să nu îl ofenseze cumva, așa că rămase neclintită, fără să 
facă nimic. 

El reveni peste zece minute cu un pachet de ţigări. Doar nu o 
lăsase să stea în picioare în tot acest timp ca să se ducă până la 
tutungerie? Sau era și ăsta tot un test? Începu să se enerveze. 

El își aprinse ţigara pe îndelete, ca și cum ar fi vrut să-și 
adune gândurile. Suflă fumul și zise: 

— Cum ai trata tu, ca femeie, un bărbat cu o infecție a 
penisului? 

Ea se fâstâci, înroșindu-se la față. Nu discutase niciodată 
despre penisuri cu un bărbat. Dar știa că trebuia să dea dovadă 
de hotărâre în această privinţă dacă voia să devină medic. 


317 


— La fel cum dumneavoastră, ca bărbat, aţi trata o infecţie 
vaginală, replică ea. 

El păru îngrozit, iar ea se temu că întrecuse măsura. Se grăbi 
să adauge: 

— Aș examina zona afectată cu mare atenţie, încercând să 
stabilesc natura infecţiei, și probabil aș trata-o cu sulfonamidă, 
deși trebuie să recunosc că nu am studiat această problemă la 
ora de biologie. 

El spuse destul de sceptic: 

— Ai văzut vreodată un bărbat gol? 

— Da. 

El se prefăcu scandalizat. 

— Dar ești necăsătorită! 

— În ultimele zile de viaţă ale bunicului meu, când căzuse la 
pat și se scăpa pe el, o ajutam pe mama mea să îl spele - nu se 
putea descurca singură, fiindcă era prea greu. Schiţă un zâmbet 
și adăugă: Femeile fac astfel de lucruri mai mereu, domnule 
profesor, atât pentru cei foarte tineri, cât și pentru cei foarte 
bătrâni, pentru cei bolnavi și pentru cei neajutorați. Suntem 
obișnuite cu asta. Numai bărbaţii consideră asemenea sarcini 
stânjenitoare. 

El părea tot mai nervos, chiar dacă ea dădea răspunsurile 
corecte. Ce nu era în regulă? Parcă și-ar fi dorit ca ea să se 
simtă intimidată de atitudinea lui și să-i dea răspunsuri 
prostești. 

El își stinse ţigara gânditor în scrumiera de pe birou. 

— Mă tem că nu ești o candidată corespunzătoare pentru 
această bursă, rosti el. 

Ea îl privi uluită. Unde greșise? Răspunsese la toate 
întrebările! 

— De ce nu? izbucni ea. V-am dovedit că sunt competentă. 

— Nu ești destul de feminină. Vorbești prea liber despre vagin 
și penis. 

— Dar dumneavoastră aţi adus subiectul în discuţie! Eu doar 
v-am răspuns la întrebare. 

— Este evident că ai fost crescută într-un mediu vulgar, unde 
ai văzut goliciunea rudelor tale de sex masculin. 

— Credeţi că scutecele bătrânilor ar trebui schimbate de către 
bărbaţi? Aș vrea să vă văd încercând! 

— Unde mai pui că ești obraznică și nerespectuoasă! 


318 


— Dumneavoastră mi-aţi pus întrebări provocatoare! Dacă v- 
aș fi dat răspunsuri sfioase, aţi fi spus că nu sunt suficient de 
călită ca să fiu medic - nu-i așa? 

El rămase fără replică o clipă și ea realiză că exact așa ar fi 
procedat. 

— Mi-am pierdut vremea aici, rosti ea, pornind spre ușă. 

— Mărită-te, zise el. Fă copii pentru Fuhrer! Acesta este rolul 
tău în viaţă. Fă-ţi datoria! 

Ea ieși trântind ușa în urma sa. 

Frieda își ridică privirea, alarmată. 

— Ce s-a întâmplat? 

Carla se îndreptă spre ieșire, fără să-i răspundă. Observă 
expresia mulțumită de pe chipul secretarei, care știa cu 
siguranţă ce se întâmplase. Carla se răţoi la ea: 

— Poţi să-ţi ștergi rânjetul ăla de pe față, ticăloasă stafidită ce 
ești! 

Ramase cu satisfacția produsă la vederea expresiei de șoc și 
groază de pe chipul femeii. 

După ce ieșiră din clădire, îi zise Friedei: 

— Nu avea nici cea mai mică intenţie să mă recomande 
pentru bursă - și asta pentru că sunt femeie. Competenţele 
mele nu au contat. Degeaba am muncit pe brânci. 

Apoi o podidi plânsul. Frieda o cuprinse în braţe. După câteva 
clipe, își mai veni în fire. 

— N-am de gând să cresc copii pentru blestematul lor de 
Fuhrer, murmură ea. 

— Poftim? 

— Hai să mergem acasă. Îți povestesc când ajungem acolo. 

Urcară pe biciclete. Pe străzi domnea o atmosferă ciudată, dar 
Carla avea mult prea multe pe cap ca să se mai întrebe ce se 
întâmplă. Lumea se strângea în jurul difuzoarelor, de unde 
răsunau uneori discursurile lui Hitler de la Opera Kroll, clădirea 
folosită în locul Reichstagului care arsese. Probabil că urma să 
se adreseze poporului. 

Când ajunseră înapoi acasă, Mama și Tata erau tot în 
bucătărie, iar Tata stătea lângă aparatul de radio, încruntat și 
concentrat. 

— M-au respins, rosti Carla. Indiferent de ce prevăd regulile 
lor, nu vor să dea burse fetelor. 

— Of, Carla, îmi pare atât de rău! suspină Mama. 


319 


— Ce-i la radio? 
— Nu ai auzit? zise Mama. Am invadat Polonia azi-dimineaţă. 
Suntem în război. 


(V) 


Sezonul londonez se încheiase, dar lumea rămăsese în oraş 
din cauza crizei. Parlamentul, aflat de obicei în vacanță în acest 
moment al anului, fusese convocat în sesiune extraordinară. 
Însă nu se mai dădeau petreceri, recepții regale sau baluri. Era 
ca și cum ai fi fost într-o staţiune de pe litoral în februarie, se 
gândi Daisy. Era sâmbătă și ea se pregătea să meargă la cină 
acasă la socrul său, contele Fitzherbert. Ce-ar fi putut fi mai 
plictisitor de-atât? 

Stătea la măsuţa de toaletă într-o rochie de seară din mătase 
vernil, cu en coeur, și o fustă plisată. Avea flori de mătase în păr 
și diamante la gât. 

Soţul ei, Boy, se pregătea în propria-i garderobă. Se bucura 
nespus de prezenţa lui. Își petrecuse multe nopţi prin alte părți. 
Deși locuiau în aceeași casă din Mayfair, uneori treceau și 
câteva zile fără să se vadă. Insă în seara aceea era acasă. 

Tinea în mână o scrisoare de la mama ei, trimisă din Buffalo. 
Olga ghicise că Daisy era nefericită din cauza căsniciei ei. 
Probabil că descoperise niște indicii în scrisorile pe care i le 
trimisese Daisy. Mama avea o intuiţie excelentă. „Vreau doar să 
fii fericită, îi scria ea. Așa că ascultă la mine: nu renunţa încă. 
Vei fi contesă Fitzherbert într-o bună zi, iar fiul tău, dacă vei 
avea vreunul, va fi conte. S-ar putea să regreţi că ai renunţat la 
toate acestea doar pentru că soțul tău nu ţi-a acordat suficientă 
atenție.” 

Poate că avea dreptate. Lumea i se adresa lui Daisy cu 
„Domnia Voastră” de vreo trei ani de-acum, și totuși simțea 
același fior de plăcere de fiecare dată când auzea apelativul, ca 
și cum ar fi tras cu nesaț dintr-o ţigară. 

Însă Boy părea să creadă că viaţa sa nu trebuia să se schimbe 
prea mult după căsătorie. Işi petrecea serile cu amicii lui, 
călătorea prin toată ţara ca să meargă la curse de cai și îi 
împărtășea foarte rar soţiei sale planurile lui. Lui Daisy i se 
părea jenant să meargă la o petrecere și să dea acolo peste 


320 


soțul ei. Însă dacă voia să afle unde se ducea el, trebuia să-l 
întrebe pe valet, ceea ce era mult prea înjositor. Oare avea să 
se maturizeze la un moment dat și să înceapă să se poarte ca 
un soț responsabil sau avea să rămână așa pentru totdeauna? 

EI își vâri capul pe ușă. 

— Haide, Daisy, că am întârziat. 

Ea puse scrisoarea Mamei într-un sertar, îl încuie și ieși. Boy o 
aștepta în hol, îmbrăcat în smoking. Fitz cedase într-un final în 
fața modei actuale și îngăduia purtarea jachetelor scurte și 
informale la cinele în familie, de acasă. 

Ar fi putut merge pe jos până la casa lui Fitz, însă ploua, așa 
că Boy ceruse să li se aducă mașina în faţă. Era un model sedan 
Bentley Airline crem, cu jante albe. Boy împărtășea pasiunea 
tatălui său pentru mașinile frumoase. 

Boy trecu la volan. Daisy spera să o lase pe ea să conducă la 
întoarcere, îi plăcea mult asta și, oricum, el nu mai era deloc 
prudent după cină, mai ales pe un carosabil ud. 

Londra se pregătea de război. Dirijabile de baraj pluteau pe 
deasupra orașului la peste 600 de metri, pentru a respinge 
eventualele bombardiere. In caz că ele dădeau greș, saci de 
nisip înconjurau toate clădirile importante. O parte dintre 
pietrele de bordură fuseseră vopsite în alb, pentru a-i ajuta pe 
șoferi în caz că se întrerupea curentul. Pe copacii mari, pe statui 
și pe alte obstacole erau trasate dungi albe, pentru a preveni 
accidentele. 

Prinţesa Bea îi întâmpină pe Boy și pe Daisy. Era destul de 
grasă la cei peste 50 de ani ai săi, dar insista să se îmbrace ca o 
fetișcană. În seara aceea purta o rochie roz, brodată cu mărgele 
și paiete. Nu adusese niciodată în discuţie povestea relatată de 
tatăl lui Daisy la nuntă, dar încetase să mai insinueze că Daisy 
era inferioară din punct de vedere social și i se adresa cu 
curtoazie, chiar dacă nu neapărat cu căldură. Daisy era 
prietenoasă, dar precaută, tratând-o pe Bea ca pe o mătușă 
ușor excentrică. 

Fratele mai mic al lui Boy, Andy, era și el acolo. El și May 
aveau doi copii și lui Daisy i se părea că May era din nou 
însărcinată. 

Desigur, Boy își dorea și el un fiu care să moștenească titlul și 
averea familiei Fitzherbert, însă Daisy nu izbutise să rămână 
însărcinată până atunci. Era un motiv de amărăciune, iar 


321 


fecunditatea evidentă a lui Andy și May nu făcea decât să 
agraveze situaţia. Daisy ar fi avut mai multe șanse dacă Boy și- 
ar fi petrecut mai multe nopţi pe-acasă. 

Fu încântată să o vadă acolo pe prietena ei, Eva Murray - 
chiar dacă aceasta era singură, căci soţul ei, Jimmy Murray, care 
ajunsese căpitan, se afla la unitate, de unde nu putea pleca: 
majoritatea soldaților erau în cazărmi, iar ofițerii erau cu ei. Eva 
făcea parte din familie acum, fiindcă Jimmy era fratele lui May. 
Așa că Boy fusese silit să treacă peste prejudecățile sale 
împotriva evreilor și să fie politicos cu Eva. 

Eva îl adora pe Jimmy la fel de mult ca în urmă cu trei ani, 
când se căsătorise cu el. Și ei făcuseră doi copii în timpul care 
trecuse. Insă Eva părea îngrijorată în seara aceea, iar Daisy 
intuia motivul. 

— Ce mai fac părinţii tăi? rosti ea. 

— Nu pot pleca din Germania, răspunse Eva cu amărăciune în 
glas. Guvernul nu vrea să le acorde vize de ieșire. 

— Nu te poate ajuta Fitz? 

— A încercat. 

— Ce-au făcut ca să merite una ca asta? 

— Ei nu au făcut nimic personal. Mii de evrei germani se află 
în aceeași situație. Foarte puţini dintre ei obţin vize. 

— Îmi pare foarte rău. 

Lui Daisy chiar îi părea rău. Îi venea să intre în pământ de 
rușine când își amintea că ea și Boy îi susținuseră pe fasciști la 
începuturi. Indoielile sale prinseseră contur tot mai mult pe 
măsură ce brutalitatea fascismului devenea din ce în ce mai 
evidentă, atât în ţară, cât și peste hotare, și simţise o mare 
ușurare în clipa în care Fitz se plânsese că îl făceau de râs, 
cerându-le să părăsească partidul lui Mosley. Daisy considera 
acum că fusese o mare prostie din partea ei să intre în acel 
partid. 

Boy se căia la fel de mult. Credea în continuare că europenii 
albi din clasa de sus constituiau o specie superioară, aleasă de 
Dumnezeu să domnească pe pământ. Însă nu mai considera 
această filosofie ca fiind practică din punct de vedere politic. 
Democraţia britanică îl scotea adeseori din sărite, dar nu mai 
milita pentru abolirea ei. 

Se așezară devreme la masă. 


322 


— Neville va da o declaraţie în Camera Comunelor la 7:30, 
rosti Fitz. 

Neville Chamberlain era prim-ministrul Marii Britanii. 

— Vreau să fiu de faţă - voi sta în Galeria Pairilor. S-ar putea 
să fiu nevoit să plec înainte de desert. 

Andy îl întrebă: 

— Ce crezi că se va întâmpla, tată? 

— Chiar nu știu, recunoscu Fitz, cu o undă de exasperare în 
glas. Bineînţeles, ne-am dori cu toţii să evităm un război, dar 
este important să nu lăsăm impresia că suntem indeciși. 

Daisy era surprinsă: Fitz credea în loialitate și își critica foarte 
rar colegii din guvern, chiar și pe ocolite, ca acum. 

Prinţesa Bea spuse: 

— Dacă izbucnește războiul, mă voi duce să stau la Ty Gwyn. 

Fitz clătină din cap. 

— Dacă izbucnește războiul, guvernul le va solicita tuturor 
proprietarilor de conace să le pună la dispoziţia armatei pe 
durata conflagrației. Cum sunt membru al guvernului, va trebui 
să dau exemplu. Voi fi nevoit să-i las pe pușcașii galezi să 
utilizeze conacul pe post de centru de instrucţie sau de spital. 

Bea era revoltată. 

— Dar este conacul meu! 

— Putem păstra o mică porţiune pentru noi. 

— Eu nu vreau să locuiesc într-o mică porțiune din conac. 
Sunt o prințesă! 

— Ar putea fi intim. Am putea folosi cămara majordomului 
drept bucătărie, salonașul de mic dejun drept sală de mese, plus 
trei-patru dintre dormitoarele mai mici. 

— Intim! pufni ea. 

Bea părea dezgustată, ca și cum ceva neplăcut i-ar fi fost pus 
în faţă, dar nu mai spuse nimic. 

Andy zise: 

— Probabil că va trebui ca Boy și cu mine să ne înrolăm în 
rândul pușcașilor galezi. 

May scânci înfundat. 

Boy rosti: 

— Eu mă voi înrola în aviaţie. 

Fitz era șocat. 

— Dar nu se poate! Vicontele de Aberowen a făcut 
întotdeauna parte din regimentul de pușcași galezi. 


323 


— Ei nu au avioane. Războiul care va veni va fi un război 
purtat în aer. RAF va căuta cu disperare piloţi. lar eu am ani de 
zbor la activ. 

Fitz era pe cale să-i dea dreptate, însă fu întrerupt de 
majordom, care intră și îl anunță: 

— Mașina este gata, Domnia Voastră. 

Fitz se uită la ceasul de pe poliţă. ` 

— lertați-mă, dar trebuie să plec. Mulţumesc, Grout. Il privi pe 
Boy și adăugă: Nu lua încă o decizie până nu mai vorbim. Nu-i 
bine ce faci. 

— Am înţeles, tată. 

Fitz se uită la Bea. 

— lartă-mă, draga mea, că plec în toiul cinei. 

— Nu-i nimic, îi zise ea. 

Fitz se ridică de la masă și porni spre ușă. Daisy îi remarcă 
șchiopatatul, o mărturie sumbră a consecințelor precedentului 
război. 

Cina se desfășură într-o atmosferă posomorâtă. Cu toţii se 
întrebau dacă premierul avea să declare război. 

Când doamnele se ridicară ca să se retragă, May îl rugă pe 
Andy să o ia de braţ. El se scuză față de ceilalți doi bărbaţi, 
spunând: 

— Soţia mea este într-o stare delicată. 

Acesta era eufemismul obișnuit pentru sarcină. 

Boy rosti: 

— Mi-aș dori ca și soția mea să ajungă mai repede într-o stare 
la fel de delicată. 

Era o remarcă grosolană, iar Daisy simţi imediat că se 
înroșește. Își înăbuși o replică acidă, apoi se întrebă ce rost mai 
avea să păstreze tăcerea. 

— Ştii ce spun fotbaliştii, Boy, zise ea cu voce tare. Trebuie să 
șutezi ca să înscrii. 

Fu rândul lui Boy să se înroșească. 

— Cum îndrăznești? izbucni el furios. 

Andy pufni în râs. 

— Ai căutat-o cu lumânarea, frate. 

Bea îi întrerupse: 

— Încetaţi, amândoi! Ar trebui ca fiii mei să aștepte ca 
doamnele să iasă din cameră înainte de a purta conversații atât 
de vulgare. 


324 


Apoi ieși vijelios din încăpere. 

Daisy o urmă, dar se despărţi de celelalte femei afară și plecă 
supărată pe scări, dorindu-și să rămână singură. Cum putea Boy 
să spună așa ceva? Chiar credea că era vina ei că nu rămăsese 
însărcinată? Ar fi putut la fel de bine să fie el de vină! Poate că 
știa asta și încerca să arunce vina pe ea pentru ca lumea să nu 
creadă că este steril. Probabil că așa și era, dar ăsta nu era un 
motiv să o insulte în public. 

Se duse în fosta lui cameră. După ce se căsătoriseră, 
locuiseră aici vreme de trei luni, în timp ce casa lor era 
redecorată. Folosiseră vechiul dormitor al lui Boy și pe cel 
alăturat, deși pe atunci dormeau împreună noapte de noapte. 

Intră și aprinse lumina. Spre surprinderea ei, constată că Boy 
nu se mutase cu totul de-acolo. Pe chiuvetă era un brici, iar pe 
noptieră un exemplar din revista Flight. Deschise un sertar și 
găsi o cutie de medicamente pentru ficat, pe care el le lua în 
fiecare dimineaţă înainte de micul dejun. Oare venea să doarmă 
aici când era prea beat ca să dea ochii cu soţia lui? 

Sertarul de jos era încuiat, dar ea știa că el ţinea cheia într-o 
glastră de pe poliţă. Nu avea scrupule când venea vorba de 
iscodit: considera că un soț nu ar trebui să aibă secrete față de 
soţia lui. Deschise sertarul. 

Primul lucru pe care îl găsi fu o carte cu fotografii înfățișând 
femei dezbrăcate. În tablourile și în fotografiile artistice, femeile 
pozau în general astfel încât să își ascundă parțial zonele intime, 
însă aceste fete făceau exact contrariul: stăteau cu picioarele 
cracânate, cu fundul la vedere, ba chiar și cu labiile despărțite 
pentru a oferi o vedere cât mai bună. Daisy ar fi pretins că este 
șocată dacă ar fi prins-o careva, dar adevărul era că imaginile o 
fascinau. Răsfoi întreaga carte cu mare interes, comparându-se 
cu femeile de acolo: mărimea și forma sânilor lor, desimea 
părului pubian, organele lor sexuale. Câtă varietate 
nemaipomenită descopereai în trupurile femeilor! 

Unele fete se atingeau singure sau simulau asta, iar altele 
erau fotografiate în perechi, atingându-se una pe cealaltă. Daisy 
nu era foarte surprinsă că bărbaţilor le plăceau asemenea 
lucruri. 

Se simțea de parcă ar fi tras cu urechea. Își aminti de 
momentul în care se dusese în camera lui de la Tŷ Gwyn, înainte 
să se căsătorească. Pe atunci își dorea să afle cât mai multe 


325 


despre el, să afle amănunte intime despre bărbatul pe care îl 
iubea, să găsească o cale de a-l seduce. lar acum ce făcea? 
Spiona un soţ care nu părea să o mai iubească, încercând să-și 
dea seama unde dăduse greș. 

Sub carte se afla o pungă din hârtie cafenie. Înăuntru erau 
câteva pliculeţe pătrate, cu un scris roșu pe o parte. Citi: 


„Diafragmă” Marcă înregistrată 
SERVISPAK 

INDICAȚII 

Nu lăsați plicul 

sau conținutul acestuia în locuri publice, 
Intrucât ar putea ofensa lumea. 
Realizat în Marea Britanie 

Cauciuc latex 

Rezistent la orice tipuri de climat 


Nu avea niciun sens. Nicăieri nu scria ce conţinea de fapt 
pachetul, așa că îl deschise. 

Inăuntru găsi o bucată de cauciuc. O despături. Avea forma 
unui tub închis la un capăt. Îi trebuiră câteva secunde până să-și 
dea seama ce era. 

Nu mai văzuse niciodată unul, dar îi auzise pe alţii vorbind 
despre asemenea lucruri. Americanii îi spuneau „troian”, iar 
britanicii „cauciuc”. Termenul corect era prezervativ și era 
folosit pentru a preveni sarcina. 

De ce avea soțul ei o pungă cu așa ceva? Nu putea exista 
decât un singur răspuns: le folosea cu o altă femeie. 

Simţi că o podidește plânsul. li dăduse tot ce-și dorise. Nu-i 
spusese niciodată că este prea obosită ca să facă dragoste - 
deși uneori era - și nici nu îi refuzase fanteziile sexuale. Ar fi fost 
gata să pozeze precum femeile din cartea lui cu fotografii, dacă 
i-ar fi cerut-o. Unde greșise? 

Se hotărî să îl întrebe. Amărăciunea se transformă în mânie. 
Se ridică în picioare. Va duce pacheţelele de hârtie în sala de 
mese și îl va confrunta. De ce să-i mai menajeze sentimentele? 

În acel moment însă, el intră în cameră. 

— Am văzut lumina de pe hol, rosti el. Ce faci aici? Se uită la 
sertarele deschise ale noptierei și zise: Cum îndrăznești să mă 
spionezi? 


326 


— Bănuiam că mă înșeli, replică ea, ridicând prezervativul. Și 
am avut dreptate. 

— Naiba să te ia fiindcă-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala! 

— Naiba să te ia fiindcă mă înșeli! 

EI își ridică mâna. 

— Ar trebui să te bat precum un soţ din epoca victoriană. 

Ea înhăţă un sfeșnic de pe poliţă. 

— Încearcă numai și-o să te pocnesc ca o soţie din secolul XX. 

— Este ridicol. 

Se lăsă să cadă într-un scaun de lângă ușă, înfrânt. 
Nefericirea lui evidentă domuoli furia lui Daisy, care se întristă și 
ea. Se așeză pe pat. Însă nu își pierduse curiozitatea. 

— Cine este? 

El clătină din cap. 

— Las-o baltă! 

— Vreau să știu! 

El se foi stânjenit. 

— Chiar contează? 

— Sigur că da. 

Ştia că avea să-l descoasă până la urmă. El nu o privi în ochi. 

— Nu o cunoști și nici nu ai cunoaște-o vreodată. 

— Este o prostituată? 

Remarca ei îl ofensă. 

— Nu! 

Ea insistă. 

— O plătești? 

— Nu. Da. 

Era limpede că se simţea suficient de rușinat încât să-și 
dorească să nege. 

— Mă rog, o alocaţie. Nu-i același lucru. 

— De ce o plătești dacă nu este prostituată? 

— Ca să nu fie nevoite să se vadă și cu alţii. 

— Ele? Ai mai multe amante? 

— Nu! Numai două. Locuiesc în Aldgate. Sunt mamă și fiică. 

— Poftim? Doar nu vorbești serios! 

— Într-o zi, când Joanie era... francezii îi zic Elle avait les 
fleurs. 

— Fetele din America îi spun „blestemul”. 

— Pearl s-a oferit să... 


327 


— Să îi ia locul? Este cel mai sordid aranjament imaginabil! 
Deci te culci cu amândouă? 

— Da. 

Ea se gândi la cartea cu fotografii și îi veni în minte o 
posibilitate scandaloasă. Trebuia să-l întrebe. 

— Dar nu în același timp, nu? 

— Ba da, uneori. 

— O, Doamne, ce dezgustător! 

— Nu trebuie să-ți faci griji în privința bolilor. Arătă spre 
prezervativul din mâna ei și zise: Chestiile alea previn infecțiile. 

— Vai, mă copleșește consideraţia pe care mi-o arăţi! 

— Uite ce-i: majoritatea bărbaţilor fac asta, să știi. Mă rog, 
majoritatea bărbaţilor din clasa noastră. 

— Ba nu, ripostă ea, amintindu-și totuși de tatăl ei, care, deși 
căsătorit și cu o amantă de-o viață, tot mai simţea nevoia unei 
aventuri cu Gladys Angelus. 

Boy spuse: 

— Nici tatăl meu nu este un soţ fidel. Are bastarzi peste tot. 

— Nu te cred. Eu cred că o iubește pe mama ta. 

— Are cel puțin un bastard. 

— Unde? 

— Nu știu. 

— Atunci, nu poţi să fii sigur. 

— L-am auzit odată spunându-i ceva lui Bing Westhampton. 
Știi cum este Bing. 

— Da, știu, rosti Daisy. Părea un moment potrivit ca să spună 
adevărul, așa că adăugă: Îmi pipăie fundul ori de câte ori poate. 

— Perversul! Mă rog, eram beți cu toții și Bing a zis: „Cei mai 
mulți dintre noi au un bastard sau doi ascunși pe undeva, nu?”; 
iar tata a răspuns: „Sunt destul de sigur că eu am doar unul”. 
Apoi a părut să-și dea seama ce a scăpat pe gură, a tușit 
stânjenit și a schimbat subiectul. 

— Ei bine, nu-mi pasă câţi bastarzi are tatăl tău: eu sunt o 
americancă modernă și nu vreau să trăiesc alături de un soţ 
infidel. 

— Și ce poţi face? 

— Te voi părăsi. 

Afișă o expresie sfidătoare, deși simțea că i se rupe sufletul 
de durere, ca și cum ar fi fost înjunghiată. 

— Şi te vei întoarce în Buffalo cu coada între picioare? 


328 


— Poate. Sau poate că voi face altceva. Am destui bani. 

Avocaţii tatălui ei avuseseră grijă ca Boy să nu pună mâna pe 
averea familiei Vyalov-Peshkov când se căsătoriseră. 

— Aș putea să mă duc în California. Să joc într-unul dintre 
filmele tatei. Să ajung vedetă de cinema. Fac prinsoare că aș 
avea succes. 

Erau numai vorbe goale. Simţea că o podidesc lacrimile. 

— Atunci, părăsește-mă, zise el. Poţi să te duci și la dracu’, că 
nu-mi pasă. 

Ea se întrebă dacă vorbea serios. Expresia de pe chipul lui 
lăsa să se înțeleagă altceva. 

Auziră o mașină. Daisy trase perdeaua câţiva centimetri și 
zări afară Rolls-Royce-ul negru cu crem al lui Fitz, cu lumina 
farurilor estompată. 

— S-a întors tatăl tău, spuse ea. Mă întreb dacă am intrat în 
război. 

— Ar trebui să coborâm. 

— Vin după tine. 

Boy ieși și Daisy se privi în oglindă. Constată cu surprindere 
că nu arăta deloc diferit faţă de femeia care intrase acolo cu 
jumătate de oră în urmă. Viaţa îi fusese dată peste cap, însă pe 
chipul său nu se citea nimic. Se compătimea teribil și ar fi vrut 
să dea frâu liber lacrimilor, însă reuși să și le stăvilească. Se 
îmbărbătă și cobori la parter. 

Fitz se afla în sala de mese, cu umerii jachetei udaţi de 
picături de ploaie. Grout, majordomul, adusese brânzeturile și 
fructele, căci Fitz sărise peste desert. Familia se așeză la masă 
în timp ce Grout îi turna lui Fitz un pahar cu vin de Bordeaux. El 
sorbi puţin și zise: 

— A fost cumplit. 

Andy îl întrebă: 

— Dar ce s-a întâmplat? 

Fitz mestecă o bucăţică de caşcaval înainte de a răspunde. 

— Neville a vorbit patru minute. A fost cea mai slabă prestație 
din partea unui prim-ministru la care am asistat eu în toată viaţa 
mea. A bălmăjit, s-a eschivat și a zis că Germania s-ar putea 
retrage din Polonia, lucru pe care nu îl crede nimeni. Nu a scos 
nicio vorbă despre război și nici despre vreun ultimatum. 

Andy rosti: 

— Dar de ce? 


329 


— În cabinet, Neville a mărturisit că așteaptă ca francezii să 
nu mai șovăie atât și să declare război odată cu noi. Insă tot mai 
multă lume bănuiește că ăsta-i doar un pretext plin de lașitate. 
Fitz luă o nouă gură de vin și zise: Arthur Greenwood a vorbit 
după el. 

Greenwood era liderul deputaţilor Partidului Laburist. 

— Când s-a ridicat, Leo Amery - un deputat conservator, ţineţi 
cont - a strigat: „Vorbește pentru Anglia, Arthur!” Să te gândești 
că un afurisit de socialist ar putea vorbi pentru Anglia fiindcă 
premierul conservator nu a fost în stare...! Neville părea bolnav 
de moarte. 

Grout umplu din nou paharul lui Fitz. 

— Greenwood a fost destul de moderat, dar a spus: „Mă 
întreb cât mai suntem dispuși să șovăim”. lar deputaţii din 
ambele tabere și-au exprimat aprobarea zgomotos. Cred că 
Neville și-ar fi dorit să intre în pământ. 

Fitz luă o piersică și o tăie cu cuțitul și cu furculita. 

Andy zise: 

— Și care a fost concluzia? 

— Nu s-a lămurit nimic! Neville s-a întors în Downing Street 
nr. 10. Însă cea mai mare parte a cabinetului s-a întrunit în 
biroul lui Simon din Camera Comunelor. 

Sir John Simon era ministrul de finanţe. 

— Au declarat că nu vor ieși din birou până când Neville nu le 
trimite un ultimatum germanilor. Între timp, Comitetul Executiv 
Naţional al Laburiștilor a intrat în ședință, iar nemultumiţii s-au 
dus acasă la Winston. 

Daisy nu fusese niciodată pasionată de politică, dar de când 
intrase în familia lui Fitz și vedea lucrurile din interior, devenise 
tot mai interesată, iar această situaţie dramatică i se părea 
fascinantă și înspăimântătoare în același timp. 

— Atunci, premierul trebuie să acționeze! exclamă ea. 

— Da, categoric, aprobă Fitz. Înainte ca parlamentul să se 
întrunească din nou - ceea ce ar trebui să se întâmple mâine la 
amiază -, cred că Neville ar trebui să declare război sau să-și 
dea demisia. 

Telefonul sună pe hol și Grout se duse să răspundă. După un 
minut se întoarse și spuse: 


330 


— Era cineva de la Ministerul de Externe, Domnia Voastră. 
Domnul nu a vrut să aștepte să veniţi la telefon, dar a stăruit să 
vă transmit un mesaj. 

Bătrânul majordom părea tulburat, de parcă i s-ar fi vorbit 
foarte aspru. 

— Premierul a convocat o ședință imediată a cabinetului, 
continuă el. 

— A mișcat! zise Fitz. Este bine. 

Grout continuă: 

— Secretarul de la externe ar dori să participaţi și 
dumneavoastră, dacă se poate. 

Fitz nu făcea parte din cabinet, însă secretarii și subsecretarii 
de stat mai erau câteodată poftiţi să participe la ședințe 
concentrate pe specializarea lor, stând mai degrabă pe laturile 
încăperii și nu la masa din centru, pentru a putea răspunde la 
întrebări despre detalii. 

Bea se uită la ceas. 

— Este aproape ora 11. Presupun că trebuie să pleci. 

— Da, într-adevăr. Acel „dacă se poate” este doar o mostră 
de politeţe. 

Se șterse la gură cu un șervetel alb și plecă din nou, 
șchiopătând. 

Prinţesa Bea spuse: 

— Mai fă niște cafea, Grout, și adu-o în salon. S-ar putea să 
stăm până târziu în noaptea asta. 

— Desigur, Înălțimea Voastră. 

Se întoarseră cu toţii în salon, vorbind cu însufleţire. Eva 
milita în favoarea războiului: voia să vadă regimul nazist distrus. 
Avea să-și facă griji pentru Jimmy, desigur, dar se măritase cu 
un soldat și știuse de la bun început că el ar putea fi nevoit să-și 
riște viața în bătălie. Și Bea era în favoarea războiului, mai ales 
acum, când germanii se aliaseră cu bolșevicii pe care îi ura. May 
se temea că Andy avea să fie ucis, așa că nu se mai putea opri 
din plâns. Boy nu pricepea de ce două naţiuni atât de măreţe 
precum Anglia și Germania trebuiau să se războiască pentru un 
pustiu aproape barbar ca Polonia. 

Când se ivi prima ocazie, Daisy o luă pe Eva cu ea într-o altă 
cameră, unde puteau vorbi între patru ochi. 

— Boy are o amantă, rosti ea de îndată ce rămaseră singure. 
Îi arătă Evei prezervativele și zise: Uite ce-am găsit. 


331 


— O, Daisy, îmi pare atât de rău! 

Daisy se gândi să-i dezvăluie Evei toate amănuntele 
înfiorătoare - de obicei nu aveau secrete una faţă de cealaltă -, 
dar de această dată se simțea mult prea umilită, așa că se 
mulțumi să spună: 

— L-am confruntat și a recunoscut. 

— Îi pare rău? 

— Nu prea. A zis că toţi bărbaţii din clasa lui socială o fac, 
inclusiv tatăl lui. 

— Jimmy n-o face, rosti Eva hotărâtă. 

— Sunt convinsă că nu. 

— Ce-ai de gând acum? 

— O să-l părăsesc. Putem divorța, apoi n-are decât să fie 
altcineva vicontesă. 

— Dar nu poți face una ca asta dacă izbucnește războiul! 

— De ce nu? 

— Ar fi mult prea crud dacă el se va afla pe câmpul de luptă. 

— Ar fi trebuit să se gândească la asta înainte de a se culca 
cu prostituate de prin Aldgate. 

— Însă ar fi o lașitate. Nu poţi părăsi un bărbat care își riscă 
viaţa ca să te protejeze. 

Daisy fu nevoită să admită validitatea argumentului Evei. 
Războiul avea să-l transforme pe Boy dintr-un soț adulter, 
vrednic de dispreţ, într-un erou care își apăra soţia, mama și 
ţara de primejdia invaziei și a cuceririi. Nu numai că toată lumea 
din Londra și din Buffalo ar fi considerat-o lașă pe Daisy pentru 
că îl părăsea - și ea s-ar fi simţit la fel. Dacă avea să 
izbucnească războiul, voia să fie curajoasă, chiar dacă nu știa 
prea bine ce putea însemna asta. 

— Ai dreptate, spuse ea în silă. Nu-l pot părăsi dacă 
izbucnește războiul. 

Se auzi un tunet. Daisy se uită la ceas: era miezul nopții. 
Ploaia se înteţi, devenind torențială. 

Daisy și Eva reveniră în salon. Bea aţipise pe o canapea. Andy 
o ţinea pe după gât pe May, care încă se smiorcăia. Boy fuma 
un trabuc, sorbind dintr-un pahar cu coniac. Daisy hotărî ca, 
orice ar fi fost, la întoarcerea acasă să conducă ea. 

Fitz se întoarse la jumătate de oră după miezul nopţii, cu 
costumul de seară ud leoarcă. 


332 


— Gata cu șovăielile, zise el. Neville le va trimite germanilor 
un ultimatum mâine dimineață. Dacă nu încep să-și retragă 
trupele din Polonia până la amiază - ora 11 la noi -, le vom 
declara război... 

Se ridicară cu toţii, pregătindu-se de plecare. Pe hol, Daisy 
spuse: „Conduc eu”, iar Boy nu ripostă. Urcară în Bentley-ul 
crem și Daisy porni motorul. Grout închise ușa casei lui Fitz. 
Daisy porni ștergătoarele, dar nu demară. 

— Boy, hai să încercăm din nou, rosti ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu vreau să te părăsesc. 

— Nici eu nu vreau să pleci. 

— Renunţă la femeile acelea din Aldgate. Culcă-te cu mine 
noapte de noapte. Hai să încercăm să facem un copil. Asta vrei, 
nu? 

— Da. 

— Atunci... faci cum îţi cer? 

Urmă o pauză îndelungată, apoi el răspunse: 

— Bine. 

— Îţi mulțumesc. 

ÎI privi, sperând că o va săruta, însă el rămase nemișcat, 
uitându-se prin parbriz, în timp ce ștergătoarele îndepărtau 
ritmic ploaia necontenită. 


(VI) 


Duminică se opri ploaia și ieși soarele. Lui Lloyd Williams i se 
părea că Londra fusese spălată și curățată complet. 

In acea dimineaţă, familia Williams se adună în bucătăria 
casei din Aldgate. Nu se înțeleseseră așa în prealabil - se 
strânseseră acolo spontan. Voiau să fie împreună, intui Lloyd, în 
caz că se declara război. 

Lloyd își dorea să se ia măsuri împotriva fasciștilor, însă 
perspectiva războiului îl îngrozea. Văzuse în Spania destulă 
suferinţă și vărsare de sânge cât să-i ajungă pentru o viaţă 
întreagă. Nu ar mai fi vrut să intre niciodată într-o bătălie. 
Renunţase și la box. Insă spera din tot sufletul ca premierul 
Chamberlain să nu bată în retragere. Văzuse cu ochii lui ce 
însemna fascismul în Germania, iar zvonurile venite din Spania 


333 


erau la fel de oribile: regimul lui Franco îi omora cu sutele și cu 
miile pe foștii susţinători ai guvernului ales, iar preoții 
preluaseră din nou controlul școlilor. 

În vara aceea, după ce absolvise, se înrolase imediat în 
regimentul de pușcași galezi și, ca fost membru al Corpului de 
Instruire a Ofiţerilor, primise gradul de locotenent. Armata se 
pregătea cu înfrigurare de luptă: doar cu mare dificultate 
obținuse o permisie de 24 de ore ca să-și viziteze mama în acel 
week-end. Dacă premierul declara război în ziua aceea, Lloyd 
urma să fie printre primii soldați trimiși pe front. 

Billy Williams ajunse în casa din Nutley Street după ce serviră 
micul dejun. Lloyd și Bernie stăteau lângă radio, cu ziarele 
deschise pe masa din bucătărie, în vreme ce Ethel prepara un 
cotlet de porc pentru cină. Unchiul Billy fu cât pe ce să 
izbucnească în lacrimi când îl văzu pe Lloyd în uniformă. 

— Îmi amintește de Dave al nostru, atâta tot, explică el. Și el 
ar fi fost recrutat acum, dacă s-ar fi întors din Spania. 

Lloyd nu îi dezvăluise lui Billy circumstanțele morții lui Dave. 
Pretinsese că nu cunoaște detaliile, știind doar că Dave căzuse 
în Bătălia de la Belchite și că fusese probabil înmormântat acolo. 
Billy participase la Marele Război și știa cum se dispunea de 
cadavre pe câmpul de luptă, ceea ce îi accentua probabil 
suferinţa. Spera din toată inima să poată vizita Belchite într-o 
bună zi, după ce Spania avea să fie eliberată, ca să-i aducă 
omagiul cuvenit fiului său, care murise luptând pentru o cauză 
nobilă. 

Nici Lenny Griffiths nu se mai întorsese din Spania. Nimeni nu 
știa unde ar fi putut fi înmormântat. Ba chiar exista posibilitatea 
să fie încă în viață, într-unul dintre lagărele de prizonieri ale lui 
Franco. 

La radio se prezenta declaraţia dată de premierul 
Chamberlain în Camera Comunelor în seara precedentă, fără 
alte informaţii suplimentare. 

— Niciun cuvânt despre rumoarea și protestele care s-au 
stârnit după aceea, zise Billy. 

— BBC-ul nu prezintă rumoarea și protestele, spuse Lloyd. Vor 
să liniștească lumea. 

Atât Billy, cât și Lloyd erau membri ai Executivului Naţional al 
Partidului Laburist - Lloyd fiind reprezentantul secţiei de tineret. 
După ce se întorsese din Spania, izbutise să reintre la 


334 


Universitatea Cambridge și, în timp ce își termina studiile, 
străbătuse ţara în lung și-n lat, luând cuvântul în faţa diverselor 
grupuri de laburiști și explicându-le oamenilor cum fusese trădat 
guvernul spaniol de către guvernul profascist al Marii Britanii. 
Nu ajutase la nimic - rebelii antidemocratici ai lui Franco 
reușiseră să câștige într-un final -, însă Lloyd devenise o figură 
cunoscută, aproape un erou, mai ales în rândul tinerilor 
stângiști, iar asta dusese și la alegerea lui în Executiv. 

Așa că Lloyd și unchiul Billy participaseră la ședința de 
comitet din noaptea precedentă. Știau că Chamberlain cedase 
în faţa presiunii cabinetului și îi trimisese un ultimatum lui Hitler. 
Acum așteptau ca pe ace să vadă ce avea să se întâmple. Din 
câte știau ei, nu se primise niciun răspuns din partea lui Hitler. 

Lloyd își aminti de prietena mamei sale, Maud, și de familia 
acesteia, care locuiau la Berlin. Cei doi copii ai lui Maud aveau 
acum 18, respectiv 19 ani, calculă el în minte. Se întrebă dacă 
se adunaseră și ei în jurul unui aparat de radio, așteptând să 
afle dacă urmau să intre în război împotriva Angliei. 

La ora 10 sosi Millie, sora vitregă a lui Lloyd. Avea 19 ani 
acum și se căsătorise cu Abe, fratele prietenei sale Naomi 
Avery, un angrosist care făcea comerț cu piele. Ea câștiga bani 
frumoși din comisioane ca vânzătoare într-un magazin de rochii 
scumpe. Avea ambiția de a-și deschide propria prăvălie, iar 
Lloyd nu se îndoia deloc că ea va reuși. Deși nu era cariera pe 
care Bernie ar fi ales-o pentru ea, se vedea cu ochiul liber cât de 
mândru era de inteligenţa și de eleganța ei. 

Insă încrederea părea să i se fi evaporat astăzi. 

— A fost cumplit când ai plecat în Spania, îi zise ea 
înlăcrimată lui Lloyd. lar Dave și Lenny nu s-au mai întors acasă. 
Acum o să plecaţi cine știe pe unde, tu și Abie al meu, și noi, 
femeile, vom aștepta zi de zi vești, întrebându-ne dacă mai 
sunteţi în viață sau nu. 

Ethel interveni: 

— Nu uita de vărul tău Keir. A împlinit și el 18 ani. 

Lloyd o întrebă pe mama lui: 

— În ce regiment a fost tatăl meu? 

— Of, ce mai contează? 

Nu îi făcea niciodată plăcere să vorbească despre tatăl lui 
Lloyd, poate și pentru a menaja sentimentele lui Bernie. Insă 
Lloyd chiar voia să afle. 


335 


— Pentru mine contează, replică el. 

Ea trânti un cartof descojit într-o oală cu apă. 

— A fost în regimentul pușcașilor galezi. 

— Păi ăsta-i regimentul meu! De ce nu mi-ai spus dinainte? 

— Nu are rost să răscolim trecutul. 

Era posibil să existe și un alt motiv pentru reticenţa ei de a-i 
da detalii, realiză Lloyd. Probabil că ea era însărcinată când se 
căsătoriseră. Asta nu îl deranja pe Lloyd, însă cei din generaţia 
ei considerau acest lucru o rușine. Cu toate acestea, el insistă: 

— Tatăl meu era galez? 

— Da. 

— Din Aberowen? 

— Nu. 

— Atunci, de unde era? 

Ea oftă. 

— Părinţii lui nu stăteau prea mult în același loc - lucru care 
ţinea de meseria tatălui său -, dar cred că erau din Swansea de 
fel. Ești mulţumit acum? 

— Da. 

Mildred, mătuşa lui Lloyd, veni de la biserică. Era o femeie 
stilată de vârstă mijlocie, cu dinţii din față ieșiți în afară, dar 
altminteri frumușică. Purta o pălărie elegantă - era modistă și 
avea un mic atelier de confecţii. Cele două fiice ale ei din prima 
căsătorie, Enid și Lillian, ambele în vârstă de peste 25 de ani, 
erau măritate și aveau copii. Fiul ei cel mare era acel Dave care 
murise în Spania. Fiul cel mic, Keir, intră după ea în bucătărie. 
Mildred insistase să-și ducă copiii la biserică, chiar dacă soţul ei, 
Billy, nu voia să aibă nimic de-a face cu religia. „Mi-a ajuns tot 
ce mi s-a băgat în cap în copilărie, obișnuia el să spună. Dacă 
nici eu nu sunt mântuit, înseamnă că nu-i nimeni.” 

Lloyd se uită împrejur. Aceasta era familia lui: mama, tatăl 
vitreg, sora vitregă, unchiul, mătușa și vărul. Nu voia să-i 
părăsească și să se ducă să moară pe cine știe unde. 

Se uită la ceasul de la mână, un model pătrăţos din inox pe 
care i-l dăruise Bernie la absolvire. Era ora 11. La radio, vocea 
sonoră a prezentatorului Alvar Lidell vesti că premierul urma să 
facă un anunţ în curând. Emisia continuă apoi cu câteva 
secvenţe solemne de muzică clasică. 

— Faceţi liniște, rosti Ethel. O să vă pregătesc niște ceai după 
aceea. 


336 


Bucătăria se cufundă în liniște. 

Alvar Lidell îl anunţă pe premierul Neville Chamberlain. 

Omul care avusese o atitudine conciliantă față de fascism, se 
gândi Lloyd; omul care îi dăduse Cehoslovacia lui Hitler; omul 
care refuzase cu încăpățânare să ajute guvernul ales al Spaniei, 
chiar și după ce devenise evident pentru toată lumea că 
germanii și italienii îi înarmau pe rebeli. Oare avea să cedeze din 
nou? 

Lloyd observă că părinţii săi se ţineau de mână, Ethel 
înfigându-și degetele delicate în palma lui Bernie. Se mai uită o 
dată la ceas. Era ora 11:15. 

Apoi îl auziră pe premier spunând: 

— Mă adresez poporului din sala cabinetului de pe Downing 
Street nr. 10. 

Glasul lui Chamberlain era strident și calculat - ai fi zis că este 
un dascăl pedant. „Totuși nouă ne trebuie un războinic acum”, 
se gândi Lloyd. 

— În această dimineaţă, ambasadorul Marii Britanii la Berlin a 
înmânat guvernului german o ultimă informare, prin care i se 
atrăgea atenţia că, dacă guvernul britanic nu primește de veste 
până la ora 11 că sunt pregătiţi să își retragă imediat trupele din 
Polonia, între cele două ţări se va instaura starea de război. 

Lloyd începu să-și piardă răbdarea cu  vorbăria lui 
Chamberlain. „Între cele două ţări se va instaura starea de 
război” - ce formulare bizară. „Hai, treci mai departe, se gândi 
el, treci la subiect. Este o chestiune de viaţă și de moarte.” 

Chamberlain se adresa acum cu o voce mai joasă și mai pe 
potriva funcţiei sale. Poate că nu se mai uita la microfon, 
văzându-și în schimb milioanele de compatrioți așteptând 
înfriguraţi lângă radiouri cuvintele fatidice. 

— Trebuie să vă anunţ că nu am primit nicio veste de acest 
fel... 

Lloyd o auzi pe mama lui exclamând: „O, Doamne, miluiește- 
ne pe noi!” O privi și văzu că era pământie la faţă. 

Chamberlain rosti apăsat cuvintele hotărâtoare: 

—... și, drept urmare, ţara noastră este în război cu 
Germania. 

Ethel izbucni în plâns. 


337 


e A DOUA PARTE œ 


ANOTIMPUL SÂNGEROS 
e Capitolul 6 
1940 (1) 


(1) 


Aberowen se schimbase. Acum erau mașini, camioane și 
autobuze pe străzi. Când Lloyd își vizitase pentru prima oară 
bunicii, în anii '20, o mașină parcată era o adevărată raritate, 
atrăgând după ea un puhoi de lume. 

Insă orașul era dominat în continuare de turnurile gemene de 
la gura de puț, cu roţile lor impunătoare. În rest, nu mai era 
nimic altceva: nici fabrici, nici clădiri de birouri, nici vreo altă 
industrie în afară de minerit. Aproape toţi bărbaţii din oraș 
lucrau în mină. Existau doar câteva zeci de excepții: niște 
negustori, clerici de diferite confesiuni, un amploiat și un doctor. 
Ori de câte ori cererea de cărbune scădea vertiginos, așa cum 
se întâmplase în anii '30, și oamenii erau disponibilizați, nu 
aveau nimic de făcut. Acesta era motivul pentru care Partidul 
Laburist încerca din răsputeri să obţină ajutoare pentru șomeri, 
astfel încât oamenii ajunși într-o asemenea situaţie să nu mai 
trebuiască să suporte agonia și umilința de a nu-și putea 
întreţine familia. 

Locotenentul Lloyd Williams sosi cu trenul de la Cardiff într-o 
duminică din aprilie 1940. Cu o valijoară în mână, el urcă dealul 
spre Tŷ Gwyn. Işi petrecuse opt luni instruind noii recruți - 
același lucru pe care îl făcuse și în Spania - și antrenând echipa 
de box a pușcașilor galezi, însă cei din armată realizaseră în 
sfârșit că vorbea fluent germana, așa că îl transferaseră la 
contrainformaţii și îl trimiseseră la un curs de perfecţionare. 


338 


Până acum armata nu făcuse decât să se pregătească și să se 
instruiască. Forţele britanice nu intraseră în nicio luptă de 
însemnătate cu inamicul. Germania și URSS-ul invadaseră 
Polonia și o împărţiseră între ele, iar garanţia de independență 
oferită de Aliați polonezilor își dovedise inutilitatea. 

Britanicii spuneau că au de-a face cu un război ciudat și 
așteptau cu nerăbdare ca ostilitățile să se declanșeze cu 
adevărat. Lloyd nu-și făcea nicio iluzie cu privire la război - 
auzise vocile vrednice de milă ale muribunzilor cerșind un strop 
de apă pe câmpurile de bătălie din Spania -, dar chiar și el era 
nerăbdător să înceapă confruntarea finală cu fascismul. 

Armata se pregătise să suplimenteze trupele din Franţa, 
presupunând că germanii aveau s-o invadeze. Insă acest lucru 
nu se întâmplase, iar ei rămăseseră în expectativă, continuând 
în acest timp instrucția. 

Iniţierea lui Lloyd în tainele contrainformaţiilor militare urma 
să se desfășoare în conacul impunător care marcase destinul 
familiei sale vreme îndelungată. Mulţi dintre proprietarii înstăriți 
și nobili ai unor asemenea palate le închiriaseră forțelor armate, 
poate de teamă să nu le fie confiscate de tot. 

Armata chiar schimbase înfățișarea conacului Tŷ Gwyn. Pe 
peluză erau parcate o duzină de vehicule măslinii, iar pneurile 
acestora roseseră gazonul contelui. Curtea elegantă de la 
intrare, cu treptele sale curbate din granit, se transformase într- 
un depozit pentru provizii și cutii imense de fasole coaptă și de 
untură se înălţau acum pe locul în care, odinioară, femei pline 
de bijuterii și bărbaţi în frac coborau din trăsuri. Lloyd rânji: îi 
plăcea acest efect de nivelare al războiului. 

Lloyd intră în casă. Fu întâmpinat de un ofițer durduliu, într-o 
uniformă boţită și pătată. 

— Ai venit pentru cursul de contrainformaţii, locotenente? 

— Da, domnule. Mă numesc Lloyd Williams. 

— Eu sunt maiorul Lowther. 

Lloyd auzise de el. Omul era marchiz de Lowther, cunoscut 
printre prieteni ca Lowthie. 

Lloyd aruncă o privire împrejur. Tablourile de pe pereţi 
fuseseră acoperite cu cearșafuri imense pentru a fi protejate 
împotriva prafului. Șemineurile ornate din marmură cioplită 
fuseseră împrejmuite cu scânduri, lăsând doar un locșor pentru 
grilaj. Mobilierul vechi, din lemn închis la culoare, pe care mama 


339 


lui îl mai pomenea uneori cu drag, dispăruse complet, fiind 
înlocuit cu birouri de oţel și scaune ieftine. 

— O, Doamne, ce diferit arată locul ăsta! exclamă el. 

Lowther zâmbi. 

— Ai mai fost pe aici deci. Eşti prieten al familiei? 

— Am studiat la Cambridge cu Boy Fitzherbert. Tot acolo am 
cunoscut-o și pe vicontesă, deși pe atunci nu erau căsătoriţi 
încă. Dar presupun că s-au mutat de aici acum. g 

— Nu cu totul. Au păstrat câteva camere doar pentru ei. Insă 
nu ne încurcă cu nimic. Deci ai mai venit aici ca oaspete? 

— A, nu! Nu îi cunosc atât de bine. Însă am vizitat casa în 
copilărie, într-o zi când familia nu era acasă. Mama a lucrat aici 
odinioară. 

— Serios? Ce făcea? Se ocupa de biblioteca domnului conte 
sau ce? 

— Nu, era menajeră. 

De îndată ce rosti aceste cuvinte, Lloyd realiză că făcuse o 
greşeală. 

Expresia de pe chipul lui Lowther se preschimbă într-una de 
dezgust. 

— Mda, înțeleg, zise el. Ce interesant! 

Lloyd îşi dădu seama că fusese deja catalogat drept un 
proletar parvenit. Acum urma să fie tratat ca un cetățean de 
mâna a doua. Ar fi trebuit să-și țină gura în privința trecutului 
mamei sale: știa cât de snobi erau cei din armată. 

Lowthie zise: 

— Sergent, arată-i locotenentului camera sa. La mansardă. 

Lui Lloyd i se repartizase o cameră în fostul sector al 
servitorilor. Asta nu îl deranja. „Dacă mama a putut sta acolo, 
pot să stau și eu.” 

În timp ce urcau pe scările din spate, sergentul îl informă pe 
Lloyd că era liber până la ora cinei, care avea să fie servită la 
popotă. Lloyd îl întrebă dacă era vreun Fitzherbert pe acasă, 
însă omul nu știa. 

Lloyd despachetă în două minute. Se pieptănă, își puse o 
cămașă curată și se duse să-și viziteze bunicii. 

Casa din Wellington Row părea mai mică și mai cenușie ca 
niciodată, deși acum avea apă caldă în spălător și closet cu apă. 
Decorul nu se schimbase foarte mult, din câte își amintea Lloyd: 
același covor peticit pe jos, aceleași perdele cu model la 


340 


ferestre, aceleași scaune din lemn tare de stejar în singura 
încăpere de la parter, folosită atât ca sufragerie, cât și ca 
bucătărie. 

Însă bunicii lui se schimbaseră. Aveau amândoi cam șaptezeci 
de ani acum și păreau slăbiţi. Pe Bunicul îl dureau picioarele și 
se pensionase într-un final din funcţia lui de la sindicatul minier. 
Bunica avea inima slăbită: doctorul Mortimer îi recomandase să 
stea cu picioarele ridicate vreme de un sfert de ceas după 
fiecare masă. 

Se bucurară să îl vadă pe Lloyd în uniformă. „Locotenent, așa- 
i?” zisese Bunica. Angajată în lupta de clasă toată viaţa ei, ea nu 
își putea ascunde totuși mândria că nepotul său era ofiţer. 

Veștile circulau repede în Aberowen, iar vizita nepotului lui 
Dai Sindicat probabil că făcuse ocolul orașului înainte ca Lloyd 
să-și termine prima ceașcă de ceai. Așa că nu fu foarte surprins 
când Tommy Griffiths intră pe ușă. 

— Și Lenny al meu tot locotenent ar fi fost dacă se întorcea 
din Spania, rosti Tommy. 

— Așa cred și eu, încuviinţă Lloyd. 

Nu mai cunoscuse niciodată vreun ofiţer care să fi fost miner 
în civilie, dar orice era posibil după izbucnirea războiului. 

— Era cel mai bun sergent în Spania, asta vă pot spune cu 
siguranţă, zise el. 

— Voi doi aţi trecut prin multe împreună. 

— Am trecut printr-un adevărat infern, spuse Lloyd. Și am 
pierdut. Însă fasciștii nu vor mai câștiga de data asta. 

— Beau și eu pentru asta, spuse Tommy, golindu-și cana de 
ceai. 

Lloyd își însoţi bunicii la slujba de seară de la Capela 
Bethesda. Religia nu ocupa un loc prea mare în viaţa lui și nu 
împărtășea sub nicio formă dogmatismul Bunicului. Universul 
era misterios și oamenii ar fi trebuit să recunoască asta, era de 
părere Lloyd. Însă bunicii lui se bucurau când mergea cu ei la 
capelă. 

Rugăciunile improvizate erau elocvente, împletind citatele din 
Biblie cu limbajul colocvial. Predica era cam plictisitoare, dar 
cântecele îi plăceau nespus lui Lloyd. Enoriașii galezi cântau 
mereu pe patru voci, iar când erau în formă ridicau sala în 
picioare. 


341 


Când se alătură și el corului, Lloyd simţi că aceea era inima 
Marii Britanii, acolo, în capela văruită. Oamenii din jurul lui erau 
îmbrăcaţi în straie ponosite și erau needucați, ducând o viaţă 
grea, plină de trudă - bărbaţii scoteau cărbunele din adâncuri, 
iar femeile creșteau următoarea generaţie de mineri. Insă aveau 
trupuri oţelite și minţi ascuțite și izbutiseră singuri să își creeze 
o cultură care dădea sens vieţii. Işi puneau speranţele în 
creștinismul nonconformist și în politica de stânga, bucuria și-o 
aflau în rugby și în corurile de bărbaţi, fiind uniţi de generozitate 
la bine și de solidaritate la rău. Pentru asta avea să lupte, 
pentru acești oameni, pentru acest oraș. Și, dacă trebuia să-și 
dea viaţa pentru ei, sacrificiul său nu avea să fie în van. 

Bunicul rosti rugăciunea de încheiere, ridicându-se în picioare, 
cu ochii închiși, rezemat în baston. 

— Îl vezi printre noi, Doamne, pe tânărul tău rob Lloyd 
Williams, aflat aici în uniforma sa. Te rugăm ca, în înțelepciunea 
și în milostirea Ta, să îi cruți viața în lupta ce va veni. Doamne, 
Te rugăm să ni-l trimiţi îndărăt teafăr și nevătămat. Facă-se voia 
Ta, Doamne Dumnezeule. 

Enoriașii rostiră un „Amin” din suflet și Lloyd își șterse o 
lacrimă. 

Îi conduse pe bătrâni acasă în timp ce soarele cobora în 
spatele muntelui și seara se lăsa peste șirurile de case cenușii. 
Își ceru scuze pentru că nu putea rămâne la masă și se întoarse 
în grabă la Ty Gwyn, sosind la timp pentru cina de la popotă. 

Mâncară o tocană de vită înăbușită, cartofi fierți și varză. Era 
o mâncare obișnuită în armată, iar Lloyd o înfulecă cu poftă, 
conștient că fusese plătită de oameni ca bunicii săi, care 
mâncau la cină pâine dată prin grăsime. Pe masă era și o sticlă 
de whisky, iar Lloyd își turnă puţin ca să fie în rând cu ceilalţi. Își 
studie camarazii și încercă să le memoreze numele. 

Când se duse la culcare, trecu pe lângă Sala cu Sculpturi, 
golită acum de obiectele de artă și mobilată cu o tablă neagră și 
douăsprezece scaune ieftine. Acolo îl văzu pe maiorul Lowther 
vorbind cu o femeie. Când se uită mai bine, realiză că femeia 
respectivă era Daisy Fitzherbert. 

Fu atât de surprins, încât rămase pe loc. Lowther își întoarse 
privirea cu o expresie iritată. Îl zări pe Lloyd și rosti cu lehamite: 

— Lady Aberowen, cred că îl cunoașteţi pe locotenentul 
Williams. 


342 


„Dacă se face că nu mă știe, se gândi Lloyd, o să-i amintesc 
cum m-a sărutat pătimaș în acea noapte pe străduţa din 
Mayfair.” 

— Mă bucur să vă revăd, domnule Willams, rosti ea, 
întinzându-i mâna. 

El i-o strânse. Pielea ei era caldă și delicată. Inima începu să-i 
bată mai tare. 

Lowther interveni: 

— Williams mi-a zis că mama lui a lucrat aici ca menajeră. 

— Știu, spuse Daisy. Mi-a zis și mie asta, la balul de la Trinity. 
Mă dojenea pentru că eram prea snoabă. Mă tem că avea 
dreptate. 

— Sunteţi foarte generoasă, Lady Aberowen, rosti Lloyd 
stânjenit. Nu știu ce m-a apucat să vă spun una ca asta. 

Daisy nu mai părea atât de fragilă: poate că se maturizase. 

Daisy i se adresă lui Lowther: 

— Mama domnului Williams este deputată în Camera 
Comunelor acum. 

Lowther rămase cu gura căscată. 

Lloyd îi zise lui Daisy: 

— Ce mai face prietena dumneavoastră evreică, Eva? Știu că 
s-a căsătorit cu Jimmy Murray. 

— Au doi copii acum. 

— A reușit să-și scoată părinții din Germania? 

— Ce drăguţ din partea dumitale că ţi-ai amintit... însă nu, din 
păcate soții Rothmann tot nu au obținut viză. 

— Îmi pare foarte rău să aud asta. Trebuie să fie cumplit 
pentru ea. 

— Într-adevăr. 

Era limpede că Lowther se săturase de toată această discuţie 
despre menajere și evrei. 

— Ca să revin la ce vă spuneam, Lady Aberowen... 

Lloyd spuse: 

— Rămas-bun și noapte bună! 

leși din cameră și urcă la etaj. 

În timp ce se pregătea de culcare, se trezi fredonând ultimul 
imn de la slujbă: 


Nicio furtună nu-mi poate cutremura liniștea lăuntrică 
In timp ce m-agăț de acea stâncă, 


343 


De vreme ce dragostea domnește în cer și pe pământ, 
Cum să nu cânt? 


(II) 


Trei zile mai târziu, Daisy termina de scris o scrisoare pentru 
fratele ei vitreg, Greg. Când izbucnise războiul, el îi trimisese o 
scrisoare plină de îngrijorare și de atunci corespondaseră 
aproape lunar. El îi spusese că o văzuse pe Jacky Jakes, fosta lui 
iubită, pe E Street din Washington, și o întrebase pe Daisy ce-ar 
fi putut determina o fată să fugă în acel mod. Daisy nu avea 
habar. li zise că nu-și putea închipui, urându-i mult noroc, apoi 
se semnă. 

Se uită la ceas. Mai era o oră până la masa cadeţilor, ceea ce 
însemna că lecţiile se încheiaseră și că erau șanse mari să-l 
găsească pe Lloyd în camera lui. 

Urcă la mansardă în fostul sector al servitorilor. Tinerii ofiţeri 
stăteau pe paturi, în capul oaselor sau întinși, citind sau scriind. 
Dădu de Lloyd într-o odaie îngustă cu o oglindă înaltă cu rame 
mobile, așezat la fereastră și studiind o carte ilustrată. Ea rosti: 

— Citești ceva interesant? 

El sări în picioare. 

— Ce surpriză! 

Se înroșise - probabil că încă o plăcea. Fusese foarte crud din 
partea ei să îl sărute, când știa prea bine că nu avea de gând să 
intre într-o relaţie cu el. Însă asta se întâmplase cu patru ani în 
urmă, când încă erau copii. Ar fi trebuit să treacă demult peste 
acel moment. 

Se uită la cartea din mâinile lui. Era în germană și conţinea 
fotografii colorate ce înfățișau insigne. 

— Trebuie să cunoaștem insignele germane, îi explică el. O 
mare parte dintre informaţiile armatei sunt obţinute din 
interogarea prizonierilor de război imediat după capturarea lor. 
Unii nu vor să vorbească, desigur; așa că anchetatorul trebuie 
să-și poată da seama, doar privind uniforma prizonierului, care 
este gradul acestuia, din ce corp de armată face parte, dacă 
este din infanterie, cavalerie, artilerie sau dintr-o unitate 
specializată (veterinar, de exemplu) și așa mai departe. 


344 


— Asta învăţaţi voi aici? întrebă ea neîncrezătoare. Ce 
înseamnă insignele germane? 

El râse. 

— Ăsta-i doar unul dintre lucrurile pe care le învăţăm. Unul pe 
care ţi-l pot destăinui fără să dau în vileag vreun secret militar. 

— A, înțeleg... 

— Tu ce cauţi în Țara Galilor? Mă mir că nu contribui cu nimic 
la efortul de război. 

— Of, iar începi? zise ea. lar îmi faci morală? Ţi-a zis cineva că 
așa se îmbrobodesc femeile? 

— lartă-mă, rosti el cu răceală. Nu am vrut să te dojenesc. 

— Oricum, nici nu există vreun efort de război. Baloanele de 
baraj plutesc prin văzduh în chip de obstacol în calea avioanelor 
germane care nu mai vin. 

— Măcar aveai o viaţă socială la Londra. 

— Ştii că ăsta era cel mai important lucru pe lume atunci? 
Acum însă nu mai este! Cred că îmbătrânesc! spuse ea. 

Mai era un motiv pentru care plecase din Londra, dar nu avea 
de gând să i-l destăinuie. 

— Îmi imaginam că o să te văd într-o uniformă de asistentă 
medicală, recunoscu el. 

— Nu prea cred. Detest oamenii bolnavi. Dar înainte să te 
încrunți iar dezaprobator la mine, uită-te la asta. 

Îi dădu fotografia înrămată pe care o adusese cu ea. Elo 
studie, încruntându-se. 

— De unde ai luat-o? 

— Mă uitam printr-o cutie cu fotografii din odaia de vechituri 
din pivniţă. 

Era o poză de grup făcută pe peluza din est de la Ty Gwyn, 
într-o dimineaţă de vară. În centru se afla tânărul conte 
Fitzherbert, cu un câine mare și alb la picioare. Fata de lângă el 
era probabil sora lui, Maud, pe care Daisy nu o întâlnise 
niciodată. De-o parte și de alta erau înșiraţi vreo 40-50 de 
bărbaţi și de femei în uniforme de servitori. 

— Uită-te la dată, rosti ea. 

— 1912, citi Lloyd cu glas tare. 

Ea îi urmări reacţia la fotografia pe care o ţinea în mână. 

— Este și mama ta în poză? 

— O, Doamne! S-ar putea să fie. Lloyd se uită mai atent și 
adăugă după câteva clipe: Cred că ea este. 


345 


— Arată-mi. 

Lloyd îi indică în poză și zise: 

— Cred că asta-i ea. 

Daisy văzu o fetișcană zveltă și frumușică de vreo 19 ani, cu 
părul negru și cârlionţat prins sub o bonetă albă de menajeră și 
cu un surâs foarte șugubăț pe chip. 

— Este fermecătoare! exclamă ea. ` 

— Da, pe vremea aceea era, zise Lloyd. In ziua de azi lumea 
ar spune mai degrabă că este redutabilă. 

— Ai cunoscut-o pe Lady Maud? Crezi că ea este femeia de 
lângă Fitz? 

— Se poate spune că o cunosc de când mă știu. Ea și mama 
au fost sufragete. Nu am mai văzut-o de când am plecat din 
Berlin, în 1933, dar cu siguranță ea este femeia din fotografie. 

— Ea nu-i atât de frumoasă. 

— Poate că nu, dar are o ținută impecabilă și se îmbracă 
nemaipomenit. 

— Mă rog... M-am gândit că poate vrei tu poza. 

— Să o păstrez? 

— Sigur. Nimeni nu o vrea - doar de aceea era într-o cutie din 
pivnită. 

— Iti mulțumesc! 

— Cu plăcere, zise Daisy pornind spre ușă. Și acum, întoarce- 
te la studiu. 

În timp ce cobora scările din spate, își dori să nu fi lăsat 
impresia că ar fi flirtat. Probabil că nu ar fi trebuit să se ducă să- 
| vadă. Cedase în faţa unui impuls generos. Doamne ferește ca 
el să-l interpreteze greșit! 

Simţi un junghi în burtă și se opri pe trepte. O duruse spatele 
toată ziua - durere pe care o pusese pe seama saltelei ieftine 
ce-i servise drept pat -, însă acum era ceva cu totul diferit. Se 
gândi la ce mâncase în ziua aceea, însă nu găsi nimic de la care 
să i se fi aplecat: puiul și fructele fuseseră coapte. Nu mâncase 
stridii - de unde atâta noroc? Durerea trecu la fel de repede cum 
venise, așa că își luă gândul de la ea. 

Se întoarse în camerele ei din pivniță. Locuia în fostul 
apartament al menajerei-șefe: un dormitor micut, un salonaș, o 
bucătărioară și o baie pe măsură, cu cadă. Un lacheu bătrân pe 
nume Morrison rămăsese să îngrijească de casă și o tânără din 
Aberowen îi era cameristă. Tânăra se numea Mica Maisie Owen, 


346 


deși era destul de mare. „Și pe mama tot Maisie o cheamă, așa 
că eu am fost mereu Mica Maisie, deși acum sunt mai înaltă 
decât ea”, îi explicase fata. 

Telefonul sună exact când Daisy intra în cameră. Ridică 
receptorul și auzi vocea soţului său. 

— Ce mai faci? o întrebă el. 

— Sunt bine. La ce oră ajungi? 

El zburase într-o misiune la RAF St. Athan, o mare bază 
aeriană de la ieșirea din Cardiff, și îi promisese să o viziteze și să 
petreacă noaptea cu ea. 

— Îmi pare rău, dar nu voi mai ajunge. 

— Ce păcat! 

— Se organizează o cină ceremonială la bază și sunt nevoit să 
particip. 

Nu părea foarte trist că nu avea să o vadă, iar ea se simți 
lăsată de izbeliște. 

— Ce bine pentru tine, zise ea. 

— O să fie plictisitor, dar nu pot scăpa de asta. 

— N-are cum să fie la fel de plictisitor ca aici, unde sunt 
singură cuc. 

— Știu că te plictisești, însă e mai bine să stai acolo, dată fiind 
starea ta. 

Mii de oameni părăsiseră Londra după declararea războiului, 
dar majoritatea  reveniseră când raidurile aeriene de 
bombardament la care se așteptaseră nu se mai produseseră. 
Cu toate acestea, Bea, May și chiar și Eva căzuseră de acord că 
era mai bine ca Daisy să stea la Ty Gwyn pe durata sarcinii. 
Multe femei nășteau fără nicio problemă în fiecare zi la Londra, 
remarcase Daisy; însă moștenitorul titlului de conte nu era un 
fitecine. 

Adevărul era că nu o deranja atât de tare precum se 
așteptase. Poate că sarcina o făcuse neobișnuit de pasivă. Insă 
viaţa socială din Londra nu mai era deloc la fel după declarația 
de război, de parcă lumea considera că nu mai avea dreptul să 
se distreze. Toţi se purtau ca niște preoţi de ţară într-o crâșmă, 
știind că ar trebui să se distreze, dar neizbutind să o facă. 

— Totuși mi-aş fi dorit să am aici motocicleta, spuse ea. Măcar 
așa aș fi putut explora Țara Galilor. 

Benzina era raţionalizată, dar nu în mod sever. 


347 


— Glumești, Daisy? exclamă el dezaprobator. Nu poţi merge 
pe motocicletă - doctorul ţi-a interzis-o cu desăvârșire. 

— Mă rog... Am descoperit literatura cu ocazia asta, zise ea. 
Biblioteca de aici este minunată. Câteva exemplare rare și 
valoroase au fost expediate de aici, însă cele mai multe cărți au 
rămas în rafturi. Mă educ mai bine decât la școală. 

— Excelent, zise el. Atunci bagă-te în pat cu o carte polițistă 
bună și o să ai o seară frumoasă. 

— Am simţit un mic junghi în pântece mai devreme. 

— Probabil vreo indigestie. 

— Da, cred că ai dreptate. 

— Transmite-i salutările mele nătăflețului de Lowthie. 

— Nu bea prea mult vin de Porto la cină. 

Imediat ce puse receptorul în furcă, Daisy simţi din nou 
junghiul din pântece. De această dată dură mai mult. Maisie 
intră, îi văzu expresia de pe chip și o întrebă: 

— Sunteţi bine, Domnia Voastră? 

— E doar un junghi. 

— Am venit să vă întreb dacă sunteţi gata de cină. 

— Nu mi-e foame. Cred că o să sar peste cină în seara asta. 

— V-am făcut o musaca de cartofi gustoasă, insistă Maisie, cu 
reproș în glas. 

— Acoper-o și pune-o în cămară. O mănânc mâine. 

— Vreţi să vă fac un ceai? 

Ca să scape de ea, Daisy spuse: „Da, te rog”. Deși trecuseră 
patru ani, tot nu îi plăcea ceaiul tare al britanicilor, cu lapte și 
zahăr în el. 

Durerea trecu, iar ea se așeză și deschise Moara de pe Floss. 
Se sili să bea ceaiul adus de Maisie și se simţi un pic mai bine. 
După ce termină, iar Maisie spălă ceașca și farfurioara, o trimise 
acasă. Fata avea de mers un kilometru și jumătate prin 
întuneric, dar avea lanternă și spunea că nu o deranjează. 

Peste o oră durerea reveni, iar de această dată nu mai trecu. 
Daisy se duse la toaletă, sperând să scape cumva de presiunea 
din abdomen. Observă cu surprindere și îngrijorare pete stacojii 
de sânge pe chiloti. 

Își schimbă lenjeria intimă și, îngrijorată de-a binelea acum, 
se duse la telefon. Află numărul de la RAF St. Athan și sună la 
bază. 


348 


— Trebuie să vorbesc cu locotenentul de zbor, vicontele de 
Aberowen, ceru ea. 

— Ofițerii nu pot primi apeluri personale, rosti un galez 
pedant. 

— Este o urgenţă! Trebuie să vorbesc cu soțul meu. 

— Nu sunt telefoane în camere, că nu-i hotelul Dorchester 
aici. 

Poate că doar își închipuia ea, dar i se păru că simte 
satisfacția din glasul bărbatului că nu o putea ajuta. 

— Soţul meu este la banchetul ceremonial. Vă rog să trimiteţi 
o ordonanţă ca să-l cheme la telefon. 

— Nu-i nicio ordonanţă aici și nu are loc niciun banchet. 

— Niciun banchet? repetă Daisy după o clipă de uluială. 

— E doar cina obișnuită de la popotă, îi confirmă operatorul. 
Care s-a terminat acum o oră. 

Daisy trânti receptorul. Niciun banchet? Boy îi spusese foarte 
clar că trebuia să participe la o cină ceremonială la bază. 
Însemna că o minţise. Îi venea să plângă. Alesese să nu o vadă, 
preferând în schimb să meargă la băut cu camarazii lui sau 
poate să se vadă cu vreo femeie. Motivul nici nu mai conta. 
Daisy nu era prioritatea lui și cu asta, basta. 

Trase adânc aer în piept. Avea nevoie de ajutor. Nu știa 
numărul de telefon al medicului din Aberowen, dacă exista 
vreunul. Ce putea să facă? 

La plecare, Boy îi zisese: „O să fie aici vreo sută de ofițeri 
gata să te ajute dacă-i nevoie”. Dar nu îi putea spune 
marchizului de Lowther că avea sângerări vaginale. 

Durerea se acutizase și simţi ceva cald și lipicios între 
picioare. Se duse din nou la baie și se spălă. Văzu cheaguri de 
sânge. Nu avea tampoane la ea - crezuse că femeile însărcinate 
nu mai au nevoie de ele. Tăie o fâșie dintr-un prosop de mâini și 
o îndesă în chiloti. 

Apoi își aminti de Lloyd Williams. 

El era cumsecade. Fusese crescut de o feministă care știa ce 
voia. O adora pe Daisy. El o putea ajuta. 

leşi pe hol. Unde putea fi? Cadetții trebuie că își terminaseră 
cina până acum. Ar fi putut fi la etaj. Abdomenul o durea atât de 
tare, încât simţea că nu va reuși să urce până la mansardă. 


349 


Poate că era în bibliotecă. Cadeţii foloseau acea încăpere ca 
să studieze nederanjaţi. Intră și dădu peste un sergent care 
cerceta un atlas. 

— Nu vă supăraţi, aţi putea să-l găsiţi pe locotenentul Lloyd 
Williams? rosti ea. 

— Desigur, Domnia Voastră, răspunse bărbatul, închizând 
cartea. Ce vreţi să-i transmit? 

— Rugaţi-l să coboare în pivniţă o clipă. 

— Vă simţiţi bine, doamnă? Păreți puţin cam palidă. 

— Sunt bine. Spuneţi-i lui Williams să vină cât de repede 
poate. 

— Am înţeles. 

Daisy se întoarse în apartamentul său. Efortul de a păstra 
aparențele o istovise, așa că se întinse în pat. Nu trecu mult și 
simţi cum sângele i se scurge prin rochie, însă suferea prea mult 
ca să îi mai pese. Se uită la ceas. De ce întârzia Lloyd? Poate că 
sergentul nu dăduse de el. Era o casă atât de mare...! Poate că 
avea să moară aici. 

Auzi un ciocănit la ușă și apoi, spre marea sa ușurare, îi auzi 
glasul: 

— Sunt Lloyd Williams. 

— Intră, îi strigă ea. 

Avea să o vadă într-o stare deplorabilă. Poate că așa își va lua 
gândul de la ea, o dată pentru totdeauna. Îl auzi intrând în 
încăperea alăturată. 

— Mi-a luat ceva vreme ca să-ți găsesc camera, rosti el. Unde 
ești? 

— Aici. 

El intră în dormitor. 

— O, Doamne Dumnezeule! exclamă el. Ce s-a întâmplat? 

— Am nevoie de ajutor, zise ea. Există vreun doctor în orașul 
ăsta? 

— Bineînțeles. Doctorul Mortimer. Este aici de când lumea. 
Dar s-ar putea să nu mai fie timp. Lasă-mă să... El se opri 
șovăielnic și adăugă: Ai putea avea hemoragie, dar nu-mi pot da 
seama decât dacă mă uit. 

Ea își închise ochii. 

— Bine. 

Era prea speriată ca să se mai jeneze. Simţi cum îi ridică 
poalele rochiei. 


350 


— O, Doamne! exclamă el. Biata de tine! Apoi îi rupse chiloţii 
și îi spuse: lartă-mă! Unde găsesc niște apă? 

— In baie, rosti ea, arătându-i direcţia. 

El intră în baie și porni robinetul. După câteva clipe, ea simţi 
cum o șterge cu o cârpă caldă și umedă. 

Apoi, el îi spuse: 

— Nu curge foarte tare, doar se prelinge. Am văzut oameni 
sângerând până la moarte, dar nu-i cazul tău. Ea își deschise 
ochii și îl văzu trăgându-i juponul la loc. Unde este telefonul? o 
întrebă el. 

— In salonaș. 

ÎI auzi apoi rostind în receptor: 

— Faceţi-mi legătura cu casa doctorului Mortimer cât de 
repede puteţi. După o pauză, zise: Lloyd Williams la telefon. Sun 
de la Ty Gwyn. Pot vorbi cu domnul doctor? A, bună seara, 
doamnă Mortimer! Când ar trebui să se întoarcă?... Este vorba 
de o femeie cu dureri abdominale și sângerări vaginale... Da, 
știu că majoritatea femeilor trec prin asta lună de lună, dar în 
cazul ei este anormal... Are 23 de ani... da, căsătorită... nu are 
copii... Staţi să întreb. Își ridică glasul: Este posibil să fii 
însărcinată? 

— Da, replică Daisy. În trei luni. 

El repetă răspunsul ei, apoi urmă o tăcere îndelungată. Într-un 
final el închise telefonul și se întoarse la ea. Se așeză pe 
marginea patului. 

— Doctorul va veni cât se poate de repede, dar momentan 
operează un miner strivit de o greutate scăpată de sub control. 
Insă soţia doctorului este destul de sigură că ai suferit o 
pierdere de sarcină. li luă mâna și-i zise: Îmi pare rău, Daisy. 

— İti mulţumesc, șopti ea. 

Durerea se mai atenuase, dar se simţea teribil de tristă. 
Moștenitorul titlului de conte nu mai era. Boy avea să fie atât de 
supărat...! 

Lloyd spuse: 

— Doamna Mortimer mi-a zis că este ceva destul de obișnuit 
și că majoritatea femeilor pierd câteva sarcini. Nu ești în pericol 
câtă vreme nu sângerezi abundent. 

— Și dacă se agravează situaţia? 

— Atunci trebuie să te duc la spitalul din Merthyr. Însă drumul 
de cincisprezece kilometri într-un camion militar ţi-ar face mai 


351 


mult rău, așa că vom face asta doar în ultimă instanţă, dacă 
viața îţi este în pericol. 

Ea nu mai era speriată. 

— Mă bucur nespus că ai fost aici. 

— Pot să îţi sugerez ceva? 

— Desigur. 

— Crezi că poţi face câţiva pași? 

— Nu știu. 

— O să îţi umplu cada cu apă. Dacă te speli, te vei simţi mult 
mai bine. 

— Da. 

— Și apoi, poate vei putea să improvizezi un soi de bandaj. 

— Da. 

El se întoarse în baie, iar ea auzi apa curgând. Se ridică în 
capul oaselor. Era ameţită, așa că își trase sufletul câteva clipe, 
până se mai dezmetici. Își lăsă picioarele pe podea. Stătea într-o 
baltă de sânge coagulat și asta îi provoca o senzaţie de silă. 

Robinetul se închise. El reveni în cameră și o luă de braţ. 

— Dacă te ia cu leșin, spune-mi, o linişti el. Nu te las să cazi. 

Era surprinzător de puternic și mai mult o purtă pe sus spre 
baie. La un moment dat, chiloţii ei rupţi căzură pe jos. Ea se 
așeză pe marginea căzii și îl lăsă să îi desfacă nasturii din spate 
ai rochiei. 

— Te descurci singură mai departe? o întrebă el. 

Ea încuviinţă și el ieși din baie. 

Rezemându-se de coșul cu rufe, ea își scoase încet hainele, 
lăsându-le pe podea într-o grămadă însângerată. Cu foarte mare 
grijă, intră în cadă. Apa era potrivit de caldă. Durerea se mai 
diminuă când se lăsă pe spate și se relaxă. Era copleșită de 
recunoștință faţă de Lloyd. Fusese atât de bun cu ea încât îi 
venea să plângă. 

După câteva minute, ușa se crăpă cât să intre pe acolo mâna 
lui, în care ţinea niște haine. 

— O cămașă de noapte și așa mai departe, zise el. 

Le lăsă pe coșul de rufe și închise ușa. 

Când apa începu să se răcească, ea se ridică. O luă din nou 
ameţțeala, dar doar pentru o clipă. Se șterse cu un prosop, apoi 
își trase pe ea cămașa de noapte și lenjeria pe care i le adusese 
el. Își îndesă un prosop de mâini în chiloţi, ca să absoarbă 
sângele ce continua să picure. 


352 


Când reveni în dormitor, patul era făcut, cu așternuturi și 
pături curate pe el. Urcă în el și își trase păturile până la gât. 

El veni din salonaș. 

— Bag de seamă că te simţi mai bine, rosti el. Pari stânjenită. 

— „Stânjenită” nu este cuvântul potrivit, răspunse ea. Mai 
degrabă umilită, deși nici asta nu poate exprima întocmai ce 
simt. 

Adevărul nu era atât de simplu. Era îngrozită de felul în care o 
văzuse el - însă el nu păruse dezgustat. 

El intră în baie și luă de pe jos grămada de haine. Părea să nu 
fie deloc scârbit de sângele menstrual. 

Ea zise: 

— Unde ai pus cearșafurile? 

— Am găsit o chiuvetă mare în camera cu flori. Le-am lăsat la 
înmuiat în apă rece. Mă duc să-ţi pun și hainele acolo, bine? 

Ea încuviință. 

El dispăru din nou. Oare unde învățase să fie atât de 
competent și de descurcăreţ? Pesemne că în Războiul Civil din 
Spania. 

Il auzi apoi dereticând prin bucătărie. Când reapăru, ţinea în 
mâini două cești de ceai. 

— Probabil că nu îţi place deloc licoarea asta, dar o să te facă 
să te simţi mai bine. 

Ea luă ceaiul. El îi arătă două pastile albe pe care le ţinea în 
palmă. 

— Nişte aspirină? O să-ţi mai atenueze crampele. 

Ea le luă și le înghiţi cu ceai fierbinte. Întotdeauna i se păruse 
că el era mai matur decât vârsta sa. Își aminti cu câtă hotărâre 
se dusese să îl caute pe Boy în teatrul Gaiety. 

— Mereu ai fost așa, rosti ea. Un om mare, cu adevărat, în 
vreme ce noi doar ne prefăceam. 

Termină de băut ceaiul și simţi că o ia somnul. El îi luă ceașca 
din mână. 

— Cred că o să-mi închid ochii o clipă, murmură ea. Poţi să 
rămâi aici dacă adorm? 

— Voi rămâne oricât dorești, răspunse el. 

Apoi mai adaugă ceva, dar vocea păru să i se piardă în 
depărtare, iar ea adormi. 


353 


(HI) 


Lloyd începu apoi să își petreacă toate serile în micuțul 
apartament al menajerei. 

Aştepta nerăbdător să vină seara. 

Cobora în pivniță la câteva minute după ora opt, după ce se 
termina cina la popotă și camerista lui Daisy pleca acasă. 
Stăteau faţă în faţă, în două fotolii vechi. Lloyd își aducea câte o 
carte ca să înveţe - aveau mereu „teme”, iar dimineaţa dădeau 
teste -, iar Daisy citea câte un roman; dar cel mai adesea 
vorbeau. Își povesteau cele petrecute în timpul zilei, discutau 
despre ce citeau sau își depănau povestea vieții. 

El rememoră întâmplările prin care trecuse în timpul 
confruntărilor de pe Cable Street. 

— Cum stăteam acolo, în mulţimea pașnică, am fost șarjaţi de 
polițiști călare care răcneau despre „mizerabilii de evrei”, îi 
povesti el. Ne-au bătut cu bastoanele și ne-au aruncat prin 
vitrinele magazinelor. 

Ea fusese cantonată alături de fasciști în Tower Gardens și nu 
văzuse nimic din confruntări. 

— Nu așa a fost prezentată situaţia în presă, rosti ea. 

Ea crezuse cele scrise în ziare, care vorbeau despre o revoltă 
de stradă organizată de către huligani. Lloyd nu se mira. 

— Mama a ascultat știrile de la A/agate Essol/do o săptămână 
mai târziu, își aminti el. Crainicul a zis cu pedanterie: „Poliţia a 
primit numai laude din partea observatorilor imparţiali”. Mama 
mi-a spus că toți cei care ascultau au izbucnit în râs. 

Daisy era şocată de scepticismul cu care trata el știrile. El îi 
zise că majoritatea ziarelor britanice nu prezentaseră știrile 
despre atrocitățile comise de armata lui Franco în Spania, 
exagerând în schimb orice raport despre comportamentul 
necorespunzător al forțelor guvernamentale. Ea recunoscu că 
acceptase de bună opinia contelui Fitzherbert, care credea că 
rebelii erau creștini de nădejde care eliberau Spania de sub 
jugul comunist. Nu știa nimic despre execuțiile în masă, despre 
violurile și jafurile săvârșite de oamenii lui Franco. 

Nu părea să-i fi trecut prin cap că ziarele deţinute de 
capitaliști ar fi putut tăinui știrile care puneau guvernul 
conservator, armata sau oamenii de afaceri într-o lumină 
defavorabilă, exploatând în schimb la maximum orice incident 


354 


negativ în care erau implicaţi sindicaliștii sau partidele de 
stânga. 

Lloyd și Daisy vorbiră și despre război. În sfârșit, se acţiona. 
Trupele britanice și franceze debarcaseră în Norvegia, luptându- 
se cu germanii pentru controlul acesteia. Ziarele nu puteau 
ascunde faptul că lucrurile nu mergeau deloc bine pentru Aliați. 

Atitudinea ei faţă de el se schimbase. Nu mai flirta cu el. Se 
bucura mereu să îl vadă și se plângea dacă el sosea mai târziu 
seara, tachinându-l uneori; dar nu mai era cochetă. Îi mărturisi 
că toată lumea fusese extrem de dezamăgită că pierduse 
copilul: Boy, Fitz, Bea, mama ei din Buffalo, chiar și tatăl ei, Lev. 
Nu-și putea alunga senzaţia iraţională că făcuse ceva rușinos și 
îl întrebă dacă i se părea o prostie că gândea astfel. Nu era 
cazul. Lui nu i se părea prostesc nimic din ce făcea ea. 

Conversaţia lor era intimă, dar păstrau distanţa unul față de 
celălalt. El nu voia să profite de intimitatea extraordinară a 
nopţii în care ea pierduse sarcina. Desigur, avea să ţină minte 
acele momente tot restul vieții. Nu fusese nimic sexual în felul în 
care îi ștersese sângele de pe coapse și de pe burtă, dar gestul 
fusese nespus de tandru. Faptul că ea avusese o urgență 
medicală nu îi dădea dreptul să își permită familiarităţi pe viitor. 
Se temea atât de mult să nu lase vreo impresie greșită în 
această privinţă, încât avea mereu grijă să nu o atingă. 

La ora zece ea făcea ciocolată fierbinte, care lui îi plăcea la 
nebunie și despre care ea susținea că-i plăcea la fel de mult, 
deși el o suspecta că era doar politicoasă. Apoi își luau rămas- 
bun și el se întorcea în dormitorul lui de la mansardă. 

Erau ca niște vechi prieteni. Nu asta își dorea el, dar ea era 
femeie măritată acum și asta era tot ce putea avea. 

Uneori, uita de statutul ei social. Într-o seară fu surprins când 
ea îl anunţă că avea să-i facă o vizită lui Peel, majordomul 
pensionat al contelui, care locuia într-o căsuță de lângă 
domeniu. 

— Are 80 de ani! îi zise ea lui Lloyd. Sunt sigură că Fitz a uitat 
complet de el. Trebuie să văd ce mai face. Lloyd ridică surprins 
din sprâncene, iar ea adăugă: Trebuie să mă asigur că este 
teafăr. Este una dintre îndatoririle mele ca membră a clanului 
Fitzherbert. Familiile înstărite au obligaţia de a le purta de grijă 
slugilor vechi și credincioase - nu știai? 

— Am uitat. 


355 


— Vii cu mine? 

— Desigur. 

A doua zi era duminică, așa că plecară de dimineaţă, când 
Lloyd nu avea cursuri. Fură amândoi șocați de starea în care se 
afla căsuţa. Vopseaua se scorojise, tapetul se dezlipise, iar 
perdelele erau cenușii din cauza prafului de cărbune. Singurele 
obiecte decorative erau niște fotografii decupate din reviste și 
agăţate pe pereţi: regele și regina, Fitz și Bea, precum și alți 
nobili. Nu se mai făcuse curat acolo de ani buni, iar în aer plutea 
duhoarea de urină, cenușă și putregai. Insă Lloyd bănuia că nu 
era nimic ieșit din comun pentru un bătrân cu pensie mică. 

Peel avea sprâncene albe. Se uită la Lloyd și spuse: 

— Bună dimineaţa, Domnia Voastră - am crezut că aţi murit! 

Lloyd zâmbi. 

— Sunt un simplu musafir. 

— Întocmai, domnule? Sărmana-mi minte îmi joacă feste. 
Bătrânul conte a murit acum... cât să fie, 30-40 de ani? Atunci 
cine sunteţi dumneavoastră, tinere domn? 

— Mă numesc Lloyd Williams. Aţi cunoscut-o pe mama mea, 
Ethel, cu mulţi ani în urmă. 

— Tu ești băiatul lui Eth? A, în cazul ăsta, e de înţeles... 

Daisy interveni: 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule Peel? 

— A, nimic. V-am zis că mintea îmi joacă feste! 

ÎI întrebară dacă avea nevoie de ceva, iar el insistă că avea 
toate cele de trebuință. 

— Nu mănânc prea mult și beau foarte rar bere. Banii îmi 
ajung ca să îmi cumpăr tutun pentru pipă și ziarul. Ce crezi, 
tinere Lloyd? O să ne invadeze Hitler? 

Daisy îi făcu puţin curat prin bucătărie, deși nu prea era 
punctul ei forte. 

— Nu-mi vine să cred, îi murmură ea lui Lloyd. Să trăiești în 
asemenea condiţii și să spui că ai tot ce-ţi trebuie - și să mai și 
crezi că ai noroc pe deasupra! 

— Mulţi oameni de vârsta lui o duc și mai rău, replică Lloyd. 

Vorbiră cu Peel vreme de un ceas. Înainte să plece, el își 
aminti că dorea totuși ceva. Se uită la șirul de fotografii de pe 
perete. 

— La înmormântarea bătrânului conte, s-a făcut o fotografie, 
rosti el. Pe atunci eram un simplu lacheu, nu ajunsesem încă 


356 


majordom. Ne-am aliniat cu toţii lângă dric. Era un aparat din 
cele vechi, cu pânză neagră pe el, nu ca acestea mici din ziua 
de azi. Se întâmpla în 1906. 

— Cred că știu unde este fotografia, zise Daisy. Ne ducem să 
o căutăm. 

Se întoarseră la conac și coborâră în pivniţă. Odaia cu 
vechituri, aflată lângă cramă, era destul de mare. Era plină de 
cutii, cufere și ornamente inutile: o corabie într-o sticlă, o 
machetă a conacului Ty Gwyn făcută din chibrituri, un scrin în 
miniatură, o sabie într-o teacă ornată. 

Incepură să caute printre fotografii și desene vechi. Praful o 
făcu pe Daisy să strănute, dar ea insistă să continue căutările. 

Găsiră după un timp fotografia pe care și-o dorea Peel. În 
aceeași cutie se mai afla și o poză veche a contelui precedent. 
Lloyd se holbă la ea uluit. Imaginea sepia avea 13/8 și înfățișa 
un tânăr într-o uniformă victoriană de ofițer. Omul semăna leit 
cu Lloyd. 

— la uită-te aici, rosti el, dându-i fotografia lui Daisy. 

— Ai zice că ești tu, dacă ţi-ai lăsa favoriţi, spuse ea. 

— Poate că bătrânul conte a avut o aventură cu una dintre 
străbunele mele, rosti Lloyd în glumă. Dacă era femeie măritată, 
probabil că a pretins că fiul contelui era de fapt al soțului ei. Eu 
unul nu aș fi deloc încântat, îţi spun de pe-acum, să aflu că sunt 
vreun descendent ilegitim al aristocraților - tocmai un socialist 
înflăcărat ca mine! 

Daisy zise: 

— Lloyd, cât de prost poţi să fii? 

El nu-și dădea seama dacă ea vorbea serios sau nu. În plus, 
avea pe nas o dâră de praf atât de drăgălașă, încât îi venea să i- 
o șteargă cu un sărut. 

— Păi, m-am mai purtat prostește uneori, dar... 

— Ascultă-mă. Mama ta a lucrat ca menajeră în această casă. 
Și deodată, pe nepusă masă, a plecat la Londra în 1914 și s-a 
măritat cu un bărbat pe nume Teddy, despre care nimeni nu știe 
altceva decât că îl chema tot Williams, ca pe ea, aşa că nu a 
trebuit să-și schimbe numele. Misteriosul domn Williams a murit 
înainte să-l cunoască lumea și asigurarea lui de viaţă a ajutat-o 
să cumpere casa în care locuiește și acum. 

— Exact, spuse el. Unde vrei să ajungi? 


357 


— Apoi, după moartea domnului Williams, ea naște un fiu care 
se întâmplă să semene în mod remarcabil cu răposatul conte 
Fitzherbert. 

El începu să priceapă unde bătea ea. 

— Continuă. 

— Nu ţi-ai pus niciodată problema că ar putea exista o 
explicație complet diferită pentru toată această tărășenie? 

— Până acum, nu... 

— Ce face o familie aristocrată când una dintre fete rămâne 
însărcinată? Se întâmplă foarte des, să știi. 

— Bănuiesc că da, însă nu știu cum procedează. Nu se aude 
nimic despre asta. 

— Întocmai. Fata dispare câteva luni - în Scoţia, Bretania sau 
la Geneva - cu camerista ei. La întoarcere, camerista are un 
băiețel pe care susține că l-a născut în timpul vacanței. Familia 
o tratează cu o bunătate surprinzătoare, deși ea recunoaște că a 
preacurvit, și o trimite cât mai departe, cu o mică rentă. 

Părea o născocire, ceva desprins de realitate; însă Lloyd era 
intrigat și totodată tulburat. 

— Și crezi că eu am fost unul dintre copiii ascunși astfel? 

— Cred că Lady Maud Fitzherbert a avut o aventură cu un 
grădinar sau cu un miner - sau poate cu vreun dandy 
fermecător de la Londra; și a rămas însărcinată. A plecat undeva 
ca să nască în secret. Mama ta a acceptat să declare că pruncul 
este al ei, primind în schimb o casă. 

Lui Lloyd îi trecu ceva prin minte și zise: 

— Mi-a dat numai răspunsuri evazive ori de câte ori am 
întrebat-o despre tatăl meu adevărat. 

Acum atitudinea ei i se părea de-a dreptul suspectă. 

— Ei, vezi? Nu a existat niciun Teddy Williams. Ca să-și 
păstreze onoarea, mama ta a spus că este văduvă. A adăugat 
că pe soţul său decedat (și închipuit) îl chema tot Williams 
pentru a nu trebui să-și schimbe numele. 

Lloyd clătină din cap, nevenindu-i a crede. 

— Mi se pare un scenariu mult prea fantezist. 

— Ea și Maud au rămas prietene, iar Maud a contribuit la 
creșterea ta. În 1933 mama ta te-a luat cu ea la Berlin fiindcă 
mama ta adevărată dorea să te revadă. 

Lloyd simţea că visează sau că abia se dezmeticește. 

— Crezi că sunt copilul lui Maud? rosti el cu scepticism. 


358 


Daisy bătu în rama fotografiei pe care o ţinea în mână. 

— Și semeni leit cu bunicul tău! 

Lloyd era uluit. Nu putea fi adevărat - și totuși avea sens. 

— M-am obișnuit cu gândul că Bernie nu este tatăl meu 
adevărat, spuse el. Oare nici Ethel să nu-mi fie mamă? 

Daisy probabil că îi observă expresia de neajutorare de pe 
chip, fiindcă se aplecă și îl atinse - ceva ce nu obișnuia să facă 
-, zicându-i: 

— lartă-mă. Am fost prea directă? Vreau doar să vezi lucrurile 
așa cum sunt. Dacă Peel bănuiește adevărul, nu crezi că s-ar 
putea ca și alţii să o facă? Este genul de veste pe care ai vrea s- 
o auzi din partea cuiva care... din partea unui prieten. 

În depărtare se auzi bătaia unui gong, iar Lloyd rosti pe un ton 
plat: 

— Trebuie să mă duc la popotă pentru prânz. 

Scoase fotografia din ramă și o strecură într-un buzunar de la 
jacheta uniformei. 

— Te-ai supărat, spuse Daisy neliniștită. 

— Nu, nu. Doar că... îmi este rușine. 

— Bărbaţii nu recunosc niciodată când se supără. Vino să mă 
vezi mai târziu, te rog. 

— Bine. 

— Nu te duce la culcare înainte să vorbești cu mine. 

— Am înţeles, zise Lloyd. 

leși din camera cu vechituri și urcă în sala mare de mese, 
folosită acum ca popotă. Înghiţi carnea din conservă în mod 
mecanic, cu mintea tulburată. Nu interveni în discuţia purtată la 
masă cu privire la bătălia din Norvegia. 

— Ce faci, Williams, visezi cu ochii deschiși? rosti maiorul 
Lowther. 

— lertaţi-mă, domnule, răspunse Lloyd, la fel de distras. 
Improviză o scuză: Încercam să-mi amintesc care grad este mai 
mare în armata germană: Generalleutnant sau Generalmajor. 

Lowther zise: 

— Generalleutnant este gradul mai mare. Apoi adăugă: Ai 
grijă să nu uiţi diferenţa dintre meine Frau și deine Frau. 

Lloyd simţi cum se înroșește. Deci prietenia lui cu Daisy nu 
era atât de discretă precum își imaginase el. Până și Lowther 
băgase de seamă. Simţi cum îl cuprinde indignarea: el și Daisy 
nu făcuseră nimic necuviincios. Insă nu protestă. Se simţea 


359 


vinovat, chiar dacă nu era. Nu putea să jure cu mâna pe inimă 
că avea cele mai pure intenţii. Ştia ce-ar fi spus Bunicul: 
„Oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea 
în inima lui”. Asta era învăţătura lui lisus, care nu lăsa loc de 
interpretări și care conţinea mult adevăr. 

Gândul la bunicii lui îl făcu să se întrebe dacă nu cumva ei 
știau mai multe despre părinţii lui adevăraţi. Îndoielile cu privire 
la identitatea părinţilor săi biologici îl făceau să se simtă pierdut, 
ca într-un vis în care cazi de pe o culme. Dacă fusese minţit în 
această privinţă, poate că mai fusese minţit și în altele. 

Hotări să îi întrebe pe bunici. Cum era duminică, putea să facă 
asta chiar atunci. Cu prima ocazie care se ivi, se ridică de la 
masă și urcă dealul până pe Wellington Row. 

Se gândi că ei ar fi putut nega totul dacă îi întreba direct care 
era adevărul: era sau nu fiul lui Maud? Poate că o abordare mai 
pe ocolite avea să dea mai multe roade. 

Îi găsi în bucătărie. Pentru ei, duminica era Ziua Domnului și 
era dedicată religiei, așa că nu citeau presa și nici nu ascultau 
radioul. Însă se bucurară să îl vadă, iar Bunica îi făcu ceai, ca de 
obicei. 

Lloyd începu: 

— AŞ dori să aflu mai multe despre tatăl meu adevărat. Mama 
mi-a zis că Teddy Williams a fost în regimentul pușcașilor galezi. 
Voi știați asta? 

Bunica rosti: 

— Of, de ce vrei să dezgropi trecutul? Bernie este tatăl tău. 

Lloyd nu o contrazise. 

— Bernie Leckwith mi-a fost ca un adevărat tată, nimic de 
spus. 

Bunicul încuviință. 

— Evreu, într-adevăr, dar un om bun, nu încape îndoială. 

Își închipuia că dădea dovadă de multă mărinimie și toleranţă 
spunând asta. Lloyd îi trecu cu vederea remarca. 

— Sunt curios, totuși. L-aţi cunoscut pe Teddy Williams? 

Bunicul păru să se mânie brusc: 

— Nu, rosti el cu obidă. Și mare ne-a fost amarul. 

Bunica adăugă: 

— El a venit la Tŷ Gwyn ca valet al unui musafir. Nici nu am 
știut că îi căzuse cu tronc mamei tale până nu s-a dus la Londra 
ca să se mărite cu el. 


360 


— De ce nu v-aţi dus la nuntă? 

Rămaseră amândoi tăcuţi. Apoi, Bunicul rosti: 

— Spune-i adevărul, Cara. Minciunile nu duc la nimic bun. 

— Mama ta a căzut în ispită, zise Bunica. După ce valetul a 
plecat de la Ty Gwyn, a descoperit că rămăsese grea. 

Lloyd bănuia asta deja și suspecta că acesta era motivul 
eschivărilor ei. 

— Bunicul tău s-a mâniat foarte tare, adăugă Bunica. 

— Prea tare, recunoscu Bunicul. Am uitat că lisus a spus: „Nu 
judecaţi, ca să nu fiți judecaţi”. Păcatul ei a fost preacurvia, al 
meu a fost trufia. 

Lloyd observă cu uimire lacrimile din ochii albaștri ai bunicului 
său. 

— Dumnezeu a iertat-o, dar eu nu am putut decât peste mult 
timp. Însă ginerele meu murise deja pe front, în Franţa. 

Lloyd era și mai năucit decât până atunci. Avea de-a face cu o 
variantă la fel de amănunţită, ușor diferită de cea pe care i-o 
zisese mama lui și complet diferită de ipoteza lui Daisy. Oare 
Bunicul plângea după un ginere care nu existase niciodată? 

Insistă: 

— Și familia lui Teddy Williams? Mama mi-a spus că era din 
Swansea. Probabil că avea părinţi, fraţi, surori... 

Bunica spuse: 

— Mama ta nu a vorbit niciodată despre familia lui. Cred că îi 
era rușine. Oricare ar fi fost motivul, nu voia să știe de ei. Și nu 
era treaba noastră să o contrazicem în privinţa asta. 

— Dar aș putea avea încă doi bunici în Swansea! Și unchi, 
mătuși și veri pe care nu i-am cunoscut niciodată. 

— Așa este, rosti Bunicul. Însă noi nu știm. 

— Dar mama trebuie să știe. 

— Probabil că da. 

— O voi întreba pe ea, atunci, zise Lloyd. 


(IV) 


Daisy era îndrăgostită. 

Acum știa că nu mai iubise pe nimeni înainte de Lloyd. Nu îl 
iubise niciodată cu adevărat pe Boy, deși el o înnebunise la un 
moment dat. În ceea ce-l privește pe bietul Charlie Farquharson, 


361 


putea spune cel mult că ţinuse la el. Crezuse că dragostea era 
un lucru pe care îl putea dărui oricui poftea ea și că principala ei 
responsabilitate era să aleagă cu dibăcie. Acum știa că se 
înșelase amarnic. Dibăcia nu avea nimic de-a face cu asta și nici 
nu era vorba de vreo alegere. Dragostea era un cutremur. 

Viaţa sa era pustie, cu excepţia celor două ceasuri pe care le 
petrecea cu Lloyd seară de seară. Restul zilei trecea în 
anticiparea acelor clipe; noaptea - în rememorarea lor. 

Lloyd era perna pe care își odihnea obrazul. Era prosopul cu 
care își ștergea sânii când ieșea din cadă. Era degetul pe care îl 
băga în gură când cădea pe gânduri. 

Cum putuse să îl ignore vreme de patru ani? lubirea vieţii ei îi 
apăruse în cale la balul de la Trinity și tot ce remarcase ea era 
că purta haine de împrumut! De ce nu-l luase în braţe ca să-l 
sărute și de ce nu insistase să se căsătorească de îndată? 

Probabil că el simţise asta de la bun început. Probabil că se 
îndrăgostise de ea la prima vedere. O implorase să îl uite pe 
Boy. „Renunţă la el, îi zisese el în noaptea aceea în care 
merseseră la teatrul de varietăţi Gaiety. Fii iubita mea.” lar ea 
râsese de el. Insă el înţelesese adevărul chiar dacă ea fusese 
orbită. 

Și totuși, instinctul o împinsese să îl sărute pe trotuarul din 
Mayfair, în penumbra dintre două felinare. Pe atunci i se păruse 
un simplu capriciu; în realitate însă, fusese cel mai inteligent 
lucru pe care îl făcuse vreodată, pentru că astfel îi dobândise 
devotamentul. 

Acum, la Ty Gwyn, ea nu voia să se gândească la ce avea să 
se întâmple pe viitor. Trăia de pe o zi pe alta, simțind că 
plutește și zâmbind fără motiv. Primise o scrisoare din Buffalo 
de la mama ei, care își făcea griji în privinţa sănătăţii ei și a 
stării sale de spirit de după pierderea sarcinii, iar ea îi scrisese 
ca să o liniștească. Olga îi spicuise și dintre ultimele noutăți: 
Dave Rouzrokh murise în Palm Beach; Muffie Dixon se măritase 
cu Philip Renshaw; soţia senatorului Dewar, Rosa, scrisese un 
bestseller intitulat /n spatele scenei la Casa Albă, cu fotografii 
făcute de Woody. Cu o lună în urmă, asemenea vești i-ar fi 
stârnit dorul de casă; acum o interesau doar vag. 

Se întrista numai când se gândea la copilul pe care îl 
pierduse. Durerea trecuse aproape imediat, iar sângerarea se 
oprise după o săptămână, însă pierderea o marcase. Nu mai 


362 


plângea când își amintea, dar uneori rămânea cu privirea 
pierdută în zare, gândindu-se dacă ar fi fost băiat sau fată și 
cum ar fi arătat; apoi realiza şocată că nu se clintise vreme de 
un ceas. 

Venise primăvara, așa că mergea la plimbare pe versanţii 
vântoși, cu cizme impermeabile în picioare și cu o pelerină de 
ploaie pe ea. Câteodată, după ce se asigura că nu o puteau auzi 
decât oile, striga cât o ţineau plămânii: „Il iubesc!” 

O îngrijora reacţia lui la întrebările pe care i le pusese ea cu 
privire la părinţii săi. Poate că greșise abordând subiectul; nu 
făcuse decât să îl întristeze. Însă motivul ei era întemeiat: mai 
devreme sau mai târziu, adevărul urma probabil să iasă la iveală 
și era mai bine să auzi asemenea lucruri din gura unei persoane 
dragi. Năuceala lui îndurerată o emoţionase și o făcuse să îl 
iubească și mai mult. 

Apoi, el o anunţase că a obţinut o permisie. Avea să meargă 
într-o staţiune de pe coasta sudică, numită Bournemouth, ca să 
participe la conferinţa anuală a Partidului Laburist, în cel de-al 
doilea week-end din mai, care se suprapunea cu o sărbătoare 
britanică, Whitsun. 

Urma să vină și mama lui la Bournemouth, îi zisese el, așa că 
era o bună ocazie să o întrebe despre părinţii săi adevăraţi; lui 
Daisy i se păru că era nerăbdător, dar și temător, totodată. 

Lowther nu i-ar fi acordat permisia, cu siguranţă, însă Lloyd 
vorbise cu colonelul Ellis-jones încă din martie, când fusese 
repartizat la acest curs, iar colonelul îl învoise, fie pentru că-l 
simpatiza pe el, fie pentru că simpatiza partidul. În orice caz, 
Lowther nu mai putea face nimic în această privinţă. Firește, 
dacă germanii invadau Franţa, nimeni nu mai putea pleca în 
permisie. 

În mod straniu, Daisy era speriată de gândul că Lloyd ar fi 
putut pleca din Aberowen fără să afle că ea îl iubea. Nu știa 
sigur de ce, dar trebuia să-i mărturisească înainte de plecare. 

Lloyd urma să plece miercuri și să se întoarcă peste șase zile. 
Printr-o coincidență, Boy o anunţase că avea să vină în vizită 
miercuri seară. Daisy se bucura, fără să-și dea seama de ce, că 
cei doi bărbaţi nu aveau să fie acolo în același timp. 

Hotăriî să îi mărturisească lui Lloyd dragostea ei marţi, în 
ajunul plecării sale. Nu avea habar ce urma să-i spună soțului ei, 
a doua zi. 


363 


Când își imagină conversaţia pe care urma să o aibă cu Lloyd, 
realiză că el avea să o sărute, iar sărutul avea să le trezească 
pasiunea, astfel încât aveau să facă dragoste. Și apoi aveau să- 
și petreacă noaptea îmbrățișaţi. 

Acest gând îi readuse în atenţie nevoia de discreţie. Pentru 
binele lor, Lloyd nu trebuia să fie văzut ieșind din camera ei de 
dimineaţă. Lowthie avea deja unele bănuieli: își dădea seama de 
asta din atitudinea lui față de ea, atitudine dezaprobatoare și 
ușor ofensată, de parcă el ar fi trebuit să-i pice cu tronc, nu 
Lloyd. 

Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi putut întâlni cu Lloyd în altă 
parte pentru această conversaţie crucială! Işi aminti de 
dormitoarele nefolosite din aripa de vest și își ţinu răsuflarea. El 
putea pleca în zori și, dacă l-ar fi văzut cineva, nu ar fi avut de 
unde să știe că fuseseră împreună. Ea putea ieși mai târziu, 
îmbrăcată cuviincios, pretinzând că era în căutarea vreunui 
obiect pierdut, vreun tablou sau ceva de genul ăsta. De fapt, se 
gândi ea, dezvoltând minciuna pe care avea să o spună la 
nevoie, putea să ia un obiect din camera de vechituri și să-l 
ducă în dormitor din vreme, ca să-l poată folosi pentru a-și 
proba spusele. 

Marţi, la ora nouă, când toţi cadeţii erau la cursuri, ea 
străbătu holul de la etaj, ducând un set de sticluţe de parfum cu 
capace din argint mat și o oglinjoară asortată. Se simţea deja 
vinovată. Covorul fusese strâns, astfel încât pașii ei răsunau pe 
parchet, anunțând parcă sosirea unei femei ușoare. Din fericire, 
nu era nimeni în dormitoare. 

Se duse în Apartamentul cu Gardenii, folosit (din câte își 
amintea ea) drept depozit pentru așternuturile de pat. Pe hol nu 
era nimeni care să o vadă intrând. Inchise repede ușa în urma 
sa. Gâfâia. „Nu am făcut nimic încă”, își zise în sinea ei. 

Avusese dreptate: în toată camera, pe lângă tapetul cu 
gardenii, erau vrafuri ordonate de cearșafuri, pături și perne, 
înfășurate în huse din pânză aspră de bumbac și legate cu sfori, 
ca niște colete. 

Camera mirosea a mucegai, așa că ea deschise o fereastră. 
Mobilierul original rămăsese încă acolo: un pat, o garderobă, un 
scrin, o masă de scris și o măsuță de toaletă cu trei oglinzi. 
Așeză sticluțele de parfum pe măsuța de toaletă, apoi făcu 


364 


patul, folosind niște așternuturi dintre cele depozitate acolo. 
Cearșafurile erau reci. 

„Acum am făcut ceva, se gândi ea. Am făcut patul pentru 
iubitul meu și pentru mine.” 

Se uită la pernele albe și la păturile roz, cu marginile lor de 
satin, și se văzu cu ochii minţii în brațele lui Lloyd, sărutându-l 
cu o patimă arzătoare. Gândul o excită atât de mult, încât simţi 
cum i se taie picioarele. 

Auzi pași pe hol, răsunând pe parchet precum pașii ei, ceva 
mai devreme. Cine să fi fost oare? Poate că era Morrison, 
bătrânul lacheu, ducându-se să verifice vreo streașină înfundată 
sau vreo fereastră crăpată. Așteptă, cu inima bubuindu-i sub 
povara rușinii, în vreme ce pașii se apropiară, apoi se pierdură 
în depărtare. 

Sperietura îi mai potoli entuziasmul și îi domoli arșița din 
suflet. Aruncă o ultimă privire împrejur și plecă. 

Nu era nimeni pe hol. 

Porni, însoţită de zgomotul ritmic al pantofilor săi; însă acum 
nu mai dădea deloc de bănuit. Putea să meargă oriunde voia; 
era mai îndreptăţită decât oricine altcineva să se afle acolo; era 
în casa ei; soţul ei era moștenitorul acelui loc. 

Soţul pe care plănuise cu atâta meticulozitate să îl înșele. 

Știa că ar fi trebuit să fie paralizată de frică și de vinovăţie, 
dar în realitate abia aștepta s-o facă, fiind cu totul mistuită de 
patimă. 

Acum nu mai trebuia decât să-l anunţe pe Lloyd. Trecuse pe 
la ea în noaptea de dinainte, ca de obicei; însă nu îi putuse 
spune nimic atunci, căci el ar fi insistat ca ea să-i explice pe loc 
despre ce era vorba, iar ea i-ar fi mărturisit totul și l-ar fi primit 
în patul său, dând astfel peste cap tot planul. Așa că trebuia să 
prindă astăzi un moment în care să-i vorbească. 

În mod normal nu îl vedea în timpul zilei decât întâmplător, pe 
hol sau la bibliotecă. Cum putea să dea de el? Urcă pe scările 
din spate până în mansardă. Cadeţii nu erau în camerele lor, dar 
în orice clipă putea apărea unul dintre ei, venit după ceva uitat 
prin odaie. Trebuia să se miște repede. 

Intră în camera lui Lloyd. Îi putea simţi mirosul. Nu știa exact 
ce aromă era. Nu văzu nicio sticluță de apă de colonie prin 
odaie, însă lângă briciul său era un borcănel cu gel de păr. Il 
deschise și inspiră: da, asta era, citrice și mirodenii. Oare era 


365 


înfumurat? Poate că da, măcar un pic. De obicei arăta foarte 
elegant, chiar și atunci când era în uniformă. 

Îi va lăsa un răvaș. Pe măsuţa de toaletă era un bloc de foi de 
scris. Il deschise și rupse o foaie. Se uită împrejur, căutând ceva 
cu care să scrie. El avea un stilou negru gravat cu numele său, 
însă îl folosea la cursuri ca să-și ia notițe. Găsi un creion în 
sertarul de sus. 

Ce-ar fi putut să-i scrie? Trebuia să fie cu băgare de seamă, în 
caz că ar fi citit altcineva răvașul. In cele din urmă scrise doar: 
„Bibliotecă”. Lăsă blocul deschis pe măsuţă, ca să se asigure că- 
| va vedea. Apoi plecă. 

Nu o văzu nimeni. 

Probabil că el avea să treacă prin cameră la un moment dat, 
poate ca să își umple stiloul cu cerneală din călimară. Atunci 
avea să vadă răvașul și să vină la ea. 

Se duse să-l aștepte în bibliotecă. 

Dimineaţa trecu greu. Citea literatură victoriană - acei autori 
păreau să înţeleagă întocmai ce simțea ea acum -, însă astăzi 
nu se putea concentra asupra doamnei Gaskell, așa că își 
petrecu o mare parte din timp uitându-se pe fereastră. Era mai 
și în mod normal întreg domeniul ar fi trebuit să fie acoperit cu 
nenumărate flori de primăvară, care mai de care mai frumoase, 
dar majoritatea grădinarilor se înrolaseră în armată, iar cei 
rămași acasă cultivau legume, nu flori. 

Câţiva cadeți veniră la bibliotecă cu câteva minute înainte de 
ora 11, așezându-se în fotoliile verzi de piele cu caietele în 
mâini, însă Lloyd nu se afla printre ei. 

Ultimul curs de dimineaţă se termina la 12:30, din câte știa 
ea. În acel moment militarii se ridicară și ieșiră din bibliotecă, 
dar Lloyd tot nu apăru. 

„Până acum trebuia să fi ajuns în cameră, se gândi ea, măcar 
ca să-și lase cărțile și să se spele pe mâini în baia alăturată.” 

Minutele se scurgeau, apoi se auzi gongul bătând de prânz. 

Și atunci el intră în încăpere, iar ea simţi cum îi crește inima 
de bucurie. 

Părea îngrijorat. 

— Doar ce ţi-am citit răvașul, zise el. Te simţi bine? 

Primul său gând era mereu la ea. Problemele ei nu i se păreau 
sâcâitoare, ci vedea în ele un prilej de a o ajuta, prilej de care nu 


366 


ezita să profite. Niciun bărbat nu ţinuse la ea atât de mult, nici 
măcar tatăl ei. 

— Totul este bine, rosti ea. Știi cum arată o gardenie? 

Toată dimineaţa își repetase în gând ce voia să-i spună. 

— Cred că da. Seamănă cu un trandafir. De ce? 

— În aripa de vest se află un loc care se numește 
Apartamentul cu Gardenii. Are o gardenie albă pictată pe ușă și 
este folosit momentan ca depozit pentru așternuturi. Crezi că-l 
poţi găsi? 

— Desigur. 

— Hai să ne întâlnim acolo diseară. La ora obișnuită la care vii 
la mine. 

El o fixă cu privirea, încercând să-și dea seama ce se 
întâmpla. 

— Bine, voi veni, zise el. Dar de ce? 

— Vreau să-ţi spun ceva. 

— Foarte bine, rosti el, cu o expresie nedumerită pe chip. 

Ea intuia ce-i trecea prin cap. Era entuziasmat de gândul că 
ea i-ar fi putut propune o întâlnire romantică, însă pe de altă 
parte credea că își face iluzii deșarte. 

— Du-te la prânz, îi zise ea. El șovăia, așa că ea insistă: Ne 
vedem diseară. 

— De-abia aştept, spuse el, apoi ieși din încăpere. 

Ea se întoarse în apartamentul său. Maisie, care nu era o 
bucătăreasă prea grozavă, îi preparase un sandvici cu două felii 
de pâine și o bucată de jambon. Daisy era mult prea agitată 
însă: nu ar fi putut mânca nimic nici de-ar fi fost îngheţată de 
piersici. 

Se întinse în pat ca să se odihnească. Gândurile îi zburau 
către noaptea ce urma, fiind atât de explicite, încât o făceau să 
se fâstâcească. Învăţase multe taine ale sexului de la Boy, care 
era foarte experimentat când venea vorba de femei, așa că știa 
cam ce le place bărbaţilor. Voia să facă totul cu Lloyd, să-i 
sărute fiecare părticică a trupului, să facă ceea ce Boy numea 
soixante-neuf, să-i înghită sămânţa. Gândurile erau atât de 
incitante, încât doar prin puterea voinţei izbuti să-și înfrâneze 
pornirea de a se satisface singură. 

Bău o ceașcă de cafea la ora cinci, apoi se spălă pe cap și 
făcu o baie prelungită, răzându-se la subsuori și în zona 


367 


pubiană. Se șterse cu prosopul și se masă peste tot cu cremă de 
corp. Se dădu cu parfum și începu să se îmbrace. - 

Își schimbă lenjeria intimă. Încercă toate rochiile. Îi plăcea 
cum arăta în cea cu dungi albe-albastre, însă aceasta avea 
năsturei în partea din faţă și i-ar fi luat o veșnicie să-i descheie 
pe toţi, iar ea știa că-și va dori să se dezbrace cât mai repede. 
„Gândesc ca o târfă”, realiză ea, fără să știe dacă asta ar fi 
trebuit să o distreze sau să-i provoace rușine. In cele din urmă 
alese o rochie simplă din cașmir verde, lungă până la genunchi, 
care-i scotea în evidenţă picioarele atrăgătoare. 

Se privi în oglinda îngustă de pe interiorul ușii șifonierului. 
Arăta bine. 

Tocmai se așezase pe marginea patului ca să-și tragă 
dresurile, când intră Boy. 

Daisy simţi că o ia cu leșin. Dacă nu ar fi stat jos, probabil că 
s-ar fi prăbușit. Se holbă la el, nevenindu-i a crede. 

— Surpriză! rosti el vesel. Am venit cu o zi mai devreme. 

— Da, izbuti ea să îngaime când își recăpătă glasul. Surpriză. 

El se aplecă și o sărută. Ei nu-i plăcuse niciodată să-i simtă 
limba, fiindcă aceasta avea mereu gust de băutură și de trabuc. 
El nu părea să fie deranjat de inconfortul ei - de fapt, părea 
chiar să-i facă plăcere să o silească oarecum. Insă acum, din 
vinovăţie, îl sărută și ea franțuzește. 

— Măi, măi! zise el când se opri ca să-și tragă suflarea. Ce 
neastâmpărată ești! 

„O, nici n-ai idee, se gândi Daisy; cel puţin, sper că așa stau 
lucrurile.” 

— Exerciţiul a fost devansat cu o zi, îi explică el. Nu am mai 
avut timp să te anunț. 

— Deci rămâi peste noapte, spuse ea. 

— Da. 

lar Lloyd pleca dimineaţă. 

— Nu pari foarte încântată, remarcă Boy. Se uită la rochia ei și 
adăugă: Îţi făcuseși alte planuri? 

— Ce planuri să-mi fac? rosti ea, încercând să-și recapete 
cumpătul. Să mă duc la crâșmă sau ce? întrebă ea sarcastic. 

— Că tot veni vorba... hai să bem ceva. 

leși apoi din cameră ca să caute băutură. 

Daisy își îngropă faţa în palme. Cum era posibil așa ceva? 
Planul îi fusese dat peste cap. Trebuia să găsească o cale prin 


368 


care să-l avertizeze pe Lloyd. Și nu putea să-i mărturisească 
dragostea pe care i-o purta, acum că Boy era aici. 

Işi zise că era o simplă amânare. Era vorba doar de câteva 
zile: el urma să se întoarcă marţi. Așteptarea avea să fie 
agonizantă, dar avea să îndure, fără ca dragostea să i se 
știrbească în vreun fel. Insă, chiar și așa, tot îi venea să plângă 
de ciudă. 

După ce-și puse dresurile și pantofii, se duse în salonaș. 

Boy găsise o sticlă de scotch și două pahare. Gustă și ea ca 
să-i facă pe plac. El spuse: 

— Văd că fata aia face musaca de pește la cină. Mor de 
foame. Se pricepe la gătit? 

— Nu prea. Dar face mâncare comestibilă, mai ales dacă ţi-e 
foame. 

— Eh, măcar am whisky berechet, rosti el, turnându-și încă un 
pahar. 

— Ce-ai mai făcut? 

Ținea neapărat să-l facă să vorbească, pentru a nu fi nevoită 
să deschidă ea gura. 

— Ai zburat în Norvegia? 

Germanii erau pe punctul de a repurta acolo prima victorie 
terestră din război. 

— Slavă Domnului, nu! Este un dezastru. Se anunţă o mare 
dezbatere în Camera Comunelor diseară. 

Incepu apoi să-i descrie greșelile comise de comandanții 
britanici și francezi. 

Când cina fu gata, Boy cobori în pivniţă ca să aducă niște vin. 
Era o ocazie ca Daisy să îl avertizeze pe Lloyd. Insă unde putea 
fi? Se uită la ceasul de la mână. Era ora șapte și jumătate. Asta 
însemna că lua cina la popotă. Nu putea intra acolo ca să-i 
șoptească la ureche în timp ce el stătea la masă cu ceilalţi 
ofițeri: ar fi fost ca și cum ar fi strigat în gura mare că sunt 
amanți. Oare exista vreo cale să-l scoată de acolo? Își bătu 
capul în căutarea unei soluţii, dar - până să găsească vreuna - 
Boy se întoarse triumfător, aducând o sticlă de Dom Pérignon 
din 1921. 

— Primul an în care au produs soiul ăsta, zise el. Moment 
istoric. 

Se așezară la masă și mâncară musacaua lui Maisie. Daisy 
bău o cupă de șampanie, dar nu avu deloc poftă de mâncare. |și 


369 


plimbă mâncarea prin farfurie, încercând să nu dea de bănuit. 
Boy își mai puse o portie. 

La desert, Maisie le servi compot de piersici cu lapte 
condensat. 

— Razboiul nu-i priește defel bucătăriei britanice, remarcă 
Boy. 

— Nu era cine știe ce de capul ei nici înainte, comentă Daisy, 
încercând în continuare să salveze aparențele. 

Lloyd trebuie că ajunsese deja în Apartamentul cu Gardenii. 
Oare ce avea să facă dacă ea nu reușea să-i dea de veste? Oare 
avea să o aștepte acolo toată noaptea, sperând ca ea să apară 
la un moment dat? Oare avea să se lase păgubaș la miezul 
nopții, întorcându-se în patul său? Sau avea să coboare și să o 
caute acolo? Ar fi fost o situaţie jenantă. 

Boy scoase un trabuc imens și îl fumă satisfăcut, înmuind din 
când în când capătul neaprins într-un pahar cu coniac. Daisy 
încerca să găsească un pretext pentru a urca la etaj, dar nu-i 
veni nicio idee. Ce pretext ar fi putut găsi ca să se ducă la ora 
aceea târzie în sectorul cadeţilor? 

Nu-i venise încă nicio idee în minte când el își stinse trabucul 
și-i spuse: 

— A cam venit vremea să ne culcăm. Vrei să mergi la baie 

mai întâi? 
__ Neștiind ce altceva să facă, ea se ridică și trecu în dormitor. 
Işi scoase încet hainele pe care le îmbrăcase cu atâta grijă 
pentru Lloyd. Se spălă pe față și-și trase pe ea cea mai 
neatrăgătoare cămașă de noapte. Apoi urcă în pat. 

Boy era destul de cherchelit când se băgă sub pătură alături 
de ea, dar cheful de sex nu-i dispăruse. Ideea însăși o oripila. 

— Imi pare rău, rosti ea. Doctorul Mortimer mi-a spus că nu 
pot întreţine relaţii sexuale vreme de trei luni. 

Nu era adevărat. Mortimer îi zisese că putea să-și reia viața 
sexuală de îndată ce se oprea sângerarea. Se simţea cumplit de 
necinstită. Plănuise să o facă cu Lloyd în seara aceea. 

— Poftim? exclamă Boy indignat. De ce? 

Ea improviză: 

— Dacă ne grăbim, se pare că ar fi afectate șansele ca eu să 
rămân însărcinată din nou. 

Asta îl convinse. Își dorea cu disperare un moștenitor. 

— Am înţeles, rosti el, întorcându-i spatele. 


370 


Peste un minut deja adormise. 

Daisy rămase trează, cu gândurile gonindu-i prin minte. Oare 
se putea furișa acum? Trebuia să se îmbrace - nici nu se punea 
problema să umble prin casă în cămașă de noapte. Boy dormea 
buștean, dar se trezea des ca să meargă la baie. Dacă făcea 
asta exact când ea era plecată și o vedea întorcându-se cu toate 
hainele pe ea? Ce poveste ar mai fi putut născoci astfel încât el 
să o creadă? Toată lumea știa că exista doar un singur motiv 
pentru care o femeie ar fi hălăduit noaptea printr-un conac. 

Lloyd trebuia să sufere. Suferea și ea cu el, închipuindu-și-l 
singur și dezamăgit în odaia aceea cu mucegai. Oare avea să se 
întindă cu uniforma pe el, adormind așa? Avea să i se facă frig 
dacă nu se învelea cu o pătură. Oare avea să presupună că se 
ivise ceva neașteptat sau avea să creadă că ea îl lăsase 
dinadins cu buza umflată? Poate că avea să fie dezamăgit, 
supărându-se apoi pe ea. 

Lacrimile începură să i se prelingă pe obraji. Boy sforăia, așa 
că nu avea să afle niciodată. 

Aţipi abia la ceas târziu în noapte, visând că încerca să prindă 
un tren și că întârzia din cauza unor mărunțţișuri caraghioase: 
taxiul o dusese în locul nepotrivit, fusese nevoită să meargă cale 
lungă pe jos cu valiza, nu-și mai găsise biletul și, când ajunsese 
pe peron, descoperise că avea să călătorească într-o diligență 
demodată cu care urma să facă zile bune până la Londra. 

Când se trezi din vis, Boy era în baie, bărbierindu-se. 

Era descumpănită. Se trezi și se îmbrăcă. Maisie le pregăti 
micul dejun, iar Boy mâncă ouă, costiță și pâine cu unt. Isprăviră 
de mâncat la ora nouă. Lloyd îi zisese că pleacă la nouă. Poate 
că era pe hol chiar acum, cu valiza în mână. 

Boy se ridică de la masă și se duse la baie, luându-și și ziarul 
cu el. Daisy îi știa tabieturile de dimineață: avea să stea acolo 
vreo cinci-zece minute. Își reveni brusc din apatie. leși din 
apartament și ţâșni în sus pe scări. 

Lloyd nu era în sala de la intrare. Probabil că plecase deja. 
Simţi cum o cuprinde deznădejdea. 

Insă probabil că se ducea pe jos la gară: numai persoanele 
înstărite și cele infirme mergeau cu taxiul pe distanţe mai scurte 
de doi kilometri. Poate că reușea să-l prindă din urmă. leși pe 
ușa din față. 


371 


Îl văzu pe drum, la vreo patru sute de metri în faţă, pășind 
elegant, cu valiza în mână, și simţi cum prinde curaj. Renunţând 
la orice precauţie, o luă la fugă după el. 

O furgonetă militară ușoară dintre cele poreclite Tilly se 
hurducăia pe drum în faţa ei. Spre deznădejdea sa, vehiculul 
încetini când ajunse în dreptul lui Lloyd. „Nu!” exclamă Daisy, 
însă Lloyd era prea departe ca să o audă. 

Își aruncă valiza în spatele mașinii și sări în cabină, lângă 
șofer. 

Ea continuă să alerge, dar fără nicio speranţă. Camioneta 
porni în trombă. 

Daisy se opri. Rămase pe loc și urmări furgoneta ieșind pe 
poarta domeniului și făcându-se nevăzută. Incercă să-și înăbușe 
lacrimile. 

După o clipă se răsuci și intră din nou în casă. 


(V) 


În drumul său spre Bournemouth, Lloyd se opri peste noapte 
la Londra; în seara de miercuri, 8 mai, se afla în galeria 
vizitatorilor din Camera Comunelor, urmărind dezbaterea care 
avea să decidă soarta premierului Neville Chamberlain. 

Era ca și cum ar fi stat în galerie la teatru: scaunele erau tari 
și înghesuite, iar panorama ce se desfășura dedesubt era cât se 
poate de abruptă. Locul era plin ochi în seara aceea. Lloyd și 
tatăl său vitreg, Bernie, obţinuseră cu mare greutate bilete, doar 
datorită influenței mamei sale, Ethel, aflată și ea în sala ticsită, 
dar în rândurile deputaţilor laburiști, alături de unchiul Billy. 

Lloyd nu avusese încă ocazia să o întrebe despre părinţii săi 
adevăraţi: toată lumea era cu gândul la criza politică. Atât Lloyd, 
cât și Bernie voiau ca Chamberlain să demisioneze. Politicianul 
care încercase să ia cu frumosul fascismul nu mai avea 
credibilitate ca lider în război, iar dezastrul din Norvegia 
subliniase acest lucru cu vârf și îndesat. 

Dezbaterea începuse în seara precedentă. Chamberlain 
fusese atacat virulent, nu doar de câtre deputaţii laburiști, ci și 
de către cei din tabăra lui, îi informase Ethel. Conservatorul Leo 
Amery îi citase din Cromwell: „Aţi stat prea mult aici pentru cât 
de puţin bine ați înfăptuit. Plecaţi, vă cer, și să terminăm odată! 


372 


Plecaţi, pentru Dumnezeu!” Venind din partea unui coleg, era un 
discurs crud, iar senzaţia fu accentuată de corul ce îl însoți din 
ambele părți ale sălii: „Adevărat, adevărat!” 

Mama lui Lloyd și celelalte deputate se adunaseră în propria 
lor sală din Palatul Westminster, convenind să forțeze votul. 
Bărbaţii nu le putură opri, așa că aleseră să li se alăture în 
această solicitare. Când se făcu anunţul miercuri, dezbaterea se 
transformă într-un scrutin de validare pentru Chamberlain. 
Premierul acceptă provocarea și - într-un gest care lui Lloyd i se 
părea că trădează slăbiciunea - făcu apel la prietenii săi pentru 
a rămâne alături de el. 

Atacurile continuară și în seara aceea. Lloyd le savura din 
plin. II detesta pe Chamberlain din cauza politicii pe care o 
adoptase în cazul Spaniei. Vreme de doi ani, din 1937 până în 
1939, Chamberlain continuase să predice „neintervenţionismul” 
Marii Britanii și al Franței, în timp ce Germania și Italia trimiteau 
tot mai multe arme și trupe forțelor rebele, iar ultraconservatorii 
americani îi vindeau combustibil și camioane lui Franco. Dacă 
era să numească un politician britanic responsabil pentru 
crimele în masă comise acum de Franco, acesta era Neville 
Chamberlain. 

— Și totuși, îi atrase atenţia Bernie lui Lloyd într-o pauză, nu 
Chamberlain este vinovat pentru catastrofa din Norvegia. 
Winston Churchill este Lordul Amiral, iar mama ta spune că el 
este cel care a insistat pentru declanșarea invaziei. După toate 
pocinoagele pe care le-a făcut Chamberlain - Spania, Austria, 
Cehoslovacia -, ar fi culmea să fie înlăturat de la putere pentru 
ceva de care nu se face vinovat. 

— Totul trebuie să se spargă în capul premierului, replică 
Lloyd. Asta înseamnă să fii conducător. 

Bernie zâmbi pieziș, iar Lloyd intui ce-i trecea prin cap: tinerii 
erau prea vehementi, văzând totul în alb și negru. Insă, spre 
cinstea lui, Bernie nu-și rosti gândul cu glas tare. 

Dezbaterea era zgomotoasă, dar sala se cufundă în tăcere 
când se ridică să ia cuvântul fostul prim-ministru, David Lloyd 
George. Lloyd fusese numit după el. În vârstă de 77 de ani 
acum, un om de stat bătrân și cu părul alb, bărbatul vorbea cu 
autoritatea celui care câștigase Marele Război. 

Fu necruţător. 


373 


— Aici nu-i vorba de cine îi sunt prieteni domnului premier, 
zise el, subliniind un fapt evident cu un sarcasm nimicitor. 
Chestiunea este mult mai complicată de-atât. 

Lloyd se bucură din nou când auzi corul de aprobări ridicându- 
se atât din tabăra opoziţiei, cât și din cea a conservatorilor. 

— Ne-a cerut să facem sacrificii, continuă Lloyd George, cu 
accentul său nazal de galez din nord ce părea să-i ascută și mai 
mult tonul dispreţuitor. Nu există o contribuţie mai mare pentru 
obținerea victoriei în acest război decât renunţarea domniei sale 
la funcție. 

Opoziția izbucni în strigăte de aprobare, iar Lloyd o văzu pe 
mama sa scandând în rând cu ceilalți. 

Churchill vorbi în încheierea dezbaterii. Era un orator la fel de 
iscusit ca Lloyd George și Lloyd se temea ca nu cumva talentul 
lui să-l salveze pe Chamberlain. Însă sala îi era potrivnică, 
întrerupându-l și huiduindu-l uneori atât de zgomotos, încât îi 
acoperea discursul. 

La ora 11 seara, când se așeză, începu votul. 

Sistemul de vot era greoi. In loc să-și ridice mâinile sau să își 
noteze opţiunea pe bucăţi de hârtie, parlamentarii trebuiau să 
iasă din sală, pentru a fi numărați în vreme ce treceau prin două 
holuri diferite, unul pentru DA, celălalt pentru NU. Acest proces 
dura 15-20 de minute. Nu putea fi conceput decât de bărbaţi 
care nu aveau mai nimic de făcut, susținea Ethel. Era convinsă 
că avea să fie modernizat în curând. 

Lloyd aștepta ca pe ace. Inlăturarea lui Chamberlain i-ar fi 
produs o satisfacție nemaipomenită, dar nu era nici pe departe 
o certitudine. 

Ca să-și ia gândul de la asta, se concentră asupra lui Daisy, 
lucru pe care îl făcea mereu cu plăcere. Ce ciudate fuseseră 
ultimele 24 de ore pe care le petrecuse la Ty Gwyn: mai întâi 
răvașul cu un singur cuvânt scris pe el - „Biblioteca”; apoi, 
conversaţia purtată în grabă, cu invitaţia ei ademenitoare în 
Apartamentul cu Gardenii; apoi, o noapte întreagă în frig, 
plictiseală și confuzie, în așteptarea unei femei care nu mai 
venise. Rămăsese acolo până la șase dimineaţa, nefericit, dar 
nedorind să renunţe la speranţă până în momentul în care 
fusese nevoit să se spele, să se bărbierească, să-și schimbe 
hainele și să-și facă bagajul pentru plecare. 


374 


Era clar că se ivise ceva neașteptat sau că ea se răzgândise; 
însă ce intenţionase ea oare în primă fază? Dorea să-i spună 
ceva. Oare voia să-i spună ceva cutremurător, care să justifice 
tot acest dramatism? Sau era ceva atât de trivial încât uitase cu 
totul de el și de întâlnire? Trebuia să aștepte până marţea 
următoare ca să o întrebe. 

Nu le zisese alor săi că Daisy se afla la Ty Gwyn. Asta ar fi 
presupus să le explice care era relația lor acum și nu o putea 
face, pentru că nici el nu o înţelegea prea bine. Era oare 
îndrăgostit de o femeie măritată? Nu știa. Ea ce simțea oare 
pentru el? Nici asta nu știa. Cel mai probabil, se gândea, Daisy și 
cu el erau doi buni prieteni care rataseră șansa iubirii. Și nu voia 
să recunoască asta în fața nimănui, căci i se părea o finalitate 
insuportabilă. 

ÎI întrebă pe Bernie: 

— Cine îi va lua locul lui Chamberlain dacă guvernul cade la 
vot? 

— Toată lumea pariază pe Halifax. 

Lordul Halifax era în prezent ministrul de externe. 

— Nu! exclamă Lloyd indignat. Nu putem avea un conte drept 
premier în aceste clipe. Și oricum, el este adeptul aceleiași 
politici conciliatoare ca Chamberlain! 

— Într-adevăr, recunoscu Bernie. Dar ce variante ar mai fi? 

— Ce zici de Churchill? 

— Ştii ce-a spus Stanley Baldwin despre Churchill? 

Baldwin, un conservator, fusese prim-ministru înaintea lui 
Chamberlain. 

— „Când s-a născut Winston, o grămadă de ursitoare i-au 
umplut leagănul cu daruri - imaginaţie, elocvenţă, sârguință, 
abilitate - și la sfârșit a venit o ursitoare și a zis: «Nimeni nu 
poate fi înzestrat cu atâtea daruri», apoi l-a săltat din pătuţ și l-a 
scuturat bine, făcându-l să-și piardă judecata și înţelepciunea.” 

Lloyd zâmbi. 

— Foarte mucalite vorbe, dar chiar așa să fie? 

— Există un sâmbure de adevăr în ele! In războiul trecut el a 
fost responsabil pentru campania din Dardanele, care s-a 
încheiat cu o înfrângere usturătoare pentru noi. Acum tot el ne-a 
împins în aventura asta din Norvegia, un alt eșec răsunător. Este 
un orator iscusit, dar acţiunile sale dovedesc că are tendinţa de 
a visa cai verzi pe pereţi. 


375 


Lloyd spuse: 

— A avut totuși dreptate în privinţa necesităţii de a ne 
reînarma în anii '30 - când toată lumea se opunea acestei 
propuneri, inclusiv Partidul Laburist. 

— Churchill ar fi în stare să ceară reînarmarea și în rai, când 
leul se va culca lângă miel. 

— Eu cred că avem nevoie de cineva mai bătăios din fire. Ne 
trebuie un prim-ministru care să latre, nu unul care să 
scheaune. 

— S-ar putea să ţi se îndeplinească dorinţa! S-au întors cei 
care au numărat voturile. 

Se anunţă rezultatul votului: 280 pentru DA, 200 pentru NU. 
Chamberlain câștigase. Sala se cufundă într-o hărmălaie de 
nedescris. Susţinătorii premierului izbucniră în urale, însă ceilalţi 
îi strigară să-și dea demisia. 

Lloyd era aprig dezamăgit. 

— Cum se poate să-l mai vrea încă în funcţie după tot ce s-a 
petrecut? 

— Nu te grăbi să tragi concluzii, rosti Bernie, în timp ce 
premierul pleca și zgomotul se domolea. 

Bernie începu să calculeze ceva cu creionul pe marginea unei 
ediţii din Evening News. 

— Guvernul are în mod normal o majoritate de vreo 240. 
Majoritatea asta a coborât până la 80 acum. Notă niște numere, 
adăugând și scăzând, apoi zise: După ce scădem numărul 
parlamentarilor absenţi, tot mai rămân vreo 40 de susținători ai 
guvernului care au votat împotriva lui Chamberlain și alți 60 
care s-au abținut. lar asta e o lovitură cumplită pentru un prim- 
ministru - sunt 100 de colegi din partidul său care nu mai au 
încredere în el. 

— Dar o să fie de ajuns ca să-l determine să demisioneze? 
zise Lloyd cu nerăbdare. 

Bernie întinse mâinile în lături, într-un gest de predare. 

— Asta nu știu, recunoscu el. 


(VI) 


A doua zi, Lloyd, Ethel, Bernie și Billy plecară spre 
Bournemouth cu trenul. 


376 


Vagonul era plin cu delegaţi din întreaga Marea Britanie. Își 
petrecură tot drumul discutând despre dezbaterea din seara 
precedentă și despre viitorul premierului, cu accente dintre cele 
mai variate, de la cel contondent din Glasgow până la cel ușor 
cântat din East End. Nici acum Lloyd nu avu ocazia să îi pună 
întrebări mamei sale cu privire la subiectul care nu-i dădea 
pace. 

La fel ca majoritatea delegaților, nici ei nu își permiteau să 
stea la hotelurile de lux de pe stânci, așa că se cazară la o 
pensiune de la marginea orașului. Seara se duseră toți patru la 
un local, așezându-se într-un colţ mai retras, iar Lloyd profită de 
prilejul ivit. 

Bernie cumpără un rând de băuturi. Ethel se întrebă cu voce 
tare ce mai făcea prietena ei Maud din Berlin: nu mai primise 
nicio veste de la ea, căci serviciul poștal fusese întrerupt din 
cauza războiului dintre Germania și Marea Britanie. 

Lloyd sorbi din halba de bere, apoi rosti cu fermitate: 

— Aș dori să aflu mai mult despre tatăl meu adevărat. 

Ethel replică pe un ton aspru: 

— Bernie este tatăl tău. 

lar se eschiva! Lloyd își înăbuși mânia pe care o simțea 
înălțându-se în el. 

— Nu-i nevoie să-mi repeţi asta, i-o întoarse el. Și nu-i nevoie 
să-i spun lui Bernie că îl iubesc ca pe un tată, deoarece el știe 
deja asta. 

Bernie îl bătu ușor pe umăr, într-un gest stingher, dar sincer 
de afecţiune. 

Lloyd continuă pe un ton insistent: 

— Eu sunt însă curios să aflu mai multe despre Teddy 
Williams. 

Billy zise: 

— Trebuie să vorbim despre viitor, nu despre trecut - suntem 
în plin război. 

— Întocmai, zise Lloyd. Deci vreau să primesc răspunsuri la 
întrebări chiar acum. Nu sunt dispus să aștept, pentru că voi 
pleca la luptă în curând și nu vreau să mor fără să știu. 

Ethel nu vedea cum ar mai fi putut să-l refuze după un 
asemenea argument. 

Spuse: „Ştii tot ce-i de știut”, fără a putea însă să-l privească 
în ochi. 


377 


— Ba nu, nu știu, o presă el, străduindu-se să-și păstreze 
cumpătul. Unde sunt ceilalţi bunici ai mei? Mai am și alţi unchi, 
mătuși sau veri? 

— Teddy Williams era orfan, răspunse Ethel. 

— Și în ce orfelinat a crescut? 

Ea izbucni iritată: 

— De ce ești atât de încăpățânat? 

Lloyd ridică și el tonul, la fel de nervos: 

— Fiindcă semăn cu tine! 

Bernie nu-și putu înăbuși un rânjet. 

— Aici a nimerit-o, n-ai ce zice! 

Lloyd nu era deloc amuzat. 

— În ce orfelinat? 

— S-ar putea să-mi fi spus, dar nu mai ţin minte. In Cardiff, 
parcă. 

Billy interveni: 

— Vezi că atingi un punct sensibil, Lloyd, băiete. Bea-ţi berea 
și hai să schimbăm subiectul. 

Supărat, Lloyd zise: 

— Și pentru mine este un punct sensibil, unchiule Billy, și m- 
am săturat să fiu minţit întruna. 

— Hei, interveni Bernie, hai să nu vorbim de minciuni! 

— lartă-mă, tată, dar trebuie să spun ce am pe suflet. Lloyd 
ridică mâna ca să nu mai fie întrerupt, apoi continuă: Ultima 
oară când am întrebat-o, mama mi-a zis că familia lui Teddy 
Williams era din Swansea, dar că nu stăteau prea mult într-un 
loc din cauza slujbei tatălui său. Acum îmi zice că el a crescut 
într-un orfelinat din Cardiff. Una dintre aceste două povești este 
o minciună - dacă nu cumva chiar amândouă. 

Ethel îl privi în sfârșit în ochi. 

— Eu și Bernie ţi-am dat să mănânci, te-am îmbrăcat și te-am 
trimis la școală și la universitate, izbucni ea pe un ton indignat. 
Nu ai de ce să te plângi. 

— Și pentru asta vă voi fi mereu recunoscător și vă voi iubi 
mereu, replică Lloyd. 

Billy zise: 

— Dar ce s-a întâmplat de ai adus subiectul ăsta în discuţie 
tocmai acum? 

— Am făcut-o pentru că cineva mi-a spus ceva în Aberowen. 


378 


Mama lui nu răspunse, dar în ochi îi licări frica. „Cineva din 
Țara Galilor știe adevărul”, se gândi Lloyd. 

Continuă pe același ton: 

— Mi s-a spus că se prea poate ca Maud Fitzherbert să fi 
rămas însărcinată în 1914, iar copilul ei să treacă drept copilul 
tău, motiv pentru care ai primit și casa din Nutley Street. 

Ethel pufni dispreţuitor. Lloyd ridică mâna. 

— Astfel s-ar explica două lucruri, rosti el. Primul: neobişnuita 
prietenie dintre tine și Lady Maud. Băgă mâna în buzunarul 
jachetei și zise: Și al doilea: această fotografie în care sunt eu 
însumi, doar că am favoriţi. 

Le arătă imaginea. Ethel se holbă la poză fără să scoată vreo 
vorbă. Lloyd zise: 

— Parcă aș fi eu, nu? 

Billy spuse ţâfnos: 

— Da, Lloyd, parcă. Dar este limpede că nu ești, așa că nu 
mai arde gazul de pomană și spune-ne cine este omul acela. 

— Este tatăl contelui Fitzherbert. Acum e vremea ca tu și 
mama să nu mai ardeţi gazul de pomană. Sunt fiul lui Maud? 

Ethel zise: 

— Prietenia dintre mine și Maud a fost mai presus de orice o 
alianţă politică. Aceasta s-a rupt când nu am mai căzut de acord 
asupra strategiei pentru sufragete și s-a reluat după un timp. 
Îmi place mult de ea, iar ea mi-a oferit șanse importante în 
viaţă, dar nu există nicio legătură secretă. Ea nu știe cine este 
tatăl tău. 

— Bine, mamă, rosti Lloyd. Să zicem că aș putea crede asta. 
Dar această fotografie... 

— Explicaţia asemănării... 

Glasul i se poticni. Lloyd nu avea de gând să-i mai lase vreun 
răgaz. 

— Haide, o presă el fără scrupule. Spune-mi adevărul. 

Billy interveni din nou. 

— Pe-asta nu ai nimerit-o, băiete, zise el. 

— Serios? Atunci, ce-ar fi să mă lămurești dumneata? 

— Nu se cade să fac eu una ca asta. 

Era o recunoaștere implicită. 

— Deci chiar mințeai mai devreme. 

Bernie părea năucit. Îl întrebă pe Billy: 


379 


— Vrei să spui că toată tărășenia asta cu Teddy Williams este 
o născocire? 

Era limpede că și el crezuse acea poveste în toţi anii care 
trecuseră, la fel ca Lloyd. 

Billy nu răspunse. 

Se uitară toți trei la Ethel. 

— Of, la naiba! răbufni ea. Tata are o vorbă: „Poţi fi sigur că 
păcatele te vor ajunge din urmă”. Ei bine, dacă tot mi-ai cerut 
să-ţi spun adevărul, o să-l afli acum, deși n-o să-ţi placă defel. 

— Pune-mă la încercare, rosti Lloyd sfidător. 

— Nu ești copilul lui Maud, îi zise ea. Ești al lui Fitz. 


(VII) 


A doua zi, vineri, 10 mai, Germania invadă Olanda, Belgia și 
Luxemburg. 

Lloyd auzi știrea la radio pe când se așeza la micul dejun 
servit la pensiune, împreună cu părinţii săi și cu unchiul Billy. Nu 
era mirat: toți cei din armată considerau invazia iminentă. 

Era mult mai uluit din cauza dezvăluirilor din seara 
precedentă. Rămăsese treaz ceasuri bune în acea noapte, 
supărat că fusese minţit atâta amar de vreme, descumpănit că 
era fiul unui aristocrat conciliator de dreapta care, pe deasupra 
și în mod bizar, mai era și socrul fermecătoarei Daisy. 

— Cum te-ai putut îndrăgosti de el? o întrebase el pe mama 
lui. 

Replica ei fusese ascuțită: 

— Nu fi ipocrit! Și tu erai înnebunit după americanca aia 
bogată, iar ea avea simpatii de dreapta atât de pronunţate, 
încât s-a măritat cu un fascist. 

Lloyd dădu să se apere, susţinând că situaţia lui era diferită, 
dar realiză repede că era identică. Oricare ar fi fost relaţia sa 
actuală cu Daisy, nu încăpea îndoială că fusese îndrăgostit de ea 
cândva. lubirea nu era logică. Dacă el putea să cadă pradă unei 
pasiuni iraționale, la fel putea păți și mama sa; unde mai pui că 
avuseseră aceeași vârstă când li se întâmplase asta. 

EI îi reproșase că nu îi spusese adevărul de la început, dar ea 
avea argumente care îi susțineau această decizie. 


380 


— Cum ai fi reacţionat tu, un băieţel pe-atunci, dacă ţi-aș fi zis 
că ești fiul unui om cu stare, al unui conte? Cât de mult ţi-ar fi 
luat până să te lauzi cu asta în fața colegilor de școală? 
Gândește-te cum ar fi râs ei de plăsmuirea ta copilărească. 
Gândește-te cum te-ar fi urât pentru că le erai superior. 

— Dar mai târziu... 

— Nu știu, rosti ea istovită. Pur și simplu nu am găsit 
niciodată momentul potrivit. 

La început, Bernie se albise din cauza șocului, dar își revenise 
curând după aceea, redevenind același tip flegmatic pe care îl 
știau. Spusese că înțelegea de ce Ethel nu-i dezvăluise adevărul. 
„Un secret împărtășit nu mai este tocmai un secret.” 

Lloyd se întrebă care era acum relaţia mamei sale cu contele. 

— Bănuiesc că îl vezi mai tot timpul la Westminster. 

— Doar din când în când. Lorzii se întrunesc într-o altă 
secţiune din palat, unde au și propriile restaurante și baruri, și 
de obicei ne vedem doar în cadrul unor întâlniri prestabilite. 

In noaptea aceea, Lloyd fu mult prea șocat și năucit ca-și dea 
seama cum se simte. Tatăl său era Fitz - aristocratul, 
conservatorul, tatăl lui, socrul lui Daisy. Oare ar fi trebuit să îl 
întristeze asta? Să-l înfurie? Să-i trezească gânduri suicidale? 
Dezvăluirea era atât de devastatoare, încât îl amorţise. Era ca o 
rană atât de gravă, încât la început nici nu simţi durerea. 

Știrile de dimineaţă îi dădură și altceva la care să se 
gândească. 

Armata germană lovise fulgerător înspre vest, la prima oră. 
Deși era o mișcare anticipată, Lloyd știa că toate strădaniile 
spionajului Aliaților de a descoperi în avans data exactă fuseseră 
zadarnice, iar armatele micilor state fuseseră luate prin 
surprindere. Cu toate acestea, opuneau o rezistenţă îndârjită și 
eroică. 

— Probabil că așa stau lucrurile, dar cei de la BBC oricum ar 
spune asta, remarcă unchiul Billy. 

Premierul Chamberlain convocase o ședință a cabinetului care 
se desfășura exact în acele momente. Totuși, armata franceză, 
alături de cele zece divizii britanice aflate deja în Franţa, 
stabilise cu mult timp înainte un plan de reacţie rapidă pentru 
eventualitatea unei asemenea invazii, iar planul devenise 
operativ în mod automat. Trupele Aliaților traversaseră din vest 


381 


graniţa Franţei cu Olanda și Belgia și se grăbeau să le iasă în 
întâmpinare germanilor. 

Cu aceste noutăți de maximă importanță în minte, familia 
Williams luă autobuzul spre centrul orașului și își croi drum spre 
Pavilionul Bournemouth, unde urma să aibă loc conferința 
partidului. 

Acolo primiră vești de la Westminster. Chamberlain se agăța 
de scaun. Billy află că premierul îi propusese liderului Partidului 
Laburist, Clement Attlee, să devină ministru în cabinetul său, 
transformând guvernul într-unul de coaliţie a celor trei partide 
principale. 

Toţi trei erau îngroziţi de această posibilitate. Chamberlain 
conciliatorul ar fi rămas prim-ministru, iar Partidul Laburist ar fi 
fost obligat să-l susțină într-un guvern de coaliție. Era de 
neconceput. 

— Și Attlee ce-a zis? întrebă Lloyd. 

— Că va trebui să se consulte cu Comitetul Executiv Naţional 
înainte să ia o decizie, răspunse Billy. 

— De noi e vorba. 

Atât Lloyd, cât și Billy erau membri în comitet, care avea 
programată o ședință la ora patru după-amiaza. 

— Bun, zise Ethel. Haideţi să sondăm terenul și să aflăm ce 
sprijin ar putea avea planul lui Chamberlain în executivul nostru. 

— Niciun sprijin, cred eu, rosti Lloyd. 

— Nu fi atât de sigur, replică mama lui. Mai sunt unii care vor 
să-l ţină pe Churchill la distanţă cu orice preţ. 

Lloyd își petrecu următoarele ore într-o activitate politică 
neîntreruptă, vorbind cu membrii din comitet, cu prietenii și cu 
asistenții lor, prin cafenelele și barurile din pavilion și de-a 
lungul coastei. Nu mâncă nimic la prânz, dar bău atât de mult 
ceai, încât simţea că ar fi putut pluti. 

Fu dezamăgit să constate că nu toată lumea îi împărtășea 
opinia cu privire la Chamberlain și la Churchill. Mai rămăseseră 
câţiva pacifiști din războiul precedent, oameni care își doreau 
pacea cu orice preț și care erau de acord cu politica 
împăciuitoare a lui Chamberlain. Pe de altă parte, parlamentarii 
galezi încă vedeau în Churchill ministrul de interne care 
trimisese trupele pentru înăbușirea unei greve la Tonypandy. 
Asta se întâmplase cu mai bine de treizeci de ani în urmă, dar 
Lloyd descoperea că memoria putea fi foarte prolifică în politică. 


382 


La ora trei și jumătate, Lloyd și Billy străbătură plaja în briza 
mării și intrară în hotelul Highcliff, unde urma să se desfășoare 
ședința. Părerea lor era că majoritatea membrilor comitetului nu 
doreau să accepte oferta lui Chamberlain, dar nu puteau fi 
complet siguri, iar Lloyd încă își făcea griji în privinţa 
rezultatului. 

Intrară în cameră și se așezară la masa lungă alături de 
ceilalți membri ai comitetului. La ora patru fix intră și liderul 
partidului. 

Clem Attlee era un tip zvelt, chel și cu mustață, liniștit și la 
locul său; era îmbrăcat îngrijit și arăta ca un jurisconsult - ceea 
ce chiar era tatăl său -, iar lumea tindea să îl subestimeze. În 
felul său sec și lipsit de emoție, el rezumă în faţa comitetului 
evenimentele petrecute în ultimele 24 de ore, inclusiv oferta lui 
Chamberlain de intrare a laburiștilor la guvernare. 

Apoi zise: 

— Aș dori să vă pun două întrebări. Prima: aţi fi de acord să 
activaţi într-un guvern de coaliție condus de Neville 
Chamberlain? 

Se auzi un „Nu” răsunător din partea celor de la masă, mult 
mai vehement decât se așteptase Lloyd. Era încântat. 
Chamberlain, prietenul fasciștilor, omul care trădase Spania, era 
terminat. lată că exista și dreptate pe lume. 

Lloyd observă totodată stilul subtil în care placidul Attlee 
controlase ședința. Nu propusese subiectul pentru dezbatere 
generală. Intrebarea lui nu fusese: ce vom face? Nu le oferise 
oamenilor ocazia de a-și exprima incertitudinile sau ezitările. 
Izbutise, în felul său neimpozant, să îi pună cu spatele la zid și 
să-i facă să aleagă. lar Lloyd era convins că răspunsul pe care îl 
primise era cel scontat. 

Attlee spuse: 

— Atunci, iată și cea de-a doua întrebare: aţi fi de acord să 
activaţi într-un guvern de coaliție condus de un alt prim- 
ministru? 

Răspunsul nu fu la fel de categoric, dar de data asta se auzi 
un „Da” din mai multe piepturi. Când Lloyd își roti privirea în 
jurul mesei, realiză că aproape toată lumea era în favoarea 
acestei variante. Dacă existau persoane care se împotriveau, 
acestea nu își mai bătură capul să ceară supunerea la vot. 


383 


— În acest caz, rosti Attlee, îl voi anunţa pe Chamberlain că 
partidul nostru va intra într-un guvern de coaliţie doar dacă el 
demisionează și este desemnat un nou prim-ministru. 

Un murmur de încuviinţare îi însoţi vorbele. 

Lloyd observă dibăcia cu care Attlee evitase să le ceară 
părerea cu privire la persoana noului prim-ministru. 

Apoi, Attlee zise: 

— Mă duc acum să sun la guvern. 

După care ieși din încăpere. 


(VIII) 


În seara aceea, Winston Churchill fu chemat la Palatul 
Buckingham, conform tradiţiei, și regele îi ceru să devină prim- 
ministru. 

Lloyd nutrea speranţe mari în privinţa lui Churchill, chiar dacă 
omul era conservator. Churchill luă primele măsuri în week-end. 
Formă un cabinet de război ce cuprindea cinci persoane, inclusiv 
pe Clem Attlee și pe Arthur Greenwood, adică președintele și 
vicepreședintele Partidului Laburist. Liderul sindical Ernie Bevin 
fu numit ministrul muncii. Lui Lloyd i se părea evident că 
Churchill avea de gând să conducă un veritabil guvern 
multipartinic. 

Lloyd își făcu valiza, pregătindu-se să ia trenul înapoi spre 
Aberowen. Odată ajuns acolo, se aștepta să fie trimis altundeva, 
probabil în Franţa. Însă avea nevoie doar de o oră sau două. 
Ţinea neapărat să afle care era explicația pentru 
comportamentul lui Daisy de marţea trecută. Gândul că avea să 
o revadă în curând îi amplifica dorinţa de a pricepe. 

Între timp, armata germană traversase vijelios Olanda și 
Belgia, anihilând orice rezistență viguroasă cu o viteză care îl 
șocă pe Lloyd. Duminică seara, Billy vorbi la telefon cu un amic 
al său din Ministerul de Război, după care el și Lloyd 
împrumutară un atlas școlar vechi de la proprietăreasa 
pensiunii, studiind harta Europei de Nord-Vest. 

Arătătorul lui Billy trasă o linie de la est la vest, trecând din 
Dusseldorf prin Bruxelles și ajungând la Lille. 

— Germanii presează prin cea mai vulnerabilă parte a 
sistemului defensiv francez, secțiunea nordică de la graniţa cu 


384 


Belgia. Cobori cu degetul de-a lungul paginii și zise: Sudul 
Belgiei este mărginit de Ardeni, o fâșie imensă de teren deluros 
și împădurit, imposibil de străbătut pentru armatele motorizate 
din ziua de azi. Cel puţin asta susține amicul meu de la 
Ministerul de Război. Degetul său trecu mai departe: Insă, ceva 
mai la sud, granița franco-germană este protejată printr-o serie 
de fortificaţii solide cunoscute sub numele de Linia Maginot, iar 
acestea se întind tocmai până în Elveţia. Degetul său reveni 
apoi în susul paginii: Însă între Belgia și nordul Franţei nu există 
fortificaţii. 

Lloyd era nedumerit. 

— Nu s-a gândit nimeni la asta până acum? 

— Ba da, normal. Și avem o strategie prin care să rezolvăm 
această problemă. Billy își cobori glasul și adăugă: Se numește 
Planul D. Nu mai este un secret, de vreme ce e deja 
implementat. Cea mai mare parte a armatei franceze - plus 
toate Forțele Expediţionare Britanice aflate deja acolo - 
traversează chiar în aceste clipe graniţa cu Belgia. Odată ajunse 
acolo, ele vor forma o linie de apărare solidă pe râul Dyle. Astfel 
vom stopa înaintarea trupelor germane. 

Pe Lloyd nu îl liniștea foarte mult această informaţie. 

— Deci ne angajăm jumătate din forţe în acest Plan D? 

— Trebuie să ne asigurăm că funcţionează. 

— Ar fi și cazul. 

Fură întrerupţi de proprietăreasă, care îi aduse lui Lloyd o 
telegramă. i 

Nu putea fi decât din partea armatei. li dăduse adresa de 
acolo colonelului Ellis-Jones înainte să plece în permisie. Chiar se 
mira că nu fusese contactat mai devreme. Rupse plicul. Mesajul 
era următorul: 


NU TE ÎNTOARCE ÎN ABEROWEN STOP 
PREZINTĂ-TE IMEDIAT LA DOCUL DIN SOUTHAMPTON STOP 
À BIENTÔT SEMNAT ELLIS JONES 


Nu avea să mai ajungă la Ty Gwyn. Southampton era unul 
dintre cele mai mari porturi ale Marii Britanii, un punct obișnuit 
de îmbarcare pentru continent, aflat la doar câţiva kilometri în 
josul coastei față de Bournemouth, la vreo oră de mers cu trenul 
sau cu autobuzul. 


385 


Lloyd nu avea să o mai vadă pe Daisy a doua zi, realiză el cu 
durere în suflet. Poate că nu avea să afle niciodată ce dorise ea 
să-i spună. _ 

Acel „A BIENTOT” de la sfârșitul mesajului colonelului Ellis- 
Jones îi confirma bănuielile. 

Lloyd pleca în Franţa. 


e Capitolul 7 
1940 (2) 


(1) 


Erik von Ulrich își petrecu primele trei zile din Bătălia Franţei 
blocat într-un ambuteiaj. 

Erik și prietenul său, Hermann Braun, făceau parte dintr-o 
unitate medicală atașată Diviziei a 2-a de Panzere. Nu văzură 
nicio luptă în timp ce avansau prin sudul Belgiei, doar dealuri și 
copaci ce păreau să nu se mai termine. Erau în Ardeni, realiză 
el. Călătoreau pe drumuri înguste, multe neasfaltate, iar un tanc 
defect putea produce cât ai zice pește un blocaj ce s-ar fi întins 
pe optzeci de kilometri. Mai mult stăteau pe loc, așteptând la 
coadă, decât să înainteze. 

Pe chipul pistruiat al lui Hermann se observa o grimasă de 
angoasă și el îi șopti lui Erik astfel încât nimeni altcineva să nu-l 
poată auzi: 

— Chestia asta-i o tâmpenie! 

— Ai grijă ce spui - ai fost și tu în Tineretul Hitlerist, îl 
atenţionă Erik cu glas scăzut. Ai încredere în Führer. 

Insă nu se supărase într-atât încât să-și denunțe prietenul. 

Când se urneau din loc, o făceau într-un mod dureros de 
incomod. Stăteau pe podeaua tare de lemn a unui camion 
militar, în timp ce acesta sălta peste rădăcinile copacilor și se 
legăna când ocolea gropile din drum. Erik ajunsese să-și 
dorească începutul bătăliei ca să scape odată din blestematul 
acela de camion. 

Hermann zise ceva mai tare: 

— Ce căutăm aici? 

386 


Șeful lor, doctorul Rainer Weiss, stătea pe scaunul de lângă 
șofer. 

— Ducem la îndeplinire ordinele Fuhrerului, care sunt 
întotdeauna corecte, bineînţeles. 

Deși rostise aceste cuvinte pe un ton cât se poate de serios, 
Erik era convins că detectase o undă de sarcasm în vocea lui. 
Maiorul Weiss, un bărbat slab, cu păr negru și ochelari, era 
adeseori cinic la adresa guvernului și a armatei, dar într-un mod 
ambiguu, pentru ca vorbele să nu se întoarcă împotriva lui. 
Oricum, armata nu-și permitea să piardă un medic bun exact 
atunci. 

În camion mai erau doi infirmieri, amândoi mai în vârstă decât 
Erik și Hermann. Unul din ei, Christof, avea un răspuns mai bun 
la întrebarea lui Hermann. 

— Poate că francezii nu se așteaptă să atacăm aici, dat fiind 
faptul că terenul este atât de accidentat. 

Prietenul său Manfred adăugă: 

— Vom beneficia de avantajul elementului-surpriză și vom 
întâmpina o rezistenţă ușoară. 

Weiss spuse pe un ton sarcastic: 

— Vă mulţumim pentru lecţia voastră de tactică - ne-aţi 
luminat. 

Însă nu îi contrazise. 

În pofida a tot ce se întâmplase, încă mai existau oameni care 
nu credeau în Fuhrer, spre uimirea lui Erik. Propria sa familie 
continua să închidă ochii la izbânzile naziștilor. Din tatăl său, 
cândva un om de vază, nu mai rămăsese acum decât o umbră 
jalnică. În loc să se bucure de cucerirea Poloniei barbare, el se 
văicărea din cauza relelor tratamente aplicate polonezilor - 
despre care auzise ascultând probabil vreun post de radio 
străin, ceea ce era ilegal. Un asemenea comportament le putea 
produce tuturor necazuri - inclusiv lui Erik, care era vinovat 
pentru că nu-i raporta supervizorului nazist din acea zonă. 

Mama lui Erik nu era nici ea mai brează. Din când în când, 
dispărea cu pacheţele de pește afumat sau cu ouă. Nu dădea 
nicio explicaţie, dar Erik era convins că i le ducea lui Frau 
Rothmann, al cărei soț evreu nu mai avea voie să practice 
medicina. 

Chiar și în aceste condiţii, Erik trimitea acasă o parte 
consistentă din soldă, știind că - în caz contrar - părinţii săi ar fi 


387 


suferit de frig și de foame. Le detesta orientarea politică, dar îi 
iubea. Fără îndoială că și ei simțeau la fel când venea vorba de 
el și de orientarea lui politică. 

Sora lui Erik, Carla, își dorise să devină medic, ca el, și se 
înfuriase la culme când i se dăduse de înțeles că această 
meserie era una rezervată bărbaţilor în noua Germanie. Acum 
făcea cursuri de asistentă, un rol mult mai potrivit pentru o 
tânără germană. Și ea își întreținea părinţii din salariul său 
modest. 

Erik și Hermann doriseră să se înroleze în infanterie. Pentru ei, 
războiul însemna să te năpustești asupra inamicului cu pușca în 
mână, omorând sau murind pentru patrie. Însă nu aveau să 
omoare pe nimeni. Apucaseră să facă un an de medicină și o 
asemenea pregătire nu putea fi irosită - așa încât deveniseră 
infirmieri. 

Cea de-a patra zi de la intrarea în Belgia, luni, 13 mai, 
semănă cu primele trei zile doar până după-amiază. Atunci 
începură să audă un alt sunet, care acoperi duduitul și bârâitul 
motoarelor tancurilor și camioanelor. Pe deasupra lor treceau 
avioane, la altitudine joasă, și bombardau o zonă aflată ceva 
mai în faţă. Erik simţi în nări mirosul de explozibil. 

Se opriră pentru pauza de după-amiază pe un platou înalt, de 
unde se zăreau meandrele unui râu din vale. Maiorul Weiss le 
spuse că râul se numea Meuse și că se aflau la vest de orașul 
Sedan. Asta însemna că intraseră în Franţa. Aparatele aviaţiei 
militare germane, Luftwaffe, treceau unul după altul pe cerul de 
deasupra lor, coborând în picaj spre râul de la câţiva kilometri 
de ei, bombardând și mitraliind satele răzlețe de pe malurile 
acestuia, sate în care probabil că se aflau poziţiile defensive ale 
francezilor. Fumul se înălța din nenumăratele incendii izbucnite 
printre ruinele caselor și ale fermelor. Focul de baraj era 
necontenit, iar lui Erik aproape că i se făcu milă de cei prinși în 
flăcările acelui iad. 

Era prima oară când vedea armata în acţiune. În curând avea 
să intre și el în focul luptei și poate că vreun tânăr soldat francez 
avea să-i privească de la adăpost și să-i compătimească pe 
germanii schilodiți și uciși. Inima lui Erik tresăltă la acest gând, 
duduindu-i în piept ca o tobă. 

Uitându-se spre est, acolo unde detaliile terenului erau 
ascunse din pricina distanţei, zări totuși avioanele ca niște 


388 


punctuleţe și trâmbe de fum înălțându-se în văzduh și își dădu 
seama că inamicul ripostase în acea zonă a râului. 

Bombardamentul aerian încetă atunci, iar avioanele făcură 
cale întoarsă către nord, înclinându-și aripile ca să le ureze 
noroc în vreme ce se îndreptau spre bază. 

În apropierea lui Erik, pe lunca ce ducea spre râu, tancurile 
germane intrau în acțiune. 

Se aflau la vreo trei kilometri de inamic, dar artileria franceză 
începuse deja să le bombardeze din oraș. Erik era surprins că 
atâtea baterii supravieţuiseră bombardamentului aerian. Insă 
focul scăpăra dintre ruine, bubuitul tunurilor răsuna pe câmpul 
de bătălie și bucăţi de pământ săreau în aer în locurile în care 
cădeau obuzele. Erik văzu un tanc explodând după o lovitură în 
plin, iar fumul, metalul și trupurile sfârtecate se amestecară sub 
ochii săi. Simţi că i se face rău. 

Însă bombardamentul francezilor nu le oprea înaintarea. 
Tancurile se îndreptau neabătute către porțiunea râului aflată la 
est de oraș, porțiune numită Donchery, după spusele lui Weiss. 
În spatele lor venea infanteria, în camioane sau pe jos. 

Hermann zise: 

— Atacul aerian nu a fost suficient. Unde este artileria 
noastră? Avem nevoie de ea ca să distrugă tunurile mari din 
oraș, oferind astfel o șansă tancurilor și infanteriei noastre să 
traverseze râul și să stabilească un cap de pod. 

Lui Erik îi venea să-i dea un pumn ca să-i închidă gura. Urmau 
să intre în focul luptei - ar fi trebuit să gândească pozitiv în 
acele clipe! 

Insă Weiss spuse: 

— Ai dreptate, Braun - dar muniţia artileriei noastre este 
blocată în traficul din Ardeni. Avem doar 48 de obuze. 

Un maior roșu la faţă trecu în goană pe lângă ei, zbierând: 

— Plecaţi de-aici! Plecaţi de-aici! 

Maiorul Weiss le indică un loc și zise: 

— O să ne instalăm punctul de prim ajutor în est, unde se 
vede acea fermă. 

Erik distinse un acoperiș cenușiu și jos, aflat la vreo opt sute 
de metri de râu. 

— Și-acum, hai să mergem! 

Săriră în camion și coborâră dealul. Când ajunseră la poale, 
cotiră la stânga pe un drumeag de ţară. Erik se întrebă ce aveau 


389 


să facă cu familia care locuia probabil în clădirea respectivă, 
clădire ce avea să fie transformată într-un spital militar. li vor da 
afară din casă, realiză el, și-i vor împușca dacă le vor face 
probleme. Dar unde puteau să se ducă oamenii? Erau în plin 
câmp de bătălie. 

Dar nu fu necesar să își bată capul: oamenii plecaseră deja. 

Clădirea se afla la vreo opt sute de metri de focul luptei, 
observă Erik. Realiză că nu avea niciun rost să se instaleze un 
punct de prim ajutor în raza de acţiune a tunurilor inamice. 

— Brancardieri, treceţi la treabă, strigă Weiss. Până vă 
întoarceți voi, o să fie totul gata aici. 

Erik și Hermann luară o targă și o trusă de prim ajutor din 
camionul cu provizii medicale și porniră spre câmpul de luptă. 
Christof și Manfred erau puţin mai în faţă, iar în urma lor veneau 
încă vreo zece camarazi. „Gata, se gândi Erik exultând; asta-i 
șansa noastră să devenim eroi. Cine își va păstra cumpătul sub 
tirul inamic și cine se va pierde cu firea, ascunzându-se prin cine 
știe ce gaură?” 

Străbătură în fugă lunca până la râu. Era cale lungă și avea să 
pară și mai lungă la întoarcere, când urmau să care un rănit. 

Trecură pe lângă tancuri cuprinse de flăcări, însă acolo nu 
erau supraviețuitori, iar Erik își feri privirea ca să nu vadă 
rămășițele omenești întinse peste metalul contorsionat. In jurul 
lor mai cădeau și obuze, dar nu prea multe: râul nu era apărat 
foarte bine, iar majoritatea tunurilor fuseseră distruse de atacul 
aerian. Chiar și așa, era prima oară în viaţa lui Erik când cineva 
trăgea în el, iar el simţi impulsul absurd și copilăresc de a-și 
acoperi ochii cu mâinile; însă continuă să fugă mai departe. 

Apoi, un proiectil ateriză exact în faţa lor. 

Se auzi o bubuitură îngrozitoare, iar pământul se cutremură 
de parcă ar fi bătut din picior un uriaș. Christof și Manfred fură 
izbiţi în plin, iar Erik le văzu trupurile plutind prin aer ca și cum 
ar fi fost imponderabile. Suflul exploziei îl dobori pe Erik. În timp 
ce zăcea la pământ, cu fața în sus, fu acoperit de praful stârnit 
de explozie, fără să fie însă rănit. Se ridică în picioare, 
împleticindu-se. În faţa lui se aflau trupurile sfârtecate ale lui 
Christof și Manfred. Christof părea o păpușă stricată, cu toate 
membrele ieșite din încheieturi. Capul lui Manfred se 
desprinsese de trup și îi zăcea acum la picioare. 


390 


Erik paraliză de groază. La facultate nu avusese de-a face cu 
trupuri schilodite și pline de sânge. Era obișnuit cu cadavrele de 
la cursul de anatomie - era câte unul la fiecare doi studenţi, iar 
el și Hermann împărțiseră cadavrul unei bătrâne zbârcite - și 
urmărise oameni vii tăiaţi pe masa de operație. Dar nimic din 
toate astea nu îl pregătise pentru așa ceva. 

Tot ce voia era să o rupă la fugă. 

Se întoarse cu spatele. Mintea i se golise, lăsând în urmă doar 
frică. Porni cu pași mari și hotărâți în direcţia din care veniseră, 
înspre pădure, cât mai departe de bătălie. 

Dar Hermann îl salvă. Se postă în fața lui și-i zise: 

— Unde te duci? Nu fi prost! 

Erik merse mai departe, încercând să treacă de el. Hermann îi 
dădu un pumn zdravăn în stomac, iar Erik se îndoi de spate și 
căzu în genunchi. 

— Nu fugi! îi spuse Hermann alarmat. O să te împuște ca pe 
un dezertor! Revino-ţi! 

Erik își veni în fire în timp ce încerca să-și recapete răsuflarea. 
Nu putea să fugă, nu trebuia să dezerteze, trebuia să rămână 
acolo, realiză el. Treptat, printr-un efort de voință, izbuti să își 
înăbușe groaza. În cele din urmă se ridică în picioare. 

Hermann îl privi îngrijorat. 

— lartă-mă, zise Erik. Am intrat în panică. Mi-am revenit 
acum. 

— Atunci apucă targa și hai să mergem mai departe. 

Erik ridică targa, o săltă pe umăr, se răsuci și porni în pas 
alergător. 

Ceva mai aproape de râu, Erik și Hermann ajunseră printre 
infanteriști. Unii descărcau bărci de cauciuc din camioane și le 
duceau la mal, în vreme ce tancurile încercau să le asigure 
acoperire trăgând în poziţiile franceze. Însă Erik, care își 
recăpătase aproape complet stăpânirea de sine, văzu că era o 
bătălie ce nu putea fi câștigată: francezii se aflau în spatele 
zidurilor și în clădiri, în timp ce infanteria germană era expusă 
pe malul râului. De îndată ce reușeau să ducă o barcă în apă, 
aceasta intra sub tirul intens al mitralierelor. 

În amonte, râul făcea un unghi drept, astfel încât infanteria nu 
putea ieși din raza trupelor franceze decât dacă se retrăgea 
mult în urmă. 

Pe jos erau deja numeroși morți și răniți. 


391 


— Hai să-l luăm pe ăsta, rosti Hermann cu fermitate, iar Erik 
se execută. 

Întinseră targa pe pământ, lângă un infanterist care gemea. 
Erik îi dădu niște apă dintr-o butelcă, așa cum învățase la 
cursurile de pregătire. Omul părea să aibă mai multe răni 
superficiale pe faţă și un braţ care-i atârna fără vlagă. Erik se 
gândi că fusese lovit probabil de focul mitralierelor, însă fără să- 
i fi fost atinsă vreo zonă vitală. Nu sângera pe nicăieri, așa că nu 
trebuiau să îi cauterizeze vreo rană. Îl săltară pe targă, o 
ridicară și porniră în pas alergător spre punctul de prim ajutor. 

Rănitul scoase un strigăt de durere în timp ce înaintau; când 
se opriră, ţipă strângând din dinţi: „Mergeţi mai departe, nu vă 
opriţi!” 

Nu era deloc ușor să duci un om cu targa. Erik simţi că îl lasă 
puterile pe la jumătatea drumului. Dar se vedea că pacientul 
avea dureri mult mai mari, așa că alergă mai departe. 

Din fericire, în jurul lor nu mai cădeau obuze. Francezii își 
concentrau tirul asupra malului râului, încercând să-i împiedice 
pe germani să îl traverseze. 

Într-un final, Erik și Hermann ajunseră la fermă. Weiss 
organizase totul, scoțând toate piesele de mobilier inutile din 
camere, trasând pe podea locurile pacienților și pregătind masa 
din bucătărie pentru operaţii. Le arătă lui Erik și lui Hermann 
unde să lase rănitul. Apoi îi trimise după altul. 

Parcurseră drumul spre râu mai repede de astă dată. Nu mai 
aveau povară și terenul cobora ușor în pantă. Când se apropiară 
de mal, Erik se întrebă neliniștit dacă avea să intre din nou în 
panică. 

Observă cu îngrijorare că lucrurile nu mergeau deloc bine. Pe 
râu se vedeau câteva ambarcaţiuni sparte, iar pe mal erau și 
mai multe leșuri decât înainte - și tot nu se întrezărea vreun 
german pe cealaltă parte. 

Hermann zise cu glas piţigăiat: 

— Este o catastrofă! Ar fi trebuit să așteptăm să ajungă 
artileria! 

Erik replică: 

— Am fi pierdut elementul-surpriză, iar francezii ar fi avut 
timp să aducă întăriri. Străbaterea Ardenilor nu ar mai fi avut 
niciun rost. 

— Ei bine, pur și simplu nu merge, zise Hermann. 


392 


În adâncul sufletului, Erik începea să se întrebe dacă planurile 
Fuhrerului chiar erau  infailibile. Acest gând îi șubrezea 
hotărârea, amenințând să îl dea complet peste cap. Din fericire, 
nu era vreme de meditat. Se opriră lângă un om cu un picior 
spulberat aproape în întregime. Era cam de-o seamă cu ei, la 
vreo 20 de ani, cu tenul palid și pistruiat și cu părul roșcat- 
arămiu. Piciorul său drept era retezat de la jumătatea coapsei, 
terminându-se într-un ciot zdrenţuit. În mod uluitor, era 
conștient încă și îi privi ca pe niște îngeri pogorâți din ceruri. 

Erik găsi punctul de presiune din zona inghinală și opri 
sângerarea, în vreme ce Hermann îi puse un garou. Apoi îl 
urcară pe targă și porniră înapoi în fugă. 

Hermann era un german loial, dar uneori cădea pradă 
sentimentelor negative. Dacă Erik nutrea asemenea sentimente, 
avea grijă să nu le dea glas. Astfel nu demoraliza pe nimeni - și 
nici nu dădea de bucluc. 

Însă nu putea să-și reprime gândurile. Se părea că 
străbaterea Ardenilor nu le oferise germanilor victoria facilă la 
care se așteptaseră. Poziţiile defensive de pe Meuse erau slabe, 
dar francezii le opuneau o rezistenţă înverșunată. Doar nu avea 
să-și piardă încrederea în Fuhrer după prima bătălie? Această 
idee îi stârni din nou panica. 

Se întrebă dacă forţele germane aflate mai la est avuseseră 
mai mulţi sorți de izbândă. Diviziile 1 și a 10-a de Panzere 
fuseseră alături de divizia lui Erik, a 2-a, pe drumul spre graniţă 
și probabil că acestea erau cele care atacau în amonte. 

Mușchii brațelor îl dureau acum în permanenţă. 

Sosiră la punctul de prim-ajutor pentru a doua oară. Găsiră 
aici o agitaţie nemaipomenită - podeaua era plină de oameni 
care gemeau și se văitau, pretutindeni se vedeau pansamente 
însângerate, iar Weiss și asistenții lui treceau grăbiţi de la un 
trup schilodit la altul. Erik nu-și închipuise niciodată că atâta 
suferinţă ar putea încăpea într-un loc atât de mic. Când Fuhrerul 
vorbea de război, nu la asta se gândea Erik. 

Apoi, observă că ochii pacientului său erau închiși. 

Maiorul Weiss îi luă pulsul, apoi se răsti: 

— Duceţi-l în hambar - și nu-mi mai irosiți timpul aducându-mi 
cadavre, la dracu'! 

Lui Erik îi venea să urle de frustrare, dar și de durere, căci 
senzaţia din braţe se extinsese acum și la picioare. 


393 


Lăsară cadavrul în hambar, observând că acolo erau deja vreo 
duzină de tineri morți. 

Era mai rău decât orice își închipuise. Ideea lui de bătălie 
presupunea curaj în fața primejdiei, stoicism în suferinţă, eroism 
în condiţii grele. Acum peste tot domneau agonia, ţipetele, frica 
oarbă, trupurile sfârtecate și o completă lipsă în rostul misiunii 
lor. 

Se întoarseră la râu. 

Soarele coborâse pe cer și ceva se schimbase pe câmpul de 
bătălie. Trupele franceze din Donchery erau bombardate de pe 
cealaltă parte a râului. Erik își dădu seama că Divizia 1 de 
Panzere avusese mai mult noroc în amonte, asigurându-și un 
cap de pod pe malul sudic; iar acum veneau în ajutorul 
camarazilor lor de pe flancuri. Era limpede că ej nu își 
pierduseră muniţia în pădure. 

Revigoraţi, Erik și Hermann luară un alt rănit. De această 
dată, când reveniră la punctul de prim ajutor, primiră niște 
castroane de tablă cu o supă gustoasă. În timpul celor zece 
minute în care se odihni și sorbi supa, pe Erik îl cuprinse 
toropeala și fu cât pe ce să se întindă și să adoarmă. Doar cu un 
efort de voinţă izbuti să se ridice în picioare, să ridice targa și să 
pornească din nou în pas alergător spre câmpul de luptă. 

Scena era cu totul diferită acum. Tancurile traversau râul pe 
plute. Germanii de pe cealaltă parte se aflau sub un tir puternic, 
dar trăgeau și ei cu ajutorul întăririlor primite de la Divizia 1 de 
Panzere. 

Erik realiză că ai lui aveau șanse să-și îndeplinească 
obiectivul, până la urmă. Reînsufleţit, începu să se rușineze că 
se îndoise de Fuhrer. 

EI și Hermann continuară să aducă răniţi ore în șir, până când 
uitară complet cum era să nu îi doară brațele și picioarele. Unii 
pacienţi erau ieșiți din simţiri; unii le mulțumeau, alţii îi înjurau; 
cei mai mulți doar ţipau; unii supravieţuiau, alții mureau. 

Cu puţin timp înainte de 10 seara, germanii stabiliră un nou 
cap de pod pe cealaltă parte a râului, iar la ora 10 fix îl 
securizară. 

Luptele încetară la căderea nopţii. Erik și Hermann continuară 
să străbată câmpul de luptă în căutarea răniților. Îl aduseră pe 
ultimul la miezul nopţii. Apoi se întinseră sub un copac și 
adormiră epuizați. 


394 


A doua zi, Erik, Hermann și restul Diviziei a 2-a de Panzere 
cotiră spre vest și străpunseră ce mai rămăsese din poziţiile 
defensive ale francezilor. 

Două zile mai târziu, se aflau deja la 80 de kilometri 
depărtare, la râul Oise, înaintând rapid prin teritoriul francez. 

Pe 20 mai, la o săptămână după ce ieșiseră pe neașteptate 
din Ardeni, ajunseseră deja la Canalul Mânecii. 

Maiorul Weiss le explică cum fusese posibil așa ceva. 

— Atacul nostru din Belgia a fost doar o diversiune, înțelegeţi? 
Scopul său a fost să îi atragem pe francezi și pe britanici într-o 
capcană. Diviziile noastre de Panzere formau braţele capcanei și 
acum i-am prins la mijloc. O mare parte din armata franceză și 
aproape întreaga Forţă Expediţionară Britanică se află în Belgia, 
încercuite de armata germană. Sunt izolaţi acum, nemaiputând 
primi provizii și întăriri - neputincioşi și înfrânți. 

Erik rosti triumfător: 

— Asta a fost planul Fuhrerului de la bun început! 

— Da, recunoscu Weiss și, ca de obicei, Erik nu putea fi sigur 
dacă era sincer sau nu. Nimeni nu gândește ca Fuhrerul! 


(II) 


Lloyd Williams se afla pe un stadion de fotbal, undeva între 
Calais și Paris. Alături de el mai erau încă vreo mie de prizonieri 
de război britanici. Nu erau deloc adăpostiţi de dogoarea 
soarelui de iunie, dar erau foarte recunoscători pentru nopţile 
călduroase fiindcă nu aveau pături. Nu existau toalete și nici apă 
de spălat. 

Lloyd săpa o groapă cu mâinile. Organizase o parte dintre 
minerii galezi, punându-i să facă latrine într-un capăt al 
terenului de fotbal, și lucra cot la cot cu ei în semn de 
solidaritate. Li se alăturaseră și alți prizonieri, neavând oricum 
nimic mai bun de făcut, și în curând se strânseseră vreo sută de 
oameni. Când un gardian veni să vadă ce se petrecea, Lloyd îi 
explică. 


395 


— Vorbești bine germana, rosti gardianul pe un ton amical. 
Cum te cheamă? 

— Lloyd. 

— Eu sunt Dieter. 

Lloyd hotărî să profite de acest mic semn de bunăvoință. 

— Am putea săpa mai repede dacă am avea unelte. 

— Care-i graba? 

— Toată lumea ar avea de câștigat dacă ar exista condiţii de 
igienă mai bune. 

Dieter ridică din umeri și plecă. 

Lloyd se simţea complet lipsit de eroism. Nu apucase să lupte 
deloc. Pușcașii galezi veniseră în Franţa ca trupe de rezervă, 
pentru a înlocui alte unităţi în ceea ce ar fi trebuit să fie o 
bătălie îndelungată. Însă germanii avuseseră nevoie doar de 
zece zile ca să învingă grosul armatei Aliaților. O mare parte 
dintre trupele britanice înfrânte fuseseră apoi evacuate pe la 
Calais și Dunkerque, dar câteva mii de soldaţi nu mai apucaseră 
loc în ambarcaţiuni, iar Lloyd se număra printre ei. 

Probabil că germanii avansau acum spre sud. Din câte știa el, 
francezii încă mai luptau, însă cele mai bune trupe ale lor 
fuseseră anihilate în Belgia, iar pe chipurile gardienilor germani 
se citea triumful, ca și cum ar fi știut că victoria era asigurată. 

Lloyd era prizonier de război, dar oare câtă vreme avea să 
rămână așa? În acele momente probabil că se exercitau presiuni 
uriașe asupra guvernului britanic pentru începerea tratativelor 
de pace. Churchill nu ar fi acceptat așa ceva nici în ruptul 
capului, dar el era mai nonconformist din fire, diferit de ceilalți 
politicieni, și putea fi dat jos. Oamenii ca lordul Halifax nu ar fi 
avut nicio problemă să semneze un tratat de pace cu naziștii. 
Același lucru se putea spune și despre subsecretarul de stat din 
Ministerul de Externe, contele Fitzherbert, despre care Lloyd știa 
acum că îi este tată, spre rușinea sa. 

Dacă se cădea la pace în curând, perioada pe care o avea de 
petrecut ca prizonier de război urma să fie scurtă. Era posibil să 
și-o petreacă pe toată acolo, pe acea arenă franceză. Avea să se 
întoarcă acasă sfrijit și ars de soare, dar nevătămat. 

Însă dacă britanicii continuau lupta, situaţia ar fi fost cu totul 
diferită. Războiul precedent se întinsese pe mai bine de patru 
ani. Lloyd nu putea suporta gândul că ar fi putut să-și irosească 


396 


patru ani din viaţă într-un lagăr de război. Ca să evite o 
asemenea soartă, decise că era necesar să încerce să evadeze. 
Dieter își făcu din nou apariţia, aducând vreo șase cazmale. 

Lloyd le împărți celor mai vânjoși bărbaţi și munca se derulă 
mai rapid. 

La un moment dat, prizonierii trebuiau să fie mutaţi într-un 
lagăr permanent. Acela urma să fie prilejul potrivit pentru o 
tentativă de evadare. Bazându-se pe experienţa lui din Spania, 
Lloyd presupunea că păzirea prizonierilor nu era în capul listei 
de priorități a armatei. Dacă vreunul încerca să scape, fie 
reușea, fie era împușcat; în orice caz, asta însemna o gură de 
hrănit în minus. 

Își petrecură restul zilei finisând latrinele. Pe lângă faptul că 
îmbunătăţea condiţiile de igienă, acest proiect le ridicase și 
moralul, iar Lloyd rămase treaz în noaptea aceea, privind stelele 
și încercând să se gândească la alte activități de grup pe care le 
putea organiza. Hotări să propună o întrecere de atletism, un fel 
de jocuri olimpice în lagărul de prizonieri. 

Însă nu mai avu ocazia să-și pună ideea în aplicare, căci a 
doua zi de dimineaţă plecară de acolo. 

La început nu fu prea sigur de direcția în care se îndreptau, 
dar în curând ajunseră pe un drum cu două benzi și o ţinură 
numai spre est. Cel mai probabil, se gândi Lloyd, urmau să 
meargă pe jos până în Germania. 

Odată ajunși acolo, știa că evadarea avea să fie mult mai 
dificilă. Trebuia să profite de orice oportunitate. Cu cât mai 
repede, cu atât mai bine. Era speriat - gardienii aveau arme -, 
dar și hotărât. 

Nu erau prea multe autovehicule, cu excepţia câte unei 
mașini a comandamentului german, dar drumul era plin de 
oameni care se îndreptau pe jos în direcţia opusă. Cu toată 
avuţia în cotigi și în roabe, unii mânându-și dobitoacele din 
urmă, era clar că erau refugiați ale căror case fuseseră distruse 
în luptă. lar ăsta era un semn încurajator, își zise Lloyd. Un 
prizonier evadat se putea ascunde ușor printre ei. 

Prizonierii nu erau păziţi cu strășnicie. Erau doar zece germani 
care supravegheau acea coloană mișcătoare de o mie de 
oameni. Gardienii aveau o mașină și o motocicletă; mergeau pe 
jos sau pe biciclete rechiziționate probabil de la localnici. 


397 


Chiar și așa, la început evadarea nu păru realizabilă. Nu 
existau tufe englezești pe margini, iar șanțurile nu erau suficient 
de adânci ca să se ascundă în ele. Un fugar ar fi reprezentat o 
țintă ușoară pentru un trăgător destoinic. 

Apoi intrară într-un sat. Aici gardienilor le era mai greu să stea 
cu ochii asupra tuturor. Localnicii stăteau de-o parte și de alta a 
coloanei, holbându-se la prizonieri. O mică turmă de oi se 
amestecă printre ei. Pe marginile drumului se aflau case și 
prăvălii. Lloyd așteptă cu speranţă să se ivească o oportunitate. 
Trebuia să găsească un loc în care să se ascundă imediat, o ușă 
deschisă, o alee între case sau un tufiș după care să se pitească. 
Și trebuia să treacă pe lângă una dintre acestea într-un moment 
în care gardienii nu aveau să fie prin preajmă. 

După câteva minute ieșiră din sat, fără ca el să găsească 
oportunitatea pe care o aștepta. 

Se enervă, dar își spuse că trebuia să aibă răbdare. Aveau să 
mai fie ocazii. Era cale lungă până în Germania. Pe de altă parte, 
cu fiecare zi care trecea, germanii aveau să își adâncească tot 
mai mult stăpânirea asupra teritoriului cucerit, îmbunătăţindu-și 
organizarea, impunând interdicții de părăsire a domiciliului după 
o anumită oră și puncte de control, stopând deplasarea 
refugiaților. La început avea să-i fie mai ușor ca fugar, dar cu cât 
trecea timpul, urma să-i fie tot mai greu. 

Era cald, așa că își scoase haina de la uniformă și cravata. 
Avea să se descotorosească de ele cu prima ocazie. Probabil că 
încă arăta a soldat britanic de-aproape, în pantalonii săi kaki și 
în tunica asortată, dar spera să nu mai bată la ochi de la 
depărtare. 

Trecură prin încă două sate, apoi ajunseră într-un orășel. „Aici 
ar trebui să existe câteva căi de scăpare”, se gândi Lloyd agitat. 
Își dădu seama că o parte din el spera să nu se ivească nicio 
oportunitate, pentru a nu fi nevoit să intre în bătaia puștii. Oare 
începea deja să se obișnuiască cu captivitatea? Era atât de ușor 
să mărșăluiască în continuare, cu bătături la picioare, dar în 
siguranţă... Trebuia să iasă din starea asta. 

Din păcate, drumul care traversa orașul era larg. Coloana 
rămase pe mijlocul străzii, lăsând loc liber de ambele părţi, loc 
ce ar fi trebuit străbătut înainte ca un fugar să se poată ascunde 
undeva. Unele prăvălii erau închise, iar câteva clădiri aveau 
scânduri bătute la uși, dar Lloyd văzu alei ce arătau promiţător, 


398 


cafenele cu ușile deschise, o biserică - însă nu putea ajunge la 
niciuna dintre ele fără să fie observat. 

Cercetă chipurile orășenilor care se holbau la prizonieri. Oare 
îi compătimeau? Oare ţineau cont de faptul că acești oameni 
luptaseră pentru Franţa? Sau erau mai degrabă îngroziţi de 
germani (ceea ce ar fi fost de înțeles), refuzând să se pună în 
pericol? Adevărul era undeva la mijloc, probabil. Unii și-ar fi 
riscat viața ca să-l ajute, alţii l-ar fi predat germanilor într-o 
clipă. Și el nu ar fi putut face diferența decât atunci când avea 
să fie deja prea târziu. 

Ajunseră în centrul orașului. „Am ratat deja jumătate dintre 
oportunități, își spuse el. Trebuie să acționez.” 

In faţă se vedea o răscruce. Un șir de vehicule așteptau să 
cotească la stânga, fiind blocate de oamenii care mărșăluiau. 
Lloyd văzu o camionetă civilă în șirul de mașini. Prăfuită și 
uzată, aceasta părea să aparţină unui constructor sau unui 
drumar. Avea partea din spate deschisă, dar Lloyd nu putea să 
vadă înăuntru întrucât laturile erau înalte. 

Se gândi că ar fi putut să se cațere pe o latură și să urce 
astfel în spatele camionului. 

Odată ajuns acolo, nu putea să fie văzut de cineva care stătea 
în picioare sau mergea pe stradă și nici de gardienii de pe 
biciclete. Dar ar fi fost expus privirilor oamenilor de la ferestrele 
clădirilor de pe stradă. Oare aveau să-l trădeze? 

Se apropie de camion. 

Se uită în spate. Cel mai apropiat gardian se afla la două sute 
de metri distanţă. 

Se uită și în faţă. Un gardian pe bicicletă era la douăzeci de 
metri. 

Îi zise omului de lângă el: „Îmi ţii asta puţin?”, apoi îi dădu 
jacheta. 

Ajunse în dreptul cabinei camionetei. La volan era un bărbat 
plictisit, cu salopetă și beretă și cu o ţigară în colțul gurii. Lloyd 
trecu de el. Ajunse apoi lângă latura camionetei. Nu mai avea 
timp să vadă ce făceau gardienii. 

Fără să încetinească ritmul, Lloyd se prinse cu ambele mâini 
de marginea camionetei, își săltă picioarele unul după celălalt și 
se aruncă înăuntru, lovind podeaua cu un zgomot ce i se păru 
cumplit de puternic, în pofida tropăitului a o mie de perechi de 
picioare. Se culcă imediat pe burtă. Rămase nemișcat, 


399 


așteptând să audă vorbe mânioase în germană, duduitul vreunei 
motociclete apropiindu-se, șuieratul unor gloanțe. 

Auzi sunetul neregulat al motorului camionetei, tropăitul și 
hârșâitul picioarelor prizonierilor, zgomotele de fundal ale 
traficului și ale oamenilor din orășel. Oare izbutise să scape? 

Se uită împrejur, fără să-și ridice capul. În camion erau găleți, 
scânduri, o scară și o roabă. Sperase să găsească acolo câţiva 
saci după care să se ascundă, dar nu dădu de așa ceva. 

Auzi o motocicletă. Păru să se oprească în apropiere. Apoi, la 
câţiva centimetri de capul lui, cineva vorbi într-o franceză cu un 
puternic accent german. „Unde mergi?” Un gardian vorbea cu 
șoferul camionetei, pricepu Lloyd cu inima bătându-i să-i iasă 
din piept. Oare avea să arunce o privire și în spatele camionului? 

Auzi răspunsul șoferului - un șuvoi de cuvinte indignate în 
franceză, pe care Lloyd nu-l putu descifra. Mai mult ca sigur că 
nici soldatul german nu înțelesese nimic. Repetă întrebarea. 

Ridicându-și privirea, Lloyd văzu două femei la o fereastră ce 
dădea spre stradă. Se holbau la el cu gurile căscate de uimire. 
Una arăta spre el, cu braţul scos prin fereastra deschisă. 

Lloyd încercă să-i atragă atenţia. Rămânând întins, își mișcă 
mâna dintr-o parte în alta într-un gest ce însemna: „Nu”. 

Ea înţelese mesajul. Își trase braţul înapoi și își duse mâna la 
gură, realizând îngrozită că semnele ei puteau reprezenta o 
condamnare la moarte. 

Lloyd și-ar fi dorit ca femeile să plece de la fereastră, dar asta 
era deja prea mult. Ele se holbară în continuare la el. 

Apoi, gardianul de pe motocicletă păru să decidă că nu avea 
rost să insiste cu întrebarea sa căci, după câteva clipe, 
motocicleta se îndepărtă. 

Sunetul pașilor se pierdu și el în depărtare. Coloana de 
prizonieri trecuse mai departe. Era oare liber? 

Se auzi schimbătorul de viteze și camioneta se urni din loc. 
Lloyd o simţi cum cotește, accelerând. Rămase neclintit, prea 
speriat ca să mai miște. 

Urmări cu privirea acoperișurile clădirilor pe lângă care 
trecea, rămânând cu ochii în patru în caz că l-ar fi zărit cineva, 
deși nu știa ce-ar fi putut face dacă se întâmpla asta. Cu fiecare 
secundă care trecea, se îndepărta tot mai mult de gardieni, își 
spuse el ca să prindă curaj. 


400 


Spre dezamăgirea lui, camioneta nu merse prea mult. Motorul 
se opri, apoi portiera se deschise și se trânti. După care nu se 
mai auzi nimic. Lloyd rămase nemișcat o vreme, dar șoferul nu 
se mai întoarse. 

Işi ridică privirea spre cer. Soarele se înălțase: probabil că era 
trecut de amiază. Pesemne că șoferul se dusese să ia prânzul. 

Problema era că Lloyd continua să fie expus, putând fi văzut 
de la ferestrele de pe ambele părți ale străzii. Dacă rămânea pe 
loc, avea să fie zărit mai devreme sau mai târziu. Și atunci, nu 
se știe ce s-ar fi putut întâmpla. 

Văzu o perdea mișcându-se la o mansardă, iar asta îl făcu să 
se hotărască. 

Se ridică și se uită peste marginea camionetei. Un om la 
costum trecea pe trotuar; îi aruncă o privire curioasă, dar nu se 
opri. 

Lloyd sări peste marginea camionetei și își dădu drumul pe 
pământ. Se afla în faţa unui bar-restaurant. Nu încăpea îndoială 
că acolo se dusese șoferul. Lloyd observă cu groază doi germani 
în uniformă militară stând la o masă de la fereastră, cu câte un 
pahar de bere în mână. Ca printr-o minune, cei doi nu se uitară 
spre Lloyd. 

Se îndepărtă în grabă. 

In timp ce mergea, se uită temător împrejur. Toţi cei pe lângă 
care trecea se holbau intrigaţi la el: știau exact ce era. O femeie 
ţipă și o luă la fugă. Işi dădu seama că trebuia să-și schimbe cât 
mai repede tunica și pantalonii kaki cu haine mai franțuzești. 

Un tânăr îl prinse de brat. 

— Vino cu mine, rosti acesta în engleză, dar cu un accent 
puternic. Te ajut eu să te ascunzi. 

Coti pe o străduţă lăturalnică. Lloyd nu avea niciun motiv să 
se încreadă în acest om, dar trebuia să aleagă într-o fracțiune 
de secundă, așa că îl urmă. 

— Pe aici, zise tânărul, îndrumându-l pe Lloyd într-o căsuţă. 

In bucătăria goală se afla o femeie cu un bebeluș în brațe. 
Tânărul se prezentă drept Maurice, îi spuse că femeia era soția 
sa, Marcelle, iar copilul se numea Simone. 

Lloyd își îngădui un moment de ușurare și de recunoștință. 
Scăpase de germani! Era încă în pericol, dar nu mai era pe 
stradă și ajunsese între prieteni. 


401 


Franceza corectă, dar rigidă pe care Lloyd o învățase la școală 
și la Cambridge căpătase valenţe mai colocviale în timpul 
plecării sale din Spania și mai ales în cele două săptămâni 
petrecute la cules de struguri în Bordeaux. 

— Eşti foarte cumsecade, zise el. lți mulțumesc. 

Maurice răspunse în franceză, ușurat în mod evident că nu 
trebuia să vorbească în engleză. 

— Presupun că ai vrea ceva de mâncare. 

— Da, dacă se poate. 

Marcelle tăie rapid câteva bucăţi dintr-o franzelă lungă și le 
puse pe masă alături de o roată de brânză și de o sticlă de vin, 
fără etichetă. Lloyd se așeză la masă și începu să înfulece 
hămesit. 

— O să-ţi dau niște haine mai vechi de-ale mele, îi spuse 
Maurice. Insă trebuie să încerci să-ţi schimbi și mersul. Mergeai 
cu pași mari, uitându-te împrejur, atât de atent și de interesat, 
încât ai fi putut la fel de bine să porţi la gât un semn pe care să 
scrie „Vizitator din Anglia”. Este mai bine să nu-ţi ridici privirea 
din pământ. 

Cu gura plină de pâine și brânză, Lloyd rosti: 

— O să ţin minte. 

Pe un răftuleț se vedeau mai multe cărți, inclusiv traduceri în 
franceză din Marx și Lenin. Maurice îl văzu pe Lloyd uitându-se 
la ele și zise: 

— Am fost comunist - până la pactul dintre Hitler și Stalin. 
Acum s-a terminat, adăugă el, făcând un semn hotărât cu mâna. 
Insă chiar și așa, tot trebuie să învingem fascismul. 

— Am luptat în Spania, spuse Lloyd. Înainte de asta, credeam 
într-un front unit al tuturor partidelor de stânga. Acum nu mai 
cred în asta. 

Simone scânci. Marcelle scoase un sân generos din rochia 
largă și începu să alăpteze copilul. Franţuzoaicele erau mult mai 
relaxate în această privință decât pudicele britanice, se gândi 
Lloyd. 

După ce termină de mâncat, Maurice îl duse la etaj. Dintr-un 
șifonier mai degrabă gol decât plin scoase o salopetă bleumarin, 
o cămașă bleu, chiloţi și șosete, toate purtate, dar curate. 
Generozitatea acestui om evident sărac îl copleșea pe Lloyd și 
chiar nu știa cum ar fi putut să-i mulțumească. 


402 


— Lasă-ţi hainele militare pe podea, rosti Maurice. Le voi da 
eu foc. 

Lloyd și-ar fi dorit să se spele, dar nu avea unde. Probabil că 
baia se afla în curtea din spate. 

Se îmbrăcă cu hainele curate și-și cercetă imaginea într-o 
oglindă agăţată de perete. Albastrul francez i se potrivea mai 
bine decât culoarea kaki a armatei, însă arăta în continuare 
britanic. 

Cobori la parter. 

Marcelle bătea ușor copilul pe spate, după ce îl alăptase. 

— Pălărie, zise ea. 

Maurice găsi și o beretă franțuzească bleumarin, iar Lloyd și-o 
puse pe cap. 

Apoi, Maurice aruncă o privire îngrijorată spre bocancii negri 
și prăfuiţi ai lui Lloyd, care erau însă dintr-o piele de foarte bună 
calitate. 

— Te vor da de gol, zise el. 

Lloyd nu voia să renunțe la bocanci. Avea un drum lung de 


parcurs. 
— Poate dacă i-am putea face să pară mai vechi decât sunt? 
spuse el. 
Maurice părea sceptic. 
— Cum? 


— Ai un cuţit ascuțit? 

Maurice scoase din buzunar un briceag. 

Lloyd își scoase bocancii. Făcu găuri în botul acestora, apoi îi 
spintecă la glezne. Scoase șireturile și le băgă la loc, dar 
neîngrijit. Acum arătau precum încălțările unui nevoiaș, dar îi 
veneau bine în continuare și aveau tălpi groase ce urmau să-l 
țină kilometri buni. 

Maurice zise: 

— Unde te vei duce? 

— Am două variante, răspunse Lloyd. Mă pot îndrepta spre 
nord, către coastă, în speranţa că voi convinge vreun pescar să 
mă treacă peste Canal. Sau pot porni spre sud-vest trecând 
graniţa în Spania. 

Spania era neutră și britanicii își păstraseră consulii din marile 
orașe. 

— Știu drumul spre Spania - am fost de două ori pe el. 


403 


— Canalul este mult mai aproape decât Spania, remarcă 
Maurice. Dar cred că germanii vor închide toate porturile. 

— Unde a ajuns linia frontului? 

— Germanii au luat Parisul. 

Lloyd fu șocat - Parisul căzuse deja! 

— Guvernul francez s-a mutat la Bordeaux. Maurice ridică din 
umeri și adăugă: Insă am pierdut. Nimic nu mai poate salva 
Franța acum. 

— Întreaga Europă va fi fascistă, rosti Lloyd. 

— Da, cu excepţia Marii Britanii. Așa că trebuie să te duci 
acasă. 

Lloyd medită asupra direcţiei pe care avea să o urmeze. Nord 
sau sud-vest? Nu-și dădea seama care era varianta mai bună. 

Maurice zise: 

— Am un prieten, un fost comunist, care le vinde nutreţ 
fermierilor. Intâmplarea face să știu că urmează să facă o livrare 
în această după-amiază într-un loc aflat la sud-vest de aici. Dacă 
te hotărăști să mergi în Spania, te poate duce el vreo treizeci de 
kilometri. 

Asta îl ajută pe Lloyd să ia o decizie. 

— Mă voi duce cu el, spuse. 


(HI) 


Daisy trecuse prin toate stările posibile și acum ajunsese în 
acelaşi punct din care plecase. 

Fusese devastată când aflase că Lloyd fusese trimis în Franța. 
Pierduse ocazia de a-i mărturisi dragostea ei - nici măcar nu îl 
sărutase de rămas-bun! 

lar acum poate că nici nu va mai avea ocazia să o facă. 
Fusese dat dispărut după Dunkerque. Asta însemna că nici nu-i 
fusese găsit și identificat cadavrul, nici nu apărea pe listele cu 
prizonieri de război. Cel mai probabil murise, sfârtecat în mii de 
bucățele de către vreun obuz sau zăcând neștiut de nimeni pe 
sub dărâmăturile vreunei ferme distruse. Plânse zile în șir. 

O lună întreagă se dădu de ceasul morții la Tŷ Gwyn în 
speranţa unor vești, însă nu mai auzi nimic nou. Apoi începu să 
se simtă vinovată. Erau multe femei în situația ei sau chiar mai 
rău. Unele urmau să crească doi-trei copii fără ajutorul unui 


404 


bărbat care să întrețină familia. Nu avea niciun drept să-și 
plângă de milă pentru că bărbatul cu care intenţionase să 
înceapă o relaţie adulteră dispăruse pe câmpul de luptă. 

Trebuia să-și vină în fire și să acționeze cumva. Era clar că nu- 
i fusese sortit să fie cu Lloyd. Avea deja un soț, unul care își 
risca viaţa zi de zi. Era datoria ei să-i poarte de grijă lui Boy, își 
spuse. 

Reveni la Londra. Redeschise casa din Mayfair, descurcându- 
se cu puţinii servitori pe care-i mai avea la dispoziţie, și o 
transformă într-un cămin plăcut în care Boy să vină în permisii. 

Trebuia să-l dea uitării pe Lloyd și să fie o soţie bună. Poate că 
avea să rămână din nou însărcinată. 

Multe femei își aduceau contribuţia la efortul de război, 
înrolându-se în Corpul Auxiliar de Femei al Forțelor Aeriene sau 
muncind în Armata Terestră a Femeilor. Altele lucrau fără plată 
în cadrul Serviciului Voluntarelor pentru Precauţii în caz de 
Raiduri Aeriene. Însă aceste femei nu aveau foarte multe de 
făcut, iar The Times publicase scrisori trimise la redacție în care 
oamenii se plângeau că precauţiile în caz de raiduri aeriene 
reprezentau bani aruncaţi pe fereastră. 

Războiul părea să se fi încheiat pe continent. Germania 
câștigase. Europa era fascistă, din Polonia în Sicilia și din 
Ungaria în Portugalia. Nu se mai dădeau lupte nicăieri. Se 
zvonea că guvernul britanic negociase condiţiile păcii. 

Însă Churchill nu făcu pace cu Hitler și în acea vară începu 
Bătălia Angliei. 

La început civilii nu fuseseră foarte afectaţi. Clopotele 
bisericilor nu mai băteau, urmând să se audă doar în momentul 
invaziei germane mult așteptate. Daisy respectă indicaţiile 
guvernului și puse găleți cu nisip și apă pe scările din casă, 
pentru eventualitatea unui incendiu, însă nu fu nevoită să le 
folosească. Luftwaffe bombarda porturile, sperând să taie liniile 
de aprovizionare ale Marii Britanii. Apoi trecură la bazele 
aeriene, încercând să distrugă Aviația Regală Britanică (RAF). 
Boy pilota un Spitfire, intrând în luptă cu aparatele de zbor 
inamice în bătălii aeriene urmărite cu gura căscată de către 
fermierii din Kent și Sussex. Într-una dintre puţinele scrisori pe 
care le trimise acasă, o anunță cu mândrie că doborâse trei 
avioane germane. Săptămâni la rând nu mai primi permisie, iar 


405 


Daisy rămase singură în casa pe care o umpluse cu flori pentru 
el. 

Într-un final, într-o dimineaţă de sâmbătă, pe 7 septembrie, 
Boy veni acasă într-o permisie de două zile. Vremea era 
excelentă - era călduroasă și însorită, un ultim asalt al soarelui, 
numit în popor vară indiană. 

Exact în ziua aceea, cei de la Luftwaffe își schimbară tactica. 

Daisy își sărută soțul și se asigură că avea cămăși curate și 
lenjerie nouă în garderobă. 

Din câte auzise de la alte femei, bărbaţii veniţi în permisie de 
pe front voiau sex, băutură și mâncare mai de Doamne-ajută, 
exact în această ordine. 

Nu se mai culcase cu Boy de când pierduse sarcina. Aceasta 
avea să fie prima oară. Se simţea vinovată fiindcă nu aștepta cu 
prea mare nerăbdare acest moment. Însă nici nu se gândea să 
nu-și facă datoria. 

Crezuse că el o va trânti în pat din prima clipă, însă nu părea 
atât de disperat. Își scoase uniforma, se spălă pe corp și pe cap, 
după care se îmbrăcă în haine civile. Daisy îi porunci 
bucătăresei să folosească oricâte cupoane de raţie erau 
necesare ca să încropească un prânz pe cinste, iar Boy aduse 
din pivniţă una dintre cele mai vechi sticle de vin roșu sec. 

Ea fu surprinsă și se simţi rănită când el o anunţă după prânz: 

— les puţin, câteva ore. Mă întorc la cină. 

Daisy își dorea să fie o soție bună, nu una pasivă. 

— Dar este prima ta permisie după atâtea luni! protestă ea. 
Unde naiba te duci? 

— Mă duc să văd un cal. 

Asta era în regulă. 

— Of, fie... vin cu tine. 

— Nu, nu-i cazul. Dacă apar acolo cu o femeie pe urme, vor 
crede că sunt vreun nevolnic și vor crește preţul. 

Ea nu-și putu ascunde dezamăgirea. 

— Am visat dintotdeauna că vom cumpăra și vom crește cai 
de curse împreună. 

— Nu-i tocmai o lume pentru femei. 

— O, la naiba cu asta! rosti ea indignată. Mă pricep la cai la 
fel de bine ca tine. 

El părea iritat. 


406 


— Așa o fi, dar tot nu te vreau acolo când mă voi târgui cu 
bandiții ăia - și cu asta am încheiat discuția. 

Ea se dădu bătută. 

— Cum zici tu, spuse ea, ieșind din sala de mese. 

instinctul îi spunea că el o minţea. Soldaţilor veniţi în permisie 
nu le stătea capul la cai de cumpărat. Voia să afle ce făcea el de 
fapt. Chiar și eroii trebuiau să fie sinceri cu soțiile lor. 

Ajunsă în camera ei, își puse pantaloni și cizme. Când Boy 
cobori pe scara principală, ducându-se la ușă, ea cobori pe 
scările din spate, traversând bucătăria și curtea și ducându-se în 
vechile grajduri. Acolo își puse o jachetă de piele, ochelari de 
protecţie și o cască. Deschise ușa ce dădea din garaj spre grajd 
și își scoase motocicleta, un model Triumph Tiger 100, numit 
așa deoarece putea atinge o viteză de o sută de mile la oră. 
Porni motorul și demară cu ușurință. 

Trecuse la motociclete când se introdusese raționalizarea 
benzinei, în septembrie 1939. Semăna cu ciclismul, numai că 
era mai ușor. Îi plăcea la nebunie senzaţia de libertate și de 
independenţă pe care i-o dădea. 

Ajunse în stradă la timp cât să vadă Bentley-ul Airline crem al 
lui Boy dispărând după colț. 

Îl urmări. 

El traversă Trafalgar Square și cartierul cu teatre. Daisy 
păstră o distanţă discretă, nedorind să dea de bănuit. Traficul 
era încă intens în centrul Londrei, pe unde treceau sute de 
mașini ale celor cu misiuni oficiale. Pe deasupra, raţia de 
benzină pentru vehiculele particulare nu era excesiv de mică, 
mai ales pentru cei care o foloseau doar pentru drumuri prin 
oraș. 

Boy continuă să se îndrepte spre est, prin cartierul financiar. 
Traficul era scăzut aici sâmbătă după-amiaza, iar Daisy începu 
să se îngrijoreze tot mai mult că avea să fie observată. Insă 
ochelarii de protecţie și casca o făceau mai greu de recunoscut, 
iar Boy nu dădea prea mare atenţie împrejurimilor, conducând 
cu geamul deschis și fumând un trabuc. 

Intră în Aldgate și Daisy avu o presimţire cumplită că tocmai 
aflase motivul. 

Coti pe una dintre străzile mai curăţele din East End și parcă 
în faţa unei case arătoase, din secolul al XVIII-lea. Nu se vedea 
niciun grajd prin preajmă: cu siguranţă nu era un loc în care se 


407 


cumpărau sau se vindeau cai. Deci povestea lui nu stătea în 
picioare. 

Daisy opri motocicleta în capătul străzii și îl urmări cu privirea. 
Boy cobori din mașină, trântind portiera. Nu se uită în jur, la 
stradă sau la numerele caselor; era limpede că mai venise aici și 
înainte și că știa exact unde se ducea. Cu un aer voios și cu 
trabucul în gură, porni spre ușa de la intrare și o deschise cuo 
cheie. 

Lui Daisy îi venea deja să plângă. 

Boy dispăru în interior. 

Undeva către est se auzi o explozie. 

Daisy se uită în acea direcţie și văzu avioane pe cer. Oare 
germanii aleseseră ziua aceea ca să înceapă bombardamentele 
asupra Londrei? 

Oricum nu-i păsa. Nu avea de gând să-l lase pe Boy să-și 
savureze infidelitatea în tihnă. Conduse până în apropiere de 
casă și își parcă motocicleta în spatele mașinii lui. Işi scoase 
casca și ochelarii de protecţie, porni cu pas apăsat către ușa de 
la intrare și ciocăni. 

Auzi o altă explozie, ceva mai aproape de această dată; apoi, 
sirenele de avertizare își începură cântecul de jale. 

Ușa se crăpă puţin, iar ea o împinse cu putere. O tânără într-o 
rochie neagră de cameristă scăpă un strigăt și se trase înapoi 
împleticindu-se, iar Daisy intră în casă. Trânti ușa în urma ei. Se 
afla pe holul unei locuinţe burgheze londoneze standard, 
decorată însă într-o manieră exotică, cu covoare orientale, 
perdele masive și un tablou înfățișând o femeie goală într-o baie 
publică. 

Deschise cea mai apropiată ușă, intrând în salonul principal. 
Acesta era slab luminat, draperiile de catifea blocând razele 
soarelui. În încăpere se aflau trei persoane. Stând în picioare și 
holbându-se șocată la ea, era o femeie de vreo 40 de ani, 
purtând un șal larg de mătase și un ruj roșu aprins: aceasta era 
mama, probabil. În spatele ei, întinsă pe o canapea, se afla o 
fată de vreo 16 ani, doar în chiloți și dresuri, fumând o ţigară. 
Lângă fată stătea Boy, cu mâna pe coapsa ei, exact deasupra 
dresurilor. Când o văzu pe Daisy își retrase repede mâna, cu o 
expresie vinovată. Era un gest ridicol, ca și cum această 
retragere a mâinii ar fi transformat totul într-o scenă 
nevinovată. 


408 


Daisy se strădui să-și înăbușe lacrimile. 

— Mi-ai promis că vei renunţa la ele! rosti ea. 

Ar fi vrut să manifeste o mânie rece, ca de înger răzbunător, 
însă auzea și ea nota de amărăciune din glasul său. 

Boy se înroși panicat. 

— Ce dracu’ cauţi aici? 

Femeia mai în vârstă exclamă: 

— Rahat! E nevastă-sa. 

Pe ea o chema Pearl, își aminti Daisy, iar pe fiică-sa - Joanie. 
Ce groaznic era să știe numele unor asemenea femei! 
Camerista veni în prag și zise: 
— Am încercat să o opresc pe nemernică, dar m-a îmbrâncit! 
Daisy i se adresă lui Boy: 
— Am încercat atât de mult să fac locuinţa noastră frumoasă 
primitoare pentru tine - și totuși, tu preferi așa ceva! 
El dădu să spună ceva, dar nu-și găsi cuvintele; îngăimă doar 
câteva frânturi incoerente. Apoi, o explozie puternică din 
apropiere făcu podeaua să se cutremure și geamurile să 
zdrăngăne. 

Camerista zise: 

— Aţi surzit cu toţii? A început raidul aerian afară, la naiba! 

Nimeni nu se uită însă la ea. 

— Eu cobor în beci, rosti ea, apoi dispăru. 

Trebuiau să se adăpostească. Însă Daisy avea să-i transmită 
un ultim lucru lui Boy înainte să plece. 

— Te rog să nu mai vii niciodată în patul meu. Refuz să mă las 
contaminată. 

Fata de pe canapea - Joanie - interveni: 

— Eh, ne distrăm și noi puţin, scumpo. Ce-ar fi să ni te alături? 
S-ar putea să-ți placă. 

Pearl, femeia mai în vârstă, o măsură pe Daisy din cap până 
în picioare. 

— E micuță, dar are corp frumos. 

Daisy realiză că ar fi umilit-o și mai mult dacă le oferea 
ocazia. Fără să le bage în seamă, îi spuse lui Boy: 

— Ţi-ai făcut alegerea, rosti ea. lar eu am ajuns la o decizie. 

leși din cameră cu capul sus, chiar dacă se simţea înjosită și 
disprețuită, îl auzi pe Boy în urma sa: 

— La naiba, ce încurcătură! 

„Încurcătură? se gândi ea. Atâta tot?” 


Ș 


409 


leși pe ușa din faţă. 

Apoi, își ridică privirea. Cerul era plin de avioane. 

Scena o făcu să tremure de frică. Se aflau la mare înălțime, la 
vreo trei mii de metri, dar - chiar și așa - păreau să acopere 
soarele. Erau cu sutele - bombardiere mătăhăloase și avioane 
de vânătoare suple, o flotă ce părea să se întindă pe douăzeci 
de kilometri. În est, în direcţia docurilor și a Arsenalului 
Woolwich, trîmbe de fum se înălţau din locurile în care cădeau 
bombele. Exploziile se amestecau într-un muget asurzitor de 
hulă, ca de mare învolburată. 

Daisy își aminti că Hitler ţinuse un discurs în parlamentul 
german, exact miercurea trecută, tunând împotriva cruzimii 
raidurilor de bombardament la care RAF-ul supusese Berlinul și 
amenințând să radă orașele britanice drept răzbunare. Părea că 
vorbise serios. Aveau de gând să radă Londra de pe fața 
pământului. 

Era cea mai groaznică zi din viaţa lui Daisy. lar acum își dădea 
seama că ar fi putut să fie chiar ultima. 

Însă nu o lăsa inima să se întoarcă în casa aceea și să se 
adăpostească în beci cu ei. Trebuia să plece de-acolo. Trebuia 
să ajungă acasă, unde putea să plângă în voie, departe de ochii 
lumii. 

Se grăbi să-și pună casca și ochelarii de protecţie. Rezistă 
impulsului irațional, dar puternic, de a intra în cel mai apropiat 
zid. Sări în șa și demară în trombă. 

Nu ajunse prea departe. 

La două străzi mai încolo, o bombă ateriză pe o casă din fața 
ei, iar ea frână brusc. Văzu gaura ce se căsca în acoperiș, simţi 
suflul exploziei și, după câteva secunde, văzu flăcările de 
dinăuntru, ca și cum gazul dintr-o lampă s-ar fi scurs și ar fi luat 
foc. O clipă mai târziu, o fată de vreo 12 ani ieși din casă ţipând, 
cu părul în flăcări, și veni în fugă spre Daisy. 

Daisy sări din șa, își scoase jacheta de piele și acoperi cu ea 
capul fetei, înfășurându-l strâns pentru a nu lăsa să intre 
oxigenul care să alimenteze flăcările. 

Țipetele se opriră. Daisy dădu jacheta la o parte. Fata plângea 
în hohote. Nu mai suferea, dar rămăsese cheală. 

Daisy se uită pe stradă. Un bărbat cu cască de oțel și cu o 
banderolă PRA pe braţ veni la ele, ducând o trusă de tablă cu o 
cruce albă de prim ajutor vopsită pe o parte. 


410 


Fata se uită la Daisy, deschise gura și ţipă: 

— Mama este înăuntru! 

Voluntarul de la PRA îi zise: 

— Liniștește-te, scumpo. Stai să vedem întâi ce-ai păţit tu. 

Daisy o lăsă pe fată în grija lui și se repezi spre ușa de la 
intrarea în clădire. Părea să fie o casă veche, împărţită în mai 
multe apartamente ieftine. Etajele superioare erau în flăcări, dar 
reuși să intre pe hol. Mai mult pe ghicite, alergă în partea din 
spate și se trezi într-o bucătărie. Acolo văzu o femeie căzută pe 
jos, inconștientă, și o copilă într-un pătuţ. Luă copilul și ieși din 
casă. 

Fata cu părul ars urlă: 

— E surioara mea! 

Daisy îi puse copilașul în braţe și fugi din nou înăuntru. 

Femeia inconștientă era prea grea ca să o poată ridica. Daisy 
se așeză în spatele ei, o ridică în capul oaselor, o apucă de sub 
braţe și o târî prin bucătărie și hol până în stradă. 

Între timp sosise și o ambulanţă, o limuzină adaptată, cu 
caroseria din spate înlocuită de o prelată din pânză desfăcută la 
capăt. Voluntarul de la PRA o ajută pe fata arsă să urce în 
vehicul. Şoferul veni în fugă la Daisy. Împreună reușiră să o 
ridice pe mamă în ambulanţă. 

Şoferul îi zise lui Daisy: 

— Mai este cineva înăuntru? 


— Nu știu! 
Omul se repezi în hol. Exact în acea clipă, întreaga clădire se 
prăbuși - etajele superioare incendiate se dărâmară peste 


parter. Şoferul de ambulanţă dispăru într-un iad învăpăiat. 

Daisy se auzi ţipând. 

Își acoperi gura cu mâna și se holbă la flăcări căutându-l cu 
privirea, chiar dacă nu îl putea ajuta și ar fi fost sinucidere 
curată să încerce. 

Voluntarul de la PRA exclamă: 

— Dumnezeule! Alf a murit! 

Se auzi apoi o nouă explozie, provocată de o bombă căzută la 
o sută de metri mai încolo. 

Voluntarul zise: 

— Acum am rămas fără șofer și nu pot pleca de-aici. 


411 


Aruncă o privire pe stradă. Se vedeau mici pâlcuri de oameni 
în faţa unor case, dar majoritatea erau probabil în adăposturile 
subterane. 

Daisy spuse: 

— Conduc eu. Unde trebuie să merg? 

— Ştii să conduci? 

Majoritatea englezoaicelor nu știau să conducă: era încă o 
ocupaţie tipic bărbătească acolo. 

— Nu mai pune întrebări prostești, zise Daisy. Unde trebuie să 
ajung cu ambulanța? 

— La St. Bart. Știi unde este? 

— Sigur că da. 

St. Bartholomew era unul dintre cele mai mari spitale din 
Londra, iar Daisy locuia acolo de patru ani. 

— În West Smithfield, adăugă ea, ca să se asigure că el o 
credea. 

— Secţia de urgenţe este în spate. 

— O găsesc eu. 

Urcă în mașină. Motorul era încă pornit. Voluntarul strigă: 

— Cum te cheamă? 

— Daisy Fitzherbert. Pe tine? 

— Nobby Clarke. Ai grijă de ambulanța mea. 

Mașina avea un schimbător de viteze standard, cu ambreiaj. 
Daisy băgă mașina în viteza întâi și demară. 

Avioanele continuau să huruie pe deasupra, iar bombele 
cădeau necontenit. Daisy își dorea cu disperare să-i ducă pe 
răniţi la spital, iar St. Bart era la nici doi kilometri distanţă, dar 
drumul era incredibil de dificil. Trecu de Leadenhall Street, 
Poultry și Cheapside, dar dădu de câteva ori peste un drum 
blocat, fiind nevoită să dea cu spatele și să găsească o altă rută. 
Părea să existe cel puţin câte o casă distrusă pe fiecare stradă. 
Pretutindeni erau dărâmături și fum, oameni plini de sânge sau 
în lacrimi. 

Simţi o mare ușurare când ajunse la spital, luându-se după o 
altă ambulanţă care se îndrepta spre urgenţe. Locul era extrem 
de aglomerat, iar o duzină de vehicule transferau pacienţii 
schilodiți sau arşi în grija brancardierilor grăbiţi, cu șorțuri 
pătate de sânge. „Poate că am salvat-o pe mama acestor copile, 
se gândi Daisy. Nu sunt chiar ultimul om, deși soțul meu nu mă 
vrea.” 


412 


Fata rămasă fără păr își ţinea încă surioara în braţe. Daisy le 
ajută să coboare din ambulanţă. 

O asistentă o ajută pe Daisy să o ridice pe femeia inconștientă 
și să o ducă înăuntru. 

Însă Daisy observă că femeia nu mai respira. 

Îi zise asistentei: 

— Aceștia sunt copiii ei! Auzi nota aproape isterică din glasul 
său. Ce se va întâmpla acum? 

— Mă ocup eu de asta, i-o reteză asistenta. Tu trebuie să te 
duci înapoi. 

— Chiar trebuie? zise Daisy. 

— Vino-ţi în fire, o dojeni asistenta. Vor mai fi mulţi morţi și 
răniţi în noaptea asta. 

— Bine, spuse Daisy, urcând înapoi la volan și pornind la 
drum. 


(IV) 


Într-o după-amiază mediteraneeană călduroasă de octombrie, 
Lloyd Williams sosi în însoritul oraș francez Perpignan, aflat la 
numai treizeci de kilometri de graniţa cu Spania. 

Își petrecuse toată luna septembrie în regiunea Bordeaux, 
culegând struguri pentru producţia de vin, așa cum făcuse în 
cumplitul an 1937. Acum avea bani de autobuz și de tramvai și 
își permitea să mănânce în restaurante ieftine în loc să trăiască 
din legume necoapte scoase de prin grădinile oamenilor sau din 
ouă furate din cotete. Urma aceeași rută de acum trei ani, 
numai că în sens invers. Coborâse din Bordeaux prin Toulouse și 
Beziers, luând din când în când câte un marfar, dar de cele mai 
multe ori rugându-se de camionagii să-l mai ducă o bucată de 
drum. 

Acum se afla la o cafenea de pe principala șosea ce ducea din 
Perpignan spre graniţa cu Spania. Purtând în continuare 
salopeta albastră și bereta lui Maurice, ducea o mică desagă de 
pânză în care avea o mistrie ruginită și o nivelă cu bulă de aer 
pătată de mortar, drept dovadă că era un zidar spaniol care se 
întorcea acasă. Se ruga să nu care cumva să-i ofere cineva de 
lucru: habar n-avea cum se construia un zid. 


413 


Se temea că o să aibă probleme la traversarea munţilor. Cu 
trei luni în urmă, când era în Picardia, își spusese superficial că 
putea găsi ruta peste Pirinei pe care îl duseseră călăuzele sale în 
Spania în 1936, rută pe care o urmase parţial și la întoarcere, un 
an mai târziu. Insă atunci când piscurile purpurii și trecătorile 
verzi se iviră în depărtare, la orizont, întreprinderea i se păru 
mult mai riscantă. Crezuse că i se gravase în memorie fiecare 
pas, dar când încercă să-și amintească mai exact cărările, 
podurile și cotiturile făcute, descoperi că imaginile erau neclare, 
iar detaliile specifice i se șterseseră din minte. 

Işi termină prânzul - o tocană piperată de pește -, apoi intră 
în vorbă cu un grup de șoferi de la masa alăturată. 

— Trebuie să ajung la Cerbere. 

Acesta era ultimul sat înainte de graniţa cu Spania. 

— Merge careva dintre voi într-acolo? 

Probabil că toţi mergeau în direcţia aceea: era singurul motiv 
pentru care s-ar fi aflat acolo, pe acea rută din sud-est. Însă 
ezitau să o recunoască. Se aflau în Franța guvernului de la 
Vichy, o zonă independentă, teoretic, în practică însă una ţinută 
sub control autoritar de către germanii care ocupau cealaltă 
jumătate a ţării. Nimeni nu se repezea să ajute un necunoscut 
cu accent străin. 

— Sunt zidar, rosti el, ridicându-și desaga de pânză. Mă întorc 
acasă, în Spania. Leandro mă numesc. 

Un bărbat gras, într-un maiou, îi zise: 

— Te duc eu până la jumătatea drumului. 

— Mulţumesc. 

— Eşti gata de plecare? 

— Desigur. 

leșiră din local și urcară într-o dubă Renault murdară, cu 
numele unui magazin de produse electrice scris pe o parte. 
După ce plecară, șoferul îl întrebă pe Lloyd dacă era însurat. 
Urmă apoi o serie de întrebări supărător de personale, iar Lloyd 
realiză că omul nutrea o adevărată fascinaţie pentru viețile 
sexuale ale altora. Nu încăpea îndoială că acesta era motivul 
pentru care acceptase să îl ia cu el pe Lloyd: avea astfel ocazia 
să pună întrebări inoportune. Mai fuseseră și alți bărbaţi care îl 
luaseră cu ei pe Lloyd din motive asemănătoare. 


414 


— Sunt virgin, îi spuse Lloyd, ceea ce era adevărat; însă 
această mărturisire duse la întrebări despre mângâiatul 
colegelor de școală. 

Lloyd avea o experiență considerabilă în această privinţă, dar 
nu voia să o împărtășească. 

Refuză să dea detalii, fără să pară nepoliticos, și într-un final 
șoferul se lăsă păgubaș. 

— Eu trebuie să cotesc aici, îi zise el, oprind mașina. 

Lloyd îi mulţumi și porni mai departe pe jos. 

Invățase să nu mărșăluiască soldăţește, adoptând un mers 
șleampăt, cocârjat, de ţăran. Nu avea niciodată la el ziare sau 
cărţi. Părul îi fusese tuns de un frizer incompetent din cel mai 
sărac cartier din Toulouse. Se bărbierea o dată pe săptămână, 
așa că avea de obicei fire ţepoase pe față, ceea ce constituia o 
metodă surprinzător de eficientă în a-l face să arate ca un 
oarecare. Nu se mai spăla, căpătând un miros puternic ce-i ţinea 
pe oameni la distanţă. 

Foarte puţini muncitori aveau ceasuri în Franţa și în Spania, 
așa că fu silit să renunţe la ceasul de mână din oţel primit de la 
Bernie drept cadou de absolvire. Nu-l putea oferi vreunuia dintre 
francezii care îl ajutaseră, căci un ceas britanic i-ar fi incriminat 
și pe ei. Intr-un sfârșit, spre marea-i amărăciune, îl azvărli într- 
un iaz. 

Însă cea mai mare vulnerabilitate a sa era lipsa actelor de 
identitate. 

Incercase să cumpere acte de la un bărbat care semăna cât 
de cât cu el, apoi plănuise să fure actele altor doi bărbaţi, dar, 
deloc surprinzător, lumea era foarte atentă la aceste chestiuni în 
zilele acelea. Astfel că se străduia să se ferească de situaţiile în 
care i s-ar fi putut cere să prezinte actele la control. Se ţinea 
departe de lume, preferând să meargă pe câmp și nu pe drum, 
acolo unde se putea, și evitând trenurile de călători, din cauza 
numeroaselor puncte de control de prin gări. Până atunci 
avusese noroc. Un jandarm dintr-un sat îi ceruse actele, dar 
când îi explicase că-i fuseseră furate după ce se îmbătase într- 
un bar din Marseille, agentul îl crezuse pe cuvânt și îl lăsase să 
plece. 

Insă acum norocul i se terminase. 

Străbătea un teren agricol sărăcăcios. Ajunsese în zona 
deluroasă de la poalele Pirineilor, în apropierea Mediteranei, iar 


415 


solul era nisipos. Drumul colbuit șerpuia printre ferme mărunte 
și cătune sărace. Aceste meleaguri erau aproape nepopulate. 
Putea zări frânturi albastre din marea îndepărtată printre 
dealurile din stânga sa. 

Ultimul lucru la care se aștepta era Citroenul verde cu trei 
jandarmi care opri lângă el. 

Totul se petrecu brusc. Auzi mașina apropiindu-se - prima 
mașină pe care o auzea de când se despărțise de tipul cel gras. 
Continuă să-și târască pașii ca un muncitor istovit care se 
întorcea acasă. De-o parte și de alta a drumului erau câmpuri 
uscate, cu pâlcuri răzlețe de vegetație și arbuști. Când mașina 
se opri, primul său gând fu să o ia la fugă pe câmp. Renunţă 
însă la idee când observă pistoalele de la cingătorile celor doi 
jandarmi care coborâseră din mașină. Probabil că nu erau 
trăgători prea  iscusiţi, dar puteau să-l nimerească și din 
întâmplare. Avea șanse mai mari dacă încerca să-i ducă cu 
zăhărelul. Erau agenţi rurali, mai înţelegători decât polițiștii 
hârșâiţi de la oraș. 

— Actele la control, rosti unul dintre jandarmi în franceză. 

Lloyd își întinse brațele în lături, neajutorat. 

— Monsieur, din păcate actele mi-au fost furate în Marseille. 
Mă numesc Leandro, sunt zidar spaniol și mă duc... 

— Treci în mașină. 

Lloyd ezită, dar era o situaţie fără ieșire. Sorțţii îi erau mai 
potrivnici ca niciodată. 

Un jandarm îl apucă strâns de braţ, împingându-l pe bancheta 
din spate, apoi urcă lângă el. 

Simţi cum îl cuprinde deznădejdea când mașina demară. 

Jandarmul de lângă el îl întrebă: 

— Ești englez sau ce? 

— Sunt zidar spaniol. Mă numesc... 

Jandarmul îl opri cu un gest, spunând: 

— Nu-ţi mai răci gura de pomană. 

Lloyd pricepu că fusese mult prea optimist. Era un străin fără 
acte care se îndrepta spre graniţa cu Spania: era ușor de 
presupus că era un soldat britanic evadat. Dacă mai aveau vreo 
îndoială, aceasta avea să le fie spulberată când aveau să-i ceară 
să se dezbrace, căci atunci i-ar fi putut vedea plăcuța de 
identificare de la gât. Nu o aruncase și pe aceasta, întrucât fără 
ea ar fi fost împușcat pe loc pentru spionaj. 


416 


Se afla acum într-o mașină cu trei oameni înarmaţi, iar 
probabilitatea găsirii unei căi de scăpare era nulă. 

Mergeau în direcţia în care se îndrepta și el, iar soarele cobori 
încet în spatele munţilor din dreapta. Nu erau orașe mari până 
la graniță, așa că presupuse că aveau de gând să-l ţină peste 
noapte într-o închisoare sătească. Poate că izbutea să scape de 
acolo. În caz contrar, nu încăpea îndoială că urmau să-l ducă la 
Perpignan a doua zi, predându-l poliţiei orășenești de acolo. Și 
apoi? Avea să fie interogat? Acest gând îl făcu să îngheţe de 
frică. Poliţia franceză avea să-l bată, iar germanii să îl tortureze. 
Dacă supraviețuia, avea să ajungă într-un lagăr de prizonieri de 
război până la încetarea ostilităţilor sau până murea de 
malnutriție. Tocmai atunci, când ajunsese la doar câţiva 
kilometri de graniţă! 

ÎI duseră într-un orășel. Oare reușea să evadeze când îl 
scoteau din mașină? Nu putea să-și facă niciun plan, pentru că 
nu știa deloc terenul. Nu putea decât să rămână vigilent și să 
profite de orice oportunitate care se ivea. 

Mașina ieși de pe strada principală și intră pe o alee din 
spatele unui rând de prăvălii. Oare aveau de gând să-l împuște 
și să-i azvârle cadavrul acolo? 

Mașina se opri în spatele unui restaurant. Curtea era plină de 
cutii și de canistre imense. Lloyd văzu printr-o ferestruică 
interiorul unei bucătării puternic luminate. 

Jandarmul de pe scaunul din dreapta șoferului cobori, apoi îi 
deschise portiera lui Lloyd, aflată pe partea dinspre clădire. 
Oare asta era șansa lui? Trebuia să ocolească mașina în fugă și 
să o ia apoi pe alee. Asfinţise - după primii pași nu avea să mai 
fie o ţintă ușoară. 

Jandarmul se întinse în mașină și îl înșfăcă pe Lloyd de braţ, 
ținându-l în timp ce îl scotea afară. Cel de-al doilea jandarm ieși 
imediat după Lloyd. Nu era o ocazie bună. 

Însă de ce îl aduseseră oare aici? 

Porniră spre bucătărie. Un bucătar bătea niște ouă într-un 
castron, iar un adolescent spăla vase într-o chiuvetă mare. Unul 
dintre jandarmi zise: 

— Am adus un englez. Spune că-l cheamă Leandro. 

Fără să se oprească din treabă, bucătarul își înălță capul și 
strigă: 

— Teresa! Vino încoace! 


417 


Lloyd își aminti de o altă Teresa, o frumoasă anarhistă 
spaniolă care-i învăţa pe soldaţi să scrie și să citească. 

Ușa bucătăriei se dădu în lături și ea își făcu apariţia. 

Lloyd se holbă la ea, uluit. Nu avea cum să se înșele: nu putea 
uita acei ochi mari și acel păr negru și bogat, chiar dacă ea 
purta acum boneta și șorțul alb de bumbac al chelneriţelor. 

La început, ea nu îl privi. Puse un vraf de farfurii pe tejghea, 
lângă tânărul spălător, apoi se întoarse zâmbitoare spre 
jandarmi și-i sărută pe amândoi pe obraji, spunând: 

— Pierre! Michel! Ce mai faceţi? Apoi se răsuci către Lloyd, îl 
țintui cu privirea și zise în spaniolă: Nu, nu se poate! Lloyd, tu 
ești? 

El nu putu decât să dea din cap năucit. 

Ea i se aruncă de gât, îl îmbrăţișă și îl sărută pe obraji. 

Unul dintre jandarmi interveni: 

— Bun, deci totul este în regulă. Noi trebuie să plecăm. Mult 
noroc! 

Îi dădu lui Lloyd desaga de pânză, apoi plecară. 

Lloyd prinse în sfârșit glas. 

— Ce se întâmplă? o întrebă el pe Teresa în spaniolă. 
Credeam că sunt dus la închisoare! 

— Îi urăsc pe naziști, așa că ne ajută pe noi, îi explică ea. 

— Care noi? 

— Îţi povestesc eu mai târziu. Vino cu mine. 

Deschise o ușă care dădea spre o scară și îl duse la etaj, unde 
se afla un dormitor mobilat sumar. 

— Așteaptă aici. Îţi aduc ceva de mâncare. _ 

Lloyd se întinse pe pat, meditând la șansa sa extraordinară. In 
urmă cu cinci minute se aștepta să fie torturat și omorât, iar 
acum o femeie frumoasă se pregătea să-i aducă cina. 

Însă norocul i se putea întoarce în orice clipă, reflectă el. 

Ea reveni după o jumătate de oră cu o omletă și cartofi prăjiți 
pe o farfurie groasă. 

— Am fost ocupați, dar închidem în curând, îi zise ea. Mă 
întorc peste câteva minute. 

EI își înfulecă mâncarea rapid. 

Se lăsă noaptea. El ascultă sporovăiala mușteriilor care 
plecau și zăngănitul ocoalelor puse la locul lor; apoi, Teresa 
reapăru cu o sticlă de vin roșu și două pahare. 

Lloyd o întrebă de ce părăsise Spania. 


418 


— Oamenii noștri sunt omorâţi cu miile, spuse ea. Pentru cei 
care scapă cu viaţă s-a dat Legea Responsabilităţilor Politice, 
prin care sunt incriminaţi toţi cei care au susținut guvernul. Poţi 
pierde tot ce ai dacă i te împotrivești lui Franco, chiar și prin 
ceea ce ei numesc „pasivitate gravă”. Ești nevinovat doar dacă 
poţi dovedi că l-ai susţinut. 

Lloyd își aminti cu obidă de asigurarea dată în martie de 
Chamberlain în Camera Comunelor, cum că Franco renunţase la 
represaliile politice. Ce mincinos fusese Chamberlain! 

Teresa continuă: 

— Mulţi dintre camarazii noștri sunt în lagăre de prizonieri 
mizerabile. 

— Bănuiesc că nu știi ce s-a mai întâmplat cu sergentul Lenny 
Griffiths, prietenul meu... 

Teresa clătină din cap. 

— Nu l-am mai văzut după Belchite. 

— Și tu...? 

— Eu am scăpat de oamenii lui Franco, am venit aici, m-am 
angajat ca ospătăriţă... și am descoperit că mai pot face și 
altceva, pe lângă asta. 

— Ce anume? 

— Duc soldați fugari peste munţi. De aceea te-au adus 
jandarmii la mine. 

Lloyd prinse curaj. Plănuise să facă asta de unul singur și își 
făcuse griji cu privire la găsirea căii potrivite. Poate că acum va 
avea o călăuză. 

— Mai am doi care așteaptă, zise ea. Un tunar britanic și un 
pilot canadian. Ei stau la o fermă de pe dealuri. 

— Când este programată traversarea? 

— În noaptea asta, răspunse ea. Nu bea prea mult vin. 

Plecă din nou și reveni după o jumătate de oră cu o manta 
veche și peticită pentru el. 

— Este frig acolo unde mergem noi, îi explică ea. 

Se furișară apoi pe ușa bucătăriei și își croiră drum prin orășel 
la lumina stelelor. După ce lăsară casele în urmă, continuară pe 
un drum de țară ce urca pe versant. După un ceas, ajunseră la 
un mic pâlc de clădiri din piatră. Teresa fluieră, apoi deschise 
ușa unui hambar, de unde ieșiră doi bărbaţi. 

— Folosim întotdeauna nume false, zise ea în engleză. Eu sunt 
Maria, iar ei sunt Fred și Tom. Noul nostru prieten este Leandro. 


419 


Bărbaţii își strânseră mâinile și ea continuă: Nu vorbiţi, nu 
fumați. lar cine nu ţine pasul rămâne de izbeliște. Sunteţi gata? 

De aici cărarea era mai abruptă. De câteva ori, Lloyd alunecă 
pe pietre. Din când în când se agăța de tufele de pe margine, 
ajutându-se de acestea ca să treacă mai departe. Miniona 
Teresa stabili un ritm care scotea sufletul din cei trei bărbaţi. Ea 
avea o lanternă, dar nu voia să apeleze la aceasta câtă vreme 
stelele erau strălucitoare, de teamă să nu-i consume bateria. 

Aerul se răci. Traversară un pârâu rece ca gheața, iar 
picioarele lui Lloyd nu se mai încălziră după aceea. 

După o oră, Teresa spuse: 

— Aveţi grijă să rămâneţi pe centrul cărării aici. 

Lloyd se uită în jos și realiză că se aflau pe o creastă, cu 
povârnișuri abrupte de ambele părţi. Când văzu distanţa pe care 
ar fi putut să cadă, simţi că-l ia cu leșin și își întoarse iute 
privirea în sus, spre silueta sprințară a Teresei. In condiţii 
normale, ar fi fost bucuros să meargă în spatele unei femei atât 
de atrăgătoare, dar acum era atât de ostenit și de înfrigurat, 
încât nu mai avea energie nici măcar ca să o soarbă din priviri. 

Munţii nu erau complet nelocuiți. La un moment dat, un câine 
lătră în depărtare; apoi auziră un clinchet straniu de clopot, care 
îi băgă în sperieţi; însă Teresa îi liniști, spunându-le că ciobanii 
de la munte obișnuiau să atârne tălăngi la gâtul mioarelor 
pentru a nu-și pierde turma. 

Lloyd se gândi la Daisy. Oare mai era la Ty Gwyn? Sau se 
întorsese la soţul ei? Lloyd spera că nu se întorsese la Londra, 
căci aceasta era bombardată noapte de noapte, conform presei 
franceze. Era încă în viaţă sau murise? Oare avea s-o mai 
revadă vreodată? Și dacă da, oare ce-ar mai fi simţit ea pentru 
el? 

Făceau popas la fiecare două ore ca să se odihnească, să bea 
apă și să ia câteva înghiţituri dintr-o sticlă de vin pe care o 
ducea Teresa. 

În zori începu să plouă. Pământul de sub tălpi deveni tot mai 
nesigur, făcându-i să se împiedice și să alunece, dar Teresa nu 
încetini ritmul deloc. 

— Bucuraţi-vă că nu-i zăpadă, le spuse ea. 

Lumina zilei le dezvălui un peisaj cu o vegetaţie măruntă, din 
care răsăreau pe alocuri stânci ca niște lespezi. Ploaia continuă 
neabătută și o ceaţă rece se lăsă în jurul lor. 


420 


După o vreme Lloyd realiză că mergeau la vale. La următorul 
popas, Teresa îi anunţă: 

— Suntem în Spania acum. 

Lloyd ar fi trebuit să se simtă ușurat, dar era prea vlăguit. 

Peisajul se îmblânzi treptat, stâncile fiind înlocuite de iarbă și 
de tufe mărunte. 

Apoi, deodată, Teresa se trânti la pământ, lipindu-se de sol. 

Cei trei bărbaţi îi urmară de îndată exemplul, fără să mai 
aștepte un alt semn. Uitându-se în direcţia în care privea 
Teresa, Lloyd văzu doi bărbaţi în uniforme verzi și cu pălării 
ciudate pe cap: grăniceri spanioli, probabil. Işi dădu seama că, 
deși ajunseseră în Spania, încă nu erau în afara pericolului. Dacă 
era prins trecând fraudulos frontiera, putea fi trimis înapoi. Sau, 
mai rău, putea dispărea într-un lagăr de prizonieri de-al lui 
Franco. 

Grănicerii veneau pe o potecă de munte, îndreptându-se spre 
fugari. Lloyd se pregăti de luptă. Trebuia să se miște repede ca 
să îi doboare înainte să apuce să-și scoată armele. Se întrebă 
cât de mult aveau să-l ajute ceilalți doi bărbați. 

Însă își făcu griji degeaba. Cei doi grăniceri ajunseră la un soi 
de hotar nemarcat și făcură cale întoarsă. Teresa reacţionă de 
parcă s-ar fi așteptat la asta. După ce grănicerii se făcură 
nevăzuţi, ea se ridică și cei patru își continuară drumul. 

În curând se ridică și ceața. Lloyd zări un sat de pescari lângă 
un golf nisipos. Mai fusese acolo când venise în Spania în 1936. 
Ba chiar își amintea că acolo era o gară. 

Intrară în sat. Era un loc liniștit, fără vreun însemn al 
autorității: nici poliţie, nici primărie, nici soldaţi, nici puncte de 
control. Fără îndoială că acesta era și motivul pentru care îl 
alesese Teresa. 

Se duseră la gară și Teresa cumpără bilete, flirtând cu 
vânzătorul de parcă ar fi fost vechi prieteni. 

Lloyd se așeză pe o bancă de pe peronul umbros, cu bătături 
la picioare și istovit, dar ușurat și fericit. 

După o oră luară un tren spre Barcelona. 


(V) 
421 


Daisy nu înțelesese până atunci ce însemna cu adevărat 
munca. 

Sau oboseala. 

Sau tragedia. 

Stătea într-o sală de clasă, bând ceai dulce englezesc dintr-o 
ceașcă fără farfurioară. Purta o cască de oțel pe cap și cizme de 
cauciuc în picioare. Era ora cinci după-amiaza și încă era istovită 
după noaptea trecută. 

Făcea parte din trupa de Voluntari pentru Precauţii în caz de 
Raiduri Aeriene din cartierul Aldgate. Teoretic, lucra într-o tură 
de opt ore, urmată de opt ore de gardă și de alte opt ore libere. 
În practică însă, lucra cât ţinea raidul aerian și cât timp erau 
răniţi de transportat la spital. 

Londra fu bombardată în fiecare noapte din octombrie 1940. 

Daisy lucra mereu alături de o altă femeie, însoţitoarea 
șoferului, precum și de patru bărbaţi, formând împreună cu 
aceștia o trupă de prim ajutor. Sediul lor era într-o școală, iar 
acum stăteau în băncile copiilor, așteptând venirea avioanelor, 
urletul sirenelor și zgomotul bombelor. 

Ambulanţa pe care o conducea era un Buick american 
adaptat. Aveau și o mașină normală cu un alt șofer, pentru 
transportul celor pe care ei îi numeau „cazurile ușoare” 
oameni răniţi, dar care puteau totuși să stea singuri pe 
picioarele lor în timp ce erau duși la spital. 

Însoţitoarea ei era Naomi Avery, o blondă atrăgătoare din 
East End, căreia îi plăceau bărbaţii și spiritul de camaraderie din 
echipă. Acum se tachina cu șeful echipei, Nobby Clarke, un 
poliţist pensionat. 

— Șeful de echipă este bărbat, zise ea. Șeful de sector este 
bărbat. Și tu ești tot bărbat. 

— Eu așa sper, replică Nobby, stârnind chicotelile celorlalți. 

— Sunt o grămadă de femei în PRA, continuă Naomi. Cum de 
niciuna dintre ele nu are o funcţie de conducere? 

Bărbaţii râseră. Un tip chel, cu nasul mare, poreclit George 
Chipeșul, zise: 

— Eh, și uite cum începe... lar drepturile femeilor. 

Omul era cam misogin din fire. 

Daisy interveni și ea în discuţie: 

— Doar nu credeţi că bărbaţii sunt mai deștepţi decât 
femeile! 


422 


Nobby spuse: 

— De fapt, există câteva femei șefe. 

— Eu n-am întâlnit niciuna, zise Naomi. 

— E vorba de tradiţie, cred, spuse Nobby. Femeile au fost 
mereu gospodine. 

— Da. Cum a fost Ecaterina cea Mare a Rusiei, ripostă Daisy 
cu sarcasm. 

Naomi sări și ea: 

— Sau regina Elisabeta a Angliei. 

— Amelia Earhart. 

— Jane Austen. 

— Marie Curie, singurul om de știință care a câștigat Premiul 
Nobel de două ori. 

— Ecaterina cea Mare? zise George Chipeșul. Nu era o 
poveste despre ea și calul ei? 

— Hei, hei... nu de față cu doamnele, îl muștrului Nobby. 
Oricum, am eu răspuns la întrebarea lui Daisy, continuă el. 

— Hai să auzim! rosti Daisy. 

— Recunosc că unele femei pot fi la fel de isteţe precum un 
bărbat, zise el cu aerul cuiva care făcea o concesie plină de 
mărinimie. Însă există un motiv cât se poate de întemeiat 
pentru care cei mai mulţi oficiali PRA sunt bărbaţi. 

— Și care ar fi acel motiv, Nobby? 

— Este foarte simplu. Bărbaţii nu vor să primească ordine de 
la femei. 

Acestea fiind spuse, el se așeză la loc cu o expresie 
triumfătoare pe chip, convins că acest argument punea capăt 
discuţiei. 

În mod ironic însă, atunci când cădeau bombele și ei săpau 
printre dărâmături ca să salveze răniții, erau cu toţii egali. 
Atunci nu mai exista nicio ierarhie. Dacă Daisy îi striga lui Nobby 
să apuce celălalt capăt al unei grinde, acesta se executa fără 
comentarii. 

Daisy ţinea enorm la oamenii aceștia, chiar și la George. Și-ar 
fi dat viaţa pentru ea, iar ea ar fi făcut la fel pentru ei. 

Auzi afară un vuiet înfundat. Acesta crescu în intensitate până 
când se transformă în sunetul enervant de familiar al sirenei 
care le anunţa iminenţa unui raid aerian. După câteva secunde, 
se auzi în depărtare bubuitul unei explozii. Avertismentul sosea 


423 


adeseori prea târziu; uneori sirena începea să sune după ce 
primele bombe își atinseseră deja ţinta. 

Telefonul sună și Nobby răspunse. 

Se ridicară cu toţii. George rosti descumpănit: 

— Of... Germanii ăștia nu-și iau liber nici măcar o zi? 

Nobby puse receptorul în furcă și spuse: 

— Nutley Street. 

— Știu eu unde este, rosti Naomi în timp ce ieșeau în grabă. 
Deputata noastră locuieşte acolo. 

Săriră în mașini. Când Daisy băgă ambulanța în ambreiaj și 
demară, Naomi zise de lângă ea: 

— Mda, ce mai fericire... 

Naomi era ironică, însă, în mod straniu, Daisy chiar era 
fericită. Era foarte bizar, se gândi ea în timp ce lua o curbă. In 
fiecare noapte vedea distrugeri, pierderi tragice de vieţi și 
trupuri schilodite oribil. Nu era exclus să moară și ea într-o 
clădire incendiată, poate chiar în seara aceea. Și totuși, se 
simțea nemaipomenit. Trudea și suferea pentru o cauză, ceea 
ce îi aducea o satisfacţie imensă și neașteptată. Făcea parte 
dintr-un grup de oameni dispuși să riște orice ca să-i ajute pe 
alţii și nu exista sentiment mai înălţător pe lume. 

Daisy nu îi ura pe germani pentru că încercau să o omoare. 
Socrul ei, contele Fitzherbert, îi destăinuise de ce bombardau ei 
Londra. Până în august, cei de la Luftwaffe vizaseră numai 
porturile și aerodromurile. Fitz îi explicase, într-un moment de 
candoare necaracteristic, că britanicii nu fuseseră la fel de 
scrupuloși: guvernul aprobase bombardarea țintelor din orașele 
germane încă din mai, iar în iunie și iulie piloţii RAF aruncaseră 
bombe peste case în care se aflau și femei, și copii. Populaţia 
germană se înfuriase și ceruse declanșarea represaliilor. Blitz-ul 
era rezultatul acelor cereri. 

Daisy și Boy păstrau aparențele, dar ea își încuia ușa de la 
dormitor când el venea acasă, iar el nu obiectase. Căsnicia lor 
era acum doar de faţadă, dar erau oricum mult prea ocupați 
amândoi ca să mai acţioneze cumva în privința ei. Când se 
gândea la asta, Daisy se întrista; căci îi pierduse și pe Boy, și pe 
Lloyd. Din fericire, nu prea avea timp de gândire la dispoziţie. 

Nutley Street era cuprinsă de flăcări. Aviația germană 
aruncase bombe incendiare și exploziv brizant în același timp. 
Focul provoca cele mai multe pagube, însă explozivul brizant 


424 


ajuta vâlvătaia să se extindă prin spulberarea geamurilor și 
ventilarea flăcărilor. 

Daisy opri brusc ambulanţa și trecură cu toţii la treabă. 

Oamenii cu răni ușoare erau îndrumați spre cel mai apropiat 
punct de prim ajutor. Cei răniți mai grav erau duși la St. Bart sau 
la Spitalul Municipal din Londra, din Whitechapel. Daisy efectuă 
cursă după cursă. Când se înseră, aprinse farurile. Acestea erau 
mascate, lăsând să iasă doar o mică fantă de lumină, deși o 
asemenea precauţie nu mai părea să-și aibă rostul acum, când 
Londra ardea ca un foc de tabără. 

Bombardamentul se prelungi până în zori. Bombardierele erau 
prea vulnerabile la lumina zilei, putând fi doborâte de avioanele 
de vânătoare pilotate de către Boy și camarazii săi, așa că raidul 
aerian se sfârși. In timp ce zorii cenușii și reci se înălțau 
deasupra carnagiului, Daisy și Naomi se întoarseră pe Nutley 
Street ca să vadă dacă mai erau victime de transportat la spital. 

Se așezară istovite pe ruinele zidului unei grădini. Daisy își 
dădu jos casca de oţel. Era murdară în ultimul hal și extrem de 
vlăguită. „Mă întreb ce-ar crede despre mine acum fetele de la 
Clubul de lahting din Buffalo”, se gândi ea; apoi își dădu seama 
că nu-i mai păsa ce credeau ele. Trecuse demult vremea în care 
tânjea să le intre în voie. 

Cineva i se adresă: 

— Vrei o ceașcă de ceai, scumpo? 

Ea recunoscu accentul galez. Ridică privirea și văzu o femeie 
atrăgătoare, de vârstă mijlocie, ducând o tavă. 

— O, Doamne, la ţanc! exclamă ea, servindu-se. 

Ajunsese să aprecieze această licoare între timp. Era amară la 
gust, dar avea un remarcabil efect revigorant. 

Femeia o sărută pe Naomi, care-i explică: 

— Suntem rude. Fiica ei, Millie, este căsătorită cu fratele meu, 
Abie. 

Daisy o urmări pe femeie umblând cu tava prin mica mulţime 
de voluntari PRA, pompieri și vecini. Probabil că avea vreo 
funcţie publică pe acolo, presupuse Daisy: femeia avea un aer 
autoritar. Cu toate acestea, era limpede că era o tipă din popor, 
adresându-se tuturor pe un ton călduros și făcându-i să 
zâmbească. li știa pe Nobby și pe George Chipeșul, salutându-i 
ca pe niște vechi prieteni. 


425 


Își opri ultima ceașcă pentru ea și veni să se așeze lângă 
Daisy. 

— Pari americancă după accent, rosti ea cu amabilitate. 

Daisy încuviinţă. 

— Sunt căsătorită cu un englez. 

— Eu locuiesc pe strada asta - dar casa mea a scăpat de 
bombe azi-noapte. Sunt deputată în Camera Comunelor din 
partea circumscripţiei Aldgate. Mă numesc Eth Leckwith. 

Daisy simţi că îi stă inima. Aceasta era celebra mamă a lui 
Lloyd! Își strânseră mâinile. 

— Daisy Fitzherbert. 

Ethel ridică din sprâncene. 

— O! zise ea. Ești vicontesa de Aberowen. 

Daisy se înroși și își cobori glasul. 

— Cei de la PRA nu știu asta. 

— Nu-ţi face griji: secretul tău este în siguranţă. 

Pe un ton șovăielnic, Daisy spuse: 

— L-am cunoscut pe fiul dumneavoastră, Lloyd. 

Nu își putu reţine lacrimile când își aminti ceasurile petrecute 
împreună la Ty Gwyn și felul în care îi purtase el de grijă când 
pierduse sarcina. 

— A fost foarte bun cu mine exact când aveam mai mare 
nevoie de ajutor. 

— Mulţumesc, rosti Ethel. Dar nu vorbi despre el ca și cum ar 
fi murit. Era o dojană blândă, însă Daisy simţi că dăduse dovadă 
de o lipsă de tact îngrozitoare. 

— lertaţi-mă! se scuză ea. Este dispărut pe câmpul de luptă, 
știu asta. A fost o mare prostie din partea mea! 

— Dar nu mai este dispărut, spuse Ethel. A reușit să scape 
prin Spania. leri a sosit acasă. 

— O, Doamne! zise Daisy, simţindu-și inima bubuindu-i în 
piept. E teafăr? 

— Da, teafăr și nevătămat. Ba chiar aș spune că arată foarte 
bine, în pofida tuturor întâmplărilor prin care a trecut. 

— Unde... Daisy înghiţi în sec. Unde este acum? 

— A, e pe-aici, pe undeva. Ethel se uită împrejur și strigă: 
Lloyd? 

Daisy se uită înnebunită prin mulţime. Oare chiar era aievea? 

Un bărbat cu o manta cafenie și peticită se răsuci și raspunse: 

— Da, mamă? 


426 


Daisy îl ţintui cu privirea. Avea fața arsă de soare și era slab 
ca o scândură, dar arăta mai atrăgător ca niciodată. 

— Vino puţin, scumpule, îl chemă Ethel. 

Lloyd făcu un pas în faţă, apoi o văzu pe Daisy și se lumină la 
faţă. Zâmbi fericit. 

— Bună, rosti el. 

Daisy sări în picioare. 

Ethel zise: 

— Lloyd, e cineva aici de care s-ar putea să-ţi amintești... 

Daisy nu se mai putu abţine. Se năpusti spre Lloyd și se 
aruncă în braţele lui. Îl strânse la piept, îl privi în ochii lui verzi, 
apoi îl sărută pe obrajii bronzaţi, pe nasul spart și pe gură. 

— Te iubesc, Lloyd, spuse ea pătimașă. Te iubesc, te iubesc, 
te iubesc! 

— Și eu te iubesc, Daisy, rosti el. 

În spatele său, Daisy o auzi pe Ethel spunând pe un ton 
mucalit: 

— Da, văd că-ţi amintești! 


(VI) 


Lloyd mânca pâine prăjită cu gem când Daisy intră în 
bucătăria casei de pe Nutley Street. Se așeză la masă extenuată 
și își scoase casca de oţel. Era mânijită pe faţă și avea cenușă și 
praf în păr, dar lui Lloyd i se părea irezistibil de frumoasă. 

Venea aproape în fiecare dimineaţă, după ce se oprea 
bombardamentul și toate victimele erau transportate la spital. 
Mama lui Lloyd îi zisese că putea veni oricând poftește, iar Daisy 
nu mai așteptă o altă invitaţie. 

Ethel îi turnă o ceașcă de ceai și o întrebă: 

— Ai avut o noapte grea, scumpo? 

Daisy dădu din cap posomorâtă. 

— Una dintre cele mai rele. Clădirea Peabody de pe Orange 
Street a ars din temelii. 

— O, nu! 

Lloyd era îngrozit. Ştia foarte bine locul: un bloc cu 
apartamente de închiriat, plin cu familii sărmane și cu foarte 
mulţi copii. 

Bernie zise: 


427 


— Este o clădire mare. 

— A fost, îl corectă Daisy. Sute de oameni au ars și Dumnezeu 
știe câți copii au rămas orfani. Aproape toţi pacienţii mi-au murit 
în drum spre spital. 

Lloyd se întinse peste masă și o luă de mână. Ea își ridică 
privirea din ceașca de ceai. 

— Nu te poţi obişnui cu așa ceva. Crezi că te vei căli cu 
timpul, dar nu-i așa. 

Era copleșită de mâhnire. Ethel îi puse o mână pe umăr în 
semn de compasiune. Daisy continuă: 

— Și când te gândești că și noi le facem același lucru familiilor 
din Germania... 

Ethel zise: 

— Da. Inclusiv bunilor mei prieteni, Maud și Walter, și copiilor 
lor. 

— Nu-i așa că-i cumplit? Daisy clătină din cap deznădăjduită și 
adăugă: Ce-i în neregulă cu noi? 

Lloyd rosti: 

— Ce-i în neregulă cu omenirea? 

Bernie, practic ca de obicei, spuse: 

— O să mă duc pe Orange Street mai încolo ca să mă asigur 
că se face tot posibilul pentru copii. 

— Vin cu tine, interveni Ethel. 

Bernie și Ethel gândeau la fel și acționau împreună cu 
naturaleţe, părând chiar să-și citească uneori gândurile. Lloyd îi 
observase cu băgare de seamă de când se întorsese acasă, 
temându-se ca nu cumva căsnicia lor să fi avut de suferit din 
cauza dezvăluirii şocante a lui Ethel, cum că nu avusese 
niciodată un soț pe nume Teddy Williams și că tatăl lui Lloyd era 
contele Fitzherbert. Discutase pe larg acest subiect cu Daisy, 
care știa acum tot adevărul. Cum se simţea oare Bernie după ce 
fusese minţit timp de douăzeci de ani? Insă Lloyd nu observase 
nicio schimbare în comportamentul lui. În felul său 
nesentimental, Bernie o adora pe Ethel și în ochii lui ea nu putea 
greși cu nimic. Credea că ea nu ar face niciodată ceva care să-l 
rănească și avea dreptate. Asta îl făcea pe Lloyd să spere că 
într-o bună zi va avea și el parte de o asemenea căsnicie. 

Daisy observă că Lloyd era în uniformă. 

— Unde te duci? 


428 


— M-au chemat cei de la Ministerul de Război. Se uită la 
ceasul de pe poliţă și adăugă: Ar fi cazul să plec. 

— Credeam că le-ai dat deja raportul. 

— Hai la mine în cameră să-ţi explic în timp ce-mi pun 
cravata. la-ţi și ceaiul. 

Urcară la etaj. Daisy se uită în jur cu interes, iar el realiză că 
ea nu mai fusese în dormitorul lui până atunci. Aruncă o privire 
spre patul de o singură persoană, raftul cu romane în germană, 
franceză și spaniolă, masa de scris cu creioanele ascuţite de pe 
ea și el se întrebă ce părere își făcuse. 

— Ce cameră mică și drăguță, rosti ea. 

Nu era mică. Era la fel de mare precum celelalte dormitoare 
din casă. Insă ea avea standarde diferite. 

Ea luă o fotografie înrămată, înfățișând întreaga familie pe 
litoral: micul Lloyd în pantaloni scurți, Millie (un bebeluș pe- 
atunci) în costum de baie, tânăra Ethel cu o pălărie mare și 
moale, Bernie într-un costum cenușiu, cu cămașa descheiată la 
gât și cu o batistă înnodată pe cap. 

— Southend, îi explică Lloyd. 

li luă ceașca, punând-o pe masa de toaletă, și o cuprinse în 
braţe. Apoi o sărută pe gură. Ea îl sărută cu tandrețe, 
mângâindu-i obrazul și rezemându-și trupul de trupul lui. 

După un minut, el îi dădu drumul. Ea era prea obosită ca să 
continue astfel, iar el avea de mers undeva. 

Ea își scoase cizmele și se întinse în patul lui. 

— Cei de la minister m-au chemat din nou, îi zise el în timp 
ce-și făcea nod la cravată. 

— Dar ai stat patru ore acolo data trecută! 

Așa era. Fusese nevoit să-și stoarcă creierii ca să-și 
amintească până și cele mai mici detalii ale perioadei petrecute 
ca fugar în Franţa. Voiau să știe gradul și regimentul fiecărui 
german pe care-l întâlnise. Nu și le mai amintea pe toate, 
desigur, dar își făcuse temele cu conștiinciozitate la cursul de la 
Tŷ Gwyn, așa că izbutise să le ofere foarte multe informaţii. 

Acesta era raportul standard de spionaj militar. Însă îl mai 
întrebaseră și despre evadare, despre rutele pe care le folosise 
și despre cei care îl ajutaseră. Erau interesați până și de Maurice 
și Marcelle, reproșându-i că nu le ceruse numele de familie. 
Fuseseră foarte încântați să audă de Teresa, care putea fi de 
mare folos pentru viitorii evadați. 


429 


— Azi mă întâlnesc cu altcineva. Aruncă o privire pe un bilet 
dactilografiat de pe masa de toaletă și zise: La hotelul Metropole 
de pe Northumberland Avenue. Camera 424. 

Locul se afla lângă Trafalgar Square, într-un cartier de 
ministere și alte agenții guvernamentale. 

— Se pare că este vorba de un nou departament, care se 
ocupă de prizonierii britanici de război. Își puse chipiul pe cap și 
se uită în oglindă: Sunt destul de elegant? 

Nu primi niciun răspuns. Se întoarse către pat - ea aţipise. 

O acoperi cu o pătură, o sărută pe frunte și ieși din cameră. 

li spuse mamei sale că Daisy adormise în patul lui, iar ea îi 
promise că va trece pe la ea mai târziu ca să se asigure că este 
totul în regulă. 

Luă metroul până în centrul Londrei. 

Îi destăinuise lui Daisy adevărul cu privire la părinţii săi, 
alungându-i astfel ideea greșită cum că ar fi fost copilul lui 
Maud. Ea îl crezu imediat, căci își amintise între timp de vorbele 
lui Boy despre copilul nelegitim al lui Fitz. 

— Este atât de bizar totul, rostise ea îngândurată. M-am 
îndrăgostit și eu de doi englezi și se dovedește că sunt frați 
vitregi. II măsură cu privirea pe Lloyd și spuse: Tu ai moștenit 
frumusețea tatălui tău. Boy i-a moștenit doar egoismul. 

Lloyd și Daisy nu făcuseră încă dragoste. Motivul principal era 
că ea nu avea nicio noapte liberă. Apoi, singura dată când 
rămăseseră și ei singuri, lucrurile nu merseseră bine. 

Se întâmplase duminica trecută, acasă la Daisy, în Mayfair. 
Servitorii ei aveau liber duminica după-amiază, iar ea îl luase în 
dormitorul ei din casa pustie. Însă fusese agitată și stingheră. ÎI 
sărutase, apoi își întorsese capul într-o parte. Când el îi pusese 
mâna pe sâni, ea i-o îndepărtase. El era nedumerit: dacă nu 
trebuia să se poarte așa, de ce se mai aflau în dormitorul ei? 

— lartă-mă, îi spusese ea într-un final. Te iubesc, dar nu pot 
face asta. Nu-mi pot înșela soțul chiar în casa lui. 

— Însă el te-a trădat! 

— Știu, dar măcar a făcut-o în altă parte. 

— Bine. 

Ea îl privise. 

— Crezi că-i o prostie? 

El ridică din umeri și zise: 


430 


— După toate cele prin câte am trecut împreună, mi se pare 
că ai cam multe scrupule, într-adevăr - dar dacă asta simţi, ce 
poţi face? Aș fi un bădăran dacă aș încerca să te presez să o faci 
când nu ești pregătită. 

Ea îl cuprinse în braţe și-l strânse la piept cu putere: 

— Am mai zis-o și o repet: ești foarte matur. 

— Hai să nu irosim după-amiaza, rosti el. Hai să mergem la 
cinema! 

Văzuseră Dictatorul lui Charlie Chaplin și se distraseră de 
minune, apoi ea se dusese înapoi la lucru. 

Lloyd se gândi numai la Daisy tot drumul până la staţia 
Embankment, apoi urcă pe Northumberland Avenue până la 
Metropole. Mobila veche din hotel fusese înlocuită de mese și 
scaune utilitariste. 

După câteva minute de așteptare, Lloyd fu dus în faţa unui 
colonel înalt și energic. 

— i-am citit raportul, locotenente, rosti acesta. Bine lucrat. 

— Vă mulțumesc, să trăiţi! 

— Mă aştept ca și alţii să-ți urmeze exemplul și am dori să îi 
ajutăm. Suntem interesați în special de piloţii doborâți. 
Antrenamentul lor este costisitor și am vrea să îi recuperăm ca 
să piloteze din nou. 

Lui Lloyd i se păru cam dură afirmaţia. Dacă cineva 
supraviețuia unei prăbușiri cu avionul, chiar i se putea cere să 
mai riște să treacă încă o dată prin acel coșmar? Insă și răniții 
erau trimiși înapoi pe front de îndată ce se întremau. Acesta era 
războiul. 

Colonelul zise: 

— Vrem să stabilim un soi de reţea clandestină, din Germania 
până în Spania. Tu vorbești germana, franceza și spaniola, văd; 
dar, cel mai important, ai trecut chiar tu prin asta. Am dori să te 
transferăm în departamentul nostru. 

Lloyd nu se așteptase la asta și nu știa cum să se simtă. 

— vă mulțumesc, domnule. Sunt onorat. Dar este o slujbă de 
birou? 

— Nu, deloc. Vrem să te întorci în Franţa. 

Lloyd își simţi inima bătându-i cu putere. Nu crezuse că va fi 
nevoit să înfrunte din nou aceleași pericole. 

Colonelul îi citi descumpănirea de pe chip. 

— Ştii cât de periculos este. 


431 


— Da, să trăiţi! 

Colonelul spuse pe un ton sec: 

— Poţi refuza, dacă vrei. 

Lloyd se gândi la felul în care Daisy înfrunta zilnic primejdia 
raidurilor aeriene și la oamenii arși în blocul Peabody și-și dădu 
seama că nici nu voia să refuze. 

— Dacă dumneavoastră credeţi că este important, domnule, 
atunci mă voi întoarce acolo de bună seamă. 

— Bravo, zise colonelul. 

După o jumătate de oră, Lloyd se întorcea năucit la staţia de 
metrou. Acum făcea parte dintr-un departament numit MI9. 
Urma să revină în Franţa cu acte false și cu mari sume de bani 
gheață. Existau deja zeci de germani, olandezi, belgieni și 
francezi în teritoriile ocupate care fuseseră recrutaţi pentru 
primejdioasa misiune de a ajuta piloţii britanici și din 
Commonwealth să se întoarcă acasă. El avea să fie unul dintre 
numeroșii agenţi MI9 care urmau să extindă rețeaua. 

Dacă era capturat, avea să fie torturat. 

Era speriat, dar și entuziasmat. Urma să zboare până la 
Madrid: avea să fie primul său zbor cu avionul. Apoi avea să 
reintre în Franţa traversând Pirineii și să o contacteze pe Teresa. 
Avea să umble deghizat printre inamici, salvând oamenii de sub 
nasul Gestapoului. Trebuia să se asigure că oamenii care-i 
urmau exemplul nu vor fi la fel de singuri și de neajutoraţi cum 
fusese el. 

Ajunse înapoi pe Nutley Street la ora unsprezece. Mama lui îi 
lăsase un bileţel: „Niciun semn de viaţă de la Miss America”. 
După vizita la locul bombardamentului, Ethel urma să meargă în 
Camera Comunelor, iar Bernie la Consiliul Local. Lloyd și Daisy 
aveau toată casa la dispoziţie. 

Urcă în camera lui. Daisy încă dormea. Jacheta ei de piele și 
pantalonii groși de lână erau aruncaţi pe podea. Ceea ce 
însemna că era în patul lui doar în lenjeria intimă. Asta nu se 
mai întâmplase înainte. 

Își scoase haina și cravata. 

Din pat se auzi o voce somnoroasă: 

— Și restul. 

El o privi. 

— Poftim? 

— Scoate-ţi hainele și vino în pat. 


432 


Nu era nimeni acasă - nimeni care să-i deranjeze. 

Își scoase bocancii, pantalonii, cămașa și șosetele, apoi ezită. 

— N-o să-ţi fie frig, rosti ea, foindu-se puţin sub pături și 
aruncând apoi o pereche de chiloţi de mătase spre el. 

Se așteptase ca acest moment să fie cumva solemn, de mare 
pasiune, însă Daisy părea să creadă că trebuia să fie destins și 
amuzant. Nu avea nicio problemă să se lase îndrumat de ea. 

Își scoase lenjeria și se strecură în pat lângă ea. Era caldă și 
languroasă. Apoi, se simţi brusc îngrijorat: nu îi mărturisise că 
era încă virgin. 

Auzise mereu că bărbatul trebuia să aibă iniţiativa, dar se 
părea că Daisy nu știa asta. Îl sărută și îl mângâie, apoi îi apucă 
penisul în mână. 

— O, vai! zise ea. Chiar speram să ai așa ceva. 

Din acel moment, nu-și mai făcu nicio grijă. 


e Capitolul 8 
1941 (1) 


(1) 


Într-o duminică rece de iarnă, Carla von Ulrich se duse cu 
menajera familiei, Ada, să îl viziteze pe fiul acesteia, Kurt, la 
Sanatoriul pentru Copii Wannsee, aflat lângă lacul de la 
marginea de vest a Berlinului. Făceau o oră până acolo cu 
metroul. Carla obișnuia să vină îmbrăcată în uniforma de 
asistentă, întrucât angajaţii de la sanatoriu vorbeau mai deschis 
despre starea lui Kurt cu cineva din branșa lor. 

Pe timpul verii locul era aglomerat, fiind plin de familii și de 
copii care se jucau pe plajă și se bălăceau la mal, însă în ziua 
aceea nu erau decât foarte puţini oameni, bine îmbrăcaţi pentru 
a înfrunta frigul de afară, și un singur înotător călit, a cărui soție 
aștepta neliniștită pe țărm. 

Sanatoriul, specializat în îngrijirea copiilor cu handicapuri 
grave, era un fost conac ale cărui saloane elegante de recepţie 
fuseseră împărțite, vopsite vernil și mobilate cu paturi de spital. 


433 


Kurt avea acum opt ani. Putea să meargă și să se hrănească 
de unul singur, cam ca un ţânc de doi ani, dar nu putea vorbi și 
încă purta scutece. Starea lui nu se mai ameliorase de ani buni. 
Cu toate acestea, bucuria sa la vederea Adei nu putea fi pusă la 
îndoială. Radia de fericire, gângurind agitat și întinzându-și 
brațele ca să fie ridicat, îmbrățișat și sărutat. 

O recunoscu și pe Carla. De fiecare dată când îl vedea, ea își 
amintea dramatismul înfricoșător al nașterii lui, când ea făcuse 
pe moașa în vreme ce fratele ei Erik fugise să-l aducă pe 
doctorul Rothmann. 

Se jucară cu el cam o oră. Îi plăceau trenurile și mașinuţele de 
jucărie, dar și cărţile cu poze foarte colorate. Apoi, când se 
apropie momentul pentru somnul de după-amiază, Ada îi cântă 
până ce el adormi. 

La plecare, o asistentă i se adresă Adei: 

— Frau Hempel, vă rog să veniţi cu mine în biroul domnului 
profesor doctor Willrich. Ar dori să vorbească puţin cu 
dumneavoastră. 

Willrich era directorul sanatoriului. Carla nu îl întâlnise 
niciodată și nu știa sigur dacă Ada o făcuse. 

Ada rosti neliniștită: 

— Este vreo problemă? 

Asistenta răspunse: 

— Sunt sigură că domnul director vrea să discute cu 
dumneavoastră despre starea lui Kurt. 

Ada zise: 

— Fräulein von Ulrich va veni cu mine. 

Asistenta nu păru prea încântată de idee. 

— Domnul profesor  Willrich v-a chemat doar pe 
dumneavoastră. 

Însă Ada putea fi încăpăţânată la nevoie. 

— Fräulein von Ulrich va veni cu mine, repetă ea cu fermitate. 

Asistenta ridică din umeri și spuse doar atât: 

— Urmaţi-mă. 

Fură conduse într-un birou cochet. Această încăpere nu 
fusese împărțită. În șemineu ardeau cărbuni, iar o fereastră 
boltită dădea înspre lacul Wannsee. Cineva ieșise cu iahtul, 
observă Carla, despicând valurile în briza tăioasă. Willrich stătea 
la un birou căptușit cu piele. Ținea în apropiere un borcan cu 
tutun și un rând de pipe de diverse forme. Avea vreo cincizeci 


434 


de ani, era înalt și vânjos. Toate trăsăturile sale păreau mari: 
nasul proeminent, maxilarul pătrăţos, urechile imense și capul 
pleșuv. Se uită la Ada și zise: 

— Frau Hempel, presupun? Ada încuviinţă, iar Willrich se 
întoarse către Carla: Și dumneavoastră sunteţi Frâulein...? 

— Carla von Ulrich, domnule profesor. Sunt nașa lui Kurt. 

El ridică din sprâncene. 

— Nu sunteţi cam tânără ca să-i fiți nașă? 

Ada interveni indignată: 

— Ea l-a moșit pe Kurt! Avea doar unsprezece ani, dar s-a 
descurcat mai bine decât medicul, întrucât acesta nici măcar nu 
era acolo! 

Willrich nu o băgă în seamă. Cu privirea aţintită în continuare 
asupra Carlei, el rosti pe un ton dispreţuitor: 

— Văd că speraţi să deveniți asistentă. 

Carla purta uniforma de începătoare, dar considera că are 
toate atuurile necesare. 

— Sunt stagiară, momentan, replică ea. 

Nu îl plăcea pe Willrich, își dădu seama. 

— Vă rog să luați loc. Directorul deschise un dosar subţire și 
continuă: Kurt are opt ani, dar a rămas încă în stadiul de 
dezvoltare al unui copil de doi ani. 

Făcu o pauză. Niciuna dintre femei nu comentă. 

— Acest lucru este nesatisfăcător, continuă el. 

Ada se uită la Carla. 

Carla nu înțelegea unde voia el să ajungă cu asta, așa că 
ridică din umeri. i 

— Există un nou tratament pentru cazurile de acest fel. Insă 
vom fi nevoiți să îl transferăm pe Kurt într-un alt spital. 

Willrich închise dosarul. O privi pe Ada și, pentru prima oară, îi 
zâmbi. 

— Sunt sigur că vă doriţi ca băietelul dumneavoastră să 
urmeze o terapie ce i-ar putea ameliora considerabil starea de 
sănătate. 

Carlei nu îi plăcu zâmbetul medicului: îi dădea fiori. interveni: 

— Aţi putea să ne oferiţi mai multe detalii cu privire la 
tratament, domnule profesor? 

— Mă tem că nu aţi înţelege, spuse el. Chiar dacă sunteţi 
asistentă stagiară. 

Carla nu avea de gând să-l lase să scape cu una, cu două. 


435 


— Sunt sigură că Frau Hempel ar dori să știe dacă este vorba 
de o intervenţie chirurgicală, de medicamente sau de șocuri 
electrice. 

— Medicamente, răspunse el cu reticență. 

Ada zise: 

— Unde ar trebui să meargă? 

— Spitalul se află la Akelberg, în Bavaria. 

Ada nu prea știa geografie, iar Carla realiză că femeia nu avea 
habar care era distanţa până acolo. 

— Sunt peste trei sute de kilometri, îi spuse ea. 

— O, nu! zise Ada. Cum l-aș mai vizita? 

— Cu trenul, replică Willrich, pierzându-și răbdarea. 

Carla rosti: 

— l-ar lua vreo patru-cinci ore. Probabil că ar trebui să 
rămână acolo peste noapte. Pe deasupra, mai e și preţul 
biletului... 

— Nu pot să-mi bat eu capul cu asemenea lucruri! o 
întrerupse Willrich mânios. Sunt medic, nu funcţionar la vreo 
agenţie de turism! 

Ada era pe punctul de a izbucni în lacrimi. 

— Dacă asta înseamnă că se va face bine, că va învăţa să 
spună câteva cuvinte, că nu se va mai scăpa pe el... poate că 
într-o bună zi îl voi putea lua acasă. 

— Întocmai, zise Willrich. Eram convins că nu veţi dori să-l 
privaţi de această ocazie de a se face bine din motive egoiste. 

— Asta vreți să spuneţi? îl întrebă Carla. Că va putea și Kurt 
să ducă o viaţă normală? 

— Medicina nu oferă garanţii, răspunse el. Chiar și o asistentă 
stagiară ar trebui să știe asta. 

Carla învățase de la părinţii ei să se revolte împotriva unor 
asemenea subterfugii. 

— Nu vă cer garanții, rosti ea pe un ton tăios. Vă cer doar un 
diagnostic. Sigur aveţi unul, altminteri nu aţi fi propus acest 
tratament. 

El se înroși. 

— Tratamentul este nou. Noi sperăm că va ameliora starea de 
sănătate a lui Kurt. Asta vă spun. 

— Este experimental? 


436 


— Orice tratament este experimental. Sunt terapii care 
funcţionează în cazul unor pacienţi, dar nu și în al altora. 
Trebuie să ascultați ce vă zic: medicina nu oferă garanții. 

Carla ar fi vrut să îl contrazică fie doar și numai pentru că era 
atât de arogant, dar realiză că nu putea trage concluzii 
bazându-se pe o antipatie. În plus, nici nu era prea sigură că 
Ada avea de ales. Medicii puteau acţiona contrar dorințelor 
părinţilor dacă sănătatea copilului era pusă în pericol: de fapt, ei 
puteau face cum voiau. Willrich nu îi cerea Adei acordul - nici nu 
avea nevoie de el. Vorbea cu ea ca să nu existe discuţii mai 
apoi. 

Carla zise: 

— li puteţi spune doamnei Hempel cât timp va trebui să 
petreacă Kurt la Akelberg, înainte să se întoarcă la Berlin? 

— Nu foarte mult, răspunse Willrich. 

Era un răspuns în doi peri, dar Carla își dădu seama că, dacă 
insista, avea să-l scoată din nou din sărite. 

Ada părea neajutorată. Carla o înţelegea foarte bine: nici ea 
nu știa ce să mai spună. Nu primiseră suficiente informaţii. Carla 
observase că medicii se purtau adeseori astfel: păreau să vrea 
să ţină toate cunoștințele doar pentru ei. Preferau să-și 
amețească pacienţii cu banalităţi, intrând în defensivă atunci 
când erau luaţi la întrebări. 

Ada avea lacrimi în ochi. 

— Păi, dacă există șanse să se facă bine... 

— Așa da, zise Willrich. 

Însă Ada nu terminase ce avea de zis. 

— Tu ce părere ai, Carla? 

Willrich păru revoltat că unei biete asistente i se cerea opinia. 

Carla spuse: 

— Sunt de acord cu tine, Ada. Trebuie să profiţi de această 
oportunitate, de dragul lui Kurt, chiar dacă îţi va fi greu. 

— O remarcă de bun-simţ, rosti Willrich, ridicându-se în 
picioare. Vă mulţumesc că aţi venit să mă vedeţi. 

Se duse apoi la ușă și o deschise. Carla simţi că nu știa cum 
să scape mai repede de ele. 

Plecară de la sanatoriu și se întoarseră pe jos la staţia de 
metrou. Când garnitura aproape goală plecă din staţie, Carla 
ridică un manifest lăsat pe scaunul ei. Era intitulat Cum să te 
opui naziștilor şi înşira zece lucruri pe care oamenii le puteau 


437 


face pentru a grăbi căderea regimului, începând cu încetinirea 
ritmului de muncă. 

Carla mai văzuse asemenea manifeste și înainte, deși nu 
foarte des. Erau lansate de o mișcare de rezistență aflată în 
ilegalitate. 

Ada i-l smulse din mână, îl mototoli și îl azvârli pe geam. 

— Te pot aresta dacă te prind citind așa ceva! îi zise ea. 

Fusese bona Carlei și uneori se purta ca și cum Carla nu ar fi 
crescut niciodată. Pe Carla nu o deranja când se mai burzuluia 
astfel la ea, știind că o făcea din dragoste. 

Însă în cazul de faţă, Ada chiar nu exagera. Oamenii puteau fi 
întemnițați nu doar pentru citirea unor astfel de lucruri, ci și 
pentru că nu le raportau. Ada putea avea necazuri doar pentru 
că aruncase manifestul pe geam. Din fericire, nu mai era nimeni 
în vagon ca să vadă ce făcuse. 

Femeia era încă tulburată din cauza celor aflate la sanatoriu. 

— Crezi că am făcut ce trebuia? o întrebă ea pe Carla. 

— Chiar nu știu, recunoscu Carla cu candoare. Cred că da. 

— Tu ești asistentă și înţelegi chestiile astea mai bine decât 
mine. 

Carlei îi plăcea munca de asistentă, deși se simţea încă 
frustrată fiindcă nu i se permisese să facă pregătirea de medic. 
După plecarea atâtor bărbaţi tineri în armată, atitudinea faţă de 
femeile care voiau să studieze medicina se mai schimbase și tot 
mai multe urmau facultatea de profil. Carla ar fi putut aplica din 
nou pentru bursă - numai că familia ei traversa o sărăcie atât de 
lucie, încât depindeau practic de salariul ei mizer. Tatăl său nu 
mai găsise nimic de lucru, mama dădea lecţii de pian, iar Erik 
trimitea acasă cât de mult putea din solda lui. Pe Ada nu o mai 
plătiseră de câţiva ani. 

Ada era o fire stoică, așa că - până ajunseră acasă - începuse 
deja să treacă peste supărare. Se duse în bucătărie, își puse 
șorțul și se apucă să prepare cina pentru familie, iar această 
rutină confortabilă păru să îi mai aline durerea. 

Carla nu avea să rămână la cină. Avea planuri în seara aceea. 
Simţea o oarecare vinovăţie pentru că o lăsa pe Ada să-și 
înfrunte singură amărăciunea, dar nu se simţea într-atât de 
vinovată încât să-și sacrifice întreaga seară. 

Își luă o rochie de tenis lungă până la genunchi, pe care și-o 
ajustase singură scurtând o rochie mai veche de-a mamei sale. 


438 


Nu se ducea să joace tenis, ci să danseze, și voia să arate ca o 
americancă. Se machie și se dădu cu ruj, pieptănându-și apoi 
părul în semn de sfidare faţă de cosițele împletite preferate de 
regim. 

Oglinda îi arătă o fată modernă, cu chip frumos și o atitudine 
sfidătoare. Știa că stăpânirea ei de sine și încrederea de care 
dădea dovadă îi ţineau pe băieţi la distanță. Uneori își dorea să 
fi fost seducătoare, nu doar competentă, lucru pe care mama sa 
îl avusese dintotdeauna; însă pur și simplu nu-i stătea în fire. 
Renunțase de mult la încercările de a fi fermecătoare: o făceau 
să se simtă caraghioasă. Băieţii trebuiau să o accepte așa cum 
era. 

Unii băieţi se temeau de ea, însă alţii se simțeau atrași, iar la 
petreceri aduna de obicei un mic grup de admiratori. Și ei îi 
plăceau băieţii, mai ales atunci când nu se mai străduiau să 
impresioneze lumea și începeau să vorbească normal. Cel mai 
mult îi plăceau cei care o făceau să râdă. Până acum nu avusese 
nicio relaţie stabilă, deși se sărutase cu câţiva. 

Pentru a-și completa ţinuta, își puse un sacou vărgat pe care îl 
cumpărase de la second-hand. Știa că părinţii ei nu aveau să fie 
de acord cu felul în care arăta și că ar fi încercat să o determine 
să se schimbe, spunându-i că era periculos să sfideze 
prejudecățile naziștilor. Așa că trebuia să iasă din casă fără să 
fie văzută. Nu avea să fie prea complicat. Mama dădea o lecţie 
de pian: Carla auzea încercările dureros de șovăielnice ale 
elevei sale. Tata citea ziarul în aceeași cameră, căci nu își 
puteau permite să încălzească decât o încăpere din casă. Erik 
era în armată, deși acum era cartiruit lângă Berlin și urma să 
vină în permisie cât de curând. 

Se acoperi cu o manta de ploaie convenţională și își puse 
pantofii albi în buzunar. 

Cobori în hol, deschise ușa de la intrare, strigă un „Pa, nu stau 
mult!” și ieși repede. 

Se întâlni cu Frieda la staţia Friedrich Strasse. Și ea era 
îmbrăcată asemănător, cu o rochie vărgată pe sub o haină 
banală, și avea părul desprins; însă hainele Friedei erau noi și 
scumpe. Pe peron, doi băieţi din Tineretul Hitlerist se holbară la 
ele cu un amestec de dezaprobare și jind. 

Coborâră din metrou în suburbia nordică Wedding, un cartier 
muncitoresc ce fusese cândva fief al stângii. Porniră spre Pharus 


439 


Hall, locul în care obișnuiau înainte să-și ţină ședințele 
comuniștii. Acum nu mai era nici urmă de activitate politică, 
desigur. Cu toate acestea, clădirea devenise centrul mișcării 
numite Swing Kids. 

Puști cu vârste cuprinse între 15 și 25 de ani se adunau deja 
pe străzile din jurul sălii. Băieţii purtau jachete cadrilate și 
umbrele, ca să arate cât mai englezește. Işi lăsau părul lung, ca 
să-și demonstreze disprețul faţă de armată. Fetele erau 
machiate strident și purtau haine americane, în stil sport. Toţi 
considerau Tineretul Hitlerist drept o organizaţie stupidă și 
plicticoasă, cu muzica sa populară și dansurile în grup. 

Carlei i se părea puţin ironic. În copilărie fusese tachinată de 
ceilalți copii pe seama faptului că mama ei era englezoaică: 
acum, aceiași copii, doar că puţin mai mari, considerau că era 
șic să fii englez. 

Carla și Frieda intrară în sală. Înăuntru se afla un club 
convenţional și inofensiv, cu fete în fuste cadrilate și băieţi în 
pantaloni scurți, care jucau tenis de masă și beau tonic de 
portocale. Însă adevărata acţiune se petrecea în încăperile 
lăturalnice. 

Frieda o conduse iute pe Carla într-o magazie mare, cu 
scaune rânduite pe lângă pereți. Fratele ei, Werner, montase 
acolo un patefon. Vreo 50-60 de băieţi și fete dansau pe un ritm 
îndrăcit de jazz. Carla recunoscu melodia care ieșea din aparat: 
Mamă, îmi face ochi dulci. Ea şi Frieda începură să danseze. 

Discurile de jazz erau interzise, căci cei mai buni interpreţi 
erau negrii. Naziștii trebuiau să denigreze tot ceea ce era bine 
făcut de către non-arieni: asta le ameninţa teoriile de 
superioritate rasială. Din păcate pentru ei, germanii îndrăgeau 
jazzul la fel de mult ca restul lumii. Oamenii care călătoreau în 
străinătate aduceau discuri acasă, iar acestea mai puteau fi 
cumpărate și de la marinarii americani, în Hamburg. Comerţul 
ilicit era înfloritor. 

Werner avea o grămadă de discuri, desigur. El avea de toate: 
mașină, haine moderne, ţigări, bani. Pentru Carla încă era 
băiatul visurilor sale, deși el părea să prefere fete mai în vârstă 
- femei, de fapt. Toată lumea presupunea că se culca cu ele. 
Carla era încă virgină. 

Zelosul prieten al lui Werner, Heinrich von Kessel, veni 
imediat la ele și începu să danseze cu Frieda. Purta jachetă și o 


440 


vestă neagră, ceea ce îi conferea un aspect teatral în 
combinaţie cu părul său lung și negru. li era devotat trup și 
suflet Friedei. Ea îl plăcea - îi făcea mereu plăcere să discute cu 
bărbaţi inteligenţi -, dar nu ar fi ieșit niciodată cu el; era prea în 
vârstă la cei 25-26 de ani ai săi. 

În scurt timp, un băiat pe care Carla nu îl cunoștea veni și o 
luă la dans, iar seara începu cum nu se putea mai bine. 

Carla se lăsă în voia muzicii: ritmul sexual și irezistibil al 
tobelor, versurile fredonate sugestiv, solourile captivante de 
trompetă, notele vioaie ale clarinetului... Se învârtea și se 
zbânţuia, lăsându-și fusta să salte scandalos de mult, căzând în 
braţele partenerului și ţâșnind apoi la loc. 

După vreo oră și ceva de dans, Werner puse o melodie mai 
lentă. Frieda și Heinrich începură să danseze aproape 
îmbrățișați. Cum nu rămăsese nimeni cu care Carla să vrea să 
danseze un slow, ieși din încăpere și se duse să-și ia o Coca 
Cola. Germania nu era în război cu America, așa că băutura era 
importată și îmbuteliată și aici. 

Spre surprinderea ei, Werner o urmări, lăsând pe altcineva să 
se ocupe de discuri o vreme. Ea se simţi măgulită că cel mai 
atrăgător bărbat din cameră voia să-i vorbească. 

Îi povesti despre mutarea lui Kurt la Akelberg, iar Werner îi 
mărturisi că același lucru se întâmplase și cu fratele său, Axel, 
care avea 15 ani. Axel se născuse cu spina bifida. 

— Oare ar putea același tratament să funcţioneze pentru 
amândoi? se întrebă el, încruntându-se. 

— Mă îndoiesc, dar adevărul este că nu știu, zise Carla. 

— De ce medicii nu explică niciodată ce fac? rosti Werner 
nervos. 

Ea râse fără haz. 

— Deoarece sunt de părere că, dacă oamenii de rând ar 
înțelege medicina, ei nu ar mai fi veneraţi precum niște eroi. 

— Același principiu li se aplică și scamatorilor: este mult mai 
impresionant dacă nu știi cum se fac trucurile, spuse Werner. 
Medicii sunt la fel de aroganţi ca orice om. 

— Ba chiar mai mult, îl corectă Carla. Crede-mă, sunt 
asistentă și știu ce vorbesc. 

Îi povesti apoi despre manifestul pe care îl citise în metrou. 
Werner o întrebă: 

— Și cum ţi s-a părut? 


441 


Carla ezită. Era periculos să vorbeşti deschis despre 
asemenea lucruri, însă îl știa pe Werner de-o viaţă, iar el fusese 
mereu de stânga - și, pe deasupra, era Swing Kid. Putea să aibă 
încredere în el. Îi zise: 

— Mă bucur că mai sunt oameni care li se opun naziștilor. 
Asta arată că nu toţi germanii sunt paralizaţi de frică. 

— Sunt multe lucruri pe care le poţi face împotriva naziștilor, 
îi șopti el. Nu doar să porți ruj. 

Ea presupuse că el se referea la distribuirea unor astfel de 
manifeste. Oare era implicat în asemenea activități? Imposibil! 
Era un tip mult prea de lume pentru așa ceva. Heinrich, în 
schimb, ar fi putut să fie: el era foarte zelos. 

— Nu, mulțumesc, răspunse ea. Imi este prea frică. 

Terminară de băut sticlele de Coca Cola și se întoarseră în 
magazie. Aceasta era acum plină ochi, lăsând foarte puţin loc 
pentru dans. 

Spre surprinderea Carlei, Werner o invită la dans. Puse un disc 
cu Bing Crosby, care cânta On/y Forever. Carla era încântată. O 
trase la piept și mai mult se legănară decât dansară pe ritmurile 
baladei. 

La sfârșit, conform tradiţiei, cineva stinse lumina un minut, 
pentru a le permite cuplurilor să se sărute. Carla se fâstăci: îl 
știa pe Werner din copilărie. Insă fusese mereu atrasă de el, așa 
că își ridică faţa în sus, plină de dorință. Așa cum se așteptase, 
el o sărută cu deosebită pricepere, iar ea îi răspunse cu 
entuziasm. Spre încântarea ei, îi simţi mâna cuprinzându-i încet 
sânul. Ea își deschise gura în semn de încurajare. Apoi se 
aprinse din nou lumina și totul se termină. 

— O! exclamă ea, cu răsuflarea tăiată. Ce surpriză! 

El îi zâmbi fermecător. 

— Poate că te voi mai surprinde și altă dată. 


(II) 


Carla trecea prin hol, în drum spre micul dejun din bucătărie, 
când telefonul sună. Ridică receptorul. 

— Carla von Ulrich, zise ea în receptor. 

Auzi vocea Friedei. 

— O, Carla! Frăţiorul meu a murit! 


442 


— Poftim? strigă Carla, nevenindu-i să creadă. Frieda, îmi 
pare atât de rău! Când s-a întâmplat? 

— Acolo, în spitalul ăla... 

Frieda plângea în hohote. 

Carla își aminti conversaţia cu Werner, care îi spusese că Axel 
fusese trimis la același spital din Akelberg precum Kurt. 

— Cum a murit? 

— A făcut apendicită. 

— Este groaznic! 

Carla era tristă pentru prietena ei, dar și puţin suspicioasă. 
Avusese un presentiment când profesorul Willrich vorbise cu ele 
luna trecută despre noul tratament pentru Kurt. Oare fusese mai 
experimental decât lăsase el să se înțeleagă? Oare să fi fost 
chiar periculos? 

— Ce altceva mai știi? o întrebă pe prietena ei. 

— Am primit doar o scrisoare scurtă. Tata este furios. A sunat 
la spital, dar nu a putut vorbi cu cei din conducere. 

— Vin pe la voi. Ajung în câteva minute. 

— Mulţumesc. 

Carla închise telefonul și se duse în bucătărie. 

— Axel Franck a murit la spitalul acela din Akelberg, rosti ea. 

Tatăl ei, Walter, se uita prin corespondenţă. 

— O! zise el. Biata Monika! 

Carla își aminti că mama lui Axel, Monika Franck, fusese 
cândva îndrăgostită de Walter, conform legendei care circula în 
familie. Walter avea o expresie atât de îndurerată pe chip, încât 
Carla se întrebă dacă nu cumva simţea o oarecare tandreţe față 
de Monika, chiar dacă o iubea pe Maud. Ce complicată era 
dragostea! 

Mama Carlei, care era acum cea mai bună prietenă a Monikăi, 
spuse: 

— Cred că-i distrusă. 

Walter își coborî privirea către scrisori și rosti pe un ton 
surprins: 

— Uite o scrisoare pentru Ada. 

Toţi cei din încăpere amuţiră. 

Carla se holbă la plicul alb pe care Ada îl luă din mâinile lui 
Walter. 

Ada nu primea multe scrisori. 


443 


Erik era acasă - era ultima lui zi de permisie -, așa că patru 
perechi de ochi o urmăriră pe Ada deschizând plicul. 

Carla își ţinu respiraţia. 

Ada scoase o scrisoare bătută la mașină pe o hârtie cu antet. 
Citi repede mesajul, scăpă un icnet și apoi ţipă. 

— Nu! exclamă Carla. Nu se poate! 

Maud sări în picioare și o cuprinse pe Ada în braţe. 

Walter luă scrisoarea din mâinile Adei și o citi. 

— O, Doamne, ce tragedie! rosti el. Bietul Kurt! 

Lăsă hârtia pe masă. Ada începu să plângă în hohote. 

— Băiețelul meu, dragul meu băiețel, cum a murit singur, 
departe de mama lui... O, Doamne, cum a fost posibil? 

Carla încercă să-și ţină lacrimile în frâu. Era năucită. 

— Axel și Kurt? zise ea. În același timp? 

Ridică scrisoarea. Pe ea erau trecute numele și adresa 
spitalului din Akelberg: 


Dragă doamnă Hempel, 


Cu regret trebuie să vă aduc la cunoștință moartea 
fiului dumneavoastră, Kurt Walter Hempel, în vârstă de 
opt ani. Băiatul a murit în acest spital pe data de 4 
aprilie, ca urmare a unei rupturi de apendice. S-a făcut 
tot posibilul pentru el, dar eforturile au fost în zadar. 
Vă rog să acceptați sincerele mele condoleanţe. 


Textul era semnat de medicul-șef. 

Carla ridică privirea. Mama ei stătea lângă Ada, cu brațul în 
jurul ei, ţinând-o de mână în timp ce aceasta plângea. 

Carla era și ea îndurerată, dar rămăsese ceva mai atentă 
detalii decât Ada. | se adresă tatălui ei cu glas tremurat: 

— Ceva nu este în regulă. 

— Ce te face să spui asta? 

— Mai uită-te o dată, zise ea, dându-i scrisoarea. Apendicită. 

— Și ce înseamnă asta? 

— Kurt făcuse deja operaţia de extirpare a apendicelui. 

— Da, îmi amintesc, rosti tatăl său. A fost o operaţie de 
urgență exact după ce împlinise șase ani. 


a 


444 


Amărăciunea  Carlei era amestecată cu o suspiciune 
mânioasă. Oare Kurt fusese victima unui experiment periculos 
pe care spitalul încerca acum să îl mușamalizeze? 

— De ce ar minţi? zise ea. 

Erik izbi cu pumnul în masă. 

— De ce zici că-i o minciună? strigă el. De ce trebuie să acuzi 
mereu sistemul? Este o greșeală, evident! Vreo dactilografă care 
a greșit la redactare! 

Carla nu era atât de sigură. 

— O dactilografă care lucrează într-un spital știe ce este un 
apendice. 

Erik continuă furios: 

— Vrei să te foloseşti chiar și de această tragedie personală 
ca să ataci autorităţile! 

— Încetaţi! Amândoi! interveni tatăl lor. 

Se uitară la el, uimiţi de tonul său. 

— S-ar putea ca Erik să aibă dreptate, rosti el. Dacă așa stau 
lucrurile, cei de la spital nu vor avea nicio problemă în a 
răspunde la orice întrebări și în a oferi detalii suplimentare cu 
privire la moartea lui Kurt și a lui Axel. 

— Sigur că da, spuse Erik. 

Walter continuă: 

— Însă, dacă are dreptate Carla, atunci ei vor încerca să 
descurajeze orice întrebări, să ascundă informaţii și să-i 
intimideze pe părinţii copiilor decedați, sugerând că acestea 
sunt cumva nelegitime. 

Erik nu mai păru la fel de sigur pe sine la auzul acestei 
variante. 

Cu doar jumătate de oră în urmă, Walter fusese un om înfrânt 
și mărunt. Acum părea să fi revenit la vechea-i formă. 

— Vom afla de îndată ce vom începe să punem întrebări. 

Carla zise: 

— Mă duc să o văd pe Frieda. 

Mama ei o întrebă: 

— Nu trebuie să mergi la serviciu? 

— Sunt în tura de noapte. 

Carla o sună pe Frieda, o anunţă că murise și Kurt și-i spuse 
că va veni la ea să discute despre asta. Işi puse haina, pălăria și 
mănușile, apoi își scoase bicicleta din casă. Cum pedala foarte 


445 


repede, nu avu nevoie decât de un sfert de oră ca să ajungă la 
vila din Schöneberg a familiei Franck. 

Majordomul o conduse înăuntru, zicându-i că familia se afla în 
continuare în sala de mese. De îndată ce intră, tatăl Friedei, 
Ludwig Franck, răcni la ea: 

— Ce ţi-au spus cei de la Sanatoriul pentru Copii Wannsee? 

Carlei nu-i plăcea în mod deosebit de Ludwig. Omul era un 
fanfaron de dreapta, care îi sprijinise pe naziști la începutul 
ascensiunii lor. Poate că își schimbase părerea între timp: mulţi 
oameni de afaceri făcuseră asta, deși nu dădeau semne de 
căință pentru uriașa greșeală comisă. 

Nu îi răspunse imediat. Se așeză la masă și se uită la întreaga 
familie: Ludwig, Monika, Werner și Frieda, plus majordomul care 
rămăsese un pic mai retras, pe fundal. Își adună gândurile. 

— Hai, fetițo, răspunde-mi! îi ceru Ludwig. 

Avea în mână o scrisoare ce semăna foarte mult cu cea 
primită de Ada și o flutura mânios. 

Monika puse o mână pe brațul soţului ei, încercând să-l 
potolească. 

— Liniștește-te, Ludi. 

— Vreau să știu! insistă el. 

Carla se uită la faţa lui trandafirie și la mustăcioara sa neagră. 
Omul suferea cumplit, era evident. În alte împrejurări, ar fi 
refuzat să discute cu cineva atât de nepoliticos. Însă el avea 
scuze întemeiate pentru lipsa de maniere, așa că ea decise să le 
treacă cu vederea. 

— Directorul, domnul profesor Willrich, ne-a zis că există un 
nou tratament prin care starea lui Kurt se poate ameliora. 

— Și nouă ne-a spus la fel, zise Ludwig. Ce fel de tratament? 

— l-am pus și eu această întrebare. Dumnealui a spus că îmi 
depășește puterea de înțelegere. Am insistat, așa că a admis 
într-un final că este vorba de medicamente, fără a oferi și alte 
informaţii suplimentare. Pot să văd și eu scrisoarea, Herr 
Franck? 

Expresia lui Ludwig lăsa clar de înțeles că el era cel care 
trebuia să pună întrebări; însă îi întinse foaia de hârtie Carlei. 

Textul era identic cu cel din scrisoarea primită de Ada, iar 
Carla avu senzaţia neplăcută că dactilografa întocmise mai 
multe exemplare, modificând doar numele. 

Franck zise: 


446 


— Cum se poate ca doi băieţi să moară de apendicită în 
același timp? Doar nu-i o boală contagioasă! 

Carla spuse: 

— Kurt cu siguranță nu a murit de apendicită, căci el precis nu 
mai avea apendice. l-a fost scos prin operaţie acum doi ani. 

— Am înţeles, zise Ludwig. Gata cu vorba. Smulse scrisoarea 
din mâna Carlei și adăugă: Mă duc să discut cu cineva din 
guvern despre treaba asta. 

leși, urmat de Monika și de majordom. 

Carla se duse la Frieda și o apucă de mână. 

— |mi pare nespus de rău, rosti ea. 

— Mulţumesc, murmură Frieda. 

Carla trecu apoi la Werner. Acesta se ridică în picioare și o 
cuprinse în braţe. Ea simţi o lacrimă de-a lui căzându-i pe frunte. 
Fu străbătută de o emoție intensă. Inima îi era îndurerată, însă 
apropierea trupului lui și atingerea delicată a mâinilor sale o 
înfiorau. 

După un moment îndelungat, Werner se trase înapoi și rosti 
pe un ton mânios: 

— Tatăl meu a sunat de două ori la spital. A doua oară i s-a 
spus că nu-i mai pot oferi alte informaţii și i-au închis telefonul în 
nas. Insă eu am de gând să aflu ce s-a întâmplat cu fratele meu 
și de mine nu vor scăpa atât de ușor. 

Frieda zise: 

— Chiar dacă afli, asta nu-l va aduce înapoi. 

— Chiar și așa, vreau să știu. Dacă-i nevoie, mă duc la 
Akelberg. 

Carla spuse: 

— Mă întreb dacă există cineva în Berlin care ne-ar putea 
ajuta. 

— Ar trebui să fie cineva din guvern, rosti Werner. 

Frieda zise: 

— Tatăl lui Heinrich lucrează la guvern. 

Werner pocni din degete. 

— Așa este! Omul a fost în Partidul de Centru, dar acum este 
nazist și ocupă o funcție importantă în Ministerul de Externe. 

Carla zise: 

— Și ne poate aranja Heinrich o întâlnire cu el? 

— Dacă îl roagă Frieda, da, zise Werner. Heinrich ar face orice 
pentru Frieda. 


447 


Carla nu se mira să audă asta. Heinrich fusese dintotdeauna 
zelos în tot ce făcea. 

— ÎI sun chiar acum, rosti Frieda. 

Se duse în hol, iar Carla și Werner se așezară unul lângă 
celălalt. El o cuprinse cu brațul și ea își rezemă capul de umărul 
lui. Nu știa dacă aceste semne de afecţiune erau cauzate de 
tragedia care se petrecuse sau însemnau mai mult de-atât. 

Frieda reveni în cameră și spuse: 

— Tatăl lui Heinrich ne poate primi chiar acum, dacă putem 
merge să-l vedem. 

Urcară toţi trei în mașina sport a lui Werner, înghesuindu-se 
pe bancheta din faţă. 

— Nu știu cum de reușești să-ţi mai foloseşti mașina, zise 
Frieda când fratele ei demară. Nici măcar tata nu primește 
benzină pentru uz personal. 

— Îi spun șefului meu că o folosesc doar pentru treburile de 
serviciu, răspunse el. 

Werner lucra pentru un general important. 

— Dar nu știu cât îl voi mai putea duce de nas, adăugă el. 

Familia von Kessel locuia în aceeași suburbie. Werner ajunse 
acolo în cinci minute. 

Casa era luxoasă, deși mai mică decât cea a familiei Franck. 
Heinrich îi întâmpină la ușă și îi conduse într-o sufragerie cu 
cărţi legate în piele și cu o veche sculptură germană în lemn 
înfățișând un vultur. 

Frieda îl sărută. 

— Îți mulţumesc pentru că faci asta, spuse ea. Probabil că nu 
ţi-a fost ușor - știu că nu te întelegi prea bine cu tatăl tău. 

Heinrich radia de plăcere. 

Mama lui le aduse cafea și prăjituri. Părea o persoană simplă 
și caldă. Plecă după ce îi servi, precum o menajeră. 

Tatăl lui Heinrich, Gottfried, intră în încăpere. Și el avea păr 
neted și bogat, numai că al său era argintiu, nu negru. 

Heinrich zise: 

— Tată, ţi-i prezint pe Werner și pe Frieda Franck, al căror 
tată produce Radiourile Populare. 

— A, da, zise Gottfried. L-am văzut pe tatăl vostru la 
Herrenklub. 

— lar aceasta este Carla von Ulrich - cred că îl cunoști și pe 
tatăl ei. 


448 


— Am fost colegi la ambasada germană din Londra, rosti 
Gottfried precaut. Asta se întâmpla în 1914. 

Era limpede că nu-i făcea plăcere să i se amintească de 
asocierea sa cu un social-democrat. Luă o bucată de prăjitură, o 
scăpă neîndemânatic pe covor, încercă fără succes să strângă 
firimiturile, apoi renunță și se așeză la loc. 

Carla se gândi: „De ce i-o fi teamă?” 

Heinrich trecu direct la motivul vizitei. 

— Tată, cred că ai auzit de Akelberg. 

Carla îl urmărea pe Gottfried cu mare atenţie - observă o 
ușoară tresărire, însă el arboră apoi rapid o expresie de 
indiferență. 

— Un orășel din Bavaria, nu? zise el. 

— Este un spital acolo, rosti Heinrich. Pentru persoanele cu 
handicap mental. 

— Nu știam asta. 

— Noi credem că acolo se petrec lucruri ciudate și ne 
întrebam dacă știi cumva ceva. 

— Nu, în niciun caz. Care pare să fie problema? 

Werner interveni: 

— Fratele meu a murit acolo, ca urmare a unei apendicite, 
aparent. Și copilul menajerei lui Herr von Ulrich a murit în 
același timp, la același spital, de aceeași boală. 

— Ce tragic! Dar este doar o coincidență, bănuiesc. 

Carla spuse: 

— Băiatul menajerei mele nu mai avea apendice. Fusese 
operat acum doi ani. 

— Înţeleg că ţineţi neapărat să verificaţi toate detaliile, rosti 
Gottfried. Este extrem de nesatisfăcător. Totuși, cea mai 
plauzibilă explicaţie pare să fie o eroare birocratică. 

Werner zise: 

— În acest caz, am vrea să aflăm cum stau lucrurile. 

— Desigur. Le-aţi scris celor de la spital? 

Carla spuse: 

— Le-am scris ca să întreb când își poate vizita fiul menajera 
mea. Nu am primit niciun răspuns. 

Werner adăugă: 

— Tatăl meu a sunat la spital azi-dimineaţă. Medicul-șef i-a 
trântit telefonul în nas. 


449 


— Of, Doamne! Ce lipsă de maniere! Însă, cum să vă explic... 
asta nu-i tocmai o chestiune care să ţină de Ministerul de 
Externe. 

Werner se aplecă în faţă și zise: 

— Herr von Kessel, este oare posibil ca ambii băieţi să fi fost 
subiecţi într-un experiment secret care a eșuat? 

Gottfried se lăsă pe spate. 

— Nu, e imposibil, zise el, iar Carla avu senzaţia că spunea 
adevărul. În niciun caz nu s-a întâmplat așa ceva. 

Părea ușurat. 

Werner nu mai avea alte întrebări, dar Carla nu era mulțumită 
cu cele aflate. Se întreba de ce păruse Gottfried atât de fericit în 
privinţa asigurării oferite la final. Oare ascundea un adevăr și 
mai cumplit? 

Prin minte îi trecu o posibilitate atât de îngrozitoare, încât nici 
nu-i venea să o ia în considerare. 

Gottfried zise: 

— Ei bine, dacă asta a fost tot... 

Carla îl întrerupse: 

— Domnule, sunteţi cât se poate de sigur că băieţii nu au 
murit din cauza vreunei terapii experimentale care a dat greș? 

— Cât se poate de sigur. 

— Și totuși, dacă știți așa ceva cu siguranţă, înseamnă că 
aveţi habar despre ce se întâmplă la Akelberg. 

— Nu neapărat, rosti el, dar încordarea pusese din nou 
stăpânire pe el și Carla își dădu seama că se apropia de adevăr. 

— Îmi amintesc un poster nazist pe care l-am văzut la un 
moment dat, continuă ea. 

Această amintire era cea care îi adusese oribilul gând în 
minte. 

— Era o imagine cu un infirmier și un handicapat mintal. 
Textul suna cam așa: „Șaizeci de mii de mărci germane costă 
îngrijirea acestei persoane care suferă de defecte ereditare. 
Camarade, aceștia sunt și banii tăi!” Era o reclamă la o revistă, 
dacă nu mă înșel. 

— Am văzut și eu materiale propagandistice de acest gen, 
rosti Gottfried cu dispreţ, de parcă asta nu îl privea cu nimic. 

Carla se ridică în picioare. 

— Herr von Kessel, dumneavoastră sunteţi catolic și l-aţi 
crescut pe Heinrich în credinţa catolică. 


450 


Gottfried pufni disprețuitor. 

— Heinrich spune că este ateu acum. 

— Insă dumneavoastră nu sunteţi. Dumneavoastră consideraţi 
că viaţa fiecărui om este sacră. 

— Întocmai. 

— Ne-aţi spus că medicii de la Akelberg nu testează terapii 
noi și periculoase pe persoanele cu handicap și vă cred. 

— Mulţumesc. 

— Dar nu cumva fac altceva? Ceva mult mai rău de-atât? 

— Nu, nu... 

— Nu cumva îi omoară în mod intenţionat pe handicapați? 

Gottfried clătină din cap în tăcere. 

Carla se duse mai aproape de Gottfried și își cobori glasul, ca 
și cum ar fi rămas în încăpere doar ei doi. 

— Cum sunteţi catolic și credeţi că viața fiecărui om este 
sacră, puteți să-mi spuneţi cu mâna pe inimă că niciun copil cu 
dizabilităţi mintale nu a fost omorât la Akelberg? 

Gottfried zâmbi, făcu un gest liniștitor și deschise gura ca să 
răspundă, dar nu scoase nicio vorbă. 

Carla îngenunche pe covor, în fața lui. 

— Vreţi să faceţi asta, vă rog? Chiar acum? Aici, în casa 
dumneavoastră, se află patru tineri germani, fiul dumneavoastră 
și trei prieteni de-ai săi. Spuneţi-ne doar adevărul. Uitaţi-vă în 
ochii mei și spuneţi-mi că guvernul nostru nu omoară copii 
handicapati. 

Tăcerea din cameră era desăvârşită. Gottfried dădu din nou 
să vorbească, însă apoi se răzgândi. Își închise strâns ochii, gura 
i se schimonosi într-o grimasă și își cobori capul. Cei patru tineri 
îi urmăriră uluiţi contorsiunile feței. 

În cele din urmă își deschise ochii. Se uită la ei pe rând, 
zăbovind cu privirea asupra fiului său. 

Apoi se ridică în picioare și ieși din cameră. 


(HI) 


A doua zi, Werner îi spuse Carlei: 

— Este groaznic! Vorbim numai despre asta de mai bine de-o 
zi. O să o luăm razna dacă nu facem altceva. Hai să vedem un 
film! 


451 


Se duseră pe Kurfürstendamm, o stradă cu cinematografe și 
magazine, numită de obicei Ku'damm. Cei mai mulţi dintre 
regizorii germani de calitate plecaseră la Hollywood de ani buni, 
iar filmele produse pe plan intern erau acum de mâna a doua. 
Se duseră să vadă Trei soldați, a cărui acţiune era plasată în 
timpul invaziei Franţei. 

Cei trei soldaţi erau un sergent nazist călit, un smiorcăit care 
se plângea întruna (și care avea trăsături oarecum evreiești) și 
un tânăr zelos. Acesta din urmă punea întrebări naive precum: 
„Evreii chiar ne fac rău?” și primea drept răspuns predici lungi și 
severe din partea sergentului. Când începu bătălia, smiorcăitul 
recunoscu că este comunist, dezertă și pieri spulberat într-un 
raid aerian. Tânărul zelos luptă vitejește, fu promovat sergent și 
deveni admirator al Fuhrerului. Scenariul era groaznic, dar 
scenele de luptă erau reușite. 

Werner o tinu de mână pe Carla pe toată durata filmului. Ea 
spera ca el să o sărute în întuneric, însă nu se întâmplă asta. 

Când se aprinseră luminile, el zise: 

— A fost teribil de prost, dar măcar mi-a mai distras atenţia 
câteva ore. 

Se întoarseră apoi la mașină. 

— Vrei să facem o plimbare? o întrebă el. Ar putea fi ultima 
noastră ocazie. Săptămâna viitoare mașina va intra în revizie. 

Conduse până în Grunewald. Pe drum, mintea Carlei zbura 
întruna spre conversaţia purtată cu Gottfried von Kessel în ziua 
precedentă. Indiferent din ce unghi privea problema, nu avea 
cum să evite cumplita concluzie la care ajunseseră toţi patru la 
sfârșitul discuţiei: Kurt și Axel nu fuseseră victime accidentale 
ale unui experiment medical periculos, așa cum crezuse ea la 
început. Gottfried fusese convingător când negase această 
variantă. Insă nu reușise să nege și cealaltă ipoteză, cum că 
guvernul omora handicapații în mod deliberat, minţindu-le apoi 
familiile. Era greu de crezut, chiar și venind din partea unor 
oameni necruţători și brutali cum erau naziștii. Însă reacţia lui 
Gottfried fusese cel mai clar exemplu de comportament vinovat 
din câte îi fusese dat Carlei să vadă până atunci. 

Când ajunseră în pădure, Werner ieși de pe drumul principal și 
continuă să înainteze pe o potecă, până când mașina fu ascunsă 
complet de arbuști. Carla realiză că el mai adusese și alte fete în 
locul acela. 


452 


El opri farurile și totul se cufundă în beznă împrejur. 

— O să vorbesc cu generalul Dorn, rosti el. 

Dorn era șeful lui, un ofiţer important din aviaţie. 

— Tu ce-ai de gând? 

— Tatăl meu spune că nu mai există opoziţie politică, dar că 
bisericile se ţin tari pe poziţie. Nu există om cu credinţă în 
Dumnezeu care să tolereze așa ceva. 

— Tu ești religioasă din fire? o întrebă Werner. 

— Nu prea. Tata este. Pentru el, credinţa protestantă face 
parte din tradiția germană la care ţine nespus. Mama se duce cu 
el la biserică, deși bănuiesc că are o concepţie despre teologie 
destul de neortodoxă. Cred în Dumnezeu, dar nu-mi închipui că 
Lui îi pasă dacă oamenii sunt protestanți, catolici, musulmani 
sau budiști. Pe deasupra, îmi place să cânt imnuri. 

Werner rosti cu glas șoptit: 

— Eu nu pot să cred într-un Dumnezeu care le îngăduie 
naziștilor să omoare copii. 

— Nu te învinovăţesc. 

— Ce-o să facă tatăl tău? 

— O să vorbească cu pastorul de la biserica noastră. 

— Bun. 

Ramaseră tăcuţi o vreme. El o cuprinse cu brațul. 

— Se poate...? murmură el. 

Ea era încordată de atâta nerăbdare și părea să-și fi pierdut 
glasul. Nu reuși să scoată decât un geamăt. Incercă din nou și 
izbuti să îngaime: 

— Dacă asta îţi alungă tristeţea... sigur. 

Apoi, el o sărută. 

Il sărută și ea cu patimă. El o mângâie pe păr, apoi pe sâni. Ea 
știa că acela era pragul peste care multe fete nu voiau să 
treacă. Acestea susțineau că nu te mai puteai controla dacă 
mergeai mai departe. 

Carla decise să riște. Ș 

Il atinse pe obraz în timp ce el o săruta. Il mângâie pe gât cu 
vârful degetelor, delectându-se cu senzaţia pielii lui calde. Işi 
strecură mâna pe sub haina lui și îi exploră trupul, coborând de 
la umeri până la mijloc. 

Scăpă un geamăt ușor când îi simţi mâna pe coapsă, pe sub 
fustă. De îndată ce o atinse între picioare, ea își depărtă 


453 


genunchii. Fetele spuneau că băieţii te socoteau o ușuratică 
dacă făceai asta, dar ea nu se mai putea abţine. 

El o atinse exact în locul potrivit. Nu încercă să-i bage mâna 
pe sub chiloţi, ci o masă ușor prin materialul acestora. Ea auzea 
zgomotele înfundate pe care le scotea din gâtlej, încete la 
început, apoi din ce în ce mai puternice, în cele din urmă scoase 
un țipăt de plăcere, îngropându-și faţa în gâtul lui ca să și-l 
înăbușe. După aceea îi dădu mâna la o parte, căci devenise mult 
prea sensibilă în zona aceea. 

Gâfâia. După ce își recăpătă răsuflarea, îl sărută pe gât. El îi 
atinse obrazul cu tandrețe. 

Trecură câteva clipe, apoi ea zise: 

— Pot să fac și eu ceva pentru tine? 

— Numai dacă vrei. 

Ea își dorea cu atâta ardoare, încât se simţea stânjenită. 

— Singura problemă e câ... eu niciodată nu am... 

— Știu, spuse el. O să-ţi arăt eu. 


(IV) 


Pastorul Ochs era un cleric trupeș și tihnit, cu o casă mare, o 
soţie cumsecade și cinci copii, iar Carla se temu că avea să 
refuze să se implice. Însă îl subestimase. Lui îi ajunseseră deja 
la ureche zvonuri care-i frământau conștiința, așa încât acceptă 
să îl însoțească pe Walter la Sanatoriul pentru Copii din 
Wannsee. Profesorul Willrich nu putea să refuze un om al 
bisericii. 

Hotărâră să o ia și pe Carla cu ei, fiindcă ea fusese prezentă la 
întrevederea cu Ada. Directorul nu-și putea schimba spusele de 
față cu ea. 

În metrou, Ochs le sugeră să-l lase pe el să vorbească. 

— Directorul este probabil nazist, le explică el. 

Majoritatea persoanelor din funcţii importante erau acum 
membri de partid. 

— Și atunci este evident că va privi cu inamiciţie un fost 
deputat social-democrat, continuă el. Eu voi juca rolul arbitrului 
imparţial. Astfel cred că vom putea afla mai multe. 


454 


Carla nu era foarte sigură că avea dreptate. Considera că 
tatăl ei ar fi fost un interogator mai iscusit. Însă Walter acceptă 
sugestia pastorului. 

Era primăvară, iar vremea era mai caldă decât la vizita 
precedentă a Carlei. Pe lac erau câteva bărci. Carla hotărî să-i 
ceară lui Werner să vină împreună acolo la un picnic. Voia să 
profite de fiecare clipă petrecută împreună, înainte ca el să 
treacă la o altă fată. 

Profesorul Willrich avea focul făcut în șemineu, dar lăsase o 
fereastră deschisă pentru a permite brizei răcoroase dinspre apă 
să intre în cameră. 

Directorul dădu mâna cu pastorul Ochs și cu Walter. Îi aruncă 
o privire scurtă Carlei, semn că o recunoscuse, apoi o ignoră. li 
invită să ia loc, însă Carla îi putea simţi ostilitatea ascunsă în 
spatele fațadei de curtoazie. Era clar că nu îi făcea nicio plăcere 
să fie luat la întrebări. Işi luă una dintre pipe și o plimbă agitat 
între degete. Azi nu mai era atât de arogant, fiind confruntat 
acum de doi bărbaţi în toată firea, și nu de două tinere. 

Ochs deschise discuţia. 

— Herr von Ulrich și alţi enoriași de-ai mei sunt îngrijoraţi, 
domnule profesor Willrich, din cauza morţilor misterioase ale 
mai multor copii handicapaţi. 

— Aici nu a murit niciun copil în mod misterios, replică 
Willrich. De fapt, nu a mai murit niciun copil de doi ani. 

Ochs se întoarse spre Walter. 

— Asta mă mai linişteşte. Pe tine nu, Walter? 

— Ba da, rosti Walter. 

Carla nu se simţea deloc mai liniștită, dar își ținu gura pentru 
moment. 

Ochs continuă pe un ton lingușitor: 

— Sunt convins că le asiguraţi cea mai bună îngrijire 
pacienţilor dumneavoastră. 

— Da, spuse Willrich, părând să se destindă puţin. 

— Însă copiii de aici mai sunt transferați și către alte spitale, 
nu? 

— Bineînţeles, dacă vreo altă instituţie îi poate oferi unui copil 
un tratament de care noi nu dispunem. 

— lar când sunt transferați copii, presupun că dumneavoastră 
nu sunteţi neapărat ţinut la curent cu tratamentul sau cu starea 
lor de sănătate ulterioară. 


455 


— Exact! 

— În afara cazului în care ei se întorc aici. 

Willrich nu zise nimic. 

— S-a întors vreunul dintre ei? 

— Nu. 

Ochs ridică din umeri. 

— Atunci, nimeni nu se poate aștepta ca dumneavoastră să 
știți ce s-a întâmplat cu ei. 

— Întocmai. 

Ochs se lăsă pe spate și-și întinse braţele în lături, într-un gest 
de francheţe. 

— Deci nu aveți nimic de ascuns! 

— Absolut nimic. 

— O parte dintre copiii transferați au murit. 

Willrich rămase tăcut. 

Ochs insistă, blajin: 

— Este adevărat, nu-i așa? 

— Nu vă pot răspunde cu certitudine, domnule pastor. 

— Ah! făcu Ochs. Asta pentru că, și dacă ar fi murit vreunul 
dintre ei, dumneavoastră nu aţi fi înștiințat. 

— Da, așa cum am stabilit mai devreme. 

— lertaţi-mă că mă repet, dar nu vreau decât să stabilesc 
dincolo de orice îndoială faptul că dumneavoastră nu ne puteţi 
lămuri în privinţa acelor decese. 

— Nu pot, din păcate. 

Ochs se întoarse din nou către Walter. 

— Cred că ne lămurim din ce în ce mai mult cum stau 
lucrurile. 

Walter încuviinţă. 

Carlei îi venea să strige: „Nu s-a lămurit nimic încă!” 

Insă Ochs luă din nou cuvântul. 

— Cam câţi copii aţi transferat în ultimele douăsprezece luni, 
cu aproximaţie? 

— Zece, rosti Willrich. Exact zece. Zâmbi satisfăcut și adăugă: 
Noi, oamenii de știință, preferăm să evităm aproximările. 

— Zece pacienţi din...? 

— În prezent tratăm aici 107 copii. 

— A, deci un procent foarte mic! zise Ochs. 

Carla începea să se enerveze. Ochs era de partea lui Willrich 
și încă într-un mod evident! De ce tăcea mâlc tatăl ei? 


456 


— Și acei copii sufereau cu toţii de aceeași afecţiune sau 
aveau diverse boli? întrebă apoi Ochs. 

— Diverse boli. Willrich deschise un dosar de pe birou și 
completă: Retardare, sindromul Down, microcefalie, 
hidrocefalie, malformații ale membrelor, capului și coloanei 
vertebrale sau paralizie. 

— Deci acestea sunt tipurile de pacienţi pe care ați fost 
instruit să le trimiteţi la Akelberg. 

Ăsta era un progres: era prima menţiune a clinicii de la 
Akelberg și prima sugestie cum că Willrich primise dispoziţie de 
la un nivel superior. Poate că Ochs era mai subtil decât păruse. 

Willrich dădu să spună ceva, dar Ochs îl întrerupse cu o nouă 
întrebare: 

— Și urmau să primească toți același tratament special? 

Willrich zâmbi. 

— Încă o dată, eu nu am fost informat, așa că nu vă pot 
spune. 

— Deci nu aţi făcut decât să urmați... 

— Dispoziţiile date, da. 

Ochs zâmbi. 

— Sunteţi o persoană foarte chibzuită. Vă alegeți cuvintele cu 
mare grijă. Copiii erau de toate vârstele? 

— La început, programul s-a limitat doar la copiii mai mici de 
trei ani, însă apoi a fost extins pentru ca toţi să beneficieze de 
el, indiferent de vârstă. 

Carla remarcă menţionarea unui „program”. Asta era o 
noutate. Începu să-și dea seama că Ochs era mult mai dibaci 
decât părea la prima vedere. 

Ochs îşi formulă următoarea propoziţie de parcă ar fi 
confirmat ceva declarat în prealabil: 

— Și au fost incluși toţi copiii evrei handicapati, indiferent de 
dizabilitatea fiecăruia. 

Urmă un moment de tăcere. Willrich părea șocat. Carla se 
întrebă cum de știa Ochs amănuntul legat de copiii evrei. Poate 
că nu știa: poate că era o simplă supoziţie. 

După o pauză, Ochs adăugă: 

— Copiii evrei și cei metiși, mai corect spus. 

Willrich nu zise nimic, dar dădu încet din cap în semn de 
confirmare. 

Ochs continuă: 


457 


— Este neobișnuit cum, tocmai în aceste vremuri, copiii evrei 
primesc tratament preferenţial, nu credeţi? 

Willrich își feri privirea. 

Pastorul se ridică în picioare și de această dată vorbi pe un 
ton plin de mânie: 

— Mi-aţi spus că zece copii suferind de o varietate de boli, 
copii care nu ar fi putut beneficia cu toţii de același tratament, 
au fost trimiși într-un spital special de unde nu s-au mai întors; 
și că evreii au avut prioritate. Ce credeaţi că o să se întâmple cu 
ei, domnule profesor doctor Willrich? În numele lui Dumnezeu, 
ce credeati? 

Willrich părea pe punctul de a izbucni în lacrimi. 

— Bineînţeles, puteţi să nu spuneți nimic, rosti Ochs pe un ton 
mai potolit, însă va veni și ziua în care veți auzi aceeași 
întrebare din partea unei autorităţi superioare - de fapt, a 
autorităţii supreme. 

Întinse braţul și îndreptă spre medic un deget acuzator. 

— Și în acea zi, fiule, vei răspunde. 

Acestea fiind zise, pastorul îi întoarse spatele și ieși din 
încăpere. 

Carla și Walter îl urmară imediat. 


(V) 


Inspectorul Thomas Macke zâmbi. Uneori dușmanii statului îi 
ușurau mult treaba. În loc să opereze în secret, ascunzându-se 
în locuri greu de găsit, ei apăreau în văzul lumii, oferindu-i cu 
generozitate dovezi irefutabile ale fărădelegilor săvârșite. Erau 
ca niște pești pentru care nu era nevoie de momeală și de 
cârlig, căci săreau singuri în coșul pescarului, rugându-se 
aproape să fie prăjiţi. 

Pastorul Ochs era un asemenea specimen. 

Macke îi reciti scrisoarea. Era adresată ministrului de justiție 
Franz Gurtner. 


Stimate domnule Ministru, 


458 


Este adevărat că guvernul omoară copii cu 
handicap? Vă pun această întrebare directă pentru că 
doresc un răspuns clar și răspicat. 


Ce nechibzuit! Dacă răspunsul era nu, atunci comitea o 
calomnie; dacă era da, Ochs se făcea vinovat de deconspirarea 
unor secrete de stat. Oare nu-și dădea seama de asta și singur? 


Nu am mai putut să ignor zvonurile care circulau în 
congregația mea, așa că m-am dus la Sanatoriul 
pentru Copii din Wannsee și am vorbit cu directorul 
instituției, domnul profesor Willrich. Răspunsurile sale 
au fost atât de nesatisfăcătoare, incât m-am convins 
că se petrec lucruri cumplite, lucruri ce ar putea 
constitui infracțiuni și cu siguranță constituie un păcat. 


Omul avea tupeu să scrie despre infracţiuni! Oare nu realiza 
că acuzarea agenţiilor guvernamentale de acte ilegale 
reprezenta un act ilegal în sine? Oare își închipuia că trăia într-o 
democraţie liberală și degenerată? 

Macke știa la ce se referea Ochs. Programul se numea Aktion 
T4, după adresa sa, Tiergarten Strasse nr. 4. Agenţia purta 
numele oficial de Fundaţia Caritabilă pentru Vindecare și 
Îngrijire Instituţionalizată, deși era supervizată de biroul 
personal al lui Hitler, cancelaria Fuhrerului. Scopul său era să 
asigure eutanasierea persoanelor cu handicap care nu puteau 
supraviețui fără îngrijiri costisitoare. Se  descurcase 
nemaipomenit în ultimii ani, descotorosindu-se de zeci de mii de 
persoane nefolositoare. 

Problema era că opinia publică din Germania nu era încă 
suficient de sofisticată pentru a înțelege necesitatea acestor 
morți, așa că programul se desfășura în secret. 

Macke era însă la curent cu situaţia. Fusese promovat la 
gradul de inspector, fiind admis în sfârșit în trupele paramilitare 
de elită ale Partidului Nazist, Schutzstaffel, SS-ul. Fusese 
informat cu privire la Aktion T4 când i se repartizase cazul Ochs. 
Era mândru de asta: acum era un adevărat iniţiat. 

Din păcate, din neglijenţa unor indivizi, exista pericolul ca 
secretul despre Aktion T4 să fie dat în vileag. 

Macke avea sarcina de a opri scurgerea de informaţii. 


459 


Investigațiile preliminare indicaseră foarte rapid numele celor 
trei persoane care trebuiau constrânse să-și ţină gura: pastorul 
Ochs, Walter von Ulrich și Werner Franck. 

Franck era fiul cel mare al unui producător de radiouri, care 
fusese unul dintre susţinătorii importanţi ai naziștilor la 
începuturile acestora. Industriașul, pe numele său Ludwig 
Franck, solicitase și el - iniţial cu tarie - informaţii despre 
moartea mezinului său cu dizabilităţi, însă renunţase brusc după 
ce fusese ameninţat cu închiderea fabricilor sale. Tânărul 
Werner, un ofiţer în plină ascensiune din Ministerul Aviației, 
insista să pună în continuare întrebări incomode, încercând să-l 
implice în chestiune și pe influentul său șef, generalul Dorn. 

Ministerul Aviației, despre care se spunea că ar fi cea mai 
mare clădire de birouri din Europa, era un edificiu ultramodern 
ce ocupa un întreg cvartal de pe Wilhelm Strasse, la doi pași de 
sediul Gestapoului de pe Prinz Albrecht Strasse. Macke se duse 
pe jos până acolo. 

Uniforma sa SS îi permise să ignore santinelele de la intrare. 
Ajuns la biroul de la recepţie, se răsti: 

— Du-mă imediat la locotenentul Werner Franck. 

Recepţionera îl conduse într-un lift, apoi de-a lungul unui 
culoar, până la o ușă deschisă ce dădea într-un mic birou. 
Tânărul de la birou nu își ridică la început privirea din hârtiile 
aflate în faţa lui. La prima vedere, Macke estimă că avea vreo 
22 de ani. De ce nu se afla într-o unitate de pe front, contribuind 
la bombardarea Angliei? Probabil că tatăl său trăsese niște sfori, 
se gândi Macke înciudat. Werner chiar arăta a om cu posibilități: 
uniformă croită pe măsură, butoni de aur și părul lăsat lung, nu 
tuns soldățește. Macke îl disprețuia deja. 

Werner scrise un bilet cu creionul, apoi își ridică privirea. 
Expresia amabilă de pe chip i se evaporă când văzu uniforma 
SS, iar Macke observă cu interes un licăr de teamă. Băiatul 
încercă imediat să și-l acopere printr-o atitudine de bonomie, 
ridicându-se respectuos în picioare și zâmbind binevoitor, însă 
Macke nu se lăsă păcălit. 

— Bună ziua, domnule inspector, rosti Werner. Vă rog să luaţi 
loc. 

— Heil Hitler! zise Macke. 

— Heil Hitler. Cu ce vă pot ajuta? 

— Stai jos și taci din gură, neisprăvitule, se răsti Macke. 


460 


Werner se strădui să își ascundă frica. 

— O, Doamne, dar ce-am făcut ca să vă provoc mânia? 

— Nu-ţi închipui că poţi să mă iei pe mine la întrebări. 
Vorbește doar când ţi se vorbește. 

— Cum doriţi. 

— Din acest moment, nu vei mai pune întrebări cu privire la 
fratele tău Axel. 

Macke fu surprins să vadă un licăr de ușurare străbătându-i 
iute fața lui Werner. Asta îl puse pe gânduri. Oare se temuse de 
altceva, de ceva mult mai grav decât un simplu ordin de a 
înceta cu întrebările legate de fratele său? Oare Werner era 
implicat și în alte activităţi subversive? 

Probabil că nu, se gândi Macke. Mai degrabă era ușurat 
fiindcă nu era arestat și dus în beciurile de pe Prinz Albrecht 
Strasse. 

Însă Werner nu era încă intimidat pe deplin. Ripostă cu tupeu: 

— Și de ce nu ar trebui să întreb cum a murit fratele meu? 

— Ti-am zis să nu mă iei la întrebări. Trebuie să înţelegi că 
ești tratat cu blândețe doar pentru că tatăl tău a fost un prieten 
de nădejde al Partidului Nazist. Altminteri am fi purtat această 
discuţie în biroul meu. 

Asta era o ameninţare pe care o pricepea toată lumea. 

— Vă sunt recunoscător pentru indulgenţa de care dați 
dovadă, zise Werner, străduindu-se să își păstreze o urmă de 
demnitate. Însă vreau să știu cine mi-a omorât fratele și de ce. 

— Nu vei afla nimic, indiferent ce ai face. Insă dacă vei 
continua cu întrebările, vei fi socotit trădător. 

— Nu mai trebuie să întreb pe nimeni, de vreme ce m-ați 
vizitat dumneavoastră. Acum mi-e clar că suspiciunile mele erau 
întemeiate. 

— Îţi cer să renunţi imediat la această campanie subversivă. 

Werner îl privi sfidător, fără să spună nimic. 

Macke continuă: 

— Dacă n-o vei face, domnul general Dorn va fi informat că 
loialitatea ta este pusă sub semnul întrebării. _ 

Werner nu avea cum să nu priceapă ce ar fi însemnat asta. |și 
putea pierde slujba confortabilă din Berlin, fiind trimis într-o 
cazarmă de pe lângă vreo pistă de aterizare din nordul Franței. 

Werner nu mai păru acum la fel de sfidător, ci mai degrabă 
gânditor. 


461 


Macke se ridică. Își pierduse destul timp deja. 

— Se pare că domnul general Dorn te consideră un asistent 
destoinic și inteligent, rosti el în încheiere. Dacă faci ce trebuie, 
îți poţi păstra acest rol. 

Acestea fiind spuse, ieși din încăpere. Se simţea nervos și 
nemulțumit. Nu era sigur că izbutise să îi strivească lui Werner 
voinţa. Detectase o anumită sfidare profundă ce rămăsese 
neclintită. 

Se concentră acum asupra pastorului Ochs. În acest caz se 
impunea o abordare diferită. Macke se întoarse la sediul 
Gestapoului și adună o mică echipă: Reinhold Wagner, Klaus 
Richter și Gunther Schneider. Urcară într-un Mercedes 260D 
negru, mașina preferată de agenţii Gestapo; această mașină nu 
ieșea deloc în evidență, întrucât multe taxiuri din Berlin erau 
același model și aveau aceeași culoare. La începuturile 
Gestapoului, agenţii fuseseră îndemnați să fie cât mai vizibili, 
pentru ca lumea să poată vedea brutalitatea cu care tratau orice 
rezistență. Totuși, poporul german fusese deja terorizat, așa 
încât violenţa în public nu mai era necesară. In zilele acelea 
Gestapoul acţiona discret, mereu sub o mască de legalitate. 

Conduseră până la casa lui Ochs, aflată lângă marea biserică 
protestantă din Mitte, cartierul central. Așa cum Werner credea 
că este protejat de tatăl său, probabil că și Ochs își închipuia că 
biserica îl ocrotește. Era pe cale să afle că lucrurile nu stăteau 
deloc așa. 

Macke sună la ușă: pe vremuri ar fi spart-o pur și simplu, 
pentru a băga și mai mult frica în oameni. 

O menajeră deschise ușa, iar el intră într-un hol larg și bine 
luminat, cu parchet lustruit și covoare groase. Ceilalţi trei agenți 
îl urmară. 

— Unde este stăpânul tău? i se adresă Macke pe un ton 
amabil menajerei. 

Deși nu o amenințase în niciun fel, ea se înfricoșase totuși. 

— In biroul său, domnule, răspunse ea, arătându-i o ușă. 

Macke îi spuse lui Wagner: 

— Aduceţi femeile și copiii în camera alăturată. 

Ochs deschise ușa biroului și aruncă o privire pe hol, 
încruntându-se. 

— Ce Dumnezeu se petrece? rosti el indignat. 


462 


Macke porni ţintă spre el, silindu-l să se dea înapoi și să-i 
permită să intre în cameră. Odaia era micuță, tocmai potrivită, 
cu un birou de piele și rafturi cu comentarii biblice. 

— Închide ușa, zise Macke. 

Ochs se execută, chiar dacă fără nicio tragere de inimă; apoi 
spuse: 

— Sper că aveţi o explicaţie cât se poate de întemeiată 
pentru această descindere. 

— Stai jos și taci din gură, i-o tăie Macke. 

Ochs rămase înmărmurit. Probabil că nu i se mai zisese să 
tacă din gură din copilărie. De obicei, membrii clerului nu erau 
insultaţi nici măcar de către polițiști. Însă naziștii nu ţineau cont 
de asemenea convenţii debilitante. 

— Este scandalos! exclamă Ochs într-un final, apoi se așeză. 

Dincolo de ușă se auzi o voce de femeie protestând: soţia, 
probabil. Ochs păli când o auzi și se ridică de pe scaun. 

Macke îl împinse la loc. 

— Stai acolo. 

Ochs era un ins corpolent, mai înalt decât Macke, dar nu 
opuse rezistenţă. Lui Macke îi plăcea la nebunie să-i vadă pe 
fanfaronii aceștia pierzându-se cu firea de frică. 

— Cine sunteți? întrebă Ochs. 

Macke nu le spunea niciodată. Puteau ghici, bineînțeles, dar 
era mult mai înspăimântător dacă nu știau sigur. Mai apoi, în 
eventualitatea (puţin probabilă) că ar fi fost chestionați, toţi cei 
din echipă puteau jura că s-au prezentat de la bun început ca 
ofițeri de poliţie, arătându-și inclusiv insignele. 

leși din cameră. Oamenii lui zoreau câţiva copii în salon. 
Macke îi zise lui Reinhold Wagner să se ducă în birou și să-l țină 
pe Ochs acolo. Apoi îi urmă pe copii în cealaltă încăpere. 

La ferestre atârnau perdele înflorate, pe poliţă erau fotografii 
de familie și în odaie existau câteva scaune comode, căptușite 
cu un material cadrilat. Era căminul unei familii cumsecade. De 
ce nu puteau să fie loiali Reichului și să-și vadă de treabă? 

Menajera stătea la fereastră, cu mâna la gură ca să nu ţipe. 
Patru copii se strânseseră în jurul soţiei lui Ochs, o femeie 
ștearsă, cu piept generos, la vreo treizeci și ceva de ani. 
Aceasta ţinea în braţe un al cincilea copil, o fetiță de vreo doi 
ani, cu cârlionți blonzi. 

Macke mângâie fetița pe cap. 


463 


— Cum o cheamă pe micuță? întrebă el. 

Frau Ochs era îngrozită. Reuși să murmure: 

— Lieselotte. Ce doriţi de la noi? 

— Vino la unchiul Thomas, Lieselotte, rosti Macke, întinzându- 
brațele către ea. 

— Nu! strigă Frau Ochs. 

Strânse copilul la piept și se întoarse cu spatele. 

Lieselotte izbucni în plâns. 

Macke îi făcu semn lui Klaus Richter. 

Richter o înșfacă pe Frau Ochs de la spate, trăgându-i braţele 
în lături și silind-o să dea drumul copilului. Macke o prinse pe 
Lieselotte înainte să cadă. Fetiţa se zbătea ca un pește, însă el 
strânse mai bine, ca și cum ar fi fost o pisică. Copila zbieră tot 
mai tare. 

Un băiat de vreo 12 ani se năpusti spre Macke, lovindu-l fără 
folos cu pumnii săi mici. Venise vremea să înveţe să respecte 
autoritatea, decise Macke. O așeză pe Lieselotte pe șoldul său 
stâng și apoi, cu mâna dreaptă, îl înhăţă de guler pe băiat și îl 
azvârli prin cameră, asigurându-se că va cădea într-un scaun 
capitonat. Băiatul scăpă un țipăt de frică, urmat de Frau Ochs. 
Scaunul se răsturnă pe spate și băiatul căzu pe jos. Nu se lovi 
prea tare, dar începu să plângă. 

Macke ieși cu Lieselotte pe hol. Fata ţipa din toți rărunchii 
după mama ei. Macke o lăsă jos. Copila fugi spre ușa de la salon 
și începu să bată cu pumnii în ea, urlând îngrozită. Nu învățase 
încă să apese clanța, remarcă Macke. 

Lăsând copilul pe hol, Macke reintră în birou. Wagner păzea 
ușa; Ochs stătea în mijlocul camerei, alb la față de frică. 

— Ce le faceți copiilor mei? întrebă el. De ce ţipă Lieselotte? 

— Vei scrie o scrisoare, spuse Macke. 

— Da, da, orice, zise Ochs, ducându-se spre biroul de piele. 

— Nu acum. Mai târziu. 

— Am înţeles. 

Macke savura din plin momentul. Spre deosebire de Werner, 
Ochs cedase complet. 

— O scrisoare câtre Ministerul Justiţiei, continuă el. 

— Deci despre asta era vorba... 

— Vei spune că ai realizat în sfârșit că nu există niciun pic de 
adevăr în acuzaţiile pe care le-ai adus în prima scrisoare. Ai fost 
indus în eroare de către comuniști infiltraţi. Îi vei cere scuze 


Ș 


464 


ministrului pentru necazurile pe care le-ai creat prin acţiunile 
tale neglijente, asigurându-l că nu vei mai discuta despre 
această chestiune cu nimeni. 

— Da, da, așa voi proceda. Dar ce îi fac soţiei mele? 

— Nimic. Ea ţipă gândindu-se la ce va păţi dacă nu vei scrie 
această scrisoare. 

— Vreau să o văd. 

— Nu faci decât să-i înrăutăţești situaţia dacă mă mai 
enervezi cu solicitările tale idioate. 

— Desigur, îmi pare rău, iertaţi-mă... 

Adversarii nazismului erau de-a dreptul nevolnici. 

— Scrie scrisoarea în această seară și expediaz-o mâine- 
dimineață. 

— Sigur. Să vă trimit și dumneavoastră un exemplar? 

— Oricum va ajunge la mine, netotule. Crezi că ministrul îţi 
citește aiurelile? 

— Nu, nu, sigur că nu, am înţeles. 

Macke se îndreptă spre ușă. 

— Și stai departe de oameni ca Walter von Ulrich. 

— Așa voi face, promit. 

Macke ieși, făcându-i semn lui Wagner să-l urmeze. Lieselotte 
se așezase pe podea, zbierând isteric. Macke deschise ușa de la 
salon și îi chemă pe Richter și pe Schneider, după care plecară. 

— Câteodată nu este nevoie să recurgi la violenţă, cugetă 
Macke cu glas tare când urcară în mașină. 

Wagner trecu la volan și Macke îi dădu adresa familiei von 
Ulrich. 

— Alteori însă, violența rămâne calea cea mai simplă, adăugă 
el. 

Familia Von Ulrich locuia în apropierea bisericii. Casa acestora 
era o clădire veche și spațioasă, pe care era evident că nu-și 
mai puteau permite să o întreţină. Vopseaua se scorojise, 
balustradele erau ruginite, iar un geam spart fusese cârpit cu 
carton. Nu era ceva neobișnuit: austeritatea impusă de război 
făcea ca multe case să nu poată fi întreţinute. 

Tot o menajeră le deschise ușa și aici. Macke presupuse că 
aceasta era femeia al cărei copil handicapat stârnise întreaga 
tevatură - dar nu se mai osteni să afle. Nu avea niciun rost să 
aresteze fetișcane. 

Walter von Ulrich ieși pe hol dintr-o cameră lăturalnică. 


465 


Macke și-l amintea. Tipul era vărul lui Robert von Ulrich, omul 
de la care Macke și fratele său cumpăraseră restaurantul, cu opt 
ani în urmă. Pe atunci era mândru și arogant. Acum purta un 
costum ponosit, însă își păstrase cutezanţa. 

— Ce doriţi? rosti el, încercând să lase impresia că încă mai 
avea puterea de a cere explicații. 

Macke nu avea de gând să piardă prea multă vreme aici. 

— Pune-i cătușele, zise el. 

Wagner făcu un pas în faţă cu cătușele. 

O femeie înaltă și arătoasă apăru și se postă în fața lui von 
Ulrich. 

— Spuneţi-mi cine sunteți și ce vreţi, le ceru ea. 

Era soţia, evident. Avea o urmă de accent străin în glas. Nici 
nu era de mirare. 

Wagner o pălmui cu putere, iar ea se trase înapoi, 
împleticindu-se. 

— Întoarce-te cu spatele și ţine-ţi mâinile într-un loc, îi zise 
Wagner lui von Ulrich. Altfel îi zbor dinţii din gură. 

Von Ulrich se supuse. 

O tânără frumușică, purtând o uniformă de asistentă, veni în 
goană pe scări. 

— Tată! exclamă ea. Ce se întâmplă? 

Macke se întrebă cam câţi oameni locuiau în casa aceea. 
Simţi un fior de neliniște. O familie obișnuită nu le putea veni de 
hac unor ofițeri bine instruiți, dar o familie numeroasă putea 
produce suficient tămbălău încât să-i permită lui von Ulrich să 
scape. 

Insă individul nu părea să vrea ca situaţia să degenereze. 

— Nu te pune cu ei, îi zise el fiicei sale pe un ton alarmat. Stai 
pe loc! 

Asistenta părea îngrozită și făcu așa cum i se ceruse. 

Macke zise: 

— Duceţi-l la mașină. 

Wagner îl scoase pe von Ulrich afară. 

Soţia lui începu să plângă. 

— Unde îl duceţi? întrebă asistenta. 

Macke porni spre ușă. Se uită la cele trei femei: menajera, 
soţia și fiica. 

— Tot acest pocinog, zise el, de dragul unui cretin de opt ani. 
N-o să vă înțeleg niciodată, oameni buni. 


466 


Apoi ieși din casă și urcă în mașină. 

Străbătură scurta distanță până la Prinz Albrecht Strasse. 
Wagner parcă în spatele sediului Gestapoului, lângă vreo duzină 
de mașini negre identice. Coborără cu toţii. 

Il conduseră pe von Ulrich pe o ușă din spate și coborâră cu el 
în beci, lăsându-l într-o încăpere cu dale albe. 

Macke deschise un dulap și scoase trei ciomege lungi și grele, 
ca niște bâte de baseball american. Dădu câte unul fiecăruia 
dintre ajutoarele sale. 

— Și-acum să îl bateţi măr, le spuse el. 

Apoi îi lăsă să-și vadă de treabă. 


(VI) 


Căpitanul Volodea Peshkov, șeful filialei berlineze a Serviciului 
de Informaţii al Armatei Roșii, se întâlni cu Werner Franck în 
Cimitirul Invalizilor, aflat lângă Canalul Berlin-Spandau. 

Era o alegere înțeleaptă. Uitându-se atent prin cimitir, 
Volodea își dădu repede seama că nimeni nu îi urmărise, nici pe 
el, nici pe Werner. Singura persoană prezentă acolo, o bătrână 
cu un batic negru pe cap, tocmai pleca. 

Își dăduseră întâlnire la mormântul generalului von 
Scharnhorst, lângă un piedestal mare pe care se odihnea un leu 
adormit, făcut din tunurile topite ale inamicilor. Era o zi însorită 
de primăvară și cei doi spioni își scoaseră jachetele în timp ce se 
plimbară printre mormintele eroilor germani. 

După pactul dintre Hitler și Stalin, semnat cu doi ani în urmă, 
spionajul sovietic nu-și încetase misiunea din Germania, așa că 
angajaţii ambasadei sovietice erau filaţi în continuare. Toată 
lumea considera tratatul drept un armistițiu temporar, deși 
nimeni nu știa când avea să expire, mai exact. Astfel că agenții 
de la contraspionaj încă îl urmăreau pe Volodea pretutindeni. 

Ar fi trebuit să realizeze până atunci când pleca într-o misiune 
veritabilă de culegere de informații, fiindcă acelea erau de fapt 
momentele în care se descotorosea de ei. Dacă se ducea să-și 
cumpere un cârnăcior de Frankfurt la prânz, îi lăsa să îl 
urmărească. Se întreba dacă îi ducea mintea să-și dea seama de 
asta. 


467 


— Ai mai văzut-o pe Lili Markgraf în ultima vreme? întrebă 
Werner. 

Lili era o fată cu care ieșiseră amândoi, în diferite momente 
din trecut. Volodea o recrutase recent, iar ea învățase să codeze 
și să decodeze mesaje în cifrul Serviciului de Informaţii al 
Armatei Roșii. Evident, Volodea nu-i putea spune acest lucru lui 
Werner. 

— Nu am mai văzut-o de ceva timp, minţi el. Dar tu? 

Werner clătină din cap. 

— Inima mea îi aparţine altcuiva acum. 

Părea rușinat. Poate că îl stânjenea reputaţia de playboy pe 
care o câștigase. 

— Nu contează. De ce ai vrut să mă vezi? 

— Am primit informaţii devastatoare, spuse Volodea. O veste 
ce va schimba cursul istoriei - dacă se dovedește a fi adevărată. 

Werner părea sceptic. 

Volodea continuă: 

— O sursă ne-a adus la cunoștință că Germania va invada 
Uniunea Sovietică în iunie. 

Se înfioră rostind acest lucru. Era un triumf colosal pentru 
Serviciul de Informaţii al Armatei Roșii, dar o ameninţare 
cumplită pentru URSS. 

Werner își îndepărtă o șuviţă din ochi, printr-un gest care 
probabil că făcea inimile fetelor să bată mai tare. Apoi, zise: 

— Este o sursă de încredere? 

Era vorba de un jurnalist din Tokyo care reușise să se apropie 
de ambasadorul german de acolo, dar care era de fapt 
comunist. Tot ce le spusese până atunci se adeverise. Insă 
Volodea nu-i putea dezvălui nici asta lui Werner. 

— Da, e de încredere, răspunse el. 

— Deci credeţi că așa stau lucrurile? 

Volodea ezită. Asta era problema. Stalin nu credea. Lui i se 
părea a fi o nouă dezinformare din partea Aliaților, cu scopul de 
a băga zâzanie între el și Hitler. Scepticismul lui Stalin cu privire 
la această adevărată lovitură dată de spionajul sovietic îi 
devastase pe superiorii lui Volodea, amărându-le bucuria. 

— Trebuie să o verificăm, recunoscu el. 

Werner se uită împrejur, la copacii ce înfrunzeau în cimitir. 


468 


— Sper din tot sufletul să se adeverească, rosti el cu o 
neașteptată sălbăticie. Asta o să-i dea gata pe blestemaţii de 
naziști. 

— Da, spuse Volodea. Dacă Armata Roșie va fi pregătită. 

Werner întrebă surprins: 

— Nu sunteţi pregătiți? 

Din nou, Volodea nu îi putea dezvălui lui Werner tot adevărul. 
Stalin credea că germanii nu aveau de gând să atace înainte de 
a-i învinge pe britanici, pentru a evita un război pe două fronturi. 
Câtă vreme Marea Britanie continua să sfideze Germania, 
Uniunea Sovietică era în siguranţă, în opinia lui. Drept urmare, 
Armata Roșie nu era nici pe departe pregătită pentru o invazie 
germană. 

— Vom fi pregătiți dacă reușești să obţii confirmarea 
existenței acestui plan de invazie, rosti Volodea. 

Nu se putea abţine să nu savureze momentul lui de glorie. 
Spionul său se putea dovedi crucial. 

Werner zise: 

— Din păcate, nu te pot ajuta. 

Volodea se încruntă. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu-ţi pot obține confirmarea informaţiei și nici altceva. Sunt 
pe punctul de a fi concediat din postul de la Ministerul Aviației. 
Probabil că voi fi trimis în Franţa - sau, dacă informaţiile tale se 
dovedesc a fi corecte, trimis să invadez Uniunea Sovietică. 

Volodea era îngrozit. Werner era cel mai bun spion de care 
dispunea. Informaţiile lui Werner îl ajutaseră pe Volodea să fie 
promovat la gradul de căpitan. Simţi că-și pierde suflul. Făcu un 
efort și izbuti să rostească: 

— Ce naiba s-a întâmplat? 

— Fratele meu a murit într-un azil de handicapaţi și la fel s-a 
întâmplat și cu finul iubitei mele; iar noi am pus prea multe 
întrebări. 

— Dar de ce ai fi retrogradat din funcţie pentru asta? 

— Naziștii au început să omoare persoanele cu handicap în 
cadrul unui program secret. 

Volodea se abătu pentru moment de la misiunea lui. 

— Poftim? Pur și simplu îi omoară? 


469 


— Așa se pare. Nu știm încă detaliile. Însă, dacă nu ar fi avut 
nimic de ascuns, nu s-ar fi gândit să ne pedepsească - pe mine 
și pe alţii - pentru că punem întrebări. 

— Câţi ani avea fratele tău? 

— Cincisprezece. 

— Dumnezeule! Era doar un copil! 

— Nu vor scăpa basma curată. Refuz să-mi țin gura. 

Se opriră în faţa mormântului lui Manfred von Richthofen, 
pilotul de elită german. Era o lespede imensă, înaltă de doi 
metri și dublă ca lăţime. Pe ea era cioplit, cu litere elegante de 
tipar, un singur cuvânt: RICHTHOFEN. Pe  Volodea îl 
impresionase dintotdeauna această simplitate. 

Încercă să-și vină în fire. Își zise că, în fond, și poliţia secretă 
sovietică omora oameni, mai ales pe cei suspectaţi de 
neloialitate. Șeful NKVD-ului, Lavrentiy Beria, era un torționar 
care-și punea în fiecare seară oamenii să salte fete de pe stradă 
pentru ca el să le violeze apoi, conform zvonurilor care circulau. 
Însă gândul că și comuniștii puteau fi la fel de cruzi ca naziștii 
nu îl consola deloc. Într-o bună zi, îşi reaminti el, sovieticii aveau 
să se descotorosească de Beria și de cei de teapa lui și-abia 
atunci avea să înceapă clădirea adevăratului comunism. Intre 
timp însă, prioritatea era înfrângerea naziștilor. 

Ajunseră la zidul canalului și rămaseră acolo, urmărind o barjă 
înaintând încet pe apă și scoțând trâmbe de fum negru. Volodea 
întoarse pe toate părțile dezvăluirea alarmantă a lui Werner. 

— Și ce s-ar întâmpla dacă nu ai mai investiga morţile copiilor 
handicapațţi? îl întrebă el. 

— Mi-aș pierde iubita, replică Werner. Și ea este la fel de 
furioasă ca mine. 

Volodea fu izbit de gândul înfricoșător că Werner i-ar putea 
dezvălui adevărul iubitei sale. 

— Dar nu ai putea să-i mărturisești adevăratul motiv pentru 
care te-ai răzgândit, rosti el apăsat. 

Werner părea distrus, dar nu îl contrazise. 

Volodea își dădea seama că, dacă îl convingea pe Werner să 
renunţe la campania sa, îi ajuta indirect pe naziști să își ascundă 
crimele. Alungă acest gând neplăcut. 

— Însă ai putea să lucrezi în continuare pentru generalul Dorn 
dacă promiţi să renunti la investigaţii? 


470 


— Da. Asta vor ei. Dar eu nu am de gând să-i las să-mi 
omoare fratele și apoi să mușamalizeze totul. N-au decât să mă 
trimită pe front, că tot nu o să-mi ţin gura. 

— Și ce crezi că vor face când vor realiza cât de hotărât ești? 

— Mă vor arunca într-un lagăr. 

— Și la ce crezi că ar folosi asta? 

— Nu pot să stau cu mâinile în sân. Pur și simplu nu pot! 

Volodea trebuia să-l readucă pe Werner pe calea cea dreaptă, 
dar până atunci nu reușise să obţină nimic. Werner avea 
răspunsuri pregătite la orice întrebare. Era un tip deștept. De 
aceea și era un spion atât de preţios. 

— Și ceilalţi? întrebă Volodea. 

— Care ceilalți? 

— Păi trebuie să existe mii de adulţi și de copii handicapati. 
Naziștii au de gând să îi omoare pe toți? 

— Probabil. 

— In niciun caz nu-i vei putea opri să o facă dacă ajungi într- 
un lagăr de prizonieri. 

Pentru prima oară, Werner rămase fără replică. 

Volodea se întoarse cu spatele la apă și aruncă o privire prin 
cimitir. Un tânăr în costum îngenunchease în faţa unei mici 
pietre funerare. Era oare un spion? Volodea îl urmări cu atenţie. 
Tânărul plângea în hohote. Părea să sufere sincer: agenţii de la 
contraspionaj nu erau actori atât de buni. 

— Uită-te la el, îi zise Volodea lui Werner. 

— De ce? 

— Suferă. Așa cum suferi și tu. 

— Și ce-i cu asta? 

— Urmărește-l. 

După câteva minute, omul se ridică, își șterse faţa cu o 
batistă și plecă. 

Volodea spuse: 

— Acum este fericit. Asta înseamnă să suferi. Nu obţii nimic, 
doar că te simţi mai bine apoi. 

— Crezi că pun întrebări doar ca să mă simt mai bine. 

Volodea se întoarse și îl privi în ochi. 

— Nu te critic, rosti el. Vrei să descoperi adevărul și să-l strigi 
în gura mare. Dar gândește-te puţin! Logica spune că singura 
cale de a opri aceste grozăvii este dărâmarea regimului. lar 


471 


acest lucru se poate întâmpla numai dacă naziștii sunt învinși de 
Armata Roșie. 

— Poate. 

Werner dădea semne de șovăială, observă Volodea cu 
speranţă. 

— Poate? zise el. Păi, cine a mai rămas? Britanicii sunt 
îngenuncheaţi, străduindu-se din răsputeri să reziste în fața 
asaltului Luftwaffe. Americanii nu sunt interesaţi de gâlceava din 
Europa. Toţi ceilalţi îi susţin pe fasciști. Își puse mâinile pe 
umerii lui Werner și adăugă: Armata Roșie este singura ta 
speranţă, prietene. Dacă pierdem și noi, naziștii vor continua să 
omoare copii handicapati - și evrei, și comuniști, și homosexuali 
- încă o mie de ani de-acum înainte. 

— La naiba, murmură Werner. Ai dreptate. 


(VII) 


Carla și mama ei se duseră la slujba de duminică. Maud era 
ravășită din cauza arestării lui Walter și disperată să afle unde 
fusese dus. Evident că Gestapoul refuza să-i dea vreo 
informaţie. Însă biserica pastorului Ochs era foarte apreciată, 
fiind frecventată inclusiv de oameni din suburbiile mai înstărite, 
iar printre enoriași se numărau și persoane influente, care s-ar fi 
putut interesa. 

Carla își lăsă capul în pământ și se rugă ca tatăl ei să nu fie 
bătut sau torturat. Nu credea prea mult în rugăciuni, însă era 
suficient de disperată cât să-și dorească să încerce orice. 

Se bucură să vadă familia Franck la câteva rânduri mai în 
faţă. Își aţinti privirea asupra cefei lui Werner. Spre deosebire de 
ceilalți bărbaţi, care obișnuiau să se tundă scurt, părul lui se 
ondula ușor la baza gâtului. Ea îi atinsese și-i sărutase gâtul. Era 
adorabil. Era de departe cel mai plăcut băiat care o sărutase 
vreodată. Noapte de noapte, înainte să adoarmă, retrăia 
momentele din seara petrecută în Grunewald. 

Însă nu era îndrăgostită de el, își zise. 

Nu încă. 

Când își făcu apariţia pastorul Ochs, ea pricepu de îndată că 
spiritul îi fusese zdrobit. Schimbarea lui era îngrozitoare. Se 
îndreptă încet spre amvon, cu capul plecat și cu umerii 


472 


gârboviţi, făcându-i pe unii enoriași să șușotească îngrijoraţi. 
Recită rugăciunile în mod inexpresiv, apoi le citi predica dintr-o 
carte. Carla era asistentă de doi ani, așa că depistă imediat 
simptomele depresiei. Realiză că Gestapoul trecuse și pe la el. 

Observă că Frau Ochs și cei cinci copii nu se aflau la locurile 
lor din primul rând. 

În timp ce cântau ultimul imn, Carla își jură să nu se dea 
bătută, oricât de speriată ar fi fost. Incă mai avea aliați: Frieda, 
Werner și Heinrich. Dar ce puteau face ei? 

Își dorea să fi avut dovezi concrete în legătură cu atrocitățile 
naziștilor. Ea una nu mai avea nicio îndoială că îi exterminau pe 
handicapaţi - descinderile celor de la Gestapo reprezentau un 
semnal cât se poate de clar că așa stăteau lucrurile. Insă nu îi 
putea convinge pe alţii fără probe concrete. 

Dar cum le putea obţine? 

După încheierea slujbei, ieși din biserică alături de Frieda și de 
Werner. Îi trase de lângă părinţii lor și le spuse: 

— Cred că ar trebui să obţinem probe despre ce se petrece. 

Frieda pricepu imediat la ce se referea. 

— Ar trebui să mergem la Akelberg, zise ea. Să vizităm 
spitalul. 

Werner propusese asta de la bun început, dar hotărâseră să 
pornească investigaţiile în Berlin. Carla reconsiderase între timp 
ideea. 

— Am avea nevoie de permise de călătorie. 

— Și cum am putea face rost de ele? 

Carla pocni din degete. 

— Suntem membre în Clubul de Ciclism Mercury. Putem 
obține permise pentru o mică excursie cu bicicleta. 

Era exact genul de lucru care le plăcea naziștilor: exerciţii 
sănătoase în aer liber pentru tineri. 

— Putem să pătrundem în spital? 

— Putem încerca. 

Werner interveni: 

— Cred că ar trebui să renunţțaţi la toată tărășenia. 

— Ce vrei să spui? întrebă Carla surprinsă. 

— Este limpede că au băgat frica în pastorul Ochs. Este o 
chestiune foarte periculoasă. Aţi putea fi întemniţate, torturate. 
lar asta nu-i va aduce înapoi pe Axel sau pe Kurt. 

Ea se holbă la el, nevenindu-i a crede. 


473 


— Vrei să renunţăm? 

— Trebuie să renunţaţi. Vorbiţi de parcă Germania ar mai fi o 
țară liberă! Vă vor omori și pe voi. 

— Trebuie să ne asumăm riscul ăsta! rosti Carla furioasă. 

— Pe mine să nu mă tăârâţi în treaba asta, zise el. Mi-au făcut 
și mie o vizită cei de la Gestapo. 

Carla îl întrebă, îngrijorată la culme: 

— O, Werner... ce s-a întâmplat? 

— Până acum doar m-au ameninţat. Dacă mai pun întrebări, 
mă vor trimite pe front. 

— O, slavă Domnului că nu-i ceva mai grav! 

— E destul de grav și-așa. 

Fetele rămaseră tăcute câteva clipe, apoi Frieda spuse cu glas 
tare ceea ce gândea și Carla: 

— Dar chestiunea asta e mai importantă decât slujba ta, 
trebuie să înţelegi. 

— Nu-mi zice tu mie ce trebuie să înțeleg, se stropși Werner la 
ea. 

Era furios la suprafață, dar Carla își dădea seama că în sinea 
lui se simţea de fapt rușinat. 

— Nu-i cariera voastră pusă în joc, continuă el. Și voi nu i-aţi 
întâlnit încă pe cei de la Gestapo. 

Carla era uluită. Credea că îl cunoaște foarte bine pe Werner. 
Fusese convinsă că el avea să vadă lucrurile la fel ca ea. 

— De fapt, chiar i-am întâlnit, replică ea. Mi-au arestat tatăl. 

Frieda exclamă îngrozită: „Vai, Carla!”, apoi o cuprinse de 
umeri pe prietena ei. 

— Nu reușim să aflăm unde este ţinut, adăugă Carla. 

Werner nu arătă nicio urmă de compasiune. 

— Atunci ar trebui să realizezi și tu că nu trebuie să-i sfidezi! 
rosti el. Te-ar fi arestat și pe tine dacă inspectorul Macke nu ar fi 
considerat că fetele nu reprezintă niciun pericol. 

Carlei îi venea să plângă. Fusese cât pe ce să se 
îndrăgostească de Werner, iar el se dovedise a fi un laș. 

Frieda zise: 

— Vrei să spui că nu ne vei ajuta? 

— Exact. 

— Asta pentru că vrei să-ţi păstrezi slujba? 

— Nu are niciun rost - nu-i puteţi învinge! 


474 


Carla era furioasă - nu înţelegea lașitatea și defetismul lui 
Werner. 

— Dar nu putem lăsa lucrurile așa! 

— Confruntarea fățișă este nebunie curată! Există și alte 
modalităţi de rezistență. 

Carla spuse: 

— Cum? Muncind mai încet, cum ne sfătuiesc manifestele 
acelea? Asta nu o să-i împiedice să omoare copii handicapați! 

— Este pură sinucidere să te împotrivești guvernului! 

— Orice altă variantă reprezintă o lașitate! 

— Nu am de gând să mă las judecat de două fetișcane! 
izbucni el, apoi plecă. 

Carla se luptă să-și înăbușe lacrimile. Nu putea să plângă în 
faţa a două sute de oameni care se bucurau de lumina soarelui 
la ieșirea din biserică. 

— Credeam că este diferit, zise ea. 

Frieda era supărată, dar și contrariată. 

— Chiar este diferit, zise ea. Îl știu de-o viaţă. E ceva necurat 
la mijloc, ceva de care nu ne spune nouă. 

Mama Carlei se apropie. Nu observă tulburarea fiicei sale, 
ceea ce nu-i stătea în fire. 

— Nu știe nimeni nimic! exclamă ea deznădăjduită. Nu pot 
afla și pace unde este ținut tatăl tău. 

— Vom continua să întrebăm, rosti Carla. Nu avea niște amici 
la ambasada americană? 

— Mai degrabă cunoștințe. l-am întrebat deja, dar nu mi-au 
putut da nici ei vreo informaţie. 

— Îi vom mai întreba și mâine. 

— O, Doamne! Bânuiesc că mai sunt un milion de soţii din 
Germania în situaţia mea. 

Carla încuviință. 

— Hai să mergem acasă, Mamă. 

Porniră încet spre casă, fără să vorbească, fiecare cu 
gândurile sale. Carla era supărată pe Werner, cu atât mai mult 
cu cât îi judecase complet greșit caracterul. Cum de fusese cât 
pe ce să se îndrăgostească de un bărbat atât de nevolnic? 

Ajunseră pe strada lor. 

— Mă voi duce la ambasada americană mâine-dimineaţă, zise 
Maud în timp ce se apropiau de casă. Voi aștepta la recepţie 
toată ziua, dacă trebuie. li voi implora să facă ceva. Dacă vor, 


475 


chiar se pot interesa (semioficial) cu privire la soarta cumnatului 
unui membru al guvernului britanic. Oh! De ce este deschisă ușa 
de la intrare? 

Carla crezu în primă instanţă că Gestapoul mai trecuse o dată 
pe la ei. Însă nu se vedea nicio mașină neagră parcată prin 
preajmă. lar în broască se vedea o cheie. 

Maud intră în hol și scoase un țipăt. 

Carla se repezi după ea. 

Pe podea era întins un bărbat plin de sânge. 

Carla reuși să-și înăbușe un țipăt. 

— Cine este? rosti ea. 

Maud îngenunche lângă bărbat. 

— Walter, zise ea. O, Walter, ce ţi-au făcut? 

Apoi, Carla văzu că era într-adevăr tatăl ei. Era rănit atât de 
grav, încât ajunsese aproape de nerecunoscut. Avea un ochi 
vânăt și închis, gura umflată într-o singură vânătaie imensă și 
părul plin de sânge închegat. Unul dintre braţe era răsucit într- 
un unghi nefiresc. Partea din faţă a jachetei era pătată de vomă. 

Maud spuse: 

— Walter, vorbește! Vorbește, te rog! 

El deschise gura făcută praf și gemu. 

Carla își reprimă suferinţa aproape isterică dinlăuntrul ei, 
încercând să se poarte cât mai profesionist. Aduse o pernă și îi 
sprijini capul de ea. Luă o cană de apă din bucătărie și îi picură 
câţiva stropi pe buze. El înghiţi și-și deschise gura ca să mai 
primească. După ce păru să se fi săturat, ea fugi în biroul lui și 
aduse de-acolo o sticlă de șnaps, dându-i să bea câteva picături. 
EI le înghiţi și tuși. 

— Mă duc să-l aduc pe doctorul Rothmann, zise Carla. Spală-l 
pe faţă și mai dă-i apă. Nu încerca să îl miști. 

Maud spuse: 

— Da, da, grăbește-te! 

Carla ieși cu bicicleta din casă, pornind în goană spre doctorul 
Rothmann; acesta nu mai avea voie să profeseze - evreii nu 
puteau fi medici - dar, neoficial, el continua să se îngrijească de 
oamenii sărmani. 

Carla pedala furibund. Cum ajunsese tatăl ei acasă? Realiză 
că îl aduseseră probabil cu mașina, iar el izbutise să se târască 
de pe trotuar până în casă, unde căzuse lat. 


476 


Ajunse acasă la familia Rothmann. La fel ca propria lor casă, 
și aceasta era în paragină. Majoritatea ferestrelor fuseseră 
sparte de vandalii care-i urau pe evrei. Frau Rothmann deschise 
ușa. 

— Tatăl meu a fost bătut, rosti Carla dintr-o suflare. 
Gestapoul. 

— Soţul meu vine imediat, spuse Frau Rothmann. Se întoarse 
și strigă din capul scărilor: Isaac! 

Medicul cobori. 

— Este Herr von Ulrich, zise Frau Rothmann. 

Medicul luă o sacoșă de cumpărături de lângă ușă. Cum nu 
mai avea voie să practice medicina, Carla realiză că nu putea 
nici să mai poarte ceva care să aducă a trusă de instrumente. 

leșiră din casă. 

— Eu mă duc înainte, pe bicicletă, îi zise Carla. 

Când ajunse acasă, o găsi pe mama ei plângând în pragul ușii. 

— Medicul este pe drum! spuse Carla. 

— Este prea târziu, răspunse Maud. Tatăl tău a murit. 


(VIII) 


Volodea ajunse în fața magazinului universal Wertheim, aflat 
chiar lângă Alexander Platz, la ora 2:30 după-amiaza. Patrulă 
zona de câteva ori, uitându-se după oameni care ar fi putut fi 
polițiști în civil. Era sigur că nu fusese urmărit până acolo, dar 
nu era exclus ca vreun agent al Gestapoului să treacă pe acolo, 
să-l recunoască și să se întrebe ce punea la cale. Un loc 
aglomerat, cu foarte multă lume era cel mai bun camuflaj, dar 
nici acesta nu era perfect. 

Oare povestea asta despre invazie era adevărată? Dacă era, 
Volodea nu avea să mai rămână în Berlin multă vreme. Trebuia 
să-și ia adio de la Gerda și Sabine. Probabil că urma să se 
întoarcă la sediul central din Moscova al Serviciului de Informaţii 
al Armatei Roșii. Era nerăbdător să fie alături de familia sa din 
nou. Sora lui, Anya, născuse gemeni pe care el nici nu apucase 
să îi vadă. Munca sub acoperire însemna un stres continuu: 
descotorosirea de urmăritorii de la Gestapo, organizarea 
întâlnirilor clandestine, recrutarea agenţilor și teama că va fi 
trădat. Aștepta ca pe o binecuvântare să petreacă un an sau doi 


477 


la sediu, asta dacă Uniunea Sovietică avea să mai reziste atât. 
Evident, mai exista și posibilitatea de a fi repartizat într-o altă 
capitală străină. El ar fi preferat Washingtonul. Îşi dorise 
dintotdeauna să vadă America. 

Scoase din buzunar un șerveţel mototolit și îl aruncă într-o 
pubelă. La ora 3:01 își aprinse o ţigară, deși nu fuma. Lăsă 
chibritul să cadă în pubelă, având grijă să nimerească peste 
ghemotocul de hârtie. Apoi se îndepărtă. 

După câteva clipe, cineva strigă: 

— Foc! 

Exact în momentul în care toată lumea din preajmă se uita 
spre focul din pubelă, la intrarea magazinului opri un taxi, unul 
dintre modelele obișnuite, Mercedes 260D negru. Un tânăr 
chipeș în uniformă de locotenent de aviaţie sări din el. În timp 
ce locotenentul îi plătea șoferului, Volodea urcă în mașină și 
trânti ușa. 

Pe podeaua taxiului, într-un loc pe care șoferul nu-l putea 
vedea, se afla o ediţie Weves Volk, revista nazistă de 
propagandă rasială. Volodea o ridică, însă fără să o deschidă. 

— Un dobitoc a dat foc unei pubele, zise taximetristul. 

— La hotelul Adlon, spuse Volodea, iar mașina demară. 

Răsfoi paginile revistei, asigurându-se că între ele era ascuns 
un plic galben-închis. 

Ardea de nerăbdare să îl deschidă, dar decise să aștepte. 

Cobori din taxi la hotel, însă nu intră în clădire. Intră în schimb 
în parc pe Poarta Brandenburg. Copacii tocmai înfrunzeau. Era o 
zi caldă de primăvară și parcul era plin de oameni ieșiţi la 
plimbarea de după-amiază. 

Revista mai că îi ardea în mână lui Volodea. Găsi o bancă mai 
ferită și se așeză. 

Desfăcu revista și, la adăpostul ei, deschise plicul galben- 
închis. 

Scoase un document. Era o copie la indigo, bătută la mașină 
și puţin neclară, dar totuși lizibilă. Titlul era: 


Directiva Nr. 21: Cazul „Barbarossa” 


Friedrich Barbarossa era împăratul german care condusese 
cea de-a treia cruciadă, în anul 1189. 


478 


Textul începea astfel: „Armata germană trebuie să fie 
pregătită, chiar înainte de încheierea războiului împotriva 
Angliei, să cucerească Rusia într-o campanie fulgerătoare”. 

Volodea simţi că își pierde răsuflarea. Era dinamită curată! 
Spionul din Tokyo avusese dreptate, nu Stalin. lar Uniunea 
Sovietică era în pericol de moarte. 

Cu inima bubuindu-i în piept, Volodea se uită în partea de jos 
a documentului. Acesta era semnat: „Adolf Hitler”. 

Își plimbă privirea de-a lungul paginilor, căutând o dată, și o 
găsi. Invazia era programată pentru 15 mai 1941. 

În același loc era și o însemnare făcută cu creionul de către 
Werner Franck: „Data a fost schimbată. Acum este 22 iunie”. 

— Dumnezeule! A făcut-o! exclamă Volodea cu glas tare. A 
confirmat invazia! 

Băgă documentul la loc în plic și plicul în revistă. 

Asta schimba total datele problemei. 

Se ridică de pe bancă și porni pe jos spre ambasada sovietică 
pentru a le da vestea. 


(IX) 


În Akelberg nu era gară, așa că Frieda și Carla coborâră cu 
bicicletele în cea mai apropiată staţie, aflată la 15 kilometri 
distanță. 

Purtau pantaloni scurţi, pulovere și sandale utilitare și își 
împletiseră părul în cosițe. Arătau ca membrele Ligii Fetelor 
Germane, Bund Deutscher Mădel sau BDM. Aceste fete plecau 
deseori în excursii cu bicicleta. Existau multe speculaţii pe 
seama celorlalte activităţi pe care le practicau în afara 
ciclismului, mai ales în nopţile petrecute la hanurile spartane 
unde poposeau. Băieţii spuneau că BDM venea de fapt de la 
„Bubi Druck Mir”. 

Carla și Frieda își consultară harta, apoi ieșiră din oraș și 
porniră spre Akelberg. 

Carla se gândea la tatăl ei în fiecare oră din fiecare zi. Ştia că 
nu avea să treacă niciodată peste groaza acelui moment în care 
îl găsise bătut cu sălbăticie și lăsat să moară. Plânsese zile în șir. 
Însă, pe lângă suferinţă, mai exista și o altă emoție: furia. Nu 


1 Bubi Driick Mir (în Ib. germană în original) - Scumpo, fă-o cu mine (n. tr.). 
479 


intenţiona să se mulțumească doar cu jelitul. Voia să acţioneze 
cumva. 

Maud, copleșită de mâhnire, încercase la început să o 
convingă pe Carla să nu se ducă la Akelberg. 

— Soţul mi-a murit, fiul meu este pe front, așa că nu vreau ca 
și fiica mea să-și riște viaţa! se tânguise ea. 

După înmormântare, când groaza și isteria fură înlocuite de 
doliul calm și profund, Carla o întrebase ce și-ar fi dorit Walter. 
Maud rămăsese multă vreme pe gânduri. Abia a doua zi îi 
răspunsese. 

— Și-ar fi dorit ca tu să continui lupta. 

Lui Maud îi venea greu s-o recunoască, dar știau amândouă 
că acesta era adevărul. 

Frieda nu avusese o asemenea discuţie cu părinții ei. Mama 
sa, Monika, îl iubise cândva pe Walter și era răvășită de moartea 
lui; însă ar fi fost îngrozită dacă ar fi știut ce urma să facă 
Frieda. Tatăl ei, Ludi, ar fi încuiat-o în beci. Cei doi credeau că 
ea plecase într-o simplă excursie cu bicicleta. În cel mai rău caz, 
ar fi putut s-o suspecteze că se întâlnea cu vreun iubit 
nepotrivit. 

Era o regiune deluroasă, dar erau amândouă bine pregătite 
fizic, așa că după o oră coborâră ultima pantă și ajunseră în 
orășelul Akelberg. Carla se puse în gardă: intrau pe teritoriul 
inamic. 

Se duseră într-o cafenea. Nu aveau Coca-Cola. „Aici nu 
suntem la Berlin!” rosti femeia de la tejghea, indignată la culme, 
de parcă i-ar fi cerut o orchestră care să le cânte serenade. 
Carla se întrebă de ce o persoană căreia nu-i plăceau străinii ar 
fi dorit să se ocupe de o cafenea. 

Își luară Fanta, un produs german, profitând de ocazie ca să-și 
umple și sticlele cu apă. 

Nu știau cu exactitate unde se afla spitalul. Aveau nevoie de 
îndrumări, însă Carla se temea să nu cumva să stârnească 
suspiciuni. Naziștii din partea locului s-ar fi putut interesa de 
străinii care puneau întrebări. Când plătiră, Carla zise: 

— Trebuie să ne întâlnim cu restul grupului la intersecţia de 
lângă spital, în ce direcţie trebuie să o luăm? 

Fără să-și ridice privirea, femeia spuse: 

— Nu-i niciun spital aici. 


480 


— Institutul Medical Akelberg, insistă Carla, citând din antetul 
scrisorii. 

— Probabil că este vorba despre un alt Akelberg. 

Carla avu impresia că femeia minţea. 

— Ce ciudat, zise ea, pentru a păstra aparențele. Sper că nu 
am ajuns în locul greșit. 

Porniră cu bicicletele pe strada principală. Nu mai aveau de 
ales, se gândi Carla: trebuiau să întrebe pe cineva încotro să o 
apuce. 

Un bătrân inofensiv stătea pe o bancă din fața unui bar, 
bucurându-se de soarele după-amiezii. 

— Unde este spitalul? îl întrebă Carla, ascunzându-și teama 
sub o mască de voioșie. 

— Traversaţi orașul și urcați pe dealul acela din stânga, le 
explică el. Dar să nu intraţi acolo - foarte puţini oameni care 
intră acolo mai reușesc să iasă! 

Chicoti de parcă ar fi făcut o glumă. 

Indicaţiile erau destul de vagi, dar puteau fi suficiente, se 
gândi Carla. Hotări să nu riște să atragă și mai mult atenţia, 
întrebând și pe altcineva. 

O femeie cu o basma pe cap îl prinse de braţ pe bătrân. 

— Nu-l băgațţi în seamă - nu știe ce zice, rosti ea îngrijorată. 

ÎI săltă în picioare și îl zori de la spate pe trotuar. 

— Ține-ţi gura, boșorog netot, îl boscorodi ea. 

Părea că lumea era cât de cât la curent cu ce se petrecea în 
împrejurimi. Din fericire, reacția automată a oamenilor era să-și 
vadă de-ale lor și să nu se implice. Poate că nu aveau să se 
grăbească să dea informaţii poliţiei sau naziștilor. 

Carla și Frieda merseră mai departe pe stradă și găsiră hanul 
pentru tineri. Erau mii de astfel de locuri în Germania, 
concepute exact pentru tinerii sportivi plecaţi în drumeţii în aer 
liber, cum pretindeau și ele că ar fi. Se cazară. Condiţiile erau 
deplorabile, cu paturi supraetajate pe trei niveluri, însă cel puţin 
era ieftin. 

După-amiaza se apropia de sfârșit când ieșiră din oraș. După 
un kilometru și jumătate, dădură de un drum care cotea la 
stânga. Nu exista niciun indicator, dar drumul urca pe deal, așa 
că intrară pe el. 


481 


Neliniștea Carlei spori și mai tare. Cu cât se apropiau mai 
mult, cu atât mai greu avea să le fie să nu dea de bănuit dacă 
erau luate la întrebări. 

După încă un kilometru și jumătate, văzură o casă mare într- 
un parc. Nu părea să fie împrejmuită de ziduri sau garduri, iar 
drumul ducea până la ușă. Nici aici nu erau indicatoare. 

In sinea ei, Carla se așteptase să găsească un castel 
inexpugnabil, cu gratii la ferestre și uși impenetrabile de stejar. 
Insă acesta era un conac bavarez, cu acoperiș abrupt și ieșit în 
afară, cu balcoane de lemn și o mică turlă. Cum ar fi putut fi 
omorâţi copiii într-un asemenea loc? Părea prea mic pentru un 
spital. Apoi văzu că în lateral fusese adăugată o extensie 
modernă, cu un coș înalt. 

Coborâră de pe biciclete, rezemându-le de zidul clădirii. Inima 
Carlei se făcu cât un purice când urcară treptele de la intrare. 
De ce nu existau paznici? Pentru că nu ar fi fost nimeni atât de 
nesăbuit încât să încerce să facă investigaţii pe-acolo? 

Nu exista sonerie sau vreun inel de metal la ușă, însă aceasta 
se deschise la o simplă împingere de-a Carlei. Ea trecu pragul, 
urmată de Frieda. Ajunseră într-o sală rece, cu pardoseală de 
piatră și pereți văruiţi. Văzură mai multe uși, toate închise. O 
femeie de vârstă mijlocie cu ochelari tocmai cobora pe scară. 
Purta o rochie cenușie, elegantă. 

— Da? zise ea. 

— Bună ziua, rosti Frieda cu nonșalanţă. 

— Ce căutaţi aici? Nu aveţi voie. 

Frieda și Carla născociseră o poveste. 

— Voiam doar să vizitez locul unde a murit fratele meu, zise 
Frieda. Avea cincisprezece... 

— Acest loc nu este deschis publicului! i-o reteză femeia 
indignată. 

— Ba da, este, replică Frieda, care fusese crescută într-o 
familie înstărită și nu se lăsa intimidată de funcţionarii mărunți. 

O asistentă de vreo 19 ani apăru pe o ușă laterală, holbându- 
se la ele. Femeia în rochie cenușie îi spuse: 

— Domnișoară König, cheamă-l imediat pe Herr Römer. 

Asistenta plecă în grabă. 

Femeia le zise: 

— Ar fi trebuit să ne scrieţi în prealabil. 


482 


— Nu mi-aţi primit scrisoarea? zise Frieda mirată. l-am scris 
medicului-șef. 

Firește că nu era adevărat: Frieda improviza. 

— Nu am primit nicio scrisoare! 

Era limpede că femeia considera că solicitarea incalificabilă a 
Friedei nu avea cum să treacă neobservată. 

Carla ciuli urechile - locul era nefiresc de liniștit. Avusese și 
ea de-a face cu persoane cu handicap fizic sau mintal, fie că era 
vorba de adulți sau de copii, și știa că aceștia nu erau tăcuţi de 
obicei. Chiar și prin ușile închise, tot ar fi trebuit să audă 
strigăte, râsete, plânsete, glasuri ridicate și pălăvrăgeli fără 
sens. Însă nu se auzea nimic. Parcă erau într-o morgă. 

Frieda încercă să schimbe tactica. 

— Îmi puteţi spune măcar unde este mormântul fratelui meu? 
Aș dori să îl vizitez. 

— Nu există morminte. Avem un cuptor de ardere. Se corectă 
imediat: Un crematoriu. 

Carla zise: 

— Da, am observat coșul. 

Frieda spuse: 

— Ce s-a întâmplat cu cenușa fratelui meu? 

— Vă va fi expediată la momentul potrivit. 

— N-o veţi amesteca cu cenușa altcuiva, nu? 

Femeia se înroși ușor, iar Carla realiză că ei chiar amestecau 
cenușa, conștienți că nimeni nu avea să afle vreodată. 

Asistenta König reveni, urmată de un tip vânjos, în uniformă 
albă de infirmier. Femeia zise: 

— A, Römer. Te rog să le escortezi pe aceste fete în afara 
incintei. 

— Un moment, vă rog, rosti Frieda. Sunteţi sigură că 
procedaţi corect? Eu doar voiam să văd locul în care a murit 
fratele meu. 

— Da, sunt sigură. 

— Atunci, nu ar fi nicio problemă să îmi spuneţi numele 
dumneavoastră. 

Femeia avu o clipă de șovăială. 

— Frau Schmidt. Acum, vă rog să plecați. 

Römer se îndreptă spre ele ameninţător. 

— Gata, plecăm, spuse Frieda cu răceală. Nu avem de gând 
să-i dăm vreun pretext domnului Römer să ne agreseze. 


483 


Bărbatul își schimbă traiectoria și le deschise ușa. 

leșiră din clădire, se urcară pe biciclete și porniră pe alee. 
Frieda zise: 

— Ce spui, ne-a crezut povestea? 

— Da, întrutotul, răspunse Carla. Nici nu ne-a întrebat cum ne 
cheamă. Dacă ar fi bănuit ceva, ar fi sunat imediat la poliţie. 

— Dar nu am aflat prea multe. Am văzut doar coșul. Insă nu 
am găsit nimic care să poată trece drept probă. 

Carla era dezamăgită. Obţinerea probelor nu avea să fie atât 
de ușoară precum crezuseră. 

Se întoarseră la han. Se spălară, își schimbară hainele și ieșiră 
să caute ceva de mâncare. Singura cafenea din preajmă era cea 
cu proprietăreasa ursuză. Mâncară clătite de cartofi cu cârnaţi. 
Comandară bere și le vorbiră cu voioșie celorlalți mușterii, dar 
aceștia nu păreau dornici de discuţii. Acest fapt în sine dădea de 
bănuit. Era adevărat că lumea îi trata pe străini cu 
circumspecţie, căci oricine ar fi putut fi informator de-al 
naziștilor, dar - chiar și așa - Carla se întreba în câte orașe din 
Germania două fete tinere puteau sta o oră într-un bar fără ca 
nimeni să încerce să flirteze cu ele. 

Se întoarseră devreme la han. Carla nu știa ce-ar mai fi putut 
să facă. A doua zi aveau să plece spre casă fără nimic concret. 
Părea de necrezut: să știe despre aceste crime îngrozitoare, dar 
să nu le poată împiedica în niciun fel. li venea să urle de 
frustrare. 

Işi dădu seama că Frau Schmidt - dacă acela era numele ei 
adevărat - ar fi putut să nu treacă chiar atât de ușor cu vederea 
o asemenea vizită, neașteptată. Pe moment acceptase varianta 
oferită de Carla și de Frieda, dar ar fi putut să intre la bănuieli 
ceva mai târziu și să sune la poliție pentru mai multă siguranță. 
Dacă se întâmpla acest lucru, Carla și Frieda nu aveau să fie 
prea greu de găsit. Erau doar cinci persoane cazate la han în 
seara aceea, iar ele erau singurele fete. Așteptară înfricoșate să 
audă o bătaie la ușă. 

Dacă ar fi fost interogate, aveau să spună doar parțial 
adevărul, și anume că fratele Friedei și finul Carlei muriseră la 
Akelberg și că ele doriseră să le viziteze mormintele sau măcar 
să vadă locul în care muriseră, pentru a păstra câteva minute de 
reculegere. Poliţia locală ar fi putut să le creadă. Insă, dacă s-ar 
fi verificat la Berlin, nu ar fi trecut mult până s-ar fi aflat de 


484 


legătura lor cu Walter von Ulrich și cu Werner Franck, două 
persoane investigate de către Gestapo pentru că puseseră 
întrebări necuvenite despre Akelberg. Și atunci, Carla și Frieda 
ar fi avut mari necazuri. 

Pe când se pregăteau să se culce în paturile incomode, auziră 
un ciocănit în ușă. 

Carla simţi că îi stă inima. Își aminti ce-i făcuse Gestapoul 
tatălui ei. Ştia că nu putea rezista sub tortură. În câteva minute 
ar fi dat numele tuturor tinerilor amatori de swing pe care-i 
cunoștea. 

Frieda, care nu-și lăsa imaginaţia să zboare atât de departe, îi 
zise: „Termină cu expresia aia speriată!” Apoi deschise. 

În cadrul ușii nu era vreun agent de la Gestapo, ci o tânără 
mărunţică, drăguță și blondă. Carla avu nevoie de câteva clipe 
ca să o recunoască pe asistenta König, îmbrăcată acum în civil. 

— Trebuie să vorbesc cu voi, rosti ea. 

Era tulburată, înlăcrimată și cu răsuflarea întretăiată. 

Frieda o invită înăuntru. Fata se așeză pe un pat și se șterse 
la ochi cu mâneca rochiei. Apoi zise: 

— Nu mai pot să ţin în mine. 

Carla îi aruncă Friedei o privire. Se gândeau amândouă la 
același lucru. 

— Ce să ţii în tine, asistentă König? o întrebă Carla. 

— Numele meu este Ilse. 

— Eu mă numesc Carla, iar ea este Frieda. Ce te frământă, 
Ilse? 

Ilse vorbi pe un ton atât de scăzut, încât abia o putură auzi. 

— Îi omorâm, zise ea. 

Carlei aproape că nu-i venea să creadă. Izbuti să îngaime: 

— La spital? 

Ilse încuviinţă. 

— Bieții oameni care vin în autobuze cenușii. Copii, chiar 
bebeluşi, și bătrâni, bunici. Sunt neajutorați cu toții. Uneori este 
groaznic, pentru că bălesc și se scapă pe ei, dar nu-i vina lor, iar 
unii dintre ei sunt de-o inocentă înduioșătoare. Insă oricum nu 
contează - îi omorâm pe toți. 

— Cum procedaţi? 

— Le facem o injecție cu morfino-scopolamină. 

Carla confirmă. Era un anestezic comun, dar fatal atunci când 
era administrat în supradoză. 


485 


— Și tratamentul special pe care ar trebui să-l primească? 

Ilse clătină din cap. 

— Nu există niciun tratament special. 

Carla zise: 

— Ilse, stai așa: îi omorâți pe toţi pacienţii care ajung acolo? 

— Da, absolut pe toți. 

— Imediat ce sosesc? 

— În decurs de o zi, maximum două. 

Carla bănuise asta, dar - chiar și așa - realitatea era 
îngrozitoare și simţi cum i se face rău. După câteva secunde 
bune, rosti: 

— Mai sunt pacienţi acolo în acest moment? 

— Nu vii. Le făceam injecţiile azi după-amiază. De aceea s-a 
speriat Frau Schmidt atât de tare când ați apărut voi. 

— De ce nu îngreunați în niciun fel accesul străinilor în 
clădire? 

— Se crede că, dacă am pune santinele și sârmă ghimpată în 
jurul spitalului, ar deveni evident pentru toată lumea că acolo se 
petrec lucruri sinistre. Oricum, nimeni nu a mai încercat să ne 
viziteze înaintea voastră. 

— Câţi oameni au murit astăzi? 

— Cincizeci și doi. 

Carla simţi cum i se face pielea de găină. 

— Cei de la spital au omorât cincizeci și doi de oameni în 
această după-amiază, cam pe la ora la care ne aflam noi acolo? 

— Da. 

— Deci sunt morți cu toţii acum? 

Ilse încuviinţă. 

În mintea Carlei se înfiripase deja un gând, iar acum se hotărî 
să îl pună în practică. 

— Vreau să văd, rosti ea. 

Ilse o privi înfricoșată. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să intru în spital și să văd cadavrele cu ochii mei. 

— Deja le incinerează. 

— Atunci, vreau să văd asta. Poţi să ne strecori înăuntru? 

— În noaptea asta? 

— Chiar acum. 

— O, Doamne! 

Carla spuse: 


486 


— Tu nu trebuie să faci nimic. Deja ai dat dovadă de mare 
curaj vorbind cu noi. Dacă nu vrei să faci mai mult, te înţelegem. 
Dar dacă este să punem capăt acestei grozăvii, avem nevoie de 
probe. 

— Probe. 

— Da. Uite cum stă treaba: guvernului îi este rușine cu acest 
proiect, de aceea îl ține secret. Naziștii știu că germanul de rând 
nu ar tolera uciderea unor copii. Însă oamenii preferă să creadă 
că așa ceva nu se întâmplă și le vine ușor să arunce în derizoriu 
zvonurile, mai ales dacă le aud de la niște fete tinere. Așa că 
trebuie să le dovedim cumva. 

— Înţeleg. 

Pe chipul frumos al llsei apăru o expresie de determinare 
încrâncenată. 

— Bine, atunci vă duc acolo. 

Carla se ridică în picioare. 

— Tu cum te duci acolo de obicei? 

— Cu bicicleta. Am lăsat-o afară. 

— Atunci, vom merge toate cu bicicletele. 

leșiră afară. Se întunecase. Cerul era parţial înnorat, iar 
lumina stelelor era palidă. Își aprinseră farurile de la biciclete la 
ieșirea din oraș și le ţinură așa până urcară dealul. Când 
ajunseră în apropiere de spital, le stinseră și străbătură restul 
drumului pe jos, împingându-și bicicletele. Ilse le conduse pe o 
potecă din pădure care ducea până în spatele clădirii. 

Carla simţi în nări un miros neplăcut, asemănător cu gazele 
de eșapament. Adulmecă în jur. 

Ilse șopti: 

— Incineratorul. 

— O, nu! 

Își ascunseră bicicletele într-un tufiș și se furișară până la ușa 
din spate. Era descuiată, așa că intrară. 

Holurile erau puternic luminate. Nu existau cotloane umbrite: 
locul era luminat ca un spital obișnuit, așa cum pretindea că 
este. Dacă dădeau de cineva, ar fi fost văzute clar. Hainele le-ar 
fi dat de gol imediat că erau niște intruse. Ce-ar fi făcut atunci? 
Probabil că ar fi rupt-o la fugă. 

Ilse traversă iute un hol, dădu colțul și deschise o ușă. 

— Aici, șopti ea. 

Intrară într-o încăpere. 


487 


Frieda scăpă un chiţăit de groază și-și duse mâna la gură. 

Carla murmură: 

— O, Dumnezeule! 

Într-o sală mare și rece, se aflau vreo treizeci de oameni 
morţi, goi și întinși toți cu faţa în sus pe mese. Unii erau grași, 
alţii slabi; unii bătrâni și zbârciţi, alţii doar niște copii, iar unul 
era un ţânc de vreun an. Câţiva erau contorsionaţi, dar 
majoritatea păreau normali din punct de vedere fizic. 

Toţi aveau câte un bandaj mic pe antebraţul stâng, în locul în 
care intrase acul. 

Carla o auzi pe Frieda plângând înfundat. 

Încercă să se calmeze și zise: 

— Unde sunt ceilalţi? 

— Au fost duși deja la crematoriu, răspunse llse. 

Auziră apoi voci în spatele ușii duble din capătul îndepărtat al 
încăperii. 

— leșiţi repede, zise Ilse. 

leșiră pe hol. Carla lăsă ușa puţin întredeschisă, uitându-se 
prin crăpătură. Îl văzu pe Herr Römer împreună cu un alt bărbat 
împingând un pat cu rotile pe cealaltă ușă. 

Oamenii nu se uitară înspre Carla. Se certau pe seama 
fotbalului. Îl auzi pe Römer spunând: 

— Nu-s decât opt ani de când am câștigat campionatul. Am 
bătut pe Eintracht Frankfurt cu 2-0. 

— Da, dar jumătate dintre jucătorii voștri cei mai buni erau 
evrei, iar acum nu-i mai aveți. 

Carla își dădu seama că vorbeau despre echipa Bayern 
Munchen. 

Römer replică: 

— Lasă că se întoarce roata dacă folosim tactica potrivită. 

Ciondănindu-se în continuare, cei doi bărbaţi se opriră lângă o 
masă pe care zăcea o femeie corpolentă. O apucară de umeri și 
de genunchi, apoi o aruncară pe pat, icnind de efort. 

Trecură apoi la o altă masă și aruncară un al doilea cadavru 
deasupra primului. După ce mai puseră încă unul, plecară. 

Carla spuse: 

— Mă duc după ei. 

Străbătu morga până la ușa dublă, iar Frieda și Ilse o urmară. 
Trecură într-o zonă care părea mai degrabă industrială decât 


488 


medicală: pereţii erau vopsiți maro, pardoseala era din beton și 
peste tot se aflau dulapuri de depozitare și rasteluri cu unelte. 

Aruncară o privire după colț. 

Văzură o încăpere lungă, ca un garaj, cu lumini stridente și cu 
umbre adânci. Atmosfera era caldă și în aer se simţea miros de 
mâncare gătită. În mijlocul acestui spaţiu se afla o cutie de oţel 
suficient de mare încât să cuprindă un vagon automotor. Un 
burlan de metal urca de la cutie la acoperiș. Carla realiză că 
avea în faţa ochilor un cuptor de calcinare. 

Cei doi bărbaţi ridicară un corp de pe pat și îl așezară pe un 
transportor de oţel cu bandă. Römer apăsă un buton din perete. 
Banda intră în funcțiune, o ușă se deschise și cadavrul trecu în 
cuptor. 

Așezară apoi și următorul cadavru pe bandă. 

Carla văzuse suficient. 

Se răsuci și le făcu semn fetelor să se întoarcă. Frieda se 
ciocni de Ilse, care scăpă un strigăt involuntar. Inlemniră toate. 

Îl auziră pe Römer spunând: 

— Ce-a fost asta? 

— O fantomă, răspunse celălalt. 

Römer rosti cu glas tremurat: 

— Nu glumi cu chestii de-astea! 

— Ai de gând să apuci leșul ăsta odată sau nu? 

— Bine, bine... 

Cele trei fete porniră grăbite spre morgă. La vederea morţilor 
de-acolo, Carla simţi cum o copleșește suferința cauzată de 
pierderea bietului Kurt. Zăcuse și el acolo, cu un plasture pe 
braţ, apoi fusese azvârlit pe bandă și incinerat ca un sac de 
gunoi. „Însă noi nu te-am uitat, Kurt”, se gândi ea. 

leșiră apoi pe hol. În timp ce se îndreptau spre ușa din spate, 
auziră pași și glasul lui Frau Schmidt: 

— De ce le ia atât de mult? 

Traversară în grabă holul și ieșiră din clădire. Luna ieșise 
dintre nori, iar parcul era scăldat în lumina ei. Carla putea vedea 
tufișul în care își ascunseseră bicicletele, la două sute de metri 
distanță. 

Frieda ieși ultima și în graba ei lăsă ușa să se trântească. 

Carla trebui să se gândească repede. Era foarte probabil ca 
Frau Schmidt să vrea să vadă ce era cu acel zgomot. Cele trei 
fete ar fi putut să nu ajungă la tufiș înainte ca ea să deschidă 


489 


ușa. Trebuiau să se ascundă. „Pe-aici!” șuieră Carla, fugind după 
colțul clădirii. Celelalte o urmară. 

Se lipiră de zid. Carla auzi ușa deschizându-se. Își ţinu 
răsuflarea. 

Urmă o pauză îndelungată. Apoi Frau Schmidt mormăi ceva 
neinteligibil și ușa se trânti din nou. 

Carla trase cu ochiul de după colț. Frau Schmidt plecase. 

Cele trei fete traversară peluza în fugă și își recuperară 
bicicletele. 

Le împinseră pe poteca din pădure până ajunseră din nou la 
drum. Aprinseră farurile, urcară în șa și începură să pedaleze. 
Carla se simţea euforică. Scăpaseră basma curată! 

În timp ce se apropiau de oraș, senzaţia de izbândă lăsă locul 
unor consideraţii ceva mai practice. Ce obținuseră, mai exact? 
Ce aveau să facă mai departe? ` 

Ar fi trebuit să spună cuiva ce văzuseră. Insă nu știa cui 
anume. În orice caz, trebuiau să convingă pe cineva. Oare aveau 
să fie crezute? Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât era 
mai puțin sigură. 

Când ajunseră la han și coborâră din șa, Ilse zise: 

— Slavă Domnului că s-a terminat totul cu bine! N-am mai 
fost atât de speriată în toată viața mea! 

— Nu s-a terminat încă, rosti Carla. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu se va termina decât după ce vom închide spitalul acela 
și pe toate celelalte ca el. 

— Și cum vreţi să faceți asta? 

— Avem nevoie de tine, îi zise Carla. Tu ești dovada care ne 
trebuie. 

— Mă temeam eu că o să spui asta. 

— Vii cu noi mâine la Berlin? 

Urmă o pauză îndelungată, apoi Ilse răspunse: 

— Da, vin. 


(X) 


Volodea Peshkov se bucura să fie din nou acasă. În Moscova 
era o vreme de vară perfectă, însorită și caldă. Luni, pe 30 iunie, 


490 


se întoarse la sediul Serviciului de Informaţii al Armatei Roșii de 
lângă aerodromul Khodynka. 

Atât Werner Franck, cât și spionul din Tokyo avuseseră 
dreptate: Germania invadase Uniunea Sovietică pe 22 iunie. 
Volodea și restul personalului de la ambasada sovietică din 
Berlin reveniseră la Moscova, cu vaporul sau cu trenul. Volodea 
avusese prioritate, așa că ajunsese mai repede decât 
majoritatea colegilor săi: unii erau încă pe drum. 

Volodea realiza acum cât de mult îl agasase Berlinul. Naziștii 
erau plictisitori în îngâmfarea și triumfalismul lor. Erau precum 
jucătorii unei echipe de fotbal câștigătoare la petrecerea de 
după meci, îmbătându-se și refuzând să mai plece acasă. Se 
săturase până peste cap de ei. 

Unii oameni spuneau că și Uniunea Sovietică era la fel, cu 
poliția sa secretă, conservatorismul său rigid și atitudinile sale 
puritane faţă de picturile abstracte și modă. Insă se înșelau. 
Comunismul era o operă în plin progres, iar greșelile făcute pe 
drumul spre o societate echitabilă erau inevitabile. NKVD-ul cu 
camerele sale de tortură reprezenta o aberaţie, o tumoare în 
corpul comunismului, care într-o bună zi avea să fie extirpată 
chirurgical. Dar nu în vreme de război, cel mai probabil. 

Anticipând izbucnirea războiului, Volodea își echipase din timp 
spionii din Berlin cu aparate clandestine de radio și cu cărți de 
coduri. Acum era mai important ca niciodată ca puţinii 
antinaziști curajoși să continue să le trimită informații 
sovieticilor. Inainte de plecare, distrusese toate documentele în 
care erau menționate numele și adresele lor, păstrate acum 
doar în capul său. 

Își găsise părinţii sănătoși, deși tatăl lui părea istovit: în 
sarcina sa cădea pregătirea Moscovei pentru iminentele raiduri 
aeriene. Volodea se dusese apoi să îi vadă pe sora sa, Anya, pe 
soțul acesteia, Ilya Dvorkin, și pe gemenii lor, acum în vârstă de 
un an și jumătate: Dmitriy, alintat Dimka, și Tatiana, alintată 
Tania. Din păcate, tatăl lor i se păru lui Volodea la fel de josnic și 
de demn de dispreț ca întotdeauna. 

După o zi plăcută petrecută acasă și un somn bun în fosta lui 
cameră, era gata să se întoarcă la lucru. 

Trecu prin detectorul de metale de la intrarea în clădirea 
Serviciului de Informaţii. Holurile și scările familiare îi stârneau 
nostalgia, chiar dacă erau mohorâte și utilitariste. În timp ce 


491 


străbătea clădirea, mai că se aștepta ca lumea să vină și să-l 
felicite: probabil că mulţi colegi de-ai săi de serviciu aflaseră că 
el fusese cel care confirmase autenticitatea planului Barbarossa. 
Însă nu îl abordă nimeni. Poate că era o dovadă de discreţie. 

Intră într-o zonă mare și deschisă, unde lucrau dactilografele 
și alţi funcţionari, și se adresă recepţionerei, o femeie de vârstă 
mijlocie: 

— Bună, Nika, încă mai ești aici? 

— Bună dimineaţa, tovarășe căpitan Peshkov, rosti ea, cu mai 
puţină căldură în glas decât se așteptase el. Tovarășul colonel 
Lemitov vrea să vă vadă imediat. 

Asemenea tatălui lui Volodea, nici Lemitov nu fusese atât de 
important încât să fie eliminat în epurările de la finalul anilor 
'30, iar acum fusese promovat în locul lăsat liber de un fost 
superior mai puţin norocos. Volodea nu știa prea multe despre 
epurări, dar îi venea greu să creadă că atât de mulţi oameni de 
seamă fuseseră într-atât de neloiali încât să merite o astfel de 
pedeapsă. Ei ar fi putut fi acum exilați în Siberia, întemnițați pe 
undeva sau morți. Nu știa decât că dispăruseră. 

Nika adăugă: 

— Vedeţi că tovarășul se află acum în biroul cel mare din 
capătul holului principal. 

Volodea străbătu încăperea deschisă, salutând și zâmbind 
câtorva cunoscuţi, însă avu din nou senzaţia că nu era privit ca 
un erou, așa cum se așteptase el. Bătu la ușa lui Lemitov, 
sperând ca șeful său să îl mai lumineze cât de cât. 

— Intră. 

Volodea intră, salută și închise ușa în urma sa. 

— Bine-ai venit înapoi, căpitane. Lemitov ocoli biroul ca să-l 
salute și adăugă: Fie vorba între noi, te-ai descurcat 
nemaipomenit la Berlin. Îți mulțumesc. 

— Mă onoratţi, tovarășe colonel, răspunse Volodea. Dar cum 
vine asta: „Fie vorba între noi”? 

— Păi l-ai contrazis pe Stalin. Ridică mâna ca să-l împiedice să 
protesteze și zise: Stalin nu știe că tu ai fost, bineînţeles. Insă, 
chiar și așa, oamenii de pe aici se tem, după toate epurările 
astea, să mai aibă de-a face cu oricine iese din rând. 

— Și ce era să fac? exclamă Volodea, nevenindu-i să creadă. 
Să trimit informații eronate și falsificate? 

Lemitov clătină din cap cu emfază. 


492 


— Nu mă înţelege greșit - ai făcut ce trebuia. lar eu te-am 
protejat. Dar nu te aștepta ca lumea de pe-aici să te trateze ca 
pe un campion. 

— Am înţeles, rosti Volodea. 

Situaţia era mai rea decât își închipuise. 

— Măcar acum ai propriul tău birou - la trei uși mai încolo. Vei 
avea nevoie de o zi-două ca să te pui la punct. 

Volodea luă aceste vorbe drept un semn că putea pleca. 

— Am înţeles, să trăiţi, zise el. 

Salută și ieși. 

Biroul său nu era luxos - era o încăpere mică, fără covor -, dar 
nu îl împărțea cu nimeni. Nu era la curent cu stadiul în care 
ajunsese invazia germană, după ce - timp de câteva zile - 
preocuparea sa primordială fusese să ajungă cât mai repede 
acasă. Trecu iute peste dezamăgirea iniţială și începu să 
citească rapoartele din prima săptămână de război, expediate 
de comandanții de pe câmpul de luptă. 

Cu cât citea mai mult, cu atât mai deznădăjduit se simţea. 

Invazia luase prin surprindere Armata Roșie. 

Părea imposibil, însă toate dovezile de pe biroul lui indicau 
acest lucru. 

Pe 22 iunie, când germanii atacaseră, multe unităţi din 
avangarda Armatei Roșii nu avuseseră muniţie de război. 

Și asta nu era tot. Avioanele rămăseseră aliniate frumos pe 
aerodromuri, fără camuflaj, iar Luftwaffe distrusese 1 200 de 
aparate de zbor sovietice în primele ore de război. Unităţile 
militare fuseseră aruncate în calea înaintării germane fără arme 
corespunzătoare, fără acoperire aeriană și fără informaţii despre 
poziţiile inamice, fiind anihilate cu ușurință. 

Ba mai rău, Stalin dăduse ordin Armatei Roșii să nu se 
retragă. Fiecare unitate trebuia să lupte până la ultimul om, iar 
ofițerii trebuiau să se împuște în momentul în care capturarea 
lor devenea inevitabilă. Trupele nu aveau voie să se regrupeze 
pe alte poziţii, mai defensive și mai consolidate. Asta făcuse ca 
fiecare înfrângere să se transforme într-un masacru. 

Drept urmare, Armata Roșie era în mare criză de oameni și de 
echipamente. 

Avertismentul oferit de spionul din Tokyo, precum și 
confirmarea lui Werner Franck fuseseră ignorate de către Stalin. 
Chiar și după începerea atacului, Stalin insistase la început că 


493 


era vorba de o simplă provocare izolată, întreprinsă de ofiţeri 
germani fără consultarea lui Hitler, care urma să-i pună capăt de 
îndată ce avea să afle. 

Până să devină evident pentru toată lumea că nu asistau la o 
provocare, ci la cea mai mare invazie din istoria confruntărilor 
militare, germanii cuceriseră deja cele mai avansate poziţii ale 
sovieticilor. După o săptămână, izbutiseră să pătrundă aproape 
cinci sute de kilometri în teritoriul sovietic. 

Era o catastrofă - dar pentru Volodea era cu atât mai 
exasperant cu cât știa că ar fi putut fi evitată. 

Nu încăpea vreo îndoială cu privire la persoana direct 
răspunzătoare. Uniunea Sovietică era o autocraţie. O singură 
persoană lua toate deciziile: losif Stalin. lar el se înșelase în mod 
dezastruos, din prostie și încăpățânare. lar ţara sa era acum în 
pericol de moarte. 

Până atunci Volodea crezuse că forma de comunism sovietic 
era unica ideologie adevărată, întinată doar de excesele poliţiei 
secrete, NKVD-ul. Acum realiza că problema pornea de la vârf. 
Beria și NKVD-ul existau numai pentru că Stalin le permitea. 
Stalin era cel care împiedica marșul spre adevăratul comunism. 

Ceva mai târziu în acea după-amiază, în timp ce Volodea se 
uita pe fereastră la aerodromul însorit, meditând la tot ce aflase, 
primi o vizită din partea lui Kamen. Fuseseră locotenenți 
împreună cu patru ani în urmă, după ce terminaseră Academia 
de Informaţii Militare, și împărţiseră aceeași cameră cu alţi doi 
colegi. Pe atunci Kamen făcea pe clovnul, luându-i pe toţi în râs, 
zeflemisind cu îndrăzneală conservatorismul sovietic aproape 
pios. Acum se împlinise la trup și părea mai serios. Işi lăsase o 
mustăcioară neagră precum cea a ministrului de externe 
Molotov, poate și pentru a avea un aer mai matur. 

Kamen închise ușa în urma lui și se așeză pe scaun. Scoase 
din buzunar o jucărie, un soldăţel de tinichea cu cheiţă. Invârti 
cheița și puse soldățelul pe biroul lui Volodea. Soldățelul începu 
să dea din mâini, începând să mărșăluiască, iar mecanismul 
automat făcu o hărmălaie de nedescris. Cu glasul coborât, 
Kamen zise: 

— Stalin nu a mai fost văzut de două zile. 

Volodea își dădu seama că scopul jucărioarei era să 
contracareze orice dispozitiv de ascultare ce ar fi putut fi ascuns 
în biroul său. 


494 


— Cum adică nu a mai fost văzut? întrebă el mirat. 

— Nu a mai venit la Kremlin și nu răspunde la telefon. 

Volodea era bulversat. Conducătorul unui popor nu putea să 
dispară așa, pur și simplu. 

— Și ce face? 

— Nimeni nu știe. 

Soldățelul se opri din marș. Kamen răsuci cheiţa și îl porni din 
nou. 

— Sâmbătă noapte, când a auzit despre Grupul Vestic al 
Armatei Sovietice că a fost încercuit de germani, a zis: „Totul 
este pierdut. Mă dau bătut. Lenin a întemeiat acest stat și noi |- 
am dus de râpă”. După care a plecat la Kuntsevo. 

Stalin avea o casă de vacanţă lângă orașul Kuntsevo, aflat în 
apropiere de marginea Moscovei. 

— leri nu a apărut la Kremlin pe la amiază, cum obișnuiește. 
Când au sunat la Kuntsevo, nu a răspuns nimeni. Azi la fel. 

Volodea se aplecă în față. 

— Oare a suferit... - glasul său cobori până ajunse o șoaptă - 
o cădere nervoasă? 

Kamen făcu un gest neajutorat. 

— Nu m-ar mira. La urma urmei, el a insistat, în pofida tuturor 
probelor care demonstrau contrariul, că Germania nu ne va 
ataca anul ăsta și iată ce se întâmplă acum. 

Volodea încuviință. Avea sens. Stalin acceptase să fie numit în 
mod oficial Părinte al Poporului, Dascăl, Mare Conducător, 
Preschimbător al Naturii, Mare Cârmaci, Geniu al Omenirii, Cel 
Mai Mare Geniu al Tuturor Timpurilor și Popoarelor. Însă acum i 
se dovedise chiar și lui că el se înșelase și că ceilalţi avuseseră 
dreptate. In asemenea situaţii, mulţi oameni alegeau să se 
sinucidă. 

Criza era chiar mai gravă decât crezuse Volodea. Nu numai că 
Uniunea Sovietică era atacată și pierdea teren. Acum rămăsese 
și făra conducător. Probabil că acesta era cel mai periculos 
moment de după revoluție. 

Insă nu cumva era și o oportunitate? Nu cumva era o ocazie 
să se descotorosească de Stalin? 

Ultima oară când Stalin dăduse semne de vulnerabilitate 
fusese în 1924, când testamentul politic al lui Lenin indicase clar 
că Stalin nu trebuia lăsat să preia puterea. După ce Stalin 
trecuse peste acel moment de criză, puterea lui păruse de 


495 


necontestat, chiar și atunci când deciziile sale fuseseră de-a 
dreptul nebunești (după cum realiza Volodea acum): epurările, 
gafele din Spania, desemnarea sadicului de Beria în funcţia de 
șef al poliţiei secrete, pactul cu Hitler. Oare nu cumva această 
situaţie de urgență reprezenta în sfârșit prilejul de a se elibera 
cu toții de sub jugul său? 

Volodea își ascunse entuziasmul în fața lui Kamen și a 
celorlalţi. Își ţinu gândurile doar pentru el în timp se întorcea cu 
autobuzul acasă, în lumina blândă a serii de vară. Drumul îi fu 
îngreunat de un convoi de camioane militare ce transportau 
piese de artilerie antiaeriană - probabil la dispoziţia tatălui său, 
responsabil cu apărarea Moscovei de raidurile aeriene. 

Oare putea fi Stalin dat jos? 

Se întrebă câți oameni de la Kremlin își puneau aceeași 
întrebare. 

Intră în blocul părinţilor săi, clădirea cu zece etaje a Casei 
Guvernului, situată de cealaltă parte a fluviului Moscova faţă de 
Kremlin. Erau plecaţi, dar o găsi acolo pe sora sa și pe gemenii 
ei, Dimka și Tania. Băiatul, Dimka, era brunet cu ochii negri. 
Ținea în mână un creion roșu și mâzgălea un ziar vechi. Fata 
avea ochii albaștri și pătrunzatori, ca Grigori - și ca Volodea, 
după cum spunea lumea. Îi arătă imediat lui Volodea păpușa cu 
care se juca. 

Cu Anya mai era și Zoya Vorotsyntsev, fiziciana uluitor de 
frumoasă pe care Volodea o văzuse ultima oară în urmă cu 
patru ani, exact înainte de a fi trimis în Spania. Ea și Anya 
descoperiseră că împărtășeau pasiunea pentru muzica populară 
rusească: se duceau împreună la recitaluri, iar Zoya cânta la 
gudok, o scripcă cu trei strune. Cum niciuna dintre ele nu-și 
permitea un patefon, iar Grigori avea unul, ascultau 
înregistrarea unei orchestre de balalaici. Grigori nu era un mare 
împătimit al muzicii, dar melodia i se păru voioasă. 

Zoya purta o rochie de vară cu mâneci scurte, a cărei culoare 
se asorta perfect cu albastrul deschis al ochilor săi. Când 
Volodea o întrebă ce mai face, ea replică tăios: 

— Sunt foarte supărată. 

În zilele acelea, rușii aveau nenumărate motive de supărare, 
așa că Volodea insistă: 

— Cum așa? 


496 


— Mi s-a anulat cercetarea în fizica nucleară. Toţi oamenii de 
știință cu care lucrez au primit alte sarcini. Eu, de exemplu, 
lucrez acum la perfecţionarea vizoarelor de bombardament. 

Acest lucru i se părea lui Volodea cât se poate de rezonabil. 

— Suntem în război, la urma urmei. 

— Nu înţelegi, zise ea. Ascultă-mă. Când uraniul trece printr- 
un proces numit fisiune, sunt eliberate cantităţi enorme de 
energie. Enorme. Noi știm asta, iar oamenii de știință din 
Occident știu și ei - le-am citit lucrările în revistele de 
specialitate. 

— Totuși, vizoarele de bombardament par mai importante în 
momentul de faţă. 

Zoya rosti supărată: 

— Procesul acesta de fisiune ar putea fi utilizat pentru 
producerea unor bombe de o sută de ori mai puternice decât 
orice există în lume la momentul actual. O singură explozie 
nucleară ar putea rade Moscova de pe faţa pământului. Ce se 
întâmplă dacă germanii fac o asemenea bombă înaintea 
noastră? Ar fi ca și cum ei ar lupta cu puști și noi cu săbii! 

Volodea zise pe un ton sceptic: 

— Există însă vreun motiv să credem că oamenii de știință din 
alte țări lucrează la o bombă cu fisiune? 

— Noi suntem convinși că da. Conceptul de fisiune duce 
automat la ideea unei bombe. Noi ne-am gândit la asta - de ce 
nu ar face-o și alţii? Dar mai există un motiv. Ei și-au publicat 
toate rezultatele preliminare în reviste, apoi s-au oprit brusc 
acum un an. Nu a mai apărut niciun articol științific despre 
fisiune de anul trecut, de pe vremea asta. 

— Și crezi că politicienii și generalii din Occident au realizat 
potenţialul militar al cercetărilor și le-au secretizat? 

— Nu-mi vine în minte nicio altă explicaţie. Și totuși, în 
Uniunea Sovietică noi nici măcar nu am început să căutăm 
zăcămintele de uraniu. 

— Hmm... 

Volodea afișa o atitudine sceptică, însă în realitate scenariul i 
se părea foarte plauzibil. Nici chiar cei mai înfocaţi admiratori ai 
lui Stalin - grup din care făcea parte și tatăl lui Volodea, Grigori 
- nu pretindeau că înțeleg știința. Și era foarte ușor ca un 
autocrat să ignore orice îl incomoda. 


497 


— l-am zis și tatălui tău, continuă Zoya. El mă ascultă, dar 
nimeni nu-l ascultă pe el. 

— Și ce ai de gând să faci? 

— Ce pot să fac? O să fac un vizor de bombardament al naibii 
de bun pentru piloţii noștri, sperând că totul se va sfârși cu bine. 

Volodea încuviinţă. li plăcea atitudinea ei. Chiar o plăcea pe 
fata asta - era deşteaptă și independentă, fără să mai pui la 
socoteală că era o adevărată desfătare pentru ochi. Se întrebă 
dacă ar fi acceptat să iasă la un film cu el. 

Discuţia despre fizică îi aduse aminte de Willi Frunze, 
prietenul său de la Academia de Băieți din Berlin. Conform 
spuselor lui Werner Franck, Willi ajunsese un fizician strălucit și 
studia acum în Anglia. Era posibil să știe câte ceva despre 
bomba cu fisiune care o agitase în asemenea hal pe Zoya. Și, 
dacă încă era comunist, poate că ar fi fost dispus să-i dezvăluie 
și lui ce știa. Volodea își notă în minte să trimită un mesaj 
telegrafic secției Serviciului de Informaţii al Armatei Roșii de la 
ambasada din Londra. 

Părinţii lui intrară pe ușă. Tata era încă în uniformă, iar Mama 
purta haină și pălărie. Fuseseră la una dintre multele și 
interminabilele ceremonii atât de îndrăgite de armată: Stalin 
insista ca asemenea ritualuri să continue, în ciuda invaziei 
germane,  considerându-le foarte bune pentru moralul 
oamenilor. 

Părinţii săi zăboviră câteva minute în preajma gemenilor, 
alintându-i, însă Tata părea cu mintea în altă parte. Mormăi 
ceva despre un telefon pe care trebuia să-l dea și se duse 
imediat în biroul său. Mama începu de îndată să prepare cina. 

Volodea rămase să stea de vorbă cu cele trei femei în 
bucătărie, deși își dorea cu disperare să discute cu tatăl său. 
Putea ghici subiectul apelului urgent la care se referise acesta: 
îndepărtarea lui Stalin se punea la cale sau era împiedicată 
exact în acele clipe, probabil chiar în clădirea aceea. 

După câteva minute, decise să riște și să-l întrerupă. Se scuză 
porni spre birou. Insă tatăl lui tocmai ieșea. 

— Trebuie să mă duc la Kuntsevo, rosti el. 

Volodea ardea de nerăbdare să afle ce se petrecea. 

— De ce? zise el. 

Grigori îi ignoră întrebarea. 


Ș 


498 


— Am sunat să-mi trimită mașina, dar șoferul meu a plecat 
deja acasă. Ai putea să mă duci tu. 

Volodea era încântat. Nu mai fusese niciodată la conacul lui 
Stalin. Și acum se ducea acolo în ceasul celei mai profunde 
crize. 

— Haide, spuse tatăl său nerăbdător. 

Își luară rămas-bun de pe hol, apoi ieșiră în grabă. 

Mașina lui Grigori era un model ZIS-101A negru, replica 
sovietică a unui Packard american, cu transmisie automată și cu 
trei viteze. Atingea o viteză maximă de 100 de kilometri pe oră. 
Volodea urcă la volan și demară. 

Trecu prin Arbat, un cartier de meșteșugari și de intelectuali, 
și ieși din oraș prin vest, pe șoseaua Mozhaisk. 

— Ai fost chemat de tovarășul Stalin? îl întrebă pe tatăl său. 

— Nu. Stalin nu a mai dat niciun semn de două zile. 

— Așa am auzit și eu. 

— Serios? Ar fi trebuit să fie un secret. 

— Nu poţi ţine secret așa ceva. Și ce-o să se întâmple acum? 

— S-a format un grup care va merge la Kuntsevo să-l vadă. 

Volodea puse apoi întrebarea-cheie: 

— Cu ce scop? 

— În primul rând, ca să aflăm dacă e viu sau mort. 

Oare era posibil să fi murit și nimeni să nu fi aflat? se întrebă 
Volodea. Părea puţin probabil. 

— Și dacă-i viu? 

— Nu știu. Însă indiferent ce se întâmplă, prefer să fiu de faţă 
decât să aflu mai târziu. 

Dispozitivele de ascultare nu funcționau în mașinile aflate în 
mișcare, iar Volodea știa asta - microfonul nu înregistra decât 
zgomotul motorului -, așa că era sigur că nu putea fi auzit de 
altcineva. Cu toate acestea, simţi un fior de spaimă când rosti 
inimaginabilul: 

— Oare ar putea fi îndepărtat de la putere? 

Tatăl lui răspunse nervos: 

— Ți-am zis că nu știu. 

Volodea se simți electrizat. O asemenea întrebare cerea un 
„Nu” categoric. Orice altceva constituia un „Da”. Tatăl său 
admisese că era posibil ca Stalin să fie terminat. 

Speranţele lui Volodea erupseră ca un vulcan. 


499 


— Gândește-te cum ar fi! exclamă el voios. Fără epurări! 
Lagărele de muncă ar fi închise. Tinerele nu ar mai fi săltate de 
pe stradă ca să fie violate de agenţii poliţiei secrete. 

Se aștepta ca tatăl lui să-l întrerupă, dar Grigori îl asculta cu 
ochii închiși pe jumătate. Volodea continuă: 

— Sintagma stupidă „spion troțkisto-fascist” ar dispărea din 
vocabularul nostru. Unităţile militare copleșite numeric și din 
punctul de vedere al armamentului s-ar putea retrage în loc să 
se sacrifice inutil. Deciziile s-ar baza pe rațiune, fiind luate de 
grupuri de oameni inteligenţi spre binele tuturor. Este 
comunismul pe care l-ai visat și tu acum treizeci de ani! 

— Of, tânăr nesăbuit ce ești, rosti tatăl său cu dispreţ. Ultimul 
lucru pe care ni-l dorim acum este să ne pierdem conducătorul. 
Suntem în război și batem în retragere! Singurul nostru scop 
trebuie să fie apărarea revoluţiei - prin orice mijloace. Avem 
nevoie de Stalin mai mult ca niciodată. 

Volodea se simţi brusc ca și cum ar fi fost pălmuit. Trecuseră 
mulți ani de când tatăl lui nu-i mai vorbise așa. 

Oare avea dreptate? Oare Uniunea Sovietică avea cu 
adevărat nevoie de Stalin? Conducătorul luase atâtea decizii 
dezastruoase, încât Volodea nu vedea cum ar fi putut fi mai rău 
pentru ţară dacă era înlocuit cu altcineva. 

Ajunseră la destinaţie. Căminul lui Stalin, numit în mod 
convenţional „casa de la ţară”, nu era nici pe departe așa ceva. 
Era o clădire lungă și joasă, cu cinci ferestre înalte ce încadrau 
intrarea principală, aflată într-o pădure de pini și vopsită în 
verde, ca pentru a fi ascunsă. Sute de soldați înarmaţi păzeau 
porţile și gardul dublu de sârmă ghimpată. Grigori îi arătă lui 
Volodea o baterie antiaeriană ascunsă parţial sub o husă de 
camuflaj. 

— Eu am instalat-o acolo, zise el. 

Santinela de la poartă îl recunoscu pe Grigori, însă le ceru 
totuși actele la control. Chiar dacă Grigori era general, iar 
Volodea căpitan în Serviciul de Informaţii al Armatei, fură căutați 
de arme. 

Volodea conduse apoi până în fața ușii. Nu se vedea nicio altă 
mașină în apropierea casei. 

— O să-i așteptăm și pe ceilalţi, îi spuse tatăl său. 

După câteva clipe, sosiră alte trei limuzine ZIS. Volodea își 
aminti că ZIS venea de la Zavod Imeni Stalina - „Fabrica Numită 


500 


Stalin’. Oare călăii veniseră în mașini care purtau numele 
victimei lor? 

Coborâră cu toţii din mașini, opt bărbaţi de vârstă mijlocie în 
costume și cu pălării pe cap, oameni în mâinile cărora stătea 
viitorul ţării. Volodea îi recunoscu printre ei pe ministrul de 
externe, Molotov, și pe șeful poliţiei secrete, Beria. 

— Hai, zise Grigori. 

Volodea era uimit. 

— Vin și eu cu tine? 

Grigori băgă mâna sub scaun și scoase de acolo un pistol 
Tokarev TT-33, pe care i-l dădu lui Volodea. 

— Pune ăsta în buzunar, rosti el. Dacă nemernicul ăla de Beria 
încearcă să mă aresteze, împușcă.-l. 

Volodea apucă arma cu mare grijă: modelul TT-33 nu avea 
piedică. Strecură pistolul în buzunarul hainei - avea vreo 15-20 
de centimetri lungime - și coborî din mașină. În magazia 
revolverului erau opt cartușe, își aminti el. 

Intrară cu toţii în casă. Volodea se temea să nu fie 
percheziționat din nou, fiind în pericol să-i fie descoperită arma, 
dar nu mai trecură printr-un alt filtru. 

Casa era vopsită în culori închise și luminată slab. Un ofiţer 
conduse grupul în ceea ce părea a fi o mică sală de mese. Stalin 
stătea acolo într-un fotoliu. 

Cel mai puternic om din emisfera de est a planetei era tras la 
faţă și părea deprimat. Văzând grupul care intrase în cameră, 
întrebă: 

— De ce-aţi venit? 

Volodea își ţinu răsuflarea. Era clar că se gândea că veniseră 
să îl aresteze sau să-l execute. 

Urmă o pauză îndelungată și Volodea realiză că oamenii din 
grup nu aveau niciun plan. Nici nu ar fi fost posibil, de vreme ce 
nu știau nici măcar dacă Stalin era în viaţă sau nu. 

Însă ce aveau să facă acum? Să-l împuște? Probabil că nu 
avea să se mai ivească vreo altă ocazie. 

Într-un final, Molotov făcu un pas în faţă. 

— Am venit să vă cerem să vă întoarceţi la lucru, zise el. 

Volodea fu nevoit să-și înăbușe un protest. 

Însă Stalin clătină din cap. 

— Dar pot eu să mă ridic la înălțimea așteptărilor oamenilor? 
Pot eu să conduc ţara la victorie? 


501 


Volodea era consternat. Oare chiar avea de gând să-i refuze? 

Stalin adăugă: 

— Ar putea exista candidaţi mai buni. 

Le oferea o nouă șansă să-l concedieze! 

Un alt membru al grupului interveni, iar Volodea îl recunoscu 
pe mareșalul Voroshilov. 

— Nu există nimeni mai bun, spuse el. 

Cum îi ajuta asta? Nu era deloc momentul potrivit pentru 
lingușeli fățarnice. 

Însă tatăl lui întări spusele mareșalului, zicând: 

— Așa este! 

Oare aveau de gând să-l lase pe Stalin să scape? Cum puteau 
fi atât de limitați? 

Molotov fu primul care zise ceva mai de bun-simț: 

— Propunem să se formeze un cabinet de război numit 
Comitetul Apărării Statului, un soi de ultra-politburo, cu un 
număr redus de membri și cu puteri depline. 

Stalin interveni imediat: 

— Şi cine îl va conduce? 

— Dumneavoastră, tovarășe Stalin! 

Lui Volodea îi venea să strige: „Nu!” 

Urmă o nouă tăcere prelungă. 

Într-un final, Stalin vorbi: 

— Foarte bine. Care sunt ceilalți membri ai comitetului? 

Beria făcu un pas în faţă și începu să prezinte propunerile. 

Se isprăvise totul, realiză Volodea, simțind că-l ia ameţeala 
din cauza frustrării și a dezamăgirii. Rataseră ocazia. Ar fi putut 
să-l înlăture pe tiran, dar le lipsise curajul. Precum copiii unui 
tată violent, se temuseră că nu se vor putea descurca fără el. 

Era chiar mai rău de-atât însă, pricepu el cu o deznădejde tot 
mai mare. Poate că Stalin chiar suferise o cădere nervoasă - cel 
puţin asta era prima impresie -, dar izbutise să facă o mișcare 
politică genială. Toţi oamenii care l-ar fi putut înlocui se aflau în 
acea încăpere. În clipa în care catastrofala sa eroare de judecată 
fusese expusă în văzul lumii, el își silise rivalii să vină și să-l 
implore să îi conducă din nou. Trăsese o linie peste cumplita sa 
greșeală și își oferise un nou început. 

Nu numai că Stalin se întorsese - acum era mai puternic ca 
niciodată. 


502 


(XI) 


Cine urma să aibă curajul de a protesta public față de ceea ce 
se petrecea la Akelberg? Carla și Frieda văzuseră grozăvia cu 
ochii lor și o aveau pe llse König drept martoră, dar aveau 
nevoie acum de cineva care să le pledeze cauza. Nu mai existau 
reprezentanți aleși: toţi deputaţii din Reichstag erau naziști. Nu 
mai existau nici jurnaliști adevăraţi, doar lingușitori de joasă 
speţă. Judecătorii erau desemnați tot de naziști, așa că aveau o 
atitudine servilă față de guvern. Carla nu realizase înainte cât 
de mult fusese protejată de către politicieni, ziariști și avocați. 
Acum constata că, fără ei, guvernul putea face orice voia, 
inclusiv să omoare oameni. 

La cine puteau apela? Admiratorul Friedei, Heinrich von 
Kessel, avea un prieten care era preot catolic. „Peter era cel mai 
deștept băiat din clasa mea, le zise el. Dar nu era foarte 
îndrăgit. Era un pic cam rigid și încrezut. Cred, totuși, că o să 
asculte ce avem de spus.” 

Carla se gândi că merita încercat. Pastorul ei protestant 
fusese înțelegător până în momentul în care Gestapoul îi băgase 
frica în oase. Poate că situaţia avea să se repete. Insă nu știa ce 
altceva să facă. 

Heinrich le duse pe Carla, pe Frieda și pe Ilse la biserica lui 
Peter din Schöneberg, într-o dimineaţă de duminică din iulie. 
Heinrich arăta chipeș în costumul său negru; fetele purtau 
uniformele de asistente, sperând să-i dobândească astfel 
încrederea. Intrară pe o ușă lăturalnică și merseră într-o odaie 
mică și prăfuită, cu câteva scaune vechi și un șifonier mare. Il 
găsiră pe părintele Peter singur, rugându-se. Probabil că îi 
auzise intrând, însă rămase în genunchi încă un minut înainte să 
se ridice și să-i întâmpine. 

Peter era înalt și slab, cu trăsături regulate și cu o frizură 
îngrijită. Avea 27 de ani, calculă Carla, dacă fusese coleg cu 
Heinrich. Se încruntă la ei, fără să încerce măcar să-și ascundă 
iritarea pentru că era deranjat. 

— Mă pregătesc de liturghie, rosti el cu severitate. Mă bucur 
să te văd la biserică, Heinrich, dar acum trebuie să plecați. 
Vorbim după slujbă. 

— Avem o urgenţă de ordin spiritual, Peter, replică Heinrich. 
Stai jos: avem ceva important să-ţi spunem. 


503 


— Nu cred că poate fi ceva mai important decât Sfânta 
Liturghie. 

— Ba poate, Peter, crede-mă. Peste cinci minute ne vei da 
dreptate. 

— Foarte bine. 

— Aceasta este iubita mea, Frieda Franck. 

Carla era surprinsă. Frieda chiar era iubita lui acum? 

Frieda spuse: 

— Am avut un frate mai mic care s-a născut cu spina bifida. 
Pe la începutul anului, a fost transferat într-un spital din 
Akelberg (undeva în Bavaria) pentru un tratament special. La 
scurt timp după asta am primit o scrisoare, prin care am fost 
informaţi că a murit de apendicită. 

Se întoarse spre Carla, care continuă: 

— Menajera mea a avut un fiu născut cu handicap mintal. Și 
el a fost transferat la Akelberg. Menajera a primit o scrisoare 
identică în aceeași zi. 

Peter își întinse braţele în lături, vrând parcă să spună: „Și ce-i 
cu asta?” 

— Am mai auzit genul acesta de lucruri. Este propagandă 
antiguvernamentală. Biserica nu se implică în politică. 

Ce baliverne, se gândi Carla. Biserica era băgată până în gât 
în politică. Dar nu comentă nimic. 

— Fiul menajerei mele nu mai avea apendice, continuă ea. Îi 
fusese scos cu doi ani în urmă. 

— Bine, și ce dovedește asta? pufni Peter. 

Carla simţi cum o cuprinde exasperarea. Era limpede că Peter 
nu era de partea lor. 

Heinrich interveni: 

— Așteaptă, Peter. Nu ai auzit încă tot. Ilse a lucrat la acel 
spital din Akelberg. 

Peter se uită la ea, așteptând. 

— Eu am fost crescută ca o catolică, părinte, zise Ilse. 

Carla nu știuse asta. 

— Nu sunt o bună catolică, continuă Ilse. 

— Dumnezeu este bun, nu noi, fiica mea, rosti Peter cu 
pioșenie. 

Ilse spuse: 


504 


— Da, dar eu știam că săvârșesc un păcat. Și totuși, am făcut- 
o, fiindcă așa mi s-a zis și fiindcă eram prea speriată ca să mă 
opun. 

Izbucni în plâns. 

— Ce anume ai făcut? 

— Am omorât oameni. O, părinte, mă va ierta oare 
Dumnezeu? 

Preotul o ţintui cu privirea pe tânăra asistentă. Nu putea lua și 
această spovedanie drept propagandă: avea în faţa ochilor un 
suflet chinuit. Se albi la faţă. 

Ceilalți amuţiră. Carla își ţinu răsuflarea. 

Ilse spuse: 

— Persoanele cu handicap sunt aduse la spital în autobuze 
cenușii. Nu primesc niciun tratament special. Le facem o injecție 
și mor. Apoi îi incinerăm. Își ridică privirea către Peter și zise: 
Oare voi putea fi iertată vreodată pentru ce-am făcut? 

El deschise gura, dând să vorbească. Vorbele i se opriră în 
gâtlej și tuși. În cele din urmă, zise aproape în șoaptă: 

— Câţi? 

— De obicei sunt patru. Autobuze, vreau să spun. Și sunt cam 
25 de pacienţi într-un autobuz. 

— O sută de oameni? 

— Da. Săptămânal. 

Atitudinea mândră a lui Peter se evaporase complet. Era livid 
și rămăsese cu gura căscată. 

— O sută de persoane cu handicap pe săptămână? 

— Întocmai, părinte. 

— Ce fel de handicap? 

— De toate tipurile, atât mintale, cât și fizice. Bătrâni senili, 
bebeluşi deformaţi, bărbaţi și femei, paralizaţi, retardaţi sau pur 
și simplu nevolnici. 

El repetă bulversat: 

— Și cei de la spital îi omoară pe toți? 

Ilse rosti printre hohote: 

— Îmi pare rău, îmi pare rău... știam că este greșit. 

Carla se uită la Peter. Îi dispăruse complet aerul superior. Era 
o transformare remarcabilă. După ani întregi în care ascultase 
catolicii înstăriți din acea suburbie liniștită mărturisindu-și 
păcatele mărunte, se trezea pus acum în faţa răului brut. Era 
șocat până în măduva oaselor. 


505 


Dar ce avea să facă? 

Peter se ridică în picioare. O luă pe Ilse de mâini și o ridică din 
scaun. 

— Întoarce-te în sânul bisericii, rosti el. Spovedește-te 
duhovnicului tău. Dumnezeu te va ierta. Asta pot să-ţi spun cu 
siguranţă. 

— Vă mulțumesc, șopti ea. 

Îi dădu drumul la mâini și se uită la Heinrich. 

— Pentru noi s-ar putea să nu fie la fel de simplu, zise el. 

Apoi le întoarse spatele și îngenunche ca să se roage în 
continuare. 

Carla îl privi pe Heinrich, care ridică din umeri. Se ridicară și 
ieșiră din odaie, Carla ţinând-o pe Ilse pe după umeri. 

Carla spuse: 

— Vom rămâne la slujbă. Poate că va vorbi cu noi încă o dată 
după aceea. 

Cei patru intrară în naosul bisericii. Ilse se opri din plâns și se 
calmă. Frieda îl ţinea de braț pe Heinrich. Se așezară printre 
enoriași, bărbaţi prosperi, femei durdulii și copii agitaţi în 
hainele lor de duminică. Oamenii aceia nu ar fi omorât niciodată 
handicapaţi, se gândi Carla. Și totuși, guvernul lor o făcea în 
numele lor. Cum se ajunsese aici? 

Nu știa la ce să se aștepte din partea părintelui Peter. Era clar 
că în cele din urmă îi crezuse. Dorise să scape repede de ei, pe 
considerentul că aveau motivații politice, însă sinceritatea lui 
Ilse îl convinsese. Fusese îngrozit. Dar nu le promisese nimic în 
afară că Dumnezeu avea să o ierte pe lise. 

Carla se uită prin biserică. Aceasta era decorată mai pitoresc 
decât capelele protestante cu care era ea obișnuită. Erau mai 
multe statui și icoane, mai multă marmură, poleială, flamuri și 
lumânări. Protestanţii și catolicii purtaseră războaie din cauza 
unor asemenea fleacuri, își aminti ea. Ce ciudat părea, într-o 
lume în care copiii puteau fi uciși, să existe oameni care să pună 
atâta preț pe lumânări. 

Slujba începu. Preoţii intrară în casulele lor, părintele Peter 
fiind cel mai înalt dintre ei. Carla nu putu citi în expresia lui 
facială decât o pietate sobră. 

Ascultă indiferentă imnurile și rugăciunile. Se rugase pentru 
tatăl ei și două ore mai târziu îl găsise bătut cu sălbăticie și lăsat 
să moară pe podeaua casei lor. li era dor de el în fiecare zi, 


506 


uneori în fiecare ceas. Rugăciunile nu-l salvaseră și nici nu îi 
puteau apăra pe cei consideraţi inutili de către guvern. Era 
nevoie de acţiune, nu de vorbe. 

Amintirea tatălui ei i-l aduse în gânduri pe fratele său, Erik. 
Acesta se afla undeva prin Rusia. Le trimisese o scrisoare în 
care le anunţa triumfător progresul rapid al invaziei, refuzând cu 
mânie să creadă că Walter fusese ucis de Gestapo. Nu încăpea 
nicio îndoială că tatăl lor fusese eliberat teafăr și nevătămat de 
Gestapo, fiind atacat apoi pe stradă de către oameni nelegiuiţi, 
comuniști sau evrei, susținea el. Trăia într-o lume închipuită, 
dincolo de orice logică și rațiune. 

Oare la fel se întâmpla și cu părintele Peter? 

Acesta urcă în amvon. Carla nu știuse că el avea să ţină o 
predică. Se întrebă ce urma să spună. Oare avea să fie inspirat 
de cele auzite în dimineața aceea? Oare avea să vorbească 
despre ceva irelevant, precum virtutea modestiei sau păcatul 
pizmei? Sau avea să închidă ochii și să-i mulţumească lui 
Dumnezeu pentru victoriile neîntrerupte ale armatei germane în 
Rusia? 

Stând drept de spate în amvon, mătură întreaga biserică cu o 
privire ce-ar fi putut trece drept arogantă, mândră sau 
sfidătoare. 

— Cea de-a cincea poruncă spune: „Să nu ucizi”. 

Carla dădu ochii cu Heinrich. Ce avea de gând să zică Peter? 

Glasul lui răsună din naos: 

— Există un loc în Akelberg, Bavaria, unde guvernul nostru 
încalcă această poruncă de o sută de ori pe săptămână! 

Carla își ţinu răsuflarea. Chiar o făcea - chiar ţinea o predică 
împotriva programului! Asta putea schimba totul. 

— Nu contează că victimele sunt oameni handicapaţi, debili 
mintali, incapabili să se hrănească singuri sau paralizaţi. Peter 
lăsă să i se vadă mânia, apoi adăugă: Bebelușii neajutorați și 
bătrânii senili sunt cu toţii copiii Domnului, iar vieţile lor sunt la 
fel de sacre precum vieţile noastre, ale tuturor. Glasul său 
răsuna tot mai puternic: Este un păcat capital să-i omori! Işi 
ridică braţul drept, strângându-și pumnul, iar vocea îi tremură 
de emoție: Vă spun vouă: dacă nu facem nimic în această 
privinţă, păcătuim la fel de mult precum doctorii și asistentele 
care le administrează injecţiile letale. Dacă păstrăm tăcerea... 


507 


Făcu o pauză, apoi zise: Dacă păstrăm tăcerea, suntem și noi 
niște criminali! 


(XII) 


Inspectorul Thomas Macke era furios. Fusese făcut de râs în 
fața superintendentului Kringelein și a celorlalţi superiori. Îi 
asigurase că rezolvase problema scurgerii de informații. 
Secretul Akelbergului - și al spitalelor de același gen răspândite 
prin alte părți ale ţării - era în siguranţă, le zisese el. 

Dăduse de urma celor trei scandalagii, Werner Franck, 
pastorul Ochs și Walter von Ulrich, și îi redusese la tăcere în 
diferite moduri. 

Și totuși, secretul fusese dat în vileag. 

Vinovatul era un preot tânăr și arogant pe nume Peter. 

Părintele Peter se afla acum în faţa lui Macke, gol, legat de 
încheieturi și de glezne de un scaun construit special. Sângera 
pe urechi, pe nas și pe gură și avea vomă pe tot pieptul. De 
buze, sfârcuri și penis avea atașați electrozi. O bandă îi ţinea 
fruntea, împiedicându-l să-și rupă gâtul din cauza convulsiilor. 

Un medic de lângă preot îi verifică bătăile inimii cu un 
stetoscop, afișând o expresie sceptică pe chip. 

— Nu mai poate rezista prea mult, rosti el pe un ton 
impersonal. 

Predica instigatoare a părintelui Peter făcuse mare vâlvă. 
Episcopul din Munster, o figură mult mai importantă a clerului, 
ținuse o slujbă asemănătoare, denunțând programul T4. 
Episcopul îi ceruse lui Hitler să salveze poporul de Gestapo, 
implicând în mod abil ideea că Fuhrerul nu era la cunoștință cu 
acest program și oferindu-i astfel lui Hitler un alibi de-a gata. 

Predica lui fusese stenografiată, fotocopiată și dată din mână 
în mână prin toată Germania. 

Gestapoul arestase toate persoanele la care se găsiseră 
exemplare, dar fără folos. Era singura dată în istoria celui de-al 
Treilea Reich când publicul protesta zgomotos împotriva unei 
acțiuni de-a guvernului. 

Represaliile fuseseră brutale, dar nu realizaseră mare lucru: 
copiile predicii continuau să se răspândească, tot mai mulţi 


508 


clerici se rugau pentru handicapațţi și se organizase chiar și un 
marș de protest la Akelberg. Situaţia scăpase de sub control. 

Și Macke era de vină. 

Se aplecă deasupra lui Peter. Preotul avea ochii închiși și 
respiraţia slabă, dar încă era conștient. Macke îi răcni în ureche: 

— Cine ţi-a zis de Akelberg? 

Niciun răspuns. 

Peter era singura pistă de care dispunea Macke. Anchetele din 
Akelberg nu duseseră la niciun rezultat semnificativ. Reinhold 
Wagner aflase o poveste despre două bicicliste care vizitaseră 
spitalul, dar nimeni nu știa cine erau; și o alta despre o asistentă 
care demisionase din senin, lăsând o scrisoare în care spunea că 
se mărită pe nepusă masă, fără însă a preciza numele soțului. 
Niciuna dintre aceste piste nu ducea nicăieri. În orice caz, Macke 
era convins că o asemenea catastrofă nu putea fi cauzată de 
niște amărâte de fete. 

Macke făcu un semn spre tehnicianul care opera mașinăria și 
acesta răsuci un buton. 

Peter urlă de agonie când curentul electric îi străbătu trupul, 
torturându-i nervii. Se zbătu de parcă ar fi avut o criză și părul i 
se ridică în cap. 

Operatorul opri curentul. 

Macke răcni: 

— Dă-mi numele lui! 

Peter deschise în sfârșit gura. 

Macke se aplecă ceva mai aproape. 

Peter șopti: 

— N-a fost un e. 

— O femeie, atunci! Dă-mi numele! 

— A fost un înger. 

— Arză-te-ar focul! 

Macke puse mâna pe buton și-l răsuci. 

— O s-o ţinem tot așa până îmi vei spune! zbieră el, în timp ce 
Peter se cutremura și ţipa. 

Ușa se deschise. Un agent tânăr băgă capul, se albi la faţă și-i 
făcu un semn lui Macke. 

Tehnicianul opri curentul și ţipetele încetară. Medicul se 
aplecă pentru a verifica bătăile inimii lui Peter. 

Agentul zise: 


509 


— Scuzaţi-mă, domnule inspector Macke, dar v-a chemat 
superintendentul Kringelein. 

— Acum? rosti Macke iritat. 

— Da, domnule, așa a spus. 

Se uită la medic, care ridică din umeri. 

— Este tânăr, zise doctorul. O să-l găsești tot în viaţă când te 
întorci. 

Macke ieși din cameră și urcă la etaj împreună cu agentul. 
Biroul lui Kringelein se afla la primul etaj. 

Macke ciocâni și intră. 

— Blestematul ăla de popă n-a vorbit încă, rosti el fără vreo 
altă introducere. Mai am nevoie de timp. 

Kringelein era un individ mărunt, cu ochelari, isteț, însă fără 
voință. Convertit recent la nazism, el nu era membru al elitei din 
SS. Îi lipsea fervoarea entuziaștilor de genul lui Macke. 

— Nu-ţi mai bate capul cu preotul acela, spuse el. Nu ne mai 
interesează clericii. Azvârle-i în lagăre și uită de ei. 

Macke nu-și putea crede urechilor. 

— Dar oamenii ăștia au uneltit în secret să-l submineze pe 
Fuhrer! 

— Și au izbutit, replică Kringelein. În vreme ce tu ai dat greș. 

Macke suspecta că Kringelein se bucura în sinea lui. 

— S-a luat o decizie la vârf, continuă superintendentul. Aktion 
T4 a fost anulat. 

Macke era consternat. Naziștii nu permiseseră niciodată ca 
deciziile lor să fie influențate de temerile ignoranţilor. 

— Nu am ajuns unde-am ajuns ascultând de opinia publică! 
exclamă el. 

— Ei, uite că de data asta așa vom face. 

— Dar de ce? 

— Fuhrerul nu și-a justificat decizia în faţa mea, rosti 
Kringelein cu sarcasm. Însă pot ghici motivul din spatele 
acesteia. Programul a atras proteste extrem de virulente din 
partea unui public altminteri pasiv. Dacă ne încăpăţânăm să-l 
continuăm, riscăm o confruntare deschisă cu toate confesiunile 
creștine. lar ăsta ar fi un lucru rău. Nu trebuie să slăbim unitatea 
și determinarea poporului german - mai ales acum, când 
suntem în război cu Uniunea Sovietică, cel mai puternic 
adversar pe care l-am înfruntat până acum. Așa că programul se 
anulează. 


510 


— Am înţeles, să trăiţi, spuse Macke, controlându-și mânia. 
Altceva? 

— Ești liber, zise Kringelein. 

Macke porni spre ușă. 

— Macke. 

— Da, să trăiţi, zise el întorcându-se. 

— Schimbă-ţi cămașa. 

— Camașa? 

— Este pătată de sânge. 

— Da, să trăiţi. Îmi cer scuze. 

Macke cobori apăsat treptele, fierbând de furie. Se întoarse în 
odaia din beci. Părintele Peter era încă în viaţă. 

Furios la culme, răcni din nou: 

— Cine ţi-a zis de Akelberg? 

Niciun răspuns. 

Dădu drumul curentului la intensitate maximă. 

Părintele Peter urlă vreme îndelungată; apoi, într-un final, 
peste el se așternu tăcerea de pe urmă. 


(XIII) 


Vila în care locuia familia Franck se afla într-un mic părculeț. 
La două sute de metri de casă, pe o moviliţă, era ridicată o mică 
pagodă, deschisă în toate părţile, cu câteva scaune. În copilărie, 
Carla și Frieda se jucau pretinzând că aceea era casa lor de 
vacanţă, unde dădeau mari petreceri cu invitaţi de vază și cu 
zeci de servitori. După o vreme acesta devenise locul lor 
preferat, în care puteau vorbi fără să fie auzite de nimeni. 

— Prima oară când m-am așezat pe banca asta, nici măcar nu 
atingeam podeaua cu picioarele, zise Carla. 

Frieda spuse: 

— Of, cât mi-aş dori să ne putem întoarce în acele vremuri... 

Era o după-amiază mohorâtă, umedă și cu nori pe cer, iar ele 
purtau rochii fără mâneci. Erau foarte abătute. Părintele Peter 
murise: își pusese singur capăt zilelor în detenţie, deprimat din 
pricina fărădelegilor sale, conform spuselor poliţiei. Carla se 
întrebă dacă fusese și el bătut ca tatăl ei. Părea cumplit de 
probabil. 


511 


Mai erau alte câteva zeci prin celulele poliţiei din întreaga 
Germanie. Unii  protestaseră public faţă de uciderea 
handicapaţilor, alţii nu făcuseră decât să distribuie câpii ale 
predicii episcopului von Galen. Se întreba dacă aveau să fie 
torturați toţi. Se întreba cât avea să mai evite și ea o asemenea 
soartă. 

Werner ieși din casă cu o tavă. Veni cu ea la pagodă și zise pe 
un ton voios: 

— Vreti niște limonadă, fetelor? 

Carla se uită în altă parte. 

— Nu, mulțumesc, rosti ea cu răceală. 

Nu înțelegea cum putea el pretinde să-i fie prieten după 
lașitatea de care dăduse dovadă. 

Frieda spuse: 

— Nici eu nu vreau. 

— Sper că nu-mi porți pică, zise Werner, uitându-se la Carla. 

Cum putea spune așa ceva? Bineînţeles că-i purta pică! 

Frieda interveni: 

— Părintele Peter a murit, Werner. 

Carla adăugă: 

— Probabil torturat până la moarte de către Gestapo, fiindcă a 
refuzat să stea cu mâinile în sân când a aflat despre uciderea 
unor oameni, printre care se numără și fratele tău. Și tatăl meu 
a murit din același motiv. Mulţi oameni au ajuns la închisoare 
sau în lagăre. Dar tu ţi-ai păstrat postul călduț, așa că totul e în 
regulă, presupun. 

Werner păru rănit de vorbele ei. Asta o surprinse pe Carla. Se 
așteptase ca el să afișeze o atitudine sfidătoare sau măcar să se 
prefacă lipsit de griji. Însă părea sincer tulburat. Îi spuse: 

— Nu crezi că fiecare încearcă să facă tot ce poate, așa cum 
poate? 

Era un argument care nu stătea în picioare. 

— Tu n-ai făcut nimic! se răsti Carla la el. 

— Așa o fi, rosti el cu amărăciune. Deci nu vreţi limonadă? 

Cum niciuna dintre fete nu-i răspunse, el intră din nou în casă. 

Carla era indignată și furioasă, dar nu putea să-și înăbușe un 
sentiment de regret. Înainte să descopere că Werner era un laș, 
intrase într-o relaţie cu el. Îl plăcuse mult, cu mult mai mult 
decât pe oricare alt băiat pe care-l sărutase. Nu putea spune că- 
i frânsese inima, dar o dezamăgise crunt. 


512 


Frieda era mai norocoasă. Acest gând i se înfiripă în minte 
când îl zări pe Heinrich ieșind din casă. Frieda era fermecătoare 
și petrecăreaţă, iar Heinrich era rezervat și zelos; și cu toate 
acestea formau un cuplu. 

— ÎI iubești? o întrebă Carla înainte ca el să se apropie prea 
mult. 

— Nu știu încă, replică Frieda. Însă este nespus de dulce. Mi 
se pare adorabil. 

Asta nu era totuna cu iubirea, se gândi Carla, dar măcar era 
un început. 

Heinrich avea vești proaspete. 

— Trebuia să vin și să vă anunţ imediat, rosti el. Am aflat de 
la tata după prânz. 

— Ce anume? zise Frieda. 

— Guvernul a anulat proiectul. Se numea Aktion T4. Uciderea 
handicapaţilor. Gata, se opresc! 

Carla spuse: 

— Adică am câștigat? 

Heinrich încuviinţă viguros. 

— Tatăl meu a fost uluit. Mi-a zis că nu s-a mai întâmplat 
niciodată până acum ca Fuhrerul să cedeze în faţa opiniei 
publice. 

Frieda rosti: 

— Și când te gândești că noi l-am silit s-o facă... 

— Slavă Domnului că el nu știe asta, spuse Heinrich cu 
fervoare. 

Carla interveni: 

— Deci vor închide spitalele și vor anula programul? 

— Nu chiar. 

— Cum adică? 

— Tata mi-a zis că asistentele și medicii respectivi vor fi 
transferați. 

Carla se încruntă. 

— Unde anume? 

— În Rusia, spuse Heinrich. 


e Capitolul 9 
1941 (2) 


(1) 


Telefonul sună pe biroul lui Greg Peshkov într-o dimineaţă 
fierbinte de iulie. Își încheiase penultimul an la Harvard, 
revenind ca stagiar la Departamentul de Stat pe timpul verii. 
Lucra la biroul de informaţii - era bun la fizică și la matematică, 
luându-și examenele cu multă ușurință, dar nu era deloc 
interesat să ajungă om de știință. li plăcea mult mai mult 
politica. Ridică receptorul. 

— Greg Peshkov. 

— Bună dimineaţa, domnule Peshkov. Tom Cranmer la 
telefon. 

Greg simţi cum inima îi bate mai tare. 

— Vă mulțumesc că m-aţi sunat înapoi. Sunt convins că vă 
amintiți de mine. 

— Hotelul Ritz-Carlton, 1935. A fost singura dată când mi-a 
apărut poza la ziar. 

— Încă mai lucraţi la paza hotelului? 

— Nu, acum lucrez pentru un magazin. 

— Lucraţi cumva și pe cont propriu? 

— Desigur. Cu ce vă pot ajuta? 

— Sunt la birou acum. Aș dori să vă vorbesc între patru ochi. 

— Lucraţi în vechea clădire a executivului, cea de peste drum 
de Casa Albă. 

— De unde știți? 

— Sunt detectiv, nu? 

— A, da, evident. 

— Eu sunt exact după colț, la Aroma Coffee de la intersecția F 
Street cu Nineteenth Avenue. 

— Nu pot veni acum. Greg se uită la ceas și adăugă: De fapt, 
trebuie să închid imediat. 

— Aștept. 

— Cam într-o oră vin. 


514 


Greg cobori în grabă scările. Ajunse la intrarea principală 
exact când un Rolls-Royce se oprea silențios afară. Un șofer 
supraponderal cobori din mașină și deschise portiera din spate. 
De acolo ieși un bărbat înalt, zvelt și chipeș, cu părul alb și 
bogat. Purta un costum impecabil dintr-un flanel cenușiu, cum 
numai croitorii londonezi știau să facă. Urcă pe treptele de 
granit ale clădirii imense cu șoferul gras în urma sa, ducându-i 
servieta. 

Acesta era Sumner Welles, subsecretarul de stat, numărul doi 
în Departamentul de Stat și prieten personal al președintelui 
Roosevelt. 

Şoferul se pregătea să-i dea servieta portarului, când Greg 
interveni. „Bună dimineața, domnule”, zise el, luând iute 
servieta de la șofer și ţinându-i ușa. Apoi îl urmă pe Welles în 
clădire. 

Greg ajunsese la biroul de informaţii fiindcă avea în spate 
articolele bine argumentate și bine scrise pe care le realizase 
pentru Harvard Crimson. Însă nu voia să rămână atașat de 
presa. Avea ambiţii mult mai mari. 

Greg îl admira pe Sumner Welles, care-i amintea de tatăl său. 
Aspectul prezentabil, hainele elegante și șarmul ascundeau un 
intrigant desăvârșit. Welles era hotărât să-i ia locul șefului său, 
secretarul de stat Cordell Hull, și nu ezita să îl lucreze pe la 
spate, vorbind direct cu președintele - ceea ce îl înfuria la culme 
pe Hull. Greg era încântat să se afle atât de aproape de o 
persoană care avea putere și nu se temea să o folosească. Asta 
își dorea și pentru sine. 

Welles ajunsese să-l îndrăgească. Asta se întâmpla destul de 
des, mai ales atunci când Greg își propunea ca lumea să-l placă; 
însă, în cazul lui Welles, mai exista și un alt factor. Deși Welles 
era căsătorit cu o moștenitoare bogată, avea o slăbiciune pentru 
tinerii atrăgători. 

Greg era heterosexual convins. Avea o iubită la Harvard, o 
studentă de la Radcliffe pe nume Emily Hardcastle, care 
promisese să facă rost de-un contraceptiv până în septembrie; 
iar în Washington ieșea cu Rita, voluptuoasa fiică a 
congresmenului Lawrence din Texas. Cu Welles făcea 
echilibristică. Evita orice contact fizic, rămânând totuși suficient 
de amabil cât să nu-i iasă din graţii. De asemenea, se ţinea la 


515 


distanţă de Welles după ce-și servea cocktailul, când bătrânul își 
mai pierdea din inhibiţii și mâinile începeau să-i rătăcească. 

În timp ce membrii staff-ului se adunau în birou pentru 
ședința de la ora zece, Welles spuse: 

— Poţi să rămâi și tu, băiete. O să-ţi prindă bine la educație. 

Greg era încântat. Se întrebă dacă ședința avea să-i ofere 
vreo oportunitate să iasă în evidenţă. Voia ca oamenii să-l 
remarce și să fie impresionați. 

Câteva minute mai târziu, sosi senatorul Dewar împreună cu 
fiul său, Woody. Amândoi erau deșirați și aveau capul mare, 
purtând costume de vară asemănătoare, din stofă bleumarin. 
Totuși, spre deosebire de tatăl său, Woody avea o fire mai 
artistică: fotografiile pe care le făcuse pentru Harvard Crimson 
fuseseră premiate. Woody îl salută cu o înclinare a capului pe 
asistentul-șef al lui Welles, Bexforth Ross: probabil că se mai 
întâlniseră în trecut. 

Bexforth era un tip extrem de plin de sine, care-l făcea pe 
Greg „rusnac” din cauza numelui său rusesc. 

Welles deschise ședința spunând: 

— Vă voi dezvălui acum ceva cu caracter confidenţial, ce nu 
trebuie repetat în afara acestei încăperi. Președintele urmează 
să se întâlnească cu premierul britanic la începutul lunii viitoare. 

Greg abia se abţinu să nu scoată o exclamaţie de surpriză. 

— Bun! zise Gus Dewar. Unde? 

— Planul este să se întâlnească pe un vapor, în Atlantic, din 
motive de securitate și pentru ca Churchill să nu fie nevoit să 
vină până aici. Președintele vrea să particip și eu, iar secretarul 
de stat Hull va rămâne la Washington să se ocupe de șandrama. 
Vrea să vii și tu, Gus. 

— Sunt onorat, rosti Gus. Ce urmează să se discute? 

— Se pare că britanicii nu mai sunt ameninţaţi cu invazia în 
momentul de faţă, dar sunt prea slăbiţi ca să-i atace pe germani 
în Europa - asta dacă nu îi ajutăm noi. Astfel încât Churchill ne 
va cere să declarăm război Germaniei. Noi vom refuza, desigur. 
După ce vom lămuri acest punct, președintele vrea să realizăm 
o declaraţie comună de obiective. 

— Dar nu obiective de război, remarcă Gus. 

— Nu, întrucât Statele Unite nu sunt în război cu nimeni și nici 
nu au de gând să intre în război. Însă suntem aliaţi non- 
beligeranţi ai britanicilor - le furnizăm cam tot ce au nevoie pe 


516 


datorie -, iar când se va cădea la pace, ne așteptăm să avem și 
noi un cuvânt de spus în privinţa felului în care va fi condusă 
lumea în era postbelică. 

— Vorbim aici și de o accentuare a rolului Ligii Naţiunilor? 
întrebă Gus. 

Tinea mult la această idee, din câte știa Greg; la fel ca Welles. 

— De aceea voiam să vorbesc cu tine, Gus. Dacă vrem să ne 
implementăm planul, trebuie să fim pregătiţi. Trebuie să-i 
convingem pe FDR și pe Churchill să includă sprijinul pentru 
această idee în declaraţia comună. 

Gus spuse: 

— Știm amândoi prea bine că președintele este în favoarea 
ideii, în teorie, dar se teme de opinia publică. 

Un consilier intră și-i dădu un bilet lui Bexforth, care îl citi și 
exclamă: 

— O, Dumnezeule! 

Welles rosti nervos: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Consiliul Imperial Japonez s-a întrunit săptămâna trecută, 
după cum știți, zise Bexforth. Am primit informaţii cu privire la 
discuţiile purtate. 

Chiar dacă era vag în privinţa sursei informaţiilor, Greg știa la 
cine se referea. Unitatea de lInterceptare a Semnalelor din 
cadrul armatei americane putea intercepta și decodifica 
mesajele radio transmise de Ministerul de Externe din Tokyo 
către ambasadele din întreaga lume. Datele obţinute din aceste 
decriptări primiseră numele de cod MAGIC. Greg știa asta, chiar 
dacă nu ar fi trebuit - de fapt, ar fi fost o mare problemă dacă 
armata afla că el este la curent cu secretul. 

— Japonezii au discutat despre extinderea imperiului lor, 
continuă Bexforth. 

Niponii anexaseră deja vasta regiune a Manciuriei, după cum 
știa Greg, și își transferaseră trupe aproape peste tot în China. 

— Nu par să meargă pe varianta expansiunii spre vest, în 
Siberia, care ar echivala cu un război cu Uniunea Sovietică. 

— Asta-i bine! exclamă Welles. Înseamnă că rușii se pot 
concentra asupra războiului cu germanii. 

— Așa este, domnule. Dar japonezii plănuiesc să se extindă 
spre sud, preluând complet controlul asupra Indochinei, apoi 
asupra Indiilor de Est Olandeze. 


517 


Greg era șocat. Erau vești cruciale - și el era printre primii 
oameni care le auzeau. 

Welles era indignat. 

— Păi ăsta este război imperialist pe față! 

Gus interveni: 

— Tehnic vorbind, Sumner, nu este război. Japonezii au deja 
trupe în Indochina, cu permisiunea formală a puterii coloniale 
din regiune, Franţa, reprezentată de guvernul de la Vichy. 

— Marionetele naziștilor! 

— Am zis „tehnic vorbind”. lar Indiile de Est Olandeze sunt 
guvernate teoretic de Olanda, ocupată acum de germani, care 
nu sunt deloc deranjaţi de preluarea coloniei de către aliaţii lor 
japonezi. 

— Ce încurcătură! 

— Este o încurcătură pe care o vor sesiza și alţii - 
ambasadorul japonez, de exemplu. 

— Ai dreptate, Gus. Mulţumesc pentru avertisment. 

Greg stătea cu ochii în patru, așteptând să se ivească 
oportunitatea de a contribui la discuţie. Mai presus de orice, 
voia să-i impresioneze pe oamenii aflați acolo. Insă toţi cei de 
față știau mai multe decât el. 

Welles spuse: 

— Ce urmăresc să obțină japonezii, în fond? 

Gus zise: 

— Petrol, cauciuc și tablă. Își securizează accesul la resursele 
naturale. Nu-i deloc surprinzător, de vreme ce le punem bețe în 
roate cu aprovizionarea. 

Statele Unite puseseră embargo pe exporturile de petrol și 
fier vechi către Japonia, încercând să-i descurajeze astfel pe 
niponi de la cucerirea unor porțiuni din ce în ce mai mari din 
Asia, însă fără succes. 

Welles rosti iritat: 

— Embargourile noastre nu au fost niciodată puse în practică 
foarte eficient. 

— Nu, dar este evident că ameninţarea în sine i-a panicat pe 
japonezi, care nu dispun aproape deloc de resurse naturale 
proprii. 

— E clar că trebuie să adoptăm măsuri mai eficiente, se 
burzului Welles. Japonezii au foarte mulți bani depuși în băncile 
americane. Nu am putea să le înghețăm conturile? 


518 


Oficialii din cameră îl priviră dezaprobator. Era o idee radicală. 
După o clipă, Bexforth spuse: 

— Presupun că am putea. Ar fi mai eficient decât orice 
embargo. Nu ar mai putea cumpăra petrol sau alte materiale 
brute din Statele Unite, fiindcă nu ar mai avea cum să 
plătească. 

Gus Dewar zise: 

— Secretarul de stat va căuta să evite orice acțiuni care ar 
putea duce la război, ca de obicei. 

Avea dreptate. Cordell Hull era extrem de prudent, aproape 
sfios, ciondănindu-se în mod frecvent pe această temă cu 
adjunctul său mai conflictual. 

— Domnul Hull a adoptat mereu această poziţie, dând dovadă 
de o mare chibzuinţă, rosti Welles. 

Știau cu toţii că nu era sincer, dar eticheta îi impunea să 
declare asta. 

— Totuși, continuă el, Statele Unite trebuie să rămână cu 
capul sus pe scena internaţională. Suntem prudenţi, nu lași. Îi 
voi prezenta președintelui ideea înghețării conturilor. 

Asta îl lăsă mască pe Greg. lată ce însemna puterea cu 
adevărat! In doar o clipă, Welles putea propune ceva ce ar fi 
afectat o naţiune întreagă. 

Gus Dewar se încruntă. 

— Fără importurile de petrol, economia japoneză va fi blocată, 
iar armata lor va fi neputincioasă. 

— Ceea ce este bine! zise Welles. 

— Oare? Cum credeţi că va reacţiona guvernul militar al 
Japoniei când se va confrunta cu o asemenea catastrofă? 

Lui Welles nu-i prea plăcea să fie contrazis. 

— Ce-ar fi să-mi spui dumneata, domnule senator? 

— Nu știu. Dar cred că ar trebui să avem un răspuns la 
această întrebare înainte să acţionăm. Oamenii disperaţi sunt 
periculoși. Și știu că Statele Unite nu sunt pregătite să intre în 
razboi cu Japonia. Nici marina și nici aviația nu sunt pregătite. 

Greg profită de ocazie ca să intervină în discuţie. 

— Domnule subsecretar, dacă îmi permiteţi... Ar trebui să știți 
că opinia publică preferă războiul cu Japonia unei politici 
împăciuitoare, într-o proporţie de doi la unu. 

— Bine punctat, Greg, îţi mulțumesc. Americanii nu vor să 
lase Japonia să scape basma curată cu crimele comise. 


519 


— Lumea nu-și dorește nici război, rosti Gus. Indiferent ce 
spun sondajele. 

Welles închise dosarul de pe birou. 

— Ei bine, domnule senator, suntem de acord în privinţa Ligii 
Naţiunilor și în dezacord în privinţa Japoniei. 

Gus se ridică în picioare. 

— Și, în ambele cazuri, decizia îi aparţine președintelui. 

— Vă mulțumesc că ați venit. 

Şedinţa se încheie. 

Greg plecă entuziasmat. Fusese invitat la ședință, aflase vești 
alarmante și făcuse un comentariu pentru care Welles îi 
mulțumise. Era un început de zi grozav. 

leși din clădire și porni spre Aroma Coffee. 

Nu mai angajase niciodată un detectiv particular. | se părea 
oarecum ilegal. Însă Cranmer era un cetăţean respectabil. Și nu 
încălca cu nimic legea dacă încerca să dea de o fostă iubită. 

La Aroma Coffee erau două fete care păreau a fi secretare 
aflate în pauză, un cuplu de oameni în vârstă ieșiți la 
cumpărături și Cranmer, un tip lat în umeri, într-un costum 
șifonat cu dungi, trăgând dintr-o ţigară. Greg se așeză în fața lui 
și-i ceru chelneriţei o cafea. 

— Incerc să reiau legătura cu Jacky Jakes, îi zise el lui 
Cranmer. 

— Fata aceea de culoare? 

„Pe atunci era doar o fetișcană, se gândi Greg cu nostalgie. 
Avea 16 ani, chiar dacă pretindea că este mai în vârstă.” 

— Au trecut șase ani, îi spuse el lui Cranmer. A mai crescut 
între timp. 

— Tatăl tău a fost cel care a angajat-o pentru acea mică 
scenetă, nu eu. 

— Nu vreau să apelez la el. Dar o puteţi găsi, nu? 

— Cred că da. Cranmer scoase un carnetel și un creion și 
adăugă: Presupun că Jacky Jakes era un pseudonim, nu? 

— Mabel Jakes este numele ei adevărat. 

— Actriță, nu? 

— Își dorea să ajungă. Nu știu ce s-a ales din visul ei. 

Ea arăta bine și era extrem de fermecătoare, însă nu existau 
foarte multe roluri pentru actorii de culoare. 

— Bănuiesc că nu apare în cartea de telefon, altminteri nu ați 
fi avut nevoie de serviciile mele. 


520 


— Ar putea să aibă numărul neînregistrat, dar cel mai probabil 
nu își permite un telefon. 

— Aţi mai văzut-o din 1935? 

— Da, de două ori. Prima oară acum doi ani, nu departe de- 
aici, pe E Street. A doua oară a fost acum două săptămâni, la 
două străzi mai încolo. 

— Ei bine, de vreme ce nici nu se pune problema ca ea să 
locuiască aici, în acest cartier elegant, înseamnă că lucrează 
prin preajmă. Aveţi vreo fotografie de-a ei? 

— Nu. 

— Mi-o amintesc, cât de cât. O fată frumoasă, cu tenul închis 
la culoare și cu un zâmbet larg. 

Greg încuviinţă, amintindu-și și el de zâmbetul ei cuceritor. 

— Mă interesează doar adresa ei; vreau să-i trimit o scrisoare. 

— Nu vreau să știu pentru ce îţi trebuie aceste informații. 

— Am înţeles. 

„Oare chiar așa de ușor să fie?” se gândi Greg. 

— Onorariul meu este de zece dolari pe zi și vorbim de cel 
puţin două zile de cercetări, plus alte cheltuieli. 

Era mai puţin decât se așteptase. Scoase o bancnotă de 20 de 
dolari din portmoneu și i-o dădu lui Cranmer. 

— Mulţumesc, zise detectivul. 

— Mult noroc, zise Greg. 


(II) 


Sâmbătă fu o zi foarte călduroasă, așa că Woody se duse la 
plajă cu fratele său, Chuck. 

Toată familia Dewar se afla la Washington. Aveau un 
apartament cu nouă camere lângă hotelul Ritz-Carlton. Chuck 
primise permisie de la marină, Tata lucra douăsprezece ore pe zi 
la pregătirea summitului pe care îl botezase Conferinţa 
Atlantică, iar Mama scria o nouă carte despre soțiile 
președinților. 

Woody și Chuck se îmbrăcară în pantaloni scurți și cu cămăși 
polo, înșfăcară niște prosoape, ochelari de soare și ziare și luară 
trenul până la plaja Rehoboth, de pe coasta statului Delaware. 
Călătoria dura vreo două ore, dar acela era cel mai nimerit loc în 
care puteai merge într-o sâmbătă de vară: o fâșie lată de nisip, 


521 


briza proaspătă dinspre oceanul Atlantic și sute de fete în 
costume de baie. 

Cei doi fraţi erau foarte diferiţi. Chuck era mai scund, cu o 
siluetă compactă și atletică. Moștenise înfățișarea plăcută și 
zâmbetul cuceritor al mamei sale. Nu strălucise la școală, dar 
avea inteligența excentrică a Mamei, adoptând mereu o 
perspectivă inedită asupra vieţii. ÎI întrecea pe Woody la toate 
sporturile, în afară de alergare, acolo unde picioarele lungi ale 
lui Woody îi ofereau avantajul vitezei, și de box, unde brațele 
sale prelungi îl făceau să fie aproape imposibil de lovit. 

Chuck nu pomenise prea multe despre marină acasă, cel mai 
probabil pentru că părinţii lor erau încă supăraţi pe el fiindcă nu 
dăduse la Harvard. Rămas însă singur cu Woody, se mai 
deschise puţin. 

— Este grozav în Hawaii, dar sunt foarte dezamăgit că am o 
slujbă la țărm, îi zise el. M-am înrolat în marină ca să pot merge 
pe mare. 

— Ce faci, mai exact? 

— Fac parte din Unitatea de lInterceptare a Semnalelor. 
Ascultăm mesaje radio, în general pe cele transmise de Marina 
Imperială Japoneză. 

— Și nu sunt codate? 

— Ba da, însă poţi afla o grămadă de lucruri și fără să spargi 
codurile. Treaba asta se numește analiză de trafic. O creștere 
bruscă a numărului de mesaje indică iminenţa unei acţiuni. ȘI 
ajungi să recunoști diverse tipare în trafic. O debarcare amfibie 
are o configuraţie aparte de semnale, de exemplu. 

— Fascinant! Pun pariu că te descurci de minune. 

Chuck ridică din umeri. 

— Eu nu sunt decât un simplu funcţionar; treaba mea este să 
adnotez și să îndosariez stenogramele. Dar n-ai cum să nu prinzi 
chestiile de bază. 

— Cum e viața socială în Hawaii? 

— Foarte tumultuoasă. Barurile de marinari sunt locuri destul 
de agitate. Black Cat Cafe este cel mai grozav dintre ele. Am un 
bun amic, Eddie Parry, și mergem împreună să facem surf în 
largul plajei Waikiki, ori de câte ori putem. Însă tot îmi doresc să 
fi fost pe un vapor. 

Înotară în apele reci ale Atlanticului, mâncară hotdogi la 
prânz, își făcură poze cu aparatul lui Woody și admirară 


522 


costumele de baie până când soarele începu să coboare pe cer. 
La plecare, în timp ce își croiau drum prin mulţime, Woody o 
văzu pe Joanne Rouzrokh. 

Nu trebui să se uite de două ori. Pe plajă nu mai era nicio fată 
ca ea - și nici în tot Delaware-ul, de fapt. Nu aveai cum să 
confunzi acei pomeţi proeminenţi, acel nas încovoiat, părul 
negru și bogat sau pielea de culoarea și fineţea cafelei cu lapte. 

Porni direct spre ea, fără nicio ezitare. 

Arăta absolut senzaţional. Costumul ei de baie negru, dintr-o 
singură bucată, era prins cu bretele subţiri care lăsau să i se 
vadă omoplaţii eleganţi. Avea o tăietură dreaptă în partea de 
sus a coapselor, dezvăluindu-i aproape în întregime picioarele 
lungi și cafenii. 

Mai că nu-i venea să creadă că ţinuse în braţe o asemenea 
femeie răvășitoare și că o sărutase pătimaș. 

Ea își ridică privirea către el, punându-și mâna streașină la 
ochi ca să și-i ferească de soare. 

— Woody Dewar! Nu știam că ești în Washington. 

El luă cuvintele ei drept o invitaţie. Îngenunche pe nisip lângă 
ea - simpla ei apropiere îi tăia răsuflarea. 

— Bună, Joanne. Aruncă o privire spre fata bucălată de lângă 
ea și adăugă: Unde ţi-e soțul? 

Ea pufni în râs. 

— Ce te face să crezi că sunt măritată? 

El se fâstăci. 

— Păi... am venit la petrecerea din apartamentul tău, acum 
vreo două veri. 

— Da? 

Prietena Joannei zise: 

— Da, îmi amintesc. Te-am întrebat cum te cheamă, dar nu 
mi-ai răspuns. 

Woody nu-și mai amintea de ea. 

— Îmi cer scuze pentru impolitețea de atunci, rosti el. Eu sunt 
Woody Dewar, iar acesta este fratele meu, Chuck. 

Fata cu ochi cafenii dădu mâna cu ei și spuse: 

— Eu sunt Diana Taverner. 

Chuck se așeză lângă ea pe nisip, ceea ce păru să-i facă 
plăcere: Chuck era arătos, mult mai chipeș decât Woody. 

— În orice caz, continuă Woody, m-am dus în bucătărie să te 
caut și un tip pe nume Bexforth Ross s-a prezentat drept 


523 


logodnicul tău. Am presupus că v-aţi căsătorit până acum. Este 
o logodnă ceva mai lungă? 

— Nu fi caraghios, îi zise ea ușor iritată, iar el își aminti că nu-i 
plăcea să fie tachinată. Bexforth le spunea oamenilor că suntem 
logodiți fiindcă stătea cam mult în apartamentul nostru. 

Woody era surprins. Oare asta însemna că Bexforth dormise 
acolo? Cu Joanne? Nu era ceva nemaiîntâlnit, desigur, dar puţine 
fete ar fi recunoscut-o. 

— El era cel care tot aducea vorba de căsătorie, continuă ea. 
Însă eu nu am acceptat niciodată. 

Deci era singură. Woody se simţea în al nouălea cer, de parcă 
tocmai ar fi câștigat la loto. 

Ar fi putut avea totuși un iubit, se mai temperă el. Trebuia să 
afle cumva, însă, chiar și așa, un iubit nu era totuna cu un sot. 

— Am fost la o ședință cu Bexforth acum câteva zile, spuse 
Woody. A ajuns o persoană importantă în Departamentul de 
Stat. 

— O să ajungă departe și-și va găsi o femeie mult mai 
potrivită decât mine să fie soția unui om de vază din 
Departamentul de Stat. 

Tonul ei părea să trădeze niște sentimente nu tocmai calde 
față de fostul iubit. Asta îl bucura pe Woody, deși n-ar fi putut 
spune exact motivul. 

Se rezemă într-un cot. Nisipul era încins. Dacă avea vreun 
iubit, nu avea să treacă prea mult timp și avea să îl 
pomenească, se gândi el. O întrebă: 

— Că tot vorbeam de Departamentul de Stat... tot acolo 
lucrezi? 

— Da. Sunt asistenta subsecretarului pentru Europa. 

— Ce palpitant! 

— Da, mai ales acum. 

Woody privi linia unde se oprea costumul ei de baie pe 
coapse, întrebându-se cum se făcea că, indiferent cât de sumar 
ar fi fost îmbrăcată o fată, bărbaţii nu se puteau abţine să nu se 
gândească la părțile încă ascunse. Simţi un început de erecție și 
se rostogoli pe burtă ca să o mascheze. 

Joanne observă direcţia privirii lui și zise: 

— Îţi place costumul meu de baie? 

Era mereu directă, iar acesta era unul dintre lucrurile care îl 
atrăgeau cel mai mult la ea. Hotări să fie la fel de sincer. 


524 


— Îmi place de tine, Joanne. Dintotdeauna mi-a plăcut. 

Ea pufni în râs. 

— Vai, dar nu o lua pe ocolite, Woody - spune ce-ai de spus! 

În jurul lor, lumea își strângea lucrurile. Diane rosti: 

— Ar trebui să mergem și noi. 

— Noi tocmai plecam, zise Woody. Vreţi să mergem 
împreună? 

Era un moment bun ca ea să îl respingă delicat. Ar fi putut 
spune foarte ușor: „A, nu, mulțumesc, puteți să plecaţi fără noi”. 
Însă răspunsul ei fu: 

— Sigur, de ce nu? 

Fetele își traseră rochiile peste costumele de baie și își 
azvârliră lucrurile în genţi, apoi porniră cu toţii pe plajă. 

Trenul era plin ochi de oameni ca ei, arși de soare, flămânzi și 
însetați. Woody cumpără în gară patru sticle de Coca-Cola și le 
împărți celorlalți când trenul plecă. Joanne zise: 

— Mi-ai mai cumpărat o Cola, într-o zi toridă din Buffalo de 
acum mai mulţi ani, mai ţii minte? 

— La acea demonstraţie. Sigur că-mi amintesc. 

— Eram copii pe-atunci. 

— E o tehnică pe care o folosesc cu femeile frumoase. 

Ea râse. 

— Și are succes? 

— Nu prea. Nu m-am ales cu niciun sărut până acum. 

Ea își ridică sticla și ciocni cu el. 

— Înseamnă că trebuie să insiști. 

Woody luă asta drept un semn de încurajare, așa că zise: 

— Când ajungem înapoi în oraș, vrei să luăm un hamburger, 
ceva, și să vedem un film? 

Acum era momentul ca ea să-i spună: „Nu, mulţumesc. 
Trebuie să mă întâlnesc cu iubitul meu”. 

Dar Diana răspunse repede: 

— Mi-ar plăcea asta. Tu ce zici, Joanne? 

— Sigur, răspunse Joanne. 

Deci nu avea iubit - și acceptase întâlnirea! Woody încercă 
să-și ascundă exaltarea. 

— Am putea merge la The Bride Came C.O.D., zise el. Am 
auzit că-i amuzant. 

Joanne întrebă: 

— Cu cine este? 


— Cu James Cagney și Bette Davis. 

— Mi-ar plăcea să-l văd. 

Diana încuviinţă: 

— Și mie. 

— Atunci, așa rămâne, rosti Woody. 

Chuck interveni: 

— „Tu ce părere ai, Chuck? Ti-ar plăcea să-l vezi? A, da, cum 
să nu! Mulţumesc totuși că m-ai întrebat, frate.” 

Nu era o replică foarte amuzantă, dar Diana chicoti încântată. 

Curând după aceea, Joanne aţipi cu capul pe umărul lui 
Woody. 

Părul ei negru îl gâdila pe gât și îi putea simţi răsuflarea caldă 
pe piele, exact sub gulerul cămășii cu mâneci scurte. Era 
nemaipomenit de mulţumit. 

Se despărțiră în gara Union, se duseră acasă ca să-și schimbe 
hainele și se reîntâlniră apoi la un restaurant chinezesc din 
centru. 

În timp ce mâncau chow mein și beau bere, vorbiră despre 
Japonia. Toată lumea vorbea despre Japonia. 

— Oamenii aceia trebuie opriţi, zise Chuck. Sunt fasciști. 

— Tot ce se poate, replică Woody. 

— Au un regim militarist și agresiv și sunt rasiști cu chinezii. 
Ce mai trebuie să facă pentru a fi consideraţi fasciști? 

— Îţi pot răspunde eu la întrebare, interveni Joanne. Diferenţa 
constă în felul în care văd ei viitorul. Adevăraţii fasciști vor să își 
omoare toţi inamicii, după care vor să creeze o societate radical 
diferită. Japonezii fac același lucru pentru a-și proteja grupurile 
de putere tradiţionale, respectiv casta militară și împăratul. 
Acesta este motivul pentru care nici Spania lui Franco nu este 
tocmai fascistă: Franco omoară oameni de dragul Bisericii 
Catolice și al vechii aristocrații, nu pentru a crea o lume nouă. 

— Chiar și așa, japonezii trebuie opriţi, zise Diana. 

— Eu văd lucrurile un pic diferit, zise Woody. 

— Bine, Woody, spuse Joanne, cum vezi tu lucrurile? 

Ea era foarte interesată de politică și avea să aprecieze un 
răspuns chibzuit. 

— Japonia este o naţiune comercială, fără resurse naturale: 
nici petrol, nici fier, doar câteva păduri. Singurul mod în care se 
pot descurca este să facă afaceri. De exemplu, ei importă 
bumbac brut, îl prelucrează și îl vând în India și în Filipine. Însă, 


526 


pe timpul crizei, cele două mari imperii economice - Marea 
Britanie și Statele Unite - au impus bariere fiscale ca să-și 
protejeze propriile industrii. Asta a pus capăt comerţului pe care 
îl făcea Japonia cu Imperiul Britanic, inclusiv cu India, și cu zona 
americană, inclusiv cu Filipine. A fost o lovitură destul de dură 
pentru ei. 

Diana spuse: 

— Și asta le dă dreptul să cucerească lumea? 

— Nu, dar îi determină să creadă că singura modalitate de a 
obține o anumită securitate economică este să ai propriul tău 
imperiu, precum britanicii, sau măcar să-ţi domini emisfera, 
precum americanii. Atunci nimeni nu mai poate interveni în 
afacerile tale. Așa că vor să transforme Extremul Orient în 
ograda lor. 

Joanne încuviință. 

— lar punctul slab al politicii noastre este că, de fiecare dată 
când impunem sancțiuni economice ca să-i pedepsim pe 
japonezi pentru agresiunile lor, nu facem decât să le întărim 
senzaţia că trebuie să se poată descurca singuri. 

— Posibil, rosti Chuck. Însă tot trebuie opriţi. 

Woody ridică din umeri. La această afirmaţie nu mai avea 
replică. 

După cină  merseră la cinematograf, iar filmul fu 
nemaipomenit. Apoi, Woody și Chuck le conduseră pe fete la 
apartamentul lor. Pe drum, Woody îi luă mâna Joannei într-a sa. 
Ea îi surâse, strângându-l ușor, iar el luă asta drept încurajare. 

Când ajunseră în faţa clădirii, o luă în braţe. Cu colțul ochiului, 
îl văzu pe Chuck făcând la fel cu Diana. 

Joanne îl sărută scurt pe buze, aproape neprihănit, apoi zise: 

— Sărutul tradiţional de noapte bună. 

— N-a fost nimic tradiţional în ultimul sărut pe care mi l-ai dat, 
replică el. 

Apoi se aplecă pentru a o săruta din nou. Ea îi puse arătătorul 
pe bărbie și îl împinse înapoi. Doar nu avea să se aleagă numai 
cu acel pupic? se gândi el. 

— Băusem cam mult în noaptea aceea, spuse ea. 

— Știu, zise el, înțelegând care era problema. A 

Ea se temea ca nu cumva el să creadă că-i vreo flușturatică. li 
zise: 

— Eşti și mai atrăgătoare când ești trează. 


527 


Ea rămase o clipă pe gânduri. 

— Ai dat răspunsul potrivit, rosti ea în cele din urmă. Ai 
câștigat premiul cel mare. 

Apoi îl sărută din nou, cu o concentrare ce sugera mai 
degrabă tandreţea decât patima neostoită. 

Mult prea curând, îl auzi pe Chuck spunând: 

— Noapte bună, Diana! 

Joanne se desprinse din îmbrăţișarea lui Woody, iar el zise 
dezamăgit: 

— Fratele meu s-a cam grăbit! 

Ea râse înfundat și zise „Noapte bună, Woody”, întorcându-se 
apoi și pornind spre clădire. Diana era deja la ușă, cu o expresie 
de dezamăgire profundă. 

Woody strigă: 

— Putem să ieșim din nou? 

Chiar și lui i se păru că distinge disperarea din tonul său și se 
blestemă în sinea sa pentru pripeala de care dăduse dovadă. 
Însă Joanne nu păru deranjată. 

— Sună-mă, spuse ea, apoi intră în casă. 

Woody le urmări cu privirea pe cele două fete până când se 
făcură nevăzute, apoi se răţoi la fratele său: 

— De ce nu ai sărutat-o mai mult pe Diana? rosti el supărat. 
Pare a fi de treabă. 

— Nu-i genul meu, spuse Chuck. 

— Serios? zise Woody; era mai degrabă intrigat decât 
enervat. Sâni mari și rotunzi, frumușică la faţă - ce nu-ţi place la 
ea? Aș fi sărutat-o eu, dacă nu eram cu Joanne. 

— Avem gusturi diferite. 

Porniră spre apartamentul părinţilor lor. 

— Atunci, care-i genul tău? îl întrebă Woody. 

— Cred că ar trebui să-ţi explic ceva înainte să mai planifici 
întâlniri de acest fel în patru. 

— Ce anume? 

Chuck se opri, silindu-l și pe Woody să facă la fel. 

— Trebuie să juri că nu le vei spune niciodată tatei sau 
mamei. 

— Jur. Woody își privi fratele la lumina galbenă a stâlpilor de 
iluminat și întrebă: Care-i marele tău secret? 

— Nu-mi plac fetele. 

— Știu că pot fi o adevărată pacoste, dar ce poţi să faci? 


528 


— Nu. Vreau să spun că nu-mi place să le îmbrăţișez și să le 
sărut. 

— Poftim? Nu mai vorbi prostii! 

— Suntem diferiţi cu toții, Woody. 

— Da, dar ar trebui să fii vreun fătălau ca să nu-ți placă. 

— Așa este. 

— Cum adică? 

— Așa este: sunt un fătălău. 

— Ce glumeț mai ești! 

— Nu glumesc, Woody, vorbesc cât se poate de serios. 

— Eşti homosexual? 

— Întocmai. Nu eu am ales să fiu. Când eram mici și am 
început să ne masturbăm, tu te gândeai la sâni săltăreţi și la 
păsărici. Nu ţi-am mai zis până acum, însă eu mă gândeam la 
mădulare mari și ţepene. 

— Chuck, dar e dezgustător! 

— Nu, nu este. Pur și simplu așa sunt făcuţi unii bărbați. Sunt 
mai mulţi decât crezi tu - mai ales în marină. 

— Există fătălăi în marină? 

Chuck încuviinţă viguros. 

— O grămadă. 

— Dar... de unde știi? 

— De obicei, ne recunoaștem între noi. Așa cum evreii se 
recunosc între ei. De exemplu, ospătarul de la restaurantul 
chinezesc. 

— Era... și el? 

— Nu l-ai auzit cum mă complimenta pentru jachetă? 

— Ba da, dar nu i-am acordat prea mare atenţie. 

— Ei, vezi? 

— Și se simțea atras de tine? 

— Cred că da. 

— De ce? 

— Din același motiv pentru care i-am picat cu tronc și Dianei. 
Ce naiba? Arăt mai bine decât tine! 

— Ce ciudat! 

— Hai să mergem acasă. 

Își continuară drumul. Woody încă era șocat. 

— Vrei să spui că există și fătălăi chinezi? 

Chuck râse. 

— Bineînţeles! 


— Nu știu de ce, însă nu mi-am putut închipui niciodată că un 
chinez ar putea fi homosexual. 

— Nu uita: nu sufla nicio vorbă nimănui, mai ales părinţilor. 
Dumnezeu știe ce-ar zice tata! 

După o vreme, Woody îl luă pe Chuck de gât. 

— Eh, ce mai contează? zise el. Măcar nu ești republican. 


(HI) 


Greg Peshkov călători alături de Sumner Welles şi de 
președintele Roosevelt pe crucișătorul Augusta în golful 
Placentia, aflat în largul coastelor Newfoundland. In convoi se 
mai aflau cuirasatul Arkansas, crucișătorul Tuscaloosa și 
șaptesprezece distrugătoare. 

Ancorară pe două rânduri lungi, lăsând un culoar în mijloc. La 
ora nouă în dimineaţa de sâmbătă, 9 august, în lumina 
strălucitoare a soarelui, echipajele celor douăzeci de nave se 
înghesuiră la balustrade în uniformele lor de gală, pentru a 
vedea sosirea cuirasatului britanic Prince of Wales, escortat de 
trei distrugătoare, purtându-l pe premierul Churchill. 

Era cea mai impresionantă demonstraţie de forță pe care o 
văzuse Greg în viața lui și era încântat să fie de faţă. 

Însă era, în același timp, îngrijorat. Spera ca germanii să nu 
știe despre întâlnirea aceea. Dacă ar fi aflat, un singur submarin 
ar fi putut să-i omoare pe cei doi lideri ai civilizaţiei occidentale - 
ca și pe el însuși, de altfel. 

Înainte să plece din Washington, Greg se mai întâlnise o dată 
cu detectivul Tom Cranmer. Cranmer îi dăduse adresa unei case 
dintr-un cartier cu chirii ieftine, aflat în capătul gării Union. „Este 
chelneriță la Clubul Studentelor de lângă Ritz-Carlton, de aceea 
ai văzut-o în zona aceea de două ori”, îi zisese el în timp ce își 
îndesa onorariul în buzunar. „Presupun că nu a avut succes ca 
actriță - dar încă folosește numele de Jacky Jakes.” 

Greg îi scrisese o scrisoare. 


Dragă Jacky, 


Vreau doar să știu de ce m-ai părăsit acum șase ani. 
Credeam că suntem fericiți împreună, însă pesemne 
că m-am înșelat. Chestia asta nu-mi dă pace. 

Pari speriată când mă vezi, dar nu ai de ce să te 
temi. Nu sunt supărat pe tine, ci doar curios. Nu ti-as 
face niciodată vreun rău. Tu ai fost prima mea iubire. 

Putem să ne întâlnim să bem o cafea și să vorbim? 


Al tău, 
Greg Peshkov 


Își notase și numărul de telefon și expediase scrisoarea exact 
în ziua în care plecase spre Newfoundland. 

Președintele ținea morţiș să obţină o declaraţie comună după 
conferință. Șeful lui Greg, Sumner Welles, întocmise un 
document preliminar, dar Roosevelt refuzase să îl folosească, 
spunând că era mai bine să-l lase pe Churchill să vină cu prima 
variantă. 

Greg pricepu de îndată că Roosevelt era un negociator abil. 
Cel care producea primul proiect era obligat practic să treacă în 
el și câteva dintre solicitările celeilalte părţi, pe lângă propriile 
sale cereri. Aceste solicitări nu mai intrau apoi în discuţie, în 
vreme ce solicitările sale rămâneau deschise negocierilor. lar 
asta însemna că partea care prezenta primul proiect pornea cu 
un dezavantaj. Greg își jură să nu facă asta niciodată. 

Sâmbătă, președintele și premierul savurară prânzul destinși, 
la bordul Augustei. Duminică merseră la slujba oficiată pe 
puntea cuirasatului Prince of Wales, cu steagurile celor două ţări 
învelind altarul în roșu, alb și albastru. Luni-dimineaţă, când 
legăturile de prietenie se consolidaseră deja, trecură la 
aspectele practice. 

Churchill prezentă un plan în cinci puncte care îi încântă pe 
Sumner Welles și pe Gus Dewar, întrucât solicita crearea unei 
organizaţii internaţionale eficiente, care să asigure securitatea 
tuturor statelor - altfel spus, o Ligă a Naţiunilor mult 
consolidată. Însă constatară cu dezamăgire că Roosevelt ezita. 
Era de acord cu propunerea în principiu, dar se temea de 
izolaționiști, oameni care încă mai credeau că America nu 
trebuia să se implice în conflictele de pe glob. Era extrem de 


531 


sensibil la opinia publică și făcea eforturi necontenite să nu își 
atragă adversitatea acesteia. 

Welles și Dewar nu renunţară și nici britanicii nu o făcură. Se 
întruniră apoi pentru a ajunge la un compromis acceptabil 
pentru ambii lideri. Greg luă notițe pentru Welles. Grupul 
produse o clauză prin care se cerea dezarmarea tuturor părților 
beligerante, „în vederea stabilirii unui sistem mai extins și 
permanent de securitate generală”. 

O prezentară celor doi oameni de stat, care o acceptară. 

Welles și Dewar jubilau. Greg nu înţelegea de ce. 

— Mi se pare mult prea puţin, zise el. Tot acest efort - liderii a 
două ţări atât de puternice aduși laolaltă de la mii de kilometri 
distanţă, zeci de asistenţi și consilieri, 24 de vase, trei zile de 
convorbiri - pentru câteva cuvinte prin care nu spunem nici 
măcar ce vrem. 

— Ne mișcăm mai încet, dar înaintăm, rosti Gus Dewar cu un 
zâmbet. Așa-i în politică. 


(IV) 


Woody și Joanne ieșeau împreună de cinci săptămâni. 

Woody ar fi vrut să iasă cu ea în fiecare seară, dar încerca să 
se abţină. Cu toate acestea, se văzuseră de patru ori în ultimele 
șapte zile. Duminică se duseseră la plajă; miercuri ieșiseră la 
cină; vineri văzuseră un film; iar în ziua aceea de sâmbătă, 
aveau să își petreacă toată ziua împreună. 

Ar fi vorbit cu ea întruna, fără să se plictisească. Era 
amuzantă, inteligentă și avea limba ascuţită. li plăcea că avea 
opinii clare despre orice. Discutau ore în șir despre lucrurile care 
le plăceau și despre cele pe care le detestau. 

Din Europa veneau vești proaste. Germanii învingeau în 
continuare Armata Roșie. Spulberaseră Armatele a 16-a și a 20- 
a ale rușilor la est de Smolensk, luând 300 000 de prizonieri și 
lăsând foarte puţine forțe sovietice între ei și Moscova. Insă 
veștile proaste de la o asemenea depărtare nu puteau umbri 
bucuria lui Woody. 

Probabil că Joanne nu era la fel de înnebunită după el cum era 
el după ea. Însă se vedea că ţine la el. Se sărutau mereu la 
despărţire, iar ei părea să-i placă asta, deși nu manifesta acea 


532 


pasiune de care o știa capabilă. Poate că asta se întâmpla 
fiindcă erau nevoiţi să se sărute mereu în locuri publice, la 
cinematograf sau în pragul vreunei uși din apropierea clădirii 
unde locuia ea. In sufrageria din apartamentul ei se afla tot 
timpul cel puţin una dintre cele două colege de cameră, iar în 
dormitor nu îl invitase încă. 

Permisia lui Chuck se terminase cu câteva săptămâni în urmă 
și el se întorsese în Hawaii. Woody încă nu știa ce să creadă 
despre mărturisirea fratelui său. Uneori se simţea șocat, de 
parcă lumea se întorsese pe dos; alteori se întreba dacă asta 
chiar conta. Dar își respectase promisiunea de a nu spune 
nimănui, nici măcar lui Joanne. 

Apoi, tatăl lui Woody plecă la conferinţă cu președintele, iar 
mama lui se duse în Buffalo ca să-și petreacă acolo câteva zile 
cu părinţii ei. Așa că Woody rămăsese singur pentru două-trei 
zile în apartamentul din Washington, cu toate cele nouă camere 
ale sale. Hotări să profite de primul prilej care se ivea pentru a o 
invita pe Joanne Rouzrokh acolo, sperând să-i poată fura un 
sărut adevărat. 

După ce luară prânzul împreună, merseră la o expoziţie 
intitulată „Arta negrilor”, atacată de către criticii conservatori 
care susțineau că un asemenea concept era absurd - în ciuda 
geniului evident al pictorului Jacob Lawrence și al sculptoriţei 
Elizabeth Catlett. 

Când plecară de la expoziție, Woody spuse: 

— Vrei să bei un cocktail până ne hotărâm unde să mergem la 
cină? 

— Nu, mulţumesc, răspunse ea pe tonul ei categoric. Aș 
prefera o ceașcă de ceai. 

— Ceai? 

Nu prea avea habar unde puteau găsi un ceai bun în 
Washington. Apoi îi veni o idee. 

— Mama mea are ceai englezesc, zise el. Putem să trecem pe 
la apartament. 

— Bine. 

Clădirea se afla la câteva străzi distanță, pe 22" Street NW, 
aproape de L Street. Răsuflară ceva mai ușor când trecură de la 
arșița de afară la răcoarea din holul cu aer condiţionat. Un ușier 
îi conduse cu liftul. 

Când intrară în apartament, Joanne spuse: 


533 


— Îl văd mai mereu pe tatăl tău prin Washington, dar nu am 
mai vorbit de ani buni cu mama ta. Aș vrea să o felicit pentru 
ultimul ei bestseller. 

— Nu este aici momentan, zise Woody. Hai în bucătărie. 

Umplu ibricul cu apă de la robinet și îl puse pe plită. Apoi o luă 
în braţe pe Joanne și spuse: 

— În sfârșit, singuri... 

— Unde sunt părinţii tăi? 

— Sunt plecaţi din oraș amândoi. 

— lar Chuck este în Hawaii. 

— Da. 

Ea se trase de lângă el. 

— Woody, cum ai putut să-mi faci una ca asta? 

— Ce anume? ţi fac ceai! 

— M-ai dus de nas ca să vin aici! Credeam că părinţii tăi sunt 
acasă. 

— Dar n-am spus că sunt. 

— De ce nu mi-ai zis că sunt plecaţi? 

— Pentru că nu m-ai întrebat! exclamă el indignat, deși exista 
un grăunte de adevăr în vorbele ei. 

Nu ar fi minţit-o, însă sperase să nu fie nevoit să-i 
mărturisească în avans că nu mai era nimeni în apartament. 

— M-ai adus aici ca să te dai la mine! Crezi că sunt vreo 
flușturatică! 

— Nu-i adevărat! Doar că nu avem niciodată parte de 
intimitate. Nu-mi doream decât un sărut, nimic mai mult. 

— Nu încerca să mă duci de nas. 

Acum chiar era nedreaptă. Era adevărat că el spera să se 
culce cu ea la un moment dat, însă în niciun caz atunci. 

— Hai să plecăm, rosti el. O să bem ceai în altă parte. Hotelul 
Ritz-Carlton este ceva mai jos pe stradă și, cum toţi britanicii 
stau acolo, trebuie să aibă și ceai. 

— Ei, nu fi prost, nu trebuie să plecăm. Nu mă tem de tine, 
pot să-ţi fac faţă. Sunt doar supărată pe tine. Nu vreau un 
bărbat care iese cu mine doar pentru că mă consideră o 
ușuratică. 

— O ușuratică? zise el, ridicând tonul. La dracu'! Am așteptat 
șase ani ca tu să binevoiești să ieși cu mine. lar acum nu-ţi cer 
decât un sărut. Dacă tu ești o ușuratică, nu aș vrea să mă 
îndrăgostesc de o fată dificilă! 


534 


Spre uimirea lui, ea pufni în râs. 

— Acum ce mai e? rosti el iritat. 

— lartă-mă, ai dreptate, zise ea. Dacă ţi-ai fi dorit vreo 
ușuratică, ai fi renunţat la mine demult. 

— Exact! 

— După ce te-am sărutat atunci, la beţie, am crezut că ţi-ai 
format o părere proastă despre mine. Am presupus că te ţii 
după mine ca să-ți faci de cap. Mi-am făcut griji în această 
privinţă chiar și în ultimele săptămâni. Te-am judecat greșit. Îmi 
pare rău. 

El era năucit de repeziciunea cu care trecea ea de la o stare 
la alta, dar se gândi că această ultimă fază era totuși o 
îmbunătăţire. 

— Eram înnebunit după tine și înainte de acel sărut, spuse el. 
Bănuiesc că nu ai băgat de seamă. 

— Nu prea te băgăm în seamă pe tine pe-atunci. 

— Sunt destul de înalt, totuși. 

— E singurul lucru atrăgător la tine, din punct de vedere fizic. 

El surâse. 

— N-are cum să mi se urce la cap dacă vorbesc cu tine, nu-i 
așa? 

— Nu, câtă vreme ţine de mine. 

Ibricul dădu în foc. El puse ceaiul într-un ceainic de porțelan și 
turnă apă peste el. 

Joanne căzuse pe gânduri. 

— Ai zis ceva mai devreme. 

— Ce anume? 

— Ai zis: „Nu aș vrea să mă îndrăgostesc de o fată dificilă”. 
Vorbeai serios? 

— La ce te referi? 

— La partea cu dragostea. 

— A! Nu am vrut să spun asta. Apoi renunţă la orice precauţie 
și adăugă: Dar da, dacă vrei să știi adevărul, sunt îndrăgostit de 
tine. Cred că te iubesc de ani buni. Te ador. Vreau... 

Ea îl cuprinse cu braţele de gât și îl sărută. 

De această dată era un sărut adevărat, în timpul căruia îi 
atinse buzele cu vârful limbii și își lipi trupul de al lui. Era ca în 
1935, numai că acum nu se mai simţea gustul de whisky. Asta 
era fata pe care o iubea, adevărata Joanne, se gândi el 


535 


entuziasmat: o femeie pătimașă. lar acum se afla în braţele sale 
și îl săruta din toată inima. 

Ea își strecură mâinile pe sub cămașa lui de vară și îl mângâie 
pe piept, înfigându-și degetele în coastele lui, atingându-i 
sfârcurile cu palmele și apucându-l de umeri de parcă ar fi vrut 
să-și scufunde mâinile cât mai adânc în carnea sa. El își dădu 
seama că și ea își înfrânase impulsurile până atunci și le lăsa 
acum libere în sfârșit, ca și cum barajul ar fi fost rupt de torentul 
de dorinţe. Îi urmă exemplul, mângâindu-i talia și frământându-i 
sânii, simțind o fericită eliberare, ca un copil lăsat să plece de la 
școală într-o vacanţă neașteptată. 

Când îi strecură mâna între picioare, ea se trase înapoi. Însă 
ceea ce spuse îl luă prin surprindere: 

— Ai anticoncepţionale de vreun fel? 

— Nu! Îmi pare rău... 

— Nu-i nimic. De fapt, este mai bine așa. E o dovadă în plus 
că nu aveai de gând să mă seduci. 

— Imi doresc să fi avut. 

— Nu contează. Știu o doctoriţă de unde pot să iau luni. Între 
timp, vom improviza. Sărută-mă din nou. 

În timp ce o săruta, o simţi încercând să-i descheie pantalonii. 

— O, zise ea o clipă mai târziu. Ce drăguţ! 

— Așa ziceam și eu, șopti el. 

— S-ar putea să am nevoie de două mâini, totuși. 

— Poftim? 

— Bănuiesc că e normal așa, dat fiind faptul că ești atât de 
înalt. 

— Nu știu la ce te referi. 

— Atunci o să tac și o să te sărut. 

Peste câteva minute, ea zise: 

— Batistă. 

Din fericire, el avea una la îndemână. 

Își deschise ochii cu câteva clipe înainte de final și o văzu 
uitându-se la el. In expresia ei se puteau citi dorința, 
entuziasmul și ceva în plus, ceva ce aducea extrem de mult a 
iubire. 

Când totul se termină, el simţi o liniște preafericită. „O iubesc, 
se gândi el, și sunt fericit. Ce frumoasă este viața!” 

— A fost minunat, zise el. Aș dori să-ţi întorc serviciul. 

— Da? rosti ea surprinsă. Serios? 


536 


— Da, serios. 

Stăteau încă în picioare în bucătărie, rezemaţi de ușa 
frigiderului, dar niciunul dintre ei nu voia să se miște. Ea îi luă 
mâna și i-o strecură pe sub rochia ei de vară și pe sub lenjeria 
intimă. El simţi pielea fierbinte, părul aspru și o despicătură 
umedă. Încercă să bage un deget înăuntru, dar ea îl opri: „Nu”. 
Apucându-i degetul, i-l îndrumă printre pliurile moi. El simţi ceva 
ca o gâlmă mică și tare, de mărimea unui bob de mazăre, exact 
sub piele. Ea îi mișcă degetul într-un mic cerc. „Da, așa”, zise 
ea, închizându-și ochii. El îi urmări plin de adoraţie expresia de 
pe chip, în timp ce ea se lăsa în voia plăcerii. După un minut sau 
două ea scăpă un strigăt înfundat, pe care îl repetă de două-trei 
ori. Apoi îi îndepărtă mâna și se sprijini de el. 

După o vreme, el spuse: 

— Cred că ţi s-a răcit ceaiul. 

Ea râse. 

— Te iubesc, Woody. 

— Serios? 

— Sper că nu te sperie asta. 

— Nu, zise el zâmbindu-i. Mă bucură nespus de mult. 

— Știu că fetele nu ar trebui să fie atât de directe, dar nu pot 
pretinde că simt altceva. Și, odată ce mă hotărăsc într-o 
privinţă, așa rămâne. 

— Da, zise Woody. Am remarcat asta. 


(V) 


Greg Peshkov locuia în apartamentul permanent pe care tatăl 
său îl avea la Ritz-Carlton. Lev venea și pleca, oprindu-se acolo 
doar câteva zile în drumurile sale repetate între Buffalo și Los 
Angeles. Momentan, Greg era singur - asta dacă nu o punea la 
socoteală pe Rita Lawrence, fiica voluptuoasă a unui 
congresmen, care rămăsese la el peste noapte și arăta acum 
adorabil în halatul ei boţit din mătase roșie. 

Un chelner le aduse micul dejun, ziarele și un plic. 

Declaraţia comună dată de Roosevelt și de Churchill 
provocase o agitaţie mai mare decât se așteptase Greg. Era în 
continuare știrea principală, chiar și după o săptămână. Presa o 
numise Carta Atlanticului. Lui Greg frazele i se păruseră mult 


537 


prea precaute și angajamentele mult prea vagi, însă lumea 
vedea cu totul altfel lucrurile. Carta era considerată o adevărată 
gură de oxigen pentru libertate, democraţie și comerțul 
mondial. Se pare că Hitler fusese furios, socotind-o o veritabilă 
declaraţie de război din partea Statelor Unite. 

Multe dintre ţările care nu participaseră la conferinţă voiau să 
semneze la rândul lor Carta, iar Bexforth Ross sugerase ca 
semnatarii să capete numele de Naţiunile Unite. 

Între timp, germanii înaintau tot mai mult în Uniunea 
Sovietică. În nord se apropiau de Leningrad. La sud, în 
retragerea lor, rușii aruncaseră în aer barajul de pe Nipru, cel 
mai mare complex hidroelectric din lume, cu care se mândreau 
nespus, pentru ca germanii să nu se folosească de electricitatea 
produsă acolo - un sacrificiu sfâșietor. 

— Armata Roșie a mai încetinit puţin invazia, îi spuse Greg 
Ritei, citind din Washington Post. Dar germanii continuă să 
avanseze câte opt kilometri pe zi. Și susțin că au omorât trei 
milioane și jumătate de soldaţi sovietici. Oare este cu putinţă? 

— Ai rude în Rusia? 

— Da, am. Tatăl meu mi-a zis odată, când era ușor abţiguit, 
că a lăsat o fată gravidă acolo. Rita îl privi dezaprobator și Greg 
se apără: Mă tem că așa-i el. Este un om mare și oamenii mari 
nu trăiesc după reguli. 

Ea nu scoase nicio vorbă, însă expresia ei lăsa clar să se 
înțeleagă că nu îi împărtășea punctul de vedere. Dar nici nu 
avea de gând să se certe cu el din cauza asta. 

— În orice caz, am un frate vitreg rus, un bastard ca și mine, 
continuă Greg. Îl cheamă Vladimir, însă nu mai știu nimic 
altceva despre el. Se prea poate să fi murit deja. Este la vârsta 
potrivită pentru război. Probabil că-i unul dintre acele trei 
milioane și jumătate de soldați. 

Întoarse pagina. După ce termină de citit ziarul, aruncă o 
privire asupra mesajului adus de chelner. Era de la Jacky Jakes. 
Consta într-un număr de telefon și câteva cuvinte: „Nu între 1 și 
e pp 

Greg simţi brusc dorinţa arzătoare de a scăpa de Rita. 

— La cât ar trebui să fii acasă? o întrebă el, deloc subtil. 

Ea se uită la ceas. 

— O, Doamne, trebuie să mă întorc, altfel o să înceapă mama 
să mă caute. 


538 


Le spusese părinţilor ei că rămâne peste noapte la o prietenă. 

Se îmbrăcară amândoi și plecară cu taxiuri diferite. 

Greg presupuse că numărul de telefon era de la locul de 
muncă al lui Jacky și că aceasta era ocupată între unu și trei. 
Avea să o sune de dimineaţă. 

Se întrebă de ce era atât de agitat. La urma urmei, era doar 
curios. Rita Lawrence arăta senzaţional și era foarte 
atrăgătoare, dar nici cu ea și nici cu alte fete nu mai simţise ce 
simţise atunci pentru Jacky. Probabil că era și o consecinţă a 
vârstei, căci numai o dată avusese 15 ani. 

Ajunse la vechea clădire a executivului și-și începu principala 
sarcină din ziua aceea - redactarea unui comunicat de presă cu 
sfaturi pentru americanii aflaţi în Africa de Nord, acolo unde 
britanicii, italienii și germanii erau prinși în încleștare, luptându- 
se de cele mai multe ori pentru fâșia de coastă lungă de trei mii 
de kilometri și lată de șaizeci. 

La ora 10:30 sună la numărul din mesaj. 

O voce de femeie răspunse: „Clubul Studentelor”. Greg nu 
mai fusese acolo: bărbații puteau pătrunde doar ca invitaţi ai 
membrelor clubului. 

— Pot vorbi cu Jacky Jakes? zise el. 

— Da, chiar aștepta un telefon. O clipă, vă rog. 

Probabil că avea nevoie de permisiune specială ca să 
primească telefoane la serviciu, se gândi el. 

După câteva momente, auzi: 

— Jacky la telefon. Cine-i acolo? 

— Greg Peshkov. 

— Mă gândeam eu. Cum mi-ai găsit adresa? 

— Am angajat un detectiv particular. Ne putem întâlni? 

— Bănuiesc că trebuie. Dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Trebuie să juri pe tot ce ai mai sfânt că nu-i vei spune 
niciodată tatălui tău despre această întâlnire. Abso/ut niciodată. 

— De ce? 

— Îți explic eu mai târziu. 

El ridică din umeri. 

— Bine. 

— Juri? 

— Sigur. 

Ea insistă. 


539 


— Vreau să te aud. 

— Jur. Acum e bine? 

— Da. Poţi să mă scoţi la prânz. 

Greg se încruntă. 

— Există vreun restaurant în cartierul ăsta care să servească 
un alb și o negresă aflaţi împreună? 

— Eu știu doar unul - The Electric Diner. 

— L-am văzut. 

Văzuse firma localului, dar nu intrase niciodată acolo: era un 
loc ieftin, pentru măturători și curieri. 

— La ce oră? întrebă el. 

— La 11:30. 

— Așa devreme? 

— La ce oră crezi că mănâncă o chelneriţă de prânz - la unu? 

El rânji: 

— Văd că ai limba la fel de ascuţită. 

Ea închise. Greg termină de redactat comunicatul de presă și 
duse foile dactilografiate în biroul șefului său. Lăsă documentul 
pe masă și rosti: 

— Aș putea pleca mai devreme în pauza de prânz, Mike? Pe la 
11:30? Mike citea pagina de editoriale din New York Times. 

— Da, sigur, nicio problemă, zise el fără să-și ridice ochii din 
ziar. 

Greg trecu pe lângă Casa Albă în lumina soarelui și ajunse la 
local pe la 11:20. Acesta era aproape gol, singurii mușterii fiind 
câţiva oameni aflaţi în pauza de dimineaţă. Se așeză la o masă 
și comandă o cafea. 

Se întrebă ce avea să-i spună Jacky. Aștepta să afle soluţia 
unei enigme ce nu-i dădea pace de șase ani. 

Ea sosi la 11:35, purtând o rochie neagră și pantofi fără toc - 
uniforma ei de chelneriță, mai puţin șorțul, probabil. Negrul îi 
stătea foarte bine și el își aminti plăcerea pe care o simţea când 
o privea, admirându-i buzele arcuite și ochii mari și cafenii. Se 
așeză în fața lui și comandă o salată și o Coca-Cola. Greg mai 
ceru niște cafea: era prea încordat ca să poată mânca. 

Faţa ei nu mai era la fel de bucălată pe cât și-o amintea el. Pe 
atunci avea 16 ani, deci acum avea 22. Fuseseră niște copii care 
se jucaseră de-a oamenii mari; însă acum, chiar erau adulți. Pe 
chipul ei se citea o poveste ce nu fusese acolo cu șase ani în 
urmă: dezamăgire, suferință și greutăţi. 


540 


— Lucrez în tura de zi, îi spuse ea. Vin la nouă, așez mesele, 
fac curăţenie în sală. Aștept la prânz, debarasez mesele, plec la 
cinci. 

— Majoritatea chelneriţelor lucrează seara. 

— Îmi place să am serile și week-end-urile libere. 

— Tot petrecăreaţă ai rămas! 

— Nu, de cele mai multe ori stau acasă și ascult emisiunile de 
la radio. 

— Bănuiesc că ai o grămadă de iubiți. 

— Da, câţi îmi doresc. 

El avu nevoie de câteva clipe ca să realizeze că asta putea 
însemna orice. 

Sosi și prânzul ei. Ea își bău Coca-Cola și începu să 
ciugulească din salată. Greg o întrebă: 

— De ce ai fugit de mine în 1935? 

Ea oftă. 

— N-aș vrea să-ţi spun, pentru că nu o să-ţi placă. 

— Trebuie să știu. 

— Am primit o vizită de la tatăl tău. 

Greg dădu din cap. 

— Mda, m-am gândit eu că a avut ceva de-a face cu asta. 

— Avea cu el un bătăuș - Joe nu-știu-cum. 

— Joe Brekhunov. E un tâlhar, zise Greg, simțind cum se 
înfurie. Ti-a făcut vreun rău? 

— N-a fost nevoie, Greg. M-am speriat de moarte numai cât l- 
am văzut. Eram gata să fac orice mi-ar fi cerut tatăl tău. 

Greg își înăbuși furia. 

— Ce voia? 

— Mi-a zis că trebuie să plec imediat. Îţi puteam lăsa un bilet, 
dar urma să îl citească și el. Trebuia să mă întorc aici, la 
Washington. Am suferit atât de mult fiindcă a trebuit să te 
părăsesc... 

Greg își aminti de propria suferinţă. „Şi eu”, se gândi el. Fu 
tentat să se întindă peste masă și să o ia de mână, dar nu era 
prea sigur că ea și-ar dori asta. Ea continuă: 

— Mi-a spus că îmi va da o alocaţie săptămânală ca să stau 
departe de tine. Încă mă plătește. Sunt doar câţiva dolari, dar 
îmi ajung pentru chirie. l-am promis - dar mi-am făcut suficient 
curaj cât să îi pun o condiţie. 

— Care anume? 


541 


— Să nu se dea niciodată la mine. Dacă făcea asta, ţi-aș fi 
mărturisit tot. 

— Și a acceptat? 

— Da. 

— Foarte puţini oameni mai scapă după ce-l ameninţă. 

Ea împinse farfuria din fața sa. 

— Apoi, mi-a zis că Joe o să mă taie pe faţă dacă îmi încalc 
cuvântul. lar Joe mi-a arătat briciul său. 

Acum se lămurea totul. 

— De aceea mai ești încă atât de speriată. 

Pielea ei cafenie își mai pierduse din culoare din cauza fricii. 

— Cred și eu. 

Vocea lui Greg se transformă într-o șoaptă când spuse: 

— Jacky, îmi pare rău. 

Ea se forță să zâmbească. 

— Eşti sigur că nu avea dreptate? Aveai 15 ani pe-atunci. Nu-i 
cea mai potrivită vârstă pentru însurătoare. 

— Dacă mi-ar fi zis mie asta, ar fi fost altceva. Dar el 
hotărăște ce trebuie să se întâmple și acţionează ca și cum 
nimeni nu ar mai avea dreptul la o altă opinie. 

— Totuși, am petrecut momente frumoase. 

— Cu siguranţă. 

— Am fost cadoul tău. 

El pufni în râs. 

— Cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată. 

— Cu ce te mai ocupi acum? 

— Lucrez la biroul de presă al Departamentului de Stat pe 
timpul verii. Ea se strâmbă. 

— Sună plictisitor. 

— Nu, dimpotrivă! Este palpitant să-i urmărești pe oamenii cu 
putere luând decizii monumentale de la birourile lor. Ei conduc 
lumea! 

Ea părea sceptică, dar zise: 

— Mă rog, probabil că-i mai bine decât să fii chelneriţă. 

El începu să realizeze cât de mult se îndepărtaseră unul de 
celălalt. 

— În septembrie mă întorc la Harvard pentru ultimul an. 

— Pun pariu că ești o mană cerească pentru colegele tale. 

— Nu prea sunt fete; sunt mai mult bărbați. 

— Dar te descurci tu, nu? 


542 


— Da, de ce să mint? 

Se întrebă dacă Emily Hardcastle se ţinuse de promisiune și 
obținuse anticoncepţionalul de care-i spusese. 

— Te vei căsători cu una dintre ele, veţi avea copii frumoși și 
o casă pe malul lacului. 

— Aș vrea să îmi fac un nume în politică, să ajung secretar de 
stat sau senator, ca tatăl lui Woody Dewar. 

Ea își întoarse privirea. Greg se gândi la acea casă de pe 
malul lacului. Probabil că era visul ei. Îi părea rău pentru ea. 

— O să reușești, îi zise ea. Sunt convinsă. Ai stofă pentru așa 
ceva. Chiar și la 15 ani se vedea asta. Eşti ca tatăl tău. 

— Poftim? Fii serioasă! 

Ea ridică din umeri. 

— Gândește-te un pic, Greg. Ştiai că nu vreau să te văd, dar 
ai pus un detectiv particular pe urmele mele. „El hotărăște ce 
trebuie să se întâmple și acționează ca și cum nimeni nu ar mai 
avea dreptul la o altă opinie.” Acum un minut ai spus asta 
despre el. 

Greg era descumpănit. 

— Sper că nu-i semăn leit. 

Ea îl măsură cu privirea. 

— Juriul încă deliberează. 

Chelneriţa îi luă farfuria și întrebă: 

— Doriţi ceva la desert? Plăcinta de piersici este foarte bună. 

Cum niciunul dintre ei nu voia desert, chelnerița îi dădu nota 
lui Greg. Jacky spuse: 

— Sper că ţi-am satisfăcut curiozitatea. 

— Da, îți mulțumesc. 

— Data viitoare când mă vezi pe stradă, treci mai departe. 

— Dacă asta vrei... 

Ea se ridică. 

— Hai să plecăm pe rând. Aș fi mai liniștită așa. 

— Cum zici tu. 

— Mult noroc, Greg. 

— Mult noroc și ţie. 

— Lasă-i bacșiș chelneriţei, rosti ea, apoi plecă. 


543 


e Capitolul 10 
1941 (I) 


(1) 


Prima ninsoare căzu și se topi încă din octombrie, așa încât 
străzile Moscovei erau reci și ude. Volodea tocmai își căuta în 
dulap cizmele tradiționale de fetru va/enki, care încălzeau 
picioarele moscoviților iarna, când descoperi uluit șase lăzi de 
votcă. 

Părinţii lui nu erau băutori înrăiţi. Rareori beau mai mult de un 
păhărel. Din când în când, tatăl său se mai ducea la una dintre 
cinele lungi și stropite din belșug cu băutură la care Stalin își 
strângea vechii tovarăși și se întorcea împleticindu-se spre 
dimineaţă, beat pulbere. Însă, în casa lor, o sticlă de votcă ţinea 
mai mult de o lună. 

Volodea se duse în bucătărie. Părinţii lui serveau micul dejun 
- o conservă de sardine cu pâine neagră și ceai. 

— Tată, zise el, de ce avem provizii de votcă pentru șase ani 
în dulap? 

Tatăl său îl privi surprins. 

Cei doi bărbaţi își întoarseră privirile spre Katerina, care se 
înroși. Ea porni apoi aparatul de radio și dădu volumul încet, cât 
să se audă un murmur înfundat. Bănuia oare că aveau 
microfoane în apartament? se întrebă Volodea. 

Vorbi cu glas scăzut, dar mânios: 

— Ce-o să folosiți pe post de bani când vor ajunge aici 
germanii? Nu vom mai face parte din nomenclatură. Vom muri 
de foame dacă nu vom putea cumpăra mâncare de pe piaţa 
neagră. Sunt prea bătrână ca să-mi vând trupul. Votca va valora 
mai mult decât aurul. 

Volodea era șocat să o audă pe mama lui vorbind astfel. 

— Germanii nu vor ajunge aici, replică tatăl lui. 

Volodea nu era atât de sigur. Germanii își reluaseră 
înaintarea, strângând Moscova într-un clește. Ajunseseră la 
Kalinin în nord și la Kaluga în sud, ambele orașe aflându-se cam 
la 150 de kilometri de capitală. Pierderile sovieticilor erau 


544 


colosale. Cu o lună în urmă, 800 000 de soldați ai Armatei Roșii 
ținuseră linia frontului, dar efectivul acestora se redusese la 
numai 90 000, conform estimărilor care-i surveniseră lui 
Volodea. | se adresă tatălui său: 

— Și cine naiba crezi că o să-i oprească? 

— Liniile lor de aprovizionare sunt întinse la maximum. Nu 
sunt pregătiţi pentru vremea noastră de iarnă. Vom porni 
contraatacul când vor fi slăbiți. 

— Atunci, de ce a început evacuarea guvernului din Moscova? 

Birocraţii urmau să fie transportaţi la peste trei mii de 
kilometri în est, în orașul Kuibyshev. Cetăţenii capitalei 
observaseră descumpăniţi cum funcţionarii guvernamentali 
scoteau cutii de documente din birouri și le încărcau în 
camioane. 

— Este doar o măsură de precauţie, răspunse Grigori. Stalin e 
încă aici. 

— Ar fi o soluţie, insistă Volodea. Avem sute de mii de soldați 
în Siberia. Avem nevoie de ei aici, ca întăriri. 

Grigori clătină din cap. 

— Nu putem lăsa estul neprotejat. Japonia rămâne o 
amenințare. 

— Japonia nu ne va ataca - și știm asta! 

Volodea îi aruncă o privire mamei sale. Ştia că nu ar fi trebuit 
să vorbească despre informaţii secrete în faţa ei, dar nu se mai 
putea opri acum. 

— Sursa din Tokyo care ne-a avertizat - în mod corect - cu 
privire la invazia germană ne-a dezvăluit recent că japonezii nu 
ne vor ataca. Doar nu aveți de gând să repetaţi greșeala de a 
nu-l crede?! 

— Evaluarea informaţiilor oferite de spioni nu este niciodată o 
treabă ușoară. 

— Dar nu avem de ales! rosti Volodea mânios. Avem 
douăsprezece armate în rezervă - un milion de oameni. Dacă le 
aducem aici, Moscova ar putea rezista. Dacă nu, suntem 
terminați. 

Grigori zise neliniștit: 

— Nu mai vorbi așa. Nici măcar când suntem doar noi. 

— De ce nu? Oricum voi muri în curând, probabil. 

Mama lui izbucni în plâns. Tatăl său spuse: 

— Uite ce-ai făcut! 


545 


Volodea ieși din cameră. În timp ce se încălţa, se întrebă de 
ce se burzuluise la tatăl său și de ce-și făcuse mama să plângă. 
Își dădu seama că asta venea din noua lui convingere, cum că 
Germania avea să învingă Uniunea Sovietică. Rezerva de votcă 
pe care mama lui o pregătise pe post de monedă în cazul 
ocupaţiei naziste îl silise să se confrunte cu realitatea. „Vom 
pierde, își zise el în sinea sa. Sfârșitul revoluţiei rusești se 
apropie vertiginos.” A 

Își puse paltonul și pălăria. Apoi, se întoarse în bucătărie. Își 
sărută mama și își îmbrăţișă tatăl. 

— Ce-a fost asta? îl întrebă tatăl său. Doar te duci la serviciu, 
nimic mai mult. 

— În caz că nu ne mai vedem, rosti Volodea, după care ieși. 

Când trecu podul spre centrul orașului, descoperi că 
mijloacele de transport în comun nu mai circulau. Metroul era 
închis, iar autobuzele și tramvaiele nu se vedeau nicăieri. 

Nu putea fi decât un semn rău. 

Buletinul de dimineaţă de la SovinformBuro, transmis la radio 
și prin difuzoarele negre amplasate la colțurile străzilor, fusese 
neobișnuit de onest: „În timpul nopţii de 14 spre 15 octombrie, 
situația de pe Frontul de Vest s-a înrăutățit”, se specifica. 
„Numeroase tancuri germane au străpuns defensiva noastră.” 
Toată lumea știa că SovinformBuro minţea mereu, așa că se 
putea presupune că lucrurile stăteau chiar și mai rău în 
realitate. 

Centrul orașului era plin de refugiaţi. Aceștia se revărsau 
dinspre vest, cu toată agoniseala lor în cotigi, mânând de la 
spate vaci costelive, porci mizerabili și oi ude, îndreptându-se 
către regiunea rurală din estul Moscovei, în încercarea disperată 
de a fugi cât mai departe din calea înaintării germane. 

Volodea încercă să facă autostopul. In Moscova acelor zile, nu 
mai existau foarte multe mașini civile. Combustibilul era 
economisit pentru nesfârșitele convoaie militare de pe șoseaua 
de centură. Fu luat de șoferul unui jeep GAZ-64 nou. 

Din vehiculul deschis văzu mai bine ravagiile făcute de 
bombe. Diplomaţii reveniţi din Anglia spuneau că nici nu se 
compara cu bombardarea Londrei, dar moscoviţilor li se părea 
destul de rău și-așa. Volodea trecu pe lângă câteva clădiri 
avariate și pe lângă zeci de case din lemn arse. 


546 


Grigori, responsabil cu apărarea împotriva raidurilor aeriene, 
urcase baterii antiaeriene pe acoperișurile celor mai înalte 
clădiri și lansase baloane de baraj sub plafonul de nori. Cea mai 
bizară decizie pe care o luase fusese să ordone vopsirea 
cupolelor aurii ale bisericilor în culori de camuflaj, verde și 
maroniu. Îi mărturisise lui Volodea că nu credea ca măsura să 
aibă vreun impact asupra acurateţei bombardamentului, însă 
măcar le oferea cetățenilor sentimentul că erau protejaţi. 

Dacă germanii câștigau și naziștii puneau stăpânire pe 
Moscova, atunci nepoțeii lui Volodea, gemenii surorii sale, Anya, 
nu aveau să crească în spiritul patriotic al comunismului, ci ca 
niște sclavi naziști, salutându-l pe Hitler. Rusia avea să ajungă în 
situaţia Franţei, o ţară înrobită, condusă poate parțial de un 
guvern pro-fascist obedient, care avea să-i strângă pe evrei și 
să-i trimită în lagărele de concentrare. Îl durea sufletul numai 
când se gândea la asta. Volodea își dorea un viitor în care 
Uniunea Sovietică să se poată elibera de sub ocârmuirea 
nefastă a lui Stalin și în care să scape de brutalitatea poliţiei 
secrete, pentru a putea începe clădirea adevăratului comunism. 

Când Volodea ajunse la sediul de pe aerodromul Khodynka, 
aerul de acolo era plin de fulgi mari, dar nu de zăpadă, ci de 
cenușă. Serviciul de Informaţii al Armatei Roșii își ardea 
documentele pentru ca acestea să nu cadă în mâinile 
inamicului. 

La scurt timp după sosirea sa, colonelul Lemitov intră în birou. 

— Ai trimis o notă la Londra cu privire la un fizician german pe 
nume Wilhelm Frunze. A fost o mișcare foarte inteligentă. S-a 
dovedit a fi o pistă excelentă. Bravo! 

„Ce mai contează?” se gândi Volodea. Panzerele se aflau la 
numai câteva sute de kilometri depărtare. Era prea târziu să fie 
ajutaţi de spioni. Însă se strădui să-și păstreze concentrarea. 

— Frunze, da. Am fost coleg de școală cu el la Berlin. 

— Filiala din Londra l-a contactat și el a fost dispus să discute 
cu ei. S-au întâlnit într-o locaţie sigură. 

Lemitov se juca cu ceasul de la mână în timp ce-i spunea 
toate acestea. Nu prea îi stătea în fire să facă asta. Se vedea 
clar că era încordat. Toată lumea era încordată. 

Volodea nu zise nimic. Era evident că obţinuseră informaţii 
din acea întâlnire, altminteri Lemitov nu ar fi adus-o în discuţie. 


547 


— Filiala din Londra susţine că Frunze a fost iniţial reticent, 
bănuind că omul nostru ar putea fi agent al serviciului secret 
britanic, rosti Lemitov surăzător. Ba, mai mult, după prima 
întâlnire, el s-a dus în Kensington Palace Gardens și a bătut la 
ușa ambasadei noastre, cerând confirmare cu privire la omul 
nostru! 

Volodea zâmbi. 

— Un amator. 

— Exact, zise Lemitov. Un informator plantat ca momeală nu 
ar comite o asemenea stângăcie. 

Uniunea Sovietică nu era încă terminată; așa că Volodea 
trebuia să se poarte ca și cum tărășenia cu Willi Frunze ar fi 
contat cu adevărat. 

— Ce ne-a oferit, domnule colonel? 

— Ne-a dezvăluit că el și colegii săi colaborează cu americanii 
pentru a construi o superbombă. 

Volodea tresări, amintindu-și spusele Zoyei Vorotsyntsev. Se 
confirmau cele mai negre bănuieli ale fetei. 

Lemitov continuă: 

— Există însă o problemă cu informaţia. 

— Ce problemă? 

— Am tradus-o, dar tot nu pricepem o boabă. 

Lemitov îi dădu lui Volodea un teanc de foi dactilografiate. 
Acesta citi cu voce tare un titlu: 

— Separarea izotopilor prin difuzie gazoasă. 

— Înţelegi acum la ce mă refer. 

— Eu am făcut limbi străine la facultate, nu fizică. 

— Da, dar ai pomenit la un moment dat ceva despre o 
fiziciană pe care o cunoști. Lemitov zâmbi și adăugă: O blondă 
superbă care nu a vrut să meargă la film cu tine, dacă-mi 
amintesc eu bine. 

Volodea se înroși. Îi zisese lui Kamen de Zoya, iar Kamen 
probabil că răspândise bârfa. Când aveai șef un spion, problema 
cea mai mare era că nu-i puteai ascunde nimic. 

— Este o prietenă de familie. Ea e cea care mi-a spus despre 
existența unui proces exploziv numit fisiune. Vreţi să o 
interoghez? 

— Da, dar neoficial și informal. Nu vreau să facem mare tam- 
tam pe subiectul ăsta până nu înţeleg mai bine despre ce-i 
vorba. Frunze ar putea fi vreun trăsnit și am putea să ne facem 


548 


de râs din cauza asta. Află ce-i în rapoarte și dacă spusele lui 
Frunze au sens - științific vorbind. Dacă vorbește serios, asta 
înseamnă că britanicii și americanii chiar pot construi o super- 
bombă? Dar germanii? 

— Nu am mai văzut-o pe Zoya de două-trei luni. 

Lemitov ridică din umeri. Nu conta cât de bine o știa Volodea 
pe Zoya. În Uniunea Sovietică, nu era la latitudinea oamenilor să 
răspundă la întrebările autorităţilor. 

— O să dau de ea cumva. 

Lemitov încuviinţă. 

— Ocupă-te azi, zise el, apoi ieși. 

Volodea se încruntă, căzând pe gânduri. Zoya era sigură că 
americanii construiau o superbombă și fusese destul de 
convingătoare încât să îl determine pe Grigori să-i pomenească 
asta lui Stalin - însă Stalin desconsiderase complet ideea. Acum, 
un spion din Anglia susţinea spusele Zoyei. Se pare că ea 
avusese dreptate, iar Stalin se înșelase - din nou. 

Conducătorii Uniunii Sovietice manifestau o tendință 
periculoasă: negarea veștilor proaste. Săptămâna trecută, de 
exemplu, o misiune de recunoaștere aeriană depistase vehicule 
blindate germane la nicio sută de kilometri de Moscova. Cei din 
statul-major refuzaseră să creadă informaţia până ce aceasta nu 
era confirmată din două surse. Apoi, ordonaseră ca ofițerul de 
aviaţie care o raportase să fie arestat și torturat de NKVD pentru 
„provocare”. 

Era greu să te gândești pe termen lung cu germanii atât de 
aproape, dar posibilitatea existenţei unei bombe ce-ar fi putut 
nărui Moscova trebuia să fie luată în considerare, chiar și în 
acele clipe de maxim pericol. Dacă sovieticii îi învingeau pe 
germani, ar fi putut fi atacați după aceea de Marea Britanie și de 
America: ceva asemănător se petrecuse la sfârșitul războiului 
din 1914-1918. Oare URSS-ul avea să rămână neputincios în 
fața unei superbombe aparținând capitaliștilor imperialiști? 

Volodea îi ordonă aghiotantului său, locotenentul Belov, să 
afle unde era Zoya. 

În timp ce aștepta să primească adresa, Volodea studie 
rapoartele lui Frunze, atât în engleza din original, cât și în 
traducere, memorând ceea ce păreau să fie frazele-cheie, 
întrucât nu putea scoate documentele din clădire. După o oră 
pricepu suficient de mult cât să poată pune întrebările necesare. 


549 


Belov nu o găsi pe Zoya nici la universitate, nici în blocul din 
apropiere unde locuiau oamenii de știință. Totuşi, 
administratorul clădirii îi zise că toţi locatarii mai tineri fuseseră 
chemaţi să dea o mână de ajutor la construirea unor noi 
baricade defensive în interiorul orașului și îi dezvălui locul unde 
lucra Zoya. 

Volodea își puse paltonul și plecă. 

Se simţea înfrigurat, dar nu știa care era motivul - Zoya sau 
superbomba. Poate că era câte puţin din ambele. 

Izbuti să facă rost de un ZIS militar cu șofer. 

Trecând pe lângă gara Kazan - pentru trenurile care circulau 
spre est -, văzu ceea ce părea a fi o răzmeriţă în toată regula. 
Aparent, oamenii nici măcar nu puteau intra în gară, cu atât mai 
puţin să urce la bordul trenurilor. Oameni cu stare se străduiau 
să ajungă la ușile de la intrare, cu copii, animale de companie, 
valize și geamantane. Volodea observă șocat cum unii dintre ei 
se îmbrânceau și se loveau fără nicio jenă. Câţiva polițiști 
urmăreau neputincioși scena: ar fi fost nevoie de o întreagă 
armată ca să se poată restabili ordinea. 

Şoferii militari erau de obicei tăcuţi, însă cel pe care îl luase 
Volodea comentă: 

— Lași nenorociți! Fug și ne lasă pe noi să ne luptăm cu 
naziștii. Uită-te la ei, în hainele lor blestemate de blană! 

Volodea era surprins. Era periculos să-i critici pe cei din 
nomenclatură. Asemenea remarci puteau duce la denunţarea 
celui care le făcea, care putea ajunge în beciurile sediului NKVD 
din piaţa Lubyanka pentru o săptămână sau două. lar de acolo 
putea ieși schilodit pe viaţă. 

Volodea avu senzaţia neliniștitoare că sistemul ierarhic rigid 
care susținea comunismul sovietic începea să se șubrezească și 
să se dezintegreze. 

Găsiră baricada exact acolo unde le indicase administratorul 
clădirii. Volodea cobori din mașină, îi spuse șoferului să aștepte 
și privi scena din faţa sa. 

O șosea principală era presărată cu „arici” antitanc. Un „arici” 
consta din trei bucăţi de șină de cale ferată, lungi de câte un 
metru, sudate la mijloc, formând un asterisc ce se sprijinea pe 
trei picioare și ridica trei braţe în aer. Se pare că aceste 
obstacole făceau prăpăd printre șenilele tancurilor. 


550 


În spatele câmpului de „arici” se săpa un șanț antitanc cu 
târnăcoape și lopeţi, iar dincolo de acesta se înălța un zid din 
saci de nisip, cu găuri prin care puteau trage apărătorii. O 
cărare îngustă, în zigzag, fusese lăsată între obstacole pentru a 
le permite moscoviţilor să folosească drumul înainte de sosirea 
germanilor. 

La săpat și la construit munceau aproape numai femei. 

Volodea o găsi pe Zoya lângă un munte de nisip, umplând 
sacii cu lopata. O urmări de la depărtare preţ de câteva clipe. 
Purta o haină murdară, mănuși de lână și ghete de fetru. Părul ei 
blond era dat pe spate și îndesat sub o basma decolorată, prinsă 
sub bărbie. Deși era murdară de noroi pe faţă, era la fel de 
seducătoare ca întotdeauna. Dădea la lopată într-un ritm 
constant și eficient. Apoi se auzi fluierul supraveghetorului și 
oamenii se opriră din lucru. 

Zoya se așeză pe o movilă de saci cu nisip și-și scoase din 
buzunar un pachețel înfășurat în ziar. Volodea se duse lângă ea 
și zise: 

— Ai fi putut să obţii o scutire de la această sarcină. 

— Este orașul meu, replică ea. De ce să nu-mi aduc 
contribuţia la apărarea lui? 

— Deci nu ai de gând să te refugiezi în est. 

— Nu fug eu din calea blestemaților de naziști. 

Vehemenţa ei îl surprinse. 

— Sunt o grămadă de oameni care-o fac. 

— Știu. Am crezut că ai plecat de mult. 

— Ai o părere foarte proastă despre mine. Crezi că fac parte 
dintr-o elită egoistă. 

Ea ridică din umeri. 

— Cei care se pot salva nu prea ezită să o facă, în general. 

— Ei bine, te înșeli. Familia mea a rămas în Moscova. 

— Poate că te-am judecat greșit. Vrei o clătită? 

Deschise  pacheţelul, lăsând să se vadă patru turtițe 
albicioase, învelite în foi de varză. 

— Incearcă și tu una. 

El acceptă și luă o înghiţitură. Nu erau foarte gustoase. 

— Ce-i asta? 

— Coji de cartofi. Poţi obţine o găleată gratis la ușa din spate 
a oricărei cantine de-a partidului sau la popotele ofițerilor. Le dai 


551 


prin mașina de tocat, le fierbi până se înmoaie, le amesteci cu 
niște făină și lapte, pui și sare dacă ai și le prăjești în untură. 

— Nu am știut că o duci atât de rău, rosti el rușinat. Ești 
oricând binevenită la noi la masă, să știi. 

— Mulţumesc. Ce te-aduce aici? 

— Am o întrebare. Ce înseamnă separarea izotopilor prin 
difuzie gazoasă? 

Ea se holbă la el. 

— O, Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? 

— Nu s-a întâmplat nimic. Pur și simplu încerc să verific o 
informaţie dubioasă. 

— Am început să construim o bombă cu fisiune? 

Reacția ei lăsă clar de înţeles că informaţiile primite de la 
Frunze erau probabil de bună calitate. Ea prinsese imediat 
semnificația spuselor sale. 

— Te rog să răspunzi la întrebare, rosti Volodea pe un ton 
sever. Știu că suntem prieteni, dar acum sunt aici în calitate 
oficială. 

— Bine. Știi ce este un izotop? 

— Nu. 

— Unele elemente există în forme ușor diferite. Atomii de 
carbon, de exemplu, au întotdeauna șase protoni, dar unii au 
șase neutroni, în vreme ce alţii au șapte sau opt. Aceste tipuri 
diferite sunt izotopii, numiţi carbon-12, carbon-13 și carbon-14. 

— Destul de simplu până acum, chiar și pentru un student la 
limbi străine, rosti Volodea. Și de ce sunt atât de importanţi? 

— Uraniul are doi izotopi, U-235 și U-238. În starea sa 
naturală, uraniul îi conţine pe amândoi. Însă numai U-235 este 
exploziv. 

— Deci trebuie să-i separăm. 

— Difuzia gazoasă ar fi una dintre variante, teoretic. Când un 
gaz este difuzat printr-o membrană, moleculele mai ușoare trec 
mai repede dincolo, deci gazul rezultat este mai bogat în izotopii 
mai mici. Bineînţeles, n-am văzut procesul cu ochii mei. 

Raportul lui Frunze susţinea că britanicii construiau o centrală 
de difuzie gazoasă în Țara Galilor, în vestul Regatului Unit. 
Americanii construiau și ei una. 

— O asemenea centrală ar putea avea și un alt scop? 

— Eu nu știu să existe alt motiv pentru separarea izotopilor, 
răspunse ea, clătinând din cap. Gândește-te și tu: cine acordă 


552 


prioritate unui astfel de proces pe timp de război fie a luat-o 
razna, fie construiește o armă. 

Volodea văzu o mașină apropiindu-se de baricadă și 
pregătindu-se să străbată pasajul în zigzag. Era un KIM-10, o 
mașină mică cu doar două portiere, concepută pentru familiile 
înstărite. Viteza sa maximă era de 100 de kilometri pe oră, însă 
mașina de faţă era atât de încărcată cu bagaje, încât probabil că 
nu ar fi ajuns nici la 60. 

La volan se afla un bărbat de vreo șaizeci de ani, cu pălărie și 
cu o haină de stofă în stil occidental. In dreapta lui stătea o 
tânără cu o cușmă îmblănită pe cap. Bancheta din spate a 
mașinii era plină de cutii de carton. Pe capotă era prins un pian. 

Era vorba clar de un membru de vază al nomenclaturii, care 
încerca să plece din oraș împreună cu soţia (sau amanta) și cu 
cât mai multe dintre bunurile sale de preţ; genul de persoană pe 
care Zoya o asociase și cu Volodea, acesta fiind probabil și 
motivul pentru care refuzase să iasă cu el. Se întrebă dacă ea și- 
ar putea reconsidera părerea despre el. 

Una dintre voluntarele de lângă baricadă împinse un „arici” în 
faţa mașinii, iar Volodea își dădu seama că avea să iasă scandal. 

Autoturismul încetini și se opri cu bara din față în obstacol. 
Era posibil ca șoferul să creadă că îl putea împinge din calea sa. 
Câteva femei se strânseră să-l privească. Obstacolul era astfel 
conceput încât să reziste la încercările de a-l da la o parte. 
Picioarele i se înfigeau în pământ, blocându-se acolo. Se auzi un 
zgomot de metal îndoit când bara din față a mașinii se strâmbă. 
Șoferul băgă vehiculul în marșarier. 

Apoi își scoase capul pe geam și răcni: 

— Mută chestia aia de-acolo imediat! 

Părea a fi un om obișnuit să fie ascultat. 

Voluntara, o femeie scundă și îndesată de vârstă mijlocie, 
purtând o bască bărbătească pe cap, își puse mâinile în sân și 
strigă: 

— N-ai decât să o muţi singur, dezertorule! 

Roșu la față de mânie, șoferul coborî și Volodea îl recunoscu 
cu surprindere pe colonelul Bobrov, pe care îl știa din Spania. 
Bobrov era renumit pentru faptul că-și împușca propriii oameni 
în ceafă dacă se retrăgeau de pe câmpul de luptă. „Fără milă 
pentru lași” era deviza lui. La Belchite, Volodea îl văzuse cu 
ochii săi omorând trei voluntari din Brigada Internaţională 


553 


pentru că se retrăseseră când rămăseseră fără muniţie. Bobrov 
era acum îmbrăcat în civil. Volodea se întrebă dacă avea să o 
împuște pe femeia care îi blocase calea. 

Bobrov se duse în fața mașinii și apucă „ariciul”. Acesta era 
mai greu decât se așteptase, dar reuși să îl împingă într-o parte 
cu ceva efort. 

În timp ce se întorcea la volan, femeia cu bască puse „ariciu 
la loc în fața mașinii. Tot mai multe voluntare se adunară 
imediat în jur ca să urmărească disputa, hlizindu-se și glumind. 

Bobrov se duse la femeie și scoase din buzunar o legitimaţie. 

— Sunt generalul Bobrov! se răsti el. 

Probabil că fusese promovat după întoarcerea din Spania. 

— Lasă-mă să trec! 

— Zici că ești soldat? se stropși femeia. Atunci, de ce nu lupţi? 

Bobrov se înroși. Ştia că disprețul ei era justificat. Volodea se 
întrebă dacă bătrânul oștean brutal fusese convins să fugă de 
tânăra lui soţie. 

— Eu zic că ești un trădător, continuă voluntara cu bască. 
Încerci să fugi cu pianul tău și cu femeiușcă ta, zise ea și-i dădu 
pălăria jos de pe cap. 

Volodea era consternat. Nu mai văzuse o asemenea sfidare a 
autorităţii în Uniunea Sovietică. Pe vremea când se afla la Berlin, 
înainte să vină naziștii la putere, fusese foarte surprins să vadă 
germani de rând certându-se fără teamă cu polițiștii; însă aici nu 
se întâmpla așa ceva. 

Mulțimea de femei izbucni în urale. Bobrov avea părul alb, 
încă tuns scurt. Se uită la pălăria lui ce se rostogolea pe drumul 
ud. Dădu să se ia după ea, apoi se răzgândi. 

Volodea nu era deloc tentat să intervină. Nu avea ce face 
împotriva gloatei și oricum nu îl simpatiza deloc pe Bobrov. | se 
părea corect să fie tratat cu aceeași brutalitate pe care le-o 
arătase și el altora. 

O altă voluntară, o femeie mai în vârstă înfășurată într-o 
pătură murdară, deschise portbagajul mașinii. 

— la uitaţi-vă aici! zise ea. 

Portbagajul era plin cu geamantane de piele. Scoase o valiză 
și o deschise. Capacul se ridică și lucrurile dinăuntru căzură pe- 
afară: lenjerie intimă dantelată, jupoane și cămăși de noapte din 
olandă, dresuri și camizole de mătase, toate făcute în Vest, 
evident, mult mai elegante decât ar fi văzut vreodată o rusoaică 


|” 


554 


obișnuită, care nu și-ar fi permis în veci să cumpere așa ceva. 
Hainele transparente căzură în zloata de pe stradă și rămaseră 
acolo ca niște petale pe o grămadă de bălegar. 

Câteva femei începură să le adune. Altele înșfăcară și ele 
valize. Bobrov fugi în spatele mașinii și începu să le 
îmbrâncească pe femei. Lucrurile luau o turnură foarte urâtă, se 
gândi Volodea. Bobrov probabil că avea o armă la el și în curând 
avea să o scoată. Însă femeia înfășurată în pătură ridică o 
cazma și îl pocni cu ea în cap pe Bobrov. O femeie care putea 
săpa tranșee cu cazmaua nu era în niciun caz o nevolnică, așa 
că lovitura răsună înfiorător de tare. Generalul se prăbuși la 
pământ, iar femeia îl lovi cu piciorul. 

Tânăra amantă cobori din mașină. Femeia cu bască strigă; 
„Vii să ne-ajuţi la săpat?”, iar celelalte izbucniră în râs. 

lubita generalului, care părea să aibă vreo treizeci de ani, își 
lăsă capul în pământ și porni în direcţia din care venise mașina. 
Voluntara cu bască o îmbrânci, dar ea ţâșni printre obstacole și 
o luă la fugă. Voluntara o urmări. Amanta era încălțată cu 
pantofi din piele întoarsă, cu toc înalt, așa că alunecă într-o 
băltoacă și se prăbuși. Cușma îmblănită îi căzu de pe cap. Se 
strădui să se ridice în picioare și o luă din nou la fugă. Voluntara 
se duse după cușmă, lăsând-o pe femeie să scape. 

Acum, toate  valizele erau deschise în jurul mașinii 
abandonate. Muncitoarele scoaseră cutiile de pe bancheta din 
spate și le răsturnară, golindu-le conţinutul pe drum. Tacâmurile 
se împrăștiară, iar vesela de porțelan se sparse laolaltă cu 
sticlăria. Cearșafuri brodate și prosoape albe fură târâte prin 
zloată. Vreo zece perechi de pantofi eleganţi se împrăștiară pe 
asfalt. 

Bobrov se săltă în genunchi și încercă să se ridice în picioare. 
Femeia învelită în pătură îl lovi din nou cu cazmaua. Bobrov se 
prăbuși la pământ. Ea îi descheie haina elegantă de stofă și 
încercă să i-o dea jos. Bobrov se zbătu, chinuindu-se să o 
împiedice. Femeia se înfurie și îl lovi pe Bobrov până când 
acesta rămase nemișcat, cu capul său cu păr alb, tuns scurt, 
plin de sânge. Ea își aruncă apoi pătura jerpelită, îmbrăcându-se 
cu haina lui Bobrov. 

Volodea se duse lângă trupul nemișcat al lui Bobrov. Acesta 
avea ochii deschişi, dar sticloși. Volodea îngenunche și îi verifică 
respirația, bătăile inimii și pulsul. Nimic. Omul era mort. 


555 


— Fără milă pentru lași, rosti Volodea, închizându-i totuși ochii 
lui Bobrov. 

Câteva femei dezlegară pianul. Instrumentul alunecă de pe 
capota mașinii și se izbi de pământ cu un zdrăngănit strident. 
Apoi, începură să îl lovească voioase cu târnăcoapele și lopeţile. 
Altele se certau pe obiectele de preţ împrăștiate pretutindeni, 
înhăţând tacâmurile, mototolind cearșafurile și rupând lenjeria 
fragilă în timp ce se luptau pentru ea. Apoi începură să se ia la 
bătaie. Un ceainic de porțelan zbură prin aer la câţiva centimetri 
de capul Zoyei. 

Volodea se întoarse repede lângă ea. 

— Pare să se transforme totul într-o răzmeriţă în toată regula, 
îi spuse el. Am o mașină militară cu șofer. Te scot eu de-aici. 

Ea ezită doar o secundă. 

— Mulţumesc, îi zise, apoi fugiră la mașină, urcară în ea și 
șoferul demară. 


(II) 


Încrederea lui Erik von Ulrich în Führer fu răsplătită odată cu 
invadarea Uniunii Sovietice. În timp ce armatele germane 
goneau pe întinderea vastă a Rusiei, măturând din cale Armata 
Roșie ca pe pleavă, Erik se gândea cu admiraţie la geniul 
strategic al conducătorului căruia îi jurase credinţă. 

Asta nu însemna însă că totul mergea floare la ureche. Ploile 
din octombrie transformaseră zona rurală într-o adevărată 
mocirlă: oamenii de acolo numeau această lună rasputitsa, 
vremea fără drumuri. Ambulanţa lui Erik se împotmolise într-un 
smârc. Un val de noroi se înălțase în fața autovehiculului, 
încetinindu-l, până când el și Hermann fuseseră nevoiţi să 
coboare și să înlăture mizeria cu lopeţile pentru a putea înainta. 
La fel păţise și restul armatei germane, iar sprintul spre 
Moscova se preschimbase într-un mers poticnit. In plus, 
drumurile mocirloase împiedicau camioanele de aprovizionare 
să țină pasul. Armata avea tot mai puţină muniţie, combustibil și 
mâncare, iar unitatea lui Erik aproape că își epuizase rezervele 
de medicamente și de alte accesorii medicale. 

Așa că Erik se bucurase iniţial când chiciura înlocuise ploaia, 
la începutul lunii noiembrie. Gerul părea o binecuvântare, 


556 


întărind din nou suprafaţa drumurilor și permițând ambulanţei 
să se deplaseze cu viteză normală. Însă Erik tremura în haina sa 
de vară și în izmenele de bumbac - uniformele de iarnă nu 
sosiseră încă din Germania. La fel cum nu sosise nici antigelul 
de care avea nevoie motorul ambulanţei la temperaturi scăzute 
- și motoarele tuturor camioanelor, tancurilor și pieselor de 
artilerie ale armatei. Erik se trezea noaptea din două în două 
ore, ca să pornească motorul vreme de cinci minute, singura 
modalitate prin care se puteau asigura că benzina și lichidul de 
răcire nu îngheţțau bocnă. Chiar și așa, în fiecare dimineaţă, cu o 
oră înainte de plecare, aprindea un foc sub autovehicul. 

Sute de vehicule se defectau și erau abandonate. Avioanele 
Luftwaffe, lăsate afară noaptea pe aerodromuri improvizate, 
înghețau și nu mai voiau să pornească, așa că trupele terestre 
nu mai beneficiau de acoperire aeriană. 

Totuși, în ciuda acestor impedimente, rușii se retrăgeau. 
Luptau cu îndârjire, dar erau mereu împinși în spate. Unitatea lui 
Erik se oprea tot timpul ca să strângă cadavrele rușilor de pe 
carosabil, iar mormanele de morţi îngheţaţi de pe marginea 
drumului formau un parapet înfiorător. Armata germană se 
apropia de Moscova în mod implacabil. 

Erik era convins că avea să vadă cât de curând Panzerele 
defilând maiestuos prin Piaţa Roșie, în vreme ce steagurile cu 
svastică aveau să fluture triumfător pe turnurile Kremlinului. 

Însă pentru moment, temperatura era de minus zece grade 
Celsius și cobora vertiginos. 

Spitalul de campanie instalat de unitatea lui Erik se afla într- 
un orășel de lângă un canal îngheţat, înconjurat de o pădurice 
de molizi. Erik nu știa numele locului. Rușii distrugeau adeseori 
totul în urma lor, însă orășelul acesta rămăsese relativ intact. 
Avea un spital modern, pe care germanii îl rechiziţionară. 
Doctorul Weiss le ordonase medicilor locali să își trimită 
pacienţii acasă, indiferent de starea lor de sănătate. 

Erik consulta acum un pacient cu degerături, un băiat de vreo 
18 ani. Pielea de pe faţa acestuia era galbenă precum ceara și 
înghețată la atingere. Când Erik și Hermann îi tăiară uniforma 
subţire de vară, văzură că brațele și picioarele sale erau 
acoperite cu bășici vineţii. Băiatul își îndesase ziare mototolite în 
ghetele rupte, într-o jalnică încercare de a ţine frigul la distanţă. 


557 


Când Erik îi scoase încălțările, fu izbit imediat de mirosul 
pestilenţial specific cangrenei. 

Cu toate acestea, credea că încă îl mai puteau scăpa pe băiat 
de amputare. 

Știau ce aveau de făcut. Soldaţii veneau la ei mai degrabă cu 
degerături decât cu răni căpătate în luptă. 

Umplu o cadă, apoi el și Hermann Braun îl așezară pe pacient 
în apa caldă. 

Erik îi studie trupul în timp ce se dezgheţa. Observă culoarea 
neagră de cangrenă ce cuprinsese un picior și degetele de la 
celălalt. Când apa începu să se răcească, îl scoaseră din cadă, îl 
uscară bine, îl așezară pe un pat și îl înveliră cu pături. Apoi îl 
înconjurară cu pietre înfierbântate, înfășurate în prosoape. 

Pacientul era conștient și ager. Îi întrebă: 

— O să-mi pierd piciorul? 

— Medicul va decide ce-i de făcut, rosti Erik mecanic. Noi 
suntem doar infirmieri. 

— Dar vedeţi o grămadă de pacienţi, insistă el. Care-i părerea 
voastră? 

— Eu cred că te vei face bine, zise Erik. 

In caz contrar, știa ce urma să se întâmple. Weiss avea să-i 
amputeze degetele de la piciorul mai puţin afectat cu un clește 
mare ca o mașină de filetat buloane. Celălalt picior urma să fie 
amputat de sub genunchi. 

Weiss veni după câteva minute și examină picioarele 
băiatului. 

— Pregătiţi pacientul pentru amputare, rosti el pe un ton 
răstit. 

Erik era descumpănit. Încă un tânăr în floarea vârstei care 
avea să rămână schilod pentru tot restul vieţii. Ce păcat! 

Insă pacientul era de altă părere. 

— Slavă Domnului! zise el. Nu va mai trebui să mă întorc în 
luptă. 

In timp ce-l pregăteau pe băiat pentru operaţie, Erik se gândi 
că acesta era unul dintre cei mulţi care arborau o atitudine 
defetistă - la fel ca propria sa familie. Se gândea mult la 
răposatul său tată, simțind o mânie profundă amestecată cu 
amărăciune și cu durere. Bătrânul nu s-ar fi alăturat majorităţii 
în celebrarea triumfului celui de-al Treilea Reich, medită el 
întristat. Ar fi găsit el ceva de care să se plângă, ar fi pus cumva 


558 


la îndoială raţionamentul Fuhrerului, ar fi subminat moralul 
forțelor armate. De ce fusese mereu un rebel? De ce ţinuse atât 
de mult la democraţia aceea desuetă? Libertatea nu ajutase cu 
nimic Germania, în vreme ce fascismul salvase ţara! 

Era supărat pe tatăl său, însă îl podideau lacrimile ori de câte 
ori își amintea cum sfârșise. Erik negase la început varianta 
conform căreia Gestapoul l-ar fi omorât, dar realizase în scurt 
timp că probabil era adevărată. Agenţii de-acolo nu erau dascăli 
de școală duminicală: ei băteau oamenii care răspândeau 
minciuni sfruntate despre guvern. Tata insistase cu întrebările 
legate de uciderea copiilor handicapaţi de către stat. Fusese 
destul de nesăbuit încât să plece urechea la vorbele soţiei sale 
englezoaice și ale impulsivei sale fiice. Erik le iubea, dar asta nu 
făcea decât să accentueze durerea pe care i-o provocau 
nechibzuinţa și încăpăţânarea lor. 

În timpul permisiei sale petrecute la Berlin, Erik se dusese să-l 
vadă pe tatăl lui Hermann, omul care îi împărtășise fascinanta 
ideologie nazistă, pe când el și Hermann erau doar copii. Herr 
Braun făcea parte acum din SS. Erik îi spusese că întâlnise într- 
un bar un bărbat care susținea că guvernul omora persoanele 
cu dizabilităţi în spitale speciale. 

— Este adevărat că handicapaţii sunt o povară costisitoare în 
marșul nostru către noua Germanie, îi zisese Herr Braun lui Erik. 
Rasa trebuie purificată prin reprimarea evreilor și a altor 
degeneraţi, precum și prin interzicerea căsătoriilor mixte din 
care rezultă oameni cu sânge amestecat. Insă eutanasia nu a 
fost niciodată politica naziștilor. Suntem hotărâți, duri, chiar 
brutali uneori, dar nu omorâm oameni. Asta-i o minciună de-a 
comuniștilor. 

Acuzaţiile Tatei fuseseră nefondate. Cu toate acestea, Erik 
încă îl plângea. 

Din fericire, era ocupat până peste cap. Primeau în fiecare 
dimineaţă o tură nouă de pacienţi, majoritatea fiind soldaţi răniți 
în ziua precedentă. Urma apoi o scurtă pauză înainte de primul 
val de răniți din ziua respectivă. După ce Weiss îl operă pe 
băiatul degerat, medicul, Erik și Hermann făcură o pauză în 
biroul aglomerat. 

Hermann își ridică privirea dintr-un ziar. 

— Cei din Berlin spun că am câștigat deja! exclamă el. Ar 
trebui să vină aici, să vadă cu ochii lor cum stau lucrurile. 


559 


Doctorul Weiss spuse, cu cinismul său caracteristic: 

— Fuhrerul a ţinut un discurs extrem de interesant la 
Sportpalast. A pomenit de inferioritatea animalică a rușilor. M- 
am mai liniștit. Eu aveam impresia că rușii sunt cei mai îndâriţi 
luptători peste care am dat până acum. Ei ne-au opus o 
rezistență mai îndelungată și mai îndârjită decât polonezii, 
belgienii, olandezii, francezii sau britanicii. Or fi ei flămânzi, 
prost echipați și prost conduși, dar se năpustesc spre 
mitralierele noastre cu puștile lor învechite ca și cum nu le-ar 
păsa dacă trăiesc sau mor. Mă bucur să aflu că ăsta nu-i decât 
un semn al animalităţii lor. Începeam să mă tem că ar putea fi 
un semn de curaj și de patriotism. 

Ca întotdeauna, Weiss pretindea să-i dea dreptate Fuhrerului, 
lăsând însă să se înțeleagă exact contrariul. Hermann părea 
nedumerit, dar Erik pricepu unde bătea și se înfurie. 

— Oricum ar fi rușii, acum pierd, rosti el. Am ajuns la șaizeci 
de kilometri de Moscova. S-a dovedit că Fuhrerul a avut 
dreptate. 

— Și, pe deasupra, e și mai deștept decât Napoleon, adăugă 
doctorul Weiss. 

— Pe vremea lui Napoleon, viteza maximă era cea atinsă de 
cai, spuse Erik. In ziua de azi avem vehicule motorizate și 
telegraf fără fir. Mijloacele moderne de comunicaţie ne-au 
permis să izbândim acolo unde Napoleon a eșuat. 

— Mai bine zis, ne vor permite, după ce vom ocupa Moscova. 

— Vom face asta în câteva zile, dacă nu chiar în câteva ore. 
Nu există nicio îndoială! 

— Serios? Parcă unii dintre generalii noștri au sugerat să ne 
oprim pe poziţiile actuale și să stabilim o linie defensivă. Am 
putea să ne securizăm poziţiile, să ne reaprovizionăm peste 
iarnă și să reluăm ofensiva la primăvară. 

— Asta sună a lașitate și a trădare! rosti Erik înfierbântat. 

— Ai dreptate - trebuie să ai dreptate, de vreme ce exact asta 
li s-a transmis de la Berlin generalilor, din câte înţeleg. Este 
evident că oamenii de la cartierul general au o perspectivă mai 
bună asupra liniei frontului decât soldaţii de aici. 

— Aproape că am nimicit Armata Roșie! 

— Și totuși, Stalin pare că scoate noi și noi trupe de nicăieri, 
ca un scamator. La începutul campaniei credeam că are două 


560 


sute de divizii. Acum credem că are peste trei sute. De unde a 
mai găsit încă o sută de divizii? 

— Se va dovedi că raţionamentul Fuhrerului a fost corect - din 
nou. 

— Sigur că da, Erik. 

— Nu a greșit niciodată! 

— Un om credea că poate zbura, așa că a sărit de pe 
acoperișul unei clădiri cu zece etaje și, în timp ce trecea prin 
dreptul celui de-al cincilea, bătând fără rost din mâini, lumea l-a 
auzit spunând: „Până aici e bine”. 

Un soldat dădu buzna în birou. 

— S-a produs un accident, zise el. La cariera din nordul 
orașului. S-au ciocnit trei vehicule. Au fost răniţi câţiva ofițeri SS. 

SS-ul - sau Schutzstaffel - fusese iniţial garda personală a lui 
Hitler, iar acum forma o elită puternică. Erik le admira disciplina 
impecabilă, uniformele extrem de elegante și relaţia foarte 
apropiată pe care o aveau cu Hitler. 

— O să trimitem o ambulanţă, spuse Weiss. 

Soldatul adăugă: 

— Este un Einsatzgruppe, un Grup de Intervenţie. 

Erik auzise vag de Grupurile de Intervenţie. Acestea veneau 
pe urmele armatei în teritoriul cucerit și adunau scandalagiii și 
posibilii sabotori, cum erau comuniștii. Probabil că instalau un 
lagăr de prizonieri în afara orașului. 

— Câţi răniţi? întrebă Weiss. 

— Șase sau șapte. Încă mai sunt scoși oameni din mașini. 

— Bine. Braun și von Ulrich, duceţi-vă voi. 

Erik era bucuros. Abia aștepta să se întreţină cu cei mai 
fanatici adepţi ai Fuhrerului și ar fi fost nespus de fericit să le 
poată fi de folos. 

Soldatul îi dădu un bileţel cu instrucţiunile necesare pentru a 
ajunge la locul accidentului. 

Erik și Hermann își dădură ceaiul pe gât, își stinseră ţigările și 
ieșiră din cameră. Erik își puse un palton îmblănit pe care îl 
luase de la un ofiţer rus mort, lăsându-l însă desfăcut pentru ai 
se putea vedea uniforma. Porniră în grabă spre garaj, iar 
Hermann scoase ambulanţa în stradă. Erik citi instrucţiunile, 
mijindu-și ochii ca să vadă prin ninsoarea ușoară de afară. 

Drumul ieșea din oraș și șerpuia prin pădure. Trecură pe lângă 
câteva camioane și autobuze care veneau din direcţia opusă. 


561 


Zăpada de pe drum se întărise, așa că Hermann nu putea merge 
cu viteză pe suprafaţa alunecoasă. Pe Erik nu îl mira deloc că se 
produsese un accident. _ 

Era după-amiaza unei zile scurte. In acea perioadă a anului, 
ziua începea la zece și se încheia la cinci. O lumină cenușie 
răzbătea printre norii de zăpadă. Pinii înalţi și deși de pe 
marginea drumului îl întunecau și mai mult. Erik se simţea ca 
într-un basm de-al fraților Grimm, înaintând pe cărarea ce ducea 
în pădurea unde pândea răul. 

Căutară o potecă spre stânga și o găsiră străjuită de un soldat 
care le arătă încotro să meargă. Străbătură poteca accidentată 
dintre copaci până ce fură întâmpinați de o a doua santinelă, 
care le zise: 

— Mergeţi cât puteți de încet. Accidentul s-a produs din cauza 
vitezei. 

Peste un minut ajunseră la locul accidentului. Trei vehicule 
avariate păreau sudate între ele: un autobuz, un jeep și o 
limuzină Mercedes cu lanţuri de iarnă la roţi. Erik și Hermann 
săriră jos din ambulanță. 

Autobuzul era gol. Pe jos erau întinși trei oameni, probabil cei 
din jeep. Câţiva soldaţi se adunaseră în jurul mașinii prinse între 
celelalte două autovehicule, încercând după toate aparențele să 
scoată oamenii din ea. 

Erik auzi o rafală de împușcături și se întrebă pentru o clipă 
cine trăgea, dar alungă acest gând și se concentră asupra 
misiunii sale. 

El și Hermann trecură de la un om la altul, evaluând 
gravitatea rănilor suferite. Dintre oamenii întinși pe pământ, 
unul era mort, altul avea mâna ruptă, iar al treilea părea să aibă 
doar vânătăi. Dintre pasagerii mașinii, unul sângerase până 
murise, altul își pierduse cunoștința, iar al treilea ţipa. 

Erik îi făcu celui care ţipa o injecție cu morfină. După ce 
drogul își făcu efectul, el și Hermann reușiră să îl scoată din 
mașină și să îl transporte în ambulanţă. Acum, că rezolvaseră cu 
el, soldaţii puteau să îl descarcereze pe omul inconștient, prins 
în caroseria deformată a Mercedesului. Omul era rănit mortal la 
cap, se gândi Erik, dar nu le spuse asta. Se concentră asupra 
bărbatului din jeep. Hermann îi puse o atelă la braţul rupt, iar 
Erik îl conduse pe omul cu vânătăi la ambulanţă, așezându-l 
înăuntru. 


562 


Apoi se întoarse la Mercedes. 

— ÎI scoatem în cinci, maximum zece minute, rosti un căpitan. 
Așteptaţi un pic. 

— Bine, zise Erik. 

Auzi alte împușcături, așa că intră mai adânc în pădure, curios 
să vadă ce făcea acolo Grupul de Intervenţie. Zăpada de pe 
pământul dintre copaci era bătătorită bine și presărată cu 
mucuri de ţigară, cotoare de măr, ziare aruncate și alte gunoaie, 
de parcă pe-acolo ar fi trecut un grup de muncitori de la uzină. 

Intră în luminișul unde erau parcate camioanele și autobuzele. 
Foarte multă lume fusese adusă acolo. Unele autobuze plecau, 
ocolind locul accidentului; un altul sosi chiar atunci, trecând pe 
lângă Erik. Dincolo de parcare, dădu peste vreo sută și ceva de 
ruși de toate vârstele, aparent prizonieri, deși mulţi aveau 
valize, cutii și saci pe care-i strângeau în brațe ca și cum ar fi 
fost agoniseala lor de-o viaţă. Un bărbat avea o vioară. O fetiță 
cu o păpușă îi atrase atenţia lui Erik, care avu o senzaţie de rău 
augur. 

Prizonierii erau păziţi de polițiști de prin partea locului, 
înarmaţi cu bâte. Era clar că Grupul de Intervenţie avea 
colaboratori pentru ce se pregătea să facă. Poliţiștii se uitară la 
el, observară uniforma militară germană ce se întrezărea de sub 
paltonul descheiat și nu ziseră nimic. 

În timp ce trecea printre prizonieri, un rus bine îmbrăcat i se 
adresă în germană: 

— Domnule, eu sunt directorul fabricii de cauciucuri din acest 
oraș. Nu am crezut niciodată în comunism, dar a trebuit să mă 
prefac devotat cauzei, la fel ca toţi ceilalţi directori. Vă pot ajuta 
- Știu unde se găsesc toate. Vă rog, luaţi-mă de aici! 

Erik nu îl băgă în seamă și continuă să meargă în direcţia din 
care se auzeau împușcăturile. 

Ajunse la carieră. Aceasta era de fapt o groapă mare și 
neregulată în pământ, cu molizi înalți pe margini, ca niște 
santinele în uniforme de un verde-închis presărat cu zăpadă. O 
pantă lungă ducea în put într-unul dintre capete. Sub privirile 
sale, vreo doisprezece prizonieri începură să coboare, doi câte 
doi, mânaţi de la spate de soldaţi, în valea adumbrită. 

Erik observă trei femei și un băiat de vreo 11 ani printre ei. 
Oare lagărul de prizonieri se afla undeva în cariera aceea? Însă 


563 


oamenii nu mai aveau bagajele la ei. Omătul li se așternea pe 
capete ca o binecuvântare. 

Erik i se adresă unui sergent SS din apropiere: 

— Cine sunt acei prizonieri, dom’ sergent? 

— Comuniști, răspunse omul. Din oraș. Comisari politici și așa 
mai departe. 

— Cum? Chiar și băieţelul acela? 

— Sunt evrei, zise sergentul. 

— Deci, ce sunt - comuniști sau evrei? 

— Care-i diferența? 

— Păi nu-i tocmai același lucru. 

— Pe dracu'! Majoritatea comuniștilor sunt evrei. Majoritatea 
evreilor sunt comuniști. Chiar nu știi nimic? 

Directorul fabricii de cauciucuri nu părea să fie niciuna, nici 
alta, se gândi Erik. 

Prizonierii ajunseră pe solul pietros al carierei. Până în acel 
moment se lăsaseră mânaţi ca niște oi din turmă, fără să 
vorbească sau să se uite împrejur, dar acum se însufleţiseră, 
arătând spre ceva de pe jos. Mijindu-și ochii ca să vadă printre 
fulgi, Erik zări cadavre întinse printre pietre, acoperite parţial de 
zăpadă. 

Pentru prima oară, Erik remarcă și doisprezece pușcași pe 
buza  văioagei, printre copaci. Doisprezece prizonieri, 
doisprezece pușcași: realizând ce se petrecea, îl cuprinse o 
stupoare amestecată cu groază. 

Soldaţii își ridicară puștile, ţintind spre prizonieri. 

— Nu, zise Erik. Nu se poate! 

Nimeni nu îl auzi. 

O prizonieră ţipă. Erik o văzu apucându-l pe băiatul de 11 ani 
și strângându-l la piept, ca și cum ar fi putut opri gloanţele cu 
trupul ei. Probabil că era mama lui. 

Un ofițer ordonă: 

— Foc! 

Se auziră mai multe împușcături. Prizonierii se împleticiră și 
căzură la pământ. Zgomotul desprinse niște zăpadă de pe 
crengile pinilor, iar aceasta căzu peste pușcași, acoperindu-i cu 
albul ei pur. 

Erik îi văzu pe băiat și pe mama sa prăbușindu-se, încleștaţi în 
îmbrăţișarea lor. 

— Nu, strigă el. O, nu! 


564 


Sergentul se uită la el. 

— Ce-ai păţit? rosti el iritat. Și cine ești, de fapt? 

— Sunt infirmier, zise Erik, fară a-și lua ochii de la scena 
oribilă din puț. 

— Și ce cauţi aici? 

— Am venit cu ambulanța să îi luăm pe ofițerii răniţi în 
accident. Erik văzu alţi doisprezece prizonieri mânaţi pe pantă 
spre fundul carierei și șopti gemând: O, Doamne, tata avea 
dreptate! Omorâm oameni. 

— Nu te mai văicări atâta și întoarce-te dracu’ la ambulanta 
ta. 

— Am înţeles, să trăiţi, zise Erik. 


(HI) 


La sfârșitul lui noiembrie, Volodea ceru să fie transferat într-o 
unitate combatantă. Munca lui în serviciul de informații nu i se 
mai părea importantă: Armata Roşie nu avea nevoie de spioni la 
Berlin ca să afle intențiile unei armate germane care ajunsese 
deja la doi pași de Moscova. lar el voia să lupte ca să-și apere 
orașul natal. 

Indoielile pe care le simțea faţă de guvern i se păreau acum 
triviale. Prostia lui Stalin, brutalitatea poliţiei secrete, faptul că 
nimic nu funcţiona în Uniunea Sovietică așa cum ar fi trebuit - 
toate acestea deveniră detalii nesemnificative. Nu simţea decât 
o dorință arzătoare de a respinge invadatorii care îi amenințau 
pe toți ai lui cu violenţă, violuri, înfometare și moarte - mama 
sa, sora sa, gemenii Dimka și Tania, Zoya. 

Era perfect conștient că, dacă toată lumea ar fi gândit ca el, 
nu ar mai fi avut spioni. Informatorii lui din Germania erau 
oameni care ajunseseră la concluzia că patriotismul și loialitatea 
cântăreau mai puţin decât abominabila răutate a naziștilor. Le 
era recunoscător pentru curajul și pentru moralitatea lor 
ascetică, însă el simţea cu totul altceva. 

La fel ca el gândeau și alţi tineri din Serviciul de Informaţii al 
Armatei Roșii, așa că la începutul lunii decembrie formară un 
grup și se alăturară unui batalion de pușcași. Volodea își sărută 
părinţii, îi scrise un bilet Zoyei - în care îi spunea că speră să 
apuce să o vadă din nou - și se mută la cazarmă. 


565 


Într-un final, Stalin aduse întăriri de la est de Moscova. 
Treisprezece divizii siberiene fură transferate din răsărit pentru 
a le aţine calea germanilor. Pe drumul lor spre linia frontului, 
unii se opreau o vreme în Moscova, iar moscoviţii de pe străzi se 
holbau la ei, la paltoanele lor albe și căptușite și la ghetele lor 
calde din piele de oaie, la schiurile, ochelarii de protecţie și 
poneii lor de stepă. Sosiseră la timp pentru contraatacul rusesc. 

Era ultima șansă a Armatei Roșii. În ultimele cinci luni, 
Uniunea Sovietică aruncase sute de mii de oameni în calea 
cotropitorilor. De fiecare dată germanii se opriseră și se 
ocupaseră de trupele care-i atacau, reluându-și apoi netulburaţi 
înaintarea. Dacă însă nici acea tentativă nu dădea roade, totul 
era pierdut. Germanii urmau să ocupe Moscova - și, după ce 
ocupau Moscova, URSS-ul avea să fie la cheremul lor. lar mama 
lui avea să dea votcă pe piaţa neagră, la schimb cu lapte pentru 
Dimka și Tania. 

Pe 4 decembrie, trupele sovietice ieșiră din oraș prin nord, 
vest și sud, ocupându-și poziţiile pentru un ultim efort. leșiră 
fără lumini, pentru a nu alerta inamicul. Nu aveau voie să 
aprindă vreun foc sau să fumeze. 

În seara aceea, linia frontului primi vizita agenţilor NKVD. 
Volodea nu văzu faţa de rozătoare a cumnatului său, Ilya 
Dvorkin, care ar fi trebuit să se afle printre ei. Doi agenţi pe care 
nu îi știa veniră la bivuacul unde Volodea și încă vreo duzină de 
soldați își curățau puștile. 

— Aţi auzit pe cineva criticând guvernul? îi întrebară ei. Ce 
spun camarazii voștri despre tovarășul Stalin? Există printre ei 
vreunul care pune la îndoială înţelepciunea strategiei și a tacticii 
adoptate de armată? 

Lui Volodea nu-i venea să creadă. Ce mai conta acum? Peste 
câteva zile, Moscova urma să fie ori salvată, ori pierdută. Cui îi 
mai păsa dacă soldaţii se plângeau de ofiţerii lor? Le întrerupse 
interogatoriul, spunându-le că lui și oamenilor săi li se ceruse să 
nu scoată nicio vorbă, primind ordine să împuște pe oricine ar fi 
încercat să îi descoasă; dar că - adăugă el în mod riscant - era 
dispus să le treacă asta cu vederea agenţilor secreţi dacă 
plecau imediat. 

Strategia funcţionă, însă Volodea era convins că NKVD-ul 
avea să submineze serios moralul trupelor de-a lungul întregului 
front. 


566 


Vineri seară, pe 5 decembrie, artileria rusească intră în 
acţiune. În zorii zilei următoare, Volodea și batalionul său 
porniră prin viscol. Primiseră ordine să ocupe un orășel de pe 
cealaltă parte a unui canal. 

Volodea nu ţinu cont de ordinele de a-i ataca pe germani 
frontal - aceasta era o tactică rusească demodată și nu era 
momentul să adere riguros la idei depășite. Işi conduse 
compania de o sută de oameni în amonte și traversară gheaţa la 
nord de oraș, apoi se apropiară de germani pe flanc. Putea auzi 
vuietul bătăliei în stânga - și astfel știu că ajunsese în spatele 
liniei inamice. 

Volodea era aproape orbit de viscol. Artileria mai lumina din 
când în când norii, dar la nivelul solului nu se vedea în față mai 
departe de câţiva metri. Totuși, se gândi el optimist, asta avea 
să-i ajute pe ruși să se furișeze mai bine și să-i ia prin 
surprindere pe germani. 

Era un frig pătrunzător, ajungând pe alocuri până la minus 35 
de grade Celsius; și, deși acest lucru nu avantaja niciuna din 
tabere, situaţia era mai grea pentru germani, care nu aveau 
cele trebuincioase pentru iarnă. 

Spre surprinderea sa, Volodea constată că germanii, 
altminteri foarte eficienţi, nu își consolidaseră liniile. Nu existau 
tranșee, nici șanțuri antitanc sau buncăre. Frontul lor consta 
într-o serie de puncte fortificate. Era ușor să te strecori în oraș 
printre acestea și să cauţi ţintele vitale: cazărmi, cantine și 
depozite de muniţie. 

Oamenii săi împușcară trei santinele ca să ocupe un teren de 
fotbal pe care erau parcate cincizeci de tancuri. Oare să fie chiar 
atât de ușor? se întrebă Volodea. Oare puterea care cucerise 
jumătate din Rusia își irosise toate resursele? 

Cadavrele soldaților sovietici uciși în confruntările anterioare 
și lăsaţi să îngheţe acolo unde muriseră nu mai aveau ghete și 
paltoane pe ele, fiindu-le luate probabil de către germanii 
înfrigurați. 

Străzile orașului erau presărate cu vehicule abandonate - 
camioane goale cu portierele deschise, tancuri acoperite de 
zăpadă cu motoarele reci și jeepuri cu capotele ridicate, semn 
că mecanicii încercaseră să le repare, dar se lăsaseră apoi 
păgubași. 


567 


Traversând o șosea principală, Volodea auzi un motor de 
mașină și zări, prin ninsoare, două faruri care se apropiau din 
stânga. La început crezu că era un vehicul sovietic ce 
străpunsese liniile germane. Apoi se trase asupra sa și asupra 
grupului său, iar el le strigă soldaţilor să se adăpostească. 
Mașina se dovedi a fi un Kubelwagen, un jeep Volkswagen cu 
roata de rezervă fixată în partea din față a capotei. Avea un 
motor răcit cu aer, ceea ce explica de ce nu înghețase. Trecu în 
trombă pe lângă ei, cu germanii trăgând de pe banchete. 

Volodea fu atât de surprins, încât uită să riposteze cu foc. De 
ce pleca un autovehicul plin cu germani înarmaţi de pe câmpul 
de bătălie? 

Işi conduse compania de cealaltă parte a drumului. Se 
așteptase ca până în punctul acela să fie nevoiţi să lupte pentru 
fiecare casă în parte, însă întâmpinară doar o rezistență 
sporadică. Clădirile orașului ocupat erau cufundate în beznă, 
încuiate și cu obloanele trase la ferestre. Rușii dinăuntru 
probabil că se ascundeau pe sub paturi, dacă știau ce-i bine 
pentru ei. 

Apărură apoi și alte mașini pe drum, iar Volodea ajunse la 
concluzia că ofițerii fugeau de pe câmpul de luptă. Le ordonă 
câtorva soldaţi să își monteze mitraliera Degtyarev DP-28 într-o 
cafenea și să tragă de acolo în ei. Nu voia să-i lase să scape și 
să omoare a doua zi soldaţi ruși. 

Lângă șoseaua principală, zări o clădire joasă din cărămidă 
puternic luminată în spatele unor perdele firave. Furișându-se 
pe lângă o santinelă care nu putea vedea prea departe prin 
furtuna de zăpadă, reuși să arunce o privire înăuntru și să vadă 
că acolo erau ofiţeri. și dădu seama că avea în faţă cartierul 
general al unui batalion. 

Le șopti instrucţiuni sergenţilor săi. Aceștia traseră în geamuri 
și aruncară grenade înăuntru. Câţiva germani ieșiră cu mâinile 
pe cap. Într-un minut, Volodea ocupase clădirea. 

Apoi, auzi un zgomot nou. Ascultă, încruntându-se nedumerit. 
Semăna, mai mult decât orice, cu sunetul produs de spectatorii 
unui meci de fotbal. leși din clădirea cartierului general - sunetul 
venea dinspre linia frontului și creștea tot mai mult în 
intensitate. 

Apoi se auzi o rafală de mitralieră la o sută de metri mai sus, 
pe șoseaua principală, iar un camion se răsturnă pe o parte și 


568 


intră într-un zid de cărămidă de pe marginea drumului, luând foc 
- lovit, probabil, de DP-28-ul oamenilor lui Volodea. Două 
vehicule trecură imediat după el și scăpară întregi. 

Volodea fugi la cafenea. Mitraliera era fixată pe bipodul ei, pe 
o masă. Acest model era poreclit „Patefonul”, datorită magaziei 
în formă de disc ce era montată deasupra ţevii. Oamenii se 
distrau. „Parcă împușcăm porumbei în curtea școlii, domnule!” 
rosti un soldat. „Floare la ureche!” Unul dintre oameni răscolise 
prin bucătărie și găsise o cutie mare de îngheţată, în mod 
miraculos neatinsă, iar acum soldaţii înfulecau pe rând din ea. 

Volodea se uită prin vitrina spartă a cafenelei. Văzu cum vine 
un alt autovehicul, un jeep, urmat de oameni în pas alergător. 
Când se apropiară, recunoscu uniformele germane. Aceștia fură 
urmaţi de zeci sau poate de sute de soldați. Ei erau cei 
responsabili pentru zgomotul de mai devreme. 

Mitraliorul îndreptă ţeava spre mașină, însă Volodea îi puse o 
mână pe umăr. 

— Așteaptă, îi zise el. 

Işi miji ochii ca să vadă prin viscol. Zări alte vehicule și alţi 
oameni care alergau, apoi și câţiva cai. 

Un soldat ridică pușca. 

— Nu trage, îi zise Volodea. Mulțimea se apropie și mai mult. 
Pe ăștia nu-i putem opri - ne-ar copleși în câteva secunde, le 
explică el. Lăsaţi-i să treacă. Ascundețţi-vă. 

Oamenii se culcară la pământ. Mitraliorul dădu jos de pe masă 
mitraliera DP-28. Volodea se așeză pe podea și se uită peste 
pervaz. 

Zgomotul se transformă într-un vuiet. Oamenii din faţă 
ajunseră în dreptul cafenelei și trecură apoi mai departe. 
Alergau, împiedicându-se și șchiopătând. Unii aveau puști, însă 
majoritatea păreau să-și fi pierdut armele; unii aveau paltoane 
și cușme, alţii nu aveau decât tunica de la uniformă. Mulţi erau 
răniţi. Volodea văzu un om cu capul bandajat prăbușindu-se la 
pământ, târându-se apoi câţiva metri și rămânând neclintit. 
Nimeni nu-l băgă în seamă. Un cavalerist trecu nepăsător cu 
calul în galop peste un infanterist. Jeepurile și mașinile ofițerilor 
treceau periculos de aproape prin mulţime, derapând pe gheață, 
claxonând nebunește și împrăștiindu-i pe oameni în ambele 
părți. 


569 


Era o fugă dezordonată, realiză Volodea. Erau mii de soldaţi, 
într-o debandadă generală. Cu toţii fugeau. 
In sfârșit, germanii se retrăgeau. 


e Capitolul 11 
1941 (4) 


(1) 


Woody Dewar și Joanne Rouzrokh zburară din Oakland, 
California, până în Honolulu cu un hidroavion Boeing B-314. 
Cursa companiei Pan Am dura paisprezece ore. Inainte de 
sosire, se certară crunt. 

Poate de vină era și faptul că petrecuseră un timp îndelungat 
într-un spaţiu atât de restrâns. Hidroavionul era una dintre cele 
mai mari aeronave din lume, dar pasagerii călătoreau înghesuiți 
în șase cabine mici, fiecare dintre acestea cuprinzând două 
rânduri de câte patru scaune. „Prefer trenul”, zisese Woody, 
chinuindu-se să se așeze picior peste picior, iar Joanne avusese 
suficient tact cât să nu-i atragă atenţia că nu puteai călători cu 
trenul până în Hawaii. 

Excursia fusese ideea părinţilor lui Woody. Aceștia hotărâseră 
să meargă în vacanţă în Hawaii ca să îl vadă pe fratele mai mic 
al lui Woody, Chuck, încartiruit acolo. Apoi îi invitaseră pe 
Woody și pe Joanne să li se alăture din a doua săptămână a 
vacanței. 

Woody și Joanne se logodiseră. Woody o ceruse în căsătorie la 
sfârșitul verii, după patru săptămâni de vreme caniculară și 
amor pătimaș în Washington. Joanne îi spusese că era prea 
devreme, dar Woody îi atrăsese atenţia că el era îndrăgostit de 
ea de șase ani și o întrebase cât trebuia să mai aștepte. Așa că 
ea cedase în faţa insistențelor lui. Aveau să se căsătorească în 
anul următor, în iunie, imediat după ce Woody absolvea 
Harvardul. Între timp, faptul că erau logodiţi le îngăduia să 
meargă împreună în vacantele de familie. 

Ea îi zicea Woods, iar el îi zicea Jo. 


570 


Avionul își începu coborârea pe măsură ce se apropiau de 
Oahu, insula principală. Puteau vedea munţii împăduriţi, satele 
împrăștiate la șes, precum și o fâșie de nisip și de spumă. 

— Mi-am cumpărat un costum de baie nou, spuse Joanne. 

Stăteau alături, iar duduitul celor patru motoare Wright Twin 
Cyclone de 14 cilindri era prea puternic ca să poată fi auzită de 
altcineva. Woody citea Fructele mâniei, dar lăsă imediat cartea 
din mână. 

— De-abia aştept să te văd în el. 

Și nu glumea. Ea era visul oricărui producător de costume de 
baie: orice arăta senzaţional pe ea. 

Joanne îl privi pe sub pleoapele aproape închise. 

— Oare părinţii tăi ne-au rezervat camere alăturate la hotel? 
rosti ea, iar în ochii ei cafenii scăpără un foc mocnit. 

Statutul de logodnici nu le permitea să doarmă împreună, cel 
puţin nu oficial; însă mamei lui Woody nu-i scăpau prea multe și 
probabil intuise deja că făceau sex. 

Woody zise: 

— Te găsesc eu, oriunde-ai fi. 

— Așa să faci. 

— Încetează! Și-așa abia mai pot să stau în scaunul ăsta. 

Ea zâmbi mulțumită. 

Baza navală americană apăru la orizont. O lagună în formă de 
frunză de palmier constituia un port natural mare. Jumătate din 
Flota Pacificului se afla aici, respectiv vreo sută de vase. Șirurile 
de rezervoare de combustibil lichid arătau precum damele de pe 
tabla de joc. r 

În mijlocul lagunei se afla o insulă cu un aerodrom. În capătul 
vestic al insulei, Woody zări o duzină de hidroavioane parcate. 

Exact lângă lagună se afla baza aeriană Hickam. Câteva sute 
de aparate de zbor erau parcate pe pistă cu o precizie militară, 
aripă lângă aripă. 

Avionul viră și zbură pe deasupra unei plaje cu palmieri și cu 
umbrele vărgate - probabil Waikiki, se gândi Woody trecând 
apoi și pe deasupra unui orășel: capitala Honolulu. 

Joanne reuși să obţină câteva zile de concediu de la 
Departamentul de Stat, însă Woody trebuia să lipsească de la 
cursuri o săptămână ca să poată merge în această vacanţă. 

— M-a surprins tatăl tău, zise Joanne. De obicei se opune 
oricărei chestii care interferează cu activitatea ta academică. 


571 


— Așa este, încuviință Woody. Dar știi care-i adevăratul motiv 
din spatele acestei excursii, Jo? El crede că s-ar putea să fie 
ultima oară când îl vedem în viaţă pe Chuck. 

— O, Doamne! Serios? 

— Crede că va izbucni războiul, iar Chuck este în marină... 

— Da, cred că are dreptate. Ne paște războiul. 

— Ce te face să fii atât de sigură? 

— Toată lumea privește libertatea cu ostilitate. 

Arătă spre cartea pe care o ţinea în poale, un bestseller 
intitulat /urna/ din Berlin, scris de crainicul de radio William 
Shirer. 

— Naziștii au Europa, îi explică ea. Bolșevicii au Rusia. Și 
acum japonezii își extind controlul asupra Orientului Îndepărtat. 
Nu văd cum ar putea supravieţui America într-o asemenea lume. 
Trebuie să facem comerț cu cineva! 

— Cam asta-i și părerea tatălui meu. El crede că vom intra în 
război cu Japonia la anul. Woody se încruntă, gânditor: Ce se 
mai întâmplă în Rusia? 

— Se pare că germanii nu reușesc să ocupe Moscova. Înainte 
să plec, se zvonea că rușii pregătesc un contraatac masiv. 

— Asta-i o veste bună! 

Woody se uită pe geam - se vedea deja aeroportul din 
Honolulu. Avionul avea să amerizeze într-un golfuleţ adăpostit 
din apropierea pistei, presupuse el. 

— Sper să nu se întâmple nimic important cât sunt eu plecată, 
zise Joanne. 

— De ce? 

— Imi doresc o promovare, Woods, și nu vreau să mă 
eclipseze vreo nouă stea în devenire cât lipsesc. 

— Promovare? Nu ai pomenit nimic despre asta. 

— Nu am obținut-o încă, dar ţintesc la postul de asistent 
guvernamental. 

El surâse. 

— Cât de sus vrei să ajungi? 

— Mi-aș dori să ajung ambasadoare într-un loc fascinant și 
complex, cum ar fi Nanking sau Addis Ababa. 

— Serios? 

— Nu fi atât de sceptic. Frances Perkins este prima femeie 
secretar la muncă - și este al naibii de bună. 


572 


Woody încuviință. Perkins ocupa funcţia respectivă de la 
începutul primului mandat al lui Roosevelt, adică de opt ani, 
izbutind să obţină susţinerea sindicatelor pentru Noua Învoială. 
O femeie excepţională putea aspira la aproape orice în zilele 
acelea. lar Joanne era cu adevărat excepţională. Totuși, îl 
surprindea să descopere cât de ambițioasă era în realitate. 

— Dar ambasadorii trebuie să locuiască în străinătate, zise el. 

— Nu-i așa că ar fi grozav? Culturi străine, vreme capricioasă, 
obiceiuri exotice. 

— Dar... cum s-ar împăca asta cu căsătoria? 

— Poftim? rosti ea cu asprime. 

El ridică din umeri. 

— E o întrebare firească, nu crezi? 

Expresia ei nu se schimbă, însă nările i se dilatară, semn că 
începea să se enerveze. 

— Ți-am pus eu întrebarea asta? zise ea. 

— Nu, dar... 

— Dar? 

— Mă întrebam și eu, Jo - te aștepți să vin după tine, pe unde 
te poartă cariera? 

— Eu voi încerca să mă adaptez nevoilor tale și cred că ar 
trebui să te adaptezi și tu nevoilor mele. 

— Insă nu-i același lucru. 

— Nu? pufni ea; acum chiar că-și pierduse cumpătul. Asta-i o 
noutate pentru mine. 

El se întrebă cum de căpătase conversaţia o turnură atât de 
acidă într-un timp atât de scurt. Se strădui să vorbească pe un 
ton rezonabil și împăciuitor: 

— Am vorbit că o să avem copii, nu? 

— Vor fi și-ai tăi, nu doar ai mei. 

— Nu-i tocmai același lucru. 

— Dacă asta mă va plasa pe o poziţie inferioară în căsnicia 
noastră, atunci prefer să nu fac copii. 

— Nu asta am vrut să spun! 

— Dar ce naiba vrei să spui? 

— Dacă ești numită ambasadoare pe undeva, te aștepți să las 
totul baltă și să vin cu tine? 

— Mă aştept să zici: „Scumpa mea, asta-i o oportunitate 
minunată pentru tine, iar eu nu am de gând să-ţi stau în cale”. 
Îți cer chiar atât de mult? 


573 


— Da! Woody era năucit și supărat. Ce rost mai are să fim 
căsătoriți dacă nu suntem împreună? 

— Dacă izbucnește războiul, ai de gând să te înrolezi? 

— Nu știu. S-ar putea. 

— Și armata te va trimite acolo unde-i nevoie de tine - în 
Europa, în Extremul Orient... 


— Da, normal. 
— Deci te vei duce unde te va chema datoria și mă vei lăsa 
acasă. 


— Dacă sunt nevoit, da. 

— A, dar eu nu pot face asta! 

— Nu-i același lucru! De ce pretinzi că ar fi? 

— Hmm... Poate că pare ciudat, însă cariera și modul în care- 
mi servesc ţara mi se par importante - la fel de importante cum 
ţi se par și ţie ale tale. 

— Eşti îndărătnică! 

— Ei bine, Woods, îmi pare rău că asta-i părerea ta, fiindcă eu 
vorbeam foarte serios despre viitorul nostru comun. Acum 
trebuie să mă întreb dacă mai avem un viitor comun. 

— Sigur că da! zise Woody, care simţea că îi vine să urle de 
nervi. Cum s-a întâmplat asta? Cum de-am ajuns aici? 

Avionul se clătină ușor și ameriză în Hawaii. 


(II) 


Chuck Dewar se temea cumplit ca nu cumva părinţii lui să-i 
afle secretul. 

În Buffalo nu avusese nicio aventură amoroasă, ci doar câteva 
hârjoneli pripite pe alei întunecate cu băieţi pe care abia dacă-i 
știa. Unul dintre motivele pentru care intrase în marină era să 
poată călători în locuri în care putea fi el însuși, fără ca părinții 
săi să afle. 

Situaţia se schimbase de când ajunsese în Hawaii. Aici făcea 
parte dintr-o comunitate clandestină de oameni ca el. Frecventa 
baruri, restaurante și săli de dans unde nu trebuia să pretindă 
că este heterosexual. Avusese câteva aventuri, apoi se 
îndrăgostise. Foarte multă lume îi cunoștea secretul. 

Și acum, veniseră părinţii lui. 


574 


Tatăl său fusese invitat să viziteze Unitatea de Interceptare a 
Semnalelor de la baza navală, cunoscută sub numele de Baza 
HYPO. În calitatea sa de membru al Comisiei de Relaţii Externe 
din Senat, senatorul Dewar avea acces la multe secrete militare 
și vizitase deja cartierul general din Washington al Serviciului de 
Interceptare a Semnalelor, cunoscut și sub numele de Op-20-G. 

Chuck îl luă de la hotelul din Honolulu într-o mașină de-a 
marinei, o limuzină Packard LeBaron. Tata purta o pălărie albă 
de paie. Când trecură pe lângă port, fluieră admirativ. 

— Flota Pacificului, zise el. Ce priveliște! 

Chuck încuviinţă. 

— E ceva, nu? 

Vasele erau cu adevărat frumoase, mai ales cele din Marina 
Militară Americană, care erau vopsite, șmirgheluite și lustruite. 
Marina i se părea nemaipomenită lui Chuck. 

— Toate cuirasatele acelea înșirate într-o linie perfect 
dreaptă... se minună Gus. 

— Noi îi spunem Aleea Cuirasatelor. Lângă insulă sunt 
ancorate Maryland, Tennessee, Arizona, Nevada, Oklahoma și 
West Virginia. 

Cuirasatele primeau nume de state. 

— În port mai sunt California și Pennsylvania, dar nu se văd 
de-aici, adăugă el. 

La poarta principală a Arsenalului Marinei, pușcașul marin 
aflat pe post de santinelă recunoscu mașina oficială și le făcu 
semn să intre. Merseră până la baza de submarine și opriră în 
parcarea din spatele cartierului general, vechea clădire 
administrativă. Chuck îl conduse pe tatăl său în noua aripă, 
inaugurată recent. 

Căpitanul Vandermeier îi aștepta. 

Chuck se temea cel mai mult de Vandermeier. Omul îl 
antipatiza pe Chuck și îi dibuise secretul. Il făcea mereu 
„pufulete” sau „chiloțel”. lar dacă se ivea ocazia, cu siguranță 
avea să-l dea de gol. 

Vandermeier era un tip scund și îndesat, cu un glas hârșâit și 
o respiraţie urât mirositoare. Îl salută pe Gus și-i strânse mâna. 

— Bine aţi venit, domnule senator. Va fi o onoare pentru mine 
să vă prezint unitatea de comunicații din cel de-al 14-lea District 
Naval. 


Acesta era numele (în mod intenţionat) vag pe care îl purta 
grupul care se ocupa cu monitorizarea semnalelor radio ale 
Marinei Imperiale Japoneze. 

— Mulţumesc, domnule căpitan, rosti Gus. 

— Daţi-mi voie să vă avertizez de la bun început, domnule. 
Acesta este un grup informal. Genul acesta de treabă cade 
adeseori pe umerii unor persoane mai excentrice, care nu se 
conformează mereu codului vestimentar impus de Marina 
Militară. Ofițerul-șef, domnul comandant Rochefort, poartă o 
jachetă roșie de catifea. Vandermeier rânji cu subiînţeles, ca de 
la bărbat la bărbat, și adăugă: S-ar putea să vi se pară că arată 
ca un fătălău nenorocit. Chuck încercă să rămână imperturbabil, 
iar Vandermeier continuă: Nu vă pot spune mai multe până nu 
ajungem în zona securizată. 

— Am înţeles, zise Gus. 

Coborâră pe scări la subsol, trecând în drum prin două uși 
încuiate. 

Baza HYPO era un beci fără ferestre luminat cu tuburi de 
neon, ce găzduia treizeci de persoane. Pe lângă birourile și 
scaunele obișnuite, în încăpere mai erau și mese extinse pentru 
grafice, etajere cu imprimante IBM exotice, mașini de sortat și 
de interpolat, precum și două paturi de campanie pe care 
criptanaliștii mai trăgeau câte un pui de somn în pauzele dintre 
sesiunile lor maraton de descifrare a codurilor. Unii oameni erau 
îmbrăcaţi îngrijit, în uniforme, însă alţii, așa cum îi avertizase 
Vandermeier, purtau haine civile boţite, erau nebărbieriţi și 
(dacă te luai după miros) nespălaţi. 

— Ca orice altă marină din lume, și marina japoneză folosește 
coduri diferite, de la cele mai simple pentru mesajele banale, 
precum buletinele meteo, până la cele mai complexe, păstrate 
pentru cele mai importante mesaje secrete, îi explică 
Vandermeier. De exemplu, indicativele de apel prin care sunt 
identificaţi expeditorul unui mesaj și destinatarul acestuia 
folosesc un cifru primitiv, chiar și atunci când textul în sine este 
codat într-un cifru de cel mai înalt nivel. Ei au schimbat recent 
codul pentru aceste indicative, însă l-am spart pe cel nou în 
doar câteva zile. 

— Impresionant, zise Gus. 

— De asemenea, ne putem da seama de unde provine 
semnalul, cu ajutorul triangulaţiei. Având locaţia și indicativele 


576 


de apel, putem stabili o imagine destul de exactă cu privire la 
locul în care se află cea mai mare parte a navelor marinei 
japoneze, chiar dacă nu le putem citi mesajele. 

— Deci știm unde sunt, știm direcţia în care se îndreaptă, dar 
nu și ordinele pe care le primesc, zise Gus. 

— Da, de obicei așa stau lucrurile. 

— Insă asta înseamnă că, dacă ar vrea să se ascundă de noi, 
ar fi de ajuns să-și impună tăcerea în eter. 

— Așa este, recunoscu Vandermeier. Dacă nu mai transmit 
nimic, toată operaţiunea de aici devine inutilă și atunci chiar că 
suntem terminati. 

Un bărbat în smoching și papuci de casă se apropie de ei, iar 
Vandermeier îl prezentă pe șeful unităţii. 

— Comandantul Rochefort vorbește cursiv japoneza, fiind pe 
deasupra și un criptanalist desăvârșit, spuse Vandermeier. 

— Făcuserăm niște progrese excelente în decriptarea cifrului 
principal folosit de japonezi până acum câteva zile, rosti 
Rochefort. Însă ticăloșii l-au schimbat și ne-au dat toată munca 
peste cap. 

Gus zise: 

— Căpitanul Vandermeier tocmai îmi spunea că puteţi afla 
foarte multe lucruri și fără să citiţi mesajele propriu-zise. 

— Da. Rochefort arătă spre un grafic de pe perete și spuse: În 
aceste clipe, de exemplu, grosul flotei japoneze a părăsit apele 
teritoriale și se îndreaptă către sud. 

— Nu sună prea bine. 

— Nu, deloc. Dar, spuneți-mi și mie, domnule senator, care 
credeţi dumneavoastră că sunt intenţiile japonezilor? 

— Eu cred că vor declara război Statelor Unite. Embargoul pe 
care noi l-am instituit asupra combustibilului îi afectează serios. 
Britanicii și olandezii refuză să îi aprovizioneze, așa că ei 
încearcă acum să îl importe din America de Sud. Nu pot 
continua așa la nesfârșit. 

Vandermeier zise: 

— Insă ce ar obţine dacă ne-ar ataca? O țărișoară ca Japonia 
nu poate invada Statele Unite ale Americii! 

Gus replică: 

— Și Marea Britanie este o ţărișoară, dar a reușit să domine 
întreaga lume controlând mările. Japonezii nu trebuie să 
cucerească America; este de ajuns să ne învingă într-un război 


577 


naval ca să poată controla Pacificul, după care nimeni nu-i va 
mai putea împiedica să facă orice comerț doresc. 

— Deci ce credeţi că au de gând acum, când au pornit spre 
sud? 

— Cel mai probabil au ca ţintă Filipinele. 

Rochefort dădu din cap, în semn de încuviinţare. 

— Ne-am consolidat deja baza de acolo. Însă e ceva ce nu-mi 
dă pace: comandantul flotei de portavioane a Japoniei nu a mai 
primit niciun semnal de câteva zile. 

Gus se încruntă. 

— Tăcere în eter. S-a mai întâmplat așa ceva până acum? 

— Da. Portavioanele își întrerup comunicațiile când revin în 
apele teritoriale. Presupun că asta-i explicaţia și de această 
dată. 

Gus încuviinţă. 

— Da, pare rezonabil. 

— Știu, zise Rochefort. Numai că mi-aș dori să putem fi siguri. 


(HI) 


Luminile de Crăciun erau aprinse pe Fort Street, în Honolulu. 
Era sâmbătă seara, 6 decembrie, și strada era plină ochi de 
marinari în uniforme albe, tropicale, completate cu berete albe 
și eșarfe negre, ieșiţi toți să se distreze. 

Familia Dewar se plimba savurând atmosfera - Rosa la braţul 
lui Chuck, iar Gus și Woody încadrând-o pe Joanne. 

Woody se împăcase cu logodnica sa. Își ceruse scuze pentru 
că nu o întrebase mai întâi de toate ce își dorea de la căsătoria 
lor. Joanne recunoscuse că sărise și ea calul. Nu rezolvaseră 
chestiunea spinoasă, dar spiritele se domoliseră îndeajuns cât 
să-și smulgă hainele de pe ei și să sară în pat. 

După aceea, cearta nu li se mai păruse atât de importantă și 
singurul lucru care mai contase pentru ei fusese dragostea pe 
care o simțeau unul faţă de celălalt. Juraseră apoi ca pe viitor să 
poarte aceste discuţii într-o manieră iubitoare și tolerantă. În 
timp ce se îmbrăca, Woody simţise că tocmai depășiseră o 
piatră de hotar. Avuseseră o ceartă cruntă din cauza unei 
diferenţe serioase de perspectivă, însă trecuseră peste ea. Ar fi 
putut fi chiar un semn bun. 


578 


Acum mergeau la cină. Woody avea aparatul la gât, făcând 
fotografii pe drum. După o vreme, Chuck se opri și le prezentă 
un alt marinar. 

— El este amicul meu, Eddie Parry. Eddie, ţi-i prezint pe 
senatorul Dewar, doamna Dewar, fratele meu Woody și 
logodnica lui Woody, domnișoara Joanne Rouzrokh. 

Rosa zise: 

— Incântată de cunoștință, Eddie. Chuck ne-a pomenit de tine 
în câteva dintre scrisorile pe care ni le-a trimis. Vrei să vii cu noi 
la cină? Intenţionăm să luăm mâncare chinezească. 

Woody se miră. Mamei sale nu-i stătea în fire să invite un 
străin la o masă în familie. 

Eddie spuse cu un accent sudist: 

— Vă mulțumesc, doamnă. Imi faceţi o mare onoare. 

Intrară în restaurantul Heavenly Delight și se așezară la o 
masă de șase persoane. Eddie era manierat, adresându-i-se lui 
Gus cu „domnule” și femeilor cu „doamnă”, și părea foarte 
relaxat. După ce comandară, spuse: 

— Am auzit atâtea despre familia dumneavoastră, încât simt 
că vă știu deja. 

Era pistruiat și zâmbea frumos, iar Woody își dădu seama că 
toată lumea îl plăcea. 

Eddie o întrebă pe Rosa cum i se părea Hawaii-ul. 

— Să-ţi spun drept, sunt ușor dezamăgită, răspunse ea. 
Honolulu este ca oricare alt orășel american. Mă așteptam să fie 
mai asiatic. 

— Aveţi dreptate, rosti Eddie. Peste tot vezi numai localuri, 
moteluri și trupe de jazz. 

Il întrebă pe Gus dacă era de părere că avea să se ajungă la 
război. Toată lumea îl întreba asta pe Gus. 

— Am încercat din răsputeri să ajungem la un modus vivendi 
cu Japonia, zise Gus. 

Woody se întrebă dacă Eddie știa ce înseamnă modus vivendi. 

— Secretarul de stat Hull a purtat nenumărate discuţii cu 
ambasadorul Nomura de-a lungul acestei veri. Insă nu părem să 
cădem la înțelegere. 

— Care-i problema? întrebă Eddie. 

— Afacerile americane au nevoie de o zonă de liber schimb în 
Extremul Orient. Japonia spune: „Bine, și nouă ne convine liberul 
schimb, hai să-l instituim, dar nu doar la noi în bătătură, ci în 


579 


întreaga lume”. Statele Unite nu pot oferi asta, nici dacă ne-am 
dori. Drept urmare, Japonia susține că, atâta vreme cât alte ţări 
au propria zonă economică, dorește și ea una, la rândul său. 

— Eu tot nu pricep de ce au invadat China. 

Rosa, care încerca mereu să facă pe avocatul diavolului, 
interveni: 

— Japonezii vor trupe în China, Indochina și în Indiile de Est 
Olandeze ca să își protejeze interesele, așa cum și noi, 
americanii, avem trupe în Filipine, așa cum britanicii au trupe în 
India, francezii în Algeria și așa mai departe. 

— Dacă puneţi problema așa, japonezii nu mai par atât de 
nerezonabili! 

Joanne rosti cu fermitate: 

— Nu sunt nerezonabili, dar nici nu au dreptate. Cucerirea 
unui imperiu reprezintă o soluţie de secolul al XIX-lea. Lumea se 
schimbă. Ne îndepărtăm treptat de imperii și de zone economice 
închise. Dacă i-am lăsa să facă asta, ar fi un pas înapoi. 

Când le sosi mâncarea, Gus zice: 

— A, să nu uit! Mâine-dimineaţă o să luăm micul dejun pe 
puntea Arizonei. La ora opt fix. 

Chuck spuse: 

— Eu nu sunt invitat, dar mi s-a ordonat să vă duc acolo. O să 
vă iau la 7:30 și o să vă duc cu mașina la Arsenalul Marinei, apoi 
o să mergem împreună la prânz, în cealaltă parte a portului. 

— Bine. 

Woody se năpusti asupra orezului prăjit. 

— E nemaipomenit! exclamă el. Ar trebui să servim mâncare 
chinezească la nuntă. 

Gus râse. 

— Nu prea cred. 

— De ce nu? Este ieftină și gustoasă. 

— O nuntă nu-i o simplă masă, ci o ocazie specială. Că tot 
veni vorba: Joanne, trebuie să vorbesc cu mama ta. 

Joanne se încruntă. 

— În legătură cu nunta? 

— În legătură cu lista invitaţilor. 

Joanne lăsă jos beţișoarele. 

— E vreo problemă? 

Woody observă cum nările i se dilatau și își dădu seama că 
avea să iasă scandal. 


580 


— Nu-i o problemă, propriu-zis, zise Gus. Numai că eu am un 
număr destul de mare de prieteni și de aliaţi la Washington care 
s-ar simți ofensaţi dacă nu i-aș invita la nunta fiului meu. Vreau 
să-i sugerez mamei tale să împărțim cheltuielile pe din două. 

Tata era bine intenţionat, realiză Woody. Cum Dave își 
vânduse afacerea pe o nimica toată înainte să moară, mama lui 
Joanne ar fi putut să fie mult prea strâmtorată ca să își permită 
o nuntă scumpă. Însă lui Joanne nu-i plăcea ideea ca părinţii să 
facă aranjamente de nuntă peste capul ei. 

— La ce prieteni și aliați vă referiţi? întrebă Joanne cu răceală. 

— Senatori și congresmeni, în marea lor parte. Trebuie să-l 
invităm și pe președinte, dar el nu va putea să vină. 

— Ce senatori și congresmeni? insistă Joanne. 

Woody o observă pe mama lui înăbușindu-și un zâmbet. O 
amuza insistența lui Joanne. Foarte puţină lume avea tupeul să îl 
pună pe Gus cu spatele la zid în felul acela. 

Gus începu să înșire niște nume. La un moment dat, Joanne îl 
întrerupse: 

— Aţi spus cumva congresmenul Cobb? 

— Da. 

— Dar a votat împotriva legii antilinșaj! 

— Peter Cobb este un om de ispravă. Insă este politician din 
Mississippi. Trăim într-o democraţie, Joanne: trebuie să ne 
reprezentăm alegătorii. Sudiștii nu vor sprijini o lege antilinșaj. 
Se uită la prietenul lui Chuck și spuse: Sper că nu te-am jignit 
cumva, Eddie. 

— Nu vă măsuraţi cuvintele pe seama mea, domnule, rosti 
Eddie. Eu sunt din Texas, dar mi-e rușine când mă gândesc la 
politica celor din Sud. Detest discriminarea. Omul tot om este, 
indiferent de culoarea pielii. 

Woody îl privi pe Chuck. Acesta părea gata să plesnească de 
mândrie auzind cuvintele lui Eddie. 

În clipa aceea, Woody realiză că Eddie nu era doar amicul lui 
Chuck. 

„Hmm, o situaţie cam ciudată!” 

La masă erau, așadar, trei cupluri de îndrăgostiţi: Tata și 
Mama, Woody și Joanne, dar și Chuck și Eddie. 

Se uită stăruitor la Eddie. „Deci ăsta-i iubitul lui Chuck, se 
gândi el. Al naibii de ciudat!” 

Eddie îi surprinse privirea și îi zâmbi politicos. 


581 


Woody își luă ochii de la el. „Slavă Domnului că tata și mama 
nu s-au prins”, își zise el. 

Dacă nu cumva acesta era adevăratul motiv pentru care 
Mama îl invitase pe Eddie să participe la cina în familie. Oare 
știa? Oare era de acord? Nu, așa ceva nu era cu putinţă! 

— În orice caz, Cobb nu are de ales, spunea Tata. În toate 
celelalte privinţe este un adevărat liberal. 

— Nu-i vorba de democraţie aici, ripostă Joanne înfierbântată. 
Cobb nu-i reprezintă pe oamenii din sud. Numai albii au voie să 
voteze acolo. 

Gus zise: 

— Nu există nimic perfect pe lumea asta. Cobb a susținut 
Noua Invoială propusă de Roosevelt. 

— Asta nu înseamnă că trebuie să-l invit la nunta mea. 

Woody interveni: 

— Tată, nici eu nu vreau să vină. Are mâinile pătate de sânge. 

— Dar e nedrept! 

— Exact așa ni se pare și nouă. 

— Mă rog, decizia nu vă aparţine în întregime. Mama lui 
Joanne va organiza petrecerea și, dacă mă va lăsa, voi suporta 
și eu o parte din cheltuieli. Mă gândesc că asta ar trebui să ne 
dea măcar dreptul de a avea un cuvânt de spus în privinţa listei 
de invitați. 

Woody se lăsă pe spate. 

— La naiba! E nunta noastră! 

Joanne îl privi pe Woody. 

— Poate că ar trebui să facem o nuntă discretă, la starea 
civilă, cu doar câţiva prieteni. 

Woody ridică din umeri. 

— Mie îmi convine. 

Gus rosti pe un ton sever: 

— Asta ar supăra foarte multă lume. 

— Nu și pe noi, replică Woody. Cea mai importantă persoană 
a zilei va fi mireasa. Vreau să aibă exact ce-și dorește. 

Rosa interveni în discuţie: 

— Ascultaţi-mă! Haideţi să nu întrecem măsura. Gus, 
scumpule, cred că ar trebui să-l iei deoparte pe Peter Cobb și să- 
i explici, cât poţi de diplomat, că ai norocul de-a avea parte de 
un fiu idealist, care se însoară cu o fată minunată și la fel de 
idealistă, și că ei au refuzat cu încăpățânare cererea ta 


582 


înflăcărată de a-l invita pe congresmenul Cobb la nuntă. Deși îţi 
pare rău, nu poţi face nimic în această privință, așa cum nici 
Peter nu poate face ceva în privinţa votului său de la proiectul 
de antilinșaj. El va zâmbi și va spune că înţelege și că a apreciat 
mereu francheţea ta. 

Gus ezită îndelung, apoi decise să se lase păgubaș. 

— Presupun că ai dreptate, draga mea, zise el. Îi zâmbi lui 
Joanne și adăugă: Oricum, aș fi un prost să mă cert cu 
încântătoarea mea noră din cauza lui Pete Cobb. 

Joanne zise: 

— Vă mulţumesc. Pot să încep să vă spun „tată”? 

Woody fu cât pe ce să rămână cu gura căscată. Spusese 
exact ce trebuia în momentul acela. Era deșteaptă foc! 

Gus spuse: 

— Mi-ar plăcea asta. 

Lui Woody i se păru că întrezărește o lacrimă în colţul ochilor 
tatălui său. 

Joanne zise: 

— Atunci, îți mulțumesc, tată. 

„Măi să fie! se gândi Woody. l-a ţinut piept - și a câștigat. Ce 
fată nemaipomenită!” 


(IV) 


Duminică dimineață, Eddie vru să îl însoțească pe Chuck când 
avea să-și ia familia de la hotel. 

— Nu știu ce să zic, scumpule, zise Chuck. Noi doi ar trebui să 
fim doar prietenoși unul cu celălalt, nu de nedespărțit. 

Erau într-un pat de motel, în zorii zilei. Erau nevoiţi să se 
furișeze înapoi în cazarmă înainte de răsăritul soarelui. 

— Ți-e rușine cu mine, rosti Eddie. 

— Cum poţi spune așa ceva? Te-am invitat la cină cu familia 
mea! 

— A fost ideea mamei tale, nu a ta. Dar tatălui tău i-a plăcut 
de mine? _ 

— Te-au îndrăgit cu toţii. Cine n-ar face-o? Insă ei nu știu că 
ești un poponar jegos. 

— Nu sunt un poponar jegos! Sunt un poponar foarte curat. 

— Aici ai dreptate. 


583 


— Hai, te rog, ia-mă și pe mine! Vreau să îi cunosc mai bine. 
Contează mult pentru mine. 

Chuck oftă și zise: 

— Fie. 

— Îți mulţumesc! Eddie îl sărută și zise: Mai avem timp...? 

Chuck râniji. 

— Dacă ne mișcăm repede... 

Peste două ore, așteptau în faţa hotelului în Packardul 
marinei. Cei patru pasageri apărură la 7:30. Rosa și Joanne 
purtau pălării și mănuși, Gus și Woody - costume albe de stofa. 
Woody avea aparatul la el. 

Woody și Joanne se ţineau de mână. 

— Uită-te la fratele meu, îi murmură Chuck lui Eddie. Este atât 
de fericit...! 

— Este frumoasă fata... 

Ținură portierele deschise și soții Dewar urcară pe bancheta 
din spate a limuzinei. Woody și Joanne desfăcură strapontinele. 
Chuck demară și porni spre baza navală. 

Era o dimineaţă frumoasă. Din radioul mașinii răsunau 
imnurile religioase de pe postul KGMB. Soarele strălucea peste 
lagună și se reflecta din hublourile și balustradele lustruite ale 
zecilor de vase. Chuck zise: 

— Frumoasă priveliște, nu? 

Intrară în bază și se îndreptară spre Arsenalul Marinei, acolo 
unde o duzină de ambarcaţiuni erau trase la pontoane și docuri 
pentru reparaţii, lucrări de întreţinere și realimentare. Chuck 
parcă la docul ofițerilor. Coborâră toţi și admirară puternicele 
cuirasate ancorate în lagună, ce scânteiau în lumina dimineții. 
Woody făcu o poză. 

Mai erau doar câteva minute până la ora opt. Chuck auzea 
bătaia clopotelor de la biserica din Pearl City, aflat în apropiere. 
La bordul vaselor, cartul de dimineaţă era chemat la micul 
dejun, iar portdrapelele se pregăteau să ridice însemnele la ora 
opt fix. O fanfară de pe puntea Nevadei intona imnul de stat 
american. 

Merseră pe jos până la debarcader, unde îi aștepta o șalupă 
legată la mal. Ambarcaţiunea era destul de mare încât să poată 
transporta o duzină de pasageri și avea motorul amplasat sub o 
trapă de la pupă. Eddie porni motorul, în vreme ce Chuck îi ajuta 
pe oaspeţi să urce în șalupă. Micul motor începu să învolbureze 


584 


apele. Chuck se duse la proră în timp ce Eddie întorcea șalupa 
de la doc, îndreptând-o spre cuirasate. Prora săltă ușor pe 
măsură ce șalupa prindea viteză, lăsând în părţi curbe identice 
de spumă, ca niște aripi de pescăruș. 

Chuck auzi un avion și își ridică privirea. Aparatul de zbor 
venea dinspre vest la o altitudine atât de joasă, încât părea că 
se prăbușește. Probabil că urma să aterizeze la aerodromul 
naval de pe insula Ford. 

Woody, care stătea lângă Chuck la proră, se încruntă și zise: 

— Ce fel de avion e acela? 

Chuck cunoștea toate aeronavele armatei și ale marinei, însă 
îi venea greu să identifice acel model. 

— Seamănă mult cu un model 97, zise el. Modelul tip de 
bombardier din flotila de portavioane a Marinei Imperiale 
Japoneze. 

Woody își îndreptă aparatul spre el. Când acesta ajunse mai 
aproape, Chuck observă sorii mari și roșii vopsiți pe aripile sale. 

— Este un avion japonez! exclamă el. 

Eddie, care conducea șalupa de la pupă, îl auzi și spuse: 

— Probabil că l-au aranjat așa pentru vreun exerciţiu. Vreun 
antrenament neanunţat ca să ne strice dimineaţa de duminică. 

— Probabil că da, spuse Chuck. 

Apoi văzu un al doilea avion în spatele primului. 

Și încă unul. 

Îl auzi pe tatăl său rostind neliniștit: 

— Ce naiba se întâmplă? 

Avioanele virară deasupra Arsenalului Marinei și trecură 
razant pe deasupra șalupei, vuind precum cascada Niagara. 
Erau vreo zece, observă Chuck; nu, douăzeci; de fapt, mult mai 
multe. Se îndreptau spre Aleea Cuirasatelor. 

Woody încetă să mai facă poze și zise: 

— Nu poate fi un atac adevărat, nu? 

In glas i se citea o frică amestecată cu îndoială. 

— Cum ar putea fi avioane japoneze? rosti Chuck sceptic. 
Japonia se află la peste șase mii de kilometri distanţă! Niciun 
avion nu poate zbura atât de departe. 

Apoi își aminti de portavioanele japoneze care întrerupseseră 
orice comunicaţie. Unitatea de lInterceptare a Semnalelor 
presupusese că acestea reveniseră în apele lor teritoriale, dar 
nu reușise să obţină confirmarea. 


585 


Surprinse privirea tatălui său și-și dădu seama că și acesta își 
amintea conversaţia respectivă. 

Totul deveni deodată clar, iar scepticismul se preschimbă în 
frică. 

Avionul din fruntea formaţiei trecu razant pe deasupra 
Nevadei, nava aflată în capătul Aleii Cuirasatelor. Apoi se auzi o 
explozie de artilerie. Pe punte, marinarii se împrăștiară ca 
potârnichile și fanfara fugi într-un dezacord general. 

Rosa ţipă în șalupă. 

Eddie exclamă: 

— O, lisuse Hristoase! Chiar este un atac! 

Chuck simţi cum îi bubuie inima în piept. Japonezii bombardau 
Pearl Harbor, iar el se afla într-o șalupă, în mijlocul lagunei. Se 
uită la fețele speriate ale celorlalţi - părinţii săi, fratele său, 
Eddie - și realiză că toţi oamenii la care ţinea pe această lume 
erau strânși în aceeași ambarcaţiune. 

Torpile lunguieţe, ca niște gloanţe, începură să cadă din 
pântecele avioanelor în apele liniștite ale lagunei. 

Chuck zbieră: „Eddie, întoarce-te!” însă Eddie i-o luase 
înainte, răsucind șalupa într-un arc strâmt de cerc. 

În timp ce se întorceau, Chuck zări deasupra bazei aeriene 
Hickam o altă formaţie de avioane cu discuri mari și roșii pe 
aripi. Acestea erau bombardiere de picaj și se năpusteau ca 
niște păsări de pradă asupra șirurilor de aparate de zbor 
americane, aliniate perfect pe piste. 

La dracu! Câţi nenorociti de felul acesta erau, la urma urmei? 
Cerul de deasupra Pearl Harborului părea invadat de jumătate 
din flotila aeriană a Japoniei. 

Woody continua să facă fotografii. 

Chuck auzi o bubuitură zgomotoasă, ca o explozie subterană, 
urmată imediat de o alta. Se întoarse în acea direcţie. La bordul 
Arizonei se vedeau vâlvătăi de foc, iar fumul începuse să se 
înalțe din navă. 

Pupa șalupei se scufundă și mai mult în apă când Eddie apăsă 
ambreiajul. Chuck îi strigă alarmat: „Grăbește-te, grăbește-te!”, 
chiar dacă nu mai era cazul. 

Chuck auzi de pe unul dintre vase șuieratul insistent și ritmic 
al sirenei ce dădea alarma, chemând toţi militarii la staţiile de 
luptă, și-și dădu seama că erau în plină bătălie, iar familia lui era 
prinsă în mijlocul acesteia. După câteva clipe, sirena pentru 


586 


raiduri aeriene de pe insula Ford începu cu un geamăt coborât și 
urcă în intensitate până ce atinse nota cea mai înaltă și 
stridentă. 

Urmă apoi o serie lungă de explozii pe Aleea Cuirasatelor, în 
timp ce torpilele își atingeau ţintele. Eddie răcni: 

— Uitaţi-vă la Wee Vee! 

Așa era poreclită nava West Virginia. 

— Se înclină la babord! zise el. 

Avea dreptate, observă Chuck. Vasul fusese găurit în partea 
dinspre avioanele atacatoare. Milioane de tone de apă trebuie 
că-i intraseră în chilă pentru ca o asemenea navă, de dimensiuni 
uriașe, să se încline într-o parte. 

Aceeași soartă o avea și Oklahoma, aflată lângă ea, și Chuck 
văzu îngrozit cum marinarii alunecau neajutoraţi pe puntea 
înclinată și cădeau peste bord. 

Valurile provocate de explozii zguduiră șalupa. Toţi cei 
prezenți se apucară strâns de balustrade. 

Chuck văzu ploaia de bombe de deasupra bazei de 
hidroavioane de la capătul insulei Ford. Avioanele erau legate la 
distanțe mici unul faţă de celălalt - acum erau distruse de 
proiectile, iar fragmentele de aripi și de fuzelaje zburau prin aer 
ca frunzele vânturate de un uragan. 

Chuck se străduia să identifice tipurile de aparate de zbor și 
zări acum un al treilea model printre atacatorii japonezi, letalul 
Mitsubishi „Zero”, cel mai bun avion de vânătoare al flotilelor de 
portavioane din întreaga lume. Nu avea decât două bombe mici, 
însă era dotat cu două mitraliere și cu două tunuri de 20 de 
milimetri. Probabil că rolul său în atac era acela de a escorta 
bombardierele,  apărându-le de avioanele de vânătoare 
americane - însă acestea din urmă erau încă la sol și multe 
dintre ele fuseseră deja distruse. Asta însemna că „Zerourile” 
erau libere să tragă în clădiri, echipamente și trupe. 

Sau, se gândi Chuck înfricoșat, să ia la ţintă o familie care 
traversa laguna, în încercarea disperată de a ajunge la țărm. 

Într-un sfârșit veni și riposta americanilor. Pe insula Ford, dar 
și pe punţile vaselor neatinse încă, artileria antiaeriană și 
mitralierele obișnuite prinseră viață, contribuind la rândul lor la 
cacofonia generală de zgomote letale. Obuzele antiaeriene 
explodau în cer ca niște flori negre. Aproape imediat, un 
mitralior de pe insulă nimeri un bombardier de picaj. Carlinga 


587 


aparatului luă foc și avionul se prăbuși în apă. Chuck izbucni în 
urale și își flutură pumnii prin aer. 

West Virginia începu să se redreseze, continuând însă să se 
scufunde, și Chuck realiză că probabil comandantul navei 
deschisese valvele de la tribord ca să o menţină în poziţie 
dreaptă în timp ce se ducea la fund, oferind astfel echipajului 
șanse mai mari de supravieţuire. Ok/ahoma însă nu fu la fel de 
norocoasă și urmăriră cu toţii îngroziți cum imensul vapor 
începe să se răstoarne. Joanne zise: „O, Doamne, uitaţi-vă la 
echipaj!” Marinarii se căţărau înnebuniţi pe puntea tot mai 
înclinată și pe balustrada de la tribord, într-o încercare disperată 
de a se salva. lar ei se numărau printre cei norocoși, își dădu 
seama Chuck când vasul impunător se răsturnă complet, cu un 
huruit cumplit, și începu să se scufunde. Cine știe câte sute de 
oameni erau prinși sub punte? 

— Țineţi-vă bine! răcni Chuck. 

Valul imens provocat de răsturnarea Ok/ahomei se apropia de 
ei. Tata o apucă pe Mama, iar Woody o strânse bine pe Joanne. 
Valul ajunse la ei, ridicând șalupa la o înălţime de-a dreptul 
imposibilă. Chuck se clătină pe picioare, dar se agăţă de 
balustradă. Șalupa rămase pe linia de plutire. Urmară apoi 
câteva valuri mai mici, care îi zguduiră, dar nimeni nu păţi 
nimic. 

Încă se aflau la aproape un kilometru și jumătate de țărm, 
observă Chuck cu consternare. 

În mod uluitor, Nevada, primul vas lovit, se urni din loc. 
Cineva avusese prezența de spirit de a le semnala tuturor 
navelor să plece de acolo. Dacă reușeau să iasă din port, se 
puteau împrăștia și nu ar mai fi fost ţinte atât de ușoare. 

De pe Aleea Cuirasatelor se auzi atunci o bubuitură de zece 
ori mai puternică decât orice se petrecuse înainte. Explozia fu 
atât de violentă, încât Chuck primi suflul ei ca pe o lovitură în 
plex, deși ajunseseră acum la aproape un kilometru distanţă. O 
rafală de focuri ţâșni din tureta nr. 2 de pe Arizona. O fracțiune 
de secundă mai târziu, partea din față a vasului păru să 
explodeze. Resturile zburară prin aer - bare de oțel strâmbate și 
plăci îndoite ce pluteau prin fum cu o încetineală de coșmar, ca 
niște fragmente de hârtie carbonizată dintr-un foc de tabără. 
Flăcările și fumul învăluiră partea din faţă a vasului. Catargul 
principal se înclină nesigur în faţă. 


588 


Woody spuse: 

— Ce-a mai fost și asta? 

— Probabil că a sărit în aer rezerva de muniţie, le explică 
Chuck, realizând cu durere în suflet că sute dintre camarazii săi 
fuseseră uciși probabil în acea deflagraţie colosală. 

O coloană de fum roșiatic se înălţă în văzduh ca un rug 
funerar. 

Se auzi apoi o bufnitură și ambarcaţiunea se opinti, de parcă 
ar fi fost lovită de ceva. Toţi cei de la bord se feriră. Chuck se 
lăsă în genunchi, gândindu-se că fuseseră nimeriţi de o bombă, 
apoi realiză că era imposibil câtă vreme erau încă în viaţă. După 
ce-și reveni, văzu că o bucată mare de metal, lungă de un 
metru, străpunsese puntea deasupra motorului. Ca prin minune, 
nimeni nu fusese lovit. 

Însă motorul muri. Șalupa încetini, apoi se opri de tot. 
Continuă să se legene pe valurile învolburate în vreme ce 
avioanele japoneze scăldau laguna într-o ploaie de foc. 

Gus spuse cu glas sugrumat: 

— Chuck, trebuie să plecăm de aici imediat. 

— Știu. 

Chuck și Eddie examinară avariile șalupei. Apucară bucata de 
metal și încercară să o smulgă din puntea de tec, însă aceasta 
se înfipsese bine acolo. 

— Nu avem timp pentru asta! rosti Gus. 

Woody zise: 

— Oricum motorul este terminat, Chuck. 

Mai aveau aproape jumătate de kilometru până la țărm. 
Totuși, șalupa era dotată și pentru situaţii de urgenţe precum 
cea de atunci. Chuck scoase două vâsle. El luă una, iar Eddie o 
luă pe cealaltă. Șalupa era mult prea mare pentru cineva care 
dădea la vâsle, astfel că înaintau foarte încet. 

Din fericire pentru ei, urmă o pauză între atacuri. Pe cer nu 
mai roiau avioanele. Trâmbe imense de fum se înălţau de pe 
vasele avariate, inclusiv o coloană de vreo trei sute de metri ce 
se ridica din Arizona, rănită acum de moarte; dar nu se mai 
auzeau alte explozii. Extrem de hotărâtă, Nevada se îndrepta 
către ieșirea din port. 

Apa din jurul navelor era ticsită de bărci de salvare, șalupe și 
marinari care înotau sau se agăţau de resturile plutitoare. Inecul 
nu era singura lor spaimă: combustibilul din vapoarele găurite 


589 


se scurgea pe luciul apei și lua foc. Strigătele de ajutor ale celor 
care nu știau să înoate se amestecau în mod grotesc cu urletele 
celor arși. 

Chuck aruncă o privire spre ceasul de la mână. Credea că 
atacul durase ore bune, dar - în mod uimitor - acesta se 
încheiase după numai treizeci de minute. 

Însă exact atunci începu al doilea val. 

De data aceasta, avioanele veneau din est. Unele porniră în 
urmărirea Nevadei, care încerca să scape; altele luară la ţintă 
Arsenalul Marinei, de unde plecase familia Dewar cu șalupa. 
Aproape imediat, distrugătorul Shaw explodă lângă un ponton, 
fiind cuprins de flăcări și învăluit de fum. Carburantul se vărsă în 
apă și luă foc. Apoi, lângă cel mai mare doc, fu lovit cuirasatul 
Pennsylvania. Două distrugătoare ancorate lângă acesta săriră 
în aer din cauza aprinderii depozitelor de muniţie. 

Chuck și Eddie se opintiră în vâsle, asudând ca niște cai de 
curse. 

În Arsenalul Marinei apărură pușcașii - probabil din cazărmile 
aflate în apropiere - cu echipamente de stingere a incendiilor. 

În cele din urmă, șalupa ajunse cu greu la docul ofiţerilor. 
Chuck sări din ea și o legă rapid, în vreme ce Eddie îi ajuta pe 
pasageri să coboare. Fugiră cu toţii spre mașină. 

Chuck sări la volan și porni motorul. Radioul mașinii porni 
automat și îl auziră cu toţii pe crainicul de la KGMB spunând: 
„Toţi angajaţii armatei, marinei și trupele de pușcași să se 
prezinte imediat la datorie!” Chuck nu avusese încă ocazia să 
facă asta, dar era convins că primele sale ordine ar fi fost să îi 
ducă la adăpost pe cei patru civili aflaţi în grija sa, mai ales că 
printre aceștia erau două femei și un senator. 

De îndată ce urcă toată lumea în mașină, el demară în 
trombă. 

Cel de-al doilea val al atacului părea să fie pe sfârșite. 
Majoritatea avioanelor japoneze se îndepărtau de port. Cu toate 
acestea Chuck acceleră, gândindu-se că ar fi putut urma și un al 
treilea val. 

Poarta principală era deschisă. Dacă ar fi fost închisă, probabil 
că ar fi încercat să treacă prin ea. 

Nu se mai vedea nicio altă mașină. 


leși cu viteză maximă din port, apucând-o pe șoseaua 
Kamehameha. Cu cât ajungea mai departe de Pearl Harbor, cu 
atât familia sa avea să fie mai la adăpost. 

Și-atunci, văzu un Zero singuratic venind înspre el. 

Zbura foarte jos, de-a lungul șoselei, și după o clipă realiză că 
ținta lui era mașina. 

Cum tunurile erau plasate pe aripi, existau șanse mari să 
rateze ţinta îngustă reprezentată de vehicul; însă mitralierele 
erau mult mai apropiate, fiind amplasate de-o parte și de alta a 
motorului. Dacă era deștept, la ele avea să apeleze pilotul. 

Chuck se uită înnebunit în stânga și-n dreapta drumului. Nu se 
vedea niciun loc în care s-ar fi putut ascunde - pretutindeni erau 
numai câmpuri de trestie. 

Începu să meargă în zigzag. Pilotul nu se lăsă păcălit și nu 
încercă să-i imite manevrele. Drumul nu era foarte larg și, dacă 
Chuck ar fi intrat în câmpul de trestie, ar fi fost silit să 
încetinească periculos de mult. Apăsă acceleraţia, realizând că 
șansele de a scăpa de tirul avionului creșteau proporțional cu 
viteza. 

Apoi, fu prea târziu pentru calcule. Avionul ajunse atât de 
aproape, încât Chuck putu să vadă găurile rotunde și negre din 
aripi prin care trăgeau tunurile. Insă, așa cum intuise deja, 
pilotul deschise focul cu mitralierele, iar gloanţele începură să 
răpăie în faţa lor pe drum, ridicând praful. 

Chuck se mută mai la stânga, spre mijlocul drumului, apoi coti 
brusc la dreapta. Pilotul își corectă ţinta, luându-l din nou în 
cătare. Gloanţele mușcară din capotă. Parbrizul se făcu ţăndări. 
Eddie gemu de durere, iar una dintre femei ţipă. 

Apoi, Zeroul se făcu nevăzut. 

Mașina începu să meargă singură în zigzag. Probabil că fusese 
atinsă o roată din faţă. Chuck se chinui să controleze direcţia și 
să rămână pe drum. Mașina coti în lateral, trecu pe pietriș, intră 
în câmpul de la marginea drumului și se opri brusc, cu o 
zgâlțâitură. 

Din motor ieșeau flăcări, iar Chuck simţi miros de benzină. 

— Toată lumea jos! urlă Chuck. Înainte să explodeze 
rezervorul! 

Deschise portiera și sări afară. 

Trase cu putere ușa din spate, iar tatăl lui ieși, trăgând-o și pe 
mama sa după el. Chuck îi văzu și pe ceilalţi ieșind prin partea 


591 


opusă. „Fugiţi!” le strigă el, deși îndemnul său era inutil. Eddie 
pornise deja prin câmpul de trestie, șchiopătând de parcă ar fi 
fost rănit. Woody mai că o ducea pe brațe pe Joanne, care părea 
și ea rănită. Părinţii lui se repeziră pe câmp, nepărând atinși de 
gloanţe. Se luă după ei. Fugiră vreo sută de metri, apoi se 
aruncară la pământ. 

Urmă un moment de liniște. Sunetele avioanelor ajunseseră 
acum un simplu zumzet îndepărtat. Ridicându-și privirea, Chuck 
văzu un fum uleios înălțându-se din port la sute de metri în aer. 
Deasupra fumului se zăreau ultimele bombardiere de înălțime 
îndreptându-se spre nord. 

Apoi se auzi o bubuitură care aproape că-i sparse timpanele. 
Chiar dacă-și închise ochii, tot distinse lumina puternică a 
benzinei care exploda. Un val de dogoare îl străbătu. 

Işi săltă capul și se uită în spate. Mașina era mistuită de 
flăcări. 

Sări în picioare. 

— Mamă! Eşti teafără? 

— Da, ca prin miracol, rosti ea cu sânge rece, în timp ce tatăl 
lui o ajuta să se ridice de pe jos. 

Se uită spre câmp și îi zări pe ceilalţi. Fugi la Eddie, care 
stătea în capul oaselor, ţinându-se de coapsă. 

— Ești lovit? 

— Da, și doare ca dracu. Însă nu curge prea mult sânge, zise 
Eddie, izbutind să surâdă. M-a atins în partea de sus a coapsei, 
dar nu mi-a afectat niciun organ vital. 

— Lasă că te ducem la spital. 

In clipa aceea, Chuck auzi un sunet înfiorător. 

Fratele său plângea. 

Woody nu plângea ca un bebeluș, ci mai degrabă ca un copil 
pierdut: era un vaiet puternic și sfâșietor de nefericire. 

Chuck pricepu imediat că era sunetul unei inimi frânte. 

Alergă la fratele său. Woody stătea în genunchi, cu pieptul 
cutremurat de hohote, cu gura căscată și cu lacrimi șiroindu-i pe 
obraji. Costumul lui alb de stofă era plin de sânge, deși el nu 
părea rănit. Gemea printre hohote de plâns: 

— Nu, nu... 

Joanne zăcea pe pământ cu faţa în sus. 

Chuck văzu de îndată că este moartă. Avea trupul nemișcat și 
ochii deschişi, sticloși. Partea din faţă a rochiei sale dungate de 


592 


bumbac era îmbâcsită de sânge roșu-deschis, arterial, ce 
începuse să se închidă la culoare pe alocuri. Chuck nu putea 
vedea rana, însă presupuse că fata încasase un glonț în umăr, 
glonț care-i atinsese artera axilară. Probabil că sângerarea o 
omorâse în câteva minute. 

Nu știa ce să spună. 

Ceilalţi veniră lângă el: Mama, Tata și Eddie. Mama 
îngenunche pe pământ lângă Woody și îl cuprinse în braţe. 
„Bietul meu băiat”, rosti ea, ca și cum el ar fi fost tot un copilaș. 

Eddie îl luă de umeri pe Chuck, îmbrăţișându-l scurt și discret. 

Tata îngenunche lângă trupul fără suflare. Se întinse și îl 
apucă pe Woody de mână. 

Hohotele lui Woody se mai domoliră puţin. 

Tata zise: 

— Închide-i ochii, Woody. 

Mâna lui Woody tremura cumplit. Cu un efort, el și-o calmă. 

Își întinse degetele spre pleoapele ei. 

Apoi, cu o tandreţe nețărmurită, îi închise ochii. 


e Capitolul 12 
1942 (1) 


(1) 


În prima zi a anului 1942, Daisy primi o scrisoare de la fostul 
ei logodnic, Charlie Farquharson. 

O deschise la micul dejun, în casa din Mayfair, unde nu se mai 
afla nimeni altcineva în afară de majordomul bătrân care-i turnă 
cafea în ceașcă și camerista de 15 ani care-i aduse pâine prăjită 
fierbinte din bucătărie. 

Charlie nu-i scria din Buffalo, ci de la RAF Duxford, o bază 
aeriană din estul Angliei. Daisy auzise de locul respectiv: se afla 
în apropiere de Cambridge, acolo unde își întâlnise atât soțul, pe 
Boy Fitzherbert, cât și pe bărbatul pe care îl iubea, Lloyd 
Williams. 


593 


Se bucura să primească vești de la Charlie. Sigur, el fusese 
cel care o părăsise și îl urâse pentru asta, dar trecuse multă 
vreme de-atunci. Se simţea complet diferită acum. În 1935 era 
domnișoara Peshkov, o moștenitoare din America; acum era 
vicontesă de Aberowen și făcea parte din aristocrația engleză. 
Chiar și așa, îi făcea plăcere să afle că Charlie încă se mai 
gândea la ea. O femeie e mai fericită să știe că a fost ţinută 
minte, și nu uitată. 

Charlie îi scrisese cu un stilou cu peniță groasă și cu cerneală 
neagră. Scrisul său era neîngrijit, cu litere mari și neordonate. 

Daisy citi: 


Înainte să încep, trebuie, desigur, să-mi cer scuze 
pentru felul în care m-am purtat cu tine în Buffalo. Mă 
îngrozesc de fiecare dată când îmi amintesc. 


„O, Doamne, pare să se fi maturizat!” se gândi Daisy. 


Cât de snobi am fost cu toții și ce slab am fost eu de 
am lăsat-o pe răposata mea mamă să mă convingă să 
mă port atât de meschin. 


„A, își zise ea, răposata sa mamă. Deci ticăloasa bătrână a 
murit. Asta ar putea fi o explicaţie pentru schimbarea lui.” 


M-am înrolat în Escadrila Eagle Nr. 133. Pilotăm 
avioane Hurricane, dar urmează să primim Spitfires 
cât de curând. 


Existau trei escadrile Eagle, unităţi ale RAF în care piloţii erau 
voluntari americani. Daisy era surprinsă: nu se așteptase ca 
Charlie să meargă la război de bunăvoie. Pe vremuri, el nu era 
interesat decât de câini și de cai. Chiar că se maturizase... 


Dacă simti că mă poti ierta sau dacă poti măcar să 
lași trecutul în urmă, mi-ar plăcea foarte mult să te 
văd și să-l întâlnesc pe soțul tău. 


Pomenirea soţului ei era o cale diplomată de a-i sugera că nu 
avea așteptări romantice, realiză Daisy. 


594 


Voi veni în permisie la Londra weekendul viitor. Pot 
să vă invit la cină? 

Te rog, spune da. 

Toate cele bune. Cu drag, 


Charles H.B. Farquharson 


Boy nu era acasă în acel week-end, dar Daisy acceptă 
invitaţia. Tânjea după compania unui bărbat, asemenea multor 
londoneze în vreme de război. Lloyd plecase în Spania și parcă 
intrase în pământ. Îi zisese că urma să fie atașatul militar de la 
ambasada Marii Britanii din Madrid. Daisy și-ar fi dorit să fie 
adevărat și să aibă cu adevărat un post atât de sigur, însă nu-l 
crezuse. Când îl întrebase de ce ar fi trimis guvernul un tânăr 
ofițer apt pentru serviciul militar într-un post de birou dintr-o 
ţară neutră, el îi explicase cât de important era ca Spania să fie 
descurajată de la a se alătura taberei fasciste. Insă îi spusese 
aceste lucruri cu un surâs amar, care-l dăduse de gol. Ea se 
temea că în realitate el avea să treacă granița pe furiș ca să 
colaboreze cu Rezistenţa Franceză și avea coșmaruri în care era 
capturat și torturat. 

Nu îl mai văzuse de mai bine de un an. Absența lui era 
precum o amputare: o resimțea în fiecare ceas, zi de zi. Dar se 
bucura să aibă ocazia de a-și petrece o seară în compania unui 
bărbat, fie el și stângaciul, searbădul și corpolentul Charlie 
Farquharson. 

Charlie rezervă o masă la restaurantul hotelului Savoy. 

Când ajunse la recepţie, în timp ce un chelner o ajuta să-și 
dea jos haina din blană de nurcă, se apropie de ea un bărbat 
înalt, într-o haină de seară elegantă, cu un aer oarecum familiar. 
Îi întinse mâna și îi zise sfios: 

— Bună, Daisy. Îmi face mare plăcere să te revăd după toţi 
acești ani. 

Auzindu-i vocea, ea realiză că îl avea în faţă pe Charlie. 

— O, Doamne! exclamă ea. Cât de mult te-ai schimbat! 

— Am pierdut un pic în greutate, recunoscu el. 

— Da, cu siguranţă. 


Cel puţin 15-20 de kilograme, estimă ea. Asta îl făcea să pară 
mai arătos. Trăsăturile sale păreau acum mai degrabă aspre 
decât lipsite de frumusețe. 

— Tu însă nu te-ai schimbat deloc, rosti el, măsurând-o din 
priviri. 

Ea se străduise să arate cât mai bine. Nu-și mai cumpărase 
haine noi de ani buni, din cauza austerităţii impuse de război, 
dar în seara aceea scotocise prin garderobă și alesese o rochie 
de seară Lanvin, albastru safir, care-i lăsa umerii goi și pe care o 
cumpărase în ultima sa călătorie la Paris, înainte de izbucnirea 
conflagrației. 

— Peste două luni împlinesc 26 de ani, spuse ea. Nu prea-mi 
vine să cred că arăt ca pe vremea când aveam 18. 

El aruncă o privire discretă spre decolteul ei, se înroși și 
răspunse: 

— Ba da, crede-mă. 

Intrară în restaurant și se așezară la masă. 

— M-am temut că n-o să vii, zise el. 

— Mi-a stat ceasul. Îmi pare rău că am întârziat. 

— Eh, doar douăzeci de minute. Te-aș fi așteptat și o oră. 

Un chelner îi întrebă dacă doreau să bea ceva. Daisy spuse: 

— Acesta-i unul dintre puţinele locuri din Anglia unde poţi să 
bei un martini rezonabil. 

— Două pahare de martini, vă rog, rosti Charlie. 

— Eu îl vreau sec, cu o măslină. 

— Și eu la fel. 

Ea îl studie, intrigată de felul în care se transformase. 
Stângăcia lui de pe vremuri se preschimbase într-o timiditate 
fermecătoare. Încă îi venea greu să și-l imagineze ca pilot de 
vânătoare, doborând avioane germane. Oricum, bătălia pentru 
Londra se încheiase de jumătate de an și acum nu mai aveau 
loc confruntări aeriene pe cerul din sudul Angliei. 

— Ce fel de zboruri faci? îl întrebă ea. 

— În principal operaţiuni de disimulare pe timp de zi, 
deasupra nordului Franţei. 

— În ce constă o operaţiune de disimulare? 

— Este un atac cu bombardiere escortate de avioane de 
vânătoare, al cărui scop principal este atragerea avioanelor 
inamice în bătălii aeriene în care sunt copleșite numeric. 

— Urăsc bombardierele, zise ea. Am trecut prin Blitz. 


596 


El se miră. 

— Credeam că ţi-ai dori să vadă și germanii cum este. 

— Nu, deloc. 

Daisy se gândise îndelung la asta. 

— Plâng toate victimele nevinovate, femei și copii, arse și 
schilodite în Londra - și nu mă încălzește cu nimic să știu că 
femeile și copiii din Germania suferă aceeași soartă. 

— Nu am privit lucrurile așa niciodată. 

Comandară cina. Regulile impuse pe timp de război nu le 
permiteau mai mult de trei feluri de mâncare, iar nota nu putea 
depăși cinci șilingi. În meniu existau specialităţi de austeritate, 
precum substitutul de rață - făcut din cârnaţi de porc - și 
plăcinta Woolton, care nu conţinea deloc carne. 

Charlie zise: 

— Nici nu pot să-ţi spun cât de plăcut este să aud o fată 
vorbind engleza americană. Îmi plac fetele din Anglia - chiar m- 
am combinat cu una într-o vreme -, dar mi-e dor de vocile de- 
acasă. 

— Și mie, recunoscu ea. Casa mea este aici acum și nu cred 
că mă voi mai întoarce vreodată peste ocean, însă știu cum te 
simți. 

— Îmi pare rău că nu am apucat să-l întâlnesc pe vicontele de 
Aberowen. 

— Este și el în aviaţie, ca tine. Este instructor de pilotaj. Mai 
trece pe-acasă din când în când - dar nu și în acest week-end. 

Daisy se culca din nou cu Boy în vizitele sale ocazionale 
acasă. Jurase să n-o mai facă niciodată după ce-l prinsese cu 
acele două femei îngrozitoare din Aldgate. Însă el o presase. i 
zisese că bărbaţii de pe front aveau nevoie de alinare când se 
întorceau acasă și-i promisese că nu se va mai duce niciodată la 
prostituate. Ea nu-i crezuse promisiunile, însă cedase, în ciuda 
sentimentelor sale. „La urma urmei, își spusese, m-am măritat 
cu el la bine și la rău.” 

Totuși, nu mai simţea nicio plăcere atunci când făcea sex cu 
el. Putea să se culce cu Boy, dar - din păcate - nu se putea 
reîndrăgosti de el. Trebuia să folosească întotdeauna o cremă 
lubrefiantă. Încercase să-și retrezească sentimentele pe care le 
avusese față de el odată, pe când el îi apărea ca un tânăr 
aristocrat fascinant cu lumea la picioare, amuzant și capabil să 
savureze viaţa din plin. Însă el nu era atât de fascinant în 


597 


realitate, își dăduse ea seama: era doar un bărbat egoist și 
destul de limitat, care avea un titlu. Când se afla deasupra ei, 
Daisy nu se putea gândi decât la posibilitatea de a lua vreo 
infecție dezgustătoare. 

Charlie rosti ușor precaut: 

— Știu că nu vrei să vorbești prea mult despre familia 
Rouzrokh... 

— Așa este. 

— ... dar ai auzit că Joanne a murit? 

— Nu! Cum? 

Daisy era șocată. 

— S-a întâmplat la Pearl Harbor. Era logodită cu Woody Dewar 
și s-au dus împreună să-l viziteze pe fratele lui, Chuck, care este 
încartiruit acolo. Erau în mașină când i-a ciuruit un Zero - un 
avion de vânătoare japonez -, iar ea a fost lovită în plin. 

— Îmi pare atât de rău să aud asta... Biata Joanne. Bietul 
Woody. 

Sosi mâncarea, însoțită de o sticlă de vin. Mâncară în tăcere o 
vreme. Daisy descoperi că substitutul de rață nu prea avea gust 
de rață. 

Charlie spuse: 

— Joanne s-a numărat printre cei 2 400 de oameni uciși în 
atacul de la Pearl Harbor. Am pierdut opt cuirasate și alte zece 
vase atunci. Blestemaţi să fie japonezii aceștia perfizi! 

— Lumea de-aici s-a bucurat în secret, fiindcă acum Statele 
Unite au intrat în război. Dumnezeu știe de ce a fost Hitler atât 
de prost încât să declare război Americii. Însă britanicii cred că 
au în sfârșit șanse să câștige, cu rușii și cu noi de partea lor. 

— Americanii sunt foarte supăraţi din cauza celor întâmplate 
la Pearl Harbor. 

— Lumea de-aici nu pricepe de ce. 

— Japonezii au continuat negocierile până în ultimul moment 
- cu mult după ce luaseră deja decizia. A fost o lipsă de bună- 
credinţă! 

Daisy se încruntă. 

— Mie mi se pare că au procedat normal. Dacă se ajungea la 
un acord în ultimul moment, puteau renunţa la atac. 

— Dar nu ne-au declarat război! 


598 


— Care ar fi fost diferenţa? Noi ne așteptam ca ei să atace 
Filipinele. Ce s-a întâmplat la Pearl Harbor ne-ar fi luat prin 
surprindere chiar dacă ei ne-ar fi declarat război. 

Charlie își întinse mâinile în lături, într-un gest de consternare. 

— Dar de ce a fost necesar să ne atace, la urma urmei? 

— Pentru că le-am furat banii. 

— Le-am îngheţat conturile. 

— Ei n-au făcut diferenţa. În plus, le-am mai tăiat și 
aprovizionarea cu petrol. l-am pus cu spatele la zid. Îi păștea un 
dezastru economic. Ce puteau să facă? 

— Trebuiau să cedeze și să se retragă din China. 

— Da, asta ar fi trebuit să facă. Însă, dacă o altă ţară i-ar 
spune Americii ce să facă și ar constrânge-o cumva, tu ai vrea 
să cedăm? 

— Poate că nu, zâmbi el. Ți-am spus mai devreme că nu te-ai 
schimbat. Aș vrea să-mi retrag cuvintele. 

— De ce? 

— Înainte nu vorbeai așa. Pe vremuri nici măcar nu ai fi 
discutat politică. 

— Dacă nu te interesează politica, atunci tot ce se întâmplă 
mai departe este și din vina ta. 

— Da, presupun că am aflat toţi asta. 

Comandară apoi desertul. Daisy zise: 

— Ce-o să se întâmple cu lumea asta, Charlie? Întreaga 
Europă este fascistă. Germanii au cucerit o mare parte din 
Rusia. Statele Unite sunt ca un vultur cu aripa ruptă. Uneori mă 
bucur că nu am copii. 

— Nu subestima America. Am fost răniți, dar nu zdrobiţi. S-o fi 
umflând Japonia în pene acum, dar va veni și ziua în care 
poporul japonez va vărsa lacrimi amare de căință pentru Pearl 
Harbor. 

— Sper să ai dreptate. 

— lar germanilor nu le mai merge chiar atât de bine ca 
înainte. Nu au reușit să ocupe Moscova, iar acum se retrag. 
Realizezi că bătălia pentru Moscova a fost prima înfrângere 
adevărată suferită de Hitler? 

— Dar oare chiar este o înfrângere sau doar o manevră de 
regrupare? 

— Oricum ar fi, este cel mai prost rezultat militar pe care l-a 
avut până acum. Bolșevicii le-au cam dat sângele naziștilor. 


599 


Charlie descoperise coniacul învechit, o băutură preferată de- 
a britanicilor. In Londra, bărbaţii obișnuiau să îl bea după ce 
doamnele se retrăgeau de la cină, o practică agasantă pe care 
Daisy încercase să o abroge în casa ei, fără succes însă. Băură 
amândoi câte un pahar. După martini și vin, băutura o făcu pe 
Daisy să se simtă ușor ameţită și fericită. 

Depănară amintiri din adolescența lor petrecută în Buffalo, 
râzând despre prostiile făcute de ei sau de alţii. 

— Ne-ai zis că te vei duce la Londra ca să dansezi cu regele, 
rosti Charlie. Și ai făcut-o! 

— Sper că și-au ros unghiile de ciudă. 

— Oho, poţi fi sigură! Dot Renshaw s-a crizat la culme. 

Daisy râse fericită. 

— Mă bucur că am reluat legătura, spuse Charlie. Te plac atât 
de mult... 

— Și eu mă bucur. 

Plecară de la restaurant, după ce își luară hainele de la 
garderobă. Portarul le chemă un taxi. 

— Te conduc acasă, zise Charlie. 

In timp ce mergeau pe Strand, el o cuprinse pe după umeri cu 
braţul. Ea fu cât pe ce să protesteze, însă apoi se gândi: „Eh, la 
dracu'!” Se ghemui la pieptul lui. 

— Ce prost sunt, zise el. Imi doresc să mă fi căsătorit cu tine 
atunci când am avut ocazia. 

— Ai fi fost un soț mai bun decât Boy Fitzherbert, asta-i clar, 
rosti ea. 

Însă atunci nu l-ar mai fi cunoscut pe Lloyd. 

Işi dădu seama că nu-i pomenise lui Charlie despre Lloyd. 

Când intrară pe strada ei, Charlie o sărută. 

Era plăcut să fie din nou în braţele unui bărbat și să-i simtă 
buzele lipite de-ale ei, dar știa că acesta era efectul băuturii, iar 
singurul om pe care își dorea să îl sărute era Lloyd. Totuși, nu îl 
respinse decât în clipa în care taxiul ajunse la destinaţie. 

— Ce-ai zice să mai bem un păhărel înainte de culcare? o 
întrebă el. 

Ea fu tentată pentru o clipă să accepte. Trecuse multă vreme 
de când atinsese ultima oară trupul vânjos al unui bărbat. Dar 
nu pe Charlie și-l dorea cu adevărat. 

— Nu, zise ea. Îmi pare rău, Charlie, însă iubesc pe altcineva. 


600 


— Nu trebuie să facem sex, șopti el. Însă am putea să ne 
giugiulim un pic... 

Ea deschise portiera și cobori. Se simţea foarte prost. El își 
risca viața pentru ea zi de zi, iar ea nu voia să-i ofere nici măcar 
o amintire plăcută. 

— Noapte bună, Charlie, și mult noroc, îi spuse ea. 

Înainte să apuce să se răzgândească, trânti portiera și intră în 
casă. Se duse direct la etaj. După câteva minute, singură în pat, 
se simţi oribil. Trădase doi bărbaţi: pe Lloyd, pentru că îl 
sărutase pe Charlie; și pe Charlie, pentru că îl trimisese acasă 
nesatisfăcut. 

Își petrecu aproape întreaga duminică în pat, mahmură. 

Luni-seară primi un telefon. 

— Mă numesc Hank Bartlett, se auzi un glas de tânăr 
american. Sunt un prieten de-al lui Charlie Farquharson, de la 
Duxford. Mi-a pomenit de tine și ţi-am găsit numărul în agenda 
lui de telefon. 

Ea simţi cum îi stă inima. 

— De ce m-ai sunat? 

— Am vești proaste, mă tem, zise el. Charlie a murit azi; a fost 
doborât deasupra localităţii Abbeville. 

— Nu! 

— Era prima lui misiune în noile aparate Spitfire. 

— Da, mi-a vorbit despre asta, rosti ea năucită. 

— M-am gândit că ai vrea să afli. 

— Da, îți mulțumesc, murmură ea. 

— Avea o părere nemaipomenită despre tine. 

— Serios? 

— Ar fi trebuit să-l auzi cât de grozavă te credea. 

— Îmi pare rău, zise ea. Îmi pare atât de rău...! 

Apoi nu mai putu vorbi, așa că puse receptorul în furcă. 


(II) 


Chuck Dewar aruncă o privire peste umărul locotenentului 
Bob Strong, unul dintre criptanaliști. Mulţi dintre aceștia erau 
dezordonațţi, însă Strong era genul îngrijit, neavând pe birou 
decât o coală de hârtie pe care scrisese: 


601 


YO-LO-KU-TA-WA-NA 


— Nu-i dau de cap și pace, rosti Strong exasperat. Dacă 
decriptarea este corectă, atunci spune că au atacat 
yolokutawana. Dar asta nu are sens. Nu există un asemenea 
cuvânt. 

Chuck își aţinti privirea asupra celor șase silabe japoneze. Era 
convins că ar fi trebuit să însemne ceva pentru el, chiar dacă nu 
cunoștea decât vag limba. Însă nu-și putea da seama ce anume, 
așa că se întoarse la treabă. 

Atmosfera din vechea clădire administrativă era sumbră. 

Săptămâni întregi după raid, Chuck și Eddie văzuseră cadavre 
umflate de pe vasele scufundate ridicându-se și plutind pe luciul 
năclăit de petrol din Pearl Harbor. Totodată, informaţiile pe care 
le primeau raportau și alte atacuri devastatoare ale japonezilor. 
La numai trei zile după Pearl Harbor, avioanele japoneze 
loviseră baza americană de la Luzon, din Filipine, și distruseseră 
întregul stoc de torpile al Flotei Pacificului. În aceeași zi, doar că 
în Marea Chinei de Sud, scufundaseră două cuirasate britanice, 
Repulse și Prince of Wales, neutralizând practic forțele britanice 
din Extremul Orient. _ 

Păreau de neoprit. Veștile proaste veneau una după alta. In 
primele câteva luni ale noului an, Japonia învinsese forțele 
americane din Filipine și îi bătuse pe britanici în Hong Kong, 
Singapore și Rangoon, capitala Birmaniei. 

Multe nume de locuri le erau necunoscute până și marinarilor, 
precum Chuck și Eddie. Pentru publicul american, ele sunau ca 
niște planete îndepărtate dintr-o poveste SF: Guam, Wake, 
Bataan. Însă toată lumea știa sensul unor cuvinte ca retragere, 
supunere şi capitulare. 

Chuck era uluit. Oare Japonia chiar putea învinge America? 
Nu-i venea să creadă. 

Până în mai, japonezii obţinuseră ceea ce își doriseră: un 
imperiu care le oferea cauciuc, tablă și, mai presus de orice, 
petrol. Puținele informaţii disponibile indicau faptul că își 
conduceau imperiul cu o brutalitate care l-ar fi făcut până și pe 
Stalin să roșească. 

Însă mai era ceva care-i sâcâia întruna: Marina Militară 
Americană. Acesta era un motiv de mândrie pentru Chuck. 
Japonezii speraseră să distrugă complet Pearl Harbor, obţinând 


602 


astfel controlul asupra oceanului Pacific; dar nu izbutiseră. 
Portavioanele și crucișătoarele americane scăpaseră de atac. 
Conform informaţiilor interceptate, comandanții japonezi erau 
furioși la culme pentru că americanii refuzau să se dea bătuți. 
După pierderile suferite la Pearl Harbor, americanii erau inferiori 
ca arme și ca efective, însă nu fugiseră să se ascundă. Aleseseră 
să lanseze raiduri rapide asupra navelor japoneze, provocând 
pagube minore, dar reușind astfel să ridice moralul trupelor și să 
le dea de înțeles niponilor că încă nu câștigaseră războiul. Apoi, 
pe 25 aprilie, avioane lansate de pe un portavion bombardaseră 
centrul capitalei Tokyo, dând o lovitură teribilă mândriei armatei 
japoneze. Atacul fusese sărbătorit din plin în Hawaii. Chuck și 
Eddie se îmbătaseră în noaptea aceea. 

Insă cărțile aveau să fie date pe față în curând. Toţi cei din 
vechea clădire administrativă cu care Chuck vorbise susțineau 
că japonezii urmau să lanseze un atac masiv la începutul verii, 
pentru a-i face pe americani să-și desfășoare forţele într-o 
bătălie decisivă. Japonezii sperau ca forţa superioară a marinei 
lor să facă diferența, iar Flota Americană a Pacificului să fie 
nimicită. Singura cale prin care americanii puteau obţine victoria 
era să fie mai bine pregătiţi și mai bine informaţi, să se miște 
mai repede și mai inteligent. 

In acele luni, baza HYPO lucră zi și noapte ca să spargă JN- 
25b, noul cod al Marinei Imperiale Japoneze. Până în mai izbutiră 
să facă unele progrese. 

Marina Militară a Statelor Unite avea staţii de interceptare a 
mesajelor radio amplasate de-a lungul Faliei Pacificului, din 
Seattle până în Australia. Un grup de oameni (cunoscut sub 
numele de Gașca de pe Acoperiș) stăteau acolo cu căști și cu 
aparate de radiorecepţie și ascultau transmisiile japoneze. 
Scanau undele sonore și transcriau apoi cele auzite în carneţele. 

Semnalele erau în codul Morse, însă punctele și liniile 
semnalelor navale se traduceau în grupuri de numere din cinci 
cifre, fiecare reprezentând o literă, un cuvânt sau o frază dintr-o 
carte de coduri. Numerele aparent aleatoare erau transmise - 
prin intermediul telegrafului securizat - către teleprinterii din 
subsolul vechii clădiri administrative. Și abia atunci începea 
partea cu adevărat grea: spargerea codului. 

Intotdeauna începeau cu chestiile mărunte. De obicei, ultimul 
cuvânt din semnal era owari, care însemna „sfârșit”. 


603 


Criptanalistul căuta locurile în care apărea același grup numeric 
și scria „SFARȘIT” deasupra. 

Japonezii le dădură o mână de ajutor când comiseră o 
greșeală necaracteristică. 

Câteva unităţi mai izolate primiră cu întârziere noile cărți de 
coduri pentru JN-25b. Astfel că, vreme de câteva săptămâni, 
înaltul Comandament Japonez trimise câteva mesaje în ambele 
coduri. Cum americanii izbutiseră să descifreze în mare parte 
codul original, JN-25, reușiră acum să treacă mesajul în vechiul 
cod, să îl compare cu noul cod și să înţeleagă astfel sensurile 
grupurilor de câte cinci cifre din noua variantă. Făcură progrese 
spectaculoase pentru un timp. 

După atacul de la Pearl Harbor, celor opt criptanaliști existenţi 
li se mai adăugaseră câţiva dintre componenţii fanfarei de pe 
cuirasatul scufundat California. Din motive pe care nimeni nu și 
le putea explica, muzicienii se pricepeau de minune la 
decriptare. 

Fiecare semnal era înregistrat și fiecare decriptare 
îndosariată. Compararea acestora între ele era crucială pentru 
munca echipei. Un analist putea solicita toate semnalele dintr-o 
anumită zi sau toate semnalele trimise către o anumită navă 
sau toate semnalele în care se pomenea de Hawaii. Chuck și alţi 
funcţionari dezvoltaseră sisteme tot mai complexe de indexare 
transversală, pentru a putea găsi cât mai repede orice le cereau 
analiștii. 

Unitatea preconizase că în prima săptămână din mai japonezii 
aveau să atace Port Moresby, baza aliată din Papua. Avuseseră 
dreptate, iar Marina Militară Americană interceptase flota 
invadatoare în Marea Coralilor. Ambele tabere își revendicaseră 
victoria, însă japonezii nu reușiseră să ocupe Port Moresby. lar 
amiralul Nimitz, comandantul suprem al Flotei Pacificului, începu 
să capete încredere în spărgătorii săi de coduri. 

Japonezii nu foloseau nume obișnuite pentru locaţiile din 
oceanul Pacific. Fiecare loc important avea o denumire din două 
litere - de fapt, două caractere sau kana (silabe) din alfabetul 
japonez, deși criptanaliștii foloseau echivalentele din alfabetul 
latin, de la A la Z. Oamenii din subsol se chinuiau să afle sensul 
acestor denumiri bisilabice. Avansau foarte lent: MO era Port 
Moresby, AH era Oahu, însă majoritatea denumirilor rămâneau 
necunoscute. 


604 


În mai, tot mai multe dovezi indicau un asalt masiv al 
japonezilor într-o locaţie desemnată ca AF. 

Unitatea considera că varianta cea mai plauzibilă era ca AF să 
se refere la Midway, atolul din capătul de vest al lanţului de 
insule lung de aproape 250 de kilometri, care începea cu Hawaii. 
Midway se afla la jumătatea distanței dintre Los Angeles și 
Tokyo. 

Însă o simplă presupunere nu era suficientă, evident. Dată 
fiind superioritatea numerică a marinei japoneze, amiralul 
Nimitz trebuia să știe sigur. 

Cu fiecare zi care trecea, oamenii cu care lucra Chuck puneau 
cap la cap o imagine sumbră a ordinului de bătălie japonez. 
Avioane noi erau trimise pe portavioane. O „forță de ocupaţie” 
era îmbarcată: japonezii aveau de gând să ţină cu dinţii de 
fiecare teritoriu pe care-l cucereau. i 

După toate aparențele, se pregăteau de asaltul decisiv. Insă 
unde avea oare să se producă acesta? 

Echipa din subsol se mândrea cu decodarea unui semnal 
trimis de flota japoneză către Tokyo: „Livrare promptă furtun de 
alimentare”. Erau mulțumiți atât pentru aflarea limbajului 
specializat, cât mai ales pentru că semnalul dovedea iminența 
unei manevre la mare distanță, în mijlocul oceanului. 

Însă Înaltul Comandament American considera că atacul ar 
putea viza Hawaii, iar armata se temea de o invazie pe coasta 
de vest a Statelor Unite. Chiar și echipa de la Pearl Harbor 
suspecta că ar fi putut fi vorba de insula Johnston, un aerodrom 
situat la 1 600 de kilometri la sud de Midway. 

Însă trebuiau să fie sută la sută siguri. 

Chuck avea o idee legată de cum ar fi putut realiza acest 
lucru, dar ezita să o împărtășească altcuiva. Criptanaliștii erau 
mult mai deștepţi decât el. El nu fusese niciodată un elev 
strălucit. În clasa a treia, un coleg îl poreclise Chucky Nerodul. 
Plânsese atunci și așa-i rămăsese porecla. Încă se mai considera 
Chucky Nerodul. 

La prânz, el și Eddie își luară sandviciuri și cafea de la 
magazinul militar și se așezară pe doc, scrutând portul cu 
privirea. Acesta revenea treptat la normal. Petrolul dispăruse 
aproape complet, iar unele epave fuseseră scoase la suprafață. 

În timp ce mâncau, un portavion avariat apăru în dreptul 
Hospital Point și intră încet în radă, lăsând în urmă o dâră de 


605 


petrol ce se întindea până în larg. Chuck recunoscu vasul: era 
Yorktown. Carena sa era înnegrită de funingine și avea o gaură 
imensă în puntea de apuntare, cauzată probabil de vreo bombă 
japoneză în timpul bătăliei din Marea Coralilor. Sirene și 
claxoane o întâmpinară festiv când se apropie de Arsenalul 
Marinei şi remorcherele o ajutară să intre pe porțile 
Debarcaderului nr. 1. 

— Reparaţiile de care are nevoie ar trebui să dureze în mod 
normal trei luni, din câte am auzit, zise Eddie. 

Lucra în aceeași clădire cu Chuck, însă la biroul de spionaj al 
marinei de la etaj, așa că avea ocazia să afle foarte multe 
informații. 

— Însă va pleca din nou în larg peste trei zile. 

— Cum vor reuși asta? 

— Au început deja lucrările. Inginerul-șef i-a ieșit în 
întâmpinare - este deja la bord împreună cu o echipă. Și uită-te 
la debarcader. 

Chuck văzu că pe debarcaderul încă liber roiau deja oameni 
purtând tot felul de echipamente: nici nu putea estima numărul 
de aparate de sudură care așteptau pe chei. 

— Totuși, nu vor reuși decât să o cârpească, adăugă Eddie. Îi 
vor repara puntea și o vor pune din nou în stare de funcționare, 
însă restul problemelor vor trebui să aștepte. 

Era ceva la numele vasului care nu-i dădea pace lui Chuck. Nu 
putea scăpa de această senzaţie sâcâitoare. Ce însemna 
Yorktown? Asediul Yorktownului fusese ultima mare bătălie din 
Războiul de Independență. Oare să fi avut asta vreo 
semnificaţie? 

Căpitanul Vandermeier trecu pe lângă ei. 

— Înapoi la treabă, fetiţelor, le zise el. 

Eddie mormăi în barbă: 

— Intr-una dintre zilele astea o să-l pocnesc. 

— Stai să se termine războiul, Eddie, îl calmă Chuck. 

Când se întoarse la subsol și îl văzu pe Bob Strong la birou, 
Chuck își dădu seama că tocmai găsise soluţia la problema lui 
Strong. 

Se uită din nou peste umărul criptanalistului și văzu aceeași 
coală de hârtie, cu aceleași silabe japoneze: 


YO-LO-KU-TA-WA-NA 


606 


Diplomat, încercă să facă să pară totul ca și cum Strong îi 
dăduse singur de cap. 

— Păi aveţi deja soluţia, dom’ locotenent! spuse el. 

Strong îl privi zăpăcit. 

— Da? 

— Este un nume în engleză, așa că japonezii l-au scris fonetic. 

— Yolokutawana este un nume în engleză? 

— Da, domnule. Așa pronunţă japonezii Yorktown. 

— Poftim? exclamă Strong năucit. 

Pentru o clipă, Chucky Nerodul se temu că se înșelase 
amarnic. Apoi, Strong îi zise: 

— O, Doamne, ai dreptate! Yolokutawana - Yorktown, cu 
accent japonez! Râse încântat și adăugă: Mulţumesc! Bravo! 

Chuck șovăi. Mai avea o idee. Oare se cădea să îi dea glas? 
Nu era treaba lui să găsească soluţii pentru coduri. Însă America 
era la un pas de înfrângere. Poate că merita să riște. 

— Pot să vă fac și o altă sugestie? rosti el. 

— la spune! 

— E vorba de denumirea AF. Avem nevoie de o confirmare 
clară că se referă la Midway, nu? 

— Da, așa este. 

— Nu am putea trimite un mesaj despre Midway pe care 
japonezii să vrea să-l retransmită codificat? Atunci când vom 
intercepta retransmisia, am putea afla cum au codificat ei 
numele. 

Strong căzu pe gânduri. 

— S-ar putea, zise el. Ar trebui să trimitem mesajul nostru 
necodificat, ca să fim siguri că îl înțeleg. 

— Da, am putea proceda astfel. Ar trebui să fie ceva mai puţin 
secret, ca de exemplu: „A izbucnit o epidemie de boli venerice 
pe Midway, vă rugăm să trimiteţi medicamente” sau ceva de 
genul ăsta. 

— Dar de ce ar vrea japonezii să retransmită așa ceva? 

— Bine, atunci ar trebui să fie ceva de importanţă militară, 
dar nu top secret; ceva despre vreme, de exemplu. 

— Până și prognozele meteo sunt secrete în ziua de azi. 

Criptanalistul de la biroul alăturat interveni în discuţie: 

— Dar dacă am pretinde că am intrat în criză de apă? Dacă ei 
au de gând să ocupe insula, asta ar fi o informaţie importantă. 


607 


— Să știi că ar putea să meargă! zise Strong, din ce în ce mai 
entuziasmat. Să spunem că Midway trimite un mesaj necodificat 
către Hawaii, anunțându-ne că li s-a defectat centrala de 
desalinizare. 

Chuck zise: 

— lar Hawaii le transmite că le va trimite o barjă cu apă 
potabilă. 

— Japonezii vor retransmite cu siguranţă asta, dacă plănuiesc 
să atace Midway. Vor fi obligaţi să facă aranjamentele necesare 
pentru a trimite apă potabilă acolo. 

— Și transmisia va fi codificată pentru ca interesul pe care îl 
manifestă ei față de Midway să nu ne trezească suspiciuni. 

Strong se ridică. 

— Vino cu mine, i se adresă el lui Chuck. Hai să îi prezentăm 
ideea asta șefului, să vedem ce părere are și el. 

Schimbul de semnale se efectuă în acea zi. 

A doua zi, un semnal radio japonez raportă o criză de apă 
potabilă la AF. 

Deci ţinta chiar era Midway. 

Amiralul Nimitz începu să le pregătească o capcană. 


(HI) 


În seara aceea, în timp ce peste o mie de muncitori roboteau 
pe portavionul avariat Yorktown, reparându-l la lumina lămpilor 
cu arc, Chuck și Eddie se duseră la The Band Round The Hat, un 
bar de pe o alee întunecată din Honolulu. Ca de obicei, acesta 
era plin ochi de marinari și de localnici. Aproape toți mușteriii 
erau bărbați, cu excepția câtorva perechi de asistente. Lui 
Chuck și lui Eddie le plăcea localul pentru că bărbații care îl 
frecventau erau exact ca ei. Lesbienelor le plăcea fiindcă 
bărbații de acolo nu se dădeau la ele. 

Nu era nimic fățiș, desigur. Puteai fi dat afară din marină și 
băgat la închisoare pentru acte homosexuale. Cu toate acestea, 
locul era agreabil. Solistul trupei de pe scenă era machiat. 
Cântărețul hawaiian era travestit într-un mod atât de 
convingător, încât unii oameni nici nu-și dădeau seama că era 
bărbat. Proprietarul era și el cât se poate de homosexual. 


608 


Bărbaţii puteau dansa împreună. Și nimeni nu râdea de tine 
dacă voiai să comanzi vermut. 

De la moartea lui Joanne, Chuck simţea că îl iubește și mai 
înfocat pe Eddie. Firește, știuse de la bun început că Eddie 
putea fi omorât, teoretic; însă primejdia nu păruse niciodată 
reală. Acum, după atacul de la Pearl Harbor, nu trecea nicio zi în 
care Chuck să n-o vadă cu ochii minţii pe frumoasa fată zăcând 
la pământ, plină de sânge, și pe fratele său plângând în hohote 
lângă ea. Ar fi putut fi el în locul lui Woody, îngenuncheat lângă 
Eddie și resimţind aceeași durere insuportabilă. Chuck și Eddie 
scăpaseră cu viaţă pe 7 decembrie, însă acum erau în război și 
viața nu mai era la fel de scumpă. Fiecare zi petrecută împreună 
era prețioasă fiindcă putea fi ultima. 

Chuck se rezema de bar cu o bere în mână, iar Eddie stătea 
pe un scaun înalt. Râdeau de un pilot din marină pe nume 
Trevor Paxman - poreclit Trixie care le povestea cum încercase 
la un moment dat să facă sex cu o fată. 

— M-am speriat de moarte! zise Trixie. Eu credeam că o să fie 
îngrijită și drăguță acolo jos, ca fetele din tablouri, dar ea era 
mai păroasă decât mine! Râseră cu toții în hohote, iar el 
adăugă: Parcă era o gorilă! 

În momentul acela, Chuck zări cu colţul ochiului silueta 
îndesată a căpitanului Vandermeier intrând în bar. 

Puţini ofiţeri frecventau barurile soldaţilor. Nu era interzis, ci 
doar o dovadă de nechibzuinţă și de desconsiderare, ca și cum 
ai fi purtat cizme murdare de noroi în restaurantul de la Ritz- 
Carlton. Eddie se întoarse cu spatele, nădăjduind ca 
Vandermeier să nu-l vadă. 

Însă nu avură noroc. Vandermeier veni direct spre ei și le zise: 

— Măi să fie... V-aţi strâns toate la un loc, fetelor? 

Trixie se făcu nevăzut în mulțime. 

— Unde-a plecat? bălmăji Vandermeier, destul de cherchelit 
deja. 

Chuck îl văzu pe Eddie întunecându-se la față, așa că 
interveni: 

— Bună seara, domnule căpitan. Vreţi să vă fac cinste cu o 
bere? 

— Scotch cu gheaţă. 

Chuck îi comandă băutura. Vandermeier luă o înghiţitură, apoi 
zise: 


609 


— Am auzit că lumea de pe-aici preferă să se distreze pe la 
spate. Așa este? rosti el, uitându-se la Eddie. 

— Habar n-am, răspunse acesta cu răceală. 

— O, haide! Rămâne între noi, zise cu  subiînțeles 
Vandermeier, bătându-l ușor pe genunchi. 

Eddie se ridică brusc, împingându-și scaunul în spate. 

— Nu mă atinge, se burzului el. 

Chuck spuse: 

— Calmează-te, Eddie. 

— Nu scrie nicăieri în regulamentul marinei că trebuie să mă 
las pipăit de poponarul ăsta bătrân! 

Vandermeier bâigui: 

— Cum m-ai făcut? 

Eddie continuă: 

— Dacă mă mai atinge, jur că îi rup capul ăla urât. 

— Domnule căpitan, zise Chuck, știu eu un loc mai potrivit 
decât ăsta. Nu aţi vrea să mergem acolo mai bine? 

Vandermeier îl privi nedumerit. 

— Ce? 

Chuck improviză: 

— Este un loc mai micuţ, mai liniștit - ca cel de aici, numai că 
ceva mai intim. Pricepeţi ce vreau să spun? 

— Sună bine! rosti căpitanul, golindu-și paharul. 

Chuck îl apucă pe Vandermeier de brațul drept, făcându-i 
semn lui Eddie să îl apuce de stângul. Apoi îl scoaseră afară din 
local. 

Din fericire, un taxi aștepta pe aleea întunecată. Chuck 
deschise portiera mașinii. 

În clipa aceea, Vandermeier începu să îl sărute pe Eddie. ÎI luă 
în braţe, își lipi buzele de buzele lui Eddie și zise: 

— Te iubesc. 

Chuck simţi cum îl cuprinde frica. Acum nu mai era loc de 
întors. 

Eddie îi dădu un pumn în stomac lui Vandermeier. Căpitanul 
gemu, rămânând fără aer. Eddie îl lovi din nou, de această dată 
în faţă. Chuck se băgă între ei. Înainte ca Vandermeier să cadă 
pe jos, Chuck îl împinse pe bancheta din spate a taxiului. 

Se aplecă și-i dădu o bancnotă de zece dolari șoferului: 

— Du-l acasă. Păstrează restul. 

Taxiul demară. Chuck se uită la Eddie. 


610 


— Vai de capul nostru! zise el. Acum chiar că am încurcat-o. 


(IV) 


Însă Eddie Parry nu fu pus sub acuzare pentru agresarea unui 
ofițer. 

Căpitanul Vandermeier apăru a doua zi dimineaţă în vechea 
clădire administrativă cu un ochi vânăt, dar nu acuză pe nimeni. 
Chuck își dădu seama că omul și-ar fi distrus cariera dacă ar fi 
recunoscut că fusese implicat într-o bătaie la The Band Round 
The Hat. Asta nu-i împiedică pe ceilalţi să speculeze pe seama 
vânătăii. Bob Strong zise: 

— Vandermeier susține că a alunecat într-o băltoacă de 
benzină din garaj și că s-a lovit cu capul de mașina de tuns 
iarbă, dar eu cred că l-a pocnit nevastă-sa de fapt. Aţi văzut-o 
cum arată? Zici că-i Jack Dempsey. 

In ziua aceea, criptanaliștii de la subsol îl informară pe 
amiralul Nimitz că japonezii urmau să atace Midway pe 4 iunie. 
Mai exact, trupele japoneze aveau să se afle la 280 de kilometri 
la nord de atol la ora 7 dimineaţa. 

Erau aproape la fel de încrezători pe cât încercau să pară. 
Eddie era posomorât. 

— Ce putem face? spuse el când se întâlni cu Chuck la prânz. 

Lucra și el în spionajul naval și știa forța de care dispuneau 
japonezii conform mesajelor decriptate. 

— Japonezii au două sute de vase pe mare - practic întreaga 
lor flotă - și noi... câte avem? Treizeci și cinci! 

Chuck nu era atât de pesimist. 

— Da, numai că forţa cu care vor ataca reprezintă doar un 
sfert din acel efectiv. Restul este constituit de trupele de 
ocupaţie, trupele de diversiune și cele de rezervă. 

— Așa, și? Chiar și un sfert din efectivul acela înseamnă mai 
mult decât toată flota noastră din Pacific! 

— Forţa de atac japoneză are doar patru portavioane. 

— lar noi avem trei. Eddie arătă cu sandviciul spre vasul 
înnegrit de fum tras la debarcader, cu muncitori mișunând pe el, 
și adăugă: Incluzând aici și Yorktown-ul, care-i doar cârpit. 

— Măcar noi știm că vin, în timp ce ei nu știu că stăm la 
pândă și-i așteptăm. 


611 


— Sper din toată inima să conteze la ceva acest lucru, așa 
cum crede Nimitz. 

— Da, și eu sper. 

Când Chuck se întoarse la subsol, fu anunţat că nu avea să 
mai lucreze acolo - fusese repartizat pe Yorktown. 

— Așa vrea să mă pedepsească Vandermeier, rosti Eddie 
printre lacrimi în seara aceea. Te trimite la moarte. 

— Nu mai fi atât de pesimist, încercă să-l liniștească Chuck. 
Poate că vom câștiga războiul. 

Cu câteva zile înainte de atac, japonezii trecură la cărţi noi de 
coduri. Echipa din subsol o luă de la zero, dar nu mai izbuti să 
obţină foarte multe informaţii înainte de bătălie. Nimitz trebuia 
să se descurce cu ce știa deja, în speranţa că japonezii nu aveau 
să-și revizuiască planul în ultima clipă. 

Japonezii se așteptau să ia Midway-ul prin surprindere și să-l 
cucerească rapid. Sperau ca americanii să-i atace apoi cu toate 
forţele, în tentativa de a recâștiga atolul. În acel moment, flota 
japoneză de rezervă avea să intervină și să nimicească întreaga 
flotă americană. Japonia avea să pună stăpânire pe Pacific, iar 
Statele Unite aveau să pornească negocierile pentru pace. 

Nimitz voia să înăbușe acest plan încă din fașă, prinzând în 
ambuscadă forţa de atac înainte ca aceasta să poată cuceri 
Midway-ul. 

Chuck făcea parte acum din această ambuscadă. 

Işi pregăti sacul de voiaj și-l sărută pe Eddie de rămas bun, 
apoi plecară împreună la doc. 

Acolo dădură peste Vandermeier. 

— N-a mai fost timp pentru reparația compartimentelor 
etanșe, îi anunţă el. Dacă-i găurită, o să se ducă la fund ca un 
coșciug de plumb. 

Chuck puse o mână pe umărul lui Eddie, calmându-l, și zise: 

— Ce vă mai face ochiul, dom’ căpitan? 

Gura lui Vandermeier se strâmbă într-o grimasă de răutate. 

— Baftă, poponare, rosti el, apoi plecă. 

Chuck îi strânse mâna lui Eddie și urcă la bord. 

Uită imediat de Vandermeier, căci în sfârșit i se îndeplinea 
dorinţa: pleca pe mare - și încă pe unul dintre cele mai mari 
vase construite vreodată. 

Yorktown era nava amiral la clasa de portavioane. Era mai 
lungă decât două terenuri de fotbal și avea un echipaj de peste 


612 


două mii de oameni. Transporta nouăzeci de avioane: un 
bombardier cu torpile de model mai vechi, Douglas Devastator, 
cu aripi pliante; bombardiere de picaj mai noi, model Douglas 
Dauntless; și avioane de vânătoare Grumman Wildcat pentru 
escortarea bombardierelor. 

Aproape totul se afla sub punte, mai puţin o structură ce se 
înălța vreo zece metri de la puntea de decolare. Aici se aflau 
centrul de comandă și de comunicaţii al navei, inclusiv coverta, 
sala radio, imediat sub ea, camera hărților și sala de așteptare a 
piloților. In spatele acestei structuri erau trei coșuri imense de 
fum. 

O parte dintre lăcătuși rămaseră la bord ca să-și termine 
treaba chiar și după ce nava plecă din port și ieși din Pearl 
Harbor. Chuck vibră la unison cu motoarele ei colosale când 
nava porni în larg. Când ajunse într-o zonă cu adâncime mare și 
începu să se ridice și să coboare pe valurile oceanului Pacific, lui 
i se păru că dansează. 

Chuck fusese repartizat la sala radio, un post important în 
care-și putea pune în valoare experiența căpătată în 
interpretarea semnalelor. 

Portavionul se îndrepta spre punctul de întâlnire stabilit la 
nord-est de Midway, cu bucăţile sudate scârțâind ca niște 
pantofi noi. Vasul avea un loc unde se serveau răcoritoare, 
cunoscut sub numele de Gedunk, de unde îţi puteai lua 
îngheţată proaspătă. Chiar în prima după-amiază, Chuck se 
întâlni acolo cu Trixie Paxman, pe care nu-l mai văzuse din 
seara petrecută la The Band Round The Hat. Se bucura să știe 
că mai are un prieten la bord. 

Miercuri, pe 3 iunie, în ziua de dinaintea atacului preconizat, 
un hidroavion trimis în misiune de recunoaștere la vest de 
Midway observă un convoi de vase de transport japoneze - care 
duceau, probabil, trupele de ocupaţie ce urmau să preia 
controlul asupra atolului după bătălie. Informaţia fu transmisă 
către toate vasele americane, iar cei din sala radio de pe 
Yorktown fură printre primii care aflară. Pentru Chuck era o 
confirmare dură a faptului că echipa de la subsol avusese 
dreptate și simţi o anumită ușurare la gândul că eforturile lor 
fuseseră răsplătite. In mod ironic, el nu s-ar fi aflat într-un 
asemenea pericol dacă echipa s-ar fi înșelat și japonezii ar fi fost 
în altă parte. 


613 


Era în marină de un an și jumătate, dar până atunci nu intrase 
în focul luptei. Reparat în pripă cum era, Yorktown avea să fie 
luat la ţintă de torpilele și bombele japonezilor. Vasul se 
îndrepta spre niște oameni care aveau să facă tot posibilul ca 
să-l scufunde, cu Chuck la bord. Era o senzaţie ciudată. Era 
calm, în cea mai mare parte a timpului, însă din când în când 
simțea impulsul de a sări peste bord și de a porni înot spre 
Hawaii. 

În noaptea aceea le scrise părinţilor săi. Dacă murea a doua 
zi, el și scrisoarea aveau să se ducă la fund odată cu nava, dar 
asta nu-l împiedică să-și aștearnă gândurile pe hârtie. Nu 
pomeni nimic despre motivul pentru care fusese trimis pe vas. li 
trecu prin minte să admită că este homosexual, dar renunţă 
repede la idee. Le zise în schimb că îi iubește și că le este 
recunoscător pentru tot ce făcuseră pentru el. „Dacă mor 
luptând pentru o ţară democratică împotriva unei dictaturi 
militare odioase, înseamnă că nu am trăit degeaba”, scrise el. 
Când reciti fraza, i se păru ușor pompoasă, dar până la urmă o 
lăsă așa cum era. 

Noaptea trecu repede. Piloții fură chemaţi la micul dejun încă 
de la ora 1:30 noaptea. Chuck se duse să-i ureze noroc lui Trixie 
Paxman. Ca răsplată pentru ora timpurie la care fuseseră treziti, 
aviatorii primiră friptură și ochiuri. 

Avioanele fuseseră aduse din hangarele de sub punte cu 
ajutorul lifturilor uriașe ale navei, apoi împinse până la locurile 
de parcare de pe punte pentru alimentare și înarmare. Câţiva 
piloţi decolară și porniră în căutarea inamicului. Ceilalţi 
rămaseră în sala de conferințe, în costumele lor de zbor, 
așteptând să primească vești. 

Chuck intră de gardă în sala radio. Cu puţin înaintea orei șase, 
primi un semnal din partea unui hidroavion de recunoaștere: 


MULTE AVIOANE INAMICE SE ÎNDREAPTĂ SPRE MIDWAY 
După câteva minute, recepţionă un semnal parțial: 
PORTAVIOANE INAMICE 


Începuse. 


614 


Câteva clipe mai târziu sosi și raportul complet, care plasa 
forța de atac japoneză aproape exact în locul în care 
prognozaseră criptanaliștii că se va afla. Chuck se simţea 
mândru și speriat în același timp. 

Cele trei portavioane americane - Yorktown, Enterprise și 
Hornet - stabiliră un curs ce avea să le aducă avioanele la o 
distanţă suficientă pentru a putea ataca vasele japoneze. 

Pe covertă se afla amiralul Frank Fletcher, un veteran de 57 
de ani, decorat cu Crucea Marinei în Primul Război Mondial. 
Când duse un mesaj acolo, Chuck îl auzi rostind: 

— Nu am văzut niciun avion japonez încă. Asta înseamnă că 
nu ne-au remarcat încă prezenţa. 

In asta consta singurul avantaj al americanilor: superioritatea 
spionajului, care le oferise mai multe informații. 

Era cât se poate de cert că japonezii sperau să ia pe 
nepregătite și Midway, într-o repetare a scenariului de la Pearl 
Harbor, însă, graţie criptanaliștilor, nu avea să se mai întâmple 
asta. La Midway, avioanele americane nu mai erau simple ţinte 
parcate pe pistele de zbor. La momentul sosirii bombardierelor 
japoneze, ele aveau să se afle în aer, gata de luptă. 

Ascultând încordaţi traficul radio plin de întreruperi din 
Midway și de pe vasele japoneze, ofițerii și soldaţii din sala radio 
de pe Yorktown nu mai aveau niciun dubiu că se purta o bătălie 
aeriană crâncenă pentru micuțul atol - dar nu știau cine avea să 
câștige. 

In scurt timp, avioanele americane de pe Midway 
contraatacară, împingând lupta spre portavioanele japoneze. 

In ambele bătălii, din câte își putea da seama Chuck, artileria 
antiaeriană avea câștig de cauză. Baza din Midway suferi doar 
pagube moderate, iar majoritatea bombelor și torpilelor trase 
către flota japoneză își ratară ţinta; însă multe aparate de zbor 
fură doborâte în ambele înfruntări. 

Scorul părea egal - ceea ce îl neliniștea pe Chuck, dat fiind că 
japonezii dispuneau de o rezervă mai consistentă. 

Cu puţin înainte de ora șapte, Yorktown, Enterprise și Hornet 
virară către sud-est. Era un curs care, din nefericire, îi îndepărta 
de inamic, însă avioanele de la bord trebuiau să beneficieze de 
vântul care sufla dinspre sud-est. 

Masivul Yorktown se zgâlțâia din toate balamalele sub 
duduitul aparatelor de zbor ce își turau motoarele la maximum 


615 


pe punte, unul după celălalt, ţâșnind apoi în văzduh. Chuck 
observă tendinţa modelului Wildcat de a-și ridica aripa dreaptă 
și de a devia către stânga în timp ce accelera pe punte, un 
defect criticat de piloți. 

Până la ora 8:30, cele trei portavioane trimiseseră deja 155 de 
aparate de zbor care să atace trupele inamice. 

Primele avioane ajunseră la destinaţie exact la momentul 
potrivit, când japonezii erau ocupați cu realimentarea și cu 
reînarmarea propriilor aparate care reveneau din Midway. 
Punţile de apuntare erau presărate cu lăzi de muniţie încurcate 
într-o învălmășeală de furtunuri de alimentare, toate gata 
oricând să explodeze într-o clipită. Ar fi trebuit să fie un măcel. 

Insă nu se întâmplă deloc așa. 

Aproape toate aparatele de zbor americane din primul val 
fură distruse. 

Modelele Devastator erau învechite. Modelele Wildcat care le 
escortau erau ceva mai bune, dar nu se ridicau la înălțimea 
Zerourilor japoneze, mult mai rapide și mai manevrabile. 
Avioanele care apucară totuși să ajungă la destinaţie fură 
decimate de tirul antiaerian devastator al artileriei de pe 
portavioane. 

Lansarea unei bombe de pe un aparat de zbor aflat în mișcare 
pe un vapor aflat la rândul său în mișcare sau lansarea unei 
torpile astfel încât să lovească un vapor erau sarcini extrem de 
dificile, mai ales pentru un pilot supus tirului atât din aer, cât și 
de pe mare. 

Majoritatea aviatorilor își dădură viaţa încercând să facă acest 
lucru. 

Însă nici măcar unul nu își nimeri ţinta. 

Nicio bombă sau torpilă americană nu își atinse ţinta. Primele 
trei valuri ale atacului cu aparate de zbor de pe portavioanele 
americane nu le provocară deloc daune trupelor inamice. 
Muniția de pe punţile vaselor japoneze nu explodă, iar liniile lor 
de alimentare nu se aprinseră. Inamicul scăpă cu bine. 

Ascultând discuţiile radio, Chuck simţi că îl cuprinde 
deznădejdea. 

Acum înţelegea și mai bine geniul tactic din spatele atacului 
de la Pearl Harbor, din urmă cu șapte luni. Vasele americane 
fuseseră ancorate, niște ţinte statice înghesuite una într-alta și 
destul de ușor de nimerit. Avioanele de vânătoare care le-ar fi 


616 


putut proteja fuseseră distruse la sol, pe pistele de zbor. lar 
până apucaseră americanii să se înarmeze și să folosească 
artileria antiaeriană, atacul aproape că se încheiase. 

Totuși, această bătălie continua - nu toate avioanele 
americane ajunseseră la destinaţie. Auzi un ofiter de pe 
Enterprise strigând prin radio: „Atacaţi! Atacaţi!”, apoi replica 
laconică a unui pilot: „Așa vom face, de îndată ce vom da de 
ticaloși”. 

Vestea bună era că inamicul nu trimisese încă avioane care să 
atace vapoarele americane. Comandantul japonez își urma cu 
sfințenie planul, concentrându-se asupra insulei Midway. Poate 
că realizase până atunci că erau atacați de aparate de zbor de 
pe portavioane, însă era foarte posibil să nu știe cu siguranţă 
unde se aflau vasele americane. 

În pofida acestui avantaj, americanii nu câștigau. 

Apoi, situaţia se schimbă. O escadrilă de 37 de bombardiere 
de picaj Dauntless de pe Enterprise îi zări pe japonezi. Zerourile 
care protejau vasele coborâseră până la nivelul mării în 
încăierările cu atacatorii iniţiali, așa că bombardierele se treziră 
din fericire deasupra, izbutind astfel să se năpustească prin 
surprindere asupra lor. Peste câteva minute, alte 18 aparate 
Dauntless de pe Yorktown ajunseră la destinaţie. Printre piloţi se 
număra și Trixie. 

Mesajele radio începură să se amestece, pline de entuziasm. 
Chuck își închise ochii și se concentră, încercând să priceapă cât 
mai mult din sunetele distorsionate. Nu distinse vocea lui Trixie 
printre acestea. 

Apoi auzi, în spatele zumzetului conversaţiilor, șuieratul 
specific al bombardierelor aflate în picaj. Incepuse atacul. 

Deodată, pentru prima oară, izbucniră strigătele de triumf ale 
piloților. 

— Te-am nimerit, ticălosule! 

— Ah, chiar am simţit suflul ăsteia! 

— la-o și pe-asta, nenorocitule! 

— Drept la ţintă! 

— la uite-o cum arde! 

Cei din sala radio izbucniră și ei în urale, deși nu știau prea 
bine ce se petrecea. 

Totul se termină în câteva minute, dar trecu mult timp până 
primiră un raport clar. Bucuria victoriei îi împiedica pe piloţi să 


617 


fie coerenţi. Treptat, pe măsură ce se calmară și porniră înapoi 
spre vasele lor, începură să-și facă o imagine mai exactă. 

Trixie Paxman se număra printre supraviețuitori. 

Majoritatea bombelor își rataseră ţinta, cum se întâmplase și 
până atunci, însă vreo zece nimeriseră în plin, iar câteva dintre 
ele făcuseră pagube uriașe. Trei portavioane japoneze ardeau 
incontrolabil: Kaga, Soryu și nava-amiral Akagi. Inamicul 
rămăsese cu un singur vas de acest fel: Hiryu. 

— Trei din patru! exclamă Chuck încântat. lar ei nici nu s-au 
apropiat de vasele noastre! 

Însă asta se schimbă în curând. 

Amiralul Fletcher trimise zece aparate Dauntless pentru a 
căuta ultimul portavion japonez. Insă radarul de pe Yorktown 
detectă o formaţie de avioane, probabil de pe Hiryu, la optzeci 
de kilometri distanţă, apropiindu-se vertiginos. La amiază, 
Fletcher trimise douăsprezece aparate Wildcat în întâmpinarea 
atacatorilor. Restul avioanelor primiră și ele ordin de decolare, 
pentru a nu fi surprinse pe punte în momentul atacului. Între 
timp, liniile de alimentare de pe Yorktown fură udate cu dioxid 
de carbon pentru prevenirea incendiilor. 

Formaţia de atac includea paisprezece aparate de tip Val, 
bombardiere de picaj Aichi D3A, plus Zerouri ca escortă. 

„Gata, a sosit momentul adevărului, își zise Chuck; prima mea 
luptă.” Îi venea să vomite. Înghiţi în sec. 

Înainte ca atacatorii să poată fi zăriţi, artileriștii de pe 
Yorktown deschiseră focul. Vasul avea patru perechi de tunuri 
antiaeriene mari, cu ţevi de 125 de milimetri, care-și puteau 
trimite proiectilele la câţiva kilometri distanță. Estimând poziția 
inamicului cu ajutorul radarului, ofițerii de artilerie trimiseră o 
salvă de obuze uriașe, de 22 de kilograme, către flotila care se 
apropia, setându-le să explodeze atunci când își atingeau ţinta. 

Aparatele Wildcat urcară deasupra atacatorilor și, conform 
rapoartelor radio ale piloților, doborâră șase bombardiere și trei 
avioane de vânătoare. 

Chuck urcă pe puntea de comandă cu un mesaj care anunţa 
că restul forței de atac inamice se pregătea să intre în picaj. 
Amiralul Fletcher spuse cu sânge rece: 

— Am casca pe cap - altceva nu am ce face. 


618 


Chuck se uită prin hublou și văzu bombardierele de picaj 
năpustindu-se spre el la un unghi atât de abrupt, încât ai fi zis 
că se prăbușesc. Iși înăbuși impulsul de a se trânti la podea. 

Vaporul viră brusc și complet spre babord - merita încercată 
orice manevră care ar fi putut deruta aparatele inamice. 

Puntea de pe Yorktown dispunea de patru „piane” Chicago - 
tunuri antiaeriene mai mici, de rază scurtă, cu câte patru ţevi 
fiecare. Acestea deschiseră acum focul, odată cu tunurile 
crucișătoarelor din escorta portavionului. 

In timp ce Chuck se holba de pe puntea de comandă, îngrozit 
și neputând face nimic pentru a se apăra, un artilerist de pe 
punte izbuti să calibreze și să nimerească un Val. Avionul păru 
să se rupă în trei bucăţi. Două dintre acestea căzură în mare, iar 
una izbi vasul în lateral. Apoi explodă un alt Val. Chuck izbucni 
în urale. 

Insă tot mai rămăseseră șase. 

Yorktown viră brusc spre tribord. 

Aparatele Val înfruntară salva mortală a artileriei antiaeriene 
de pe punte, ca să rămână pe urmele vasului. 

Când se apropiară, mitralierele de pe pasarelele laterale 
deschiseră și ele focul. Acum armele de pe Yorktown interpretau 
o simfonie letală, cu bubuiturile grave ale ţevilor de 125 de 
milimetri, cu sunetele medii ale „pianelor” Chicago și cu 
răpăiturile stridente ale mitralierelor. 

Chuck văzu prima bombă. 

_ Multe dintre bombele japoneze erau cu aprindere întârziată. 
In loc să explodeze la impact, ele se declanșau după o secundă 
și ceva; ideea era ca în felul acesta să apuce să străpungă 
puntea și să explodeze în interiorul navei, provocând pagube 
maxime. 

Această bombă însă se rostogoli pe puntea portavionului. 

Chuck o urmări încremenit și îngrozit. Pentru o clipă, aceasta 
păru să nu se activeze - însă apoi se declanșă cu o bubuitură 
imensă, într-o scăpărare de flăcări. Cele două „piane” Chicago 
de la pupa fură distruse instantaneu. Mici incendii izbucniră pe 
punte și în turnuri. 

Spre uimirea lui Chuck, oamenii din jurul său își păstrară 
calmul, de parcă ar fi participat la o simulare de război într-o 
sală de conferințe. Amiralul Fletcher dădea ordine în timp ce se 
clătina pe puntea de semnalizare a vasului. Câteva clipe mai 


619 


târziu, echipele de intervenţie se iviră pe puntea de apuntare cu 
furtunuri, iar grupuri de brancardieri ridicară răniții și îi duseră la 
punctele de prim-ajutor din interiorul navei. 

Nu existau incendii majore: dioxidul de carbon din liniile de 
alimentare își făcuse treaba. Și nici nu existau avioane încărcate 
cu bombe pe punte care să sară în aer. 

După o clipă, un alt Val se năpusti spre Yorktown și o bombă 
nimeri coșurile de fum. Explozia zgudui uriașul vas. O trâmbă 
imensă de fum uleios și negru se înălță din coșuri. Probabil că 
bomba avariase motoarele, realiză Chuck, fiindcă vaporul pierdu 
imediat din viteză. 

Alte bombe își ratară ţinta, căzând în mare și înălțând 
gheizere ce scăldară puntea, unde apa sărată se amestecă cu 
sângele răniților. 

Yorktown încetini și se opri. Când vasul avariat rămase pe loc, 
japonezii îl mai loviră o dată, iar o bombă cobori prin putul 
liftului din faţă, explodând undeva în adânc. 

Apoi totul se termină brusc și aparatele Val rămase urcară pe 
cerul albastru și senin al Pacificului. 

„Sunt încă în viață”, se gândi Chuck. 

Vasul nu era pierdut. Echipele de intervenţie trecură la treabă 
înainte ca japonezii să se piardă în zare. Inginerii transmiseră că 
pot repune cazanele cu aburi în funcţiune într-o oră. Echipele de 
reparatori peticiră gaura din puntea de apuntare cu scânduri 
mari de brad Douglas. 

Însă echipamentul radio fusese distrus, așa că amiralul 
Fletcher era practic surd și orb. Se transferă cu aghiotanții săi 
pe crucișătorul Astoria, însărcinându-i comanda tactică lui 
Spruance, de pe Enterprise. 

Chuck mormăi în barbă: 

— Lua-te-ar dracu’, Vandermeier, uite că n-am murit! 

Află în curând că se pripise. 

Motoarele reveniră la viaţă. Aflat acum sub comanda 
căpitanului Buckmaster, Yorktown începu din nou să brăzdeze 
valurile Pacificului. Unele dintre avioanele sale se refugiaseră 
deja pe Enterprise, dar altele se aflau încă în aer, așa că vaporul 
viră pentru a le permite să aterizeze și să realimenteze. Cum nu 
mai aveau comunicații radio, Chuck și colegii lui deveniră un soi 
de echipă-semafor, comunicând cu celelalte nave cu ajutorul 
stegulețelor, ca în vremurile de demult. 


620 


La ora 2:30, radarul unui crucișător din escorta Yorktown-ului 
detectă aparate de zbor care se apropiau la altitudine joasă din 
vest - o escadrilă de atac de pe Hiryu, probabil. Crucișătorul 
transmise informația portavionului. Buckmaster trimise 
douăsprezece aparate Wildcat la interceptare. 

Aparatele Wildcat nu reușiră să oprească atacul, căci zece 
bombardiere cu torpile apărură pe deasupra valurilor, 
îndreptându-se direct spre Yorktown. 

Chuck vedea avioanele foarte clar. Erau modele Nakajima 
B5N, poreclite Kate de către americani. Fiecare avea câte o 
torpilă prinsă sub fuzelaj, arma având cam jumătate din 
lungimea avionului. 

Cele patru crucișătoare care escortau portavionul bombardară 
marea în jurul acestuia, înălțând o pavăză de apă înspumată, 
însă piloţii japonezi nu se lăsară impresionați și își continuară 
zborul spre ţintă. 

Chuck văzu primul aparat lansându-și torpila. Bomba alungită 
căzu în apă, îndreptându-se apoi către Yorktown. 

Avionul trecu atât de aproape de vapor, încât Chuck zări faţa 
pilotului. Acesta purta o bandană albă-roșie pe cap, dar și casca 
de protecţie. Îndreptă un pumn triumfător spre echipajul de pe 
punte, apoi se făcu nevăzut. 

Și alte avioane vuiră prin apropiere. Torpilele erau încete și 
vasele le puteau evita uneori, însă avariatul Yorktown era mult 
prea greoi ca să mai facă manevre în zigzag. Se auzi o bubuitură 
puternică, iar nava se cutremură: torpilele erau de câteva ori 
mai puternice decât bombele obișnuite. Lui Chuck i se păru că 
nava fusese lovită la babord-pupa. O altă explozie urmă aproape 
imediat, iar aceasta practic săltă vasul, doborând din picioare 
jumătate din echipajul de pe punte. Îndată după aceea, 
puternicele motoare încetiniră. 

Din nou, echipele de intervenţie trecură la treabă înainte ca 
avioanele atacatoare să dispară la orizont. Însă de această dată 
oamenii nu mai puteau face faţă. Chuck se alătură echipelor de 
la pompe și văzu cum carena de oțel era desfăcută ca o cutie de 
tablă. O veritabilă Niagară de apă marină se revărsa prin 
crăpătură. În câteva minute, Chuck simţi puntea înclinându-se. 
Yorktown se apleca spre babord. 

Pompele nu puteau face faţă torentului de apă, mai ales după 
ce compartimentele etanșe ale vasului fuseseră avariate în 


621 


bătălia din Marea Coralilor, nefiind reparate în scurtul timp avut 
la dispoziție. 

Oare cât timp avea să treacă până să se răstoarne? 

La ora trei, Chuck auzi ordinul: 

— Abandonați nava! 

Marinarii aruncară frânghii peste marginea înaltă a punţii 
înclinate. Pe puntea hangarelor, trăgând de câteva sfori, 
membrii echipajului desprinseră mii de veste de salvare din 
cală, lăsându-le să cadă ca niște stropi de ploaie. Vasele din 
escortă se apropiară și lansară bărcile de salvare. Marinarii de 
pe Yorktown se descălţară și se îngrămădiră lângă balustradă. 
Din cine știe ce motiv, își înșirară încălțările pe punte în rânduri 
ordonate, ca un soi de sacrificiu ritual. Răniţii fură coborâţi pe 
tărgi în ambarcaţiunile care așteptau jos. Chuck se trezi în apă, 
înotând cât putea de repede ca să se îndepărteze de Yorktown 
înainte ca acesta să se răstoarne. Un val îl luă prin surprindere 
și-i zbură de pe cap bereta. Se bucura că se aflau în apele calde 
ale Pacificului: în Atlantic ar fi putut muri de frig înainte să fie 
salvat. 

Fu recuperat din mare de o barcă de salvare, alături de mulţi 
alți oameni. Zeci de alte ambarcaţiuni asemănătoare făceau 
același lucru. Mulţi membri ai echipajului coborau de pe puntea 
principală, aflată mai jos de puntea de apuntare. Prin cine știe 
ce minune, Yorktown izbuti să se ţină pe linia de plutire. 

Membrii echipajului fură recuperaţi, apoi duși cu toţii la bordul 
vaselor din escortă. 

Chuck rămase pe punte, uitându-se la soarele asfinţind în 
spatele portavionului Yorktown, care se scufunda încet. Își dădu 
seama că nu văzuse niciun vapor japonez în ziua aceea. 
Intreaga bătălie fusese purtată de către avioane. Se întrebă 
dacă nu cumva asistase la un nou soi de bătălie navală. Dacă 
așa stăteau lucrurile, portavioanele aveau să fie vasele-cheie în 
viitor. Toate celelalte aveau să rămână în plan secundar. 

Trixie Paxman apăru lângă el. Chuck era atât de bucuros să-l 
vadă, încât îl îmbrățișă cu căldură. 

Trixie îi zise lui Chuck că ultimul atac al escadrilei de 
bombardiere Dauntless de pe Enterprise și Yorktown 
incendiaseră și distruseseră singurul portavion care le rămăsese 
japonezilor, Hiryu. 


622 


— Deci toate cele patru portavioane japoneze au fost scoase 
din luptă, zise Chuck. 

— Exact. Le-am eliminat pe toate, iar noi am pierdut unul 
singur. 

— Asta înseamnă că am câștigat? 

— Cred că da. 


(V) 


După Bătălia de la Midway, deveni limpede pentru toată 
lumea că războiul din Pacific avea să fie câştigat cu avioane 
lansate de pe vapoare. Atât Japonia, cât și Statele Unite inițiară 
programe de lucru în asalt pentru a construi portavioane în 
regim de urgență. 

Intre 1943 și 1944, Japonia produse șapte astfel de vase 
imense și costisitoare. 

În același interval de timp, Statele Unite produseră nouăzeci. 


e Capitolul 13 
1942 (2) 


(1) 


Asistenta medicală Carla von Ulrich împinse un cărucior în 
depozit și închise ușa în urma sa. 

Trebuia să se miște repede. Dacă era prinsă făcând ce avea 
de gând să facă, ar fi fost trimisă sigur într-un lagăr de 
concentrare. 

Luă mai multe pansamente dintr-un dulap, un sul de bandaje 
și un borcan cu cremă antiseptică. Apoi descuie dulapul de 
medicamente. Luă niște morfină pentru calmarea durerii, 
sulfonamidă pentru infecţii și aspirină pentru febră. Mai puse și 
o seringă hipodermică nouă, încă sigilată. 

Falsificase deja registrul, de-a lungul mai multor săptămâni, 
ca să dea impresia că toate cele furate fuseseră folosite în mod 


623 


legitim. Făcuse asta înainte să acționeze și nu după, pentru ca 
orice inspecţie neanunţată să găsească un surplus (ceea ce ar fi 
indicat o simplă neatenţie), și nu un deficit (ceea ce ar fi dat în 
vileag furtul). 

Mai făcuse asta de două ori înainte, dar era la fel de speriată. 

În timp ce scotea căruciorul din depozit, spera să pară cât mai 
nevinovată: doar o asistentă care ducea cele de trebuință la 
căpătâiul unui pacient. 

Intră în salon. Spre descumpănirea ei, îl văzu acolo pe 
doctorul Ernst, care stătea lângă un pat, luând pulsul unui 
bolnav. 

Toţi doctorii ar fi trebuit să fie în pauza de prânz. 

Era prea târziu ca să mai dea înapoi. Încercând să afișeze un 
aer încrezător (în completă contradicție cu ceea ce simţea în 
realitate), ţinu capul sus și traversă salonul, împingând 
căruciorul. 

Doctorul Ernst își ridică privirea spre ea și-i zâmbi. 

Berthold Ernst era bărbatul de vis pentru asistente - un 
chirurg talentat, blajin cu pacienţii, înalt, chipeș și burlac. 
Flirtase cu majoritatea asistentelor atrăgătoare și se culcase cu 
multe dintre ele, dacă era să dai crezare bârfelor care circulau 
prin spital. 

Ea îl salută cu o înclinare a capului și trecu repede pe lângă 
el. 

leși cu căruciorul din salon și coti apoi brusc spre vestiarul 
asistentelor. 

Haina ei era agăţată în cuier. Sub ea se afla o sacoșă de 
cumpărături ce conţinea o eșarfă veche de mătase, o varză și o 
cutie de tampoane igienice într-o pungă maro de hârtie. Carla 
goli sacoșa, transferând apoi repede proviziile medicale din 
cărucior. Le acoperi cu eșarfa - una cu un model geometric 
albastru-auriu, cumpărată probabil de mama sa prin anii '20. 
Apoi așeză varza și tampoanele deasupra, atârnă sacoșa în cuier 
și își aranjă haina peste ea ca să o acopere. 

„Am scăpat”, se gândi ea. Işi dădu seama că tremura ușor. 
Trase adânc aer în piept, își recăpătă controlul și deschise ușa - 
unde dădu nas în nas cu doctorul Ernst. 

Oare o urmărise? Oare urma să o acuze de furt? Nu părea 
ostil; părea chiar prietenos. Poate că totuși scăpase basma 
curată. 


624 


li zise: 

— Bună ziua, domnule doctor. Vă pot ajuta cu ceva? 

El zâmbi. 

— Ce faceți, domnişoară asistentă? Este totul în regulă? 

— Da, e totul perfect, cred. Vina o făcu să adauge ușor 
lingușitor: Însă dumneavoastră trebuie să decideţi dacă e totul 
în regulă, domnule doctor. 

— A, eu unul nu am de ce să mă plâng, rosti el, liniștind-o. 

„Și atunci, despre ce-i vorba? se gândi Carla. Se joacă cu 
mine, amânând în mod sadic momentul în care mă va acuza?” 

Nu spuse nimic, rămânând în expectativă și străduindu-se să 
nu tremure de frică. El se uită la cărucior. 

— De ce l-aţi luat cu dumneavoastră în vestiar? 

— Voiam ceva, rosti ea, improvizând în disperare de cauză. 
Ceva din pelerina mea de ploaie. Încercă să-și ascundă tremurul 
din glas când adăugă: O batistă din buzunar. 

„Nu mai îndruga verzi și uscate, își zise ea. Este un simplu 
doctor, nu un agent Gestapo.” Însă o intimida chiar și în aceste 
condiţii. 

El părea amuzat, ca și cum neliniștea ei îi făcea plăcere. 

— Şi căruciorul? 

— II duc la loc acum. 

— Ordinea este crucială. Sunteţi o asistentă foarte bună... 
domnişoară von Ulrich... sau ar trebui să spun „doamnă”? 

— Domnișoara. 

— Ar trebui să vorbim mai pe îndelete. 

Felul în care-i zâmbi îi demonstră că nu o abordase cu privire 
la furtul de accesorii medicale. Voia să o invite în oraș. Ar fi fost 
invidiată de zeci de asistente dacă accepta. 

Însă ea nu era deloc interesată de el. lubise deja un Lothario 
arătos, pe Werner Franck, care se dovedise a fi un laş 
egocentric. Bănuia că și Berthold Ernst era la fel. 

Totuși, cum nu voia să îl enerveze, surâse și nu scoase nicio 
vorbă. 

— Vă place Wagner? o întrebă el. 

Ştia deja încotro se îndrepta discuţia. 

— Nu am timp pentru muzică, replică ea cu fermitate. O 
ngrijesc pe mama, care e bătrână. 

În realitate, Maud avea 51 de ani și era sănătoasă tun. 


A 


625 


— Am două bilete la un recital, pentru mâine-seară. Se 
interpretează /dila lui Siegfried. 

— O piesă de cameră! rosti ea. Ce neobișnuit! 

O mare parte din opera lui Wagner era concepută la scară 
mare. 

El o privi încântat. 

— Văd că nu vă este străină muzica. 

Acum își dorea să nu fi spus nimic - nu făcuse decât să-l 
încurajeze. 

— Provin dintr-o familie cu înclinații muzicale - mama dă lecţii 
de pian. 

— Atunci, chiar trebuie să veniţi. Sunt sigur că se va găsi 
altcineva care să aibă grijă de mama dumneavoastră pentru o 
seară. 

— Chiar nu se poate, zise Carla. Vă mulțumesc însă pentru 
invitaţie. 

Zări un licăr de mânie în ochii lui: nu era obișnuit să fie 
refuzat. Se întoarse și începu să împingă din nou căruciorul. 

— Cu altă ocazie, poate? strigă el în urma ei. 

— Vă mulţumesc, replică ea fără să încetinească. 

Se temea că o va urmări, însă replica ei ambiguă la ultima lui 
întrebare părea să-l fi potolit. Când se uită peste umăr, el 
dispăruse deja. 

Puse căruciorul la locul său și răsuflă ușurată. 

Se întoarse apoi la treabă. Trecu pe la toți pacienţii din 
salonul ei și își scrise rapoartele; după care sosi clipa să lase 
locul celor din tura de seară. 

Își puse pelerina de ploaie și-și atârnă geanta peste braţ. Era 
momentul să iasă din clădire cu lucrurile furate, așa că o 
cuprinse frica din nou. 

Frieda Franck termina la aceeași oră, așa că plecară 
împreună. Frieda nu bănuia că prietena ei făcea contrabandă. 
Se îndreptară spre staţia de tramvai în bătaia soarelui de iunie. 
Carla purta haina de deasupra doar ca să-și păstreze uniforma 
curată. 

Avea sentimentul că se poartă cât se poate de normal, însă 
Frieda o întrebă pe neașteptate: 

— Te macină ceva? 

— Nu. De ce? 

— Pari agitată. 


626 


— Sunt în regulă. Ca să schimbe subiectul, Carla arătă spre un 
poster și zise: la te uită! 

Guvernul deschisese o expoziţie în Lustgarten, un parc 
berlinez din faţa catedralei. „Paradisul sovietic” era titlul ironic 
al unui spectacol ce prezenta viața în regimul comunist, 
înfățișând bolșevismul drept un vicleșug evreiesc și pe ruși ca 
sclavi subumani. Însă naziștii nu izbutiseră nici măcar acum să 
își facă toate mendrele, iar cineva lipise deasupra un afiș satiric 
pe care scria: 


Spectacol permanent 

PARADISUL NAZIST 

Război, Foame, Minciuni, Gestapo 
Până când? 


Afișul, lipit pe refugiul de tramvai, îi încălzea inima Carlei. 

— Cine-o fi lipind chestiile astea? zise ea, iar Frieda ridică din 
umeri. Carla continuă: Sunt oameni curajoși, oricine ar fi ei. Ar fi 
omorâţi dacă ar fi prinși. 

Apoi își aminti ce ascunsese în sacoșă. Și ea ar fi fost omorâtă 
dacă ar fi fost prinsă. 

Frieda se mulțumi să spună: 

— Da, cu siguranţă. 

Acum, Frieda era cea care părea ușor agitată. Oare să se fi 
numărat și ea printre cei care lipeau afișele? Probabil că nu. 
Poate că iubitul ei, Heinrich, era unul dintre aceștia. El era genul 
de persoană zeloasă și moralistă care ar fi făcut așa ceva. 

— Ce mai face Heinrich? întrebă Carla. 

— Vrea să ne căsătorim. 

— Și tu nu vrei? 

Frieda își cobori vocea: 

— Nu vreau să am copii. 

Era o remarcă periculoasă, fiind semn de insubordonare: 
tinerele trebuiau să nască bucuroase copii pentru Fuhrer. Frieda 
arătă cu capul spre afișul ilegal și continuă: 

— Nu aș vrea să aduc pe lume un copil ca să crească în acest 
„paradis”. 

— Nici eu n-aş vrea, bănuiesc, încuviinţă Carla. 

Poate că acesta era motivul pentru care îl refuzase de fapt pe 
doctorul Ernst. 


627 


Veni tramvaiul și fetele urcară - Carla își puse coșul în poală 
cu nonşalanţă, ca și cum nu ar fi conţinut decât lucruri banale, 
cum era varza. Îi măsură din priviri pe ceilalţi călători și constată 
cu ușurare că nu era nimeni în uniformă printre ei. 

Frieda rosti: 

— Hai la mine acasă pentru o seară de jazz. Putem asculta 
discurile lui Werner. 

— Mi-ar face mare plăcere, dar nu pot, spuse Carla. Trebuie 
să vizitez pe cineva. Îţi mai amintești de familia Rothmann? 

Frieda se uită precaută împrejur. Rothmann putea fi un nume 
de evreu la fel de bine cum putea să nu fie. Insă nu era nimeni 
destul de aproape încât să le audă. 

— Desigur, a fost doctorul nostru pe vremuri. 

— Nu ar mai trebui să practice medicina. Eva Rothmann a 
plecat la Londra înainte de război și s-a măritat cu un soldat 
scoţian. Dar părinţii ei nu pot părăsi Germania, evident. Fiul lor, 
Rudi, a fost făuritor de viori - și încă unul strălucit, se pare -, 
însă și-a pierdut slujba, așa că acum repară instrumente și 
acordează piane. Venea pe la noi de patru ori pe an ca să 
acordeze Steinway-ul. În orice caz, le-am promis că îi voi vizita 
în seara asta. 

— A, zise Frieda. 

Era sunetul prelung al cuiva care tocmai avusese o revelație. 

— Ce-i? rosti Carla. 

— Acum înţeleg de ce ţii coșul ăla de parcă ai avea înăuntru 
Sfântul Graal. 

Carla încremeni - Frieda îi ghicise secretul! 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— Ai spus că nu ar mai trebui să practice medicina. Ceea ce 
sugerează că o face în continuare. 

Carla realiză că dăduse de gol secretul doctorului Rothmann. 
Ar fi trebuit să spună că nu mai avea voie să practice medicina. 
Din fericire, îl deconspirase numai în faţa Friedei. Zise: 

— Ce altceva să facă? Vin oamenii la el și-l imploră să îi ajute. 
Nu poate trimite bolnavii la plimbare! Nu-i ca și cum ar câștiga 
vreun ban de pe urma lor - pacienții lui sunt evrei și alţi oameni 
nevoiași care nu-i pot da mai mult de câţiva cartofi sau câte un 
ou. 

— Nu trebuie să-i iei apărarea în faţa mea, o opri Frieda. Cred 
că e o mostră de curaj ce face el. lar tu dai dovadă de eroism, 


628 


furând medicamente și alte cele de la spital ca să i le duci. E 
prima oară când o faci? 

Carla clătină din cap. 

— E a treia oară. Dar mă simt prost că i-am trădat secretul. 

— Nu ai de ce. Te cunosc foarte bine, asta-i tot. 

Tramvaiul se apropie de staţia unde cobora Carla. 

— Urează-mi noroc, rosti ea, apoi se dădu jos. 

Când intră în casă, auzi note șovăielnice dinspre pianul de la 
etaj. Maud avea un elev la meditații, ceea ce o bucura pe Carla. 
Asta avea să o învioreze pe mama ei, aducându-le totodată un 
venit suplimentar. 

Carla își scoase pelerina de ploaie, apoi intră în bucătărie și o 
salută pe Ada. Când Maud o anunţase pe Ada că nu își mai 
putea permite să îi plătească salariul, menajera îi ceruse să o 
lase să rămână la ei în continuare. Acum lucra seara ca femeie 
de serviciu într-un birou, făcând curat în casa familiei von Ulrich 
și primind în schimb casă și masă. 

Carla își scoase pantofii sub masă și își frecă picioarele, ca să 
mai domolească durerea. Ada îi făcu o ceașcă de erzaț. 

Maud intră în bucătărie cu ochii scânteind. 

— Un nou elev! rosti ea. Îi arătă Carlei o mână de bancnote și 
adăugă: Și vrea lecţii zilnice! 

ÎI lăsase să exerseze gamele și încercările sale de începător 
se auzeau pe fundal ca și cum o pisică ar fi trecut peste clape. 

— E minunat! zise Carla. Cine este? 

— Un nazist, bineînţeles. Dar avem nevoie de bani. 

— Cum îl cheamă? 

— Joachim Koch. Este tânăr și destul de sfios. Dacă-l 
întâlnești, ai grijă ce spui și fii politicoasă, te rog. 

— Normal. 

Maud se făcu apoi nevăzută. 

Carla își bău mulţumită cafeaua. Se obișnuise cu gustul de 
ghinde prăjite, la fel ca mai toți ceilalţi. 

Sporovăi câteva minute cu Ada. Cândva durdulie, Ada era 
acum foarte slabă. Nu prea mai erau persoane corpolente în 
Germania acelor zile, însă ceva părea să fie în neregulă cu Ada. 
Moartea fiului ei handicapat, Kurt, fusese o lovitură cumplită 
pentru ea. Acum părea căzută în letargie. Işi făcea bine treaba, 
însă apoi rămânea cu privirea pierdută pe fereastră ore în șir, cu 
aceeași expresie goală. Carla ţinea la ea și îi părea rău pentru 


629 


suferinţa prin care trecea, dar nu știa ce-ar fi putut face ca săo 
ajute. 

Pianul amuţi și, puţin mai târziu, Carla auzi două glasuri pe 
hol, al mamei sale și al unui bărbat străin. Cum presupuse că 
Maud îl conducea pe Herr Koch la ușă, fu de-a dreptul îngrozită 
când mama ei intră în bucătărie însoţită de un bărbat într-o 
uniformă imaculată de locotenent. 

— Ea este fiica mea, rosti Maud pe un ton voios. Carla, 
dumnealui este domnul locotenent Koch, un nou elev. 

Koch era un tip atrăgător, dar timid, de vreo douăzeci de ani. 
Avea o mustață blondă, amintindu-i Carlei de fotografiile tatălui 
său din tinereţe. 

Carla își simțea inima bătându-i nebunește de frică - coșul cu 
accesoriile medicale pe care le furase se afla pe scaunul de 
bucătărie de lângă ea. Oare avea să se dea de gol și în fața 
locotenentului Koch, cum făcuse în fața Friedei? 

Izbuti cu greu să îngaime: 

— În... în... încântată de cunoștință. 

Maud o privi curioasă, mirată de agitația ei. Nu voia decât ca 
fiica ei să fie politicoasă cu noul elev, în speranţa că el va alege 
să-și continue meditaţiile. Nu vedea nicio problemă în a aduce 
un ofițer în bucătărie. Nici prin cap nu-i trecea că în coșul de 
cumpărături al Carlei erau medicamente furate. 

Koch făcu o plecăciune formală și zise: 

— Plăcerea este de partea mea. 

— lar Ada este menajera noastră. 

Ada îi aruncă o privire ostilă, însă el nu o remarcă: nu obișnuia 
să bage în seamă menajerele. Se lăsă cu toată greutatea pe un 
picior și rămase într-o poziţie piezișă, străduindu-se să pară 
relaxat, însă lăsând exact o impresie contrară. 

Se purta mai imatur decât arăta. Avea o anumită inocenţă, 
care sugera faptul că fusese un copil cocoloșit. Cu toate 
acestea, rămânea un pericol. 

Schimbându-și poziţia, se rezemă cu mâinile de spătarul 
scaunului pe care Carla își așezase coșul. 

— Văd că sunteţi asistentă, i se adresă el. 

— Întocmai. 

Carla încercă să își păstreze calmul. Oare Koch avea habar 
cine erau cei din familia von Ulrich? Părea destul de tânăr încât 
să nu știe ce erau de fapt social-democraţii. Partidul fusese scos 


630 


în afara legii în urmă cu nouă ani. Poate că reputaţia proastă a 
familiei von Ulrich se pierduse odată cu moartea lui Walter. În 
orice caz, Koch părea să considere că avea de-a face cu o 
familie germană respectabilă, ajunsă la strâmtoare doar pentru 
că îl pierduse pe bărbatul care o întreținea, situaţie în care se 
găseau multe femei bine educate. 

Nu avea niciun motiv să se uite în coș. 

Carla se sili să-i vorbească pe un ton amabil. 

— Cum vă descurcaţi cu pianul? 

— Cred că fac progrese rapide! Se uită la Maud și adăugă: Cel 
puţin așa îmi spune profesoara. 

Maud îi întări spusele: 

— Dă dovadă de talent, chiar și în acest stadiu. 

Mereu zicea asta, ca să-i încurajeze pe elevi să plătească încă 
o lecție; însă Carlei i se părea că încerca să fie mai fermecătoare 
decât de obicei. Avea tot dreptul să flirteze, desigur; rămăsese 
văduvă cu mai bine de un an în urmă. Dar nu era posibil să aibă 
asemenea sentimente pentru cineva de două ori mai tânăr 
decât ea. 

— Am decis, totuși, să nu le spun prietenilor mei decât în 
momentul în care voi ști să cânt la perfecție la acest instrument, 
adăugă Koch. Atunci îi voi lăsa muţi cu abilitatea mea. 

— Da, o să fie nemaipomenit, zise Maud. Vă rog să luaţi loc, 
domnule locotenent, dacă aveţi câteva minute la dispoziţie, 
continuă ea, arătând spre scaunul pe care Carla lăsase coșul. 

Carla se întinse către coș, însă Koch i-o luă înainte. ÎI ridică și 
zise: 

— Daţi-mi voie. Aruncă o privire înăuntru, unde văzu varza. 
Cina dumneavoastră, bănuiesc? 

Carla zise cu glas stins: 

— Da... 

El se așeză pe scaun și puse coșul jos, la picioare, în cealaltă 
parte a mesei faţă de Carla. 

— M-am considerat întotdeauna o persoană cu înclinații spre 
muzică. Acum am decis că a sosit momentul să aflu dacă într- 
adevăr așa stau lucrurile. 

Se așeză picior peste picior, apoi reveni la poziţia iniţială. 
Carla se întrebă de ce era atât de agitat. El nu avea de ce să se 
teamă. li trecu prin gând că tulburarea lui ar fi putut avea o 


631 


cauză sexuală. Era singur cu trei femei nemăritate. Ce îi trecea 
oare prin minte? 

Ada îi puse în față o ceașcă de cafea. El își scoase țigările. 
Fuma ca un adolescent, de parcă atunci le încerca pentru prima 
oară. Ada îi dădu o scrumieră. 

Maud spuse: 

— Domnul locotenent Koch lucrează la Ministerul de Război 
de pe Bendler Strasse. 

— Da, așa este. _ 

Acolo era cartierul general al Inaltului Comandament - cu atât 
mai bine, prin urmare, că tânărul nu le spusese camarazilor săi 
despre lecţiile sale de pian. Cele mai mari secrete ale armatei 
germane erau păstrate în acea clădire. Deși Koch nu părea să 
fie la curent cu asta, unii dintre colegii lui ar fi putut să-și aducă 
aminte că Walter von Ulrich fusese un antinazist. lar asta avea 
să pună capăt lecţiilor sale cu Frau von Ulrich. 

— Este un mare privilegiu să lucrez acolo, rosti Koch. 

Maud spuse: 

— Fiul meu se află în Rusia. Suntem foarte îngrijorate din 
pricina lui. 

_ — E cât se poate de firesc pentru o mamă, desigur, zise Koch. 
Insă trebuie să vă păstraţi optimismul! Recenta contraofensivă 
rusească a fost oprită cu fermitate. 

Era o minciună. Aparatul de propagandă nu putea ascunde 
faptul că rușii câștigaseră bătălia pentru Moscova, împingând 
liniile germane cu peste 150 de kilometri. 

Koch continuă: 

— Am ajuns acum într-o poziţie care ne permite să ne reluăm 
înaintarea. 

— Sunteţi sigur? 

Maud părea neliniștită. Carla se simţea la fel - erau amândouă 
chinuite de teamă cu privire la soarta lui Erik. 

Koch încercă să afișeze un zâmbet superior. 

— Credeţi-mă, Frau von Ulrich, sunt convins de asta. Evident, 
nu vă pot dezvălui tot ce știu. Insă vă pot asigura că se pune la 
punct o nouă operaţiune extrem de agresivă. 

— Sunt sigură că soldaţii noștri au tot ce le trebuie - mâncare 
și alte cele. Işi puse mâna pe braţul lui Koch și adăugă: Totuși, 
nu pot să nu-mi fac griji. Știu că nu ar trebui să spun asta, dar 


632 


simt că pot avea încredere în dumneavoastră, domnule 
locotenent. 

— Bineînţeles. 

— Nu am mai primit nicio veste de la fiul meu de luni bune. 
Nici nu știu dacă mai trăiește sau dacă a murit. 

Koch scoase din buzunar un creion și un carneţel. 

— Pot să mă interesez eu pentru dumneavoastră, rosti el. 

— Da? zise Maud făcând ochii mari. 

Carla realiză că acesta ar fi putut fi motivul pentru care flirta. 
Koch zise: 

— Da. Lucrez la statul-major - chiar dacă într-o funcție 
neimportantă, încercă să pară modest când adăugă: Mă pot 
interesa de... 

— Erik. 

— Erik von Ulrich. 

— Ar fi nemaipomenit. Băiatul este infirmier. Era student la 
facultatea de medicină, dar murea de nerăbdare să lupte pentru 
Fuhrer. 

Era adevărat. Erik era un nazist entuziast - deși, în ultimele 
sale scrisori, adoptase un ton mai rezervat. 

Koch își notă numele. 

— Sunteţi un om minunat, domnule locotenent Koch, zise 
Maud. 

— Nu-i mare lucru. 

— Mă bucur că ne pregătim să contraatacăm pe Frontul de 
Est. Insă nu trebuie să-mi dezvăluiți când va începe atacul. Deși 
îmi doresc cu disperare să știu. 

Maud încerca să-l descoasă. Carla nu pricepea de ce - nu 
avea ce face cu acea informaţie. 

Koch își cobori glasul, ca și cum ar fi putut fi vreun spion în 
faţa ferestrei deschise de la bucătărie. 

— Se va produce foarte curând, rosti el. 

Se uită la toate cele trei femei. Carla își dădu seama că era 
încântat de atenţia pe care ele i-o acordau. Poate că nu era 
obișnuit ca femeile să-i soarbă cuvintele. Prelungind cât mai 
mult momentul, el zise într-un final: 

— Operaţiunea A/bastru va demara foarte curând. 

Maud bătu din sprâncene către el. 


633 


— Operaţiunea A/bastru... cât de palpitant! spuse ea pe tonul 
unei femei invitate să-și petreacă o săptămână la hotelul Ritz 
din Paris. 

El șopti: 

— 28 iunie. 

Maud își duse mâna la inimă. 

— Atât de curând! Este o veste minunată. 

— Nu ar fi trebuit să zic nimic. 

Maud își puse mâna peste mâna lui. 

— Mă bucur că aţi făcut-o, totuși. M-aţi făcut să mă simt mult 
mai bine. El se holbă la mâna ei. Carla realiză că nu era obișnuit 
cu atingerea femeilor. Își ridică privirea de la mână la ochii ei. 
Ea îi surâse călduros - atât de călduros, încât Carlei mai că nu-i 
venea să creadă că se prefăcea sută la sută. 

Maud își retrase mâna. Koch își stinse ţigara și se ridică. 

— Trebuie să plec, rosti el. 

„Slavă Domnului”, se gândi Carla. 

El se înclină în faţa ei. 

— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, Fräulein. 

— La revedere, domnule locotenent, replică ea pe un ton 
neutru. 

Maud îl conduse la ușă, spunând: 

— Rămâne pe mâine, la aceeași oră. 

Când se întoarse în bucătărie, ea zise: 

— Ce mai descoperire - un băiat nesăbuit care lucrează la 
statul-major! 

— Nu înţeleg de ce ești atât de entuziasmată! răspunse Carla. 

— Este foarte chipeș, observă Ada. 

— Așa obţinem informaţii secrete! zise Maud. 

— Și la ce ne folosesc? întrebă Carla. Noi nu suntem spioni. 

— Știm data următoarei ofensive - trebuie să existe o cale să 
le-o transmitem rușilor! 

— Nu știu cum am putea... 

— Ar trebui să fie spioni la tot pasul. 

— Asta-i doar propagandă. Dacă ceva nu merge, se dă vina 
pe subversiunea agenţilor secreți iudeo-bolșevici, nu pe gafele 
naziștilor. 

— Chiar și așa, trebuie să existe și câţiva spioni adevăraţi. 

— Și cum am putea lua legătura cu ei? 

Maud căzu pe gânduri. 


634 


— Eu una aș vorbi cu Frieda. 

— Ce te face să spui asta? 

— Intuiția. 

Carla își reaminti episodul din staţia de autobuz, când ea se 
întrebase cine lipise afișele antinaziste, iar Frieda amuţise. Carla 
intuise același lucru ca și mama ei. Însă asta nu era singura 
problemă. 

— Chiar dacă am reuși să-i găsim, chiar vrem să ne trădăm 
țara? 

Maud rosti apăsat: 

— Trebuie să-i învingem pe naziști. 

— Îi urăsc pe naziști mai presus de orice altceva pe lume, dar 
sunt nemţțoaică, totuși. 

— Știu ce vrei să spui. Nici mie nu îmi surâde ideea trădării, 
deși eu m-am născut în Anglia. Dar nu vom scăpa de naziști 
decât dacă pierdem războiul. 

— Bine, să zicem că le dăm rușilor informaţiile necesare 
pentru ca ei să câștige bătălia. Erik ar putea muri în luptă! E fiul 
tău, e fratele meu! Ar putea să moară din cauza noastră. 

Maud dădu să răspundă, dar nu-și găsi vorbele. Apoi izbucni 
în plâns. Carla se ridică și o cuprinse în braţe. 

După câteva clipe, Maud șopti: 

— Ar putea muri oricum. Ar putea muri luptând pentru 
nazism. Mai bine să moară pierzând o bătălie decât câștigând-o. 

Însă Carla nu era atât de sigură de asta. Se desprinse de 
mama ei și zise: 

— În orice caz, ar fi mai bine să mă avertizezi înainte să-l 
aduci pe unul dintre ei în bucătărie. Ridică sacoșa de pe jos și 
adăugă: Bine că locotenentul Koch nu s-a uitat mai atent. 

— De ce? Ce-ai acolo? 

— Medicamente furate de la spital pentru doctorul Rothmann. 

Maud zâmbi cu mândrie printre lacrimi. 

— Bravo, fata mea! 

— Am simţit că mor când a ridicat sacoșa. 

— Îmi pare rău... 

— N-aveai de unde să știi. Dar o să mă descotorosesc de ea 
chiar acum. 

— Bună idee. 

Carla își puse pelerina de ploaie peste uniformă și plecă. 


635 


Porni în grabă către strada pe care locuia familia Rothmann. 
Nu era o casă la fel de mare ca a lor, dar era o locuință 
rezonabilă, cu încăperi plăcute. Insă acum avea scânduri la 
ferestre, iar pe ușa din faţă fusese agăţat un semn pe care scria: 
„OPERATII SUSPENDATE”. 

Familia Rothmann o dusese bine pe vremuri. Doctorul 
Rothmann avusese o afacere înfloritoare, cu mulţi pacienți 
înstăriți. De asemenea, tratase persoanele nevoiașe la un tarif 
redus. Insă acum mai rămăsese doar cu aceștia. 

Carla se duse în spate, pe unde intrau pacienții. 

Işi dădu seama imediat că se întâmplase ceva. Ușa din spate 
era deschisă și când intră în bucătărie văzu o chitară cu gâtul 
rupt azvârlită pe pardoseală. Nu era nimeni în cameră, dar se 
auzeau sunete din altă parte a casei. 

Străbătu bucătăria și intră în hol. La parter se aflau două 
încăperi principale. Pe vremuri, acestea fuseseră folosite pe post 
de sală de așteptare și de sală de consultaţii. Acum, sala de 
așteptare se transformase în cameră de zi, iar sala de operaţii 
devenise atelierul lui Rudi, având un banc de lucru și unelte de 
prelucrat lemnul, câteva mandoline, viori și violoncele în diverse 
stadii de reparaţie. Echipamentele medicale erau ţinute în 
dulapuri încuiate. 

Insă situaţia se schimbase, remarcă ea de îndată ce intră 
acolo. 

Dulapurile fuseseră deschise și conţinutul fusese împrăștiat 
pe jos. Pe podea erau răspândite cioburi și pastile amestecate 
cu prafuri și lichide. Carla observă un stetoscop și un 
tensiometru. Părți din diverse instrumente erau împrăștiate 
peste tot, fiind limpede că fuseseră călcate în picioare. 

Carla era șocată și dezgustată. Ce risipă! 

Apoi se uită în camera alăturată. Rudi Rothmann zăcea într-un 
colț. Avea 22 de ani și era un bărbat înalt și bine făcut. Avea 
ochii închiși și gemea de durere. 

Mama lui, Hannelore, era îngenuncheată lângă el. Cândva o 
blondă frumoasă, Hannelore era acum căruntă și sfrijită. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Carla, intuind deja răspunsul. 

— Poliţia, zise Hannelore. L-au acuzat pe soțul meu că a tratat 
pacienţi arieni. L-au săltat. Rudi a încercat să-i împiedice să 
spargă totul. lar ei i-au... 


636 


Glasul i se împletici. Carla lăsă jos coșul și îngenunche lângă 
Hannelore. 

— Ce i-au făcut? 

Hannelore își recăpătă glasul. 

— l-au rupt mâinile, șopti ea. 

Carla văzu imediat despre ce era vorba. Mâinile lui Rudi erau 
roșii și răsucite într-un mod oribil. Aparent, polițiștii îi rupseseră 
degetele unul câte unul. Nu era de mirare că gemea. Simţi că i 
se face rău. Însă vedea zilnic tot soiul de grozăvii și știa cum să- 
și înăbușe sentimentele personale ca să fie de ajutor. 

— Are nevoie de morfină, spuse ea. 

Hannelore arătă spre dezastrul de pe podea. 

— Dacă am avut, acum nu mai avem. 

Carla simţi o furie incontrolabilă. Chiar și spitalele duceau 
lipsă de provizii - și totuși, poliţia irosise medicamente preţioase 
în urgia ei distructivă. 

— V-am adus eu morfină. 

Scoase din coș un flacon cu un fluid limpede și seringa cea 
nouă. Cu mișcări rapide, scoase seringa din cutie și o umplu cu 
lichidul din flacon. Apoi îl injectă pe Rudi. Efectul fu aproape 
instantaneu. Gemetele încetară. El își deschise ochii și se uită la 
Carla. 

— Eşti un înger, rosti el, închizându-și apoi ochii și 
cufundându-se în somn. 

— Trebuie să-i îndreptăm degetele, zise Carla. Pentru ca 
oasele să fie drepte când se vor vindeca. _ 

Atinse mâna stângă a lui Rudi. Nicio reacție. li apucă mâna și 
i-o ridică. El nici nu se mișcă. 

— Nu am mai îndreptat oase până acum, spuse Hannelore. 
Deși am văzut de nenumărate ori cum se face. 

— Și eu la fel, rosti Carla. Ar fi bine să încercăm, totuși. Mă 
ocup eu de stânga, dumneata ocupă-te de dreapta. Trebuie să 
terminăm înainte să treacă efectul drogului. Și-așa va suferi 
enorm. 

— Am înţeles, zise Hannelore. 

Carla mai zăbovi o clipă. Mama ei avea dreptate. Trebuiau să 
facă tot posibilul ca să pună capăt regimului nazist, chiar dacă 
asta însemna să-și trădeze ţara. Nu mai avea nicio îndoială 
acum. 

— Hai să trecem la treabă, spuse Carla. 


637 


Cu blândeţe și cu grijă, cele două femei începură să-i îndrepte 
lui Rudi mâinile rupte. 


(II) 


Thomas Macke se ducea în barul Tannenberg în fiecare vineri 
după-amiază. 

Locul nu arăta prea grozav. Pe un perete era agăţată 
fotografia înrămată a patronului, Fritz, într-o uniformă din Primul 
Război Mondial, cu 25 de ani mai tânăr și fără burta de acum, 
cauzată de bere. Omul pretindea că omorâse nouă ruși în 
Bătălia de la Tannenberg. In bar erau câteva mese și scaune, 
însă mușteriii obișnuiți stăteau la bar. Meniul cu coperte de piele 
aproape că nu-și mai avea rost: singurele feluri servite erau 
cârnaţii cu cartofi și cârnații fără cartofi. 

Insă localul se afla peste drum de secţia de poliţie Kreuzberg, 
deci era un bar de polițiști. Asta însemna că putea încălca toate 
regulile. jocurile de noroc erau permise, târfele le făceau 
clienţilor sex oral în toaletă, iar inspectorii alimentari din Berlin 
nu intrau niciodată în bucătărie. Aceasta se deschidea atunci 
când se trezea Fritz și se închidea după ce pleca și ultimul 
client. 

Macke fusese cu ani în urmă un agent de poliție mărunt la 
secția din Kreuzberg, înainte ca naziștii să preia puterea și să le 
ofere o șansă neașteptată unora ca el. Unii dintre foștii săi 
colegi încă mai veneau să bea la Tannenberg și el era sigur că 
recunoscuse câteva fețe familiare. Incă îi făcea plăcere să 
discute cu vechii prieteni, chiar dacă se ridicase mult peste 
nivelul lor, ajungând inspector și membru SS. 

— Te-ai descurcat bine, Thomas, trebuie să recunosc, rosti 
Bernhardt Engel, unul dintre foștii superiori ai lui Macke din 
1932, care rămăsese tot sergent. Mult noroc în continuare, fiule, 
adăugă el, ducând la buze halba de bere pe care i-o cumpărase 
Macke. 

— Nu te contrazic, replică Macke. Deși trebuie să recunosc că 
superintendentul Kringelein este un șef mult mai aprig decât 
erai tu. 

— Eh, eu am fost blând cu voi, spuse Bernhardt. 

Un fost camarad, Franz Edel, pufni în râs disprețuitor: 


638 


— N-aș zice chiar blând! 

Macke aruncă o privire pe geam și văzu o motocicletă oprind 
afară, pilotată de un tânăr într-o jachetă bleu de ofițer de 
aviaţie. Tipul părea familiar: Macke îl mai văzuse undeva. Avea 
părul blond-roșcat, un pic cam lung, și o frunte de patrician. 
Traversă strada și intră în barul Tannenberg. 

Macke își aminti numele lui: Werner Franck, fiul răsfăţat al 
producătorului de aparate radio Ludi Franck. 

Werner veni la bar și ceru un pachet de Kamel. „Cât de 
previzibil, se gândi Macke, ca băiețașul ăsta să fumeze imitații 
germane de ţigări americane.” 

Werner plăti, deschise pachetul, scoase o ţigară și-i ceru un 
foc lui Fritz. Dădu să plece cu ţigara în colţul gurii, apoi îl zări pe 
Macke și, după o clipă de ezitare, rosti: 

— Domnule inspector Macke. 

Oamenii din bar se holbară la Macke, așteptându-i reacția. 

Acesta dădu detașat din cap. 

— Ce mai faci, tinere Werner? 

— Sunt foarte bine, domnule, mulţumesc de întrebare. 

Macke era surprins plăcut de tonul respectuos. Și-l amintea pe 
Werner ca fiind un mucos arogant fără niciun fel de respect 
pentru autorităţi. 

— Tocmai m-am întors dintr-o vizită făcută pe Frontul de Est 
cu domnul general Dorn, adăugă Werner. 

Macke simţi cum polițiștii din bar își ciulesc urechile. Un om 
venit de pe Frontul de Est merita respect. Macke nu-și putu 
înăbuși o senzație de încântare pentru că-i impresionase cu 
cercurile înalte în care se învârtea. 

Werner îi întinse lui Macke pachetul de ţigări, iar acesta luă 
una. 

— O bere, îi zise Werner lui Fritz. Întorcându-se spre Macke, 
adăugă: Pot să vă fac cinste cu o băutură, domnule inspector? 

— Și eu tot o bere, mulțumesc. 

Fritz umplu două halbe. Werner ridică paharul și-i spuse lui 
Macke: 

— Vreau să vă mulțumesc. 

O nouă surpriză. 

— Pentru ce? zise Macke. 

Prietenii lui ascultau acum cu mare atenție. Werner spuse: 

— Acum un an mi-aţi băgat minţile în cap. 


639 


— N-ai părut prea recunoscător la vremea respectivă. 

— Îmi cer scuze pentru asta. Însă m-am gândit foarte mult la 
ce mi-aţi zis atunci și în cele din urmă mi-am dat seama că aveţi 
dreptate. Mi-am lăsat emoţiile personale să-mi întunece 
judecata. Dumneavoastră m-aţi adus pe calea cea dreaptă. Nu 
voi uita niciodată asta. 

Macke era emoţionat. Îl antipatizase pe Werner, vorbindu-i 
aspru; dar tânărul băgase la cap și se schimbase. Macke era 
încântat să afle că avusese o asemenea influenţă pozitivă în 
viața unui tânăr. 

Werner continuă: 

— De fapt, chiar la dumneavoastră mă gândeam zilele 
trecute. Domnul general Dorn vorbea despre prinderea 
spionilor, întrebându-se dacă am putea să-i depistăm după 
semnalele radio. Mă tem că nu am putut să-l ajut prea mult. 

— Ar fi trebuit să mă întrebi pe mine, rosti Macke. E domeniul 
meu de specialitate. 

— Serios? 

— Hai să stăm jos. 

Se duseră cu băuturile la o masă murdară. 

— Toţi oamenii de-aici sunt ofiţeri de poliţie, zise Macke. 
Totuși, nu ar trebui să vorbim în gura mare despre astfel de 
lucruri. 

— Bineînţeles. Werner își coborî glasul și adăugă: Însă știu că 
pot avea încredere în dumneavoastră. Vedeţi dumneavoastră, 
unii dintre comandanții de pe câmpul de luptă i-au mărturisit lui 
Dorn că inamicul știe probabil în avans care ne sunt intenţiile. 

— Ah! zise Macke. Mă temeam de asta. 

— Ce-i pot spune lui Dorn despre detectarea semnalelor 
radio? 

— Termenul corect este goniometrie. 

Macke își adună gândurile. Era o oportunitate excelentă să 
impresioneze un general influent, chiar și indirect. Trebuia să fie 
clar, accentuând importanţa muncii sale fără să exagereze. ȘI-I 
închipuia pe generalul Dorn spunându-i pe un ton detașat 
Fuhrerului: „Avem un om de nădejde în Gestapo - pe numele 
său Macke -, care e doar inspector momentan, dar foarte 
impresionant...” 

— Avem un instrument care ne indică direcţia din care vine 
semnalul, începu el. Dacă obţinem trei măsurători din locaţii 


640 


diferite, putem trasa trei linii pe hartă. Punctul în care se 
intersectează liniile ne oferă adresa transmiţătorului. 

— Fantastic! 

Macke ridică mâna, domolindu-i entuziasmul. 

— Da, în teorie, zise el. În practică însă, este mult mai dificil. 
Pianistul - așa îi spunem noi operatorului radio - nu stă de obicei 
în același loc pentru multă vreme, ca să nu-l putem depista. Un 
pianist precaut nu transmite niciodată de două ori din același 
loc. lar instrumentul nostru este adăpostit într-o dubă care are 
pe capotă o antenă ce-ţi sare în ochi, așa că ne pot vedea de 
departe. 

— Însă aţi înregistrat anumite succese. 

— O, da! Poate că ar fi mai bine să vii cu noi în dubă într-o 
seară. Așa ai putea vedea cu ochii tăi cum decurg lucrurile - ca 
să-i poţi da un raport cât mai temeinic domnului general Dorn. 

— E o idee foarte bună, zise Werner. 


(HI) 


În iunie, vremea din Moscova era însorită și caldă. La prânz, 
Volodea o aștepta pe Zoya la fântâna din Alexander Gardens, în 
spatele Kremlinului. Sute de oameni se plimbau pe acolo, mulți 
dintre ei perechi, bucurându-se de vremea plăcută. Viaţa era 
grea, iar apa din fântână fusese oprită ca să se economisească 
electricitatea, însă văzduhul era albastru, copacii erau înfrunziţi 
și armata germană era la peste 150 de kilometri distanţă. 

Pe Volodea îl cuprindea mândria de fiecare dată când își 
amintea de bătălia pentru Moscova. Temuta armată germană, 
renumită pentru atacurile sale fulger, ajunsese la porţile orașului 
- și fusese respinsă. Soldaţii ruși luptaseră ca niște lei pentru a- 
și salva capitala. 

Din păcate, contraatacul rusesc se împotmolise în martie. 
Izbutiseră să recâștige o mare parte din teritoriu, redându-le 
moscoviţilor siguranţa; dar germanii își linseseră rănile și se 
pregăteau pentru o nouă șarjă. 

lar Stalin era încă la putere. 

Volodea o zări pe Zoya în mulţime, înaintând spre el. Purta o 
rochie cu pătrăţele roșii și albe. Avea pasul sprinţar, iar părul ei 
blond-deschis sălta și el. Toţi bărbaţii întorceau capul după ea. 


641 


Volodea mai ieșise cu femei frumoase, dar era surprins că o 
curta acum pe Zoya. Ani la rândul ea îl tratase cu o indiferenţă 
rece, vorbindu-i doar despre fizică nucleară. Apoi, pe nepusă 
masă și spre uimirea lui, îl invitase la un film. Asta se întâmplase 
la puţin timp după răzmeriţa în care își pierduse viața generalul 
Bobrov. Atitudinea ei față de el se schimbase în ziua aceea; el 
nu era sigur că îi înțelegea cu adevărat motivele. Aparent, 
experiența prin care trecuseră împreună crease o anumită 
intimitate. În orice caz, se duseseră să vadă George's Dinky Jazz 
Bana, o comedie ușoară cu un interpret englez de banjo pe 
nume George Formby. Era un film apreciat, care rula de luni 
bune în Moscova. Subiectul era complet nerealist: fără ca 
George să știe, instrumentul său trimitea mesaje submarinelor 
germane. Era atât de caraghios, încât râseseră cu mare poftă. 

De atunci rămăseseră împreună. 

În ziua aceea mergeau la prânz cu tatăl lui Volodea. 
Hotărâseră să se întâlnească mai devreme la fântână, ca să se 
bucure de câteva minute de intimitate. 

Zoya îi adresă unul dintre surâsurile ei cuceritoare și se înălţă 
pe vârfuri ca să-l sărute. Era înaltă, dar nu era cât el. Volodea 
savură sărutul. Buzele ei erau moi și umede, iar lui i se păru că 
se termină prea repede. 

Volodea încă nu era complet sigur de ea. Momentan „se 
vedeau”, cum spuneau cei din vechea generaţie. Se sărutau 
des, dar nu se culcaseră împreună. Nu erau prea tineri: el avea 
27 de ani, ea 28. Cu toate acestea, Volodea simţea că Zoya nu 
avea să se culce cu el decât atunci când avea să fie pregătită. 

O parte din el nici nu credea că va apuca să petreacă o 
noapte cu această fată de vis - i se părea prea blondă, prea 
inteligentă, prea înaltă, prea stăpână pe sine, prea atrăgătoare 
ca să se ofere vreodată unui bărbat. Cu siguranță nu i se va 
îngădui s-o vadă dezbrăcându-se, să-i admire trupul gol, să o 
atingă peste tot, să se întindă peste ea... A 

Se plimbară prin parcul lung și îngust. Intr-o parte era 
mărginit de o șosea aglomerată; de cealaltă parte se înălțau 
turnurile Kremlinului, dincolo de un zid masiv. 

— Când te uiţi la namila asta, ai crede că iubiții noștri 
conducători sunt ţinuţi prizonieri acolo de către poporul rus, zise 
Volodea. 


642 


— Așa este, încuviinţă Zoya. Însă în realitate lucrurile stau 
complet invers. 

El aruncă o privire peste umăr, însă nimeni nu o auzise. 
Totuși, era o nesăbuinţă ca ea să vorbească astfel. 

— Nu-i de mirare că tatăl meu crede că ești periculoasă. 

— Credeam că ești ca tatăl tău. 

— Mi-aș dori să fiu! Este un erou. A luat pe sus Palatul de 
larnă! Eu unul nu cred că voi schimba vreodată cursul istoriei. 

— Știu asta, dar el este obtuz și conservator. Tu nu ești așa. 

Volodea considera că seamănă foarte mult cu tatăl său, dar 
nu avea de gând să o contrazică. 

— Eşti liber diseară? îl întrebă ea. Vreau să-ţi gătesc. 

— Sigur că da! 

Nu îl mai invitase până atunci la ea acasă. 

— Am câteva fleici de carne. 

— Grozav! zise el, căci carnea de vită devenise un lux chiar și 
pentru Volodea, în ciuda mediului privilegiat în care crescuse. 

— lar Kovalevii sunt plecaţi din oraș. 

Asta era o veste și mai bună. La fel ca mulţi alți moscoviți, 
Zoya locuia în apartamentul altcuiva. Avea două camere și 
împărțea bucătăria și baia cu un alt om de știință, doctorul 
Kovalev, cu soția acestuia și cu copilul lor. Însă Kovalevii erau 
plecaţi, așa că Zoya și Volodea urmau să fie singuri-singurei. 
Simţi cum îi crește pulsul. 

— Să-mi aduc periuța de dinţi? rosti el. 

Ea surâse enigmatic, fără să-i răspundă la întrebare. 

leșiră din parc și traversară strada până la restaurant. Multe 
localuri erau închise, însă cum centrul orașului era plin de 
birouri, iar funcţionarii de-acolo trebuiau să mănânce de prânz 
undeva, mai rămăseseră câteva cafenele și baruri. 

Grigori Peshkov era afară, la o masă de pe trotuar. În 
interiorul Kremlinului existau restaurante mai bune, însă lui îi 
plăcea să fie văzut în locurile frecventate de către rușii de rând. 
Voia să arate că nu se considera deasupra oamenilor obișnuiți 
doar pentru că purta o uniformă de general. Totuși, alesese o 
masă ceva mai departe de celelalte, pentru a nu fi auzit de 
restul lumii. 

Chiar dacă nu era de acord cu relaţia fiului său cu Zoya, nu 
era complet imun la farmecele ei, așa că se ridică și o sărută pe 
obraji. 


643 


Comandară clătite cu cartofi și bere. Singurele alternative 
erau heringii muraţi și votca. 

— Azi nu am de gând să vă vorbesc despre fizica nucleară, 
domnule general, spuse Zoya. Vă rog să înţelegeți însă că susţin 
în continuare cu tărie tot ce v-am zis ultima oară când am 
discutat despre acest subiect. Nu vreau să vă plictisesc. 

— Ce ușurare! zâmbi el. 

Ea râse, dezvelindu-și dinţii albi. 

— În schimb, poate îmi spuneţi și mie cât va mai dura 
războiul. 

Volodea clătină din cap, prefăcându-se disperat. Zoya îl 
provoca mereu pe tatăl lui. Dacă nu ar fi fost o tânără frumoasă, 
Grigori ar fi ordonat de mult să fie arestată. 

— Naziștii sunt înfrânți, dar nu vor s-o recunoască, rosti 
Grigori. 

— Toţi locuitorii Moscovei se întreabă ce se va întâmpla în 
vara aceasta - însă probabil că voi doi știți, zise ea. 

Volodea interveni: 

— Chiar dacă aș ști, tot nu aș putea să-i dezvălui asta iubitei 
mele, indiferent cât de nebun aș fi după ea. 

„Dincolo de orice altceva, ar putea fi împușcată pentru asta”, 
se gândi el, fără să o spună însă. 

Când li se aduseră clătitele cu cartofi, începură să mănânce. 
Ca de obicei, Zoya înfuleca cu poftă. Lui Volodea îi plăcea faptul 
că ea nu se dădea niciodată în lături de la mâncare. Dar lui nui 
se păreau prea gustoase clătitele. 

— Cartofii ăștia seamănă dubios de mult la gust cu napii, rosti 
el. 

Tatăl lui îi aruncă o privire dezaprobatoare. 

— Nu că m-aș plânge, adăugă Volodea în grabă. 

După ce terminară de mâncat, Zoya se duse la toaletă. De 
îndată ce plecă, Volodea spuse: 

— Noi credem că ofensiva germană de vară este iminentă. 

— Sunt de acord, admise tatăl său. 

— Suntem pregătiţi? 

— Sigur că da, zise Grigori, părând totuși neliniștit. 

— Vor ataca în sud. Vor să pună mâna pe câmpurile 
petrolifere din Caucaz. 

Grigori clătină din cap. 


644 


— Ba nu. Se vor întoarce spre Moscova. Asta-i tot ce 
contează. 

— Și Stalingradul este la fel de simbolic. Poartă numele 
conducătorului nostru. 

— Dă-l dracului de simbolism! Dacă ocupă Moscova, s-a 
terminat războiul. Dacă nu, înseamnă că nu au câștigat, 
indiferent ce cuceresc între timp. 

— Astea-s simple presupuneri, zise Volodea iritat. 

— Și tu îţi dai cu presupusul. 

— Dimpotrivă, eu am dovezi. Se uită împrejur și - cum nu era 
nimeni prin preajmă - adăugă: Ofensiva are numele de cod 
Operaţiunea A/bastru. Va începe pe 28 iunie. 

Primise această informaţie de la reţeaua de spioni ai lui 
Werner Franck din Berlin. 

— Și am găsit detalii parţiale în servieta unui ofițer german 
care s-a prăbușit cu avionul său de recunoaștere lângă Harkov, 
adăugă el. 

— Ofițerii aflaţi în misiuni de recunoaștere nu au planuri de 
luptă în serviete, remarcă Grigori. Tovarășul Stalin crede că ăsta 
a fost un șiretlic menit să ne amăgească, iar eu îi dau dreptate. 
Germanii vor să ne slăbim frontul central trimițându-ne forțele la 
sud, pentru a se ocupa de ceea ce se va dovedi a fi o simplă 
diversiune. 

Asta era marea problemă a spionajului, se gândi Volodea 
frustrat. Chiar și atunci când obţineai informaţii, bătrânii 
încăpăţânaţi credeau tot ce voiau ei să creadă. 

O văzu pe Zoya întorcându-se, cu toţi ochii aţintiţi asupra ei în 
timp ce traversa piaţeta. 

— Cum aș putea să te conving? îl întrebă el pe tatăl său 
înainte ca ea să ajungă la masă. 

— Adu-mi mai multe dovezi. 

— Cum ar fi? 

Grigori se gândi puţin la întrebare, apoi îi zise: 

— Fă-mi rost de planul de luptă. 

Volodea oftă. Werner Franck nu reușise încă să obțină 
documentul. 

— Și dacă ţi-l aduc, crezi că Stalin va reconsidera situaţia? 

— Dacă mi-l aduci, îl voi ruga eu s-o facă. 

— S-a făcut, rosti Volodea. 


645 


Se pripea, căci nu avea habar cum ar fi putut realiza una ca 
asta. Werner, Heinrich, Lili și ceilalți își asumau deja riscuri 
teribile. Însă acum trebuia să pună și mai multă presiune asupra 
lor. Când Zoya ajunse la masă, Grigori se ridică. Plecau în trei 
direcții diferite, așa că își luară rămas-bun. 

— Ne vedem diseară, îi spuse Zoya. 

El o sărută și îi spuse: 

— Ajung la șapte. 

— Adu-ţi și periuţa de dinţi, adăugă ea, făcându-l să plece cu 
zâmbetul pe buze. 


(IV) 


O fată știe de obicei când cea mai bună prietenă a ei ţine un 
secret. Poate că nu-și dă seama în ce constă acesta, dar știe că 
este acolo, ca o piesă neidentificată de mobilier acoperită cu un 
cearșaf. Realizează, din raspunsurile precaute și ezitante la 
întrebări nevinovate, că prietena sa se vede cu cineva 
nepotrivit; chiar dacă nu știe numele acelei persoane, poate 
intui că e vorba fie de un bărbat căsătorit, fie de un străin cu 
pielea arămie, fie de o altă femeie. li admiră colierul de la gât, 
iar reacţia stânjenită a prietenei sale îi arată că acesta îi 
trezește amintiri rușinoase, deși se prea poate să treacă ani 
buni înainte să descopere că era furat din cutia de bijuterii a 
vreunei bunici senile. 

lată ce-i trecea prin gând Carlei când medita la 
comportamentul Friedei. 

Frieda avea un secret, iar acesta era legat de rezistenţa față 
de naziști. Ar fi putut fi implicată direct, încălcând legea: poate 
că se uita în fiecare noapte prin servieta fratelui său, Werner, 
copiind documente secrete și înmânând acele copii unui spion 
rus. Însă era greu de crezut că ajunsese atât de departe: 
probabil că ajuta la tipărirea și la distribuirea acelor afișe și 
broșuri ilegale care criticau guvernul. 

Astfel încât Carla se hotărî să-i spună Friedei despre Joachim 
Koch. Însă ocazia nu se ivi atât de repede. Carla și Frieda lucrau 
ca asistente în secții diferite ale unui spital mare, în ture diferite, 
deci nu se întâlneau zilnic. 


646 


Între timp, Joachim veni zi de zi la lecţiile de pian. Nu le mai 
dezvălui niciun secret, însă Maud continuă să flirteze cu el. 
„Sper că-ţi dai seama că am aproape 40 de ani!” o auzi Carla 
spunând într-o zi, deși în realitate mama ei avea 51 de ani. 
Infatuarea lui Joachim era deplină. Maud savura puterea de 
atracţie pe care încă o exercita asupra unui tânăr arătos, chit că 
era vorba de unul foarte naiv. Carla se gândi chiar că mama ei 
ar fi putut să se atașeze tot mai mult de acest băiat cu mustață 
blondă, care semăna puţin cu Walter în tinereţea sa; însă alungă 
acest gând, găsindu-l ridicol. 

Joachim căuta cu disperare să-i facă pe plac și curând îi aduse 
vești despre fiul ei. Erik era în viaţă, teafăr și nevătămat. 

— Unitatea lui se află în Ucraina, îi dezvălui Joachim. Mai mult 
nu pot să vă spun. 

— Of, cât de mult aș vrea să poată veni în permisie acasă, 
rosti Maud cu dor în glas. Tânărul ofițer ezită, iar ea continuă: 
Ca orice mamă, îmi fac extrem de multe griji. Dacă aș putea să-l 
văd, fie și pentru o singură zi, ar fi o adevărată alinare pentru 
mine. 

— O să văd ce pot face. 

Maud se prefăcu surprinsă. 

— Serios? Chiar vă stă în putere să faceți asta? 

— Nu sunt sigur, dar pot încerca. 

— Vă mulţumesc, rosti ea, sărutându-i mâna. 

Trecu o săptămână până când Frieda și Carla se văzură din 
nou. Carla îi povesti despre Joachim Koch. Îi dezvălui totul ca și 
cum i-ar fi dat o știre interesantă, fiind însă convinsă că Frieda 
nu avea să privească lucrurile într-o lumină atât de inocentă. 

— Dacă poţi să-ţi închipui: ne-a dezvăluit numele de cod al 
operațiunii și data lansării atacului! exclamă ea, așteptând să 
vadă reacţia Friedei. 

— Ar putea fi executat pentru asta, replică Frieda. 

— Dacă am ști pe cineva care să poată lua legătura cu 
Moscova, am putea schimba cursul războiului, continuă Carla, 
de parcă ar fi discutat tot despre gravitatea ilegalităţii comise 
de Joachim. 

— Tot ce se poate, zise Frieda. 

Asta era dovada supremă - reacţia normală a Friedei la auzul 
unei asemenea povești ar fi trebuit să includă exclamații de 
surprindere, un interes sporit și întrebări suplimentare. Însă ea 


647 


nu rostea decât fraze și mormăieli neutre. Carla se duse acasă 
și-i zise mamei sale că intuiţia ei nu dăduse greș. 

A doua zi, la spital, Frieda apăru în salonul Carlei, extrem de 
agitată. 

— Trebuie să-ţi vorbesc de urgenţă, zise ea. 

Carla schimba pansamentul unei tinere care suferise arsuri 
grave după o explozie la fabrica de muniţie la care lucra. 

— Du-te în vestiar, rosti ea. Vin și eu imediat ce termin aici. 

După cinci minute o găsi pe Frieda în mica odaie, fumând 
lângă geamul deschis. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă ea. 

Frieda stinse ţigara. 

— E vorba de locotenentul Koch. 

— Mă gândeam eu... 

— Trebuie să afli mai multe de la el. 

— Trebuie? Ce tot vorbești? 

— El are acces la tot planul de luptă pentru Operaţiunea 
Albastru. Știm câte ceva despre asta, dar cei de la Moscova au 
nevoie de detalii. 

Frieda risca foarte mult cu aceste supoziţii, însă Carla decise 
să-i cânte în strună. 

— Îl pot întreba... 

— Nu. Trebuie să-l determini să-ţi aducă planul de luptă. 

— Nu sunt sigură că pot face asta. Nu-i chiar atât de prost. Nu 
crezi... 

Frieda nici nu o asculta. 

— Apoi trebuie să-l fotografiezi, o întrerupse ea. 

Scoase din buzunarul uniformei o cutie de inox de mărimea 
unui pachet de țigări, dar mai lung și mai îngust. 

— Ăsta-i un aparat în miniatură conceput special pentru 
fotografierea documentelor. 

Carla observă numele „Minox” pe o parte. 

— Ai unsprezece cadre pe film, continuă Frieda. Uite trei 
filme. 

Scoase trei casete în formă de gantere, dar suficient de mici 
încât să încapă în micul aparat. 

— Uite cum pui filmul, rosti Frieda, făcându-i o demonstrație. 
Ca să faci o poză, te uiţi prin această ferestruică. Dacă nu ești 
sigură, citește acest manual. 


648 


Carla nu știuse niciodată că Frieda putea să fie atât de 
poruncitoare. 

— Chiar trebuie să mă gândesc bine la asta. 

— Nu mai e timp de-așa ceva. Asta-i pelerina ta de ploaie, nu? 

— Da, dar... 

Frieda îndesă aparatul, filmele și broșura în buzunarele 
pelerinei. Părea ușurată că se descotorosise de ele. 

— Trebuie să plec, zise ea, ducându-se spre ușă. 

— Dar... Frieda! 

Frieda se opri și se uită direct în ochii Carlei. 

— Ce-i? 

— Păi... nu te porţi ca o prietenă. 

— Asta-i mai important. 

— M-ai pus cu spatele la zid. 

— Tu ai creat această situaţie când mi-ai spus despre Joachim 
Koch. Nu te preface acum că nu te așteptai să folosesc acea 
informaţie. 

Era adevărat: Carla declanșase această situaţie. Însă nu își 
închipuise că lucrurile vor lua o asemenea turnură. 

— Și dacă refuză? 

— Atunci, probabil că vei trăi sub ocârmuirea nazistă pentru 
tot restul vieții, replică Frieda, apoi ieși. 

— La dracu'! pufni Carla. 

Rămase singură în vestiar. Nu putea nici măcar să se 
descotorosească fără riscuri de micul aparat. Acesta se afla în 
pelerina ei de ploaie și nu putea să îl arunce pur și simplu într- 
un coș de gunoi din spital. Trebuia să iasă din clădire cu el în 
buzunar și să caute un loc în care să-l poată arunca fără să fie 
văzută de nimeni. 

Dar chiar voia asta? 

Părea puţin probabil ca locotenentul Koch, oricât de naiv ar fi 
fost, să poată fi convins să scoată pe furiș o copie de-a planului 
de luptă din Ministerul de Război și să i-o aducă alesei inimii 
sale. Insă, dacă era cineva care să-l poată convinge, aceea era 
Maud. 

Carla era speriată. Nu avea să i se arate niciun pic de milă 
dacă era prinsă. Avea să fie arestată și torturată. Își aminti de 
Rudi Rothmann, gemând de durere din cauza degetelor rupte. 
Işi aminti de tatăl ei după ce-i dăduseră drumul, bătut cu o 
asemenea bestialitate încât murise. Crima ei avea să fie și mai 


649 


gravă decât a lor; pedeapsa urma să fie pe măsură. Avea să fie 
executată, desigur - dar nu de la bun început. 

Apoi realiză că era dispusă să-și asume acest risc. 

Ce nu putea accepta era pericolul de a contribui la uciderea 
fratelui său. Acesta era acolo, pe Frontul de Est - Joachim le-o 
confirmase. Avea să participe la Operaţiunea A/bastru. Dacă îi 
ajuta pe ruși să câștige bătălia, Erik ar fi putut muri în luptă. Nu 
putea îndura acest gând. 

Se întoarse la lucru. Cu mintea aiurea, făcu tot felul de 
greșeli, dar din fericire medicii nu observară, iar pacienţii oricum 
nu-și puteau da seama. La sfârșitul turei, plecă în grabă. Simţea 
aparatul arzându-i buzunarul, însă nu găsi niciun loc sigur în 
care să-l arunce. 

Se întrebă de unde îl avea Frieda. E drept că prietena ei avea 
o grămadă de bani și l-ar fi putut cumpăra singură, dar ar fi 
trebuit să născocească o poveste extrem de credibilă prin care 
să explice de ce avea nevoie de așa ceva. Cel mai probabil îl 
primise de la ruși înainte ca aceștia să-și închidă ambasada, în 
urmă cu un an. 

Aparatul era încă în buzunarul Carlei când ajunse acasă. 

Nu se auzea niciun sunet dinspre pianul de la etaj: lecţia lui 
Joachim începea ceva mai târziu în ziua aceea. Mama ei stătea 
la masa din bucătărie. Când Carla intră, Maud rosti cu bucurie în 
glas: 

— Uite cine-i aici! 

Era Erik. 

Carla rămase în ușă, holbându-se la el. Era îngrozitor de slab, 
dar părea nevătămat. Uniforma lui era murdară și ruptă, însă se 
spălase pe faţă și pe mâini. Se ridică și o cuprinse în braţe. 

Ea îl strânse la piept cu putere, nemaipăsându-i că avea să-și 
murdărească uniforma impecabilă. „Ești în siguranţă”, îngăimă 
ea. Era atât de slab, încât îi simţea oasele, coastele, omoplații și 
coloana vertebrală prin materialul subțire. 

— Da, pentru moment, replică el. 

Ea îi dădu drumul din strânsoare. 

— Cum te simţi? 

— Mai bine decât cei mai mulți. 

— Doar nu porţi uniforma asta subţire pe vremea din Rusia! 

— Am furat o haină de la un rus mort. 

Ea se așeză la masă. Ada era și ea acolo. 


650 


— Aţi avut dreptate, zise Erik. În privinţa naziștilor, vreau să 
zic. Aţi avut dreptate. 

Asta o mulțumi, deși nu era sigură la ce se referea el mai 
exact. 

— In ce sens? 

— Omoară oameni. Tu mi-ai spus asta. Și tata mi-a spus, și 
mama. Îmi pare rău că nu v-am crezut. Îmi pare rău că nu am 
crezut că l-au omorât pe bietul tău Kurt, Ada. Acum știu 
adevărul. 

Era o schimbare profundă. 

— Ce te-a făcut să-ţi schimbi părerea? îl întrebă Carla. 

— l-am văzut făcând asta în Rusia. Au adunat toţi oamenii 
importanţi din oraș, susținând că aceștia erau cu siguranţă 
comuniști. l-au luat și pe evrei. Nu doar bărbaţi, ci și femei și 
copii. Și bătrâni mult prea slăbiţi ca să mai facă vreun rău cuiva. 

Lacrimile îi șiroiau pe față. 

— Nu soldaţii se ocupă de asta - există unităţi speciale, 
continuă el. Îi scot pe prizonieri din oraș. Îi duc fie la o carieră, 
fie lângă vreun alt soi de puț. Sau îi pun pe tineri să sape o 
groapă mare. Și apoi... 

Se înecă, însă Carla voia să-l audă spunând asta cu gura lui. 

— Și apoi? 

— lau câte doisprezece deodată. Șase perechi. Uneori soțul 
coboară panta de mână cu soţia. Mamele își duc bebelușii în 
braţe. Pușcașii așteaptă până când prizonierii ajung la locul 
potrivit. Și apoi trag. Erik își șterse lacrimile cu mâneca murdară 
a uniformei și zise: Bang... 

In bucătărie se lăsă tăcerea. Ada plângea. Carla era oripilată. 
Numai Maud păstrase o expresie împietrită pe chip. 

In cele din urmă, Erik își suflă nasul, apoi își scoase țigările. 

— M-am mirat că am primit permisie și bilet spre casă, rosti 
el. 

Carla spuse: 

— Când trebuie să te întorci? 

— Mâine. Nu pot sta decât o zi aici. Chiar și așa, toţi camarazii 
mei mă invidiază. Ar da orice să poată petrece o zi acasă. 
Doctorul Weiss mi-a zis că probabil am prieteni sus-puși. 

— Da, chiar ai, spuse Maud. E vorba de Joachim Koch, un 
tânăr locotenent care lucrează la Ministerul de Război și căruia îi 
dau lecţii de pian. L-am rugat să-ţi obţină o permisie. Se uită la 


651 


ceas și adăugă: O să ajungă aici în câteva minute. Ține mult la 
mine - cred că are nevoie de o figură maternă. 

„Maternă pe dracu'”, se gândi Carla. Nu era nimic matern în 
relaţia lui Maud cu Joachim. 

Maud continuă: 

— Este foarte inocent. Ne-a spus că va începe o nouă ofensivă 
pe Frontul de Est de la 28 iunie. Ba chiar ne-a dezvăluit și 
numele de cod: Operaţiunea A/bastru. 

Erik zise: 

— O să fie împușcat pentru asta. 

Carla interveni: 

— Joachim nu este singurul care ar putea fi împușcat. l-am zis 
cuiva ce am aflat și acum mi s-a cerut să-l conving cumva pe 
Joachim să-mi aducă planul de luptă. 

— O, Doamne! zise Erik de-a dreptul șocat. Vorbim de spionaj 
în toată regula - ești în pericol mai mare decât sunt eu pe 
Frontul de Est! 

— Nu te teme. Nu cred că Joachim ar face așa ceva, rosti 
Carla. 

— Nu fi atât de sigură, spuse Maud, făcându-i pe toţi să se 
întoarcă spre ea. S-ar putea să o facă pentru mine, dacă îl rog 
cum trebuie. 

Lui Erik nu-i venea să creadă: 

— Chiar atât de naiv este? 

Ea îl privi sfidătoare. 

— Este îndrăgostit de mine. 

— Ah! pufni Erik, stânjenit de gândul că mama lui putea avea 
o aventură amoroasă. 

Carla zise: 

— Dar nu putem s-o facem, oricum. 

— De ce nu? o întrebă Erik. 

— Pentru că, dacă rușii câștigă bătălia, ai putea muri în luptă! 

— Probabil că voi muri oricum. 

Carla rosti cu glas emoționat: 

— Însă ar însemna să-i ajutăm pe ruși să te omoare! 

— Vreau s-o faceţi, orice-ar fi, spuse Erik cu încrâncenare. 

Deși se uita la pânza cadrilată de pe masă, privirea lui era 
pierdută la sute de kilometri distanţă. 

Carla nu știa ce să facă. Dacă el voia ca ea să... 

— Dar de ce? îl întrebă ea. 


652 


— Mă gândesc cum coborau oamenii aceia în carieră ţinându- 
se de mână. Își încleșta mâinile pe masă și adăugă hotărât: Îmi 
pun fără preget viaţa la bătaie dacă putem opri asta. Sunt gata 
să-mi risc viața - o să mă simt mai bine cu mine însumi și cu 
ţara mea dacă o fac. Te rog, Carla, dacă poți, trimite-le rușilor 
planul de luptă. 

Ea încă șovăia. 

— Ești sigur? 

— Te implor! 

— Atunci, așa voi face, rosti Carla. 


(V) 


Thomas Macke le zise oamenilor săi - Wagner, Richter și 
Schneider - să se poarte cât mai frumos. 

— O fi Werner Franck un simplu locotenent, dar lucrează 
pentru generalul Dorn. Vreau să îi facem o impresie bună. Fără 
înjurături, glume și brutalități, decât dacă este cu adevărat 
necesar. Dacă prindem un spion comunist, puteți să-l burdușiţi 
bine. În caz contrar însă, nu vreau să vă luaţi de altcineva doar 
ca să vă distrați. g 

De obicei închidea ochii la asemenea lucruri. Işi aveau și ele 
rostul lor pentru a menține teama față de regimul nazist în 
rândul populației. Dar Franck ar fi putut să strâmbe din nas la 
astfel de practici. 

Punctual, Werner apăru pe motocicleta sa la sediul Gestapo 
de pe Prinz Albrecht Strasse. Urcară toţi în duba de 
supraveghere cu antena rotitoare de pe capotă. lnăuntru era 
înghesuială mare din cauza echipamentului radio. Richter trecu 
la volan și porniră prin oraș la lăsarea serii, momentul din zi 
preferat de spioni pentru a trimite mesaje inamicului. 

— Oare care să fie motivul? întrebă Werner. 

— Majoritatea spionilor au slujbe obișnuite, îi explică Macke. 
Asta-i o parte însemnată din acoperirea lor. Așa că ziua se duc 
la birou sau la fabrică. 

— Desigur, încuviinţă Werner. Nu mă gândisem la asta. 

Macke se temea că nu aveau să recepteze niciun mesaj în 
seara aceea. Era îngrozit că va fi găsit vinovat pentru eșecurile 
înregistrate de armata germană în Rusia. Se străduia din 


653 


răsputeri, dar în cel de-al Treilea Reich nu se dădeau premii 
pentru strădanii. 

Uneori se mai întâmpla ca unitatea să nu intercepteze niciun 
semnal. Alteori interceptau câte două-trei și Macke trebuia să 
decidă pe care să se concentreze și pe care să îl ignore. Era 
convins că existau mai multe rețele de spioni în oraș și că 
acestea probabil nu știau una de cealaltă. Încerca să se achite 
de o misiune imposibilă cu mijloacele necorespunzătoare pe 
care le avea la dispoziţie. 

Când ajunseră în apropiere de Potsdamer Platz, interceptară 
un semnal. Macke recunoscu sunetul caracteristic. 

— E un pianist, rosti el ușurat. 

Măcar îi putea demonstra lui Werner că echipamentul 
funcţiona. Cineva transmitea numere din cinci cifre, unul după 
altul. 

— Serviciul de informaţii sovietic folosește un cod în care 
perechile de numere reprezintă litere, îi explică Macke lui 
Werner. De exemplu, 11 ar putea însemna A. Transmiterea lor în 
grupuri de cinci este o simplă convenţie. 

Operatorul radio, un inginer electrician pe nume Mann, citi un 
set de coordonate, iar Wagner trase o linie pe hartă cu creionul 
și cu rigla. Richter schimbă viteza și porniră mai departe. 

Pianistul continuă să emită, bipurile sale răsunând în dubă. 
Macke îl detesta pe individ, oricine ar fi fost. 

— Porc comunist și ticălos, bombăni el. Într-o bună zi o să fie 
în beciul nostru, implorându-mă să-l las să moară ca să scape de 
dureri. 

Werner se albise la faţă. Nu era obișnuit cu munca polițiștilor, 
se gândi Macke. După câteva clipe, tânărul își veni în fire. 

— După cum descrieți codul sovieticilor, nu pare chiar atât de 
greu de spart, rosti el gânditor. 

— Corect! zise Macke, bucurându-se că Werner se prindea 
atât de repede. Însă era o simplificare. Au subtilităţile lor. După 
ce codează mesajul sub forma unei serii numerice, pianistul 
scrie dedesubt un cuvânt-cheie - Kurfürstendamm, spre 
exemplu - pe care îl repetă și îl codează. Apoi scade cel de-al 
doilea numar din primul și transmite rezultatul. 

— Aproape imposibil de descifrat dacă nu știi cuvântul-cheie! 

— Exact. 


654 


Se opriră din nou lângă clădirea incendiată a Reichstagului și 
traseră o nouă linie pe hartă. Cele două se intersectară în 
Friedrichshain, la est de centrul orașului. 

Macke îi spuse șoferului să o ia spre nord-est, apropiindu-se 
astfel de cel mai probabil loc de transmisie pentru a obţine o a 
treia linie dintr-un unghi diferit. 

— Experienţa demonstrează că e mai bine să obţii trei 
măsurători, îi zise Macke lui Werner. Echipamentul lucrează cu 
aproximări, iar această măsurătoare suplimentară reduce riscul 
de eroare. 

— Și prindeţi spionul de fiecare dată? îl întrebă Werner. 

— Nu, în niciun caz. De cele mai multe ori nu-l prindem. De 
obicei nu ne mișcăm destul de repede. El poate schimba 
frecvența la jumătatea transmisiei și atunci îl pierdem. Uneori se 
oprește la mijlocul transmisiei și o reia dintr-un alt loc. Poate 
avea iscoade care îl avertizează când ne apropiem, ajutându-l 
astfel să scape. 

— Foarte multe neajunsuri, observ. 

— Da, dar mai devreme sau mai târziu tot reuşim să îl 
prindem. 

Richter opri duba și Mann făcu a treia măsurătoare. Cele trei 
linii de pe harta lui Wagner formau un mic triunghi în apropierea 
Gării de Est. Pianistul se afla undeva între calea ferată și canal. 

Macke îi dădu lui Richter adresa și adăugă: 

— Cât poţi de repede. 

Werner transpirase tot, remarcă Macke. Poate că era prea 
cald în dubă. lar tânărul locotenent nu era obișnuit să fie în 
acţiune. Acum afla cum era viaţa în Gestapo. Cu atât mai bine, 
se gândi Macke. 

Richter porni spre sud pe Warschauer Strasse, traversă calea 
ferată, apoi coti într-un cartier industrial sărăcăcios, plin cu 
depozite, magazii și fabrici. Un grup de soldați își cărau sacii de 
voiaj spre intrarea din spate a gării, îmbarcându-se cel mai 
probabil pentru Frontul de Est. „lar un compatriot de-al lor din 
acest cartier face tot posibilul ca să-i trădeze”, se gândi Macke 
furios. 

Wagner arătă către o străduţă îngustă ce pornea de la gară. 

— Este vorba de o rază de câteva sute de metri, dar ar putea 
fi în oricare dintre părţi, zise el. Dacă ne ducem prea aproape cu 
duba, o să ne vadă. 


655 


— Bine, spuse Macke. Știţi ce-aveţi de făcut. Wagner și 
Richter, voi vă duceţi pe stânga. Schneider și cu mine mergem 
pe dreapta. Luă niște baroase cu mânere lungi, apoi adăugă: 
Vino cu mine, Franck. 

Erau puţini oameni pe stradă - un barbat cu o bască de 
muncitor îndreptându-se grăbit spre gară, o bătrână cu haine 
sărăcăcioase mergând probabil să facă ordine prin birouri; 
aceștia măriră pasul, nedorind să atragă atenţia agenților 
Gestapo. 

Echipele lui Macke intrară în fiecare clădire, oamenii 
dublându-se unul pe celălalt. Cele mai multe firme se 
închiseseră deja, așa că ei trebuiau să trezească câte un om de 
serviciu. Dacă acesta făcea mai mult de un minut până la ușă, ei 
o doborau cu baroasele. Odată intraţi înăuntru, scotoceau prin 
fiecare cameră a clădirii. 

Pianistul nu era în primul cvartal. 

Prima clădire de pe partea dreaptă din următorul cvartal avea 
o firmă ștearsă pe care scria: „Blănuri”. Era un atelier cu două 
etaje ce se întindea de-a lungul străzii. Clădirea părea scoasă 
din uz, însă ușa de la intrare era din oțel, iar ferestrele aveau 
gratii: era firesc ca un atelier de blănuri să aibă măsuri de 
protecţie sporite. 

Macke îl călăuzi pe Werner pe strada lăturalnică, în căutarea 
unui loc pe unde să intre. Clădirea alăturată fusese avariată în 
bombardament și era abandonată. Molozul fusese îndepărtat de 
pe stradă și pe zid era prins un semn pe care scria de mână: 
„PERICOL - NU INTRAŢI”. Din ce mai rămăsese din numele firmei 
se putea deduce că acolo fusese un depozit de mobilă. 

Trecură peste un morman de pietre și de scânduri rupte, 
mergând cât de repede puteau, însă fiind atenţi pe unde călcau. 
Un zid ascundea partea din spate a clădirii. Macke îl ocoli și găsi 
o gaură prin care se putea trece în fabrica de lângă. 

Ceva îi spunea că pianistul se afla acolo. Trecu prin gaură, 
urmat de Werner. 

Ajunseră într-un birou pustiu. Înăuntru era un scrin vechi de 
oțel, fără scaun, iar pe peretele opus era un fișet. Calendarul 
agăţat pe perete era din 1939, probabil ultimul an în care 
berlinezii își mai permiseseră frivolități de genul blănurilor. 

Macke auzi pași la etaj. Își scoase arma. Werner nu era 
înarmat. 


656 


Deschiseră ușa și ieșiră pe hol. Macke observă câteva uși 
deschise, o scară ce ducea la etaj și o ușă sub scară, ce ar fi 
putut duce la subsol. 

Macke se furișă pe hol până la scară, apoi băgă de seamă că 
Werner verifica ușa care ducea la subsol. 

— Mi s-a părut că aud un zgomot de-acolo, zise Werner. 

Apăsă clanţa, însă ușa era încuiată. Se dădu înapoi și-și ridică 
piciorul drept. 

Macke spuse: 

— Nu... 

— Da, îi aud! zise Werner, trântind ușa de perete. 

Zgomotul răsună puternic în fabrica pustie. Werner dădu 
buzna pe ușă, făcându-se imediat nevăzut. Se aprinse o lumină 
care dezvălui o scară de piatră. 

— Nu mișca! zbieră Werner. Eşti arestat! 

Macke cobori treptele după el, ajungând la subsol. Werner era 
în capul scărilor, cu o expresie confuză pe chip. 

Incăperea era goală. De tavan erau fixate bare de care 
probabil că fuseseră atârnate blănurile. Intr-un colț se vedea un 
sul enorm de hârtie cafenie, probabil pentru împachetat. Dar nu 
era nici urmă de echipament radio sau de vreun spion care să 
trimită mesaje la Moscova. 

— Dobitocule! se răsti Macke la Werner. 

Se întoarse și urcă treptele în fugă. Werner îl urmă. 
Traversară holul și urcară la etaj. 

Aici se aflau câteva șiruri de bancuri de lucru sub un acoperiș 
de sticlă. Cândva locul fusese plin de muncitoare și de mașini de 
cusut. Acum nu mai era nimeni. 

O ușă de sticlă ducea spre o scară de incendiu, însă ușa era 
încuiată. Macke se uită afară, dar nu văzu pe nimeni. 

Işi băgă pistolul din nou în toc. Găfâind, se rezemă de un banc 
de lucru. Observă pe podea două chiștoace, unul dintre ele 
pătat cu ruj. Nu păreau foarte vechi. 

— Au fost aici, îi zise el lui Werner, arătându-i spre podea. 
Erau doi. Strigătul tău i-a avertizat și așa au reușit să scape. 

— Am fost un prost, rosti Werner. Îmi pare rău, dar nu sunt 
obișnuit cu situaţii de-astea. 

Macke se duse la fereastra din colţ. Văzu în josul străzii un 
cuplu de tineri îndepărtându-se cu pas grăbit. Bărbatul avea o 
valiză de piele. Sub privirile sale, cei doi dispărură în gară. 


657 


— Rahat! pufni el. 

— Nu cred că erau spioni, spuse Werner. 

Îi arătă ceva de pe podea, iar Macke realiză că era vorba de 
un prezervativ mototolit. 

— Folosit, dar gol, remarcă Werner. Cred că i-am întrerupt. 

— Sper să ai dreptate, zise Macke. 


(VI) 


În ziua în care Joachim Koch promisese să aducă planul de 
luptă, Carla nu se duse la serviciu. 

Probabil că ar fi putut să-și facă tura obișnuită de dimineaţă și 
să se întoarcă acasă la timp - dar nu voia să riște nimic. S-ar fi 
putut produce oricând un incendiu major sau un accident rutier 
care să o oblige să rămână la slujbă și după încheierea turei 
sale. Așa că rămase acasă pentru toată ziua. 

In cele din urmă, Maud nu mai fusese nevoită să-i ceară lui 
Joachim să aducă planul. El îi zisese că trebuia să-și anuleze 
lecţia; apoi, nemaiputând rezista tentaţiei de a se da mare, îi 
mărturisise că trebuia să ducă o copie a planului în cealaltă 
parte a orașului. „Oprește-te pentru lecţie pe drum”, îi spusese 
Maud, iar el acceptase. 

Luară masa de prânz într-o atmosferă tensionată. Carla și 
Maud mâncară o zeamă lungă cu puţin jambon și mazăre 
uscată. Carla nu o întrebase pe Maud ce făcuse sau ce 
promisese să facă pentru a-l convinge pe Koch. Poate că-i zisese 
că a înregistrat progrese minunate la pian, dar că nu-și permitea 
totuși să rateze vreo lecţie. Poate că-l tachinase, întrebându-l 
dacă era un ofiţer chiar atât de mărunt încât să fie monitorizat 
în fiecare clipă: o asemenea remarcă l-ar fi usturat, căci el își 
dădea mereu mai multă importanţă decât avea în realitate, iar 
asta l-ar fi putut provoca să vină doar ca să-i demonstreze că se 
înșela. Totuși, momeala cu cele mai mari șanse de reușită 
rămânea tot cea la care Carla nu voia să se gândească: sexul. 
Mama ei flirta fără rușine cu Koch, iar el răspundea cu un 
devotament de sclav. Carla bănuia că în asta consta tentaţia 
irezistibilă care-l determinase pe Joachim să ignore glăsciorul 
din cap: „Nu fi prost!” 


658 


Sau poate că nu. Poate că avea să-i vină mintea la cap. Ar fi 
putut veni în acea după-amiază aducând în locul fotocopiei un 
echipaj de agenţi Gestapo și cătușe. 

Carla încărcă un film în aparatul Minox, apoi puse aparatul și 
celelalte două filme în sertarul de sus al unui bufet de bucătărie, 
sub niște prosoape. Bufetul se afla lângă fereastră, unde lumina 
bătea mai puternic. Acolo avea să fotografieze documentul. 

Nu știa cum urma să ajungă la Moscova filmul expus, dar 
Frieda o asigurase că se va rezolva și asta; Carla își imagina un 
comis-voiajor - vânzând produse farmaceutice, poate, sau Biblii 
în limba germană - cu autorizaţie de comerț în Elveţia, care 
putea înmâna în mod discret filmul cuiva de la ambasada 
sovietică din Berna. 

După-amiaza trecu încet. Maud se retrase în camera ei ca să 
se odihnească. Ada spălă rufe. Carla rămase în sufragerie, pe 
care o foloseau acum doar arareori, și încercă să citească, fără a 
izbuti însă să se concentreze. Ziarul era plin de minciuni. 
Trebuia să învețe pentru următorul examen de asistentă, însă 
termenii medicali din manual se amestecau în fața ochilor săi. 
Optase în cele din urmă pentru un exemplar vechi din Nimic nou 
pe Frontul de Vest, un bestseller german despre Primul Război 
Mondial, interzis acum fiindcă prezenta fără menajamente 
adevărul despre greutățile îndurate de soldați; însă privirea îi 
zbura pe fereastră, spre lumina soarelui de iunie ce scălda 
orașul prăfuit. 

In cele din urmă ajunse și el. Carla auzi pași pe alee și sări să 
se uite pe geam. Nu era niciun echipaj al Gestapoului, ci doar 
Joachim Koch în uniforma sa călcată și cu bocancii săi lustruiţi, 
cu chipul său de vedetă de cinema plin de nerăbdare, precum 
cel al unui copil care venea la ziua de naștere a unui prieten. 
Avea geanta sa de pânză pe umăr, ca de obicei. Oare se ţinuse 
de cuvânt? Oare în geantă chiar se afla o copie a planului de 
luptă pentru Operaţiunea A/bastru? 

Sună la ușă. 

Carla și Maud își calculaseră cu precizie fiecare mișcare, 
începând exact cu momentul acela. Conform planului lor, nu 
Carla trebuia să răspundă la ușă. După câteva clipe, o văzu pe 
mama sa traversând holul într-un halat mov de mătase și cu 
papuci cu toc înalt - arăta aproape ca o prostituată, se gândi 
Carla, de-a dreptul stânjenită. Auzi ușa de la intrare 


659 


deschizându-se și apoi închizându-se la loc. De pe hol se auzi un 
foșnet de mătase și de dezmierdări șoptite, care sugerau o 
îmbrăţișare. Apoi, halatul mov și uniforma cenușie trecură prin 
dreptul ușii de la sufragerie și dispărură la etaj. 

Mai întâi de toate, Maud trebuia să se asigure că el avea 
documentul. Trebuia să îl privească, să spună ceva admirativ, 
apoi să-l lase jos. Urma să-l ducă pe Joachim la pian. După 
aceea trebuia să găsească un pretext - Carla încercă să nu se 
gândească în ce anume avea să constea acesta - ca să-l scoată 
pe tânăr din încăpere și să-l ducă în biroul alăturat, o odaie mult 
mai mică și mai intimă, cu draperii roșii de catifea și o canapea 
mare și veche. De îndată ce aveau să ajungă acolo, Maud 
trebuia să dea semnalul. 

Întrucât era greu de prevăzut cum aveau să decurgă lucrurile, 
existau mai multe variante de semnal, toate cu aceeași 
semnificație. Cel mai simplu semnal era reprezentat de o ușă 
trântită atât de tare, încât să se audă în întreaga casă. De 
asemenea, Maud ar fi putut apăsa butonul de lângă șemineu 
care suna în bucătărie, o reminiscență a unui sistem desuet de 
chemare a servitorilor. Însă hotărâseră că putea fi la fel de bine 
oricare alt zgomot: în ultimă instanţă, ar fi putut dărâma pe jos 
bustul de marmură al lui Goethe sau ar fi putut sparge „din 
greșeală” o vază. 

Carla ieși din sufragerie și rămase pe hol, uitându-se în sus pe 
scări. Nu se auzea niciun sunet. 

Aruncă o privire în bucătărie. Ada spăla oala de fier în care 
făcuse supa, frecând-o cu o energie alimentată probabil și de 
tensiune. Carla încercă să-i zâmbească încurajator. Maud și 
Carla ar fi vrut să păstreze secretul față de Ada, nu pentru că nu 
ar fi avut încredere în ea - dimpotrivă, ostilitatea ei faţă de 
naziști era de-a dreptul fanatică ci pentru că ar fi făcut-o părtașă 
la trădare, expunând-o celei mai severe pedepse. Totuși, cum 
locuiau împreună de atâta vreme, chiar nu mai era cu putinţă să 
țină vreun secret faţă de ea, căci Adei nu-i scăpa nimic. 

Carla auzi apoi râsul cristalin al lui Maud. Ştia foarte bine acel 
sunet. Avea o notă artificială, indicând că ea își împingea până 
la limită puterea de seducţie. 

Avea Joachim documentul sau nu? 

După câteva minute, Carla auzi pianul. Era foarte limpede că 
Joachim era la clape. Melodia, un cântecel simplu de copii, era 


660 


despre o pisică în zăpadă: A.B.C., Die Katze lief im Schnee. Tatăl 
Carlei i-l cântase de-o sută de ori. Simţi un nod în gât când își 
aminti de asta. Cum îndrăzneau naziștii să interpreteze 
asemenea cântece după ce lăsaseră orfani atâţia și atâţia copii? 

Melodia se opri brusc la jumătate - se întâmplase ceva. Carla 
își ciuli urechile, încercând să surprindă vreun sunet - voci, pași, 
orice -, dar sus era liniște. 

Trecu un minut, apoi încă unul. 

Se întâmplase oare ceva neprevăzut - dar ce? 

Se uită prin ușa de la bucătărie la Ada, care se oprise din 
spălat, întinzându-și mâinile în lături într-un gest care voia să 
spună: „Habar n-am”. 

Carla trebuia să afle singură. 

Urcă încet pe scări, pășind fără zgomot pe covorul ros. 

Se opri în faţa salonașului. Nu se auzea nimic: nici clapele 
pianului, nici vreo mișcare, nici vreun glas. 

Deschise ușa cât putu de încet și aruncă un ochi înăuntru. Nu 
se vedea nimeni. Intră și se uită împrejur. Camera era goală. 

Nici urmă de geanta lui Joachim. 

Privi spre ușa dublă care ducea în birou. Aceasta era pe 
jumătate deschisă. 

Carla traversă încăperea pe vârfuri. Aici nu era covor, ci doar 
un parchet lustruit, iar sunetul pașilor ei nu era amortizat 
complet; însă trebuia să-și asume acest risc. 

Când se apropie de ușă, auzi șușoteli. 

Ajunse în prag, se lipi de perete și aruncă o privire înăuntru. 

Cei doi stăteau în picioare îmbrăţișaţi, sărutându-se. Joachim 
era cu spatele la ușă și la Carla: fără îndoială că Maud avusese 
grijă să-l așeze în acea poziţie. Sub privirile Carlei, Maud se 
desprinse din sărut, se uită peste umărul lui și dădu cu ochii de 
fiica ei. Işi luă mâna de pe gâtul lui Joachim și făcu un gest 
disperat. 

Carla văzu geanta de pânză pe un scaun. 

Pricepu imediat ce se întâmplase. Când Maud îl momise pe 
Joachim în birou, acesta nu făcuse ceea ce speraseră ele: în loc 
să lase geanta în salonaș, o luase cu el, neliniștit. 

Carla era acum nevoită să pună mâna pe ea. 

Cu inima bubuindu-i în piept, intră în cameră. Maud murmură: 

— O, da, nu te opri, scumpul meu! 

Joachim gemu: 


661 


— Te iubesc, scumpa mea. 

Carla făcu doi pași înainte, ridică geanta de pânză, se răsuci și 
ieși pe nesimţite din încăpere. 

Geanta era ușoară. Traversă repede salonașul și cobori în 
fugă pe scări, gâfâind. _ 

In bucătărie puse geanta pe masă și o desfăcu. lnăuntru era 
ediția din acea zi a ziarului berlinez Der Angriff, un pachet nou 
de ţigări Kamel și un dosar galben, simplu. Cu mâinile 
tremurânde, scoase dosarul și îl deschise. Acesta conţinea copia 
unui document. 

Prima pagină avea ca titlu: 


DIRECTIVA NR. 41 


Pe ultima pagină se afla o linie punctată, pentru semnătură. 
Nu era trecut nimic acolo, cel mai probabil pentru că aceea era 
doar o copie, și nu originalul, însă lângă linie era tipărit numele 
lui Adolf Hitler. 

Intre aceste două pagini era detaliat planul Operațiunii 
Albastru. 

O cuprinse un entuziasm care se amestecă cu tensiunea pe 
care o simţea deja și cu teama cumplită ca nu cumva să fie 
descoperită. 

Puse documentul pe bufetul de lângă fereastra bucătăriei, 
apoi trase sertarul și scoase de acolo aparatul Minox împreună 
cu cele două filme de rezervă. Așeză documentul cu grijă, apoi 
începu să fotografieze paginile pe rând. 

Nu-i luă prea mult - erau doar zece pagini. Nici nu trebui să 
schimbe filmul. Era totul gata: reușise să fure planul de luptă. 

„Pentru tine, tată.” 

Puse aparatul din nou în sertar, închise sertarul, băgă 
documentul înapoi în dosar, puse dosarul la loc în geanta de 
pânză și o închise. 

Mișcându-se cât putea de silențios, se întoarse cu geanta la 
etaj. 

In timp ce se strecura în salonaș, auzi glasul mamei sale. 
Maud vorbea clar și răspicat, de parcă ar fi vrut să fie auzită, iar 
Carla realiză că încerca să o avertizeze. 

— Nu-ţi face griji, te rog, spunea ea. S-a întâmplat din cauza 
surescitării. Am fost amândoi surescitaţi. 


662 


Joachim răspunse cu glasul coborât, jenat: 

— Mă simt ca un prost. Doar m-ai atins și am fost gata. 

Carla putea intui ce se întâmplase. Nu din experienţă, ci 
pentru că le auzise pe fete vorbind, iar conversațiile asistentelor 
erau extrem de detaliate. Probabil că Joachim ejaculase 
prematur. Frieda îi zisese că Heinrich păţise și el asta de câteva 
ori, la început, fiind rușinat la culme din acest motiv; însă 
trecuse repede peste episod. Era un semn de nervozitate, îi 
spusese ea. 

Faptul că îmbrăţișările lui Maud și Joachim se încheiaseră atât 
de repede îi îngreuna Carlei misiunea. Joachim avea să fie acum 
mult mai atent, nemaifiind rupt de cele care se petreceau în 
jurul său. 

Chiar și așa, probabil că Maud făcea tot posibilul ca să-l ţină în 
continuare cu spatele la ușă. Dacă reușea să se furișeze 
înăuntru pentru o secundă și să lase geanta la loc pe scaun fără 
să fie observată de Joachim, încă mai puteau scăpa basma 
curată. 

Cu inima bubuindu-i în piept, Carla străbătu salonașul și se 
opri lângă ușa deschisă. Maud rosti pe un ton liniștitor: 

— Se întâmplă des - trupul devine nerăbdător. Nu-i nimic. 

Carla își strecură capul pe ușă. 

Cei doi stăteau în același loc, încă aproape unul de celălalt. 
Maud se uită peste umărul lui Joachim și o văzu pe Carla. Il 
prinse pe tânăr de obraz, împiedicându-l să-și întoarcă privirea 
spre Carla, și-i spuse: 

— Sărută-mă din nou și zi-mi că nu mă urâști pentru acest mic 
accident. 

Carla păși înăuntru, iar Joachim rosti: 

— Trebuie să fumez o ţigară. 

Când se răsuci, Carla ieși din cameră. Așteptă lângă ușă - 
oare avea ţigări și în buzunar sau voia să ia pachetul cel nou din 
geantă? 

Răspunsul sosi într-o clipă. 

— Unde mi-e geanta? zise el. 

Carla simţi cum îi stă inima. Vocea lui Maud se auzi limpede: 

— Ai lăsat-o în salonaș. 

— Banu. 


663 


Carla traversă rapid camera, lăsă geanta pe un scaun, apoi 
ieși. Se opri în fața ușii, cu urechile ciulite. li auzi trecând din 
birou în salonaș. 

Maud zise: 

— Uite-o acolo. Ti-am spus eu. 

— Nu am lăsat-o acolo, rosti el încăpățânat. Am jurat să nu o 
scap din vedere. Dar am scăpat-o... când te-am sărutat. 

— Scumpul meu, ești încă supărat din cauza celor petrecute 
mai devreme, încearcă să te relaxezi. 

— Cineva a intrat în cameră în timp ce îmi era distrasă 
atenția... 

— Ce absurd! 

— Nu cred. 

— Hai să ne așezăm la pian, unul lângă celălalt, așa cum îţi 
place, spuse ea pe un ton din ce în ce mai disperat. 

— Cine mai este în casa asta? 

Intuind ce avea să urmeze, Carla cobori în fugă scările și se 
duse în bucătărie. Ada o privi speriată, însă nu era vreme de 
explicații. 

Auzi bocancii lui Joachim pe scări. 

Într-o clipă, el ajunse în bucătărie. Avea geanta de pânză în 
mână. Pe chip i se citea furia. Le privi pe Carla și pe Ada. 

— Una dintre voi s-a uitat în geanta asta! zise el. 

Carla rosti pe un ton cât se poate de calm: 

— Nu știu ce te face să crezi asta, Joachim. 

Maud apăru în spatele lui Joachim și trecu pe lângă el, intrând 
în bucătărie. 

— Hai să bem niște cafea. Ada, dacă ești drăguță... spuse ea 
pe un ton voios. Joachim, ia loc, te rog. 

El nu o băgă în seamă, rotindu-și privirea prin bucătărie. Ochii 
îi căzură pe bufetul de la fereastră. Spre groaza ei, Carla 
observă că, deși ascunsese aparatul, lăsase cele două filme de 
rezervă afară. 

— Acelea sunt filme de opt milimetri, nu-i așa? rosti Joachim. 
Aveţi un aparat de fotografiat în miniatură? 

Brusc, nu mai părea deloc un băiețel neajutorat. 

— Asta sunt de fapt chestiile alea? zise Maud. Chiar mă 
întrebam ce-ar putea fi. Le-a uitat aici un alt elev de-al meu, un 
ofițer Gestapo. 

Era o improvizație iscusită, dar Joachim nu se lăsă păcălit. 


664 


— Mă întreb dacă nu și-a uitat cumva și aparatul, zise el 
deschizând sertarul. 

Aparatul cel mic de inox era așezat frumos pe un prosop alb, 
ca o pată de sânge. 

Joachim îl privi șocat. Poate că nu crezuse în mod serios până 
atunci că fusese trădat, ci încercase doar să se răzbune pentru 
eșecul său sexual; iar acum adevărul îl izbise în plin, pentru 
prima oară. Dintr-un motiv sau altul, pentru moment încremeni. 
Cu mânerul sertarului încă în mână, se holba la aparat ca și cum 
ar fi fost hipnotizat. În acea fracțiune de secundă, Carla realiză 
că visul de iubire al tânărului fusese pângărit, iar furia lui avea 
să fie cumplită. 

Într-un final își ridică privirea. Se uită la cele trei femei din 
faţa lui, apoi ochii îi zăboviră asupra lui Maud. 

— Tu ai făcut asta, rosti el. M-ai păcălit. Dar îţi vei primi 
pedeapsa. 

Luă aparatul și filmele și le băgă în buzunar. 

— Frau von Ulrich, sunteţi arestată. Făcu un pas înainte și o 
înșfăcă de braţ: Vă duc la sediul Gestapoului. 

Maud își smulse braţul din strânsoarea lui și se trase înapoi un 
pas. Joachim îi dădu un pumn cu toată forţa. Era înalt, puternic 
și tânăr. Lovitura o nimeri în plină figură, trântind-o la podea. 
Joachim se aplecă deasupra ei. 

— Ţi-ai bătut joc de mine! răcni el. M-ai minţit și eu te-am 
crezut! urlă el, isteric acum. Vom fi torturați amândoi de 
Gestapo și o merităm cu vârf și îndesat! 

începu să o lovească cu picioarele. Ea încercă să se ferească 
din calea loviturilor, însă se opri cu spatele în aragaz. Bocancul 
lui drept o izbea în coaste, în coapsă, în pântece... 

Ada se repezi la el și îl zgârie pe față cu unghiile. El o 
îndepărtă dintr-o mișcare, apoi o lovi pe Maud în cap. 

Carla se mișcă. Ştia că oamenii își reveneau de multe ori după 
tot felul de lovituri încasate în corp, dar traumatismele craniene 
provocau adeseori pagube ireparabile. Totuși, reacţionă aproape 
inconștient, fără să se mai gândească la consecințe. Ridică de 
pe masă oala de fier pe care Ada o curățase cu atâta energie. 
Ținând-o de mânerele sale lungi, o înălţă deasupra capului și îl 
pocni în creștet pe Joachim. 

El se clătină, înmărmurit. Ea îl lovi din nou, acum și mai tare. 
El se prăbuși la pământ, pierzându-și cunoștința. Maud se dădu 


665 


la o parte din calea lui când căzu, lipindu-se de perete și 
ținându-se de piept. 

Carla ridică oala încă o dată, dar Maud ţipă: 

— Nu! Oprește-te! 

Carla lasă oala pe masa din bucătărie. Joachim se mișcă, 
încercând să se ridice de pe jos. 

Ada înșfacă oala și îl lovi cu furie. Carla încercă să o prindă de 
braţ, dar femeia părea că înnebunise. Il lovi pe bărbat în cap în 
mod repetat, până când obosi, apoi lăsă oala să cadă pe podea 
cu un zăngănit puternic. 

Maud izbuti să se ridice în genunchi și se uită la Joachim. 
Tânărul avea ochii holbaţi. Nasul îi era sucit într-o parte, iar 
craniul părea deformat. Din ureche îi curgea sânge. Nu mai 
părea să respire. 

Carla îngenunche lângă el, îi puse un deget la gât și îi căută 
pulsul. Nu simţi nimic. 

— A murit, rosti ea. L-am omorât. O, Dumnezeule! 

Maud zise printre hohote: 

— Of, băiat prost! 

Ada, gâfâind din cauza efortului, spuse: 

— Și acum ce facem? 

Carla realiză că erau acum nevoite să se descotorosească de 
cadavru. Maud se ridică greoi în picioare. Partea stângă a feţei 
începuse să i se umfle. 

— O, Doamne, cât de tare doare! rosti ea, ţinându-se de 
coaste. 

Carla bănui că avea o coastă ruptă. Uitându-se la Joachim, 
Ada zise: 

— L-am putea ascunde în pod. 

— Da, până când vor începe vecinii să se plângă de duhoare, 
zise Carla. 

— Atunci hai să-l îngropăm în spate, în grădină. 

— Și ce-o să creadă lumea când o să vadă trei femei săpând o 
groapă de doi metri în curtea unei case din Berlin? Că săpăm 
după aur? 

— Am putea săpa noaptea. 

— Crezi că asta ar da mai puţin de bănuit? 

Ada se scarpină în cap. Apoi, Carla spuse: 

— Trebui să ducem cadavrul undeva și să ne descotorosim de 
el. Într-un parc sau într-un canal. 


666 


— Dar cum îl ducem până acolo? întrebă Ada. 

— Nu cântărește prea mult, rosti Maud cu amărăciune. Atât 
de suplu și de vânjos... 

Carla zise: 

— Nu greutatea este problema. Ada și cu mine îl putem căra. 
Însă trebuie să facem cumva să nu trezim suspiciuni. 

Maud spuse: 

— Ce bine ar fi fost dacă am fi avut mașină... 

Carla clătină din cap. 

— Nimeni nu mai poate face rost de benzină în ziua de azi. 

Rămaseră tăcute. Afară se însera. Ada aduse un prosop și îl 
înfășură în jurul capului lui Joachim, ca să nu lase sângele să 
păteze podeaua. Maud plângea înfundat, lacrimile rostogolindu- 
i-se pe fața schimonosită de durere. Carla ar fi vrut să o 
liniștească, însă trebuia să rezolve mai întâi problema 
cadavrului. 

— Am putea să-l băgăm într-o cutie, rosti ea. 

Ada zise: 

— Singura cutie suficient de mare ar fi un sicriu. 

— Ce-ar fi dacă am folosi o piesă de mobilier? Un dulap, de 
exemplu? ` 

— E prea greu, zise Ada, căzând pe gânduri. Insă șifonierul din 
camera mea nu este atât de voluminos, adăugă ea. 

Carla încuviință. Nimeni nu se aștepta ca o menajeră să aibă 
prea multe haine sau să aibă nevoie de mobilă de mahon, 
realiză ea cu o urmă de jenă; așa că în camera Adei era un 
dulap îngust, făcut din lemn subţire de brad. 

— Hai să îl aducem, spuse ea. 

Ada locuise iniţial la subsol, însă locul fusese transformat în 
adăpost antiaerian, așa că se mutase la etaj. Carla și Ada 
urcară. Ada deschise dulapul și scoase toate hainele de pe șină. 
Nu avea prea multe: două rânduri de uniforme, câteva rochii, un 
palton de iarnă, toate vechi. Le întinse frumos pe pat. 

Carla înclină șifonierul spre ea, iar Ada apucă de celălalt 
capăt. Nu era greu, dar era incomod; le luă destul de mult ca să- 
| scoată pe ușă și să-l coboare apoi pe scări. 

În cele din urmă ajunseră cu el pe hol, unde îl culcară pe jos. 
Carla deschise ușa. Acum chiar arăta ca un sicriu cu un capac cu 
balamale. 


667 


Carla se întoarse în bucătărie și se aplecă deasupra 
cadavrului. Scoase aparatul și filmele din buzunarul lui Joachim, 
punându-le la loc în sertarul bufetului. 

Carla prinse cadavrul de braţe, iar Ada de picioare și 
împreună reușiră să îl ridice. Îl scoaseră din bucătărie și îl 
așezară în șifonier. Ada îi rearanjă prosopul pe cap, deși 
sângerarea i se oprise. 

„Oare ar trebui să-i scoatem uniforma?” se întrebă Carla. 
Cadavrul ar fi fost mai greu de identificat așa - dar s-ar fi trezit 
pe cap cu două probleme în loc de una. Hotări să nu o facă. 

Ridică geanta de pânză și îi dădu drumul în șifonier, peste 
cadavru, închise apoi ușa șifonierului și o încuie, ca să se 
asigure că nu se deschidea din greșeală. Băgă cheia în 
buzunarul rochiei. 

Se duse în sufragerie și se uită afară pe fereastră. 

— Se întunecă, observă ea. 

— Asta-i bine. 

— Ce-o să creadă lumea? rosti Maud. 

— Că mutăm un dulap - ca să-l vindem pentru bani de 
mâncare, de exemplu. 

— Două femei mutând un șifonier? 

— Femeile fac genul acesta de lucruri mereu, acum că 
majoritatea bărbaţilor sunt în armată sau au murit. Nu-i ca și 
cum am putea închiria o dubă de transport... Cine ar putea să 
cumpere acum benzină? 

— Și de ce aţi face asta seara? 

Carla izbucni, nemaiputându-și reține frustrarea: 

— Nu știu, mamă. Dacă ne întreabă cineva, va trebui să 
născocesc ceva. Insă nu putem lăsa cadavrul aici. 

— Își vor da seama că a fost omorât când vor găsi cadavrul. Îi 
vor examina rănile. 

Și Carla își făcea griji în această privință. 

— N-avem ce face. 

— Ar putea încerca să facă o anchetă ca să afle unde a fost 
astăzi. 

— Ne-a zis că nu a spus nimănui despre lecţiile sale de pian. 
Voia să-și uluiască prietenii cu abilităţile sale. Cu puţină șansă, 
nu va afla nimeni că a venit aici. 

„lar dacă nu avem șansă, suntem ca și moarte toate trei”, se 
gândi Carla. 


668 


— Ce motiv crezi că vor găsi pentru crimă? 

— Îi vor găsi urme de spermă în chiloţi? 

Maud își întoarse privirea jenată. 

— Da. 

— Atunci își vor închipui că s-a produs un contact sexual, 
poate cu un alt bărbat, și că acesta s-a terminat cu o ceartă. 

— Sper să ai dreptate. 

Carla nu era deloc sigură, dar nu știa ce-ar fi putut să facă în 
această privinţă. 

— In canal, zise ea. 

Cadavrul avea să plutească, urmând să fie găsit, mai 
devreme sau mai târziu; și avea să urmeze o anchetă. Nu 
puteau decât să spere că ancheta nu va duce la ele. 

Carla deschise ușa de la intrare. Se așeză în partea din 
stânga-faţă a șifonierului, iar Ada se plasă în dreapta-spate. Se 
aplecară apoi amândouă. Ada, care avea mai multă experienţă 
la cărat obiecte grele, spuse: 

— Inclină-l într-o parte și bagă-ţi mâinile dedesubt. Carla făcu 
ce i se zisese și Ada continuă: Acum ridică de capătul tău puţin. 

Carla se execută. Ada apucă dulapul de capătul celălalt și 
zise: 

— Îndoaie-ţi genunchii. Apucă-l bine. Îndreaptă-te de spate! 

Ridicară șifonierul până la nivelul șoldului. Ada se aplecă și își 
băgă umărul sub el. Carla procedă la fel. Apoi, cele două femei 
se îndreptară de spate. Carla suportă greutatea dulapului când 
coborâră treptele de la intrare, însă reuși să se descurce. Când 
ajunseră pe stradă, ea se întoarse spre canal, aflat la câteva 
cvartale distanţă. 

Acum se lăsase complet întunericul; luna era ascunsă de nori, 
iar cele câteva stele de pe cer răspândeau o lumină palidă. 
Bezna le putea ajuta să arunce șifonierul în apă fără să fie 
observate de nimeni. Din păcate însă, Carla abia dacă vedea pe 
unde mergeau. Era îngrozită de gândul că s-ar fi putut împiedica 
și ar fi putut cădea, iar șifonierul s-ar fi făcut bucăţi, scoțând la 
iveală bărbatul ucis dinăuntru. 

O ambulanţă cu farurile acoperite trecu pe lângă ele. Probabil 
că se grăbea spre locul vreunui accident rutier. Se întâmplau 
multe atunci când curentul era întrerupt. Asta însemna că în 
apropiere erau și mașini de poliţie. 


669 


Carla își aminti un caz senzaţional de crimă de la începutul 
penelor de curent. Un bărbat își omorâse soţia, îi îndesase 
cadavrul într-o valiză și traversase orașul în beznă cu ea pe 
bicicletă, înainte s-o arunce în râul Havel. Oare aveau să-și 
amintească polițiștii de cazul acela, suspectând pe oricine 
transporta un obiect mai voluminos? 

In timp ce se gândea la asta, pe lângă ele trecu o mașină de 
poliţie. Un agent se holbă la cele două femei care cărau 
șifonierul, dar mașina nu se opri. 

Povara părea să devină tot mai grea. Era o noapte caldă și, nu 
după mult timp, Carla era leoarcă de sudoare. Lemnul îi rănea 
umărul și își dorea acum să se fi gândit să-și pună o batistă 
împăturită pe sub bluză pentru a mai amortiza greutatea. 

Dădură colţul și se treziră la locul accidentului. Un camion cu 

opt roți ce transporta cherestea intrase frontal într-o limuzină 
Mercedes, șifonând-o rău de tot. Mașina de poliție și ambulanța 
luminau cu farurile locul accidentului. Mai mulţi oameni se 
adunaseră în jurul mașinii. Probabil că accidentul se produsese 
cu doar câteva minute în urmă, căci încă mai erau oameni 
înăuntru. Un membru al echipajului de pe ambulanţă se 
aplecase prin ușa din spate, examinând probabil rănile 
pasagerilor pentru a vedea dacă puteau fi scoși de acolo. 
__ Carla încremeni. Vina o făcu să îngheţe și să rămână pe loc. 
Insă nimeni nu le observase pe ea și pe Ada și nici șifonierul, așa 
că - după câteva clipe - realiză că trebuiau să se furișeze înapoi 
pe unde veniseră și să ajungă la canal pe o altă rută. 

Când dădu să se întoarcă, un poliţist vigilent îndreptă o 
lanternă în direcţia ei. 

Fu tentată să arunce șifonierul și s-o rupă la fugă, însă reuși 
să-și păstreze calmul. 

— Hei, ce faceți acolo? le întrebă polițistul. 

— Mutăm un  șifonier, domnule ofițer, replică ea. 
Recăpătându-și prezenţa de spirit, simulă o curiozitate morbidă 
ca să-și ascundă nervozitatea și întrebă: Ce s-a întâmplat aici? 
Apoi adăugă: A murit cineva? 

Oamenii din branșă detestau întrebările iscoditoare și sinistre 
de acest gen, după cum știa din proprie experienţă - doar lucra 
și ea printre ei. Așa cum se așteptase, polițistul răspunse iritat: 

— Nu-i treaba voastră. Vedeţi-vă de drum. 


670 


Apoi le întoarse spatele și îndreptă lanterna spre mașina 
strivită. 

Nu era nimeni pe trotuarul pe care se aflau ele. Carla luă o 
decizie grăbită și porni drept în față, înaintând către locul 
accidentului. 

Rămase cu ochii aţintiţi asupra micului grup de oameni din 
cercul de lumină. Aceștia erau concentrați la ce aveau de făcut 
și nimeni nu își ridică privirea când ele trecură pe lângă mașină. 

Păru să dureze o veșnicie până depășiră camionul cu opt roți. 
Apoi, când ajunseră în spatele acestuia, Carla avu un moment 
de inspiraţie. 

Se opri, iar Ada șuieră: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Pe-aici. Carla trecu pe șosea în spatele camionului și zise 
încet: Lasă șifonierul jos. Fără zgomot. 

Așezară șifonierul pe caldarâm. Ada șopti: 

— Vrei să-l lăsăm aici? 

Carla scoase cheia din buzunar și descuie ușa șifonierului. Își 
ridică privirea: din câte putea să-și dea seama, oamenii erau 
strânși ciorchine în jurul mașinii, la vreo șase-șapte metri de ele, 
de cealaltă parte a camionului. 

Deschise ușa șifonierului. Joachim Koch privea în gol, cu capul 
înfășurat într-un prosop însângerat. 

— Hai să-l scoatem, zise Carla. Acolo, lângă roţi. 

Inclinară șifonierul până când cadavrul se rostogoli afară, 
oprindu-se în pneuri. 

Carla recuperă prosopul plin de sânge și îl aruncă în șifonier. 
Lăsă geanta de pânză lângă cadavru: era bucuroasă să scape de 
ea. Inchise ușa șifonierului și o încuie, apoi îl ridicară și porniră 
din nou la drum. Acum era mult mai ușor de cărat. 

După ce înaintară vreo cincizeci de metri prin beznă, Carla 
auzi o voce în depărtare: 

— O, Doamne! Mai este o victimă - se pare că a fost călcat un 
pieton! 

Carla și Ada dădură colțul, iar Carla simţi un val de ușurare: 
se descotorosiseră de cadavru. Dacă reușeau să ajungă acasă 
fără să mai atragă atenţia cuiva - și fără să se uite careva în 
șifonier și să vadă prosopul însângerat -, aveau să fie în 
siguranţă. Nu ar mai fi existat nicio anchetă. Joachim devenise 
un pieton ucis într-un accident provocat de pana de curent. 


671 


Dacă ar fi fost târât pe caldarâm sub roțile camionului, ar fi 
suferit răni asemănătoare cu cele cauzate de fundul gros al 
oalei de fier. Poate că un medic legist mai iscusit ar fi putut face 
diferența, însă nimeni nu avea să mai ia acum în considerare 
efectuarea unei autopsii. 

Carla se gândi mai întâi să arunce șifonierul, dar hotărî apoi 
că nu era cazul. Chiar și fără prosop, tot rămâneau petele de 
sânge de dinăuntru, iar asta ar fi putut duce la o anchetă 
separată de cea a poliţiei. Trebuiau să îl ducă înapoi și să-l 
curețe bine. 

Ajunseră acasă fără să mai dea de nimeni pe drum. 

Lăsară șifonierul pe hol. Ada scoase prosopul, îl puse în 
chiuveta din bucătărie și dădu drumul la robinetul de apă rece. 
Carla simţi un amestec de bucurie și de tristețe. Furase planul 
de luptă al naziștilor, însă omorâse un tânăr care era mai 
degrabă nesăbuit decât rău. Avea să se gândească multe zile la 
asta, poate chiar ani întregi, înainte să se decidă cum se simţea. 
Momentan era mult prea obosită. 

li povesti mamei sale ce făcuseră. Obrazul stâng al lui Maud 
era atât de umflat, încât aproape că-i închisese ochiul. Se ţinea 
de coastele din partea stângă, ca să-și mai calmeze durerea. 
Arăta groaznic. 

— Ai dat dovadă de mare curaj, mamă, îi zise Carla. Te admir 
enorm pentru ce ai făcut azi. 

Maud rosti pe un ton istovit: 

— Nu mă simt deloc demnă de admiraţie. Mi-e rușine. Mă 
disprețuiesc. 

— Pentru că nu l-ai iubit? zise Carla. 

— Nu, replică Maud. Pentru că l-am iubit. 


e Capitolul 14 
1942 (3) 


(1) 


672 


Greg Peshkov absolvi Harvardul cu summa cum laude, cea 
mai înaltă distincţie. l-ar fi fost foarte ușor să se înscrie la un 
doctorat în fizică, specializarea lui, scăpând astfel de serviciul 
militar. Însă el nu voia să fie om de știință. Ambiţia sa era să 
deţină un alt soi de putere. Și, la sfârșitul războiului, o carieră 
militară avea să reprezinte un avantaj imens pentru un tânăr 
politician în plină ascensiune. Așa că se înrolă în armată. 

Însă la fel de adevărat era și că nu-și dorea să intre în focul 
luptei. 

Urmărea desfășurarea războiului din Europa cu un interes 
sporit și în același timp își presa toți cunoscuţii din Washington - 
și avea foarte mulţi - să-i obţină o slujbă de birou la cartierul 
general al Departamentului de Război. 

Ofensiva germană de vară începuse pe 28 iunie, izbutind să 
avanseze cu rapiditate înspre est fără să întâmpine decât o 
rezistenţă sporadică pe drum, până când ajunsese în faţa 
orașului Stalingrad, fostul Tsaritsyn, unde fusese oprită cu 
încrâncenare de către ruși. Armata germană se împotmolise 
acolo și acum lâncezea, cu liniile de aprovizionare mult prea 
întinse, lăsând impresia că Armata Roșie reușise să o atragă 
într-o capcană. 

Greg nu începuse de multă vreme instrucţia când fu chemat 
în biroul colonelului. 

— Corpul de Geniu al Armatei are nevoie de un ofițer tânăr și 
inteligent la Washington, îi zise colonelul. Tu ţi-ai făcut 
stagiatura acolo, dar nu ai fi fost prima mea opţiune - nici măcar 
nu-ți poţi păstra afurisita aia de uniformă curată. Însă pentru 
rolul acesta este nevoie de cineva care să aibă cunoștințe de 
fizică, ceea ce reduce considerabil aria de selecţie. 

Greg spuse: 

— Vă mulţumesc, domnule. 

— Încearcă genul ăsta de sarcasm cu noul tău șef și-ai să vezi 
tu. Vei fi aghiotantul colonelului Groves. Am fost coleg la West 
Point cu el. Este cel mai aprig om pe care l-am întâlnit în viaţa 
mea. Multă baftă! 

Greg îl sună pe Mike Penfold de la biroul de presă al 
Departamentului de Stat și află că până de curând Leslie Groves 
fusese şeful secției de construcţii din întreaga armată 
americană, fiind responsabil pentru noul sediu al acesteia din 
Washington - clădirea uriașă cu cinci laturi căreia lumea 


673 


începuse să-i spună Pentagon. Însă fusese transferat într-un nou 
proiect despre care nimeni nu știa mare lucru. Unele voci 
susțineau că își jignise superiorii atât de des, încât fusese 
decăzut în rang; alţii declarau că primise un rol și mai important, 
dar strict secret. Însă toată lumea era de acord în privinţa 
caracterului său: omul era egoist, arogant și necruţător. 

— Chiar îl urăște toată lumea? întrebă Greg. 

— A, nu, replică Mike. Numai cei care l-au cunoscut personal. 

Locotenentul Greg Peshkov era extrem de agitat când ajunse 
la biroul lui Groves din noua clădire a Departamentului de 
Război, un palat în stil Art Deco situat la intersecţia dintre 21: 
Street și Virginia Avenue. Află imediat că făcea parte dintr-un 
grup numit Districtul Ingineresc Manhattan. Sub acest nume vag 
se ascundea o echipă care încerca să realizeze un nou tip de 
bombă, folosind uraniul drept exploziv. 

Greg era intrigat. Știa că izotopul mai ușor de uraniu (U-235) 
conţinea o energie incalculabilă și citise câteva articole pe 
această temă în publicaţiile științifice. Însă de vreo doi ani nu 
mai apăruse nicio noutate cu privire la cercetările din acest 
domeniu, iar acum Greg înţelegea motivul. 

Afla că președintele Roosevelt considera că proiectul avansa 
mult prea încet, iar Groves fusese pus la conducerea lui tocmai 
pentru a-i struni pe oameni mai bine. 

Greg sosi la șase zile de la numirea lui Groves. Prima sarcină 
pe care i-o dădu acesta fu să-l ajute să-și prindă stelele pe 
gulerul tunicii sale kaki: tocmai fusese promovat la gradul de 
general de brigadă. 

— Asta-i doar așa, ca să-i impresionez pe oamenii ăștia de 
știință civili cu care trebuie să lucrăm, bombăni Groves. Am o 
întâlnire la biroul ministrului de război în zece minute. Ar fi bine 
să vii cu mine; așa vei fi și tu pus la curent. 

Groves era masiv. Înalt de un metru optzeci, omul avea între 
120 și 130 de kilograme. Își ţinea pantalonii de la uniformă 
ridicaţi, astfel încât cureaua să-i poată cuprinde burta 
voluminoasă. Părul îi era castaniu și probabil cârlionţat, dacă l-ar 
fi lăsat să crească. Avea fruntea îngustă, obrajii bucălaţi și o 
gușă sub bărbie. Mustăcioara aproape că nici nu i se vedea. Era 
un individ neatrăgător în toate privinţele, iar Greg nu era deloc 
încântat că trebuia să lucreze pentru el. 


674 


Groves și anturajul său, incluzându-l și pe Greg, ieșiră din 
clădire și coborâră pe Virginia Avenue până la National Mall. Pe 
drum, Groves îi spuse lui Greg: 

— Când mi-au dat funcția asta, mi-au zis că ar putea fi funcţia 
decisivă pentru câștigarea războiului. Nu știu dacă așa stau 
lucrurile, dar am de gând să mă comport ca și cum ar fi 
adevărat. Ai face bine să procedezi la fel. 

— Da, să trăiţi, rosti Greg. 

Ministrul de război nu se mutase încă în clădirea neterminată 
a Pentagonului, iar sediul Departamentului de Război se afla în 
continuare în vechea clădire a muniției, o structură „temporară” 
lungă, joasă și demodată de pe Constitution Avenue. 

Ministrul de război Henry Stimson era republican, fiind adus 
de președinte în executiv pentru ca opoziţia să nu submineze 
efortul de război făcându-i probleme în Congres. La cei 75 de ani 
ai săi, Stimson era un om de stat cu experiență, un bătrân 
spilcuit cu mustaţa albă, dar cu un licăr inteligent în ochii săi 
cenușii. 

Intrevederea era la cel mai înalt nivel și în cameră se aflau 
numai ștabi, inclusiv șeful statului-major al armatei, George 
Marshall. Greg era agitat și îl admira pe Groves că rămânea atât 
de calm, mai ales că până mai ieri fusese un simplu colonel. 

Groves începu prin a prezenta cum avea de gând să impună 
ordinea și disciplina în rândul sutelor de oameni de știință civili 
și al zecilor de laboratoare de fizică implicate în Proiectul 
Manhattan. Nu manifestă nicio urmă de servilism faţă de 
persoanele de rang înalt care ar fi putut crede că sunt la cârma 
proiectului. Işi expuse planurile fără să se obosească să 
folosească fraze precum „cu permisiunea dumneavoastră” sau 
„dacă sunteţi de acord”. Greg se întrebă dacă omul căuta cu tot 
dinadinsul să fie concediat. 

Greg afla atât de multe informaţii noi, încât și-ar fi dorit să-și 
poată lua notițe, însă cum nimeni altcineva nu făcea asta, se 
gândi că ar fi lăsat o impresie proastă. 

După ce Groves termină ce avea de spus, cineva din grup îl 
întrebă: 

— Din câte înţeleg, rezervele de uraniu sunt cruciale pentru 
acest proiect. Avem destule la dispoziţie? 

Groves răspunse: 


675 


— Există 1 250 de tone de pehblendă - minereul care conţine 
oxidul de uraniu - într-un depozit din Staten Island. 

— Atunci ar fi bine să achiziţionăm o parte din această 
cantitate, zise omul. 

— Am cumpărat-o deja pe toată vineri, domnule. 

— Vineri? A doua zi după ce-aţi fost numit în funcţie? 

— Exact. 

Ministrul de război își înăbuși un surâs. Mirarea lui Greg față 
de aroganta lui Groves începea să se transforme în admiraţie 
pentru îndrăzneala sa. 

Un bărbat în uniformă de amiral spuse: 

— Cum rămâne cu prioritatea atribuită acestui proiect? 
Trebuie să discutaţi cu Agenţia de Producţie de Război. 

— M-am văzut cu Donald Nelson sâmbătă, domnule, replică 
Groves. 

Nelson era civilul aflat la conducerea agenţiei. 

— l-am cerut să ne acorde prioritate sporită, adăugă el. 

— Și el ce-a zis? 

— A refuzat. 

— Asta-i o problemă. 

— S-a rezolvat atunci când i-am spus că voi fi nevoit să-i 
recomand președintelui să abandoneze Proiectul Manhattan 
întrucât Agenţia de Producţie de Război nu vrea să coopereze. 
Acum ratingul nostru este AAA. 

— Bun, zise ministrul de război. 

Greg era tot mai impresionat - Groves era o adevărată figură. 

Stimson rosti: 

— Și-acum... Știţi că veţi fi supervizat de un comitet care-mi 
va da raportul mie. Au fost propuși nouă membri... 

— În niciun caz! îl întrerupse Groves. 

Ministrul de război zise: 

— Poftim? 

„De data asta Groves chiar a întrecut măsura”, se gândi Greg. 

— Nu pot raporta unui comitet de nouă persoane, domnule 
ministru, zise Groves. N-o să mai scap de ei nicicând. 

Stimson rânji. După cum părea, era mult prea bătrân ca să se 
mai simtă jignit de genul acesta de limbaj. Rosti pe un ton 
blajin: 

— Și ce număr aţi sugera dumneavoastră, domnule general? 


676 


Greg realiză că Groves ar fi vrut să spună „zero”, însă într-un 
final spuse: 

— Cred că trei ar fi perfect. 

— În regulă, zise ministrul de război, spre uimirea lui Greg. 
Mai e ceva? 

— Vom avea nevoie de un loc cât mai mare, cam de vreo 
șaizeci de mii de pogoane, pentru o centrală de îmbogăţire a 
uraniului și pentru toate celelalte clădiri adiacente. Există o zonă 
potrivită în Oak Ridge, Tennessee. Este o vale încadrată de 
culmi, așa că, în caz de accident, explozia va fi controlată. 

— Un accident? se miră amiralul. Există această posibilitate? 

Groves nu-și ascunse exasperarea faţă de imbecilitatea 
întrebării. 

— Construim o bombă experimentală, pentru Dumnezeu! 
exclamă el. O bombă atât de puternică încât poate rade un oraș 
mediu dintr-o singură detonare! Am fi chiar idioţi să nu luăm în 
calcul posibilitatea producerii unui accident. 

Amiralul dădu să protesteze, însă Stimson interveni și spuse: 

— Continuati, domnule general. 

— Terenurile sunt ieftine în Tennessee, zise Groves. 
Electricitatea la fel - iar centrala noastră va avea nevoie de 
cantităţi enorme de curent electric. 

— Deci propuneţi să cumpărăm acest teren. 

— Propun să mă duc să îl văd astăzi. Groves se uită la ceas și 
adăugă: De fapt, trebuie să plec chiar acum ca să prind trenul 
de Knoxville. Se ridică în picioare și zise: Vă rog să mă scuzați, 
domnilor, dar nu vreau să pierd niciun moment. 

Toţi cei din încăpere rămaseră cu gura căscată. Chiar și 
Stimson păru surprins. Nimeni din Washington nu-și imagina 
măcar că ar putea pleca din biroul unui ministru înainte ca 
acesta să-i dea de înțeles că discuţia se încheiase. Era o 
încălcare flagrantă a etichetei. Insă lui Groves nu părea să-i 
pese. Și scăpă basma curată. 

— Prea bine, zise Stimson. Nu vrem să vă reținem. 

— Vă mulțumesc, domnule, rosti Groves, ieșind apoi din 
încăpere. 

Greg se grăbi să-l ajungă din urmă. 


677 


(II) 


Cea mai atrăgătoare secretară civilă din noua clădire a 
Ministerului de Război era Margaret Cowdry. Avea ochii mari și 
negri și buze cărnoase și senzuale. Când o vedeai la mașina de 
scris și îți zâmbea, te simţeai de parcă făceai deja dragoste cu 
ea. 

Tatăl ei transformase coptul într-o adevărată industrie de 
producţie în masă: „Biscuiţii lui Cowdry sunt fragezi ca la mama 
acasă!” Ea ar fi putut foarte bine să nu lucreze, dar voia să 
contribuie la efortul de război. Înainte să o invite la prânz, Greg 
se asigură că ea știa cu cine are de-a face, că era și el copil de 
milionar. Moștenitoarele bogate preferau de obicei să iasă cu 
băieți înstăriți: în felul acesta puteau fi sigure că aceștia nu 
umblau după banii lor. 

Era octombrie și afară era rece. Margaret purta o haină 
bleumarin elegantă, cu umerii ridicați și cu talia strâmtă. Pe cap 
avea o beretă asemănătoare cu cele militare. 

Se duseră la Ritz-Carlton, însă când ajunseră în sala de mese, 
Greg îl zări pe tatăl său luând prânzul cu Gladys Angelus. Nu 
voia ca rendez-vous-ul lor să se transforme într-o întâlnire în 
patru. Când îi explică acest lucru lui Margaret, ea zise: 

— Nicio problemă. Putem să mergem după colț, la Clubul 
Studentelor. Sunt membră acolo. 

Greg nu mai fusese niciodată în locul acela, însă avea 
senzaţia că îi era cumva cunoscut. Încercă să își amintească 
motivul, dar nu reuși, așa că alungă din minte gândul sâcâitor. 

Când ajunseră la club, Margaret își scoase haina, lăsând la 
vedere o rochie din cașmir de un albastru intens, care îi scotea 
în evidenţă silueta ispititoare. Rămase cu pălăria pe cap și cu 
mănușile în mâini, așa cum făceau toate femeile respectabile 
atunci când ieșeau să mănânce în oraș. 

Ca de obicei, Greg savura din plin senzaţia plăcută de a intra 
într-un loc cu o femeie frumoasă la braţ. În sala de mese de la 
Clubul Studentelor nu erau decât câţiva bărbaţi, însă cu 
siguranţă toţi îl invidiau. Deși nu ar fi recunoscut asta în faţa 
nimănui, se bucura de această senzaţie ca atunci când se culca 
cu vreo femeie. 

Comandă o sticlă de vin. Margaret turnă niște apă minerală 
peste al ei, în stil franțuzesc, apoi zise: 


678 


— N-aș vrea să-mi petrec toată după-amiaza corectându-mi 
greșelile de dactilografiere. 

El îi povesti despre generalul Groves. 

— Tipul este extrem de ambițios. În anumite privinţe, mi se 
pare că-i o variantă mai prost îmbrăcată a tatălui meu. 

— Toată lumea îl detestă, rosti Margaret. 

Greg încuviință. 

— Da, are talentul de a călca oamenii pe nervi. 

— Și tatăl tău este la fel? 

— Uneori, dar de obicei apelează la șarmul său. 

— Și al meu la fel! Poate că toţi oamenii de succes sunt așa. 

Prânzul trecu rapid. Serviciile din restaurantele capitalei se 
iuţiseră mult. Țara era în război și oamenii aveau lucruri urgente 
de făcut. 

O chelneriţă le aduse meniul cu deserturi. Greg se uită la ea și 
o recunoscu surprins pe Jacky Jakes. 

— Bună, Jacky! o salută el. 

— Bună, Greg, replică ea pe un ton familiar, sub care se 
simţea însă neliniștea. Ce mai faci? 

Greg își aminti apoi că detectivul îi spusese că ea lucra la 
Clubul Studentelor - aceasta era amintirea care îi scăpase ceva 
mai devreme. 

— Sunt bine, rosti el. Tu? 

— Și eu sunt bine. 

— Îţi merge totul la fel ca înainte? spuse el, întrebându-se 
dacă tatăl său continua să-i plătească acea rentă. 

— Da, în mare parte. 

Greg realiză că banii erau plătiţi probabil de vreun avocat și 
că Lev uitase complet de această chestiune. 

— Mă bucur să aud asta, zise el. 

Jacky își aminti apoi de ce venise la masa lor. 

— Pot să vă aduc ceva la desert? 

— Da, te rog. 

Margaret ceru o salată de fructe, iar Greg o înghețată. 

Apoi Jacky plecă. 

— Este foarte frumușică, zise Margaret, părând să aștepte cu 
interes o replică. 

— Da, așa s-ar părea, răspunse el. 

— Nu are nici verighetă... 

Greg oftă. Femeile erau atât de agere... 


679 


— Te întrebi cum de am ajuns în termeni atât de amicali cu o 
chelneriţă frumoasă de culoare care nu este măritată, spuse el. 
Cred că ar trebui să-ţi mărturisesc adevărul... Am avut o 
aventură cu ea pe când aveam 15 ani. Sper că nu te-am șocat! 

— Sigur că m-ai șocat, replică ea. Sunt pur și simplu 
scandalizată... 

Nu vorbea serios, dar nici nu glumea pe de-a-ntregul. Greg 
era sigur că nu era deloc scandalizată, însă probabil că nu voia 
să-i lase impresia că trata sexul cu prea mare ușurință - cel 
puţin nu de la prima întâlnire. 

Jacky le aduse desertul și îi întrebă dacă voiau cafea. Cum nu 
aveau timp - armata nu îngăduia pauze de prânz prea lungi -, 
Margaret îi ceru nota. 

— Oaspeţii nu au voie să plătească aici, îi explică ea. 

După ce plecă Jacky, Margaret zise: 

— Mi se pare drăguţ că ţii atât de mult la ea... 

— Așa ţi se pare? zise Greg surprins. Am amintiri plăcute, 
presupun... Nu m-ar deranja să am din nou 15 ani. 

— Și totuși, ea se teme de tine. 

— Imposibil! 

— E îngrozită! 

— N-aș crede! 

— Crede-mă pe cuvânt. Bărbaţii sunt orbi la chestiile de genul 
acesta, însă femeilor nu le scapă. 

Greg o privi mai atent pe Jacky când le aduse nota de plată și 
realiză că Margaret avea dreptate. Jacky încă era speriată. De 
fiecare dată când îl vedea pe Greg, își amintea de Joe 
Brekhunov și de briciul său. 

Greg simţi cum se înfurie - fata avea dreptul să trăiască 
liniștită. 

Voia să acționeze cumva în privinţa asta. 

Margaret, care avea un spirit de observaţie ieșit din comun, îi 
spuse: 

— Cred că știi de ce este speriată. 

— Tatăl meu a băgat frica în ea. Se temea că ne vom căsători. 

— Tatăl tău este un tip înfricoșător? 

— Să zicem că-i place să obţină tot ce vrea. 

— Și tata e la fel, rosti ea. Este cel mai dulce om din lume 
până îl scoţi din sărite cu ceva. Și atunci vezi cât de rău poate fi. 

— Mă bucur că mă înţelegi. 


680 


Se întoarseră apoi la muncă. Greg se simţi la fel de furios 
întreaga după-amiază. Nu știa exact cum, dar blestemul tatălui 
său încă umbrea viaţa lui Jacky. Însă ce putea face el în această 
privinţă? 

Ce-ar fi făcut tatăl său? Era mai bine să privească lucrurile din 
perspectiva lui. Lev ar fi ţinut morţiș să obţină ce voia, fără să-i 
pese cine avea de suferit pe parcurs. Generalul Groves era la 
fel. „Pot fi și eu așa, se gândi Greg, sunt fiul tatălui meu, la urma 
urmei.” 

Un plan începu să i se închege în minte. 

Își petrecu după-amiaza citind și rezumând un raport 
provizoriu al Laboratorului Metalurgic al Universităţii din 
Chicago. Printre cercetătorii de acolo se număra și Leo Szilard, 
primul om care concepuse reacţia nucleară în lanţ. Szilard era 
un evreu maghiar care studiase la Universitatea din Berlin - 
până în anul fatal 1933. Echipa de cercetători de la Chicago era 
condusă de Enrico Fermi, fizicianul italian. Fermi, căsătorit cu o 
evreică, plecase din Italia când Mussolini își publicase Manifestul 
rasei. 

Greg se întrebă dacă fasciștii realizau că rasismul pe care îl 
promovau împinsese în braţele inamicului lor un număr 
impresionant de oameni de știință geniali. 

Înţelegea foarte bine cum funcționau aceste detalii de fizică. 
Teoria lui Fermi și a lui Szilard susţinea că, atunci când un 
neutron se ciocnea cu un atom de uraniu, coliziunea respectivă 
putea produce doi neutroni. Cei doi neutroni puteau apoi să se 
ciocnească cu alţi atomi de uraniu, formând patru, apoi opt 
particule, și așa mai departe. Szilard îi dăduse numele de reacţie 
în lanţ - o observație genială. Astfel, o tonă de uraniu putea 
produce o energie echivalentă cu cea oferită de trei milioane de 
tone de cărbune - asta în teorie. 

În practică însă, nu se obținuse nimic până atunci. 

Fermi și echipa lui începuseră să construiască o pilă de uraniu 
pe Stagg Field, un stadion de fotbal abandonat ce îi aparţinea 
Universităţii din Chicago. Pentru ca materialul să nu explodeze 
spontan, îngropaseră uraniul în grafit, care absorbea neutronii și 
stopa reacţia în lanţ. Scopul lor era să crească treptat nivelul de 
radioactivitate până când aveau să fie create mai multe 
particule decât cele absorbite - ceea ce ar fi dovedit că reacţia 
în lanţ exista în realitate -, urmând ca apoi să o oprească brusc, 


681 


cât mai repede, înainte ca uraniul să explodeze, luând cu el 
stadionul, campusul universitar și, foarte posibil, orașul Chicago 
în întregime. 

Până atunci, nu avuseseră succes. 

Greg întocmi un conspect favorabil al raportului, o rugă pe 
Margaret Cowdry să i-l bată imediat la mașină, apoi i-l duse lui 
Groves. 

Generalul citi primul paragraf și zise: 

— O să funcţioneze? 

— Vedeţi, domnule... 

— Eşti om de știință, la naiba! O să funcţioneze? 

— Da, domnule, o să funcţioneze, zise Greg. 

— Bun, rosti Groves, azvârlind apoi conspectul la coșul de 
gunoi. 

Greg se întoarse la biroul său și rămase cu privirea aţintită 
asupra tabelului periodic al elementelor de pe peretele din față. 
Era destul de sigur că pila nucleară avea să funcţioneze. Însă 
era mai îngrijorat cu privire la modul în care ar fi putut să-l 
silească pe tatăl său să-și retragă ameninţarea la adresa lui 
Jacky. 

Mai devreme se gândise să rezolve problema în stilul lui Lev, 
așa că începu acum să mediteze asupra amănuntelor practice. 
Trebuia să își înfrunte tatăl fățiș. 

Planul său începu să prindă contur. Dar oare avea el tupeul 
să-și sfideze tatăl? 

La cinci plecă de la serviciu. 

In drum spre casă se opri la o frizerie și cumpără un brici, din 
soiul celor a căror lamă se glisa în mâner. Frizerul îi zise: 

— O să vedeţi că-i mai bun pentru barba dumneavoastră 
decât un aparat de ras. 

Greg nu avea de gând să se bărbierească cu el. 

Locuia în apartamentul permanent de la Ritz-Carlton al tatălui 
său. Când ajunse acasă, Lev și Gladys savurau câte un cocktail. 

Işi aminti cum o întâlnise pe Gladys pentru prima oară în 
camera aceea, cu șapte ani în urmă, așezată pe aceeași 
canapea de mătase galbenă. Acum era o vedetă și mai mare. 
Lev îi făcuse rost de roluri într-o serie de filme de război de-a 
dreptul propagandistice, în care ea trebuia să sfideze naziști 
încrezuți, să păcălească japonezi sadici și să îngrijească piloţi 
americani aflaţi în convalescenţă. Nu mai era la fel de frumoasă 


682 


ca la douăzeci de ani, observă Greg. Pielea de pe faţă nu mai 
avea aceeași netezime perfectă; părul nu mai era la fel de 
bogat, iar acum purta sutien, ceva ce dispreţuise în trecut. Insă 
ochii ei de un albastru-închis erau la fel de îmbietori și de 
irezistibili ca întotdeauna. 

Greg acceptă paharul cu martini care îi fu oferit și se așeză. 
Oare chiar avea să reușească să-și sfideze tatăl? Nu o făcuse 
nici măcar o dată în toţi acești șapte ani, de când dăduse prima 
oară mâna cu Gladys. Poate că sosise momentul s-o facă. 

„O să procedez exact ca el”, se gândi Greg. 

Sorbi din băutură și o așeză apoi pe măsuţă. Pe un ton 
detașat, i se adresă lui Gladys: 

— Pe când aveam 15 ani, tatăl meu mi-a făcut cunoștință cu o 
actriţă pe nume Jacky Jakes. 

Lev făcu ochii mari. 

— Nu cred că o cunosc, spuse Gladys. i 

Greg scoase briciul din buzunar, fără să îl desfacă. Il ținu în 
mână de parcă l-ar fi cântărit. 

— M-am îndrăgostit de ea. 

Lev interveni: 

— Ce te-a apucat să aduci vorba acum de tărășenia asta de 
demult? 

Gladys simţi tensiunea din aer și păru să se neliniștească. 
Însă Greg continuă: 

— Tata s-a temut ca nu cumva să vreau să mă însor cu ea. 

Lev pufni în râs disprețuitor. 

— Cu cine? Cu târfulița aia de doi bani? 

— Chiar era o târfuliță de doi bani? rosti Greg. Eu credeam că- 
i actriţă. Se uită la Gladys, care se înroși din cauza insinuării 
jignitoare; apoi continuă: Tata i-a făcut o vizită, împreună cu un 
coleg de-al său, Joe Brekhunov. L-ai cunoscut, Gladys? 

— Nu cred. 

— Norocul tău! Joe are un brici exact ca ăsta, spuse Greg, 
desfăcând briciul și lăsându-i lama ascuţită să sclipească. 

Gladys scăpă un icnet. Lev rosti: 

— Nu știu ce încerci să faci... 

— Un moment, îl întrerupse Greg. Gladys vrea să audă 
povestea până la capăt. Îi zâmbi femeii, care părea de-a dreptul 
îngrozită, și-i spuse: Tatăl meu i-a zis lui Jacky că, dacă încearcă 
să mă mai vadă vreodată, Joe o să-i cresteze faţa cu briciul său. 


683 


Smuci ușor lama, iar Gladys scăpă un țipăt înfundat. 

— Termină! izbucni Lev, făcând un pas spre Greg. 

Acesta ridică mâna în care ţinea briciul, iar Lev se opri. 

Greg nu știa dacă ar fi fost în stare cu adevărat să-l rănească 
pe tatăl său - însă nici Lev nu știa asta. 

— Jacky stă chiar aici, în Washington, zise Greg. 

Tatăl său rosti cu bădărănie: 

— Ți-o tragi din nou cu ea? 

— Nu. Nu mi-o trag cu nimeni acum, dar am niște planuri în 
ceea ce-o privește pe Margaret Cowdry. 

— Moștenitoarea afacerii cu biscuiţi? 

— De ce întrebi? Vrei să-l trimiţi pe Joe să o amenințe și pe 
ea? 

— Nu fi prost! 

— Jacky este chelneriță acum - nu a obţinut niciodată rolul pe 
care îl visase. Mă mai întâlnesc cu ea pe stradă câteodată. Azi 
m-a servit la un restaurant. De fiecare dată când mă vede la 
faţă, are impresia că Joe o să vină după ea. 

— E nebună, zise Lev. Uitasem complet de ea până acum 
cinci minute. 

— Pot să-i transmit asta? întrebă Greg. Cred că merită și ea să 
stea liniştită. 

— Spune-i ce vrei. Pentru mine nici nu există. 

— Grozav, zise Greg. O să se bucure să audă asta. 

— Și-acum, lasă naibii lama aia din mână! 

— Mai e ceva. Un avertisment. 

Lev păru să se înfurie. 

— Tu mă avertizezi pe mine? 

— Dacă Jacky pățește ceva - orice... 

Greg făcu un semn scurt cu briciul, iar Lev pufni dispreţuitor. 

— Nu-mi spune că ai de gând să-l tai pe Joe Brekhunov, zise 
el. 

— Nu. 

Lev lăsă să se întrevadă o ușoară teamă. 

— O să mă tai pe mine? 

Greg clătină din cap. Furios, Lev zise: 

— Și-atunci ce, pentru Dumnezeu? 

Greg se uită spre Gladys. 

Ei îi trebuiră câteva clipe ca să priceapă unde bătea el. Apoi 
se trase înapoi în fotoliul căptușit cu mătase, își duse mâinile la 


684 


obraji ca și cum ar fi vrut să și-i protejeze și scăpă un nou țipăt, 
ceva mai tare de această dată. 

Lev îi spuse lui Greg: 

— Ticălos mic ce ești! 

Greg împinse lama în mâner și se ridică în picioare. 

— Așa ai fi procedat și tu, tată, zise el, ieșind apoi din 
încăpere. 

Trânti ușa și se rezemă imediat de perete, gâfâind de parcă ar 
fi fugit un drum lung. Nu se mai simţise atât de speriat în toată 
viaţa lui! Însă îl încerca și un sentiment de triumf - își înfruntase 
tatăl folosind tacticile acestuia împotriva lui și izbutise să-l 
sperie puţin. 

Se duse la lift, ascunzând briciul în buzunar. Respirația îi 
reveni la normal. Se uită în urma sa pe coridorul hotelului, 
așteptându-se ca tatăl său să vină după el. Însă ușa 
apartamentului rămase închisă, așa că Greg urcă în lift și cobori 
la recepţie. 

Intră în barul hotelului și comandă un martini sec. 


(HI) 


În duminica aceea, Greg hotărî să-i facă o vizită lui Jacky. 

Voia să-i dea vestea cea bună. Îşi aminti adresa - singura 
informație pentru care îl plătise pe detectivul particular. Dacă nu 
se mutase între timp, ea ar fi trebuit să locuiască dincolo de 
gara Union. Îi promisese că nu va trece pe la ea, însă acum o 
putea anunţa că asemenea precauţii nu mai erau necesare. 

Luă taxiul spre adresa lui Jacky. Pe când traversa orașul, își 
zise că avea să se bucure că trăgea în sfârșit linie peste relaţia 
lui cu Jacky. Rămăsese cu o slăbiciune pentru prima sa iubită, 
dar nu mai voia să se implice în viaţa ei în niciun fel. Ar fi fost o 
adevărată ușurare să scape de mustrările de conștiință legate 
de ea. Și-apoi, când aveau să se mai vadă, ea nu ar mai fi fost 
speriată de moarte. Se puteau saluta, puteau schimba câteva 
vorbe și apoi își puteau vedea fiecare de-ale sale. 

Taxiul îl duse într-un cartier sărăcăcios cu case fără etaj și cu 
curticele împrejmuite cu garduri de sârmă. Se întrebă ce mai 
făcea Jacky... Ce făcea oare în acele seri pe care ţinea morțiș să 
le aibă numai pentru ea? Probabil că se ducea la film cu 


685 


prietenele. Oare se ducea la meciurile de fotbal ale celor de la 
Washington Redskins sau urmărea echipa de baseball a 
capitalei? Când o întrebase de iubiţi, ea îi dăduse un răspuns 
enigmatic. Poate că se măritase și nu-și permitea o verighetă. 
După calculele sale, ar fi trebuit să aibă 24 de ani. Dacă își 
căutase omul potrivit, ar fi trebuit să-l găsească până atunci, 
însă ea nu pomenise nimic de vreun soț și nici detectivul n-o 
făcuse. 

Îi plăti taximetristului când ajunse în faţa unei căsuțe îngrijite, 
cu ghivece în curtea asfaltată - o locuință mai cochetă decât se 
așteptase. De îndată ce deschise poarta, auzi lătratul unui 
câine. Nu era o surpriză: o femeie care locuia singură se simțea 
probabil mai în siguranţă dacă avea și un câine. Urcă pe prispă 
și sună la ușă. Lătratul crescu în intensitate. Părea să fie un 
câine mare, dar Greg știa că aceasta putea fi doar o impresie. 

Nimeni nu veni la ușă. 

Când câinele se opri din lătrat, Greg fu conștient de tăcerea 
specifică unei case pustii. 

In pridvor se afla o bancă de lemn. Se așeză și așteptă câteva 
minute. Nu veni nimeni - nici măcar vreun vecin îndatoritor care 
să-i spună dacă Jacky lipsea doar câteva momente, toată ziua 
sau două săptămâni. 

Se duse câteva cvartale mai încolo, cumpără ediţia de 
duminică a ziarului Washington Post şi se întoarse să o citească 
pe băncuţă. Câinele continuă să latre cu întreruperi, simţindu-l 
încă afară. Era 1 noiembrie și se bucură că își luase paltonul 
soldăţesc vernil și chipiul: vremea era deja friguroasă. Alegerile 
de la jumătatea mandatului urmau să se desfășoare marți, iar 
ziarul preconiza o înfrângere a democraţilor din cauza atacului 
de la Pearl Harbor. Incidentul respectiv transformase America și 
Greg realiză surprins că se petrecuse cu mai puţin de un an în 
urmă. Acum, tinerii americani de vârsta lui mureau pe o insulă 
de care nimeni nu auzise - Guadalcanal. 

Auzi poarta și-și ridică privirea. 

Jacky nu îl observă la început, așa că el avu ceva vreme să o 
măsoare din priviri. Arăta respectabil în haina sa închisă la 
culoare, cu o pălărie simplă de fetru pe cap; ţinea în mână o 
carte cu coperte negre. Dacă nu ar fi știut-o atât de bine, Greg 
ar fi crezut că se întorcea acasă de la biserică. 


686 


Cu ea era un băieţel. Acesta purta o haină și o pălărie de 
tweed și o ţinea pe Jacky de mână. 

Băiatul îl văzu primul pe Greg și zise: 

— Uite un soldat, mami! 

Jacky se uită la Greg și își duse mâna la gură. 

Greg se ridică în timp ce ei urcau în pridvor. Un copil! Nu-i 
pomenise nimic despre asta. Așa se explica de ce trebuia să 
stea serile acasă. Nici nu-i trecuse prin gând una ca asta. 

— Ți-am spus să nu vii niciodată aici, rosti ea, în timp ce băga 
cheia în broască. 

— Voiam să te anunţ că nu trebuie să te mai temi de tatăl 
meu. Nu știam că ai un fiu. 

Ea și băiatul intrară în casă. Greg rămase în prag. Un 
ciobănesc german îl mârâi, apoi o privi întrebător la Jacky. 
Femeia se uită urât la Greg, gândindu-se probabil să-i 
trântească ușa în nas; însă după câteva momente scoase un 
oftat de exasperare și îi întoarse spatele, lăsând ușa deschisă. 

Greg intră și întinse mâna spre câine. Acesta îl adulmecă 
precaut, părând să îl accepte pentru moment. O urmă pe Jacky 
într-o bucătărie mică. 

— Este Ziua Tuturor Sfinţilor, rosti Greg. 

Nu era o persoană religioasă, însă la internat fusese silit să 
înveţe toate sărbătorile creștine. 

— De aceea aţi fost la biserică? 

— Mergem în fiecare zi la biserică, replică ea. 

— E o zi plină de surprize, murmură Greg. 

Ea îi scoase băiatului haina, apoi îl așeză la masă și îi dădu o 
cană cu suc de portocale. Greg se așeză în fața lui și îl întrebă: 

— Cum te cheamă? 

— Georgy. 

Își rosti numele încet, dar cu încredere - nu era un copil timid. 
Greg îl măsură din priviri - era frumușel ca mama lui, cu 
aceleaşi buze arcuite, însă avea pielea mai deschisă decât ea, 
de culoarea cafelei cu frişcă, și ochii verzi, ceva cam neobișnuit 
în rândul negrilor. Lui Greg îi amintea un pic de sora sa vitregă, 
Daisy. În tot acest timp, Georgy îl fixă pe Greg cu o privire 
sfredelitoare, aproape intimidantă. 

— Câţi ani ai, Georgy? îl întrebă Greg. 

Acesta își privi întrebător mama. Ea se uită ușor ciudat la 
Greg și răspunse în locul băiatului: 


687 


— Are șase ani. 

— Șase ani! exclamă Greg. Eşti băiat mare, văd. De ce... 

Un gând straniu îi trecu prin minte, făcându-l să amuţească. 
Georgy se născuse cu șase ani în urmă. Greg și Jacky fuseseră 
iubiți cu șapte ani în urmă. Simţi cum îi tresare inima. Se holbă 
la Jacky și bâigui: Doar nu... 

Ea dădu din cap, în semn că da. 

— S-a născut în 1936, spuse Greg. 

— In mai, preciză ea. La opt luni și jumătate după ce-am 
plecat din acel apartament din Buffalo. 

— Tatal meu știe? 

— În niciun caz! M-ar fi avut și mai mult la mână dacă ar fi 
știut. 

Ostilitatea ei se evaporase, lăsând loc vulnerabilităţii. Citi în 
ochii ei o rugă mută, deși nu își dădea seama ce semnificaţie 
avea. 

Se uită la Georgy, cu alţi ochi acum: remarcă pielea deschisă, 
ochii verzi, asemănarea bizară cu Daisy. „Chiar ești al meu? se 
gândi el. Oare să fie adevărat?” 

Insă în sinea lui știa că era. 

Inima i se umplu de o emoție stranie. Georgy i se păru 
deodată extrem de vulnerabil, un copilaș neajutorat într-o lume 
crudă, și Greg simţi deodată nevoia să îi poarte de grijă și să se 
asigure că nu pățește nimic. Fu cât pe ce să-l ia în brațe, însă își 
dădu seama că asta l-ar fi putut speria pe băieţel - așa că se 
abţinu. 

Georgy lăsă jos sucul de portocale. Cobori de pe scaun și ocoli 
masa, venind lângă Greg. Cu o privire cât se poate de directă, îl 
întrebă: 

— Tu cine ești? 

Numai un copil putea să pună astfel de întrebări încuietoare, 
realiză Greg. Ce naiba putea să-i răspundă? Adevărul era mult 
prea complicat pentru un puști de șase ani. „Sunt doar un fost 
prieten de-al mamei tale, se gândi el; treceam pe-aici și m-am 
gândit să o salut. Nimic special. S-ar putea să ne mai vedem, 
deși mai degrabă nu.” 

Se uită la Jacky și văzu că ruga din privirea ei se intensificase. 
Pricepu ce-i trecea prin minte - se temea cumplit că el avea să-l 
respingă pe Georgy. 


688 


— Uite ce-i, rosti Greg, ridicându-l pe Georgy pe genunchi. Ce- 
ar fi să-mi spui unchiul Greg? 


(IV) 


Greg tremura în galeria spectatorilor de pe terenul de squash 
neîncălzit. Aici, sub tribuna de vest a stadionului abandonat de 
la marginea campusului Universităţii din Chicago, Fermi și 
Szilard își construiseră pila atomică. Greg era impresionat și 
speriat totodată. 

Pila era de fapt un cub de cărămizi cenușii care urca până la 
acoperișul stadionului, puţin mai jos decât zidul din capăt, unde 
încă se mai vedeau semnele lăsate de sutele de mingi de 
squash. Pila costase un milion de dolari și ar fi putut arunca în 
aer tot orașul. 

Minele de creion erau făcute din grafit, iar podeaua și zidurile 
erau acoperite cu o pulbere fină din această substanţă. Toţi cei 
care fuseseră în încăpere pentru ceva vreme erau negri la faţă 
ca niște mineri. Nimeni nu avea halatul de laborator curat. 

Nu grafitul era materialul exploziv - dimpotrivă, rolul său era 
acela de a ţine sub control radioactivitatea. Insă unele cărămizi 
aveau găuri înguste în care se îndesase oxid de uraniu, aceasta 
fiind substanța care iradia neutronii. Prin pilă treceau zece 
canale pentru bare de control. Acestea erau niște benzi lungi de 
patru metri din cadmiu, un metal ce absorbea neutronii mult 
mai rapid decât grafitul. Momentan, barele păstrau situaţia sub 
control; când aveau să fie scoase din pilă, avea să înceapă cu 
adevărat distracţia. 

Uraniul începuse deja să degaje radiaţiile sale letale, însă 
grafitul și cadmiul reușeau să le absoarbă. Nivelul de radiaţii era 
măsurat cu ajutorul unor dispozitive care scoteau un clinchet 
ameninţător și al unui aparat înregistrator cilindric, cu peniță, 
care din fericire era silențios. Pupitrul de control plasat în 
galerie, lângă Greg, era singura sursă de căldură din acel loc. 

Greg venise în vizită miercuri, pe 2 decembrie, o zi geroasă și 
vântoasă în Chicago. Aceea era ziua în care pila trebuia să 
atingă punctul critic pentru prima oară. Greg fusese trimis să 
observe experimentul de către șeful său, generalul Groves. 
Tuturor celor care îl întrebaseră le lăsase de înţeles pe un ton 


689 


voios că generalul Groves se temea de-o explozie și că îl 
desemnase pe Greg să-și asume riscul în locul lui. Realitatea era 
însă că misiunea lui Greg era mult mai sinistră: trebuia să facă o 
evaluare preliminară a oamenilor de știință pentru a determina 
care dintre ei ar fi putut reprezenta un risc de securitate. 

Adevărul era că securitatea din cadrul Proiectului Manhattan 
era un adevărat coșmar. Cercetătorii de vârf erau străini. 
Majoritatea celorlalți aveau simpatii de stânga, fiind fie 
comuniști, fie liberali cu prieteni comuniști. Dacă ar fi fost date 
afară toate persoanele care lăsau de bănuit, nu ar mai fi rămas 
aproape nimeni în proiect - așa că Greg încerca să-și dea seama 
cine reprezenta un risc sporit. 

Enrico Fermi avea circa 40 de ani. Era un bărbat mărunt și 
chel, cu nasul mare, care surâdea fermecător în timp ce 
supraveghea desfăşurarea  înfricoșătorului experiment. Era 
îmbrăcat elegant, într-un costum cu vestă. Pe la jumătatea 
dimineţii, dădu semnalul de pornire a testului. 

Îi ceru unui tehnician să scoată toate barele de control din 
pilă, lăsând înăuntru doar una singură. Luat pe nepregătite, 
Greg zise: 

— Cum? Toate deodată? 

Cercetătorul de lângă el, Barney McHugh, replică: 

— Am ajuns până în acest punct azi-noapte. Totul a mers 
bine. 

— Mă bucur să aud asta, rosti Greg. 

McHugh, bărbos și durduliu, se afla la coada listei de suspecți 
a lui Greg. Era american get-beget, complet neinteresat de 
politică. Singura pată din dosarul său era aceea că se căsătorise 
cu o străină: soția lui era britanică - deloc promiţător, dar nu o 
dovadă de trădare în sine. 

Greg presupusese că avea să existe un mecanism sofisticat 
pentru manevrarea barelor, însă lucrurile erau mai simple de 
atât. Tehnicianul sprijini o scară de pilă, se cățără până la 
jumătatea ei și scoase barele cu mâna. 

Pe un ton detașat, McHugh zise: 

— Iniţial plănuisem să facem asta în pădurea Argonne. 

— Unde-i asta? 

— La vreo treizeci de kilometri la sud-vest de Chicago. Un loc 
relativ izolat. Număr redus de potenţiale victime. 

Greg se înfioră. 


690 


— Și de ce v-aţi răzgândit și aţi hotărât s-o faceţi aici, pe 57" 
Street? 

— Constructorii pe care îi angajasem au intrat în grevă, așa că 
a trebuit să ridicăm singuri drăcia asta și nu ne permiteam să 
stăm atât de departe de laboratoare. 

— Deci aţi preferat să puneţi în pericol vieţile tuturor 
locuitorilor din Chicago. 

— Nu credem că se va întâmpla ceva atât de grav. 

Nici Greg nu crezuse asta, dar acum, că se afla la doar câţiva 
pași de pilă, nu mai era la fel de sigur. 

Fermi compara cifrele de pe monitoare cu estimarea pe care 
o făcuse în prealabil pentru nivelele de radiaţie din fiecare etapă 
a experimentului. Părea că prima etapă decursese conform 
planului, căci el ceru acum să fie scoasă pe jumătate și ultima 
bară. 

Existau, totuși, anumite măsuri de siguranţă. O bară cu 
contragreutate atârna deasupra pilei, urmând să cadă automat 
în aceasta dacă nivelul de radiaţii urca prea mult. În caz că nici 
această măsură nu era suficientă, o bară similară era legată de 
balustrada galeriei cu o frânghie, iar un fizician tânăr (ușor 
stânjenit de postura sa) ţinea în mâini o secure, gata să taie 
frânghia în caz de urgenţă. În ultimă instanţă, alţi trei oameni de 
știință (porecliți „trupa de sinucigași”) erau plasați în apropiere 
de acoperiș, pe platforma liftului folosit în timpul construcţiei, 
ținând în mâini recipiente mari cu soluţie de sulfat de cadmiu, 
pe care aveau să o verse peste pilă, ca și cum ar fi stins un foc 
de tabără. 

Greg știa că neutronii se multiplicau în câteva miimi de 
secundă. Cu toate acestea, Fermi susţinea că unii neutroni 
aveau nevoie de mai mult timp, poate chiar de câteva secunde. 
Dacă Fermi avea dreptate, nu aveau să fie probleme. Insă dacă 
se înșela, trupa de sinucigași și fizicianul cu securea urmau să 
fie pulverizaţi înainte să apuce să clipească. 

Greg auzi clinchetul iuţindu-se. Se uită neliniștit la Fermi, care 
făcea măsurători cu un șubler. Savantul părea mulțumit. „In 
orice caz, se gândi Greg, dacă lucrurile nu merg așa cum 
trebuie, probabil că totul o să se întâmple atât de repede, încât 
nici n-o să ne dăm seama.” 

Clinchetul se stabiliză din nou. Fermi zâmbi și ceru ca bara să 
fie trasă încă cincisprezece centimetri. 


691 


Tot mai mulţi oameni de știință începură să sosească, urcând 
treptele galeriei în hainele lor groase de iarnă - paltoane, pălării, 
fulare și mănuși. Greg era îngrozit de absența măsurilor de 
securitate. Nimeni nu le verifica acreditările: oricare dintre 
oamenii aceștia ar fi putut fi un spion de-al japonezilor. 

Greg îl recunoscu printre ei pe marele Szilard, înalt și 
mătăhălos, cu faţa rotundă și cu părul des și cârlionțat. Leo 
Szilard era un idealist care-și închipuia că puterea nucleară avea 
să scape omenirea de cazne. Se alăturase echipei care construia 
bomba atomică, dar cu inima îndoită. 

Alţi cincisprezece centimetri, o nouă creștere de ritm a 
clinchetului. 

Greg se uită la ceas. Era 11:30. 

Deodată, se auzi o bufnitură zgomotoasă. Toţi cei prezenți 
săriră speriaţi. McHugh zise: 

— La dracu'! 

Greg întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— A, înțeleg, zise McHugh. Nivelul de radiaţii a activat 
mecanismul de siguranţă și a dat drumul barei de urgenţă, atâta 
tot. 

Fermi interveni: 

— Mi-e foame. Hai să mergem la prânz. 

Puternicul său accent italian făcu ca vorbele să sune mai 
degrabă așa: „Mi-i fome. 'ai să mergem la prânz”. 

Cum putea să le stea gândul la mâncare? se gândi Greg. Însă 
nimeni nu comentă. 

— Nu știi niciodată cât va dura un experiment, spuse McHugh. 
Poate să ţină o zi întreagă. Așa că-i mai bine să mănânci când 
apuci. 

Lui Greg îi venea să urle. 

Toate barele de control fură reintroduse în pilă și fixate bine, 
apoi lumea plecă. 

Cei mai mulţi se duseră la cantina din campus. Greg își luă un 
sandvici cu caşcaval pané, așezându-se lângă un fizician sobru 
pe nume Wilhelm Frunze. Majoritatea oamenilor de știință erau 
prost îmbrăcaţi, însă Frunze ieșea și mai mult în evidenţă în 
această privinţă, căci purta un costum verde cu petice de velur 
la găicile nasturilor, la tiv, la coate și la buzunare. Tipul era în 
capul listei de suspecți a lui Greg. Era german, deși plecase din 


692 


țară la jumătatea anilor '30, mutându-se la Londra. Era 
antinazist, dar nu comunist: avea înclinații social-democrate. Era 
însurat cu o americancă, o artistă. Intrară în vorbă pe la prânz și 
Greg nu găsi niciun motiv de suspiciune: omul părea să se 
bucure că locuia în America, nefiind interesat decât de munca 
sa. Însă nu puteai fi sigur niciodată cui le erau străinii cu 
adevărat loiali. 

După prânz, Greg se duse pe stadionul părăginit, uitându-se 
la miile de locuri goale și gândindu-se la Georgy. Nu dezvăluise 
nimănui că avea un fiu - nici măcar lui Margaret Cowdry, cu care 
avea de-acum relaţii sexuale -, dar tânjea să-i spună mamei 
sale. Era mândru, chiar dacă nu avea motive - nu contribuise cu 
nimic la creșterea lui Georgy, fiind doar persoana care făcuse 
dragoste cu Jacky, probabil cel mai ușor lucru din viaţa sa. Mai 
presus de orice, era bucuros. Se afla la începutul unei aventuri. 
Georgy avea să crească, să înveţe, să se schimbe și, într-o bună 
zi, avea să devină bărbat; iar Greg urma să fie acolo, privindu-l 
și minunându-se. 

Oamenii de știință se întoarseră la ora două. Acum erau circa 
patruzeci de persoane îngrămădite în galerie, lângă 
echipamentul de monitorizare. Experimentul fu reluat din 
punctul în care se opriseră, Fermi verificându-și în mod constant 
instrumentele. 

La un moment dat, zise: 

— De data asta, scoateţi bara treizeci de centimetri. 

Ritmul clinchetului se înteţi. Greg aşteptă ca acesta să se 
stabilizeze ca înainte, însă nu se întâmplă asta. Ritmul se întețţi 
tot mai mult, până când clinchetul se transformă într-un vuiet 
continuu. 

Nivelul de radiaţii depășise maximul măsurătorilor, realiză 
Greg, observând că toată lumea își îndreptase atenţia spre 
înregistratorul cu peniță. Scala acestuia putea fi reglată. Pe 
măsură ce nivelul creștea, scala se schimba, din nou și din nou. 

Fermi ridică o mână și toată lumea amuţi. 

— Pila a atins un nivel critic, rosti el zâmbind, dar fără să facă 
nimic altceva. 

Lui Greg îi venea să ţipe: „Atunci, oprește-odată drăcia aia!” 
Însă Fermi rămăsese nemișcat și tăcut, urmărind peniţa, iar 
autoritatea lui era atât de mare, încât nimeni nu îndrăznea să-l 
confrunte. Reacţia în lanţ se producea exact în acele clipe, însă 


693 


era ţinută sub control. O lăsă să continue un minut, apoi încă 
unul. 

McHugh mormăi: 

— lisuse! 

Greg nu voia să moară. Voia să ajungă senator. Voia să se 
mai culce cu Margaret Cowdry. Voia să-l vadă pe Georgy la 
facultate. „Nu am ajuns nici măcar la jumătatea vieţii”, se gândi 
el. 

În cele din urmă, Fermi ceru ca barele de control să fie 
introduse la loc. 

Aparatele reveniră la un clinchet care încetini treptat, 
ajungând într-un final să se oprească. 

Greg răsuflă ușurat. 

McHugh era în al nouălea cer. 

— Am demonstrat-o! exclamă el. Reacţia în lanţ este reală! 

— Și, ce-i mai important, e controlabilă, adăugă Greg. 

— Da, presupun că asta-i cel mai important, dintr-un punct de 
vedere practic. 

Greg surâse. Așa erau oamenii de știință, după cum știa prea 
bine de la Harvard: pentru ei, teoria era realitatea, iar lumea era 
un simplu model, destul de inexact. 

Cineva aduse o sticlă de vin italienesc și câteva pahare de 
plastic într-un paner de nuiele. Cercetătorii băură câte puţin. 
Acesta era un alt motiv pentru care Greg nu dorise să se facă 
om de știință: tipii ăștia habar n-aveau să se distreze. 

Cineva îi ceru lui Fermi să se semneze pe paner. El o făcu, 
urmat de ceilalţi colegi. 

Tehnicienii opriră monitoarele, iar lumea începu să se 
împrăștie. Greg rămase să observe mai departe. După o vreme, 
realiză că rămăsese singur în galerie cu Fermi și cu Szilard. Se 
uită la cei doi savanţi geniali dându-și mâna. Szilard era un tip 
masiv și rotund la faţă; Fermi era sfrijit și mărunţel; pentru o 
clipă, alăturarea celor doi îi aminti lui Greg de Stan și Bran. 

Apoi, îl auzi pe Szilard rostind: 

— Prietene, cred că ziua asta va rămâne o zi neagră în istoria 
omenirii. 

Greg se gândi: „Ce naiba o fi vrut să spună cu asta?” 


(V) 


694 


Greg își dorea foarte tare ca părinţii lui să îl accepte pe 
Georgy. 

Nu avea să fie ușor deloc. Era limpede că aveau să fie 
stupefiaţi să afle că aveau un nepot ce le fusese ascuns vreme 
de șase ani. Ar fi putut să se supere. Pe deasupra, ar fi putut să 
o considere inferioară pe Jacky. Nu aveau niciun drept să adopte 
o atitudine moralizatoare, se gândi el mâhnit: și ei avuseseră un 
copil nelegitim - chiar pe el. Însă oamenii nu erau tocmai 
raţionali. 

Nu era sigur cât de mult urma să conteze faptul că Georgy 
era negru. Părinţii lui Greg nu erau rasiști, și nu vorbeau 
niciodată urât despre negrotei sau jidani cum făceau alţi oameni 
din generaţia lor; dar asta ar fi putut să se schimbe când vor 
afla că au un negru în familie. 

Cu tatăl lui avea să-i fie mai greu, își zise el; așa că vorbi mai 
întâi cu mama sa. 

De Crăciun obținu câteva zile de permisie și se duse acasă, în 
Buffalo. Marga avea un apartament spaţios în cel mai dichisit 
bloc din oraș. Locuia mai mult singură, dar avea o bucătăreasă, 
două menajere și un șofer. Avea un seif plin de bijuterii și un 
șifonier cât două garaje. Însă nu avea un soț. 

Lev era în oraș, dar obișnuia să iasă cu Olga în ajunul 
Crăciunului. Era încă însurat cu ea, tehnic vorbind, deși nu-și 
mai petrecuse o noapte acasă de ani de zile. Din câte știa Greg, 
Olga și Lev se detestau reciproc; însă, dintr-un motiv sau altul, 
se întâlneau o dată pe an. 

In seara aceea, Greg și mama lui serviră cina împreună în 
apartamentul ei. El își puse un smoking ca să-i facă pe plac. „Îmi 
place să-i văd pe bărbaţii din viaţa mea îmbrăcaţi elegant”, 
zicea ea adesea. 

Mâncară supă de pește, pui la cuptor și desertul preferat al lui 
Greg din copilărie - plăcintă cu piersici. 

— Am vești pentru tine, mamă, rosti el agitat, în timp ce 
menajera le turna cafea. 

Se temea că avea să o supere. Nu se gândea la el, cât mai 
ales la Georgy; se întreba dacă la asta se rezuma de fapt 
paternitatea - să-ţi faci griji pentru altcineva mai mult decât îţi 
făceai pentru tine. 

— Sunt vești bune? întrebă ea. 


695 


Se mai împlinise în ultima vreme, dar încă era fermecătoare 
la cei 46 de ani ai săi. Dacă avea și fire cărunte în părul negru, 
cei de la coafor avuseseră grijă să i le ascundă. În seara aceea 
purta o rochie neagră și simplă și un colier de diamante. 

— Da, sunt vești foarte bune, însă puţin surprinzătoare, așa 
că te rog să nu-ți pierzi cumpătul. 

Ea ridică din sprâncene, dar nu zise nimic. 

El băgă mâna în buzunarul hainei și scoase de-acolo o 
fotografie. Aceasta îl înfățișa pe Georgy pe o bicicletă roșie, cu o 
fundă mare prinsă de ghidon. Roata din spate avea două rotiţe 
ajutătoare, pentru ca nu cumva să cadă. Expresia de pe chipul 
băiatului era extatică. Greg îngenunchease lângă el, cu un aer 
mândru. 

Îi dădu mamei sale poza. Ea o privi gânditoare și după un 
timp îi spuse: 

— Presupun că i-ai dat băiețelului ăstuia o bicicletă, drept 
cadou de Crăciun. 

— Așa este. 

Ea se uită la el. 

— Vrei să spui că ai un copil? 

Greg dădu din cap în semn că da. 

— İl cheamă Georgy, zise el. 

— Eşti căsătorit? 

— Nu. 

Ea aruncă fotografia. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! izbucni ea furioasă. Ce naiba 
au bărbații din neamul Peshkov?! 

Greg era descumpănit. 

— Nu pricep ce vrei să zici! 

— Încă un copil nelegitim! Încă o femeie care trebuie să-l 
crească singură! 

El își dădu seama că mama lui se recunoștea cumva în Jacky. 

— Mamă, aveam cincisprezece ani... 

— De ce nu poţi fi și tu ca toată lumea? îl întrerupse ea. Ce 
nu-ţi convine la o familie normală? 

Greg își cobori privirea. 

— Nu-i vorba că nu-mi convine... 

Se simţea rușinat. Până în momentul acela, se considerase un 
actor pasiv în această piesă, ba chiar o victimă. Tot ce i se 
întâmplase fusese din cauza tatălui său și a lui Jacky. Insă mama 


696 


lui nu vedea lucrurile la fel, iar acum înţelegea și el că dreptatea 
era de partea ei. Nu cumpănise prea mult înainte să se culce cu 
Jacky; nu insistase cu întrebările când ea îi zisese pe un ton 
nonșalant că nu trebuie să-și facă griji din pricina contracepţiei; 
și nu-l înfruntase pe tatăl său când Jacky plecase. Fusese foarte 
tânăr, era adevărat; dar dacă fusese suficient de matur încât să 
se culce cu ea, înseamnă că fusese și suficient de matur încât 
să-și asume responsabilitatea pentru consecinţe. 

Mama lui tuna în continuare: 

— Nu-ţi mai amintești cum mă bombardai cu întrebări? 
„Unde-i tati? De ce nu doarme aici? De ce nu putem merge cu el 
acasă la Daisy?” Și, mai târziu, bătăile cu ceilalţi băieţi de la 
școală care îţi spuneau „bastard”. Și cum te-ai supărat atât de 
tare când au refuzat să te facă membru în afurisitul ăla de club 
de iahting... 

— Sigur că-mi amintesc. 

Ea lovi cu pumnul în masă, făcând să zăngăne paharele de 
cristal. 

— Și atunci, cum ai putut să obligi un alt băieţel să treacă prin 
aceleași cazne? 

— Nici n-am știut de existenţa lui până acum două luni. Tata a 
speriat-o pe mama lui. 

— Ea cine este? 

— O cheamă Jacky Jakes. Este chelneriţă, adăugă el, scoțând 
o altă fotografie. 

Mama lui oftă. 

— O negresă frumușică, rosti ea, ceva mai calmă acum. 

— Spera să se facă actriţă, dar bănuiesc că a renunţat la asta 
când a apărut Georgy. 

Marga încuviinţă. 

— Un copil îţi distruge cariera mai iute decât gonoreea. 

Mama presupunea că o actriţă era nevoită să se culce cu cine 
trebuia ca să avanseze, observă Greg. De unde dracu' știa asta? 
La fel de adevărat era că, pe vremea când o cunoscuse tatăl lui, 
ea cânta într-un club de noapte... Nu voia să intre în detalii. 

— Ei ce i-ai dat cadou de Crăciun? îl întrebă ea. 

— O asigurare medicală. 

— Bună alegere. Mai bine asta decât vreun ursulet de pluș. 

Greg auzi pași pe hol. Tatăl său venise acasă. Se grăbi să 
întrebe: 


697 


— Mamă, vrei să o întâlneşti pe Jacky? Îl vei accepta pe 
Georgy drept nepot? 

Ea își duse mâna la gură, neștiind dacă să fie șocată sau 
mulțumită. 

— O, Doamne, sunt bunică! 

Greg se aplecă în faţă. 

— Nu vreau ca tata să îl respingă. Te rog! 

Înainte ca ea să apuce să-i răspundă, Lev intră în cameră. 
Marga spuse: 

— Bună, scumpule. Cum a fost seara ta? 

El se așeză la masă morocânos. 

— Mi s-au explicat în detaliu toate defectele, deci pot spune 
că a fost nemaipomenit. 

— Bietul de tine! Ai mâncat suficient? Pot să-ţi fac o omletă în 
câteva minute. 

— De mâncat am mâncat bine. 

Fotografiile erau pe masă, dar Lev nu le observase încă. 
Menajera intră și spuse: 

— Doriţi o cafea, domnule Peshkov? 

— Nu, mulțumesc. 

Marga zise: 

— Adu votca, în caz că domnul Peshkov ar vrea să bea mai 
încolo. 

— Da, doamnă. 

Greg observă cât de mult se străduia Marga să-i asigure lui 
Lev confortul. Presupuse că acesta era și motivul pentru care 
Lev venise să-și petreacă noaptea acolo, în loc să rămână la 
Olga. 

Menajera aduse o sticlă și trei păhărele pe o tavă de argint. 
Lev încă obișnuia să bea votca în stilul rusesc, caldă și seacă. 

Greg rosti: 

— Tată, o știi pe Jacky Jakes... 

— lar ea? zise Lev nervos. 

— Da, fiindcă e ceva ce nu știi despre ea. 

Asta îi atrase atenţia. Nu-i plăcea deloc ca alţii să știe lucruri 
pe care el nu le știa. 

— Ce anume? 

— Are un copil, îi zise Greg, împingând fotografiile pe masă. 

— E al tău? 

— Are șase ani. Tu ce crezi? 


698 


— Şi-a ţinut gura în această privință. 

— Îi era frică de tine. 

— Ce credea că o să fac? Credea că o să-i gătesc copilul și o 
să i-l mănânc? 

— Nu știu, tată - tu ești expertul când vine vorba de speriat 
oamenii. 

Lev îi aruncă o privire aspră. 

— Lasă că ai început și tu să înveţi. 

Se referea la scena cu briciul. „Poate că învăţ și eu să sperii 
oamenii”, se gândi Greg. 

Lev continuă: 

— De ce-mi arăţi pozele astea? 

— Am crezut că ţi-ar plăcea să afli că ai un nepot. 

— Da, făcut de o actriţă de doi bani care spera să pună mâna 
pe un bogataș! 

Marga interveni: 

— Scumpule! Adu-ţi aminte că și eu eram o cântăreaţă de doi 
bani într-un club de noapte și că speram să pun mâna pe un 
bogataș. 

Asta păru să îl înfurie. Se uită urât la Marga câteva clipe, apoi 
expresia i se schimbă. 

— Ştii ceva? zise el. Ai dreptate. Cine sunt eu ca să o judec pe 
Jacky Jakes? 

Greg și Marga se holbară la el, uluiţi de accesul său brusc de 
umilință. 

El continuă: 

— Și eu sunt la fel. Eram un golan de două copeici din 
mahalaua Sankt Petersburgului până m-am însurat cu Olga 
Vyalov, fiica șefului meu. 

Greg se uită la mama lui, care ridică ușor din umeri de parcă 
ar fi vrut să zică: „Nu știi niciodată cum reacţionează”. 

Lev se uită din nou la fotografie. 

— Trecând peste culoarea lui, puștiul ăsta seamănă cu fratele 
meu, Grigori. Ce surpriză! Până acum am crezut că toți puii ăștia 
de negri arată la fel. 

Greg își tinu răsuflarea. 

— Vrei să-l vezi, tată? Vrei să vii cu mine și să-ţi întâlnești 
nepotul? 

— Da, normal! 


699 


Lev scoase dopul sticlei, turnă votcă în cele trei pahare și le 
împărți celorlalți. 

— Apropo, cum îl cheamă pe băiat? 

— Georgy. 

Lev își ridică paharul. 

— Atunci, să închinăm în cinstea lui Georgy. 

Băură toți trei. 


e Capitolul 15 
1943 (1) 


(1) 


Lloyd Williams urca dealul pe o potecă îngustă, în spatele unui 
șir de fugari disperaţi. 

Respira normal - se obișnuise cu asta. Traversase deja Pirineii 
de câteva ori. Era încălțat cu espadrile cu talpă de sfoară, care îi 
ofereau un plus de aderență pe terenul accidentat. Avea o haină 
groasă peste salopeta albastră. Soarele dogorea acum, dar mai 
târziu, când grupul avea să ajungă la altitudini mai înalte și 
soarele avea să asfințească, temperatura urma să coboare sub 
zero grade. 

In fața lui se aflau doi ponei vânjoși, trei localnici și opt 
evadați istoviţi și murdari, toţi încărcaţi cu bagaje. Erau trei 
aviatori americani, supraviețuitorii echipajului unui bombardier 
B-24 Liberator care se prăbușise în Belgia; mai erau doi ofițeri 
britanici care scăpaseră din lagărul de prizonieri de război Oflag 
65 din Strasbourg, iar ceilalţi erau un comunist ceh, o evreică cu 
o vioară și un englez misterios pe nume Watermill, probabil un 
spion. 

Făcuseră cu toţii un drum lung, îndurând multe greutăți. 
Aceasta era ultima etapă a călătoriei lor, dar și cea mai 
periculoasă. Dacă erau capturați acum, urmau să fie torturați 
până când aveau să îi deconspire pe toţi oamenii curajoși care-i 
ajutaseră pe parcurs. 


700 


În fruntea grupului mergea Teresa. Urcușul era anevoios 
pentru oamenii nefamiliarizaţi cu el, însă trebuiau să păstreze 
un ritm ridicat pentru a rămâne cât mai puţin timp expuși; în 
plus, Lloyd descoperise că refugiații nu prea rămâneau în urmă 
când erau conduși de o zvârlugă răvășitor de frumoasă. 

Poteca se lărgi într-un mic luminiș. Deodată, se auzi o voce 
puternică, într-o franceză cu accent german, aceasta strigă: 

— Opriţi-vă! 

Coloana se opri brusc. 

Doi soldați germani apărură de după o stâncă. Aveau puști 
standard Mauser, cu buton moletat și cu cinci cartușe în 
magazie. Lloyd își duse mâna din reflex la buzunarul hainei sale, 
unde avea pistolul Luger de calibrul 9 milimetri. 

Era tot mai greu să scapi din Europa continentală, iar 
misiunea lui Lloyd devenise și mai periculoasă. La sfârșitul 
anului, germanii ocupaseră și sudul Franţei, ignorând cu dispreţ 
guvernul-marionetă francez de la Vichy. Ei instauraseră de-a 
lungul frontierei cu Spania o zonă interzisă de cincisprezece 
kilometri. Lloyd și grupul său se aflau acum în acea zonă. 

Teresa li se adresă soldaţilor în franceză: 

— Bună dimineaţa, domnilor. E totul în regulă? 

Lloyd o cunoștea bine, așa că îi simţea tremurul de frică din 
glas, însă spera ca santinelele să nu îl remarce. 

În cadrul poliţiei franceze erau mulţi fasciști, dar și câţiva 
comuniști, însă și unii, și alţii erau leneși și nu prea doreau să 
fugărească refugiații prin trecătorile îngheţate din Pirinei. Insă 
germanii erau complet diferiţi. Soldaţii germani se mutaseră în 
orașele de la graniţă și începuseră să patruleze pe potecile și 
cărările folosite de Lloyd și de Teresa. Trupele de ocupaţie nu 
erau dintre cele de șoc: acelea luptau acum în Rusia, unde de 
curând cedaseră Stalingradul după o încleștare lungă și 
sângeroasă. Majoritatea germanilor din Franţa erau fie bătrâni, 
fie răniţi care se puteau deplasa - însă asta părea să-i facă să-și 
dorească și mai abitir să își demonstreze calităţile. Spre 
deosebire de francezi, ei nu închideau ochii la cei care traversau 
munţii. 

Soldatul mai vârstnic, slab-mort și cu o mustață căruntă, îi 
zise Teresei: 

— Unde mergeţi? 


701 


— În satul Lamont. Avem merinde pentru voi și pentru 
camarazii voștri. 

Această unitate germană se instalase într-un sat izolat dintre 
dealuri, gonindu-i de acolo pe localnici. Apoi, germanii 
realizaseră cât de dificil era să aprovizionezi trupele în locul 
acela. Teresa avusese ideea genială de a lua mâncare cu ei - 
obţinând astfel și un câștig frumușel - și de a primi în felul 
acesta permisiunea de a intra în zona interzisă. 

Soldatul cel slab se uită suspicios la oamenii cu rucsacuri. 

— Toate astea sunt pentru soldaţii germani? 

— Eu așa sper, replică Teresa. Nu a mai rămas nimeni 
altcineva care să le cumpere. Scoase o foaie de hârtie din 
buzunar și adăugă: lată ordinul; e semnat de sergentul vostru, 
domnul Eisenstein. 

Omul îl citi cu atenţie și i-l dădu înapoi. Apoi se uită la 
locotenent-colonelul Will Donelly, un pilot american vânjos. 

— Și el e francez? 

Lloyd își puse mâna peste pistolul din buzunar. 

infăţișarea fugarilor reprezenta o problemă. În partea aceea 
de lume, localnicii - atât cei francezi, cât și spaniolii - erau de 
obicei scunzi și bruneţi. În plus, toată lumea era slabă. Atât 
Lloyd, cât și Teresa se încadrau perfect în acest tipar; la fel 
cehul și violonista. Insă britanicii erau palizi și blonzi, iar 
americanii erau masivi. 

Teresa spuse: 

— Guillaume s-a născut în Normandia. Tot untul ăla... 

Soldatul mai tânăr, un băiat palid cu ochelari, îi zâmbi Teresei. 
Nu era deloc greu să-i zâmbești. 

— Aveţi și vin? întrebă el. 

— Bineînţeles. 

Cele două santinele se luminară la față. 

— Vreţi să vă dăm niște vin acum? rosti Teresa. 

Soldatul mai în vârstă zise: 

— ŢI se face sete de la soarele ăsta... 

Teresa deschise un paner din spatele unui ponei, scoase patru 
sticle de vin alb Roussillon și li le dădu. Germanii luară fiecare 
câte două. De-acum zâmbeau cu toții și-și dădură mâna. 
Santinela mai în vârstă spuse: 

— Puteţi să mergeţi mai departe, prieteni. 


702 


Fugarii își continuară apoi drumul. Lloyd nu se așteptase să 
aibă probleme, însă niciodată nu puteai fi sigur. Era ușurat că 
trecuseră de postul de control. 

Le mai luă două ore ca să ajungă în Lamont. Un cătun deo 
sărăcie lucie, cu o mână de bordeie și câteva staule goale de oi, 
localitatea se afla la marginea unei mici câmpii în care iarba 
începuse să încolțească, vestind primăvara. Lloyd îi compătimea 
pe oamenii care locuiseră acolo. Chiar și puţinul pe care îl aveau 
le fusese luat. 

Oamenii din grup se opriră în centrul satului și își descărcară 
bucuroși poverile. Fură înconjurați imediat de soldații germani. 

Acela era cel mai periculos moment, se gândi Lloyd. 

Sergentul Eisenstein se afla la comanda unui pluton de 15-20 
de oameni. Cu toţii ajutară la descărcatul proviziilor: pâine, 
cârnaţi, pește proaspăt, lapte condensat, conserve. Soldaţii se 
bucurau să primească provizii și să vadă feţe noi. Incercară apoi 
să intre în vorbă cu binefăcătorii lor. 

Fugarii trebuiau să spună cât mai puţine lucruri posibil. Acela 
era momentul în care se puteau da de gol printr-o simplă 
scăpare. Unii germani vorbeau franceza suficient de bine cât să 
depisteze accentul englezesc sau american. Chiar și cei al căror 
accent nu era chiar atât de pregnant, precum Teresa sau Lloyd, 
puteau să se trădeze printr-o eroare gramaticală. Era extrem de 
ușor să zici „sur le table” în loc de „sur la table”, o greșeală pe 
care niciun francez adevărat nu ar fi comis-o vreodată. 

Ca să mai compenseze într-o oarecare măsură, cei doi 
francezi pursânge din grup făcură tot posibilul să fie cât mai 
volubili. De câte ori un soldat începea să vorbească cu câte un 
fugar, cineva intervenea în discuţie. 

Teresa îi prezentă sergentului nota de plată, iar acesta 
verifică pe îndelete socotelile și apoi numără banii. 

In cele din urmă reușiră să plece, cu rucsacurile goale și cu 
inimile ușoare. 

Coborâră vreo opt sute de metri pe munte, apoi se despărțiră. 
Teresa își continuă coborârea împreună cu francezii și cu caii. 
Lloyd și fugarii porniră pe o cărare care urca spre creste. 

Santinelele germane din luminiș erau probabil suficient de 
bete acum ca să nu mai observe că la coborâre erau mai puţini 
oameni decât la urcare. Insă, dacă i-ar fi luat la întrebări, Teresa 
putea să le spună că restul grupului rămăsese la un joc de cărți 


703 


cu soldaţii, urmând să coboare ceva mai târziu. Apoi, garda 
avea să se schimbe și germanii aveau să le piardă urma. 

Lloyd își forţă însoțitorii să meargă două ore, apoi le îngădui o 
pauză de zece minute. Primiseră toţi sticle cu apă și pachete de 
smochine uscate pentru a-și menţine energia. Fuseseră sfătuiţi 
să nu-și mai aducă nimic altceva: Lloyd știa din experienţă că 
argintăria, cărțile de preţ și discurile de gramofon deveneau tot 
mai grele pe măsură ce avansau, fiind azvârlite în văioage 
înzăpezite cu mult înainte ca oamenii istoviți să traverseze 
trecătoarea. ` 

Asta era cea mai grea parte. In curând avea să se întunece, 
temperatura avea să scadă, iar terenul urma să devină tot mai 
stâncos. 

Cu puţin înainte de a ajunge la zona înzăpezită, el le zise 
fugarilor să-și umple sticlele cu apă dintr-un pârâu cristalin și 
rece. 

Continuară să meargă și după căderea nopţii. Era periculos să 
lași oamenii să adoarmă: ar fi putut să îngheţe și să moară. Erau 
obosiţi, alunecând și poticnindu-se pe stâncile îngheţate. In mod 
inevitabil, scăzură ritmul. Lloyd nu putea lăsa șirul să se întindă 
prea mult: cei care se îndepărtau de cărare puteau să se 
rătăcească, iar cei neatenţi puteau să cadă în prăpăstii. Insă 
până atunci nu pierduse niciodată vreun om. 

Mulţi dintre fugari erau ofiţeri și acesta era motivul pentru 
care uneori mai contestau deciziile lui Lloyd, certându-se cu el 
când le cerea să meargă mai departe. Lloyd fusese promovat la 
gradul de maior pentru un plus de autoritate. 

În toiul nopţii, când moralul lor atinsese cel mai scăzut nivel, 
Lloyd îi anunţă: „Acum sunteți în Spania neutră!”, iar ei 
izbucniră în urale. În realitate, nu știa cu precizie unde se afla 
graniţa, făcând mereu anunțul atunci când oamenii din grija lui 
păreau să aibă cea mai mare nevoie de un imbold. 

Moralul lor crescu din nou la ivirea zorilor. Încă mai aveau de 
mers, însă drumul cobora de-acum, iar membrele lor înghețate 
începeau să se dezmorţească treptat. 

La răsăritul soarelui ocoliră un orășel cu o biserică de culoarea 
prafului, aflată pe culmea unui deal. Puțin mai încolo dădură 
peste un hambar mare, situat lângă drum. lnăuntru se afla un 
camion Ford verde, cu prelată. Camionul era suficient de mare 
încât să încapă în el întregul grup. La volan se afla căpitanul 


704 


Silva, un englez de vârstă mijlocie cu origini spaniole, care lucra 
cu Lloyd. 

Tot acolo, spre surprinderea lui Lloyd, îl regăsi și pe maiorul 
Lowther, cel care predase cursul de spionaj de la Ty Gwyn și 
care privise dezaprobator - sau poate doar cu invidie - prietenia 
lui Lloyd cu Daisy. 

Lloyd știa că Lowthie fusese detașat la ambasada britanică 
din Madrid și presupunea că omul lucra pentru MI6, Serviciul 
Secret de Informaţii, dar nu se aștepta să-l vadă atât de departe 
de capitală. 

Lowther purta un costum alb din flanel, care se boţise și se 
murdărise. Stătea lângă camion ca și cum acesta i-ar fi 
aparţinut. 

— De-aici mă ocup eu de ei, Williams, rosti el. Se uită la fugari 
și zise: Care dintre voi este Watermill? 

Watermill ar fi putut fi un nume real sau un nume de cod. 
Englezul misterios făcu un pas în faţă și dădu mâna cu el. 

— Eu sunt maiorul Lowther. Trebuie să te duc direct la Madrid. 
Se întoarse spre Lloyd și-i zise: Mă tem că voi va trebui să 
mergeţi până la cea mai apropiată gară. 

— Stai așa, zise Lloyd. Camionul acela îi aparţine organizaţiei 
mele. 

Îl cumpăraseră cu fondurile primite de la MI9, departamentul 
care îi ajuta pe prizonierii evadați. 

— lar șoferul lucrează pentru mine, continuă el. 

— N-am ce face, i-o tăie brusc Lowther. Watermill are 
prioritate. 

Serviciul Secret de Informaţii considera întotdeauna că are 
prioritate. 

— Nu sunt de acord, replică Lloyd. Nu văd niciun motiv pentru 
care nu putem merge toţi la Barcelona cu camionul, conform 
planului. De acolo poţi să-l duci pe Watermill la Madrid cu trenul. 

— Nu ţi-am cerut părerea, flăcău. Tu fă ce ţi se spune. 

Watermill interveni, spunând pe un ton conciliant: 

— Nu am nicio problemă în a împărţi camionul cu ceilalți. 

— Lasă-mă pe mine, te rog, i-o întoarse Lowther. 

Lloyd rosti: 

— Toţi oamenii aceștia tocmai au traversat Pirineii pe jos. 
Sunt extenuați. 


705 


— Atunci ar face bine să se odihnească înainte să-și continue 
drumul. 

Lloyd clătină din cap. 

—E prea periculos. Orașul de pe deal are un primar 
înțelegător - de aceea am și stabilit locul de întâlnire aici. Insă 
ceva mai jos, în vale, oamenii au cu totul alte opţiuni politice. 
Agenţii Gestapo sunt pretutindeni, știi bine - iar majoritatea 
polițiștilor spanioli sunt de partea lor, nu a noastră. Oamenii din 
grupul meu se vor înfrunta cu riscul considerabil de a fi arestaţi 
pentru trecerea ilegală a frontierei. Și știi cât e de greu să scoţi 
oameni din temniţele lui Franco, chiar și atunci când sunt 
nevinovați. 

— N-am de gând să-mi pierd vremea certându-mă cu tine. 
Sunt mai mare în grad. 

— Nu, nu ești. 

— Poftim? 

— Sunt maior acum. Așa că nu-mi mai spune niciodată 
„flăcău” sau îţi voi da un pumn în faţă! 

— Dar misiunea mea este urgentă! 

— Atunci de ce nu ți-ai adus propriul autovehicul? 

— Pentru că era disponibil acesta! 

— Ei, uite că nu este! 

Will Donelly, americanul vânjos, făcu un pas în faţă. 

— Eu sunt de partea domnului maior Williams, zise el 
tărăgănat. Tocmai mi-a salvat viaţa. Dumneavoastră, domnule 
maior Lowther, nu aţi făcut absolut nimic. 

— Asta nu are nimic de-a face... dădu să spună Lowther. 

— Mie situaţia mi se pare foarte clară, îl întrerupse Donelly. 
Camionul se află sub autoritatea domnului maior Williams. 
Domnul maior Lowther îl vrea, dar nu-l poate avea. Și cu asta, 
basta. 

Lowther rosti: 

— Vă rog să nu vă băgați. 

— Întâmplarea face ca eu să fiu locotenent-colonel, ceea ce 
înseamnă că sunt mai înalt în grad decât voi doi. 

— Însă asta nu înseamnă că suntem sub jurisdicţia 
dumneavoastră... 

— Nici sub a dumneavoastră, evident. Donelly se întoarse 
către Lloyd și adăugă: Nu ar trebui să pornim? 

— Insist! se stropși Lowther. 


706 


Donelly se răsuci spre el. 

— Domnule maior Lowther, zise el, taci dracului din gură! E un 
ordin. 

Lloyd zise: 

— Bun. Să urce toată lumea. 

Lowther îi aruncă lui Lloyd o privire furioasă. 

— Las’ că îţi vin eu de hac, galez spurcat ce ești, mormăi el. 


(II) 


Narcisele apăruseră în Londra în ziua în care Daisy și Boy se 
hotărâră să meargă la o consultaţie. 

Vizita la doctor fusese ideea lui Daisy. Se săturase ca Boy să 
tot dea vina pe ea pentru că nu rămânea însărcinată. O 
compara mereu cu May, soţia fratelui său Andy, care avea acum 
trei copii. 

— Cred că ai tu ceva, îi zisese el pe un ton agresiv. 

— Am rămas însărcinată o dată. 

Se înfioră când își aminti durerea simțită la pierderea sarcinii; 
apoi, gândul o duse la Lloyd, care avusese grijă de ea, și simţi 
un alt fel de durere. 

Boy spuse: 

— Poate că s-a întâmplat ceva între timp și ai rămas stearpă. 

— Sau poate la tine-i problema. 

— Cum adică? 

— La fel de bine s-ar putea să ai tu ceva. 

— Nu fi absurdă! 

— Uite ce-i, hai să ne înţelegem cumva. 

Îi trecu prin minte că negocia așa cum ar fi făcut tatăl ei, Lev. 

— Merg la o consultaţie dacă mergi și tu. 

Asta îl luă prin surprindere, făcându-l să șovăie o clipă; apoi 
zise: 

— Bine. Du-te tu prima. Dacă îți spune medicul că n-ai nimic, 
mă duc și eu. 

— Nu, zise ea. Du-te tu primul. 

— De ce? 

— Pentru că n-am încredere că-ţi ţii promisiunile. 

— Bine. Atunci, hai să mergem împreună. 


707 


Daisy nici nu știa de ce-și mai bătea capul. Nu îl iubea pe Boy 
- nu îl mai iubea de multă vreme. Era îndrăgostită de Lloyd 
Williams, aflat încă în Spania într-o misiune despre care nu 
putea spune prea multe. Însă era măritată cu Boy. Desigur, el îi 
fusese infidel, înșelând-o de-a lungul timpului cu mai multe 
femei. Dar și ea comisese adulter, chiar dacă o făcuse doar cu 
un singur bărbat. Nu putea să facă pe moralista, ceea ce o 
paraliza. Tot ce simţea era că și-ar fi putut păstra o fărâmă de 
respect de sine dacă își făcea datoria de nevastă. 

Cabinetul medical se afla pe Harley Street, nu departe de 
casa lor, dar într-un cartier mai modest. Consultaţia o stingheri 
pe Daisy. Doctorul era bărbat și era morocănos fiindcă ea 
întârziase zece minute. Îi puse o grămadă de întrebări despre 
starea ei generală de sănătate, despre ciclul ei menstrual și 
despre ceea ce el numea „relaţiile” întreţinute cu soţul ei, fără 
să o privească, însă luând notițe cu un stilou. Apoi îi introduse în 
vagin o serie de instrumente reci de metal. „Fac asta zilnic, deci 
nu trebuie să vă îngrijoraţi”, îi zise el, rânjind apoi într-un fel 
care o făcea să se simtă tocmai invers. 

Când ieși din cabinetul medicului, aproape că se aștepta ca 
Boy să încalce învoiala lor și să refuze să fie consultat și el. Insă 
el intră, chiar dacă arboră o expresie ursuză. 

În timp ce aștepta, Daisy reciti scrisoarea primită de la fratele 
ei vitreg, Greg. Acesta descoperise că avea un copil, dintr-o 
relație pe care o avusese la 15 ani cu o fată de culoare. Spre 
uimirea lui Daisy, libertinul Greg era entuziasmat de fiul său și 
bucuros să joace un rol în viaţa lui, chiar dacă mai degrabă de 
unchi decât de tată. Și mai surprinzător era că Lev îl cunoscuse 
pe copil și declarase că este deștept. 

„Cât de ironic, se gândi ea, e ca Greg să aibă un fiu, deși nu 
și-a dorit niciodată unul, iar Boy să nu aibă, deși tânjește de 
atâta vreme după un moștenitor.” 

Boy ieși din cabinetul medicului după o oră. Doctorul le 
promise să le comunice rezultatele analizelor peste o 
săptămână. Plecară de la cabinet la amiază. 

— Trebuie să beau ceva după asta, rosti Boy. 

— Și eu, încuviință Daisy. 

Se uitară pe strada cu șiruri de case identice. 

— Parcă ești în deșert în cartierul ăsta! Nu se vede nicio 
crâșmă. 


708 


— Nu vreau să merg într-o crâșmă, replică Daisy. Vreau un 
martini, iar la crâșmă nu le prepară cum trebuie. 

Vorbea din experienţă - ceruse un martini sec la King's Head, 
în Chelsea, și primise un pahar de vermut cald și scârbos. 

— Du-mă la hotelul Claridge, te rog. E la cinci minute de mers 
pe jos. 

— Ei, asta da idee bună! 

Barul de la Claridge era plin de cunoscuţi de-ai lor. Normele 
de austeritate cu privire la servirea mâncării se aplicau tuturor 
restaurantelor, însă cel de la Claridge găsise o portiță: nu 
existau restricţii când venea vorba de mâncarea oferită la 
pachet, așa că ei asigurau bufet deschis, scoțându-și profitul din 
prețurile mari de la băutură. 

Daisy și Boy se așezară în salonul Art Deco și începură să 
soarbă din cocktailurile preferate. După un timp, Daisy se simţi 
ceva mai bine. 

— Medicul m-a întrebat dacă am avut oreion, rosti Boy. 

— Păi ai avut. 

Oreionul era o boală a copilăriei, însă Boy se îmbolnăvise cu 
vreo doi ani în urmă. Fusese încartiruit o vreme într-o parohie 
din East Anglia și luase boala de la cei trei copii mici ai vicarului. 
Fusese o experiență foarte dureroasă. 

— Ţi-a zis de ce? îl întrebă Daisy. 

— Nu. Ştii cum sunt doctorii ăștia: nu-ţi spun niciodată nimic. 

Daisy realiză că nu mai era atât de degajată ca altădată. Pe 
vremuri nu și-ar fi făcut atâtea gânduri negre în legătură cu 
căsnicia ei. Îi plăcuse întotdeauna replica lui Scarlett O'Hara din 
Pe aripile vântului: „Mă gândesc mâine la asta”. Nu mai era 
deloc așa. Poate că începuse să se maturizeze. 

Boy tocmai își comanda un al doilea cocktail când Daisy se 
uită spre ușă și îl zări intrând pe marchizul de Lowther, într-o 
uniformă boţită și pătată. 

Daisy îl antipatiza pe tip. De când intuise natura relaţiei lui 
Daisy cu Lloyd, o tratase cu o familiaritate onctuoasă, de parcă 
ar fi împărtășit un secret intim. 

Acum veni și se așeză neinvitat la masa lor, scăpând scrumul 
de trabuc pe pantalonii kaki cu care era îmbrăcat. Ceru un 
Manhattan. 


709 


Daisy își dădu imediat seama că nu avea gânduri bune. În 
privire i se zărea un licăr răutăcios, ce nu putea fi explicat doar 
prin nerăbdarea de a primi un cocktail strașnic. 

Boy rosti: 

— Nu te-am mai văzut de un an, Lowthie. Pe unde ai fost? 

— La Madrid, răspunse Lowthie. Nu-ţi pot spune prea multe. O 
chestie secretă, mă-nţelegi? Dar tu? 

— Mi-am petrecut o bună bucată de vreme antrenând piloţi, 
deși am zburat și în câteva misiuni de curând, de când am 
început să bombardăm mai intens Germania. 

— Asta-i bine. Las’ să vadă și germanii cum e! 

— Da, așa ai crede, dar piloţii au început să murmure 
nemulţumiţi. 

— Serios? De ce? 

— Pentru că toate chestiile astea cu ţintele militare sunt de 
fapt niște tâmpenii. Nu are rost să bombardezi fabricile germane 
doar fiindcă ei le reconstruiesc. Așa că acum ţintim zonele cu 
locuințe muncitorești. Nu pot înlocui muncitorii la fel de repede. 

Lowther păru șocat. 

— Dar asta înseamnă că politica noastră este să omorâm 
civili. 

— Exact. 

— Dar guvernul ne asigură... 

— Guvernul minte, i-o tăie Boy. Și echipajele de pe 
bombardiere știu asta. Multora dintre ei nu le pasă, desigur, însă 
pe unii îi deranjează. Ei consideră că ar trebui s-o spunem, dacă 
într-adevăr procedăm corect; iar dacă procedăm greșit, ar trebui 
să ne oprim. 

Lowther păru neliniștit. 

— Nu cred că ar trebui să discutăm subiectul acesta aici. 

— Da, probabil că ai dreptate, recunoscu Boy. 

Sosi și al doilea rând de cocktailuri, iar Lowther se întoarse 
spre Daisy. 

— Și soțioara ce mai face? rosti el. Probabil că ţi-ai găsit de 
lucru, acum că-i război. Trândăvia e mama tuturor relelor, cum 
zice proverbul. 

Daisy replică pe un ton neutru: 

— Acum, că Blitz-ul s-a terminat, nu mai este nevoie de 
șoferițe de ambulanţă, așa că lucrez pentru Crucea Roșie 


710 


Americană. Avem sediul în Pall Mall. Facem tot ce putem ca să-i 
ajutăm pe soldaţii americani trimiși aici. 

— Bărbaţi singuri care tânjesc după compania unei femei, nu? 

— Mai degrabă le este dor de casă. Le place să audă accentul 
american. 

Lowthie o privi languros. 

— Bănuiesc că te pricepi foarte bine să-i consolezi. 

— Fac și eu ce pot. 

— Pun pariu că așa faci. 

Boy interveni: 

— Lowthie, ce-ai? Ești beat? Pentru că felul acesta de a vorbi 
este complet deplasat, să știi. 

Expresia lui Lowther căpătă o nuanță pizmașă. 

— Ei, haide, Boy, nu-mi spune că nu știi! Ce-ai? Ești orb? 

Daisy rosti: 

— Du-mă acasă, Boy. Te rog. 

El nu o băgă în seamă și își continuă dialogul cu Lowther. 

— Ce dracu' vorbești tu acolo? 

— Întreab-o despre Lloyd Williams. 

— Cine dracu' mai este și Lloyd Williams? zise Boy. 

Daisy spuse: 

— Mă duc singură acasă, dacă nu mă duci tu. 

— Cunoști vreun Lloyd Williams, Daisy? 

„Este fratele tău”, se gândi Daisy, simțind un impuls puternic 
de a-i dezvălui secretul și de a-l da pe spate; însă se abțţinu. 

— ÎI știi și tu, făcu ea. Ţi-a fost coleg la Cambridge. Ne-a dus 
la un teatru de varietăți în East End, în urmă cu mai mulți ani. 

— A! zise Boy, amintindu-și. Apoi reveni la Lowther, 
nedumerit: El? 

Lui Boy îi venea greu să vadă un rival în cineva ca Lloyd. Cu 
un scepticism tot mai mare, adăugă: 

— Un tip care nici măcar nu-și poate cumpăra un rând de 
haine mai acătării? 

Lowther zise: 

— Acum trei ani a fost la cursul meu de spionaj de la Ty 
Gwyn, când Daisy locuia acolo. Tu îţi riscai viața într-un Hawker 
Hurricane deasupra Franţei la momentul respectiv, dacă-mi 
aduc eu bine aminte. lar ea cocheta cu neisprăvitul ăla de galez 
- chiar în casa familiei tale! 

Boy se înroși imediat și zise: 


711 


— Dacă inventezi chestiile astea, Lowthie, îţi jur că te bat 
măr! 

— Întreabă-ţi soţia! rosti Lowther cu un rânjet încrezător. 

Boy se întoarse spre Daisy. 

Ea nu se culcase cu Lloyd la Ty Gwyn. Se culcase cu el în 
propriul lui pat din casa mamei lui, în timpul bombardamentelor. 
Însă nu-i putea explica asta lui Boy în faţa lui Lowther și, oricum, 
era doar un simplu detaliu. Acuzaţia de adulter era adevărată și 
nu avea de gând să o nege. Secretul ieșise la iveală. Tot ce voia 
acum era să păstreze o fărâmă de demnitate - așa că spuse: 

— Îți zic tot ce vrei să știi, Boy - dar nu în faţa nătângului 
astuia libidinos. 

Boy ridică vocea uluit: 

— Deci nu negi? 

Oamenii de la masa alăturată se uitară stânjeniţi împrejur, 
apoi se întoarseră la băuturile lor. 

Daisy ridică și ea tonul: 

— Refuz să fiu interogată în barul hotelului Claridge. 

— Deci recunoști? ţipă el. 

Toată lumea din încăpere amuţi. Daisy se ridică în picioare. 

— Nu recunosc și nu neg nimic aici. Îţi spun totul în particular, 
acasă, așa cum fac toate cuplurile civilizate. 

— O, Doamne, chiar ai făcut-o, chiar te-ai culcat cu el! urlă 
Boy. 

Până și chelnerii se opriseră din treabă și rămăseseră 
nemișcatți, urmărind cearta. Daisy porni spre ușă. 

— Târfo! zbieră Boy. 

Daisy nu avea de gând să plece cu asemenea jignire pe 
umeri. Se răsuci și zise: 

— Ştii și tu câte ceva despre târfe, desigur. Am avut ghinionul 
să le cunosc pe două dintre târfele tale, ţi-amintești? Se uită la 
cei din sală și zise: Joanie și Pearl, rosti ea dispreţuitoare. Câte 
femei ar suporta așa ceva? 

Plecă înainte ca el să-i poată da vreo replică. 

Urcă într-un taxi din faţa restaurantului. Când acesta demară, 
îl zări pe Boy ieșind din hotel și urcând în următorul taxi din 
coadă. 

li dădu șoferului adresa. 

Într-un fel se simţea ușurată că adevărul ieșise la iveală, însă 
se simţea și nespus de tristă. Ceva se sfârșise, iar ea o știa. 


712 


Casa se afla la doar patru sute de metri distanță. Când 
ajunse, taxiul în care era Boy parcă în spatele lor, iar el o urmări 
în holul casei. 

Nu mai putea rămâne acolo cu el, realiză ea. Se terminase. 
Nu avea de gând să mai împartă niciodată cu el casa și patul. 

— Adu-mi o valiză, te rog, îi spuse ea majordomului. 

— Imediat, Domnia Voastră. 

Se uită împrejur. Era o casă din secolul al XVIII-lea, 
proporționată perfect, cu o scară curbată în mod elegant, dar nu 
îi părea rău că o părăsea. 

— Unde te duci? o întrebă Boy. 

— La un hotel, probabil. Dar nu la Claridge. 

— Ca să te vezi cu iubitul tău! ` _ 

— Nu, el este plecat peste hotare. Insă da, îl iubesc. Imi pare 
rău, Boy. Tu nu ai dreptul să mă judeci - păcatele tale sunt mult 
mai mari -, dar mă judec eu singură. 

— Gata, zise el. Divorţez. 

Acestea erau cuvintele pe care le tot așteptase, realiză ea. 
Acum fuseseră rostite și totul se terminase. Noua ei viață 
începea din clipa aceea. 

Oftă și spuse: 

— Slavă Domnului! 


(HI) 


Daisy închirie un apartament în Piccadilly. Acesta avea o baie 
mare, în stil american, cu duș, și două toalete separate, una 
pentru oaspeţi - o extravaganţă ridicolă în ochii celor mai mulţi 
englezi. 

Din fericire, banii nu reprezentau o problemă pentru Daisy. 
Bunicul ei o lăsase bogată, iar ea preluase controlul averii sale 
încă de când împlinise 21 de ani. Și toată era în dolari 
americani. 

Era greu de găsit mobilier nou, așa că începu să cumpere 
mobilă veche, vândută acum foarte ieftin. Își decoră pereţii cu 
tablouri moderne, pentru a da casei un aer tineresc și voios. 
Angajă o spălătoreasă bătrână și o fată care să facă curat, 
descoperind că era ușor să aibă grijă de locuință și fără 


713 


majordom sau bucătăreasă, mai ales atunci când nu aveai un 
soţ de rasfățat. 

Servitorii din casa de pe Mayfair îi împachetaseră toate 
hainele și i le trimiseseră într-un furgon pentru mutarea mobilei. 
Daisy și spălătoreasa își petrecuseră o după-amiază întreagă 
desfăcând cutiile și așezând toate lucrurile la locul lor. 

Se simţise umilită și eliberată în același timp. Trăgând linie, 
considera că ieșise în câștig. Rana provocată de respingere avea 
să se vindece în timp, însă măcar scăpase de Boy o dată pentru 
totdeauna. 

După o săptămână se gândi că nu aflaseră rezultatele 
consultaţiei medicale. Probabil că medicul îl anunţase pe Boy, în 
calitatea sa de soț. Nu voia să îl întrebe și, oricum, nu i se mai 
părea la fel de important, așa că uită apoi complet de acest 
lucru. 

li făcea plăcere să-și aranjeze noul cămin. Vreo două 
săptămâni nu avu vreme de socializat. După ce termină de 
aranjat apartamentul, hotărî să-și vadă toți prietenii pe care-i 
ignorase. 

Avea o grămadă de prieteni în Londra. Locuia aici deja de 
șapte ani. În ultimii patru ani, Boy fusese mai mult plecat de- 
acasă, iar ea se dusese singură pe la petreceri și la baluri - așa 
că se gândi că lipsa unui soţ nu va avea un impact prea mare 
asupra vieţii sale. Evident, avea să fie tăiată de pe lista de 
invitaţi a familiei Fitzherbert, însă ei nu erau singurii oameni din 
societatea londoneză. 

Cumpără câteva lăzi de whisky, de gin și de șampanie, 
căutând prin toată Londra puţinul disponibil în mod legal și 
cumpărând restul de pe piaţa neagră. Apoi trimise invitaţii 
pentru o petrecere de casă nouă. 

Primi răspunsurile cu o promptitudine de prost augur: toată 
lumea o refuză. 

Plângând, o sună pe Eva Murray. 

— De ce nu vrea nimeni să vină la petrecerea mea? se plânse 
ea. 

Eva ajunse la ușa ei în zece minute, împreună cu cei trei copii 
și cu dădaca. Jamie avea șase ani, Anna patru, iar mezina Karen 
avea doi. 


714 


Daisy îi prezentă apartamentul, apoi ceru să li se aducă niște 
ceai, în vreme ce Jamie transforma canapeaua într-un tanc, 
folosindu-și surorile pe post de echipaj. 

Intr-o engleză în care se amestecau accentul german cu cel 
american și cel scoţian, Eva zise: 

— Daisy, dragă, aici nu-i Roma. 

— Știu. Ești sigură că stai comod? 

Eva era însărcinată cu cel de-al patrulea copil, iar nașterea se 
apropia cu pași repezi. 

— Te superi dacă-mi așez picioarele mai sus? 

— Sigur că nu, rosti Daisy, aducându-i o pernă. 

— Societatea londoneză este respectabilă, continuă Eva. Dar 
să nu crezi că eu sunt de acord cu asta. Am fost și eu exclusă 
adeseori, iar bietului Jimmy i se mai dă uneori peste nas pentru 
că s-a însurat cu o nemţoaică pe jumătate evreică. 

— Ce urât! 

— Nu aș dori asta nimănui, indiferent care ar fi motivul. 

— Câteodată îi urăsc pe britanici. 

— Uiți cum sunt americanii. Nu-ţi amintești când îmi spuneai 
că toate fetele din Buffalo sunt niște snoabe? 

Daisy râse. 

— Of, cât de mult timp pare să fi trecut de atunci! 

— Ţi-ai părăsit soţul, rosti Eva. Și ai făcut-o într-o manieră 
spectaculoasă, azvârlindu-i în față insulte în barul hotelului 
Claridge. 

— Și nu băusem decât un martini! 

Eva râse. 

— Mi-aș fi dorit să fiu și eu de faţă! 

— Eu una mi-aș fi dorit să nu fiu acolo. 

— Oricum, cred că-ți dai seama că întreaga societate 
londoneză a întors subiectul acesta pe toate părţile în ultimele 
trei săptămâni. 

— Bănuiesc că ar fi trebuit să mă aştept la așa ceva. 

— Și acum mă tem că toţi cei care ar veni la petrecerea ta ar 
părea că aprobă adulterul și divorțul. Nici măcar eu nu aș vrea 
ca soacra mea să știe că am venit aici ca să beau un ceai cu 
tine. 

— Dar este atât de nedrept... Boy a fost primul care a încălcat 
jurământul de fidelitate! 

— Credeai că femeile sunt tratate ca niște egale? 


715 


Daisy își aminti că Eva avea pe cap griji mult mai importante 
decât snobismul unora. Familia ei rămăsese în Germania 
nazistă. Fitz se interesase prin ambasada elveţiană și aflase că 
tatăl ei, doctorul Rothmann, ajunsese într-un lagăr de 
concentrare, iar fratele ei, făuritor de viori, fusese bătut de 
poliţie, care îi strivise mâinile. 

— Când mă gândesc la necazurile tale, mi se face rușine că 
mă plâng pentru nimicurile astea, rosti Daisy. 

— N-ai de ce. Însă contramandează petrecerea. 

Daisy îi ascultă sfatul, deși cu inima îndoită. Ziua era ocupată 
la Crucea Roșie, dar seara nu avea unde să meargă și nici n- 
avea ce face. Se ducea la film de două ori pe săptămână. 
încercă să citească Moby Dick, însă cartea i se păru plictisitoare. 
Într-o duminică se duse la biserică. Biserica St. James de peste 
drum de blocul ei din Piccadilly fusese bombardată, așa că se 
duse la St. Martin-in-the-Fields. Boy nu era acolo, însă Fitz și Bea 
erau, iar Daisy își petrecu toată slujba pironind cu privirea ceafa 
lui Fitz și gândindu-se cum se îndrăgostise de doi dintre fiii 
acestui om. Boy semăna mai mult cu mama lui ca înfățișare, 
moștenind în schimb egoismul tatălui său. Lloyd moștenise 
înfățișarea plăcută a lui Fitz și sufletul generos al lui Ethel. „De 
ce mi-o fi luat atât de mult să realizez asta?” se întrebă ea. 

Biserica era plină de oameni care o cunoșteau, însă nimeni 
nu-i vorbi după slujbă. Era singură și aproape fără prieteni într-o 
țară străină, în toiul unui război. 

Într-o seară, luă taxiul până în Aldgate și bătu la ușa familiei 
Leckwith. Când Ethel îi deschise, Daisy zise: „Am venit să-ţi cer 
mâna fiului dumitale”. Ethel izbucni în râs și o îmbrăţișă. 

Le adusese drept cadou o conservă de șuncă americană pe 
care o primise de la un pilot din USAF. Asemenea lucruri 
reprezentau un lux pentru familiile britanice, silite să trăiască cu 
cartele de raţie. Stătu în bucătărie cu Ethel și cu Bernie, 
ascultând la radio melodii de dans. Fredonară toţi trei 
Underneath the Arches, piesa lui Flanagan și Allen. 

— Bud Flanagan s-a născut chiar aici, în East End, rosti Bernie 
cu mândrie. În realitate îl cheamă Chaim Reuben Weintrop. 

Soții Leckwith erau încântați de Raportul Beveridge, un 
document guvernamental devenit bestseller. 

— Publicat în mandatul unui premier conservator și întocmit 
de un economist liberal, zise Bernie. Și totuși, propune ceea ce 


716 


și-a dorit dintotdeauna Partidul Laburist! În politică știi că 
izbândești atunci când adversarii tăi îţi fură ideile. 

Ethel spuse: 

— Ideea este ca toate persoanele aflate în câmpul muncii să 
plătească o cotizaţie de asigurare săptămânală, urmând să 
primească apoi ajutor social când se îmbolnăvesc, când intră în 
șomaj, când ies la pensie sau când femeile rămân văduve. 

— O propunere simplă, dar care ne va transforma țara, rosti 
Bernie entuziasmat. De la naștere până la moarte, nimeni nu va 
mai fi lipsit vreodată de mijloace materiale. 

— Și guvernul a aprobat-o? întrebă Daisy. 

— Nu, răspunse Ethel. Clem Attlee îl presează pe Churchill din 
răsputeri, însă premierul nu vrea să susțină raportul. Trezoreria 
crede că ar implica niște costuri prea mari. 

Bernie zise: 

— Va trebui să câștigăm alegerile ca să îl putem implementa. 

Millie, fiica lui Ethel și a lui Bernie, trecu pe la ei. 

— Nu pot sta mult, se scuză ea. Am lăsat copiii în grija lui Abie 
o jumătate de oră. 

Rămăsese fără slujbă - femeile nu mai cumpărau acum rochii 
scumpe, chiar dacă și le permiteau -, dar din fericire tăbăcăria 
soțului ei mergea ca pe roate. Aveau acum doi copii, Lennie și 
Pammie. 

Băură lapte cu cacao și vorbiră despre tânărul pe care-l 
adorau cu toţii. Nu aveau prea multe vești de la Lloyd. O dată la 
șapte-opt luni, Ethel primea câte o scrisoare cu antetul 
ambasadei britanice de la Madrid, în care el îi spunea că este 
sănătos și că face tot ce poate pentru înfrângerea fascismului. 
Fusese promovat maior. Nu-i scrisese niciodată lui Daisy, de 
teamă ca nu cumva Boy să vadă scrisorile, însă acum putea s-o 
facă. Daisy îi dădu lui Ethel adresa noului său apartament, 
notându-și la rândul ei adresa lui Lloyd - un număr de oficiu 
poștal al Forţelor Armate Britanice. 

Nu aveau habar când ar fi putut veni acasă în permisie. 

Daisy le povesti despre fratele ei vitreg, Greg, și despre fiul 
acestuia, Georgy. Ştia că nimeni din familia Leckwith nu ar fi 
strâmbat din nas, bucurându-se cu adevărat să afle acest lucru. 

Apoi, le relată și despre familia Evei, rămasă în Berlin. Bernie 
era evreu și ochii i se umplură de lacrimi când auzi cum îi 
fuseseră strivite mâinile lui Rudi. 


717 


— Ar fi trebuit să se împotrivească ticăloșilor de fasciști pe 
străzi, când au avut ocazia, rosti el. Noi așa am făcut. 

Millie zise: 

— Încă mai am cicatrice pe spate de atunci, de când poliţia 
ne-a împins prin vitrina de la Gardiner's. Înainte îmi era rușine 
din cauza lor - Abie nu mi-a văzut spatele decât după șase luni 
de la căsătorie -, însă el mi-a spus că îl fac să fie mândru de 
mine. 

— Nu a fost deloc plăcută lupta de pe Cable Street, încuviinţă 
Bernie. Însă măcar le-am închis gura atunci. 

Își scoase ochelarii și se șterse la ochi cu batista. Ethel îl 
cuprinse cu braţul pe după umeri. 

— Eu le-am zis oamenilor să stea în case în ziua aceea, rosti 
ea. M-am înșelat; tu ai avut dreptate. 

El zâmbi amar. 

— Nu se întâmplă prea des. 

— Însă legea pentru ordine publică, adoptată după 
evenimentele de pe Cable Street, le-a dat lovitura de graţie 
fasciștilor britanici, remarcă Ethel. Parlamentul a interzis 
purtarea uniformelor politice în public. Asta i-a dat gata. Dacă 
nu puteau mărșălui în cămășile lor negre, nu mai făceau nici cât 
o ceapă degerată. Conservatorii sunt cei care au realizat asta - 
trebuie să le acordăm creditul cuvenit. 

O familie politică dintotdeauna, soţii Leckwith plănuiau 
reforma postbelică a Marii Britanii de către Partidul Laburist. 
Conducătorul lor, discretul, dar sclipitorul Clement Attlee, era 
acum vicepremier sub Churchill, iar eroul sindical Ernie Bevin 
era ministru al muncii. Viziunea lor îi dădea lui Daisy încredere 
în viitor. 

Millie plecă și Bernie se duse la culcare. Când rămaseră 
singure, Ethel o întrebă pe Daisy: 

— Chiar vrei să te măriţi cu Lloyd al meu? 

— Mai mult decât orice pe lume. Crezi că va fi totul bine? 

— Da, de ce n-ar fi? 

— Fiindcă provenim din medii atât de diferite... Voi sunteţi 
niște oameni extraordinari, cu toţii. Practic trăiţi pentru a vă 
ajuta comunitatea. 

— Mai puţin Millie. Ea seamănă mai mult cu fratele lui Bernie - 
vrea să facă bani. 


718 


— Da, dar până și ea are cicatrice pe spate de la 
evenimentele de pe Cable Street. 

— Este adevărat. 

— Lloyd seamănă cu dumneata. Politica nu este pentru el 
ceva suplimentar, vreun fel de hobby - este miezul vieții sale. 
lar eu sunt o milionară egoistă. 

— Cred că există două tipuri de căsnicie, rosti Ethel 
gânditoare. Primul este un parteneriat confortabil, în care doi 
oameni împărtășesc aceleași speranţe și temeri, își cresc copiii 
ca o echipă, sprijinindu-se și alinându-se reciproc. 

Se referea la ea și la Bernie, realiză Daisy 

— Celălalt presupune o pasiune sălbatică, nebunie, bucurie și 
sex, chiar și cu cineva complet nepotrivit, chiar și cu cineva pe 
care nu-l admiri și nici nu-l placi în mod deosebit. _ 

Acum vorbea despre aventura ei cu Fitz, se gândi Daisy. Işi 
tinu răsuflarea: știa că Ethel îi dezvăluia acum adevărul gol- 
golut. 

— Eu am avut noroc de amândouă, continuă Ethel. Și iată 
care-i sfatul pe care ţi-l dau: dacă ți se ivește ocazia să ai parte 
de tipul ăla nebunesc și pătimaș de iubire, înșfacă-l fără să te 
mai gândești la consecinţe. 

— Incredibil! zise Daisy. 

După câteva minute plecă. Se simţea privilegiată că Ethel îi 
oferise posibilitatea de a vedea o fărâmă din sufletul ei. Insă 
când se întoarse în apartamentul său gol, se simţi deprimată. Işi 
făcu un cocktail și apoi îl vărsă. Puse ibricul pe foc, după care îl 
dădu la o parte. Programul de la radio se terminase. Se întinse 
în așternutul rece, dorindu-și să-l aibă alături pe Lloyd. 

Compară familia lui Lloyd cu propria-i familie. Amândouă 
aveau un trecut zbuciumat, însă Ethel izbutise să-și clădească o 
familie puternică și unită chiar și în condiţii materiale precare, 
lucru pe care mama lui Daisy nu reușise să-l facă - deși asta era 
mai degrabă vina lui Lev decât a Olgăi. Ethel era o femeie 
remarcabilă, iar Lloyd moștenise multe dintre calităţile ei. 

Oare pe unde era el și oare ce făcea acum? Oricare ar fi fost 
răspunsul, mai mult ca sigur se afla în pericol. Oare avea să fie 
omorât tocmai acum, când ea era în sfârșit liberă să îl iubească 
fără reţineri și, eventual, să se căsătorească cu el? Ce-ar fi făcut 
dacă murea? Simţea că viaţa ei s-ar fi terminat: n-ar mai fi avut 


719 


nici soț, nici iubit, nici prieteni, nici ţară. Plânse până adormi, 
târziu în noapte. 

A doua zi dormi până târziu. La amiază, pe când își bea 
cafeaua în mica ei sufragerie, îmbrăcată într-un șal negru de 
mătase, camerista ei de 15 ani intră și-i spuse: 

— A venit domnul maior Williams să vă vadă, Domnia Voastră. 

— Poftim? ţipă ea. Nu se poate! 

Exact atunci, el intră pe ușă cu sacul de voiaj pe umăr. 

Părea ostenit, având barba nerasă de câteva zile, și se vedea 
limpede că dormise îmbrăcat în uniformă. 

Ea îi sări de gât și-i sărută fața ţepoasă. O sărută și el, deși nu 
își putea șterge zâmbetul larg de pe chip. 

— Probabil că duhnesc, rosti el printre săruturi. Nu m-am mai 
schimbat de-o săptămână. 

— Miroși ca o fabrică de brânzeturi. Îmi place la nebunie, 
replică ea, trăgându-l în dormitor și începând să-l dezbrace. 

— Stai să fac un duș rapid, spuse el. 

— Nu, zise ea, împingându-l pe pat. Nu mai pot aștepta. 

Dorinţa lui Daisy era arzătoare. Și adevărul era că îi plăcea 
mirosul lui puternic. În mod normal i s-ar fi părut respingător, 
dar acum avea exact efectul opus. Era mirosul lui, al bărbatului 
pe care-l crezuse mort, iar acum îi umplea nările și plămânii. li 
venea să plângă de fericire. 

Ar fi trebuit să-i scoată bocancii ca să-i poată da jos 
pantalonii, dar cum asta ar fi fost prea complicat, nu-și mai bătu 
capul. Îl desfăcu doar la prohab, își azvârli cât colo șalul negru 
de mătase și își săltă cămașa de noapte până la talie, cu 
privirea  pătimașă fixată asupra penisului ce ieșea prin 
materialul kaki aspru. Apoi îl încălecă, aplecându-se și 
sărutându-l. 

— O, Doamne! exclamă ea. Nici nu-ţi închipui cât de mult am 
tânjit după tine! 

Se așeză peste el, fără să se miște prea mult și sărutându-l 
întruna. El îi prinse fața în mâini și o privi în ochi. 

— Este aievea, nu? rosti el. Nu-i doar un vis frumos? 

— Este aievea, îl linişti ea. 

— Bun. Nu aș vrea să mă trezesc acum. 

— Eu aș vrea să rămân așa pentru totdeauna. 

— Nu ar fi rău, dar eu nu mă mai pot abţine, zise el, începând 
să-și miște șoldurile. 


720 


— Dacă faci asta, o să am imediat un orgasm, spuse ea. 

Ceea ce se și întâmplă. După aceea rămaseră întinși pe pat, 
vorbind vreme îndelungată. El avea două săptămâni de 
permisie. 

— Rămâi aici, rosti ea. Poţi să-ţi vizitezi părinţii în fiecare zi, 
dar noaptea te vreau lângă mine. 

— N-aș vrea să te capeţi cu o reputaţie proastă. 

— Nu mai contează. Deja sunt evitată de societatea 
londoneză. 

— Știu... 

O sunase pe Ethel din gara Waterloo, iar ea îi povestise 
despre separarea lui Daisy de Boy, dându-i și adresa 
apartamentului. 

— Trebuie să facem ceva în privinţa contraceptiei, spuse el. O 
să fac rost de niște prezervative. Însă poate că ar trebui să-ţi iei 
și tu o diafragmă. Ce părere ai? 

— Vrei să te asiguri că nu rămân însărcinată? rosti ea. 

În glas i se simțea o notă de tristeţe, iar el o percepu. 

— Nu mă înţelege greșit, o liniști el, rezemându-se în cot. Eu 
sunt un copil nelegitim. Mi s-au zis tot felul de minciuni despre 
tatăl meu și am fost șocat când am aflat adevărul. Vocea îi 
tremura ușor din cauza emoţiei; apoi adăugă: Nu am de gând 
să-mi oblig copiii să treacă prin așa ceva. Niciodată. 

— Noi nu va trebui să-i mințim. 

— Și ce le vom spune? Că nu suntem căsătoriţi? Că de fapt tu 
ești măritată cu altcineva? 

— Nu văd de ce nu. 

— Gândește-te cum ar fi tachinaţi la școală. 

Ea nu părea atât de convinsă, dar era limpede că această 
chestiune conta enorm pentru el. 

— Și-atunci, care-i planul tău? îl întrebă ea. 

— Vreau să avem copii. Însă nu înainte de a ne căsători. Noi 
doi, vreau să spun. 

— Am înţeles, zise ea. Deci... 

— Trebuie să așteptăm. 

Bărbaţii se prindeau mai greu, realiză ea. 

— Nu că aș ţine prea mult la tradiţii, dar sunt totuși anumite 
lucruri... 

El pricepu în sfârșit unde voia ea să ajungă. 


721 


— A! Da, bine. O clipă. Îngenunche pe pat și zise: Daisy, draga 
mea... 

Ea izbucni în râs. El arăta foarte caraghios îmbrăcat în 
uniformă din cap până în picioare și cu penisul atârnându-i prin 
prohab. 

— Pot să-ţi fac o poză așa? rosti ea. 

EI își cobori privirea și înţelese la ce se referea ea. 

— Ah, îmi pare rău... 

— Nu, să nu îndrăznești să-l bagi la loc! Rămâi așa și spune ce 
ai de spus. 

El râse și spuse: 

— Daisy, draga mea, vrei să fii soția mea? 

— Bineînţeles, răspunse ea pe nerăsuflate. 

Se întinseră din nou, îmbrăţișaţi. În curând, mirosul lui începu 
să își piardă farmecul de la început. Intrară amândoi sub duș - 
ea îl frecă peste tot cu săpunul, savurând stânjeneala lui din 
momentele în care îi spăla cele mai intime părţi. li puse șampon 
în păr și îi frecă picioarele murdare cu o perie. 

După ce îl spălă bine, el insistă să-i întoarcă favorul, însă când 
ajunse la sânii ei, nu mai rezistară și făcură din nou dragoste. 
Rămaseră în picioare, cu apa fierbinte scăldându-le trupurile. 
Era clar că el uitase pe moment de pericolul unei sarcini 
nelegitime, iar ei cu siguranţă nu-i păsa. 

După aceea el se duse la oglindă și se bărbieri. Ea își înfășură 
un prosop mare în jurul trupului și se așeză pe closet, privindu-l. 

— Cât va trece până se finalizează divorţul? o întrebă el. 

— Nu știu. Ar trebui să vorbesc cu Boy. 

— Nu azi. Azi te vreau doar pentru mine. 

— Când te duci să-ți vezi părinţii? 

— Poate mâine. 

— Atunci mă duc și eu să-l văd pe Boy. Vreau să se termine 
totul cât mai repede. 

— Bun, zise el. Atunci așa rămâne. 


(IV) 


Daisy se simţi ciudat când reveni în casa în care locuise 
împreună cu Boy. In urmă cu o lună, fusese a ei. Fusese liberă 
să vină și să plece după bunul său plac, intrând în orice încăpere 


722 


v 


fără a cere voie cuiva. Servitorii îi îndeplineau ordinele fără să 
crâcnească. Acum era o străină în aceeași casă. Rămase cu 
pălăria pe cap și cu mănușile în mâini, în timp ce îl urma pe 
bătrânul majordom spre salon. 

Boy nu dădu mâna cu ea și nici n-o sărută pe obraz. Părea 
indignat la culme. 

— Nu mi-am angajat încă un avocat, zise Daisy în timp ce se 
așeza. Voiam să discut mai întâi cu tine. Speram să putem face 
asta fără patimă și ură. La urma urmei, nu avem copii pentru 
care să ne certăm și avem amândoi suficienţi bani. 

— M-ai înșelat! izbucni el. 

Daisy oftă. Era clar că lucrurile nu aveau să se desfășoare așa 
cum sperase ea. 

— Am comis amândoi adulter, zise ea. Tu primul. 

— Am fost umilit. Acum știe toată Londra! 

— Eu am încercat să te opresc să te faci de râs la Claridge - 
dar tu erai prea ocupat să mă umilești! Sper că măcar l-ai 
burdușit bine pe josnicul acela de marchiz! 

— Cum așa? Mi-a făcut o favoare. 

— Ti-ar fi făcut o favoare și mai mare dacă îţi spunea discret, 
între patru ochi, la club. 

— Nu înțeleg cum a putut să-ţi pice cu tronc un coate-goale 
nesuferit ca Williams. Am aflat câte ceva despre el. Mama lui a 
fost menajeră! 

— Este probabil cea mai remarcabilă femeie pe care am 
întâlnit-o în viaţa mea. 

— Sper că realizezi că nimeni nu știe cine-i tatăl lui adevărat. 

Mai ironic de-atât nu se putea, se gândi Daisy. 

— Eu știu cine este tatăl lui, replică ea. 

— Cine este? 

— Doar nu crezi că o să-ţi spun?! 

— Ei, vezi? 

— Așa nu ajungem nicăieri! 

— Nu. 

— Poate că ar trebui totuși să pun un avocat să-ţi scrie. Se 
ridică și zise cu amărăciune în glas: Te-am iubit cândva, Boy. 
Era plăcut să fiu cu tine. Îmi pare rău că nu am reprezentat 
suficient pentru tine. Dar îţi doresc să fii fericit. Sper să te 
căsătorești cu cineva care să ţi se potrivească mai bine și care 


723 


să-ți ofere cât mai mulţi fii. M-aș bucura pentru tine dacă s-ar 
întâmpla asta. 

— Ei bine, n-o să se întâmple, replică el. 

Ea se întorsese spre ușă, însă acum se uită înapoi. 

— De ce spui asta? 

— Am primit rezultatele de la medicul la care am fost 
amândoi. 

Ea uitase complet de consultație. | se păruse irelevantă după 
ce se despărţiseră. 

— Și ce ţi-a zis? _ 

— Tu n-ai nimic - poţi face o droaie de plozi. Insă eu nu pot 
avea copii. Oreionul contractat la maturitate poate cauza uneori 
sterilitate și asta este ce am pățit eu. Râse amar și adăugă: Toţi 
afurisiții ăia de germani care au încercat să mă doboare ani la 
rândul nu au reușit, dar până la urmă mi-au venit de hac cele 
trei pușlamale ale unui vicar. 

Ea îl compătimea sincer: 

— O, Boy, chiar îmi pare rău să aud asta! 

— Ei bine, o să-ți pară și mai rău, fiindcă nu mai vreau să 
divorţez. 

Ea simţi cum îngheață. 

— Ce vrei să spui? De ce nu? 

— De ce mi-aş mai bate capul? Nu vreau să mă recăsătoresc. 
Nu pot avea copii. Fiul lui Andy va moșteni totul. 

— Dar eu vreau să mă căsătoresc cu Lloyd! 

— Și ce-mi pasă mie? De ce să aibă el copii dacă eu nu pot 
avea? 

Daisy era devastată. Oare chiar avea să-i fie răpită fericirea 
exact când părea mai aproape ca niciodată? 

— Boy, doar nu vorbești serios! 

— O, nu am fost niciodată mai serios ca acum! 

Ea rosti cu glas sugrumat: 

— Dar Lloyd vrea să aibă copii! 

— Ar fi trebuit să se gândească la asta înainte să și-o... tragă 
cu soţia altuia. 

— Bine, atunci, zise ea sfidătoare. Divorţez eu de tine. 

— Pe ce motiv? 

— Adulter, evident. 

— Însă nu ai dovezi. 


724 


Ea încercă să spună că asta nu ar trebui să constituie o 
problemă, când îl văzu rânjind răutăcios și adăugând: 

— Și o să mă asigur că nici nu le vei obţine. 

Chiar putea face asta, dacă fusese suficient de discret în 
privinţa aventurilor sale amoroase, realiză ea cu o groază tot 
mai mare. 

— Dar m-ai dat afară! zise ea. 

— li voi spune judecătorului că te poţi întoarce acasă când 
vrei tu. 

Ea încercă să-și ţină lacrimile în frâu. 

— Nu am crezut niciodată că mă urăști atât de mult, rosti ea 
deznădăjduită. 

— Nu? pufni Boy. Ei bine, acum ai aflat. 


(V) 


Lloyd Williams se duse acasă la Boy Fitzherbert pe la 
jumătatea dimineții, când Boy era treaz; îi spuse majordomului 
că era maiorul Williams, o rudă îndepărtată. Credea că merita să 
încerce o discuţie ca de la bărbat la bărbat - doar Boy nu avea 
de gând să-și dedice tot restul vieţii răzbunării? Lloyd venise în 
uniformă, sperând ca Boy să vadă în el un soldat, cum era și el. 
Rațiunea trebuia să prevaleze, la urma urmei. 

Fu condus într-un salon și îl văzu pe Boy citind un ziar și 
fumând trabuc. Boy avu nevoie de câteva clipe ca să-l 
recunoască. 

— Tu! izbucni el când realiză cine se afla în faţa sa. Dispari 
de-aici imediat! 

— Am venit să-ţi cer să-i acorzi divorţul lui Daisy, zise Lloyd. 

— leşi, rosti Boy, ridicându-se în picioare. 

Lloyd spuse: 

— Văd că te tentează ideea de a mă pocni, așa că dă-mi voie 
să-ți zic că nu ar fi nici pe departe ușor, cum îţi închipui tu. 
Poate că sunt mai mărunt decât tine, dar sunt boxer la 
semimijlocie și am câștigat o grămadă de concursuri. 

— N-am de gând să mă cobor la nivelul tău. 

— O decizie înțeleaptă. N-ai putea să te răzgândești și în 
privinţa divorțului? 

— Categoric nu! 


725 


— Mai e ceva ce nu știi, zise Lloyd. S-ar putea să-ţi schimbi 
părerea după ce vei auzi. 

— Mă îndoiesc, rosti Boy. Dar, mă rog, acum că ai venit, 
spune ce-ai de spus. 

Se așeză, fără să-l invite pe Lloyd să ia loc. 

„Bine, cum vrei tu”, se gândi Lloyd. Scoase din buzunar o 
fotografie ștearsă în sepia. 

— Fii bun și uită-te la această fotografie în care apar eu, zise 
el, lăsând-o pe măsuţă lângă scrumiera lui Boy. 

Boy o ridică. 

— Nu ești tu aici. Seamănă cu tine, dar uniforma este 
victoriană. Probabil că e taică-tău. 

— Bunicul meu, mai exact. Intoarce-o. 

Boy citi inscripţia de pe spate. 

— Contele Fitzherbert? pufni el dispreţuitor. 

— Da. Fostul conte, bunicul tău... și al meu. Daisy a găsit 
fotografia la Tŷ Gwyn. Lloyd trase adânc aer în piept și adăugă: 
l-ai spus lui Daisy că nu știe nimeni cine-i tatăl meu. Ei bine, îţi 
zic eu cine este. E contele Fitzherbert. Noi doi suntem fraţi. 

Așteptă apoi replica lui Boy 

— Ridicol! râse Boy. 

— Asta a fost și reacția mea la început. 

— Trebuie să recunosc că mă surprinzi. Am crezut că o să vii 
cu ceva mai consistent decât născocirea asta absurdă. 

Lloyd sperase ca dezvăluirea să-l șocheze pe Boy și să-l facă 
să gândească altfel, însă lucrurile nu stăteau deloc așa. Cu toate 
acestea, nu se dădu bătut. 

— Ei, haide, Boy, cât de neplauzibil este, la urma urmei? Nu-i 
adevărat că lucrurile acestea se întâmplă mai mereu în casele 
mari? Menajerele sunt drăgute, tinerii nobili sunt plini de pofte, 
iar natura își urmează cursul. Când se naște vreun copil, 
chestiunea este trecută sub tăcere. Nu te preface acum că nu 
știai nimic despre astfel de situaţii. 

— E adevărat că situaţiile acestea sunt relativ dese. 

Boy își mai pierduse din siguranţa de sine, dar încă brava. 

— Totuși, continuă el, sunt mulţi oameni care pretind că ar 
avea legături cu aristocrația. 

— Hai, lasă-mă, pufni Lloyd cu dispreț. Eu nu-mi doresc 
legături cu aristocrația. Nu sunt vreun ajutor de postăvar cu 
iluzii de grandoare. Vin dintr-o familie distinsă de politicieni 


726 


socialiști. Bunicul meu din partea mamei a fost unul dintre 
fondatorii Federaţiei Miniere din South Wales. Ultimul lucru pe 
care mi-l doresc este o legătură cu un pair conservator. Este 
jenant pentru mine. 

Boy râse din nou, cu și mai puţină convingere. 

— Tu ești jenat? Cât snobism inversat! 

— Inversat? Am șanse mai mari decât tine să ajung prim- 
ministru. Lloyd realiză că se luaseră la întrecere, ceea ce nu-și 
dorise; așa că zise: Dar lasă asta! Încerc doar să te conving că 
nu-ți poţi petrece tot restul vieții răzbunându-te pe mine - fie 
chiar și numai pentru că suntem fraţi. 

— Tot nu-mi vine să cred, rosti Boy, lăsând fotografia din nou 
pe măsuţă și luându-și trabucul. 

— Nici mie nu mi-a venit să cred la început. 

Lloyd nu se lăsă păgubaș: era viitorul său în joc. 

— Apoi mi s-a atras atenţia că mama mea lucra la Ty Gwyn 
când a rămas însărcinată; că a fost mereu evazivă în legătură cu 
identitatea tatălui meu; și că, cu puţin timp înainte de nașterea 
mea, ea a reușit să obţină cumva fondurile necesare pentru a 
cumpăra o casă cu trei dormitoare în Londra. Am confruntat-o și 
am Silit-o să recunoască adevărul. 

— Este ridicol! 

— Dar știi că-i adevărat, nu? 

— Nu știu deloc. 

— Ba da, știi. Nu vrei să faci ceea ce trebuie de dragul faptului 
că suntem fraţi? 

— Categoric nu! 

Lloyd înțelese că nu avea sorţi de izbândă. Se simţea 
deznădăjduit. Boy avea puterea de a-i umbri viaţa lui Lloyd și 
era hotărât să o facă. 

Luă fotografia și o băgă din nou în buzunar. 

— O să-ţi întrebi tatăl despre asta. N-o să te poţi abţine. Va 
trebui să afli. 

Boy pufni disprețuitor, iar Lloyd se îndreptă spre ușă. 

— Cred că îţi va spune el adevărul. Rămas-bun, Boy. 

leși și închise ușa în urma lui. 


727 


e Capitolul 16 


1943 (2) 


(1) 


Colonelul Albert Beck încasase un glonţ rusesc în plămânul 
drept la Harkov, în martie 1943. Avusese noroc: un chirurg de 
campanie îi pusese o drenă toracică și-i umflase plămânul la loc, 
salvându-i practic viaţa. Slăbit din cauza pierderii de sânge și de 
infecția aproape inevitabilă care urmase, Beck fusese urcat într- 
un tren spre casă, ajungând la spitalul din Berlin unde lucra 
Carla. 

Era un bărbat aspru și vânos, la vreo patruzeci și ceva de ani, 
chelit înainte de vreme, cu o mandibulă ieșită în afară ca prora 
unei corăbii vikinge. Prima oară când vorbise cu Carla se afla 
sub efectul anestezicului și al febrei, fiind teribil de indiscret. 

— Pierdem războiul, zisese el. 

Ea ciuli imediat urechile. Un ofiţer nemulțumit era o potenţială 
sursă de informaţii. Rosti pe un ton destins: 

— Ziarele spun că am început să scurtăm linia de pe Frontul 
de Est. 

El râse dispreţuitor. 

— Asta înseamnă că ne retragem. 

Ea continuă să-l descoasă. „Nici Italia nu arată prea bine.” 
Dictatorul italian Benito Mussolini - cel mai important aliat al lui 
Hitler - fusese înlăturat de la putere. 

— Ți-aduci aminte de 1939 și de 1940? zise Beck cu nostalgie. 
Victorii-fulger strălucitoare, una după alta. Eh, ce vremuri! 

Era clar că nu era îndoctrinat - poate nici nu era interesat de 
politică. Era un soldat obișnuit, patriot, care renunţase să se mai 
amăgească. 

Carla îl îmboldi: 

— Dar nu-i adevărat că armata duce lipsă de orice, de la 
gloanțe la izmene, nu-i așa? 

Genul acesta de discuţii ușor riscante nu mai erau ceva 
neobișnuit în Berlinul acelor zile. 

— Ba da, cum să nu! 


728 


Beck era complet dezinhibat, dar și suficient de clar în 
exprimare. 

— Pur și simplu Germania nu poate produce la fel de multe 
arme și tancuri precum Uniunea Sovietică, Marea Britanie și 
Statele Unite la un loc - mai ales acum, când suntem 
bombardati în mod constant. Și, indiferent câţi ruși omorâm, 
Armata Roșie pare să aibă rezerve inepuizabile de noi recruți. 

— Ce credeți că se va întâmpla? 

— Naziștii nu se vor recunoaște niciodată înfrânți, evident. 
Așa că vor mai muri niște oameni. Milioane de oameni, doar 
pentru că sunt ei prea mândri ca să se predea. Ce nebunie! Ce 
nebunie! murmură el, cufundându-se apoi în somn. 

Trebuia să fii bolnav sau nebun ca să dai glas unor asemenea 
gânduri, însă Carla era de părere că tot mai mulţi oameni 
gândeau așa. În ciuda neîncetatei propagande guvernamentale, 
era din ce în ce mai clar că Hitler pierdea războiul. 

Poliţia nu anchetase moartea lui Joachim Koch. Aceasta 
apăruse în presă ca fiind cauzată de un accident rutier. Carla 
trecuse peste șocul iniţial, dar din când în când își dădea seama 
că omorâse un om și atunci retrăia din nou acele momente 
cumplite. Simţea că i se înmoaie genunchii și trebuia să se 
așeze. Din fericire, păţise asta doar o singură dată când era de 
gardă și explicase incidentul drept un leșin provocat de foame - 
lucru cât se poate de plauzibil în Berlin, pe timp de război. 
Mama ei o ducea și mai rău. Era ciudat că Maud îl iubise pe 
Joachim, așa slab și nesăbuit cum fusese; însă dragostea nu 
putea fi explicată. Și Carla îl judecase complet greșit pe Werner 
Franck, crezându-l puternic și curajos și descoperind apoi că în 
realitate era egoist și slab. 

Vorbi îndelung cu Beck înainte de a fi externat, căutând să 
afle ce fel de persoană era. După ce se întremase, el nu mai 
comisese nicio indiscreţie despre desfășurarea războiului. Află 
că era soldat de carieră, că soţia lui murise, iar fiica sa era 
căsătorită și locuia în Buenos Aires. Tatăl lui fusese consilier 
municipal în Berlin; nu-i zise din partea cărui partid, semn clar 
că nu era vorba de naziști sau de aliaţii lor. Nu îl vorbea de rău 
pe Hitler, dar nici de bine, și nu vorbea cu dispreţ despre evrei 
sau despre comuniști. In zilele acelea, până și o asemenea 
atitudine putea fi considerată un semn de insubordonare. 


729 


Plămânul avea să i se vindece, însă el nu mai putea reveni în 
serviciul activ și îi mărturisi Carlei că urma să fie detașat la 
statul-major. Putea deveni o sursă nepreţuită de secrete vitale. 
Ea știa că își risca viaţa încercând să-l recruteze, dar nu putea 
scăpa o asemenea oportunitate. 

Era convinsă că el nu-și mai amintea prima lor conversație. 

— Aţi fost foarte sincer, îi spuse Carla cu glasul coborât. Nu 
era nimeni prin preajmă. Mi-aţi spus că pierdem războiul. 

În ochii lui se citi frica. Nu mai era un pacient anesteziat în 
halatul de spital, cu barba nerasă. Acum era spălat și bărbierit și 
stătea în capul oaselor în pat, purtând niște pijamale bleumarin 
încheiate cu nasturi până la gât. 

— Presupun că mă vei raporta Gestapoului, rosti el. Nu cred 
că oamenii ar trebui trași la răspundere pentru ceea ce zic 
atunci când sunt bolnavi și delirează. i 

— Nu deliraţi, replică ea. Eraţi foarte clar. Insă nu am de gând 
să vă raportez nimănui. 

— Nu? 

— Fiindcă aveţi dreptate. 

El păru surprins. 

— Acum ar trebui să te raportez eu pe tine, zise. 

— Dacă faceți asta, voi spune că l-aţi insultat pe Hitler în 
delirul dumneavoastră și că, atunci când v-am ameninţat că vă 
voi raporta, aţi nascocit o minciună despre mine ca să vă 
apaărați. 

— Dacă te denunţ, mă denunţi și tu pe mine, observă el. Am 
ajuns într-un punct mort. 

— Dar nu aveţi de gând să mă denunţați, insistă ea. Știu asta 
pentru că am ajuns să vă cunosc. V-am îngrijit. Sunteţi un om 
bun. V-aţi înrolat în armată din dragoste faţă de patrie, însă 
detestaţi războiul și pe naziști. 

Carla era nouăzeci și nouă la sută sigură de asta. 

— Este foarte periculos să vorbești așa. 

— Știu. 

— Deci asta nu-i o conversaţie simplă și banală. 

— Corect. Aţi spus că milioane de oameni vor mai muri doar 
pentru că naziștii sunt prea mândri ca să se predea. 

— Da? 

— Aţi putea contribui la salvarea unora dintre acei oameni. 

— Cum anume? 


730 


Carla se opri. Acesta era momentul în care avea să-și pună 
viaţa la bătaie. 

— Eu pot transmite către cei interesaţi orice informație aţi 
putea avea. 

Își ţinu răsuflarea. Dacă se înșela în privinţa lui Beck, era 
moartă. Citi însă uimire în ochii lui - nu-i venea să creadă că 
asistenta cea tânără, energică și eficientă din faţa lui era o 
spioană. Însă o crezu, din câte-și putea da seama ea. |i zise: 

— Cred că înțeleg ce vrei să spui. 

Ea îi întinse un dosar de spital verde, gol, iar el îl luă. 

— Pentru ce mai e și ăsta? zise el. 

— Sunteţi soldat, deci înţelegeţi nevoia de camuflaj. 

El încuviinţă. 

— Îţi riști viaţa, rosti el, iar ea îi citi admiraţia din ochi. 

— Și dumneavoastră faceţi același lucru acum. 

— Da, dar eu sunt obișnuit s-o fac, punctă colonelul Beck. 


(II) 


Dimineaţa devreme, Thomas Macke îl duse pe tânărul Werner 
Franck la închisoarea Plötzensee, din suburbia vestică 
Charlottenburg. 

— Ar trebui să vezi asta, îi zise el. Apoi îi poţi spune domnului 
general Dorn cât de eficienţi suntem. 

Parcă în K6nigsdamm și îl conduse pe Werner în spatele 
clădirii principale. Intrară într-o cameră lungă de vreo șapte 
metri și jumătate și lată cam pe jumătate. Acolo aștepta un 
bărbat îmbrăcat în redingotă, cu joben și mănuși albe. Werner 
se încruntă la vederea costumului său bizar. 

— Dumnealui este Herr Reichhart, rosti Macke. Călăul. 

Werner înghiţi în sec. 

— Deci vom fi martorii unei execuţii? 

— Întocmai. 

Cu un aer nonșalant pe care îl simulă foarte bine, Werner 
întrebă: 

— Și ce-i cu ţinuta asta elegantă? 

Macke ridică din umeri. 

— Așa-i tradiţia. 


731 


O cortină neagră împărțea camera în două. Macke o trase în 
lături, dezvăluind opt cârlige prinse de o bară de fier de pe 
tavan. Werner rosti: 

— Pentru spânzurători? 

Macke încuviinţă dând din cap. 

In cameră mai era și o masă de lemn cu chingi pentru legarea 
mâinilor. La un capăt al mesei se afla un dispozitiv cu o formă 
distinctivă. Pe podea era așezat un coș masiv. 

Tânărul locotenent se albi la față. 

— O ghilotină, îngăimă el. 

— Exact, zise Macke, uitându-se apoi la ceas. Nu va trebui să 
așteptăm prea mult. 

După câteva momente intrară și alți bărbați în cameră. Câţiva 
îl salutară familiar pe Macke. Acesta îi șopti lui Werner la 
ureche: 

— Regulamentul cere ca judecătorii, funcţionarii curții, 
guvernatorul închisorii și capelanul să participe cu toții. 

Werner înghiţi în sec. Era evident că nu-i plăcea asta, observă 
Macke. 

Nici nu trebuia să-i placă. Motivul pentru care Macke îl 
adusese acolo nu avea nimic de-a face cu impresionarea 
generalului Dorn. Macke era îngrijorat din cauza lui Werner - era 
ceva nesincer la tipul ăsta. 

Werner lucra pentru Dorn - nu asta era problema. Îl însoţise 
pe Dorn într-o vizită făcută la sediul Gestapoului, după care 
Dorn scrisese o notă în care zisese că eforturile 
contraspionajului berlinez erau impresionante,  pomenind 
numele lui Macke. Câteva săptămâni după aceea, Macke 
umblase țanțoş, nemaiîncăpându-și în piele de mândru ce era. 

Insă Macke nu putea uita comportamentul lui Werner din 
seara aceea, din urmă cu aproape un an, când fuseseră cât pe 
ce să prindă un spion într-un atelier abandonat de blănuri de 
lângă Gara de Est. Werner se panicase - sau nu? Iin mod 
accidental sau nu, el îi dăduse pianistului avertismentul necesar 
pentru ca acesta să scape. Macke nu putea alunga bănuiala că 
panica fusese simulată și că Werner dăduse alarma în mod 
intenţionat și cât se poate de calculat. 

Macke nu avea tupeul de a-l aresta și tortura pe Werner. 
Putea face și asta, desigur, dar Dorn ar fi putut face scandal, 
ceea ce ar fi dus la interogarea lui Macke. Șeful său, 


732 


superintendentul Kringelein, care nu prea îl avea la inimă, l-ar fi 
întrebat ce probe incontestabile avea împotriva lui Werner - iar 
el nu avea probe deloc. 

Insă evenimentul care urma putea să dezvăluie adevărul. 

Ușa se deschise din nou și cei doi gardieni intrară, încadrând 
o tânără pe nume Lili Markgraf. Îl auzi pe Werner scăpând un 
icnet. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Macke. 

Werner zise: 

— Nu mi-aţi spus că este vorba de o fată. 

— O cunoști? 

— Nu. 

Lili avea 22 de ani, din câte știa Macke, deși părea mai tânără 
de-atât. Părul ei blond fusese tăiat în dimineaţa aceea, fiind 
acum scurt ca al unui bărbat. Șchiopăta, înaintând cu spatele 
aplecat de parcă ar fi avut dureri abdominale. Purta o rochie 
fără guler de un albastru-deschis, dintr-un bumbac greu - în 
jurul gâtului era decupată doar o linie rotundă. Avea ochii roșii 
de plâns. Gardienii o ţineau strâns de brațe, nevrând să riște 
nimic. 

— Femeia aceasta a fost denunţată de o rudă care a găsit o 
carte de coduri ascunsă în camera ei, rosti Macke. Codul rusesc 
de cinci cifre. 

— De ce merge așa? 

— Din cauza interogatoriului. Dar nu am obţinut nimic de la 
ea. 

Werner rămase impasiv. 

— Ce păcat! pufni el. Ar fi putut să ne indice și alţi spioni. 

Macke nu detectă niciun semn că ar fi minţit. 

— Degeaba. Nu își știa persoana de contact decât sub numele 
de Heinrich - fără nume de familie - și, oricum, ar putea fi vorba 
de un pseudonim. Am descoperit că rareori avem de câștigat din 
arestarea femeilor - ele nu știu atât de multe. 

— Măcar aţi pus mâna pe cartea ei de coduri. 

— Da, cât o mai valora și asta... Cuvântul-cheie se modifică în 
mod regulat, așa că încă mai avem probleme în decriptarea 
semnalelor. 

— Păcat... 


Unul dintre oameni își drese glasul și vorbi destul de tare 
încât să fie auzit de toată lumea. Zise că era președintele curții, 
apoi citi verdictul de condamnare la moarte. . 

Gardienii o duseră pe Lili la masa de lemn. li dădură ocazia de 
a se întinde pe ea de bunăvoie, însă ea făcu un pas în spate, iar 
ei o luară pe sus. Nu se zbătu. O așezară pe masă cu fața în jos 
și îi prinseră chingile la mâini. 

Capelanul își începu rugăciunea. Lili începu să-i implore. 

— Nu, nu, se vaită ea, fără să-și ridice glasul. Nu, vă rog, dați- 
mi drumul. Daţi-mi drumul. 

Părea coerentă, ca și cum ar fi cerut o favoare cuiva. Omul cu 
joben se uită la președinte, care clătină din cap și zise: 

— Nu încă. Trebuie să termin rugăciunea. 

Glasul lui Lili crescu în intensitate. 

— Nu vreau să mor! Mi-e frică de moarte! Nu-mi faceţi asta, 
vă rog! 

Călăul se uită din nou la președintele curții. De această dată, 
președintele nici nu-l mai băgă în seamă. 

Macke îl studie pe Werner. Tânărul nu părea deloc în apele lui, 
dar asta era valabil pentru toţi cei din încăpere. Testul nu 
funcționa așa cum sperase el. Reacţia lui Werner demonstra că 
era sensibil, nu trădător. Macke trebuia să se gândească la 
altceva. 

Lili începu să ţipe. 

Până și Macke își pierdea răbdarea. 

Pastorul se grăbi să termine rugăciunea. Când zise „Amin”, ea 
se opri din ţipat, ca și cum ar fi realizat că totul se terminase. 

Președintele dădu semnalul printr-o înclinare a capului. 

Călăul trase de o manetă, lăsând tăișul să cadă. Acesta 
scoase un șuierat când reteză gâtul palid al lui Lili. Capul ei tuns 
scurt căzu în faţă, iar sângele ţâșni în jur. Capul ateriză în coș cu 
o bufnitură ce răsună în cameră. 

In mod absurd, Macke se întrebă dacă și capul simţise vreo 
durere. 


(HI) 


734 


Carla se ciocni de colonelul Beck pe coridorul spitalului. Era în 
uniformă. Îl privi cu teamă - de când fusese externat, trăise în 
fiecare zi cu teama că el o trădase și că Gestapoul era pe drum. 

Însă el îi zâmbi și zise: 

— M-am întors ca să mă consulte domnul doctor Ernst. 

Asta era tot? Uitase de conversaţia lor? Se prefăcea că uitase? 
Oare afară aștepta vreun Mercedes negru de-al Gestapoului? 

Beck avea la el un dosar medical verde. Un medic oncolog în 
halat alb se apropie. In timp ce trecea pe lângă ei, Carla i se 
adresă lui Beck pe un ton vioi: 

— Cum vă mai simţiţi? 

— Mai bine de-atât nu cred că voi putea fi. Nu voi mai 
conduce niciodată un batalion în luptă, dar - exceptând 
exerciţiile fizice - pot duce o viaţă normală. 

— Mă bucur să aud asta. 

Oamenii continuau să treacă pe lângă ei. Carla se temea că 
Beck nu va apuca să-i spună nimic între patru ochi. Insă el 
rămase imperturbabil. 

— Aș dori să vă mulţumesc pentru bunătatea și 
profesionalismul dumneavoastră. 

— Cu plăcere. 

— La revedere, domnișoară asistentă. 

— La revedere, domnule colonel. 

După ce plecă Beck, Carla se trezi cu dosarul în mână. 

Se duse repede în vestiarul asistentelor. Nu era nimeni acolo. 
Rămase în prag, ţinând ușa cu călcâiul ca să nu intre nimeni 
peste ea. 

In dosar se afla un plic mare din hârtia galbenă și ieftină 
folosită în toate birourile. Carla deschise plicul. Acesta conţinea 
câteva coli dactilografiate. Se uită la prima fără să o scoată din 
plic. Era intitulată: 


ORDINUL OPERAŢIONAL NR. 6 
NUME DE COD: ZITADELLE 


Era planul de luptă pentru ofensiva de vară de pe Frontul de 
Est. Simţi cum îi bubuie inima în piept. Această informaţie era 
aur curat! 

Trebuia să-i dea plicul Friedei. Din păcate, Frieda nu avea să 
vină la spital în ziua aceea: era ziua ei liberă. Carla se gândi să 


735 


plece imediat, în mijlocul turei, și să se ducă acasă la Frieda; 
apoi alungă iute această idee. Mai bine să se poarte normal și să 
nu atragă atenţia. 

Strecură plicul în geanta ei de umăr, atârnată în cuier. O 
acoperi cu eșarfa de mătase albastră-aurie pe care o avea 
mereu la ea ca să ascundă lucruri. Rămase nemișcată câteva 
clipe, pentru ca ritmul respirației să-i revină la normal. Apoi se 
întoarse în salon. 

Își făcu conștiincioasă datoria tot restul turei, apoi își puse 
haina, ieși din spital și se duse în staţie. Trecând pe lângă o 
clădire bombardată, văzu un graffiti pe dărâmături. Un patriot 
sfidător scrisese: „Ne puteţi dărâma zidurile, dar nu și voinţa”. 
Însă altcineva citase alături - în mod ironic - sloganul folosit de 
Hitler în campania sa din 1933: „Daţi-mi patru ani și nu veți mai 
recunoaște Germania”. 

Își cumpără un bilet până la grădina zoologică. 

În tren se simţi ca picată din cer. Toţi ceilalţi pasageri erau 
germani loiali, iar ea avea în geantă secrete pe care urma să le 
deconspire Moscovei. Nu-i plăcea deloc această senzaţie. Nu se 
uită nimeni la ea, dar asta o făcu să creadă că evitau în mod 
intenţionat să o privească în ochi. Abia aștepta să-i dea Friedei 
plicul. 

Grădina zoologică se afla la marginea parcului Tiergarten. 
Copacii erau acum umbriţi de un turn imens de artilerie 
antiaeriană. Construcţia pătrată din beton era unul dintre cele 
trei asemenea turnuri din Berlin și avea peste treizeci de metri 
înălțime. În colţurile acoperișului erau montate patru tunuri 
antiaeriene uriașe, de 128 milimetri, cântărind fiecare 25 de 
tone. Betonul era vopsit în verde, într-o tentativă nereușită de a 
mai atenua contrastul dintre monstruozitate și parc. 

Oricât de hidos ar fi fost turnul, berlinezii îl iubeau. Când 
începeau să pice bombele, bubuitul armelor sale îi asigura că 
exista o ripostă. 

Încă într-o stare de tensiune cumplită, Carla merse pe jos de 
la stație până acasă la Frieda. Era jumătatea după-amiezii, așa 
că soţii Franck erau probabil plecaţi; Ludi era la fabrică, iar 
Monika pe la vreo prietenă, poate chiar la mama Carlei. 
Motocicleta lui Werner era parcată pe alee. 

Servitorul îi deschise ușa. 


— Domnișoara Frieda nu este acasă, dar se întoarce repede, 
zise el. S-a dus la KaDewWe să-și cumpere mănuși. Domnul 
Werner este în pat, răcit cobză. 

— O s-o aştept pe Frieda în camera ei, ca de obicei. 

Carla își scoase haina și urcă la etaj, cu geanta pe umăr. 
Ajunsă în camera Friedei, își scoase pantofii și se trânti în pat ca 
să citească planul de luptă pentru Operaţiunea Zitadelle. Avea 
nervii întinși la maximum, însă avea să se simtă mai bine după 
ce dădea altcuiva documentul subtilizat. 

Auzi hohote de plâns în camera alăturată. 

Asta o miră. Acolo era camera lui Werner. Carlei îi venea greu 
să și-l închipuie în lacrimi pe dandy-ul suav. 

Însă sunetul îi aparţinea clar unui bărbat, care părea să 
încerce fără succes să-și înăbușe amărăciunea. _ 

Carla simţi, în ciuda voinţei sale, cum o cuprinde mila. Iși zise 
că vreo femeie mai arţăgoasă îi dăduse papucii lui Werner, 
probabil dintr-un motiv întemeiat. Dar nu se putu abţine să nu 
reacționeze la tulburarea sinceră pe care o auzea. 

Cobori din pat, băgă planul de luptă din nou în geantă și ieși 
din cameră. 

Ascultă la ușa lui Werner. Acum îl auzea și mai clar. Avea un 
suflet mult prea bun ca să-l ignore. Deschise ușa și intră. 

Werner stătea pe marginea patului, cu capul în palme. Când 
auzi ușa deschizându-se, își ridică speriat privirea. Era roșu la 
față și înlăcrimat. Avea cravata desfăcută și gulerul boţit. Se uită 
la Carla cu o privire îndurerată. Era dărâmat și devastat și nu-i 
mai păsa cine îl vedea astfel. 

Carla nu putea pretinde că are inima de piatră. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. 

— Nu mai pot face asta, rosti el. 

Ea închise ușa în spatele său. 

— Despre ce e vorba? 

— l-au tăiat capul lui Lili Markgraf - și eu a trebuit să privesc 
totul. 

Carla rămase cu gura căscată. 

— Ce tot vorbești acolo? 

— Avea 22 de ani. 

Scoase o batistă din buzunar și se șterse pe faţă. 

— lar tu ești deja în pericol, continuă el, și - dacă îţi spun mai 
multe - vei fi într-un pericol și mai mare. 


737 


Prin mintea ei începură să se deruleze tot felul de ipoteze 
uluitoare. 

— Cred că bănuiesc despre ce-i vorba, dar zi-mi, spuse ea. 

El încuviinţă. 

— Oricum ţi-ai da seama și singură în curând. Lili îl ajuta pe 
Heinrich să transmită informaţii la Moscova. Treaba merge mult 
mai repede dacă cineva îţi recită grupurile de coduri. Și, cu cât 
te miști mai repede, cu atât șansele să te prindă sunt mai mici. 
Însă verișoara lui Lili a stat câteva zile în apartamentul ei și a 
găsit cărţile de coduri. Javră nazistă! 

Cuvintele lui îi confirmau Carlei suspiciunile. 

— Ştii de spioni? 

El o privi cu un surâs ironic pe faţă. 

— Eu sunt șeful lor. 

— O, Doamne! 

— De aceea a trebuit să renunţ complet la investigarea 
incidentului cu copiii uciși. Am primit ordin de la Moscova. Și au 
avut dreptate. Dacă îmi pierdeam slujba de la Ministerul 
Aviației, nu aș mai fi avut acces la documente secrete, nici la 
oamenii care îmi aduceau informaţii secrete. 

Ea simţi brusc nevoia să se așeze. Se lăsă pe marginea 
patului, lângă el. 

— De ce nu mi-ai zis? 

— Noi pornim de la premisa că toată lumea vorbește sub 
tortură. Dacă nu știi nimic, nu-i poţi trăda pe ceilalţi. Biata Lili a 
fost torturată, însă ea nu-l știa decât pe Volodea, întors la 
Moscova între timp, și pe Heinrich - dar nu aflase niciodată 
numele de familie al lui Heinrich sau alte detalii despre el. 

Carla simţi cum i se strecoară un fior până în oase. Toată 
lumea vorbește sub tortură. 

Werner încheie: 

— Îmi pare rău că ţi-am spus asta acum, dar după ce m-ai 
văzut în asemenea stare, oricum ţi-ai fi dat seama și singură. 

— Deci te-am judecat complet greșit. 

— N-a fost vina ta. Eu te-am indus în eroare în mod 
intenţionat. 

— Chiar și-așa, mă simt ca o proastă. Te-am disprețuit vreme 
de doi ani. 

— Și în tot acest timp eu mi-am dorit cu disperare să-ţi explic. 

Ea îl cuprinse cu brațul. El îi luă cealaltă mână și i-o sărută. 


738 


— Mă poţi ierta? 

Ea nu era prea sigură în legătură cu ce simţea, dar nu voia să- 
| respingă tocmai acum, când el era atât de debusolat - așa că 
spuse: 

— Sigur că da. 

— Biata Lili, zise el. Glasul i se pierdu într-o șoaptă când 
adăugă: Fusese bătută atât de tare, încât abia a putut merge 
până la ghilotină. Și totuși, i-a implorat să o cruţe până în ultima 
clipă. 

— Dar cum se face că erai de față? 

— M-am împrietenit cu un agent Gestapo, inspectorul Thomas 
Macke. El m-a dus acolo. 

— Macke? ÎI știu - el l-a arestat pe tatăl meu. 

Carla își aminti foarte limpede un bărbat cu faţă rotundă și cu 
o mustăcioară neagră și retrăi furia faţă de puterea arogantă cu 
care Macke îi săltase tatăl, dar și amărăciunea pe care o simţise 
când Walter murise din cauza rănilor provocate de inspector. 

— Cred că mă suspectează și m-a luat la execuţie ca să mă 
pună la încercare. Poate a crezut că mă voi pierde cu firea și că 
voi încerca să intervin. În orice caz, cred că am trecut testul. 

— Dar dacă ai fi arestat... 

Werner dădu din cap, încuviințând. 

— Toată lumea vorbește sub tortură. 

— Şi tu știi totul. 

— Toţi agenţii, toate codurile... Singurul lucru pe care nu îl 
știu este locul din care emit. Asta rămâne la latitudinea lor, iar ei 
nu-mi spun niciodată. 

Amuţiră, ţinându-se de mână. După o vreme, Carla zise: 

— Am venit să-i aduc asta Friedei, însă cred că ţi-l pot da ţie. 

— Ce să-mi dai? 

— Planul de luptă pentru Operaţiunea Zitadelle. 

Werner se învioră. 

— Încerc de câteva săptămâni să fac rost de el! De unde l-ai 
obținut? 

— De la un ofițer din statul-major. Poate că ar fi mai bine să 
nu-i dau numele. 

— Da, mai bine nu-mi spune. Dar este autentic? 

— Uită-te și hotărăşte singur. 


Se duse în camera Friedei și se întoarse cu plicul galben. Nici 
nu-i trecuse prin minte posibilitatea ca documentul să nu fie 
adevărat. 

— Mie mi se pare că arată în regulă, însă n-am de unde să 
știu. 

El scoase colile dactilografiate. După câteva clipe, exclamă: 

— Da, este autentic. Fantastic! 

— Mă bucur. 

El se ridică în picioare. 

— Trebuie să i-l duc imediat lui Heinrich. Trebuie să-l codăm și 
să-l transmitem diseară. 

Carla era dezamăgită că momentul lor de intimitate se încheia 
atât de rapid, deși nu știa sigur la ce se așteptase. leși imediat 
după el, își luă geanta din camera Friedei și cobori la parter. 

Cu mâna pe ușa de la intrare, Werner îi zise: 

— Mă bucur nespus că suntem din nou prieteni. 

— La fel și eu. 

— Crezi că vom putea să lăsăm în urmă această perioadă de 
înstrăinare? 

Ea nu prea știa ce voia el să spună cu asta. Voia să fie din nou 
iubitul ei - sau încerca să-i lase de înțeles că asta ieșea din 
discuţie? 

— Cred că o putem lăsa în urmă, rosti ea pe un ton neutru. 

— Bun. 

El se aplecă și o sărută ușor pe buze, apoi deschise ușa. 

leșiră împreună din casă, iar el se urcă pe motocicletă. 

Carla porni pe jos spre staţie. O clipă mai târziu, Werner trecu 
pe lângă ea, claxonând-o și făcându-i cu mâna. 

Acum, că rămăsese singură, putea începe să mediteze asupra 
dezvăluirii lui. Cum o făcea să se simtă aceasta? Vreme de doi 
ani îl urâse. Însă în tot acest timp nu avusese nicio relaţie 
serioasă. Oare încă era îndrăgostită de el? Cu siguranţă păstrase 
în adâncul sufletului ceva afecțiune pentru el, în pofida a tot ce 
se întâmplase. Astăzi, când îl auzise plângând, ostilitatea ei se 
topise pe loc. Acum simțea din nou licărind acea dragoste. 

Oare încă îl mai iubea? Asta nu știa. 


(IV) 


740 


Macke stătea pe bancheta din spate a Mercedesului negru, 
alături de Werner. La gât avea o geantă asemănătoare unui 
ghiozdan, doar că o purta pe piept, nu în spate. Era destul de 
mică pentru a putea fi ascunsă sub un palton încheiat la nasturi. 
Un cablu subţire urca din geantă până la o cască mică de 
ureche. 

— E o invenţie de ultimă oră, rosti Macke. Pe măsură ce te 
apropii de emiţător, sunetul crește în intensitate. 

Werner zise: 

— E mai discret decât duba cu antenă pe capotă. 

— Trebuie să le folosim pe amândouă - duba pentru a 
descoperi zona generală și asta pentru locaţia exactă. 

Macke intrase în bucluc - Operaţiunea Zitadelle fusese o 
catastrofă. Exact înainte de începutul ofensivei, Armata Roșie 
atacase aerodromurile unde Luftwaffe își aduna avioanele. 
Zitadelle fusese anulată după o săptămână, dar - chiar și așa - 
armata germană suferise pagube ireparabile. 

Conducătorii Germaniei dădeau tot timpul vina pe conspirații 
iudeo-bolșevice când lucrurile nu mergeau așa cum trebuia, dar 
de data aceasta chiar aveau dreptate. Armata Roșie păruse să 
știe dinainte întregul plan de luptă. lar asta, conform spuselor 
superintendentului Kringelein, era vina lui Thomas Macke. El era 
șeful contraspionajului din Berlin. Cariera lui era în joc. Il păștea 
concedierea și poate chiar mai rău de atât. 

Singura lui speranţă era să dea marea lovitură, o operaţiune 
masivă de capturare a spionilor care subminau efortul de război 
german. Așa că în seara aceea urma să-i întindă o capcană lui 
Werner Franck. 

Dacă se dovedea că Franck era nevinovat, nu știa ce altceva 
ar mai fi putut să facă. 

Pe scaunul din față al mașinii se auzi pârâitul unui aparat de 
emisie-recepţie. Macke simţi cum îi crește pulsul. Șoferul își 
duse casca la ureche. 

— Wagner aici. Porni motorul și zise: Suntem pe drum. 

Incepuse. Macke îl întrebă: 

— Unde mergem? 

— În Kreuzberg. 

Acesta era un cartier dens populat, aflat la sud de centrul 
orașului. Pe când porniră, se auzi alarma antiaeriană. 


741 


Era o complicaţie nedorită. Macke se uită pe geam. 
Reflectoarele se aprinseră, măturând cerul ca niște baghete 
uriașe. Macke bănuia că acestea mai depistau uneori avioane, 
dar nu văzuse asta cu ochii lui niciodată. Când sirenele își 
încetară urletul, el auzi vuietul bombardierelor care se apropiau. 
În primii ani ai războiului, misiunile britanice de bombardament 
constau în câteva duzini de aparate de zbor - ceea ce era 
suficient de rău, oricum -, însă inamicul trimitea acum sute de 
avioane deodată. Zgomotul era înfiorător înainte ca ele să-și 
arunce bombele. 

Werner zise: 

— Bănuiesc că vom anula misiunea din seara asta. 

— În niciun caz! exclamă Macke. 

Vuietul avioanelor crescu în intensitate. Rachete de 
semnalizare și mici bombe incendiare începură să cadă în timp 
ce mașina se apropia de Kreuzberg. Cartierul era o ţintă tipică 
pentru strategia actuală a RAF, care presupunea uciderea unui 
număr cât mai mare de muncitori civili. Dând dovadă de o 
ipocrizie uluitoare, Churchill și Attlee declarau că ei atacă numai 
ținte militare și că pierderile din rândul civililor erau doar 
pagube colaterale regretabile. Berlinezii știau însă care era 
adevărul. 

Wagner conduse cât de repede putea pe străzile luminate în 
răstimpuri de flăcări. Singurii oameni care se mai vedeau erau 
persoanele însărcinate cu apărarea antiaeriană: toţi ceilalţi erau 
obligaţi prin lege să se adăpostească. Pe străzi nu mai circulau 
decât ambulante, mașini de pompieri și mașini de poliţie. 

Macke îl studie pe furiș pe Werner. Băiatul era nervos, fără 
astâmpăr, uitându-se neliniștit pe geam și bătând încordat din 
picior, fără să-și dea seama. 

Macke nu își mai împărtășise suspiciunile decât membrilor 
echipei sale. Nu avea să-i fie deloc ușor să admită că făcuse 
demonstrații ale operaţiunilor Gestapoului în fața cuiva pe care 
îl socotea acum spion. Ar fi putut ajunge să fie interogat în 
propria cameră de tortură. Nu voia să facă acest pas decât în 
momentul în care era sigur. Singura cale de a scăpa basma 
curată era să se poată prezenta în faţa superiorilor săi cu 
spionul capturat. 

Însă, dacă suspiciunea lui se adeverea, nu avea să-l aresteze 
doar pe Werner, ci pe toată familia acestuia și pe prietenii săi, 


742 


anunțând destructurarea unei reţele masive de spioni. Situaţia 
avea să se schimbe complet. Era posibil să fie chiar promovat. 

Pe măsură ce raidul avansa, tipul de bombe utilizate se 
schimbă și Macke auzi duduitul înfundat al explozivilor brizanţi. 
După ce ţinta era luminată, piloţii RAF preferau să arunce un 
amestec de bombe mari cu petrol, care să provoace incendii, și 
de explozivi brizanţi, care să împrăștie flăcările și să îngreuneze 
accesul echipajelor de intervenţie. Era o măsură plină de 
cruzime, însă Macke știa că și Luftwaffe proceda la fel. 

Sunetul din casca lui Macke se intensifică în timp ce treceau 
încet pe o stradă cu blocuri de cinci etaje. Zona era puternic 
bombardată și câteva clădiri tocmai fuseseră distruse. 

Werner rosti cu glas tremurat: 

— Suntem exact în centrul zonei pe care o ţintesc, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Lui Macke nu părea să-i pese: seara aceea era deja o 
chestiune de viaţă și de moarte pentru el. 

— Cu atât mai bine, spuse el. Pianistul își va închipui că nu 
trebuie să-și facă griji în privinţa Gestapoului în toiul unui raid 
aerian. 

Wagner opri mașina lângă o biserică incendiată și arătă spre o 
străduță lăturalnică. 

— Pe acolo, zise el. 

Macke și Werner coborâră din mașină. Macke porni grăbit pe 
stradă, cu Werner lângă el și cu Wagner în spate. Werner zise: 

— Sunteţi sigur că-i un spion? Nu ar putea fi altceva? 

— Care să emită un semnal radio? rosti Macke. Ce altceva ar 
putea fi? 

Macke încă mai auzea în cască, deși cu greu, întrucât raidul 
aerian presupunea o cacofonie de sunete: avioanele, bombele, 
artileria antiaeriană, clădirile prăbușite și vuietul incendiilor 
imense. 

Trecură pe lângă un grajd în care caii nechezau îngroziţi, iar 
semnalul crescu în intensitate. Werner se uita neliniștit în toate 
părţile. Dacă era spion, acum se temea că unul dintre colegii săi 
avea să fie arestat de către Gestapo - întrebându-se ce putea 
face ca să împiedice asta. Oare avea să repete trucul de data 
trecută sau avea să găsească o modalitate nouă de avertizare? 
Dacă nu era spion, toată această farsă ar fi fost o pierdere de 
timp. 


743 


Macke își scoase casca din ureche și i-o dădu lui Werner. 

— Ascultă, rosti el, fără să se oprească din mers. 

Werner încuviinţă, spunând: 

— E tot mai puternic. Pi 

Avea o privire aproape înnebunită. li dădu casca înapoi. „Cred 
că te-am prins”, se gândi Macke triumfător. 

Un zgomot puternic se auzi când o bombă ateriză pe clădirea 
pe lângă care tocmai trecuseră. Se întoarseră și văzură flăcările 
întețindu-se în spatele vitrinelor sparte ale unei brutării. Wagner 
zise: 

— Doamne, ce aproape a fost! 

Ajunseră apoi la o școală - era o clădire joasă din cărămidă 
într-o curte asfaltată. 

— Cred că acolo este, rosti Macke. 

Cei trei bărbați urcară treptele de piatră de la intrare. Ușa nu 
era încuiată, așa că intrară cu toţii în clădire. 

Se aflau în capătul unui coridor larg. În celălalt capăt se vedea 
o ușă mare, care dădea probabil în sala principală a școlii. 

— Drept înainte, zise Macke. 

Işi scoase arma, un Luger de 9 milimetri. Werner nu era 
înarmat. 

Se auzi o bubuitură, apoi un zgomot înfundat urmat de vuietul 
unei explozii, toate înfiorător de aproape. Geamurile de pe 
coridor se sparseră, iar cioburile de sticlă acoperiră dalele de 
piatră. Probabil că o bombă picase pe terenul de joacă. 

Werner strigă: 

— Fugiţi! Clădirea o să se prăbușească! 

Clădirea nu era în pericol de prăbușire, observă Macke. 
Acesta era probabil șiretlicul prin care Werner voia să-l alerteze 
pe pianist. 

Werner o rupse la fugă, dar în loc să ţâșnească pe unde 
veniseră, porni spre sala din capătul coridorului. „Ca să-și 
avertizeze prietenii”, se gândi Macke. 

Wagner își scoase arma, dar Macke îl opri: 

— Nu! Nu trage! 

Werner ajunse în capătul coridorului și trânti ușa sălii de 
perete. 

— Fugiţi! zbieră el, apoi amuţi și înlemni. 


744 


În sală se afla colegul lui Macke, Mann, inginerul 
electrotehnic, care transmitea un mesaj fără sens de la un radio 
portabil. 

Lângă el stăteau Schneider și Richter, amândoi cu armele 
scoase. 

Macke zâmbi triumfător: Werner căzuse în capcana întinsă de 
el. 

Wagner se duse lângă Werner și îi puse pistolul la cap. Macke 
zise: 

— Eşti arestat, bolșevic subuman. 

Werner acţionă rapid. Își trase capul de lângă pistolul lui 
Wagner, îl prinse pe acesta de braț și îl întoarse spre sală. 
Pentru câteva clipe, Wagner îl protejă pe Werner de armele din 
sală. Apoi Werner îl îmbrânci pe bărbat, făcându-l să se 
împiedice și să cadă. După aceea ieși din sală și trânti ușa în 
urma sa. 

Vreme de câteva secunde, pe coridor rămaseră doar Macke și 
Werner. Tânărul porni către Macke. Acesta își îndreptă pistolul 
spre el și spuse: 

— Oprește-te sau trag. 

— N-o să tragi, zise Werner, continuând să se apropie. Trebuie 
să mă interoghezi și să afli cine sunt ceilalţi. 

Macke tinti spre picioarele lui Werner. 

— Te pot interoga și dacă ai un glonţ în genunchi, rosti el 
trăgând. 

Însă nu nimeri. 

Werner se năpusti asupra lui Macke, făcându-l să scape arma 
din mână. În timp ce se aplecă să o recupereze, Werner fugi pe 
lângă el. 

Macke își ridică arma, în timp ce Werner ajunse la ușa de la 
intrare. Macke se strădui să-i ţintească picioarele și trase. 
Primele trei gloanțe nu-și atinseră ţinta și Werner reuși să iasă 
pe ușă. 

Macke mai trase un glonț prin ușa întredeschisă, iar Werner 
scoase un strigăt și se prăbuși la pământ. Macke fugi pe coridor. 
În urma lui auzi pașii celorlalţi, venind din sala principală. 

Apoi acoperișul se despică cu un sunet asurzitor și prin el se 
revărsă un foc lichid. Macke urlă de groază, apoi de agonie, 
când hainele i se aprinseră. Căzu la pământ și apoi totul se 
cufundă în liniște și în întuneric. 


745 


(V) 


Medicii triau pacienţii în sala de primire a spitalului. Cei care 
aveau doar vânătăi sau tăieturi erau trimiși în sala de așteptare, 
unde asistentele începătoare le curăţau rănile și le dădeau 
aspirine. Cazurile grave primeau tratament de urgență chiar 
acolo, fiind trimise apoi specialiștilor de la etajele superioare. 
Morţii erau scoși în curte și întinși pe pământul rece până când îi 
recupera cineva. 

Doctorul Ernst consulta o victimă cu arsuri care urla, 
prescriindu-i morfină. 

— Scoateţi-i apoi hainele și aplicaţi-i niște gel pe arsuri, rosti 
el, trecând imediat la următorul pacient. 

Carla încărcă seringa în timp ce Frieda tăia hainele înnegrite 
ale pacientului. Acesta avea arsuri grave pe toată partea 
dreaptă, însă pe stânga nu arăta la fel de rău. Carla descoperi 
pe coapsa stângă o bucată de piele și de carne neafectată. Pe 
când se pregătea să îi facă injecţia, se uită la fața lui și 
încremeni. 

Știa chipul acela gras și rotund, cu mustăcioara ca o pată de 
murdărie sub nas. În urmă cu doi ani, omul acesta dăduse buzna 
în casa lor și îl arestase pe tatăl ei. Când îl văzuse din nou pe 
Walter, acesta era pe moarte. Acum îl avea în faţa ochilor pe 
inspectorul Thomas Macke de la Gestapo. 

„Tu l-ai omorât pe tata, se gândi ea. Şi acum pot eu să te 
omor pe tine.” 

Ar fi fost simplu. l-ar fi putut face o supradoză de morfină. 
Nimeni nu ar fi băgat de seamă, mai ales într-o noapte ca 
aceea. El și-ar fi pierdut cunoștința imediat și ar fi murit în 
câteva minute. Un medic care aproape dormea pe picioare ar fi 
pus decesul pe seama unei insuficiențe cardiace. Nimeni nu ar fi 
pus la îndoială diagnosticul și nimeni nu ar fi pus întrebări. Ar fi 
fost doar una dintre sutele de victime ale unui raid aerian de 
proporţii. Odihnească-se în pace. 

Ştia că Werner se temea că Macke îl suspecta. Werner putea 
fi arestat la orice oră. Toată lumea vorbește sub tortură. Werner 
i-ar fi trădat pe Frieda, pe Heinrich și pe alţii - inclusiv pe Carla. 
Îi putea salva pe toţi acum, într-o clipă. 

Însă ezita. 


746 


Se întrebă de ce. Macke era un torţionar și un criminal. Merita 
să moară cu vârf și îndesat. 

Carla îl omorâse pe Joachim sau măcar contribuise la uciderea 
lui. Dar Joachim voia s-o omoare în bătaie pe mama Carlei când 
ea îl pocnise în cap cu oala. Situaţia era diferită acum: Macke 
era pacient. 

Carla nu era o fire prea religioasă, însă era de părere că unele 
lucruri erau sfinte. Era asistentă, iar pacienţii se bizuiau pe ea. 
Știa că Macke ar fi torturat-o și ar fi omorât-o fără ezitare - însă 
ea nu era ca Macke, nu era genul acesta de om. Aici nu era 
vorba de el, ci de ea. 

Dacă ar fi omorât un pacient, ar fi simţit că nu ar mai putea 
continua în această meserie, nici măcar să mai îngrijească 
vreodată bolnavi. Ar fi fost ca un bancher care fură bani sau ca 
un politician care acceptă mită sau ca un preot care pipăie 
fetele venite la orele pentru Prima Comuniune. Și-ar fi trădat 
crezul. 

Frieda o trezi din reverie: 

— Ce mai aștepți? Nu pot să-l ung cu gel până nu se 
calmează. 

Carla băgă acul în coapsa bărbatului și acesta se opri din 
urlat. Frieda începu să-i ungă cu gel pielea arsă. 

— Asta de-aici are doar o contuzie, rosti doctorul Ernst, 
referindu-se la un alt pacient. Însă are un glonţ în spate. Își 
ridică tonul, întrebându-l pe pacient: Cum ai fost împușcat? RAF 
a tras în noi cam cu orice în noaptea asta, mai puţin cu gloanţe. 

Carla se răsuci să privească. Pacientul era întins pe burtă. | se 
tăiaseră pantalonii, dezvelindu-i posteriorul. Avea pielea albă și 
fină și un smoc de păr blond în zona coccisului. Era ameţit, dar 
reuși să îngaime ceva. 

Ernst spuse: 

— S-a descărcat arma unui poliţist din greșeală, asta ai zis? 

Pacientul vorbi ceva mai clar: 

— Da. 

— O să scot glonțul. O să doară, dar nu avem foarte multă 
morfină și sunt cazuri mai grave decât al tău. 

— Am înţeles. 

Carla tamponă rana. Ernst ridică un forceps lung și îngust. 

— Mușcă din pernă, îl sfătui el. 


747 


Băgă forcepsul în rană. Pacientul scoase un strigăt înfundat 
de durere. Doctorul Ernst rosti: 

— Încearcă să nu-ți încordezi mușchii, altfel o să doară și mai 
tare. 

Carla se gândi că era o nerozie să afirmi așa ceva - nimeni 
nu-și putea relaxa mușchii atunci când i se umbla într-o rană. 

Pacientul mugi: 

— Au! Rahat! 

— L-am prins, zise doctorul Ernst. Încearcă să nu te miști! 

Pacientul rămase nemișcat și Ernst scoase glonţul, lăsându-l 
să cadă într-o tavă. 

Carla șterse sângele din gaură și puse o fașă pe rană. 
Pacientul se rostogoli pe spate. 

— Nu, zise Carla. Trebuie să rămâneţi pe... 

Amuţi - pacientul era Werner. 

— Carla? zise el. 

— Eu sunt, spuse ea fericită. Îți pansez fundul. 

— Te iubesc, zise el. 

Ea îl cuprinse în braţe, într-o lipsă totală de profesionalism, și 
replică: 

— O, scumpul meu, și eu te iubesc! 


(VI) 


Thomas Macke își reveni treptat. La început fu într-o stare 
vecină cu visul. Apoi deveni ceva mai conștient, realizând că se 
afla într-un spital, sub efectul anestezicului. Ştia și de ce: pielea 
îl durea cumplit, mai ales pe partea stângă. Reuși să-și dea 
seama că anestezicul reducea probabil durerea, dar nu putea să 
o elimine complet. 

Încet-încet își aminti cum ajunsese acolo. Fusese bombardat. 
Ar fi murit dacă explozia nu l-ar fi prins fugind după un suspect. 
Cei din spatele lui muriseră cu siguranță: Mann, Schneider, 
Richter și tânărul Wagner. Întreaga lui echipă. 

Însă îl prinsese pe Werner. 

Chiar îl prinsese? Îl împușcase pe Werner, iar acesta căzuse la 
pământ; apoi picase bomba. Macke supravieţuise, ceea ce 
însemna că și Werner ar fi putut fi încă în viață. 


748 


Macke era acum singurul om rămas în viaţă care știa că 
Werner era spion. Trebuia să vorbeasca cu șeful lui, 
superintendentul Kringelein. Încercă să se ridice în capul 
oaselor, dar descoperi că nu avea suficientă vigoare ca să se 
miște. Hotări să cheme o asistentă, însă când deschise gura, nu 
reuși să articuleze niciun sunet. Efortul îl epuiză și adormi din 
nou. 

Când se trezi iar, își dădu seama că era noapte. Era liniște și 
nimeni nu mișca. Își deschise ochii și văzu deasupra sa o faţă. 

Era Werner. 

— Acum o să pleci de-aici, rosti Werner. 

Macke încercă să strige după ajutor, dar nu izbuti să îngaime 
nimic. 

— O să pleci în altă parte, continuă Werner. Nu vei mai fi 
torționar - de fapt, tu vei fi cel torturat acolo. 

Macke deschise gura ca să ţipe. 

O pernă îi acoperi faţa, apăsându-i gura și nasul. Nu mai 
putea să respire, încercă să se zbată, însă nu mai avea forță în 
membre. Încercă să tragă aer în piept, dar nu mai avea aer. 
Intră în panică. Reuși să-și miște capul dintr-o parte în alta, însă 
perna îl apăsă cu și mai multă fermitate. În cele din urmă scoase 
un sunet, însă doar un scâncet înfundat. 

Universul se preschimbă într-un disc de lumină care se 
micșoră treptat, până ajunse cât un vârf de ac. 

Apoi se stinse cu totul. 


e Capitolul 17 
1943 (3) 


(1) 


— Vrei să fii soția mea? rosti Volodea Peshkov, ţinându-și 
răsuflarea. 

— Nu, replică Zoya Vorotsyntsev. Dar îţi mulţumesc. 

Deși era foarte directă în tot ce spunea, aceasta era o replică 
neașteptat de aspră chiar și pentru ea. 


749 


Erau întinși în pat, în luxosul hotel Moskva, și tocmai făcuseră 
dragoste. Zoya avusese orgasm de două ori. Ea prefera sexul 
oral. li plăcea să se afunde într-un morman de perne în timp ce 
el îngenunchea adorator între picioarele ei. El era un acolit 
devotat, iar ea îi întorcea favoarea cu entuziasm. 

Erau împreună de mai bine de un an și totul părea să meargă 
nemaipomenit. Refuzul ei îl nedumerea, așa că o întrebă: 

— Mă iubești? 

— Da. Te ador. Îţi mulțumesc că mă iubești suficient de mult 
încât să mă ceri de soţie. 

Așa mai mergea... 

— Și atunci, de ce nu vrei să accepţi? 

— Nu vreau să nasc copii într-o lume aflată în război, îi explică 
ea. 

— Bine, asta pot să înţeleg. 

— Intreabă-mă din nou după ce câştigăm. 

— Poate că n-o să mai vreau să mă căsătoresc cu tine la 
momentul respectiv. 

— Dacă ești atât de nestatornic, mai bine că te-am refuzat 
azi. 

— lartă-mă. Pentru o clipă am uitat că nu-ţi dai seama când te 
tachinez. 

— Trebuie să merg la baie. 

Se dădu jos din pat și traversă goală camera de hotel. Lui 
Volodea mai că nu-i venea să-și creadă ochilor. Zoya avea 
corpul unui fotomodel sau al unei vedete de cinema. Avea 
pielea albă ca laptele și păru blond-deschis. Se așeză pe closet 
fără să închidă ușa de la baie, iar el o ascultă ușurându-se. Lipsa 
ei de inhibiţii îl încânta. 

Volodea ar fi trebuit să fie la lucru acum. 

Comunitatea de informaţii din Moscova era cuprinsă de 
înfrigurare la fiecare vizită a liderilor aliaţi, iar programul normal 
al lui Volodea fusese dat peste cap de Conferinţa Miniștrilor de 
Externe, începută pe 18 octombrie. 

Invitaţii erau secretarul de stat american Cordell Hull și 
ministrul de externe britanic Anthony Eden. Aceștia veniseră cu 
o propunere nechibzuită pentru un pact cvadripartit, ce ar fi 
urmat să includă și China. Stalin socotea propunerea o prostie și 
nu înţelegea de ce-și pierdeau timpul cu ea. Americanul Hull 
avea 72 de ani și scuipa sânge - medicul său personal îl însoţise 


750 


la Moscova -, însă asta nu-l făcea mai puţin insistent și era clar 
că nu voia să renunţe la ideea pactului. 

Erau atâtea lucruri de făcut pe durata conferinței, încât NKVD- 
ul - poliţia secretă - era nevoită să coopereze cu detestaţii lor 
rivali de la Serviciul de Informaţii al Armatei Roșii, unde lucra 
Volodea. Trebuiau montate microfoane în camerele de hotel - 
era unul și acolo, dar Volodea îl deconectase. Miniștrii străini și 
toți asistenții lor trebuiau păstraţi permanent sub supraveghere. 
Bagajele lor trebuiau să fie deschise în secret și percheziționate. 
Apelurile lor trebuiau să fie înregistrate, transcrise, traduse în 
rusă, citite și rezumate. Majoritatea oamenilor pe care-i 
întâlneau, inclusiv chelnerii și cameristele, erau agenţi NKVD, 
însă toţi cei cu care se întâmpla să vorbească, fie la recepţia 
hotelului, fie pe stradă, trebuiau verificaţi, poate chiar arestaţi, 
întemnițați și interogaţi sub tortură. Era o grămadă de treabă. 

Volodea era pe cai mari. Spionii lui din Berlin îi ofereau 
informaţii remarcabile. li dăduseră planul de luptă pentru 
ofensiva germană de vară, Zitadelle, iar Armata Roșie îi 
administrase o înfrângere usturătoare inamicului. 

Și Zoya era fericită. Uniunea Sovietică își reluase cercetările 
nucleare, iar Zoya făcea parte din echipa care încerca să creeze 
o bombă nucleară. Rămăseseră mult în urma celor din Occident, 
din cauza întârzierii provocate de scepticismul lui Stalin, însă 
primeau în schimb un ajutor neprețuit de la spionii comuniști din 
Anglia și din America, printre care se număra și fostul coleg de 
școală al lui Volodea, Willi Frunze. 

Zoya se întoarse în pat, iar Volodea zise: 

— Când ne-am întâlnit prima oară, nu păreai să mă placi prea 
mult. 

— Nu-mi plăceau bărbaţii, rosti ea. Nici acum nu-mi plac. 
Majoritatea sunt beţivi, brute și proști. Mi-a luat ceva vreme ca 
să realizez că tu ești diferit. 

— Mulţumesc... cred, zise el. Dar chiar sunt bărbaţii atât de 
răi? 

— Uită-te în jur, replică ea. Uită-te la ţara noastră. 

El se întinse peste ea și porni aparatul de radio de pe 
noptieră. Chiar dacă deconectase instrumentul de ascultare din 
spatele stinghiei de la pat, nu strica niciodată să-ţi iei măsuri 
suplimentare. După ce aparatul se încălzi, din difuzoare se auzi 


751 


un marș interpretat de o fanfară militară. Mulţumit că nu puteau 
fi auziţi, Volodea spuse: A 

— Presupun că te gândești la Stalin și la Beria. Insă ei nu sunt 
veșnici. 

— Ştii cum a căzut tatăl meu în dizgrație? rosti ea. 

— Nu. Părinţii mei nu mi-au vorbit niciodată despre asta. 

— Există un motiv pentru care n-au făcut-o. 

— Continuă. 

— Conform spuselor mamei mele, la fabrica unde lucra tata s- 
au desfășurat alegeri pentru un post de deputat care urma să 
fie trimis la sovietul din Moscova. Un menșevic a candidat 
împotriva bolșevicului și tatăl meu s-a dus la un miting ca să-i 
asculte discursul. Nu l-a susținut pe menșevic și nici nu l-a votat; 
dar toţi cei care au participat la acel miting au fost daţi afară, iar 
după câteva săptămâni tatăl meu a fost arestat și dus la 
Lubyanka. 

Se referea la sediul și totodată închisoarea NKVD din piața 
Lubyanka. Ea continuă: 

— Mama s-a dus la tatăl tău și l-a implorat să o ajute. El s-a 
dus imediat cu ea la Lubyanka. L-au salvat pe tata, însă au 
văzut cum sunt împușcați alți doisprezece muncitori. 

— Groaznic! zise Volodea. Dar Stalin era... 

— Nu. Asta se întâmpla în 1920. Stalin era un simplu 
comandant în Armata Roșie, luptând în războiul sovieto-polonez. 
Lenin era la conducere pe-atunci. 

— Asta s-a întâmplat pe vremea lui Lenin? 

— Da. Deci, vezi tu, nu-i vorba doar de Stalin și de Beria. 

Imaginea pe care și-o făcuse Volodea cu privire la istoria 
comunistă se zdruncinase serios. 

— Și-atunci, despre ce-i vorba? 

Ușa se deschise. Volodea se întinse după pistolul din sertarul 
noptierei, însă în cameră intră o fată care purta o haină de blană 
și, din câte se putea vedea, nimic altceva. 

— lartă-mă, Volodea, rosti ea. N-am știut că nu ești singur. 

Zoya zise: 

— Cine dracu' mai e și ea? 

Volodea întrebă: 

— Natasha, cum ai deschis ușa? 

— Mi-ai dat o cheie principală. Pot deschide cu ea toate ușile 
din hotel. 


752 


— Puteai să baţi la ușă măcar! 

— Îmi pare rău. Am venit doar ca să-ţi dau vestea cea 
proastă. 

— Ce veste? 

— M-am dus în camera lui Woody Dewar, așa cum mi-ai spus 
tu. Dar nu am avut succes. 

— Ce ai făcut? 

— Asta. 

Natasha își desfăcu haina, lăsând să i se vadă trupul dezgolit. 
Avea o siluetă voluptuoasă și un smoc des de păr pubian închis 
la culoare. 

— Bine, am înţeles, poţi să-ţi pui haina la loc, rosti Volodea. Și 
el ce-a zis? 

Ea trecu la engleză. 

— A zis doar: „Nu”. Eu am replicat: „Cum adică nu?” Ela 
răspuns: „Adică opusul lui da”. Apoi mi-a ţinut ușa până am 
ieșit. 

— Rahat! pufni Volodea. Trebuie să procedez altfel. 


(II) 


Chuck Dewar își dădu seama că nu era a bună când căpitanul 
Vandermeier veni în zona inamică pe la mijlocul după-amiezii, 
roșu la faţă după un prânz cu bere. 

Unitatea de spionaj de la Pearl Harbor se extinsese. Numită 
înainte Staţia HYPO, acum purta numele pompos de Joint 
Intelligence Center, Pacific Ocean Area? - pe scurt, JICPOA. 

În urma lui Vandermeier venea un sergent de pușcași marini. 

— Hei, pămătufurilor, le strigă Vandermeier. Aveţi un client 
nemultumit. 

Operaţiunea se extinsese, toată lumea începuse să se 
specializeze, iar Chuck și Eddie deveniseră experți în 
cartografierea teritoriilor în care forțele americane se pregăteau 
să debarce pe măsură ce avansau din insulă în insulă prin 
Pacific. 

Vandermeier zise: 

— Dumnealui este domnul sergent Donegan. 


? joint Intelligence Center, Pacific Ocean Area (în Ib. engl. în orig.) - Centrul Comun de 
Informaţii pentru Zona Pacificului (n. tr.). 


753 


Pușcașul marin era foarte înalt și părea tare ca stânca. Chuck 
ghici că omul îi picase cu tronc lui Vandermeier. 

Chuck se ridică în picioare: 

— Mă bucur să vă cunosc, domnule sergent. Sunt maistrul 
militar principal Dewar. 

Chuck și Eddie fuseseră promovați amândoi. Cum mii de noi 
recruți se înrolau în armata americană, aceasta intrase în criză 
de ofițeri, așa că recruţii încorporaţi înainte de război care 
învăţaseră meserie avansau repede. 

__ Chuck și Eddie aveau voie acum să locuiască în afara bazei. 
Işi închiriaseră împreună un mic apartament. 

Chuck întinse mâna, însă Donegan nu i-o strânse. Chuck se 
așeză la loc. Il depășea ușor în grad pe sergent și nu avea de 
gând să fie politicos cu un bădăran. 

— Vă pot ajuta cu ceva, domnule căpitan Vandermeier? 

Existau nenumărate moduri în care un căpitan îi putea chinui 
pe subofițerii din marină și Vandermeier le știa pe toate. 
Stabilea turele astfel încât Chuck și Eddie să nu aibă niciodată 
liber în aceeași zi. Le nota rapoartele cu „corespunzător”, știind 
prea bine că tot ce era sub „excelent” reprezenta, de fapt, o 
notă proastă. Trimitea mesaje confuze la casierie, astfel încât 
Chuck și Eddie să primească solda cu întârziere sau să 
primească mai puţini bani, fiind nevoiţi astfel să-și piardă 
ceasuri bune pentru îndreptarea lucrurilor. Era o adevărată 
pacoste. Și acum născocise probabil o nouă răutate. 

Donegan scoase din buzunar o coală mototolită și o despături. 

— Dumneata ai făcut asta? rosti el pe un ton agresiv. 

Chuck luă coala. Era o hartă a Noii Georgii, un grup din 
insulele Solomon. 

— Staţi să verific, spuse el. 

El o făcuse - și știa asta -, dar voia să mai câștige ceva timp. 
Se duse la un fișet și trase un sertar. Scoase dosarul pentru 
Noua Georgie și trânti sertarul cu genunchiul. Se întoarse apoi la 
birou, se așeză și deschise dosarul. Acesta conţinea o copie 
după harta lui Donegan. 

— Da, zise Chuck. Eu am făcut-o. 

— Ei bine, am venit să-ţi spun că-i de rahat, se răsti Donegan. 

— Da? 

— Uită-te aici. Ai desenat jungla coborând până la mare. În 
realitate însă, există o plajă lată de patru sute de metri. 


754 


— Îmi pare rău să aud asta. 

— Îți pare rău?! 

Donegan băuse cam la fel de multă bere ca și Vandermeier și 
acum căuta motiv de scandal. 

— Cincizeci dintre oamenii mei au murit pe plaja aia! zise el. 

Vandermeier râgâi dizgraţios și zise: 

— Cum ai putut să greșești în halul ăsta, Dewar? 

Vestea îl zguduise pe Chuck. Dacă era responsabil pentru o 
eroare care dusese la moartea a cincizeci de oameni, chiar 
merita să se ţipe la el. 

— A trebuit să lucrăm pornind de la asta, se scuză el. 

Dosarul conţinea o hartă inexactă a insulelor din epoca 
victoriană, precum și o hartă navală mai recentă ce înfățișa 
adâncimile apei în acea zonă, fără să prezinte însă aproape 
deloc caracteristicile reliefului. Nu existau rapoarte de la faţa 
locului și nici decriptări de mesaje radio. In dosar nu mai era 
decât o fotografie alb-negru neclară, realizată într-o misiune de 
recunoaștere aeriană. 

Punându-și degetul pe locul aflat în discuţie, Chuck rosti: 

— Chiar pare că pădurea coboară până la marginea apei. 
Există maree? Dacă nu, atunci nisipul ar fi putut fi acoperit cu 
alge atunci când a fost făcută fotografia. Algele pot apărea 
brusc, dispărând la fel de repede. 

Donegan spuse: 

— Nu ai mai fi atât de detașat dacă ar trebui să lupţi pe acel 
teren. 

Poate că avea dreptate, se gândi Chuck. Donegan era agresiv 
și necioplit, fiind provocat de malițiosul Vandermeier, însă asta 
nu însemna că se înșela. 

Vandermeier zise: 

— Așa este, Dewar. Poate că tu și prietenul tău efeminat ar 
trebui să mergeţi cu pușcașii marini în următorul loc de asalt. Să 
vedeţi cum sunt folosite în luptă hărţile voastre. 

Chuck se gândi să-i dea o replică inteligentă, apoi realiză că 
poate ar fi trebuit să ia sugestia în serios. Poate că venise 
momentul să intre și el în luptă. Era foarte ușor să te blazezi 
când lucrai în spatele unui birou. Reclamaţia lui Donegan merita 
să fie luată în serios. 

La fel de adevărat era că asta ar fi însemnat să-și riște viața. 

Chuck se uită în ochii lui Vandermeier. 


755 


— Mi se pare o idee bună, domnule căpitan, rosti el. Aș vrea 
să mă ofer voluntar. 

Donegan păru surprins, ca și cum începea să creadă că 
judecase greșit situaţia. 

Eddie deschise gura pentru prima oară. 

— Și eu. Vin și eu. 

— Bun, zise Vandermeier. Vă veţi întoarce mai înţelepţi sau 
nu vă veţi mai întoarce deloc. 


(HI) 


Volodea nu reușea să-l îmbete pe Woody Dewar. 

Erau în barul hotelului Moskva. Împinse un pahar de votcă în 
fața tânărului american și rosti într-o engleză școlărească: 

— O să-ţi placă - e de cea mai bună calitate. 

— Îți mulţumesc. Apreciez gestul, replică Woody, fără să se 
atingă însă de pahar. 

Woody era înalt ca o prăjină și părea foarte direct, aproape 
naiv, motiv pentru care îl și luase la ţintă Volodea. 

Cu ajutorul translatorului, Woody întrebă: 

— Peshkov este un nume rusesc comun? 

— Nu chiar, replică Volodea în rusă. 

— Eu sunt din Buffalo și acolo locuiește un om de afaceri 
foarte cunoscut, pe nume Lev Peshkov. Mă întreb dacă sunteţi 
rude. 

Volodea tresări. Pe fratele tatălui său îl chema Lev Peshkov și 
el plecase în Buffalo înainte de Primul Război Mondial. Insă 
precauţia îl făcu să se eschiveze. 

— Trebui să-l întreb pe tatăl meu, rosti el. 

— Am fost coleg la Harvard cu fiul lui Lev Peshkov, Greg. Ar 
putea să-ţi fie văr. 

— Posibil. 

Volodea se uită neliniștit la spionii poliţiei aflaţi la masă. 
Woody nu pricepea că orice legătură cu cineva din America 
putea avea consecinţe neplăcute asupra cetățenilor sovietici. 

— Ştii, Woody, la noi în ţară este o insultă să refuzi o băutură, 
zise el apoi. 

Woody zâmbi amical. 

— Nu și în America, zise el. 


Volodea își ridică paharul și se uită la cei din jurul mesei, 
membri ai diverselor servicii secrete care încercau să treacă 
drept funcţionari publici și diplomați. 

— Un toast! zise el. Pentru prietenia dintre Statele Unite și 
Uniunea Sovietică! 

Toată lumea ridică paharul. Woody le urmă exemplul. 

— Pentru prietenie! strigară toţi. 

Și toți băură, mai puţin Woody, care își lăsă paharul pe masă 
neatins. Volodea începu să suspecteze că tipul nu era chiar atât 
de naiv pe cât părea. 

Woody se aplecă peste masă. 

— Volodea, trebuie să înţelegi că eu nu știu niciun secret. 
Sunt într-o poziţie mult prea neînsemnată. 

— Și eu la fel, rosti Volodea, deși lucrurile nu stăteau deloc 
așa. 

Woody continuă: 

— Ce vreau să spun e că poţi să mă întrebi direct ce vrei. 
Dacă știu răspunsurile, o să îţi spun și ţie. Pot face asta, fiindcă 
nimic din ce știu eu nu este secret. Deci nu trebuie să te chinui 
să mă îmbeţi sau să-mi trimiţi prostituate în cameră. Poţi să mă 
întrebi deschis. 

Era un șiretlic, decise Volodea. Nimeni nu putea fi atât de 
inocent. Însă hotărî să-i cânte în strună lui Woody. Ce-avea de 
pierdut? 

— Bine, zise el. Vreau să știu ce urmăriţi. Nu tu personal, 
desigur. Delegaţia voastră, secretarul Hull și președintele 
Roosevelt. Ce speraţi să obţineţi de la această conferință? 

— Vrem să obţinem sprijinul vostru pentru pactul cvadripartit. 

Acesta era răspunsul standard, însă Volodea insistă. 

— Asta nu pricepem noi. 

Dădea acum dovadă de candoare, poate mai mult decât ar fi 
fost cazul, însă instinctul îi spunea să riște și să se deschidă 
puţin. 

— Cui îi pasă de un pact cu China? continuă el. Trebuie să-i 
învingem pe naziști în Europa. Vrem să ne ajutaţi să facem asta. 

— Așa vom face. 

— Așa spuneţi. Dar aţi zis că veți invada Europa vara aceasta. 

— Păi am invadat Italia. 

— Nu-i destul. 

— Franţa urmează la anul. V-am promis asta. 


757 


— Și atunci, de ce mai aveţi nevoie de pact? 

— Păi... Woody se opri, adunându-și gândurile, apoi zise: 
Trebuie să-i arătăm poporului american că este în interesul său 
să invadăm Europa. 

— De ce? 

— Cum adică de ce? 

— De ce trebuie să explicaţi asta publicului? Roosevelt este 
președinte, nu? Ar trebui s-o facă fără să mai stea la discuții! 

— Anul următor este an electoral. lar el vrea să fie reales. 

— Așa, și? 

— Americanii nu îl vor vota dacă li se va părea că el i-a 
implicat în războiul din Europa fără să fie nevoie de asta. Așa că 
trebuie să le prezinte această implicare drept o parte din planul 
său mai amplu pentru pacea mondială. Dacă semnăm pactul 
cvadripartit, demonstrăm că avem intenţii serioase în privinţa 
Organizaţiei Naţiunilor Unite, iar alegătorii americani vor fi mai 
dispuși să accepte că invazia Franţei este un pas pe drumul 
către o lume mai pașnică. 

— Uimitor! exclamă Volodea. El este președinte și totuși 
trebuie să găsească mereu scuze pentru acţiunile sale! 

— Ceva de genul acesta, da, încuviință Woody. Noi numim 
asta democraţie. 

Volodea avea o bănuială că această poveste incredibilă chiar 
ar fi putut să fie adevărată. 

— Deci pactul este necesar pentru a-i convinge pe alegătorii 
americani să sprijine invazia Europei. 

— Exact. 

— Și atunci, de ce avem nevoie de China? 

Stalin privea cu dispreţ insistența Aliaților ca pactul să includă 
și China. 

— China este un aliat slab. 

— Atunci, hai să o ignorăm. 

— Dacă îi lăsăm pe dinafară pe chinezi, s-ar putea ca asta să 
îi descurajeze, ceea ce i-ar face să lupte cu mai puţină tragere 
de inimă împotriva japonezilor. 

— Așa, și? 

— Și atunci va trebui să ne suplimentăm forțele din Pacific, 
ceea ce ar însemna să le slăbim pe cele din Europa. 

Asta îl alarmă pe Volodea. Uniunea Sovietică nu voia ca 
forțele aliate să fie transferate din Europa în Pacific. 


758 


— Deci vreţi să faceţi un gest de bună-credinţă faţă de China 
doar pentru a vă conserva forțele pentru invazia Europei. 

— Întocmai. 

— Faci să pară totul atât de simplu... 

— Chiar este, replică Woody. 


(IV) 


În primele ore ale dimineţii de 1 noiembrie, Chuck și Eddie 
mâncară o friptură la micul dejun alături de Divizia a lIll-a de 
Pușcași Marini, chiar în largul coastelor insulei Bougainville din 
Marea Sudului. 

Insula avea o lungime de aproximativ 200 de kilometri. Acolo 
se aflau două baze aeriene japoneze, una la nord și una la sud. 
Pușcașii marini se pregăteau să debarce exact între ele, pe 
coasta de vest mai puţin protejată. Obiectivul lor era să 
stabilească un cap de pod și să câștige suficient teren încât să 
poată construi o pistă de aterizare, de pe care să lanseze atacuri 
asupra bazelor japoneze. 

Chuck se afla pe punte la ora 7:26, când pușcașii marini cu 
căști și cu rucsacuri începură să coboare pe plasele de frânghie 
atârnate peste bordul navei și să sară în ambarcaţiunile folosite 
pentru debarcare. Aveau cu ei și câţiva câini de război, rasa 
Dobermann Pinscher, santinele cu adevărat neobosite. 

Când ambarcaţiunile se apropiară de pământ, Chuck observă 
deja o primă eroare în harta pe care o schiţase. Valurile înalte se 
spărgeau de o plajă abruptă. Sub privirile sale, o barcă se 
răsturnă, iar pușcașii din ea porniră înot spre țărm. 

— Trebuie să consemnăm și condiţiile de deferlare, îi zise 
Chuck lui Eddie, care stătea lângă el pe punte. 

— Și cum propui să le aflăm? 

— Va fi nevoie de misiuni de recunoaștere în care zborul să fie 
cât mai jos, pentru a surprinde în fotografii și petele albe de 
spumă. 

— Nu pot risca să coboare atât de mult în apropierea bazelor 
aeriene inamice. 

Eddie avea dreptate. Dar trebuia să existe o soluţie. Chuck și- 
o notă drept o primă întrebare pe care să o adreseze după 
încheierea misiunii. 


759 


Pentru această debarcare avuseseră parte de mai multe 
informaţii decât de obicei. Pe lângă hărţile obișnuite și imprecise 
și fotografiile greu de descifrat făcute din aer, beneficiaseră și 
de raportul unei misiuni de recunoaștere ajunse la țărm cu un 
submarin în urmă cu șase săptămâni. Trupa respectivă 
identificase douăsprezece plaje potrivite pentru debarcare de-a 
lungul unei fâșii de coastă de șase kilometri și jumătate. Insă nu 
pomenise nimic despre deferlare. Poate că aceasta nu 
constituise o problemă în ziua aceea. 

În celelalte privinţe, harta lui Chuck era corectă până în acel 
punct. După o plajă nisipoasă lată de vreo sută de metri, urmau 
câteva desișuri de palmieri, precum și alte forme de vegetaţie. 
Dincolo de această zonă, ar fi trebuit să fie și o mlaștină, 
conform hărții. 

Coasta nu era complet neprotejată. Chuck auzi focul de 
artilerie și un obuz căzu în apa de lângă țărm. Nu produse 
pagube, însă artileriștii aveau să-și perfecționeze tirul. Pușcașii 
marini săriră rapid din ambarcaţiuni și o luară la fugă spre zona 
împădurită. 

Chuck era bucuros că decisese să vină. Nu fusese niciodată 
neglijent sau delăsător în întocmirea hărților, dar îi prindea bine 
să vadă cu ochii lui felul în care niște hărţi exacte puteau salva 
viețile oamenilor și cum puteau fi fatale chiar și cele mai 
mărunte greșeli. Înainte de îmbarcare, el și Eddie deveniseră 
mult mai pretenţioși. Solicitaseră repetarea fotografiilor neclare, 
discutaseră la telefon cu membrii misiunilor de recunoaștere și 
trimiseseră mesaje în toată lumea pentru a găsi cele mai bune 
hărți. 

Mai avea și un alt motiv de bucurie. Era pe mare, iar asta-i 
plăcea la nebunie. Se afla pe un vas cu șapte sute de tineri și 
savura spiritul de camaraderie, glumele, cântecele și senzaţia 
de intimitate oferită de cabinele strâmte și de dușurile la comun. 

— Parcă aș fi un heterosexual într-un internat de fete, îi spuse 
el lui Eddie într-o seară. 

— Da, numai că așa ceva nu se întâmplă niciodată în 
realitate, pe când asta e cât se poate de real, replică Eddie. 

Și el se simţea la fel ca Chuck. Se iubeau, dar asta nu-i 
împiedica să mai tragă cu ochiul la marinarii goi. 

Acum, toţi cei șapte sute de pușcași marini coborau de pe vas 
și încercau să ajungă la țărm cât puteau de repede. Același 


760 


lucru se întâmpla și în alte opt locuri de pe coastă. De îndată ce 
o ambarcaţiune se golea, aceasta se întorcea fără să piardă 
vremea după noi trupe; însă procesul părea înfiorător de încet 
chiar și așa. 

Artileristul japonez, ascuns undeva în junglă, își reglă în sfârșit 
ținta și Chuck observă șocat cum un obuz explodă în mijlocul 
unui pâlc de pușcași marini, azvârlind în aer oameni, puști și 
bucăţi sfârtecate de trupuri, care se împrăștiară apoi pe plajă, 
înroșind nisipul. 

Chuck se holbă îngrozit la carnagiu, apoi auzi vuietul unui 
avion; își ridică privirea și zări un Zero japonez zburând la 
altitudine joasă de-a lungul coastei. Sorii roșii pictaţi pe aripi îi 
strecurară un fior de teamă în suflet. Ultima oară îi văzuse în 
Bătălia de la Midway. 

Zeroul începu să mitralieze plaja. Pușcașii marini aflaţi în plin 
proces de debarcare fură prinși fără apărare. Unii se trântiră în 
apa joasă, alţii încercară să se ascundă după chila 
ambarcaţiunii, iar alţii o luară la fugă spre junglă. Vreme de 
câteva secunde, sângele ţâșni și oamenii căzură la pământ. 

Apoi avionul dispăru, lăsând în urmă plaja presărată cu 
cadavrele americanilor. Chuck îl auzi deschizând focul după 
câteva clipe, mitraliind următoarea plajă. 

Avea să revină. 

Ar fi trebuit să existe și avioane americane pe cer, dar el nu 
vedea niciunul. Niciodată nu aveai parte de susținere aeriană 
acolo unde era mai mare nevoie, și anume exact deasupra ta. 

După ce ajunseră pe țărm toți pușcașii marini, vii sau morți, 
ambarcaţiunile transportară medicii și brancardierii pe plajă. 
Apoi începură să transporte și proviziile: muniţia, apa potabilă, 
mâncarea, medicamentele și pansamentele. La întoarcere 
aduseră răniții înapoi pe vas. 

Fiind încadraţi la personalul neesenţial, Chuck și Eddie porniră 
spre țărm alături de provizii. 

Cârmacii se obișnuiseră între timp cu deferlarea, reușind să 
menţină ambarcaţiunea într-o poziţie stabilă - cu rampa pe nisip 
și cu valurile spărgându-se de pupă - în vreme ce erau 
descărcate cutiile; Chuck și Eddie săreau în spumă și își croiau 
drum spre mal. 

Ajunseră la țărm în același timp, iar în acel moment se porni 
focul de mitralieră. 


761 


Mitraliera părea să se afle în junglă, la vreo patru sute de 
metri de plajă. Oare fusese acolo de la bun început, cu 
mitraliorul așteptând momentul potrivit, sau fusese adusă din 
altă parte? Eddie și Chuck se aplecară și începură să alerge spre 
lizieră. 

Un marinar cu o ladă de muniţie pe umăr scoase un strigăt de 
durere și se prăbuși, scăpându-și încărcătura. 

Apoi, Eddie ţipă și el. 

Chuck mai făcu doi pași înainte să se poată opri. Când se 
întoarse, Eddie se rostogolea pe nisip, ţinându-se de genunchi și 
răcnind. 

Chuck se întoarse și îngenunche lângă el. 

— Stai liniștit, sunt aici! îi strigă el. 

Eddie avea ochii închiși, dar era în viață - Chuck nu putea 
vedea alte răni decât cea de la genunchi. 

Își ridică privirea. Ambarcaţiunea care îi adusese se afla încă 
în apropiere de țărm, așteptând să se termine descărcarea 
proviziilor. L-ar fi putut duce pe Eddie înapoi pe vas în doar 
câteva minute. Însă mitraliera trăgea în continuare. 

Se ghemui și zise: 

— O să doară, așa că poţi să ţipi cât vrei. 

Îl luă de umeri pe Eddie cu braţul drept, strecurându-și 
stângul pe sub coapsele acestuia. După ce se asigură că îl ţinea 
bine, se îndreptă de spate. Eddie urlă de durere când piciorul 
său rănit atârnă liber. 

— Rezistă, băiete, îi spuse Chuck, întorcându-se spre apă. 

Apoi, simţi o durere bruscă și insuportabil de ascuţită în 
picioare, în spate și apoi în cap. În următoarea fracțiune de 
secundă, se gândi să nu cumva să-l scape pe Eddie. O clipă mai 
târziu, realiză că avea s-o facă. Ceva străfulgeră în faţa ochilor 
săi, orbindu-l. 

Și-apoi, întreaga lume se sfârși. 


(V) 


În ziua ei liberă, Carla lucra la Spitalul Evreiesc. 

Doctorul Rothmann era cel care o convinsese. El fusese 
eliberat din lagăr - nimeni nu știa de ce, în afara naziștilor, iar 
aceștia oricum nu spuneau nimănui. Işi pierduse un ochi și 


762 


rămăsese cu un șchiopătat, însă era în viaţă și putea să practice 
în continuare medicina. 

Spitalul se afla în Wedding, cartierul muncitoresc din nord, 
însă nu era nimic proletar în arhitectura sa. Fusese construit 
înainte de Primul Război Mondial, pe vremea când evreii din 
Berlin erau încă prosperi și mândri. Era un complex format din 
șapte clădiri, plasate într-o grădină spațioasă. Diversele secții 
erau legate prin tuneluri, pentru ca pacienţii și angajaţii să 
poată trece dintr-o parte în alta fără să fie nevoiţi să înfrunte 
condițiile meteorologice. 

Era un adevărat miracol că încă mai exista un spital evreiesc. 
Foarte puţini evrei mai rămăseseră în Berlin. Fuseseră adunați 
cu miile și îmbarcaţi în trenuri speciale. Nimeni nu știa unde 
erau duși sau ce se întâmpla cu ei. Existau zvonuri incredibile 
despre lagăre de exterminare. 

Puţinii evrei rămași în Berlin nu puteau fi trataţi, dacă se 
îmbolnăveau, de asistente și de medici arieni. Așa încât, 
conform logicii sucite a rasismului nazist, spitalul fusese lăsat în 
pace. Personalul de aici era format în principal din evrei și din 
alte naţionalităţi nefericite care nu se încadrau în categoria 
arienilor: slavi din Europa de Est, oameni de obârșie amestecată 
și persoane căsătorite cu evrei. Insă nu erau destule asistente, 
iar Carla dădea câte o mână de ajutor. 

Spitalul era supus controalelor constante ale Gestapoului și 
ducea o lipsă critică de provizii, de medicamente, de angajați și 
de fonduri. 

Carla încălca legea dacă îi măsura temperatura unui băiat de 
11 ani al cărui picior fusese strivit într-un raid aerian. Tot o 
infracţiune era și faptul că subtiliza medicamente de la locul ei 
de muncă și le aducea acolo. Însă voia să-și dovedească măcar 
sieși că nu toată lumea cedase în faţa naziștilor. 

Când își termină rondul, îl văzu pe Werner în fața ușii, în 
uniforma lui de aviaţie. 

Câteva zile, el și Carla trăiseră cu teama că ar fi putut exista 
supraviețuitori ai bombardamentului asupra școlii care să îl 
acuze pe Werner; însă acum era limpede că muriseră toți și că 
nu mai știa nimeni de suspiciunile lui Macke. Scăpaseră din nou 
ca prin urechile acului. 

Werner își revenise rapid după glontul încasat. 


763 


Acum, Carla și Werner erau iubiţi. El se mutase în casa 
spațioasă și pe jumătate goală a familiei von Ulrich, unde se 
culca în fiecare noapte cu Carla. Părinţii lor nu se împotriviseră: 
toată lumea credea că puteau muri dintr-un moment în altul, iar 
oamenii simțeau că se impunea să profite de fiecare clipă de 
bucurie pe care o puteau smulge dintr-o viață de nevoi și 
suferinţe. 

Insă Werner părea mai sobru decât de obicei când îi făcu cu 
mâna Carlei prin geamul ușii de la salon. Ea îi făcu semn să intre 
și îl sărută. 

— Te iubesc, îi zise ea; nu se mai sătura să i-o spună. 

El replică, la fel de fericit: 

— Și eu te iubesc. 

— Ce cauţi aici? îl întrebă ea. Voiai doar un sărut? 

— Am vești proaste: trebuie să plec pe Frontul de Est. 

— O, nu! zise ea, izbucnind în lacrimi. 

— Este o adevărată minune că am reușit să evit asta atâta 
amar de vreme. Dar generalul Dorn nu mă mai poate păstra. 
Jumătate din armata noastră este formată din bătrâni și școlari, 
iar eu sunt un ofiţer apt, de 24 de ani. 

Ea șopti: 

— Nu muri, te rog! 

— O să fac tot posibilul să nu mor. 

Ea continuă, tot în șoaptă: 

— Dar ce se va întâmpla cu reţeaua? Tu știi totul. Cine ar 
putea să o conducă în locul tău? 

El o privi fără să scoată o vorbă. Ea realiză la ce se gândea. 

— O, nu - nu eu! 

— Tu eşti cea mai potrivită pentru rolul ăsta. Frieda se pricepe 
să asculte ordinele, nu să conducă. Tu ai demonstrat o 
capacitate extraordinară de a recruta oameni noi și de a-i 
motiva. Nu ai avut niciodată probleme cu poliția și nu ai 
desfășurat activități politice în trecut. Nu știe nimeni de rolul pe 
care l-ai jucat în campania împotriva programului Aktion T4. Din 
câte știu autorităţile, ești o asistentă medicală fără pată. 

— Dar mi-e frică, Werner! 

— Nu te oblig s-o faci. Însă nu o poate face nimeni altcineva. 

Exact atunci auziră gălăgie undeva în apropiere. 

In salonul vecin erau ţinuţi pacienţii cu probleme psihice, așa 
că nu era neobișnuit să se audă de acolo strigăte și chiar urlete; 


764 


însă de această dată părea să fie vorba de altceva. Se auzea o 
voce rafinată, dar furioasă. Distinseră apoi și o a doua voce, una 
cu accent berlinez și cu tonul insistent și intimidant despre care 
străinii spuneau că este tipic locuitorilor capitalei. 

Carla ieși pe coridor, urmată de Werner. 

Doctorul Rothmann, cu o stea galbenă pe haină, se certa cu 
un bărbat în uniformă SS. În spatele lor, ușile duble de la salonul 
de psihiatrie, de obicei încuiate, erau acum trântite la perete. 
Pacienţii plecau. Alţi doi polițiști și câteva asistente mânau de la 
spate un șir dezordonat de bărbaţi și de femei, majoritatea în 
pijamale, unii mergând cu spatele drept, cât se poate de normali 
în aparenţă, alţii bălmăjind și târșâindu-și picioarele în timp ce 
coborau pe scări. 

Carla își aminti imediat de fiul Adei, Kurt, și de fratele lui 
Werner, Axel, precum și de așa-zisul spital din Akelberg. Nu știa 
unde erau duși acești pacienţi, dar era aproape convinsă că 
aveau să fie omorâţi la sosire. 

Doctorul Rothmann spunea pe un ton indignat: 

— Oamenii aceștia sunt bolnavi! Au nevoie de tratament! 

Ofiţerul SS replică: 

— Nu sunt bolnavi, sunt alienaţi mintali, iar noi îi ducem acolo 
unde le este locul. 

— Într-un spital? 

— Vei fi informat la timpul potrivit. 

— Nu-i de ajuns. 

Carla știa că nu trebuia să intervină. Dacă descopereau că nu 
era evreică, ar fi avut probleme mari. Nu avea o înfățișare 
deosebit de ariană, cu părul ei negru și ochii verzi. Dacă-și ţinea 
gura, probabil că nu aveau să se ia de ea. Insă dacă protesta 
împotriva abuzului celor de la SS, ar fi fost arestată și interogată 
și atunci s-ar fi aflat că lucra acolo în mod ilegal. Așa că strânse 
din dinţi și nu scoase o vorbă. 

Ofițerul ridică tonul: 

— Grăbiţi-vă! Băgaţi-i pe cretini în autobuz. 

Rothmann insistă: 

— Trebuie să aflu unde sunt duși. Sunt pacienţii mei. 

Nu erau tocmai pacienţii săi - el nu era psihiatru. 

Omul de la SS zise: 

— Dacă îţi faci atâtea griji în privinţa lor, n-ai decât să îi 
însoțești. 


765 


Doctorul Rothmann păli. Ar fi însemnat să se ducă la moarte 
sigură. 

Carla se gândi la soţia lui, Hannelore, la fiul său, Rudi, și la 
fiica lui, Eva, aflată acum în Anglia; și simţi cum o cuprinde frica. 

Ofițerul rânji. 

— Ce? Nu mai ești la fel de îngrijorat, nu? pufni el disprețuitor. 

Rothmann se îndreptă de spate. 

— Ba dimpotrivă, rosti el. Vă accept oferta. Am depus un 
jurământ cu mulți ani în urmă că voi face tot ce-mi va sta în 
puteri ca să ajut bolnavii. Nu am de gând să-mi încalc acum 
acest jurământ. Sper să mor cu conștiința împăcată, încheie el, 
șchiopătând pe trepte. 

O bătrână cobori purtând doar un halat descheiat în față, 
care-i dezvăluia goliciunea. Carla nu mai putu să păstreze 
tăcerea. 

— Este noiembrie! strigă ea. Au nevoie de haine groase! 

Ofițerul îi aruncă o privire aspră. 

— O să le fie bine în autobuz. 

— Mă duc să le aduc niște haine mai groase. Carla se întoarse 
spre Werner și zise: Vino să mă ajuţi. la pături de unde găsești. 

Cei doi începură să alerge prin saloanele de psihiatrie rămase 
goale, smulgând păturile de pe paturi și din dulapuri. Ducând 
fiecare câte un vraf de pături, coborâră în grabă scările. 

Pământul din grădina spitalului era îngheţat. În faţa porţii 
principale era parcat un autobuz cenușiu, cu motorul oprit și cu 
șoferul fumând la volan. 

Carla văzu că omul purta o haină groasă, pălărie și mănuși, 
ceea ce sugera că autobuzul nu era încălzit. 

Un mic grup de agenţi Gestapo și de ofiţeri SS urmărea totul. 

Ultimii pacienţi tocmai urcau la bord. Carla și Werner urcară și 
ei și începură să împartă pături. Doctorul Rothmann stătea în 
spatele autobuzului. 

— Carla, zise el. Tu... spune-i lui Hannelore ce s-a întâmplat. 
Trebuie să mă duc cu pacienţii. Nu am de ales. 

— Desigur, rosti ea, cu glasul sugrumat de emoție. 

— S-ar putea să reușesc să-i protejez pe acești oameni. 

Carla dădu din cap, încuviinţând, deși nu credea asta cu 
adevărat. 

— În orice caz, continuă el, nu-i pot lăsa de izbeliște. 

— Îi voi spune. 


766 


— Mai spune-i și că o iubesc. 

Carla nu-și mai putu reține lacrimile. Rothmann zise: 

— Spune-i că ăsta a fost ultimul lucru pe care l-am rostit. O 
iubesc. 

Carla dădu din cap. Werner o apucă de braț. 

— Hai să mergem. 

Coborâră din autobuz. Un ofițer SS i se adresă lui Werner: 

— Hei, tu, ăla în uniformă de aviaţie, ce dracu' crezi că faci? 

Werner era negru de supărare și Carla se temu ca nu cumva 
să stârnească o ceartă. Insă el răspunse pe un ton calm: 

— Le dau pături unor bătrâni înfriguraţi. E cumva împotriva 
legii? 

— Ar trebui să lupţi pe Frontul de Est. 

— Eu mă duc acolo mâine. Dar tu? 

— Ai grijă ce spui. 

— Mi-ai face o favoare dacă m-ai aresta chiar înainte să plec: 
mi-ai salva viaţa. 

Bărbatul îi întoarse spatele. 

Apoi se auzi ambreiajul și motorul prinse viaţă. Carla și 
Werner se întoarseră să privească. La fiecare geam se vedea 
câte un chip și toate chipurile erau diferite: bălmăjind, salivând, 
râzând isteric, cu mintea aiurea sau strâmbate de chinuri 
sufletești - toate demente. Pacienţi cu probleme psihice duși de- 
acolo de către SS. Nebunii călăuzindu-i pe nebuni. 

Apoi, autobuzul plecă. 


(VI) 


— Poate că mi-ar fi plăcut Rusia dacă mi s-ar fi dat voie să o 
văd, îi zise Woody tatălui său. 

— Și eu sunt de aceeași părere. 

— Nici măcar nu am apucat să fac niște fotografii mai acătării. 

Se aflau la recepţia hotelului Moskva, la doi pași de intrarea în 
stația de metrou. Aveau bagajele făcute și erau pregătiţi să se 
întoarcă acasă. 

Woody rosti: 

— Trebuie să-i spun lui Greg Peshkov că am întâlnit un 
Volodea Peshkov. Deși Volodea nu a părut foarte încântat când 


767 


i-am zis. Presupun că toţi cei care au legături în Occident sunt 
consideraţi suspecți. 

— O, da, poţi să fii sigur de asta! 

— Oricum, am obţinut ce ne-am propus când am venit aici - 
asta-i cel mai important lucru. Aliaţii și-au luat angajamentul 
pentru organizarea Naţiunilor Unite. 

— Da, încuviinţă Gus satisfăcut. A trebuit să ducem muncă de 
lămurire cu Stalin, dar în cele din urmă a revenit și el la gânduri 
mai bune. Ai contribuit și tu la asta, cred, discutând atât de 
deschis cu Peshkov. 

— Ai luptat pentru asta toată viaţa ta, tată. 

— Trebuie să recunosc că este un moment de mare satisfacţie 
personală. 

Lui Woody îi trecu ceva prin minte și rosti îngrijorat: 

— Sper că nu ai de gând să te retragi acum, nu? 

Gus râse. 

— Nu. Am obţinut un acord de principiu, dar greul abia acum 
începe. 

Cordell Hull părăsise deja Moscova, însă câţiva asistenţi de-ai 
săi rămăseseră încă acolo, iar unul dintre aceștia se apropie 
acum de cei doi Dewar. Woody îl cunoștea: era un tânăr pe 
nume Ray Baker. 

— Am un mesaj pentru dumneavoastră, domnule senator, îi 
spuse el tulburat. 

— M-ai prins la fix - tocmai plecam, zise Gus. Ce s-a 
întâmplat? 

— Este vorba de fiul dumneavoastră, Charles - Chuck. 

Gus se albi la față și întrebă: 

— Care-i mesajul, Ray? 

Tânărul părea să-și găsească cu greu cuvintele. 

— Domnule, sunt vești rele. A participat la o bătălie de pe 
insulele Solomon. 

— A fost rănit? 

— Nu, domnule, e mai rău de-atât. 

— O, Doamne! exclamă Gus, izbucnind în lacrimi. 

Woody nu-și mai văzuse niciodată tatăl plângând. 

— İlmi pare rău, domnule, rosti Ray. Mesajul spune că a murit. 


768 


e Capitolul 18 
1944 


(1) 


Woody stătea în faţa oglinzii, în dormitorul lui din 
apartamentul de la Washington al părinţilor săi. Era îmbrăcat în 
uniforma de sublocotenent al Regimentului 510 de Parașutiști al 
Armatei Statelor Unite. 

Costumul îi fusese făcut de un croitor iscusit din Washington, 
dar nu arăta prea bine pe el. Kakiul îl făcea să pară pământiu la 
față, iar insignele de pe tunică păreau neîngrijite. 

Ar fi putut probabil să scape de încorporare, dar hotărâse să 
nu o facă. O parte din el voia să continue munca alături de tatăl 
său, care îl ajuta pe președintele Roosevelt să pună la punct o 
nouă ordine globală, prin care să se evite pe viitor alte războaie 
mondiale. Avuseseră câștig de cauză la Moscova, însă Stalin era 
inconsecvent și părea să caute cu tot dinadinsul să creeze 
probleme. La conferinţa de la Teheran, din decembrie, liderul 
sovietic readusese în discuţie ideea retrogradă a consiliilor 
regionale, iar Roosevelt fusese nevoit să îl convingă să renunţe 
la ea. Era clar că Organizaţia Naţiunilor Unite avea să necesite o 
vigilenţă necontenită. 

Însă Gus putea face asta și fără Woody. lar Woody se simţea 
tot mai prost pentru că-i lăsa pe alţii să poarte acest război în 
locul său. 

Mai bine de atât nu avea să arate în uniformă, așa că se duse 
în salon ca să îl vadă mama sa. 

Rosa avea un oaspete, un tânăr în uniforma albă a marinei 
militare, și după o clipă Woody recunoscu chipul frumos și 
pistruiat al lui Eddie Parry. Acesta stătea pe canapea lângă 
Rosa, ținând în mână un baston. Se ridică cu greu în picioare ca 
să dea mâna cu Woody. 

Mama sa avea o expresie tristă pe chip. Îi zise: 

— Eddie tocmai îmi povestea despre ziua în care a murit 
Chuck. 

Eddie se așeză la loc, iar Woody se așeză în faţa lui. 


769 


— Aş vrea să aud și eu ce s-a întâmplat, rosti Woody. 

— Nu sunt prea multe de spus, începu Eddie. Abia pusesem 
piciorul pe plaja din Bougainville când o mitralieră a deschis 
focul asupra noastră, de undeva din mlaștină. Am încercat să 
fugim și să ne adăpostim, dar eu am încasat câteva gloanţe în 
genunchi. Chuck ar fi trebuit să continue să alerge spre lizieră. 
Asta-i procedura - lași răniții pe seama medicilor care vin din 
urmă. Insă Chuck nu a respectat regula. S-a oprit și s-a întors 
după mine. 

Eddie făcu o pauză. Pe măsuţa de lângă el era o ceașcă de 
cafea și el sorbi din aceasta. 

— M-a ridicat în braţe, își reluă el povestirea. Ce nesăbuit! S-a 
transformat într-o ţintă vie. Dar cred că voia să mă ducă înapoi 
la barcă. Ambarcaţiunile respective au laturile înalte, din oțel. 
Am fi fost în siguranţă acolo și aș fi putut primi îngrijiri medicale 
imediat ce ajungeam pe vas. Insă nu ar fi trebuit să facă asta. 
Imediat ce s-a îndreptat de spate, rafala l-a nimerit în plin - în 
picioare, în spate și în cap. Cred că a murit înainte să cadă la 
pământ. In orice caz, până să apuc să-mi ridic capul și să mă uit 
la el, deja nu mai era printre cei vii. 

Woody observă că mama lui își stăpânea cu greu emoţiile. Se 
temea că, dacă ea izbucnea în plâns, nu ar mai fi rezistat nici el. 

— Am rămas întins pe plaja aceea lângă trupul lui încă o oră, 
rosti Eddie. L-am ţinut de mână în tot acest timp. Apoi au venit 
să mă ia cu targa. Nu am vrut să plec. Știam că nu-l voi mai 
vedea niciodată. Işi îngropă faţa în palme și suspină: L-am iubit 
atât de mult... 

Rosa îl cuprinse pe după umeri și îl îmbrăţișă. El își rezemă 
capul de pieptul ei, plângând ca un copil. Ea îi mângâie părul. 

— Gata, gata, murmură ea. Gata, gata... 

Woody realiză că mama lui știa ce relaţie avuseseră Chuck și 
Eddie. După câteva clipe, Eddie își veni în fire și se uită la 
Woody. 

— Ştii și tu cum este, rosti el. 

Se referea la moartea Joannei. 

— Da, știu, încuviinţă Woody. Este cea mai cumplită senzaţie 
posibilă - dar doare mai puţin pe zi ce trece. 

— Sper să ai dreptate. 

— Acum tot în Hawaii ești? 


770 


— Da. Chuck și cu mine lucrăm în unitatea de cartografiere a 
teritoriului inamic. Lucram. Înghiţi în sec și continuă: Chuck a 
decis că trebuie să vedem la fața locului cum sunt folosite 
hărţile noastre în acţiune. De aceea ne-am dus pe Bougainville 
cu pușcașii marini. 

— Probabil că faceţi o treabă pe cinste, remarcă Woody. Se 
pare că îi batem pe japonezi în Pacific. 

— Da, pas cu pas, spuse Eddie. Se uită la uniforma lui Woody 
și adăugă: Unde ești încartiruit? 

— Până acum am fost la Fort Benning, în Georgia, unde am 
făcut antrenamentele de parașutism, zise Woody. Acum ne-au 
trimis la Londra. Mâine plec. 

Surprinse privirea mamei sale. Părea deodată mult 
îmbătrânită. Își dădu seama că avea fața brăzdată de riduri. 
Aniversarea ei de 50 de ani trecuse fără prea mare tam-tam. 
Totuși, realiză că discuţia aceea despre moartea lui Chuck, de 
față cu celălalt fiu al ei, îmbrăcat în uniformă militară, 
reprezentase o durere cumplită pentru ea. 

Eddie nu observase asta. 

— Se zvonește că vom invada Franţa anul ăsta, rosti el. 

— Presupun că ăsta-i și motivul pentru care s-au grăbit cu 
instrucția, spuse Woody. 

— Asta înseamnă că vei intra în focul luptei. 

Rosa își înăbuși un hohot de plâns. Woody zise: 

— Sper să fiu la fel de curajos ca fratele meu. 

Eddie replică: 

— Eu sper să nu fii nevoit. 


(II) 


Greg Peshkov o duse într-o după-amiază pe Margaret Cowdry 
la un concert simfonic. Margaret avea buzele cârnoase și 
îmbietoare, tocmai bune de sărutat - dar Greg avea alte planuri. 

Îl urmărea pe Barney McHugh. Nu era singurul; același lucru 
făcea și un agent FBI pe nume Bill Bicks. 

Barney McHugh era un fizician tânăr și strălucit. Primise 
permisie de la laboratorul secret al armatei americane din Los 
Alamos, New Mexico, și își adusese soția britanică la 
Washington, ca să-i arate orașul. 


771 


FBl-ul aflase dinainte că McHugh urma să asiste la concert, 
așa încât agentul Bicks reușise să-i facă rost lui Greg de două 
locuri la câteva rânduri în spatele lui McHugh. O sală de 
spectacole, cu sute de străini îngrămădindu-se la intrare și la 
ieșire, era locul perfect pentru o întâlnire clandestină, iar Greg 
voia să știe ce punea la cale McHugh. 

Din păcate, se întâlniseră deja. Greg vorbise cu McHugh la 
Chicago în ziua testării pilei nucleare. Trecuse un an și jumătate 
de atunci, însă McHugh l-ar fi putut ţine minte. Așa că Greg 
trebuia să se asigure că McHugh nu îl vedea. 

Când sosiră Greg și Margaret, locurile lui McHugh nu erau 
ocupate. De-o parte și de alta stăteau două cupluri banale - un 
bărbat de vârstă mijlocie, într-un costum ieftin, cenușiu și 
vărgat, împreună cu soţia lui în stânga, și două doamne în 
vârstă în dreapta. Greg spera ca McHugh să apară. Dacă tipul 
era spion, Greg voia să îl prindă. 

Urmau să audieze prima simfonie a lui Ceaikovski. 

— Deci îţi place muzica clasică, rosti Margaret în timp ce 
orchestra își acorda instrumentele. 

Habar nu avea de motivul real pentru care fusese adusă 
acolo. Știa că Greg lucra la departamentul de cercetare militară, 
care era secret, dar nu avea nici cea mai vagă idee despre 
bomba nucleară, la fel ca aproape toţi americanii. 

— Eu credeam că asculţi numai jazz, continuă ea. 

— Îmi plac compozitorii ruși - sunt foarte dramatici, îi zise 
Greg. Bănuiesc că am asta în sânge. 

— Eu am fost crescută cu muzică clasică. Tatăl meu aduce 
mereu mici orchestre la dineuri. 

Familia lui Margaret era atât de bogată, încât îl făcea pe Greg 
să se simtă un coate-goale. Însă nu apucase să îi cunoască 
părinţii și presimţea că aceștia nu aveau să-l privească cu ochi 
buni pe fiul nelegitim al unui afemeiat celebru de la Hollywood. 

— La ce te uiţi? îl întrebă ea. 

— La nimic. 

Soții McHugh sosiseră. 

— Ce parfum porţi? o întrebă el. 

— Chichi, de la Renoir. 

— Îmi place mult. 


772 


Soții McHugh păreau fericiți - un cuplu tânăr, strălucit și 
prosper, aflat în vacanţă. Greg se întrebă dacă întârziaseră 
pentru că făcuseră dragoste în camera lor de hotel. 

Barney McHugh se așeză lângă bărbatul în costum cenușiu- 
vărgat. Greg își dădea seama că era un costum ieftin după 
rigiditatea nefirească a umerilor. Bărbatul nu se uită la nou- 
veniți. Soții McHugh începură să completeze un rebus, 
rezemându-și drăgăstos capetele unul de celălalt în vreme ce 
studiau ziarul din mâinile lui Barney. După câteva minute, apăru 
dirijorul. 

Piesa din deschidere era compusă de Saint-Saëns. 
Compozitorii germani și austrieci suferiseră un declin în 
popularitate după izbucnirea războiului, iar spectatorii începeau 
să descopere alternativele. Opera lui Sibelius revenise în prim- 
plan. 

McHugh era probabil comunist. Greg știa asta din spusele lui 
J. Robert Oppenheimer. Oppenheimer, un teoretician de vârf al 
fizicii de la Universitatea din California, era directorul 
laboratorului din Los Alamos și conducătorul științific al 
întregului Proiect Manhattan. Avea legături puternice cu 
comuniștii, deși insistase că nu se înscrisese niciodată în partid. 

Agentul Bicks îi zisese lui Greg: 

— De ce trebuie să lucreze armata cu toţi progresiștii ăştia? 
Indiferent ce încercaţi să obţineţi voi acolo, în deșert... chiar nu 
găsiți oameni de știință tineri, deștepţi și conservatori în 
America? 

— Nu, nu găsim, replicase Greg. Dacă am fi găsit, am fi apelat 
la ei. 

Comuniștii erau uneori mai loiali cauzei decât ţării lor și 
puteau considera că era corect să împărtășească secretele 
cercetării nucleare cu Uniunea Sovietică. În ochii lor, asta nu 
însemna că dezvăluiau informaţii inamicului. Sovieticii erau 
aliații Americii împotriva naziștilor - de fapt, ei luptaseră mai 
mult decât toţi ceilalți aliaţi la un loc. Cu toate acestea, era o 
chestiune riscantă. Informaţiile destinate Moscovei ar fi putut 
ajunge la Berlin. Și toţi cei care se gândiseră câtuși de puţin la 
felul în care avea să arate lumea postbelică își puteau da seama 
că Statele Unite și Uniunea Sovietică nu aveau să rămână 
prietene pe vecie. 


773 


FBl-ul considera că Oppenheimer reprezenta un risc de 
securitate și încerca constant să-l convingă pe șeful lui Greg, 
generalul Groves, să-l concedieze. Însă Oppenheimer era cel 
mai proeminent om de știință al generaţiei sale, așa că 
generalul nu renunțase la el. 

Într-o încercare de a-și dovedi loialitatea, Oppenheimer îl 
indicase pe McHugh drept un posibil comunist, iar acesta era 
motivul pentru care Greg îl urmărea. 

Cei de la FBI erau sceptici. 

— Oppenheimer caută să te bage în ceaţă, îi spuse Bicks. 

Greg replică: 

— Nu cred. Îl știu de-un an deja. 

— Este un nenorocit de comunist, așa cum sunt și nevastă-sa, 
frate-său și cumnată-sa. 

— Omul lucrează nouăsprezece ore pe zi ca să construiască 
arme mai bune pentru soldații americani - ce trădător ar face 
una ca asta? 

Greg spera ca McHugh să fie într-adevăr spion, pentru că asta 
ar fi îndepărtat suspiciunile care planau asupra lui 
Oppenheimer, sporindu-i generalului Groves credibilitatea şi 
făcându-l și pe el să arate bine. 

În prima jumătate a concertului îl urmări întruna pe McHugh, 
fără să-și ia ochii de la el. Fizicianul nu se uitase deloc spre 
oamenii din jurul său. Părea mult prea absorbit de muzică și nu- 
și lua ochii de la scenă decât pentru a o privi drăgăstos pe 
doamna McHugh, o englezoaică palidă. Oare Oppenheimer se 
înșelase în privința lui McHugh? Sau, mai mult de atât, îl 
acuzase oare ca să le distragă atenţia de la propria persoană? 

Greg știa că și Bicks urmărea totul din balcon. Poate că 
observase el ceva. 

În pauză, Greg îi urmări pe soţii McHugh afară, așezându-se la 
aceeași coadă ca să ia cafea. Nici cuplul fară gust, nici cele două 
doamne mai în vârstă nu se vedeau prin apropiere. 

Greg era nedumerit. Nu știa ce concluzie să tragă. Oare 
suspiciunile sale erau nefondate? Poate că vizita soţilor McHugh 
era într-adevăr nevinovată. 

În timp ce el și Margaret se întorceau la locurile lor, Bill Bicks 
veni lângă el. Agentul era un tip de vârstă mijlocie, un pic 
durduliu și cu un început de chelie. Purta un costum gri-deschis, 
care avea pete de transpiraţie la subsuori. li zise cu voce joasă: 


774 


— Ai avut dreptate. 

— De unde știi? 

— Tipul ăla de lângă McHugh. 

— Cel în costum cenușiu-vărgat? 

— Da. Este Nikolai Yenkov, atașat cultural la ambasada 
sovietică. 

— Dumnezeule! zise Greg. 

Margaret se întoarse spre el. 

— Ce-i? 

— Nimic, o liniști Greg. 

Bicks plecă de lângă el. 

— Te frământă ceva, îi zise ea când se așezară. Nu cred că ai 
auzit nicio notă din Saint-Saens. 

— Sunt cu gândul la muncă. 

— Spune-mi că nu-i o altă femeie și te las în pace. 

— Nu-i o altă femeie. 

În cea de-a doua jumătate, simţi cum începe să îl cuprindă 
neliniștea. Nu observase niciun contact între McHugh și Yenkov. 
Cei doi nu își vorbiseră, iar Greg nu-i văzuse trecându-și nimic 
de la unul la altul: niciun dosar, plic sau rolă de film. 

Simfonia se încheie și dirijorul se înclină în fața publicului. 
Spectatorii începură să părăsească sala. Vânătoarea de spioni 
eșuase lamentabil. _ 

Când ajunseră în hol, Margaret se duse la toaletă. In timp ce 
Greg o aștepta, Bicks se apropie de el. 

— Nimic, zise Greg. 

— Mda, nici la mine. 

— Poate că a fost doar o coincidenţă că McHugh s-a așezat 
lângă Yenkov. 

— Nu există coincidente. 

— Poate că s-a ivit o problemă neașteptată. Un cod greșit, 
spre exemplu. 

Bicks clătină din cap. 

— Și-au dat ceva unul altuia. Doar că nu am văzut noi. 

Doamna McHugh se dusese și ea la toaletă, așa că McHugh 
aștepta undeva în apropiere, la fel ca Greg. Acesta îl studie cu 
atenţie din spatele unei coloane. Nu avea servietă, nici vreun 
impermeabil sub care să ascundă vreun pachet sau vreun dosar. 
Și, cu toate acestea, era ceva la el care lipsea. Dar ce anume? 

Și-atunci, Greg își dădu seama. 


775 


— Ziarul! exclamă el. 

— Cum? 

— Când Barney a intrat, avea la el un ziar. A completat un 
rebus din el până a început spectacolul. Acum nu-l mai are! 

— Fie l-a aruncat, fie i l-a dat lui Yenkov, cu ceva ascuns 
înăuntru. 

— Yenkov și soţia lui au plecat deja. 

— Ar putea fi încă afară. 

Bicks și Greg fugiră la ușă. Bicks își croi drum prin mulţimea 
care ieșea din clădire. Greg îl urma îndeaproape. Ajunseră pe 
trotuar și se uitară în stânga și în dreapta. Greg nu reuși să-l 
zărească pe Yenkov, dar Bicks avea privirea ageră. 

— Peste drum! strigă el. 

Atașatul și soţia lui așteptau pe trotuar și o limuzină neagră 
se apropia încet de ei. 

Yenkov ţinea în mână un ziar împăturit. 

Greg și Bicks traversară strada în fugă. 

Limuzina se opri. 

Greg era mai rapid decât Bicks, așa că ajunse primul peste 
drum. 

Yenkov nu-i observase. Fără să se grăbească, deschise 
portiera și se trase înapoi, lăsându-și soţia să intre prima. 

In acel moment, Greg se aruncă asupra lui Yenkov. Căzură 
amândoi la pământ, iar doamna Yenkov ţipă. 

Greg se ridică în picioare. Şoferul coborâse din mașină și se 
pregătea să o ocolească, însă Bicks strigă „FBI!” și-și scoase 


insigna. 

Yenkov scăpase ziarul. Incercă să se întindă după el, însă 
Greg se mișcă mai repede. Il înhăţă, se trase înapoi și îl 
deschise. 


Înăuntru se afla un vraf de hârtii. Pe prima dintre ele era o 
diagramă. Greg o recunoscu imediat: era descrierea unui 
declanșator de implozie pentru o bombă cu plutoniu. 

— Dumnezeule! exclamă el. Sunt cele mai recente 
descoperiri! 

Yenkov sări în mașină, trânti portiera și o încuie pe dinăuntru. 
Şoferul urcă și el și demară în trombă. 


(HI) 


776 


Era sâmbătă seara și apartamentul lui Daisy din Piccadilly era 
plin ochi. Erau cam o sută de oameni acolo, se gândi ea 
mulțumită. 

Devenise liderul unui grup social bazat pe Crucea Roșie 
Americană din Londra. In fiecare sâmbătă organiza petreceri 
pentru soldaţii americani, invitând asistentele de la spitalul St. 
Bart să îi cunoască. Veneau acolo și piloți RAF. Se servea 
băutură din rezervele ei nelimitate de scotch și de gin și se 
dansa pe muzica lui Glenn Miller, pusă la gramofon. Știind că 
fiecare dintre acele petreceri ar fi putut fi ultima pentru bărbaţii 
invitaţi, făcea tot posibilul să îi facă fericiţi - fără să îi sărute, 
totuși, și lăsând asta în seama asistentelor. 

Daisy nu obișnuia să bea alcool la petrecerile pe care le 
organiza. Avea mult prea multe pe cap. Cuplurile se încuiau mai 
tot timpul în toaletă, fiind necesar să fie scoase cu forța de acolo 
pentru ca încăperea să poată fi folosită în scopul ei firesc. Dacă 
vreun general important se îmbăta, trebuia dus în siguranță 
acasă. Deseori i se întâmpla să rămână fără gheaţă - nu le 
putea explica niciodată îndeajuns de clar angajaţilor săi britanici 
de câtă gheaţă era nevoie la o astfel de petrecere. 

După despărțirea ei de Boy Fitzherbert, singurii prieteni care-i 
mai rămăseseră erau cei din familia Leckwith. Mama lui Lloyd, 
Ethel, nu o judecase niciodată. Deși Ethel era o femeie cât se 
poate de respectabilă acum, făcuse și ea greșeli în trecut, ceea 
ce o ajuta să fie mult mai înțelegătoare. Daisy se ducea în 
continuare acasă la Ethel, în Aldgate, în fiecare seară de 
miercuri, bând lapte cu cacao și ascultând radioul. Era seara ei 
preferată din săptămână. 

Fusese respinsă deja de două ori de înalta societate, prima 
dată în Buffalo și acum în Londra, și un gând deprimant îi tot 
dădea târcoale: poate că era vina ei. Poate că locul său nu era în 
acele grupuri pedante din înalta societate, cu regulile lor stricte 
de comportament. Era o proastă că se simţea atrasă de acestea. 

Problema era că îi plăceau petrecerile, picnicurile, competiţiile 
și oricare alte evenimente la care lumea se dichisea și se distra. 

Insă acum descoperise că nu avea nevoie de aristocrați 
britanici sau de americani din familii bune ca să se distreze. Își 
crease propria societate, mult mai plină de viaţă decât a lor. Unii 
dintre cei care refuzaseră să-i mai vorbească după ce-l părăsise 
pe Boy dădeau acum semne clare că și-ar fi dorit să fie invitaţi 


777 


la una dintre faimoasele ei petreceri de sâmbătă seara. lar mulți 
oaspeți veneau în apartamentul ei după câte un dineu solicitant 
în vreo reședință de pe Mayfair. 

Petrecerea din seara aceea era cea mai reușită dintre toate 
pentru că Lloyd venise acasă în permisie. 

El locuia acum în apartamentul ei, fără să se mai ascundă. lar 
ei nu-i păsa ce zicea lumea: reputaţia ei în cercurile respectabile 
fusese deja afectată suficient de mult. Nu avea cum să fie mai 
rău de-atât. Oricum, presiunea iubirii în vreme de război îi 
determina pe mulţi oameni să încalce regulile procedând în 
moduri asemănătoare. Servitorii puteau să fie uneori la fel de 
rigizi precum ducii în aceste privinţe, însă angajaţii lui Daisy o 
adorau, așa că ea și Lloyd nici nu mai trebuiau să pretindă că 
stau în dormitoare separate. 

li plăcea nespus de mult să se culce cu el. Chiar dacă nu era 
la fel de experimentat precum Boy, compensa din plin cu 
entuziasm - și era dornic să învețe. Fiecare noapte se 
transforma într-o adevărată explorare în patul dublu. 

In timp ce se uitau la oaspeţii lor - care vorbeau și râdeau, 
beau și fumau, dansau și se giugiuleau -, Lloyd îi surâse și o 
întrebă: 

— Ești fericită? 

— Hmm... aproape, zise ea. 

— Aproape? 

Ea oftă. 

— Vreau să am copii, Lloyd. Nu-mi pasă că nu suntem 
căsătoriți. Mă rog, îmi pasă, dar tot vreau să avem un copil. 

El se întunecă la față. 

— Ştii ce părere am eu despre copiii nelegitimi. 

— Da, mi-ai explicat. Însă vreau să îmi rămână o părticică din 
tine pe care s-o preţuiesc dacă tu mori. 

— Voi face tot posibilul să nu mor. 

Insă suspiciunile ei erau cumva întemeiate, căci el lucra sub 
acoperire în teritoriile ocupate și ar fi putut fi oricând executat, 
așa cum spionii germani erau executaţi în Marea Britanie. Dacă 
el murea, ea nu ar mai fi rămas cu nimic. 

— Știu că sunt milioane de femei care trec prin asta, dar nu 
pot îndura gândul unei vieți fară tine. Cred că aș muri, adăugă 
ea. 


778 


— Dacă l-aș putea convinge pe Boy să îţi acorde divorțul, știi 
că aș face-o. 

— Nu are rost să discutăm despre asta la petrecere. Ea se 
uită prin cameră și exclamă: la te uită! Cred că îl recunosc pe 
Woody Dewar! 

Woody purta uniformă de locotenent. Se duse la el și-l salută. 
Era ciudat să-l revadă după nouă ani - deși el nu se schimbase 
prea mult, părând doar ceva mai în vârstă. 

— Acum sunt mii de soldaţi americani aici, zise Daisy în timp 
ce dansau foxtrot pe melodia Pennsy/vania Six-Five Thousand. 
Asta înseamnă că suntem pe cale să invadăm Franţa. Ce mai e 
nou? 

— Ofițerii de la comanda armatei nu le dezvăluie planurile lor 
locotenenţilor începători, replică Woody. Însă, la fel ca tine, nu 
văd un alt motiv pentru care aș putea să fiu aici. Nu-i mai putem 
lăsa pe ruși să ducă singuri greul luptei. 

— Când crezi că se va produce invazia? 

— Ofensivele încep întotdeauna vara. Toată lumea vorbește 
de sfârșitul lui mai sau începutul lui iunie. 

— Atât de curând... 

— Dar nimeni nu știe locul unde vom invada. 

— Cea mai scurtă distanţă este de la Dover la Calais, remarcă 
Daisy. 

— Da, și tocmai de aceea germanii și-au concentrat trupele în 
jurul orașului Calais. Așa că s-ar putea să încercăm să-i luăm 
prin surprindere - debarcând pe coasta de sud, lângă Marsilia, 
de exemplu. 

— Poate că se va termina totul atunci. 

— Mă îndoiesc. Chiar și după ce vom stabili un cap de pod, tot 
va trebui să cucerim Franţa, apoi Germania. Mai e mult până la 
sfârșit. 

— O, Doamne! 

Woody părea să aibă nevoie de îmbărbătare - iar Daisy știa 
exact fata potrivită pentru asta. Isabel Hernandez era o bursieră 
străină care își făcea masteratul în istorie la St. Hildas College 
din Oxford. Era superbă, însă băieții o ocoleau fiind intimidati de 
inteligența ei sclipitoare. Însă Woody nu ar fi avut nicio 
problemă cu acest lucru. 


779 


— Hei, vino încoace, o strigă Daisy pe Isabel. Woody, ţi-o 
prezint pe prietena mea Bella. Este din San Francisco. Bella, el 
este Woody Dewar, din Buffalo. 

Işi strânseră mâna. Bella era înaltă, cu părul negru și bogat și 
cu pielea măslinie, exact ca Joanne Rouzrokh. Woody îi zâmbi și 
o întrebă: 

— Ce faci la Londra? 

Daisy îi lăsă singuri. 

Cina se servea la miezul nopţii. Când făcea rost de provizii din 
America, aceasta consta în ouă cu costiţă; altminteri le oferea 
sandviciuri cu cașcaval. Era o pauză binevenită în care oamenii 
puteau discuta, cam cum se întâmpla în pauzele dintre actele 
pieselor de teatru. Observă că Woody Dewar încă era cu Bella 
Hernandez, părând cufundaţi într-o conversaţie. Se asigură că 
toată lumea avea ce trebuia și se așeză într-un colț, alături de 
Lloyd. 

— Am decis ce aș vrea să fac după război, dacă nu mor până 
se termină, rosti el. Mă rog, pe lângă faptul că mă voi căsători 
cu tine. 

— Ce-ai vrea să faci? 

— Mă gândesc să candidez la alegerile parlamentare. 

Daisy era încântată. 

— Lloyd, e o idee minunată! exclamă ea, îmbrăţișându-l și 
sărutându-l. 

— E cam devreme pentru felicitări. M-am înscris în Hoxton, 
circumscripţia aflată lângă cea a mamei. Însă s-ar putea ca 
filiala locală a Partidului Laburist să nu mă aleagă tocmai pe 
mine. Și, chiar dacă mă aleg, s-ar putea să nu câștig alegerile. 
Hoxton are un deputat liberal foarte puternic în acest moment. 

— Vreau să te ajut, spuse ea. Aș putea fi mâna ta dreaptă. Îți 
voi scrie discursurile - pun pariu că m-aș pricepe la asta. 

— Ar fi nemaipomenit dacă m-ai ajuta! 

— Atunci, rămâne stabilit. 

Oaspeţii mai în vârstă plecară după cină, însă cum muzica nu 
se opri, iar băutura nu se termina niciodată, petrecerea 
continuă, tot mai dezinhibată. Woody dansa acum un slow cu 
Bella: Daisy se întrebă dacă aceea era prima lui idilă de la 
moartea Joannei. 

Cuplurile se pipăiau tot mai insistent și oamenii începură să 
dispară în cele două dormitoare. Nu puteau încuia ușile - Daisy 


780 


luase cheile înainte -, așa că uneori erau mai multe cupluri în 
aceeași cameră, dar nimeni nu părea deranjat de asta. Daisy 
găsise odată doi oameni în debaraua de mături, dormind fericiţi 
unul în braţele celuilalt. 

La ora unu sosi soţul ei. 

Nu îl invitase pe Boy dar el apăru însoţit de doi piloţi 
americani, așa că Daisy ridică din umeri și-l lăsă înăuntru. Era 
cam ametit și, după ce dansă cu câteva asistente, o invită și pe 
ea la dans, politicos. 

Oare era doar beat, se întrebă ea, sau i se mai domolise furia 
faţă de ea? Și dacă așa stăteau lucrurile, era oare posibil să-și 
schimbe părerea cu privire la divorț? 

li acceptă invitaţia și dansară un jitterbug. Majoritatea 
oaspeților nu știau că ei erau căsătoriţi, însă cei care știau îi 
urmăreau cu uimire. 

— Am citit în ziare că ai mai cumpărat un cal de curse, 
deschise ea conversaţia. 

— Da, pe Lucky Laddie, confirmă el. M-a costat opt mii de 
guinee - un preţ record. 

— Sper să-și merite banii. 

Ei îi plăceau la nebunie caii - la început crezuse că avea să 
cumpere și să antreneze cai de curse împreună, dar el nu dorise 
să împartă acest hobby cu ea. Asta fusese una dintre marile 
frustrări ale căsniciei lor. El îi citi gândurile și-i zise: 

— Te-am dezamăgit, nu-i așa? 

— Da, așa este. 

— Și tu m-ai dezamăgit pe mine... 

Era ceva nou pentru ea. După câteva clipe de gândire, ea îl 
întrebă: 

— Cum? Pentru că nu am închis ochii la infidelităţile tale? 

— Exact, rosti el, destul de beat ca să fie sincer. 

Ea profită de ocazie și insistă: 

— Câtă vreme crezi că va trebui să ne mai pedepsim unul pe 
celălalt? 

— Să ne pedepsim? pufni el. Cine pe cine pedepsește? 

— Noi o facem, rămânând căsătoriţi. Ar trebui să divorțăm, 
așa cum fac oamenii cu capul pe umeri. 

— Poate că ai dreptate, zise el. Dar nu-i cel mai potrivit 
moment ca să discutăm despre asta. 

Ea simţi din nou fiorul speranţei. 


781 


— Ce-ar fi să trec să te văd? îi spuse ea. Când suntem 
amândoi odihniţi - și treji. 

El șovai. 

— Bine. 

Ea merse mai departe. 

— Ce-ar fi să trec mâine-dimineaţă? 

— Bine. 

— Ne vedem după slujbă. Pe la amiază este bine? 

— Da, rosti Boy. 


(IV) 


În timp ce Woody o conducea pe Bella prin Hyde Park, spre 
casa unei prietene din South Kensington, ea îl sărută. 

El nu mai făcuse asta de când murise Joanne. La început 
înlemni. O plăcea mult pe Bella: era cea mai deșteaptă fată pe 
care o cunoscuse de la Joanne încoace. lar felul în care se 
agăţase de el în timpul dansului îi lăsase de înţeles că o putea 
săruta dacă ar fi vrut. Insă el se abţinuse. Nu-și putea lua gândul 
de la Joanne. 

Apoi, Bella luă iniţiativa. 

Işi depărtă buzele și el îi simţi limba, ceea ce îi aduse și mai 
mult aminte de Joanne, care obișnuia să îl sărute la fel. Nu 
trecuseră decât doi ani și jumătate de la moartea ei. 

Incepuse deja să se gândească la modul în care ar fi putut să 
o refuze, când trupul său preluă controlul. Se simţi deodată 
mistuit de dorinţă și începu să o sărute pătimaș. 

Ea reacţionă la fel de pasional. Îi luă mâinile și i le așeză pe 
sânii ei mari și moi. El gemu neajutorat. 

Era întuneric și abia se putea distinge câte ceva, dar el își 
dădu seama, din sunetele înfundate care se auzeau din 
boscheţii dimprejur, că multe alte cupluri se lăsau pradă dorinţei 
în apropiere. 

Ea se lipi de trupul lui, iar el realiză că îi putea simţi erecţia. 
Era atât de excitat, încât simţea că avea să ejaculeze din clipă în 
clipă. Și ea părea la fel de aţâţată ca și el. Simţi cum se 
grăbește să-i descheie nasturii de la pantaloni. Mâinile ei erau 
reci pe penisul său fierbinte. l-l scoase din haine, îngenunchind 
apoi, spre surprinderea și încântarea lui. De îndată ce îi simţi 


782 


buzele cuprinzându-l, nu se mai putu controla și ejaculă între 
buzele ei. Ea continuă să-i sărute penisul până când acesta 
redeveni flasc. Apoi i-l băgă din nou în pantaloni și se ridică în 
picioare. 

— A fost palpitant, șopti ea. Îţi mulțumesc. 

Woody tocmai se pregătea să-i mulțumească la rândul său, 
însă - în loc să facă asta - o cuprinse în braţe și o trase la 
pieptul său. li era atât de recunoscător, încât îi venea să plângă. 
Nici nu-și dăduse seama cât de multă nevoie avea de afecțiunea 
unei femei în seara aceea. Se simţea ca și cum un soi de umbră 
se ridicase de pe el. 

— Nici nu-ţi pot spune... începu el, negăsindu-și cuvintele care 
să exprime cât de mult însemnase gestul ei pentru el. 

— Atunci, n-o face, rosti ea. Oricum, știu. Am simţit-o. 

Merseră până la clădirea ei. La ușă, el începu să zică: 

— Putem să... 

Ea îi puse un deget pe buze, oprindu-l. 

— Du-te și câștigă războiul, zise ea, intrând apoi în clădire. 


(V) 


Când se ducea la slujba de duminică (lucru destul de rar, 
oricum), Daisy evita bisericile de elită din West End ai căror 
enoriași o respinseseră, preferând să ia metroul și să meargă la 
Capela Evanghelică a Golgotei. Diferenţele doctrinare erau 
uriașe, însă asta nu conta pentru ea. Se cânta mai bine în East 
End. 

Ea și Lloyd veneau separat. Oamenii din Aldgate știau cine e 
ea și le plăcea să aibă printre ei o aristocrată rebelă; însă ar fi 
întrecut cu adevărat măsura dacă ea, o femeie despărțită, dar 
încă măritată, ar fi venit la brațul amantului ei. Fratele lui Ethel, 
Billy, îi zisese: 

— lisus nu a condamnat-o pe femeia adulteră, dar i-a spus să 
nu mai păcătuiască. 

Se gândi la Boy în timpul slujbei. Oare vorbise serios seara 
trecută, când păruse atât de împăciuitor, sau vorbele sale erau 
rodul unei temperări de moment, cauzată de beţie? Boy chiar 
dăduse mâna cu Lloyd la plecare. Ce altceva ar fi putut însemna 
asta decât iertare? Insă încercă să își ţină în frâu speranţele. 


783 


Boy era cea mai egocentrică persoană pe care o cunoscuse 
vreodată, mai ceva decât tatăl lui sau decât fratele ei, Greg. 

După slujbă, Daisy se ducea de obicei acasă la Eth Leckwith, 
pentru masa de prânz, însă în ziua aceea îl lăsă pe Lloyd să 
meargă singur la familia lui și ea plecă în grabă. 

Se întoarse în West End și bătu la ușa casei din Mayfair a 
soțului ei. Majordomul o conduse în salonaș. 

Boy intră în încăpere zbierând: 

— Ce dracu’ mai e și asta? urlă el, azvârlind un ziar spre ea. 

Îl mai văzuse în starea asta de multe ori, așa că nu se sperie. 
O singură dată ridicase mâna ca să o lovească, dar ea înșfăcase 
un sfeșnic masiv și îl ameninţase cu el. De atunci nu se mai 
întâmplase niciodată. 

Deși nu era speriată, se simţea totuși dezamăgită. Cu o 
noapte în urmă, el fusese în toane foarte bune. Dar poate că 
încă mai putea asculta de glasul raţiunii. 

— Ce s-a întâmplat de te-ai enervat așa de tare? rosti ea 
calmă. 

— Uită-te în afurisitul ăla de ziar! 

Ea se aplecă și ridică ziarul. Era ediţia din ziua aceea a 
tabloidului stângist Sunday Mirror. Pe prima pagină era o 
fotografie a noului cal al lui Boy, Lucky Laddie, cu titlul: 


LUCKY LADDIE - 
Face cât 28 
de mineri 


Ştirea achiziţiei record realizate de Boy apăruse în presa de 
ieri, dar astăzi cei de la Mirror prezentau un articol de opinie 
revoltat, subliniind faptul că preţul calului, 8.400 de guinee, 
echivala cu 28 de compensaţii standard de 300 de guinee 
primite de văduvele ortacilor care mureau în accidente de mină. 
lar averea familiei Fitzherbert venea tocmai din minele de 
cărbuni. 

Boy zise: 

— Tatăl meu este furios. Spera să ajungă ministru de externe 
în guvernul postbelic. Chestia asta probabil că i-a năruit orice 
șanse. 

Daisy spuse exasperată: 

— Boy, te rog, explică-mi de ce este asta vina mea! 


784 


— Uită-te la numele celui care a scris blestemâăţia aia! 
Daisy se uită. 


Billy Williams 
Deputat de Aberowen 


— Unchiul iubitului tău! rosti Boy. 

— Și crezi că mă consultă pe mine înainte să-și scrie 
articolele? 

El îndreptă un deget ameninţător spre ea. 

— Dintr-un motiv sau altul, familia aia ne urăște! 

— Ei cred că nu este corect ca voi să scoateţi atât de mulți 
bani din cărbune, în vreme ce minerii se aleg cu atât de puţin. 
Suntem în război totuși. 

— Și tu trăieşti din bani moșteniţi, replică el. Și nu am văzut 
vreun semn de austeritate în apartamentul tău din Piccadilly azi- 
noapte. 

— Ai dreptate, zise ea. Însă am organizat petrecerea aceea 
pentru soldaţi. Tu ai cheltuit o avere pe un cal. 

— Sunt banii mei! 

— Da, dar i-ai obţinut din cărbuni. 

— Ai stat atât de mult în pat cu bastardul ăla de Williams, 
încât ai ajuns o afurisită de bolșevică. 

— Ăsta-i încă un lucru care ne desparte, Boy! Chiar vrei să 
rămâi căsătorit cu mine? Ai putea găsi pe cineva care să ţi se 
potrivească mai bine. Cred că jumătate dintre fetele din Londra 
și-ar dori să devină vicontese de Aberowen. 

— N-am de gând să fac nimic pentru blestemata aia de 
familie Williams. Oricum, am auzit aseară că iubitul tău vrea să 
ajungă deputat în parlament. 

— O să fie un deputat excelent. 

— Nu câtă vreme va sta lângă tine. Nici n-o să fie ales. Este 
un afurisit de socialist. lar tu ești o fostă fascistă. 

— M-am gândit și la asta. Știu că-i o mică problemă... 

— O mică problemă? Mai degrabă un obstacol insurmontabil. 
Stai să pună mâna ziarele pe povestea asta! O să fii răstignită 
cum am fost eu azi. 

— Bănuiesc că le vei da tu pontul celor de la Daily Mail. 


785 


— Nu trebuie s-o fac eu - o vor face adversarii lui. Ascultă ce- 
ți spun. Cu tine alături, Lloyd Williams n-are nici cea mai mică 
şansă. 


(VI) 


În primele cinci zile ale lunii iunie, locotenentul Woody Dewar 
și plutonul său de parașutiști - plus alţi o mie și ceva de soldaţi - 
fură izolaţi pe un aerodrom din nord-vestul Londrei. Un hangar 
întreg fusese transformat într-un dormitor uriaș, cu sute de 
paturi înșirate unul lângă altul. Li se puseseră filme și discuri de 
jazz ca să nu se plictisească așteptând. 

Obiectivul lor era Normandia. Folosind planuri complexe de 
amăgire a inamicului, Aliaţii încercaseră să convingă Înaltul 
Comandament German că ţinta lor avea să se afle la peste trei 
sute de kilometri nord-est, la Calais. Dacă germanii fuseseră 
păcăliţi, forţele de invazie nu aveau să întâmpine o rezistență 
prea acerbă, cel puţin nu în primele ore. 

Parașutiștii urmau să fie trimiși în primul val, în toiul nopții. 
Cel de-al doilea val avea să fie constituit din forţa principală de 
130 000 de oameni, aflaţi la bordul unei flote de cinci mii de 
ambarcaţiuni, care urmau să debarce pe plajele din Normandia 
până în zori. La momentul respectiv, parașutiștii ar fi trebuit să 
distrugă deja cuiburile de rezistență de pe uscat, preluând 
controlul asupra nodurilor-cheie de transport. 

Plutonul lui Woody trebuia să captureze un pod din orășelul 
Eglise-des-Soeurs, aflat la vreo cincisprezece kilometri de țărm. 
După ce făceau asta, trebuiau să păstreze controlul asupra 
podului, blocând unităţile germane care ar fi putut fi trimise ca 
întăriri spre plajă, până când grosul trupelor de invazie avea să 
ajungă acolo. Misiunea lor era să îi împiedice pe germani cu 
orice preţ să arunce în aer podul. 

În timp ce așteptau să primească undă verde pentru atac, Ace 
Webber începuse un joc de poker maraton, câștigând o mie de 
dolari și pierzând-o din nou. Lefty Cameron își curăța și își ungea 
în mod obsesiv carabina semiautomată M1, modelul conceput 
pentru parașutiști, cu patul pliant. Lonnie Callaghan și Tony 
Bonanio, care nu se înghiţeau deloc, mergeau la slujbă 
împreună în fiecare zi. Sneaky Pete Schneider își ascuţise atât 


786 


de tare cuțitul de luptă pe care îl cumpărase din Londra, încât ar 
fi putut acum să se radă cu el. Patrick Timothy, care semăna cu 
Clark Gable și avea o mustață asemănătoare, cânta la ukulele 
aceeași melodie, înnebunindu-i pe toţi. Sergentul Defoe îi scria 
scrisori lungi soţiei sale, apoi le rupea și o lua de la capăt. Mack 
Trulove și Smoking Joe Morgan se rădeau unul pe altul în cap, 
gândindu-se că asta avea să ușureze munca medicilor în cazul 
în care s-ar fi căpătat cu răni la cap. 

Majoritatea aveau porecle. Woody descoperise că a lui era 
Scotch. 

Ziua Z fusese stabilită pentru duminică, 4 iunie, însă apoi fu 
amânată din cauza condiţiilor meteorologice nefavorabile. 

In seara de luni, 5 iunie, colonelul le ţinu un discurs care 
începu cu „Soldați! Asta-i noaptea în care invadăm Franţa!” 

Soldaţii răcniră entuziasmați. Asta i se părea o ironie lui 
Woody. Se aflau la căldură, în siguranţă, și totuși abia așteptau 
să ajungă acolo, să sară din avioane și să aterizeze în mijlocul 
trupelor inamice care voiau să îi omoare. 

Primiră o masă specială și fiecare mâncă după pofta inimii: 
friptură, cotlete, pui, cartofi prăjiţi, îngheţată. Woody nu se 
atinse de nimic din toate acestea. El știa mai bine decât oamenii 
lui ce-i aștepta și nu voia să aibă stomacul plin în momentele 
critice. Luă niște cafea și o gogoașă. Cafeaua era americană, 
aromată și delicioasă, nu ca poșirca pe care o serveau britanicii, 
asta în rarele ocazii în care serveau cafea. 

Işi scoase bocancii și se întinse pe pat. Se gândi la Bella 
Hernandez, la zâmbetul ei șugubăț și la sânii ei moi. 

Și atunci se auzi sirena. 

Pentru o clipă, Woody crezu că se trezește dintr-un vis urât în 
care se făcea că urma să intre în luptă și să omoare oameni. 
Apoi, realiză că era totul adevărat. 

Işi traseră cu toţii combinezoanele pe ei și își strânseră 
echipamentul. Aveau foarte multe de luat. Unele lucruri erau 
esenţiale: o carabină cu 150 de cartușe de calibrul 30 milimetri; 
grenade antitanc; o mică bombă cunoscută sub numele de 
grenadă Gammon; rațiile; tablete de purificare a apei; o trusă de 
prim-ajutor cu morfină. De alte lucruri s-ar fi putut dispensa: o 
cazma pentru săpat tranșee, o trusă de bărbierit, un ghid de 
conversaţie în franceză. Erau atât de încărcaţi, încât tipii mai 


787 


firavi aveau dificultăţi în a ajunge la avioanele aliniate pe pista 
întunecată. 

Avioanele lor de transport erau modele C-47 Skytrains. Spre 
surprinderea sa, Woody observă în lumina palidă că acestea 
fuseseră vopsite cu dungi albe și negre. Căpitanul Bonner, 
pilotul avionului lor, un tip irascibil din Midwest, îi zise: 

— Asta ca să nu ne doboare ai noștri. 

Înainte de a urca la bord, oamenii erau cântăriţi. Donegan și 
Bonanio aveau câte o bazooka demontată în rucsac, ceea ce 
reprezenta un surplus de aproape 35 de kilograme față de 
greutatea lor. Pe măsură ce totalul creștea, căpitanul Bonner 
devenea tot mai nervos. 

— Mă supraîncărcaţi! se răsti el la Woody. N-o să mai pot să 
ridic drăcia asta de la sol! 

— Nu ţine de mine, domnule căpitan, replică Woody. Vorbiţi 
cu colonelul. 

Sergentul Defoe se îmbarcă primul și se duse în partea din 
faţă a avionului, așezându-se lângă arcada ce ducea la puntea 
de comandă. El avea să fie ultimul care avea să sară. Dacă 
vreun soldat ar fi dat dovadă de reticență în ultimul moment, 
nemaireușind să sară în noapte, Defoe i-ar fi dat un ghiont de 
„Încurajare”. 

Donegan și Bonanio, încărcaţi cu povara suplimentară a 
lansatoarelor de rachete antitanc, trebuiră ajutaţi să urce 
treptele. În calitatea sa de comandant de pluton, Woody urcă 
ultimul la bord. El avea să sară primul, ajungând la sol cel dintâi. 

Interiorul părea un tub cu câte un rând de scaune simple de 
metal pe fiecare parte. Soldaţii avură dificultăţi în a-și prinde 
centurile de siguranţă în jurul echipamentului, iar unii dintre ei 
nici nu-și mai bătură capul cu asta. Ușa se închise și motoarele 
prinseră viață. ` 

Woody era entuziasmat, dar și speriat. In pofida oricărei 
logici, era nerăbdător să intre în luptă. Spre surprinderea sa, 
realiză că abia aştepta să ajungă la sol, să dea piept cu inamicul 
și să tragă asupra acestuia. Voia ca așteptarea să se termine 
odată. 

Se întrebă dacă avea să o mai vadă vreodată pe Bella 
Hernandez. 

| se păru că avionul se opintea cumva în timp ce rula pe pistă. 
Aparatul prinse totuși viteză, chiar dacă anevoios. Părea să nu 


788 


se mai înalțe de la sol... Woody se întrebă cât de lungă putea fi, 
la urma urmei, afurisita aceea de pistă. Într-un final, avionul 
decolă. Senzaţia de plutire nu era foarte intensă, ceea ce-l făcu 
să creadă că rămăseseră la doar câţiva metri deasupra solului. 
Apoi se uită afară. Stătea lângă ultimul hublou din cele șapte, 
exact lângă ușă, și putea vedea luminile de la bază 
îndepărtându-se. Erau în aer. 

Cerul era acoperit, însă norii erau ușor luminoși, probabil 
pentru că luna răsărise în spatele lor. În vârful fiecărei aripi era 
o luminiţă albastră, iar Woody putu vedea cum avionul lor se 
alătura formaţiei, formând un V uriaș. 

Zgomotul din cabină era atât de puternic, încât oamenii 
trebuiau să își zbiere în urechi ca să se audă, iar în curând 
abandonară orice tentativă de conversaţie. Se foiau cu toţii în 
scaune, încercând în zadar să-și găsească o poziţie cât mai 
comodă. Unii își închiseră ochii, însă Woody se îndoia că aţipise 
careva. 

Zburau la o altitudine joasă, nu cu mult peste trei sute de 
metri, și Woody zărea uneori luciul metalic al râurilor și al 
lacurilor. La un moment dat observă o mulţime de oameni, sute 
de chipuri întoarse spre cer, holbându-se la avioanele care vuiau 
pe deasupra. Woody știa că peste o mie de avioane zburau pe 
deasupra Angliei în acele momente și realiză că asta era 
probabil o priveliște remarcabilă. Se gândi că oamenii aceia 
vedeau cum se scria istoria, iar el făcea parte din asta. 

După o jumătate de oră, trecură de staţiunile balneare și 
ajunseră deasupra mării. Pentru o clipă luna străluci printr-o 
spărtură din nori, iar Woody zări vasele. Mai că nu-i venea să-și 
creadă ochilor. Era un adevărat oraș plutitor, ambarcaţiuni de 
toate mărimile navigând în rânduri neregulate, precum niște 
case de diferite dimensiuni, cu miile, dintr-o zare în alta. Înainte 
să le atragă atenţia camarazilor săi, norii acoperiră din nou luna 
și viziunea dispăru, ca o nălucă. 

Avioanele urmau o traiectorie curbă, cu scopul de a intra în 
Franţa pe la vest de zona-țintă și de a continua apoi de-a lungul 
coastei spre est; verificau poziţia conform trăsăturilor de relief, 
pentru a se asigura că parașutiștii aterizează la locul potrivit. 

Insulele Canalului, care erau britanice, deși aflate mai în 
apropiere de Franţa, fuseseră ocupate de Germania după 
Bătălia Franței din 1940; iar acum, când armada survola 


789 


insulele, artileria antiaeriană germană deschise focul. La o 
altitudine atât de joasă, aparatele Skytrain erau extrem de 
vulnerabile. Woody își dădu seama că putea fi omorât înainte să 
ajungă măcar pe câmpul de luptă. Nu voia cu niciun chip să 
moară fară rost. 

Căpitanul Bonner începu să facă manevre în zigzag, ca să 
evite antiaeriana. Woody se bucură, însă manevrele avură un 
efect neplăcut asupra oamenilor săi. Incepu să li se facă rău 
tuturor, inclusiv lui Woody. Patrick Timothy fu primul care cedă, 
vomitând pe podea. Mirosul pestilenţial îi făcu pe ceilalţi să se 
simtă și mai rău. Sneaky Pete vomită și el, urmat apoi și de alţi 
soldaţi. Se îmbuibaseră cu friptură și cu îngheţată, iar acum 
dădeau totul afară. Duhoarea era înfiorătoare, iar podeaua 
devenise periculos de alunecoasă. 

Avionul reveni la o traiectorie dreaptă după ce depășiră 
insulele. După câteva minute, apăru în zare coasta franceză. 
Aparatul viră spre stânga. Copilotul se ridică de pe scaun și-i 
zise ceva la ureche sergentului Defoe, care se întoarse către 
pluton și-și ridică zece degete: zece minute până când trebuiau 
să sară. 

Avionul încetini de la cei 250 de kilometri pe oră până lao 
viteză ceva mai adecvată pentru săritura cu parașuta, undeva la 
circa 160 de kilometri pe oră. 

Deodată, intrară în ceaţă. Aceasta era suficient de deasă încât 
să acopere luminiţa albastră din vârful aripii. Woody simţi cum 
începe să-i bată inima mai tare. Pentru avioanele care zburau 
într-o formaţie atât de strânsă, era un lucru foarte periculos. Ar 
fi fost de-a dreptul tragic să moară într-un accident de avion, 
nici măcar pe câmpul de luptă. Insă Bonner nu putea face nimic 
altceva decât să menţină direcţia și să spere că nu se va 
întâmpla nimic rău. Orice schimbare de direcție ar fi putut 
provoca o coliziune. 

Avionul ieși din zona de ceaţă la fel de repede precum intrase. 
Celelalte aparate rămăseseră în formaţie, în mod miraculos. 

Tirul antiaerienei izbucni aproape imediat, iar pe cer înfloriră 
exploziile letale. În aceste circumstanţe, Woody știa că pilotul 
avea ordin să păstreze viteza și să continue zborul spre zona- 
ţintă. Însă Bonner sfidă ordinele și ieși din formaţie. Mugetul 
motoarelor crescu și mai mult, iar aparatul își reîncepu zigzagul. 
Botul avionului cobori în încercarea de a accelera. Uitându-se pe 


790 


hublou, Woody observă că și alţi piloţi erau la fel de 
nedisciplinaţi. Nu-și puteau înfrâna imboldul de a-și salva vieţile. 

Lumina roșie de deasupra ușii se aprinse: mai erau patru 
minute până la salt. 

Woody era aproape sigur că membrii echipajului aprinseseră 
lumina prea devreme, disperaţi să se debaraseze de încărcătura 
lor și să se întoarcă la adăpost. Dar aveau ordine clare și nu 
puteau să nu le respecte. 

Se ridică în picioare. 

— Ridicaţi-vă și prindeţi-vă cârligele! răcni el. 

Majoritatea oamenilor nu îl puteau auzi, însă știau ce le 
spunea. Se ridicară și fiecare militar își prinse linia fixă de cablul 
de deasupra capului, pentru a nu cădea din greșeală. Ușa se 
deschise și vântul îi izbi în plin. Avionul zbura încă mult prea 
rapid. Saltul la o asemenea viteză era neplăcut, însă nu asta era 
principala problemă. Aveau să aterizeze mult prea departe unii 
de ceilalți, ceea ce însemna că Woody avea să-și găsească 
oamenii mult mai greu la sol. Urmau să ajungă târziu la obiectiv. 
lar asta însemna că nu aveau să-și poată respecta orarul 
misiunii. Îl blestemă pe Bonner. 

Pilotul își continuă manevrele de evitare a tirului. Oamenii se 
chinuiau să se ţină pe picioare pe podeaua alunecoasă din 
cauza vomei. 

Woody se uită afară. Bonner coborâse la o altitudine mai 
joasă în încercarea de a mări viteza, iar avionul se afla acum la 
circa 150 de metri înălțime - mult prea jos. Era posibil ca 
parașutele să nu apuce să se deschidă complet înainte ca 
oamenii să ajungă la sol. Ezită, apoi îi făcu semn sergentului să 
se apropie. i 

Defoe veni lângă el și se uită afară, apoi clătină din cap. Işi 
apropie gura de urechea lui Woody și strigă: 

— Jumătate dintre oamenii noștri își vor rupe gleznele dacă 
sărim de la altitudinea asta. Cei cu bazooka vor muri. 

Woody luă o decizie. 

— Ai grijă să nu sară nimeni! urlă el către Defoe. 

Apoi își desprinse linia fixă și își croi drum printre rândurile de 
soldaţi către puntea de comandă. Echipajul era format din trei 
membri. Răcnind din toți rărunchii, Woody zise: 

— Urcă! Urcă! 

Bonner zbieră: 


791 


— Întoarce-te acolo și săriţi! 

— Nu sare nimeni de la altitudinea asta! 

Woody se aplecă și arătă spre altimetru, care indica 144 de 
metri. 

— E sinucidere curată! zise el. 

— Pleacă de pe puntea de comandă, locotenente. E un ordin. 

Woody era inferior ca grad, însă rămase ferm pe poziţie. 

— Doar după ce urci. 

— O să trecem de zona-țintă dacă nu săriţi acum! 

Woody își pierdu cumpătul. 

— Urcă, dobitocule! Urcă! 

Bonner păru să se înfurie, dar Woody nu se clinti. Știa că 
pilotul nu voia să se întoarcă la bază cu un avion plin. S-ar fi 
declanșat o anchetă militară care trebuia să determine 
problemele survenite. Bonner încălcase mult prea multe ordine 
în seara aceea ca să-și mai permită așa ceva. Înjură, dar trase 
de manetă. Botul se înălță imediat, iar aparatul începu să 
câștige altitudine și să piardă viteză. 

— Eşti mulţumit acum? mârâi el. 

— În niciun caz! 

Woody nu avea de gând să se întoarcă la ceilalţi, dându-i 
ocazia lui Bonner să revoce manevra. 

— Sărim de la 300 de metri, adăugă el. 

Bonner acceleră la maximum. Woody nu-și luă ochii de la 
altimetru. 

Când ajunseră la 300 de metri, se întoarse în spatele 
avionului. Își croi drum printre oamenii săi, ajunse la ușă, se uită 
afară, le făcu semn că totul era în regulă, apoi sări. 

Parașuta i se deschise imediat. Se prăbuși rapid prin aer până 
ce pânza se întinse la maximum, apoi căderea i se atenuă. Peste 
câteva secunde căzu în apă. Pentru o clipă se panică, temându- 
se ca nu cumva fricosul de Bonner să-i fi aruncat pe toţi în mare. 
Apoi atinse cu picioarele pământul - sau măcar un fel de nămol 
- și înţelese că aterizase într-un câmp inundat. 

Materialul parașutei îl acoperi. leși de sub faldurile ei și-și 
desfăcu hamurile. 

Stând într-o apă de vreo jumătate de metru, se uită împrejur. 
Fie era într-o luncă, fie - mai probabil - pe un câmp inundat de 
germani ca să împiedice trupele de invazie. Nu zări pe nimeni - 


792 


nici prieten, nici dușman, nici animale -, însă lumina era încă 
slabă. 

Își privi ceasul - era ora 3:40 dimineaţa -, apoi se uită la 
busolă pentru a se orienta. 

După aceea își scoase carabina M1 din cutie și îi desfăcu 
patul. Băgă un încărcător de 15 cartușe în lăcaș, apoi se asigură 
că avea un cartuș pe ţeavă. La sfârșit, puse piedica. 

Băgă mâna în buzunar și scoase un obiect mic de tablă, ce 
arăta precum o jucărie de copii. Când îl apăsă, acesta scoase un 
clinchet distinctiv. Toată lumea primise un asemenea obiect, ca 
să se poată recunoaște în beznă fară să apeleze la parole 
englezești, care i-ar fi dat de gol. 

După ce termină pregătirile, se uită din nou împrejur. 

Făcu o probă și apăsă butonul de două ori. După un moment, 
primi un răspuns chiar din faţă. 

Pornind prin apă, simţi miros de vomă. Rosti cu glas scăzut: 

— Cine-i acolo? 

— Patrick Timothy. 

— Aici locotenentul Dewar. Vino după mine. 

Timothy fusese al doilea care sărise, așa că Woody se gândi 
să continue în aceeași direcție pentru a-i găsi și pe ceilalți. 

După vreo cincizeci de metri, dădu peste Mack și Smoking 
Joe, care se găsiseră deja unul pe altul. 

leșiră din apă pe un drumeag îngust, iar acolo dădură peste 
primele victime. Lonnie și Tony, cu bazooka în rucsacuri, 
aterizaseră prost. 

— Cred că Lonnie a murit, rosti Tony. 

Woody verifică: soldatul avea dreptate - Lonnie nu mai 
respira. Părea să-și fi frânt gâtul. Nici Tony nu se putea mișca, 
iar Woody se gândi că omul își rupsese piciorul. Îi făcu o injecție 
cu morfină, apoi îl târî de pe drum până pe următorul câmp. 
Tony trebuia să aștepte acolo sosirea medicilor. 

Woody le ordonă lui Mack și lui Smoking Joe să ascundă 
cadavrul lui Lonnie, de teamă ca acesta ar fi putut să îi îndrume 
pe germani spre Tony. 

încercă să vadă peisajul dimprejur, străduindu-se să 
recunoască unele caracteristici care să corespundă cu harta. 
Părea o misiune imposibilă, mai ales pe întuneric. Cum putea să- 
și ducă oamenii la obiectiv dacă nu știa unde se aflau? Singurul 


793 


lucru pentru care putea băga mâna în foc era faptul că nu 
aterizaseră acolo unde ar fi trebuit. 

Auzi un zgomot ciudat și, o clipă mai târziu, văzu o lumină. Le 
făcu semn celorlalţi să se ghemuiască. 

Parașutiștii nu trebuiau să folosească lanterne, iar francezii nu 
aveau voie să iasă din case după o anumită oră, așa că 
persoana care se apropia era probabil un soldat german. 

In lumina slabă, Woody zări o bicicletă. Se ridică și o luă în 
cătarea carabinei. Se gândi să îl împuște imediat pe biciclist, 
însă simţi că nu îl lăsa inima s-o facă astfel. Alese să strige: 

— Stai! Arretez! 

Bicicleta se opri. 

— Să trăiţi, dom’ locotenent, îl salută biciclistul, iar Woody 
recunoscu vocea lui Ace Webber. 

Woody își cobori arma. 

— De unde-ai luat bicicleta? rosti el, nevenindu-i să creadă. 

— De la o fermă, răspunse Ace laconic. 

Woody își conduse grupul în direcţia din care venise Ace, 
gândindu-se că era mai probabil să-i găsească și pe ceilalţi 
acolo. Se uită neliniștit după caracteristici ale reliefului care să 
se potrivească cu harta lui, dar era mult prea întuneric. Se 
simţea inutil și stânjenit. El era ofiţerul, el trebuia să rezolve 
asemenea probleme. 

Mai adună câţiva soldaţi din pluton de pe drum, apoi ajunseră 
la o moară de vânt. Woody decise că nu mai puteau continua să 
orbecăie, așa că se duse și bătu la ușa morii. 

O fereastră de la etaj se deschise și un bărbat spuse în 
franceză: 

— Cine-i acolo? 

— Americanii, replică Woody. Vive /a France! 

— Ce vreţi? i 

— Să vă eliberăm, rosti Woody într-o franceză de școlar. Insă 
mai întâi am avea nevoie de câteva indicații. 

Morarul râse și zise: 

— Cobor imediat. 

După un minut, Woody se afla în bucătăria omului, 
întinzându-și harta pe masă sub o lumină puternică. Morarul îi 
arătă unde se aflau. Nu era atât de rău precum se temuse el. In 
ciuda panicii care îl cuprinsese pe căpitanul Bonner, se aflau la 


794 


circa șase kilometri la nord-est de Eglise-des-Soeurs. Morarul îi 
arătă pe hartă care era cea mai bună rută. 

O fată de vreo 13 ani se furișă în cameră într-o cămășuţă de 
noapte. 

— Mama zice că ești american, i se adresă ea lui Woody. 

— Așa este, mademoiselle, replică el. 

— O știi pe Gladys Angelus? 

Woody râse. 

— Întâmplarea face să o fi întâlnit o dată, în apartamentul 
tatălui unui prieten de-al meu. 

— Și chiar este atât de frumoasă? 

— Este chiar mai frumoasă decât în filme. 

— Ştiam eu! 

Morarul îi oferi niște vin. 

— Nu, mulţumesc, zise Woody. Poate după ce câștigăm. 

Morarul îl sărută pe obraji. 

Woody părăsi moara și porni mai departe cu plutonul său, 
îndreptându-se spre Eglise-des-Soeurs. Dintre cei optsprezece 
soldați de la început, mai erau acum nouă, incluzându-se aici și 
pe el. Pierduseră doi oameni - Lonnie murise, iar Tony era rănit 
- și mai erau șapte care nu apăruseră încă. Avea ordin să nu 
piardă prea mult timp încercând să-i găsească pe toți. De îndată 
ce avea suficienţi oameni ca să-și îndeplinească misiunea, 
trebuia să pornească spre ţintă. 

Unul dintre cei șapte care lipseau apăru imediat. Sneaky Pete 
ieși dintr-un șanț și se alătură grupului cu un „Saltare, trupă”, 
de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. 

— Ce făceai acolo? îl întrebă Woody. 

— Am crezut că sunteți germani, rosti Pete. Mă ascundeam. 

Woody observă sclipirea palidă a materialului parașutei în 
șanț. Probabil că Pete se ascunsese acolo de când aterizase. Era 
evident că se panicase și se ghemuise. Insă Woody decise să se 
prefacă a-l crede. 

Cel pe care Woody ţinea neapărat să-l găsească era sergentul 
Defoe. Acesta era un militar experimentat, iar Woody plănuia să 
se bazeze pe el în tot ce avea să facă. Însă omul nu se vedea 
nicăieri. 

Se apropiau de o răscruce când auziră zgomote. Woody 
recunoscu sunetul unui motor și două-trei voci conversând. Le 


795 


ordonă tuturor să se culce la pământ și plutonul își continuă 
înaintarea târâș. 

Undeva în faţă văzu un motociclist care se oprise să discute 
cu două persoane. Toţi trei purtau uniforme. Vorbeau în 
germană. La răscruce se afla o clădire, poate o mică tavernă 
sau o brutărie. 

Hotări să aștepte - poate că aveau să plece. Voia ca cei din 
grupul său să se deplaseze silențios și neobservaţi cât mai mult 
timp posibil. 

După cinci minute, își pierdu răbdarea. Se răsuci și șuieră: 

— Patrick Timothy! 

Auzi pe cineva zicând: 

— Pukey Pat! Te strigă Scotch. 

Timothy se târî în faţă. Încă mirosea a vomă, iar acum asta îi 
era porecla. 

Woody îl văzuse pe Timothy jucând baseball și știa că omul 
avea o aruncare puternică și precisă. 

— Vreau să nimerești motocicleta aia cu o grenadă, îi spuse 
Woody. 

Timothy scoase o grenadă din rucsac, îi trase cuiul și o aruncă 
cu boltă. 

Se auzi un zăngănit. Unul dintre oameni rosti în germană: 
„Ce-a fost asta?” Apoi, grenada explodă. 

Urmară imediat două explozii. Prima îi culcă la pământ pe cei 
trei germani; cea de-a doua fu provocată de rezervorul 
motocicletei care sărea în aer. O vâlvătaie uriașă îi înghiţi pe 
oameni, lăsând în urmă miros de carne arsă. 

— Staţi pe loc! le strigă Woody celor din pluton. ` 

Se uită spre clădire. Oare se afla cineva înăuntru? In 
următoarele cinci minute nu deschise nimeni vreo fereastră sau 
vreo ușă. Fie nu era nimeni acolo, fie cei aflați înăuntru se 
ascunseseră sub paturi. 

Woody se ridică și le făcu semn soldaților să meargă mai 
departe. Avu o senzaţie ciudată când păși peste trupurile 
carbonizate ale celor trei germani. El fusese cel care dăduse 
ordinul prin care aceștia fuseseră omorâţi - erau oameni cu 
mame și cu taţi, cu soţii sau iubite, poate chiar cu fii și fiice. 
Acum, fiecare dintre ei era doar o masă oribilă de sânge și de 
carne arsă. Woody ar fi trebuit să se simtă triumfător. Era prima 


796 


lui confruntare cu inamicul și ieșise victorios. Însă nu simţea 
decât o ușoară greață. 

După ce trecură de răscruce grăbiră pasul, iar el le ordonă 
oamenilor să nu vorbească și să nu fumeze. Ca să-și conserve 
forțele, mâncă un baton de ciocolată Dration - aceasta avea 
gust de chit amestecat cu zahăr. 

După o jumătate de oră auzi o mașină și le ordonă tuturor să 
se ascundă pe câmp. Vehiculul mergea cu viteză, cu farurile 
aprinse. Era german, probabil, însă Aliaţii trimiteau și ei jeepuri 
cu planorul, alături de tunuri antitanc și de alte piese de 
artilerie, așa că la fel de bine ar fi putut fi un vehicul de-al lor. 
Se ascunse sub o tufă și îl urmări trecând. 

Autoturismul mergea prea repede ca să-l poată identifica. Se 
întrebă dacă ar fi trebuit să-și pună oamenii să tragă asupra lui. 
Nu, se gândi el; era mai bine să se concentreze asupra misiunii 
lor. 

Trecură apoi prin trei cătune pe care Woody reuși să le 
identifice pe hartă. Câinii lătrară ocazional, dar nimeni nu veni 
să vadă despre ce era vorba. Fără îndoială că francezii 
învățaseră să-și vadă de treaba lor sub ocupaţia inamică. Era 
straniu să se furișeze pe drumuri străine în beznă, înarmați până 
în dinţi, trecând pe lângă case cufundate în tăcere, unde 
oamenii dormeau fără să aibă habar de pericolul de afară. 

Într-un final ajunseră la marginea orășelului Eglise-des- 
Soeurs. Woody le îngădui soldaţilor un scurt răgaz. Intrară într- 
un mic pâlc de copaci și se așezară pe jos. Băură din ploști și-și 
mâncară rațiile. Woody nu le dădu nici acum voie să fumeze: 
licărul unei țigări putea fi văzut de foarte departe. 

Drumul pe care mergeau ar fi trebuit să ducă direct la pod, 
estimă el. Nu existau informaţii clare despre cât de bine era 
păzit acesta. Însă de vreme ce Aliaţii hotărâseră că era 
important, bănuia că și germanii gândeau la fel, așa că trebuia 
să se aștepte la anumite măsuri de siguranţă din partea lor - dar 
putea fi vorba de un singur om cu o pușcă sau de un întreg 
pluton, așa că Woody nu putea plănui asaltul până nu vedea 
ținta. 

După zece minute porniră din nou la drum. De-acum nu mai 
era necesar să-și bată oamenii la cap cu privire la păstrarea 
liniștii: simțeau și ei primejdia. Se furișau pe stradă, trecând pe 
lângă case, biserici și prăvălii, scrutând prin noaptea întunecată, 


797 


tresărind la cel mai mic sunet. O tuse bruscă și puternică de la 
fereastra unui dormitor mai că-l făcu pe Woody să-și descarce 
carabina. 

Eglise-des-Soeurs era mai degrabă un sat mare decât un 
orășel, iar Woody zări luciul argintiu al râului mai repede decât 
se aștepta. Ridică mâna, făcându-i pe soldaţi să se oprească. 
Strada principală era ușor în pantă, coborând spre pod, așa că 
avea o panoramă bună. Canalul avea cam treizeci de metri 
lățime, iar podul era puţin curbat. Probabil că era o construcție 
veche, intui el, căci era atât de îngust, încât nu ar fi încăput pe 
el două mașini deodată. 

Vestea proastă era că podul avea cazemate în cele două 
capete ale sale, clădiri identice din beton, cu vizoare orizontale 
de tragere. Două santinele patrulau pe pod pe lângă cazemate. 
Fiecare stătea într-un capăt. Cel aflat mai aproape vorbea prin 
vizor, dialogând probabil cu cineva dinăuntru. Apoi cei doi se 
întâlniră la jumătatea podului, unde se uitară peste parapet la 
apa neagră care curgea dedesubt. Nu păreau foarte încordaţi, 
iar Woody deduse din asta că nu aflaseră încă de începutul 
invaziei. Pe de altă parte însă, nici nu trândăveau. Erau treji, iar 
mișcările și privirile lor trădau o anumită vigilenţă. 

Woody n-avea cum să știe câţi oameni se aflau înăuntru, nici 
cum erau ei înarmaţi. Oare în spatele vizoarelor erau mitraliere 
sau doar puști? Era un aspect crucial. 

Woody își dorea să fi avut o oarecare experienţă pe câmpul 
de luptă. Cum ar fi trebuit să procedeze în această situaţie? 
Realiză că mai erau probabil mii de oameni ca el, ofițeri noi care 
trebuiau să improvizeze din mers. De-ar fi fost sergentul Defoe 
acolo... 

Cea mai simplă metodă de neutralizare a unei cazemate era 
să te strecori până lângă ea și să arunci o grenadă printr-un 
vizor. Probabil că un tip destoinic s-ar fi putut târî neobservat 
până lângă cea din apropiere. Însă Woody trebuia să le anihileze 
pe amândouă în același timp - altminteri, atacul asupra uneia i- 
ar fi alertat pe soldaţii din cealaltă. 

Dar cum putea ajunge la cazemata din depărtare fără să fie 
văzut de santinelele care patrulau? 

Își simţi oamenii agitându-se. Nu îi liniștea deloc gândul că 
liderul lor ar fi putut avea dubii cu privire la ce trebuia să facă 
mai departe. 


798 


— Sneaky Pete, rosti el. Tu o să te târăști până la cazemata 
aia din apropiere și o să arunci o grenadă prin vizor. 

Pete părea speriat la culme, dar zise doar atât: 

— Da, să trăiţi. 

Woody îi chemă apoi pe cei mai buni trăgători din pluton. 

— Smoking Joe și Mack, zise el. Luaţi cele două santinele în 
cătare. De îndată ce Pete aruncă grenada, eliminaţi santinelele. 

Cei doi soldați încuviinţară și-și pregătiră armele. 

În lipsa lui Defoe, decise să îl desemneze pe Ace Webber 
drept aghiotant. Rosti alte patru nume și spuse: 

— Voi duceţi-vă cu Ace. Imediat ce auziţi că se trage, fugiţi 
cât puteţi de repede peste pod și luaţi cu asalt cazemata de pe 
cealaltă parte. Dacă vă mișcaţi repede, o să-i luaţi ca din oală. 

— Da, să trăiţi, zise Ace. Nemernicii nici nu-și vor da seama ce 
se întâmplă. 

Agresiunea lui masca teama, ghici Woody. 

— Toţi cei care nu sunteţi în grupul lui Ace, veniţi după mine 
în cazemata din apropiere. 

Woody se simțea prost că le dădea lui Ace și oamenilor săi 
misiunea mai periculoasă, păstrând pentru el siguranţa relativă 
oferită de cazemata mai apropiată; însă i se repetase întruna că 
un ofiţer nu trebuia să-și riște viaţa fără rost, lăsându-și astfel 
oamenii fără căpetenie. 

Porniră spre pod, cu Pete în frunte. Era un moment periculos. 
Zece oameni care mergeau împreună pe stradă nu puteau 
rămâne neobservaţi prea multă vreme, nici măcar noaptea. 
Oricine s-ar fi uitat mai atent în direcția lor ar fi simţit mișcarea. 

Dacă se suna alarma prea repede, era posibil ca Sneaky Pete 
nici să nu ajungă la cazemată, iar plutonul ar fi pierdut avantajul 
surprizei. 

Drumul părea să nu se mai termine. 

Pete ajunse la un colţ și se opri. Woody își dădu seama că 
aștepta ca santinela din apropiere să-și părăsească postul de 
lângă cazemată, pornind spre mijlocul podului. 

Cei doi trăgători se adăpostiră, așezându-se pe poziţii. 

Woody se lăsă pe un genunchi și le făcu semn celorlalţi să-i 
urmeze exemplul. Își aţintiră cu toţii privirile asupra santinelei. 

Soldatul trase prelung din ţigară, o aruncă, strivi mucul sub 
talpă ca să îl stingă și scoase un nor de fum pe nări. Apoi se 


799 


îndreptă ușor de spate, își așeză mai bine cureaua puștii pe 
umăr și începu să meargă. 

Santinela din cealaltă parte procedă la fel. 

Pete fugi de-a lungul cvartalului și ajunse în capătul străzii. Se 
lăsă pe mâini și în genunchi și se târî repede peste drum. Ajunse 
la cazemată și se ridică în picioare. 

Nu-l observase nimeni. Cele două santinele se apropiau în 
continuare unul de celălalt. 

Peter scoase o grenadă și-i trase cuiul. Apoi, așteptă câteva 
secunde. Woody realiză că nu voia să le lase timp celor de 
dinăuntru să arunce grenada afară. 

Pete se întinse și lăsă grenada să cadă înăuntru. 

Carabinele lui Joe și Mack răpăiră. Santinela din apropiere se 
prăbuși, însă cea din depărtare rămase neatinsă. Spre lauda sa, 
soldatul nu o rupse la fugă, lăsându-se în schimb pe un 
genunchi și dându-și jos pușca de pe umăr. Dar se mișcă mult 
prea încet: carabinele răsunară din nou, aproape simultan, și 
omul se prăbuși fără să apuce să tragă. 

Apoi, grenada lui Pete explodă în interiorul cazematei din 
apropiere cu un zgomot înfundat. 

Woody fugea deja mâncând pământul, cu soldaţii pe urmele 
sale. Ajunse la pod în câteva secunde. 

Cazemata avea o ușă joasă de lemn. Woody o smuci și intră 
înăuntru. Trei oameni în uniforme germane erau întinși pe jos, 
morți. 

Se duse la un vizor și aruncă o privire afara. Ace și cei patru 
oameni ai săi alergau peste podul scurt, trăgând în goana lor 
asupra cazematei din depărtare. Podul nu avea mai mult de 
treizeci de metri, însă chiar și asta se dovedi a fi o lungime prea 
mare. Când ajunseră la mijloc, o mitralieră deschise focul. 
Americanii fură prinși pe un culoar îngust, fară nicio posibilitate 
de adăpost. Mitraliera răpăi nebunește și în câteva secunde îi 
culcă pe toți cinci la pământ. Arma își continuă tirul vreme de 
câteva secunde - pentru a se asigura că erau morţi -, umplând 
de gloanţe și cele două santinele. 

După ce se opri, toţi rămaseră nemișcaţi. Se lăsă tăcerea. 

Lefty Cameron rosti de lângă Woody: 

— lisuse Hristoase! 

Lui Woody îi venea să plângă. Trimisese la moarte zece 
oameni, cinci americani și cinci germani, și tot nu reușise să-și 


800 


atingă obiectivul. Inamicul controla în continuare capătul 
îndepărtat al podului și putea împiedica trupele aliate să-l 
traverseze. 

Mai avea patru oameni la dispoziţie. Dacă încercau să facă 
același lucru, ar fi fost omorâţi cu toţii. Avea nevoie de un nou 
plan. ; 

Studie împrejurimile. Ce putea să facă? Işi dori să fi avut un 
tanc. 

Trebuia să acționeze rapid. Ar mai fi putut exista și alte trupe 
inamice în oraș, care să fi fost alertate de focurile de armă și să 
vină în ajutor. Le putea face față doar dacă ocupa ambele 
cazemate. Altminteri, ar fi avut mari probleme. 

Dacă oamenii lui nu puteau traversa podul, poate că reușeau 
să străbată râul înot, se gândi el disperat. Hotărî să arunce o 
privire către râu. 

— Mack și Smoking Joe, zise el. Trageţi în cealaltă cazemată. 
Vedeţi dacă puteţi să nimeriţi prin vizor. Țineţi-i ocupați cât 
arunc eu o privire prin preajmă. 

Carabinele deschiseră focul și el ieși pe ușă. 

Reuși să se adăpostească în spatele cazematei din apropiere, 
uitându-se peste parapet la malul din amonte. Apoi trebui s-o 
zbughească peste drum, ca să se uite și peste celălalt parapet. 
Însă inamicul nu trase asupra lui. 

Malul râului nu avea perete. În schimb, o pantă de pământ 
cobora spre apă. La fel arăta și celălalt mal, se gândi el, deși 
lumina nu era suficient de puternică pentru a putea fi sigur de 
asta. Un înotător bun l-ar fi putut traversa. Odată ajuns sub 
bolta podului, inamicul nu l-ar mai fi putut observa cu atâta 
ușurință. Și ar fi putut repeta și pe cealaltă parte ce făcuse 
Sneaky Pete aici, azvârlind o grenadă în cazemată. 

În timp ce studia structura podului, îi veni o idee mai bună. 
Sub nivelul parapetului se afla o ieșitură din piatră lată de vreo 
treizeci de centimetri. Un om cu nervii tari putea să se târască 
pe ea, rămânând totodată ascuns. 

Se întoarse la cazemata capturată. Cel mai mărunt om era 
Lefty Cameron. Acesta era și îndrăzneţ, totodată, nefiind genul 
de om pe care să îl apuce tremuratul. 

— Lefty, zise Woody. E o ieșitură ascunsă ce trece pe sub 
parapet. Probabil că este folosită de muncitori la reparaţii. Vreau 
să te târăști pe ea și să arunci o grenadă în cealaltă cazemată. 


801 


— S-a făcut, rosti Lefty. 

Era un răspuns curajos din partea cuiva care tocmai văzuse 
murind în faţa lui cinci camarazi de-ai săi. 

Woody se întoarse spre Mack și spre Smoking Joe și le zise: 

— Acoperiți-l. 

Aceștia începură să tragă. Lefty spuse: 

— Și dacă o să cad? 

— Sunt doar vreo cinci-șase metri până la apă, îl liniști Woody. 
N-o să păţești nimic. 

— Bine, zise Lefty îndreptându-se spre ușă. Vedeţi că nu știu 
să înot, rosti el, după care ieși. 

Woody îl văzu străbătând în goană drumul. Se uită peste 
parapet, îl încălecă și se lăsă pe cealaltă parte până dispăru din 
raza lor vizuală. 

— Gata, le spuse el celorlalți. Nu mai trageţi. E pe drum. 

Se holbară cu toţii afară. Nu mișca nimic. Se iviseră zorii, 
realiză Woody: orașul se vedea mai clar acum. Insă nu se vedea 
nici ţipenie de om: localnicii știau că nu era cazul să iasă pe 
afară. Poate că se mobilizau deja trupe germane pe vreo 
străduță din apropiere, dar el nu auzea nimic. Işi dădu seama că 
asculta orice bufnitură, temându-se ca nu cumva Lefty să cadă 
în râu. 

Un câine traversă podul la pas, o corcitură de talie medie, cu 
o coadă răsucită ţinută ţanțoș în sus. Adulmecă intrigat 
cadavrele, apoi plecă mai departe, de parcă ar fi avut o întâlnire 
importantă în altă parte. Woody îl urmări trecând pe lângă 
cazemata din depărtare și continuându-și drumul spre cealaltă 
parte a orașului. 

Lăsatul zorilor însemna totodată că cea mai mare parte a 
forţei de invazie debarca deja pe plajă. Cineva spusese că era 
cel mai mare atac amfibiu din istorie. Se întrebă ce fel de 
rezistență aveau să întâmpine. Nimeni nu era mai vulnerabil 
decât un infanterist încărcat cu echipament și înaintând 
anevoios prin apă, pe care plaja întinsă din faţa sa îl transforma 
într-o ţintă ușoară pentru pușcașii ascunși printre dune. Woody 
se simţea mult mai în siguranţă în acea cazemată de beton. 

Lefty întârzia destul de mult. Oare căzuse în apă fară să facă 
zgomot? Oare păţise altceva? 

Apoi Woody îl zări, o siluetă suplă în kaki cățărându-se peste 
parapetul podului, în celălalt capăt. Woody își ţinu răsuflarea. 


802 


Lefty se lăsă în genunchi, se târî până la cazemată și se ridică 
din nou, de astă dată cu spatele lipit de betonul curbat. Scoase 
o grenadă cu mâna stângă. Trase cuiul, așteptă vreo două 
secunde, apoi întinse mâna și strecură grenada prin vizor. 

Woody auzi bubuitura exploziei și văzu licărul focului prin 
vizorul cazematei. Lefty își ridică braţele deasupra capului ca un 
campion. 

— Rămâi la adăpost, tembelule, izbucni Woody, deși Lefty nu-l 
putea auzi. 

Ar mai fi putut să fie vreun soldat german ascuns într-o 
clădire din apropiere, așteptând ocazia de a-și răzbuna prietenii 
răpuși. Însă nu se auzi nicio împușcătură și, după un scurt dans 
al victoriei, Lefty intră în cazemată, iar Woody răsuflă ușurat. 

Totuși, încă nu-și securizase poziția. Dacă i-ar fi luat cu asalt 
vreo douăzeci de germani în acel moment, ar fi pierdut podul. Și 
totul ar fi fost în zadar. 

Își impuse să mai aștepte un minut, ca să vadă dacă mai apar 
trupe inamice. Nu observă însă nicio mișcare. După toate 
aparențele, singurii germani din Eglise-des-Soeurs fuseseră cei 
lăsați să păzească podul: probabil că erau înlocuiţi la fiecare 
douăsprezece ore de soldaţi dintr-o cazarmă aflată prin 
apropiere. 

— Smoking Joe, rosti el. Scapă de cadavrele germanilor. 
Aruncă-le în râu. 

Joe trase cele trei cadavre din cazemată și se debarasă de 
ele, apoi făcu la fel cu santinelele. 

— Pete și Mack, zise Woody. Duceţi-vă la Lefty, în cealaltă 
cazemată. Rămâneţi cu ochii în patru. Nu i-am omorât pe toţi 
germanii din Franța încă. Dacă vedeţi că se apropie soldaţi 
inamici, nu staţi pe gânduri, nu discutaţi. Îi împușcați. 

Cei doi oameni ieșiră din cazemată și traversară iute podul. 

Acum erau trei americani în cazemata din depărtare. Dacă 
germanii încercau să recucerească podul, urmau să aibă mari 
bătăi de cap, mai ales că lumina de-afară era din ce în ce mai 
puternică. 

Woody realiză că americanii morţi de pe pod ar fi alertat 
inamicul, dezvăluindu-i de fapt că pierduse cazematele. Trebuia 
să păstreze elementul-surpriză. 

Asta însemna că trebuia să se descotorosească și de 
cadavrele americanilor. 


803 


Le spuse celorlalţi ce avea de gând să facă, apoi ieși. 

Aerul dimineţii era proaspăt și curat. 

Se duse până la mijlocul podului. Le luă pulsul, deși nu mai 
încăpea nicio îndoială că erau morți cu toții. 

Işi săltă camarazii, unul câte unul, și îi aruncă peste parapet. 

Ultimul pe care îl aruncă fu Ace Webber. Când trupul acestuia 
căzu în apă, Woody spuse: „Odihniţi-vă în pace, prieteni”. Păstră 
câteva momente de reculegere, cu capul plecat și cu ochii 
închiși. 

Când se întoarse, soarele tocmai răsărea. 


(VII) 


Marea temere a planificatorilor aliaţi era ca nu cumva 
germanii să își aducă rapid întăriri în Normandia, pornind un 
contraatac puternic care să-i împingă pe invadatori înapoi în 
mare, într-o repetare a dezastrului de la Dunquerque. 

Lloyd Williams era unul dintre oamenii care trebuiau să se 
asigure că așa ceva nu avea să se întâmple. 

Misiunea lui de a ajuta prizonierii evadați să ajungă acasă nu 
mai era prioritară acum, după invazie; lucra așadar cu 
Rezistenţa Franceză. 

La sfârșitul lui mai, BBC-ul transmise o serie de mesaje 
codate, prin care se lansă o campanie de sabotare în Franța 
ocupată de germani. In primele zile din iunie, sute de linii 
telefonice fură tăiate, de obicei în locuri greu accesibile. Stațiile 
de pompare fură incendiate, drumurile blocate cu copaci 
doborâţi, iar cauciucurile sparte. 

Lloyd îi ajuta pe muncitorii feroviari, comuniști convinși care 
își dăduseră numele de Resistance Fer. De ani buni îi 
înnebuneau pe naziști cu activităţile lor subversive. Trenurile 
care transportau trupe germane erau trecute uneori pe linii 
secundare și trimise la mulţi kilometri distanţă de destinaţia lor. 
Locomotivele se defectau fără vreo explicaţie, iar vagoanele 
deraiau. Situaţia degenerase în asemenea măsură, încât trupele 
de ocupaţie aduseseră muncitori feroviari din Germania ca să 
aibă grijă de sistem. Însă lucrurile se înrăutăţiseră. În primăvara 
lui 1944, muncitorii feroviari începuseră să-și avarieze propria 


804 


rețea de căi ferate. Aruncau în aer liniile și sabotau macaralele 
masive folosite pentru îndepărtarea trenurilor deraiate. 

Naziștii nu rămăseseră nici ei cu mâinile în sân. Sute de 
muncitori feroviari fuseseră executați și alte câteva mii fuseseră 
deportaţi în lagăre. Însă campania se înteţise și, când sosise 
Ziua Z, traficul feroviar se oprise practic complet în anumite 
părţi din Franţa. 

Acum, la o zi după Ziua Z, Lloyd stătea întins în vârful unui 
rambleu de lângă linia principală spre Rouen, reședința regiunii 
normande, în locul în care șinele intrau într-un tunel. Din poziția 
în care se afla, putea vedea trenurile apropiindu-se de la mai 
bine de un kilometru distanţă. 

Împreună cu el se mai aflau doi oameni, ale căror nume de 
cod erau Legionnaire și Cigare. Legionnaire era liderul 
Rezistenței din zona aceea. Cigare era un muncitor feroviar. 
Lloyd adusese dinamita. Principalul rol jucat de britanici în 
Rezistența Franceză era aprovizionarea cu armament. 

Cei trei oameni erau ascunși pe jumătate de iarba înaltă, 
presărată cu flori sălbatice. Era genul de loc în care să aduci o 
fată într-o zi frumoasă ca aceea, se gândi Lloyd. Lui Daisy i-ar fi 
plăcut. 

În depărtare apăru un tren. Cigare își miji ochii ca să îl vadă 
mai bine. Tipul avea vreo 60 de ani, era vânos și mărunt, cu 
chipul brăzdat de riduri ca cel al unui fumător înrăit. Când trenul 
ajunse cam la 400 de metri, el clătină din cap: nu era ţinta lor. 
Locomotiva trecu de ei și intră în tunel. Ducea patru vagoane de 
pasageri, toate pline cu civili și cu oameni în uniforme. Lloyd 
avea o ţintă mult mai importantă. 

Legionnaire se uită la ceas. Avea pielea închisă la culoare și 
mustata neagră, iar Lloyd bănuia că în vine îi curgea și sânge 
nord-african. Acum era agitat. Erau expuși acolo, în aer liber și 
la lumina zilei. Cu cât zăboveau mai mult, cu atât creșteau mai 
tare șansele să fie observați. 

— Cât mai este? întrebă el îngrijorat. 

Cigare ridică din umeri. 

— Vom vedea. 

Lloyd rosti în franceză: 

— Poţi pleca, dacă vrei. E totul pregătit deja. 


805 


Legionnaire nu răspunse. Nu avea de gând să piardă 
momentul cel mai important. De dragul prestigiului și al 
autorităţii, trebuia să poată spune: „Am fost acolo”. 

Cigare se încordă, privind în depărtare, iar pielea din jurul 
ochilor săi se încreţi din cauza efortului. „Așa deci”, zise el 
enigmatic. Apoi se ridică în genunchi. 

Lloyd nici nu văzuse și nici nu identificase trenul, însă Cigare 
își ieșise din amorțeală. Trenul se deplasa mai rapid decât cel de 
dinainte, observă Lloyd. Când se apropie, văzu că era și mai 
lung: avea cel puţin 24 de vagoane, estimă el. 

— Asta este, spuse Cigare. 

Lloyd simţi cum îi crește pulsul. Dacă Cigare avea dreptate, 
acela era trenul german care transporta peste o mie de ofițeri și 
de soldaţi pe câmpul de luptă din Normandia - poate chiar 
primul astfel de tren. Misiunea lui Lloyd era să se asigure că 
niciun tren nu putea trece prin tunel. 

Apoi, observă altceva. Un avion se afla pe urmele trenului. 
Sub privirile sale, aparatul își reglă viteza după cea a trenului și 
începu să coboare tot mai aproape de acesta. 

Avionul era britanic. 

Lloyd recunoscu modelul aparatului: era un Hawker Typhoon, 
poreclit Tiffy, un avion de luptă multirol. Tiffy-urile primeau 
adeseori misiunea periculoasă de a pătrunde cât mai adânc 
dincolo de liniile inamice și de a le ataca rețelele de 
comunicaţie. La manșa aparatului era un om curajos, se gândi 
Lloyd. 

Însă acest lucru nu era prevăzut în planul lui Lloyd. Nu voia ca 
trenul să fie avariat înainte de a ajunge în tunel. 

— Rahat, pufni el. 

Tiffy-ul trase o rafală de mitralieră asupra vagoanelor. 
Legionnaire zise: 

— Ce se întâmplă? 

Lloyd îi răspunse în engleză: 

— Habar n-am. 

Putea vedea de-acum că locomotiva trăgea după ea atât 
vagoane de călători, cât și vagoane de vite. Probabil că și în 
vagoanele de vite se aflau tot oameni. 

Avionul își mări viteza și ciurui vagoanele când trecu pe 
deasupra trenului. Avea patru tunuri de 20 mm, care scoteau un 
sunet înfiorător ce putea fi auzit peste mugetul locomotivei. 


806 


Lloyd nu-și putu înfrâna un sentiment de milă pentru soldaţii 
prinși înăuntru, cărora le era imposibil să se adăpostească din 
calea rafalei letale de gloanțe. Se întrebă de ce pilotul nu-și 
folosea rachetele. Aveau efecte devastatoare asupra trenurilor 
și autovehiculelor, deși era destul de dificil să tragi precis cu ele. 
Poate că fuseseră folosite deja într-o confruntare anterioară. 

Unii germani își scoaseră capetele pe geamuri și începură să 
tragă în avion cu pistoalele și cu puștile, fară niciun efect însă. 
Lloyd observă o baterie ușoară antiaeriană amplasată pe 
vagonul-platformă din spatele locomotivei. Doi artileriști se 
grăbeau să poziţioneze tunul. Acesta se roti și ţeava se ridică, 
țintind avionul britanic. 

Pilotul nu părea să îl fi observat, pentru că își menţinu cursul, 
continuând să mitralieze vagoanele pe deasupra cărora trecea. 

Antiaeriana trase și rată ţinta. 

Lloyd se întrebă dacă îl cunoștea cumva pe aviator. Erau doar 
vreo cinci mii de piloţi activi în Regatul Unit. Foarte mulţi dintre 
aceștia fuseseră la petrecerile lui Daisy. Lloyd se gândi la Hubert 
St. John, un absolvent sclipitor de Cambridge cu care 
rememorase clipele frumoase din studenţie cu câteva 
săptămâni în urmă; la Dennis Chaucer, un tip din Trinidad, care 
se plângea mereu de mâncarea englezească lipsită de gust și 
mai ales de piureul ce părea să însoțească orice masă; și de 
Brian Mantel, un australian prietenos pe care îl ajutase să treacă 
Pirineii în ultima sa misiune. Erau șanse mari ca viteazul din 
Tiffy să fie o cunoștință de-a lui Lloyd. 

Antiaeriana trase și rată din nou. 

Fie pilotul nu văzuse încă tunul, fie considera că acesta nu îl 
poate nimeri; oricare ar fi fost explicaţia, el nu facu nicio 
manevră de eschivare, continuând să zboare periculos de jos și 
să provoace prăpăd în trenul cu trupe. 

Locomotiva ajunsese la doar câteva secunde de tunel când 
avionul fu lovit. 

Flăcările izbucniră imediat din motorul aparatului, fiind 
urmate de un fum negru și gros. Pilotul se îndepărtă de calea 
ferată, dar mult prea târziu. 

Trenul intră în tunel, iar vagoanele trecură rapid pe lângă 
poziţia lui Lloyd. Văzu că fiecare vagon era plin cu zeci, poate cu 
sute de soldați germani. 


807 


Tiffy-ul zbura exact spre Lloyd. Pentru o clipă se gândi chiar 
că se va prăbuși acolo unde stăteau ei întinși. Deși era deja lipit 
de pământ, își acoperi prostește capul cu mâinile, de parcă 
astfel s-ar fi putut proteja. 

Tiffy-ul trecu mugind la vreo treizeci de metri pe deasupra sa. 

Apoi, Legionnaire apăsă butonul detonatorului. 

Din tunel se auzi un vuiet ca de tunet când șinele săriră în 
aer, sunet urmat de scârţăitul strident al oțelului contorsionat 
din momentul în care trenul deraie. 

La început vagoanele pline cu soldaţi continuară să treacă pe 
lângă ei, apoi - în doar câteva secunde - înaintarea lor fu 
stopată. Capetele a două vagoane legate se înălţară în aer, 
formând un V inversat. Lloyd auzi ţipetele oamenilor din interior. 
Toate vagoanele deraiară și se împrăștiară în jurul gurii căscate 
a tunelului ca niște chibrituri scăpate pe jos. Fierul se îndoi ca 
hârtia și o ploaie de cioburi se revărsă asupra celor trei sabotori 
care urmăreau totul din vârful rambleului. Erau în pericol de a fi 
omorâţi de propria lor explozie, așa că săriră în picioare și o 
luară la fugă. 

Când ajunseră la o distanţă sigură, totul se terminase. Din 
tunel ieșea fum: în cazul improbabil în care ar mai fi existat 
supraviețuitori, aceștia urmau să moară arşi. 

Planul lui Lloyd se dovedi a fi un succes. Nu numai că 
omorâse sute de soldați inamici și avariase un tren, dar izbutise 
și să blocheze una dintre principalele căi ferate. Era nevoie de 
săptămâni bune pentru a readuce linia în stare de funcţionare 
după un asemenea incident. Le îngreunase germanilor și mai 
mult sarcina de a trimite întăriri în Normandia. 

Era oripilat. 

Mai văzuse morţi și dezastre în Spania, dar nimic de acest 
gen. Și el era cel care provocase totul. 

Urmă o nouă bufnitură și, când își întoarse privirea în direcţia 
respectivă, zări Tiffy-ul prăbușit la sol. Ardea, însă fuzelajul nu 
se strivise. Pilotul ar fi putut fi încă în viață. 

Fugi spre aparat, urmat de Cigare și de Legionnaire. 

Avionul doborât aterizase pe fuzelaj. O aripă se rupsese în 
două. Din motor ieșea fum. Plexiglasul cabinei era înnegrit de 
funingine și Lloyd nu-l putea vedea pe pilot. 


808 


Păși pe aripă și desfăcu susţinătoarea capotei. Cigare făcu 
același lucru în cealaltă parte. Împreună traseră apoi cabina pe 
șine. 

Pilotul își pierduse cunoștința. Purta cască și ochelari de 
protecție și avea masca de oxigen peste nas și gură. Lloyd nu-și 
putea da seama dacă era cineva cunoscut. 

Se întrebă unde era tubul de oxigen și dacă nu cumva 
explodase deja. Legionnaire se gândise la același lucru. 

— Trebuie să-l scoatem de aici înainte să sară în aer avionul, 
zise francezul. 

Lloyd se întinse și desfăcu centura de siguranţă. Apoi, își 
strecură mâinile pe sub braţele pilotului și îl trase. Omul era 
inert. Lloyd n-avea cum să știe ce răni suferise - nici măcar nu 
știa sigur dacă mai era în viaţă. 

Îl trase afară din carlingă, apoi îl săltă pe umăr ca un pompier 
și îl duse cât mai departe de rămășițele aprinse ale aparatului. Il 
întinse pe pământ, cu faţa în sus, cât putu el de delicat. 

Auzi un zgomot, ceva între un șuierat și o bufnitură, și când 
întoarse privirea văzu că întregul avion fusese înghiţit de flăcări. 

Se aplecă deasupra pilotului și îi scoase cu grijă ochelarii de 
protecţie și masca de oxigen, trezindu-se imediat în faţa unui 
chip șocant de familiar. Pilotul era Boy Fitzherbert. Încă mai 
respira. 

Lloyd îi șterse sângele de la nas și de la gură. 

Boy deschise ochii. La început nu păru să conștientizeze 
nimic. După câteva clipe însă, expresia i se schimbă și el rosti: 

— Tu... 

— Am aruncat trenul în aer, îi spuse Lloyd. 

Boy părea să-și poată mișca doar ochii și gura. 

— Ce mică-i lumea, zise el. 

— Nu-i așa? 

Cigare interveni: 

— Cine este? 

Lloyd ezită, apoi răspunse: 

— E fratele meu. 

— Dumnezeule! 

Boy închise ochii. Lloyd i se adresă lui Legionnaire: 

— Trebuie să aducem un medic. 

Legionnaire clătină din cap. 


809 


— Trebuie să plecăm de-aici. Germanii vor veni să 
investigheze locul accidentului în câteva minute. 

Lloyd știa că omul avea dreptate. 

— Trebuie să-l luăm cu noi atunci. 

Boy deschise ochii și zise: 

— Williams... 

— Ce este, Boy? 

Boy păru să încerce un rânjet: 

— Acum poţi să te însori cu târfa aia, rosti el, dându-și imediat 
duhul. 


(VIII) 


Daisy plânse când află. Boy fusese un bădăran și se purtase 
urât cu ea, dar îl iubise odată și de la el deprinsese multe dintre 
tainele sexului; o întrista faptul că fusese ucis. 

Fratele lui, Andy, era acum viconte și moștenitor al titlului de 
conte; soția lui Andy, May, era vicontesă; iar numele lui Daisy, 
conform complicatelor reguli ale aristocrației, era vicontesă- 
văduvă de Aberowen - asta până avea să se căsătorească cu 
Lloyd, când avea să devină pur și simplu doamna Williams. 

Totuși, mai era mult până acolo, chiar și în aceste condiţii. 
Speranţele legate de încheierea rapidă a războiului se 
destrămaseră spre sfârșitul verii. Un complot al ofițerilor 
germani prin care se încercase asasinarea lui Hitler eșuase pe 
20 iulie. Armata germană era în plină retragere pe Frontul de 
Est, iar Aliaţii ocupaseră Parisul în august, însă Hitler era hotărât 
să lupte până la capăt. Daisy nici măcar nu știa când avea să-l 
revadă pe Lloyd, cu atât mai puţin nu-și imagina când se putea 
căsători cu el. 

Intr-o miercuri din luna septembrie, când se duse să-și 
petreacă seara în Aldgate, fu întâmpinată de Eth Leckwith, care 
era în culmea fericirii. 

— Am vești nemaipomenite! rosti Ethel când Daisy intră în 
bucătărie. Lloyd a fost ales drept viitor candidat pentru postul 
de deputat din partea circumscripţiei Hoxton! 


810 


Se afla acolo și sora lui Lloyd, Millie, împreună cu cei doi copii 
ai săi, Lennie și Pammie. 

— Nu-i așa că este grozav? zise ea. Pun pariu că o să ajungă 
prim-ministru. 

— Da, zise Daisy, așezându-se abătută pe scaun. 

— Nu pari deloc fericită, spuse Ethel. Cum ar zice prietena 
mea Mildred, parcă ai înghiţit un hap pentru răceală. Ce-ai păţit? 

— Mă tem că n-o să-l ajute deloc faptul că mă va avea pe 
mine drept soţie. 

Se simţea extrem de nefericită acum, când îl iubea atât de 
mult... Cum putea să-i strice viitorul? Dar oare putea să renunţe 
la el? Când o năpădeau astfel de gânduri, simţea o greutate 
teribilă pe suflet și viaţa ei i se părea pustie. 

— De ce spui asta? Pentru că ești o moștenitoare bogată? o 
întrebă Ethel. 

— Nu-i vorba doar de asta. Înainte ca Boy să moară, mi-a zis 
că Lloyd nu va fi ales niciodată având drept soție o fostă 
fascistă. 

Se uită la Ethel, care spunea mereu adevărul, chiar și atunci 
când acesta durea. 

— Avea dreptate, nu? 

— Doar parţial, rosti Ethel. 

Puse ibricul de ceai pe foc, apoi se așeză în faţa lui Daisy la 
masa din bucătărie. 

— N-o să te mint - o să conteze și asta. Dar nu cred că trebuie 
să disperi. 

„Eşti la fel ca mine, se gândi Daisy. Spui ce gândești. Nu-i de 
mirare că el mă iubește: sunt o versiune mai tânără a mamei 
sale!” 

Millie interveni: 

— lubirea învinge orice, nu-i așa? 

Observând că băiatul ei de patru ani, Lennie, o lovea pe sora 
sa mai mică cu un soldăţel de lemn, ea strigă: 

— Nu mai da în sora ta! Intorcându-se apoi spre Daisy, 
continuă: lar fratele meu te iubește din toată inima. Nu cred că 
a mai iubit pe altcineva vreodată, ca să-ţi spun drept. 

— Știu, rosti Daisy. Îi venea să plângă când adăugă: Dar el 
este hotărât să schimbe lumea și nu pot trăi cu gândul că eu i-aș 
putea sta în cale. 


811 


Ethel luă fetița pe genunchi și aceasta se opri din plâns 
imediat. 

— Uite ce poţi face, îi spuse ea lui Daisy. Fii pregătită de 
întrebări și așteaptă-te la o atitudine ostilă, dar nu evita 
subiectul și nu încerca să îţi ascunzi trecutul. 

— Ce-ar trebui să spun? 

— Ai putea spune că te-ai lăsat păcălită de fascism, ca atâtea 
milioane de oameni; însă ai fost șoferiță pe ambulanţă în timpul 
Blitz-ului și speri că ţi-ai răscumpărat greșelile din trecut. Poţi 
căuta cuvintele potrivite împreună cu Lloyd. Fii sigură pe tine, fii 
fermecătoare cum știi tu să fii și nu te lăsa doborâtă. 

— Și o să meargă? 

Ethel ezită. . 

— Nu știu, recunoscu ea după o pauză. Chiar nu știu. Insă 
trebuie să încerci. 

— Ar fi groaznic dacă ar trebui să renunţe de dragul meu la 
ce-i place mai mult. Asta ne-ar marca întreaga căsnicie. 

Daisy spera ca Ethel să îi respingă temerea ca fiind 
nefondată, însă nu se întâmplă asta. 

— Nu știu, repetă Ethel. 


e Capitolul 19 
1945 (1) 


(1) 


Woody Dewar se obișnui rapid cu cârjele. 

Fusese rănit la sfârșitul anului 1944, în Belgia, în Ofensiva din 
Ardeni. Aliaţii care înaintau spre granița germană fuseseră 
surprinși de un contraatac puternic. Woody și camarazii săi din 
Divizia 101 Aeropurtată apăraseră un oraș vital pe nume 
Bastogne. Când germanii le trimiseseră o scrisoare formală prin 
care le ceruseră să se predea, generalul McAuliffe le dăduse o 
replică devenită celebră: „V-aţi sonat!” 


812 


Piciorul drept al lui Woody fusese străpuns de gloanțele 
mitralierei exact de Crăciun. Îl duruse al naibii de tare. Ba, mai 
mult, abia peste o lună izbutise să iasă din orașul asediat și să 
ajungă într-un spital adevărat. 

Oasele aveau să i se vindece și erau șanse să scape și de 
șchiopătat, însă piciorul său nu avea să mai fie niciodată 
suficient de puternic pentru parașutism. 

Ofensiva din Ardeni fusese ultima ofensivă din Vest a armatei 
lui Hitler. După acel moment, naziștii nu mai contraatacaseră 
niciodată. 

Woody reveni la viața de civil, ceea ce însemna că putea să 
stea în apartamentul părinţilor săi din Washington, lăsându-se 
cocoloșit de mama lui. După ce gipsul îi fu scos, se întoarse să 
lucreze pentru tatăl său. 

Joi, 12 aprilie 1945, se afla în clădirea Capitoliului, sediul 
Senatului și al Camerei Reprezentanţilor, șchiopătând la subsol 
și vorbind cu tatăl său despre situația refugiaților. 

— Noi estimăm că circa 21 de milioane de oameni din Europa 
au fost nevoiţi să-și părăsească locuintele, zicea Gus. 
Administraţia de Ajutorare și Reabilitare din cadrul Naţiunilor 
Unite le stă la dispoziţie. 

— Bănuiesc că își va începe misiunea dintr-o zi în alta, rosti 
Woody. Armata Roșie a ajuns aproape de Berlin. 

— lar armata americană se află la numai 80 de kilometri de 
oraș. 

— Cât mai poate rezista Hitler? 

— Un om cu capul pe umeri ar fi capitulat până acum. 

Woody își cobori glasul și zise: 

— Cineva mi-a spus că rușii au descoperit ceea ce pare a fi un 
lagăr de exterminare. Naziștii au omorât zilnic sute de oameni 
acolo. Locul se numește Auschwitz; e în Polonia. 

Gus încuviinţă încruntat. 

— Da, este adevărat. Opinia publică nu a aflat încă, dar va 
afla mai devreme sau mai târziu. 

— Ar trebui ca cineva să fie judecat și pentru asta. 

— Comisia pentru Crime de Război a Organizaţiei Naţiunilor 
Unite lucrează de vreo doi ani deja, întocmind liste cu criminali 
de război și adunând dovezi. Va exista un proces, asta dacă 
putem păstra Naţiunile Unite și după război. 


813 


— Sigur că putem, rosti Woody indignat. Roosevelt și-a 
construit campania pe această idee anul trecut și a câștigat 
alegerile. Conferința Naţiunilor Unite va începe la San Francisco 
peste două săptămâni. 

San Francisco avea o semnificaţie aparte pentru Woody, 
întrucât acolo locuia Bella Hernandez, însă nu-i pomenise încă 
nimic despre ea tatălui său. 

— Poporul american vrea să vadă cooperare internaţională, 
pentru a nu se mai ajunge niciodată la un asemenea război. 
Cine s-ar putea opune la asta? 

— Ai fi surprins. Uite ce-i, majoritatea republicanilor sunt 
oameni de treabă, care pur și simplu au o viziune diferită despre 
lume. Însă există și un nucleu dur de ţicniţi. 

Woody tresări: tatăl său înjura foarte rar. 

— Genul de oameni care plănuiau o insurecție împotriva lui 
Roosevelt în anii '30, continuă Gus. Oameni de afaceri ca Henry 
Ford, care îl considera pe Hitler un lider anticomunist foarte bun. 
Indivizii aceștia se înscriu în grupări de extremă dreaptă, cum 
este America First. 

Woody nu-și amintea să-l fi auzit vreodată pe tatăl său 
vorbind atât de vehement. 

— Dacă nesăbuiţii ăștia vor avea câștig de cauză, va urma un 
al treilea război mondial, chiar mai rău decât primele două, zise 
Gus. Am pierdut deja un fiu într-un război și, dacă voi avea 
vreodată un nepot, n-aş vrea să îl pierd și pe el. 

Woody simţi un junghi de durere: Joanne i-ar fi dăruit cu 
siguranţă nepoți lui Gus dacă ar mai fi trăit. Pentru moment 
Woody nici măcar nu se vedea cu cineva, așa că nepoţii păreau 
o perspectivă foarte îndepărtată - asta dacă nu cumva reușea 
să dea de Bella în San Francisco... 

— N-avem ce face când e vorba de idioţi din ăștia, continuă 
Gus. Insă am putea face ceva în privinţa senatorului 
Vandenberg. 

Arthur Vandenberg era un republican din Michigan, un 
conservator și un oponent al Noii Învoieli propuse de Roosevelt. 
Era coleg cu Gus în Comisia de Relaţii Externe a Senatului. 

— El reprezintă cel mai mare pericol, spuse Gus. O fi plin de 
sine și vanitos, dar impune respect. Președintele l-a tot 
ademenit, iar acum a ajuns să fie de acord cu punctul nostru de 
vedere, dar ar putea da înapoi oricând. 


814 


— De ce ar face-o? 

— Este un anticomunist convins. 

— Nu-i nimic rău în asta. Și noi suntem la fel. 

— Da, dar Arthur este destul de rigid în această privință. O să 
se enerveze dacă facem ceva care să semene a ploconire în fața 
Moscovei. 

— Cum ar fi? 

— Dumnezeu știe ce compromisuri va trebui să facem la San 
Francisco... Deja am acceptat ca Belarusul și Ucraina să fie 
admise ca state separate, ceea ce înseamnă că Moscova are de 
fapt trei voturi în Adunarea Generală. Trebuie să-i păstrăm pe 
sovietici de partea noastră - însă, dacă exagerăm, Arthur s-ar 
putea întoarce împotriva întregului proiect al Naţiunilor Unite. Și 
atunci, Senatul ar putea refuza să-l ratifice, exact cum a respins 
în 1919 Liga Naţiunilor. 

— Deci misiunea noastră la San Francisco este să ne 
asigurăm că sovieticii sunt mulţumiţi fără să îl ofensăm pe 
senatorul Vandenberg. 

— Exact. 

Auziră pași grăbiţi - un sunet neobișnuit pentru holurile 
solemne ale Capitoliului - și își întoarseră amândoi privirile. 
Woody fu surprins să-l vadă pe vicepreședintele Harry Truman 
alergând pe hol. Era îmbrăcat normal, într-un costum gri și cu 
cravată cu picățele, dar nu avea pălărie pe cap. Părea să fi 
ramas fară escorta lui obișnuită de asistenţi și de agenţi ai 
Serviciului Secret. Fugea susţinut, gâfâind și neuitându-se la 
nimeni. Părea să se grăbească grozav undeva. 

Woody și Gus îl urmăriră uluiţi, la fel ca toți ceilalți. Când 
Truman dispăru după un colț, Woody zise: 

— Ce dracu'...? 

Gus îl întrerupse: 

— Cred că a murit președintele. 


(II) 


Volodea Peshkov intră în Germania într-un camion militar 
Studebaker US6 cu zece roţi. Construit în South Bend, Indiana, 
camionul fusese transportat cu trenul până în Baltimore, 
expediat cu vaporul peste Atlantic și prin jurul Capului Bunei 


815 


Speranţe până în Golful Persic, apoi trimis cu trenul din Persia 
până în Rusia Centrală. Volodea știa că era unul dintre cele două 
sute de mii de camioane Studebaker oferite Armatei Roșii de 
către guvernul american. Rușii le apreciau: erau solide și de 
încredere. Oamenii ziceau că literele „USA” ștanţate în lateral 
veneau de la Ubit Sukina syna Adolf, ceea ce însemna „Ucideți 
Scursura Aceea de Adolf’ 

Le plăcea și mâncarea trimisă de americani, în special 
conservele de carne numite Spam, de un roz strălucitor ciudat, 
dar delicios de grase. 

Volodea fusese trimis în Germania întrucât informaţiile primite 
de la spionii din Berlin nu mai erau atât de actuale precum cele 
care puteau fi obţinute prin interogarea prizonierilor de război 
germani. Germana lui fluentă îl făcea să fie un interogator de 
clasă pe front. 

Când trecuse granița, observase un afiș sovietic oficial pe 
care scria: „SOLDAT AL ARMATEI ROȘII, DE-ACUM EȘTI PE PĂMÂNT 
GERMAN. A SOSIT CLIPA RĂZBUNĂRII!” lar acesta era unul dintre 
elementele de propagandă mai blânde. Kremlinul întreţinuse ura 
față de germani o bună bucată de vreme, crezând că așa își va 
face soldaţii să lupte mai acerb. Comisarii politici calculaseră - 
sau cel puţin așa pretindeau - numărul militarilor căzuţi în luptă, 
numărul de case incendiate, numărul de civili uciși pentru că ar 
fi fost comuniști, slavi sau evrei, în fiecare sat și oraș cucerit de 
armata germană. Mulţi soldaţi de pe front consultau cifrele 
pentru zonele din care proveneau și erau nerăbdători să 
provoace aceleași daune în Germania. 

Armata Roșie ajunsese la fluviul Odra, care șerpuia din nordul 
până în sudul Prusiei, ultimul obstacol înainte de Berlin. Un 
milion de soldaţi sovietici se aflau pe o distanţă de optzeci de 
kilometri de capitală, gata de atac. Volodea era în Armata a V-a 
de Şoc. In așteptarea începutului luptei, frunzărea ziarul 
armatei, Steaua Roșie. 

Ce citi acolo îl îngrozi. 

Instigarea la ură ajunsese la un nivel cum nu mai pomenise 
niciodată. „Dacă nu aţi omorât cel puţin un neamt pe zi, 
înseamnă o zi pierdută, citi el. Dacă aștepți să intri în luptă, mai 
bine omoară un neamţ înainte. Dacă omori un neamţ, mai 
omoară unul - nu-i nimic mai amuzant pentru noi decât un 
morman de cadavre de nemți. Omoară neamţul - asta-i 


816 


rugăciunea bătrânei tale mame. Omoară neamţul - asta te 
imploră copiii tăi. Omoară neamţul - așa plânge pământul 
Mamei Rusii. Nu șovăi. Nu pregeta. Omoară.” 

Era oarecum dezgustător, se gândi Volodea. Dar insinuările 
erau și mai rele. Autorul tratase cu mare ușurință jafurile: 
„Nemţoaicele nu pierd decât haine de blană și argintărie oricum 
furate”. Era și o glumă deocheată despre viol: „Soldaţii sovietici 
nu refuză complimentele nemţoaicelor”. 

Soldaţii nu erau oricum dintre cei mai civilizaţi oameni. Felul 
în care se purtaseră germanii cotropitori în 1941 îi înfuriase pe 
toți rușii. Guvernul le alimenta mânia vorbind despre răzbunare. 
lar acum, ziarul armatei le lăsa de înţeles fără nicio urmă de 
îndoială că puteau face orice pofteau cu germanii înfrânți. 

Avea să fie o apocalipsă. 


(HI) 


Erik von Ulrich era mistuit de dorința ca războiul să se 
termine. 

Împreună cu prietenul său, Hermann Braun, și cu șeful lor, 
doctorul Weiss, Erik amenajă un spital de campanie într-o 
bisericuță protestantă; apoi se așezară în naos, neavând nimic 
altceva de făcut decât să aștepte să sosească ambulanțele trase 
de cai, încărcate cu oameni spintecați și arși. 

Armata germană fortificase Culmile Seelow, locul din care 
fluviul Odra trecea cel mai aproape de Berlin. Postul de prim- 
ajutor al lui Erik se afla într-un sat, la vreun kilometru și 
jumătate de linia frontului. 

Doctorul Weiss, care avea un prieten în contraspionajul 
militar, îi zise că erau 110 000 de germani care apărau Berlinul 
împotriva a un milion de sovietici. Cu sarcasmul său obișnuit, el 
rosti: 

— Dar moralul nostru este ridicat, iar Adolf Hitler este cel mai 
mare geniu din istorie, așa că vom câștiga cu siguranţă. 

Nu existau speranţe, însă soldaţii germani încă luptau cu 
încrâncenare. Erik credea că asta se întâmpla din cauza 
poveștilor despre comportamentul Armatei Roșii. Prizonierii erau 
omorâţi, casele erau jefuite și distruse, femeile violate și 
răstignite pe ușile hambarelor. Germanii credeau acum că își 


817 


apărau propriile familii de brutalitatea comuniștilor. Propaganda 
Kremlinului se întorcea împotriva sa. 

Erik aștepta cu nerăbdare clipa înfrângerii. Își dorea ca toate 
aceste crime odioase să înceteze. Nu voia decât să se întoarcă 
acasă. 

În curând avea să i se îndeplinească dorinţa - sau avea să 
moară. 

În dimineaţa de luni, 16 aprilie, Erik - care adormise într-o 
strană de lemn - fu trezit la ora trei de către tunurile rusești. Mai 
auzise până atunci bombardamente de artilerie, însă acesta era 
de zece ori mai puternic decât oricare altul. Probabil că era de-a 
dreptul asurzitor pentru oamenii din linia întâi. 

Răniţii începură să sosească în zori, iar echipa medicală se 
apucă istovită de lucru, amputând brațe și picioare, îndreptând 
oase, extrăgând gloanţe și curățând și pansând răni. Duceau 
lipsă cam de orice, de la medicamente până la apă curată, iar 
morfina o păstrau doar pentru cei care zbierau în agonie. 

Soldaţii care încă se ţineau pe picioare și puteau ţine o armă 
în mână erau trimiși înapoi în prima linie. 

Apărătorii germani rezistară mai mult decât se așteptase 
doctorul Weiss. La capătul primei zile erau încă pe poziţii și, 
odată cu lăsarea întunericului, șuvoiul de răniţi se mai atenuă. 
Cei din unitatea medicală reușiră să doarmă câteva ceasuri în 
noaptea aceea. 

În dimineaţa zilei următoare fu adus Werner Franck, cu 
încheietura dreaptă strivită în mod oribil. 

Acum era căpitan. Fusese responsabil pentru o secţiune de 
front cu treizeci de piese de artilerie antiaeriană de 88 mm. 

— Aveam doar câte opt proiectile pentru fiecare tun, spuse el 
în timp ce degetele iscusite ale doctorului Weiss lucrau încet și 
meticulos pentru a-i pune la loc oasele strivite. Am primit ordin 
să tragem șapte în tancurile rusești, apoi să îl folosim pe al 
optulea pentru a ne distruge propria armă, ca nu cumva să cadă 
în mâinile Roșilor. 

Se afla lângă un tun de 88 mm când acesta fusese izbit în plin 
de artileria sovietică și căzuse peste el. 

— Am avut noroc că mi-a prins doar mâna, rosti el. Ar fi putut 
să-mi cadă peste cap. 

După ce i se bandajă încheietura, el i se adresă lui Erik: 

— Ai vreo veste de la Carla? 


818 


Erik știa că sora lui și Werner erau acum împreună. 

— N-am mai primit scrisori de la ea de câteva săptămâni. 

— Nici eu. Am auzit că situaţia este cruntă în Berlin. Sper că 
este în regulă. 

— Și eu îmi fac griji, spuse Erik. 

În mod surprinzător, germanii reușiră să păstreze controlul 
asupra Culmilor Seelow încă o zi și o noapte. 

Postul de prim-ajutor nu primi niciun avertisment cum că linia 
frontului fusese străpunsă. Tocmai triau niște răniţi, când șapte 
sau opt soldaţi sovietici năvăliră în biserică. Unul trase o rafală 
de mitralieră înspre cupolă, iar Erik se azvârli la pământ, la fel 
ca toți cei care încă mai puteau mișca. 

Văzând că nimeni nu era înarmat, rușii se relaxară. Trecură 
prin încăpere, luându-le ceasurile și inelele celor care aveau 
astfel de obiecte. Apoi plecară. 

Erik se întrebă ce avea să se întâmple mai departe. Era prima 
oară când ajunsese în spatele liniilor inamice. Oare trebuiau să 
abandoneze spitalul de campanie și să încerce să prindă din 
urmă armata care se retrăgea? Sau pacienţii lor erau mai în 
siguranţă acolo? 

Doctorul Weiss rosti pe un ton hotărât: 

— Inapoi la treabă, toată lumea! 

Peste câteva minute, un soldat sovietic intră cu un camarad 
pe umăr. Îndreptându-și arma spre Weiss, el începu să turuie în 
rusă. Era panicat, iar prietenul său era plin de sânge. Weiss 
rămase calm. Într-o rusă poticnită, el zise: 

— Nu-i nevoie de armă. Așază-ţi prietenul pe masa aceasta. 

Soldatul făcu ce i se spusese și echipa trecu la treabă. 
Soldatul rămase cu pușca aţintită asupra medicului. 

Ceva mai târziu în ziua aceea, pacienţii germani fură mânaţți 
de la spate sau duși pe braţe afară, unde fură urcați în spatele 
unui camion care pleca spre est. Erik îl urmări pe Werner Franck 
dispărând, luat prizonier de război. În copilăria lui, Erik auzise 
adeseori povestea unchiului său Robert, luat prizonier de către 
ruși în Primul Război Mondial și silit să se întoarcă acasă pe jos 
tocmai din Siberia, pe o distanţă de aproape 6 500 de kilometri. 
Erik se întrebă unde avea să ajungă Werner. 

Fură aduși apoi și alţi ruși, iar germanii se ocupară de ei așa 
cum și-ar fi îngrijit propriii oameni. 


819 


Puțin mai târziu, când Erik se cufundă în somn, epuizat, 
realiză că și el era acum tot prizonier de război. 


(IV) 


Pe măsură ce armatele aliate se apropiau de Berlin, ţările 
victorioase începură să se ciondănească între ele la Conferinţa 
ONU din San Francisco. Asta l-ar fi deprimat nespus pe Woody 
dacă nu ar fi fost mai interesat să reia legătura cu Bella 
Hernandez. 

Nu și-o putuse scoate din minte nici în timpul invaziei din Ziua 
Z și al luptelor din Franţa, nici pe parcursul perioadei petrecute 
în spital și al convalescenţei. Cu un an în urmă, ea se afla la 
sfârșitul bursei de la Universitatea Oxford și plănuia să facă un 
doctorat la Berkeley, exact acolo, în San Francisco. Probabil că 
locuia în casa părintească din Pacific Heights, dacă nu cumva își 
luase un apartament mai aproape de campus. 

Din păcate, nu reușea deloc să-i transmită un mesaj. 

Scrisorile lui rămăseseră fără răspuns. Când sunase la 
numărul trecut în cartea de telefoane, o femeie de vârstă 
mijlocie (foarte probabil mama Bellei) îi zisese pe un ton 
politicos, dar rece: „Nu este acasă momentan. Doriţi să-i 
transmit ceva?” Însă Bella nu îl sunase. 

Probabil că avea un iubit acum. Ar fi vrut ca ea să-i spună 
dacă așa stăteau lucrurile. Sau poate că mama ei îi intercepta 
corespondenţa și nu îi transmitea mesajele. i 

Ar fi trebuit să se lase păgubaș. Poate că se făcea de râs. Insă 
nu-i stătea în fire să procedeze astfel. Işi aminti perioada lungă 
și asiduă în care îi făcuse curte Joannei. „Pare să fie un tipar 
deja, se gândi el. Oare este ceva în neregulă cu mine?” 

Între timp, în fiecare dimineaţă îl însoțea pe tatăl său în 
apartamentul luxos de pe acoperișul hotelului Fairmont, acolo 
unde secretarul de stat Edward Stettinius ţinea ședințele echipei 
americane prezente la conferință. Stettinius îl înlocuise pe 
Cordell Hull, internat în spital. Statele Unite aveau și un nou 
președinte, Harry Truman, care depusese jurământul la moartea 
marelui Franklin D. Roosevelt. Era păcat, remarcase Gus Dewar, 
că America era condusă de nou-veniţi neexperimentați tocmai 
într-un moment atât de crucial al istoriei mondiale. 


820 


Lucrurile începuseră prost. Președintele Truman gafase și îl 
jignise pe ministrul sovietic de externe Molotov într-o întrunire 
ținută înaintea conferinței la Casa Albă. Drept urmare, Molotov 
sosise la San Francisco prost dispus. Anunţase că se întoarce 
acasă dacă la conferinţă nu erau acceptate imediat Belarusul, 
Ucraina și Polonia. 

Nimeni nu voia ca Uniunea Sovietică să se retragă. Fără 
sovietici, Naţiunile Unite nici nu mai erau Naţiunile Unite. Cei 
mai mulţi membri ai delegaţiei americane erau în favoarea 
ajungerii la un compromis cu comuniștii, dar senatorul 
Vandenberg insista în mod pedant ca nimic să nu se facă la 
presiunile Moscovei. 

Într-o dimineaţă în care avu câteva ore libere la dispoziţie, 
Woody se duse acasă la părinţii Bellei. Cartierul rezidenţial de 
lux în care locuiau ei se afla destul de aproape de hotelul 
Fairmont, pe Nob Hill, dar Woody încă mergea în baston, așa că 
luă un taxi. Casa lor era o vilă galbenă de lux, în stil victorian, de 
pe Gough Street. Femeia care răspunse la ușă era prea bine 
îmbrăcată ca să fie menajeră. Îi zâmbi pieziș, exact ca Bella: mai 
mult ca sigur era mama ei. El îi zise pe un ton politicos: 

— Bună dimineața, doamnă. Sunt Woody Dewar. Am 
cunoscut-o pe Bella la Londra, anul trecut, și mi-ar face mare 
plăcere să o revăd, dacă se poate. 

Zâmbetul ei dispăru. Îl privi lung și spuse: 

— Deci dumneata ești. 

Woody nu avea habar la ce se referea. 

— Eu sunt Caroline Hernandez, mama Isabelei, rosti ea. Mai 
bine intră. 

— Vă mulţumesc. 

Nu îi întinse mâna și se vedea clar că avea o atitudine ostilă, 
deși Woody nu avea nici cea mai mică idee care ar fi putut fi 
motivul. Totuși, fusese invitat să intre în casă. 

Doamna Hernandez îl conduse pe Woody într-un salon mare și 
plăcut, cu o vedere splendidă spre ocean. li făcu semn să se 
așeze pe un scaun cu un gest aproape nepoliticos. Apoi se așeză 
și ea în faţa lui și îi aruncă o nouă privire aspră. 

— Cât timp ţi-ai petrecut cu Bella în Anglia? îl întrebă ea. 

— Doar câteva ore. Dar nu am mai putut să mi-o scot din 
gând de atunci. 

Urmă o nouă pauză apăsătoare, apoi ea zise: 


821 


— Când a plecat la Oxford, Bella era logodită cu Victor 
Rolandson, un tânăr minunat pe care îl știa de mică. Soții 
Rolandson sunt prieteni vechi de-ai noștri - sau cel puţin erau, 
asta până când Bella s-a întors acasă și a rupt logodna brusc. 

Woody simţi cum îi tresaltă inima cu speranţă. 

— Nu a vrut să ne spună decât că a realizat că nu îl iubește 
pe Victor. Am bănuit eu că a cunoscut pe altcineva, iar acum 
văd că am avut dreptate. 

Woody zise: 

— Habar n-am avut că era logodită. 

— Purta un inel de logodnă destul de greu de trecut cu 
vederea. Slabele dumitale capacităţi de observație au provocat 
o tragedie. 

— Îmi pare foarte rău, zise Woody. 

Apoi își spuse că nu avea niciun rost să fie atât de temător. 

— De fapt, nu, nu-mi pare rău, reveni el. Mă bucur foarte mult 
că a rupt logodna, întrucât cred că este o fată minunată și o 
vreau pentru mine. 

Doamnei Hernandez nu îi plăcu tonul lui. 

— Ești foarte neobrăzat, tinere. 

Woody replică, iritat de condescendenţa ei: 

— Doamnă Hernandez, aţi folosit mai devreme cuvântul 
„tragedie”. Logodnica mea, Joanne, a murit în braţele mele la 
Pearl Harbor. Fratele meu, Chuck, a fost omorât de o rafală de 
mitralieră pe plaja de la Bougainville. În Ziua Z, chiar eu i-am 
trimis pe Ace Webber și pe alţi patru tineri americani la moarte 
doar pentru a putea ocupa un pod dintr-un orășel francez uitat 
de lume, Eglise-des-Soeurs. Știu bine ce înseamnă tragedia, 
doamnă, și vă asigur că o logodnă ruptă nu intră în această 
categorie. 

Ea rămase cu gura căscată. El își dădu seama că rareori i se 
întâmpla ca tinerii să îi ţină piept. Nu răspunse, dar părea ceva 
mai palidă. După un moment se ridică și ieși din cameră fară 
nicio vorbă. Woody nu prea știa ce se aștepta ea să facă, însă 
cum nu o văzuse încă pe Bella, rămase pe loc. 

După cinci minute, apăru Bella. i 

Woody se ridică, simțind cum inima îi bate mai tare. li era de 
ajuns să o vadă ca să zâmbească. Ea purta o rochie de un 
galben-pai care îi scotea în evidență părul negru și lucios și 
pielea cafenie. Avea să arate întotdeauna bine în haine simple, 


822 


realiză el; exact ca Joanne. Voia să o cuprindă în braţe și să o 
strângă puternic la piept, însă așteptă un semn din partea ei. 

Ea părea stânjenită și agitată. 

— Ce cauţi aici? îl întrebă. 

— Am venit să te văd. 

— De ce? 

— Pentru că nu pot să mi te scot din minte. 

— Dar nici măcar nu ne știm prea bine. 

— Hai să îndreptăm asta începând chiar de azi. Vrei să iei cina 
cu mine? 

— Nu știu. 

El traversă încăperea, oprindu-se în fața ei. Ea tresări când îl 
văzu sprijinindu-se în baston. 

— Ce-ai păţit? 

— Am încasat un glonţ în genunchi, în Franţa. Se vindecă, dar 
încet. 

— Îmi pare foarte rău să aud asta. 

— Bella, cred că ești nemaipomenită. Și cred că mă placi și tu. 
Niciunul dintre noi nu are angajamente. Ce te îngrijorează? 

Pe chipul ei se înfiripă unul dintre acele surâsuri șugubețe 
care îi plăceau lui atât de mult. 

— Cred că sunt stânjenită. Din cauza a ce am făcut în noaptea 
aceea, la Londra. 

— Asta-i tot? 

— A fost destul pentru o primă întâlnire. 

— Lucrurile de genul acela se întâmplau foarte des. Nu mie 
neapărat, dar am auzit multe despre asta. Credeai că voi muri. 

Ea încuviință. 

— N-am mai făcut niciodată așa ceva, nici măcar cu Victor. Nu 
știu ce m-a apucat. Și într-un parc public, pe deasupra! Mă simt 
ca o târfă. 

— Eu știu exact ce ești, rosti Woody. Ești o femeie inteligentă 
și frumoasă, cu un suflet mare. Ce-ar fi să uităm clipa aia de 
nebunie din Londra și să începem să ne cunoaștem așa cum 
trebuie, ca niște tineri respectabili și bine crescuţi? 

Ea începu să se mai îmblânzească. 

— Chiar crezi că putem? 

— Sigur că da. 

— În regulă. 

— Trec să te iau la șapte? 


823 


— Bine. 

Era o replică de încheiere, însă el păru să ezite. 

— Nici nu-ţi închipui cât de mult mă bucur că te-am regăsit, îi 
spuse el. 

Ea îl privi în ochi pentru prima oară. 

— O, Woody, și eu mă bucur nespus! exclamă ea, 
cuprinzându-l apoi în braţe și strângându-l la piept. 

Era ceea ce își dorise el cu atâta ardoare... O îmbrăţișă și își 
cufundă faţa în părul ei minunat. Rămaseră așa o vreme. Într-un 
final, ea se desprinse din îmbrăţișare și rosti: 

— Ne vedem la șapte. 

— Sigur. 

Plecă de acolo fericit la culme. 

De la Bella se duse direct la o întrunire a comitetului de 
organizare din Clădirea Veteranilor, aflată lângă operă. Erau 46 
de membri în jurul mesei lungi, cu asistenţi precum Gus Dewar 
așezați în spatele lor. Woody era asistent de asistent, așa că 
rămase pe un scaun de lângă perete. 

Ministrul de externe sovietic, Molotov, ţinu primul discurs. Nu 
te impresiona cu nimic la prima vedere, reflectă Woody. Cu un 
început de chelie, o mustață îngrijită și cu ochelari, părea mai 
degrabă un vânzător de prăvălie, ceea ce tatăl său chiar fusese. 
Însă omul supravieţuia de foarte multă vreme în lumea politică 
bolșevică. Prieten al lui Stalin încă de dinainte de revoluţie, el 
era arhitectul pactului de neagresiune nazisto-sovietic din 1939. 
Trudea din greu și era poreclit Fund de Piatră, din cauza orelor 
îndelungate pe care le petrecea la birou. 

El propuse ca Belarusul și Ucraina să fie primite ca membre 
de sine stătătoare în Naţiunile Unite. Aceste două republici 
sovietice avuseseră de îndurat cel mai mult din pricina invaziei 
naziste, susţinu el, fiecare din ele contribuind cu peste un milion 
de soldaţi în Armata Roșie. Contraargumentul conform căruia 
cele două state nu erau complet independente de Moscova fu 
respins, întrucât putea fi aplicat la fel de ușor și în cazul Canadei 
și al Australiei, dominioane ale Imperiului Britanic care primiseră 
statut de membre separate. 

Votul fu unanim. Woody știa că totul se aranjase dinainte. 
Țările din America Latină ameninţaseră cu un vot negativ dacă 
Argentina, susținătoarea lui Hitler, nu era primită și ea și li se 
făcu această concesie în schimbul voturilor lor. 


824 


Și apoi veni bomba. Ministrul de externe ceh, Jan Masaryk, se 
ridică în picioare. Omul era un liberal și un antinazist celebru și 
apăruse pe coperta revistei Time în 1944. El propuse ca și 
Polonia să fie primită în Naţiunile Unite. 

Americanii refuzau să primească Polonia până când Stalin nu 
permitea organizarea de alegeri acolo, iar Masaryk, fiind 
democrat, ar fi trebuit să sprijine acea poziţie, mai ales că și el 
încerca să creeze o democraţie cu Stalin în coasta lui. Probabil 
că Molotov exercitase o presiune cumplită asupra lui Masaryk ca 
să-l facă să-și trădeze idealurile în acest mod. Într-adevăr, când 
Masaryk se așeză, avea pe chip expresia cuiva care tocmai 
mâncase ceva scârbos. 

Și Gus Dewar era încruntat. Compromisurile prestabilite în 
privinţa Belarusului, a Ucrainei și a Argentinei ar fi trebuit să 
asigure o desfășurare calmă a acelei ședințe. Însă Molotov îi 
provoca acum... 

Senatorul Vandenberg, aflat în contingentul american, era 
revoltat. Luă un stilou și un carneţel și începu să scrie ceva, 
furios. După un minut rupse foaia, îi făcu un semn lui Woody, îi 
dădu bilețelul și-i zise: 

— Du-i-l secretarului de stat. 

Woody se duse la masă, se aplecă peste umărul lui Stettinius, 
îi puse bileţelul în faţă și-i spuse: 

— De la senatorul Vandenberg, domnule. 

— Mulţumesc. 

Woody se întoarse la scaunul său de lângă perete. „Uite-așa 
mi-am jucat rolul în scrierea istoriei”, se gândi el. Aruncase o 
privire asupra bilețelului înainte de a i-l înmâna destinatarului. 
Vandenberg scrisese un discurs scurt și pătimaș prin care 
respingea propunerea cehilor. Oare Stettinius avea să asculte 
de senator? 

Dacă Molotov obținea ce-și dorea în cazul Poloniei, 
Vandenberg ar fi putut sabota Naţiunile Unite în Senat. Însă 
dacă Stettinius adopta poziţia lui Vandenberg acum, Molotov ar 
fi putut pleca de la conferinţă, ceea ce ar fi ucis proiectul 
Naţiunilor Unite încă din fașă. 

Woody își ţinu răsuflarea. Stettinius se ridică în picioare, cu 
biletul lui Vandenberg în mână. 

— Tocmai am onorat angajamentul pe care ni l-am luat la 
Yalta în numele Rusiei, rosti el. 


825 


Se referea la angajamentul Statelor Unite de a susține 
Belarusul și Ucraina. 

— La Yalta s-au luat și alte obligaţii care trebuie respectate în 
aceeași măsură, continuă el folosind exact cuvintele notate de 
Vandenberg. Una dintre acestea vorbește despre un guvern 
provizoriu polonez nou și reprezentativ. 

Un murmur de șoc se iscă în încăpere. Stettinius i se 
împotrivea lui Molotov. Woody aruncă o privire spre 
Vandenberg. Acesta era extrem de mulțumit. 

— Până nu se va întâmpla asta, continuă Stettinius, conferința 
nu poate recunoaște guvernul de la Lublin cu conștiința 
împăcată. Se uită direct la Molotov și cită întocmai cuvintele lui 
Vandenberg: Ar fi o demonstraţie sordidă de rea-credinţă. 

Molotov părea gata să erupă. Ministrul de externe britanic, 
Anthony Eden, se ridică în picioare și susținu poziţia lui 
Stettinius. Vorbi pe un ton curtenitor, fără cusur, dar cuvintele 
sale fură nimicitoare. 

— Guvernul meu nu are de unde să știe dacă poporul polonez 
susține sau nu guvernul provizoriu, rosti el, întrucât aliaţii noștri 
sovietici refuză să permită accesul observatorilor britanici în 
Polonia. 

Woody simţi că întrunirea căpăta o turnură negativă pentru 
Molotov. Era clar că și rusul avea aceeași impresie. Se sfătuia cu 
asistenții lui destul de tare încât Woody să-i poată auzi furia din 
glas. Dar oare avea să se ridice și să plece? 

Ministrul de externe belgian, chel, durduliu și cu gușă, 
propuse un compromis, o moţiune prin care își exprima speranţa 
că noul guvern polonez avea să fie desemnat la timp pentru a 
putea fi reprezentat la San Francisco înainte de încheierea 
conferinţei. 

Toată lumea se uită la Molotov. | se oferea ocazia să scape cu 
faţa curată. Oare avea să profite de ea? 

Părea încă supărat. Totuși, dădu ușor din cap, consimţind. 

Și astfel, criza fu evitată. 

„la te uită! se gândi Woody. Două izbânzi într-o singură zi. 
Lucrurile încep să arate tot mai bine.” 


(V) 


826 


Carla se duse să stea la coadă pentru apă. 

Nu mai aveau apă la robinet de două zile. Din fericire, 
casnicele berlineze descoperiseră că la fiecare câteva cvartale 
se găseau încă pompe de stradă demodate, ieșite de mult din 
uz, dar conectate la izvoare subterane. Erau ruginite și 
scârţâiau, însă, ca prin minune, încă funcționau. Așa că în 
fiecare dimineaţă femeile se așezau la rând, cu găleți și cu 
urcioare. 

Raidurile aeriene se opriseră, probabil pentru că inamicul se 
pregătea să intre în oraș. Insă era periculos încă să te afli pe 
străzi, căci artileria Armatei Roșii își continua bombardamentul. 
Carla nu înţelegea de ce își mai băteau capul. Oricum o mare 
parte din oraș fusese distrusă. Cvartale întregi și chiar zone mai 
mari fuseseră demolate complet. Toate serviciile publice erau 
întrerupte. Metroul și autobuzele nu mai circulau. Mii de oameni 
rămăseseră pe drumuri, poate chiar milioane. Orașul se 
transformase într-un lagăr imens de refugiați. Și totuși, 
bombardamentele continuau. Cei mai mulţi oameni stăteau ziua 
întreagă în beciuri sau în adăposturi antiaeriene publice, însă 
trebuiau să iasă ca să-și ia apă. 

Cu puţin înainte de întreruperea curentului electric, BBC-ul 
anunţase la radio că lagărul de concentrare Sachsenhausen 
fusese eliberat de către Armata Roșie. Sachsenhausen se afla la 
nord de Berlin, astfel încât era clar că sovieticii, venind din est, 
încercuiau orașul în loc să mărșăluiască direct prin el. Mama 
Carlei, Maud, deduse din asta că rușii nu voiau să le permită 
accesul în oraș trupelor americane, britanice, franceze și 
canadiene care se apropiau cu rapiditate dinspre vest. Il citase 
pe Lenin: „Cine controlează Berlinul controlează Germania; și 
cine controlează Germania controlează Europa”. 

Și totuși, armata germană nu renunţase la luptă. Depăşiți 
numeric, atât ca efectiv, cât și ca armament, cu lipsuri tot mai 
mari de muniţie și de combustibil, peste măsură de înfometați, 
militarii continuau să reziste. Din când în când, căpeteniile lor îi 
trimiteau în fața zdrobitoarelor trupe inamice, iar ei ascultau 
ordinele, se luptau cu însufleţire și cu vitejie, apoi mureau cu 
sutele de mii. Printre ei se aflau și cei doi bărbați dragi Carlei: 
fratele ei, Erik, și iubitul ei, Werner. N-avea habar unde luptau 
ei, nici măcar dacă mai erau în viaţă. 


827 


Carla lichidase reţeaua de spioni. Confruntările aruncaseră 
întreaga situație în haos. Planurile de luptă nu mai însemnau 
mare lucru. Informaţiile secrete din Berlin nu mai aveau mare 
valoare pentru sovieticii cuceritori. Nu mai merita să riște. 
Spionii își arseseră cărţile de coduri și își ascunseseră 
transmiţătoarele radio printre  dărâmăturile clădirilor 
bombardate. Se înțeleseseră să nu pomenească niciodată nimic 
despre ce făcuseră. Fuseseră curajoși, contribuiseră la scurtarea 
războiului și salvaseră astfel vieţi - dar nu se puteau aștepta ca 
poporul german înfrânt să vadă lucrurile la fel. Curajul lor avea 
să rămână secret pe vecie. 

În timp ce Carla își aștepta rândul la pompă, o trupă de 
distrugători de tancuri din Tineretul Hitlerist trecu pe lângă ele, 
îndreptându-se spre est, unde se mutase zona de conflict. Erau 
doi bărbaţi de peste 50 de ani și o duzină de adolescenţi, toţi pe 
biciclete. De ghidonul fiecărei biciclete erau prinse câte două 
arme antitanc din noua generaţie, numite Panzerfâuste. 
Uniformele erau prea mari pentru băieţi, iar căștile lor ar fi 
arătat de-a dreptul comic dacă soarta către care se duceau nu 
ar fi fost atât de tragică. Se duceau să lupte împotriva Armatei 
Roșii. Se duceau la moarte. 

Carla își întoarse privirea: nu voia să îi rămână întipărite în 
minte chipurile lor. 

În vreme ce își umplea găleata, femeia din spatele ei, Frau 
Reichs, o întrebă pe un ton scăzut, ca să nu fie auzită de nimeni 
altcineva: 

— Eşti prietenă cu soția doctorului, nu? 

Carla se încordă. Era limpede că Frau Reichs se referea la 
Hannelore Rothmann. Doctorul dispăruse odată cu pacienții 
bolnavi psihici de la Spitalul Evreiesc. Fiul lui Hannelore, Rudi, 
renunţase la steaua galbenă și se alăturase evreilor care trăiau 
în clandestinitate, cunoscuţi sub numele de „Submarine” în 
argoul berlinez. Însă Hannelore, nefiind evreică, rămăsese în 
vechea lor casă. 

Timp de 12 ani, o asemenea întrebare - „Ești prietenă cu soţia 
unui evreu?” - ar fi fost o acuzaţie. Dar oare ce însemna în ziua 
de azi? Carla nu știa. Pe Frau Reichs o cunoștea doar din vedere: 
nu putea avea încredere în ea. 

Carla închise robinetul. 


828 


— Doctorul Rothmann a fost medicul nostru de familie când 
eram eu mică, rosti ea precaută. De ce întrebaţi? 

Femeia îi luă locul la pompă și începu să umple un bidon 
mare, folosit în trecut pentru păstrarea uleiului de gătit. 

— Frau Rothmann a fost săltată, zise ea. M-am gândit că ai 
vrea să știi. 

_ Era ceva la ordinea zilei. Oamenii erau „săltaţi” mai mereu. 
Insă când asta i se întâmpla unui cunoscut, era o lovitură 
cumplită. 

Nu avea rost să încerci să afli ce se întâmplase cu ei - ba 
chiar era periculos dacă încercai: oamenii care puneau întrebări 
despre aceste dispariţii de obicei dispăreau și ei. Însă Carla nu 
putea lăsa lucrurile așa. 

— Știţi cumva unde au dus-o? 

De data asta chiar primi un răspuns. 

— In lagărul de tranzit de pe Schulstrasse. 

Carla simţi o tresărire de speranţă. 

— Este în fostul Spital Evreiesc, în Wedding. Știi unde-i asta? 

— Da, știu. 

Carla lucrase sporadic în spital, în mod neoficial și ilegal, 
astfel că știa că guvernul preluase una dintre clădirile spitalului, 
laboratorul de patologie, împrejmuindu-l cu sârmă ghimpată. 

— Sper că nu a păţit nimic, rosti femeia. S-a purtat foarte 
frumos cu mine când Steffi a mea s-a îmbolnăvit. 

Inchise robinetul și plecă de acolo cu bidonul cu apă. Carla 
porni grăbită în cealaltă direcţie, spre casă. 

Trebuia să procedeze cumva în privinţa lui Hannelore. Fusese 
întotdeauna aproape imposibil să scoţi pe cineva dintr-un lagăr, 
dar acum, că situația se deteriorase într-un asemenea hal, poate 
că exista o cale. 

Intră cu găleata în casă și i-o dădu Adei. 

Maud plecase să stea la coadă pentru raţii de mâncare. Carla 
își puse pe ea uniforma de asistentă, gândindu-se că i-ar putea 
fi de ajutor. li explică Adei unde se ducea și plecă din nou. 

Merse pe jos până în Wedding. Erau câţiva kilometri buni de 
parcurs până acolo. Se întrebă dacă merita osteneala. Chiar 
dacă o găsea pe Hannelore, probabil că nu ar fi putut s-o ajute. 
Insă apoi se gândi la Eva, aflată la Londra, și la Rudi, ascuns pe 
undeva prin Berlin: ce groaznic ar fi fost pentru ei să-și piardă 
mama în ultimele ore ale războiului. Trebuia să încerce. 


829 


Poliţia militară patrula pe străzi, oprind oamenii și cerându-le 
actele la control. Erau echipaje de câte trei, formând instanţe 
sumare, ce erau interesate în principal de bărbaţii apți pentru 
serviciul militar. Pe Carla o lăsară în pace. 

Era ciudat că, în acel peisaj urban atât de devastat, merii și 
cireșii erau în continuare superbi, cu florile lor albe și roz, și că 
în momentele de respiro dintre explozii puteai auzi păsările 
ciripind optimist, așa cum făceau în fiecare primăvară. 

Spre groaza ei, observă câţiva bărbaţi spânzurați de stâlpii de 
iluminat, unii dintre ei în uniforme. Pe majoritatea cadavrelor 
erau atârnate cartoane pe care scria Laș sau Dezertor. Erau cei 
găsiţi vinovaţi de aceleași instanțe formate din trei persoane 
care circulau pretutindeni. Oare naziștii nu se saturau niciodată 
să omoare oameni? li venea să plângă. 

Fu silită să se adăpostească de trei ori de bombardamentele 
artileriei. Ultima oară când o făcu, la câteva sute de metri de 
spital, sovieticii și germanii păreau să fi ajuns cu lupta la două- 
trei străzi distanţă. Tirul era atât de intens, încât Carla fu cât pe 
ce să se întoarcă. Hannelore probabil că nu mai avea nicio 
șansă, asta dacă nu cumva murise deja: de ce ar fi trebuit să-și 
piardă și ea viaţa? Cu toate acestea, merse mai departe. 

Abia spre seară ajunse la destinaţie. Spitalul se afla pe 
lranische Strasse, la colț cu Schul Strasse. Copacii de pe 
marginea străzii înfrunziseră. Clădirea laboratorului, care fusese 
transformată într-un lagăr de tranzit, era păzită. Carla luă în 
calcul ideea de a se duce la gardian și de a-i explica ce intenții 
avea, însă această strategie nu părea foarte promițătoare. Se 
întrebă dacă se putea furișa înăuntru prin sistemul de tuneluri. 

Intră în clădirea principală. Spitalul era încă în stare de 
funcționare. Toţi pacienţii fuseseră mutaţi la subsol și în 
tuneluri. Personalul medical lucra la lumina lămpilor cu gaz. 
Carla își dădea seama după miros că majoritatea closetelor se 
defectaseră. Apa era adusă în găleți dintr-o fântână veche aflată 
în grădină. 

În mod surprinzător, soldaţii își aduceau acolo camarazii 
răniţi. Dintr-odată nu mai părea să le pese că medicii și 
asistentele erau evrei. 

Trecu printr-un tunel de sub grădină în subsolul laboratorului. 
Așa cum se aștepta, ușa era păzită. Totuși, tânărul de la 


830 


Gestapo se uită la uniforma ei și-i făcu semn că poate intra fără 
să o ia la întrebări. Poate că nu mai vedea rostul îndatoririi sale. 

Acum ajunsese în lagăr. Se întrebă dacă avea să fie la fel de 
uşor și să iasă de-acolo. 

Aici mirosea și mai urât, iar curând află care era motivul: 
subsolul era suprapopulat. Sute de oameni erau îngrămădiți în 
cele patru magazii. Stăteau în fund sau întinși pe podea, cei mai 
norocoși dintre ei având un perete de care să se rezeme. Erau 
murdari, istoviți și miroseau urât și se uitară la ea cu priviri 
plictisite și dezinteresate. 

O găsi pe Hannelore după câteva minute. 

Soţia medicului nu fusese niciodată vreo frumuseţe răpitoare, 
dar avusese cândva trăsături sculptate. Acum era sfrijită, ca 
majoritatea oamenilor, iar părul său era cărunt și murdar. Era 
suptă la faţă și plină de riduri. 

Vorbea cu o adolescentă aflată la vârsta la care o fată poate 
părea prea voluptuoasă pentru anii ei, având sânii și șoldurile 
dezvoltate ca o femeie, însă același chip de copil. Fata stătea pe 
jos, plângând, iar Hannelore era îngenuncheată lângă ea, 
ținând-o de mână și vorbindu-i cu glas calm și mângâietor. 

Când Hannelore o văzu pe Carla, se ridică în picioare și 
exclamă: 

— O, Doamne! Ce cauţi aici? 

— M-am gândit că te-ar putea lăsa să pleci dacă le spun că nu 
ești evreică. 

— Mare curaj din partea ta! 

— Soțul dumitale a salvat multe vieți. Ar trebui să te salveze 
și pe dumneata cineva. 

Pentru o clipă, Carla se gândi că Hannelore avea să 
izbucnească în plâns. Faţa i se încreţi, apoi clipi și clătină din 
cap. 

— Ea este Rebecca Rosen, rosti ea, stăpânindu-și emoția din 
glas. Părinţii ei au fost uciși azi de un obuz. 

Carla spuse: 

— Imi pare foarte rău, Rebecca. Fata nu scoase nicio vorbă, 
dar Carla insistă: Câţi ani ai, Rebecca? 

— Aproape paisprezece. 

— Va trebui să te porți ca un om mare acum. 

— De ce n-am murit și eu? se lamentă Rebecca. Eram chiar 
lângă ei. Ar fi trebuit să mor. Acum am rămas complet singură. 


831 


— Nu ești singură, rosti Carla. Ne ai pe noi. Se întoarse către 
Hannelore și o întrebă: Cine este șeful aici? 

— Un bărbat pe nume Walter Dobberke. 

— Mă duc să-i spun că trebuie să vă dea drumul. 

— Și-a terminat programul pe ziua de azi. lar aghiotantul lui 
este un sergent cu creierul cât o nucă. A, dar uite! Vine Gisela. 
Ea este amanta lui Dobberke. 

Tânăra care tocmai intrase în încăpere era frumușică, având 
părul lung și blond și pielea catifelată. Nimeni nu se uită la ea. 
Avea pe chip o expresie sfidătoare. 

Hannelore zise: 

— Face sex cu el pe patul din sala de EKG de la etaj. Primește 
mâncare în plus așa. Nimeni nu vorbește cu ea în afară de mine. 
Eu una sunt de părere că nu trebuie să judecăm oamenii pentru 
compromisurile pe care sunt nevoiţi să le facă. În fond, trăim 
într-un adevărat infern. 

Carla nu era de aceeași părere. Ea nu s-ar fi împrietenit cu o 
evreică despre care știa că se culca cu un nazist. 

Gisela dădu cu ochii de Hannelore și veni spre ele. 

— A primit ordine noi, rosti ea în șoaptă. 

Carla abia o auzi; apoi, Gisela șovăi. 

Hannelore întrebă: 

— Bun, și care sunt ordinele? 

Glasul Giselei cobori și mai mult: 

— Trebuie să împuște pe toată lumea de-aici. 

Carla simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. Toată lumea de 
acolo - adică inclusiv pe Hannelore și pe tânăra Rebecca. 

— Walter nu vrea s-o facă, spuse Gisela. Chiar nu este un om 
rău. 

Hannelore rosti cu un calm plin de fatalism: 

— Și când trebuie să ne omoare? 

— Chiar acum. Însă el vrea să distrugă toate documentele mai 
întâi. Hans-Peter și Martin bagă dosarele în foc chiar în aceste 
clipe. O să dureze o vreme până vor termina, așa că ne-au mai 
rămas câteva ore. Poate că Armata Roșie va ajunge la timp ca 
să ne salveze. 

— Sau poate că nu, replică Hannelore tăios. Nu putem face 
cumva ca să-l convingem să-și încalce ordinele? Războiul 
aproape că s-a încheiat, pentru Dumnezeu! 


832 


— Înainte reușeam să-l conving să facă orice, rosti Gisela cu 
amărăciune, însă a început să se cam plictisească de mine 
acum. Știi cum sunt bărbații. 

— Dar ar trebui să se gândească măcar la propriul său viitor. 
Azi-mâine, Aliaţii vor prelua controlul și vor pedepsi crimele 
naziștilor. 

Gisela zise: 

— Dacă vom fi morți cu toţii, cine îl va acuza? 

— Eu, interveni Carla. 

Cele două femei o priviră fară să scoată vreun cuvânt. Carla 
realiză că, deși nu era evreică, ar fi putut fi împușcată și ea ca 
să nu poată depune mărturie. Încercând să vină cu o idee, ea 
spuse: 

— Poate că, dacă Dobberke ne va cruța, îi va fi de ajutor în 
fața Aliaților. 

— Ar fi o idee, încuviință Hannelore. Am putea semna cu toții 
o declaraţie în care să susţinem că ne-a salvat vieţile. 

Carla o privi întrebător pe Gisela. Aceasta avea o expresie 
sceptică pe chip, dar zise: 

— Ar putea accepta. 

Hannelore se uită împrejur. 

— Uite-o pe Hilde, zise ea. Dobberke o folosește pe post de 
secretară. 

O chemă pe femeie și-i explică planul lor. 

— Voi dactilografia documente de eliberare pentru toată 
lumea, rosti Hilde. Îi vom cere să le semneze înainte să-i dăm 
declaraţia. 

Întrucât la subsol nu erau gardieni, precum la ușa de la parter 
și în tunel, prizonierii se puteau deplasa în voie înăuntru. Hilde 
se duse în camera pe care Dobberke o folosea ca birou 
subteran. Mai întâi bătu la mașină declaraţia. Hannelore și Carla 
se plimbară prin subsol, explicându-le oamenilor planul și 
punându-i să se semneze. Între timp, Hilde bătea la mașină 
documentele de eliberare. 

Era deja miezul nopţii când isprăviră. Nu mai puteau face 
nimic până dimineaţă, când urma să apară Dobberke. 

Carla se întinse pe podea lângă Rebecca Rosen. Nu avea unde 
să doarmă în altă parte. 

După o vreme, Rebecca începu să plângă încetișor. Carla nu 
știa prea bine ce să facă. Ar fi vrut să o aline cumva, dar nu 


833 


găsea cuvintele potrivite. Ce-i puteai spune unui copil care 
tocmai își văzuse părinţii omorâţi? Plânsul înfundat continuă. In 
cele din urmă, Carla se trase mai aproape de Rebecca și o luă în 
braţe. 

Își dădu seama imediat că făcuse lucrul potrivit. Rebecca se 
ghemui în braţele sale, cu capul sprijinit de pieptul ei. Carla o 
mângâie pe spate ca pe un bebeluș. Incet-încet, hohotele de 
plâns se domoliră și într-un final Rebecca adormi. 

Carla nu putu să închidă ochii deloc. Își petrecu noaptea 
încercând să închege discursul pe care avea să îl ţină în fata 
comandantului lagărului. Uneori făcea apel la omenia lui, alteori 
îl ameninţa cu justiția Aliaților, iar alteori căuta să-i atragă 
atenţia asupra propriului său interes. 

Încercă să nu se gândească la posibilitatea de a fi împușcată. 
Erik îi explicase că naziștii executau în Rusia câte doisprezece 
oameni în același timp. Bănuia că aveau un sistem la fel de 
eficient și aici. Era greu să-și închipuie, oricum. Și poate că era 
mai bine așa. 

Probabil că ar fi putut scăpa neîmpușcată dacă părăsea 
lagărul chiar atunci sau la prima oră a dimineţii. Nu era deţinută, 
nici evreică, iar actele ei erau în regulă. Ar fi putut pleca pe 
unde venise, îmbrăcată în uniforma sa de asistentă. Dar asta ar 
fi însemnat să le abandoneze atât pe Hannelore, cât și pe 
Rebecca. Nu o lăsa inima să facă una ca asta, indiferent cât de 
mult și-ar fi dorit să scape de-acolo. 

Lupta continuă pe străzile de-afară până în toiul nopţii, apoi 
urmă o scurtă pauză. Confruntările se reluară în zori. Acum 
ajunseseră atât de aproape, încât Carla auzea și tirul 
mitralierelor, nu doar pe cel al artileriei. 

Dimineaţa devreme, gardienii aduseră o oală cu supă apoasă 
și un sac cu pâine, de fapt resturi de felii râncede. Carla sorbi 
supa și mâncă pâinea, apoi, fără nicio tragere de inimă, folosi 
closetul, care era îngrozitor de murdar. 

Împreună cu Hannelore, cu Gisela și cu Hilde, se duse la 
parter ca să îl aștepte pe Dobberke. Bombardamentul 
reîncepuse și erau în pericol în fiecare clipă, dar voiau să îl 
abordeze imediat ce sosea. 

Nu apăru la ora obișnuită. În mod normal era punctual, zicea 
Hilde. Poate că întârzia din cauza luptelor de pe stradă. 
Bineînţeles, ar fi putut să fi fost omorât deja. Dar Carla spera că 


834 


nu se întâmplase asta. Aghiotantul său, sergentul Ehrenstein, 
era prea limitat ca să te poţi înţelege cu el. 

După o oră de așteptare, Carla începu să-și piardă speranţa. 
După încă o oră, Dobberke sosi. 

— Ce-i asta? rosti el, când le văzu pe cele patru femei 
așteptând pe hol. O ședință de-a „mamelor”? 

Hannelore replică: 

— Toţi prizonierii au semnat o declaraţie în care susţin că le- 
ați salvat viețile. Asta s-ar putea să vă salveze și dumneavoastră 
viaţa, dacă ne acceptați condiţiile. 

— Nu fi ridicolă, pufni el. 

Carla interveni: 

— Conform celor de la BBC, Naţiunile Unite au întocmit o listă 
cu numele ofițerilor naziști care au comis crime în masă. De- 
acum într-o săptămână ați putea fi inculpat. Nu aţi vrea să aveţi 
o declaraţie semnată conform căreia aţi cruțat oameni? 

— Este o infracţiune să asculți BBC-ul, replică el. 

— Nu la fel de gravă cum este crima. 

Hilde avea în mână un dosar. 

— Am bătut la mașină ordine de eliberare pentru toţi 
prizonierii de aici, zise ea. Dacă le semnaţi, vă dăm declaraţia. 

— AȘ putea să v-o iau oricum. 

— Nu va crede nimeni în nevinovăția dumneavoastră dacă 
suntem morți cu toţii. 

Dobberke era furios din cauza situaţiei în care se afla, dar nu 
părea suficient de sigur pe sine ca să le întoarcă spatele pur și 
simplu. 

— AȘ putea să vă împușc pentru insolenţa voastră, rosti el. 

Carla replică nerăbdătoare: 

— Așa arată înfrângerea. Însă ar fi bine să te obișnuiești cu 
ideea. 

El se înnegri la față de supărare, iar ea realiză că întrecuse 
măsura. Și-ar fi dorit să-și poată retrage cuvintele. Îl ţintui pe 
Dobberke cu privirea, străduindu-se să-și ascundă frica. 

In acel moment, un obuz ateriză lângă clădire. Ușile zăngăniră 
și un geam se făcu ţăndări. Se feriră cu toţii în mod instinctiv, 
însă nimeni nu fu rănit. 

Când se îndreptară de spate, expresia de pe chipul lui 
Dobberke se schimbase. Furia fusese înlocuită de un soi de 


835 


resemnare scârbită. Inima Carlei începu să bată mai repede. 
Oare se recunoștea învins? 

Sergentul Ehrenstein intră în fugă. 

— Niciun rănit, domnule, raportă el. 

— Foarte bine, sergent. Ehrenstein dădu să iasă pe ușă, dar 
Dobberke îl opri, adăugând: Lagărul acesta este închis acum. 

Carla își ţinu răsuflarea. 

— Închis, domnule? zise Ehrenstein, cu surprindere și o urmă 
de agresivitate în glas. 

— Da, am primit noi ordine. Spune-le oamenilor să se ducă... 
Dobberke ezită o clipă, apoi continuă: Spune-le să se prezinte la 
buncărul de la gara de pe Freidrich Strasse. 

Carla realiză că Dobberke tocmai inventase asta, iar 
Ehrenstein părea să suspecteze același lucru. 

— Când, domnule? 

— Imediat. 

— Imediat. 

Ehrenstein făcu o pauză, ca și cum cuvântul imediat necesita 
explicaţii suplimentare. Dobberke se încruntă la el. 

— Am înțeles, să trăiţi! rosti sergentul. Mă duc să le zic 
oamenilor. 

Apoi ieși. 

Carla se simţea triumfătoare, dar își aminti că nu scăpaseră 
încă. 

Dobberke i se adresă Hildei: 

— Arată-mi declaraţia. 

Hilde deschise dosarul. Erau acolo o mulţime de coli, toate cu 
aceleași cuvinte tipărite în partea de sus, restul spaţiului fiind 
plin cu semnături. 

| le dădu. 

Dobberke împături colile și apoi le îndesă în buzunar. Hilde îi 
puse în față ordinele de eliberare. 

— Semnaţi-le, vă rog. 

— Nu aveţi nevoie de ordine de eliberare, rosti Dobberke, 
ridicându-se. lar eu nu am timp să mă iscălesc de sute de ori. 

Carla zise: 

— Poliţia patrulează pe străzi. Spânzură oameni de stâlpii de 
iluminat. Avem nevoie de acte. 

EI își bătu ușor buzunarul. 

— Și pe mine mă vor spânzura dacă vor găsi declaraţia asta. 


836 


Apoi se îndreptă spre ușă. Gisela strigă: 

— la-mă cu tine, Walter! 

El se întoarse către ea. 

— Să te iau cu mine? zise el. Și ce-o să spună nevastă-mea? 

Cu aceste cuvinte ieși din cameră și trânti ușa în urma lui. 

Gisela izbucni în lacrimi. 

Carla se duse la ușă, o deschise și îl urmări pe Dobberke 
îndepărtându-se grăbit. Nu mai era niciun agent Gestapo prin 
preajmă: îi ascultaseră deja ordinele și abandonaseră lagărul. 

Comandantul ajunse pe stradă și o rupse la fugă, lăsând 
poarta deschisă. 

Hannelore rămase lângă Carla, uitându-se afară și parcă 
nevenindu-i să creadă. 

— Suntem liberi, cred, rosti Carla. 

— Trebuie să îi anunţăm și pe ceilalți. 

— li anunţ eu, zise Hilde, apoi cobori treptele care duceau la 
subsol. 

Carla și Hannelore pășiră cu teamă pe aleea dintre laborator 
și poarta deschisă. Acolo ezitară și se uitară una la cealaltă. 
Hannelore spuse: 

— Ne sperie libertatea. 

In spatele lor auziră un glas de fetiţă: 

— Carla, nu pleca fară mine! 

Era Rebecca, venind în fugă pe alee, cu sânii săltându-i sub o 
bluză soioasă. 

Carla oftă. „M-am căpătat cu un copil, se gândi ea. Nu mă 
simt pregătită să fiu mamă. Dar ce pot face?” 

— Haide, atunci, rosti ea. Dar să fii pregătită să fugi. 

Realiză că nu trebuia să-și facă griji în privinţa agilităţii 
Rebeccăi: nu încăpea îndoială că fata putea fugi mai repede 
decât Carla sau decât Hannelore. 

Traversară grădina spitalului până la poarta principală. Acolo 
se opriră și se uitară pe lranische Strasse, în sus și-n jos. Nu se 
vedea nicio mișcare. Traversară drumul și fugiră până la colț. 
Când Carla se uită pe Schul Strasse, auzi o rafală de mitralieră și 
văzu că puţin mai sus, pe stradă, se dădeau lupte aprige. Zări 
militari germani retrăgându-se în direcţia ei, urmăriţi de soldați 
ai Armatei Roșii. 

Se uită împrejur. Nu se puteau ascunde decât după copaci, iar 
asta nu le-ar fi oferit cine știe ce protecție. 


837 


Un obuz ateriză în mijlocul drumului și explodă la vreo 
cincizeci de metri de ele. Carla îi simţi suflul, dar nu păţi nimic. 

Fără să mai stea pe gânduri, cele trei femei se întoarseră în 
fugă spre spital. 

Reveniră în clădirea laboratorului. O parte dintre ceilalți 
prizonieri stăteau lângă gardul de sârmă ghimpată, de parcă n- 
ar fi îndrăznit să iasă afară. 

Carla le zise: 

— Subsolul duhnește, dar momentan este cel mai sigur loc. 

Intră în clădire și cobori scările, urmată de marea majoritate a 
celorlalți. 

Se întrebă cât avea să fie nevoită să rămână acolo. Armata 
germană avea să se predea, dar când? li venea greu să creadă 
că Hitler avea să accepte capitularea, indiferent de împrejurări. 
Omul își clădise întreaga viaţă pornind de la premisa arogantă 
că el era șeful. Cum putea recunoaște un asemenea om că se 
înșelase, că fusese prost și nemernic? Că omorâse milioane de 
oameni, făcând ca ţara lui să fie nimicită de bombe? Că avea să 
rămână în cartea de istorie drept cel mai rău om care a trăit 
vreodată? Nu putea. Mai degrabă înnebunea sau murea de 
ruşine sau își vâra ţeava pistolului în gură și apăsa trăgaciul. 

Însă cât avea să mai dureze? Încă o zi? Încă o săptămână? 
Mai mult de-atât? 

Se auzi apoi un strigăt de sus. 

— Sunt aici! Rușii sunt aici! 

Apoi Carla auzi zgomotul bocancilor masivi pe trepte. De unde 
aveau rușii bocanci de calitate? De la americani? 

In clipa următoare năvăliră în încăpere, patru, șase, opt, nouă 
bărbaţi cu feţele murdare, înarmaţi cu pistoale-mitralieră și gata 
să omoare fară să mai pună întrebări. Păreau să ocupe foarte 
mult loc. Lumea se trăgea în spate, deși nou-veniţii erau 
eliberatorii. 

Soldaţii își rotiră privirile prin încăpere. Văzând că prizonierii 
costelivi (în principal femei) nu reprezentau niciun fel de pericol, 
își coborâră armele. 

Unii trecură în camerele alăturate. 

Un soldat înalt își ridică mâneca stângă. Avea la mână șase 
sau șapte ceasuri. Strigă ceva în rusă, arătând spre acestea cu 
patul armei. Carla pricepu ce încerca el să spună, deși abia 


838 


dacă-i venea să creadă. Omul înșfacă apoi mâna unei bătrâne și 
arătă către verigheta ei. 

Hannelore zise: 

— Chiar au de gând să ne ia și puţinul pe care ni l-au lăsat 
naziștii? 

Da, chiar asta aveau de gând. Soldatul înalt părea frustrat; 
încercă să scoată verigheta de pe degetul femeii. Când aceasta 
realiză ce voia militarul, își scoase singură verigheta și i-o dădu. 

Rusul o luă, dădu aprobator din cap, apoi își roti mâna spre 
toți cei din încăpere. Hannelore făcu un pas în faţă. 

— Oamenii aceștia sunt prizonieri! rosti ea în germană. Evrei 
și familii de evrei, toţi persecutați de câtre naziști! 

El nu o băgă în seamă, indiferent dacă o înţelesese sau nu, 
continuând să arate insistent către ceasurile de pe braţul său. 

Puţinii oameni care mai aveau obiecte de preţ - ce nu le 
fuseseră furate sau pe care nu le schimbaseră pentru mâncare - 
le predară rușilor. 

Eliberarea de către Armata Roșie nu avea să fie evenimentul 
fericit pe care îl așteptaseră oamenii cu atâta nerăbdare. 

Însă ce era mai rău abia acum urma. 

Soldatul înalt arătă spre Rebecca. 

Ea se trase de lângă el, încercând să se ascundă în spatele 
Carlei. 

Un al doilea bărbat, mai scund și blond, o înhăţă pe Rebecca 
și o trase de-acolo. Fata ţipă, iar bărbatul cel scund rânji de 
parcă sunetul i-ar fi făcut plăcere. 

Carla avu senzaţia cumplită că știa ce avea să se întâmple. 

Tipul cel scund o ţinu strâns pe Rebecca, în vreme ce bărbatul 
înalt îi strânse cu asprime sânii în mâini, rostind apoi ceva ce îi 
făcu pe amândoi să râdă. 

Oamenii dimprejur începură să protesteze. 

Bărbatul înalt își ridică arma spre ei. Carla se temu că avea să 
tragă. Ar fi omorât și rănit zeci de oameni dacă apăsa trăgaciul 
unui pistol-mitralieră în camera aceea plină ochi. 

Cu toții realizară pericolul și amuțiră. 

Cei doi soldaţi se traseră în spate către ușă, luând-o cu ei pe 
Rebecca. Ea zbieră și se zbătu, neputând însă să se smulgă din 
strânsoarea soldatului cel scund. 

Când ajunseră la ușă, Carla făcu un pas în faţă și strigă: 

— Staţi! 


839 


Ceva din vocea ei îi făcu să se oprească. 

— Este prea tânără, spuse Carla. Are doar treisprezece ani! 

Nu era sigură că o înţeleseseră. Își ridică ambele mâini, 
arătând zece degete, apoi încă trei. 

— Treisprezece! repetă ea. 

Soldatul cel înalt păru să o înțeleagă. Rânji și-i răspunse în 
germană: 

— Frau ist frau. Femeia-i tot femeie. 

Carla se trezi rostind: 

— Vă trebuie o femeie adevărată. Păși încet în faţă și adăugă: 
Luaţi-mă pe mine mai bine. Încercă apoi să le surâdă seducător 
când zise: Eu nu sunt o copilă. Știu ce să fac. 

Se apropie de ei, suficient de mult cât să miroasă duhoarea 
puternică a unui bărbat care nu se mai spălase de luni bune. 
Străduindu-se să-și ascundă dezgustul, își cobori glasul și 
continuă: 

— Eu înţeleg ce vrea un bărbat. Își atinse sânul în mod 
sugestiv și spuse: Lăsaţi-o pe copilă. 

Soldatul cel înalt se uită din nou la Rebecca. Aceasta avea 
ochii roșii de plâns și nasul îi curgea, ceea ce din fericire o făcea 
să arate mai degrabă a copil decât a femeie. Își întoarse apoi 
privirea spre Carla. 

Ea zise: 

— Este un pat la etaj. Vreţi să vă arăt unde? 

Nici de această dată nu era sigură că el îi înţelegea vorbele, 
dar îl luă de mână și el o urmă pe treptele care duceau la parter. 
Militarul cel blond îi dădu drumul Rebeccăi și veni după ei. 

Acum, că izbutise, Carla regretă faptul că bravase. Ar fi vrut 
să fugă de ruși. Însă probabil că ei ar fi împușcat-o și s-ar fi 
întors după Rebecca. Apoi Carla se gândi la copila distrusă care 
își pierduse ambii părinţi în ajun. Dacă ar fi fost violată acum, 
asta ar fi marcat-o pe vecie. Carla trebuia să o salveze. 

„Nu mă voi lăsa zdrobită de asta, se gândi Carla. Pot rezista 
psihic. Îmi voi reveni după aceea.’ 

Îi conduse în sala de EKG. îi era frig, ca și cum i-ar fi înghețat 
inima, iar gândurile i-ar fi încetinit. Lângă pat se afla un bidon cu 
untură folosit de medici pentru sporirea conductivității 
terminalelor. Își dădu jos chiloţii, apoi luă o bucată mare de 
untură și și-o îndesă în vagin. Asta ar fi putut s-o scape de 
sângerare. 


840 


Trebuia să menţină aparențele. Se întoarse către cei doi 
soldați. Spre groaza ei, alți trei intrară în cameră. Incercă să 
zâmbească, dar nu izbuti. 

Se întinse pe spate și își depărtă picioarele. g 

Militarul înalt îngenunche între picioarele ei. li sfâșie bluza 
uniformei pentru a-i dezveli sânii. Ea observă că se masturba ca 
să ajungă la erecţie. Se așeză deasupra ei și o penetră. Ea își 
repetă în gând că asta nu avea nicio legătură cu ceea ce făcuse 
cu Werner. 

Își întoarse capul într-o parte, însă soldatul îi înșfacă bărbia și 
o răsuci cu faţa spre el, silind-o să îl privească în timp ce o 
penetra. Ea își închise ochii. Simţi cum o sărută, încercând să îi 
bage limba în gură. Răsuflarea lui duhnea a carne stricată. Când 
își închise gura, el îi dădu un pumn în faţă. Ea scăpă un strigăt și 
își depărtă buzele. Încercă să-și închipuie că pentru o virgină de 
treisprezece ani situația aceea ar fi fost și mai cumplită. 

Soldatul icni și ejaculă înăuntru. Ea încercă să-și ascundă 
scârba. 

După ce se dădu jos de pe ea, blondul trecu în locul lui. 

Carla încercă să-și golească mintea, să-și transforme trupul în 
ceva detașat, o mașină, un obiect care nu avea nimic de-a face 
cu ea. Acesta nu voia să o sărute, dar începu să-i sugă sânii și 
să-i muște sfârcurile, iar strigătul ei de durere părea să-i facă 
plăcere și să-l ațâţe și mai tare. 

După o vreme ejaculă și el. 

Apoi un altul se urcă pe ea. 

Ea realiză că, după ce avea să se termine totul, nu avea să se 
poată spăla sau să facă duș, căci în oraș nu exista apă curentă. 
Gândul acesta reprezentă picătura care umplu paharul. Fluidele 
lor urmau să rămână în ea, duhoarea lor pe pielea ei, saliva lor 
în gura ei, iar ea nu avea să se poată spăla cu niciun chip. In 
mod straniu, asta era mai rău decât orice altceva. Curajul o 
părăsi și începu să plângă. 

După ce fu satisfăcut și al treilea soldat, cel de-al patrulea se 
așeză peste ea. 


841 


e Capitolul 20 
1945 (2) 


(1) 


Adolf Hitler se sinucise luni, 30 aprilie 1945, în buncărul său 
din Berlin. Peste exact o săptămână, la Londra, la ora 19:40, 
Ministerul Informaţiilor anunţă că Germania se predase. Marţi, 8 
mai, fu declarată zi de sărbătoare. 

Daisy stătea la fereastra apartamentului ei din Piccadilly, 
urmărind festivitățile. Străzile erau pline de oameni, devenind 
practic de nefolosit de către mașini și autobuze. Fetele sărutau 
orice bărbat în uniformă, și mii de militari norocoși profitau din 
plin de asta. La începutul după-amiezii, cei mai mulţi oameni 
erau deja beţi. Prin geamul deschis, Daisy auzea cântece din 
depărtare și realiză că mulţimea din faţa Palatului Buckingham 
intona Land of Hope and Glory. Le împărtășea fericirea, însă 
Lloyd era undeva prin Franţa sau Germania și el era singurul 
soldat pe care își dorea să-l sărute. Se ruga să nu fi fost ucis în 
ultimele ore ale războiului. 

Sora lui Lloyd, Millie, veni cu cei doi copii ai săi. Soţul lui Millie, 
Abe Avery, era și el plecat cu armata pe cine știe unde. Ea și 
copiii veniseră în West End pentru a participa la festivități și se 
desprinseră de mulţime în apropierea apartamentului lui Daisy. 
Casa din Aldgate a familiei Leckwith fusese multă vreme un loc 
de refugiu pentru Daisy, iar ea se bucura că avea ocazia să le 
întoarcă favoarea. Îi făcu un ceai lui Millie - servitorii ei erau 
plecaţi la festivități - și le turnă copiilor suc de portocale. Lennie 
avea cinci ani acum, iar Pammie trei. 

De când fusese încorporat Abe, Millie era cea care se ocupase 
de afacerea lui cu pielărie. Sora lui, Naomi Avery, era contabila, 
dar Millie se ocupa de vânzări. 

— Acum se vor schimba lucrurile, rosti Millie. În ultimii cinci 
ani, a fost o cerere mare pentru pielea tăbăcită și dură, pentru 


842 


bocanci și pantofi. Acum vom avea nevoie de piele mai moale, 
de vițel și de porc, pentru poşete și serviete. Când va reveni 
piața de obiecte de lux, vom putea în sfârșit să scoatem bani 
frumoși. 

Daisy își aminti că și tatăl ei gândea la fel ca Millie. Și Lev 
privea mereu în perspectivă, căutând în permanenţă 
oportunități. 

Apoi apăru și Eva Murray, însoţită de cei patru copii ai săi. 
Jamie, în vârstă de opt ani, porni un joc de-a v-aţi ascunselea și 
apartamentul se transformă într-un teren de joacă. Soţul Evei, 
Jimmy, ajuns acum colonel, era și el undeva prin Franţa sau 
Germania, iar Eva trecea prin aceleași neliniști ca Daisy și Millie. 

— Vom primi vești de la ei dintr-o zi în alta, zise Millie. Și apoi, 
chiar că se va termina totul. 

Eva își dorea cu disperare să primească vești și de la familia 
ei din Berlin, însă se aștepta să treacă săptămâni - poate chiar 
luni bune - până să se poată afla ce se alesese de soarta 
fiecărui german în parte, în haosul instaurat după război. 

— Oare copiii mei își vor cunoaște vreodată bunicii? rosti ea 
cu mâhnire. 

La ora cinci Daisy pregăti o carafă de martini. Millie se duse în 
bucătărie și, cu viteza și eficienţa-i caracteristică, încropi un 
platou cu sardine pe pâine prăjită pe care să-l servească la 
băuturi. Eth și Bernie sosiră când Daisy pregătea un nou rând de 
martini. 

Bernie îi spuse lui Daisy că Lennie știa deja să citească, iar 
Pammie putea să cânte imnul național. Ethel interveni: 

— Da, ca orice bunic, și el crede că nu s-au mai născut copii 
inteligenți până acum. 

Însă Daisy vedea foarte clar că la fel de mândră era și ea de 
copiii lui Millie. 

Simţindu-se relaxată și fericită în timp ce își bea cel de-al 
doilea martini, ea se uită împrejur la grupul amestecat din casa 
ei. li făcuseră un adevărat compliment venind la ușa ei fără vreo 
invitaţie specială, știind că aveau să fie bineveniţi. Erau legați 
unii de ceilalţi, iar ei erau familia ei. 

Se simţea cu adevărat binecuvântată. 


(II) 


843 


Woody Dewar stătea în faţa biroului lui Leo Shapiro, uitându- 
se printr-un teanc de fotografii. Erau pozele pe care le făcuse la 
Pearl Harbor, cu o oră înainte de moartea Joannei. Filmul 
rămăsese în aparat luni întregi, însă în cele din urmă îl 
developase și scosese fotografiile. Se întristase atât de tare 
când le privise, încât le pusese într-un sertar din dormitor și le 
lăsase acolo. 

Insă sosise clipa pentru o schimbare. 

Nu avea s-o uite niciodată pe Joanne, însă acum era din nou 
îndrăgostit. O adora pe Bella, iar ea îi împărtășea sentimentele. 
Când se despărţiseră în gara Oakland, de la ieșirea din San 
Francisco, el îi mărturisise că o iubește, iar ea îi zisese: „Și eu te 
iubesc”. Avea de gând să o ceară în căsătorie. Ar fi făcut-o deja, 
dar i se părea puţin cam devreme - nu trecuseră nici trei luni 
încă - și nu voia să le ofere părinţilor ei (care nu priveau relaţia 
lor cu ochi buni) un pretext ca să obiecteze. 

De asemenea, trebuia să ia o decizie cu privire la viitorul său. 

Nu voia să intre în politică. 

Știa că acest lucru avea să-i șocheze pe părinţii lui. Aceștia 
presupuseseră mereu că el avea să o ia pe urmele tatălui său și 
să devină al treilea senator Dewar. lar el luase această premisă 
drept bună, fară să se gândească prea mult. Însă în timpul 
războiului - și mai ales în perioada petrecută la spital - se 
întrebase adeseori ce își dorea cu adevărat să facă, dacă avea 
să rămână în viaţă; iar răspunsul nu era politica. 

Era un moment prielnic ca să plece. Tatăl lui își atinsese țelul 
pe care îl urmărea de-o viaţă. Senatul dezbătuse chestiunea 
Naţiunilor Unite. In trecut, acesta fusese punctul în care eșuase 
fosta Ligă a Naţiunilor, o amintire dureroasă pentru Gus Dewar. 
Insă senatorul Vandenberg ţinuse un discurs plin de patos în 
favoarea ei, vorbind despre „cel mai scump vis al omenirii”, iar 
Carta Naţiunilor Unite fusese ratificată cu 89 de voturi pentru și 
doar două împotrivă. Treaba era făcută. Woody nu își lăsa tatăl 
la greu dacă avea să se retragă acum. 

Spera ca și Gus să vadă lucrurile la fel. 

Shapiro deschise ușa biroului și îi făcu semn. Woody se ridică 
și intră. 

Shapiro era mai tânăr decât se așteptase Woody, având cam 
treizeci de ani. Era șeful filialei din Washington a Agenţiei 
Naţionale de Presă. Omul se așeză la birou și zise: 


844 


— Ce pot face pentru fiul domnului senator Dewar? 

— Aş vrea să vă arăt niște fotografii, dacă se poate. 

— Da, sigur. 

Woody își întinse pozele pe biroul lui Shapiro. 

— Sunt făcute la Pearl Harbor? îl întrebă Shapiro. 

— Da. Pe 7 decembrie 1941. 

— O, Doamne! 

Woody le vedea în poziţie inversată, însă ele tot îi aduseră 
lacrimi în ochi. În ele apărea Joanne, superbă ca întotdeauna; și 
Chuck, rânjind fericit fiindcă se afla cu familia lui și cu Eddie. 
Apoi sosirea avioanelor, cu bombele și cu torpilele lansate din 
pântecele lor, cu fumul negru al exploziilor de pe vase și cu 
marinarii sărind de la bord, aruncându-se în mare și înotând ca 
să scape cu viaţă. 

— Aici apare tatăl tău, zise Shapiro. Și mama ta. Pe ei îi 
recunosc. 

— Mai este logodnica mea, care a murit câteva minute mai 
târziu. Fratele meu, răpus la Bougainville. Și cel mai bun prieten 
al fratelui meu. 

— Sunt fotografii nemaipomenite! Cât dorești pe ele? 

— Nu vreau bani, replică Woody. 

Shapiro își ridică privirea surprins. Woody continuă: 

— Vreau o slujbă. 


(HI) 


La cincisprezece zile după Ziua Victoriei în Europa, Winston 
Churchill convocă alegerile generale. 

Familia Leckwith fu luată prin surprindere. La fel ca 
majoritatea oamenilor, Ethel și Bernie crezuseră că Churchill 
avea să aştepte până la capitularea japonezilor. Liderul 
laburiștilor, Clement Attlee, propusese ca scrutinul să se 
desfășoare în octombrie. Churchill îi prinsese pe toți pe picior 
greșit. 

Maiorul Lloyd Williams fu lăsat la vatră și veni să candideze 
din partea laburiștilor pentru circumscripţia Hoxton, aflată în 
cartierul East End din Londra. Era plin de entuziasm pentru 
viitorul imaginat de partidul său. Fascismul fusese înfrânt, iar 
poporul britanic putea acum să creeze o societate care să 


845 


îmbine libertatea cu bunăstarea. Laburiștii întocmiseră un plan 
bine gândit pentru a evita catastrofele din ultimii douăzeci de 
ani: ajutor de șomaj universal, care să le permită familiilor să 
treacă peste momentele mai grele, planificare economică 
pentru prevenirea unei noi crize și o Organizaţie a Naţiunilor 
Unite care să menţină pacea. 

— N-ai nicio șansă, îi spuse tatăl său vitreg, Bernie, în 
bucătăria casei din Aldgate, în ziua de luni, 4 iunie. 

Pesimismul lui Bernie era cu atât mai convingător cu cât nu îi 
prea stătea în fire. 

— Lumea îi va vota pe conservatori pentru că Churchill a 
câștigat războiul, continuă el abătut. La fel s-a întâmplat cu 
Lloyd George în 1918. 

Lloyd se pregătea să-i dea o replică, însă Daisy i-o luă înainte. 

— Războiul nu a fost câștigat de piața liberă și de spiritul 
antreprenorial capitalist, rosti ea indignată, ci de oameni care au 
lucrat cot la cot, contribuind fiecare după puterile sale. lar ăsta-i 
socialism! 

Lloyd o iubea și mai mult când o vedea atât de pătimașă, însă 
el se simțea ceva mai precaut. 

— Deja s-au instituit măsuri pe care vechii conservatori le-ar fi 
condamnat drept bolșevice: controlul statului asupra căilor 
ferate, a minelor și a traficului maritim, de exemplu, toate 
adoptate de către Churchill. lar Ernie Bevin s-a ocupat de 
planificarea economică pe tot parcursul războiului. 

Bernie clătină din cap cu înțeles, un gest de om bătrân care îl 
irita pe Lloyd. 

— Lumea votează cu inima, nu cu mintea, zise el. Oamenii vor 
dori să-și exprime recunoștinţa. 

— Mă rog. N-are rost să stau aici și să mă cert cu tine, rosti 
Lloyd. Mă duc să încerc să-mi conving alegătorii. 

El și Daisy luară autobuzul câteva staţii spre nord, până la 
taverna Black Lion din Shoreditch, unde se întâlniră cu o echipă 
de sondare a opiniei publice de la filiala locală a Partidului 
Laburist. In realitate, aceștia nu încercau să convingă alegătorii, 
iar Lloyd știa asta. Scopul principal al sondării era să identifice 
potenţialii susținători, pentru ca în ziua alegerilor mașinăria 
partidului să se asigure că se duceau cu toţii la secţiile de vot. 
Susţinătorii declaraţi ai laburiștilor erau notaţi, iar susţinătorii 
declaraţi ai altor partide erau tăiați de pe listă. Numai la 


846 


nehotărâți se insista mai mult de câteva secunde: aceștia aveau 
ocazia să discute direct cu candidatul. 

Lloyd avu parte de câteva reacții negative. 

— Maior, zici? pufni o femeie. Alf al meu este caporal. El 
spune că ofițerii au fost cât pe ce să piardă războiul. 

Existau și acuzații de nepotism. 

— Nu cumva ești fiul deputatei din Aldgate? Ce-i asta, 
monarhie ereditară? 

Își aminti sfatul mamei sale: „Nu vei câștiga niciodată voturi 
dacă demonstrezi că alegătorul nu știe ce vorbește. Fii 
fermecător, fii modest și nu-ţi pierde cumpătul. Dacă alegătorul 
este ostil și bădăran, mulţumește-i pentru timpul acordat și treci 
mai departe. Astfel îi vei lăsa impresia că poate te-a judecat 
greșit”. 

Alegătorii din clasa muncitoare erau laburiști convinși. Foarte 
mulți oameni îi spuseră lui Lloyd că Attlee și Bevin făcuseră 
treabă bună în timpul războiului. Nehotărâţii făceau parte în 
principal din clasa de mijloc. Când oamenii ziceau că Churchill 
câștigase războiul, Lloyd cita contraargumentul lui Attlee: „Nu a 
fost guvernul unui singur om, iar războiul nu a fost purtat de o 
singură persoană”. 

Churchill îl descrisese pe Attlee drept o persoană modestă, cu 
motive întemeiate de a fi astfel: inteligenţa lui Attlee nu era atât 
de incisivă, fiind din acest motiv mult mai eficientă; cel puţin 
asta era părerea lui Lloyd. 

Vreo doi alegători îl pomeniră pe actualul deputat de Hoxton, 
un liberal, spunând că îl vor vota pe acesta întrucât îi ajutase să- 
și rezolve niște probleme. Deputaţii erau adeseori abordaţi de 
alegătorii care considerau că guvernul, vreun patron sau vreun 
vecin îi nedreptăţise cumva. Era o treabă care lua mult timp, dar 
care le aducea voturi. 

Una peste alta, Lloyd nu prea era sigur în ce direcţie înclina 
majoritatea opiniei publice. 

Un singur alegător o pomeni pe Daisy. Omul veni la ușă cu 
gura plină de mâncare. Lloyd îl salută: 

— Bună seara, domnule Perkinson. Am înţeles că voiaţi să mă 
întrebaţi ceva. 

— Logodnica dumitale a fost fascistă, rosti bărbatul 
mestecând. 


847 


Lloyd își dădu seama că omul citise probabil articolul veninos 
din Dai/y Mail, în care se vorbea despre Lloyd și Daisy sub titlul 
SOCIALISTUL ȘI VICONTESA. 

Lloyd dădu din cap, în semn de confirmare. 

— S-a lăsat amăgită pentru scurtă vreme de fascism, ca atâţia 
alții. 

— Cum se poate căsători un socialist cu o fascistă? 

Lloyd își roti privirea prin jur până o zări pe Daisy și îi făcu 
semn să vină. 

— Domnul Perkinson aici de față mă întreba de logodnica 
mea, care a fost fascistă la un moment dat. 

— Mă bucur să vă cunosc, domnule Perkinson, zise Daisy, 
dând mâna cu omul. Vă înţeleg perfect îngrijorarea. Primul meu 
soț a fost fascist în anii '30, iar eu l-am susţinut. 

Perkinson dădu aprobator din cap. Probabil considera că o 
soţie trebuia să adopte punctele de vedere ale soțului ei. 

— Am fost nesăbuiţi, continuă Daisy. Însă când a izbucnit 
războiul, el s-a înrolat în RAF și a luptat vitejește împotriva 
naziștilor. 

— Serios? 

— Anul trecut pilota un Typhoon deasupra Franţei, mitraliind 
un tren cu soldaţi germani, când a fost doborât și și-a pierdut 
viaţa. Așa că acum sunt văduvă de război. 

Perkinson își înghiți mâncarea rapid. 

— Condoleanţele mele. 

Însă Daisy nu terminase încă. 

— În ceea ce mă privește, eu am stat în Londra pe timpul 
războiului. Am condus o ambulanţă pe tot parcursul Blitz-ului. 

— Foarte curajos din partea dumneavoastră, sunt sigur. 

— Sper că v-am convins că răposatul meu soţ și cu mine ne- 
am răscumpărat greșelile trecutului. 

— Nu știu ce să zic, rosti Perkinson îmbufnat. 

— Nu vă vom mai răpi din timp, interveni Lloyd. Vă 
mulțumesc că mi-aţi împărtășit punctul dumneavoastră de 
vedere. Bună seara. 

In vreme ce se îndepărtau, Daisy spuse: 

— Nu cred că l-am câștigat de partea noastră. 

— Oricum nu ai de unde să știi, răspunse Lloyd. Însă măcar 
acum știe și varianta noastră, iar asta s-ar putea să-l determine 


848 


să fie mai puţin vocal atunci când se va mai discuta despre noi 
în tavernă. 

— Hmm... 

Lloyd simţi că nu izbutise să o liniștească pe Daisy. 

Sondarea se termină repede, căci urma prima seară de 
alocuţiuni electorale la BBC și toţi membrii de partid voiau să 
asculte. Churchill primise privilegiul de a ţine prima alocuţiune. 

În autobuz, Daisy zise: 

— Sunt îngrijorată. Reprezint un punct vulnerabil pentru tine 
în aceste alegeri. 

— Nu există candidat perfect, rosti Lloyd. Mai important este 
felul în care tratezi aceste vulnerabilități. 

— Nu vreau să fiu punctul tău nevralgic. Poate că ar trebui să 
stau deoparte. 

— Dimpotrivă, vreau ca toată lumea să știe de tine de la bun 
început. Dacă reprezinţi un punct vulnerabil pentru mine, mă 
retrag din politică. 

— Nu, nu! Nu vreau să renunti la ţelurile tale din cauza mea. 

— Nu se va ajunge la asta, replică el, observând însă că nici 
de această dată nu izbutise să-i domolească temerile. 

Când ajunseră pe Nutley Street, familia Leckwith stătea lângă 
radioul din bucătărie. Daisy îl apucă pe Lloyd de mână. 

— Am venit des pe-aici cât ai fost tu plecat, spuse ea. De 
obicei ascultam cu toţii swing și vorbeam despre tine. 

Mărturisirea îl făcu pe Lloyd să se simtă foarte norocos. 

Churchill își începu cuvântarea. Glasul său scrâșnit - atât de 
familiar - îi emoţionă. Vreme de cinci ani cumpliţi, acel glas le 
dăduse oamenilor putere, speranţă și curaj. Lloyd se simți 
cuprins de deznădejde: până și el era tentat să-l voteze pe omul 
acesta. 

— Dragi prieteni, începu prim-ministrul. Trebuie să vă spun că 
politicile socialiste contravin flagrant ideii de libertate a 
britanicilor. 

Asemenea acuzaţii erau deja ceva obișnuit. Orice idee nouă 
era pusă la zid, privită ca un împrumut venetic. Insă ce avea 
Churchill să le ofere oamenilor? Laburiștii aveau un plan, dar ce 
propuneau conservatorii? 

— Socialismul vine la pachet cu totalitarismul, continuă 
Churchill. 

Mama lui Lloyd, Ethel, rosti: 


849 


— Doar nu are de gând să ne compare cu naziștii! 

— Ba cred că da, zise Bernie. Va susţine că, odată ce-am 
învins inamicul extern, trebuie să-l învingem și pe cel din 
interior. Este o tactică standard de-a conservatorilor. 

— Lumea n-o să creadă una ca asta, replică Ethel. 

Lloyd îi opri: 

— 999! 

Churchill spuse: 

— Orice stat socialist, după ce se desăvârșește în toate 
detaliile și în toate aspectele, nu va mai accepta nicio opoziție. 

— Este revoltător! exclamă Ethel. 

— Însă eu merg și mai departe, zise Churchill. Declar cu toată 
convingerea că niciun sistem socialist nu se poate institui fară o 
poliție politică. 

— Poliție politică? izbucni Ethel indignată. De unde scoate 
chestiile astea? 

Bernie rosti: 

— Într-un fel e bine. Nu găsește nimic de criticat în manifestul 
nostru, așa că ne atacă pentru lucruri pe care noi nu le-am 
sustinut niciodată. Mincinosul naibii! 

Lloyd strigă: 

— Ascultaţi! 

Churchill spuse: 

— Vor trebui să apeleze la o formă de Gestapo. 

Săriră toți în picioare, vociferând nemulţumiţi. Vocea prim- 
ministrului se pierdu în vacarm. 

— Ticălosul!  zbieră Bernie, îndreptându-și pumnul spre 
aparatul de radio Marconi. Ticălosul, ticălosul! 

După ce se mai calmară, Ethel zise: 

— Așa au de gând să-și poarte campania? Proferând minciuni 
la adresa noastră? 

— Da, evident, zise Bernie. 

Lloyd rosti: 

— Dar oare lumea îi va crede? 


(IV) 


În sudul statului New Mexico, nu departe de El Paso, există un 
deșert numit Jornada del Muerto, Drumul Morților. De dimineaţă 


850 


până seara, soarele dogorește cu cruzime peste acele arborilor 
mesquite și peste plantele yucca, cu frunzele lor ca niște săbii. 
Singurele creaturi care rezistă acolo sunt scorpionii, șerpii cu 
clopoței, furnicile roșii și tarantulele. Aici aleseseră membrii 
Proiectului Manhattan să testeze cea mai cumplită armă 
concepută vreodată de omenire. 

Greg Peshkov era alături de oamenii de știință, urmărind totul 
de la zece mii de metri distanţă. Își dorea doar două lucruri: în 
primul rând, ca bomba să funcţioneze; și, în al doilea, ca acei 
zece mii de metri să fie suficienţi. 

Numărătoarea inversă începu la ora locală 5:09, în dimineaţa 
de luni, 16 iulie. Erau în zorii zilei și pe cer se vedeau dungi aurii 
înspre est. 

Testul primise numele de cod Trinity (Treimea). Când Greg 
întrebase care era motivul, șeful operaţiunii, evreul newyorkez 
cu urechi ascuţite J. Robert Oppenheimer, îi citase dintr-un 
poem de-al lui John Donne: „Sfărâmă-mi inima, Sfântă Treime 
Dumnezeiască”. 

„Oppie” era cea mai inteligentă persoană pe care o 
cunoscuse Greg vreodată. Cel mai strălucit fizician din generația 
lui, omul vorbea pe deasupra șase limbi străine. Citise Capitalul 
lui Karl Marx în original. Învăţa sanscrita din pasiune. Greg îl 
plăcea și îl admira. Majoritatea fizicienilor erau tocilari, dar 
Oppie, la fel ca Greg, era o excepţie: era înalt, arătos, 
fermecător... un adevărat crai. 

In mijlocul deșertului, Oppie le dăduse ordin geniștilor armatei 
să construiască un turn din stâlpi de oţel, înalt de treizeci de 
metri, pe temelii de beton. Deasupra era o platformă de stejar. 
Sâmbătă, bomba fusese ridicată cu vinciul până la platformă. 

Oamenii de știință nu foloseau niciodată termenul de 
„bombă”. îi ziceau „dispozitivul”. În miez avea o bilă de 
plutoniu, un metal care nu exista în natură, ci era creat ca 
produs derivat în pilele nucleare. Bila cântărea patru kilograme 
și conţinea tot plutoniul din lume. Cineva îi estimase valoarea la 
un miliard de dolari. 

Treizeci și două de detonatoare de pe suprafața bilei aveau să 
se declanșeze concomitent, creând o reacţie internă atât de 
puternică, încât densitatea  plutoniului avea să crească 
fulgerător până la pragul critic. 

Nimeni nu știa ce urma să se întâmple după aceea. 


851 


Oamenii de știință puseseră câte un dolar într-un pariu pentru 
estimarea forței exploziei, măsurată în tone de TNT. Edward 
Teller pariase pe 45 000 de tone. Oppie pariase pe 300. 
Prognoza oficială era de 20 000 de tone. In seara din ajun, 
Enrico Fermi căutase persoane interesate să parieze dacă 
explozia avea să radă de pe hartă tot statul New Mexico. 
Generalul Groves nu apreciase deloc gluma. 

Oamenii de știință purtaseră o discuţie cât se poate de 
serioasă cu privire la efectele exploziei - în special dacă aceasta 
avea să aprindă atmosfera întregii planete și să o distrugă; 
ajunseseră însă la concluzia că nu avea să se întâmple așa ceva. 
Dacă se înșelau, Greg spera ca măcar să se întâmple totul 
foarte repede. 

Testul fusese programat iniţial pe 4 iulie. Totuși, de fiecare 
dată când testaseră câte o componentă, aceasta dăduse greș; 
astfel că ziua cea mare fusese amânată de câteva ori. Sâmbătă, 
în Los Alamos, un substitut pe care îl botezaseră „Imitaţia 
Chinezească” nu luase foc. Asta îl determinase pe Norman 
Ramsey să aleagă zero la pariu, mergând pe varianta că bomba 
avea să fie un eșec. 

Detonarea din acea zi fusese programată pentru ora două 
noaptea, însă chiar atunci se pornise o furtună cu trăsnete - în 
mijlocul deșertului! Ploaia ar fi adus reziduurile radioactive peste 
cercetătorii prezenţi acolo, așa că explozia fu amânată. 

Furtuna se oprise în zori. 

Greg se afla într-un buncăr numit S-10000, folosit pe post de 
sală de comandă. La fel ca majoritatea oamenilor de știință, 
stătea afară ca să vadă mai bine. Avea sufletul îndoit, ezitând 
între speranță și frică. Dacă bomba urma să fie un eșec, 
eforturile a sute de oameni - plus două miliarde de dolari - 
aveau să fie irosite. Pe de altă parte însă, dacă bomba exploda 
cu succes, ar fi putut muri cu toţii în următoarele câteva minute. 

Lângă el se afla Wilhelm Frunze, tânărul savant german pe 
care îl cunoscuse în Chicago. 

— Ce s-ar fi întâmplat dacă fulgerul lovea bomba, Will? 

Frunze ridică din umeri. 

— Nimeni nu știe. 

O rachetă verde Verey fu lansată pe cer, făcându-l pe Greg să 
tresară. 

— Mai sunt cinci minute, rosti Frunze. 


852 


Măsurile de securitate nu fuseseră dintre cele mai inspirate. 
Santa Fe, cel mai apropiat oraș față de Los Alamos, era înțesat 
cu agenți FBI bine îmbrăcaţi. Rezemându-se cu nonşalanţă de 
ziduri, cu jachetele lor de tweed și cu cravată la gât, aceștia se 
deosebeau complet de localnici, care purtau blugi și cizme de 
cowboy. 

Totodată, Biroul asculta în mod ilegal telefoanele a sute de 
oameni implicaţi în Proiectul Manhattan. Asta îl uimea pe Greg. 
Cum putea principala agenţie de aplicare a legii să comită în 
mod sistematic acte criminale? 

Cu toate acestea, securitatea militară și FBl-ul identificaseră 
câţiva spioni și îi eliminaseră fară prea mare zarvă din proiect; 
printre ei se număra și Barney McHugh. Însă îi depistaseră ei 
oare pe toți? Greg n-avea de unde să știe. Groves fusese silit să 
își asume unele riscuri. Dacă i-ar fi concediat pe toţi cei 
suspectaţi de FBI, nu ar mai fi rămas cu suficienţi oameni de 
știință care sa-i construiască bomba. 

Din păcate, majoritatea oamenilor de știință erau radicali, 
socialiști și liberali. Cu greu găseai câte un conservator printre 
ei. lar ei considerau că adevărurile descoperite de știință 
trebuiau împărtășite întregii omeniri, nu păstrate în secret de 
către un regim sau o ţară. Așa că, în timp ce guvernul american 
clasase acest proiect colosal drept top secret, cercetătorii 
participau la grupuri de dezbateri despre  împărtășirea 
tehnologiei nucleare cu toate naţiunile lumii. Chiar și Oppie era 
suspect: nu intrase în Partidul Comunist doar pentru că nu adera 
niciodată la vreun club sau altul! 

In acele momente, Oppie stătea întins pe pământ lângă 
fratele său mai mic, Frank, și el un fizician remarcabil, și el 
comunist. Țineau amândoi în mână bucăţi de sticlă de sudură 
prin care să observe explozia. Greg și Frunze aveau și ei bucăţi 
asemănătoare. Unii oameni de știință aleseseră să poarte 
ochelari de soare. 

O altă rachetă de semnalizare fu lansată. 

— Încă un minut, rosti Frunze. 

Greg îl auzi pe Oppie spunând: 

— O, Doamne, cât de greu apasă treburile astea asupra 
sufletului... 

Se întrebă dacă acelea aveau să fie ultimele cuvinte ale lui 
Oppie. 


853 


Greg și Frunze stăteau întinși pe pământul nisipos în 
apropiere de Oppie și de Frank. Purtau cu toții viziere din sticlă 
de sudat în faţa ochilor și se uitau spre locul testului. 

In faţa morţii, Greg se gândi la părinţii săi și la sora sa, Daisy, 
aflată la Londra. Se întrebă cât de mult aveau să-i simtă lipsa. 
Se gândi cu un ușor regret și la Margaret Cowdry, care îl 
părăsise pentru un tip dispus să o ia de soţie. Insă cel mai mult 
se gândea la Jacky Jakes și la fiul lui, Georgy, acum în vârstă de 
nouă ani. Işi dorea cu ardoare să îl vadă pe Georgy crescând. 
Realiză că băiețtelul reprezenta principalul motiv pentru care 
spera să rămână în viaţă. Copilul i se strecurase pe furiș în suflet 
și îi câștigase dragostea. Tăria acestui sentiment îl surprindea 
pe Greg. 

Răsună un gong, un zgomot cât se poate de straniu în mijlocul 
deșertului. 

— Zece secunde. 

Greg simţi impulsul de a se ridica și de a o rupe la fugă. Oricât 
de ridicol ar fi fost acest gând - în fond, cât de departe ar fi 
putut ajunge în zece secunde? -, trebui să se forțeze să rămână 
pe loc. 

Bomba explodă la ora 5:29:45. 

Primul lucru pe care îl observară fu o  scânteiere 
extraordinară, incredibil de strălucitoare, cea mai puternică 
lumină pe care Greg o văzuse vreodată, mai orbitoare chiar și 
decât cea a soarelui. 

Apoi, o cupolă ciudată de foc păru să iasă din pământ. 
Aceasta se înălță cu o viteză înspăimântătoare, până la o 
altitudine monstruoasă. Ajunse la nivelul munţilor și continuă să 
se înalțe, punând rapid în umbră piscurile. 

Greg bâigui: 

— lisuse... 

Cupola se transformă într-un pătrat. Lumina era încă mai 
strălucitoare decât lumina soarelui de amiază, iar munţii din 
depărtare erau iluminaţi atât de viu, încât Greg putea vedea 
fiecare cută, crevasă și stâncă. 

Apoi, forma se schimbă din nou. Un stâlp apăru dedesubt, 
părând să urce la câţiva kilometri în înaltul cerului, precum 
pumnul lui Dumnezeu. Norul de foc clocotit de deasupra 
stâlpului se întinse ca o umbrelă, până când grozăvia ajunse să 


854 


arate ca o ciupercă înaltă de zece kilometri. Norul avea culori 
infernale, de la portocaliu la verde și mov. 

Greg fu izbit de un val de căldură, ca și cum Atotputernicul 
deschisese un cuptor imens. În același moment, zgomotul 
exploziei îi ajunse la urechi ca un pocnet apocaliptic. Insă acesta 
nu fu decât începutul. Un zgomot ca un tunet supranatural 
străbătu apoi deșertul, acoperind toate celelalte sunete. 

Norul înflăcărat începu să se reducă, însă tunetul păru să 
continue la nesfârșit - Greg se întrebă dacă nu cumva acela era 
sunetul sfârșitului lumii. 

Într-un final se stinse, iar norul-ciupercă începu să se 
disperseze. 

Greg îl auzi pe Frank Oppenheimer zicând: 

— A funcţionat. 

Oppie replică: 

— Da, a funcţionat. 

Cei doi fraţi își dădură mâna. 

„Și lumea este încă aici, se gândi Greg. Dar nu va mai fi 
niciodată la fel.” 


(V) 


Lloyd Williams și Daisy se duseră la primăria din Hoxton în 
dimineața zilei de 26 iulie pentru a vedea numărătoarea 
voturilor. 

Dacă Lloyd pierdea, Daisy plănuia să rupă logodna. 

El continua să nege că ea reprezenta o vulnerabilitate din 
punct de vedere politic, dar ea știa care era adevărul. Inamicii 
politici ai lui Lloyd se refereau la ea ca fiind „Lady Aberowen”. 
Alegătorii reacționaseră cu indignare la accentul ei american, de 
parcă nu ar fi avut niciun drept să se implice în politica 
britanică. Chiar și membrii Partidului Laburist se purtau diferit cu 
ea, întrebând-o dacă ar prefera cafea atunci când ei beau ceai. 

Așa cum prognozase Lloyd, ea izbutea în dese rânduri să 
depășească ostilitatea iniţială a oamenilor, fiind naturală și 
fermecătoare și ajutându-le pe celelalte femei să spele ceștile 
de ceai. Însă oare avea să fie de ajuns? Numai rezultatul 
alegerilor putea să ofere răspunsul la această întrebare. 


855 


Nu avea de gând să se mărite cu Lloyd dacă asta însemna ca 
el să renunţe la munca lui de-o viaţă. Chiar dacă el spunea că 
era dispus s-o facă, ar fi fost cea mai nefericită fundaţie pentru 
căsnicia lor. Daisy se cutremură îngrozită în timp ce și-l 
închipuia făcând altceva, lucrând la o bancă sau ca funcţionar 
public, nefericit la culme, dar încercând să pretindă că nu ea era 
de vină. Nici nu putea suporta acest gând. 

Din păcate, toată lumea era de părere că alegerile aveau să 
fie câștigate de conservatori. 

Unele lucruri merseseră bine pentru laburiști în campanie. 
Discursul în care Churchill vorbise de „Gestapo” se întorsese 
împotriva lui. Chiar și unii conservatori fuseseră descumpăniţi. 
Clement Attlee, care își ținuse cuvântarea la radio în seara 
următoare, dăduse dovadă de o ironie rece. 

— Când am ascultat aseară discursul domnului prim-ministru, 
în care a prezentat în mod caricatural politicile Partidului 
Laburist, mi-am dat seama imediat care a fost scopul 
dumnealui. A dorit ca alegătorii să realizeze cât de mare este 
diferenţa între Winston Churchill, marele conducător din vreme 
de război al unei naţiuni unite, și domnul Churchill, șeful 
Partidului Conservator. Se teme ca nu cumva cei care l-au 
acceptat drept conducător în timpul războiului să nu fie tentaţi 
să îl urmeze și pe viitor, din recunoștință. li mulţumesc că le-a 
ridicat complet vălul de pe ochi. 

Disprețul de magistru al lui Attlee îl făcuse pe Churchill să 
pară un demagog. Lumea se săturase de atâta patimă 
clocotitoare, se gândi Daisy; cu siguranţă avea să prefere 
raţiunea temperată pe timp de pace. 

Un sondaj de opinie realizat în preziua votului îi indica drept 
câștigători pe laburiști, dar nimeni nu-i dădu crezare. Ideea că s- 
ar putea prezice rezultatul în funcţie de răspunsurile oferite de 
un mic număr de alegători părea ușor implauzibilă. News 
Chronicle, care publicase rezultatele sondajului, prognoza o 
egalitate. 

Toate celelalte ziare susțineau că alegerile vor fi câștigate de 
conservatori. 

Daisy nu se mai interesase niciodată până atunci de 
mecanismele democratice, dar fiindcă acum era și soarta ei la 
mijloc, urmări hipnotizată cum erau scoase buletinele de vot din 
urne, sortate, numărate, făcute balot și apoi renumărate. Omul 


856 


care răspundea de acest proces se numea „redactor al 
proceselor-verbale”. De fapt, era secretarul primăriei. 
Observatori de la fiecare partid monitorizau procedurile pentru a 
se asigura că nu se producea vreo neglijență sau vreo mârșăvie. 
Procesul era de lungă durată, iar suspansul o chinuia peste 
măsură pe Daisy. 

La ora 10:30, primiră primele rezultate din altă parte. Harold 
Macmillan, un protejat de-al lui Churchill și ministru din cabinet 
pe timpul războiului, pierduse scrutinul în Stockton-on-Tees în 
faţa candidatului laburist. După cincisprezece minute, se află 
despre o răsturnare masivă de situație în favoarea laburiștilor în 
Birmingham. Cum nu era voie cu aparate de radio în primărie, 
Daisy și Lloyd se bazau pe zvonurile care ajungeau la ei de- 
afară, iar Daisy nu mai știa ce să creadă. 

La amiază, redactorul proceselor-verbale îi chemă pe 
candidaţi și pe reprezentanții acestora într-un colţ al camerei, 
pentru a le comunica rezultatele înainte ca acestea să fie făcute 
publice. Daisy ar fi vrut să îl însoțească pe Lloyd, însă nu i se 
permise. 

Omul le vorbi în șoaptă tuturor. Pe lângă Lloyd și deputatul 
actual, mai erau în cursă un conservator și un comunist. Daisy le 
studie fețele, dar nu-și putu da seama cine câștigase. Urcară cu 
toţii pe podium, iar încăperea se cufundă în tăcere. Daisy simţi 
că i se face rău. 

— Eu, Michael Charles Davies, numit în conformitate cu 
prevederile legii redactor al  proceselor-verbale pentru 
circumscripţia electorală Hoxton... 

Daisy stătea alături de observatorii laburiști și se uita fix la 
Lloyd. Oare urma să îl piardă? Simţea cum i se strânge inima la 
acest gând și cum își pierde răsuflarea de frică. De două ori 
până atunci alesese bărbaţi nepotriviţi. Charlie Farquharson 
fusese opusul tatălui său, o fire cumsecade, dar slabă. Boy 
Fitzherbert semănase mult cu tatăl ei, impunător și egoist. Şi- 
acum îl găsise în sfârșit pe Lloyd, care era puternic și 
cumsecade totodată. Nu îl alesese pentru statutul său social sau 
pentru ce ar fi putut să facă pentru ea, ci pur și simplu pentru că 
era un om extraordinar de bun. Era delicat, deștept, demn de 
încredere și o adora. li luase mult timp să realizeze că el era tot 
ce-și dorise ea vreodată. Cât de proastă fusese! 


857 


Redactorul proceselor-verbale citi cu voce tare numărul de 
voturi primite de fiecare candidat în parte. Cum citirea se făcea 
în ordine alfabetică, Williams avea să fie ultimul nume rostit. 
Daisy era atât de nerăbdătoare, încât simţea cum i se amestecă 
în minte toate cifrele. 

— Reginald Sidney Blenkinsop, 5 427... 

Când se citi și numărul de voturi primite de Lloyd, toţi 
laburiștii din jurul lui Daisy izbucniră în urale. Ea avu nevoie de 
câteva clipe ca să realizeze că asta însemna că el câștigase 
alegerile. Apoi văzu că expresia solemnă de pe chipul lui fu 
înlocuită de un zâmbet larg. Daisy începu să aplaude și să 
scandeze mai tare decât toată lumea. Câștigase! Nu mai trebuia 
să renunţe la el! Se simţea ca și cum viaţa tocmai îi fusese 
salvată. 

— Drept urmare, îl declar pe Lloyd Williams deputat ales 
pentru Camera Comunelor din partea circumscripţiei Hoxton. 

Lloyd era acum deputat în parlament. Daisy îl urmări cu 
mândrie cum iese în faţă și ţine un discurs de mulțumire. Exista 
o formulă standard pentru asemenea discursuri, realiză ea, și el 
îi mulțumi mai întâi redactorului  proceselor-verbale și 
subordonaților acestuia, apoi adversarilor săi care pierduseră în 
luptă dreaptă. Ardea de nerăbdare să îl îmbrăţișeze. El încheie 
cu câteva propoziţii despre sarcina care îl aștepta: reclădirea 
Marii Britanii, ce fusese sfâșiată de război, și crearea unei 
societăți mai drepte. Se retrase într-un ropot de aplauze. 

După ce cobori de pe scenă, se duse direct la Daisy, o 
cuprinse în braţe și o sărută. Ea îi zise: „Felicitări, scumpul 
meu!”, apoi vorbele i se poticniră în gât. 

După o vreme ieșiră din clădire și luară autobuzul spre sediul 
central al Partidului Laburist, aflat în Transport House. 

Acolo aflară că laburiștii câștigaseră deja 106 mandate. 

Era o victorie zdrobitoare. 

Toţi atotștiutorii se înșelaseră, iar rezultatele nu se potriveau 
cu așteptările nimănui. Când sosiră rezultatele finale, scorul fu 
următorul: Partidul Laburist - 393 de mandate; Partidul 
Conservator - 210; Partidul Liberal - 12; Partidul Comunist - 1 
(Stepney). Laburiștii aveau o majoritate covârșitoare. 

La ora șapte seara, Winston Churchill, marele conducător 
britanic din vreme de război, se duse la Palatul Buckingham și 
își prezentă demisia din funcția de prim-ministru. 


858 


Daisy își aminti o insultă proferată de Churchill la adresa lui 
Attlee: „O mașină goală parcă și Clem cobori din ea”. Omul pe 
care îl prezentase ca pe o nulitate îl bătuse măr. 

La ora 7:30, Clement Attlee se duse la palat în propria 
mașină, condus de soţia lui, Violet, iar regele George al VI-lea îi 
ceru să accepte funcţia de prim-ministru. 

In casa de pe Nutley Street, după ce ascultară știrile de la 
radio, Lloyd se întoarse spre Daisy și zise: 

— Gata și cu asta. Acum putem să ne căsătorim? 

— Da, răspunse Daisy. Cât de repede vrei tu. 


(VI) 


Recepţia de nuntă pentru Volodea și Zoya se desfășură într- 
una dintre sălile de banchet mai mici de la Kremlin. 

Războiul cu Germania se încheiase, dar Uniunea Sovietică era 
încă într-o stare jalnică de sărăcie; o festivitate pompoasă nu ar 
fi fost privită deloc cu ochi buni. Zoya își luase o rochie nouă, 
dar Volodea era îmbrăcat în uniformă. Cu toate acestea, 
mâncarea era din belșug, iar votca la discreţie. 

Erau prezenţi și nepoteii lui Volodea, gemenii surorii sale, 
Anya, și ai urâciosului său soț, Ilya Dvorkin. Nu împliniseră încă 
șase ani. Dimka, un băiat brunet, stătea cuminte și citea o carte, 
în vreme ce Tania cea cu ochi albaștri se zbenguia printre mese, 
deranjându-i pe invitaţi, într-o inversare a comportamentului 
obișnuit la băieţi și fete. 

Zoya era atât de încântătoare în rochia ei roz, încât Volodea 
ar fi vrut să plece imediat și să facă dragoste cu ea. Evident, nici 
nu se punea problema să facă așa ceva. În cercul de prieteni ai 
tatălui său se aflau foarte mulți generali și politicieni importanţi 
din ţară, iar aceștia veniseră în număr mare ca să toasteze în 
cinstea fericitului cuplu de însurăţei. Grigori lăsase de înțeles că 
un oaspete distins ar fi putut sosi ceva mai târziu: Volodea spera 
că nu era vorba de Beria, depravatul șef al NKVD-ului. 

Fericirea lui Volodea nu îl lăsase să uite complet grozăviile 
văzute și îndoielile tot mai mari pe care le nutrea față de 


859 


comunismul sovietic. Brutalitatea înfiorătoare a poliţiei secrete, 
gafele lui Stalin - pentru care plătiseră cu viaţa milioane de 
oameni - și propaganda care-i încurajase pe soldaţii Armatei 
Roșii să se poarte ca niște fiare dezlănţuite în Germania, toate 
acestea îl făceau să pună la îndoială cele mai fundamentale 
lucruri în care crezuse de mic. Se întrebă neliniștit în ce fel de 
țară aveau să crească Dimka și Tania. Insă nu-și putea petrece 
tocmai ziua nunţii gândindu-se la asemenea lucruri. 

Nomenclaturiștii sovietici erau în toane bune. Câștigaseră 
războiul și învinseseră Germania. Vechiul lor dușman, Japonia, 
era zdrobit în momentul de față de către Statele Unite ale 
Americii. Nebunescul cod al onoarei practicat de conducătorii 
japonezi nu le permitea acestora să ia în calcul capitularea, dar 
era o simplă chestiune de timp. Din păcate, mândria lor 
nesăbuită avea să ducă la moartea și mai multor soldați 
japonezi și americani, precum și la lăsarea pe drumuri a femeilor 
și a copiilor din Japonia; însă rezultatul avea să fie același. Din 
nefericire, nu părea să existe vreo cale prin care americanii să 
poată grăbi acest proces, limitând astfel numărul de pierderi 
umane. 

Tatăl lui Volodea, beat și fericit, ţinu un toast. 

— Armata Roșie a ocupat Polonia, începu el. Această ţară nu 
va mai fi folosită niciodată drept bază de atac pentru o invazie 
germană a Rusiei. 

Toţi vechii săi tovarăși izbucniră în urale, bătând în mese. 

— In Europa Occidentală, partidele comuniste primesc o 
susținere fără precedent din partea maselor. La alegerile 
municipale desfășurate în martie la Paris, Partidul Comunist a 
câștigat cel mai mare număr de voturi. Îi felicit pe tovarășii 
noștri francezi. 

Urmară noi urale. 

— Mă uit acum în toată lumea și văd că revoluţia rusă, în care 
au luptat și și-au pierdut viaţa atâţia oameni curajoși... 

Zăbovi puţin, lacrimile umplându-i ochii. În încăpere se lăsă 
liniștea. El își reveni în fire și zise: 

— Văd că revoluţia nu a mai fost niciodată atât de ferită de 
primejdii cum este în ziua de azi! 

Ei ridicară paharele. 

— Pentru revoluție! Pentru revoluție! 

Toată lumea bău. 


860 


Apoi, ușile se trântiră în lături și tovarășul Stalin intră în 
încăpere. 

Toată lumea se ridică în picioare. 

Avea părul cărunt și părea istovit. Avea vreo 65 de ani și 
fusese bolnav: se zvonea că suferise o serie de atacuri cerebrale 
sau cardiace. Însă în ziua aceea părea exuberant. 

— Am venit să sărut mireasa! rosti el. 

Se duse la Zoya și îi puse mâinile pe umeri. Ea era puţin mai 
înaltă decât el, dar izbuti să se lase discret ceva mai jos. El o 
sărută pe ambii obraji, zăbovind destul de mult cu mustata lui 
căruntă încât să-l facă gelos pe Volodea. Apoi se trase înapoi și 
întrebă: 

— Primesc și eu ceva de băut? 

Mai mulţi oameni se repeziră să-i aducă un pahar cu votcă. 
Grigori insistă să-i dea lui Stalin scaunul său, din centrul mesei 
principale. Oamenii își reluară conversațiile, dar pe un ton 
coborât: erau încântați că venise și el, dar acum trebuiau să fie 
atenţi la fiecare cuvânt și la fiecare mișcare. Omul acesta putea 
să decidă uciderea cuiva cu un simplu pocnet din degete - și 
făcea asta în mod frecvent. 

Se mai aduse votcă, trupa începu să interpreteze melodii din 
folclorul rusesc și lumea se relaxă treptat. Volodea, Zoya, 
Grigori și Katerina încinseră un dans de patru persoane numit 
cadril, conceput astfel încât să fie comic și să-i facă pe oameni 
să râdă. După aceea se prinseră în dans și alte cupluri, iar 
bărbaţii începură să danseze barynya, la care trebuiau să se 
lase pe vine și să-și ridice picioarele cât mai sus, așa că mulți 
dintre ei căzură în fund. Volodea trăgea cu ochiul la Stalin - la 
fel ca toţi cei din sală - și observă că acesta părea să se 
distreze, bătând în masă cu paharele în ritmul balalaicelor. 

Zoya și Katerina dansau o troică cu șeful lui Zoya, Vasili, un 
fizician care lucra la proiectul bombei, iar Volodea îi privea de pe 
margine când atmosfera se schimbă brusc. 

Un asistent în civil intră în sală, ocoli pe lângă perete și se 
duse direct la Stalin. Fără alte formalităţi, se aplecă peste 
umărul conducătorului și îi vorbi pe un ton scăzut, dar alarmat. 

Stalin păru nedumerit la început și îi adresă o întrebare, apoi 
încă una. După aceea se schimbă la față. Păli și păru că se 
holbează la dansatori fară să îi vadă. 

Volodea rosti în barbă: 


861 


— Ce dracu’ s-a întâmplat? 

Dansatorii încă nu băgaseră de seamă, dar cei de la masa 
principală păreau înspăimântați. 

După o clipă, Stalin se ridică. Cei din jurul său se ridicară și ei 
în semn de respect. Volodea văzu că tatăl său continua să 
danseze. Unii fuseseră împușcați pentru chestii mult mai 
mărunte. 

Dar Stalin nu avea ochi pentru nuntași. Se ridică și plecă de la 
masă cu asistentul său pe urme. Porni spre ușă, străbătând 
ringul de dans. Comesenii îngroziţi se feriră din calea lui. Un 
cuplu se împletici, căzând pe jos. Stalin nu păru să observe 
nimic din toate acestea. Trupa se opri din cântat. Fără să spună 
nimic, fară să se uite la nimeni, Stalin ieși din sală. 

O parte dintre generali se luară după el speriaţi. 

Apăru un alt asistent, apoi încă doi. Își căutară toţi șefii și 
începură să le vorbească. Un tânăr într-o jachetă de tweed se 
duse la Vasili. Zoya părea să-l știe pe om, ascultându-l cu mare 
atenţie. Părea șocată. 

Vasili și asistentul ieșiră apoi din sală. Volodea se duse la 
Zoya și o întrebă: 

— Pentru Dumnezeu, ce se întâmplă? 

Ea rosti cu glas tremurat: 

— Americanii au aruncat o bombă nucleară în Japonia. 

Chipul ei frumos și palid părea și mai alb decât de obicei. 

— La început guvernul japonez nu și-a dat seama ce s-a 
întâmplat. Le-a luat câteva ore să priceapă. 

— Suntem siguri că asta s-a întâmplat? 

— A ras clădirile de pe o rază de opt kilometri. Se estimează 
că 75 000 de oameni au fost omorâţi instantaneu. 

— Câte bombe au folosit? 

— Una. 

— O singură bombă? 

— Da. 

— Dumnezeule! Nu-i de mirare că Stalin a pălit. 

Amuţiră amândoi. Vestea se răspândea cu repeziciune prin 
sală. Unii oameni încremeniseră; alţii se ridicaseră și plecaseră, 
îndreptându-se spre birourile, telefoanele și angajaţii lor. 

— Asta schimbă totul, rosti Volodea. 

— Inclusiv planurile noastre pentru luna de miere, încuviință 
Zoya. Cu siguranţă mi se va anula permisia. 


862 


— Și noi credeam că Uniunea Sovietică este în siguranţă. 

— Tatăl tău tocmai a ţinut un toast, spunând că revoluţia nu a 
mai fost niciodată atât de ferită de primejdii cum este acum. 

— Nimic nu este în afara pericolului acum. 

— Nu, spuse Zoya. Nu până nu vom produce și noi o astfel de 
bombă. 


(VII) 


Jacky Jakes și Georgy se aflau în Buffalo și stăteau în 
apartamentul Margăi pentru prima oară. Greg și Lev erau și ei 
acolo, iar în Ziua Victoriei asupra Japoniei - miercuri, 15 august - 
se duseră cu toții în parcul Humboldt. Aleile erau pline de cupluri 
fericite, iar în fântâni se jucau sute de copii. 

Greg era fericit și mândru. Bomba funcţionase. Cele două 
dispozitive aruncate asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki 
provocaseră un dezastru înfiorător, dar contribuiseră la 
încetarea războiului, salvând astfel vieţile a mii de americani. 
Greg jucase și el un rol în toate acestea. Datorită acțiunilor lor, 
Georgy avea să crească într-o lume liberă. 

— Are nouă ani, îi zise Greg lui Jacky. 

Stăteau pe o bancă și vorbeau, în vreme ce Lev și Marga se 
duseră cu Georgy să-i cumpere îngheţată. 

— Nu-mi vine să cred! Mă întreb ce-o să ajungă. 

Jacky rosti cu ferocitate: 

— In niciun caz nu o să facă vreo chestie prostească, cum ar fi 
actoria sau cântatul la trompetă. E prea deștept pentru asta. 

— Ai vrea să fie profesor universitar, ca tatăl tău? 

— Da. 

— In cazul ăsta... 

Greg condusese discuția în această direcţie și se temea acum 
de reacția lui Jacky. 

— ... ar trebui să meargă la o școală bună. 

— Te-ai gândit la ceva anume? 

— Ce-ai zice de o școală cu internat? Ar putea merge la 
aceeași școală la care am fost și eu. 

— Ar fi singurul elev de culoare. 

— Nu neapărat. Am avut și eu un coleg de culoare, un indian 
din Delhi pe nume Kamal. 


863 


— Doar unul. 

— Da. 

— Și nu era tachinat? 

— Ba da. Îi spuneam Cămilă. Dar băieţii s-au obișnuit cu el și 
s-au împrietenit. 

— Mai știi cumva ce s-a ales de soarta lui? 

— A ajuns farmacist. Am auzit că are deja două drogherii în 
New York. 

Jacky dădu aprobator din cap. Greg realiză că nu o deranja 
deloc acest plan. Provenea dintr-o familie cultă. Deși ea se 
răzvrătise şi abandonase școala, credea cu ardoare în 
importanţa educației. 

— Şi taxele de școlarizare? 

— Îl pot ruga pe tata să le achite. 

— Și crezi că o s-o facă? 

— Uită-te și tu la ei. 

Greg arătă spre Lev, Marga și Georgy, care se întorceau de la 
dugheana cu înghețată. Lev și Georgy mergeau unul lângă altul, 
mâncând îngheţată și ţinându-se de mână. 

— Tatăl meu conservator, ţinând de mână un copil de culoare 
într-un parc public. Crede-mă, o să achite taxele de școlarizare. 

— Georgy nu-și prea găsește locul nicăieri, rosti Jacky 
îngrijorată. Este un băieţel negru cu un tată alb. 

— Știu. 

— Vecinii de bloc ai mamei tale cred că eu sunt menajera - 
știai asta? 

— Da. 

— Am avut grijă să nu îi corectez. Dacă ar ști că printre 
oaspeții din clădire există și negri, s-ar putea stârni un scandal. 

Greg oftă. 

— Îmi pare rău, dar ai dreptate. 

— Viaţa o să fie dură pentru Georgy. 

— Știu, zise Greg. Dar ne are pe noi. 

Jacky îi oferi unul dintre zâmbetele sale, care deveniseră atât 
de rare. 

— Da, rosti ea. E și asta ceva. 


864 


e PARTEA A TREIA e 


PACEA RECE 
e Capitolul 21 
1945 (3) 


(1) 


După nuntă, Volodea și Zoya se mutară în propriul 
apartament. Foarte puţini tineri însurăței ruși erau atât de 
norocoși. Vreme de patru ani, forța industrială a Uniunii 
Sovietice se concentrase asupra producţiei de arme. Foarte 
puține locuinţe fuseseră construite, iar multe fuseseră distruse. 
Insă Volodea era maior în Serviciul de Informaţii al Armatei Roșii 
și fiu de general pe deasupra, așa că reuși să tragă niște sfori. 

Locul era înghesuit: o sufragerie cu o masă; un dormitor atât 
de mic, încât patul aproape că umplea tot spaţiul; o bucătărie în 
care două persoane abia dacă aveau loc să se întoarcă; o 
toaletă strâmtă cu chiuvetă și un duș; și un mic hol cu un 
șifonier pentru lucrurile lor. Când porneau radioul în sufragerie, 
acesta răsuna în tot apartamentul. 

In scurtă vreme însă, îl adaptară după nevoile lor. Zoya 
cumpără o cuvertură de un galben-aprins pentru pat. Mama lui 
Volodea le dădu un set de veselă pe care-l cumpărase în 1940, 
în anticiparea nunţii, și îl păstrase pe tot parcursul războiului. 
Volodea atârnă un tablou pe perete, o fotografie de la 
ceremonia de absolvire a Academiei de Informaţii Militare. 

Acum făceau dragoste mai des. Faptul că erau singuri conta 
mai mult decât se așteptase Volodea. El unul nu se simţise 
inhibat când se culcase cu Zoya acasă la părinţii săi sau în 
apartamentul în care locuise ea înainte; însă acum își dădea 
seama de importanța acestui lucru. Acolo fuseseră nevoiţi să 
vorbească în șoaptă, să fie atenţi să nu scârţâie patul și exista 

865 


mereu posibilitatea (chiar dacă redusă) să intre cineva peste ei. 
Casele altora nu îţi ofereau niciodată o intimitate deplină. 

Se trezeau adesea devreme, făceau dragoste, apoi stăteau 
întinși și vorbeau câte o oră înainte să se îmbrace pentru 
serviciu. În timp ce stătea cu capul rezemat pe coapsele ei într-o 
astfel de dimineaţă, cu mirosul de sex încă în nări, Volodea zise: 

— Vrei un ceai? 

— Da, te rog, răspunse ea, întinzându-se și sprijinindu-se pe 
perne. 

Volodea își puse un halat și traversă holișorul până în micuța 
bucătărie, unde aprinse focul sub samovar. Observă cu 
nemulțumire teancurile de oale și de vase din ajun în chiuvetă. 

— Zoya! strigă el. E dezastru în bucătărie! 

Apartamentul era atât de mic, încât ea îl auzi cu ușurință. 

— Știu, rosti ea. 

El se întoarse în dormitor. 

— De ce nu ai făcut curat aseară? 

— De ce n-ai făcut tu? 

Lui nici măcar nu-i trecuse prin cap că aceea ar fi putut fi 
treaba lui, însă îi spuse: 

— Am avut de întocmit un raport. 

— lar eu am fost prea obosită. 

Sugestia că ar fi putut fi vina lui îl enervă. 

— Detest bucătăriile murdare. 

— Și eu le detest. 

De ce era atât de obtuz? 

— Dacă nu-ți place, fă curat! zise el. 

— Hai să facem curat împreună chiar acum. 

Sări din pat, trecu pe lângă el cu un surâs provocator pe chip 
și intră în bucătărie. Volodea o urmă. 

— Spală-le tu și eu le șterg, îi zise ea, luând un prosop curat 
dintr-un sertar. 

Ea încă era goală. El nu se putu abţine să nu zâmbească. Era 
înaltă și suplă, cu tenul sidefiu. Avea sânii plaţi și sfârcurile 
ascuțite, iar părul ei inghinal era fin și blond. Unul dintre 
avantajele căsătoriei era obiceiul ei de a umbla goală prin 
apartament. Asta îi permitea lui Volodea să îi admire trupul 
oricât dorea, ceea ce ei părea să-i facă plăcere. Dacă Îi 
surprindea privirea, nu lăsa să se întrevadă nicio stânjeneală, 
multumindu-se să surâdă. 


866 


El își ridică mânecile halatului și începu să spele vasele, 
dându-i-le Zoyei să le șteargă. Spălatul vaselor nu era o 
activitate prea bărbătească - Volodea nu-și văzuse niciodată 
tatăl făcând așa ceva -, însă Zoya părea să creadă că treburile 
casnice trebuiau împărţite între soți. Era o idee excentrică. Oare 
Zoya avea o viziune egalitaristă asupra căsniciei? Sau pur și 
simplu îi răpea din atributele masculine? 

| se păru deodată că aude ceva afară. Aruncă o privire pe hol: 
ușa apartamentului se afla la trei-patru pași de chiuveta din 
bucătărie. Nu văzu nimic ieșit din comun. 

Apoi, ușa fu smulsă din ţâţâni. 

Zoya ţipă. 

Volodea înhaţă cuțitul pe care tocmai îl spălase. Trecu pe 
lângă Zoya și se postă în pragul bucătăriei. Un poliţist în 
uniformă stătea în faţa ușii dărâmate cu un baros în mână. 

Volodea simţi o frică amestecată cu furie. 

— Ce dracu' mai e și asta? rosti el. 

Polițistul se trase un pas înapoi și un bărbat scund și slab cu o 
faţă de rozătoare intră în apartament. Era cumnatul lui Volodea, 
Ilya Dvorkin, agent al poliţiei secrete. Purta mănuși de piele. 

— llya! strigă Volodea. Lingău prost ce ești! 

— Ai grijă cum vorbești, replică Ilya. 

Volodea era nedumerit și furios. Poliţia secretă nu obișnuia să 
aresteze angajaţi ai Serviciului de Informaţii al Armatei Roșii, iar 
asta era o chestiune reciprocă. Altminteri s-ar fi ajuns la un 
război deschis. 

— De ce dracu’ mi-ai spart ușa? Ți-aș fi deschis! 

Incă doi agenţi intrară pe hol și se postară în spatele lui Ilya. 
Indivizii purtau hainele lor obișnuite de piele, în ciuda vremii 
blânde de sfârșit de vară. 

Volodea simţi cum frica îi copleșea mânia. Ce se întâmpla 
oare? 

Ilya spuse cu glas tremurat: 

— Lasă jos cuțitul, Volodea. 

— N-ai motive să te temi, rosti Volodea. Tocmai îl spălam. 

Îi dădu cuțitul Zoyei, care stătea în spatele lui. 

— Vă rog să poftiţi în sufragerie, zise el. Putem discuta acolo 
până se îmbracă Zoya. 

— Crezi că am venit în vizită? pufni Ilya indignat. 


867 


— Poţi să-i spui cum vrei, sunt sigur că nu vrei să ne pui în 
situaţia jenantă de a-mi vedea soția goală. 

— Am venit în misiune, trimis de poliţie! 

— Și de ce l-au trimis tocmai pe cumnatu-meu? 

Ilya își cobori vocea: 

— Nu pricepi că ar fi fost mult mai rău pentru tine dacă venea 
altcineva? 

Lucrurile nu arătau deloc bine. Volodea se strădui să braveze 
în continuare. 

— Și ce vreţi, mai exact? Tu și ceilalţi ticăloși? 

— Tovarășul Beria a preluat conducerea programului de fizică 
nucleară. 

Volodea știa asta. Stalin însărcinase un nou comitet de 
conducere și-l numise pe Beria în funcţia de președinte. Beria nu 
știa fizică absolut deloc și era complet necalificat să organizeze 
un proiect de cercetare științifică. Însă Stalin avea încredere în 
el. Asta era o problemă comună pentru guvernul sovietic: 
oameni incompetenţi - dar loiali - erau promovați în posturi în 
care nu puteau face faţă. 

Volodea zise: 

— Și tovarășul Beria are nevoie de soţia mea în laborator, 
unde să lucreze la bombă. Aţi venit să o conduceţi la serviciu? 

— Americanii au obţinut bomba nucleară înaintea sovieticilor. 

— Așa este. Poate că asta s-a întâmplat și pentru că ei au 
acordat o prioritate specială cercetărilor din fizică, nu crezi? 

— Este imposibil ca știința capitalista să fie superioară celei 
comuniste! 

— Asta-i un truism. 

Volodea era nedumerit. Încotro se îndreptau lucrurile? 

— Și la ce concluzie ați ajuns? întrebă el. 

— Cel mai probabil am fost sabotați. 

Era exact genul de născocire ridicolă cu care veneau cei de la 
poliţia secretă. 

— Despre ce fel de sabotaj este vorba? 

— Unii oameni de știință au întârziat în mod deliberat 
producerea bombei sovietice. 

__Volodea începu să priceapă și simţi cum îl cuprinde teama. 
Insă continuă să răspundă pe același ton bătăios: era mereu o 
greșeală să arăţi vreo slăbiciune în faţa acestor oameni. 

— Și de ce dracu' ar fi făcut asta? 


868 


— Pentru că sunt trădători - și soţia ta se numără printre ei! 

— Ar fi bine să nu vorbești serios, jigodie! 

— Am venit să o arestez pe soţia ta. 

— Poftim?! exclamă Volodea consternat. E o nebunie! 

— Asta este părerea organizaţiei mele. 

— Dar nu există dovezi. 

— Dacă vrei dovezi, du-te la Hiroshima! 

Zoya vorbi pentru prima oară: 

— Trebuie să mă duc cu ei, Volodea. N-are rost să te aresteze 
și pe tine. 

Volodea îndreptă un deget acuzator spre llya și zise: 

— Ai dat de dracu'! 

— Nu fac decât să îmi îndeplinesc ordinele. 

— Dă-te din ușă. Soţia mea o să se ducă în dormitor ca să se 
îmbrace. 

— Nu-i vreme de așa ceva, replică Ilya. Trebuie să vină așa 
cum este. 

— Nu fi ridicol! 

Ilya își ridică bărbia și rosti: 

— Un cetăţean sovietic respectabil nu s-ar plimba prin casă 
fără haine pe el. 

Volodea se întrebă cum se simţea sora lui fiind căsătorită cu 
ticălosul acela. 

— Tocmai voi, cei de la poliţia secretă, dezaprobaţi din punct 
de vedere moral nuditatea? 

— Goliciunea ei este o dovadă a decăderii sale. O vom lua așa 
cum este. 

— În niciun caz! 

— Dă-te la o parte. 

— Dă-te tu la o parte. O să se ducă să se îmbrace. 

Volodea ieși pe hol și se postă în faţa celor trei agenți, 
întinzându-și brațele pentru ca Zoya să poată trece prin spatele 
lui. 

Când ea se mișcă, Ilya se întinse pe după Volodea și o înșfăcă 
de braţ. 

Volodea îi dădu doi pumni în față. Ilya strigă și se trase în 
spate, împleticindu-se. Cei doi bărbaţi în haine de piele făcură 
un pas în faţă. Volodea încercă să-l pocnească pe unul dintre ei, 
dar tipul se feri. Apoi, cei doi îl prinseră de braţe pe Volodea. El 


869 


se zbătu, dar indivizii erau puternici și se pare că mai făcuseră 
asta înainte. Îl trântiră de perete. 

În timp ce-l ţineau, Ilya îl lovi cu pumnul în faţă de câteva ori, 
apoi în stomac, până când Volodea începu să scuipe sânge. 
Zoya încercă să intervină, dar Ilya o pocni și pe ea, făcând-o să 
tipe și să cadă pe spate. 

Halatul lui Volodea se desfăcu în partea din faţă - Ilya îi dădu 
un picior în testicule, apoi în genunchi. Volodea se îndoi de 
spate, nemaiputându-se ţine pe picioare, însă cei doi bărbaţi în 
haine de piele îl ţinură bine, iar Ilya continuă să îl lovească. 

Intr-un final Ilya se întoarse, masându-și articulațiile 
degetelor. Ceilalți doi îi dădură drumul lui Volodea, iar el se 
prăbuși pe podea. Abia mai putea respira și nu se simţea în 
stare să se miște, dar nu-și pierduse cunoștința. Cu colţul 
ochiului îi văzu pe cei doi bătăuși înșfăcând-o pe Zoya și 
scoțând-o goală din apartament. Ilya îi urmă. 

Odată cu trecerea minutelor, durerea se transformă dintr-o 
agonie ascuţită într-o jenă înfundată, iar Volodea simţi cum 
respiraţia începe să-i revină la normal. 

In cele din urmă simţi că se poate mișca și se săltă în capul 
oaselor. lzbuti să ajungă la telefon și formă numărul tatălui său, 
sperând ca acesta să nu fi plecat încă la slujbă. Fu ușurat când 
auzi vocea bătrânului în receptor. 

— Au arestat-o pe Zoya, zise el. 

— Ticăloșii dracului! izbucni Grigori. Cine-a fost? 

— llya. 

— Poftim?! 

— Dă nişte telefoane, spuse Volodea. Vezi dacă poți afla ce 
dracu’ se petrece. Eu trebuie să mă spăl de sânge. 

— Ce sânge? 

Volodea închise receptorul. 

Nu erau decât vreo doi pași până la baie. Lăsă halatul de baie 
să-i cadă pe jos și intră la duș. Apa caldă îi aduse o oarecare 
ușurare în trupul învineţit. Ilya era rău, dar nu avea forță, așa că 
nu-i rupsese niciun os. 

Volodea opri apa și se uită în oglinda din baie. Avea faţa plină 
de tăieturi și de vânătăi. 

Nici nu-și mai bătu capul să se usuce. Cu un efort 
considerabil, își trase pe el uniforma militară. Voia să aibă cu el 
un simbol al autorităţii. 


870 


Tatăl său sosi când el încerca să-și lege șireturile de la 
bocanci. 

— Ce mama dracului s-a întâmplat aici? izbucni Grigori. 

Volodea zise: 

— Veniseră hotărâți să se bată și eu am fost destul de fraier 
ca să le dau ce-și doreau. 

Tatăl lui nu fu deloc mulțumit să audă asta. 

— Credeam că te duce mintea mai mult de atât. 

— Au insistat să o ia de aici goală. 

— Ce jigodii! 

— Ai aflat ceva? 

— Nu încă. Am vorbit cu câteva persoane. Nu știe nimeni 
nimic, zise Grigori, părând îngrijorat. Fie cineva a făcut o 
greșeală prostească, fie au motive să fie atât de siguri pe ei. 

— Du-mă la birou. Lemitov o să se înfurie la culme. N-o să-i 
lase să scape cu una ca asta. Dacă au voie să mi-o facă mie, 
atunci pot face asta oricărei alte persoane din Serviciul de 
Informații al Armatei Roșii. 

Mașina și șoferul lui Grigori așteptau afară. Conduseră până la 
aerodromul Khodynka. Grigori rămase în mașină în timp ce 
Volodea șchiopătă spre sediul Serviciului de Informaţii al 
Armatei Roșii. Se duse direct în biroul șefului său, colonelul 
Lemitov. 

Ciocâni la ușă, intră și spuse: 

— Ticăloșii de la poliţia secretă mi-au arestat soţia. 

— Știu, rosti Lemitov. 

— Știţi? 

— Eu le-am dat aprobare. 

Volodea rămase cu gura căscată. 

— Ce dracu'...? 

— Stai jos. 

— Ce se întâmplă? 

— Stai jos, taci din gură și-o să-ţi explic. 

Volodea se lăsă ușor în scaun, iar Lemitov zise: _ 

— Trebuie să avem o bombă nucleară cât mai repede. In 
momentul de față Stalin face pe durul cu americanii, întrucât 
suntem destul de siguri că ei nu au încă un arsenal suficient de 
mare de arme nucleare ca să ne distrugă. Insă au început să-și 
facă rezerve și la un moment dat le vor folosi - dacă nu vom fi în 
stare să ripostăm. 


871 


Nu avea nicio logică. 

— Soţia mea nu poate ajuta la construirea bombei dacă 
agenții poliției secrete o pocnesc în faţă. Este o nebunie! 

— Taci dracu’ din gură! Problema noastră este că există mai 
multe modele posibile. Americanilor le-au trebuit cinci ani ca să- 
și dea seama care dintre ele va funcţiona. Noi nu avem atâta 
vreme la dispoziţie. Trebuie să le furăm rezultatele cercetărilor. 

— Asta nu înseamnă că nu vom avea nevoie de fizicieni ruși 
care să reproducă modelul - iar pentru asta trebuie ca ei să se 
afle în laboratoarele lor, nu încuiaţi prin beciurile din Lubyanka. 

— Tu cunoști un tip pe nume Wilhelm Frunze. 

— Da, am fost colegi de școală la Academia de Băieți din 
Berlin. 

— El ne-a oferit informaţii preţioase despre cercetările 
nucleare ale britanicilor. Apoi s-a mutat în Statele Unite, unde a 
lucrat la proiectul bombei nucleare. Agenţii NKVD din 
Washington l-au contactat, l-au speriat cu incompetenta lor și au 
stricat relaţia cu el. Trebuie să îl recuperăm. 

— Și ce treabă are asta cu mine? 

— Frunze are încredere în tine. 

— N-am de unde să știu asta. Nu l-am mai văzut de 
doisprezece ani. 

— Vrem să te duci în America să vorbești cu el. 

— Bine, dar de ce aţi arestat-o pe Zoya? 

— Ca să ne asigurăm că te întorci. 


(II) 


Volodea își spuse că știa cum să procedeze. La Berlin, înainte 
de război, se descotorosise de agenţii Gestapo puși pe urmele 
sale, se întâlnise cu potenţiali spioni, îi recrutase și-i 
transformase în surse de încredere pentru serviciul de 
informaţii. Nu era niciodată ușor - mai cu seamă partea în care 
trebuia să convingă pe cineva să trădeze -, dar el era deja 
expert în asta. 

Totuși, acum era în America. 

Țările occidentale pe care le vizitase, Germania și Spania 
anilor '30-'40, nu semănau nici pe departe cu America. 


872 


Era copleșit. Toată viaţa i se zisese că filmele de la Hollywood 
ofereau o impresie exagerată de prosperitate și că în realitate 
majoritatea americanilor trăiau în sărăcie. Însă Volodea înţelese 
foarte clar, încă din ziua în care sosi în Statele Unite, că filmele 
nu exagerau mai deloc. Și cu greu găseai oameni săraci. 

New Yorkul era plin de mașini, multe dintre ele conduse de 
oameni care nu erau oficiali guvernamentali importanţi: tineri, 
muncitori, ba chiar și femei ieșite la cumpărături. Și toată lumea 
era îmbrăcată bine! Toţi bărbaţii păreau să poarte cele mai bune 
costume ale lor. Gambele femeilor erau acoperite de dresuri. 
Toată lumea părea să aibă pantofi noi. 

Trebuia să-și amintească întruna de latura negativă a 
Americii. Era și sărăcie pe undeva. Negrii erau persecutați, iar în 
Sud nu aveau drept de vot. Rata infracţionalităţii era ridicată - 
chiar și americanii spuneau că aceasta scăpase de sub control - 
deși, în mod ciudat, Volodea nu văzuse nicio dovadă în acest 
sens și se simţea în siguranţă în timp ce mergea pe străzi. 

Își petrecu câteva zile explorând New Yorkul. Își perfecţionă 
engleza, care nu era prea bună, nu că asta ar fi contat: orașul 
era plin de oameni care vorbeau o engleză stricată, cu accente 
puternice. Ajunse să cunoască fețele unora dintre agenţii FBI 
puși pe urmele sale, și identifică mai multe locuri convenabile în 
care să se poată descotorosi de ei. 

Intr-o dimineaţă însorită plecă de la consulatul sovietic din 
New York, fără pălărie pe cap, purtând doar pantaloni largi și o 
cămașă albastră, ca și cum se ducea să facă niște comisioane. 
Un tânăr în costum negru și cu cravată se luă după el. 

Se duse în magazinul universal Saks de pe Fifth Avenue și își 
cumpără chiloţi și o cămașă cu un mic model cadrilat. Oricine o 
fi fost pe urmele sale, probabil credea că intrase doar la 
cumpărături. 

Șeful NKVD de la consulat îl anunţase pe Volodea că o echipă 
sovietică avea să-l urmărească de-a lungul vizitei sale în 
America, asigurându-se că se purta cum trebuie. Abia își putea 
ține în frâu mânia față de organizaţia care o întemniţase pe 
Zoya și trebui să se abţină să nu îl strângă de gât pe individ. Dar 
trebuia să-și păstreze calmul. Observă cu sarcasm că avea să fie 
nevoit să scape de supravegherea FBl-ului ca să-și ducă 
misiunea la bun sfârșit și că ar fi putut scăpa și de urmăritorii de 


873 


la NKVD fără să vrea; dar le ură mult noroc - de obicei se 
debarasa de ei în cinci minute. 

Deci tânărul de pe urmele sale era aproape sigur un agent 
FBI. Hainele sale scrobite și conservatoare erau un indiciu 
suplimentar. 

Ducându-și cumpărăturile într-o pungă de hărtie, Volodea ieși 
din magazin prin lateral și chemă un taxi. Il lăsă pe omul de la 
FBI pe trotuar, fluturând din mână. După ce taxiul dădu colțul de 
două ori, Volodea îi aruncă șoferului o bancnotă și sări afară. 
Țâșni într-o staţie de metrou, ieși prin altă parte și aşteptă în 
pragul unei clădiri de birouri vreo cinci minute. 

Tânărul în costum negru nu se vedea nicăieri. 

Volodea intră apoi în gara Penn. 

Se asigură încă o dată că nu era urmărit, apoi își cumpără 
bilet. Cu acesta și cu punga de hârtie urcă la bordul unui tren. 

Călătoria până la Albuquerque ţinu trei zile. 

Trenul goni printre câmpii mănoase, fabrici impunătoare și 
metropole cu zgârie-nori înălţaţi trufaș spre cer. Uniunea 
Sovietică era mai mare, dar numai în Ucraina găseai altceva 
decât păduri de pin și stepe îngheţate. Nu-și închipuise niciodată 
că putea exista bogăţie la un asemenea nivel. 

Și bogăţia nu era totul. Ceva nu-i dădea pace lui Volodea de 
câteva zile, ceva ciudat în legătură cu viața din America. Intr-un 
final realiză despre ce era vorba: nimeni nu-i cerea actele la 
control. După ce trecuse pe la vama din New York, nu-și mai 
prezentase niciodată pașaportul. Aparent, în această ţară oricine 
putea intra într-o gară sau într-o autogară ca să-și cumpere un 
bilet spre oricare alt loc, fără să trebuiască să ceară aprobare 
sau să explice scopul vizitei sale în faţa vreunui reprezentant al 
oficialităților. Asta îi dădea o senzaţie periculos de îmbătătoare 
de libertate. Putea călători oriunde! 

De asemenea, bogăţia Americii îi spori lui Volodea senzaţia de 
primejdie cu care se confrunta tara sa. Germanii aproape 
distruseseră Uniunea Sovietică, iar țara în care se afla acum 
avea o populaţie de trei ori mai mare și era de zece ori mai 
înstărită. Gândul că frica i-ar fi putut transforma pe ruși în 
simple slugi îi mai atenua lui Volodea îndoielile cu privire la 
comunism, în pofida a ceea ce le făcuse NKVD-ul lui și soţiei lui. 
Dacă aveau să aibă copii, nu voia ca aceștia să crească într-o 
lume terorizată de către America. 


874 


Călătorii prin Pittsburgh și prin Chicago fără să atragă atenţia 
asupra sa pe drum. Avea haine americane și nimeni nu-i 
remarca accentul din simplul motiv că nu intra în vorbă cu 
lumea. Își cumpăra sandviciuri și cafea arătând spre ele cu 
degetul și plătind suma cerută. Răsfoia ziarele și revistele lăsate 
în urmă de ceilalți pasageri, uitându-se la poze și încercând să 
ghicească sensul titlurilor. 

Ultima parte a călătoriei îl duse printr-un peisaj deșertic de-o 
frumusețe aparte, deși cam tristă, cu piscuri îndepărtate și 
înzăpezite pătate în roșul asfințitului, ceea ce explica probabil 
de ce primiseră numele de Munţii Sângele lui Christos. 

Se duse la toaletă, își schimbă chiloţii și își puse noua cămașă 
cumpărată de la Saks. 

Se aștepta ca FBl-ul sau Serviciul de Informaţii al Armatei să 
supravegheze gara din Albuquerque, așa că nu fu deloc surprins 
când zări un tânăr a cărui jachetă cadrilată - prea călduroasă 
pentru vremea de septembrie din New Mexico - nu izbutea să 
ascundă umflătura pistolului ţinut într-un toc prins de umăr. Însă 
agentul era interesat mai degrabă de pasagerii veniţi de 
departe, din New York sau Washington. Volodea, fără pălărie, 
haină sau bagaj, părea ca un localnic întors dintr-o scurtă 
călătorie. Nu îl urmări nimeni când se duse la staţia de autobuz 
și urcă într-un Greyhound de Santa Fe. 

Sosi la destinaţie după-amiaza târziu. Observă doi tipi de la 
FBI în staţia din Santa Fe, iar aceștia îl măsurară atent din 
priviri. Totuși, cum nu puteau urmări pe toată lumea care 
cobora din autobuz, înfățișarea sa obișnuită le alungă 
suspiciunile. 

Făcând tot posibilul să pară că știa unde merge, începu să 
hoinărească pe străzi. Casele joase, cu acoperișuri plate, în stil 
pueblo, și bisericile turtite de sub soarele dogoritor îi aminteau 
de Spania. Clădirile cu prăvălii aveau copertine deasupra 
trotuarelor, creând boite plăcute și umbroase. 

Evită La Fonda, marele hotel de lângă catedrala din piaţa 
centrală, și se cază la St. Francis. Plăti cu bani gheaţă și se 
înregistră sub numele de Robert Pender, care ar fi putut fi 
american sau de orice altă naţionalitate europeană. 

— Valiza mea va sosi mai târziu, îi zise el fetei frumușele de la 
recepţie. Dacă sunt plecat atunci când ajunge, puteţi să vă 
asiguraţi că este trimisă în camera mea, vă rog? 


875 


— Da, sigur, nicio problemă, răspunse ea. 

— Vă mulţumesc, rosti el, apoi adăugă o sintagmă pe care o 
auzise în repetate rânduri în tren: Vă sunt recunoscător. 

— Dacă nu sunt eu aici, se va ocupa altcineva de bagaj, câtă 
vreme are trecut numele dumneavoastră pe el. 

— Da, îl are, rosti el, deși nu exista niciun bagaj; însă ea nu 
avea de unde să știe asta. 

Ea se uită la cele notate de el în registru. 

— Așa deci, domnule Pender... sunteţi din New York. 

În glas i se citea o undă de scepticism, fără îndoială pentru că 
accentul lui nu suna deloc a newyorkez. 

— Sunt din Elveţia de fel, îi explică el, dând numele unei ţări 
neutre la întâmplare. De aceea am accent. 

— Nu am mai cunoscut pe nimeni din Elveţia până acum. Cum 
este acolo? 

Volodea nu fusese niciodată în Elveţia, dar văzuse fotografii. 

— Ninge mult, spuse el. 

— În cazul acesta, sper să vă bucuraţi de vremea călduroasă 
din New Mexico! 

— Așa voi face. 

Peste cinci minute, plecă din nou. 

Unii oameni de știință locuiau în laboratorul din Los Alamos, 
după cum aflase de la colegii săi de la ambasada sovietică, dar 
acesta era un orășel dărăpănat, destul de rupt de civilizaţie, așa 
că majoritatea cercetătorilor preferau să își închirieze case și 
apartamente pe cât posibil în apropiere. Willi Frunze își permitea 
asta fără probleme: era însurat cu o artistă de succes care 
desenase o povestire în imagini numită S/ack Alice. Femeia, pe 
care o chema tot Alice, putea lucra de oriunde, așa că își 
aleseseră un bloc în zona centrului istoric. 

Biroul de la New York al NKVD-ului îi oferise această 
informaţie. Îl urmăriseră pe Frunze cu mare atenţie, așa că 
Volodea avea adresa lui, numărul de telefon și o descriere a 
mașinii sale, o decapotabilă Plymouth de dinainte de război, cu 
jante albe. 

Blocul în care locuiau soţii Frunze avea la parter o galerie de 
artă. Apartamentul de la etaj avea o fereastră mare, spre nord, 
pe gustul unui artist. O decapotabilă Plymouth era parcată în 
faţa clădirii. 


876 


Volodea alese să nu intre în clădire: locul ar fi putut fi înțesat 
de microfoane. 

Soții Frunze erau un cuplu prosper, fără copii, și el își dădu 
seama că nu erau genul de oameni care să stea acasă și să 
asculte radioul într-o seară de vineri. Hotări să aștepte puţin ca 
să vadă dacă nu cumva plecau. 

Își petrecu o vreme în galeria de artă, uitându-se la tablourile 
scoase la vânzare. Lui îi plăceau picturile clare și pline de viaţă, 
nu mâzgăliturile haotice. Găsi o cafenea puţin mai jos pe stradă 
și se așeză la fereastră, ca să poată vedea ușa blocului. Plecă de 
acolo după o oră, cumpără un ziar și se așeză într-o staţie de 
autobuz, prefăcându-se că-l citește. 

Așteptarea îndelungată îi permise să ajungă la concluzia că 
nimeni nu urmărea apartamentul soţilor Frunze. Asta însemna 
că FBl-ul și Serviciul de Informaţii al Armatei nu îl trecuseră pe 
Frunze la categoria de mari riscuri. Era străin, dar nu era nici pe 
departe singurul străin printre cercetători, și probabil că nu 
aveau nimic altceva împotriva lui. 

Cum aceea era o zonă comercială din centru, și nu un cartier 
rezidenţial, străzile erau pline de oameni; totuși, după vreo două 
ore, Volodea începu să se îngrijoreze că l-ar fi putut observa 
cineva dând târcoale pe acolo. 

Și atunci, soţii Frunze ieșiră din clădire. 

Frunze era mai corpolent decât în urmă cu doisprezece ani - 
nici nu era de mirare, de vreme ce America nu se confrunta cu 
niciun fel de criză alimentară. Avea un început de chelie, deși 
abia împlinise 30 de ani. Își păstrase însă aerul solemn. Purta o 
cămașă sport și pantaloni kaki, o combinaţie comună la 
americani. 

Soţia lui nu era îmbrăcată la fel de conservator. Părul ei blond 
era prins sub o beretă și purta o rochie de bumbac de o culoare 
vag maronie, având însă pe mâini tot soiul de brățări și de inele. 
Artiștii se îmbrăcau la fel în Germania, înainte de venirea lui 
Hitler la putere, își aminti Volodea. 

Cuplul porni pe trotuar, iar Volodea plecă în urmărirea lui. 

Se întrebă ce înclinații politice avea soţia cercetătorului și cât 
ar fi contat prezența ei în conversaţia dificilă pe care urmau să o 
poarte. Frunze fusese un social-democrat convins în Germania, 
deci era puţin probabil ca soţia lui să fie vreo conservatoare; o 
speculație întărită și de înfățișarea ei. Pe de altă parte, probabil 


877 


că ea nu știa că el le deconspirase sovieticilor secrete la Londra. 
Femeia reprezenta un factor necunoscut. 

Ar fi preferat să discute între patru ochi cu Frunze și se gândi 
mai întâi să-i lase și să încerce din nou a doua zi. Insă 
recepţionera de la hotel îi remarcase accentul străin, așa că din 
dimineaţa următoare se putea trezi cu agenţii FBI pe urme. Se 
putea descurca și în aceste condiţii, dar nu la fel de ușor într-un 
orășel atât de mic, precum în New York sau în Berlin. In plus, a 
doua zi era sâmbătă, iar soţii Frunze probabil că aveau să-și 
petreacă ziua împreună. Cât ar fi trebuit să aștepte Volodea 
până să îl prindă pe Frunze singur? 

Nu exista nicio cale ușoară. După ce cântări bine situaţia, 
decise să încerce chiar în seara aceea. 

Cuplul intră într-un local. 

Volodea trecu pe lângă locul respectiv și aruncă o privire prin 
vitrină. Era un restaurant ieftin, cu separeuri. Se gândi să intre și 
să se așeze la masa lor, dar hotărî că era mai bine să-i lase să 
mănânce înainte. Aveau să fie în toane mai bune după ce 
mâncau. 

Așteptă o jumătate de oră, urmărind ușa de la distanţă. Apoi 
intră, extrem de agitat. 

Ei tocmai își terminau cina. Când străbătu restaurantul, 
Frunze își ridică privirea, dar - nerecunoscându-l - nu zăbovi 
asupra lui. 

Se strecură în separeul de lângă Alice și rosti pe un ton 
scăzut, în germană: 

— Salut, Willi! Nu mă mai ţii minte... din școală? 

Frunze îl privi atent preţ de câteva secunde, apoi chipul i se 
lumină. 

— Peshkov? Volodea Peshkov? Tu ești? 

Volodea răsuflă ușurat: Frunze era încă prietenos. Nu exista 
între ei o barieră de ostilitate ce trebuia depășită. 

— Da, chiar eu sunt, zise Volodea. 

Îi strânse mâna. Întorcându-se apoi spre Alice, i se adresă în 
engleză: 

— lertaţi-mă, dar vă vorbesc foarte prost limba. 

— Nu-ţi bate capul, replică ea într-o germană cursivă. Familia 
mea a emigrat aici din Bavaria. 

Frunze rosti uluit: 


878 


— Chiar m-am gândit la tine în ultima vreme, fiindcă 
întâmplarea face să mai cunosc un tip cu numele tău de familie 
- Greg Peshkov. 

— Serios? Tatăl meu a avut un frate pe nume Lev, care a 
venit în America pe la 1915. 

— Nu, locotenentul Peshkov este mult mai tânăr. Mă rog... Tu 
ce faci aici? 

Volodea zâmbi. 

— Am venit să te văd pe tine. Înainte ca Frunze să întrebe de 
ce, el continuă: Ultima dată când te-am văzut, știu că erai 
secretarul filialei din Neukölln a Partidului Social-Democrat. 

Acesta era al doilea pas. După ce stabilise o bază amicală, îi 
reamintea lui Frunze de idealismul său din tinerețe. 

— Acea experiență m-a convins că socialismul democratic nu 
funcţionează, spuse Frunze. Am fost complet neputincioși în fața 
naziștilor. A fost nevoie de intervenția Uniunii Sovietice pentru 
a-i opri. 

Era adevărat și Volodea era mulțumit că Frunze realiza asta; 
dar, mai important de-atât, remarca demonstra că ideile politice 
ale lui Frunze nu se schimbaseră după ce ajunsese să cunoască 
bunăstarea din America. 

Alice rosti: 

— Noi voiam să bem ceva la un bar de după colţ. Foarte mulţi 
oameni de știință obișnuiesc să meargă acolo vineri seara. Vrei 
să vii cu noi? 

Ultimul lucru pe care și-l dorea Volodea era să fie văzut în 
public cu soții Frunze. 

— Nu știu ce să zic, zise el. 

De fapt, deja stătuse cam mult cu ei în restaurantul acela. Era 
momentul să treacă la al treilea pas: trebuia să-i reamintească 
lui Frunze de vina cumplită ce apăsa asupra sa. Se aplecă în faţă 
și își cobori glasul: 

— Willi, știai că americanii aveau de gând să arunce bombe 
nucleare asupra Japoniei? 

Urmă o pauză îndelungată. Volodea își ţinu răsuflarea - paria 
totul pe faptul că Frunze era ros de remușcări. 

O clipă se temu că mersese prea departe. Frunze părea gata 
să izbucnească în lacrimi. Apoi, omul de știință trase adânc aer 
în piept și își veni în fire. 

— Nu, nu știam, zise el. Niciunul dintre noi n-a știut. 


879 


Alice interveni supărată: 

— Noi am presupus că armata americană dorea să facă un so; 
de demonstraţie a puterii bombei, ca o ameninţare care să-i 
determine pe japonezi să capituleze mai repede. 

Deci ea știuse de bombă de la bun început, remarcă Volodea. 
Asta nu era o surpriză: bărbaţilor le este greu în general să 
păstreze asemenea secrete faţă de soțiile lor. 

— Deci ne aşteptam la o deflagraţie la un moment dat, pe 
undeva, continuă ea. Însă ne închipuiam că vor distruge vreo 
insulă nelocuită sau vreo bază militară cu multe arme și foarte 
puţini oameni. 

— Asta s-ar fi putut justifica, confirmă Frunze. Dar... Vocea îi 
scăzu, până ajunse o șoaptă: Nimeni nu credea că o vor arunca 
peste un oraș, omorând optzeci de mii de bărbaţi, femei și copii. 

Volodea încuviinţă. 

— M-am gândit eu că așa vezi lucrurile, rosti el, deși în 
realitate sperase asta din tot sufletul. 

Frunze zise: 

— Cine n-ar face-o? 

— Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare și mai importantă. 

Acesta era al patrulea pas. 

— O vor face din nou? continuă el. 

— Nu știu, răspunse Frunze. Ar putea. Dumnezeu să mă ierte, 
dar ar putea! Volodea își ascunse satisfacția. Îl făcuse pe Frunze 
să se simtă responsabil și pentru folosirea pe viitor a armelor 
nucleare, nu doar pentru ce se întâmplase până atunci. Dădu 
din cap și spuse: 

— Și noi credem la fel. 

Alice întrebă imediat: 

— Care noi? 

Femeia era ageră și trecută probabil prin mai multe decât 
soțul ei. Ar fi fost greu de dus de nas, așa că Volodea decise nici 
să nu încerce. Trebuia să riște să fie sincer cu ea. 

— O întrebare justă, zise el. Și nu am bătut atâta drum ca să- 
mi păcălesc un vechi prieten. Sunt maior în Serviciul de 
Informații al Armatei Roșii. 

Cei doi se holbară la el. Mai mult ca sigur că luaseră deja în 
calcul această posibilitate, dar erau surprinși de mărturisirea lui 
francă. 


880 


— Trebuie să vă spun ceva, continuă Volodea. Ceva extrem 
de important. Putem discuta într-un loc mai discret? 

Cei doi păreau să ezite. Apoi, Frunze rosti: 

— În apartamentul nostru? 

— Probabil că cei de la FBI l-au înțesat deja cu microfoane. 

Frunze avea deja o anumită experienţă în clandestinitate, însă 
Alice fu șocată. 

— Chiar crezi asta? zise ea pe un ton sceptic. 

— Da. Am putea ieși din oraș? 

Frunze spuse: 

— Există un loc unde mai mergem câteodată seara ca să 
admirăm asfinţitul. 

— Perfect. Duceţi-vă în mașină, urcați și așteptaţi-mă. les și 
eu în câteva minute. 

Frunze achită nota și plecă împreună cu Alice, iar Volodea ieși 
după ei. Cât merse până la mașină, se asigură că nu era nimeni 
pe urmele sale. Ajunse la Plymouth și urcă. Stăteau toți trei pe 
bancheta din faţă, în stil american. Frunze ieși din oraș. 

O luară pe un drum de țară care ducea pe culmea unei mici 
coline. Frunze opri mașina. Volodea le făcu semn să coboare și îi 
conduse la vreo sută de metri de mașină, în caz că ar fi fost 
microfoane și în aceasta. 

Admirară peisajul stâncos, cu tufăriș, ce se întindea spre 
asfinţit, apoi Volodea trecu la al cincilea pas. 

— Noi credem că următoarea bombă nucleară va fi aruncată 
undeva în Uniunea Sovietică. 

Frunze încuviință. 

— Doamne ferește, dar probabil că ai dreptate. 

— lar noi nu putem face absolut nimic în această privință, 
adăugă Volodea, mergând în continuare pe aceeași idee. Nu ne 
putem lua nicio precauţie, nu putem ridica nicio barieră, nu 
avem cum să ne ocrotim poporul. Nu există nicio apărare 
împotriva bombei nucleare - bomba pe care ai făcut-o tu, Willi. 

— Știu, rosti Frunze cu amărăciune în glas; în mod clar 
considera că avea să fie vina lui dacă Uniunea Sovietică ar fi 
fost atacată cu arme nucleare. 

Al șaselea pas. 

— Singurul lucru care ne-ar putea proteja ar fi să avem 
propria noastră bombă nucleară. 

Frunze nu era de aceeași părere. 


881 


— Bomba nu poate fi folosită pentru apărare, zise el. 

— Știu, dar poate fi folosită ca intimidare. 

— Posibil, admise el. 

Alice zise: 

— Noi nu vrem ca bombele acestea să se răspândească. 

— Nici eu, spuse Volodea. Dar singura cale prin care îi putem 
împiedica pe americani să radă Moscova de pe faţa pământului, 
așa cum au făcut cu Hiroshima, este ca Uniunea Sovietică să 
aibă propria ei bombă nucleară, cu care să amenințe că va 
contraataca. 

Alice rosti: 

— Are dreptate, Willi. La dracu’, toţi știm asta! 

Ea era cea tenace dintre ei doi, realiză Volodea. Trecu la al 
șaptelea pas și întrebă pe un ton relaxat: 

— Câte bombe au americanii în momentul de față? 

Era un moment crucial. Dacă Frunze răspundea la această 
întrebare, trecea peste o anumită limită. Până atunci 
conversaţia se purtase în termeni generali. Acum, Volodea îi 
cerea informaţii secrete. 

Frunze ezită o vreme. Într-un final se uită la Alice. Volodea o 
văzu înclinând aproape imperceptibil din cap. Frunze zise: 

— Numai una. 

Volodea își ascunse satisfacția: Frunze încălcase principiul de 
confidenţialitate. Era o primă mișcare dificilă. Un al doilea secret 
avea să fie oferit mult mai ușor. Frunze adăugă: 

— Dar vor avea mai multe în curând. 

— Este o cursă și, dacă o vom pierde, vom pieri, spuse 
Volodea pe un ton presant. Trebuie să construim și noi măcar o 
bombă înainte ca ei să producă suficiente cât să ne nimicească. 

— Și puteţi s-o faceți? 

Era punctul în care Volodea putea trece la al optulea pas. 

— Avem nevoie de ajutor. 

Văzu cum trăsăturile lui Frunze se înăspresc și își dădu seama 
că omul rememora momentul neplăcut care îl determinase să 
refuze cooperarea cu NKVD-ul. Alice îl întrebă pe Volodea: 

— Și dacă îţi zicem că nu te putem ajuta? Că este prea 
periculos? 

Volodea își urmă instinctul. Își ridică mâinile într-un gest de 
neputinţă. 


882 


— Mă voi întoarce acasă și voi raporta eșecul misiunii, rosti el. 
Nu vă pot constrânge să faceţi ceva ce nu doriţi. Nu aș vrea să 
vă pun sub presiune și nici să vă constrâng în vreun fel. 

Alice insistă: 

— Deci fără ameninţări? 

Asta îi confirmă lui Volodea bănuiala cum că NKVD-ul 
încercase să-l intimideze pe Frunze. Ei încercau să intimideze pe 
toată lumea: atâta știau, atâta făceau. 

— Nici măcar nu încerc să te conving, i se adresă Volodea lui 
Frunze. Pur și simplu îţi prezint faptele. Restul ţine de voi. Dacă 
vreți să ne ajutaţi, eu voi fi omul vostru de legătură. Dacă vedeți 
altfel lucrurile, încheiem discuţia aici. Sunteţi amândoi oameni 
inteligenţi. Nu aș putea să vă duc de nas nici dacă aș vrea. 

Cei doi se uitară din nou unul la celălalt. Spera ca ei să se 
gândească la cât de diferit era Volodea față de ultimul agent 
sovietic care îi abordase. 

Momentul se prelungi în mod agonizant. Alice fu cea care 
vorbi într-un final: 

— La ce fel de ajutor te referi? 

Nu era un răspuns afirmativ, dar era mai bine decât un refuz 
tranșant, așa că el trecu la al nouălea pas. 

— Soţia mea este fiziciană în echipa noastră de cercetători, 
rosti el, sperând că acest lucru avea să-l umanizeze într-un 
moment în care ei ar fi putut considera că încearcă să-i 
manipuleze. Ea mi-a mărturisit că există mai multe variante 
pentru obţinerea unei bombe nucleare și că nu mai avem timp 
să le testăm pe toate. Am putea să câștigăm ani buni dacă am 
ști ce-a funcţionat pentru voi. 

— Da, are sens ce zici, decise Willi. 

Al zecelea pas, cel mai important. 

— Trebuie să știm ce tip de bombă a fost aruncată deasupra 
Japoniei. 

Frunze avea pe chip o expresie de agonie. Se uită spre soţia 
lui. De această dată ea nu-i mai făcu niciun semn, nici de 
aprobare, nici de refuz. Părea să aibă inima la fel de îndoită ca și 
el. Frunze oftă: 

— Au fost două tipuri. 

Volodea era încântat, dar și speriat. 

— Două modele diferite? 

Frunze încuviință. 


883 


— La Hiroshima au folosit un dispozitiv cu uraniu, activat pe 
principiul armelor de foc. Am porecilit-o Bãietelul. La Nagasaki 
am folosit Grăsanul, o bombă de plutoniu cu declanșator prin 
implozie. 

Volodea simţi că i se taie aerul: acestea erau informaţii vitale. 

— Care-i mai bună? 

— Au funcţionat amândouă, evident, dar Grăsanul/ a fost mai 
ușor de construit. 

— De ce? 

— E nevoie de mulţi ani ca să produci suficient U-235 pentru o 
bombă. Plutoniul se obţine mai repede după ce construiești o 
pilă nucleară. 

— Deci Uniunea Sovietică ar trebuie să copieze modelul 
Grăsanului. 

— Categoric. 

— Mai este ceva ce poţi face pentru a salva Rusia de la 
distrugere, rosti Volodea. 

— Ce anume? 

Volodea îl privi în ochi. 

— Fă-mi rost de schiţele proiectului, zise el. 

Willi păli. ă 

— Eu sunt cetățean american, spuse el. Imi ceri să comit un 
act de trădare pedepsit cu moartea. Aș putea ajunge pe scaunul 
electric. 

„Și soţia ta la fel, se gândi Volodea; pentru complicitate. Slavă 
Domnului că nu ai realizat asta.” 

Îi spuse: 

— Am cerut multor oameni să își pună viaţa în pericol în 
ultimii câţiva ani. Oameni ca voi, germani care îi urau pe naziști, 
bărbaţi și femei care și-au asumat riscuri teribile ca să ne trimită 
informaţii ce ne-au ajutat să câștigăm războiul. Și trebuie să vă 
repet și vouă ce le-am spus lor: mult mai mulţi oameni vor pieri 
dacă nu o faceți. 

Acestea fiind zise, Volodea tăcu. Mai mult de-atât nu le putea 
oferi. 

Frunze se uită la soţia lui. Alice rosti: 

— Tu ai făcut bomba, Willi. 

Frunze îi zise lui Volodea: 

— Mă voi gândi la asta. 


884 


(HI) 


După două zile îi dădu planurile. Volodea le duse la Moscova. 

Zoya fu eliberată din închisoare. Ea nu era atât de supărată 
pentru întemnițarea sa cum era el. 

— Au făcut-o ca să protejeze revoluția, îi spuse ea. Și nu mi- 
au făcut niciun rău. A fost ca și cum aș fi stat într-un hotel cu 
condiții foarte proaste. 

In prima zi de la revenirea ei acasă, după ce făcură dragoste, 
el zise: 

— Vreau să-ți arăt ceva, ceva ce-am adus din America. 

Se dădu jos din pat, deschise un sertar și scoase o carte. 

— Este un catalog Sears-Roebuck, rosti el, așezându-se lângă 
ea în pat și deschizând cartea. Uită-te aici. 

Catalogul se deschise la pagina cu rochii. Fotomodelele erau 
incredibil de suple, însă materialele erau strălucitoare și vesele, 
dungate, cadrilate și în culori vii, unele cu încreţituri, volănașe și 
curele. 

— Asta-i frumoasă, spuse Zoya, punându-și degetul pe o 
rochie. Doi dolari și nouăzeci și opt de cenți sunt bani mulţi? 

— Nu chiar, rosti Volodea. Salariul mediu este de vreo 
cincizeci de dolari pe săptămână, iar o chirie este cam o treime 
din suma asta. 

— Serios? Zoya era uimită. Deci majoritatea oamenilor și-ar 
putea permite cu ușurință aceste rochii? 

— Exact. Poate nu ţăranii. Pe de altă parte însă, cataloagele 
acestea au fost concepute pentru fermierii care locuiesc la peste 
100 de kilometri de cel mai apropiat țărm. 

— Şi cum funcţionează? 

— Iti alegi ce vrei din carte și le trimiţi banii, apoi peste vreo 
două săptămâni poștașul îţi aduce ce-ai comandat. 

— Probabil că te simţi ca un ţar, zise Zoya, luându-i cartea din 
mâini și întorcând pagina. O! Mai sunt! 

Pe pagina următoare erau prezentate combinaţii de jachete 
cu fuste la prețul de patru dolari și nouăzeci și opt de cenți. 

— Și astea-s elegante, zise ea. 

— Dă paginile mai departe, rosti Volodea. 

Zoya era uluită să vadă pagini întregi cu haine, pălării, 
pantofi, lenjerie, pijamale și desuuri femeiești. 

— Și oamenii pot să-și ia ce vor de-aici? spuse ea. 


885 


— Exact. 

— Dar sunt mai multe lucruri din care să alegi pe-o pagină din 
cartea asta decât într-un magazin rusesc obișnuit! 

— Într-adevăr. 

Ea continuă să răsfoiască prin catalog. Existau game similare 
de haine pentru bărbaţi și pentru copii. Zoya își puse degetul pe 
o haină groasă și îmblănită de iarnă pentru băieţi, care costa 
cincisprezece dolari. 

— La preţul ăsta, băânuiesc că fiecare băiat din America are 
una. 

— Probabil că da. 

După haine urma mobila. Puteai să-ţi cumperi un pat cu 
douăzeci și cinci de dolari. Totul era ieftin dacă aveai cincizeci 
de dolari pe săptămână. Și catalogul o ţinea tot așa. Erau sute 
de lucruri pe care nici măcar nu le găseai în magazinele din 
Uniunea Sovietică, indiferent câţi bani aveai: jocuri și jucării, 
produse de înfrumusețare, instrumente muzicale scaune 
elegante, unelte electrice, romane în coperte colorate, 
decorațiuni de Crăciun și prăjitoare de pâine. 

Era chiar și un tractor acolo. 

— Crezi că orice fermier din America poate primi imediat un 
tractor dacă vrea? îl întrebă Zoya. 

— Numai dacă are bani, răspunse Volodea. 

— Deci nu trebuie să-și treacă numele pe o listă și să aștepte 
câţiva ani? 

— Nu. 

Zoya închise cartea și îl privi cu o expresie gravă pe chip. 

— Dacă oamenii pot avea toate acestea, de ce ar vrea să fie 
comuniști? 

— Bună întrebare, spuse Volodea. 


e Capitolul 22 
1946 


(1) 


886 


Copiii din Berlin începuseră să joace un nou joc, numit Komm, 
Frau - „Hai, femeie”. Era unul dintr-o duzină de jocuri în care 
băieţii fugăreau fetele, dar avea un element nou, observă Carla. 
Băieţii formau echipe și vânau o singură fată. Când o prindeau, 
strigau Komm, Frau! apoi o trânteau la pământ. După aceea o 
țineau bine, în timp ce unul dintre ei se urca pe ea și simula 
actul sexual. Copiii de 7-8 ani, care nu ar fi trebuit să știe ce era 
violul, jucau acest joc întrucât văzuseră ce le făceau 
nemţoaicelor soldaţii Armatei Roșii. Fiecare rus știa să spună 
asta în germană: Komm, Frau. 

Ce-or fi avut rușii? Carla nu întâlnise pe nimeni care să fi fost 
violat de vreun soldat francez, britanic, american sau canadian, 
deși bănuia că se mai întâmpla și asta. Prin contrast, fiecare 
femeie cu vârsta cuprinsă între 15 și 50 de ani pe care o știa ea 
fusese violată de cel puţin un soldat sovietic: mama ei, Maud; 
prietena ei, Frieda; mama Friedei, Monika; menajera, Ada... 
toate femeile. 

Și totuși, ele aveau noroc, căci încă erau în viaţă. Unele femei, 
abuzate de zeci de bărbaţi, oră de oră, muriseră. Carla auzise de 
o fată violată până la moarte. 

Numai Rebecca Rosen scăpase. După ce o protejase Carla, în 
ziua în care fusese eliberat Spitalul Evreiesc, Rebecca se mutase 
în casa familiei von Ulrich. Aceasta se afla în zona de ocupaţie 
sovietică, dar nu avea unde să meargă în altă parte. Se 
ascunsese câteva luni în mansardă, ca o infractoare, coborând 
doar în toiul nopţii, când rușii animalici cădeau într-un somn 
adânc, de beție. Carla își petrecea câteva ore pe zi cu ea, jucând 
cărţi și povestindu-și viața una alteia. Carla ar fi vrut să fie ca o 
soră mai mare, însă Rebecca o trata ca pe o mamă. 

Apoi, Carla descoperi că avea să fie mamă cu adevărat. 

Maud și Monika aveau peste cincizeci de ani, așa că - din 
fericire - erau prea bătrâne ca să mai aibă copii; iar Ada 
avusese noroc; însă atât Carla, cât și Frieda fură lăsate 
însărcinate de către violatorii lor. 

Frieda avortă. Era ilegal, iar legea nazistă care pedepsea 
avortul cu moartea era încă în vigoare. Așa că Frieda se duse la 
o „moașă” mai în vârstă, care îi rezolvă problema pentru cinci 
țigări. Frieda contractă o infecţie puternică și ar fi murit dacă n- 
ar fi izbutit Carla să fure niște penicilină din spital. 


887 


Carla decise să ducă sarcina la capăt. Avusese sentimente 
contradictorii, care oscilaseră de la o extremă la cealaltă. Când 
suferea de greţuri dimineaţa, se revolta împotriva animalelor 
care o violaseră și o lăsaseră gravidă. Alteori se trezea stând cu 
mâinile pe pântec, holbându-se în gol și gândindu-se la haine de 
bebeluşi. Apoi se întreba dacă faţa pruncului nu avea să-i 
amintească cumva de unul dintre bărbați, făcând-o să-și urască 
propriul copil, însă n-avea cum să nu aibă și trăsături specifice 
celor din neamul von Ulrich, își zicea ea. Era neliniștită și 
speriată. 

Era în luna a opta de sarcină în ianuarie 1946. Ca majoritatea 
germanilor, suferea de frig, de foame și trăia în sărăcie. Când 
sarcina ei devenise vizibilă, renunţase la funcţia de asistentă și 
intrase în rândul milioanelor de șomeri. Raţiile de alimente erau 
date la fiecare zece zile. Raţia zilnică, pentru cei fără privilegii 
speciale, era de 1 500 de calorii. Trebuia plătită și aceea, 
desigur. Dar chiar și pentru clienţii cu bani și cartele de rații, 
uneori pur și simplu nu exista mâncare de cumpărat. 

Carla se gândise să le ceară sovieticilor tratament special 
datorită muncii sale în spionaj din timpul războiului. Insă 
Heinrich încercase deja asta și avusese o experienţă 
înfricoșătoare. Serviciul de Informaţii al Armatei Roșii îi ceruse 
să continue să spioneze pentru ei, punându-l să se infiltreze în 
armata americană. Când el îi refuzase, rușii se enervaseră și îl 
ameninţaseră că îl vor trimite într-un lagăr de muncă. Scăpase 
basma curată mărturisindu-le că nu vorbea deloc engleză și că 
nu le-ar fi fost de niciun folos. Dar Carla fusese avertizată și 
hotărâse că era mai sigur să-și ţină gura. 

Carla și Maud erau fericite în ziua aceea pentru că vânduseră 
un dulap cu sertare. Era un Jugendstil dintr-un lemn de stejar 
noduros, pe care părinţii lui Walter îl cumpăraseră când se 
căsătoriseră, în 1889. Carla, Maud și Ada îl încărcaseră într-o 
cotigă împrumutată. 

Tot nu aveau bărbaţi în casă. Erik și Werner se numărau 
printre milioanele de soldaţi germani care dispăruseră. Poate că 
muriseră. Colonelul Beck îi zisese Carlei că aproape trei milioane 
de germani muriseră în luptă pe Frontul de Est, iar alţii muriseră 
ca prizonieri ai sovieticilor - uciși de foame, de frig și de boli. 
Însă alte două milioane de militari erau încă în viaţă și munceau 
în lagărele din Uniunea Sovietică. Unii se întorseseră: fie 


888 


scăpaseră de gardieni, fie fuseseră eliberaţi întrucât erau prea 
bolnavi pentru a mai lucra; aceștia se alăturaseră miilor de 
persoane dezrădăcinate și lăsate să rătăcească prin întreaga 
Europă, încercând să-și găsească drumul spre casă. Carla și 
Maud întocmiseră scrisori și le trimiseseră prin intermediul 
Armatei Roșii, dar nu primiseră niciun răspuns. _ 

Carla avea inima îndoită la gândul întoarcerii lui Werner. Il 
iubea în continuare și spera din tot sufletul să fie teafăr și 
nevătămat, dar se îngrozea la gândul că era însărcinată cu 
copilul unui violator. Deși nu era vina ei, simţea o rușine 
iraţională. 

Cele trei femei împingeau cotiga pe străzi. O lăsaseră pe 
Rebecca acasă. Orgia de violuri și de jafuri a Armatei Roșii se 
mai domolise și Rebecca nu mai trebuia să se ascundă în pod, 
dar încă nu era sigur pentru o fată frumușică să iasă pe străzi. 

Fotografii imense înfăţișându-i pe Lenin și pe Stalin erau 
atârnate acum deasupra zonei Unter den Linden, cândva locul 
de plimbare al elitei germane. Majoritatea drumurilor din Berlin 
fuseseră eliberate, iar dărâmăturile clădirilor distruse stăteau 
claie peste grămadă la fiecare câteva sute de metri, gata să fie 
refolosite, poate, dacă germanii reușeau să-și reconstruiască 
tara. Şiruri de case fuseseră demolate, adeseori chiar cvartale 
întregi. Aveau să le trebuiască ani buni ca să-și revină din 
distrugere. Printre ruine erau mii de cadavre care putrezeau, iar 
mirosul dulceag și bolnăvicios al cărnii în putrefacție rămăsese 
în aer toată vara. Acum, mirosul se simţea doar după ploaie. 

Între timp, orașul fusese împărţit în patru zone: rusească, 
americană, britanică și franceză. Multe clădiri rămase încă în 
picioare fuseseră rechiziţionate de către trupele de ocupaţie. 
Berlinezii locuiau pe unde apucau, căutându-și adeseori adăpost 
în încăperile unor case demolate pe jumătate. In oraș se reluase 
alimentarea cu apă potabilă, iar curentul electric venea din când 
în când, însă era greu să găsești combustibil pentru încălzire și 
gătit. Dulapul cu sertare ar fi putut fi la fel de valoros ca lemn de 
foc. 

Îl duseră în Wedding, în zona franceză, unde îl vândură unui 
colonel parizian fermecător pentru un cartuș de Gitanes. 
Moneda își pierduse valoarea după ocupaţie, întrucât sovieticii o 
produseseră în cantități mult prea mari, așa că totul era 
cumpărat și vândut pentru ţigări. 


889 


Acum se întorceau triumfătoare, Maud și Ada manevrând 
cotiga goală, în vreme ce Carla mergea pe lângă ele. O dureau 
toate încheieturile de la cât împinsese cotiga, dar erau bogate 
acum: ajungeai departe cu un cartuș întreg de ţigări. 

Se lăsă noaptea și temperatura cobori până la zero grade. 
Ruta spre casă trecea prin sectorul britanic. Carla se întreba 
uneori dacă britanicii nu ar fi ajutat-o pe mama ei în situaţia în 
care ar fi aflat ce greutăţi îndura. Pe de altă parte, Maud era 
cetăţean german de 26 de ani deja. Fratele ei, contele 
Fitzherbert, era înstărit și influent, dar refuzase să o mai 
întreţină după căsătoria ei cu Walter von Ulrich, iar el era un om 
încăpățânat: nu erau șanse prea mari să-și schimbe atitudinea. 

In faţa unei case confiscate de puterea ocupantă, dădură 
peste o mulţime de vreo 30-40 de oameni zdrenţăroși. Oprindu- 
se să afle la ce se holba lumea, cele trei femei văzură că 
înăuntru se derula o petrecere. Prin ferestre observară camere 
puternic luminate, bărbaţi și femei cu băuturi în mână și 
chelnerițe care treceau printre oameni cu tăvi cu mâncare. Carla 
se uită împrejur. Mulțimea era formată în principal din femei și 
copii - nu mai rămăseseră prea mulţi bărbaţi în Berlin sau în 
restul Germaniei - și se holbau cu toții nerăbdători prin ferestre, 
ca niște păcătoşi lăsaţi în afara porţilor raiului. Era o priveliște 
jalnică. 

— Ce obscen! exclamă Maud, pornind pe alee către ușa casei. 

O santinelă britanică îi răsări în cale și îi zise Wein, nein, 
probabil singurul lucru pe care îl știa în germană. 

Maud i se adresă în engleza impecabilă și rafinată pe care o 
învățase în copilărie. 

— Trebuie să vorbesc imediat cu comandantul tău. 

Ca întotdeauna, Carla admiră tupeul și atitudinea mamei sale. 
Santinela privi cu suspiciune haina zdrenţăroasă a lui Maud, dar 
după o clipă ciocăni la ușa. Aceasta se deschise și pe acolo se iți 
un cap. 

— O doamnă englezoaică vrea să vorbească cu dom’ 
comandant, rosti santinela. 

După câteva secunde ușa se deschise din nou și doi oameni 
apărură în cadru. Ar fi putut foarte bine să fie caricatura unui 
ofițer britanic și a soţiei sale: el purta un papion negru la 
uniformă, iar ea o rochie lungă și perle. 


890 


— Bună seara, rosti Maud. Imi pare nespus de rău să vă 
deranjez petrecerea. 

Ei se holbară la ea, uluiţi că o femeie în zdrenţe li se adresa 
așa. Maud continuă: 

— Voiam doar să vedeţi cu ochii dumneavoastră ce le faceți 
bieţilor oameni de afară. Cuplul se uită spre mulţime, iar Maud 
spuse în încheiere: Aţi putea măcar să trageţi perdelele, pentru 
Dumnezeu! 

După o clipă, femeia zise: 

— Vai, George, oare chiar am fost atât de cruzi? 

— În mod neintenţionat, poate, rosti bărbatul iritat. 

— Oare am putea să ne revanșăm dacă le trimitem niște 
mâncare? 

— Da, interveni imediat Maud. Ar fi un act de bunătate și o 
scuză în același timp. 

Ofițerul părea sceptic. Probabil că ar fi încălcat niște reguli 
stricte dacă le dădea aperitive germanilor înfometați. Femeia îl 
imploră: 

— O, George, scumpule, hai! Te rog! 

— Fie, consimţi soţul ei. 

Femeia se întoarse spre Maud. 

— Vă mulțumesc că ne-aţi atras atenţia. Chiar nu am vrut să 
facem asta, zise ea. 

— Cu plăcere, rosti Maud, plecând de la ușă. 

Câteva minute mai târziu, invitaţii începură să iasă din casă 
cu platouri cu sandviciuri și cu prăjiturele, pe care le oferiră 
multimii înfometate. Carla zâmbi larg. Neobrăzarea mamei sale 
dăduse roade. Luă o felie de tartă cu fructe, pe care o înfulecă 
din câteva înghiţituri. Prăjitura conţinea mai mult zahăr decât 
mâncase ea în ultimele șase luni. 

Perdelele fură trase, invitaţii se întoarseră în casă și mulțimea 
se împrăștie. Maud și Ada apucară din nou mânerele cotigii și își 
reluară drumul spre casă. 

— Bravo, mamă! rosti Carla. Un cartuș de Gitanes și o masă 
gratis într-o singură după-amiază! 

În afara sovieticilor, puţini dintre soldaţii din trupele de 
ocupaţie se purtau cu cruzime cu germanii, reflectă Carla. Asta 
o surprindea. Militarii americani împărțeau batoane de ciocolată. 
Chiar și francezii, ai căror copii suferiseră de foame sub ocupația 
germană, se purtau adeseori frumos. „După toată nefericirea pe 


891 


care le-am produs-o noi, germanii, vecinilor noștri, se gândi 
Carla, este uluitor că nu ne urăsc mai mult. Pe de altă parte, 
poate consideră că am suferit destul din cauza naziștilor, a 
Armatei Roșii și a raidurilor aeriene.” 

Ajunseră acasă târziu. Lăsară cotiga la vecinii care le-o 
împrumutaseră, oferindu-le drept plată jumătate de pachet de 
Gitanes. Intrară în casă, care din fericire rămăsese intactă. 
Puţine ferestre mai aveau geamuri, iar zidăria era plină de fisuri, 
însă locuinţa nu suferise avarii structurale și încă le proteja de 
intemperii. 

Cu toate acestea, cele patru femei locuiau acum în bucătărie, 
dormind acolo pe saltele aduse noaptea de pe hol. Era greu 
oricum să încălzească chiar o singură încăpere și în niciun caz 
nu ar fi avut combustibil pentru restul casei, în soba din 
bucătărie arseseră cărbune pe vremuri, dar acesta aproape că 
nu mai putea fi obținut acum. Totuși, descoperiseră că puteau 
arde multe alte lucruri în sobă: cărţi, ziare, bucăţi de mobilă, 
chiar și perdele de plasă. 

Dormeau câte două, Carla cu Rebecca și Maud cu Ada. 
Rebecca plângea adeseori până adormea în braţele Carlei, așa 
cum făcuse în noaptea în care fuseseră omorâţi părinţii ei. 

Drumul lung o epuizase pe Carla, așa că se întinse imediat pe 
jos. Ada făcu focul în sobă cu reviste vechi aduse din pod de 
Rebecca. Maud adăugă niște apă la resturile supei de fasole de 
la prânz și o reîncălzi pentru cină. 

Când se ridică în capul oaselor ca să-și soarbă supa, Carla 
simţi o durere abdominală ascuţită. Își dădu seama că durerea 
nu era cauzată de împinsul cotigii. Era vorba de altceva. Verifică 
data și numără săptămânile care trecuseră din ziua eliberării 
Spitalului Evreiesc. 

— Mamă, rosti ea cu teamă în glas, cred că trebuie să nasc. 

— Dar e prea devreme! exclamă Maud. 

— Sunt în a treizeci și șasea săptămână de sarcină și am 
crampe. 

— Atunci ar fi bine să ne pregătim. 

Maud urcă la etaj să aducă prosoape. Ada aduse un scaun de 
lemn din sufragerie și o bucată de oțel contorsionat recuperată 
de la locul unei explozii, pe care o folosea pe post de baros. 
Sparse scaunul în bucăţi mai mici, apoi înteţi focul din sobă. 

Carla își puse mâinile pe pântecul umflat. 


892 


— Ai fi putut aștepta și tu să se mai încălzească vremea, 
bebelușule, zise ea. 

În curând o cuprinse o durere atât de puternică, încât nu mai 
băgă de seamă frigul. Nu-și închipuise că putea exista o durere 
atât de intensă, nici că aceasta putea ţine atât de mult. Durerile 
facerii se lungiră pe tot parcursul nopţii. Maud și Ada o ţinură pe 
rând de mână în timp ce gemea și plângea. Rebecca se holba la 
ea, albă la faţă și speriată. 

Lumina cenușie a dimineții se strecura printre foile de ziar 
lipite în loc de geamuri la ferestrele bucătăriei când apăru în 
sfârșit capul bebelușului. Carla fu copleșită de o senzaţie de 
ușurare cum nu mai trăise niciodată, chiar dacă durerea nu 
încetă imediat. După ce mai împinse o dată, Maud îi luă 
bebelușul dintre picioare. 

— E băiat, rosti ea. 

Îi suflă pe faţă, iar el deschise gura și începu să scâncească. 

Apoi îi dădu bebelușul Carlei, săltând-o în capul oaselor pe 
saltea și rezemând-o de câteva perne aduse din salonaș. 

Pruncul avea păr negru și bogat. 

Maud legă cordonul ombilical cu o bucată de bumbac, apoi îl 
tăie. Carla își descheie nasturii de la bluză și-și duse bebelușul la 
sân. 

Se temea că nu va avea lapte. Sânii ei ar fi trebuit să se umfle 
și să intre în lactaţie spre sfârșitul sarcinii, însă asta nu se 
întâmplase - poate pentru că bebelușul se născuse mai 
devreme, poate pentru că mama era subnutrită. Insă după 
câteva clipe de supt, ea simţi o durere ciudată și laptele începu 
să curgă. 

În curând, bebelușul adormi. 

Ada aduse un castron cu apă caldă și o cârpă și șterse cu 
blândeţe faţa și capul pruncului, apoi și restul trupului. 

Rebecca șopti: 

— Ce frumos este! 

Carla zise: 

— Mamă, ce-ar fi să-i spunem Walter? 

Nu intenţionase să fie dramatică, dar Maud cedă în fața 
emoţiilor. Faţa i se încreți și ea se îndoi de mijloc, cuprinsă de 
hohote cumplite. Își veni în fire cât să se scuze, apoi se lăsă cu 
totul pradă durerii. „O, Walter, dragul meu Walter!” se tânguia 
ea. 


893 


Într-un final se potoli din plâns și zise din nou: 

— Îmi pare rău. N-am vrut să fac o scenă. Își șterse fața cu 
mâneca și adăugă: Doar că mi-aș dori ca tatăl tău să-și fi putut 
vedea nepotul, atâta tot. E atât de nedrept...! 

Ada le surprinse pe amândouă citând din Cartea lui lov: 

— „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului 
binecuvântat!” 

Carla nu credea în Dumnezeu - nicio Fiinţă Supremă demnă 
de numele acesta nu ar fi îngăduit existenţa lagărelor naziste 
ale morții -, și totuși citatul îi aduse alinare. Era vorba despre 
acceptarea tuturor lucrurilor din viața unui om, inclusiv a 
durerilor nașterii și a tristeţii morţii. Maud părea să-l aprecieze și 
ea și se mai calmă. 

Carla se uită cu adoraţie la copilașul Walter. Avea să-i poarte 
de grijă, să îl hrănească și să-i ţină de cald, își jură ea, indiferent 
câte dificultăţi avea să întâmpine. Era cel mai minunat copil 
care se născuse vreodată și avea să îl iubească și să îl 
preţuiască veșnic. 

Când se trezi, Carla îi dădu să sugă din nou. El se hrăni 
mulțumit, scoțând mici plescăituri sub privirile celor patru femei. 
Pentru o vreme, în bucătăria caldă și slab luminată nu se mai 
auzi niciun sunet. 


(II) 


Primul discurs ţinut de un nou deputat în Camera Comunelor 
era numit discurs de debut, fiind de obicei plictisitor. Trebuiau 
rostite anumite lucruri, erau folosite clișee și în mod 
convenţional subiectul nu trebuia să fie controversat. Atât 
colegii, cât și adversarii îl felicitau pe cel abia venit, tradiţiile 
erau respectate și gheața se spărgea. 

Lloyd Williams își ţinu primul discurs real abia peste câteva 
luni, în timpul unei dezbateri pe tema Legii de Asigurări 
Naţionale. Atunci avu mai multe emoții. 

Când își pregăti cuvântarea, se gândi în mod special la doi 
oratori. Bunicul său, Dai Williams, folosea limbajul și ritmurile 
Bibliei nu doar în capelă, ci mai ales atunci când vorbea despre 
greutăţile și nedreptăţile vieţii de miner. Insista pe cuvinte 


894 


scurte, bogate în înţelesuri: trudă, păcat, lăcomie. Vorbea de 
cămin, de puț și de mormânt. 

Și Churchill făcea la fel, numai că el avea și umor, spre 
deosebire de Dai Williams. Propoziţiile sale lungi și maiestuoase 
se încheiau adeseori cu câte o imagine neașteptată sau cu câte 
o răsturnare de înțeles. Cum fusese redactor-șef al ziarului 
guvernamental British Gazette în timpul grevei generale din 
1926, îi avertizase pe sindicaliști: „Gândiţi-vă bine: dacă ne mai 
faceţi vreodată pocinogul cu o altă grevă generală, vă facem și 
noi pocinogul cu o altă British Gazette”. Un discurs avea nevoie 
de asemenea surprize, credea Lloyd; erau ca stafidele dintr-un 
chec. 

Insă când se ridică să ia cuvântul, descoperi că propoziţiile 
sale, alese cu atâta grijă, păreau deodată nerealiste. Era 
limpede că și publicul simţea același lucru și în curând își dădu 
seama că vreo 50-60 de deputați din sală îl ascultau doar într-o 
doară. Trecu printr-un moment de panică cumplită: cum putea fi 
plictisitor într-o chestiune care conta atât de mult pentru 
oamenii pe care îi reprezenta? 

În primul rând al băncii puterii își zări mama, acum ministru al 
școlilor, și pe unchiul Billy, ministrul cărbunilor. Billy Williams 
începuse să lucreze în mină de la 13 ani, din câte știa Lloyd. La 
aceeași vârstă, Ethel începuse să șteargă podelele de la Ty 
Gwyn. Dezbaterea aceea nu era despre fraze meșteșugite, ci 
despre vieţile lor. 

După un minut renunță la discursul scris și începu să 
improvizeze. Pomeni sărăcia familiilor din clasa muncitoare, 
lăsate fără o leţcaie de șomaj sau dizabilităţi, scene pe care le 
observase cu ochii lui în East End și în regiunea minieră din 
South Wales. Glasul său trăda emoția pe care o simţea, oarecum 
spre stânjeneala sa, dar își continuă cuvântarea. Simţi că 
publicul începea să fie atent. Vorbi despre bunicul său și despre 
ceilalți oameni care porniseră mișcarea laburistă, cu scopul de a 
obţine o asigurare de angajare cuprinzătoare, care să elimine 
pentru totdeauna teama de sărăcie. Se așeză într-un cor de 
aprobări. 

În galeria vizitatorilor, soţia sa, Daisy, zâmbi mândră și îi făcu 
semn că se descurcase de minune. 

Ascultă restul dezbaterii extrem de satisfăcut. Simţea că 
trecuse primul lui test adevărat ca deputat. 


895 


Ceva mai târziu, fu abordat pe hol de un organizator laburist, 
unul dintre oamenii a căror sarcină era să se asigure că 
deputaţii votau cum trebuie. După ce-l felicită pe Lloyd pentru 
discurs, organizatorul îl întrebă: 

— Ce-ai spune dacă ai fi secretar parlamentar particular? 

Lloyd era încântat. Fiecare ministru și secretar de stat avea 
măcar un asemenea secretar. În realitate, secretarii 
parlamentari particulari nu făceau de obicei decât să ducă 
servieta oficialului guvernamental, dar acest rol era primul pas 
spre ascensiunea într-un minister. 

— AȘ fi onorat, răspunse Lloyd. Pentru cine aș lucra? 

— Pentru Ernie Bevin. 

Lui Lloyd nu-i venea să creadă că putea avea atât noroc. 
Bevin era ministru de externe și cel mai apropiat coleg al 
premierului Attlee. Relaţia strânsă dintre cei doi era un caz de 
atracţie a contrariilor. Attlee făcea parte din clasa de mijloc: fiu 
de avocat, absolvent de Oxford, ofițer în Primul Război Mondial; 
Bevin era copilul nelegitim al unei menajere, nu-și cunoscuse 
niciodată tatăl, începuse să muncească de la 11 ani și fondase 
uriașul Sindicat al Transporturilor și al Muncitorilor Necalificați. 
Erau complet diferiţi și din punct de vedere fizic: Attlee era 
suplu, spilcuit, discret și solemn; Bevin era masiv, înalt, puternic 
și supraponderal, cu un râs zgomotos. Ministrul de externe se 
referea la premier cu apelativul „micul Clem”. Cu toate acestea, 
erau aliaţi de nădejde. 

Era un erou pentru Lloyd, ca și pentru alte câteva milioane de 
britanici de rând. 

— Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere, rosti Lloyd. Dar 
Bevin nu are deja un secretar? 

— Are nevoie de doi, replică organizatorul. Du-te la Ministerul 
de Externe mâine dimineaţă la nouă și poţi începe. 

— Mulţumesc! 

Lloyd străbătu grăbit holul cu lambriuri de stejar, îndreptându- 
se spre biroul mamei sale. Stabilise să se întâlnească cu Daisy 
acolo după dezbatere. 

— Mamă! exclamă el imediat ce intră. Voi fi secretarul 
parlamentar particular al lui Ernie Bevin! 

Apoi observă că Ethel nu era singură. Contele Fitzherbert era 
și el acolo. 


896 


Fitz se holbă la Lloyd cu un amestec de surprindere și de 
dezgust. 

Cu tot șocul său, Lloyd nu putu să nu remarce că tatăl său 
purta un costum cenușiu croit impecabil, cu vestă. 

Își întoarse privirea spre mama lui. Ea era destul de calmă. 
Întâlnirea nu era o surpriză pentru ea - probabil că o plănuise. 

Și contele ajunsese, se pare, la aceeași concluzie. 

— Ce dracu mai e și asta, Ethel? 

Lloyd se holbă la omul al cărui sânge îi curgea prin vene. 
Chiar și în acea situaţie stânjenitoare, Fitz își păstra atitudinea 
plină de demnitate. Era chipeș, în ciuda pleoapei căzute cu care 
se căpătase în Bătălia de pe Somme. Se sprijinea într-un baston, 
o altă consecinţă a acelei bătălii. La cei aproape 60 de ani ai săi, 
era îngrijit impecabil, cu părul său cărunt bine tuns, cu nodul 
cravatei argintii strâns corect la gât și cu pantofii negri lucioși. Și 
lui Lloyd îi plăcea să arate cât mai ferchezuit. „De la el am 
moștenit asta”, se gândi el. 

Ethel se duse lângă conte. Lloyd își cunoștea suficient de bine 
mama ca să înțeleagă semnificaţia acelei mișcări. Ea își folosea 
frecvent farmecul ca să convingă bărbaţii - însă lui Lloyd nu-i 
plăcea să o vadă purtându-se atât de călduros cu cineva care 
profitase de ea și apoi o lăsase la greu. 

— Mi-a părut teribil de rău să aud de moartea lui Boy, îi zise 
ea lui Fitz. N-avem nimic mai scump pe lume decât copiii, nu-i 
așa? 

— Trebuie să plec, spuse Fitz. 

Până în acel moment, Lloyd îl întâlnise pe Fitz doar pe fugă. 
Nu-și petrecuse niciodată prea mult timp cu el, nici nu-l auzise 
rostind atâtea cuvinte, în ciuda senzaţiei de stânjeneală, Lloyd 
era fascinat. Oricât de morocănos ar fi fost acum, Fitz avea un 
anumit farmec. 

— Te rog, Fitz, zise Ethel. Ai un fiu pe care nu l-ai recunoscut 
niciodată - un fiu de care ar trebui să fii mândru. 

— N-ar trebui să faci asta, Ethel, zise Fitz. Orice om are 
dreptul să-și uite greșelile tinereţii. 

Lloyd simţi cum i se accentuează senzaţia de stânjeneală, 
însă mama lui insistă: 

— De ce-ai vrea să uiţi? Știu că a fost o greșeală, dar uită-te la 
el acum - e deputat în Camera Comunelor și tocmai a ţinut un 


897 


discurs  entuziasmant... În plus, a fost numit secretar 
parlamentar particular al ministrului de externe. 

Fitz continua să nu se uite la Lloyd. Ethel spuse: 

— Vrei să pretinzi că aventura noastră a fost un flirt fără rost, 
însă știi bine adevărul. Da. Am fost tineri, proști și excitaţi, dar 
ne-am iubit. Chiar ne-am iubit, Fitz. Ar trebui s-o recunoști. Nu 
pricepi că dacă vei continua să negi adevărul despre propria-ţi 
persoană îţi vei pierde sufletul? 

Chipul lui Fitz nu mai era doar impasibil, observă Lloyd. Omul 
se stăpânea ca să păstreze situaţia sub control. Lloyd înţelese 
că mama lui atinsese adevărata problemă. Pentru Fitz, 
primordială nu era rușinea de a avea un fiu nelegitim - era prea 
mândru ca să accepte că iubise o menajeră. Probabil că o iubise 
pe Ethel mai mult decât își iubise soţia, intui Lloyd, iar asta îi 
zguduia serios cele mai fundamentale concepţii despre ierarhia 
socială. 

Pentru prima oară, Lloyd interveni în discuţie: 

— Am fost lângă Boy când a murit, domnule. A murit 
vitejește. 

Fitz se uită la el pentru prima dată. 

— Fiul meu nu are nevoie de vreo aprobare, rosti el. 

Lloyd simţi afirmaţia ca pe o palmă. Chiar și Ethel era șocată. 

— Fitz! exclamă ea. Cum poți fi atât de rău? 

În clipa aceea, intră Daisy. 

— Salut, Fitz! spuse ea pe un ton voios. Probabil ai crezut că 
vei scăpa de mine, dar iată că acum vei fi din nou socrul meu. 
Nu-i așa că-i amuzant? 

Ethel rosti: 

— Tocmai încercam să îl conving pe Fitz să dea mâna cu 
Lloyd. 

Fitz replică: 

— Eu unul încerc să evit să dau mâna cu socialiștii. 

Ethel purta o bătălie deja pierdută, dar nu avea de gând să 
renunţe. 

— Uite cât de mult îţi seamănă! Se îmbracă discret, în haine 
ca ale tale, îți împărtășește interesul pentru politică - probabil 
că va ajunge ministru de externe, ceea ce ţi-ai dorit și tu să fii! 

Expresia lui Fitz se întunecă și mai mult. 

— Acum este și mai puţin probabil că voi fi numit vreodată 
ministru de externe. Porni spre ușă și adăugă: Și nu mi-ar face 


898 


nicio plăcere să știu că această funcție importantă din stat ar 
încăpea pe mâinile bastardului meu bolșevic! 

Cu aceste cuvinte el ieși, iar Ethel izbucni în lacrimi. 

Daisy îl cuprinse cu braţul pe Lloyd. 

— Îmi pare nespus de rău, zise ea. 

— Nu-ţi face griji, răspunse Lloyd. Nu sunt șocat sau 
dezamăgit. 

Nu era adevărat, dar nu voia să pară vrednic de milă. 

— El m-a respins acum multă vreme. O privi pe Daisy cu 
adoraţie și adăugă: Am mare noroc să am parte de atâţia 
oameni care mă iubesc. 

Ethel rosti printre lacrimi: 

— Este vina mea. Nu ar fi trebuit să-l chem aici. Ar fi trebuit 
să-mi dau seama că lucrurile vor lua o turnură proastă. 

— Nu-ţi mai face griji, o liniști Daisy. Am vești bune. 

Lloyd îi zâmbi. 

— Ce anume? 

Ea se uită la Ethel și zise: 

— Eşti pregătită? 

— Cred că da. 

— Haide, o presă Lloyd. Despre ce-i vorba? 

Daisy spuse: 

— O să avem un copil. 


(HI) 


Fratele Carlei, Erik, se întoarse acasă în vara aceea, mai mult 
mort decât viu. Se îmbolnăvise de tuberculoză într-un lagăr de 
muncă sovietic și fusese eliberat când boala îl împiedicase să 
mai lucreze. Dormise în condiții extrem de grele vreme de mai 
multe săptămâni, călătorind cu trenuri de marfă și rugându-se 
de camionagii să-l ia și pe el câte o bucată de drum. Sosi descult 
în casa familiei von Ulrich, îmbrăcat în haine zdrenţuite și 
murdare. Chipul său părea scheletic. 

Cu toate acestea, nu muri. Poate că fu salvat de faptul că era 
din nou în mijlocul celor dragi; sau de vremea ceva mai 
călduroasă de la începutul primăverii; sau poate doar odihna îl 
întremase; dar tușea mai puţin și-și recăpătase suficientă vlagă 


899 


cât să ajute și el la treburile casei, reparând ferestrele sparte și 
țiglele de pe acoperiș sau desfundând burlanele... 

Din fericire, la începutul anului Frieda Franck dădu lovitura. 

Ludwig Franck fusese ucis în raidul aerian care-i distrusese 
fabrica și pentru o vreme Frieda și mama ei trăiseră în aceeași 
sărăcie lucie ca și restul lumii. Dar ea obţinu o slujbă de 
asistentă medicală în zona americană și, la scurtă vreme după 
aceea, așa cum îi explicase Carlei, un mic grup de medici 
americani îi ceruseră să vândă surplusul lor de mâncare și de 
țigări pe piaţa neagră pentru un procent din câștig. După aceea 
începu să treacă pe la Carla săptămânal cu un coșuleț cu 
provizii: haine groase, lumânări, baterii de lanternă, chibrituri, 
săpun și mâncare - slănină, ciocolată, mere, orez, compot de 
piersici. Maud împărțea hrana în porţii și îi dădea Carlei dublu. 
Aceasta accepta fără ezitare, nu atât pentru ea, cât de dragul 
micuţului Walli. 

Fără merindele dobândite în mod ilegal de Frieda, cu 
siguranţă Walli nu ar fi supravieţuit. 

Se transforma repede. Părul negru cu care se născuse lăsase 
loc unui păr mai fin, blond. La șase luni avea deja minunaţii ochi 
verzi ai lui Maud. Pe măsură ce trăsăturile sale prindeau contur, 
Carla observă în colţul ochilor un pliu ce-i dădea un aer asiatic și 
se întrebă dacă nu cumva tatăl său nu fusese siberian. Nu și-i 
mai amintea pe toţi bărbaţii care o violaseră - în cea mai mare 
parte a timpului își ţinuse ochii închiși. 

Deja nu-i mai detesta. Era ciudat, dar se bucura atât de mult 
să-l aibă pe Walli, încât nu-și mai pierdea timpul cu regrete 
legate de grozăvia petrecută. 

Rebecca era fascinată de Walli. La cei 15 ani ai săi, era 
suficient de mare cât să-i încolțească în suflet sentimentele 
materne și era dornică mereu să o ajute pe Carla să-l îmbăieze 
și să-l îmbrace. Se juca mereu cu el, iar el gângurea încântat 
când o vedea. 

De îndată ce Erik se simţi destul de întremat, se înscrise în 
Partidul Comunist. 

Carla era consternată. După ce îndurase atâtea din pricina 
sovieticilor, cum mai putea să facă una ca asta? Insă realiză că 
el vorbea despre comunism la fel cum vorbise despre nazism cu 
un deceniu în urmă. Spera ca de această dată să se trezească 
mai repede la realitate. 


900 


Aliaţii ţineau neaparat ca Germania să redevină democrată, 
așa că alegerile locale fură programate în Berlin chiar în 1946. 

Carla era convinsă că orașul nu avea să revină la normal 
decât dacă locuitorii săi preluau controlul, așa că decise să 
candideze pentru Partidul Social Democrat. Însă berlinezii 
descoperiră rapid că ocupanţii sovietici aveau o concepţie 
aparte despre democraţie. 

Sovieticii fuseseră șocați de rezultatele alegerilor desfășurate 
în noiembrie în Austria. Comuniștii austrieci se așteptaseră să 
meargă cap la cap cu socialiștii, dar nu câștigaseră decât 4 
mandate din 165. Aparent, alegătorii dădeau vina pe comunism 
pentru brutalitatea Armatei Roșii. Kremlinul, nedeprins cu 
alegerile libere, nu anticipase asta. 

Pentru a evita un rezultat similar în Germania, sovieticii 
propuseră o fuziune între comuniști și social-democrati, în ceea 
ce ei numeau un front unit. Social-democraţii refuzaseră, în 
ciuda presiunilor imense. In Germania de Est, rușii începură să-i 
aresteze pe social-democraţi, așa cum făcuseră și naziștii în 
1933. Acolo fuziunea fu impusă în cele din urmă. Insă scrutinul 
din Berlin era supervizat de toate cele patru puteri aliate, așa că 
social-democraţii rezistară. 

După ce se mai încălzi vremea, Carla începu și ea să stea la 
coadă pentru mâncare. Îl lua pe Walli cu ea, înfășurat într-o faţă 
de pernă - nu avea hăinuţe de bebeluș. Intr-o dimineaţă, pe 
când stătea la rând pentru cartofi, la câteva cvartale de casă, fu 
surprinsă să vadă oprindu-se un jeep american, cu Frieda pe 
scaunul din dreapta. Șoferul de vârstă mijlocie și cu un început 
de chelie o sărută pe buze, iar ea cobori din mașină. Purta o 
rochie albastră fară mâneci și pantofi noi. Porni grăbită spre 
casa familiei von Ulrich, cu un coșuleţ în mână. 

Carla pricepu totul într-o clipită. Frieda nu vindea lucruri pe 
piaţa neagră și nici nu exista vreun grup organizat de doctori. 
Era amanta plătită a unui ofițer american. 

Nu era ceva neobișnuit. Mii de nemţțoaice drăguțţe avuseseră 
de ales între a-și vedea familia murind de foame și a se culca cu 
un ofițer generos. Franţuzoaicele făcuseră același lucru sub 
ocupaţia germană: soțiile ofițerilor germani vorbeau cu obidă 
despre asta. 

Cu toate acestea, Carla era oripilată. Crezuse că Frieda Îl 
iubește pe Heinrich. Cei doi plănuiau să se căsătorească de 


901 


îndată ce viaţa revenea cât de cât la normal. Carla simţea o 
adâncă mâhnire. 

Își cumpără raţia de cartofi și se grăbi spre casă. 

O găsi pe Frieda la etaj, în salonaș. Erik făcuse curat în 
cameră și pusese ziare la ferestre. Perdelele erau demult 
folosite ca așternuturi de pat, însă majoritatea scaunelor 
rămăseseră intacte, deși cu căptușeala decolorată și roasă. 
Pianul era încă acolo, în mod miraculos. Un ofițer rus îl 
descoperise și zisese că avea să revină a doua zi cu o macara, 
ca să-l scoată pe fereastră, dar nu se mai întorsese. 

Frieda îl luă imediat pe Walli din brațele Carlei și începu să-i 
cânte. A, B, C, die Katze lief im Schnee. Femeile care încă nu 
aveau copii, Rebecca și Frieda, nu se mai săturau de Walli, 
observă Carla. Cele care avuseseră deja copii, Maud și Ada, deși 
îl adorau, îl tratau într-o manieră ceva mai practică. 

Frieda săltă capacul pianului și îl încurajă pe Walli să bată în 
clape în timp ce ea îi cânta. Instrumentul nu mai fusese folosit 
de ani buni: Maud nu-l mai atinsese de la moartea ultimului ei 
elev, Joachim Koch. 

După câteva minute, Frieda îi zise Carlei: 

— Pari mai serioasă decât de obicei. Ce s-a întâmplat? 

— Știu cum faci rost de mâncarea pe care ne-o aduci, spuse 
Carla. Nu vinzi nimic pe piaţa neagră, nu-i așa? 

— Ba da, cum să nu? replică Frieda. Ce tot vorbești acolo? 

— Te-am văzut dimineaţă coborând dintr-un jeep. 

— Da, m-a adus colonelul Hicks aici. 

— Te-a sărutat pe buze. 

Frieda își întoarse privirea. 

— Știam eu că ar fi trebuit să cobor mai devreme. Aș fi putut 
veni pe jos din zona americană. 

— Frieda, cum rămâne cu Heinrich? 

— Nu va afla niciodată! Voi fi mai atentă, jur. 

— Îl mai iubești? 

— Sigur că da! Ne vom căsători. 

— Atunci, de ce...? 

— M-am săturat de lipsuri! Vreau să mă îmbrac și eu cu haine 
frumoase, să merg în cluburi de noapte și să dansez. 

— Nu, nu-i vorba de asta, rosti Carla cu fermitate. Nu mă poți 
minţi, Frieda - suntem prietene de-atâta timp... Zi-mi adevărul. 

— Adevărul? 


902 


— Da, te rog. 

— Eşti sigură? 

— Da, sunt sigură. 

— Am făcut-o pentru Walli. 

Carla rămase cu gura căscată. Nici nu-i trecuse prin cap 
această explicație, dar era perfect plauzibilă. Nu-i venea greu să 
și-o imagineze pe Frieda făcând așa ceva pentru ea și pentru 
copilașul ei. 

Însă se simţea cumplit - însemna că ea era responsabilă 
pentru faptul că Frieda se prostitua. 

— Este groaznic! exclamă Carla. Nu ar fi trebuit s-o faci - ne- 
am fi descurcat noi cumva. 

Frieda sări de pe taburetul de la pian cu bebelușul în braţe. 

— Ba nu, nu v-aţi fi descurcat! izbucni ea. 

Walli se sperie și începu să plângă. Carla îl luă în brațe și îl 
legănă, mângâindu-l pe spate. 

— Nu v-aţi fi descurcat, repetă Frieda pe un ton mai calm. 

— De unde știi? 

— Toată iarna trecută ne-au fost aduși la spital bebeluși goi, 
înfășuraţi în ziare, morţi de foame și de frig. De-abia îi puteam 
privi. 

— O, Doamne! zise Carla, strângându-l și mai tare pe Walli la 
piept. 

— Capătă o tentă vineţie când îngheață. 

— Încetează! 

— Trebuie să-ţi spun, altminteri nu vei înţelege de ce am 
făcut ce-am făcut. Walli ar fi fost unul dintre acei bebeluși 
înghețați. 

— Știu, murmură Carla. Știu. 

— Percy Hicks este un om de treabă. Are o soţie cicălitoare 
acasă, la Boston, și mi-a mărturisit că eu sunt cea mai sexi 
femeie pe care a văzut-o în viaţa lui. Este cumsecade, termină 
repede și folosește mereu prezervativ. 

— Ar trebui să te oprești, rosti Carla. 

— Nici tu nu crezi asta. 

— Așa este, mărturisi Carla. Și asta mă doare cel mai mult. 
Mă simt atât de vinovată... Sunt vinovată! 

— Nu, nu ești. Este alegerea mea. Femeile din Germania 
trebuie să facă alegeri grele. Noi plătim pentru alegerile ușoare 
pe care bărbaţii noștri le-au făcut acum cincisprezece ani. 


903 


Bărbaţi ca tatăl meu, care a crezut că Hitler va fi un avantaj 
pentru afacerile sale, și ca tatăl lui Heinrich, care a votat pentru 
Legea de Împuternicire. Fiicele sunt pedepsite pentru păcatele 
taţilor. 

Apoi, la ușă se auzi un ciocănit puternic. O clipă mai târziu 
auziră pași grăbiţi și Rebecca veni repede sus, în caz că erau 
soldați din Armata Roșie. 

Apoi auziră vocea Adei: „O! Domnule! Bună dimineaţa!” Părea 
surprinsă și ușor îngrijorată, dar nu speriată. Carla se întrebă 
cine i-ar fi putut provoca Adei o astfel de reacţie ambivalenţă. 

Pe trepte se auziră pași apăsaţi de bărbat, apoi pe ușă intră 
Werner. Era murdar, zdrenţăros și slab ca o scândură, dar avea 
un zâmbet larg pe chip. 

— Eu sunt! rosti el exuberant. M-am întors! 

Apoi văzu bebelușul. Rămase cu gura căscată și zâmbetul de 
fericire i se șterse de pe faţă. 

— O! exclamă el. Ce... cine... al cui este copilul ăla? 

— Al meu, iubitule, răspunse Carla. Lasă-mă să-ţi explic. 

— Să-mi explici? se răsti el. Ce să-mi mai explici? Ai făcut un 
copil cu altul! 

Se răsuci și dădu să plece, dar Frieda interveni: 

— Werner! În camera asta sunt două femei care te iubesc. Nu 
pleca fără să asculţi ce-avem de spus. Nu înţelegi despre ce-i 
vorba. 

— Ba cred că înțeleg perfect. 

— Carla a fost violată. 

El păli. 

— Violată? De către cine? 

Carla zise: 

— Nu am aflat niciodată numele lor. 

— „Numele lor”? Werner înghiţi în sec și șopti: Au fost... au 
fost mai mulți? 

— Cinci soldaţi din Armata Roșie. 

El rosti pe un glas pierit: 

— Cinci? Cum Carla încuviinţă, el continuă: Dar... nu ai 
putut... adică... 

Frieda zise: 

— Și eu am fost violată, Werner. Și mama. 

— O, Dumnezeule, dar ce s-a întâmplat aici? 

— ladul pe pământ, replică Frieda. 


904 


Werner se lăsă să cadă într-un scaun de piele roasă. 

— Și eu care credeam că iadul a fost în locul de unde vin, zise 
el, îngropându-și faţa în palme. 

Carla străbătu camera, cu Walli în braţe, și se opri în fața 
scaunului lui Werner. 

— Uită-te la mine, Werner, spuse ea. Te rog. 

EI își ridică privirea, cu chipul schimonosit de emoție. 

— ladul s-a terminat, zise ea. 

— Cu adevărat? 

— Da, rosti ea pe un ton ferm. Viaţa-i grea, dar naziștii au fost 
înlăturați, războiul s-a încheiat, Hitler a murit și violatorii din 
Armata Roșie sunt acum ţinuţi în frâu, pe cât posibil. Coşmarul 
s-a sfârșit. lar noi doi am rămas în viaţă și suntem împreună. 

EI îi luă mâna într-a sa. 

— Da, ai dreptate. 

— Îl avem pe Walli și peste câteva clipe vei face cunoștință cu 
Rebecca, o fată de 15 ani care a devenit cum-necum copilul 
meu. Trebuie să ne întemeiem o nouă familie cu puţinul pe care 
ni l-a lăsat războiul, așa cum trebuie să ne reclădim casele cu 
dărâmăturile de pe străzi. El dădu din cap aprobator și ea 
continuă: Am nevoie de dragostea ta. La fel ca Rebecca și ca 
Walli. 

El se ridică încet în picioare. Carla îl privi întrebător. El nu mai 
scoase nicio vorbă, dar, după un moment prelung, îi cuprinse pe 
ea și pe copilaș în braţe și-i strânse ușor la piept. 


(IV) 


Conform legilor de război încă în vigoare, guvernul britanic 
avea dreptul să deschidă mine de cărbune oriunde ar fi vrut, 
indiferent de dorintele proprietarului terenului respectiv. 
Compensaţiile se plăteau doar dacă terenul era arabil sau o 
proprietate comercială. 

Ca ministru al cărbunilor, Billy Williams autoriză deschiderea 
unei exploatări miniere la zi pe domeniul de la Ty Gwyn, 
impunătoarea reședință de la marginea Aberowenului a contelui 
Fitzherbert. 

Cum proprietatea respectivă nu era comercială, nu avea să se 
plătească nicio compensație. 


905 


Pe băncile conservatorilor din Camera Comunelor izbucniseră 
vociferări puternice. 

— O să se strângă un morman de zgură chiar sub fereastra de 
la dormitorul contesei! exclamă un deputat indignat. 

Billy Williams zâmbi. 

— Vreme de cincizeci de ani, și mama mea a avut la fereastră 
mormanul de zgură al contelui, replică el. 

Lloyd Williams și Ethel îl însoţiră pe Billy la Aberowen în 
preziua începerii lucrărilor de excavaţie. Lloyd nu ar fi vrut să 
plece de lângă Daisy, care trebuia să nască în cam două 
săptămâni, dar nici nu voia să rateze acest moment istoric. 

Bunicii lui aveau acum peste 70 de ani. Bunicul aproape că 
orbise, în ciuda ochelarilor cu lentile din cristal de stâncă, iar 
Bunica era cocârjată. „Ce frumos, rostise ea când se așezară cu 
toţii la vechea masă din bucătărie. Ambii mei copii sunt aici.” Le 
dădu niște tocană de vită cu piure de napi și felii groase de 
pâine de casă unse cu seu. Apoi le umplu niște căni mari cu ceai 
îndulcit și lăptos. 

Lloyd mâncase asta frecvent în copilărie, însă acum nu îi mai 
plăcea atât de mult. Știa că, până și în vremuri de restriște, 
femeile din Franţa și din Spania reușeau să încropească feluri de 
mâncare gustoase, condimentate cu usturoi și garnisite cu 
verdeață. Îi era rușine că făcea mofturi și se prefăcu că bea și 
mănâncă cu poftă. 

— Păcat de grădinile de la Tŷ Gwyn, rosti Bunica fără pic de 
tact. 

Billy se oțări la ea: 

— Cum adică? Marea Britanie are nevoie de cărbune. 

— Da, dar oamenilor le plac acele grădini. Frumoase mai sunt! 
Am fost acolo în fiecare an, de când eram copilă. Mare păcat că 
nu vor mai fi. 

— Există un loc de recreere foarte bun exact în mijlocul 
Aberowenului! 

— Nu-i același lucru, rosti Bunica imperturbabilă. 

Bunicul interveni: 

— Femeile nu vor pricepe niciodată politica. 

— Nu, zise Bunica. Bănuiesc că n-o vom pricepe. 

Lloyd surprinse privirea mamei sale. Aceasta zâmbi, dar nu 
spuse nimic. 


906 


Billy și Lloyd împărțeau cel de-al doilea dormitor, iar Ethel își 
încropi un pat pe podeaua din bucătărie. 

— Am dormit în camera asta noapte de noapte până când am 
plecat în armată, rosti Billy când se întinseră în pat. Și m-am 
uitat în fiecare dimineaţă pe fereastră la mormanul ăla afurisit 
de zgură. 

— Vorbește mai încet, unchiule Billy, îl atenţionă Lloyd. Doar 
nu vrei să te audă mama ta înjurând. 

— Da, ai dreptate, recunoscu Billy. 

A doua zi dimineaţă după micul dejun, urcară toți dealul până 
la conac. Era o dimineaţă blândă și nici nu ploua. Crestele 
munților din depărtare erau îmblânzite de iarba de vară. Când în 
fața ochilor le apăru conacul de la Tŷ Gwyn, Lloyd nu se putu 
abţine să nu-l vadă mai degrabă ca pe o clădire frumoasă decât 
ca pe un simbol al opresiunii. Desigur, avea ambele semnificaţii: 
nimic nu era simplu în politică. 

Porțile mari de fier erau deschise și familia Williams intră pe 
domeniu. Deja se adunase o mulțime acolo: muncitorii cu 
utilajele lor, o sută și ceva de mineri cu familiile lor, contele 
Fitzherbert cu fiul său Andrew, o mână de reporteri cu carnețele 
și o echipă de filmare. 

Grădinile erau superbe. Castanii bătrâni erau înfrunziţi, pe lac 
erau lebede, iar răsadurile cu flori scânteiau în toate culorile. 
Lloyd realiză că proprietarul își dăduse toată silinţa ca locul să 
arate cât mai bine. Voia să stigmatizeze guvernul laburist, 
făcându-l să arate în ochii lumii ca un grup de distrugători. Lloyd 
își dădu seama că îl compătimea pe Fitz. 

Primarul din Aberowen oferea un interviu. 

— Locuitorii acestui oraș se opun unei exploatări miniere la zi, 
spunea el. 

Asta îl surprinse pe Lloyd: consiliul local era dominat de 
laburiști și probabil că nu le venea deloc ușor să se opună 
deciziei propriului guvern. 

— Vreme de o sută de ani, frumuseţea acestor grădini a 
reprezentat o adevărată ușurare sufletească pentru oamenii 
care trăiesc într-o zonă industrială cenușie, continuă primarul. 
Trecând de la discursul pregătit la amintiri personale, el adăugă: 
Eu mi-am cerut în căsătorie soţia chiar sub acel cedru. 

Fu întrerupt de un zăngănit puternic, ce semăna cu pașii unui 
uriaș de fier. Lloyd se întoarse să identifice sursa și zări un utilaj 


907 


imens apropiindu-se. Părea să fie cea mai mare macara din 
lume. Avea un braţ enorm, lung de vreo 27 de metri, și o cupă 
de excavator în care ar fi încăput fără probleme chiar și un 
camion. Dar cel mai uluitor era că se deplasa pe șenile de oțel, 
care făceau pământul să se cutremure sub ele. 

Mândru, Billy îi zise lui Lloyd: 

— E un excavator Monighan. Poate ridica șase tone de 
pământ în cupă. 

Carul de filmare începu să înregistreze când utilajul 
monstruos intră pe alee. 

Lloyd avea o singură temere cu privire la Partidul Laburist. 
Exista un filon de autoritarism puritan în mulţi dintre socialiști. 
Atât bunicul lui, cât și Billy îl aveau - ei nu erau în largul lor când 
venea vorba de plăcerile simțurilor. Sacrificiul și abstinenţa li se 
potriveau mai bine. Frumusețea răpitoare a acelor grădini li se 
părea irelevantă. Și se înșelau. 

Ethel nu era așa - și nici Lloyd. Poate că ei scăpaseră de 
această acreală. Cel puţin așa spera Lloyd. 

Fitz dădea un interviu pe aleea roz, în timp ce șoferul 
excavatorului aducea utilajul pe poziţie. 

— Ministrul cărbunilor v-a spus că, după ce vor fi epuizate 
resursele din mină, grădina va intra într-un program eficient de 
restaurare, zise el. Eu vă spun că această promisiune este 
deșartă. Bunicul meu, tatăl meu și cu mine am avut nevoie de 
mai bine de un veac ca să facem grădina aceasta să arate atât 
de frumos și de armonios. Va fi nevoie de încă un veac pentru 
restaurarea ei. 

Bratul excavatorului cobori până ajunse la un unghi de 45 de 
grade deasupra tufelor și a răsadurilor cu flori din aripa de vest. 
Cupa fu poziționată deasupra peluzei de crochet. Urmă un lung 
moment de așteptare. Mulțimea amuţi. Billy rosti cu glas tare: 

— Treceţi la treabă, ce Dumnezeu?! 

Un inginer cu cască de protecție suflă într-un fluier. 

Cupa cobori spre pământ cu o bufnitură puternică. Dinţii săi 
de oțel mușcară din peluza verde și plată. Cablul de tracţiune se 
întinse, urmă un scârțâit de mașinărie suprasolicitată, apoi cupa 
începu să se retragă. Când trecu peste pământ, smulse un răsad 
de floarea-soarelui, răsadurile de trandafiri, niște tufe de Clethra 
și de Beaufortia, precum și un mic arbore de magnolie. Când se 
ridică, cupa era plină cu pământ, flori și plante. 


908 


Apoi cupa fu ridicată la vreo șase metri înălțime, lăsând să 
cadă pe alături pământ reavăn și muguri. 

Bratul excavatorului se răsuci într-o parte. Era mai înalt decât 
casa, observă Lloyd. Pentru o clipă, cupa acestuia păru să se 
izbească de ferestrele de la etaj, însă operatorul era iscusit și o 
opri la timp. Cablul de tracţiune se detensionă, cupa se înclină și 
șase tone din grădină căzură pe jos, la câţiva pași de intrare. 

Cupa reveni în poziţia iniţială, iar procesul se repetă. 

Lloyd se uită la Fitz și văzu că acesta plângea. 


e Capitolul 23 
1947 


(1) 


La începutul anului 1947, părea foarte posibil ca întreaga 
Europă să devină comunistă. 

Volodea Peshkov nu știa dacă trebuia să spere asta sau din 
contră. 

Armata Roșie domina Europa de Est și comuniștii câștigau 
alegerile în Vest. Comuniștii își câștigaseră respectul prin rolul 
pe care îl jucaseră în rezistenţa antinazistă. Cinci milioane de 
oameni îi votaseră pe comuniști în primele alegeri franceze de 
după război, făcându-i pe comuniști cel mai popular partid. În 
Italia, o alianță comunist-socialistă câștigase 40 de procente din 
voturi. În Cehoslovacia, comuniștii câștigaseră de unii singuri 38 
procente și conduceau guvernul ales democratic. 

Lucrurile stăteau diferit în Austria și în Germania, unde 
alegătorii fuseseră jefuiţi și batjocoriţi de Armata Roșie. În 
Berlin, social-democraţii câștigaseră 63 dintre cele 130 de 
locuri, iar comuniștii numai 26. Cu toate acestea, Germania era 


909 


ruinată și înfometată, iar Kremlinul încă se gândea că, de 
disperare, oamenii s-ar fi putut întoarce spre comunism, așa 
cum se întorseseră către naziști în timpul crizei. 

Marea Britanie era marea decepţie. Acolo, în urma alegerilor 
de după război, un singur comunist ajunsese în parlament. lar 
guvernul laburist oferea tot ce promitea comunismul: ajutor 
social, asistență medicală gratuită, educaţie pentru toată lumea, 
până și săptămâna de cinci zile de lucru pentru minerii din 
minele din cărbune. 

Insă în restul Europei, capitalismul nu reușea să îi scoată pe 
oameni din criza care urmase războiului. 

lar vremea era de partea lui Stalin, se gândi Volodea, în 
vreme ce straturile de zăpadă se îngroșau pe cupolele în formă 
de ceapă. larna dintre 1946 și 1947 era cea mai rece iarnă în 
Europa din ultima sută de ani. Ningea la St. Tropez. Drumurile și 
căile ferate englezești deveniseră impracticabile și industria se 
oprise complet - lucru care nu se întâmplase niciodată pe timp 
de război. În Franța, rațiile alimentare scăzuseră sub nivelul 
celor din timpul războiului. Organizaţia Naţiunilor Unite calculă 
că 100 de milioane de europeni trăiau cu 1 500 de calorii pe zi - 
nivel la care sănătatea începe să sufere efectele malnutriţiei. În 
vreme ce motoarele producției se învârteau din ce în ce mai 
încet, oamenii începură să simtă că nu mai aveau nimic de 
pierdut și revoluția ajunse să pară singura soluţie. 

Acum, că Uniunea Sovietică avea arme nucleare, nicio altă 
țară nu îi mai putea sta în cale. Soţia lui Volodea, Zoya, și colegii 
ei construiseră o pilă nucleară în Laboratorul nr. 2 al Academiei 
de Științe, un nume ales în mod intenţionat să sune cât mai vag 
pentru centrul sovietic de cercetări nucleare. Pila ajunsese într- 
un stadiu critic în ziua de Crăciun, la șase luni după nașterea lui 
Konstantin, care, la vremea respectivă, dormea în creșa 
laboratorului. Dacă experimentul mergea prost, îi șoptise Zoya 
lui Volodea, pentru micul Kotya nu conta că s-ar fi aflat la o milă 
sau la două depărtare: toată Moscova centrală avea să fie rasă. 

Sentimentele contradictorii ale lui Volodea cu privire la viitor 
se intensificară odată cu nașterea fiului său, Kotya. Voia ca 
acesta să fie cetățean al unei ţări mândre și puternice. Uniunea 
Sovietică merita să domine Europa, simţea el. Armata Roșie 
fusese cea care îi învinsese pe naziști, în patru ani cumpliţi de 
război total: ceilalţi Aliați stătuseră pe margine, ducând războaie 


910 


neînsemnate și alăturându-li-se doar în ultimele unsprezece luni. 
Toate pierderile lor puse la un loc reprezentau abia o fracțiune 
din cele suferite de poporul sovietic. 

Insă apoi se gândea la ce însemna comunismul: epurări 
arbitrare, torturi în beciurile poliției secrete, soldaţi cuceritori 
îndemnați la excese de bestialitate, o ţară imensă silită să se 
supună deciziilor capricioase ale unui tiran care era mai puternic 
decât un ţar. Oare chiar voia Volodea să se extindă acest sistem 
în restul continentului? 

Își aminti cum intrase în gara Penn din New York și cum 
cumpărase un bilet pentru Albuquerque, fară să ceară 
aprobarea nimănui și fară să arate vreun document; și, totodată, 
senzaţia fericită de libertate absolută pe care i-o dăduse acest 
lucru. Arsese cu mult timp în urmă catalogul Sears-Roebuck, 
însă îl avea încă viu în memorie, cu sutele de pagini cu lucruri 
frumoase pe care le putea avea oricine. Poporul rus credea că 
poveștile despre libertatea și prosperitatea din Occident erau 
doar propagandă, însă Volodea știa că nu era așa. O parte din el 
își dorea înfrângerea comunismului. 

Viitorul Germaniei - și deci al Europei - urma să fie decis la 
Conferinţa Miniștrilor de Externe, ce urma să se ţină în martie 
1947, la Moscova. 

Volodea, acum colonel, conducea echipa de informații 
responsabilă pentru această conferință. Ședinţele se ţineau într- 
o sală bogat ornamentată din Casa Industriei Aviatice, aflată la o 
distanţă convenabilă de hotelul Moskva. 

Ca întotdeauna, delegații și interpreţii acestora stăteau în 
jurul unei mese rotunde, iar asistenții lor se aflau pe câteva 
rânduri de scaune, în spatele lor. Ministrul de externe sovietic, 
Vyacheslav Molotov, Bătrânul Fund de Piatră, ceru ca Germania 
să îi plătească Rusiei zece miliarde de dolari drept despăgubiri 
de război. Americanii și britanicii protestară, spunând că aceasta 
ar fi o lovitură fatală pentru economia și așa suferindă a 
Germaniei. Ceea ce Stalin probabil că-și și dorea. 

Volodea reînnoi cunoștința cu Woody Dewar, care era acum 
fotograf de știri atașat la conferință. Se căsătorise și el și îi arătă 
lui Volodea o poză cu o brunetă superbă, ţinând în braţe un 
copil. Așezaţi în spatele unei limuzine ZIS-110B, după o ședință 
de fotografii oficiale la Kremlin, Woody îi spuse lui Volodea: 


911 


— Îţi dai seama că Germania nu are bani să vă plătească 
despăgubirile, nu? 

Engleza lui Volodea se îmbunătăţise și se puteau înțelege 
acum fără interpret. El spuse: 

— Atunci cum își hrănesc oamenii și își reconstruiesc orașele? 

— Cu ajutoare de la noi, bineînţeles, spuse Woody. Cheltuim o 
avere pe ajutoare. Toate despăgubirile pe care germanii vi le 
plătesc vor fi, de fapt, banii noștri. 

— Și asta e așa de rău? Statele Unite au prosperat în timpul 
acestui război. Tara mea a fost devastată. Poate că ar trebui să 
plătiți. 

— Alegătorii americani nu gândesc așa. 

— Alegătorii americani se pot înșela. 

Woody ridică din umeri. 

— Așa e. Dar sunt banii lor. 

Poftim, din nou, se gândi Volodea: respectul pentru opinia 
publică. Remarcase asta și înainte în discuţia cu Woody. 
Americanii vorbeau despre alegători așa cum vorbeau rușii 
despre Stalin: trebuia să li te supui, fie că aveau, fie că nu aveau 
dreptate. 

Woody cobori geamul mașinii. 

— Nu te deranjează dacă fac niște poze cu orașul, nu? Lumina 
este feerică. 

Aparatul ţăcâni. 

Știa că trebuia să facă doar poze aprobate. Dar pe stradă nu 
era nimic de natură secretă - doar niște femei care dădeau 
zăpada la o parte cu lopeţile. Cu toate acestea, Volodea îi spuse: 

— Nu, te rog. Se aplecă peste Woody și închise geamul. Doar 
fotografii oficiale. 

Era gata să îi ceară lui Woody filmul din aparat, când acesta îi 
spuse: 

— Îți amintești când ţi-am pomenit de prietenul meu Greg 
Peshkov, care are același nume de familie ca tine? 

Volodea își amintea, bineînțeles. Willi Frunze spusese și el 
ceva asemănător. Probabil că era vorba de același om. 

— Nu, nu-mi amintesc, minţi Volodea. 

Nu voia să aibă nimic de-a face cu o posibilă rubedenie din 
Occident. Asemenea relaţii le aduceau rușilor numai suspiciuni 
și probleme. 


912 


— Este în delegaţia americană. Ar trebui să vorbești cu el. Să 
vezi dacă sunteţi rude. 

— O să vorbesc, spuse Volodea, hotărât să evite persoana cu 
orice preț. 

Decise să nu mai insiste în a-i lua filmul lui Woody. Nu merita 
să facă atâta tam-tam pentru o inofensivă scenă de stradă. 

La conferinţa de a doua zi, secretarul de stat american, 
George Marshall, propuse ca cei patru Aliați să desființeze 
sectoarele separate ale Germaniei și să unifice ţara, pentru ca 
aceasta să redevină inima economică a Europei, să poată 
mineri, fabrica, cumpăra și vinde. 

Acesta era ultimul lucru pe care îl voiau sovieticii. 

Molotov refuză să discute unificarea până când problema 
despăgubirilor nu va fi fost stabilită. 

Conferinţa ajunsese într-un punct mort. 

Și asta era exact ce voia Stalin, se gândi Volodea. 


(II) 


Lumea diplomaţiei internaţionale era mică, cugetă Greg 
Peshkov. Unul dintre tinerii asistenţi din delegaţia britanică 
venită la conferinţa de la Moscova era Lloyd Williams, soțul 
surorii vitrege a lui Greg, Daisy. La început, lui Greg nu Îi 
plăcuse înfățișarea lui Lloyd, care era îmbrăcat asemenea unui 
gentleman englez pedant; însă se dovedi imediat a fi un tip de 
treabă. 

— Molotov este un imbecil, spuse Lloyd în barul hotelului 
Moskva, după vreo două pahare cu votca martini. 

— Și ce-o să facem cu el? 

— Nu știu, însă englezii nu pot suporta întârzierile acestea. 
Ocupaţia Germaniei ne costă bani pe care nu ni-i putem 
permite, iar iarna asta grea a transformat problema într-o criză. 

— Ştii ce? spuse Greg, gândind cu voce tare. Dacă sovieticii 
nu vor să coopereze, ar trebui să mergem mai departe fără ei. 

— Cum am putea face acest lucru? 

— Ce vrem noi? Greg numără pe degete: Vrem să unificăm 
Germania și să organizăm alegeri. 

— Asta vrem și noi. 


913 


— Vrem să aruncăm la fier vechi Reich-marca, fară nicio 
valoare, și să introducem o monedă nouă, astfel încât germanii 
să poată începe din nou să facă afaceri. 

— Da. 

— Și vrem să salvăm ţara de comunism. 

— Asta e și politica britanică. 

— Nu putem să facem asta în Est, pentru că sovieticii nu vor 
veni la petrecere. Așa că la naiba cu ei! Controlăm trei sferturi 
din Germania - hai să o facem în zona noastră și să lăsăm 
partea de est a ţării să se ducă naibii! 

Lloyd îl privi atent. 

— Este ceva ce ai discutat cu șeful tău? 

— La naiba, nu! Pur și simplu pălăvrăgeam. Dar ascultă, de ce 
nu? 

— Aș putea să îi sugerez ideea asta lui Ernie Bevin. 

— Și eu am să i-o prezint lui George Marshall. Greg sorbi din 
băutura sa și adăugă: Votca este singurul lucru pe care rușii îl 
fac bine, spuse el. Deci, ce mai face sora mea? 

— Așteaptă al doilea copil. 

— Cum este Daisy ca mamă? 

Lloyd râse. 

— Probabil crezi că este îngrozitoare. 

Greg ridică din umeri. 

— Nu mi-am închipuit-o niciodată genul de casă. 

— Este răbdătoare, calmă și organizată. 

— Nu a angajat șase dădace care să facă toată treaba? 

— Doar una, ca să poată ieși cu mine serile, de obicei la 
întâlniri politice. 

— Dumnezeule, ce s-a schimbat! 

— Nu de tot. Încă îi plac petrecerile. Dar tu - încă singur? 

— Există o fată, Nelly Fordham, cu care am intenţii destul de 
serioase. Și cred că știi că am un fin. 

— Da, spuse Lloyd. Daisy mi-a spus totul despre el. Georgy. 

După expresia ușor stânjenită de pe chipul lui Lloyd, Greg fu 
sigur că acesta știa că Georgy era fiul său. 

— Ţin foarte mult la el. 

— Grozav! 

Un membru al delegaţiei ruse urcă la bar și Greg îi surprinse 
privirea. 


914 


| se păru ceva familiar la el. Avea în jur de treizeci de ani, era 
chipeș, dacă nu ţineai cont de tunsoarea militărească foarte 
scurtă, și avea o privire albastră puţin intimidantă. Acesta 
înclină prietenos din cap și Greg spuse: 

— Ne-am mai întâlnit înainte? 

— Posibil, spuse rusul. Am făcut școala în Germania - 
Academia de Băieți din Berlin. 

Greg clătină din cap. 

— Ai fost vreodată în Statele Unite? 

— Nu. 

Lloyd spuse: 

— Acesta este tipul care are același nume de familie ca tine, 
Volodea Peshkov. 

Greg se prezentă: 

— Am putea fi rude. Tatăl meu, Lev Peshkov, a emigrat în 
1914 și a lăsat în urmă o prietenă însărcinată, care s-a măritat 
apoi cu fratele lui mai mare, Grigori Peshkov. Am putea fi fraţi 
vitregi? 

Atitudinea lui Volodea se schimbă imediat. 

— Cu siguranţă nu, spuse el. Scuzaţi-mă. 

Părăsi barul fără să comande vreo băutură. 

— A fost puţin cam nepoliticos, îi spuse Greg lui Lloyd. 

— Da, încuviinţă Lloyd. 

— Părea șocat, ca să zic așa. 

— Trebuie să fi fost ceva din ce-ai spus. 


(HI) 


„Nu poate fi adevărat”, își spuse Volodea. 

Greg susţinea că Grigori se căsătorise cu o fată care fusese 
lăsată însărcinată de Lev. Dacă era așa, omul pe care Volodea îl 
numise dintotdeauna tată nu era tatăl lui, ci unchiul. 

Poate că era doar o coincidenţă. Sau poate că americanul voia 
doar să tulbure apele. 

Cu toate acestea, Volodea tremura din cauza șocului. 

Se întoarse acasă la ora obișnuită. El și Zoya avansaseră rapid 
și primiseră un apartament în reședința guvernamentală, blocul 
de lux în care trăiau și părinţii săi. Ca aproape în fiecare seară, 
Grigori și Katerina veniră în apartamentul lor la ora la care Kotya 


915 


își lua cina. Katerina îi făcu baie nepotului său, apoi Grigori îi 
cântă și îi spuse basme rusești. Kotya avea nouă luni și încă nu 
vorbea, însă cu toate acestea păreau să-i placă poveștile de 
leagăn. î 

Volodea își urmă rutina de seară ca un somnambul. Incercă să 
se comporte normal, dar își dădu seama că abia putea să le 
vorbească părinţilor săi. Nu credea povestea lui Greg, dar nici 
nu se putea abţine să nu se gândească la asta. 

Când Kotya adormi și bunicii se pregăteau să plece, Grigori îi 
spuse lui Volodea: 

— Am vreo bubă pe nas? 

— Nu. 

— Atunci de ce te-ai holbat la mine toată seara? 

Volodea se hotărî să spună adevărul. 

— Am întâlnit un om pe care-l cheamă Greg Peshkov. Face 
parte din delegaţia americană. El crede că suntem rude. 

— Este posibil. Grigori vorbea pe un ton relaxat, ca și cum era 
un lucru care nu conta prea mult, însă Volodea văzu că pielea 
gâtului i se înroșise, ceea ce trăda o emoție ascunsă. 

— Ultima oară mi-am văzut fratele în 1919. De atunci nu am 
mai auzit de el, continuă el. 

— Pe tatăl lui Greg îl cheamă Lev, iar Lev are un frate numit 
Grigori. 

— Atunci Greg ar putea fi vărul tău. 

— Ela spus „frate”. 

Grigori se înroși și mai tare și nu spuse nimic. 

Zoya se băgă în vorbă: 

— Cum așa? 

Volodea spuse: 

— Potrivit acestui Peshkov american, Lev avea în Sankt 
Petersburg o prietenă însărcinată, care s-a căsătorit cu fratele 
său. 

— E absurd! pufni Grigori. 

Volodea se uită la Katerina. 

— Nu spui nimic, mamă. 

Urmă o pauză lungă. Ceea ce cu siguranţă însemna ceva. De 
ce aveau nevoie să se gândească atât, dacă povestea lui Greg 
nu era adevărată? Un frig nefiresc îl străbătu pe Volodea, ca o 
ceaţă înghețată. 

Într-un sfârșit, mama lui spuse: 


916 


— Eram o fetișcană flușturatica. Se uită la Zoya și adaugă: Nu 
cuminte, ca soţia ta. Oftă adânc. Grigori Peshkov s-a îndrăgostit 
de mine, mai mult sau mai puţin la prima vedere, prostuțul. Îi 
zâmbi tandru soțului ei, apoi continuă: Insă fratele lui, Lev, avea 
haine de lux, ţigări, bani de votcă și prieteni printre gangsteri. 
Îmi plăcea mai mult de Lev. Mai degrabă m-a păcălit. 

— Deci este adevărat? întrebă Volodea uimit. 

O parte din el spera cu disperare să audă o dezminţire. 

— Lev a făcut ceea ce oamenii de felul lui fac mereu, spuse 
Katerina. M-a lăsat însărcinată, apoi m-a părăsit. 

— Deci Lev este tatăl meu! Volodea se uită la Grigori și zise: 
lar tu ești doar unchiul meu! 

Se simțea de parcă stătea să se prăbușească. Pământul îi 
aluneca încet de sub picioare. Parcă trăia un cutremur. 

Zoya se duse lângă scaunul lui Volodea și își puse o mână pe 
umărul lui, ca și cum ar fi vrut să îl liniștească sau poate să îl 
rețină. 

Katerina continuă: 

— lar Grigori a făcut ceea ce oamenii ca el fac dintotdeauna: 
a avut grijă de mine. M-a iubit, s-a căsătorit cu mine și ne-a 
întreținut pe mine și pe copiii mei. Așezându-se pe canapea 
lângă Grigori, îl apucă de mână și continuă: Nu îl voiam și cu 
siguranţă nu îl meritam, dar cu toate acestea, Dumnezeu mi l-a 
dat. 

Grigori spuse: ` 

— M-am temut mereu de ziua aceasta. Incă de când te-ai 
născut m-am temut de ea. 

— Atunci, de ce ai păstrat secretul? spuse Volodea. De ce nu 
mi-ai spus pur și simplu adevărul? 

Vocea lui Grigori părea strangulată când rosti cu greutate: 

— Nu puteam suporta gândul de a-ţi spune că nu sunt tatăl 
tău, reuși el să zică. Te iubeam atât de mult... 

Katerina zise: 

— Permite-mi să îţi spun ceva, iubitul meu fiu. Ascultă-mă de 
data aceasta, iar după aceea nu îmi va mai păsa dacă îţi vei mai 
asculta mama vreodată. Dar mai întâi ascultă asta: uită-l pe 
străinul american care cândva a sedus o fetișcană nesăbuită. 
Privește-l pe omul care stă în faţa ta cu lacrimi în ochi. 

Volodea se uită la Grigori și văzu pe chipul acestuia o expresie 
rugătoare care îi merse direct la inimă. 


917 


Katerina continuă: 

— Acest om te-a hrănit, te-a îmbrăcat și te-a iubit fară greș 
vreme de treizeci de ani. Dacă cuvântul „tată” înseamnă ceva, 
acesta este tatăl tău. 

— Da, spuse Volodea. Știu asta. 


(IV) 


Lloyd Williams se înţelegea foarte bine cu Ernie Bevin. Aveau 
multe lucruri în comun, în ciuda diferenţei de vârstă dintre ei. În 
timpul celor patru zile de călătorie cu trenul, în care traversară 
Europa înzăpezită, Lloyd îi mărturisi că el, asemenea lui Bevin, 
era fiul ilegitim al unei servitoare. Amândoi erau anticomuniști 
convinși: Lloyd din cauza experienţelor sale din Spania, Bevin 
pentru că văzuse tacticile comuniste din sânul sindicatelor. 

— Sunt sclavii Kremlinului și tirani pentru oricine altcineva, 
spuse Bevin, iar Lloyd înțelese exact ce voia acesta să spună. 

Lloyd nu se apropiase prea mult de Greg Peshkov, care arăta 
întotdeauna de parcă s-ar fi îmbrăcat la repezeală: cu mânecile 
cămășilor  neîncheiate, gulerul  hainei răsucit,  șireturile 
desfăcute. Greg era o persoană perspicace și Lloyd se străduia 
să îl placă, dar simţea că sub acel șarm neglijent al lui Greg se 
afla un miez de cruzime. Daisy îi spusese că Lev Peshkov era un 
gangster și Lloyd se gândea că și Greg avea aceleași instincte. 

Cu toate acestea, Bevin sări când auzi ideea lui Greg cu 
privire la Germania. 

— Crezi că vorbea în numele lui Marshall? întrebă corpolentul 
ministru de externe, cu accentul său clar din West Country. 

— A zis că nu, răspunse Lloyd. Credeţi că ar putea funcţiona? 

— Cred că este cea mai bună idee pe care am auzit-o în toate 
cele trei săptămâni blestemate petrecute în Moscova. Dacă e 
serios, aranjează un prânz neoficial - numai cu Marshall, cu 
acest june și cu noi doi. 

— Mă ocup chiar acum. 

— Dar să nu spui nimic nimănui. N-am vrea ca sovieticii să 
prindă de veste. Ne vor acuza de conspirație împotriva lor. Și ar 
avea dreptate. 

Se întâlniră a doua zi în piaţa Spasopeskovskaya nr. 10, la 
reședința ambasadorului american, o vilă extravagantă în stil 


918 


neoclasic, construită înainte de revoluție. Marshall era înalt și 
uscățiv, soldat până în măduva oaselor; Bevin era gras, miop, cu 
o ţigară atârnându-i mai tot timpul în colțul gurii - însă căzură 
de acord imediat. Amândoi erau oameni direcți. Odată, Bevin 
fusese acuzat chiar de Stalin că s-ar exprima ca un mojic, lucru 
de care ministrul de externe era foarte mândru. 

Sub plafonul pictat și sub candelabrele exorbitante, se ajunse 
la problema revigorării Germaniei fără ajutorul Uniunii Sovietice. 

Căzură repede de acord asupra principiilor: noua monedă, 
unificarea zonei britanice cu cea americană și, dacă era posibil, 
cu cea franceză; demilitarizarea Germaniei de Vest; alegeri și o 
nouă alianţă militară transatlantică. 

Apoi, Bevin spuse fără menajamente: 

— Știi, nimic din toate acestea nu va funcţiona. 

Marshall fu luat prin surprindere. 

— Atunci nu înţeleg de ce mai discutăm despre asta, spuse el 
tăios. 

— In Europa este criză. Planul acesta va da greș dacă oamenii 
sunt înfometați. Cea mai bună protecţie împotriva comunismului 
este prosperitatea. Stalin știe asta - de aceea vrea să menţină o 
Germanie sărăcită. 

— Sunt de acord. 

— Ceea ce înseamnă că noi trebuie să o reconstruim. Dar nu 
putem s-o facem cu mâinile goale. Avem nevoie de tractoare, de 
strunguri, de excavatoare, de vagoane - lucruri pe care nu ni le 
putem permite. 

Marshall înțelese unde bătea. 

— Americanii nu vor să le mai dea europenilor alte ajutoare. 

— Mi se pare corect. Dar trebuie să existe o modalitate prin 
care Statele Unite să ne împrumute banii de care avem nevoie 
ca să cumpărăm echipament de la voi. 

Se lăsă tăcerea. 

Lui Marshall nu-i plăcea să arunce cu vorbele, însă aceasta fu 
o pauză lungă chiar și după standardele lui. Intr-un sfârșit, el 
vorbi. 

— Este logic, spuse el. Voi vedea ce pot face. 

Conferința dură șase săptămâni și, când în sfârșit plecară cu 
toţii acasă, nu se hotărâse încă nimic. 


919 


(V) 


Eva Williams avea un anișor când îi ieșiră dinții din spate. 
Ceilalţi crescuseră destul de ușor, dar aceștia o dureau. Lloyd și 
Daisy nu puteau face mare lucru ca să o ajute. Se simţea rău, nu 
putea dormi și nu îi lăsa nici pe ei să doarmă, așa că și ei se 
simțeau rău. 

Daisy avea o groază de bani, însă trăiau modest. 
Cumpăraseră o casă agreabilă în Hoxton, unde aveau ca vecini 
un negustor și un zidar. Luară o mașină de familie micuță, un 
Morris Eight nou, care atingea maximum șaizeci de mile pe oră. 
Daisy își mai cumpăra haine frumoase, dar Lloyd avea doar trei 
costume: cel cu frac, pentru serate; unul în dungi pentru 
Camera Comunelor; și un costum de tweed, pe care-l lua în 
week-end-uri, când mergea prin circumscripțiile electorale. 

Intr-o seară târzie, Lloyd era în pijamale și o legăna pe Evie, 
care scâncea, încercând să o adoarmă și răsfoind în același timp 
revista Life. li sări în ochi o poză din Moscova, în care o rusoaică 
cu un șal pe cap și cu o haină legată cu sfoară, ca un colet, cu 
fața bătrână brăzdată de riduri, îndepărta zăpada de pe stradă 
cu lopata. Ceva din felul în care lumina cădea asupra femeii îi 
conferea acesteia un aer de atemporalitate, de parcă s-ar fi aflat 
acolo de o mie de ani. Căută numele fotografului și văzu că era 
Woody Dewar, pe care-l întâlnise la conferință. 

Telefonul sună. Ridică receptorul și auzi vocea lui Ernie Bevin. 

— Deschide radioul, îi spuse Bevin. Oamenii lui Marshall au 
ținut un discurs. 

Bevin închise telefonul fără să aștepte vreun răspuns. 

Lloyd coborî în living cu Evie în braţe și deschise radioul. 
Emisiunea se numea Comentarii americane. Corespondentul 
BBC la Washington, Leonard Miall, transmitea de la 
Universitatea Harvard din Cambridge, Massachusetts. 

— Secretarul de stat le-a spus studenţilor că reconstrucția 
Europei va dura mai mult timp și va necesita mai multe eforturi 
decât a fost prevăzut iniţial, spunea Miall. 

Suna promiţător, se gândi Lloyd tulburat. 

— Șștt, Evie, te rog, rosti el - și, de data aceasta, ea tăcu. 

Apoi Lloyd auzi vocea gravă, măsurată a lui George C. 
Marshall. 


920 


— Nevoile Europei pentru următorii trei sau patru ani, fie că 
este vorba de alimente din afară sau de alte produse esenţiale - 
majoritatea din America -, depășesc atât de mult capacitatea ei 
actuală de a le plăti, încât ea trebuie să primească un ajutor 
suplimentar important... sau, în caz contrar, va suferi o 
deteriorare economică, socială și politică dintre cele mai grave. 

Lloyd era entuziasmat. „Un ajutor suplimentar important” era 
ceea ce solicitase Bevin. 

— Soluţia este să rupem cercul vicios și să restabilim 
încrederea europenilor în viitorul economic, spuse Marshall. 
Statele Unite ar trebui să facă tot ce le stă în putere ca să ajute 
la restaurarea unei bunăstări economice normale în lume. 

— A făcut-o! îi spuse Lloyd triumfător fetiţei sale, care nu 
putea înțelege nimic. l-a spus Americii că trebuie să ne acorde 
ajutor! Dar cât de mult? Și cum? Și când? 

Vocea se schimbă și reporterul spuse: 

— Secretarul de stat nu a prezentat un plan detaliat în ceea 
ce privește ajutorul pentru Europa, dar a spus că depinde de 
europeni ca să se schițeze programul. 

— Asta înseamnă că avem mână liberă? o întrebă Lloyd 
nerăbdător pe Evie. 

Vocea lui Marshall se făcu din nou auzită: 

— Cred că iniţiativa trebuie să vină din partea Europei. 

Reportajul se încheie și telefonul sună din nou. 

— Ai auzit? îl întrebă Bevin. 

— Și ce înseamnă asta? 

— Nu întreba! zise Bevin. Dacă pui întrebări, vei primi 
răspunsuri pe care nu le dorești. 

— Bine, spuse Lloyd derutat. 

— Nu contează ce a vrut să spună. Problema este ce facem 
noi. Iniţiativa trebuie să vină din partea Europei, a spus el. Asta 
înseamnă de la mine și de la tine. 

— Ce pot face? 

— Fă-ţi bagajul, spuse Bevin. Plecăm la Paris. 


e Capitolul 24 


1948 


921 


(1) 


Volodea se afla la Praga ca membru al delegației Armatei 
Roșii, care venise să poarte discuţii cu armata cehă. Stăteau în 
splendoarea în stil Art Deco a hotelului Imperial. 

Ningea. 

Îi era dor de Zoya și de micul Kotya. Fiul lui avea doi ani și 
învăţa cuvinte noi cu o viteză uluitoare. Copilul se schimba atât 
de repede, încât părea diferit în flecare zi. lar Zoya era 
însărcinată din nou. Volodea ura faptul că era obligat să 
petreacă două săptămâni departe de familia sa. Majoritatea 
bărbaţilor din grup vedeau călătoria aceasta ca pe o șansă dea 
scăpa de nevestele lor, de a bea cât mai multă votcă și, poate, 
de a pierde vremea cu femei ușoare. Volodea nu își dorea decât 
să meargă acasă. 

Tratativele militare erau serioase, însă pentru Volodea ele 
constituiau doar o acoperire pentru adevărata sa misiune, aceea 
de a face un raport asupra activităţilor lipsite de tact 
desfășurate la Praga de către poliţia secretă sovietică, veșnicul 
rival al Serviciului de Informaţii al Armatei Roșii. 

In prezent, Volodea nu era foarte entuziasmat de munca sa. 
Toate lucrurile în care crezuse odată fuseseră compromise. Nu 
mai credea în Stalin, în comunism sau în bunătatea absolută a 
poporului rus. Nici măcar tatăl său nu mai era cine crezuse. Ar fi 
fugit în Vest, dacă ar fi putut găsi o cale de a-i lua pe Zoya și pe 
Kotya cu el. 

Cu toate acestea, punea suflet în misiunea pe care o avea 
acum în Praga. Era o șansă rară de a face ceva în care credea. 

Cu două săptămâni în urmă, Partidul Comunist Ceh obținuse 
controlul absolut al guvernului, înlăturându-și partenerii de 
coaliţie. Ministrul de externe Jan Masaryk, erou de război și 
democrat anticomunist, fusese întemnițat la ultimul etaj al 
reședinței sale oficiale, Palatul Czernin. Fără îndoială, în spatele 
loviturii de stat se afla poliţia secretă sovietică. De fapt, 
cumnatul lui Volodea, colonelul Ilya Dvorkin, se afla și el în 
Praga, la același hotel, și mai mult ca sigur fusese implicat. 

Șeful lui Volodea, generalul Lemitov, vedea această lovitură 
de stat ca pe o catastrofă pentru relaţiile publice ale Uniunii 
Sovietice. In fața lumii, Masaryk fusese dovada că ţările est- 
europene puteau fi libere și independente în umbra URSS-ului. 


922 


Datorită lui, Cehoslovacia reușise să aibă un guvern comunist 
favorabil Uniunii Sovietice și, în același timp, să poarte haina 
democraţiei burgheze. Acesta fusese aranjamentul perfect, 
pentru că îi dăduse URSS-ului tot ce dorise, liniștindu-i în același 
timp pe americani. Dar acest echilibru fusese răsturnat. 

Cu toate acestea, llya jubila. 

— Partidele burgheze au fost zdrobite! îi spuse el lui Volodea 
într-o noapte, în barul hotelului. 

— Ai văzut ce s-a întâmplat în Senatul american? întrebă calm 
Volodea. Vandenberg, bătrânul izolaţionist, a ţinut un discurs de 
opt minute în favoarea Planului Marshall și a fost aplaudat 
furtunos. 

Ideile vagi ale lui George Marshall se închegaseră într-un plan. 
Și acest lucru în primul rând mulțumită șireteniei de vulpoi a 
ministrului de externe britanic, Ernie Bevin. În opinia lui 
Volodea, Bevin era cel mai periculos tip de anticomunist - un 
social-democrat din clasa muncitoare. In ciuda corpolenței sale, 
se mișca repede. Cu viteza fulgerului, organizase la Paris o 
conferință la care întreaga Europă aclamase răsunător discursul 
ținut de George Marshall la Harvard. 

Volodea știa, de la spionii din Ministerul de Externe britanic, 
că Bevin era hotărât să includă Germania în Planul Marshall, 
excluzând în schimb URSS-ul. lar Stalin căzuse direct în capcana 
lui Bevin când le ordonase ţărilor est-europene să refuze acel 
ajutor. 

Acum, poliţia secretă sovietică părea să facă tot ce îi stătea în 
putere ca să ajute legea să treacă prin Congres. 

— Senatul era decis să respingă Planul Marshall, îi spuse 
Volodea lui Ilya. Contribuabilul american nu vrea să plătească 
factura. Însă lovitura de stat de aici, de la Praga, i-a convins că 
trebuie să o facă, întrucât capitalismul european este în pericol 
să se prăbușească. 

Ilya replică indignat: 

— Partidele burgheze cehe voiau să primească mita 
americană. 

— Trebuia să le lăsăm, spuse Volodea. Poate că era cea mai 
rapidă cale de a sabota întreaga schemă. Congresul ar fi respins 
Planul Marshall - ei nu vor să dea bani comuniștilor. 

— Planul Marshall este un șiretlic imperialist! 


923 


— Da, este, spuse Volodea. Și mi-e teamă că funcţionează. 
Aliaţii noștri din timpul războiului formează un bloc antisovietic. 

— Cei care stau în calea marșului comunismului trebuie trataţi 
corespunzător. 

— Într-adevăr, trebuie. 

Era uimitor cum oameni ca llya dădeau consistență unor 
opinii politice greșite. 

— lar eu trebuie să mă duc la culcare. 

Era abia ora zece, dar Volodea urcă și el. Rămase întins, 
treaz, gândindu-se la Zoya și la Kotya și dorindu-și să îi poată 
săruta de noapte bună. Gândurile îi fugiră spre misiunea lui. Il 
întâlnise pe Jan Masaryk, simbolul independenţei cehe, cu două 
zile în urmă, la o ceremonie organizată la mormântul tatălui 
acestuia, Thomas Masaryk, fondatorul Cehoslovaciei și primul 
președinte al acesteia. Îmbrăcat într-un palton cu guler de 
blană, cu capul gol sub ninsoarea densă, cel de-al doilea 
Masaryk părea înfrânt și deprimat. 

Dacă ar fi putut fi convins să rămână ministru de externe, 
poate că ar fi fost posibil un compromis, se gândi Volodea. 
Cehoslovacia ar fi putut avea un guvern intern complet 
comunist, dar în relaţiile internaţionale ar fi avut o atitudine 
neutră sau măcar cât mai puţin antiamericană. Masaryk avea 
atât talentul diplomatic, cât și credibilitatea internaţională care 
i-ar fi permis să facă această echilibristică. 

Volodea decise să îi sugereze acest lucru lui Lemitov a doua 
zi. 

Dormi iepurește și se trezi înainte de ora șase, cu o alarmă 
mentală răsunându-i în minte. Avea legătură cu discuţia purtată 
cu Ilya noaptea trecută. Volodea încercă să o rememoreze. Când 
Ilya spusese „Cei care stau în calea marșului comunismului” se 
referise la Masaryk; iar când cineva din poliţia secretă spunea că 
cineva trebuie „tratat corespunzător”, asta însemna întotdeauna 
„omorât”. 

Apoi, Ilya se dusese la culcare devreme, ceea ce însemna că 
în dimineaţa aceea urma să se trezească devreme. 

— Sunt un prost, realiză Volodea. Semnele erau acolo, iar mie 
mi-a luat toată noaptea să le interpretez. 

Sări din pat - poate nu era prea târziu. 

Se îmbrăcă repede și își puse un palton gros, fularul și pălăria. 
Nu erau taxiuri în faţa hotelului - era prea devreme. Ar fi putut 


924 


chema o mașină a Armatei Roșii, dar - până ar fi fost trezit un 
șofer și ar fi fost adusă mașina - ar fi trecut aproape o oră. 

Se decise să meargă pe jos. Palatul Czernin se afla la doar 
câţiva kilometri distanţă. O luă spre partea de vest a elegantului 
centru al Pragăi, traversă podul St. Charles și urcă repede către 
castel. 

Masaryk nu îl aștepta - și nici nu era obligat ministrul de 
externe să acorde o audiență unui colonel al Armatei Roșii -, 
însă Volodea era sigur că avea să fie suficient de curios încât să 
îl primească. 

Merse rapid prin zăpadă și ajunse la Palatul Czernin la 6:45. 
Palatul era o clădire barocă imensă, cu un șir impunător de 
semicoloane corintiene pe cele trei etaje superioare. Locul era 
slab păzit, constată el cu surprindere. O santinelă îi indică ușa 
principală. Volodea traversă fără nicio opreliște un hol bogat 
ornamentat. 

Se așteptase să dea peste obișnuitul imbecil de la poliţia 
secretă aflat în spatele unui birou la recepţie, dar nimeni nu era 
acolo. Era un semn rău și simţi cum îl cuprind gândurile negre. 

Holul dădea într-o curte interioară. Aruncând o privire pe una 
dintre ferestre, văzu ceva care aducea cu un om adormit în 
zăpadă. Poate căzuse acolo, beat; dacă era așa, era în pericol să 
moară înghețat. 

Volodea încercă ușa și constată că era deschisă. 

Traversă în fugă curtea pătrată. Un om îmbrăcat în pijamale 
albastre de mătase zăcea pe pământ, cu faţa în jos. Nu era 
acoperit de zăpadă, deci nu putea să se afle acolo de prea multe 
minute. Volodea îngenunche lângă el. Omul era nemișcat și 
părea să nu mai respire. 

Volodea privi în sus. Șiruri de ferestre identice, asemenea 
unor soldaţi la paradă, dădeau înspre curte. 

Toate erau bine închise, din cauza gerului, cu excepţia uneia - 
aflată în dreptul omului în pijamale -, care era larg deschisă. 

De parcă cineva ar fi fost aruncat prin ea. 

Volodea întoarse capul fără viaţă și privi fața bărbatului. 

Era Jan Masaryk. 


(II) 


925 


Trei zile mai târziu, la Washington, șefii statului-major îi 
prezentau președintelui Truman un plan de război de urgenţă, 
pentru a face faţă invaziei sovietice în Europa de Vest. Pericolul 
unui al treilea război mondial era un subiect fierbinte în presă. 

— Tocmai am câștigat războiul, îi spuse Jacky Jakes lui Greg 
Peshkov. Cum se face că suntem pe cale să avem un altul? 

— Asta mă tot întreb și eu, rosti Greg. 

Stăteau pe o bancă în parc, iar Greg își trăgea suflarea după 
ce jucase fotbal cu Georgy. 

— Mă bucur că este mult prea tânăr ca să lupte, zise Jacky. 

— Și eu. 

Se uitau amândoi la fiul lor, care stătea în picioare, vorbind cu 
o fată blondă, cam de aceeași vârstă cu el. Șireturile tenișilor 
Keds erau desfăcute și avea cămașa scoasă din pantaloni. Avea 
12 ani și era în creștere. Avea câteva firișoare de păr negru 
deasupra buzei de sus și părea cu cinci centimetri mai înalt 
decât săptămâna trecută. 

— Ne-am adus trupele acasă cât de repede am putut, spuse 
Greg. La fel au făcut și englezii și francezii. Dar Armata Roșie a 
rămas pe loc. Rezultatul: acum au în Germania de trei ori mai 
mulţi soldați decât avem noi. 

— Americanii nu mai vor încă un război. 

— Cu siguranţă nu. lar Truman speră să câștige alegerile 
prezidenţiale în noiembrie, așa că va face tot ce va putea ca să 
evite războiul. Dar se poate întâmpla oricum. 

— În curând vei pleca din armată. Ce vei face? 

În vocea ei simţi un tremur care îl făcu să creadă că 
întrebarea nu era atât de nepăsătoare pe cât ar fi vrut ea să 
pară. Îi privi faţa, dar expresia ei era de nepătruns. Îi răspunse: 

— Presupunând că America nu va fi în război, în 1950 voi 
candida pentru Congres. Tata a fost de acord să îmi finanţeze 
campania. Voi începe imediat ce se vor încheia alegerile 
prezidenţiale. 

Ea privi în depărtare. 

— Din partea cărui partid? întrebă ea mecanic. 

El se gândi că poate spusese ceva care o supărase. 

— Din partea Partidului Republican, bineînţeles. 

— Și căsătoria? 

Greg fu surprins. 

— De ce mă întrebi asta? 


926 


Ea îl privea acum sever. 

— Te vei căsători? insistă ea. 

— Întâmplarea face că da, mă voi căsători. O cheamă Nelly 
Fordham. 

— Mă gândeam eu. Ce vârstă are? 

— 22. Ce vrei să spui cu „te gândeai tu”? 

— Un politician are nevoie de o soţie. 

— O iubesc! 

— Bineînţeles că o iubeşti. Familia ei este implicată în 
politică? 

— Tatăl ei este un avocat din Washington. 

— O alegere bună. 

Greg se enervă. 

— Ești foarte cinică. 

— Te cunosc, Greg. Pentru Dumnezeu, ţi-am tras-o când nu 
erai mai mare decât e Georgy acum. Poţi păcăli pe cine vrei, cu 
excepția mea și a mamei tale. 

Era foarte perspicace, ca întotdeauna. Mama lui fusese de 
asemenea foarte critică cu privire la logodna lui. Aveau 
dreptate: era un pas în carieră, însă Nelly era drăguță și 
agreabilă și îl adora pe Greg, așa că nu înţelegea de ce era atât 
de greșit. 

— În câteva minute mă întâlnesc cu ea pentru prânz, undeva 
în apropiere, spuse el. 

Jacky spuse: 

— Nelly știe despre Georgy? 

— Nu. Și trebuie să păstrăm lucrurile așa. 

— Ai dreptate. E deja destul de rău că ai un copil ilegitim; 
faptul că mai e și negru ţi-ar putea ruina cariera. 

— Știu. 

— Aproape la fel de rău cum ar fi să ai o soţie neagră. 

Greg fu atât de surprins, încât rosti direct: 

— Credeai că o să mă căsătoresc cu tine? 

Ea avu o expresie posacă. 

— O, nu, Greg, în niciun caz! Dacă ar trebui să aleg între tine 
și asasinul cu baia de acid, recunosc că aș sta pe gânduri. 

Ea mintea, iar el știa asta. Pentru o clipă se gândi cum ar fi 
fost să se însoare cu Jacky. Căsătoriile interrasiale erau 
neobișnuite și atrăgeau multă ostilitate, atât din partea negrilor, 
cât și din partea albilor, însă unii o făceau și suportau 


927 


consecințele. Nu întâlnise niciodată o fată care să îi placă așa de 
mult cum îi plăcea Jacky; nici măcar Margaret Cowdry, cu care 
se întâlnise vreme de vreo doi ani, până când aceasta se 
săturase să aștepte ca el să o ceară de nevastă. Jacky avea 
limba ascuţită, dar lui îi plăcea asta, poate pentru că și mama lui 
era la fel. Găsea foarte atrăgătoare ideea de a fi împreună toți 
trei tot timpul. Georgy ar fi învăţat să îi spună tată. Ar fi putut 
cumpăra o casă într-un cartier în care oamenii erau mai deschişi 
la minte, un loc în care locuiau o mulţime de studenţi și de 
profesori tineri, poate în Georgetown. 

Văzu apoi cum prietena blondă a lui Georgy fu chemată înapoi 
de părinţii ei, mama ei - o albă get-beget - dând mustrător din 
deget, și înțelese că o căsătorie cu Jacky ar fi fost cea mai 
proastă idee din lume. 

Georgy reveni lângă Greg și Jacky. 

— Cum e la școală? îl întrebă Greg. 

— Îmi place mai mult decât înainte, spuse băiatul. Matematica 
a devenit mai interesantă. 

— Eram bun la matematică, zise Greg. 

Jacky spuse: 

— Ce coincidenţă! 

Greg se ridică. 

— Trebuie să plec. Îl strânse pe Georgy de umăr și adăugă: 
Continuă să lucrezi la matematică, amice. 

— Sigur, rosti Georgy. 

Greg îi făcu cu mâna lui Jacky, apoi plecă. 

Se gândise și ea la căsătorie în același timp cu el, fără 
îndoială. Ea știa că plecarea din armată însemna pentru el 
momentul luării unei decizii - îl obliga să se gândească la viitorul 
său. Ea nu putuse să se gândească cu adevărat că el ar lua-o de 
nevastă, dar probabil că nutrise totuși o fantezie secretă. Acum, 
el i-o nimicise. Ei bine, cu atât mai rău! Și dacă ar fi fost albă, tot 
nu s-ar fi căsătorit cu ea. 

Ținea la ea și îl iubea pe puști, însă avea toată viaţa înaintea 
sa și voia o soţie care să îi aducă conexiuni și sprijin. Tatăl lui 
Nelly era un om puternic în cercurile republicane. 

Merse până la Napoli, un restaurant italian aflat la câteva 
blocuri distanță de parc. Nelly era deja acolo, cu cârlionții ei 
roșii-arămii ieșindu-i de sub o pălăriuţă verde. 


928 


— Arăţi foarte bine! îi spuse el, așezându-se. Sper că nu am 
întârziat. 

Chipul lui Nelly era de piatră. 

— Te-am văzut în parc, îi zise ea. 

Greg se gândi: „Of, la naiba!” 

— Am venit mai devreme, așa că am stat puţin pe o bancă, 
spuse ea. Nu m-ai observat. Apoi am început să mă simt ca un 
spion, așa că am plecat. 

— Deci mi-ai văzut finul, spuse el cu o voioșie forțată. 

— Asta era? Ești o alegere surprinzătoare ca naș. Nici măcar 
nu te-ai dus vreodată la biserică. 

— Sunt bun cu puştiul! 

— Cum îl cheamă? 

— Georgy Jakes. 

— Nu mi-ai vorbit niciodată de el până acum. 

— Nu? 

— Câţi ani are? 

— Doisprezece ani. 

— Deci aveai 16 ani când s-a născut. E cam devreme ca să fii 
naș. 

— Cred că da. 

— Din ce-și câștigă existența mama lui? 

— E chelneriță. Acum mulți ani a fost actriţă. Numele ei de 
scenă era Jacky Jakes. Am cunoscut-o când avea contract cu 
studioul tatălui meu. 

Asta era mai mult sau mai puţin adevărat, se gândi Greg 
stânjenit. 

— Și tatăl lui? 

Greg clătină din cap. 

— Jacky este singură. 

Un chelner se apropie și Greg spuse: 

— Ce zici de un cocktail? Poate că asta ar putea reduce 
tensiunea. Două pahare de martini, îi spuse el chelnerului. 

— Imediat, domnule. 

De îndată ce chelnerul plecă, Nelly spuse: 

— Tu ești tatăl băiatului, nu-i așa? 

— Nașul. 

Vocea ei se umplu de dispreţ. 

— Of, termină! pufni ea. 

— De ce ești atât de sigură? 


929 


— O fi el negru, dar seamănă cu tine. Nu își poate ţine 
șireturile legate sau cămașa băgată în pantaloni, așa cum nu 
poţi nici tu. Și o vrăjea de mama focului pe blonduţa aia cu care 
vorbea. Bineînţeles că este al tău. 

Greg cedă. Oftă și spuse: 

— Ți-aș fi zis. 

— Când? 

— Așteptam momentul potrivit. 

— Momentul potrivit ar fi fost înainte să mă ceri în căsătorie. 

— Îmi pare rău... 

Era jenat, dar nu tocmai chinuit de remușcări: considera că ea 
făcea mult zgomot pentru nimic. 

Chelnerul aduse meniurile și amândoi se uitară prin ele. 

— Spaghetele bolognese sunt renumite, spuse Greg. 

— Voi lua o salată. 

Apoi sosiră și paharele cu martini. Greg ridică paharul și 
spuse: 

— Pentru iertare în căsătorie! 

Nelly nu-și luă băutura. 

— Nu mă pot căsători cu tine, îi spuse ea. 

— Scumpo, hai, nu exagera! Mi-am cerut scuze. 

Ea clătină din cap. 

— Nu înţelegi, nu-i așa? 

— Ce anume nu înțeleg? 

— Că femeia care stătea pe bancă alături de tine te iubește. 

— Mă iubește? 

Cu o zi în urmă, Greg ar fi respins ideea, dar după discuţia de 
mai devreme chiar nu mai era sigur. 

— Bineînţeles că te iubește. De ce nu s-a măritat? Este destul 
de drăguță. Dacă ar fi încercat cu adevărat, până acum și-ar fi 
putut găsi un bărbat care să își asume responsabilitatea unui fiu 
vitreg. Dar ea este îndrăgostită de tine, secătură ce ești! 

— Nu sunt atât de sigur. 

— lar băiatul te adoră și el. 

— Sunt unchiul lui favorit. 

— Doar că nu ești unchiul lui, zise ea, împingându-și paharul 
din faţa. Bea și băutura mea. 

— Scumpo, relaxează-te, te rog. 

— Plec, zise ea ridicându-se. 


930 


Greg nu era obișnuit cu fete care să îl lase baltă. Situaţia îl 
enerva - își pierduse oare puterea de atracție? 

— Vreau să mă căsătoresc cu tine! spuse el. 

Suna disperat până și în urechile lui. 

— Nu te poți căsători cu mine, Greg, spuse ea. 

Işi scoase inelul de pe deget și îl puse pe faţa de masă roșie, 
cadrilată. 

— Ai deja o familie. 

Apoi ieși din restaurant. 


(HI) 


Criza mondială ajunse în punctul critic în iunie, iar Carla și 
familia sa se aflau în centrul ei. 

Planul Marshall deveni lege, sub semnătura președintelui 
Truman, și primele transporturi cu ajutoare ajunseră în Europa, 
spre furia Kremlinului. 

Vineri, 18 iunie, Aliaţii Occidentali le transmiseră germanilor 
că vor face un anunţ important în acea seară, la ora opt. Familia 
Carlei se strânse în jurul radioului din bucătărie, reglat pe Radio 
Frankfurt, așteptând neliniștiţi. Războiul se terminase de trei 
ani, dar ei încă nu știau ce avea să le rezerve viitorul: capitalism 
sau comunism, unitate sau fragmentare, libertate sau 
subjugare, prosperitate sau sărăcie. 

Werner stătea lângă Carla, ţinându-l pe genunchi pe Walli, 
care avea acum doi ani și jumătate. Se căsătoriseră discret cu 
un an în urmă. Carla lucra din nou ca asistentă. De asemenea, 
era consilier local în Berlin din partea social-democraţilor. La fel 
era și soțul Friedei, Heinrich. 

In Germania de Est, rușii interziseseră Partidul Social 
Democrat, însă Berlinul era o oază în sectorul sovietic, condusă 
de un consiliu al celor patru Aliați principali numit 
Kommandatura, consiliu care  votase împotriva acestei 
interziceri. Drept urmare, social-democraţii câștigaseră, iar 
comuniștii ajunseseră abia pe locul trei, după conservatorii 
creștin-democraţi. Rușii erau furioși și făcură tot ce le stătea în 
puteri ca să îi pună bețe în roate consiliului ales. Carla găsea 
acest lucru frustrant, dar nu putea renunţa la speranța de a 
deveni independenţi de sovietici. 


931 


Werner reușise să pornească o mică afacere. Scotocise prin 
ruinele fabricii tatălui său și recuperase o mică grămadă de 
piese electrice și de radio. Germanii nu își puteau permite să 
cumpere radiouri noi, dar toată lumea voia să și le repare pe 
cele vechi. Werner dăduse peste câţiva ingineri, foști angajaţi ai 
fabricii, și îi pusese să repare aparatele de radio. El era 
administrator și vânzător, mergând pe la case și pe la clădiri de 
blocuri, bătând la uși și făcând reclamă afacerii. 

Maud, care era și ea la masă în seara aceea, lucra ca interpret 
pentru americani. Era unul dintre cei mai buni interpreţi și 
deseori traducea la întâlnirile Kommandaturii. 

Fratele Carlei, Erik, purta uniformă de poliţist. Întrucât se 
înscrisese în Partidul Comunist - spre disperarea familiei sale -, 
obținuse o slujbă de ofițer de poliție în cadrul noii autorităţi 
organizate de ocupanţii ruși în Germania de Est. Erik spunea că 
Aliaţii Occidentali încercau să împartă Germania în două. 

— Voi, social-democraţii, sunteți niște secesioniști, spuse el, 
recitând poezia comunistă la fel cum repetase papagalicește 
propaganda nazistă. 

— Aliaţii Occidentali nu au divizat nimic, ripostă Carla. Ei au 
deschis graniţele între zonele lor. De ce nu fac și sovieticii la fel? 
Atunci am fi din nou o ţară. 

El păru să nu o audă. 

Rebecca avea aproape 17 ani. Carla și Werner o adoptaseră 
legal. Se descurca bine la școală și era bună la limbi străine. 

Carla era însărcinată din nou, însă nu îi spusese lui Werner. 
Era emoţionată. El adoptase o fiică și un fiu vitreg, dar acum 
urma să aibă și un copil al său. Ştia că va fi încântat când îi va 
spune. Voia să mai aștepte puţin, ca să fie sigură. 

Tânjea să știe în ce fel de ţară aveau să trăiască cei trei copii 
ai ei. 

Un ofițer american pe nume Robert Lochner începu să 
vorbească pe post. Fusese crescut în Germania și vorbea limba 
fără probleme. Luni dimineaţă, începând cu ora șapte, explică 
el, Germania de Vest va avea o nouă monedă - marca germană. 

Carla nu fu surprinsă. Reich-marca pierdea din valoare în 
fiecare zi. Cei mai mulți oameni erau plătiți în Reich-mărci, asta 
dacă aveau un serviciu, iar moneda putea fi folosită doar pentru 
lucruri de bază, cum erau rațiile de mâncare și biletele de 
autobuz, însă toată lumea prefera să facă rost de produse de 


932 


băcănie sau de ţigări. În afacerea sa, Werner le cerea oamenilor 
Reich-mărci, dar oferea intervenţii de noapte pentru cinci ţigări 
și livrare oriunde în oraș pentru trei ouă. 

Carla știa de la Maud că la Kommandatură se discutase 
despre noua monedă. Rușii ceruseră matrițe, ca să o poată 
imprima. Insă ei depreciaseră vechea monedă, imprimând-o în 
cantităţi prea mari, și nu avea rost să se scoată o nouă monedă 
dacă urma să se întâmple același lucru. 

Prin urmare, Vestul refuzase și sovieticii se îmbufnaseră. 

Acum, Vestul decisese să meargă mai departe fără 
cooperarea sovieticilor. Carla era mulțumită, pentru că noua 
monedă chiar avea să fie bună pentru Germania, dar îi era 
teamă de reacţia sovietică. 

Oamenii din Germania de Vest, spuse Lochner, vor putea 
schimba 60 de Reich-mărci vechi pentru 3 mărci germane și 90 
de cenți noi. 

Apoi, el zise că aceste măsuri nu se vor aplica în Berlin, cel 
puţin nu de la început, moment în care în bucătărie se auzi un 
oftat colectiv. 

Carla merse la culcare întrebându-se ce vor face sovieticii. 
Stătea întinsă lângă Werner și o parte din creierul ei asculta, în 
cazul în care Walli ar fi plâns în încăperea alăturată. Ocupanţii 
sovietici deveniseră tot mai iritaţi în ultimele câteva luni. Un 
ziarist pe nume Dieter Friede fusese răpit în zona americană de 
către poliția secretă sovietică și ţinut captiv: la început, sovieticii 
negaseră că ar fi știut ceva despre asta, apoi spuseseră că l-au 
arestat pentru că era spion. Trei studenți fuseseră daţi afară de 
la universitate pentru că îi criticaseră pe ruși într-o revistă. Și, 
mai rău decât toate acestea, un avion de vânătoare sovietic 
șicanase un avion de pasageri al companiei British European 
Airways care urma să aterizeze în aeroportul Gatow și îi 
retezase aripa, ceea ce dusese la prăbușirea ambelor avioane și 
la moartea a patru membri ai echipajului BEA, a zece pasageri și 
a pilotului sovietic. Când rușii se înfuriau, cineva avea 
întotdeauna de suferit. 

În dimineaţa următoare, sovieticii anunţară că importarea 
mărcilor germane în Germania de Est va fi considerată delict. 
Potrivit declaraţiei, acest lucru includea și Berlinul, „care era 
parte a zonei sovietice”. Imediat, americanii condamnară în mod 
public această sintagmă, afirmând că Berlinul era un oraș 


933 


internaţional; spiritele se încingeau, iar Carla continua să fie 
îngrijorată. 

Luni, Germania de Vest primi noua monedă. 

Marţi, un curier din partea Armatei Roșii veni la Carla acasă, 
convocând-o la primărie. 

Deși mai fusese convocată în acest fel, se simţea speriată 
când plecă de acasă. Nimic nu îi împiedica pe sovietici să o 
întemniţeze. Comuniștii aveau aceleași puteri arbitrare pe care 
și le atribuiseră naziștii. Foloseau până și vechile lagăre de 
concentrare. 

Celebra Primărie Roșie fusese avariată de bombardamente și 
conducerea orașului se stabilise în primăria nouă de pe 
Parochial Strasse. Ambele clădiri se aflau în cartierul Mitte, în 
care locuia Carla și care îi aparținea zonei sovietice. 

Când ajunse acolo, constată că fuseseră chemate și alte 
persoane, inclusiv primarul interimar Louise Schroeder, pentru o 
întrevedere cu ofițerul de legătură sovietic, maiorul Otshkin. 
Acesta îi informă că moneda est-germană va fi reformată și că, 
pe viitor, doar noua Est-marcă va fi legală în zona sovietică. 

Primarul interimar Schroeder sesiză imediat aspectul crucial 
al problemei. 

— Vreţi să spuneţi că acest lucru se va aplica în toate 
sectoarele Berlinului? 

— Da. 

Doamna Schroeder nu era însă ușor de intimidat. 

— Potrivit constituţiei orașului, puterea ocupantă sovietică nu 
poate crea o astfel de regulă pentru alte sectoare, spuse ea cu 
fermitate. Trebuie consultați și ceilalți Aliați. 

— Nu se vor opune. Îi întinse o foaie de hârtie și adăugă: 
Acesta este decretul mareșalului Sokolovsky. Îl veţi prezenta 
mâine în faţa consiliului orășenesc. 

Seara târziu, băgându-se în pat lângă Werner, Carla spuse: 

— E clar care-i tactica sovietică. Dacă consiliul orășenesc va 
adopta decretul, va fi dificil pentru Aliaţii Occidentali, care au o 
mentalitate democratică, să îl anuleze. 

— Dar consiliul nu îl va adopta. Comuniștii sunt o minoritate și 
nimeni altcineva nu va dori Est-marca. 

— Exact. Și de aceea mă întreb ce as are în mânecă mareșalul 
Sokolovsky. 


934 


În dimineaţa următoare, ziarele anunţară că, de vineri, în 
Berlin vor exista două monede concurente - Est-marca și marca 
germană. Se dovedi că americanii introduseseră în secret 250 
de milioane în noua monedă, în cutii de lemn cu etichetele 
„Clay” și „Bird Dog”, care se aflau acum ascunse prin tot 
Berlinul. 

În timpul zilei, Carla începu să audă zvonuri din Germania de 
Vest. Banii cei noi făcuseră miracole acolo. Peste noapte, în 
vitrinele magazinelor apăruseră produse noi: coșuri cu cireșe și 
pachete cu morcovi legate cu grijă, aduse din satele din jur, unt, 
ouă, produse de patiserie, precum și produse de lux, păstrate 
multă vreme cu grijă în depozite, cum ar fi pantofi noi, genţi, 
până și ciorapi, la patru mărci germane perechea. Oamenii 
așteptaseră să își poată vinde marfa pe bani adevăraţi. 

În acea după-amiază, Carla plecă spre primărie pentru a 
participa la ședința consiliului, prevăzută pentru ora patru. 

Când se apropie, văzu zeci de camioane ale Armatei Roșii 
parcate pe străzile din jurul clădirii, cu șoferii fumând leneș prin 
preajmă. Majoritatea erau vehicule americane, care fuseseră 
probabil cedate URSS-ului ca urmare a înţelegerii de împrumut 
și închiriere din timpul războiului, în momentul în care auzi 
zgomotele unei mulţimi gălăgioase, bănui cam ce însemna 
prezența lor acolo. Asul din mâneca guvernatorului sovietic era 
un baston de poliţie. 

În fața primăriei, steaguri roșii fluturau pe deasupra unei 
mulţimi de câteva mii de persoane, majoritatea lor purtând 
însemnele Partidului Comunist. Discursuri mânioase răsunau din 
boxe și mulţimea cânta „Jos cu secesioniștii”. 

Carla nu știa cum avea să ajungă la clădire. O mână de 
polițiști priveau indiferenți, fără să facă nicio încercare de a-i 
ajuta pe consilieri să treacă. Acest lucru îi aminti dureros de 
mult Carlei de atitudinea poliţiei în ziua în care Cămășile Brune 
vandalizaseră biroul mamei sale, în urmă cu cincisprezece ani. 
Era sigură că toţi consilierii comuniști se aflau deja înăuntru și 
că, dacă social-democraţii nu reușeau să pătrundă în clădire, 
minoritatea avea să adopte decretul și să îl declare valid. 

Inspiră adânc și începu să își facă loc prin mulţime. 


3 Lend-Lease aid - aranjament încheiat în 1941, prin care Statele Unite le furnizau 
Marii Britanii și Aliaților săi echipament militar și armament, în prima fază ca un 
împrumut, în schimbul utilizării bazelor militare deţinute de britanici (n. tr.). 


935 


Reuși să facă neobservată câţiva pași. Apoi, cineva o 
recunoscu. 

— Târfă americană! ţipă el, arătând-o cu degetul. 

Ea continuă să înainteze, hotărâtă. Cineva o scuipă și saliva îi 
mânji rochia. Continuă să meargă, dar i se făcu frică. Era 
înconjurată de oameni care o urau - o situaţie pe care nu o mai 
trăise până atunci și care o făcea să-și dorească să o ia la fugă. 
Fu îmbrâncită, însă reuși să rămână în picioare. O mână o apucă 
de rochie și ea se smulse, cu un zgomot de pânză ruptă. Voia să 
tipe. Ce aveau să facă? Aveau să-i smulgă hainele de pe ea? 

Și altcineva se lupta să își croiască drum prin mulţimea din 
spatele ei, își dădu ea seama și, privind înapoi, îl văzu pe 
Heinrich von Kessel, soțul Friedei. Acesta ajunse lângă ea și 
amândoi continuară să înainteze. Heinrich era mult mai agresiv, 
călcând pe picioare și împingându-i energic cu umărul pe toţi cei 
din jur; împreună se mișcară mai repede și, într-un sfârșit, 
ajunseră la ușă și intrară. 

Dar chinul lor nu se terminase. Înăuntru, demonstranţii 
comuniști erau cu sutele. Fură nevoiţi să își croiască drum cu 
greu prin coridoare. În sala de ședințe, demonstranţii erau peste 
tot - nu numai în galeriile vizitatorilor, ci și la parterul încăperii. 
Comportamentul lor era la fel de agresiv precum al celor de 
afară. 

Unii dintre social-democraţi se aflau deja colo, alţii ajunseră 
după Carla, într-un fel sau altul, cei mai mulţi dintre cei 63 de 
consilieri reușiseră să își croiască drum prin mulţime. Se simţi 
ușurată. Adversarul nu reușise să îi sperie. 

Când președintele adunării ceru să se facă liniște, un consilier 
comunist, cățărat pe o bancă, îi îndemnă pe demonstranți să 
rămână. Când o văzu pe Carla, el ţipă: „Trădătorii să rămână 
afară!” 

Totul amintea în mod cumplit de anul 1933: agresivitate, 
intimidare și democraţie subminată de debandadă. Carla era 
disperată. 

Aruncând o privire în galerie, fu consternată să îl vadă acolo 
pe fratele ei, Erik, în mulţimea care zbiera. 

— Ești german! îi strigă ea. Ai trăit sub naziști. Nu ai învăţat 
nimic? 

El se prefăcu că nu o aude. 


936 


Frau Schroeder urcă pe podium, cerând ordine. Demonstranţii 
îi răspunseră cu fluierături și huiduieli. Ridicându-și glasul, ea 
strigă: 

— În situaţia în care consiliul local nu poate ţine în liniște 
dezbaterea în această clădire, voi muta ședința în sectorul 
american. 

Urmă un nou val de injurii, însă cei 26 de consilieri comuniști 
înţeleseră că această mutare nu s-ar fi potrivit cu scopul lor. În 
cazul în care consiliul s-ar fi întrunit în afara zonei sovietice o 
dată, ar fi putut să o facă din nou și chiar să se mute permanent 
în afara ariei de intimidare a comuniștilor. După o scurtă 
discuţie, unul dintre ei se ridică în picioare și le ceru 
demonstranţilor să plece. Aceștia ieșiră, cântând /nternaționala. 

— E clar cine îi comandă, zise Heinrich. 

În sfârșit se făcu liniște. Frau Schroeder le expuse cererea 
sovieticilor, spunând că aceasta nu putea fi aplicată în afara 
sectorului sovietic al Berlinului decât dacă ar fi fost ratificată de 
către ceilalți Aliați. 

Un deputat comunist ţinu un discurs, acuzând-o că primea 
ordine direct de la New York. 

Acuzaţiile și injuriile se dezlănţuiră de-o parte și de alta. În 
cele din urmă votară. Comuniștii sustinură în unanimitate 
decretul sovietic - asta după ce îi acuzară pe ceilalţi că sunt 
controlaţi din afară. Toţi ceilalţi votară împotrivă și propunerea 
fu respinsă - Berlinul refuzase să fie intimidat. Carla avea o 
senzaţie de triumf obosit. 

Dar nu se terminase încă. 

Şedinţa se încheie la șapte seara. O mare parte din mulţime 
dispăruse, însă un grup de bătăuși zăbovea încă în faţa intrării. 
O consilieră, o femeie în vârstă, fu lovită la plecare cu pumnii și 
cu picioarele. Poliţia privea scena cu indiferenţă. 

Carla și Heinrich ieșiră împreună cu câţiva prieteni pe o ușă 
laterală, sperând să poată pleca neobservaţi, dar un comunist 
pe bicicletă supraveghea ieșirea. Acesta o șterse în grabă 
imediat ce îi văzu. 

În vreme ce consilierii o luară la fugă, el se întoarse în fruntea 
unei mici găști. Cineva îi puse Carlei piedică și ea căzu la 
pământ. Fu lovită cu brutalitate o dată, de două ori, apoi de trei 
ori. Înspăimântată, își protejă burta cu mâinile. Era însărcinată în 
aproape trei luni - perioada în care se produc majoritatea 


937 


avorturilor, iar ea știa asta. Oare copilul lui Werner avea să 
piară, se gândi ea cu disperare, bătut până la moarte de golanii 
comuniști pe o stradă din Berlin? 

Apoi, aceștia dispărură. 

Consilierii se ridicară de pe jos - nimeni nu fusese grav rănit. 
Porniră împreună, temându-se că va reîncepe totul, însă 
comuniștii bruftuluiseră probabil suficienţi oameni pentru o 
singură zi. 

Carla ajunse acasă la opt. Nu era nici urmă de Erik. 

Werner fu șocat când îi văzu vânătăile și rochia ruptă. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el. Ești bine? 

Ea izbucni în lacrimi. 

— Eşti rănită, spuse Werner. Nu ar trebui să mergem la spital? 

Ea clătină din cap energic. 

— Nu e vorba de asta, spuse ea. Sunt doar vânătă. Am păţit 
eu și mai rele de-atât... Se prăbuși într-un scaun și suspină: O, 
Doamne, ce obosită mă simt! 

— Cine a făcut asta? întrebă el furios. 

— Aceleași persoane ca de obicei, rosti ea. Își spun comuniști 
în loc de naziști, dar sunt la fel. Retrăim anul 1933. 

Werner își puse braţele în jurul ei. Era de neconsolat... 

— Bătăușii și golanii au fost la putere atât de mult timp! zise 
el. 

Carla plângea în hohote când zise: 

— Oare se va termina vreodată? 


(IV) 


, În acea noapte, agenţia sovietică de știri făcu un anunt. 
Incepând cu ora șase dimineaţa, orice transport de pasageri și 
de mărfuri înspre și dinspre Berlinul de Vest - trenuri, mașini și 
barje - urma să fie oprit. Niciun fel de provizii nu aveau să mai 
treacă: nici mâncare, nici lapte, nici medicamente, nici cărbune. 
Intrucât staţiile de producere a energiei electrice avea să fie de 
atunci înainte închise, urma să se întrerupă furnizarea curentului 
electric. Doar în sectoarele din Vest. 

Orașul era sub asediu. 

Lloyd Williams se afla la cartierul general al armatei britanice. 
Era o scurtă vacanţă parlamentară și Ernie Bevin plecase la 


938 


Sandbanks, pe coasta de sud a Angliei; însă Bevin era atât de 
îngrijorat, încât îl trimisese pe Lloyd la Berlin ca să 
supravegheze introducerea noii monede și să îl ţină la curent cu 
privire la felul în care evolua situația. 

Daisy nu-l însoţise pe Lloyd. Noul lor născut, Davey, avea doar 
șase luni și, în plus, Daisy și Eva Murray se ocupau de 
organizarea unei clinici pentru controlul nașterilor, care urma 
să-și deschidă porţile în Hoxton. 

Lloyd era speriat de moarte că această criză avea să ducă la 
război. Luptase în două războaie și nu voia să vadă un al treilea. 
Avea doi copii mici și spera că ei vor crește într-o lume pașnică. 
Era căsătorit cu cea mai frumoasă, mai seducătoare și mai dulce 
femeie de pe planetă și voia să își petreacă zeci de ani alături 
de ea. 

Generalul Clay, guvernatorul militar american, un lucrător 
înrăit, dăduse ordin statului-major să organizeze un convoi 
blindat, care să parcurgă în viteză autostrada, de la Helmstedt, 
din vest, direct prin teritoriul sovietic către Berlin, spulberând 
totul în faţa sa. 

Lloyd aflase de acest plan în același timp cu guvernatorul 
britanic, Sir Brian Robertson, și îl auzise pe acesta spunând, în 
stilul său laconic, milităresc: „Dacă Clay face asta, va fi război”. 

Dar nu aveau altă soluţie mai bună. Din discuţiile cu tinerii 
asistenți ai lui Clay, Lloyd înțelesese că americanii veniseră și cu 
alte sugestii. Secretarul apărării, Kenneth Royall, voia să 
oprească reforma monetară. Clay îi spusese că se ajunsese mult 
prea departe pentru a se mai da înapoi. După aceea, Royall 
propusese să fie evacuaţi toți americanii. Clay îi zisese că asta 
era exact ceea ce doreau sovieticii. 

Sir Brian voia ca orașul să fie aprovizionat pe cale aeriană. Cei 
mai mulți credeau că asta era imposibil. Cineva făcu un calcul: 
Berlinul avea nevoie de 4 000 de tone de carburant și hrană pe 
zi. Existau suficiente avioane în întreaga lume ca să se poată 
transporta atât de mult? Nimeni nu știa. Cu toate acestea, Sir 
Brian le dădu ordin Forțelor Aeriene Britanice să-i dea bătaie. 

Vineri după-amiază, Sir Brian se duse să îl vadă pe Clay, iar 
Lloyd fu invitat să participe și el. Sir Brian îi spuse lui Clay: 

— Rușii ar putea bloca autostrada în faţa convoiului vostru și 
după aceea ar putea să aștepte, ca să vadă dacă aveți curajul 
să îi atacați; dar nu cred că vor dobori avioanele. 


939 


— Nu văd cum am putea livra suficiente provizii pe cale 
aeriană, repetase Clay. 

— Nici eu, spuse Sir Brian. Însă vom face asta până când vom 
găsi o soluţie mai bună. 

Clay ridică telefonul. 

— Fă-mi legătura cu generalul LeMay, în Wiesbaden, spuse el. 
După un minut, el zise: Curtis, ai pe-acolo niște avioane care pot 
transporta cărbune? 

Urmă o pauză. 

— Cărbune, repetă Clay ceva mai tare. 

O altă pauză. 

— Da, asta am spus - cărbune. 

O clipă mai târziu, Clay se uită la Sir Brian. 

— A spus că Forțele Aeriene Americane pot livra orice. 

Englezii se întoarseră la cartierul lor general. 

Sâmbătă, lui Lloyd i se dădu un șofer al armatei și plecă în 
zona sovietică, într-o misiune personală. Se duse la adresa unde 
vizitase familia von Ulrich cu cincisprezece ani în urmă. 

Știa că Maud trăia încă acolo. Mama lui și Maud reluaseră 
corespondenţa la sfârșitul războiului. Scrisorile lui Maud afișau o 
atitudine curajoasă, ce ascundea fără îndoială lipsuri grave. Nu 
cerea ajutor și, oricum, Ethel nu ar fi putut face nimic pentru ea 
- raţionalizarea era încă în vigoare în Marea Britanie. 

Locul arăta foarte diferit acum. În 1933 fusese o casă 
frumoasă, puţin șubredă, dar încă elegantă. Acum arăta ca un 
depozit. La majoritatea ferestrelor erau puse plăci de carton în 
loc de geamuri. Zidăria era perforată de gloanțe, iar zidul 
grădinii se prăbușise. Lemnăria nu mai fusese vopsită de mulţi 
ani. 

Lloyd rămase în mașină câteva momente, privind casa. Ultima 
oară când fusese acolo avea 18 ani, iar Hitler abia devenise 
cancelar al Germaniei. Tânărul Lloyd nici nu visase ororile pe 
care lumea avea să le cunoască. Nici el, nici altcineva nu ar fi 
bănuit cât de aproape va ajunge fascismul de a cuceri întreaga 
Europă și cât de multe vor trebui să sacrifice ca să îl învingă. Se 
simţea un pic asemenea casei familiei von Ulrich - ponosit, 
bombardat, ciuruit, dar încă în picioare. 

Parcurse aleea și bătu la ușă. O recunoscu imediat pe 
servitoarea care deschise ușa. 


940 


— Bună, Ada, îţi amintești de mine? spuse el în germană. Sunt 
Lloyd Williams. 

Casa arăta mai bine în interior decât la exterior. Ada îl 
conduse în salon, unde el remarcă florile dintr-un vas de sticlă 
pus pe pian. O pătură viu colorată fusese aruncată peste 
canapea, fără îndoială pentru a ascunde găurile din tapiţerie. 
Ziarele din geam lăsau să pătrundă înăuntru surprinzător de 
multă lumină. 

Un băiat de doi anișori pătrunse în încăpere și îl studie cu 
multă curiozitate. Era îmbrăcat în haine care în mod evident 
fuseseră croite de mână și avea o figură orientală. 

— Cine ești tu? îl întrebă el. 

— Mă cheamă Lloyd. Tu cine ești? 

— Walli, spuse el. 

leși în fugă din cameră și Lloyd îl auzi spunându-i cuiva de 
afară: „Nenea ăla vorbește ciudat!” 

„Cam asta a fost cu accentul meu”, se gândi Lloyd. 

Apoi auzi vocea unei femei între două vârste: 

— Nu spune așa ceva! E nepoliticos. 

— Scuze, bunico. 

În clipa următoare, Maud intră în încăpere. 

Infăţișarea ei îl șocă pe Lloyd. Avea puţin peste 50 de ani, însă 
arăta de 70. Părul îi era cărunt, faţa suptă, iar rochia ei de 
mătase albastră era jerpelită. Îl sărută pe obraz cu niște buze 
stafidite. 

— Lloyd Williams, ce bucurie să te văd! 

„Ea este mătușa mea”, se gândi Lloyd cu un sentiment destul 
de ciudat. Dar ea nu știa asta: Ethel păstrase secretul. 

Maud era urmată de Carla, care era de nerecunoscut, și de 
soțul acesteia. Lloyd o cunoscuse pe Carla când aceasta era o 
fetiță precoce de 11 ani; calculase - ea avea acum 26. Deși 
arăta prost hrănită - ca majoritatea germanilor -, era drăguță și 
avea un aer încrezător care îl surprinse pe Lloyd. Ceva din ţinuta 
ei îl făcu să creadă că ar putea fi însărcinată. După cum aflase 
din scrisorile lui Maud, Carla se căsătorise cu Werner, care în 
1933 era un bărbat arătos și care nu se schimbase prea mult de 
atunci. 

Petrecură o oră povestindu-și unii altora ce mai făcuseră între 
timp. Familia trecuse prin orori de neînchipuit, și recunoscură 
acest lucru, însă Lloyd avu sentimentul că îi ascunseseră cele 


941 


mai grave detalii. Le povesti despre Daisy, Evie și Dave. În 
timpul discuţiei, o adolescentă intră în încăpere și o întrebă pe 
Carla dacă putea merge acasă la prietena ei. 

— Aceasta este fiica noastră, Rebecca, îi spuse Carla lui Lloyd. 

Fata avea în jur de 16 ani, așa că Lloyd presupuse că fusese 
probabil adoptată. 

— Ti-ai terminat temele? o întrebă Carla pe fată. 

— Le fac mâine dimineaţă. 

— Fă-le acum, te rog, spuse Carla fermă. 

— Of, mamă! 

— Nu discut, zise Carla. 

Apoi se întoarse către Lloyd, iar Rebecca ieși furtunos din 
încăpere. 

Vorbiră despre criză. Fiind consilier local, Carla era foarte 
implicată. Era pesimistă cu privire la viitorul Berlinului. Credea 
că rușii pur și simplu aveau să înfometeze populaţia, până când 
Occidentul avea să cedeze și să lase orașul sub controlul absolut 
al sovieticilor. 

— Permite-mi să îţi arăt ceva care te-ar putea face să vezi 
lucrurile altfel, spuse Lloyd. Vrei să vii cu mine la mașină? 

Maud rămase cu Walli, dar Carla și Werner merseră cu Lloyd. 
Acesta îi spuse șoferului să îi ducă la Tempelhof, aeroportul din 
zona americană. Odată ajunși acolo, el îi conduse la o fereastră 
mare, de unde puteau vedea pista. 

Pe asfaltul acesteia se aflau o duzină de avioane C-47 
Skytrain, aliniate unul în spatele celuilalt, unele purtând steaua 
Americii, altele purtând medalionul Forţelor Aeriene Britanice. 
Porțile magaziei de marfă erau deschise și în dreptul fiecăreia 
era oprit un camion. Hamali germani și personal din aviația 
americană descărcau din aeronave saci de făină, canistre mari 
de kerosen, cutii de produse medicale și lăzi de lemn pline cu 
mii de sticle de lapte. 

În timp ce priveau, avioanele goale decolau și altele se 
pregăteau să aterizeze. 

— Asta este extraordinar, spuse Carla cu ochii sclipind. Nu am 
văzut niciodată așa ceva. 

— Nu a mai fost niciodată așa ceva, răspunse Lloyd. 

— Dar vor putea britanicii și americanii să susțină asta? 
întrebă ea. 

— Cred că va trebui să o facem. 


942 


— Dar pentru cât timp? 
— Atât timp câtva fi nevoie, spuse Lloyd ferm. 
Și o făcură. 


e Capitolul 25 
1949 


(1) 


Pe la jumătatea secolului XX, pe 29 august 1949, Volodea 
Peshkov se afla în podișul Ustyurt, în estul Mării Caspice, în 
Kazahstan. Era un deșert stâncos din sudul îndepărtat al URSS- 
ului, unde nomazii își pășteau caprele în același fel în care o 
făcuseră încă din vremurile biblice. Volodea se afla într-un 
camion militar care sălta incomod pe un drum accidentat. Se 
crăpa de ziuă peste un peisaj cu stânci, nisip și mici arbuști 
spinoși. 

O cămilă ciolănoasă, singură pe marginea drumului, se holbă 
cu răutate la camionul care trecea. 

In depărtarea întunecată, Volodea văzu turnul bombei luminat 
de o baterie de reflectoare. 

Zoya și ceilalți oameni de știință construiseră prima lor bombă 
nucleară folosind schițele pe care Volodea le obținuse de la Willi 
Frunze în Santa Fe. Era un mecanism pe bază de plutoniu, cu 
declanșare prin implozie. Mai erau și alte modele, dar acesta 
funcţionase până atunci de două ori, o dată în New Mexico și o 
dată la Nagasaki. 

Prin urmare, ar fi trebuit să funcţioneze și în ziua aceea. 

Testul avea nume de cod RDS-1, dar ei îi spuneau Întâiul 
Fulger. 

Camionul lui Volodea parcă la baza turnului. Uitându-se în 
sus, el văzu pe platformă un grup de cercetători trebăluind la o 
șerpărie de cabluri ce duceau la detonatoarele de pe învelișul 
bombei. O siluetă în salopetă albastră se dădu înapoi și el zări o 
fluturare de păr blond: Zoya. Volodea simţi un val de mândrie. 
„Soţia mea, se gândi el, fizician fruntaș și mamă a doi copii.” 


943 


Ea se sfătuia cu doi bărbaţi, toți trei cu capetele la un loc, 
discutând agitaţi. Volodea spera să nu existe vreo problemă. 

Aceea era bomba care urma să îl salveze pe Stalin. 

Toate celelalte merseseră prost pentru Uniunea Sovietică. 
Europa de Vest devenise în mod clar democrată, speriată de 
comunismul susținut prin tacticile agresive ale Kremlinului și 
mituită prin Planul Marshall. URSS-ul nu reușise nici măcar să 
preia controlul asupra Berlinului: după ce transportul aerian se 
derulase fară încetare zi de zi, timp de aproape un an, Uniunea 
Sovietică renunţase și deschisese din nou drumurile și căile 
ferate. În Europa de Est, Stalin păstrase controlul doar folosind 
forța brută. Truman fusese reales președinte și se considera 
conducătorul lumii. Americanii depozitaseră arme nucleare și 
plasaseră în Marea Britanie bombardiere B-29, pregătite să 
transforme Uniunea Sovietică într-un deșert radioactiv. 

Dar totul avea să se schimbe în ziua aceea. 

Dacă bomba exploda, așa cum ar fi trebuit să se întâmple, 
URSS și SUA aveau să fie din nou pe picior de egalitate. In 
momentul în care Uniunea Sovietică va putea ameninţa Statele 
Unite cu distrugerea nucleară, dominaţia americană asupra 
lumii va lua sfârșit. 

Volodea nu mai știa dacă acest lucru era de bine sau de rău. 

Dacă nu exploda, și Zoya, și Volodea urmau să fie probabil 
epuraţi, trimiși în lagăre de muncă în Siberia sau pur și simplu 
împușcați. Volodea vorbise deja cu părinţii săi și aceștia îi 
promiseseră că vor avea grijă de Kotya și de Galina. 

La fel și în cazul în care Volodea și Zoya ar fi fost omorâţi în 
timpul testului. 

În lumina care creștea tot mai mult în intensitate, Volodea 
văzu, împrăștiate în jurul turnului, un amestec ciudat de 
construcţii: case de cărămidă și lemn, un pod care nu traversa 
nimic și intrarea într-un soi de structură subterană. Probabil că 
armata voia să evalueze efectul exploziei. Uitându-se mai atent, 
el văzu camioane, tancuri și avioane scoase din circulaţie, aflate 
acolo în același scop, din câte își putea da seama. Cercetătorii 
aveau să evalueze și impactul bombei asupra fiinţelor vii: așa că 
mai erau acolo cai, vite, oi și câini închiși în coteţe. 

Discuţia de pe platformă se terminase - aparent se luase o 
decizie. Cei trei savanţi dădură aprobator din cap și își reluară 
munca. 


944 


Câteva minute mai târziu, Zoya veni jos și își întâmpină soţul. 

— Totul e în regulă? o întrebă el. 

— Așa credem, răspunse Zoya. 

— Așa credeți? 

Ea dădu din umeri. 

— Evident, doar nu am mai făcut asta înainte. 

Urcară în camion și merseră prin ţinutul deșertic către 
buncărul de control, aflat ceva mai departe. 

Ceilalţi savanţi îi urmau îndeaproape. 

Ajunși la buncăr, își puseră cu toţii ochelari de protecţie, în 
timp ce numărătoarea inversă continua. 

Când mai rămăseseră doar șaizeci de secunde, Zoya îl prinse 
de mână pe Volodea. 

La zece secunde, el îi zâmbi și îi spuse: „Te iubesc”. 

La o secundă, el își ţinu respiraţia. 

Apoi, fu ca și cum soarele răsărise brusc. O lumină mai 
puternică decât cea de la amiază inundă deșertul. In direcția în 
care se aflase turnul bombei, un glob de foc se înălță incredibil 
de sus, urcând către lună. Volodea fu speriat de culorile de o 
strălucire nefirească ale mingii de foc: verde, purpuriu, 
portocaliu și violet. 

Globul se transformă într-o ciupercă, a cărei umbrelă continuă 
să crească. La sfârșit veni și sunetul, o bubuitură de parcă cea 
mai mare piesă de artilerie din Armata Roșie ar fi tras la doi 
pași, urmată de un rostogolit de tunet care îi aminti lui Volodea 
de bombardamentul cumplit de la Seelow Heights. 

Intr-un final norul începu să se risipească și zgomotul se 
stinse. 

Urmă un lung moment de încremenire mută. 

Cineva spuse: 

— Dumnezeule, nu m-am așteptat la asta. 

Volodea își îmbrăţișă soţia. 

— Aţi reușit, spuse el. 

Ea avea o privire serioasă. 

— Știu, spuse. Dar ce am reușit? 

— Aţi salvat comunismul, spuse Volodea. 


(II) 


945 


— Bomba rușilor a fost făcută după „Grăsunul”, cea pe care 
am lansat-o la Nagasaki, spuse agentul special Bill Bicks. Cineva 
le-a dat planurile. 

— De unde știi? îl întrebă Greg. 

— De la un dezertor. 

Stăteau în biroul cu mochetă al lui Bicks din sediul FBI de la 
Washington, la nouă dimineaţa. Bicks își scosese sacoul. 
Cămașa îi era pătată de transpiraţie la subsuori, deși clădirea 
avea aer condiţionat. 

— Potrivit acestui tip, continuă Bicks, un colonel de informaţii 
al Armatei Roșii a obţinut planurile de la unul dintre savanții din 
echipa Proiectului Manhattan. 

— A spus de la cine? 

— Nu știe care savant. De aceea te-am chemat. Trebuie să 
găsim trădătorul. 

— FBl-ul i-a verificat pe toţi la momentul respectiv. 

— Și cea mai mare parte dintre ei prezentau riscuri de 
securitate! Nu puteam face nimic. Dar tu i-ai cunoscut personal. 

— Cine era colonelul din Armata Roșie? 

— Ajungem și la asta. ÎI știi. ÎI cheamă Vladimir Peshkov. 

— Fratele meu vitreg! 

— Exact. 

— In locul vostru, m-aș fi considerat drept suspect, spuse 
Greg râzând, simțindu-se însă foarte neliniștit. 

— A, te-am suspectat, crede-mă, spuse Bicks. Ai fost supus 
celei mai minuţioase investigaţii pe care am văzut-o în cei 
douăzeci de ani de Birou. 

Greg îl privi sceptic. 

— Fugi de-aici! 

— Puștiul tău se descurcă la școală, nu? 

Greg fu șocat. Cine ar fi putut informa FBl-ul despre Georgy? 

— Vrei să spui finul meu? zise el. 

— Greg, am spus minuțioasă. Știm că este fiul tău. 

Greg se simțea iritat, însă își înăbuși emoţiile. Cercetase el 
însuși secretele personale ale numeroșilor suspecți pe vremea 
când lucra în serviciul de siguranță al armatei. Nu avea dreptul 
să protesteze. 

— Ești „curat”, continuă Bicks. 

— Ce ușurare să aud asta! 


946 


— În orice caz, dezertorul nostru a insistat asupra faptului că 
planurile au venit de la un om de știință mai degrabă decât de la 
vreunul dintre angajaţii obișnuiți ai armatei care lucrează la 
proiect. 

Greg spuse gânditor: 

— Când l-am întâlnit pe Volodea la Moscova, mi-a spus că nu 
a fost niciodată în Statele Unite. 

— A minţit, spuse Bicks. A venit aici în septembrie 1945. A 
petrecut o săptămână la New York. Apoi i-am pierdut urma 
pentru opt zile. A reapărut pentru scurt timp, apoi a plecat 
acasă. 

— Opt zile? 

— Mda. Ne-am făcut de râs. 

— E suficient timp cât să mergi la Santa Fe, să stai două zile 
și să te întorci. 

— Exact. Bicks se aplecă peste birou și zise: Dar gândește-te! 
Dacă savantul fusese deja recrutat ca spion, de ce nu a fost 
contactat de către ofiţerul său obișnuit? De ce să aducă pe 
cineva de la Moscova ca să vorbească cu el? 

— Crezi că trădătorul a fost recrutat în timpul acestei vizite de 
o zi-două? Pare cam rapid... 

— Poate că lucrase pentru ei înainte, dar le dispăruse de pe 
radar. În orice caz, bănuim că sovieticii aveau nevoie să trimită 
pe cineva pe care savantul să îl ştie deja. Asta înseamnă că 
trebuie să existe o legătură între Volodea și unul dintre savanţi. 
Bicks indică o masă laterală acoperită de dosare burdușite de 
documente. Răspunsul este undeva acolo, înăuntru. Acelea sunt 
dosarele noastre pentru fiecare savant care a avut acces la 
planuri. 

— Ce dorești să fac eu? 

— Caută prin ele. 

— Asta nu e treaba voastră? 

— Am făcut-o deja. Nu am găsit nimic. Speram ca tu să 
observi ceva ce nouă ne-a scăpat. Voi sta aici și îţi voi ține 
companie, o să-mi fac de lucru cu niște hârtii. 

— Îmi va lua ceva timp. 

— Ai toată ziua la dispoziţie. 

Greg se încruntă. Știau cumva...? 

— Nu ai planuri pentru restul zilei, zise Bicks sigur pe el. 

Greg ridică din umeri. 


947 


— Primesc măcar niște cafea? 

Primi cafea și gogoși, apoi din nou cafea, apoi un sandvici la 
prânz, apoi o banană pe la mijlocul după-amiezii. Citi fiecare 
detaliu care se știa despre vieţile cercetătorilor, ale soțiilor și 
familiilor lor: copilăria, educaţia, cariera, dragostea și căsătoria, 
succesele, excentricităţile și păcatele. Tocmai lua ultima 
înghiţitură de banană când exclamă: 

— O, Doamne! 

— Ce este? întrebă Bicks. 

— Willi Frunze a mers la Academia de Băieți de la Berlin, rosti 
Greg, trântind triumfător dosarul pe birou. 

— ȘI...? 

— Și Volodea a fost acolo; mi-a spus el însuși. 

Bicks lovi entuziasmat biroul. 

— Prieteni de școală! Asta e! L-am prins pe nemernic! 

— Nu există nicio dovadă, spuse Greg. 

— O, nu-ţi face griji, va mărturisi. 

— Cum poți fi atât de sigur? 

— Oamenii ăia de știință cred că informaţiile trebuie 
împărtășite cu toată lumea, nu ţinute în secret. Va încerca să se 
justifice susținând că a făcut-o pentru binele umanității. 

— Poate că asta a și făcut. 

— Oricum ar fi, va ajunge pe scaunul electric, zise Bicks. 

Pe Greg îl trecu un frison. Willi Frunze păruse un tip de treabă. 

— Va ajunge pe scaunul electric? 

— Poţi fi sigur de asta. O să se prăjească. 

Bicks avu dreptate. Willi Frunze fu găsit vinovat de trădare și 
condamnat la moarte, sfârșind pe scaunul electric. Și soția lui 
avu aceeași soartă. 


(HI) 


Daisy își privi soțul în timp ce își lega papionul și își trăgea 
fracul costumului, care îi venea impecabil. 

— Arăţi de milioane, îi spuse ea; și chiar așa era. 

Ar fi trebuit să fie vedetă de cinema. 

Și-l aminti cu treisprezece în urmă, purtând haine de 
împrumut la Trinity Ball, și simţi cum o trece un frison plăcut de 


948 


nostalgie. Arătase destul de bine și atunci, își aminti ea, deși 
costumul îi era cu două numere mai mare. 

Stăteau în apartamentul permanent pe care îl deţinea tatăl ei 
la hotelul Ritz-Carlton din Washington. Lloyd era acum 
subsecretar în Ministerul de Externe britanic și venise acolo într- 
o vizită diplomatică. Părinţii lui Lloyd, Ethel și Bernie, 
tremuraseră la ideea că erau nevoiţi să aibă grijă de doi nepoți 
timp de o săptămână. 

In seara aceea, Daisy și Lloyd mergeau la un bal la Casa Albă. 

Ea purta o rochie superbă Christian Dior, din satin roz, cu 
poalele înfoiate spectaculos, realizate din interminabile falduri 
de tul scânteietor. După ani întregi de austeritate impusă de 
război, era încântată să-și poată cumpăra din nou rochii de 
seară de la Paris. 

Se gândi la balul Clubului de lahting din Buffalo, din 1935, 
evenimentul care - crezuse ea la vremea respectivă - îi 
distrusese viaţa. Casa Albă era, în mod evident, cu mult mai 
prestigioasă, însă ea știa că nimic din ce urma să se întâmple în 
seara aceea nu-i putea distruge viaţa. 

Medită la acest lucru în vreme ce Lloyd o ajuta să își pună 
colierul de diamante roz al mamei ei, împreună cu cerceii 
asortaţi. La nouăsprezece ani, își dorise cu disperare ca oamenii 
sus-puși să o accepte. Acum i-ar fi venit greu să se imagineze 
făcându-și griji pentru un astfel de lucru. Atât timp cât Lloyd îi 
spunea că arată fantastic, nu-i mai păsa de ce credeau alţii. 
Singura persoană de a cărei părere bună i-ar mai fi putut păsa 
era soacra ei, Eth Leckwith, care avea un statut social 
neînsemnat și care, cu siguranţă, nu purtase niciodată o rochie 
de seară de la Paris. 

Oare toate femeile priveau în urmă, spunându-și cât de 
nechibzuite fuseseră în tinereţe? Daisy se gândi din nou la Ethel, 
care fără îndoială se purtase nechibzuit - rămânând însărcinată 
cu stăpânul ei căsătorit -, dar care nu vorbise niciodată cu 
regret despre acest lucru. Poate că asta era atitudinea potrivită. 
Daisy medită la propriile greșeli: logodna cu Charlie 
Farquharson, respingerea lui Lloyd, căsătoria cu Boy Fitzherbert. 
Nu prea era în stare să privească în urmă și să spună ce lucru 
bun rezultase din toate aceste alegeri. Abia după ce fusese 
respinsă definitiv de înalta societate și își găsise consolarea în 
bucătăria lui Ethel, în Aldgate, viaţa ei luase o turnură pozitivă. 


949 


Nu mai tânjea după statutul social și învățase ce însemna 
adevărata prietenie. Și de atunci era fericită. 

Acum, că nu îi mai păsa, se bucura cu atât mai mult de 
petreceri. 

— Ești gata? o întrebă Lloyd. 

Era gata. Își puse vestonul de seară asortat, creat de Dior 
special pentru rochie. Coborâră cu liftul, ieșiră din hotel și urcară 
în limuzina care îi aștepta. 


(IV) 


Carla își convinse mama să cânte la pian în seara de Crăciun. 

Maud nu mai cântase de ani întregi. Poate că o întrista, din 
cauză că îi amintea de Walter: ei cântaseră tot timpul împreună 
și ea le povestise adesea copiilor ei cum încercase, în zadar, să 
îl înveţe să cânte jazz la pian. Dar nu mai spunea povestea 
aceea și Carla bănuia că, mai nou, pianul o făcea pe Maud să se 
gândească la Joachim Koch, tânărul ofiţer care venise la ea 
pentru lecţii de pian, pe care ea îl amăgise și îl sedusese și pe 
care Carla și Ada îl omorâseră în bucătărie. Nici Carla nu putea 
să alunge amintirea acelei seri de coșmar și mai ales a felului în 
care scăpaseră de cadavru. Nu regreta - făcuseră ce trebuia - 
dar, cu toate acestea, ar fi preferat să uite. 

Maud acceptă într-un final să interpreteze Silent Night, ca să 
poată cânta toţi împreună cu ea: Werner, Ada, Erik și cei trei 
copii - Rebecca, Walli și bebelușul, Lili -, adunaţi în jurul 
bătrânului pian Steinway din salon. Carla așeză o lumânare pe 
pian și, în umbrele ei mișcătoare, observă chipurile celor din 
familie, în timp ce aceștia cântau cunoscutul colind german. 

Walli, aflat în braţele lui Werner, urma să împlinească patru 
ani în următoarele săptămâni și încerca și el să cânte, atent să 
ghicească cuvintele și melodia. Avea ochii orientali ai tatălui său 
violator. Carla decisese că răzbunarea ei avea să fie aceea dea 
crește un fiu care să trateze femeile cu tandreţe și respect. 

Erik cânta cuvintele imnului cu convingere. Susţinea regimul 
sovietic la fel de orbește precum îi susținuse pe naziști. La 
început, Carla fusese derutată și furioasă, însă acum vedea o 
logică tristă în lucrul acesta. 


950 


Erik era unul dintre acei oameni incapabili atât de speriaţi de 
viață, încât preferau să o trăiască sub o autoritate severă, în 
care un guvern ce nu permitea disidenţă să le spună ce să facă 
și ce să gândească. Erau nebuni și periculoși, dar erau îngrozitor 
de mulți. 

Carla își privi cu tandreţe soțul, încă arătos la cei 30 de ani ai 
săi. Își aminti cum îl sărutase - și nu numai atât - pe scaunul din 
faţă al mașinii lui atrăgătoare, parcată în Pădurea Verde, pe 
când avea 19 ani. Încă îi plăcea să îl sărute. 

Când se gândea la timpul scurs de atunci, avea o mie de 
regrete, dar cel mai mare era moartea tatălui său. li era tot 
timpul dor de el și încă plângea când și-l amintea căzut în 
vestibul, bătut atât de crunt încât nu reușise să supravieţuiască 
până când ajunsese medicul. 

Dar toată lumea moare, iar Tata își dăduse viaţa de dragul 
unei lumi mai bune. Dacă mai mulţi germani ar fi avut acest 
curaj, naziștii nu ar fi triumfat. Voia să facă și ea toate lucrurile 
pe care le făcuse el: să își crească cum trebuie copiii, să facă 
lucruri bune în politica țării sale, să iubească și să fie iubită. 

Și, mai presus de toate, ar fi vrut ca, la moartea sa, copiii ei 
să poată spune, așa cum spunea ea despre tatăl ei, că viaţa ei 
însemnase ceva și că, datorită acestui lucru, lumea era un loc 
mai bun. 

Colindul se termină; Maud menținu nota finală, iar micul Walli 
se aplecă și suflă în lumânare. 


951 


MULȚUNMIRI 


Principalul meu consilier în istorie pentru Trilogia Secolului 
este Richard Overy. Le sunt recunoscător de asemenea 
istoricilor Evan Mawdsley, Tim Rees, Matthias Reiss și Richard 
Toye, pentru că au citit și au corectat manuscrisul volumului 
larna lumii. 

Ca întotdeauna, am avut un ajutor neprețuit din partea 
editorilor și agenţilor mei, în special din partea lui Amy 
Berkower, Leslie Gelbman, Phyllis Grann, Neil Nyren, Susan Opie 
și Jeremy Trevathan. 

L-am întâlnit pe agentul meu Al Zuckerman prin 1975 și de 
atunci a fost cititorul meu cel mai critic și persoana care m-a 
inspirat cel mai mult. 

Câţiva prieteni au formulat comentarii utile. Nigel Dean are un 
ochi pentru detalii ca nimeni altul. Chris Manners și Tony 
McWalter au dat dovadă, ca întotdeauna, de o ascuţită 
percepţie. Angela Spizig și Annemarie Behnke m-au salvat de 
numeroase greșeli în capitolele germane. 


Le mulțumim întotdeauna familiilor noastre și așa și trebuie. 
Barbara Follett, Emanuele Follett, Jann Turner și Kim Turner au 
citit prima ciornă și au formulat critici folositoare, oferindu-mi în 
același timp darul fară pereche al iubirii lor. 


952