Mario Puzo — Mark Winegardner — Intoarcerea nasului

L + j 
" # 
= i 3 

' : p- Í N 


Un roman bazat pe povestea Familiei Corleone creată de 


MARIO PUZO 


MARK WINEGARDNER 


Mark 
Winegardner 


INTOARCEREA NASULUI 
Traducere din limba engleză 
DIANA ȚUȚUIANU 


Editura RAO 
2008 


alla mia famiglia 


„Cel care renunţă la cărarea bătătorită pentru un drum 
nebătut 
știe ce pierde, dar nu și ce va găsi.” 
- proverb sicilian 


|”? 


„Îmi ucideau prietenii 
- AUDIE MURPHY, 
soldatul din Armata Statelor Unite 
cu cele mai multe decorații în cel de-al Doilea Război 
Mondial, 
când a fost întrebat cum de a găsit curajul de a înfrunta 
un întreg detașament de infanteriști germani. 


Desfășurarea evenimentelor 


întoarcere Întoarcere 

a a 

Nașului Nașului 

(1955- (1959- 

1958) 1962)! 

Nașul Nașul Il Nașul IlI 

(1945- (1958- (1979- 
1954) 1959) 1980) 


1 A doua jumătate a romanului întoarcerea Naşului acoperă şi o parte din 
copilăria şi tinereţea lui Michael Corleone (1920-1945) în scene 
retrospective. 
2 Naşul II acoperă şi o parte din tinereţea lui Vito Corleone (1910-1939) în 
scene retrospective. 

5 


Personaje 


Clanul Corleone 


Vito Corleone, primul naș al celei mai puternice familii din 
lumea interlopă din New York 
Carmela Corleone, soţia lui Vito Corleone și mama 
celor patru copii ai lui 
Sonny Corleone, fiul cel mare al lui Vito și al Carmelei 
Corleone 
Sandra Corleone, soţia lui Sonny, acum locuind în 
Florida 
Francesca, Kathy, Frankie și Chip Corleone, copiii lui 
Sonny și ai Sandrei Corleone 
Tom Hagen, consigliere: și, neoficial, fiu adoptiv 
Theresa Hagen, soţia lui Tom și mama celor trei copii ai 
lui, Andrew, Frank și Gianna 
Frederico „Fredo” Corleone, al doilea fiu al lui Vito și al 
Carmelei (subșef 1955-1959) 
Deanna Dunn, actriță câștigătoare a Premiului Oscar și 
soţia lui Fredo 
Michael Corleone, cel mai mic fiu al lui Vito, în prezent Don 
al clanului Corleone 
Kay Adams Corleone, a doua soție a lui Michael 
Anthony și Mary Corleone, copiii lui Michael și ai lui Kay 
Corleone 
Connie Corleone, fiica lui Vito și a Carmelei Corleone 
Carlo Rizzi, soţul decedat al lui Connie Corleone 
Ed Federici, al doilea soţ al lui Connie Corleone 


3 Membru al unei organizaţii criminale care serveşte drept consilier, 
sfătuitor al liderului respectivei grupări. (n.red.) 
6 


Structura clanului Corleone 


Cosimo „Momo Gândacul” Barone, so/aato al lui Geraci și 
nepot al lui Sally Tessio 
Pete Clemenza, caporegime* 
Fausto Dominick „Nick” Geraci, Jr. (cunoscut drept Ace 
Geraci), so/dato al lui Tessio, mai târziu caporegime, mai 
târziu boss 

Charlotte Geraci, soţia lui Nick, 

Barb și Bev Geraci, fiicele lui Nick și ale lui Charlotte 
Rocco Lampone, caporegime 
Carmine Marino, so/dato al lui Geraci și văr de-al treilea cu 
familia Bocchicchio 
Al Neri, șeful securităţii pentru hotelurile clanului, plus alte 
îndatoriri legate de securitate, în funcție de circumstanțe 
Tommy Neri, so/aato al lui Lampone și nepot al lui Al Neri 
Richie „Două-Pistoale” Nobilio, so/dato al lui Clemenza, 
mai târziu caporegime 
Eddie Paradis, so/dato al lui Geraci 
Salvatore Tessio, caporegime 


Clanuri rivale 


Gussie Cicero, soldato al lui Falcone și Ping-Pong; 
proprietarul unui club în L.A. 

Ottilio „Leo Lăptarul” Cuneo, boss, New York 

Frank Falcone, boss, Los Angeles 

Vincent „Evreul” Forlenza, boss, Cleveland 

Paulie Fortunato, boss al clanului Barzini, New York 

Cesare Indelicato, capo di tutti capi, Sicilia 

Tony Molinary, boss, San Francisco 


1 Uneori prescurtat capo, termen folosit în cadrul Mafiei pentru a desemna 
pe un membru de rang înalt al unei familii de criminali aflat în fruntea unui 
grup de soldaţi, cu un important statut social şi cu influenţă în cadrul 
organizaţiei. (n.red.) 

7 


Veselul Sal Narducci, consigliere, Cleveland 

Ignazio „Jackie Ping-Pong” Pignatelli, subșef și mai târziu 
boss, Los Angeles 

Louie „Fată” Russo, boss, Chicago 

Anthony „Tony Cioroiul” Stracci, boss, New Jersey 

Rico Tattaglia, boss, New York (urmat de Osvaldo „Ozzie” 
Altobello) 

Joe Zaluchi, boss, Detroit 


Prieteni ai clanului Corleone 


Marguerite Duvall, dansatoare și actriţă 
Johnny Fontane, actor câștigător al Premiului Oscar și 
probabil cel mai mare cântăreț de local din toate timpurile 
Buzz Fratello, comic ce prestează prin cluburi de noapte (de 
obicei cu soţia sa, Dotty Ames) 
Fausto „Şoferul” Geraci, transportator în organizaţia 
Forlenza și tatăl lui Nick Geraci 
Joe Lucadello, prieten din tinerețe al lui Michael Corleone 
Annie McGowan, cântăreață, actriţă, fostă gazdă a 
spectacolului de teatru de păpuși televizat Jojo, Mrs. Cheese & 
Annie 
Hal Mitchell, subofițer din Infanteria Marină, în rezervă, 
aparent proprietar al cazinourilor deținute de clanul Corleone 
în Las Vegas și Lacul Tahoe 
Jules Segal, chirurg-șef la spitalul din Las Vegas deţinut de 
clanul Corleone 
M. Corbett „Mickey” Shea, fost partener de afaceri pe 
timpul Prohibiţiei al lui Vito Corleone; fost ambasador în 
Canada 
James Kavanaugh Shea, guvernator în New Jersey și fiu 
al ambasadorului 
Daniel Brendan Shea, asistent al procurorului general 
din New York și fiu al ambasadorului 


8 


Albert Soffet, director al Agenţiei Centrale de Informații 
William Brewster „Billy” Van Arsdale III, moștenitor al averii 
familiei și al companiei Van Arsdale Citrus 


CARTEA | 
Primăvara anului 1955 


Capitolul 1 


În după-amiaza friguroasă a unei zile de luni, din primăvara 
anului 1955, Michael Corleone îl convocă pe Nick Geraci în 
Brooklyn la o întâlnire. Când noul Don intră în casa 
răposatului său tată din Long Island ca să dea telefon, doi 
bărbaţi îmbrăcaţi ca niște maimuţoi slinoși se uitau la un 
spectacol de teatru de păpuși televizat, așteptând ca 
trădătorul lui Michael să le încapă pe mâini, și-i admirau sânii 
blondei planturoase care manevra păpușile. 

Michael, singur, păși în camera pe colț pe care răposatul 
său tată o folosise ca birou. Se așeză în spatele micuţei mese 
de scris cu capac-rulou ce-i aparținuse lui Tom Hagen. Biroul 
lui consigliere. Michael ar fi sunat de acasă - Kay plecase 
împreună cu copiii în acea dimineaţă ca să-și viziteze părinţii 
în New Hampshire - dacă telefonul său n-ar fi fost ascultat. La 
fel era și cealaltă linie telefonică de la el din casă. Le păstra 
astfel numai pentru a-i induce în eroare pe cei care ascultau. 
Însă ingeniosul fir de telefon care ducea spre biroul său - la 
fel ca toţi cei pe care-i plătise pentru a-i asigura protecţia - ar 
fi putut să pună beţe-n roate unei întregi armate de polițiști. 
Michael formă numărul. N-avea niciun fel de agendă 
telefonică, însă reţinea cu mare ușurință numerele de telefon. 
În casă era liniște. Maică-sa era în Las Vegas cu soră-sa, 
Connie, și cu copiii acesteia. La cel de-al doilea apel răspunse 
nevasta lui Geraci. Abia dacă o cunoștea, însă o salută ca pe 
o veche cunoștință, spunându-i pe numele mic (Charlotte), și 
o întrebă despre fiicele sale. În general, Michael evita în mod 
normal să dea telefoane și până acum nu-l mai sunase pe 


11 


Geraci acasă. De regulă, ordinele erau protejate, fiind 
transmise prin intermediul a trei oameni, pentru a fi siguri că 
nimic n-avea să ducă la Don. Charlotte răspunse cu o voce 
tremurândă la întrebările politicoase ale lui Michael și se duse 
să-și cheme soţul. 

Nick Geraci avusese deja o zi foarte lungă. Două vapoare 
ce transportau heroină, din care se presupunea că niciunul nu 
trebuia să ajungă din Sicilia până săptămâna viitoare, își 
făcuseră apariţia noaptea trecută, unul în New Jersey și 
celălalt în Jacksonville. Unul mai slab de înger ar fi înfundat 
până acum pușcăria, însă Geraci rezolvase situaţia dând niște 
bani gheață sub forma unei donaţii pentru un fond de pensii 
al Frăției Internaţionale a Șoferilor de Camioane, ai cărei 
oameni își făcuseră foarte bine treaba în Florida, și prin 
vizitarea (și plătirea unui tribut apreciabil) lui capo, aflat la 
cârma familiei Stracci, care controla docurile din nordul 
orașului Jersey. Până la ora cinci Geraci era deja frânt de 
oboseală, însă se afla acasă, în grădina din spate, jucându-se 
împreună cu cele două fiice ale sale de-a aruncatul unor inele 
de plastic pe un băț aflat la punct fix. O carte în două volume 
despre istoria războaielor Imperiului Roman, pe care abia 
începuse s-o citească, zăcea lângă fotoliul din camera sa 
retrasă de lucru, gata pentru ca lectura să fie reluată mai 
târziu, în noapte. Când sună telefonul, Geraci tocmai își 
sorbea cel de-al doilea pahar de Chivas cu apă. Avea grijă de 
niște cotlete care sfârâiau pe grătar și asculta la radio 
transmisiunea a două meciuri jucate unul după altul între 
Dodgers și Phillies. Charlotte, care fusese în bucătărie pentru 
a pregăti restul mesei, ieși în curtea interioară palidă la faţă, 
ținând în mână telefonul ce avea un fir foarte lung. 

— Bună, Fausto. 

Singura persoană care îi spunea lui Geraci pe numele de 
botez era Vincent Forlenza, nașul lui Geraci din Cleveland. 

— AŞ vrea să iei parte la chestia pe care a pus-o la punct 
Tessio. La ora șapte la locul acela numit Two Toms, îl știi? 


12 


Cerul era albastru și fără nori, însă oricine ar fi văzut graba 
cu care Charlotte le băga pe fete în casă ar fi putut crede că 
femeia tocmai aflase că asupra Long Islandului avea să se 
abată un uragan. 

— Desigur, spuse Geraci. lau masa acolo tot timpul. 

Era un test. Întrebarea era dacă să ceară sau nu lămuriri 
despre „chestia aia pe care a pus-o la punct Tessio”. Geraci se 
descurcase întotdeauna bine la teste. Intuiţia îi spusese să fie 
sincer. 

— Însă n-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbești. 
Care chestie? 

— Nişte persoane importante vin din Staten Island ca să 
rezolve niște treburi. 

„Staten Island” însemna clanul Barzini, cel care controla 
locul acela. Însă dacă Tessio purta tratative de pace cu 
Michael și cu Don Barzini, de ce afla Geraci acest lucru de la 
Michael, și nu de la Tessio? Geraci se holbă la flăcările ce se 
zăreau din grătar. Apoi înţelese ce era probabil să se fi 
întâmplat. Dădu violent din cap și înjură în gând. 

Tessio era mort. Probabil el și mulţi alţii. 

Locul de întâlnire era de fapt un avertisment. Tessio adora 
locul acela. Ceea ce însemna că probabil el însuși îl 
contactase pe Barzini, și fie el, fie Barzini pusese la cale o 
lovitură asupra lui Michael, pe care într-un fel sau altul 
Michael o anticipase. 

Geraci întoarse bucăţile de carne cu o spatulă lungă de 
Inox. 

— Ai nevoie de mine pentru protecție, întrebă el, doar să 
stau și eu la masă, sau pentru ce? 

— Ai făcut o pauză a dracului de lungă. 

— Scuză-mă. A trebuit să iau niște bucăţi de friptură de pe 
grătar. 

— Știu ce te îngrijorează, Fausto, dar nu înţeleg de ce. 

Voia să spună că Geraci n-avea de ce să-și facă griji? Sau 
încerca să-și dea seama astfel dacă Geraci jucase vreun rol în 
trădarea lui Tessio? 


13 


— Ei bine, călătorule, răspunse Geraci imitându-l pe John 
Wayne cât de bine putea, nu-s atât de îngrijorat pe cât mă 
doare fundul de la șa și-s nemâncat. 

— Poftim? 

Geraci oftă. 

— Chiar și când lucrurile merg strună îmi fac o grămadă de 
griji. 

Simţi cum îl cuprinde un val de umor macabru, deși vorbi 
pe un ton plat: 

— Așa că împușcă-mă! _ 

— De-asta ești atât de bun, a spus Michael. Iți faci tot 
timpul griji. Asta îmi place la tine. 

— Înseamnă că o să mă ieri dacă o să-ți atrag atenţia 
asupra unui lucru care este evident, reluă Geraci, și o să-ţi 
spun s-o iei pe un drum pe care nu l-ai urma în mod normal. 
Și, de asemenea, să eviţi Flatbush. 

Acum fu rândul lui Michael să facă o pauză lungă. 

— Flatbush, hmm? Cum de-ai ajuns la concluzia asta? 

— Bums’ joacă acasă. 

— Desigur, încuviinţă Michael. 

— Dodgers. Al doilea joc dintr-o manșă dublă cu 
Philadelphia. 

— Ai dreptate, admise Michael. 

Geraci își aprinse o ţigară. 

— Nu prea ești un fan al baseballului, nu-i așa? 

— Am fost cândva. 

Geraci nu era deloc surprins. Atrași numai de câștigurile de 
pe urma pariurilor, o grămadă dintre tipii cei mai deștepţi își 
pierduseră interesul pentru sportul în sine. 

— Anul acesta ar putea să fie anul celor de la Bums, 
remarcă Geraci. 

— Da, asta aud din toate părțile, spuse Michael. Și 
bineînțeles că ești iertat. 

— Pentru ce? 

5 Dem Bums, porecla echipei americane de baseball Brooklyn Dodgers. 
(n.tr.) 
14 


— Pentru că mi-ai atras atenţia asupra unui lucru care este 
evident. 

Geraci luă bucăţile de friptură de pe grătar și le puse pe un 
platou. 

— E un dar cu care sunt hărăzit, spuse el. 

Peste o oră, Geraci ajunse la Two Toms cu patru dintre 
oamenii săi, pe care îi poziționă afară. Se așeză singur la o 
masă și luă o înghiţitură dintr-un espresso. Nu-i era teamă. 
Michael Corleone, spre deosebire de fraţii săi - brutalul Sonny 
și pateticul Fredo, moștenise felul de-a fi al bătrânului, mai 
domol și mai chibzuit. N-ar fi ordonat o lovitură dacă n-ar fi 
avut date concrete. S-ar fi asigurat de asta, indiferent de cât 
de mult ar fi durat. Indiferent ce test avea să urmeze, 
indiferent de cât de neplăcut avea să i se pară a fi testat de 
unii de teapa lui Michael Corleone, Nick Geraci avea să facă 
faţă onorabil. Era sigur pe el și era convins că avea să scape 
întreg și nevătămat. 

Deși nu-l auzise niciodată pe Salvatore Tessio spunând o 
vorbă urâtă despre Michael, Geraci nu avea îndoieli că Sally 
se decisese să-l sprijine pe Barzini. Trebuie să fi fost supărat 
din cauza nepotismului care făcuse dintr-un novice precum 
Michael un Don. Trebuie să fi înțeles cât de proastă era ideea 
de a dezrădăcina organizaţia și de a o muta spre vest, pentru 
a deveni... ce? Geraci preluase nenumăratele afaceri cândva 
prospere, construite de niște taţi emigranţi, analfabeți, care-și 
dăduseră toată silinţa, ruinate mai apoi de niște fii născuți în 
America având doctorate în economie și visuri de mărire. 

Geraci se uită la ceas, un cadou primit de la Tessio cu 
ocazia absolvirii colegiului. În mod sigur Michael nu moștenise 
și legendara punctualitate a răposatului Don. Geraci comandă 
încă un espresso. 

In repetate rânduri Geraci se dovedise a fi el însuși un 
membru loial al organizaţiei lui Corleone, iar acum, încă 
admițând cu greu că împlinise patruzeci de ani, era și cel care 
câștiga cel mai bine. O dată, demult, fusese boxer la 
categoria grea, cunoscut atât ca Ace Geraci o poreclă din 


15 


copilărie de care nu se lepădase, chiar dacă îi sfida eforturile 
de a accede la pronunţarea americană a numelui său: Juh- 
RAY-see în loc de /air-AH-chee), cât și sub numeroasele sale 
pseudonime (era sicilian, însă cu părul său blond putea foarte 
bine să treacă drept irlandez sau german). Rămăsese în 
picioare și rezistase șase reprize în fața unui tip care, după 
numai câţiva ani, îl bătuse măr pe campionul mondial la 
categoria grea. Însă Geraci își pierduse vremea prin sălile de 
sport încă de când era mic copil. Nu-și propusese niciodată să 
ajungă unul dintre amărâţii ăia cu creierii terci ce-și târâie 
picioarele și miros a camfor ţinând strâns în mână o sacoșică 
cu gogoși vechi. El se lupta pentru bani, nu pentru glorie. 
Nașul său din Cleveland (care era în același timp, după cum 
aflase Geraci încetul cu încetul, și Masui din Cleveland) îi 
făcuse legătura cu Tessio, care conducea cea mai mare 
operaţiune de pariuri sportive din New York. Meciurile 
aranjate însemnau mai puţini pumni în cap. În curând, Geraci 
ajunsese să fie solicitat pentru a se ocupa de bătăile de pe 
străduțele lăturalnice (începând cu doi puști care o atacaseră 
pe fiica lui Amerigo Bonasera, un antreprenor, apropiat al lui 
Vito Corleone). Bătăile erau menite să-i pedepsească pe rău- 
platnici și pe mâncătorii de rahat și îi aduseseră lui Geraci 
suficienţi bani ca să meargă la colegiu. Înainte de a împlini 
douăzeci și cinci de ani, terminase colegiul și-și luase diploma 
de absolvire, fiind un tânăr în ascensiune ce promitea în 
regimul lui Tessio. Își începuse cariera având niște calităţi 
dubioase la prima vedere - era singurul individ care-și 
petrecea timpul la Patrick Henry Social Club și nu se născuse 
în Brooklyn sau în Sicilia; singurul cu o diplomă de absolvire; 
unul dintre puţinii care nu voiau să poarte armă sau să se 
ducă la curve - însă cea mai bună modalitate de a răzbate 
fusese să facă bani pentru cei de deasupra lui, și Geraci era 
atât de priceput la asta, încât în scurt timp micile și ciudatele 
sale defecte îi fuseseră iertate. Tactica sa genială care dăduse 
cele mai bune roade consta în a cere exagerat de puţin 
pentru fiecare sarcină primită. El dădea șaizeci sau șaptezeci 


16 


la sută în loc de cincizeci cât se cerea. Chiar și dacă ar fi fost 
prins, ce aveau să-i facă, să-i ia gâtul? Era asigurat. Plăţile 
sale supradimensionate reprezentau o investiție ce echivala 
cu valoarea unui câștig la loterie. Cu cât producea mai mult 
pentru cei de sus, cu-atât era el însuși mai sigur, și 
ascensiunea sa, mai rapidă. Cu cât ajungea mai sus în 
ierarhia organizaţiei, cu-atât se îngroșau rândurile celor de 
sub el care-i plăteau /u;, și nimănui altcuiva, un procent de 
cincizeci la sută. lar dacă tâmpiţii ăștia lacomi nu-i dădeau 
nimic, el era destul de deștept încât să-i prindă. Devenise 
destul de clar în tot New Yorkul că era o diferenţă majoră între 
a fi bătut de cel mai dur tip cu care te luptaseși vreodată și a 
avea orbita oculară făcută terci în urma unei lovituri primite 
de la un fost campion la categoria grea. Amenințarea a ceea 
ce Geraci ar putea face se transformase într-una dintre 
legendele străzii. In scurt timp, doar rareori mai trebui să facă 
altceva decât să ceară pentru a-și primi banii. Intimidarea 
este o armă mai bună decât un pumn sau o armă. 

Pe durata războiului, Geraci reușise să domine piaţa neagră 
raționalizată și deținuse poziţia scutită de taxă de inspector 
civil la docurile de încărcare a navelor. La propunerea lui 
Tessio devenise membru al clanului Corleone, iar ceremonia 
de crestare a degetului fusese oficiată de însuși Vito. După 
război, Geraci își începuse propria operaţiune de împrumutare 
a banilor și de recuperare a acestora prin toate mijloacele. Se 
specializase în crearea unei rețele de contractori care la 
început nu-și dădeau nici pe departe seama cât de mare era 
cota-parte pe care trebuiau să i-o plătească și care 
subestimau cât de dificil era, la final, să-i facă să plătească pe 
toţi cei care le datorau bani (și aici, Geraci le putea fi de 
folos). De asemenea, își îndreptase atenţia asupra oamenilor 
de afaceri care fie erau niște pariori degeneraţi, fie aveau 
vreo altă slăbiciune care-i făcea să caute câștiguri rapide. Nu 
peste mult timp, Geraci ajunsese în poziția de a folosi 
afacerile acestora pentru a spăla bani și a le da celor deştepţi 
ocazia să-și îngroașe veniturile din deducerile de taxe - cel 


17 


puţin până când avea să se aleagă praful de tot. Timp de 
treizeci de zile, o grămadă de bunuri livrate aveau să intre pe 
ușa din faţă și să iasă pe ușa din spate: cadouri pentru soții și 
prietene, diferite atenţii pentru polițiști, în semn de prietenie; 
în caz contrar, ar fi fost vândute pentru a-i tocmi pe vânătorii 
de capete din cartier. De îndată ce începeau să apară facturile 
și notele de plată, avea se petreacă un incendiu misterios - ce 
lovea fulgerător. Geraci ura atât termenul în sine, cât și 
metoda dură aleasă pentru a închide afacerea, și o terminase 
cu asta apucându-se de o facultate de drept cu cursuri la 
seral, înlocuind incendiile cu procedurile perfect legale de 
falimentare. După care unise ambele afaceri (Geraci avea un 
tip în Delaware), punând la adăpost bunurile proprietarului. 
Dacă proprietarul era cooperant și rezonabil, Geraci îi dădea 
cât ai bate din palme o mie de dolari și niște pământ în 
Florida sau în Nevada. Când Michael Corleone profitase de 
semiretragerea tatălui său și se implicase în secret în 
vânzarea de droguri și în chestiuni legate de prostituție, 
afaceri în care Vito refuzase să se bage, îl făcuse pe Geraci 
responsabil de narcotice și-l lăsase să-și aleagă cu grijă mai 
mulţi oameni din regimul lui Tessio și din ceea ce mai 
rămăsese din cel al lui Sonny. În câteva luni, Geraci pusese pe 
roate câteva afaceri - cu marele Don Cesare Indelicato, 
sicilianul, cu cei care deţineau puterea pe docurile din New 
Jersey și din Jacksonville și cu aeroporturile din New York și 
din Midwest, acolo unde se ocupase de mai multe avioane 
mici aflate în proprietatea companiilor controlate de cei din 
familia Corleone, care însă nu le deţineau și pe hârtie. Cei din 
clanul Corleone, necunoscuţi majorităţii oamenilor din propria 
organizaţie, făceau la fel de mulţi bani din narcotice precum 
oricare alţii din America. Fără acei bani, n-ar fi putut niciodată 
să adune o sumă atât de mare încât să-i ajungă din urmă pe 
cei din clanurile Barzini și Tattaglia. 

În cele din urmă, imediat după ora nouă, Peter Clemenza și 
trei gărzi de corp intrară în Two Toms și se așezară la masa lui 
Geraci. Pentru Geraci faptul că Michael nu venise era semn 


18 


rău, mai ales că-n locul său îl trimisese pe caporegime, cel 
care de-a lungul anilor supervizase cele mai importante 
lovituri ale familiei. Ceea ce clarifica totul: Tessio era mort. 

— Mănânci ceva? îl întrebă Clemenza, gâfâind din cauza 
efortului depus pentru a se deplasa de la mașină până la 
masă. 

Geraci clătină din cap. 

Însă Clemenza își flutură mâna sugestiv pentru a indica 
mirosul îmbietor al mâncării din restaurant. 

— Cum poţi să reziști? Noi o să luăm câte ceva. Doaro 
gustărică. 

Clemenza comandă și devoră o porție de antipasto crudo, o 
farfurie de caponataf, două coșuri de pâine și o portie de 
paste linguine cu sos de scoici. Ultimul dintr-un neam, 
Clemenza, și asta aproape fără nicio exagerare, era ultimul 
capo pe care Michael îl moștenise de la tatăl său, acum că 
Tessio era mort. 

— Tessio nu-i mort, îi șopti Clemenza lui Geraci în timp ce 
ieșeau din restaurant. 

Geraci își simţi stomacul ghem. Aveau de gând să-l facă să 
apese el însuși pe trăgaci - un test de loialitate. Convingerea 
lui Geraci că va trece testul nu era deloc o consolare. 

Se lăsase întunericul. Stătea în spate împreună cu 
Clemenza. Pe drum, Clemenza își aprinse un trabuc și-l 
întrebă pe Geraci ce știa și ce putea să bănuiască. Geraci îi 
spuse adevărul. Nu știa încă faptul că în ziua aceea, ceva mai 
devreme, capii familiilor Barzini și Tattaglia fuseseră uciși. N- 
ar fi avut de unde să știe că de fapt Clemenza întârziase 
pentru că mai întâi fusese să-l stranguleze pe Carlo Rizzi, 
cumnatul lui Michael Corleone în persoană. Atât aceasta, cât 
și alte multe crime strategice fuseseră toate făcute să pară ca 
fiind fie lucrarea clanului Barzini, fie a clanului Tattaglia. 
Geraci nu știa nici asta. Însă lucrurile pe care Geraci fusese în 


6€ Fel de mâncare cu vinete, roşii, ceapă, capere, anşoa şi uneori muguri 
de brad, călite în ulei de măsline, care se serveşte la temperatura 
camerei, ca aperitiv. (n.red.) 

19 


măsură să le bănuiască erau de fapt corecte. Luă trabucul pe 
care i-l oferise Clemenza, însă nu-l aprinse. Spuse că o să-l 
fumeze mai târziu. 

Mașina intră într-o benzinărie Sinclair de lângă Flatbush 
Avenue. Geraci cobori, și la fel făcură toţi cei aflaţi în cele 
două mașini care veniseră după ei, una cu oamenii lui 
Clemenza și cealaltă cu oamenii lui Geraci. Clemenza și 
șoferul său rămaseră în mașină. Când Geraci se întoarse și-i 
văzu acolo, simţi un fior de panică. Îi căută din priviri pe cei 
care aveau să-l omoare. Incercă să-și dea seama cum avea să 
se întâmple. Încercă să înțeleagă de ce oamenii săi stăteau și 
priveau fără să facă nimic. De ce îl trădaseră. 

Clemenza deschise geamul. 

— Eu, unul, nu sunt așa, băiete, îi spuse acesta. Situaţia de 
aici este prea... își acoperi cu palmele faţa buhăită, cu gușă, 
și frecă zdravăn, ca și cum ar fi vrut să se curețe de ceva. 
Expiră lung. Eu și Sally o să ne întoarcem, și nici nu vreau să 
mă gândesc cât o să dureze. Sunt unele lucruri pe care un om 
pur și simplu nu vrea să le vadă. Știi asta? 

Geraci știa. 

Grăsanului începură să-i șiroiască lacrimi pe obraji. Nu 
scoase aproape niciun sunet și nu păru deloc rușinat că 
plânge. Plecă fără să mai spună ceva, făcându-i șoferului său 
cu mâna, ridicându-și geamul și uitându-se drept înainte. 

Geraci privi cum luminile din spatele mașinii lui Clemenza 
se pierdeau în depărtare. 

Înăuntru, înspre partea din spate a primei cămărute, 
murdare și ponosite, două cadavre în salopete zăceau 
îngrămădite unul peste altul, iar sângele ce se prelinsese din 
ele și se închegase formase o baltă comună pe podea. In 
următoarea încăpere, flancat numai de Al Neri, noul ucigaș de 
casă al lui Michael și fost poliţist cu care Geraci avusese ceva 
de împărțit, se afla Salvatore Tessio. Bătrânul stătea pe o ladă 
cu cutii de ulei, cocârjat, uitându-se fix la pantofii săi, ca un 
sportiv înlocuit într-o partidă care este în mod clar pierdută. 
Buzele sale se mișcau, dar Geraci nu putea înțelege nimic. 


20 


Tremura, însă asta devenise de vreun an de zile ceva 
permanent. Nu se auzea decât zgomotul pașilor lui Geraci, și 
un râs subţire, artificial răzbea din cealaltă cameră - nu putea 
proveni decât de la un televizor. 

Neri dădu din cap în semn de salut. Tessio nu-și ridică 
privirea. Neri puse o mână pe umărul bătrânului luptător și-l 
strânse, un gest grotesc de liniștire. Tessio căzu în genunchi, 
tot fără să se uite în sus, mișcându-și în continuare buzele. 

Neri îi întinse un pistol lui Geraci, astfel încât acesta să-l 
poată apuca de toc. Geraci nu se prea pricepea la arme, nu 
știa foarte multe despre ele. Acest pistol era unul greu ca o 
casetă pentru bani și lung ca un piron cu care se fixează 
corturile - o armă mult mai mare decât părea necesar. Era de 
îndeajuns demult timp în branșă ca să cunoască armele alese 
pentru chestiuni de genul ăsta. Era de calibru 22, cu 
amortizor - trei Împuşcături rapide în cap (a doua pentru a fi 
sigur, a treia pentru a fi și mai sigur, și nu mai există oa 
patra, deoarece amortizoarele se comprimă atunci când se 
trag prea multe cartușe, prea repede). Nici urmă de amortizor. 
Stătea în garajul întunecat cu Tessio, un om pe care-l iubea, și 
cu Neri, unul care îi pusese o dată cătușe, îl legase de un 
calorifer, îl lovise în momiţe și scăpase basma curată. Nick 
Geraci trase adânc aer în piept. Fusese întotdeauna un om 
care făcuse totul cu capul, nu după cum îi dictase inima. 
Inima nu era decât un motoraș care pompa sângele. Capul 
era menit să conducă. Întotdeauna se gândise că va veni o 
vreme când, bătrân fiind și așezat la casa lui, se va muta la 
Key West cu Charlotte și va juca rolul unui fraier plin de bani. 

Acum, uitându-se la Tessio, își dădu seama că asta n-avea 
să se întâmple niciodată. Tessio era cu douăzeci și ceva de ani 
mai mare ca Nick Geraci, ceea ce până în momentul acela 
păruse a fi foarte mult. 

Tessio se născuse în secolul anterior. Și avea să moară 
peste un minut. Îşi trăise viața condus de cap, și nu de inimă, 
și unde-l dusese asta? Aici. Un om care-l iubea avea să-i 
transforme capul în terci. 


21 


— Îmi pare rău, murmură Tessio, continuând să se uite în 
jos. 

Vorbele fuseseră probabil adresate celor din clanul 
Corleone, lui Geraci sau lui Dumnezeu. In mod sigur Geraci nu 
voia să știe cui. Luă arma și se duse în spatele lui Tessio, 
acolo unde zona cu chelie din creștetul capului, pe care se 
răsfrângeau luminile de la felinarele din stradă, strălucea în 
întuneric. 

— Nu, spuse Neri. Nu așa. În faţă. Uită-te în ochii lui! 

— Cred că glumești. 

Își drese vocea. 

— Nu prea cred că arăt ca unul care glumește. 

— A cui a fost ideea asta? întrebă Geraci. 

Neri n-avea nicio armă în mână, însă Geraci n-avea nicio 
șansă să iasă viu din garajul ăsta jegos dacă împușca pe 
altcineva în locul lui Tessio. Din biroul din spate, la televizor 
izbucni un ropot de aplauze. 

— Nu știu și nici nu-mi pasă, răspunse Neri. Eu nu sunt 
decât un mesager, domnule. 

Geraci își întoarse capul. Imbecilul ăsta nu părea destul de 
deștept și de spiritual ca să își permită glume despre 
împușcarea mesagerului. Însă părea suficient de sadic pentru 
a-și aroga dreptul de a face crima cât se putea de crudă. Și de 
unde apelativul „domnule”? 

— Salvatore Tessio, spuse Geraci, indiferent de ce a făcut, 
merită mai mult respect de-atăt. 

— Să te ia dracu'! spuse Tessio cu voce tare, însă cu ochii 
încă ațintiţi asupra podelei slinoase. 

— Ridică privirea! îi ordonă Neri lui Tessio. Trădătorule! 

Tremurând la fel de tare, bătrânul făcu ceea ce i se 
spusese, uitându-se cu niște ochi uscați, fără lacrimi, în ochii 
lui Geraci, care deja își mutase privirea într-o parte. Bolborosi 
rapid un șir de nume care pentru Nick Geraci nu însemnau 
nimic. 

Geraci ridică arma, amândoi fiind șocați și totodată 
recunoscători la vederea propriei mâini întinse, pregătite 


22 


pentru ce urma. Propti cu grijă ţeava în fruntea moale a 
bătrânului. Tessio nu se mișcă, nu clipi, nici măcar nu tresări. 
Pielea sa excesiv de ridată și plină de grăsime se mula în jurul 
țevii. Geraci nu mai omorâse niciodată un om cu o armă. 

— Nu-i vorba decât despre afaceri, îi șopti Tessio. 

„Ceea ce l-a făcut pe tatăl meu mare, spusese Michael 
Corleone în discursul cu care-și elogiase tatăl la 
înmormântarea acestuia, a fost faptul că nimic n-a fost 
vreodată pentru el numai o afacere. Totul a fost ceva 
personal. Tatăl meu n-a fost decât un om, la fel de muritor ca 
oricare altul. Însă a fost un om mare, și nu sunt singura 
persoană aflată astăzi aici care se gândește la el ca la un zeu 
printre oameni.” 

— Ce mai aștepți? şopti Tessio. Sono fottuto. Trage o dată, 
lașule! 

Geraci trase. 

Corpul lui Tessio fu împins înapoi atât de puternic, încât 
genunchii săi scoaseră un sunet asemănător cu pocnetul unei 
tigle de pe acoperiș. Aerul se umplu de un fum gri cu irizaţii 
rozalii. O bucată din craniul lui Tessio, de mărimea unei 
yarmulke”, se desprinse și ricoșă în peretele garajului, îl plesni 
pe Neri peste față, după care se rostogoli pe podea. Mirosul 
ascuţit și pregnant al sângelui lui Tessio, ce ţâșni în aer, se 
amestecă rapid cu mirosul propriilor excremente. 

Nick Geraci își frecă umărul - reculul pistolului fusese 
asemenea unui croșeu de dreapta necruţător - și simţi cum îl 
cuprinde un val de euforie, ștergând orice urmă de ezitare pe 
care o resimţțise. N-avea niciun fel de remușcări, niciun fel de 
teamă, niciun fel de dezgust, niciun fel de furie. „Sunt un 
ucigaș, își zise el. Ucigașii ucid.” 

Se răsuci râzând nu ca un apucat, ci de plăcere și de 
bucurie, mult mai intens, simțindu-se mai bine decât în 
nebunia ce-l apuca atunci când își testa propria heroină. Știa 
ce se întâmpla. Acesta nu era primul om pe care-l omorâse. 
Altădată, când omora pe cineva, nu simţea absolut nimic, însă 


7 Pălărioară rotundă purtată pe cap de bărbaţii evrei. (n.tr.) 


chiar și asta ar fi putut să fie o simplă amăgire. Deoarece 
adevărul gol-goluţ era că indivizii care omoară oameni se simt 
bine. Oricine a făcut-o ar putea să spună asta, însă nimeni n-o 
s-o facă. N-o s-o facă! O carte despre Primul Război Mondial 
pe care Geraci o citise avea un capitol întreg referitor la asta. 
Cu greu ar putea cineva să vorbească despre asta, căci 
pentru majoritatea oamenilor părerea de rău și gustul amar 
care survin mai târziu, după starea de bine, îi fac să tacă. În 
plus, orice găgăuță ar putea să bănuiască tot ce se va 
întâmpla după ce cineva ar declara sus și tare că se simţise 
bine când omorâse pe cineva. lar după ce-și va fi convins 
auditoriul că vorbește serios, ar fi fost considerat extrem de 
imoral și de vicios. Chiar și așa. Era o stare de bine. Aproape o 
senzație de satisfacție sexuală (altceva ce orice găgăuţă ar fi 
putut crede că e imposibil de admis). Tu ești plin de putere, 
pe când mortul nu. Tu ești în viață, iar mortul este mort. Tu ai 
făcut ceva ce oricare pământean își dorește la un moment dat 
să facă, dar în majoritatea cazurilor nu o face. A fost ușor și 
te-ai simţit magnific. Geraci practic patina pe podeaua 
unsuroasă a garajului, convins că de astă dată acea părere de 
rău n-avea să apară mai târziu. N-avea să existe niciun mai 
târziu. Totul avea întotdeauna să se rezume la momentul de 
față. Totul este întotdeauna momentul de față. 

Geraci simţi impulsul să-i îmbrăţișeze pe toţi cei de faţă și 
să le dea un rând de whisky, însă se mulțumi să se îndrepte 
cu pași mari spre ei, ridicându-și pistolul înainte ca ei să poată 
face același lucru. Fiind de fapt nimic altceva decât niște 
pupincuriști fricoși, aceștia se aruncară la pământ, ceea ce îi 
permise ca prin ușa de la intrarea în birou să aibă o imagine 
clară asupra țintei sale: dreptunghiul de lumină albastră 
voalată de deasupra lor. Geraci apăsă pe trăgaci. Șocul pe 
care-l resimţi datorită reculului (oare Neri fusese atât de 
tâmpit încât să-i dea o armă cu mai mult de un glonţ? Ce 
imbecil!) fu urmat, o sutime de secundă mai târziu, de un 
pocnet sec, de o dâră de fum toxic, de o mingiuţă de foc și de 
o licărire de sticlă aflată în cădere. Fiinţa umană nu va 


24 


construi vreodată o mașinărie a cărei distrugere să-ţi aducă o 
mai mare satisfacție decât televizorul. 

După care se lăsă liniștea. 

Pentru Geraci, păru o liniște îngrozitor de lungă. 

— Hei, urlă un tip cu o voce aspră, unul dintre oamenii lui 
Geraci. Mă uitam la chestia aia! 

Asta îi făcu pe toţi să izbucnească în râs. Exact ceea ce 
spusese doctorul să se facă în astfel de cazuri. Neri îl bătu pe 
Geraci ușor cu palma pe spate. Geraci îi întinse arma. După 
care toată lumea se apucă de treabă. 

Oamenii lui Clemenza se ocupară de cadavrele celor doi 
care fuseseră desemnaţi să-l ucidă pe Michael Corleone, 
folosindu-se de un fierăstrău de oase. Geraci se așezase pe 
lada cu cutii de ulei și privea, cu adrenalina scăzând în 
intensitate, astfel că totul i se părea la fel. Fereastra jegoasă. 
Calendarul cu o „lăptăreasă” cu sânii dezgoliţi, ce mânuia o 
cheie franceză. Curelele de ventilator atârnate într-un cârlig 
metalic. Cadavrul unui prieten. Butonul de la manșetă. Un 
univers al echivalenţei nediferenţiate. 

Când tipii își terminară treaba, Neri îi întinse fierăstrăul lui 
Geraci, arătând spre capul lui Tessio. In jurul găurii făcute la 
intrarea glonţului, carnea mortului parcă înmugurise. 

Amorţit, luă fierăstrăul și se lăsă jos sprijinindu-se pe unul 
din genunchi. Mai târziu, avea să reflecteze asupra acestui 
moment plin de furie. Însă, pentru moment, era atât de 
degajat, de parcă verifica pH-ul apei din propria piscină. Dacă 
un om este nevoit să ia lucrurile așa cum sunt, de ce i s-ar 
părea diferit modul în care ar trebui să decapiteze cadavrul 
unuia care îi fusese ca un tată de modul în care ar tăia 
copanul suculent al unui curcan? E un os mai gros, e- 
adevărat, însă un fierăstrău de oase este o ustensilă mai 
bună decât un cuţit primit de la cumnatul tău ca dar de 
nuntă. 

Nick Geraci închise ochii bulbucaţi ai lui Tessio și trase 
fierăstrăul înapoi. Acel „mai târziu” venise - cam devreme 


25 


totuși, însă Geraci, într-un moment de luciditate, recunoscu 
acest moment ca fiind respectivul mai târziu. 

Neri îl apucă pe Geraci de antebraţ și-i luă fierăstrăul. 

— Și ăsta a fost tot un ordin. 

— Ce a fost un ordin? întrebă Geraci. 

— Să văd cât de dornic ești s-o faci. 

Geraci știa foarte bine că nu trebuia să întrebe cât de 
dornic păruse sau, și mai rău, cine dăduse ordinul. Nu făcu 
altceva decât să stea locului și să tacă, devenind complet 
inexpresiv. Căută în buzunarul hainei de la costum murdare 
de sânge. Neri dădu din cap aprobator. Geraci scoase trabucul 
pe care i-l dăduse Clemenza, unul cubanez, de culoarea 
ciocolatei negre, și se așeză la loc pe lada cu cutii de ulei ca 
să-l savureze. 

Oamenii lui Clemenza îi dezbrăcară pe cei doi asasini și 
băgară hainele acestora și cele zece bucăţi în care fuseseră 
hăcuiți într-o valiză. Cadavrul lui Tessio rămase deoparte. 

In momentul acela Geraci înţelese totul. 

Nu mai era nevoie să le trimită un mesaj celor din clanul 
Barzini. Toţi cei implicaţi în trădarea lui Tessio erau deja morți, 
așa că mesajul nu le-ar fi folosit la nimic. Și sigur că membrii 
clanului Corleone voiau ca trupul lui Tessio să fie găsit. 
Această parte a Brooklynului era considerată ca aparţinând 
familiei Barzini. Poliţiștii aveau să presupună că ei ordonaseră 
această lovitură. Detectivii aveau să-și frământe creierii cu 
privire la cadavrele neidentificate ale asasinilor, și niciuna 
dintre concluziile la care vor ajunge n-avea cum să implice 
clanul Corleone. Acesta nici măcar n-o să aibă nevoie să-și 
deranjeze judecătorii sau oamenii de încredere din NYPD. Și 
nici să recurgă la obișnuitele ștergeri ale datoriilor de la jocuri 
și de la pariuri și la perioade de graţie extinse ale 
împrumuturilor pentru a face ziarele să cadă de acord. Aveau 
să joace exact cum voia Michael Corleone și aveau să se 
simtă tot mai morali cu fiecare cuvinţel meschin scris. 

Geraci trebui să recunoască faptul că planul era genial. 


26 


Aruncă o ultimă privire spre cadavrul mentorului său, după 
care se sui pe bancheta din spate a unei mașini împreună cu 
Al Neri. Lui Geraci nu-i era teamă și nici măcar nu era supărat. 
Pentru moment nu era decât un om care se uita drept în față, 
gata să facă faţă oricărei provocări. 


În săptămânile ce urmară acestor crime, Geraci lucră 
îndeaproape cu Michael Corleone. Pe măsură ce vedea și 
contribuia la înfăptuirea în detaliu a războiului declanșat, 
Geraci își dădu seama cât greșise atunci când își subestimase 
noul Don. Cei din clanul Corleone aveau case sigure în fiecare 
orășel și într-o grămadă de suburbii, pe care le roteau în mod 
constant. Aveau garaje subterane pline de mașini și de 
camioane cu acte și cu numere de înmatriculare false. Unele 
dintre ele erau blindate și/sau dotate cu niște motoare cu care 
ar fi putut să participe la cursele de la Le Mans. Altele erau 
făcute să arate ca niște rable care în realitate se puteau strica 
la acţionarea unui buton mascat, încurcând traficul și 
blocându-i pe urmăritori. Unele erau destinate pentru a fi 
distruse în accidente și respectiv pentru a fi găsite și scoase 
din râuri și din mlaștini. Mai multe erau copiile fidele ale 
mașinilor conduse de personajele de rang înalt din sânul 
clanului, menite să-i inducă în eroare pe martori, pe dușmani 
sau pe polițiști. Aveau arsenale dispuse în tot orașul: în 
spatele unui raft de haine de la curăţătoria de pe Belmont 
Avenue, sub sacii de zahăr și de făină din magaziile brutăriei 
din Carroll Gardens, în interiorul compartimentelor depozitului 
de sicrie din Lindenhurst. Michael Corleone ieșise la lumină ca 
să obțină controlul politic deplin asupra unui stat (Nevada), 
asupra unei ţări (Cuba), și, cu cât Geraci afla mai multe, cu- 
atât toate aceste planuri începeau să pară din ce în ce mai 
plauzibile. Familia Corleone avea pe statul de plată mai mulţi 
agenţi meniţi să aplice legea decât FBl-ul și, în plus, avea 
fotografiile cu directorul FBI, îmbrăcat în rochie și făcând sex 
oral cu asistentul său adjunct. 


27 


Planul grandios și încâlcit al lui Michael era următorul: 
pacea, combinată cu o expansiune masivă și cu schimbarea 
locației, după care organizarea de familii mafiote în întreaga 
tară, mult mai bine decât înainte, întărind și extinzând în 
același timp legăturile de afaceri cu Sicilia, toate într-un mod 
care să le confere un caracter legitim, desăvârșite de 
controlul complet asupra Cubei și de accesul la Casa Albă și 
chiar la Vatican. Tot ce era nou avea să fie construit cu banii 
altora: „împrumuturi” care în mare parte să provină din 
fondurile de pensii și de la diferite sindicate. Toţi șoferii ăia de 
camion, electricienii și toţi cei care deţineau tonomate aveau 
să primească o rată a dobânzii investite mult mai mare decât 
cea obținută vreodată dintr-o afacere cum ar fi bursa de 
valori. Membrii clanului Corleone înșiși aveau să pună din ce 
în ce mai multe ziduri între ei și orice avea legătură cu 
infracţionalitatea de pe străzi. În scurt timp aveau să renunţe 
să folosească organizaţii-paravan pentru activităţile ilegale și 
să acţioneze la lumină, fără să se distingă de oricare alţii 
dintre infractorii de top cunoscuţi laolaltă de fraierii de 
pretutindeni ca Fortune 500°. 

Planul nu era irealizabil, se gândea Geraci. Pur și simplu 
inutil. Tipii ăștia erau implicaţi deja în singura afacere din 
istoria lumii care aducea profit an de an. Însă se conformă. Pe 
termen scurt, n-avea de ales. Pe termen lung, n-avea nimic de 
pierdut. Dacă lucrurile ieșeau cum trebuia, putea să obţină 
ceea ce-și dorea, anume, să conducă vechea afacere a 
regimului lui Tessio: o operaţiune tradiţională cu rădăcini 
adânci în cartierele învecinate. Dacă cei din clanul Corleone 
se întindeau prea mult și aveau să piardă controlul, Geraci 
putea să pună mâna pe ceea ce era de drept al lui și să se 
care. 

Își impuse să nu se gândească la Tessio. Un boxer învață 
rapid să-și alunge grijile și lucrurile neplăcute din minte. In 
caz contrar, este o ţintă vulnerabilă. Geraci urâse boxul 
întreaga perioadă în care practicase acest sport, însă, la zece 


3 Cele mai mari 500 de companii din SUA. (n.tr.) 
28 


ani de la ultimul său meci, trebui să admită că-i fusese de 
folos. 

De-a lungul acelei veri, Nick Geraci și Michael Corleone 
deveniră într-un fel prieteni. Dacă nu s-ar fi întâmplat câteva 
chestii, lucrurile ar fi putut foarte bine să rămână așa. 

De exemplu: ce bine ar fi fost dacă Michael n-ar fi hotărât în 
august să-l facă pe frate-său, Fredo, un șef mai mic, imediat 
sub el pe scara ierarhică, o poziţie la care clanul Corleone nu 
apelase niciodată și pe care Michael o intenţionase doar 
simbolică, o modalitate de a-l aduce pe Fredo, un bleg 
cumsecade, înapoi în sânul familiei. Sau ce bine ar fi fost dacă 
Michael l-ar fi lăsat măcar pe vreunul dintre cei de la vârful 
organizaţiei pe care o conducea - în loc să păstreze tăcerea - 
să știe că era doar o funcţie simbolică. 

Sau: ce bine ar fi fost dacă Geraci ar fi fost din New York, și 
nu din Cleveland. Sau măcar dacă n-ar fi avut asemenea 
legături cu Don Forlenza. Sau dacă n-ar fi fost atât de 
ambițios. Dacă nu l-ar fi întrebat în mod respectuos pe 
Michael, atunci când primise vestea că acesta îl desemnase 
pe Fredo sotto capo? dacă nu cumva își pierduse minţile. Sau 
dacă scuzele sale ulterioare ar fi făcut ca remarca sa 
necumpătată să fie trecută cu vederea. 

Ce bine ar fi fost dacă Fredo ar fi știut că noua sa poziţie 
era una simbolică; poate că n-ar fi încercat din răsputeri să 
aibă parte de puţină acţiune pe cont propriu. N-ar fi încercat 
să-și creeze propriul oraș al morţii în mlaștinile din New 
Jersey. În plus, poate că ar fi trăit și-ar fi apucat să-și 
sărbătorească cea de-a patruzeci și patra aniversare a zilei de 
naștere. 

Ce bine ar fi fost dacă Tom Hagen s-ar fi implicat mai mult 
în toate aspectele afacerilor clanului, în loc să fie schimbat 
din poziţia de consigliere pentru a încerca să devină 
guvernator al Nevadei. 

Ce bine ar fi fost dacă acum douăzeci de ani, în Cleveland, 
după ce Don Forlenza fusese împușcat a doua oară, dar cu 


? Sub capo. (în italiană, în original) 
29 


ceva timp înainte de primul său atac de cord, nu l-ar fi 
desemnat ca succesor al său pe-un om de-aceeași vârstă cu 
el. Dacă măcar una dintre multele afecţiuni ale lui Forlenza l- 
ar fi rapus. Dacă Sal Narducci, de altfel un tip de o ambiţie 
moderată, n-ar fi trebuit să fie mereu gata, timp de două 
decade, să preia conducerea din clipă-n clipă. 

Sau ce bine ar fi fost dacă Vito Corleone n-ar fi observat că 
Narducci acţionează în calitate de consigliere la o grămadă de 
întâlniri ale comitetului. Dacă, nu cu mult înaintea morții sale, 
Vito nu i-ar fi sugerat fiului său faptul că instalarea rapidă a lui 
Narducci ca Don, în loc să aștepte ca natura să-și urmeze 
cursul firesc, avea să elimine cel mai mare aliat al clanului 
Barzini din afara New Yorkului. 

Dacă unul sau două dintre aceste lucruri ar fi fost diferite - 
cine știe? poate că, în timp ce citești asta, Nick Geraci și 
Michael Corleone s-ar afla undeva împreună, ca doi tapi 
bătrâni, tăbăciţi, pe marginea unei piscine din Arizona, 
toastând pentru o viaţă trăită cum se cuvine, în timp ce s-ar 
uita la două tipe de șaizeci și ceva de ani ce le-ar ieși în cale 
și și-ar da gata rezerva de Viagra. 

Istoria înseamnă o grămadă de chestii, însă un lucru e cert: 
este inevitabilă. 

Vito Corleone spunea adesea că omul nu are decât un 
destin, însăși viaţa sa reprezentase o contradicție zdravănă a 
propriului și dragului său aforism. Da, căci scăpase din Sicilia 
atunci când veniseră să-l omoare. Da, fiindcă, atunci când un 
tânăr vânjos din cartier, pe numele său Pete Clemenza, îi 
ceruse să ascundă un depozit secret de arme, Vito nu prea 
avusese de ales și se conformase. Și da, fiindcă, atunci când 
Vito comisese prima sa infracţiune în America, furtul unei 
carpete scumpe, se gândise, la momentul respectiv, că nu 
făcea decât să-l ajute pe Clemenza s-o mute. Toate aceste 
lucruri îl ajunseseră din urmă. Nu era ceva neobișnuit. Tuturor 
li se întâmplă și lucruri rele. Unii ar fi putut numi asta destin. 
Alţii, șansă. Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Însă implicarea lui 
Vito în următoarele infracţiuni - deturnarea de camioane 


30 


împreună cu Clemenza și cu un alt tânăr dur de la Hell's 
Kitchen cunoscut sub numele de Tessio - fusese un act pe 
deplin voluntar. Când a fost invitat să se alăture bandelor lor 
de hoţi, Vito ar fi putut să refuze. Acceptând însă, alegând 
astfel să devină un tâlhar, a fost automat canalizat pe un 
anumit drum. Un refuz l-ar fi îndreptat pe un alt drum, 
probabil o afacere de familie în care cei trei fii ai săi ar fi putut 
să i se alăture fără a fi nevoiţi să devină mai întâi niște 
criminali. 

Vito era un matematician priceput și intuitiv, unul care 
evalua în mod genial probabilitățile și totodată un vizionar. Să 
creadă în ceva irațional și de neimaginat precum destinul era 
contrar firii sale. Era sub demnitatea sa. 

Cu toate astea, ce fiinţă umană este mai presus de 
încercarea de a găsi o explicaţie rezonabilă pentru cel mai rău 
lucru pe care l-a făcut vreodată? Care dintre noi, dacă ar fi 
direct sau indirect răspunzător pentru uciderea a sute de 
oameni, inclusiv a unuia dintre propriii copii, nu s-ar minţi pe 
sine, spunând ceva care, neverificat, ar putea chiar să pară 
profund? 

Atât Nick Geraci, cât și Michael Corleone erau tineri, 
deștepţi, creativi, migăloși și duri. Fiecare din ei avea darul de 
a-și găsi noi și noi fațete, reușind să se facă subestimat, ca 
mai apoi să profite de asta. Adesea se spusese că erau prea 
asemănători și că erau sortiţi să devină dușmani. Că 
războaiele sunt purtate pentru a aduce pace. Că pământul 
este o suprafață dreaptă și că astfel demonii pot să 
poposească aici. Vorbele de duh sunt spuse rar (răposatul Vito 
Corleone le spunea adesea) și chiar și mai rar auzite. 

Michael Corleone și Nick Geraci ar fi putut categoric să aibă 
și alte variante. Fără prea mare efort, s-ar fi putut întâmpla 
lucruri mult mai bune. Ei doi nu erau câtuși de puțin sortiți să 
se distrugă unul pe celălalt. 


31 


Capitolul 2 


Crematoriul era deţinut de nimeni altul decât Amerigo 
Bonasera. Neri avea propria cheie. El și Geraci intrară direct 
pe ușa principală, se dezbrăcară de hainele pline de sânge și 
se îmbrăcară cu ce era mai bun din ceea ce găsiră într-o 
cameră din spate. Geraci era un tip masiv. Singurul costum 
care i se potrivea cât de cât era unul de culoare căcănie, mai 
mic cu două mărimi. Bonasera era aproape pensionar, trăind 
în majoritatea timpului în Miami Beach. Ginerele său luă 
valiza și hainele pline de sânge de la Neri fără să spună vreun 
cuvânt. 

Unul dintre oamenii lui Geraci îl conduse până acasă. Nu 
era încă miezul nopţii. Charlotte era trează, stătea în pat și 
dezlega cuvintele încrucișate din Times. Era bună la 
integrame, însă nu făcea asta decât atunci când o îngrijora 
ceva. 

Nick Geraci apăru la picioarele patului lor conjugal. Era 
conștient de cum arată în costumul ăla. Işi trase brusc capul 
înapoi, își arcui sprâncenele într-o formă care spera că avea 
să fie comică, își deschise larg braţele, așa cum ar fi făcut-o 
un actor de vodevil, și spuse: 

— Ta-da! 

Nevastă-sa nu râse și nici măcar nu zâmbi. „Măcelărirea în 
stil mafiot” a lui Phillip Tattaglia și a lui Emilio Barzini fusese 
difuzată la știri. Femeia puse deoparte numărul din Times. 

— A fost o zi grea, spuse Geraci. E o poveste lungă, OK, 
Char? Hai s-o lăsăm așa cum e! 


32 


Se uita cum ea îl cântărea din priviri. O văzu schimbându- 
se la faţă, forțându-se să nu-i spună că ea una nu pleca 
nicăieri, și înghițindu-și dorinţa de a-i cere să-i spună întreaga 
poveste. Însă nu rosti un cuvânt. 

Nick Geraci se dezbrăcă, îngrămădind costumul sub un 
scaun. În răstimpul în care se duse la baie ca să se ușureze, 
să se spele pe dinţi și să-și pună pijamaua, Charlotte făcu 
astfel încât costumul să dispară (Geraci nu avea să-l mai vadă 
niciodată), stinse luminile și se băgă la loc în pat, prefăcându- 
se că adormise. 


În New Hampshire, în casa părinţilor săi, Kay Corleone 
stătea întinsă lângă copiii ei adormiţi în același pat dublu pe 
care-l avusese când era fată, încercând să se concentreze 
asupra romanului lui Dostoievski pe care-l ţinea în mâini, 
măcinată de întrebările pe care nu le pusese și pe care știa că 
nu putea să le pună, anume, de ce Michael, pe lângă faptul 
că-i sugerase această vizită, mai stabilise și niște date 
calendaristice precise. 


În Las Vegas, într-un apartament întunecat de la ultimul 
nivel al unui hotel cu multe etaje, Castle în the Sand, acolo 
unde friptura de vită de la cină costa cincizeci de dolari și 
cafeaua cinci cenți, Connie Corleone Rizzi își luase băieţelul 
proaspăt botezat și-l pusese la sân, uitându-se dincolo de 
luminile orașului. Ultima fărâmă de lumină a zilei se scursese 
de pe întinsul deșertului. Era fericită. În general, Connie nu 
era o persoană fericită. Nu avusese o zi ușoară, după ce se 
trezise atât de devreme pentru acel zbor, după care trebuise 
să se lupte toată ziua cu comportamentul obositor și totodată 
ingenios al lui Victor, fiul său mai mare în vârstă de șase ani, 
în timp ce maică-sa, Carmela, de-abia dacă ridica vreun deget 
ca s-o ajute, trăncănind în schimb la infinit cu privire la modul 
în care această călătorie o făcuse să piardă liturghia. Numai 
bebelușul - Michael Francis Rizzi, botezat ieri după fratele ei 
Mike, care era nașul copilului - fusese un îngeraș, care 


33 


dormise, gângurise și-și îngropase năsucul în ea. Undeva 
deasupra Munţilor Stâncoși, pentru prima dată, micuțul 
răsese. Acum, de fiecare dată când ea-i sufla în direcţia 
frunţii, râdea din nou. Era un semn, se gândea maică-sa. 
Bebelușii aduc cu ei norocul. Mutarea aici avea să fie un nou 
început pentru toată lumea. Carlo avea să se schimbe. El se 
schimbase. N-o mai lovise nici măcar o dată de când 
rămăsese însărcinată cu acest copil. Mike intenţiona să-i dea 
lui Carlo acum o responsabilitate și mai mare în afacerile 
familiei. Fusese aranjat ca și Carlo să meargă cu același 
avion, pentru a se uita împreună la case și a-i ajuta să 
cumpere celelalte lucruri de care aveau nevoie, însă în ultimul 
moment Mike spusese că avea nevoie de Carlo și că trebuia 
să rămână. De, afacerile. Nici tatăl și niciunul dintre fraţii ei 
nu mai făcuseră asta înainte, și acest lucru îl făcea pe Carlo 
să se simtă că are oareșice importanţă. Işi mută băieţelul 
sugar de la un sân la celălalt și-i mângâie părul fin și moale. 
El îi zâmbi. Ea îi suflă înspre frunte. Bebelușul râse, iar ea îl 
imită. 

În camera vecină, Vincent începuse să sară în pat, chiar 
dacă i se spusese de nenumărate ori să nu facă asta. Sună 
telefonul. Connie zâmbi. Trebuia să fie Carlo. Il lăsă pe Victor 
să răspundă. 

— Mami, strigă băiatul. E unchiul Tom. 

Era vorba de Tom Hagen. 

Connie se ridică în picioare. Bebelușul începu să ţipe. 


Jos, pe stradă, înfășurată într-un șal negru lung, Carmela 
Corleone ieși din hotel cu capul plecat, acoperindu-și ochii și 
protejându-i de strălucirea luminilor de neon, bombănind de 
una singură în italiană. O luă în jos pe Strip Street. Era după 
nouă seara, prea târziu pentru slujbe religioase oriunde, mai 
ales într-o zi de luni, însă într-un oraș cunoscut pentru 
capelele alea de încheiere a căsătoriilor, cât de greu ar fi 
putut fi pentru o văduvă hotărâtă să găsească un preot? Sau 
cel puţin un om care să poarte haina bisericească. Dacă 


34 


altceva nu reușise să obţină, avea nevoie măcar de un loc 
sfânt și liniștit, unde putea să scape de aceste lumini 
stridente și să cadă în genunchi căutând intervenţia divină 
asupra sufletelor celor condamnaţi, implorând-o cu umilinţă 
pe Fecioara Maria s-o ajute, așa cum făcea în fiecare zi, 
vorbindu-i ca de la o mamă aflată în suferinţă la alta. 


35 


CARTEA a ll-a 
Septembrie 1955 


37 


Capitolul 3 


Patru luni mai târziu, dimineața devreme în duminica din 
weekendul de dinainte de Labour Day, Michael Corleone 
stătea întins în patul său din Las Vegas, cu nevastă-sa alături, 
cei doi copii în camera lor, mai jos de-a lungul holului, cu toții 
adormiţi. leri, în Detroit, la nunta fiicei celui mai bătrân 
prieten al răposatului său tată, Michael îi dăduse cea mai 
simplă aprobare din cap lui Sal Narducci, un om pe care abia-l 
cunoștea, punând în aplicare un plan desemnat să-i lovească 
pe fiecare dintre cei mai teribili rivali pe care clanul Corleone 
încă-i mai avea. Dacă planul avea să reușească, Michael avea 
să iasă nevinovat. Dacă funcţiona, avea să aducă în lumea 
interlopă americană cea mai durabilă pace. Victoria finală 
însângerată a clanului Corleone era aproape. Pe faţa lui 
Michael Corleone, refăcută în urma unei intervenții 
chirurgicale faciale, miji un zâmbet fugar. Respirația sa era 
regulată și profundă. Altminteri, era nemișcat, imperturbabil, 
încercănd să se încălzească în aerul rece al noii sale case, 
bucurându-se de un somn îndreptăţit. Afară, chiar și în lumina 
palidă a dimineţii, deșertul ardea. 

Lângă malurile unsuroase ale râului Detroit, doi tipi umflaţi, 
în cămăși de mătase cu mânecă scurtă - una de culoare 
albastră-verzuie, cealaltă de un portocaliu strident - își făcură 
apariţia dintr-o casă de oaspeţi de pe o proprietate 
aparţinându-i lui Joe Zaluchi, Donul din Detroit, omul care-și 
salvase orașul de violenţa samavolnică a bandei Purple Gang. 


10 Prima zi de luni din luna septembrie, în care în SUA se organizează o 
sărbătoare publică în onoarea oamenilor muncii. (n.tr.) 
38 


Cel în portocaliu era Frank Falcone, ce activase cândva în 
Chicago, iar acum era capul crimei organizate din Los 
Angeles. Celălalt în albastru acvamarin, Tony Molinari, era 
omologul său din San Francisco. În spatele lor veneau doi 
bărbaţi în pardesiu, fiecare cărând câte două valize, fiecare 
dintre valize conţinând, printre alte lucruri, câte un smoching 
purtat în noaptea trecută la căsătoria organizată de familiile 
Clemenza și Zaluchi. Suprafaţa apei era acoperită de pești 
morţi. Din garajul de dimensiunile unui hambar se ivi o 
limuzină care venise să-i ia. Când limuzina ieși pe stradă, o 
mașină de poliție o urmă îndeaproape. Polițistul se afla pe 
statul de plată al lui Zaluchi. 

La Aeroportul Detroit City, întoarseră și o luară pe o șosea 
neasfaltată, de-a lungul unui gard până când ajunseră la o 
poartă pe care scria „Numai pentru mașinile de urgenţă”. 
Mașina de poliţie se opri. Limuzina continuă să meargă, direct 
pe pistă. Cei doi bărbaţi în cămăși de mătase coborâră, 
sorbindu-și cafelele din niște pahare de hârtie. Gărzile lor de 
corp exersară câteva mișcări de karate. 

Un avion ce rula la sol se îndreptă spre ei, având pe fuzelaj 
logoul unui concern de procesare a cărnii în care Michael 
Corleone se implicase discret, supraveghind totul din umbră. 
Logoul reprezenta profilul unui leu. Numele de pe certificatul 
de naștere al pilotului era Fausto Dominick Geraci, Jr., însă pe 
licenţa prinsă de parbrizul aparatului de zbor scria: „Gerald 
O'Malley”. Planul de zbor pe care îl predase era în alb, 
necompletat. Geraci avea un tip în turnul de control. În 
diverse aeroporturi răspândite prin toată America, Geraci se 
folosea de avioane care nu-i aparţineau pe hârtie. 

Sub scaunul său se afla o geantă plină cu bani gheaţă. Norii 
de furtună umpleau cerni dinspre vest. 


Peste râu, chiar lângă Windsor, ușa camerei numărul 14 a 
hotelului Happy Wanderer Motor se crăpă, lăsând o 
deschizătură îngustă. În cadrul ușii se afla Fredo Corleone, 
noul sotto capo desemnat de fratele său, o siluetă de forma 


39 


unei popice de bowling îmbrăcat în cămașa boţită de azi- 
noapte și în pantalonii de la smoching. Se uită afară înspre 
parcare. Nu văzu pe nimeni prin jur. Așteptă ca o rablă de 
mașină să dispară din câmpul său vizual. Făcu destul zgomot 
încât să trezească pe cineva. Fredo își dădu seama că în patul 
din spatele său era o oarece agitaţie, însă ultimul lucru pe 
care avea de gând să-l facă era să privească înapoi. 

În cele din urmă, putu să iasă, căci nu era nimeni care să-l 
vadă. Își puse o pălărie teșită, asemănătoare cu o plăcintă cu 
carne de porc, lăsată peste ochi, închise încet ușa după el și 
se grăbi să ajungă după colţ, mai jos de un dig, de unde 
traversă un cinema în aer liber în care te duceai și urmăreai 
filmul din mașină, o zonă plină de găletușe de popcorn și de 
pahare goale. Găletușele erau împodobite cu niște clovni 
albaștri dolofani - cu capetele acoperite cu faimoasele coifuri 
conice, cu feţele schimonosite în niște rânjete înfiorătoare, 
arhicunoscute. Pălăria nu era a lui. Poate că era a bărbatului 
din camera din care ieșise sau poate că o luase de undeva de 
pe drum, noaptea trecută. Ar fi putut să-i aparţină chiar uneia 
dintre gărzile sale de corp. Erau oameni noi, pe care nu-i 
cunoștea. Capul îl durea îngrozitor. iși pipăi buzunarele de la 
cămașă și apoi pe cele de la pantaloni. Işi lăsase ţigările în 
cameră. Și bricheta. Bricheta era un cadou din partea lui 
Mike: decorată cu pietre preţioase, din Milano. Era gravată cu 
inscripţia „Crăciunul 1954”, însă fără nume, desigur. Să nu-ţi 
treci niciodată numele pe nimic, obișnuia să spună taică-său. 
Lui Fredo nici măcar nu-i trecu prin cap să se oprească. S-o ia 
dracu’! Sări peste un șanț plin de noroi și alergă ușor, 
traversând parcarea unui bloc de apartamente. Ascunsese 
mașina, un Lincoln pe care Zaluchi i-l împrumutase, în spatele 
unui incinerator de gunoi. Haina de la smoching era făcută 
cocoloș pe bancheta din spate, lângă o cămașă galbenă de 
satin, care nu era a lui, și o sticlă de whisky care îi aparţinea. 

Se sui în mașină. Luă o gură de whisky și aruncă sticla pe 
scaunul din dreapta, al pasagerului. „Poate că ar fi timpul, își 
zise el, s-o las mai moale cu băutura.” Și cu chestia ailaltă. 


40 


Dumnezeule. Cum poate un lucru pe care ţi-l dorești cu atâta 
ardoare să pară atât de respingător după ce-l faci? Avea să 
renunțe și la asta. Gata și cu cluburile de noapte. Gata și cu 
plăţile făcute unor zdrenţe de toxicomani, mult prea drogaţi 
ca să mai știe cui îi făceau sex oral. Era destul de ușor să 
înceapă de azi, îndreptându-se spre casă, în Vegas, acolo 
unde era cunoscut ca iubitor de femei, unde oricum orașul era 
atât de mic, încât nu putea să-și satisfacă cealaltă plăcere. 
Băgă în viteză și se îndepărtă, ca și cum ar fi fost vreun bunic 
pios, din Canada, în drum spre liturghie. Cu toate astea - la 
un semafor termină sticla de whisky. Ajunse la șoseaua 
principală și acceleră. În ritmul ăsta avea să prindă zborul 
spre Vegas fără probleme. Incepu să plouă. Abia când porni 
ștergătoarele, observă bucata de hârtie de sub lamela 
ștergătorului din dreapta, un fluturaș folosit ca reclamă sau 
ceva de genul ăsta. 

În acest răstimp, în întunericul din camera numărul 14 de la 
Happy Wanderer, se trezise și bărbatul în pielea goală. Era un 
agent comercial din Dearborn care furniza produse 
restaurantelor, căsătorit, cu doi copii. Îşi scoase perna dintre 
picioare, se ridică și-și mirosi vârfurile degetelor de la mâini. 
Își frecă ochii. 

— Troy? strigă el. Hei, Troy? Oh, la dracu’! Nu din nou. Troy? 

După care văzu bricheta. Văzu și arma lui Troy. Troy i se 
păruse genul de individ care poartă o armă, dar nu tipul acela 
de armă. Aceasta era o armă de cowboy, un Colt de calibru 
45, cu mânerul și trăgaciul acoperite cu bandă adezivă albă. 
Tipul ăsta în fundul gol nu mai pusese mâna pe o armă 
adevărată până în acel moment. Se așeză la loc pe pat. 
Simţea că-l ia cu leșin. Era diabetic. Undeva ar trebui să fie 
niște portocale. Își aminti că Troy îi dăduse unui barman 
cincizeci de dolari și primise în schimb o pungă de portocale. 
Mâncase trei chiar la bar, în timp ce Troy se dusese la ușă și 
se uitase afară, pe stradă, așteptând până când el terminase 
de mâncat iar cojile dispăruseră. Omul nu putu să-și 
amintească ce se întâmplase cu restul portocalelor. 


41 


Inima-i bătea din ce în ce mai repede și-l trecuseră toate 
apele. Sună la recepţie și ceru să-i fie adus în cameră ceva de 
mâncare. 

— Unde crezi că ești, îl repezi recepționerul, la Ritz? 

Bună întrebare. Unde era? Vru să întrebe, însă trebuia să 
facă rapid ceva cu privire la nivelul glicemiei. 

— Pot găsi ceva de mâncare? întrebă el. La vreun automat 
sau la ceva de genul ăsta? Puteţi să-mi aduceţi ceva, hai să 
spunem, un baton de ciocolată? 

— Da’ ce, n-ai picioare? îl întrebă tipul de la recepţie. 

Îi spuse că o să-i dea cinci dolari pentru un baton de 
ciocolată dacă i-l aduce în cameră. Recepţionerul răspunse că 
vine imediat. 

Omul trebuia să-și sune nevasta. Nu era prima oară când se 
întâmpla așa ceva. Atunci îi spusese că fusese împreună c-o 
femeie, o secretară, ceva. li promisese nevestei că n-avea să 
se mai repete, încercă să sune, după care-și dădu seama că 
avea nevoie de recepţioner pentru un telefon interurban. 
Acesta probabil că era în drum spre camera sa, cu batonul de 
ciocolată promis. 

Bărbatul avea o slujbă bună, o soţie și niște copii minunați 
și o casă drăguță. Intrase de curând în Rotary Club. Cu toate 
astea, iată unde se afla, după o noapte petrecută în compania 
unui hăndrălău de pe stradă, făcând acele lucruri, trezindu-se 
într-o dimineaţă de duminică într-un loc ca acesta. 

Se ridică din nou ca să se uite după portocale. Nicio șansă. 
Își văzu pantalonii, dar nu și cămașa sa cea galbenă. Nu reuși 
să-și găsească nici pălăria în formă de plăcintă cu carne de 
porc. Nu știa numele dughenei unde-și lăsase mașina. Trebuia 
să ia un taxi până acasă, la bustul gol, după care s-o ia pe 
nevastă-sa ca să-l ducă cu mașina ei prin cartierele rău 
famate, ca s-o caute pe-a lui. Ar fi fost mai simplu să-și 
cumpere pur și simplu o mașină nouă. 

Apucă arma. 


42 


Colţul era chiar mai greu decât părea. Îşi trecu degetul de-a 
lungul ţevii. Deschise gura. Își puse capătul ţevii pe limbă și 
rămase așa. 

Auzi un scrâșnet de roți afară. Era o mașină mare, putea să- 
și dea seama după zgomotul produs la trântirea portierei. 
Trebuie să fie Troy. Se întorcea la el. După care se auzi 
trântindu-se și o a doua portieră. 

Doi oameni. 

Parcurseseră tot drumul de la Chicago încoace. Nu veniseră 
pentru el, însă tipul dezbrăcat n-avea de unde să știe asta. Işi 
scoase coltul din gură, rămase în picioare și îndreptă arma 
spre ușă. 

— O să ne întâlnim în iad, șopti el. 

Auzise replica asta într-un film. Nu era un tip dur, însă, cu 
degetele încolăcite în jurul mânerului alb al armei cu șase 
cartușe, să fie al dracului dacă nu se simțea așa. 


În Hollywood, Florida, sub șopronul casei de un roșu de 
culoarea mărgeanului, în care locuise încă de când tatăl său, 
Sonny, murise în acel accident de mașină (n-avea niciun 
motiv să creadă că fusese vorba despre altceva decât i se 
spusese), Francesca Corleone ţinea apăsat claxonul de la ditai 
mașina maică-sii, de circa zece secunde. 

— Oprește-te, îi spuse sora ei geamănă, Kathy, întinsă pe 
bancheta din spate, care citea un roman franțuzesc, în limba 
franceză. 

Kathy pleca la Barnard. Voia să devină medic chirurg. 
Francesca mergea la Florida State University, în Tallahassee, 
și voia doar să plece de-acasă, să fie pe cont propriu. Deși, cu 
toate afacerile alea oribile din New York și cu modul în care 
unii membri aduseseră numele familiei pe prima pagină a 
ziarelor, chiar dacă erau toate numai niște minciuni, era 
posibil ca acesta să nu fie cel mai potrivit moment pentru a 
începe o nouă viaţă. Kathy dorise să meargă la școală în New 
York, în parte pentru a fi aproape de toată familia ei stabilită 
acolo. Acum, desigur, toată lumea se mutase de-acolo, cu 


43 


excepţia bunicii Carmela și a mătușii Connie. Aparent, unchiul 
Carlo dispăruse pur și simplu - ca unul dintre nemernicii ăia 
care ies din casă să cumpere ţigări și nu se mai întorc 
niciodată: o faptă groaznică, chiar și pentru un personaj de 
teapa lui, care-ţi dădea fiori, însă Francesca trebuia să 
recunoască faptul că oricine s-ar fi însurat cu mătușa Connie 
ar fi trebuit să ia în consideraţie această variantă. Kathy, mai 
ales acolo, ar fi fost întrebată zilnic, până și de profesori, dacă 
avea vreo legătură cu gangsterii ăia de notorietate, Corleone. 
Dacă ultimele luni petrecute la Hollywood erau deja un indiciu 
în sensul ăsta, atunci Francesca trebuia să fie pregătită pentru 
asta, chiar și în Tallahassee. 

Mama ei, scorpia care dirija totul, le ducea pe amândouă cu 
mașina. Să le ducă cu mașina! La New York! Slavă Domnului 
că Francesca avea să coboare prima pe traseu. Claxonă din 
nou. 

— Hai, că-i deja enervant, spuse Kathy. 

— De parcă ai citi pe bune cartea aia. 

Kathy îi răspunse în ceea ce era fie franceză, fie o franceză 
de baltă. 

Francesca nu învățase nicio limbă străină și se gândise că 
avea să rezolve problema asta fie luând cursuri de limba 
italiană - pe care, să fim sinceri, n-o știa deloc bine, fie 
specializându-se într-un domeniu în care cunoștințele de 
limbă nu erau așa importante. 

— Suntem italience, spuse Francesca. De ce nu înveţi 
italiana? 

— Sei una fregna per sicuro!!, îi răspunse Kathy. 

— Gură bogată! 

Kathy ridică din umeri. 

— Poţi să înjuri în italiană, spuse Francesca, însă nu poţi să 
citești în italiană. 

— N-o să pot să citesc deloc dacă n-o să taci din gură. 

Mama lor se afla în casa de alături, la bunici, și stătea acolo 
de-o grămadă de timp, dându-le fraţilor Francescăi, Frank, în 


11 Eşti o târfă, asta-i clar (în italiană, în original) 
44 


vârstă de cincisprezece ani, și Chip, în vârstă de zece, 
ultimele instrucţiuni despre cum să aibă grijă de ei și cum să 
se hrănească. Numele adevărat al lui Chip era Santino Jr., și 
până în vara asta, când se întorsese într-o bună zi de la 
antrenamentul de baseball și anunţase că din momentul acela 
nu va mai răspunde decât la numele de Chip, îi spuseseră 
Tino. Probabil că și Francesca putea să facă asta. Putea să 
meargă la colegiu și să-și ia alt nume. Fran Collins. Franny 
Taylor. Frances Wilson. Putea, însă n-avea s-o facă. Ele deja 
americanizaseră pronunțarea numelui lor, de la Cor-/e-o-nay 
la Cor-lee-own, și această schimbare era suficientă. Era 
mândră de numele ei, de faptul că era italiancă. Era mândră 
de tatăl său, care se ridicase împotriva tatălui și a fraţilor săi, 
niște gangsteri, și reușise să devină un om de afaceri cinstit. 
Oricum, numele de familie al Francescăi avea să se schimbe 
la un moment dat, când avea să-și găsească un soț. 

Francesca claxonă din nou. Ce dura atât de mult? Nonna și 
Poppa aveau să ignore fiecare cuvânt pe care-l spunea mama 
Francescăi. Băieții ăia doi ieșeau basma curată din orice, mai 
ales Frankie. 

Îndeosebi după ce începuse chestia cu fotbalul. Francesca 
mai claxonă o dată. 

— Faci astfel încât să-ţi fie mu/t mai uşor, spuse Kathy, iar 
Francesca îi termină propoziţia începută: 

— ... să pleci. Știu. 

Kathy oftă așa cum numai o fată din America o poate face. 
Câteva clipe mai târziu, îi mângâie cu blândeţe părul 
Francescăi. Gemenele nu-și petrecuseră niciodată vreo 
noapte separată una de alta, în cei optsprezece ani de 
existenţă. 


Hotelul Castle în the Sand și cazinoul lui Hal Mitchell nu se 
închideau niciodată. Și, zilele astea, lucrul ăsta era valabil și 
pentru Johnny Fontane, cel care-și ţinuse cele două 
spectacole (la opt și la miezul nopţii) și stătuse treaz toată 
noaptea, distrându-i pe băieţi, după care, ca să aibă noroc 


45 


(deoarece azi avea o sesiune de înregistrări la studio), se 
ocupase de suita sa, în care se găseau două puicuţe. Una era 
o franţuzoaică blondă care dansase la cazinoul de peste drum 
și care spunea că avusese o replică („Dumnezeule, ia uite ce-i 
aici!”) în filmul acela al lui Mickey Rooney pe care-l turnaseră 
aici anul trecut, cel în care Mickey este un tip care 
prospectează în deșert și participă la un test al unei bombe, 
iar doza de radiaţii la care este expus are ca rezultat faptul că 
orice automat de jocuri mecanice pe care-l atinge să-și verse 
toți banii (nu există nicio scenă în care nu știu ce deștepţi să-l 
bată pe Mickey Rooney de să-i sune apa în cap). Cealaltă era 
o brunetă seducătoare cu o cicatrice rămasă în urma unei 
operaţii de cezariană, și era probabil plătită să fie acolo (el nu 
avea nimic împotrivă; căci, după standardele lui Johnny, cea 
mai de preț calitate a cuiva era profesionalismul). Atunci când 
întrebase, ca un gentleman desăvârșit, dacă vreuna din ele 
avea vreo problemă să meargă în pat - știți voi, toţi trei -, 
tipele râseseră și începuseră să se dezbrace. Bruneta, care 
spusese că o cheamă Eve, avea un talent înnăscut pentru 
ceea ce făcea, știind exact când era rândul blondei să-i facă 
sex oral lui Johnny (aceasta, atunci când văzuse cât de mare 
o avea, rânjise și șoptise: „Dumnezeule, ia uite ce-i aici!”) și 
când venea rândul ei s-o facă, sprijinită de fântâna din 
mijlocul camerei, în timp ce blonda îl fricţiona pe spate. Eve 
știuse care fusese momentul perfect pentru a-l împinge ușor 
pe Johnny pe spate pentru a o penetra pe blondă. După care, 
pentru prima oară de când începuseră partida în trei, se 
apucase să-i pipăie sânii blondei și s-o sărute, ceea ce-l 
făcuse pe Johnny să termine în câteva secunde, în mod clar, 
era un dar. O grămadă de femei n-aveau acest dar. Blonda - 
pe numele ei Rita, prescurtarea de la Marguerite; el nu le uita 
niciodată numele dimineaţa - era încă acolo, dormind, când el 
ieșise ca să meargă sus, pe acoperiș, la piscină. Îi ura pe cei 
care încercau apa cu degetele rozalii de la picioare. Aruncă la 
întâmplare halatul greoi și sări în capătul mai adânc al 


46 


piscinei. Când șocul resimţit mai trecu, se băgă iarăși la fund, 
ținându-și respiraţia și numărând până la două sute. 

Îl durea capul, și asta nu era din cauza adâncimii apei. Nu 
bea atât de mult cât credea lumea, sau cel puţin n-o mai 
făcea. Secretul? Mergea de la o masă la alta, socializând, 
lăsând pretutindeni pahare băute pe jumătate, lucru pe care 
nu-l observa nimeni, în timp ce accepta fiecare pahar nou 
care-i ieșea în cale, lucru observat de toată lumea. Orice biet 
fraier care încerca să bea cot la cot cu el sfârșea împachetat 
pe bancheta din spate a unui taxi, un semn de curtoazie din 
partea lui Johnny Fontane. Tinea sub control cât bea. In plus, 
ținea sub control ce făcea și cu cine anume. 

leși la suprafaţă. Înotă câteva ture ca să-și facă încălzirea, 
după care luă o gură zdravănă de aer și intră iarăși sub apă. 
Mai făcu asta de încă trei ori, apoi ieși din piscină. La capătul 
platformei, la marginea îndepărtată a acoperișului, era un 
panou pe care scria: „Bucuraţi-vă de explozie! Cea mai bună 
priveliște a bombei din tot Las Vegasul!” Sub desenul unui nor 
în formă de ciupercă de un purpuriu-oranj, deasupra literelor 
mobile, era afișată o oră, pentru a doua zi dimineaţă. A doua 
zi devreme. Johnny auzise că aveau de gând să construiască 
un bar, un bufet pentru micul dejun, și chiar să încoroneze o 
pipiță pe post de Miss Bomba Atomică. Ce fraier s-ar trezi în 
zori de zi ca să se uite la o bombă care să explodeze la peste 
nouăzeci de kilometri distanță?! Probabil că numai ăia care se 
gândeau că, o dată încărcaţi în urma radiaţiilor, aveau să se 
ducă și să golească și ei aparatele de la jocurile mecanice. 
Dacă oamenii vor să plătească să vadă o bombă, ar trebui să 
meargă să vadă ultimul film al lui Johnny. Își luă în grabă 
halatul și se îndreptă către camera lui, urcând câte două 
trepte o dată. 

Rita plecase. Bună fată. În cameră încă mai mirosea a 
whisky, a ţigări și a sex. Statuia din fântână, reprezentând o 
femeie nud, al cărei braț întins i se păruse la momentul 
respectiv că fusese făcut special să te ţii de el, necesita ceva 
restaurări. Se îmbrăcă și - ca să fie sigur că n-avea să 


47 


adoarmă în drum spre L.A. - luă una dintre pastiluțele verzi. 
Dr. Jules Segal i le prescrisese. 

Johnny Fontane ieși în lumina violentă a soarelui din 
parcarea VIP-urilor de la Castle și nici măcar nu clipi. Işi 
îndreptă reverele atât de ţepene încât puteai să te tai în ele și 
se sui în noul său Thunderbird roșu. Poliţiştii din zonă 
cunoșteau mașina. Ajunse cu acest T-Bird la peste o sută la 
oră înainte de a ieși din oraș. Se uită la ceas. În vreo două ore, 
muzicanţii aveau să se strecoare în studio. Aveau să petreacă 
o oră acordându-și instrumentele și pălăvrăgind, după care, 
aproximativ o oră, Eddie Neils, directorul său muzical, va face 
cu ei o repetiție. Johnny trebuia să fie acolo la timp. Avea să 
înregistreze primele melodii, să ajungă la aeroport până la 
șase, să ia cursa charter împreună cu Falcone și cu Gussie 
Cicero și să se întoarcă aici pentru spectacolul privat pe care 
promisese că-l va ţine în cinstea lui Michael Corleone. 


Încă nu era ora patru dimineaţa - după ce sosise, extenuat, 
la camerele de oaspeţi de la Clubul de Golf și Tenis Vista del 
Mar Golf -, când Tom Hagen își dădu seama că-și uitase 
racheta. Magazinul de articole sportive nu se deschidea până 
la nouă, oră la care se presupunea că Hagen se va întâlni cu 
ambasadorul la terenul nr. 14. Hagen nu-și permitea să 
întârzie. Îl întrebă pe recepţioner dacă ar putea împrumuta 
vreo rachetă; drept răspuns, acesta îl privi de parcă lăsase în 
urma sa niște dâre de noroi pe mocheta albă din hol. li spuse 
tipului de la recepţie că era programat devreme pentru o 
partidă de tenis și-l întrebă dacă exista vreo modalitate de a 
intra în magazinul de articole sportive, iar acesta clătină din 
cap și-i spuse că n-avea nicio cheie. Hagen îl întrebă dacă nu 
s-ar putea face totuși ceva în acest sens, fie acum, fie la un 
moment dat înainte de opt jumătate a doua zi, iar 
funcţionarul își ceru scuze și-i spuse că nu. Hagen scoase 
două sute de dolari și-i spuse recepționerului că i-ar fi 
recunoscător dacă ar găsi vreo soluţie, iar tipul nu făcu decât 
să rânjească. 


48 


Hagen începuse nebunia asta de ieri, în patul său din Las 
Vegas, după care, înainte de ivirea zorilor, zburase cu Michael 
Corleone spre Detroit, pentru o întâlnire cu Joe Zaluchi în ziua 
nunţii fiicei acestuia și pentru a participa la nunta propriu-zisă 
și la petrecerea de după, și în cele din urmă zborul se 
întorsese la Las Vegas. Mike reușise să se ducă acasă și să se 
culce. Hagen se dusese la birou timp de o oră, pentru a-și 
face ordine în hârtii, după care se oprise puţin la el acasă, ca 
să se schimbe și să-și sărute fiica, Gianna, care se întorsese 
acasă pe la două și acum dormea, și respectiv soția, Theresa, 
care devenise colecţionară de obiecte de artă și era 
entuziasmată de o operă a lui Jackson Pollock, care tocmai 
sosise de la dealerul ei din New York. Fiii săi, Frank și Andrew, 
în pragul adolescenţei, se aflau în camerele lor, niște încăperi 
ale căror pereţi erau acoperiţi cu cărți de literatură știinţifico- 
fantastică și cu discuri cu muzică de negrotei, și niciunul nu 
putea fi pupat acum. 

În timp ce Tom Hagen își împacheta echipamentul de tenis, 
Theresa se tot fâțâia prin noua lor casă ţinând în mâini 
minunatul tablou și verificându-l în faţa diferiților pereţi goi, 
ca să vadă unde s-ar potrivi cel mai bine. Profitase de 
mutarea la Las Vegas și de suprafeţele albe ale pereților goi 
pentru a face noi achiziţii. Tablourile erau de câteva ori mai 
valoroase decât casa în sine. Lui îi plăcea să fie însurat cu o 
femeie cu gust. 

— Ce zici dacă-l punem faţă în faţă cu Rothko cel roșu din 
hol? întrebă ea. 

— Ce-ai zice de dormitor? îi răspunse el. 

— Crezi că se potrivește? întrebă ea. 

— Era o idee, îi răspunse el. 

Îi întâlni privirea uimită și-și ridică o sprânceană ca să-i 
arate că nu la locaţia tabloului se referea. 

Ea oftă adânc. 

— Poate că ai dreptate. 

Lăsă tabloul jos și-l luă de mână. 

De, căsătoria, bat-o vina! 


49 


Însă pentru el nu fusese prea obositoare până acum, iar 
lucrurile merseseră foarte bine. 

Hagen nu mai era consigliere al clanului Corleone, însă 
după moartea lui Vito Corleone - cel care-l făcuse pe Hagen 
să aibă succes în această funcţie - și acum că Tessio era și el 
mort, iar Clemenza, în curs de a prelua controlul asupra New 
Yorkului, Michael avea nevoie de cineva experimentat. Incă 
mai aștepta anunţarea unui nou consigliere, până când avea 
să fie sigur că războiul cu familiile Barzini și Tattaglia era 
categoric încheiat. Michael avea un as în mânecă, însă tot 
ceea ce reușise Hagen să înțeleagă fusese că era ceva legat 
de Cleveland. Între timp, Hagen nu făcea decât să se ocupe 
cu vechile sale treburi, încercând în același timp să-și dea 
seama ce avea să facă pe viitor. Avea patruzeci și cinci de ani, 
și era mai bătrân decât fiecare dintre părinţii săi atunci când 
muriseră și, în mod sigur, mult prea bătrân pentru tot rahatul 
asta. 

Se ridică după ce băiatul de la room-service ciocăni la ușă, 
căci fusese precaut și comandase înainte de a se duce la 
culcare. Dădu pe gât prima ceașcă de cafea înainte ca ușa să 
se închidă în urma băiatului de serviciu. Era slabă. La fel cum 
se servea peste tot pe-aici. Hagen se felicită pentru că 
anticipase că va avea nevoie de două carafe de cafea. O luă 
pe prima cu el afară pe balcon. La opt dimineața soarele abia 
ce se ridicase puţin peste munţi, dar era deja dogoritor. Cui îi 
mai trebuia saună? Când Hagen termină prima carafă de 
cafea - nu-i luă decât vreo zece minute, halatul cu care ieșise 
din cameră era ud fleașcă. 

Hagen se bărbieri, făcu un duș, se îmbrăcă în echipamentul 
de tenis, iar la opt jumătate aștepta afară lângă magazinul de 
articole sportive. După câteva minute interminabile, se duse 
înapoi la recepţie. Un alt recepţioner îi spuse că proprietarul 
venise și că avea să-i transmită un mesaj. 

Hagen se întoarse iar la magazinul cu articole de sport. 
Așteptarea era chinuitoare. Dacă era vreo chestie pe care s-o 
fi învăţat de la Vito Corleone - și ce nu învățase de la el? asta 


50 


era promptitudinea. Se tot plimbă înainte și înapoi, fără să 
îndrăznească să se ducă nici măcar până la toaletă de teamă 
să nu-l rateze pe proprietar sau pe oricare dintre angajaţii 
care aveau să sosească. Când, în cele din urmă, cineva își 
făcu apariţia ca să deschidă - o tipă de origine slavă care 
arăta mai mult a maseuză decât a proprietar de magazin sau 
a vânzător de articole sportive - era nouă fix. 

Hagen apucă în grabă o rachetă, lăsă două sute de dolari 
pe tejghea și-i spuse tipei să păstreze restul. 

— Nu primim bani gheață, zise ea. Trebuie să semnaţi 
pentru rachetă. 

— Unde trebuie să semnez? 

— Sunteţi membru? Nu-mi aduc aminte de dumneavoastră. 

— Sunt un invitat al ambasadorului Shea. 

— Atunci dumnealui trebuie să semneze. Dumnealui în 
persoană sau un membru al familiei sale, chiar și valetul. 

Și pronunță cuvântul „valet” astfel încât să rimeze cu 
mallet!?. 

Hagen mai scoase o sută și-i spuse că dacă putea să fie 
atât de amabilă încât să treacă peste regulile astea, avea 
acolo mai mult decât suficienţi bani pentru rachetă și pentru 
timpul acordat. 

Se uită la el la fel cum o făcuse și tipul de seara trecută, 
însă luă banii. 

Hagen se gândea că o să-i explodeze vezica urinară, însă 
era deja nouă și cinci. Rupse eticheta de pe rachetă și ţâșni 
într-un sprint chinuit. Exact aceste cuvinte defineau ceea ce 
se întâmpla cu el - sprint chinuit. 

Când ajunse la terenul nr. 14, zece minute mai târziu, nu 
găsi pe nimeni. Intârzia atât de rar, încât n-avea nici cea mai 
vagă idee ce trebuie să facă în astfel de situații. Oare fusese 
ambasadorul aici și plecase? Întârzia și el, la rândul lui? Cam 
cât de mult trebuia Hagen să aștepte? Mai avea sens ca, după 
ce mergea să se ușureze, să se întoarcă? Se uită în jur, însă 


12 Ciocan de lemn folosit în crochet; joc de cuvinte intraductibil în limba 
română. (n.red.) 
51 


locul ăsta nu arăta deloc ca acelea în care te duci să urinezi în 
boscheţi. Așa că rămase acolo, ţopăind de pe-un picior pe 
altul, chinuindu-se să nu facă pe el. În mod sigur, 
ambasadorul venise și plecase. În cele din urmă, nu mai putu 
să reziste și fugi până la cea mai apropiată toaletă pentru 
bărbaţi. Când se întoarse la terenul nr. 14, văzu un bileţel 
agăţat de fileu. 


Ambasadorul Shea nu poate să joace tenis la ora asta. 
Ce ziceti de-o gustare mai târziu? La două. Lângă piscină. 
O să vină cineva să vă ia. 


Bileţelul nu specifica de unde anume. 


Kay Corleone arătă cu degetul înapoi, spre drumul care 
ducea înspre aeroportul din Las Vegas. 

— A ratat locul unde trebuia să vireze, spuse ea. Michael, 
am ratat drumul spre aeroport. 

Stând lângă ea pe bancheta din spate a noului lor Cadillac 
galben, Michael dădu din cap în semn că nu era chiar așa. 

Kay se încruntă. 

— O să mergem cu mașina tot drumul până la Los Angeles? 
Ai înnebunit? 

Era cea de-a cincea aniversare a lor. Ea, împreună cu copiii, 
cu mama ei și cu pastorul baptist, fusese deja la liturghie. 
Michael avea treabă mai pe seară, înainte, în timpul și după 
spectacolul privat pe care Johnny Fontane îl ţinea ca o favoare 
pentru Teamsters. Insă îi promisese lui Kay că, până atunci, 
ziua avea să fie în întregime a lor - ca odinioară, numai că 
mult mai bine. 

Michael clătină iarăși din cap. 

— N-o să mergem cu mașina. Și n-o să mergem la Los 
Angeles. 

Kay se întoarse în scaun, uitându-se înspre drumul pe care-l 
rataseră, după care se răsuci la loc privindu-și soțul. Brusc, se 
simţi de parcă i-ar fi trecut un sloi de gheaţă prin inimă. 


52 


— Michael, spuse ea. lartă-mă, dar cred că această căsnicie 
rezistă doar datorită surprizelor ăstora care... Și tăcu niște 
cercuri cu mâinile, asemenea unui arbitru sportiv care 
semnalizează o mișcare greșită. 

El zâmbi. _ 

— Asta o să fie o surpriză plăcută. Iţi promit. 

Curând ajunseră la Lake Mead, lângă un doc la capătul 
căruia era acostat un hidroavion. Avionul era înregistrat ca 
aparținând companiei de producţie cinematografică al lui 
Johnny Fontane, deși nici Fontane și nici altcineva care lucra 
acolo nu știau nimic despre asta. 

— Surpriza numărul unu, spuse Michael, arătând spre 
avion. 

— Măiculiță, murmură ea. „Numărul unu”? Le-ai dat și 
numere. Tu chiar trebuia să te faci profesor de matematică. 

Emoţia ascunsă pe care o resimţise o dată ce 
conștientizase ce devenise el de fapt scăzuse treptat mai 
mult decât și-ar fi dorit. 

Coborâră din mașină. : 

— Asta-i o simplă numărătoare, spuse el. In mare parte 
contabilitate, nu matematică. 

Intinse mâna, arătându-i docul. 

— Doamna mea. 

Kay ar fi vrut să-i spună că se teme, însă n-o făcu, nu putea 
să-i facă una ca asta. N-avea niciun motiv să se gândească la 
faptul că el ar vrea să-i facă vreun rău. 

— Surpriza numărul doi... 

— Michael. 

— ... este că am să pilotez eu. 

Ea făcu ochii mari. 

— Am început antrenamentele ca pilot la Pușcașii Marini, 
spuse el, știi tu, înainte să devin... „Deschideţi focul la 120 de 
grade asupra insulelor de corali în formă de tunel, acolo unde- 
i amestecul ăla de noroi și cadavre.” Dintr-un motiv anume, 
zborul mă relaxează, continuă el. Așa că am luat lecţii de 
zbor. 


53 


Kay lăsă să-i iasă aerul din plămâni. Nu-și dăduse seama 
că-și ținuse respiraţia. Și nici că, în toate acele ore lipsite 
nejustificat în ultimele săptămâni, se temuse că el avea o 
relaţie extraconjugală. Asta nu-i adevărat. Se temea de ceva 
și mai grav. 

— E bine să ai un hobby, se hazardă ea. Toată lumea are 
nevoie de un hobby. Taică-tău avea grădina aia a lui. Alţii 
iubesc golful. 

— Golful, o îngână el. Tu n-ai niciun hobby, nu-i așa? 

— Nu, n-am, răspunse ea. 

— Întotdeauna e vorba despre golf. 

El era îmbrăcat cu o haină sport și cu o cămașă albă 
apretată, fără cravată. Nu-și dăduse cu gel prin păr. Vânticelul 
ușor i-l zburlise. 

— De fapt, reluă ea, ce-ai spune dacă m-aș întoarce la 
școală și-aș preda din nou? 

— Asta-i o slujbă. Tu n-ai nevoie de slujbă. Cine-ar mai avea 
grijă de Mary și de Anthony? 

— Nu m-aș apuca până când nu ne-am stabili ca lumea. 
Până atunci maică-ta va sta cu noi și ar putea să vadă de 
copii. Carmela ar fi chiar entuziasmată să facă asta. 

De fapt, lui Kay îi era groază de ce-ar spune soacră-sa 
despre faptul că ea ar vrea să muncească în afara casei. 

— Pe bune, la urma urmei ar fi un hobby. 

— Chiar vrei o slujbă? o întrebă Michael. 

Ea își feri privirea. O slujbă nu era chiar ce-și dorea. 

— Lasă-mă să mă mai gândesc la asta. 

Taică-său n-ar fi fost de acord, însă el nu era taică-său. 
Michael fusese o dată, asemenea tatălui său, căsătorit cu o 
italiancă drăguță, însă Kay nu știa asta și nici nu era acea 
fată. Ceea ce-l îngrijora pe Michael era chestiunea securităţii, 
deși făcea parte din cod faptul că riscurile la care ea era 
expusă erau reduse. Michael își lăsă o mână pe umărul ei și o 
strânse ușor. 

Kay își puse mâna peste a lui. Inspiră adânc. 


54 


— Ei bine, ia aminte, spuse ea. N-o să mă urc în drăcovenia 
asta. Cel puţin nu până când îmi spui unde o să mergem. 

Michael ridică din umeri. 

— Tahoe, spuse el. Pe faţă i se întipări rapid un zâmbet. 
Lacul Tahoe. Făcu un gest sugestiv spre hidroavion. Evident. 

Ea îi spusese cândva că i-ar plăcea să meargă acolo. Nu se 
gândise că el chiar o ascultase. _ 

Deschise ușa de la avion. Kay se urcă. In timp ce făcea 
asta, rochia i se ridică și i se mulă pe fund. Michael avu un 
impuls sălbatic s-o apuce pe la spate de șolduri, dar se 
mulţumi să o privească lung. Nu era nimic mai sexy decât să 
se uite la nevastă-sa în acest fel. Fără ca ea să știe. 

— Acum, singura șmecherie legată de hidroavioane, îi 
spuse Michael după ce se urcase și pornise motorul, este că 
uneori se mai și răstoarnă. 

— Se răstoarnă? întrebă Kay. 

— Destul de rar. 

Işi scoase buza de jos ușor mai în afară, ca și cum ar fi vrut 
să indice cât de improbabil era să se întâmple așa ceva. 

Kay îi aruncă o privire. 

— Asta-i mai liniștitor. 

— Chiar te iubesc, îi spuse el. Știi asta, nu-i așa? 

Ea se strădui să răspundă pe măsura felului în care Michael 
se ocupase de toate astea. 

— Și asta-i, de asemenea, liniștitor. 

Decolarea fu atât de lină, încât Kay simţi că i se relaxează 
fiecare mușchi în parte. Nu conștientizase că stătuse 
încordată. Și nici nu știa de cât timp era așa. 


55 


Capitolul 4 


Deasupra lacului Erie, micul avion intră în mijlocul unei 
furtuni cu tunete și fulgere. În cabină era cald, ceea ce-i 
convenea de minune lui Nick Geraci. Ceilalţi bărbaţi din avion 
transpirau la fel demult ca el. Gărzile de corp puneau asta pe 
seama căldurii. De, erau niște tipi duri. Și el fusese cândva 
unul dintre ei, catalogat ca un bou mare și prost, pe care te 
puteai baza și la care, la o adică, puteai renunţa cu ușurință. 

— Credeam că am lăsat în urmă furtuna, spuse Frank 
Falcone, unul dintre bărbaţii cu cămașă de mătase, cel în 
portocaliu, cel care nu știa cine era cu adevărat pilotul. 

— Vorbești ca să nu taci, replică bărbatul cu cămașa 
acvamarin, Tony Molinari, cel care știa cum stă treaba. 

Loviturile aplicate oamenilor de la vârf din sindicatele 
crimei organizate conduse de Barzini, Tattaglia și Corleone 
treziseră interesul oamenilor legii de pretutindeni, de la 
agenţii mărunți din poliţia locală până la FBI (deși directorul 
agenţiei, care se presupunea c-o făcea din cauza faptului că 
familia Corleone îl avea la mână cu ceva, continua să afirme 
sus și tare că așa-zisa Mafie era un mit). Cea mai mare parte 
din vara aceea până și cămătarii de la colțul străzii trebuiseră 
să-și închidă prăvăliile. Ceilalţi doi Doni din New York, Ottilio 
„Leo Lăptarul” Cuneo și Anthony „lony Cioroiul” Stracci, 
aranjaseră încetarea focului. Nimeni nu știa dacă asta avea să 
însemne totodată sfârșitul războiului. 

— Scuză-mă, însă mă refeream la furtuna adevărată, îi 
spuse Falcone. Furtuna de-afară. Nenorocita aia de furtună. 


56 


Molinari dădu din cap dezamăgit. 

— Fac degeaba poante cu tine, prietene. 

Gorilele lor, chiar și mai palide acum, se uitau în jos fixând 
podeaua avionului. 

— Nu-i decât efectul produs de lac asupra vremii, spuse 
Geraci. Furtuna e provocată de faptul că aerul și apa au 
deodată temperaturi extrem de diferite. 

Incercă să-și facă vocea să semene cu a unui pilot, într-un 
film în care pilotul ar fi avut rolul principal. După care își 
relaxă mâna de pe manșă. 

— Asta face posibil ca furtunile să apară brusc și să vină din 
orice direcție. Face ca lucrurile să rămână în continuare 
interesante, nu-i așa? 

Molinari își puse mâna pe umărul lui Geraci. 

— Mulţumesc, Domnu’ Știe-Tot. 

— Cu plăcere, domnule, răspunse Geraci. 

Falcone fusese omul de legătură la nivel înalt din Chicago - 
cumpărându-i pe politicieni, pe judecători și pe polițiști iar 
acum își avea propriile afaceri în Los Angeles. Molinari avea 
un restaurant de patru stele pe docurile din San Francisco, 
plus o bucată din orice își dorea din ce era pe acolo. Conform 
instructajului pe care Michael i-l făcuse lui Geraci, Falcone și 
Molinari avuseseră întotdeauna controverse, mai ales când 
venea vorba despre Familiile din New York. Falcone îi 
percepea pe membrii acestora ca pe niște snobi, pe când 
Molinari, ca pe niște tipi nesăbuiţi și violenţi. În plus, Molinari 
manifestase un atașament personal față de răposatul Vito 
Corleone, atașament pe care Falcone nu-l simţise niciodată. 
Insă, în ultimii ani, cei doi Doni de pe Coasta de Vest 
consolidaseră o relație reciprocă, deosebit de discretă, dar și 
eficientă, îndreptată în special în direcţia importului și a 
distribuţiei de narcotice din Filipine și din Mexic (încă un 
motiv, Michael nici n-avusese nevoie să-l menţioneze, pentru 
care Geraci fusese trimis să îi întâlnească). Înainte ca Michael 
să preia controlul asupra familiei Corleone, ei fuseseră cei mai 
tineri Doni din America. 


57 


— O'Malley, zici? întrebă Falcone. 

Geraci îndreptă avionul cu botul direct înspre norii de 
furtună, căutând o zonă mai liniștită. Ştia la ce se referea 
Falcone: la numele de pe licenţa sa de pilot. Condusul 
avionului în momentul acela era în mod clar destul de 
solicitant, așa că Falcone nu se supără că Geraci nu-i 
răspunse. Nu era vorba despre ceea ce vedeau ochii, ci 
despre ceea ce percepea creierul. După cum prevăzuse 
Michael, Falcone asociase un nume irlandez cu un sicilian lat 
în umeri, cu părul blond, un tip despre care în mod normal 
credea că lucra pentru operaţiunea din Cleveland, și ceea ce 
văzuse în schimb fusese un irlandez pursânge. De ce nu? 
Clevelandul lucra cu atât de mulți evrei, irlandezi și negrotei, 
încât cei de-acolo îi spuneau Combinația. Cei din exterior îi 
spuneau Donului său, Vincent Forlenza, „Evreul”. 

Era o înșelătorie necesară. Rattlesnake Island nu era un loc 
în care să ajungi cu ușurință. Falcone poate că nu s-ar fi suit 
într-un avion aflat în proprietatea clanului Corleone. Don 
Forlenza sperase să participe la nuntă, însă sănătatea sa 
precară îl împiedicase s-o facă. 

În cele din urmă, avionul se ridică deasupra norilor. 
Pasagerii fură scăldaţi în lumina orbitoare a soarelui. 

— Deci, O'Malley, începu Falcone, zici că ești din Cleveland? 

— Da, domnule, născut și crescut acolo. 

Îl inducea în eroare, însă era adevărat. 

— Bănuiesc că anul ăsta Dimaggio al nostru și băieţii de la 
Yankees au fost mult prea tari pentru Indians. 

— O să ne scoatem pârleala la anul, răspunse Geraci. 

Molinari începu să povestească despre cum îl văzuse pe 
Dimaggio jucând pentru San Francisco Seals și cum încă de 
pe vremea aceea era un zeu printre muritori. Ani de-a rândul 
Molinari aranjase jocurile celor de la Seals, însă n-o mai 
făcuse nici măcar o dată în perioada în care Dimaggio jucase 
acolo. 

— Oamenii au idei preconcepute despre italieni, n-am 
dreptate, O'Malley? 


58 


— Nu sunt sigur că știu despre ce vorbiţi, domnule. 

— Oho, stai că ne-am pricopsit cu un cacasangue, spuse 
Falcone. 

— Poftim? răspunse Geraci, deși știa foarte bine ce însemna 
cuvântul respectiv. 

— Unul care face pe deșteptul, îl lămuri garda de corp a lui 
Falcone. 

— Un deeeeeștept, ha? întrebă Geraci, în maniera lui Curly 
din Three Stooges”. 

Molinari și cele două gărzi de corp izbucniră în râs. 

— Hai c-a fost bună, spuse Molinari. 

Geraci îl complimentă cu un nechezat perfect. 

Și asta îi amuză pe toţi, cu excepţia lui Falcone. 

Conversaţia era sporadică, inhibată de zborul cu hopuri și 
de numele de pe licenţa de pilot a lui Geraci. Vorbiră un timp 
despre restaurante și mai apoi despre cea mai tare luptă de la 
Cleveland Armory la care intenționau să participe diseară în 
loc să se ducă la Vegas ca să-l vadă pe Fontane - un 
spectacol unde se intra numai pe bază de invitaţie, semn de 
curtoazie din partea lui Michael Corleone, pentru a da naibii o 
regulă a Teamsters. Mai vorbiră și despre cei de la The 
Untouchables, care le plăceau la amândoi, în mare parte 
deoarece îi găseau amuzanţi. Geraci îi auzise la radio și 
fusese iritat de stereotipurile privind polițiștii imbecili și 
plictisitori și italienii însetaţi de sânge care cât e ziulica de 
lungă hăpăie spaghete. Totuși, nu văzuse niciodată 
spectacolul la televizor. El era genul care citea. Jurase că n-o 
să aibă niciodată un televizor, însă anul trecut Charlotte și 
fetele îl dăduseră gata, făcându-l să se răzgândească. 
Cunoștea un tip - Geraci întotdeauna cunoștea un tip sau 
avea un tip, și într-o bună zi în faţa casei oprise un camion, și 
doi tipi în costume descărcaseră cel mai mare televizor 
fabricat vreodată. Nu după mult timp, Charlotte îi servea 
mesele pe tăviţe, în fața televizorului. Sâmbăta seara 


13 Grup comic format din trei actori, foarte popular la începutul secolului. 
(n.tr.) 
59 


devenise „seara din faţa televizorului”, o grozăvie pe care 
Geraci se bucura că maică-sa n-avusese zile s-apuce s-o 
vadă. Lui Geraci i-ar fi plăcut să arunce televizorul ăla 
nenorocit, însă un bărbat trebuie să-și aleagă o cauză mai 
bună pentru care să lupte. O săptămână mai târziu, un 
contractor pe care Geraci îl cunoștea oprise din lucru o echipă 
implicată în construirea unui garaj subteran în Queens, 
aducând-o să sape și să scoată tufele de dude sălbatice aflate 
în spatele piscinei săpate în pământ a lui Geraci. La două 
săptămâni după asta, Geraci își avea propria căsuță acolo în 
spate, bârlogul său: un loc unde să fugă de zgomot și de 
sentimentul de zombie ce simţea că-l năpădește atunci când 
folosea televizorul ăla blestemat pentru a se uita la altceva 
decât la emisiuni sportive. 

Geraci băgă iar avionul în nori, cu botul în jos. 

— Incepem să coborâm. 

Avionul se zgâlțăâia zdravăn. Pasagerii aveau ochii aţintiţi 
asupra fiecărei traverse, asupra fiecărui nit, fiecărui șurub și 
fiecărei piulițe, ca și cum s-ar fi așteptat ca totul să se facă 
bucăți. 

Geraci încercă să se încreadă în instrumentele de pe bord și 
nu în propriii ochi sau în propriile temeri. Respira calm. 
Curând începu să se vadă suprafaţa maronie a lacului. 

— Rattlesnake Island, spuse Molinari, arătând cu degetul. 
Am dreptate? 

— Recepţionat, spuse Geraci, folosindu-și din nou vocea 
specială. Vă vorbește pilotul, oameni buni. 

— O să aterizăm acolo? întrebă Falcone. Pe fâșia aia 
nenorocită de pământ? 

Insula avea în jur de șaptesprezece hectometri pătraţi, fiind 
de cincisprezece ori mai mică decât faimosul Central Park din 
New York, și, din aer, cea mai mare parte din ea părea că este 
ocupată de un teren de golf, pentru aterizare rămânând o 
fâșie de pământ alarmant de mică. Un doc lung se proiecta în 
afară și se prelungea la nord de Rattlesnake Island, atât de 
mult, încât practic ajungea în apele canadiene, ceea ce, 


60 


desigur, pe durata Prohibiţiei fusese extrem de convenabil. 
Insula, aflată în proprietate privată, era atât de puţin parte 
componentă a Statelor Unite, încât își emitea propriile timbre 
poștale. 

— Este mult mai mare decât pare când te uiţi de-aici, spuse 
Geraci, deși nu era atât de sigur de asta. 

Nu aterizase niciodată pe insula asta; chiar dacă padrino 
fusese proprietarul de drept al acesteia, Geraci nu călcase 
vreodată pe acolo. 

Molinari îl mângâie pe Falcone pe mână. 

— Relaxează-te, prietene! 

Falcone dădu din cap, se lăsă pe spate în scaunul său și 
încercă să mai soarbă o ultimă picătură de cafea din cana sa. 

Chiar în momentul în care erau cât pe ce să aterizeze, 
avionul prinse un curent de aer și reacţionă ca și cum ar fi 
fost plesnit cu putere de o mână uriașă. Plonjă direct spre 
suprafața lacului. Geraci văzu spuma valurilor. El opri 
coborârea bruscă, devenind stăpân pe situaţie, și alinie 
aripile, făcând să vibreze o baracă din apropierea malului. 

— Oooo-kay, spuse Geraci, trăgând puternic de manșă 
înapoi. Hai să încercăm din nou! 

— Doamne, Dumnezeule, băiete, exclamă Molinari, deși era 
doar cu câţiva ani mai mare decât Geraci. 

Geraci începuse să spună șoptit Psalmul 23, în latină. Când 
ajunse la partea cu „nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu 
mine”, spuse în loc „atâta timp cât eu sunt cel mai mare și 
mai tare din vale”. 

Falcone izbucni în râs. 

— N-am auzit niciodată asta în latină. 

— Ştii latină? întrebă Molinari. 

— Am studiat ca să devin preot, răspunse Falcone. 

— Înî, cam o săptămână. Nu-i mai distrage atenţia pilotului, 
Frank! 

Geraci își ridică degetul mare în sus, în semn de OK. 

Reuși să găsească o zonă fără turbulenţe, iar cea de-a doua 
încercare de aterizare fu neașteptat de lină. Abia acum, după 


61 


ce zborul se încheiase, unul dintre bodyguarzi începu să 
vomite. Pe Geraci îl izbi damful specific și își înăbuși cu greu 
greaţa. După care vomită și celălalt bodyguard. Câteva 
momente mai târziu, la capătul pistei apărură câţiva bărbaţi 
în impermeabile galbene pentru a-i întâmpina. 

Geraci trase în piept aer curat de la geamul pilotului, iar 
pasagerii săi coborâră din avion. Oamenii în galben le 
deschiseră niște umbrele, puseră pene de blocare la roți, 
asigurară aripile și luară toate valizele, cu excepţia uneia. O 
caleașcă masivă, neagră, tapiţată cu catifea roșie și trasă de 
cai albi, îi aștepta la mal, pentru a-i duce sus pe coama 
dealului - o călătorie de vreo sută de metri. 

Geraci îi urmări cu privirea pe cei doi Doni și pe oamenii lor, 
pătaţi de vomă, care se grăbeau să se suie în trăsură. După 
ce aceștia intrară în căsuţă, Geraci își cără de unul singur 
valiza până sus pe deal, deschise ușile pivniţei și dispăru în 
jos pe scări, în rămășițele a ceea ce fusese o dată un cazinou 
de succes, pe lângă estrada pentru orchestră și pe lângă 
barul plin de păianjeni, spre garderobă. Aprinse lumina cu-o 
mișcare rapidă. Peretele din spate era făcut din genul acela 
de uși glisante de oțel care îl trimiteau cu gândul la garajele 
auto din Brooklyn, însă în rest camera arăta ca un apartament 
de lux din Vegas: pat extrem de mare, catifea roșie peste tot, 
cadă de baie cu picioare. In spatele ușilor de oţel se afla o 
cameră plină de bunuri ambalate și îmbuteliate, măști de 
gaze, tuburi de oxigen, generatoare, un sistem de tratare a 
apei, un radio pentru radioamatori și un seif. Dedesubt, săpat 
sub temelie, se afla un rezervor imens de combustibil și 
probabil se mai aflau și alte camere și mult mai multe provizii. 
Dacă Don Forlenza reușea să primească la timp un 
avertisment, indiferent de ce se întâmpla - dacă poliţia 
statului respectiv organiza vreun raid, dacă niște necunoscuţi 
veneau să-l omoare, dacă rușii lansau bomba, putea să se 
ascundă acolo jos ani de zile. Forlenza deţinea controlul 
asupra sindicatului care lucra în mina de sare de sub lacul de 
lângă Cleveland; fuseseră zvonuri că exista o echipă care zi și 


62 


noapte nu făcea nimic altceva decât să sape tuneluri spre și 
de la Rattlesnake Island. Pe Geraci îl pufni râsul. Unul ca el, 
fiul unui șofer de camion, stând înăuntru într-un loc ca acesta, 
despre care o persoană obișnuită n-ar fi auzit niciodată. Își 
cără geanta de bani în camera cealaltă. O lăsă jos în fața 
seifului. 

Rămase acolo, uitându-se fix la geantă. 

Banii erau o iluzie. Pielea genţii avea o valoare proprie mai 
mare decât miile de bucățele de hârtie dinăuntrul său. „Banii” 
nu erau nimic mai mult decât mii de simboluri, tipărite de un 
guvern care n-ar fi putut acoperi nici măcar unu la sută din 
toate afacerile ce se derulau pe stradă. Cea mai bună afacere 
ilegală din lume: guvernul desemnează toate simbolurile pe 
care le dorește și dă niște legi astfel încât să nu poată fi 
niciodată puse sub semnul întrebării. Din ce înţelesese Geraci, 
bucățelele alea de hârtie reprezentau „caimacul” pe o lună, 
produs de un cazinou din Las Vegas în care atât clanul 
Corleone, cât și Forlenza aveau procente, pe lângă un cadou 
considerabil pentru ospitalitatea și influenţa lui Don Forlenza. 
Teancurile alea de bani reprezentau munca a sute de oameni, 
redusă la niște bucăţi de hârtie tipărită, preschimbată în 
puterea de negociere a unei mâini de oameni și în acţiunile a 
și mai puţini. Hârtie fără valoare pe care Don Forlenza avea să 
o accepte fără să clipească. Doar niște simboluri tipărite pe 
hârtie. 

„Minchionaggine!*, i-ar fi spus taică-său. Gândești prea 
mult.” 


Fredo cobori geamul și-i dădu vameșului permisul său de 
conducere. 

— N-am nimic de declarat. 

— Acelea sunt portocale? 

— Ce să fie portocale? 

— Pe bancheta din spate. Acolo pe jos. 


14 Ce prostie! (în italiană, în original) 
63 


Desigur, iată-le chiar acolo: o pungă din plasă cu portocale 
Van Arsdale. 

De fapt, nu erau portocalele sa/e. Fredo n-ar fi mâncat o 
portocală nici dacă ar fi fost ultima bucăţică de mâncare de 
pe fața pământului. 

— Domnule, aţi putea să trageţi pe dreapta pe banda de- 
acolo? Lângă bărbatul în uniformă albă? 

— Poţi să iei portocalele. Păstrează-le, aruncă-le, nu-mi 
pasă. Nu-s ale mele. 

Tatăl său cumpărase portocale în ziua în care Fredo văzuse 
cum fusese împușcat. Unul dintre gloanţe pulverizase o 
portocală în drumul său spre măruntaiele bătrânului. O 
grămadă de lucruri din ziua aceea rămăseseră neclare. Fredo 
își amintea cum își căutase arma pe  bâjbâite. Își amintea 
cum îi văzuse pe oamenii aceia luând-o la fugă în sus pe 
Ninth Avenue, lăsându-l pe Fredo neatins, prea insignifiant ca 
să merite chiar și un singur cartuș. Își amintea de portocala 
aia. Nu-și amintea că nu reușise să verifice dacă tatăl său era 
mort sau nu și că în loc de asta rămăsese pe bordură 
plângând, chiar dacă fotografia ce-l înfățișa în această 
postură îl făcuse pe fotograful respectiv să câștige tot felul de 
premii. 

— Am și uitat că mai sunt acolo. 

— Domnule Frederick. 

Agentul studia permisul de conducere al lui Fredo. Era sub 
un nume fals, Carl Frederick, însă era adevărat, chiar din 
Nevada DMV-. 

— Cât aţi băut în dimineaţa asta? 

Fredo clătină din cap. 

— Acolo zici, ha? Lângă tipul ăla? 

— Da, domnule. Vă rog. 

Doi bărbaţi îmbrăcați ca polițiștii din Detroit se apropiau de 
bărbatul în alb. Fredo trase pe dreapta și se întinse spre 
bancheta din spate, apucând cămașa galbenă și înfășurând-o 


15 Department of Motor Vehicles - Departamentul de Vehicule Motorizate 
64 


în jurul sticlei de whisky. Bărbatul în alb îl rugă să se 
îndepărteze de mașină. 

Era mai mult sau mai puţin același lucru care i se 
întâmplase fratelui său Sonny. Dacă asta era o înscenare și 
tipii ăștia erau acolo ca să-l omoare, singura șansă pe care o 
avea era să se aplece, chiar acum, să-și scoată arma de sub 
scaun și să iasă din mașină trăgând. Dar ce se întâmpla dacă 
erau polițiști pe bune? În acest caz poate ar omorî unul sau 
doi polițai, și ar fi putut la fel de bine să sfârșească și el mort. 
Și totuși Mike nu păţise nimic. 

„Gândește.” 

— Domnule, i se adresă bărbatul. Acum, vă rog. 

Dacă erau polițiști pe bune și găseau pistolul acolo, avea să 
fie arestat. Ceea ce putea fi rezolvat de cineva, probabil de 
Zaluchi. Oricum, n-avea cum să scape de armă. 

Fredo luă una dintre portocale și o ascunse în căușul 
palmei. Deschise portiera și cobori încet din mașină. Fără 
mișcări bruște. l-o aruncă bărbatului în alb, așteptându-se să 
fie împușcat. Omul nu făcu altceva decât să se ferească. 
Poliţiștii îl apucară pe Fredo de mâini înainte ca portocala să 
atingă pământul. 

— Măi băieţi, voi n-ar trebui să fiți Mounties15? 

Fredo își aruncă privirea spre cei doi bărbaţi cu arme 
automate. 

— Intraţi în Statele Unite, domnule. Vă rog să veniţi pe-aici. 

— Cunoașteţi mașina asta? îi întrebă Fredo. Este a domnului 
Joe Zaluchi, care, după cum probabil că știți, este un om de 
afaceri important din Detroit. 

Tipii își mai slăbiră strânsoarea, însă doar un pic. Îl duseră 
în spatele clădirii vămii în forma literei A de lângă marginea 
drumului. Lui Fredo îi bătea inima de parcă voia să-i iasă din 
piept. Continuă să se uite în jur după oameni înarmați, 
așteptând să audă declicul cocoșului armelor și al 
încărcătoarelor băgate în automate. Se gândi să încerce să 
scape din mâinile ăstora și să dea bir cu fugiţii. Și, chiar când 


16 Membri ai Poliţiei Călare Regale din Canada. (n.tr.) 
65 


era cât pe ce să-și pună planul în aplicare, cei doi îi indicară o 
linie trasată pe jos și îi cerură să meargă pe ea. 

Erau polițiști adevăraţi. N-aveau de gând să-l omoare. 
Probabil că nu. 

— Domnul Zaluchi este nerăbdător să-și primească mașina 
înapoi, le spuse Fredo. 

— Cu braţele întinse în lateral, așa, domnule, îi spuse unul 
dintre polițiști. 

O spusese în felul acela amuzant, tipic canadian. Accentul i 
se păru comic lui Fredo. 

— Sigur nu ești un Mountie? întrebă Fredo, făcând însă ceea 
ce i se spusese. 

Atât cât putea el să aprecieze, merse perfect pe linie, însă 
glumeţii ăia nu părură impresionați deloc. Îl puseră să spună 
alfabetul de la coadă la cap, și se descurcă de minune. După 
care se uită la ceas. 

— Dacă-mi daţi numele voastre, spuse el, sunt sigur că 
domnul Zaluchi ar fi fericit să facă o donaţie în contul vostru 
de pensii, sau ceva de genul ăsta. Indiferent de ce va face el, 
o să fac și eu același lucru. 

Amândoi dădură din cap la fel cum dau câinii. 

Fredo începu să se hlizească la ei. 

— E ceva amuzant, domnule Frederick? 

Fredo clătină din cap. Simţind cum îl lasă nervii, încercă 
literalmente să-și șteargă zâmbetul de pe faţă. Nu era nimic 
amuzant. 

— Îmi cer scuze dacă n-am înțeles, domnule, spuse unul 
dintre ei. Ne oferiţi mită? 

El se încruntă. 

— Nu cumva am folosit cuvântul „donaţție”? 

— Chiar acela a fost cuvântul, spuse celălalt. Cred că Bob 
se gândea că ne propuneţi un fel de quid pro quo!” 

Un poliţist învață câţiva termeni avocățești, după care este 
numit pe o tâmpenie de funcţie la graniţă. O tâmpenie, un 
fleac de funcţie: gândul îl făcu să-și ridice iarăși colțurile gurii, 


17 Serviciu contra serviciu 
66 


deși era furios pe el însuși și deloc amuzat. Un fleac. Nu era 
cazul lui Fredo Corleone, cel care regulase jumătate dintre 
cântărețele și dansatoarele din Vegas și se întorcea acum să 
se ocupe și de cealaltă jumătate. Inspiră adânc. N-avea de 
gând să mai râdă. 

— Nu vreau să vă creez probleme. Nu vreau să par 
neobrăzat, însă - și-aici trebui să se forțeze să nu izbucnească 
din nou în râs - am trecut testul sau nu? 

Tipii se uitară unul la celălalt. 

Bărbatul în alb apăru de după colțul clădirii. „Acum să te 
ţii”, gândi Fredo. Însă nu avea arma lui Fredo asupra sa. În 
schimb, avea acea bucată de hârtie uzată și udă, fluturașul 
din parbriz, întins pe un clipboard, și îl tampona cu un 
șervetel. 

— Domnule Frederick? spuse el. Puteţi să explicaţi ce-i cu 
asta? 

— Ce-i asta? întrebă Fredo. 

Și ăsta fu momentul în care-și aminti că-și lăsase arma în 
cameră. 

— N-am văzut hârtia asta în viaţa mea. 

Bărbatul își apropie fața și mai mult de bilețel. 

— Scrie: „Fredo, iartă-mă”, citi el. Cine-i Fredo? 

Pronunţă ca să rimeze cu guido?s. 

Asta îl determină pe Fredo să izbucnească în sfârșit în râs. 


Exerciţiile de încălzire pe care doctorul i le prescrisese îi 
luau cel mult jumătate de oră, însă Johnny Fontane nu voia să 
riște. Le începuse în deșert, le întrerupsese în Barstow pentru 
o cană aburindă de ceai cu miere și lămâie, și trecea poate 
pentru a cincisprezecea oară prin repriza de vocalize și de 
arpegii când forță culoarea roșie la vreo două blocuri distanţă 
de Naţional Records Tower. Un poliţist pe motocicletă întoarse 


18 Termen peiorativ desemnând un tip din Statele Unite care aparţine 
clasei de mijloc sau de jos, de origine italiană, cu o atitudine de macho şi 
extrem de mândru de propriile origini; este, de asemenea, folosit pentru a 
desemna un criminal italian aflat în slujba Mafiei. (n.red.) 

67 


și se postă în spatele său. Ajunseseră amândoi la un stop, de 
lângă intrarea din spate a clădirii. Phil Omstein - numărul doi 
în ierarhia de la Naţional - stătea singur pe bordură, 
plimbându-se înainte și-napoi și fumând. Johnny își trecu 
degetele prin părul care i se împuţina încetul cu încetul, își luă 
pălăria de pe scaunul din dreapta și cobori din mașină. 

— Ai grijă de ăsta, îi spuse Johnny, arătându-i-l pe poliţist 
cu degetul. Ce zici, Philly? 

— Sigur, am înţeles. 

Phil își stinse ţigara. 

— Ne-am gândit că o să vii aici după show-ul de la miezul 
nopţii. La hotelul Ambasador te așteaptă o cameră pe care 
am plătit-o și pe care n-ai folosit-o niciodată. 

Polițistul își scoase casca. 

— Sunteţi Johnny Fontane, spuse el, nu-i așa? 

Fără să-și schimbe ritmul de mers, Johnny se întoarse, îi 
zâmbi larg, își uni degetele ca și cum ar fi avut un pistol în 
mână, ochi și trase câteva focuri imaginare. 

In drum spre poliţist, Phil se opri, oftă și-și trecu degetele 
prin păr. 

— Mie și neveste-mii ne-a plăcut foarte mult ultimul 
dumneavoastră film, spuse polițistul. 

Fusese un western, o adevărată porcărie. Ca și cum cineva 
și l-ar fi închipuit pe unul ca el călare pe cal, salvând niște 
oameni cumsecade de niște bandiți extrem de violenţi și de 
periculoși. Johnny îi dădu poliţistului autograful dorit, chiar pe 
spatele chitanţierului pentru amenzi. 

— Aha, faceţi din nou înregistrări? îl întrebă polițistul. 

— Încerc și eu, răspunse Johnny. 

— Soţiei mele i-au plăcut întotdeauna discurile 
dumneavoastră. 

De-asta niciuna dintre companiile de înregistrări din New 
York nu ar încheia un contract cu el - niciun cântăreț care 
fusese mai popular în rândul femeilor decât al bărbaților 
(spunea un pezzonovante!” la Woridwide Artists) nu reușise 


19 Om influent, puternic 
68 


vreodată să schimbe asta. Însă ceea ce Johnny ura și mai 
mult era faptul că folosise verbul la timpul trecut: nu „îi plac” 
ci „i-au plăcut”. Filmele erau ca lumea, deși chiar și acum, cu 
propria companie de producţie și cu un premiu din partea 
Academiei de Film (actualmente înfășat în pătuţul de jucărie 
al fiicei sale, din casa fostei sale soţii), cei care luau deciziile 
aici încă-l făceau să se simtă un macaronar tâmpit* care 
stricase totul. Așteptările lungi pe platoul de filmare îl făceau 
să moară de plictiseală, și avusese parte de destui deștepțţi 
care-l porecliseră Johnny O Singură Dublă. Prin urmare, dacă 
putea să obţină ce-și dorea de aici era minunat, însă oricum 
avea de gând să meargă mai departe. Pur și simplu nu era 
făcut pentru asta. Nu era un actor adevărat și niciun 
dansator, nu era un idol al adolescentelor și nici măcar un 
cântăreț de estradă. El era Johnny Fontane, cântăreţ de bar - 
unul bun, și, dacă-și dădea toată silinţa, căci i se oferise șansa 
prin acest contract cu Naţional, poate unul dintre cei mai buni 
din toate timpurile. Poate ce/ mai bun. De ce nu? E groaznic 
atunci când persoana care tu știi că ești nu este totuna cu 
persoana pe care o văd ceilalți când se uită la tine. Nu că ar fi 
vrut să spună ceva. Nu spui niciodată ceva rău către sau 
despre o persoană care ţi-a fost loială. 

— Cum o cheamă pe soţia ta? îl întrebă Johnny. 

— lrene. 

— Tu și Irene aţi fost vreodată la Vegas? 

Polițistul clătină din cap. 

— Am discutat despre asta. 

— Trebuie să vezi ca să crezi. Uite, eu sunt toată luna la 
Castle în the Sand. Un restaurant de clasă. Dacă vreţi să 
veniți, vă bag eu înăuntru. 

Polițistul îi mulțumi. 

— Nenorocitul dracului, îi spuse el lui Phil în timp ce urcau 
cu liftul spre studio. 


20 În original, „dumb Guinea”, termen insultător, folosit pentru a-i 


desemna pe emigranţi, în special pe cei veniţi din Italia. (n.tr.) 


— Fac pariu că-i trage pe dreapta pe toţi cei care vin să 
înregistreze la voi, nu-i așa? Pariez că are o colecţie de 
autografe cu care poţi umple un garaj. 

— Sunteţi cinic, domnule Fontane. 

— Relaxează-te, Philly, ești prea serios. 

Johnny își văzuse însă mutra reflectată în pereţii lucioși ai 
liftului, și nu arăta altfel decât serios. Işi scoase pălăria, își 
trecu degetele prin păr și-l rearanjă. 

— E totul gata? 

— De mai bine de o oră, îi răspunse Phil. Mai e o singură 
chestie. Vreau să mă asculţi până la capăt, în regulă? 

Johnny se uită la el cu o faţă inexpresivă și nu spuse nimic, 
ci rămase pur și simplu în așteptare. Phil Omstein fusese cel 
care - după ce toate celelalte studiouri de înregistrări îl 
lăsaseră baltă - îi dăduse un contract de șapte ani lui Johnny 
(pe parale puţine, ce-i drept, dar ce mai conta? Banii nu erau 
o problemă). Phil Omstein fusese cel care insistase că lui 
Johnny Fontane îi revenise vocea și că imaginea sa publică de 
bețiv și scandalagiu era nefondată și n-avea decât să ducă la 
creșterea vânzărilor. 

— Știu că-l voiai pe Eddie Neils ca director muzical, iar dacă 
asta-i ce-ţi dorești cu-adevărat, ei bine, o să încercăm așa. 

Johnny apăsă butonul de oprire al liftului. Eddie Neils făcuse 
aranjamentul muzical și participase la înregistrările ultimelor 
hituri ale lui Johnny. Acesta din urmă se dusese la el acasă și 
refuzase să plece până când bătrânul nu îi permisese să dea 
un spectacol chiar în holul său cu pardoseală din marmură, 
printre statui reprezentând vulturi și oameni goi, iar fiindcă 
Johnny reușise să învingă acustica de doi bani și cântase cât 
de cât rezonabil, Eddie fusese de acord să lucreze iarăși cu el. 

— Vrei să-mi spui că Eddie nu-i aici? 

— Da, asta vreau să-ţi spun, răspunse Phil, bătându-se pe 
burtă. Ulcer perforat. A trebuit să se ducă aseară la spital. O 
să se facă bine. Insă... 

— Nu-i aici. 


70 


— Nu e. Da. Așadar, asta-i buba. Oricum, nu fusese 
niciodată alegerea noastră pentru tine. 

Faptul că Phil avusese suficientă diplomaţie să spună 
„pentru tine” în loc de „revenirea ta” nu fu trecut cu vederea 
de Johnny. 

— Întotdeauna l-ai vrut pe tipul celălalt, spuse Johnny. 
Puștiul. Trombonistul. 

— Da. Cy Milner. Nu-i chiar un puști, are vreo patruzeci, 
patruzeci și cinci de ani. Ne-am permis să-l angajăm ca să 
scrie câteva partituri noi. 

Milner fusese trombonistul de la Les Halley, însă după ce 
Johnny părăsise formaţia. Nu se întâlniseră niciodată. 

— De când? De ieri? 

— Da, de ieri. Lucrează rapid. E chiar legendar pentru faptul 
că lucrează rapid. 

„Puștiul e o legendă, iar eu nu sunt decât Johnny O Singură 
Dublă.” 

— Ce s-a întâmplat cu partiturile pe care Eddie le avea 
deja? 

— Putem să le folosim și p-alea. La alegere. 

Phil își trecu mâinile prin părul pe care în bună măsură nu-l 
mai avea. Era genul acela de persoană care în mod 
inconștient copia gesturile celor din jur. 

— Ce crezi, vreau să-ţi fac necazuri? 

Johnny apăsă din nou butonul de oprire. 

— Haide, Philly. Sunt un profesionist adevărat. O să 
încercăm ceva nou cu bătrânul Cy, niște chestii, și-o să 
vedem dacă putem să scoatem ceva magic, ei, ce zici? 

— Mulţumesc, Johnny. 

— Întotdeauna mi-a plăcut să am de-a face cu un evreu cu 
maniere. 

— Du-te dracului, Johnny! 

— Și cu tupeu. 

Johnny cobori din lift și o luă agale spre 1A, singurul studio 
suficient de mare pentru aranjamentul muzical pe care-l 
dorea. Se repezi prin ușile de la intrare și se duse aţă spre 


71 


tipul cu părul spălăcit aflat de cealaltă parte a încăperii. 
Acesta era îmbrăcat într-un costum englezesc de tweed și 
purta niște ochelari cu ramă de baga, cu una din lentile atât 
de groasă, încât făcea ca ochiul respectiv să arate foarte 
ciudat. Lat în umeri, asemenea unui jucător de fotbal 
american, nu arăta așa cum te-ai fi așteptat să arate un tip cu 
baghetă de dirijor. Ci mai degrabă ca un director de școală 
binevoitor, dintr-un film. Johnny și Cy Milner făcură cunoștință 
cu un schimb minim de cuvinte. Johnny indică microfonul cu 
degetul, iar Milner dădu aprobator din cap. 

Milner mormăi indicaţiile inginerului său de sunet, după 
care se sui pe podium. Muzicienii se întinseră după 
instrumente. Milner își dădu jos haina, își ridică brațele 
vânjoase și-și mișcă brusc bagheta. Johnny era în fața 
microfonului, gata să-i dea drumul. 

— Haideţi, domnilor, spuse el. 

Și nimic altceva. 

Johnny atacă în forță cântecul de la prima notă, iar 
orchestra - toți oamenii lui Eddie Neils - intră tumultuos după 
el. Era ca-n vremurile de altădată. Se simţi stăpân pe situație. 
Încă mai putea să facă asta. Era exact ca mersul pe bicicletă. 

Când terminară, cei din cabina de înregistrări aplaudară în 
tăcere. Milner se așeză pe un scaun. Johnny îl întrebă cum i se 
păruse. Milner îi spuse că se gândea încă. Johnny îl întrebă 
dacă era de părere că ar trebui să mai încerce o dată. Milner 
nu îi răspunse. Nu făcu altceva decât să-și ridice mâinile. Și 
încercară din nou. Milner se așeză la loc și începu să scrie 
ceva. 

— Ce faci? 

Milner dădu din cap în semn că nimic, însă nu mai spuse 
altceva. Johnny se uită la Phil, care înţelese mesajul și îi băgă 
pe-amândoi în cabină. 

— Renunţăm la două treimi din orchestră, spuse Milner. 

Nu că „ar trebui” sau „poate că artrebui”; doar o propoziţie 
clară. Johnny izbucni. Acesta era exact genul de orchestră pe 
care o folosise la cele mai mari hituri ale sale, cu exact acea 


72 


muzicalitate și acea acustică după care tânjește în general 
publicul. 

Milner rămase neclintit, lipsit de orice expresie, absorbit de 
tirada lui Johnny. 

În cele din urmă, Milner îi dădu lui Phil o bucată de hârtie. 
Pe ea erau trecuţi oamenii pe care trebuia să-i trimită acasă. 
Phil ridică dintr-o sprânceană, după care își îndreptă degetul 
spre el însuși. Milner îi spuse că nu-i păsa cine avea s-o facă. 

— La dracu', spuse Johnny. Fă ceea ce trebuie să faci! 

După care se afundă într-un fotoliu de piele. 

Milner fu cel care le spuse oamenilor să plece. Johnny 
stătea jos și se uita pe lista de cântece pe care o alesese, 
făcând comparaţie între partiturile lui Neils și cele ale lui 
Milner. Ale lui Milner erau scrise în grabă, pline cu adnotări 
făcute la întâmplare. În afacerea asta se părea că nimic nu 
mai era ca-n vremurile de altădată. 

În câteva momente, Johnny fu din nou în spatele 
microfonului, uitându-se la partitura de pe portativul din față. 
De astă dată cea a lui Milner. Un număr mai vechi al lui Cole 
Porter pe care-l mai înregistrase o dată, acum o mie de ani. 
Simţi că-i vine și să-l strângă de gât pe acest Milner, dar 
totodată și să-l îmbrăţișeze. l-ar fi plăcut să demonstreze că 
tipul n-avea dreptate. Se rugă însă ca acesta să aibă dreptate. 

Cei care-l văzuseră pe Johnny Fontane prin cluburi sau chiar 
cei care-l văzuseră când înregistra acum zece ani nu l-ar fi 
recunoscut pe bărbatul acesta adus de spate, îngrijorat, care 
acum respira regulat în spatele microfonului. Muzicienii 
rămași își ocupară locurile. Inginerul de sunet voia o probă de 
microfon. Chiar când se pregăteau, intră un puști care întrebă 
unde să lase ceaiul domnului Fontane. Johnny îi arătă unde 
fără să-i spună însă nimic, se mișcă ușor pe loc, și fără să mai 
facă altă mișcare, rămase cu ochii aţintiţi asupra notelor 
muzicale, fără să le vadă de fapt. Toate astea nu ţinură mai 
mult de câteva momente, însă lui Johnny i se părură câteva 
ore și în același timp doar câteva clipe. Închise ochii. Ultima 
oară când cântase acest cântec, vocea îi fusese la fel de clară 


73 


ca apa de ploaie, și, după părerea lui, aproape la fel de 
interesantă. 

Johnny abia dacă-și dădu seama când începu cântecul. 
Ritmul respirației îi era atât de bun de la atâtea lungimi de 
bazin, încât de-abia dacă-și mai dădea seama că de fapt 
cânta. Aranjamentul muzical era peste tot și totodată nicăieri, 
auzindu-se când el voia asta și aproape dispărând fără să fie 
nevoie de cuvinte. După un vers, Johnny nu se mai gândi 
decât la acel vagabond din cântec, care încerca să folosească 
vorbe frumoase și să facă glume pentru a se convinge că 
poate supravieţui fără femeia care-l părăsise. În momentul în 
care Johnny ajunse la primul refren, își dădu seama că el era 
acel vagabond. Nu cânta numai pentru ceilalți oameni care 
puteau să-l audă în studio, la radio, în intimitatea camerei lor 
de zi, cu o sticlă de whisky ce se golea mult mai repede decât 
ar fi trebuit. Cânta și pentru el, spunând niște adevăruri 
nimicitor de intime. Cineva care auzea cu-adevărat muzica n- 
ar fi putut face altceva decât să mediteze la toate cuvintele 
frumoase și false pe care dragostea pierdută le inspirase, la 
toate imputările aduse celor care procedaseră așa cum 
trebuia, părăsindu-te, și să fie cuprins de disperare. 

Cântecul se sfârși. 

Milner lăsă bagheta jos și se uită la inginerul de sunet, care 
dădu din cap afirmativ. Oamenii din studio - până și 
orchestra, acum redusă - izbucniră în aplauze. Milner se 
îndreptă spre cabină. 

Johnny se îndepărtă de microfon. Privi feţele zâmbitoare ale 
lingușitorilor din jurul lui. Milner se întoarse din cabină și 
începu să repoziționeze microfoanele. Nu spuse nimic. Ai fi 
jurat că tipul e sicilian, pentru cât de puţine și totodată cât de 
multe spunea. 

— Nu, zise Johnny. Vă mulţumesc tuturor foarte mult, însă 
nu. Voi aţi fost minunati, însă pot s-o fac și mai bine de-atăt. 
Hai să mai încercăm o dată, bine? 

Milner repoziționă un alt microfon. 


74 


— Acolo, la măsura a opta, Cy, îi spuse Johnny. Poţi s-o ţii 
atât de sus ca Puccini? 

Milner scoase din buzunarul de la cămașă o bucată 
mototolită de hârtie ce arăta ca o chitanţă de la curăţătorie, 
se așeză pe bancheta de la pian, se dezmorţi puţin, făcu în 
grabă niște adnotări și dădu câteva instrucţiuni scurte câtorva 
membri ai orchestrei. 

Johnny n-avea să mai lucreze curând cu Eddie Neils. 

Fusese undeva, ajunsese undeva, cântând acel cântec, și 
putea să ajungă acolo din nou, era absolut sigur de asta, și să 
obțină ceva și mai profund, după care putea să facă același 
lucru de câte ori voia. Putea umple un disc întreg cu cântece 
care-i făceau pe oameni să uite de griji, după care să și le 
amintească și mai abitir - îi trecu prin minte, într-o fracțiune 
de secundă, și putea să pună cântecele într-o succesiune pe 
care Les Halley o folosise când Johnny era interpretul său, 
însă toate la un loc, pe același disc, astfel încât fiecare cântec 
să se lege de celelalte, într-un mod în care n-o mai făcuse 
nimeni vreodată, nici măcar cei mai buni cântăreţi de jazz. 

Phil Omstein continuă să felicite pe toată lumea. Philly n- 
avea cum să se bucure văzându-i cum irosesc întreaga 
sesiune de înregistrări numai pentru acest cântec, însă nu era 
nici prea trist. Johnny Fontane avea să-l înfrunte punându-l să- 
i arate un magazin de discuri în care oamenii intrau întrebând 
de noile apariţii de la Naţional Records. Era vorba de 
cântecele pe care aceștia le voiau. Era vorba despre cântăreții 
preferaţi. 

Milner se sui pe podium. Ochelarii făceau ca ochiul său 
obișnuit să pară aţintit asupra orchestrei, iar celălalt, cel 
imens, asupra lui Johnny. Johnny se uită în jos, după care 
începură din nou. 

La măsura a opta, fantoma lui Puccini lungi parcă și mai 
mult cântecul, iar Johnny își umplu plămânii cu aer și se 
avântă fără ezitare. 


75 


Michael și Kay petrecură prima oră de zbor într-o tăcere 
relativă. O singură dată Kay se minună de frumusețea 
uluitoare a deșertului, comparând-o cu lucrările pictorilor 
abstracţi pe care Michael știa că ar fi trebuit să-i cunoască. Se 
prefăcu a ști despre ce era vorba, iar ea trăncăni o vreme 
despre artă; el stătu acolo, întrebându-se tot timpul de ce nu 
reușise să-i spună adevărul măcar despre ceva atât de 
neînsemnat și lipsit de valoare. 

Michael o întrebă despre mutare. Kay se gândise să-i 
povestească despre ziua în care, săptămâna trecută, familia 
Clemenza își făcuse apariţia la casa bătrânească a părinţilor 
lui, pe care o cumpăraseră deja, și o găsiseră pe Carmela 
Corleone stând la fereastra biroului răposatului ei soț, o 
cameră în care abia călcase de-a lungul anilor. Era beată și 
murmura rugăciuni în latină. „Asta-i casa mea, îi anunţase ea. 
Nu mă mut în niciun deșert.” El avea să audă de asta cât de 
curând. Pe cine încerca ea să păcălească? Probabil că el știa 
deja. 

— Merge bine, îi spuse Kay. Connie chiar a fost de ajutor. 

Până și comentariul ăla neutru avea o anumită încărcătură. 

Michael nu reacţionă la numele surorii sale, însă știa că 
aceasta încă-l mai acuza pentru moartea soțului ei, Carlo, 
chiar dacă un procuror pe care-l știa de la Guadalcanal îl 
acuzase de crimă pe unul dintre oamenii lui Barzini. 

— Ciudat, spuse Kay după o altă perioadă lungă de tăcere. 
Să zbori într-un hidroavion pe deasupra deșertului. 

In toate direcţiile, nisipul sterp și nepopulat și tufele pitice 
se întindeau până la linia orizontului. În cele din urmă, din 
ceața ușoară dinspre nord apărură formele care se dovediră a 
fi munţii. 

— Dar copiii ce zic? întrebă Michael în cele din urmă. 

— l-ai văzut azi-dimineaţă, spuse Kay. 

Mary, care avea doi ani, ţipase și scandase „tati, tati”, în 
timp ce plecau. Anthony, care la anul pe vremea asta avea să 
meargă la grădiniță, stătea pe podea băgat sub o cutie, 
uitându-se la televizor printr-o gaură. Era un program IV în 


76 


care niște personaje din lut se confruntau cu problemele 
vieţii: tentația de a nu-și împărți cu ceilalți trăsurica roșie sau 
cât de nimerit era să-și recunoască rolul avut atunci când 
lampa pentru mașina de cusut a mamei se făcuse ţăndări. 
Puteai cu siguranţă să afirmi că băieţelul de argilă n-avea să 
se confrunte niciodată cu situaţia ca doi dintre unchii săi să 
fie uciși. Tăticul familiei din lut, îmbrăcat într-o haină tricotată, 
n-avea să fie niciodată numit un „personaj bănuit c-ar 
aparţine lumii interlope” în The New York Times. lar bunicul 
său din lut, zvelt și grațios, n-avea nicio șansă să cadă răpus 
la picioarele sale. 

— Ție cum ţi s-au părut? 

— Păreau că se descurcă. Nu și-au făcut și ei niște prieteni? 
Prin vecini? 

— Nici măcar n-am despachetat, Michael. N-am avut timp 
să... 

— Ai dreptate, spuse el. Nu te criticam. 

Era destul de aproape de spaţiul aerian al orașului Reno ca 
să-și anunțe prezența. 

— Părinţii tăi au avut o călătorie plăcută? întrebă el. 

— Da. 

Tatăl ei predase teologia la Dartmouth suficient demult 
timp cât să beneficieze de o mică pensioară, la care se 
adăuga și cea de care avea parte de când se pensionase în 
calitate de pastor, cu cinci ani în urmă. El și mama lui Kay 
cumpăraseră o rulotă și plănuiseră să călătorească de-a 
lungul și de-a latul Americii. Sosiseră ieri, s-o ajute pe Kay să 
aranjeze casa, s-o pună la punct și să-și vadă nepoţeii. 

— Au spus că parcul de rulote era atât de drăguţ, încât s-ar 
putea să nu mai plece niciodată. 

Castle în the Sand avea propriul parc pentru rulote. 

— Sunt bine-veniţi să stea acolo cât vor. 

— Asta a fost o glumă, spuse ea. Așadar, la ce te-ai gândit? 
Ce-o să facem în Tahoe? 

— Ce-ai spune de o cină și un film? 

— Nu-i nici măcar ora unsprezece. 


77 


— Prânzul și un film. Un matineu. Trebuie să fie vreun 
matineu la care să ajungem la timp. 

— OK. Oh, Doamne, Michael, ia uite! E minunat! 

Lacul, mult mai mare decât își imaginase Kay, era presărat 
cu bărci de pescuit și încadrat de munţi. În marea sa 
majoritate, pădurea deasă de pini ce-l încercuia se întindea 
până pe malurile lui. Suprafaţa apei părea la fel de netedă și 
de lucioasă precum o masă lăcuită. 

— Așa e, spuse el. N-am văzut niciodată un loc mai frumos. 

După care îi aruncă o privire rapidă. Ea se foia în scaun, 
lungindu-și gâtul ca să vadă splendoarea spre care coborau. 
Părea fericită. 

Michael cobori aproape de mal și ateriză nu departe de un 
doc și de un debarcader acoperit. Nu părea să mai fie nimic 
altceva în jur în afară de pădure și de o porțiune despădurită, 
unde o bucată de pământ ieșea din lac. 

— Locul acesta e destul de departe de oraș, spuse Kay. 

— Știu un loc minunat pentru a lua prânzul, o asigură el, 
chiar aici în apropiere. 

În timp ce avionul se apropia de doc, din pădure apărură 
trei oameni în costume închise la culoare. 

Kay trase scurt aer în piept și se lipi de scaun. Bărbaţii 
veniră pe doc, iar ea-și strigă soţul pe nume. 

Michael clătină din cap. Era limpede ce voia să spună: „Nu- 
ţi face griji. Băieţii ăștia lucrează pentru mine.” 

Cei trei se suiră pe flotoare și legară avionul de doc. Șeful 
lor era Tommy Neri, nepotul lui Al. Al - cel care, în vechea sa 
uniformă de poliţist din rândurile NYPD, golise un revolver în 
pieptul lui Don Emilio Barzini și care, cu un cuţit de friptură 
luat chiar din bucătăria omului, îi scosese măruntaiele unui 
mercenar de la vârf din slujba lui Phillip Tattaglia și urinase în 
cavitatea aburindă a acestuia - era șeful securităţii pentru 
toate hotelurile aflate sub controlul Familiei. La fel ca și Al, 
Tommy fusese polițist în New York. Toţi trei arătau de parcă 
abia terminaseră liceul. Nu spuseră aproape niciun cuvânt și 
porniră înapoi spre pădure. 


78 


În timp ce făceau asta, Kay se uită la Michael aflat acum la 
picioarele docului. Erau o grămadă de lucruri de spus despre 
asta și totodată nimic. 

— Așteaptă chiar aici, îi spuse Michael. 

Iși atinse acea parte a feţei unde fusese o dată lovit, gest 
pe care-l făcea în mod inconștient atunci când era nervos. Ani 
buni după ce fusese pocnit de acel polițist nu făcuse nimic 
decât să lase nasul să-i curgă constant și să vorbească despre 
faţa sa boţită, până când, de dragul lui Kay, apelase la o 
intervenţie chirurgicală, după care arătase mai bine, însă nu 
exact ca înainte, nu așa cum fusese el cândva. Ea nu-i 
spusese niciodată asta. 

El se îndreptă spre ușa debarcaderului acoperit, se întinse 
spre polița de deasupra ușii, găsi o cheie și intră. 

Kay ar fi vrut și totodată n-ar fi vrut să îl întrebe al cui era 
acest debarcader. Ceea ce o opri nu era teama de ce avea să 
audă. Ci teama că Michael nu voia să fie întrebat. 

Nu peste mult timp, apăru cu un buchet mare de trandafiri. 
Ea se dădu un pas înapoi. După care se aplecă în față și luă 
florile. Se sărutară. 

— La mulţi ani, spuse Michael. 

— Am crezut că această călătorie era cadoul meu. 

— Toate fac parte din același pachet special. 

El se întoarse în debarcaderul acoperit, aplecându-se 
pentru a-și feri capul, și ieși ţinând în mâini o pătură în dungi 
pentru plajă și ditamai coșul de picnic acoperit cu o faţă de 
masă cu pătrăţele roșii. Două pâini lungi, faimoasele baghete 
italiene, ieșeau din coș asemenea unor săbii încrucișate. 

— Voilà! spuse el. 

Cu capul arătă înspre zona despădurită. 

— Prânzul pe plajă. 

Kay o luă înainte. Puse jos florile și întinse pătura. Se 
așezară în stil indian, faţă în față. Erau amândoi hămsesiţi, și 
se repeziră la mâncare. La un moment dat, Michael îi legănă 
lui Kay un ciorchine de struguri deasupra capului. 

— Ei bine, spuse ea, o să mă servesc. 


79 


Ciuguli o boabă din ciorchine. 

— Ai făcut-o foarte incitant, spuse Michael. 

Ea se uită înspre pădure, însă nu văzu pe nimeni. 

— N-am vrut să fac asta. N-am vrut să fac numa; asta. 

Făcu o pauză. De ce să nu întrebe? Nu era ceva legat de 
afaceri. El o adusese aici pentru o întâlnire romantică. Cu 
ocazia aniversării lor. 

— De unde-i mâncarea asta? 

Îi arătă cu degetul malul opus al lacului. 

— Mi-au livrat-o aici. 

— Al cui e pământul ăsta? 

— Pământul ăsta? De-aici? 

Ea se încruntă. 

— Oh, spuse el. Cred că altău. 

— Crezi? 

— Bine, e al tău. 

Apoi se ridică. Scoase o bucată de hârtie din buzunarul de 
la spate. Era copia xerox a documentului oficial. Ca tot ce 
aveau în proprietate, pe document era trecut numele ei, nu al 
lui. 

— La mulţi ani, îi spuse el. 

Kay își luă trandafirii. Faptul că puteau să-și permită asta, 
pe lângă casa din Las Vegas, o încânta și-o înspăimânta în 
aceeași măsură. 

— E clar, știi cum să faci o fată să se simtă bine, zise ea. 

Michael știa că n-ar fi trebuit să-i spună că și pământul ăsta 
era tot un cadou cu ocazia aniversării lor. Deja întrecea 
măsura. _ 

— Ultimul tău cadou, spuse el. Işi puse mâna dreaptă pe o 
Biblie imaginară și o ridică pe cea stângă. Jur că nu vor mai fi 
și alte surprize. 

Ea se uită în sus la el. Mâncă o căpșună. 

— Ai cumpărat pământul de-aici fără să mă întrebi și pe 
mine? 

El clătină din cap. 


80 


— Deţin o parte dintr-o companie imobiliară care l-a 
cumpărat. Este o investiţie. Mă gândeam că am putea să 
folosim acest pământ pentru noi. Pentru familie. 

— Pentru familie? 

— Da. 

— Ce vrei să spui prin familie? întrebă ea. 

El se întoarse cu faţa înspre lac. 

— Kay, trebuie să ai încredere în mine. Lucrurile sunt într-o 
fază mai delicată acum, însă nu s-a schimbat nimic. 

Totul se schimbase. Însă ea știa foarte bine că trebuia să-și 
ţină gura. 

— Ne muţi la Las Vegas, iar după aceea, până să apucăm 
să despachetăm, ne muţi din nou aici? 

— Fredo a aranjat deja lucrurile pentru noi în Las Vegas. 
Însă, pe termen lung, Lacul Tahoe reprezintă o oportunitate 
mai bună. Pentru noi, Kay. Poţi să lucrezi împreună cu 
arhitectul, să-ţi construieşti casa visurilor tale. Poate că o să 
dureze un an sau doi. Nu te grăbi! Fă-o cum trebuie! Copiii pot 
să crească înotând în lacul ăsta, explorând pădurea, călărind 
cai, schiind. Se întoarse cu faţa la ea. În ziua în care ţi-am 
propus să te măriţi cu mine, Kay, ţi-am spus că, dacă totul 
merge cum trebuie, afacerile noastre vor fi complet legale în 
cinci ani de zile. 

— Mi-amintesc, îi răspunse ea, deși de-atunci încoace 
aceasta era prima oară când vorbeau despre asta. 

— Asta rămâne valabil. A trebuit să mai facem niște 
aranjamente, e-adevărat, și n-a mers totul foarte bine. Nu 
pusesem la socoteală moartea tatălui meu. Și au mai fost și 
alte lucruri. Nu te poţi aștepta ca un plan în care sunt 
implicaţi oameni să iasă perfect. Însă - și aici își ridică degetul 
arătător - suntem pe-aproape. In ciuda unor piedici, Kay, 
suntem foarte, foarte aproape. 

Zâmbi și se lăsă în genunchi. _ 

— Las Vegasul are deja o anumită reputaţie. In oricare 
variantă a acestui plan, o să ne menţinem afacerile legate de 
hotelul și de cazinoul de-acolo. Insă Lacul Tahoe este altceva. 


81 


E un loc unde s-ar putea să ne fie bine pentru tot restul vieții. 
Avem suficient pământ aici ca să construim orice fel de casă 
îți dorești. Cu maică-mea, cu ai tăi, dacă vor. Oricine vrea să 
vină aici e bine-venit, este spaţiu suficient. 

Nu îi pomeni pe sora sau pe fratele lui. Kay îl cunoștea 
destul de bine ca să fie sigură că omisiunea asta fusese 
intenţionată. 

— Pot să iau hidroavionul ca să ajung sau să plec de-aici și, 
în plus, orice avion, de orice mărime, poate zbura până la 
Reno, care este în sus pe șosea, nu departe de-aici. Carson 
City se află la mai puţin de-o oră de-aici. lar San Francisco 
este doar la trei ore distanţă. 

— Carson City? 

— Capitala. 

— Credeam că Reno este capitala. 

— Toată lumea crede asta. Nu, e Carson City. 

— Ești sigur? 

— Am fost acolo cu afaceri, chiar la clădirea Capitoliului. 
Vrei să ţi-o dovedesc? 

— Sigur. 

— E Carson City, Kay, crede-mă. Cum propui să-ţi dovedesc 
asta? 

— Tu ești cel care mi-a propus s-o dovedească. 

El luă un ou. ÎI ţinu ca pe o săgeată de darts și-l aruncă cu o 
mișcare bruscă spre ea. Ea îl prinse și cu aceeași mișcare ÎI 
aruncă înapoi spre el. Îl rată. Trecu pe lângă el și căzu în lac, 
iar el izbucni în râs. 

— E bine să te văd așa, îi spuse ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu pot să-ţi explic. 

Se așeză lângă ea. 

— Sunt o grămadă de lucruri pe care nici eu nu le pot 
explica, Kay. Însă am o viziune. E aceeași viziune pe care am 
avut-o întotdeauna, numai că acum e al naibii de aproape de 
realitate, cu copiii noștri crescând mai degrabă așa cum ai 
crescut tu decât cum am crescut eu, ca toți copiii americani 


82 


care pot ajunge orice își doresc. Tu ai crescut într-un orășel 
mai mic; așa vor face și ei. Tu ai fost la un colegiu bun; la fel 
vor face și ei. 

— Dar și tu ai fost la unul. Chiar la unul mai bun. 

— Da, dar tu l-ai și terminat. Ei nu vor trebui să-l 
părăsească pentru niciun motiv, și în mod sigur nu pentru a 
mă ajuta în afaceri. Nu vor fi influenţaţi de mine așa cum am 
fost eu influențat de tatăl meu, iar faptul că vor trăi aici va 
face asta mai ușor. Ne distanţăm de familie... 

Kay își arcui o sprânceană. 

— Poţi înţelege orice prin familie, bine? Familia. Familia 
noastră. Noi înșine. Ne distanţăm noi înșine de tot ceea ce... - 
apucă o sticlă de lapte goală pe jumătate și bău pe 
nerăsuflate restul rămas - de, hai să-i spunem, New York. 
Acest simplu fapt urmează să ne traseze un drum nou. 
Proprietăţile noastre din statul Nevada - și ăsta nu e un stat 
foarte populat, Kay, nu încă, proprietăţile noastre de-aici o să 
ne dea posibilitatea de a reorienta afacerile pe niște căi care 
ar fi fost imposibile în New York. Deja am terminat cu partea 
cea mai grea a acestui proces. la aminte la ce-ţi spun acum: 
în cinci ani de-acum înainte, familia Corleone ar trebui să fie 
din toate punctele de vedere la fel de legală ca Standard Oil. 

— Ar trebui, repetă Kay. 

El oftă. Dacă tot așa fusese și în calitate de profesoară, 
atunci elevii ei fuseseră norocoși, dar în același timp pierduţi. 

— Îmi pare rău că nu pot fi sută la sută sigur. Dar oare ce 
anume este sigur sută la sută în viaţă? 

— Familia, nu-i așa? 

Michael hotărî să ia asta ca pe-o glumă. 

— Ce altceva aș putea să fac? Să plec, să stau deoparte? 
Chiar dacă aș putea să fac asta și să nu te transform în 
văduvă, atunci ce-ar mai rămâne de făcut? Să-mi iau o slujbă 
și să vând pantofi în timp ce-aș continua cursurile la seral ca 
să termin colegiul? Oamenii se bazează pe mine, Kay, și, în 
timp ce tu și copiii sunteţi pe primul plan și așa veţi fi 
întotdeauna, mai sunt și alţii de care trebuie să ţin cont. 


83 


Fredo, Connie, maică-mea, și aici e vorba numai despre cei 
mai apropiaţi din familie, nu despre afaceri. Am vândut 
compania de ulei de măsline deoarece aveam nevoie de o 
sumă apreciabilă de bani gheaţă, aprobată în totalitate de 
guvern, dar, chiar și după asta, noi încă deţinem controlul și 
avem beneficii din toate tipurile de afaceri complet legale: 
fabrici, tranzacții imobiliare comerciale, zeci de restaurante și 
un lanţ de producere și desfacere a hamburgerilor, diferite 
ziare și radiouri, agenţii de pariuri, un studio cinematografic, 
până și o firmă de investiţii de pe Wall Street. Toate interesele 
noastre în domeniul pariurilor și în ceea ce privește 
împrumutul de bani pot fi în întregime operate acolo în 
deplină legalitate. lar despre cât cheltuim ca să-i ajutăm pe 
politicieni pentru a fi aleși - nu e nicio diferenţă faţă de ceea 
ce face în acest sens orice mare corporație sau sindicat. 
Presupun că aș putea să mă opresc și să stau cu mâinile-n 
sân, să mă uit cum se destramă totul, cum pierdem totul. Sau 
- și-și ridică degetul arătător, sau, în loc de asta, aș putea să- 
mi asum ceva mai multe riscuri calculate și să încerc să aduc 
la îndeplinire un plan care aș spune că e implementat deja în 
procent de optzeci la sută. Știi că nu pot să-ţi dau detalii și să- 
ți spun care sunt datele sale specifice, însă o să-ţi spun, Kay, 
că, dacă ai încredere în mine, în cinci ani o să stăm fix în locul 
ăsta, uitându-ne cum copiii noștri - Mary și Anthony și poate 
încă alţi doi - înoată în lac, în timp ce Tom Hagen, fratele meu 
Tom, o să fie deja de două luni guvernator al marelui stat 
Nevada, iar numele de Corleone va fi început să însemne 
același lucru și să aibă aceeași rezonanță pentru majoritatea 
americanilor ca numele de Rockefeller și Carnegie. Vreau să 
fac lucruri mari, Kay. Lucruri mari. lar motivul principal pentru 
asta, mai înainte de toate, îl reprezentați tu și copiii. 

Se apucară să strângă prânzul. Michael fluieră, iar Tommy 
Neri își făcu apariţia din pădure. Le spuse că el și băieţii 
mâncaseră deja, însă o gustărică avea să fie bine-venită, și le 
mulțumi. 


84 


Michael o conduse pe Kay până la debarcaderul acoperit, 
înăuntru era o Chris-Craft?! acvamarin cu niște panouri 
dichisite. El îi întinse o mână, iar Kay se sprijini. Se aștepta ca 
Tommy Neri să vină după ea, însă el dezlegă barca și rămase 
în spate. 

— Mă întrebam, spuse Michael, scoțând ambarcaţiunea cu 
spatele înspre lac, care-i până la urmă cadoul tradiţional al 
aniversării de cinci ani a căsătoriei. 

— Lemnul. Ceea ce mă face să-mi aduc aminte de... 

Scoase din geantă o felicitare și i-o dădu. 

— Pe bune? întrebă el. Lemnul? 

— Pe bune, răspunse ea. Deschide aia o dată! 

Michael zâmbi și-i arătă malurile lacului încadrate de 
copaci. 

— la uite, spuse el. Lemn. 

— Deschide felicitarea, zise ea. 

Când o deschise, din aceasta căzu o broșură. El o luă de 
jos. 

— Uite, spuse ea. Lemn. 

Era de la magazinul de suvenire al unui club de muzică 
country din Las Vegas. 

— Lemn și fier la un loc. Ti-am comandat un set de crose de 
golf, spuse ea. Îl strânse de braţul drept. Trebuie să te duci să- 
ţi ia măsurile pentru ele. 

— Golf, ha? 

— Nu-ţi place? Nu vrei să te apuci de sportul ăsta? 

— Ba da, spuse el, frecându-și un obraz. Este perfect. Golf. 
Ca oricare alt bogătan american. Imi place. O să mă apuc. 


Michael băgă barca în viteză, și începură să traverseze 
lacul spre oraș. Kay se lipi de el pe banchetă, iar el o cuprinse 
cu brațul. Acceleră la maximum. Ea-și sprijini capul pe umărul 
său și-l ţinu acolo pe tot timpul călătoriei de douăzeci de 
minute. 


21 Model de barcă cu motor. (n. red.) 
85 


— Mulţumesc, îi spuse ea când se apropiară de țărm. Îmi 
place la nebunie. Îmi place planul tău. Se aplecă spre el. Și... 

Îl sărută. Lui Michael nu-i plăcea de obicei să-și manifeste 
emoţiile în public, însă ceva din sărutul ei îl atinse profund, 
așa că, în timp ce ea începuse să se retragă, o trase spre el și 
continuă s-o sărute, mai apăsat. 

Când, în cele din urmă, se separară unul de celălalt, fără 
respiraţie, auziră aplauze. Erau doi adolescenţi de pe mal. 
Fiecare din ei era cu o fată. Fetele-și cerură scuze: 

— Sunt niște retardaţi, zise una din ele. 

— Nu poţi să-i iei nicăieri cu tine, spuse cealaltă. 

Erau cu toţii îmbrăcaţi ca și cum abia veniseră de la 
biserică. 

— Nu-i nevoie de niciun fel de scuze, spuse Michael. la 
spuneţi, există vreun cinematograf prin zonă? 

Era unul, și primiră indicaţii cum să ajungă acolo. Băieţii 
rămaseră în urma fetelor, râzând și lovindu-se unul pe altul, 
amical, cu pumnul în braţ. 

— Aveam de gând să-ţi spun... reluă Kay. 

— Că mă iubești, continuă Michael. A 

— Că ești la fel de rău ca băieţii ăia, spuse ea. Insă şi tu mă 
iubești. 

Cinematograful era închis. Filmul care rula în acele zile era 
unul făcut de compania de producţie a lui Johnny Fontane, 
care, în procent de șaizeci la sută, se afla în proprietatea unei 
corporaţii private din Delaware, în care acţiunile erau de fapt 
deținute de familia Corleone. La un moment dat, Michael avea 
să cumpere întreaga afacere la un preţ simbolic. Asta dacă 
era ceva care să merite cumpărat. Compania fusese cândva 
destul de profitabilă. Filmul ăsta, la fel ca majoritatea celor 
mai recente, nu-l avea în rolul principal pe Johnny Fontane. 
Michael ciocăni în geam. 

— E închis, Michael. 

El dădu îndărătnic din cap. Bătu și mai tare. Nu peste mult 
timp, un bărbat chel îmbrăcat într-o cămașă de cowboy și 
pantaloni de salopetă ieși pe hol și le spuse că era închis. 


86 


Michael dădu iarăși din cap în semn că nu și continuă să 
ciocănească. Omul veni la ușă. 

— Îmi pare rău, domnule. Duminica nu avem decât 
spectacolul de la șapte treizeci. 

Michael îi făcu semn bărbatului să deschidă ușa, iar acesta 
se conformă. 

— Am înțeles, spuse Michael. Numai că eu și soţia mea 
suntem aici pentru o întâlnire romantică, iar tipul ăsta - se 
întoarse și se uită la afișul filmului, Dirk Sanders, este starul ei 
favorit, nu-i așa, scumpo? 

— Oh, da, așa e. 

— Ei bine, o să puteţi să-l vedeţi diseară. La șapte jumate. 

Michael se uită la mâna stângă a omului. 

— Vedeti, trebuie să fim totuși înapoi acasă până la acea 
oră, fiindcă astăzi sărbătorim aniversarea a cinci ani de 
căsătorie. Știţi cum este, nu-i așa? 

— Eu sunt proprietarul, spuse el, nu proiecţionistul. 

— Ceea ce face ca timpul dumneavoastră să merite toţi 
banii. Nu m-aș fi așteptat să faceți un asemenea favor pentru 
un Simplu străin. Totuși, știți cum să operaţi proiectorul, nu-i 
așa? 

— Normal că știu. 

— Am putea să stăm puţin de vorbă? Între patru ochi? Doar 
un minut? 

Bărbatul își dădu ochii peste cap, însă Kay înţelese că totuși 
ceva din privirea rece a lui Michael îl afectase. Îl lăsă pe 
Michael să intre. Schimbară câteva cuvinte în șoaptă. In 
câteva momente, Michael și Kay stăteau în mijlocul sălii, iar 
filmul își derula primele scene. 

— Ce i-ai spus? 

— S-a dovedit că avem niște prieteni comuni. 

După câteva minute, în timp ce personajele principale se 
întâlneau pur și simplu din întâmplare în Paris, într-o versiune 
tehnicolor cu sunet de fond, proprietarul cinematografului le 
aduse două cola și o găletușă de popcorn proaspăt făcut. 
Bărbatul și femeia din film nu se suferiră reciproc din prima, 


87 


lăsând să se înțeleagă banalul și inevitabilul fapt că până la 
urmă se vor îndrăgosti unul de altul, în curând, Kay și Michael 
începură să se pipăie și să se sărute în întunericul sălii, 
asemenea puștilor veniţi la film. Nu puteau să plece, nu 
acum, după ce-l făcuseră pe proprietar să ruleze filmul numai 
pentru ei. Așa că rămaseră acolo. Situaţia devenea din ce în 
ce mai încinsă. 

— Uite, șopti Kay, punându-i mâna pe penis, lemn curat. 

Michael izbucni în râs. 

— Șșșt, spuse Kay. 

— Suntem singuri, replică Michael. Doar noi doi. 


Cu un an în urmă, unul din cei doi bărbaţi care se tot foiau 
de colo-colo în preajma zonei de îmbarcare de la Poarta 10B 
de la aeroportul din Detroit era un frizer pe Court Street, în 
Brooklyn, care-și mai scotea și altfel banii, anume, fumizându- 
i informaţii unui tip care i le transmitea unui alt tip, care la 
rândul său îi raporta lui Pete Clemenza. Celălalt era un 
crescător de capre din Sicilia, de lângă Prizzi. De-a lungul 
anilor, loialitatea și promovările pe câmpul de bătaie, dar și o 
lipsă acută de oameni care să se ocupe de asta îi ajutaseră să 
urce în ierarhie mult mai rapid decât putea s-o facă o 
persoană în timp de pace. Frizerul era deja la a treia generaţie 
în America, italiana vorbită de el fiind îngrozitoare; păstorul 
de capre încă se mai lupta cu limba engleză. La cursa lor spre 
Las Vegas se făcea chiar acum îmbarcarea. Nici urmă de 
Fredo Corleone. Păstorul de capre îi făcu semn ţinând un 
telefon imaginar la ureche. Frizerul oftă și dădu din cap 
aprobator. Ce șansă mai avea? Se duse la un telefon public și 
începu să bage fise în el. 

— Serviciul telefonic din Las Vegas, spuse vocea de la 
capătul firului. 

Se zvonea că fetele de la serviciul telefonic, aceasta și 
respectiv cea din Brooklyn, erau nepoatele lui Rocco 
Lampone, niște tipe splendide, pe care însă nimeni nu le 
văzuse și nu putea băga mâna-n foc pentru asta. 


88 


— Domnul Frizer vă sună, spuse el. 

— Da, domnule. Care-i mesajul dumneavoastră, Domnule 
Frizer? 

— Bagajul nostru, spuse el, s-a rătăcit. 

Era cât pe ce să spună „pierdut”, însă asta s-ar fi 
interpretat ca „ucis”. 

— Așa că n-o să fie în cursa programată. 

— Da, domnule. Asta-i tot? 

„Asta-i tot?” Când Don Corleone o să audă că noii 
bodyguarzi ai lui Fredo îl pierduseră într-un cazinou, undeva în 
ținuturile sălbatice din Detroit, da, într-adevăr, asta avea să 
fie tot. 

— Vreau doar să vă spun că eu și Domnul... 

Frizerul se blocă. Cum se spunea în italiană la capră? 
Acoperi receptorul cu mâna. Crescătorul de capre era de 
partea cealaltă a holului, luându-și niște cafea. 

— Come și dice „capră”? 

— La capra, răspunse acesta, dând din cap nelămurit. 

Ca și cum frizerul, crescut pe Court Street, ar fi văzut 
vreodată vreo capră și-ar fi avut vreodată ocazia să înveţe 
cuvântul ăla nenorocit. 

— Eu și Domnul Capra îl căutăm. Sperăm să plecăm cu 
următoarea cursă cu tot cu bagaj. 

— Da, domnule. Vă mulţumesc. 


Sandra Corleone își parcă Roadmasterul pe iarba de lângă 
căminul unde avea să stea Francesca. 

— Oh, mamă, spuse Francesca în timp ce-și îmbrăca rapid 
noul pardesiu la modă. Doar n-ai de gând să parchezi aici, nu- 
i așa? 

Toate celelalte mașini erau îngrămădite pe caldarâmul 
străzii și în zona de încărcare. 

— Sunt sigură că este în regulă, răspunse Sandra, oprind 
mașina și întinzându-se spre bancheta din spate, ca s-o 
trezească pe Kathy. 

Ca un făcut, alte două mașini o luară pe urmele ei. 


89 


— Oamenii trebuie să parcheze undeva. 

Deschiseră portbagajul, iar Kathy le puse în brațe atât 
Francescăi, cât și Sandrei o grămadă de cutii, care proveneau 
toate de la magazinul de băuturi spirtoase al logodnicului 
mamei lor. Marea majoritate a celorlalţi copii își aveau 
lucrurile în cutii normale. Kathy luă numai un ventilator de 
birou și radioul Bakelite al Francescăi. 

— Cineva trebuie să ţină ușa, spuse ea. 

Ușile de la intrare erau larg deschise. Kathy apăsă butonul 
de la lift. Mama era deja leoarcă de transpiraţie. Işi puse 
cutiile jos în lift. 

— Sunt bine, zise ea, gâfâind prea tare ca să mai poată 
spune ceva. 

Avea treizeci și șapte de ani, era demodată și se îngrășase 
foarte mult de când se mutaseră în Florida. 

— Nu pot să cred c-o lași pe mami să care ce-i mai greu, 
spuse Francesca. 

— Nu mă simt prea bine, zise Kathy zâmbind compătimitor. 
Nu pot să cred că porți impermeabilul ăla. 

— Nu se știe niciodată când s-ar putea să plouă, îi replică 
Francesca. 

Kathy știa foarte bine că era vorba despre etichetă. 
Francesca purta pantaloni trei sferturi, mulați. Studentelor 
îmbrăcate în orice altceva decât în rochie li se cerea să-și 
acopere corpul cât mai mult posibil. Cele mai multe dintre ele, 
aflase Francesca în timpul instructajului preliminar, alegeau 
pardesiul. Această regulă privind eticheta probabil că nu se 
aplica din ziua în care te mutai, însă Francesca nu voia să 
riște. Era genul de persoană care respectă regulile. 

Când ajunse în camera Francescăi, Kathy puse jos 
ventilatorul și radioul, se ghemui de-a curmezișul patului 
dublu fără așternuturi, se apucă de burtă și începu să geamă. 

Francesca își dădu ochii peste cap. Cum ea avea foarte rar 
crampe, era sceptică cu privire la faptul că soră-sa mai avea 
probleme de genul acesta. Dar să se mai și plângă în legătură 
cu asta era la fel de inutil pe cât de inutilă era și Kathy. 


90 


— Unde sunt cearșafurile? întrebă Sandra. 

— Pe patul celălalt, răspunse Francesca. 

— Nu alea. 

Scoase o pilă de unghii și începu să deschidă cutiile. 

Francesca mai făcu un drum de una singură. Când se 
întoarse, patul era făcut, cu niște cearșafuri roz, iar Kathy se 
sprijinea pe pernele de pe pat, cu ventilatorul îndreptat spre 
ea, cu ochii închiși, cu un șervetțel umed în jurul frunţii, bând 
niște cola cu paiul și ascultând jazz la radio. 

— De unde-ai luat sucul? 

— Administratoarea căminului le-a adus, spuse Sandra. Ca 
să-ţi ureze bun venit. 

— l-am spus că eu sunt Francesca, murmură Kathy. 

Pentru o fracțiune de secundă Francesca se enervă. Dar 
probabil că nu fusese o idee rea. Nu era vorba decât despre o 
băutură răcoritoare. lar faptul că sora ei pretinsese că este 
ea, Francesca, dăduse roade, și nu avea cum să creeze 
probleme pe termen lung. O chestie la fel de eficientă precum 
Kathy. 

— Mulţumesc, spuse Francesca. 

Kathy îi făcu semn cu mâna. 

— N-ai pentru ce. 

— Bine. Ai de gând să-mi dai și mie niște suc? 

— E Charles Mingus. 

— Minunat. Ai de gând să-mi dai și mie niște cola de la 
tine? 

Kathy îi întinse sticla. 

— Charles Mingus cântă la chitară bas. Foarte tare, nu-i 
așa? 

Francesca scoase paiul și bău cât de mult putu din cola, 
sperând s-o termine, însă acidul îi ieși pe nas. li înapoie sticla 
surorii ei. 

Când coborâră din nou, maică-sa își băgă capul în camera 
de zi comună, luă un scaun de lemn ce părea destul de firav 
și îi făcu semn cu capul Francescăi să meargă în jos spre un 
hol întunecat, unde era intrarea laterală. Orele n-aveau să 


91 


înceapă până marţi, și, mulțumită maică-sii, Francesca 
încălcase deja două reguli de bază de la instructaj - „Nu lăsa 
niciodată ușa de la intrarea laterală deschisă” și „Nu lua 
niciodată piese de mobilier din camera de zi”. Alte fete și 
părinţii lor beneficiară imediat de aceste încălcări ale 
regulilor, făcând la fel. 

Mama ei luase trei cutii grele și abia se târa cu ele. 
Francesca puse jos ce avea în braţe, pe scările de la intrarea 
laterală, așteptând ca maică-sa s-o ajungă din urmă. 

— De ce nu ai vrut să te duci la o școală de fete? strigă 
Sandra Corleone, respirând greu, arătând cu capul înspre 
clădirea alăturată, unde o mulţime de tineri și părinţii lor 
făceau aceeași operaţiune de mutare în cămin. Maică-sa 
vorbea foarte tare. Așa, ca soră-ta? 

Rochia subţire a mamei sale era atât de udă de 
transpiraţie, încât în unele locuri Francesca putea să-i vadă 
sutienul și chiloţii de culoare închisă. Nu era o femeie chiar 
subţirică, însă lenjeria ei părea de-a dreptul gigantică. 

— Cum o să-i poţi descărca toate lucrurile lui Kathy de una 
singură? 

— Nu-ţi face griji cu privire la Kathy. Ea o să fie bine. Ştii, 
nimeni nu mi-a spus că exact lângă căminul vostru o să fie 
căminul băieţilor. Ridică vocea și mai mult. Nu-mi place 
chestia asta. 

Oamenii se uitau la ele, Francesca era sigură de asta. Ar fi 
vrut s-o corecteze și să-i spună că era căminul bărbaților, 
dacă n-ar fi fost sigură că asta avea să agraveze lucrurile. 

Tura următoare, maică-sa luă o încărcătură mai ușoară. Cu 
toate astea, când ajunseră la intrarea laterală, pufăia deja și 
sufla din greu, așa că trebui să se oprească. Se așeză pe 
scaunul de lemn cu care blocase ușa, care scârţâia îngrozitor. 
Se presupune că oamenii se mută în Florida ca să stea tot 
timpul afară la soare și să slăbească, pentru a arăta bine în 
echipamentul de tenis și respectiv pe plajă. Maică-sa se 
îngrășa însă din ce în ce mai mult. Vara asta, Francesca îl 


92 


surprinsese pe Stan Beţivanul ciupind-o pe maică-sa de fese 
și spunându-i că-i place fundul ei. Pe Francesca o trecu un fior. 

— Cum e posibil să-ți fie frig? întrebă mama ei. 

— Nu, nu mi-e frig. 

— Eşti bolnavă? 

Se uită la maică-sa, care, aproape leșinată din cauza 
căldurii, stătea prăbușită în amărâtul ăla de scaun. 

— Nu, îi răspunse Francesca. Sunt bine. 

— Chiar alături, repetă maică-sa, arătând înspre căminul de 
băieţi, de astă dată cu degetul. Iți vine să crezi asta? Mie nu- 
mi vine. 

Oare de ce vorbea atât de tare? 

— Așa că, de ce nu te-ai dus la o școală de fete? 

Și-o spuse atât de tare, încât Francesca era sigură că o 
auziseră și cei din căminul bărbaților. 

— E o școală bună, mamă, am dreptate sau nu? 

Se întinse s-o ajute pe maică-sa să se ridice. 

— Hopa, sus! 

Când aveau să ajungă la Barnard, Francesca știa, tot ce 
avea Kathy să audă era: „De ce a trebuit să mergi undeva 
atât de departe de casă?” Nicio faptă a Francescăi nu era 
considerată suficient de bună comparativ cu una a lui Kathy și 
viceversa. Înainte de balul anual, maică-sa o trăsese pe 
Francesca deoparte pentru a-i preamări calităţile băiatului cu 
care ieșea Kathy, cu care tot în noaptea aia, mai târziu, avea 
s-o termine. După aceea, Francesca îl invitase să meargă cu 
ea la petrecerea lui Sadie Hawkins. A doua zi, maică-sa 
începuse să-i înșire toate defectele lui. „E schimbat, îi spusese 
Sandra. Oricine are ochi poate să vadă asta.” 

Francesca se mai duse o dată jos, tot de una singură. Abia 
atunci observă cât de multe uși erau împodobite cu litere 
grecești.  Maică-sa și Kathy discutaseră cu ea și-o 
convinseseră să nu vină cu-o săptămână înainte, momentul 
oportun pentru a se înscrie într-o frăţie a fetelor, deoarece 
maică-sii îi intrase deja în cap ideea că o călătorie lungă cu 
mașinoiul ăla al ei poate fi chiar comodă, iar Kathy îi spusese 


93 


că frăţiile fetelor erau minunate, dar numai pentru niște târfe 
blonde și proaste, acele WASP?, dar nu și pentru sora ei, care 
avea deja o familie și care în mod sigur n-avea nevoie să 
pretindă că era înfrățită cu o adunătură de târfe blonde. 
Francesca pusese capăt discuţiei, spunând că avea să se 
înscrie. Însă n-o făcuse. Abia acum îi trecu prin minte că din 
cauză că nu-și făcuse nicio prietenă săptămâna trecută avea 
să fie catalogată ca fiind o ratată, o paria: ca fiind diferită. 

Până se întoarse ea în cameră, maică-sa îi deschisese deja 
cutiile și valizele și începuse să scoată lucrurile din ele. li mai 
scosese și o mică fotografie a Fecioarei Maria și un set de 
coarne roșii, pe care Francesca nu avea de gând să le lase la 
vedere. 

— Nu trebuie să faci asta, îi spuse Francesca. 

— Stai liniștită, răspunse Sandra. Nu-i nicio problemă. 

— Pe bune, reluă Francesca. Pot să mă ocup eu de ele. 

Kathy râdea. 

— De ce nu-i spui direct că nu-ţi place să-ţi umble prin 
lucruri? 

— Nu-mi place să-mi umbli prin lucruri, mamă. Nu-s decât 
niște fleacuri. 

— Acasă îți umblu prin fleacuri. Fleacuri? Sper că școala 
asta bună de-aici o să te înveţe să nu mai vorbești ca un 
maimuţoi fără educaţie. Și, oricum, ce încerci să ascunzi de 
mine, ai? 

— Nimic. fără educație? Și, în cazul în care n-ai observat, 
nu mai suntem acasă. 

Sandra tresări ca și cum ar fi auzit un zgomot puternic. 

Apoi se așeză la biroul Francescăi și izbucni în lacrimi. 

— Acum, na, hai c-ai făcut-o, spuse Kathy, ridicându-se. 

— Nu ești de niciun ajutor. 

— Nu vorbeam cu tine, o repezi Kathy, și sigur avea 
dreptate: căci nu numai căscatul și râsul pot fi contagioase. 


*2 White Anglo-Saxon Protestant - cuvânt ofensator folosit ca insultă la 
adresa oamenilor albi, de bani gata, cu putere şi cu oportunităţi pe care 
alţii nu le au. (n.tr.) 

94 


Gemenele lăcrimară și apoi izbucniră la rândul lor în 
hohote. Toate trei se înghesuiră una în alta în pat. Fusese un 
an îngrozitor, înmormântarea bunicului Vito, care-i afectase 
pe toţi. După care urmase bizara dispariţie a unchiului Carlo. 
Chip, cel mai drăguţ din familie, după ce primise o poreclă la 
școală, se enervase și-i spărsese capul respectivului cu un 
termos. Cu toate astea, doar o singură dată se găsiseră toate 
trei în ipostaza asta: unite și îmbrăţișate în timp ce plângeau. 
Fetele se aflau la ora de matematică a domnului Chromos. 
Directorul venise să le ia în timpul orei și le dusese la el în 
birou fără să le spună de ce. Mama lor era acolo, înăuntru, 
roșie la faţă și abia respirând. Ea fusese cea care le spusese: 
„E vorba despre tatăl vostru, a suferit un accident. Toate trei 
se prăbușiseră pe canapeaua portocalie ce mirosea urât a 
directorului și plânseseră în hohote, cine mai știe pentru câtă 
vreme. Acum, plângând iarăși împreună, trebuie să se fi 
gândit și la ziua aceea. Hohotele lor de plâns se întețiră, 
respiraţia le deveni și mai sacadată, iar îmbrăţișarea - mai 
strânsă. 

In cele din urmă, se calmară și slăbiră strânsoarea în care 
se ţineau una pe alta. Sandra inspiră adânc și spuse: 

— Nu-mi doresc decât... 

Și n-apucă să mai spună și restul. 

De la ușă se auzi un ciocănit puternic. Francesca își ridică 
privirea, așteptându-se ca acesta să fie primul contact 
adevărat cu administratoarea căminului. In locul ei văzu un 
cuplu, el într-un costum albastru-deschis, iar ea cu o tunsoare 
ca de pudel, amândoi zâmbind și având niște ecusoane cu: 
„Salut, numele meu este” și numele respective afișate vizibil. 

— Nu vă supăraţi, întrebă bărbatul pe ecusonul căruia scria 
„Bob”. Aceasta este camera 322? 

Numărul era scris cu vopsea neagră pe ușă. De fapt, 
degetul său arătător atingea numărul respectiv. 

— Da, scuzaţi-ne, spuse femeia. 


95 


Amândoi aveau un accent sudic extrem de greu de înțeles. 
Pe ecusonul ei scria „Barbara Sue (Babs) “. Se uită dincolo de 
ele la Fecioara Maria și se încruntă. 

— Dac-aţ' dori să ne întoarcem mai târziu... 

— Asta-i camera ei, spuse bărbatul, dându-se la o parte și 
împingând ușor în faţă, peste pragul de la intrare, o fată cu 
pielea măslinie. 

Fata rămase cu privirea în jos, uitându-se la pantofii ei de la 
Mary Jane. 

— Cred că vă deranjăm, spuse femeia. 

— Deranjăm? întrebă bărbatul. 

Sandra Corleone își suflă nasul. Kathy își șterse fața de 
perna Francescăi. Francesca își folosi propria mână. 

— Nu, spuse ea. Nu. Îmi pare rău. Intraţi. 

— Fantastic, spuse bărbatul. Sunt reverendul Kimball, 
aceasta este soția mea, doamna Kimball, iar ea este fiica 
noastră Suzy. Cu un singur Z. Și nu este prescurtarea de la 
Suzanne. Doar Suzy. Spune bună ziua, Suzy. 

— Bună ziua, murmură fata, după care se uită iar în jos la 
pantofii ei. 

— Noi suntem baptiști. Bărbatul făcu semn din cap spre 
Fecioara Maria. Avem însă și catolici în Foley, orașul din 
apropiere. O dată am jucat golf cu liderul lor. Părintele Ron. 

Francesca se prezentă pe ea și familia ei - pronunţând Cor 
lee-own, nume pe care până și maică-sa îl folosea în ultima 
vreme - și se pregăti pentru o întrebare legată de numele ei 
de familie. Care nu veni. 

Suzy se tot uita de la ea la sora ei și invers, vizibil 
încurcată. 

— Suntem gemene, zise Kathy. Cea de acolo este colega ta 
de cameră. Eu mă duc la altă școală. 

— Sunteţi identice? întrebă Suzy. 

— Nu, răspunse Kathy. 

Suzy păru și mai încurcată. 

— Glumește, o lămuri Francesca. Normal că suntem 
identice. 


96 


Bărbatul observase coarnele. Le atinse. Cu siguranță, erau 
reale. 

— Suzy este indiancă, spuse el, exact ca voi, oameni buni. 

— Este adoptată, șopti femeia. 

— Dar nu din tribul Seminoli, adăugă el, și râse atât de tare, 
încât toţi ceilalți din cameră săriră ca arși. 

— Nu vă înţeleg, spuse Sandra. 

Cu un oftat ca un scheunat, bărbatul se opri din râs. Suzy 
se așeză la ceea ce avea să fie biroul ei și rămase cu privirea 
fixă la blatul de deasupra produs de Formica. Francesca ar fi 
vrut să-i dea flori, vin, ciocolată, orice ar fi putut s-o facă să 
zâmbească. 

— Statul Florida, spuse bărbatul. Ei sunt din tribul Seminoli. 

Și mimă că aruncă o minge de fotbal american. Râse din 
nou, chiar mai tare, și se opri din râs, chiar și mai brusc. 

— Normal că sunt, spuse Sandra. Nu, mă refer la remarca 
despre indieni. Noi suntem italieni. 

Bărbatul și femeia schimbară o privire rapidă. 

— Interesant, spuse el. /nter -saaant. 

— Da, spuse soţia sa. Asta-i cu totul și cu totul altceva. 

Francesca își ceru scuze și spuse că mama și sora ei trebuie 
să plece, dar că ea o să se întoarcă imediat ca s-o ajute pe 
Suzy să-și aranjeze lucrurile și celelalte fleacuri ale ei. Maică- 
sa tresări ușor la auzul cuvântului „fleacuri”, însă, desigur, nu- 
i făcu observaţie în fața familiei Kimball. 

Francesca și Kathy se ţinură de mână în drum spre mașină. 
Niciuna din ele nu putea sau n-avea nevoie să spună ceva. 

— Vrei să conduc eu, mamă? 

Sandra deschise geanta, scoase o batistă și cheile de la 
mașină, pe care i le aruncă lui Kathy. 

— Vezi să nu rămâi însărcinată, îi spuse Kathy. 

Maică-sa se făcu că n-aude, neschițând niciun gest. 

„N-o să devin nicio WASP, gândi Francesca. Sau o blondă 
proastă. Nici n-o să mă înfrățesc cu careva.” O strânse pe 
Kathy de mână. 

— Nu-ţi strica ochii citind prea mult, îi spuse Francesca. 


97 


— Să nu faci nimic din ce n-aș face și eu, o sfătui Kathy. 

— Poate că eu sunt tu, răspunse Francesca. 

Era o glumă mai veche. Se întrebaseră întotdeauna cum 
reușise mama lor să nu le confunde atunci când erau mici de 
tot, admițând întotdeauna că le încurcase de mai multe ori 
până să fie destul de mari ca să-și afirme cu tărie propriile 
identități. Se sărutară pe ambii obraji, apăsat, ca doi bărbaţi, 
iar Kathy se sui în mașină. 

În timp ce Francesca își îmbrăţișa mama în semn de rămas- 
bun, Sandra reuși într-un final să spună: 

— Nu-mi doresc decât, șopti ea, ca tatăl vostru să vă poată 
vedea. 

Sandra se dădu înapoi, triumfătoare. Se uită pe rând la 
fiicele sale. 

— Fetele lui care merg la colegiu. 

Își suflă nasul. O făcu mult prea zgomotos. 

— Lui tati nu i-a plăcut niciodată să ne vadă plângând, 
spuse Francesca. 

— Cui îi place să-și vadă familia plângând? întrebă Kathy. 

— Nu prea era genul care să plângă, spuse Francesca, 
ștergându-și faţa cu mâneca pardesiului. 

— Glumești? întrebă maică-sa. Sonny? Era cel mai mare 
plângăcios dintre noi toți. Plângea la filme. Cântecele 
italienești, vechi și demodate, îl făceau să plângă în hohote, 
ca un bebeluș. Nu ţi-amintești? 

După șapte ani, Francesca începea să nu-și mai 
amintească. 

Se uită cum botul Roadmasterului se îndrepta spre strada 
îngustă, aglomerată, încadrată de palmieri. Când mașina 
dispăru după colţ, Francesca își luă în tăcere „la revedere”. N- 
avea cum să știe cu certitudine asta, însă ar fi pariat pe ce 
avea mai scump că și sora ei făcuse același lucru. 


98 


Capitolul 5 


Nick Geraci auzi niște pași venind din întunericul cazinoului 
abandonat. Un om greoi care târșâia niște pantofi scârţăitori. 

— Imi pare rău, băiete, am aflat de maică-ta, strigă o voce. 

Geraci se ridică în picioare. Era Veselul Sal Narducci, 
vechiul consigliere al lui Forlenza, îmbrăcat într-un pulover de 
mohair cu un model cu romburi. Pe când Geraci era doar un 
copil, Narducci era unul dintre tipii aceia pe care-i vedeai 
stând în față la Clubul Italiano-American, fumând trabucurile 
acelea negre puturoase. Porecla fusese inevitabilă. Un parc 
local de distracţii avea la poartă acest manechin femeie cu 
motor, numită Vesela Sal. Râsul ei, înregistrat, suna precum al 
unei femei care tocmai avusese parte de cea mai bună 
partidă de sex din viaţa ei. Orice Sally, orice Salvatore din 
Cleveland, și jumătate dintre cei pe care-i chema Al și Sarah 
fuseseră porecliţi Veselul sau Vesela Sal. 

— Mulţumesc, îi spuse Geraci. A fost mult timp bolnavă. 
Domnul s-a milostivit de ea. 

Narducci îl îmbrăţișă. Când îi dădu drumul din strânsoare, îl 
mai pipăi de câteva ori pe Geraci, deși era clar că bodyguarzii 
lui Falcone și ai lui Molinari îl percheziționaseră deja în Detroit. 
După care Narducci deschise peretele. Veselul Sal văzu 
geanta, o ridică și dădu afirmativ din cap. 

— Arizona n-a ajutat-o cu nimic, este? 

Puse geanta jos fără ca măcar s-o deschidă, ca și cum ar fi 
putut să numere banii pur și simplu după greutatea ei. O 


99 


jumătate de milion în bancnote de o sută cântărește douăzeci 
și două de kilograme și jumătate. 

— Să stea departe de vremea asta nenorocită? 

— Sigur că i-a fost de mare ajutor, spuse Geraci. l-a plăcut 
acolo. Avea o piscină și toate celelalte. Întotdeauna a fost o 
mare înotătoare. 

Narducci închise peretele. 

— Părinţii ei au trăit undeva la malul mării. La Milazzo, la fel 
ca mine. Eu, unul, nu pot să înot decât de-aici până la 
marginea cealaltă a unui pahar de whisky. Ai fost vreodată 
acolo? 

— Până la marginea cealaltă a unui pahar de whisky? 

— Milazzo. Sicilia. 

— În Sicilia, da, însă până la Milazzo n-am ajuns niciodată, 
spuse el. 

Fusese în Palermo chiar săptămâna trecută, pentru a 
rezolva nişte probleme minore de personal cu clanul 
Indelicato. 

Narducci puse o mână pe umărul lui Geraci. 

— Ei bine, după cum se spune, acum se află într-un loc mai 
bun. 

— După cum se spune, repetă Geraci. 

— Doamne Dumnezeule, uită-te la tine! 

Narducci îi pipăi bicepșii lui Geraci, ca și cum ar fi studiat 
niște fructe pe care ar fi vrut să le cumpere. 

— Ace Geraci! Se pare că ai mai fi încă în stare să reziști 
douăzeci de reprize în ringul de la Garden. 

— Nu, replică Geraci. Probabil numai zece, unsprezece. 

Narducci izbucni în râs. 

— Ştii cât de mulţi bani am pierdut de-a lungul anilor 
mizând pe tine? O grămadă, prietene. O grămadă. 

— Ar fi trebuit să pariezi împotriva mea. Cam asta făceam 
eu de obicei. 

— Am încercat și asta, spuse Narducci. După care ai învins 
întotdeauna. Dar tatăl tău? Ce mai face? 

— Se descurcă. 


100 


Fausto Geraci senior fusese șofer de camion și unul dintre 
oficialii de la Teamsters. Având de-a face cu Evreul, dar fără a 
fi vreodată angrenat în afacerile lui, condusese diverse mașini 
și-i făcuse numeroase servicii acestuia. 

— O are pe soră-mea acolo, cu el. „Cât și pe mexicanca aia, 
din partea cealaltă a Tucsonului, despre care crede că nu știe 
nimeni.” O să fie bine. Îi lipsește faptul că nu mai merge la 
muncă, dacă vrei să știi adevărul. _ 

— Pensionarea nu fi se potrivește anumitor oameni. Insă ar 
trebui să mai lase să mai treacă niște timp, să se obișnuiască 
și el cu ideea. 

Asta era o problemă cu care Nick Geraci nu se așteptase 
niciodată să se confrunte. „Intri viu, spusese Vito Corleone la 
iniţierea lui Geraci, și ieși mort.” 

— Suntem gata? întrebă Geraci. 

— Gata, îi răspunse Narducci, după care-l plesni peste fund 
și-l urmă cât timp traversară cazinoul. 

Geraci se uită după o cale de ieșire, după vreo scară, ceva. 
Așa, să fie, în caz de ceva. 

— Cât timp a trecut de când cazinoul acesta nu mai este în 
funcțiune? întrebă Geraci. 

— Ne întoarcem în timp, la zilele de glorie ale marinei 
italiene, spuse Narducci, făcând referire la flota de 
ambarcaţiuni rapide care operau pe Marile Lacuri pe durata 
Prohibiţiei. Acum noi deţinem aceste nave. E cea mai bună 
achiziţie. Niciun șmecher local n-are posibilitatea să ne atace 
navele. În plus, oaspeţii trebuie să rămână pe lac toată 
noaptea. Oferă-le un spectacol, ceva, aranjează cu niște fete 
și pregătește câteva camere, după care du-i înapoi la mașinile 
lor. Le-ai luat toţi banii, iar ei o să fie fericiţi că ai făcut asta. 

Familia Stracci avea niște uriașe cazinouri secrete în Jersey 
Palisades”, însă, din câte știa Geraci, niciuna dintre Familiile 
din New York nu deţinea asemenea cazinouri plutitoare. Poate 


23 Tărm stâncos abrupt ce mărgineşte partea vestică a râului Hudson, în 
partea de nord a oraşului New Jersey şi în cea de sud a New Yorkului. 
(n.red.) 

101 


că aveau să dezvolte o afacere asemănătoare, îndată ce 
pacea devenea ceva sigur, iar lucrurile aveau să se mai 
calmeze. 

— In afară de restaurantele și de barurile aflate în legalitate 
din Vegas și din Havana, chiar n-avem niciun fel de locaţie de 
genul acesta pe uscat, spuse Narducci. Cu excepţia Virginiei 
de Vest, care chiar nu contează. Poţi să mituiești și să 
cumperi tot statul pentru mai puţini bani decât factura la 
încălzire a locului ăstuia. 

II conduse pe Geraci într-o cameră umedă și rece și 
deschise ușa unui lift vechi care arăta ca o colivie. 

— Relaxează-te, băiete, îi spuse Narducci. Cine crezi c-are 
de gând să te omoare aici? 

— Dacă mă relaxez mai mult de-atât, îi răspunse Geraci, o 
să trebuiască să mă învelești cu plapuma și să-mi citești o 
poveste. 

Se suiră în lift. Narducci zâmbi și apăsă pe buton. Ar fi vrut 
să spună că e în regulă, însă știa ce fusese învăţat Geraci: 
lifturile sunt niște capcane mortale. 

— Ca să schimbăm subiectul, spuse Narducci, am o 
întrebare pentru tine. Cum se face că un cafone” așa mare ca 
tine a făcut Dreptul? 

— Mai cunosc și eu niște oameni. 

_ O făcuse fără să-l ajute nimeni, chinuindu-se foarte mult. 
incă mai avea câteva cursuri la care trebuia să meargă. Însă 
Nick Geraci știa care erau răspunsurile potrivite în diferite 
situații. 

— Am și eu prieteni. 

— Prieteni, repetă Narducci după el. Bun băiat. 

Işi puse mâinile pe umerii lui Geraci și-l masă rapid, așa 
cum ar fi făcut-o un antrenor în pauza unei partide de box. 

Ușa se deschise. Geraci se aștepta la orice. Făcură câţiva 
pași într-un hol întunecat, acoperit cu covor, plin de scaune, 
de canapele și de niște măsute sculptate, care probabil că 
valorau o avere. La capătul holului se afla o încăpere cu 


24 Om necivilizat 
102 


pardoseala din marmură strălucitoare. O tânără asistentă 
medicală, cu părul roșcat, îl împinse pe Vincent - Evreul - 
Forlenza înspre ei, într-un scaun cu rotile. Narducci plecă să-i 
aducă pe Falcone și pe Molinari. 

— Padrino, spuse Geraci. Cum te simţi? 

Putea să vorbească, și probabil creierul nu-i fusese afectat, 
însă n-avea să mai meargă niciodată. 

— Eh, spuse Forlenza, ce știu doctorii ăștia?! 

Geraci îl sărută pe Forlenza pe fiecare obraz în parte, după 
care îi sărută inelul. 

Forlenza fusese nașul său de botez. 

— Ai făcut treabă bună, Fausto, spuse Forlenza. Am auzit 
numai lucruri bune despre tine. 

— Mulţumesc, Nasule, răspunse Geraci. Am trecut printr-o 
perioadă mai dificilă, însă înregistrăm progrese. 

Forlenza zâmbi afectat. Poate că dezaprobarea nu se voise 
evidentă, însă fu remarcată; un sicilian nu are încrederea pe 
care o manifestă americanii în progres, nu folosește acest 
cuvânt în felul în care o făcuse Geraci. 

Forlenza indică din cap o masă rotundă de lângă fereastră. 
Furtuna se dezlănțuise și mai puternic acum. Asistenta îl 
împinse pe Forlenza până la masă. Geraci rămase în 
continuare pe loc. Narducci se întoarse, însoţit de ceilalți Doni 
și de bodyguarzii lor, care-și mai reveniseră de la episodul cu 
răul de avion, însă arătau în continuare șifonaţi. Frank Falcone 
intră cu ochii mijiţi, cu pleoapele grele, cu o expresie bovină. 
Asta explica totul. Molinari îi spusese - după cum stabiliseră - 
cine era Geraci. Falcone arătă cu degetul spre tablourile ce 
reprezentau niște bărbaţi în pantaloni de călărie și niște femei 
trupeșe, cu pielea pală, având diademe pe cap. 

— Îi cunoşti pe oamenii ăștia din tablouri, Don Forlenza? 

— Le-am preluat o dată cu locul ăsta. Anthony, Frank. Dați- 
mi voie să vă prezint unui amico nostro. 

Un prieten de-al nostru. Un prieten de-al meu era doar un 
asociat. Un prieten de-al nostru era cineva cu greutate. 

— Fausto Dominick Geraci, Jr. 


103 


— Spuneţi-mi Nick, le zise Geraci lui Falcone și lui Molinari. 

— Un băiat bun din Cleveland, spuse Forlenza, Ace, așa 
cum obișnuiam să-i spunem, care face acum afaceri în New 
York. De asemenea este, și sunt mândru să spun asta, finul 
meu. 

— Ne-am cunoscut, spuse Falcone. Mai mult sau mai puţin. 

— Ei, Frank. Sunt sigur că nu te deranjează că mă 
mândresc cu finul meu. 

Falcone ridică din umeri. 

— Desigur. 

— Domnilor, spuse Geraci, vă transmit urări de bine din 
partea lui Don Corleone. 

Forlenza se uită la gărzile de corp și li-l arătă pe Geraci. 

— Haide, faceţi-vă treaba! 

Geraci le ieși în întâmpinare, gata pentru a fi 
percheziționat, deși în mod clar o mai făcuseră o dată în 
Detroit. „Încă o dată pe ziua de azi, și deja se va înfiripa ceva 
între noi”, gândi el. Percheziţia asta era făcută la marea artă: 
era completată de-o mână ce-și croia drum pe sub cămașa lui 
și de o alta pe sub betelia chiloţilor, căutând dispozitive de 
înregistrare. Când terminară, doi chelneri cu părul cărunt și cu 
papion la gât aduseră o tavă de cristal cu biscotti all 'uovo, 
niște boluri mici cu căpșune și cu felii de portocale și niște 
căni aburinde de cappuccino. Lăsară lângă Forlenza un 
clopoțel de argint și părăsiră încăperea. 

— Și pe ei i-am preluat o dată cu locul acesta. 

Forlenza luă o gură din cana sa de cappuccino. 

— Înainte să începem, spuse el, trebuie să înţelegeţi cu toţii 
că decizia de a invita un emisar din partea lui Don Corleone 
îmi aparţine în întregime. 

Geraci se îndoia, însă n-avea cum să știe cu siguranţă dacă 
era așa sau nu. 

— Fără supărare, Vincent, spuse Falcone, sau cum ai zis că 
te cheamă? Geraci. Fără supărare, dar încă nu m-am obișnuit 
să-l numesc pe micul pezzonovante Michael Don Corleone. 


104 


Falcone avea legături cu familia Barzini, dar și cu un tip de 
la un sindicat din Hollywood, pe numele său Billy Goff, pe care 
clanul Corleone se presupunea că-l cam ciuruise. În plus, îşi 
făcuse ucenicia în Chicago, sub Capone. 

— Frank, spuse Molinari. Te rog. Așa nu rezolvăm nimic. 

Forlenza îi rugă să ia loc, iar ei se conformară. Narducci 
stătea într-un fotoliu de piele la niciun metru distanţă. 
Bodyguarzii se așezară pe o canapea lipită de perete. În timp 
ce toţi se uitau atenți unii la alţii, fără să-i spună nimeni, 
asistenta se întoarse și ieși din încăpere. 

Falcone fluieră scurt, admirativ. 

— E vorba despre uniforma aia albă. Ai putea să îmbraci 
orice damă în așa ceva. Aș vrea s-o aplec peste o targă din 
aia cu roţi, să-i scot hainele și să i-o trag de să vadă stele 
verzi. Ori de câte ori mă duc la spital, mi se scoală și-mi 
rămâne așa de tare, încât trebuie să-mi mai dea niște sânge. 

— Frank, îl opri Molinari. 

— Ce-i? Fac degeaba poante cu tine, prietene. 

Forlenza îi întrebă pe Molinari și pe Falcone despre nunta 
dintre fata lui Joe Zaluchi și băiatul lui Pete Clemenza, care nu 
era chiar în afaceri (tipul se ocupa cu construirea de complexe 
comerciale). La rândul lor, ei întrebară cum se făcea că un tip 
din Cleveland se împrietenise cu clanul Corleone. Geraci le 
spuse că după cariera sa de boxer n-o mai scosese la capăt, 
că era blocat în New York cu o soţie și cu doi copii pe cap, iar 
nașul său dăduse niște telefoane. Pe faţa lui Falcone reapăru 
aceeași expresie de dezaprobare. Forlenza își drese glasul 
într-un fel pe care toţi îl percepură ca pe un apel la ordine, luă 
o gură sănătoasă de apă și începu: 

— Sangu sciura sangu, spuse el. Sângele cere tot sânge. 
Asta a dus la ruinarea tradiţiilor noastre din Sicilia. O spirală 
nesfârșită de vendete i-a lăsat pe prietenii noștri de-acolo mai 
slăbiţi și mai lipsiţi de putere decât în orice alt moment din 
secolul ăsta. Cu toate astea, aici în America prosperăm așa 
cum n-am făcut-o niciodată înainte. Sunt destui bani, destulă 
putere pentru toată lumea. Avem operaţiuni legale în Cuba și 


105 


mai ales în cazul Familiilor reprezentate aici, în Nevada. Suma 
totală pe care o putem scoate de-aici, dacă pot fi cinstit cu 
voi, nu este limitată decât de propria imaginaţie și; - și aici 
ridică un deget în sus ṣi de nefericita noastră tradiţie de a 
continua cu răzbunările până într-acolo încât nu mai știm de 
unde au pornit. 

Forlenza se uită spre tavanul alb, înalt și continuă în 
siciliană; Geraci înțelegea deși nu putea vorbi. 

— Probabil ca sunt oameni în această cameră care știu cine 
este responsabil pentru crimele din New York. 

Se uită la Geraci, Falcone și Molinari pe rând, aruncându-le 
o privire rapidă, calculată să aibă o durată egală, după care, 
în mod strategic, luă o gură zdravănă de cappuccino. 

— Emilio Barzini, un om extraordinar și unul dintre cei mai 
vechi și mai dragi prieteni ai mei, a fost ucis. Phillip Tattaglia 
este mort. 

Forlenza luă o pauză ca să mănânce unul dintre biscotti ăia 
mici, asta spunând totul, anume, că nu mai făcea niciun efort 
de a-l descrie pe Don Tattaglia cel slab și plângăcios. 

— Cel mai vechi și mai înţelept caporegime al lui Michael 
Corleone, Tessio, a fost ucis. Cumnatul lui Don Corleone, tatăl 
natural al finului său de botez, a fost ucis. Încă alţi cinci amici 
noștri sunt morţi. Ce s-a întâmplat? Poate că unul dintre voi 
știe. Eu, unul, nu știu. Conform surselor mele, Barzini și 
Tattaglia, nemulţumiţi de proasta protecţie pe care afacerile 
lor cu narcotice o aveau din partea judecătorilor și a 
politicienilor lui Corleone, au încercat să-i pedepsească pe cei 
din clanul Corleone, și drept răsplată au fost uciși. Poate. Alții 
spun că Michael Corleone i-a omorât pe Barzini și pe Tattaglia 
ca să poată să-și transfere baza sa de operare înspre vest și 
să facă astfel încât să pară a fi o mișcare făcută de pe poziţii 
de forță. E o posibilitate, fără îndoială. Pe de altă parte, am 
mai putea asista la răzbunarea morţii de acum șapte ani a 
fiilor mai mari ai lui Vito Corleone și Phillip Tattaglia? De ce 
nu? În asemenea chestiuni, șapte ani pot trece cât ai bate din 
palme. Sau - iar aici luă alt biscuit, și nu se grăbi să-l ronţăie - 


106 


poate, cine știe, toate astea nu sunt decât un complot pus la 
cale de Don Stracci și de Don Cuneo, ale căror familii n-au 
avut niciodată puterea deținută de familiile Barzini sau 
Corleone, în încercarea de a prelua controlul asupra New 
Yorkului. Negocierile lor rapide de pace au întărit, în mintea 
multora, aceste speculaţii. Până și ziarele au adoptat această 
presupunere absurdă și o răspândesc în sânul maselor, a 
prostimii, drept o informaţie certă. 

Asta dădu naștere unor chicote cu subiînțeles. Poveștile din 
ziare erau niște gogoși. Punctul de plecare al clanului Stracci 
și locul unde-și manifesta puterea era New Jersey, pe când 
clanul Cuneo opera în nordul statului New York (deţinând 
inclusiv cea mai mare companie de produse lactate din 
regiune, motivul pentru care Ottilio Cuneo devenise Leo 
Lăptarul). Nu era considerat destul de puternic sau de 
ambițios pentru a iniţia un atac asupra familiilor de trei ori 
mai puternice decât el. 

— Sau poate, adăugă Falcone în engleză, cine știe? Familia 
Corleone i-a omorât pe toți. 

Geraci era aproape sigur că Falcone ar fi fost surprins să 
audă că această afirmaţie aberantă spusă la nervi era sută la 
sută corectă. 

— Până și pe propriii oameni? întrebă Molinari. 

Deși era prieten cu cei din clanul Corleone, era aproape 
sigur că nici măcar Molinari nu știa ce se întâmplase în 
realitate în New York. 

— Haide, Frank! 

Falcone ridică din umeri. 

— Nu știu, sunt ca Vincent, și nu pot să descâlcesc 
nenorocita asta de enigmă. Aud că oamenii vorbesc, asta-i 
tot. Însă aud tot mai mult cum că, deși Don Vito, odihnească- 
se în pace, își dăduse cuvântul că nu va răzbuna moartea 
fiului său, cum îl cheamă... 

— Santino, spuse Geraci. 

— Hai că vorbi și ăsta! Își ridică ușor cana de cappuccino, 
într-un toast la mişto. Mulţumesc, O'Malley. lhiî: Santino. A 


107 


spus că nu se va răzbuna și că nici măcar nu va încerca să 
facă investigaţii pe marginea acestui subiect. Noi am înţeles 
din asta că Familia sa n-avea să facă nimic, însă, înţelegi, n-au 
fost decât o grămadă de vorbe cu subiînţeles, în realitate, a 
vrut să spună doar că el personal n-avea s-o facă. Vito s-a dat 
la o parte, astfel că Michael a putut pune la cale răzbunarea și 
a putut-o duce la îndeplinire imediat după moartea 
bătrânului. 

— lertaţi-mă, interveni Geraci. N-au fost vorbe cu 
subiînțeles. Nu s-a întâmplat așa. 

— Uite, Vincent, interveni Falcone, de ce familia Corleone 
este singura dintre Familiile din New York reprezentate aici, 
ha? De ce stau aici la o masă rotundă cu voi doi și cu acest 
mucos de soldato aflat în slujba altcuiva? Nici măcar 
consigliere al vostru nu e la masă. 

— Nimeni n-a numit-o vreodată masă rotundă, spuse 
Molinari. Nu este vorba decât despre niște discuţii între 
prieteni, asta-i tot. Vremea se îmbunătățește, poate că Don 
Forlenza ne va pune la dispoziţie niște crose, ca să mergem 
să jucăm niște golf... 

— Un fotoliu foarte confortabil, spuse Narducci, frecându-i 
braţele. 

— ... sau poate că o să luăm o barcă și-o să mergem la 
pescuit, continuă Molinari. Poate că o să avem parte de un 
cocteil cu prietena ta asistenta și de o după-amiază minunată 
dedicată sexului anal. 

Falcone se încruntă. . 

— Eu nu fac chestia asta. /n culo? A spus cineva că am 
făcut eu asta? 

— Am atins o coardă sensibilă, nu-i aşa? comentă Molinari. 

Don Forlenza își termină cana de cappuccino și o trânti atât 
de tare, încât aceasta se făcu ţăndări. Nimeni de la masă nu 
reacționă. La început, nimeni nu făcu nicio încercare să adune 
mizeria făcută. 


108 


Se deschise o ușă. Bodyguarzii se ridicară rapid în picioare 
și priviră într-acolo. Intrară doi dintre oamenii lui Forlenza. 
Veselul Sal le făcu semn să plece. leșiră. 

— Noi nu suntem deștepţii ăia de polițiști mărunți care 
încearcă să rezolve diverse crime, spuse Forlenza. 

Spuse „să rezolve diverse crime” ca și cum ar fi avut prune- 
n gură și trecu iarăși la siciliană. 

— Am propriile probleme și bănuiesc, spuse, arătând spre 
Falcone și spre Molinari, că și voi le aveţi pe ale voastre. Dacă 
eu am probleme în Cleveland, asta nu afectează pe nimeni în 
New York. Nimeni de acolo nu-și face griji. E problema mea, și 
așa trebuie să fie. Cu toate astea, dacă New Yorkul are 
probleme, și asta se întâmplă cam prea des, fără niciun fel de 
legătură cu mine, asta devine problema mea. Ziarele sunt 
pline de speculații. Poliţia i-a interogat și i-a hărțuit pe 
prietenii noștri aflaţi la distanţe apreciabile de locul acelor 
crime din New York - până și pe partenerii noștri, oamenii 
care mânuiesc banii, care se ocupă de afaceri, care sunt 
paravanul investiţiilor noastre. Unii din Washington exercită 
presiuni asupra FBl-ului ca să-și reducă numărul de agenţi 
implicaţi în lupta împotriva comunismului şi să-i 
redirecţioneze, trimițându-i pe urmele noastre și în calea 
intereselor noastre. Senatorii ameninţă că o să aibă loc 
audieri. Până și afacerile noastre cât se poate de legale pot 
deveni ţinta IRS?5. Am nepoți care merg la colegiu, care-și 
cumpără primele case, și m-am confruntat cu o mie și una de 
complicaţii ca să le pot da din banii mei... 

Luă o gură de apă. Se uitară cu toţii la mâna lui în timp ce 
punea cu grijă paharul jos. 

— Ei bine, știți și voi rezultatul. Milioane de dolari în afaceri 
pierdute, și probabil că la fel este și-n cazul vostru. 

Falcone începuse să facă un mic aranjament din biscuiţi, 
căpşune, coji de portocale și cioburile de sticlă la care 
ajungea. 

25 Internal Revenue Service - Fiscul - departament al Guvernului SUA 


specializat în colectarea de taxe şi impozite. (n.tr.) 
109 


— Suntem preocupaţi, spuse Forlenza, de patru lucruri. 

Întinse mâna stângă pentru a întări asta, gata să bifeze prin 
gestică acele motive de îngrijorare. Era un gest care-i plăcea 
mai mult decât oricare altul. Forlenza avea patru motive 
pentru orice. Patru motive pentru care evreii nu erau înțeleși 
cum trebuie. Patru motive pentru care, lăsând toată mândria 
deoparte, Joe Louis l-ar fi făcut K.O. pe Rocky Marciano. Patru 
motive pentru care camea de vițel era mai bună decât 
mușchiul de vită. Dacă Don Forlenza s-ar fi născut cu încă 
două degete în plus, ar fi avut șase motive pentru orice pe 
lumea asta. 

— Primul, spuse el, revenind la limba engleză, cu degetul 
arătător de la mâna dreaptă încolăcit în jurul celui de la mâna 
stângă, New Yorkul. Să-i ajutăm să înțeleagă că afacerea asta 
a noastră poate să înfrunte orice, mai puţin conflictele 
interne, că noi toţi avem de câștigat de pe urma păcii pe care 
am instaurat-o cu greu, și nu trebuie decât să o respectăm. 

Ca reacţie, toţi dădură din cap în semn că sunt de acord, 
inclusiv Geraci. 

— Al doilea - degetul mijlociu, Las Vegasul. Acum șapte ani 
ne aflam împreună într-un sediu de bancă modern din New 
York City, și am căzut de acord asupra faptului că Las Vegasul 
avea să fie deschis pentru afacerile noastre, ale tuturor. Un 
oraș al viitorului, unde orice Familie avea să-și desfășoare 
operaţiunile. Cu toate astea, acum clanul Corleone și-a stabilit 
acolo cartierul general... 

Geraci încercă să răspundă, însă Forlenza îl avertiză cu un 
gest din deget, ţintuindu-l. 

— ... iar organizaţia din Chicago, pe neașteptate, face legea 
acolo. 

— Faţă-de-Cordeală, murmură Narducci, cu o privire 
absentă. 

— Dacă vreţi să știți, interveni Falcone, acum adăugând 
căpşune și mai multe bucăţi de sticlă la grămada pe care o 
avea în faţă, lui nu-i place să fie numit așa. 


110 


Luigi Russo, care controla tot ce se întâmpla în Chicago, 
prefera să fie numit Louie. Își dobândise porecla plină de 
savoare (pe care ziarele erau nevoite s-o prescurteze ca 
„Faţă”) de la o prostituată care afirmase că singura formă de 
sex pe care acesta o dorise se rezumase la a-i băga nasul ăla 
mare în păsărică. Cadavrul decapitat al acestei femei 
ajunsese pe partea dinspre Michigan a lacului; capul nu-i 
fusese niciodată găsit. 

— Dacă tot veni vorba, spuse Forlenza, al treilea - inelarul, 
Chicago. 

Geraci îi aruncă o privire rapidă lui Falcone, care nu 
avusese cândva decât o simplă filială a organizaţiei din 
Chicago. Niciun fel de reacţie. Toate cioburile care fuseseră pe 
masă erau acum în fața lui. 

— Când ne-am întâlnit acum șapte ani, Chicago n-a avut 
nici măcar un reprezentant, spuse Forlenza. Vă vine să 
credeţi? 

Cândva nerăbdătoare să se îndepărteze și să scape de 
ascensiunea rapidă a lui Capone, Familiile din New York 
fuseseră de acord că tot ce se afla la vest de Chicago le 
aparţinea celor din Chicago. Nick Geraci rămăsese totuși un 
individ de Cleveland, așa că recunoscu în asta un plan ce 
putea să aibă noimă numai pentru unul din New York. Capone 
căzuse; urmase un adevărat haos. L.A. şi San Francisco se 
separaseră. Moe Greene, din New York, avusese un vis; și 
astfel apăruse Las Vegasul, ce fusese desemnat să fie un oraș 
deschis fără ca vreun om cu influenţă din Chicago să aibă 
ceva de spus. După ce Greene fusese ucis, clanul Corleone îi 
preluase cazinoul și construise Castle în the Sand, însă cea 
mai puternică forţă din oraș era o coaliţie formată de Familiile 
din zona centrală a SUA, condusă din Detroit și din Cleveland. 
Chicago avea procente în această coaliție (așa cum avea și 
familia Corleone, dar numai câteva), iar Louie Russo făcuse 
gălăgie că voia mai mult control asupra ei. Chicago era 
unificat din nou și devenea mai puternic de la o zi la alta. Cu 
New Yorkul într-o continuă agitaţie, mulţi îl percepeau pe 


111 


Russo ca pe cel mai puternic personaj al crimei organizate din 
America. 

Forlenza dădu din cap a neîncredere. 

— Familiile din New York au spus că au renunţat să mai 
încerce să-i civilizeze pe cei din Chicago. După aceea, oamenii 
i-au numit oile noastre negre. Câinii noștri turbati. 

— Cocoșii noștri castraţi, spuse Molinari, referindu-se la 
traducerea ad litteram a cuvântului „Capone”. 

— O adunătură de animale, spuse Veselul Sal. 

Falcone își atinse cu grijă grămada din faţă de ambele părti, 
ca să-i dea stabilitate. Era înaltă de aproape două laturi de 
palmă. Se aplecă aproape lipindu-și faţa de ea, de parcă ar fi 
încercat să-și surprindă imaginea reflectată în bucăţile mai 
mari de sticlă. 

— lar patru la mână - degetul mic, drogurile. 

La cuvântul acesta, Forlenza se prăbuși pe spate în scaunul 
său cu rotile. Părea extenuat. 

— Drogurile? întrebă Molinari. 

— Of, Doamne! exclamă Narducci. 

— Nu din nou, spuse și Falcone. 

Geraci se strădui să nu reacționeze în niciun fel. 

— O mai veche problemă, da, spuse Forlenza, însă una încă 
nerezolvată. Este cea mai mare ameninţare pentru afacerea 
noastră. Da, dacă n-o s-o avem sub control, o vor face alții, iar 
noi s-ar putea să ne pierdem puterea, însă dacă... 

— Dacă o facem, îl întrerupse Falcone, nu că n-am face-o 
deja, probabil că polițiștii n-o să mai închidă ochii așa cum fac 
cu pariurile, cu femeile, cu sindicatele și-așa mai departe. 
Haide, Vincent! Mai schimbă și tu refrenul, ce naiba? Uită-te în 
jur! Uită-te la acest mic paradis al traficanţilor de alcool - și se 
auzi un tunet prelung, în perfectă sincronizare cu pronunțarea 
cuvântului paradis , care a fost cartea ta câștigătoare. Tu ai 
facut-o ca lumea, și salu '. Insă pentru cei din generaţia mea 
e vorba despre narcotice. Pentru generația următoare cine 
știe ce-o mai fi? 


112 


Narducci murmură ceva care lui Geraci îi sună ca „târfe de 
pe Marte”. 

— Mulţi dintre noi, spuse Forlenza, când am depus 
jurământul de credință, am jurat - și-am jurat pe toţi sfinţii 
Familiei noastre - că nu vom fi implicaţi în afaceri cu 
narcotice. 

După care arătă cu degetul spre grămada de biscuiţi, fructe 
și sticla din faţa lui Falcone. 

— Ce faci acolo? 

— Totul e să faci ceva, răspunse el. Uite, Vincent, te iubesc 
ca și cum mi-ai fi fost naș, chiar așa, însă trebuie să te 
trezești la realitate și să trăieşti în prezent. În afară de ce-i în 
vest, noi am aranjat ca să meargă ca pe roate, interpunând 
zid după zid între toţi nemernicii ăia care folosesc drogurile - 
negrii tăi, mexicanii tăi, artiștii tăi, oamenii tăi de acţiune, 
oamenii care le vând lor și cei care le vând acestora la rândul 
lor. Și-așa mai departe. La fel cum facem cu toate celelalte 
afaceri, și merge treaba ca unsă. Poliţiştii, sau oricine 
altcineva, pot să încetinească puţin procesul ăsta, mai ales în 
vremuri tulburi ca acestea, însă câte chestii ar trebui să 
meargă prost ca să ne poată băga în belea? Nu vă mai bateți 
capul cu asta. In niciun caz. 

Familia din Cleveland - și Geraci știa asta - avea niște 
afaceri cu narcotice, dar se mulțumea numai cu tributul pe 
care-l primea, lăsând marea majoritate a profiturilor negrilor, 
irlandezilor și altor categorii. După Prohibiţie, Clevelandul pur 
și simplu se concentrase asupra celor mai bune afaceri ale 
sale, pariurile și sindicatele, pe care le extinsese. Nu era o 
organizaţie deschisă la idei noi sau măcar la aducerea de 
oameni noi. Tatăl lui Geraci îi spusese că trecuseră mai bine 
de zece ani de când fusese inițiat un nou membru în 
Cleveland. 

Forlenza o ţinuse pe-a lui, repetându-și întruna că băutura 
era ceva diferit - polițiștii beau, așa că nu vor cu adevărat să 
pună capăt acestui fel de trafic, însă drogurile erau cu totul 
altceva. 


113 


În timp ce Falcone se aplecă să ia un ciob de pe jos și-l 
ridică spre candelabru, Molinari sublinie cu diplomaţie că 
Forlenza este cam naiv dacă își poate imagina că în zilele 
noastre tinerii polițiști de pe stradă s-au schimbat în vreun fel. 

— Până aici, spuse Forlenza. 

Işi băgă degetele în gură și fluieră. Chelnerii se întoarseră. 
Le arătă cioburile și biscuiţii. 

— Luaţi astea de-aici! 

— Am spus eu că vreau să ia cineva asta de-aici? Falcone 
lăsă ciobul jos și se uită la chelneri. Atât vă trebuie, să le luaţi 
de-aici, că vă zbor creierii. 

„la te uită, Chicago, gândi Geraci. Chicago în miniatură." 

Chelnerii încă mai așteptau. Cel din dreapta - cu o mutră 
ce-i trăda originea slavă și cu părul grizonant, sârmos - se 
făcuse alb la faţă asemenea cămășii de pe el. Cel din stânga, 
un tip cu un breton încărunţit și cu o mustață neagră cănită 
se uita la Forlenza, cu capul ușor aplecat. 

— Luaţi-le de-acolo, spuse Forlenza. 

— Hai, numai să-ncercați! 

Falcone luă ultimul biscotto și-l puse, pe post de cireașa de 
pe tort, în vârful grămezii pe care și-o făcuse în faţă. 

— Am un nepot care merge la nu știu ce școală scumpă, 
spuse Narducci. Face sculpturi, ceva de genul ăsta. Voi doi ar 
trebui să vă întâlniți. 

— Pe bune? 

Falcone se răsuci în scaun ca să se uite la el. 

— Unde anume? 

— Unde ar trebui să te întâlnești cu el sau unde se duce el 
la școală? 

— Am întrebat de școală. 

Narducci ridică din umeri. 

— Eu nu fac decât să plătesc. Pentru mine, nu-i nicio 
diferenţă între o grădiniţă și alta. 

Falcone sări de pe scaun, însă, chiar când fanda spre 
bătrânul consigliere, Geraci, încă așezat, îl lovi pe Falcone 
direct în bărbie. Capul îi zvâcni spre spate. Se clătină și căzu. 


114 


Bodyguarzii se năpustiră asupra mesei. Geraci se ridică în 
picioare. Timpul păru că se derulează cu încetinitorul. 
Amatorii se mișcau atât de greu, când el se așteptase ca totul 
să se termine foarte repede. 

Molinari izbucni în râs. Uimitor, puţin mai târziu, de pe 
podea, Falcone făcu același lucru. Bodyguarzii se opriră. 
Geraci nu se mișcă. 

— Grădiniţă, spuse Molinari. Hai c-ai fost simpatic! 

Falcone se ridică, frecându-și falca. 

— Frumoasă lovitură, O'Malley. De jos, așezat pe scaun. 
Mda! 

— Instinctul, spuse Geraci. Narducci nici măcar nu îi 
mulțumi, îmi pare rău. Sunteţi bine, e totul în regulă? 

Falcone ridică din umeri. 

— Nu-ţi mai bate capul! 

— Și ce-aveai de gând să faci, întrebă Molinari, să baţi un 
om bătrân? 

— N-ar fi fost prima oară, spuse Falcone, iar acum toată 
lumea izbucni în râs. 

Geraci se așeză pe scaunul său, iar bodyguarzii făcură la 
fel. 

— Nu dau doi bani pe chestiile astea, spuse Falcone. Luaţi- 
le! 

Cei doi chelneri, acum vizibil recunoscători, se grăbiră să se 
conformeze. Cel cu mustaţa cănită avu până și curajul să se 
întoarcă puţin mai târziu și să umple la loc toate paharele cu 
apă. 

— Cu ce să le zbori creierii, Frank? întrebă Forlenza. 

— Ei, era o figură de stil, spuse Falcone, care mai râse încă 
o dată, sănătos. 

Geraci căutase o portiţă, o șansă de a spune motivul pentru 
care venise acolo, iar momentul de față părea foarte potrivit 
pentru asta. Îi aruncă o privire rapidă nașului său. 

Forlenza dădu din cap aprobator. 


115 


Încă o dată își drese glasul pregătindu-se să vorbească, iar 
în pauza astfel creată luă o gură de apă, cu un gest regal, fără 
să se grăbească. 

— Domnilor, spuse Forlenza. Din nefericire, oaspetele 
nostru trebuie să plece. Prin asta, fiecare înţelese că voia de 
fapt să spună că ar trebui să plece înainte să fie discutate 
anumite chestii, nu că trebuie să ajungă în altă parte. Insă, 
având în vedere că a bătut cale lungă până aici, înainte să 
plece, ar vrea să vă spună câteva cuvinte. 

Pentru a se adresa superiorilor săi, Geraci se ridică în 
picioare. Îi mulţumi lui Don Forlenza și promise să vorbească 
scurt și la subiect. 

— Cu toate că sunt flatat că mi se permite să stau la 
această masă rotundă, spuse Geraci, Don Falcone are 
dreptate. Locul meu nu este aici. După cum aţi subliniat - și 
arătă înspre Falcone, gândindu-se la Tessio, care întotdeauna 
accentuase cât de benefice erau avantajele de a fi 
subestimat, nu sunt decât un mucos de soldato aflat în slujba 
cuiva. 

Era o minciună, însă una care pornise de la Falcone. 

Mormăiala lui Narducci scăzuse atât de mult, încât de astă 
dată Geraci nu mai putu auzi ce spunea. 

— Vă asigur că organizaţia Corleone, spuse Geraci, nu este 
o ameninţare pentru niciunul dintre dumneavoastră. Michael 
Corleone vrea pace. Este hotărât ca această încetare a focului 
să devină permanentă și a luat măsuri pentru a aduce acest 
lucru la îndeplinire. N-a avut niciodată vreo intenţie de a 
conduce Las Vegasul. După trei sau patru ani petrecuţi în 
această locaţie provizorie, familia Corleone se va muta din 
nou în zona Lacului Tahoe. De fapt, clanul va înceta să mai 
existe. Operaţiunea noastră din New York va continua într-o 
formă sau alta, însă în noua locaţie totul va fi condus de 
Michael Corleone; va fi o afacere ca a oricărui magnat 
american - Carnegie, Ford, Hughes sau oricare altul. 

— Facultatea de Drept, spuse Narducci, probabil ca reacție 
la auzul cuvintelor „oricare altul”. 


116 


— Familia Corleone, spuse Geraci, nu va mai iniţia pe viitor 
alţi noi membri. 

Cu alte cuvinte, seara aceea trebuia să fie interpretată ca 
fiind prezentul. 

— Michael Corleone se va retrage și va renunţa la modul 
nostru de viață, și o va face într-o manieră care nu numai că 
va ţine cont și de celelalte organizaţii, dar care, totodată, 
dacă va dori cineva asta, va asigura un model pentru oricare 
dintre noi care dorește să recurgă la aceeași cale de 
retragere. După asta își împinse scaunul sub masă. Domnilor, 
dacă nu aveţi alte întrebări sau nelămuriri... 

Așteptă un moment. Falcone și Forlenza se uitară amândoi 
la Molinari, care nu clipise niciodată atât de încet. Cunoscut 
prieten al clanului Corleone, acesta era pregătit să prelucreze 
în amănunt cele auzite, și totodată era cea mai potrivită 
persoană care o putea face. 

— În acest caz, spuse Geraci, mă voi duce să verific starea 
vremii, ca să... 

— Dă-o dracului de vreme, izbucni Falcone. 

Pariase o sută de mii pe lupta din acea seară. 

— Când este timpul să plecăm, maestre, o să plecăm. 

Narducci spuse în șoaptă ceva care sunase ca „lucrarea 
Domnului”. 

— La dracu’ cu Dumnezeu, spuse Falcone. Nu mi-o lua în 
nume de rău, Vincent, însă n-o să rămân blocat... 

— Sunt sigur că o să fie bine, spuse Geraci și plecă. 


Tom Hagen se întoarse la el în cameră să aștepte. Își 
aruncă pe pat racheta de trei sute de dolari pe care nu 
avusese norocul s-o folosească. Rămase cu tricoul de tenis pe 
el, schimbându-și numai șortul cu niște pantaloni de bumbac 
și respectiv pantofii de tenis cu o pereche de mocasini. Pe 
cele două terenuri diferite de golf ce se puteau vedea de la 
ferestrele minunatei sale camere cu aer condiţionat, un grup 
de bărbaţi îmbrăcaţi în culori vii râdeau și beau cocteiluri pe 
vasta întindere de verdeață, unde cu câteva zeci de ani în 


117 


urmă fuseseră numai cactuși și nisip, și unde oricine ar fi 
ajuns aici în miezul zilei s-ar fi copt, ar fi murit de foame și de 
sete, în timp ce niște vulturi hrăpăreţi i s-ar fi învârtit pe 
deasupra capului. In loc de asta, chelnerii în mașinuțe 
electrice le aduceau bere rece și prosoape curate. Asta-i 
amintea lui Hagen de povestirile pe care le citise, privitoare la 
Roma antică, unde împărații își răcoreau palatele pe timpul 
verii punându-și sclavii să care tone nemăsurate de zăpadă, 
în curs de topire, adusă de pe vârfurile munţilor. Și mai mulți 
sclavi stăteau în spatele grămezilor de zăpadă, zi și noapte, 
leoarcă de transpiraţie, vânturând niște evantaie mari din 
papirus. Pentru un rege, niciun colț de lume nu poate fi 
neospitalier. 

Hagen ceruse la recepţie să-l sune în momentul în care o 
mașină avea să vină să-l ia. Lăsase dispoziţii să fie trezit 
printr-un apel telefonic la ora 1.45. 

Când veni timpul, se trezi hămesit. Hagen ura să întârzie 
prea mult cu prânzul. Ora două veni și se duse la fel cum 
venise. Hagen sună jos, la recepţie, și primi următorul 
răspuns: 

— Nu, domnule, încă n-a întrebat nimeni de 
dumneavoastră. 

Închise telefonul și-l ţintui cu privirea, dorindu-și să-l audă 
sunând. Asemenea unui puști prostuț așteptând să-l sune 
iubita. Luă iar receptorul și îi ceru centralistei să-i facă 
legătura cu biroul lui Mike. Niciun răspuns. Încercă la numărul 
lui Mike de-acasă. Dacă întâlnirea cu ambasadorul n-ar fi fost 
dedicată unor interese atât de mari, Hagen ar fi fost deja în 
avion, în drum spre casă. Îi răspunse tatăl lui Kay. Michael și 
Kay plecaseră să se bucure de-un prânz împreună, cu ocazia 
aniversării lor. Hagen uitase. Avea să dea de Mike mai târziu. 
Apoi sună acasă și anunţă că ajunsese bine și că totul era în 
regulă; Theresa se plânse că Garbanzo, câinele lor baset, 
bolnav de artrită, fugise de-acasă. Copiii făcuseră niște foi 
volante pe care le răspândiseră prin tot cartierul, și acum își 
căutau animalul. Și dacă acesta rătăcea prin deșert? Erau 


118 


multe motive pentru care și-ar fi putut găsi sfârșitul: coioţi, 
pume, șerpi și, de ce nu, chiar de sete. A doua zi avea loc 
testarea unei bombe atomice; imaginaţi-vă! Hagen încercă s- 
o calmeze. O asigură că un baset cu artrită n-ar fi putut 
ajunge nici măcar până la casele din vecinătate, și cu-atât 
mai puţin în locul unde se efectua testul, la aproape o sută de 
kilometri depărtare. 

Hagen se uită la racheta de tenis, pe care ar fi putut-o 
cumpăra cu douăzeci de dolari de la orice magazin de articole 
sportive și care nu era nici pe departe la fel de bună ca a lui 
de acasă. Și-l imagină pe frate-său Sonny, revoltat de această 
dovadă de lipsă de respect, cum comanda tot ce era în 
meniul de la room-service, mânca ce voia și urina peste tot ce 
mai rămânea, după care distrugea racheta și camera, 
obligându-l pe ambasador să plătească daunele - „Nu primim 
bani gheaţă, trebuie să semnaţi pentru ea” - după care pleca 
acasă. Lui Hagen îi chiorăiau matele de foame. Zâmbi. li era 
dor de Sonny. 

Telefonul sună. Şoferul trimis după el ajunsese. 

Hagen cobori, însă nu zări nicio mașină acolo. Îl întrebă pe 
responsabilul cu parcarea. Acesta îl informă că nu sosise 
niciun fel de mașină de ceva vreme. Pe Hagen îl durea 
îngrozitor capul. Își uitase ochelarii de soare. Lumina soarelui 
era orbitoare. Întorcându-se în holul de la intrare, văzu un 
negru într-un smoching. Acesta parcase de partea cealaltă a 
clădirii, într-o mașinuţă de golf cu șase locuri și cu o copertină 
de culoare albă. Era trecut de două și jumătate. 

— Probabil că asta este cea mai mare mașinuţă de golf pe 
care am văzut-o vreodată. 

Hagen își duse mâna la ochi, încercând să-i ferească de 
strălucirea vopselei albe a vehiculului. 

— Mulţumesc, domnule, spuse șoferul, care în mod clar 
fusese instruit să nu-și privească în ochi angajatorii sau pe 
asociații acestora, exceptând cazul în care i se cerea în mod 
expres să facă asta. 


119 


Plimbarea pe care o făcură de-a lungul terenului de golf, 
printr-un labirint format din terenurile de tenis și de-a lungul 
altui teren de golf dură în jur de cincisprezece minute, timp în 
care fiecare își feri privirea de celălalt. 

Când ambasadorul își începuse afacerile cu Vito Corleone, 
numele său fusese Mickey Shea. Acum era cunoscut în ziare 
ca M. Corbett Shea. Nimeni nu-l striga Mickey. Prietenii 
apropiaţi și familia, până și soţia, îl strigau Corbett. Pentru 
oricine altcineva era Domnul Ambasador. Tatăl său plecase 
din County Cork, se stabilise în Baltimore și deschisese o 
cârciumă peste drum de cea pe care-o avea tatăl lui Babe 
Ruth. Cel mai mare dintre cei șase copii, Mickey Shea 
crescuse muncind din greu - frecând podele, cărând cutii, 
îndepărtând bălegarul de pe stradă și zăpada de pe alee. Și 
totuși, viaţa sa, comparativ cu a altor copii irlandezi din 
cartier, era una ușoară. Curând însă, părinţii săi începură să 
deguste prea mult din propriile produse. Pierdură totul. Maică- 
sa deveni una dintre puţinele femei care aleg să se sinucidă 
cu o armă, deschizându-și larg gura pentru a-și vâri înăuntru 
tevile tăiate ale unei carabine luate de pe raftul de sub casa 
de marcat. Mickey, cu lopata pentru îndepărtat zăpada în 
mână, fu cel care îi descoperi cadavrul aproape decapitat, pe 
aleea din spatele barului. Tatăl său continuă să bea până 
când, într-un final, își luă și el zilele. 

Mickey se înrolă în armată la șaptesprezece ani și în curând 
deveni sergent în domeniul logistic. Ăla, și nu (după cum 
spunea o legendă despre el) străzile din Baltimore, fusese 
locul unde învăţă că mai întâi erau regulile și regulamentele, 
și mai apoi oamenii. Piaţa neagră, profitabilă pe timp de pace, 
se dovedise a fi un fel de licență primită pentru tipărirea 
banilor îndată ce Statele Unite intraseră în război. La o 
săptămână după semnarea armistiţiului de pace, sergentul 
Shea își aranjă o plecare onorabilă. Era milionar; bani gheaţă. 
Plecă la New York și deschise o tavernă în districtul 
Tenderloin. Fiind și irlandez, și un negociator destul de bun, își 
consolidă rapid niște relaţii utile cu poliția și, mult mai 


120 


important, cu găștile de stradă ale irlandezilor, precum The 
Marginals și The Gophers’. Cumpără câteva depozite lângă 
cheiuri, o investiţie solidă, care-l ajută să nu-și piardă 
abilitatea de a face import-export. Și cu atât ar fi rămas, dacă 
nu ar fi fost Prohibiţia. Shea era atât de bun, încât deveni 
contrabandistul de alcool perfect. Deţinea depozite. Angajă 
docheri. Ştia cum să manevreze diverse bunuri în afara 
cadrului legal. Avea prieteni în două orașe mari din est și 
oameni în Canada, foști sergenţi de logistică din RAF cu care 
făcuse afaceri și rămăsese în relaţii amicale. Și nu numai că 
avea o tavernă, ci o avea pe cea cunoscută ca fiind 
frecventată de polițiști. Aproape peste noapte, taverna aceea 
deveni o gelaterie, iar subsolul său fu demolat complet, 
rearanjat și transformat în bar. Poliţiștii, foștii clienţi ai casei, 
erau acum plătiţi să bea acolo gratis - bani bine cheltuiţi, 
deoarece locul dobândise prin viu grai reputaţia unuia sigur în 
privinţa raziilor. Inainte ca Shea să-și dea seama, acest subsol 
deveni unul dintre locurile de fiţe din Manhattan, frecventat 
laolaltă de divele de la operă și de starurile de pe Broadway, 
de directorii de ziare și de celebrii lor autori de editoriale, de 
avocaţii în vogă și de consilierii prosperi ai municipalităţii, și 
chiar și de președinții de bănci și de greii de pe Wall Street. 
Shea cumpără clădirea vecină și săpă un tunel în subsolul 
acesteia, aproape triplând mărimea localului. O orchestră 
completă cânta acolo seară de seară. Era cea mai 
îndrăzneață și mai de succes operaţiune care existase pe 
teritoriul Statelor Unite. 

Insă Mickey Shea era un om care văzuse multe la viaţa lui. 
Pe durata războiului, oamenii ca el se îmbogăţiseră, însă 
exista o întreagă pleiadă de oameni bogați și plini de putere 
deasupra acestei pături de nou îmbogăţiţi, indivizi care nu 
trebuiseră să-și murdărească mâinile și să facă trafic cu 
morfină și cu poze cu femei dezbrăcate, în schimbul sângelui 
și al generatoarelor de curent, tipi care nu fuseseră nevoiți 


26 Bande de gangsteri irlandezi din New York, la începutul anilor 1900. 
(n.tr.) 
121 


niciodată să se vânture încoace și-ncolo bătându-i pe spate 
pe cei pe care-i mituiseră. El se folosise de legăturile sale cu 
polițiștii din Manhattan și făcuse în așa fel încât camioanele 
cu care transporta uleiul de măsline să nu fie oprite în drum 
spre depozitele sale (și să poată menţine aceste depozite în 
siguranţă, ferindu-se de razii); însă ce făceau oare tipii ăia din 
afacerea cu camioanele și nu putea să facă și el? De ce 
scotea bani numai de pe urma depozitării și respectiv a 
vânzării de băuturi, când putea la fel de ușor - mu/t mai ușor 
- să-și aducă singur marfa și s-o vândă el însuși? Astfel că 
amicii din Canada îl căpătuiseră cu o flotă de ambarcațiuni 
rapide și cu camioane echipate adecvat pentru transportul 
melasei distilate. Nu după mult timp, tipii cu camioanele de 
transport al uleiului de măsline îi aruncau în aer bărcile și 
camioanele - adesea chiar împreună cu oamenii lui Shea, 
lucru extrem de enervant. Shea puse niște polițiști să-i pună 
pe alţi polițiști să-i pună pe alţii să aibă grijă de oamenii săi, 
formând astfel un șir lung alcătuit din șerifi, judecători și 
polițiști peste tot între Quebec și Manhattan, care fu de ajutor, 
însă nu rezolvă complet problemele. 

Într-o bună zi, Genco Abbandando - predecesorul lui Hagen 
în funcţia de consigliere și omul despre care Shea credea că 
deţinea Genco Pura Olive Oii - îl contactă pe un căpitan de 
poliţie aflat pe statul de plată al lui Shea și aranjă o întâlnire 
între Mickey Shea și Vito Corleone. Se întâlniră să ia prânzul 
într-un loc cu mâncare italienească din Hells Kitchen, la 
numai șase blocuri distanţă de depozitele lui Shea, unde însă 
el nu fusese niciodată. Ura mâncarea picantă, și refuză să 
mănânce altceva în afară de pâine și paste fără sos. Când 
terminară de mâncat, Don Corleone îi explică faptul că 
oamenii care se ocupau de camioanele acelea adaptate nu 
făceau decât să le închirieze de la Genco Pura, după care lăsă 
consecinţele acestei descoperiri să-și găsească ecoul dorit. 
Vorbi despre risipa generată de competiţia de pe piaţa liberă; 
și aici, din nou, Mickey Shea prinse ideea din zbor. Don 
Corleone îi spuse acestuia că el unul credea că cineva care 


122 


avea atât de mulţi prieteni (nu trebui să spună la Primărie, și 
pe Wall Street, și mai ales în rândurile celor care impuneau 
legea, în marea lor majoritate irlandezi) trebuia să fie un om 
mare, cineva pe care ar fi de bun augur să-l cunoști. Prietenii 
lui Mickey Shea deveniră prietenii familiei Corleone. Shea 
avea un rol esenţial în consolidarea legăturilor politice și 
legale ale lui Don Corleone, în definitiv, cea mai importantă 
sursă de putere a sa. Don Corleone îi era indispensabil lui 
Shea pentru a putea strânge o avere așa de mare - fără prea 
mare vărsare de sânge și dispunând de puterea cu care s-o 
împiedice, încât, chiar și până să moară vaca aceea bună de 
muls bani gheaţă, pe numele ei Prohibiţia, Shea reuși să 
reteze toate legăturile, pasibile a fi se da de urmă, ce duceau 
la sursele bunăstării sale și să se prezinte în ochii publicului 
ca fiind de viţă nobilă: M. Corbett Shea, președintele unei 
case de brokeraj, coproprietar al unei echipe de baseball și un 
filantrop extrem de fotografiat (toate acele numeroase 
Corbett Halls, Corbett Auditoriums și Corbett Public Libraries 
din ţară fuseseră fondate și finanțate de către Domnul 
Ambasador). Copiii săi merseră la studii la Lawrenceville și 
mai apoi la Princeton. Serviciul militar efectuat de aceștia pe 
durata războiului fu prezentat în revistele naţionale ca act de 
eroism. El servi ca ambasador în Canada pe durata ultimelor 
șase săptămâni de mandat al unui președinte neajutorat - nu 
îndeajuns demult ca să-și mute familia acolo, însă suficient 
pentru a-și dobândi acest titlu. Fiica sa cea mai mare era 
măritată cu un Rockefeller. Cel mai mare dintre fiii săi era 
acum noul guvernator al marelui stat New Jersey. 

Ambasadorul n-ar fi avut cum să știe că Tom Hagen fusese 
cel care, în timp ce Genco încă mai era consigliere, avusese 
grijă de acea acoperire pentru știrile din timpul războiului. 

Și chiar dacă ambasadorul credea că-și cumpărase titlul - 
ceea ce era în mare parte adevărat Hagen fusese cel care, în 
culise, i-l asigurase. 

Vito Corleone fusese cel care-l învățase pe Hagen să aibă 
puterea de a nu spune nimic despre lucruri de genul acesta. 


123 


Porțile glisante se deschiseră. Şoferul opri mașinuţa de golf 
în faţa unei case făcute din blocuri de piatră, proiectată ca o 
copie la o scară de 1:2 a unui castel englezesc. O echipă 
formată din muncitori mexicani punea gazon și planta cactuși. 
Fără cămăși pe ei, niște bărbaţi blonzi cu pielea tăbăcită, 
cocoțaţi pe schele, dădeau pietrelor patina timpului, frecându- 
le cu niște perii înguste. Hagen se gândi că o să-i explodeze 
capul. 

— Pe-aici, domnule. 

Şoferul tot nu îl privi în ochi. 

Hagen, cu ochii mijiţi din cauza luminii orbitoare, se întrebă 
dacă, cu alte trei sute de dolari, putea să facă rost de patru 
aspirine și de o pereche de ochelari de soare. Se îndreptă spre 
aleea principală. 

— Nu, domnule. Pe-aici! 

Hagen se uită în sus. Tipul stătea pe pietrele unei grădini 
neterminate. Şoferul îl duse pe lângă marginea casei la 
piscină, ca și cum Hagen n-ar fi prezentat încredere ca să 
meargă prin casă. Hagen se uită la ceasul de la mână. 
Aproape trei. Mai târziu trebuia să prindă un avion spre casă. 

În grădina din spatele casei, piscina era în forma literei P, 
un semicerc la care se adăuga un singur culoar drept pentru 
înot de la un cap la altul. În jurul perimetrului ce delimita zona 
circulară a piscinei erau șapte îngerași identici, din marmură 
albă. Ambasadorul stătea la o masă de piatră, vorbind foarte 
tare la un telefon alb. Pe masă era aranjat un platou cu 
mezeluri și brânzeturi. În faţa ambasadorului era o farfurie cu 
muștar, plină de firimituri. Nemernicul ăsta arogant mâncase 
deja. În plus, era gol-goluţ (ceea ce ar fi putut să-l facă pe 
Hagen să plece, dacă nu ţinea cont de faptul că ultima 
întâlnire cu ambasadorul avusese loc în sauna de la Princeton 
Club). Avea pielea stacojie. Pe piept și pe spate n-avea fir de 
păr, ca un purcel de lapte. N-avea nici ochelari de soare. 

— Hei-ho! strigă el la Hagen, deși încă mai vorbea la 
telefon. 

Hagen dădu din cap. 


124 


— Domnule Ambasador. 

Ambasadorul îi făcu semn lui Hagen să ia loc, ceea ce 
acesta și făcu, și să ciugulească ceva, ceea ce acesta refuză. 

— Am mâncat deja, dădu Hagen din buze fără să scoată 
însă niciun sunet, și recurse la o mimică expresivă care să 
arate că-i părea rău că nu înțelesese cum trebuia. 

Ambasadorul își cobori vocea, însă continuă să vorbească, 
secretos, deși conversaţia părea să aibă caracter personal, nu 
de afaceri. La un moment dat acoperi receptorul cu mâna și-l 
întrebă pe Hagen dacă-și adusese slipul cu el. Hagen negă, 
dând din cap. 

— Păcat, spuse ambasadorul. 

Normal. Numai un pezzonovante putea să stea acolo gol 
pușcă. Nu că Hagen s-ar fi dezbrăcat în pielea goală și s-ar fi 
băgat în apă. Ideea era semiremarca mitocănească a lui Shea 
că în niciun caz n-ar fi făcut-o. 

În cele din urmă, ambasadorul închise telefonul. 

— Hei, hei! L-a uite-l și pe consigliere al nostru, cel irlandez. 
Cahn-sig-lee-airy 

Hagen se întrebă dacă ambasadorul chiar nu știa să 
pronunţe acel cuvânt sau o făcuse intenţionat, ca o glumă 
legată de originea „irlandeză”. 

— Germano-irlandez, îl corectă Hagen. 

— Nimeni nu-i perfect, spuse ambasadorul. 

— Și nu sunt decât avocat, îi spuse Hagen. 

— Și mai rău, îi răspunse ambasadorul - o remarcă trăsnită, 
i se păru lui Hagen, din partea unuia care-și trimisese patru 
copii la Facultatea de Drept. Ceva de băut? 

— Apă rece cu gheață, spuse Hagen. 

Spuse, nu ceru. În public, ambasadorul era renumit pentru 
farmecul său. Lipsa oricărei scuze trebuia să fie făcută în mod 
intenţionat și cu un scop anume. 

— Nicio tărie, nimic? 

— Nişte apă rece e de-ajuns. 

În locul unui pumn de aspirine. 

— Cu multă gheaţă. 


125 


— Și eu m-am lăsat de băut, spuse ambasadorul, nu mai 
beau nimic, doar câte o dușcă de Pernod, din când în când. 

Ridică un pahar plin pe jumătate, cu gheaţă înăuntru. 

— Suc de prune. Vrei puţin? 

Când Hagen clătină din cap, ambasadorul strigă să i se 
aducă niște apă. 

— Tatăl meu a apucat-o pe-aceeași cale ca taică-tău, știi? 
Băutura. De, blestemul părinţilor noștri. 

Apăru o tânără negresă îmbrăcată într-un costum de 
cameristă, având un urcior de argint cu apă rece cu gheaţă și 
un pahar mic de cristal. Hagen dădu pe gât conţinutul și-și 
umplu singur paharul. 

— Imi pare rău că n-am reușit să vă mai prind pe terenul de 
tenis, spuse el, mimând o lovitură de tenis de câmp. Aud de 
ani buni că jucaţi atât de bine. 

Ambasadorul se uită la el ca și cum n-ar fi știut despre ce 
vorbea. 

— De la alţii, completă Hagen. 

Ambasadorul dădu afirmativ din cap, își mai făcu un 
sendviș, se ridică, făcându-i semn lui Hagen să-l urmeze, se 
duse până la marginea piscinei și se așeză pe treapta de sus, 
la capătul cu apă mai mică. Penisul, numai pe jumătate la 
vedere, i se bălăngănea în apă. ȘIi-l atinse ușor, cufundat în 
gânduri. 

— Mi-e bine aici unde sunt, domnule, îi spuse Hagen. Aici la 
umbră. Asta dacă nu vă deranjează. 

— Tu pierzi. 

Işi ținu sendvișul între dinți și se stropi cu puţină apă, după 
care mușcă o gură sănătoasă. Ca și cum ar fi putut să vadă 
asta, stomacul lui Hagen începu să chiorăie. 

— E reconfortant, spuse ambasadorul. 

Ambasadorul își termină sendvișul. Hagen îl întrebă de 
familia sa. Ambasadorul începu să sporovăiască, vorbind mai 
ales despre Danny (Daniel Brendan Shea, un fost jurist la 
Curtea Supremă de Justiţie a SUA, actualmente asistent al 
procurorului general al statului New York) și despre fratele mai 


126 


mare al lui Danny, Jimmy (James Kavanaugh Shea, guvernator 
de New Jersey). Danny, a cărui căsătorie de anul trecut, cu o 
descendentă directă a lui Paul Revere, fusese atracţia 
principală a vieţii mondene din Newport, avea drept amantă o 
vedetă TV, gazdă a unui spectacol de teatru de păpuși la care 
se uitau fetele lui Hagen. Jimmy. Guvernatorul. Deși era la 
primul său mandat, deja se stârniseră discuţii despre o 
candidatură la președinție. Ambasadorul nu-l întrebă pe 
Hagen despre familia lui. 

Ambasadorul continuă să vorbească despre numeroșii lor 
asociaţi și despre cunoștințe comune. În aer, între și în 
spatele fiecăruia dintre cuvintele folosite în conversaţia lor, 
pluteau evenimentele recente din New York. Însă niciunul 
dintre ei nu aduse în discuţie numele vreunuia dintre cei morți 
- Tessio, Tattaglia, Barzini, niciunul. Nici Hagen și nici 
ambasadorul nu vorbiră clar despre aceste evenimente, și nici 
nu era cazul s-o facă. 

Ambasadorul se ridică, cu genunchiul rezemat pe una 
dintre treptele piscinei, și se întinse. Era un bărbat înalt, un 
gigant în raport cu standardele impuse bărbaţilor din 
generaţia sa. Afirmase că-l făcuse praf pe Babe Ruth într-o 
bătaie cu pumnii pe când erau copii; aceasta era o minciună, 
însă, din moment ce Babe murise de ani buni, iar 
ambasadorul era acolo, în viaţă, trăind din vechea glorie a 
unui penis acum blegit, povestea își avea partea ei de adevăr. 
Ambasadorul se aruncă în apă și începu să facă ture de bazin. 
După a zecea se opri. 

— Izvor de tinereţe, nu alta, prietene, spuse el, fără să 
gâfâie, așa cum s-ar fi așteptat Hagen. 

— Iţi jur. Jur pe Dumnezeu. 

Dacă n-ar fi fost soarele ăla arzător, durerea de cap, iritarea 
provocată de flecăreala de doi bani a ambasadorului și nevoia 
de a ajunge acasă în seara aia, poate că Hagen ar mai fi lăsat 
lucrurile să treneze. 

— Deci, Domnule Ambasador, avem o înțelegere? 

— Ho-ho! Ai trecut direct la subiect, nu-i așa? 


127 


Hagen aruncă o privire spre ceasul de la mână. 

— Cam așa ceva. 

Ambasadorul ieși din piscină. Hagen nu reușea să înțeleagă 
cum de femeia în costum de cameristă știuse când să apară, 
de niciunde, cu un prosop și cu un halat gros. 

Hagen îl urmă pe ambasador pe o verandă exterioară 
închisă cu geamuri, care, slavă Domnului, avea aer 
condiționat și se afla la umbră. 

— Mă flataţi. Tu și Mike. Sau poate că mai degrabă, voi, 
oameni buni, îl flataţi pe Danny 

Făcu o pauză pentru a-i da timp lui Hagen să prindă ideea. 

— Chiar nu pot să anulez această investigaţie. Trebuie să 
înţelegi asta. lar Danny în mod sigur nu o poate face. Și, chiar 
dacă ar putea, e o problemă locală a orașului New York, și nu 
a statului. 

Hagen înţelese bine că toate astea însemnau exact 
contrariul. lar acea pomenire a lui Danny în discuţie dădea de 
înțeles că ambasadorul făcuse în așa fel încât nimic să nu 
trimită direct la el. 

— Noi nu dorim să anulaţi nimic, spuse Hagen. Este 
important să se facă dreptate. Mergând mai departe și 
revenind la chestiunea în sine fără a lua în calcul neajunsurile 
pe care aceste acuzaţii false le-au produs, asta-i în interesul 
tuturor celor implicaţi. 

— E greu să te pui cu asta, spuse ambasadorul, dând din 
cap. 

Căzuseră la înţelegere, presupunând că Hagen se prinsese 
cum stă treaba. 

— Și dumneavoastră, domnule, mă flataţi, spuse Hagen. 
Sau, mai degrabă, legăturile noastre în domeniul afacerilor. 
După cum sigur știți, o groază de persoane au un cuvânt de 
spus în alegerea persoanei care să ţină discursul de 
nominalizare de la convenţia naţională de la anul. Am vorbit 
cu oamenii, e-adevărat. Convenţia este stabilită pentru 
Atlantic City. Asta-i acum bătut în cuie. 

— Bătut în cuie? 


128 


Hagen dădu din cap. 

Bătrânul dădu un croșeu imaginar în aer, un gest tipic 
băieţesc. Vestea era, desigur, groaznică pentru el. Acum, 
chiar dacă aspectele cele mai delicate ale acestei înțelegeri 
eșuau, guvernatorul Shea putea măcar să primească laudele 
pentru aducerea convenției - și a participanţilor la convenţie, 
și a banilor acestora - în statul său. 

— Locaţia este de bun augur, fu de acord Hagen. Faptul că 
guvernatorul statului gazdă urma să ţină discursul de 
nominalizare avea să fi se pară multora o idee foarte bună. 
După aceea, cine știe? 

„După aceea”, spusese Hagen, ca și cum era sigur că 
discursul se va ţine, lucru de care ambasadorul nu se mai 
îndoia. 

— Teoretic vorbind, spuse ambasadorul, de îndată ce Jimmy 
va ţine discursul... 

Hagen dădu din cap. Lista de „dacă” era lungă. 

— Sunt un tip rezervat, dar optimist, domnule. Hai să 
spunem doar că mai e destul timp până la reușita din 1960. 

„Reușită” era cuvântul potrivit. În condiţiile în care cei mai 
mulţi de „dacă” mergeau cum trebuia, sindicatele pe care 
clanul Corleone le controla aveau să-l sprijine pe James 
Kavanaugh Shea în încercarea lui de a ajunge la Casa Albă. 

— Se zvonește, spuse ambasadorul, de astă dată însoţindu- 
| pe Hagen prin casă până la mașinuţa de golf care aștepta, 
că tu însuţi ai aspirații politice. 

— Știţi cum este, domnule, spuse Hagen. Asta este 
America. Țara tuturor posibilităţilor. Orice puști poate să 
crească și să ajungă președinte. 

Ambasadorul izbucni în hohote de râs, îi dădu un trabuc și-i 
spuse că poate să plece. 

— O să ajungi departe, strigă în urma lui, ca și cum viaţa lui 
Tom Hagen de până acum nu reprezentase nimic, nicăieri. 


129 


Capitolul 6 


Ar fi trecut ani buni până când cineva din afara organizaţiei 
din Chicago ar fi aflat că Louie Russo ordonase o lovitură 
împotriva lui Fredo Corleone. Russo n-avea nimic personal 
împotriva lui Fredo. Era o coincidenţă lipsită de importanță 
faptul că tentativa de omor împotriva acestuia venea la doar 
câteva luni după ce fiul lui Russo, cu care își răcise relaţiile (și 
care avea același nume), se mutase la Paris și-și începuse 
viața de homosexual declarat. Astea fiind spuse, Russo Jr. își 
dusese traiul în Las Vegas timp de un an și fusese sursa 
indirectă a informaţiilor primite de tatăl său cu privire la 
anumite fapte și înclinații ale lui Fredo Corleone. Se 
presupunea că ucigașii aveau să aștepte până când îl găseau 
pe Fredo în pat cu un alt bărbat - în mod ideal când se crăpa 
de ziuă, astfel încât să fie și mai incriminatoriu, după care să 
facă să pară ca și cum Fredo îl împușcase pe celălalt tip și 
apoi se împușcase și el. Această scenă sordidă avea să-l 
umilească și să-l slăbească pe Michael Corleone - care doar 
ce-l numise pe frate-său sotto capo, spre disperarea multora 
din organizaţia sa -, fără ca organizaţia din Chicago să fie 
acuzată de ceva sau să se teamă de orice fel de represalii. Pe 
de altă parte, nu era vorba numai despre faptul că Russo 
încerca să evite represaliile violente. Işi dorea cu disperare un 
loc în comitet, organul de conducere al Cosei Nostra - unde n- 
ar mai fi ajuns niciodată dacă ar fi devenit public faptul că-l 
omorâse pe un membru al altei Familii fără să obţină mai întâi 
aprobarea comitetului. Totul ar fi putut să meargă strună, 


130 


dacă, după ce strecuraseră biletul fals de sinucidere sub 
ștergătorul mașinii împrumutate de Fredo, unul dintre ucigași 
n-ar fi avut o criză violentă de colon și n-ar fi fost obligat să se 
oprească la o toaletă dintr-o benzinărie. 

Fredo Corleone avea să mai trăiască încă patru ani, cu 
toate că nu avea să afle niciodată ce se întâmplase. Poate că 
și-ar fi dat seama dacă n-ar fi pornit ștergătoarele și n-ar fi 
distrus făcătura aia de bilet. Cerneala se întinsese pe hârtie, 
și tot ceea ce mai rămăsese lizibil era: „lartă-mă, Fredo”. 
Fredo presupusese că biletul fusese din partea poponarului 
ăluia disperat din noaptea trecută, care-și cerea iertare - ceea 
ce, din experienţa lui Fredo, era ceva obișnuit pentru oamenii 
ăia bolnavi. 

Cât despre polițiști, îl băgară înăuntru în clădirea în forma 
literei A, lângă ghișeele de la vamă, unde îl supuseră unui test 
grafologic, căruia el i se conformă, și începură să-i pună o 
grămadă de întrebări, la care el refuză să răspundă în absenţa 
unui avocat. Menţionă că, deși se afla în afara orașului, bunul 
său prieten, domnul Joe Zaluchi, putea probabil să-i 
recomande un avocat. Scrisul de mână nu se potrivea cu cel 
din bilet; un căpitan de poliţie aflat pe statul de plată al lui 
Zaluchi apăru pe neașteptate și spuse că va rezolva el 
situaţia. Toţi cei de față, cu excepţia căpitanului, încă mai 
credeau că aveau de-a face cu asistentul responsabilului unui 
parc de rulote din Nevada, pe care-l chema Carl Frederick, 
surprinzător de agil pentru cât era de beat. 

Fredo spuse că trebuia să dea rapid câteva telefoane, iar 
căpitanul le zise celorlalţi că pot pleca. Fredo se așeză pe-un 
scaun în spatele unei mese, ca și cum ar fi fost proprietarul 
locului, și sună la aeroport ca să-și anunţe bodyguarzii, care 
probabil că-l așteptau acolo de-o oră. Căpitanul se așeză la o 
masă în capătul opus al camerei și începu să mănânce 
portocalele confiscate. Pe fișetul de lângă el era un radio cu 
baterii pe care îl porni. 

Un cântec plin de viaţă al lui Perry Como se auzi pe 
neașteptate, ca un urlet, ceea ce-l făcu pe Fredo să se 


131 


încrunte și pe căpitan să reducă volumul și să mimeze din 
vârful buzelor: „Scuze”. 

Fredo continuă să aștepte, însă nici Figaro, după cum îl 
numise el pe frizer, și nici crescătorul de capre nu veniră la 
telefon. Închise și îi ceru centralistei să-i facă legătura cu Joe 
Zaluchi. Însă numărul acestuia nu era disponibil. Căpitanul 
sorbea din cafea și atacase portocalele cu frenezie, ferindu-și 
privirea, ca să-i asigure lui Fredo intimitatea de care avea 
nevoie. 

— Domnule? zise Fredo. Nu știți din întâmplare cum aș 
putea să dau de Joe Z.? 

— N-am nici cea mai vagă idee, spuse căpitanul, făcându-i 
cu ochiul. 

Îi plăcuse acel „domnule”. 

— De ce aveţi nevoie? 

— Am împrumutat o mașină de la el. Deja am pierdut un 
avion. Dacă aș avea timp să-i las mașina în Grosse Pointe, n- 
aș apela niciodată... 

Căpitanul îi făcu cu mâna un semn de rămas-bun. 

— Lăsaţi-o aici. Trebuie să mă duc undeva, iar aeroportul e 
chiar în drum. O să vă duc eu acolo. O să mă ocup de 
formalităţile legate de mașină. 

Asta ar fi dat de bănuit, dacă tipul n-ar fi fost la nunta de 
ieri. 

— Mulţumesc, spuse Fredo, și mai sună încă o dată la 
aeroport. 

Din nou, nimic. Încercă la serviciul telefonic din Las Vegas. 

— Aici e domnul D., spuse el, folosind prescurtarea de la 
Domnul Distracţie. Dacă întreabă cineva, spuneţi că am 
pierdut avionul, însă voi fi în următorul, garantat, e-n regulă? 

Cu siguranţă Fredo ar fi înţeles totul dacă nu l-ar fi făcut pe 
căpitan să dea radioul mai încet. Când se termină cântecul, 
intră un calup de știri. Printre celelalte titluri: poliţia investiga 
o omucidere la un motel din Windsor. Un furnizor de marfa 
pentru restaurante, din Dearborn, susținea că ușa de la 
camera sa fusese forţată de doi intruși înarmaţi, pe care îi 


132 


împușcase cu un pistol de calibru 45. Unul din intruși murise; 
celălalt - Oscar Gionfriddo, de patruzeci de ani, un tip care 
vindea automate de cafea și răcoritoare din Joliet, Illinois - era 
în stare critică la Spitalul Armatei Salvării. Identitatea celui 
mort nu fusese încă stabilită. Cel care trăsese spusese că 
arma-i aparţinea unui prieten. 

— N-am mai tras c-o armă până acum, afirmă bărbatul. 
Vocea îi scăzu dramatic. Nu pot să cred ce noroc am avut. 

Tipul arăta mai degrabă ca un câștigător la Irish 
Sweepstakes” decât cu un individ care tocmai omorâse un 
om, poate chiar doi. Căpitanul, desigur, n-avea niciun motiv 
să creadă ceva cu privire la știrea asta, iar radioul era dat 
mult prea încet încât Fredo să-l audă din partea cealaltă a 
camerei. 

Sună telefonul. Căpitanul răspunse. Era bodyguardul, 
frizerul Figaro. Fredo îi spuse că o să ajungă acolo la timp. 

— S-a rezolvat, îi zise Fredo căpitanului. 

— V-aţi luat toate cele? Ei bine, cu excepţia ăstora. 

Avea gura plină cu portocale. 

— Pe-astea nu puteţi să le luați. E mai ușor să aduci o armă 
în ţară decât vreun fruct, e-o mare chestie, nu-i așa? 

„O armă.” 

Neri spusese că întreaga serie de pistoale Colt Peacemaker 
era în regulă, că nu i se putea da de urmă. Cu toate astea, nu 
era de bine faptul că-și lăsase arma acolo. Asta-l făcea pe 
Fredo să arate ca un fraier. Mai grav, rămăsese fără nicio 
armă. Se gândi să-i ceară una căpitanului, însă până la urmă 
hotărî că era mai bine să nu-și forțeze norocul. 

— Am tot ce-mi trebuie, spuse Fredo, îndreptându-se spre 
ușă. 


27 Irish Hospitals Sweepstakes, tragere LOTO de mare amploare, 


promovată la nivel internaţional, autorizată de guvernul irlandez în 1930, 
în beneficiul spitalelor. (n. red.) 


133 


Se urcă în mașina căpitanului, lipsită de orice însemne ale 
poliţiei. Radioul porni pe neașteptate, cu volumul la 
maximum. „Și-acum, și mai multă muzică!” 

Căpitanul îl dădu mai încet și-și ceru din nou scuze. Era un 
cântec vechi: acordurile marii formaţii Les Halley and His New 
Flaven Ravens, cu vocea extraordinară a lui Johnny „Drumul 
Amintirilor” Fontane. 

— Una dintre ultimele lor înregistrări făcute împreună, 
spuse DJ-ul, înainte ca el să părăsească lumea muzicii pentru 
cea a filmelor. 

— Neveste-mii, spuse căpitanul arătând spre radio, i-a 
plăcut întotdeauna discul ăsta. 

Fredo dădu din cap aprobator. 

— Le-a plăcut tuturor nevestelor. Chiar ăsta-i motivul 
pentru care o grămadă dintre ele ajung neveste. Cântece 
precum ăsta. 

— E greu să-ţi imaginezi de câte păsărici are parte un tip ca 
asta. 

— Oh, eu pot să-mi imaginez, spuse Fredo. Pe de altă parte, 
trebuie să recunosc că John este un tip excelent. 

— ÎI cunoașteţi pe Johnny Fontane? 

— Suntem prieteni apropiaţi, spuse Fredo, ridicând din 
umeri. 

Nu mai spuseră nimic până când nu se termină cântecul. 

— Prieteni apropiaţi, ha? întrebă căpitanul. 

— Da, prieteni buni. De fapt, taică-meu a fost nașul său de 
botez. 

— Pe bune? 

— Pe bune. 

— Atunci, daţi-mi voie să vă întreb ceva, continuă 
căpitanul. E-adevărat că are o sculă cam de mărimea 
brațului? 

— De unde dracu' să știu așa ceva? 

— Nu știu, de la saună, sau ceva de genul ăsta. E doar un 
zvon pe care l-am auzit, și am crezut că... 

— Ce mama dracului, îl întrebă Fredo, ești „fetiță”? 


134 


Căpitanul întoarse capul și porni sirena. Merseră restul 
drumului până la aeroport așa, cu o sută șaizeci de kilometri 
pe oră, fără să mai spună ceva. 


135 


Capitolul 7 


Biroul lui Phil Omstein, dispus pe colțul clădirii, la etajul 
patruzeci și unu, era plin de discuri de aur și de fotografii în 
care apăreau membrii familiei lui Philly, cam urâţei, ca să fim 
sinceri, însă în niciuna dintre aceste fotografii nu apăreau 
vedete, ceea ce dovedea fie că era extrem de îngâmfat, fie că 
era un om integru. Îl conduse pe Johnny Fontane până în 
spatele biroului său de oțel inoxidabil. 

— Poţi să stai cât vrei, spuse el, deși sigur nu voia să spună 
asta. 

Milner trebuia să se ocupe de pregătirea formaţiei pentru 
numărul următor. Johnny formă numărul de la fosta sa casă. 

Pe la jumătate, se opri. Ginny și fetele n-aveau nici cea mai 
vagă idee că el era în L.A., așa că, dacă nu suna, ele n-aveau 
de unde să afle asta. Voia să le telefoneze să-și ceară scuze 
că nu putea trece să le vadă cât timp era în oraș, însă 
singurul lucru care făcea ca acest apel telefonic să fie necesar 
era apelul în sine. 

Își scoase pastilele energizante, uitându-se o clipă la ceea 
ce scria pe etichetă, după care scoase una și o înghiţi pe 
uscat, fără apă. 

La dracu’. Ce naiba, era vreun școlar din ăia, segaio/o%, 
căruia îi era teamă să-i ceară o întâlnire reginei balului? O 
cunoștea pe Ginny, fosta sa soție, încă de când aveau zece 
ani. Practic copilăriseră împreună. Sună din nou. 


28 Onanist (în italiană, în original) 
136 


— Eu sunt, spuse el. 

— Bună, viaţa mea, spuse Ginny. 

Reușise s-o spună astfel încât să fie mieroasă și sarcastică 
în același timp. Nimic nu se compară cu o fată din Brooklyn. 

— Unde ești? 

— Of, Doamne, ce bine-i să-ţi aud vocea, îi spuse Johnny. Ce 
mai faci? 

Doar ce se întorseseră de la May Company, îi spuse ea. 
Fata lui cea mare își cumpărase primul ei sutien. 

— Cred că glumești, spuse Johnny. 

— Când ai văzut-o ultima dată? întrebă Ginny. 

Avusese niște concerte bine plătite în Atlantic City și în 
niște cluburi private din Jersey Palisades, dar și în cel pe care 
Louie Russo îl avea în afara orașului Chicago. Făcuse un film 
într-o locaţie din New Orleans. Primele scene fuseseră turnate 
acolo, în studio. Probabil atunci. 

— De Memorial Day”? 

— O întrebare retorică, replică ea. Deci unde ești acum? 

— lţi amintești de Labor Day, în nu mai știu ce an? Spuse 
el. Când am închiriat locul ăla la Cape May și ne-am dus cu 
toţii la petrecerea aia? 

— Nu, răspunse ea. 

— Glumești, spuse el. 

Putea să-și audă fetele pe fundal, certându-se. 

— Normal că glumesc. Acelea au fost cele mai minunate 
momente din viaţa mea. Atunci când nici nu existam. 

Les Halley insistaseră ca Johnny să pretindă că este singur, 
astfel încât toate fetișcanele să continue să urle înnebunite 
după el. 

— Asta n-a fost niciodată ideea mea, se apără el. 

— lar muierea ta era de partea cealaltă a orașului, astfel 
încât, de fiecare dată când te duceai să-ți cumperi ţigări... 

— Mi-amintesc când mi-am ars mâinile încercănd să prăjesc 
porumbul acela și... 


29 Sărbătoare naţională din Statele Unite, care se celebrează în ultima zi 
de luni din mai. (n.red.) 
137 


— După care le-ai ars din nou cu pocnitorile alea. 

— Așa e. 

Izbucni în râs. 

— Mâine-i o petrecere în cartier, spuse ea. Noi trebuie să 
facem plăcinta. Vrei să vii? 

— La petrecere? 

— Eşti în oraș, nu-i așa? Te-auzi ca și cum ai fi foarte 
aproape. 

Își sprijini receptorul de umăr și-și acoperi ochii cu ambele 
mâini. 

— Nu, spuse el, nu sunt. Pur și simplu e foarte bună 
legătura. 

— Oh, spuse ea. Tu pierzi. Mai fac și pui scarpariello“. E 
aceeași rețetă pe care mi-a arătat-o maică-ta. De fapt, fetele 
o să-l facă. Asta dacă nu se omoară între ele, mai întâi. Știi, 
sunt la vârsta aceea. 

Johnny le iubea, însă, după el, fetele fuseseră întotdeauna 
la vârsta aceea. 

ÎI întrebă dacă voia să vorbească și cu ele. Spuse că da, 
deși numai fiica sa cea mică avea să vină la telefon. Philly 
intră, bătând darabana pe ceasul de la mână. 

— Spune-i mamei tale, zise Johnny, că o să fac tot posibilul 
să ajung la petrecerea de mâine. 

— Bine, spuse ea. 

Avea să-i transmită mesajul - era genul acela de copil, însă 
în vocea ei exista o notă de pesimism din care reieșea clar că 
știa că el n-avea să apară niciodată acolo. 

Pastilele verzi îi fuseseră prescrise de Jules Segal, același 
doctor care-i diagnosticase lui Johnny ganglionii de pe 
coardele vocale și-l trimisese la un specialist care i le 
extirpase, operaţie ce făcuse posibil ca Johnny să-și 
redobândească vocea și să se întoarcă în studio, un 
diagnostic pe care alţi doi specialiști nu-l nimeriseră. Pe de-o 


3% Fel de mâncare italiano-american, care se traduce ca „în stilul 
cizmarului", făcut din bucăţi de pui bine rumenite garnisite cu un sos de 
lămâie foarte aromat şi gustos, (n.red.) 

138 


parte, erau cei o mie de impostori, de așa-ziși vraci de 
Hollywood, al căror interes legat de corpul uman se redusese 
la părţile senzuale ale starletelor du jour” și la aspectul cât 
mai fin al propriilor mișcări de balans de dinaintea lovirii 
mingii de golf, care se îmbogăţeau de pe urma pastilelor date 
parte era Segal, care avusese același gen de reputaţie, dar 
care se dovedise a fi un doctor de primă mână, destul de bun 
pentru a ajunge șefia Secţia de chirurgie a noului spital pe 
care clanul Corleone îl construia în Las Vegas. Atunci de ce, 
de fiecare dată când Johnny lua o altă doză din acele pastile - 
încă în concordanță cu dozajul recomandat pe eticheta 
flaconului, niciodată mai mult -, o lua razna? 

Johnny își scutură capul, asemenea unui câine pe care îl 
mănâncă o ureche. Avea să fie bine, fără îndoială. Simţea că 
avea totul sub control, dar parcă totodată situaţia-i scăpa din 
mână. Ceea ce era în regulă, se potrivea perfect cu ce avea 
de făcut. Trecuse peste asta cu patru pastile, douăzeci de căni 
de ceai, un ibric de cafea, un sendviș cu șuncă și niciun pic de 
somn. În spaţiul cuprins între craniul și scalpul său, dansau 
niște furnici microscopice. Durerea din mușchii coapselor, 
indiferent de cum se numeau aceștia, se acutiza aproape de 
la minut la minut. Însă Johnny rămase pe picioare, prea frânt 
chiar și pentru a se prăbuși pe podea pentru un pui de somn. 
În același timp avea și prea multă energie. Nu avu ce să facă 
decât să respecte orice indicație abia perceptibilă din partea 
acestui Milner, atât de deștept și de tâmpit laolaltă, și se 
strădui să dea ce-i mai bun din el în momentul în care cânta. 

Ar fi dat orice să se oprească. 

Ar fi dat orice ca acest sentiment să dureze o veșnicie. 

Venise aici gândindu-se că avea să înregistreze jumătate 
din acest LP. După câteva minute de la începerea sesiunii de 
înregistrări, își dădu seama că ar fi bine să termine măcar un 
cântec care să-i satisfacă și pe el, și pe Cy Milner. Cu toate 
astea, cu câteva minute înainte să plece pentru a prinde un 


31 La modă (în franceză, în original) 
139 


avion de întoarcere la Vegas, reuși să înregistreze al treilea 
cântec al zilei, atât de bine, încât ajunse la final fără să se 
oprească sau să fie oprit. 

Când termină și deschise ochii, îi văzu înăuntru pe Jackie 
Ping-Pong și pe Gussie Cicero, în faţa ușii îndepărtate a 
studioului. Johnny n-avea nici cea mai vagă idee de când se 
aflau acolo. 

Milner dăduse deja gata un caiet de partituri. Ca dirijor, era 
laconic și fluid, însă scria partiturile așa cum un câine hămesit 
sfârtecă o halcă de porc. Era indiferent și absent faţă de 
oricine altcineva din studio, chiar și faţă de stagiarul care 
stătea lângă el cu o sticlă de apă minerală și cu un pumn plin 
de creioane. 

Johnny se așeză pe scaunul său și-și aprinse o ţigară. 

— Ma-a-amă! Ta-a-ată! strigă Johnny, uitându-se mai întâi 
la Milner, și apoi la Omstein, după care îi arătă cu degetul pe 
Ping-Pong și pe Gussie. 

— Mi-a venit mașina. Să nu mă așteptați! 

Își simţea picioarele extrem de grele. În cele din urmă, se 
uită în sus și le făcu cu mâna lui Gussie și lui Ping-Pong. 

— Ooo, prietene, spuse Jackie, mergând legănat spre el. Era 
un grăsan imens, în realitate o simplă cunoștință. Arăţi de 
milioane. lar modul în care cânți valorează chiar mai mult. 

Johnny știa că arăta ca moartea-n vacanță. 

— Ce valorează mai mult decât un milion? 

— Un milion și un sex oral, spuse Gussie Cicero, un prieten 
de-o viaţă. 

— Greșit, spuse Johnny. Dacă o piţipoancă știe că ai un 
milion, o să-ţi facă sex oral gratuit. 

— Astea gratuite sunt de fapt dintre cele mai scumpe. 

Deja conversaţia îl depășea pe Johnny. Il bătu pe Cicero pe 
spate. 

— Ei bine, dacă eu arăt de milioane, spuse Johnny, voi doi 
arătaţi ca rahatul meu de azi-dimineaţă. 

Johnny se ridică în picioare și-i lăsă pe Ping-Pong și pe 
Cicero să-l îmbrăţișeze. Ani de zile Johnny crezuse că porecla 


140 


lui Jackie i se trăgea de la ochii lui bulbucaţi, însă cu puţin 
timp în urmă Frank Falcone îi spusese că ochii lui Jackie 
deveniseră așa după ani buni de când se alesese cu această 
poreclă și că de fapt porecla i se datora numelui său, Ignazio 
Pignatelli. Gussie Cicero era proprietarul celui mai șic club de 
noapte din L.A. Johnny nu mai cântase acolo de pe vremea 
când rămăsese fără voce pe scenă, iar cei de la Variety 
consemnaseră asta ca și cum ar fi fost o ocazie bună să 
desființeze Crown Royal și să danseze pe proaspătul mormânt 
al lui Johnny. Totuși, Gussie și Johnny rămăseseră prieteni. 

— Frank Falcone îţi transmite cele mai calde urări, îi spuse 
Gussie. 

Despre Gussie se spunea că era un tip important, cu o 
poziţie consolidată în organizaţia din L.A., care într-un fel sau 
altul avea legături și cu Chicago. 

— El nu vine? întrebă Johnny. 

— Domnul Falcone este cam bolnav, spuse Ping-Pong. 

În pumnul său cărnos ţinea strâns o servietă ce arăta ca 
nouă. Pe scara ierarhică a organizaţiei, el se afla imediat sub 
Falcone, un fel de subșef. Johnny n-ar fi putut să spună ce 
făcea de fapt un astfel de subșef. Tot timpul încerca să nu afle 
mai mult decât era necesar despre genul ăsta de lucruri. 

— Pe lângă urările sale, îţi mai trimite și asta. 

— Drăguţ, spuse Johnny. 

— O să-ţi aduc una, îi spuse Ping-Pong, de îndată ce pot 
face rost de una trimisă de peste mări, tocmai din Sicilia. Am 
acolo pe cineva, care muncește din greu și face zece din 
astea pe an. Piele virgină, cea mai bună care există. Vrei să ți- 
o trimit la Castle în the Sand? La tine acasă? Unde anume? 

Fontane se chinui să facă vreo poantă despre partea virgină 
a pielii, însă era prea istovit pentru asta. Nu-i veni nicio idee. 

— Asta nu-i a mea? 

— O să-ţi fac și ţie rost de una. 

— Glumești, Jack! 


141 


— Nu-ţi fac o ofertă. Nu fac decât să-ţi spun. În regulă? Asta 
de-aici însă, continuă el, dându-i-o lui Johnny, este pentru 
Mike Corleone, capisc??? 

Ceea ce însemna: „Gata cu gargara” și „Orice ai face, să nu 
te pună dracu' s-o deschizi, băiete”. 

Geanta, închisă bine, era grea ca o bilă de bowling. Johnny 
o scutură puţin, așa cum face un copil cu cadoul de Crăciun, 
după care o ridică până la ureche, făcându-se că vrea să vadă 
dacă ticăia. 

— Ce glumet ești! 

Ping-Pong își miji ochii, făcându-i mici în raport cu faţa lui 
buhăită, și rămase pe loc, până când se convinse că Johnny 
înțelesese mesajul. 

— De asemenea, trebuie să-mi exprim și eu regretele, 
spuse Ping-Pong în cele din urmă. Trebuie să mă ocup 
personal de câteva probleme de familie. 

— Nicio problemă, spuse Johnny. 

„Deci acum nu sunt decât amărâtul vostru de cărăuș?” 

In ciuda a ce gândea, rămase acolo, înghițind această 
ofensă fără să clipească. 

— Noi pierdem, că n-o să te vedem, continuă Ping-Pong. 
Muzica ta sună grozav, John! 

Milner continua să scrie. Muzicanţii ieșeau în șir indian. 
Johnny își luă rămas-bun și se îndreptă spre ieșire cu Gussie și 
cu Ping-Pong. Un Rolls-Royce argintiu cu motorul pornit 
aștepta lângă ușa din spate. 

— Unde-i regina? întrebă Johnny. 

— Poftim? se încruntă Ping-Pong, ca și cum l-ar fi făcut 
cineva profitor. 

— Vrea să spună a Angliei, interveni Gussie. Glumește. 

Ping-Pong dădu din cap în felul ăla în care o fac copiii în 
zilele noastre, lucru de care Johnny s-ar fi lipsit fără probleme. 

— Aia-i mașina mea, Johnny, spuse Gussie. 

După care-și făcu apariţia un Lincoln negru. Ping-Pong și 
oamenii săi se suiră în el și dispărură în trombă. 


32 Capisci, „înţelegi" (în italiană, în original) 
142 


Chiar în momentul ăla, Johnny văzu cu coada ochiului ceva 
metalic îndreptându-se spre el și se feri brusc. Se clătină și se 
prăvăli pe-o parte peste Rolls. 

Nu fusese un glonț. 

Lui Johnny nu-i era prea clar de ce crezuse că putea fi un 
glonț. 

— Ce bine ai prins! spuse Gussie. E totul în regulă? 

Johnny se aplecă să ridice cheile de la mașina lui Cicero. 

— Ce vrei, după o zi așa de lungă? Se scuză Johnny. 

— Nu era nevoie decât să spui, continuă Gussie, „nu 
mersi”. 

— Nu mersi ce? 

— Nu mersi, adică nu voiai să-mi conduci nenorocitul ăla de 
Rolls-Royce. 

Johnny îi aruncă cheile înapoi. 

— Nu mersi, nu vreau să-ți conduc nenorocitul ăla de Rolls- 
Royce. 

— Vezi? A fost așa de greu? 

— Nu te-am auzit, bine? Sunt frânt de oboseală, frate. 

Soarele stătea să apună. Johnny n-ar fi putut spune cât 
timp trecuse de când nu mai avusese parte de-o noapte 
adevărată de somn. 

Gussie îl îmbrăţișă pe Johnny și-i spuse că fusese un 
privilegiu să-l audă cântând. Se urcă în mașină, și porniră spre 
aeroport. Johnny începu să butoneze radioul lui Gussie, 
verificând ce genuri de muzică se difuzau pe diferite posturi. 
Nu reuși să găsească decât niște aiureli. Rock'n'roll. DJ care 
vorbeau repede. Mambo: altă aiureală. Cântăreţe care mai că 
te făceau să plângi: încă o aiureală. Johnny nu-și auzi nici 
măcar o dată, pe vreun post, vocea. Poate că de fapt, 
celelalte companii de înregistrări aveau dreptate. Poate că 
genul de disc pe care Johnny Fontane încerca să-l facă n-avea 
nicio șansă. Continuă să caute. Probabil că Gussie înțelesese 
ce-l enervase pe Johnny, așa că restul călătoriei avu decenţa 
să nu spună nimic, până când ieșiră de pe autostrada ce 
ducea la aeroport. 


143 


— Care-i diferenţa, întrebă Gussie, între Margot Ashton și 
un Rolls-Royce? 

Margot fusese a doua soție a lui Fontane, respectiv prima a 
lui Gussie. Fontane o părăsise pe Ginny pentru Margot. Nu era 
de-ajuns că Margot îi furase inima, îi luase totul, până și 
respectul de sine. O dată, când își făcuse apariţia la filmările 
unui film pe care-l făcea ea, regizorul îl pusese la treabă, 
anume, să facă spaghete. Fără să protesteze absolut deloc, 
Fontane își pusese un şort și se apucase de treabă. 
Dragostea. Nenorocita asta de dragoste! 

— Nu toată lumea a mers vreodată cu un Rolls-Royce, 
spuse Johnny. 

— Ai auzit tu asta? 

— Toată lumea a auzit asta. Știi, versiuni cu diferite mașini 
de lux și diferite târfe. 

— Târfele nu diferă prea mult, spuse Gussie, de Margot 
Ashton. 

— Aici greșești, prietene. O târfă e o târfă, și gata. 

Gussie o luă pe unde nu trebuia, intrând pe drumul ce 
ducea spre avioanele comerciale. 

— Ai luat-o greșit, îi spuse Johnny, arătându-i drumul ce 
ducea la hangarele private. 

Gussie clătină din cap. 

— De fapt, spuse el, n-am de gând să merg acolo. Frank n-a 
vrut să te superi, însă, știi tu, un avion întreg numai pentru o 
singură persoană... 

Își băgă mâna în buzunarul de la piept, ca să-și scoată 
arma. Însă nimic, nicio armă. Johnny se înșela. Gussie scoase 
un plic. 

— E la un zbor comercial, însă e la clasa întâi. 

Johnny luă biletul. Avionul său decola într-un sfert de oră. 

— Chiar nu mergi, pe bune? 

— De fapt, spuse Gussie, n-am fost niciodată invitat. 

— Bineînţeles că ești invitat. Te invit eu. 

— E-n regulă, spuse Gussie. Eu și Gina ne-am făcut deja 
planuri. 


144 


Gina era tipa cu care se căsătorise după ce fusese lăsat 
baltă de Margot Ashton. Ashton se măritase cu un șeic arab 
de care deja divorțase. 

— E aniversarea noastră de cinci ani, dacă-ţi vine să crezi, 
spuse el, oprind mașina. 

Hamalii din aeroport practic o luară la fugă ca să dea o 
mână de ajutor, căci, văzând un Rolls, își imaginaseră bagaje 
mari și bacșișuri și mai mari. 

— Săptămâna viitoare, ne-am luat bilete ca să venim aici și 
să te vedem. 

— Aţi cumpărat bilete? 

— Un chilipir, indiferent de preţ, dacă o să cânţi pe 
jumătate la fel de bine ca azi. 

— Prietene, te-oi pricepe tu la multe, 
știi cum stă treaba cu spectacolele mele. 

În jur erau o mulţime de oameni, vreo douăzeci, toţi de 
vârste diferite. Le spuse hamalilor că n-avea niciun fel de 
geantă, cu excepția celei mici, însă le dădu oricum la fiecare 
câte douăzeci de dolari. Doi bărbaţi îmbrăcaţi cu haine sport 
de culoare bleu se grăbiră să-l întâmpine și să-l ajute să 
treacă prin mulţime, ceea ce atrase atenţia tuturor, chiar și 
într-un loc ca L.A. Mulțimea de oameni se îngrămădi și se luă 
după el, parcurgând tot drumul până la poarta de îmbarcare. 
Fără să stea pe gânduri, Johnny îi înmână servieta unuia din 
tipii de la liniile aeriene, astfel încât să poată da rapid și ilizibil 
niște autografe, printre care și unul direct pe faţa unei gagici. 

Le dădu celor doi tipi de la liniile aeriene cincizeci de dolari. 

Când se îmbarcă, fu întâmpinat cu aplauze. Le făcu cu 
mâna oamenilor și le zâmbi, însă nu-și scoase ochelarii de 
soare. Se așeză la locul său. Puse geanta pe podea între 
picioare. În alte împrejurări, s-ar fi dat la stewardesa aia 
roșcată cu sâni mari, însă tot ce-i ceru fu o pernă, un bourbon 
cu gheaţă și un ceai fierbinte cu miere. Se uită la servietă. Un 
altul ar fi deschis-o. Lui Johnny nici că-i păsa. 

Tipei îi luă o viaţă de om ca să-i aducă băuturile. 

— N-avem miere, spuse ea. 


A 


nsă în niciun caz nu 


145 


— Și se pare că nici ceai. 

— Chiar acum am pus apa la fiert. 

Tipa se întoarse. El se uită în jos la servietă. O deschise. Era 
burdușită cu bani gheaţă, desigur. Deasupra era un bilet 
nesemnat, bătut la mașină, pe care scria: „Ti-am spus să nu 
te uiţi”. Pe bilet era desenată o față supărată. 

Johnny făcu biletul cocoloș. O văzu pe roșcată cum vine cu 
ceaiul și bău rapid jumătate din paharul de bourbon. In timp 
ce ea îi turna ceaiul, mestecă niște gheaţă. Prefăcându-se că 
mâna sa stângă era un pistol, ţinti spre ea, îi făcu cu ochiul și 
scoase un sunet asemănător cu zgomotul declanșării unei 
arme. Tipa se înroși. 

Până când roșcata traversă avionul pentru a se asigura că 
totul este gata de decolare, el își terminase paharul de 
bourbon și ceaiul și părea deja adormit. 


146 


Capitolul 8 


— Ai fost la petrecerea cu îngheţată de la frăţia Tri Delta, 
de-acolo te știu, nu-i așa? întrebă blonda cu voce mieroasă 
care stătea la coadă în fața Francescăi Corleone în timp ce-și 
lua mâncarea: piersici cu brânză de vaci și o frunză veștejită 
de salată. 

Asta, plus niște ceai dulce, reprezenta toată cina fetei. 

În spatele Francescăi, Suzy Kimball stătea cu privirea 
aţintită în tava ei și scoase un zgomot aproape imperceptibil. 

— Nu, n-am fost, spuse Francesca. Îmi pare rău. 

— Oh. 

Cam ăsta ar fi fost momentul în care o persoană normală s- 
ar fi prezentat. În schimb, fata se întoarse și-și reluă 
chicotelile vesele în compania fetelor cu care venise. 

Mai erau multe alte fete la coada formată în sala de mese 
care n-aveau litere grecești pe hainele lor, altele care nu-și 
vorbeau în șoaptă, care nu se ghemuiau și nu se făceau mici 
în pardesiele pe care le purtau în timp ce intrau băieţii din anii 
terminali. Aceste fete existau, însă Francesca nu le vedea. Ce 
văzu ea însă era Suzy, fata tăcută cu pielea negricioasă care 
stătea în spatele ei la coadă, care luase exact mâncarea pe 
care o alesese și Francesca și care o urmase la o masă de 
lângă fereastră. 

— Ştii, spuse o voce gravă din spatele Francescăi, asta 
chiar a fost cândva o școală de fete. 

Francesca se întoarse. La masa învecinată era un tânăr 
bronzat într-un costum bleumarin de reiat. Ținea strâns în 


147 


mână o copie din lemn a unei rachete spaţiale. În părul lui 
blond și cârlionțat, deasupra frunţii, avea o pereche de 
ochelari de soare, de genul acelora pe care-l poartă piloții. 

— Poftim? întrebă ea. 

— Colegiul Florida pentru Femei. Dinţii săi albi dezvăluiră un 
zâmbet strâmb. Chiar până după război. Imi pare rău că am 
tras cu urechea. Eram acolo și-mi ajutam fratele mai mic să 
se mute. Este bine că mama ta este așa de protectoare. Se 
vede că te iubește. Ești foarte norocoasă. 

Mama lui de-abia așteptase ca el și fratele său să plece de- 
acasă, îi spuse el. În cele din urmă, puse jos racheta spaţială. 

Francesca se simțea ameţită, scăldată de mirosul tufișurilor 
înflorite. 

E| se desprinsese dintr-un grup de persoane - băieţi din anii 
mai mari, cărora le întorsese spatele, inclusiv blondei cu 
piersicile - pentru a vorbi cu ea. 

Băiatul acesta avea ceva special, ciudat, dar totuși 
adorabil, ceva legat de faptul că părea a nu se putea opri din 
vorbit. În cele din urmă își ceru scuze că nu se prezentase. 

— Sunt Billy Van Arsdale. 

Și-i întinse mâna. 

Asta era șansa ei cea mare. fran Collins. Franny Taylor, 
Frances Wilson. Francie Roberts. În timp ce întindea și ea 
mâna, își dădu seama că avea palmele umede. Nu doar 
umede, ci de-a dreptul ude. Insă era hotărâtă. N-avea să se 
oprească tocmai acum. Într-un moment de panică, îi prinse 
mâna lui Billy cu vârfurile degetelor, ceva mai puţin umede, i- 
o întoarse și-i sărută încheietura. 

Însoţitorii lui Billy izbucniră în râs. 

— Francesca Corleone, spuse ea, abia șoptit, și, în ciuda 
propriei dorinţe, pronunţă toate cele patru silabe ale numelui 
de familie, în cea mai bună și pură italiană. 

Încercă să zâmbească, ca și cum intenţionase ca sărutul să 
fie o glumă. 

— Deci care-i povestea cu nava asta spaţială? 

— Ai un nume foarte frumos, spuse Billy. 


148 


— E italiancă, îi scăpă lui Suzy Kimball, care, cu niște ochi 
vioi, părea surescitată, de parcă ar fi fost la ore și ar fi știut 
pentru prima oară în tot trimestrul răspunsul corect. Se 
adresă tuturor celor de la masa lui Billy. Ei, italienii, sunt niște 
mari pupăcioși. Credeam că era Corie-own, nu Corie-oney, 
Cum se zice corect? 

Francesca nu îndrăzni să spună nimic și nu-și putu 
desprinde privirea de la Billy. 

Cineva de la masa cealaltă întrebă: 

— Mamma mia, unde e mozzarella? 

Asta provocă și mai multe râsete. 

Billy îi ignoră. 

— Bine ai venit la FSU35. Dacă o să pot face vreodată ceva 
pentru tine... 

— la te uită, s-a pornit, spuse un tip de la masa lui. 

— Scumpule, zise fata cu piersicile, ești incorigibil. 

— ... nu ezita să-mi spui. 

— Corleone, ha? continuă băiatul cu mozzarella. 

Se prefăcu a ţine în mâini o mitralieră invizibilă și scoase un 
zgomot ce imita un răpăit de armă. 

— Ai vreo legătură cu...? întrebă cineva. 

— Auziţi, sunteți niște nemernici, spuse Billy. Nu vă mai 
faceţi de râs! Nu-s decât niște nemernici, îi spuse Francescăi. 
Oricum, trebuie să plec, însă, dacă ai nevoie de ceva, sunt în 
registru. Mă găsești la „W.B.”. 

— Da, drăguță, spuse Piersicuţa, William Brewster Van 
Arsdale al Treilea. 

Billy își dădu ochii peste cap, o strânse ușor pe Francesca 
de umăr, luă macheta de lemn, își puse rapid ochelarii de 
soare și plecă. 

Francesca se aștepta ca tinerii de la masa învecinată să 
continue s-o înțepe și s-o tachineze, însă aceștia își pierdură 
interesul și reveniră la discuţiile de mai înainte. 

— Îmi pare rău, mormăi Suzy. 

Tremura ca un animal de casă ce tocmai fusese bătut. 


33 Florida State University 
149 


Ce putea să-i spună Francesca? 

— Ai dreptate. Sunt italiancă. Suntem niște mari pupăcioși. 

Erau alte chestii mult mai rele, nu? 

— Nu-ţi mai bate capul. Poţi să-mi spui numele cum vrei tu. 

Suzy se uită în sus, după care-și duse mâna la gură. 

— Ar trebui să te vezi cum arăţi! 

— Să mă văd, de ce? întrebă Francesca. 

Se auzi un tunet. _ 

Suzy dădu din cap, însă Francesca știa. Incă mai putea să 
simtă atingerea lui Billy. 

După cină, își petrecură timpul la ele în cameră. Hainele lui 
Suzy erau mai mult ca niște uniforme: fuste și bluze aproape 
identice, chiloți, sutiene și ciorapi absolut identice. Căzuseră 
de acord să facă mai mult loc în cameră și să-și suprapună 
paturile, iar Francesca, spusese Suzy, putea să aleagă. |! alese 
pe cel de jos. Cine naiba a/ege patul de jos? Ploaia se opri. 
Administratoarea scoase pe toată lumea afară, la grămadă, le 
dădu niște lumânărele albe și le duse în marș forțat la 
convocarea studenţilor. Fanfara cânta în timp ce ele intrau pe 
stadionul de fotbal. Începu o lapoviţă păcătoasă. Acolo erau 
rânduri după rânduri de scaune albe de lemn pliabile. Suzy și 
Francesca se așezară pe unul dintre ultimele rânduri. Ele, 
negricioasele. Trebuia să găsească o modalitate să se 
distanțeze de această fată fără să fie o nesuferită. 

De pe un podium amplasat la linia de cincizeci de yarzi, 
unul dintre decanii colegiului le ură bun venit. După care îl 
prezentă pe rectorul universităţii, un bărbat lugubru într-o 
robă neagră. Decanul luă loc, și abia atunci Francesca 
observă, în scaunul de lângă decan, acel costum albastru de 
reiat, părul acela blond și, chiar și de-acolo, de partea cealaltă 
a terenului, dinţii aceia albi. Pentru un moment, se gândi că 
putea să i se fi părut. Simţi iar cum o ia cu călduri. După care 
Suzy îi dădu un cot și i-l arătă. 

— E William Brewster Van Arsdale al Treilea! spuse ea. 

— A fost o glumă, spuse Francesca. 

— lar ai privirea aia întipărită pe faţă, răspunse Suzy. 


150 


Francesca încercă să-și ridice sprânceana arcuită, așa cum 
făcuse Deanna Dunn în filmul acela de acum câţiva ani în 
care jucase rolul unei criminale. 

Cât timp vorbi rectorul, Billy făcu niște adnotări pe niște fișe 
de cartotecă. În acest răstimp, Francesca nu încetă să-și 
spună că, într-o lume în care îţi tot cade câte cineva cu tronc 
în mod prostesc, în mod sigur cazul ei de-acum era cel mai 
stupid posibil. 

Decanul își puse mâinile în șold. Le spuse să se uite în 
dreapta și-n stânga și că unul dintre ei nu va absolvi, așa că 
să se asigure că acea persoană nu vor fi chiar ei, după care le 
făcu semn Liderilor Spirituali îmbrăcaţi în pulovere, de la 
capetele culoarelor de acces, să înceapă să aprindă 
lumânările tuturor. 

Tună din nou. Mai spuse că acum avea plăcerea să-l 
prezinte pe președintele comitetului studenților. 

— Desigur, oricare dintre voi care a mâncat vreun fruct 
proaspăt din Florida este deja un prieten de încredere al 
familiei sale. 

Rectorul făcu o pauză ca să râdă satisfăcut, lăsând să se 
vadă cât de mulțumit era de gluma făcută. 

— Doamnelor și domnilor, domnul William Brewster Van 
Arsdale. 

— Parcă spuneai că a fost o glumă? întrebă Suzy. 

Francesca ridică din umeri. Van Arsdale Citrus? 

Billy se urcă pe podium, făcându-le cu mâna celor prezenţi. 
Scoase naveta spaţială din interiorul hainei. Imediat, ploaia se 
înteţi. Billy continuă, dându-și toată silința. Racheta se voia a 
veni în sprijinul spuselor sale despre era spaţială, într-un viitor 
nu îndepărtat, în care studenţii aveau să-și trăiască vieţile 
extrem de interesante. Lumânările pâlpâiră până se stinseră 
de tot. Cei prezenţi începură să plece. Brusc, în stilul acela 
caracteristic Floridei, cerul parcă se deschise. Francesca își 
încheie nasturii la impermeabil. Cei din fanfară o luară la fugă 
să se adăpostească. Câteva momente mai târziu, apa umplu 
pista de alergare din jurul terenului. Billy își băgă racheta la 


151 


loc sub haină și-și aruncă în vânt, cu-o mișcare rapidă, fișele 
de cartotecă completate mai înainte. 

— Educaţia și studiile noastre de-aici, strigă el, trebuie să 
rămână în echilibru cu lucrurile importante pe care deja le-am 
învăţat. 

Dragostea. Familia. Bunul-simţ. Haideţi, cu toţii, să avem 
suficient demult bun-simţ să nu ne mai prostim și să ne 
adăpostim de ploaie! 

Până să termine el de zis, marea majoritate o făcuseră deja. 
Excepţie făcea Francesca, care pur și simplu înțepenise acolo. 

Se mințea pe ea însăși. Era ridicol. Acum îi era clar că, în 
sala de mese, el fusese într-una din cele două ipostaze. Fie 
încerca să fie de ajutor, oferindu-și serviciile celor două tipe 
de etnie străină, ciudate la vedere. Fie făcuse mişto de ea. 

II privi cum aleargă alături de decan și de rectorul în robă, 
împărțind cu toţii o umbrelă pentru golf. 

Normal că era genul ăla de persoană pentru care o umbrelă 
dintr-asta mare apărea pur și simplu din neant. 

Francesca, ultima persoană care mai stătea jos, își aruncă 
lumânarea udă și-și duse mâinile la cap. 

Ar fi trebuit să plece acasă. Nu în camera de la cămin. 
Acasă la ea. 

Așa cum făcea întotdeauna în cele mai grele momente, 
încercă să-și aducă în prim-plan imaginea tatălui său. De 
fiecare dată, era parcă tot mai greu ca înainte. Acum el poza 
și zâmbea, așa cum o făcea în fotografii. Cel pe care-l vedea 
acum era tati cel real sau nu era decât fotografia aceea a lui 
de la nunta mătușii Connie, unde se părea că reușise să se 
îmbrăţișeze cu fiecare adult din sânul familiei, unde era fericit 
și îndrăgostit de mami și avea grijă de toată lumea? 
Francesca și Kathy fuseseră undeva într-o parte, dansând cu 
Johnny Fontane, un personaj care acum i se părea la fel de 
ireal ca Mickey Mouse. Oricum, la momentul respectiv, 
lucrurile merseseră ca pe roate. 

Se aplecă și lăsă ca stropii de ploaie s-o bombardeze în 
plin. Francesca știa în străfundul inimii ei că de fapt nu-și mai 


152 


amintea cum suna vocea tatălui său. Și, pe bune, și de astă 
dată se amăgea de una singură: dădea prea multă atenţie 
coafurilor demodate, smochingurilor și rochiilor de seară și 
minunatei uniforme a Corpului Pușcașilor Marini în care era 
îmbrăcat unchiul Mike, cu o caschetă ce nu i se potrivea ca 
mărime, păcălită ca o proastă de zâmbetele ce păreau a fi 
naturale, pe fețele celor morţi, datorită unei fotografii făcute 
cu măiestrie. Lucrurile astea nu merseseră niciodată. Cine nu 
știa asta? Mai existau și alte fotografii de familie, cele la care 
Francesca în mod normal se hotărâse să nu se gândească. 
Cea a unchiului Fredo stând în fund pe bordură, plângând în 
hohote. Cea în care bunicul Vito își ascundea faţa de fotograf 
și pe care The New York Times o folosise pentru necrologul 
său. Fotografia Polaroid a mamei sale, stând fără cămașă în 
fotoliul Naugahyde din biroul lui Stan Beţivanul, pe care Kathy 
o găsise ascunsă lângă un penis imens de cauciuc într-un colt 
găurit dintr-un cufăr al mamei lor. Cea cu marginea zimţată, 
în care tatăl ei ciomăgea un ton c-o bâtă, undeva în largul 
coastei Siciliei, zâmbind ca un puști în dimineaţa de Crăciun. 

„Ai vreo legătură cu...?” Ce-ar fi spus Francesca dacă Billy 
nu le-ar fi zis prietenilor săi că se fac de râs? N-avea nici cea 
mai vagă idee. 

Erau atât de multe motive ca să iubească furtunile. 
Francesca Corleone putea la fel de bine să plângă sau nu. Nu 
intenționa să plece de pe teren până când n-avea să cadă și 
ultimul strop de ploaie. 


153 


Capitolul 9 


Oricine se uita la Michael Corleone cum execută amerizarea 
pe Lacul Mead - șoferii celor două mașini Cadillac, de 
exemplu, care stăteau la capătul docului și ţineau parâmele - 
ar fi putut crede că mai făcuse asta de sute de ori, nu de cel 
mult douăzeci de ori câte fuseseră în realitate. Kay, aţipită în 
scaunul de lângă el, nici măcar nu se clinti - nu până în 
momentul în care Tommy Neri și cei doi tineri care erau 
înghesuiți în spate lângă acesta nu începură să aplaude. 

Kay sări în sus, cu ochii mari de panică. 

— Copiii mei! 

Michael izbucni în râs. Puțin mai târziu, regretă că făcuse 
asta. | se păruse nostim, atât faptul că se panicase degeaba, 
cât și modul înduioșător în care soţia sa reacționase. Dacă ar 
fi fost vorba despre altcineva, nu s-ar fi comportat astfel, fără 
să se gândească. Kay era singura persoană din lume care 
putea să-l facă să acţioneze atipic. 

— Scuze, doamnă C., spuse Tommy. Totuși, ar fi trebuit să 
vedeţi asta. Soţul dumneavoastră a fost atât bun! Trebuie să 
recunosc acum că am fost puţin cam neliniștit. N-am mers cu 
un avion normal până anul trecut. 

Kay se frecă la ochi. 

— Nu râdeam de tine, spuse Michael. Ești OK? 

— De fapt, chiar plutesc, îi spuse Kay lui Tommy. 
Hidroavioanele. Deși câteodată se mai și răstoarnă. 

— Da, doamnă. 

— Ce visai? întrebă Michael. 


154 


Ea și duse mâna la piept, ca și cum ar fi vrut să liniștească 
o inimă ce bătea nebunește. 

— Sunt bine. Suntem acasă? 

— Ei bine, ne-am întors la Lacul Mead. 

— Asta te-am întrebat. La ce credeai că mă refer, la mallul 
din spate de la Long Beach? 

Michael ura faptul că noţiunea de „acasă” avea o urmă de 
fărâmă de ambiguitate. De asemenea, ura să aibă orice fel de 
controversă în faţa oamenilor care nu-i erau prea apropiaţi. 
Nu răspunse până când nu reuși să ducă hidroavionul lângă 
doc. 

— Nu, răspunse el. Nu credeam că te referi la asta. 

Kay își desfăcu rapid centura de siguranţă și trecu făcându- 
și loc printre cei din spate. Era supărată de când Michael 
întorsese și trecuse pe la proprietatea lor pentru a-și lua 
oamenii pe drumul de întoarcere. Se urcă în spatele mașinii 
lor, cea galbenă cu acoperișul negru. 

Michael le spuse oamenilor săi să le transmită cele mai 
calde urări lui Fredo și lui Pete Clemenza - Cadillacul roșu era 
al lui Fredo; ar fi trebuit să vină să îi întâmpine - și că va 
ajunge la Castle în the Sand nu mai târziu de șase jumătate. 

Se urcă și el în spate lângă Kay. 

— O întâlnire romantică, spuse ea. Ca-n vremurile de 
altădată. Până seara târziu. Așa mi-ai promis. 

— A trebuit să-i aduc înapoi aici, într-un fel sau altul. 
Oricum ai dormit tot drumul. 

Ea ridică din umeri. Asta nu însemna că era de acord. 
Existau două tipuri de soţii pentru modul ăsta de viață. O 
dată, fusese însurat cu celălalt tip. Cu timpul, o soţie precum 
Apollonia, cu alte cuvinte, o soţie precum mama sa, o fată din 
Sicilia, care era de acord cu fiecare cuvânt al soțului ei, nu i s- 
ar fi potrivit lui, și în mod sigur nici copiilor săi, nu aici, în 
America. 

Cu toate astea, nu putea să tolereze așa ceva, nu în faţa 
altora. Nici cei mai loiali oameni ai săi nu trebuiau să vadă 


155 


cum capul Familiei lor dă dovadă de slăbiciune, indiferent de 
cât de măruntă și de neînsemnată ar fi fost. 

— Afacerile, spuse Michael. 

În căsătoria lor, acesta era un cod, însemnând „despre 
chestia asta nu se poate discuta”. 

— Ai dreptate, spuse ea. Desigur. 

Merseră spre casă ascultând cântecele country difuzate la 
un post de radio. 

Părinţii lui Kay parcaseră pe aleea din faţa casei. Peste 
drum, în faţa terenului pe care se presupunea că avea să fie 
construită casa surorii lui Michael, Connie, era un Plymouth 
gri. Vreun poliţist - dacă luau în consideraţie marca mașinii și 
faptul că, dacă ar fi fost orice altceva decât un poliţist, echipa 
lui Al Neri s-ar fi ocupat deja de el. 

Din casă răzbătea un sunet, zgomotui unei opere 
pătrunzătoare, Michael n-ar fi putut să spună care anume. 
Spre deosebire de bătrânul Moustache Petes, Michael nu 
simţise niciodată nevoia să acorde un interes deosebit operei. 
Toate discurile erau ale lui Kay. 

Kay tresări și își dădu ochii peste cap. 

— E tata, spuse ea. 

Relaţia rece pe care o avea cu părinţii săi îl nedumerea pe 
Michael. Aceștia fuseseră de partea ei în orice situaţie. Agenţii 
federali veniseră o dată în aceeași cameră de studiu unde 
tatăl ei își scria predicile ca să-i spună că Michael era un 
gangster și-un criminal, însă, atunci când ea se hotărâse să se 
mărite cu el, părinţii nu ezitaseră să-i dea binecuvântarea. 
Vru să spună ceva - luptându-se, așa cum fac oamenii 
căsătoriți, permanent cu morile de vânt, când își dădu seama: 
n-ar fi fost posibil ca magnetofonul pe care-l aduseseră de la 
New York să se audă atât de tare. Sunetul provenea de la 
sistemul hi-fi din camera de relaxare a lui Michael. 

— E de la mine din cameră, spuse Michael. 

— Își pierde auzul, printre multe altele, spuse Kay. Fii drăguţ 
cu el. 

— E la mine în cameră, repetă Michael. 


156 


Își aranjă fusta și-i făcu semn spre curtea din spate, acolo 
unde maică-sa o dădea pe Mary în leagăn. Michael salută din 
cap și intră. 

El urcă scările și traversă dormitorul. Camera sa de lucru 
era un coșmar coloristic, un amestec de portocaliu cu maro, 
cu scaune de plastic, turnate în forme standard, și lampadare 
cu becuri care difuzau o lumină insuficientă. Doi copii roșcaţi 
pe care nu-i mai văzuse înainte se jucau pe jos, pe covor, cu 
niște basculante. Thornton Adams stătea în spatele biroului 
danez modern și galben al lui Michael. Anthony îi stătea în 
poală. Ambii aveau ochii închiși și capul dat pe spate, ca un 
lisus fericit și împăcat cu lumea, așa cum era înfățișat în 
vitraliile vreunei biserici. Michael traversă camera și se repezi 
asupra butonului de reglaj al volumului de la magnetofonul 
montat în perete. 

Privirea speriată a lui Anthony semăna atât de mult cu cea 
pe care Kay o avusese cu câteva minute mai înainte, încât 
Michael simţi o strângere de inimă. Copiii de pe covor se 
ridicară și-o luară la fugă. 

— Thornton, spuse Michael. 

— Mi-am permis să... 

— Nu-ţi mai bate capul, spuse el. E-n regulă. 

— Am făcut o prostie foarte mare? întrebă Anthony. 

Buza de sus a băiatului tremura, iar ochii îi erau măriți. 
Michael îi trăsese băiatului câte o palmă la fund poate de trei 
ori în viaţă. Dacă cineva crede că există o explicaţie pentru 
toate acţiunile oamenilor, o să-și schimbe părerea dacă face 
un copil sau doi. 

— Nu, puștiule, spuse Michael. N-ai dat de belea. 

ÎI ridică pe Anthony și-l strânse în braţe. 

— Îţi place asta? Muzica asta? 

— l-am spus lui bunicu' că n-ar fi trebuit să... 

— Nu-i nimic, spuse Michael. Ce ascultați voi acolo? 

— Spune-i, Tony, îl îndemnă Thornton, punându-și iar pe 
nas ochelarii cu rame negre, groase. 

— Puccini. 


157 


— Este italian, spuse Thornton. Sau, de fapt, a fost. Râse pe 
înfundate. E mort de-a binelea, desigur. 

— Știu asta, spuse Michael. 

— Poftim? 

Michael ridică vocea. 

— Puccini este mort. Mănânci ceva? Vrei să-ţi pregătesc 
ceva? 

— Agnes are o cratiţă pe foc, spuse Thornton. E ceva cu 
fasole. 

Lui Michael nu-i mirosea a nimic. Ce putea să fie pe foc 
dacă nu mirosea a nimic? 

— Puccini e mort? întrebă Anthony foarte palid la faţă. 

Michael îi ciufuli părul fiului său. 

— A avut o viaţă bună, Puccini, spuse Michael, deși nu știa 
nimic despre viaţa acestuia. 

Își simţi fiul relaxându-se. 

— Cine sunt ceilalţi copii? 

— Vecinii voștri, spuse Thornton. Grădina din spatele casei 
voastre și grădina lor se învecinează. 

Puștii păreau ca și cum s-ar fi împrietenit deja cu Tony și cu 
Mary. 

— Haide, Tony. Trebuie să plecăm. Ne pare rău dacă... 

Michael îi aruncă o privire fugară socrului său, ceea ce se 
dovedi a fi mai mult decât suficient. Își lăsă fiul jos, închise 
ușa și rămase singur. 

După care auzi apa de la dușul din camera alăturată. Era 
Kay. Michael își luă smochingul. Era cel pe care îl purtase la 
nuntă (pe celălalt îl îmbrăcase noaptea trecută), deși 
pantalonii aveau nevoie să fie puţin lărgiţi. Se furișă și-i 
aruncă o privire lui Kay prin ușa de sticlă de la duș, după care 
se întoarse la el în cameră ca să se schimbe. 

Fredo avusese intenții bune; de fapt, acesta avea să fie 
probabil epitaful fratelui său. Mașina asta, de exemplu. Era o 
mașină cu adevărat grozavă, cu o mască de radiator aurie și 
cu niște roți cu spiţe. Michael încă mai credea că Fredo era un 
excentric deoarece cumpăra asemenea mașini scumpe, care 


158 


să bată la ochi, însă, dacă se uita în jur, în vest, ar fi fost oare 
un sedan negru, obișnuit și anost mai potrivit pentru aleea din 
fața casei lui Michael decât această mașină încântătoare, cu 
eleron pe spate? Sau acest sistem hi-fi? Același tip cu cele 
folosite în studiourile de înregistrări, după cum susţinea Fredo. 
Ocupa un perete întreg. Cine avea nevoie de așa ceva la el în 
casă? Din câte știa Michael, era o chestie de viitor, însă el nu 
fusese niciodată unul care să-și piardă timpul ascultând 
muzică înregistrată. 

Se așeză la biroul său, pe deplin conștient de cât de obosit 
era. Două zile în New York, o zi în Detroit, după care mai era și 
diferența de fus orar și concentrarea pentru zborul până la 
Lacul Mead și retur. Și avea în faţă ceea ce se prefigura a fi o 
noapte foarte lungă: întâlnirile de la Castle în the Sand, 
veștile care trebuiau să sosească de pe Rattlesnake Island, o 
apariţie la spectacolul lui Fontane și ce era după. Ceremonia. 
Michael, dus pe gânduri, își plimbă un deget în jurul marginii 
acelei scrumiere mari cu o sirenă pe o insulă în mijloc, îi 
aparținuse tatălui lui. Incă mai era vizibil locul unde scrumiera 
fusese lipită. Michael își aprinse o ţigară cu bricheta aia mare 
de masă, înaltă de cincisprezece centimetri, în formă de leu. 
Bătu darabana pe biroul acela de-un gălbui hidos și se gândi 
la golf. Golful era o idee minunată, atât ca sport, cât și ca 
amuzament, reprezentând în același timp o cale de relaxare, 
dar și un mijloc de a face afaceri. Cluburi exclusiviste 
destinate clienţilor fideli. Era perfect. 

Căzu într-un somn atât de adânc, încât ar fi putut să 
rămână așa, dormind cu capul pe masă, buștean, pentru tot 
restul nopții. 

Se trezi agitat. 

— Nu dorm, spuse el. 

Era mâna lui Kay pusă pe umărul său. 

— Te-am văzut cum ai tras cu ochiul, spuse ea. 

— Îmi pare rău. 

— Să nu-ţi pară. Când o să încetezi să mai tragi cu ochiul, 
atunci o să mă îngrijorez. 


159 


— Dar de ce te-ai schimbat? Unde vrei să te duci? 

Ea se încruntă. 

— Să-l văd pe Johnny Fontane, desigur. Haide, hai să 
mergem! 

— Să-l vezi pe Fontane? 

— E ca și cum ai trăi în New York, și, deși poţi să te duci să 
vizitezi Statuia Libertăţii oricând, n-o faci niciodată. Johnny 
Fontane cântă la cazinoul tău... 

— Nu suntem decât parteneri în afacerea asta. 

— ... de câteva săptămâni. Am putea să mergem oricând, 
dar n-o facem niciodată. Iți dai seama c-au trecut zece ani de 
când l-am auzit cântând la nunta surorii tale? Aia a fost prima, 
ultima și singura dată. După care începu să râdă. Ar trebui să- 
ți vezi fața, continuă ea. Știu, ai dreptate, afacerile, ai afaceri 
de făcut. Haide, vezi-ţi de treabă! Du-te! O să-i iau pe mama 
și pe tata cu copiii ca să luăm cina la restaurantul ăla care 
abia s-a deschis. 

— Credeam că maică-ta are ceva pe foc. 

— Ai gustat vreodată mâncarea făcută de mama? 

Michael o sărută. Îi mulțumi pentru ziua și viața minunate 
pe care i le oferise până atunci. 

— Să nu mă aștepți, îi spuse el. O să mă întorc târziu. 

— Întotdeauna vii târziu. 

Kay zâmbi când spuse asta, însă știau amândoi că nu era o 
glumă. 


— Ai avut un sbor bun? îl întrebă Hal Mitchell, îmbrăcat în 
haine de golf. Zbor. Sergentul avea probleme cu pronunția 
literelor „s” și „z”. Avusese probleme mari pe durata 
războiului, deoarece majoritatea parolelor avuseseră litera „s” 
în ele, pentru a-i încurca pe japonezi. Oamenii îl iubeau, în 
ciuda acestui lucru. Niciunul nu-i spusese în față Sergentul 
Fudd**. 


34 Personaj comic de desene animate, celebru pentru că era peltic. (n.tr.) 
160 


— Da, nimic neobișnuit, spuse Michael, îmbrățișându-și 
vechiul său camarad de arme. De fapt, cel mai bun zbor de 
până acum. 

Desigur, în spatele lui Mitchell se afla deja Tom Hagen. 
Hagen și cowboy-ul cu părul cărunt rămaseră nemișcaţi. Tipul 
chel din scaunul cu rotile întinse mâna ca să dea noroc cu el. 
Michael era singurul care purta smoching. Nu era încă seară, 
însă n-avea să mai aibă nicio clipă liberă ca să se schimbe. 

Pereţii biroului lui Mitchell erau acoperiţi cu fotografiile 
diferitelor celebrităţi, cu un instantaneu vechi de doisprezece 
ani cu sergentul Mitchell, fruntașul Corleone și numeroși alţi 
pușcași marini care nu mai ajunseseră niciodată acasă, 
pozând în faţa unui tanc japonez ars complet pe plaja de la 
Guadalcanal. Biroul avea vedere înspre intrarea principală de 
la Castle în the Sand. Pe marchiza de la intrare scria „Bun 
venit clasei muncitoare din America!”; numele lui Fontane 
avea să fie trecut din nou pe frontispiciu a doua zi. În piaţeta 
pavată cu piatră de mai jos soseau în mod constant oficialii 
din partea sindicatelor în vederea convenției care avea să 
înceapă a doua zi, precum și alți prieteni ai familiei Corleone. 

Mitchell îi oferi lui Michael scaunul din spatele biroului său, 
deși Michael nu s-ar fi așezat deloc. Bărbatul în scaunul cu 
rotile era directorul unei bănci din Las Vegas. Tipul cărunt cu 
pălărie de cowboy era avocat, acum unul cu practică privată 
după un mandat de procuror general al statului și mulți alți 
ani în care ocupase funcţia de președinte al Partidului 
Republican din Nevada. Pe hârtie, acești doi indivizi, Mitchell 
și o companie de societăți imobiliare controlată de Tom Hagen 
erau cei patru acţionari majoritari ai cazinoului. Compania de 
construcții a lui Michael era, tot pe hârtie, al șaselea acţionar, 
pe lângă cea a fratelui său, Fredo, care - printr-o manevră 
riscantă ce fusese sursa multor discuţii apărute în sânul 
familiei Corleone și în aceeași măsură al Comisiei de 
Reglementare a Jocurilor de Noroc din Nevada - își folosise 
propriul nume de familie. Și Fredo era așteptat să vină. 


161 


— Fredo Corleone vă transmite părerile sale de rău, spuse 
Hagen. Zborul său a fost amânat. 

Michael nu făcu decât să dea din cap. Nu mai era nimic de 
spus, cel puţin nu în prezența unora din afara Familiei, și în 
mod sigur nu în această încăpere înțesată de microfoane. 

Intâlnirea dură în jur de o oră. Nu a fost chiar ca la circ - 
nici directorul de bancă, nici avocatul îmbrăcat în cowboy n- 
aveau nicio idee că oficialii responsabili cu aplicarea legii îi 
ascultau - și nu diferi prea mult de orice fel de întâlnire 
privată a acţionarilor la vârf ai oricărei corporaţii ce deţinea 
acţiuni: probleme legate de vânzare-cumpărare, probleme de 
personal, evaluări ale eficienţei marketingului actual și ale 
acțiunilor publicitare. Au fost discuţii despre ideea lui Mitchell 
de a organiza pe acoperiș niște picnicuri cu ocazia testării 
bombei atomice. In sinea sa, Michael se întreba ce fel de idioţi 
s-ar duce pe acoperiș la nu știu ce oră nepotrivită și să 
plătească zece dolari ca să audă o lansare ce se putea auzi 
gratuit jos, asta numai ca să vadă un nor de fum pe care 
puteau foarte bine să-l vadă de la ei din cameră. Însă nu 
spuse nimic. Se gândea deja la următoarele două întâlniri. 
Cea mai aprinsă dezbatere în cadrul acesteia fu cea legată de 
numele pe care urma să-l poarte noul cazino din zona Lacului 
Tahoe. Ideea lui Hal - Castle în the Clouds al lui Hal Mitchell - 
întruni consensul general, și numele fu aprobat. 

Când terminară, Mitchell spuse că spera să-i vadă pe 
fiecare în parte, însoţiţi de neveste, la spectacolul lui Fontane 
dedicat VIP-urilor. La urma urmei, Johnny era noul lor 
partener, având zece la sută din acţiunile de la Castle în the 
Clouds. Ceilalţi îl asigurară că n-ar pierde acest show pentru 
nimic în lume. 

Hagen așteptă ca ei să plece, după care îi dădu un telefon 
scurt lui Louie Russo. 

— Don Russo este în drum spre Chuckwagon acum, îi spuse 
Hagen lui Michael. 

Începu să coboare pe scările din spate. 

— Care-i treabă cu Fredo? întrebă Michael. 


162 


— O să ajungă mâine-dimineaţă devreme, îi spuse Hagen. 
Este în regulă. Are cu el doi băieți buni. 

— Vrei să spui frizerul ăla și puștiul abia coborât de pe 
vapor, crescătorul de capre... 

— Exact. 

Michael clătină din cap. Frizerul se presupunea că avea să 
intre oficial în organizaţie în seara aceea, după show-ul lui 
Fontane. Urma să fie o surpriză - așa aveau loc iniţierile, însă 
el se implicase deja într-o operaţiune. 

— Și de ce a pierdut Fredo avionul? 

— Nu știu. Bănuiesc că se mai întâmplă ca oamenii să 
piardă avioane. 

— Da, dar nu și tu. 

— De fapt, mi s-a întâmplat și mie, spuse el. Chiar astăzi. 

— Cu toate astea, tu ești aici, la timp. 

Hagen nu mai spuse nimic. Intotdeauna fusese îngăduitor 
cu Fredo. 

— Și deci cum a mers? întrebă Michael. Palm Springs. 

— Exact cum am discutat noi doi. O să ne-atingem scopul. 

Traversară holul către o cafenea, Chuckwagon, care era 
deschisă numai pentru servirea micului dejun. Michael avea o 
cheie. El și Hagen se așezară la o masă de pe colț. Câteva 
momente mai târziu, unul dintre asistenții lui Hal Mitchell îi 
lăsară pe Russo și pe doi dintre oamenii acestuia să intre în 
cafenea, după care încuiară ușa în urma lor. Russo era un tip 
palid la faţă, nebărbierit, cu niște ochelari de soare gigantici și 
cu niște mâini foarte mici. Se duse ţintă la întrerupătoarele de 
pe pereţi și stinse toate luminile. Oamenii săi traseră 
draperiile. 

— Hei, l-ai adus și pe consigliere. Avea o voce subţire, ca de 
fată. Foarte drăguţ. 

— Bine aţi venit la Castle în the Sand, Don Russo. 

Hagen se ridică în picioare, zâmbetu-i larg fiind singurul 
indiciu al lipsei sale de sinceritate. 


163 


Michael nu spuse nimic până când oamenii lui Russo nu se 
retraseră în colţul opus al camerei și se așezară pe scaunele 
de la bar. 

— Pot să vă asigur, Don Russo, spuse Michael, arătându-i 
corpul de iluminat de deasupra, că ne-am plătit factura la 
electricitate. 

— Întunericul este mai bun, spuse Russo, bătând ușor cu 
degetele pe ramele ochelarilor săi de soare, a căror mărime 
făceau ca nasul să-i semene și mai mult cu un penis decât ar 
fi semănat tară ei. Un nenorocit a încercat să mă împuște prin 
vitrina unui magazin de dulciuri. Cioburile mi-au rănit ochii. 
Văd bine, din fericire, însă lumina este încă dureros de 
deranjantă. 

— O, sigur, spuse Michael. Noi nu vrem decât să vă simţiţi 
confortabil. 

— Imi dau seama că vă deranjează, spuse Russo, luând loc 
pe un scaun la masă, că am stins toate luminile alea și am 
tras draperiile fără să vă spun o vorbă. Am dreptate? Așa că 
acum știți cum e. 

— Cum e ce? întrebă Hagen. 

— Haide, irlandezule! Știi ce vreau să spun, iar bossul tău o 
știe și el. Voi ăștia din New York sunteţi toți la fel. Oameni 
buni, aţi făcut o înțelegere. Tot ce-i la vest de Chicago este 
Chicago. Imediat ce vă daţi seama că este ceva la vest de 
Chicago, daţi înapoi și nu mai ţineţi cont de ce-aţi promis. 
Capone primește ce i se pregătea demult, iar voi credeţi că 
rahatul ăla de nevăstuică sifilitică, din Napoli, este Chicago. 
lar noi restul? Nu suntem nimic. Aţi format comitetul ăla, dar 
noi facem parte din el? Nu. Moe Greene ia toţi banii ăia din 
New York și construiește Las Vegasul. Noi n-am fost consultați. 
Voi doar ce v-aţi făcut apariţia, și aţi numit orașul ăsta oraș 
deschis. Care dintre voi știe cum gândesc eu? Gândesc 
grandios. „Deschis” merge cu Miami. Merge cu Havana, și 
sper, în numele Domnului, că o să rămână așa. Și merge 
probabil cel mai bine aici. Insă de ce trebuie să fiu atât de 
lipsit de respect? Noi n-am fost nici măcar întrebaţi. Asta-i 


164 


problema mea. Cu toate astea ne-am împăcat. N-am fost 
niciodată în poziţia de a ne certa. Am avut parte de câţiva ani 
în care, să nu ne mai batem capul, nimic n-a fost organizat 
cum trebuie. Ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat - și nu vreau 
să spun că voi aţi profitat, însă noi am rămas pe-afară. Bine. 
Vegasul are succes așa cum e. In Chicago, totul este sub 
control. În New York, pentru un timp, aţi avut vărsări de sânge 
pe străzi și tot tacâmul, însă, din ceea ce am auzit, ați făcut 
din nou pace. Mă rog ca ăsta să fie adevărul. Ce vreau eu să 
spun. Cât timp aţi avut voi necazuri, m-am întrebat eu: „Hei, e 
timpul să profit de prietenii mei din New York?” Nu. Nu m-am 
băgat. Nu vreau să-mi cântaţi imnuri de mărire sau altceva de 
genul ăsta, însă Hristoase! Ce am primit eu în schimbul 
respectului pe care vi l-am arătat atunci când aţi fost la 
ananghie? Vă mutaţi cartierul general al întregii voastre 
afaceri aici. Aici! Unde se presupune că este un oraș deschis, 
și, dacă vreţi să fiu riguros și exact, este de drept al nostru. 
Nu sunt tâmpit, OK? Însă nici nu sunt avocat, așa cum e 
irlandezul de-aici, și nici n-am fost la nicio nenorocită de 
școală din Ivy League. Așa că daţi-mi o mână de ajutor și 
scoateți-mă din încurcătură! Spuneţi-mi de ce ar trebui să 
tolerez situaţia asta! 

Louie Russo probabil că avea un IQ de 90, însă era un geniu 
în a-i citi pe oameni. Ochelarii îl făceau în schimb dificil de 
citit la rândul său. 

— Vă apreciez francheţea, Don Russo, spuse Michael. Nu 
apreciez nimic mai mult decât un om onest. 

Russo mormăi ceva ce sună ca un grohăit. 

— Nu știu de unde aţi obținut aceste informaţii, continuă 
Michael, însă nu acesta este adevărul. Noi n-avem niciun fel 
de planuri de a dobândi controlul asupra Las Vegasului. Nu 
suntem aici decât pentru o vreme. Am o bucată de pământ în 


35 Un grup de opt universităţi importante din partea de nord-est a SUA. 
(n.tr.) 


165 


zona Lacului Tahoe, și, de îndată ce o să terminăm de 
construit ceva, ne mutăm acolo. 

— Ultima dată când am verificat, spuse Russo, Tahoe era 
tot la vest de Chicago. 

Michael ridică din umeri. 

— Când o să vină timpul, ăsta n-o să fie niciun motiv de 
îngrijorare pentru dumneavoastră. 

— Insă mă îngrijorează acum. 

— N-ar trebui, spuse Michael. Pe viitor, nu vom mai iniţia 
alți membri. Mă desprind treptat-treptat de tot ce-am avut în 
New York. Afacerile pe care o să le desfășor aici vor fi legale. 
De-abia aştept cooperarea dumneavoastră - sau cel puțin 
absenţa oricărui amestec din partea dumneavoastră - pe 
măsură ce vom aduce lucrurile pe făgașul acesta. După cum 
știți - aţi menţionat timpul pe care l-am petrecut la 
Dartmouth, nu am plănuit niciodată să mă implic în afacerile 
tatălui meu. Asta nu e și ceea ce voia el. După cum am spus, 
este vorba numai despre ceva temporar. O să deschidem un 
cazinou nou acolo, și ne-am propus s-o facem atât de curat, 
încât o armată de polițiști, agenţi IRS și oameni din Comisia 
de Reglementare a Jocurilor de Noroc ar putea la fel de bine 
să trăiască acolo zi și noapte. 

Russo râse. 

— Sunteţi ai dracului de norocoși! 

— O să iau asta ca pe o dovadă de sinceritate, spuse 
Michael, ridicându-se în picioare, deoarece trebuie să plecăm. 
Scuzele mele. Este plăcerea noastră să vă avem ca oaspeţi. 
De-abia așteptăm să ne întâlnim diseară. 


Tom Hagen deschise ușa biroului lui Enzo Aguello, situat la 
subsol, un mai vechi prieten al familiei Corleone, actualmente 
bucătarul-șef de la cazinou, specializat pe produse de 
patiserie și de cofetărie. Toţi cei trei bărbaţi dinăuntru - cei 
doi capo desemnaţi, Rocco Lampone și Pete Clemenza, cât și 
șeful pazei și al protecţiei. Al Neri - fuseseră ieri împreună în 
Detroit, la nunta băiatului lui Pete. Toţi aveau ochii roșii. 


166 


Lampone avea numai treizeci de ani, dar părea mai bătrân cu 
zece. Se folosea de-un baston de bambus de când fusese 
trimis înapoi acasă din Africa de Nord la bordul unei nave, 
decorat cu Purple Heart?’ și fără rotula de la piciorul stâng. 
Clemenza gâfâia ca urmare a efortului de a se ridica de pe 
scaun. Hagen se gândise întotdeauna la el ca la unul dintre 
oamenii ăia grași care parcă nu mai îmbătrânesc, însă acum 
arăta pur și simplu bătrân. Probabil că avea în jur de 
șaptezeci de ani. 

Ar fi putut să se întâlnească într-un apartament de sus, însă 
biroul lui Enzo avea avantajul că era simplist și obscur, 
aproape de mâncare și sigur sută la sută - un buncăr din 
cărămidă arsă, prevăzut cu cel mai bun echipament ce se 
putea cumpăra, pe care Neri îl periase în căutare de 
microfoane. Neri își ocupă poziţia din hol, închizând ușa în 
urma sa. 

— Unde-i Fredo? întrebă Clemenza. 

Mike clătină din cap. 

— E bine, spuse Hagen. Avionul lui întârzie. Nişte furtuni în 
Detroit. O să ajungă mâine. 

Clemenza și Lampone se uitară unul la celălalt. Stăteau jos 
pe niște fotolii din fier forjat, înjurai biroului de un gri mat al 
lui Enzo. 

— N-aveam de gând să zic nimic, continuă Clemenza, însă 
am auzit lucruri ale dracului de ciudate despre Fredo, îmi pare 
rău că trebuie s-o spun. 

Noii bodyguarzi ai lui Fredo proveneau din acel regime al lui 
Clemenza. 

— Ce vrei să spui? întrebă Mike. 

Clemenza dădu din mână a lehamite. 

— Crede-mă, este o nebunie prea mare și prea ridicolă ca 
să vorbim despre ea, iar din ce-am auzit totul vine de la 
drogaţi și de la negrotei, așa că poţi să ignori fără probleme 


36 „Inima Purpurie”, una dintre cele mai înalte distincţii militare americane 
acordate de către preşedinte. (n.red.) 


167 


nouăzeci la sută din toată povestea. Însă problema este, și 
noi toţi știm că este... - Clemenza făcu o grimasă, ca și cum 
ar fi trebuit să facă față unui atac cu gaze. Ei bine, nu sunt eu 
cel care să predice pentru o viaţă cumpătată și pentru 
abstinenţă, însă el are o problemă cu băutura. 

— Cumpătată! strigă Mike ridicându-și ambele sprâncene a 
mirare. Unde-ai auzit cuvântul ăsta? 

— Mi-am trimis băiatul la aceeași școală de fiţe la care ai 
fost și tu, Mike, și așa am auzit și eu de cuvântul ăsta. li făcu 
cu ochiul, însă, spre deosebire de tine, el a terminat-o. 

— Auzi la el, cumpătată. Am auzit bine? 

— Cum să-ţi spun altfel? Și știi ce-am mai învăţat despre 
cuvântul ăsta? Este unul dintre cele două cuvinte din tot 
vocabularul limbii engleze care folosește toate cele cinci 
vocale, și asta în ordine. 

— Care-i celălalt? 

— De unde dracu' să știu care este celălalt? Acum un 
minut, mă considerai prea imbecil ca să-l pot folosi măcar pe 
unu! Din ele. 

Toată lumea râse, după care trecură la treabă. 

În puţinul răstimp în care Hagen fusese avocat de 
corporație, pentru o întâlnire măcar pe jumătate la fel de 
importantă ca asta și măcar zece la sută la fel de detaliată, ar 
fi existat o armată de secretare, care să scrie ca niște nebune, 
condiţii în care totuși jumătate din ceea ce se spunea ar fi fost 
pierdut sau distorsionat. Oamenii aceștia firește că nu notau 
nimic, și totuși, indiferent de cât de obosiţi erau, te puteai 
baza pe ei că aveau să-și amintească totul. Petrecură trei ore 
luând la puricat vechile afaceri, noile afaceri, ronțăind niște 
calamari la grătar și pasta e fagioli:s. 

Discutară despre ce prejudicii adusese războiul cu clanurile 
Barzini și Tattaglia intereselor de afaceri ale Familiei. 
Discutară despre ce aranjamente făcuseră pentru ajutorarea 
soţiei și a familiei lui Tessio, cel mai nefericit caz și totodată 


37 Abstemios (în engleză, în original) 


38 Paste cu fasole (în italiană, în original) 
168 


cel mai improbabil dintre trădători, prieten și partener al lui 
Vito Corleone încă din tinereţe, cât și despre nevoile 
medicale, funerare și financiare ale familiilor celorlalte victime 
din sânul organizaţiei. Discutară despre succesul înregistrat în 
urma inoculării opiniei eronate, susținute și răspândite pe larg 
însă - în rândul NYPD și al ziarelor, al celorlalte familii 
interlope și în rândul tuturor celor din afara familiei Corleone - 
că atât Tessio, cât și bruta aia de Carlo, care-și bătea nevasta, 
cumnatul lui Mike și criminalul de facto al fratelui său Sonny, 
fuseseră omorâţi de niște oameni trimiși de Barzini sau de 
Tattaglia. În plus, omul familiei Corleone din biroul 
procurorului din New York (un coleg de clasă de-al lui Mike de 
la Dartmouth) plănuia să aducă în acea săptămână o serie de 
acuzaţii la adresa membrilor familiei Tattaglia legate de 
uciderea lui Emilio Barzini și respectiv membrilor familiei 
Barzini legate de uciderea lui Phillip Tattaglia. Chiar și așa, 
după cum era de așteptat, aceste arestări nu aveau ca 
rezultat condamnări, iar FBl-ul avea să considere cazul închis 
și n-avea să-și mai bage nasul. Poliţiștii locali - dintre care 
sute suferiseră de pe urma banilor pierduţi la fel demult ca 
oricare cămătar - erau cei mai mulțumiți de derularea 
afacerilor, ca de obicei. Minima atenţie pe care opinia publică 
o acordase tuturor acestor cazuri avea să se întoarcă în 
curând, așa cum se întâmpla întotdeauna, la circ și pâine. Una 
peste alta, actuala încetare a focului părea să se transforme 
într-o pace adevărată. 

— La fiecare zece ani, spuse Clemenza, ridicând din umeri, 
avem parte de lucrurile astea, după care ne întoarcem la 
treabă. 

Găsise o cutie întreagă de scobitori în biroul lui Enzo și 
mesteca câte una la fiecare două minute. Ceilalţi fumau 
încontinuu trabucuri sau ţigări. Doctorul lui Clemenza îi 
spusese să se lase de fumat. Și exact asta încerca să facă. 

— Cu precizia unui mecanism de ceasornic. Asta-i a patra. 

Toată lumea auzise de-a lungul anilor teoria asta a lui 
Clemenza. 


169 


Nimeni nu spuse nimic. 

— Așadar, reluă Clemenza, crezi că asta-i ce-am obţinut, 
Mike? Pacea? 

Se-apucase să scuture scobitoarea ca pe-un trabuc. 

— Ar trebui să cerem o convocare a comitetului? 

Michael dădu din cap afirmativ, mai mult din cauza stării de 
concentrare decât din convingere. Hagen știa că Michael nu 
reușise să se prezinte în fața comitetului cu o listă de oameni 
care urmau a fi iniţiaţi în acea noapte. Probabil că ultimul 
lucru pe care l-ar fi dorit era să stea faţă în față cu membrii 
comitetului. Însă pe chip nu i se putu citi nimic. 

— Rocco? spuse el, aplecându-și capul și întinzând palma, 
ceea ce voia să însemne: „După tine”. 

Această pauză lungă - observă Hagen, impresionat - fusese 
făcută să pară ca și cum Michael se gândea serios la această 
chestiune, după care se consulta cu un consilier de încredere. 
Dacă Sonny ar fi trăit și ar fi fost acum la comandă, n-ar fi 
făcut decât să spună pe șleau ce gândea și să se mândrească 
de cât de hotărât era. 

Michael moștenise și parcă mai ascuţise abilitatea tatălui 
său de a ajunge la consens. 

Rocco Lampone trase un fum lung din trabucul său. 

— Asta-i întrebarea de șaizeci și patru de mii de dolari, nu-i 
așa? Cum de știm că războiul s-a terminat dacă nu vine 
cineva și ne-o spune, ha? 

Michael își împreună mâinile și nu spuse nimic, afișând o 
mină absolut inexpresivă. Comitetul funcţiona ca un organism 
executiv pentru cele douăzeci și patru de familii implicate în 
crima organizată din America, în care capii celor mai 
importante șapte sau opt Familii aprobau numele noilor 
membrii, ai noilor capo și ai noilor șefi (aceștia erau aproape 
întotdeauna aprobați) și arbitrau numai cele mai dificile 
conflicte. Se reunea cât se putea de rar. 

— Aș spune, continuă Lampone într-un final, că, da, avem 
parte de pace. Avem cuvântul cui? Joe Zaluchi, clar. Molinari, 
Leo Lăptarul și Cioroiul Tony Stracci. Cu toţii în afară de 


170 


Molinari sunt din comitet, am dreptate? Forlenza este de 
partea noastră, așa e? Avem deocamdată vreun semn de la 
Ace? 

— Nu încă, răspunse Hagen. Geraci e așteptat să treacă pe- 
aici după ce merg la lupta aia. 

— Asta-i sigur, spuse Rocco. Geraci, nu lupta. Cât despre 
luptă, îmi place de corcitura aia pe jumătate negru, 
stângaciul, ce croșeu de nota zece are! Nici n-ai zice că-i om, 
la cât de rapid și de ușor se mișcă. 

Clemenza bătu de patru ori cu palma în partea de susa 
mesei metalice și-și arcui sprâncenele. 

— Oricum cu Forlenza facem cinci, spuse Rocco. Încă ne 
mai gândim la Paulie Fortunato ca la noul Don al familiei 
Barzini? 

— Da, răspunse Hagen. 

— Atunci șase. E un tip rezonabil, și, pe lângă asta, este 
mai apropiat de Cleveland decât a fost Barzini. Cu alte 
cuvinte, o să facă ce face Evreul. Așa că mai rămân ceilalți. 

In loc să pronunţe numele lui Tattaglia, Rocco făcu un gest 
obscen, tipic sicilian. Diferendele sale cu clanul Tattaglia erau 
personale, viscerale, complicate și extrem de numeroase. El 
fusese cel care năvălise peste Phillip Tattaglia, surprinzându-l 
într-un bungalow de lângă Sunrise Highway, în afara Long 
Island. Tattaglia stătea acolo în picioare, având pe el numai 
ciorapii de mătase cu jartieră, un bărbat păros în jur de 
șaptezeci de ani, cu o prostituată adolescentă întinsă pe patul 
din fața lui ștergându-și lacrimile în timp ce el încerca să-și 
dea drumul în gura ei deschisă. Lampone trăsese patru 
gloanţe în pântecele lui moale. Organizaţia lui Tattaglia fusese 
măcelărită, iar despre cel care o preluase, fratele lui Phillip 
Tattaglia, Rico, se știa că ieșise din scenă și se bucura de-o 
pensionare pe cinste în Miami. Acesta nu prea părea genul 
care ar fi avut chef de răzbunare, însă un Tattaglia rămânea 
totuși un Tattaglia. 

Văzând că Mike nu spunea nimic, Lampone se încruntă 
asemenea unui școlar hotărât care se chinuia să-și 


171 


mulțumească profesorul. Mike era cel mai tânăr bărbat din 
încăpere, cel mai tânăr Don din America, și, în ciuda tuturor 
acestor lucruri, ceilalți se străduiau să-i arate cât de buni 
erau. Se ridică în picioare și se îndreptă spre zona din zid în 
care ar fi fost locul ferestrei dacă ar fi existat o fereastră. 

— Ce crezi, Tom? 

— Nicio întrunire a comitetului, spuse Hagen, nu dacă 
putem să evităm așa ceva. 

Hagen, în calitate de consigliere al lui Vito, era singurul 
dintre ei care participase vreodată la o asemenea întrunire. 
De asemenea, tot el era singurul care participase la o și mai 
rară întrunire a tuturor Familiilor, ceea ce ar fi fost rezultatul 
unei cereri de întâlnire a comitetului. 

— Motivul este că trei membri ai comitetului au murit anul 
acesta. Cu toți oamenii ăia noi, asta dacă se întâlnesc, vor 
trebui să stabilească dacă să-l primească pe Louie Russo 
printre ei sau nu. Indiferent de ce crede oricare dintre ei 
despre el personal, cu Chicago care este unde este, vor trebui 
să spună da. Dacă nu se întâlnesc, pot să-l ţină în așteptare și 
să-i spună că o vor face data viitoare când se întrunesc. O 
dată ce se întâlnesc, e clar că Russo va trebui să fi se alăture, 
ceea ce înseamnă că o grămadă de lucruri diferite s-ar putea 
întâmpla. Lucruri imprevizibile. 

— Tipului ăstuia, o dată cu trecerea anilor, spuse Clemenza, 
nasul îi seamănă mai mult cu un penis. 

Asta-l făcu pe Mike să zâmbească. Clemenza reușise asta și 
cu Vito, deși, ca să spunem adevărul adevărat, îi fusese de o 
mie de ori mai ușor să-i smulgă un zâmbet lui Vito decât lui 
Mike. 

— Când și-a dobândit porecla, nasul lui era pur și simplu 
mare, spuse Clemenza, băgându-și în gura lui mică și rotundă 
scobitoarea cu numărul nouă. Acum vârful nasului e roșu și 
seamănă exact cu un gland. Ce să mai zicem de sprâncenele 
alea? Păr pubian curat. N-am dreptate? Tot ceea ce-i mai 
trebuie este o venă care să-i iasă în evidenţă pe partea 
laterală a nasului, și Faţă-de-Cordeală o să fie aruncat la 


172 


pușcărie pentru exhibiţionism și atentat la pudoare. Rahat, l- 
au băgat pe Capone pentru evaziune fiscală! Dădu din cap 
nemulțumit. Arestări de-astea pentru chiloţeii - și aici 
Clemenza se apucă de boașe și încercă să imite accentul din 
Chicago - sunt caracteristice pen' Chicago. 

Toată lumea râse, până și Hagen, deși el personal credea că 
motivul pentru care gangsterii evrei și irlandezi reușiseră să 
iasă de pe listele cu cei mai căutaţi infractori și să intre pe 
cele cu mandatele de ambasadori era că ei (asemenea lui 
Hagen însuși) își plăteau oricum taxele, măcar până la un 
punct. Era de înţeles că mulţi sicilieni, a căror neîncredere 
într-un guvern central le cursese prin vene de secole, n-o 
făceau. De asemenea, era adevărat și că afacerile lor se 
derulau cu bani gheață, fără să fie scris pe hârtie ceva 
semnificativ. 

O sută de agenţi IRS care-ar fi muncit 24 de ore din 24 timp 
de o sută de ani n-ar fi putut înţelege nici măcar unu la sută 
din ce se întâmpla. Cu toate astea, guvernele nu erau diferite 
de oricine sau orice deţinea și exercita o mare putere. Voiau 
doar ceea ce era de drept al lor. Trebuia să le dai o bucată din 
cașcaval. Sau să le omori. 

Discutară o grămadă de probleme de ordin practic ce 
trebuiau rezolvate pe cale oficială, astfel încât Familia și 
interesele sale să devină din nou pe deplin operaţionale. Abia 
aproape de final Michael aduse în discuţie planurile 
ambiţioase pe termen lung pe care el și tatăl său le 
preconizaseră, în lunile pe care Vito le petrecuse în calitate de 
consigliere al lui Michael. Hagen le povesti tuturor despre 
discuţiile sale avute cu ambasadorul și despre rolul jucat de 
Familie în planul lui James Kavanaugh Shea de a accede la 
Casa Albă în 1960. Știau deja despre propriul plan al lui 
Hagen, care avea legătură cu subiectul în cauză: să candideze 
pentru Senat la anul și să piardă (senatorul respectiv era deja 
la mâna clanului Corleone), după care să se folosească de 
legitimitatea dobândită în urma unei pierderi respectabile a 
alegerilor pentru a-i facilita sarcina guvernatorului de a-l numi 


173 


într-o poziţie a cabinetului său. Până în 1960, Hagen putea să 
candideze pentru postul de guvernator și să câștige alegerile. 
Ceea ce-l aduse pe Michael la ultimul punct de pe așa-zisa 
ordine de zi. 

— Înainte de a avea grijă de lipsa noastră de oameni din 
alte zone, trebuie să remediem asta la vârful organizaţiei. În 
primul rând, este problema legată de vechiul regime al lui 
Tessio. Vreo idee înainte să iau vreo hotărâre? 

Toţi dădură din cap în semn că nu. Alegerea era evidentă: 
Geraci avea să fie o opţiune populară, îndeosebi în rândul 
celor care se ofuscaseră în urma a ceea ce se întâmplase cu 
Tessio. E-adevărat, fuseseră niște plângeri la adresa lui din 
partea tipilor morocănoși mai în vârstă decât el din New York. 
Era protejatul lui Tessio, însă Tessio trădase Familia. Mai era și 
problema operaţiunii cu narcotice pe care Geraci primise 
permisiunea s-o desfășoare (deși era în continuare un simplu 
zvon). Mai era vorba și de vârsta lui (deși era mai mare decât 
Michael). Era din Cleveland. Avea o diplomă de colegiu și 
câteva cursuri făcute la Facultatea de Drept. Hagen auzise 
prima oară de el atunci când Paulie Gatto îl pusese să-i bată 
pe derbedeii care o atacaseră pe fiica lui Amerigo Bonasera. 
Peste trei ani, după ce Gatto fusese omorât, Geraci fusese a 
doua alegere a lui Pete de a prelua poziţia de soldat și de om 
de acțiune la vârf, după Rocco. Rocco materializase cum 
putuse mai bine acea oportunitate, și acum era capo, însă 
Geraci era tipul de individ pe gustul lui Michael. În plus era 
unul dintre cei care aduceau cei mai mulţi bani și profituri pe 
care le avusese vreodată Familia. Mai erau și alte opţiuni, 
niște tipi mai în vârstă, precum fraţii Dimiceli sau poate Eddie 
Paradis. Niște oameni puternici și loiali, însă nu din aceeași 
ligă cu Ace. 

— Singurul lucru deștept pe care-l pot spune cu privire la 
acest subiect, zise Pete, este că și dacă însuși Hristos ar fi fost 
pe punctul de-a fi promovat în calitate de capo, tot ar exista 
plângeri pe tema asta. Sunt de ceva vreme în branșă, și n-am 
văzut niciodată un tip care să poată scoate atâția bani cât 


174 


scoate acest Geraci. Puștiul poate să bage-n gură și să-nghită 
o monedă de cinci cenți și să scoată pe fund, pe bandă, o 
grămadă de bancnote de o mie de dolari. Nu-l cunosc prea 
bine, însă ceea ce știu despre el e remarcabil. M-a 
impresionat. 

Michael dădu din cap afirmativ. 

— Altceva? 

— Ceva scurt cu privire la Eddie Paradis, spuse Rocco. 

— Da? se miră Michael. 

Rocco ridică din umeri. 

— E un tip bun. Și-a plătit datoriile. Oamenii îl cunosc. 

— Ai dreptate, spuse Michael. Altceva de adăugat, legat de 
acest subiect? 

— Doar că Eddie este văr cu nevastă-mea, spuse Rocco. 
Când o să mă întrebe dacă am intervenit pentru el, ei bine - și 
voi sunteţi cu toţii însuraţi, aveţi cu toţii familii. Nu... nu mai 
am nimic de adăugat. 

— S-a notat intervenţia, spuse Michael. E-n regulă. 
Alegerea mea este Fausto Geraci. 

Cuvintele fură salutate cu o aprobare din toată inima. 
Hagen n-auzise vreodată pe altcineva să-i zică lui Geraci 
„Fausto”, însă Michael arareori îi spunea cuiva pe numele de 
stradă, o ciudățenie pe care o preluase de la tatăl său. Sonny 
fusese exact contrariul. Cunoștea pe cineva de ani de zile, 
făceau diverse chestii împreună, luau cina la el acasă și așa 
mai departe, însă în majoritatea cazurilor nu-i știa prenumele 
până când nu-l vedea tipărit în vreo revistă cu ocazia vreunei 
nunţi sau a unei înmormântări. 

— Ceea ce mă face să revin la tine, Tom, spuse Michael. 
Adică la slujba ta. 

Hagen confirmă dând din cap. 

Michael se uită la Pete și la Rocco. 

— Cu Tom implicat mai mult în politică, trebuie să-l 
degrevăm de aceste lucruri. De când a eliberat funcţia de 
consigliere... 

Hagen nu fusese consultat și nici nu dorise vreo schimbare. 


175 


— ... Tom a rămas un sfătuitor de încredere, așa cum ar 
trebui să fie consultantul pe probleme legale al oricărei 
persoane. Și așa o să și rămână. Insă lasă vacant postul de 
consigliere. Tom a făcut o treabă minunată, iar tatăl meu... 

Michael își ridică mâna cu palma întinsă în sus. Cuvintele 
nu puteau să onoreze măreția ultimului Don. 

— Eu unul nu văd un succesor clar. Pentru anul următor o 
să împart responsabilităţile de consigliere tuturor celor care 
sunt capo, cât și ţie, Tom, atunci când va fi cazul. 

Faptul că nu-l menţionase pe Fredo nu era accidental, își 
dădu seama Hagen. 

— Oricum, spuse Michael și lăsă ca pauza să persiste, sunt 
situaţii în care trebuie să reprezint familia alături de 
consigliere al meu la întruniri ale comitetului și la altele de 
genul ăsta. Nu există un altul pe care mi l-aș dori mai mult 
alături de mine în asemenea ocazii decât pe cel mai vechi 
prieten al tatălui meu, Pete Clemenza. 

Hagen aplaudă și-l bătu pe Pete pe spate. Clemenza spuse 
că ar fi onorat. Rocco îl luă în braţe și-l strânse cu putere. 
Clemenza îl strigă pe Neri ca să-l cheme pe Enzo, ca să aducă 
niște strega” pentru un toast. Hagen zâmbi. Aceasta era altă 
chestie: de îndată ce oameni precum Clemenza aveau să 
dispară, toasturile mai importante n-aveau să mai fie făcute 
cu strega sau cu grappa“ de casă. Aveau să fie făcute cu Jack 
Daniel's sau cu Johnnie Walker. Nu peste mult timp aveau să 
fie în sălile de consiliu, zăngănind niște căni cu cafea slabă. 

Se dovedi că Enzo avea o sticlă de strega în sertarul de la 
birou. Fi se alătură și el pentru toastul cu pricina. 

— Fie să ne trăim vieţile astfel încât să murim zâmbind 
când ne-o veni ceasul, spuse Clemenza, iar toţi ceilalţi să 
plângă ca niște mucoși. 

Erau cât pe ce să plece, când se auzi un ciocănit la ușă. 

— Îmi pare rău, băieţi, spuse Neri în timp ce deschidea ușa. 
Se părea că sunteţi gata să terminati și... 


39 Lichior de portocale foarte aromat făcut in Italia. (n.red.) 
4 Băutură alcoolică originară din Italia făcută din tescovină. (n.red.) 
176 


Johnny Fontane, cărând o servietă de piele elegantă, îl 
atinse cu cotul când trecu pe lângă el și, cu o voce aproape 
șoptită, spuse ceva care sună ca: 

— Ce vă mai fac păsărelele, băieţi? 

Neri se încruntă. Nu era genul de om pe care să-l dea 
cineva la o parte, nici măcar un pezzonovante d-ăsta frumușel 
precum Fontane. 

— Tocmai vorbeam despre tine, spuse Clemenza. Ştii că 
statuia aia pe care ţi-ai tras-o la tine în cameră costă trei 
miare? 

— Ai făcut o afacere bună cu ea, spuse Fontane. 
Presupusesem că era vorba despre cinci. 

Nu fusese niciodată apropiat de Michael, însă își permise să 
traverseze camera și, cu brațele libere acum, să-l îmbrăţișeze. 
Michael nu reacţionă în niciun fel. Nu spuse nimic. 

Hagen îi considera total inutili pe cei din showbiz. 

Hal Mitchell își făcu apariţia în pragul ușii, îmbrăcat acum în 
smoching, respirând greu și cerându-și scuze. 

— Numărul de deschidere a început deja și... 

— În primul rând. 

Fontane ridică servieta cât de sus putu. 

— Poftim! 

Îi dădu drumul. Servieta căzu bufnind pe biroul din faţa lui 
Michael. Sunase ca și cum ar fi avut bani înăuntru. 

— Ceva trimis prin poșta aeriană din partea lui Frank 
Falcone. El îţi transmite regretele sale, și la fel și domnul 
Pignatelli. 

După câte se părea era un „împrumut” din partea fondului 
de pensii de la sindicatele din Hollywood pe care le controla 
Falcone - o investiţie în Castle în the Clouds. p 

Michael rămase pe scaun. Se uită la servietă. Insă rămase 
nemişcat. Fața sa n-ar fi putut fi mai lipsită de expresie nici 
dacă ar fi fost mort deja de la prânz. 

O venă de la tâmpla cântărețului începu să zvâcnească. 

Michael își plimbă degetul pe marginea paharului său gol. 


177 


Ceilalţi rămaseră nemișcaţi, lăsându-i pe Fontane și pe Mike 
să se uite unul la celălalt și așteptând ca Fontane să spună 
despre ce era vorba în al doilea rând. Părea de neconceput ca 
acest mic serviciu făcut în schimbul a tot ceea ce fusese 
întreprins în folosul său ar fi provocat o asemenea izbucnire 
copilărească. 

Hagen nu putea să înțeleagă lipsa de gratitudine a lui 
Fontane. Cu zece ani în urmă, în ziua nunţii lui Connie, Hagen 
plecase să aducă la îndeplinire două favoruri: să-i obţină 
cetățenia americană lui Enzo Aguello și să-i facă rost lui 
Johnny de rolul din acel film de război. De-atunci încoace, 
Enzo fusese un prieten de nădejde, care mersese până într- 
acolo încât stătuse neînarmat la spital lângă Michael atunci 
când două mașini pline de oameni veniseră să-l omoare pe 
Vito, un act de curaj care probabil că-i salvase viața Donului. 
Oare îi răsplătise Johnny Fontane vreodată pe cei din clanul 
Corleone? 

Nimeni nu-i pusese lui Johnny o armă la tâmplă ca să 
semneze un contract cu orchestra Les Halley, cu toate că Vito 
Corleone trimisese un om ca să-i pună o armă la tâmplă lui 
Halley pentru a-l convinge să facă asta. Clanul Corleone îl 
pusese pe Jack Woltz să-l aleagă ca actor în filmul ăla de 
război, ceea ce Johnny ar fi reușit și singur dacă nu s-ar fi 
culcat doar de dragul de-a o face cu o starletă de care Woltz 
era îndrăgostit. Pe Hagen îl trecură fiorii. Cum era posibil ca 
după uciderea atâtor de mulţi oameni, în coșmarurile sale să 
fie bântuit de Luca, cel care lua o macetă și-i hăcuia capul 
calului de curse al lui Woltz? Ceva ce Hagen nici măcar nu 
văzuse vreodată. Și ceva despre care Johnny nici măcar nu 
aflase, căci Woltz, după cum era de așteptat, mușamalizase 
toată povestea. Un alt cadou din partea clanului Corleone: 
binecuvântarea neștiinţei. 

Clanul Corleone îi cumpărase lui Fontane până și un Premiu 
al Academiei. După toate aceste favoruri, ăsta era modul în 
care acţiona el? 

Tăcerea din încăpere deveni și mai apăsătoare. 


178 


Fontane se tot foia de pe un picior pe altul. Chiar credea că 
putea să câștige un război al nervilor cu Michael Corleone? 

In cele din urmă, Fontane expiră adânc. 

— E-n regulă, însă iată ce vreau să spun în al doilea rând. Și 
făcu semn spre gâtul său. Imi pare al dracului de rău, însă nu 
cred că-i o idee bună pentru mine să continui. 

Tot ce avu de spus Michael fu: 

— E vreo problemă? 

Clemenza își ţuguie buzele și scuipă o scobitoare înmuiată 
până dincolo de urechea lui Fontane. 

— Am crezut că prietenul doctorului lui Fredo a rezolvat 
asta. Gâtul tău. Chirurgul evreu, cum naiba-l cheamă. Jules 
Stein. 

— Segal, îl corectă Johnny. A făcut-o. 

După care se uită de jur împrejurul camerei. 

— Ceea ce-mi aduce aminte de o chestie. L-aţi văzut pe 
Fredo? Am ceva pentru el. Un cadou. Un cadou de la mine. 

— Avionul lui a fost amânat, spuse Hagen. 

Fontane ridică din umeri neputincios. 

— Bânuiesc că o să aștepte, spuse el. Știţi ceva, prieteni, 
voi mă cunoașteţi bine. Sunt un profesionist. 

Felul șoptit în care vorbi îl făcu să semene cu o femeie din 
acelea care apelează la acest truc pentru a-i determina pe 
oameni să vină mai aproape. 

— Vocea mea este bună, însă gâtul? Dădu din cap că nu. 
Nu în procent de sută la sută. Chiar și așa, am ţinut aceste 
spectacole aici. Astăzi am avut o sesiune îngrozitoare de 
înregistrări în L.A. Uneori pur și simplu îţi dai seama. Aici e 
buba. Pe drumul de întoarcere am adormit în avion. Când m- 
am trezit, cum credeţi că aveam gâtul? Îngrozitor de inflamat. 
Așa că mă gândeam... 

— Asta a fost prima greșeală, spuse Clemenza. 

— ... c-ar trebui să fac gargară cu niște apă sărată, și după 
aia să mă duc la culcare. Nu sunt în stare de nimic în halul 
ăsta. Numbnuts! ar putea face un număr mai lung. 


41 |diotul 
179 


Morrie „Idiotul” Streator era artistul chinuit care interpreta 
numărul din deschiderea show-ului lui Fontane, un comic pe 
care-l salvase de la Catskills%. A 

— E pe scenă acum. Le nenorocește auzul. Intreabă-l pe 
bodyguard! 

Nimeni n-o făcu. Problema nu era cât de bune li se păreau 
oaspeților glumele lui macabre. 

— Mi-am permis, spuse Fontane, să-l chem pe Buzz Fratello. 
El și Dotty n-au niciun spectacol diseară. Așa că ar putea s-o 
facă. Să-mi ţină locul. De fapt, chiar acum sunt pe drum, vin 
încoace. 

— Da? întrebă Clemenza, impresionat. Cu cât îl văd mai des 
pe acest Buzz, cu-atât îmi place mai mult. 

— Nu pot să facă asta, Johnny, spuse Hal. 

Nu fusese invitat să intre în cameră și, la fel ca Neri, nu 
făcuse decât să rămână afară în pragul ușii. 

— Buzz Fratello și Dotty Ames sunt sub contract chiar 
vizavi. 

Asta însemna la Kasbah, care era controlat de organizaţia 
din Chicago. 

— În exclusivitate. 

— Însă ei nu încep lucrul acolo până săptămâna viitoare. 
Acesta nu este decât un show privat, n-am dreptate? O 
petrecere. La urma urmei, este ca atunci când cineva cântă 
într-unul dintre foaiere. Noi toți facem asta. 

Michael rămase nemișcat, cu ochii ațintiţi asupra lui 
Fontane. După un timp foarte lung, Michael își întinse mâna 
și-și atinse rapid maxilarul cu vârfurile degetelor, printr-un 
gest identic cu cel al răposatului Don, gest care-i dădea lui 
Hagen fiori. 

— Mike, spuse Fontane. Michael! 

Așa n-ajungea nicăieri. Nu trebuia decât să se închine în 
faţa tipului, și cu asta, basta. Un alt gen de persoană s-ar fi 
întors și s-ar fi uitat în jur la ceilalți din cameră, încercând să 


42 Casă de discuri. (n.red.) 


180 


descifreze orice ar fi putut de pe niște fețe mai puţin 
impenetrabile și nu la fel de misterioase. Ar fi putut măcar să 
facă o glumă, ceva - era un lucru obișnuit pentru Fontane, în 
majoritatea timpului. Insă nu, Johnny continuă să se uite fix în 
faţă. 

— Don Corleone. Am cel mai mare respect pentru tine. 
Vorbesc serios. Însă ăsta? Ăsta nu-i decât un show. 

Michael își puse mâinile una peste cealaltă pe biroul din 
faţă. Nici măcar nu clipi. Într-un final, își drese glasul în mod 
expresiv. După acea tăcere îndelungată, zgomotul avu efectul 
unui foc de armă. 

— Ceea ce faci tu, spuse Michael, n-are nicio importanţă 
pentru mine. leși afară! 


181 


Capitolul 10 


Frank Falcone pusese la bătaie o sută de mii pentru lupta 
de la Cleveland Armory. Avea de gând să fie lângă ringul de 
box, îi spusese el lui Nick Geraci, chiar dacă asta însemna ca 
Geraci să înoate până la țărm cu Falcone în cârcă. Don 
Forlenza le pusese la dispoziție una dintre ambarcaţiunile 
sale. Veselul Sal Narducci le sublimase faptul că toate cele 
mari erau deja plecate pentru lupta din arenă. Nu mai 
rămăsese nimic altceva decât niște vase de pescuit 
nepregătite să meargă atât de departe de țărm pe timp de 
furtună. 

N-a fost un zbor lung: poate un sfert de oră. Geraci le spuse 
să nu se îngrijoreze, căci zburase în niște condiţii de o sută de 
ori mai rele decât astea - ceea ce, desigur, nu făcuse, și se 
duse să pregătească avionul. Apelă prin radio turnul de 
control de la Burke Lakefront Airport, care-i răspunse printr-un 
avertisment ferm să nu decoleze. Se prefăcu însă că nu-l 
auzise. 

Avionul cu două motoare care-i transporta pe Tony Molinari, 
Frank Falcone, Richard „Maimuţa” Aspromonte, Lefty Mancuso 
și pe pilotul acestora, care oficial era trecut pe listă ca Gerald 
O'Malley, își luă zborul de pe Rattlesnake Island și se avântă 
în cerul întunecat. Din momentul în care se ridicară în aer, 
zborul se dovedi o adevărată luptă pe viaţă și pe moarte. Era 
atât de preocupat de provocările pe care furtuna i le arunca în 
față, încât nu știa sigur dacă era ceva în neregulă cu 
combustibilul. Probabil că nu era. Verificase ambele 


182 


rezervoare înainte de decolare. Comută și făcu transferul pe 
celălalt rezervor, nu neapărat ca măsură de precauție, ci 
fiindcă trebuia să se concentreze asupra altor lucruri. In timp 
ce se chinuia din răsputeri, în ciuda cerului ceţos și umed, să 
vadă luminile din Cleveland, se gândi că auzise motorul dând 
rateuri și oprindu-se și, fără să se mai gândească, comută din 
nou rezervoarele de combustibil și le spuse ceva celor din 
turn despre un sabotaj, care în aceste circumstanţe ar fi fost 
dificil de evaluat chiar și pentru un pilot de zece ori mai 
experimentat decât Nick Geraci. 

Avionul se apropia cu disperare de Cleveland. Ultimele 
cuvinte ale pilotului fură „Sono futtuto”. |n traducere: „Am 
pus-o”. 

După care, la aproximativ un kilometru și jumătate de mal, 
avionul plonjă în valurile înspumate și învolburate ale Lacului 
Erie. 

Geraci primise lovituri puternice în meciurile de fotbal de la 
școală și altele mult mai zdravene când fusese în ring. O dată, 
pe Lacul Havasu, se aflase într-o barcă de viteză condusă de 
taică-său, iar aceasta se izbise de un doc de aluminiu. Cea 
mai dură placare, cea mai brutală lovitură și accidentul cu 
barca, căruia îi supravieţuise totuși, toate combinate, nu 
făceau nici pe jumătate comparativ cu această prăbușire cu 
avionul în Lacul Erie. 

Avionul se răsturnă. Imediat după asta Geraci simţi că se 
afla sub apă. Ușa din partea pilotului era îndoită și blocată. 
Reuși să-și elibereze picioarele și începu să bată puternic în 
parbriz, făcând o gaură apreciabilă. Apa era închisă la 
culoare. În timp ce încerca să iasă prin gaura astfel creată, o 
mână îl apucă de braţ. Era prea beznă ca să știe cui 
aparținea. Încercă să-l tragă și pe respectivul o dată cu el, 
prin gaura din parbriz, afară. Tipul era blocat. Dacă Geraci 
mai insista, aveau să moară amândoi. Rămăsese aproape 
complet fără aer și abia-și ţinea respiraţia. Strânsoarea era 
puternică, degetele celuilalt intrându-i adânc în carnea de pe 


183 


braţ. Geraci se chinui și reuși să slăbească strânsoarea ca de 
menghină a degetelor, auzind cum oasele pârâie. 

Geraci ieși din epava care se scufunda și începu să înoate. 
Se folosi de sunetul produs de răpăitul ploii ca să găsească 
suprafața apei. Plămânii i se contractau spasmodic, iar mărul 
lui Adam parcă dădea să-i iasă din gât. Braţele îi fură cuprinse 
de-un tremurat și de niște furnicături ce-i dădeau o senzaţie 
stranie de neputinţă. Simţi un junghi, o senzaţie aproape de 
drenare în creștetul capului. N-avea să mai ajungă niciodată 
până sus. Înghițea apă în timp ce se chinuia să respire. Asta 
era. „Să ai un ultim gând bun, ceva care să merite.” Insă nu 
se putea gândi la altceva decât la apa asta jegoasă, atât de 
aproape de casă, și la cum acesta avea să fie locul în care își 
găsea sfârșitul. Continuă să înoate. Mamei sale îi plăcea să 
înoate. Mama sa! Ah. Asta era un ultim gând bun. O iubise. 
Fusese o mamă bună, o femeie bună. Putea s-o vadă. Era mai 
tânără decât atunci când o văzuse ultima oară. Acum bea un 
martini și citea o revistă despre filme lângă piscina publică 
din vechiul său cartier. Şi ea era moartă, la rândul ei. 


Johnny Fontane, alături de invitaţii săi foarte speciali Buzz 
Fratello și simpatica și talentata domnişoară Dotty Ames, își 
încheie show-ul hazliu de la Beautiful Oasis Room“ de la 
Castle în the Sand cu un potpuriu lung și hilar de cântece 
despre băutură ţinut în faţa unei mulțimi care încă nu știa 
nimic despre prăbușirea avionului. Era o masă mare de 
oameni, numai invitaţi, formată în mare parte din oficialități 
ale Teamsters din toată America, însoţiţi de soțiile lor (sau 
așa-zisele lor soții, mult mai tinere). Și Michael Corleone, ca 
unul care voia să facă pace, îi invitase pe alţii mai puţin 
deosebiți - mâncare, cazare și confetti de o mie de dolari, 
totul din partea casei. Deoarece era o petrecere privată, până 
și cei care în condiţii normale n-ar fi putut să pună piciorul în 
Las Vegas puteau acum să participe. De exemplu: chiar lângă 
scenă era fratele lui Don Molinari, Butchie (care fusese la 


43 Sala Splendidei Oaze 
184 


închisoare pentru jafuri, deturnări și extorcare de bani) și 
mulţi alţi oameni de top din San Francisco. În toaleta 
bărbaţilor, încercănd să urineze în timp ce-și blestema cu 
originalitate organul sexual în limba italiană, era Carlo 
Tramonti (omor din culpă; furt calificat; incendiere 
premeditată; înşelăciune şi escrocherie în domeniul 
asigurărilor), bossul din New Orleans cu o putere crescândă în 
Havana. Era cel puțin câte un membru din partea tuturor 
celorlalte Familii din New York, fiecare fiind însoțit de femei 
sau de bodyguarzi. Tipul palid, cu nişte ochelari de soare 
gigantici, din separeul din spate era Louie „Faţă” Russo din 
Chicago (posesie de bunuri furate; ultraj și acte de violenţă în 
condiții agravante; mituirea unui agent federal), despre care 
unii dintre membrii FBI credeau că este „pe punctul de a 
ocupa încă vacanta poziţie de «capo di tutti i capi» a întregii 
așa-numitei La Cosa Nostra”. Ilmpreună, apariţia tuturor 
acestor oameni facilitase sosirea din New York a unui mare 
număr dintre asociaţii familiei Corleone fără să dea naștere la 
suspiciuni. De asemenea, o atenţie deosebită - în mare parte 
fiindcă se aflau chiar lângă scenă și fuseseră supuși unui tir 
de apropouri pline de insinuări vesele - meritau tinerii 
căsătoriți, îmbujoraţi și fericiţi, adică fosta domnişoară Susan 
Zaluchi și proaspătul ei soț, Ray Clemenza. Haideţi, oameni 
buni: ridicaţi mâinile! Să-i aplaudăm! 

In separeul cu canapele acoperite cu catifea neagră, 
Michael Corleone se lăsă pe spate și trase adânc din ţigară. 
Se uită la ceasul de la mână. Era elvețian, mai vechi de 
cincizeci de ani. Cândva îi aparținuse unui pușcaș marin pe 
care-l chema Vogelsong, care, chiar înainte să moară, îi 
spusese lui Michael că voia ca el să-l poarte mai departe. 

Până acum, dacă totul mersese cum trebuia, toţi indivizii 
din avion ar fi trebuit să fie morți. ` 

Michael văzuse accidente aviatice. Chiar de aproape. li era 
foarte ușor să-și imagineze teroarea de pe fețele oamenilor în 
timp ce avionul se prăbușea. Dădu din cap. Nu voia să se 
gândească la asta. 


185 


În schimb, trebuia să se gândească la altceva: planul lui 
funcționase. Avusese parte de piedici, de victime colaterale și 
de schimbări de plan pe parcurs, însă la final totul funcţionase 
cum trebuia. 

Acum comitetul se putea întruni. Hagen n-avea dreptate: 
nicio înțelegere n-avea să dureze dacă n-ar fi ţinut și de 
Chicago, însă niciun fel de pace care să implice orașul 
Chicago n-avea să fie în interesul clanului Corleone dacă 
Louie Russo nu venea la masă motivat. Acest accident trebuia 
să-l motiveze din plin. 

Michael probabil că nu fumase niciodată o ţigară întreagă 
atât de repede și nici două ţigări una după alta. Işi aprinse oa 
doua acum și trase adânc din ea. Făcuse ceea ce trebuise să 
facă. Punct. Din cauza asta, avea să doarmă bine. După ce 
toate astea aveau să fie îngropate într-o lună, sau cam așa, 
avea să-și ia o vacanţă și să doarmă douăsprezece ore pe zi. 
Își luase el vreodată vreo vacanţă de când era adult? Toţi acei 
ani pe care-i petrecuse ascunzându-se în Sicilia 
reprezentaseră o grămadă de lucruri, însă se putea oare 
spune că reprezentaseră o vacanţă în sine? Nu. Pe durata 
războiului, se simţise liber - Hawaii, Noua Zeelandă. Insă o 
vacanţă împreună cu familia? Niciodată. El cu Kay și cu copiii 
trebuiau să meargă la Acapulco. Poate chiar să vadă din nou 
Hawaii, pe timp de pace. De ce nu? Să facă tot felul de 
nebunii cu Anthony și cu Mary, așa cum tatăl lui își găsise 
întotdeauna timp pentru el, să se îngroape în nisip, s-o dea pe 
Kay cu cremă, pe spatele ăla al ei sexy, poate chiar să vadă 
dacă putea să rămână din nou însărcinată. Avea să poarte 
cămăși înflorate și să danseze mambo. 

Michael luă în mână paharul de apă, pe jumătate plin. „Noi 
doi chiar am făcut-o, tată, se gândi el. Am câștigat.” 

— Doamne, Dumnezeule, spuse Clemenza roșu la faţă de- 
atâta râs și îndreptându-și unul dintre degetele sale durdulii 
spre Fratello, care alerga în jurul scenei ca un apucat. 

— E extraordinar, nu-i așa? 

— Extraordinar, repetă Michael. 


186 


Fontane revenise, făcând câteva numere mai liniștite și 
glumind pe seama celor care l-ar fi făcut să-și forțeze vocea, 
însă strălucirea pe care o emana chiar și atunci când nu-și 
dădea silinţa - poate cu atât mai mult atunci - era 
nemaipomenită. Era un derbedeu, însă era în același timp și 
un mare artist. Cu Michael nu se putea vorbi în modul în care 
Fontane o făcuse în această după-amiază, însă tocmai de 
aceea el nu putea să fie furios pe acest individ. 

Fratello? O rușine. lată un tip care ani de zile își pierduse 
vremea pe-aici fiind cunoscut ca acel „cafone de la saxofon”. 
După care abandonase saxofonul și începuse să cânte ca un 
negrotei, însă cu un accent italian mamma mia, se căsătorise 
cu o blondă cu niște craci lungi, de două ori mai tânără decât 
el, și zbang: Buzz Fratello și Dotty Ames, staruri ale 7he 
Starbright Soap Variety Hour. 

Fratello își încheie numărul alergând de-a lungul temei, 
după care se aruncă la podea, alunecă vreo trei metri, 
trecând printre picioarele lui Dotty, apoi se opri exact la timp 
astfel încât să se poată da peste cap, să se uite în sus la ea, 
fix între picioare, și să se frece la ochi într-un mod hilar dând 
de înțeles că nu-i venea a crede. Fontane izbucni în râs. Dotty 
îl ajută pe Buzz să se ridice, și se înclinară cu toţi, respectuoși, 
în fața publicului. Mulțimea se ridică în picioare. Cântăreţii 
ieșiră de pe scenă. Ovaţiile continuară. Membrii orchestrei 
lăsară muzica să curgă; în mod clar, avea să urmeze un bis. 

Michael simţi o mână pe umăr. 

— La telefon, șopti Hal Mitchell. E Tom. 

Michael dădu din cap și-și stinse ţigara. „Să înceapă 
spectacolul!” Aruncă o privire rapidă la masa lui Louie Russo. 
Cineva îi șoptea și acestuia ceva la ureche, iar când Michael 
se uită în ochii mesagerului, acesta își feri privirea. Michael se 
întinse până la Clemenza și-l făcu atent, atingându-l ușor cu 
degetul. Peste câteva secunde - în timp ce orchestra se lansa 
într-o abordare mai senzuală a Mala Femmina iar Buzz, Dotty 
și Fontane se luară de mâini și reveniră în grabă pe scenă 
pentru bis, probabil că Louie Russo își dădu seama de unele 


187 


dintre implicaţiile a ceea ce se întâmplase în definitiv pe Lacul 
Erie, potrivit puţinelor detalii pe care le primise, însă, până 
reuși să vadă ceva prin ochelarii săi de soare, canapeaua 
acoperită cu catifea neagră din colţ era deja goală. Până și 
lumânarea fusese stinsă. 


Capul lui Nick Geraci străpunse suprafața apei. Cu 
respiraţia întretăiată, încercă să tragă aer în piept și-și lăsă 
mâinile și picioarele libere, după care scoase un urlet. Era 
prima dată când simţea durerea imensă provocată de 
coastele rupte și de fractura de la picior. 

La aproape o sută de metri distanță, o peliculă de ulei 
acoperită de flăcări marca locul în care avionul se izbise cu 
putere de suprafaţa lacului. În mijlocul acesteia, se afla una 
dintre aripi, ce se ridica și cobora pe valuri, o bucată mare din 
partea laterală a fuzelajului ce avea pictat logoul acela cu leul 
și jumătatea de sus a ceea ce se dovedi a fi cadavrul lui Frank 
Falcone. 

Geraci nu era sigur de ceea ce se întâmplase sau a cui 
fusese vina, căci durerea și adrenalina îl împiedicau să 
gândească limpede, își reveni numai datorită convingerii sale 
că, dacă toţi cei de-acolo erau morţi, se putea la fel de bine 
ca și el să fie. Salvarea sa putea să însemne totodată moartea 
sa. 

Prin ploaie putu să vadă pâcla de deasupra orașului 
Cleveland. Înotă în partea opusă, ca să se îndepărteze. Spre 
nord. Înapoi la Rattlesnake Island, spre Canada, spre o barcă 
aflată în trecere, ceva. Undeva unde să-și dea un răgaz 
pentru a înțelege ce se întâmplase, într-un loc unde putea 
încerca să-și controleze propria soartă. Deși de durere își 
simţea piciorul ca și cum ar fi fost în flăcări, iar coastele rupte 
făceau să-i fie aproape imposibil să respire, până în momentul 
în care ambarcaţiunea rapidă a Gărzii de Coastă îl reperă, 
Geraci se afla la aproximativ patru sute de metri de locul 
prăbușirii avionului, în stare de șoc, inconștient, cu plămânii 
plini cu apă, scufundându-se încet. 


188 


Ascunsă în spatele parapetului celui mai înalt dintre cele 
trei turnuri maure de la Castle în the Sand și acoperită de un 
turn de sticlă ce reflecta asemenea unei oglinzi era o sală de 
bal rotundă, fără nume, unde urma să aibă loc ceremonia. 

— Fac pariu că acum îţi miroase a cerneală tipografică, 
spuse Clemenza, dându-i lui Michael un cot ușor. Aproape că-i 
poți simţi gustul, n-am dreptate? Chiar acolo pe gât, eh? E la 
fel ca păcura, dacă nu mai rău. 

Imaginea lui Michael se reflecta în ușile lucitoare de alamă 
ale liftului în timp ce bea niște apă rece ca gheața dintr-un 
pahar de cristal cu picior. Arăta ca un om respectabil, sigur pe 
el, invulnerabil, cu părul lins, cu vântul bătându-i din spate și 
cu lumea aflată la picioarele sale. 

— Ascultă la mine, îi spuse Clemenza. Nu cred că l-am 
văzut vreodată pe taică-tău... 

Michael dădu aprobator din cap. 

— Să plângă atâta, spuse Clemenza. O singură dată în toţi 
anii l-am văzut așa. 

Clemenza fusese cel care-l adusese pe Michael pe calea 
cea bună, la câteva săptămâni după ce se întorsese în 
America din exilul din Sicilia. Uciderea lui Sollozzo și a lui 
McCluskey, care-l ajutase să-și formeze mâna, se petrecuse 
cu trei ani în urmă. Clemenza avusese bilete la un meci al 
celor de la Dodgers, bilete de care făcuse rost de la un prieten 
pe care-l avea la echipă. Rândul al doilea, chiar în spatele 
tabelei. Primul meci la care mersese Michael de când 
începuseră să-i lase și pe negri să joace. Nici măcar nu știuse 
că se întâmplase asta sau când anume. Își petrecuse șapte 
din ultimii opt ani departe de America, luptându-se și 
omorând, riscând la rândul său să fie oricând ucis. Pierduse 
anumite lucruri. Nu fusese nici măcar la funeraliile fratelui 
său. Cei de la Dodgers îi învinseseră cu 4-1 pe cei de la 
Chicago. 

În drum spre casă, se opriseră la ceea ce - când Michael 
plecase din ţară - fuseseră birourile unui cotidian. Unul dintre 


189 


cămătarii lui Clemenza era el însuși, din motivele obișnuite, în 
posesia clădirii. 

Clemenza spusese că trebuia să-i arunce o privire acestui 
loc pentru a vedea dacă urma să-l închirieze, să-l vândă sau 
să-i dea foc. Ceea ce se adeverise întru totul. 

Când intrară într-o cameră imensă, goală unde fusese 
mașina de imprimat, acolo, în lumina palidă a verii târzii, 
stând înaintea unei mese lungi a cărei vopsea albastră se 
scorojea, îi găsiră pe Tessio și pe tatăl lui Michael. Pe masă se 
aflau o lumânare în formă conică, o icoană, un pistol și un 
cuţit. Michael știa ce avea să urmeze: îl inițiau în sânul 
Familiei. După tot ce se întâmplase, asta nu era decât o 
formalitate. Uciderea acelor oameni fusese ideea lui Michael - 
cel care aranjase lovitura îndreptată împotriva lui Vito 
Corleone și polițistul corupt care, atunci când venise la spital 
ca să termine treaba, trebuise să se mulțumească doar să-i 
stâlcească mutra lui Michael. Fusese treaba fratelui său 
Sonny, care acționa în calitate de Don, să aprobe acele crime 
(Tessio obiectase, spunând că o să fie ca și cum „ai aduce un 
tip de la juniori să joace în World Series“). Ulterior, Vito 
susținuse că el nu-și dorise niciodată o astfel de viaţă pentru 
Michael, însă fusese întotdeauna evident faptul că nimeni 
altcineva n-ar fi putut fi vreodată la fel de bun. La iniţierea lui 
Michael, tatăl său murmură câteva cuvinte neinteligibile 
înainte ca umerii să înceapă să-i tresalte. Începu să plângă în 
hohote. Clemenza îi urmă exemplul. Tessio termină treaba, 
într-o combinaţie de siciliană și engleză, cu o elocinţă plină de 
seriozitate și de tristețe. La final, dădură gata două sticle de 
Chianti. Vito nu se putea opri din plâns. Michael simţi într-un 
fel sau altul mirosul de cerneală și de vaselină, însă nu și 
intensitatea acestuia. A doua zi, hainele îi puțeau atât de tare, 
încât trebui să le arunce la gunoi. Peste o săptămână, clădirea 
arse până la temelie. În urma unui fulger, decretă inspectorul 


1 Cea mai importantă competiţie de baseball din SUA, jucată în fiecare 
lună octombrie între echipele învingătoare din American League şi 
National League. (n.tr.) 

190 


care evaluase cauzele incendiului. La o lună după asta, tipul 
își părăsise postul de la brigada de pompieri și se mutase în 
Florida. Acum era paravanul unor operaţiuni de spălare a 
banilor de acolo - magazine de băuturi spirtoase, automate 
de dulciuri și cafea, imobiliare - și era logodit cu văduva lui 
Sonny, Sandra. 

Ușile liftului se deschiseră. Michael și Pete se suiră și urcară 
împreună până la ultimul etaj. 

— Forlenza n-ar lovi niciodată în propriul fin. 

Clemenza - care, din ordinul lui Michael, îl omorâse pe 
Carlo Rizzi, tatăl finului lui Michael - își trase cele trei măsline 
de pe scobitoare și păstră scobitoarea în colţul gurii. 

— De asemenea, nu cred că e posibil ca un tip din altă 
organizaţie să poată pune piciorul pe nenorocita aia de insulă 
fără ca Evreul să știe asta, continuă Clemenza. Eu zic c-a fost 
un accident. 

Cea mai bună informaţie pe care Hagen fusese în măsură s- 
o obţină era cea legată de existența unui supravieţuitor. Nu 
fusese confirmată. Dacă supravieţțuitorul era unul din cei doi 
Doni sau unul dintre oamenii acestora avea să dea mai bine. 
Dacă era Geraci, ce avea să se întâmple după aceea era greu 
de prefigurat. Exista posibilitatea, mai mult sau mai puţin 
sigură, să-l treacă drept un pilot particular, pe numele său 
O'Malley, fără nicio legătură cu familia Corleone. Pe de altă 
parte, urma să fie aproape imposibil să afle ce știa acesta sau 
ce fusese în măsură să afle. După care mai era și problema 
furtunii. Furtuna ar fi putut fi considerată vinovată pentru tot, 
ceea ce ar fi împiedicat accidentul să aibă efectul scontat. 
Însă Michael se gândea deja cum putea să profite de semnele 
de întrebare ce planau asupra cauzei accidentului. 

— Accidentele nu li se întâmplă, spuse Michael, unor 
oameni care iau aceste lucruri ca pe o insultă personală. 

— Așadar, a fost sabotaj? 

— Nu știu. Sunt de acord, Don Forlenza nu și-ar fi ucis 
propriul fin, chiar dacă ar fi avut vreun motiv s-o facă. Din 


191 


câte știm, n-avea niciun motiv. Însă nu sunt atât de sigur că e 
imposibil să te strecori într-un fel sau altul pe insula aia. 

— Asta dacă nu cumva Forlenza... 

Michael ridică din umeri și-și arcui o sprânceană uitându-se 
în continuare fix la Pete. 

— La testa di cazzo”. 

Clemenza apăsă cu o mână butonul de oprire de urgenţă al 
liftului, lovind cu cealaltă peretele liftului. 

— Russo. 

Michael dădu din cap aprobator, cufundat în gânduri. 

— Un avion, spuse el, și cine este afectat? Ei dau în noi, 
dau în Molinari, dau chiar și-n propriul om, Falcone, un 
nesăbuit despre care poate că au crezut că mersese prea 
departe pe cont propriu, toate astea făcute să pară ca și cum 
le-ar fi ordonat Forlenza. Cei mai mari patru rivali ai lor nu de- 
aici, din Las Vegas, ci din jumătatea vestică a ţării. 

— Tot ce-i la vest de Chicago este Chicago, spuse Clemenza 
la mişto. Quello stronzo“. 

— Dacă ai dreptate, spuse Michael, și rahatui e un 
eufemism când vine vorba despre tipul ăsta. 

Dădu din cap astfel încât să fie sigur că părea sincer 
îndurerat. 

Clemenza își umplu obrajii săi bucălaţi cu aer și expiră 
încet, după care apăsă pe butonul de urgenţă. Când se 
deschiseră ușile liftului, aproape o duzină de oameni erau 
deja acolo, răspândiţi prin toată sala de bal. Clemenza îl bătu 
pe Michael pe spate. 

— Nu lăsa ca rahatul ăsta să strice ce facem acum aici, îi 
șopti el. Simte-te bine, Ok? Dacă tot te-ai obosit să faci 
operaţia ca să-ţi repari fața boţită de pumnul poliţistului ăluia, 
fălește-te puţin cu ea. Zâmbește! 


Michael minţise. 


15 Sintagmă peiorativă fără un echivalent exact în limba română (în 
italiană, în original) 
46 |diotul ăla (în italiană, în original) 

192 


Nu minţise în adevăratul sens al cuvântului. Fusese mai 
mult ca și cum i-ar fi aruncat momeala lui Pete Clemenza, iar 
acesta o mușcase din plin. Dacă Pete îl acuzase pe Russo atât 
de repede, n-avea să fie singurul. Adevărul era că Michael 
Corleone căutase să-i lovească pe toţi cei patru, cei mai mari 
rivali ai săi din vest. Asta fusese partea ușoară. Partea grea 
constase în a o face fără a fi învinuit de asta. Orchestrând 
incidentul astfel încât nimeni altcineva în viaţă să nu știe 
nimic din ce făcuse (nici Hagen, nici Pete, nimeni), putea 
foarte bine să fi reușit. 

Frank Falcone era o ameninţare. Încă de când Michael 
dispusese ca Moe Greene să fie omorât, Falcone fusese cea 
mai mare piedică în calea expansiunii clanului Corleone în Las 
Vegas. Pignatelli avea să fie mult mai obedient faţă de 
Chicago decât era Falcone, căci, datorită relaţiilor de afaceri 
cu clanul Corleone - atât implicarea sa în Castle în the Clouds, 
cât și servieta de bani gheaţă pe care Johnny Fontane i-o 
livrase ca un tribut pentru omorârea lui Falcone, el nu 
reprezenta nicio ameninţare. 

Tony Molinari, ce-i drept, îi era aliat de multă vreme, însă 
îngrijorarea și rezerva lui crescânde legate de decizia lui 
Michael de a stabili o bază de operaţiuni în zona Lacului 
Tahoe, la vreo două mii cinci sute de kilometri distanţă de San 
Francisco, reprezentau o problemă ce putea oricând escalada. 
Din păcate, se transformase într-un cancer de care era mai 
bine să scape acum. 

Forlenza era un om bătrân. Sifonarea reputației sale în 
timpul vieţii era o alegere mai bună decât uciderea sa. De ani 
de zile se lăuda în fața celorlalţi Doni cu mica sa fortăreață de 
pe insulă. Avea să poarte toată vina pentru accident, sau cel 
puţin o parte din ea. Chiar dacă nu avea să-l caute nimeni să 
se răzbune, aveau să existe presiuni din partea propriilor 
oameni pentru a face un pas înapoi. Sal Narducci - care 
făcuse o înțelegere cu Michael Corleone și care 
supraveghease sabotajul avionului - avea să devină Don. 
După ce așteptase douăzeci de ani pentru a ocupa această 


193 


poziţie, se putea crede fără probleme că avea să-și ţină gura 
cu privire la modul în care, în cele din urmă, reușise. 
Instalarea lui Narducci ca Don avea să rupă legăturile dintre 
Cleveland și clanul Barzini. 

Cea mai bună parte a planului consta în ceea ce avea să 
facă cu Chicago. Era imposibil atât să se dovedească faptul că 
Russo fusese în spatele operaţiunii, cât și contrariul. Insă, de 
îndată ce Michael avea să-i anunţe pe membrii comitetului că 
pilotul mort O'Malley fusese în realitate noul său capo, toţi cei 
de-acolo urmau să stabilească cine avusese mai mult de 
câștigat din asta. 

Și-ar fi ucis Forlenza propriul fin? Nu. 

Și-ar fi ucis Michael Corleone noul său capo atât de 
popular? Cine și-ar fi putut imagina una ca asta? 

Așa că mai rămânea Chicago. 

Michael reușise să lovească în Chicago fără să ucidă măcar 
unul dintre oamenii lui Russo. Așadar, Michael nu trebuia să 
se îngrijoreze că Russo ar fi căutat să se răzbune. Singura 
pierdere tangibilă pe care Russo avea s-o sufere era că acum 
trebuia să vină la masa păcii negociind de pe o poziţie ce 
denota slăbiciune. Însă exact de asta avea Michael nevoie. 

Cea mai dificilă decizie pe care Michael o avusese de luat 
era privitoare la Geraci. Fără îndoială, Geraci făcuse o treabă 
minunată în afacerea drogurilor, însă agresivitatea sa era o 
problemă. Ambiţia sa era nemărginită, mai mare chiar decât 
putea el înţelege. Deși îi fusese pe deplin loial, legătura lui cu 
Forlenza avea să fie întotdeauna un motiv de îngrijorare. În 
plus, avea să regrete pe vecie ceea ce se întâmplase cu 
Tessio. lar atunci când Michael îl făcuse pe Fredo sotto capo, 
Geraci îl întrebase în public dacă-și pierduse minţile. Fuseseră 
să ia cina la Patsy's. Nimeni altcineva nu mai fusese la masă. 
Nimeni altcineva nu auzise asta. Geraci își ceruse scuze. Însă 
puţini Doni ar fi tolerat o asemenea lipsă de respect. Ar fi 
putut să pară o chestiune minoră, însă îl convinsese pe 
Michael Corleone că toate aceste mici semne de întrebare cu 


194 


privire la el erau bine fondate și menite să dea naștere unora 
mult mai serioase. 

Cu toate astea, numai ultimul justifica uciderea lui Geraci. 
Chiar dacă și ăsta i-ar fi putut fi iertat. Nu avusese loc nicio 
trădare. Calitățile lui Geraci contrabalansau cu ușurință 
problemele create. Lui Michael îi plăcea de el. 

Sacrificarea lui Fausto Geraci Jr. nu era nici pe departe ceea 
ce ar fi făcut Vito Corleone într-un caz similar. 

Era mai degrabă modul de acţiune al unui pușcaș marin 
care văzuse cel puţin o mie de oameni buni murind, aparent 
la întâmplare: un rău necesar făcut în schimbul șansei de a 
înfăptui un bine și mai mare. 

Era un plan perfect, asta dacă nu se adeverea că unul 
dintre oamenii din avion supravieţuise. 


Și Clemenza minţise. 

Momentul iniţierii lui Michael nu fusese singurul în care îl 
văzuse pe Don în halul ăla. Încă nerefăcut de pe urma 
propriilor răni de pistol, Vito se întorsese acasă de la 
înmormântarea lui Santino atât de distrus de durere, încât 
oricine l-ar fi văzut ar fi fost ulterior bântuit de acea imagine. 
Michael nu-l văzuse. Cei care o făcuseră - mama lui Michael, 
sora lui și soțul acesteia, fraţii săi, Tom și Fredo, și Pete 
Clemenza, care, la scurt timp după ce începuse plânsul în 
hohote, își îmbrăţișase prietenul și plecase acasă, lăsându-i 
pe cei din familie să se consoleze între ei - rămăseseră cu 
imaginea bărbatului aceluia deznădăjduit, ecoul bocetelor și 
al tânguirilor sale înfiorătoare întipărindu-li-se în minte. Nu 
vorbiseră niciodată despre asta, nici între ei și, în mod sigur, 
nici cu oricine altcineva care nu fusese de faţă, nici măcar cu 
Michael. 


Mai multe persoane care participaseră la show-ul lui 
Fontane își făcură apariţia în sala de bal rotativă. O recepţie, 
asta-i tot ce părea să fie. Nu fusese o mișcare vizibilă a 
mulţimii oficialităților ce reprezentau sindicatele, a membrilor 


195 


orchestrei sau a femeilor. Din câte putea spune oricare dintre 
cei treisprezece oameni noi, la un moment dat toţi ceilalţi 
fuseseră acolo. Imediat după aceea, membrii recunoscuţi ai 
familiei Corleone aduseră două mese lungi, acoperite deja cu 
fețe de masă din pânză albă, spre centrul ringului de dans 
acoperit pardosit cu lemn, și toţi spectatorii nepoftiţi 
dispăruseră. 

Cineva stinse luminile. 

De la un capăt la celălalt al camerei, bărbaţii își puseră 
mâinile pe umerii noilor recruți și îi felicitară cu șoapte 
răgușite (ar fi fost paisprezece dacă Fredo nu l-ar fi făcut pe 
Figaro să piardă avionul). Aceștia erau oamenii pe care tipii 
cei noi îi admiraseră de ani de zile - care-și aveau cartierele 
sub control, îmbrăcați în costume făcute la comandă, și care 
pălăvrăgeau prin frizerii și pe la tejghele, cât și așezați pe 
cutiile goale de piersici din faţa anumitor garaje, care 
conduceau mașini la modă și le-o trăgeau unor femei și mai la 
modă, împărțind favoruri și având grijă de ce era al lor, 
prezidând tribunale proprii pentru cei din lumea interlopă, 
operând într-o lume care până atunci li se păruse misterioasă, 
puternică și imposibil de atins. În afara sălii de bal întunecate, 
niște turiști care nu știau ce se întâmpla înotau în piscina de 
pe acoperiș. 

Când luminile sălii de bal se aprinseră din nou, mesele erau 
aranjate: treisprezece locuri pregătite, fiecare cu câte o 
lumânare, o icoană, un pumnal și - într-un gest care voia să 
denote expansiunea Familiei în Vestul Sălbatic (cu alte 
cuvinte, ideea lui Fredo) - un colt calibru 45 strălucitor și 
neîncărcat. 

Celor treisprezece oameni noi li se arătară locurile. Ceilalţi - 
cei cincizeci și doi care putuseră să ia parte, dintre care unii 
fuseseră și la show, alţii doar ce ajunseseră în oraș și veniseră 
la Castle în the Sand doar pentru asta - erau așezați pe 
scaunele din jurul cercului. 

Michael Corleone stătea cu restul oamenilor săi. Exploata 
tăcerea. Nu era un om superstiţios, însă avea de-a face cu 


196 


oameni superstițioși și știa că aceștia numărau o dată și încă 
o dată oamenii din mijloc și nu le plăcea că de fiecare dată 
totalul era treisprezece. Însă riscul de a le permite să stăruie 
asupra acelei coincidențe nesemnificative părea să merite 
răsplata de a-i lăsa pe cei de la mese să fiarbă în propria 
îngrijorare abia mascată. Pentru cineva din exterior, încercau 
în mod vizibil să pară ca și cum acest moment nu era decât 
oricare altul din viaţa lor. Știau cine era și că el răspundea de 
ce se întâmpla acolo, așa că era amuzant să urmărești cum 
încercau să nu-l privească. Incă mai putea să-i audă vocea 
sergentului Bradshaw, vechiul său Dl“: „Numai un prost 
tăgăduieeeește frica. Unui pușcaș marin nu-i este teamă să 
admită că-i e frică. Numai un prost ia în derâdere pericolul. 
Numai un prost ignorrrrrră pericolul, în faţa pericolului, un... 
pușcaș marin... nu ignoră... nimic”. 

În cele din urmă Michael se ridică în picioare. 

— Daţi-mi voie să vă spun povestea unui băiat, zise el, 
apropiindu-se de mese. S-a născut acum o mie o sută 
patruzeci de ani în zona rurală a Siciliei, lângă orașul 
Corleone. Copilăria sa a fost una plină de bunăstare și de 
fericire până când, la vârsta de doisprezece ani, hoardele 
arabe în drumul lor spre nord prin munţi i-au omorât părinţii. 
Băiatul, ascunzându-se într-un cazan mare de lut, s-a uitat pe 
furiș și a văzut cum lama unui iatagan i-a decapitat mama, iar 
printre buzele muribunde, după ce-i retezaseră capul, a auzit- 
o strigând că-și iubește singurul fiu. Omorurile acestea nu 
erau decât niște acte de cruzime și de bestialitate. Arabii nu 
protejau nimic și nici nu se răzbunau pentru ceva anume. Pur 
și simplu o făceau cum culegeau roşiile de pe curpeni, 
ciorchinii de struguri de pe câmp sau măslinele din pom. 
Omorau doar pentru plăcerea de a ucide și-și continuau 
drumul spre nord către obiectivul lor final, Palermo. 

Michael își scoase un trabuc din buzunarul de la piept al 
smochingului. Mai mulţi dintre cei de la masă își făcură 


7 Drill Instructor, sergentul care se ocupă de instrucţia soldaţilor în prima 
perioadă după înrolare. (n.tr.) 
197 


palmele transpirate căuș, cu brichetele în așteptare, gata să-i 
dea un foc. 

— Numele băiatului, spuse Michael, era Leolucas. 

Michael făcu o pauză ca să-și aprindă trabucul și lăsă ca 
importanţa numelui să-și găsească ecoul. 

— Deși în vârstă de numai doisprezece ani, a reușit nu 
numai să aibă grijă de proprietatea familiei sale, ci și să 
lucreze pământul la fel de bine ca un om care ar fi avut de 
două ori vârsta lui. Insă, o dată cu trecerea anilor, a început 
să audă, în pustietatea dintre câmpuri, o chemare către 
adevărata sa vocaţie. Și-a vândut bunurile, a dat toţi banii 
săracilor și s-a călugărit. După mai mulţi ani, s-a întors în 
satul unde-și petrecuse tinerețea, unde făcuse nenumărate 
acte de caritate și unde era iubit de toţi cei care-l cunoșteau. 
A murit în pace în patul său la vârsta de o sută de ani. 

— Cent'anni! strigă Clemenza. 

Fiecare individ care avea ceva de băut dădu pe gât o dușcă. 

— Peste cinci sute de ani, spuse Michael, învârtindu-se în 
jurul celor de la mese, prin intervenția divină a lui Leolucas, 
oraşul Corleone a fost protejat de izbucnirea unei epidemii de 
ciumă bubonică. lar în 1860, la mai mult de o mie de ani de la 
moartea sa, Leolucas a răzbunat moartea părinților săi 
apărând sub forma unei văpăi albe înaintea armatei franceze 
de ocupaţie a Bourbonilor, speriindu-i și scoțându-i pe 
invadatori din Corleone și aruncându-i astfel în mâinile lui 
Garibaldi, care i-a alungat cu totul din Sicilia. Aceste miracole 
și multe altele, înfăptuite acolo unde-și are mormântul, au 
fost confirmate de către Sfântul Părinte de la Roma. Leolucas 
este acum și pentru totdeauna... (Michael trase un fum de 
trabuc asemenea unui rege, se îndreptă spre una din mese și 
luă icoana din faţa lui Tommy Neri, care era unul din cei 
treisprezece. Sărută icoana și o puse la loc.)... Sfântul 
protector al orașului Corleone. Domnilor? 


48 O sută de ani (în italiană, în original) 
198 


Făcu o mișcare amplă din mână. Fiecare dintre cei 
treisprezece sărutară imaginea de pe carton a Sfântului 
Leolucas. 

— La numai câţiva ani după înfricoșătoarea apariţie a 
Sfântului Leolucas sub forma unei văpăi, spuse Michael, într-o 
căsuţă ţărănească din apropierea câmpurilor aflate cândva în 
proprietatea și cultivate de Leolucas cel sacru s-a născut un 
alt băiat. Și copilăria lui a fost fericită, până când, de 
asemenea, la vârsta de doisprezece ani, au venit niște 
oameni să-i omoare tatăl. Crima a fost dusă la îndeplinire cu 
trei împușcături trase cu o /upara“. Mama sa a fost 
înjunghiată. Ciopâărţită ca un animal. Rănită mortal, și ea a 
reușit să strige că-și iubește fiul. Băiatul a scăpat. Ucigașii au 
venit după el, știind că într-o bună zi el va încerca să-i 
omoare. Numele acestui om... (Michael trase iar un fum 
adânc din trabuc. Simţea cum propriul destin se scurgea prin 
el.)... Era Vito Andolini. A emigrat, singur, pe coastele reci ale 
Americii, unde, pentru a-i împiedica pe ucigași să-l găsească, 
și-a schimbat numele de familie, adoptând numele orașului 
său natal. A fost unul dintre puţinele gesturi sentimentale pe 
care le-a făcut vreodată, totul având de-a face într-un fel sau 
altul cu /a famiglia - şi-aici se bătu cu pumnul în piept, cu 
iubita lui fig/iolanza” - și aici își atinse bărbia. A muncit din 
greu, și-a ajutat prietenii să construiască un imperiu și n-a 
nutrit niciodată vreun gând de care să se rușineze. Într-o bună 
zi, s-a întors într-adevăr în Sicilia ca să răzbune moartea 
părinţilor săi. Vito Corleone, care anul acesta a murit în pace 
în multiubita lui grădină, a fost tatăl meu. Eu, Michael 
Corleone, sunt fiul său. Însă - și făcu un semn indicându-i pe 
oamenii din cercul exterior - acești oameni de onoare, la 


19 Armă asociată în mod tradiţional organizaţiei criminale italiene Cosa 
Nostra, recunoscută prin folosirea acesteia în acţiunile sale. (n.red.) 


5% Descendenţa 


199 


rândul lor, sunt /a famiglia Corleone. Dacă vreţi să fiți cu noi, 
vă invităm să renașteți astfel. 

Michael se așeză pe scaunul său. Fredo fusese desemnat să 
conducă partea ce avea să urmeze. In ciuda a ceea ce 
credeau oameni precum Nick Geraci, numirea de către 
Michael a fratelui său ca sotto capo fusese mai mult un gest 
de încurajare decât o slujbă în sine. Lui Fredo îi fuseseră date 
niște responsabilități de-abia definite, o mică echipă de 
oameni de încredere, dar mediocri, un bordel în deșert și niște 
responsabilităţi simbolice, de care se achita cu obișnuita lui 
inconsecvenţă. Michael se resemnase în privința asta. Oricât 
de tare ai bate un măgar, n-o să devină niciodată cal de 
curse. 

Clemenza își puse bastonul pe podea, mormăi zgomotos și 
se ridică în picioare. 

Fără îndoială, fiecare dintre cei treisprezece înţeleseseră 
deja formalităţile acestui aranjament. Dar mai erau de 
respectat anumite protocoale. Clemenza începu prin a explica 
structura Familiei. Michael Corleone era Nașul, cel ce avea o 
autoritate absolută. Frederico Corleone era sotto capo. Rocco 
Lampone și el însuși, Pete Clemenza, erau cei doi caporegime. 

Clemenza nu făcu niciun fel de remarcă despre rolul jucat 
de consigliere. Asta fusese o problemă încă de la moartea lui 
Genco Abbandando, în primul rând deoarece Hagen, care nu 
era sicilian, n-ar fi putut niciodată să participe, să observe sau 
chiar să fie menţionat în aceste ceremonii, iar în al doilea 
rând, deoarece pe durata scurtei perioade în care Vito 
acţionase în calitate de consigliere cărțile rămăseseră închise. 
Clemenza nu aminti nimic despre Nick Geraci. 

— Înainte să vă alăturaţi nouă, spuse Clemenza, trebuie să 
vă fie clare niște lucruri. Continuă în siciliană și-o luă șontăc- 
șontăc în jurul celor treisprezece. Ceea ce avem noi aici nu e 
o chestiune de afaceri. Ci una de onoare. Dacă sunteţi de 
acord să vă alăturaţi nouă, înţelegerea noastră trebuie să fie 
mai presus de patrie. Trebuie să fie mai presus de Dumnezeu. 
Trebuie să fie mai presus de propria nevastă, de propria 


200 


mamă, de propriii copii. Dacă sunteți chemaţi, iar mama 
voastră e pe patul de moarte, o să-i sărutaţi fruntea fierbinte 
și-o să plecaţi ca să executaţi ordinele superiorilor voștri. Se 
opri în faţa scaunului unde începuse. Se aplecă înainte, 
sprijinindu-se de baston, atât de mult, încât păru că avea să 
se răstoarne. Aţi înţeles? Sunteţi de acord? 

Bărbaţii își dădură consimțământul fără ezitare. 

Drept răspuns, Clemenza clătină ușor din cap în semn de 
aprobare și se așeză. 

Michael se ridică din nou în picioare și, ca și cum ar fi vrut 
să compenseze fragilitatea lui Clemenza, se apropie de cele 
două mese cu niște pași mari și energici. În ultima vreme 
mâncase prea mult, băuse prea mult, făcuse prea multe și 
dormise prea puţin. Simţi efectul hiperacidităţii direct în gât. 

— Există, spuse el, două legi pe care trebuie să le 
respectaţi cu sfinţenie. Nu trebuie să trădaţi niciodată 
secretele acestei societăţi, respectând străvechea tradiţie 
omerta. Pedeapsa pentru încălcarea acestei legi este 
moartea. Nu trebuie să faceţi niciodată rău nevestei și copiilor 
unui alt membru. Pedeapsa pentru violarea acestei legi este 
moartea. Juraţi cu prețul vieții să respectați aceste legi? 

Jurară. 

Cei mai bătrâni trebuie să fi băgat de seamă absenţa unei a 
treia legi, pentru care se jura la fiecare iniţiere pe care Vito 
Corleone o săvârșise: „Nu trebuie să vă implicaţi niciodată în 
tranzacţiile cu narcotice”. Nimeni nu spuse nimic despre asta, 
nici măcar un cuvințel. 

— Intraţi vii, spuse Michael, și ieşiţi morți. 

„În ziua în care te-am cerut în căsătorie, Kay, ţi-am spus că 
afacerile noastre o să fie legale în cinci ani.” 

Michael se apropie de Tommy Neri. 

— Instrumentele prin care o să trăiţi și o să muriţi sunt 
pistolul - și-aici Michael băgă trabucul între dinţi și ridică 
pistolul cu o mână - și cuțitul. 

Ridică pumnalul cu cealaltă. Așeză armele pe masă în fața 
lui Tommy, încrucișate, una peste cealaltă. 


201 


— Ești de acord, întrebă Michael, ca, atunci când ţi se va 
cere, să folosești pistolul și cuțitul pentru a ajuta Familia asta? 

— Da, Naşule. 

Michael pufăi din trabuc, după care-l folosi să aprindă 
lumânarea lui Tommy Neri. Apoi făcu semn spre mâna dreaptă 
a lui Tommy. Tommy o întinse. 

Michael luă pumnalul, înţepă degetul arătător al lui Tommy, 
i-l puse în palmă și-l strânse tare în pumn, având grijă să 
aplice presiunea în spatele rănii și să sporească astfel 
cantitatea de sânge. 

Unul câte unul, ceilalți doisprezece îi dădură același 
răspuns și se supuseră aceluiași ritual. 

Michael se întoarse în capul mesei. Îl atinse ușurel pe 
Tommy pe pumnul său strâns. Tommy îl deschise, după care-și 
lipi mâinile, cea cu sânge în dreapta și cea curată în stânga, 
apoi își ridică palmele, făcându-le căuș. Michael ridică iconiţa 
Sfanţului Leolucas, o aprinse de la lumânare și-i dădu drumul 
în mâinile lui Tommy Neri. 

— Înainte și-napoi, îi șopti el. 

Tommy jonglă cu sfântul în flăcări dintr-o mână în alta. 

— Dacă o să-ţi trădezi vreoaată prietenii, spuse Michael, 
ești ars. Și suflă un nor mic de fum în faţa neclintită a lui 
Tommy. Așa cum fotografia iubitului nostru sfânt protector îţi 
arde acum palma însângerată. Eşti de acord cu asta? 

— Da, Naşule. 

Michael urmări cum iconița se transformă în totalitate în 
cenușă. După care, cu tandrețea unui îndrăgostit, frecă 
cenușa în palmele lui Tommy și-apoi îl sărută ușor pe fiecare 
obraz în parte. 

Unul câte unul, ceilalţi doisprezece oameni trecură prin 
același ritual și îi dădură același răspuns. 

— Acum v-aţi calificat ca membri, spuse Michael într-un 
final, Gli uomini qualificati. Domnilor, vă rog prezentaţi-vă 
fraţilor voștri. 

Camera explodă într-un amestec zgomotos de felicitări, 
pocnituri de dopuri de șampanie, toasturi în italiană și 


202 


binecuvântări. Bărbaţii din cercul exterior își păstrară locurile 
ca să se asigure că noii membri chiar făceau turul camerei, cu 
supușenie, prezentându-se și sărutându-se pe obraji cu 
fiecare dintre cei amplasați în cercul exterior, fără să le scape 
vreunul. Michael îi sărutase deja. leși pe ușa din spate și 
cobori pe scări. Știa că acasă era posibil să-l întâmpine veștile 
despre înmulţirea necazurilor sale. Exista însă o șansă ca ziua 
lui să se fi terminat. Exista o șansă ca el să se poată odihni și 
să continue bătăliile a doua zi, cu mintea limpede. Deja se 
simțea mai bine, ieșind din încăperea aia, departe de fum și 
de vaporii de băuturi spirtoase. Singurele pupături pe care le 
mai voia erau cele din partea nevestei, a fiului și a fiicei sale. 

„leșiţi morţi.” 

Se îndreptă spre mașină. În timp ce-l aștepta pe Al Neri ca 
să adune pistoalele goale și să-l ajungă din urmă, Michael își 
simţi stomacul zvâcnind. Pentru moment, încercă să se lupte 
cu senzația. După care căzu în genunchi și începu să vomite. 
Îi veneau toate laolaltă - strega, whisky-ul, mâncarea pe care 
Enzo o preparase cu atâta dragoste, tot ce mâncase la picnic 
și ceva ce semăna cu fiecare grăunte de porumb al 
popcornului de la cinema. 

— Eşti OK, boss? 

Pistoalele zăngăneau lovindu-se unul de celălalt în fața de 
pernă pe care Neri o folosea ca să le care, asemenea 
lanțurilor lui Jacob Marley din producţia A Christmas Carol în 
care Michael apăruse pe când era copil. Neri era șeful 
securităţii de-acolo, dar să care în spinare pe cincisprezece 
rânduri de scări și prin diferite holuri și culoare o faţă de 
pernă plină cu treisprezece pistoale? Hristoase! 

— Da, răspunse Michael. 

Era ud fleașcă de transpiraţie. Reușise, clătinându-se totuși, 
să se ridice în picioare. Își rupsese pantalonii smochingului în 
genunchi. 

— N-am nimic. Hai să mergem! 

Pumnalele care fuseseră folosite să cresteze degetele 
arătătoare ale celor iniţiaţi rămăseseră la aceștia, și le puteau 


203 


păstra. Erau niște chestii lucioase de-ţi luau ochii, cu mânere 
bătute-n pietre preţioase, care nu costaseră Familia nimic. 
Nick Geraci avea un tip care se ocupase de asta. 


204 


Capitolul 11 


Fredo Corleone acceleră Chevroletul închiriat pe alee și frână 
brusc sub copertina unde se afla valetul responsabil cu 
parcarea. În spate, Figaro se trezi mormăind în engleză, iar 
Capra în siciliană. 

— Ne întâlnim sus, băieţi, le spuse Fredo, ieșind în grabă 
din mașină. 

Scoase din portofel douăzeci de dolari pentru valet, după 
care văzu că era același tip obișnuit din parcare și se opri. 

— Sunt curios. Care a fost cel mai mare bacșiș pe care l-ai 
primit vreodată? 

Tipul se uită la el amuzat. 

— O sută, spuse el. O dată. 

„Fontane”, se gândi Fredo. Doar îl știa cum este. Scoase 
două sute. 

— Găsește-mi un loc bun, bine, dar mai întâi dă-le jos 
fundurile ălora din spate. Așadar, al cui record l-am doborât? 

— Al dumneavoastră, domnule, spuse valetul. Săptămâna 
trecută. 

Fredo râse, intră și o luă la fugă. Era ora trei dimineața, însă 
în Castle în the Sand singurul lucru care dădea de știre că ora 
era foarte târzie era prezenţa femeilor parcă hipnotizate, 
îmbrăcate cu capoate de casă și cu bigudiuri în cap, ce-și 
plimbau ţigările dintr-un colț într-altul al gurii, nerujate, și 
băgau cu dușmănie monede în aparatele de jocuri mecanice 
ca și cum ar fi pregătit cina unei familii nerecunoscătoare. Nu 
trece prea multă lume în fugă prin cazinouri, însă niciuna 


205 


dintre acele cucoane și nimeni de la mesele de blackjack nu 
ridică privirea. Supraveghetorii de sală se uitară, desigur, și la 
fel făcu și camera de supraveghere din tavan, dacă era cineva 
acolo sus, însă toţi îl mai văzuseră pe Fredo Corleone trecând 
în grabă pe lângă ei, ceea ce era un altfel de-a spune că, dacă 
orice altă persoană care nu avea legătură cu Comisia de 
Reglementare a Jocurilor de Noroc din Nevada i-ar fi întrebat 
dacă îl văzuseră pe domnul Corleone trecând pe-acolo, s-ar fi 
încruntat și-ar fi spus: „Pe cine?” 

Stătea într-un apartament de la etajul trei - cu cinci 
camere, incluzând o cameră de lucru cu bar și o masă de 
biliard american de mărimea celor de concurs. Fusese plecat 
timp de două săptămâni pentru a se ocupa de afaceri în New 
York și încercase s-o ajute pe maică-sa să pună la cale cele 
necesare pentru mutarea în vest. Imediat ce deschise ușa, 
simţi înlăuntru că era ceva în neregulă. Primul lucru concret 
pe care-l observă fură draperiile trase și faptul că locul era în 
întuneric complet. Fredo nu-și trăgea draperiile și nu oprea 
niciodată televizorul, nici măcar atunci când se întrerupea 
semnalul sau când pleca din oraș. Când dormea pe timpul 
zilei folosea una dintre măștile alea speciale. Se întoarse 
rapid în hol, ca să nu intre în bătaia puștii, și-și băgă mâna în 
haină după armă. 

Nicio armă. Acel minunat Colt Peacemaker, arma care 
doborâse zece mii de bandiți într-o mie de filme vechi, era 
pierdut undeva prin sălbăticia marelui Detroit. 

La capătul opus al holului se deschise o ușă, și apăru o 
femeie mai în vârstă, demodată, îmbrăcată într-un capot de 
casă și cu o plasă de păr pe cap, cărând o cupă mică plină de 
monede și o potcoavă adevărată. In spatele ei, un papă-lapte 
în maiou, cu bermude și cu o pălărie albă strălucitoare de 
cowboy, pe care o cumpărase probabil mai devreme în ziua 
aceea. Fredo înțepeni. Din camera sa nu se auzea niciun fel 
de zgomot. Baborniţa trebuie să-l fi văzut pe Fredo cum se 
ghemuise afară pe hol, lângă o ușă, însă își ţinu capul plecat 


206 


și se duse aţă spre scări. Soțul făcu cu mâna, cu faţa 
schimonosită într-un rictus disperat. 

Ușa de la casa scărilor se închise. 

Fredo numără până la zece. 

— Hei? strigă el. Cine-i acolo? 

Ar fi trebuit să plece și să-i aducă pe cei care asigurau 
securitatea. Însă era extenuat și nu mai gândea coerent. Nu 
voia decât să facă un duș rapid și să se ducă în sala de bal. 
Nu avea chef să fie genul de imbecil care chema securitatea 
hotelului din cauza unei cameriste noi căreia nu i se spusese 
să nu tragă draperiile la camera domnului Corleone și să nu-i 
închidă televizorul. 

Nu se auzea niciun fel de zgomot. Asta trebuie să fi fost, o 
cameristă nouă. 

În timp ce intra și întindea mâna să aprindă lumina, îi trecu 
prin minte că în astfel de momente băieţii încasează, de 
obicei, un glonţ chiar între ochi atunci când lasă garda jos și 
gândesc: „Ei, pe naiba, nu-i nimic”. 

Chiar în momentul în care acţiona întrerupătorul, auzi că se 
trăgea apa la toaletă. Inima aproape că-i sări din piept, însă, 
înainte să o poată lua la fugă, sau să se aplece, sau chiar să 
strige „Cine-i acolo?”, pe ușa deschisă de la baie ieși o femeie 
dezbrăcată, cu părul blond platinat. Tipa ţipă. 

— Doamne sfinte, spuse ea. M-ai speriat de moarrrte! 

„Moarrrte.” Inconfundabilul accent franțuzesc. Părea a fi pe 
bune. Fredo închise ușa după el și simţi cum inima își mai 
domolise puţin bătăile. 

— Te știu de undeva? 

Ea se îndreptă spre el zâmbind. Avea părul pubian negru ca 
abanosul, deși până și sprâncenele le avea tot blonde. 

— Ştii cât de mult te-am așteptat? 

— Nu, pe bune, scumpo! Cine ești? Ce dracu' se întâmplă 
aici? Cine te-a lăsat să intri? 

— De la ora cinci după-amiaza, spuse ea. Și arătă spre 
frapiera cu șampanie de lângă pat. Gheaţa s-a topit de câteva 
ore bune. 


207 


Dădu din umeri, ceea ce îi făcu sânii mici să tresalte. Avea 
niște sfârcuri roșii cu niște aureole atât de mari în jurul lor 
încât practic acopereau totul. 

— Imi pare rău, dar sticla e și ea goală acum. 

Accentul era real. In plus, vorbea și neclar, de parcă-și 
îngâna cuvintele. 

— Scumpo, spuse el. Nu cred că știi cu cine ai de-a face, 
OK? 

— Crrred că știu. 

„Crrred.” 

Își undui șoldurile și puse botic. 

— Eşti Fredo Corleone, nu? 

„Fraid.” 

— De ce nu începi prin a-mi spune cine ești tu? 

Ea îi întinse mâna și chicoti. _ 

— Mă numesc Rita. Marguerite. Insă - își lăsă în jos un umăr 
dezgolit, acum timidă - acum folosesc numele Rita. 

Fredo nu dădu mâna cu ea. 

— Bună, Rita. Și care-i motivul pentru care n-ar trebui să te 
arunc în închisoare pentru intrare prin efracție? 

— Nu-i îndeajuns că o femeie dezbrăcată te așteaptă la tine 
în cameră ca să facă dragoste cu tine, hm? 

— Imi pierd răbdarea cu tine, păpușă. 

— Ah! 

Işi dădu capul pe spate, exasperată. 

— Nu ești deloc amuzant. Johnny Fontane m-a trimis, e 
bine? Sunt - și râse, ca la nu știu ce glumă patetică, sunt un 
cadou pentru tine, ai înțeles? Johnny mi-a spus că trebuie să 
te aștept goală la tine în pat. Se înroși. Insă o fată, atunci 
când bea șampanie, trebuie să facă și pii-pii. 

„Pii-pii?” 

— Foarte drăguţ din partea domnului Fontane, însă e teribil 
de târziu, tu ești teribil de beată, iar eu sunt teribil de obosit, 
și-n plus, mai am ceva de făcut în noaptea asta. In dimineața 
asta. Ce mai contează. Așa că ar trebui să pleci, scumpo. 
Dacă ai nevoie de-un taxi, mă ocup eu de asta. 


208 


Tipa dădu din cap, se întoarse și se duse să-și ia hainele pe 
care le împachetase cu atâta grijă pe noptieră, ceea ce-l făcu 
să aibă o strângere de inimă. Avea niște picioare frumoase, 
musculoase. Era prima dată când observa asta. 

Se duse la dulapul său încastrat în perete ca să-și ia hainele 
cu care avea să se schimbe. Când se întoarse, singurul lucru 
pe care reușise să-l pună pe ea era un sutien înflorat din 
bumbac. N-avea să înțeleagă niciodată chestia asta. Ai crede 
că întotdeauna femeile își acoperă mai întâi păsărică, 
deoarece de chiloţi se descotorosesc de obicei la final, însă 
lasă o femeie singură să se îmbrace, și vei vedea că 
majoritatea vor începe cu sutienul. Își ţinea capul în mâini și 
stătea pe marginea patului, plângând. 

„Boarfă beţivă”, gândi el, scuturându-și capul. 

— lmi pare rău, spuse ea. 

— Să nu-ţi pară rău, zise Fredo. Uite, nu-i niciun fel de, nu 
știu, de... 

li atinse obrazul. Ea se uită în sus la el. Erau lacrimi 
adevărate, și se chinuia să nu mai plângă. Părea supărată pe 
ea însăși. 

— Eşti o fată frumoasă, OK? Nu-i vorba decât că este târziu, 
iar eu trebuie să fiu într-un loc anume. E vorba despre afaceri. 
Cu alte cuvinte, dacă tu chiar vrei să aștepți aici, eu... 

Ea clătină din cap. 

— Nu înţelegi. 

Își șterse faţa cu chiloţii. Se potriveau cu sutienul. Zări ce 
scria pe etichetă: „Sears”. 

— Eu nu fac asta. Vreau să spun... 

Işi dădu ochii peste cap și privi în tavan. 

— ... Vreau să spun că fac asta, dar nu... Expiră profund. 
Sunt dansatoare, bine? Acum fac parte dintr-un show, unul de 
bun-gust. Nu-i nici măcar topless. Asta ar fi trebuit să fie - 
doar o glumă. Asta e cuvântul, nu-i așa? Să văd dacă am 
curajul. Nu sunt o... 

Fredo îi dădu o batistă. Fusese cu o grămadă de boarfe de 
când se mutase în Las Vegas, și unul dintre lucrurile pe care 


209 


le învățase era că, în cazul în care acestea se apucau de 
plâns, era mai bine să tacă și să le dea câte o batistă drăguță 
decât să le spună că totul avea să fie bine. 

Se așeză lângă ea. Chiar trebuia să plece. Își trecu mâna pe 
spatele ei. Bucata mică pe care putea s-o vadă din fundul 
rotund al fetei avea pielea mai fermă și mai catifelată decât 
reușeau majoritatea femeilor, chiar și a celor cu-adevărat 
tinere, să o aibă pe faţă. Trebuia să recunoască o mare 
calitate a dansatoarelor: fesele lor erau altfel. Însă chiar nu 
mai putea pierde timpul. Johnny nu încerca decât să fie băiat 
bun, însă probabil că era adevărat că tipa ar fi făcut-o pentru 
prima dată, iar el i-ar fi sucit minţile și ar fi reușit să o facă să 
accepte chestii pe care nu le-ar fi făcut nici într-un milion de 
ani în sătucul ei francez de origine. 

— Am o idee, spuse el. 

Se uită în sus la el. Părea să își stăpânească lacrimile. 

— Cu cât te-a plătit Johnny ca să vii aici? 

— O mie de dolari. 

— Așteaptă aici. 

Fredo se duse la el în cameră, trase spre el copia picturii în 
ulei făcută după Mona Lisa, își deschise seiful și scoase două 
bancnote de o mie de dolari. 

Probabil că ea nu mai văzuse în viaţa ei vreuna d-aia, cu- 
atât mai puţin două. Guvernul nu prea se obosise cu un 
design special pentru aceste bancnote. Pe spate nu scria 
decât: „o mie de dolari”. Și Cleveland pe față? Ce mama 
dracului făcuse Clevelandul vreodată? Îndoi bancnotele la 
jumătate, se întoarse în cameră și i le îndesă în mână. 

— Păstrează mia pe care o ai deja, spuse el, și păstrează-le 
și pe astea două. Nu trebuie să te simţi prost că, vezi 
Doamne, ești vreo târfă, înţelegi, căci, cum ai putea fi o târfă 
fără să, știi tu... 

— Să ne-o tragem? întrebă ea. 

Spuse asta pe un ton plin de speranţă care-l zăpăci pe 
Fredo, ca și cum faptul că s-ar fi culcat cu ea avea să o 
înveselească. Incercase ca nici măcar să nu spună „să ne-o 


210 


tragem”, căci ea părea foarte supărată din cauza faptului că 
ar fi putut fi considerată o târfă care și-o trăgea cu toți. 

— Exact, spuse el, fără să ne-o tragem. Doar ne-am luat 
urma. 

Dădu aprobator din cap, luând banii și strecurându-i într-un 
buzunar al rochiei roșii de lângă ea. 

— Tot ce trebuie să faci este să te duci înapoi la Johnny, și, 
atunci când o să te întrebe cum a fost - și Fredo știa că avea 
s-o facă, căci ăsta era felul său de a fi, trebuie să-mi promiţi 
că o să-i spui - și-aici se opri ca să-i facă cu ochiul și să-i 
zâmbească scurt - că a fost fără niciun dubiu cea mai bună 
partidă de care ai avut parte vreodată. 

— De la distanță, repetă ea, trăgându-și de astă dată 
chiloţii. Părea tristă din cauza asta. OK, așa o să fac. 

— Foarte bine, spuse el. 

Sună telefonul. Era Figaro, așa cum îi spunea el noului 
bodyguard al cărui nume real îl făcea să se simtă prost fiindcă 
niciodată nu reușea să-l pronunţe cum se cuvine. 

— Da, spuse Fredo. Sunt bine. 

Privind-o cum se îmbrăca, își scoase pantofii, ciorapii și 
cămașa. 

— O să vină sus într-o clipită, continuă el. 

Figaro îi spuse că mai erau niște tipi acolo sus. Fredo îi 
răspunse că ăsta era un lucru bun. Michael încă mai era 
acolo? Nu, nu era. 

— Foarte rău, spuse Fredo, ușurat, în timp ce închidea 
telefonul. 

Renunţase să mai poarte maiouri de ceva vreme, după ce 
văzuse filmul ăla. În el se dădea de înțeles că, dacă un tip 
purta maiou, fetele astea modeme aveau impresia că tocmai 
coborâse de pe vas. Abia după ce rămase acolo la bustul gol, 
doar în pantaloni, îi trecu prin cap că, dacă era pe jumătate 
gentlemanul ce se pretindea a fi, ar fi trebuit să aștepte ca ea 
să plece sau să se ducă el însuși în altă cameră. Rochia ei era 
de un roșu satinat. Într-un fel sau altul, îmbrăcată în rochie, 


211 


uitându-se la ea așa și știind ce lenjerie ieftină purta pe 
dedesubt, simți ceva diferit pentru ea. Simţi ceva. 

— E o pictură tare frumoasă, spuse ea. 

Și i-o arătă cu degetul pe Fecioara Maria din rama mică de 
pin de deasupra patului. In tabloul uriaș cu care se procopsise 
o dată cu luarea camerei, o indiancă era reprezentată călare 
pe un cal alb, aplecată peste coama acestuia, uitându-se la 
apusul soarelui. 

— Tu l-ai pictat? 

— Ce? Nu. 

— Îl cunoști pe artist? 

— Nu-i decât un tablou, OK? 

— Am avut destul timp să mă uit la el. Modelul ăla n-a avut 
pic de orgoliu. E o lucrare bună. 

— O lucrare bună? 

— Am studiat arta. 

Se uită în jos. La unghiile de la picioare avea oja sărită. 

— Asta cu mult timp în urmă. 

— E o lucrare bună, spuse el. 

— OK, zise ea luându-și geanta. 

— OK, spuse și el, conducând-o la ușă. 

Ea își scoase o ţigară. El se pipăi în buzunar. 

— La dracu', spuse el. Mi-am pierdut bricheta. 

— Eşti drăguţ, replică ea, băgându-i ţigara după ureche. 

— Nu, mersi, răspunse el, dându-i ţigara înapoi. Nu fumez 
de-astea, scumpo. 

Ea se aplecă spre el. Pe lângă faptul că aveau un talent 
special să te sărute pe obraz, o altă chestie pe care Fredo o 
aflase despre aceste fete care făceau carieră în vest era că 
deși arătau ca niște doamne de salon la ora trei după-amiază, 
se transformau la trei noaptea în niște fiare la care bărbaţii 
care dormeau în paturile lor din Long Island n-ar fi îndrăznit 
niciodată să se gândească. Își întredeschise buzele. Limba lui 
se conformă, intrând direct în gura ei mică și umedă. Își trecu 
mâinile prin părul ei aspru, blond platinat. Geamătul ei ușor 
păru să-i înfioare pe amândoi. 


212 


Se uitară unul în ochii celuilalt. Ai ei se măriră, de parcă 
tocmai și-ar fi zărit un cercel pe care-l pierduse. Avusese 
dreptate, nu era o profesionistă. Profesionistele nu se uitau 
așa la tine. 

— Viaţa mea, spuse ea, e a dracului de complicată. 

— Toată lumea crede asta, zise Fredo. Probabil că ai 
dreptate. Totuși, e viaţa ta. 

Aici Rita avu un rânjet chinuit. 

— Oh? spuse ea. Dara ta cum este? 

— Nu pot să mă plâng, răspunse el. Deși mai fac asta 
uneori. Totuși, cred că am situaţia sub control. 

— Chiar așa? 

Cu degetul arătător îl atinse pe pieptul gol și-l împunse, 
răsucind în același timp, cum ar fi făcut cu o șurubelniță. 

Se sărutară din nou. Gura ei avea un gust acrișor de la 
toată șampania aia băută, însă nu se îndepărtă de ea. 

— Fray-die Cor-le-o-ne, spuse ea. 

Dacă n-ar fi fost trei dimineaţa, i-ar fi trecut rapid prin 
minte că era o tâmpenie să-și asume riscul ca la un moment 
dat pe fata asta s-o ia gura pe dinainte și să spună că stătuse 
în fundul gol în fața lui Fredo Corleone, iar el îi dăduse două 
mii ca să nu i-o tragă. De ce era atâta grabă să se ducă sus? 
Orice ar fi meritat și l-ar fi făcut să se grăbească într-acolo se 
terminase. 

— La dispoziţia ta, spuse el. 

— Mincinos pervers ce-mi ești, răspunse ea. 

O spusese într-un mod ciudat. 

— Ce-ai zis? 

— Nimic, răspunse ea. 

Oftă zgomotos și se întinse înspre clanţă. 

— Deci o să te văd în paginile mondene, nu? 

„Sigur că da.” Folosea citate din filmele cu gangsteri. 

Își puse mâna peste mâna ei. 

— Stai, spuse el. 

Ea își bosumflă iarăși boticul ăla nostim. 

— Nu știu, spuse ea. Vrei să-ţi iei banii înapoi? 


213 


— Nu te-am plătit niciodată pentru asta, spuse el. Te-am 
plătit să-l faci pe Johnny Fontane să aibă coșmaruri. 

Păru să se gândească o vreme la asta. 

— Deci aș putea să-i dau banii înapoi, nu? 

Fredo zâmbi. 

— Perfect, spuse el. Spune-i, știi tu, chestia pe care te-am 
plătit s-o spui. Vrei să-ţi scriu pe ceva sau ai reţinut-o? 

— Fără niciun dubiu, spuse ea. Cea mai bună partidă de 
care am avut parte vreodată. Am reţinut-o. 

— Și să-i mai spui c-a fost atât de bine, încât își poate lua 
banii înapoi, spuse el. 

— Nu sunt sigură de asta, spuse ea. Poate... mâine? Am 
putea să o luăm de la capăt. O întâlnire sau ceva de genul 
asta. 

— Azi e mâine, iubire. A 

Părea în continuare adâncită în gânduri. Işi băgă un deget 
în gură și-l supse, după care-l cobori pe pieptul dezgolit al lui 
Fredo de la gât până la catarama curelei. Și rămase cu mâna 
acolo. 

— Imi place să fac sex. 

O spuse ca și cum s-ar fi recunoscut învinsă. Avea vocea 
scăzută, însă nu aspră și răgușită, așa cum cred oamenii 
despre franţuzoaice. 

Vorbea în continuare de parcă-și îngâna cuvintele. 

— E rău, știi tu, însă îmi place așa cum îi place unui bărbat. 

Pe moment, partea cu „îmi place așa cum îi place unui 
bărbat” îl străfulgeră pe Fredo asemenea unui șoc electric. 
Deși, desigur, ea nu intenţionase să o spună cu niciun 
subințeles, pentru o fracțiune de secundă el se temu că 
vorbele ei însemnau ceva. După care își alungă din minte 
această idee și-i apucă sânii ăia mici cu ambele mâini. 

Ea gemu, însă de astă dată sună exact ca o profesionistă. 
Se forţase prea mult. Nu putea fi atât de plăcut. 

Se duseră înspre pat, iar ea îi desfăcu cureaua și-i smulse 
pantalonii și chiloţii. Fredo se lăsă pe spate pe pat. Deasupra 
lui ea se arcui să-și desfacă fermoarul rochiei. 


214 


— Nu face asta, spuse el. 

Ea se întoarse cu spatele spre el, ca să-i lase lui plăcerea s- 
o facă. 

— Las-o pe tine, spuse el. E dinamită curată. 

Ea ridică din umeri și se întinse lângă el, în pat. Se sărutară 
un răstimp, iar ea îi puse mâna pe sculă. El ar fi putut da vina 
pe toată băutura pe care o băgase în el - sticla de azi- 
dimineaţă și cine mai știe câte fuseseră atunci când așteptase 
la aeroportul din Detroit, deși de-atunci nu mai băuse nimic. 
În plus, la cât era de obosit, resimțea și diferenţa de fus orar. 
Nu voia, chiar nu voia în niciun chip să se gândească la 
chestia ailaltă. Asta nu se întâmplase niciodată. Și oricum le-o 
pusese unor tipe din showbiz mult mai bune decât asta de- 
aici și chiar când era toropit. Acum că se gândea la asta, era 
clar că nu avea să-i iasă. „Așa că, OK, nu te mai gândi la ăla 
micu'”, își spuse. Se gândi la ea, sărutând-o și frământându-i 
sânii, și la cât de tare ar fi să i-o tragă cu rochia aia lucioasă 
pe ea, ceea ce se putea întâmpla chiar și-n zece secunde, 
dacă reușea să-și alunge din minte toate lucrurile la care se 
gândea. Dacă era în stare să nu se mai gândească la nimic. 
Chiar că trebuia s-o lase mai moale cu băutura. 

Ea se așeză în genunchi și i-o luă în gură atât de repede, 
încât nu apucă să spună nu. Se cutremură. 

— Nu, spuse el, trăgând-o în sus înspre el, de subsuori. 

Ea păru afectată. 

— Eu nu fac asta, spuse el. Nu fi tristă, OK? Haide încoace 
și sărută-mă! 

Ea se conformă. Îi lăsă mâna unde era și-i trase chiloţii ăia 
înfloraţi de la Sears, în jos. Continuară să se sărute. 

— Dar dacă te-ai așeza tu în genunchi? 

Oftă. Părea că-și pierdea răbdarea. Arăta ca o fată pusă pe 
fapte mari. 

— NU, spuse el. Ți-am mai zis. 

După care încercă să pară mult mai tandru. Nu era vina ei, 
ea nu greșise cu nimic. Părea o fată bună care voise să și-o 
pună cu el pe nimic, probabil fiindcă auzise zvonuri că era un 


215 


gangster periculos, însă și fiindcă fusese drăguţ cu ea atunci 
când poate n-ar fi trebuit să fie. O așeză astfel încât să se 
sprijine în genunchi și în mâini și-i ridică rochia aia roșie, după 
care-și apucă penisul cu-o mână, cu cealaltă căutându-i 
păsărică pe bâjbâite. Ea-și întinse mâna să-l ajute. Ceva din 
vulnerabilitatea acestui gest îl făcu să se întărească în mâna 
ei, după care o penetră cu putere. Trebuia să acţioneze și să 
nu se mai gândească. O apucă de șolduri, îndoindu-și 
degetele în jurul oaselor. li spuse să-l implore să continue. Ea 
începu o incantaţie despre cât de mult își dorea ca el să nu se 
oprească, după care îi spuse iar și iar „uriașule, uriașule, 
uriașule”, iar el închise ochii și începu să se miște mai repede, 
cât de repede îi stătea-n puteri. 

Corpul i se încordă, iar el urlă. 

— Scoate-o, îi spuse ea, gâfâind. Uriașule. Scoate-o acum! 
cu vocea aia pițigăiată. Uriașule. 

Însă el n-o ascultă. Își lipi șoldurile de fundul ei musculos de 
dansatoare într-o mișcare nervoasă, circulară, făcând să se 
scurgă în ea și puţinul ce mai rămăsese. După aceea își simți 
penisul atât de sensibil, încât începu să-l doară, și trebui să-l 
scoată. Ar fi trebuit să fie sexy, cu periuţele albicioase ce i se 
prelingeau pe fundul ăla apetisant și cu rochia aia roșie. Ce 
putea să fie mai bun de-atât? Nu-și dădea seama de ce n-o 
făcuse. 

Nu era adevărat. Știa de ce. Lui îi plăcea să-și dea drumul 
în ele. N-ar fi putut să spună de ce. 

Deși nici asta nu era în întregime adevărat. 

Se întinse pe spate. Inchise ochii și începu să se lovească 
cu podul palmelor peste cap, o jumătate de duzină de mici 
lovituri sacadate. Se ura din străfundul fiinţei sale. 

Rita se lăsă într-o parte și se ghemui. După cum era de 
așteptat, începu din nou să plângă. 

El se ridică, se duse la ferestre și trase draperiile. 

Era mai bine așa. Chiar îi plăcea lumina de neon. Oricum, 
nu mai rămăsese prea mult din noapte. 


216 


Telefonul sună din nou. Îl luă cu el în camera de lucru. Îi 
spuse lui Figaro să aibă răbdare, căci avea să vină direct 
acolo. Figaro îi spuse că fusese o idee bună să vină cu mașina 
și să nu rămână în L.A., căci erau niște vești noi pe care Fredo 
probabil c-ar vrea să le audă personal. Fredo îl întrebă dacă 
era surd. Își spuse că o să meargă direct acolo. 

Fredo luă o altă batistă curată din in, cea mai bună pe care 
o putea găsi, se întoarse și se întinse pe pat lângă Rita. 

— Hei, scumpo, spuse el, asemenea unui cowboy. Hei, 
frumoaso! 

Ea-și suflă nasul, rămânând ciudat de tăcută. 

— Mă întorc imediat, spuse el. 

Se uită la ceasul de la mână - un obicei pe care-l dobândise 
de când era copil - și reuși să facă un duș și să se 
bărbierească în mai puţin de cinci minute. Işi puse pe el un 
halat atât de gros, încât întotdeauna se simţea de parcă avea 
proptelele alea pentru umeri specifice echipamentului 
jucătorilor de fotbal american și ieși din baie. Ea era tot acolo. 

— Îmi pare rău, spuse ea. 

Ar fi supravieţuit și fără asta. Voia ca ea să plece, da, și 
asta imediat, însă nu voia să se simtă ca un rahat din cauza 
asta. Ea nu mai plângea, ceea ce, la urma urmei, era ceva. 

— Ăsta chiar a fost rapid, spuse ea. Dușul. 

— Deja știu unde sunt toate cele, răspunse el. 

Asta le spunea întotdeauna celor care făceau remarca asta. 

— Ar trebui să plec. Îmi pare rău. Știu că ar trebui să plec. 

— Poţi să rămâi cât de mult vrei, răspunse el. Imi pare 
foarte rău, însă chiar am niște... 

— Afaceri de făcut, îl completă ea. Știu. Îmi pare rău. 

Se șterse la ochi cu batista și-i făcu semn că se duce la 
baie. 

— N-o să stau mult. 

Cel puţin nu mai spuse „pii-pii”. În timp ce ea era la baie, își 
trase în grabă niște haine pe el și sună la recepţie ca să-i facă 
rost fetei de un taxi. 


217 


După douăsprezece minute chinuitoare, ea ieși cu părul 
periat, roșie la față de la cât se frecase cu prosopul, rujată și 
mirosind a un parfum pe care probabil că-l avusese cu ea 
când intrase acolo. Era un parfum greu. Nu erau prea multe 
lucruri pe care el să le găsească mai dezgustătoare decât 
parfumurile grele. Porni televizorul și merse cu ea până pe 
hol. 

— Avem o înţelegere, corect? spuse el în timp ce apăsa pe 
buton, să cheme liftul. 

— Da, avem. Își ridică mâna dreaptă în sus cu palma 
întinsă. Sunt, spuse ea cu înverșunare, o fată de cuvânt. Se 
forţă să zâmbească. Te gândești că altfel n-aş spune asta. 
Fără niciun dubiu. 

Ce mama naibii mai era de spus în legătură cu asta? Se 
gândi că probabil ar trebui să-i ceară numărul de telefon. Insă 
de obicei asta nu făcea decât să complice lucrurile. 

Veni și liftul, iar asta puse capăt tăcerii. O bătu ușor pe 
spate în timp ce se urca în lift. _ 

— Succes, îi spuse ea, în afacerile alea ale tale. li trimise 
niște bezele. Cor-le-on-e. 

Se uită cum se închideau ușile. Se uită la el însuși, de fapt 
la imaginea sa distorsionată din ușile lustruite de alamă. Nu 
erau prea multe de văzut. Apăsă pe butonul pentru etajul 
șase, își lipi mâinile de metalul rece și-și lăsă capul greu să-i 
atârne în jos. Cine spunea că viaţa e ușoară? Cu toate astea, 
iată că el făcea față. Mai greșise, ca oricare altul, și 
supravieţuise ca să vorbească despre asta, spre deosebire de 
o grămadă de oameni pe care-i cunoștea. 

Ușile se deschiseră, iar el păși în încăpere. 

Oamenii se gândeau la el ca la un tip destul de simpatic, 
dar slab, chiar un ratat, iar el știa asta. Însă oare câţi indivizi 
ar fi putut rezista unei asemenea zile și să stea și mai băţos 
decât Frederico Corleone? Se trezise că făcuse o mare prostie 
la care nu-și permitea să se mai gândească fără ca măcar să 
știe unde era, nici măcar în ce fară de doi bani. Cu toate 
astea, reușise ca până la ivirea zorilor să-și târâie fundul până 


218 


aici, și, în plus, călăuzit de un instinct miraculos, chiar în 
direcţia care trebuia. E-adevărat, își lăsase arma acolo, în altă 
țară, ceea ce echivala probabil cu sfârșitul poveștii. Poate că o 
dăduse puţin în bară la vamă, însă, pentru numele lui 
Dumnezeu, portocalele nici măcar nu erau ale lui, iar de băut 
nu băuse decât o dușcă, iar faptul că adusese în discuție 
numele lui Joe Zaluchi fusese un risc calculat. Ar fi putut să-l 
scape pe Fredo din încurcătură. Bine, nu se întâmplase așa. 
Având în vedere toate astea, câţi indivizi ar fi putut rămâne la 
fel de imperturbabili ca el după ce fuseseră la ananghie? 
Pâșise pe linia aia albă asemenea unui campion. Țăranii ăia 
din vamă fuseseră copleșiți de respect, de teamă și de uimire. 
De două ori, perfect de fiecare dată. Nu spusese nimic din ce 
n-ar fi trebuit să spună, nici măcar nu chemase vreun avocat. 
Nătângii ăia îl lăsaseră să plece crezând în continuare că era 
Carl Frederick, asistentul responsabilului parcului de rulote de 
la Castle în the Sand (ceea ce, pe hârtie, chiar era; trecuse cu 
mașina pe lângă locul respectiv, însă nu se oprise niciodată). 

În cele din urmă, singurul motiv pentru care oamenii 
credeau că Mike era atât de genial, iar Fredo, un asemenea 
ratat, era că Mike voia să construiască un imperiu uriaș, în 
timp ce tot ceea ce voia Fredo era să se distreze și să aibă o 
bucăţică a lui din marea afacere. Ceva mai mare decât un 
parc de rulote, însă mai mic decât General Motors. Care 
mama dracului era problema? Cu toate astea, până și asta ar 
fi fost mai mult decât avea să-i dea Mike. În loc de asta, îi 
dăduse lui Fredo un nenorocit de titlu. Poziţia de după el, 
poziţia de subșef. Sotto capo. La fel de bine ar fi putut să-l 
facă  Bufonul Curţii.  Tâmpitul călare pe  Măgar. 
Vicepreședintele. 

Se opri la etajul șase și-și folosi cheia de acces ca să intre 
în camera aia ascunsă. Ce era cu tot aranjamentul ăsta de- 
aici? Ideea lui Fredo. Oamenilor le plăcea, iar alţii susțineau că 
se gândiseră și ei la asta. Auzise că și alte cazinouri îi 
copiaseră ideea. Mare lucru. Cine avea nevoie să treacă drept 
inventatorul unui rahat? Și totuși. 


219 


— Ceva de băut, domnule? îl întrebă barmanul când ajunse 
în locul secret. 

— Nu, răspunse Fredo. Doar o bere rece, bine? 

Probabil că ar fi trebuit s-o ia pe scări. Ca să-și pună 
sângele în mișcare. 

Însă era extrem de obosit, iar berea din mână, așa rece 
cum era, îi făcea bine, și, drept urmare, așteptă liftul. 

Când acesta ajunse la etaj, din el coborâră Figaro și Capra 
și alți doi oameni noi din New York. Nu păreau să vină prea 
încântați de la fericitul eveniment la care participaseră. 
Motivul nu putea fi faptul că Figaro tocmai aflase că-și ratase 
noaptea cea mare. Asta fusese prima dată când ceremonia se 
petrecuse în altă parte decât în New York, așa că lui nu i-ar fi 
trecut prin cap, și nimeni nu i-ar fi spus. 

— La naiba, spuse Figaro. Eram cât pe ce să trimitem o 
echipă de căutare. De fapt, noi suntem echipa de căutare. 
Unde ai fost? 

— M-ai sunat în cameră de douăzeci de ori, și acum vrei să 
știi unde dracu' am fost? 

— Nu, am vrut să spun de ce a durat așa demult. Nu mai 
rămăseseră decât câteva persoane, însă acum nu mai e 
nimeni. Cu excepţia lui Rocco. Te așteaptă. 

Veștile pe care Fredo trebuia să le audă în persoană. 

— Familia mea? întrebă Fredo. 

Figaro clătină din cap. 

— Nu-i nimeni. Ar trebui să te duci acolo și să te întâlnești 
cu Rocco. 

— Și chiar nu mai e nimeni sus? întrebă Fredo. Sau vrei să 
spui că nu prea au mai rămas mulți tipi acolo? în afară de 
Rocco. 

Capra - al cărui nume real era Gaetano Paternostro, nume 
ce nu numai că era prea lung ca să-l pronunți, ci și prea 
pompos pentru fața aia de copil de la ţară - îl opri pe Figaro 
înainte să poată da vreun răspuns și-l întrebă ce spusese 
Fredo, gest care-l enerva la culme pe Fredo. Fredo vorbea 
coerent, iar nenorocitul ăsta de frizer ar fi putut la fel de bine 


220 


să fie unul dintre mâncătorii ăia de maioneză din Ohio. Ca 
agent de pariuri, frizerul ar fi putut aduce mulţi bani, însă 
până în acest moment lui Fredo îi fusese greu să înțeleagă ce 
văzuse Mike la tipul ăsta. 

— L-am întrebat pe prietenul nostru frizerul, acest maestru 
al bășinilor, spuse Fredo în dialectul sicilian, câţi dintre 
prietenii noștri au mai rămas sus în sala de bal. 

Capra râse. 

— Non lo so. Cinque o forse sei”. 

Fredo dădu din cap. Avea să se oprească oricum. De ce să 
mai vină cu mașina încoace noaptea, în loc să vină a doua zi 
cu avionul, dacă nici măcar nu reușise să participe la 
ceremonie? 

— la zi, îi spuse el lui Figaro, de ce crez; că mi-a luat așa 
demult? 

— Ai impresia că, dacă aș fi știut, te-aș mai fi întrebat? Hai 
să fim serioşi, Fredo! Când mi se dă o treabă de tăcut, chiar o 
fac. Cu tot respectul pe care ţi-l port, te rog non rompermi i 
CoglionF?, da? 

Capra și ceilalți doi se duseseră spre bar. Cafea pentru 
toată lumea. 

— Nu-ţi dau la gioale. Fredo își ridică o sprânceană. Vrei să 
spui că n-ai auzit-o? Acolo pe fundal? 

— Probabil că glumești. 

Asta fusese laitmotivul întreaga dimineaţă. 

— Franţuzoaica. Dansatoarea, am uitat s-o întreb unde se 
duce. M-am întâlnit cu ea când urcam, știi cum se întâmplă, 
dai din una-n alta. Che fica”. 

Figaro era chel, cu zece ani mai în vârstă decât Fredo, și 
probabil că nu știa, lăsând la o parte curvele, cum stă treaba. 
Clătină din cap. 

— Nenorocitul naibii! Cauţi să baţi vreun record, ceva? 


51 Nu ştiu. Cinci sau poate şase. (în italiană, în original) 
52 Nu-mi da la gioale. (în italiană, în original) 
53 Ce bucată. (în italiană, în original) 

221 


Cineva oprise motorul care învârtea sala de bal. Aerul era 
greu, plin de fum și mirosea a băutură. La o masă acoperită 
cu-o faţă de masă murdară stăteau patru tipi în vârstă care 
făcuseră parte din ceea ce fusese o dată așa-numitul regime 
al lui Tessio și jucau domino. Doi dintre ei erau fraţii Dimiceli, 
dintre care unul (Fredo nu putea să-i deosebească) avea un 
băiat, Eddie, care fusese inițiat în acea noapte. Nu-i cunoștea 
pe ceilalţi doi. Fredo nu prea îi știa pe tipii din Brooklyn. 

Prăvălit într-un fotoliu acvamarin stătea Rocco Lampone, 
singur, uitându-se fix pe geam și mormăind ceva pentru sine. 
Lăsând la o parte decorul, era ca și cum Fredo intrase într-una 
dintre speluncile alea din Gowanus unde clienţii obișnuiți își 
fac apariţia la prima oră pentru o cană ciobită de cafea cu 
brandy, plină ochi, și fie se așază acolo în tăcere, fie încep să 
se certe aiurea pornind de la muzica de la tonomat sau de la 
ce se întâmplă. 

— Hei, hei! strigă unul dintre fraţii Dimiceli. Ăsta parc-ar fi 
subșeful nostru. 

Fredo se aștepta să facă cineva vreo glumă pe tema asta. 
Nu ceruse ca lumea să i se adreseze cu acest titlu dobândit. 
Știa că oamenii îl credeau slab. Știa că nu le era clar care erau 
responsabilităţile sale sau din ce motive crease Michael o 
asemenea funcţie. Faptul că nu reușise să participe la 
ceremonia din noaptea aia n-avea să îmbunătăţească deloc 
situația. Insă cei de la masă nu făcură decât să dea aprobator 
din cap și să-și mormăie saluturile. 

Rocco îi făcu semn lui Fredo să se apropie. Alături de el, 
lângă fereastră, era un scaun metalic liber. Afară, un grup de 
cântăreţi de jazz, îmbrăcaţi în culori ţipătoare, cocoțați pe o 
scenă încropită în grabă, pe acoperișul de deasupra, cântau o 
piesă din musicalul acela faimos despre negri. 

Tot acoperișul gemea de lume, deși nu era nimeni în 
piscină. Aici fuseseră cărate vreo două duzini de jocuri 
mecanice, patru mese de blackjack și două de zaruri. Mai 
erau și niște baruri pline și o servantă cu micul dejun. 

— Ce mama dracului? întrebă Fredo, arătând într-acolo. 


222 


— Unde-ai fost? 

— În Detroit. Los Angeles. Am pierdut avionul. O întreagă 
poveste. 

— Asta am mai auzit-o. Unde-ai fost de când ai venit înapoi 
aici? La hotel? Și m-ai făcut să te aștept aici ca și acum... 
Rocco își frecă genunchiul ăla distrus. Și m-ai făcut să te 
aștept. Aici. Pe tine. 

Unul dintre cei care jucau domino râse ostentativ. Fredo 
privi peste umăr. Tipul care râdea în hohote îl freca pe capul 
chel pe un tip deloc amuzat care încă mai stătea pe scaun și 
accepta tratamentul. 

— Nu, serios acum, spuse Fredo, ce se întâmplă acolo? 

— la loc. Te rog. 

Rocco nu fusese niciodată un mare vorbăreț. Era evident 
după expresia feţei că nu-i era clar nici ce trebuia să spună și 
nici cum avea de gând s-o spună. 

Fredo se așeză. 

— E vorba despre mama? Izbucni el. 

— Nu. Rocco clătină din cap. A fost un accident, spuse el. 
Niște prieteni de-ai noștri. S-ar părea că a fost ceva destul de 
grav. 


Pe scena aia șubredă, primăriţa din Las Vegas - ea însăși o 
fostă dansatoare la Ziegfield, o ţipă mai în vârstă, interesantă, 
în opinia lui Fredo, care încă se ţinea bine - aranjă eșarfa 
portocalie peste sânii imenși, greoi, ai brunetei care râdea 
întruna, desemnată de Hal Mitchell, aparent fără niciun fel de 
concurs, Miss Bomba Atomică. Coroniţa se dovedi și mai greu 
de pus pe cap. Miss Bomba Atomică își strânsese părul în sus 
într-o claie uriașă ce aducea vag cu o ciupercă atomică. 
Primărița încercă să-i pună coroniţa din faţă, ceea ce era 
imposibil fără să-i strivească sânii, așa că încercă din spate, 
dar nu putu s-o împiedice să alunece și să cadă peste claia de 
păr. Primăriţa se opri și i-o dădu în mână. Miss Bomba 
Atomică trebuia să se încoroneze de una singură. Era 
neînfricată. Era o tânără foarte fericită. Costumul ei de baie 


223 


era decupat atât de mult, încât i se vedea buricul. 
Trombonistul dădu tonul formaţiei. Miss Bomba Atomică se 
îndreptă spre microfon și începu să cânte Praise the Lord and 
Pass the Ammunition. 

Mesele de joc erau aglomerate. Toate aparatele de jocuri 
mecanice erau folosite. Peste tot erau oameni împrăștiați pe 
la șezlonguri și la mesele de picnic, ce se ocupau de farfuriile 
din carton încărcate ochi cu ouă. 

Fredo ajunsese până aici - cu anturajul pe urme, chiar și în 
propriul hotel: Figaro și Capra, plus cei doi tipi din New York, 
umbrele sale, până când se întâmplase ceva din cauza acelor 
morți din Cleveland - fără să aibă cea mai vagă idee ce se 
întâmpla. 

Miss Bomba Atomică ţopăia în timp ce cânta și zâmbea atât 
de larg, aparent cu sinceritate, încât orice persoană normală 
ar fi vrut să-i dea o palmă sau să-i frângă inima. Începu să 
cânte Take the A Train, însă cu versuri noi. Drop the A-Bomb. 

Fredo era întru totul de acord cu spectacolele date în 
general de puicuţe, însă acum văzuse destul. Făcu semn cu 
capul spre ieșire, iar bodyguarzii săi care abia-și mai târau 
oasele îl priviră ca pe lisus care venea să-i salveze. 

Chiar atunci, fără niciun motiv clar, se făcu liniște. Formaţia 
se opri, zumzăitul produs de flecăreala oaspeţilor păru că li se 
oprește în gât, iar zgomotele și sunetele estompate provenite 
de la traficul de pe strada de mai jos îi anunţă ce avea să 
urmeze. Fredo se uită în sus, și iată minunea: un nor de fum 
alb, ca o minge, pe cer, înspre nord-est. 

După care sunetul reveni. 

Asta a fost tot? 

Peste tot pe acoperiș, oamenii stăteau tolăniţi sau absorbiți 
de jocuri de noroc. Toţi ametțiţii de la jocurile mecanice 
rămaseră cu ochii aţintiţi asupra imaginii fructelor ce se 
învârteau. Frumoasa miss părea să fie singura persoană care 
aplauda. După care: 

O explozie de căldură resimţită ca și cum ar fi ieșit dintr-un 
uscător de rufe la turație maximă se adăugă celei produse de 


224 


lămpile cu ultraviolete, și-l lovea fix în ceafă. Fredo își acoperi 
ochii cu ambele mâini. 

Cu câteva secunde mai devreme, pe o întindere de sare 
aflată la circa nouăzeci de kilometri distanţă, se aflase un loc 
numit Doomtown - un pâlc de case americane obișnuite, 
construite însă în mod diferit (nu erau două la fel), fiecare 
dintre ele răspândind mirosul uneia dintre mâncărurile 
americane obișnuite, dar atât de diferite (nu erau două la fel) 
ce se răceau la masa din sufragerie, în jurul fiecărei mese 
fiind amplasate manechine îmbrăcate diferit în haine noi de la 
JC Penney. În Doomtown și în jurul său, la diferite distanţe de 
turnul de cincisprezece metri înălţime ce reprezenta 
epicentrul orașului, se aflau nenumărate țarcuri cu porci 
marcați fiecare în parte și, culmea, curios de tăcuţi. În timp ce 
două sute de soldați americani priveau, ghemuiţi în tranșeele 
pe care le săpaseră singuri la mai puţin de doi kilometri 
distanţă de marginea orașului Doomtown, Guvernul SUA 
detonă o bombă de douăzeci și nouă de kilotone. Chiar în 
prima secundă după aceea, casele, manechinele, mâncarea și 
porcii aflaţi cel mai aproape de turn se transformară într-un 
amestec de foc, vânt și praf. La o distanţă apreciabilă de 
epicentru, în timp ce camerele de filmat ale guvernului 
zbârnâiau, fiarele incandescente și sfărâmăturile de asfalt pur 
și simplu îi spulberară pe cei care-și tundeau gazonul, precum 
și manechinele decapitate ale unor bebeluşi zâmbitori aflaţi în 
niște scaune înalte ce se dezintegrau. Porcii în flăcări urlau 
zvârcolindu-se încoace și-ncolo și explodau. După încă 
jumătate de secundă, gata, totul era praf și pulbere. În 
următoarea jumătate de secundă care urmă, un vânt 
fierbinte, mai turbat decât douăzeci de uragane laolaltă, făcu 
una cu pământul restul orașului. Particulele fine - ar fi putut 
să fie orice: nisip, sare, sticlă, particule de oțel, de lemn sau 
de uraniu, coaste de porci omorâţi numai pentru că pielea lor 
semăna în mod superficial cu cea a oamenilor atât de dornici 
să studieze ce mai rămânea din ea - trecură cu viteză 
supersonică prin mesele de Ziua Recunoștinței, automobile 


225 


lucioase, tăticii din plastic care aveau tutun adevărat în pipe, 
echipamentul solid de monitorizare, pereţii de cărămidă, tot 
ce era în jur. 

Tranșeele se prăbușiră. Soldaţii fură îngropaţi de vii, însă 
supravieţuim cu toţii - cel puţin după această lovitură. 

Majoritatea porcilor amplasați la mai mult de o mie de 
metri distanţă de turn supraviețuiseră, însă erau arşi atât de 
tare, încât oamenii se văzură nevoiţi să-i împuște ca să-și facă 
apariţia careva și să cerceteze zona cu aparatele de 
măsurarea radioactivităţii. 

Membrii familiei Hagen n-aveau să-și mai găsească 
niciodată câinele, basetul lor cu artrită, Garbanzo. Ce mai 
conta, nu pierduseră nimic. 

Scena principală era realmente Doomtown: un secret în 
mod oficial, și, cu toate astea - deoarece casele acelea 
(construite de un anumit antreprenor din Las Vegas) și chiar 
mâncarea respectivă (adusă pe calea aerului, proaspătă, de la 
un angrosist de produse alimentare din San Francisco) 
trebuiau să vină de undeva, totul fusese ceva mai mult decât 
un zvon și mai puţin decât un secret știut de toată lumea. 

Acoperișul de la Castle în the Sand al lui Hal Mitchell nu era 
decât o sală de spectacol. Din momentul în care lui Fredo 
Corleone îi trecu prin gând să-și acopere ochii cu mâinile până 
în momentul în care făcu efectiv acest lucru, căldura scăzu în 
intensitate. După asta, un fel de praf începu să cadă, prea 
mărunt să-l vezi, suficient de mare cât abia să-l simți. Toată 
lumea îl ignoră. Oamenii continuară cu jocurile de noroc și 
abia dacă se mișcară. 

— Asta nu-i a bună, spuse Fredo. 

— Rahatul ăsta, vrei să spui? zise frizerul, dând din mâini 
înspre praful ce plutea în aerul încărcat. 

Tânărul păstor de capre își scoase limba afară, ca și cum ar 
fi încercat să prindă niște fulgi de zăpadă. 

— Comuniștii vor să te facă să crezi că rahatul ăsta e ceva, 
spuse frizerul, însă nu-i decât o conspirație pentru a 
determina SUA să oprească toate aceste teste, astfel încât 


226 


rușii să ne ajungă din urmă. Crede-mă. Nu-i nimic. Doar praf. 
Mai puţin decât nimic. Hai să mergem! 

— Nimic, murmură Fredo, ștergându-și praful invizibil de pe 
mânecile cămășii. 

Chiar deasupra, două dintre ferestrele acelea imense, cu 
aspect de oglindă, din sala de bal, ascunse de parapetele 
cazinoului, erau distruse. Jucătorii de domino mai în vârstă de 
la Patrick Henry Social Club stăteau acolo, la vedere, cu gura 
căscată. Fredo nu se uită în sus. De ce ar fi făcut-o? Ferestrele 
făcuseră implozie. Fiecare ciob fusese absorbit înăuntru. 


227 


CARTEA a lll-a 
Toamna - Crăciunul anului 1955 


228 


Capitolul 12 


Moartea lui Tony Molinari și a lui Frank Falcone - survenită 
tocmai când erau pe punctul de a încheia o pace durabilă - 
produse un adevărat șoc în lumea interlopă din toată ţara. 
Privind din afară, oricine ar fi presupus că prăbușirea 
avionului fusese un accident: din cauza unei furtuni cumplite, 
a golurilor de aer cauzate de apropierea de lac; cazul era 
închis. Dispariţia enigmatică a lui Gerald O'Malley, singurul 
supraviețuitor în urma prăbușirii, ridicase suspiciuni, și la fel 
făcuseră și frânturile neclare de cuvinte adresate turnului din 
Cleveland, din care reieșise că se temea ca nu cumva să fi 
fost vorba despre un avion sabotat. In ciuda acestui fapt, 
vocea sa rămăsese calmă, chiar până înaintea impactului, 
atunci când strigase „Sono fottuto”, expresie care în raportul 
FAA fusese tradusă din italiană prin „Sunt un om pierdut”. 
Investigatorii nu găsiseră nicio dovadă clară de sabotaj. 
Puseseră afirmaţia pilotului pe seama lipsei sale de 
experiență, hotărând că prăbușirea avionului fusese un 
accident. Eroare de pilotaj. 

De oriunde ai fi privit-o, era doar o coincidenţă lipsită de 
noimă faptul că ultima înmormântare la care cei patru oameni 
participaseră împreună fusese cea a lui Vito Corleone. Insă, 
din negura Mafiei, de la originile controversate din Sicilia 
secolului al nouăsprezecelea până în prezent, orice acţiune 
umană - generoasă sau violentă, intenţionată sau 
necugetată, indiferent dacă era născută din agresiune sau din 


229 


instinctul de conservare, din pasiune sau dintr-o rece 
ragione” - constituise o parte a unei vaste reţele fine, unde 
nicio vibraţie nu era prea mică pentru a nu fi resimţită 
pretutindeni. Pentru un sicilian, a cărui limbă maternă este 
singura din lumea occidentală căreia îi lipsește timpul viitor, 
trecutul și prezentul sunt ca unul. Pentru un sicilian, al cărui 
sânge a îndurat șase mii de ani de invazie și de ocupaţie, un 
accident sau o coincidență nu are mai multă noimă sau mai 
mult înţeles decât un act de voință. Adesea nu se știe unde se 
poate trage linia. Pentru un sicilian, nimic nu este scos din 
context. 

Echipa de salvare a Gărzii de Coastă îl legase pe „O'Malley” 
pe o targă și-l dusese în grabă la un spital din apropiere, unde 
asistenta medicală de la recepţie - folosind permisul de 
conducere al bărbatului din Nevada, găsit în buzunarul din 
faţă, într-un teanc gros de bancnote - îl trecuse în registru la 
10.25 p.m. sub numele de „Gerald O'Malley, bărbat, 
caucazian, vârsta - 38 de ani”. Se ocupaseră de piciorul lui 
rupt și i-l suspendaseră într-un scripete de uz medical, de 
coastele rupte pe care i le bandajaseră și de celelalte răni pe 
care i le cususeră în copci. Nu părea să aibă niciun fel de răni 
interne grave, însă rămâneau de făcut mai multe investigaţii 
în sensul ăsta. Rămăsese în continuare inconștient, însă 
prognozele pe termen lung păreau a fi excelente. Starea sa se 
îmbunătăţise de la critică la gravă. Conform fişei medicale, 
doctorii terminaseră cu el la 4.18 a.m. În dreptul ultimei 
însemnări făcute pe fișa de la capul patului era trecut 4.30 
a.m. - deși era posibil să nu fie ora adevărată. Nu fusese 
făcută nicio adnotare în afara orei și a unor iniţiale ilizibile pe 
care nu le putuse descifra nimeni din spital. 

Până în acel moment, atât neregulile privind zborul, cât și 
celelalte patru cadavre, sau cel puţin părți din ele, ieșiseră 
singure la suprafață sau fuseseră aduse la lumina zilei de 
către cei implicaţi în anchetă. 

Cadavrele nu fuseseră încă identificate, iar isteria 


54 judecată, rațiune (în italiană, în original) 
230 


reporterilor și a persoanelor oficiale responsabile cu aplicarea 
legii pe care avea să o producă identificarea acestora încă nu 
se declanșase. Planul de zbor din Detroit părea să fi fost 
completat, însă nimeni nu putea să-l găsească. Avionul 
plecase din Detroit dimineaţa, astfel că sigur oprise undeva în 
cele douăsprezece ore care urmaseră, însă, când pilotul 
stabilise contactul radio cu turnul de control de la Burke 
Lakefront Airport, indicase că venea de la Detroit. Turnul 
încercase să obțină o explicaţie și să clarifice situaţia, însă 
transmisiunile radio ale avionului - probabil din cauza 
fulgerelor - se reduseseră la un fâsâit static. Când fusese clar 
că avionul era în pericol, atenţia lor se îndreptase exclusiv în 
direcția aducerii lui la sol în siguranţă. 

Compania de prelucrare a produselor din carne al cărei logo 
era pictat pe lateralele avionului era localizată în afara 
orașului Buffalo, New York. Președintele companiei, buimac de 
somn, îi declarase iniţial celui desemnat să investigheze că 
greșise numărul și că n-avea niciun avion, deși când 
investigatorul îl întrebase dacă era sigur, președintele făcuse 
o pauză după care spusese: „Ei bi-i-ine, e avionul nostru” și 
închisese telefonul. Până în momentul în care se dăduseră 
celelalte telefoane și polițiștii plecaseră în mare grabă pentru 
a descinde la reședința sa din faţa lacului și a-l supune unui 
interogatoriu, tipul făcuse deja un duș și era proaspăt 
bărbierit, se îmbrăcase în costum și aștepta în camera de zi, 
flancat de un avocat care fusese odinioară procurorul general 
al statului. În numele clientului său, avocatul îi informă pe 
ofițerii de poliție că folosirea nelimitată timp de-o săptămână 
a avionului în cauză fusese făcută cadou de către clientul său 
unui prieten, Joseph Zaluchi - de două ori câștigător al 
prestigiosului Premiu de Filantrop al Anului din Michigan și 
membru al consiliului de administraţie din Detroit încă din 
1953, Uraaaa! - pentru a-l ajuta la transportarea invitaţilor 
spre și de la nunta iubitei sale fiice, nuntă ce avusese loc 
weekendul trecut în Detroit, la care clientul său nu putuse să 
participe din cauza unui angajament anterior. Clientul său nu 


231 


știa nimic despre bărbaţii și/sau femeile de la bord sau orice 
alte detalii despre zbor, altele decât cele care fuseseră aduse 
la cunoștința publicului. Avocatul îi întrebă pe polițiști dacă 
aveau vreun mandat, fie de percheziţie, fie de arestare, după 
care le mulțumi pentru timpul lor și pentru că îi lăsau clientul 
în pace, astfel încât acesta să poată deplânge în liniște 
nefericita tragedie. 

Un împuternicit al lui Joseph Zaluchi anunţă că domnul 
Zaluchi nu știa nimic despre bărbatul care pilotase avionul, 
decât că era un pilot comercial cu licenţă de zbor care lucrase 
pentru o companie aeriană tip charter cu o bună reputație din 
New York. Fusese angajat prin telefon de un asociat al 
domnului Zaluchi. Acesta din urmă își exprimă profunda 
compasiune pentru victime și pentru familiile acestora. 

„Gerald O'Malley”  dispăru din spital undeva între 
însemnarea făcută la 4.18 pe fișa de la capul patului și 
aproximativ ora cinci, când un îngrijitor intră în cameră și găsi 
patul gol, iar tuburile care făceau legăturile cu echipamentele 
la care fuseseră conectate brațele pacientului atârnând 
inerte. Scripetele cu care îi ţineau piciorul suspendat era lăsat 
de izbeliște, la fel ca efectele personale ale pacientului. 

Nick Geraci fusese arestat de mai multe ori (deși nu fusese 
niciodată condamnat), astfel că avea amprentele anexate la 
dosar. Însă, când ajunsese la spital, nu existase niciun motiv 
să i se ia amprentele. Camera sa fusese curățată în întregime. 

Cele două asistente din tură, în a căror responsabilitate ar fi 
trebuit să cadă verificarea frecventă a pacientului înregistrat 
sub numele de Gerald O'Malley, susținură, fiecare în parte, că 
erau sigure că această sarcină îi fusese atribuită celeilalte 
colege.  Asistenta-șefă avea să-și asume întreaga 
responsabilitate pentru această greșeală și să demisioneze. 
Se mută în Florida și obținu o slujbă prezumtiv mai prost 
plătită la o companie care asigura asistenţă și îngrijire la 
domiciliu. Peste mulţi ani, femeia muri în pace, în somn. Când 
îi citiră testamentul, copiii săi abia îmbogăţiţi fură extrem de 
uimiţi de obiceiul de a economisi bani al acelei generații de 


232 


americani căliţi de Marea Recesiune Economică. 

Mai multe agenţii responsabile cu aplicarea legii și un 
număr impresionant de reporteri încercară luni de zile să 
rezolve misterul pilotului dispărut. Incercările lor eșuară. 
Membrii Senatului SUA, folosindu-se de fascinația pe care o 
exercita subiectul asupra publicului, începură să discute 
despre convocarea unor audieri privind această chestiune în 
sine, cât și despre alte chestiuni legate de creșterea și 
probabil comunista ameninţare a cartelurilor de crimă 
organizată din America, numind asemenea proceduri „ceva ce 
ar fi trebuit să aibă loc demult”, „probabil inevitabile”, și 
„ceva ce datorăm soțiilor și copiilor noștri și chiar modului 
nostru de viaţă”. 

Permisul de conducere nu era falsificat, însă certificatul de 
naștere înregistrat în statul Nevada aparţinea de fapt unui 
prunc îngropat într-un cimitir din New Hampshire. 

Informaţiile pe care federalii le aveau despre O'Malley 
legate de licenţa sa de pilot conduceau, desigur, la același 
cimitir din New Hampshire. 

(Numai Dumnezeu și Tom Hagen știau restul. Cimitirul era 
amplasat lângă o stradă la mai mulţi kilometri spre nord, ce 
devenise strada principală a orașului în care crescuse Kay 
Adams Corleone. La scurt timp după ce Michael îl ucisese pe 
soțul surorii sale și o minţise pe Kay cu privire la asta, ea îl 
părăsise. Își luase copiii și se mutase în casa părinţilor săi. 
Michael o sunase o singură dată. Trecuse o săptămână. Intr-o 
dimineaţă, Hagen își făcuse apariţia într-o limuzină. Tom și 
Kay porniseră într-o plimbare lungă prin pădure. Mike voia ca 
ea să știe că putea să aibă tot ce-și dorea și să facă orice voia 
atât timp cât avea grijă de copii, dar și că o iubea și - glumind 
în stilu-i caracteristic - că ea era Donul său. Hagen îi 
transmisese acest mesaj numai după ce îi dezvăluise unele 
dintre lucrurile pe care le făcuse Mike - un act ce încălcase 
legea tăcerii și ar fi putut să ducă la moartea lui Hagen. Insă 
funcţionase: în cele din urmă, Kay venise acasă. Pe drumul de 
întoarcere la New York, Hagen se oprise la o bibliotecă 


233 


publică, rasfoise un dosar vechi cu colecţia ziarului local, 
aflând astfel despre povestea tristă a lui Gerald O'Malley, care 
fusese lovit de difterie și luat de Dumnezeu la vârsta de 
unsprezece luni. Hagen își lăsase limuzina undeva ascunsă 
vederii și se îndreptase spre tribunal. Era un tip care nu se 
făcea remarcat și care știa cum să se comporte într-o 
bibliotecă sau într-un tribunal astfel încât oamenii să nu-și mai 
aducă aminte de el din momentul în care avea să plece de- 
acolo. Diferitele sale călătorii îi permiseseră să adune 
numeroase copii legalizate ale unor certificate de naștere din 
toată țara, fără să intre vreodată de două ori în același 
tribunal. Avea un teanc la fel de gros ca un catalog de la 
magazinul Sears. Când Geraci îi ceruse unul cu un nume 
irlandez, cel al bietului O'Malley era chiar deasupra.) 

De îndată ce identitățile celor morți fură confirmate și mai 
apoi făcute publice, oricine care știa sau bănuia cine era 
Vincent Forlenza și cu ce se ocupa el la Rattlesnake Island 
presupuse imediat că avionul își petrecuse după-amiaza acolo 
- și asta fără nici cea mai vagă bănuială că pilotul era de fapt 
finul lui Forlenza. Autorităţile, desigur, nu putură să 
dovedească nimic. Forlenza, întrebat de asta la două zile 
după accident, tot în prezenţa distinsului consilier juridic, se 
întrebă dacă nu cumva bunii oameni ai legii nu se uită prea 
mult la televizor. Gangsteri? In iubitul său sanctuar de pe 
insulă? Acum le auzise pe toate. In orice caz, fusese acasă tot 
weekendul, cu excepţia după-amiezii de duminică, atunci 
când acești așa-ziși gangsteri, după cum se presupunea, 
aterizaseră pe Rattlesnake Island ca să aibă un fel de... ce? 
Summit? Întrunire? Nu conta. Forlenza spuse că își petrecuse 
ziua cu pricina ca invitat la o petrecere organizată de Labor 
Day și sponsorizată de unul dintre sindicatele locale, ţinută 
sub un cort foarte înalt, sorbind din berea rece ca gheața 
făcută de sindicat și refuzând ca ploaia torențială să-i strice 
sărbătorirea unei importante zile naţionale, poveste susţinută 
de un număr mare de oficialități de la birourile Teamsters din 
Cleveland. 


234 


Descrierea fizică a lui O'Malley pe care poliția o întocmise 
rapid din întrevederile avute cu personalul medical și cei din 
echipa de salvare promitea foarte puţin. Aceștia văzuseră 
rănile bărbatului, însă nu și bărbatul în sine. Fuseseră 
preocupaţi mai mult de semnele vitale ale pacientului decât 
de mărimea urechilor sale, de forma ochilor săi (închiși) sau 
de amănuntele legate de cât de ascuţit îi era vârful și ce 
formă avea nasul său spart, care oricum fusese spart din nou 
și era mult prea vinețiu și prea umflat ca să mai arate așa 
cum arăta în realitate. 

Nimeni din afara organizaţiilor Corleone și Forlenza n-ar fi 
putut bănui că Gerald O'Malley era aceeași persoană cu Nick 
Geraci. Nimeni din afara acestor Familii nu știa prea multe 
despre cine era Geraci sau ce făcea el. Cei șapte ani ai săi în 
ring, chiar și în cazul meciurilor aranjate, îi remodelaseră fața 
destul demult, până acolo încât prietenii din copilărie să nu-l 
mai poată recunoaște. Luptase sub mai multe nume false 
decât putea să-și amintească. Boxerii deveneau pe zi ce 
trecea niște tipi cu mușchi, și orice tip cu mușchi, loial și cu 
jumătate de creier putea deveni un om de acţiune. Însă tipii 
ăștia nu se transformau prea des într-unii care scoteau o 
grămadă de bani, cu atât mai puţin înainte de a-și obține o 
diplomă în avocatură. Era cunoscut în New York ca un tip care 
se aflase sub aripa protectoare a lui Sally Tessio, însă din 
pricina tuturor lucrurilor diferite pe care le făcuse devenea 
aproape imposibil pentru oricine să pună toate piesele cap la 
cap. Cu cât devenea o persoană mai neobișnuită, cu atât locul 
său în lume căuta și cerea o extremă similară. Devenea mult 
mai probabil ca el să fie cunoscut ori de toată lumea, ori de 
nimeni. Fie avea să iasă în evidenţă, chiar dacă majoritatea 
oamenilor n-aveau să-l vadă niciodată în carne și oase, fie 
avea să dispară într-un mod misterios și să devină invizibil, 
chiar dacă stătea lângă tine la tejgheaua unei bodegi din 
Tucson, fredonând o melodie de pe noul album al lui Johnny 
Fontane și bătând ritmic cu o monedă de zece cenți în blatul 
marca Formica, așteptând să folosească telefonul cu plată. 


235 


Este o lume nebună și blestemată. Timp de câteva luni, 
Nick Geraci, sau ce mai rămăsese din el, zăcu pe-acolo, pe 
undeva. Aproape nimeni nu știu unde. Aproape nimeni nu-l 
mai căută. 


Richard „Maimuţa” Aspromonte, care fusese întrebat o 
singură dată, de o femeie oarbă, cum de se alesese cu o așa 
poreclă, fu înmormântat în Los Angeles, ceremonialul fiind 
urmat de o recepţie la clubul de seară al lui Gussie Cicero. 
Când veni timpul să se facă toasturi, toți cei patru fraţi ai lui 
Aspromonte se uitară la Jackie Ping-Pong, care abia dacă-l 
cunoștea pe Maimută, însă ale cărui vorbe se dovediră 
elocvente, mișcând-o și liniștind-o pe mama îndurerată a celui 
decedat. În San Francisco, părinţii lui Lefty Mancuso încercară 
să-i facă o înmormântare mai modestă și într-un cadru 
restrâns. Singura celebritate de acolo fu unul din fraţii 
DiMaggio, cel mai puţin însemnat, fost coleg de clasă cu 
Lefty, în liceu. Singurul membru al familiei Molinari fu fratele 
mai mic al lui Tony Molinari, Nicodemo. Din respect, până și 
bodyguarzii săi rămaseră pe margine, chiar în fața micului 
grup format din polițiști și din curioși. 

În mod normal, un Don participa la funeraliile unor 
asemenea oameni numai dacă aceștia erau niște prieteni 
apropiaţi. Însă acum nu erau niște vremuri obișnuite. Și astfel 
deveni cunoscut dincolo de micile lor cercuri și de-a lungul 
lumii interlope că, după cum era de așteptat, Jackie Ping-Pong 
și Nicodemo „Măcelarul” Molinari preluaseră fiecare în parte, 
aparent pe cale pașnică, controlul propriei organizaţii. 

Șefii lui Aspromonte și ai lui Mancuso, Frank Falcone și Tony 
Molinari, fură înmormântați a doua zi. Avuseseră numeroși 
prieteni comuni, însă niciunul dintre aceștia nu putu să 
participe la ambele înmormântări. 

Trebuia făcută o alegere. Desigur, opţiunile aveau să fie 
judecate. 

Plimbându-se încoace și încolo prin fața caselor 
neterminate de pe strada lui Tom Hagen ce se înfunda la un 


236 


capăt, cu Al Neri și cu ceilalți doi în mașina parcată, astfel 
încât să blocheze întreaga stradă, Michael Corleone, fumând o 
țigară, îi spuse lui Hagen, care fuma un trabuc, doar că 
trebuia să înceapă să strângă bani gheaţă, cărora să nu fi se 
poată da de urmă, în cazul în care era vreo răscumpărare de 
plătit. Michael nu voia să știe cu exactitate de unde 
proveneau banii și, totodată, trebuia să-l protejeze pe Hagen 
de această întreagă problemă. Hagen se opri când ajunse la 
fundătură. La celălalt capăt al străzii, fiul său Andrew, în 
vârstă de treisprezece ani, ţâșni pe ușă având sub braţ o 
minge de fotbal. Dădu cu ochii de mașina lui Neri, își lăsă 
capul în jos în semn de exasperare tipică puștanilor și se 
întoarse în casă. Hagen privi dincolo de Michael, către un 
punct nedeslușit de pe orizontul ca niște dinţi de fierăstrău și, 
pentru o bucată foarte lungă de timp, nu spuse nimic. Michael 
își aprinse altă ţigară și spuse că lucrurile erau exact cum 
trebuiau să fie. 

— Așadar, n-ai plăti răscumpărarea, nu? întrebă Hagen. 

Michael se uită la el evident dezamăgit, însă nu făcu 
altceva decât să ridice din umeri. Hagen rămase tăcut pentru 
un răstimp și mai mare, după care-și stinse trabucul fumat pe 
jumătate pe cimentul alb lucios și spuse: „Protejează-mă”, 
într-un fel care nu suna nici a rugăminte și nici a lipsă de 
încredere; fusese pur și simplu o afirmaţie. Michael aprobă 
dând din cap. Nu se mai spuse nimic altceva. 

Michael îi convocă pe Rocco, Clemenza și Fredo la el acasă. 
Aceștia se prezentară în grabă și se așezară în faţa biroului 
său gălbui, în scaunele alea de plastic de culoare portocalie. li 
întrebă în mod direct dacă vreunul dintre ei avea vreo idee 
despre ceea ce se întâmpla cu Geraci. Fiecare dintre ei negă 
cu vehemenţă. 

— N-ai fost tu? întrebă Rocco, iar Michael negă dând din 
cap. 

Cu toţii părură surprinși. 

Un accident era destul de neplăcut, însă, în cele din urmă, 
cei care nu bănuiau nimic aveau să afle că pilotul fusese 


237 


Geraci. 

— Asta se întâmplă când treaba se împute rău de tot, spuse 
Clemenza. 

Michael dădu din cap aprobator. Singura modalitate de a 
remedia asta, spuse el, era să convoace o întrunire a tuturor 
Familiilor, prima de la cea pe care tatăl său o aranjase chiar 
după ce Sonny fusese omorât. Voia să admită că aceasta 
fusese o decizie prostească, să meargă să vadă un meci de 
box, chiar dacă Falcone pariase o sumă mare și exercitase 
presiuni asupra lui încercănd să-l determine să plece. Se 
putea ajunge la normalitate și la relaţiile iniţiale, toţi Donii 
aveau să-și dea cuvântul că toată chestiunea era încheiată, 
cu toții bucurându-se în taină că vor putea să treacă peste 
asta direct la o oficializare a unui acord de pace și mai mare. 
Toată lumea avea să tragă foloase din asta. Da, într-adevăr, o 
asemenea întrunire însemna că avea să se voteze cu privire 
la introducerea lui Russo în comitet, însă în acest moment 
sfârșitul definitiv al acestui război avea să merite până și 
asta. Asta oricum avea să se întâmple mai devreme sau mai 
târziu. 

— Însă problema cu care ne confruntăm acum, spuse 
Michael, este că, indiferent ce s-a întâmplat - mușamalizare, 
răpire, poate chiar implicarea guvernului acest tip de întrunire 
devine ceva imposibil. 

Clemenza fornăi și spuse că era ceva putred în Cleveland, 
iar Michael își ridică și-și întoarse capul. 

— Am văzut Hamlet cu poponarul ăla, cum naiba l-o 
chema?! Ala faimos. Nu era atât de rău, dacă-i ignorai 
budigăii ăia mulati. 

Se uită la Fredo, și acesta întrebă „Ce-i?”, iar Clemenza 
ridică din umeri și-l întrebă pe Mike dacă el credea că oamenii 
lui Forlenza sabotaseră avionul sau dacă încercau să-i țină 
identitatea lui Geraci secretă, astfel încât oamenilor să nu le 
treacă prin cap că ei sabotaseră avionul. Cea mai bună 
modalitate de a ieși din toată încurcătura asta avea să fie 
evidenţierea faptului că Evreul n-avea cum să saboteze un 


238 


avion pilotat de propriul fin, ceea ce avea să deschidă o altă 
cutie a Pandorei. Poate că totul nu era decât o încercare 
nechibzuită a lui Forlenza de a-și proteja finul? Poate chiar de 
noi? 

La parter, socrul pe jumătate surd al lui Michael dăduse 
televizorul la maximum. Într-un falsetto strident, micuțul 
Anthony Corleone cânta și el melodia de fundal a unui show 
cu cowboy. 

— Isuse, ce giambott”, spuse Fredo. Mă doare capul când 
mă gândesc în cât de multe feluri ar putea să evolueze 
chestia asta. 

Michael dădu aprobator din cap, atât de încet, încât era clar 
că făcea o pauză teatrală pentru a-și acorda timp de gândire, 
și nu fiindcă era de acord. O pauză necesară. N-avea de gând, 
atât de curând după ce fratele său îl ridicase la rangul de 
sotto capo, să înceapă să se contrazică, chiar în faţa 
oamenilor de încredere, precum Clemenza și Lampone. 

— Nimic din toate astea, spuse Michael, nu ne-a adus mai 
aproape de a ne lămuri ce s-a întâmplat cu Geraci. 

Se aplecă peste modemul său birou danez. Era timpul să 
pună capăt speculațiilor. Era timpul să se apuce de treabă. 

A doua zi, Clemenza se întoarse la New York cu ordine de a- 
și desfășura afacerile și operaţiunea de-acolo ca și cum pacea 
ar fi fost asigurată, iar accidentul aviatic n-ar fi avut loc. 
Oamenii săi urmau să facă același lucru. După încă o zi, 
Rocco, care-i cunoștea pe oamenii din echipa lui Geraci, se 
duse la New York, unde avea să rămână și să supravegheze 
acele operaţiuni până la noi ordine. Fredo, în calitate de 
subșef, avea să-i conducă pentru o vreme pe oamenii lui 
Rocco din Nevada. 

Clanul Corleone fusese mult timp apropiat de Tony Molinari, 
care-l protejase pe Fredo după consecințele tentativei de 
asasinat asupra tatălui său și a cărui cooperare făcuse să fie 
posibil pentru clanul Corleone să se stabilească în Las Vegas, 


55 Ghiveci (în italiană, în original) 


239 


iar acum în Tahoe și Reno. Nici Vito și nici Michael nu-l 
consideraseră vreodată pe Frank Falcone o persoană serioasă. 
Și nici nu crezuseră că operaţiunea lui bătătoare la ochi, de 
mâna a doua, avea mijloacele sau scopul de a depăși 
periferiile orașului Chicago. Michael ar fi putut alege să nu fie 
reprezentat la niciuna dintre funeralii. Mulţi se așteptau ca el 
să ia această decizie, și, din câte se părea, aceasta ar fi fost 
cea mai prevăzătoare și mai prudentă dintre alegeri. Insă 
toate astea nu sunt decât cuvinte - prevăzătoare, prudentă, 
niște cuvinte care pot fi cu ușurință înlocuite de alte cuvinte - 
vină, teamă, slăbiciune. Un bărbat este definit de acțiunile 
sale, publice și private, și când se află sub supraveghere, și 
când este singur. 

Fredo, care la urma urmei fusese mai apropiat de Tony 
Molinari decât oricine din toată organizația, fu trimis la San 
Francisco. Michael, însoţit de Tommy Neri și de aceiași doi 
indivizi care se ascunseseră în pădure în zona Lacului Tahoe 
se duseră la Chicago: orașul în care se născuse Frank Falcone, 
orașul în care-și formase mâna, locul în care propriile 
oseminte, sau ceea ce mai rămânea din ele, aveau să fie 
îngropate. Cei care-l cunoscuseră pe Vito Corleone 
recunoscură logica din decizia lui Michael. „Ține-ţi prietenii 
aproape, spusese marele Don, iar dușmanii, și mai aproape.” 


Ceremonia se ţinu într-o bisericuţă albă acoperită cu 
șindrilă din partea de vest a orașului, în cartierul italian 
cunoscut ca Peticul, unde fusese crescut Falcone și unde 
părinţii săi aveau o băcănie la un colț de stradă. Era foarte 
cald pentru Chicago în luna septembrie. Poliţia din Chicago 
blocase în totalitate traficul de-a lungul a două cvartale, în 
toate direcţiile de mers. Mai mulţi demnitari - inclusiv 
locţiitorul guvernatorului din California, campionul mondial la 
categoria grea și mai multe staruri de cinema, incluzându-l 
aici și pe Johnny Fontane - fură escortaţi de o serie de 
motocicliști până la scările din spate. Alţii, inclusiv Michael 
Corleone, veniră destul de devreme pentru a-și ocupa locurile 


240 


fără o asemenea paradă. Afară, în faţa bisericii, strada era 
extrem de aglomerată. Originile lui Falcone făceau deliciul 
legendelor locale, și, deși rudele și cei îndoliaţi dinăuntru erau 
afundaţi într-o tăcere plină de respect, nimeni din hoarda 
aceea zgomotoasă din stradă n-ar fi putut să rateze să audă 
cum cineva spunea povestea bărbatului mort. Intr-o zi, pe 
când Frank era un băiat de numai cincisprezece ani, tatăl său 
tocmai închisese magazinul, iar sora lui mai mare număra 
banii și făcea calculele în baza chitanțelor din ziua respectivă, 
moment în care amândoi fuseseră uciși într-un jaf, o crimă 
investigată atât de superficial și de fără tragere de inimă de 
către poliție - „nu au fost decât niște dagos** omorâți de alți 
dagos în orașul Dago”, spusese un detectiv, râzând, fiind însă 
auzit de Frank și, mult mai grav, de mama lui Frank -, încât 
băiatul jurase că o să se răzbune. Și nu avea să dureze prea 
mult. Într-un fel sau altul, patima copilului i-a facilitat o 
audienţă la Al Capone. Cadavrul hoţului a fost găsit pe 
treptele din faţa secției de poliţie înjunghiat, conform 
legendei, de șaizeci și patru de ori (tatăl lui Frank avea 
patruzeci și cinci de ani; sora lui avea nouăsprezece). 
Detectivul și partenerul său au plecat la pescuit la Wisconsin 
Dells și n-au mai fost niciodată văzuţi. Pentru un timp, Frank și 
mama lui s-au ocupat de magazin, însă amintirile erau prea 
mari și dureroase. De niciunde (Trapani, de fapt), și-a făcut 
apariţia un cumpărător care a plătit un preţ rezonabil. Mama 
lui Frank a luat acești bani și ce obținuse din vinderea casei și 
s-a mutat în casa de alături, împreună cu familia fratelui său. 
Frank a găsit de lucru în slujba domnului Capone. Când acesta 
a început să se confrunte el însuși cu probleme, Frank a luat-o 
de la capăt și a căutat alte oportunităţi în Los Angeles. Mai 
întâi, a reușit să rămână în grațiile tuturor, făcând numai bine, 


5% În engleza americană, termenul desemnează italienii şi americanii de 
origine italiană, în special emigranții recenți şi cei neasimilaţi complet în 
cultura anglo-americană. Termenul provine din modificarea în bătaie de 
joc a numelui „Diego“. Folosit des ca epitet negativ la începutul secolului 
XX, „dago“ este considerat un apelativ insultător. (n.tr.) 

241 


amintindu-și de unde venea și răsplătindu-i pe cei care-l 
ajutaseră să ajungă acolo unde era. Acești oameni aveau 
destule probleme și fără să se îngrijoreze cu privire la tot ce 
se petrecea la vest de acel loc, despre care se presupunea că 
ținea tot de Chicago, iar Falcone era oricum băiatul lor, 
indiferent cum ar fi stat lucrurile, și avea să rămână 
întotdeauna astfel. E greu să spui când anume s-a întâmplat, 
însă avea să pară ca și cum Falcone fusese dintotdeauna de- 
acolo - cu propria organizaţie. N-a reușit niciodată s-o facă pe 
maică-sa să se mute, chiar dacă i-a construit o casă în 
Hollywood Hills - cu piscină, cu toate cele necesare. 

Douăzeci de polițiști călare (fiecare animal având ochelari 
de cal din cauza bliţurilor neîntrerupte) creară o potecă prin 
mulţimea adunată, iar procesiunea funerară, multe dintre 
mașini având la vedere afișe publicitare pentru politicienii și 
judecătorii aflaţi înăuntru, se deplasă spre Cimitirul Mt. 
Carmel. Mii de persoane urmau procesiunea pe jos. Chiar 
după intrarea principală, mulţimea trecu de ultimul loc de 
odihnă a rămășițelor putrezite, sifilitice ale lui Al Capone, care 
murise la șaisprezece ani după ce Fiscul îl răpusese și la a 
cărui înmormântare anostă participaseră numai puţini dintre 
cei care participau azi la înmormântarea lui Falcone. Vito 
Corleone nu trimisese nimic altceva decât flori. 

Mausoleul lui Falcone era făcut din granit negru și avea 
deasupra statuia unui înger cu un șoim priponit pe braţul său 
drept. Șoimul își lua zborul, cu aripile întinse destul de larg 
pentru a asigura o binevenită umbră pentru numeroși 
spectatori asudaţi. Tatăl și sora lui Falcone nu fuseseră 
înmormântați aici, însă plăcile de bronz de pe două dintre uși 
purtau numele lor. 

Mama lui Falcone, soţia sa și copiii stăteau lângă coșciug. O 
singură altă persoană se mai afla pe rândul din faţă, Louie 
Russo, purtând ochelarii ăia de soare gigantici. Restul 
neamurilor lui Falcone stăteau pe cel de-al doilea rând, lângă 
Jackie Ping-Pong și Johnny Fontane, care apărea în buletinul 
informativ ca unul dintre cei care aveau onoarea să poarte 


242 


coșciugul. Fontane plângea ca o muiere. 

Ceilalţi patruzeci și nouă de purtători de coșciug - 
politicieni, căpitani de poliţie, judecători, oameni de afaceri, 
atleți și artiști de estradă; niciunul din Organizaţia din Chicago 
sau din orice altă organizaţie - stăteau și ei cu toţii pe 
scaunele din faţă. 

Desigur, existau oameni care-l urmăreau pe Michael 
Corleone, însă, cu tot acest circ în desfășurare, nu prea mulți. 
Nu era un tip faimos, în mod sigur nu în comparaţie cu 
Fontane, cu campionul mondial la categorie grea, cu 
locțiitorul guvernatorului Californiei sau chiar cu filantropul și 
fostul ambasador din Canada, domnul Corbett Shea (rândul 
șase, lângă Mae West). Michael Corleone nu era ţinta blițurilor 
fotografilor, și numai câţiva oameni ai legii știau mai multe 
despre el decât știa publicul, ceea ce nu era prea mult. 
Fusese un erou de război, însă o mulțime de bărbați fuseseră 
eroi de război. Numele său apăruse în ziare pe durata 
problemelor ivite în New York, în primăvară, însă fotografiile 
sale erau neclare și estompate, făcute de la distanță, iar 
memoria publicului este mai scurtă decât a unui câine senil. 
In lumea sa, Michael Corleone era cunoscut de toţi, însă mulți 
dintre aceștia îl cunoșteau numai după reputaţie, și n-ar fi 
putut să facă cu ușurință legătura între un nume și o față. El 
cunoștea bine o grămadă de lume de-aici, însă nu se apropie 
de nimeni. Niște înclinări sobre din cap erau suficiente. 
Fontane nici măcar nu păru să-l fi observat. Michael urmări tot 
ce se întâmpla în tăcere. După aceea, se așeză răbdător la 
coadă, pentru a-și prezenta condoleanțele văduvei și mamei 
lui Falcone, singurele cuvinte pe care le spuse în public toată 
ziua, după care dispăru pe bancheta din spate ce părea 
îngheţată a obscurului Dodge negru cu care venise. 

lnăuntru, pentru prima dată, Michael Corleone plânse 
pentru răposatul său tată. 


Procesiunea funerară a lui Don Molinari se scurgea prin 
ceaţă, într-un convoi de mai mult de o sută de mașini, prin 


243 


traficul enervant, șerpuitor ce ducea spre sudul și în afara 
orașului San Francisco. Frederico Corleone se afla în cea de-a 
patra mașină în spatele dricului, într-un Cadillac de două tone 
- vopsit în alb și negru - pe care Tony Molinari obișnuise să-l 
conducă el însuși. Fredo venise singur, îi spusese lui Michael 
că, dacă i-ar lua cu el pe Capra și pe Figaro, după toată 
protecţia pe care clanul Molinari i-o asigurase lui Fredo de-a 
lungul anilor, ar fi părut ca o jignire - sau, mai rău, ca și cum 
clanul Corleone avea motive să se teamă în San Francisco, și 
rămăsese șocat când fratele său fusese de acord. Șoferul era 
un soldato al lui Molinari, al cărui nume Fredo încerca să și-l 
aducă aminte. Pe scaunul din dreapta față stătea soţia lui 
Dino, fratele mai mic al lui Tony. Fetele ei stăteau în spate 
lângă Fredo. 

Era cel mai lung drum făcut până la un cimitir pe care Fredo 
își amintea să-l fi parcurs vreodată, care părea și mai lung din 
cauza copilelor care plângeau și a încercărilor sale stângace 
de a le consola. Anticipase destul de bine și adusese două 
batiste, din mătase fină monogramate, pe care fetele și le 
pasară de la una la alta, până în momentul în care una din ele 
își suflă nasul atât de tare, încât începu să-i curgă sânge din 
nas și trebui să le folosească pe amândouă ca să oprească 
hemoragia. 

— Unde este locul acesta? întrebă Fredo, întinzându-se 
după cartea de rugăciuni care avea trecută numele cimitirului 
pe ea: „CIMITIRUL ITALIAN”. 

— Colma, răspunse șoferul. Toate sunt în Colma. 

— Ce sunt toate în Colma? Unde dra... Se opri. Unde-i 
Colma? 

— Cimitirele. Sunt ilegale în San Francisco. Au trebuit să fie 
mutate în Colma, unde aproape că am ajuns. Dacă ne gândim 
la zilele goanei după aur, pe vremea aia îţi îngropai membrii 
familiei acolo unde mureau. In grădină, în curtea din spate, 
unii pe alei, oriunde. Existau niște cimitire, în marea lor 
majoritate pentru cei bogaţi. Însă cadavrele au fost mutate la 
Colma. Au trebuit s-o facă. Bunica încă mai vorbește despre 


244 


cum, pe durata cutremurelor, de-a lungul întregului oraș 
cadavrele vor ieși la suprafaţă și vor începe să strige... 

— Gata, ajunge, izbucni soţia lui Dino. Să deschizi gura, 
spuse ea în italiană, când or zbura porcii. 

Ceea ce însemna „Mai taci dracului din gură”. 

Copiii nu păreau să înţeleagă limba italiană. 

Şoferul nu mai spuse niciun cuvânt. 

Fredo presupuse că povestea șoferului nu era chiar genul 
de povestire pe care să-l spui unor copile, însă amândouă se 
opriseră din plâns și părură foarte interesate. 

Afară, casele și tot ce era în jur se opriseră în loc, fiind 
înlocuite acum, în toate direcţiile, de întinderi de pământ 
unduitoare acoperite cu pietre funerare, cavouri, statui, cruci 
și palmieri, un oraș al morților vast, de neînduplecat. Fără să 
știe de ce, se gândi la ce spusese fratele său Sonny când pur 
și simplu îl izgonise pe Fredo din familie: „Las Vegasul este un 
oraș al viitorului”. Nu, Sonny. Asta de-aici, Colma, este un oraș 
al viitorului. Orașul viitorului. Orașul morţii. Mort, la fel ca 
Sonny. Fredo simţi că e gata să izbucnească într-un râs 
nervos, isteric, și făcu eforturi mari să-l înăbușe. 

Cimitirul Italian se întindea pe câţiva kilometri buni de 
ambele părţi ale drumului. Procesiunea intră pe un drum pe 
latura de sud, trecu de un monument care avea o mulţime de 
mâini verzi din metal, ridicate în sus și ţinând strâns un lanţ 
lung, negru. 

Fredo scutură din cap, nevenindu-i să creadă. „Asta-i cea 
mai mare și grozavă potlogărie pe care am văzut-o vreodată. 
Sigur că aici e un cimitir numai pentru italieni.” Înainte ca 
toate astea să fi fost aici, întorcându-ne în vremea în care 
încă mai puteai să-ţi îngropi morţii sub tufele de trandafiri, 
Fredo ar fi făcut pariu că locul ăla fusese cumpărat în mod 
discret de italieni. Pământul arăta ca zona de provincie din 
Sicilia, în care bieţii fermieri se chinuiseră să cultive struguri 
și măsline până când venise cineva cu ideea unei recolte mai 
bune. Făceai rost de actele necesare pentru a răspândi 
povești macabre și convingătoare de la doctorii care vorbeau 


245 


despre riscurile legate de sănătate, te ocupai ca un decret să 
intre în vigoare și, gata! Erai plătit de două ori să-i îngropi pe 
toți cei care muriseră în decurs de o sută de ani și fuseseră 
deja îngropați. Erai plătit o dată să sapi și să muţi mortul și 
încă o dată la locul de veci din Colma. Le dădeai de lucru la o 
sută de lucrători în piatră italieni care îţi rămâneau datori. 
Același lucru era valabil pentru oricine care, pe bune, avea 
nevoie de lucru și putea mânui o lopată. După care, ca 
măsură de prevedere, cumpărai pământul din San Francisco 
unde se aflau cimitirele, proprietate de calitate superioară, pe 
care-l luai ieftin, căci fusese plin de cadavre. Însă asta era 
America. Niciun fel de istorie, niciun fel de amintire. Puteai să- 
ți extinzi proprietatea asupra pământului și să stimulezi 
dezvoltarea sa, iar oamenii aveau să stea la coadă să-l 
cumpere. În ultimă instanţă, făceai rost de orice era nevoie să 
te ocupi de morți până la capăt și să-i duci până acolo - 
parcelarea pământului pentru locurile de veci, pietrele 
funerare, coșciugele, florile, limuzinele. Toate astea, plus 
avantajul că se transmitea din gură în gură că erai un 
partener tacit în afacerea cimitirelor (dacă tot ce era în 
cimitirul acela din Brooklyn pe care-l avea în custodie 
Amerigo Bonasera avea să fie vreodată dezgropat, avea să 
apară o surpriză de sub fiecare capac de coșciug în parte). 

Colma. Chiar suna italienește. p 

ÎI trecu un fior. Simţi o contracție în plexul solar. Închise 
ochii. Putea să vagă asta: mlaștinile din New Jersey 
întinzându-se înaintea sa ca zece de-alde Colma. Familia 
Corleone avea destulă influența politică în New York pentru a 
face ca decretul să intre în vigoare. Bătălia pe parcelele de 
gazon din Jersey cu clanul Stracci, asta se putea aranja. 
Practic îi auzea vocea tatălui său: „Orice om nu are decât un 
destin”. 

— Totul e-n regulă? întrebă nevasta lui Dino. 

Fredo deschise ochii. În ciuda valului de exaltare care-l 
cuprinsese, Fredo apelă la ceva ce se voia o aprobare tacită 
din cap, plină de tristeţe. Ea și copiii coborâră din mașină. 


246 


Fredo rase și restul de whisky rămas în sticla de buzunar și se 
grăbi să ia loc lângă ceilalţi care aveau să care coșciugul. 
După slujbă, toată lumea se întoarse înapoi în oraș, cu 
mașina, până la Cheiul Pescarilor, acolo unde Molinari's, cel 
mai bun restaurant din oraș, fusese închis publicului larg de 
când angajaţii auziseră de moartea șefului lor. In momentul în 
care Fredo cobori din mașină, o singură boare fu suficientă ca 
să iasă la iveală faptul că salariaţii localului nu-și petrecuseră 
întreaga săptămână acasă ghemuiţi pe canapele, plângând. 
Briza mării sufla și aducea deopotrivă arome de unt topit, de 
crab cu cochilia moale, de pește și homar la grătar, de sos 
marinat, de grătare alimentate cu lemn de stejar pline cu 
fripturi pe care cele mai bune măcelării de pe Coasta de Vest 
se întrecuseră să le doneze. Copiii, în număr foarte mare, o 
luară la fugă de la mașini până în spatele restaurantului, 
acolo unde un ajutor de bucătar îi aștepta nu cu resturi, așa 
după cum ar fi primit în mod obișnuit, ci cu găleți lucitoare de 
oțel pline ochi cu sardine proaspete pe care să le ducă până 
la capătul digului, unde să le arunce în sus bucată cu bucată, 
declanșând astfel o explozie de fâlfâit de aripi, un amestec 
nedefinit de pescăruși și pelicani. Între timp, Fredo rămase 
afară, uitându-se la păsările ce roiau pe deasupra copiilor 
nesupravegheaţi asemenea unei plăgi biblice, ce se 
răspândea necontenit, într-un cor de sunete stridente. 
Priveliștea l-ar fi înspăimântat pe Fredo pe când era copil. 
Sora sa, Connie? Nu conta. Nu s-ar fi oprit din urlat. Mike ar fi 
stat pe unul dintre piloni, uitându-se și condamnând în minte 
risipa acelor sardine sănătoase, acoperindu-și urechile cu 
mâinile. Sonny? ȘI-l închipuia aruncând cu pietre, nu cu 
sardine, asta dacă nu cumva punea mâna pe vreo armă, așa 
cum avea să facă mai târziu. Hagen ar fi murit de nerăbdare 
să împuște și el păsările, însă n-ar fi riscat niciodată să-și 
atragă dezaprobarea tatălui și ar fi urmărit întreaga scenă 
prin geamul mașinii. Acești copii nu făceau însă decât să 
țopăie pe doc, râzând, cu chipul radiind, deși drumul lor în 
viaţă ducea clar către Coney Island. Chiar și atunci când unii 


247 


dintre pescăruși începură să se năpustească în picaj asupra 
găleţilor, copiilor li se păru amuzant. N-avea să mai dureze 
mult până când un adult avea să strice toată tărășenia, 
spunându-le să se potolească și să arate puţin respect pentru 
bietul unchi Tony. Desigur, un moment mai târziu, apăru zia” 
cuiva, hotărâtă și foarte supărată, care se îndreptă în grabă 
spre ei. Fredo nu putea suporta să vadă asta, și se întoarse 
către panglicile negre de pe ușa restaurantului. În orice caz, 
era timpul să se întoarcă la ceea ce-l făcuse să vină. Ar fi 
preferat să se ducă în camera sa de hotel și să se gândească 
la modul în care să-i prezinte lui Mike planul său privind 
Colma de Est. Dacă ar fi fost sincer cu el însuși, ceea ce nu 
era cazul, nefiind suficient de beat, și-ar fi putut permite să își 
imagineze alte locuri în care putea să-și petreacă ziua și 
noaptea, însă trebuia să se abţină să se gândească la asta. In 
schimb, trase adânc aer în piept și intră. 

În orice alte circumstanţe, Molinari's era un restaurant 
întunecos, cu pereţi lambrisaţi cu scânduri negre din chiparos, 
cu canapele de separeu din piele neagră și cu ferestre cu 
draperii roșii, trase de-o parte și de alta, cu excepţia celei ce 
dădea înspre golf, unde adesea singura lumină care se vedea 
era una slabă, estompată de ceață. Astăzi, până și acele 
draperii erau trase. Lumina slabă în general era acum chiar și 
mai scăzută, lumânările erau și mai mici, iar camera era plină 
ochi cu oameni cu părul negru și cu piele măslinie, îmbrăcaţi 
în negru. Cele mai strălucitoare lucruri din încăpere erau 
fețele de masă, apretate și atât de albe, încât Fredo trebui să- 
și mijească ochii. În mijlocul faimoasei fântâni de marmură a 
restaurantului trona o sculptură în gheaţă în mărime naturală 
a lui Tony Molinari, stând cu mâna întinsă spre bar. Oamenii își 
treceau mâna prin apă și-i atingeau fruntea. 

Mulțimea era mai mare decât la cimitir - fenomen pe care 
oricine ar fi putut să-l explice dacă ar fi luat o îmbucătură din 
orice era pe mese. Fredo dădu câteva ture, îmbrăţișându-se 
cu oamenii și dând din cap trist cu gândul la recenta tragedie 


57 Mătuşă (în italiană, în original) 
248 


și la teribila pierdere. Doar câteva persoane făcură niște aluzii 
indirecte referitoare la promovarea sa în poziția de subșef, iar 
Fredo le mulțumi și le spuse că, la urma urmei, un bărbat mai 
trebuie să și mănânce, după care se apucă să facă întocmai. 
Bău bere ca să fie sigur că n-avea să se îmbete. Îi lipsea 
charisma pe care o aveau tatăl și fraţii săi, însă, cu cât se 
maturizase mai mult, cu-atât își dăduse seama de motivul 
pentru care era mai bun la genul ăsta de lucruri decât ei. Nu 
intimida pe nimeni. Era atât de neîndemânatic, încât femeile 
aveau tendinţa să-l cocoloșească și să-l drăgălească. Oamenii 
îl vedeau cum le urmărește de pe margine conversaţia, îi 
dădeau ceva de băut și-l puneau la curent cu povestea pe 
care o spuneau. El le răspundea la fel: beai cu el o dată, și tot 
restul vieții Fredo Corleone avea să-și aducă aminte de otrava 
aia pe care o băuse. Prosperase pe durata anilor de exil la 
hotelul ce făcea parte din afacerea cu cazinoul deoarece îi 
plăcea cu-adevărat să-i vadă pe oameni că se distrează, nu 
doar pentru că astfel aveau să-i rămână datori. 

In prezenţa celorlalţi bărbaţi din familia Corleone, oamenii 
se comportau ca niște roboți, repetând în gând fiecare cuvânt 
pe care aveau să-l spună înainte să îndrăznească să 
vorbească. In prezenţa lui Fredo, puteau fi ei înșiși. Oamenii îl 
plăceau. Știa că oamenii percepeau asta ca pe o dovadă de 
slăbiciune, însă aici greșeau. „Nu există un avantaj mai 
natural și mai mare în viaţă decât faptul că dușmanul îţi 
supraapreciază lipsurile și defectele”, spunea tatăl lui. Nu /u;, 
ce-i drept. Lui Sonny. Tata îi dăduse lui Sonny lecţii, de 
nenumărate ori, cu Fredo stând chiar acolo în cameră, ignorat 
în totalitate. Sonny auzea. Fredo asculta. 

Incinta localului zumzăia de speculaţiile privind pilotul 
dispărut, cunoscut drept O'Malley, iar oamenii vorbeau liber 
cu Fredo despre asta, așa cum n-ar fi făcut-o niciodată cu 
Mike. Auzi toate teoriile posibile și imposibile, cea mai 
frecventă fiind fie că O'Malley era un fel de poliţist sub 
acoperire, fie că avea într-un fel sau altul legături cu familia 
din Cleveland. Poate chiar amândouă. Însă cei din poziţii mai 


249 


înalte aveau alte idei. Butchie Molinari, de exemplu, după ce-i 
dădu drumul lui Fredo din îmbrăţișarea sa hotărâtă, îl întrebă 
aproape în șoaptă: „A fost Faţă-de-Cordeală, nu?” Așa cum o 
făcuse toată ziua, Fredo răspunse că n-avea nici cea mai vagă 
idee, ceea ce era o altă chestie pe care Mike n-ar fi spus-o 
niciodată. 

De ce-și făcea asta lui însuși? Această comparaţie 
nesfârșită cu fraţii săi. Fredo stătea în faţa oglinzii aurite din 
toaleta bărbaţilor. Stătea drept și-și sugea burta. Ochii săi 
arătau, cum era oare cântecul ăla? Două cireșe într-un pahar 
de lapte bătut. Fraţii săi, și era sigur de asta, nu-și pierdeau 
timpul comparându-se unul cu celălalt, și fără îndoială nu cu 
el. Işi trecu mâna prin părul ce se rărea din ce în ce mai mult. 
Fără îndoială, băuse destul. Se uită la faţa sa rotundă și 
încercă să nu vadă în ea trăsăturile pe care le moștenise de la 
părinţii săi, versiunea mai puternică a liniei maxilarului său 
faţă de cel al lui Sonny, ochii care erau exact ca ai lui Mike, 
doar că puţin mai apropiaţi. Apucă recipientul de sticlă plin de 
piepteni și de briantină și-l aruncă în propria imagine 
reflectată. Un lichid verde se împrăștie peste tot. Oglinda nu 
făcu decât să se crape. Fredo îi întinse niște bancnote de-o 
sută bărbatului de la chiuveta de lângă el și îngrijitorului 
negru, care îi spuse că-l înțelege, căci cu toţii îl iubiseră pe 
domnul Tony. Fredo se îndreptă spre restaurantul aproape gol, 
trecu de sculptura în gheaţă a lui Tony Molinari, a cărui frunte 
se topise și arăta grotesc, de parcă acesta ar fi încasat un 
glonţ în cap, nu pentru că primise mii de mângâieri duioase, 
și ieși pe ușă afară în întunericul rece, hotărât să nu fie 
nimeni, nici măcar el însuși. 

li ignoră pe tipii din staţia de taxiuri și, cu capul în jos, 
continuă să meargă înainte spre chei. Ştia că n-avea să 
dureze mult până când întregul cartier avea să o ia razna, 
înainte de a ajunge la barurile pline cu docheri și cu marinari 
sau la cele de pe străzile lăturalnice, de care numai cei mai 
depravaţi dintre aceștia știau. 

Se opri. Nu. Nu din nou. 


250 


Chiar în faţa lui era Powell Street. O stradă ce ducea direct 
la hotelul său. Era cam mult de mers, însă avea să-i facă bine. 
Să-l ajute să-și limpezească mintea. Se uită spre luminile 
lugubre ale acelor baruri, aflate undeva departe, după care 
privi din nou spre Powell Street. Era foarte sigur că această 
stradă trecea pe lângă cartierul acela italian vechi, North 
Beach. Putea să se oprească acolo, să facă un popas, să ia o 
cafea, să se gândească la chestiunea asta cu Colma. Avea să 
fie plăcut, exact ce-i trebuia. 

În momentul în care coti pe Powell Street, simţi un val 
puternic de ușurare. 

Totuși, după ce trecu de primul deal mare, își dădu seama 
că transpira din abundență și că începuseră să-l frământe 
îndoielile. Era prea ostenit ca să se mai gândească la planul 
lui sau la orice altceva cu excepţia faptului că în locul cafelei 
voia ceva rece, chiar și o bere, ce rău putea să-i facă? 

Strada nu mai era în pantă. Magazinele și localurile de-aici 
începuseră să aibă nume italienești, însă ceva era în 
neregulă. Străzile erau pline de puști cu aspect de bandiți, 
îmbrăcaţi în pulovere și în pantaloni gen salopetă, unii dintre 
ei negrotei, iar ceilalți cu trăsături abia vagi de italieni. 
Incercă să-și aducă aminte când fusese ultima dată aici - în 
'47? In '48? Se uită înspre Vallejo și văzu cafeneaua la care se 
gândea, o mirosi de la un cvartal distanţă. Avea în continuare 
același nume, Caffe Trieste, fapt pe care-l percepu ca pe un 
semn - „ia o cafea, nu ceva de băut”, însă, când deschise 
ușa, văzu un puști alb, roșcat, cântând la bongos, în timp ce 
un tip de culoare într-un pulover negru stătea lângă el urlând 
naiba știa ce - atât de tare, încât era greu să mai auzi și să 
mai înţelegi ceva în afară de strigătele și de pocniturile din 
degete ale celor de la mese. „Gagici cu ochii ca dudele, s-ar fi 
putut să spună omul. Jeleu de mentă. Ingerași cu maletă.” 

A dracu' lume boemă. Plecă. Undeva în orașul ăsta era un 
pahar-sondă plin cu whisky cu apă ce avea numele lui Fredo 
Corleone pe el. 

Se opri la alt local italienesc de care-și amintise, Enrico's, 


251 


ce arăta aproximativ la fel, cu excepţia afișului de-afară ce 
anunţa: „astă-seară jazz live!” Și-aici erau cei din lumea 
boemă, însă muzica suna parcă mai bine, așa că, ce mama 
dracului? Plăti cei trei dolari intrarea și se așeză la bar. Un 
pianist, un saxofonist și un toboșar cu bețe ce aveau la 
capete bureți. O adunătură de nebuni, însă Fredo își primi 
băutura și începu să dea din cap în sus și-n jos în același ritm 
cu bătăile tobei. Era singurul de-acolo îmbrăcat în costum, 
ceea ce, dintr-un motiv anume, părea să-i facă pe cei din jur 
să vină la el să-i vorbească despre „scenă” și să-i spună 
despre minunile ţigărilor cu marijuana. Rezistă tentaţiei de a 
le spune că se întorcea de la înmormântarea celui care 
obținuse cel mai mare profit de pe urma preţioaselor lor 
țigări. După încă un rând de băutură, începu să creadă că 
această formaţie era cam cea mai a dracului de bună pe care 
o ascultase vreodată. In scurt timp, stătea la o masă cu un 
grup mare de persoane, bărbaţi și femei, trăgând chiar dintr-o 
țigară cu marijuana atunci când îi venea rândul. Formaţia luă 
o pauză, iar un norvegian gras cu un fes pe cap se urcă pe 
scenă și anunță că după pauză va citi un haiku scris de el, iar 
trupa de jazz avea să cânte pe fundal. Fredo simţi o mână pe 
braţ. Era un tip c-o faţă lungă, cu favoriţi, în jur de treizeci de 
ani, îmbrăcat într-un pulover și cu ochelari de vedere prinși cu 
o panglică. 

— Am auzit că ești de la un studio de înregistrări, spuse 
bărbatul înroșindu-se la față. 

— Asta ai auzit, ha? 

Fredo își aminti vag că spusese această minciună când se 
așezase la masă. 

— Am o formaţie care o să cânte mâine aici, spuse 
bărbatul, și începu să-și descrie muzica în ceea ce probabil că 
era engleză. Mai mult o păsărească. _ 

„Ingeraș cu maletă”, își zise Fredo. Îl măsură din cap până-n 
picioare. Un poponar, fără îndoială. . 

— Eu sunt Dean, spuse bărbatul. Imi place costumul tău. 

— Ce plăcere, Dean, spuse Fredo. De ce nu stai jos? Numele 


252 


meu e Troy. 


Căutarea pilotului dispărut se încheie după câteva 
săptămâni, când fu găsit un cadavru pe fundul unei viroage 
de lângă râul Cuyahoga, nu prea departe de spital, blocat în 
grătarul unui canal colector. Murdăria și fluxul de apă în sine 
acceleraseră descompunerea. Ceea ce mai rămăsese din 
cadavru constituise festinul șobolanilor de apă. Faţa și ochii 
erau mâncaţi complet, iar când cadavrul fu ridicat pentru 
prima dată, din gură și din rect ţâșniră șobolani vii. Brăţara 
care i se pusese pilotului la spital (Gerald O'Malley, bărbat, 
caucazian, vârsta - 38 de ani) și ceea ce mai rămăsese din 
halat fură considerate autentice. Medicul legist stabili că 
rănile cadavrului erau aceleași cu cele pe care le suferise 
pilotul, recunoscu chiar și stilul distinct de a pune copci al 
chirurgului de la camera de gardă. Amprentele dentare ar fi 
putut fi de ajutor, însă autorităţile n-aveau nicio idee cine 
fusese Gerald O'Malley în realitate. Indiferent cine fusese și 
cum ajunsese din salonul de terapie intensivă pe fundul acelei 
viroage, bietul om era mort de-a binelea. 


253 


Capitolul 13 


Planul fusese ca Billy Van Arsdale și Francesca Corleone să 
zboare din Florida spre New York împreună cu fraţii 
Francescăi, cu mama ei și cu veșnicul logodnic al acesteia, 
Stan Beţivanul, însă părinţii lui Billy îi dădură acestuia cadoul 
de Crăciun mai devreme: un Thunderbird de două tone, care-l 
așteptase în ziua în care venise de la școală în rabla lui 
galbenă Joe College, un Jeepster vechi pe care Billy îl iubea 
mai ales pentru că-i ofensa pe părinţii săi și cu care reușise să 
se întoarcă la Palm Beach de la Tallahassee. Nu putea rata 
șansa de a merge la drum lung într-o mașină ca acel 
Thunderbird, îi spuse el Francescăi la telefon. Ea bănuia ce 
voia el de fapt să spună, însă nu făcu niciun comentariu și nici 
el nu mai zise nimic. Biletele de avion fuseseră deja 
cumpărate, însă părinţii lui Billy, care mergeau la schi în 
Austria, își sunară omul de contact de la agenţia de turism și-l 
puseră să se ocupe de rambursarea costului biletelor. 

În noaptea dinaintea călătoriei, Billy conduse până la 
Hollywood. Mai fusese acolo o singură dată, de Ziua 
Recunoștinței, la o lună după ce începuse să iasă cu 
Francesca, și făcuse o impresie bună asupra tuturor, cu 
excepţia lui Kathy, care fusese rece cu el tot timpul și care-i 
scrisese Francescăi după o săptămână ca să-i spună cât de 
dezamăgită era că proasta părere a Francescăi despre sine 
însăși ajunsese atât de departe. In traducerea Francescăi: 
Kathy era atât de geloasă, încât murea de ciudă. 

Cu toate astea, chiar și fără Kathy prin preajmă, după câte 
se părea, toţi ceilalți din familie își propuseseră să-l facă pe 

254 


Billy să se simtă prost. Chiar înainte să aibă șansa măcar s-o 
îmbrăţișeze pe Francesca, bunicul Francaviglia îl forță să 
meargă în camera alăturată și să-l ajute să monteze o toaletă 
nouă. În mijlocul operaţiunii, Nonna intră având o farfurie 
plină cu felii de portocale, de-o parte cele pe care le cultivase 
ea singură, iar de partea opusă cele care proveneau de la 
compania familiei sale, cerându-i să le guste și să spună care 
erau unele și care, celelalte. Merseră cu toţii să cineze la o 
speluncă de mâna a doua numai fiindcă vărul antrenorului de 
fotbal al lui Frankie era proprietarul. Frankie îl întrebă pe Billy 
de ce se făcuse înotător în loc de fotbalist, fusese oare exclus 
din echipa de fotbal? Francesca era cât pe ce să-i tragă un șut 
fratelui ei, pe sub masă, când Billy îi răspunse că exact asta 
se întâmplase și le relată o istorie amuzantă despre cum se 
petrecuse totul. Chip vărsă cola pe Billy. De două ori. Chiar e 
posibil ca un băiat de zece ani să-și verse băutura răcoritoare 
de două or! pe aceeași persoană, accidental? Toată lumea, 
mai puţin Francesca, părea să gândească astfel. 

Sandra îl supraveghe pe Billy cât timp acesta încărcă toate 
cadourile de Crăciun în portbagajul și pe bancheta din spate a 
mașinii (a cărei rabatare fusese punctul forte care o 
determinase pe Sandra să fie de acord cu această călătorie), 
după care îi însoţi pe Billy și pe Francesca până alături, la 
casa părinţilor săi, unde Billy fu exilat pentru a împiedica 
orice tentativă de intimitate. Nu era decât nouă jumătate, 
însă îi aștepta o zi foarte lungă. Singurul motiv pentru care 
Billy rămase peste noapte acolo - casa lui era la numai o oră 
distanţă - era pentru a putea pleca dis-de-dimineaţță și a-și 
respecta promisiunea de a conduce zi și noapte, douăzeci și 
patru de ore, direct până la New York, fără să se oprească la 
vreun hotel. 

— Și dacă chiar o să trebuiască să opriţi, întrebă Sandra, 
încă o dată, pentru vreun, Doamne fereşte, caz de forță 
majoră, ce-o să faceți? 

— O să luăm camere separate, mamă, intonă inflexibil 
Francesca. O să te sunăm să-ţi spunem că suntem OK. 


255 


— Când o să sunaţi? 

— Imediat, mamă. Haide, gata cu asta! 

— lar chitanţele pentru camerele alea separate? 

— O să ţi le arătăm ca să-ţi dovedim asta. Ca și cum asta ar 
fi putut demonstra ceva. Mamă, asta-i o nebunie! 

Sandra îl făcu pe Billy să repete aceeași litanie. El se 
conformă. Sandra dădu aprobator din cap și spuse că așa era 
bine, că avea încredere în ei și că îi era groază să se 
gândească la ceea ce s-ar putea întâmpla dacă ei aveau să-i 
trădeze vreodată încrederea. 

— Știu că vreţi să vă bucuraţi de un sărut de noapte bună, 
spuse ea, aşa că o să vă las singuri, OK? 

„Ipocrita”, gândi Francesca. Când maică-sa era de vârsta ei, 
era deja însărcinată. 

— Te iubesc, îi șopti Billy, aplecându-se ușor spre ea, iar ea 
îi șopti aceleași cuvinte topite în sărutul lui. 

Ca și cum ar fi fost declanșată automat, chiar atunci lumina 
de pe verandă se aprinse. 

— Îmi place familia ta, îi spuse Billy. 

— Nu ești normal. 

— Tu vrei să scapi de ei, însă toată lumea care n-are ceea 
ce ai tu ar vrea să aibă parte de asta. 

Nu era prima dată când se gândea cu teamă că Billy stătea 
cu ea doar pentru că era diferită, exotică, /ta/ianca aia, un 
mijloc de a-și șoca părinţii, însă nu dus până la extrem, cum 
ar fi fost să iasă împreună cu o negresă. Sau cu o indiancă 
asemenea colegei ei de cameră Suzy. Insă era prima dată 
când prinse curaj să spună ceva. 

— Ești sigur că nu mă iubești doar pentru familia mea? 

El clătină din cap și-și întoarse privirea. Imediat ea își dori 
să nu fi spus asta. Probabil că spusese sau gândise asta cu 
privire la fiecare fată cu care se întâlnise vreodată, incluzând- 
o aici și pe Francesca. În timp ce ea începuse deja să-și ceară 
scuze, el se aplecă și o sărută din nou, fără să o atingă cu 
altceva în afară de buzele sale calde, și rămase așa. Când ea 
deschise ochii, ai lui erau deja deschişi. 


256 


Înainte de amiază, a doua zi, se înregistrară ca soț și soţie 
la un mic hotel din faţa plajei, la nord de Jacksonville. 
Francescăi îi era teamă ca nu cumva recepţionerul să aibă 
ceva de obiectat - niciunul din ei nu purta verighetă -, însă 
Billy îi dăduse acestuia un bacșiș în timp ce-i trecea în 
registru. 

— Ai fi surprinsă, îi spuse el în timp ce se duceau spre 
cameră, câtă discreție poţi cumpăra cu douăzeci de dolari. 

Acum, în baie, Francesca își scoase neglijeul de-un verde 
pal pe care - știind că maică-sa avea să-i cotrobăie prin 
bagaje - îl făcuse sul și-l ascunsese în geantă. 

„Ei bine, gândi ea, iată-mă.” Se privea dezbrăcată, ca și 
cum acolo, în oglindă, ar fi fost altcineva. „O fată - o femeie - 
în ultimele clipe ale virginităţii sale.” Desfăcându-și nasturii, 
scoțându-și cureaua, dezbrăcându-se și dându-se puţin 
înapoi.  Ilmpachetându-și toate hainele, punându-le cu 
precauţie pe blatul de marmură, ca și cum i-ar fi fost teamă 
să nu explodeze. Atingându-se ușor pe burtă. Frecând cu 
mâinile semne rămase în piele, asemenea unor șănțulețe, de 
la bretelele sutienului, încercând să le facă să dispară. 
Răsucindu-se, întinzându-și gâtul ca să vadă cam cum arată 
din spate. Își atinge părul. Își folosește fixativul - 
pulverizându-l îndelung și uniform după care își scutură capul 
să vadă în ce parte are să i se aranjeze părul și cum va arăta. 
Işi dă cu parfum pe degete, apoi îl aplică în toate zonele 
recomandate de orice vânzătoare de produse cosmetice, 
după care își apleacă ușor capul și-și atinge smocul de păr 
negru dintre picioare, parfumându-l la rândul său. Sânii femeii 
sunt mari, însă (după cum observase Francesca, oftând) greoi, 
asimetrici: ca pieptul fetei de la ţară din tabloul ce reprezintă 
un câmp cu recoltă pe jumătate culeasă (sau ca ai maică-sii, 
ultima persoană din lume la care Francesca voia să se 
gândească acum). Femeia trage adânc aer în piept, chiar mai 
adânc acum; sânii i se ridică, ajungând la o formă cât de cât 
apropiată celor din revistele de specialitate. Aproape 
imperceptibil, se îmbujorează. Scoate din geanta ei maro cam 


257 


roasă un neglijeu de mătase, în mod clar unul scump, și-l ţine 
în faţa sa agăţat de breteluțele delicate. Işi scoate în afară un 
șold, după care pe celălalt. Se încruntă. Neglijeul este 
incontestabil frumos, însă, momentan, pentru ea ceva nu era 
în regulă cu el. Își ţine braţele întinse și-i dă drumul. Acesta 
cade, o biată țesătură, exact peste teancul de haine frumos 
aranjate. Ea rămâne în picioare goală, respirând de astă dată 
nu atât adânc, cât mai degrabă greoi. Goală. Nud. Insă fără a 
aduce cu o pictură. O femeie în carne și oase, tânără și 
speriată, epilată și pudrată, cu pielea de găină, tremurând în 
ciuda broboanelor de sudoare de pe frunte și de sub sâni, cu 
pieptul acoperit de o roșeață ușoară. Femeia își scutură capul 
și chicotește pe înfundate, după care zâmbește într-un mod 
ce probabil vrea să pară ademenitor sau măcar curajos. 
Deschide ușa. Stă cu faţa spre cameră. 

— OK, spuse ea („Eu sunt asta, gândi Francesca, cu vocea 
asta vioaie de fetiță?”), închide ochii. 

Işi încrucișează braţele și-și acoperă sânii, ascunzându-i, 
închide ea însăși ochii și-și face apariţia în incertitudinea și 
inevitabilitatea camerei alăturate. 


Își planificară opririle cu câţiva kilometri în avans, căutând 
staţii de benzină unde să nu trebuiască să aștepte după vreun 
angajat. Ca să reducă durata staţionării, băură cât mai puţin 
posibil. Nu mâncară nimic altceva decât sendvișuri, fructe și 
niște prăjiturele strufol/i din coșul de picnic pe care Nonna îl 
trimisese, dar, chiar și așa, Francesca îl avertiză pe Billy că 
avea să-i pară rău că mâncase atât de mult. Se presupunea 
că fiecare în parte avea să doarmă cât mai mult posibil în 
timp ce celălalt conducea, iar Francesca chiar încercase asta, 
însă între filmul celor patru ore petrecute la Sand Dollar Inn 
ce-i tot revenea în minte și viteza izbitoare cu care Billy 
conducea acel T-Bird, încercănd să recupereze cele patru ore, 
zburdând pe lângă TIR-uri și familii decente ce-și conduceau 
fără grabă Chryslerurile lor greoaie - ca să nu mai amintim de 
obiceiul lui Billy de a da radioul mai tare ori de câte ori găsea 


258 


un cântec R&B sau un cântec de pe discul acela nou al lui 
Johnny Fontane tot ce putuse să facă era să închidă ochii. 

Un ofițer de poliţie îi puse să tragă pe dreapta. Billy îi arătă 
permisul de conducere, talonul mașinii și alte documente, 
murmurând ceva despre „curtoazie”. În câteva momente, 
erau înapoi pe autostradă, neamendaţi, mergând la fel de 
repede. Donaţiile masive făcute de tatăl său în beneficiul 
Fratemal Order of Police” fuseseră amortizate încă o dată. 

— Asta-i Cardul-Meu-de-Liberă-Trecere, spuse Billy. 

Roși. 

„Ce lume cu fundu'-n sus”, gândi Francesca, în timp ce 
coniferele din Carolina se scurgeau în viteză pe lângă geamul 
ei, ca o masă amorfă. Billy, acest băiat mai mare din cauza 
căruia se urâse cândva pentru că fusese destul de stupidă să 
creadă c-ar putea să-l aibă, acest tip tare din campus, acest 
băiat bogat, redus în ochii ei la statutul de iubit, minunatul 
său iubit, dornic să o mulţumească, cerând favoruri în 
interesul ei, nebun după ea. Totul începuse în ziua în care 
plecase soră-sa. In acea zi Francesca îl cunoscuse pe Billy, 
însă faptul că Billy se îndrăgostise de ea, oricât însemna el 
pentru ea acum, fusese o chestie de noroc. 

In copilărie, Kathy fusese întotdeauna cea deșteaptă dintre 
cele două gemene. Francesca era cea frumușică, sau cel puţin 
mai interesată de aspectul ei; fetișcana. Kathy era cea 
boemă; îi plăcea muzica de jazz mai nonconformistă și să 
fumeze pe furiș. Francesca era fata cea bună și catolica 
ferventă. Francesca era majoretă și participa la baluri la 
Homecoming Court. Francesca își făcea temele, sau se 
prefăcea că și le face, într-o ceainărie. Francesca avea nu una, 
ci două fuste înfoiate. Insă fără Kathy prin preajmă, Francesca 
- fără să-și dea seama - umplea acea parte din ea, golul pe 
care îl lăsase sora ei devenina într-un fel sau altul Kathy. La 
momentul respectiv își spusese că toate cumpărăturile pe 
care le făcuse în primele săptămâni ale semestrului erau 
pentru colega ei de cameră, Suzy, chestie de pe urma căreia 


58 Cea mai importantă organizaţie a poliţiştilor americani. (n.tr.) 
259 


puteau profita amândouă și un mijloc prin care s-o determine 
pe Suzy să nu mai poarte rochiile și șorţulețele alea 
îngrozitoare, de copil, cu care-și făcuse apariţia. Abia apoi 
băgă Francesca de seamă că-i transformase garderoba într- 
una asemănătoare cu a lui Kathy - lucruri negre și roșii, cu 
malete și pantaloni largi. Mai mult decât atât, Francesca nu 
putea să-și amintească să fi luat decizia de a începe să 
fumeze marca de ţigări pe care o fuma sora ei, însă când 
deschidea geanta asta găsea acolo. Fumatul era probabil o 
consecinţă a studiului. Nu luase niciodată cu bună știință 
decizia de a învăţa mai mult, însă, fără niciun fel de motiv 
anume, înțelesese din senin că era unul dintre copiii deștepţi 
din clasă, căci profesorii ei, ori de câte ori erau în impas, 
negăsind răspuns la întrebările puse, îi căutau din priviri 
mâna ridicată conștiincios ca să poată trece mai departe. 
Oare ce fusese la început, oul - senzaţia de bine pe care o 
avea în clasă știind că este una dintre cele mai bune eleve - 
sau găina - nopţile petrecute aplecată peste masa de lucru, 
fumând și făcând cerculeţe în lumina înceţoșată și calmă a 
veiozei de pe masă? 

De mai multe ori, îl văzuse pe Billy Van Arsdale studiind în 
bibliotecă alături de o fată sau ieșind de la cinema cu o alta 
sau dintr-unul din barurile de pe Tennessee Street cu o altă 
fată. Uneori, și Francesca ieșea cu cineva (cu studenţi din 
anul întâi, nimic special) sau într-un grup de studiu. 
Intotdeauna Billy dădea din cap în semn de salut, adesea se 
uita în ochii ei, ocazional chiar se oprea și făcea glumiţe sau 
schimba câteva cuvinte cu ea. Ea îl dispreţuia pentru că o lua 
în râs astfel. Era rece cu el, însă politicoasă, și-i era teamă că, 
dacă încerca să-l ignore sau, și mai rău, să-i taie elanul, avea 
s-o pună și mai rău în încurcătură. Pentru moment, ea nu-și 
dăduse seama că apelase la tactica favorită a lui Kathy - într- 
adevăr, singura ei tactică - de a-i face pe băieţi s-o placă. 
Francesca ar fi putut să nu afle niciodată că exact asta făcea - 
indiferent cât de stângaci - dacă n-ar fi fost Suzy, care era în 
Glee Club cu fratele mai mic al lui Billy, de altfel mai mare și 


260 


mai puternic, George. Într-o bună zi, în timp ce studiau pentru 
examenele de la jumătatea semestrului, Suzy îi spusese 
Francescăi că, dacă n-avea grijă și mai făcea multe nazuri, 
Billy Van Arsdale n-avea să-și mai ia niciodată inima în dinţi 
să-i ceară să iasă cu ea. 

„Mai făcea multe nazuri?” Era ridicol. Francesca era prea 
drăguță, prea dornică să mulţumească pe toată lumea, 
lipsindu-i tupeul necesar de a încerca să obţină ce voia făcând 
pe dos. Francesca îi răspunsese lui Suzy că nu era întreagă la 
minte, însă Suzy îl citase pe George, care la rândul său citase 
o conversaţie pe care o avusese cu fratele său legată de 
faptul dacă avea sau nu ore în comun cu fata asta, Francesca 
Corleone. „De ce vrei să știi?” îl întrebase George. „Fără niciun 
motiv”, spusese Billy. „Ce, îţi place de ea?” îl întrebase 
George. „Cap pătrat, taci din gură, spusese Billy, ești cu ea în 
clasă sau nu?” „Credeam că mi-ai spus să tac din gură”, îi 
răspunsese George. „Hai că ești de belea”, îi spusese Billy și-l 
lovise ușor cu pumnul în braţ, după care îi spusese s-o lase 
baltă. lar George îi spusese că n-avea niciun fel de ore 
comune cu Francesca, dar că era prieten cu colega ei de 
cameră. „De unde știi că au spus toate astea?” o întrebase 
Francesca, iar Suzy răspunsese că nu știa, dar oare George nu 
ar fi avut niciun motiv s-o mintă? Francesca se gândise la 
modul în care fraţii ei vorbeau între ei și hotărâse că Suzy, un 
copil singur la părinţi, n-ar fi putut inventa asta. Data 
următoare când Francesca se întâlnise accidental cu Billy nu 
făcuse nimic mai mult decât să prelungească puţin contactul 
vizual, însă, în mod sigur, asta îi ieșise. În câteva secunde, el 
îi ceruse să iasă împreună. Ştia un restaurant grozav din 
provincie. H-Bomb Ferguson cânta acolo; hitul său se numea 
She 's Been Gone, auzise ea de el? „Nu pot să spun că am 
avut plăcerea”, răspunsese Francesca, încercând și nereușind 
să-și reţină zâmbetul și să nu se mai înroșească la faţă. A 
doua zi, cucoana de la administraţie ciocânise la ușă și-i 
dăduse Francescăi un singur trandafir roșu și un plic 
conţinând un album H-Bomb Ferguson '45. Peste două zile, 


261 


avuseseră prima întâlnire. Două luni mai târziu, iată-i aici. 
Gonind spre nord. 

Privindu-l acum, dar prefăcându-se că n-o făcea, putea să 
vadă - acum că văzuse tot ce fusese de văzut la el, acum că 
se culcase cu el și, chiar dacă mai fusese probabil cu o sută 
de fete, se dovedise că el era cel demodat și puritan, iar ea 
cea curioasă, arătând, întrebând, încercănd diverse chestii 
(da, a durut ceva; da, de patru ori în patru ore fusese cam 
mult pentru prima oară), acum că era convinsă că se iubeau 
în toate felurile în care o fac adulţii - că Billy Van Arsdale nu 
era ceea ce-și închipuise ea în prima zi de școală. Era puțin 
cam scund, cu ochi ca ai unui câine de vânătoare și cu un 
zâmbet strâmb pe care ea-l găsea drăguţ, dar în mod sigur n- 
ar fi mers la un actor de cinema. Părul său blond era 
întotdeauna răvășit. Avea garderoba unui avocat dintr-un 
orășel din sud - costume din stofă, reiat și în, ceas de buzunar 
atârnând de-un lănţișor (îi aparținuse unchiului bunicului său, 
care fusese judecătorul-șef al Curţii Supreme din Florida), 
cămăși nu foarte extravagante de bumbac croite în stil 
egiptean, cu manșetele roase - și nu se știe cum, la scurt 
timp după ce se îmbrăca, indiferent de ce purta, hainele i se 
șifonau rapid. Era un dansator cu adevărat îngrozitor, și părea 
că nu-și dădea seama. Pe lângă asta, mai și cânta melodii pe 
care abia dacă le știa. Râdea printre dinţi, ca un personaj de 
desene animate. Părinţii săi se urau reciproc și-i neglijaseră 
pe el și pe fratele său. Mult iubita femeie de culoare care-l 
crescuse se sinucisese după ce fiul său fusese ucis în 
Mississippi de Ku Klux Klan, iar Billy fusese cel care o găsise, 
căzută și ghemuită pe podea, cu stomacul plin cu tot ce 
găsise într-un dulăpior de medicamente. Se ducea la psiholog 
o dată pe săptămână și vorbea despre asta ca și cum n-ar fi 
fost nimic de care să-i fie rușine. Toate astea lăsau să se 
înțeleagă că nu faptul că arăta fără îndoială bine, 
multitudinea lui de talente sau viaţa perfectă ca dintr-o carte 
de povești îi aduseseră toate acele fete și președinția 
comitetului studenților. Se născuse să fie politician: pe de-o 


262 


parte datorită numelui său Van Arsdale și însemnătăţii 
acestuia în Florida, pe de altă parte datorită manierelor sale 
desăvârșite și naturii sociale și, nu în ultimul rând, datorită a 
ce era greu de definit. Era mai mult decât charismă, credea 
Francesca. Era ceva aproape de magnetism. 

Cu excepţia unei bucăţi de drum din Virginia, Billy conduse 
tot timpul. Francesca adormi în cele din urmă, și dormea când 
îi simţi mâna lui Billy pe umăr și se trezi buimacă, 
dezorientată, la vederea strălucirii supărătoare a zăpezii ce 
venea de sus. 

— M-am gândit că ai vrea să vezi asta, spuse el, arătându-i 
cu degetul New Yorkul undeva la linia orizontului. Orașul tău. 

Ea se ridică frecându-se la ochi. Billy era în mod clar 
mândru de ceea ce realizase, de faptul că-i oferise această 
priveliște miraculoasă. Ea nu era sigură că mai văzuse 
vreodată orașul dinspre Jersey. Era o priveliște ameţitoare, 
însă nu avea nimic din ceea ce arfi părut a fi acasă. 

— E frumos. 

— Nu ești entuziasmată? întrebă el. 

— Eşti OK? Ți-e somn? Ai mai condus până acum pe 
zăpadă? Cât e ceasul? 

Da. Nu. Adesea în vacantele de schi. Erau în grafic. 
Recuperaseră toate cele patru ore. 

— Te iubesc, spuse ea, aplecându-se spre el să-i sărute 
obrazul ţepos. 

— Numele este Junior Johnson, doamnă, spuse el, vorbind 
cu un accent sudic. La dispoziţia dumneavoastră. 

— Cine-i Junior Johnson? 

Un șofer de curse care-și dezvoltase la început măiestria în 
ale  condusului scăpând de agenţii federali în timpul 
prohibiţiei. N-auzise niciodată de Junior Johnson? După cum se 
dovedise ulterior, un văr mai îndepărtat al mamei lui Billy. 

— Ah, reacţionă Francesca. Deci de-aici își trage originile 
norocul familiei Van Arsdale. 

Billy începu să spună ceva, dar se opri. 

— Este în regulă, spuse ea. Intreabă-mă o dată! 


263 


— Nu-i nevoie, zise el. 

— Ești sigur? 

Mai discutaseră asta și înainte. Ea-i spusese că tatăl ei se 
răzvrătise împotriva tuturor și că afacerile lui erau perfect 
legale. Compania sa de import-export se numea Fraţii 
Corleone, dar numai pentru a-i respecta dorinţa tatălui lor. 
Fusese singurul dintre frați implicat în asta. 

— Asta-i o chestie despre care nu se discută, OK? Întreabă 
chiar acum tot ce vrei să știi în legătură cu asta, însă, 
indiferent ce faci, nu mă face de râs în faţa familiei mele. 

Se întoarse spre ea, cu gura căscată. 

— Nu-mi vine să cred că îţi trece prin cap că aș... 

— Nu-mi trece, replică ea. N-ai face-o. Suntem doar obosiţi. 
Îmi pare rău. Să mergem! 

Era Ajunul Crăciunului, și, cu toate astea, traficul de 
dimineaţă era îngrozitor. Până în Long Beach, pierduseră deja 
o oră din cele pe care le recuperaseră. 

Doi bărbaţi bondoci în niște pardesie lungi ieșiră de sub 
porticul de piatră de la intrarea grupului de case în semicerc 
deţinut de familia ei. Billy lăsă geamul în jos. Francesca putea 
să miroasă ce mâncare se gătea în interiorul casei bunicii 
sale, aflate la vreo cincizeci de metri distanţă. Se aplecă 
peste genunchii lui Billy, astfel încât gărzile s-o poată vedea. 

Unul dintre bărbaţi o luă drept Kathy și spuse că-i părea rău 
că nu recunoscuse mașina și nici pe ea la început, fără 
ochelari. 

„Ochelari?” 

— De fapt, sunt Francesca, spuse ea. 

Bărbatul dădu din cap aprobator. 

— Ni s-a spus de-un Silver Hawk, nu de-un Thunderbird. 
Cred că mama ta nu cunoaște mașinile prea bine. Intraţi mai 
repede. Sună întruna de câteva ore. 

Exteriorul casei bunicilor săi - cea mai mică și cea mai 
puţin ostentativă din ansamblul semicircular de clădiri, toate 
opt aflate în proprietatea familiei sale - era nedecorat. Bunica 
ei era încă în doliu. Cu niciun fel de instalații de lumini sau de 


264 


coronițe, casa părea și mai mică. Diminuată. Peste drum, vila 
în care ea și familia ei locuiseră o dată stătea acolo goală, 
cufundată în întuneric. Cineva făcuse un om de zăpadă în 
grădiniţa din faţă și atârnase de ușă o coroniţă de mărimea 
unei roţi de camion. 

Chiar înainte ca Billy să apuce să intre pe alee, familia 
Francescăi începuse deja să năvălească din casa bunicii, 
având-o în frunte - dintre toţi cei de faţă - pe sora ei 
geamănă, cea boemă și lipsită de vlagă, purtând niște 
ochelari de vedere mari și ţopăind peste peluza acoperită de 
zăpadă, da, ca o majoretă. 

— Ți-e foame? îl întrebă Francesca pe Billy. 

— Sunt hămesit, răspunse acesta. 

— la-o încetișor, spuse Francesca, dar nu exagera, sau o să 
creadă că nu-ţi place de ei. 

Deschise ușa și fu lovită de valul de frig - „cum ar fi putut 
să trăiască o viață aici, în gheţăria asta?” - și mai apoi de 
Kathy, a cărei îmbrăţișare o izbi de aripa mașinii. Ţopăiră în 
sus și-n jos și chiuiră, ceea ce Kathy nu făcuse și nici măcar 
nu se gândise s-o facă de ani de zile. Deși cu ocazia Zilei 
Recunoștinței întâlnirea lor fusese similară. Abia când se 
desprinseră din îmbrăţișare ca să se uite una la alta și simți 
vântul rece ce-i bătea în faţă, Francesca își dădu seama că 
plângea. 

— Ţi-ai pus ochelari, spuse Francesca. 

— Ești gravidă, îi răspunse Kathy, după care se dădu înapoi 
ca să facă loc și restului familiei. 

Francesca, buimacă, fu acoperită complet de îmbrăţișările 
și de sărutările lor. Kathy se legănă pe călcâie și, zâmbind, îi 
făcu un semn cu mâna ce părea inocent, deși ochelarii făceau 
ca expresia feței să fie și mai greu de citit. Francesca știa că o 
persoană putea să rămână însărcinată când făcea prima dată 
dragoste și mai știa și că modul în care procedase Billy nu 
fusese sigur din acest punct de vedere - se retrăsese repede, 
îi apucase mâna și-o pusese să-l strângă cu putere. Însă nu 
era în perioada propice a lunii. Și, oricum, gemene sau nu, 


265 


cum ar fi putut Kathy să știe asta? 

Billy ridică pe un umăr un sac de plasă, plin cu portocale 
Van Arsdale, iar pe celălalt unul cu grepfrut. 

— Unde-i pomul? întrebă Billy. 

— Ce pom? întrebă Kathy. 

O luase în brațe pe Mary, adorabila fetiță a mătușii Kay, 
ținând-o lipită de unul dintre șolduri, ca o mamă. 

— Ce pooom? repetă Mary. 

— Pomul de Crăciun, spuse Billy. Ca să punem cadourile 
sub el. 

— Noi suntem italieni, Billy-Boy, zise ea. Nu avem pom de 
Crăciun. 

— Noi suntem italieni, Bee-Boy! strigă Mary. 

Cel puţin asta era Kathy cea de odinioară. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse Francesca, sigur că 
avem pom de Crăciun acasă. Doar bunica n-are pom de 
Crăciun. Pune-le lângă presepe”. 

Bunică-sa plescăi dezaprobator din limbă la auzul expresiei 
„Pentru numele lui Dumnezeu”. Billy dădu din cap. 

— O, cum să-i spun... zise Francesca. O scenă a nașterii 
Domnului. 

Se opri și se uită la Kathy, care înțelese întrebarea nerostită 
și dădu din cap: da, presepe era destul de sfântă ca să fie 
potrivită cu doliul bunicii Carmela. 

— În sufragerie. O s-o vezi. 

Mama Francescăi își arcui o sprânceană, ridică brațul stâng 
și se uită la ceasul de la mână. 

— Ninsoarea, spuse Francesca. Ne-a încetinit. 

— A nins tot drumul? întrebă maică-sa. 

— De la D.C. încoace, spuse Francesca, doar bănuind asta, 
căci dormise. 

— Nu, pe bune chiar aţi scos un timp bun, interveni un tip 
chel. 

Apoi se prezentă ca fiind: 


59 Scenă biblică miniaturală reprezentată din figurine (în italiană, în 
original) 
266 


— Ed Federici, un prieten al mătușii voastre. 

Kathy îl menţionase într-o scrisoare; el și mătușa Connie 
erau logodiţi, chiar dacă anularea căsătoriei anterioare nu 
fusese pronunţată. 

— Eu așa aș spune. Cu așa o vreme. 

Stan Jablonsky fu de acord. 

— N-o mai bate la cap, spuse el, făcându-i cu ochiul 
Sandrei, ceea ce Francescăi i se păruse întotdeauna enervant. 

— Mama voastră s-a trezit dis-de-dimineaţă și s-a tot uitat 
după voi. 

Cei doi logodnici luară restul bagajelor și al pachetelor, iar 
pe drumul spre casă începu interogatoriul lui Billy privind 
rutele pe unde o luase, podurile, scurtăturile și consumul de 
combustibil la suta de kilometri. 

Cum e posibil ca, la un Crăciun în familie, numai intruși; 
ăștia doi să fie singurii bărbaţi prezenţi? Stan, care era logodit 
cu maică-sa de trei ani fără niciun fel de dată clară pentru 
nuntă, și contabilul, care se ocupa de taxele familiei sale, 
logodit cu o femeie încă măritată? Cel mai important dintre 
toți bărbaţii familiei, tatăl Francescăi, Santino, era mort. 
Bunicul ei, care întotdeauna râdea, iubitul epicentru al 
oricărei întruniri de familie, era și el mort. Unchiul Mike nu 
avea să vină (era fie în Cuba, fie în Sicilia cu afaceri - ea 
auzise că în ambele locuri, poate chiar era în ambele, însă de 
Crăciun? Bunicul Vito probabil că se răsucea în mormânt). 
Familia Hagen se mutase la Las Vegas, și n-aveau să vină nici 
ei. Unchiul Fredo era așteptat să apară încă din ziua 
precedentă, însă după câte se părea sunase și spusese că s- 
ar putea să nu mai vină deloc. Unchiul Carlo părea a fi 
dispărut de pe faţa pământului. 

Nu erau decât cei doi jalnici logodnici. Și Billy. Billy al ei. 

Francesca îl privi cum pleacă, dorindu-și să-l salveze de o 
după-amiază de jocuri de cărţi, fotbal la televizor și snackuri 
oferite la nesfârșit, și deodată simţi cum i se înmoaie 
picioarele de dorinţă pentru el - oare chiar se întâmplase 
asta, acolo în Jacksonville? Insă fu împinsă departe de el, fără 


267 


niciun fel de putere de împotrivire, de valul de femei care o 
târâră rapid, ca într-un vis, în bucătăria fierbinte și îmbibată 
de mirosuri: o fortăreață a dragostei statornice peste care nu 
trecuse timpul. 

Nori de aburi și de faină, vasele de ulei de pe foc, blatul de 
bucătărie pe care erau întinse foile de aluat, hârtia cerată 
acoperită cu fileuri de pește proaspăt, sărat și piperat. 
Cuptorul acela alb, greoi, o piesă de muzeu care probabil că 
era mai bătrân decât ei toți la un loc. În camera alăturată, la 
pick-up fusese pus același disc cu melodii de Crăciun '45 care 
plutiseră parcă în această bucătărie toată viaţa Francescăi: 
Caruso, Lanza, Fontane, tot ce voiai. Copiii intrau și ieșeau, 
totdeauna târându-se pe jos, mâncând tot felul de resturi 
rămase de la dulciuri. Mătușa Kay era în picioare la chiuvetă, 
spălând vase până când venea momentul să facă unul dintre 
puţinele chestii pe care știa să le facă. Mama ei, Sandra, 
hotărâtă și cu picioarele pe pământ, și mătușa Connie, 
deranjantă și înverșunată, nu se plăcuseră niciodată, însă în 
această bucătărie își anticipau mișcările și nevoile una alteia 
ca și cum ar fi fost Fred Astaire și Ginger Rogers. Angelina - 
matușa bunicii, din Palermo, care trebuie să fi avut acum vreo 
sută de ani și care încă nu știa o boabă de engleză - stătea 
jos, așezată în colț în spatele unei mese, adunând 
ingredientele care-i ieșeau în cale. Și, desigur, bătrâna 
Carmela supraveghea totul, răstind instrucţiuni, băgându-se 
să facă ea însăși cele mai complicate sarcini, toate astea cu o 
dragoste de-o viaţă pe care n-o mărturisise niciodată. 

Kathy îi arătă cu degetul o piramidă de vinete albe ca 
laptele, după care îi dădu Francescăi un cuţit de bucătărie și o 
sticlă abia desfăcută de suc de cireșe negre Brookdale, 
acoperită cu un strat de gheață ca o promoroacă. După ce se 
uită la sticlă - normal că n-ar fi putut să facă rost de ea în 
Florida -, Francesca izbucni din nou în plâns. Unde dispăruse 
fata cea puternică? Unde era acea parte din ea care se 
transformase în Kathy? 

— Ah, lacrimile dulci de bucurie, spuse bunica ei în italiană. 


268 


Își ridică puţin cana de cafea ciobită, aceeași pe care 
Francesca o știa dintotdeauna, cu imaginea ștearsă a 
Insulelor Hawaiiene acum acoperite cu o crustă de aluat și de 
alte ingrediente. 

— Pentru o cena de Natale ca lumea, acesta este 
ingredientul cel mai important dintre toate! 

Cine n-ar fi fost mișcat de această afirmaţie, ieșită de pe 
buzele unei femei rămase văduvă de mai puţin de-un an? 
Toate celelalte femei se îngrămădiră să-și găsească propriile 
cești, căni sau sticle și le ridicară. 

Lipită de ceafă, Francesca simţi faţa lui Kathy, mai precis 
brațul ramei ochelarilor acesteia. 

— Nu ești decât o mare tocilară, îi șopti Kathy și, împreună, 
gemenele râseră exact la fel. 


La slujbă, Francesca trebui să-i șoptească întruna lui Billy, 
care nu mai pusese piciorul în vreo biserică catolică până 
atunci, instrucțiunile necesare. Era stângaci, dar stângăcia îl 
făcea simpatic, așa cum stătea în genunchi și-și făcea cruce 
ca și cum ar fi fost pe ringul de dans. Cu toate astea, ea putea 
simţi ochii lui Kathy aţintiţi asupra lui Billy, chiar dacă Billy nu- 
și dădea seama de asta. Putea s-o audă pe Kathy spunând că 
acesta era genul de chestie care acum era atrăgătoare, dar 
care avea să o înnebunească mai târziu, deși Kathy - care 
stătea la capătul îndepărtat al stranei, ţinând-o strâns pe 
biata Zia Angelina - nu spunea nimic în afara imnului religios 
și a litaniei. 

Când clopotul bisericii bătu pentru căinţă, Francesca își 
strânse pumnul și se bătu în piept ușor de patru ori, fiecare 
lovitură pentru fiecare oră petrecută la Sand Dollar Inn. La 
balustrada altarului, repetă gestul, câte o lovitură pentru 
fiecare dată când făcuseră dragoste. Întorcându-se spre 
strană, își tinu ochii plecaţi, penitentă, fără să se uite la Billy, 
însă, de îndată ce îngenunche și termină rugăciunea, se așeză 
la loc pe bancă și-i luă mâna. Abia atunci își dădu seama că 


50 Cina de Crăciun (în italiană, în original) 
269 


mătușa Kay - așezată lângă ea, încă în genunchi, cu buzele 
murmurând o rugăciune în tăcere - se împărtășise la rândul 
său. 

— S-a convertit, spuse Kathy în drum spre casă. 

— Am văzut, dar după toţi anii ăștia? întrebă Francesca. 
Pentru copii, nu-i așa? 

Erau în T-Bird-ul lui Billy. 

Kathy își arcui o sprânceană. Chiar și cu ochelari, semăna în 
mod tulburător cu mama lor. 

— Per l'anima mortale di suo marito. 

Pentru sufletul muritor al soțului său. 

Sufletul muritor al soțului său? Francesca se încruntă spre 
sora ei. 

— Se duce zilnic, spuse Kathy. Exact ca bunica. Și din 
același motiv. 

— Toată lumea se duce din același motiv. 

Francesca nu reușise încă s-o ia pe soră-sa deoparte și s-o 
întrebe ce naiba avea în cap când îi spusese: „Ești gravidă”. 

— Mai mult sau mai puţin. 

Kathy făcu ochii mari, exasperată. 


În ciuda sau poate mai ales din cauza absenţelor grele 
resimţite de aproape toată lumea în jurul mesei, masa 
tradițională de Crăciun a familiei Corleone cu cele șapte feluri 
de pește fu la fel de plină și de bogată ca întotdeauna. Vinul 
curse fără limită, femeile servindu-se acum cu vinul care, în 
anii trecuţi, era băut doar de bărbaţi. În timpul primelor feluri 
de mâncare, se citiră pe rând scrisorile de Crăciun ale copiilor, 
în care-și exprimau în mod sincer și deschis dragostea față de 
părinţi, de la cel mai tânăr până la cel mai bătrân. Remarcile 
erau cu atât mai greoaie și mai enervante cu cât cei care le 
scriseseră erau mai în vârstă, însă fiecare scrisoare fu primită 
cu urale stridente, culminând cu scrisoarea din partea mătușii 
Connie. Era pentru prima dată în mai mult de treizeci de ani 
când Carmela Corleone primea numai o singură declaraţie de 
dragoste filială - un moment delicat, pe care Connie, spre 


270 


uimirea multora, îl alungă cu o scrisoare atât de veselă, încât 
continuă să treacă din mână în mână și pe durata 
următoarelor feluri de mâncare. 

De asemenea, toate inimile se aprinseră când fu istorisită 
singura imixtiune a lui Vito Corleone în viaţa sentimentală a 
copiilor săi - întâlnirea pe nevăzute pe care i-o aranjase cu 
mulţi ani în urmă lui Connie, la scurt timp după ce începuse 
să iasă cu Carlo Rizzi, la care-l cunoscuse pe un băiat drăguţ 
care abia absolvise colegiul cu o diplomă în economie. 
Relatarea plină de viaţă a lui Ed Federici, care se tot scuzase 
că n-are talent de narator, a acelei întâlniri dezastruoase o 
făcu pe Mama Corleone să strecoare între două feluri de 
mâncare un toast cu șampanie pentru fericiţii fidanzati”. 

Și ce feluri de mâncare erau! Picioare de crab și cocteil de 
creveţi. Baccala*? prăjit și calamar umplut. Midii fierte în sos 
marinat cu paste subțiri proaspăt făcute. Și, în cele din urmă - 
cel puţin până la pauza dinaintea desertului, plătică umplută 
cu spanac, roșii uscate, mozzarella și numeroase alte 
ingrediente secrete pe care Zia Angelina le adăugase atunci 
când nu se uitase nimeni. 

— Riscul unui atac de cord, spuse Ed Federici, cu palmele 
pe masă, arătând la fel de năuc ca și cum tocmai descoperise 
că i se furase mașina din parcare, se triplează în prima oră 
după o masă grea și îmbelșugată. 

Stan se dăduse bătut la jumătatea ultimului fel de mâncare 
și dormea în camera alăturată, scăldat în lumina televizorului, 
unde se transmitea un meci de fotbal la care nu se uita 
nimeni. Numai două persoane continuau să mănânce; 
Frankie, care se înfrupta ca un campion, și Billy, care se lupta 
cu plătica asemenea unuia care găsise aur și încerca să-și 
aducă aminte de ce era atât de valoros. 

Connie îl făcu pe Ed să tacă printr-un „șșșt” expresiv și 
printr-o palmă dată peste creștetul capului său roșcat, ce 
chelise prematur. 


61 Logodnici (în italiană, în original) 
62 Cod uscat şi pus la soare (în italiană, în original) 
271 


— Dacă aude mama ce-ai spus, ea o să fie cea care o să 
aibă atacul de cord. 

Băuse vin cu același spor întreaga zi și abia ce desfăcuse o 
nouă sticlă de Marsala. Palma, teoretic dată în joacă, fu destul 
de tare încât cei care erau pe fază să tresară. Mai multe 
persoane din celelalte camere își băgară repede capetele pe 
ușă să vadă ce s-a întâmplat. Palma lăsă pe creștet o urmă 
înroșită. 

Francesca îl luă pe Billy de la masă și-l duse în vechiul birou 
al bunicului său chiar când mătușa Kay terminase de strâns 
masa copiilor. 

— Ai mâncat pe săturate, Billy? întrebă Kay. 

— Da, doamnă, zise și se așeză cu greutate pe canapeaua 
de piele lipită de perete. 

— Trebuie să mai faci puţin loc și pentru desert, spuse Kay, 
zâmbindu-i compătimitor. Hei, l-a văzut careva pe Anthony? 

— Cred că-i afară, spuse Billy. Cu Chip și cu o ceată de copii 
din familia Clemenza. 

Aceștia erau copiii copiilor cu care Francesca obișnuia să se 
joace când era de vârsta lui Chip. Acum toţi acei tovarăși de 
joacă aveau propriile familii și locuiau în casele din josul 
străzii. 

Rămăseseră singuri. 

— Te-ai descurcat bine, iubitule. Mi-e clar că toată lumea te 
place. 

— De ce zâmbești așa? întrebă el, întinzându-se de-a 
curmezișul canapelei și ţinându-se de burtă. 

Ea se lăsă în genunchi lângă el. 

— Să nu crezi c-a fost o masă gratuită, șopti ea. Așa că 
trebuie să plătești, gagiule. Sărută-mă! 

El se conformă. Și fu un sărut lung, nu genul de sărut la 
care Francesca se gândise c-o să aibă parte în această casă. 
Când deschise ochii, luminile sclipeau aprinzându-se și 
stingându-se. 

— Nu mă faceţi să arunc cu apă rece peste voi, spuse 
Kathy. Haide! La farfurii! Mișcă! Eu le spal, tu le ștergi. 


272 


Billy se întinse înapoi pe spate, cu aceeași expresie de 
saţietate pe care o avusese și la hotel, și flutură din degete. 

Normal că femeile adunaseră o grămadă de vase după o zi 
întreagă. Francesca se uită la vraful de farfurii, cuțite, pahare 
de vin, boluri și sticluţe și aprecie că avea să-i ia vreo zece 
minute să le strângă. De la un aparat de radio mic, pe care 
Kathy îl găsise undeva, răzbătea o melodie de jazz. In colț, 
într-un scaun de lemn ce scârțâia îngrozitor, Zia Angelina 
sforăia. Altminteri, gemenele erau numai ele, singure. 

— Unde-i bunica? întrebă Francesca. 

— La liturghie. Doar ce-a plecat împreună cu mătușa Kay. 

— A doua oară? Glumești! 

— Du-te și uită-te! Mașina pornește chiar acum. 

Kathy îi făcu semn cu capul spre Angelina. 

— Slavă Domnului că sforăie, spuse Kathy. Altfel ar fi trebuit 
să verificăm tot timpul să vedem dacă n-a murit. Nu te uita la 
mine așa! E surdă, pe lângă faptul că nu știe o boabă de 
engleză. 

— Pe cât vrei să facem pariu că înțelege mai mult decât 
lasă să pară? 

— Oh, vrei să spui ca Bee-Boy? 

— Despre ce vorbești? 

— Crezi că toţi ceilalți sunt atât de orbi... 

— Nu cred despre nimeni nimic. 

— ... însă tu ești cea oarbă. Minunea aia de băieţel mucos 
de-aici, care doarme în biroul lui bunicu' - asta înseamnă ceva 
tupeu, nu crezi? Nu vezi că nu face altceva decât să se 
folosească de tine? 

— Se folosește de mine? întrebă Francesca. Ce, te-ai întors 
la vremurile din liceu? Eu l-am dus acolo. 

— Da’ ce ești tu, Prinţesa Târfă din Tallahassee? 

Ochelarii ei erau pe jumătate aburiţi de la apa caldă, însă 
continuă să și-i ţină pe nas. 

— Ţi-ai pierdut minţile. De fapt, e foarte trist. Îmi pare rău 
pentru tine. 

Francesca apucă un platou de porțelan în formă de pește și 


273 


ridică dintr-o sprânceană. 

— N-am idee, spuse Kathy, înghesuie-l acolo cu vasele alea 
pe raftul de sub telefon. Chiar nu-ți dai seama că Billy este 
aici numai pentru a trăi experienţa unui Crăciun a-u-ten-tic în 
sânul Mafiei? Pentru el nu suntem decât o adunătură de 
macaronari amărâţi. Ceva de care să râdă în fața unui pahar 
de whisky la clubul de iahting cu Skip și cu Miffie, amintindu-și 
de anul în care văzuse niște gangsteri dago cu mitralierele 
băgate în cutii de vioară. 

Anthony Corleone își cărase vioara tocmai din Nevada doar 
pentru a le cânta Silent Night - nu prea bine, însă fusese un 
dulce. 

— Nici măcar n-am de gând să mă-nvrednicesc să-ţi dau 
vreun răspuns. 

Kathy ciocni un pahar de vin de robinet și-l sparse. Nici 
măcar nu înjură. Se tăie. Sângera asemenea unei fecioare 
deflorate, însă chiar nu era nimic serios. Curăţară împreună 
rana fără să spună nici măcar un cuvânt. Francesca îi puse un 
bandaj. 

Kathy oftă, întâlni privirea surorii sale și spuse ceva cu-o 
voce atât de joasă, încât Francesca trebui s-o roage să repete. 

— Am spus, șopti Kathy, că ăsta-i adevărul adevărat. 

— Ce-i adevărul adevărat? 

Kathy îndepărtă spuma și mizeria rămase pe chiuvetă și-i 
spuse Francescăi să-și ia haina. Merseră până în colţul cel mai 
îndepărtat al curții, se ascunseră în spatele luminilor de la 
proiectoare, iar Kathy - o mai veche glumă pe care o făcuseră 
ambele de o grămadă de ori înainte - aprinse două ţigări o 
dată, în maniera în care ar face-o un actor principal de la 
Hollywood cu rol de dur, și îi dădu una surorii sale. 

— Tu și Billy? Ala probabil c-a fost primul sărut al cuiva în 
camera aia care n-a dus direct la... 

Se uită în sus la ninsoare, ca și cum cuvântul potrivit ar fi 
putut să se pogoare asupra ei. 

— La ce? 

Kathy stătea cu mâna în șold și dădea fumul afară înspre 


274 


partea mai întunecată a camerei. 

— Ştii cât de mult durează să fie cineva declarat oficial 
mort? Ştii cât de mult durează să obţii anularea căsătoriei din 
partea bisericii? 

— Câteva luni, bănuiesc. 

— Băânuiești prost, micuța mea surioară. 

Kathy era născută cu patru minute înaintea surorii sale. 

— Mai mult. Așa a început totul. 

Când mătușa Connie își anunţase logodna și stabilise data 
nunții pentru decembrie, Kathy fusese la fel de șocată ca 
toată lumea. Ea presupusese că mătușa ei era însărcinată, 
însă o descoperire făcută din întâmplare în baia lui Connie 
eliminase această ipoteză. Kathy, fiind Kathy, se dusese la 
bibliotecă și dăduse câteva telefoane. Durează un an întreg 
până când statul să declare o persoană oficial decedată, și 
asta-i o chestiune foarte complicată. Anularea căsătoriilor, 
chiar și pentru o femeie abandonată, durează la fel demult. 

— Haide, haide, spuse Francesca. Asta-i tot? O donaţie 
către fondurile de campanie ale unui judecător, o alta către 
Knights of Columbus, și totul se va accelera. Așa merge 
treaba peste tot în lume. i 

Kathy negă dând din cap. Işi mută privirea de la sora ei, 
uitându-se undeva în întuneric. 

— N-ai prins ideea. N-o să obțină nicio anulare. E o 
minciună. N-are nevoie de nicio anulare. Ne-au minţit. De 
fapt, au mușamalizat totul. Unchiul Carlo n-a dispărut. A fost 
ucis. 

— Cine-s „ei”? 

— Unchiul Mike și toți cei care dețin controlul. 

— Nu ești sănătoasă la cap, spuse Francesca. Nici măcar nu 
s-au făcut vreodată funeralii pentru unchiul Carlo. 

— La dosar există un certificat de deces, spuse Kathy. M-am 
dus la tribunal și l-am găsit. 

— Fac pariu că-n cartea de telefon din New York există o 
duzină de persoane cu numele de Carlo Rizzi. 

Kathy stătea în întuneric, fumând și dând nemulțumită din 


275 


cap. 

— Ochiul uman este completamente pasiv, spuse ea, citând 
în mod clar din spusele vreunui profesor sau dintr-o carte. 
Numai creierul poate să vadă. 

— Și ce-ar vrea să însemne asta? 

Kathy nu răspunse. işi termină ţigara, mai aprinse încă 
două și începu din nou. Într-o duminică, se întâlnise cu 
mătușa Connie în oraș, ca să ia prânzul la Waldorf. Connie 
apăruse beată, cu un bărbat care nu era Ed Federici, îl 
sărutase pe acesta de rămas-bun, se așezase la masă, iar 
când Kathy o pusese să-i confirme care era stadiul anulării 
căsătoriei sale, Connie, fără să se mai gândească, i-o trântise 
pe nerăsuflate: Carlo nu dispăruse, spusese ea. Mike îl 
omorâse. Connie o luase de mână și-i spusese lui Kathy să nu 
vorbească despre asta. Era beată, însă avea un glas ferm. 
Mike îl omorâse, spusese Connie, sau pusese să fie omorât, 
deoarece Carlo îl ucisese pe tatăl fetelor. Carlo îl omorâse pe 
Sonny. 

Francesca izbucni în râs. 

Ochii lui Kathy erau lipsiţi de viaţă. 

— Connie a spus că adesea Carlo o snopea în bătaie, știind 
că tatăl ei avea să vină s-o salveze. Când l-a sunat, bunicul 
chiar a făcut asta sau a încercat s-o facă. Oameni înarmați cu 
mitraliere l-au omorât atunci când s-a oprit la un punct de 
taxare de pe Autostrada Jones Beach. 

— Mătușa Connie a luat-o razna, spuse Francesca, și tu la 
fel, dacă poţi crede așa ceva. 

— Ascultă doar, îi ceru Kathy. OK? 

Francesca nu răspunse. 

— Bodyguarzii bunicului au ajuns la locul crimei chiar după 
ce a fost ucis, și i-au luat corpul neînsuflețit și l-au dus la un 
antreprenor de pompe funebre care-i rămăsese dator 
bunicului Vito. Nimic cu privire la asta n-a ajuns vreodată în 
ziare. Niște polițiști au luat mită ca să descrie întreaga 
tărășenie ca pe un accident. 

— Bunicul n-a avut bodyguarzi. Niciunul... 


276 


Avea de gând să spună „bunicul care a fost ucis”, însă nu fu 
în stare. 

Kathy își azvârli chiștocul. 

— Haide, haide! Chiar nu-ţi aduci aminte de bodyguarzi? 

— Știu la ce te gândești, însă aceia erau niște indivizi din 
compania sa. Importatori. 

Kathy își mușcă buza de sus. 

— Chiar crezi sincer că aș glumi pe tema asta? 

— Nu cred că glumești. Nu cred decât că n-ai dreptate. 

— E greu, spuse Kathy. Trebuie doar să mă asculţi mai 
departe. 

Francesca, încruntându-se, îi răspunse cu un gest ce 
însemna: 

„Fie, cum zici tu”. 

— În regulă, spuse Kathy. Așa că după aceea mătușa 
Connie a spus că oamenii care... Ei bine, oamenii de la 
punctul de taxare, s-a dovedit că acei oameni lucrau pentru 
același om care-l plătea pe unchiul Carlo s-o bată pe ea. In 
acest moment plângea pe bune, și, dacă ai fi văzut-o, crede- 
mă, n-ai fi avut nicio îndoială. Propriul soț lua bani ca s-o bată, 
și chiar o făcea, iar motivul pentru care o făcea era ca acei 
oameni să poată să-l omoare pe fratele ei, șuieră Kathy, ca 
să-l poată omori pe bunicul... 

— Încetează! 

— ... și a mai stat cu el încă șapte ani. S-a mai culcat cu el 
încă... 

— Gata, ajunge! ` 

— ... șapte ani, și-a avut copii cu monstrul ăla. Insă a fost 
chiar mult mai mult decât atât. Connie a spus că aceiași 
oameni care au făcut toate astea sunt și cei care l-au 
împușcat pe bunicul Vito ṣí, în plus, aceiași care au omorât-o 
pe soţia unchiului Mike. 

— Mai întâi de toate, ripostă Francesca, mătușa Kay nu 
este... 

Din nou, mâna. Nu Kay, spusese Kathy. Cealaltă, Apollonia, 
prima sa soţie din Sicilia, cea despre care Kay nu știa nimic. A 


277 


fost aruncată în aer într-o mașină-capcană. 

„Apollonia?” gândi Francesca. „Mașină-capcană?” Kathy 
avea destulă imaginaţie să inventeze lucruri atât de violente, 
însă în mod sigur mătușa Connie nu. Dacă într-adevăr Connie 
spusese toate astea, fie crezuse în minciunile altcuiva, fie 
spusese adevărul. 

Kathy continuă să vorbească mai repede, iar ceea ce-i 
spusese Connie se adăugă lucrurilor pe care Kathy fusese în 
măsură să le confirme mai târziu. Cu fiecare clipă vocea lui 
Kathy suna tot mai neprietenoasă și mai rece. Poate că 
vorbea de cinci minute sau de cinci ore, Francesca n-avea 
nicio idee. Simţi că nu mai putea să stea acolo și nici să se 
miște. Se concentrase asupra pocnetelor focurilor de artificii 
din curtea din faţă, asupra zgomotului produs de râsetele 
copiilor. Mai târziu, băgă de seamă că acele zgomote 
dispăruseră, însă ea nu își dăduse seama când încetaseră. Un 
răstimp, se concentra asupra modului în care simţea cum 
zăpada i se topește în păr. Incercă să se uite la soră-sa și 
dincolo de ea, la ceea ce făcuse iarna din mult iubita grădină 
a bunicului ei, unde murise fericit, în pace. 

— ... Și de-asta mătușa Kay a devenit credincioasă și merge 
la liturghie în fiecare zi, câteodată și de două ori pe zi. Stau 
acolo în genunchi încercănd să se roage pentru ca sufletele 
păcătoase ale soţilor lor criminali să n-ajungă în iad, exact 
cum mami ar trebui să facă pentru... 

Brusc, din senin, Francesca se uită în jos la sora ei, trântită 
în zăpadă, sângerând din nou, de astă dată din nas. Ținea în 
continuare ţigara în gură. Ochelarii îi zburaseră de pe faţă și-i 
căzuseră la vreo jumătate de metru distanță. Mâna dreaptă a 
Francescăi era încă încordată, cu pumnul strâns, și o durea. 
Kathy se mișcă. 

— Nebună de legat, murmură ea. 

Un val de furie răsună în urechile Francescăi. O lovi pe 
Kathy cu piciorul în coaste. Nu fu o lovitură directă, însă fu 
suficient s-o facă pe Kathy să icnească de durere. 

Francesca se întoarse și-o luă la fugă. 


278 


Francesca stătea întinsă pe partea ei, la marginea unui pat 
dublu, într-o cameră întunecată care-i aparținuse cândva 
unchiului Fredo, care locuise aici cu părinţii până la vârsta de 
treizeci de ani. Plecase în Las Vegas de zece ani, însă decorul 
- draperii de culoare închisă și lambriuri de lemn, o hartă 
ștearsă a Siciliei și un tablou pe teme de pescuit care arăta ca 
și cum ar fi provenit de la Sears - părea neschimbat, de parcă 
bătrâna Carmela l-ar fi așteptat să se mute înapoi în orice 
moment. 

După un timp care ar fi putut la fel de bine să fi fost ore sau 
minute, Francesca auzi pe cineva spălându-se în baia de pe 
partea opusă a holului, în stilul lui Kathy. Francesca auzi pașii 
acesteia și-o simţi cum se suie în partea ei de pat. Nu trebui 
să se uite ca să știe că sora ei stătea cu faţa la peretele opus, 
întinsă pe partea ei, o imagine în oglindă a Francescăi, cu 
excepţia pijamalelor. Francesca purta cămașă de noapte. 

Pentru o vreme nu făcură decât să stea acolo pur și simplu. 
Dacă Francesca n-ar fi petrecut mii de nopţi în aceeași 
cameră cu Kathy, ar fi avut toate motivele să creadă că 
aceasta adormise. 

— De ce ai spus că sunt gravidă? întrebă Francesca. 

— Despre ce vorbești? 

— Când am ajuns aici, în prima zi. Când ai alergat spre 
mașină de parcă ai fi fost bucuroasă să mă vezi. 

Din nou, oricine altcineva ar fi putut crede că sora lui 
Francesca adormise. 

— Oh, spuse Kathy în cele din urmă. Asta era. Nu-ţi mai 
aduci aminte? Când te-am lăsat la școală, ultimul lucru pe 
care mi l-ai spus a fost să nu-mi stric ochii citind. lar eu ţi-am 
spus să nu rămâi însărcinată. Ai ajuns aici, și primul lucru pe 
care l-ai făcut, cu puterea ta remarcabilă de a vedea ceea ce-i 
cât se poate de evident, a fost să-mi spui că am ochelari. Așa 
că... 

— Și invers e valabil. Tu mi-ai spus să nu rămân însărcinată, 
iar eu ţi-am spus să nu-ţi strici ochii. 


279 


— Îmi recunosc greșeala. Deci ești? 

— Nu, spuse Francesca în cele din urmă. Sigur că nu. 

— Deci nu ai...? Deloc? 

— De ce? Tu ai făcut-o? 

— Nu, răspunse Kathy, atât de repede, încât Francesca 
înțelese că răspunsul era da. 

Nu discutară despre ce se întâmplase în spatele luminii 
reflectoarelor - poveștile, și acel pumn, și ochelarii de vedere 
ai lui Kathy. Stăteau pe-o parte, spate în spate, în câte o 
margine de pat. Rămaseră treze destul demult timp pentru a- 
și auzi bunica trebăluind la parter, începând să prăjească 
niște cârnaţi, ceea ce însemna că probabil era în jur de patru 
jumătate. Într-un final adormiră. În cele din urmă, după cum 
fac oamenii în somn, se mișcară. Fără să se poată controla, 
fiecare se trase spre mijlocul patului. Își încolăciră braţele și 
picioarele. Părul lor lung părea a se fi amestecat. Chiar și 
respirau ca o singură persoană, fiecare în parte expirând 
înspre gâtul celeilalte. 

— Oh, scumpo, șopti Francesca în întuneric, presupunând 
că sora-sa dormea. Nu pot să cred ce-am făcut. Ce ţi-am 
făcut. 

— Poate că eu sunt tu, murmură Kathy și, ca o singură 
persoană, se culcară la loc. 


Francesca se trezi din cauza ţipetelor stridente ale copiilor 
și a murmurelor adulţilor adunați laolaltă. Se ridică în picioare. 
Zăpada cădea în continuare. Zarva de la parter devenea din 
ce în ce mai intensă. Toată gălăgia fu acoperită de urarea 
profundă a bunicii 

Carmela de Buon Natale!” Sosise cineva. Francesca se 
grăbi să coboare pe scările înguste din spate. Bucătăria era 
plină de mâncare, însă acolo nu era nimeni. Auzi două perechi 
de picioare venind spre ea și se opri astfel încât să nu fie 
lovită cu ușa de la bucătărie. După care aceasta se deschise. 
Kathy și Billy erau amândoi spălați, aranjaţi și îmbrăcați, 


63 Crăciun Fericit! (în italiană, în original) 
280 


zâmbind răutăcios, aproape rânjind, ca și cum tocmai îl 
prinseseră pe Moș Crăciun că făcuse ceva greșit și-i 
confiscaseră sania. Billy era îmbrăcat într-un sacou roșu, o 
cravată verde și o cămașă atât de albă, încât putea să facă 
până și zăpada să pălească de invidie. Cu manșetele netocite. 
Albul îngerilor. 

— N-o să ghicești niciodată cine a sosit împreună cu unchiul 
tău, spuse Billy. 

— Cu unchiu'? 

Işi aranjă puţin părul ce arăta lamentabil. Nici măcar nu se 
spălase pe dinţi. 

— Despre care din ei crezi că-i vorba? întrebă Kathy. 

— Mike. 

„Au venit amândoi la mine căci se întreceau să-mi spună 
noutăţile astea.” 

— Oh, te rog. Kathy își dădu ochii peste cap. Unchiul Fredo. 

Nu purta ochelarii. Avea un ochi vânăt, însă o vânătaie nu 
prea mare. Observai doar dacă te uitai cu atenţie. 

— Haide, ghicește, insistă Billy. 

— Renunţ, spuse Francesca. Moș Crăciun. 

— Și mai și, accentuă Kathy. 

— Ce poate să fie mai neobișnuit decât Moș Crăciun? 

— Deanna Dunn, spuse Billy. 

Francesca își mută privirea dintr-o parte în alta. Ultima oară 
când ieșiseră în oraș fuseseră să vadă filmul ăla al Deannei 
Dunn, cel în care avea un copil surd, iar soțul ei murea la final 
în timp ce încerca să stingă Marele Incendiu din Chicago. 

— Hai să fim serioși! 

— Sunt la fel de serios ca un judecător. 

Și-aici el își ridică mâna dreaptă, gata să jure. 

Chiar și la cei douăzeci și doi de ani ai săi, îmbrăcat într-un 
sacou roșu în dimineaţa de Crăciun, lui Billy îi era ușor să 
pozeze în judecător. 

— Nu glumește, spuse Kathy. E Deanna Dunn. Îți jur cu 
mâna pe inimă. Ceea ce și făcu. De fapt, auzisem niște 
zvonuri că ea și unchiul Fredo ar ieși împreună, însă n-am... 


281 


Chiar atunci ușa se deschise larg, și în urma bunicii 
Carmela intrară unchiul Fredo și Deanna Dunn. Așa, văzută în 
realitate, capul acesteia părea uriaș. Era foarte înaltă și mult 
mai frumoasă decât pe ecran. Pe mâna stângă avea un inel 
cu diamant la fel de incredibil de mare cum îi era și capul. 

— Domnișoară Dunn! spuse Francesca. 

— Ce ţi-am spus? întrebă Kathy, chiar dacă Billy fusese cel 
care-i spusese. 

Lui Kathy îi plăceau filmele străine. Deanna Dunn era una 
dintre cele de care făcea bășcălie. Insă, după modul în care 
Kathy se uita la ea acum, ar fi putut fi secretara fan clubului 
Deanna Dunn. 

— Te rog, scumpo. Spune-mi Deanna. 

Accentul ei nu erau nici american și nici britanic, și, pe viu, 
nu suna deloc a limbaj uman. 

O luă pe Francesca de mână. 

Deanna Dunn - atât de mult magnetism, încât Francesca se 
simțea năucită. leri în Jacksonville își alimentase tensiunea 
care condusese la scena violentă de seara trecută cu Kathy. 
N-avea nimic de-a face cu vederea aproape supranaturală a 
Deannei Dunn în această bucătărie veche și familiară. Viaţa 
Francescăi fusese confiscată de o logică de vis și coșmar. 

Băiatul bogat pe care Francesca îl iubea îi servi cu calm o 
cafea simplă unei actriţe care câștigase Oscarul de două ori. 
Bunica Francescăi cântă un colind de Crăciun - nu un cântec 
religios -, unul despre Moș Crăciun. Tatăl mort al Francescăi 
fusese un criminal, la rândul său ucis. Unchiul Fredo stătea 
sprijinit de cadrul ușii, privind în jos. Arăta de parcă mâncase 
niște scoici stricate. În urma sa, ca la un semnal, se produse o 
explozie de flash-uri de la bliţurile aparatelor de fotografiat. 
Francesca se aștepta sa vadă oameni cu teleobiective și cu 
aparate foto mari, care să se înghesuie să ocupe poziţii 
favorabile, fotografiindu-i ca și cum ar fi stat pe marginea 
covorului roșu. 

Fredo nici măcar nu-și ridică privirea. 

Din camera alăturată, peste toate acele mulțumiri și 


282 


foșnete produse la înlăturarea hârtiei de împachetat, se auzi 
vocea mamei sale - vocea care o minţise pe Francesca toată 
viaţa ei. 

— Oameni buni, dacă nu vă grăbiţi, îi atenţionă Sandra, o 
să pierdeţi Crăciunul. 

— Crăciunul! strigă Deanna Dunn, grăbindu-se să treacă de 
unchiul Fredo. 

Deanna Dunn nu era înaltă. Nu făcea decât să pară înaltă 
fiindcă stătea în picioare lângă unchiul Fredo, care era un tip 
scund, și deoarece mergea ca o femeie înaltă și avea un cap 
imens. Ochiul este pasiv. Numai creierul poate să vadă. 

— Ce minunăție! 


283 


CARTEA a IV-a 
1956-1957 


284 


Capitolul 14 


În primăvara aceea, după luni de negocieri, în cele din 
urmă comitetul fu de acord să se întâlnească. La primul punct 
al ordinii de zi avea să fie adăugarea pe listă a lui Louie Russo 
din Chicago ca fiind cel de-al optulea membru al său. 
Următorul era aprobarea oficială a acordului de pace. 
Fuseseră invitaţi toţi capii celor douăzeci și patru de Familii. 
Aveau să se depună toate eforturile pentru a se asigura că, de 
data aceasta, pacea avea să dureze. 

Michael Corleone zbură la New York într-o cursă de noapte, 
însoțit numai de trei bodyguarzi. Hagen, un candidat declarat 
în cursa pentru Senatul SUA, nu putea participa la această 
întrunire. Cum fiecare aspect important al afacerii de astăzi 
fusese deja discutat, ce-i trebuia lui Michael să aibă lângă el 
nu era un strateg de excepţie, ci mai degrabă un tip a cărui 
simplă prezență să sugereze stabilitate și respect pentru 
tradiţie. Clemenza era acel gen de consigliere perfect pentru 
o asemenea ocazie. 

Michael n-avea nicio intenţie să-și aleagă vreodată un 
consigliere permanent. Această funcţie solicita un set de 
calităţi contradictorii imposibil de realizat. Un intrigant care să 
fie în același timp loial. Un negociator machiavelic care să fie 
întotdeauna sincer și franc. Un tip hotărât, care ar face orice 
să-și ducă treaba la capăt cu succes și fără ambiţii personale. 
Planul fusese ca Vito să fie ultimul care să ocupe această 
poziție. Un CEOS* are un consiliu de conducere și o armată de 


6 Chief Executive Officer, managerul cu cea mai înaltă funcţie dintr-o 
companie, care deţine cea mai mare autoritate la nivelul conducerii 
285 


avocați. Președintele are o echipă, un cabinet, judecători care 
îi datorează locul de pe banca tribunalului și controlul asupra 
celei mai puternice și mai mari armate a lumii. Organizaţia 
Corleone avea să se dezvolte în mod deschis și de-a lungul 
unor asemenea deziderate. 

Clemenza veni și-i luă de la aeroport el însuși. Simpla 
vedere a bărbatului gras era liniștitoare. Renunţase la a mai 
mesteca scobitori și revenise la trabucuri. Tot ce se schimbase 
la el de-atunci de când Michael era doar un băiețel era că 
acum mergea sprijinindu-se într-un baston. 

Merseră în Manhattan, trecând pe la o brutărie de pe 
Mulberry pentru a lua o cutie de produse de patiserie, după 
care se duseră la apartamentul de pe West 93, unde clanul 
Corleone ţinea un ostatic al familiei Bocchicchio - un văr de-al 
treilea cu faţă rotundă ca de bebeluș care fusese adus ieri din 
Sicilia. Acesta juca domino cu Frankie Pantaloni, Micul Joe 
Bono și Richie „Două-Pistoale” Nobilio, oamenii lui Clemenza. 
Puștiul n-ar fi putut să aibă mai mult de cincisprezece ani. Se 
ridicară cu toţii în picioare. Michael și Pete se îmbrăţișară și se 
pupară pe obraz. Într-o engleză împleticită și greoaie, puștiul, 
al cărui nume era Carmine Marino, i se adresă lui Michael cu 
„Don Corleone” și-i mulţumi pentru șansa de a vedea 
America. Singura fereastră din apartament era obturată și 
înnegrită cu ceea ce părea a fi smoală. 

— Prego, spuse Michael. Fa niente.” 

— N-ai adus cafea? întrebă Richie Două-Pistoale deschizând 
cutia. 

— Fă cafea, băi puturosule, spuse Clemenza. Sau du-te jos 
la vreun magazin de delicatese. E greu să găsești o brutărie 
ca lumea, însă de cafea poţi să faci rost oriunde. De ce s-ar 
presupune c-ar trebui să vărs cafea peste tot prin mașina mea 
curată în timp ce vin încoace să v-o aduc vouă, pe jumătate 
vărsată și rece? 


companiei respective şi este responsabil pentru succesul acesteia. (n.tr.) 
6 Sigur, cu plăcere. (în italiană, în original) 


286 


Clemenza făcu cu ochiul, îl frecă rapid pe Frankie pe umeri, 
scoase produsele de patiserie și, asemenea unui ghid, le făcu 
câteva precizări și le atrase atenţia asupra punctelor forte. 

Convorbirile de pace începură la două. Până acum, fiecare 
Familie care se așezase la masă deţinea un ostatic din sânul 
clanului Bocchicchio. Ostaticii veneau de bunăvoie. Asta era 
modul în care membrii familiei Bocchicchio își câștigau banii. 
Dacă, de exemplu, i se întâmpla ceva lui Michael sau lui 
Clemenza, unul dintre oamenii lor avea să-l ucidă pe băiatul 
acesta. 

Niciun Bocchicchio n-avea să aibă odihnă până când 
uciderea băiatului n-avea să fie răzbunată - nu asupra celui 
care-l omorâse, ci asupra celor care se atinseseră de asociaţii 
ucigașului. Când era vorba despre răzbunare, clanul 
Bocchicchio era cel mai imperturbabil și mai puţin influenţabil 
clan pe care-l văzuse Sicilia vreodată, întru totul neabătut, pe 
care nici închisoarea și nici moartea nu-l descurajau. Nu 
exista niciun fel de apărare împotriva lor. Asigurarea 
Bocchicchio era mai bună decât o sută de bodyguarzi. 
Oamenii care se așezaseră la masă aveau să facă asta numai 
cu acei consigliere ai lor. 

Când se întoarseră în mașină, Michael îl întrebă pe 
Clemenza cam câţi ani îi dădea puștiului Bocchicchio, cel cu 
faţă de copil. 

— Carmine? 

Grăsanul se gândi destul demult. 

— Nu prea mă pricep la asta. Brusc, toți cei pe care-i văd 
mi se par că arată ca niște copii. 

— Arăta de parcă avea cincisprezece ani. 

— Am auzit că n-au mai rămas prea mulţi în rândurile 
clanului Bocchicchio, spuse Clemenza. Pe de altă parte, la 
vârsta mea, câteodată și tu arăţi de numai cinșpe ani. Și asta 
fără să te jignesc. 

— Bineînţeles. 

Cincisprezece. Când Michael avea cincisprezece ani, se 
ridicase în picioare în timpul cinei, își privise tatăl în ochi și-i 


287 


spusese că mai degrabă ar muri decât să crească și să ajungă 
unul ca el. Ce se întâmplase după asta încă îi dădea fiori lui 
Michael, chiar și după atâţia ani. Fără acel moment de 
mândrie prostească și copilărească, se întreba uneori Michael, 
ar mai fi fost el măcar implicat în această afacere? 

— Nu m-aș fi gândit, spuse Michael, că unui puști atât de 
tânăr i s-ar putea măcar permite să zboare aici de unul singur. 

— Nu știu nimic despre asta, spuse Clemenza, însă n-a 
venit aici cu avionul. A venit la bordul unui vas, alături de 
marea majoritate a celorlalţi ostatici. La clasa a treia. Incă mai 
au ambarcaţiunile acelea? Alea ieftine, nu știu cum se 
numesc. Mă îndoiesc că familia Bocchicchio îl plătește pentru 
asta. Cel mai adesea, nu fac decât să-și trimită rudele mai 
sărace care vor să vină în America. Noi îi plătim la prețul de 
răscumpărare al unui rege, normal, dar cum crezi că au 
câștigat atâţia bani? Nu-ţi mai bate capul! 

Clemenza dădu dezaprobator din cap, cu o expresie tristă. 
Traversară Tappan Zee Bridge și se îndreptară spre nord. 

— la spune-mi, zise Michael după o tăcere lungă. Care erau 
zvonurile alea pe care le-ai auzit cu privire la Fredo? 

— Ce zvonuri? întrebă Pete. 

Michael se uită fix înainte, la drum. 

— Ti-am spus, continuă Pete. Bea prea mult, restul sunt 
doar zvonuri venite de la surse nedemne de încredere. 

Michael luă o gură zdravănă de aer. 

— Ai auzit că este homosexual? 

— Ce naiba e cu tine? Crezi că asta am auzit? 

— Omul pe care l-a bătut măr în San Francisco era 
homosexual. 

— Da, dar era și hoț. Un tip poate să fie atât hoț, cât și 
poponar. Dacă s-ar fi dovedit că toţi cei care au omorât un 
poponar sunt și ei poponari, atunci ar exista o grămadă de 
poponari pe-acolo. 

Conform poveștii spuse de Fredo, ieșise să se plimbe ca să- 
și limpezească gândurile după funeraliile lui Molinari și se 
oprise să bea ceva. Un puști de la bar îl urmărise până la 


288 


hotel și ulterior se năpustise la el în cameră ca să-l jefuiască. 
Fredo îl bătuse, iar acesta murise. Era o poveste ridicolă - de 
ce, de exemplu, nu-l jefuise puștiul pe Fredo pe stradă? De ce 
să aleagă să deschidă încuietoarea de la camera lui Fredo cu 
șperaclul? În plus, părinţii puștiului muriseră nu demult și îi 
lăsaseră aproape treizeci de mii de dolari - nu era o avere, 
însă de ce să mai jefuiască pe cineva? Hagen - acţionând în 
mod strict ca avocat - reușise să ţină toate astea departe de 
presă și să se ocupe ca niciun fel de acuzaţie să nu ajungă la 
dosar, însă se înapoiase de la San Francisco cu și mai multe 
motive de îngrijorare. 

— Deci ești sigur că n-ai auzit niciodată de asta? întrebă 
Michael. 

— N-am spus niciodată că n-am auzit. Am spus că vine de 
la surse nedemne de încredere. Dacă ar fi fost să cred tot ce 
aud de la aceste surse, n-aș fi... spuse el. Sfinte Hristoase, 
Mikey! Aici e vorba despre fratele tău. Poate că o fi făcut o 
tâmpenie și l-a bătut de moarte pe poponarul ăla, și toate 
alea, însă nu pot să cred că tu ești de părere că ar putea fi 
unul de-al lor. Vorbim despre Fredo aici, nu? Cu părul lui 
ondulat, nu prea înalt? Care-și cheltuiește toți banii pe 
avorturi și pe bijuterii, care-i însurat c-o starletă de cinema - 
el e tipul la care te referi? Îţi spun eu ce-am auzit dintr-o sursă 
ca lumea. Doctorul ăla pe care băieţii tăi îl au acolo? Segal? 
Mi-a spus că, chiar și după ce Fredo își începuse relaţia cu 
Deanna Dunn, a mai lăsat borțoasă o tipă din showbiz. 
Marguerite și nu mai știu cum. O frantuzoaică, de genul va-va- 
vooms$. Ţi se pare că ăsta-i comportament de poponar? 

Michael rămase impasibil. 

Îi dăduse lui Fredo șansa de a se afirma, și ce se întâmplase 
de fapt? Mai multă băutură. Mai multe tipe din showbiz 
rămase borțoase. Michael nu era sigur ce încerca Fredo să 
dovedească prin căsătoria în secret cu puttana? aia de la 


6 Calitate de a fi foarte interesant, puternic sau pur şi simplu atrăgător. 
(n.red.) 
S7 Prostituată. (în italiană, în original) 

289 


Hollywood. Deși, dacă există ceva care să-l facă pe un bărbat 
să devină mai bărbat, asta e căsătoria. De asemenea, chiar 
faptul că acum un Corleone era însurat cu o vedetă de film 
reprezenta un câștig cert de imagine în ochii opiniei publice, 
chiar și cu una ai cărei ani de glorie erau demult apuși. Astfel 
că se văzu nevoit să-l aprecieze pe Fredo pentru asta. 

— Vrei să știi ceva? întrebă Pete. Am să-ţi spun ceva chiar 
dacă o să-ţi placă sau nu. Tatăl tău era îngrijorat cu privire la 
tine. In acea privinţă. Pentru o bucată bună de timp. 

Michael se aplecă și porni radioul. Clemenza nu-i spunea 
niciun lucru pe care Michael să nu-l fi auzit direct de la tatăl 
său. O bună bucată de dmm, nici Michael, nici Clemenza nu 
scoaseră un cuvânt. 

— Familia Bocchicchio, spuse Clemenza într-un final. 

— Ce? întrebă Michael. Tăcuseră suficient demult timp, 
astfel că Michael trecuse deja, în gând, în repetate rânduri de 
la un subiect la altul. Ce-i cu ei? 

— Ce mama dracului fac ei, asta-i tot. Cum ar putea o 
persoană - îndeosebi niște indivizi la fel de tâmpiţi ca 
majoritatea celor din clanul Bocchicchio - să se gândească 
măcar la genul ăsta de serviciu? 

— Dacă e ceva ce are de-a face cu destinul tău, poate că n- 
ai nevoie să te gândești, spuse Michael. N-ai nevoie decât să 
asculți. 

— Să asculţi, adică cum? 

— Dacă există vreo persoană pe care s-o cunosc și care să- 
și fi găsit vreodată destinul, tu ești ăla, Pete. 

Clemenza se încruntă și căzu pe gânduri. După care pe chip 
îi răsări brusc un zâmbet rânjit. 

— la ascultă! Spuse el. Cred că aud cum mă cheamă 
destinul! 

Își arcui sprânceana mimând surpriza și-și făcu mâna căuș 
în jurul urechii stângi, ca și cum s-ar fi chinuit să audă un 
zgomot ce venea din pădure. 

— Pete, șopti el teatral. Trage pe dreapta și ușurează-te! 


290 


Nick Geraci își aminti accidentul și tot ce se întâmplase 
până la punctul în care intrase în stare de șoc și leșinase în 
apă. Probabil că exista o modalitate de-a afla ale cui degete le 
descleștase, frângându-le, dar spera că n-avea să știe 
niciodată. 

Fusese inconștient tot timpul cât stătuse în spital și încă 
vreo câteva zile după aceea. Când, în cele din urmă, își 
revenise în simţiri, se trezise într-o cameră de un galben pal, 
atât de mică, încât patul dublu în care era aproape că o 
umplea. Avea piciorul în ghips, suspendat într-un scripete 
înșurubat într-o grindă din tavan. Lumina se revărsa în 
cameră printr-un cadru cu ferestre duble, ce păreau să dea 
într-un balcon. Asta nu era un spital, însă el era conectat la 
toate tipurile de echipamente de spital. Se uitase fix la tavan, 
încercând să-și reînnoade în minte firul evenimentelor care-l 
aduseseră aici. Indiferent de ce era aici. 

Mulţi, mulţi doctori sunt evrei, desigur, însă, după ce se 
trezise în camera aceea, și prima persoană pe care o văzuse 
fusese un bărbat în vârstă cu un stetoscop, ce aducea în mod 
clar a evreu, Geraci crezuse - ridicol, de fapt, știa cu siguranţă 
chiar de-atunci, ceea ce se dovedise corect - că, indiferent 
unde se afla, asta se întâmplase din grija nașului său, Vincent 
„Evreul” Forlenza. 

— S-a trezit, geniilor, strigă doctorul peste umăr, undeva în 
spate. 

Din camera alăturată se auzi zgomotul unor scaune trase 
de pe o masă și cum cineva formă un număr de telefon. 

— Cine ești? murmură Geraci. Unde sunt? 

— Nu sunt nimeni, răspunse doctorul. Nici măcar nu sunt 
aici, și, dacă nu mă înșel, nici tu nu ești. 

— De când sunt aici? 

Doctorul oftă, îl supuse pe Geraci unei serii de examene 
clinice rapide și-i analiză în amănunt rănile. Geraci, citind 
printre rânduri, bănui (din nou în mod corect) că se afla în 
această cameră de mai puţin de-o săptămână. Cel mai tare îl 


291 


dureau coastele, însă și le rupsese de suficiente ori ca să știe 
că asta nu era ceva grav. La fel și nasul. Doctorul dădu jos 
piciorul suspendat al lui Geraci. 

— Singurul lucru care mă îngrijorează pe termen lung, 
spuse doctorul, este comoțţia aia. Nu-i prima în cazul tău, așa 
e? 

— Am boxat, răspunse Geraci. 

— Deci asta ai făcut, spuse doctorul. Și, dacă o să-mi fie 
iertat că-ţi spun asta, n-ai făcut-o prea bine. 

— M-ai văzut luptând în ring? 

— Nu te-am văzut în viaţa mea până acum, răspunse 
doctorul. Indiferent cine ești, ai avut ultima comoție pe care ai 
putut-o suporta fără a deveni o legumă și a-ţi curge saliva din 
gură. 

— Deci spui că acum nu sunt o legumă? Astea-s vești bune, 
doctore! 

— Nu spun nimic, îi replică doctorul. Deși o să spun că ai o 
capacitate extraordinară de a te vindeca. 

— E ereditară, zise Geraci. Tatăl meu a primit ultima 
împărtășanie după un accident cu o barcă de curse, și la o 
lună după asta participa la un concurs de bowling. 

— Ca să nu mai menţionăm momentul în care a fost 
împușcat în pântece într-o vineri, iar în ziua de luni imediat 
următoare era deja la volanul camionului său. 

— Știi despre asta? 

— Nu știu nimic. Ridică din umeri împăciuitor. Nu-ţi mai 
face griji! 

Il bătu ușor pe Geraci pe ghips cu agăţătoarea de la 
capacul stiloului. 

— Ba da, știu ceva medicină. 

li spuse lui Geraci să nu se miște și plecă. 

Lui Geraci îi mirosi a gogoși. De la Presti. O altă 
presupunere ridicolă; cine poate distinge aroma specifică unei 
gogoșerii de o alta? Chiar dacă s-ar fi aflat undeva în 
Cleveland, ultimul loc în care s-ar fi așteptat să fie era Mica 
ltalie. Era prea evident. Insă, peste câteva minute, Geraci auzi 


292 


zgomotul unui bărbat care urca cu greu scările. Ușa se 
deschise, iar în camera micuță a lui Geraci intră șchiopătând 
Veselul Sal Narducci, cu mâna întinsă, ţinând o ditamai punga 
de la Presti. 

— Nu-ţi miroase a ceva cunoscut? întrebă acesta. Haide, ia 
două! 

Nick Geraci se conformă. 

Oamenii din camera cealaltă strecurară un scaun în spatele 
Veselului Sal, iar el se așeză. Îi explică diferite lucruri. Geraci 
fusese dus într-un apartament de la etajul trei, în Mica Italie 
din Cleveland, la numai câteva blocuri de casa îngustă în care 
crescuse. Nimeni în afară de cei mai de încredere oameni ai 
lui Don Forlenza nu știa că Geraci era aici. Ideea îi aparținuse 
în întregime lui Don Forlenza, o decizie rapidă pe care o luase 
îngrijorat fiind că, chiar dacă nu era nimeni vinovat de 
prăbușirea avionului, fie organizaţia sa, fie finul său de botez 
puteau fi învinovățiţi. 

— Nu trebuie să-ţi mai spun, continuă Narducci, că o 
grămadă de oameni din branșa noastră, dacă unul dintre 
prietenii lor are un atac de cord, încep să pună la cale o 
răzbunare împotriva lui Dumnezeu. 

— Ai fost acolo, Sal. Știi cum era Frank... cum era Don 
Falcone cu privire la lupta aceea. 

— Cum era, într-adevăr, spuse Narducci. Mamă, ce mai 
pumn din partea unuia care stătea jos! 

„Cu plăcere”, gândi Geraci. 

— Nu, mă refer la meciul de box. A insistat să... 

— Tipul pe care a pariat a câștigat, știi asta? S-a pariat cinci 
la unu pe băiatul ăsta. Dacă n-ar fi murit, aia ar fi fost ziua 
norocoasă a lui Frank. 

— Familia mea, spuse Nick. Soţia mea și... 

— Charlotte și fetele tale sunt în regulă, zise Sal. Taică-tău 
încă... știi. E taică-tău. Pipi și oțet, am dreptate? Nu vorbește 
el prea mult, însă, din câte știm, și el e bine. 

— Ei știu că eu sunt bine? 

— Bine, repetă Narducci. Nu știu. Esti bine? 


293 


— O să fiu curând, spuse Geraci. Un tip care probabil că era 
doctor mi-a spus că în opinia sa nu sunt încă o legumă. 

— O legumă, comentă Narducci. Ce naiba știu doctorii? Fii 
atent! Spune-mi, ce s-a întâmplat acolo de te-a determinat să 
pronunți cuvântul „sabotaj”? 

— N-am spus niciodată asta. 

Narducci sări ca ars. 

— Cred că ai spus. 

— Bătrâne, zise Geraci. Nu-mi amintesc nimic din asta. 
Nimic, nimic. 

— Nimic, nimic. N-ai spus-o niciodată în staţia radio? 
Turnului de control? Asta nu-ți trezește nicio amintire? 

— Nu, minţi Geraci. 

— Nu? Mai gândește-te! 

Lui Geraci îi era clar de ce Narducci făcea atâta caz de asta. 
Dacă fusese sabotaj, însemna că, într-un fel sau altul, cineva 
ajunsese pe insula aia ca să-l pună la punct. Chiar dacă se 
dovedea ulterior cine fusese acest personaj și cine se aflase 
în spatele său, Don Forlenza avea să fie în continuare învinuit. 

Fusese sabotaj? Atât de multe merseseră prost în acele 
ultime momente. Geraci se gândi că-și amintise totul, și 
totuși, n-avea încă nicio idee reală asupra celor ce se 
întâmplaseră. Nu era puţin probabil ca întreaga vină să fi fost 
a lui. Faptul că-și dădea seama că avionul era cât pe ce să se 
prăbușească îl făcuse să spună și să facă niște chestii 
prostești. Îi scăpase fără să se gândească la consecințe. 
„Sabotaj.” Turnul de control spusese: „Vă rog repetaţi”, iar el 
n-o mai făcuse. Greșise când se gândise la Charlotte și la 
fetele sale, la fețele lor dulci contorsionate de durere la 
aflarea veștii despre moartea lui. Asta n-ar fi putut dura mai 
mult de două secunde, însă cine știe? Ar fi putut fi două 
secunde pe care nu le-avea la dispoziţie. Nu putuse să vadă 
pista, însă știuse că nu era departe de țărm. Da, existase și o 
problemă legată de orizontul artificial, însă o multitudine de 
lucruri ar fi putut provoca asta. Instrumentele de bord îi 
arătau niște chestii contradictorii, iar el acţionase așa cum 


294 


crezuse de cuviință. „Dacă te lași în voia sentimentelor, îi 
spusese instructorul de zbor, acestea te vor ucide.” 
Instructorul era un fost pilot de testare. „Realitatea, îi predica 
acesta, este absolută.” Un pilot bun nu pierde niciodată asta 
din vedere. Lui Geraci îi era teamă c-ar fi putut scăpa asta din 
vedere. 

— Lucrurile au mers prost, spuse Geraci. S-a întâmplat 
repede. 

Narducci aștepta. Nici măcar nu se clinti. 

— Dacă am spus ceva despre sabotaj, ceea ce nu-mi 
amintesc, dar, dacă am spus, nu făceam decât să elimin cu 
voce tare această posibilitate. 

Geraci crezuse că-și terminase ambele gogoși, însă fu 
surprins să vadă că-i mai rămăsese o bucată zdravănă. O 
băgă în gură. 

— Ceea ce s-a întâmplat a fost îngrozitor, însă n-a fost vina 
nimănui. 

— Vina nimănui. Narducci repetă de mai multe ori, 
inexpresiv. Ei bine, spuse el în cele din urmă, asta-i bine. 
Acum mai am încă o întrebare. 

— Sunt numai urechi. 

— Spune-mi despre O'Malley. Cine știe că tu ești el? Sau ar 
putea să-și dea seama de asta? Sunt o grămadă de tipi pe 
lume care află tot felul de chestii din întâmplare, nu uita. O 
grămadă de băieţi mai deștepţi decât crezi tu. Încă o dată, nu 
te grăbi. Eu, unul, nu mă grăbesc. Numai gândul că trebuie să 
mă întorc în... 

Se cutremură. 

Era o listă scurtă. Nu includea pe nimeni în afara lui 
Narducci, a lui Forlenza și a oamenilor de la vârf din familia 
Corleone. Nu avea niciun motiv să nu i-o spună. Dacă Don 
Forlenza nu ar fi dorit decât să acopere urmele care duceau la 
el, Geraci ar fi fost deja mort. Dacă Forlenza și oamenii săi 
aveau de gând să-l ajute pe Geraci să-i convingă și să iasă 
astfel din toată nenorocirea asta, probabil că aveau nevoie de 
niște informații. 


295 


Pe o stradă îngustă din partea de nord a statului New York, 
tranzitată în mod normal de tractoare și de camioane de 
marfă, venea un flux neregulat, dar persistent de mașini 
marca Lincoln și Cadillac. Poliţiștii în uniformă îi direcționară 
mașina lui Clemenza spre o pășune din spatele unei ferme 
albe acoperite cu șindrilă. judecând după șirul lung de mașini 
mari parcate cu îndemânare, ei erau printre ultimii care 
ajungeau. Dacă Hagen ar mai fi fost consigliere, Michael ar fi 
auzit că Vito Corleone fusese printre primii. Asta era un mod 
de-a face lucrurile astea; Michael avea un altul. Până și taică- 
său subliniase, pe durata ultimelor sale luni de viaţă, că 
Michael trebuia să facă totul în felul său. Clemenza fluieră un 
cântec popular mai vechi și nu întrebă nimic, nici măcar cât 
de mult trebuiau să meargă pe jos. 

Coborâră din mașină. In spatele casei era un cort de unde 
se furnizau mâncarea și băutura. Lângă acesta, sfârâind 
deasupra unei grămezi de cărbuni și învârtindu-se la rotisor, 
era un porc suficient de mare încât să poată trece drept un 
pui de hipopotam. 

Nici Michael și nici Clemenza nu mai fuseseră vreodată la 
vreo întrunire de genul ăsta, însă se apropiară de casă ca unii 
care știau la ce să se aștepte. Michael era cât se poate de 
sigur că știa. Insă fusese la fel de cât se poate de sigur că știa 
la ce să se aștepte și când stătuse ghemuit în acel vehicul 
amfibiu pe ţărmul de la Peleliu, gata să facă totul praf. 

„Aici nu-i același lucru”, își spuse. Războiul rămăsese în 
urmă. Pacea îi stătea înainte. 

— La fiecare zece ani, eh? întrebă Clemenza și-și bătu ușor 
cu degetul ceasul de la mână. 

Gestul era o scuză bună pentru el să se oprească un 
moment și să-și tragă sufletul. 

— C-o precizie de ceasornic. 

— De fapt, spuse Michael, nu-s decât opt ani. 

In ciuda asigurării Bocchicchio, scrută în grabă tot ce era în 
jur, căutând lunetiști sau orice alte persoane care n-ar fi 


296 


trebuit să fie acolo. Obișnuinţa. 

— Astfel că data viitoare o să fie doisprezece. Ca să iasă 
media de zece. Hei, ia te uită la porcul ăla nenorocit! 

Michael râse. 

— Ești sigur că nu vrei să faci asta pentru totdeauna? 

Clemenza dădu dezaprobator din cap și începu să meargă 
din nou. 

— A chi consiglia non vnole il capo. 

Cel care dă sfaturi nu vrea să fie șef; un vechi proverb. 

— N-am nimic cu Hagen sau cu Genco, oricare dintre ei, 
spuse el, însă eu sunt doar cineva care dă o mână de ajutor. 

Ușa din spate se deschise. Fură întâmpinați de un cor de 
felicitări, ca și cum tocmai ar fi ajuns la o petrecere între 
prieteni. Clemenza aruncă o privire în spate la porcul care se 
cocea pe foc, apoi îl bătu pe Michael pe umăr și intră după el. 


Nick Geraci petrecu câteva săptămâni bune în acel 
apartament, galben ca lămâia, trezindu-se în fiecare 
dimineaţă cu aroma de gogoși în nas și cu zgomotul femeilor 
în papuci care bombăneau în italiană și mergeau gârbovite. 
Charlotte și fetele erau tot bine, fusese el asigurat, și știau că 
recuperarea sa decurgea în condiţii bune. | se spusese că 
Vincent Forlenza și Michael Corleone făceau tot ce le stătea în 
putinţă să ajungă la o înțelegere ca să-l aducă acasă în 
siguranţă. De-abia dacă trecea vreo zi fără să-i spună cineva 
cât de norocos era să aibă doi nași, care să-l iubească 
amândoi la fel. 

În tot acest răstimp Geraci nu află numele doctorului 
aceluia bătrân sau cum devenise acesta îndatorat față de Don 
Forlenza. Probabil că era ceva de proporţii. Pentru a pregăti 
cadavrul care avea să fie descoperit în acea viroagă de lângă 
râu, doctorul așteptase ţinând în mână un clipboard cu 
numeroase grafice și cu scheme și-i sfătuise pe oamenii lui 
Forlenza să aducă un cadavru de mărimea lui Geraci și să-i 
producă aceleași răni, aproape identice, cu cele pe care le 
avea Geraci. Doctorul prinsese el însuși în copci rănile 


297 


acestea artificiale, imitând opera celor de la camera de gardă. 
Geraci nu află niciodată de unde provenea cadavrul. Singura 
întrebare pe care o puse, în ziua în care îl scoaseră de-acolo și 
îl trimiseră în Arizona ca să-și întâlnească familia, fu dacă 
știuseră că șobolanii aveau să mănânce atât de mult din acel 
cadavru și, dacă era așa, cum de știau. Faţa îi fusese 
convenabil distrusă, după cum auzise el, iar șobolanii 
coabitau în interiorul cadavrului în putrefacție. Asta se 
întâmpla în mod obișnuit când ascundeai un cadavru lângă 
râu? Sau făcuseră ei câteva chestii ca să se asigure de asta? 

— Ce mai contează? întrebă Veselul Sal, aflat lângă el în 
dricul pe care îl foloseau ca să-l ducă la gară. 

Geraci ridică din umeri. 

— Să cunosc, de dragul cunoașterii. 

— la uită-te la el! spuse Narducci, dând din cap. Cum își 
mai joacă rolul de băiat școlit. 

— Ceva de genul. 

— Pariez că sunt unii care nu se dau în vânt după asta, 
după rolul tău de băiat școlit. 

— Unii, fu de acord Geraci. Sunt convins. 
__ Studiase felul în care Narducci îngâna vorbele și apoi tăcea. 
II copia și el acum. Oamenii nu se recunosc niciodată pe ei 
înșiși. Chiar și într-un ring de box, poţi să-ţi faci adversarii KO 
în acest fel. 

— Sunt șanse, spuse Narducci în cele din urmă, ca natura 
să-și fi urmat cursul. Dar, ca în multe alte situaţii în care ai 
șansa de partea ta, tot vrei să te asiguri. 


În ciuda faptului că Arizona era atât de departe, Geraci nu 
acceptase să zboare nici măcar cu un avion medical luxos 
care venea la pachet complet cu un sistem hi-fi și cu o 
asistentă medicală drăguță. Să nu mai audă vreodată de 
avioane! Așa că îl trimiseră într-un coșciug, cu ajutorul unei 
mașini de marfă, la aceeași firmă de pompe funebre la care 
apelase în acea vară, după ce murise maică-sa. 

Singura parte a călătoriei pe care Geraci și-o petrecu pe 


298 


bune în coșciug fu încărcarea și, respectiv, descărcarea 
coșciugului din mașină. O dată ajuns la bordul mașinii 
încărcate cu alte patru coșciuge și cu un pian vârât într-o ladă 
de lemn, putu să iasă, să citească, să se relaxeze, să joace 
cărți cu cei doi tipi care-l supravegheau și să le ia toţi banii pe 
care-i aveau asupra lor. li păru rău de ei. El avea un loc unde 
să doarmă, iar ei nu. Le sugeră să scoată morții din coșciuge, 
însă aceștia refuzară. Intr-un gest de bunăvoință, se oferi să 
le dea banii înapoi, însă aceștia îi respinseră din nou oferta. 
Băieți buni din Cleveland, în toate privinţele. 

În timp ce trenul intra în Tucson, își luă rămas-bun de la cei 
doi și-și închise singur capacul. După două zile de dormit în 
chestia asta, perna de catifea puțea. Următoarea față pe care 
avea s-o vadă avea să fie a lui Charlotte, după cum i se 
spusese, sau fața boccie a unui nenorocit care urma să-l 
omoare. 

Stătea întins în întuneric, complet nemișcat. În curând auzi 
niște voci bărbătești vorbind în limba spaniolă și simţi cum 
niște mâini apucă mânerele și ridică dintr-odată coșciugul. 
Urmară o grămadă de bălăngăneli și de lovituri de pereţi până 
în momentul în care Geraci auzi pe cineva spunând: „Aveţi 
grijă”, în engleză, și imediat după asta avu contact cu solul, 
brusc și violent. Îl lăsaseră fără suflare. Mexicanii izbucniră în 
râs. Geraci își puse mâinile la gură și încercă să înăbușe 
hârâiturile pe care le scoteau plămânii săi în timp ce se luptau 
cu mușchii săi contractaţi, în încercarea de a se umple înapoi 
cu aer. Așa că era posibil ca următoarea faţă pe care avea s-o 
vadă să nu fie nici a ucigașului său, nici a lui Charlotte. 

Bărbaţii continuară să râdă și ţipară unul la altul într-un 
amestec de engleză și spaniolă. Apoi ridicară coșciugul. 
Respirația lui Geraci aproape că reveni la normal. Se lovise și 
la cap, însă abia în acest moment își dădu seama. În curând îl 
suiră în ceea ce era probabil alt dric. 

Michael Corleone trimisese vorbă că nu-l învinovăţea pe 
Geraci pentru prăbușirea avionului și că, după toate eforturile 
depuse de acesta în ultimele luni, nu numai că-și câștigase 


299 


dreptul, dar chiar merita câteva luni liniștite în deșert alături 
de familia sa. Fusese asigurat că lucrurile mergeau cum 
trebuia, că n-avea să vină nimeni după el. Nu-l căuta nimeni. 
Modalitatea asta de a-l scoate din Cleveland, pe blat, nu 
fusese decât o măsură de precauţie, ceva care să-l păzească 
de polițiști și de cei care află diverse lucruri în mod cu totul 
întâmplător. 

Probabil că toate astea erau adevărate. Însă era în același 
timp o asigurare primită de la un tip chiar înainte ca acesta 
să-i pună capacul coșciugului. 

Cu toate astea, deși lui Geraci n-avea probabil să-i placă 
niciodată de Michael Corleone, chiar îl admira. Avea încredere 
în el. Michael avea să-l salveze pe Nick Geraci, pentru niciun 
alt motiv decât pentru că avea nevoie de el. Avea nevoie de 
loialitatea sa, de capacitatea sa de a face bani, de ;stețimea și 
de ingeniozitatea sa. Michael voia să transforme o organizaţie 
formată din ţărani-criminali violenţi într-o corporație care și-ar 
fi putut ocupa locul în cel mai mare plan legal inventat 
vreodată pentru a scoate bani de pe urma pariurilor - Bursa 
de Capital din New York. Dacă intenţiona să reușească, în mod 
sigur nu-și putea permite să piardă un om precum Geraci. În 
schemă, și Geraci știa asta, el nu reprezenta decât un 
amărăștean din Cleveland, unul care se zbătuse din răsputeri 
pentru a răzbate, care muncise din greu, făcuse școala la 
seral și abia de reușise ceva ca avocat măruntel și ca om de 
afaceri. Însă, în comparaţie cu majoritatea indivizilor din 
această branșă, Nick Geraci era Albert Einstein. 

Chiar și așa, Geraci făcuse greșeli. Ar fi trebuit să-l înfrunte 
pe Falcone și să refuze să zboare în asemenea condiții meteo. 
N-ar fi trebuit să spună că avea convingerea că avionul fusese 
sabotat când n-avea niciun fel de idee despre asta. Prăbușirea 
cu avionul: fusese o eroare. În mod sigur n-ar fi trebuit să 
înoate și să se îndepărteze de epavă, de parcă ar fi fost 
vinovat de ceva. Greșelile sale îi limitau opţiunile. N-avea altă 
alegere decât să joace după cum i se cânta. 

Aceasta avea să fie o modalitate foarte elaborată de a-l 


300 


omorî, deși chestia asta nu elimina complet respectiva 
posibilitate. Auzise de altele și mai elaborate. Participase la 
altele și mai elaborate. 

Când fusese obligat să-l omoare pe Tessio, Geraci se 
înfuriase la culme pe Michael Corleone. Însă, din clipa în care 
se îndepărtase de mormântul deschis al lui Tessio, până la 
momentul întreprinderii acestei călătorii cu trenul spre acea 
destinaţie, oricare ar fi fost, Geraci chiar nu se mai gândise la 
asta. 

Dricul se opri. Coșciugul fu descărcat de niște oameni care 
nu spuseră un cuvânt, ceea ce nu părea un semn bun. 

Lui Geraci parcă-i bubuia capul. Abia dacă mai putea 
respira. Coșciugele n-aveau găuri de aerisire. Pe drumul până 
aici, își petrecuse cam o zecime din timp cu capacul pus. Avea 
să moară asfixiat cu aerul expirat de el însuși. Tipii ăia aveau 
să vină să-i facă felul, însă el avea să fie deja sufocat. Cu 
toate astea, trebuia să facă așa cum i se spusese. Trebuia să 
stea înăuntru cu capacul închis până când Charlotte avea să 
vină să-l ia de-acolo. 

Bărbaţii îl cărară de-a lungul unei podele de ciment și-l 
lăsară jos pe ceva. În mod clar, ciment. Aici putea la fel de 
bine să fie camera din spate de la Di Nardo Brothers Funeral 
Parlor. În noaptea în care-l omorâse pe Tessio, crematoriul 
acela unde duseseră cadavrele avea o podea din ciment, nu-i 
așa? 

De asemenea, putea să fie într-un depozit. O cameră 
frigorifică. Un garaj ce putea adăposti două mașini. Orice. 

Auzi cum se deschide o ușă. Pantofii cu talpă de cauciuc ai 
cuiva scârțâiră în timp ce persoana respectivă se îndrepta 
spre el. O podea de ciment /ustruită. Işi ţinu respiraţia, sau ce- 
i mai rămăsese din ea. 

Capacul se deschise. 

Era Charlotte. 

Se ridică în fund și simţi cum un val de oxigen îl străbate 
rapid, furnicându-l în momentul în care îi ajunse la mâini și la 
picioare. Putea să simtă cum aerul îi cuprinde tot spatele și 


301 


cum îi trece pe lângă scalp. Charlotte părea bronzată și 
fericită. 

— Arăţi atât de bine! spuse ea. 

Părea sinceră. Nu reacţionă în niciun fel la horcăitul lui. 
Parcă se mai liniștise. Abia atunci le văzu pe Barb și pe Bev 
stând împreună lipite de peretele lambrisat din spate, evident 
înfricoșate, ţinând o pereche de cârje medii. 

Charlotte îl sărută rapid pe buze. Era ca și cum ar fi fost 
drogată. Geraci nu putu să simtă mirosul de alcool. 

— Bine ai venit acasă. 

— Mulţumesc, spuse el. 

Ei bine, nu era acasă, însă știa ce voia ea să spună. La etaj 
era în derulare o ceremonie funerară. Incantaţii și voci 
înăbușite. O rugăciune sau poate Crezul. 

— E bine să fiu... înapoi. Ce mai faci? 

Geraci își întinse braţele spre fiicele sale. Ele dădură din 
cap spre el, însă rămaseră locului. 

— Foarte ocupată, răspunse Charlotte. Dar sunt bine. 

Ușor, îi atinse nodul bandajului de la cap. 

Barb avea unsprezece ani, Bev abia împlinise nouă. Barb 
era o copie în miniatură, blondă, a lui Charlotte, asemănarea 
mergând până într-acolo încât avea până și bronzul nou 
dobândit al mamei sale. Bev era albicioasă, o ditamai 
huiduma de fată, cu păr negru, cea mai înaltă de la ea din 
clasă (inclusiv printre băieţi), și era cu cinci centimetri mai 
înaltă decât sora ei mai mare, care era la rândul ei destul de 
înaltă. 

— S-au dus să vadă un film făcut în deșert, iar de-atunci 
vorbesc numai despre asta, spuse Charlotte, făcându-le semn 
fetelor să vină spre sicriu. 

— Haideţi fetelor. Spunetți-i și lui. 

Bev lăsă cârjele în jos și le ţinu c-o mână, astfel încât să 
poată să-l arate pe taică-său cu degetul. 

— Vezi? li spuse ea surorii sale. Vezi? Ți-am spus eu că tati 
nu e mort. g 

— Poate că nu încă, spuse Barb. Insă o să fie. 


302 


Geraci făcu un semn spre Charlotte ca să-l ajute să iasă, 
însă ea era absentă. 

— Tati n-o să moară niciodată, insistă Bev. 

— Ești proastă, îi spuse Barb. Toată lumea moare o dată și- 
odată. 

— Acum, fetelor, interveni Charlotte, fiți cuminţi. 

Se comporta de parcă nu-și dădea seama de primul lucru 
straniu legat de această scenă, deși fusese adusă de la peste 
trei mii de kilometri distanță în camera din spate a unei firme 
de pompe funebre, pentru a-și recupera dintr-un sicriu soțul 
dispărut. La etaj, o orgă, Dumnezeu știe de ce, începuse să 
cânte Da, Doamne, acela e copilul meu. 

— Și el o să moară, spuse Barb. Toată lumea moare. 

— Nu și tati, zise Bev. Mi-a promis. Nu-i așa, tati? 

De fapt, da, o făcuse o dată. Tatăl său îi spusese 
întotdeauna că o promisiune reprezintă o datorie. Ogni 
promessa e un debito. Faptul că era el însuși tată - chiar mai 
mult decât neprețuita sa viaţă profesională - îl determinase 
să aplice această învăţătură și la el acasă. 

— Acum vezi cum îmi mănâncă zilele, spuse Charlotte. g 

Totuşi, spuse asta cu dragă inimă. Nu părea exploatată. li 
zâmbi, îi luă fața plină de vânătăi în mâini și-l sărută. Nici prea 
scurt, nici pasional, ci un sărut obișnuit, genul acela de sărut 
marital, ușor obositor și plictisitor, de care un bărbat are parte 
dimineaţa, când își ia micul dejun. Nu era genul de sărut pe 
care Geraci să se fi așteptat să-l primească în timp ce stătea 
într-un coșciug, cu coastele bandajate și cu un picior rupt - și 
poate, cine știe, cu o nouă comoţie - în timp ce un cor de voci 
înăbușite din camera de sus cânta un cântec vechi popular la 
funeraliile unui amărât. Deși, ca să nu fim duri cu Charlotte, 
probabil că niciun gen de sărut nu era potrivit pentru o 
asemenea ocazie. 

— Poţi să mă ajuţi? întrebă el. Să ies de-aici? 

— Tatăl tău așteaptă în mașină, spuse ea. Crezi c-ar trebui 
să mă duc să-l aduc? 

— Nu. 


303 


Normal, taică-său nu putea să se deranjeze să vină și să-l 
întâmpine și el. 

— Chiar am nevoie de-o mână de ajutor. Ne descurcăm noi 
doi. 

Și se descurcară. Fetele se apropiară, într-o cadență 
perfectă. 

Repetaseră asta. Se duseră și se prezentară în fața lui cu 
cârjele, ca și cum ar fi fost niște țărăncuţe care-i înmânau 
unui rege un cadou umil. 

După care izbucniră în plâns, iar pentru o bucată bună de 
timp el nu mai făcu nimic altceva decât să-și ţină fetele în 
brațe. La un moment dat, Bev îi șopti: 

— Chiar ai promis. 

lar el îi șopti la rândul său: 

— Până acum m-am ţinut de cuvânt. 

— Ce bine e să te avem iar printre noi, spuse Charlotte. 

Afară, parcarea firmei de pompe funebre, cu pietriș pe jos, 
ar fi putut fi foarte bine și a unui magazin universal. Poate că 
erau cincizeci de mașini acolo, însă tatăl său, Fausto, avea 
categoric cel mai bun loc, cel mai aproape de ușă. Probabil că 
trecuse pe-aici cu o zi în urmă, evaluase situaţia, și astăzi 
ajunsese aici cu câteva ore înainte, ca să fie sigur că ocupă 
locul acela. Stătea la volanul mașinii sale Oldsmobile, cu 
motorul pornit, uitându-se drept înainte și ascultând muzică 
mexicană la radio. Avea aerul condiţionat pornit, dat la 
maximum, probabil fără alt motiv decât acela de a-și crea 
ambientul necesar ca să-și poarte vechea haină matlasată ce 
avea pe spate logoul sindicatului local. Il aşteptă pe Nick să-și 
înceteze lupta cu cârjele și să se așeze în scaunul 
pasagerului, ba chiar să-și întoarcă faţa spre el. 

— O, ce surpriză, spuse Fausto Geraci, a apărut și Eddie 
RickenbackerS! 


O echipă de tâmplari locali fusese angajată să facă niște 


6 Cel mai bun pilot american din timpul Primului Război Mondial. După 
război, a devenit preşedintele companiei Eastem Airlines. (n.tr.) 
304 


mese de arțar lungi special pentru discuţiile împăciuitoare. 
Mesele erau aranjate într-un dreptunghi mare în interiorul 
unei săli de bal în care cândva fusese grajdul. Baiţul de pe 
mese era uscat, însă atât de proaspăt, încât mai mirosea încă. 
Mirosul nu fu deranjant până când încăperea nu se umplu cu 
fum de trabucuri și de ţigări. Fură deschise toate ferestrele, 
însă consigliere din Philly, care suferea de emfizem pulmonar, 
și Don Forlenza din Cleveland, care avea aproape toate bolile 
din lume, se văzură nevoiţi să asculte discuţiile din camera 
alăturată. Afară erau zero grade. Toţi ceilalţi, cu excepţia lui 
Louie Russo, care probabil că încerca să dovedească astfel 
ceva, rămaseră pe întreaga durată a întâlnirii cu paltoanele 
pe ei și cu fularele la gât. 

Toţi cei de la masă căzură de acord să creadă, de dragul 
păcii, că prăbușirea avionului în Lacul Erie nu era vina 
nimănui. De fapt, Frank Falcone chiar pariase o sută de mii pe 
meciul acela de box de la Cleveland Armory și insistase să 
meargă să-l vadă, indiferent de amploarea furtunii. In timp ce 
avionul era în picaj, cineva din turnul de control îl auzise pe 
Geraci spunând cuvântul „sabotaj”, însă Geraci nu făcea 
atunci decât să gândească cu voce tare, într-un moment de 
mare stres, și astfel îi scăpase acel cuvânt. Tunetele și 
fulgerele făcuseră ca transmisiile radio să fie greu de auzit. 
Avionul se prăbușise, și toți muriseră în urma impactului, cu 
excepţia lui Geraci, care fusese și el cât pe ce să piară. Don 
Forlenza auzise despre sfârșitul teribil al recenţilor săi oaspeţi 
și, de asemenea, că autorităţile credeau că accidentul ar fi 
putut fi rezultatul unui sabotaj. Imediat, Don Forlenza se 
asigurase că nimeni din organizaţia sa nu era vinovat. După 
care își salvase finul grav rănit, răpindu-l din spital. Ce altceva 
mai era de făcut? Dacă Don Falcone și Don Molinari fuseseră 
omorâţi în urma unui sabotaj, era posibil ca pentru asta să fie 
învinovățită organizaţia din Cleveland. Exista șansa să fie 
acuzat însuși finul său, care era inconștient - și nu putea să se 
apere și nici să răspundă în vreun fel. Cine din această 
încăpere n-ar fi făcut la fel pentru propriul fin? De asemenea, 


305 


deoarece Geraci era un membru al familiei Corleone, Don 
Forlenza era îngrijorat ca nu cumva finul său să nu fi fost ţinta 
unui act criminal pus la cale de celelalte Familii din New York. 
Geraci își revenise din starea de inconștienţă. Autorităţile 
federale eliminaseră ipoteza sabotajului. Accidentul avusese 
loc din voința bunului Dumnezeu. Don Corleone le adusese la 
cunoștință celorlalți membri ai comitetului că pilotul dat 
dispărut era Geraci. După cum Don Corleone spusese atunci 
și după cum o reafirma acum cu tărie, numele fals de pe 
licența de pilot a lui Geraci fusese menit să înșele vigilenţa 
oficialilor responsabili cu aplicarea legii, fără să difere, de 
exemplu, de permisul de conducere pe care majoritatea 
dintre ei îl aveau asupra lor. În acest caz, documentul fals își 
făcuse treaba. În timp ce fiecare bărbat din această încăpere 
știa de câteva luni că Gerald O'Malley era de fapt Fausto 
Geraci Jr., autorităţile presupuseseră că O'Malley era cadavrul 
ăla ros de șobolani din viroagă. 

Discuţiile despre ce persoane exemplare fuseseră cele 
patru victime și despre modul în care se produsese accidentul 
de avion se extinseră în curând la alte subiecte. Nu după 
multă vreme se ajunse la un acord ce garanta o pace durabilă 
- acord pe care toți veniseră aici ca să-l ratifice. 

In mare parte, povestea spusă oficial era adevărată, însă 
nimeni din casa de la fermă nu o crezu în totalitate. 

Deși nicio dovadă nu ieșise la lumină, se părea că exista o 
mică îndoială cu privire la faptul că oamenii lui Louie Russo 
pătrunseseră în mica fortăreață de pe insulă a lui Vincent 
Forlenza și sabotaseră avionul. La urma urmei, oamenii din 
avionul cu pricina reprezentau cei mai mari patru rivali din 
Las Vegas și din Vest ai organizaţiei din Chicago. Prăbușirea 
avionului reușise să-l facă pe Don Forlenza să pară un nătărău 
bătrân. Luptele din New York îi oferiseră lui Russo o portiţă, iar 
acesta o folosise. Işi reafirmase supunerea faţă de mai mulți 
alți Doni - Carlo Tramonti din New Orleans, Bunny Coniglio din 
Milwaukee, Sammy Drago din Tampa și noul boss din L.A., 
Jackie Ping-Pong. Când Russo se dusese în Cuba, stătuse în 


306 


palatul prezidenţial. Nimeni în afară de aliaţii lui Russo nu se 
bucurase de reîntoarcerea celor din Chicago la putere, însă 
părerea generală era că Russo reprezenta o mai mică 
ameninţare inclus fiind în comitet decât dacă ar fi fost lăsat 
pe dinafară. Pentru majoritatea celor de la mese, încercarea 
de a dovedi că Russo era responsabil pentru prăbușirea 
avionului era nesemnificativă. Ceea ce conta era readucerea 
în discuţie a propriilor afaceri. Până și Butchie Molinari fusese 
convins (de către Michael Corleone, de fapt) să declare public 
că acceptase versiunea oficială asupra accidentului aviatic și 
să jure că n-avea să caute răzbunare. 

Atât Louie Russo, cât și al său consigliere nu aveau nicio 
intenţie să nege o acuzaţie pe care n-o făcuse nimeni pe față, 
chiar dacă știau că era o tâmpenie. Russo nu ordonase nicio 
lovitură asupra pasagerilor acelui avion. Chiar dacă avea 
propriile teorii despre cine o făcuse, dacă într-adevăr o făcuse 
cineva, n-avea de gând să le dezvăluie. 

Russo, în mod firesc, știa niște lucruri. Jackie Ping-Pong știa 
niște lucruri. Sal Narducci - care, din cauza problemelor de 
sănătate ale lui Forlenza, stătea singur la masa principală, ca 
și cum deținea deja controlul asupra Clevelandului - știa alte 
lucruri. 

Tipul pe care Narducci îl angajase să saboteze avionul 
plecase în vacanţă în Las Vegas, câteva zile mai târziu, și nu 
mai fusese văzut de-atunci. 

(Sau, mai degrabă, nu mai fusese văzut de când Al Neri, un 
tip care nu știa nimic și nici nu-i păsa de cei pe care-i omora 
sau pentru ce anume, îl împușcase și-l îngropase în deșert.) 

Clemenza știa o grămadă de lucruri, însă nu știa totul. 

Michael Corleone era cât se poate de sigur că-și acoperise 
destul de bine urmele, încât nimeni - nici prieten sau dușman, 
poliţist sau capo - n-ar fi putut să pună vreodată toate 
lucrurile cap la cap. 

Cine ar fi putut presupune nu numai că Michael ordonase 
moartea lui Barzini, a lui Tattaglia, a propriului caporegime, 
Tessio, și a soţului propriei surori - ca să nu mai amintim de 


307 


toate crimele colaterale pe care aceste omoruri le 
declanșaseră, ci și că, după aceea, negociase încetarea 
focului și se folosise de acest armistițiu instabil pentru a 
orchestra o lovitură asupra celor din avion, inclusiv asupra lui 
Nick Geraci, cel pe care îl promovase de curând la poziţia de 
capo, și asupra lui Tony Molinari, un aliat trainic? Nu existau 
niciun fel de zvonuri că vreunul dintre aceștia îl trădaseră - în 
mare parte, desigur, fiindcă ei chiar n-o făcuseră. 

Cine avea să afle vreodată la ce folosise servieta pe care o 
livrase Fontane? Până și Hagen presupusese, plin de 
încredere, că era o investiţie în noul cazinou din zona Lacului 
Tahoe. 

De acolo de unde stătea Michael Corleone, bătând ritmic cu 
degetul în vechiul ceas de mână elveţian pe care i-l dăduse 
caporalul Hank Vogelsong, cum ar fi putut cineva - chiar și 
cineva care doar citise despre cum avioanele japoneze 
explodau ca niște mingi de foc, tăind în două navele ce 
transportau trupe - să creadă că un bărbat care văzuse ceea 
ce văzuse Michael în Pacific avea să omoare pe oricine 
ordonând prăbușirea unui avion? 


Dimineaţa, Fausto Geraci - pronunţat /air-AH-chee, însă, ce 
mama naibii, oamenii erau liberi să-l pronunţe cum voiau - se 
trezea întotdeauna primul. Făcea cafea și ieșea afară în 
curtea din spate a micuței sale case cu tencuiala din stuc, în 
șortul său de boxer și în maiou, și se așeza pe un șezlong cu 
cadrul din aluminiu, citind ziarul de dimineaţă și fumând una 
după alta ţigări Chesterfield Kings. De îndată ce-și termina 
ziarul, se holba la piscina goală. Nici măcar faptul că 
nepoatele sale stăteau la el acasă în cea mai mare parte a 
anului școlar n-avea niciun efect vizibil asupra stării sale de 
spirit. 

Inima lui Fausto Geraci era năpădită de o amărăciune mai 
corozivă decât acidul de baterie. Era convins că toată lumea i- 
o trăsese. Ani și ani de zile se străduise să iasă din pat și să 
se suie în cabina îngheţată a vreunui camion pentru a 


308 


transporta orice ar putea să-și imagineze mintea omenească 
și o grămadă de chestii pe care n-ar vrea să și le imagineze. 
Incărcându-și și descărcându-și propriile camioane, o muncă 
grea, dar luată ca atare de toţi cei care beneficiaseră 
vreodată de orice lucru blestemat pe care-l transportase. 
Conducând ceea ce poate că erau mașini furate, menite să-i 
facă scăpaţi pe niște criminali; n-avea să știe niciodată. Insă o 
făcuse. Își petrecuse o viaţă de om ţinându-le piept cu 
fermitate celor care erau împotriva italienilor, și rămăsese 
loial lui puţă bleagă ăla de Vinnie Forlenza și organizaţiei sale. 
Mersese până și la pușcărie pentru ăia. Se plânsese el 
vreodată sau suflase vreo vorbă cu privire la asta? Nu. Pentru 
ei nu fusese altceva decât Fausto Şoferul, un bou blând care 
muncise din greu și care le executase orbește ordinele. 
Făcuse toată munca aia pentru ei, slujbe care-l condamnaseră 
să ajungă în iad cu atât de mult timp în urmă, încât până și 
nevastă-sa îi spusese că încetase să se mai roage pentru 
sufletul lui. Când venise vorba despre profituri, îl trataseră ei 
ca pe un egal? Nu. Desigur, primise niște bani, însă le 
dăduseră evreilor și negrilor mai mult decât îi dăduseră 
vreodată lui Fausto Geraci. Se presupunea că trebuia chiar să 
le fie recunoscător pentru modul în care îl suiseră în ierarhia 
sindicatului. Ha! Era în continuare marioneta lor. Era plătit 
bine, însă banii nu erau suficienţi pentru a-i asigura traiul și a- 
| face să stea la o masă cât era ziulica de lungă și să asculte 
plângerile meschine ale oamenilor puturoși. Cu toate astea, el 
îi ascultase pe toţi, fără să spună aproape nimic, și-și făcuse 
treaba. Petrecuse ani de zile rezolvând problemele altora, dar 
cine dăduse doi bani pe problemele lui Fausto Geraci, ei? 
După care, după toţi anii aceia de loialitate, într-o zi: bang. Se 
trezise dat afară. Îi oferiseră slujba sa altcuiva (Fausto știa că 
nu trebuia să întrebe de ce), iar Fausto Şoferul avusese parte 
de o „pensionare înainte de termen”. Bani care să-i astupe 
gura. Bani care să-l facă să stea deoparte. Și ce făcuse el? Se 
dăduse deoparte. Loial până la sfârșit. Loial până dincolo de 
sfârșit. Bunul și bătrânul Fausto. 


309 


Și, Sfinte Hristoase, să nu cumva să-l faci să vorbească 
despre copii. Fiica sa era o fată bătrână uscăţivă, profesoară, 
care se mutase din Youngstown în Tucson doar pentru a-i face 
viața un calvar - în fiecare seară după ore trecea pe la el și 
începea: „Mănâncă asta, nu mânca aia, câte ţigări ai fumat 
azi, tati?” Și-așa întruna. lar băiatul, tizu/ său? Se credea cel 
mai bun. Și maică-sa îl încurajase. Totul fusese ușor pentru 
băiatul ăsta. Se însurase c-o blondă cu ţțâţe mari, undeva 
departe de-aici. Se dusese nu la un colegiu, ci la nenorocita 
aia de Facultate de Drept. Și afacerea aia cu zburatul? Doar o 
altă modalitate prin care să arate lumii că el nu era ca taică- 
său - un pilot particular tânăr și de succes, înţelegi, și nu un 
șofer de camion cu sănătatea în piuneze. Fiecare respiraţie a 
rahatului ăstuia cu ochi, nerecunoscător, era un afront. Până 
și numele şi-l spunea greșit. Ace Geraci. Blestematul. Cine își 
imagina el că-i netezise calea? Vinnie Forlenza, probabil că 
asta credea. Sau bulangiii ăia din New York. 

Când ceilalți începeau să se trezească, înainte să-l poată 
deranja, Fausto se ridica de pe scaun și se ducea în garaj. Aici 
își ţinea un halat și-o pereche de șlapi. Își punea halatul pe el, 
se încălţa și începea să transpire trebăluind prin grădină. In 
drumul lor spre școală, Barb și Bev, Domnul să le 
binecuvânteze, aveau să iasă și să vină să-l pupe. Voia să le 
protejeze pe aceste copile dulci de o lume care avea să le 
dezamăgească și să le distrugă, însă, în loc de asta, nu făcea 
decât să stea acolo în halat, ţinând în mână un furtun sau o 
greblă, zâmbindu-le ca un ţăran fericit și dând din mână în 
semn de rămas-bun. 

După care intra în casă, să se spele și să se ducă cu mașina 
până în partea opusă a orașului, la rulota în care trăia 
Conchita Cruz. Ea abia vorbea engleză, iar el abia dacă 
vorbea în general, însă, într-un fel sau altul, se întâlniseră într- 
un bar, nu la mult timp după ce el se mutase aici, și 
ajunseseră la acest aranjament. Nu putea să-și aducă aminte 
cum, atât de relaxantă i se părea relaţia cu ea. Ea îi pronunţa 
numele /Hair-AH-see, ceea ce era al dracului de aproape de 


310 


realitate, prin comparaţie cu modul în care o spunea fiu-său. 
Câteodată și-o mai și trăgeau, însă cel mai adesea petreceau 
o oră împreună fără să-și pună întrebări. Stăteau pur și simplu 
împreună. Televiziunea era de folos în asemenea situații. Alte 
dăţi jucau cărţi, domino sau îi făcea chiar masaj la picioare. Işi 
luau prânzul acolo sau la restaurantul din colț, cu mâncare 
ieftină, după care o săruta pe frunte. Nu-și făceau declaraţii 
de dragoste și nici promisiuni, iar ea se ducea la slujba aia a 
ei din schimbul doi de la fabrica de conserve, iar el pornea cu 
mașina într-o scurtă plimbare prin deșert. In fiecare zi, cu 
excepţia zilelor de duminică, pe aceeași întindere dreaptă de 
drum, călca pedala de acceleraţie și scotea fum din motor - 
iar inima sa bătea cu aceeași viteză, sau aproape aceeași, o 
dată ce acul indicator al vitezometrului ajungea în spaţiul 
negru, depășind marcajul de 180 km/h. Imediat ce ajungea la 
această viteză, lua piciorul de pe acceleraţie, lăsând ca 
viteza, pulsul și demonii să scadă și, respectiv, să dispară. 
După care se ducea acasă, unde curul ăla de fiu-său, care-i 
făcea numai probleme, împreună cu blestemata aia de 
nevastă-sa, suedeză, aveau să se ciondănească. Atunci când 
veniseră prima oară aici, Charlotte fusese o nevastă model, 
iar Nick era distrus c-o dăduse în bară în asemenea hal. Insă 
în scurt timp, cam în perioada în care își scosese piciorul din 
ghips, începuseră certurile. Până și pornirea televizorului avea 
să ducă la o discuţie stupidă, în contradictoriu. Mai ales asta. 
Zi de zi, se comportau din ce în ce mai mult așa cum făcea 
Fausto cu răposata lui soţie, o altă modalitate prin care 
băiatul părea hotărât să-l sfideze. 

Cei doi n-aveau nimic de făcut. Nimic. Tot timpul pe care-l 
iroseau împreună îl îmbolnăvea pe Fausto Geraci. Charlotte 
ieșea în oraș și-i cheltuia banii lui Nick pe niște lucruri de care 
n-avea nevoie. Câteodată Nick se mai învârtea pe ici-colo într- 
o mașină închiriată, dând telefoane de la diferite cabine 
telefonice alese la întâmplare și oprindu-se pe la barul obscur 
în care-și arăta mușchii, însă majoritatea timpului stătea în 
jurul casei, citind cărți și stând de vorbă cu cei care veneau 


311 


să-i aducă diverse mesaje. 

Intr-o bună zi, când Fausto venise acasă, îl surprinsese pe 
Nick în timp ce umplea nenorocita aia de piscină cu apă. 
Fausto nu făcuse decât să se încrunte, după care primise o 
lungă explicaţie, cum că, deși mama sa își găsise sfârșitul în 
acea piscină, căci inima slăbită de cancer îi cedase, murise 
făcând ceea ce-i plăcea cel mai mult pe lume. Ea nu și-ar fi 
dorit niciodată ca el să nu mai folosească piscina. Ce știa 
băiatul ăsta despre asemenea lucruri? Nu fusese el cel care-i 
pescuise cadavrul și-o scosese afară din apă. Mucos egoist. 
„Dorinţele ei, pe dracu'”, se gândea Fausto Geraci. Nick nu 
voia decât să umple piscina ca să o poată folosi el însuși. 
Destul de sigur de asta, a doua zi, Fausto venise acasă, și nu 
numai că băiatul plutea tolănit într-o barcă gonflabilă, însă 
mai și citea o carte despre Eddie Rickenbacker. Și mai 
sfidător! N-ar fi putut să se rezume la ceea ce citea de câteva 
săptămâni încoace: poveștile legate de maeștrii aerului, 
legate de piloţii de curse, poveștile cu naufragiaţi, poveștile 
cu magnații liniilor aeriene. Un bărbat remarcabil, Fausto 
Geraci nu putea nega asta: un erou american, și tot restul 
rahaturilor ălora. Insă știi ceva? La dracu’ cu Eddie 
Rickenbacker! 

Nick își trata ambele fete ca pe niște băieţi, îndeosebi pe 
biata Bev, care-și venera tatăl și care avea probabil să ajungă 
o fată bătrână, profesoară de sport, exact ca uscăţiva și 
scorpia aia de mătușă-sa. El și Charlotte le luau pe fete 
absolut peste tot: la zoo, la circ, la concerte, la meciuri de 
fotbal, la filme - ca și cum ar fi încercat să se revanșeze față 
de ele. 

Cu toate astea, fetiţele astea se adaptaseră neașteptat de 
bine. Işi făcuseră prieteni în cartier, se descurcau la școală și 
în general le mergea bine. Nu făceau decât să se bucure de 
copilărie, însă părinţii lor nu vedeau asta. 

Când venise, ca din senin, timpul să se întoarcă în Long 
Island, Charlotte fusese cea care-i spusese de mutare. După 
câte se părea, fiul său aflat în culmea gloriei nu se deranja să 


312 


se preocupe de sentimentele bătrânului său tată. 

Fausto Geraci izbucnise. Nu era mândru de asta, numai că 
de astă dată spusese ce avea pe suflet. Fetele astea fuseseră 
transferate la o altă școală în mijlocul anului școlar, veniseră 
aici și se descurcaseră minunat, și acum ce avea să se 
întâmple? Voiau să le transfere înapo; pe bietele fetițe, cu 
două luni înainte de terminarea anului școlar? Ce ticăloși 
ignoranți și egoiști! Ei chiar nu-și dădeau deloc seama cât de 
greu le era fetițelor să se adapteze? N-avea să tolereze așa 
ceva. Trebuia să-l lase pe Nick să se întoarcă. Și pe Charlotte, 
la fel. Dumnezeu știa că existau mai multe locuri unde să 
toace banii în New York decât aici. Insă fetele aveau să 
rămână. Ce își imagina ea, că Fausto Geraci, după o viaţă de 
om în care se preocupase de problemele altor oameni, nu 
putea să aibă grijă de cei doi îngerași timp de două luni?! 
Oare chiar era atât de proastă încât să creadă că putea face o 
treabă mai bună decât el? 

În timp ce-și vărsa năduful, da, într-adevăr, spărsese niște 
lucruri, însă erau lucrurile lui. Lacrimile pe care le vărsase 
erau lacrimi de furie. Acum blestemaţii ăştia de copii ai lui 
voiau să îl ducă la un doctor pentru un consult. 

Asta-i tot ceea ce obținea un om atunci când spunea 
adevărul. Nimic. Fausto Geraci era un om care nu primise 
nimic bun de la viaţă, cu excepţia celor două nepoate și a 
unei mexicance care trăia într-o rulotă și care aproape că nu 
știa nimic despre el. Însă acum fetele erau plecate. Le 
condusese la gară el însuși și-și luase rămas-bun de la ele 
făcându-le cu mâna și adresându-le un „la revedere” plin de 
voioșie. Fiul său și femeia aia nici măcar nu se uitaseră înapoi, 
și la fel făcuse și fata mai mare. Insă Bev se întorsese cu fața 
spre el, se întinsese, se îndreptase de spate și-i trimisese un 
sărut. Ce mai zâmbet! Ar fi trebuit să zâmbească mai mult, 
Bev, asta mică. 

Drumul până la gară îl făcuse să rateze prânzul cu 
Conchita. Nu mai avusese chef să-și facă plimbarea obișnuită 
cu mașina. Se dusese acasă, în casa lui pustie. Ar fi putut să 


313 


stea de unul singur oriunde voia, însă se obișnuise cu curtea 
din spate. Nu era decât o problemă de timp, se gândea el, 
până când Conchita avea să dispară și ea. Fausto Geraci 
privise îndelung înspre piscină. Încă o ţigară Chesterfield King, 
poate două - trei cel mult după care avea să sece chestia aia 
blestemată pentru totdeauna. 


Istoricii și biografii observaseră adeseori că fiecare decizie 
îndrăzneață din anii în care Michael Corleone se formase ca 
om fusese luată pentru a-și contra tatăl. Inrolarea la Pușcașii 
Marini. Căsătoria cu o femeie precum Kay Adams. Intrarea în 
afacerile familiei în timp ce Vito Corleone era în comă și nu 
putuse face nimic pentru a împiedica asta. Amestecul în trafic 
cu narcotice. Unele surse chiar sugeraseră că Michael 
Corleone folosise moartea tatălui său drept scuză pentru a 
începe războiul cu clanurile Barzini și Tattaglia, mai curând 
decât crezuse Vito Corleone c-ar fi fost prudent s-o facă. 

Prima încălcare a modului tipic de acţiune al lui Michael se 
putea să fi fost decizia de a-l ţine pe Nick Geraci în viaţă. 
Indiferent de ce-ar fi putut spune cineva despre consecințele 
acestei decizii, era exact ceea ce tatăl său ar fi făcut, din 
patru motive. 

Primul, numindu-l pe Geraci capo al vechiului regime al lui 
Tessio, după cum se așteptase Michael, lăsase deoparte orice 
resentiment de lungă durată legat de nefericita, dar atât de 
necesara execuţie a lui Tessio. Işi dobândise popularitatea 
printre oamenii de pe stradă, care n-aveau nicio idee cine era 
O'Malley, care pur și simplu se gândeau că el fusese în Tucson 
pentru a deschide noi oportunităţi de afaceri, ceea ce Geraci 
făcuse într-adevăr. Familia Corleone avea câţiva cămătari, 
pusese pe roate un bar cu restaurant, avea la mână un 
căpitan de poliţie și ajunsese la o sursă de marijuana care era 
protejată de un fost președinte al Mexicului. 

Al doilea, orice motiv de neîncredere și de precauţie cu 
privire la Geraci fusese temperat sau eliminat. Chiar dacă 
Chicago, Los Angeles sau San Francisco n-avea să trimită 


314 


niciodată pe cineva să-l omoare, el avea să fie în permanenţă 
îngrijorat în privinţa asta, așa că avea să-și ţină în frâu 
agresivitatea. Părea profund și sincer recunoscător lui Michael 
pentru că-i asigurase protecţia după scamatoria aia ridicolă a 
lui Forlenza cu răpirea, trimiţându-l în Tucson și aranjându-i 
reîntoarcerea la New York. lar acum, cu acest Narducci care 
era pe cale să preia controlul în Cleveland, legăturile lui 
Geraci cu Forlenza nu mai ridicau motive de neliniște. 

Al treilea, Geraci era un tip care aducea foarte mulți bani. 
După fiecare tranzacţie a sa, parcă ploua cu aur. 

Al patrulea, Michael Corleone avea nevoie de pace. 
Organizaţia sa nu era Corpul Pușcașilor Marini al SUA. El n- 
avea nici suficient personal și nici destul de bun pentru a 
duce un război la infinit. Păstrarea lui Geraci în viaţă îl ajuta 
pe Michael să întărească percepţia că Louie Russo se făcea 
vinovat de prăbușirea avionului, o componentă-cheie a 
acordului de pace oficializat la acea întâlnire la vârf ce 
avusese loc în partea de nord a statului New York. 

Așa că, de ce era nevoie de o a doua întâlnire? De ce era 
nevoie ca aceste întâlniri să se ţină anual? Și de ce în aceeași 
locație? 

Bărbaţii care se adunaseră pentru prima dată în acea casă 
de la ferma acoperită cu șindrilă n-aveau în mod sigur niciun 
motiv convingător să cadă de acord să se întrunească din nou 
anul următor (și, într-adevăr, întâlnirea din 1957, după toate 
relatările, fusese o chestie de rutină, aproape sigur una 
inutilă, o notă de subsol istorică la întâlnirea din 1956 și la 
cea decisivă din primăvara anului 1958). Problemele pe care 
veniseră să le discute și să le rezolve fuseseră discutate și 
rezolvate. Pacea la care se ajunsese în acea zi fusese una 
istorică și de lungă durată; până atunci, nu existase nicio 
izbucnire violentă între Familii comparabilă cu războiul din anii 
1955-1956 (sau cele două care îl precedaseră, Războiul Celor 
Cinci Familii din anii '40 și Războiul Castellammarese din 
1933). Nu exista niciun precedent pentru programarea unei 
asemenea întâlniri; toate întâlnirile anterioare la nivel înalt 


315 


fuseseră convocate numai ca răspuns direct la problemele 
existente. 

Decizia de a ţine aceste întâlniri anual nu fusese luată la 
întâlnirea din 1956, ci la scurt timp după aceea. Nu s-ar fi 
întâmplat nimic din toate astea dacă n-ar fi fost vorba despre 
brusca schimbare a vremii și, mai mult decât atât, despre 
porcul acela extrem de mare. 

Michael intenţionase să plece imediat după ce afacerea 
fusese discutată și încheiată. Insă, timp de ore bune, 
ferestrele stătuseră deschise. Tot de ore bune, aroma porcului 
aceluia prăjit invadase încăperea, făcându-și efectul cu magia 
lui suculentă. 

Clemenza - ca majoritatea tuturor celor de faţă - nu era 
nici pe departe genul de om care ar fi plecat la drum lung fără 
să ia o felie sau șase din animalul cu pricina. Pâinea cu usturoi 
îi putea face pe toţi adulţii să lăcrimeze, sau măcar pe acești 
adulţi în particular. Cu toate astea, era o pâine minunată. La 
fel ca și plăcinta. Un festin umil, însă îmbietor în ceea ce, spre 
norocul lor, în mod favorabil, se dovedise a fi prima zi 
călduroasă a primăverii. Oamenii rămaseră. Să fi făcut altfel 
ar fi fost o infamităs*. 

Michael Corleone simţi o mână ca de gheaţă pe ceafă. 

— Nu pot să mănânc porc, spuse Russo. Vocea sa era cu 
puţin mai groasă decât a fiicei de trei ani a lui Michael. Mi se 
rupe inima. Însă, dacă mănânc, se bătu el ușor pe piept, o să 
mi-o fac praf. Putem să stăm puţin de vorbă înainte să plec? 

Plecară împreună să se plimbe de-a lungul pajiștii, în timp 
ce ceilalţi se pregăteau pentru festin. Consigliere al lui Russo 
se duse să aducă mașina. 

— Nu voiam să-ţi spun asta acolo. Sunt un membru nou. 
Cel abia acceptat trebuie să tacă din gură și să asculte. 

Michael dădu din cap aprobator. De fapt, Russo vorbise 
foarte mult la întâlnire. 

— Nu sunt un tip cu educaţie, așa cum ești tu, spuse el, cu 


6 Infamie. (în italiană, în original) 


316 


acea voce ciudată și piţigăiată, însă sunt nelămurit într-o 
privinţă. Când ai vorbit acolo la final despre schimbare, n-am 
înţeles ce voiai să spui. 

— N-am niciun interes să le spun altora cum să-și conducă 
propriile afaceri. Însă o să vină o vreme când alţii o să preia 
controlul asupra acestui domeniu al crimei organizate de pe 
străzi, în același fel în care italienii l-au preluat din mâinile 
irlandezilor și ale evreilor. Uită-te doar la negrotei, care în 
unele orașe câștigă pe zi ce trece tot mai multă putere. 

— Nu și în Chicago. 

— În orice caz, nu văd niciun motiv să dobândim și mai 
multă putere și să ne sporim averile dacă nu le folosim ca să 
ieşim din umbră. Și asta-i ceea ce intenţionez să fac. 

Râsetele răsunau în amurg. Stând pe o piatră mare de 
lângă cort, Pete Clemenza și Joe Zaluchi, înrudiţi prin 
căsătoria copiilor lor, se întreţineau povestindu-și diverse. 

— Acum chiar că nu mai înțeleg nimic, ce-i chestia aia cu 
umbra și lumina? 

Michael, agasat, începu să-i explice. 

— Nu, nu, nu, i-o reteză Russo. Nu vorbi cu mine de parcă 
aș fi tâmpit. 

Michael nu-și ceru scuze și nici nu-și recunoscu izbucnirea 
asta neînsemnată, șocantă pentru un Don, chiar și pentru 
unul din Chicago. 

— O să-ţi explic cum stă treaba, îi spuse Russo. Tu vorbești 
despre cum într-o bună zi copiii noștri pot ajunge 
congresmeni, senatori, poate chiar președinte, deși avem 
indivizi dintr-ăștia pe statul nostru de plată. 

— Niciodată președinte, spuse Michael, gândindu-se la 
ambasador, nu încă. 

— Nu încă, repetă Russo. Nu te uita așa la mine! Știu că ai 
vorbit cu Mickey Shea. Crezi că ești singurul care face 
înțelegeri cu el? 

Mai mulţi Doni îi priveau. Ultimul lucru de care avea nevoie 
Michael era să creadă cineva că punea ceva la cale. 

— Ar trebui să ne întoarcem, spuse el. 


317 


— Eu nu mă mai întorc, nu uita! îi aminti Russo. Sunt pe 
picior de plecare. Uite, ce încerc de fapt să spun este că, 
măcar în Chicago, noi alegem pe cine vrem, și, îndată ce 
candidații noștri sunt la post, obținem de la ei ceea ce vrem. 
Până și cei pe care nu-i avem sub control sunt controlaţi de 
cineva. 

„Nu vorbi cu mine de parcă aș fi tâmpit”, gândi Michael 
Corleone, însă n-o spuse. 

— Atunci de ce, întrebă Russo, le-am dori asta copiilor 
noștri? De ce am vrea ca ei să fie niște marionete? Nu suntem 
naivi, ştii și tu, niciunul, și totuși, unii dintre noi au acest uriaș 
vis naiv. Eu, unul, nu înțeleg asta. Nu înțeleg deloc. 

Bărbaţii aflaţi sub cort îl strigau. 

Michael zâmbi. 

— Nimeni nu poate spune că nu este controlat de alţii, Don 
Russo. Nici măcar noi. F 

— Nu voiam decât să-mi spun părerea, zise Russo. In plus... 

— Hei, Mike! strigă Clemenza. Când poţi, vino, că avem 
treabă cu tine. 

— Da? Îi răspunse Michael lui Russo. 

— Foarte pe scurt, spuse Russo. Vreau să pun lucrurile la 
punct și să termin cu asta. Sunt sigur că știi că fratele meu 
Willie și un alt tip au fost trimiși de Capone să-l sprijine pe 
Maranzano, la confruntarea dintre el și tatăl tău. 

Deci ăsta fusese de fapt motivul plimbării ăsteia în doi. 

— Într-adevăr, mi s-a spus despre asta, confirmă Michael. 
Sprijinul acesta fusese un contract îndreptat împotriva lui Vito 
Corleone. Singura parte din Willie „Spărgătorul-de-Gheaţă” 
Russo care ajunsese înapoi la Chicago fusese capul său 
retezat. 

— ÎI învinovăţesc pe Capone. Vreau să știi asta. Nu era 
treaba lui să se bage în problemele apărute în New York. 
Russo îi întinse mâna lui micuță și moale. Tatăl tău n-a făcut 
decât ceea ce trebuia să facă. 

Michael îi acceptă strângerea de mână care se transformă 
într-o îmbrățișare, pecetluită cu o pupătură, iar Don Russo se 


318 


sui în mașina lui care-l aștepta cu motorul pornit. 

— Unde pleacă Don Russo? îl întrebă Clemenza când 
Michael se întoarse înapoi la cort. Probabil că pe Pete aproape 
că-l omorâse faptul că nu putuse să-i spună „Faţă-de- 
Cordeală” în prezenţa celorlalți Doni. 

— Nu poate să mănânce porc, răspunse Michael. 

— Am crezut că Vinnie Forlenza este considerat evreu, 
spuse Zaluchi. 

— Ajunge! interveni Forlenza din scaunul său cu rotile. 
Dacă n-ar fi fost evreii pe care i-am trimis la Las Vegas, 
majoritatea dintre voi, băi derbedeilor, n-ar fi avut după ce să 
bea apă. 

— Și-am fi avut și mai mulţi bani decât au făcut ei pentru 
noi, spuse Sammy Drago, Donul din Tampa, dacă am fi primit 
câte zece cenți de fiecare dată când te-am auzit spunându-ne 
asta. 

Forlenza îi făcu semn să se care, plin de scârbă. 

— Hei, Joe. Ai pomenit de un vot, hai să votăm. 

Simţindu-se foarte bine datorită grătarului și companiei 
alese, Pete spusese că ar trebui să ţină întrunirile astea în 
fiecare an, iar Joe Zaluchi ridicase un pahar, consimţind 
propunerea și cerând cu insistenţă să se supună asta la vot 
după întrunire. Toţi membrii comitetului, mai puţin unul, erau 
încă acolo. Propunerea fu acceptată în unanimitate. 


Nu cu mult înainte să se întoarcă la New York, Nick Geraci 
se întâlni cu Fredo Corleone într-un salon de pe platoul de 
filmare de la Ambuscada de la Durango. Părea destul de real 
dacă făceai abstracţie de cabluri și de pasarelele de acces. 
Fredo avea un rol în film („Trișorul numărul 2”), dar nu era 
încă îmbrăcat în costum. Se așezară la masa de lângă ușile 
batante. Erau singurele persoane de acolo. Afară, regizorul, 
un neamt cu un monoclu, țipa la cineva din cauză că nu-i 
plăceau culoarea și consistenţa noroiului. 

— Vezi rahatul ăsta? întrebă Fredo, aruncând ziarul de 
dimineață pe masă. „Diva cinematografiei în luna de miere, 


319 


aici, cu soțul ei, gangsterul”, scria mare în titlu. Primele două 
paragrafe conţineau niște vorbe inofensive ale Deannei Dunn. 
In cel de-al treilea se menţiona că și Fredo juca în film, 
„făcându-și debutul pe marele ecran în calitate de băiat rău”. 
După asta, povestea se baza pe un potpuriu, plin de știri 
vechi care apăruseră deja, de-a lungul anilor, în ziarele din 
New York, condimentate cu ce chipurile spunea lumea. Cu 
toate astea, erau și fotografii. Fredo era furios că reeditaseră 
fotografia sa în care stătea în fund pe bordură chiar după ce 
Vito fusese împușcat, plângând în loc să încerce să-i salveze 
viaţa tatălui său. 

— Eu nu joc rolul unui băiat rău, spuse Fredo. Eu îl prind pe 
băiatul rău cum trișează. 

— Care-i problema? întrebă Geraci. Dacă suni la ziar sau te 
duci până acolo, chiar o să aibă o știre. O să înrăutățească 
situaţia. Apropo, costumul ăsta e foarte drăguţ. Ai vreun 
croitor, ceva? 

— Ai spus că o să înrăutățească situaţia. Așa-i? Deci ești de 
acord. Deci e deja rea. Nu poţi să /nrăutățești ceva dacă 
pornești de la ceva de bine sau foarte bine. Dacă nu ești deja 
într-o situaţie rea. 

— Ce-ţi pasă? întrebă Geraci. Nu-i decât un nenorocit de 
ziar din Tucson. 

— Au prezentat tot felul de chestii aiurea. 

De exemplu, încă o mai prezentaseră pe Deanna Dunn 
drept o „divă” a cinematografiei. Tipa era o beţivă, iar 
aspectul și cariera sa aveau de suferit din această cauză. 
Geraci înțelesese că se măritase cu Fredo numai ca să-și 
poată păstra standardul de viaţă ridicat chiar și atunci când 
nu avea să mai primească niciun rol. 

Afară, regizorul strigă: „Acţiune!” O căruţă trecu în goană 
pe strada prăfuită, iar Deanna Dunn începu să ţipe. 

— Face parte din scenariu, spuse Fredo. Fontane moare, iar 
Dee Dee ţipă. 

Ea juca rolul văduvei șerifului. Johnny Fontane era preotul 
pistolar. 


320 


— Dacă vrei fapte, spuse Geraci, există locuri mai bune 
unde să te duci decât redacția unui ziar. 

— Ne-am căsătorit acum o /ună. N-a fost un secret, după 
cum se știe, și, în plus, am fost deja în luna de miere. Un 
weekend în Acapulco în locul acela cu jeepuri roz cu care te 
duci în jos pe plajă. 

— Cam scurtă lună de miere. 

— Suntem niște oameni ocupați. 

— Am atins un punct sensibil, nu-i așa? 

— Hei, cine n-ar vrea să stea mai mult timp în luna de 
miere, ce știi tu? 

Geraci n-ar fi vrut, nu dacă ar fi trebuit să stea încuiat într-o 
cameră de hotel cu o femeie atât de preocupată de ea însăși 
ca Deanna Dunn. Asta dacă nu cumva puteai s-o faci să ţipe 
așa în pat în timpul unei partide de sex. Regizorul strigă din 
nou „Acţiune” pentru o altă dublă. Țipetele Deannei sunară 
chiar mai bine de astă dată. 

— N-am fost niciodată la Acapulco, spuse Geraci. E frumos? 

— Nu știu. Sigur. Cred că e ca o grămadă de alte locuri. 

Fredo dădu cu pumnul în masă, chiar în fotografia în care el 
apărea urcându-se într-o limuzină la aeroport. 

— Explică-mi și mie asta, ha? Ea-i aici de trei săptămâni 
întregi, eu am mai venit și am mai plecat, și acum deodată 
știrea asta de tot rahatul? 

— Te-ai însurat cu o vedetă de cinema, Fredo. La ce te 
așteptai? 

— M-am însurat cu o vedetă de cinema acum o /ună. 

— lar acum tu însuţi ești o stea de cinema, ce Doamne 
iartă-mă! 

— A, asta nu-i decât așa, pentru distracție, actoria. N-am de 
spus decât vreo două replici. 

— Chiar și așa. 

— Atunci de ce nu vorbesc ei despre mine ca despre cineva 
care a mai făcut parte din lumea artistică și încearcă s-o ia de 
la capăt, ia zi-mi?! 

Geraci recunoscu cuvintele lui Michael Corleone în gura 


321 


fratelui său. 

Michael fusese de acord ca Fredo să iasă mai mult în faţă, 
considerând acest lucru ca pe ceva util în procesul de intrare 
în legalitate a familiei Corleone sau măcar o chestie neutră. 

— Uite ce e, zise Geraci. Citesc ziarul ăsta de câteva luni. 
Crede-mă, nu-l citește nimeni. 

Fredo râse. Un moment mai târziu, zâmbetul îi dispăru de 
pe față. 

— Asta a vrut să fie o glumă, nu? 

Geraci ridică din umeri, după care zâmbi. 

— Coglionatore”, spuse Fredo, zâmbind la rândul său, 
dându-i un pumn ușor în umăr lui Geraci, în mod amical. 

Până acum trei săptămâni, când începuseră filmările, 
Geraci abia dacă stătuse vreodată de vorbă cu Fredo. Până la 
urmă se dovedise a fi un tip foarte de treabă. 

— Crezi că tot whisky-ul ăla e pe bune? spuse Fredo, 
arătând cu degetul spre sticlele transparente, fără etichete, 
din spatele barului de lemn, prelucrat grosolan. 

— De unde-ai vrea să știu? De ce nu te duci să te uiţi? 

Fredo își alungă din minte asta, încruntându-se și dând din 
mână a lehamite. 

— Ultimul lucru de care am nevoie. 

Geraci dădu din cap aprobator. 

— Aspirină? 

— Am luat deja. 

— A fost o noapte de pomină. 

— O să-ţi spun ceva, zise Fredo, scuturându-și capul și 
părând dintr-odată trist și uimit. 

— Oricum, fiecare noapte e de pomină. 

Noaptea trecută, își luaseră nevestele și ieșiseră împreună 
în oraș, așa pur și simplu. Ca un capriciu de moment, se 
îndreptaseră spre Mexic. Când ajunseseră acolo, Deanna 
Dunn insistase să meargă să vadă un show cu un măgar. 
Charlotte, începând de azi-dimineaţă, nu vorbea cu el. Deși ar 
fi putut fi supărată din cauza faptului că toată noaptea, 


79 Onanist. (în italiană, în original) 
322 


indiferent de ce spunea oricine despre orice, Deanna Dunn 
aducea conversaţia înapoi la Deanna Dunn. Geraci încercase 
să schimbe subiectul în mod arbitrar, însă, indiferent de cât 
de ridicol de transparente erau schimbările, ea le folosea ca 
prilej pentru a spune o altă poveste despre Deanna Dunn. 
După ce ajunseseră acasă, Charlotte îl acuzase că flirtase cu 
ea. Lui nu-i venise să creadă. Ea fusese dezamăgită de faptul 
că Diva Cinematografului cu care fusese atât de entuziasmată 
să iasă se dovedise a fi o gură spartă cu capul mare care 
glumea pe seama faptului că soțului ei nu-i plăcea să i se facă 
sex oral - cu Fredo de faţă, stând chiar acolo, cu un rictus pe 
faţă - și care credea că scena în care un măgar călărea o 
tânără indiancă era extrem de distractivă. Cu toate astea, nu 
trebuia decât să treacă puţin timp, și Charlotte avea să le 
povestească tuturor coţofenelor din East Islip despre noaptea 
sălbatică petrecută, accentuând faptul că intrase în lumea 
bună. 

De pe stradă se auzi un zgomot îngrozitor, ca și cum ceva 
se lovise de altceva și se făcuse praf. Căruţa de lemn. 

— Nu-ţi face griji, spuse Fredo. Și asta face parte din 
scenariu. 

— Aha. Ei bine, zise Geraci, te rog să mă ierți dacă sunt un 
pic nervos când vine vorba despre accidente. 

— Nu-s eu omul, spuse Fredo. Dacă vrei iertare, ăsta-i 
domeniul lui Mike. 

Geraci încercă să nu pară surprins. Nu percepuse niciodată 
în vocea lui Fredo vreun fel de resentiment faţă de fratele său. 

— Deci Fontane este aici? 

Fredo clătină din cap. 

— Au adus un scenarist să-l facă să dispară din film, îţi vine 
să crezi asta? Ala de-acolo care moare e dublura lui. 

Nepăsarea lui Fontane faţă de propria companie de 
producție începea să devină o problemă din ce în ce mai 
mare, însă asta era prima dată în care el lăsa baltă un film la 
mijlocul filmărilor. 

— Deci asta-i tot? întrebă Geraci. O să scape basma curată 


323 


din asta? 

— Nu vreau să-mi bat capul, spuse Fredo. O aud pe Dee 
Dee într-o ureche, pe frate-meu în cealaltă și pe nemernicul 
de Hagen în cealaltă. 

— Ai trei urechi? 

— Mă simt de parcă aș avea, răspunse Fredo. Nu-i un 
sentiment prea plăcut. 

Reveniră la afaceri. Geraci se așteptase ca Fredo - așa cum 
făcuse și în celelalte dăți în care se întâlniseră - să-i 
retransmită mesajele referitoare la operaţiunea lui Geraci din 
New York. În schimb, Fredo îl puse la curent cu veștile legate 
de discuţiile de pace din ziua precedentă. Totul era aranjat: 
Geraci urma să se ducă acasă. 

Și acesta era, de asemenea, genul de lucru pe care cineva 
putea să-l audă chiar înainte de a fi ucis. Insă, dacă asta urma 
să se întâmple, de ce-l trimisese Mike pe Fredo? 

— Ești OK? îl întrebă Fredo. Ai surzit, sau ce? Crezusem că, 
dacă un tip primește o veste de genul ăsta, o să ajungă în al 
nouălea cer de fericire. 

Cei din echipa responsabilă cu luminile intraseră și 
începuseră să pregătească decorul. 

Niște indivizi întinseră niște rumeguș pe podea și scoaseră 
niște cărți de joc, jetoane de poker, pahare murdare și un 
portativ pentru prezumtivul pianist condamnat la moarte. 

— Nu-i vorba decât că începe să devină complicat, asta-i 
tot, răspunse Geraci. Cu plecatul ăsta acasă. 

Fredo își reduse volumul vocii. 

— Hei, cum te înţelegi cu clanul Stracci? Adică, știi tu, cum 
te înţelegeai? Înainte să se întâmple toate astea. Am un motiv 
pentru care te întreb asta. 

— Am niște tipi acolo cu care lucrez. 

Fără tributul pe care i-l plătea lui Tony „Cioroiul” Stracci, 
drogurile n-ar fi putut fi niciodată debarcate la Jersey ca să 
ajungă la New York atât de ușor. 

— Care e interesul tău? 

— Am următoarea idee. S-ar putea să fie ceva aici și pentru 


324 


tine. O sursă nouă de venit. S-ar putea să fie una dintre cele 
mai bune afaceri pe care le-am făcut vreodată. Când am 
vorbit cu Mike, a spus că nu ţine, însă, cu cât ajung să știu 
mai multe, cu-atât cred mai mult că noi doi îl putem face să-și 
schimbe părerea. 

— Nu știu, Fredo. 

Geraci era șocat, dar spera că nu lăsase să se vadă. Fredo 
nu-l cunoștea încă atât de bine încât să nu încerce să-l 
recruteze pentru a-l înfrunta pe Michael Corleone. 

— Dacă Donul a respins ideea... 

— Nu-ţi face griji din punctul ăsta de vedere. O să mă ocup 
eu de asta. Îl cunosc mai bine decât oricine altcineva. 

— Sunt sigur și nu contest asta, spuse Geraci. 

Genul acesta de lipsă de loialitate, făţișă, ar fi fost 
scandaloasă dacă ar fi venit din partea vreunui derbedeu din 
cartier. Însă din partea lui sotto capo? Din partea fratelui 
Donului? 

— Cu toate astea, trebuie să fiu cinstit cu tine, Fredo. N-am 
de gând să... 

— Apreciez faptul că-mi spui asta, însă ascultă-mă până la 
capăt, OK? OK. Așadar, iată despre ce-i vorba. Tu ești avocat, 
nu-i așa? Știai că-i împotriva legii să îngropi oamenii în San 
Francisco? 

Greșit, el nu era avocat, însă Geraci nu-și mai bătu capul 
să-l corecteze. 

Chiar atunci, Deanna Dunn dădu năvală 
batante. 

— Barman, mârâi ea, dă-mi un pahar din cea mai bună 
poșircă pe care o ai. 

— l-a ieșit foarte bine, spuse Geraci, și așa și era. 

Sunase exact ca actorul care juca rolul ticălosului în filmul 
ăsta, un mitocan grizonant care-și începuse la rândul său 
cariera ca boxer. 

— Alea nu-s sticle adevărate de whisky, spuse Fredo. 

— Simţul ăsta al realităţii pe care-l ai, spuse ea, e adorabil. 
Ce-ar fi să termini? 


A 


năuntru prin ușile 


325 


— Sigur, sigur, spuse Fredo, ignorându-și nevasta și 
adresându-i-se lui Geraci. Aproape c-am uitat. Se apucă de 
reverele hainei. Chiar am un croitor. Este la Beverly Hills, însă- 
| aduc cu avionul la Vegas pentru retușuri. El este tipul care 
lucrează și pentru Fontane, sau cel puţin asta-i ce-am auzit 
despre el. 

— Spre deosebire de tine, interveni Deanna Dunn, Johnny 
trebuie sa-și facă niște pantaloni speciali. Altfel, nu i-ar 
încăpea scula în ei... 

Fredo afișă un zâmbet chinuit. 

— E-adevărat. 

— E așa mare, prietene? 

Lui Geraci nu-i venea să creadă că Fredo o lăsa să scape 
așa ușor. 

— Asta-i ce se spune, o completă Fredo. 

— De cine? 

— Oh, dragule. 

Deanna Dunn întoarse un scaun cu spătarul în faţă și se 
așeză. 

— Cine n-o spune? 

Strâmbă semnificativ din sprâncene. 

Geraci putea să citească în ochii lui Fredo că era înnebunit 
de furie, însă zâmbetul îi persistă în mod înfiorător pe faţa lui 
de subșef. 

— Am făcut un film cu Margot Ashton, spuse Deanna Dunn, 
în perioada în care era încă măritată cu Johnny. Regizorul - 
Flynn, grasul ăla nătâng de Mick - o tot tachina despre faptul 
că era măritată cu un slăbănog de numai patruzeci și cinci de 
kile ca Johnny Fontane. Asta a fost acum ceva timp, după cum 
știi. Astfel că, în faţa tu-u-u-u-u-uturor, Margot a spus foarte 
tare: „Poate că-i un slăbănog, însă proporţiile sale sunt 
perfecte. Cinci kilograme de Johnny și patruzeci de kile de 
sulă”. 

Fredo izbucni într-un râs strident. 

— Ce femeie încântătoare, doamna Ashton, spuse Geraci. 

„lar tu, doamnă Dunn ești cinci kilograme de Deanna și 


326 


patruzeci de kile din căpăţâna aia gigantică.” 

— Normal, spuse Deanna, că, după ce-a zis asta, mi-am pus 
în cap să văd dacă exagerase sau nu. 

Singurele persoane pe faţa cărora Geraci văzuse cum se 
poate trece atât de rapid de la bucurie la disperare, 
asemenea lui Fredo Corleone acum, erau frumoasele lui fete, 
însă numai atunci când fuseseră mici. 

— Și astfel, cu cea mai mare plăcere, pot să dezvălui în faţa 
voastră, oameni buni, după atâta amar de timp, că, atunci 
când spun lung... 

— Ar trebui să mă duc acasă, zise Geraci, și plecă. 

Avea să audă altădată despre lucrurile ţepene din San 
Francisco. 


Pete Clemenza continua să-și bată capul cu ceva. 

Noaptea aia de la Castle în the Sand? Când îi urmăreau pe 
Fontane, pe Buzz Fratello și pe Dotty Ames, până când să 
primească Mike telefonul ăla de la Hagen prin care-i spunea 
despre prăbușirea avionului? De ce-l bătuse Mike pe 
Clemenza pe umăr pentru a-i atrage atenţia să plece chiar 
înainte să înceapă să vorbească cu Hagen? Cum de știuse că 
aveau să se ridice și să plece? g 

Nu că ar fi spus Clemenza vreodată ceva. Insă e genul 
acela de chestie măruntă care te macină tot timpul. Genul ăla 
de chestie care poate face pe cineva să iasă din casă la două 
dimineața îmbrăcat în pijamaua de mătase, să-și aprindă un 
trabuc de calitate, să se cufunde în luminile de pe stradă și 
să-și lustruiască și să-și ceruiască până la epuizare Cadillacul. 


327 


Capitolul 15 


Congresmenul - fost procuror general al statului, oponent 
vigilent al invaziei Cosei Nostra în iubitul său Silver State, cât 
și, dacă avea vreo importanţă, un mare fermier a cărui 
proprietate se întindea la sud de Doomtown - își primi pentru 
prima dată diagnosticul crunt în nou terminata Aripă Vito 
Corleone a spitalului. Când se întoarse la Washington, primi o 
a doua opinie din partea unui specialist. Veștile erau aceleași: 
cancer limfatic, neoperabil; șase luni de trăit. Alese să-și țină 
boala secretă și să se lupte cu ea. Dacă exista o persoană 
suficient de tare ca să facă faţă marelui flagel, aceasta era 
taurul ăsta de om. Peste un an, și cu patruzeci de kilograme 
mai puţin, muri. Așa cum se întâmplă adesea, persoana în 
seama căreia căzuse responsabilitatea constituţională de a 
numi un succesor fu un rival politic al celui decedat. 
Guvernatorul îi ceru lui Thomas F. Hagen, un avocat 
proeminent și totodată magnat financiar din Las Vegas, să-și 
abandoneze cursa hazardată în vederea nominalizării la un 
loc în Senat din partea partidului său și să accepte 
nominalizarea pentru congres. Domnul Hagen fu de acord, 
plin de bunăvoință, să-și lase deoparte planurile pentru șansa 
de a munci în slujba cetăţenilor onorabili din statul Nevada. 

Nominalizarea nu se bucură de prea multă popularitate. 
Problema era mai puţin legată de asociaţii lui Hagen - nu era 
singurul politician din epoca aceea care avea asemenea 
asociați cât de durata scurtă a șederii sale în Nevada ca 
rezident. În plus, era un novice în ale politicii și un om care nu 
ocupase nicio funcţie în serviciul public. Toate ziarele din 


328 


statul Nevada, fără excepţie, criticară alegerea făcută și 
acordară acestei controverse o importanţă însemnată 
regăsită în paginile lor. Mai existau și alte complicații, și mai 
mari. Răposatul congresmen candidase fără să aibă oponent. 
Litigiile judiciare erau tot mai numeroase, însă alegerile 
generale din noiembrie se conturau ca o competiţie între Tom 
Hagen și un mort. 

Pentru a-și consolida puterea, din când în când cineva 
trebuie să-i controleze pe cei care par cel mai puţin puternici. 
Acesta era secretul abilității clanului Corleone de a-i avea sub 
control pe judecători. Deși corupţia și venalitatea au mare 
priză la toate categoriile de oameni, un judecător obișnuit - 
publicul larg ar putea fi ușurat să știe asta - este mult mai 
onest decât un om obișnuit. În practică, judecătorii sunt greu 
de controlat, și asta costă bani buni. Cu toate astea, cazurile 
sunt de obicei atribuite „la întâmplare” de un funcționar de la 
tribunal, care nu este plătit mai bine decât, să spunem, un 
profesor obișnuit de limba spaniolă. Cineva care controlează 
zece procente din asemenea oameni și majoritatea 
judecătorilor are de obicei mai puţină putere decât cel care 
deține controlul asupra majorităţii funcţionarilor și asupra 
câtorva judecători plasați strategic, cu atitudine sarcastică, cu 
obiceiuri imorale sau cu secrete ascunse. 

Cu ziarele, treaba merge exact invers. Unii reporteri pot fi 
înduplecaţi printr-un prânz gratuit, prin iertarea unei datorii 
făcute la pariuri sau chiar printr-un pahar de bere de la 
gheață. Insă majoritatea adoptă o linie justiţiară și au o fixaţie 
asupra orice le sună a știre de senzaţie care-i face să nu mai 
țină cont de loialitatea lor faţă de nimic. Din fericire, ei sunt și 
foarte ușor de impulsionat, dornici de știri și mai noi, spre 
care merg unul după celălalt ca niște șoareci. Ca să controlezi 
știrile, ai nevoie de influenţă la vârf. Publicul are memoria 
scurtă. Dacă o știre își pierde interesul după câteva zile și 
este înlocuită de ceva nou, publicul nu vrea neapărat 
deznodământul vechii știri, cât detalii despre cea nouă. Sau 
chiar una mai nouă. Controlează-i pe cei care-i controlează pe 


329 


cei care decid cât de adânc trebuie să se meargă pentru o 
știre și unde ajunge aceasta în paginile ziarului, și-atunci vei 
ajunge chiar tu să controlezi știrile. 

După câteva zile, un bărbat fascinant, ciudat, îmbrăcat în 
piele neagră și având niște favoriţi și mai negri - o apariție 
muzicală de senzaţie, extrem de populară, din Mississippi, un 
băiat alb care urla niște cântece de negri, veni pentru prima 
dată la Las Vegas. Hagen fu înlocuit de pe prima pagină și din 
imaginaţia publicului de o știre ce jubila parcă datorită slabei 
interpretări cu iz provincial și a speculațiilor dacă asta indica 
nu numai sfârșitul carierei tânărului țărănoi, ci și a acestui 
moft, în întregime vulgar, chipurile comunist, cunoscut drept 
„rock-and-roll”. În ziua în care Hagen depuse jurământul și 
zbură spre Washington ca să-și ia în primire îndatoririle, 
singura menţiune a numelui său în oricare dintre ziarele din 
Nevada fu relatarea făcută de un reporter perseverent din 
Carson City, care, din anonimatul unei pagini interioare, 
încercase să dea de cap conflictului legal apărut pe tema 
competiţiei pentru congres. Partidul răposatului congresmen 
era măcinat de conflicte interne și pus în dificultate de 
hotărâri judecătorești de suspendare și de blocare a deciziilor 
luate, și părea din ce în ce mai mult că nu era în măsură să-și 
desemneze un candidat și să-l supună unui scrutin în timp 
util. Congresmanul Hagen stătea mult mai bine. Deși fusese 
numit în funcţie mult după termenul-limită pentru scrutinul 
din noiembrie, înaintase toate cererile și documentele 
necesare în interval de-o săptămână de la anunţul numirii 
sale. Funcţionarul de la tribunal fusese citat susținând că, în 
aceste condiţii, cererea înaintată de avocaţii lui Hagen de ai 
se asigura prelungirea necesară a termenului promitea să fie 
„O problemă de rutină”. 


Donii și oamenii lor de la vârf acționau din ce în ce mai mult 
ca niște oameni aflaţi în fruntea corporațiilor sau a 
guvernelor. Și asta, din câte știa Hagen, reprezenta ceea ce 
Michael credea că vrea: să fie în legalitate. Michael continua 


330 


să adopte această cale fără sfatul lui Hagen. Până când avea 
să i se ceară opinia, Hagen avea să-și păstreze rezervele 
pentru el însuși. 

Spre deosebire de Hagen, Michael nu lucrase niciodată 
pentru o corporație. In această afacere, cât de des pățește 
cineva ceva fără să merite? Foarte rar. Dar în afacerile 
„legale”? Inainte ca Hagen să demisioneze pentru a lucra 
pentru Vito Corleone, își petrecuse ultimele luni în calitate de 
avocat în slujba unei corporaţii, lucrând la niște „procente 
acceptabile de morţi”. Câţi oameni nevinovaţi trebuiau să mai 
moară în diferite feluri, în diferite accidente de mașină, mașini 
produse de firma client, înainte ca procesele pe deplin 
previzibile să justifice costurile instalării unor părți 
componente mai sigure și totodată mai scumpe. Bebeluși, 
puști de liceu, femei gravide, tineri de excepţie albi, cu salarii 
foarte mari: totul fusese cercetat, calculat, pus pe hârtie în 
raportul pe care îl completase în ziua în care-și părăsise 
slujba. Ce făcuseră acești oameni ca să merite să moară? 

Guvernul era și mai rău, fapt pe care Hagen îl știa cu mult 
timp înainte să ajungă să ocupe înalta funcţie în stat. Vă 
aduceţi aminte de Remember the Maine”? Totul nu fusese 
decât o mare minciună născocită ca Statele Unite să poată 
merge la război sub un pretext fals și ca oamenii aflaţi la 
putere să-și poată face prieteni mai bogaţi (incluzându-i pe 
mogulii de presă care răspândiseră primii această minciună în 
interes propriu). În acest război ticluit muriseră mai mulţi 
oameni decât în toate conflictele Mafiei puse cap la cap. 
Numai stereotipurile negative privindu-i pe italieni îi făceau pe 
oameni să se gândească la faptul că aceștia erau o 
amenințare pentru americanul de rând. Pe de altă parte, 
guvernul ducea un război continuu împotriva omului de rând, 


71 Slogan al războiului spaniolo-american. Vasul Maine a explodat şi s-a 
scufundat în mod misterios în Havana, Cuba, în 1898. Presa a pus 
incidentul pe seama spaniolilor care deţineau Cuba la momentul acela şi a 
făcut presiuni asupra preşedintelui William McKinley să declare război 
împotriva Spaniei. (n.tr.) 

331 


iar fraierii ăștia nu făceau decât să-și mănânce pâinea, să se 
bucure de tot circul ăsta și să continue să pretindă că trăiau 
într-o democraţie - o minciună atât de bine cultivată, încât nu 
puteau să accepte ceea ce era atât de evident: că America 
era condusă în întregime prin înțelegeri secrete care-i 
implicau pe cei bogaţi. La aproape fiecare tur de scrutin, 
candidatul mai bogat îl învingea pe candidatul mai sărac. 
Atunci când învingea candidatul mai sărac, asta se întâmpla 
de obicei deoarece fusese de acord să fie pionul unor oameni 
mai bogați decât cei care stăteau în spatele oponentului său. 
Daţi-i înainte, încercaţi să nu-i votaţi pe ticăloși! Vedeţi ce se 
întâmplă. Și, ca să fim mai aproape de subiect, vedeți ce nu 
se întâmplă. Acesta ar fi trebuit să fie sloganul său: „Hagen 
pentru congres. Vedeţi ce nu se întâmplă”. 

Hagen se îndoia că lumea văzuse vreodată o bandă mai 
mare decât guvernul american. Era greu să dai guvernul în 
judecată, de exemplu; și, chiar dacă aveai să câștigi, ce 
conta? Câștigai un milion de dolari. După aceea, taxele și 
impozitele aveau să se ridice la două milioane. Plus că cineva, 
undeva, trebuia să le cumpere produsele de doi bani. Ce se 
presupunea c-ar fi trebuit să facă oamenii cu privire la acest 
guvern? Era al tău, te reprezenta, aveai mâinile legate în 
privinţa asta, sfârșitul poveștii. 

De ani de zile, Hagen încheiase înţelegeri cu politicieni, 
uitându-se în ochii lor lipsiţi de viaţă și văzând ce oportuniști 
fără suflet deveniseră, astfel că, cu mult timp înainte ca 
Hagen să fi pus vreodată piciorul în birourile lor pentru a le 
explica nu știu ce aranjament cu beneficii reciproce, ei n-ar fi 
putut decât să-l accepte. Bărbaţii aceștia - și, doar ocazional, 
femeile - acceptau fără obiecții, îi mulțumeau lui Hagen, 
dădeau mâna cu el, afișau zâmbetele acelea de funcţionar 
public și îi spuneau să revină oricând voia. Dacă Hagen s-ar fi 
uitat vreodată în oglindă și ar fi văzut privirea aceea în propriii 
ochi, nu i-ar fi rămas decât să-și tragă un glonţ între ei. 

El nu se așteptase niciodată să deţină o funcţie în urma 
unui vot, în afara statului Nevada (nici măcar nu dorea așa 


332 


ceva), și n-ar fi făcut-o niciodată dacă n-ar fi fost neașteptata 
oportunitate apărută în urma morţii predecesorului său. 
Populaţia din Nevada părea la fel de alarmată să vadă că Tom 
Hagen era în congres pe cât era și el - deși mai puţin 
alarmată decât soţia sa, Theresa. Criticile referitoare la 
nominalizarea sa, chiar și după ce se mai domoliseră, 
fuseseră prea mult pentru ea. Era îngrijorată de efectul pe 
care l-ar avea asupra copiilor. lar ideea de a fi soția unuia de 
la Washington îi dădea fiori. „Se pare că întotdeauna obţii 
ceea ce vrei, îi spusese ea, și te cunosc destul de bine ca să 
știu că tu n-ai vrut niciodată asta.” El încercase să nege, însă 
ea îl cunoștea foarte bine. Avea nevoie de timp să se 
gândească la toate astea. Işi luase copiii și se dusese să-și 
petreacă vara cu ai ei pe coasta din Jersey. 


Probabil că, din cauza faptului că Tom Hagen se băgase în 
asta fără nicio tragere de inimă, sosirea sa la Washington 
fusese un adevărat șoc chiar pentru el. Când taxiul său 
traversă Potomacul, își dădu seama, pe bune, unde era, cine 
era. Oricât de multe știa despre ce se petrecea în acest oraș 
mare, la vederea monumentului Lincoln Memorial i se puse un 
nod în gât. 

În acea primă noapte petrecută la hotel, când nu putu să 
adoarmă, puse asta în mod iniţial pe seama diferenţei de fus 
orar și a cafelei, însă zbura tot timpul și bea mereu cafea și de 
regulă putea să meargă la culcare în orice moment în care-și 
permitea luxul s-o facă. Trase draperiile, văzu luminile de la 
Naţional Mall și simţi că i se face pielea de găină. 

Era milionar. Era congresmen al Statelor Unite. Începu să 
râdă. 

După care se îmbrăcă. 

Își urmase imboldul inimii, și era deja în lift înainte să își 
dea seama ce lucru nejustificat și sentimental era pe cale să 
facă. 

Știa, chiar în timp ce făcea acest lucru, că nu avea să poată 
vorbi cu cineva despre asta! 


333 


Traversă Constitution Avenue și se duse până la latura 
vestică a Reflecting Pool, care mirosea a ouă clocite. Luminile 
străluceau în apă. Un cuplu de pe partea cealaltă se ţineau de 
mână și se sărutau. Ce frumusețe nemaipomenită. 

El era orfan, asta era. Când avea zece ani, mama lui orbise, 
după care se prăpădise, iar taică-său băuse până dăduse ortul 
popii, așa că Hagen ajunsese la un orfelinat, de unde fugise, 
și trăise pe stradă mai mult de un an înainte să devină prieten 
cu Sonny Corleone, iar Sonny să-l ducă acasă ca pe un căţel 
vagabond. In momentul acela, fusese cam ciudat faptul că 
tatăl lui Sonny acceptase asta, însă Hagen fusese prea 
recunoscător ca să întrebe ceva. Mai apoi, devenise un 
subiect la care Hagen nu se mai gândise. Mama lui murise din 
cauza unei boli venerice, iar tatăl său era un beţiv violent și 
nervos, care n-avea cum să sfârșească altfel decât beat. 
Hagen era deja expert în a nu vorbi despre anumite lucruri 
sau a nu se gândi la ele, cu mult timp înainte ca Vito Corleone 
să-i șlefuiască și să-i exploateze această calitate. 

Insă, în acea noapte, îi veni brusc în minte asta. Vito fusese 
și el orfan la rândul său, luat de clanul Abbandando cam la 
aceeași vârstă la care Hagen fusese luat de familia Corleone. 
Vito crescuse în aceeași casă ca omul care avea să-i devină 
consigliere. Vito recrease imaginea în oglindă a acelei mișcări 
în propria casă, la fel cum Sonny și mai apoi Michael aveau 
să-l folosească pe Hagen în acest rol. 

Hagen se întoarse încet de jur împrejur, cu braţele 
deschise, ca și cum ar fi vrut să cuprindă totul în ele, Lincoln 
Memorial, Jefferson Memorial, Monumentul Washington, 
Capitoliul și, deasupra acestuia, stelele care, aruncate în mod 
normal la întâmplare, păreau acum aliniate în onoarea venirii 
lui. Hagen rămase acolo unde era, la capătul vestic, reflectat 
în luciul apei și reflectând la rându-i, și continuă să se învârtă 
în loc. Nu credea în Dumnezeu, în viaţa de apoi sau în alte 
chestii mistice, însă, în momentul în care făcu asta, simţi, fără 
îndoială, prezența morților, apăsătoare și limpede ca un bloc 
de gheaţă. Washington, Jefferson și Lincoln. Răposatul 


334 


congresmen. Sonny și Vito Corleone. Bridget și Marty Hagen. 
Miile de oameni care fuseseră împușcați în cap și-n inimă 
pentru ceva mai presus de propriile familii și interese. Toţi cei 
cărora li se curmaseră viețile pentru ca el să și-o poată trăi 
pe-a sa - astfel încât, pentru cine știe cât timp, să se 
transforme într-un străin cu părul grizonant, în minunatul 
congresmen Thomas F. Hagen. 

Pe durata mandatului său în congres, avea să se gândească 
adesea la acest moment și la euforia pe care o simţise - de 
obicei una dintre surprinzător de multele dăţi în care oamenii 
par justificat și chiar dezinteresat preocupaţi de îmbunătăţirea 
vieților unor necunoscuți. Spre deosebire de cei care-și 
petreceau primele zile de la Washington privind cum 
idealismul lor naiv se năruia, pulverizat de realităţile politice 
și financiare, Hagen n-avea niciun fel de idealuri de zdrobit. 
Când dădu ochii, înăuntru, la Capitoliu, cu congresmenii pe 
care-i întâlnise ultima oară atunci când mersese să-i 
mituiască și-i văzu cum se prezintă, prefăcându-se a nu-l 
cunoaște, Hagen fu doar ușor amuzat. Își petrecuse viaţa 
stând într-un birou în care oamenii intrau unul câte unul, 
cerând favoruri, astfel că abia dacă remarcă nesimţirea 
acestora. Pe de altă parte, în timp ce virtutea și altruismul 
sunt foarte greu de găsit pe Dealul Capitoliului, pentru un om 
imposibil de deziluzionat ele sunt pretutindeni. 

Totuși, în acea primă noapte petrecută în Washington, 
euforia îi fu spulberată în momentul în care, în vreme ce 
privea în sus la cer, simţi cum cineva îi proptea în coaste 
țeava unei arme. Era un negru cu o pălărie albă de cowboy și 
cu o mască pe faţă. Purta pantofi cu tălpi de cauciuc. Hagen 
nu-l auzise apropiindu-se. 

— Sper că n-are valoare sentimentală ceasul acesta, îi 
spuse bărbatul. 

— Nici vorbă, răspunse Hagen, deși fusese un cadou pe 
care-l primise de la Theresa cu ocazia unei aniversări. Nu 
fusese o aniversare importantă, însă lui chiar îi plăcea acest 
ceas. Nu-i decât un ceas de mână, continuă el. 


335 


— E un ceas al dracului de drăgut. 
_ — Mulţumesc. Ai grijă să accentuezi asta când o să-l vinzi. 
Imi place pălăria ta, apropo. 

— Mersi. Ești bogat, prietene? îl întrebă el, dându-i înapoi 
lui Hagen portofelul său golit. 

— Mai puţin acum, răspunse Hagen. 

N-avusese decât vreo două sute de dolari la el. 

— Imi pare rău de asta, spuse bărbatul, îndepărtându-se. 
Nu-i vorba decât de afaceri, îţi dai seama? 

— Înţeleg perfect, strigă Hagen în urma lui. 

Văzuse orașul vreodată o victimă a unui jaf mai 
binedispusă? 

— Baftă, prietene! 


Hagen, fiind Hagen, își lăsase o grămadă de timp ca să 
meargă cu mașina de la casa părinţilor Theresei din Asbury 
Park, pe lângă coastă, la convenţia naţională a partidului său 
ținută în Atlantic City, și numai după ce ajunse la Atlantic City 
și văzu că traficul fusese deviat mârâi că ar fi avut nevoie să 
se uite la ceas. Il înlocuise pe cel care-i fusese furat cu unul 
identic, astfel încât să nu trebuiască să-i spună nimic 
Theresei. Insă îl lăsase pe noptieră. Putea să-l vadă cu ochii 
minţii. Era chiar lângă scrisorile sale de acreditare la 
convenție. 

Lovi volanul cu palma. 

Fusese ridicol să nu se ducă la un hotel în Atlantic City, însă 
încercase s-o facă pe Theresa să revină la sentimente mai 
bune și, în plus, fusese grozav că-i văzuse pe copii. Până și 
băieţii fuseseră bucuroși să-l vadă, aruncând la coșul de 
baschet de pe alee și discutând despre fete și mașini și chiar 
și despre muzica aia primitivă, lipsită de sonoritate, care le 
plăcea atât de mult. Totul fusese ca lumea. Theresa avea să 
vină acasă la sfârșitul verii - Hagen nu fusese sigur de asta - 
și chiar îi spusese că se gândea să-și facă apariţia pe la 
diferite evenimente mondene, atâta timp cât Tom era de 
acord să fie numită în comitetul pentru nou propusul muzeu 


336 


de artă modernă. Însă el subestimase cât de mult avea să-i ia 
condusul înainte și înapoi și că, desigur, după cum era de 
așteptat, ziua în care traficul fu cel mai aglomerat era singura 
zi în care el chiar trebuia să fie acolo și, de asemenea, își 
dăduse seama că uitase anumite lucruri. Dacă n-ar fi încercat 
să facă atât de multe într-un timp atât de scurt, ar fi călătorit 
cu șeful său de cabinet, un tânăr nesuferit, însă extrem de 
eficient, școlit la Harvard, recomandat de guvernatorul Ralph, 
care s-ar fi asigurat să aibă tot ce-i trebuia, indiferent de cât 
de distras ar fi fost șeful său de faptul că dăduse în ultimul 
moment o fugă până pe plajă ca să se bucure împreună cu 
fiica lui de o partidă de înot. 

Hagen n-avea nici cea mai vagă idee cam de cât timp 
bătea cu mâna în volan când își surprinse imaginea în oglinda 
retrovizoare, roșu la faţă și transpirat, cu un atac de cord pe 
cale de a se produce. Trase adânc aer în piept. Scoase un 
pieptăn și se aranjă puţin. 

Fără niciun permis de parcare, lăsă mașina undeva pe 
trotuar, departe de Convention Hall. Până când ajunse acolo, 
era ud fleașcă de transpiraţie, și astfel, cu părul răvășit și cu 
hainele în neorânduială, în ciuda a numeroase tactici 
inventive încercate cu diferiți portari, nu reuși să ajungă la 
timp în amfiteatru pentru a urmări discursul de nominalizare 
al guvernatorului James Kavanaugh Shea. După murmurul 
mulțimii, se părea că lucrurile mergeau cum trebuia. 

Pentru prima dată, Hagen băgă de seamă cuvintele 
sculptate în faţada din calcar a sălii: „CONSILIO ET 
PRUDENTIAL în latină. „Judecată și prudenţă.” Consiglio. 
Prudenza. 

După cum mergeau lucrurile, n-ar fi fost surprinzător pentru 
Hagen dacă într-o zi Mafia avea să închirieze o clădire ca 
aceasta pentru propria afacere. Şocant, da, dar nu 
surprinzător. Dacă Hagen ar mai fi fost consigliere, primele 
sale cuvinte de sfătuitor ar fi fost că adunarea a diferiţi 
oameni aparținând diferitelor Familii - nunţi, înmormântări, 
partide de box pentru desemnarea campionului, cluburi de 


337 


noapte secrete ai căror proprietari încercau să se 
impresioneze, lăudându-se că la ei sunt cele mai mari show- 
uri, cele mai mari nume aduse pe scenă - deveniseră prea 
frecvente, prea publice, prea fascinante, chiar și 
înmormântările. Auzise că la întrunirea din New York se 
stabilise ca întâlnirile să fie anuale. Ce avea să mai urmeze? 

Tipărirea de certificate de depozite bancare? Transmisiuni 
televizate în direct? 

Dinăuntru răzbăteau și mai multe urale și ovații. 

Hagen suspină, traversă aleea și luă loc pe o bancă. La 
câteva sute de metri distanţă, niște echipe de meseriași se 
agitau să termine scena temporară pentru concertul în aer 
liber pe care avea să-l ţină Johnny Fontane, mai târziu, în 
seara aceea. De asemenea, își făcuse apariţia și o echipă de 
filmare - plătită de compania de producţie a lui Fontane, chiar 
dacă n-aveau niciun fel de planuri să transmită înregistrarea 
sau să i-o arate cuiva în afara casei lui Fontane din Beverly 
Hills. Oamenii  descărcau camioanele și cărau părțile 
componente ale tribunei și scaunele - concesiuni controlate 
de familia Stracci. 

Ce conta dacă Hagen nu auzea de fapt discursul? Cine ar fi 
știut măcar că-l ratase? Ce conta că, dacă n-ar fi fost Tom 
Hagen și abilităţile sale de negociator, această convenţie s-ar 
fi ținut probabil în Chicago? Alţii primiseră laudele pentru 
asta, dar, în definitiv, așa îi plăcea lui Hagen. Nu îi stătea în 
fire să își asume diverse merite, așa cum trebuia s-o facă 
cineva dacă voia să-l voteze fraierii care aveau impresia că 
trăiesc într-o democrație. 

Își șterse fruntea de transpiraţie, își stoarse batista și se 
șterse din nou. Hagen se ocupase de negocieri, însă planul 
fusese al lui Michael Corleone, iar aceasta - organizarea 
convenției în Atlantic City - fusese lovitura sa de maestru. 
Adusese totul la un loc. Clanul Stracci controla mașinăria de 
partid din acest stat. Însă lui Tony Cioroiul (care-și vopsea 
părul într-un negru strălucitor încă de când era copil) îi lipseau 
legăturile din alte părţi decât New Jersey, și fusese 


338 


recunoscător pentru deplina cooperare a politicienilor 
controlati de Corleone. Cei din clanul Stracci obţinuseră în 
continuare beneficii, deoarece ei aveau sub control atât 
serviciile de curăţenie și eliminarea deșeurilor din Atlantic 
City, cât și cazinourile ilegale din Jersey Palisades. Asta 
consolidase prietenia dintre clanul Corleone și Don Stracci, 
permițându-i regimului lui Ace Geraci să folosească docurile 
lui Stracci pentru operaţiunile de contrabandă care 
asiguraseră o bună parte din banii care apăruseră după 
aceea. 

Guvernatorului Jimmy Shea i se atribui meritul pentru 
ținerea convenției în New Jersey, și pentru toate avantajele 
economice de care se bucurase orașul de pe urma acestui 
lucru. În consecinţă, trebui să ţină un discurs de proporţii în 
direct la toate cele trei reţele de televiziune, la o oră de vârf, 
scutind astfel bani în campania pentru alegerile statale. În 
schimbul acestor favoruri, fratele său Danny (care nu știa în 
numele cui intervenea tatăl său) ajutase la restrângerea 
acuzațiilor aduse oricăreia dintre Familii în problema 
recentelor omoruri. 

Și (din nou prin intermediul ambasadorului) Jimmy Shea fu 
de acord să nu se opună unei măsuri care avea să legalizeze 
jocurile de noroc în Atlantic City. Acum, cu un discurs bun, 
Jimmy Shea avea șansa să își consolideze șansele de a deveni 
- indiferent dacă știa sau nu asta - primul președinte 
american din toate timpurile care-și datora alegerea Cosei 
Nostra. 

In cele din urmă avea să afle, asta era sigur. 

Dinăuntrul sălii se auzi un val de aplauze. O formaţie cânta 
Into the Wild Bine Yonder. 

Seara aceasta era un fel de luat adio de la pace. Hagen 
fusese pionul principal pentru tot ce se întâmpla aici, însă 
unde se afla el la momentul culminant? Afară, pe o bancă 
dincolo de alee, uitându-se înăuntru. Nici măcar nu călcase 
vreodată în Convention Hall. | se spusese că înăuntru era 
adăpostită cea mai mare orgă din lume. În fiecare an, găzduia 


339 


grandiosul concurs de frumusețe Miss America, pe care 
Hagen îl văzuse la TV. Fără îndoială, singura diferență între 
părerile lui Miss Alabama despre oportunitate (bate la ușă 
chiar acum!), copiii (ei sunt viitorul!), educaţie (sunt întru 
totul pentru ea!), elementele-cheie pentru o viaţă bună 
(munca susţinută! Mersul la biserică! Familia!) și pacea lumii 
(posibilă în timpul vieții noastre!) și cele ale guvernatorului 
Shea era că Shea nu trebuia să spună toate astea cocoţat pe 
niște tocuri imense și în costum de baie. 

Ce mama naibii! De ce i-ar fi păsat lui Hagen? 

Hagen merse până la hotelul în care ambasadorul închiriase 
sala principală de bal, știind că s-ar putea să ajungă prea 
devreme, însă, cu puţin noroc, ar fi putut lua ceva de băut. Un 
banner din catifea albastră cu logoul unui sindicat îi întâmpina 
pe delegaţi, urându-le bun venit, însă ambasadorul plătise pe 
ascuns pentru tot. Locul era deja surprinzător de aglomerat. 
Jimmy Shea își terminase discursul și în încăpere se revărsa 
un val crescând de oameni care vorbeau plini de entuziasm 
despre cât de bun fusese guvernatorul și susținând că era 
mare păcat că el ţinuse discursul de nominalizare în loc de 
acela de acceptare, că poate Shea - un tânăr atrăgător, erou 
de război - ar putea să aibă o șansă în noiembrie, spre 
deosebire de prostănacul acela din Ohio, pe care partidul îl 
arunca în competiţie ca pe-un miel de sacrificiu. 

Hagen știa că unii dintre acești oameni erau implantați, 
plătiți ca să vorbească despre discursul lui Shea, indiferent de 
prestaţia sa. De asemenea, mai știa că eroismul lui Shea din 
timpul războiului, deși autentic, fusese exagerat și inoculat în 
mintea publicului larg prin numărul și natura reportajelor de 
știri de care beneficiase în momentul respectiv, operaţiune pe 
care Hagen însuși o orchestrase. Mai știa, în pofida scurtului 
timp petrecut la Washington, și că acel „prostănac din Ohio” 
era un bărbat onorabil și absolut remarcabil. Hagen nu 
înţelegea ce aveau de-a face tinerețea și aspectul atrăgător 
cu a fi președinte. Hagen luă un scotch dublu cu apă și scană 
cu grijă încăperea în căutarea acelor persoane care ar fi 


340 


meritat efortul să se ducă și să le strângă mâna. Chiar atunci 
surprinse agitația și zarva de la ușă, inclusiv niște ţipete de 
bucurie. Hagen se întoarse și exact în acel moment simţi o 
mână bătându-l pe umăr. 

— Congresmenul meu! spuse Fredo Corleone, îmbrăcat într- 
o haină albă elegantă. Hei, amice, dacă-ţi promit că o să te 
votez, îmi dai un autograf? 

Hagen îi șopti lui Fredo la ureche: 

— Ce faci aici? Cum se simte mama? 

Fredo era beat. Brusc, arătă cu degetul înspre ușile de la 
intrare. 

Nu fusese Shea cel care intrase, așa după cum bănuise 
Hagen, ci Johnny Fontane, însoţit de o mulţime de oameni. 

— Am venit cu Johnny, spuse Fredo. 

— Dar mama? 

Cu două săptămâni în urmă Carmela Corleone fusese dusă 
în grabă la spital pentru ceea ce se dovedise a fi un cheag de 
sânge pe creier. La început, nu se așteptaseră să-i facă față, 
însă femeia își revenise. Ultima dată când Hagen fusese 
acolo, Fredo îl asigurase că avea să rămână în New York 
pentru a supraveghea totul, însă iată unde era acum: aici. 

— E bine, spuse Fredo, e-acasă. 

— Știu că-i acasă. De ce nu ești acolo cu ea? 

— Crede-mă, chiar într-acolo mă îndrept. 

Hagen se îndoia. Connie Corleone îl părăsise pe Ed Federici 
și plecase cu avionul în Europa cu un flușturatic beţiv și 
trimisese doar o telegramă și niște flori. Mătușa Carmelei 
murise mai devreme în același an. Mike și Kay fuseseră acolo 
pentru o bucată de timp, însă trebuiseră să se întoarcă în 
Nevada. Angajaseră o infirmieră. Singura rubedenie pe care 
Carmela o mai avea acolo, în preajmă, era fiica lui Sonny, 
Kathy, care locuia la un cămin studenţesc de la Barnard. 

Hagen dădu din cap spre câţiva din anturajul lui Fontane - 
Gussie Cicero, un proprietar de club din L.A. şi asociat al lui 
Jackie Ping-Pong, și doi indivizi din organizaţia din Chicago. 

— Și ce fac ăștia aici? 


341 


— Și ei tot cu Johnny au venit. 

— Poftim? 

— Gussie a fost căsătorit cu Margot Ashton înainte ca 
Johnny să se însoare cu ea, îţi amintești? lar acum ei sunt 
prietenii mei. Relaxează-te, Tommy! Nu-i decât o petrecere, 
știi foarte bine. Doamne Dumnezeule, ai urmărit discursul 
ăla? 

Fredo avea acreditare la această convenţie? 

— Tu l-ai urmărit? 

— La TV. Eram cu toţii în apartamentul de lux în care stau 
Gussie și Johnny. Jimmy și Danny au fost și ei noaptea trecută 
acolo. A fost super. Minunat. Ar fi trebuit să vii și tu pe-acolo. 

Nu fusese invitat, nici n-avusese habar despre asta. 

— Jimmy și Danny Shea? 

— Despre cine vorbim? Normal că Jimmy și Danny Shea. 

Hagen știa că ar fi trebuit să poarte această conversație 
mai târziu. După toată publicitatea aia negativă ce urmase 
nominalizării sale, faptul că era văzut în public, aici, 
schimbând altceva decât un simplu salut cu cineva ca Fredo, 
nu putea fi de bun augur. 

— Unde stai? 

— Așadar, nu sunt ăștia cei mai mari pe care i-ai văzut 
vreodată? 

Fredo dădu din cap spre Annie McGowan și faimoșii ei sâni 
enormi. Ea era blonda care mergea chiar în spatele lui 
Fontane, lângă comedianul căruia Fontane îi spunea 
Numbnuts și pe care ea îl înlocuise în numărul de deschidere 
al lui Johnny, dar care făcea încă într-un fel parte din anturajul 
lui Fontane. Annie McGowan o înlocuise pe mai bătrâna Mae 
West în bancurile care se spuneau despre femeile cu sânii 
mari. 

— Ar trebui să plec, Fredo. 

— Te-ai întâlnit vreodată cu ea? 

— O dată, spuse Hagen. Nu și-ar aduce aminte de mine. 

Într-un final, Jimmy Shea își făcu intrarea, flancat de tatăl și 
de fratele său. Sala izbucni în aplauze, și imediat se auzi 


342 


versiunea înregistrată a /nto the Wild Blue Yonder. 

— Shea și Hagen în 1960! strigă Fredo. 

Din câte putea spune Hagen, Fredo fu acoperit de zgomot. 

Hagen se furișă spre ieșire. Până acum sala era deja plină 
ochi. Încercă să dea mâna cu oamenii potriviţi, însă era greu. 
Făcu tot ce putu, însă de mai multe ori își întinse mâna spre 
cineva pe care-l credea că-l recunoscuse, un senator, un 
congresmen sau un consilier la vârf doar pentru a se 
confrunta cu o privire mirată din partea persoanei respective. 
Încercă să-i găsească pe membrii delegaţiei din Nevada - 
singurii oameni care probabil băgaseră de seamă că el nu 
fusese acolo. 

Singura pe care o văzu fu o profesoară de la o școală din 
Beatty, indiferent pe unde se afla asta. 

— E pe drumul spre Valea Morţii, spuse ea, acoperind larma 
generală. 

— Oh, da, zise el. 

„Se lăuda cu asta în Beatty?” 

— Mine, reluă ea, asta avem noi acolo. Deși mai multe au 
fost închise. 

— De-asta trebuie ca noi să votăm împotriva acestor 
nenorociți, spuse Hagen pe negânidite. 

Ea se încruntă. Poate că de vină era cuvântul „nenorociţi”, 
poate că el era unul dintre nenorociţii împotriva cărora ea ar fi 
vrut să voteze, însă, înainte să-și poată cere scuze, ea se 
lumină la faţă. 

— Sunteţi minunat! ţipă ea, cu o plăcere evidentă. 

Lui Hagen îi luă o secundă să-și dea seama că în spatele 
său se apropia guvernatorul Shea, folosindu-și zâmbetul său 
larg ca pe o mașină de împrăștiat zăpada. Shea își îndreptă 
zâmbetul spre profesoară, ridică degetul mare în sus în semn 
de încurajare, îi spuse: „Mulţumesc, mi-a părut bine să vă 
văd” și o bătu amical pe umăr. După care guvernatorul dădu 
mâna cu Hagen - nu făcuseră cunoștință niciodată - și, chiar 
înainte să-și slăbească strânsoarea mâinii, își mută privirea la 
următoarea persoană din mulţime. Nimic mai mult. Insă 


343 


privirea aceea expresivă, ca după o partidă de sex, de pe fața 
profesoarei îi dădu imediat lui Hagen o lecţie despre politică. 
Tinereţea și aspectul atrăgător n-aveau nimic de-a face cu a fi 
președinte, însă aveau foarte mult de-a face cu a fi ales. 

Hagen se aplecă spre urechea ei. 

— Așadar, să înţeleg că aţi văzut discursul guvernatorului 
Shea? 

— Vreţi să spuneţi că l-am auzit, spuse ea, încruntându-se 
din nou. 

— Aveţi dreptate, recunoscu el. 

Ea, la rândul ei, se apropie de urechea lui Hagen ca să-i 
spună ceva. 

— Permiteţi-mi să vă ajut să economisiţi niște timp, 
domnule, îi spuse ea. N-am încălcat principiile partidului în 
viața mea, însă am de gând s-o fac în noiembrie, votând 
împotriva dumneavoastră. 

Se trase înapoi, clipind des, ca să întărească doza de 
sarcasm. 

Ce putea el să spună: „Dragă doamnă, oponentul meu e 
mort”? 

— Ei bine, spuse el în schimb, bătând-o amical pe umăr, 
imitându-l în mod inconștient pe Shea, mi-a părut bine să vă 
văd. 

Hagen se strecură prin mulţime. La cât era de aglomerată 
sala, abia dacă era cineva la coadă la bar. Aproape toată 
lumea se uita gură-cască la numeroasele celebrități prezente. 

Fontane, Shea și Annie McGowan se cocoțaseră pe o masă. 

Fontane și Shea se ţineau de mână, iar Annie era undeva 
pe margine, cu brațele încrucișate. Ambasadorul, aflat pe 
podea lângă ei, își băgă degetele în gură și fluieră. Lui Hagen 
îi era greu să se uite la el și să nu-l vadă cu ochii minţii gol și 
prăjindu-se la soare la el în piscină. Fontane le ceru tuturor să 
binevoiască să fi se alăture în timp ce cântau America the 
Beautiful. 

Acum câţiva ani, Hagen îl luase pe Andrew la FAO Schwartz 
ca s-o vadă pe Annie McGowan, atunci când Andrew era încă 


344 


mic, iar spectacolul ei cu păpuși, Jojo, Mrs. Cheese & Annie, 
era la începuturi. Anul trecut, cam în perioada în care Annie îl 
părăsise pe Danny Shea (care era oricum căsătorit), iar ea și 
Johnny Fontane deveniseră amanți, ea-și abandonase show-ul 
TV pentru a deveni cântăreaţă. 

Shea cobori de pe masă, dând amplu din mână. Fontane și 
Annie rămaseră acolo, fredonând un cântec ce sărbătorise 
iniţial un alt stat, dar care acum avea niște versuri ce 
preamăreau calităţile New Jersey-ului. 

Hagen scoase cartonașul pe care șeful său de cabinet - cu 
un scris de mână perfect - făcuse o listă cu petrecerile la care 
trebuia să fie prezent, incluzând indicaţii meticuloase, numele 
oamenilor cu care să se vadă, până și cuvinte care să-i 
amintească cu ce să continue conversaţia. Să le ia dracu'. 
Văzuse destule, avusese parte de destule. Hagen avea să se 
ducă înapoi la Asbury Park ca să-și viziteze familia. 

În timp ce-și croia drum spre ieșire, îl zări pe Fredo stând de 
vorbă pe hol cu cei doi indivizi din Chicago și cu un tip într-o 
haină din stofă ecosez, Morty Whiteshoes, care lucra în marea 
majoritate a timpului în Miami. 

— Pleci, Tom? strigă Fredo. 

Tom se duse spre el ca să-l facă să stea jos. 

— Te găsesc eu mai târziu, diseară. 

— Nu, stai așa, spuse Fredo, scuzându-se. O să merg puţin 
cu tine. Mă întorc imediat, băieţi. 

Fredo ateriză lângă el pe aleea aglomerată. Hagen păstră o 
distanță mai mare decât ar fi fost cazul. 

— Trebuie să te întreb ceva. 

— S-a rezolvat, spuse Hagen, presupunând că era vorba 
despre porcăria de anul trecut din San Francisco. S-a uitat, 
OK? Așa că uită și tu de asta. 

— Auzi, ţi-a spus Mike vreodată ceva despre ideea mea? 
întrebă Fredo. Viziunea asta, în care noi obţinem o lege prin 
care să nu poți îngropa pe nimeni în New York - în oricare 
dintre districtele sale și nici în Long Island? 

— Vorbește mai încet. 


345 


În mod instinctiv, Hagen se uită în jur. 

— Nu mă refer la genul ă/a de îngropare a morților, spuse 
Fredo. Eu chiar vorbesc despre modul obișnuit, știi? Pentru 
toată lumea. Obţii o decizie oficială de folosire a unui teren 
numai pentru asta, astfel încât... 

— Nu, spuse Hagen. Știi bine că am ieșit din genul ăsta de 
afaceri. Ascultă, chiar trebuie să plec. 

li tăie faţa lui Fredo și o luă înapoi, sperând să pună capăt 
acestei discuții. 

— Transmite-i salutări Deannei din partea mea, bine? 

Fredo se opri, buimăcit. Deși ar fi putut fi din cauza 
ochelarilor de soare. Hagen nu putea să-i vadă ochii. 

— Deanna, spuse Hagen. Nevastă-ta. |ţi aduci aminte? 

Fredo dădu aprobator din cap. 

— Spune-i Theresei și copiilor că-i iubesc, răspunse el. Nu 
uita, bine? 

Ceva în modul în care o spusese nu-i plăcu lui Hagen. 

Il împinse deoparte, pe o alee. 

— Eşti OK, Fredo? 

Fredo se uită în jos și ridică din umeri, ca unul dintre băieţii 
bosumflaţi, adolescenţi, ai lui Hagen. 

— Vrei să-mi spui mai multe despre ceea ce s-a întâmplat 
în San Francisco? 

Fredo-și ridică privirea și-și scoase ochelarii de soare. 

— Să te ia dracu’, OK? Nu trebuie să-ţi dau socoteală, 
Tommy. 

— In ce rahat încâlcit demn de Hollywood te-ai mai băgat, 
Fredo? 

— Ce ţi-am spus adineauri? Nu trebuie să-ți răspund, OK? 

— De ce mama naibii toţi prietenii lui Fontane fie se culcă 
cu femei cu care s-a culcat el, fie s-au culcat cu femeile cu 
care se culcă el acum? 

— Ce vrei să spui? 

Hagen repetă. 

— Foarte urât din partea ta, Tommy. 

Era. 


346 


— Uită de asta, spuse Hagen. 

— Nu, te știu eu, replică Fredo, apropiindu-se de Hagen și 
lipindu-l cu spatele de zidul de pe alee. Tu nu uiţi nimic. O să 
continui s-o întorci pe toate părțile și s-o rumegi în minte 
până când o să ai impresia c-ai găsit o soluţie, chiar dacă nu 
există nicio soluție, sau soluția este atât de simplă, încât nici 
n-o iei în consideraţie deoarece altfel n-ar mai trebui să te 
gândești la asta - iar aici îl împunse cu degetul pe Hagen în 
coșul pieptului - o dată - îl împunse din nou, și încă o dată - și 
iar îl împunse, și încă o dată. 

Hagen era lipit cu spatele de un zid de cărămidă murdar de 
funingine. Fredo fusese un puști violent o bună bucată de 
timp, după care latura asta a lui dispăruse pur și simplu. Până 
când îl omorâse în bătaie pe poponarul ăla din San Francisco. 

— Ar trebui să plec, spuse Hagen. E-n regulă? Trebuie să 
plec. ă 

— Te crezi al dracului de deștept, nu? Il lovi cu forță pe 
Hagen în piept. Nu-i așa? 

— Haide, Fredo. Ușurel, băiete! 

— Răspunde-mi! 

— Ai vreo armă, Fredo? 

— Care-i problema, ţi-e frică de mine? 

— Întotdeauna mi-a fost, răspunse Hagen. 

Fredo râse, încet și crud. Se ridică pe vârfuri și-i dădu lui 
Hagen pe obraz o palmă ceva mai tare ca o mângâiere, dar 
mai ușoară decât o lovitură pe bune. 

— Ştii ceva, Tommy, spuse Fredo. Nu-i prea complicat. 

Ce nu este? Hagen strânse din buze și dădu din cap. 

— Nu e, prietene? 

— Nue. 

Respirația grea a lui Fredo mirosea a ceapă și a vin roșu. 
Omisese o mică fâșie pe gât atunci când se bărbierise. 

— Ştii cum e când ești înnebunit după păsărică așa cum e 
Johnny? Și toţi prietenii tăi sunt la fel de înnebuniţi după asta? 
E clar că se întâmplă. Crede-mă. Nu există prea multă 
păsărică de calitate pe pământ, și, în cele din urmă, toate trec 


347 


de la un tip la altul. Știi asta? 

— Teoretic, zise Hagen, da. Sigur că știu. 

Fredo se dădu înapoi și-și puse ochelarii de soare. 

— Data viitoare când stai de vorbă cu Mike, spuse el, 
spune-i că am făcut rost de mai multe detalii care-mi 
îmbunătăţesc ideea, ne-am înțeles? 

— Haide, Fredo. După cum ţi-am spus, nu mă mai ocup 
de... 

— Bine, atunci pleacă, fi-r-ar al dracului să fie! Fredo arătă 
vag cu degetul spre ocean. Dacă trebuie să pleci, pleacă. 


În noaptea aceea, când Tom Hagen se întoarse la casa 
părinţilor Theresei din Asbury Park, își găsi fiii bătându-se în 
curtea aia mică din faţa casei. 

Cobori din mașină. Aparent, totul era din cauza unei fete, 
una pe care Andrew o plăcuse primul, dar pe care Frank o 
sărutase. Hagen îi lăsă în pace o bucată de timp, însă, cândo 
văzu pe Theresa ieșind pe ușa de la intrare, își băgă degetele 
în gură, fluieră, după care se băgă între ei și-i despărți. Le 
spuse să se suie în mașină, apoi se duse înăuntru și-și luă 
ceasul. Gianna se uita la televizor, la un western, împreună cu 
bunicii săi. O luă pe sus și-i îngrămădi pe toţi în mașină, ca să- 
i ducă să le ia înghețată. 

— Mami și tati au și ei îngheţată aici, spuse Theresa, însă 
Tom o străfulgeră cu privirea, iar ea se conformă și merse cu 
ei. 

Ajunseră la Dairy Duchess, undeva lângă autostradă, chiar 
când se închidea. Tom Hagen ocoli clădirea până la ușa din 
spate și-i strecură proprietarului o bancnotă de cincizeci de 
dolari. În câteva momente, familia Hagen stătea împreună la 
o masă de picnic, verde și lipicioasă, sub o lumină galbenă: o 
familie adevărată. Gianna - ca o demnă fiică a tatălui ei - își 
mânca îngheţata la cornet cu atâta grijă și finețe, asemenea 
unei directoare de la școala de bune maniere, fără să-i curgă 
nici măcar un strop. Înghetțata cu nuci, fructe și sirop a 
Theresei se topea în timp ce ea îi tampona faţa durdulie a lui 


348 


Andrew cu un șerveţel pe care-l îmbibase cu puţină salivă. 
Andrew își luase ceva cu ciocolată. Frank molfăia în grabă o 
banana split într-un vas roșu din plastic având forma unei 
bărci. Tom nu-și luase decât cafea. 

După ce terminară cu toţii de mâncat, Tom Hagen se ridică 
și rămase în picioare în capul mesei și le spuse că ei toți 
aveau să-și petreacă restul verii în Washington, ca o familie. 
Înainte să înceapă școala, aveau să se întoarcă cu toţii cu 
mașina în Nevada, împreună, ca o familie. Când avea să 
piardă alegerile în faţa unui mort, căci simţea că așa urma să 
se întâmple, aveau să facă faţă și acelei situaţii, dar cum? 

Gianna ridică mâna. 

— Ca o familie! 

— Ce fată bună, spuse el, sărutând-o în vârful creștetului 
acoperit cu păr roșcat. Știu că n-a fost ușor pentru niciunul 
dintre noi. Știu că-n ziare s-au scris tot felul de chestii 
nebunești și știu că oamenii v-au spus în față diverse chestii și 
mai grave. Însă suntem băgaţi în asta împreună. Deocamdată 
sunt congresmen al Statelor Unite. Este o onoare, un 
privilegiu, un miracol, pe bune. O experienţă pe care vreau să 
v-o amintiţi pentru tot restul vieților voastre. Vieţilor noastre. 

Copiii se întoarseră ca să se uite la Theresa. Ea trase o gură 
mare de aer în piept și dădu aprobator din cap. 

— Ai dreptate, spuse ea. Și-mi pare rău că n-am fost... 

— Nu-i nevoie, spuse Tom, făcându-i semn să se oprească, 
înțeleg tot. 

Nu uitase să le spună Theresei și copiilor că Fredo îi iubea, 
însă nu găsise momentul potrivit. 

A doua zi, se urcară cu toţii în mașină și se îndreptară spre 
Washington, D.C. Până să ajungă, Ralph îi mutase deja 
lucrurile lui Hagen într-un apartament mai mare și numise un 
stagiar să facă pe ghidul. Văzură toate monumentele, 
beneficiară de tururile din culise la Curtea Supremă și la 
Biblioteca Congresului. Merseră la fiecare muzeu, iar Theresa, 
care absolvise Facultatea de Istoria Artei la Syracuse, părea 
mai fericită decât fusese ani la rândul. Tom și băieţii jucară 


349 


baschet la sala de sport a membrilor congresului și se tunseră 
la frizeria specială a congresmenilor. 

Ralph chiar aranjă și o vizită la Biroul Oval, pentru întreaga 
familie, ca să se întâlnească cu președintele. Mai mult decât 
atât, Princess, cățeaua din rasa collie a președintelui, care era 
înrudită cu câinele care jucase rolul lui Lassie la TV, avea 
căteluși abia fătaţi, iar familia Hagen urma să ia unul dintre 
aceștia. Plecară pe jos de la hotel împreună și fură surprinși 
fără umbrele de ploaia torențială ce începuse din senin. În 
fotografia făcută de fotograful oficial al Casei Albe, familia 
Hagen, arătând la fel de neînsemnată ca o familie de pisici 
ude, stătea în picioare flancându-l pe președinte, care arăta 
ca un tip care încerca să zâmbească în ciuda crampelor 
cumplite pe care le avea. Micuța Gianna ţinea cățelușul în 
braţe - Elvis, după cum îl numiseră în cele din urmă - rânjind, 
cu ochii la grăuntele de rahat al căţelușului care părea că va 
cădea fix în ceașca de cafea a președintelui. 

Tom comandă cea mai mare versiune a fotografiei pe care o 
putu obţine. Intreaga familie consideră că era extrem de 
nostimă. Când se întoarseră la Las Vegas, el o agăţă deasupra 
șemineului, în locul litografiei semnate de Picasso, pe care 
Theresa dăduse o avere, dar care oricum arăta mai bine în 
sufragerie. 


Înfrângerea lui Hagen fu una dintre cele mai zdrobitoare din 
istoria statului Nevada - de departe cea mai decisivă victorie 
pe care morții o obținuseră asupra celor vii, cel puţin la urne. 

lar și iar - indiferent unde avuseseră loc întâlniri organizate, 
la Kiwanis, Rotary Internaţional, Uniunea Minerilor, sindicatul 
profesorilor sau Asociaţia Crescătorilor de Vite din Nevada, 
Hagen se dovedise a fi un vorbitor rigid, fără umor și 
nepopular. Era un avocat adept al religiei irlandezo-catolice 
într-un stat populat de baptiști și de cowboy agnostici. Prima 
oară când Hagen văzuse pe bune noul său stat de reședință 
fusese momentul în care își începuse campania acolo. Până și 
unii aflaţi în trecere, în cadrul misiunilor de salvare a 


350 


animalelor mușcate de purici, își petrecuseră mai mult timp în 
Nevada decât Tom Hagen. Polemica sa cu văduva aprigă și 
mititică a congresmenului fusese o greșeală îngrozitoare, însă 
una pe care Hagen o făcuse din disperare, ca un ultim efort, 
deoarece toate indiciile, chiar și în acel moment, îl arătau ca 
pe unul care se zbătea, fără sorţi de izbândă. Persuasiunea 
inexpresivă din ochii lui Hagen, care îi fusese de foarte mare 
ajutor în lansarea a sute de oferte de nerefuzat, păru pe 
ecranele televizoarelor, ca să fim sinceri, mai degrabă o 
privire de reptilă. Nevada avea mai multe specii de reptile 
decât orice stat din America. Era un loc în care oamenii 
recunoșteau o reptilă atunci când o vedeau. 

Câteva zile înainte de alegeri, un ziar din Las Vegas relată 
că congresmenul Hagen nu numai că fusese avocatul celui cu 
reputaţie de gangster, cunoscut de toată lumea drept Vito 
„Nașul” Corleone, ci fusese chiar înfiat de acesta, ceea ce nu 
era adevărat. Potrivit acestor povești, câteodată, copiii lui Vito 
care mai erau în viaţă chiar îl numeau pe Hagen „fratele” lor. 
Hagen nu negă nimic. Spuse despre el însuși că era doar unul 
dintre cei implicaţi în acţiunile caritabile întreprinse de 
membrii familiei Corleone, ca de exemplu, ridicarea celei mai 
mari aripi a celui mai important spital din Nevada și 
înființarea muzeului de artă ce urma să se deschidă în curând 
și avea să fie cel mai de seamă din zona de la vest de Munţii 
Stâncoși și din estul Californiei. Îi arătă reporteriţei o copie a 
unui articol din Saturday Evening Post în care Fundaţia Vito 
Corleone era numită una dintre cele mai bune instituții 
filantropice recent apărute ale anilor '50 și un articol lung din 
Life care prezenta eroismul lui Michael Corleone pe durata 
celui de-al Doilea Război Mondial. Hagen reliefa faptul că 
membrii familiei Corleone, cei pe care reporteriţa părea să-i 
considere niște criminali, nu fuseseră niciodată, niciunul 
dintre ei, condamnați pentru vreo infracţiune sau vreun delict 
de orice fel, nici măcar pentru traversarea străzii prin loc 
nepermis. Ea îl întrebă despre numeroasele situaţii în care 
fuseseră acuzaţi de diferite crime, îndeosebi răposatul 


351 


Santino Corleone. Hagen îi înmână o copie a Constituţiei SUA 
și-i recomandă să citească partea legată de prezumția de 
nevinovăție acordată oricui până când i se dovedea vinovăția. 
Relatarea sublinia însă că acest mod de exprimare nu apărea 
nicăieri în acest document. 

Nu era clar dacă reporterița sau editorul acesteia primiseră 
vreo sugestie legată de originile lui Hagen. Dacă era așa, 
sursa ar fi putut fi o mulţime de oameni de diferite facturi. 
Prieteni și vecini pe care Hagen îi cunoscuse în copilărie. 
Fontane, căruia nu-i plăcuse niciodată Hagen. Organizaţia din 
Chicago, care fusese furioasă din pricina numirii lui Hagen. 
Poate chiar - luând în consideraţie modul nebunesc în care 
acţionase în ultima perioadă - Fredo. Nu era însă de 
neconceput ca reporteriţa să fi aflat singură asta. Indiferent 
cum stătuseră lucrurile, Hagen și Michael aleseseră să nu-și 
piardă timpul încercănd să descâlcească un asemenea puzzle, 
cel puţin nu până în acest moment. Care era ideea? Chiar și 
fără acel articol, lui Hagen îi fusese destinat să piardă 
alegerile, și chiar mai rău. 

La scurt timp după asta, totuși, înapoi în Washington, fu 
dezlegat un alt puzzle, mai mic, și fu reparată o nedreptate 
mai puțin evidentă. Punctul culminant al mai multor 
săptămâni în care oamenii potriviţi puneau întrebările 
potrivite se atinse atunci când un Cadillac roșu și negru, 
având numere de înmatriculare din New York, opri în faţa unei 
clădiri mari de lângă râul Anacostia. Ningea. Doi bărbaţi albi 
coborâră din mașină, unul scund într-un costum lucios și unul 
înalt într-un halat gri. Se duseră direct spre ușa de la intrare, 
și, aproape fără să se oprească din mers, tipul în halat o 
deschise cu piciorul. Imediat după, se auzi un foc de armă. 
Acesta era un cartier în care împușcăturile erau la fel de 
obișnuite ca prezența reptilelor în Nevada. 

Bărbatul în costum lucios ieși primul din clădire, cărând sub 
braț o pălărie mare, albă, de cowboy, asemenea unei mingi 
de fotbal. În spatele său, ţinând strâns în pumn vechiul ceas 
de mână al lui Hagen, ieși bărbatul în halat. Sus pe scări, 


352 


tâlharul - căruia îi plăcuse ceasul atât de mult încât nu-l 
vânduse - zăcea inconștient pe pardoseala rece acoperită cu 
linoleum. Fusese trântit la pământ de către tipul înalt, un 
boxer începător la categoria grea, pe nume Elwood Cusik, 
care avea o prietenă măritată al cărei avort fusese aranjat - 
într-un spital steril din New York - de către un tip ce avea 
diferite motive să-i fie loial lui Ace Geraci. Tipul scund - 
Cosimo „Momo Gândacul” Barone, nepotul lui Sally Tessio - 
trăsese cu un pistol de calibrul 38 în mâna cu care negroteiul 
furase, ca să-i fie învăţătură de minte. Hoţul nu-și revenise. 
Cusik, care nu mai făcuse nicio treabă de genul ăsta înainte, 
ridicase mâna inertă a hoţului și-i verificase pulsul. Părea 
normal. La fel și respiraţia. Hoţul avea genul acela de răni pe 
care o persoană care nu tâlhărise niciodată pe nimeni nu 
avea șanse să le aibă vreodată. Presupunând că bărbatul își 
recăpăta cunoștința înainte să sângereze prea mult, și că nu 
avea niciun plan să se apuce de dactilografiat sau de cântat 
la pian, avea să fie bine. 

— Deci al cui e ceasul ăsta? întrebă Cusik, probându-l când 
ajunseră în mașină. 

Momo Gândacul nu răspunse. Lăsă în jos apărătoarea de 
soare și-și privi în oglindă părul ce începuse să i se rărească. 
Înainte ca boxerul să mai spună ceva, erau deja în afara 
orașului. 

— Pălăria e a aceluiași tip cu ceasul sau e a altcuiva? 

— Încearc-o și pe-asta, de ce nu? îi sugeră Gândacul. 

Cusik ridică din umeri și se conformă. Pălăria îi venea 
perfect. 

— Ce părere ai? întrebă el. 

Gândacul clătină din cap. 

— Ţi se potrivește. la ascultă, Tex, fă-mi o favoare și vezi 
dacă poţi să-ți ţii gura la fel de bine cum știi să dai cu pumnul. 

Din nou Cusik ridică din umeri și se conformă. 

Hoţul - întins pe podeaua unei cămăruțe într-o parte a lumii 
în care oamenii erau prea delăsători ca să cheme poliţia, iar 
poliția era chiar și mai delăsătoare ca să răspundă - 


353 


sângerase atât de mult, încât murise. Spuneţi-i afaceri. 
Spuneţi-i destin. Spunetţi-i legea unor consecințe nedorite. 
Oricare dintre ele. De ce i-ar fi păsat lui Tom Hagen? Orice 
acţiune a cuiva pune în mișcare altceva. Un bărbat mort nu 
trebuie să însemne nimic. Puţini înseamnă ceva. 


354 


Capitolul 16 


În momentul în care întrezări pentru prima oară conturul 
insulei Sicilia, Kay Corleone scoase un icnet scurt. 

Michael își ridică privirea din cartea pe care o citea - Peyton 
Place, pe care Kay o cumpărase după ce maică-sa, Deanna 
Dunn și multe alte femei din Las Vegas Junior League i-o 
recomandaseră, și pe care ea o terminase de câteva ore și n- 
o găsise deloc strălucită. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, răspunse Kay. Doamne Sfinte! Nu mi-ai spus 
niciodată cât este de frumoasă. 

El lăsă cartea jos și se aplecă peste Kay, spre fereastră. 

— E frumoasă. 

O culme a munţilor înzăpeziți încercuia orașul Palermo, 
fortificat cu ziduri, ce părea din acel loc precum un amestec 
de clopotniţe, turnuri ascuţite de biserică, de piatră sculptată, 
și balcoane spiralate asimetric. Era luna februarie, însă Marea 
Mediterană era ireal de albastră, având parcă imprimată la 
suprafață auriul soarelui, și atât de calmă, încât suprafaţa 
apei abia dacă era tulburată de ceea ce părea cea mai mică 
vibraţie posibilă, asemenea unui pahar de vin așezat pe un 
aparat de radio la care cântă muzica în surdină. Pista de 
aterizare era situată pe o limbă de pământ întinsă la nord- 
vest de orașul în sine. Printre nenumăratele lucruri pe care 
Michael le spusese ca s-o convingă pe Kay să nu vină aici în 
vacanţă fusese și că rezultatul statisticilor arăta că acesta era 
unul dintre cele mai periculoase aeroporturi din lume. In 
majoritatea timpului, el însuși zbura la Roma, de unde venea 


355 


aici cu trenul sau cu feribotul. Când avionul cobori deasupra 
apei, atât de aproape de ambarcaţiunea mică de pescuit, 
încât putu să vadă fețele nebărbierite ale celor de la bord, 
Kay - care mai fusese în Europa înainte, însă întotdeauna 
numai pe mare - se cutremură de groază că insistase ca ei să 
zboare până aici. 

Numai când umbra avionului apăru pe stâncile de pe linia 
coastei fu cuprinsă de un sentiment acut de panică - „copiii 
mei!” - însă asta fu tot. Peste câteva secunde, atinseră solul, 
puţin mai tare decât și-ar fi dorit, însă, în mare, fu o aterizare 
lipsită de senzație. 

— După toți anii ăștia, se minună Kay, iată-mă aici, pentru 
prima oară în Sicilia. 

— Locul de naștere al lui Venus, spuse Michael, mângâind-o 
pe coapsă. Zeița iubirii. 

Toată viaţa ei ca adult, Kay auzise întruna despre chestiile 
care erau și care nu erau siciliene, toate chestiile pe care nu 
le-ar fi înţeles niciodată, căci ea nu era din Sicilia. Michael 
fusese aici de nenumărate ori cu afaceri și, timp de trei ani, 
chiar trăise aici. Putea să-i arate aceste locuri: o săptămână 
dedicată excursiilor și agrementului și o a doua săptămână de 
stat într-o stațiune romantică scobită chiar în povârnișul 
muntelui de lângă Taormina. El îi datora atât de mult ei. 
Măcar atât de mult. 

In timp ce avionul se îndrepta spre terminal, Kay observă 
un șir de mașini micute, italienești, parcate pe iarba din 
preajma intrării. Lângă mașini, în jur de treizeci de persoane, 
multe dintre ele ţinând în braţe, ascunse vederii, pâine sau 
flori, stăteau în spatele unui cordon despărțitor, dispus cam la 
înălțimea taliei, zâmbind și făcând cu mâna spre avionul abia 
sosit. În faţa cordonului erau patru carabinieri în uniformă, doi 
cu săbii stralucitoare de argint ţinute pe umeri, iar ceilalţi doi 
cu săbiile în teacă și cu pistoale-mitralieră atârnate la piept. 

— Îi cunoști pe oamenii ăștia? întrebă Kay. 

Ea glumise, însă Michael dădu aprobator din cap. 

— Niște prieteni, spuse el. Prietenii unor prieteni, de fapt. O 


356 


să aibă loc o petrecere-surpriză la un restaurant de pe plaja 
de la Mondello și ei trebuie să fie acolo. 

Ea îi aruncă o privire. 

— Știu, spuse el. 

— Am crezut că aveam o înţelegere. 

— Încă o avem. Nu sunt eu cel care-ţi face surpriza asta. 
Gata cu surprizele din partea mesa, asta-i înțelegerea. Atâta 
timp cât suntem într-o parte a lumii care nu-i sub controlul 
meu, o să trebuiască să stai de vorbă cu Dumnezeu. 

— Și cam ce-ar vrea să însemne asta? 

Făcea vreo glumă grosolană pe tema faptului că devenise 
catolică? 

— Nimic, răspunse el. Uite, nu eram sigur că o să se 
întâmple chestia asta. Voiam să-ţi spun imediat ce aflam ceva 
sigur. Ar fi fost o surpriză la fel de mare dacă petrecerea- 
surpriză despre care ţi-am și spus n-ar fi avut loc până la 
urmă, nu-i așa? 

Ea clătină din cap și-l bătu ușor pe genunchi. Lu; chiar îi 
trebuia o vacanţă. Și ei la fel. Işi puse mâna pe coapsa lui. 

— Nici măcar nu putem să trecem pe la hotel și să facem 
mai întâi un duș? 

— Dacă tu chiar vrei să faci asta, de ce nu, răspunse el, 
ceea ce era Telul lui de a spune „nu”. În orice caz, încearcă să 
pari surprinsă. De dragul lor. 

Când avionul se opri, carabinierii fără mitraliere își băgară 
și ei săbiile în teacă și se grăbiră să traverseze pista. O 
stewardesă le spuse pasagerilor să rămână așezați. 

— Ce se întâmplă? întrebă Kay în șoaptă. 

— Habar n-am. 

Michael își întoarse încet capul, aproape imperceptibil, însă 
suficient cât să aibă contact vizual cu Al Neri, aflat cu două 
rânduri în spatele lor. Faptul că Michael fusese de acord să 
plece în această vacanţă cu un singur bodyguard (cu toate că 
era cel mai bun și cel mai de încredere) părea să fie un semn 
clar că lucrurile mergeau mai bine. Și, după cum își dăduse 
cuvântul Michael, se aflau de aproape două zile întregi în 


357 


avioane sau în aeroporturi, iar Neri abia dacă-și făcuse simțită 
prezența. 

Trapa se deschise, iar scările fură coborâte. Stewardesa- 
șefă și carabinierii purtară o conversaţie din care, deși îi 
plăcea să creadă că înțelegea limba italiană, Kay nu putu 
pricepe o iotă. 

Stewardesa se întoarse cu faţa spre pasageri. 

— Vă rog să-mi acordaţi puţină atenţie! spuse ea, într-o 
engleză perfectă. Dacă nu vă supăraţi, trebuie să știm cine 
sunt domnul și doamna Michael Corleone. 

Avea un accent mai puţin pronunţat decât majoritatea 
angajaţilor lui Michael. Pronunţase până și numele de 
Corleone în felul acela, americanizat. 

Neri se ridică în picioare și se deplasă spre partea din faţă a 
avionului. Stewardesa îl întrebă dacă el este domnul 
Corleone, însă Neri nu spuse nimic. 

Numai după ce Neri trecu de Michael și de Kay, Michael 
ridică mâna. Kay îl urmă. 

Kay nu-și mișcă buzele. 

— Surpriză, murmură ea. 

— Sunt sigur că nu-i nimic, spuse Michael. Doar niște 
verificări de rutină. 

Neri începu să vorbească în italiană cu stewardesa - ceva 
legat de protecţie și de faptul că Michael Corleone era un om 
important în America și ceva despre mojicie și ospitalitate, 
toate pe o tonalitate destul de joasă, încât Kay să nu-și poată 
da seama ce se întâmpla. După care Neri se întoarse spre 
Michael și Kay și le făcu semn să stea - „acolo, acolo”. 
Michael confirmă dând din cap. Stewardesa le ceru ca 
doamna și domnul Corleone să rămână pe scaune până când 
se vor debarca toţi ceilalţi pasageri. Neri luă loc pe-un scaun 
gol din partea din faţă a avionului și rămase acolo. 

— Ce se întâmplă? întrebă Kay în șoaptă. 

— O să fie bine, o asigură Michael. 

— Nu asta te-am întrebat. 

Când toţi ceilalți coborâră din avion, cei doi carabinieri 


358 


urcară la bord. Neri le tăie calea. Avură o scurtă conversație 
în șoaptă, după care merseră de-a lungul culoarului de acces 
și se opriră lângă Michael și Kay. 

În italiană, Michael le ură bun venit. Unul din ei părea să-l 
cunoască. Michael le făcu semn să ia loc. Însă ei rămaseră în 
picioare. Le explicară că niște surse de încredere le 
dezvăluiseră faptul că era posibil ca petrecerea de bun venit 
din Mondello să fie de fapt o cursă, și le spuseră că de astă 
dată n-ar fi recomandabil, pentru el și pentru soţia sa, să 
pună piciorul pe pământ sicilian. 

— Surse de încredere? repetă Michael în italiană. 

Feţele celor doi bărbaţi erau implacabile. 

— Da, răspunse în engleză cel care părea că-l cunoaște. 

Michael aruncă o privire rapidă spre Neri, pe buzele căruia 
citi cuvântul „Chicago”. Cum ar fi fost posibil să se refere la 
asta? Probabil că pronunţase alt cuvânt, numele cuiva. 

Michael se ridică și făcu semn cu capul spre partea din față 
a avionului. Carabinierii îl urmară și își reluară discuţia acolo, 
în șoaptă, pentru a nu fi auziţi de cineva. Kay nu știa dacă să 
fie îngrozită sau furioasă. 

Afară, oamenii care făceau cu mâna se îmbulzeau, făcând 
diferite gesturi expresive în direcţia avionului. Unii se suiră în 
mașini și plecară. 

Kay trase parasolarul. Într-un final, Michael îi bătu amical pe 
spate pe cei doi carabinieri. 

— Bene, spuse el, fără să mai vorbească în șoaptă. A che 
ora è il prossimo volo per Roma?” 

Carabinierul care părea să-l cunoască zâmbi larg. 

— Ne face plăcere să vă spunem, zise el, din nou în 
engleză, că sunteţi chiar în el. 

Acestea fiind spuse, bărbaţii plecară. 

Pe lângă faptul că Michael, Kay și Neri se aflau deja la 
bordul următoarei curse spre Roma, se dovedi că această 
cursă era una privată. Stewardesele spuseră că avionul 
trebuia să meargă oricum la Roma, deși nu reușeau să explice 


72 În regulă, la ce oră e primul zbor spre Roma? (în italiană, în original) 
359 


de ce. 

— Cursă gratuită, rosti Michael. Acesta-i cuvântul pe care-l 
căutați. 

— Poftim? întrebă stewardesa care vorbea o engleză 
perfectă. 

— Nelľ inglese la parole e „cursă gratuită”35. 

— Cursă gratuită, spuse ea. Mulţumesc foarte mult. 

Părea jignită de faptul că el apelase la limba italiană. 
Stewardesele făcură curăţenie în cabină, după care plecară. 

— Situaţia asta-i atât de tipică pentru tine, îi spuse Kay lui 
Michael. N-ai vrut niciun moment să te duci în Sicilia, iar acum 
îți iese totul după pofta inimii. 

— Kay, spuse el, nu cred că vorbești serios. 

— Gândește-te la mama ta, spuse ea, venindu-i în minte 
cufărul plin de cadouri ce se afla pe undeva prin avion. 

Pregătirea acestuia fusese motivul existenţei bătrânei de 
câteva luni încoace, motivul - și toată lumea fusese de acord, 
chiar și doctorii - pentru care își revenise atât de bine după ce 
fusese în buza morții. 

— O să mă ocup eu să fie descărcat, spuse el. Știu niște 
oameni care pot duce tot ce-i în el la cine trebuie. 

— Normal că știi. 

— Kay. 

— Mă simt îngrozitor, să zbor tot drumul până aici, lăsându- 
i pe copii singuri. Și pentru ce? Pentru nimic. 

Michael nu spuse nimic. Nu trebuia să o facă. Voia să plece 
într-un loc, și să-i ia și pe copii. Genul ăla de vacanţă ar fi fost 
o vacanţă adevărată pentru el. Cel mai greu lucru pe care ar 
fi trebuit să îl facă era să stea cuminte și să se lase îngropat 
în nisip. Kay și-ar fi petrecut timpul având grijă de Anthony și 
de Mary, lucru care-i făcea plăcere, însă asta n-ar mai fi fost o 
vacanţă adevărată pentru ea. Timp de doi ani, ea făcuse în 
mod dezinteresat tot ceea ce-i ceruse Michael. Fusese nevoită 
să-i crească pe copii de parcă ar fi fost văduvă (incluzând 
orele alea întregi de disperare când încercase să-i oprească 


73 În engleză, cuvântul e „cursă gratuită". (în italiană, în original) 
360 


din plânsul acela de neostoit, în anul în care fusese prins în nu 
știu ce încerca să facă în Cuba și nu venise deloc acasă de 
Crăciun). Încă nu revenise la catedră, și începea să se teamă 
că n-avea s-o mai facă vreodată. De una singură, coordonase 
mutarea la Las Vegas. După care se înhămase la o treabă 
mult mai mare, anume proiectarea și supravegherea 
construirii întregului complex din zona Lacului Tahoe: casa lor, 
estrada pentru orchestră și planurile preliminare arhitecturale 
prin care să asigure armonia caselor familiei Hagen, a lui 
Connie și Ed Federici, a lui Fredo și Deannei Dunn, a lui Al 
Neri, ba chiar și o vilă micuță pentru oaspeţi. Kay fusese 
surprinsă de cât de mult îi plăcuse să construiască o casă, de 
fapt, să se ocupe de nenumăratele detalii și să ia decizii, îi 
plăcuse să înceapă o adevărată febră a cumpărăturilor, toate 
astea pentru a-i fi și mai bine întregii sale familii. Și totul 
mersese bine. Nu-i ceruse aproape nimic lui Michael, decât să 
meargă în locul în care-și dorise ea să petreacă o vacanţă 
doar ei doi. 

— Și ce-o să facem acum, întrebă Kay, ne întoarcem acasă? 

— Nu trebuie să plecăm acasă. Teama că se pot întâmpla 
chestii de genul ăsta, dacă-ţi aduci bine aminte, a fost unul 
dintre motivele pentru care n-am vrut să merg cu tine în 
Sicilia. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Michael! Aici e vorba 
despre o ameninţare cu moartea de care fugim. 

— Nu, nu fugim. 

— Ai dreptate. Zburăm. 

— Nu la asta mă refer. Și nu-i atât de mult o ameninţare, 
cât mai degrabă o măsură de precauţie. Uite, Kay, dacă există 
un singur lucru în privinţa căruia să fi fost complet... care-i 
cuvântul pe care-l caut? De neclintit. Ai dreptate. Dacă există 
un lucru în privința căruia să fi fost de neclintit, acela este 
protecţia familiei mele. 

Kay se uită într-o parte fără să scoată vreun cuvânt. De 
fapt, el era de neclintit în legătură cu orice. În legătură cu 
calităţile și cu defectele sale. Asta era cel mai bun și cel mai 


361 


rău lucru cu privire la el. 

— Oamenii ăia, spuse el, carabinierii... Unul dintre ei este 
Calogero Tommasino, fiul unui prieten mai vechi de-al lui tata. 
Am avut tranzacţii cu tatăl său și cu el. Am încredere în el. În 
mod sigur acum nu mai suntem în niciun pericol, și probabil 
că n-am fi fost deloc. Iţi spun din nou, e doar o măsură de 
precauție. Te rog să înţelegi. lar tu, în orice caz n-ai fi 
niciodată în vreun pericol, e clar. E la mijloc codul care spune 
să nu... 

Se opri la timp. 

— Să nu le faci rău soțiilor și copiilor, spuse ea, uitându-se 
în altă parte. Ceea ce fără îndoială e de două ori mai puternic 
în Sicilia; sigur eu nu pot spera să înţeleg, nu-i așa, deoarece 
nu sunt de aici? 

Michael nu-i răspunse. Arăta ca dracu’. Poate că nu era de 
vină decât zborul ăsta. Ea n-ar fi recunoscut acum, însă, dacă 
ar fi înțeles într-adevăr ce presupunea un zbor de la Las Vegas 
la Palermo, ar fi fost probabil de acord să meargă în Hawaii 
sau la Acapulco. 

Piloții reveniră la bord. Neri se duse spre cabină să stea de 
vorbă cu ei. Se întoarse în câteva clipe, rămânând la o 
distanţă apreciabilă de Kay și de Michael. Mașinile și oamenii 
plecaseră de lângă pistă. Avionul decolă. 

— Tu, de fapt, n-ai înţelege, spuse Michael într-un final. 
Cum ai putea să înţelegi? 

— Oh, Sfinte Hristoase, izbucni Kay. 

Se ridică și se așeză undeva, departe de Michael. De două 
ori în decurs de câteva minute o făcuse să folosească numele 
Domnului în van. 

O lăsă să plece. 

Insă ea știa că, în cele din urmă, tăcerea ei avea să dea 
roade. Faptul că el era un adevărat expert în a folosi tăcerea 
ca pe o armă nu însemna că el însuși era invulnerabil la 
această metodă, mai ales dacă venea din partea ei. Așadar, 
se așeză pe partea dreaptă a avionului și urmări în tăcere 
cum coasta italiană rămânea undeva în urmă. 


362 


După aproape o oră, veni la ea. 

— Scaunul ăsta e ocupat? întrebă el. 

— Deci ţi-ai terminat cartea? 

— Da, răspunse el. De fapt, mi s-a părut bună. Frumoasă 
evadare. 

— Dacă spui tu. 

Cartea pe care el o luase să citească era The Last Hurrah a 
lui Edwin O'Connor, pe care Kay i-o dăduse cu ocazia 
Crăciunului. El tot aţipise. La scurt timp după ce ea își 
terminase cartea, făcuseră schimb. Kay credea că The Last 
Hurrah era cea mai bună chestie pe care o citise vreodată 
despre politica orașului. Era șocată că lui nu-i plăcuse. 

— Și răspunsul e da, scaunul e ocupat. 

— Kay, spuse el. Motivul pentru care n-ai înțelege este din 
cauză că n-am... 

Inchise ochii. Poate că și faptul că se chinuia să-și găsească 
cuvintele avea de-a face cu zborul ăsta lung, însă acum ceea 
ce se petrecea cu el îl făcea să pară mai mult tulburat decât 
extenuat. 

— Deoarece, spuse el, este adevărat că... că n-a fost în 
întregime, știi tu... 

Și lăsă să-i iasă pe gură ceea ce începuse ca o izbucnire de 
enervare și se terminase ca un geamăt ușor de durere și 
tristeţe. 

— Michael, zise ea. 

— Vreau să-ţi spun niște lucruri, reluă el. Trebuie să-ţi spun 
niște lucruri. 

Adesea se uita la el și abia dacă-l mai recunoștea pe 
bărbatul de care se îndrăgostise. Avusese faţa făcută zob, 
lucru care se remediase printr-o operaţie. Părul îi era deja 
brăzdat cu fire albe, și - deși își spunea că era numai în 
imaginaţia ei - începuse să semene leit cu tatăl său. Insă în 
ochi avea acum aceeași privire pe care o avusese și eu ani în 
urmă, la un curs de golf din New Hampshire, într-o noapte 
călduroasă cu cerul plin de stele, când îi spusese ce făcuse el 
pe durata războiului, lucruri pe care nu le mai spusese 


363 


vreodată cuiva, și plânsese în hohote în brațele ei. Deși 
fusese tare supărată, se înmuie pe nesimţite. 

— Mi-ar plăcea să faci asta, îi spuse ea, cu vocea 
tremurândă. Mulţumesc. 

Și începu să bată cu palma ușor în scaunul de lângă ea. 

El luă loc. 

— Îmi pare rău, spuse el. 

— Nu trebuie să-ţi pară, îl asigură ea luându-l de mână. 
Gata, fără scuze. Pur și simplu stai de vorbă cu mine. 


Rămaseră la Roma numai cât să alunge oboseala provocată 
de diferenţa de fus orar și să se bucure de o masă minunată 
într-un restaurant în care Kay fusese cu câţiva ani în urmă 
împreună cu părinţii săi. A doua zi, cât timp Michael dormea 
sus în cameră, ea însăși vorbi cu recepţionerul și aranjă o 
rezervare într-o stațiune din Alpii elveţieni. 

Tot el o ajută să închirieze un avion, pe care Michael putea 
să-l piloteze până acolo, ceea ce știa că avea să-l bucure. Ea, 
personal, nu mai fusese niciodată în Alpi, însă, atunci când 
zburaseră pe deasupra lor, în drumul încoace, își promisese 
că o să se ducă într-o bună zi. Până la urmă se dovedise că 
acea bună zi avea să fie foarte curând. 

Când termină cu toate astea, se întoarse și-l văzu pe Al 
Neri, stând într-un fotoliu de piele, în partea opusă a holului, 
fumând și ronţăind dintr-o chiflă. Ea dădu din cap că nu, iar el 
că da. Ea îi spuse recepţionerului că făcuse o greșeală. Avea 
nevoie de două camere. De preferat, să nu fie alăturate. 
Acesta oftă și, deși făcu un gest exasperat, dădu un telefon și 
reuși să schimbe rezervarea. 

Kay își luă un espresso de la barul hotelului. Hotelul avea o 
curte interioară înconjurată cu sticlă; în timp ce se îndrepta 
înspre o masă, un bărbat cam de vârsta ei fluieră după ea. Un 
tip mai tânăr, de lângă acesta, ridică o sprânceană și-i spuse 
că era frumoasă. Încercă să nu reacționeze, însă era o femeie 
fericită, și bărbaţii ăștia o făcuseră acum și mai fericită. Avea 
numai treizeci și doi de ani. Da, e-adevărat că ei erau italieni, 


364 


însă era drăguţ să se gândească la ea însăși ca la o femeie 
capabilă să obţină complimente neforţate din partea unor 
necunoscuți. 

Se așeză de una singură, scăldată în lumina aceea roză- 
gălbuie atât de specifică Romei. 

In ziua în care Michael o ceruse în căsătorie, o avertizase că 
nu puteau fi parteneri egali. Kay protestase; în mod clar, tatăl 
lui Michael îi făcea confidenţe mamei sale, nu? E-adevărat, 
spusese Michael, însă întotdeauna maică-sa îl pusese pe 
primul plan pe tatăl său, timp de patruzeci de ani. Dacă 
lucrurile aveau să meargă la fel de bine și între ei, continuase 
Michael, poate că într-o zi el avea să-i dezvăluie câteva lucruri 
pe care ea n-ar fi vrut totuși să le audă. Se dovedise că acea 
zi fusese ieri. 

Kay ar fi trebuit probabil să fie furioasă, îngrozită sau cel 
puţin abătută. Dar nu era. In ciuda sau poate chiar din pricina 
lucrurilor pe care Michael i le spusese, Kay nu-și putea aminti 
un alt moment când se simţise atât de fericită. Lucru lipsit de 
logică, dar fericirea însăși era o chestie ilogică. 

Soţul său era un criminal. Fugise în Sicilia nu din cauza 
faptului că fusese acuzat pe nedrept de uciderea celor doi 
oameni - căpitanul de poliţie și traficantul acela, ci fiindcă îi 
împușcase, pe unul în cap, pe celălalt în gât și-n inimă. La trei 
ani după acele crime, Michael se întorsese în America. Când 
el și Kay aleseseră să rămână împreună, el i se confesase, 
recunoscând că fusese cu o femeie, da, cât timp fusese 
plecat, însă numai pentru că nu crezuse că avea s-o mai vadă 
pe Kay, cel puţin nu pentru șase luni. Ceea ce nu-i mărturisise 
el decât cu o zi în urmă era faptul că femeia, o fată de la ţară 
pe care o chema Apollonia, fusese soţia sa. Motivul pentru 
care durase doar șase luni era că ea fusese aruncată în aer pe 
când se afla la bordul unui Alfa Romeo transformat într-o 
mașină-capcană. 

Fratele lui, Sonny, nu murise într-un accident de mașină. 
Fusese ciuruit la o gheretă unde se plătea taxa de autostradă. 

Tot ceea ce-i spusese Tom Hagen cu doi ani în urmă - că 


365 


Michael comandase moartea lui Carlo, a lui Tessio, a lui 
Barzini, a lui Tattaglia și pe toate celelalte legate de acestea - 
era adevărat. Ziua în care Hagen îi dezvăluise toate lucrurile 
acestea - și îi spusese că, dacă Michael ar afla vreodată de 
asta, Hagen ar fi un om mort - fusese cea mai groaznică zi din 
viaţa ei. 

Cu o zi în urmă, când Michael avusese suficientă încredere 
în ea încât să-i spună toate lucrurile astea el însuși, nu fusese 
o zi prea bună. Insă nu fusese cea mai groaznică zi din viața 
ei. Nimeni n-ar fi putut asculta cu seninătate faptul că acele 
lucruri se întâmplaseră cu-adevărat, însă ea se simțea în 
culmea fericirii, fiindcă el îi vorbise despre toate astea. Kay 
era șocată, însă nu surprinsă. O soţie știe diverse chestii. Kay 
știa cine era Michael. Din momentul în care se întâlniseră 
prima oară, el fusese amestecul perfect de băiat bun și băiat 
rău. La nunta lui Connie, Kay dăduse vina pe vinul roșu foarte 
tare pentru starea ei euforică aproape de beţie, însă ceea ce-i 
provocase asta în realitate fusese explicaţia făcută parcă în 
glumă de Michael cu privire la afacerile familiei sale. La urma 
urmei, atunci când el aproape o forțase să apară într-o poză 
de familie - cu șase ani înainte ca ei să se căsătorească, Kay 
se simţise ca și cum ar fi fost vârâtă în grabă în distribuţia 
unei piese de Shakespeare. Jucase fără tragere de inimă, dar 
jucase. li plăcuse să o facă. 

Dacă era sinceră, trebuia să admită că și ea avea propriile 
secrete, unele de care încă nu-i spusese lui Michael. Pe durata 
anilor în care el se ascunsese, ea avusese o lungă legătură 
amoroasă cu profesorul ei de istorie de la Mount Holyoke (nici 
ea nu mai crezuse că avea să-l revadă pe Michael) despre 
care Michael încă nu știa nimic. Deanna Dunn îi spusese niște 
chestii despre Fredo pe care Kay n-ar fi îndrăznit niciodată să i 
le spună lui Michael. lar Kay nu lăsase niciodată să-i scape 
faptul că Hagen îi dezvăluise câte ceva. 

Kay se îndrăgostise de Michael în noaptea în care el îi 
spusese despre ororile insulelor acelora din Pacific - prieteni și 
camarazi decapitaţi, incineraţi, descompunându-se și intrând 


366 


în putrefacție în noroiul acela fierbinte. Îi spusese despre 
oamenii pe care-i omorâse. Violenţa masculină și cruzimea cu 
care o făcuse - și puterea pe care acest bărbat o arătase, nu 
numai fiindcă supraviețuise acelei situaţii, ci fiindcă își 
permisese să-și deschidă inima în faţa ei ca să fie sinceră, o 
excitaseră. El ucisese niște oameni și acolo, și asta o excitase. 
Dacă ea fusese în măsură să se îndrăgostească de un bărbat 
care omorâse niște oameni pentru ţară (se îndrăgostise de el, 
și Kay știa asta, nu în ciuda acestui fapt, ci datorită lui), cât de 
șocată putea să fie de faptul că omorâse și ordonase uciderea 
altor oameni în apărarea propriului neam? 

Kay era mai bătrână acum, desigur. Era mamă. Asta 
schimba totul - totul în afară de modul în care se simţea 
acum. și termină cafeaua. Inima începu să-i bată foarte 
repede. 

Urcă din nou în cameră (îl auzi pe Neri cum o urmează, însă 
nu se întoarse ca să se uite), încuie ușa după ce intră, trase 
larg draperiile, lăsând lumina să inunde camera. Michael se 
mișcă, dar nu se trezi. Kay se dezbrăcă și se strecură în 
așternuturi lângă el. 

— O să mergem în Alpi, îi șopti ea. 

Inima îi bătea acum și mai repede. 

— Nu știu să schiez, spuse el. 

— Nu mergem la schi, îi răspunse ea. Nici măcar nu sunt 
sigură dacă o să ieșim din cameră. 

— Cu excepţia liturghiei, evident. 

Nu-și bătea joc de ea. 

— Nici măcar pentru asta, spuse ea. Nu trebuie să mă duc 
în fiecare zi. 

Și numai când spuse asta își dădu deodată seama că nici 
nu simţea nevoia să se ducă în fiecare zi. 

li dădu detaliile despre excursie. Aveau să ia un avion mic 
pe care să-l piloteze el însuși. Rămâneau o săptămână acolo, 
după care aveau să se ducă acasă mai devreme decât era 
programat, să-i ia pe copii și să meargă la Disneyland. li 
telegrafiase unui agent de turism pe care-l cunoștea în New 


367 


York și făcuse aranjamentele necesare și pentru această 
următoare excursie. El păru uimit că găsise atât de repede o 
soluţie alternativă pentru vacanţa lor. 

— Mă subestimezi, spuse ea. Ai idee cât de departe am 
ajuns cu lucrurile în zona Lacului Tahoe? 

— Și chiar o să zbor pe deasupra Alpilor? 

— Am crezut că o să-ţi facă plăcere, spuse ea. Este o 
provocare prea mare pentru tine sau... 

— O s-o fac, spuse el. Chiar mă bucur. 

O apucă de șold. Ea se zvârcoli, într-o acceptare caldă, 
plină de dorinţă. 

Aici, în pat, fusese dintotdeauna locul în care lucrurile 
merseseră cel mai bine pentru ei. Nu era cu totul improbabil 
să rămână iarăși însărcinată. La cum se simţea acum, pentru 
prima dată după o lungă perioadă de timp, asta n-ar fi fost 
chiar așa de neplăcut. În ultimul timp, în rarele ocazii în care 
mai făceau dragoste, fie Michael era deasupra, fie ea, și 
rămâneau în poziția în care începuseră, actul sexual 
semănând cu o corvoadă deloc plăcută. De astă dată, așa 
cum o făcuseră și atunci când sosiseră aici, o făcură în modul 
în care lui Kay îi plăcea cel mai mult, schimbând adesea 
pozițiile, el deasupra, după care ea, apoi ea întoarsă cu 
spatele la el, cu ochii închiși strâns, împingându-se în el și 
mișcându-se sacadat, fericită de cum decurgeau lucrurile. 
Insă el o surprinse că nu termină. Se ridică din pat și o luă pe 
sus, așezând-o pe chiuveta de marmură. Piatra rece o făcu să 
se înfioare. Își încolăci mâinile în jurul gâtului său. Își dădu 
capul pe spate. Mâinile lui Michael alunecară pe deasupra 
curburii sânilor ei și trecură ușor pe deasupra coastelor, iar ea 
se înfioră din nou, de astă dată chiar mai tare. Ajunsese la 
înălţimea perfectă. Când putu să simtă cât era el de aproape, 
își puse vârfurile degetelor, tandru, pe pieptul lui plin de 
broboane de transpiraţie. Nu trebui să spună nimic. El știu 
când să se oprească și s-o scoată, iar ea se grăbi să ajungă în 
pat și să se așeze în patru labe. Când Michael o penetră din 
nou, ea auzi cum îi scapă un geamăt. Soarele de-afară părea 


368 


că-i coace, că-i arde, că-i pârjolește pielea fină. Cearșafurile 
ieșiseră de la colţuri, lăsând să se vadă salteaua în dungi de 
dedesubt. Kay își lăsă mâinile moi, iar fața i se lipi de 
cearșafurile făcute cocoloș. Următorul lucru pe care îl 
conștientiză, căci se întâmplă atât de repede, încât abia putu 
să-și dea seama, fu că era deasupra lui. El o trăgea cu putere 
spre el, iar expresia feţei lui, sinceritatea lui, vulnerabilitatea 
lui, ardoarea lui și atenţia pe care i-o acorda ei, cât și faptul 
că făcea ce și cum îi plăcea ei, toate erau pentru ea. Era 
dureros, mai mult ca un electroșoc decât ca un orgasm, iar ea 
se simțea de parcă degaja lumină - radia, o zăpăceală de 
valuri unduitoare. Undeva printre tremurăturile ce urmară 
acestui mic cutremur, simţi spasmele lui, sub ea, undeva 
departe. Și, la un moment dat - ar fi putut fi zece secunde sau 
zece ani - Kay simţi ea însăși cum cade, stoarsă de vlagă, pe 
salteaua udă fleașcă. 

Nu fusese deloc dureros, desigur. 

Michael suflă ușor pe spatele ei ud. O atinse, cu tandrețe, 
cu un singur deget. li scrise pe spate cu vârful degetului „Te 
iubesc”. O dată și încă o dată. Respirația ei și bătăile inimii se 
liniștiră într-un final. Deodată, îi ieși din gură un torent de 
cuvinte, o expresie a iubirii lungă și plină de recunoștință. 
Abia atunci când se opri, își dădu seama că spusese totul în 
italiană. 

— Unde naiba ai învăţat tu toate astea? întrebă Michael, 
râzând uimit. 

— N-am nici cea mai vagă idee, răspunse ea în engleză, 
întorcându-se și sărutându-l. 

— A fost... 

El îi puse un deget pe buze. Zâmbiră. Avea dreptate. Nu era 
nevoie de cuvinte. 


Mary își purta noile ei urechi de Mickey Mouse, rochia de 
Cenușăreasă și mocasinii ei Davy Crockett peste tot, în fiecare 
zi. Avea trei ani, și credea că ursul cu care dansase era 
adevărat. Anthony se plimba prin jur și cânta cu voce tare, 


369 


interpretând perfect pe note cântecele pe care le auzise în 
diferitele excursii și locuri de distracţie în care fuseseră. Avea 
această capacitate ieșită din comun de a interpreta fără 
probleme un cântec pe care-l auzise o singură dată. Asta-i 
provocase o serie de necazuri la grădiniţă, însă Kay era sigură 
că această abilitate avea să îi fie de ajutor pe termen lung. De 
fapt, tatăl ei, un iubitor de operă, plănuia să angajeze pe 
cineva care să-i dea ore de canto lui Anthony, cu ocazia 
următoarei zile de naștere a puștiului. Erau niște copii 
norocoși, se gândea Kay, însă ea se simţea și mai norocoasă 
să-i aibă. 

Oare Michael știa cât de mult pierdea fiind plecat atâta 
timp? Însă și el îi iubea la rândul său. Se simţise fericit și 
împlinit când merseseră împreună la Disneyland. Când stătea 
pe acasă, Michael era absolut înnebunit după Mary. Cu 
Anthony era mai greu, căci privirea confuză cu care acesta se 
uita la el îl făcea să-și simtă inima sfâșiată. La câteva zile 
după vacanţa lor, Michael trebui să plece la New York, atât 
pentru afaceri, cât și pentru a vedea cum se simţea mama sa 
- care avusese ceva complicaţii, însă acum se întorsese 
acasă. În timp ce-și făcea bagajele, o strigă pe Kay prin 
fereastra de la dormitor. Anthony săpase o gaură mare în 
spatele leagănului și stătea deasupra ei, singur, cu capul în 
jos, rugându-se. 

— E înmormântarea căciulii sale din blană de raton, îi 
explică Kay. 

— Glumești. 

— Nu te supăra, spuse ea. 

— Nu mă supăr. Sunt... 

Nu părea să poată găsi vreun cuvânt pentru a descrie cum 
se simţea. 

— Eu cred că-i foarte drăguţ ceea ce face. 

— Căciula aia costă patru dolari. 

— Dacă nu vrei de fapt să spui altceva, să știi că ne putem 
permite patru dolari. 

El făcu o pauză. În mod clar, erau mai multe alte lucruri pe 


370 


care el nu i le putea spune. Amândoi știau asta. 

— Nu asta-i problema. Cei patru dolari. Evident. 

— Pe bune? Și-atunci care-i problema? 

Anthony îngropă șapca, Kay știa asta, mai puţin din 
compasiunea pentru un raton mort, cât din cauza faptului că 
acum câteva luni văzuse la televizor un senator din 
Tennessee care purta o asemenea căciulă, în campania 
pentru alegerile prezidenţiale, denunţându-l pe Michael 
Corleone, printre alţii, ca fiind un criminal. Cumpărarea 
căciulii fusese ideea lui Michael, nu a lui Anthony, căci 
Anthony arareori părea în stare să-i spună tatălui său ce voia 
și ce nu, iar Michael fusese bine intenţionat, însă uitase ce se 
întâmplase. Însă Kay nu voia să discute despre asta cu 
Michael, în niciun caz nu în acel moment. 

Michael oftă, resemnat. 

— Crezi că ceea ce îngroapă el e într-adevăr blană de 
raton? întrebă el. Sau e de iepure? 

ÎI sărută pe creștet. El se chinui să râdă pe înfundate, apoi 
se duse afară și i se alătură lui Anthony. Kay se uita la ei. 
Stăteau față în faţă, pe marginile opuse ale gropii. Anthony se 
uita în jos și nu părea să scoată un cuvânt. La un moment dat, 
brusc, începu să spună Ave Maria. Michael îl ascultă cu 
bunăvoință, până la capăt. Cu greu ar fi putut părea mai 
stânjenit de-atât, nici dacă ar fi aflat că de fapt fiu-său era un 
omuleț verde de pe Marte. 

În timp ce Michael era plecat cu ocazia amintită la New 
York, casa lor pe jumătate terminată din regiunea Tahoe arse 
din temelii. Tom Hagen, care se întorsese și lucra ca avocat al 
familiei, își făcu apariţia ca să-i dea lui Kay veștile proaste. 
Fusese o furtună cu tunete și fulgere. Asigurarea trebuia să 
acopere tot, o liniștise el. Fundaţia nu fusese afectată deloc. 
Kay făcuse o treabă atât de bună, luând toate deciziile 
potrivite, încât puteau pur și simplu să mai angajeze niște 
echipe în plus și s-o reconstruiască în doi timpi și trei mișcări. 
De asemenea, exista un conac în Reno, în realitate, un castel, 
care aparținuse unui baron al căilor ferate; era în curs de 


371 


demolare acum, pentru a face loc unui hotel modern, iar Kay 
putea să aibă oricare dintre accesoriile și piesele de mobilier 
pe care și le dorea. Imediat ce avea să vadă locul acesta, o 
asigurase Hagen, Kay avea să sfârșească prin a crede că 
incendiul fusese până la urmă o chestie bună. Hagen știa că 
ea sperase să se mute în acea vară, așa că stătuse de vorbă 
cu constructorul-șef, iar acesta părea să creadă că mutarea 
era încă posibilă până la Labor Day. 

— Ai vorbit tu cu el? Inainte ca el să vorbească cu mine? 
Sau ai vorbit tu cu mine? 

— Este și constructorul nostru. Pentru casa noastră de- 
acolo. 

— Michael știe? 

— Da. 

Ea se încruntă și-și puse mâinile în șolduri; rămase în 
pragul ușii, fără să-l invite să intre. Chiar astăzi își dăduse 
seama că nu era gravidă. În condiţiile date, era o chestie 
bună. 

— De fapt, n-am vorbit cu el, spuse Hagen. l-am lăsat un 
mesaj. 

— La Carmela? 

— Normal că nu. Nu continuă cu asta. Știu la ce te 
gândești, spuse el. 

— Nu paria pe asta. 

— Facem investigaţii asupra a ceea ce s-a întâmplat, OK? 
Dar să aranjezi o furtună cu fulgere, trebuie să recunoști că 
ăsta-i în mare parte teritoriul Domnului. 

— Și știm c-a fost un fulger? 

— Știm c-a fost un fulger. 

— Și cum de știm că a fost vorba de-un fulger? L-a văzut 
cineva? 

— Știu că ești supărată, Kay. Și eu aș fi supărat. Sunt 
supărat; și la fel sunt toţi de-aici. 

— L-a văzut cineva? 

În spatele ei, Mary începu să plângă. Anthony se lăsă în 
genunchi, deschise larg braţele și începu să cânte un cântec 


372 


prezentat pentru prima dată lumii întregi de un personaj trist 
de desene animate pe numele său Dudley. 


373 


CARTEA a V-a 
1957-1959 


374 


Capitolul 17 


— Și a fost Kay supărată, întrebă Fredo, aplecându-se peste 
un scaun gol, ca să-i șoptească la ureche fratelui său, când a 
aflat despre ploșnițe? 

Michael își aprinse o ţigară. Kay și Deanna erau deja pe 
partea opusă a sălii de banchet, în drum spre toaletă. Fiica lui 
Sonny, Francesca, și jegul ăla de bogătan WASP cu care abia 
ce se măritase se aflau pe ringul de dans (puştiul își rupsese 
piciorul la schi, sau la o altă chestie de băiat de bani gata, și 
mergea șontăc-șontăc în ziua nunţii sale cu piciorul în ghips). 
În marea lor majoritate, ceilalţi oaspeţi dansau și ei, inclusiv, 
destul de surprinzător, Carmela, care fusese în buza morții cu 
numai vreo două luni în urmă. Se învârtea împreună cu fiul lui 
Sonny, Frankie, vedeta de fotbal american. Michael și Fredo 
erau singuri la masă. Fredo nu-și putea aminti când avusese 
ultima oară parte de niște momente în care să fie singur cu 
fratele său, chiar și așa, în văzul tuturor. 

— Ea nu știe, spuse Michael într-un final. 

— Kay e mai deșteaptă decât crezi tu. O să-și dea seama. 

Michael expiră. Fuma cu calmul studiat și sofisticat al cuiva 
care-și cultivase acest obicei după ce-i urmărise pe actori 
fumând în filme. Fumase în modul ăsta încă de când se 
apucase de fumat. Sonny obișnuia să facă mișto de el pe 
tema asta, și, într-adevăr, la început arătase la fel de ridicol 
ca un băiețel îmbrăcat în niște haine cu multe numere mai 
mari. Într-un fel, de-a lungul timpului se obișnuise și cu asta. 

— Fredo, spuse Michael, dintre toţi oamenii, tocmai tu ar 
trebui să te abţii să mă critici cu privire la modul în care îmi 


375 


rezolv problemele cu propria nevastă. 

Asta făcea trimitere la Deanna, desigur, însă Fredo nu-și 
bătu capul. „Situaţia ploșniţelor”, spusese Fredo, referindu-se 
la dispozitivele de ascultare pe care cineva reușise să le 
implanteze în grinzile noii case a lui Michael din Tahoe. Neri își 
folosise aparatura și descoperise că, aparent, casa lui Michael 
era singura din clădirile afectate. 

— A fost - cum naiba se spune la locul afectat de ploșniţe - 
tratat? A fost tratat? Știm... Ezită. Voia să știe cine amplasase 
microfoanele. Știm ce specii de ploșniţe erau? 

Michael își îngustă ochii. 

— Deci exterminatorul a trecut pe-acolo, nu? Însemnând: 
„S-a ocupat Neri de asta?” 

— Inteligența nu-i chiar punctul tău forte, Fredo. 

— Ce vrei să spui? 

— Cât ai băut? 

— Ce întrebare e asta? 

— De ce nu te duci să dansezi? întrebă Michael. Probabil că 
i-ar plăcea asta. 

OK, deci Mike nu voia să vorbească despre asta în public. 
Deși aici erau în mare majoritate membri ai familiei și, în 
consecință, nu erau de-adevăratelea în public. Și, oricum, nu 
era ceva de care să-și dea seama cineva care asculta. 
Ploșniţe. Oamenii se pricopsesc cu ploșnițe. După care dau cu 
chimicale. Le extermină. Îndeosebi în Florida. Sunt o mulţime 
de paraziți, chiar și aici, chiar și în hotelurile bune. Nu trebuia 
să-și bată capul cu asta. Cine s-ar fi agitat dacă ar fi auzit o 
conversaţie despre ploșniţe în Miami Beach? Hai să fim 
serioşi! 

— Imi pare rău, murmură Fredo. 

Michael dădu din cap. 

— Ah, Fredo. 

— Nu mă lua cu „Ah, Fredo”, clar? Orice, dar nu asta... 

— Situaţia este sub control, spuse Michael. 

Fredo își îndepărtă mâinile de corp, scuturându-le cu 
frustrare. „Şi ce înseamnă asta? Vorbește cu mine!” 


376 


— Când pleci? îl întrebă Michael. Eu iau un avion spre 
Havana devreme, însă poate reușim să luăm micul dejun 
undeva. Doar noi doi. Sau măcar să ne plimbăm puţin pe 
plajă. 

— Doamne Dumnezeule, ar fi minunat, Mikey! Chiar 
minunat. Cursa noastră este după-amiază, am uitat la ce oră 
exact. 

Fredo încercase să vină să-și vadă fratele de câteva luni 
bune. Din cauza Deannei, Fredo își petrecea jumătate din 
timp în L.A. Mike era plecat jumătate din timp. Chiar și când 
se aflau amândoi în același oraș, nu-și găseau niciodată 
timpul necesar să se comporte pur și simplu ca niște fraţi - să 
vadă un meci de fotbal împreună, să bea o bere, să meargă la 
pescuit. Nu mai reușiseră să facă nimic din toate astea de 
dinainte de război. Și asta ca să nu mai pomenim de afaceri. 
Fredo trebuia să vorbească din nou cu Mike, să pună la cale o 
afacere cu cimitire în New Jersey, la fel ca aia din Colma. 
Fredo se interesase și mai mult de proiect. Nick Geraci îi 
fusese de mare ajutor. Fredo era convins că-l putea face pe 
Mike să se răzgândească. 

— Kay nu merge la Havana cu tine? întrebă Fredo. 

— Mă duc cu afaceri, Fredo. Știi asta. 

— Ai dreptate. 

Fredo își dădu cu podul palmei în cap. 

— Îmi pare rău. Cum merge treaba? întrebă Fredo. Cu 
Havana, cu Hyman Roth, cu toate astea? 

Michael se încruntă. 

— Mâine, spuse el. La micul dejun. 

Lipsa de precizie a lui Fredo era apărută din ignoranță, nu 
din discreţie. Roth fusese un asociat al lui Vito Corleone pe 
timpul Prohibiţiei. Acum era unul dintre cei mai puternici capi 
evrei ai Mafiei din New York - și, prin extrapolare, din Las 
Vegas și Havana. Fredo n-avea nicio idee clară cu privire la ce 
puneau la cale Michael și Roth în Cuba, numai că Michael 
lucra demult timp la asta, și era ceva de amploare. 

— Bine, la micul dejun, spuse Fredo. Așteptase atâta timp 


377 


să afle despre ce era vorba, încât mai putea să aștepte până 
a doua zi dimineaţă. Cea mai importantă masă a zilei. 

— Când o să înceapă show-ul tău de televiziune? întrebă 
Michael. 

— În septembrie. L-am chemat pe Fontane să participe la 
primul. 

După toate favorurile pe care i le făcuseră lui Johnny 
Fontane, măcar atâta lucru putea și el să facă în schimb. 
Acceptase pe loc. 

— A fost o idee bună, spuse Michael. 

— Care - cu Fontane? Sau show-ul? 

— Bănuiesc că amândouă. Insă mă refeream la show. 

— Pe bune? 

— Avem nevoie să schimbăm percepţia oamenilor. Pentru 
afacerile noastre, pentru a avea succesul pe care ni-l dorim, e 
foarte important să arătăm publicului că familia Corleone - și 
făcu semn cu mâna spre partea sălii de bal unde erau grupaţi 
invitaţii mirelui - nu este diferită, până la urmă, de oameni 
precum cei din familia Van Arsdale. 

— Mulţumesc, spuse Fredo. 

Stabiliră să se întâlnească în holul hotelului la ora șase, a 
doua zi dimineaţă. 

— Ştii, niciodată n-am putut să le deosebesc între ele. 

Michael dădu din cap spre Francesca și Kathy. 

— Francesca-i cea în rochie de mireasă. 

Michael râse. 

— Nu mai spune!? 

Fredo își îmbrățișă fratele. Și rămaseră așa mai mult decât 
își putea Fredo aminti să o fi făcut vreodată, după care se 
strânseră și mai tare. Amândoi se gândeau la Sonny, și 
amândoi păreau a ști asta fără să spună nimic. Umbra lui 
fusese acolo toată ziua, mult mai prezentă decât orice 
oaspete în viaţă. Atât Fredo, cât și Mike fuseseră cât pe ce să 
izbucnească în plâns atunci când stătuseră la rând să-i 
înmâneze Francescăi plicurile din partea lor. Acum, când se 
desprinseră din îmbrăţișare, pe feţele ambilor fraţi curgeau 


378 


lacrimi, fără a se simţi stânjeniţi. Se bătură reciproc pe umeri 
și nu mai spuseră nimic. 

Cu toate astea, era un lucru greu de stăpânit. Cine putea 
să-l acuze pe un tip că vrea să-și înece amarul în băutură? 
Fredo știa foarte bine că bea prea mult, însă, date fiind 
condiţiile, nu părea a fi o infracţiune federală. In plus, mai era 
și problema preotului aceluia de la ceremonia religioasă - 
care semăna leit cu părintele Stefano, cel care-l făcuse pe 
Fredo să vrea să devină preot: cu același zâmbet într-o parte 
parcă, o chică de păr negru pieptănat la fel, cu aceeași talie 
îngustă, asemenea unui alergător de maraton. Fredo 
încercase să nu se gândească la părintele Stefano, și în cea 
mai mare parte a timpului reușise - trecuseră luni bune fără 
să aibă măcar pentru un singur moment imaginea sa în 
minte, însă în rarele ocazii în care chiar se gândea la el, Fredo 
termina prin a bea prea mult. 

Dacă oamenii n-ar bea ca să uite, jumătate dintre cântecele 
de la radio și trei pătrimi din distileriile lumii ar dispărea. 
Fredo rămase la nuntă, nu făcu nicio scenă și nici nu se duse 
în altă parte după aceea. El și Deanna începură să danseze pe 
fiecare melodie, iar ea chiar păru fericită, deși erau amândoi 
prea beţi pentru a lua de bune sentimentele arătate. 

Când se întoarseră la ei în cameră, făcu sex anal cu ea, 
ceea ce n-ar fi făcut niciodată dacă ar fi fost treaz, iar ea nu 
se plânse, ceea ce era, de asemenea, efectul întregii cantităţi 
de alcool băute. 

Când se trezi în dimineața următoare, Fredo nu-și mai 
amintea cum ajunsese în cameră. Ridică braţul moale al 
Deannei ca să se uite la ceasul său Cartier. Îl durea capul 
îngrozitor. Se chinui din răsputeri să-și deschidă ochii 
încețoșați și să se concentreze. Era aproape unsprezece. 
Panicat, Fredo sună la camera lui Michael. 

— Îmi pare rău, domnule, spuse centralista. Domnul 
Corleone și întreaga sa familie au părăsit hotelul acum câteva 
ore. 


379 


(Fred Corleone Show s-a transmis în mod neregulat, de 
obicei în noptile de luni la o stație UHF din Las Vegas, din 
195/până la dispariția gazdei sale, în 1959. Se difuza din 
holul central de la Castle în the Sand, cu un aranjament 
minimal: o masă rotundă joasă flancată de gazda emisiunii și 
un invitat așezați pe scaune tapițate cu o imitație de piele de 
leopard. Pe un panou în spatele lor, niște lumini albe scoteau 
pe rând în evidenţă literele din „FRED!” în spatele panoului 
era o draperie de culoare închisă. Următoarea înregistrare 
provine de la show-ul de debut din 30 septembrie 1957 
înregistrarea a fost asigurată prin bunăvoința Muzeului 
Radioului și Televiziunii din Nevada.) 

Fred Corleone: Aș dori ca acest prim show să fie o adevărată 
șuetă. 
Dacă nu știți ce înseamnă asta, bănuiesc că e sinonim cu 
„pălăvrăgeală”. Văd că toate celelalte show-uri au de 
toate - fete, bancuri, scheciuri, câte și mai câte. Muzică. 
Și-așa mai departe. Câteodată, băieţii ăștia au atât de 
multe vedete invitate, încât au nevoie de-un poliţist de la 
circulaţie la intrare, știaţi chestia asta? Băieții care fac 
aceste show-uri sunt buni, însă eu personal cred că se 
gândesc că nu sunt în stare să vă acapareze atenţia, așa 
că bagă tot felul de chestii... Au mai mulți invitați decât 
telespectatorii de-acasă care-i urmăresc. Astă-seară o s-o 
apucăm pe-o cale diferită, și sper că o să vă reluați locul 
în faţa televizoarelor și o să fiți alături de noi. Un invitat, 
asta-i tot, însă unul de top: un star al scenei și al ecranului 
și, desigur, un cântăreţ ca nimeni altul, ca să nu mai 
amintim că este un paesano” de-al nostru. Doamnelor și 
domnilor, domnul John Fontane! 

(Corleone se ridică în picioare și aplaudă. Fontane dă din 
cap spre audiență. Cei doi se așază și amândoi, agale, își 
aprind țigările, după care încep.) 

Fred Corleone: Mi s-a spus că „Groovesville” ar putea ajunge 
cel mai mare LP din istorie. Mania asta cu rock-and-rollul e 


74 Om simplu. (în italiană, în original) 
380 


pe moarte, iar tu ești în top, numărul unu în toată ţara. 

Johnny Fontane: Mulţumesc. Cariera mea în domeniul 
înregistrărilor muzicale a avut o perioadă de declin, însă 
m-am redresat și am luat-o de la capăt. Cu toată 
modestia, discurile pe care am avut norocul să le fac cu 
geniul Cy Milner - nu numai „Groovesville”, dar și „The 
Last Lonely Midnight”, „Johnny Sings JJoagy” și începutul 
de la „Fontane Blue” - ar putea fi cele mai bune discuri pe 
care le-am scos vreodată. 

Fred Corleone: Poate că sunt chiar cele mai bune discuri 
scoase vreodată de cineva. 

Johnny Fontane: Ar trebui să-l inviţi și pe Cy la tine-n 
emisiune. Tot el se ocupă de următorul meu disc, un 
proiect la care am visat întotdeauna, un disc în duet cu 
Miss Ella Fitzgerald. 

Fred Corleone: Așa o să fac. (Se uită înspre culise.) Cineva să 
noteze chestia asta. Cy Milner, geniul, și - hmmm - știți voi 
restul. Să-l trecem pe lista invitaţilor pentru show, 
bănuiesc că așa se spune. 

Johnny Fontane: Ar trebui s-o inviţi și pe Ella. După cum spune 
și cântecul, ea e cea mai tare. 

Fred Corleone: Sigur. 

Johnny Fontane: Eu, unul, nu folosesc cuvântul „geniu” cu 
ușurință. 

Fred Corleone: în felul în care o fac sclifosiţii ăia de la 
Hollywood. Știu. Nu-i cazul tău. 

Johnny Fontane: Orice cântăreţ care lucrează cu Milner o să-ţi 
spună că e un geniu, pentru simplul motiv că, de-a lungul 
anilor, în calitate de 'bonistul de la Les Halley Band, el... 

Fred Corleone: Asta ar vrea să însemne trombonistul, oameni 
buni. 

Johnny Fontane.:... a cântat atât de mult imitând vocea 
umană, încât știe cum să ia un interpret în studio și să-l 
facă sau s-o facă să se simtă mai bine decât proverbialul 
milion de dolari. 

Fred Corleone: Ce-i mai tare decât un milion de dolari? 


381 


Johnny Fontane: Un milion de dolari și... (Aici trage un fum 
lung din țigară și ridică din umeri.) 

Fred Corleone: Discurile tale îți aduc milioane totuși. Și nu din 
alea proverbiale. 

Johnny Fontane: Ceea ce am învățat, din toţi anii petrecuţi în 
afacerea asta pe care o numim show, este că, indiferent de 
cât succes am avut parte... 

Fred Corleone: Foarte mult succes. 

Johnny Fontane.:... îl datorez pe tot oamenilor. (Și dă din cap 
către cei care aplauaă.) Mulţumesc. E-adevărat. 

Fred Corleone: Am dreptate dacă spun că rock-and-rollul ăsta 
și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul? Pentru mine asta nu- 
|... știi tu, nu este muzică. Și, în plus, dacă pot să spun 
asta, nu are prea multă clasă. 

Johnny Fontane: Toată chestia asta vine dintr-o latură 
primitivă a oamenilor. Era mort din punct de vedere artistic 
încă de la început, așa că tot ce-a mai rămas din el este 
menit pieirii. 

Fred Corleone: E bine să auzim asta. Opinia ta, adică. Așa că 
dă-mi voie... să intrăm în miezul problemei, de acord? Să 
ajungem la lucrurile pe care oamenii vor să le cunoască. 

Johnny Fontane: Să-i dăm drumul! 

Fred Corleone: Din experienţa ta, din tot showbizul, dacă ne 
referim la toţi artiștii, inclusiv toate femeile, OK? Dar chiar 
toate. Punându-le pe o scară de la unu la zece, zece Fiind 
nota cea mai mare... 

Johnny Fontane: (făcând semn spre ceașca de cafea a gazdei 
sale): Asta nu-i singura chestie mare. 

Fred Corleone.:... și în două categorii, după cum arată și, de 
asemenea, după talent. Deci de la unu la douăzeci. Sau, 
altfel, de la unu la zece, după care le însumăm pe cele 
două și le împărţim la doi, ca să facem media. Scala nu e 
importantă. 

Johnny Fontane: Nu mi-ai spus niciodată c-aș avea nevoie de 
un doctorat în matematică pentru a face acest show. 

Fred Corleone: Pentru obiectivitate, hai să spunem cu 


382 


excepţia logodnicii tale, domnișoara Annie McGowan, care, 
apropo, poate să facă de toate - să cânte, să danseze, să 
spună bancuri, chiar și să interpreteze un rol. Plus că a mai 
fost și perioada cu teatrul de păpuși, spectacol pe care nu 
l-am văzut niciodată, însă despre care am auzit lucruri 
bune. Stai puţin. Trebuie să mă opresc aici. 

Johnny Fontane: Nici n-am știut c-ai început. 

Fred Corleone: Deci Annie. Ştii ce se spune. Despre... e. 
Ajută-mă, John, știi ce vreau să spun. Trebuie să ţinem cont 
de segmentul de piaţă reprezentat de cei care se uită 
împreună cu familia. Oamenii știu la ce mă refer, crede- 
mă. Cum ar trebui să-i spun? Ce al ei? 

Johnny Fontane (zâmbind): Pieptul ei? 

Fred Corleone: Piept! Ai dreptate. E un piept foarte faimos, 
asta fără a fi în vreun fel lipsit de respect față de tine sau 
faţă de ea. 

Johnny Fontane: Nicio problemă. Care era întrebarea? 

Fred Corleone: Cine reprezintă cea mai bună combinaţie de 
talent și înfățișare din tot Hollywoodul? 

Johnny Fontane (părând exagerat de surprins de ceea ce a 
auzit): Îmi pui niște întrebări de-mi stă mintea-n loc. 

Fred Corleone: Stai liniștit! Glumeam, făceam puţin mişto de 
tine, așa cum faci tu pe scenă. Trebuie să te aducem înapoi 
pe scenă, aici la faimosul Castle în the Sand. 

Johnny Fontane: Mulţumesc. Vă mulțumesc. N-am putut să ţin 
spectacole în Vegas pentru o vreme. Însă am niște 
angajamente în L.A. şi în Chicago, în exclusivitate, asta 
dacă oamenii vor să vină să mă vadă acolo. 

Fred Corleone: Show-ul nostru nu se prinde decât aici în 
Vegas, și nici măcar peste tot. Nici măcar eu nu prind 
canalul ăsta la mine acasă, poţi să crezi asta? 

Johnny Fontane: Ai o antenă înaltă, afară, sau doar una mică 
de cameră? 

Fred Corleone: Glumești? E tip turn. Hai să revenim totuși la 
discuţia noastră, dacă vrei. Lăsând glumele deoparte, vrei 
să-mi spui că n-ai să cânţi aici? Astăzi? Pentru noi? Mi s-a 


383 


spus că avem o mică formaţie care o să vină să te 
acompanieze. 

Johnny Fontane: Mi-ar plăcea, însă trebuie să-mi menajez 
coardele vocale. Mă așteaptă niște spectacole mari. Imi 
pare rău. 

Fred Corleone: Ce dezamăgire. Ce dezamăgire extraordinară! 
Mă pui într-o lumină proastă. 

Johnny Fontane: Asta se întâmplase până să apar eu. 

Fred Corleone (izbucnind în râs): Ce glumet ești! 

Johnny Fontane: Mă străduiesc și eu. 

Fred Corleone (către cineva din culise): A chemat cineva 
formaţia aia și... Bun. Ai făcut-o? Ai făcut-o. De ce sunt 
ultimul care află chestia asta? (Se întoarce spre Fontane.) 
Deci e totul în regulă? Hai să-i dăm drumul! Poţi să ne spui 
ceva cu privire la mutarea echipelor Dodgers și Giants în 
California? 

Johnny Fontane: Nimic care să intereseze segmentul de piaţă 
reprezentat de familiști. Chestia asta le-a frânt inimile 
oamenilor. 

Fred Corleone: Nu știu. Afacerile își schimbă tot timpul 
locaţiile. Afacerea fratelui meu, la care sunt și eu partener, 
afacerea aceea - cu hoteluri și locuri de distracţie, 
construcţii, ciment - s-a mutat și ea tot spre vest. Această 
mutare ne-a ajutat să fim împreună în acest show. De ce-ar 
sta altfel lucrurile cu echipele de baseball? Sunt foarte 
sentimental când vine vorba despre New York, la fel ca 
tine, însă, în același timp, de ce-ar trebui ca sportul 
național să se supună altor reguli decât orice altă afacere 
americană? 

Johnny Fontane: Baseballul este ceva legat de viața de cartier 
și de crezul oamenilor obișnuiți. De câte ori am fost la 
Ebbets Field... ei bine, nu pot să-mi imaginez locul acesta 
gol sau demolat. O să-l demoleze, și o bucăţică din mine o 
să se prăbușească o dată cu arena. 

Fred Corleone: Tu însuţi te-ai mutat din New York spre Vest. 

Johnny Fontane: Asta-i altceva. Oamenii pot să-mi asculte 


384 


discurile peste tot, pot să-mi vadă filmele oriunde s-ar afla. 
Mai devreme sau mai târziu, eu însumi o să ajung să cânt 
peste tot. 

Fred Corleone: Pun pariu că o să te duci la meciurile lui 
Dodgers din Los Angeles. În prezent, ai mai multe legături 
cu L.A.-ul decât cu New Yorkul. 

Johnny Fontane (luând o pauză pentru a-și aprinde o altă 
țigară): Sigur c-o să mă duc. Însă ei n-o să mai fie 
niciodată adevărații Dodgers. Ei înșiși și-au retezat orice 
legătură cu ceea ce-i făcea adevărații Dodgers. 

Fred Corleone: OK, gata cu subiectul ăsta ultrasensibil. Am 
putea să vorbim despre politică. Aud că deja ţi-ai ales un 
amic pe care să-l susţii în următoarea cursă pentru 
președinție. Mi-au șoptit niște păsărele. 

Johnny Fontane: Ce mai face Deanna? 

Fred Corleone: E bine. Deși nu ea este păsăreaua despre care- 
ți spuneam. 

Johnny Fontane (făcând cu ochiul la cameră): Ca să-ţi răspund 
la întrebarea anterioară, cred că, dacă atât aspectul, cât și 
talentul sunt categoriile luate în calcul, nu pot să mă 
gândesc la cineva care s-o poată surclasa pe Deanna 
Dunn. Fără nicio urmă de lipsă de respect faţă de tine sau 
faţă de ea, trebuie să mărturisesc că e o tipă trăsnet. 

Fred Corleone: Mulţumesc, Johnny. E foarte drăguţ din partea 
ta, asta ca să nu mai zic că și eu cred tot așa. Pentru aceia 
dintre dumneavoastră care poate că abia acum au deschis 
televizorul, derbedeul ăsta norocos, gazda dumneavoastră 
devotată, este căsătorit cu încântătoarea și talentata 
Deanna Dunn. 

Johnny Fontane: Câștigătoare a Premiului Academiei de Film. 

Fred Corleone: De două ori, deși ai câștigat și tu unul. N-ai 
fost surprins cât de greu a fost? 

Johnny Fontane: O onoare ca asta, venind din partea 
confraților, asta mi s-a părut greu. 

Fred Corleone: Vorbind despre premii, îl susţii pe guvernatorul 
Shea din New Jersey în cursa pentru președinție? A 


385 


câștigat acel mare premiu pentru cartea sa, știi la care mă 
refer... 

Johnny Fontane: Dacă va candida, îl voi sprijini, da. Sper că o 
să candideze. Este un om bun, și-ar fi potrivit pentru ţara 
noastră. l-ai citit cartea? 

Fred Corleone: O am pe noptieră, după cum ţi-am spus. O s-o 
citesc înainte să vină la noi în emisiune. 

Johnny Fontane: O să vină la acest show? 

Fred Corleone: Încercăm să-l convingem. Ascultă, John, dă-mi 
voie să te întreb ceva. Ai văzut vreodată un film numit 
Ambush în Durango? 

Johnny Fontane: Dacă l-am văzut? (Râzâna) Vorbești serios? 

Fred Corleone: Johnny a jucat în acest film, oameni buni, asta 
în cazul în care aţi ratat începutul. 

Johnny Fontane: Și tu ai jucat în el. Și la fel și soţia ta. 

Fred Corleone: Ei, dacă spectatorii închideau o clipă ochii, mă 
puteau rata. Şi pe tine la fel, dacă închideau ochii puţin 
mai mult. 

Johnny Fontane: Dar au avut o companie pe cinste. Cred că 
majoritatea am închis ochii mai tot timpul. La fel ca toată 
lumea. Cei mai mulți spectatori au cilipit tot timpul. Nu pot 
fi toate niște capodopere, știi bine. Sau niște lovituri 
memorabile în box-office. 

Fred Corleone: Am auzit că e posibil să lași baltă filmele 
pentru marele ecran? 

Johnny Fontane: Nu, nici gând. 

Fred Corleone: însă nu le mai ai la inimă, nu-i așa? Ai propria 
companie de producție, și, cu toate astea... 

Johnny Fontane: Există filme în lucru care ar trebui să aibă 
succes. 

Un film cu gladiatori, de exemplu. 

Fred Corleone: Un musical? 

Johnny Fontane: Da. Cu cântece de top. De unde ai aflat? 

Fred Corleone: îi cunosc pe jumătate dintre cei care compun 
cântecele astea. Ascultă, avem niște facturi de plătit. 

Johnny Fontane: Nu-ţi platești facturile? 


386 


Fred Corleone: Vreau să spun că trebuie să trecem la reclame. 
Johnny Fontane: Revenim imediat. 

Fred Corleone: Al cui e show-ul ăsta, amice? 

Johnny Fontane: Deci ai spus-o până la urmă. Cum ar putea 
un derbedeu ca tine să obţină un show de televiziune la o 
oră de vârf, ca să nu mai amintesc de-o puicuţă precum 
Deanna Dunn? 

Fred Corleone: Vedeţi cu toţii la ce mă refeream? Ești o 
comoară naţională! Revenim imediat. 


La fereastra apartamentului de lux de la Château Marmont, 
Fredo Corleone stătea singur în întuneric și se uita în jos la 
Sunset Strip, așteptându-și nevasta să vină acasă. Locul 
acesta îl costa pe Fredo de la o săptămână la alta mai mult 
decât plătise tatăl său pentru întregul ansamblu de case de la 
Long Island, dar probabil că merita. Putea să stea acolo fără 
ca fanii s-o sâcâie pe Deanna sau ca bodyguarzii să-i sufle în 
ceafă. Se uită la ceas. Era aproape două. Avuseseră rezervări 
pentru dineul de la ora unsprezece. Filmările se încheiau de 
obicei în jur de nouă, deși el însuși jucase în trei filme (toate 
niște roluri nesemnificative) și știa că niciodată nu puteai da o 
oră exactă. Deanna nu mai jucase într-un film de succes de 
cinci ani - ceea ce, după cum se măsura timpul la Hollywood, 
ar fi putut fi la fel de bine cinci sute de ani. Obţinuse rolul 
acesta după ce mai multe actriţe tinere declinaseră oferta, și 
în fiecare zi se întorcea de la filmări vorbind despre cât de 
prost avea să fie filmul și despre cât era de groaznic ca actor 
partenerul ei din film, băiețașul acela drăguţ. 

In momentul în care Fredo plecă de la fereastră și se 
îndreptă spre telefon, își spuse în sinea sa că n-avea de gând 
să sune, ci doar să-și testeze voinţa. Sună. Primi legătura cu 
Vila numărul 3. Vocea joasă, adormită care îi răspunse era a 
lui Wally Morgan, jumătatea celei mai în vogă și mai cerute 
echipe de compozitori din branșă. Tipul fusese în marină, 
participase la curse de motociclete, îi plăcea să vâneze: nimic 
din ceea ce ar putea să definească un poponar. Fredo 


387 


învățase că nu te poţi lua după aparenţe. Dacă un tip își 
zugrăvește o cameră în propria casă, asta nu-l face zugrav. E 
doar un tip care zugrăvește o cameră. In plus, ăsta era 
Hollywoodul. Lucrurile stăteau altfel aici. Fontane le spunea 
poponarilor chiar în faţă că și-o trag în fund, însă întotdeauna 
invita o mulţime la petrecerile sale, pentru a avea cine să se 
converseze cu doamnele în răstimpul în care el și băieţii 
discutau despre fotbal sau despre explozibilul M-80 pe care-l 
detona în râpa din spatele casei sale. Și unde era Fredo când 
se întâmplau toate astea? Cu băieții, bârfindu-i pe jucători și 
enervându-i pe vecinii săi de masă. Așadar, în mod sigur nu 
era homosexual. 

Fredo își drese vocea și-l întrebă dacă ar putea trece pe la 
el să bea ceva. 

— Să treci pe la mine? chicoti Morgan. Drăguţ eufemism, 
tigrule. Sigur. O să pregătesc niște martini. Fii băiat bun și adu 
și câteva dintre prietenele noastre verzi, bine? 

„Eufemism.” „Prietenele noastre verzi.” „Tigrule.” Lui Fredo 
nu-i venea să creadă că avea de-a face cu cineva care vorbea 
așa. Își luă în grabă costumul de baie și o sticluţă de pastile, 
după care plecă. Slipul era pentru mai târziu, pentru după - 
când avea să facă o baie ca să-și limpezească minţile. 

Când, în cele din urmă, se îndreptă spre piscină, era deja 
patru dimineața; un cuplu și-o trăgea în capătul cu apă 
adâncă. Nu erau niciun fel de lumini. Fredo se duse să se 
schimbe la vestiar, sperând că între timp cei doi aveau să 
termine, însă, când deschise ușa, îi zări tot acolo. Nu făcuse 
duș în Vila numărul 3. Trebuia să facă totuși ceva înainte să se 
întoarcă în apartament, să se spele. Cei doi rămăseseră cam 
în același loc - lipiti de marginea bazinului, lângă o scară - și 
nu păreau a se grăbi. Ce-i păsa lui Fredo? Sări în apă în 
capătul celălalt al piscinei și făcu câteva lățimi de bazin. Nu 
mâncase nimic, însă pastilele îi dăduseră toată energia din 
lume. În timp ce-și aduna hainele, le aruncă o privire rapidă 
celor doi, care încă se zbenguiau în apa adâncă. Abia atunci 
își dădu seama că femeia era nevastă-sa. 


388 


— Dee Dee? 

Ea râse. Bărbatul râse și el. Era partenerul ei din film, Matt 
Marshall. 

— Vin imediat, strigă Deanna. Acum sunt puţin ocupată. 

Fredo își lăsă capul în jos și porni hotărât spre lift. Sus, în 
apartament, își puse centura pe care-o furase din setul de la 
Apache Creek (al doilea film al său în care jucase rolul unui 
indian) și cele două pistoale Colt Peacemakers încărcate. În 
ciuda pastilelor, simţea că era foarte calm. Răzbunarea era 
justificată, și-n câteva momente avea să aibă parte de ea. 

Insă, când ajunse înapoi la piscină, ei plecaseră. 

Următorul lucru de care-și dădu seama Fredo era că stătea 
în garajul de la Château Marmont, cu unul din pistoale 
îndreptat spre Regal Turquoise 1958 Corvette pe care i-o 
cumpărase Deannei cu ocazia primei aniversări a căsătoriei 
lor. Auzea cum îi bate inima. Trase de mai multe ori adânc aer 
în piept, ţinând arma cu fermitate, apăsând ușor pe trăgaci, 
dar nu până la capăt. Merseseră împreună la Flint să ia 
mașina. Agentul lor de publicitate plasase fotografiile cu ei 
zâmbind, pe care le făcuseră în acel moment, în ziarele și în 
revistele din toată lumea - o bună publicitate pentru toţi cei 
implicați. 

Fredo deschise focul: un glonţ în lunetă, unul în roata din 
stânga spate, două în ușa șoferului, unul prin geamul 
șoferului, care ieși prin geamul pasagerului, unul în parbriz. 
Se simţea bine să tragă într-o mașină. Geamurile se făcură 
țândări, iar roţile și tapițeria scaunelor explodară. Ecouri 
provocate de metal lovind alt metal și apoi un zumzăit 
nedefinit. 

Işi băgă în teacă primul pistol, deschise capota mașinii 
Corvette și-l scoase pe celălalt. Managerul hotelului și mai 
mulți angajaţi își făcură apariţia, însă îl cunoșteau pe Fredo și 
știau că mașina asta era a Deannei Dunn. Văzuseră și alţi 
oameni faimoși care făcuseră lucruri și mai ciudate, cu intenţii 
evident criminale. Cu o voce calmă, managerul îl întrebă dacă 
putea face totuși ceva pentru el. 


389 


— Nu. Fredo trase un glonț în carburator. Mă descurc, 
mulțumesc. 

Următorul provocă o mică explozie și un nor de fum alb. 

Primii curioși începeau să-și facă apariţia. 

— E destul e târziu, domnule Corleone. După cum puteţi 
vedea, mai mulţi dintre ceilalți oaspeţi... 

Trase alt glonţ în blocul motor. 

— ... au fost, din păcate, deranjaţi. 

Încă două în ușa pasagerului din faţă. Ultimul său glonţ 
trecu pe lângă mașină. 

În spatele său, o cucoană tipa tot felul de prostii într-o 
limbă care suna a franceză. Când Fredo se întoarse, îl văzu pe 
Matt Marshall - fără cămașă, desculț și numai în pantaloni, 
îndreptându-se spre el, cu fața lui frumoasă și prietenoasă 
contorsionată de furie. 

Fredo scoase și celălalt pistol și le îndreptă pe ambele spre 
Marshall - care fie era nebun, fie știa că Fredo rămăsese fără 
cartușe, căci continuă să se apropie. Fredo nu trecuse 
niciodată printr-un moment de o asemenea luciditate. Avea 
situaţia sub control. Marshall se avântă spre el, iar Fredo îl 
evită cu abilitate, ca un matador. Marshall căzu pe caldarâm. 
Se ridică însângerat și porni în goană spre el, cu capul lăsat în 
mod prostește în jos. Fredo mai că izbucni în râs, însă, în loc 
de asta, îl lovi zdravăn cu patul pistolului. Se auzi de parcă ar 
fi căzut un bolovan de pe o clădire înaltă. Marshall se prăbuși 
ca răpus. 

Într-un singur glas - cu excepţia cucoanei care urla în 
franceză - mulţimea ce se adunase scoase un „Ooh” prelung. 

Fredo băgă pistoalele în teacă. 

— Autoapărare, spuse el, atâta tot. 


Hagen fu cel care trebui să-l scoată pe cauţiune. 

— Ai făcut o treabă bună, spuse Fredo în timp ce ieșeau din 
secţia poliţie. Ti-a fost greu? 

— Într-un fel. Dumnezeule, Fredo. Nu sunt sigur dacă cineva 
din hotelul ăsta a reușit vreodată performanţa să fie arestat. 


390 


— Gloanţe rătăcite, spuse el. | se putea întâmpla oricui. 
Totuși, îmi pare rău de câinele ăla. 

Cucoana, franţuzoaica, era o contesă scăpătată, care ieșise 
să-și plimbe pudelul. Unul dintre gloanțe făcuse praf capul 
câinelui, din care mai rămăseseră doar niște fragmente 
însângerate. Cealaltă împușcătură problematică era cea care 
nu se știe cum trecuse prin Corvette și străpunsese masca 
radiatorului mașinii din spate, un Desoto Adventurer alb, 
mașina de curse pentru circuitul Indy 500 din 1957. 
Câștigătorul cursei făcuse o avere atunci când i-o vânduse lui 
Marshall, cunoscut celor care mergeau la cinema ca tipul 
înfipt cu inima de aur din Checkered Past, Checkered Flag. 

Amărâtul ăla nu se bătea pentru Deanna, nici nu-i lua 
apărarea. Ceea ce-l făcuse să ia poziţie fusese fumul ce ieșea 
din preţioasa-i mașină. 

— Problema nu sunt numai gloanțele alea rătăcite, Fredo. 
Armele acelea... 

— Sunt curate. Neri a spus că erau la fel de curate ca 
atunci când fuseseră aduse. 

— Ar fi bine să fie așa, deoarece LAPD” îi aduce pe cei de 
la FBI ca să-i ajute să le verifice. 

— Sunt curate. 

Se suiră în Buickul lui Hagen - toată lumea din Familie avea 
brusc niște mașini absolut banale - și merseră în tăcere la 
Château Marmont. Nu numai că nimeni din conducerea 
hotelului nu-l scosese pe Fredo afară în șuturi, dar și Hagen își 
luase o cameră tot acolo. Se pot spune multe despre un loc cu 
oameni din conducere discreţi. De asemenea, se pot spune 
multe și despre bacșișurile grase, plata în avans pentru o 
cameră și a fi căsătorit cu un VIP. Hagen și Fredo se plimbară 
împreună pe bucata de grădină ferită de privirile celorlalţi. 

— Până la urmă, ce-i cu pastilele alea pe care ţi le-au găsit 
în buzunar? întrebă Hagen. 

— Sunt pe reţetă. Segal mi le-a dat. 

Asta era cel puţin parţial adevărat. Îl trimisese pe Figaro, 


'5 Los Angeles Police Department 
391 


tipul său din Vegas, să-i aducă pastilele. Jules Segal, un mai 
vechi prieten de familie, era șeful Secţiei de chirurgie de la 
spitalul pe care clanul Corleone îl construise. 

— Mi s-a spus că erau într-o sticluță de aspirină. 

— Le-am pus acolo după ce s-au terminat aspirinele. Nu 
există nicio lege care să specifice că trebuie să ţii pastilele 
într-un anume tip de recipient. 

— Nu știu. Segal fusese o dată suspendat pentru asta, cu 
mult timp în urmă, și înainte să lucreze la spitalul nostru. Insă 
acum... ei bine, faptul că am construit spitalul ne pune într-o 
lumină bună, iar dacă... 

— Atunci ia alt doctor de la spital să spună că mi le-a 
prescris. Să-și justifice și el faptul că lucrează acolo. Ai 
rezolvat probleme de o sută de ori mai grave decât asta. 
Sfinte Hristoase, Tommy! Tata spunea întotdeauna că tu ești 
cel mai sicilian dintre noi. Ce mama dracu’ s-a întâmplat? Ti- 
au scos chestia asta printr-o lege specială emisă de congres? 
Ti-am spus ce-a făcut individul ăla! Era cu nevastă-mea. 

— Mi-ai spus la telefon. Ceea ce n-a fost prea inteligent din 
partea ta, Fredo. 

Fredo ridică din umeri neputincios. 

— Marshall n-a murit, nu? 

— Nu, slavă Domnului, spuse Hagen. O să se facă bine. Nu 
și fața lui însă. 

— Nasol? 

— Foarte nasol. Matt Marshall își câștiga existența pe 
seama pomeţilor săi, dintre care unul este acum în stare mai 
mult lichidă decât solidă. Ceea ce ar fi destul de grav chiar și 
dacă, după cum știi, n-ar fi în mijlocul turnării unui film. Se 
pare că producătorii consideră că nu-l pot termina fără el. 
Poate c-o să reușim să ne ocupăm de toate chestiile astea, 
însă în zilele noastre L.A.-ul este un oraș dificil pentru noi, cu 
Chicago... 

— Am făcut pace cu tipii ăștia. Mă cunosc, mă plac. Pot să 
mă ocup eu de ei. 

— În orice caz, mi-ai dat mult de furcă. 


392 


— Haide, Tom. Tu ce-ai fi făcut dacă ar fi fost vorba despre 
Theresa? 

— Să fiu al naibii, nu știu. Să faci praf o mașină, un pudel și 
actorul principal dintr-un film? 

— Măcar n-ai zis că Theresa n-ar face niciodată așa ceva. 

— Theresa n-ar face niciodată așa ceva. 

— Să te ia dracu', moralistu' lui pește! 

— Câte pastile ai luat astăzi, Fredo? 

— Niciuna. 

Niciodată nu se gândea la numărul lor. 

— Nu iau decât din când în când. 

Nu avea de gând să treacă pe la Vila numărul 3 și nici pe la 
piscină. 

— Priveliștea e mai bună pe-aici, spuse el. Se vede Sunset 
Boulevard și tot ce-i în jur. 

— Știu, spuse Hagen. Am stat aici. Eu am fost cel care ţi-a 
spus despre locul ăsta. 

— Așadar, știi despre ce-i vorba. E o priveliște mai bună pe- 
aici. 

Și o luară pe-acolo. 

— Voiam să te întreb, spuse Fredo. A înnebunit Kay când i-ai 
spus de microfoane? 

— Nu știe, răspunse Hagen. _ 

Fredo intuise bine: Mike nici măcar nu-i spusese. Il avea pe 
Tom pentru asta. Unul din ei chiar își pierduse femeia. 

— Kay e deşteaptă. Ştie anumite lucruri. Și chiar dacă nu 
știe, mai devreme sau mai târziu, probabil mai devreme, o să 
trebuiască să-i spui. 

— Despre ce vorbești? 

— Nu spun că ai o slăbiciune pentru ea, sau ceva de genul 
ăsta, însă toată lumea știe că are ea o modalitate de a te 
descoase care nu dă greș. 

— Asta-i cel mai ridicol lucru pe care l-am auzit vreodată. 

— Mi-ai spus că ideea mea despre afacerea cu cimitirul din 
New York după modelul celui din Colma a fost cel mai ridicol 
lucru pe care l-ai auzit vreodată. 


393 


— Încă mai vorbești de ideea aia cu cimitirul? Mike ţi-a spus 
că nu-i un proiect în care să ne putem implica acum. Trebuie 
să stăm deoparte de orice fel de afaceri murdare. Nu vrem să 
fim datori clanului Stracci cu nimic. Trebuie să apelăm la 
favoruri de toate felurile de la politicienii din New York, și 
ultimul lucru pe care vrem să-l facem acum este să irosim 
acest gen de favoruri pe un proiect ca ăsta - unul care, aș 
putea să adaug, are o mulţime de puncte slabe. 

Dădură colţul și se întâlniră cu Alfred Hitchcock, care ieșise 
la o plimbare cu Annie McGowan și cu agentul acesteia. Fredo 
îl prezentă pe Hagen drept „congresmenul Hagen”. Annie îl 
întrebă pe Fredo dacă era totul în regulă. Fredo îi spuse că era 
o poveste lungă și că avea să-i dea un telefon mai târziu. Nu, 
Johnny nu era în oraș, spuse Annie. Era în Chicago. Hitchcock 
insistă că trebuia să plece, și așa și făcură. 

— Ce puncte slabe? întrebă Fredo, rămas din nou singur cu 
Hagen. 

— Are puncte slabe, spuse Hagen. Uite cum stau lucrurile: 
operaţiunea din New York trebuie să menţină lucrurile așa 
cum sunt. Singurele afaceri pe care le facem trebuie să fie 
perfect legale. 

— Asta-i frumusețea planului meu, Tom. Nu-i nimic ilegal în 
asta. O să fie în totalitate legal. 

— Fredo, nu poţi să joci la două porţi. Pe de-o parte, nu poți 
să fii în ochii publicului, însurat cu o vedetă de cinema, să 
conduci afacerea cu hotelurile noastre din Las Vegas și să-ţi 
începi propriul show de televiziune - care, apropo, am auzit că 
merge bine. 

— Mulţumesc. Ne străduim. 

— Însă nu poţi să faci toate astea și în același timp să pui în 
mișcare ceva cum e planul tău cu cimitirul. Și nu poți 
întreprinde nimic din toate astea dacă nu reușim să te 
scoatem basma curată după ce-ai făcut aici. Trezește-te o 
dată, bătrâne! 

Ar fi fost bine să se trezească, doar că polițiștii îi luaseră 
nenorocitele alea de pastile. 


394 


— Atunci să lăsăm pe altcineva să se ocupe de treburile 
murdare, spuse Fredo. Rocco ar putea s-o facă. Sau știi cine- 
ar fi perfect? Nick Geraci. Până la urmă ar fi legal, eu aș fi 
doar șeful. A fost ideea mea, Tom. 

— Ideile sunt niște rahaturi, spuse Hagen. Trebuie să știi ce 
să faci cu o idee bună. 

— Știu ce mama dracului să fac cu ideea mea, OK? Știu 
cum s-o pun în practică. Știu cum să conduc toată 
operaţiunea o dată ce demarează. Problema mea este că n-o 
să mă lași s-o fac. 

Hagen dădu să spună ceva. 

— Haide, zise Fredo. Spune că nu tu ești cel care mă 
oprește, ci Mike. Al dracului să fie, Tom, te exploatează mai 
rău decât pe mine. Suntem amândoi mai mari decât el. Ne- 
am dat amândoi la o parte, dar de ce? 

Hagen se încruntă. 

— Nu ești italian, spuse Fredo, și nici nu ești rudă de sânge, 
așa că, e drept, asta complică lucrurile, dar nu până la 
punctul în care să te transforme în mod automat în băiatul 
care-i face comisioanele. 

— Ar fi trebuit să te las să-ţi îngheţe ţurloaiele la răcoare, 
băi, puță bleagă și nerecunoscătoare ce ești! Poate că ţi-ar fi 
plăcut la pușcărie. 

— Ce mama dracului vrei să spui cu asta? 

Hagen închise ochii. 

— Nimic. 

— Ce-i cu tine, ţi-e frică? 

Hagen nu spuse nimic. 

— Te-am întrebat ceva, fir-ar să fie. 

— Și-o să mă lovești, Fredo? Haide, fă-o! 

— Știu ce încerci să spui, Tom. Haide, spune-o! E vorba 
despre puştiul ăla, hoţul din San Francisco. 

Fredo nu fusese nevoit să omoare pe cineva ca să fie iniţiat 
în afacere. Dean nonconformistul fusese prima persoană pe 
care Fredo o omorâse. Ce bine ar fi fost dacă puștiul nu și-ar fi 
amintit de poza aia veche a lui Fredo plângând pe bordură. 


395 


Fredo pretinsese că nu știa nimic despre asta. Avea genul ăla 
de faţă comună, îi spusese el lui Dean. Însă puştiul n-avea să 
cedeze cu una, cu două. Fredo îi acoperise faţa cu o pernă, îl 
sufocase, îl îmbrăcase și apoi bătuse cadavrul, ca să fie totul 
veridic. Un puști drăguţ, însă, la urma urmei, un pervers. Nu 
era unul care se prostea, era un tip care se gândea la el însuși 
ca la un poponar. Era bolnav. La momentul respectiv, Fredo 
fusese atât de panicat de faptul că fusese recunoscut, încât îi 
venise foarte ușor să-l omoare. Mai greu fusese să iasă cu 
fața curată din chestia asta, însă reușise. 

— Nu te mai uita așa la mine. Spune-o! 

— Nu vreau să spun nimic, zise Hagen. San Francisco, din 
câte știu, e o poveste veche. 

— Chiar începi să mă enervezi, Tom! 

— Încep? 

Fredo încercă să-i dea un pumn. Tom îl prinse cu mâna 
stângă, i-o suci, după care-l lovi în stomac cu o asemenea 
forţă, încât Fredo se dezechilibră. Tom îi dădu drumul la mână. 
Fredo se clătină și căzu în genunchi, cu respiraţia întretăiată. 

— Te urăsc, fir-ai al dracului, Tom, spuse Fredo în cele din 
urmă, încă gâfâind. 

— Ce anume? 

— Din momentul în care ai pășit în casa noastră, bâigui 
Fredo, ai fost favoritul lui tata. 

— Haide, Fredo. Câţi ani ai? 

— Mike a fost al lui mama, spuse el, cu respirația începând 
să-i revină la normal. Sonny n-avea nevoie de nimeni, iar 
Connie era fată. Ştii, eu eram favoritul lui tata până când ai 
apărut tu acolo. Ştiai asta? Te-ai gândit vreodată la asta? Ţi-a 
păsat vreodată? Mi-ai luat ceva ce era al meu. 

— E o chestie numai bună de spus celui pe care te bazezi 
ca să rezolve toate tâmpeniile pe care le faci. 

— Ce mai contează ce spun? întrebă Fredo. O s-o faci 
oricum. O să faci tot ce-ţi va cere Mike să faci. 

— Sunt loial acestei familii. 

— Vrăjeală! Nu-i ești loial decât lui. 


396 


— Tu auzi ce spui, Fredo? 

Se ridică, după care trecu din nou la atac. Al doilea pumn al 
lui Hagen îl lovi pe Fredo în barbă și-l dădu pe spate într-un 
rond de regina-nopții. 

— Tot nu ţi-ajunge? 

Fredo se ridică și-și frecă fața palidă și barba ţepoasă. Trase 
de mai multe ori aer adânc, în piept. 

— N-am mai dormit, spuse el, știi, dormit pe bune, de nu 
mai știu când. De câteva zile. 

Hagen scoase un trabuc și-l aprinse. Trase cu nesat fumul, 
după care îi întinse mâna. Fredo, încă în genunchi, se uită în 
sus la mână un timp îndelungat, după care, într-un final, o 
apucă. 

— Un trabuc, ceva? întrebă Hagen, ducându-și mâna la 
buzunarul de la piept. 

— Nu, mersi, răspunse Fredo. 

Hagen dădu din cap înţelegător. 

— Du-te sus să-ţi vezi nevasta, Fredo! 

— Nu-mi spune ce să fac. Oricum nu e acolo. 

— Unde altundeva ar putea să fie? Azi nu se filmează. 

— E-acolo, sus? 

Hagen îl bătu încet pe Fredo pe umăr. 

— Te iubesc, Fredo. Știi asta, nu? 

Fredo ridică din umeri. 

— Și eu te iubesc, Tommy, spuse el, însă, în același timp... 

— Am terminat, spuse Tom. Uită de asta! 

— Cum altfel ar putea sta lucrurile între fraţi, nu, bătrâne? 

Hagen dădu din cap - „poate că da, poate că nu”. 

— Apropo, ai reflexe bune, spuse Fredo. Să parezi pumnul 
ăla. 

— Beau multe cafele, replică Hagen. 

— Ar trebui să mai reduci din ele, îl sfătui Fredo. O să te 
omoare într-o zi. 

— Du-te acum! Odihnește-te! Totul o să fie bine. 

Pentru un timp, oricât de scurt, Hagen avea dreptate. 

Deanna îl întâmpină la ușă. Îl sărută de mai multe ori și-i 


397 


pregăti o baie fierbinte în cada imensă. El se înmuia în apă în 
timp ce ea-l bărbierea. 

Ea era, da, una dintre cele mai înzestrate actrițe ale 
generaţiei ei, însă Fredo era convins că patima pe care o 
stârnise în ea pentru că o apărase, pentru că luptase pentru 
ea, n-ar fi putut fi simulată. 

De când erau împreună, n-avuseseră niciodată o partidă de 
sex mai bună. 

— Oare cum a putut un derbedeu ca mine să pună mâna pe 
tine, eh? întrebă el după aceea. 

Ea oftă, aparent fericită. 

— Calul de dar nu se caută la dinţi, spuse ea. 

— Dar aici? întrebă el. 

— Categoric trebuie să te uiţi acolo. Dă-te mai aproape și 
linge ca lumea. Am vrut să spun, uită-te ca lumea. 

— Nu, n-ai vrut. 

— Ai dreptate, toarse ea, trăgându-i cu fermitate capul 
înspre ea. N-am vrut. 


398 


Capitolul 18 


În acel martie, tatăl lui Nick Geraci veni la New York - era 
pentru prima dată de când Nick se mutase din Cleveland. 
După cum era de așteptat, condusese până aici. Toate miile 
alea de kilometri din Arizona, cine le mai știa numărul, le 
parcursese de unul singur în trei zile. În final, avea să fie 
Fausto Șoferul. 

Când ajunse, păru să se mulţumească să fiarbă în suc 
propriu, holbându-se la piscina fiului său. Rămase tară 
Chesterfield Kings. Charlotte îi oferi un cartuș de alte ţigări, 
pe care el nu le refuză. Era o marcă de țigări pentru femei, 
însă spuse că o prietenă de-a lui fuma genul acesta de ţigări 
și că era obișnuit cu ele, la nevoie. Nick îi făcu cu ochiul și-l 
întrebă dacă se referea la domnișoara Conchita Cruz. 

— Nu vorbi despre lucruri despre care nu știi nimic, bine? 
Vrei bani pentru astea? 

Se întinse să-și ia portofelul. 

— E-n regulă, tată. Nu. 

— Oi fi tu mare mahăr, însă plătesc pentru ce consum, clar? 

— Nu vrem decât să te simţi bine, OK? 

— Asta o să mă facă să mă simt foarte prost, spuse el. De 
ce nu-ţi vezi tu doar de afacerile tale? Și ia banii, asta dacă nu 
cumva banii mei nu sunt buni. 

— Nu sunt buni în casa asta, tată, îi spuse Nick. Ești 
oaspetele nostru. 

— Oaspete? pufni el în derâdere. Nu fi tâmpit, băi 
tâmpitule! Fac parte din familie. 

— Imi pare bine să te văd, spuse Nick, refuzând banii și 


399 


îmbrăţișându-și tatăl, care-l luă și el în brațe și îl pupă pe 
obraji. 

Dimineaţă, sub geanta lui Charlotte erau cinci dolari. 

În ziua următoare, neobișnuit de caldă pentru o zi de martie 
în New York, se duseră, ca o familie, să ia prânzul la Patsy's, 
restaurantul italienesc favorit al lui Geraci, unde aveau 
propria masă la etaj, apoi făcură o plimbare cu vaporașul pe 
Circle Line, la propunerea lui Charlotte. Plimbarea le oferi 
priveliști din New York pe care nici măcar una ca ea, născută 
acolo, nu se dusese vreodată să le vadă; în plus, păru o după- 
amiază extrem de veselă pentru un om care-și petrecea zilele 
meditând și uitându-se fix la apă. Nick și Charlotte mai 
merseseră cu vaporașul la una dintre primele lor întâlniri, însă 
fetele nu mai fuseseră niciodată acolo. Barb era acum deja în 
primul an de liceu și cu greu se putea duce undeva fără 
prietenele ei, un adevărat pluton, cu care se întâlni pe chei. 
Totuși, Bev, care arăta la fel de mare ca Barb însă n-avea 
decât unsprezece ani, rămase lângă bunicul său, întrebându-l 
diverse lucruri despre insula Ellis - copil fiind, ăsta fusese 
ultimul lucru văzut de Fausto în New York. Când ajunseră la 
Roosevelt Island, ea-l făcuse deja, într-un fel sau altul, să-i 
dea lecții în dialectul sicilian. 

După ce trecură de Polo Grounds însă înainte ca pustietatea 
din nordul Manhattanului să treacă de la greu de crezut la 
plictisitor de moarte, Fausto, în mare vervă, își luă fiul 
deoparte și-i spuse că, de fapt, venise la New York cu afaceri. 

Nick se încruntă și ridică mirat capul. 

— Am un mesaj de la Evreu, spuse el, adică de la Vince 
Forlenza. E-o poveste lungă. Nu-i ăsta locul. Cât de departe 
suntem de Troy? 

— Troy ce anume? Troy, New York? 

Nick Geraci era foarte sigur că tatăl său nu-i spusese 
niciodată o poveste lungă de niciun fel. 

— Nu, deșteptule. Troia” cu Elena și calul ăla al dracului de 


76 Joc de cuvinte irelevant în limba română, pornind de la omonimia, în 
limba engleză, între Troy (oraş din New York) şi Troia. (n.red.) 
400 


mare. Normal că, Troy, New York. 

— Trebuie să mergem la Troy ca să-mi spui ce ai de zis? 

— Nu trebuie să ne ducem acolo. Am putea la fel de bine să 
mergem la tine acasă sau la prețiosul tău Henry Hudson 
Political Club, undeva unde putem sta de vorbă... 

— Patrick Henry, îl corectă Nick. Cartierul său general e în 
Brooklyn. Acolo-i biroul său. 

— Cum zici tu. Lasă-mă să-ţi spun ceva. Vreau să merg la 
Troy. E-n regulă? Crezi că-i poți purta pică unui bătrân aflat pe 
moarte pentru chestia asta măruntă? 

— De când ești pe moarte? 

— Din ziua în care m-am născut. 

— Am crezut c-o să spui că din ziua în care m-am născut 
eu. 

— Îţi dai o importanţă prea mare, deșteptule! 

De fapt, Fausto auzise că în Troy se ţineau lupte cu cocoși și 
se presupunea că era cel mai tare loc de genul ăsta. Era în 
nordul statului, așa că se afla sub controlul direct sau indirect 
al familiei Cuneo. Fausto fusese întotdeauna un fan al luptelor 
cu cocoși, și de-a lungul anilor lăsase atâţia bani la un bar din 
Youngstown, încât, pe bună dreptate, numele său ar fi trebuit 
trecut pe actul de proprietate. Tucson avea lupte de cocoși, 
însă acestea erau conduse de mexicani, iar Fausto credea că 
erau aranjate. 

— Glumești, spuse Nick. Locul ăla din Youngstown are 
păsări cu cocaină pe pene, păsări în care au pompat un 
diluant al sângelui ce le face să sângereze ca dracu' când 
pierd și să devină niște amărăciuni, după care înnebunesc din 
pricina drogurilor și câștigă. Păsări ce au, la alegere, o mie de 
tipuri de otravă pe pinteni. Nici nu-mi trec prin cap toate 
modurile în care fac păsările să arate ca fiind bolnave când 
acestea sunt gata să omoare și, respectiv, să le facă pe altele 
să arate sănătoase când sunt pe ducă. 

— Ești naiv. Mexicanii sunt și mai răi. Însă sunt niște genii, 
trebuie să admit asta. 

Nu trebuiau să plece până la amiază, însă Fausto Geraci fu 


401 


în picioare la patru, a doua zi dimineaţă, studiind hărţile 
rutiere și având grijă de motorul bătrânului său Oldsmobile 
88. Normal că insistase să conducă el. Șoferul obișnuit al lui 
Geraci - Donnie Pungă, vărul său de-al treilea - era doar un 
tip care conducea o mașină, însă tatăl lui Nick Geraci era un 
adevărat maestru al șoselelor. Cineva care l-ar vedea la volan, 
ignorând totul în jurul lui, ar spune că șofează ca un bătrân: 
cu ochelari de vedere imenși, cu capul aplecat peste volan, cu 
mâinile înmănușate pe volan, în poziţia clasică - stânga la ora 
zece și dreapta la ora două - cu radioul oprit ca să se poată 
concentra la drum. Însă el condusese întotdeauna așa. Între 
timp, se strecurase cu această Rocket 88 prin trafic ca un 
pilot de Formula Unu - asta ar fi trebuit să se facă - 
schimbând întruna benzile și hazardându-se prin spaţii care 
păreau prea mici, însă care nu se dovedeau niciodată a fi așa. 
Cu excepţia mașinilor și a camioanelor pe care le tăcuse praf 
intenţionat și în ciuda înscenării pe care o făcuse în Marion 
pentru accidentul acela mortal de mașină (o ștergere a 
urmelor la care participase din loialitate, după ce nepoata de 
paisprezece ani a Evreului furase o mașină și, în mod 
accidental, făcuse praf o bătrână), Fausto Geraci n-avusese 
niciodată un accident. Avea un al șaselea simț intuind perfect 
unde stăteau polițiștii la pândă, iar în rarele ocazii în care era 
tras pe dreapta îl putea evalua rapid pe poliţist și știa 
numaidecât dacă era cazul să-i înmâneze insigna care îl 
identifica drept membru pensionat al Ohio Highway Patrol 
(insigna era adevărată, și fusese cumpărată, oricât ar fi de 
greu de crezut, la o vânzare de lucruri vechi) sau să-i 
strecoare pe lângă insignă, dedesubtul acesteia, și o 
bancnotă de cincizeci de dolari împăturită. Tot timpul păstra 
una, deja împăturită, în torpedou, între insignă și certificatul 
de înmatriculare al mașinii. O dată, când Nick avea 
doisprezece ani, îi luase banii. Taică-său îi dăduse o bătaie de 
pomină: adevărata motivaţie, pentru el, de a începe să-și 
spună Nick (până atunci fusese Junior sau Faustino) și să se 
înscrie la lecţiile de box. 


402 


Nick îl așteptă pe taică-său afară. Indiferent care era 
povestea, avea să i-o spună el când venea timpul. Oricum, își 
dădea seama că era o chestie importantă. Arăta de parcă i se 
dăduse într-un final genul de slujbă potrivită pentru cineva cu 
niște talente evidente. 

In cele din urmă, după ce ajunseră de partea cealaltă a 
podului George Washington și urcară rapid dealul ca să treacă 
de două case despărțite de un zid comun, Fausto Geraci viră 
înapoi pe șosea, trase adânc aer în piept și începu să-i spună 
tot ce auzise - apropo, personal - de la Vinnie Forlenza. 

— Mă asculți? 

— Sunt numai urechi, spuse Nick, trăgându-se de urechi. 

Se părea că Sal Narducci obosise așteptând prin preajma 
Evreului ca acesta să moară. Dar deși Veselul Sal probabil că 
omorâse un stadion plin de oameni în tot acest răstimp, n- 
avusese curaj să-și omoare șeful. incercase totuși să-l 
umilească pe Forlenza și să-l facă să se retragă, mai întâi 
punând pe cineva să saboteze avionul acela - da, avionul 
acela, şi mai apoi venind cu ideea răpirii lui Nick din spital și a 
ascunderii lui, ceea ce se presupunea că avea să-l facă pe 
Forlenza să pară nesăbuit și slab, și probabil, cel puţin până la 
un punct, șiretlicul îi reușise. 

— Însă uite ce e, Ace, spuse Fausto, adresându-i-se folosind 
porecla, ca întotdeauna, cu furie în voce, nu da fuga la bossul 
tău, OK? Pezzonovante ăla stă în spatele întregii afaceri. 

Asta i se păru lui Nick Geraci chiar și mai greu de crezut. 

— De ce crezi că mai ești în viaţă, băi, deșteptule? întrebă 
Fausto. Crezi că te-ar mai fi lăsat în viață dacă o dădeai în 
bară? Câţi tipi despre care știi c-au făcut o cascadorie, așa 
cum ai făcut tu în lacul ăla, n-au sfârșit prin a încasa două în 
cap, un cârlig de abator în fund și bâldâbâc? 

Erau o mulţime de motive. Michael avusese nevoie de el. 

— S-a stabilit că prăbușirea avionului a fost un accident. 

Fausto oftă. 

— Și toată lumea îmi spune ce geniu de băiat am, îţi vine a 
crede? 


403 


Abia atunci îi trecu lui Nick prin cap că n-avea nicio idee 
despre ce gen de oameni lucrau pentru FAA”, despre cât de 
ușor sau de greu ar putea fi să-i mituiești. 

Așadar, exista întotdeauna cineva cu un salariu de mizerie, 
un amărât lipsit de autoritate la care să poţi apela: un șofer, 
vreun asistent de la laboratorul criminalistic, cineva care ar 
minţi cu privire la niște probleme de viaţă și de moarte pentru 
niște bani gheață sau pentru o noapte în compania unei 
prostituate de primă clasă. 

Nu mai spuse nimic pentru o vreme. Doar ascultă. Taică-său 
îi vorbi pe larg. Totul avea noimă. Fusese ceva băgat în 
tancurile de combustibil. Don Forlenza își dăduse seama de 
asta când auzise despre un tip care se dusese la Las Vegas în 
vacanţă și dispăruse. Tipul acesta, care era mecanic și 
cugin'E, voia din toată inima să înveţe meserie. 

Fausto râse. 

— Pot să-ţi spun eu că tipii ăia n-au lăsat pe nimeni să intre 
în gașcă de când lumea. 

Fausto mergea constant cu 88 de mile pe oră, ca și cum 
cifra din numele mașinii ar fi dat viteza cu care trebuia 
condusă. 

— Oricum, acest cugin nu s-a mai întors de la Vegas, iar un 
amic al său, un alt cugin pe care el îl suise pe cai mari, a venit 
la club, încercănd să afle ce s-a întâmplat. Evreului i s-a 
aprins un beculeț. Un mecanic. Probabil dispărut... 

Simulă un pistol în mâna dreaptă, îl îndreptă spre fiu-său și 
se făcu a-i zbura creierii. 

— Așa că Forlenza l-a luat pe amicu’ în spate pentru o mică 
discuţie. O întrebare aici, o întrebare colo, bâldâbăâc. Amicu’ 
știa tot ce se întâmplase. Restul poți să-l bănuiești. 

— Ce vrei să spui, cum adică restul pot să-l bănuiesc? Vrei 
să spui că tot ce-a mai rămas din amicu' se află sub soclul 
proaspăt turnat din Chagrin Falls? 


7! Federal Aviation Administration 
78 Văr. (în italiană, în original) 


404 


— Deștept băiat. Dă-l încolo pe amicu’! Ca să n-o mai 
lungim, șeful tău și Veselul Sal l-au făcut pe mecanicul mort 
să strecoare ceva în tancul tău de combustibil. Uită-te în 
torpedou, băi deșteptule! 

Nick îi aruncă o privire. 

— Haide, spuse Fausto. N-o să te bat. 

Bătaia aia avusese loc acum treizeci de ani, iar de-atunci 
niciunul din ei n-o mai pomenise. Pot trece astfel treizeci de 
ani între un tată și un fiu. De fapt, așa se întâmplă de obicei. 

La fel ca restul mașinii, torpedoul era imaculat: insigna 
aranjată cu grijă deasupra, peste bancnota de cincizeci de 
dolari (pe care Nick avu grijă să n-o atingă), certificatul de 
înmatriculare, două plicuri albe și manualul de utilizare. Intr- 
un plic erau înscrisurile privind service-ul mașinii. 

— Celălalt, îi spuse Fausto. Cel de-acolo. 

Înăuntru erau șase bilete de tren cu destinaţia Cleveland, 
pentru Nick și cinci dintre oamenii săi, ceea ce făcea puţin 
probabil să-l aștepte vreun fel de ambuscadă acolo. 

Fausto îi explică în detaliu unde să se ducă și măsurile de 
securitate pe care să le ia ca să se întâlnească cu Don 
Forlenza, ceea ce avea să se întâmple într-o aripă a Muzeului 
de Artă din Cleveland situată între cele două cu exponate și 
închisă publicului. 

— Probabil că nu ţi-l mai amintești pe Polack Mike Zielinsky, 
care s-a ocupat de vechiul meu local... 

— Vorbești serios, tată? Normal că mi-l amintesc. 

Acest Polack Zielinsky fusese un prieten de familie ani de 
zile. Era nașul de botez al surorii lui Nick și unul dintre cei mai 
buni prieteni ai lui Fausto - puţini la număr. 

— Bine, atunci e-n regulă. Trebuie să ajungi la muzeu la 
nouă și-un sfert fix. O să-l vezi pe nemernicul ăla gras care-o 
să-ți sară în ochi lângă Gânditor... 

— Sculptura? 

— Sculptura, statuia. Chiar acolo în faţă. 

— O știu. 

— Dacă o să fie acolo - Polack, nu statuia, o să știi că 


405 


lucrurile sunt OK, așa că dă-i bătaie. Dacă nu-i Polack, te duci 
înapoi la hotel, iar el o să fie în holul de la intrare. 

Pentru Nick Geraci, toată problema asta evoluase de la 
greu de crezut la greu de acceptat. Insă care ar fi putut fi 
motivele lui Michael? De ce să vrea să-l omoare? 

— Știu la ce te gândești. Fausto dădu din cap nemulțumit. 
Chiar că ești naiv. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— De când ești în branșă? 

— Ce vrei să spui? 

— Ce vreau eu să spun, răspunse taică-său, nu e nimic. Tot 
felul de chestii nașpa se întâmplă fără niciun motiv pentru 
oricine altcineva în afară de cel care le face și de tipii care le 
duc la îndeplinire pentru el. De cele mai multe ori nici măcar 
ei nu știu asta. O fac pur și simplu. E un miracol că n-ai murit 
până acum, mahăre. 

Era un lucru bun că drumul spre Troy era atât de lung și că 
taică-său nu era prea vorbăreţ. Tăcerea îndelungată îi dădu 
lui Nick Geraci timp să înţeleagă ce avea de făcut. Chiar și 
așa, nu-i venea să creadă. Avea să cerceteze amănunţit 
lucrurile, verificând tot ce se putea fără să dea de bănuit. 
Avea să se miște încet și cu grijă. Avea să afle mai multe. 
Avea să ia în consideraţie fiecare mișcare, din toate unghiurile 
posibile. 

Un lucru era clar pentru el: dacă era adevărat ceea ce Îi 
spusese taică-său, Nick Geraci știa să-i facă lui Michael 
Corleone ceva mai rău decât moartea. 

Ajunseră în Troy. Luptele de cocoși se ţineau într-un fost 
depozit de gheaţă. Partea din faţă a locului fusese 
transformată într-un bar. În spatele clădirii era o parcare 
pietruită, ce nu se vedea atunci când treceai pe drum. 

— Cum de știi de locul ăsta, tată? 

Fausto Geraci își dădu ochii peste cap. 

— Tu știi tot ce mișcă, nu-i așa? Insă, când e vorba despre 
bătrânul tău tată, e/ nu știe nici să deosebească negrul de alb. 

Nick renunţă. Coborâră din mașină. Taică-său se plânse că-i 


406 


eră frig. 

Fusese cel care se plânsese cel mai mult de frigul din 
Cleveland. 

— Așa-i în martie în New York, tată. 

— Îți îngheaţă sângele în vene. 

Cu toate astea, se opri să-și aprindă una dintre ţigările lui 
Charlotte, râse disprețuitor pe înfundate, murmură ceva și se 
îndreptă spre ușă. 

— Ce-ai spus? 

— Am spus: „Am înţeles că războiul aerian este de fapt o 
crimă științifică”. 

Se mișca foarte repede pentru un om bătrân. 

— Asta de unde ai mai scos-o? 

— Din cartea lui Eddie Rickenbacker, geniule, zise Fausto. El 
a spus-o. Ai uitat-o. Cartea. Fă-mi plăcerea și nu te mai uita la 
mine de parcă ai crede că nu știu să citesc. 

Nick păru a-și aminti că această frază fusese trecută pe 
prima pagină. 

Înăuntru, oameni pe care Nick nu-i cunoștea îl recunoscură 
și se îndreptară spre el. Asta se întâmpla de multe ori în New 
York, însă îi făcea plăcere s-o vadă aici, chiar în faţa ochilor 
tatălui său. 

Se duseră la toaletă. 

— Ultimele cuvinte cu privire la acest subiect, șopti Fausto, 
cu ochii aţintiţi spre peretele de deasupra pisoarului. Dacă 
vrei să mă ocup de știi-tu-cine - își luă mâna de pe penis, se 
întoarse spre fiu-său și pocni din degete, cu ambele mâini, o 
s-o fac chiar mâine. 

Nick zâmbi. 

— Mersi, spuse el. O să te anunț. 

— Nu-l lăsa să scape ușor, îl sfătui Fausto, încheindu-se la 
fermoar, în viaţa lui a trimis mai mulți oameni să-l vadă pe 
dracu' decât... 

— N-o să-l las. 

Nick se spălă pe mâini și-i ţinu ușa lui taică-său. 

— Pun eu banii pentru primul pariu. 


407 


Și-i puse împreună cu aceiași cinci dolari pe care taică-său 
îi lăsase sub geanta lui Charlotte. Pariară pe un cocoș mare și 
urât, Blueface, unul pe care se pariase la cota de zece contra 
unu, pe care-l văzuseră prima oară la el în cușcă, găinățându- 
se peste tot. Fausto se uitase la diareea cocoșului, și chiar își 
băgase degetul într-o pată căzută pe podea și o mirosise. La 
treizeci de secunde după ce intră în luptă, amărăciunea aia 
de cocoș cu dâra de găinaţ în urma lui se ridică și-și lovi 
adversarul direct în artera carotidă. După cum bănuise Fausto 
Șoferul, diareea fusese simulată, indusă prin administrarea de 
sulfat de magneziu cristale sau de sare amară. 

Cei doi Geraci nu se lăsară impresionați, rămaseră calmi, 
încercănd să găsească strategia prin care aveau să decidă 
următoarea luptă mortală, indiferent de câtă furie fierbea în 
inimile următorilor doi cocoși. 


408 


Capitolul 19 


Pete Clemenza se întreținea cu cei din jur la un restaurant 
din afara cartierului Garment, un loc cu o sufragerie în spate 
unde nu intrase nimeni decât însoţit. Proprietarul era destul 
de bătrân să-i fie tată lui Pete, iar Pete avea șaptezeci de ani. 
Erau prieteni de mai mult timp decât puteau să-și aducă 
aminte. În dimineaţa respectivă, bossul era bolnav la el 
acasă, iar Pete era în bucătărie, având un șorț legat peste 
costumul său din mătase, gătind ardei gras cu ouă, tăind din 
nou bucăţile deja tăiate de ceapă (cele deja pregătite erau de 
„un milion de ori prea mari”), și arătându-le golanilor ăstora 
care lucrau pentru prietenul său cum se face treabă, ca să-i 
țină la respect. Doi dintre oamenii lui Clemenza stăteau la o 
masă metalică plină dintr-un colț, ascultându-l pe Clemenza 
făcând ce făcuse cea mai mare parte a vieții sale, spunând o 
poveste. Fusese exact ceea ce-i pecetluise relaţia cu Vito 
Corleone. Pete era un povestitor înnăscut, Vito, un ascultător 
înnăscut. 

Povestea asta se întâmplase acum cinci ani, chiar după ce 
Pete ieșise din închisoare după un scurt răstimp pe care-l 
petrecuse acolo pentru extorcare (prima sentinţă asupra 
cazului fusese răsturnată la apel). Pete se dusese să vadă 
noul televizor al lui Tessio. 

— Comparativ cu televizorul de la bar, spuse Pete, ăsta 
avea o imagine atât de bună, încât făcea să ţi se întărească 
scula. Era vineri seara, iar Tessio ne invitase pe câţiva la el 
acasă să ne uităm la meciurile de box, să bem ceva, să facem 
un pariu sau două. Tessio avea informații din interior despre 


409 


fiecare luptă, însă-și păstra ospitalitatea, așa că pierzându-ţi 
banii în favoarea lui era ca și cum ai fi dat bacșiș la un 
restaurant pentru un loc mai bun. Singurul tip pe care nu-l 
cunoștea era un puști - un tip nou, înfofolit până-n gât ca o 
veveriţă. Pentru cineva care nu era bine cunoscut, tipul punea 
o grămadă de întrebări, astfel că la un moment dat am 
intervenit și-am spus ceva în legătură cu asta. Puștiul s-a albit 
la faţă, însă Sally a spus: „Lasă-l să întrebe, cum altfel ar 
putea un tip să-nvețe?” Puțin mai târziu eram pe hol ieșind de 
la budă, când Richie Două-Pistoale m-a întrebat care era 
povestea lu’ Veveriţă ăla. l-am răspuns că n-am habar, ceea 
ce poate c-ar trebui scris pe piatra mea funerară. A început 
primul meci, iar Sally i-a spus lui Richie să oprească sonorul, 
fiindcă nu-l putea suferi pe crainic. După aia Sally i-a spus lu' 
Veveriţă să facă el anunţurile în vederea luptei. Puștiul a râs, 
însă Sally a scos un pistol și l-a agitat spre el, ca și cum l-ar fi 
îndemnat să-i dea drumul. Puștiul a făcut o față de parcă se 
scăpase pe el. „Bine aţi venit la Madison Square Garden”, a 
spus el, și să mor eu dacă vocea lui nu se auzea din televizor! 
„Cine-i cel cu șort negru?”, a întrebat Sally. Veverita a spus: 
„În șort negru îl avem pe Beau Jack”, ceea ce din nou s-a 
auzit din televizor. Sally a zâmbit și a spus că nu-i plăcea nici 
crainicul ăsta. Richie i-a sfâșiat cămașa Veveriţei, și-al dracu’ 
să fie dacă nemernicul ăsta păros nu avea un microfon. Primul 
pe care l-am văzut vreodată cu un transmiţător. Bucata aia de 
rahat primitivă, ce-i aparţinea guvernului, funcţiona direct 
prin intermediul noului televizor al lui Sally. Sally s-a îndreptat 
spre el, s-a aplecat spre partea cu microfonul și a spus: „Fatta 
la legge, trovato l'inganno”. Pentru fiecare lege, există o 
modalitate de a o ocoli, bănuiesc c-aţi spune voi. Oricum, 
polițistul ăsta sau orice era trebuie să fi știut italiana și să 
înțeleagă că, în ciuda regulii care interzicea uciderea 
polițiștilor, Sally avea s-o facă oricum. Așa că atunci Veveriţa 
chiar a făcut pe el. Astfel a scurtcircuitat nenorocitul acela de 
transmiţător. Veveriţă a început să se smucească și să ţipe. 
Jur în fața lui Dumnezeu că îi luaseră foc boașel/e. Boașele lui! 


410 


Toată lumea din bucătăria aia plină de oameni începu să 
râdă. 

Clemenza se prăbuși pe grătar. 

Işi imaginară că avea să urmeze o nouă repriză zdravănă 
de râs. Pentru un moment - în timp ce inima mărită a marelui 
om explodă ca o roată tocită de camion - chiar așa se 
întâmplă. După care pielea de pe fața lui buhăită se prăji și 
începu să sfârâie, iar haina de la costum îi luă foc. Oamenii 
săi se repeziră și-l dădură la o parte de pe grătar. Stinseră 
focul într-o clipită. 

Toţi cei rămași din rândul primilor angajaţi de la Genco Pura 
Olive Oil - președintele său, Vito Corleone, managerul său, 
Genco Abbandando, și cei doi agenţi comerciali, Sal Tessio și 
Pete Clemenza - erau morți. 


Gara din Cleveland era suficient de aproape de lac încât 
rafalele de vânt rece să-i lovească în plin pe pasagerii care 
coborau. Nick Geraci căzu; la fel făcură doi dintre oamenii săi. 
Eddie Paradis își rupse mâna, deși își dădu seama abia după 
câteva zile. 

Polack era acolo, lângă Gânditor. 

Era în ziua premergătoare înmormântării lui Clemenza și la 
o oră după închiderea Muzeului de Artă din Cleveland. Geraci 
fu condus într-o cameră albă, complet goală, în care se aflau 
numai Vincent Forlenza - cel mai mare donator anonim din 
istoria acestui mare muzeu - și scaunul său cu rotile. Își strigă 
oamenii să-i aducă domnului Geraci un scaun sau o bancă, 
orice, însă Geraci insistă că nu era nevoie și că avea să 
rămână în picioare. Asistenta medicală a lui Forlenza și toți 
bodyguarzii rămaseră la capătul unui hol lung. 

Geraci recunoscu că primul său impuls fusese să pună săi 
se saboteze mașina Veselului Sal și să facă să pară un simplu 
accident. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, nici mai mult, 
nici mai puţin. Ideea lui Forlenza fusese să-l rezolve pe 
Narducci într-o mașină-capcană, să-l spulbere și să-l dea 
uitării. Amplasarea de bombe în mașini era stilul Familiilor din 


411 


zona centrală a SUA. Te scutea de o muncă în plus, eliminând 
orice nevoie de a scăpa de cadavre. 

Discutară dacă merita efortul de a-l tortura pe Narducci, 
așa cum Forlenza făcuse cu amicu' mort al mecanicului mort. 
Însă nu era nimic ce Narducci le-ar fi putut spune ce nu se 
confirmase deja. 

Dacă aveau de gând să-l omoare, ar fi putut la fel de bine 
să-i dea două în cap sau, mai sigur, să-i aranjeze mașina. 

Însă Geraci îl convinse pe Forlenza să-l ţină pe Narducci în 
viaţă. Pentru moment. 

Înainte de toate, dacă Narducci murea sau dispărea, 
Michael Corleone avea să-i ia la întrebări. lar Narducci nu prea 
era o ameninţare. Ceea ce făcuse fusese maximul a ceea ce 
ar fi putut face împotriva lui Forlenza. Mai mult de atât, din 
câte știa Geraci, niciun consigliere nu-și trădase vreodată 
șeful. Asta putea fi un impediment teribil și un motiv de 
rușine pentru organizaţia din Cleveland. Trebuiau să scape de 
Narducci într-un mod care n-avea să arate ca și cum a fi fost 
ordonat sau chiar aprobat de Don Forlenza. 

Uciderea lui Michael Corleone ar fi fost o altă opţiune, și, 
asemenea uciderii lui Narducci, una foarte satisfăcătoare. Insă 
unde ar fi dus? Haos, război, milioane de dolari pierdere între 
timp. Şi, chiar dacă reușeau să câștige, tot aveau să piardă pe 
termen lung. 

Pentru moment, aveau să-i țină sub vizor pe cei care-i 
trădaseră, însă aveau să-și canalizeze eforturile pentru 
construirea unui set nou de legături bazate pe loialitate. 
Geraci lucra deja cu Cioroiul Tony Stracci și cu organizația sa. 
Forlenza avea legături cu Paulie Fortunate. O dată cu moartea 
lui Clemenza, Geraci avea să controleze operaţiunile de zi cu 
zi ale familiei Corleone din New York. Practic, el însuși era un 
boss acum. Așa că era aranjat cu trei dintre cele cinci Familii 
din New York. 

După asta cheia planului avea să fie Chicago. Louie Russo 
avea deja o coaliţie ce implica Milwaukee, Tampa, Los 
Angeles, New Orleans și Dallas. Asta trebuia doar coordonată 


412 


cu cea pe care Geraci și Forlenza puteau s-o construiască, iar 
Michael Corleone avea să-și dorească să fi fost mort. 

Cea mai bună răzbunare împotriva lui Michael Corleone era 
ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. 

Aveau să-l folosească pe Fredo pe post de marionetă, în 
același fel în care Michael încercase să-l folosească pe Nick 
Geraci. 

Aveau să rămână undeva deasupra conflictului și aveau să- 
și lase inamicii să se omoare între ei. 

Aveau s-o ia încetul cu încetul. Cu grijă. 

Când avea să se termine, Cleveland, și Chicago, și celelalte 
Familii din zona centrală aveau să controleze din nou Vestul. 
Nick Geraci avea să fie bossul a ceea ce mai rămânea din 
familia Corleone, cu afaceri atât în New York, cât și în 
împrejurimi. Tot ce trebuiau să facă era să-l bage pe Fredo la 
mijloc între Michael și Hyman Roth. 

Don Forlenza dădu din capul său fragil. Morgile erau pline 
de cei proaspăt aduși care arătau mult mai bine și mai plini de 
viață decât bătrânul Don. 

— Spune-mi, Fausto, zise el, de ce-ar face acest Fredo asta? 

„Fausto.” Numai el și Michael Corleone îi spuneau lui Geraci 
„Fausto” și asta îl mișca, însă doar puţin. Adevăratul Fausto 
nu-l striga deloc pe nume, ci doar pe porecle. „Geniule.” 
„Mahăre.” „Ace.” 

— Dar atunci când a plâns pe stradă în New York după ce 
taică-său a fost împușcat? întrebă Forlenza. Nu s-a întâmplat 
asta după ce fratele său Sonny s-a declarat împotriva Familiei 
în problema narcoticelor? 

Don Forlenza n-avea nici cea mai vagă idee că propriul fin 
de botez era cel mai mare importator de heroină din Statele 
Unite. 

— Nu știu, spuse Geraci. 

Deși știa, desigur. 

— Ceva de genul. 

— Sonny a avut ceva de-a face cu împușcarea lui Vito, asta- 
i tot ce-am auzit. Nu-l văd pe Fredo, după o experienţă ca 


413 


asta, făcând ceva și mai rău. 

— Mai întâi de toate, spuse Geraci, Fredo e un beţiv și are o 
căsnicie incredibil de nefericită. Și-a pierdut controlul. În al 
doilea rând, și cu asta o să-l facem să-și rupă gâtul... 

— Să-și rupă gâtul? 

— O figură de stil. 

Forlenza ridică din umeri. 

— Dacă e să-și rupă gâtul, atunci să și-l rupă. 

— Cam așa ceva. Sigur. Oricum, iată cum stau lucrurile: 
Fredo a rămas cu ideea construirii unui oraș al morţilor în New 
Jersey. 

Parcă-i unul dintr-ăia care au avut o viziune religioasă, sau 
ceva asemănător, și-au rămas obsedaţi pe vecie. 

— Un oraș al morților? 

— O afacere oneroasă cu un cimitir mare. E-o poveste 
lungă. Michael nu agreează ideea, și probabil că are dreptate. 
Cum ar fi ca Fredo, care stă în vest și este însurat cu o vedetă 
de cinema, să înceapă să se ocupe de o operaţiune nouă, de 
amploare - mai mult sau mai puţin pe teritoriul altei Familii? 
Ideea este că Fredo crede că planul său valorează un miliard 
de dolari, dar că Mike este prea preocupat de chestia aia cu 
Cuba ca să-l bage în seamă. Sau prea sătul de cât de ratat 
este Fredo ca să-i dea mai mult decât un titlu simbolic și un 
bordel legal pe care să-l conducă. 

Geraci îl auzise el însuși spunând asta și știa că nu era nicio 
cale de întoarcere. 

Și el, la rândul său, se împotrivea Familiei. La dracu’. 
Loialitatea este cu dus și-ntors. Nick Geraci nu dăduse 
niciodată dovadă de lipsă de loialitate - până în momentul în 
care Michael Corleone încercase să-l omoare. 

Revanșa în concepţia lui Nick Geraci nu era același lucru cu 
trădarea. 

Don Forlenza închise ochii și rămase în tăcere atât de mult, 
încât Geraci se uită la pieptul lui ca să se asigure că încă mai 
respira. 

— Hyman Roth a încheiat un parteneriat cu clanul Corleone, 


414 


spuse Geraci, cu mult înainte să intre în afaceri cu tine, însă 
acţiunea pe care el și Mike o pun la cale în Cuba este atât de 
mare, încât au ajuns într-un fel de punct mort. 

Geraci se apropie și mai mult. Ridică vocea, suficient cât 
să-l trezească pe Forlenza dacă trebuia trezit. 

— Putem să-l folosim pe Fredo să rupă acest parteneriat. 
Roth are încă multă putere politică în New York. Dacă Fredo 
crede că Roth o să susţină chestia asta cu cimitirul, o să-i 
capteze atenţia imediat. 

Forlenza continuă să respire. Degetele sale trăgeau foarte 
încet de pătura care-i stătea în poală. 

— Ceea ce trebuie să facem, spuse Geraci, este să obținem 
acceptul lui Louie Russo pentru toate astea. Tipii din L.A. sunt 
marionetele lui Russo. Fredo este prieten c-o grămadă dintre 
ei. Așa că, dacă aranjezi cu Russo să le dea ordin celor din 
L.A., Gussie Cicero sau cineva poate să aranjeze ca unul 
dintre oamenii lui Roth - Mortie Whiteshoes, Johnny Ola, un 
petrecăreț din ăsta - să se întâlnească așa, ca din întâmplare, 
cu Fredo undeva în Beverly Hills. Fredo o să le dea băieţilor lui 
Roth orice informaţie pe care o vor despre Mike, atâta timp 
cât crede că răsplata va fi pe măsură; dacă mori în New York 
City, Fredo să se aleagă cu ceva de pe urma asta. 

Într-un final, Forlenza se uită în sus. 

— De ce mama naibii aș muri în New York City? 

— Nasule, am toată încrederea că n-o să mori niciunde. 

Forlenza dădu din mână flatat și râse. 

— La testa di cazzo, nu? Ce te face să fii atât de sigur că 

Față-de-Cordeală va fi de acord cu toate astea? 
__— O să aibă și el ceva de câștigat. Asta-i motivul principal. 
Insă celălalt motiv este că persoana cu care o să facă toată 
afacerea ești tu - singurul Don care nu-i marioneta lui Russo 
sau inamicul său. 

— Deci asta crezi, ha? întrebă Forlenza, plăcut surprins de 
ultima remarcă. 

— N-aș fi ajuns atât de departe dacă aș fi fost unul care nu- 
și face temele, poţi fi sigur de asta. 


415 


Forlenza zâmbi. Ştia cum stătea treaba. Fu de acord cu 
planul și-l pecetlui cu un sărut. 

Dacă mergea ceva prost, toată vina avea să cadă pe Russo. 
Dacă zidul ăla de protecţie ceda, vina avea să fie a lui 
Forlenza, pe care te puteai baza că, în aranjamentele sale 
făcute cu Russo, avea să omită numele lui Geraci - atât 
pentru a-l proteja pe finul său, cât și pentru că voia să se 
fălească el însuși cu acest plan. Geraci nu voia ca vina să 
cadă asupra lui Forlenza, însă mai bine asupra lui decât 
asupra lui Nick Geraci. 

O bună bucată de timp puseră la punct toate detaliile. 

— Ai încredere în mine, spuse Geraci când se apropiară de 
final. Fredo-i atât de tâmpit, încât o să-și trădeze fratele și o 
să creadă că-i face un bine. 

— Să nu spui niciodată „Ai încredere în mine”. Nimeni n-o 
să aibă. 

— Oh, da? 

— Ai încredere în mine. 

Geraci zâmbi cu gura până la urechi. 

— Ai încredere în mine, nu-i așa, Nasule? 

— Am, sigur că am. Normal că am! 

— Destulă încât să-mi faci și mie o favoare? Un detaliu final 
pe care încă nu l-am discutat? 

Forlenza își ţuguie buzele și-și întoarse palmele în sus, într- 
un gest de „spune-mi ce vrei”. 

— Când o să-i vină sorocul, spuse Geraci, vreau să-l omor 
pe șobolanul acela de Narducci cu mâinile mele. 

„Șobolanul.” Cu ochii minţii, Geraci văzu cum șobolanii de 
apă ieșeau din rectul acelui cadavru pe care Veselul Sal îl 
amplasase lângă râu, cadavru despre care toată lumea 
crezuse că era al lui Gerald O'Malley. 

— Dă-mi voie să fiu sincer cu tine, spuse Forlenza. Eram 
deja hotărât să te pun pe tine să o faci. 


Clemenza fusese cel mai vechi prieten al lui Vito Corleone, 
însă singurul membru al familiei răposatului Don care se duse 


416 


la New York la funeralii fu Fredo. Carmelei îi recidivaseră 
cheagurile de sânge - de astă dată la picioare - și nu putea 
călători. Michael era plecat cu afaceri. Kay, după cum părea 
să creadă o grămadă de lume, era pe cale să-l părăsească. 
Connie scăpase de cel de-al doilea soț al ei, acel contabil 
inutil, Ed Federici, și plecase la Monaco să-și piardă timpul pe 
plajă, despuiată, în compania a tot felul de jeguri umane din 
Europa. Nu era clar - oricum, nu lui Nick Geraci - de ce Hagen 
nu putuse veni, însă, evident, nu era acolo. Asta rămânea 
valabil și pentru toţi membrii organizaţiei din Nevada, chiar și 
pentru Rocco Lampone, care reușise să ajungă dintr-un 
amărât de veteran de război cu un viitor sumbru nici mai 
mult, nici mai puţin decât un caporegime, desigur, cu sprijinul 
permanent al lui Clemenza. Nimeni cu excepţia lui Fredo, 
trimis cu valoare simbolică, probabil, deși, atunci când Geraci 
îl luase de la aeroport, Fredo spusese că n-ar fi ratat șansa să- 
și arate respectul faţă de Pete Clemenza pentru nimic în 
lume. 

Pe drum spre înmormântare, în mijlocul unei furtuni de 
zăpadă, Fredo Corleone și Nick Geraci se opriră pentru o 
plimbare prin Grădina Botanică din Brooklyn. 

Acesta fusese locul favorit al lui Tessio de discutat afaceri, 
și devenise și al lui Geraci. Locul nu fusese niciodată atât de 
aglomerat într-o zi lucrătoare încât să fie greu să vorbești fără 
să te audă cineva. In plus, ar fi fost un loc imposibil de înțesat 
cu microfoane. 

Zăpada cădea sub forma unor fulgi umezi, și se depuseseră 
deja vreo zece centimetri sau chiar mai bine. Rock Garden 
arăta asemenea suprafeței zgrunţuroase a Lunii. In uima lor, 
la câţiva pași distanţă, erau patru dintre oamenii lui Geraci, 
Momo Gândacul, Eddie Paradis și doi neica-nimeni (sosiți 
recent din Sicilia, cu alte cuvinte, nemiloși și însetaţi de 
sânge). Alţi doi (Tommy Neri, care venise cu Fredo, și șoferul 
lui Geraci, Donnie Pungă, numit așa din cauza ploștii de care 
avusese nevoie permanent din momentul în care nevastă-sa îl 
împușcase în burtă, rămăseseră la mașini. 


417 


— Am auzit, spuse Fredo, că s-ar putea ca atacul de cord al 
lui Pete să nu fi fost de fapt un infarct. 

— La autopsie a reieșit c-a fost atac de cord, replică Geraci. 
Să faci pe cineva să aibă un infarct? Hristoase! Știi ce cred? 
Oamenii se uită prea mult la TV. Îi tâmpește. Fără niciun 
apropo. _ 

— Nicio problemă, spuse Fredo. In plus, s-ar putea să ai 
dreptate. 

Zvonurile predominante erau că oamenii care spuseseră 
că-l trăseseră pe Clemenza de pe grătar de fapt îl 
împinseseră, că încercaseră să-i dea foc atât lui, cât și 
restaurantului, însă avuseseră noroc: el chiar suferise un atac 
de cord, ceea ce ușurase toată treaba. Oameni atât din 
interior, cât și din afara propriei echipe fuseseră suspectaţi de 
crimă, dacă avusese loc vreo crimă, ceea ce era extrem de 
discutabil. 

Asta nu împiedică să circule și alte zvonuri. Mulţi păreau să 
creadă că Clemenza fusese omorât de Hyman Roth, liderul 
gangsterilor evrei, cel puţin din cauza faptului că Roth era în 
mijlocul negocierilor cu Michael Corleone pentru controlul 
asupra Cubei. Organizaţia lui Louie Russo din Chicago nu 
putea fi nici ea exclusă. Dacă fusese crimă, Geraci ar fi pariat 
pe fraţii Rosato, niște haimanale din regimul lui Clemenza 
care aveau legături cu Don Rico Tattaglia. Toate astea fiind 
spuse, atât briciul lui Ockham”, cât și regimul alimentar al lui 
Clemenza conduseseră la concluzia unui atac de cord din 
cauze naturale. Autopsia arătase că inima lui era de două ori 
mai mare decât a unui om normal. 

— Hagen e de părere că toate zvonurile alea sunt ridicole, 
spuse Fredo. 

— Ce-a spus Donul? întrebă Geraci. 

— Mike a fost de acord cu Hagen, zise Fredo. Am vorbit 
personal cu el despre asta. 


7? Teorie conform căreia în orice situaţie ce poate avea cauze diferite este 
de preferat explicaţia mai simplă, şi orice fenomen necunoscut trebuie 
explicat mai întâi pornindu-se de la ce se cunoaşte. (n.tr.) 

418 


Se legănă pe călcâie în timp ce rostea. 

Cineva care nu era nici pe departe un fin cunoscător al firii 
umane ar fi putut bănui că era o minciună, deși Geraci nici 
măcar nu avea nevoie să bănuiască asta. Bodyguardul 
principal al lui Fredo fusese frizerul lui Geraci. Toată lumea îl 
striga Figaro. Vărul lui Figaro era sudor și tipul lui Geraci care 
se ocupa de crearea fundurilor duble și a altor spaţii de 
depozitare la bordul automobilelor și al camioanelor ce 
transportau marfa din docurile din Jersey. Potrivit celor spuse 
de Figaro și de vărul acestuia, Fredo abia dacă se salutase cu 
Michael de la nunta Francescăi. 

Fredo tremura din tot corpul. Trăise în vest timp de 
doisprezece ani, dar nu se putuse obișnui deloc cu frigul. 
Patetic. Dacă voia să vadă ce însemna frigul adevărat, trebuia 
să se suie o dată în trenul ăla nenorocit și să se ducă la 
Cleveland. Insă, de milă, Geraci se îndreptă spre o seră, plină 
cu orhidee înflorite și cu fete de la Tinerele Cercetase. 

— Cum se simte mama ta? întrebă Geraci. E bine? 

— E tare. Totuși, mutarea a fost o lovitură grea pentru ea. 
Casa ei din Tahoe este de un milion de ori mai frumoasă decât 
aia pe care-o avea, însă ea și tata construiseră locul ăla 
împreună. O mulţime de amintiri. 

— Dacă seamănă vreun pic cu maică-mea, spuse Geraci, 
făcându-și cruce și uitându-se la zăpada de-afară ce continua 
să cadă, schimbarea de decor ar putea să-i priască. 

— Ca să nu mai zic de vremea mult mai caldă, spuse Fredo. 
N-am mai văzut o orhidee portocalie până acum, recunoscu el 
arătându-i-o cu degetul. 

Tinerele Cercetase ieșiră, iar cei doi bărbaţi rămaseră 
împreună, singuri, în sera de flori. 

— Mike chiar a vrut să vină, spuse Fredo, însă e ocupat 
până peste cap cu ceva de proporții. II iubea pe Pete ca pe un 
unchi. Hristoase, toţi l-am iubit! 

Geraci dădu din cap aprobator, afișând o faţă impasibilă. 

— Sunt sigur că Donul știe ce-i mai bine. 

Geraci presupusese că motivul real pentru care Michael nu 


419 


venise era că nu voia să fie văzut la înmormântare de 
reporterii din New York sau de FBI. Mania sa de a intra în „așa- 
zisa” legalitate călcase în picioare loialitatea sa față de cel 
mai vechi prieten al tatălui său, un tip pe care el însuși se 
părea că-l iubise - în măsura în care era capabil de iubire sau 
de altă emoție. 

— Ceva de proporţii, zici? 

— Ca să fiu sincer cu tine, spuse Fredo, nu știu prea multe 
despre asta. 

Probabil că era adevărat. Însă Geraci știa multe. Se părea 
că Michael și Roth nu-și dădeau seama că negocierile lor 
pentru controlul asupra Cubei nu mai aveau sens, de vreme 
ce guvernul Batista era condamnat să cadă, și nu mai aveau 
nicio importanţă reală, nu mai erau decât niște simple rotiţe 
într-un angrenaj mai mare ce implica o coaliţie a Familiilor din 
zona centrală a SUA, condusă de Chicago și de Cleveland. 
Louie Russo făcuse o înţelegere cu rebelii. Chiar dacă Batista 
reușea cumva să rămână la putere, slăbiciunea lui Fredo 
putea fi folosită pentru a-i învrăjbi pe Roth și pe Michael. Tot 
ce mai avea să rămână din înțelegerea lor era înțelegerea în 
sine, ai cărei termeni Russo și asociaţii săi erau pe deplin 
pregătiţi să și-i asume. 

Geraci făcu semn cu capul spre ușă. Trebuiau să continue 
să se miște. 

Îi făcu lui Fredo o prezentare actualizată, cu ultimele date și 
informaţii legate de proiectul pe care-l numeau Colma East. 
Rezolvase problema teritoriului cu clanul Stracci. Avea drept 
paravan pe cineva pe care era imposibil să-l suspectezi de 
vreo legătură cu familia Corleone, care avea un contract 
asupra unei parcele mari de pământ mocirlos. De asemenea, 
cum Geraci aducea marea majoritate a heroinei din Sicilia 
între plăci de marmură prea grele pentru ca inspectorii vamali 
să încerce să le mute, avea să le fie foarte ușor să facă rost 
de marmură. 

— Tu ce-ai reușit să faci? 

— E ca și făcut. Eu și Mike nu trebuie decât să stăm de 


420 


vorbă și să cădem de acord în privinţa câtorva detalii. 

— N-aţi făcut încă asta? întrebă Geraci, prefăcându-se 
surprins. Eu nu pot merge mai departe de atât. Ordonanţele și 
hotărârile, reîmpărțirile și reparcelările et cetera - astea nu 
sunt domenii ale legii la care să mă pricep. Știu la cine să 
apelez, cum să demarez și să pun asta pe roate, însă mai întâi 
trebuie să obţii binecuvântarea Donului. Politicienii - și ăștia 
ţin tot de el. Mai era și problema legată de reacţia publicului 
la această idee, trebuia gândită o strategie pentru a o face 
profitabilă. Pentru a nu fi luată în discuţie la niciun nivel, și 
așa mai departe. Fredo, respect ce încerci să faci, însă nu 
crezi că, dacă Donul ar fi considerat că aceste probleme sunt 
ușor de rezolvat, probabil că am fi avansat deja în 
demersurile noastre? 

— Nu. Problema este de coordonare în timp. Mike se 
concentrează în prezent asupra chestiei celeilalte. Totuși, 
știind că și tu ești implicat în asta, o să rezolve ce trebuie 
rezolvat. Din punctul de vedere al lui Mike, noi doi suntem 
perfecţi pentru o chestie ca asta. Fratele lui și tipul pentru 
care are cea mai aleasă considerație. 

Geraci își puse mâna uriașă pe umărul lui Fredo. 

— Mike n-a spus niciodată asta, Fredo. 

Era o dovadă de lipsă de respect, un risc calculat, însă 
Geraci avea dreptate. 

— Am spus eu c-a zis asta? întrebă Fredo. Ce am spus a fost 
ce gândește. 

— Nu sunt decât un amărăt din Cleveland. 

Geraci strânse cu hotărâre; Fredo tresări de durere. 

— Fac ce mi se spune, îmi conduc propriile afaceri, dau mai 
departe din banii adunați, toată lumea-i fericită. Ici, colo, mai 
întrevăd câte-o oportunitate, și o fructific. Însă nu mă face să 
par mai mult decât sunt. În plus, nu sunt implicat. Mi-ai cerut 
să mă interesez de niște chestii, și asta am facut. Punct. E 
clar? 

_ Fredo dădu din cap afirmativ. Geraci îi dădu drumul la umăr. 
Işi reluară mersul. Soarele încerca iar să răzbată printre nori, 


421 


însă continua să ningă. 

— Urăsc asta, spuse Fredo. Zăpada și soarele. E nefiresc. 
Ca și cum ar fi fost lansată o bombă și lumea a luat-o razna. 

— Trebuie să fim clari și într-o altă chestiune, Fredo, spuse 
Geraci. Nu vreau să fiu prins la mijloc între tine și fratele tău. 

— Lucrurile stau foarte bine între mine și fratele meu. 

— Asta ca să fim înţeleși. Nu ţin partea nimănui. În niciun 
caz. 

— Nu ţii partea nimănui. Hai să fim serioși! Suntem de- 
aceeași parte a baricadei. Oricine spune altceva nu mă 
cunoaște. Și nu-l cunoaște nici pe Mike. 

— „Pare-mi-se că protestezi cam mult.” 

— Ce mama dracului spui? 

Geraci își îndreptă degetul înspre locul din care veneau. 

— Shakespeare. Grădina aia de-acolo m-a făcut să mă 
gândesc. Acum ești actor, Fredo. 

Poate c-ar trebui să înveţi chestii dintr-astea. 

— Nu-mi veni cu chestii de-astea savante, domnule Doar- 
un-Amărât-din-Cleveland. Crezi că ești mai bun decât mine? 

— Ușurel, răspunse Geraci. Nu cred nimic, doar că-l aveam 
pe Shakespeare în minte. 

— Dacă vrei să știi, am fost să văd piese de Shakespeare. 
Am văzut până și Shakespeare în italiană. 

— Care anume? Ce piese? 

— Nu mai știu care anume, nu dacă mă iei așa pe 
nepregătite. Ce mi-ești și tu, vreun nenorocit de profesor de 
engleză? Nu-mi spune ce trebuie să învăţ. Poate că te 
surprinde, dar să știi că mă o ocup de o grămadă de lucruri 
diferite. Nu stau în fund să beau sherry și să fac liste cu toate 
piesele la care am fost. Am fost la piesele alea. E-n regulă? 
Băi, deșteptule. La piese de teatru! 

— Bine, spuse Geraci. 

Continuară să meargă. Îi lăsă timp lui Fredo să se calmeze. 

— Uite ce e, spuse Geraci într-un final. Sunt cam nervos, 
bine? Nu-mi place să mă duc nici măcar să mă ușurez fără ca 
Michael să știe. 


422 


— Nu-ţi mai face griji. Operaţiunea noastră este prea mare 
ca să-ți faci griji cu privire la fiecare mărunţiș, sau poate chiar 
vrei să faci asta. 

Dacă Fredo chiar credea asta, în mod sigur nu-și cunoștea 
fratele. 

— Problema cu Mike, continuă Fredo, este că, deși e 
deștept, e rău cu oamenii. Nu înţelege că-i normal pentru 
oameni să dorească să facă lucruri pentru ei înșiși, să creeze 
ceva. Tot ce vreau eu este să am ceva care să fie al meu. 
Moștenirea mea, dacă vrei. Dacă nu simţi la fel... 

— Asta nu ne duce nicăieri, Fredo. Am zis ce-am avut de 
zis. 

Geraci avusese dreptate. Fredo era un tip drăguţ, însă 
suficient de bătut în cap încât să-și ia cei treizeci de arginţi și 
să-și trădeze fratele fără ca măcar să știe că asta era de fapt 
ceea ce făcea. Era un moment trist. În ciuda a toate cele, 
chiar îi plăcea de Fredo. 

— Următorul pas este sută la sută între tine și Mike. 
Sfârșitul poveștii. 

Fredo ridică din umeri nepăsător, după care se uită în jos la 
pantofii săi comozi de piele. ` 

— Să-ţi spun ceva, zise el. In mod sigur ăștia nu sunt 
pantofii potriviți pentru fleșcăraia de afară. 

— Ar fi trebuit să iei cizmele alea de cowboy, spuse Geraci. 

— Ce cizme de cowboy? 

— Am crezut că voi tipii de-acolo purtaţi cizme de cowboy, 
aveți pistoale cu butoiaș, tot tacâmul. Că împușcați mașini și 
căţeluși. 

Fredo râse. De obicei nu se supăra când îl înțepai - o 
dovadă în plus a cât era de bun în realitate. Cât de trist era 
să-l folosească pe post de marionetă în tot ceea ce avea să 
urmeze! 

— Dacă au existat vreodată două mașini care să o merite, 
alea au fost, cu siguranţă. Totuși, îmi pare rău de câine. 

— E-adevărat că i-a retezat capul? 

Fredo își ridică privirea tristă. 


423 


— Dacă m-aș fi străduit, n-aș fi reușit să trag așa nici într- 
un milion de ani. 

— Trebuie să plecăm, spuse Geraci, făcând semn spre locul 
unde parcaseră. Asta nu-i o ocazie la care să întârzii. 

— Noi doi semănăm foarte mult, spuse Fredo, știi asta? 

— O s-o iau ca pe un compliment, răspunse Geraci, 
cuprinzându-l cu braţul și bătându-l ușor cu palma pe spate, 
în modul în care ar fi făcut-o un frate sau un vechi prieten. 

Traversară un podet din lemn înghețat ce trecea pe 
deasupra unei heleșteu la suprafaţa căruia se formase o 
pojghiţă. 

— Ar trebui să vezi locul ăsta primăvara, spuse Geraci. 
Cireșii fac niște flori de nu-ți vine să crezi, mai roz decât rozul. 

— Da, cred c-ar trebui. 

— Ştii, spuse Geraci, întotdeauna am vrut să te întreb ceva. 

— Orice, prietene. 

— Spune-mi dacă întrec măsura chiar și numai întrebându- 
te, însă care sunt în mod clar responsabilităţile tale de sotto 
capo? Ce ţi-a spus Mike despre asta? 

— Vorbești serios? Cum adică? De fapt, ce vrei să mă 
întrebi tu? 

— Deoarece nu cred că este clar pentru toată lumea. 
Pentru o grămadă de lume, și-aici mărturisesc că, de fapt, 
ceea ce vreau să spun e că pentru mine, și nu sunt singurul, 
fără supărare, slujba pare mai mult simbolică. 

— Simbolică? Ce mama dracului vrei să spui cu simbolică? 
Am o mulţime de lucruri de făcut. Cum se face că nu înţelegi 
că sunt o mulţime de chestii despre care nu pot vorbi? 

— Asta o înțeleg. Nu-i vorba decât că... 

— Îmi imaginez că acum, că Pete nu mai e printre noi, o să 
merg cu Mike până și la întrunirea capilor tuturor Familiilor, 
acolo în nordul statului New York. 

„Imi imaginez.” Ceea ce însemna, desigur, că n-avea nicio 
idee. Era șocant și totodată patetic chiar și să vorbească 
despre asta, atât pentru că Pete nici măcar nu fusese 
îngropat, cât și pentru că nu era genul de speculație pe care 


424 


Fredo ar fi trebuit s-o facă față de oricine altcineva decât 
fratele său. 

— Nu-i vorba decât despre faptul că grămada aia de lucruri 
de care te ocupi, spuse Geraci, este îngrozitor de publică. 

— Hai să nu exagerăm. Nu-s decât niște chestii mărunte. 
Un mic show TV pe plan local. Nu-i nimic. Nu face rău 
nimănui, chiar s-ar putea să ajute. 

— Nu te contrazic, spuse Geraci. Îi înţeleg utilitatea și cât 
valorează pentru organizaţie dacă singurul scop este să ne 
descotorosim de orice afacere care ar putea fi catalogată 
drept crimă, infracţiune și așa mai departe. Însă mai există 
alte părți ale afacerii care trebuie luate în consideraţie. 

Se suiră în mașină. 

— Nu-ţi mai face griji, spuse Fredo. Eu și Mike o să ne 
ocupăm de detalii. 


Nick Geraci voia de fapt să afle de ce - dacă Michael 
intenţiona ca organizaţia să aducă mai mult cu o corporație 
ceva mai mare decât General Motors, care să-i ţină sub 
control pe președinți și pe potentaţi - conducea afacerea ca 
pe un aprozar. Corleone și Fiii. Fraţii Corleone. Când Vito 
Corleone fusese împușcat, fiind incapabil să-și continue 
activitatea, cine preluase controlul? Nu Tessio, cel mai deștept 
și mai experimentat om al lui Vito. Ci Sonny, un nebun violent. 
De ce? Deoarece era un Corleone. Fredo era prea slab pentru 
orice chestie importantă, și, chiar și așa, simbolic sau nu, 
Michael îl făcuse pe fraierul ăsta subșeful său. 

Hagen era consigliere chiar și atunci când se presupunea 
că nu este, singurul consigliere nonitalian din ţară. De ce? 
Deoarece Michael crescuse în aceeași casă cu el. Michael 
însuși era înzestrat cu toate abilităţile din lume, însă în final 
era cel mai mare păcălici dintre toţi. Vito, fără ca măcar să-și 
consulte propriii caporegime, îl făcuse pe Mike bossul cel 
mare - un tip care nu câștigase niciodată nici măcar un cent 
pentru nimeni, care nu condusese niciodată o echipă, care nu 
dovedise deloc cât de bun și de loial era, cu excepţia nopții în 


425 


care îi hăcuise pe cei doi tipi într-un restaurant (fiecare detaliu 
în parte fiind aranjat de răposatul și marele Pete Clemenza). 
Numai trei bărbaţi fuseseră vreodată iniţiaţi în familia 
Corleone fără ca mai întâi să-și dovedească eficienţa și să 
câștige bani pentru organizaţie. Aceștia erau, într-adevăr, 
fraţii Corleone. 

Așa că întreaga organizaţie se afla sub controlul unui tip 
care nu făcuse niciodată nimic în afară de a avea gânduri 
mari și de a ordona ca oamenii să fie uciși. Da, era deștept, 
însă nu-și dăduse nimeni seama, în afară de Sally Tessio, de 
Nick Geraci și posibil de Tom Hagen, că, atâta timp cât 
Michael credea că era mai deștept decât toți ceilalți, întreaga 
organizaţie era la mila acestui individ? 

E-adevărat, Geraci nici măcar nu și-ar fi permis să 
gândească aceste chestii înainte să afle că Michael Corleone 
încercase să-l omoare. Și totuși, asta nu însemna că n-avea 
dreptate. 


Deși nimeni n-ar fi putut ști asta la momentul respectiv, 
înmormântarea lui Peter Clemenza fu ultima dintre marile și 
grandioasele funeralii ale Mafiei. Aerul din interiorul 
Catedralei St. Patrick era aproape irespirabil, greu din cauza 
parfumului zecilor de mii de flori înșirate pe altar și de-a 
lungul culoarelor, cu panglicile coroanelor semnate mai puţin 
cifrat decât aveau să mai fie vreodată altele. Pe șirurile de 
bănci, pentru ultima oară, stăteau o mulţime de judecători, 
oameni de afaceri și politicieni care n-aveau niciun fel de jenă 
că se aflau acolo. Până acum, cântăreții și alţi artiști și gazde 
de show-uri își făceau apariţia la astfel de funeralii, însă 
niciodată atât de mulţi ca la înmormântarea lui Clemenza. 
Oricine era avizat - și acum erau încă foarte puţini care să 
știe ceva - ar fi putut scruta grupurile celor îndoliaţi și forma o 
echipă extrem de impresionantă de nume celebre ale băieţilor 
deștepţi din New York și ale diferitor alţi oameni cu greutate 
din afara orașului - inclusiv din Sicilia. Niciodată un Don nu 
avea să mai participe la funeraliile unui membru al altei 


426 


Familii. Niciodată reprezentanții legii n-avea să mai fie 
prezenţi într-un număr atât de mare. După această 
înmormântare, personajele cele mai importante din La Cosa 
Nostra aveau să se mai adune laolaltă încă o dată și-atât. 
Toate astea pentru un importator de ulei de măsline care se 
ferise să atragă atenţia și abia dacă-i cunoștea pe majoritatea 
oamenilor faimoși care se adunaseră pentru a-și lua rămas- 
bun de la el. Cea mai faimoasă persoană pe care o cunoștea 
bine - Johnny Fontane - nici măcar nu era acolo. 

Nick și Charlotte Geraci luară loc pe bancă, chiar în spatele 
Veselului Sal Narducci, a nevestei sale și a fiului lor, Buddy, 
care era implicat în afacerea aia cu magazinele universale 
alături de Ray Clemenza - ca și Castle în the Sand, o 
companie privată, în întregime legală, în care elemente ale 
organizaţiilor Corleone și Forlenza erau investitori legali. (Asta 
indiferent de unde proveneau banii în primul rând, deși, de 
unde provin orice bani în primul rând? Cum se putea defini „în 
primul rând”?) Sal se întoarse și se întinse peste speteaza 
băncii ca să-l îmbrăţișeze îndelung pe Geraci. De-a lungul 
numeroaselor discursuri elogioase, la fiecare pauză în parte, 
Veselul Sal, în stilul caracteristic, murmura ultimele cuvinte 
ale celui care lua cuvântul, și n-o făcea deloc în șoaptă. 
Charlotte abia dacă îl cunoștea pe Clemenza, însă își ieșise 
din sărite. 

După serviciul religios, Veselul Sal se întoarse cu faţa la 
familia Geraci, cu obrazul brăzdat de lacrimi. 

— Atât de tânăr, spuse el. Ce tragedie! 

Nick Geraci dădu din cap sumbru, așa cum ar fi făcut 
oricine la o înmormântare. Narducci și Clemenza erau 
aproximativ de aceeași vârstă. 

În timp ce o soprană de la Metropolitan Opera cânta Ave 
Maria, Charlotte își încrucișă braţele și se întoarse cu faţa spre 
spatele bisericii. Cele două uși imense din lemn de stejar erau 
deschise. Cei care cărau sicriul începuseră să coboare pe 
scări. Coșciugul din lemn de trandafir al lui Clemenza dispăru 
în zăpada care continua să cadă afară. 


427 


Capitolul 20 


Specialiștii citează mulţi factori care au condus de la 
perioada de glorie a Cosei Nostra din anii cincizeci și șaizeci la 
umbra desuetă și înșelătoare de astăzi. Diferite audieri la 
nivelul Senatului și Congresului. Schimbarea punctului de 
interes al FBl-ului de la Pericolul Roșu la Mafie. Tendinţa ca 
toate afacerile create de prima generaţie de imigranţi să fie 
destabilizate de a doua generaţie și ruinate de a treia. 
Bănuiala larg răspândită în rândurile americanilor obișnuiți 
(indusă în conștiința publicului de Mafie și consolidată de 
scandalul Watergate) că legile și regulile sunt pentru alţii, 
pentru fraieri. Profiturile și mai mari obţinute prin înfiinţarea 
de corporaţii „legale” ce primeau contracte fură licitaţie de la 
puternicii lor prieteni din guvern. Și, în primul rând, Mafia a 
fost îngenuncheată de legea RICOS%, care a lăsat la îndemâna 
procurorilor de peste tot posibilitatea de a folosi acuzaţia de 
„infracţiune de tip mafiot” și care avusese ca rezultat lungi 
sentinţe pentru mafioţi și sentimentul, în multe colţuri din 
lumea interlopă americană, că omerta devenea din ce în ce 
mai puţin respectată. 

Aceste lucruri erau extrem de importante, desigur, însă 
izvorau toate dintr-o sursă comună, singura și cea mai 
devastatoare lovitură pe care o primise crima organizată din 
America: comanda, făcută cu mai puţin de o lună înaintea 


80 The Racketeer Influenced and Corrupt Organizations Act (1961-1968), 
cunoscută sub numele RICO Act, permitea procurorilor să acuze o 
persoană sau un grup de infracțiuni de tip mafiot, într-un interval de zece 
ani. (n.tr.) 

428 


primei întâlniri a tuturor Familiilor într-un conac acoperit cu 
șindrilă albă din nordul statului New York, pentru două duzini 
de mese de arțar făcute la comandă. 

Dacă, să spunem, nu făceau altceva decât să cumpere, să 
fure sau chiar să închirieze acele mese, lacul aplicat n-ar mai 
fi fost atât de proaspăt. Vaporii emanaţi nu i-ar fi obligat pe 
cei de-acolo să deschidă ferestrele. Aroma porcului pus la 
prăjit n-ar fi urmat să intre pe geam și să plutească toată 
după-amiaza, iar magia sa suculentă n-avea să-și facă treaba. 
Donii și toţi acei consigliere care-i însoțeau n-ar mai fi zăbovit 
atâta timp. N-ar mai fi programat niciodată întâlniri viitoare 
ale capilor tuturor Familiilor. 

Chiar dacă mesele ar fi fost făcute la comandă pe ultima 
sută de metri iar tâmplarul-șef ar fi fost oricine altcineva 
decât domnul Floyd Kirby, noi am fi trăit cu toţii într-o 
Americă foarte diferită. Și asta nu numai din cauza faptului că 
un alt tâmplar ar fi putut folosi o marcă de lac mai puţin 
nocivă, ci și din cauza faptului că domnul Kirby era căsătorit 
cu verișoara unui polițist din forțele de poliţie ale statului New 
York. Cu ocazia acelui Crăciun, acest poliţist aflase despre 
toate mesele alea și despre cei care se credea că aveau să le 
folosească. Polițistul știa că proprietarul companiei de 
fabricare a berii care locuia acolo era suspectat că ar avea 
poliţia locală la cheremul său. Polițistul și partenerul lui 
vorbiseră cu mai mulţi locuitori din zonă, însă niciunul nu 
văzuse ceva neobișnuit, sau cel puţin așa spuseseră. 

Polițistul își propusese să ţină sub observaţie lucrurile, însă 
cine știe dacă acesta chiar ar fi făcut-o dacă n-ar fi fost 
proaspăt divorțat, iar femeia care trăia în rulota ruginită de 
lângă drumul care ducea la conac n-ar fi fost atât de 
prietenoasă. Incepuseră să iasă împreună. Până în momentul 
în care Familiile s-au întrunit a doua oară, erau deja căsătoriţi. 
Ea se mutase din rulotă, însă o păstraseră, căci ea era și 
proprietara pământului respectiv. Planificaseră ca într-o bună 
zi să construiască o căsuță drăguță acolo. S-a întâmplat ca ei 
să fie acolo, de fapt, să facă dragoste în rulotă, de dragul 


429 


vremurilor de altădată, când mulţimea de Cadillacuri și de 
Lincolnuri a început să se scurgă cu zgomot asurzitor pe 
drumul pietruit, pe lângă rulotă. 

Încă o dată: pentru a-ţi consolida puterea, uneori e necesar 
să-i ai sub control pe cei mai puţin puternici. Polițistul le-a 
strecurat bancnote de zece dolari recepţionerilor de la 
motelurile din zonă, cu instrucţiuni de a-i da de veste dacă 
aveau să înregistreze o creștere a rezervărilor din partea unor 
persoane din afara statului, cu nume italienești (știa câte 
ceva și despre etnia italiană). In anul ce urmase primise 
destule înștiințări și informaţii în avans pentru a pune la cale 
o întreagă operaţiune. 

A fost cât pe ce să n-aibă loc. Comandantul n-a considerat 
că ancheta sa era atât de bună încât să merite să aloce alte 
persoane pentru asta decât polițistul și partenerul său. 
Nimeni din cadrul FBl-ului nu-i răspundea la telefon. Intr-un 
ultim efort, a contactat Oficiul de Alcool, Tutun și Arme de Foc 
(ATF). Bărbatul cu care a vorbit era tânăr și foarte entuziast. 
În plus, polițistul a mai dat câteva telefoane, din proprie 
iniţiativă, anumitor reporteri. A doua zi, el și partenerul său 
stăteau în vechea rulotă a soţiei sale, cu binoclurile la 
îndemână. Douăzeci de agenţi ATF erau gata de acţiune în 
mașinile lor gri marca Chevrolet într-o parcare destinată 
camioanelor din afara autostrăzii, așteptând să fie chemați. In 
mașinile închiriate din spatele celor guvernamentale se aflau 
presa, un pluton de fotografi și jurnaliști, și chiar și un tip de 
la un post de radio din Albany. 

Ceea ce s-a întâmplat în continuare a ţinut prima pagină a 
fiecărui ziar important din America și a apărut și pe coperta 
revistei Life. Chiar și mulţi ani mai târziu, majoritatea 
cititorilor aveau să recunoască imaginea: raidul asupra 
conacului alb și bărbaţii de șaptezeci și ceva de ani 
împrăștiindu-se care încotro când îi văzuseră venind. 

Fotografiile sunt faimoase: oameni greoi în costume de 
mătase și cu pălării albe târându-și fundurile prin pădure. 
Grasul de Rico Tattaglia și chiar și mai grasul Paulie Fortunate 


430 


fiind încătușaţi în timp ce un porc pe jumătate ciopârțit se 
învârtea la protap în spatele lor. Agenţii ATF ghemuiţi în 
spatele baricadelor la un baraj de poliţie de pe drumul acela 
încadrat de copaci, cu armele scoase din teacă, în timp ce 
Donii din Detroit, Tampa și Kansas City își făceau apariţia 
ieșind din mașinile lor (blindate, după cum avea să afle 
publicul fascinat). Polițistul, rânjind de parcă tocmai prinsese 
cel mai mare pește din lac, în timp ce bărbatul de lângă el - 
Ignazio Pignatelli, cunoscut drept Jackie Ping-Pong (poreclele 
astea! Doamne, cât de mult îi plăceau publicului poreclele!) - 
își acoperea faţa mare și rotundă cu ambele mâini. 

Bărbaţii au fost duși la cea mai apropiată cazarmă a poliţiei 
statale și au fost acuzaţi - de ce? Asta s-a dovedit a fi o 
problemă, întâlnirea aia a lor de la conac nu părea lucra curat, 
însă asta nu constituia o infracţiune în sine. „Putem afirma cu 
siguranţă, declara un agent ATF unui ziar din New York, că toţi 
italienii ăia în costume scumpe n-au venit din toată ţara doar 
ca să frigă un porc.” Însă pentru ce veniseră ei aici? Nimeni 
cu excepţia împricinaţilor n-avea nicio idee, iar aceștia nu 
vorbeau. 

Avocaţi eminenți și-au făcut rapid apariţia (inclusiv un fost 
asistent al procurorului general al Statelor Unite, partenerul 
principal a ceea ce era atunci cea mai mare firmă de 
avocatură din Philadelphia și cândva congresmenul de 
Nevada Thomas F. Hagen). Aceștia au fost destul de buni 
încât să sublinieze garantarea dreptului la libera întrunire a 
persoanelor de câtre Constituţia SUA. Cei reţinuţi au invocat 
dreptul garantat în mod constituţional de a nu depune 
mărturie împotriva lor înșiși. Drept consecință, câţiva au fost 
acuzaţi de obstrucţionarea justiţiei - acuzaţii la care, fără 
nicio exagerare, s-a renunţat pe fundalul hohotelor de râs din 
instanţă. În ciuda eforturilor procurorilor de stat și a celor 
federali, singurul rezultat direct al raidului a fost deportarea în 
Sicilia a trei dintre cei reţinuţi, inclusiv unul, Salvatore 
Narducci din Cleveland, care trăise în America de mic copil, 
mai bine de șaizeci de ani. Acesta a susţinut că era surprins 


431 


că nu devenise cetățean american. 

Rezultatele indirecte însă au fost câtă frunză și iarbă. Când 
ziarele cu relatările legate de raid au ajuns pe verandele 
caselor de pe Main Street, SUA, a fost prima dată când mulţi 
au auzit cuvintele „Mafia” și „La Cosa Nostra”. Poveștile 
făceau speculaţii cu privire la existența unui sindicat 
internaţional al crimei, care până acum păruse de 
neconceput. Multe dintre titluri foloseau acel cuvânt: 
„sindicat”. Nu era un cuvânt care să sune bine în urechile 
publicului american. Suna vag a ceva legat de matematică, 
iar America nu era deloc un ţinut al matematicienilor. 

Protestul zgomotos al publicului a izbucnit: „Cine sunt 
oamenii ăștia?” 

Înainte de raid, polițiști obosiţi, căpitani de poliţie din 
diferite districte, politicieni recunoscători și îndatoraţi, precum 
și jurnaliști de la revistele gen Manhunt și Thrilling Detective 
știau cu toţii mult mai multe decât FBl-ul despre cei de la 
conacul alb, și despre uomini rispettati! care lucrau pentru 
acei oameni, și despre puzderia de tipi duri, mai puţini 
importanţi, care acționau pe străzi în slujba acestor oameni. 

Perioada aceea era pe cale să ia sfârșit. 

Astăzi, douăzeci și trei dintre acele mese drăguțe, aproape 
indestructibile din arțar sunt împachetate și stivuite într-un 
depozit dintr-o locaţie ţinută secretă din sau de lângă 
districtul Columbia. De drept, cea de-a douăzeci și patra masă 
trebuia să constituie un exponat permanent în Muzeul 
Smithsonian. „Această masă, ar fi scris pe tăblița de 
prezentare, a ajutat la punerea în aplicare a singurei și celei 
mai devastatoare lovituri cu care s-a confruntat vreodată 
crima organizată din America.” Cu un cap de porc deasupra, 
alături de macheta la scară redusă a rulotei aceleia ruginite. 

În loc de asta, masa a fost trimisă de la o casă albă la alta. 
Din 1961, este folosită în mod constant în Biroul Oval sau în 
vecinătatea acestuia. 


51 Oameni respectabili. (în italiană, în original) 
432 


Tom Hagen nu se năpusti direct acolo, desigur. Nu făcu 
decât să se uite în direcţia aia. Când detectivii îl întrebară 
cum se face că cineva care locuiește în Nevada ajunsese atât 
de rapid în acel loc, Hagen le spuse că se afla deja în New 
York, că mergea des acolo, ceea ce era adevărat. 

Hagen era printre cei mai tineri de acolo. Merse până la 
baza dealului, apoi de-a lungul unui râu îngust ce șerpuia 
printre pietre și stânci, până ajunse în oraș. Intră într-un mic 
restaurant. Nimeni nu căuta pe cineva care să arate ca Tom 
Hagen, iar mașina cu care venise aici, acum parcată în 
spatele conacului, era înregistrată pe numele unei persoane 
decedate. Se așeză într-un separeu și, stăpân pe sine, servi 
prânzul. După care se duse la Woolworth's, își cumpără o 
valiză și se interesă cum să ajungă la tribunalul regional. Era 
în următorul oraș de dincolo de râu. Se întoarse pe jos până la 
restaurant și chemă un taxi. Cu geamantanul în mână 
asemenea unui călător obișnuit care nu se făcea remarcat, 
Hagen se cază la un hotel din orășelul de reședință al 
districtului. Se duse la frizeria din apropierea tribunalului. Cât 
stătu pe scaunul frizerului, Hagen află în linii mari ce se 
întâmplase. Sună la serviciul telefonic din Las Vegas. Se 
întoarse la hotel și trase un pui de somn. Peste câteva ore, fu 
trezit de telefon. Era Rocco Lampone, care suna din Tahoe. 
Hagen luă un taxi până la cel mai apropiat sediu al poliţiei 
statale. Michael nu fusese printre cei arestaţi, însă, într-un 
gest de bunăvoință, Hagen asigură asistenţă juridică pentru 
câţiva prieteni ai Familiei. 

In 1959, sub jurământ și în faţa unui subcomitet al 
Senatului SUA, Michael Corleone depuse mărturie că nu 
fusese la acel conac. Negă c-ar fi fost printre cei care 
scăpaseră de ceea ce fusese, fără doar și poate, o acţiune 
ilegală a poliţiei. 

Ca să fim corecţi, Michael Corleone spunea adevărul. 

El și Hagen veniseră cu mașini separate din diferite motive 
de securitate (deși chiar aveau acea poliţă de asigurare 
învechită, care în faţa raidului poliţiei se dovedise lipsită de 


433 


valoare, și anume deținerea unui ostatic din rândurile familiei 
Bocchicchio într-un bordel din deșert). Dacă Michael ar fi fost 
la fel de punctual ca tatăl său, în mod sigur ar fi fost printre 
cei care, fără să le pese de demnitatea lor, o rupseseră la 
fugă pe dealuri. Da, e-adevărat că scăpase din situaţii mult 
mai grele și mai îngrijorătoare, atunci când, prin aerul înţesat 
de gloanţe, de bombe și de șrapnele ale japonezilor, alergase 
ca dus de vânt. Însă asta fusese cu o mulţime de ani în urmă 
și o sută de mii de ţigări mai puţin. Cine știe dacă ar fi putut 
fugi suficient de repede și de departe ca să evite capturarea? 

N-a fost nevoit să afle răspunsul la această întrebare - 
numai datorită faptului că, așa cum se întâmpla de obicei, a 
întârziat atât de mult, încât începuseră întrunirea fără el. 

Cu o sutime de secundă înainte ca Michael să acţioneze 
semnalizarea pentru a intra pe strada acoperită cu pietriș, 
surprinse cu privirea ceva galben în tufișuri, la o distanţă nu 
prea mare de rulota aia ruginită. Își puse mâna stângă la loc 
pe volan și continuă să meargă înainte. Trecu de strada pe 
care voise să intre și apoi viră. În oglinda retrovizoare văzu 
doi bărbaţi - niște polițiști - care târau niște baricade galbene 
din tufișuri. 

Mașina pe care o folosea erau un Dodge albastru, vechi de 
câţiva ani, echipat cu o antenă specială ca aia utilizată de 
obicei de poliție (Al Neri fusese polițist; atât mașina aia 
banală, cât și antena fuseseră ideea lui). Michael găsi 
frecvenţa folosită de agenţii ATF. 

Lovi volanul de câteva ori cu forță, cât putu de tare, și lăsă 
să-i scape un urlet chinuit. 

Asta se presupunea că ar fi fost ultima apariţie a lui Michael 
la o întrunire a comitetului sau la o întrunire a tuturor 
Familiilor. Işi planificase să-și negocieze retragerea. După 
asta, o dată ce termina afacerea din Cuba, avea să fie un om 
de afaceri complet legal. Mai lovi o dată volanul. 

„Calmează-te, își zise el. Gândește.” 

Işi aprinse o ţigară. Se lăsă pe spate în scaun, forțându-se 
să respire lung și regulat, ascultând cum se derula raidul de 


434 


care scăpase ca prin urechile acului. Era zgomotul unei lumi 
ce lua sfârșit. Despre Pearl Harbor aflase tot de la radio. 

Michael Corleone n-avea nicio idee unde ducea drumul ăsta 
îngust, întortocheat. Soarele era chiar deasupra capului, astfel 
că nu putea nici măcar spune în ce direcție mergea. Cu toate 
astea, continuă să conducă, respectând cu scrupulozitate 
prevederile codului rutier și uitându-se permanent după 
semnele de circulaţie. Ce șanse avea? În mod sigur, al 
dracului de sigur, nu putea să întoarcă și să o ia înapoi pe- 
acolo pe unde venise. 


Fredo Corleone nu se trezise gândindu-se: „Asta-i ziua în 
care îmi voi trăda fratele”. Nici nu-i trecuse prin cap să facă 
asta, și, așa cum prezisese Nick Geraci, Fredo nu 
conștientizase ce făcuse nici măcar după ce-și pecetluise 
soarta prin fapta sa. În loc de asta, pentru el, ziua începuse 
atunci când, în apartamentul de la Château Marmont, Deanna 
Dunn ieșise de la duș și, duhnind în continuare din cauza 
ginului băut noaptea trecută, se băgase în pat lângă soțul ei 
care încă dormea. 

— Haide, iubitule, toarse ea ca o pisică, încercând să-i lege 
încheietura mâinii de stâlpul tăbliei patului cu un prosopel. 

Fredo își trase mâna, eliberând-o din strânsoare. 

— Ce faci? 

— Fii băiat cuminte, spuse ea. 

— Cât e ceasul? Am dormit o oră, cel mult. 

Ea se încruntă și aruncă prosopul deoparte. 

— Nu vrei să am chef de făcut dragoste chiar în prima zi de 
muncă, alături de un nou partener de film, nu-i așa? 

El știa dintr-o sursă de încredere - Wally Morgan, care chiar 
știa - că partenerul Deannei nu era genul de bărbat care să 
vrea s-o atingă nici măcar cu un deget. 

În ciuda acestui fapt, Fredo îi dădu ceea ce ea-și dorea. 

— Încearcă să faci mai mult decât acest du-te-vino, spuse 
ea. 

El era deasupra. 


435 


— Astea nu-s chiar vorbele pe care ar vrea să le audă 
cineva într-un asemenea moment. Încercă să se miște puţin 
într-o parte și-n alta, sau ce naiba voia ea să-i facă. Nu în 
miezul problemei. 

— Vrei să mă întorc pe burtă? 

Înainte să-i poată răspunde, ea se întorsese deja. Și ăsta 
era modul în care acţiona ea în toate cele. 

— Totuși, nu mi-o trage în fund! 

Stătea în patru labe. 

— Nu dimineaţa la prima oră. 

— N-aveam de gând s-o fac, îi replică el, Doamne 
Dumnezeule! 

De ce se încăpăţâna să aducă asta în discuţie? Până și cu 
Wally Morgan, Fredo de obicei se rezuma la o felaţie. Noaptea 
trecută, de exemplu, asta fusese ceea ce făcuseră. Fredo își 
pierdu erecţia. Se aruncă pe saltea, dezgustat. 

— Nu mai fi așa, îi spuse ea, întinzându-se să-i atingă scula. 
Nu-i nimic. 

Fredo îi dădu peste mână. 

— Pentru mine e ceva. 

— Bei prea mult, atâta tot, spuse ea. 

— Cine vorbește! continuă el. 

Stăteau unul lângă celălalt, întinși, uitându-se la imaginea 
lor reflectată în oglinda pentru care ea plătise la hotel să fie 
instalată pe tavan. După o vreme, Deanna luă problema în 
propriile mâini. Era neîndurătoare cu ea însăși și nu se menaja 
deloc. Fredo își aprinsese o ţigară și se uita. Ideea în sine era 
obscenă și-l excita. Încercă să-și mute privirea de la bărbatul 
cu burtă și cu o chelie din ce în ce mai mare ce se zărea în 
oglindă, al cărui penis bleg zăcea pleoștit și fără rost pe 
coapsă. Deanna își propti picioarele în pat, își ridică fundul și-i 
oferi un spectacol pe cinste arcuindu-și coapsele și ajungând 
la orgasm. Era ca și cum s-ar fi uitat la un program TV despre 
natură. La sfârșit, îl sărută. El se întoarse cu spatele. 
Rămaseră acolo întinși, cufundați în tăcere. 

— Fredo, îi spuse ea în cele din urmă. Puiule. Vreau să știi 


436 


că eu știu. Am știut întotdeauna. 

— Ce-ai știut? 

Fredo cobori din pat și se duse să urineze. Ştia foarte bine 
la ce se referea ea. Il cuprinse furia. 

— Ăsta-i Hollywoodul. Așa-i în lumea asta a showbizului, 
știi? O mulţime de oameni sunt căsătoriţi ca paravan pentru... 
ei bine, aia. E-n regulă. Nu cer decât un loc cald unde să vin 
noaptea - o spuse intenţionat la mișto - și poate niște lucruri 
drăguţe de care să am parte o dată la... 

— Despre ce mama dracului vorbești? 

— Nimic. Oftă. Nu-ţi mai bate capul! 

Fredo se spălă pe mâini și rămase în cadrul ușii de la baie. 

— Vreau să știu. 

Își ridică pumnul și lovi ușor cadrul ușii. 

— Spune-mi! 

— Ce-o să faci? Ai de gând să mă lovești? Să împuști alt 
căţeluș? Îţi spun că înţeleg cum ești. Nu știu dacă „a ierta” 
este cuvântul potrivit, însă... 

— Pentru ce să mă ierţi? 

Putea s-o arunce pe geam. Era o curvă beţivă cu o carieră 
în declin. Oamenii de genul ăsta se aruncă pe geam în fiecare 
zi. 

— Pe bune, spuse ea. Nu-ţi mai bate capul. Îmi pare rău că 
am adus vorba despre asta. 

Frații săi ar fi rupt-o în bătaie. Fredo știa asta. Ei îl 
considerau slab. Toată lumea credea asta, însă nu era așa. 
Era puternic. Îi trebuia putere ca să n-o arunce pe fereastră 
sau să n-o bată. Fredo își păstră calmul și comandă ceva în 
cameră. Când veni micul dejun, nu-i trânti neveste-sii 
grepfrutul în faţă. Își mâncă portia cu calm și aşteptă ca ea să 
plece. 

Imediat ce n-o mai auzi, își aruncă paharul cu suc de 
portocale în ușă. 

Apucă lampa de birou și o izbi cu baza de fier de ecranul 
televizorului. Azvărli cu o scrumieră verde în șirul de sticle cu 
băuturi alcoolice din spatele barului. Işi scoase cuțitul și, fără 


437 


să se grăbească, spintecă fotoliile, canapeaua, patul, pernele 
și chiar și draperiile. 

Continuă, făcând o grămadă de găuri în pereți. 

Fără niciun motiv, singurele lucruri din apartament de care 
avu grijă să nu se atingă rămaseră hainele și bijuteriile 
Deannei. Și propriile haine. In rest, distruse tot ce se putea 
distruge. Oamenii trebuie să-l fi auzit, însă nu veni nimeni să-l 
oprească. 

La final, își scoase pistolul. Un rahat de duzină, nimic care 
să se compare cu colturile acelea. Se duse la baie și trase un 
glonț în bideu - nu înţelesese niciodată cum se folosește sau 
de ce era numai pentru femei. Cine dracu' voia să plătească 
preţuri ca astea de-aici și să se mai simtă și prost? Un ciob din 
porțelan îi sări în obraz, rănindu-l, însă el nici nu simţi. 

Se privi în oglinda de la baie. Trase un glonț în imaginea 
reflectată a capului său chel. După care trase și în oglinda de 
deasupra patului. 

Ploaia de cioburi fu spectaculoasă. Toată viaţa sa până 
acum fusese o înșiruire de patruzeci și trei de ani de 
ghinioane, așa că încă șapte, paisprezece ani de ghinioane ce 
mai contau? _ 

Fredo se uită la ceas. Intreaga zi trecuse pe lângă el. 

Trebuia să se întâlnească cu Jules Segal și cu niște posibili 
investitori la clubul lui Gussie Cicero într-o oră. Fredo sună la 
recepţie și le spuse că nevastă-sa avusese un adevărat 
dezmăţ noaptea trecută. 

— Dacă aţi vrea să trimiteţi pe cineva sus să vadă care sunt 
pagubele, spuse el. Treceţi totul în contul meu. 

Recepţionerul îl întrebă pe Fredo dacă auzise focuri de 
armă. 

— Oh, alea, răspunse Fredo. M-am uitat la un western la TV, 
cu sonorul dat la maximum. 

Inchise telefonul. li dădu un șut televizorului deja făcut praf. 
Se duse în baia inundată și închise apa de la toaletă. Se uită 
în jur prin apartament. O mizerie de nedescris, însă, în 
definitiv, tot ceea ce irosise prin asta era ziua în sine. Își 


438 


petrecuse cei patruzeci și trei de ani în mizeria în care-și 
transformase viaţa. Işi înșfacă smochingul și pantofii Mary 
Jane. Putea să se îmbrace la localul lui Cicero. 


După două bisuri, J.J}. White Jr., părăsi scena, ud fleașcă de 
transpiraţie, în mijlocul aplauzelor și al ovaţiilor. Fredo și Jules 
Segal stăteau la o masă din faţă, alături de doi avocaţi din 
Beverly Hills, Jacob Lawrence și Allen Barclay - prieteni ai lui 
Segal și, de asemenea, proprietarii trecuţi în acte ai unui 
cazinou din Vegas care în realitate îi aparţinea lui Vincent 
Forlenza. Fredo aranjase ca două tinere starlete splendide să 
le fie partenere celor doi avocaţi căsătoriți. Partenera lui 
Segal era Lucy Mancini, cea care fusese goumada“ lui Sonny 
Corleone. Toate doamnele se duseseră la toaletă, vezi 
Doamne pentru a-și pudra nasul. 

Figaro și Capra stăteau la masa alăturată împreună cu 
partenerele lor, păzindu-i spatele lui Fredo. 

— Fii atent, doctore, spuse Fredo, așezându-se. Am o 
teorie... 

— Știu ce-ai de gând să spui, replică Segal. J.J. Este mai bun 
când e solo și nu-l pupă-n fund pe Johnny Fontane cu toate 
chestiile alea cu Unchiul Tom. 

— Teoria mea, spuse Lawrence, este că evreii sunt cei mai 
buni din domeniu. Avem chestia asta în sânge. 

Asta îi făcu pe Barclay și pe Segal să izbucnească în râs. 
White, un negrotei, se însurase cu o evreică și se convertise. 
Lawrence, Barclay și Segal erau cu toţii născuţi evrei, deși 
avocaţii își schimbaseră numele. 

Fredo se încruntă. 

— J.J. Este minunat, însă nu vorbesc despre asta, spuse el. 
Vorbesc despre posibila noastră înțelegere de afaceri în New 
Jersey. Teoria mea este că șmecheria prin care poţi determina 
pe cineva să facă un lucru anume e să-l lași să creadă că a 
fost ideea lui. 

— Acum ţi-ai dat seama de asta? întrebă Segal. Câţi ani ai? 


82 Amantă, termen folosit în special în rândul mafioţilor. (n.red.) 
439 


Acum câţiva ani, părul acestuia fusese cărunt. Acum era de 
culoarea ciocolatei cu lapte. Faţa sa bronzată avea o tentă 
ceva mai deschisă. 

Fredo se forţă să zâmbească. 

— Ideea este că aș putea manevra lucrurile astfel încât să 
vă fac să credeţi că voi ați fost cei care s-au gândit la chestia 
asta cu cimitirul, însă nu-mi stă în fire. Nu încerc să vă 
conving de nimic. Nu vreți să vă implicaţi încă de la început în 
asta? Credeţi-mă, cunosc o sută de persoane care vor accepta 
s-o facă. Insă, Jules, m-ai scăpat dintr-o grămadă de situaţii, 
când eram la ananghie din cauza femeilor; atâta lucru 
puteam să fac și eu pentru tine. Și pentru voi, prieteni buni. 
Prietenii lui Jules sunt și prietenii mei. Sunt prieten și cu 
prietenii voștri din Cleveland. Eu și Nick Geraci, probabil că-l 
cunoașteți, suntem așa. Ca unul. Când o să vină vremea, o să 
intre și el în asta, credeți-mă. lar Evreul? întrebă el, referindu- 
se la Forlenza. Suntem prieteni apropiați. 

In realitate, Fredo nu dăduse niciodată ochii cu el. 

— Ca să n-o mai lungim, asta a fost ideea mea, e clar? 
Lăsaţi mândria deoparte, și-o să vedeţi că, dacă vă băgaţi în 
asta, o să facem cu toţii avere. 

Capra își îngropă capul în părul partenerei sale. Engleza lui 
era mult prea proastă ca să înţeleagă ce se întâmpla la masa 
alăturată. Figaro, pe de altă parte, era șocat de faptul că 
Fredo avea să apeleze la unii din afară pentru bani - deși 
Geraci îi spusese că probabil asta avea să se întâmple. Figaro 
fusese în trecut frizerul lui Geraci; omul său de legătură cu 
Familia fusese Tessio (un alt client de-al său). Cu cât Figaro 
petrecea mai mult timp în Nevada și în California, cu-atât era 
mai convins că fiii lui Vito năruiau totul. Baza puterii Familiei 
era New Yorkul - acolo unde Figaro se născuse și unde 
rămăseseră loialitatea și devotamentul său. El era, fără 
rezerve, omul lui Nick Geraci. 

Privirea lui Gussie Cicero o întâlni pe-a lui Figaro, deși 
acesta era în celălalt colț al încăperii. Figaro dădu din cap 
aprobator. Gussie se duse să le spună lui Mortie Whiteshoes și 


440 


lui Johnny Ola că aveau cale deschisă pentru a-l face pe Fredo 
să-i ajute ca șeful lor și Michael să ajungă la un fel de 
negocieri de pe urma cărora să beneficieze amândoi. Din câte 
știa Gussie, el însuși nu făcea decât un serviciu nevinovat, iar 
Figaro avea să confirme că Fredo vorbea despre orice mama 
naibii trebuia să vorbească. Din câte știa Gussie Cicero, ideea 
de a-i pune pe Ola și pe Whiteshoes în contact cu Fredo 
Corleone - indiferent de motiv - venise din partea lui Jackie 
Ping-Pong. Din câte știa Ping-Pong, asta era ideea lui Louie 
Russo. Din câte știa Russo, era ideea lui Vincent Evreul. 

— S-ar putea să fie o idee bună, Fredo, spuse Segal. Insă 
ideile bune sunt pentru fraieri. 

Fredo ridică ușor capul. 

— O idee are valoare, spuse Segal, dacă știi ce să faci cu 
ea. 

Asta era o dovadă mare de lipsă de respect, greu de înghiţit 
din partea unui evreu extrem de enervant, care-și dădea prea 
multă importanţă, deși nu și-ar mai fi redobândit vreodată 
licenţa de liberă practică dacă familia Corleone nu i-ar fi făcut 
șefului comisiei de reevaluare o ofertă pe care acesta nu o 
putuse refuza. 

— Știu, spuse Fredo, aproape în șoaptă, copiind în mod 
intenţionat felul în care taică-său și frate-său izbuteau acest 
lucru atât de natural, ce să fac cu ideea asta. 

Oamenii de la masă nu se arătară deloc intimidați. 

— Poate că așa e, spuse Lawrence, însă am studiat 
problema în cele mai mici detalii. Hotărârile oficiale o să fie 
aproape imposibil de adoptat. Și, chiar dacă o s-o faci, 
proprietarii cimitirelor existente și cei care au afaceri legate 
de acestea o să facă tot posibilul să obţină schimbarea 
oricărei legi noi. Nu știu cum au fost făcute lucrurile astea în 
San Francisco, însă nu mai contează. Vorbim despre alt stat, 
într-un alt secol. În zilele noastre, trebuie să te îngrijorezi din 
pricina celor ca Allen și ca mine. Avocaţii. Dacă vrei să-i dai 
înainte cu asta, crede-mă, o să fie o grămadă de... care-i 
expresia pe care o folosiţi voi, ăștia? O grămadă de buzunare 


441 


de uns. 

— „Moi ăștia”? întrebă Fredo. 

Lawrence ridică din umeri. Femeile își croiau drum înapoi la 
masă. 

— Mai sunt și alte probleme, spuse Segal. Spune-i tu, Allen! 

— Cimitirele, interveni Barclay, trebuie să poată fi 
menținute până la final numai cu banii proveniţi dintr-un 
anumit depozit. Cu alte cuvinte, va trebui să vă încercați 
norocul, ceea ce, din câte știu despre afacerile 
dumneavoastră, nu cred c-aţi vrea să faceţi. De asemenea, să 
nu mă înțelegeţi în mod greșit, domnule Corleone, însă banii 
trebuie să fie atât de curaţi, încât să poţi mânca de pe ei. 

— Nu-ţi bate capul cu asta, spuse Fredo. 

Nu-i venea să creadă că tipii ăștia aveau de gând să 
continue să vorbească despre asta în faţa partenerelor lor. 

— M-am ocupat deja de toate astea. 

Deși nu era așa. 

Femeile se așezară pe scaune și-și sărutară partenerii. 

— Și nici măcar n-am adus în discuţie toate problemele cu 
care o să te confrunţi, spuse Lawrence, încercănd să 
transportaţi milioanele alea de morţi peste granițele statului. 
Sau imposibilitatea de a dobândi orice fel de monopol asupra 
acestei afaceri în New Jersey. 

— „Morţi!” repetă Lucy Mancini. 

Fredo le aruncă o privire celorlalţi, care avură destulă minte 
cât să nu înceapă să explice despre ce era vorba. Celelalte 
femei își întoarseră privirea. Lucy se înroși la față, ajungând 
chiar mai roșie decât cocteilul ei Singapore Sling. Avusese 
suficient de-a face cu chestii de genul ăsta, astfel încât să nu 
facă vreo gafă, și era conștientă de asta. 

Segal își puse un braţ pe după gâtul lui Fredo și-l bătu ușor 
pe umăr. 

— Dintre toate metodele de îmbogăţire rapidă, îi spuse 
Segal, asta-i cea mai proastă de care am auzit vreodată. 

Segal își întinse mâna spre prietenii săi, iar ei îi spuseră lui 
Fredo că Segal avea dreptate. 


442 


Fredo se ridică în picioare. Îi ceru chelneriţei să le mai 
aducă un rând de băuturi. 

— Doamnelor, spuse el, vă rog să mă scuzați. 

Făcu în așa fel încât să pară că pur și simplu se ducea să se 
ușureze, însă n-avea nicio intenţie să se mai întoarcă la masă. 
Era o modalitate bună de a scăpa de bodyguarzi și de a-și 
face de cap toată noaptea în oraș. 

De partea cealaltă a încăperii, Johnny Ola - sicilianul din 
grupul lui Hyman Roth - se ridică și-l urmă cu discreţie, la o 
oarecare distanţă, până la toaleta bărbaților. 

„Poate că, își zise Fredo, pur și simplu o să mă duc acasă.” 
Dar unde era asta? Acasă? Își petrecuse marea majoritate a 
ultimilor doisprezece ani în camere de hotel. Tatăl său era 
mort. Mama sa era în Tahoe, acolo unde avea și Fredo o casă. 
Însă acolo nu era acasă. Aia era o simplă cabană la ţară. O 
cabană de pescuit. Fredo Corleone era un băiat de oraș; nici 
măcar în Vegas nu se simţea în largul lui, darămite în Tahoe. 
Sufocant. 

Îl văzu pe Gussie Cicero și-i strecură o bancnotă de o mie 
de dolari. Pentru nota de plată. Gussie îi spuse lui Fredo că nu 
voia banii lui. 

— Bine, atunci cumpără-i soţiei niște flori sau ceva, insistă 
Fredo. Sau pune-o mâine la slujbă în vasul cu donaţii. 

— Slujba de mâine! zise Gussie, băgând mia de dolari în 
buzunar. Mă faci să râd. 

La pisoar, se întrebă cum ar reacţiona Deanna dacă s-ar 
întoarce în camera aia distrusă înaintea lui. Gândul ăsta îi 
dădu fiori. 

Deși poate că nu era decât din cauză că urina. 

Fredo își închise fermoarul, se întoarse și se lovi de Johnny 
Ola atât de puternic, încât pălăria lui Ola îi zbură de pe cap, 
iar Fredo căzu în fund. Îngrijitorul de la toaleta bărbaţilor se 
repezi să-l ajute, însă Ola își cerea deja scuze și-l ajuta pe 
Fredo să se ridice în picioare. 

— Eu am făcut asta? întrebă Ola, arătând cu degetul 
obrazul zgâriat al lui Fredo. 


443 


Fredo clătină din cap. 

— M-am tăiat singur când m-am bărbierit. 

— Sunteţi Frederico Corleone, nu-i așa? îl întrebă Johnny 
Ola, oferindu-i mâna ca ajutor. Avem niște prieteni comuni. 
Speram să dau peste dumneavoastră. Însă nu mă aşteptam 
să fie chiar la propriu. Zâmbi. Ar trebui să stăm de vorbă. Cât 
de repede posibil. 

Deanna, fără îndoială, era deja acolo și văzuse tot 
dezastrul. 

Dacă Fredo n-ar fi fost îngrozit la gândul că trebuia să se 
ducă să se confrunte cu ce lăsase în urmă, poate că viaţa i-ar 
fi fost salvată. 

— Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, replică Fredo. 

Peste câteva momente, era la el în mașină, urmându-i pe 
Ola și pe Mortie Whiteshoes în drum spre Hollywood. Se opriră 
la Musso & Frank Grill. Locul era aglomerat, însă unul dintre 
acele separeuri cu scaune cu spătare înalte din mahon, 
tapiţate cu piele roșie, se deschise în mod miraculos. 

— Genul meu de local, spuse Fredo. Cele mai bune 
cocteiluri cu martini din L.A., dacă nu din toată lumea. 
Amestecate, nu agitate, ceea ce, din punctul de vedere al 
unui italian, este modul corect de a prepara o asemenea 
băutură. 

Intr-un loc cu mai puţine cocteiluri cu martini și cu mai 
puţine separeuri private, într-o zi în care i-ar fi mers mai bine 
lui Fredo decât în aceasta, cine știe ce s-ar fi putut întâmpla? 
Fredo nu se gândea la el însuși ca la un om slab, însă în mod 
sigur avea să privească înapoi la acest moment ca la unul în 
care dăduse dovadă de slăbiciune. Ola și Whiteshoes îi 
explicară că șeful lor și fratele lui Fredo erau implicaţi într-un 
fel de afacere de amploare. 

li spuseră că nu știau despre ce era vorba; nu se pomeni 
nimic despre Cuba. Ola îi spuse că Michael nu era deloc 
rezonabil în privinţa negocierilor. Într-o zi mai bună, Fredo ar fi 
putut înțelege că ăsta era un mod elegant de a spune că Roth 
voia ca Michael să moară. Singurul lucru la care se putu gândi 


444 


Fredo în acel moment fu că, atunci când venea vorba despre 
fratele lui mai mare, Michael nu era rezonabil cu privire la 
nimic. Fredo încercă să nu lase să i se citească pe faţă ceea 
ce simţea, însă nu era prea bun la asta. 

Ola îi spuse că, dacă Fredo putea să-l ajute cu câteva 
chestii - niște simple informaţii care ar putea confirma 
anumite date referitoare la poziţia și la bunurile Familiei, 
nimic deosebit, ar primi ceva în schimb. Erau dispuși să 
vorbească despre ce putea însemna asta. Un bonus în bani 
gheață, poate. Acesta fu momentul în care Whiteshoes 
interveni în discuţie și zise că o păsărică îi spusese ceva 
despre un fel de oraș al morţilor pe care Fredo plănuia să-l 
pună pe roate în New Jersey. 

— Nu știu decât ce mi-a spus prietenul meu, Jules Segal, 
zise Mortie, însă, din ce-am auzit, trebuie să recunosc că îmi 
place cum sună. 


(Din Fred Corleone Show, 23 martie 1959 ultimul episod.) 

Fred Corleone: Doamnelor și domnilor, în show-ul nostru de 
astă-seară ar fi trebuit să avem un invitat foarte special, 
însă, după cum puteți vedea, n-a fost să fie. O să avem 
totuși un invitat, adică, și am spus o prostie, lăsând să se 
înțeleagă faptul că acest invitat... Mă ia gura pe dinainte. 
Cum că acesta nu-i unul special. Chiar este. Un tip 
adevărat. Nu sunt... (Se uită în jos; îşi freacă fața cu ambele 
mâini.) Ar trebui să simplific chestia asta. Nimănui nu-i plac 
chestiile complicate. Doamna Deanna Dunn, care, după 
câte s-ar putea să știți... Ce vreau să spun este că, în ciuda 
a ceea ce a apărut în ziarul local, invitata noastră de astă- 
seară nu este doamna Deanna Dunn. (Se uită înspre culise.) 
Nu-i nevoie să spun mai multe de-atât, nu-i așa? 

Vocea directorului de producţie: (Prea încet ca să fie auzit) 

Fred Corleone: Nu, pe bune. (Revine cu fața la cameră.) Nu vă 
faceți griji, oameni buni. Neavând altceva de făcut, ca să nu 
mai amintesc că n-a fost nimic de făcut de la bun început, 
haideţi să-i urăm bun venit primului nostru invitat, iată-l 


445 


aici, pe acest actor grozav, care face acum un film cu 
domnul Johnny Fontane și cu toată echipa sa, despre 
jefuirea cazinourilor, mi-au spus ei, subiect despre care abia 
aştept să aud mai multe, așa că aplaudaţi-l pe domnul 
Robert Chadwick. 

(Aplauze înregistrate. Acesta este singurul episod în care au 
fost folosite, chiar dacă show-ul renunțase la audiența live 
cu câteva episoade mai devreme.) 

Robert Chadwick (făcând cu mâna spre audiența inexistentă): 
Vă mulțumesc tuturor. Mulţumesc, Freddie. 

Fred Corleone: Nu, eu fi mulțumesc, Bobby. Mi-ai salvat viaţa, 
venind în ultimul minut. 

Robert Chadwick: Nu-mi mai aminti de asta. Crede-mă, am 
fost cea de-a doua alegere pentru vedete de cinema mult 
mai puţin legendare decât Deanna Dunn. 

Fred Corleone: În mod evident ești ironic, și apreciez asta. Și- 
acum, vorbind serios, un tip atât de atrăgător ca tine, cu 
stofă de lider, cu un accent britanic elegant, nici prin cap 
nu-mi trece că ar fi chiar așa. În majoritatea rolurilor pe 
care le primești, ești prima alegere făcută, nu-i așa? 

Robert Chadwick: Scenariile pe care le văd au fost citite de 
atât de mulți actori, încât pe paginile lor sunt mai multe 
pete de cafea decât cuvinte. Trebuie să mărturisesc însă că- 
i mult mai bine decât să-ţi câștigi existenţa prin muncă. 

Fred Corleone: Ce? 

Robert Chadwick: Am spus că-mi câștig astfel existenţa. 

Fred Corleone: Scuză-mă. Imi pare rău. Nu făceam decât... 

Robert Chadwick: Nicio problemă. Apropo, voiam să-ţi spun că 
mi-a părut rău să aud de mama ta. Și mie mi-a murit mama 
anul trecut, așa că știu cum te simţi. Nu e ceva peste care 
să poți trece pe bune vreodată. 

Fred Corleone (încruntându-se): Ştii că fac... (închide ochii, dă 
din cap și nu se mai încruntă.) Ai dreptate. Desigur... Mersi. 

Robert Chadwick: Cu toate astea, îţi spun ceea ce cred cu- 
adevărat. O filosofie de viaţă, dacă vrei. Între pierderea 
mamei tale și... Știu că nu vrei să vorbești despre asta în 


446 


direct, însă nu vreau decât să-ți spun că-mi pare rău și de 
faptul că nu s-au rezolvat problemele între tine și soția ta. 

Fred Corleone: Mulţumesc. 

Robert Chadwick: Insă, între aceste două nenorociri, nu pot 
decât să-ți garantez că norocul tău e pe cale de a se 
schimba. 

Fred Corleone: Pe cale, bătrâne? 

Robert Chadwick (uitându-se la cameră): Așadar, doamnelor, 
așezați-vă la coadă! Tipul ăsta de lângă mine este din nou 
pe piaţa liberă! 

Fred Corleone: Asta o să mai dureze o vreme. Înainte ca... 

Robert Chadwick: Sigur. Insă are balta pește. 

Fred Corleone: Asta se tot spune. Tu ești un bărbat cu o 
căsnicie fericită, din câte aud. 

Robert Chadwick: Așa e. De fapt, împlinim șapte ani luna asta. 

Fred Corleone: Cu o fată adevărată. Cu sora guvernatorului 
Jimmy Shea, dacă nu mă înșel. 

Robert Chadwick: Chiar ea. 

Fred Corleone: Ce crezi, o să fie noul nostru președinte? 

Robert Chadwick: Margaret? 

Fred Corleone: Nu, guvernatorul Shea. Oh, am înţeles. Ce 
glumă bună! 

Robert Chadwick: Da. În mod sigur sper să fie așa. De fapt, îl 
cunosc încă din școala generală. Este un mare lider, un 
prieten pe cinste. Un erou de război, după cum s-ar putea 
să știi. A făcut niște lucruri minunate pentru New Jersey, și 
cred din tot sufletul că America are nevoie de un om ca el, 
de cineva tânăr și deștept care poate să însuflețească 
poporul și să ne ducă în era spaţială. Să nu creadă cineva c- 
o dăm în sentimentalisme, însă tu m-ai întrebat. 

Fred Corleone: Ce? Oh. Așa e. Nu, sunt de acord cu tine. 
Acesta nu-i un show politic, însă sunt american, și am și eu 
niște păreri. Opiniile exprimate de invitaţi în acest show sau 
chiar de gazda emisiunii nu sunt neapărat o gargară ieftină. 
Indiferent de cum decurge asta. Oricum, poate c-ar trebui 
să trecem la alt subiect. 


447 


Robert Chadwick: Și eu tot american sunt, bătrâne. 

Fred Corleone: Chiar ești? Credeam că... 

Robert Chadwick: Încă de când aveam doisprezece ani. 

Fred Corleone: Asta e extraordinar. Vreau să aud despre cum 
se face că tu împreună cu Fontane și cu toţi prietenii tăi - 
Gene Jordan, J.J. White Jr... 

Robert Chadwick: Morrie Streator, Buzz Fratello. 

Fred Corleone: Exact. Staţi treji toată noaptea ca să vă faceţi 
numărul pe scena unui cazinou al cărui nume nu doresc să-l 
spun chiar acum... 

Robert Chadwick: The Kasbah. 

Fred Corleone:... după care participaţi la filmări o zi întreagă? 

Robert Chadwick: Pare a fi o grămadă de treabă, lucrurile nu 
stau chiar așa. 

Fred Corleone: Și ce faci în numerele din spectacolele ţinute în 
acel club de noapte? 

Robert Chadwick (râzând): Mai nimic. 

Fred Corleone: Pe bune? 

Robert Chadwick: Nu cânt, și în mod sigur nu știu să dansez. 
Tot ceea ce fac este să mă urc pe scenă, să beau câteva 
pahare și să spun câteva glume deocheate. Te asigur că 
sunt niște glume chiar pr-o-o-o-a-a-ste. Cu toate astea, 
oamenii râd. Când te distrezi atât de bine, devine 
contagios. 

Fred Corleone: O să revenim la asta imediat, însă, înainte de a 
trece la reclame, vreau să te întreb despre filmul la care 
lucrezi acum, căci am auzit că tu împreună cu Fontane, cu 
Gino, cu Buzz, cu toți prietenii tăi... vă gândiţi să jefuiţi 
toate cazinourile din Vegas. 

Robert Chadwick: Nu-i decât un film, bătrâne. 

Fred Corleone: Nu, am înţeles asta, în mod clar, având... 

Robert Chadwick: Apropo, ai fost minunat în Ambush at 
Durango. Încă mă înfior de plăcere. 

Fred Corleone: Mulţumesc. Ce vreau să spun este că mă tot 
întreb cum o să duceţi la îndeplinire marele vostru jaf. Mă 
gândesc că fie o s-o faceți într-un fel în care n-ar merge 


448 


deloc în realitate, caz în care publicului o să i se pară 
ridicol, fie - și în asta constă întrebarea mea - aveţi un mod 
plauzibil, caz în care există riscul ca să vă copieze cineva 
metoda. 

Robert Chadwick: M-ai prins aici, nu? Ce întrebare-i asta? 

Fred Corleone (ridicând din umeri): Cred că-i un punct de 
vedere pertinent. 

Robert Chadwick: Vrei să-ţi spun cum o facem? Cum o fac ei? 
În film? 

Fred Corleone: Da. Chiar ar fi interesant. 

Robert Chadwick: Ar fi. Însă atunci cine s-ar mai duce să vadă 
filmul? 

Fred Corleone: O mulţime de oameni o să vrea să vadă un 
astfel de film. Ce să mai zic, oameni buni, vreţi să auziți 
cum își vor duce la bun sfârșit chestia aia a lor? 7â/hăria 
aia, cred că e cuvântul potrivit. Ce ziceți? 

(Aplauze înregistrate) 

Robert Chadwick: Hai că ești simpatic! Problema este, Freddie 
- și voi, oameni buni care vă uitaţi la noi, problema este că 
aș putea să-ţi spun, însă după aia va trebui să te omor. 

Fred Corleone (Se ho/bează la el, încruntându-se, într-o tăcere 
îndelungă) 

Robert Chadwick: Aoleu (strigând pe cineva). Recuziter! Adu- 
mi o găleată mare cu ciment italian proaspăt amestecat. 
Trimite-i nota de plată tipului ăstuia de-aici. 

Fred Corleone: Revenim imediat. 

Robert Chadwick: Cel puţin unul din noi o va face. 


Peste două zile, Fredo Corleone se duse la Tahoe pentru a 
participa la discutarea unor detalii apărute în urma morții 
mamei sale. De asemenea, îi promisese nepotului său 
Anthony să-l ducă la pescuit. 

Puștiul locuia practic pe lac, însă tatăl său nu-l dusese 
niciodată. Unchiul Fredo îl lua de fiecare dată când era în 
oraș. Anthony avea opt ani și era înnebunit după unchiul 
Fredo. 


449 


Lui Anthony îi plăcea să pescuiască, însă nu-și dorise 
niciodată atât de mult să meargă la pescuit ca în acea zi. 
Părinţii săi se despărţiseră, iar el avea bănuiala ascunsă că 
într-un fel sau altul era din vina lui. Dacă ar fi fost un băiat 
mai bun, poate că niciunul dintre lucrurile rele care se 
întâmplaseră nu ar fi avut loc. Acum lui și surorii lui mai mici 
nici măcar nu li se permitea să stea cu mama lor. Ea avea să 
plece. lar el rămânea aici cu tatăl său, care era dus de-acasă 
tot timpul, în reședința asta înspăimântătoare asupra căreia, 
cu câteva luni mai înainte, trăseseră niște oameni înarmați cu 
mitraliere. Găurile de la gloanţe erau în continuare vizibile, 
dacă știai unde să te uiţi. Anthony era genul de băiat care știa 
unde să se uite. 

La o oră după ce mama sa își luase rămas-bun de la el, 
Anthony se sui în barcă alături de unchiul Fredo și de Al Neri, 
care lucra pentru tatăl lui Anthony. Domnul Neri îi spusese să-i 
zică unchiul Al, însă el nu era cu-adevărat unchiul lui Anthony. 
Anthony se gândise că asta ar fi putut fi păcat, așa că n-o 
făcuse niciodată. Cam în felul ăsta te prinde Diavolul în 
ghearele sale - așa învățase la orele de religie de duminică. 
Cu mici trucuri de genul ăsta. 

Domnul Neri porni motorul. Unchiul Fredo avea o 
modalitate secretă de a prinde pește, modalitate pe care 
mergeau s-o pună în aplicare. Lui Anthony nu-i plăcea ideea 
de a-l lăsa pe domnul Neri să fie părtaș la acest secret, însă 
era atât de nerăbdător să iasă cu barca în larg, încât nu avea 
de gând să se plângă. Anthony era atât de fericit pe cât putea 
fi un băiețel complet nefericit. 

Chiar când erau pe punctul de a pleca, mătușa Connie veni 
în mare grabă la debarcader, strigând din răsputeri că tatăl lui 
Anthony trebuia să-l ia cu el la Reno. Anthony începu să 
vocifereze, însă unchiul Fredo îi aruncă o privire de 
neînduplecat și-i spuse lui Anthony să se ducă. li promise că 
avea să-l ia la pescuit a doua zi. Băiatul, supărat foc, clătină 
din cap și încercă să nu-și dea frâu liber adevăratelor 
sentimente. 


450 


Mătușa Connie îl luă pe Anthony și-l duse înapoi în casă. 
Toată lumea spusese numai lucruri rele cu privire la ea până 
în urmă cu câteva luni. Acum ea era cea care avea să se 
îngrijească de Anthony și de surioara lui zi de zi. Insă nu se 
pricepea Nu era bună să aibă grijă nici măcar de propriii copii, 
din câte văzuse Anthony. 

Când ajunseră în casă, mătușa Connie îl trimise la el în 
cameră. El întrebă cum rămânea cu Reno. Ea îi spuse că nu 
știa nimic despre Reno, și zise să se ducă sus. El se supuse. 

De la fereastra dormitorului său, băiatul îi privi pe domnul 
Neri și pe unchiul Fredo plecând cu barca. Chiar și când 
dispărură din raza lui vizuală, stătu în continuare acolo, deși 
nu mai era nimic de văzut. Anthony rămase singur. Nu plânse. 
Își promise lui însuși că n-avea să plângă niciodată, indiferent 
ce i s-ar întâmpla. Avea să fie întotdeauna un băiat bun, și 
poate că părinţii lui se vor iubi din nou. 

Peste câteva momente auzi o împușcătură. 

La scurt timp după asta, domnul Neri se întoarse singur în 
barcă. 

Anthony plânse în hohote. Nu se opri din plâns timp de 
câteva zile. 

Pe durata controversatului divorț al părinţilor săi, băiatul își 
luă inima în dinţi și-și înfruntă tatăl cu privire la ceea ce 
văzuse. Michael Corleone renunţă la cererea de custodie 
asupra celor doi copii ai săi, custodie care i se acordă lui Kay 
Adams Corleone. 

Apele reci ale Lacului Tahoe împiedică adesea formarea de 
gaze interne care fac cadavrele să plutească. Cadavrul lui 
Frederico Corleone nu fu găsit niciodată. Nepotul său nu se 
mai duse niciodată la pescuit. 


451 


CARTEA a VI-a 
1920-1945 


Capitolul 21 


Se spune că fiecare copil se naște sub o stea norocoasă, și 
așa stătuseră lucrurile și cu Michael Corleone Familia 
Corleone era săracă lipită pământului și trăiau cu toţii cu 
chirie într-un apartament din Hell's Kitchen. Șine de cale 
ferată treceau chiar prin mijlocul străzii. Zi și noapte, trenurile 
groazei se perindau neîncetat, ducând zeci și zeci de animale 
către abator. Copiii de-abia așteptau ocazia de a face pe 
cowboy-ii, suiți pe vreun cal, și de a-i avertiza pe pietoni să fi 
se ferească din cale. In fiecare săptămână, cel puţin unul sau 
doi nu auzeau avertismentul lor. 

De la nașterea lui Santino, cu zece ani în urmă, Carmela 
pierduse patru sarcini. Copilul care supraviețuise, Frederico, 
fusese extrem de bolnăvicios toţi cei cinci ani de când venise 
pe lume. Vito muncea șase zile pe săptămână în băcănia 
părinţilor săi adoptivi. Ca să mai scoată un ban, îi ajutase pe 
prietenii săi, Clemenza și Tessio, să deturneze un camion, 
numai pentru a afla mai apoi că un dandy din cartier pe nume 
Fanucci, cunoscut pentru manevrele sale de intimidare, 
aștepta o bună parte din marfa pe care puseseră mâna. Cu 
câteva săptămâni înainte de nașterea lui Michael, uciderea lui 
Fanucci de către Vito - pe care toţi o bănuiau, însă despre 
care nimeni nu vorbea pe faţă - îi aduseseră acestuia 
respectul și recunoștinţa întregului cartier. Fără prea multe 
vorbe, începuse să se implice în rezolvarea conflictelor și în 
protejarea proprietarilor de magazine de gangsterii de cartier 
și de poliţie. 

Nașterea lui Michael fusese cât se poate de ușoară. Avea 

453 


pielea albă ca laptele, gene lungi și negre și un păr des și 
lucios. Când moașa îi dăduse o palmă la fund, respirase 
adânc, însă nu ţipase. Aceasta suspinase ca o fetișcană la un 
film de-al lui Valentino. În momentul în care a fost pus la sânul 
mamei lui, a devenit preferatul ei. lar Vito, imediat ce trecuse 
pragul camerei, văzuse trăsăturile nobile ale lui Michael. 
Copilul era imaginea vie a tatălui lui Vito, care luptase alături 
de Garibaldi. Vito căzuse în genunchi și plânsese de bucurie. 

În ziua următoare, amintirile despre iubitul crâng de măslini 
al tatălui său îl inspiraseră pe Vito, și decisese să intre în 
afaceri cu ulei de măsline. Tessio și Clemenza trebuiau să fie 
agenţii săi de vânzări. Prohibiţia - care oferise o mulţime de 
beneficii afacerilor lor cu camioane - fusese un alt exemplu 
de noroc chior ce apăruse în lumea lor cam în același timp cu 
Michael Corleone. Curând, erau cu toţii bogați. 

Copilăria lui Michael trecu fără ca temperatura să-i crească 
mai mult de 37 de grade. Deseori era mult mai scăzută. Avea 
multă încredere în el însuși, de parcă ar fi știut că oamenii 
aveau să-l iubească și să facă întotdeauna exact ce trebuia 
făcut, și nu vedea niciun motiv să se streseze. Petrecerea în 
cinstea botezului său s-a ţinut în stradă, pe care poliţia o 
închisese circulației ca o favoare făcută  generosului 
importator. Se părea că toți italienii din New York erau acolo. 
Nașul lui Michael, saturnianul Tessio, și-a petrecut întreaga 
după-masă strâmbându-se caraghios la bebeluș, care deja 
putea zâmbi. Era zâmbetul lui Vito, însă fără nicio umbră de 
amenințare. 

Peste un an sau doi, băieţii mai mari își dăduseră seama că 
Michael le uzurpase locul și devenise preferatul ambilor 
părinţi. Fredo reacţionă punând șoareci în pătuțul copilașului 
și, pentru un timp, întorcându-se la perioada în care făcea pipi 
în pat. O dată chiar merse la școală și povesti cum frăţiorul lui 
fusese tăiat în două de cel care se ocupa de vacile din trenul 
de marfă de pe Eleventh Avenue. 

Sonny  reacţionă și mai vehement, punând piedici 
pretențiilor lui Michael la afecțiunea lui Vito aducând acasă un 


454 


nou rival, unul pe care Sonny îl alesese singur - un copil 
bolnav și murdar ai cărui părinţi muriseră din cauza beţiei. La 
vârsta de doisprezece ani, era deja pe stradă, descurcându-se 
după cum îl tăia capul - ceea ce, avea să se dovedească mai 
târziu, era chiar bine. Numele lui era Tom Hagen. Sonny i-a 
cedat patul micuţului său prieten orfan și a dormit pe podea. 
Nimeni nu s-a gândit că această situație avea să devină 
permanentă. Însă, la fel ca în cazul atâtor și atâtor afaceri ale 
Donului, o problemă apăruse și, fără prea multe cuvinte, 
fusese rezolvată. 

Amintirea cea mai îndepărtată a lui Michael era aceea a 
zilei în care întreaga familie se mutase în Bronx. Avea trei ani. 
Mama stătea ușor aplecată și îmbrăţișa vecinii, plângând la 
fel de tare ca bebelușul Connie. Tom și Sonny erau probabil 
deja în noul apartament. Michael era în mașină cu tatăl său și 
cu un șofer. Fredo se ridicase când luaseră curba, privind 
către trenuri. „Care-i problema?” strigase tatăl. Fredo voia să 
se joace de-a cowboy-ul. Sonny o făcuse de cel puţin o sută 
de ori. Fredo n-o făcuse niciodată, iar acum plecau din cartier. 
Vito văzuse nefericirea ce se citea pe fața lui Fredo. Îl luase pe 
Fredo de-o mână și pe Michael în partea cealaltă și pornise cu 
ei pe strada îngustă. Omul cu calul îl văzuse pe Vito, și, un 
moment mai târziu, Fredo se afla în șa, așteptând să treacă 
vreun tren. Când apăruse unul în depărtare, Vito îl ridicase pe 
Michael pe umeri. Fredo mânase calul peste șine, ţipând, 
fericit și fără urmă de teamă. 

Apartamentul cel nou al familiei Corleone era în regiunea 
Belmont din Bronx, la etajul doi al unei clădiri de cărămidă 
roșie cu opt etaje. Apartamentul în sine era destul de modest, 
însă avea un frigider nou, încălzire corespunzătoare și destul 
spaţiu pentru toată lumea. Întreaga clădire îi aparţinea lui 
Vito, însă fusese atât de discret în privinţa asta, încât nici 
măcar administratorul nu știa. Pentru micuțul Michael, 
Belmont părea un adevărat rai. Străzile erau pline de copii 
care se jucau cu mingea și de oameni care împingeau 
cărucioare încărcate cu diverse. Aerul era plin de mireasma 


455 


pătrunzătoare a cepei prăjite și de cea dulce a pâinii proaspăt 
scoase din cuptor. După cină, femeile scoteau scaune pe 
trotuar și stăteau acolo la o bârfa până la lăsarea serii. 
Bărbaţii își strigau înjurături amicale. În Belmont erau mai 
mulţi italieni decât în majoritatea orașelor din care aceștia 
veniseră. Trăiau acolo ani întregi fără a părăsi cartierul. 

Afară, în dreptul apartamentului familiei Corleone se afla o 
scară de incendiu. În nopţile călduroase dormeau acolo, pe 
scară, aventură întreruptă numai de schimbarea direcţiei 
vântului care trimitea duhoarea din Grădina Zoologică din 
Bronx către Arthur Avenue. „Destul, le spunea Vito copiilor 
care se plângeau. Grădina Zoologică? A fost construită de 
italieni. Mirosul care vine de acolo este rodul muncii lor. Cum 
poate vreun copil de-al meu să refuze rodul acesta, un dar de 
la Dumnezeu?” Ceilalţi continuau să se plângă când și când, 
însă nu și Michael. Acolo, la zoo, se aflau și lei. El iubea leii. 
Familia Corleone. Cei cu inimă de leu. 

Familia Corleone deveni activă în cadrul noii lor biserici 
parohiale. La început, chiar și Vito participa. Fredo își însoțea 
mama la slujbe aproape în fiecare zi. Când avea zece ani, se 
ridicase în picioare în timpul unei cine și anunţase că avusese 
o discuţie cu părintele Stefano, unul dintre preoţii preferaţi ai 
mamei sale și antrenorul său de box, și decisese să devină 
preot. Familia fusese în al nouălea cer și îl felicitase din toată 
inima. În noaptea aceea, Michael stătuse pe scara de incendiu 
și își privise mama care-l lăuda mândră pe Fredo tuturor 
vecinilor. La întoarcere, Fredo avea faţa acoperită de urme 
lipicioase de ruj. 

La școală, când prietenii lui Michael începeau să practice 
vechiul ritual al băieţilor lăudându-și taţii, Michael se 
retrăgea. De mic, fusese învăţat că nu trebuia să se laude. La 
urma urmei, nici nu simţea nevoia. Până și cel mai temut 
bătăuș din școală știa că tatăl lui Michael era un om care 
impunea respect. Când trecea Vito Corleone pe stradă, 
oamenii se dădeau înapoi, aproape plecându-se în faţa lui, ca 
și cum ar fi fost un adevărat rege. 


456 


Într-o seară, la cină, pe vremea când Michael avea vreo 
șase ani, se auzi o bătaie în ușă. Era Peter Clemenza. Își ceru 
scuze că le întrerupea masa și zise că voia să discute cu Vito 
între patru ochi. Câteva minute mai târziu, din spatele ușii 
încuiate a salonului, Vito începu să răcnească în dialectul 
sicilian, pe care Michael îl înțelegea într-o oarecare măsură. 
Era clar că tatăl era extrem de furios. Mama lui Michael o 
hrănea pe Connie cu măsline și cu calamar, prefăcându-se a 
nu auzi nimic. Tom rânjea și dădea din cap. 

— E din cauza lui Sonny, spuse Tom. 

Sonny nu stătea cu ei la masa de seară - ceea ce devenise 
din ce în ce mai puţin neobișnuit, însă rânjetul lui Tom părea 
să arate că nimic cu adevărat grav nu i se întâmplase. 

Michael era însă înspăimântat. Numai Sonny - și, mulţi ani 
mai târziu, Michael - avea să-l provoace pe Vito într-o așa 
măsură încât să-i zdruncine răbdarea și reținerea lui 
legendare. Erau valorile pe care le iubea cel mai mult pe 
lume. lar dacă morții ar fi putut vorbi, mulți ar fi mărturisit că 
tocmai această răbdare și această reţinere erau cele mai de 
temut. 

— Dar ce-a făcut? întrebă Michael. 

— O aiureală, o prostie demnă de un cafone, spuse Tom. 
Tipic pentru Sonny. 

Tom și Sonny învățau împreună la Fordham Prep. De când 
se mutaseră, intrase fiecare în altă gașcă. Tom era în echipa 
de tenis și un elev meritoriu. Poate tocmai pentru că nu era 
cu adevărat un membru al familiei, poate din recunoștință, 
devenise încet, încet fiul perfect - cel mai deștept, cel mai 
devotat, cel mai cuminte, cel mai ambițios și, în același timp, 
cel mai modest. Cel mai silitor învățăcel al codului de 
comportament al lui Vito, vorbea italiana ca un nativ și era în 
toate privinţele, mai puţin cea a legăturii de sânge, cel mai 
sicilian dintre toți. 

In ceea ce-l privea pe Sonny, fusese dat afară din echipa de 
fotbal după ce ţipase la antrenor (când Sonny îi ceruse tatălui 
său să intervină, Vito îl plesnise pe băiat și nu spusese nimic). 


457 


Obișnuia să șterpelească sticle cu gin și se furișa în Harlem ca 
să asculte jazz. De la șaisprezece ani își câștigase o reputație 
de mare gagicar, și nu numai printre fetele de vârsta lui. 

— Ce fel de prostie demnă de un cafone? îl întrebă Michael 
pe Tom. 

— A rubar poco și va în galera, a rubar tanto şi fa carriera. 
Dacă furi puţin, ajungi la închisoare; dacă furi mult, poţi să-ți 
construieşti o carieră de succes. Sonny și doi idioţi pe care-i 
consideră prieteni au încercat un jaf armat... 

— Vai, vai, vai! Carmela îi acoperi cu palmele urechile lui 
Connie. Destul! 

Ușa salonului se deschise. Vito tremura de furie, roșu la 
față și extrem de supărat. Plecă împreună cu Clemenza fără a 
rosti vreun cuvânt. Michael își înfrână dorinţa de a-i urma. 

Câțiva ani mai târziu, Michael avea să afle că Sonny jefuise 
o benzinărie care se afla sub protecţia familiei Maranzano, 
deși Sonny nu știa asta. Jaful fusese doar o aventură stupidă. 
In noaptea aceea, Vito se duse să îndrepte situaţia cu 
Maranzano și-l trimise pe Clemenza să-l caute pe Sonny. 
Câteva ore mai târziu, Peter îl găsi deasupra unei neveste 
casnice și disperate, de unde îl târî în biroul de la Genco Pura 
Olive Oil pentru a face față mâniei tatălui. 

Când Vito îl luă la întrebări pe Sonny despre motivele 
prostiei pe care o comisese, singurul lucru pe care Sonny îl 
putu spune în apărarea sa fu că-și văzuse tatăl cum îl ucisese 
pe Fanucci. Vito se așeză respirând greoi, învins, incapabil să-i 
spună fiului său cum trebuia să se poarte. Când Sonny îi 
spuse că voia să abandoneze școala și să se alăture afacerii 
familiei, Vito se resemnă și puse totul pe seama destinului. 

Vito însuși considera că făcuse ceea ce trebuia să facă într- 
o lume care oferea puţin unui om care arăta cum arăta el și 
venea de unde venea el. Făcuse tot ce făcuse cu convingerea 
neclintită că viaţa copiilor săi va fi diferită de a lui. Își 
promisese lui însuși că niciunul dintre ei, nici măcar Hagen, 
nu avea să-i calce pe urme. A fost singura promisiune pe care 
a încălcat-o vreodată Vito Corleone. 


458 


La vremea aceea însă, tot ce știa Michael era că, pentru 
prima dată în viață, îl văzuse pe stoicul său tată pierzându-și 
cumpătul și că Sonny făcuse ceva ce provocase asta. La 
câteva momente după ce Vito și Clemenza plecară, Tom, 
evident dezgustat, se scuză și el și o luă spre ușă. 

— Ai nevoie de ceva, mamă? Mă duc să mă plimb puţin. 

Nu avea nevoie de nimic. Era trasă la faţă și înnegurată. 

Michael prinse ușa în timp ce se închidea în spatele lui Tom 
și-l urmă pe scări. Când ajunseră în stradă, ploua. Ploua cu 
găleata. Tom se lipi de ușă, ezitând. 

— Spune-mi ce se petrece, Tom, spuse Michael. Am dreptul 
să știu și eu. Suntem o familie. 

— Unde ai învăţat să vorbești așa, puștiule? 

Michael încercă să afișeze o mină cât mai dură. 

Tom se uită peste umăr. Administratorul și câţiva chiriași se 
plimbau încoace și-ncolo. 

— Nu aici. 

Se îndreptă către o marchiză aflată la câteva intrări mai 
încolo. O luară la fugă amândoi. T 

La șaisprezece ani, Hagen nu știa chiar totul. Insă știa ce-i 
putea pielea lui Sonny și îl diviniza pe Vito, așa că știa mai 
multe decât ar fi bănuit cineva. Tot ce îi povesti lui Michael în 
noaptea aceea sub marchiza vărgată din faţa măcelăriei 
Racalmuto era cât se poate de adevărat. 

Din ziua aceea Sonny deveni unul dintre cei care-l urmau 
pe Vito peste tot. Venea acasă târziu, dacă se mai îndura să 
vină. Când era acasă, îl dădăcea pe Fredo, care-l privea cu 
admiraţie, așa cum îl privea Michael pe Tom. Când împlini 
șapte ani, Michael primi un bluzon de tenis de la Tom. Michael 
îl purta pe spate, cu mânecile înnodate în jurul gâtului, la fel 
Tom. 

La distanţă de câteva săptămâni, Sonny plecă de acasă și 
se mută într-un apartament în Manhattan, puţin mai încolo de 
Mulberry Street, iar Tom se mută într-un cămin al New York 
University. Fie din cauza plecării lor, fie datorită propriei 
maturizări, la treisprezece ani Fredo era deja un flăcău 


459 


puternic și hotărât. Deși nu era prea înalt și solid, avea un 
post de fundaș în echipa de fotbal american, la juniori. După 
ani întregi în care încasase nenumărate lovituri, câștigă un 
mic turneu CYO® de box. Obţinea note din ce în ce mai bune 
și se descurca la studiul religiei sub îndrumarea părintelui 
Stefano. Cu fetele Fredo era încă timid, însă lor le plăcea 
timiditatea lui, lucru accentuat și de faptul că toate știau că 
voia să se facă preot. 

Michael nu putea spune cu exactitate când toate astea se 
schimbaseră, când lipsa de îndemânare a lui Fredo se 
accentuase, iar încrederea în sine se transformase în 
îngâmfare și mizantropie. Probabil că totul se petrecuse 
treptat, însă lui Michael i se părea că brusc Fredo se 
transformase dintr-un copil debil într-un tânăr puternic și 
serios, pentru ca apoi să înceapă să se încuie ore întregi în 
camera lui. La șaisprezece ani, Fredo îi anunţă pe toţi ceva la 
care toată lumea, în afară de mama sa, se aștepta: nu mai 
voia să se facă preot. Incepuse să chiulească de la școală. Se 
întâlnea cu diverse fete, însă numai pentru că acestea Îl 
considerau total inofensiv. Curând intră și el în afacerea 
tatălui său, deși Vito îi dădea numai sarcini neînsemnate: să 
transmită mesaje, să pună de cafea, să descarce ulei de 
măsline. 

Vito Corleone continua să vorbească despre importanţa 
educației, și uneori noaptea stătea cu Michael pe scara de 
incendiu și visau cu ochii deschiși la viitorul băiatului. Vito 
avusese astfel de discuții și cu ceilalți băieţi, însă numai Tom - 
care era pe punctul de a începe Facultatea de Drept la 
Universitatea Columbia - reușise să termine liceul. Michael își 
iubea și-și respecta tatăl, însă îi era teamă că avea să 
împlinească șaisprezece ani și sângele care-i curgea prin vene 
avea să-l trimită în lumea despre care-i vorbise Tom. 

Modul în care privea Michael lumea era încă acela al unui 
copil de unsprezece ani. Vara, când Michael era în vacanţă, 
tatăl său - desigur, în zile de la care se aștepta să treacă fără 


83 Catholic Youth Organization, Organizaţia Tinerilor Catolici 
460 


niciun fel de incidente - îl lua cu el peste tot. Se părea că tot 
ceea ce făcea Vito era să meargă de la o masă la alta, 
onorând invitaţiile la diverse restaurante, cluburi și cafenele, 
dând mâna cu diverși oameni, spunând că mâncase deja, și 
îmbucând totuși apoi câte ceva. Pleca de acolo fără să dea 
impresia că făcuse vreo afacere, dacă nu cumva toate 
afacerile se făceau prin cuvinte scurte șoptite la ureche. 

Într-una din aceste zile, Vito fu chemat deodată să se 
întâlnească cu cineva la depozitul Genco Pura. li spuse lui 
Michael să-l aștepte afară. Michael găsi o minge de baseball 
în portbagajul mașinii și se duse pe aleea din faţa casei ca să 
se joace cu ea la perete. Când ajunse acolo, găsi un băiat pe 
care nu-l mai văzuse niciodată care făcea exact același lucru. 
Trăsăturile băiatului erau accentuat irlandeze. 

— Asta e aleea mea, spuse Michael fără să-și dea seama 
ce-l determinase să spună asta. 

— Haide, haide, bre! spuse băiatul. Aleile nu sunt ale 
nimănui. 

Pe faţă i se lărgi un zâmbet strălucitor, și apoi izbucni în 
râs. Râsul îi suna oarecum forţat, însă reuși să-l facă pe 
Michael să se simtă în largul lui. 

Cu toate acestea, pentru o bună bucată de timp nu mai 
rostiră niciun cuvânt. Rămaseră pur și simplu unul lângă altul 
pe alee, fiecare aruncându-și mingea ponosită de perete, iar 
și iar, încercănd să-l depășească pe celălalt, deși niciunul din 
ei nu era prea bun la asta. 

— Auzi, spuse în cele din urmă băiatul irlandez, cu 
respiraţia întretăiată, luând o mică pauză, tata e șef peste 
toate camioanele alea de acolo, și știi ce e în ele, nu-i așa? 

— Unele dintre camioanele alea sunt ale tatălui meu. Toate 
cele pe care scrie „Genco Pura Olive Oil”. 

— Alcoo...! 

Accentul băiatului semăna cu cel al lui Katherine Hepburn: 
nu era nici american, nici britanic, dar parcă avea ceva din 
ambele. Lui Michael îi trebui un moment să-și dea seama că 
spusese „alcool”. 


461 


— E destul alcoo... ca să se îmbete întregul New York în 
seara asta, plus o jumătate din New Jersey. 

Michael ridică din umeri. 

— Scrie „ulei de măsline”. 

Dar știa că majoritatea camioanelor erau pline cu alcool. 
Mai văzuse sticlele și cu alte ocazii. 

— Unde ai învăţat să vorbești așa? întrebă Michael. 

— Aș putea să-ți pun aceeași întrebare, spuse băiatul. Eşti 
italian, nu-i așa? 

— Eu nu am accent deloc. 

— Sigur că nu ai. Ascultă, vrei să știi de ce în momentul 
ăsta nu-i plin de poliţai pe aici care să aresteze pe toată 
lumea pentru vânzarea sticlelor ălora? Vrei? 

— Ești complet dus. În camioanele alea nu-i nimic altceva 
decât ulei de măsline. 

— Pentru că tata îi mituiește pe toţi polițiștii din New York, 
spuse băiatul. 

Băiatul îi explică apoi în detaliu cum îi mituia tatăl lui pe toţi 
polițiștii. Vorbi în amănunt despre bătăile și asasinatele 
necesare pentru a face o afacere profitabilă din vânzarea 
alcoolului. Ori avea o imaginaţie extrem de bogată, ori chiar 
spunea adevărul. 

— Nu cred nimic din toate astea, inventezi, spuse Michael. 

— lar voi faceți chestii și mai groaznice, din câte știu eu. 

— Ei, te dai mare. De fapt, n-ai habar de nimic. 

— Poţi să crezi ce vrei, spuse băiatul. Între timp, te provoc 
să te duci să iei o sticlă de alcool din camion, să o aduci aici și 
să o împărţi cu mine. 

Lui Michael nu-i trecuse niciodată prin minte să facă asta, 
însă dădu din cap aprobator și se duse să ia o sticlă. Fredo 
ajuta un om să descarce un camion. Michael le spuse că tatăl 
lui voia să îi vadă. Când aceștia plecară, Michael luă o sticlă 
de whiskey și se întoarse cu ea pe alee. 

— M-am gândit c-o să ţi se facă frică, spuse băiatul. 

— Te-ai gândit prost. Poate că pur și simplu nu ești în stare 
să gândești. 


462 


Michael deschise sticla și luă o înghiţitură. Îl arse pe gât, 
dar nu se dădu de gol. 

— Auzi, cum te cheamă? 

— Jimmy Shea, spuse băiatul luând sticla. 

Trase un gât zdravăn, și imediat îl podidi tușea. Se așeză în 
genunchi și începu să vomite. 

Câteva momente mai târziu, îi prinseră taţii, doi copii de 
treisprezece ani bând whiskey ziua în amiaza mare, în plină 
Prohibiţie; normal, le scoaseră whiskey-ul pe nas. Băieţii - deși 
aveau să-și ducă vieţile în același timp și cam în același 
mediu - nu mai vorbiră niciodată direct unul cu celălalt. 


Când Prohibiţia fu anulată, Vito Corleone se văzu nevoit să 
se confrunte cu altă problemă majoră. Reușise, fără a fi 
arestat nici măcar o dată, să facă o mică avere, îndeajuns 
pentru a asigura o viaţă bună alor săi și pentru a trăi liniștiți 
până la sfârșitul zilelor. În loc să facă asta însă, alese să intre 
într-un parteneriat cu Salvatore Maranzano, capul lumii 
interlope din New York. Asta să fi fost oare destinul lui Vito 
Corleone? Un act mârșav de pur oportunism? Sau o făcuse 
pur și simplu pentru că se pricepea foarte bine la asta? Poate 
că nu avusese alternativă. Sonny și Fredo erau tineri, fără 
prea multă școală și nu foarte pricepuţi. Dacă i-ar fi lăsat să 
se descurce singuri, probabil că amândoi ar fi fost morți într- 
un an. Cu toate astea, să nu mai fi existat oare afaceri legale 
pe care un tip inteligent ca Vito Corleone să le poată 
desfășura? Dacă ar fi existat un moment în care familia 
Corleone s-ar fi putut muta la Las Vegas și-ar fi putut începe o 
afacere legală, acesta ar fi fost momentul. 

Ceea ce se întâmplă însă intră în istorie. 

Maranzano își bătu joc de tentativa lui Vito Corleone de a-i 
deveni partener egal, și asta  declanșă Războiul 
Castellammarese. Aliatul lui Maranzano, Al Capone, trimise 
doi dintre cei mai buni oameni ai săi să-l ucidă pe Vito 
Corleone. Unul era Willie „Spărgătorul-de-Gheaţă” Russo, 
fratele mai mare al viitorului Don. Capacitatea lui Vito 


463 


Corleone de a se baza pe cei fără de putere se dovedi încă o 
dată profitabilă. Un însoțitor de vagon de la gara din Chicago 
îi trimise informaţii despre trenul în care urmau să se afle 
oamenii, și-un hamal din New York îi conduse pe asasini la un 
taxi al cărui șofer lucra pentru Luca Brasi. Brasi îi legă pe cei 
doi și, în timp ce erau încă în viaţă, le tăie mâinile și picioarele 
cu un topor și îi privi calm până își dădură ultima suflare. Apoi 
le tăie capetele. În seara de revelion, Tessio intră într-un 
restaurant și îl împușcă pe Maranzano. Vito preluă organizaţia 
lui Maranzano, reorganizând celelalte afaceri din New York și 
New Jersey în cele Cinci Familii cunoscute astăzi și devenind 
astfel capo di tutti capi. Șeful tuturor șefilor. Reuși să facă 
asta reducând la minimum vărsările de sânge și fără a i se 
pomeni aproape deloc numele în ziare. 

Tânărul Michael Corleone observase că oamenii care 
stăteau de pază se înmulţiseră și că tatăl său ieșea seara mai 
mult decât de obicei. În rest, răsturnările de situaţie nu 
afectaseră mai deloc apartamentul din Bronx. Ani buni mai 
târziu, când află ce se petrecuse, rămase foarte surprins. Asta 
pentru că-și amintea de perioada asta ca fiind una foarte 
bună pentru familie. Tom terminase Facultatea de Drept. 
Connie primise primul ei ponei. Michael fusese ales șeful 
clasei. Fredo ieșise din carapace și-l lua deseori cu el în oraș 
pe Michael să joace biliard. Michael avea un talent înnăscut 
pentru biliard, era capabil să vadă unghiurile de pe masa de 
joc ca și când i-ar fi apărut aievea în faţa ochilor. Fredo era un 
jucător bun, dar un trișor înnăscut, capabil să-și dea seama 
dinainte de mișcările pe care aveau să le facă aproape toți 
„rechinii”. Oricine subestima băiatul calm și tăcut și pe iubitul 
său frate cu gura mare pleca lefter de la masa de joc. Singura 
dată când Fredo și Michael pierdură, Sonny îi găsi pe cei doi 
amărâţi care câștigaseră și îi omori în bătaie ziua în amiaza 
mare în mijlocul străzii, pe 114th Street, apoi îi abandonă 
acolo. Crima fu investigată de un poliţist aflat în slujba familiei 
Corleone. Fu condamnat un cămătar care nu fusese loial 
familiei. Michael nu avu habar de nimic din toate astea până 


464 


când nu auzi povestea, mulţi ani mai târziu, din gura lui 
Sonny însuși, care i-o relată cu titlul de glumă. De ce își 
imaginau că pierduseră o singură dată? 

Mai bine de zece ani domni pacea. Țara începuse să 
șchioapete din cauza Marii Depresiuni și se ridicase la luptă 
într-un război drept, însă în aceste vremuri tulburi Vito 
Corleone reuși să continue să adune din ce în ce mai multă 
putere și avere. Aduse o echipă de cioplitori în piatră din 
Sicilia pentru a face monumente funerare unor oameni 
inexistenţi, de fapt, locuri ideale pentru a-și păstra milioanele 
de dolari bani gheaţă. Familia Corleone continuă să trăiască 
modest. 

Într-o zi, după ce pacea asta se instaurase, Michael se afla 
la tablă, în timpul orei de geometrie, când se auzi o bătaie în 
ușă. Era Fredo. 

Îi spuse profesorului că aveau o urgenţă în familie. Fredo nu 
scoase un cuvânt până nu ajunseră în mașină. g 

— E vorba despre tata, spuse el. L-au împușcat. In piept. Se 
pare că o să se facă bine, însă... 

Michael abia dacă auzea ce spunea. Maşina era parcată 
încă în dreptul altei mașini din fața școlii, însă Michael se 
simţea ca și cum tocmai se răsturnaseră într-un șanț. 

— Cine l-a împușcat? 

— Nişte neica-nimeni, spuse Fredo. O bandă de amărâţi 
irlandezi prea proști ca să facă diferenţa între tata și un fraier 
cu care intri în război pentru supremație într-o anumită zonă. 
Idiotul ăsta s-a dus drept la tata în mijlocul străzii și l-a 
împușcat. O secundă mai târziu, am tras cu toţii în el. 

— În tata? „Război pentru supremație”? „Bandă”? Nimeni 
nu mai pomenise cuvintele astea în faţa lui Michael. 

— Ce? Nu. Dumnezeule, Michael! Nu fi prost! 

Băgă în viteză și demară în trombă. 

— Unde mergem? 

— Acasă. Spitalul e prea aglomerat. 

„Aglomerat” era un eufemism. Michael nu știa ce se 
ascundea de fapt sub termenul ăsta, așa că nu mai insistă. 


465 


Carmela se arătă foarte curajoasă în faţa copiilor, însă 
Michael vedea dincolo de aparențe. După ce toată lumea se 
duse la culcare, o auzi prin peretele subţire al camerei lui. Se 
ruga când în cele din urmă el reuși să adoarmă și se ruga și 
atunci când se trezi. Se duse în bucătărie să facă micul dejun 
pentru toată lumea, pentru a o scuti pe ea de povara asta. Ea 
îl scoase rapid din bucătărie, însă înainte îl îmbrăţișă și începu 
să spună în latină ceva ce lui îi fu imposibil să priceapă. 

În dimineaţa aceea, mai târziu, când Fredo spuse că era 
timpul să meargă la spital, Michael refuză. 

— O să fie bine, nu-i așa? întrebă Michael. 

— Sigur, spuse Fredo. 

— Atunci o să-l văd când se întoarce acasă. 

Mama rămase mută de uimire. 

— Am o lucrare, spuse el. Dacă tata e bine, cred că ar 
trebui să mă duc la școală. 

Mama îl mângâie pe Michael pe obraz și-i spuse că era un 
băiat bun și că tata avea să fie mândru de el. 

Și în dimineaţa următoare Michael refuză să se ducă. Fredo 
îi spuse mamei să o ia pe Connie și să aștepte în mașină. Apoi 
îl trase pe Michael deoparte și-l întrebă ce mama dracului 
încerca să dovedească. 

— Nu știu, spuse Michael. Nimic. 

— Nimic? Hai să fim serioşi! 

— Probabil că a meritat-o, spuse Michael. 

— Ce-a făcut? Ce dracu’ e cu tine? 

— Nu e nimic cu mine. Pur și simplu e un criminal. 
Criminalii sunt împușcați. A avut noroc că nu a mai fost 
împușcat niciodată până acum. Toţi aveţi noroc. 

Pumnul lui Fredo îl lovi direct în obraz. Michael căzu în 
fotoliul favorit al tatălui său și auzi un zgomot înfundat. Era 
scrumiera mare, cu o sirenă aflată pe o insulă la mijloc. Se 
spărsese în două bucăţi egale. 

Cu toate astea, Michael refuză în continuare să meargă la 
spital. Fredo renunţă. Când lipiciul se uscă, crăpătura deveni 
practic invizibilă. 


466 


În ziua în care Vito ieși din spital, Carmela se sculă dis-de- 
dimineaţă și găti cina de bun venit. Fu prezentă întreaga 
familie: Sonny și noua sa soţie, Sandra, Tom și logodnica lui, 
Theresa, toată lumea. Vito arăta mai degrabă obosit decât 
slăbit. Păru a-i acorda atenţie în special lui Michael. Nimeni nu 
spuse nimic despre faptul că Michael nu fusese la spital. 

Pe masură ce diversele feluri erau aduse la masă și 
paharele se ridicau iar și iar, furia din pieptul tânărului 
Michael Corleone devenea din ce în ce mai mare. Mai avea 
mai puţin de un an până la a șaisprezecea aniversare, și îi era 
în continuare teamă că va ajunge cumva să fie forțat să 
lucreze pentru tatăl lui. Chiar în vremuri de pace și 
prosperitate, în lumea pe care o conducea tatăl său, Vito nu 
fusese niciodată în deplină siguranţă cu atâţia oameni care 
credeau că puteau beneficia de pe urma morții lui. Michael își 
iubea familia din tot sufletul, însă, în același timp, voia să 
plece departe de toate astea: de apartamentul ăsta, de 
cartierul ăsta, de orașul ăsta, de viața asta. Nu știa sigur unde 
voia să meargă. Dar motivul era de la sine înțeles. De-abia la 
bătrânețe avea să ajungă atât de înţelept încât să-și dea 
seama cât de nebunească era încercarea de a ghici motivele 
pentru care cineva face un lucru anume. 

Când Carmela îi făcu semn lui Connie s-o ajute să strângă 
farfuriile pentru a aduce desertul, Michael își lovi ușor paharul 
de vin cu o lingură. Se ridică în picioare. Nu toastase deloc 
toată noaptea. Michael nu se uită la nimeni, doar la tatăl lui, 
care rămăsese cu furculita în mână. Când privirile li se 
întâlniră, tatăl zâmbi ușor. Văzându-și tatăl în stare să 
zâmbească după o asemenea nenorocire, furia lui Michael 
deveni și mai mare. 

— Mai degrabă mor decât să cresc și să ajung ca tine! 

Se lăsă o liniște mormântală, ca și când cineva ar fi aruncat 
un linţoliu gros peste toată adunarea. Din punctul de vedere 
al lui Michael, toţi dispăruseră. Rămăseseră numai doi oameni 
în întreaga lume. 

Vito băgă în gură ultima înghiţitură de friptură de pui și 


467 


puse furculita jos. Se întinse după șerveţel, se șterse pe faţă 
cu mișcări delicate, apoi puse șervețelul jos și, cu o răceală în 
priviri cu care nu se mai uitase la nimeni din familie vreodată, 
își îndreptă ochii spre fiul său cel mic. 

Michael simţi un nod în gât. Apucă paharul de vin. Rămase 
în picioare, dar încercă să-și facă puţin curaj, gata să-l audă 
pe tatăl său bătându-și joc de el sau comentând ceva despre 
cât de mult mai avea Michael până să ajungă asemenea 
cuiva. 

Însă tatăl continuă să-l fixeze cu privirea. 

Michael simţi fiori reci pe șira spinării, iar picioarele 
începură să-i tremure. Încheietura mâinii încleștate pe pahar i 
se albise complet. Paharul se sparse. Vin, sânge și cioburi 
căzură pe masă, însă în continuare nimeni nu scoase niciun 
cuvânt. Michael încercă să se miște, dar tremura prea tare. 

În cele din urmă, Vito se întinse spre propriul pahar de vin. 

— Îți împărtășesc dorinţa, spuse el, cu o voce abia auzită. 

Bău paharul până la fund și-l puse jos fără zgomot. 

— Îţi urez succes, spuse el și se uită fix în ochii lui. 

Lui Michael îi cedară genunchii. Se așeză. 

— Te rog, spuse Vito arătând către paharul spart. Te rog, fă-i 
un serviciu mamei tale și strânge mizeria. 

Michael făcu întocmai. Connie și mama se ridicară să 
strângă restul și să aducă desertul, însă nimeni nu spuse 
nimic. Sfogliatelle** și cafeaua ajunseră pe masă, și zăngănitul 
lingurilor și înghiţiturile rămaseră singurele zgomote care se 
mai auzeau. Michael își înfășură șerveţelul peste mâna 
sângerândă și mâncă fără a-și ridica privirea din farfurie. Nici 
măcar Fredo nu încercă să descreţească frunţile și să 
înveselească atmosfera. 


Ceilalţi copii ai familiei Corleone nu părură niciodată tentaţi 
să se revolte împotriva tatălui lor. Santino era ca un câine 
fidel până la moarte stăpânilor săi. Fredo urmărea cu 


84 Prăjiturele din mai multe straturi de aluat, care au, de obicei, forma unor 
cochilii (în italiană, în original. (n.red.) 
468 


asiduitate aprobarea tatălui pentru tot ce făcea. Deși Tom nu 
avea același sânge, voia cu aceeași tenacitate și, în cele din 
urmă, chiar cu mai mult succes decât Fredo să obţină 
aprobarea lui Vito. Connie, ca singura fiică, continuase să se 
bucure de statutul ei de fată docilă, devotată multă vreme 
după moartea lui Vito. Numai Michael simţise nevoia să se 
revolte - așa cum, paradoxal, se întâmplă în multe familii cu 
copilul preferat. 

Era revolta bunului fiu italian. Nu era deloc îndreptată 
împotriva mamei. Era atât de atașat de ea, încât, pentru un 
timp, Vito fusese chiar îngrijorat cu privire la masculinitatea 
fiului său mai mic. Nimic din ceea ce făcea nu prejudicia 
familia. Nu le ieșea din cuvânt părinţilor, însă toate hotărârile 
lui păreau un afront adus tatălui. 

De exemplu, când Fredo îi spuse lui Michael că tatăl îi 
pusese întrebări legate de masculinitatea lui Michael, el nu 
mai aduse nicio fată acasă, numai pentru a-i ţine pe toţi într-o 
ceaţă totală. Când Sonny se oferi să-i aducă o prostituată, la a 
șaptesprezecea aniversare, Michael spuse că nu credea că 
asta avea să-i placă prietenei lui, iar când Sonny întrebă „care 
prietenă”, Michael apăru la cina de duminică împreună cu o 
blondă pieptoasă cu care se întâlnea de luni întregi. Începu să 
aducă acasă câte o fată nouă cam la două săptămâni. Niciuna 
dintre ele nu era italiancă. Singura dată când tatăl său 
comentă ceva în legătură cu asta, Michael spuse că își iubea 
mama, dar că nu mai era nimeni pe lume ca ea și că nici nu 
va mai fi vreodată. 

— Nu e treaba mea, îi șopti Vito mai târziu, însă în mod clar 
aprobator. 

Michael nu mai aduse nicio fată acasă timp de șapte ani, 
până când apăru cu Kay la nunta lui Connie. 

Michael își depuse cererea de înscriere la Princeton și la 
Columbia și fu acceptat la ambele. Alese să meargă la 
Columbia fiindcă Tom urmase acolo Facultatea de Drept. Pe la 
jumătatea primului semestru, află că tatăl său făcuse o 
donaţie anonimă considerabilă în contul universităţii. Luă 


469 


prânzul cu Tom la hotelul Piaza și îi spuse că avea de gând să 
se retragă. Îl întrebă dacă putea sta cu el și cu Theresa. 

— Dacă toţi studenţii de la facultatea aia ai căror părinţi 
sunt capabili și dispuși să sprijine școala... 

— Nu-mi pasă de ceilalţi. Vreau să fiu acolo numai prin 
propriile forțe. 

— Ești atât de naiv, că nici nu mă potuita la tine. 

— Deci spune-mi, e în regulă? întrebă Michael. Sigur că va 
trebui să o întrebi și pe Theresa. 

Tom dădu din cap și spuse că nu, nu era nevoie s-o mai 
întrebe și pe Theresa. Dacă Michael voia cu tot dinadinsul să 
facă greșeala vieţii lui, Tom nu intenţiona să i se opună. 

La sfârșitul semestrului, Michael, cu calificative maxime la 
toate materiile, părăsi una dintre cele mai bune facultăți din 
țară și încercă să-și găsească o slujbă. Deși nu voia, îl întrebă 
în cele din urmă pe Tom într-o seară la cină dacă putea să-i 
împrumute niște bani ca să urmeze niște cursuri la City 
College. Când Tom îi răspunse că, dacă tot voia să împrumute 
niște bani, mai bine îi împrumuta ca să meargă la Columbia, 
Michael nu mai zise nimic. 

— Exact așa ar fi făcut și bătrânul, spuse Tom. 

Se opri puţin, însă Michael nu îl întrebă ce voia să spună. 
Tom reluă: 

— Tăcerea. 

Pe care Michael continuă să o păstreze. Theresa strânse 
masa înainte să mai spună cineva ceva. 

— Nu poţi scăpa de ceea ce ești, spuse Tom. 

Michael râse. 

— Suntem în America, dragul meu prieten orfan, zise el. 
Încercarea de a scăpa de ceea ce suntem este tocmai ceea ce 
suntem. 

Un moment, ochii lui Tom sclipiră de mânie. Se strădui să-și 
revină. 

— Dacă vrei bani, știi foarte bine unde poţi găsi toți banii de 
care ai putea avea vreodată nevoie. Nu o să mă mai amestec, 
nu mai mult decât am făcut-o deja. 


470 


Michael se simţi prins într-o capcană. Putea să sfideze 
voința tatălui său încercănd să intre și el în afacerea familiei, 
ceea ce ieșea total din discuţie. Să meargă la școală și să se 
descurce excelent, să ajungă doctor, avocat sau profesor, 
asta era ceea ce voia tatăl său. El voia ca Michael să urmeze 
o cu totul și cu totul altă cale faţă de el. Dar oare ce cale avea 
șanse să nu fi fost deloc pârjolită de urma de neșters a tatălui 
său? De altfel, cele mai multe căi nu erau numai pârjolite. 
Toate erau înnegurate, luminate de trăsnete și flancate de-o 
parte și de alta de balustrade solide. 

Încotro putea s-o apuce? 

Tatăl său construia o casă în Long Island, iar în primăvara 
aceea familia urma să se mute - Connie, desigur, care avea 
șaisprezece ani, dar și Fredo, care locuia încă acasă. Sonny și 
Sandra tocmai deveniseră părinţii a două gemene și urmau să 
stea într-o casă chiar peste drum. Pe schiţa proiectului ce 
înfățișa casa tatălui său exista o cameră pe care scria: 
„Dormitorul lui Michael”. Când o văzu, îl cuprinse aceeași 
senzaţie de sufocare pe care o avusese atunci când crezuse 
că trebuia neapărat să intre în afacerea tatălui o dată ce 
împlinea șaisprezece ani. 

Michael căzuse pradă blestemului tinerei generaţii: știa 
numai ceea ce nu voia. Însă o viaţă trăită în încercarea de a 
evita ceva este exact ca o echipă care joacă încercând să nu 
piardă. Ca un parașutist ce încearcă să nu aterizeze în 
singurul copac din zonă. Ca un comis-voiajor care ar putea 
oricând să doarmă într-un hambar atâta vreme cât nu este 
silit să o facă. Ca doi amanți goi aflaţi în Paris care sunt liberi 
să facă orice în afară de... 

Așa că Michael făcu asemenea multor tineri aflați în derivă 
în anii 1930: intră în Civilian Conservation Corps8 (CCC). 

Cei mai mulți dintre cei aflaţi în acest corp, desigur, erau 
oameni fără niciun fel de avantaje, fără niciun fel de 


55 Program ce urmărea angajarea tinerilor din familiile şomere. A fost 
înfiinţat în martie 1933 şi era menit să combată sărăcia şi lipsa de slujbe 
din timpul Marii Depresiuni din Statele Unite. (n.tr.) 

471 


oportunităţi, oameni care povesteau despre o sărăcie atât de 
lucie, cum Michael (în ciuda poveștilor pe care le auzise de la 
părinţii lui, care trecuseră prin situaţii asemănătoare) nu-și 
putuse imagina până-n acel moment. Fu trimis în Winooski 
River Valley, în Vermont. Plantă nenumărați copaci și săpă 
tone de pământ. Spre deosebire de ceilalţi italieni, mânca fără 
să crâcnească mâncarea insipidă. Nimeni nu-i pronunţa corect 
numele, și, cu toate astea, nu corecta niciodată pe nimeni. Se 
oferi voluntar să-i ajute pe profesorii care veneau seara să le 
predea câte ceva oamenilor și curând deveni coordonatorul 
programului educaţional al taberei. Învăţă sute de oameni să 
citească, dintre care mulţi italieni care de-abia de-abia puteau 
descifra ceva în italiană atunci când Michael începuse să 
lucreze cu ei. Ca toată lumea, era plătit cu treizeci de dolari 
pe lună, dintre care douazeci și doi erau automat trimiși 
familiei sale. Noaptea, Michael stătea întins în pat, încercănd 
să-și imagineze ce față făcea tatăl său în fiecare lună când 
primea cecul. Numai în timpul perioadelor în care le făcuse 
curte soțiilor sale, Kay (a doua soţie și prima curte adevărată) 
și Apollonia (prima soţie, a doua curte) mai avea să fie 
Michael atât de fericit. 

În tabără se aflau în jur de o mie de oameni. Cei mai mulţi 
fuseseră rupți de rădăcinile lor europene numai de o 
generaţie sau două. Insă, dacă exista ceva ce-i unea, acel 
ceva era mândria de a fi americani - mândrie accentuată de 
misiunea lor comună pe care o împărțeau în fiecare zi. Așa că, 
în momentul în care nemţii anexară Cehoslovacia, cei care 
proveneau din Germania nu simţiră niciun fel de animozitate 
din partea colegilor cehi sau slovaci. La fel, singura izbucnire 
naționalistă care avu loc în Winooski Valley fu provocată de 
invadarea Albaniei de către ltalia sau de Războiul Sovieto- 
Finlandez, mai degrabă de teama a ceea ce s-ar fi putut 
întâmpla în continuare și a modului în care aveau să fie 
afectate Statele Unite. 

— Pentru noi nu o să fie la fel, spuse Joe Lucadello într-o 
noapte. 


472 


Și el era profesor acolo. Rămăseseră în urma tuturor, într-o 
clădire cu clase, pentru a stinge luminile și a încuia. 

— Pentru noi, italienii. Așteaptă și-ai să vezi. 

Rudele lui Joe veneau din Genova și se stabiliseră în 
Camden, New Jersey. El dorise să se facă arhitect, însă familia 
lui pierduse tot ce avea o dată cu prăbușirea bursei. Acum se 
ocupa cu proiectarea unor ziduri de protecţie și a unor 
adăposturi pentru picnicuri. Deștept brici și cam slăbăânog, Joe 
era cel mai bun prieten al lui Michael din tabără. 

— Și eu gândesc la fel, spuse Michael. Dacă America ar fi 
atrasă în războiul european, ar fi suspectați toţi cei de origine 
italiană. 

— Dar nemţii arată exact la fel ca... 

— Da, știu, spuse Michael. Ai dreptate. 

— Să nu râzi, dar mă tot gândesc la un plan de a-l ucide pe 
Mussolini. 

— l-auzi, spuse Michael râzând. Și cum o să faci asta? 

— N-am spus că știu și cum. Am spus doar că mă gândesc 
la un plan. 

Joe era o combinaţie rară: era un uneltitor gata totodată să 
facă el însuși ceva pentru a-și pune planul în aplicare. În mod 
obișnuit, era destul de pragmatic, însă avea și o oarecare 
tendinţă idealistă. 

— N-o să te poţi apropia la mai puţin de zece kilometri de 
Mussolini. Nimeni nu poate. 

— Dar gândește-te. Citești o mulțime de cărți de istorie. N-a 
existat niciodată nimeni - niciun erou, niciun ticălos, niciun 
rege, niciun conducător de un fel sau altul - care să nu poată 
fi ucis. 

Raționamentul era destul de corect. Michael se gândi puţin 
și recunoscu că era foarte probabil ca Joe să aibă dreptate. 

— Și presupun că, după ce termini cu Mussolini, o să încerci 
să-i faci felul și lui Hitler. _ 

— Ştiu că par un visător, spuse Joe. Nu sunt prost. Imi dau 
seama că nu sunt eu omul care să facă asta. Insă mi-e foarte 
greu să stau cu braţele încrucișate și să văd încotro se 


473 


îndreaptă lumea. 

În privinţa asta erau amândoi de acord. Străvechea dispută 
dintre italienii din nord și cei din sud nu avea niciun efect 
asupra prieteniei dintre ei sau asupra disprețului pe care-l 
împărtășeau amândoi față de Mussolini. Le era groază de un 
război. În același timp însă, doreau să aibă loc - numai așa 
putea fi zdrobit Mussolini, și oamenii asemenea lor puteau să 
aibă o șansă de a le dovedi americanilor cine erau cu 
adevărat. 

Apoi mai era și problema cu Ustica. Cam în aceeași 
perioadă în care Mussolini semnase tratatul Axei cu Hitler, 
ordonase armatei sale din Sicilia să aresteze toți suspecții 
mafioţi și să-i închidă pe micuța insulă Ustica (Vito continua 
să-l privească pe Mussolini ca pe un dictator la fel de încrezut 
ca toți ceilalți, a cărui perioadă de glorie avea să vină și să 
treacă.) Când Michael și Joe vorbeau despre oamenii închiși 
pe Ustica, erau indignați că în America nu avea loc un proces 
similar. Michael nu suflă o vorbă despre posibilele legături ale 
tatălui său cu acești oameni. Joe știa că familia Corleone se 
ocupa cu importul de ulei de măsline. În bucătăria taberei 
existau numeroase astfel de cutii cu ulei. 

În iunie 1940, când Italia declară război împotriva Aliaților, 
Joe Lucadello mărturisi că își făcuse un plan. 

— Trebuie să plecăm în Canada. 

— Ce-i în Canada? 

Joe scoase un articol decupat dintr-un ziar. Conform 
articolului, aviația canadiană Royal Canadian Air Force căuta 
piloți americani cu experienţă. Unul dintre așii aviaţiei militare 
din Primul Război Mondial, numit Billy Bishop - „Eddie 
Rickenbacker al Canadei”, după cum îl numea ziaristul, avea 
să coordoneze personal întregul proces de pregătire. 

— Minunat, spuse Michael, însă noi nu suntem în niciun caz 
piloți cu experienţă. 

Joe se gândise însă la toate. Avea un prieten, un evreu 
polonez din Rhode Island, care lucra ca pilot pentru CCC, 
aruncând apă deasupra pădurilor ce luau foc și împrăștiind 


474 


DDT deasupra zonelor infestate cu insecte, în locurile unde 
echipele urmau să desfășoare activităţi. Joe îi ceru tipului să 
le dea câteva lecţii, și curând toţi trei plecară la Ottawa 
pentru a se înrola. Joe falsifică fără probleme două brevete de 
pilot, pentru el și pentru Michael. Iniţial, fură admiși toţi trei. 
Două zile mai târziu, Billy Bishop însuși intră în cazarmă și 
ceru să stea de vorbă cu Michael Corleone (al cărui nume îl 
pronunţă corect - un indiciu că se petrecea ceva). Vru să vadă 
brevetul de pilot al lui Michael. In camera aia se aflau o 
grămadă de oameni fără brevet, unii dintre ei culegători de 
recolte și constructori care, câteva luni mai târziu, aveau să 
se opună practic cu piepturile goale piloților din Luftwaffe. Nu 
era vorba despre brevet. Într-un fel sau altul, își dăduse 
seama Michael, tatăl său aflase că era acolo. Nu avea niciun 
sens să folosească brevetul falsificat și să-l dea astfel de gol și 
pe Joe. 

— Îmi pare rău, domnule, îi spuse Michael lui Billy Bishop. 
Nu am. 

Michael luă autobuzul înapoi spre tabără și își reluă vechea 
slujbă. Șase luni mai târziu, se afla într-un alt autobuz, care se 
îndrepta spre New York pentru o petrecere-surpriză de ziua 
tatălui său, când șoferul auzi la radio știrea despre Pearl 
Harbor. Tremurând, acesta trase autobuzul pe dreapta și dădu 
radioul mai tare. Michael merse direct de la stația autobuzului 
în Times Square. Locul era plin de bărbaţi care se lăudau cu 
numărul celor pe care aveau să-i ucidă. Michael se așeză la 
coadă să se înroleze în Corpul de Aviaţie al Armatei, însă, în 
timp ce aștepta, un ofițer îi trecu în revistă și le spuse tuturor 
celor care aveau sub un metru optzeci să caute să-și 
potolească setea de răzbunare la altă armă. Michael nu se 
încadra în standarde din cauza a doi centimetri în minus. Insă 
și Infanteria Marină se potrivea idealurilor sale. O echipă de 
luptă de elită, mai bună decât toți ceilalţi, cu un procedeu 
riguros de iniţiere și cu un cod de onoare sacru. Aveau 
aceleași standarde pentru înscriere, însă spiritele erau foarte 
înfierbântate, așa că Michael și locotenentul care făcea 


475 


înrolările schimbară numai o privire, și între ei se stabili un fel 
de înţelegere mutuală. Michael luă un taxi spre casa tatălui 
său. 

Copilul preferat al lui Vito Corleone fu cel din urmă care 
apăru la petrecere strigând: „Surpriză!” 

Vito primi cu resemnare veștile aduse de fiul său. Puse 
întrebările pe care le-ar fi pus orice tată iubitor și îngrijorat. 
Era clar că nu era de acord cu decizia lui, însă nu spuse nimic 
în sensul acesta. 

În zilele următoare, Guvernul SUA reţinu toţi cetăţenii 
italieni aflaţi între graniţele sale ca prizonieri de război (Enzo 
brutarul, de exemplu, avea să petreacă doi ani într-o 
închisoare în New Jersey). În plus, mai bine de patru mii de 
cetățeni americani cu nume italienești intrară la răcoare. 
Părinţii Theresei Hagen se aflau printre aceștia, dar nu fi se 
aduseră niciun fel de acuzaţii, așa că reușiră să iasă rapid. 
Sute de oameni care nu beneficiară de susţinere din partea 
cuiva important rămaseră în pușcării mult mai mult timp - 
luni sau ani întregi, deși nici ei nu putură fi acuzaţi de nicio 
infracțiune. 

Inainte de Crăciun, guvernul emise un decret prin care se 
restricționa angajarea americanilor de origine italiană în orice 
ramură a industriei de război. În toată ţara, americani 
vrednici, care respectaseră întotdeauna legile, docheri, 
muncitori în fabrici, dactilografe fură concediaţi fără drept de 
apel. 

In momentul acela, Michael se afla deja în Parris Island, 
târându-se ca o reptilă într-o parcare plină de cochilii de stridii 
sparte. 

Patru la sută din populaţia Americii provenea din Italia. Ei 
aveau să reprezinte o zecime din cei căzuți în luptă. 


Tot ce-i dăduse guvernul lui Michael Corleone era prea mare 
- cascheta, uniforma, chiar și bocancii. El însă nici măcar nu-și 
dădea seama. Era mândru că făcea parte din Infanteria 
Marină și vedea numai ce voia să vadă. Insă prima dată când 


476 


mama lui primi o fotografie cu mezinul ei ras în cap, îmbrăcat 
cu o uniformă mult mai mare și care semăna mai degrabă cu 
un costum de bal mascat decât cu o uniformă adevărată, 
izbucni în lacrimi și nu încetă din plâns trei zile. Puse apoi 
fotografia deasupra căminului. De fiecare dată când trecea 
prin faţa ei, izbucnea din nou în plâns. Însă nimeni nu îndrăzni 
să o ia de acolo. 

Plutonul lui Michael Corleone din Parris Island era format 
din patruzeci și șapte de oameni, toţi proveniţi din estul 
Statelor Unite, jumătate din partea nordică și jumătate din 
partea sudică. Michael nu mai fusese niciodată în Sud. Știa 
mai multe despre rivalitatea dintre nord și sud din Italia decât 
despre cea de aici și fu surprins să descopere cât de 
asemănătoare erau cele două. Venind din sudul Italiei și din 
nordul Americii își dădea seama de argumentele fiecăreia din 
părţi. lar certurile se purtau din cauza unor fleacuri. De 
exemplu, muzica. Celor din sud le plăcea muzica pe care cei 
din nord o considerau de rahat. Celor din nord le plăceau Cole 
Porter, Johnny Mercer, melodii cu ștaif pe care se putea 
dansa. Deși Michael îl cunoștea pe Johnny Fontane de-o viață- 
ntreagă, nu spuse nimic despre asta în timpul numeroaselor 
certuri iscate de muzica lui. De fiecare dată când un flecușteț 
îi făcea să uite cine era adevăratul dușman cu care se 
confruntau, DI%-ul îi făcea să le pară rău transformându-se el 
în adevăratul dușman. Ajungeau acolo temându-se cel mai 
tare de sentimentul de teamă, de frica de a nu reuși să-și facă 
datoria când avea să vină vremea. O oră mai târziu, își 
dădeau seama că, de fapt, cel mai teamă le era de sergentul 
Bradshaw. Michael era un soldat liniștit și muncitor, însă își 
ducea zilele convins fiind că în orice moment Dl-ul îl putea 
ucide. Noaptea, transpirat în patul lui, Michael se gândea la 
cât de bine părea să funcţioneze totul în această tabără de 
recruți. 

Bănuiala lui Michael că, în realitate, condiţia privitoare la 


86 Drill Instructor, un subofițer însărcinat cu instruirea recruţilor pentru 
pregătirea militară de bază. (n.tr.) 
477 


înălţimea soldaţilor fusese impusă în parte pentru a-i ţine pe 
italieni departe de forțele de elită fu confirmată când 
descoperi că exista un singur soldat de origine italiană în 
plutonul său. Tony Ferraro, și el din New York, jucase fotbal 
american într-o echipă lipsită de importanță - fusese fundaș. 
De fapt, chiar arăta asemenea unui jucător: era îndesat și 
chel. Asemenea lui Michael, se înrolase când aflase de Pearl 
Harbor, însă dorința lui cea mare era să meargă în Italia și să-l 
trimită în iad pe Mussolini. i 

Tony și Michael erau cei mai scunzi din tot plutonul. In 
timpul marșului, erau înceţi și lipsiţi de vlagă, însă ajungeau 
în punctul de destinaţie într-o stare fizică mai bună decât 
majoritatea celorlalţi soldați - asta din fericire pentru ei, căci 
tot ce auziseră despre taberele de instrucţie era adevărat. 
Oamenii se prăbușeau, leșinau, vomitau sânge. Lui Michael 
începu să-i placă. Îi părea rău pentru militarii din plutoanele ai 
căror sergențţi îi trimiteau la cazarmă după numai patru ore de 
marș prin nisipul adânc până la genunchi în loc de opt, cât fi 
punea sergentul Bradshaw pe ei să alerge. Când perioada de 
instrucție se termină, acesta li se adresă - pentru prima oară 
- soldaţilor din pluton numindu-i „bărbaţi”. 

Toţi soldaţii îl iubeau. Multora dintre ei le dădură lacrimile. 

Michael, căruia nu i se întâmplă nimic de genul ăsta și care 
în tabăra de instrucţie nu pierduse nimic altceva decât niște 
kilograme amărâte, se minună încă o dată de ideea genială 
pe care o avusese. 

Câteva luni mai târziu, Tony Ferraro asigura paza unei 
insule atât de mici, încât nu avea nici nume și nici vreo 
importanţă militară, când un lunetist japonez îl împușcă drept 
în inimă. 


Înainte de ivirea zorilor, oamenii își apucară puștile, își 
puseră rucsacurile în spate și luară poziţia de drepţi lângă un 
șir de camioane oprite. Un caporal cu puternic accent sudic le 
strigă numele și misiunile pe care urmau să le îndeplinească. 
Măcelări numele Corleone, ceea ce nu-l surprinse pe Michael. 


478 


Ceea ce-l șocă însă fu înţelesul cuvintelor rostite ulterior. 

„Camp Elliott, carabină MI, Infanterie.” Michael Corleone 
trebuia să plece în Pacific. 

Visul lui de a contribui la eliberarea Italiei fusese spulberat. 
Însă ce putea face, să-i scrie congresmenului care-l 
reprezenta? Probabil că tocmai acest congresmen (la un 
simplu gest al tatălui său) trăsese sforile ca lucrurile să iasă 
așa. 

Michael își păstră o mină inexpresivă. Un infanterist 
adevărat merge acolo unde este trimis. 

Un sudist suit deja în camionul cu destinaţia Camp Elliott îi 
întinse mâna. 

— Bine ai venit la bord, tipule din Dago! spuse el trăgându-l 
în sus pe Michael. 

Acesta era numele pe care-l foloseau cei din Infanteria 
Marină în loc de San Diego: Dago. Michael știa ce mai voise 
tipul să spună prin asta, însă nu se lăsă prins în capcană. Erau 
în primul rând soldaţi din Infanteria Marină, și în al doilea rând 
americani. Restul veneau abia după astea două. 


Michael nu mai fusese nici în Vest. Petrecu cea mai mare 
parte din călătorie la geamul trenului cu soldaţi, fermecat. Era 
un bun prilej să vadă pentru ce se ducea să lupte. Nimic 
altceva nu l-ar fi putut face să-și dea seama mai bine de 
mărimea, de grandoarea și de frumuseţea acestei țări. Cu cât 
înainta spre vest, cu atât se îndrăgostea mai tare de peisajul 
sălbatic și imposibil de prezis. 

Se opriră pentru o repriză de instrucţie în deșert cam la 
cincizeci de kilometri de Las Vegas, unde se deschisese întâiul 
mare cazinou în urmă cu câteva luni. In noaptea aceea, 
Michael omori un iepure cu mâinile goale și îi mâncă, fără 
ezitare, carnea aţoasă într-o vale răcoroasă, uitându-se lung 
la lumina nepământeană reflectată de orașul pe care niște 
vizionari ca el aveau să-l transforme într-o industrie ce va 
dăinui și va înflori multă vreme după căderea puterilor Axei, a 
Imperiului Britanic și a Uniunii Sovietice, după ce majoritatea 


479 


fabricilor și a uzinelor de oţel americane aveau să dea 
faliment sau să se mute în Asia de Sud-Est. 

În San Diego, Michael trecu prin alte câteva săptămâni de 
lecţii teoretice și de reprize practice, luptă corp la corp, teste 
de înot, toate detaliile cuvenite, însă, când sosi momentul să 
se îmbarce, simţi din nou o greutate ce-i apăsa sufletul. 
Fusese trimis într-o misiune de pază. Pe termen nedefinit. 

Când avu prilejul, se repezi la un telefon public și-l sună pe 
Tom. Familia Hagen se afla la cină. Se auzea un plânset de 
copil. 

— Vreau să te întreb ceva, Tom. Dacă o să mă minţi, îmi voi 
da seama. Lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel între noi. 

— Orice întrebare care are nevoie de un astfel de preambul, 
spuse Tom, nu trebuie pusă. 

Michael era tânăr și neînfricat. Avea să vină o vreme când 
urma să-și dea seama că Tom tocmai îi dăduse răspunsul la 
întrebarea pe care se pregătea să i-o adreseze. 

— A avut cumva ceva de-a face tata cu misiunea pe care 
am primit-o? 

— Misiunea? Care misiune? 

Michael cobori vocea. 

— Nu am intrat în Infanteria Marină ca să ajung un amărât 
de poliţist. 

— Ești polițist? întrebă Hagen. 

Michael îi închise. Câteva zile mai târziu, Michael patrula, 
oprindu-se în diferite puncte de pe chei, cu arma pe urnă, 
privind cum oamenii în care ajunsese să aibă încredere se 
îmbarcau voioși, lăudându-se cu numărul extrem de mare de 
japonezi pe care aveau să-i omoare. Nu îl va mai vedea 
vreodată pe niciunul dintre ei. 


Cea mai urâtă parte a misiunii sale de pază era aceea de a- 
i face pe civili să respecte ora de stingere. Oamenii credeau 
toţi că situaţiile lor erau cu totul deosebite, și îi era imposibil 
să facă apel la judecata lor. În primele astfel de nopti 
exasperante, Michael simţi că îi venea să le strivească fețele 


480 


alea de oameni îngâmfaţi cu patul puștii, însă curând îi veni o 
idee și mai bună. Comandantul său, a cărui părere despre 
civili era chiar și mai proastă decât a lui, spuse că ideea era 
excelentă. 

— N-am crezut niciodată c-o să ajung să-i spun asta unui 
italian, zise el, dar cred că ar putea ieși un ofițer bun din tine. 

Michael luă alți doi soldaţi și se duseră cu toţii la un depozit 
de petrol din nordul orașului, aflat chiar pe coastă. Cu două 
tancuri petroliere mari, ambele goale. Indepărtarea de civilii 
care se smiorcăiau întruna era o schimbare bine-venită și-i 
oferea și șansa de a pune în practică toate cunoștințele pe 
care le acumulase despre explozibili. 

A doua zi, ziarele și radioul (sursa anonimă fusese Michael 
însuși care se dăduse drept comandantul lui) anunțau că 
acele două tancuri petroliere pe care le aruncaseră în aer 
fuseseră lovite de un submarin japonez care - din cauza 
luminilor ilegale din oraș - nu avusese nicio problemă în a-și 
localiza și a-și lovi ţinta. 

După aceea, ora stingerii fu mult mai ușor de impus și de 
respectat. 


Michael urcă pe scara ierarhică, încercănd să primească o 
altă misiune. Depuse o cerere pentru a face cursuri de pilotaj. 
La începutul războiului, se cerea ca toți piloţii să fi absolvit o 
facultate, însă regula se schimbase, astfel încât oricine 
obținuse un scor de 117 puncte la examenul de admitere 
putea deveni pilot. Michael dădu și el testul, obţinu 130 de 
puncte, însă nu se întâmplă nimic. După una dintre 
numeroasele dăţi când stătu în poziţie de drepţi timp de patru 
ore în faţa biroului amiralului King, Michael reuși să obţină o 
întrevedere cu acesta. Amiralul îi promise că se va interesa 
personal de cazul lui. Păru chiar optimist în legătură cu un 
posibil transfer al lui Michael undeva în teatrele de operaţiuni 
din Europa. Nu se întâmplă însă nimic. Michael rămase acolo 
un an, care i se păru însă cât zece. 

În cele din urmă, își dădu seama că secretarul amiralului 


481 


completa cea mai mare parte dintre hârţoagele ce treceau pe 
la amiral și le semna pe majoritatea dintre ele. Michael află 
gusturile muzicale ale secretarului și obţinu două bilete 
pentru secretar și soţia sa în primul rând la Hollywood Bowl, 
pentru a-l vedea pe unicul și marele Johnny Fontane. 

Câteva zile mai târziu, lui Michael îi fu încredinţată o altă 
misiune, de data asta într-un batalion de luptă. 

Părăsi tabăra pe un fost vas de croazieră luxos, vopsit în 
culorile navelor de război și echipat cu mitraliere. Soldații 
rămaseră înghesuiți pe vasul respectiv săptămâni întregi. 
Aproape că ajunseseră în port, când primiră în sfârșit vestea 
oficială că urmau să fie debarcaţi la Guadalcanal. 

Luptele continuau de luni întregi, cu vase japoneze trăgând 
rafale de proiectile asupra țărmului, la adăpostul întunericului, 
și mai erau încă mici zone de rezistenţă formate din sute de 
oameni ascunși în tunele sub pământ, însă bătălia era practic 
aproape de final. 

Plaja de la Guadalcanal era o uriașă întindere acoperită de 
fiare vechi, vehicule arse de toate felurile - tancuri, jeepuri, 
transportoare, însă lui Michael, când dădu prima oară cu ochii 
de locul respectiv, cu nisipul lui alb și cu cocotierii verzi, i se 
păru un adevărat paradis tropical, desigur, fără fete. 

Michael coborî de pe vapor într-o barcă Higgins. Undeva în 
depărtare se auzeau împușcături, însă nimeni nu trase asupra 
lor în timp ce debarcau. Când ajunse pe plajă, se împiedică de 
ceva moale și zbură prin aer. Se ridică și alergă până la linia 
copacilor. Se ghemui căutând adăpost în spatele unui 
morman de sârmă ghimpată și al unei grămezi de cadavre în 
putrefacție. Mirosul se transformase practic în gust - carne 
arsă, putrezită ce-ţi intra în nări și-ţi ajungea până în fundul 
gâtului. Michael privi înapoi spre plajă și-și dădu seama că de 
fapt se împiedicase tot de un cadavru. 

Japonezii își lăsau morții să se descompună sau să fie luați 
de apă. Cadavrele acelea erau primele pe care le văzuse 
vreodată în afara unei capele. 

Infanteriștii marini care îi întâmpinară pe nou-veniţi păreau 


482 


cu toţii la fel de murdari, de bărboși și de istoviţi. Nu vorbeau 
prea mult. Toată vorbăria pe care noii soldaţi o vehiculaseră 
cu tărie încoace și-ncolo păru brusc un joc copilăresc de-a 
cowboy-ii și indienii. Oamenii ăia erau războinic! adevăraţi. 
Când îl luară pe Michael în prima lui misiune de patrulare, 
acesta tresări la zgomotul fiecărei frunze clintite din loc. Ei 
rânjeau numai și-și continuau căutarea prin junglă. Când 
intrară în mlaștină, Michael îi urmă. Se aștepta din moment în 
moment să audă șuierând prin aer trasoare, gloanțe, 
proiectile, bombe - orice lucru menit să-i ia viața. 

In a doua sa zi la Guadalcanal, Michael fu trimis să 
păzească perimetrul folosit ca pistă de decolare și de 
aterizare. Auzi zgomotul unui avion. Un elicopter al Marinei 
sfâșiind coroanele copacilor și împrăștiind mult fum. Pilotul 
reuși o aterizare forţată la câteva sute de metri mai încolo. 
Avionul izbucni în flăcări. Michael o luă la fugă, încercănd să 
ajungă la pilot pentru a-l lua de acolo. Se apropiaseră deja și 
două jeepuri pline de soldaţi, și comandantul de pluton al lui 
Michael, sergentul Hal Mitchell, îi strigă să rămână pe loc. 
Flăcările erau prea mari. Camionul lor cisternă fusese 
bombardat. Echipamentul pe care-l foloseau ei de-abia ar fi 
făcut faţă unui foc de tabără. Michael putu să vadă ce se 
petrecea în cabina pilotului. Individul se zbătea urlând, 
incapabil să iasă și uitându-se drept spre Michael, implorând 
să fie împușcat. Michael își apucă arma, însă sergentul nu 
dădu niciun ordin. Curând după aceea urletele încetară. 
Michael necesită îngrijiri din cauza arsurilor cu care se alesese 
de pe urma apropierii de foc. 

O săptămână mai târziu, la Guadalcanal fu declarată 
victoria. Trupele Infanteriei Marine care duseseră majoritatea 
luptelor fură scoase din zonă, trimise acasă sau măcar în 
permisie în Noua Zeelandă. În locul lor veniră alte trupe care 
să asigure paza zonei. Pe hartă, Guadalcanal nu e mai mare 
decât un simplu punct, însă în realitate este un teritoriu de o 
sută șaizeci de kilometri lungime și peste treizeci lăţime, 
bogat împădurit, cu un teren abrupt și cu tot dezastrul lăsat în 


483 


urmă de o luptă ce durase luni întregi. Asta fără a pune la 
socoteală toate peșterile. 

Peșterile erau un adevărat coșmar. Desigur, erau o mulțime 
de cadavre, crevase pline de excremente, furnici veninoase 
de trei centimetri, șobolani mari ca niște ratoni. Infanteriștii 
intrau în peșteri numai în grupuri de câte patru, plus un 
doberman. Michael se atașă de primul câine, dar după ce 
câţiva fură aruncaţi în aer de cadavrele de care fusese prins 
explozibil, nu se mai atașă de niciunul. 

Michael însuși captură un total impresionant de un japonez 
amărât, aproape mort de foame. Japonezul arătă spre centura 
lui Michael, unde avea cuțitul de luptă Ka-Bar. „Cuţit”, spuse 
el. Mimă că îl vrea pentru a și-l împlânta în vintre. Michael nu 
i-l dădu. O expresie de ușurare apăru pe fața omului. 

La început, la fel ca majoritatea celor implicaţi în misiunea 
de cercetare a peșterilor, Michael o consideră o misiune de 
recuperare. Învăţă să deposedeze un cadavru de toate 
obiectele de oarecare valoare mai repede decât i-ar fi luat să 
se uite la ceas și să spună ce oră e. In tabără, piaţa unde se 
vindeau toate acestea era pur și simplu suprasaturată, și cele 
mai valoroase obiecte părăsiră insula o dată cu soldații care 
duseseră greul luptei. Insă un om întreprinzător putea oricând 
găsi o soluţie. Michael schimbă o mulţime dintre obiectele 
descoperite pe pește proaspăt. Toţi soldații îl iubeau pe un 
camarad de arme care le putea face rost de ceva mâncare 
mai bună, cu atât mai mult într-o zonă de conflict. 

Intr-una dintre dimineţi însă, Michael se trezi și-și văzu 
papagalul pe care-l obținuse de la un băștinaș în schimbul 
unui cartuș de ţigări înghiţit de viu de un şobolan. Goni 
șobolanul din cort, și când privi în sus, zări cea mai mare 
pânză de păianjen pe care o văzuse vreodată, întinsă între doi 
cocotieri. Păianjenul prinsese un pescăruș în ea. Pescărușul se 
încurcase în plasă, iar păianjenul se înfrupta acum din el. Apoi 
mai muri un câine. In felul acesta trecură câteva zile. Tocmai 
erau pe punctul de a arunca în aer ultima peșteră și de a se 
întoarce la tabără, când Michael observă pe jos o hârtie pe 


484 


care era desenat ceva. | se păru extrem de ciudat că un 
japonez își petrecuse vremea acolo mâzgălind un desen pe 
hârtie. Aplecându-se, Michael descoperi un teanc întreg de 
desene. Cel de deasupra înfățișa un avion pe cer care purta o 
chiftea pe una dintre aripi și oameni fericiţi jos care zâmbeau 
și-și fluturau mâinile spre el. Mai era unul care înfățișa o 
familie așezată la o masă unde unul dintre locuri era gol, un 
altul care înfățișa o prinţesă și mai multe desene cu ponei. 
Exact genul de desene cu ponei pe care o fetiţă i le-ar fi trimis 
tatălui ei care probabil murise luptând într-un război pe care 
cu siguranţă nu l-ar fi putut influenţa în niciun fel. Michael le 
netezi și le puse înapoi de unde le luase. Apoi dădu semnalul 
aruncării peșterii în aer. 

Se înapoie în tabără, unde află că Sicilia fusese eliberată. 
De atunci încolo, Michael Corleone nu mai luă niciodată nimic 
de la un dușman dacă de asta nu depindea propria 
supravieţuire. 


Comparativ cu alte batalioane, misiunea celui în care se 
afla Michael fu ușoară la Guadalcanal. Reușiră să strângă câte 
ceva și din intervenţiile izolate pe care le avură pe unele 
dintre insulele învecinate. 

Cu totul și cu totul altfel stăteau lucrurile cu cei care plecau 
spre Peleliu. Intrau în luptă primii. Carne de tun. 

Soldaţii care se îmbarcară pe vapor pentru a porni invazia 
semănau cu imigranții din sud care se îndreptau spre vest. 
Fiecare centimetru de punte era acoperit cu oameni și cu 
mașini, îngrămădiţi la un loc și acoperiţi cu o prelată înnădită. 
Căldura era insuportabilă, erau peste 45 de grade ziua și 
peste treizeci noaptea. În cală nu era loc suficient să doarmă 
toată lumea. Se ghemuiau pe punte sau sub camioane, 
oriunde puteau găsi un petic de umbră. Michael numai se 
prefăcea că doarme. Până și cei mai experimentați dintre 
veteranii de pe vas erau palizi și slăbiţi. 

Când, în sfârșit, Peleliu apăru în zare, tot ce se putea vedea 
era o perdea de flăcări și de fum. Zeci de nave de război 


485 


bombardau insula cu proiectile de calibru 40 cm care făceau 
atâta zgomot, de ziceai că sunt parașutate niște trenuri de 
marfă. Nave mai mici trăgeau cu mortiere. Curând zgomotul 
întregului armament îndreptat spre Peleliu deveni un tunet 
asurzitor. Michael simţi coralii sfărâmându-se sub șenilele 
transportoarelor. Sergentul Mitchell strigă ordinul de a 
debarca pe plajă. Michael sări și o luă la fugă. Totul era fum și 
haos. Își dădea seama că în jurul lui se prăbușeau oamenii și 
le auzea ţipetele de durere, însă continuă să alerge aplecat și 
se aruncă în spatele unui copac căzut la pământ. In susul și-n 
josul insulei explodau și ardeau transportoare, și uneori din 
ele ieșeau în fugă oameni care erau seceraţi de focul 
mitralierelor. Michael își văzu murind cel puţin o sută dintre 
camarazi. Oameni la care ţinea și-n care avea încredere - și 
trebuie spus că încă de pe vremea aceea nu prea era dispus 
să acorde încredere celorlalţi. Însă nu simţi nimic. Totul era în 
ceață. El însuși fusese împușcat, într-o parte a gâtului. Era o 
simplă zgârietură, dar sângera ca dracu’. Michael nici măcar 
nu-și dădu seama până când un camarad aflat lângă el, un 
caporal din Connecticut pe nume Hans Vogelsong, nu Îl 
întrebă dacă se simţea bine. 

În mijlocul unei lupte, nimeni nu știa cu exactitate ce se 
întâmpla cu adevărat. Undeva, departe în spatele lor, se afla 
un colonel care dirija totul, dar care habar n-avea nici măcar 
încotro trăgeau ei. Cineva pe care Michael nu-l cunoștea și 
care la rândul lui nu-l văzuse niciodată hotărâse că se putea 
lipsi de el. Nu neapărat de Michael personal. Nu era nimic 
personal, pur și simplu era război. lar Michael era doar un 
pion. La Peleliu nu voia să facă nimic altceva decât să rămână 
în viaţă. Nu voia să facă niciun act de eroism, nicio faptă de 
vitejie. Pur și simplu avu mai mult noroc decât ceilalți o mie 
de oameni din divizia lui care pieriră în ziua aceea. 

O dată ce o parte dintre ei reușiră să traverseze plaja, 
putură să avanseze și să-și construiască un fel de baricade 
din stânci și din pietre, din spatele cărora să poată trage la 
rândul lor. Focul dușmanului se mai domoli, însă Michael nu 


486 


putu să se ridice de la pământ toată noaptea. Se părea că 
renunţaseră la acele atacuri de tip banzai pentru care fusese 
instruit Michael, și nu se ivi nicio ocazie de a le veni de hac. 

În zori, sergentul Mitchell organiză un asalt asupra movilei 
din spatele căreia se trăgeau cele mai multe rafale. Michael și 
alți zece oameni o luară la fugă într-acolo, aproape cincizeci 
de metri până la un desiș de copaci și de tufișuri. Doi dintre ei 
fură uciși și încă doi răniţi înainte de a ajunge acolo. Un tanc 
american înaintă de partea cealaltă a movilei și atrase toate 
rafalele înspre el, așa cum se întâmplă întotdeauna cu 
tancurile. Apoi împușcăturile încetară. Se aflau cam la 
cincizeci de metri de creasta movilei. Hal Mitchell trimise pe 
creastă trei oameni cu arme automate și doi cu aruncătoare 
de flăcări. Chiar când erau pe punctul de a arde totul, 
japonezii deschiseră focul. Sergentul Mitchell le ordonă lui 
Vogelsong și lui Michael să-l ajute să ia răniții de acolo și să se 
retragă. În timp ce Michael trăgea rafale de acoperire, 
Vogelsong și sergentul Mitchell îl duseră pe unul dintre răniţi 
înapoi, acolo unde se afla Michael. In timp ce se întorceau 
după celălalt, un proiectil de mortier de 80 mm îi răni pe 
Vogelsong și pe Mitchell. 

Mai târziu, întrebat fiind ce făcuse după aceea - atât de 
superiorii lui, cât și, după un timp, de un reporter de la revista 
Life, Michael nu putu explica de ce se dusese după camarazii 
săi și nici cum reușise să iasă viu de acolo. Poate că era de 
vină uriașa cantitate de praf de coral răspândită de mortiere. 
Poate că se crezuse că toţi soldații fuseseră uciși, și dușmanii 
se concentraseră asupra tancului pe care-l aruncaseră în aer 
exact când Michael se strecura în adăpostul lor. Michael nu 
fusese niciodată instruit cum să folosească un aruncător de 
flăcări. Pur și simplu îl apucase fără să se gândească și 
apăsase pe trăgaci, fiind împins înapoi de recul, în timp ceo 
limbă de foc uriașă se abătea asupra movilei. 

Urmară focuri de mitralieră de undeva dintr-o peșteră aflată 
în dreapta lui, iar Michael simţi o arsură în picior. Căzu și se 
târî la adăpost - singur pe creasta movilei, ca o cloșcă pe ouă. 


487 


Putoarea de carne arsă și de napalm era înfiorătoare. Avea un 
glonţ în coapsă și un altul îi trecuse prin gambă. 

Chiar în faţa lui se găseau șase soldaţi inamici cu ochii 
săriţi din orbite și cu buzele arse. Rămăseseră aproape 
complet fără piele. Mușchii le arătau ca aceia desenațţi în 
atlasele de anatomie. 

Michael rămase lipit de pământ doar vreo douăzeci de 
minute, până ce japonezii din peșteră fură și ei nimiciţi și un 
infanterist acoperit din cap până-n picioare cu sânge veni pe 
creastă și-l luă de acolo. | se păru că ani întregi din viaţă 
trecuseră mai repede decât acele douăzeci de minute. 

Nu-și mai aducea aminte cum ajunsese de acolo în Hawaii. 

Primul gând pe care-l avu când își veni în fire fu că mama 
lui trebuia să fie moartă de grijă. Îi scrise o scrisoare lungă și 
o vrăji pe o asistentă să-i cumpere ceva, ca să-i trimită un mic 
cadou. Asistenta alese o cană de cafea cu harta Insulelor 
Hawaii pictată pe ea. În ziua în care Carmela Corleone o primi 
- împreună cu vestea că fiul i se întorcea acasă, o umplu cu 
vin, o ridică și-i mulțumi Fecioarei Maria că-i ascultase 
rugăciunile. Din acel moment, de fiecare dată când trecea 
prin faţa fotografiei lui Michael de pe cămin, Carmela zâmbea. 

Michael și Hal Mitchell se făcură bine. Hank Vogelsong nu 
avu la fel demult noroc. Chiar înainte de a muri, le spuse 
camarazilor săi că voia să-i lase ceasul lui Michael Corleone. 
Când îl primi, Michael, care de-abia dacă-l cunoștea, le scrise 
părinţilor lui Vogelsong spunându-le cât de curajos fusese 
Hank în luptă și se oferi să le înapoieze ceasul. Primi răspuns 
că îi mulţumeau, dar că voiau să îi rămână lui. 

În timp ce se afla în spital, Michael primi vestea că fusese 
acceptat la școala de piloți. De asemenea, fusese înaintat la 
gradul de sublocotenent. Insă promovarea fu doar una 
simbolică și nu ajunse niciodată la școala de piloţi. Acesta fu 
sfârșitul primului război al lui Michael Corleone. 

Chiar înainte de a fi lăsat la vatră, un reporter de la revista 
Life veni să-i ia un interviu. Michael, care presupunea că toată 
povestea fusese pusă la cale de tatăl lui, îi mulţumi 


488 


reporterului pentru interes, dar spuse că era o simplă 
persoană privată și prefera să rămână așa. Însă amiralul King 
îi ceru personal lui Michael să dea interviul. Era bine pentru 
moralul oamenilor, susținea el. 

Michael fu fotografiat într-o uniformă care-i venea bine. 
Povestea lui fu publicată într-un număr dedicat americanilor 
de pe câmpurile de luptă. Audie Murphy era pe copertă. Pe 
prima pagină era James K. Shea, viitorul președinte al Statelor 
Unite. 


489 


CARTEA a VIl-a 
lanuarie-iunie 1961 


490 


Capitolul 22 


Printr-un labirint de intermediari, lui Nick Geraci i se 
transmise că fusese convocat să vină. Ca să-l vadă pe boss. 
Geraci avea o idee destul de clară despre ce era vorba. 
Sugerase ca loc de întâlnire Grădina Botanică din Brooklyn. 
Un loc prea public, i se spuse. Don Corleone nu putea risca să 
facă nimic care să transforme numirea sa în echipa 
prezidențială interimară într-o chestie și mai controversată 
decât era deja - mai ales cu o zi înainte de inaugurare. Așa că 
întâlnirea urma să aibă loc într-o mașină, o limuzină, îi era 
foarte clar: aveau de gând să-l omoare, într-o situaţie ca asta 
totuși, nu aveai ce face decât să mergi acolo unde ţi se 
spusese. Un risc asumat. Geraci știa asta demult timp. Un 
băiat deștept care este convocat, dacă într-adevăr e un băiat 
deștept, acţionează precum un avocat care-și pregătește un 
caz. Anticipează fiecare întrebare ce i s-ar putea pune și speră 
că totul va fi bine. Dacă e în măsură să găsească o modalitate 
de rezolvare a problemei, iese din încăpere nervos, fără să fie 
recunoscător cuiva pentru ceva. 

Dacă solicita să-și aducă și oamenii la această întrevedere, 
avea să ridice suspiciuni. leșea din discuţie. Să ia un pistol 
sau un pumnal asupra sa era un risc total aiurea. Dacă era 
percheziţionat, aveau să-i facă felul. Chiar dacă nu era supus 
percheziţiei corporale, nu prea exista nicio șansă să aibă 
suficient timp ca la momentul adevărului să scoată rapid o 
armă. 

Așteptă toată dimineaţa la o masă de pe colţ dintr-o 
tavernă de pe First Avenue, împreună cu Donnie Pungă, Eddie 


491 


Paradis și Momo Gândacul. Alţi câţiva care aveau legătură cu 
asta se tot plimbau de colo-colo, pe-afară. Un șir de bărbaţi 
palizi la faţă, din cartier, își luau micul dejun lichid la bar. 
Localul era deţinut de Elwood Cusik, un boxer care se ocupa 
cu „munca de lămurire” pentru clanul Corleone. 

Michael încercase să-l omoare o dată, iar Geraci i-o plătise 
cu aceeași monedă. || folosise pe Forlenza ca să-i aducă la 
cunoștință lui Russo ce se întâmpla cu Fredo și ce se petrecea 
în Cuba; după asta, Geraci nu mai trebuise să ridice nici 
măcar un deget. Fredo îl trădase pe Michael pe neștiute, 
pentru nimic. Toată lumea își putea da seama că situaţia din 
Cuba era instabilă și avea să sară în aer. Cu toate astea, 
Michael era atât de orbit de milioanele pe care le putea face 
acolo în calitate de om de afaceri aproape legal, încât își 
îngăduise să fie atras în situaţia în care să-și ucidă propriul 
frate. Soția sa îl părăsise, luase copiii și se mutase la un 
continent distanţă. Pierduse doi capo - Rocco și Frankie 
Pantaloni, amândoi rivali ai lui Geraci - în lupta pentru 
construirea unui imperiu în Cuba care nu era menit să existe 
vreodată. Dacă exista într-adevăr o soartă mai rea decât 
moartea, atunci Geraci o abătuse asupra lui Michael Corleone. 

În timp ce aștepta, Geraci încercă să-și dea seama cum ar fi 
putut Michael să afle de asta. Habar n-avea. 

După două ore, Donnie Pungă, lângă fereastră, anunţă prin 
semne că limuzina lui Michael era acolo. Gândacul și Eddie 
Paradis îl flancară pe Geraci în timp ce traversa trotuarul. Era 
pregătit pentru orice, își imagină feţele fiicelor sale. Intinse 
mâna spre mânerul portierei. 

— Salut, Fausto. 

— Don Corleone. 

Geraci se sui în mașină de unul singur și ocupă scaunul din 
fața lui Michael. Al Neri, la volan, era singurul care se mai afla 
în mașină. 

— Aţi călătorit bine? 

Geraci îi făcu semn cu capul Gândacului, care închise ușa. 
Neri băgă mașina în viteză. 


492 


— Uimitor. Ar trebui să începi să zbori din nou. Avioanele 
astea noi practic zboară singure. 

— Sunt convins, spuse Geraci. 

Unul dintre cadourile de mulţumire pe care Michael le 
primise din partea ambasadorului M. Corbett Shea fusese un 
avion nou. 

— Am uneori vise în care zbor. Ciudat că nu sunt niciodată 
coșmaruri. Însă, o dată ce mă trezesc, nici măcar nu-mi 
imaginez c-aș putea urca din nou la bordul unui avion. Hei, 
apropo, felicitări! Aţi reușit ceva similar cu prezenţa unui 
paesan' la Casa Albă. 

— E doar o echipă de moment, spuse Michael. N-am activat 
decât în calitate de consilier. Unul dintre mulţi alții. 

De-a lungul anilor, familia Corleone făcuse familiei Shea o 
mulțime de favoruri, inclusiv numeroase chestii care ajutaseră 
la alegerea noului președinte. In schimbul acestora, Michael 
ceruse această numire în funcţie. Geraci știa din surse sigure 
că Michael nu se întâlnise niciodată față în faţă cu nimeni din 
noua administraţie. Era de înţeles că avea să participe numai 
cu numele. Michael nu-și dorea decât credibilitatea pe care i-o 
dădea numirea sa. 

— Credeţi că o să trăim să vedem asta? întrebă Geraci. Un 
italian la Casa Albă? 

— Sunt sigur de asta, răspunse Michael. 

Geraci se poziționase pe scaun astfel încât Neri să se vadă 
obligat să oprească mașina dacă voia să-l omoare. Nu prea 
credea că Michael avea s-o facă el, cu mâna lui. Dacă așa 
stăteau lucrurile, avea să se întâmple în locul în care îl 
duceau, lucrul fiind probabil dus la bun sfârșit de niște oameni 
care-l așteptau acolo. 

— Sper că aveţi dreptate, Don Corleone. 

— Spune-mi Michael, Ok? Suntem prieteni vechi, Fausto, iar 
acum m-am retras. 

— Am auzit și eu asta. 

Zvonurile că Michael avea de gând să devină o persoană 
cinstită circulaseră de ani de zile și se intensificaseră după 


493 


alegerea lui Shea. 

— Însă nu m-am gândit că în branșa noastră ne putem 
retrage. Indiferent de ce se întâmplă, „Intri viu și ieși mort”, 
nu? Am jurat cu toţii asta. 

— Am jurat și eu, și o să susţin asta cu tărie. O să fac 
întotdeauna parte din Familia pe care a clădit-o tatăl meu, 
spuse Michael. Însă relaţiile mele cu ea vor fi la fel cu cele pe 
care le avem cu unii dintre cei de vârsta lui taică-meu, care 
ne-au servit cu credinţă și care s-au mutat în Florida sau în 
Arizona. Oameni de la care noi nu cerem nimic. 

— Explică-mi cum o să meargă chestia asta, insistă Geraci. 
Am auzit diferite lucruri, însă am eliminat o grămadă dintre 
ele ca pură vorbărie. 

— E simplu. După cum știi, le-am promis lui Clemenza și lui 
Tessio că vor putea avea propriile Familii când o să vină 
momentul potrivit. Tessio ne-a trădat, iar Pete e mort, însă 
promisiunea e încă în vigoare. 

— Ogni promessa e un debito, nu-i așa? întrebă Geraci. 
După cum obișnuia să spună taică-meu. 

— Exact, răspunse Michael. Astăzi îmi plătesc datoria asta. 
În toate privinţele, tu ești cel mai bun om al nostru din New 
York. Începând de astăzi, nu mai am nevoie de afacerile pe 
care le conduci, nici măcar de veniturile provenite din 
acestea. Am ieșit din asta. Eu sunt cel care ar trebui să-ţi 
spună ție Don. Don Geraci. Felicitări. 

„Asta e. Sunt un om mort.” 

— Mulţumesc, spuse Geraci. Așa, pur și simplu? 

— Cum altfel? replică Michael. 

Geraci nu se putu abţine să nu-i arunce o privire rapidă lui 
Neri. Se îndreptau spre vest, pe Seventy-ninth Street, spre 
Central Park. Neri se uita drept în față. 

— Sunt profund onorat. Copleșit. 

— Tu însuţi ai câștigat asta. 

Geraci își ridică mâna dreaptă, care n-avea niciun inel pe 
ea. 

— Dacă aș fi știut, mi-aş fi cumpărat un inel. 


494 


— la-l pe-al meu, spuse Michael. Este binecuvântat de 
însuși papa. 

Și dădu să și-l scoată de pe deget. Era șic, elegant: cu un 
diamant mare înconjurat de safire. 

Nu i-ar fi dat inelul acela unui om pe care avea de gând să-l 
omoare, nu-i așa? 

Și cine-ar fi dat de pomană un inel care fusese 
binecuvântat tocmai de papă? 

— Glumeam, spuse Geraci. N-aș putea accepta. Ai fost deja 
prea generos. Geraci își ridică mâna dreaptă, o dată și 
jumătate mai mare decât mâna lui Michael, noduroasă și 
butucănoasă de la pumnii pe care îi împărțise cu sau fără 
manușile de box. De asemenea, nu cred că mi se potrivește. 

Michael râse. 

— N-am băgat niciodată de seamă. 

Işi puse inelul la loc pe deget. 

Cum de nu observase niciodată? 

— Ştii cum se spune. Mâini mari... 

— Inele mari. 

— Exact. Pe bune, Michael, asta-i o veste incredibilă. Un vis 
care devine realitate. 

— Nu știai? 

— Bineînţeles că știam. Însă am auzit că sunt niște 
probleme cu comitetul. 

— Ai surse bune. Comitetul îmi ceruse să continui pe 
aceeași linie chiar și după retragere. M-am opus, însă decizia 
lor este obligatorie. O să rămân cu putere și competenţă de 
consilier, atât pentru ei, cât și pentru tine. Desigur, nici nu 
trebuie menţionat că aranjamentul acesta va fi păstrat în cel 
mai strict secret. Indiferent pe cine numești pe post de capo, 
trebuie să obţii permisiunea comitetului, și-ţi recomand ca 
mai întâi să obţii permisiunea mea. Presupun că o să vrei să-l 
păstrezi pe Nobilio? 

— Trebuie să mă gândesc la asta. 

Richie  Două-Pistoale preluase vechiul regime al lui 
Clemenza. Tot ce știa Geraci despre Richie era de bine - 


495 


dăduse o mână de ajutor la instituirea monopolului pe care 
Familiile din New York îl aveau acum asupra cimentului, de 
exemplu, și avea o prezenţă majoră și în Fort Lauderdale, dar 
să accepte pur și simplu nu părea o chestie prea deșteaptă. 
Dacă numai chestiile astea contau. 

— Crezi că Richie o să fie supărat că m-ai ales pe mine? 

— Nu crezi c-o să fie și mai supărat dacă o să dai cu el de- 
asfalt? 

— Nu spun c-o să dau cu el de-asfalt. Mă întreb numai cum 
va primi aceste vești. 

— Sunt sigur că n-o să fie o surpriză prea mare. 

— Ai vorbit cu el? 

Michael negă dând din cap. 

— Cu toate astea, e acolo. Dacă-i vreo problemă, pot sta de 
vorbă cu el. 

— Sunt sigur că o să se rezolve toate cum nu se poate mai 
bine. 

El și Richie vorbiseră despre zvonurile apărute. Richie 
spusese că avea să fie fericit să-l vadă pe Geraci cum devine 
noul Don și că făcea eforturi pentru a obţine acceptul 
comitetului. Probabil că spunea adevărul. 

— Richie pare a fi un om bun. 

— O să fie regimul tău, n-o să mă implic ca să-ţi fac 
sugestii. Doar vorbește cu mine în prealabil. 

— Așa o să fac. 

— O să-ți asigur consiliere limitată, însă n-o să-ţi servesc 
drept consigliere. Vreau să duc un alt gen de viaţă. Nu vreau 
ca trecutul meu să se interpună în viaţa aceasta. 

— Înţeleg. 

Deși nu era așa, cel puţin nu în totalitate. 

— Trebuie să vorbesc cu tine și despre alegerea asta? 

— Depinde numai de tine. 

— Dacă nu te deranjează, spuse Geraci, aș vrea ca Tom 
Hagen să-mi fie consigliere. 

— Din păcate, spuse Michael, chiar mă deranjează. Fratele 
meu Tom va continua să lucreze îndeaproape cu mine în 


496 


calitate de avocat al meu. 

Alt semn bun. Dacă Geraci chiar urma să fie ucis, Michael 
ar fi putut accepta. A 

— Am crezut că e bine să-mi încerc norocul. Întotdeauna 
trebuie să îl vrei pe cel mai bun om. 

— Nu mă placi, este, Fausto? zise Michael. 

Geraci se hotărî rapid că o minciună putea fi mult mai 
periculoasă decât a spune adevărul. 

— E-adevărat. Nu. Fără nicio urmă de lipsă de respect, însă 
nu cunosc prea mulţi oameni care să te placă. 

— Însă ţi-e teamă de mine. 

— Teama este inamicul logicii, spuse Geraci, însă ai 
dreptate. Așa e. Mai mult decât de moarte. Știu ce încerci să- 
mi spui, Michael. Sunt gata. Știu ce înseamnă asta pentru 
tine, sacrificiile pe care familia ta le-a făcut ca să construiască 
organizaţia asta. O să dau tot ce am mai bun. Totul. 

Michael se întinse și-l bătu pe Geraci pe genunchi, afectuos. 

O luară în sus pe Broadway, spre marginea orașului. 

Nu se menţionase nimic despre ceea ce fusese cândva 
regimul lui Rocco Lampone. Rocco fusese și el omorât cu doi 
ani în urmă în Miami, și încă nu fusese înlocuit. Apăruseră 
niște posibili succesori din Nevada - Al Neri, nepotul său 
Tommy, Figaro și încă alţi patru sau cinci, plus tipii de sub ei 
direct interesați. Dacă aceștia ar fi fost parte a acestei 
înţelegeri, Michael ar fi spus-o. Geraci n-avea de gând să-și 
forțeze norocul, în niciun caz, nu cu Neri chiar acolo. 

La dracu' cu Nevada! 

Geraci își frecă bărbia. 

— Poate că am încasat prea mulţi pumni, spuse el, dar mă 
simt puţin confuz. Juri în numele Domnului că nu mai ai 
nevoie deloc de afacerile mele? Ai de gând să controlezi 
numai câteva cazinouri în Nevada și să numești asta o 
carieră? 

Michael dădu aprobator din cap. 

— O întrebare corectă, spuse el. l-am promis familiei că ies 
din asta, și-mi respect promisiunea. Ca titlu informativ, am 


497 


aranjat chestia asta de doi ani de zile. Cu cazinourile din 
Nevada, și cu cele din Cuba, și cu diferitele noastre bunuri 
imobiliare, am construit un imperiu de afaceri care s-ar fi 
autosusținut și o sută de ani. Insă după aceea comuniștii au 
preluat controlul asupra Cubei, iar noi am pierdut totul acolo. 
Diferitele nenorociri ce ni s-au ivit în cale aproape în același 
timp au însemnat atât că organizaţia ca un întreg avea nevoie 
de venituri din afacerile legitime, cât și că nu puteam încă să 
mă dau deoparte. Însă doi ani și alegerea lui Jimmy Shea au 
schimbat totul. Pierderea veniturilor noastre legale provenite 
de la cazinourile din Cuba a fost teribilă, însă acum avem 
influenţă în New Jersey. Am reușit să-l facem pe guvernatorul 
de acolo să fie ales, însă aș spune că și mai important aici a 
fost aranjamentul reciproc avantajos pe care l-ai consolidat cu 
familia Stracci. Din câte-mi amintesc, întotdeauna au existat 
discuţii pe tema legalizării jocurilor de noroc în Atlantic City, și 
plănuiesc să rămân în comitet până când se va aranja totul - 
probabil într-un an, astfel încât să ne putem băga și-n asta. 
Cât de mult o să reziste o țară comunistă la o distanţă de o 
sută cincizeci de kilometri de ţărmul nostru? Dacă n-ar fi fost 
rușii, ne-am fi recuperat locul acesta chiar din momentul în 
care au început să fure de la noi, însă diferenţa dintre Cuba și 
orice altă ţară comunistă este că se află atât de aproape de 
cea mai bogată ţară din lume, încât se poate înfrupta din ea, 
și chiar a făcut-o. Preconizez că n-o să dureze mai mult de doi 
ani, poate trei, după care o să reintrăm și noi în afacere. Am 
asigurări din partea administraţiei Shea că o să impună 
revenirea tuturor proprietăţilor la foștii proprietari. Ceea ce 
încerc să scot în evidenţă este faptul că, dacă n-avem resurse 
considerabile puse deoparte, nu putem conduce afacerea cu 
cazinourile fără riscul ca Louie Russo să ne zdrobească. Incă 
nu avem aceste resurse. Dacă e să luăm în consideraţie ceea 
ce avem într-adevăr, atât din punct de vedere financiar, cât și 
în ceea ce privește personalul - și ceea ce acum pare 
inevitabil, atunci e mai bine să ieși din asta cu un an mai 
devreme decât cu un minut prea târziu. 


498 


— Și-atunci cine-i hrănește pe fomiști? întrebă Geraci. 

Cel mai mare bun pe care-l deţinea familia Corleone era 
rețeaua de oameni pe care-i menținea pe statul său de plată. 

— Știu o grămadă de polițiști și de tipi de la sindicat pe 
care-i plătim, ceva judecători și tipi din armată, dar sunt sigur 
că nu cunosc nici măcar jumătate, iar despre politicieni, nu-ți 
mai bate capul! Din câte știu, nu sunt decât zvonuri. 

Geraci conducea majoritatea afacerilor Familiei din New 
York, însă oamenii de legătură erau sub Michael și Hagen. 

— Tom o să păstreze legătura cu tine, spuse Michael. O să 
fie o perioadă de tranziţie. Când am preluat comanda de la 
tatăl meu, lui și lui Tom le-a luat șase luni să-mi explice totul. 

— Bănuiesc că, dacă e posibil să se facă tranziţia de la un 
lider al lumii libere la un altul în numai două luni, eu pot să 
înţeleg toate astea în șase luni. 

Michael râse pe înfundate. 

— Și chiar nu ai de gând să te foloseşti de judecătorii și de 
polițiștii noștri, sau ceva de genul ăsta? întrebă Geraci. 
Renunţi la toate astea? 

— Am spus eu asta? Am spus doar că nu mai am nevoie de 
veniturile provenite din afacerile pe care le conduci. 

— Sigur, spuse Geraci. Acum înţeleg. Te-ai retras. 

— Nu fi naiv, Fausto! Există o mulţime de oameni din 
echipa provizorie a președintelui care hrănesc mai mulți 
fomiști decât o facem noi. 

„Aşa că iată-te retras, după care iată-te ce naiba ești acum, 
gândi Geraci. Am prins ideea.” 

— Și scaunul de la masa comitetului? Am și eu unul sau 
rămâne al tău? 

— Momentan rămâne al meu. O să ai și tu un loc în cele din 
urmă. Organizează-ţi mai întâi treaba, după care comitetul o 
să aibă grijă de asta. Nu cred că o să fie vreo problemă. 

Mai discutară diverse alte chestiuni specifice. Mașina mai 
traversă încă o dată parcul și o luă pe drumul de întoarcere pe 
Lexington Avenue - care cu greu putea fi asociat cu un cartier 
al crimei. Chiar n-aveau de gând să-l omoare. Michael încă nu 


499 


aflase cine stătuse în realitate în spatele trădării fratelui său. 
Insă Geraci nu voia să riște. 

— Și dacă tot vorbim despre surse excelente, îi spuse el, 
vreau să știi ceva. Au încercat să-l omoare pe fratele tău. 

— Cine a încercat să-l omoare pe frate-meu? 

— Louie Russo. Față-de-Cordeală. 

— Fraţii mei sunt morți. 

— Acum ceva timp, doar ce-am aflat asta. 

— Pe care dintre fraţi? 

Pe Geraci îl uimea faptul că Michael putea să-i spună lui 
Hagen „fratele meu” acum, iar peste o clipă să spună: „Fraţii 
mei sunt morți”. 

— Fredo. A fost o lovitură lipsită de succes, iar Russo a 
amânat-o. Îţi amintești de Labor Day? 

Nu era cazul să-i spună despre care Labor Day era vorba. 
Michael dădu aprobator din cap. 

— După nunta copiilor lui Pete, Fredo s-a dus într-un motel 
din Canada. Cu - nu știu cum să spun asta, cu un alt bărbat. 
Se presupunea că tipii trimiși pe urmele lui aveau să facă să 
pară ca și cum Fredo s-ar fi sinucis de rușine, sau ceva de 
genul ăsta. Aș spune că a fost ceva pus la cale, o înscenare, 
cu excepţia câtorva detalii. 

Problema cu faţa inexpresivă a lui Michael era că, atunci 
când o afișa, băgai de seamă asta imediat. 

— In primul rând, spuse Geraci, atunci când oamenii lui 
Russo au ajuns la motel, Fredo plecase, însă încă mai era 
cineva acolo - un agent de vânzări; cu o slujbă ca lumea, cu 
nevastă și copii - era gol în pat. În al doilea rând, tipii trimiși 
să-l lichideze au deschis ușa, iar agentul de vânzări a scos o 
armă și i-a împușcat. Arma era un Colt Peacemaker cu seria și 
numărul răzuite cu pila. S-ar putea să fi fost arma lui Fredo, s- 
ar putea să nu fi fost, însă în mod sigur el și-a pierdut un 
pistol în acea călătorie - mi-a spus Figaro, iar lui Fredo îi 
plăceau acele pistoale. In orice caz, agentul de vânzări l-a 
ucis pe unul din atacatori și l-a rănit pe celălalt. A doua zi, 
cineva a adormit-o cu cloroform pe o soră medicală, i-a tăiat 


500 


gâtul tipului rănit, după care i-a vârât cuțitul în ochi până la 
plăsele și l-a lăsat acolo. În ziua ce a urmat după toate astea, 
agentul de vânzări s-a dus să-și întâlnească avocatul, acesta 
fiind ultima persoană care l-a văzut. Au apărut doar mâinile 
sale, pe care cineva i le-a retezat și i le-a trimis neveste-sii 
prin poștă. 

— Vrei să spui că Don Russo și-a acoperit urmele. 

— Da, asta vreau să spun. 

— De ce n-au mai revenit ca să-i ia gâtul lui Fredo? 

— Ideea a fost să facă de râs Familia. Îl numiseși pe Fredo 
sotto capo, iar imediat după asta se dovedea că este găozar. 
Nu spun că așa era, OK? Nu fac decât să te informez în 
legătură cu toate astea. 

Michael dădu din cap în semn că înţelesese. 

— Dacă făceau să pară că el se sinucisese, continuă Geraci, 
asta ar fi pus capăt la toate. Fără răzbunare, fără nimic 
altceva. Organizaţia noastră era lovită, iar ei trăgeau foloase 
din asta. Erau înnebuniţi și furioși din cauza Las Vegasului. ÎI 
considerau teritoriul lor. Însă mai apoi, după... știi tu. 
Accidentul de avion. Accidentul meu de avion. Nu mai era 
necesar, cel puțin nu pentru o vreme. Nu pot să dovedesc 
asta, însă mi se pare foarte plauzibil ca Russo să fi fost în 
spatele tragediei cu fratele tău. Fredo era plecat la L.A. 
jumătate din timp, iar L.A. a fost locul în care ne-a trădat. 

Geraci se încruntă și ridică din umeri. 

— L.A. e echivalent cu Chicago, nu-i așa? 

Nu era niciun secret printre membrii primiţi în sânul Familiei 
că Michael ordonase uciderea propriului frate. 

— Cum de știi atât de multe? întrebă Michael. Cum de-ai 
aflat de lucrurile astea? 

— Am un tip, răspunse Geraci. Cineva din interiorul FBl-ului. 

— FBI? întrebă Michael, vizibil impresionat. 

FBl-ul - cu toate păcatele de care se făcea vinovat 
directorul său - era considerat incoruptibil. 

— Ştii arma pe care o avea Fredo când a fost arestat în L.A. 
după ce a omorât câinele ăla? Era tot un colt cu seria și 


501 


numărul de înregistrare răzuite. În urma testelor de laborator 
au reușit să folosească acid și să readucă la lumină numărul. 
La fel a fost și cu arma din Windsor. Erau amândouă parte 
integrantă dintr-un transport adus pe mare pe care tipul 
nostru din Reno l-a primit și l-a vândut unor oameni 
inexistenţi. Slavă Domnului că nu lui Gerald O'Malley. Oh, și 
încă ceva. Geraci își băgă mâna în buzunarul de la haină după 
cel mai apropiat obiect de o armă ascunsă - o brichetă: 
incrustată cu pietre preţioase, făcută la Milano, pe care era 
gravat: „Crăciun 1954”. l-o aruncă lui Michael. Recunoști 
asta? 

Michael se înroși la faţă. Întoarse bricheta în mâna sa 
micuță, cu o manichiură perfectă, după care strânse pumnul, 
acoperind-o. Aproape acoperind-o. 

— Agentul de vânzări a spus că-i aparţinea celuilalt tip, zise 
Geraci. Ascultă, Michael, mă simt îngrozitor din pricina asta. 
Dacă vrei să-l omor pe Russo, nu trebuie decât s-o spui. O să 
mă duc peste el cu tot ce avem acum la îndemână. 

Michael își întoarse fața spre geam. Cât depășiră câteva 
cvartale, se lovi ritmic în bărbie cu pumnul în care ţinea 
strâns bricheta. 

Geraci minţea cu nerușinare. N-avea pe nimeni în FBI. 
Auzise că toate acele pistoale proveneau de la același dealer 
și spera că avea dreptate. Făcuse rost de brichetă de la 
Russo, care o luase de la ucigașul agentului de vânzări. Însă 
Geraci era serios când vorbise despre intenţia de a se duce 
să-l omoare pe Russo. Avusese parte de pace în acel regime 
al său de cinci ani de zile. Avea al dracului de mulţi bani. În 
ultimii câţiva ani, Cesare Indelicato, capo di tutti capi din 
Sicilia, îi asigurase lui Geraci nu numai heroină și alte droguri, 
dar și personal. Geraci avea acum o întreagă echipă de 
pistolari, atât în Bushwick, cât și în Knickerbocker Avenue, și 
plasase niște imigranți legali în pizzeriile întinse de-a lungul și 
de-a latul Midwestului, care-și aruncau în tăcere blatul din 
cocă prin aer și care nu făceau mare lucru până când nu 
venea timpul să facă totuși ceva, un serviciu, pentru Nick 


502 


Geraci. Oameni de genul ăsta, trăind de ani de zile ca niște 
cetățeni pașnici în cartierele din Kenosha, Cleveland Heights 
sau Youngstown, plecau pur și simplu în „vacanţă”, își făceau 
treaba și se întorceau acasă fără ca măcar să poată face 
vreodată careva legătura dintre ei și nu știu ce gangster mort 
de la peste o mie de kilometri distanță, dacă Richie Două- 
Pistoale era atât de bun pe cât părea, Geraci era convins că 
familia Corleone putea paraliza activitatea organizaţiei din 
Chicago și să le facă pe acele animale să răspundă din nou în 
fața Familiilor din New York. Și, desigur, Geraci putea, în 
cadrul acestui proces să-și acopere urmele în legătură cu rolul 
său jucat în manipularea lui Fredo pentru ca acesta să-și 
trădeze fratele. Era mai bine s-o facă în numele lui Michael 
(cu Michael în postura de a se vedea nevoit să răspundă în 
faţa comitetului pentru asta), astfel încât Geraci să nu-și facă 
griji în legătură cu ce va urma. 

— Mulţumesc, zise Michael într-un final. Însă, după cum ti- 
am spus, m-am retras. 

Mașina se opri. Se întorseseră pe First Avenue, în fața 
barului Gândacului. Geraci se întrebă dacă Michael chiar se 
gândise tot timpul ăla sau pur și simplu așteptase până la 
finalul drumului ca să răspundă. Nick Geraci își ridică mâna 
stângă, cu palma în jos, în faţa pieptului, și-și ţinu mâna 
dreaptă sub ea, cu degetul arătător aţintit înspre căușul 
palmei. „Qui sotto non ci piove. “ N-o să te plouă aici, sub 
asta. „Un giorno avrai bisogno di me. “ într-o zi o să ai nevoie 
de mine. 

O expresie veche. Tessio o spusese când îi promisese 
protecţia sa, iar Michael trebuie să-l fi auzit la rândul său pe 
taică-său spunând-o. 

— Apreciez asta, Fausto, spuse Michael. 

— Cu plăcere. 

Michael zâmbi. Pe Nick Geraci îl trecu un fior. 

— Ai crezut că o să te omor, spuse Michael, nu-i așa? 

— Cred că toată lumea încearcă să mă omoare tot timpul, i- 
a raspuns Geraci. Puterea obișnuinţei. 


503 


— Probabil că de asta încă mai ești în viaţă. 

Ce însemna asta? Probabil că de asta nu-l omorâse nimeni 
niciodată sau ăsta era motivul pentru care nu-l omora Michael 
acum? Geraci n-avea de gând să ceară lămuriri. 

— Oricum, Michael, ce motiv aș avea să cred că ai vrea să 
mă omori? întrebă Geraci. După cum ai spus, te-ai retras. Iți 
urez noroc în noua ta viață. 

Michael ţinea încă bricheta strânsă în pumn. 

Se pupară pe obraz și se îmbrăţișară, iar Geraci urmări 
limuzina îndepărtându-se. Când intră în bar, văzu că oamenii 
săi știuseră într-un fel sau altul că trebuiau să se adune, în jur 
de treizeci sau patruzeci. Clătinându-se, Nick Geraci urcă la 
etaj și se prăbuși într-un fotoliu mare din piele aflat într-un 
colț. Oamenii săi îl urmară. Își strecură verigheta pe degetul 
mic de la mâna dreaptă, iar oamenii săi se așezară la coadă 
ca să o sărute. 


504 


CAPITOLUL 23 


— Domnule Fontane! Vi s-a promis o slujbă în administraţia 
Shea? 

Holul de la Constitution Hall era plin de reporteri. Johnny 
Fontane stătea în spatele unei mese plină de microfoane, 
flancat de mai mult de zece staruri ale scenei și ale ecranului. 
A doua zi urmau să urce pe scenă chiar și mai mulţi. Făceau 
un pas istoric. Nimeni dintre cei pe care-i întrebase dacă vor 
să participe la balul inaugural pentru administraţia Jimmy 
Shea nu refuzase. Dacă rușii se hotărau să lanseze o bombă 
asupra Washingtonului, ar mai fi rămas foarte puţin din 
industria de divertisment în afară de piesele de teatru jucate 
de elevi, muzica rock și filmele pentru adulți. 

— O slujbă? Johnny răspunse mimând groaza. M-am făcut 
cântăreț de bar pentru ca niciodată să nu trebuiască să-mi iau 
o slujbă. 

Replica stârni râsete răzlețe. Voia să-i facă să creadă că 
răspunsul putea fi afirmativ. Ambasadorul vorbise despre 
faptul că-l pregătea pe Fontane să candideze pentru un post. 
Jimmy însuși - în barul lui Fontane din Vegas, într-o pauză de 
conversație cu Rita Duvall, care se afla și ea acum pe podium 
- sugerase că Fontane era potrivit pentru a ajunge ambasador 
în Italia. Sau ce părere avea despre o mică insulă tropicală cu 
cer albastru și cu un număr nelimitat de păsărici? Și el, și John 
fuseseră extrem de beţi în momentul acela. 

— Ce spune asta despre administraţia Shea, strigă o voce, 
dacă balul inaugural este produs de cineva ca tine, despre 
care se spune că are atâtea legături cu Mafia? 


505 


Johnny nu-și putea crede urechilor. Când avea oare să se 
oprească toată porcăria asta? 

Idiotul care pusese întrebarea era de la un ziar din New 
York. Johnny îl plesnise o dată. Înțelegerea rămasă în afara 
tribunalului îl costase zece miare, însă meritase fiecare bănuț. 

Bobby Chadwick - cumnatul președintelui ales - se aplecă 
peste microfon. 

— Cineva ca Johnny Fontane? Scuzaţi-mă dacă sunteți 
corespondent pentru un ziar de pe planeta Uranus și nu știți 
cum stau lucrurile pe la noi, însă aici, pe Pământ, poţi spune 
cu siguranţă că nu există nimeni ca Johnny Fontane. 

Și replica lui obținu râsete, însă destul de înăbușite, iar 
ceilalți reporteri rămaseră cu privirile aţintite asupra lui 
Johnny, în așteptarea unui răspuns. Dacă s-ar fi aflat într-un 
restaurant sau într-un club de noapte, ar fi fost suficient ca 
Johnny să ridice o sprânceană, și idiotul ar fi fost dat afară în 
șuturi. 

— „Se spune” este o expresie folosită de ziariștii leneși ca 
să poată inventa lucruri după bunul lor plac. Să vă spun niște 
lucruri concrete. Există mai bine de cinci milioane de 
americani de origine italiană. Potrivit unui raport al Senatului 
SUA publicat acum doi ani, există cel mult patru mii de 
persoane care au legături cu așa-numita Mafie. Fac eu calculul 
pentru tine, prietene. Asta înseamnă cam unu la o mie trei 
sute. Există mai multe șanse să te mănânce ursul decât să fii 
unul dintre ăia. Cu toate astea, de fiecare dată când cineva al 
cărui nume se termină într-o vocală ajunge departe, oameni 
cu idei preconcepute ca tine întreabă dacă nu cumva face 
parte din Mafie. 

— Deci faci parte din Mafie? 

Și-o făcuse cu mâna lui. 

— N-am de gând nici măcar să mă obosesc să răspund la o 
întrebare ce dovedește o asemenea ignoranță. 

— Poate mă înșel, spuse Sir Oliver Smith-Christmas, 
distinsul actor britanic așezat la capătul podiumului, însă nu 
cumva faceţi o confuzie între gentlemenii care deţin de cele 


506 


mai multe ori cluburile de noapte și cei care, la fel ca 
prietenul meu, domnul Fontane, cântă în ele? Unde în altă 
parte ar putea performa un cântăreț de club dacă nu într-un 
club? 

— Ollie are dreptate, spuse Johnny Fontane. O dată apusă 
era orchestrei... 

— Nu e adevărat că Vito Corleone a fost nașul tău? întrebă 
reporterul. 

„Nu genul ăla de naș, imbecilule!” 

— Da, el m-a botezat. Era prieten cu părinţii mei. 

— Președintele ales Shea are legături cu cartelurile de 
crimă organizată? întrebă un alt reporter. Michael Corleone, 
care a fost printre cei chemați să depună mărturie în fața 
Senatului acum doi ani, a servit ca membru al echipei 
provizorii... 

— Atunci de ce nu-i puneţi întrebarea asta lui Michael 
Corleone? răspunse Johnny. Ba, mai mult, de ce nu-i întrebaţi 
pe toţi copiii bolnavi și pe toţi cei pe care i-a ajutat prin 
organizaţiile sale de caritate? Oameni buni, acesta este un 
moment extraordinar pentru ţara noastră. Cred că vorbesc în 
numele tuturor celor de aici când afirm că-l sprijinim pe 
președintele Shea sută la sută. Dar hai să ne întoarcem mai 
bine la balul inaugural, ce ziceţi? 

— Ai crescut în New York, strigă idiotul, dar ești prieten cu 
Louie Russo din Chicago și cu Ignazio Pignatelli din Los 
Angeles. Idiotul pronunţă numele Pig-nate//, în loc să-l 
pronunțe  Peenyatelli. Sora lui Pignatelli este pe lista 
acţionarilor noului studio de înregistrări pe care l-ai înfiinţat. 
Intrebarea mea este dacă e posibil să-ţi transferi statutul de 
membru... 

— Nu mă face să cobor la tine și să te-nvăţ minte, izbucni 
Johnny. 

— O să pui pe cineva să mă termine? Așa se spune în 
Mafie, nu? Să mă termine? 

— De unde mama dracului crezi că știu eu? spuse Johnny. 

Desigur, toată lumea știa, însă nu asta era ideea. 


507 


Un murmur străbătu camera. 
— De unde Dumnezeu, reformulă Johnny, crezi că știu eu? 


După ce Kay Corleone își părăsi soţul și plecă din Nevada, 
își luă o slujbă de profesoară la o școală bună cu internat din 
Maine. Ea și copiii locuiau într-o casă de piatră în curtea școlii. 
Lui Michael nu-i plăcea, însă ea avea nevoie de slujbă, nu 
neapărat din motive financiare, ci mai ales din cauză că voia 
să-și creeze o identitate diferită de cea pe care o avusese 
când era cu el. Trimisese cereri de angajare numai la școli 
aflate la mii de kilometri depărtare de Tahoe. Nu se așteptase 
ca Michael să se lupte atât de îndărjit pentru custodie și 
fusese și mai surprinsă când, dintr-odată, îi spuse că se 
interesase de școala unde preda ea și că hotărâse că ar fi fost 
foarte bine ca educaţia copiilor să fie continuată acolo. Kay nu 
știa ce-l făcuse să se răzgândească. El pretinse pur și simplu 
că înțelesese că se foloseau de copii ca de niște pioni în 
cadrul divorțului și-și pusese dorinţele proprii mai presus de 
nevoile reale ale copiilor. Ea fusese dispusă să creadă asta. 
Cu greu se abţinuse să nu-i spună că, dacă ar fi fost mai atent 
la inima lui decât la mintea lui limpede, poate că nu ar fi ajuns 
în situaţia asta oribilă. 

Michael nu-i vedea prea des pe Tony și pe Mary. Când o 
făcea, de obicei îi lua cu avionul și-i ducea la New York, să 
petreacă un weekend plin de activităţi distractive: patinaj, 
plimbări cu caleașca, muzee, filme, zoo - tot ce se putea face 
în câteva zile. Veneau acasă istoviţi. Săptămâni întregi după 
aceea Mary, care acum avea șapte ani și își diviniza tatăl, 
povestea iar și iar ce făcuseră împreună. Tony, care avea 
nouă ani, nu vorbea niciodată despre el. 

Când Michael îi spuse lui Kay că avea un program extrem 
de încărcat și o rugă să aducă ea de data asta copiii la New 
York, ea îi răspunse că era imposibil. Când îi vorbi despre 
balul inaugural și-i spuse că ar putea merge și ea, îl refuză. 
Pentru ea, Washingtonul reprezenta o grămadă de amintiri 
dureroase. Însă spera să poată face cumva astfel încât el să-i 


508 


poată lua pe Mary și pe Tony. Și nu, nu era de acord să vină 
vreun șofer în uniformă în Mâine și să-i ducă la New York. 

Totul se schimbă însă când Kay află de Jules Segal. Acesta 
fusese medicul ei în Nevada. Îl recomandase unei prietene 
care se mutase acolo, și află că fusese împușcat cu mai bine 
de un an în urmă - victima unei tentative de spargere, după 
cum scriseseră ziarele. 

Așa că azi, în ziua balului, Kay aștepta într-o cameră în 
Essex House, dintr-un apartament ce dădea înspre Central 
Park. Copiii se uitau la televizor. Nu se mai putea spune că au 
un cămin stabil. Văzându-i atât de captivaţi, își dădu seama 
că luase decizia potrivită. Se uită la ceas. El întârzia. Unele 
lucruri nu se schimbau niciodată. 

În cele din urmă auzi voci în hol. Michael și - desigur - Al 
Neri deschiseră ușa. 

— De ce nu e îmbrăcat? întrebă Michael arătând înspre 
Tony. 

Michael era deja îmbrăcat în smoching. 

— Nu am de gând să merg la balul tău prostesc, spuse 
Tony. 

Kay fusese atât de adâncită în gânduri, încât nu observase 
că Tony își scosese costumul și se îmbrăcase din nou în 
cămașa albastră și în pantalonii cu care mergea la școală în 
fiecare zi. 

Mary sări din pat să-și îmbrăţișeze tatăl. 

— Eu merg! spuse Mary. Nu-i așa că arăt ca o prinţesă? De- 
aia mergem la bal, nu-i așa? 

— Da, așa e, iubito. Arăţi ca o prințesă. Haide, Tony! Trebuie 
să mergi. O să-ţi placă. 

Kay îi spuse lui Tony să-și pună înapoi costumul. Băiatul îl 
înșfăcă și o porni alene către baie, bombănind. Neri se așeză 
pe sofa, aparent atras de episodul de desene animate de la 
televizor. Mary făcu o piruetă, ca să i se vadă rochia. Kay îi 
spuse să stea cuminte să se uite la televizor, fiindcă voia să 
vorbească puţin cu tati. Apoi îl conduse pe Michael în 
dormitorul de alături și închise ușa în urma lor. 


509 


— Am reușit, Kay. M-am retras din... din aspectele 
periculoase ale afacerii pe care am moștenit-o de la tata. ȚIi- 
am promis că o să fac astfel încât totul să devină legal, și am 
reușit. 

Ea se încruntă. 

— Mi-ai promis acum zece ani. 

Se gândi că era numai un plan stângaci de a o face să se 
întoarcă la el. Spera însă, de dragul copiilor, că spunea 
adevărul. Mai devreme sau mai târziu avea să fie omorât sau 
băgat în închisoare, și nici nu voia să se gândească la cum 
avea să-i afecteze asta pe Tony și pe Mary. 

— Mă bucur pentru tine, Michael, mă bucur mult. 

— Arăţi foarte bine, Kay. Se pare că-ţi priește munca de 
profesoară în Maine. 

— Michael, trebuie să te întreb ceva, și vreau să-mi spui 
adevărul. 

Într-o fracțiune de secundă, expresia de pe figura lui 
împietri. 

— Ai pus să fie ucis Jules Segal? 

— Nu. 

Nicio urmă de ezitare. Un simplu „nu”. Nu așa ar fi răspuns 
oare un mincinos atunci când răspunsul ar fi fost „da”? 

— Nu-mi vine să cred, zise Kay. 

— Ti-am spus acum mult timp, Kay, să nu mă întrebi 
niciodată de treburile mele. 

— Asta nu e treaba ta, e treaba noastră. Ai pus pe cineva 
să-l ucidă pe Jules Segal din cauza mea. Din cauză că... 

— Nu spune asta. 

Măcar acum expresia de pe faţa lui nu mai era imobilă. 

— Nu vreau să aud. 

— Am avortat. O să-mi tragi iar o palmă? 

Așa cum o făcuse atunci când îi spusese: palma care le 
pusese capăt căsniciei, într-un alt hotel, însă tot în 
Washington, unde el urma să plece. 

— Nu, Kay, spuse el. Nu. 

— Pentru că, dacă spargerea aia a fost aranjată de tine... 


510 


— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— ... trebuie să știi că nu el a făcut-o. 

— Termină, Kay. Știm foarte bine amândoi că, atunci când 
tu... când s-a întâmplat ce s-a întâmplat, el era doctorul tău. 
Noi suntem proprietarii spitalului, Kay. 

— Așa că nu ar fi trebuit să-ţi fie prea greu să faci rost de 
fișele mele și să vezi că am pierdut sarcina. 

— Da, sigur. Ai mers cu avionul la Las Vegas ca să pierzi 
sarcina, și a fost doar o întâmplare faptul că doctorul care s-a 
ocupat de tine era cel care făcea avorturile de fiecare dată 
când Fredo... 

Ea simţi o gheară puternică înfigându-i-se în stomac. 

— Doamne, Dumnezeule, Michael! Stiam eu. Ştiam eu. Tu, 
pur și simplu... eram atât de supărată. Eram speriată. A fost 
suficient de groaznic să trăiesc tot timpul cu teama că s-ar 
putea să ţi se întâmple ceva, însă mi-am dat seama că nu-mi 
era teamă de nimic mai mult decât de tine... 

— De mine? Întotdeauna am avut grijă de familie, de 
familia noastră, și am apărat-o, mai presus de orice altceva. 

— Michael, tu ai intrat într-un alt gen de familie cu mult 
înainte să te căsătorești cu mine și să avem copii. Chiar și 
prima ta soţie era de fapt a doua. Eu ţi-am fosta treia. 

— Nu ţi s-ar fi putut întâmpla nimic. Nici ţie, nici copiilor. 
Niciodată nu vi se va întâmpla nimic. 

— Haide, Michael! Casa noastră din Nevada a fost atacată 
de parcă ar fi fost o ţintă pe câmpul de luptă. Nu i-ai promis și 
Apolloniei că nu i se va întâmpla nimic niciodată? Presupun că 
trebuie să ne considerăm norocoși că nu am fost spulberaţi în 
mii de bucățele. 

— Kay... 

— Și ce vrei să spui prin „Niciodată nu vi se va întâmpla 
nimic”? Ce fel de protectie ne poţi asigura, ce fel de gorile ai 
angajat ca un om de afaceri legal ce ești? Om de afaceri 
legal. Vom vedea. Chiar te aștepți să cred că s-a schimbat 
ceva în ceea ce te privește, că se va schimba ceva vreodată? 
Chiar dacă pretinzi că ești /ega/, asta tot nu schimbă ce-ai 


511 


făcut. 

Continuă s-o fixeze cu privirea în timp ce băgă mâna în 
buzunarul hainei. O secundă îngrozitoare ea crezu că avea să 
scoată un pistol sau un cuțit. El scoase o ţigară și o aprinse. 

— Ai terminat? întrebă el. 

— Tu nu poti înțelege. Eu nu sunt ca tine, Michael. Eu n-aș fi 
putut niciodată să ucid... să ucid copilul nostru. M-am dus la 
Las Vegas ca să ajut la colectarea de fonduri pentru muzeul 
de artă, și, imediat ce am ajuns acolo, am pierdut sarcina. Nu 
am avut nicio veste de la tine dovă săptămâni după ce s-a 
întâmplat asta. Două săptămâni. Nicio femeie nu trebuie să 
treacă singură prin așa ceva. M-am hotărât să te părăsesc. 
Mai aveam și alte motive, motive mai importante, despre care 
am discutat, însă asta a fost picătura care a umplut paharul. 
Ştiam că nu-mi vei acorda niciodată divorţul. Așa că ţi-am 
spus că avortasem. Voiam să te rănesc, și te-am minţit ca să 
fac asta. Voiam să-ţi văd faţa când aveai să auzi asta, și am 
văzut-o. Voiam să văd cum aveai să reacționezi, și tu m-ai 
lovit. 

Michael își cobori privirea și dădu ușor din cap. 

— Jules Segal era doctorul meu obișnuit. Chiar crezi că 
orice doctor, cu atât mai mult el, un om care te cunoștea la 
fel de bine ca oricine din Las Vegas, ar fi făcut un avort soției 
unui om... unui om ca tine? Segal nu ar fi... nu știu... nu și-ar 
fi aprins nici măcar o ţigară fără acordul tău. Niciodată, nici în 
cele mai groaznice coşmaruri ale mele, nu am visat că-ţi vei 
trimite gorilele... 

— Trebuie să mergem, spuse Michael. Plec. Se întoarse și 
intră în camera cealaltă. Hai, Mary, Tony. Cine vrea să meargă 
într-o călătorie cu avionul? 

Mary strigă că ea, ea, iar Tony nu spuse nimic, însă în 
câteva momente ambii copii o sărutară și-și luară rămas-bun. 
Nimeni nu opri televizorul. 

Kay Corleone - complice la o crimă fără să-și fi dat seama - 
se prăbuși pe pat. 

Nu putea să învinovățească pe nimeni în afară de ea însăși. 


512 


Michael era un ucigaș. Ea se îndrăgostise de el nu în ciuda 
acestui fapt, ci - după ce îi povestise ce făcuse el în război - 
tocmai din cauza asta. Ştia în adâncul inimii ei că-i omorâse 
pe oamenii ăia din restaurant. Ştia și despre multe alte 
omoruri, deși pretindea că nu avea habar. Se măritase cu el 
și-și schimbase religia - părăsind una ce permitea divorțul 
pentru o alta care-l interzicea - ca să se poată duce la 
spovedanie și să reușească astfel să suporte gândul că iubea 
un ucigaș. Când în sfârșit reușise să-l facă pe Tom Hagen să 
mărturisească faptul că reședința de la Tahoe fusese făcută 
una cu pământul pentru că FBl-ul pusese microfoane în grinzi 
și-n fundaţie, se gândise că asta era picătura care umpluse 
paharul. Insă nu fusese. Rămăsese. O luase de la început. 
Când bărbaţi cu mitraliere deschiseseră focul asupra lor și 
aproape îi uciseseră copiii, părăsise casa, însă nu și pe el. 
Abia când o abandonase după ce pierduse copilul, ṣi o lovise, 
și-și omorâse propriul frate, abia atunci făcuse ceea ce o 
femeie cu-adevărat nevinovată ar fi făcut cu ani și ani în 
urmă. 

La televizor începu o altă emisiune. Subiectul principal era, 
desigur, instalarea în funcţie a noului și zâmbăreţului 
președinte ales. Kay privi spre ecran. Intr-o imagine luată din 
sală îi văzu pe Tom și pe Theresa Hagen. Lăsă din nou capul 
pe pernă, simțindu-se extraordinar de singură, și plânse până 
adormi. 


513 


Capitolul 24 


Îmbrăcată într-o rochie de bal roz care de-abia îi cuprindea 
sânii umflați și ţinând în mână o pereche de pijamale cu 
Superman, Francesca Van Arsdale, însărcinată în șase luni cu 
al doilea copil, alerga după primul (băieţelul de doi ani numit 
William Brewster Van Arsdale IV, pe care-l strigau Sonny) 
printre cutiile împrăștiate în apartamentul lor pe Dealul 
Capitoliului. Sonny nu avea nimic altceva pe el decât șapca 
de fotbal aurie a echipei Notre Dame pe care-o primise de 
Crăciun de la fratele ei, Frankie. Auzi muzica răcnind în boxele 
mașinii lui Billy și se uită afară pe fereastra bucătăriei. 
Vederea femeii care cobora din mașina ridicol de scumpă a lui 
Billy o făcu pe Francesca să înțepenească. 

Scăpă pijamaua din mâini. Nu era bona. Era ea. Acea 
Femeie. 

Francesca se sprijini de chiuveta de la bucătărie. Dar nu. Nu 
era. Când se uită mai bine, văzu că era bona; părea de 
cincisprezece ani și nu semăna cu femeia cu care o înșelase 
Billy - o altă membră a staffului lui Shea din Florida - mai 
mult decât orice altă frumuseţe blondă și zveltă care avea tot 
ce-i lipsea Francescăi. 

— Ești gata, Francie? strigă Billy deschizând ușa. 

Sonny, nebun de fericire, se aruncă în viteză spre tatăl lui, 
izbindu-l cu putere drept între picioare. In timp ce Billy se lăsă 
gemând ghemuit pe un scaun, Francesca culese de pe jos 
pijamaua și pe Sonny și-i dădu fetei - sora mai mică a unui 
cunoscut de-al lui Billy de la Facultatea de Drept - un set 
îngrozitor de lung și de detaliat de instrucţiuni. 


514 


— Arăţi fantastic, spuse Billy deschizându-i portiera. 
Extraordinar. 

Francescăi îi era clar că arăta exact ca o vacă mare și roz. 
Intră cu greu în mașina joasă, încercând să pară cât putea de 
demnă. Billy nu păru să observe nimic. Când se urcă și el, se 
aplecă spre ea și-o sărută mai întâi în treacăt, și apoi cu 
pasiune. După care îi mulțumi, îi mulțumi! 

Așa stăteau lucrurile de săptămâni întregi. Propria mamă o 
sfătuise să nu dea nicio importanţă relaţiei pe care o avea el. 
La urma urmei, toţi bărbaţii aveau goumadas. Ştia de ce 
sondajele spun că cincizeci la sută dintre bărbaţi își înșală 
nevestele? o întrebase ea. Pentru că restul de cincizeci la sută 
nu recunosc. Din când în când însă, poţi să-i faci scandal 
pretinzând că tocmai ai aflat despre vreo femeie - ceea ce, 
dacă nu se întâmplă prea des, poate să-l facă pe bărbat să se 
simtă suficient de vinovat ca să se poarte cu tine ca pe 
vremea când îţi făcea curte. Spre deosebire de acesta, sfatul 
pe care i-l dăduse soră-sa fusese să-l omoare. Insă lui Kathy 
nu-i plăcuse niciodată Billy. De asemenea (în ciuda unui lung 
șir de prieteni pe care-i avusese la Londra pe vremea când 
studia pentru doctoratul în literatură continentală), nu avea 
niciun copil. Pentru că a avea un copil schimba lucrurile într-o 
manieră pe care cineva fără copii n-ar fi putut-o înţelege 
niciodată. Ce trebuia oare să facă? Să divorțeze? Să-și 
crească singură cei doi copii? Până acum, mama ei păruse 
extrem de vehementă împotriva acestei decizii. Însă 
Francesca nu avea încredere în recentul devotament al lui 
Billy. În ciuda tandreţei lui izvorâte dintr-un sentiment de vină, 
făcuse dragoste cu ea numai de două ori de când începuse să 
se vadă că era însărcinată. La prima sarcină, Billy fusese 
extrem de excitat, vrând să facă dragoste cu ea tot timpul. 

— Ar trebui să vii să-mi vezi biroul, iubito, spuse Billy. 

Imediat după discursul de inaugurare, Daniel Brendan Shea 
- fratele președintelui și noul procuror general - își adunase 
oamenii și ţinuse o ședință. Nu era un semn bun pentru Billy, 
care spera că avea să lucreze mai puţine ore decât o făcuse 


515 


în timpul campaniei (deși în cazul ăsta orele respective aveau 
să fie în mai mare măsură dedicate muncii). 

— E mic, dar e pe același etaj cu cel al lui Danny. 

— Îi spui Danny? 

„Îmi spui «iubito»?” 

— Așa mi-a zis să-i spun. 

Billy scoase pieptul înainte cu mândrie. Gestul nu i se mai 
părea drăguţ, deși o dată, demult, probabil că i se păruse. 

— Adică ești la per tu cu procurorul general, se miră ea. 

Oare și Acelei Femei îi spunea tot „iubito”? 

— Sunt mândră de tine. 

Ceea ce, în ciuda situaţiei, era adevărat. 

— Este al treilea în șirul celor mai tineri procurori generali 
din istoria Statelor Unite, spuse Billy. Și, înainte de a i se 
încheia mandatul, să nu te miri dacă va ajunge să fie 
considerat și cel mai bun. Este incredibil de inteligent și de - 
asta nu prea sună a compliment, dar este - nemilos. 

— Păi atunci mi se pare potrivit pentru funcţia pe care o 
are. 

În drumul spre bal se opriră câte puţin la câteva petreceri la 
diferite ambasade și hoteluri. Ca prin minune, Billy știa pe 
unde s-o ia, unde se afla valetul care parca mașinile, numele 
gazdelor și cum să dea de ele. Când Francesca intra, trebuia 
să se ducă la baie să facă pipi - tot timpul trebuia să facă pipi; 
avea senzaţia că parcase un camion pe vezica ei - și 
niciodată nu știa pe unde trebuia s-o apuce ca să ajungă la 
baie. Era imposibil să nu fie extrem de impresionată că se afla 
în conacele astea luxoase - în special în sediul Ambasadei 
Franței, ceea ce-i dădea o senzaţie de bucurie răutăcioasă la 
gândul invidiei ce urma s-o cuprindă pe Kathy când avea să 
afle. Și, unde se întorcea, vedea fața cunoscută a unei 
celebrităţi sau vreo mare personalitate. În același timp însă, 
era nefericită. Străini încercau s-o atingă fără măcar să 
întrebe dacă îi puteau pune mâna pe burtă, iar Billy nu le 
spunea nici măcar o dată să-și țină mâinile acasă. O durea 
îngrozitor spatele. Și se simţea prost și că nu avea ce căuta 


516 


acolo, așa cum se simţise cea mai mare parte a căsniciei ei. 
Lăsând sarcina la o parte - și nu putea fi niciodată lăsată la o 
parte, copilul ăsta precis avea să fie uriaș - nimeni nu arăta 
ca ea (ambasada Italiei nu era pe lista de opriri). Femeile fie 
erau înalte, genul de americance tipice și strălucitoare, cu 
părul lor coafat, tapat și fixat perfect (cu alte cuvinte, ca Acea 
Femeie), fie erau genul de sotii de Washington: matroane 
elegante cu perle mari la gât, ce într-un fel sau altul reușeau 
să fie vivace fără să atragă atenţia asupra lor. 

Cu toate astea, la toate petrecerile, în afară de momentele 
în care se ducea la toaletă, Billy rămase lângă ea. Era dureros 
să-l vadă cum își înăbușea pornirea de a o abandona și de a 
porni la vânătoare prin încăpere, dar nu atât de dureros încât 
s-o determine pe Francesca să-i spună să se ducă și să facă 
întocmai ce voia. 

În cele din urmă, ajunseră la Constitution Hall, și tocmai 
urcau scările, când auzi o voce puternică, necunoscută 
strigându-i numele. Se întoarse, dar nu putu să-și dea seama 
de unde venea. 

— Bee-Boy! Bee-Boy! 

Francesca simţi un junghi în inimă. Erau Mary Corleone și 
unchiul Mike. Nu-i mai văzuse din ziua nunţii ei, cu mai bine 
de trei ani în urmă. Unchiul părea că îmbătrânise cu zece ani. 

Se întinse s-o ia în braţe pe Mary, și pe urmă se răzgândi. 

— Era să nu te recunosc, spuse Francesca. Ai crescut foarte 
mult. 

— Și tu ai crescut foarte mult, spuse Mary, mângâind-o pe 
Francesca pe burtă. 

Mary era verișoara ei. Putea s-o mângâie după pofta inimii. 

— Avem rochiile de aceeași culoare. Ai un copil înăuntru, 
nu-i așa? Sunt deșteaptă. Am șapte ani. 

Unchiul Mike o întrebă dacă putea să pună și el mâna. 

— Desigur, spuse ea. Chiar că ești deșteaptă, îi spuse lui 
Mary. Da, e un copil înăuntru. Și cred că e foarte mare. 

Când copilul se mișcă, iar Michael se dădu înapoi încântat, 
Francesca îl observă pe vărul Tony pitit în spatele tatălui. Se 


517 


aplecă să-l îmbrăţișeze și pe el. Acesta zâmbi, dar nu spuse 
nimic. În spatele lor mai era un bărbat într-o haină lungă, 
probabil un bodyguard. 

— Frate-meu nu prea vorbește, spuse Mary. Dar nu e 
retardat. Când vrea, poate să cânte orice. Știi că la balul ăsta 
minunat o să vină și unii care-o să cânte? 

— Tu ești retardată, spuse Tony cu o dicţie perfectă. 

— Mă gândeam că o să vă întâlnesc aici, zise Francesca. 
Când aţi ajuns? 

Michael se uită la ceas. 

— Acum un sfert de oră. 

— Rămâneţi mai mult? întrebă Francesca. Nu am 
despachetat încă totul, însă mi-ar plăcea să treceţi pe la noi 
să ne vedeţi apartamentul. 

Billy și Michael schimbară o privire fugară, și apoi Billy se 
întoarse în partea cealaltă. Singura dată când se mai 
văzuseră fusese la nuntă; și atunci Billy se purtase ciudat. Ea 
știa că avea probabil legătură cu modul în care trecutul 
familiei ei putea afecta viitorul lui politic. Fiecare căsnicie are 
subiectele ei de conversaţie tabu, considera ea, și acesta era 
singurul în căsnicia lor. Erau norocoși. 

— Numai în noaptea asta, spuse Michael. Poate data 
viitoare când mai vin aici. Am încheiat activitatea cu echipa 
provizorie, desigur, însă cred că o să mă întorc destul de des 
cu diverse afaceri. 

Billy îi întinse mâna bodyguardului. 

— Billy Van Arsdale. 

— Ne-am mai întâlnit, spuse Al Neri. 

— Haide, unchiule Michael, zise Francesca. Sigur nu aveți 
timp să luaţi un mic dejun gătit ca la mama acasă? 

— Da, ești sigur? întrebă și Mary. Mami spune că micul 
dejun este cea mai importantă masă a zilei. 

— Dar tu mănânci numai brânză la micul dejun, interveni 
Tony. 

— Ăsta-i un vers dintr-un cântec, spuse Mary în bătaie de 
joc. Mănânc de toate. 7e rog, tati? Putem să mergem? 


518 


Marguerite Duvall urcă pe scenă însoţită de zece femei în 
lenjerie roșie și de zece bărbaţi zvelţi cu apărători mulate de 
piele peste pantaloni, pentru a recrea marele număr din 
Cattle Call, încheiat cu bordelul în flăcări și cu faimoasa ei 
scenă extrem de sexi din final. Rita o juca pe matroana 
franţuzoaică, prietena cea mai bună a șerifului. Era un rol 
minor, însă o ajutase să primească o nominalizare la premiul 
Tony (rolul și zvonul că se culca cu bărbatul care acum 
ajunsese președinte). 

Johnny Fontane stătea în culise, îmbrăcat cu o capă albă cu 
căptușeală de satin stacojie și cu un frac în dungi creat 
special pentru evenimentul din noaptea asta de cel mai mare 
designer vestimentar din Milano. Sorbea dintr-un pahar ceva 
ce semăna cu bourbonul, însă nu era altceva decât ceai cu 
miere și cuburi de gheaţă. 

— Minunata și talentata Domnișoară l-am-Făcut-pe-Toți 

Duvall, spuse Buzz Fratello dând din cap admirativ. Urmau el 
și Dotty. Am auzit că și-o trage și cu Faţă-de-Cordeală. 
_ Johnny i-o prezentase și lui Jimmy Shea și lui Louie Russo. 
Insă Fontane o băgase pe Rita în programul balului inaugural 
din proprie iniţiativă, fără să-i ceară asta niciunul dintre ei. Se 
bazase exclusiv pe talentul ei. Poate că Rita nu era cea mai 
mare vedetă de aici, însă, ce mama naibii, fusese 
nominalizată la premiul Tony! Fontane considera că-i poartă 
noroc. O cunoscuse când i-o trimisese Hal - pe vremea când 
nu era altceva decât o dansatoare franţuzoaică, cu o 
puternică dorinţă de afirmare - pentru o partidă în trei în 
seara dinaintea primelor înregistrări la Fontane Blue. De 
atunci încolo aproape toată viaţa lui Fontane se transformase 
într-o perpetuă petrecere. Chiar și atunci când lucrurile 
începuseră să o ia razna cu Annie McGowan, o săptămână în 
Acapulco cu Rita și un Glob de Aur pentru filmul ăla despre 
detectivul alcoolic, și-i revenise complet cheful de viață. 

Bordelul era acum în flăcări. Publicul părea că se distrează 
de minune. 


519 


— Uită-te la el, spuse Fratello, arătând spre președinte: în 
față, în mijlocul oamenilor, ţinând-o de mână pe soţia sa și 
aruncând ocheade târfelor care dansează în faţa lui cu 
picioarele în tavan. O să dorm mai bine la noapte, acum că 
știu că individul care conduce lumea liberă este un bărbat 
care știe să aprecieze o păsărică de calitate, spuse el. 

— Da, e bine ca mâna care stă pe buton să fie relaxată, îl 
aprobă Johnny. 

Buzz scoase fluieratul lui obscen absolut inimitabil. 

— Despre ce buton vorbim? întrebă Buzz, ceea ce-l făcu pe 
Johnny să izbucnească în râs. 

— Hai să te întreb ceva, Buzz, spuse John. Tu ești un 
paesano. Cânţi în aceleași baruri ca mine. Cunoști aceiași tipi 
ca mine. De ce nu te întreabă pe tine toate aiurelile alea 
despre Mafie? 

— Știi la ce se referă expresia „macaronar mizerabil?” La 
un gentleman italian care tocmai a ieșit din cameră. 

— Vorbesc serios. 

— Eu glumesc, spuse Buzz. Cine dracu' a mai pomenit un 
gangster glumet? 

— Să-ţi spun ceva, amice. Nu ești chiar așa de glumet. 

— Da, și eu te iubesc, măgarule. 

Nu existau prea mulţi care puteau să-i vorbească astfel, 
însă cu Buzz lucrurile stăteau altfel. 

— Fii serios, Johnny. Tu ești proprietarul unei părți dintr-un 
cazinou. Cine mai are cazinouri în afară de șmecheri? 

— O mulţime de tipi, și tu știi foarte bine asta. 

— Da, știu, însă nu așa văd ceilalţi lucrurile, spuse Buzz. 
Am auzit și eu. Ai avut dreptate atunci când i-ai spus ce i-ai 
spus reporterului ăluia ieri. 

— Nu citesc niciodată chestii de genul ăsta despre tine. 

— Da, dar, de când am început să vorbim până acum, 
probabil că tu ai vândut mai multe discuri decât o să vând eu 
într-un an. E suficient să faci un semn, și orice ţipă e dispusă 
să meargă cu tine. Și mai ești și star de cinema. Dacă toate 
astea nu erau de-ajuns, l-ai mai ajutat și pe fustangiul de 


520 


acolo să fie ales președinte, și îţi este îndatorat. Când ești 
stăpânul lumii, dragă prietene macaronar, oamenii mărunți 
stau acasă la ei seară de seară, gândindu-se cum să facă să 
te distrugă. Nu-ţi mai bate capul! O să trăiești mai mult astfel. 

Jimmy Shea era un vizionar care inspirase ţara și care 
obținuse cele mai multe voturi. Nimeni nu-l ajutase să fie 
ales. Johnny muncise mult pentru a-l sprijini, dar la fel 
făcuseră o mulţime de alți oameni. Totuși, era foarte mândru 
că Jimmy câștigase și-și imagina cu înfrigurare ce avea să 
însemne să fie unul dintre cei mai buni prieteni ai 
președintelui. Deja își renovase moșia din Las Vegas, 
extinzând conacul și clădirea de apartamente pentru musafiri 
și pentru cei din Serviciul Secret. Acum exista acolo încă o 
piscină, și chiar și o pistă pentru elicopter. Jimmy spusese că 
acolo avea să fie pentru el Casa Albă din vestul țării. 

Se ajunse la marele final. Scena era plină de fum fals, și 
Rita își sfâșie rochia. Purta un body pe dedesubt. Cei aflați pe 
locurile din spate probabil ar fi putut jura că-i văzuseră 
păsărică, însă de acolo de unde stătea Johnny Fontane nu era 
nici pe departe așa, ca să nu mai vorbim că totul era mai 
nimic în comparaţie cu ce putea face de fapt Rita. 

— Și mai știi de ce nu mă întreabă atât de des dacă fac 
parte din Mafie? 

— De ce? 

Johnny se retrăgea, gata să intre în scenă. 

— Pentru că nu fac parte. 

— Și asta ce vrea să însemne? 

Buzz lăsă capul în jos. 

— Imi pare rău dacă te-am supărat. Se lăsă în genunchi, îi 
luă mâna dreaptă și-i sărută inelul cu sigiliu pe care i-l dăduse 
Annie McGowan în timpul scurtului lor mariaj. lartă-mă, 
Nasule. 


Billy Van Arsdale o întrebă o singură dată pe Francesca 
Corleone dacă familia ei făcea parte din Mafie. Exact în ziua în 
care absolvea Florida State University. Părinţii lui îi invitară la 


521 


cină la Clubul Guvernatorului, băură, se luară la ceartă și 
plecară separat. 

— Îmi place familia ta, spuse ea, glumind, pentru a mai 
înveseli atmosfera. 

Însă replica sună mult mai prost decât intenţionase. 

— Măcar nu fac parte din Mafie, spuse el. 

— Asta se presupune că e o glumă? întrebă ea. 

— Nu știu. Se lumină la faţă, de parcă aștepta să-i pună 
întrebarea asta de când se cunoscuseră și în sfârșit se ivise 
prilejul. Deci familia ta face parte din Mafie? 

— Asta crezi tu, nu-i așa? Că toţi italienii fac parte din 
Mafie? Că mâncăm pizza, stoarcem roșii și... 

— Nu toţi italienii, spuse el. Eu mă refer numai la bărbații 
din familia ta. 

— Sigur că nu. 

Își aruncă șervetul pe jos. Se ridică, îi trase o palmă și ieși 
ca o furtună din restaurant. 

Știa foarte bine că familia ei făcea parte din Mafie - o 
convinsese Kathy-, însă Francesca nu intenţionase să mintă. 
Ceea ce auzise rezona cu frământările ei, frământări cauzate 
de ceea ce se putea ascunde în spatele întrebării lui: teama 
că Billy era cu ea numai pentru că i se părea ceva inedit. Tot 
timpul era în căutare de ceva nou și diferit: filme străine, cele 
mai noi discuri, poezie modernă citită într-o cafenea din 
Orașul Francez, cartierul negrilor din Tallahassee. O dată 
merseseră cu mașina timp de șase ore până la Rezervaţia 
Semiole pentru ca el să învețe cum se putea lupta cu 
aligatorii. Se părea că la fiecare câteva săptămâni era 
interesat de un nou hobby. Fiecare tunsoare pe care și-o făcea 
era altfel decât cea de dinainte. 

„Chiar nu-ţi dai seama, îi spusese Kathy, că Billy este aici 
numai pentru a trăi experienţa unui Crăciun a-u-ten-tic în 
sânul Mafiei?” 

Francesca o luă la fugă prin noaptea fierbinte, hotărâtă să 
nu plângă. Se terminase. Bine. OK. Fusese prima ei dragoste, 
și ce dacă? Nu avea să fie și ultima. Urma ca el să plece la 


522 


Facultatea de Drept de la Harvard în toamnă, iar ea să 
rămână aici. Probabil că oricum n-ar fi mers. În plus, era un 
mare ticălos. Un om de nimic. Îi plăcuse atât de mult să-l 
lovească. Lovitura făcuse mult zgomot, răsunase mult mai 
tare decât s-ar fi putut aștepta cineva de la o palmă dată de o 
fată. Încă o durea mâna. Trebuia să-i mulţumească fratelui ei 
Frankie că fusese așa de enervant toată copilăria lor și-i 
dăduse prilejul să-și îmbunătățească tehnica. 

Aceeași capacitate misterioasă pe care o avea Billy de a 
intra și de a ieși de la toate petrecerile alea din noaptea 
inaugurală fusese evidentă și în acea noapte din Tallahassee. 
Nu avea nicio ţintă. Alergă în josul dealului și ajunse într-un 
cartier necunoscut și, pe când își dădea seama că probabil se 
rătăcise, auzi o mașină în spatele ei și-l văzu pe Billy în 
Thunderbird. Știuse pe unde să o ia. 

— Mamă, ce lovitură! 

Zâmbea, și chiar izbucni în râs, dezvăluindu-și dantura 
impecabilă. Ea era o fată a cărei lovitură te putea dobori, o 
altă însușire ce-o făcea inedită și deosebită. 

— Te iubesc, boxeriţo. _ 

— Cum a ajuns familia ta atât de bogată? întrebă ea. In 
spatele oricărei mari averi se află o infracţiune de un fel sau 
altul. 

Citise chestia asta într-o carte scrisă de unul dintre autorii 
francezi pe care-i studia Kathy. Poate Balzac. 

— Mai multe, sunt sigur, răspunse el. Ticăloșii ăia sunt în 
stare de orice. 

„Ticăloșii ăia” erau tatăl și bunicul lui. Ei i se păru extrem de 
ciudat să audă pe cineva vorbind despre propria familie în 
felul ăla. 

Se urcă în mașină. 

În noaptea aceea se împăcară, însă incidentul din acea 
seară avu un rol important în evoluţia ulterioară a relaţiei. 

Relaţia la distanţă fu plină de toate  prostioarele 
melodramatice obișnuite între tineri, cu zeci de scrisori 
interminabile, cu bănuieli îngrozitoare, cu lacrimi la telefon - 


523 


cel puţin din partea Francescăi. Billy pretindea că era atât de 
ocupat la Harvard, încât abia avea timp să mănânce și să 
doarmă, cu atât mai puţin să-i scrie ei scrisori lungi și să 
vorbească minute întregi la telefon. Apoi, ca să pună capac, îi 
trimise o vedere, o vedere scrisă la mașină, ca să-i spună că i 
se oferise șansa de a face practică la o firmă din New York și 
că nu se întorcea în sudul Floridei în vara aceea. Ea 
împrumută Broscuţa colegei ei de cameră și conduse toată 
noaptea până la Cambridge, pentru a pune capăt întregii 
porcării în urma unei discuţii faţă în faţă. Normal, ea și Billy 
ajunseră în pat. Se întoarse acasă mai derutată decât oricând 
și, după cum se dovedi mai târziu, însărcinată. 

EI îi ceru să facă avort. 

Apoi chiar aranja totul cu un doctor din Palm Beach. 

Francesca nici măcar nu putea suporta gândul. Insă nici ea 
nu dorea să păstreze copilul. O căsătorie cu Billy - nu că el ar 
fi făcut propunerea sau măcar ar fi menţionat această 
posibilitate - ieșea total din discuţie. li spuse lui Kathy, prima 
și singura persoană în care avea încredere, că nu s-ar căsători 
cu nenorocitul ăla nici măcar dacă ar fi singurul bărbat de pe 
pământ. Singura soluţie era lucrul pe care Francesca nu avea 
absolut deloc de gând să-l facă. 

Billy își rupse piciorul la o săritură cu parașuta (sfârșitul 
unui alt nou hobby) și, pe când se afla în spital, se răzgândi 
brusc - în mod inexplicabil din perspectiva Francescăi, deși 
cine poate explica motivele pentru care se răzgândește 
cineva? În ziua când ieși din spital, luă avionul până la ea și o 
ceru de soție. 

Extrem de fericită, ea acceptă. 

Nunta avu loc în iulie, cu el încă folosindu-se de cârje. Ea se 
supărase că trebuia ca el să-și despice cracul pantalonului de 
la costumul de gală, însă el o asigurase că putea să-și permită 
micul retuș. Ea se supărase dintr-o mulţime de motive - așa 
cum se întâmplă de obicei cu miresele însărcinate, dar toate 
ascundeau de fapt motivul principal pentru care era cu 
adevărat supărată: momentul în care avea să pășească în 


524 


fața altarului și ieșirea din biserică. leșirea avea să fie 
patetică, luând în consideraţie faptul că Billy era în cârje. Însă 
drumul spre altar era un lucru imposibil. Cine mama naibii 
putea să-i ia locul tatălui ei? Fratele ei mai mic, nu, și în niciun 
caz cu Stan Beţivanul (care era în continuare doar logodit cu 
mama ei). Unchiul Fredo era mai în vârstă decât unchiul Mike, 
iar ea îl cunoștea mai bine pe unchiul Fredo. Cu toate astea, îl 
plăcea mai mult pe unchiul Mike, întotdeauna îi plăcuse mai 
mult de el. Era eroul ei din război, o figură romantică, un 
bărbat care arăta excepțional în smoching. 

Îi știa unele secrete întunecate - cel puţin prin intermediul 
vorbelor șoptite de Kathy și de mătușa Connie, însă, în ciuda 
acestora, era singurul bărbat pe care și-l putea imagina 
conducând-o la altar. 

— Da, și tata l-ar fi vrut pe el, îi spuse lui Kathy, domnișoara 
ei de onoare, așteptându-se să fie contrazisă. 

— Evident, răspunse Kathy. 

Nimeni nu rostea cuvântul „evident” cu un dispreţ mai 
nimicitor decât Kathy. 

— Cine altul? 

Unchiul Mike îi alungă emoţiile şi nervii Francescăi cu 
atitudinea sa calmă și impunătoare. li spuse că tatăl ei ar fi 
fost mândru, că putea fi sigură că Santino era și el acolo, 
privind-o. Însă fu destul de inspirat să-i spună asta cu 
suficient timp înainte să intre în biserică, astfel încât să poată 
vărsa câteva lacrimi împreună și să se simtă apoi mai bine. 
Când, în cele din urmă, rămaseră singuri în nartex, o luă de 
braț și-i spuse să nu-și facă griji. Ridică din umeri. 

— E vorba numai despre restul vieţii tale. 

Ea râse. Era exact ceea ce trebuia să audă. 

Păși spre altar fericită. Și numai atunci când Michael îi puse 
mâna în mâna lui Billy, văzu că pe faţa lui șiroiau lacrimi. 

La ieșirea din biserică, îl sprijini pe Billy, iar acesta reuși să 
meargă fără cârje. La recepţie chiar dansă. Era oricum un 
dansator atât de prost, încât ghipsul era o scuză foarte bine- 
venită. 


525 


Se mutară la Boston. Când el termină Facultatea de Drept, 
refuză o slujbă pe Wall Street ce i-ar fi adus o avere (deja 
avea o avere) pentru a deveni asistentul unui judecător la 
Curtea Supremă din Florida. li fu greu să se întoarcă în 
Tallahassee chiar la absolvirea grupei ei (merse la petrecerea 
de absolvire a lui Suzy Kimball și de-abia o recunoscu pe 
tânăra echilibrată care avea să plece ca misionar în China). 
Insă acum Francesca avea o familie și credea cu adevărat că 
era fericită - cel puţin până când Billy își abandonă slujba de 
la Curtea Supremă pentru a se alătura staffului de campanie 
din Florida al lui Shea. Acum era plecat mai tot timpul. În cele 
din urmă, Francesca descoperi că se ocupa și de altceva în 
afară de campanie. 

Cum aflase de Acea Femeie? 

Francesca era o Corleone. In familia ei auzise toată viața 
spunându-se cum că era imposibil să păcălești un Corleone. 
Asta era o teorie. De asemenea, era și genul de nevastă care 
își împingea soţul spre relaţii extraconjugale: o femeie a cărei 
teamă supremă era că soţul ei credea că nu era destul de 
bună pentru el. 


Ernest Hemingway nu este Tatăl, tipul ăla cu barbă albă. Nu 
este vocea unei generaţii pierdute. Nu este un om de paie 
care să poată fi categorisit drept misogin de niște ţipe 
frustrate ale căror vieți n-ar fi putut contribui niciodată la 
cultura umanităţii mai mult decât ar fi făcut-o o după-amiază 
obișnuită de-a lui Hemingway. El este întruchiparea tuturor 
cărților minunate pe care le-a scris la începuturi. Nimic 
altceva nu contează. 

Einstein nu este neapărat întruchiparea geniului. Picasso nu 
este un afemeiat brunet și chel. Mozart nu este un enfant 
terrible”. Virginia Woolf și Sylvia Plath nu sunt afronturi 
tragice la hegemonia masculină oprimantă. Mahatma Gandhi 
și Martin Luther King nu sunt niște tipi maronii drăguți și 
inocenți pe care albii să-i aprobe fără nicio problemă. Babe 


87 Copil teribil. (în franceză, în original) 
526 


Ruth nu e un grăsan simpatic care mânca hotdogi și vizita 
copiii bolnavi din spitale. Da, Mafia aranjase lupta cu Sonny 
Liston ce îi permisese lui Muhammad Ali să ajungă prima oară 
campion la categoria grea și da, Ali își susținea cu tărie 
convingerile. Însă în primul rând era un om care putea să-l 
doboare dintr-o lovitură pe cel mai puternic dintre uriași, și s- 
o facă fluierând. 

Johnny Fontane era un actor bun atunci când își dădea 
silințţa. Avea un penis de dimensiuni considerabile, pe care-l 
folosea în scopuri lăudabile. Contribuise la transformarea Las 
Vegasului dintr-un mic orășel din mijlocul deșertului în orașul 
cu dezvoltarea cea mai rapidă din Statele Unite. Era fiul unor 
imigranţi, întruchiparea însăși a visului american. Arăta 
extraordinar cu pălărie.  Inventase genul șmecherului 
american (secţiunea caucaziană). 

Mare scofală. 

Ce conta că Fontane donase campaniei lui Shea o jumătate 
de milion de dolari într-un rucsac pe care-l primise în dar de la 
Jackie Ping-Pong? Ping-Pong nu avusese nimic de-a face cu 
banii. Johnny pur și simplu avusese nevoie de ceva în care să- 
i pună. (Și, oricum, trăia într-o lume în care oamenii obișnuiau 
să facă o mulţime de cadouri. O dată avusese un contabil 
care-i spusese să nu mai apeleze la cadouri. Fontane îi 
trimisese un Rolex.) Fontane adunase milioane pentru 
campania aceea, așa că nu mai conta că milionul ăla 
provenea din șmecheriile din Kasbah, un cazinou din Las 
Vegas cu proprietari în Chicago. Ce mai conta la cine anume 
din Virginia de Vest aveau să ajungă sau cum anume 
respectivii aveau să-i folosească pentru a se asigura că Jimmy 
Shea va câștiga într-un stat în care oricum ar fi câștigat? 

Fontane le-o prezentase pe Rita Duvall și lui Louie Russo, și 
lui Jimmy Shea (ca să nu mai pomenim de Fredo Corleone, cu 
care făcuse un copil pe care-l dăduse spre adopţie în 1956, 
chiar înainte de a începe să obţină succese răsunătoare). 
Ceea ce se întâmpla după prezentări era problema ei, nu a lui 
Johnny Fontane. 


527 


O dată, ajutorul unui șerif care se luase de Johnny Fontane 
după ce Fontane se culcase cu nevastă-sa murise în mod 
misterios în deșert. Și ce dacă? Fontane se culcase cu o 
mulțime de neveste la viața lui. Oamenii mor în mod misterios 
în deșert în fiecare zi. Nu existase niciodată nici cea mai mică 
dovadă care să facă legătura între cele două teribile, dar 
foarte obișnuite incidente. 

Desigur, Fontane era finul lui Vito Corleone. Se înțelegea 
bine și cu Michael. Era prieten cu Russo, cu Tony Stracci, cu 
Gussie Cicero, și așa mai departe. La fel erau o mulţime de 
alți oameni (ambasadorul M. Corbett Shea, de exemplu). Nu 
era membrul nici unei așa-zise familii implicate în crima 
organizată. Johnny Fontane era numai loial celor care-i 
fuseseră la rândul lor loiali într-o vreme când viaţa lui nu 
fusese prea roz. 

Tra-la-la. 

În ultimă instanţă, Johnny Fontane era cântăreţ. Niciodată 
lumea nu mai avea să vadă unul la fel. 

Spunea că era cântăreţ de bar, la început numai din 
modestie siciliană, apoi din falsă modestie, și apoi - după 
capodoperele cântecului american pe care le înregistrase la 
sfârșitul anilor '50, începutul anilor '60 - ca glumă răsuflată 
pe care toată lumea o gusta încă. 

Să luăm, ca un simplu exemplu dintre multele ce pot fi 
citate, prestaţia sa de la balul inaugural al administraţiei lui 
James K. Shea. 

Faimosul lui frac în dungi ar fi arătat hilar pe oricine 
altcineva, însă lui Fontane îi vine de minune - putea da tonul 
în moda secolului XX. Toată seara se poartă ca un maestru de 
ceremonii perfect, fermecător și inspirat, fără să pară nici 
bărbatul tipic pe care-l întruchipa în spectacolul clubului său 
de noapte, nici artistul care cerea aplauze la scenă deschisă 
din cariera lui târzie. Când i se cere, poate deveni un partener 
strălucitor de duet - cel mai extraordinar cu Ella Fitzgerald 
într-o versiune a capella a The Battle Hymn of the Republic. 

Numărul lui Fontane constă din numai trei cântece. Ocazia 


528 


nu-i îngăduie să se desfășoare prea mult. Cele mai faimoase 
înregistrări ale sale erau fie cântece îndrăznețe ce 
propovăduiau puterea bărbatului liber și independent care nu 
are nevoie de nimeni, fie adevărate imnuri despre niște 
amărâţi loviți de soartă care nu se dau bătuți - dintre care 
niciunul nu ar fi fost potrivit ocaziei. 

Mai întâi îl vedem singur, într-o baie de lumină. Jobenul îi 
este așezat pe un scăunel lângă el. Începe muzica, numai 
pianul și tobele. Periile. Este un aranjament orchestral slow, 
delicat, al cântecului /t Had to Be You. Fontane ţine microfonul 
departe de el într-un anumit unghi și cântă privind înspre 
tavan. Pe toată durata cântecului Fontane își mișcă microfonul 
pentru a-și modifica vocea, cântând la fel de bine precum 
Charlie Parker din trompetă. Sunt multe voci mari în preajmă, 
însă Johnny Fontane este cu totul altceva: un mare cântăreț. 

Mulțimea izbucnește în aplauze. Fontane își pune pălăria și 
intră direct în Ridin’ High mișcându-se pe scenă cu o energie 
aproape animalică, pe care Cole Porter nu și-ar fi putut-o 
imagina vreodată. Când Fontane termină, fără suflare, 
mulțimea sare în picioare. Zâmbetul de pe fața lui Fontane 
este ușor de recunoscut: acela al unui copil care a crescut 
fără să aibă nimic și vede că are, de fapt, mai mult decât 
oricine altul. 

Deși nu se mai poate face prea mult pentru a recupera 
versiunea iniţială a cântecului Big Dreams, pe care stafful de 
campanie al lui Shea îl alesese ca temă muzicală oficială (cu 
versuri noi, scrise de Wally Morgan), Johnny Fontane, ameţit 
de triumful momentului, încearcă disperat să facă totuși ceva 
în sensul acesta. Cu siguranţă pare sincer. După primul vers, 
în spatele lui se ridică o cortină, și tot restul artiștilor care 
participaseră la spectacol intră în scenă și i se alătură. Când 
camera se mută pe public, luminile sunt aprinse, toată lumea 
e în picioare și cântă laolaltă cu cei de pe scenă. Președintele 
o sărută pe prima-doamnă. Fontane aruncă jobenul. 
Președintele îl prinde, și-l pune pe cap. I se potrivește perfect. 


529 


Capitolul 25 


— Știu că te cheamă Billy, spuse Mary. Îți spun Bee-Boy 
numai pentru că verișoara mea Kathy, care arată exact ca 
Francie, numai că nu are un bebeluș înăuntru, îţi spune așa, 
deși eu m-am gândit prima oară la numele ăsta pe vremea 
când eram eu bebeluș. Dar eu mă născusem, desigur. 

— Imi place, îi răspunse Billy arătându-le tuturor 
apartamentul, atunci când îl aud spus de tine. 

Francesca se sculase de la ora patru, despachetase cutiile 
din bucătărie, se dusese până la băcănie și pregătise micul 
dejun. Era moartă de oboseală, dar se obișnuise. Copilul 
dădea atât de tare din picioare, încât oricum nu prea reușea 
să adoarmă. 

— E aproape gata, spuse ea. Vă rog să scuzaţi deranjul. Am 
ajuns aici de doar două zile. Billy, de ce nu le arăţi întregul 
apartament, și pe urmă ne putem așeza la masă. Hei, Sonny! 
Vino imediat aici! Avem musafiri! 

Fiul ei se sculă din faţa televizorului și se aruncă asupra lui 
Tony. Sonny mai avea puţin și împlinea trei ani. Tony avea 
nouă. Tony reacționă foarte bine. Unchiul Mike observă 
răbdarea fiului său, dând aprobator din cap. Ei nu i se păruse 
niciodată că unchiul Mike semăna prea mult cu bunicul Vito, 
însă brusc avu senzaţia că-l regăsește pe cel din urmă în ochii 
obosiţi ai celui dintâi, dar într-o asemenea măsură, încât simţi 
un fior rece pe șira spinării. 

— Deci ăsta-i Sonny, spuse Michael, luându-l în braţe. Eu 
sunt unchiul Mike. Ești un tip dur, nu-i așa? 

Francesca își dădu ochii peste cap. 


530 


— Sonny nu vrea să-și scoată șapca aia de pe cap. De 
multe ori chiar doarme cu ea. E vina lui Frankie. De Crăciun, 
n-a făcut altceva decât să-l înveţe pe Sonny să joace fotbal. 

Fără vreun motiv evident, Billy se uita cu atenție la unchiul 
Mike, de parcă ar fi crezut că-l putea scăpa din brațe pe 
Sonny. 

— Bănuiesc că a fost un profesor bun, spuse Michael. 

Pe vremea când era în anul doi de facultate, Frankie 
Corleone intrase în echipa de fotbal a universităţii Notre 
Dame ca fundaș. 

— Ție îţi place fotbalul, prietene? îl întrebă Billy pe Tony. 

Tony ridică din umeri. 

— Da, nici mie, spuse Billy, mângâindu-l pe băiat pe cap. 

— Nu-i place să i se facă așa, zise Mary. 

— Nu mă deranjează, răspunse Tony. 

Ea se întinse să-i ajungă la păr, însă el o plesni peste mână. 
Michael îl puse jos pe Sonny, o ridică pe Mary în braţe și-l luă 
de mână pe Tony. 

— Scuze, spuse Michael. 

Ei se liniștiră imediat. Era un tată extraordinar. 

— Nu-ţi cere scuze, spuse Francesca. Așa-s copiii. Sunt 
convinsă că și tu te-ai bătut cu fraţii tăi și cu mătușa Connie 
mai rău de atât. Eu însămi am avut noroc că nu mi-am scos 
ochii cu soră-mea. 

— Frumos apartament, remarcă Michael. 

Clădirea avea mai bine de o sută de ani. Era un vechi conac 
ce fusese împărţit în patru apartamente uriașe. Al lor se afla 
la parter și includea cea mai mare parte din ceea ce fusese o 
sală de bal care acum se transformase în sufragerie, cameră 
de zi și bucătărie. Dușumelele de lemn erau îndeajuns de 
vălurite încât jucăriile și bilele lui Tony să se rostogolească 
întruna de-a lungul și de-a latul camerelor. Francescăi îi 
plăcea foarte mult. Nu mai locuise niciodată într-o clădire mai 
veche de douăzeci de ani, și în mod sigur, într-o clădire atât 
de elegantă, chiar dacă era puţin îmbătrânită. De câteva ori 
pe zi ieșea pe stradă și se ducea până la colţ, doar ca să se 


531 


uite înapoi la casă și să se minuneze că aceasta era casa ei. 

Cu gândul ăsta în minte privi spre colțul străzii și-l văzu pe 
Al Neri rămas în mașină. 

— Poţi să-l chemi și pe șofer, spuse ea în timp ce toată 
lumea se așeza la masă. Îmi închipui că-i e foame și lui. 

— El a mâncat deja, spuse Michael. Se trezește devreme. 

Francesca nu-și bătuse capul prea tare cu micul dejun - la 
urma urmei, nu erau decât unchiul Mike, Billy și cei trei copii 
la masă. Cu toate astea, se scuză pentru cârnaţi, care 
fuseseră cei mai buni pe care-i putuse găsi atât de repede - 
habar n-avea unde să se ducă după cumpărături însă tuturor 
celorlalţi li se părură foarte buni. Chiflele pe care le găsise, la 
fel, nu erau chiar cele pe care le-ar fi luat dacă ar fi avut de 
ales, însă și ele fură apreciate de toţi mesenii, în ceea ce 
privea cutia de gogoși cu gem, numai faptul că era 
însărcinată era de vină. 

Toată vorbăria asta îi oferi prilejul să nu întrebe nimic 
despre mătușa Kay. Nici nu știa de fapt cum putea aduce 
acest subiect în discuţie. Familia Corleone era una de catolici 
ferventi, însă în ultimii câţiva ani și mătușa Connie (care 
fusese căsătorită cu Ed Federici mai puţin de un an înainte de 
a se despărți), și unchiul Mike divorţaseră. Și probabil că 
exista un motiv pentru care mama ei și Stan Beţivanul nu se 
căsătoriseră. Toate astea, plus situaţia lui Billy o îngrijorau pe 
Francesca. Nici nu-și putea imagina ceva mai oribil decât să fii 
silit să locuiești la un continent distanţă de propriii copii. 

— Mi-a părut rău când am auzit despre tine și Kay, spuse 
Billy. 

Brusc, fără niciun preambul, pur și simplu. Francesca nu 
știu dacă să-i admire francheţea sau să-l plesnească. 

Michael răspunse dând trist din cap. 

Francesca se întinse peste masă și-i strânse mâna unchiului 
într-un gest compătimitor. 

— Eu mi-am petrecut toată copilăria așteptând din moment 
în moment ca părinţii mei să divorţeze, spuse Billy. Însă tu și 
Kay... 


532 


Ea îi dădu un picior pe sub masă. 

— Bănuiesc totuși că nu se știe niciodată, spuse Billy. Cât 
de des îi vezi pe Tony și pe Mary? 

Așa de-a dreptul, fix în faţa lor. O palmă era o idee mai 
bună. i 

— Nu atât de des pe cât mi-ar plăcea, spuse Michael. Incerc 
să-mi aranjez în așa fel afacerile încât să-mi fac mai mult timp 
pentru asta. 

— Taţi are un avion nou! spuse Mary. Acum o să vină să ne 
vadă tot timpul. 

Tony luă o altă gogoaşă, deși nu o terminase încă pe cea 
care se afla pe farfuria din faţa lui. 

— Am păstrat un mic apartament în New York în care stau 
când sunt acolo cu afaceri, spuse Michael. S-ar putea să-mi 
iau unul mai mare, ca să poată sta și ei cu mine ori de câte ori 
vin în est. 

— Eu încă mă gândesc la voi toţi ca locuind în New York, 
spuse Francesca. Mi se pare că de-abia v-aţi mutat în Nevada. 

— Acum șase ani, spuse Michael. Aproape patru în Tahoe. 
Am păstrat ambele case, și în Vegas, și în Tahoe. Ambele sunt 
mai mari decât am eu nevoie, însă pentru Mary și Tony acolo 
înseamnă acasă, însemna acasă. 

— Lucrurile stau altfel acum, spuse Billy. Oamenii se mută 
tot timpul dintr-un loc în altul. De exemplu noi, iubito. Trei ani 
de căsnicie, trei adrese. 

— E ciudat, spuse ea, am petrecut toţi anii ăia în Florida, și 
tot mă gândesc la New York ca fiind acasă. Ar fi trebuit să 
merg la facultate acolo, așa cum a făcut Kathy. Ei i-a plăcut 
foarte mult să se întoarcă. 

— Însă atunci nu ne-am fi întâlnit niciodată, spuse Billy. 

Francesca ridică ușor capul. El era complet sincer, atât de 
franc, de parcă realmente și-ar fi imaginat cum ar fi fost dacă 
nu ar fi cunoscut-o niciodată. Imaginea era atât de 
înduioșătoare, încât ea se înmuie. 

— lubirea vieţii mele, spuse ea, la fel de sinceră, 
întinzându-se să-l mângâie pe obraz. 


533 


— Francie și Bee-Boy stând într-un copac, spuse Mary. 
Haide, Tony, cântă cu mine. 

— Tată, zise Tony. Spune-i să înceteze. 

Michael Corleone ridică însă ceașca de cafea și închină. 

— Pentru dragoste, spuse el. 

Era exact ce trebuia spus în momentul acela. 

Copiii se opriră din ciondănit și toată lumea ridică paharul, 
și nimeni, se gândi Francesca, nu putu simți altceva decât 
dragoste inundându-le sufletele. 

Cu excepţia lui Billy, al cărui toast fu cât se poate de 
evident făcut doar cu jumătate de inimă. 

La plecare, Francesca îi trimise o farfurie de mâncare și 
bodyguardului. 

Rămaseră pe treptele de marmură din fața casei, făcându- 
le semn cu mâna până ce mașina dispăru în depărtare. 

— Tot timpul spui că-ţi place familia mea, i se adresă ea lui 
Billy. 

Sonny alerga în cerc, cu brațele încordate și ţinându-și 
ursulețul ca pe o minge de fotbal. 

— Așa că de ce nu-ţi place unchiul meu? 

Trecuseră prin multe împreună. Poate că era cazul să scape 
și de tabuul ăsta? 

Însă Billy nu-i răspunse nimic. Îi strigă lui Sonny să nu iasă 
în stradă. Sonny nu era chiar așa de aproape de carosabil, 
însă Billy îl luă în braţe și intră în casă. 

În noaptea aceea, după ce Sonny adormi, Francesca veni în 
pat, istovită, doar pentru a vedea că Billy înșirase pe partea ei 
de pat o mulţime de dosare albe. Stătea sprijinit într-un cot, 
pe-o parte, citind. 

— Vrei să mă duc să dorm pe canapea? 

El ridică privirea tresărind, adună imediat dosarele și le 
aruncă pe podea. Ea se urcă în pat; el stinse lumina și începu 
să-i facă masaj: fără grabă, cu grijă, zăbovind asupra 
picioarelor ei umflate și asupra spatelui care o durea. Ea se 
suise în pat cu energie suficientă numai pentru a închide 
ochii, însă când, în cele din urmă, el îi dădu jos cămașa de 


534 


noapte, ea se întoarse spre el, și când limba lui i se strecură 
printre buze, ea gemu adânc, plină de dorinţă. 

— Ce-a fost asta? întrebă el. 

— Taci și iubește-mă, răspunse ea. 

Timp de câteva minute, ea uită tot ce o îngrijora și pur și 
simplu trăi. 

După aceea, cu răsuflarea întretăiată și udă fleașcă din 
pricina transpiraţiei, se simţi din nou enormă. Billy își odihnea 
braţele bronzate pe abdomenul ei alb și umflat ca al unui 
pește uriaș. Rămaseră așa mai mult timp. 

Copilul începu să dea din picioare mai tare ca oricând. 

— De ce nu-mi place de unchiu-tău, zici? întrebă Billy. 

— Nu contează, spuse ea. 

Oricum știa, sau cel puțin își imagina că știe. 

— N-ar fi trebuit să spun nimic. 

Simţi durerea tăioasă a unei contracții. 

— Ah, am simţit-o pe asta, spuse Billy. Ce lovitură! 

Ea își încleștă fălcile ca să suporte durerea. Strânsoarea 
începu să slăbească. 

— Îți aduci aminte când mi-am rupt piciorul la parașutism? 
întrebă Billy. 

— Sigur că-mi aduc aminte, îi răspunse ea, respirând din ce 
în ce mai rar. 

— Am minţit. Nu am făcut în viaţa mea parașutism. 

Șoldurile ei se încordară din cauza unei noi contracții, de 
data asta și mai acute. 

— Cred că asta este, spuse Francesca. Cred că nasc. 


În noaptea aceea, Francesca deveni victima istoriei sumbre 
a familiei ei. Bunica ei din partea tatălui refuzase întotdeauna 
să vorbească despre asta, însă pierduse cel puţin patru 
sarcini. Bunica din partea mamei se ducea la biserică pe 
fiecare 22 iulie pentru a jeli sarcina pe care o pierduse ea. 
Mama și două dintre mătușile ei trecuseră și ele prin asta. 

Copilul Francescăi, născut cu trei luni înainte de termen, era 
un luptător. A trăit aproape o zi întreagă. A fost botezată 


535 


Carmela, după străbunica ei. Francesca a vrut să o și îngroape 
lângă ea, în cavoul familiei din Long Island. Billy nu a fost de 
acord. Considera că fetița trebuia îngropată în Florida. 
Circumstanţele - tragedia pierderii copilului și remușcările 
continue ale lui Billy încă de dinainte de asta - făcură ca 
discuţia pe această temă să fie pur și simplu o discuţie, nu o 
dispută. Francesca avu câștig de cauză. 

Michael Corleone plăti pentru tot. Francesca știa că Billy nu 
era de acord, însă fu mulțumită că avusese bunul-simţ să nu-i 
insulte unchiul refuzându-i ajutorul. Ceremonia fu intimă și 
ținută la cimitir, în mijlocul unei furtuni de zăpadă. 

Părinţii lui Billy nici măcar nu veniră. Nici măcar sora ei 
geamănă nu veni - trimise numai o telegramă de la Londra în 
care spunea că-i părea foarte rău de cele întâmplate. Fratele 
ei, Frankie, renunţă la meciul de fotbal din grupele de 
primăvară, dar nu se plânse. Fratele ei, Chip, renunţă la 
sărbătorirea celor șaisprezece ani pe care-i împlinea, tot fără 
să-i pară nicio clipă rău. Familia. 

Cimitirul era unul italian tradiţional, cu fotografii ale celor 
dispăruţi în medalioane lipite pe monumentele de marmură. 
Înainte să plece, Francesca se aplecă să sărute imaginile reci. 
Bunica ei, Carmela. Bunicul Vito. Zia Angelina. Unchiul Carlo. 
Tatăl ei, Santino Corleone. Se uită în ochii lui veseli și gândi: 
„Pe data viitoare, tati”. 

Unchiul Fredo lipsea, și se credea că murise, însă nu exista 
nicio fotografie de-a lui aici. De asemenea, nu exista nicio 
fotografie a micuţei Carmela. Nu îi fusese făcută nicio 
fotografie. Trăise puţin, însă nu avusese de fapt niciun fel de 
viaţă. 

Unchiul Michael, deşi era extrem de ocupat, ca 
întotdeauna, veni devreme, stătu până târziu și-i fu fără 
îndoială un sprijin extraordinar. Nici măcar propria mamă nu-i 
putu vorbi Francescăi așa direct despre coșmarul pierderii 
unui copil ca unchiul Mike. Și, văzându-l pe Sonny jucându-se 
cu Tony și cu Mary, văzându-i cât de bine se înțelegeau, cât 
de veseli erau cu toţii, toate astea îi dădură Francescăi 


536 


certitudinea că viaţa mergea mai departe și speranţa că și ea 
putea face asta. 

Billy încă se lupta cu ideea pierderii copilului și, total de 
înţeles, încă îi era foarte greu să vorbească despre asta. 

Ei îi era foarte greu să nu-l învinovățească pe el pentru ce 
se întâmplase. Era o chestie iraţională, știa. Dar parcă 
avusese loc un fel de act de justiţie divină, pentru că el dorise 
ca ea să avorteze pe când era însărcinată cu Sonny. Și ce 
mama naibi! îl determinase să creadă că dacă-i spunea ei că 
fusese atât de hotărât să nu se însoare cu ea, încât o ceruse 
de nevastă numai după ce unchiul ei își trimisese oamenii să-i 
rupă piciorul, îl va face pe el să pară personajul pozitiv în 
povestea asta? 

Pe deasupra, de fiecare dată când îl privea, își imagina că-și 
făcea griji că putea fi fotografiat de poliţie sau de FBI în timp 
ce lua parte la o înmormântare adevărată în sânul Mafiei. 
Probabil că nu avea dreptate. Nici nu-i dădea prin cap ce 
gândea el. Însă fuseseră fotografiaţi. De niște nenorociţi, de 
niște câini fără inimă. Începea să înțeleagă cu ce se confrunta 
unchiul ei în fiecare zi, cu ce se confruntase și tatăl ei. 

Brusc, în ziua în care își înmormântă fetița, totul căpătă 
sens. El se folosise de banii părinţilor lui și de eforturile 
depuse în campania pentru alegerea lui Shea pentru a obține 
slujba la biroul procurorului general, astfe/ încât să-i poată 
distruge familia. 

Era ridicol, își dădu seama imediat. Nu gândea raţional. Era 
foarte afectată, tristă, plină de hormoni înnebuniţi ce se foiau 
în corpul ei în toate părţile. Era vorba despre Billy, la urma 
urmei. Indiferent de defectele lui - și cine nu avea defecte? -, 
el era marea și singura dragoste a vieții ei. 

Cu toate astea... 

Când îl acuzase pe Billy, la un moment dat, că și în spatele 
averii familiei lui se afla o infracţiune, îi răspunsese cu 
nonșalanţă că era sigur că se aflau mai multe. „Ticăloșii ăia 
sunt în stare de orice”, spusese el, și nu glumise. Așa că, de 
ce-și făcea griji în legătură cu ceva ce familia e; poate făcuse, 


537 


poate nu făcuse? Știa ce ar fi spus sora ei: „Pentru că noi 
suntem italieni”. Kathy fusese cea care descoperise că tatăl 
noului președinte făcuse afaceri cu bunicul Vito. Trafic de 
băutură. O infracţiune ce nu mai exista. O infracţiune ce n-ar 
fi trebuit niciodată să fie infracțiune, însă care fusese socotită 
astfel. O generaţie mai târziu, James K. Shea ajunsese la Casa 
Albă, iar Michael Corleone (din nou potrivit lui Kathy, care 
aflase de la mătușa Connie, care renunţase la alcool și 
devenise o sursă mult mai credibilă decât în trecut) se 
retrăsese din orice activitate criminală, dar rămăsese în 
continuare vânat de nenorociţii ăia din justiţie până și la 
înmormântarea propriei nepoate. De ce? „Pentru că noi 
suntem italieni.” 

Câteva săptămâni mai târziu, printr-un apel telefonic pe 
care îl pusese la cale încă de la înmormântare, o trezi pe 
Kathy în miez de noapte, dintr-un somn adânc, pentru a-i 
spune cât de mult o duruse că nu reușise să vină acasă. 

— Aţi făcut o înmormântare? întrebă Kathy. Am crezut că 
pur și simplu ai pierdut o sarcină. 

— Pur și simplu am pierdut o sarcină? Oricum, a trăit... 

— Ştii cât e ceasul aici? 

— Cum puteam să nu facem o înmormântare? Când am 
pierdut-o pe Carmela... 

— l-aţi pus și nume? Doamne, Dumnezeule! Aţi botezat 
fătul cu numele bunicii? 

Fătul. 

Francesca trânti receptorul. 


Deși Jimmy Shea spusese că era probabil să nu poată pleca 
din Las Vegas cel puţin în primele o sută de zile din 
administraţia sa, din momentul în care Johnny Fontane se 
întoarse de la Washington, încercă să-și facă timp în 
programul său extrem de încărcat pentru a supraveghea 
pregătirile de la recent extinsa lui moșie, ca și cum prima 
vizită a președintelui urma să aibă loc a doua zi. Johnny își 
mai luă zece oameni în stafful său, inclusiv un fost membru al 


538 


Serviciului Secret, a cărui slujbă era să se afle în contacte 
permanente cu vechea sa agenţie, pentru a fi gata imediat 
dacă președintele se hotăra să vină spre vest și să agite puțin 
apele. Acum exista o cameră de oaspeţi accesibilă printr-un 
perete fals ingenios decupat din ceea ce urma să devină 
biroul președintelui, dar și de pe o scară ce se deschidea în 
dușumeaua debaralei, ceea ce avea să permită Serviciului 
Secret să bage în dormitor și să scoată femei prin noul garaj 
subteran. Louie Russo îi dăduse Ritei Duvall un apartament la 
Kasbah, însă, ca măsură de precauţie, Fontane avea cel puţin 
trei dintre reginele sexului de la Hollywood la dispoziţie în 
orice moment care puteau fi chemate oricând. Danny Shea se 
împăcase cu Annie McGowan, care fusese amanta lui înainte 
de a se căsători cu Johnny, iar Johnny le spusese amândurora 
că erau bine-veniţi în casa lui, indiferent dacă veneau separat 
sau împreună. Le dăduse mai multor bucătari de renume din 
L.A. cincizeci de miare fiecăruia numai pentru a accepta să 
lase totul și să vină atunci când Johnny avea să-i cheme. 
Johnny nu consuma droguri, însă Bob Chadwick și 
președintele erau amândoi fascinaţi de cocaină, iar marfa pe 
care i-o procurase Gussie Cicero era din cea mai fină, de cea 
mai mare puritate. 

Cariera lui Johnny se afla la apogeu. Studioul de înregistrări 
pe care-l avea poate era, poate nu susținut financiar, într-o 
oarecare măsură, de Louie Russo sau de Jackie Ping-Pong. 
Johnny încerca să se ţină departe de toate astea și-și lăsa 
echipa de contabili și de avocaţi să se ocupe de astfel de 
chestii. Același lucru era valabil și pentru compania 
producătoare de filme și pentru investiţiile pe care le făcea în 
afacerea Corleone. Ceea ce știa cu siguranţă era că ambele 
companii produceau o avere în fiecare zi. Propriile discuri se 
vindeau excepţional - primise pentru vânzări de trei ori discul 
de platină faţă de ceea ce se întâmpla pe când mai lucra încă 
pentru Naţional Records. Il scosese pe Philly Omstein de la 
Naţional Records pentru a-i conduce lui compania, iar 
contractele pe care le semnase Philly îi aduceau și ele discuri 


539 


de aur. Chiar și filmele mai slabe produse de compania lui 
umpleau sălile (poate că în special filmele ma; slabe; singurul 
film produs de companie între 1959 și 1962 care îl făcuse să 
piardă bani la premieră fusese Fried Neck Bones, cu Oliver 
Smith-Christmas interpretând rolul unui avocat sudist cu 
cancer aflat în fază terminală și cu J.J. White în rolul unui 
cântăreț de bar negru acuzat pe nedrept de violarea unei fete 
albe, film considerat astăzi unul dintre cele mai bune din 
toate timpurile). Dacă Johnny Fontane cumpăra un pachet de 
acțiuni, preţul acestora creștea extraordinar de repede. La fel, 
dacă achiziționa o bucată de pământ, preţul acestuia devenea 
de câteva ori mai mare. Cazinoul din care deţinea douăzeci la 
sută în zona Lacului Tahoe, The Castle în the Clouds? Las-o 
baltă: era plin de fraieri în fiecare zi, cel mai tare stabiliment 
din oraș. Desigur, era bine să fii prietenul apropiat al 
președintelui. Era însă și mai bine să fii prietenul apropiat al 
lui Johnny Fontane. 

Johnny nu vorbise cu niciunul dintre fraţii Shea de la 
inaugurare, înţelegea cum stăteau lucrurile, desigur, însă, cu 
câteva zile înainte de împlinirea a o sută de zile a 
administraţiei Shea, Johnny nu mai rezistă și sună la numărul 
privat pe care-l primise. Secretara refuză să-i facă legătura. 

— Puteţi transmite un mesaj? 

— Sigur că da, domnule Fontane. 

— Mesajul este următorul: „Mișcă-ţi fundul încoace înainte 
să-ţi cadă. Cu dragoste, JF”. Exact cu cuvintele astea. 

În aceeași zi, mai târziu, în timp ce peste tot începuseră să 
se audă știrile conform cărora mica invazie nebunească din 
Cuba nu fusese demarată doar de o mână de expatriaţi 
furioși, ci fusese întreprinsă cu sprijinul Guvernului Statelor 
Unite, lui Johnny îi păru rău că lăsase un asemenea mesaj 
frivol. Tipul care lucrase la Serviciul Secret îi spuse că nu avea 
niciun rost s-o sune din nou pe secretară și să-i spună să 
șteargă mesajul. O dată notat undeva, rămânea notat. 

Cu toate astea, în scurt timp ce era mai rău din toată 
controversa trecu - întreaga operaţiune fusese oricum 


540 


aprobată de predecesorul lui Jimmy, o moștenire ce-i 
rămăsese și care fusese într-un stadiu prea avansat pentru a 
putea fi oprită, iar Corbett Shea trimise vorbă că președintele 
își plănuia prima vizită în Vest. Semnase actul de înfiinţare a 
unui parc naţional nu departe de Las Vegas și voia să ţină o 
cuvântare pe locul respectiv. Mai avea câteva vizite scurte de 
făcut - alte momente de amuzament pentru băieţii zâmbăreți 
care apăreau la știrile de seară, însă totul urma să fie, de fapt, 
o vacanţă. 

— Binemeritată, ar trebui să adaug, spuse Johnny, ceea ce 
era adevărat. 

Până și adversarii politici ai lui Jimmy trebuiau să 
recunoască faptul că, în afară de escapada cubaneză, 
începutul de mandat al tânărului și charismaticului președinte 
era unul dintre cele mai reușite din istoria Americii. 

— Vino când vrei, spuse Johnny. la-ţi și soţia sau vino singur. 
Stai cât vrei. 

— Soţia mea! spuse acesta înăbușindu-și râsul. 

Mai fusese la locuinţa din Beverly Hills a lui Fontane de 
câteva ori și era la fel de libidinos și de dornic de distracţie ca 
orice moș. 

Sosi câteva zile mai târziu, însoţit numai de echipa sa de la 
Serviciul Secret. Își petrecu majoritatea timpului la piscină, 
complet dezbrăcat, dând întruna telefoane la distanță, vizibil 
enervat tot timpul, dar încercănd să nu ridice vocea. Din când 
în când, își lua câteva minute de pauză și urca în camera lui 
pentru o partidă cu câte o prostituată de lux angajată de 
Johnny. Ambasadorul nu ieși niciodată în oraș să vadă vreun 
spectacol sau să facă un pariu, nici măcar nu jucă tenis, deși 
se presupunea că încă mai juca, iar Fontane amenajase un 
teren luminat. 

Zeci de mașini sosiră cu mâncare și cu băutură pentru 
vizita ce se apropia. Cu o zi înainte ca președintele să 
pornească într-o călătorie spre Vest, Johnny luă un cărucior și 
duse personal la piscină ultimul produs ce-i fusese livrat, 
pentru a-l arăta musafirului său. Era o placă groasă de bronz, 


541 


de un metru pe șaptezeci de centimetri, pe care era 
inscripţionat: „Președintele James Kavanaugh Shea a dormit 
aici”. 

— Ce dracu' vrei să faci cu aia? 

— Ce crezi, Corbett? Chiar acum vin niște muncitori ca s-o 
fixeze deasupra ușii în camera unde stă Jimmy. Intenţionam 
să pun „a dormit” în ghilimele, dar nu am vrut să par lipsit de 
respect. 

Ambasadorul se încruntă. 

— E cam mare, nu crezi? 

— Privește în jurul tău, Corbett. Aici totul este mai mare și 
mai bun decât oriunde în altă parte. lar prietenii mei merită 
exact același lucru. 

Ambasadorul clătină din cap. 

— Probabil că a intervenit o neînțelegere, Johnny. Jimmy nu 
vine. 

Johnny nu-l băgă în seamă. 

— Hai, serios vorbind. Ai idee la ce oră o să ajungă aici 
mâine? Trebuie să mă ocup de niște chestii, să fac ceva 
aranjamente. 

— Ești surd sau tâmpit, macaronarule? Nu vine. N-am spus 
niciodată că o să vină. Tu m-ai invitat, iar eu am venit. Jimmy 
are o mulţime de alte chestii de care trebuie să se ocupe 
acum. Va ţine cuvântarea aia, însă nu o să aibă timp nici 
măcar pentru câteva zile de vacanţă. Și, chiar dacă ar avea, 
ar fi o idee proastă să fie văzut într-un oraș ca Las Vegasul 
sau în casa unui... mă rog, la tine acasă. 

— Da' ce-are casa mea? Despre ce vorbești? 

Insă Fontane înțelesese deja. 

— Ştii că apreciem cu toţii ce-ai făcut pentru noi, spuse 
ambasadorul. 

— Nu mă pupa în fund, că nu ţine. 

— Îmi pare rău că s-a ivit neînţelegerea asta, John. Vinovat 
e numai idiotul ăla din Cuba. L-a pus într-o situaţie proastă pe 
băiatul meu. Acum ne gândim cum să facem să ne răzbunăm. 
Sunt sigur că voi, italienii, înțelegeți foarte bine chestia asta, 


542 


nu-i așa? Răzbunare? 

Ce dracu’ avea „idiotul ăla din Cuba” de-a face cu un 
asemenea act de impoliteţe crasă? 

— Atunci pentru cine credeai că era toată mâncarea aia? 
Toate... 

— De unde să știu eu? 

Se ridică, lăsând prosopul să cadă, rămânând gol pușcă, cu 
mâinile întinse. Era un bărbat masiv, însă foarte fragil. De ce 
un tap bătrân ca el se încăpăţâna să umble tot timpul cu puța 
lui pipernicită bălăngănindu-se în bătaia vântului Johnny nici 
macar nu-și putea imagina. 

— Ți se pare că am agenda ta de întâlniri ascunsă pe-aici 
pe undeva? 

Johnny Fontane clătină din cap. Își înghiţi furia teribilă care-l 
mistuia. Lăsă placa acolo, se întoarse și intră în casă. Se 
gândea că n-ar fi fost o mișcare bună să-l bată pe fratele 
președintelui până când acesta avea să se transforme într-o 
masă sângerândă de carne. Fu tentat să dea câteva telefoane 
și să trimită o fată cu o anumită boală pentru a-i înveseli 
seara lui Corbett Shea, dar se răzgândi și de data asta. Pur și 
simplu evită să mai dea ochii cu bătrânul ăla descreierat. 

A doua zi dimineață devreme ambasadorul plecă fără a-și 
lua rămas-bun. 

Din exterior, Johnny păru a încasa afrontul cu un stoicism 
sicilian de-a dreptul impresionant. Chiar închirie o camionetă 
și-și ajută angajaţii să încarce mâncarea. Îl puse pe șofer să o 
ducă la o cantină a săracilor, într-unul dintre cele mai sărace 
cartiere ale Los Angelesului, ordonându-i să le spună celor de 
acolo că venea de la un donator anonim. 

Președintele tinu cuvântarea. Johnny Fontane îl privi la 
televizor. Era greu să fie supărat pe un om care vorbea atât 
de frumos despre viitorul ţării. 

Însă, la sfârșitul intervenţiei sale, reporterul spuse că 
președintele avea să-și petreacă săptămâna următoare în 
Malibu, în vacanţă, la reședința unui vechi coleg de-al lui de la 
Princeton, un avocat care - potrivit reporterului - era un 


543 


urmaș direct al președintelui Adams. 

Fontane urmări totul șocat. 

„Eşti tâmpit, macaronarule!” 

Apoi închise televizorul și se duse în atelierul pe care-l 
folosiseră echipele de constructori. Din tot explozibilul pe care 
îl utilizaseră pentru a sparge stânca, făcând loc celei de-a 
doua piscine, mai rămăseseră numai două bucăți. Nu mai 
folosise acest explozibil până în acest moment, însă era mult 
prea furios ca să-i mai fie teamă, cel puţin până când aprinse 
prima bucată și văzu fitilul topindu-se rapid. O aruncă, și 
aceasta explodă cu un zgomot uriaș în mijlocul pistei de 
aterizare pentru elicopter. Aerul se umplu de nisip și de bucăţi 
de ciment mari cât pumnul. 

„Eşti tâmpit, macaronarule!” 

După a doua bucată, pista se transformă într-un adevărat 
crater. 


544 


CAPITOLUL 26 


Tom Hagen, destul de matinal pentru ora sa de golf, intră în 
grabă în restaurantul clubului pentru o cafea. Comandă două 
cești, după cum îi era obiceiul, astfel încât să nu trebuiască să 
aștepte chelnerul să i-o reumple. 

— Domnule Hagen! strigă o voce. 

Hagen se întoarse. 

— Domnule ambasador, spuse el, apropiindu-se de masa 
bărbatului în vârstă, cu mâinile întinse. 

Corbett Shea stătea la masă cu niște tipi din Serviciul 
Secret. 

— Ce surpriză plăcută! 

Aparent, era un secret faptul că stătea la Johnny Fontane, 
însă existau puţine secrete în Nevada de care Hagen să nu 
știe. 

— Ce vă aduce în Las Vegas? 

— Fundaţia mea se gândește să răspundă cererii de a 
construi o sală de cinema la universitatea de-aici, răspunse 
el. Am fost atât de șocat că există o universitate în Las Vegas, 
mai mult, cu un Departament de teatru și film, încât a trebuit 
să vin aici și să văd cu ochii mei. la loc! ` 

Asta de parcă ar fi fost un amărât de câine. Insă ăsta era 
ambasadorul. Hagen îi făcu semn ospătarului, după care se 
așeză. 

— N-am decât un minut. Azi joc golf mai devreme. 

Ambasadorul își înălţă ceașca. 

— Niciodată nu e prea devreme pentru un ceai. 

Hagen zâmbi. 


545 


— Eu, unul, sunt adeptul cafelei, spuse el. Sunteţi membru 
aici? 

Ambasadorul se trase înapoi, ca și cum Hagen l-ar fi 
întrebat dacă regulase vreodată vreo găină. 

— Fiul dumneavoastră face o treabă nemaipomenită, spuse 
Hagen. N-am stat prea mult la Washington, însă suficient 
demult ca să-mi dau seama cât de greu e să faci ceva, 
îndeosebi ceva care chiar ar putea schimba în bine viaţa 
americanului obișnuit. 

Asta îl făcu pe ambasador să se lanseze într-o predică 
părintească plină de mândrie, o apologie a realizărilor fiului 
său (fără niciun cuvânt despre Cuba). Cu toate astea, Hagen 
fusese sincer. Copiii săi aveau fotografii cu președintele Shea 
pe pereţi, lângă cele ale cântăreților de rock-and-roll, ale 
vedetelor de cinema și o imagine a lui lisus. La cât de viciate 
fuseseră alegerile și la cât de novice părea Jimmy Shea, 
Hagen fusese uimit să vadă cât de rapid devenise un mare 
lider. Asta îi aducea aminte de perioada în care îl învăţa pe 
Michael cum să preia de la tatăl său controlul asupra 
organizaţiei. 

Hagen își termină și cea de-a doua ceașcă de cafea. Trebuia 
să plece. 

— Rămâneţi mai mult timp în oraș? întrebă el. 

— De fapt, sunt chiar pe picior de plecare, răspunse acesta. 
Câteva întâlniri rapide, și o să părăsesc deșertul ăsta împuţit 
cu direcția California. 

— Poate o dată și-odată ajungem să jucăm partida aia de 
tenis, spuse Hagen. 

— Ce partidă de tenis? 

— Nu contează, spuse Hagen. Vă rog să-i transmitetți 
președintelui cele mai bune urări. Dacă are vreodată nevoie 
de ceva, poate conta pe noi. 

— Așa o să fac. 


Tom Hagen își irosise toată răbdarea de care dispunea cu 
afacerile și cu familia și nu-i mai rămăsese niciun dram pentru 


546 


jocul de golf. Închiria o mașinuţă de golf ori de câte ori era 
posibil. Pășea spre minge, se uita încotro s-o trimită, apoi o 
lovea cu sete. O lovea pur și simplu, după care uita de ea. 

Avea abilitatea de a-și da seama încotro i se îndrepta 
mingea și îl înnebuneau situaţiile în care - așa după cum se 
întâmpla acum - unul dintre partenerii săi își croia drum 
printre tufișuri cu crosa ca nu știu ce mare explorator care 
încerca să găsească izvoarele Nilului. 

„Nu ești decât un netot cu o crosă de fiţe”, gândi el, bătând 
darabana pe volanul mașinutei cu care se deplasau de-a 
lungul terenului de golf. „Las-o dracului o dată.” 

— Las-o în plata Domnului! strigă Hagen. 

În rarele ocazii când îi trebuiau mai mult de zece secunde 
ca să-și caute mingea, lua punctele de penalizare și-i dădea 
înainte. Viaţa-i scurtă. 

— Am găsit-o! strigă Michael Corleone. 

Michael auzise și el de sosirea lui Corbett Shea. Se 
presupusese că președintele planificase să stea la Fontane, 
însă fusese nevoit să anuleze. Ceea ce nu însemna că 
povestea cu viitoarea sală de cinema Corbett Hall era în 
întregime falsă. 

— Ţi-ai reduce foarte rapid din handicap, spuse Michael, în 
timp ce, fără grabă, își punea crosa pe același aliniament cu 
mingea, dacă ai sta mai mult la fiecare lovitură și nu te-ai 
grăbi așa tot timpul. 

— Nu-ţi mai bate capul, spuse Hagen. N-aș face decât să 
schimb un handicap cu altul. 

După cum stăteau lucrurile, handicapul lui era de șase 
puncte, cel mai redus în grupul de patru persoane. Hal 
Mitchell avea cincisprezece puncte, Mike avea în cel mai bun 
caz douăzeci. Prietenul lui Mike, Joe, juca cu crose 
împrumutate și avea să fie norocos să o scoată la capăt cu o 
sută de puncte în minus. 

— Ţi-ai găsit mingea; lovește-o dracului o dată și hai să 
mergem! 

Lângă el, Hal Mitchell dădu din cap dezaprobator și râse pe 


547 


înfundate. În orice alt context, nici măcar Hagen n-ar fi 
îndrăznit să vorbească așa cu Michael. Însă era de înţeles că, 
atunci când venea vorba despre sport, Tom era încă fratele 
cel mare, fără nicio diferență faţă de vremea când erau copii, 
iar el încerca să-l înveţe pe Mike să joace tenis ca lumea. 
Partenerii lor de joc nu păreau la fel de înspăimântați de asta 
cum erau alți oameni. Amândoi îl cunoșteau pe Mike de 
aproape la fel demult timp ca Tom - Mitchell de pe vremea 
războiului, iar Joe Lucadello chiar de mai mult timp, încă de pe 
vremea în care Mike activa în CCC. Joe era un tip slab, din 
Philadelphia, îmbrăcat cu niște haine în culori ţipătoare, cu un 
ochi acoperit cu un petic. Era în Vegas în vacanţă, în calitate 
de oaspete la Castle în the Sand. Asta era prima oară când 
Hagen se întâlnea cu el. 

— Mike mi-a spus că voi doi v-aţi înrolat împreună în Forțele 
Aeriene Canadiene, începu Mitchell. 

Joe abia ce terminase, plin de voioșie, cu a patra lovitură, 
pe cea mai întinsă și mai plată bucată de pajiște de pe teren. 
Erau pe drum spre următoarea bucată de teren. 

— Era vorba despre Forţele Aeriene Canadiene Regale, 
domnule Mitchell, spuse Joe făcându-i cu ochiul. 

— Spune-mi Sarget, zise el. Așa-mi spun toți prietenii. 

— Mulţumesc, prietene. 

— Ar fi trebuit să ne vezi, Sarge, spuse Michael. O mână de 
puști fără experienţă care abia puteau să stăpânească avionul 
ăla mic pe care luaserăm lecţii de zbor și cu care, într-un fel 
sau altul, credeam că suntem gata să-l înfruntăm și să-l 
doborâm pe Baronul Roșu. 

— De, tinerețea, spuse Joe. Asta justifica acel „într-un fel 
sau altul”. Apropo, Baronul Roșu a luptat într-un război aiurea. 
El a fost cel Mare. Noi am fost cei Buni. 

— Război aiurea, murmură Michael. 

De când se întâmplase ce se întâmplase cu Fredo, Michael 


38 Prescurtare de la sergeant - „sergent" în limba engleză. (n.tr.) 
39 Vestit pilot german în al Doilea Război Mondial. (n.tr.) 


548 


rămăsese așa, cu aceste bruște schimbări de dispoziție. Îi 
crea probleme și lui Hagen. In calitate de consigliere, el 
considerase întotdeauna că existau lucruri care trebuiau 
făcute și pe care le făceai pur și simplu. Imediat ce le făceai 
însă, nu mai vorbeai niciodată despre ele. Le uitai. Insă și 
spaţiul minuscul ce despărțea ceea ce era bine de ceea ce se 
petrecea în realitate era suficient pentru a da naștere la 
coșmaruri. 

„Termină o dată cu chestia asta. Lovește și uită.” 

Era rândul lui Hagen. Mingea lovită cu putere zbură mai 
bine de două sute treizeci de metri, pe o traiectorie perfect 
dreaptă. 


— N-am fost pe fază când ai spus cu ce te ocupi, Joe, zise 
Mitchell în drum spre următoarea gaură, mergând cu cele 
două mașinuţe în paralel pe potecă. Eşti încă pivot? 

— Foarte amuzant, spuse Joe. Ești un tip amuzant. Știam că 
ești managerul cazinoului, însă n-aveam idee că ești și unul 
dintre comici. 

„Pilot”, dorise să spună sergentul, însă o făcuse, din câte-și 
dădea seama Hagen, să sune mai mult ca „pirat”. Nu vru să-l 
facă pe Mitchell să se simtă prost corectându-l pe Joe, dar nici 
nu reuși să-l privească fix în ochi pe Mike. Pentru un interval 
dureros de lung, nimeni nu păru a ști ce să spună. 

Acesta fu momentul în care Hagen se întrebă pentru prima 
dată dacă Joe Lucadello era pe bune un vechi amic din cadrul 
CCC și nu un membru al unei alte Familii. 

— Nu pivat, spuse sergentul răstit. Pivot. 

Și-și întinse ambele braţe ca să mimeze un avion. Mașinuţa 
lui de golf aproape că se blocă într-o groapă cu nisip. 

— Pivot de avioane”. 

— Bine, bine, spuse Joe. Îmi pare rău. Hmmm, nu. Chiar 
după război am lucrat la Eastern. Insă nu. 

— Te-ai pricopsit cu chestia aia în război, nu-i așa? întrebă 


% În engleză, joc de cuvinte între „pilot“ şi „piwot", „planes" şi „pwanes". 
Inlocuirea lui „1“ cu „w“ se poate datora unui defect de vorbire. (n.tr.) 
549 


Mitchell. Mă refer la rana de la ochi... 

— Mai mult sau mai puţin, spuse Joe. 

„Mai mult sau mai puţin”? Hagen cobori și înșfăcă în grabă 
crosa cu mâner de lemn. Poate că povestea nu era atât de 
stranie pe cât părea. O mulţime de veterani nu se simțeau în 
apele lor când trebuiau să vorbească despre război. Hagen nu 
era veteran, însă ceilalţi trei erau. Mitchell părea să accepte 
că lipsa unui răspuns clar nu reprezenta nimic neobișnuit. 

Hagen își aranjă mingea pentru prima lovitură. 

— Deci cu cete ocupi până la urmă? întrebă Mitchell. 

— Diferite lucruri, răspunse Joe. Diferite afaceri planificate 
în avans, deja rezolvate sau în derulare, chestii de genul 
ăsta... în mare parte niște fleacuri, vorba cântecului. 

Hagen se îndepărtă de minge. Fusese cât pe ce s-o 
lovească, însă povestea îi captase atenţia. Și nu încălcarea 
regulilor jocului de golf îl deranjase și-l băgase la idei. Fiecare 
putea flecări despre ce voia, nu-i păsa. Era vorba despre 
faptul că Joe spusese exact ceea ce ar fi spus un băiat 
deștept. Se presupunea că Michael se afla în oraș pentru 
întâlnirea cu acţionarii a două dintre companiile lor, iar Joe, 
teoretic, era aici în vacanţă. Dar dacă Joe era înhăitat cu o 
altă Familie? Hagen presupusese întotdeauna că în spatele 
numirii lui Geraci de către Michael în poziția de boss mai 
exista și altceva decât dorinţa de a intra în deplină legalitate 
și de a deveni un cetățean onorabil. Dacă Mike era sincer cu 
privire la retragerea sa, de ce o făcuse după ce trăsese toate 
sforile alea? Comitetul? Se bucuraseră să-l vadă plecând. 
Michael spusese că fusese pentru protecție: a lui însuși, a 
familiei sale, a intereselor sale de afaceri. Sau poate că 
Michael nu putuse renunţa complet la afacerile necinstite care 
fuseseră întotdeauna bunul cel mai de preț al clanului 
Corleone. 

Sau poate că totul avea ceva de-a face cu acest personaj, 
Joe. 

Hagen privi direcția mingii. 

Continua să creadă că Michael crease acel gen de mister, 


550 


ieșit din comun, genul pe care și Vito îl construise adesea și a 
cărui dezlegare fusese pentru Hagen o provocare permanentă 
(de ce lui Hagen îi displăcea să trebuiască să facă același 
lucru și cu Michael, asta putea și totodată nu putea să 
înţeleagă). Putea oare piratul ăsta în pantaloni portocalii 
Sansabelt să fie cheia pentru toate astea? Hagen nu-l 
verificase în avans. Michael spusese că el fusese împreună cu 
Joe în CCC, iar Hagen acceptase chestia asta fără rezerve. Joe 
spusese că era din Jersey, chiar de lângă Philly, însă Hagen 
chiar nu-i știa pe oamenii din Philly. Erau de capul lor acolo. 
New Jersey putea să fie totuși o pistă. Președintele era din 
New Jersey. Michael era atât de mult băgat cu nasul în fundul 
ambasadorului, încât îi ajunsese nemernicului la buric. N-avea 
deloc noimă - Eastern Airlines? Nu era ceea ce ar fi spus un 
băiat deștept, însă existau o grămadă de numere la care 
putea să sune și să vadă dacă aveau să-i fie de vreun ajutor 
lui Tom Hagen pentru a afla cine era necunoscuta din această 
ecuaţie. 


Îmbrăcat încă în echipamentul de golf, Tom Hagen aprinse 
brusc luminile biroului său din Las Vegas, de deasupra unui 
magazin de pantofi de lângă Fremont, și se așeză la masa de 
lucru - acel birou cu rulou ce-i aparținuse cândva lui Genco 
Abbandando și care fusese adus aici din casa lui Vito Corleone 
din complexul rezidenţial, în acest moment al carierei sale, 
Hagen avea legăturile necesare pentru a obține biografia 
oricărei persoane, biografie ce ajungea la el pe masă, frumos 
împachetată, în general în urma a trei sau a patru telefoane, 
aproape întotdeauna în cel mai scurt timp posibil. O oră, după 
standardele sale, era foarte mult. Avea deja informaţia că 
Lucadello fusese să se cazeze la Castle în the Sand și mai știa 
ceea ce aflase despre acest individ în timpul dimineţii 
petrecute pe terenul de golf. Estimase că pentru Joe Lucadello 
o să fie nevoie de trei telefoane, o formalitate ce avea să 
dureze vreo douăzeci de minute. Hagen se uită la ceasul de la 
mână, își notă cât era ora și ridică receptorul telefonului. 


551 


Peste patru ore, Hagen n-avea încă nimic. Nimeni cu 
numele acela nu lucrase vreodată pentru Eastern Airlines, nu 
zburase pentru REAF"! sau nu fusese membru al CCC. 
Oamenii din Philly n-auziseră niciodată de el. Nu i se luaseră 
niciodată amprentele în vreun loc din Statele Unite. Nu 
înmatriculase niciodată vreo mașină, vreo ambarcaţiune, vreo 
armă și nu depusese vreo plângere la tribunal. Nu plătise 
niciodată taxele și impozitele federale. Sigur, probabil că 
identitatea îi era falsă, însă până și o carte de identitate falsă 
lasă mai multe urme. Din câte putea Hagen să-și dea seama, 
nu exista niciun Joe Lucadello. Jucase golf toată dimineaţa cu 
Casper-Fantoma-cu-un-Ochi. 

Doar pentru a avea ceva informații și pentru a-și justifica 
după-amiaza pierdută într-o oarecare măsură, verifică 
povestea ambasadorului. Totul era adevărat: fusese la Johnny, 
însă plecase; se întâlnise într-adevăr cu oamenii de la 
universitate, care erau foarte nerăbdători să afle dacă domnul 
Shea părea înclinat să aprobe ridicarea clădirii. 

— Ambasadorul este un om greu de citit, spuse Hagen. 
Totuși, vă urez noroc. 

Se uită din nou la ceas. Abia dacă mai avea timp să se 
schimbe și să ajungă la deschiderea de la muzeul de artă. 

Se duse în grabă la hotel și se agită de colo-colo, 
pregătindu-se să iasă ca și cum ar fi fost îngrozitor de târziu, 
însă ajunse la muzeu devreme, ca de obicei. Deschiderea nu 
începu în următoarele douăzeci de minute. Theresa, 
președinta comitetului de achiziţii a muzeului, era la aeroport 
ca să-l ia pe artist. Bătrâna profesoară responsabilă cu șnurul 
de catifea ce limita accesul îl mustră pe Hagen cu degetul și-i 
spuse să mai aștepte, însă directorul muzeului veni în mare 
grabă și-și ceru mii de scuze. 

Tom n-auzise niciodată de acest artist, însă înţelese pe loc 
că expoziţia era ideea de compromis a Theresei, garnisită cu 
o glumă răutăcioasă. Nu se putu abţine să nu zâmbească. Ea 
avea o diplomă în istoria artei, iar gusturile sale tindeau către 


”1 Royal Canadian Air Force 
552 


pictura abstractă. Multe dintre doamnele care constituiau 
comitetul său erau soţii de crescători de vite, cu părul 
albăstrui, care nu știau nimic despre artă, însă știau ce le 
plăcea. Le plăceau picturile în ulei, lugubre, reprezentând 
indieni. Le plăcea Norman Rockwell. Le plăceau unele dintre 
lucrările timpurii ale lui Picasso. Expoziţia se numea „Pisici, 
Mașini și Caricaturi: Arta Pop a lui Andy Warhol”. Mașinile 
arătau de parcă fuseseră copiate din reclamele din reviste, cu 
aceeași imagine a unei mașini sport repetată în șiruri bine 
definite și în multe culori. La partea de caricaturi erau niște 
reprezentări mărite și pline de pete ale lui Popeye și ale lui 
Superman. Cu toate astea, femeilor cu părul albăstrui le 
plăceau pisicile, până și cea verde cu ochi roșii, care lui 
Hagen îi dădea fiori. 

Șnurul fu lăsat în jos. Încă nici urmă de Theresa. Oamenii 
împrăștiați pe ici-colo începură să se adune laolaltă. 

— Frumoasă mașină, spuse Michael arătând-o cu degetul. 

Sosise împreună cu un grup de acţionari și de șefi din 
cadrul celei mai mari companii imobiliare a lor, plus Al Neri și 
alți mardeiași. După asta aveau să meargă cu toţii la un dineu 
privat pe care-l dădea Enzo Arguello în sala de bal rotativă de 
la Castle. 

— Culorile alea amestecate fac aproape imposibil să alegi 
ceva. 

— S-ar putea ca asta să fie și ideea, spuse Hagen. 

În cele din urmă sosi și Theresa cu ceea ce se presupunea a 
fi artistul, un tânăr fragil, palid la față, cu un păr blond ce 
bătea înspre roșu și cu ochelari cu lentile roșii. Femeile cu 
părul albăstrui roiau în jurul lui. 

— Prietenul tău Joe părea un om bun, spuse Hagen. 

— Este un om bun, răspunse Michael. Unul dintre cei mai 
buni pe care i-am întâlnit vreodată. 

— Chiar așa? întrebă Hagen. 

— Te simţi bine? întrebă Michael. 

Și n-o spuse cu bunăvoință. 

Cum mama naibii ar fi putut să afle de tipa aia care făcea 


553 


jocurile la masa de blackjack din Bonanza Village? Hagen își 
luase toate măsurile de prevedere. Oare fuseseră de vină 
florile? Vreun dispozitiv de ascultare a telefonului? 

— N-ai găsit nimic, nu-i așa? 

Lucadello. Deci despre asta era vorba. 

— Am dat doar câteva telefoane, răspunse Tom. Am avut 
alte treburi de făcut. Însă, ca să răspund la întrebarea ta, nu. 
N-am aflat nimic. 

— Dacă voiai să afli ceva despre prietenul meu Joe, de ce 
nu m-ai întrebat pe mine? 

— Eram doar curios, răspunse Hagen. 

Michael își ridică paharul de vin și dădu din cap înspre 
pisica verde. 

— Pentru curiozitate, spuse el, însă fără să bea. 

— Ai primit vreo veste? 

— Nu, nimic, răspunse Michael, trecând acum la siciliană. 
Știu cum gândești, Tom. Știu ce ai face. Așa ești tu, de-aia ești 
un avocat atât de bun. 

— Deci cu ce Familie este tipul? întrebă Tom, tot în siciliană. 
L-am contactat pe Nunzio în Philly... 

— Ce te-a făcut să ajungi la concluzia că Joe face parte din 
lumea asta a noastră, Tom? Faptul că are un nume italienesc? 
Mă dezamăgești. 

— Nu, nu din cauza numelui italienesc. Cu cine crezi că 
vorbești? 

— Bine, bine. Tot ce vrei să afli cu privire la Joe o să-ți 
spună el însuși. Michael reveni la limba engleză. De fapt, tot 
ceea ce ai nevoie să știi. În orice caz, o să ne întâlnim la 
miezul nopţii cu el, la mine în apartament. 

Theresa scăpase din cercul de oameni care-l înconjuraseră 
pe artist și se duse direct spre soțul ei și spre Michael. 

— Ce părere aveţi? 

— Minunat, spuse Michael. 

— Inovator, zise Tom. 

Ea îl cuprinse cu brațul, ca și cum ar mai fi fost încă elevi. 

— Și eu urăsc tablourile astea, replică Theresa. Insă, 


554 


credeți-mă, o să aibă un mare succes. Și la fel și el. 

— l-a întârziat avionul? întrebă Tom, întinzându-și braţele 
așa cum o făcuse și sergentul, ceea ce reuși să-i smulgă un 
zâmbet lui Mike. 

Theresa clătină din cap. 

— M-a pus să opresc ca să coboare și să se plimbe pe Strip. 
A rămas în fața marchizei de la intrarea unei case, pur și 
simplu holbându-se, fără să se miște, pentru - Doamne, nici 
nu mai știu cât... O veșnicie. Și a făcut la fel și la vitrina unui 
magazin de cadouri. A mai luat și toate foile volante, toți 
fluturașii de prezentare a bordelurilor din oraș, toți câţi i-au 
căzut în mână. Câteva sute, în mod evident cu scopul de a le 
folosi pentru artă, însă în cele din urmă cine a ajuns să le 
care? Moi. 

— De ce „în mod evident”? întrebă Tom. 

— Nu cred că-i plac fetele, șopti Theresa suficient de tare 
încât să fie auzită de cei din jur. 

Tom își întoarse privirea de la Michael. 

— Oricum, spuse Theresa, acum iată-l acolo, spunând la 
toată lumea că, în viitor, America o să fie Las Vegasul. Nu ca 
Vegasul. Ci chiar Vegasul. Omul ăsta e aici de trei ore. 

Michael dădu din umeri. 

— Unii oameni se prind foarte repede. 


După dineu, când ajunseră în apartamentul lui Michael, Joe 
Lucadello era deja acolo, fără cămașă, purtând încă pantalonii 
ăia portocalii, stând la bar și jucând solitaire. 

— Tom! Ce onoare! Haide, intră! 

Ca și cum ar fi fost apartamentul său. 

— Mike mi-a spus că te interesează să mă cunoști mai bine. 
Sunt flatat. 

Tom fusese cu Michael în tot acest timp, încă de la muzeul 
de artă. Așa că Michael n-ar fi avut când să-i spună ceva lui 
Joe. 

Al și Tommy Neri îi urmaseră în încăpere. Michael le făcu 
semn cu capul, iar ei se îndreptară spre camera alăturată, 


555 


închizând ușa după ei. 

— Mike ţi-a spus asta, amice? 

Hagen se uită în jurul său, în cameră, și-și dădu seama de 
ce îi părea atât de familiară. Masa de biliard. Era același 
apartament în care Fredo locuise înainte de a se căsători. 
Fusese redecorat, însă masa de biliard era aceeași. Michael 
porni televizorul și-l dădu tare. Și televizorul era nou. Fredo 
ținea televizorul pornit tot timpul doar de dragul de a avea 
zgomot în jurul său, însă acum îl pornea pentru a se feri în 
cazul în care ar fi fost instalate microfoane. Era show-ul de 
noaptea târziu, despre un tablou vechi cu niște oameni în 
togi. 

Joe ridică o sticlă deschisă de Pernod într-o mână și una 
sigilată de Jack Daniel's în cealaltă și-și arcui sprâncenele. In 
timp ce făcea asta, Hagen încercă să vadă ce se ascundea în 
spatele peticului ce-i acoperea ochiul, însă fără succes. 

— Eu o să mă abţin, spuse Tom. Uite, nu vreau să par lipsit 
de respect, însă am avut o zi lungă, care nu s-a terminat încă, 
așa că, dacă nu te deranjează, poţi să-mi spui și mie ce se 
întâmplă? Și cine ești. 

— Este Joe Lucadello, spuse Michael, în timp ce aranja 
bilele pe masa de biliard. Asta-i adevărul gol-goluț. 

— Cu toate astea, n-am mai fost Joe Lucadello în ultimii 
cincisprezece ani, admise Joe. 

— Pe bune? continuă Hagen. Atunci cine ești? 

— Nimeni. Un oarecare. Mike mă cunoaște drept Joe 
Lucadello, ceea ce eram atunci când ne-am întâlnit prima 
oară. Și totuși, ăsta sunt în continuare, desigur, însă, după 
cum ai aflat de unul singur, în afară de trecerea în registrul de 
la hotel de noaptea trecută - care, apropo, o să dispară nu 
există niciun fel de înregistrare făcută pe numele meu nicăieri 
în lume. Câţiva oameni își mai amintesc de un tânăr cu 
numele ăsta, dar asta-i tot. 

— Ai dreptate, spuse Hagen. Ești o fantomă. 

Joe râse. 

— Excelentă presupunere, Tom! Ești foarte aproape de 


556 


adevăr. 

Sunetul strident pe care-l produse Michael Corleone când 
„sparse” bilele îl făcu pe Tom să tresară de pe scaunul său de 
bar. 

După care îi trecu ceva prin minte. Ce-i aproape o fantomă? 
Un spion. Joe era spion. CIA. 

— Sigur nu vrei să bei ceva? întrebă Joe. Ești foarte nervos. 

— Bea prea multă cafea. A 

Michael băgă două bile diferite din prima lovitură. Işi alese 
culoarea și continuă să lovească. 

— Bea de nu-ţi vine să crezi. Cu găleţile. 

— Chestia asta o să te omoare, îi spuse Joe. 

Hagen își întoarse scaunul de bar ca să stea cu faţa la 
Michael. 

— Ce se întâmplă aici? Tipul ăsta cu-n singur ochi pe care 
nu l-ai văzut de naiba știe când s-a oprit aici pentru o vacanţă 
susținând că este în... 

— Companie, spuse Joe. 

— lar noi se presupune că trebuie să-l credem? Fără să 
verificăm... 

Michael băgă a doua bilă în buzunarul dintr-un colţ, lovind-o 
mult mai tare decât era necesar. 

— Habar n-ai despre ce vorbeşti, Tom, spuse Michael în 
siciliană. Toată graba asta să tragi concluzii. De ce pornești de 
la premisa că nu l-am vazut de ani de zile? Ți-am spus pur și 
simplu că el este prietenul meu Joe pe care l-am cunoscut în 
CCC. De ce pornești de la premisa că n-am verificat pentru 
cine lucrează? De ce pornești de la premisa că a trecut pe-aici 
în vacanţă și nu c-a venit cu afaceri, ca să discute cu noi? 

Hagen se încruntă. „Cu noi? “ 

Și de unde știa Hagen - sau Michael, la urma urmei - cu 
certitudine că Joe nu putea înţelege dialectul sicilian? 

Michael pregăti tacul pentru o lovitură cu manta pentru bila 
numărul trei, după care o lovi cu putere. 

— Tom, mi-ai fost avocat la audierile acelea din Senat, 
spuse el în engleză, și ai făcut o treabă de primă clasă, însă... 


557 


Bila numărul trei în buzunarul lateral dreapta. 

— ... însă am fost suficient de norocos să am și o altă linie 
de apărare. 

— Cuvântul „apărare” e exagerat, interveni Joe, adunând 
cărţile de joc de pe bar. Asigurare, asta-i tot ce-a fost. Prieteni 
care-și ajută prietenii. Ai făcut o treabă atât de bună, Tom, 
încât n-a mai trebuit să facem prea multe. 

„Prea multe? “ 

Michael puse jos tacul. 

Ceea ce se întâmplase, începu el, fusese faptul că Joe îl 
contactase la scurt timp după raidul organizat la conacul 
acela din New York, când FBl-ul demarase programul de luptă 
împotriva criminalilor de top și devenise clar că aveau să 
exercite și mai multă presiune asupra așa-numitei Mafii. El și 
Joe nu se mai întâlniseră din ziua în care Billy Bishop ceruse 
să vadă licenţa de pilot a lui Michael, iar Michael îl protejase 
pe Joe spunând că n-are niciun fel de licenţă. Între timp, Joe 
fusese doborât deasupra orașului Remagen, evadase dintr-un 
lagăr de prizonieri, după care fusese numit într-o funcţie în 
cadrul serviciului de informaţii al SUA. După asta, totul venise 
în mod firesc. O grămadă de slujbe în Europa. Apoi, în ultimii 
ani, revenise pe pământul natal. Ca să nu mai lungim 
povestea, Joe - care-i rămăsese recunoscător lui Mike pentru 
ceea ce făcuse - se gândise că ar putea fi în măsură să-și 
ajute un vechi prieten. Avea diferite modalităţi de a împiedica 
trimiterea cuiva la închisoare, protejându-l pentru a nu fi pus 
sub acuzare. Dacă se ajungea vreodată la asta, FBl-ul n-avea 
de unde să știe cine era responsabil și nici măcar n-ar fi 
înţeles ce se întâmplase de fapt. „Şi care-i șpilul?” voise 
Michael să știe. „Niciunul, îi spusese Joe. Noi nu căutăm un 
informator în felul în care ar face-o FBl-ul. Nu-i vorba despre 
nimic care să-ţi creeze necazuri în lumea ta. Orice-ţi vom cere 
vreodată o să fie simplu și la obiect, serviciu contra serviciu.” 
Dacă lui Michael avea să i se ceară vreodată să facă vreo 
treabă, iar el nu voia să-și trimită oamenii s-o facă, îi 
promisese Joe, n-avea să fie nicio problemă. „Spune nu, și 


558 


asta o să însemne sfârșitul afacerii.” Joe nu era pe piață în 
căutarea unei slugi sau a unui vasal. Ci a unui vânzător. 

Hagen începu să treacă în revistă toate operaţiunile din 
ultimii trei ani care-i ridicaseră semne de întrebare, însă se 
opri. Nu se putea gândi la asta. 

— Și-atunci de ce brusc mă implicaţi și pe mine în asta? 
întrebă Hagen. 

— Joe are o propunere, spuse Michael. Și am nevoie de 
sfatul tău. E un pas mare. Un pas înapoi faţă de ceea ce 
încercăm noi să facem, pentru a izbuti pe urmă o grămadă de 
pași înainte. Dacă acceptăm, o să am nevoie de implicarea ta 
totală. 

— O propunere? 

Michael ridică tacul, îl îndreptă spre Joe, în semn că-i dădea 
cuvântul, după care începu să analizeze diferite unghiuri 
pentru a da o lovitură ce părea imposibilă și a băga cea de-a 
patra bilă. 

Joe îl bătu amical pe Tom pe umăr. 

— Ceea ce am de gând să-ţi spun aici ori o să-ţi fie pe plac 
și te implici, ori, în caz contrar, n-ai auzit-o niciodată. Una sau 
alta. În mod evident, stau de vorbă cu niște oameni care 
înţeleg cum să se comporte în niște condiţii de genul ăsta. 

Michael rată lovitura, însă fusese foarte aproape. 

— Cu mult timp în urmă, zise Joe Lucadello, i-am spus lui 
Michael - și fac pariu că-ţi amintești acest lucru, Mike, 
vorbeam despre Mussolini, i-am spus că în toată istoria n-a 
existat niciun erou, niciun ticălos, niciun conducător de orice 
fel care să fie imposibil de ucis. 

Michael dădu din cap aprobator. 

— Îmi amintesc vag. 

— Așadar, iată propunerea guvernului vostru, pe scurt. Și 
asta vine direct de la însuși Albert Soffet - Soffet era 
directorul CIA - și are aprobarea președintelui. Cum ar fi - 
vorbind despre interesele voastre de afaceri - dacă aţi fi în 
măsură să reveniţi în Cuba și să reluaţi totul de-acolo de unde 
ați abandonat? Cum ar fi să fiţi plătiţi să duceţi la bun sfârșit, 


559 


pentru noi, o treabă care ar face ca toate astea să devină 
realitate? Exagerat de bine plătiţi, ar trebui să adaug. Fiecare 
cent este obţinut sută la sută legal, iar noi putem să facem 
astfel încât toată afacerea să fie scutită de taxe și de 
impozite. O să vă ajutăm chiar și să vă pregătiţi oamenii. De 
fapt, trebuie să insistăm asupra acestui lucru. 

— Să-i pregătiți? 

— Revoluţia a schimbat multe lucruri. Oamenii pe care o să- 
i trimiteţi să facă asta trebuie să cunoască aceste lucruri. 
Există patrioţi cubanezi care trăiesc în exil și care ne vor 
putea ajuta. Noi îi cunoaștem pe oamenii aceștia. Suntem 
familiarizați cu calităţile și cu defectele lor. Există și o 
procedură de urmat, adică, după cum am spus, nimeni nu 
ajunge la închisoare, nici în America, nici, Doamne iartă-mă, 
în Cuba. Riscul - și aici vreau să mă fac înţeles - este că, dacă 
și când ceva nu va merge bine, noi nu vom avea nimic de-a 
face cu asta. Dacă rușii se gândesc că noi suntem în spatele 
întregii chestii, ca guvern, am putea la fel de bine să semnăm 
declanșarea celui de-al Treilea Război Mondial. Firește, dacă 
oamenii voștri intră în rahat, o să facem tot ce-i posibil să-i 
ajutăm, însă nu cu prețul dezvăluirii legăturii noastre cu 
proiectul ăsta. Voi - oamenii voştri - o să acţionaţi în calitate 
de cetățeni particulari. Nu v-aţi întâlnit niciodată cu mine. Eu, 
unul, nu exist. 

Hagen ar fi fost amuzat de modul în care Joe pronunţase 
toate cuvintele - în mod clar nu era un tip care să aibă vreun 
fel de legătură - dacă n-ar fi fost vorba despre un plan de o 
asemenea importanţă. Uciderea unui poliţist de rând era 
împotriva regulilor tradiţiei lor, se gândea Hagen. Cum mama 
naibii aveau să scape basma curată în urma asasinării 
conducătorului unei alte ţări? 

Și, contrar a ceea ce publicul, FBl-ul și, aparent, și CIA-ul 
păreau a crede, crimele aveau loc pentru un motiv anume - 
din cauza instinctului de autoconservare, din răzbunare nu 
pentru un onorariu. 

Însă nu era oare vorba despre răzbunare? Muriseră oameni 


560 


pentru că furaseră o sută de dolari de la un cămătar al 
clanului Corleone. Faptul că guvernul cubanez le preluase sau 
le închisese cazinourile... cum ar fi putut să difere asta de 
furtul a câtorva milioane? 

Și care erau în mod precis regulile după care trebuia să se 
comporte un Don în retragere? 

Printr-o lovitură indirectă de-a dreptul senzaţională, Michael 
Corleone băgă și cea de-a patra bilă în buzunarul lateral. Cea 
de-a șasea bilă se rostogoli după a cincea asemenea unui tip 
care încerca să-și ceară iertare de la o iubită nervoasă, după 
care dispărură împreună în buzunarul din colţ. 

— Așa da! exclamă Joe. Acum le-am văzut pe toate. 

Chiar atunci se auzi un ciocănit la ușă. 

— Aşteptăm pe cineva? întrebă Hagen. 

— A întârziat, spuse Joe, cu toate că Michael era cel care se 
îndrepta spre ușă. Scuzele mele. Probabil, după cum știi, el 
întârzie aproape întotdeauna. 

Era ambasadorul M. Corbett Shea. 

— Îmi pare rău, domnilor, spuse acesta. 

Oamenii din Serviciul Secret rămaseră pe hol, ceea ce 
însemna că li se permisese să verifice camera mai devreme. 

— Am avut niște afaceri de rezolvat cu fiii mei. Deci le pot 
spune președintelui și procurorului general că am ajuns la o 
înțelegere? Sau aveţi întrebări pe care aţi dori să le transmit 
mai departe? Cum ai spus, Domnule Con-si-li-er? Dacă 
președintele are vreodată nevoie de ceva, poate conta pe 
noi? 


561 


Capitolul 27 


După ce Lucadello și Shea plecară, Hagen își prepară o 
băutură tare și ieși afară pe balcon. Numele lui Johnny 
Fontane era scris cu litere luminoase pe copertina de la 
intrarea cazinoului de peste drum, Kasbah. Locaţia celor din 
Chicago. Niciun interpret nu „aparţinea” unei Familii anume, 
însă de ani de zile pe Hagen îl rodea faptul că-l lăsaseră pe 
cel mai mare cântăreț din Las Vegas să traverseze strada și 
să cânte la cazinoul celui mai mare rival al clanului Corleone. 
Hagen nu-l plăcea pe Johnny, în modul în care îl plăceau Vito 
și Fredo, și chiar într-o oarecare măsură și Michael. Michael 
avea dreptate că Familiile nu se puteau confrunta din cauza 
unor probleme atât de minore cum era cea a nu știu cărui 
cântăreț rezervat pentru nu știu ce cazinou, însă în realitate 
Michael îl proteja pe Fredo, responsabil la momentul respectiv 
cu supravegherea și controlul asupra segmentului legat de 
distracţie, reprezentații, spectacole de la hotelurile clanului 
Corleone. Gândindu-se că prietenia lui cu Johnny era un 
substitut pentru negociere, Fredo fusese prins pe picior greșit 
atunci când Fontane - care la urma urmei era la fel de 
prietenos și cu Russo - semnase un contract exclusiv pe șase 
ani cu Kasbah. La dracu' cu prietenia! Era vorba despre 
afaceri. 

Și astea tot afaceri erau. Trase o gură zdravănă de aer. Nu 
putea să-și lase emoţiile să-l năpădească. 

Se deschise ușa, iar Michael veni și el pe balcon. Aici se afla 
un ansamblu hi-fi încorporat, iar Michael dădu drumul la 
radio, din nou ca un posibil paravan. Muzică de operă. Lui 


562 


Hagen nu-i prea plăcea opera, iar Michael știa asta. Hagen nu 
se deranjă să facă vreun comentariu. 

— N-a fost prima oară când ai auzit de oferta aia, spuse 
Hagen. De când știi de ea? 

Michael aprinse bricheta, una bătută în pietre preţioase, pe 
care era gravat ceva. Faţa îi străluci în lumina flăcării. Trase 
un fum lung din țigară. 

— Încă de când am fost ultima dată în Cuba. 

— Ultima dată când ai fost în Cuba, ai... fost împreună cu 
Fredo. 

Hagen nu voia să se bage nicicum în treaba asta. 

— Revoluţia era în plină desfășurare. Ei știau de-atunci? Tu 
știai de-atunci? 

— Atunci am vorbit despre asta, răspunse Michael. La 
momentul acela, a fost mai mult o idee decât o ofertă. Ideea 
lui. Doar discuţii. La momentul acela, am crezut că revoluţia 
era de departe mai importantă decât charisma unui singur 
om. Nu credeam că uciderea sa putea schimba ceva. 

— Și-acum? 

— La fel. Numai că acum nu cred că mai contează dacă 
schimbă sau nu ceva. 

Alte mistere. Tom sorbi o înghiţitură de băutură. 

— Te iubesc, spuse Tom, dar poate că e timpul să o luăm pe 
drumuri separate. Cel puţin din punct de vedere profesional. 

— Eu mă gândeam să facem exact pe dos, spuse Michael. 

— Indiferent la ce te gândeai, pot să-ţi spun că m-am 
săturat până peste cap să fiu ţinut în întuneric, după care să 
fiu implicat, apoi lăsat iarăși pe dinafară, și iarăși implicat, 
apoi lăsat din nou pe dinafară. Ba sunt fratele tău, ba nu sunt 
decât avocatul tău. Ba îţi sunt consigliere, ba nu sunt decât 
un alt politician plătit de tine, după care mă ocup de toate și 
rămân la cârmă cât timp ești plecat din ţară, apoi devin un 
neica-nimeni cu care tu nici nu te consulţi într-o chestie atât 
de serioasă ca asta. Știai că n-aveam să spun nimic, nici de 
bine, nici de rău - chiar nimic, în fața unui om pe care l-am 
cunoscut azi-dimineaţă - fără să vorbesc mai întâi cu tine. Ca 


563 


să nu mai zic de Corbett Shea. Dintr-un motiv pe care încă nu- 
| cunosc, o să trebuiască să deslușesc singur de ce ai aranjat 
tu lucrurile așa. 

— Uite, Tom, nu-i nimic de deslușit aici. Am vrut s-o auzi 
prima oară de la el, căci este operaţiunea lui. Nu a mea. Vom 
avea de prestat niște servicii, asta-i tot. In plus, Mickey Shea 
ne-a oferit asigurarea că președintele se află în spatele 
acestui plan. Ai văzut cât de supărat a fost Mickey. Pentru noi 
e o afacere. Bani, oportunităţi, putere. Pentru ei, e vorba 
despre răzbunare. Eu însumi n-am fost sigur de asta, însă nu 
există o modalitate mai bună de a înţelege ceva decât dacă 
auzi cu urechile tale. 

Mickey Shea. Hagen n-auzise pe nimeni să-i spună așa, cu 
excepţia Donului, Vito. 

— Dacă vrei să vorbim despre asta, Tom, hai să vorbim! 
Dacă o să facem treaba asta vreodată, o să fie un pas mare 
pentru noi. Faptul că trebuie s-o facem cu oamenii lui Geraci o 
transformă într-o chestie și mai mare. Teoretic, am putea să 
ne folosim oamenii noștri de-aici din Nevada, însă singurul 
care e pregătit pentru ceva de genul ăsta ar fi Al Neri, iar noi 
nu putem risca să-l pierdem. Asta e mai mult ca probabil o 
misiune sinucigașă. Dacă-i folosim pe oamenii lui Geraci, o să 
izbutească sau nu. Dacă n-o să izbutească, o să avem din nou 
grijă să pară că n-am avut nimic de-a face cu asta. Orice fel 
de repercusiuni ar fi resimţite de el, nu de noi. La urma urmei, 
eu m-am retras. 

Hagen ronţăi un cub de gheaţă din pahar, privind înspre 
întunericul ce învăluia deșertul din vecinătate. 

— Este posibil ca ei să aibă succes, continuă Michael, și, cu 
toate astea, comuniștii să rămână la putere. Și ce dacă? 
Lumea nu va fi mai bună sau mai rea, iar noi vom sfârși cu 
câteva probleme fără însemnătate. Gândește-te la asta, Tom. 
Gândește-te ce-ar fi dacă până la urmă ar conta. Libertatea ar 
fi reinstaurată, noi am reveni la afacerile noastre din Cuba. 
Legale şi de mai mare amploare decât orice avem la 
momentul ăsta. Guvernul nostru și indiferent ce regim- 


564 


marionetă pe care Statele Unite îl vor instala în Cuba ne vor fi 
îndatoraţi, suficient pentru a ne asigura că ne vom restabili 
acolo înaintea oricărei alte Familii. Putem să-i convingem cu 
ușurință pe ceilalţi din comitet că Geraci și oamenii săi n-au 
fost decât marionetele noastre. Orice resentiment la adresa 
noastră pe motivul c-am cooperat cu guvernul o să fie 
înăbușit de milioanele pe care le vor face datorită nouă atunci 
când Cuba se va redeschide. In orice caz totuși, indiferent de 
cum se vor termina toate astea, noi o să luăm jumătate din 
banii pe care guvernul este dispus să-i plătească, iar Geraci 
va lua cealaltă jumătate. El n-o să știe niciodată că întreaga 
tărășenie a trecut pe la noi. Joe și asociaţii săi îl vor aborda 
fără să pomenească de noi. Noi o să luăm jumătate din cât se 
plăteşte, la fel cum ne-ar da Geraci partea noastră din oricare 
afacere de anvergură, numai că în cazul ăsta Joe o să ni-i 
aducă direct nouă. Geraci este prea oportunist, prea agresiv 
ca să dea cu piciorul la o șansă ca asta. Și, în plus, îi are pe 
toţi sicilienii ăia pe care-i poate folosi pentru asta - oameni 
curajoși, onești, plus o chestie foarte importantă, anume, că 
n-au reguli privitoare la uciderea de polițiști sau de oficiali 
guvernamentali. În cazul improbabil în care Geraci chiar o să 
vină la noi să ne ceară sfatul și binecuvântarea, îi spunem pur 
și simplu că nu ne mai implicăm în chestii de genul acesta. lar 
dacă ne oferă o parte din bani, o să-l refuzăm în mod 
politicos. Numai dacă eforturile sale vor fi încununate de 
succes va afla vreodată cum stau lucrurile - probabil prin 
nașul său de botez, Don Forlenza. Incă o dată, și ce dacă? 
Până atunci, Geraci va fi un erou și ne va datora totul. Insă 
problema de bază este următoarea, Tom: am nevoie de 
cineva care să-mi fie alături, cineva atât de deștept și de loial, 
încât să mi se pară că gândesc - că gândim - cu două creiere. 
Nu pot și n-o să merg mai departe fără să te am lângă mine. . 

— Deja ai gândit-o foarte bine și fără mine, spuse Hagen. Il 
ai alături pe vechiul tău prieten Joe. Neri îţi este și el alături. 
Nick Geraci se ocupă de treburile murdare. Nu sunt 
indispensabil, Mike. Uită-te la numărul de morți de la noi din 


565 


branșă, și, cu toate astea, treaba continuă să meargă de 
secole, făcând profit în fiecare an. Niciunul dintre noi nu are 
nevoie de altcineva. 

— Ei bine, eu am nevoie de tine, Tom. Te-ntelegi cu 
ambasadorul de ani de zile. Președintele n-o să facă nimic 
pentru noi împotriva voinţei bătrânului. 

— Ai putea să trimiţi pe altcineva. Un avocat, un judecător, 
pe cineva de genul ăsta. 

— Eşti singura persoană de pe pământ în care am 
încredere. Și știi asta. N-am făcut niciodată ceva în care te-am 
lăsat pe dinafară din cauză că nu te apreciez sau că n-am 
nevoie de tine. N-am încercat decât să te protejez. 

— Să mă protejezi, amice? replică el. Mulţumesc foarte 
mult. 

— Ce vrei să-ţi spun? Că sunt un simplu om? Că am făcut 
greșeli, mai ales când a venit vorba despre tine, și că-mi pare 
rău? Asta vrei? 

Tom oftă. 

— Bineînţeles că nu. Tot ce vreau sunt niște răspunsuri 
clare. 

Michael își întinse brațul într-un gest ce-l încuraja să 
înceapă. 

— Întreabă-mă, consiliere! 

— Peticul acela de pe ochi e pe bune? 

— Asta-i întrebarea ta? 

— Mă mai gândesc încă la cele importante. 

— Mi-a spus că-i o rană din timpul războiului. Nu m-am mai 
gândit niciodată la acest aspect. 

— lar el, la rândul său, e pe bune? Toată chestiunea asta, 
ești sigur că-i cinstită? Ambasadorul poate că l-a ajutat pe fiu- 
său să fie ales, însă nu are nicio poziţie oficială. N-am avut 
niciodată încredere în el și sunt sigur că nici tu. 

— Joe a fost contactul meu iniţial, spuse Michael, însă, când 
a decis că am putea merge înainte cu chestia asta, am 
insistat să mă întâlnesc cu Albert Soffet. Când am fost la 
Washington pentru întrunirile din perioada de interimat, nu m- 


566 


am întâlnit deloc cu oamenii ăia, după cum știi. Însă m-am 
întâlnit cu directorul Soffet. Chiar și atunci am crezut că riscul 
ar putea fi prea mare. La fel ca în cazul invaziei ăleia făcute 
de mântuială, care a fost aprobată de administraţia 
anterioară. Ce a spus Joe era adevărat. Soffet mi-a zis același 
lucru. Armata SUA nu poate invada Cuba din cauză că rușii 
vor răspunde cu aceeași monedă. In ciuda a tot ceea ce 
Statele Unite fac prin folosirea sancţiunilor economice, nici în 
cincizeci de ani locul acesta nu va scăpa din mâinile 
comuniștilor. Însă guvernul nostru nu îndrăznește să 
întreprindă ceva în mod direct. Așa că sunt nevoiţi să apeleze 
la alte mijloace. Au încercat Planul A, dar a dat greș. Noi 
suntem Planul B. 

— Așadar, trebuie să consider că într-un fel sau altul ăsta a 
fost motivul real pentru care te-ai retras? 

— Da și nu. Uite, tu deja știi aproape totul. Știi mai multe 
despre veniturile provenite din afacerile legitime decât mine. 
N-am făcut nimic altceva decât ce știi ca să ajutăm la 
alegerea președintelui. Cât privește faptul că i-am pus pe toţi 
oamenii de legătură să lucreze pentru noi într-o echipă, astfel 
încât atât Geraci, cât și eu să-i putem folosi, independent unul 
faţă de celălalt... la naiba, Tom, am fi numit asta un regime 
dacă ai fi fost sicilian. 

Tom sorbi o altă înghiţitură zdravănă. 

— Asta se voia a fi o glumă, spuse Michael. 

Hagen își agită gheaţa din pahar. 

— Auzi? E râsul meu. 

Răsună o sirenă, după care o alta. Două mașini de pompieri 
trecură în trombă. Era un incendiu mare la capătul îndepărtat 
al orașului. 

— OK. Ai dreptate. Nu ţi-am spus nimic. Mai sunt încă două 
chestii pe care trebuia să ţi le spun. N-am putut să fac acele 
lucruri în calitate de simplu cetăţean, așa că am reușit să pun 
la cale o înțelegere cu comitetul - ei bine, Doamne Sfinte, 
Tom, și tu ai pus asta cap la cap. 

— Deci unul din cele două lucruri despre care vorbești este 


567 


operaţiunea asta din Cuba? 

— Nu. Cuba este doar un mijloc de a o scoate la capăt. 

Tom își pipăi haina, căutând un trabuc, și găsi unul în 
buzunarul de la piept. Se înmuia. Ca orice orfan, era 
neîncrezător în stabilitatea relațiilor umane, deși înlăuntrul 
său știa că era menit să-i fie consigliere lui Michael, acum și 
pentru totdeauna. Michael își aprinse bricheta. Ținea flacăra 
îngrozitor de sus pentru un fumător. 

Hagen mușcă și îndepărtă vârful trabucului său cubanez. 

— Mersi, zise Hagen. Frumoasă brichetă. 

— Un cadou, spuse Michael. 

— Deci celelalte două lucruri? întrebă Hagen. 

În timp ce Michael își aprindea el însuși o altă ţigară, îi 
arătă cu degetul cazinoul de peste drum, Kasbah. 

— Numărul unu. 

— Fontane? întrebă Hagen. Încep să mă obosească atâtea 
presupuneri. 

— Fontane? îl îngână Michael. Nu, nu, nu. Mă refer la Russo. 
Dacă mă voi retrage, de data asta de-adevăratelea, Louie 
Russo va dobândi atât de multă putere în următorii ani, încât 
comitetul va sfârși prin a-l face șeful șefilor, ceea ce ar fi o 
lovitură grea la adresa intereselor noastre, îndeosebi aici și în 
Tahoe. Și în Cuba va fi la fel, dacă și când se va redeschide. O 
să vină după noi, iar noi nu vom mai avea puterea de a-l opri. 
Avem o echipă întreagă aici, însă e relativ mică și bazată în 
primul rând pe oameni cu mușchi. Fără un loc în comitet și cu 
Russo pe post de capo di tutti capi, vom fi înfrânți din punct 
de vedere politic, ceea ce va însemna sfârșitul nostru. 

— E-adevărat, spuse Hagen întru totul de acord. 

DJ-ul de la radio anunţă că ascultau o selecţie din Cavalleria 
Rusticana a lui Mascagni, după care spuse ceva legat de o 
reclamă la bere. 

— Ca să nu mai spun că, dacă Russo chiar devine șeful 
șefilor, având în vedere modul în care gândește ambasadorul, 
mă îngrijorează faptul că Faţă-de-Cordeală o să aibă acces la 
președinte mai ușor decât noi. 


568 


— Cred c-am înţeles câte ceva, spuse Tom. Nu te-am auzit 
niciodată totuși să-i fi spus așa înainte. Nu te-am auzit 
niciodată spunându-i vreunui Don după poreclă. 

— Ei bine, motivul pentru care-am făcut-o mă duce la cel 
de-al doilea lucru. 

Michael zâmbi. Era un zâmbet lipsit de orice urmă de 
amuzament. 

— Vrei să știi cine mi-a dat bricheta asta? 

— Lasă-mă să ghicesc. Russo. 

— Brusc vrei să te-apuci să ghicești? Nu, Tom. Nu Russo. 

Michael îi povesti despre Geraci. 

Îi povesti despre încercarea de a-l ucide pe Geraci. 

Îi povesti despre nevoia de a încerca să o facă din nou, la 
momentul potrivit. 

Hagen ascultă în tăcere, știind că ar trebui să fie nervos 
pentru că fusese lăsat pe dinafară atât de mult timp, 
luptându-se în schimb cu sentimentul de bucurie pe care-l 
resimțea. 

Își turnă încă un pahar de Jack Daniel's. Michael, care nu 
bea aproape niciodată, nici măcar vin, îl rugă să-i toarne și lui 
un pahar. 

— Întrebare, spuse Hagen, dându-i lui Michael paharul. Ce-i 
va reține pe cei de la CIA să facă, la rândul lor, cu noi exact ce 
planuiești să faci tu cu Geraci? Să ne folosească și să scape 
de noi după ce totul e gata? 

— E bine să lucrez din nou cu tine, spuse Michael. 

— Deci? 

— Touche, admise Michael. Aici s-ar putea să fie problema. 
Însă avem legături și putem învrăjbi FBl-ul împotriva CIA-ului 
și invers, cel puţin într-o oarecare măsură. Și, nu uita, chiar 
avem un membru al familiei la Departamentul de Justiţie. 

— Pe cine, pe Billy Van Arsdale? zise Hagen aproape 
pufnindu-l râsul. Puștiul ăla continuă să creadă că a obţinut 
slujba asta datorită pilelor și relaţiilor părinţilor săi. O să facă 
orice-i stă în putinţă să se ţină departe de noi. 

— O să facă ceea ce o să-l punem noi să facă, spuse 


569 


Michael, adică o să fie canarul nostru în mina de cărbuni. Este 
ambițios și are resentimente faţă de noi. li e teamă de 
legătura pe care o are cu noi prin căsătorie, și ăsta e motivul 
pentru care e blocat în bibliotecă, cu cărţile de specialitate, în 
loc să ţină conferinţe de presă sau să meargă la tribunal. N- 
avem nevoie să ne folosim relaţiile pentru a-l promova într-o 
poziție mai bună. El o să se folosească de noi - de ceea ce 
crede că știe despre noi - pentru a-și face treaba. După asta, 
o să-l rugăm politicos să ne ajute. 

— Cu alte cuvinte, spuse Hagen, mușcându-și buzele ca să 
nu zâmbească, o să-i facem o ofertă pe care să n-o poată 
refuza. E minunat, Mike! Bătrânul ar fi mândru de asta. 

Vito Corleone nu călcase niciodată în Las Vegas, însă cei doi 
bărbaţi din balcon simţiră cum forţa moștenirii sale apăsa 
asupra lor asemenea unei mâini calde și ferme. 

— O să vedem, spuse el. Testul final al oricărui plan este 
execuţia sa. 

— Pentru execuţie, zise Hagen. 

Ridicară paharele și băură în cinstea sinistrului joc de 
cuvinte. 


570 


CARTEA a VIll-a 
1961-1962 


Capitolul 28 


Deci cam așa își începură Michael Corleone și Nick Geraci 
ultimul lor an împreună în afaceri, într-o situaţie fără ieșire, 
tipică Războiului Rece. 

Fiecare în parte îl atacase pe celălalt și se gândise, în mod 
eronat, că, de fapt, celălalt nu știa. 

Niciunul din ei nu putea face nimic din cauza unui secret pe 
care credeau că-l știu, ferindu-se tot timpul să se calce pe 
picioare. 

Poate că așteptau cu nerăbdare să se omoare unul pe 
celălalt, însă nu o puteau face. 

Pentru Geraci nu era deloc sigur să facă o mișcare 
împotriva lui Michael (sau a lui Russo, la urma urmei) fără 
binecuvântarea comitetului, ceea ce avea să fie în primul 
rând imposibil fără să facă parte din comitet. La fel de 
important, lichidarea lui Michael Corleone ar mai fi putut 
însemna lichidarea celei mai puternice armate cunoscute 
vreodată de oameni aflați la mâna sa, politicieni, judecători, 
oficiali ai sindicatelor, polițiști, șefi ai pompierilor, inspectori 
de urbanism și construcţii, medici legiști, editori de ziare și de 
reviste, producători de știri TV și funcţionari plasați strategic. 
Nimeni cu excepţia lui Michael și a lui Hagen nu-i știa pe toți 
cei pe care Familia îi avea pe statul de plată și totul despre 
cum funcţiona operaţiunea asta, iar Hagen părea incoruptibil. 
Michael se jucase cu demnitatea lui Hagen, însă cei doi aveau 
nevoie unul de celălalt așa cum au nevoie unul de celălalt 
niște oameni în vârstă, căsătoriţi de-o viaţă. Chiar dacă și 
Geraci se înșela cu privire la asta, avea totuși dreptate: riscul 

572 


de a încerca să-l câștige pe Hagen de partea sa era prea 
mare. Poate că exista o șansă dintr-o mie, însă celelalte nouă 
sute nouăzeci și nouă ar fi dus la uciderea lui Geraci. Chiar 
dacă Geraci ar fi scăpat de Michael, era greu să și-l imagineze 
pe Hagen - plecat în Nevada, care nici măcar nu era italian și 
n-avea nicio șansă să preia controlul asupra operaţiunii - 
spunând: „OK, Nick, iată cum merg lucrurile”. Până și accesul 
indirect pe care Geraci îl avea acum la încrengătura aia de 
legături era prea valoros ca să fie pus în pericol. 

Cât despre Michael, avea nevoie prea mare de Geraci ca 
să-l ucidă. Cine altcineva ar fi putut supraveghea afacerea din 
Cuba? Michael avea nevoie de cineva care să aleagă oamenii 
potriviti, să ducă treaba la bun sfârșit și de care să se poată 
lipsi o dată treaba terminată. 

Și, mai ales, cine altcineva avea să pară în fața celorlalţi 
Doni, pe durata acestei faze de tranziţie, un boss credibil? 
Dacă-l lichida pe Geraci acum, Michael lichida orice șansă de 
a-și ține angajamentul pe care și-l luase față de soţia și faţă 
de tatăl lui. 

Fosta sa soţie. Tatăl său decedat. 

Nu conta. Divorțul și moartea sunt niște lucruri teribile, însă 
un bărbat care se folosește de ele ca să încalce o promisiune 
nu se poate considera un om de onoare. 


Nick Geraci nu băgase de seamă problema pe care o avea 
cu tremuratul până în ziua în care Michael Corleone îi spusese 
că el era noul boss. Nu dispăruse complet după aceea, însă 
devenise abia perceptibilă, ușor de explicat (frisoane și 
tremurături datorate excesului de cafea) până în vara aceea, 
cam pe vremea când se dusese prima dată la New Jersey cu 
Joe Lucadello (despre care credea că este agentul Ike Rosen) 
ca să viziteze întinderea de pământ mlăștinos de care Geraci 
dăduse atunci când el și Fredo plănuiseră să pună pe picioare 
Colma East. Indiferent cât de bun sau de prost fusese planul 
lui Fredo, pământul fusese un chilipir. Geraci folosise 
hambarul pentru diferite nevoi de depozitare, și în rest 


573 


păstrase proprietatea pentru orice eventualitate. Oricând 
voia, putea s-o vândă la o valoare de două ori mai mare decât 
preţul iniţial plătit de el. 

Merseră cu toţii acolo, cu Donnie Pungă la volan, iar lângă 
el, pe scaunul din față, Carmine Marino, pistolarul cu faţă de 
copil. Rosen avea un ochi acoperit cu un petic și nu părea 
deloc evreu. Mai adusese încă un agent, un WASP încrâncenat 
al cărui nume se presupunea că era Doyle Flower. Același 
congresmen care-i spusese lui Geraci că Michael nu se 
întâlnise niciodată cu cineva din echipa prezidenţială de 
interimat vorbise despre toate astea cu directorul Albert 
Soffet, care în mod aparent confirmase că Rosen și Flower 
făceau într-adevăr parte din rândul agenţilor de teren ai CIA- 
ului. Cu toate astea, Geraci aranjase și o altă mașină de 
însoţire cu Eddie Paradis și cu alţi mardeiași, doar ca măsură 
de prevedere. 

O luară pe strada plină de noroi și de urme de mașini ce 
dădea spre hambar. Mașinile de gunoi și cetăţenii obișnuiți 
foloseau de ani de zile locul acesta pe post de groapă de 
gunoi. Proprietatea era plină de mașini de gătit, toalete și 
carcase ruginite de mașini și mașinării agricole. Grămada aia 
de moloz, vechituri și rable ca o insulă într-o baltă cu scursuri 
era o parte din ceea ce fusese cândva Ebbets Field. 

— Fac pariu că-i un loc bun să-ţi îngropi morţii, spuse 
Rosen. 

— N-aș băga mâna-n foc, îi replică Geraci, ceea ce era 
adevărat. 

Orice fel de cadavre recent îngropate pe proprietatea 
respectivă n-aveau niciun fel de legătură cu ei. Tipii din Mafie 
de-aici - oamenii lui Stracci în marea lor majoritate - știau cui 
îi aparţinea locul și respectau asta. 

— Suntem Omul Negru inventat în mod ingenios de polițiști. 
De fiecare dată când găsiţi un cadavru într-un covor făcut sul, 
suntem acuzați noi. 

— Nu suntem polițiști, spuse Rosen. 

— Bunica mea are o chestie ca aia, zise Flower, referindu- 


574 


se la plosca lui Donnie. 

— Te obișnuiești cu ea, replică Donnie. Probabil la fel a 
făcut și prietenul tău cu chestia aia de pirat pe față. 

— Ai făcut pe tine? întrebă Rosen. Pute a rahat aici. 

Donnie luă o curbă atât de strâns, încât împroșcă peste tot 
noroiul de pe drum, și era cât pe ce să spună o prostie, când 
Carmine îl întrerupse. 

— Mirosul ăla nu-i miros de rahat. E de New Jersey. 

Flower și Geraci râseră amândoi, ceea ce mai calmă 
lucrurile. Carmine era un lider înnăscut. Avea aproape treizeci 
de ani, însă arăta mai tânăr cu zece. Se înrudea cu clanul 
Bocchicchio din partea maică-sii, și, în plus, mai era și finul lui 
Cesare Indelicato, Donul din Palermo care fusese partenerul 
lui Geraci în afacerea cu narcotice încă de la început. Iniţial, 
puștiul își făcuse apariţia în calitate de ostatic pe durata 
primei întruniri a tuturor Familiilor. Cinci ani mai târziu, era 
deja șeful unei echipe de pistolari ce controla Knickerbocker 
Avenue. 

În spatele hambarului erau parcate două mașini. Încă era 
lumină, însă din mișcările ritmice de sus-jos ale mașinilor 
reieșea clar că ăia dinăuntru și-o trăgeau de mama focului. 

— Singura problemă adevărată cu care ne confruntăm aici, 
spuse Geraci, în ceea ce privește comportamentul localnicilor, 
este asta. 

Mașina care venea pe urmele lor își făcu apariţia. Cobori 
numai Eddie Paradis. 

— Te zgâlțâi la fel de tare ca mașinile alea, spuse Rosen. 
Ești OK? 

— Donnie și nenorocitul ăla de aer condiţionat al lui, se 
justifică Geraci, deși în mașină nu fusese deosebit de rece. 

Cobori din mașină. Plimbarea asta de colo-colo îl ajută să se 
oprească din tremurat. 

Carmine cobori și el. Cu o mișcare continuă, fluidă, își 
scoase pistolul de la brâu și făcu trei găuri de cartuș în partea 
laterală a hambarului. 

Mașinile care încălcaseră proprietatea începură să se 


575 


clatine foarte tare; înăuntru, adulterinii îngroziţi își apucaseră 
în grabă hainele cu care să se acopere cât de cât. Carmine 
mai trase încă o dată. 

— Patru bucăți la rând în laterala destul de lată a unui 
hambar, spuse Flower. Un început impresionant, prietene. 
Totuși, ar trebui să te avertizez. Testele sunt mult mai grele. 

Carmine dădu din mâini în timp ce mașinile dispăreau în 
trombă. 

Traseră cu toţii o porție zdravănă de râs, până și agenţii. 
Tremuratul lui Geraci încetase. 

— Ultima oară când a făcut asta, zise Donnie, fugarii au 
rămas blocaţi în noroi. Ne-am dus să-i împingem, însă au 
coborât din mașini și-au luat-o la fugă. Aia a fost una dintre 
mașinile ciopârțite când un prieten de-al nostru a fost 
„aranjat”. Nu știu dacă poate fi numită o mașină abandonată 
de perverși sexuali. 

Se întâmplase ca Momo Gândacul să fie la el în măcelărie 
atunci când aceasta fusese ţinta unui raid. Acum era la 
pușcărie pentru tâlhărie. 

— Ce ţâţe avea tipa din Ford, super, spuse agentul Flower. 

— Pentru niște țâțe ca alea, chiar și cuvântul „super” e prea 
puţin, comentă Carmine, ca să arate că era de acord cu el. 

Rosen dădu aprobator din cap, cu-o privire absentă, 
murmurând: 

— Nu-i rău, nu-i rău. 

Lui Geraci îi trebui un moment să-și dea seama că nu 
vorbea despre sânii  roșcatei, ci despre proprietatea 
respectivă. 

— Cum ţi se pare? întrebă Geraci. 

Rosen continuă să dea din cap, mult prea adâncit în 
gânduri ca să răspundă. Geraci le arătă interiorul hambarului. 
Rosen mormăi ceva în semn de apreciere. De-afară nu părea 
decât o dărăpănătură, înăuntru, clădirea fusese fortificată de 
tipul care făcea mașinile blindate pentru familia Corleone. 

— Are cineva vreo foaie de hârtie? întrebă Rosen. 

Tinea deja în mână un creion. 


576 


Flower scoase o bucăţică de hârtie din buzunarul de la 
cămașă. 

— Mai mare de-atât. 

Rosen simulă bătaia unei tobe cu creionul în aer cu-o viteză 
atât de mare, încât până și Buddy Rich?” ar fi putut fi invidios. 

— Avem o cutie de la patiserie, spuse Eddie Paradis. 

Rosen se încruntă. Când făcea asta, puteai vedea acolo, 
înăuntru, dincolo de peticul ăla. 

— Am nevoie de hârtie. 

— Imi pare rău, spuse Eddie. Eu nu scriu nimic pe hârtie. 
Tocmai de aceea nu pierd nimic. 

Geraci căută în mașină și găsi caietul de biologie al lui Bev. 

— Ce zici de ăsta? 

Rosen îi mulțumi. Se așeză pe podeaua hambarului și schiță 
niște planuri prin care să transforme interiorul într-o sală de 
sport. Desena cu o viteză uluitoare. Se duse afară, în spate, 
găsi un loc în care puteau să fie ridicate barăcile de locuit și 
trasă și planurile acestora. Inspirat fără îndoială de vederea 
lui Carmine și a lui Donnie Pungă pe movila de deasupra bălții 
pline de scursuri, împușcând pescăruși și șobolani, Rosen făcu 
câteva măsurători și schiţă un poligon de tragere. 

Donnie rata tot ce mișca, însă Carmine arăta precum 
Buffalo Bill, făcând praf  pescărușii, spulberându-i și 
transformându-i în nori de pene însângerate. Cu excepţia 
celor care fuseseră polițiști sau fuseseră în război, majoritatea 
celor din branșă, inclusiv Geraci, nu puteau nimeri nici măcar 
partea laterală a unui hambar. Eliminarea cuiva se făcea de la 
distanțe mici. Geraci n-auzise niciodată de cineva care să fi 
fost ucis cu o pușcă, însă probabil că avea să opteze pentru 
această variantă în Cuba. Cine auzise vreodată de vreun 
lunetist al Mafiei? Astea fiind spuse, cine-ar fi fost mai potrivit 
decât Carmine Marino pentru a merge în Cuba și a se ocupa 
de un inamic declarat al libertăţii? 

— Cea mai ciudată chestie pe care ai văzut-o vreodată, nu-i 
așa? întrebă Flower, dându-i un cot lui Geraci și atrăgându-i 


% Celebru baterist de jazz. (n.red.) 
577 


atenția asupra freneziei cu care desena partenerul său. 

Rosen îi înmână caietul lui Bev. Schiţele erau nemaipomenit 
de îngrijite, ţinând cont de rapiditatea cu care fuseseră 
executate. Erau suficient de bune pentru a se putea construi 
după ele. Designul barăcilor de locuit era simplu și îngrijit. 

— Sunt un arhitect frustrat, zise Rosen, de parcă ar fi vrut 
să se scuze. 

Geraci spuse că avea o echipă care putea pune pe picioare 
toate astea în trei zile. Rosen se încruntă și îl asigură că era 
mult mai complicat decât atât. Se dovedise că toate 
pământurile erau supuse regulilor guvernamentale care 
făceau imposibilă derularea planului, atât din motive 
financiare (Geraci ar fi putut duce planul la îndeplinire, însă 
avea dreptul să facă bani de pe urma acestei afaceri), cât și 
din motive de securitate. 

Și ăsta fu momentul în care Geraci simţi că întreaga chestie 
era pe bune. Clovnii ăia chiar lucrau pentru guvern. 

Rosen luă caietul de însemnări înapoi și-l răsfoi concentrat 
asemenea unei fete bătrâne care aburește geamurile unui 
magazin cu articole de nunți. 

— Cu toate astea, nu știu, spuse Rosen. Ce bine ar fi dacă 
n-am avea probleme cu localnicii. 

— Probleme în ce sens? întrebă Geraci. 

— Faptul că n-o să mai poată veni aici pentru a scăpa de 
toate vechiturile din casă sau pentru a le-o trage bonelor 
plătite cu ora, răspunse Flower, în mod sigur o să fie băgat de 
seamă într-o comunitate. 

— Mai ales în New Jersey, comentă Carmine. 

Se întorsese la mașină ca să-și mai ia muniţie. 

— Eu sunt din New Jersey, domnule, spuse Rosen. 

— Atunci știi despre ce-i vorba, răspunse Carmine, ridicând 
din umeri și trântind portbagajul. 

— Imi place de tine, spuse Flower, bătându-l amical pe 
Carmine pe spate. Ești exact genul de om de care avem 
nevoie. 

— Spatele meu? continuă Carmine. Nu-l mai atinge! 


578 


— E ciudat cu privire la asta, spuse Geraci. La bătutul pe 
spate. 

— Ciudat, zise Carmine. Cred că mulţi morţi se amuză 
acum de chestia asta. 

— Acum sunt și mai sigur, spuse Flower. Domnule Marino, 
sunteţi chiar în capul listei mele. Având în vedere toţi 
șobolanii ăia morți și atitudinea dumneavoastră, o să fiți greu 
de depășit. 

Carmine zâmbi larg și-l bătu zdravăn pe Flower pe spate, 
iar acesta se prefăcu a-i întoarce gestul amical, însă se opri 
brusc... și râăseră amândoi ca niște nebuni. 

— E singurul italian pe care l-am văzut vreodată care să nu 
suporte să fie atins, murmură Rosen, ceea ce-l făcu pe Geraci 
să se întrebe dacă tipul chiar era cu adevărat italian sau dacă 
asta ar fi spus o persoană care nu era de origine italiană. 

— Localnicii n-o să fie o problemă, îl asigură Geraci. Ai 
încredere în mine. 


A doua zi, lângă autostradă apăru un indicator, anunțând o 
nouă împărţire exclusivă a terenului. „Loturi de lux de vânzare 
- iunie 1962!” se putea citi dedesubt. La un an distanță. Asta 
trebuia să sporească orice fel de curiozitate a localnicilor cu 
privire la acest loc. Anticiparea ar fi putut face ca dezvoltarea 
acelui loc chiar să merite - asanarea sa, angajarea de avocaţi 
și arhitecţi, de mituirea comisiei de planificare: procedura 
obișnuită, care era aceeași atât pentru un Don al Mafiei, cât și 
pentru un om oarecare. 

Noaptea aceea, la cină, când Nick Geraci începu să tremure 
suficient cât să le sperie pe Barb și pe Bev, Charlotte vru să 
cheme ambulanta. 

— Nu-i nimic, zise el. Am băut prea multă cafea. 

Charlotte îi spuse că, din câte știa ea, se lăsase de băut 
cafea. 

— Asta-i problema, răspunse el. Am comandat un espresso 
la club în această după-amiază. 

Ceea ce nu era adevărat. Se concentră asupra mișcării 


579 


mâinilor și a fălcilor sale în timp ce mânca, iar tremuratul se 
opri. Însă, când se întâmplă din nou, a doua zi dimineaţă, 
Charlotte îi spuse că, dacă se încăpățâna să nu se ducă la 
doctor, ea avea să ia un cuţit și să i-l înfigă în picior, astfel 
încât să fie nevoit să meargă la spital. El îi răspunse că se 
simțea bine, că avea să-i treacă. Ea se duse și luă cel mai 
mare cuţit din bucătărie. El zâmbi și-i spuse că o iubește. Ea 
clătină din cap și îl avertiză că vorbea serios. 

— Și eu la fel, zise el. 

Vorbea serios. Îşi ridică mâinile tremurânde. 

— Fii fată bună și sună tu pentru mine, ce zici? 

Când ea puse receptorul în furcă, tremuratul dispăruse. 

Doctorul său obișnuit îl împunse cu diferite instrumente și 
cu întrebări, însă el nu spuse nimic. 

— Mă întreb dacă nu cumva aveţi ceva la cap, spuse el. Aţi 
avut o perioadă mai dificilă la muncă? Greutăţi, stres, genul 
ăsta de lucruri? Sau acasă, lucrurile merg cum trebuie? 

— Crezi că sunt nebun, asta încerci să-mi spui? 

ÎI trimise pe Geraci la un specialist. 

— Dacă „specialist” este alt cuvânt pentru psihiatru, o să 
mă întorc, însă nu în calitate de pacient. 

Doctorul îi răspunse că înțelegea perfect ce voia să spună. 

Specialistul era un presupus neurolog cunoscut în toată 
lumea, mic de statură, având doar un metru și cincizeci de 
centimetri înălţime. Îl diagnostică pe Geraci cu o formă ușoară 
a bolii Parkinson, pe fundalul loviturilor primite în cap pe 
timpul carierei de boxer și declanșată acum de un șoc destul 
de grav. 

— Nu prea am fost lovit la cap, spuse Geraci. 

— Voi, boxerii, sunteţi cu toţii la fel, replică doctorul. Tot 
ceea ce va amintiţi este cum arăta tipul celălalt. Totuși, 
spune-mi despre șocul acela. A fost destul de recent, nu-i 
așa? 

Geraci nu-i spusese doctorului o vorbă despre prăbușirea 
avionului, care aproape că-l omorâse. 

— Cred că da, răspunse Geraci. Asta dacă un lucru petrecut 


580 


în urmă cu șase ani poate fi considerat recent. 

— Ce s-a întâmplat acum șase ani? 

— Am căzut foarte rău, spuse Geraci. Cea mai nenorocită 
chestie. 

Doctorul se uită în ochii lui Geraci cu dispozitivul ăla ce 
lumina ca o lanternă. 

— Ai căzut de unde? întrebă el. De pe Empire State 
Building? 

— Ceva de genul ăsta, răspunse Geraci. 


De la o fereastră aflată la etajul clădirii cu Antica 
Focacceria, Nick Geraci privea cum un bărbat musculos, cu 
mustață - prietenul și partenerul său de afaceri, Cesare 
Indelicato - traversa Piazza San Francesco, teoretic de unul 
singur. Piaţeta era o oază de lumină în cartierul cu străduțe 
înguste, cufundat în întuneric, din partea cea mai veche a 
orașului Palermo. _ 

Don Cesare nu era, de fapt, niciodată singur. li pregătise pe 
acei soldato și bodyguarzi din slujba sa să se facă nevăzuți. 
Un observator obișnuit n-ar fi ghicit faptul că tinerii aceia care 
stăteau sprijiniți de motociclete Vespa din faţa catedralei erau 
oamenii lui Don Cesare, la fel cum erau și cei patru indivizi 
care bântuiau de colo-colo în afara restaurantului, discutând 
în contradictoriu despre fotbal. Un observator obișnuit ar fi 
putut presupune că bărbatul acela greu de descris, într-un 
costum de gata, care traversa pe jos piaţa, era mai degrabă 
un profesor de istorie aproape de pensie decât un erou de pe 
timpul invaziei Aliate din Sicilia și cel mai puternic boss al 
Mafiei din Palermo. 

Deși era adevărat și faptul că Palermo era un oraș unde 
puţini ar fi fost observatori obișnuiți. 

Era ora trei după-amiază, iar restaurantul era închis. 
Ospătarul care se ocupa de masa lor fusese acceptat și 
percheziţionat de oamenii lui Don Cesare, dintre care unul se 
afla în așteptare în pragul ușii. Erau niște oameni și la parter, 
ținând sub observaţie bucătăria și ușa din spate. 


581 


În timp ce se delectară cu vinul și cu legendarele sendvișuri 
cu splină de vită ale restaurantului, Geraci și Indelicato 
discutară diferite detalii ale afacerii lor de succes, cea cu 
narcotice. Vorbiră numai în engleză, nu ca o măsură de 
siguranţă, ci pentru că, chiar și după atâţia ani în care tot 
venise în Sicilia cu afaceri, după toţi acești ani în care fusese 
înconjurat de sicilieni nativi, italiana lui Geraci era groaznică, 
iar siciliana sa era și mai și. Înţelegea, dar nu putea vorbi. Nu 
putea să explice de ce. Un blocaj mental, sau ceva de genul 
asta. 

— Mă bucur să te am la mine în oraș, prietenul meu uriaș, 
spuse Don Cesare, terminându-și ultima îmbucătură și 
lingându-se pe degete. Nu știu de ce, însă nu cred c-ai venit 
până aici să stai de vorbă cu mine numai din cauza acestor 
chestiuni. 

— De astă dată mi-am adus familia cu mine, spuse el. 
Nevastă-mea și fiicele. Cea mai mare o să plece la colegiu la 
toamnă. La universitate, cum bănuiesc c-ai spune tu. S-ar 
putea să fie ultima noastră vacanţă în familie. Ele nu mai 
fuseseră niciodată pe insula voastră minunată, iar acum au 
avut ocazia să meargă peste tot pe-aici, cât s-a putut în zece 
zile. 

Ar fi petrecut mai mult timp, însă trebuiseră să ajungă la 
bordul unui vas care să-i treacă oceanul. Nick Geraci n-avea 
de gând să se mai urce într-un avion. 

— De fapt, nici eu n-am avut timp pentru vizite și turism 
până acum. Este prima oară când am fost la Taormina, dacă-ţi 
vine să crezi. 

Don Cesare își ridică mâinile, lamentându-se. 

— Sunt proprietarul celui mai tare hotel din Taormina. De ce 
nu mi-ai spus că ai de gând să ajungi acolo? M-aș fi îngrijit ca 
tu și familia ta să fiţi trataţi regește. 

— Ai făcut deja prea multe pentru mine, Don Cesare, așa că 
nici prin cap nu mi-ar fi trecut să-ţi mai cer și altceva. 

Însă Don Cesare nu-l lăsă până când Geraci nu-i promise că 
o să se întoarcă la Taormina, nu mai târziu de anul viitor, și o 


582 


să stea la staţiunea lui din vârful muntelui. 

— Cu toate astea, e adevărat că mai am și un alt motiv să 
te văd, Don Cesare. Are legătură cu tânărul tău fin Carmine 
Marino. 

Donul se încruntă. 

— E bine, sănătos? 

— E foarte bine, răspunse Geraci. Probabil că-i cel mai bun 
om al meu. Și de aceea vreau să vorbesc cu tine despre o 
treabă pe care o să-l pun s-o facă. Ceva pe bani mulţi, ceva 
important, însă foarte periculos. 

Geraci era tentat să i se confeseze. Indelicato era un aliat 
prețios și chiar de nădejde. Mai mult decât atât, era singura 
persoană despre care Geraci știa că lucrase înainte cu CIA-ul. 
Pe durata războiului, membrii Mafiei care nu fuseseră 
expulzați în Ustica de către fasciști funcţionaseră în Sicilia 
asemenea Rezistenței din Franţa. Indelicato ieșise rapid la 
iveală ca unul dintre liderii acestei mișcări de rezistență 
violente și eficiente. Prin intermediul lui Lucky Luciano, Donul 
american deportat, Indelicato se întâlnise cu agenţii operativi 
din partea OSS”? - precursorul CIA-ului - pentru a le asigura 
informaţiile care stătuseră la baza invaziei insulei. Se 
presupunea că Indelicato fusese cel care avusese ideea 
spectaculoasei lansări a zecilor de mii de batiste ce aveau ca 
blazon faimosul L al lui Luciano, pentru a-i alerta pe sicilieni - 
cu excepţia invadatorilor fasciști din nord - cu privire la ce 
avea să urmeze. Britanicii, care nu colaboraseră cu Mafia, 
suferiseră pierderi grele în bătăliile lor duse pentru cucerirea 
treimii estice a insulei, însă în cele două treimi vestice, mai 
ales în regiunile ce constituiau refugiile Mafiei, fuseseră mai 
bine informaţi și suferiseră pierderi relativ mai mici. După 
invazie, în multe dintre orașele ocupate de americani, civilii 
instalaţi ca primari provizorii erau mafioţi. Când s-au retras 
aliații, majoritatea primarilor au rămas. lar când Donii au fost 
eliberaţi din Ustica, s-au întors acasă ca să descopere că, 
mulțumită SUA și OSS, puterea politică a Mafiei crescuse 


% Office of Strategic Services - Biroul de Servicii Strategice 
583 


exponențial. La scurt timp după asta, Cesare Indelicato fusese 
ales în parlamentul italian și ajutase la organizarea și la 
conducerea unei surprinzătoare mișcări populare prin care se 
urmărea desprinderea unei părţi din teritoriul Italiei și 
transformarea ei în cel de-al patruzeci și nouălea stat al 
Americii. 

În ultimă instanţă, Geraci se decise să nu riște. 

— Nu-ţi pot da niciun fel de detalii, spuse el. Nu pot decât 
să-ţi spun că finul tău vrea să facă treaba asta și că ar fi șeful 
celorlalți oameni pe care i-aș trimite. 

— De ce-mi spui asta? Din ce motiv? Dacă vrei 
binecuvântarea mea, cum aș putea să fac asta dacă nu știu 
pentru ce-mi dau binecuvântarea, ei? 

— Dacă-mi spui să nu-l implic pe Carmine în asta, așa o să 
fac. Însă nu pot fi mai precis cu privire la ce-avem de gând să 
facem. La ceea ce trebuie să facem. 

Don Cesare se gândi puţin. 

— Cred că, de fapt, ceea ce-mi ceri tu e să aprob ca finul 
meu Carmine, care-i trimite maică-sii bani acasă lună de lună, 
să meargă să facă o chestie, undeva unde tu crezi că o să fie 
ucis, nu? Dacă n-ar fi așa, categoric nu m-ai întreba. 

Geraci îi răspunse cu o tăcere lungă. 

— În plus, știi că-i înrudit cu clanul Bocchicchio? N-aș vrea 
să fiu cel învinovăţit dacă i s-ar întâmpla ceva. 

Don Cesare o spuse fără nicio convingere, în mod clar 
încercând să-l tragă de limbă. Geraci știa foarte bine cine 
erau rudele lui Carmine Marino. 

În tăcere, Geraci aşteptă ca Don Cesare să termine. 

— Atunci o întrebare, spuse Don Cesare într-un final. 
Carmine știe la fel de multe ca tine despre asta, despre 
pericolul implicat și despre motivul care să justifice asta, și tot 
vrea să facă asta, și? 

— Chiar așa. E foarte hotărât s-o facă. 

Donul dădu din cap înainte și înapoi, ca și cum ar fi vrut să 
arate că se gândea la repercusiunile a ceea ce avea să spună. 

— Carmine este un bărbat adevărat, spuse el. Nu trebuie 


584 


să-i spun eu ce fapte de vitejie poate sau nu poate să facă. 

— Mulţumesc, Don Cesare. 

Geraci simţi cum îl apucă iar tremuratul și-și ceru scuze, 
pentru a se duce la baie, deși tot ceea ce voia să facă era să 
se miște și să se concentreze asupra mișcării, astfel încât 
tremurăturile să se oprească. Dintr-un motiv sau altul, chestia 
asta îi ieșea mai bine dacă urina, în plus, urinatul era în 
general mai la îndemână decât orice altceva. 

— Unul dintre multiplele motive, spuse Geraci în timp ce se 
așeza din nou la masă, pentru care Carmine va primi această 
sarcină este că eu personal cred că e cel mai bine ca toți 
oamenii pe care-i desemnăm pentru treaba asta să fie 
sicilieni. 

Altul dintre multele motive era acela că sicilienii nu aveau 
reguli împotriva uciderii polițiștilor și a oficialilor 
guvernamentali. 

— Dacă vrei oameni, îi spuse Indelicato, o să-ţi dau oameni. 

— Vă mulţumesc. Însă nu pot risca să aduc oameni numai 
pentru treaba asta. Am nevoie de sicilieni care au fost în State 
un timp. În plus, nu vreau să folosesc mulţi dintre oamenii lui 
Carmine, mai ales dacă, Doamne ferește, i se întâmplă ceva 
băiatului. Am de gând să apelez la oamenii noștri din pizzerii, 
cei mai buni. Aveţi ceva împotrivă? 

— Dacă nu sunt folosiţi pentru o chestie dură, atunci pentru 
ce altceva? 

Aproape toţi oamenii din pizzerii fuseseră trimiși în 
America, în mod direct sau indirect, de Cesare Indelicato. 

— Nu cunosc prea mulți dintre ăia, spuse Geraci. 

— Normal că nu. Nu dau bătăi de cap, nu au probleme, de 
unde să-i cunoști? 

— Exact. Am niște tipi care sunt acolo de șapte ani. Tipi cu 
care n-am dat ochii niciodată. Am nevoie de sfatul 
dumneavoastră, Don Cesare. Dacă ar fi să-mi recomandati, să 
spunem, pe cei mai buni patru tipi pe care i-aţi trimis 
vreodată - cei mai buni însemnând tărie de caracter, 
inteligenţă cine-ar fi ăştia? 


585 


Geraci se așteptase ca Don Cesare să aibă nevoie de ceva 
timp de gândire, însă el îi răspunse imediat, completând 
răspunsul cu o scurtă descriere a abilităţilor celor 
nominalizați. Dacă ar fi fost pe jumătate din câte îi spunea el 
că erau, Geraci n-avea să întâmpine nicio dificultate în a duce 
la bun sfârșit misiunea chiar și fără a-l mai trimite pe 
Carmine. 

— Mai este încă o problemă, fără nicio legătură cu asta, 
spuse Geraci. E vorba despre un trădător care-i printre voi. Un 
om trimis aici din America. Unul incomod pentru comitetul 
nostru, sau cel puţin considerat astfel. 

Geraci nu o putea face el însuși, și normal că Don Cesare 
înţelegea chestia asta. El era un boss. Asemenea lucruri 
trebuiau făcute de alţii. 


Călugărul capucin slăbit și bolnav se chinui să coboare 
scările ce duceau spre catacombele mănăstirii. Suferea de 
glaucom și de artrită la șold, însă era hotărât să nu devină o 
povară pentru ordinul călugăresc. Incă putea îndeplini toate 
sarcinile pe care le avusese și-atunci când venise prima oară 
la Palermo, atunci când era tânăr - de la cele nobile, precum 
îngrijirea grădinii, prepararea hranei pentru fraţii săi întru 
Hristos și îmbălsămarea celor morţi care urmau să fie 
îngropaţi în cimitirul de lângă mănăstire, până la postura 
penibilă de a vinde cărți poștale turiștilor și de a strânge 
gunoiul rămas în urma acestora. Cutii de băuturi răcoritoare, 
sticle de vin, becuri de bliţ arse (fotografiatul era în mod clar 
interzis) și chiar, o dată, un prezervativ folosit. 

Era după masa de prânz: aproape ora trei, moment în care 
catacombele aveau să se redeschidă publicului larg. Un grup 
de turiști germani se plimba de colo-colo pe-afară, pe lângă 
porțile din bare metalice. Pe măsură ce călugărul cobora, 
zgomotul vulgar al acestora se atenua. 

Zâmbi şi-i multumi Dumnezeului atotputernic că-i 
permisese să recunoască faptul că până și auzul slab poate fi 
un dar de sus. 


586 


La baza scărilor era un ambalaj foșnitor de bomboane. 
Genunchii călugărului pârâiră când se opri ca să-l ia de pe jos. 

În tunelurile din faţa lui se găseau rămășițele descompuse 
și bine înveșmântate a opt mii de sicilieni. Multe erau 
atârnate de cârlige în șiruri lungi, cu craniile plecate trădând 
o atitudine pe care călugărului îi plăcea s-o considere de 
smerenie. Altele zăceau pe rafturi și erau adunate în alcovuri 
scobite în pereţi, de la podea până la tavan. Câteva erau 
întinse în coșciuge de lemn, cu capetele odihnindu-se pe 
perne acoperite de un strat de praf care cândva fusese carne 
de om. În timpul vieţii, aceștia fuseseră duci și contese, 
cardinali și alte feţe bisericești importante, eroi militari care 
luptaseră alături de Garibaldi, cât și cei care-și scoseseră 
săbiile ca să lupte împotriva lui. Unii, inclusiv propriul bunic al 
călugărului, își pângăriseră vieţile de muritori prin asocierea 
lor cu ceea ce sicilienii numeau Prietenii. Opt mii de morți: 
oameni care plătiseră ordinul cu generozitate pentru ca 
rămășițele lumești ale celor iubiţi să poată fi expuse acolo. 
Nebunia și absurditatea acestui fapt nu-i erau clare bătrânului 
călugăr. Cu o singură excepţie - La Bambina, care se afla 
acolo și datorită acestui călugăr, ordinul stopase acceptarea 
cadavrelor în 1881, cu optzeci de ani înainte, la doi ani după 
ce se născuse călugărul. În marea lor majoritate, acești 
oameni care-și doriseră cu atâta ardoare ca lumea să-și 
amintească de ei fuseseră uitaţi de toţi și de toate cu excepţia 
Creatorului lor. Puţini dintre copiii din aceste catacombe - în 
care se afla o cameră plină cu ei - erau jeliți de un suflet în 
viaţă. Putrefacţia corporală a acestor opt mii de morți fusese 
încetinită de talentaţii capucini specializați în îmbălsămare și 
de aerul rece și uscat, însă, cu toate astea, cu excepţia 
acestui caz, La Bambina, descompunerea și uitarea 
pământească veniseră și puseseră stăpânire fără milă peste 
tot ce era în jur. 

Se lăsă pe partea stângă, examinând atent podeaua ca nu 
cumva să fie pe jos ceva murdărie sau sfărâmături căzute de 
la cadavrele atârnate. Bunicii săi, care proveneau din micuțul 


587 


orășel Corleone, se aflau printre cei atârnaţi aici. Bunicul său 
purta o haină verde de catifea (pe dedesubt, rana provocată 
prin împușcare pe care o avea în spate era larg deschisă, iaro 
tijă metalică era tot ceea ce împiedica trunchiul cu oasele 
făcute praf să se prăbușească. Bunica sa (al cărei braţ care-i 
căzuse cu ceva timp în urmă îi fusese prins la loc în mod 
neglijent cu sârmă) era îmbrăcată în rochia sa de mireasă. 
Când călugărul sosise aici pentru prima dată, ei, la fel ca 
mulți dintre morţii de-acolo, mai aveau încă fețe. Timp de 
jumătate de secol, privise cum zi de zi le dispăreau ochii și 
pielea. Își sărută vârfurile degetelor, apoi le împreună a 
binecuvântare și le atinse cu delicateţe frunţile strămoșilor 
săi, murmură o rugăciune pentru sufletele acestora și plecă în 
grabă. 

La capătul tunelului era La Bambina, minunata fetiță de doi 
ani care murise în 1920 și devenise cea mai populară dintre 
atracțiile turistice ale Siciliei. Doctorul care o îmbălsămase 
râsese de călugări, refuzând să le dezvăluie noua procedură 
pe care o inventase. Inainte ca oricine altcineva să-i afle 
secretul, murise și el (din cauza păcatului de moarte al 
mândriei, le-ar fi spus călugărul fraţilor săi mai tineri, deși 
cauza banală fusese o ruptură de splină). Bătrânul călugăr își 
petrecuse numeroase ore de reflecţie studiind atât jalnicele 
însemnări ale doctorului, cât și fata însăși, încercând în zadar 
să-și dea seama ce făcuse doctorul. Copila cu părul lung și 
blond din coșciugul acela acoperit cu sticlă stătea acolo de 
patruzeci și unu de ani. Arăta de parcă ar fi murit cu câteva 
zile în urmă. 

Pe măsură ce călugărul se apropia de La Bambina, ochii săi 
înceţoșaţți părură să-i joace feste. Lipit de peretele de lângă 
biata copilă era un cadavru la fel de bine conservat ca alei. 

Se frecă la ochi. Era un bărbat chel într-un impermeabil. 
Diamantele de pe inelele de la degete și acul de cravată ce 
cuprindea cravata lată a acestuia străluceau în lumină. Aici 
morții nu erau înhumați cu bijuterii asupra lor. După care 
călugărul văzu sforile negre distincte de-o parte și de alta a 


588 


gurii bărbatului și simţi un val de ușurare. Nu era decât o 
marionetă imensă. Bijuteriile probabil că erau false. O glumă 
neobișnuită, însă călugărul trăise mult timp în Palermo și 
învățase că nu trebuia să fie surprins de nimic din ce se 
petrecea acolo. 

Se târi și mai aproape. 

Sforile de acţionare a păpușii de-o parte și de alta a gurii 
Veselului Sal Narducci erau de fapt firicele de sânge uscat. 

Frânghia folosită pentru a-l strangula - chiar înainte de 
amiază, atunci când catacombele se închideau pe durata 
servirii mesei de prânz - era pe podea, lângă pantofii lucioși 
ai bărbatului mort. 

Călugărul înțelese acest tablou înfiorător, în acest loc 
ciudat și totodată sfânt, și ceva dinlăuntrul inimii sale se 
frânse. Un hoț ordinar ar fi luat bijuteriile. Un ucigaș obișnuit 
ar fi ascuns cadavrul, nu l-ar fi lăsat acolo, în aceeași încăpere 
cu La Bambina! Călugărul urlă un șuvoi de blesteme la adresa 
Prietenilor. Cine altcineva ar fi făcut așa ceva? Își dedicase 
toată viaţa ispășirii pedepsei pentru tradiţia violentă a familiei 
sale, însă iar și iar trecutul îl ajungea din urmă. lar acum, atât 
de târziu în viaţa sa, apăruse această atrocitate. O simţea 
nemilos de inevitabilă. Furia îl invadă ca o otravă. Blestemele 
sale se auziră și mai tare. 

Fraţii care alergaseră în ajutorul său le spuseră autorităţilor 
că mult îndrăgitul bătrân se prăbușise la pământ și murise, cu 
faţa la fel de aprinsă ca și roșul din drapelul italian. 


Când Cesare Indelicato auzi ce se întâmplase, chiar din 
partea ucigașului - pe terasa vilei sale de pe marginea 
versantului, ce domina orașul medieval pe care în esenţă îl 
conducea se minună de cât de macabre puteau fi glumele 
destinului. Don Cesare nu se întâlnise niciodată cu bietul 
călugăr, însă recunoscuse numele bărbatului. Bunicul lui Don 
Cesare, Felice Crapisi, fusese cel care-l omorâse pe bunicul 
trădător al călugărului. Chiar și mai bizar decât atât, Don 
Cesare fusese rugat să-l omoare pe Narducci de două ori 


589 


(prima oară de Thomas Hagen, mai apoi de Nick Geraci). Deși 
acel soldato de încredere pe care-l trimisese să facă asta îl 
omorâse pe Narducci o singură dată, spiritul însetat de sânge 
al Creatorului găsise de cuviinţă să transforme crima aceea 
individuală în două morți. 

Don Cesare îi mulțumi ucigașului și-l lăsă să plece. 

Singur, dând din cap a mirare și a teamă, Don Cesare ridică 
un pahar de grappa spre Palermo și spre cerurile întunecate. 

Ce fel de toast ar fi putut el să închine unei asemenea lumi, 
unui asemenea Dumnezeu, care-l făcuse atât de fericit, atât 
de bogat, încât îi răsplătise fiecare din actele sale duplicitare 
în timp ce-i pedepsea pe cei superstițioși, pe acele furnicuţe 
din vale care se zbăteau să facă numai bine? 

Ce altceva? 

— Salut, strigă el și bău din pahar. g 

Ecoul toastului făcu înconjurul culmii muntoase. Il auzi o 
dată și încă o dată, și tot așa, în timp ce-și golea paharul. 


590 


Capitolul 29 


La moșia Corleone de la Tahoe, Theresa Hagen și Connie 
Corleone (care își folosea din nou numele de domnișoară) 
pregăteau împreună cina, cum făceau de cele mai multe ori 
când erau ambele acasă seara, ceea ce se întâmpla de cele 
mai multe ori. Foloseau alternativ bucătăriile, fără niciun fel 
de plan, din câte își dădea seama Michael, când în casa lui, 
când (așa ca astăzi) în casa familiei Hagen. Connie se 
schimbase mult în cei doi ani în care încercase să facă și 
altceva decât să călătorească și se întorsese acasă pentru a-i 
fi de folos fratelui ei - așa cum mătușile nemăritate serveau 
întotdeauna de facto drept prime-doamne ale unor președinți 
văduvi sau necăsătoriți. Theresa avusese mult de-a face cu 
schimbarea lui Connie. Devenise sora mai mare pe care 
Connie n-o avusese niciodată - sigur, asta adusese cu ea și o 
cicăleală fraternă constantă, însă era clar că ţineau mult una 
la cealaltă. Datorită Theresei, Connie ajunsese să fie 
interesată de artă și o ajuta pe aceasta să colecteze fonduri 
pentru a înfiinţa o orchestră simfonică permanentă în Tahoe. 
Ambele erau membre ale Ligii Femeilor Votante. În ultimul an, 
Connie ajunsese chiar să se îmbrace într-o manieră mai 
conservatoare. Aveau același designer pe care-l avea și 
adevărata primă-doamnă. 

In biroul lui Tom Hagen, căsuţa de piatră din spatele clădirii 
principale, Tom și Michael se odihneau întinși până avea să fie 
gata cina. Copiii lui Connie îl înnebuneau pe Michael, chiar și 
finul lui, Mickey Rizzi, care avea șase ani și plângea întruna. 
Faptul că avea copiii altcuiva în casă îl făcea să-i fie și mai dor 


591 


de Tony și de Mary, mult mai mult decât dacă ar fi hălăduit pe 
tot domeniul acela de unul singur. Ca să nu-i mai punem la 
socoteală pe copiii Hagen care locuiau alături. Gianna Hagen 
și Mary aveau aceeași vârstă, merseseră la aceeași școală și 
fuseseră cele mai bune prietene. Îi era imposibil să se uite la 
Gianna și să nu tânjească după o seară în care să-i citească 
povești fiicei sale. 

Desigur, el și Tom aveau de discutat și afaceri. Tom vorbise 
cu ambasadorul pentru a-i da mai multe responsabilităţi lui 
Billy la Departamentul de Justiţie; ambasadorul susținea că 
vorbise cu fiul său Danny, procurorul general, dar Tom avea 
îndoielile lui. Se părea că Billy era ţinut încă departe de orice 
se petrecea la biroul lui și ar fi putut fi de folos familiei 
Corleone. 

Mai era și problema cu dovezile fabricate ale lui Vincent 
Forlenza pe care le folosise ca argument pentru uciderea 
demult deportatului său consigliere și faptul că Nick Geraci 
trimisese vorbă că voia să discute personal cu Michael 
Corleone, între patru ochi. 

— Geraci a spus despre ce e vorba? 

Michael presupunea că avea legătură cu Narducci. 

— Nu, n-a spus, răspunse Tom. A spus că poate veni aici 
dacă așa vrei tu... Au, rahat! 

Pe gazonul transformat în teren de golf, Victor Rizzi - 
nepotul său de doisprezece ani, proaspăt exmatriculat de la 
școală pentru că băuse și se luase la bătaie - tocmai îl 
trântise la pământ pe Andrew Hagen, cu șapte ani mai mare 
și pe punctul de a intra în anul al doilea la Notre Dame. 
Andrew - care studia religia - nu fusese mai mult ca sigur cel 
care iscase lupta. Victor se apropie legănându-se. Andrew îl 
împinse la o parte și-l trânti pe gazon. 

Michael ridică dintr-o sprânceană. 

— Nu-i nimic, spuse Tom. Andrew se descurcă. 

— Nu Andrew mă îngrijorează. 

Câinele collie cel ascultător al familiei Hagen, alarmat, 
alergă la ușa din spate a casei lătrând. Imediat, Connie ieși 


592 


din bucătărie încinsă cu un șorț murdar, ţipând la Victor. 
Andrew se folosi de brațele lui lungi pentru a păstra distanța 
și practic îl puse pe Victor în mâinile mamei sale furioase. 

— Nu-ţi amintește de cineva? întrebă Tom. 

Michael știa că Tom se referea fie la el, fie la Fredo, însă era 
evident că niciunul din ei n-ar fi făcut așa ceva. In plus, nici el, 
nici Tom nu pomeneau vreodată numele lui Fredo. Erau lucruri 
care trebuiau făcute, le făceai, și pe urmă nu mai vorbeai 
niciodată despre ele. Nu încercai să le cauţi justificări. Nu 
puteau fi justificate. 

— De mine? întrebă Michael. Când am făcut eu vreodată 
așa... Tom își dădu ochii peste cap. Deci până la urmă aceasta 
fusese o încercare din partea lui de a vorbi despre Fredo. 

— Când... s-a pus el vreodată cu tine și cu Sonny? 

Tom dădu din cap grav. 

— Nu trebuia să spun nimic. Am început să îmbătrânesc. 

Câteva secunde mai târziu, Michael își dădu seama că Tom 
nu se referise la Fredo. Se referise la Carmela, care pusese 
capăt unui șir mai lung de încăierări în cartierul lor decât zece 
polițai la un loc. 

— Oricum, spuse Tom, o să dureze să-l aducem pe Geraci 
aici. O să trebuiască să vină cu mașina sau să ia trenul. 

— Trebuie să mă duc să-mi văd copiii săptămâna cealaltă. 

— Dacă vrei să faci asta, spuse Hagen, cred că atunci e 
momentul, însă... 

— O s-o fac. 

— Ar putea fi o capcană. În special în New York, după 
părerea mea. 

— Nu-i nimic, răspunse Michael. O să mă ocup eu de asta. 
O să am grijă ca Al să ia toate măsurile de siguranţă. 

— Ce-o să se întâmple când va afla că le-am luat-o înainte 
în treaba cu Narducci? 

Sal Narducci nu păruse genul de bărbat care ar fi rezistat 
mult dacă ar fi fost torturat. Michael nu era dispus să-și 
asume acest risc. Puteau suspecta orice în ceea ce-l privea pe 
Narducci, însă nu voiau să audă nimic din gura rahatului ăluia 


593 


cu ochi. 

— Păi cum o să afle? întrebă Michael. Am contactat același 
om ca ei. Indelicato a așteptat să primească vești de la ei, așa 
cum i-am spus că se va întâmpla, și apoi a făcut treaba după 
cum l-am instruit noi. 

— Chiar ai atâta încredere în Cesare Indelicato? Aia a fost 
prima oară când l-am întâlnit pe tipul ăla. In schimb, lucrase 
pentru Geraci mulţi ani. 

— Da, dar făcuse afaceri cu familia Corleone și mai mulţi, 
răspunse Michael. Dacă nu i-ar fi oferit tata ajutor în timpul 
războiului, Cesare Indelicato s-ar afla încă în piaţă jefuind 
căruțele cu roșii. Oricum, ce îl poate determina să ia partea 
cuiva, altcuiva decât lui însuși? A fost contactat de două ori, a 
primit două onorarii, totul pentru o singură treabă. Nici n-o să- 
i treacă prin cap. 

— La urma urmei, după toate aiurelile alea pe care le-a 
îndrugat Forlenza comitetului despre activităţile lui Narducci 
din Sicilia, spuse Hagen, mă mir că nu și-a trimis propriii 
oameni să se ocupe de asta. Sau măcar să-l contacteze pe 
Don Cesare. 

— Forlenza o să spună numai că Geraci este din Cleveland 
- finul lui etc. - și că oricum voia să meargă în Sicilia cu 
afaceri, ceea ce e adevărat. E puţin suspect însă că Don 
Forlenza nu a făcut niciun secret din asta. A spus comitetului 
că așa alesese să rezolve situaţia. Minunat. A părut că nu 
avea nimic de ascuns. 

— lar tu crezi în continuare că ei au ceva de ascuns. 

Prin „ei” se înțelegea Forlenza, Geraci și Russo. 

— Despre ce se poate spune că e sigur în viaţa asta? 
întrebă Michael. Sunt destul de sigur. 

— Dacă ar fi vorba despre altcineva, spuse Hagen, l-aș 
sfătui să fie atent. 

Michael zâmbi. 

— Dacă ar fi venit din partea oricui altcuiva, m-aș fi simţit 
jignit. 

— Cred că știu cum să rezolv situația asta cu Russo. 


594 


ÎI întrerupse Connie, care bătea gongul ce anunţa cina de 
parcă ar fi cerut disperată ajutor, nu pur și simplu pentru a le 
da de știre că masa era gata. 

Când ajunseră la masă, rugăciunea fu rostită de un Victor 
zgâriat și lovit. 


Francesca Van Arsdale își petrecuse toată dimineața 
pregătind diverse feluri de mâncare pentru a-i face o surpriză 
soțului ei la ora prânzului, însă, atunci când apăru cu micuțul 
Sonny în biroul lui, Billy bombăni ceva despre toți turiștii din 
Mall și despre cât era de cald, înainte de a-i mulțumi pentru 
gestul ei și de a fi de acord să meargă împreună la un picnic. 

— La urma urmei, nu sunt chiar atât de ocupat încât să nu- 
mi permit să plec de la birou, spuse el. 

Probabil că Billy începuse să lucreze la Departamentul de 
Justiţie cu speranţe nerealiste, deși, după șapte luni 
mizerabile la birou, nu era încă dispus să recunoască asta nici 
măcar faţă de sine însuși, cu atât mai puţin față de soţia lui. 
De-abia terminase facultatea de doi ani, îi amintea Francesca, 
însă asta nu făcea decât să-l lanseze într-o litanie de nume pe 
care ea nu le cunoștea - oameni care, asemenea lui Billy, 
fuseseră președinții clubului de drept de la Harvard, și iată ce 
lucruri extraordinare și/sau bănoase puteau face acești străini 
după numai doi ani! 

— Exact, spuse ea, și într-o bună zi unul dintre președinții 
mai tineri de la clubul de drept o să te menţioneze pe tine pe 
o listă similară. „Ştii ce făcea senatorul Van Arsdale...” 

— Haide, Francie... 

— „... la doi ani după ce terminase Facultatea de Drept? 
Lucra pentru Departamentul de Stat al Statelor Unite, asta 
făcea, și nu în subordinea unui procuror general oarecare. Nu! 
În subordinea lui Daniel Brendan Shea! Cel mai mare procuror 
general din istoria Americii și, știi, al treizeci și șaptelea 
președinte al nostru, sau, mă rog, numărul care va fi.” 

Sonny ţopăia prin iarba de la Mall, făcând faimosul Dans al 
Maimuţei din Jojo, Mrs. Cheese and Annie. Fără șapca aurie de 


595 


pe vârful capului, ar fi fost o copie exactă a lui Jojo. Turiștii se 
opreau să se uite la el. 

— Unde a învățat să facă așa? şopti Billy în timp ce întindea 
pătura. 

— De la televizor, spuse ea. 

„Acum câteva luni” era răspunsul. El se încruntă, fie pentru 
că nu înțelegea, fie pentru că nu era de acord. Francesca nu 
voia să afle cauza. Sonny termină, și trecătorii izbucniră în 
aplauze. Francesca îi spuse cu fermitate că nu mai putea face 
încă o dată ca Jojo fiindcă era timpul să vină la masă. 

Se așezară pe iarbă ca o familie unită. De ce nu putea el să 
aprecieze asta? De ce nu putea să accepte că acesta era 
rostul vieţii și să se bucure de un asemenea moment? Intre 
nemulțumirile lui de la muncă - și nefericirea lor comună 
cauzată de pierderea bebelușului, subiect despre care nu 
vorbeau niciodată, ea simțea din ce în ce mai mult că 
trebuiau să părăsească acest oraș blestemat. Billy se purtase 
frumos de când ea aflase despre relaţia lui extraconjugală și 
până în noaptea în care pierduse copilul, însă abia dacă o mai 
atinsese de atunci. Singura dată când încercaseră să facă 
dragoste, el nu putuse avea erecţie iar ea se simţise prea 
slăbită pentru a-l ajuta într-un fel sau altul. El se rostogolise 
lângă ea, cu faţa în sus, și-și folosise mâna. Când ejaculase, 
ea izbucnise în plâns, deși, ciudat, și ea se simţise foarte 
ușurată. Cam jumătate dintre nopţile ce urmaseră, fără vreun 
motiv evident, el dormise pe canapea, învelit numai cu ghidul 
TV. 

— Tu nu poţi înţelege, Francie, spuse Billy. E complicat. 

Împăturise câteva șervete pe care le pusese deasupra 
păturii înainte să se așeze, pentru a nu-și murdări costumul 
subţire de bumbac. 

— Tot timpul stau în fund în bibliotecă, spuse el accentuând 
cuvântul „fund”, verificând citațţiile altora. Unii dintre avocaţii 
care le întocmesc sunt de vârsta mea, și cei mai mulţi dintre 
ei nu ar putea face deosebirea între o propoziţie scrisă corect 
în engleză și - nu știu, Dansul Maimuţei, dar... 


596 


— Dansul Maimuţei! 

Sonny azvârli cât colo sendvișul cu salam, își apucă șapca 
de fotbal și sări în picioare ţopăind. Billy nici măcar nu se 
mișcă. Francesca se sculă, îl prinse pe Sonny și, lăsându-l 
totuși să-și țină șapca pe cap, îi dădu un alt senaviș. 

— Când lucram pentru clubul de drept, spuse Billy, aveam 
oameni care făceau asta pentru mine. 

Ei îi luă o secundă să-și dea seama că el se referea la lucrul 
din biblioteca plină cu cărţi de drept, și nu la eforturile ei de a 
potoli un băiețel de patru ani care făcuse o fixaţie pentru 
Dansul Maimuţei. 

Billy avea oameni care făceau și asta pentru el: pe ea. Un 
băiat normal, de patru ani, era destul de obositor și destul de 
greu de stăpânit fără a mai trebui să-și facă griji și din pricina 
unui soț cu toane. Ea avea numai unsprezece ani când tatăl ei 
murise. Era conștientă că își construise în minte o imagine a 
lui care putea fi departe de realitate, însă nici în cel mai 
ascuns cotlon al memoriei nu putea regăsi o situaţie în care el 
să-și manifeste toanele în faţa soţiei lui. 

— Da, dar nu mai lucrezi la clubul de drept, spuse 
Francesca, nu-i așa? 

— Cum aș putea vorbi despre chestiile astea cu tine? Tu nici 
măcar nu ai terminat facultatea. Nimeni din familia ta nu a 
făcut-o vreodată. 

— Nu fi ridicol! Mătușa Kay a terminat-o; la fel și unchiul 
Tom, și mătușa Theresa. 

Billy râse. 

— Niciunul dintre ei nu-ţi este rudă de sânge, nu-i așa? În 
afară de Theresa, nici măcar nu sunt italieni. 

Francesca i-ar fi arătat lui - ce/ puțin verbal - dacă n-ar fi 
fost acolo Sonny. 

— Sora mea geamănă a terminat-o, și acum își dă 
doctoratul. Fratele meu Frankie se descurcă foarte bine la 
Notre Dame și... 

— Fratele tău Frankie joacă fotbal. Care-i cea mai grea 
disciplină pe care o studiază, Teoria Gimnasticii? 


597 


— Eşti sub orice critică! 

Frankie era de fapt la Facultatea de Educaţie Fizică și Sport 
și nu fusese niciodată bun la școală. Ea era mândră că se 
descurca bine indiferent de ce anume făcea. 

— Și eu aș fi terminat facultatea dacă tu n-ai fi... 

Sonny părea preocupat cu sendvișul acum, dar Francesca 
nu vru să riște să spună ceva în faţa lui. 

— Ştii tu. 

Billy ridică din umeri. 

— E nevoie de doi ca să dansezi tangou, spuse el. Dacă 
asta era problema, ai avut ocazia să o rezolvi. 

O expresie de groază apăru pe fața ei, iar el își dădu seama 
de ceea ce spusese. 

— S-o rezolv! Repetă ea. 

— Îmi pare rău! 

Se întinse spre ea, dar Francie îl dădu la o parte. Petrecu 
restul timpului cerându-și iertare. Se pricepea la vorbe. In cele 
din urmă, reuși s-o facă să cedeze. 

— E din cauza serviciului, spuse Billy. Am ajuns în punctul în 
care mă afectează până și în relaţia cu tine. Simt că trebuie 
să fac ceva mai important în lumea asta, și, la urma urmei, 
totul se reduce la faptul că n-o să fiu niciodată fericit până nu 
voi reuși. Poţi înţelege asta? 

Ea îi răspunse că îl înţelegea, la fel cum îi mai spusese și 
altădată, și îl sfătui să stea de vorbă cu procurorul general și 
să-i împărtășească această nefericire, așa cum îi spunea de 
săptămâni întregi. Nu putea înţelege de ce el se încăpăţânase 
să refuze. Fusese învățată că, dacă aveai o problemă, trebuia 
să te duci să vorbești cu cel care putea face ceva. Billy 
crescuse bucurându-se de toate privilegiile unui copil bogat, 
așa că ea își imagina că și el gândea la fel. Singurul motiv 
care-i venea în minte era faptul că Daniel Brendan Shea îl 
intimida, deși îi era greu să înţeleagă așa ceva. Danny Shea, o 
versiune palidă și sfrijită a fratelui său, avea figura derutată, 
speriată a unui miop căruia tocmai i se smulseseră ochelarii 
de pe nas, deși vederea, dacă nu și viziunea sa, era perfectă. 


598 


Când terminară de mâncat, el îl sărută pe Sonny și apoi îi 
spuse Francescăi că o va asculta: dacă asta voia ea, avea să 
meargă direct în biroul procurorului general să vadă dacă 
poate discuta cu Danny Shea. 

— Vreau doar să fii fericit, spuse ea, ceea ce era o 
minciună. Incepea să vrea mult mai multe decât așa-zisa 
fericire a soțului ei. După cum ai spus. 

Se întoarseră la Departamentul de Justiție împreună. El își 
ducea fiul adormit în braţe, ţinându-l cu o mână, iar cu 
cealaltă, în care avea șapca galbenă, făcu semn unui taxi, 
astfel încât Francesca să nu trebuiască să-l care pe băiat în 
braţe până acasă. Billy o sărută de despărțire, însă nu cu mai 
multă pasiune decât ar fi făcut-o cu o prietenă de familie. Îi 
spuse „mulţumesc”, însă nu-și aminti nici în ultimul moment 
ce zi era. 

Taxiul intră în traficul de pe Constitution. 

— La mulţi ani, șopti ea. 

— Ce-aţi zis, doamnă? întrebă șoferul de taxi. 

— Nimic, răspunse ea, trăgându-l pe Sonny mai aproape, 
străduindu-se să nu plângă. Nimic. 


În seara respectivă, Billy chiar ajunse să-l vadă pe Danny 
Shea. Conform  stenogramei întocmite de secretara 
procurorului general, avu loc următoarea discuție: 


La 15.37, PG Procurorul General Daniel Brendan 
Shea a reușit să-și facă timp în pauza sa de zece 
minute din programul de după-amiază pentru o 
întrevedere solicitată de asistentul din stafful său 
Bill V. Arsdale [sic] atâta vreme cât BVA era de 
acord să-l însoțească pe PG în cele zece ture 
obișnuite la ora asta în sus și-n jos pe scările 
principale ale clădirii. Multe cărţi despre familia 
Shea cuprind imagini cu secretara alergând după el, 
în timpul acestui gen de întâlniri, deși tehnica pe 
care o folosea pentru a stenografia în astfel de 


599 


condiţii s-a pierdut în negura vremurilor. BVA a fost 
de acord. 

BVA a vorbit despre studiile pe care le are și 
despre dorința lui de a fi implicat mai mult în 
chestiuni specifice activităţii de procuror, ceea ce ar 
duce la mai mult timp petrecut în sala de judecată 
și mai puţin în bibliotecă. BVA s-a întrebat dacă 
diploma obținută la Harvard avea ceva de-a face cu 
slujba lui pe moment nesatisfăcătoare, văzând cum 
mulţi dintre procurorii cei mai de seamă din biroul 
PG proveneau de la Princeton. PG a negat categoric 
această ipoteză, menţionând câţiva evrei sau negri 
proveniţi de la universităţile de stat, care aveau 
funcţii importante în administraţia JKS, amintind și 
de slujba pe lângă senatorul [cenzurat] pe care PG 
personal i-o obținuse domnișoarei [cenzurat] de la 
Universitatea din Miami, la care PG se referea drept 
„prietena” lui BVA. BVA își ceru scuze. PG le 
acceptă. 

Cu toate acestea, BVA continuă să vorbească 
despre nemulțumirea lui faţă de slujba pe care o 
are în prezent și întrebă despre posibilitatea unui 
transfer. PG îl îndrumă pe BVA să discute cu unul 
dintre șefii biroului în care-și desfășoară activitatea. 
BVA își exprimă dezamăgirea că PG refuză să se 
implice personal în această problemă, în special 
dată fiind [urmează mai multe rânduri cenzurate; 
printre cele câteva cuvinte care nu sunt șterse se 
numără Van Arsdale Citrus and Co. scris corect, în 
ciuda greșelii de mai devreme cu numele lui Billy]. 

PG spuse că nu înțelegea. 

BVA îi explică faptul că părinţii lui [alte două 
rânduri cenzurate]. 

PG își exprimă surprinderea, având în vedere că 
până în momentul acela niciun astfel de factor nu-i 
influențase decizia de a-l angaja pe BVA. PG 


600 


recunoscu că MES [tatăl său, fost ambasador în 
Canada, M. Corbett Shea] fusese primul care-i 
sugerase să-l angajeze pe BVA. PG înțelesese că 
motivele erau în principal legate de notele 
excelente obținute de BVA la Harvard, dar la ele se 
adăugase și activitatea deosebită pe care BVA 
împreună cu sus-mențţionata domnişoară [cenzurat] 
o desfășuraseră în timpul campaniei de alegere a 
lui JKS. 

BVA, cu răsuflarea întretăiată și dificil de înțeles, 
păru să-și exprime scepticismul că legătura cu 
familia sa nu jucase niciun rol în asta și că nu putea 
juca un rol și acum. 

PG recunoscu că era adevărat, însă acele legături 
existaseră între MES și familia soţiei lui BVA, al cărei 
nume dinaintea căsătoriei era [cenzurat]. 

BVA întrebă dacă îi fusese „băgat pe gât” lui PG. 

PG răspunse că lucrurile erau mai complicate de 
atât. Amintindu-i de responsabilităţile sale și de 
caracterul absolut confidenţial al oricărei discuţii cu 
el, PG îi spuse că plănuia o acţiune de amploare 
prin care să trimită în judecată „familia [numele 
cenzurat al familiei soției lui BVA] și alții la fel ca 
ei”. 

BVA îi răspunse că și el spera același lucru și că în 
niciun caz nu avea să dezvăluie o astfel de 
informaţie soţiei lui sau vreunui membru al familiei 
ei. 

PG își exprimă surprinderea și-l întrebă dacă el 
chiar vorbea serios. 

Se terminară cele zece ture. 

BVA spuse că era devotat ideii de a face „orice îi 
stătea în putinţă” pentru ca infracțiunile comise de 
familia soţiei sale să fie pedepsite conform legii, 
căci altfel propriul viitor politic ar fi fost periclitat. 
BVA spuse că deţinea informații despre diverse 


601 


aspecte secrete ale activităţii ilegale a familiei ei 
care ar fi putut fi folosite în planul de amploare al 
PG. 

PG își exprimă bucuria la auzul acestor vești și 
spuse că era optimist în legătură cu rezolvarea 
problemei lui BVA și a propunerii sale de a fi 
transferat. Îi dădu lui BVA un prosop curat și-i 
mulțumi pentru timpul său și pentru sinceritate. 
Întâlnirea se încheie la 15.47 EST. 


Aeroportul pe care-l folosea Michael Corleone când venea la 
New York se afla aproape la capătul Long Island. Odinioară 
fusese un aeroport privat, dar începând cu al Doilea Război 
Mondial intrase sub controlul guvernului. Cu câţiva ani în 
urmă, Nick Geraci, care, desigur, nu mai mergea cu avionul, îl 
echipase pentru ca diferite avioane deţinute sau închiriate de 
familia Corleone să poată ateriza acolo. 

Michael se îndreptă spre hangarul unde-l aștepta Geraci. Se 
opri cam la cincizeci de metri de el. Geraci traversă pista 
singur. Al Neri cobori și-l percheziționă. Geraci respiră adânc 
și urcă scările. 

— Lasă ușa deschisă, îi spuse Geraci lui Neri. 

Neri se uită rapid la Michael, care dădu din cap. Neri lăsă 
ușa deschisă și se postă în fața ei. 

— Deci așa stau acum lucrurile între noi? întrebă Michael. 

— Cum adică așa? 

— Adică eu pun pe cineva să te percheziţioneze, răspunse 
Michael, iar tu nu te întâlnești cu mine cu ușile închise. 

— În ceea ce privește percheziţia, spuse Geraci, nu mă 
deranjează absolut deloc. Și, cum sunt sigur că minunatul și 
talentatul domn Al Neri de acolo are asupra sa cel puţin o 
armă mortală, cred că ţi-e clar că am la fel de multă încredere 
în tine cum am avut întotdeauna. Numai că... nu știu dacă îţi 
dai seama că aceasta este prima oară când mă aflu într-un 
avion de când... știi tu. 

Așa era, Michael știa. Nu spuse nimic. Completa planul de 


602 


zbor pentru următoarea etapă a călătoriei. 

— Chiar și atunci când îmi duc copiii pe Insula Coney, spuse 
Geraci, avionul iese din discuţie. Aș considera-o o favoare 
personală dacă ai fi de acord să lăsăm ușa deschisă și, dacă 
nu te deranjează prea mult, să oprești motorul cât stai în 
cabină. 

Michael auzise de teama lui Geraci, însă asta era prima 
oară când se confrunta personal cu ea. Nu era atât de 
puternică pe cât își imaginase. 

— O să facem un compromis, spuse Michael terminând 
formularul și dându-i-l lui Neri ca să se repeadă până la turnul 
de control. Tu ţii ușa deschisă, iar eu ţin motorul în funcţiune. 

Chiar credea Geraci că Michael ar fi putut decola fără Al 
Neri? Cu ușa deschisă? Că Michael ar fi putut fi atât de 
nesăbuit încât să încerce să facă așa ceva într-un spaţiu 
închis, singur cu un fost boxer la categoria grea, care, 
indiferent de temerile sale, se menţinuse în formă și părea că- 
| putea băga pe Michael Corleone, cu un pumn, într-o comă 
permanentă? 

— Bine, încuviinţă Geraci. Vreau doar să-ţi spun ceva și 
plec. E ceva ce voiam să știi. Nu am idee cum să încep, așacă 
o să zic direct. Am găsit o modalitate prin care să intrăm din 
nou în afacerea din Cuba. 

Surpriza lui Michael fu reală, chiar dacă nimic din ceea ce 
auzea nu era nou pentru el. Nici oferta din partea agentului 
CIA, „evreul” cu un ochi, nici domeniul din New Jersey 
înconjurat de garduri înalte și păzit de o echipă de agenţi 
federali și de o haită de rottweileri. Nici amestecul incendiar 
de sicilieni mercenari și cubanezi mânioși, odinioară înstăriți, 
care depășiseră diferențele dintre ei (de limbă, de cultură, de 
motivaţie etc.) și un incident nefericit în care fusese 
înjunghiat cineva (unul dintre oamenii lui Geraci se afla acum 
în convalescenţă în Toledo, Ohio) și mai aveau doar câteva 
săptămâni până să încerce să se strecoare pe insulă, în 
echipe de doi sau de trei asasini, în speranţa că uciderea unui 
singur om poate avea efectul scontat. Ceea ce-l șoca pe 


603 


Michael era că Geraci era dispus să-i povestească lui toate 
astea. 

— Nu sunt sigur că știu la ce te referi atunci când spui că ai 
găsit o modalitate prin care să intrăm din nou în afacerea din 
Cuba, zise Michael când Geraci termină. 

— Mă refer la ce vrei tu să mă refer. Știu că vrei să te 
retragi, și așa mai departe, însă eu nu sunt implicat în 
afacerea cu cazinouri, iar tu ești. Mă gândeam că ai vrea să 
știi din vreme despre oportunităţile ce s-ar putea ivi și despre 
apariţia unei posibile concurenţe. 

„Concurenţă?” 

— Concurenţă în ce? 

— Ei bine, în punctul acesta, dacă aș fi știut tot ce se 
întâmpla, aș fi venit imediat la tine. Am fost lăsat să cred că 
întreaga operaţie avea legătură numai cu afacerea mea din 
New Jersey, însă am auzit că se mai întâmplă și altceva. Am 
ajuns să aflu că Sammy Drago are în Tampa ceva similar, o 
echipă care se antrenează undeva pe plajă, la sud de Miami. 
Asta nu m-a deranjat atât de tare ca atunci când s-a 
întâmplat să aflu că mai sunt cel puţin cincizeci de oameni 
care se antrenează într-o zonă închisă a unei baze navale din 
Jacksonville, pe care o folosesc chiar eu din când în când 
pentru unele afaceri. Toţi șmecherii despre care am putut 
obține informaţii au legături cu Carlo Tramonti și cu New 
Orleans, însă... își ridică mâinile tremurânde într-un gest ce 
voia să însemne „e de la sine înțeles”. Tramonti e numai o 
marionetă. Drago este un papiţoi. Dacă pui totul cap la cap, 
ce-ţi iese? Geraci scrise numele în aer cu degetele mâinii 
stângi, ca și cum număra. R.U.S.S.0. 

Michael presupuse că acel „am ajuns să aflu” și „s-a 
întâmplat să aflu” erau modul prin care Geraci încerca să 
protejeze sursa evidentă din spatele acestor informaţii - fie 
Vincent Forlenza, care se afla în Key Biscayne pe timpul iernii, 
fie Louie Russo însuși. 

— Stai puţin, interveni Michael. Știu că-mi spui toate 
lucrurile astea din pur respect pentru mine și pentru prietenia 


604 


care ne leagă, și-ţi sunt recunoscător pentru asta. Însă mi-ai 
dezvăluit deja prea multe. Nu mă pot băga în chestia asta. Îmi 
dau seama că ești pus într-o poziţie neplăcută, însă tot ce-ţi 
pot spune este că, în ciuda a orice ai auzit de la nașul tău din 
Cleveland, fac tot ce-mi stă în putinţă astfel încât să obţii tu 
locul meu din comitet, ca eu să mă pot retrage complet. Mai 
am puţin. Mai avem puţin. De fapt, amândoi vrem același 
lucru. Ar fi un moment extrem de nefericit să începem vreun 
conflict cu oricare dintre celelalte Familii. 

Michael nu-și dădea seama dacă Geraci dădea din cap sau 
pur și simplu tremura. 

— Știu că nu am nevoie de binecuvântarea ta, spuse Geraci 
pregătindu-se să iasă. Incerc doar să mă asigur că nu o să am 
parte de contrariu. Adică de blestemul tău. 

Michael ar fi crezut că o mișcare atât de defensivă era sub 
demnitatea lui. 

— Vă urez succes ţie și oamenilor tăi din Cuba, spuse 
Michael. Salutări din partea mea tuturor chestiilor ălora care 
ne-au fost furate. Ne-am înţeles? 

— Așa o să fac, spuse Geraci coborând scările. Și da. 


O săptămână mai târziu, din nou în zona Lacului Tahoe, Joe 
Lucadello apăru singur, așa cum promisese, într-o barcă mică 
și firavă, pe care o legă de cheiul Corleone. Capra și Tommy 
Neri îl întâmpinară, îl percheziționară bine și îi spuseră lui 
Michael că totul era în regulă. Michael îl chemă pe Tom Hagen 
și-l anunţă că venise Joe, apoi așteptă până Hagen ajunse 
acolo, înainte de a cobori el însuși pajiștea în pantă spre 
banca de aluminiu de la capătul cheiului, pe care se așeză 
între cei doi. 

— Se pare că Tom n-a vrut să-mi spună, zise Joe. Poate știi 
tu, Mike. A cui a fost ideea cu mica pizzerie? Fiindcă, trebuie 
să recunosc, sunt impresionat. 

Geraci se gândise la șmecheria aia, însă Michael nu avea 
nimic de câștigat dacă-i dezvăluia asta lui Joe. 

— Spune-mi dacă e adevărat ce a spus Fausto Geraci, zise 


605 


Michael. 

— Mă dai pe spate, comentă Joe. Nimeni altcineva nu-i 
spune așa. 

Michael îl ţintui cu privirea pe vechiul lui prieten. 

— Bine, ai dreptate, spuse el. Mai sunt și alţii. La urma 
urmei, n-am spus niciodată că nu mai erau și alţii. 

— Deci știa! despre asta și... 

— Nu, nu știam. Nu la început. Cu cât aflu mai multe 
despre... cum îi spune, zise Joe Lucadello. Tradiţia voastră. Cu 
atât văd mai multe asemănări. Societăţi secrete unite de un 
legământ al tăcerii și de un cod al onoarei etc. Însă în situaţia 
de faţă suntem diferiţi. Se pare că tu ai tot timpul modalităţi 
prin care să afli tot ce vrei să știi, însă în branșa mea nimeni 
nu știe totul despre nimic. 

— Asta nu se poate, obiectă Michael. 

— Nu eu fac regulile. Deși, sincer, nu cred că te afectează 
în vreun fel. Tu faci parte din proiect. O dată ce se face 
treaba, se poate spune că toţi cei implicaţi în proiect obţin o 
răsplată  binemeritată pentru contribuția lor. ln plus, 
operaţiunea noastră e de departe cea mai bună. Ei nu sunt 
dispuși să piardă câţiva oameni dacă va fi nevoie de asta ca 
un fel de contribuţie a lor la războiul împotriva comunismului, 
în timp ce, datorită pregătirii tale militare, tu ești, ceea ce ne 
oferă un avantaj enorm. Nu cunosc toate detaliile celorlalte 
planuri, însă am auzit diferite povești. Unele vorbesc despre o 
deplasare la postul de radio unde subiectul nostru își rostește 
discursurile pentru poporul cubanez și împrăștierea în aer a 
unui spray halucinogen cu LSD care-l va face să pară nebun. 
Încearcă să găsească o modalitate prin care să-i otrăvească 
trabucurile sau să-i dea pantofii cu o cremă care să-i pătrundă 
în piele și să-l facă să-i cadă părul și barba, pentru a-l face 
astfel de râs. Au omorât sute de porci și de maimuțe tot 
testând pastilele care ar trebui să se dizolve instantaneu într- 
un daiquiri”+ cu gheață. Cea mai recentă idee pe care am 


% Cocteil din rom şi suc de lămâie sau de lime, la care se adaugă fructe şi 
îngheţată. (n.red.) 
606 


auzit-o era să se trimită un minisubmarin care să planteze o 
scoică foarte frumoasă pe reciful unde tipul își face 
scufundările. Scoica va fi legată de o bombă, și, când o va lua 
de acolo, va fi făcut bucățele. Cu alte cuvinte, sunt toţi niște 
fătălăi. Noi vorbim despre o mișcare mai directă. O să-l 
împușcăm pe comunistul ăla nenorocit. 

Cei trei rămaseră o vreme tăcuţi pe bancă. 

— Deci care-i treaba? întrebă Joe. Vrei să oprești furnalul? 
Ceilalţi n-o s-o facă, de asta pot să te asigur. 

— Ne poţi garanta că oamenii noștri vor ajunge primii la el? 

— Să garantez? întrebă Joe. Ce, vi se pare că arăt ca un 
vânzător de la Sears și Roebuck*? Vă pot asigura că omul 
vostru Geraci este cel mai bun pe care-l avem pentru chestia 
asta. A fost primul care și-a făcut aranjamentele necesare și 
are cei mai buni oameni. Am auzit din surse de încredere că 
sunt pregătiţi și nerăbdători să-i dea drumul. Trebuie să fiu 
sincer cu voi, mă întreb dacă unii dintre concurenţii voștri de 
aici nu iau pur și simplu banii, fără vreo intenţie de a face 
ceva vreodată. Așa că, da, sunt sigur că oamenii noștri vor 
ajunge acolo primii, însă nu vă pot garanta nici măcar că 
soarele va mai răsări mâine-dimineaţă. O să vă anunţ când și 
dacă oamenii lui Geraci vor acţiona. E o promisiune, nu o 
garanţie. 

— Am înţeles, spuse Michael. 

Discutară detaliile legate de ceea ce avea să se întâmple o 
dată ce oamenii ajungeau în Cuba până ce Michael fu 
mulțumit și-i spuse să dea drumul operaţiunii, fie ce-o fi. 

— N-am crezut niciodată că vom avea de partea noastră 
oameni atât de buni precum aceia cu care ne vom lupta în 
Cuba, spuse Joe. Și asta nu pentru că oamenii noștri sunt 
inferiori - căci nu sunt ci pentru că oamenii noștri fac asta 
numai pentru bani. Dacă merge ceva prost, pierd doar niște 
bani sau șansa de-a promova, sau ceva de genul acesta. Însă, 
dacă oamenii pe care-i are nemernicul ăla în Cuba dau greș, 
știu că el îi va ucide. Asta este ceea ce face serviciul lui de 


%5 Renumit lanţ de magazine. (n.red.) 
607 


informaţii atât de performant. Dar oamenii tă;? Joe dădu din 
cap. Cu ei, avem tot ce e mai bun din ambele lumi. 

Michael nu știu ce altceva să facă în afară de a-i mulțumi. 

Joe se ridică să plece. 

— Indiferent cine s-a gândit la pizzerie, apropo, spuse el în 
timp ce Hagen îi dezlega barca, a avut o idee strălucită. Nu ați 
auzit de la mine, dar să știți că și noi avem ceva similar. 
Aproape noi-nouţi. Se numesc Most Special Fellows%. Nu 
contează dacă vă spun despre asta, căci, credeţi-mă, nu veţi 
auzi niciodată de ei. Compania îi adună, are grijă să prospere, 
dar în majoritatea cazurilor îi lăsăm în pace ani buni până 
când avem nevoie de ei într-un caz sau altul. Eu nu sunt 
implicat, însă, fiţi atenţi la ce spun, va veni o vreme când 
președintele american însuși va fi unul dintre ei. Desigur, voi 
nu veți ști când se va întâmpla asta. 

În timp ce Michael privea barca îndepărtându-se, pe buze îi 
răsări un zâmbet palid. Deja știa cel puţin trei astfel de 
Prieteni, printre care contracandidatul lui Jimmy Shea la 
ultimele alegeri; fiul unui senator aflat pe statul de plată al 
Familiei, care acum umbla de colo-colo prin Texas pretinzând 
că face afaceri cu petrol; și fiul lui Peter Clemenza, Ray, 
magnatul mallurilor. 

— E timpul, îi spuse Michael lui Hagen. Du-te să-l vezi pe 
Russo. Asta-ţi dă un motiv. 

— Ești sigur? 

Michael dădu din cap. 

— Indiferent dacă oamenii lui Geraci reușesc sau nu, 
suntem asiguraţi în ambele cazuri. Noutăţile pe care ni le-a 
spus Joe trebuie să ne dea de gândit, însă nu trebuie să ne 
facem griji din pricina lor. Pur și simplu înseamnă că trebuie 
să mergem mai departe. Singurul lucru care nu e gata este 
canarul nostru din Departamentul de Justiţie, dar știm că Billy 
și-a folosit șansa de a ne trăda pentru a câștiga încrederea 
procurorului general. Mai are nevoie să rămână puţin timp 
acolo înainte de a ști destule pentru a-l putea folosi în 


% Prietenii cei Mai Speciali 
608 


favoarea noastră. Așa că răspunsul este da. Începe cu Russo. 
Dacă ești pregătit, desigur. 

— Sunt pregătit. 

— E un pas mare. 

— ÎI aştept demult, spuse Tom. Nici nu mai ţin minte de 
când. De multă vreme. 

— Atunci asta e, spuse Michael sărutându-și fratele mai 
mare pe obraz și apoi luând-o de-a lungul pajiștii spre casa lui 
goală. 


609 


Capitolul 30 


La mai puţin de un an de la ridicarea ansamblului de 
construcții pe pământul lui Geraci, veni o echipă să îl dărâme. 
Se justificau astfel banii din impozite. Geraci spuse că avea 
niște băieţi care puteau demola totul la un preț rezonabil, însă 
agentul Ike Rosen îi răspunse că trebuiau respectaţi anumiţi 
parametri. În plus, mai erau și probleme de securitate. Cei 
aflaţi încă în programul de pregătire trebuiau trimiși acasă, 
urmând a fi rechemaţi dacă era nevoie de ei, la o vilă din 
Bahamas. 

Trei imigranţi cubanezi plecară primii, aparent cu ordine de 
la însuși directorul CIA, Allen Soffet, pe motivul că aceștia 
cunoșteau ţara, și, dacă mergea ceva prost, le-ar fi fost mult 
mai ușor să dispară decât oamenilor lui Geraci. Geraci se 
înfurie. El ar fi vrut un cubanez (pentru limbă și navigaţie în 
general) și doi sicilieni (astfel încât treaba să reușească din 
prima). „Dacă facem așa, le spusese Geraci oamenilor cu care 
discutase, e imposibil să meargă ceva prost.” Cubanezii 
ajunseră pe o insulă de corali fără nume aflată chiar la 
intrarea în apele teritoriale cubaneze, fură luaţi cu o barcă cu 
motor confiscată de pe moșia lui Ernest Hemingway și uciși în 
drum spre țărm, când barca explodă în circumstanţe 
dubioase. Se credea că pilotul fusese spion pentru guvernul 
cubanez, însă tot ce auzise Geraci despre el venea din surse 
nesigure. Geraci îi spuse agentului Rosen că-l avertizase că 
așa avea să se întâmple. Geraci nu voia să piardă un om, însă 
nu voia nici ca vreuna dintre celelalte tabere să reușească să-l 
ucidă pe dictatorul ticălos, și se părea că nu exista nicio 


610 


modalitate sigură prin care să afle ce se petrecea în celelalte 
echipe. De ce să-și mai antreneze oamenii, se întreba Geraci, 
dacă voiau să trimită numai cubanezi să facă treaba? 

O săptămână mai târziu, Rosen îi spuse lui Geraci că fusese 
autorizat să trimită alţi trei oameni, de data asta cu un 
hidroavion, cu posibilitate de amerizare, care să zboare la 
înălțime mică, pentru a nu fi detectat de radar, urmând a fi 
întâmpinați pe plajă. Geraci află că putea recomanda un om 
pentru misiune. Insă insistă să aleagă doi. „Ori unul, ori 
niciunul”, spuse agentul. Geraci îl alese pe Carmine. Soldato 
sicilian îi spuse lui Geraci să nu se îngrijoreze în vreun fel; 
tăcea cât doi, cât oricare doi oameni. 

La câteva zile după aceea, Geraci se afla în biroul lui din 
spatele piscinei, citind aceeași istorie în două volume a 
războaielor romane pe care o începuse și-o lăsase din mână 
de câteva ori în ultimii șapte ani, când Charlotte bătu la ușă. 

— A sunat cineva. 

Era supărată. Cu cât treceau mai mulți ani de căsnicie, cu 
atât i se părea mai greu să preia mesaje pentru el, în special 
de la oameni care nu-și dădeau numele. 

— Persoana care a sunat a vrut să-ți transmit că ei au 
ajuns. Asta e tot. „Ei au ajuns.” Iţi spune ceva? 

— Da. 

In Cuba, desigur. Pentru el, mesajul avea o mare 
însemnătate. 

— Cum merge cartea? întrebă ea. 

— Cărțile, sublinie Geraci. Două volume. Când ai citit ultima 
oară ceva ce nu a fost mai întâi ecranizat? Și, la urma urmei, 
consider că fac progrese remarcabile. 


Era încă întuneric când Tom Hagen plecă de la Palmer 
House și luă un taxi care să-l ducă la Louie Russo. Theresa 
dormea sus în camera lor de la hotel. Mai târziu în dimineața 
aceea urma să aibă o întâlnire la Institutul de Artă din 
Chicago - un fel de consorțiu al consiliului de conducere al 
muzeului. A doua zi trebuiau să plece spre South Bend, ca să-i 


611 


vadă atât pe Andrew, cât și pe Frankie Corleone, copilul cel 
mai mare al lui Sonny, care debuta ca fundaș în echipa 
Fighting Irish și le luase bilete pentru ultimul meci acasă al 
sezonului, împotriva celor de la Syracuse, echipa universităţii 
pe care o absolvise Theresa. Hagen aștepta de multă vreme 
acest weekend. 

Hagen ar fi preferat să meargă cu o limuzină, însă nu voia 
să riște ca lucrurile să pară aranjate din vreme. Taxiul era un 
mijloc de transport clasic. Hagen avea multe pe cap. Băuse 
numai două cești de cafea. Era transpirat. Nu se simţea 
emoţionat și nici nu era prea cald în mașină. Probabil că era 
din cauza tensiunii atât de mari, încât se prea putea ca 
doctorul lui să nu fi glumit când spusese că într-o zi avea să 
plesnească asemenea unei căpușe pline de sânge. Şoferul 
trăncănea încontinuu. Hagen nu făcu nimic să-l oprească. Cu 
cât vorbea mai mult, cu atât mai puţin avea să-și amintească 
de pasagerul lui. 

Russo avea un club privat undeva în pădure, aproape de 
Wisconsin. Chiar dacă în direcţia lui de mers traficul de 
dimineaţă era aproape inexistent, șoferului îi luă aproape o 
oră să ajungă acolo. Drumul de la poartă, de-a lungul 
interminabilului spaţiu de parcare, până la clubul propriu-zis - 
un fel de hambar alb făcut din blocuri de ciment văruite - i se 
păru aproape la fel de lung. Deși nu părea cine știe ce, locul 
reușea să atragă artiști ca Johnny Fontane, toţi marii 
comedieni, chiar și Ice Capades. Pe un afiș agăţat pe ușă 
scria: „Hector Santiago, regele rumbei!” Spectacolele nu erau 
niciodată anunţate și nu fi se făcea publicitate, însă 
întotdeauna biletele erau epuizate. Lângă hambar se afla un 
iaz pătrat, cam de mărimea a patru blocuri obișnuite din oraș, 
înconjurat de pini. Apa abia dacă se vedea și era neagră ca 
smoala. De partea cealaltă a iazului se afla un depozit 
obișnuit cu trei etaje, fără ferestre, care fusese transformat în 
cazinou. Noaptea, gondolierii duceau musafirii cazinoului 
înainte și înapoi peste iaz. Russo era extrem de mândru de 
locul acesta; din câte se spunea, era imposibil să vii să-l vezi 


612 


aici pentru diferite afaceri și să pleci fără să faci un tur al 
preţiosului lui cazinou. Chiar și așa, Hagen fu impresionat de 
munca depusă pentru mituirea tuturor polițiștilor, astfel încât 
clienţii lui Louie Russo să poată ajunge la acest cazinou ilegal 
în văzul tuturor, cu un mijloc de transport atât de încet 
precum o gondolă. 

În spatele clubului, o veche casă ţărănească fusese extinsă 
și transformată într-o vilă pentru musafiri. Russo avea un 
birou în cea mai mare cameră de sus. Pentru a ajunge acolo, 
Hagen trebui să treacă printr-un dispozitiv de detectare a 
metalelor și apoi printr-o ușă de oțel, de genul celor din 
trezoreriile băncilor. După cum se aștepta Hagen, două dintre 
gorilele lui Russo stăteau în anticameră cu o armă automată 
pe genunchi. Unul dintre bodyguarzi se ridică, îl controlă încet 
și-i făcu semn să intre în biroul șefului. 

— La te uită, însuși unicul consigliere al lui Mick! spuse 
Russo. Avea la manşete o pereche de butoni cu diamante. Ce 
onoare! 

Hagen îi mulțumi și se așeză pe scaunul ce-i fusese arătat. 
Russo rămase în picioare, parcă pentru a demonstra într-un 
mod simplu și meschin cine era șeful. 

— Michael Corleone, spuse Hagen, este gata să te susțină 
pe tine în calitate de capo di tutti capi şi să renunţe la locul lui 
din comitet, care îi va reveni lui Nick Geraci, dacă noi doi 
putem ajunge la un acord cu privire la câteva chestiuni 
mărunte. 

— Hei, l-aţi auzit pe tipul ăsta? strigă Russo către cei doi 
bărbaţi cu arme de pe hol. Ascultă, irlandezule! Acolo de unde 
vin eu nu ne-o tragem înainte să ne sărutăm. Ai prins ideea? 

Hagen înţelegea. 

— Sunt jumătate irlandez, jumătate neamt, îl corectă el. Și 
nu am vrut să vă jignesc, Don Russo. Știu că sunteţi un om 
ocupat, și m-am gândit că o să vă placă dacă o să trec direct 
la subiect. 

— Vrei cafea? La dracu'! Unde-mi sunt bunele maniere? Sau 
vrei un cocteil, irlandezule? 


613 


— Niște cafea ar fi minunat, spuse Hagen. 

Era la filtru, însă mergea și așa. 

— Mulţumesc. 

Russo se încruntă. 

— Hei, te simţi bine? Nu-i chiar așa de cald aici. 

— Da, sunt în regulă. 

— Mama mea obișnuia să spună că a fi în regulă e mai mult 
o hotărâre decât o stare. 

— Era o femeie înţeleaptă. 

— Mda, mi se pare că arăţi de parcă ori ţi-e frică de faci pe 
tine, ori ai ceva de genul, nu știu cum îi zice... febră tropicală. 
Așa cum e în junglă. Hei, băieţi? strigă el. Prietenul lui Mick de 
aici pare a avea nevoie de un prosop. 

— N-am nevoie decât de cafea, spuse Hagen, sorbind tot 
conţinutul ceștii din două înghiţituri mari. 

— Singura persoană pe care am mai văzut-o aici 
transpirând în halul ăsta avea un microfon. 

— Chiar așa? 

Russo dădu din cap. 

Hagen ridică mâinile. 

— Controlează-mă, spuse el. Nu mă deranjează. 

Russo nu era nici prea mândru, nici prea respectuos ca să 
n-o facă. Il controlă. Nu avea niciun microfon, desigur. Russo îi 
făcu din nou semn lui Hagen să ia loc. Hagen stătu puţin, 
așteptând să se așeze și Russo. 

— Câteva chestiuni mărunte, zici? Russo se așeză în 
spatele biroului. Adică? 


Din micuțul balcon acoperit cu scânduri aflat la etajul trei al 
bibliotecii din centrul Cienfuegos, Carmine Marino își armă 
automatul fabricat în Rusia care-i fusese trimis și așteptă 
convoiul să se îndrepte spre el. li pierduse pe cei doi cubanezi 
furioși cu care venise în noaptea în care amerizaseră. Puţina 
spaniolă pe care o vorbea era o italiană stricată, însă reușise 
să-și croiască drum peste trei sute de kilometri de dictatură 
până la cele două spioane care-i dăduseră restul 


614 


instrucțiunilor. Carmine fusese extrem de dezamăgit, după 
cum era de înțeles, când acestea refuzaseră o partidă de sex 
sălbatic în noaptea întunecoasă și sufocantă specific 
cubaneză. Cine naiba mai auzise de o spioană adevărată care 
nu era dispusă să facă sex cu un asasin curajos ca el? Cine 
altcineva ar fi putut fi un asasin ca el? Ele erau două, și tot 
nimic. Se simţea confuz. Poate că erau lesbiene. Poate nu era 
el bărbatul care se credea. Dacă ieșea viu din povestea asta 
intenţiona să se întoarcă la evreul ăla cu un ochi și să-i spună 
că, dacă știa ce era bine pentru el, trebuia să-i găsească 
bravului Carmine Marino o spioană pieptoasă și focoasă, și cu 
asta, basta. Carmine nu putea fi prostit ușor. Știa că existau și 
fete de genul ăsta acolo. 

Străzile erau mărginite de-o parte și de alta de soldaţi și de 
cubanezi care ovaţionau. Pe măsură ce se apropia convoiul, 
zgomotul făcut de oameni devenea în mod ciudat metalic, ca 
un disc pe care erau înregistrate ovaţiile unei mulţimi, dar 
care era învârtit cu o viteză prea mare. Pe vremea când era 
numai un copilaș, în Sicilia, Carmine mai auzise un despot, 
Mussolini, aclamat în felul acesta. 

Acum convoiul apăru de după colţul catedralei, 
îndreptându-se în direcţia lui, un șir de mașini americane, 
ceea ce era chiar de râsul lumii... Oamenii ăștia îi urau pe 
americani, și totuși, uite! Carmine își duse pușca la umăr. 

În a patra mașină - o decapotabilă albastră, după cum i se 
promisese - se afla ţinta bărboasă, în uniformă militară, 
zâmbind diafan și făcând cu mâna poporului său oprimat. 

Marino inspiră încet și apăsă pe trăgaci. 

Capul bărbatului cu barbă fu aruncat brusc pe spate. Un jet 
de sânge și creier împroșcă portbagajul. Şoferul apăsă pe 
accelerație. 

Țipete umplură aerul. Poliţia dirijă restul convoiului - 
inclusiv limuzina neagră aflată la două mașini în spatele 
decapotabilei, în care se afla liderul cubanez - pe o stradă 
lăturalnică și apoi în afara orașului. 

Bărbatul aflat în decapotabila albastră, sosia favorită a 


615 


dictatorului, era mort. 
Carmine Marino fu prins în timp ce se îndrepta spre 
Guantanamo Bay, deghizat în femeie. 


Louie Russo fu de acord cu toate propunerile. Familia 
Corleone putea, fără niciun amestec din partea celor din 
Chicago, să se ocupe în continuare de cazinourile și de 
hotelurile pe care le deţinea în Nevada. Și în Atlantic City, 
dacă, așa cum era de așteptat, situaţia se îmbunătăţea acolo. 
Hagen recunoscu că operațiunile echipei de asasini a lui 
Geraci erau, în ultimă instanță, controlate de familia 
Corleone, și Russo admise, fără a o spune însă pe șleau, că el 
le controla pe cele conduse de Tramonti și de Drago. Or fi fost 
aceste Familii rivale, însă tot aveau mai multe în comun unele 
cu altele decât cu oportuniștii cinici de la CIA sau de la Casa 
Albă. 

După o scurtă discuţie despre detalii, Russo acceptă ca, în 
cazul în care oamenii lui reușeau să rezolve primii treaba din 
Cuba, familia Corleone să-și poată recăpăta controlul asupra 
orașelor Capri și Sevilla Biltmore și să le conducă în limitele 
legii fără nicio intervenţie din partea lui Russo sau a vreunei 
alte organizaţii - putere pe care Russo ar ajunge să o aibă în 
momentul în care Michael l-ar ajuta să devină cel dintâi capo 
di tutti capi de la moartea lui Vito Corleone, ce avusese loc cu 
șapte ani în urmă. 

Hagen însuși avea să supravegheze modul de organizare al 
oamenilor aflaţi pe statul de plată al familiei Corleone. O 
parte din această operaţiune avea să-i fie trecută treptat lui 
Nick Geraci, dar putea fi pusă și la dispoziţia lui Louie Russo în 
anumite situaţii, în schimbul faptului că-i permisese lui 
Michael Corleone să se transforme într-un om de afaceri în 
limitele legii. 

Russo era atât de cooperant, încât lui Tom Hagen îi deveni 
din ce în ce mai clar că Faţă-de-Cordeală nu avea de gând să-l 
lase să plece viu de acolo. El și Michael se gândiseră că s-ar fi 
putut întâmpla asta. Insă între a ști că un lucru se poate 


616 


întâmpla și a simţi că acel lucru e pe cale să se întâmple eo 
diferență ca de la cer la pământ. Continua să transpire. Ar fi 
dat o mie de dolari pentru șansa de a face un duș și de a-și 
schimba hainele. 

— E o zi mare, irlandezule, spuse Russo. Trebuie să 
sărbătorim. O să te însoțesc și eu, însă problema e că 
glumeam în legătură cu cocteilul despre care-ţi pomeneam 
mai devreme. Nu am aici nimic mai tare decât cafeaua și 
decât respirația urât mirositoare a domnilor de pe hol. Barul 
din clubul de acolo este excelent, însă cele mai bune băuturi, 
cea mai fină selecție din tot statul Illinois, se află acolo, peste 
Lacul Louie. 

Nu era nici măcar nouă dimineaţa. 

— Îți mulţumesc mult, spuse Hagen. Însă, oricât de tentant 
ar suna, trebuie să plec. 

— Haide, haide, irlandezule. Dacă nu o pecetluim cu ceva 
băutură, nu se poate spune că am încheiat o afacere. În plus, 
de vreme ce vreţi să intraţi în afacerile cu cazinouri legale - 
vă compătimesc pentru banii pe care nu-i veţi face, însă 
nimeni nu v-a cerut s-o apucaţi pe calea asta, oricum ar trebui 
să arunci o ultimă privire la stabilimentul pe care l-am ridicat 
aici, de care, cu riscul de a părea lipsit de modestie, trebuie 
să mărturisesc că sunt foarte mândru. Nu e deschis încă, 
însă... 

Russo își scoase ochelarii negri. Avea ochii de un roșu- 
închis cu un cerc verde în mijloc. Zâmbi. 

Fiorul pe care-l simţi Tom Hagen nu era efectul transpiraţiei 
combinate cu aerul condiţionat, deși el așa ar fi vrut să 
creadă. 

— ... cunosc eu câţiva oameni, spuse Russo. Ai fost 
vreodată cu o gondolă? 

— Nu pot spune că am fost, răspunse Hagen. 

Russo îl împinse către ieșire. Bărbaţii cu automate se 
ridicară în picioare. 

— Fiţi atenţi, spuse Russo. Irlandezul acesta nu a fost 
niciodată la o plimbare cu gondola. Dacă ăsta nu-i unul dintre 


617 


lucrurile pe care ar trebui să le facă oricine înainte de a muri, 
aș vrea să știu ce anume ar putea fi. 


Joe Lucadello ajunse la ușa din faţă a casei lui Geraci în 
toiul nopţii și apăsă pe sonerie. Geraci adormise în fotoliul din 
biroul lui din spate. Charlotte luase un somnifer și nu auzea 
nimic în jurul ei. Barb era plecată la colegiu. După ceva timp, 
răspunse Bev Geraci, însă numai la interfon. 

— Spune-i lui taică-tău că-l caută Ike Rosen. 

— Ştie despre ce e vorba? 

— Sigur, cum să nu știe? 

— Ce ai păţit la ochi? întrebă ea. E adevărat? 

— Da. E din cauza unei răni pe care am avut-o în război. 

— Nu te cred, spuse Bev. 

Lucadello își ridică peticul negru de pe ochi. Chiar și prin 
vizorul prin care privea, imaginea orbitei goale i se păru fetei 
suficient de terifiantă încât să o ia la goană ţipând. Lucadello 
oftă, se așeză pe treptele verandei și așteptă să vină poliţia. 
Asta era o altă minunăţie pe care lumea reușise s-o obţină. 
Poliţia funcţiona ca o forță de securitate privată, și ceilalţi - 
civilii - puteau s-o cheme ori de câte ori aveau nevoie. 

Apărură două mașini. O mulţime de polițiști ieșiră din ele cu 
pistoalele îndreptate spre el. Lucadello ridică mâinile. Le 
înmână permisul de conducere al lui Ike Rosen și le spuse că 
făcea afaceri de import-export cu domnul Geraci. Se afla 
acolo la ora aia nepotrivită fiindcă se întâmplase un incident 
nefericit în vamă. Între timp se trezise și Nick Geraci din 
cauza agitaţiei, așa că le mulțumi polițiștilor și-și calmă fiica. 
Apoi el și agentul se îndreptară spre biroul lui. 

Lucadello se așeză pe unul dintre scaunele pe care Geraci 
le salvase de pe epava din Ebbets Field și-i spuse lui Geraci 
noutăţile despre Carmine. 

— Stai liniștit, zise Geraci, indiferent ce-i vor face ăia, 
puștiul n-o să sufle nimic. 

— Dacă suflă sau nu ceva s-ar putea să fie cea mai mică 
dintre problemele tale. 


618 


— Da? 

Geraci nu era sigur la ce se referea Joe, însă alegerea 
pronumelui posesiv - problemele tale, nu problemele noastre 
- nu-i mirosea bine. 

— Guvernul cubanez ar trebui să fie nebun să-l tortureze. 
Ar trebui să fie nebun să facă orice altceva în afară de un 
scandal imens în jurul acestui cetățean străin care a încercat 
să le ucidă iubitul și bărbosul conducător revoluţionar. Rușii 
vor fi de partea lor. ONU va fi târâtă în povestea asta. Când va 
fi deportat, nu vom putea face nimic altceva decât să-l băgăm 
la pușcărie sau chiar să-l executăm. 

— Nu-ţi bate capul cu asta, spuse Geraci. Carmine Marino 
este în continuare cetățean italian. Dacă-l trimit acolo, are un 
naș destul de puternic. 

Lucadello clătină din cap. 

— Nu ai înțeles. Noi trebuie să-l executăm înainte să se 
întâmple orice altceva. Mi-e teamă că aici încep cu adevărat 
problemele tale. 

Ar fi fost culmea ca Geraci să-l lase pe ticălosul ăsta fără un 
ochi să-l ucidă în propria lui curte. 

— Ridică-te, spuse Geraci. Trebuie să te percheziţionez. 

— Fă ce vrei. Dar să știi că, dacă voiam să te omor, ai fi fost 
mort deja. Și, dacă mai pierzi vremea cu fleacuri dintr-astea, 
s-ar putea să sfârșești astfel. 

Geraci îl controlă însă și-i descoperi un pistol și două cuțite. 

— Poţi să le păstrezi împreună cu complimentele mele, 
spuse Lucadello. Eu sunt de partea ta, ţi-amintești? 

Geraci îi făcu semn să se așeze din nou. 

— E târziu. M-ai trezit din somn. lartă-mă dacă nu pricep de 
ce chestia asta e problema mea și nu și a voastră. 

— O, dar e și problema mea! Fii atent, am auzit deja de la 
cineva de la vârf - nu de la șeful meu, ci de la șeful lui - că 
FBl-ul știe despre tabăra Tramonti care funcționa în 
Jacksonville. Deja au început o anchetă în acest sens. Am 
auzit un zvon cum că FBl-ul obținuse cumva o informație și 
despre operaţiunea noastră, însă nu o luaseră de bună. Insă 


619 


după incidentul acesta nu mai contează. Riscul ca în curând 
cineva de acolo să pună toate chestiile astea cap la cap este 
prea mare. 

— Și tu nu mă poţi proteja de asta? Nu poți face nimic? 

— Foarte puţin, având în vedere situaţia, spuse el. Mi-ar 
plăcea să-i ucid pe ăia. 

— Ucide-i, spuse Geraci. Eu n-o să te opresc. 

— Din păcate, replică Lucadello, asta nu-i o opţiune. Oricum 
nu ar rezolva nimic în ceea ce te privește. Avem informaţii din 
surse de încredere conform cărora fostul tău asociat Michael 
Corleone plănuiește să te ucidă. Singura chestie pe care o 
mai aștepta era ca tu să duci la bun sfârșit treaba asta. Acum 
că nu mai poţi face nimic, credem că viaţa îţi este într-un 
pericol iminent. În plus, mai avem și alte informaţii, e drept, 
din surse mai puţin de încredere, conform cărora și Louie 
Russo plănuiește să te omoare, aparent pentru că... ei bine, 
nu știu cum stau lucrurile la voi, dar mi se pare că aveţi ceva, 
un comitet? 

Geraci ridică din umeri. 

— N-am auzit niciodată de așa ceva. 

— Sigur că nu. Oricum, tot ce face Russo are aprobarea lor, 
și, din păcate, operaţiunea ta nu o avea. Se pare că a fosto 
încălcare a protocolului destul de gravă ca să-i facă să 
autorizeze... ei bine, nu suntem siguri cine anume. Probabil 
domnul Russo. Uciderea ta, adică. Nu tremuri. 

— Ei, tremuratul mai mă ia, mai mă lasă. 

— Dacă mi s-ar întâmpla mie asta, aș tremura din toate 
încheieturile. 

— E un fel de parkinson. Nu e frică. Nu are nimic de-a face 
cu frica. Și, în plus, de unde știi că nu ți se întâmplă și ţie ceva 
similar? 

— Oh, sunt sigur că se întâmplă, răspunse el. Oricum, 
lucrurile vor începe să se miște foarte repede, așa că tu 
trebuie să te miști și mai repede. 

— Nu noi? 

— Nu, spuse Lucadello. Nu noi. Noi n-am avut niciodată 


620 


nimic de-a face cu toată treaba asta. Noi doi nu ne-am întâlnit 
niciodată. Nu există niciun noí. Nu există niciun eu, la urma 
urmei. Agentul Ike Rosen nu există. 

Lucadello spuse că tot ce putea el face era să-i ia pe Nick 
Geraci și pe familia lui de acolo. Să le ofere bilete numai dus, 
sub nume false, spre cine știe ce destinaţie. Poate că reușea 
să aranjeze să-i aștepte cineva la aeroport și să le dea câteva 
indicaţii despre cum puteau începe o viață nouă, indiferent 
unde se trezeau. Desigur, asta nu se putea întâmpla oriunde, 
însă, dacă Geraci voia să studieze câteva dintre variante, își 
putea da probabil seama dacă-i conveneau sau nu. 

Geraci privi pistolul de pe masă. l-ar fi plăcut să-l ucidă pe 
individ. Nu putea înrăutăți mai mult situaţia decât era deja. 

Apoi avu o sclipire, aproape o viziune: întrezări o 
posibilitate de scăpare sau cel puţin un mod prin care mai 
putea câștiga timp. 

— Bine, spuse Geraci întinzând mâna, imitându-l în mod 
voit pe nașul său Vincent Forlenza. Sunt patru aspecte aici. 
Mai întâi - degetul arătător, o să plec în Sicilia. Nu am nevoie 
de oamenii tăi. Am oamenii mei. În al doilea rând - degetul 
mijlociu, eu nu merg cu avionul. Punct. Însă tu o să mă ajuţi 
să ajung acolo unde vreau împreună cu familia mea, dacă vor 
fi de acord să vină cu mine, ceea ce mă îndoiesc. În al treilea 
rând - degetul inelar -, îţi pot garanta că prietenul meu 
Michael Corleone nu plănuiește să mă ucidă, așa că-ţi poți 
verifica sursele de încredere să vezi ce nu funcţionează bine 
acolo. Și, în al patrulea rând - degetul mic îţi sugerez din 
toată inima să nu-l ucizi pe Carmine Marino sau să pui să fie 
ucis. 

— Sunt de acord cu trei dintre cerințele tale. În ceea ce-l 
privește pe Carmine, și eu țin la el. Nu a greșit cu nimic. S-a 
dus unde trebuia, a tras foarte bine în ținta în care i-am spus 
să tragă și a fost destul de isteț să treacă peste orgoliul 
bărbătesc și să se deghizeze în femeie, încercând astfel să 
scape. Dacă ar fi după mine, l-aș angaja, însă... ei bine, tot ce 
pot să-ţi spun e că nu depinde de noi. 


621 


Geraci zâmbi. 

— Numele de fată al mamei lui Carmine era Bocchicchio. 

Chiar și după ce-i povesti despre abilitatea extraordinară, 
fără pereche, a clanului Bocchicchio de a se răzbuna, 
Lucadello rămase neclintit. 

— Ei, și pe cine o să se răzbune, hmm? întrebă Lucadello. 
Pe Guvernul Statelor Unite? 

Geraci clătină din cap. 

— O să-l ia drept un afront personal. 

— Ce înseamnă asta? Pe mine? Sau, stai, am înţeles! O să 
vină să se răzbune pe președinte! 

Brusc, Geraci începu să tremure. Ca să se liniștească, 
traversă camera, îl prinse bine pe Lucadello și-l trânti la 
picioarele lui. 

— Carmine e încă în viaţă, șopti el. Ai grijă să rămână așa, 
și nu o să vină să se răzbune pe nimeni. 


Un singur gondolier se afla la lucru atât de dimineaţă, însă 
gondolele erau încăpătoare. Era loc suficient. După cum se 
aștepta Hagen, oamenii lui Russo luară cu ei automatele. 

— Nu face mutra asta, irlandezule, spuse Louie Russo 
așezându-se în față. Știu că nu tu ești mare și tare în toate 
chestiile astea. La dracu', la urma urmei, la voi nici măcar n-o 
să mai fie cineva mare și tare în toate chestiile astea. Oricum, 
relaxează-te! Ascultă-mi sfatul, și o să trăieşti mai mult. 

Gorilele găsiră remarca amuzantă. Gondolierul își cobori 
privirea și nu spuse nimic. Începu să vâslească peste iazul 
artificial cu apă fetida. In cele din urmă, Hagen reuși să-i 
prindă privirea. Aproape imperceptibil, gondolierul dădu din 
cap. 

Hagen încetase să mai transpire. Simţea doar o liniște 
adâncă. Russo îi povestea despre cum găsise locul acesta, 
însă Hagen nu-l asculta. Studia cele trei maluri, cel din faţă și 
cele două laterale, anticipând momentul în care aveau să 
ajungă la jumătatea drumului, aplecându-se suficient demult 
pentru ca nimeni să nu-și dea seama că-și desfăcea centura 


622 


de siguranţă. 

La jumătatea drumului, gondolierul își scoase vâsla din apă. 
Făcuse traversarea asta de zeci de mii de ori, și datorită 
acestui fapt avea niște mușchi ai braţelor și ai antebrațelor pe 
care i-ar fi invidiat și un hamal din port. În momentul în care 
Hagen se ridică și-și smulse centura, gondolierul mișcă vâsla, 
eliberând toată furia acumulată de-a lungul anilor în care 
simţise nevoia să-i facă asta fiecărui imbecil fandosit pe care-l 
dusese vreodată cu gondola. Îl lovi în moalele capului pe unul 
din bodyguarzi. 

Celălalt se întoarse rapid și ridică arma, însă, înainte să 
poată face ceva, fu tras violent înapoi. Catarama centurii lui 
Tom Hagen i se înfipsese în gât. 

Gondolierul apucă arma primului și o îndreptă spre Louie 
Russo. 

Al doilea bărbat începu să se zbată și se făcu vânăt la faţă. 
Hagen îi simţi beregata plesnindu-i. Bărbatul se liniști brusc. 
Tom îl împinse pe podeaua bărcii. 

Russo încercă să se arunce în apă, să înoate către mal, 
însă, înainte să poată face asta, gondolierul îl apucă de 
cămașă și-l trase înapoi. Ochelarii îi căzură în apă. 

Donul cu degete mici începu să plângă. 

— Ți-am dat tot ce ai vrut. Cum poţi să-mi faci așa ceva? 

— Nu mă insulta, spuse Hagen. 

Scoase un pistol de calibru 22 și un amortizor din haina 
bărbatului pe care-l ucisese. Arma preferată a asasinului. 
Braţele îl înțepau din cauza efortului depus pentru a strangula 
un om. 

— Voiai să mă ucizi, spuse Hagen, fluturând pistolul în fața 
lui Russo. 

— Ești nebun, scânci Russo. E doar un pistol. Nu înseamnă 
absolut nimic. 

— Chiar dacă nu voiai să mă ucizi, tot nu-mi pasă. Tu i-ai 
dat lui Roth ideea de a-l face pe Fredo să trădeze familia și ai 
pus totul la cale cu oamenii tăi din L.A. Ai făcut sute de alte 
chestii pentru care meriţi să te omor. 


623 


— Tu? Lacrimile lui Russo atenuau efectul ochilor lui 
drăcești. Nasul falic îi curgea necontrolat. Să mă omori? Tu nu 
te ocupi cu astfel de afaceri, irlandezule. Ai fost un nenorocit 
de membru al Congresului. Crezi că o să te lase să faci ce vrei 
tu, irlandezule? Eşti irlandez. 

In toată viaţa sa de adult, Tom Hagen nu întâlnise pe cineva 
care să înțeleagă cum era el de fapt. Fusese, înainte de toate, 
un puști irlandez sărac luat de pe stradă. Supravieţuise în 
boscheţi și prin canale o iarnă întreagă în New York și se 
luptase și învinsese oameni în toată firea pentru o jumătate 
de pâine mucegăită. Hagen ridică pistolul. Acum era rândul lui 
să zâmbească. 

— Dacă locuiești în vizuina lupilor îndeajuns demult, spuse 
Hagen, înveţi să urli. 

Apăsă pe trăgaci. Glonţul pătrunse în capul lui Russo, ricoșă 
undeva în interiorul craniului și nu făcu nicio rană de ieșire, 
așa cum s-ar fi întâmplat cu un glonţ de un calibru mai mare. 

Hagen aruncă pistolul în iaz. 

Repede, fără zgomot, el și gondolierul legară greutăţi de 
trupurile celor trei și-i aruncară peste bord. Nu-i văzu nimeni. 
Gondolierul îl aduse din nou pe Hagen la mal și se duse să 
curețe barca. Nu se vedea nicio pată de sânge, însă era (mult 
mai) bine să fie sigur. Hagen plecă de acolo cu mașina lui 
Louie Russo. Gondolierul avea să jure pe însuși sufletul 
nemuritor al sfintei sale mame că văzuse mașina lui Russo 
îndepărtându-se. 

Mașina fu găsită două zile mai târziu în parcarea 
aeroportului. Ziarele scriseră că mai mulţi pasageri, sub 
diferite nume false pe care le folosea de obicei Louie Faţă, se 
urcaseră în diferite avioane în ziua respectivă. Niciunul dintre 
aceste indicii nu conduse însă la persoana căutată. 

Gărzile de corp fuseseră so/datos loiali, de încredere ai lui 
Russo, oameni care ar fi fost foarte dificil, dacă nu chiar 
imposibil de mituit de familia Corleone. Pe de altă parte, 
gondolierul câștiga mai puţin într-un an decât costau butonii 
cu diamante ai lui Russo. Russo și oamenii lui fură găsiți o 


624 


lună mai târziu. Desigur, nu erau singurele cadavre de acolo. 
Apa acidă din iaz accelera descompunerea. Când poliţia secă 
iazul și excavă stratul de noroi de deasupra, găsiră oase pe 
jumătate putrezite, cele mai multe în saci, valize, containere. 

Între timp gondolierul dispăruse. 

Nici autorităţile, nici cei din organizaţia din Chicago nu-l 
mai găsiră vreodată. Își duse zilele cu un alt nume într-un mic 
oraș din Nevada, conducând un magazin de arme și un cimitir 
privat pe un domeniu cumpărat (cu banii altora) de la 
guvernul federal, aflat la aproximativ treizeci de kilometri de 
periferia vântoasă și iradiată a Doomtownului. 


Joe Lucadello sună de la un telefon public, aflat la mai puţin 
de un kilometru jumătate de casa lui Geraci, și-i comunică 
totul lui Michael Corleone. Minciuna pe care o spusese despre 
Russo, adevărul pe care-l zisese despre Michael. Detaliile 
despre vaporul care avea să-l ducă pe Geraci în Sicilia. Singur. 
Soția și copiii lui nu aveau să-l însoțească, ceea ce trebuia să 
înlesnească totul. 

— Îmi pare rău că nu am reușit acolo, spuse Lucadello, 
referindu-se la Cuba. Știu că te bazai pe asta. 

— Suntem încă teferi și liberi, spuse Michael. Ce altceva ai 
mai putea cere de la viaţă? _ 

— Ar mai fi câteva lucruri, spuse Joe. Insă numai dacă ești 
tânăr. 


La conacul său din Chagrin Falls, Vincent Forlenza se trezi în 
mijlocul nopţii respirând cu greu, cu senzația familiară și 
îngrozitoare că avea un elefant pe piept. Reuși să apese 
soneria și s-o cheme pe infirmieră. Știa toate simptomele unui 
atac de cord. Acesta nu era primul și, cu puţin noroc, nu avea 
să fie nici ultimul. Nu era atât de rău ca în celelalte cazuri. 
Părea mai degrabă un pui de elefant. Sau poate pur și simplu 
începea să se obișnuiască. 

infirmiera sună la Salvare. Făcu tot ce putu și-l asigură că 
totul avea să fie bine. Nu era medic cardiolog, însă credea în 


625 


ceea ce spunea. Semnele vitale erau bune, dată fiind situaţia. 

Vincent Forlenza era un tip precaut. Se părea că lui 
Dumnezeu însuși îi era destul de greu să-l omoare, așa că în 
niciun caz nu avea să ușureze această sarcină pentru 
muritorii de rând. Domeniul său de aici și locuinţa sa de pe 
Rattlesnake Island erau fortificate și foarte bine păzite. De ani 
întregi Forlenza nu se mai urcase într-o barcă sau într-o 
mașină fără ca oamenii lui s-o cerceteze în amănunt în 
căutare de bombe. În mod obișnuit, trimitea doi oameni să 
facă asta, doi oameni care nu se puteau suferi, ca fiecare din 
ei să aștepte cu nerăbdare să-l prindă pe celălalt încercănd 
să-l trădeze pe Don. Nu mai mânca nimic ce nu era pregătit 
de faţă cu el. Însă chiar și Don Forlenza, la ceas de mare 
restriște medicală, nu s-ar fi gândit să-i cerceteze pe cei care 
veniseră să-i salveze viaţa. N-ar fi făcut-o nimeni dintre cei 
care-i păzeau domeniul. Nici măcar infirmiera nu observă 
nimic neobișnuit în modul în care aceștia îl tratară pe bătrân. 
Nici ambulanţa nu avu nimic neobișnuit - până când plecă și, 
câteva momente mai târziu, sosi alta exact la fel. 

Prima ambulanţă fu găsită a doua zi, în apropierea locului 
de unde fusese furată. Vincent „Evreul” Forlenza nu mai fu 
văzut niciodată. 


În sectorul stadionului rezervat familiilor, Tom și Theresa 
Hagen și chipeșul lor fiu Andrew se ridicară pentru intonarea 
imnului naţional. Tom își duse mâna la inimă și se surprinse 
cântând împreună cu ceilalți. 

— De obicei doar îngâni melodia, spuse Theresa. 

— Este o ţară atât de minunată, replică Tom. Nimeni n-ar 
trebui doar să îngâne melodia. 

Frankie Corleone era cel mai mic de statură de pe întreaga 
linie de apărare a echipei Notre Dame, însă, în prima ciocnire, 
ieși din linie și-l lovi pe atacantul gigantic al echipei Syracuse 
Orangemen atât de tare, încât acesta își dădu capul pe spate 
și apoi se prăbuși. Mulțimea sări în picioare ovaționând, însă 
el alergă înapoi la locul lui, ca și cum nu făcuse nimic 


626 


neobișnuit. 

— Frankie! strigă Andrew. 

— E nepotul meu! spuse Theresa. 

Tom și Theresa se îmbrăţișară, iar atacantul reuși să iasă de 
pe teren fără a fi dus pe targă. 

În a doua repriză, Syracuse încercă să se impună. 
Prinzătorul era descoperit în mijlocul terenului. Când mingea 
ajunse acolo, Frankie se ivi din neant, o lovi și o îndepărtă. 

— lu-huuu! Strigă Theresa. Bravo, Frankie! 

— Omul-Lovitură! strigă Tom. 

Era porecla nepotului său. Nici nu se gândi ce altceva mai 
putea însemna asta. 

— Dar tu n-ar trebui să ţii cu Syracuse, mamă? o tachină 
Andrew. 

Era o zi de noiembrie perfectă pentru fotbal, rece și 
însorită. 

Toată lumea ar fi trebuit să meargă să vadă un meci de 
fotbal la Notre Dame. The Golden Dome. Touchdown Jesus. 

— Nu are nicio legătură, spuse ea. Aici e o chestiune de 
familie. 


În portul din Palermo, Michael Corleone stătea pe puntea 
unui iaht aparținând vechiului prieten al tatălui său Cesare 
Indelicato. Michael nu călătorise niciodată cu atâtea gărzi de 
corp ca acum, însă Don Cesare nu se supărase. Trăiau vremuri 
tulburi. 

Michael se simţea bine acum, convins că nu va fi înșelat, 
dispus să riște nesăbuinţa de a se afla la numai câteva sute 
de metri de Geraci la sosirea acestuia în Sicilia, pentru 
satisfacția de a-l privi când era ridicat de pe vapor de cei mai 
buni asasini din Sicilia. 

Michael trebuia să se întoarcă în New York. În afară de 
Hagen, cei mai de seamă membri ai familiei Corleone își 
asumaseră riscuri inacceptabile din cauza legăturilor lor cu 
Geraci. Următorii membri erau unii mediocri, ca Eddie Paradis 
și fraţii Dimiceli. Michael trebuia să preia din nou conducerea 


627 


Familiei, și să aibă grijă de tot ce implica asta. Era în stare să 
pretindă că se întorcea triumfător, era încrezător - eliminarea 
lui Louie Russo și a lui Vince Forlenza aveau să asigure asta, 
cel puţin în ochii celorlalţi capi ai celorlalte Familii din New 
York. Însă multe dintre lucrurile după care tânjise Michael de 
atâta vreme - legalitate, pace, iubirea soţiei și a copiilor lui, o 
viață diferită, mai bună decât cea pe care-o dusese tatăl său - 
erau acum imposibil de atins: pentru ani buni de acum 
înainte, poate pentru toată viața. 

Arsura pe care o simţea în piept din această cauză nu 
putea dispărea prin simpla ucidere a lui Geraci. Ştia asta. 

Era imposibil să-i facă plăcere chestia asta. Știa și asta. 

Și totuși. 

În timp ce așteptau, Don Cesare - în modul lui indirect, 
extraordinar de sicilian - discuta despre avantajele 
apartenenţei la Organizația Masonică Romană, al cărei nume, 
Propaganda Due, nu-l rosti, însă care era de la sine înțeles 
între acești oameni. P2, așa cum i se spunea de obicei (deși 
Indelicato nu rosti nici numele acesta), era o societate secretă 
despre care se spunea că era mai puternică decât Mafia, 
Vaticanul, CIA-ul și KGB-ul la un loc. Lui Michael i se propusese 
să devină membru, și, dacă totul mergea bine, avea să fie 
primul american primit în rândurile ei. Nici măcar tatălui său 
nu i se propusese asta. Era un semn că, indiferent de eșecul 
rușinos al lui Carmine Marino, adevăratele puteri înțelegeau 
că Michael Corleone era menit să-și reia rolul de cel mai 
puternic om din lumea interlopă americană. Oricine altcineva 
în locul lui ar fi fost flatat, așa că pretinse și el că propunerea 
îl onora. 

În cele din urmă, apăru vaporul. Michael sorbi dintr-un 
pahar cu apă rece, nedezlipindu-și ochii de la oamenii pe care 
Indelicato îi trimisese pe chei. 

Vaporul acostă. 

Pasagerii coborâră unul câte unul. 

Nici urmă de Nick Geraci. 

Indelicato îi făcu semn unui bărbat de pe acoperișul 


628 


iahtului, care flutură un steag portocaliu, semnalându-le celor 
de pe țărm că trebuiau să urce la bord și să caute ţinta. 

— O să-l găsească, spuse Don Cesare. Sunt oameni de 
încredere, iar el nu are unde să se ducă. 

Însă curând veni un mesaj de la țărm cu vești proaste. Se 
părea că ţinta îi păcălise. 

Furios, Michael telefonă în Statele Unite. 

Nu reuși să ia legătura cu Joe Lucadello, însă asistentul lui îl 
asigură pe Michael că nu se întâmplase nimic. Fuseseră 
nevoiţi să folosească mai mulţi intermediari pentru a proteja 
identitatea omului, însă asistentul îl asigură că, în afară de 
cazul în care sărise undeva în Marea Mediterană, se afla la 
bordul acelui vapor. 

— Vă asigur că el era, spuse asistentul. Am documentele în 
faţă. Fausto Geraci. Pașaport, poze, tot. 

Fluierând o melodie pe care mama sa din Palermo obișnuia 
să i-o cânte pe vremea când era doar un băiețel, Fausto 
Geraci senior dispăru sub arcada de piatră străveche de lângă 
chei, în ceea ce fusese o dată orașul înconjurat de ziduri - 
Palermo. 

Cesare Indelicato era la fel de nedumerit de cele întâmplate 
precum Michael. 


629 


Capitolul 31 


Telefonul lui Michael Corleone sună în mijlocul nopţii. El 
suferea încă de pe urma decalajului de fus orar după 
îngrozitor de lunga călătorie din Palermo. 

— Îmi pare rău că te-am trezit, unchiule Mike. Dar... s-a 
întâmplat un accident. 

Nu putea niciodată să le deosebească pe Francesca și pe 
Kathy, nici la telefon, nici faţă în față. 


— Francie! strigă Kathy Corleone din bucătărie. Avea 
mașina de scris a lui Billy și câteva grămezi de cărți frumos 
aranjate pe masa de bucătărie a Francescăi - pe care, la doar 
câteva ore după ce ajunsese în Washington, o rechiziționase 
deja pentru a putea lucra la disertaţie. La telefon! 

— Cine e? întrebă Francesca. 

Îl tundea pe Sonny, care stătea cuminte pe un scaun în 
baie. 

De pe buzele lui Kathy se auziră cuvinte pe care Francesca 
și Billy hotărâseră să nu le rostească niciodată în 
apartamentul lor, numele târfei blonde din stafful din Florida 
al lui Shea. 

Francesca scăpă foarfecă. Pentru o secundă, îi veni s-o 
strângă de gât pe soră-sa pentru că putea face o glumă atât 
de crudă, însă, desigur, nu era nicio glumă. Kathy nici măcar 
nu știa că Billy avea o legătură extraconjugală. 

— Nu te mișca, îi spuse lui Sonny. Stai aici. 

Ceva din vocea mamei lui îl sperie pe băiat. Ingheţă acolo 
unde era. 


630 


Cea mai mare parte din viaţa lor, Kathy și Francesca își 
împărtășiseră până și cele mai nesemnificative detalii din 
existenţa fiecăreia. Când se schimbase asta? Nu era numai 
din cauză că merseseră la colegii diferite, își dădu seama 
Francesca, stând lângă telefonul din dormitor, auzind sângele 
cum îi pompa puternic în urechi. „Băieţii, gândi ea. Bărbaţii.” 
Ce probleme majore ale vieţii sunt provocate de altceva? 
Francesca vru să se întoarcă în baie, să încuie ușa, să-și ia fiul 
în braţe și să-l ţină strâns la piept, dorindu-și să nu devină și 
el unul dintre acei sociopațţi fermecători și egoiști. 

Însă, în loc de asta, nu mai amână, respiră adânc și luă 
receptorul. 

— Îmi cer scuze că vă sun acasă. Vocea Acelei Femei suna 
ca și cum tocmai se oprise din plâns. Nu părea că vorbește de 
la mare distanţă. Nu mi-e ușor să fac asta. 

— Unde ești? întrebă Francesca. 

— Uite, mi-ar fi fost mai simplu să nu sun, spuse femeia. 
Mult mai simplu. Însă încerc să fac ce e mai bine. 

— E cam târziu pentru asta, târfo! izbucni Francesca. Nu 
mă minţi, nu-mi spune că nu ești în Washington! 

— N-am nicio intenţie să mint, spuse ea. În niciun caz n-aș 
trece prin așa ceva dacă nu ar fi vorba despre a spune 
adevărul. 

Francesca rezistă tentaţiei de a închide. Instinctiv simți că, 
indiferent de ce urma să spună femeia, era ceva ce Francesca 
trebuia să știe, deși nu voia. 

— Stai puţin, spuse ea. 

Acoperi receptorul cu mâna și o rugă pe Kathy să se ducă 
să-l tundă ea pe Sonny. Francesca închise și încuie ușa de la 
dormitor. Lovi cu pumnul în perete. Făcu o gaură în el. Kathy o 
strigă să se asigure că era totul în regulă. Francesca minţi, 
spunând că era OK. Ridică receptorul și se așeză. 

— Acum poți să vorbești, spuse Francesca. 

Își acoperi ochii cu mâna ce-i zvâcnea, ca și cum ar fi vrut 
să evite să vadă un câine făcut praf pe o șosea. 

— Pentru început, spuse femeia, aveţi dreptate. Sunt în 


631 


Washington. Lucrez în biroul unui congresmen. Când m-am 
mutat aici, n-am făcut-o pentru Billy, ci pentru slujba asta, 
însă... 

— Chiar crezi, spuse Francesca, că tu ai dreptul să plângi 
din cauza asta? 

Femeia încercă să-și revină și i se destăinui rapid. Ea și Billy 
își reluaseră relația nu la mult timp după ce Francesca 
pierduse copilul. Se certaseră și se împăcaseră de mai multe 
ori în ultima vreme, până când Billy o lăsase însărcinată, și 
fusese atât de hotărât s-o facă să avorteze, încât ea se lăsase 
convinsă și-o făcuse. Cu toate acestea, se simțea rău că 
procedase așa, pur și simplu nu se mai suporta, și se hotărâse 
să-și dea demisia și să se întoarcă în orașul ei natal, la 
Sarasota. 

Francesca își încleștă maxilarele și împinse cu putere cu 
mâna umflată în marginea patului, încercănd să folosească 
durerea ce-o simţea pentru a împiedica furia crescândă din 
interiorul ei să se manifeste. „Nu încă. Nu-i da satisfacție 
târfei ăsteia.” 

Femeia spuse că suna de la birou. Ea și Billy fuseseră la un 
hotel în Dupont Circle în timpul pauzei de masă. Acolo - ce 
mai conta cum se întâmplase - ajunseseră la o despărţire 
lacrimogenă. Pretinse că Billy plânsese la fel demult ca ea. 

— Te simţi mai bine, nu-i așa? şuieră Francesca printre dinţii 
încleștaţi. Acum te suporţi? 

Tremura. Dacă s-ar fi aflat în aceeași cameră cu femeia 
asta, nu i-ar fi fost deloc greu s-o ucidă. S-o pună la pământ și 
să-i calce capul acela drăgălaș în picioare până plesnea ca un 
strugure. Chiar mai bine, să-i înfigă un cuţit de măcelărie 
drept în inimă. 

— Nu chiar, spuse femeia. Vă rog să-mi spuneți tot ce vreţi. 
O merit. Eu nu vreau... Alte lacrimi. Vreau să spun că nu sunt 
genul de persoană care... 

— Oamenii răi, spuse Francesca, nu se gândesc niciodată 
că sunt genul de persoană care ar face lucrurile pe care le-au 
făcut. Am vești pentru tine, târfă. Nu ești ceea ce crezi că 


632 


ești. Niciunul dintre noi nu este. Eşti exact ce-ai făcut, nimic 
mai mult. Te porți ca o târfă, ești o târfă. Trebuie să plec. 

— Staţi puţin, nu închideţi, spuse femeia. Mai vreau să vă 
spun ceva. Oricât de îngrozitor vi s-a părut ce v-am spus până 
acum, asta o să vi se pară și mai îngrozitor. Eu cred că este și 
mai îngrozitor. 

— Nu mi se pare că ești genul de femeie care poate să 
judece ce-i bine și ce-i rău. 

— E în legătură cu familia dumneavoastră. 


— Știu privirea asta, comentă Kathy. Să nu crezi că nu știu 
privirea asta. 

— Ajută-mă, te rog, să-mi bandajez mâna, spuse Francesca. 

— Trebuie să te vadă un doctor, spuse Kathy. Ce s-a 
întâmplat de... 

— Ajută-mă! 

După ani întregi de conflicte minore și de sentimente 
împărțite, surorile simţiră șocul unei înțelegeri profunde ce se 
restabilea între ele. Avuseseră diferendele lor în ultimii câţiva 
ani, însă legătura pe care o aveau ca surori gemene nu 
dispăruse niciodată. Dacă se făcea apel la ea, era acolo. Nu 
există nimic mai complicat și totodată mai puţin complicat 
decât legătura de sânge, nimic mai ușor de înțeles și în 
același timp de nepătruns. Între fraţi gemeni, totul e la 
puterea a doua. 

Francesca nu-i povesti nimic în detaliu lui Kathy, însă Kathy 
înţelese imediat ce trebuia să înțeleagă. O ajută pe Francesca 
să-și panseze mâna, apoi să se îmbrace, îi ascultă 
instrucţiunile în legătură cu Sonny („Să luaţi cina la Eastern 
Market Funch, îi place, îi place și piața, dar să-i pui haine 
groase, că o să ningă mai târziu în seara asta.”). Kathy 
încercă să o liniștească, însă nu cât să lase totul baltă. 

Francesca îl sărută pe Sonny și luă cheile de la Dual-Ghia 
lui Billy. Aveau o singură mașină (deși costa mai mult decât 
două mașini bune) și, desigur, era a lui; idiotul egoist se 
obișnuise să reacționeze cu reticență când ea voia să 


633 


conducă. Măcar i-o lăsase ei astăzi, ca să se poată duce s-o ia 
pe Kathy de la gară. 

— Să nu faci ceva ce eu n-aș face, strigă Kathy în timp ce 
Francesca trântea ușa în urma ei. 

— Poate că eu sunt tu, îi strigă Francesca drept răspuns. 

Când ajunse acolo, cum numai Billy avea voie să folosească 
garajul, trebui să înconjoare clădirea de câteva ori ca să 
găsească un loc de parcare. Mâna legată strâns îi zvâcnea. 
Simţea o arsură de fiecare dată când trebuia să schimbe 
viteza. Durerea nu era chiar neplăcută. Reușea cumva să o 
împiedice să plângă. Ultimul lucru pe care era dispusă să-l 
facă era să plângă. 

Lovi cu pumnul nebandajat în volanul învelit în piele, 
încercând să-și domolească furia. Reuși numai s-o mărească. 
„Ești ceea ce faci, nimic mai mult.” Pe Francesca o enerva că 
trebuia să fie asemenea oamenilor obișnuiți care caută un loc 
de parcare regulamentar - într-un asemenea moment. Mârâi, 
feroce precum un lup încolţit, și parcă în grabă pe un loc gol 
aflat într-o zonă de încărcare a mărfii. 

Deși nu alergă, urcă treptele Departamentului de Justiţie 
două câte două. 

— Îmi pare rău, doamnă Van Arsdale, spuse secretara lui 
Billy. Domnul Van Arsdale este plecat la o întâlnire împreună 
cu procurorul general. Nu cred că se va întoarce până mâine. 

Lucru pe care Francesca îl știa. Trebuia să se întâlnească 
mai încolo cu Billy la un bar unde le plăcea să meargă lui și 
prietenilor lui de la birou, pe malul râului, în Georgetown, apoi 
să ia cina și să meargă la un film. 

— Billy are nevoie de niște dosare, spuse Francesca. Le-a 
uitat aici. Mi-a spus exact de unde să le iau. 

Imediat ce se trezi singură în biroul lui Billy, Francesca se 
duse acolo unde-i spusese târfa să se ducă, căutând ceea ce-i 
spusese târfa să caute: în dosarul cel mai din spate din 
sertarul de sus. Dosarul era gros, și se vedea că se umblase 
frecvent în el; pe etichetă scria - cu scrisul lui Billy - 
„Asigurare”. 


634 


Francesca nu putea fi văzută răsfoindu-l, nu acolo. Îl băgă 
sub braț, îi mulțumi secretarei și plecă. Se urcă din nou în 
mașină. Nu fusese ridicată. Nici măcar nu-i fusese lăsată o 
amendă pe parbriz. „Semn bun”, gândi ea, fără să spere 
sincer că așa era. 

În dosar, după cum îi promisese târfa, se aflau informaţii 
despre familia ei. Articole din ziare pe care ar fi putut să le 
păstreze oricine, însă din ziare din toată ţara. Sute de poze 
aranjate și catalogate cu grijă, inclusiv câteva pe care 
Francesca le făcuse cu propriul aparat, chiar înainte ca Billy s- 
o cunoască: fotografiile tuturor celor din familia ei, însă în 
special ale celor din partea tatălui. Era o poză cu unchii și cu 
bunicul ei la nunta mătușii Connie, pe care o ţineau de obicei 
pe dulapul lor și despre care crezuse că se pierduse în cursul 
uneia dintre mutări. Erau patru caiete, de felul celor pe care 
le folosise Francesca pe când își făcea temele la engleză, 
pline cu notițe despre familia ei, și un rezumat de câteva 
pagini bătute la mașină al conţinutului acestor caiete. Incercă 
să-și dea seama când începuse Billy să facă asta. Primul era 
datat în decembrie 1955, chiar a doua zi după ce făcuseră 
dragoste prima oară. Nu era despre asta; era despre tot ce se 
întâmplase în casa bunicii Carmela, nu un jurnal, ci pur și 
simplu notițe ca la școală. Caietele nu erau niște falsuri. Erau 
lucruri pe care numai Billy le-ar fi putut ști, scrise de mână, o 
caligrafie care putea fi numai a lui (felul în care scrisese 
literele A și M - de mână și ușor înclinate, pentru ca mai apoi, 
după câţiva ani, să le scrie ca literele de tipar). 

„Chiar nu-ţi dai seama că Billy este aici numai pentru a trăi 
experiența unui Crăciun a-u-ten-tic în sânul Mafiei?” 

Billy îi spusese târfei blonde din Sarasota despre acest 
dosar. Probabil că i-l și arătase. Probabil că râseseră în hohote 
datorită lui, goi, într-o cameră de hotel ce dădea înspre 
Dupont Circle. 

Ameţită, se prăbuși într-o parte peste schimbătorul de 
viteză, nemaipăsându-i de nimic. Își îngădui să plângă. Dar 
asta nu o făcu să se simtă mai bine. Voia să acționeze cumva, 


635 


nu să stea în mașina elegantă a soţului ei trădător, plângând 
ca o femeiușcă fără apărare. 

Ea nu era o femeiușcă fără apărare. 

Ea era o Corleone. 

Ea era fiica unui mare rege războinic, Santino Corleone. 

Abia într-un final își dădu seama că murmura întruna: „Tati, 
ajută-mă”. 

Un poliţist de la circulaţie o opri să o amendeze, dar, când 
Francesca își ridică ușor capul - cu faţa contorsionată de 
durere, cu părul vâlvoi și cu privirea pierdută, polițistul lăsă 
din mână carneţelul. Parcă văzuse o fantomă. Se întoarse și 
plecă în direcţia opusă clătinând din cap. 


Într-o parcare de pe malul râului Potomac, Francesca stătea 
în mașina roșie a soțului ei, nescăpând din ochi barul de peste 
stradă unde ar fi trebuit să îl întâlnească pe Billy. Așteptase 
acolo mult timp, destul cât să poată citi toate speculaţiile, 
jumătăţțile de adevăr și comentariile condescendente din 
dosarul acela odios. Nu avea ceas, iar cel din mașină nu 
indica niciodată ora exactă. Găsise un flacon de aspirine în 
poșetă (chiar lângă cuțitul de bucătărie, cadou de nuntă de la 
Fredo Corleone și Deanna Dunn), însă erau expirate. Mâna îi 
zvâcnea din ce în ce mai tare. Însă durerea psihică și cea 
fizică o împiedicau să leșine, la fel cum două otrăvuri mortale 
circulând simultan prin venele cuiva îl pot ţine în viață. 

Cam cu o oră în urmă, Billy intrase în bar cu alţi câţiva 
tineri avocaţi. Nu o văzuse. Dacă ar fi văzut-o, probabil s-ar fi 
terminat totul până în acest moment. Desigur, nu ar fi folosit 
cuțitul (sau da?), și nu considera sub demnitatea ei să facă o 
scenă acolo. Însă pur și simplu nu se putuse urni din loc. În 
fiecare secundă ce trecuse de atunci își spusese că mai stă o 
clipă și se dă jos din mașină. Și așa ar fi procedat dacă ar fi 
știut ce urma să facă sau măcar ce voia. 

Continuă să penduleze înainte și înapoi, dorindu-și să nu fi 
luat cuțitul cu ea și temându-se că nu putea duce treaba la 
capăt cu mâna stângă. 


636 


Continuă să se gândească la băieţelul ei dulce și puternic, 
iar asta o făcea când mai dispusă să treacă la acţiune, când 
mai înclinată să renunțe. 

Continuă să-și spună că, dacă s-ar putea calma, ar putea 
gândi mai bine. 

Își dădea seama acum că dorinţa aceasta era la fel de 
absurdă ca gândul că, dacă tatăl ei i-ar fi fost alături, toată 
viaţa ei ar fi fost altfel, mult mai bună. 

Credea că se putea înmuia când avea să-l vadă pe Billy, 
însă când acesta ieși într-un final din bar, singur și clătinându- 
se pe picioare, ridicându-și gulerul pardesiului ca să se apere 
împotriva frigului, se întâmplă exact opusul. 

„Asigurare.” 

Simţi inima gata să-i sară din piept. Mâna o durea atât de 
tare, încât gemu ca un animal rănit de moarte. Billy dădu 
colţul și o luă pe o alee abruptă, îngustă, pavată cu piatră 
cubică, spre M Street. Ea știa ce avea de gând. El era un băiat 
bogat, care-și cumpărase mașina asta extravagantă pentru că 
Johnny Fontane, Bobby Chadwick și Danny Shea aveau o 
astfel de mașină, însă era prea zgârcit să oprească un taxi 
dacă asta însemna o călătorie ceva mai lungă, fie și doar cu 
un cvartal. Pe M Street ar fi putut găsi unul care să nu 
trebuiască să întoarcă. 

Francesca răsuci cheia în contact. Dual-Ghia era o mașină 
puternică, una dintre cele mai rapide mașini fabricate 
vreodată. Hibridul perfect între ingineria italiană și strălucirea 
americană. 

Cât ai clipi, cu câteva mișcări rapide ale schimbătorului de 
viteză, Francesca o porni ca un fulger pe alee. 

Billy se întoarse, ferindu-și ochii de lumina farurilor. Ea 
strânse cu putere volanul mare din imitație de lemn. Billy se 
afla chiar în faţa ei. Urmă o fracțiune de secundă de ceea ce 
probabil că fusese un zâmbet, și apoi impactul. li săriră 
pantofii, picioarele îi zburară, toracele îi zvâcni înainte și capul 
i se izbi de capotă cu atâta putere, încât ai fi putut crede că 
fusese aruncat de la etajul zece. Mașina se clătină, dar nu se 


637 


opri. Ea încetini, dar nu apăsă frâna. Billy rămase pe capotă 
de parcă se lipise de ea. Ă 

Francesca înșfăcă dosarul și sări din mașină. Inchise ușa ca 
și cum nu se întâmplase nimic deosebit și, fără a ezita vreun 
moment, se îndepărtă. 

Nu era rănită. Se părea că nu o văzuse nimeni. Singurul 
sentiment pe care-l avea era acela de împietrire. Nu ţipa și nu 
plângea. Avusese forța psihică să meargă până la capăt și 
forța fizică să se proptească în volan, chiar dacă avea mâna 
grav rănită. Acum o durea de murea, însă în momentul 
impactului nu simţise absolut nimic. 

Cam la cincizeci de metri de mașina lovită îi văzu unul 
dintre pantofi, însă nici măcar nu încetini pasul. 

Își spuse să nu se uite. Însă, în momentul când ajunse la 
colțul cu M Street, nu se putu împiedica să nu privească 
înapoi. Din vârful dealului, mașina avariată nu arăta rău 
deloc. Billy se afla încă pe capotă, nemișcat. O baltă de sânge 
se întindea peste piatra cubică. La început nu-și dădu seama 
de unde venea tot sângele ăla, până când observă că 
picioarele lui nu se aflau înghesuite sub bara din față. 
Departe, în urma mașinii, sub singurul stâlp de iluminat de pe 
alee, se găsea jumătatea inferioară a corpului lui. 

Nu simţi niciun fel de remușcare. 


Drumul până acasă putea să fi durat un minut sau o zi 
întreagă, Francesca nu era în stare să spună. Tot timpul, pe 
drum, îndurând cu stoicism durerea de la mână și durerea 
aproape la fel de puternică pe care o simţea în inimă de 
fiecare dată când auzea o sirenă în depărtare, nu se uită 
deloc înapoi, nici măcar o dată. 

Kathy era la masă, preocupată cu scrisul ei, iar Sonny 
dormea dus în camera lui. 

Francesca se trânti pe canapea. 

— A sunat Billy? 

— Nu știu, spuse Kathy, fără să ridice privirea. Am scos 
telefonul din priză ca să pot lucra. Sper că nu ţi-ai făcut griji. 


638 


Sonny a fost foarte cuminte. Un îngeraș. Totul a mers ca pe 
roate. Cum îți mai e mâna? 

— Mai știi când am descoperit că Billy mă înșela, și tu ai 
spus că ar trebui să-l omor? Ei bine, am făcut-o. 

Kathy izbucni în râs, apoi se uită mai de aproape la soră-sa 
și, cu ochii larg deschiși, rămase un moment fără grai. Se 
repezi spre canapea. 

— Doamne, Dumnezeule, vrei să spui... 

— Uită-te la ăsta, zise Francesca întinzându-i dosarul. 

— Spune-mi tot, o îmboldi Kathy. Spune-mi tot repede! 


Poliţia apăru cam la o oră după Francesca, poate la cinci 
minute după ce Kathy se suise în autobuzul ce avea s-o ducă 
la Gara Union, de unde trebuia să ia ultimul tren înapoi spre 
New York. Nu mai rămăsese nicio urmă a trecerii ei prin 
apartamentul Francescăi. Kathy nu-i spusese nici măcar 
mamei ei și logodnicului acesteia, Stan Beţivanul, că fusese la 
Washingon, de teamă să nu înceapă imediat o litanie despre 
cât de mult timp trecuse de când Kathy venise ultima oară să- 
i vadă. 

Când poliţia îi dădu vestea Francescăi, aceasta alergă tot 
holul până în dormitor, urlând cât o ţinea gura, într-un acces 
de isterie nu chiar mimat. Lovi peretele cu mâna stângă - 
tare, desigur, însă nu atât de tare încât să se rănească. Cu 
toate astea, zgomotul făcut fu foarte convingător. Când o 
ajunseră din urmă, în tencuială era o gaură, iar mâna 
Francescăi era, în opinia lor, ruptă și începuse să se umfle. 
Gheaţa care de fapt redusese dramatic umflătura fusese 
aruncată în veceu. 

Ca prin minune, Sonny nu se trezi din cauza întregii 
tevaturi. După ce poliţia plecă și după ce doctorul trimis de 
secretara lui Danny Shea plecă și el, Francesca scoase 
telefonul din priză și rămase lângă patul fiului ei, privindu-l 
cum dormea, cu șapca de fotbal aurie pe pernă, lângă el. 

Trebuia să-i spună. Avea s-o sune pe Kathy la New York, și 
Kathy avea să-i sune pe toţi: pe mama lor, pe fratele și pe 


639 


părinţii lui Billy. Însă Francesca trebuia într-un fel sau altul să- 
și asume povara de a-i spune lui Sonny. 

Se înapoie în bucătărie și scoase dosarul dintre oalele și 
cratițele unde-l ascunsese. Îl frunzări din nou, minunându-se 
că putea cineva să-și trădeze familia în felul acesta. Și pentru 
ce? Cariera lui? Era bogat. Familia Francescăi avea relații. 
Familia ei ar fi putut fi asigurarea lui Billy. 

Francesca știa ce însemna să crești fără tată. Nu știa însă 
ce însemna să crești fără un tată care era dispus să-și 
distrugă propria familie. 

Nici acum nu simţea vreo remușcare. 

Pentru moment, avea să-i spună lui Sonny că tati avusese 
un accident și că acum era în rai cu bebelușul Carmela. Însă, 
într-o bună zi, jură ea, avea să-i spună tot adevărul. 

Puse din nou telefonul în priză și o sună pe Kathy să-i spună 
ce se întâmplase. Ca parte a planului la care se gândise 
câteva ore mai devreme, Kathy o sfătui pe Francesca să nu 
zică nimic altceva la telefon, în caz că Billy le pusese 
microfoane. Kathy și Francesca se prefăcură că discută despre 
ce se întâmplase și vorbiră pe bune despre cine trebuia să fie 
sunat de Kathy. _ 

Era aproape de răsărit. In Nevada trebuia să fie tot târziu. 
Chiar și așa, Francesca sună. Era clar că el ar fi vrut să știe. 

— |lmi pare rău că te-am trezit, unchiule Mike. Dar... s-a 
întâmplat un accident. 


A doua zi - după cum anticipase Kathy -, secretara de la 
biroul lui Billy spuse că Francesca trecuse pe acolo să ia un 
dosar pentru Billy. Nu era nimic incriminant sau neobișnuit în 
asta. Nu plecase de la birou furioasă sau răvășită. Billy avea 
mai multe dosare acasă, și Francesca le scoase. Cel cu titlul 
„Asigurare” era un dosar personal al lui Billy. Nimeni în afara 
membrilor foarte apropiaţi ai familiei ei nu-i cerură vreodată 
să-l vadă. 

Francescăi îi fu ușor să dovedească unde fusese după vizita 
de la Departamentul de Justiţie. Oamenii care vindeau la 


640 


Eastern Market Lunch confirmară că-i văzuseră acolo pe 
Francesca și pe micuțul Sonny cu o seară înainte. 

Cei care locuiau în apartamentul de deasupra susţinuseră 
că îi văzuseră pe Francesca și pe Sonny venind acasă imediat 
după căderea întunericului. Cel puţin două ore după aceea 
auziseră cum se bătea la mașina de scris. 

Lucru confirmat de Francesca. Zise că îi scrisese o scrisoare 
surorii ei de la New York pe care o pusese la poștă nu cu mult 
înainte de venirea poliţiei. Spuse toate aceste lucruri în 
prezenţa celui mai bun avocat al apărării din New York 
(aranjament făcut cu discreție de Tom Hagen). Câteva zile mai 
târziu, Kathy (deja reprezentată corespunzător de același 
avocat) admise că primise scrisoarea, dar că o aruncase. 
După cum știau și depuseră mărturie în acest sens mai mulţi 
prieteni și rude (inclusiv mama lor, Sandra), cele două 
gemene se înstrăinaseră în ultimii ani. O consecinţă fericită a 
acestei povești tragice fu că ele se apropiară din nou. 

Volanul și schimbătorul de viteză al mașinii lui Billy păreau 
șterse de amprente (ceea ce era de fapt rezultatul bandajului 
pe care-l avea pe mână Francesca). Cu toate astea, detectivii 
identificară patru seturi de amprente. Trei aparțineau 
membrilor familiei - Billy, Francesca și Sonny Van Arsdale 
(Kathy își lăsase mănușile în mâini pe timpul scurtei călătorii 
de la Gara Union la apartamentul surorii ei și-și amintise acest 
amănunt). Al patrulea set - găsit atât pe scaunul din față, cât 
și pe bancheta din spate - erau amprentele unei femei cu 
care Billy avusese o relaţie extraconjugală. 

Poliţia reuși să găsească mai mulţi oameni care o văzuseră 
pe femeia aceasta chiar în după-amiaza morții lui Billy, 
cerând o cameră la Dupont Circle și plecând înlăcrimată 
aproximativ o oră jumătate mai târziu. Femeia mărturisise 
mai multor oameni din biroul unde lucra că Billy încheiase 
relaţia cu ea în ziua respectivă. Cu mai multe luni în urmă, le 
dezvăluise unora dintre acești prieteni că Billy o lăsase 
însărcinată și o convinsese să facă avort. 

Când detectivii au luat-o la întrebări în legătură cu toate 


641 


astea, femeia nu a știut ce să răspundă; pur și simplu s-a 
pierdut. Au arestat-o și au acuzat-o de omor din culpă. 


642 


CARTEA a IX-a 
Vara 1962 


643 


Capitolul 32 


Arestarea lui Carmine Marino se dovedi incidentul 
internaţional de care se temuseră toți cei implicaţi în călătoria 
lui în Cuba. 

Dimensiunile acțiunii pe care CIA-ul intenţiona s-o 
întreprindă în Cuba îl șocară profund pe președintele Shea. 
Făcu public faptul că Statele Unite vor coopera în orice mod 
va fi nevoie pentru a-l aduce pe Marino, cetățean de origine 
italiană, în fața justiţiei (la rândul său, guvernul italian 
spusese că deţinea cazierul judiciar al mai multor Carmine 
Marino, însă niciunul nu se potrivea cu descrierea temutului 
criminal). Marino trăia în Statele Unite de șase ani. Dictatorul 
cubanez spusese că îl consideră pe președintele Shea cel 
dintâi răspunzător pentru atentat. Premierul sovietic nu făcu 
nicio declarație cu privire la această chestiune, însă veni la 
Havana pentru a participa la luxoasele funeralii ale sosiei. 

În particular, președintele Shea petrecu multe ore 
discutând cu șefii serviciilor de securitate din ţara sa și urlând 
la directorul CIA. Însă, înainte ca președintele să aibă ocazia 
să-și confrunte tatăl cu privire la suspiciunile implicării 
bătrânului în atentat, ambasadorul suferi o comoţie cerebrală 
puternică. Mai trăi câteva luni, însă nu mai putu deschide 
gura să spună ceva. 

Legăturile lui Marino cu ceea ce ziarele nu încetaseră să 
denumească „familia mafiotă Corleone” fuseseră destul de 
ușor de dovedit. Chiar și ziarele controlate încă de Familie nu 
avură de ales decât să-și urmeze concurența și să 
investigheze zvonurile conform cărora tânărul gangster nu 


644 


acționase de unul singur. 

In public, procurorul general denunţă orice intenţie de a 
lega guvernul federal de ceea ce numea acum „Mafia”. Într-o 
întâlnire particulară cu stafful său, dezvălui un nou plan 
agresiv de a pune sub acuzare crima organizată. Billy Van 
Arsdale era de neînlocuit, le spuse el, însă toate eforturile lor 
aveau să fie dedicate memoriei lui. 

Directorul FBI nu uitase întâlnirea pe care o avusese cu Tom 
Hagen cu mulţi ani în urmă, când viitorul congresmen scosese 
poza alb-negru a directorului aflat în genunchi făcând sex oral 
cu principalul său asistent. Situaţia de faţă deveni ilustrarea 
cea mai potrivită a expresiei „a fi prins între ciocan și 
nicovală” Cu toate acestea, directorul nu avu pentru moment 
de ales decât să aprobe iniţiativa îndrăzneață a procurorului 
general. 

La Organizaţia Naţiunilor Unite, genul obișnuit de mediatori 
- țări mici, cu un bun sistem educaţional și fără armată - fură 
desemnate să conducă negocierile pentru deportarea sau 
extrădarea lui Carmine Marino, fie în ţara lui natală, fie în 
Statele Unite, unde mai avusese numai câteva luni până să 
devină cetăţean american. În cel mai rău caz, negociatorii 
voiau să se asigure că Marino urma să aibă parte de un 
proces rapid și corect în Cuba. Guvernul cubanez făcu un 
mare spectacol din întâlnirile cu acești oameni, însă Marino îi 
era de folos Cubei cel mai mult de acolo de unde se afla: 
închis, cu sabia justiției atârnând deasupra capului pe termen 
nedefinit. 

Dacă Marino a fost sau nu torturat a rămas un mister până 
în ziua de azi. În orice caz, el nu a spus nimănui nimic. 

Curând, alte crize, inclusiv una, și mai puternică, între 
Statele Unite și Cuba, înlăturară din paginile ziarelor lumii 
asasinarea sosiei dictatorului și consecințele sale spinoase. La 
un moment dat apăru pe prima pagină a ziarului oficial din 
Cuba o știre conform căreia Carmine Marino încercase să 
evadeze și fusese împușcat. Numai câteva ziare americane 
menţionară povestea pe primele pagini. Se anunţă pe scurt la 


645 


televizor. Versiunea oficială nu fu în niciun caz pusă la 
îndoială. 


Ascuns într-un tunel sub Madison Square Garden, cu două 
ore înainte de concertul cu casa închisă a lui Johnny Fontane, 
Michael Corleone, într-un smoching nou, dar cu tăietură 
clasică, îl aștepta pe consigliere. Michael aprinse o ţigară cu 
vechea brichetă a fratelui său. Asta era, după el, problema 
celui care ajunge mai devreme. Așteptarea. 

De câteva luni se zvonise despre întoarcerea lui Michael la 
New York. Oamenii din Familia lui și din celelalte Familii îl 
doreau înapoi. Și de ce nu? Cei care erau de partea lui aveau 
să se îmbogăţească. Însă nu numai oamenii aceia făceau 
speculaţii în legătură cu următoarea mișcare a lui Michael. 
Opinia publică era la fel de intrigată. Zvonurile erau 
răspândite de toate ziarele din oraș. Spre groaza lui, se 
transformase într-un fel de erou de legendă. Sute de crime 
fuseseră puse pe seama lui, și nici măcar o dată nu fusese 
acuzat de vreuna dintre ele. Tipi duri de teapa lui Louie Russo 
și Emilio Barzini dispăruseră, însă Michael era încă în picioare. 
Cei mai mulţi Doni din America fuseseră arestaţi în New York, 
iar Michael - care trebuia să se fi aflat acolo - nu fusese văzut 
nici la o mie cinci sute de kilometri de locul respectiv. Oameni 
extraordinari din Familia sa - Sally Tessio, Nick Geraci - îi 
puseseră la îndoială autoritatea și nu se mai aflau prin 
preajmă pentru a continua să o facă. 

În plus, nu din întâmplare, arăta acum din ce în ce mai 
bine. Costumele sale erau impecabil croite. Părul îi stătea la 
fel de bine și dinţii îi erau la fel de albi ca ai președintelui. Era 
erou de război. Avea propriul avion. Dacă spunea „Sări”, până 
și un tip șmecher ca Johnny Fontane ar fi răspuns „Cât de 
sus?” Suportase mâhnirea de a-și fi pierdut cei doi minunați 
fraţi. lubise și pierduse persoana dragă de două ori, dar 
reușise să meargă mai departe. Nu trecea aproape nicio zi 
fără ca ziarele să menţioneze sau să publice fotografii ale noii 
lui relaţii cu strălucitoarea actriță câștigătoare a premiului 


646 


Tony, Marguerite Duvall. Ea locuia la New York acum. Era 
numai o chestiune de timp până avea să se mute și el acolo, 
nu-i așa? 

Pentru locuitorii New Yorkului însetaţi de senzaţional mai 
era o altă chestiune de interes - capacitatea legendară a unor 
oameni ca Michael Corleone de a face cartierele din New York 
mai sigure decât micile orașe luterane din lowa. Peste tot în 
oraș, întreprinzătorii încercau să găsească modalităţi prin care 
să-i dea diverse proprietăţi, știind că își vor scoate banii în 
momentul în care valoarea tuturor proprietăților din jur urma 
să crească. 

Michael îl auzi pe Tom strigându-l. 

Tom își lăsase bodyguarzii cu cei ai lui Michael și coborâse 
singur. Se îmbrățișară. 

— Ești gata? 

Michael dădu din cap afirmativ. 

— E doaro cină, nu? 

— Doar o cină, spuse Tom. Așa e. Pe aici! 

O luară înspre ceea ce servea în mod obișnuit drept 
vestiarul echipei de baschet care venea să joace cu New York 
Knicks, unde capii celor Cinci Familii din New York și 
respectivii consiglieres se întâlneau pentru o cină festivă. 
Pentru prima dată, toţi ceilalți patru Doni - Tony Cioroiul, Leo 
Lăptarul, Grasul Paulie Fortunato și, cel mai nou, Ozzie 
Altobello, care îi urmase lui Rico Tattaglia, mort din cauze 
naturale - erau prieteni ai familiei Corleone. 

— Haide, Mike! 

Tom îl luă protector pe după umeri. 

— O să fie bine. Ai încercat să faci niște lucruri ce nu au 
fost făcute niciodată. Ai încercat să faci imposibilul, și aproape 
că ai reușit. Ai fost al dracului de aproape. Nu poți să-ți 
reproșezi nimic. 

— Arăt ca și cum mi-aş reproşa ceva? 

— Nu, dacă privitorul nu se uită cu atenţie. 

Tom îl strânse de umăr cu aceeași gentilețe cu care o făcea 
Vito Corleone atunci când cerea un serviciu. 


647 


— Eşti genul de om pe care-l interesează numai ce nu are. 
lar asta te face un mare om, însă vine o vreme când trebuie 
să te dai un pas înapoi și să apreciezi ceea ce ai. 

Michael ar fi vrut să-i răspundă că nimic din ce avea nu 
dorea cu adevărat. Însă se înșela. Știa asta. Avea doi copii 
minunați, un frate și o soră care-l iubeau. Amintirile unei 
copilării fericite. Voința de a-și reveni și de a încerca din nou. 
Bogăţii nemaivăzute în cea mai mare ţară de pe pământ, 
toate astea îl sileau practic să înceapă o nouă viaţă. 

Tom lăsă braţul jos. Erau în pragul localului unde urma să 
aibă loc cina. 

— Dacă e undeva acolo, spuse Tom, o să-l găsim. 

Nu-i rosti numele lui Geraci. Acum nu mai era de rostit. 

— Nimeni nu se poate ascunde la nesfârșit. 

Michael răspunse că nu era atât de sigur. Amândoi auziseră 
povești despre mafioţi din Sicilia care parcă intraseră în 
pământ și nu se mai știuse nimic de ei douăzeci sau chiar 
treizeci de ani, și America avea o întindere mult mai mare 
decât Sicilia. 

— Da, dar e plină de oameni cu gura mult mai mare. Dacă 
e acolo, trebuie să cred că la un moment dat îl vom găsi. 

— Trebuie să crezi? 

— Trebuie să ne păstrăm speranţa vie, Mickey. 

De sus se auzea proba de sunet a lui Fontane. Imnul său 
arogant, cel pe care pretindea întotdeauna a-l urî. 

— Am o speranţă, spuse Michael. 

Tom Hagen deschise ușa. 

Ceilalţi Doni strigară numele lui Michael și, luminaţi la față, 
se grăbiră să-l întâmpine. 


În adăpostul de mărimea unei săli de bal de sub conacul 
său din Rattlesnake Island, unde era pregătit să stea cât de 
mult era nevoie, Nick Geraci găsi în sfârșit cele două volume 
despre războaiele romane, singurele cărți pe care apucase să 
le ia cu el. Mai erau și alte cărți acolo, însă toate erau romane 
ieftine și povestiri pornografice, chestii pe care Geraci nu le 


648 


putea citi nici măcar în momentele de maximă depresie. 
Pierduse șirul zilelor și al nopţilor, însă, plictisit, se ducea la 
culcare, și, când se trezea, moment la care socotea că-i 
dimineaţă, își făcea un ibric de cafea, scotea un caiet și 
începea să scrie. Târgul lui Fausto, aşa își numise opera. Avea 
să ridice vălul de pe întreaga lume interlopă a Americii. 

Ce știa el cum se scrie o carte? 

La dracu'. Ce știa oricine? Începutul. Asta trebuie să știe 
oricine, începu. 

„Trăim după un cod, scrise el, ceea ce nu se poate spune și 
despre guvernul tău, pe care-l cunosc destul de bine, din 
interior, pentru a vorbi despre el în cunoștință de cauză. In 
timpul ce-ţi va lua să citeşti această carte, guvernul tău se va 
implica în mai multe omoruri și în alte infracţiuni decât au 
făcut-o cei de teapa mea în câteva secole de existenţă. 
Crede-mă. Probabil că n-o vei face. Treaba ta. Fără intenţia de 
a te jigni, trebuie să-ţi spun, dragă cititorule, că ești un fraier. 
În numele foștilor mei parteneri și, dacă îmi pot permite 
îndrăzneala, al președintelui tău, îți mulțumim.” 

Se opri. Nu putea rămâne aici pentru totdeauna, însă 
fuseseră făcute aranjamente pentru a putea sta aici o bună 
bucată de timp. Cu siguranţă destul pentru a scrie o carte. 

Uneori noaptea i se părea că aude săpături - echipa care 
săpa tunelul ce se presupunea că avea să-i facă într-o zi 
legătura cu Clevelandul. Poate că pur și simplu își imagina 
chestia asta. Poate că până aveau să termine, el avea să fi 
plecat de acolo sau să fi murit demult. Nu erau prea mulți 
sorți de izbândă. Atârna de-un fir de păr, și, după cum se 
spunea pe stradă, cine atârna de-un fir de păr nu putea 
rezista prea mult. 

Nick Geraci râse. Indiferent cât de prost se simţea, mai 
avea încă firul de păr de care să se agaţe. 


Michael Corleone și Francesca Van Arsdale ieșiră din lift într- 
un apartament mare, gol, de-un alb orbitor, de la mansarda 
luxoasă a unei clădiri. li urmă Roger Cole. Al Neri apăsă 


649 


butonul roșu și așteptă în lift. Kathy Corleone rămase jos cu 
micul Sonny, în apartamentul care, dacă Michael se decidea 
să cumpere clădirea, era rezervat pentru cele două gemene. 

Mansarda ocupa întregul etaj superior, al patruzecilea, însă 
clădirea nu era foarte mare. Michael păși peste podeaua de 
marmură strălucitoare până la ferestrele ce dădeau spre East 
River și spre Queens. De afară, clădirea părea obișnuită, 
aproape urâtă, înghesuită în spatele uneia mai înalte, la 
capătul Seventy-second Street. La etajele de mai jos erau 
birouri. Oameni de pază erau postați lângă ușa liftului la 
etajele superioare, la care se aflau apartamente; ar fi fost 
simplu ca toţi aceia să fie înlocuiţi cu alţii, aleși personal de Al 
Neri. lar mansarda necesita o cheie specială. Locul acesta 
avea să fie mai sigur chiar decât complexul de la Lacul Tahoe 
și decât complexul rezidenţial din Long Beach. Compania lui 
Cole însuși se ocupase de verificarea și remodelarea 
apartamentului cu mult înainte ca Michael să-i spună ce 
căuta, așa că nu era nicio șansă să se repete gafa cu 
microfoanele ascunse în casa din Tahoe. 

Francesca trase adânc aer în piept când dădu cu ochii de 
frumusețea apartamentului și a împrejurimilor așternute la 
picioarele ei. Săptămâni întregi Michael așteptase ca șocul a 
ceea ce se întâmplase cu Billy să o doboare, însă nu se 
întâmplase asta. Începea să-și dea seama că nu avea să se 
întâmple vreodată. Se transformase, chiar mai mult decât 
fratele ei, vedeta fotbalului american, în cea mai autentică 
întrupare a durității și a încăpăţânării tatălui ei. Uciderea 
soțului ei ar fi fost exact lucrul pripit și nebunesc pe care l-ar 
fi facut și Sonny. Nu avea de unde să știe că Michael se 
ocupase deja de asta. Tom Hagen îi făcuse lui Billy o ofertă pe 
care nu o putea refuza. Ar fi reprezentat o unealtă în mâna 
familiei Corleone, nu un justiţiar. Pentru un scurt moment 
avuseseră pe cineva în interiorul Departamentului de Justiţie. 
Și apoi acesta fusese rupt în două de propria soţie, cu propria 
mașină. Michael intenţiona să aibă grijă ca Francesca să nu 
afle niciodată adevărul. 


650 


Michael arătă spre hol. 

— Dormitorul copiilor o să fie...? 

— Da, spuse Cole. Pe acolo. 

Cole era probabil cel mai faimos întreprinzător și cel mai 
speculant agent imobiliar din New York. Cu numele adevărat 
Ruggero Colombo, crescuse în așezarea Hell's Kitchen, 
aproape de familia Corleone. Adesea povestea istoria 
lacrimogenă despre ziua în care Vito Corleone îl convinsese 
pe proprietarul lor să nu evacueze familia Colombo, ignorând 
clauza „fără animale” din contract (și respingând 
oportunitatea de a închiria apartamentul pe bani mai mulţi 
unei alte familii), astfel încât micul Ruggero își putuse păstra 
iubitul, dar gălăgiosul cățeluș (după care mai târziu avea să 
fie numită compania lui Cole, Ring Properties). Vito plătise și 
pentru ca Roger Cole să-și poată obţine diploma în 
management la Fordham. Cole îi adusese lui Michael Corleone 
profituri de milioane de dolari - discret la început, pe față 
acum. Dacă Michael ar fi avut mai mult timp să dezvolte alte 
câteva relaţii precum aceea pe care o avea cu Cole, poate că 
ar fi reușit să se ţină de promisiunea pe care le-o făcuse lui 
Kay și tatălui său. Nu era prea târziu. Mai putea încerca o 
dată. Însă pentru moment se întorsese. 

— Cât de des îi vezi? 

— Pe cine? 

— Familia ta, spuse el. Tony și Mary. 

Pentru o secundă, Michael crezuse că Roger se referea la 
foștii săi presupuși parteneri de afaceri. 

— Mă întâlnesc cu ei mâine. 

Camerele erau mari pentru Manhattan, dar mici comparativ 
cu ceea ce avuseseră în Tahoe. 

— Cred că o să le placă aici. 

— Dar ţie? întrebă Cole. Ție îţi place? Fiindcă, dacă nu-ți 
place, mai am câteva locuri care ar putea să ţi se pară și mai 
bune. Dacă ai timp. 

— Cine vinde? întrebă Michael. 

Cole zâmbi. 


651 


— King Properties, fiecare metru pătrat. 

Ceea ce însemna că, în calitatea sa de partener din umbră 
al lui Cole, Michael avea deja o bucată. 

— Și toată clădirea e de vânzare? 

— Nu în mod oficial. Numai apartamentele. Însă, pentru 
tine, desigur. 

Putea să-și aducă familia mai aproape de el ca oricând. 
Kathy obținuse o slujbă de profesoară la City College; ea și 
Francesca aveau să locuiască împreună și să-l crească pe 
micul Sonny. Connie și copiii ei aveau să se mute în celălalt 
apartament mare, la același etaj. Tom și Theresa puteau să 
aibă întregul etaj de dedesubt. Oricine voia să se mute acolo 
era bine primit și în siguranţă. 

Puseră la punct toate condițiile. 

— E perfect, Roger! 

Francesca aplaudă. Cei doi bărbaţi se sărutară pe obraji. O 
porniră cu toţii spre lift. 

— O dată ce ai locuit în New York, nu? spuse Cole. Ştiam că 
o să te întorci. Bine ai venit înapoi, prietene! 

— Mă bucur că m-am întors, spuse Michael, mai tare decât 
intenţionase. 

Când se închiseră ușile liftului, ecoul spuselor sale stăruiau 
încă în holul de piatră pustiu al noii lui case. 


652 


Mulţumiri 


Le mulțumesc din suflet tuturor celor pe care-i voi pomeni 
în continuare pentru ajutorul lor pe tot parcursul perioadei 
scrierii acestei cărţi: Dottie Ames, Lynn Anderson, Ignazio 
Apolloni, Rachel Bernstein, Thomas Bligh, Kate Blum, 
Christine Cabello, Felice Cavallaro, Gina Centrello, Roger Cole, 
Anthony Corleone, Sanyu Dillon, Deanna Dunn, Magee Finn, 


653 


Francesca Fontane, Rino Francaviglia, Buzz Fratello, părintele 
Andrew Hagen, Theresa Hagen, Cesare Indelicato Jr., Jonathan 
Jao, Johnny „the Pencil” Karp, Barbara (Geraci) Kennedy, J.A. 
Kriausky, Mike Lauer, Carole Lowenstein, membra Congresului 
Winifred Annie McGowan, Elizabeth Meguire, Daniel Menaker, 
Kay Michaelson, Hal Mitchell, Moonflower® (născută Beverly 
Geraci), Gene Mydlowski, Tom Nevins, Neil Olson, Leoluca 
Orlando, Phil Omstein, Allyson Pearl, Beth Pearson, Thomas 
Perry, dr. Katherine (Corleone) Pietralunga, Anthony Puzo, 
Jillian Quint, Kelle Ruden, Donald „Donnie Bags” Serio (Donnie 
Pungă), Sir Oliver Smith-Christmas, Willie „The Journeyman” 
Tonelli, guvernatorul George Van Arsdale, Harriet Wasserman, 
Don Weisberg, Anthony Ziccardi și Andy Warhol. 

În plus, următoarele organizaţii mi-au oferit sprijinul lor în 
timpul scrierii acestei cărţi, fapt pentru care le sunt foarte 
recunoscător: The Corporation of Yaddo, The Hambidge 
Center for the Arts, The Ragdale Foundation, The Central 
Intelligence Agency și The World War II Institute de la Florida 
State University, Tallahassee, Florida. Incă o dată le 
mulțumesc tuturor. 


654