Justin Scott — Iubire tradata

Justin Scott 


IUBIRE TRĂDATĂ 


PROLOG 
CORSARUL 


Martorul aflat dinaintea Comisiei Prezidenţiale pentru 
Combaterea Crimei Organizate purta o glugă peste noul său chip, 
creat de chrurgia plastică. Spectatoru care pătruniseseră în rotonda 
cu coloane a Federal Hall din Manhattan fuseseră vernhicați cu 
detectoare de metal, iar poliția tederală ridicase paravane pentru a-l 
fer. de indiscreția camerelor videa. Omul depunea mărturia prin 
intermnechul unui dispozitiv electrormuc care-i rnodihca vocea, făcând- 
0 să semene cu aceea a unui țânc vesel aflat într-o cameră 
învecinată. 

Membru cormuisiei — oameni de afaceri, profesori de drept penal, 
cangresmrerui de armbe sexe şi experți a forțelor de ordine — gedeau 
în fața martorului la rnese aranjate în giruri, acoperite cu fețe de 
masă lliachii ca levănţica. În mijlocul primei mese se afla conșilierul 
juridie care dirija tirul întrebărilor. Un judecător cărunt, bătrân 
prezida gedința. 

Christopher Tageart, de departe cel ma tânăr membru al 
carnsiei, gedea în primul rând. Ermmblerna comisiei, aflată la vedere, 
avea drert rata a frază latineazscă al cărei înteles era. ducă curn îl 


Justin Scott 


IUBIRE TRĂDATĂ 


PROLOG 
CORSARUL 


Martorul aflat dinaintea Comisiei Prezidenţiale pentru 
Combaterea Crimei Organizate purta o glugă peste noul 
său chip, creat de chirurgia plastică. Spectatorii care 
pătrunseseră în rotonda cu coloane a Federal Hall din 
Manhattan fuseseră verificaţi cu detectoare de metal, iar 
poliţia federală ridicase paravane pentru a-l feri de 
indiscreţia camerelor video. Omul depunea mărturia prin 
intermediul unui dispozitiv electronic care-i modifica vocea, 
făcând-o să semene cu aceea a unui ţânc vesel aflat într-o 
cameră învecinată. 

Membrii comisiei - oameni de afaceri, profesori de drept 
penal, congresmeni de ambe sexe şi experţi ai forţelor de 
ordine - şedeau în faţa martorului la mese aranjate în 
şiruri, acoperite cu feţe de masă liliachii ca levănţica. În 
mijlocul primei mese se afla consilierul juridic care dirija 
tirul întrebărilor. Un judecător cărunt, bătrân prezida 
şedinţa. 


Christopher Taggart, de departe cel mai tânăr membru al 
comisiei, şedea în primul rând. Emblema comisiei, aflată la 
vedere, avea drept moto o frază latinească al cărei înţeles 
era, după cum îi spuseseră avocaţii, „Smulge răul din 
rădăcini“. Pentru a-şi duce la bun sfârşit însărcinarea, se 
înarmase cu un carnet în care-şi făcea însemnări cu scrisul 
său citeţ. La un moment dat începu să bată nerăbdător în 
masă cu stiloul său de aur, apoi înhăţă microfonul, brusc 
exasperat: 

— Domnule consilier? Martorul n-a prezentat nicio 
informaţie despre mafie pe care Jimmy Breslin să n-o fi 
publicat deja în Daily News. 

Reprezentanţii presei izbucniră în râs, iar consilierul, un 
fost procuror federal cu maniere rafinate, care urcase câte 
două treptele ierarhice în cariera guvernamentală, arboră 
un zâmbet ce exprima respect şi superioritate exact în 
proporţiile cuvenite. Christopher Taggart părea să fi uitat 
din nou că el era cel care punea întrebările, în vreme ce 
martorii răspundeau sub ameninţarea acuzaţiei de sfidare, 
iar membrii comisiei ascultau politicoşi. 

— Vă asigur, domnule Taggart, că acest martor este cel 
mai în măsură să evalueze efectele acţiunilor întreprinse de 
Organizaţia Federală a  Strikeforce împotriva crimei 
organizate în rândul mafiei. 

Martorul, un bărbat îndrăzneţ aflat pe lista neagră 
înainte de a fi intrat în programul federal de protecţie a 
martorilor, se grăbi să se declare de acord cu consilierul 
şef. Taggart presupuse că nu-i displăceau aceste ieşiri 
ocazionale şi aştepta invitaţia de a continua. Pânza care-i 
acoperea faţa flutură în dreptul gurii; tonul vocii de copil 
vesel părea forţat: 

— Acum doi ani eram capo al familiei Cirillo de aici, din 
New York. 

— Dar anul trecut, când Strikeforce i-a condamnat pe toţi 
şefii din conducerea mafiei, te aflai deja după gratii, replică 
Taggart. Se pune întrebarea: cine le ia locul? Eu unul nu-i 


prea văd pe mafioţii din New York înghesuindu-se la 
birourile de plasare a forţei de muncă. 

— Nici nu vă imaginaţi câţi indivizi ar fi dispuşi să depună 
mărturie în schimbul imunităţii, promise  mafiotul. 
Strikeforce e pe urmele unor „grei“. Tipii sunt aşa de 
speriaţi că şi-au umplut nădragii - pardon de expresie, 
fiindcă nu ştiu cine furnizează informaţii din interior. Chiar 
şi familia Cirillo a băgat-o pe mânecă. Orice încearcă să 
facă, FBI sau Biroul de Narcotice îi aşteaptă cu o armată 
întreagă, pentru că au reuşit să se infiltreze în echipele de 
stradă. Suntem în plin război, şi mafia pierde. 

Taggart îl întrerupse din nou: 

— Agenţii fac o treabă grozavă. Dar mafia încă mai 
controlează traficul de heroină, cocaină, sindicatele, 
şantajul, jafurile şi jocurile de noroc. Dacă Strikeforce bagă 
la răcoare un şef, alţi cinci îi iau locul. Cine preia controlul, 
domnule martor? 

— Hei, nu poţi să-i termini într-un an-doi, nici chiar în 
zece. Dar să nu credeţi că şefilor le convine situaţia. Nu 
prea seamănă cu schimbarea primarului. Trebuie să se 
lupte unii cu alţii ca să preia conducerea. 

— Ca om de afaceri, mi-ar plăcea să constat că taxele pe 
care le plătesc pentru forţele de ordine nu servesc doar la 
agitarea spiritelor în rândul mafioţilor din Cosa Nostra. 

— Precizez că n-am auzit cuvintele Cosa Nostra decât la 
televizor. Îi spuneam „organizaţie“ pe vremea când eram 
direct implicat. 

— Iar eu propun să ne oprim aici pentru azi, îl întrerupse 
judecătorul Katzoff. Rog şerifii să elibereze încăperea. 

Doisprezece şerifi însoţiră bărbatul cu glugă neagră de la 
masa martorilor, acoperindu-l cu trupurile lor. Un suport pe 
care se afla un grafic reprezentând conducerea crimei 
organizate din New York se prăbuşi cu zgomot pe 
pardoseala de marmură. Agenţii federali duseră imediat 
mâna spre armele de sub haine şi din genţi. 


Taggart zâmbi. Era îmbrăcat ca un om bogat şi ocupat, 
care acorda aceeaşi atenţie aspectului său exterior ca o 
femeie cu mult bun-gust; clasicul costum bleumarin, 
cumpărat de la Paul Stuart, era înviorat de cămaşa elegantă 
care-i punea în valoare albastrul ochilor şi de o cravată 
italiană de mătase, asortată cu batista de la buzunarul 
hainei. Îşi purta părul blond tuns scurt, modern, în stilul pe 
care-l numea „tunsoarea agentului de bursă“. Lumina 
puternică a reflectoarelor de televiziune dezvăluia o 
cicatrice abia vizibilă care-i însemna ambele buze, şi o alta 
pe frunte. 

— Domnule Taggart, spuse preşedintele comisiei după ce 
reporterii, tehnicienii şi spectatorii ieşiră din sală, am un 
program foarte încărcat. 

— Eu am patru zgârie-nori în Manhattan pe care trebuie 
să-i supraveghez îndeaproape, domnule judecător. Ar fi 
putut chiar să se prăbuşească în timpul ăsta, că tot n-aş fi 
avut habar. N-am mai fost acolo de luni, de când a început 
distracţia asta vânătorească. Nu m-am oferit să particip din 
dorinţa de a-mi face publicitate; m-am alăturat acestei 
comisii ca să dau în vileag crima organizată şi să găsesc 
modalităţi de a-i veni de hac. Dar nu facem decât să 
repetăm lucruri deja ştiute, în beneficiul televiziunii. Îi 
cerem caraghiosului ăstuia să ne spună lucruri unanim 
cunoscute cu privire la nişte babalăci care-au fost deja 
arestaţi. 

Bătrânul judecător, care-şi câştigase renumele arestând 
manifestanți ce protestau împotriva războiului din Vietnam 
pe vremea când Taggart era încă în şcoala primară, roşi. 

— Şi cu generaţia nouă ce facem? întrebă Taggart. Ştiţi 
cât de deştepţi devin de la o zi la alta? Noaptea trecută, 
băieţii din Strikeforce a statului New York au arestat o 
gardă de corp a familiei Cirillo, care avea asupra sa mai 
multe echipamente de depistare şi bruiere a dispozitivelor 
de supraveghere decât un agent KGB. Tipii sunt dotați cu 
aceleaşi receptoare sofisticate pentru supraveghere, 


detectoare de microfoane şi aparate de analizare a 
convorbirilor telefonice ca şi guvernul. Se naşte o nouă 
generaţie, la fel de periculoasă ca şi cea veche, dar mai bine 
echipată şi tot mai greu de prins. Pe ăştia nu-i poţi dibui 
punând un microfon în chiloţii prietenei lor. 

— O să dau instrucţiuni consilierului juridic ca să 
convoace un martor specialist în probleme tehnice. 

— Aş vrea să aflu câte ceva despre scurgerea de 
informaţii în afacerea aceea siciliană. 

— Ce scurgere de informaţii?! 

Katzoff se uită la membrii echipei, care se adunaseră în 
jurul lui, la mijlocul ultimei mese. Aceştia se priveau 
perplecşi unii pe alţii. 

— De la cine a aflat presa că Strikeforce a cerut Pazei de 
Coastă să supravegheze un cargou grecesc? Întâmplător, că 
vasul transporta heroină din Sicilia, pe care traficanţii au 
transferat-o pe o altă navă în momentul publicării 
articolului. 

— Pot să vă explic, domnule judecător, spuse 
anchetatorul şef al comisiei, un newyorkez isteţ de origine 
irlandeză, trecut de treizeci de ani, care fusese detaşat 
temporar de la Biroul de Narcotice. 

Ocoli paravanul după care stătuse martorul, clătinând din 
cap şi privindu-l pe Taggart. 

— Domnule judecător, cineva de la Departamentul de 
Finanţe a vrut să se asigure că agenţiei sale nu-i vor fi 
contestate meritele în această problemă. A fost o 
încurcătură birocratică stupidă, dar se mai întâmplă. Eu 
vreau însă să ştiu cum naiba a aflat domnul Taggart? Partea 
cu drogurile n-a apărut în ziare. 

— Sunt un elev conştiincios, replică Taggart. Se întoarse 
şi-i privi pe colegii săi din comisie. Am să vă fac o 
mărturisire. Când i-am cerut prietenului meu, guvernatorul 
Costanza - sau ar trebui să spun „prietenul tatălui meu“?... 
se corectă el după o scurtă ezitare, şi în acel moment, 
persoanele care-l cunoşteau mai bine să uitară în altă parte 


- când l-am rugat pe guvernatorul Costanza: „Fă în aşa fel 
încât să intru în această comisie, convinge-l pe preşedinte 
să mă numească“, am acţionat din convingerea că mafia, 
sau organizaţia, sau cum naiba vreţi să-i spuneţi, ameninţă 
pe fiecare cetăţean al acestei ţări. Eu construiesc imobile şi 
văd în fiecare zi lucrătura mafiei. Va ajunge să bage în 
groapă construcţiile, aşa cum a nenorocit portul New York. 
Investigația aceasta care s-a soldat cu un eşec ar fi 
reprezentat cea mai puternică lovitură dată familiei Cirillo 
de la arestarea ultimului lor adjunct. Ce recomandări poate 
face comisia noastră pentru a împiedica repetarea unor 
asemenea porcării? Aţi remarcat, sper, că, spre deosebire 
de martorul nostru domesticit, nu-mi cer scuze pentru 
maniera de exprimare. 

— Ajunge, spuse judecătorul. E ora pauzei de prânz. 

Taggart băgă în servietă comunicatele de presă din acea 
dimineaţă şi-l strigă pe anchetatorul şef. 

— Hei, Barney, ce zici, mergem la masă? 

— Faci cinste? 

— Sigur. E rândul meu. Ce părere ai despre Windows on 
the World? 

— Ultima oară am fost la Blarney Stone. 

— Şi ce dacă? Bucură-te de viaţă. 

— Serios, Chris. De unde naiba ai ştiut despre scurgerea 
de informaţii? Ţi-a spus fratele tău? 

Zâmbetul din ochii lui Taggart se stinse; răspunse pe un 
ton glacial: 

— Ştii al dracului de bine că Iony nu vinde niciodată 
informaţii de serviciu. Mai ales mie. 

— N-am vrut să spun asta, se grăbi Barney să se scuze. 

Taggart îl cuprinse pe după umeri, îi zâmbi insolent şi 
făcu un gest obscen, dar prietenesc. 

— Hei, nu-s decât un om de afaceri. 

— Ştiu, ştiu. Şi auzi tot felul de lucruri. 

— De la tipi ca tine care vorbesc prea mult. Mardeiaşi, 
poliţişti - totuna: sunteţi incapabili să vă ţineţi pliscul. 


În restaurantul de la ultimul etaj al World Trade Center, 
Taggart alese o masă cu vedere spre centrul oraşului. Era o 
zi de mai înnorată, umedă, iar orizontul părea neclar şi 
depărtat. Cu toate acestea, privirea lui Taggart se aţintise 
într-acolo, iar în lumina puternică Barney observă 
manichiura impecabilă cu unghiile lustruite. 

— Ce simţi când te uiţi pe fereastră şi-ţi vezi propriile 
clădiri? 

Ochii sclipitori ai lui Taggart, nasul puternic de italian şi 
gura senzuală compuseră împreună unul din zâmbetele 
sale contagioase, amintindu-i lui Barney că abia dacă 
împlinise treizeci de ani. 

— Mi se pare la fel de distractiv să fii poliţist. 

La al doilea rând de martini, Taggart întrebă pe un ton 
neutru: 

— Şi chiar au aflat de unde s-au scurs informaţiile? 

— Nu numai atât. Au găsit drogurile. 

— Bună treabă. Cum? 

— Informaţii din interior. 

Taggart râse. 

— Cu alte cuvinte, caraghioşilor, cineva v-a vândut un 
pont. 


— Ia te uită. Cine-i ăsta? 

Jack Warner, un poliţist masiv detaşat la Strikeforce 
deschise un ochi auzind şoapta în întuneric. Apoi se auzi 
declicul aparatului de fotografiat, aşa că deschise şi celălalt 
ochi şi se ridică de pe scaunul unde moţăise când şi când pe 
parcursul nopţii lungi. O altă maşină se apropia de garajul 
abandonat pe care îl supraveghea, împreună cu trei agenţi 
federali, dintr-un fost atelier de fierărie aflat de cealaltă 
parte a străzii Forty-fifth. Cele douăsprezece kilograme de 
heroină siciliană cărora Strikeforce le pierduse urma ceva 
mai devreme reapăruseră în acel garaj - cel puţin aşa 
susţinea cel care le vânduse pontul. 


Agentul FBI care conducea operaţiunea mai făcu câteva 
fotografii, apoi se dădu la o parte cedându-i locul 
partenerului său de la Biroul de Narcotice. Telescopul era 
îndreptat spre o gaură pe care o făcuseră în metalul uşii. 
Lumina unui bec de pe stradă pătrundea printre scândurile 
ce acopereau fereastra şi împrăştia întrucâtva umbrele din 
încăpere. 

— Nu-l ştiu, spuse agentul de la Narcotice. 

Warner aşteptă să-i vină rândul; un anchetator de la Fisc 
se aplecă spre telescop şi reglă focalizarea. Clătină şi el din 
cap. 

— Nu l-am mai văzut până acum. 

— Mai mult ca sigur că Jack îl cunoaşte, spuse omul de la 
FBI. Warner, mişcă-ţi fundul încoace. Cine-i ăsta? 

Bineînţeles că Jack ştie. La treizeci şi opt de ani, după 
optsprezece ani de activitate în cadrul poliţiei din New 
York, dintre care paisprezece în Departamentul de control 
al crimei organizate, Jack Warner ştie despre mafie mai 
mult ca oricine. Îi cunoaşte pe „băieţii duri“ mai bine decât 
mamele lor. Dar, mai mult decât atât, ştie cât de fierbinte e 
pontul din seara asta pentru că el însuşi l-a strecurat, 
telefonic. 

Warner reglă telescopul ca să compenseze miopia celui 
de la Fisc. Se contură imaginea unei maşini - un Chevrolet 
Caprice negru, an de fabricaţie 1986, cu număr de 
înmatriculare newyorkez, 801-BD. Şoferul, văzut din profil, 
cu nas mare şi părul pieptănat peste cap, scruta 
împrejurimile. Uşa mare a clădirii presupus abandonate se 
ridică şi maşina se cufundă în beznă. La ora patru 
dimineaţa, strada era atât de liniştită încât se auzi 
clănţănitul metalic al uşii glisante. 

— Îl ştii? întrebă agentul FBI. 

Warner căscă. 

— E un cuţitar al familiei Cirillo care se ocupă de 
securitatea tranzacţiilor de narcotice. În ultima vreme a 
avansat. A început să se învârtă prin cluburile lor. 


„Colegii“ săi din Strikeforce, cum îi plăcea lui Warner să-i 
numească, schimbară priviri iritate. 

— Există vreun gangster în New York pe care să nu-l 
cunoşti? 

— Pentru asta există poliţia locală. 

Se mândrea că îl recunoscuse pe cuţitar din primul 
moment, fără să recurgă la vreun pont, slavă Domnului. 
Avea avantajul de a şti mai multe despre mafie decât agenţii 
FBI. El trăia practic cu „băieţii duri“, mereu cu un pas 
înaintea mafiei şi cu doi paşi înaintea poliţiei. La fel ca 
fratele său, un preot care se plângea că slujeşte doi stăpâni, 
pe Dumnezeu şi pe episcop, detectivul Warner avea şi el doi 
şefi: poliţia oraşului New York şi un altul, care plătea mai 
bine. 

— Să ştii că arăţi ca unul dintre ei, bombăni tipul de la 
Fisc. Cum plăteşti pentru afurisitele alea de haine pe care 
le porţi? 

Bună întrebare, îşi spuse Warner, şi, dacă hainele mele ţi- 
au atras atenţia, contul meu din Elveţia te-ar scoate din 
minţi. Era o noapte fierbinte şi umedă, şi Warner îşi scosese 
haina de la costum, lăsând să se vadă, pe lângă pistolul de 
la centură, o cămaşă din bumbac fin, croită pe măsurile lui, 
o pereche de butoni de aur şi un ceas nou-nouţ marca 
Baum&Mercier. Pantofii, lucraţi manual în Italia, îl 
costaseră trei sute de dolari bucata. 

— Sunt de optsprezece ani poliţist, aşa că am un salariu 
decent. Cu excepţia unei camere închiriate la un preţ 
scăzut, n-am pe ce să-mi cheltuiesc banii. Dar nu-ţi face 
griji, Internele mă iau la puricat de câte ori invit o fată să 
cinăm în oraş, aşa că dacă am să calc strâmb vreodată, ei 
vor fi primii care or să te anunţe. 

Bun răspuns, îşi zise. 

— Întotdeauna hainele astea par suspecte pe un poliţist 
care se învârte în preajma drogurilor. 

— Dar cel puţin nu arăt a poliţist, răspunse calm Warner. 
Jumătate din băieţii duri din oraş îşi închipuie că-s de 


partea lor. Lor le place să vorbească, iar eu ascult. 

— Nici eu nu par poliţist. 

Warner cuprinse cu o privire rapidă părul crescut prea 
mult deasupra urechilor, cravata demodată şi pantofii cu 
pielea crăpată. 

— Nu; ai mutra unui individ care plăteşte facturi pentru o 
nevastă şi trei copii, în suburbia oraşului. Bună acoperire. 
Ţi se potriveşte de minune. Aruncă o privire ferită prin 
crăpătura din uşa metalică, dar strada era pustie. Ce 
tâmpenie, să scoţi din sărite pe cineva care, într-o zi, ar 
putea să fie în posesia unei informaţii utile. Hei, continuă el, 
de parcă ar fi vrut să se scuze, când îţi iubeşti oraşul, vrei 
să-l stăpâneşti, să-l deții! Să-l ţii în palmă. Oamenii încearcă 
asta pe căi diferite. Politicienii candidează pentru postul de 
primar. Actriţele vor să-şi vadă numele pe Broadway. Marii 
antreprenori din construcţii, ca Trump şi Taggart, modifică 
înfăţişarea cerului. Dar pentru un poliţist, singura cale de a 
stăpâni oraşul e să-l cunoască. Având atât de multe 
informaţii despre oameni am ajuns să simt că New York-ul 
îmi aparţine. 

Telefonul sună. Cei doi tresăriră. Agentul FBI ridică 
receptorul, apoi îl acoperi şi-l privi pe Warner: 

— Vrei să vii puţin, Jack? 

Un procuror adjunct federal, unul din membrii 
Strikeforce, completa mandatele pentru  descindere. 
Warner îi dictă puştiului datele generale, numele de stradă 
şi adresele de acasă ale traficanţilor de heroină pe care îi 
văzuseră intrând în garaj. 

— Porţi un computer cu tine? întrebă avocatul. 

— Mda. L-am căpătat de la FBI. Încape în tocul de la 
pantof. 

Potrivit uneia din axiomele comerţului cu narcotice, 
schimbul şi traficanţii întârzie întotdeauna. Dar sosirea unei 
gărzi implicate în securitatea tranzacţiilor îi sugera lui 
Warner apropierea deznodământului, aşa că se oferi să-l 
înlocuiască pe omul care supraveghea telescopul. Ştia, 


fireşte, în linii mari, ce se petrece, dar ar fi fost imposibil să 
cunoască toate detaliile, pentru că în ultima vreme se 
petreceau lucruri ciudate în lumea crimei organizate, şi o 
mulţime de oameni din ambele tabere păreau să-şi ia 
tălpăşiţa. 

Telefonul sună din nou. Era şeful agentului FBI, care-şi 
pistona omul să formuleze o previziune. Warner îi făcu 
semn agentului să acopere receptorul. 

— Îl îngrijorează perspectiva de a ţine aici o grămadă de 
agenţi în week-end, nu-i aşa? 

— Pentru un pont nesigur. 

— Mda; păi, cred că şi mafia o să vrea să-şi ia liber la 
sfârşit de săptămână. Spune-i că treaba se poate urni în 
orice clipă. 

— Eşti sigur? 

— Am arestat aşa de mulţi furnizori încât chiţăie după 
marfa. N-au să aştepte prea mult. 

Agentul îi promise superiorului său o arestare iminentă şi 
puse cu grijă receptorul în furcă. 

— lisuse, sper să ai dreptate. 

— Ia te uită! Începe dansul. 

O dubă urcă pe trotuar; claxonă şi uşa mare se deschise. 
Warner se dădu la o parte pentru ca agenţii FBI să poată 
privi prin telescop. 

— Ăsta-i laboratorul despre care v-am vorbit. 

Strikeforce parcase o camionetă pentru transportul 
recuzitei pe aleea dinspre Forty-fourth Street aparţinând 
garajului, unde nu făcea notă discordantă, deşi fusese 
parcată neglijent, aflându-se chiar peste drum de New 
Dramatists Guild şi The Actors Studio. 

Pe Forty-fifth, agenţii blocară una din uşile garajului cu o 
camionetă purtând însemnele unei companii de lucrări 
publice, iar pe cea de-a doua cu baricade în spatele cărora 
începură să spargă asfaltul străzii. În dube şedeau ghemuiţi 
patruzeci de agenţi echipați cu veste antiglonţ şi ustensile 
pentru pătrunderea forţată în clădire: unelte pentru tăiat şi 


răngi. După ce poliţia acoperi în întregime laturile dinspre 
Ninth şi Tenth Avenue ale ambelor clădiri, agentul FBI din 
atelierul de fierărie începu să dea ordine; Jack Warner 
privea peste umărul lui. 

Ambele dube raportară că se află pe poziţie, la fel şi 
echipele de poliţie. 

— Bine, hai să... începu agentul FBI. 

Dar Jack Warner înşfacă receptorul. Un Buick albastru se 
îndrepta spre garaj. 

— Staţi aşa! Îl vrem pe tipul ăsta. 

— Cine-i? 

— E maşina lui Nino Vetere, dar nu poate fi el înăuntru. 
Una din gorilele lui, asta în cazul când cineva trebuie s-o 
încaseze. 

Buick-ul claxona în faţa baricadelor. Şoferul strigă să nu 
blocheze intrarea, iar agenţii echipați cu cizme de lucru şi 
căşti galbene de protecţie pe care scria Con Ed mutară, 
îndatoritori, baricadele. 

— Lăsaţi-l câteva minute, atât cât să verifice marfa, îi 
preveni Warner. Poate-i prindem pe ticăloşi asupra faptului. 

Apoi, spre stupoarea lui Warner, o agentă de la Narcotice 
cu constituţie atletică a fost coborâtă de pe acoperiş, cinci 
etaje mai jos. În momentul în care ajunse la elevatorul 
pentru maşini prinse între coapsele sale puternice capul 
gangsterului care păzea intrarea, îi puse pistolul la ureche 
şi-i ceru să apese butonul care ridica uşa. Douăzeci de 
agenţi intrară în clădire în vreme ce distribuitorii de 
droguri erau ocupați cu testele chimice, în duba lor. 

Părea o operaţiune lină. 

Pe neaşteptate, Buick-ul albastru apăru în viteză, din 
beznă, împrăştie agenţii din uşă şi o lovi pe agenta cea 
tânără, care se rostogoli peste capotă. Maşina derapă în 
scrâşnet de cauciucuri la intrarea pe Forty-fifth Street şi 
porni în goană spre Tenth Avenue. Warner, care de obicei 
nu participa direct la operaţiuni ca să nu se deconspire, 
porni în urmărire. Cine se afla în maşina aceea era ori prea 


prost, ori prea disperat, şi voia să afle cum stăteau 
lucrurile. 

Buick-ul urcă pe trotuar când ajunse la autobuzul 
Departamentului corecţional, care bloca intersecţia. Un 
poliţist de la circulaţie cu prezenţă de spirit blocă spaţiul 
rămas cu maşina sa de patrulare, iar Buick-ul se izbi de ea, 
apoi de un zid şi pe urmă se opri. 

În clipa următoare, poliţişti cu bastoane de cauciuc 
înconjurară maşina avariată din care scoaseră o siluetă 
însângerată cu cătuşe la mâini. Warner constată uluit că era 
însuşi Nino Vetere. În calitatea sa de şef aflat în subordinea 
familiei Cirillo, poate chiar în postul cel mai important, 
Vetere îi dădea raportul directorului adjunct Nicholas, fiul 
cel mai mare şi moştenitorul lui Don Richard, capul 
clanului. 

Uluiţi, agenţii se holbau la el cu gura căscată. Nu prea 
găseai mafioţi importanţi pe străzi. Aşa se explica şi 
tentativa lui disperată de a fugi. Vetere se afla deja în faţa 
unui proces federal cu acuzaţii de implicare în activităţi 
ilegale. Acum, arestat în toiul unei tranzacţii cu heroină, 
risca să-şi petreacă tot restul vieţii în puşcărie, iar 
procurorii aveau să-l strângă cu uşa ca să-i smulgă 
declaraţii compromiţătoare. 

Warner ştia că depoziţia lui Vetere va fi o adevărată mană 
cerească, întrucât cunoştea situaţia  eşalonului de 
conducere al familiei Cirillo. Dacă reuşeau să-l condamne 
pe Nicholas pe baza depoziţiei lui Vetere, bătrânului Don 
Richard, care avea de gând să se pensioneze, nu-i mai 
rămânea decât să lase controlul clanului pe mâinile lui 
Mikey Nebunul, fiul său cel mic, care-şi căpătase porecla pe 
bună dreptate. 

Warner se adresă unui agent FBI pe care-l cunoştea bine: 

— Dacă n-o să asiguraţi protecţia familiei lui, n-o să 
coopereze. 

— 'Ţi-am luat-o demult înainte, Jack. Şerifii se îndreaptă 
într-acolo. 


— Grozav. Şi amanta? 

— Ce?! 

— Amanta. Nu ajunge să-i protejezi nevasta şi copiii. N-o 
să depună mărturie dacă viaţa amantei lui va fi pusă în 
pericol. 

— Nu ştiam că are amantă. 

Warner scrise pe o bucată de hârtie numele şi adresa 
femeii. 

Dar era consternat: ce naiba căuta Vetere la o tranzacţie 
cu heroină? Mafioţii cu poziţia lui păstrau de obicei 
distanţa. În mâna lor ajungeau bani care fuseseră deja de 
două ori spălaţi - şi nici pe aceia nu-i atingeau efectiv. 

Cineva i-a întins o cursă; şi Warner avea senzaţia că ştie 
despre cine e vorba. 


Umbrele albăstrui ale înserării învăluiau oraşul. La baza 
uriaşului Taggart Spire, un bec ardea deja în ghereta de la 
intrare, ca şi în clădirile din preajmă, dar imensul zgărie- 
nori parţial construit era atât de înalt încât partea 
superioară încă mai reflecta lumina roşie-aurie a soarelui. 

În absenţa muncitorilor, la sfârşitul zilei de muncă, în 
şantier domnea liniştea. Împrejmuirea înaltă din placaj 
înăbuşea zgomotele traficului şi clinchetul plăcut al 
tocurilor înalte pe trotuar. Locul ar fi fost complet pustiu 
dacă n-ar fi existat paznicul de noapte şi câinele său lup, 
care închise ochii liniştit după ce-l recunoscu pe Jack 
Warner ce se năpustise, transpirat, pe uşă. 

— Ce zici de vremea asta? 

— La radio au anunţat că la noapte se mai răcoreşte. 

— Zău? Ar fi şi cazul; e Ziua Eroilor, abia suntem în luna 
mai. Dă-mi o cască de protecţie. 

Warner ştia că paznicul e un şofer de betonieră 
pensionat. Bătrânul îl credea probabil vreun 
superintendent de la Taggart Constructions sau şef de 
sindicat, sau poate chiar unul din pistolarii mafioţi care 
treceau când şi când pe-acolo ca să-şi încaseze mita. 


Liftul se ridică zgomotos prin cochilia imensă a holului 
principal, zece etaje de spaţiu pustiu - un „du-te naibii“ 
apăsat spus de Taggart la adresa preţului pe metrul pătrat 
de construcţie în centrul Manhattanului şi a principalilor săi 
competitori, clădirile mai mici, Trump şi Olympia, de pe 
Fifth Avenue, clădirile IBM şi AT&T de pe Madison şi 
complexul Citicorp spre est. Zidurile interioare ale Turnului 
prindeau contur la primele etaje destinate birourilor. Mai 
sus, etajele nu aveau decât învelişul exterior de sticlă. Între 
etajul cincizeci şi etajul şaptezeci nu fuseseră încă aplicate 
panourile de sticlă, în vreme ce ultimele etaje, destinate a 
adăposti apartamente, nu erau decât o dantelărie de oţel 
deschisă din toate părţile, prin care vântul bătea în voie; de 
acolo se profilau pe cer trei macarale ca nişte V-uri imense. 

Pe traversa cea mai de sus aştepta o siluetă, la trei sute 
de metri deasupra Manhattanului. Bârna de oţel îngustă, 
prinsă la un capăt de coloanele care o susțineau, se avânta 
nouă metri în gol. El se legăna la capăt, chiar pe margine, 
aplecându-se în vânt. 

Christopher Taggart îşi întoarse faţa dinspre apusul 
soarelui, cu chipul luminat doar pe jumătate. 

— Vino lângă mine. 

Warner se cutremură. Se uită în jos şi-n aceeaşi clipă 
regretă că o făcuse. Acea parte a clădirii se afla exact 
deasupra trotuarului, şi din cauza înălţimii nu se puteau 
distinge siluetele oamenilor în lumina amurgului. Taxiurile 
semănau cu nişte licurici care vânează raze de lumină. 

— Ce-ar fi să ne întâlnim la jumătate, domnule Taggart? 

— Fricos ca un pui de găină? 

— Dac-aş fi pui de găină, măcar aş avea aripi. 

Taggart râse amuzat şi porni spre el. Pasul lui uşor, 
sprinten, umerii largi şi mijlocul îngust îi dădeau alura unui 
boxer. Warner se îndreptă spre un stâlp, şi când ajunse să 
se prindă, recunoscător, cu degetele de bârna verticală, 
descoperi că laggart se sprijină nepăsător de partea 
cealaltă. 


— Nu te mişca! 

Taggart trecu de cealaltă parte a stâlpului şi pipăi cu 
gesturi de expert pieptul, spatele şi picioarele lui Warner, 
apoi în jurul mijlocului, să se asigure că nu are un 
minicasetofon ascuns sub centură. Warner, care folosea 
aceleaşi mijloace de precauţie cu contactele sale, se supuse 
fără să protesteze. 

— Cum dracu' rezişti aici, sus? 

— Odată, când fratele meu şi cu mine am început să ne 
dăm mari şi tari, tata ne-a angajat ca muncitori, la punerea 
armăturilor. Făceam pe noi de frică, dar mai abitir ne 
înspăimânta bătaia pe care am fi încasat-o dacă n-am fi avut 
bărbăţia să ducem treaba asta la bun sfârşit. 

— Şi taică-meu mă bătea de vedeam stele verzi, spuse 
Warner. Cred că abia pe la şaptesprezece ani am îndrăznit 
să-i dau şi eu una ticălosului... Aş fi preferat, totuşi, să ne 
întâlnim în altă parte. 

— În altă parte? Ce zici de una din mesele alea de la 
braserie la care Strikeforce pune microfoane? 

— Ştii la ce mă refer. 

Taggart se întoarse şi-l privi pe Warner în ochi. 

— Eu ştiu că ăsta e cel mai sigur loc din New York, 
detectiv Warner. Vorbeşte! 

— Am stat toată ziua cu procurorii descosându-l pe Nino 
Vetere. Nino spunea că a vrut să dea marea lovitură ca să le 
asigure copiilor viitorul înainte să fie condamnat pe baza 
acuzațiilor RICO. 

Se referea la Raketeer Influenced Corrupt Organization 
Act, o lege care reglementa tot ce ţinea de crima organizată 
şi activităţile ilegale desfăşurate de membrii acesteia; o 
acuzaţie RICO însemna cel puţin douăzeci de ani la 
închisoare, iar avocaţii care lucrau pentru Strikeforce 
recitau legea în fiecare dimineaţă în timp ce se bărbiereau. 

— Pe Nino îl păştea condamnarea pe viaţă sau ceva 
foarte asemănător, aşa că s-a pus pe cântat şi şi-a turnat 
echipele. „Nu merge, găinarule, nu e de-ajuns. Dă-ne mai 


mult. Dă-ni-l pe tipul care conduce clanul Cirillo. Dă-ni-l pe 
Nicholas Cirillo.“ În cele din urmă, a spus „În regulă, 
scoate-ţi-mă din rahatul ăsta şi-o să vă spun cum conduce 
bătrânul Don Cirillo familia şi acum, prin intermediul lui 
Nicholas.“ 

Warner se uită la Taggart ca să vadă cum reacţionează; 
Taggart privea prin el. 

— Ştiu aproape toate astea de la radio. Restul pot să 
ghicesc. 

la ghiceşte şi asta, îşi spuse Warner, urmărindu-i în 
continuare reacţiile. 

— Nimeni nu ştie de unde-au venit drogurile. Marfa 
siciliană originală a fost trimisă în sud atunci când tipii de la 
FBI s-au trezit vorbind. Pe străzi se spune că s-ar fi vândut 
în Florida. Ceea ce ar însemna că cineva a adus altă marfa 
şi a dat-o familiei Cirillo, pretinzând că e marfa pentru care 
au plătit ei. Cine naiba renunţă la heroină în valoare de 
cinci milioane de dolari? 

— Cui îi pasă? se răsti Taggart nerăbdător. Vetere şi 
Nicky Cirillo sunt deja un banc răsuflat. Ce-ai aflat despre 
familia Rizzolo? 

— Membrii familiei Rizzolo sunt la fel de ciudaţi ca de 
obicei. 

Taggart manifesta un interes deosebit pentru familia 
Rizzolo, pe care Warner nu reuşise încă să-l înţeleagă. 
Aceasta era o familie mică din Brooklyn, oarecum izolată, 
cea mai mică dintre grupările crimei organizate din New 
York - poate o sută de membri „plini“ şi patru sute de 
„soldaţi“ - şi, de asemenea, cea mai unită, şi foarte 
independentă. Se desprinseseră de clanul Cirillo, iar când 
aceştia i-au atacat, a izbucnit aşa-numitul Război Rizzolo, 
care a ajuns atât de sângeros încât familia Cirillo a renunţat 
până la urmă şi i-a lăsat în pace. Reacţiile lor faţă de 
Strikeforce fuseseră la fel de imprevizibile. 

— Strikeforce a făcut descinderi la agenţiile lor de 
pariuri, dar n-a găsit pe nimeni. Pur şi simplu trăseseră 


obloanele - vitrine goale, nici măcar un petic de hârtie. Au 
scos până şi prizele telefonice. La fel s-a întâmplat şi cu 
jocurile de noroc. Aşa că Strikeforce s-a ocupat de 
operaţiunea aia importantă cu cocaină despre care ţi-am 
spus că Eddie Rizzolo le-o suflase columbienilor. Nada. Ca şi 
cum executanţii lor de pe stradă n-ar fi decât şoferi de 
autobuz şi chelneri, punct. Sigur, nu pot să-şi lichideze 
afacerile. 

Privind soarele care apunea, Taggart întrebă: 

— Ai aflat cine conduce clanul Rizzolo? 

Warner ridică din umeri, jenat de idee şi-n acelaşi timp 
impresionat de consistenţa dovezilor. 

— Cred că ai presupus corect. S-ar putea ca sora să fie 
adevăratul şef. Eddie „Polițistul“ şi Frank nu sunt decât 
nişte tăntălăi de duzină. Aşa cum spuneai, de când 
Strikeforce l-a băgat la răcoare pe bătrânul Don Eddie, 
cineva conduce clanul Rizzolo cât se poate de bine. 

— Pare a fi o femeie interesantă. 

— Să-ţi spun ceva, domnule Taggart. 

Jack începea să se obişnuiască cu înălţimea, aşa cum se 
întâmpla de fiecare dată. Atâta timp cât putea să se ţină de 
un obiect solid. Taggart întoarse capul, sesizând inflexiunea 
nouă din vocea lui Warner. 

— Ce? 

Warner trase adânc aer în piept. 

— Lucrurile merg bine în ceea ce mă priveşte. 

— Şi-atunci care-i problema? 

— Lucrurile stau cam aşa, domnule 'Taggart: cred că am 
fost alături de dumneata de la început, nu? 

— De la bun început. 

— Şi cred că eşti de acord că am făcut tot ce mi s-a cerut, 
şi încă ceva pe deasupra. 'Iot ce ştii despre mafie, ai aflat de 
la mine. Am jucat rolul de expert. Am fost omul din teren, 
contactul dumitale. Am... 

— Vrei o medalie, Jack? 

Warner inspiră adânc. 


— Ştiu ce pui la cale. 

Taggart aşteptă. 

— Descinderea de azi-dimineaţă a fost o înscenare, spuse 
Warner. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Ce-ar fi să lăsăm mascarada la o parte? Ştiu ce se 
petrece. Foloseşti informaţiile mele ca să-i dai pe capi pe 
mâna poliţiei. 

— Informaţiile tale? Eşti poliţist. Dacă ai surse aşa de 
bune, de ce nu-i arestezi chiar tu? 

— Primeşti informaţii şi de la alţi oameni. Comisia pentru 
combaterea crimei organizate, alţi poliţişti cu care eşti 
prieten, agenţi federali, tipi din mafie cu care întreţii relaţii 
strânse - mda, ştiu despre asta - şi tipi din construcţii cu 
care faci afaceri. Poate chiar şi de la fratele dumitale. 

— Nu fratele meu! spuse Taggart tăios. Tony e sută la 
sută cinstit. A fost şi va fi întotdeauna cinstit. 

— Dar de la ceilalţi, da. 

— Ce vrei? 

Warner era uimit; întrebarea lui Taggart echivala cu o 
mărturisire. 

— Vreau să intru în joc. 

— În joc? 

— Partener. Să primesc o parte din beneficii. 

Răspunsul lui Taggart veni cu o blândeţe înşelătoare, dar 
Warner nu se lăsă păcălit. Tot corpul constructorului părea 
rigid din cauza încordării; aproape că-i simţea contractarea 
musculară prin stâlp. 

— Şi dacă ţi-aş spune că n-o fac pentru bani? 

Warner ridică din umeri. 

— Eşti aşa de bogat ca să nu mai vrei bani? În cazul 
acesta nu te-ar deranja să împărţi profiturile. 

— Şi dacă nu există profituri? 

— Pe cine vrei să păcăleşti? Crima organizată aduce bani, 
omule. Mulţi bani. Cred că jumătate ar fi corect. Hm, ce 
zici? 


Taggart privi spre râul Hudson vreme de un minut. 
Soarele intră într-o pătură de nori, iar cerul se aprinse 
dincolo de dealurile din New Jersey. Warner privea în jur 
neliniştit. Aerul se limpezea pe măsură ce căldura umedă se 
potolea. Spre răsărit, stelele apăreau peste Long Island. 
Spre sud-est, luminile unui cargou izolat se reflectau pe 
întinderea întunecată a Oceanului Atlantic. Vântul se 
înteţea, uscat şi răcoros. Simţi brusc răceala cămăşii 
umezite de transpiraţie. 

— Jack, mai ai agrafa aceea pentru bancnote pe care ţi- 
am dat-o? 

— Ce? Agrafa pentru bancnote? Mda. 

— S-o văd. 

Warner scoase din buzunarul pantalonilor o agrafă din 
aur de la Tiffany. Iniţialele sale, incrustate cu diamante, 
demonstrau cât de bine câştigase de-a lungul anilor 
vânzându-i informaţii lui Christopher 'Taggart. Taggart 
scoase la rândul său din buzunar agrafa sa pentru bancnote 
şi transferă în cea a lui Warner cinci bancnote de o sută. 

— Bani de taxi, spuse cu un zâmbet încifrat. Să-ţi văd 
portofelul. 

Warner îi întinse şi portofelul din piele de porc şi profită 
de ocazie ca să-l deschidă o clipă şi să dea la iveală insigna - 
un avertisment direct să nu încerce să-l subestimeze. După 
optsprezece ani de activitate în poliţie, încă mai simţea 
aceeaşi emoție: o insignă a poliţiei din New York constituia 
o întrebare convingătoare - chiar vrei să te pui rău cu unul 
care are douăzeci de mii de parteneri? 

Taggart băgă în buzunar portofelul, cu tot cu insignă. 

— De ce...? 

— Ca să nu le scapi. 

Un braţ lung răsări ca din cer când Taggart înconjură 
stâlpul, iar mâna lui căzu ca un ciocan. Lovitura îl prinse pe 
Warner în plină faţă, iar cele nouăzeci de kilograme ale 
posesorului acelui pumn îl făcu să zboare prin aer. 


Warner simţi cum stâlpul de care se ţinea îi scapă din 
strânsoare. Apoi n-a mai fost decât căderea. Cerul nopţii se 
transformă într-un vârtej de lumini ale străzilor, vârfuri de 
clădiri, ferestre luminate. Strada părea o panglică 
întunecată, iar între ea şi trupul său aflat în cădere nu 
exista nimic. Urlă. 

Se opri brusc, atârnat cu capul în jos, şi îşi simţi piciorul 
prins ca într-o menghină. Warner privi în sus şi văzu mâna 
imensă a lui Taggart încleştată pe propria-i gleznă. Ochii 
albaştri ai acestuia deveniseră aproape negri din cauza 
furiei. 

— Niciodată să nu mai îndrăzneşti să-mi ceri bani în felul 
ăsta! 

— Te rog. 

— Ai înţeles? 

— 'Te rog, domnule Taggart. 

— Spune „da“. 

— Da. Da, da, da. 

— Să ştii că într-adevăr faci o treabă bună, Jack. Dar nu 
suficient de bună ca să mă şantajezi. 

Îl trase în sus spre grindă. Warner se întinse şi-n cele din 
urmă atinse cu vârful degetelor oţelul încălzit de soare. Dar 
Taggart îl smuci, fără să-l lase să se prindă cu mâna. 

— Jack, poate ar trebui să-ţi dau drumul. 

— Nu! 

— Uite-aşa. 

Deşi nu-i venea să creadă, Warner simţi cum Taggart îi dă 
drumul. Căzu, urlând. Căderea păru că durează o veşnicie. 
Dar Taggart îl prinse din nou şi începu să-l legene, un 
pendul uman. Warner simţea că-i plesneşte capul din cauza 
afluxului de sânge; inima îi bubuia de groază. Ştia că, într- 
un fel sau altul, laggart a aflat de dosarele lui. Dacă nu 
recunoştea că le are, Taggart îl va lăsa să cadă. 

— Am nişte hârtii, ţipă el. 

— Şantaj? 


— Nu, nu. Nu le-aş folosi în niciun caz. Nu-s decât 
informaţiile mele. 

— Unde? 

— În camera mea. 

— Unde anume în camera ta? 

— În zid, în spatele frigiderului. N-aveam de gând să le 
folosesc. Pe cuvânt. 

Văzută de jos în sus, în lumina roşiatică a asfinţitului, faţa 
lui Taggart cu trăsături parcă dăltuite în piatră păru să se 
înmoaie, exprimând compasiune. Legănatul încetini, iar 
arcul cumplit descris de trupul lui Warner se micşoră. 

— Ştiu, Jack, ştiu. Voiai doar mai mulţi bani. Nu-ţi face 
griji, voi cumpăra o mulţime de informaţii. Îmi dai hârtiile? 

— Dumnezeule, sigur că da. 

Simţi că este ridicat prin aer şi apoi ateriză, moale ca o 
cârpă, pe grinda de oţel. Îşi încolăci amândouă braţele în 
jurul grinzii şi gemu de uşurare. Taggart îngenunche lângă 
el, clătinând din cap. 

— Nătărăule, spuse el cu oarecare bunăvoință, te-ai 
scăpat în pantaloni. 

Când se convinse că se poate ţine pe picioare, Taggart îl 
ajută să coboare de pe grindă şi-l conduse grijuliu spre lift. 
Warner nu se putea opri din tremurat. Îşi simţea creierul 
clocotind din cauza afluxului de sânge şi a fricii. 

— Am crezut că-s mort, şopti el. 

Taggart râse. 

— Jack, cum aş fi putut să arunc un poliţist newyorkez de 
pe acoperişul propriei clădiri? 

Îl bătu pe Warner pe umăr şi-i restitui portofelul, insigna 
şi agrafa pentru bancnote. 

— Du-te acasă şi adu-mi însemnările alea. Şi, Jack... să 
ştii că nu acord o a doua şansă. 

Warner consideră afirmaţia drept un avertisment corect 
care-l făcu să renunţe să mai dea glas întrebării ce-l chinuia 
în continuare: Dacă Christopher Taggart nu era interesat să 
câştige bani, ce mama dracului avea cu mafia? 


CARTEA I 
SFINŢI UCIȘI (1976-1984) 


1 


Trecutul... Christopher 'Taglione va asocia totdeauna ziua 
aceea cu aerul proaspăt, începutul de arşiţă şi promisiunile 
pe care părea să le aducă cu sine. Avea impresia că nimic n- 
o să-i meargă prost vreodată când sări agil din groapa 
enormă pe care o excavau între două clădiri din centrul 
Manhattanului, ajunse pe trotuar şi o luă la fugă, făcând 
semne următoarei betoniere. Pe pieptul său gol sclipeau 
broboane de transpiraţie care se prelingeau apoi printre 
stropii de ciment care-l pătau, făcându-l să semene cu un 
leopard cenuşiu. Purta părul lung pe atunci şi de sub casca 
de protecţie ieşeau şuviţe aurii. O femeie frumoasă zâmbi 
văzându-i exuberanţa, iar el îi răspunse tot cu un zâmbet - 
era o adevărată stea în ascensiune, avea douăzeci şi unu de 
ani şi perspectiva de a deveni partener al firmei Taglione 
Concrete and Construction. 

Camioanele tatălui său umpleau Fifty-sixth Street - 
betoniere imense care dominau cu statura lor taxiurile ce 
se târâiau pe stradă şi bubuiau în urechile pietonilor 
trecând în grabă printre roţile lor impunătoare, de o parte, 
şi împrejmuirea din placaj care mărginea locul construcţiei, 
de cealaltă parte. Era vara bicentenarului Statelor Unite şi, 
ca un adevărat patriot, Mike Taglione îşi vopsise vehiculele 
în cinstea aniversării. Dungi roşii şi albe îmbrăcau 
caroseriile, iar stelele albe smălţuiau betonierele albastre, 
un adevărat văzduh rotitor când uriaşele cuve începeau să 
descrie semirotaţii ca să facă betonul să curgă. 

Tony laglione, fratele brun şi suplu al lui Chris, care avea 
cu doi ani mai mult şi douăzeci şi cinci de kilograme mai 


puţin, apăru în goană pe rampă, pe urmele lui Chris. Tony 
avea părul negru-tăciune, lung ca al lui Chris şi ca al 
celorlalţi bărbaţi tineri de pe şantier, şi purta pe frunte o 
banderolă improvizată dintr-un tricou, ca să împiedice 
şuviţele rebele să-i vină în ochi; dimineaţă, banderola fusese 
albă, dar acum era la fel de cenuşie ca şi jeanşii, cizmele 
solide de lucru, mănuşile uzate şi pieptul slăbuţ. Munceau 
umăr la umăr şi, ca de obicei, se luau la întrecere. 

— Ăsta-i camionul meu. 

— Îl iei pe următorul. 

Femeia care admirase mai înainte exuberanţa tinerească 
a lui Chris se opri şi-l privi îndelung pe Tony cel cu ochi 
negri, cu un interes vădit. Tony îşi încetini goana ca să-i 
răspundă cu un zâmbet îndelung exersat, iar Chris ieşi în 
stradă, agitând pumnul şi reafirmându-şi pretenţia la 
betoniera din fruntea şirului. Şoferul tocmai se apleca pe 
geam ca să urmărească cu o privire admirativă o altă 
tânără doamnă înveşmântată într-o rochie vaporoasă de 
vară. 

— Frankie! Mişcă maşina aia încoace! 

Gigantul coti cu băgare de seamă, urcă pe trotuar, 
frângând câteva din scândurile care formau împrejmuirea 
terenului la curbă şi porni gemând în jos, pe rampa 
înclinată de pământ, cu frânele scrâşnind din pricina 
greutăţii. Chris îl mână în groapă, strigând îndemnuri 
şoferului şi lovind nerăbdător bara de protecţie masivă. 

Pe poarta rampei erau lipite afişe cu clădirea verde ca 
smaraldul, care urma să adăpostească birouri, prinzând 
viaţă: Iaglione lower, Treizeci de etaje; Proprietar şi 
constructor - Michael Taglione. În josul rampei, oameni şi 
maşini adânceau groapa şi ridicau cofraje de lemn pentru 
fundaţia din beton. Un ferăstrău electric ţiuia zgomotos, 
sunetul fiind mai potrivit într-o pădure, mai puţin între 
zidurile oraşului, care trimiteau înapoi ecouri ascuţite. 

— Du-te, du-te! Aşa, e bine. Hai, dă-i drumul! 


Tatăl lui experimenta o nouă modalitate de construcţie, 
mai rapidă, în care etapele construcţiei erau suprapuse 
pentru a economisi timp. Astfel, Chris şi Tony turnau 
fundaţiile de beton în mijlocul gropii, în vreme ce pe 
margini continuau excavaţiile. Alături de rampă, un picamer 
ciocănea cu limba sa lungă de oţel o lespede de granit, 
spărgând piatra în bucăţi cu un bang-bang rapid. Cupele 
excavatoarelor culegeau bucăţile de granit, resturi de 
ziduri vechi de pivniţă şi ţevi ruginite din fosta clădire care 
ocupase acel loc, şi le încărcau în camioane ce părăseau 
groapa clătinându-se sub povara încărcăturii. La distanţă 
de jumătate de cvartal se auzi sirena de avertizare a 
echipei de demolări; pământul se zgudui în urma exploziei 
şi structurile de oţel tresăriră ca nişte câini speriaţi. 

Chris îndrumă mastodontul spre locul unde era nevoie de 
el şi sări să potrivească jgheabul, în vreme ce şoferul se 
dădu jos din cabină şi porni betoniera, care prinse să se 
învârtească. Maşina imensă mugi; betonul şuieră, învârtit 
înăuntrul cuvei, iar stelele pictate pe rezervor deveniră o 
ceaţă rotitoare. Chris îndreptă jgheabul spre pântecele 
întunecat al gropii săpate pentru un pilon al fundaţiei. 
Cofrajele care mărgineau groapa aveau să rămână acolo 
până când betonul, acum ud, se va întări, formând astfel 
baza pe care urmau să fie ridicaţi pilonii din oţel ai clădirii. 

La zece metri mai încolo, Tony îmboldea furios o altă 
betonieră spre următorul pilon. 

— Înapoi, Rocco. Dă cu spatele. Înapoi, înapoi. Hai odată! 

Chris zâmbi larg, amuzat de expresia întipărită pe chipul 
fratelui său, în timp ce Tony se uita cum Rocco, un ins cu 
gâtul ca de taur şi ţeasta rasă, cobora cu băgare de seamă 
din cabină, urmele vizibile ale unei mahmureli zdravene 
dându-i un aer ameninţător. Rocco miji ochii ca să se apere 
de soarele puternic, îşi masă tâmplele, râgâi şi se îndreptă 
spre spatele vehiculului, unde se aflau comenzile pentru 
amestecarea betonului şi maneta care înclina cuva, 
permiţând curgerea betonului. Tony aşteptă, exasperat, iar 


când Rocco se opri din nou ca să-şi reaprindă ţigara ieftină, 
trecu pe lângă el şi reglă singur supapa de admisie. 

— Vezi să nu te doboare atâta muncă, Rocco. 

— Ai grijă cum vorbeşti, puştiule. 

— Mişcă-ţi fundul leneş de-aici dacă nu vrei să mă auzi. 
Avem nişte termene de respectat. 

— Frankie, continuă tu, zise Chris repede şi o rupse la 
fugă. 

Rocco se înroşi până la scalpul acoperit de un început 
ţepos de păr; se îndreptă spre Tony, care se întorsese cu 
spatele ca să se ocupe de maşină. Chiar în clipa când ajunse 
la el, simţi o mână căzându-i pe umăr şi trăgându-l cu 
fermitate. Christopher Taglione îl îndepărtă de betonieră, 
întrebându-l prietenos: 

— Ia spune, Rocco, te însori ori ba? 

Rocco se uită la tânărul solid, dar suplu, care-l cuprinsese 
pe după umeri cu un braţ cât un cablu de macara. Chris, 
care ajunsese la înălţimea unui adult încă de la paisprezece 
ani, părea să mai fi crescut câţiva centimetri buni în ultimul 
an petrecut la colegiu. 

— Să ştii că, într-o bună zi, Iony o să se trezească cu 
dinţii în batistă. 

— Nu, replică Chris, păstrând strânsoarea fermă pe 
umărul lui Rocco, îndepărtându-l în continuare de fratele lui 
şi cu zâmbetul neclintit pe chip. Mă are pe mine ca să-i port 
de grijă. Pentru asta există fraţii. Nu eşti de aceeaşi părere? 

— Mda, da' poate că o să se ia la râcă cu cine nu trebuie 
când tu n-ai să fii în preajmă, şi-o s-o încaseze. 

Nimic nu se schimbă în atitudinea lui Chris, observă 
Rocco. Strânsoarea mâinii lui era hotărâtă, zâmbetul 
prietenos. Se părea că ochii lui căpătaseră o nuanţă 
cenuşie, dar ar fi putut să fie efectul luminii puternice a 
soarelui. Chris îl privi cu hotărâre: 

— Dacă se va întâmpla vreodată să dai peste acel „cine 
nu trebuie“, Rocco, spune-i din partea mea că o să aibă 
nişte belele pe care n-o să le uite niciodată. 


Rocco fu surprins să constate că-i dă crezare lui Chris. Îşi 
dorea să fi putut evita acea situaţie. Se părea că a făcut 
ceva mai mult decât să-l amenințe pe fratele lui Chris: 
pătrunsese pe un teritoriu extrem de periculos. 

— Hai s-o lăsăm baltă. Mă doare îngrozitor capul. 

Ochii lui Chris, redeveniţi albaştri, străluciră în lumina 
soarelui. 

— Un motiv în plus ca să te însori: termini cu 
mahmurelile. Îţi scot eu camionul imediat. Fă o pauză. 

Rocco se aşeză pe un cofraj, mormăind că, dacă tatăl lui 
ar fi fost proprietarul firmei de construcţii, el personal ar fi 
stat la plajă la ora aceea. Chris alergă să-l ajute pe Tony cu 
jgheabul. 

— Pot să mă descurc şi singur când intru în conflict cu 
cineva, frăţioare. 

— Ştiu că poţi. Mă îngrijorează însă cine învinge. 

— Sunt în stare să-i vin de hac. 

— Serios, Godzilla? Şi după-aia, cine mai conduce 
betoniera? Dă-i drumul! 

Tony fugi la maneta care înclina cuva; Chris îi adresă un 
zâmbet triumfător în vreme ce doisprezece metri cubi de 
ciment, pietriş, nisip şi apă porniră din cuvă. Tony îi aruncă 
o lopată cu care să împingă compoziţia mai repede. Betonul 
alunecă pe jgheab şi căzu în cascadă cincisprezece metri 
spre inima Manhattanului. 

— Nu-i prea râu, pentru nişte studenţi. 

— Tată! Hei, ce bine arăţi! Iony, ia uită-te ce ţoale şi- 
apus! 

Tony privi peste jgheab. 

— Se potrivesc de minune cu casca aia. 

Mike 'Taglione ocoli o baltă de beton ud care-i stropise fiii, 
puse mâinile în şold şi privi radios scena. Era gătit cu 
costumul lui albastru „de şedinţă“, un costum vechi, dar de 
calitate, din gabardină, ale cărui revere late redeveniseră la 
modă prin 1970 şi care, de obicei, era dezgropat din dulap 
doar pentru momente importante precum semnări de 


contracte şi obţinerea autorizaţiilor de construcţie. Chris 
observă o cravată nouă de mătase, modernă, cumpărată 
probabil de secretara tatălui său, care îl iubea în taină, o 
batistă albă elegantă în buzunarul de la piept, din aceeaşi 
sursă, şi un iz din loţiunea după bărbierit întrebuințată la 
frizeria de la Waldorf. Ba mai mult, avea la mână şi ceasul 
de aur; ultima oară, Chris şi Tony îl văzuseră purtând acel 
ceas la înmormântarea mamei lor. 

— Unde naiba te duci? 

Mike  Taglione scoase o batistă roşie, veche, din 
ascunzătoarea buzunarului de la spate şi se prefăcu a-şi 
şterge de praf pantofii. 

— În vreme ce voi, studenţi geniali, turnaţi betoane, 
babacu' vostru, care-a cărat la viaţa lui cărămizi cu spatele, 
a fost invitat să depună mărturie în faţa unui comitet de 
construcţii al Congresului. 

— Ai fost acuzat? întrebă Chris, ferindu-se fără succes de 
mâna tatălui său, iute ca fulgerul, care-l pocni zdravăn în 
casca de protecţie. 

— O să te acuz pe tine, isteţule. M-a sunat domnul 
Costanza, membru al Congresului. „Puteţi, vă rog, să luaţi 
primul avion spre Washington, să ne daţi mai multe 
amănunte despre betonul acela nou?“ 

— S-ar părea că toate acele „contribuţii“ şi-au făcut 
efectul, remarcă Tony calm. 

Mândru şi emoţionat pentru tatăl lui, Chris se întinse să-l 
îmbrăţişeze. 

— Felicitări. 

— Jos labele de pe costumul meu curat, macaronar 
îngălat ce eşti! Doamne, dacă Irish ar putea să mă vadă 
acum... Irish fusese numele de alint al mamei lor, Kathleen 
Taggart. Mă întorc mâine. Arnie supraveghează şantierul, 
aşa că voi, băieţi, fiţi cu ochii pe Arnie. 

— S-a făcut, tată. Secretara ştie la ce hotel o să stai? 

— Mda, păi, âă... Sylvia vine cu mine, ca să... 

Chris râse. 


— Să ia notițe? Era şi timpul, tată. Trei ani. 

— Mda, ei, nu-i aşa mare scofală. 

Chipul lui Tony se întunecă; Chris îl avertiză cu o privire 
intensă. Când fratele lui devenea critic vizavi de un subiect 
sau altul, aşa cum se întâmpla şi în acea clipă, ochii lui 
negri, inteligenţi ardeau sub fruntea înaltă şi palidă, cu 
hotărârea şi severitatea unui preot iezuit. 

— Distracţie plăcută! 

Chris îi aruncă o a doua privire de avertizare lui Tony, 
care îl imită, spunând printre dinţi: 

— Sigur, tată, distrează-te. 

Mike rânji vesel şi privi satisfăcut şantierul fremătând de 
viaţă. Apoi, brusc, expresia de pe chipul lui se schimbă. 

— Uite-l pe jegosul de Rendini. 

Chris îl văzu pe Joey Rendini, un bărbat solid îmbrăcat 
într-un costum sobru, stând chiar lângă poartă. Privi în jur, 
îi zări şi porni pe rampă în jos cu un aer arogant. Chris ştia 
că Joey Rendini e implicat în crima organizată. Controla un 
local al şoferilor de camion şi avea legături cu familia Cirillo, 
cea mai mare dintre familiile mafiote din New York. Era, 
după cum Chris îl auzise adeseori pe tatăl lui strigând, un 
porc când venea vorba de şantaj, căci abuza cu neruşinare 
de puterea pe care i-o conferea relaţia sa cu familia Cirillo. 

— Jegosul umblă de parcă şantierul meu i-ar aparţine. 

În vocabularul adaptat la Brooklyn al lui Mike Taglione, 
„macaronari“ erau conaţionalii săi, italieni sau sicilieni 
respectabili, în vreme ce tagma „jegoşilor“ se compunea din 
indivizi lacomi şi duri, indiferent de naţionalitate, care 
încercau să se infiltreze în activitatea oamenilor de afaceri 
oneşti. 

— Dacă nu spui „nu“, ai să-l plăteşti o veşnicie. 

Molipsit de mânia tatălui său şi frustrat fiindcă nu putea 
să facă nimic, Chris se descărcă pe frate-său: 

— Când o să te maturizezi! Puţină şpagă e o investiţie de 
bun-simţ. Îi impulsionează pe oameni să muncească bine. 


Tony, care părea să fi moştenit morala catolică - şi 
irlandeză - strictă de la mama lor, spuse sec: 

— E ilegal. 

— Există şi o cale de mijloc, interveni Mike Taglione. Din 
nefericire, Rendini e aşa de lacom încât transformă şpaga în 
şantaj. 

— Nu, tată. E ca în cazul Watergate. Ori eşti curat, ori 
eşti corupt. Nu există cale de mijloc. 

În momentul în care tatăl lor se întoarse cu spatele şi 
plecă de lângă ei, Chris îi luă apărarea. 

— Vorbeşti foarte bine pentru un viitor om al legii. Dar 
tata şi cu mine trebuie să ţinem seama de faptul că Rendini 
poate să ne lase fără oameni pentru oricare proiect pe care 
l-am contracta. 

Alarmat de roşeaţa care întuneca chipul furibund al 
tatălui său, renunţă să se mai contrazică cu Iony şi i se 
adresă acestuia: 

— Nu te enerva, tată. 

Rendini înainta pe pământul bătucit uitându-se cu atenţie 
unde calcă şi strâmbându-se din cauza prafului şi a 
stropilor de ciment. Era un bărbat chipeş, cu ten măsliniu, 
trecut de treizeci de ani, supraponderal, ceea ce-l făcea să 
transpire din abundență. Îşi şterse faţa dolofană cu mâneca 
şi strigă: 

— Hei, Mike, aveam programată o întâlnire. 

— A intervenit ceva neprevăzut. Ce vrei? 

— Trebuie să vorbim. 

Mafiotul privi spre Chris şi Tony. Chris înclină capul într- 
un salut rece, dar Tony se mulţumi să-l privească mânios. 
Mike Iaglione se uită spre Rocco, care spăla cu un furtun 
jgheabul betonierei. 

— Scoate maşina asta de-aici. 

Aşteptă în tăcere până când Rocco strânse în grabă 
furtunul şi plecă cu betoniera. 

— Aşa. Dă-i drumul. Băieţii mei şi cu mine n-avem secrete 
unii faţă de alţii. Chris o să lucreze cu mine după ce termină 


colegiul, iar Tony o să fie avocatul meu. 

— Păi, se pare că greva asta spontană ia amploare. 

— În traducere liberă, e momentul pentru o nouă şpagă? 

— Poţi să traduci cum îţi place, Mike. Ştii care-s regulile. 

Mike Taglione clătină din cap. 

— Regulile se mai schimbă. De data asta e clădirea mea. 
Treizeci de ani am turnat fundaţii şi-am contractat 
construcţii. Dar acum eu sunt proiectantul, iar clădirea asta 
o să fie toată Taglione, începând de la clanţele din WC-uri şi 
până la ţiglele de pe acoperiş. 

— Mike, de ce eşti aşa de agresiv? E mai bine că avansezi 
în carieră. Felicitări. 

— Ştii unde mă duc chiar acuma? Sunt convocat la 
Camera Reprezentanţilor din Parlamentul american, la 
Washington, D.C. 

— Şi? 

— Şi cred că am câştigat dreptul să-ţi spun „du-te-n mă- 
ta“. 

— Nu fi prost, Mike. Nu ştiu dacă-mi pot controla şoferii. 

— Rendini, dacă le spui nenorociţilor ălora să facă-n 
izmene, singurul lucru pe care pot să-l întrebe e „de câte 
ori?“. 

— Şoferii mei... 

— Stai aşa! Sunt membrii sindicatului tău, pentru că n-au 
de ales, dar sunt şoferii mei. 

Rendini ridică din umeri. 

— Nu-mi pasă dacă te duci la Washington. N-ai decât să 
iei cina şi cu preşedintele Gerald TI. Ford în carne şi oase. 
Ştii care-s regulile. Vrei să joci, plăteşti. 

Chris aruncă o privire spre Tony, care se uita la Rendini 
cu o ură nedisimulată, părând să nu observe că tatăl lor se 
ridică pe vârful picioarelor, gest care preceda o izbucnire 
violentă. Vocea lui rămase totuşi calmă şi atât de detaşată 
încât Chris se întrebă dacă nu cumva reuşise să se convingă 
singur că, în sfârşit, s-a ridicat deasupra laturii murdare a 
muncii sale. 


— Dacă retragi un singur şofer de pe şantierul meu, mă 
duc direct la procurorul federal. 

— Te-ai ţicnit? izbucni Rendini. 

Chris îl privea perplex. Industria cimentului în New York 
era una a înțelegerilor tainice, licitaţiile fiind adesea 
controlate de cele câteva firme puternice care-o conduceau. 
Materialele de calitate se livrau la termen, dar procurorul 
federal exprimase în repetate rânduri dorinţa guvernului 
de a afla cum se stabileau preţurile; oricine i-ar fi intrat în 
birou, avea şansa să plece de-acolo cu cătuşe la mâini. 

— Te-ai ţicnit? repetă Rendini cu gura căscată. 

Chris se întreba ce naiba are taică-său de gând. Mike 
Taglione râse, dintr-o dată bine dispus, şi-i adresă un 
zâmbet larg lui Tony. 

— Poate c-am să urmez sfatul fiului numărul unu, aici de 
faţă, şi-am să cer imunitate. Poate c-am să răspund la toate 
întrebările pe care o să le scornească procurorul. 

Tony îl bătu amical pe spate, lăsându-i pe haină amprenta 
cenuşie a mâinii sale. 

— Bine spus, tată. 

Speriat, Chris încercă să-l avertizeze: 

— Tată... 

Rendini îl întrerupse pe un ton calm, dar ameninţător: 

— Dacă tot eşti la capitolul ăsta, Mike, ai face bine să ceri 
şi protecţie. S-ar putea să aveţi nevoie de aşa ceva, tu şi 
copiii tăi. 

Pumnul drept al lui Mike descrise un croşeu fulgerător, 
atât de rapid încât Chris abia zări mişcarea înainte să audă 
impactul. Rendini zbură prin aer şi ateriză în noroi pe 
spate, cu nasul însângerat. Mike Taglione înaintă spre el, cu 
pumnii încă strânşi. 

— Dispari de pe şantierul meu. 

Mai mulţi oameni sosiră în fugă. Chris şi Tony înaintară 
umăr la umăr, Chris în poziţia de box învățată de la tatăl 
său, iar Tony înarmat cu o vergea de armătură. Dar disputa 
se încheiase. Un şofer, unul din oamenii lui Rendini, îl ajută 


pe şeful de sindicat să se ridice; acesta se depărtă 
clătinându-se, cu o mână pe faţă. Taglione îi urmări cu 
privirea, frecându-și mâna cu care lovise, până dispărură 
dincolo de împrejmuirea de la stradă, la capătul rampei. 

— N-a fost o idee prea strălucită, spuse Chris. 

Tony interveni: 

— Tată, n-am vrut să te împing să... 

— Nimeni nu m-a împins. Rendini a primit ce merita. Ar fi 
trebuit s-o fac cu ani în urmă. Se uită la oamenii adunaţi în 
preajmă. Gata, flăcăi, spectacolul s-a încheiat. 

Chipul lui Tony exprima un amestec de admiraţie şi 
uimire. 

— Tată, unde-ai învăţat să loveşti aşa? 

Mike 'Taglione îi făcu cu ochiul lui Chris, gest care avea 
să-i încălzească sufletul în anii grei ce-aveau să vină, şi 
explică blând: 

— Nimeni nu mi-a dăruit afacerea cu beton, Tony. 

Apoi râse, şi râsul lui îl însoţi pe Chris vreme îndelungată, 
ca un ecou într-o încăpere goală. 

— Cred că îmbătrânesc, mă doare mâna. Fir-ar să fie, 
doare ca naiba. Hei, ce-i cu voi? 

— Ce-ar fi să venim cu tine până la aeroport? întrebă 
Chris. 

— Gardă de corp? Asta-mi lipsea. De data asta îi făcu cu 
ochiul lui Tony. Dacă pocneşti vreo gorilă cu pumnul â/a, 
Tony are să-şi consacre întreaga carieră de avocat apărării 
tale pentru acuzaţia de omor. Nu. Pe voi vă plătesc ca să 
turnaţi betoane. La muncă. 

— Tată, te rog. 

— Mă descurc. Voi doi, fiţi atenţi. Mergeţi acasă 
împreună. Luaţi cu voi câţiva prieteni. Încet-încet, treaba o 
să fie dată uitării. Am să-i cer congresmanului Costanza să 
vorbească cu cine trebuie. Nu vă faceţi griji, bine? 

Îşi aranjă ceasul şi se pregăti să traverseze groapa 
fundaţiei cu capul sus şi umerii drepţi, ca un matador în 
arenă. 


— Uită-te la el, spuse Chris. Ai zice că tocmai a avut parte 
de-o strălucită partidă de sex. 

Ajuns la capătul rampei, Mike Taglione se întoarse spre ei 
şi le făcu semn. Apoi duse mâinile la gură şi strigă cât putu 
de tare, ca să se facă auzit peste clănţănitul picamerului: 

— Fiţi cu ochii pe Arnie. Îi trebuie doar o zi ca să dea 
totul peste cap pentru o săptămână întreagă. 

O betonieră apăru la curbă şi prinse viteză în josul 
rampei. 

— Unde naiba se duce? Tată, pleacă de-acolo! strigă 
Chris. 

Fără control, cu motorul oprit, fără frâne, betoniera 
prinse iute în josul rampei, împinsă de încărcătura imensă, 
patruzeci de kilometri pe oră în spaţiul mic dintre stradă şi 
picamerul de la baza gropii. 

— Tată! 

Chris ţâşni spre el, urlând şi fluturând braţele. Mike 
Taglione se răsuci; văzu primejdia. Avea reflexe splendide: 
îşi făcu vânt, se răsuci pe loc şi sări într-o parte, într-o 
singură mişcare fluidă, uluitoare. Chris îşi spuse că tatăl său 
a reuşit să scape cu bine, şi într-adevăr, dacă acesta ar fi 
purtat cizmele de lucru obişnuite în locul pantofilor „de 
orăşean“, cum îi numea, ar fi fost salvat. Dar tocurile netede 
alunecară pe rampa de pământ şi el se împiedică. Bara de 
protecţie a maşinii uriaşe îl izbi în piept, capul îi fu smucit 
înapoi violent, casca de protecţie îi zbură şi dispăru sub roţi 
cu o trosnitură puternică. 

Căzu în noroi, se rostogoli puţin, întinse mâna să-l 
avertizeze pe Chris, care fugea mâncând pământul. Acesta 
înhăţă mâna întinsă şi degetele celor doi se încleştară 
strâns. Chris făcu un efort să-şi oprească plonjeul, se 
înţepeni pe călcâie şi trase. Simţi şocurile transmiţându-se 
prin braţele lor încordate când maşina zdrobi trupul tatălui 
său sub roţi. 


2 


Pe parcursul îndelungatei slujbe de îngropăciune, 
Christopher Taglione îşi fixă privirea asupra unui vitraliu pe 
care mama sa îl dăruise bisericii. Era o reproducere a 
picturii lui Giotto „Jelirea lui Hristos“; discipolii înlăcrămaţi 
şi îngerii ce pluteau într-un văzduh cenuşiu se jeluiau lângă 
trupul gol, însângerat al Mântuitorului. Înainte ca tatăl lui 
să fie omorât, Chris fusese de părere că vitraliul, cu 
stigmatele supliciului puţin prea evidente, era cam naiv. 
Acum i se părea fals. Niciunul din chipurile înconjurate de 
aureolă ale celor care jeleau nu exprima mânie. Unde era 
furia lor? Propria sa furie îl sufoca. 

În vreme ce preotul continua slujba pe un ton monoton, 
soarele ieşi dintre nori, străbătu sticla colorată şi învălui ca 
într-un giulgiu albastru sicriul tatălui său. Cele două 
jumătăţi ale familiei şedeau separat, ca la o nuntă: 
constructorii italieni de o parte, poliţiştii irlandezi de 
cealaltă. Toţi cei din neamul Taglione se aflau pe partea 
stângă. Pe dreapta erau cei din familia Taggart, avându-l în 
frunte pe unchiul Eamon în uniforma de gală a căpitanilor 
de poliţie. 

Chris respira anevoie. Mânia îl ardea ca un foc devorator, 
scăpărând fulgere care-i secau aerul din plămâni, dar 
continua să caute cu ferocitate combustibilul necesar. 
Simţea că urăşte biserica aceea. Furia sa explodă în timpul 
predicii. Preotul irlandez pronunţă greşit numele lor, 
Taglioni şi nu 'Taglione, iar Chris îl simţi pe Tony foindu-se 
lângă el. Apoi parohul amplifică insulta adăugind că Mike 
Taglioni a murit prematur, în floarea vârstei. 


— Mike Taglione n-a murit, replică Chris din prima 
strană. N-a murit. A fost ucis. 

O femeie începu să ţipe: era mătuşa Marie, care dădu 
frâu liber durerii. Strigătul ei declanşă un torent de jale: 
surorile lui Mike prinseră toate să ţipe strident, bocind 
faptul că familia fusese jefuită, căci în ochii acestor femei 
moartea era un hoţ. Bărbaţii lor şedeau tăcuţi, aşa cum 
făcuseră de secole întregi, cu feţele întunecate, împietrite şi 
inimile întărite în faţa toanelor unei sorţi capricioase. 

Un bărbat în vârstă privea din când în când spre Chris şi 
Tony cu curiozitate, căci în fosta lui lume dispărută fiii îşi 
răzbunau taţii. Nu se aştepta la o vendetta în America 
anului 1976 şi, cu siguranţă, nu din partea unor studenţi, 
dar ideile vechi continuau să dăinuiască în memoria sa, aşa 
cum parfumul străvechi al pământului arid sub soarele 
fierbinte al Siciliei îi stăruia în nări. 

Chris se uită la Eamon Taggart, fratele mamei sale, aflat 
în celălalt rând de strane: un irlandez chipeş, cu umeri 
largi, grizonat, cu ochi de un albastru-deschis şi privirea 
calmă a unuia care ştie cum să-şi croiască drum în viaţă. 
Unchiul Eamon înclină scurt capul, şi Chris interpretă 
gestul ca o promisiune din partea prietenilor lui Mike 
Taglione din rândurile poliţiei, care nu vor privi cu nepăsare 
uciderea acestuia. 

Apoi Chris, Tony, unchiul Eamon, unchiul Vinnie, Arnie 
Markowitz şi cei trei fraţi ai lui Mike, Pete, Johhny şi Tom 
duseră în cimitir sicriul lui Mike, la un mormânt aflat alături 
de cel al soţiei lui. Deşi se afla doar la un cvartal distanţă de 
Queens Boulevard, cimitirul era adăpostit de biserică, de 
casa parohială şi de un zid înalt din piatră roşiatică - un loc 
paşnic care părea să n-aibă nimic comun cu oraşul. Chris îi 
luă mâna lui Tony şi-l simţi tremurând. Cu excepţia unei 
declaraţii limpezi făcute poliţiei, fratele său nu mai scosese 
un cuvânt după asasinat. Totuşi, în timp ce coborâră sicriul 
lui Mike în groapă, vocea lui Tony se ridică, puternică, 
alături de vocile celorlalţi pentru a rosti rugăciunile. 


Unchiul Vinnie, cumnatul favorit al lui Mike, plecă spre 
casă împreună cu Chris şi Tony, în prima maşină. Uneori 
rivalul lui Mike, adesea partenerul lui, Vinnie era un bărbat 
gras, prosper şi cel mai „italian-italian“ din toată familia. El 
a plecat ultimul din cartierul italian unde ocupase un 
apartament relativ modest, la câţiva ani după ce toţi ceilalţi 
au abandonat Brooklyn-ul şi Manhattan-ul în favoarea 
locuinţelor confortabile din cartiere mai aerisite din Queens 
şi Long Island. Chris căutase întotdeauna la unchiul Vinnie 
o legătură cât de slabă cu trecutul etnic, care părea a fi mai 
viu în filme decât în casa părinţilor săi. Chipul lui cu fălci 
pronunţate semăna cu aluatul de gogoşi. 

În faţa casei, strada începu să se umple cu maşini, 
ultimele modele de Lincoln şi Cadillac pentru oamenii de 
afaceri, vechituri de Chevrolet şi Plymouth pentru slujitorii 
legii. La praznic avea să participe o mulţime de oameni şi, 
pe moment, Chris nu credea să poată face faţă situaţiei. 

— Tony, fă în aşa fel încât să nu mi se observe absenţa. 

— Unde te duci? 

— Pe şantier. 

Unchiul Vinnie interveni: 

— Chris, n-ar trebui să pleci. Vor veni foarte mulţi 
oameni. 

— Nu-ţi face griji, unchiule Vinnie, interveni Tony. De 
oameni o să ne ocupăm noi. 

Credea că picamerele, buldozerele şi excavatoarele în 
acţiune, şirul nesfârşit de betoniere duduind ar putea 
conferi un caracter mai puţin definitiv „plecării“ tatălui său, 
cum se exprimase eufemistic părintele Frye. Dar când 
ajunse la şantier înţelese de ce încercase unchiul Vinnie să-l 
oprească. Groapa fundaţiei era pustie. 

Chris ţâşni din limuzină şi-o luă la fugă. Dincolo de poarta 
rampei zări un paznic şi pe Arnie Markowitz, care era de 
foarte mult timp şeful de şantier al tatălui său; acesta 
venise direct de la înmormântare şi acum stătea pe rampă, 
privind abătut pământul reavăn pe care tatăl lui Chris îşi 


dăduse ultima suflare. Pe şantier domnea o tăcere 
încremenită, mormântală pe care nici măcar zumzetul 
marelui oraş n-o putea străpunge. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Banca s-a retras. 

— De ce naiba? 

— Tatăl tău voia să facă totul de unul singur. Ce mai 
reprezintă Taglione Concrete and Construction fară Mike 
Taglione? 

— Dar eu sunt aici. Eu şi cu Iony. 

— "Tony se întoarce la şcoală. La fel ar trebui să faci şi tu. 
Hei! Unde te duci? 

Chris se răsuci pe călcâie; furia sa abia controlată se 
îndrepta acum spre o ţintă anume. 

— La nenorocita aia de bancă. Am să termin clădirea 
tatălui meu. 

— Las-o baltă. Cei de la bancă nu te cunosc. Au să te 
pună să completezi formulare. Arnie îl prinse de braţ. Ce-ar 
fi să vorbeşti cu prietenii tatălui tău? Le-a făcut o mulţime 
de servicii. Hai să mergem la tine acasă să mâncăm ceva. 

Chris stătea ţeapăn pe rampă. 

— Vino, Chris. 

— Urcă-te în maşină. Vin şi eu imediat. Vreau să fiu 
singur câteva clipe. Arnie se îndreptă spre maşină, iar Chris 
privi utilajele tăcute. Un bărbat îmbrăcat într-un costum 
sobru se apropie dinspre trotuar. 

— Chris, îmi pare foarte rău pentru tatăl tău. Am discutat 
cu el pe vremea când se străduia să înceapă construcţia 
asta. Dacă ai vreo problemă, dă-mi un telefon. Mi-ar face 
plăcere să-ţi pot fi de folos. 

Îi oferi cartea sa de vizită. 

— Ca, de pildă? 

— Am auzit ce s-a întâmplat cu banca. Pot să-ţi ofer un 
împrumut pe termen scurt până când îţi rezolvi finanţarea 
obişnuită. 

— Ce procent? 


— Pe termen scurt, cam douăzeci şi patru la sută. Dar ar 
trebui ca un flăcău de-al meu să stea pe lângă tine şi să 
vadă cum merg lucrurile. 

— Du-te dracului! 

Chris se întoarse cu spatele - în caz contrar l-ar fi pocnit 
pe individ - şi trânti uşa limuzinei cu senzaţia stranie că 
retrăieşte începutul lansării în afaceri a tatălui său, când 
Mike  'Iaglione stabilise regulile sale de fier pentru 
supravieţuire. Fără cămătari. Fără parteneri din umbră. 

— Ce tupeu poate să aibă individul ăsta! i se adresă el lui 
Arnie. Cămătarul dracului, se dă la mine chiar în ziua 
înmormântării. 

— E un ticălos. le aşteptai la maniere elegante din partea 
lui? 


Capetele de miel încheiară praznicul. În dimineaţa aceea, 
unchiul Vinnie le cumpărase de la piaţă, iar acum, fierbinţi 
şi apetisante, abureau pe masa de servit alături de 
castroanele cu burtă de vită şi paste. Masa din sufragerie 
fusese lungită la maximum pentru a face loc tuturor 
îndoliaţilor, unul din capete ajungând până în salon, unde 
un al doilea grup stătea cu farfuriile pe genunchi. Casa 
pulsa însufleţită de voci numeroase, aşa cum îi plăcea 
tatălui său. 

Unchiul Pete, de meserie profesor, îl întâmpină înlăcrimat 
pe Chris. 

— Există unii oameni care te fac să te simţi părtaş la ceva 
important. Când ei dispar, ajungi să te întrebi ce mai 
rămâne. 

Chris se întreba care din bărbaţii aplecaţi deasupra 
farfuriilor l-ar putea ajuta să obţină un credit pentru 
construcţie. Legăturile unora cu Mike erau puternice. Alţi 
unchi îl zăriră, îl sărutară pe obraji şi-l conduseră spre 
capul mesei. Tony, ignorând o farfurie plină şi surd la 
linguşirile mătuşilor, era adâncit în conversaţie cu unchiul 


Eamon. Căpitanul de poliţie sări de pe scaun, parcă uşurat 
de întrerupere: 

— Poftim, băiete. la scaunul meu. 

Femeile îi aduseră lui Chris o farfurie. Unchiul Eamon 
făcu o grimasă la vederea mâncărurilor şi se retrase spre 
barul improvizat în salon, lăsându-i pe Chris şi Tony în grija 
unchiului Vinnie, care îşi umplu din nou paharul şi se 
strecură între cei doi fraţi. 

— Mănâncă! 

Chris luă o îmbucătură, se chinui să înghită şi împinse 
farfuria deoparte. 

— Nenorocita de bancă ne-a oprit finanţarea. 

— Era de aşteptat. 

— Ce să fac? 

— Grea întrebare, Chris. 

— Poţi să mă ajuţi să găsesc bani? 

— Bani murdari. 

— Deviza tatei era „fără cămătari“. Deja i-am spus unuia 
să facă paşi. Îi arătă lui Vinnie cartea de vizită. Îl cunoşti? 

— Da, fir-ar să fie. Lucrează pentru familia Cirillo. 

— Zicea că l-a cunoscut pe tata. 

— L-a cunoscut pe tata? întrebă Tony. 

— Ştii cum se întâmplă, răspunse unchiul Vinnie. Mafioţii 
se dau bine pe lângă oamenii de afaceri cinstiţi. Se uită 
împrejur şi cobori vocea. Ăştia ştiu că nu fac doi bani; de 
aceea speră ca oamenii importanţi să le spună contrariul. 
Dar să nu uitaţi că, în plus, mai vor şi o bucăţică din 
afacerea voastră. Acum vreo doi ani, pe când tatăl vostru se 
pregătea să înceapă construcţia clădirii din Manhattan, 
oriunde se ducea, tipul ăsta se arăta şi el, tot numai lapte şi 
miere. 

— Şi cum a reacţionat tata? întrebă Tony. 

— Ce putea să facă? L-a ignorat, cât mai politicos cu 
putinţă. Nimeni nu-şi doreşte să ofenseze un asemenea 
individ. Probabil că l-a invitat pe tatăl vostru la un pahar de 


băutură, şi-acum pretinde că au fost prieteni la cataramă. 
Ai avut dreptate să nu te încurci cu el. 

— Aşa s-ar părea, dar tot trebuie să fac rost de bani. 

— Eşti sigur că vrei să te implici? De ce nu te asociezi cu 
mine? 

Chris surprinse sclipirea din ochii lui Tony. Fratele lui nu 
ştia nimic despre afaceri, dar era destul de isteţ ca să-l 
avertizeze că oferta unchiului Vinnie, din partea aşa- 
numitei famiglia - apărarea intereselor familiei - era, de 
asemenea, genul de acţiune brutală, rece, practicată de 
supraviețuitorii din industria cimentului din New York. 

— Dacă nu termin clădirea tatei, o să le dau satisfacţie 
ticăloşilor, spuse Chris. 

— De cei de teapa lor ai să te împiedici întotdeauna, 
ripostă unchiul Vinnie. 

— Nu la nesfârşit, remarcă Tony. 

— Mafia se află printre noi de multă vreme, replică 
unchiul Vinnie cu asprime. Mestecă o îmbucătură şi-l 
întrebă pe Chris: N-ai de gând să termini colegiul? 

— Dă-l dracului de colegiu. Crezi că am să studiez ca să 
pot obţine o slujbă şi să muncesc pentru altul? Avem deja o 
afacere. Sunt norocos: tatăl meu a construit o afacere. 

Îi dădură lacrimile; unchiul Vinnie se uită în altă parte. 

— O să încerc să vorbesc cu câţiva oameni. 

Ceva mai târziu, îl conduse pe Chris în sufragerie, unde 
un bancher încărunţit, cu aer patrician, aştepta lângă 
Arnie. Atât bancherul, cât şi şeful şantierului Taglione 
păreau stânjeniţi. 

— Chris, el este Pete Stock. Răspunde de proiectele 
imobiliare la bancă. 

— Ne cunoaştem. Vă mulţumesc că aţi venit, domnule 
Stock. 

— Cum era să nu vin? Am lucrat cu tatăl tău ani de zile, 
pentru proiectele lui din Queens. Îmi pare rău că banca a 
fost nevoită să retragă creditul pentru imobilul cel mare. 

— Am de gând să termin clădirea tatălui meu. 


Stock clătină din cap. 

— Chris, te arunci cu capul înainte pe o piaţă frământată 
de tulburări profunde. În Manhattan a început să se 
construiască prea mult. 

— Avem precontracte de închiriere. lar Aetna s-a angajat 
să cumpere clădirea în decurs de doi ani. 

— Ceea ce-i foarte bine pentru Aetna. Ei nu riscă niciun 
sfanţ înainte ca voi să terminaţi clădirea şi s-o umpleţi cu 
locatari. 

— Dar avem precontracte de închiriere. Locatari există. 

— Aveţi semnăturile posibililor locatari, şi în felul ăsta 
tatăl tău i-a convins pe cei de la Aetna. Dar mai rămâne să-i 
aduceţi în clădire. Prin urmare, banca ar trebui să-şi asume 
riscuri în privinţa capacităţii tale - acum că tatăl tău s-a 
prăpădit - de a respecta planificarea şi de aţine în frâu 
costurile şi muncitorii. E o sarcină serioasă pentru un 
student. 

— Pot s-o duc la bun sfârşit. Lucrez cu tatăl meu de la 
paisprezece ani. Aveam planuri mari, voiam să implicăm 
Taglione Construction în proiectele de urbanistică din 
Manhattan. 

Stock învârti cuburile de gheaţă din pahar. 

— Chris, pe piaţa imobiliară din Manhattan concurenţa e 
încă şi mai acerbă decât în industria cimentului. De zeci de 
ani e controlată de câţiva antreprenori; oameni care pot să 
se plimbe pe Fifth Avenue, sau Second Avenue, sau Eight 
Avenue şi să-ţi spună povestea fiecărei clădiri de pe stradă, 
începând din ziua când s-au făcut măsurătorile terenului - 
cine a construit-o, cine a finanţat-o, cine a cumpărat-o şi 
cine a vândut-o, cine a închiriat-o, cine a renovat-o şi cine a 
dărâmat-o ca să construiască o alta... Sper că înţelegi 
încercarea mea disperată de a te descuraja. 

— Şi noi putem fi ca ei. Aveţi posibilitatea să-mi acordaţi 
creditul? 

— Vom aduce pe cineva care să controleze şantierul. 


— Nu. În cazul ăsta n-ar mai fi şantierul nostru. În niciun 
caz. Pot s-o fac singur. Presupun că tata v-a împărtăşit 
intenţia lui de a mă face partener. 

— Mi-a spus asta de cel puţin cincizeci de ori. Stock 
părea îndurerat. Uite ce, prietenii tatălui tău fac mari 
presiuni asupra mea. Dar dacă insişti să conduci afacerea 
singur... 

— Insist. 

— Atunci, tot ce pot face e să conving banca să extindă o 
finanţare temporară pentru două luni. Dacă până atunci nu 
demonstrezi că poţi duce lucrurile la bun sfârşit, s-a 
terminat. 

— De acord. 

— Dar trebuie să accepţi ipoteca pe utilaje. 

— Pe utilaje? repetă Chris amărât. Deja ne-am ipotecat 
tot ce avem. 

Stock oftă, evident stânjenit de condiţiile pe care le 
punea. 

— Asta vor cere şefii mei. Îmi pare rău. Dacă nu te 
răzgândeşti până luni, vino la birou să facem actele. Dar aş 
vrea să asculţi părerea şefului de şantier al tatălui tău. 

— N-o face, spuse Arnie. Fără maşini nu mai ai nimic. 

— Da, ştiu, dar... 

— Maşinile tatălui tău. Asta e tot ce ai. 

Chris le văzu cu ochii minţii, parcate în şiruri, la fabrica 
lor din East River, într-un număr uluitor de mare. La vârsta 
când învățase să numere, erau deja suficiente pentru a 
constitui un parc de maşini. 

— Trebuie să mă gândesc, domnule Stock. 

— Chiar asta şi vreau să faci. La revedere. Noroc. Şi, încă 
o dată, îmi pare rău pentru tatăl tău. 

— 'Te conduc eu, spuse Arnie. 

Chris rămase pe loc, năpădit de un milion de gânduri. Un 
bătrân mititel îl trase de mânecă. El se uită în jos şi-l văzu 
pe Alphonse Castellone, care-i adresă un zâmbet ştirb. 

— Închiriază utilajele. 


Alphonse Castellone era foarte bătrân, lipsit de orice 
educaţie şi la fel de primitiv ca un văcar sicilian. Dar el 
fusese iniţiatorul închirierii de utilaje grele în New York, 
câştigând o avere uriaşă în felul acesta, ceea ce Chris şi toţi 
ceilalţi din încăpere respectau profund. Mătușile şi unchii 
lui urmăreau deja cu uşurare şi bucurie conversaţia dintre 
fiul îndoliat şi bătrânul înţelept. 

— Sunt maşinile tatălui meu, Alphonse. 

Acesta răspunse cu francheţea pe care i-o permitea 
vârsta: 

— 'Taică-tău era ultimul prostovan din oraş care mai 
deţinea utilaje grele. Ce dacă pierzi camioanele? Eu le 
cumpăr de la bancă şi ţi le închiriez înapoi. Îţi închiriez 
orice. Excavatoare, pluguri, ditamai afurisitele de macarale. 
Dar nu pot să-ţi închiriez relaţii. Nu pot să-ţi închiriez 
informaţii. Ca să vinzi ciment trebuie să ştii multe lucruri 
despre oameni şi despre afaceri. Asta ai aflat deja de la 
taică-tău. Se uită împrejur, dădu din cap spre oamenii care 
priveau cu respect şi încheie: Dă dracului maşinile. 

Lui Chris îi înflori pe buze primul zâmbet din ultimele trei 
zile. Bătrânul avea dreptate. Arnie nu-şi dădea seama că 
relaţiile tatălui său constituiau adevărata valoare a firmei 
Taglione. Alphonse îl bătu uşurel pe braţ. 

— Ai făcut o înmormântare frumoasă. Lui taică-tău i-ar fi 
plăcut. Acuma s-a terminat. Apucă-te de afaceri. 

Chris ţâşni ca din puşcă pe urmele lui Stock şi-l prinse în 
hol. Discutară detaliile câteva minute, iar bancherul îşi 
onoră, şovăitor, oferta. Apoi Stock plecă, în mijlocul unui 
exod general al partenerilor de afaceri şi al prietenilor. La 
scurt timp după aceea îşi luară rămas-bun şi rudele, mai 
întâi cei câţiva irlandezi, apoi verii italieni şi în cele din 
urmă mătuşile înlăcrimate şi unchii cu chipuri triste. 
Femeile îi lăsară instrucţiuni lui Chris cum să încălzească 
mâncarea rămasă în frigider, iar bărbaţii îi îmbrăţişară pe 
cei doi fraţi. 


Unchiul Vinnie plecă ultimul. O trimise pe mătuşa Marie 
înainte la maşina parcată la curbă, pe aleea scurtă. 

— Dacă aveţi nevoie de ceva, absolut orice, sunaţi-ne. Am 
să trec pe la şantier luni, Chris. 

— Luni am treabă la bancă. 

— Atunci te duc eu cu maşina. Ne vedem dimineaţă 
devreme. La revedere, lony. Sună-mă dacă ai nevoie de 
mine, da? 

— Mulţumesc, unchiule Vinnie. 

Chris rămase alături de Tony în faţa uşii de la intrare. 
Unchiul Vinnie se prinse cu mâna de balustrada din fier şi 
cobori scările. Îi auzi pantofii bocănind pe alee. Tăcerea de 
pe stradă era tulburată doar de bâzâitul câtorva insecte 
nocturne de prin copaci; becurile de pe stradă iluminau 
blând trotuarul şi răspândeau pete mari de lumină filtrată 
printre frunze. În depărtare se auzea zgomotul unei 
autostrăzi, ca un râu învolburat. 

Cadillac-ul unchiului Vinnie se lăsă pe arcuri când acesta 
urcă pe locul şoferului. Portiera se trânti cu zgomot şi se 
închise, o dată cu ea stingându-se şi plafonierele slabe de 
interior care luminaseră preţ de câteva clipe chipul 
nefericit al mătuşii Marie. Unchiul ambală motorul şi 
aprinse farurile. Maşina porni încet şi coti; luminile de 
poziţie clipiră printre arbuştii ce formau gardul viu al 
vecinului. Tony intră în casă, iar Chris îl urmă, ţinând uşa 
deschisă o clipă în plus înainte s-o încuie. 

Rămăseseră singuri. 


— la te uită ce curăţenie au făcut! Nici n-ai zice că a fost 
atâta lume. 

— Mătuşa Marie a dat cu aspiratorul. 

Rămaseră în picioare, privind în jurul lor în salonul 
pustiu, apoi unulla altul. 

— Vrei să bei ceva? 


— Mda. 

Tony se îndreptă spre barul improvizat şi puse în două 
pahare whisky Johnny Walker Black. Vasul cu gheaţă, un 
recipient din plastic auriu, având forma unei cuve de 
betonieră, era gol. Se duseră în bucătărie. La prima vedere, 
nici acolo nu mai rămăsese pic de gheaţă. În cele din urmă, 
Chris găsi o tavă veche cu gheaţă în congelator. Răsturnă 
cuburile în chiuvetă, apoi puse câteva în fiecare pahar şi se 
îndreptă spre salon. 

— Nu vrei să mergem jos? 

La parter era un salon lambrisat, intim, doar al familiei, 
unde, de la moartea mamei lor, obişnuiau să ia cina 
împreună cu tatăl lor, uitându-se la televizor cu tăvile în 
braţe. Tony se întinse să stingă luminile în urma lor. 

— Lasă-le aprinse. 

Chris se aşeză pe o canapea cu perne moi, bej ca şi 
covorul, tapiţată cu material lucios. Aceasta fusese camera 
preferată a mamei lor. Încăperea era mobilată cu o măsuţă 
de cafea acoperită cu sticlă, canapele şi fotolii flancate de 
lămpi enorme cu picior. Cu puţin timp înainte să moară, 
agăţase un tablou al Papei deasupra şemineului. 

Până să se îmbolnăvească fusese mare amatoare de 
petreceri, iar tatăl lor dărâmase un perete, aşa încât 
salonul se continua cu sufrageria, ca în casele elegante din 
suburbii. Pianul ei cel mare ocupa celălalt capăt al 
încăperii; instrumentul rămăsese neatins de ani întregi, 
deşi 'Tlony luase cândva lecţii de pian. Capacul maroniu 
lustruit era închis, iar pe el se afla o machetă reuşită a 
clădirii de pe Fifty-sixth Street aşa cum avea să arate în 
faza finală - cu etajele inferioare îmbrăcate în sticlă de un 
verde cald, iar scheletul de oţel în mare parte ridicat. 
Deasupra se afla o macara mică susţinând o bară de oţel de 
la un camion în miniatură, pe care scria „Iaglione“. 

— Ţii minte când a primit macheta? 

— Ăla a fost un arhitect deştept. Jucăria asta l-a făcut 
părtaş la afacerea tatei pentru toată viaţa... 


Tăcură; privirile lor rătăceau prin cameră. 

— Pentru toată viaţa... repetă Tony cu amărăciune. Şi la 
moartea mamei am spus lucruri la fel de tâmpite. 

— Ştii ce n-am înţeles nici până acum? întrebă Chris. El 
ne-a protejat la moartea ei; dar elcând a plâns? 

— Întreab-o pe Sylvia. 

— Termină cu prostiile. Relaţia lor abia acum s-a înfiripat. 

— Chris, eşti aşa de naiv! Iata i-o trăgea de ani de zile. 

— Nicidecum, replică Chris cu tărie. Ea a avut pe cineva 
până după moartea mamei. Mi-a spus o dată. Eram 
amândoi singuri. 

Tony se înmuie brusc. 

— Pe cinstea mea, e o femeie frumoasă. Iata a avut mare 
noroc s-o întâlnească. 

— Fiindcă veni vorba de frumuseţe, ce zici de verişoara 
noastră Mary Jane? 

Tony rânji. 

— Îmi venea să sar pe ea în biserică. Ţii minte când am 
cunoscut-o la unchiul Eamon acasă? Câţi ani să fi avut, 
şase? Eu aveam opt. Tu împliniseşi şase. Ne-am bătut de ne- 
au mers fulgii în maşină, în drum spre casă. 

— Tata ne-a zis că suntem nişte măgari în călduri. Am 
crezut atunci că mama o să crape... La naiba, acum am 
făcut-o eu de oaie! 

— "Ţii minte când ne-a prins tata la unchiul Vinnie acasă? 

— Toată lumea era la masă în bucătărie, mâncând 
spaghetti. 

— Numai noi eram într-o cameră cu... Cum o chema? 

— Nu mai ştiu. Cred că nu i-a spus mamei niciodată. 

Chris se duse lângă pian şi luă de după machetă o 
fotografie într-o ramă veche de argint. 

— Când l-a cunoscut mama pe tata. Nu-i aşa că Mary 
Jane seamănă cu ea? 

Tony luă fotografia şi-o studie. 

— Partea lui Mick e dinamită curată. 


— Nici cu partea Taglione nu mi-e ruşine. Ai observat-o 
pe Lucille? 


— Elefantul?! 
— Nu, nu Luciile a unchiului Vinnie. Micuța Lucille 
Taglione. 


Fiecare ramură a familiei laglione avea o Lucille, 
botezată cu numele străbunicii lor, un personaj mitic din 
ţara lor de baştină, care murise cu un an în urmă, la vârsta 
de o sută de ani. Micuța Lucille era fata unchiului Pete. 

— Ce faci, te interesează copiii de la grădiniţă? Abia are 
cincisprezece ani. 

— Nu spun să sari pe ea, dar peste vreo doi ani o să facă 
o mulţime de victime. 

— Are fundul niţel cam mare. 

— Grăsime de copil. O să dispară după ce va începe viaţa 
sexuală. 

— Serios? întrebă Tony uitându-se lung la el. Pe naiba, 
vorbeşti tâmpenii. Şi te-am mai şi crezut. 

— Ţii minte când l-ai întrebat pe tata dacă-i adevărat că 
libelulele se regulează în zbor? 

— Mi-a tras o bătaie zdravâănă pentru c-am spus „se 
regulează“... 

— Pentru un frate mai mare, erai cam naiv. 

— Nu ştiam ce cuvânt să folosesc. Şi după aia ne-a dus la 
iaz. [ii minte? 

lazul era în nordul statului, în Catskills, unde îşi 
petreceau verile împreună cu mama lor. Mike venea şi el la 
sfârşit de săptămână: Chris şi Tony îl duceau, desculţ ca şi 
ei, prin iarba înaltă şi udă din jurul iazului, sâmbăta 
dimineaţa, ca să-i arate ouăle de broască, şerpii şi peştii 
mici pe care-i descoperiseră pe parcursul săptămânii. 

Chris îşi amintea cum plescăia apa printre degetele de la 
picioarele tatălui său, felul în care îşi sufleca pantalonii şi 
cât de albe erau picioarele lui, în vreme ce ale lor 
deveniseră ciocolatii după zile întregi de joacă în bătaia 
soarelui. 


Tony îşi lăsă capul pe spate şi fixă plafonul cu privirea, ca 
şi cum ar fi văzut cerul înalt de la munte. 

— Libelulele dansau împreună în aer, câte două şi câte 
trei, unele chiar treceau serios la treabă, apoi depuneau 
ouă în apă, şi-n general se distrau de minune. Tata le-a 
privit vreo zece minute, fără să scoată o vorbă. În cele din 
urmă s-a uitat la tine - foarte serios, cu sprâncenele 
împreunate; după ce mi-a aruncat şi mie o privire, a spus: 
„Libelulele dansează“. 

— Ne-am întors în casă şi am auzit-o pe mama râzând. 
Doamne, cum aş vrea... 

— Ce-a spus unchiul Vinnie despre construcţie? 

— Mi-a făcut trampa cu un tip de la bancă. Vor să 
garantăm cu utilajele. 

Tony ridică din umeri. 

— Şi ai s-o faci? 

— Vrei să fii asociatul meu? 

— Eu am de gând să urmez Facultatea de Drept. 

Chris se duse înapoi lângă pian şi privi îndelung macheta 
clădirii tatălui său. Îşi împleti degetele printre firele care 
reprezentau cablurile de ancoraj. Arhitectul care realizase 
macheta era un maniac al amănuntelor; redase până şi 
suportul în cruce din vârful macaralei, unde se adunau 
cablurile de ancoraj. 

Întâmplările de peste zi începură să-i năvălească în 
memorie: vitraliul, preotul care-i displăcea, cămătarul şi 
utilajele încremenite. Degetele i se încleştară şi un cablu se 
rupse. Puse paharul jos şi încercă să-l lege, dar din cauza 
băuturii îşi pierduse îndemânarea, iar epuizarea îl făcea să 
tremure, astfel că mai rupse un cablu. Macaraua începu să 
se încline; nu reuşi să evite ruperea încă unui fir, din pricina 
greutăţii. 

— Ce faci cu macheta tatei? 

— Nimic. Chris renunţă; desfăcu al patrulea şi al cincilea 
cablu, puse macaraua cu grijă culcată pe o parte şi se 


hotări s-o repare când va fi cu mintea limpede. Ce-a zis 
unchiul Eamon? 

— Se fac cercetări. 

— Asta spune poliţia unor oameni străini. 

— El va avea grijă ca ancheta să meargă mai departe. 

— Îmi pare rău că nu l-am oprit pe tata... Am văzut că s-a 
înfuriat. Ar fi trebuit să-l temperez. Aş fi putut să mă bag 
între ei. 

— Era prea târziu. Totul s-a petrecut într-o clipă. 

— Nu m-am gândit. 

Tony traversă camera şi desfăcu mâna lui Chris de pe 
machetă. 

— Tata era prea rapid. Nici măcar n-am văzut pumnul 
acela. Tu l-ai observat? 

— L-am văzut ridicându-se pe vârfuri. În acel moment ar 
fi trebuit să ştiu ce urmează. Era al naibii de rapid. 

— Mi-ar fi plăcut să mă înveţe să boxez, spuse Tony cu 
tristeţe. Spunea mereu că sunt prea slăbuţ, că trebuie să 
aştept până mă mai întremez. Se temea să nu mă rănească. 
Nu m-a învăţat. Tu erai mai mic ca vârstă, şi totuşi pe tine 
te-a învăţat. 

— Aveam greutatea necesară, spuse Chris încet. Ştia că, 
dacă îi scapă mâna, risc să încasez un pumn. 

— A aşteptat prea mult. 

— Ce facem cu Rendini? 

— Ce vrei să spui? 

— L-a ucis pe tata. 

— Ţi-am zis, unchiul Eamon... 

— Nu e normal ca fiii să-şi răzbune taţii? 

— Să-i răzbune? Tony se uită la el de parcă ar fi fost sărit 
de pe fix. Poate fiii care dorm cu oile în staul, în Sicilia. Nu 
americanii. 

Fratele său îi dădu drumul la mână şi brusc Chris se simţi 
atât de singur că începu să plângă. 

— Ar fi trebuit să-l opresc. 

— N-aveai cum. 


— Dacă m-aş fi mişcat cu o clipă mai devreme, l-aş fi tras 
din calea maşinii. 

— Ai ajuns acolo înaintea mea. 

Chris se cutremură; încă mai simţea cum degetele tatălui 
său îşi slăbesc strânsoarea şi devin inerte în mâna lui. 

Tony spuse: 

— Mă duc la culcare. 

— 'Te rog, mai rămâi. 

— Nu pot. Simt că mă prăbuşesc. 

Chris privi cum fratele lui urcă scările; lony era o fire 
autonomă, un pachet mic, compact, ca un motor electric 
sigilat, mereu bine uns, mereu în funcţiune. Râse; Tony se 
întoarse. 

— Ce-i? 

— Ultimul lucru pe care mi l-a spus tata a fost să am grijă 
de tine. 

— Ştii ceva, frăţioare? Şi mie mi-a spus acelaşi lucru: să 
am grijă de tine. Noapte bună. 

— Când trebuie să te întorci la şcoală? 

— De mâine nu mai vin la şantier. 

— Cum? Credeam că mai ai două luni. 

— Costanza, congresmanul, a trecut pe aici înainte să te 
întorci tu. 

— Da? Un gest într-adevăr frumos. 

— Şi-a exprimat regretul că n-a ajuns la înmormântare, a 
întrebat de tine, ne-a transmis condoleanţe. l-am cerut o 
slujbă. 

— Ce fel de slujbă? Am nevoie de tine măcar pentru vara 
asta. 

— O să mă recomande ca angajat temporar la secţia 
penală a procuraturii federale. Mâine mă duc la interviu. 

— Mâine e sâmbătă. 

— La ei, ziua săptămânii nu contează. Îmi pare rău că am 
ales un moment atât de prost, Chris, dar e o mare şansă. 
Dacă ajung în procuratură încă de-acum, la absolvirea şcolii 
o să am un mare avantaj. 


— Dar era vorba să devii avocatul tatei. Nu să lucrezi 
pentru stat. 

— Asta a fost ideea tatei, nu a mea. Noapte bună. 

— Iisuse, Tony. Noi am crezut întotdeauna... 

— Tu şi cu el aţi crezut totdeauna. Pe mine nu m-aţi 
întrebat. 

— E firma noastră. Iata a făcut-o să fie importantă. 

— Nu mă interesează să fac bani. Eu vreau să fiu de folos. 

— De folos? Cui dracu”? Fii de folos firmei noastre. 

— Am de gând să servesc legea. Vreau să fac parte din 
justiţie. Nu doar să găsesc modalităţi deştepte s-o evit. 

— Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Parc-ai fi un afurisit 
de popă. 

— Îmi pare rău, Chris. Asta e o dispută pe care ar fi 
trebuit s-o am cu tata peste doi ani. Noapte bună. 

Uluit, Chris se ridică şi trase o duşcă de scotch direct din 
sticlă. Lichidul îl arse pe gât. Deşurubă capacul sticlei încă o 
dată, dar renunţă să mai bea. Ştia că nu se poate îmbăta 
mai tare în seara aceea, în schimb se va alege cu o durere 
de cap a doua zi dimineaţa. Stinse luminile şi urcă la etaj. 
Uşa lui Tony era închisă. Chris îşi lăsase patul nefăcut, dar o 
mătuşă se îngrijise şi de asta. Se aruncă pe pat şi rămase cu 
ochii în tavan o vreme. Se ridică şi se duse la capătul 
coridorului, în camera părinţilor lui, unde privi îndelung 
patul ce le aparținuse. Apoi făcu un duş şi se băgă în 
aşternut. 

Rămase multă vreme treaz în întuneric. Gândurile îi 
zburară la Greenpoint - contactul pe care el şi Tony îl 
avuseseră cu lumea străzii la sfârşitul primului său an de 
liceu, câteva luni după moartea mamei lor. Frecventau un 
grup ce deţinea un apartament în Greenpoint - un 
„cuibuşor de nebunii“ în lexicul de atunci al lumii 
americanilor consumatori de droguri din clasa de mijloc, 
care ajunsese în cele din urmă să-i molipsească pe italienii 
şi irlandezii din Queens, chiar în momentul când iniţiatorii 
începuseră să se tundă şi să se întoarcă la şcoală. 


Marijuana, LSD şi tot felul de halucinogene alimentau acea 
lume, plus cocaină sau preparate cu procaine care treceau 
drept cocaină, ba chiar şi ceva heroină când şi când. 
Cuplurile se uneau, se despărţeau şi se reuneau, ca 
libelulele. Încercând să nege realitatea morţii mamei lor, 
Chris şi Tony se cufundaseră în această lume libertină unde 
timpul nu mai avea importanţă şi unde drogurile făceau 
totul posibil. 

Nu i-a trebuit prea mult timp tatălui lor îndoliat să-şi dea 
seama că ceva e în neregulă. Reacţia lui a fost una tipică 
pentru Mike  Taglione. S-a dus în Greenpoint într-o 
dimineaţă devreme şi şi-a înşfăcat de guler fiii care se 
prăbuşiseră pe o saltea cu o fată din Bronx între ei. 

— Vreţi să plutiţi? Vă dau eu „plutit“. 

Ţinându-i pe amândoi de ceafă cu mâinile sale imense, i-a 
târât pe scări în jos, i-a azvârlit în maşină şi i-a dus pe Wall 
Street, unde un prieten de-al lui era şef de proiect pentru o 
clădire cu şaizeci de etaje. A scos din portbagaj unelte şi 
echipament, obiecte strălucitoare, noi, atunci cumpărate. 

— Astea-s căştile voastre de protecţie, chei fixe, geanta 
pentru bolţuri, mănuşi şi cizme. Puneţi-le pe voi. Apoi îi 
înmână prietenului său actele de la Sindicatul muncitorilor 
constructori. Astea-s permisele lor. Băieți, el e şeful vostru. 
Vin să vă iau la sfârşitul programului. 

— Dar, tată... protestă Tony. 

— Dacă vreţi să mergeţi la facultate, o să vă câştigaţi 
banii pentru studii. Puteţi să vă întâlniți cu prietenii la 
sfârşit de săptămână. Până una-alta, o mulţime de oameni 
mi-au făcut favoruri pentru slujbele voastre, aşa că să nu 
mă faceţi de râsul lumii. 

Chris vru şi el să se împotrivească, dar fu surprins să 
descopere teama întipărită pe chipul tatălui lor, în ochi şi-n 
muşchii încordaţi ai obrazului. Legătura specială care 
existase întotdeauna între ei îl ajută să înţeleagă că Mike 
Taglione era singur şi neajutorat, şi încerca, cu disperare, 


singurul lucru pe care ştia să-l facă. Aşa că-i şopti fratelui 
său să-şi ţină gura. 

Şeful de şantier arătă spre un loc sus, pe cer, la o sută 
cincizeci de metri înălţime. 

— Maistrul vostru se numeşte Dougherty. E şeful echipei 
care ridică armăturile. Luaţi cu voi un butoiaş cu bolţuri. 

„Butoiaşul“ cântărea optzeci de kilograme. Îl duseră 
până sus, în vârful clădirii, unde Dougherty, un veteran 
încărunţit, cu vreo cincisprezece centimetri mai înalt decât 
Chris, îi puse să care bârne mici pentru o echipă de 
muncitori. Acesta fusese un moment de răscruce, când oile 
rătăcite pe care „Irish“ Kathleen 'Taggart ITaglione le lăsase 
singure s-au unit şi au alcătuit o nouă familie. Munca dură, 
bărbătească a ajuns să-i captiveze, iar spre sfârşitul verii se 
mândreau cu musculatura lor proeminentă şi cu faptul că 
fuseseră promovați în munca de instalare definitivă a 
bolţurilor, acolo unde grinzile metalice orizontale şi 
verticale se uneau deasupra oraşului. Vara următoare au 
trecut la fixarea armăturilor. Numai în anul acela 
reveniseră la betoane şi la turnat fundaţii, pentru că aceea 
era clădirea specială a tatălui lor. 

lar în Greenpoint, se gândi Chris înainte să adoarmă, 
majoritatea tinerilor din acel grup încă se mai întâlneau, ca 
înainte. Câţiva muriseră de pe urma supradozelor, iar unul 
fusese împuşcat în Harlem pe când cumpăra droguri. 

Dormea când a sunat telefonul. Se ridică buimac, pipăi 
duşumeaua în căutarea aparatului, pe care-l găsi sub o 
pernă. Ceasul fosforescent arăta ora trei. 

— Chris? 

— Da. 

— Unchiul Eamon. Te-ai trezit? 

— Ce s-a întâmplat? 

— A trebuit să te sun înainte să citeşti în ziar. 

Chris se ridică în capul oaselor. 

— Despre ce e vorba? 

— Am găsit şoferul într-o ladă de gunoi. 


— Mort? 

— Tu cam ce crezi? 

— Şi Rendini? El e cel care i-a spus şoferului ce să facă. 

— N-au fost martori care să confirme lucrul acesta. Aşa 
că, şoferul fiind mort, jigodia a scăpat basma curată. 


Eamon Taggart şi Mike Taglione s-au cunoscut în Coreea. 
După război, Eamon i l-a prezentat pe Mike surorii sale. În 
ignoranţa absolută a bigotismului său, nu şi-a închipuit 
niciodată că blonda Kathleen s-ar putea simţi atrasă de 
italianul brun, cu piept lat, camaradul lui de arme, şi a fost 
uimit, ba chiar s-a simţit trădat când Mike şi „Irish“ s-au 
căsătorit. Dar au rămas într-un fel prieteni, iar la moartea 
ei, Eamon a fost cel care a venit la Mike cu o sticlă de tărie 
şi a stat cu el toată noaptea. 

Acum, aşezat în fotoliul tatălui lor, cu cascheta de căpitan 
pe genunchi, încerca să le explice de ce poliţia nu poate să-l 
aresteze pe ucigaşul lui Mike 'Taglione. Tony asculta în 
tăcere. Chris îl bombarda cu întrebări la care nu putea să 
răspundă. 

— Cum e posibil ca şoferul să fi rămas fără frâna de 
motor? 

— El susţinea că aşa s-a întâmplat. Când ai noştri au 
verificat vehiculul, frânele nu funcționau. 

— În jurul maşinii ăleia se învârteau vreo cincizeci de 
oameni! Tipii lui Rendini au avut timp suficient ca să taie 
legăturile. 

— Tu ştii asta. Şi eu ştiu. Dar nu putem dovedi. 

— Dar şoferul era unul din oamenii lui Rendini. N-ai spus 
că are cazier? 

— E mort. Nu putem oferi imunitate unui mort. Mi-ar 
plăcea să-l aducem pe Rendini în faţa instanţei. Dar lucrul 
acesta e imposibil, oricât de mult am vrea. Va trece însă 
mult timp până să se întoarcă pentru o altă şpagă, asta îţi 
garantez. 

— Dar Rendini avea motiv să-l ucidă pe tata. 


Unchiul Eamon oftă. 

— Chris, Tony, între noi fie vorba, nu cred că Rendini a 
acţionat de capul lui. Probabil că un şef de bandă din clanul 
Cirillo îl aştepta în maşină. S-ar putea ca el să fi aprobat 
uciderea tatălui tău. Dar pariez că până şi el a sunat mai 
„sus“, la vreun locotenent al clanului, pe telefonul mobil. 

— Clanul Cirillo a dat ordin să fie ucis tatăl meu, pe o 
frecvenţă radio civilă?! 

— Tipii ăştia nu vorbesc chiar aşa, în termeni neechivoci. 

— Nu pot să cred că au spus-o aşa, să poată auzi oricine, 
protestă Chris împotrivindu-se ideii că crima a pornit de 
deasupra lui Rendini. 

Era prea complicat. Câte nume şi chipuri putea să 
urască? 

— Chris, oamenii ăştia au grijă cum vorbesc. 

Chris îi aruncă o privire încăpăţânată şi Eamon oftă din 
nou. 

— Gândeşte-te, când tatăl tău şi unchiul Vinnie se 
întâlnesc - se întâlneau ca să vândă ciment, oare vorbeau 
pe şleau şi spuneau: „Eu cer preţul ăsta, şi tu ceri cu atât 
mai puţin“? Nu. Vorbeau pe ocolite. 

Chris încercă să protesteze la auzul acelei comparații 
ofensatoare, dar Eamon îl ignoră. 

— La fel şi în cazul ăsta, continuă el cu blândeţe. Înţelegi 
ce vreau să spun. Crede-mă pe cuvânt, Rendini e doar o 
mică verigă într-un lanţ foarte, foarte lung. Te-ai cruci dac- 
ai vedea graficele ierarhice pe care le-a făcut echipa 
specializată în crimă organizată. Arată exact ca acelea ale 
unei corporaţii. 

— Arată-ni-le, ceru Tony. 

— Poftim?! 

— Vrem să le vedem. 

Eamon îi duse la sediul principal al poliţiei. Graficele 
înfățișând ierarhia din clanurile mafiote, realizate de Biroul 
de Control al Crimei Organizate erau aşezate pe trepiede, 
ca nişte planuri arhitecturale, ceea ce-i aminti lui Chris că 


tatăl lui aproape că dansase de nerăbdare la prima 
prezentare a proiectelor clădirii sale din Manhattan. Un 
poliţist tânăr, solid îl aştepta pe Eamon. 

— Flăcăul ăsta ştie mai mult ca oricine, nu-i aşa, Jack? 
Faceţi cunoştinţă: Jack Warner, nepoţii mei, Tony şi Chris 
Taglione. Arată-le cu ce te îndeletniceşti tu aici. 

— Da, domnule căpitan. 

Warner nu pomeni numele tatălui lor, dar, ţinând seama 
de graficul pe care-l alese să-l prezinte, era clar că ştie ce s- 
a petrecut. 

— Ăsta e clanul Cirillo, cel mai mare dintre clanurile din 
New York. Familia din care face parte Joey Rendini. Rendini 
e aici, destul de sus în ierarhie pentru că localul acela al 
sindicatului e o adevărată fabrică de bani. Sunt aproape 
sigur că e un soldat, un membru „dinăuntru“, dar poate să 
fie un simplu asociat. Tipii ăştia poartă denumirea de capo; 
generaţia tânără le spune şefi de echipă. Deasupra lor sunt 
şefii adjuncţi. Ăsta, Salvatore Ponte, poreclit Sally 
Deşteptul, este consigliere, consilier al şefului cel mare, 
bătrânul Cirillo. El se prezintă „Don Richard“, dar înainte i 
se spunea „micul Richie“, pentru că era un simplu trepăduş. 

Tony arătă spre două nume trecute în casete alături de 
acela al lui Don Richard. 

— Ăştia doi cine-s? 

— Michael, „Mikey Nebunul“, e fiul cel mic al lui Don 
Richard şi şeful tuturor „oamenilor de ordine“. E cuţitarul 
personal al tatălui său. Mikey Nebunul îşi iubeşte meseria. 
Poartă la gât o linguriţă pentru cocaină în formă de puşcă 
cu ţevile retezate - într-un fel, insigna lui. Nicholas e fratele 
lui mai mare, cel cu „creierul“. Cei doi sunt moştenitorii lui 
Don Richard. După retragerea lui, ei îl vor moşteni cu 
condiţia să-i poată ţine în frâu pe şefii adjuncţi. Dar vă atrag 
atenţia că graficul ăsta e doar pe jumătate corect. 

— De ce? 

— Voi sunteţi pe jumătate italieni, răspunse unchiul 
Eamon. Ştiţi cât de unite sunt familiile italiene. Cum să ne 


infiltrăm? Chiar şi folosirea poliţiştilor italieni e dificilă. 
Toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Şi asta datează de pe 
vremea vechilor cartiere italiene. 

— Pari să insinuezi că toţi italienii sunt potenţiali 
infractori, Eamon, îl întrerupse Chris. 

Nu era pentru prima dată când ramura irlandeză a 
familiei adopta o asemenea atitudine. În plus, voia să-i dea 
de înţeles lui Eamon că nu-i scăpase lovitura indirectă în 
privinţa aranjării licitaţiilor. 

— Cei din neamul vostru sunt foarte uniţi, continuă 
Eamon cu blândeţe. Stiu cu toţii cine a intrat la răcoare, 
cine s-a înrolat în armată, cine a mers la facultate, cine-a 
rămas acasă, cine a intrat în poliţie. Nu-i aşa, Jack? 

Chris observă că Jack Warner evită cu tact întrebarea lui 
Eamon. 

— În plus, balanţa puterii e în permanentă mişcare. Când 
ajungem să ne infiltrăm sau găsim un informator, constatăm 
adesea că am luat legătura cu oameni care au ieşit deja din 
sfera de putere. Clanul Cirillo devine tot mai puternic, prin 
alianţe şi preluări de ştafetă. 

Sună telefonul; Warner răspunse, se scuză şi părăsi 
imediat încăperea. 

— E un lanţ lung, spuse unchiul Eamon. Şi justiţiei îi e 
greu să-l rupă. 

— Justiţia e o porcărie. 

— De cele mai multe ori, fu de acord Eamon. 

— Aş vrea să-i omor cu mâinile mele. 

— E o reacţie firească. 

— Vorbesc serios. Îmi vine să tai ţevile unei puşti... 

— Controlează-ţi cuvintele, Chris. 

Lui Chris îi zbură gândul la o armă veche, neînregistrată, 
pe care o cumpărase într-un târg de ţară. În atelierul de 
lucru al tatălui său de la cabana din Catskills exista o 
menghină puternică; putea să taie ţevile cu bomfaierul, apoi 
să arunce pânzele folosite, să curețe resturile metalice cu 
un aspirator, să arunce sacul acestuia... Îşi privi unchiul 


drept în ochi şi luă o hotărâre conştient de faptul că era cea 
mai atent cântărită din viaţa lui. 

— Îmi pare rău, Eamon. Dar nu-mi pot reprima furia. 

— Mi se pare firească dorinţa ta de răzbunare. 

Tony studia cu atenţie graficul, urmărind numele cu 
degetul. 

— Acelaşi lucru prostesc l-a făcut şi Rendini, interveni el. 
Ar fi putut pur şi simplu să-l dea pe tata în judecată pentru 
un pumn în nas. 

— Poftim?! 

Văzând că întâmpină o nouă rezistenţă - din partea 
propriului frate -, Chris simţi că-şi pierde stăpânirea de 
sine, o furie copleşitoare îi ardea gâtul. 

— Răzbunarea e o prostie, răspunse Iony cu răceală. 
Pentru asta există tribunalele. Justiţia e singura cale 
civilizată să-ţi iei revanşa. 

Chris îşi descărcă furia pe fratele său: 

— N-ai auzit ce spunea unchiul Eamon, că justiţia nu se 
poate atinge de ei? 

— E şi o cale practică, în acelaşi timp. Nu doar civilizată. 
Dacă te răzbuni pe un ucigaş, prietenii lui se răzbună apoi 
pe tine, şi tot aşa, la nesfârşit. Dar când justiția prinde un 
criminal, întregul lanţ nenorocit se rupe. 

— Parc-ai citi dintr-o carte de şcoală, Tony. lisuse, vorbesc 
despre tata! 

— Şi eu. 

Unchiul Eamon interveni: 

— 'Tony are dreptate. Trebuie să mergi mai departe. Să-ţi 
vezi de viaţa ta, să uiţi. 

— N-am să uit niciodată. 

Cei doi fraţi se priviră, ochii albaştri-cenugşii şi cei negri 
exprimând aceeaşi hotărâre sumbră. Vorbiseră amândoi 
într-un glas. 


Chris ipotecă utilajele în vederea unui împrumut 
temporar pentru şaizeci de zile. Dar, chiar în timp ce semna 


actele la biroul lui Pete Stock, văzu cu claritate viitorul într- 
o fracțiune de secundă: admițând că va reuşi să termine 
clădirea tatălui său, furia nu-l va părăsi niciodată. 

Banca îi dădu un avans de două milioane de dolari, 
urmând ca el să convingă muncitorii şi furnizorii să reia 
activitatea pe şantier. Costurile totale ale construcţiei se 
ridicau la peste douăzeci de milioane. Obţinuse doar un 
scurt răgaz, dar rechinii adulmecaseră deja sângele din 
apă. Un alt cămătar din clanul Cirillo îl sună cu aceeaşi 
ofertă de împrumut pe termen scurt cu douăzeci şi patru la 
sută dobândă. 

Contabilul care se afla la cârma financiară a firmei 
Taglione, încercând să navigheze prin apele noroioase ale 
perioadei de probă hotărâtă de bancă, se ralie părerii lui 
Arnie şi-l sfătui să abandoneze proiectul. 

— Vrei să-ţi spun ceva, Chris? Nici tatăl tău n-ar fi trebuit 
să se apuce de afurisita aia de clădire. Se anunţă o nouă 
recesiune, şi încă n-am ieşit bine din cea anterioară. 
Imobiliarele sunt o fundătură. 

— Imobiliarele urcă şi coboară în cicluri. 

— La distanţă de trei cvartale, porcăria aia de clădire de 
pe Fifty-seventh Street stă de şase luni pe jumătate 
construită. Peste tot în Manhattan se închid şantiere. 

— Nu şi al nostru. 

— Cum ai de gând să plăteşti? 

— Încă nu ştiu. 

Se simţea prea furios ca să-şi facă griji. Prin minte îi 
treceau gânduri mult mai sumbre. Afacerea şi visurile 
plăsmuite cu tatăl lui erau una, dar crima reprezenta cu 
totul altceva. 


Chris convocă o şedinţă cu angajaţii. Arnie, Ed, contabilul 
şef, celălalt contabil care ţinea facturile şi registrele, 
maistrul de la fabrica de betoane şi Sylvia Marx intrară 
mohorâţi în biroul tatălui său. Chipurile lor şi tăcerea pe 
care-o păstrau reflectau îndoiala că firma Taglione mai 


poate exista cu adevărat fără Mike la cârmă. Chris trebui să 
recunoască cum că se simte întrucâtva caraghios stând la 
biroul metalic zgâriat. 

— Registrele noastre cam lasă de dorit, anunţă 
contabilul. Tatăl tău ţinea multe date în capul lui. 

Chris ştia că tatăl său condusese firma de unul singur. Se 
simţea marcat de stilul secretos folosit în afaceri de Mike 
Taglione, însă din memorie începeau să-i apară la suprafaţă 
instincte a căror existenţă nici măcar n-o bănuise. În primul 
şi-n primul rând, tatăl lui avea întotdeauna un răspuns. Se 
ridică, băgă mâinile în buzunar, se aşeză cu fundul pe birou 
şi spuse contabilului cu o mină întristată: 

— Deschideţi registre noi. 

Ed schimbă o privire nedumerită cu celălalt contabil. 

— Cumpăraţi un minicomputer. Aveam unul la şcoală, la 
cursul de management. Costă vreo treizeci de miare şi sunt 
grozave când e vorba de alcătuirea unor situaţii clare. 

— Să cumpărâăm un computer? Cu ce? Mulţi dintre 
clienţii tatălui tău îşi închipuie că acum, de vreme ce ela 
murit, nu mai trebuie să se grăbească să-şi plătească 
facturile. Aproape că nu mai dispunem de lichidităţi. Nici nu 
ştiu dacă avem destul ca să plătim salariile. 

— Vindeţi un utilaj. 

— Le-ai ipotecat. 

— Maşinile numărul treizeci şi patru, treizeci şi şapte, 
optzeci şi şase şi o sută paisprezece erau în revizie. Am 
uitat să le spun celor de la bancă, de fapt, că le deţinem şi 
pe astea. 

Contabilul zâmbi. 

— Vindeţi-l bătrânului Alphonse. Închiriaţi un computer. 
Introduceţi în el avizele de livrare din ultimele şase luni. 
Până la sfârşitul săptămânii să-mi aduceţi o listă cu cei care 
ne datorează bani şi sumele aferente. 

Oamenii ieşiră din birou; Sylvia Marx rămase în urmă. 
Secretara tatălui său era o blondă în vârstă de cincizeci de 
ani, de o frumuseţe statuară, cu nişte picioare superbe ce 


trădau fosta dansatoare profesionistă. La înmormântare 
stătuse deoparte, nefiind sigură care-i e locul. Durerea îi 
marcase chipul frumos cu nişte cute aspre. 

— Ai să-mi spui ceva, Sylvia? 

— Îi cunosc pe clienţii care ne datorează cele mai mari 
sume. 


Chris se confruntă cu cea mai proastă situaţie posibilă pe 
un şantier din districtul financiar. Armăturile de oţel se 
ridicau deja spre cer până la jumătate din înălţimea finală a 
clădirii, ceea ce însemna că plata pentru turnarea fundaţiei 
era mult întârziată. Chris intră în rulota cu birourile 
principale şi-i spuse şefului de proiect cine este. 

— Condoleanţele mele, fiule. Cu ce pot să-ţi fiu de folos? 

— Am început deja să încasez facturile restante. 

— Şi pariez că noi suntem în mare întârziere, aşa-i? 

— Da. 

— Şi ai mare nevoie de lichidităţi? 

Chris răspunse afirmativ. 

— Ei bine, îmi dau seama prin ce treci, pentru că şi eu 
sunt în aceeaşi situaţie... Vrei să rezolvăm lucrurile? Am 
putea încerca să strâng cam, să zicem, patruzeci de cenți la 
dolar. 

— Patruzeci de cenți? Dar... 

— Ajută-mă ca să te ajut. 

— Îmi pare rău. Suma asta nu acoperă nici măcar 
costurile. 

— E tot ce pot să-ţi ofer. 

— Patruzeci de cenți e ridicol. Îmi datorezi o plată cinstită 
pentru o muncă cinstită. 

Şefului de proiect îi pieri zâmbetul de pe buze. 

— În cazul acesta îţi propun treizeci şi cinci. 

Înfrânt, Chris se întoarse la birou şi-i povesti Sylviei 
întâmplarea. 

— Tunde-te. 

— Părul lung nu mai e o problemă, Sylvia. 


— Aşa-i. Toţi puştii constructorilor arată ca tine. 

— Şi? 

— Nu-ţi poţi permite să fii luat drept un puşti. Chestie de 
imagine. Trebuie să adopţi înfăţişarea potrivită rolului pe 
care-l ai. 

— Dar tata nu şi-a datorat succesul aspectului său 
exterior. 

— Tatăl tău s-a născut cu un rol al lui. Oricine se uita la 
Mike 'Iaglione ştia că e un om dur, inteligent şi corect. Cine 
te priveşte vede un student simpatic cu plete. Eşti solid, dar 
pari prea copilăros ca să se creadă că eşti în stare să dai un 
pumn. 

— În privinţa asta se pot înşela. 

Sylvia îi aruncă o privire maliţioasă. 

— Poate. 

— Nici măcar nu cunosc vreun frizer. Pe mine mă tund 
colegele. 

— Aici chiar te cred. Ce-ar fi să-ţi fac o programare la 
frizerul tatălui tău? Şi după aceea ne întâlnim la magazinul 
Paul Stuart. 

Chris îşi privea înfăţişarea schimbându-se în oglinda 
frizeriei de la Waldorf-Astoria pe măsură ce părul lui 
aluneca pe cearşaful mătăsos de frizerie ca nişte paie aurii. 
Propriul chip îi părea puţin cam străin, dar semăna foarte 
mult cu tatăl său. Nasul era parcă mai mare, iar fruntea mai 
largă şi mai înaltă. Nemaifiind umbriţi de şuviţele lungi de 
păr, ochii albaştri, strălucitori deveniră cea mai pronunţată 
trăsătură a feţei sale. 

Se duse la sticlele colorate din faţa oglinzi şi începu să le 
deschidă, una după alta, mirosind conţinutul. 

— Asta. 

— E cea care-i plăcea tatălui dumitale. 

— Exact. 

— Foarte frumos, spuse Sylvia când Chris intră în 
magazinul Paul Stuart, unde aveau întâlnire. 

Îl luă de braţ şi-l conduse spre etajul al doilea. 


— Oamenii se holbează la mine. 

— Îşi închipuie că-mi eşti gigolo. 

— Doamne sfinte, Sylvia! 

— Îmi place să-mi însoțesc prietenii la târguieli, dar tatăl 
tău, Dumnezeu să-l odihnească, refuza cu străşnicie să-şi 
cumpere vreo haină. 

Chris se opri asupra unui costum, iar Sylvia alese şase 
cămăşi cu cravate asortate. 

— Ştiţi, doamnă, manşetele pentru butoni nu sunt 
potrivite în timpul zilei, remarcă vânzătorul. 

Sylvia nu-l băgă în seamă, iar mai târziu îi dezvălui 
motivul pentru care insistase asupra acestui detaliu. 

— l-am cumpărat ca să-i dăruiesc tatălui tău, de ziua lui. 
Aş vrea să ţi-i dau ţie. 

Chris deschise cutia simplă. Doi butoni de cămaşă mari 
aruncau sclipiri incandescente pe catifeaua neagră. 

— Sunt diamante? 

— Nu-ţi face probleme, cunosc un tip care-mi face 
reducere. Sylvia potrivi butonii pe manşetele cămăşii. Cam 
ţipători, dar tatălui tău i-ar fi plăcut. Se dădu înapoi şi 
admiră efectul. Probabil că ai să-ţi schimbi gusturile şi ai să 
devii mai conservator când o să ajungi un mare om de 
afaceri. Acuma du-te şi pune-i cu botul pe labe! 

Chris vizită următorul şantier de pe lista debitorilor, găsi 
biroul şefului de şantier într-o clădire de pe cealaltă parte a 
străzii şi-i prezentă factura. 

— Ai mare nevoie de bani gheaţă, hm? 

— Vreau doar să pun la punct nişte probleme nerezolvate 
înainte să încep o nouă construcţie. 

— Ce construcţie? 

Chris aranjă o manşetă, dând la iveală diamantul. 

— Încă nu pot vorbi despre asta. Partenerii tatălui meu 
sunt foarte nervoşi, se tem că, dacă se află, riscăm ca alţii 
să ne sufle afacerea de sub nas. Acum v-aş ruga să-mi 
completaţi un cec. 

— E aceeaşi clădire pe care a început-o tatăl dumitale? 


— O alta, ţesu el minciuna mai departe. Aş vrea să închei 
conturile cu dumneata. 

Tipul se scărpină în creştet. 

— E o cifră cam mare... 

Chris ridică din umeri. 

— N-am de gând să te strâng cu uşa. Accept să-mi dai 
jumătate acum şi jumătate luna viitoare. 

Cu sufletul la gură, se aşeză comod pe scaunul cu 
spetează, cu aerul că n-are nimic altceva de făcut toată 
ziua, şi-l privi pe tip cum completează cecul. Cu un gest 
studiat, îşi aranjă şi cealaltă manşetă în loc să înşface 
peticul de hârtie. 


— 'Te invit la cină, îi spuse Sylviei. Ca să sărbătorim şi să- 
ţi mulţumesc. 

Alese Palm pentru că-şi amintea numele de la tatăl lui, 
dar era unul din restaurantele în care fusese cu Mike, aşa 
că seara deveni sumbră. Fiecare dintre ei îi simţea acut 
lipsa. Sylvia se îmbătă, dar nu lăsă să se vadă lucrul acesta 
decât în taxi, unde izbucni în plâns. Chris îi împărtăşi 
dorinţa sa de a-i ucide pe ticăloşi. La uşa casei ei, Sylvia îl 
sărută pe obraz şi-i spuse: 

— Termină clădirea tatălui tău. E cea mai bună 
răzbunare. 


— "Ţi-a mai rămas doar o lună şi nu mai ai cum să strângi 
alţi bani, iar Arnie e deja în urmă cu lucrările. 

Contabilul şef îi trase un ghiont celuilalt contabil, care 
încuviinţă cu o mină gravă. 

— Dar te-ai descurcat de minune cu recuperarea plăţilor 
restante, iar acum facturile ne sunt onorate la timp. În 
condiţiile astea n-ai nevoie de bănci. N-ai mai avea niciun 
fel de probleme dacă ai renunţa la afurisita aia de clădire. 

Două probleme, şi amândouă legate de Arnie. Vechiul şef 
de proiect al tatălui său nu mai făcea faţă. Şi, mai rău decât 
atât, cei de la bancă ştiau lucrul ăsta. Se duse din nou la 


şantiere de unde avusese bani de recuperat, de data asta ca 
să stea de vorbă cu şefii de proiect, ce se ocupau de 
construcţie din birouri, şi cu  supraveghetorii, care 
conduceau efectiv şantierul. Ben Riley a fost primul cu care 
s-a înţeles de la început. Acesta era un supraveghetor între 
două vârste, cu un stil direct, care-i amintea puţin de tatăl 
său. Încântat de abordarea impetuoasă a lui Chris, Riley a 
acceptat invitaţia la un bar, unde a comandat lapte pentru 
ulcerul său - o afecţiune obişnuită în rândul 
supraveghetorilor de şantier. După ce-şi aprinse o ţigară îi 
oferi şi lui Chris una. Din cauza nervozităţii, Chris o scăpă 
pe jos. Riley o zdrobi sub talpa cizmei şi-i mai oferi una. 

— Construcţiile înseamnă licitaţii şi respectarea 
termenelor. Tu nu ştii nimic despre licitaţii, aprovizionarea 
cu materiale şi problema sindicatelor. Cum îţi închipui că 
banca o să împrumute bani cuiva care nu poate să 
garanteze respectarea termenelor? 

— Ştiu o grămadă de lucruri despre construcţii. Sunt 
convins că sindicatele vor încerca să mă tragă-n piept, că 
furnizorii de materiale vor face orice ca să mă fure, 
închipuindu-şi că le stă în putinţă lucrul ăsta. Cred că am 
învăţat de la tatăl meu cum să-i controlez, dar banca nu mă 
crede, aşa că am nevoie de ajutor. 

— Fără doar şi poate. 

— Îţi dau cu zece la sută mai mult decât caraghioşii ăştia, 
plus o bonificaţie pe loc, echivalentul salariului pe două luni, 
în numerar. 

— Glumeşti? 

— Sunt prea tânăr ca să-mi permit aşa ceva. Mâine 
dimineaţă o să fiu pe şantier. 

Continuă să umble pe la şantierele concurenţilor, până 
când angajă patru manageri dintre cei mai buni ca să ducă 
la bun sfârşit treaba pe care tatăl său şi cu Arnie o făcuseră 
singuri - doi oameni de primă mână pe şantier şi doi în 
birouri. 


— Prumoasă vitrină pentru firmă, bombăni Arnie. Au 
ajuns să se împiedice directorii unii de alţii. Ai destui şefi pe 
statul de plată ca să te apuci de construit piramide. 

— Praf în ochii băncii, îl asigură Chris. Văzându-mă 
înconjurat de toţi specialiştii ăştia, cei de la bancă nu vor 
mai obiecta că firma Iaglione e condusă de un puştan. 
Acuma e rândul tău să-mi îmbunătăţeşti imaginea: apucă-te 
să pregăteşti betoanele. 

— Hei, stai o clipă... 

— Arnie, ai întârziat cu o săptămână faţă de termenul 
planificat. 

Mută sediul firmei din Brooklyn în rulote, chiar pe 
şantier, ca să poată supraveghea personal proiectul. Când 
angajaţii începură să se plângă că tatăl lui nu i-a pus 
niciodată să muncească în condiţii atât de grele, Chris 
manifestă bunăvoința moştenită de la Mike: 

— Cu cât terminăm mai repede clădirea, cu atât ne 
întoarcem mai repede în birourile noastre. În plus, cum pot 
învăţa din Brooklyn să construiesc zgârie-nori în 
Manhattan? 

La expirarea termenului acordat de bancă, managerii săi 
reuşiseră să toarne fundaţia înainte de termen, iar 
armăturile de oţel se ridicau deja din groapă. Chris se 
îmbrăcă cu costumul cel nou şi se duse la bancă mândru de 
faptul că balanţa contabilă pe care-o avea în buzunar 
demonstra că a reuşit să aducă fabrica de betoane Taglione 
pe linia de plutire. Nu observă că secretara lui Pete Stock 
golea conţinutul sertarelor de la birou într-o geantă. 

— Sunt Chris Taglione, aş vrea să vorbesc cu Pete Stock. 

— Domnul Stock nu mai lucrează la bancă. 

— Poftim?! Unde s-a dus? 

Ea îi aruncă o privire îndurerată. 

— Unde crezi? În şomaj. 

— Concediat? lisuse... Ăă, pot să-l văd pe şeful lui? Cine-i 
şeful lui? Sphunt? 

— Şi Sphunt e concediat. Toţi suntem concediaţi. 


Chris se uită în jur şi observă, cu întârziere, că 
pretutindeni domnea dezordinea: tablourile fuseseră date 
jos de pe pereţi, pe pardoseală se aflau cutii de carton. 

— Cine e noul şef? 

— Domnul Bunker. 

Uşa era deschisă şi Chris văzu un bărbat aproximativ de 
vârsta lui scoțând nişte obiecte dintr-o cutie de carton. 
Purta cămaşă cu mâneci scurte, o cravată îngustă, lărgită la 
gât şi ochelari cu ramă subţire. Chris bătu în tocul uşii şi 
intră. 

— Ai întârziat, spuse Bunker. 

— N-am întârziat. 

— Eşti de la Wharton. 

— De la Taglione Construction. 

— Îl aştept pe asistentul meu. 

— Eu am venit pentru prelungirea unui credit. Taglione 
Constructions. Banca îmi susţine construcţia de pe Fifty- 
sixth Street. 

— Era unul din contractele lui Stock? 

— Desigur. Tatăl meu a lucrat cu domnul Stock vreme de 
cincisprezece ani. 

— La revedere. 

Bunker scoase din cutie o diplomă înrămată şi-o prinse 
într-unul din numeroasele cuie rămase în perete de la 
Stock. Diploma atesta faptul că Bunker a absolvit comerţul 
la Harvard cu trei luni în urmă. 

— Eşti atât de amabil să-mi spui şi mie ce se întâmplă? 

— Banca a acordat prea multe credite, răspunse Bunker 
îndreptând diploma. Mai precis, credite în valoare de două 
sute de milioane de dolari. Acum se face curăţenie. l-au 
concediat pe toţi angajaţii departamentului imobiliar şi m- 
au angajat pe mine să găsesc o soluţie. 

Chris alunecă pe un scaun şi îl privi perplex. 

— De ce trebuia să mi se întâmple asta tocmai acum? 

— A, e evident că deţii o calitate absolut necesară unui 
constructor: egoismul absolut. Toate băncile sunt în aceeaşi 


situaţie. 

— Poftim?! 

— Fiecare bancă din New York a concediat - adică astăzi 
- sau va concedia - adică mâine - întreg departamentul 
imobiliar. Se pare că între angajaţii de la imobiliar şi 
antreprenori s-au stabilit nişte relaţii foarte apropiate. 

— Cum dracu' crezi că se construiesc clădirile? 

— Asta-i problema: aţi construit prea multe. Nimeni nu a 
zis „stop“. Aşa că acum aveţi optsprezece milioane de metri 
pătraţi de spaţiu nefolosit, neocupat şi nerentabil. 

— Am încheiat precontracte de închiriere pentru clădirea 
mea. 

— Se apropie o nouă recesiune. Eşti sigur că chiriaşii 
dumitale îşi vor putea permite să se mute în acele spaţii? 

— Trebuie să mergem mai departe. Am promis să dăm în 
folosinţă aceste spaţii. 

Bunker băgă mâna în cutie şi scoase o ceaşcă pentru 
cafea. 

— Acum îmi dau seama de ce-a fost nevoie să urmez 
şcoala. Tipii ca tine şi Stock ajung aşa de apropiaţi că 
nimeni nu pune întrebările cu adevărat importante. 

Chris se uită lung la el. 

— Aşadar, ai de gând să conduci un departament fără să 
stabileşti relaţii apropiate cu beneficiarii? 

— Exact. Nimeni n-o să mă păcălească să acord 
împrumuturi prosteşti în virtutea relaţiilor de prietenie 
dintre noi. 

Bunker scoase ultimul articol din cutie, un computer 
Hewlett-Packard şi-l puse lângă ceaşcă. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Întreabă-mă, că după aia va trebui să mă apuc de 
treabă. 

— De unde ai să ştii cine e cinstit? 

— Am să ţin seama de recomandări. 

— Şi cine e de cuvânt? 

— Pentru asta există registrele. 


— “Toate acestea sunt de domeniul trecutului. Registrele 
şi recomandările pot să-ţi spună doar ce s-a întâmplat deja. 
Relaţiile apropiate te ajută să actualizezi toate aceste 
informaţii. 

Frânturile de conversații auzite din întâmplare în 
copilărie şi adolescenţă, la cină, în familie, şi în rulotele- 
birouri de pe şantiere i se perindau cu repeziciune prin 
minte. 

— De unde ştii cine e pe punctul să intre în conflict cu 
vreun inspector din construcţii? Şi pe cine îl pândeşte o 
executare silită pentru că nu şi-a plătit angajaţii? Cine a 
închiriat mai mult spaţiu decât există în realitate? Cine nu 
dispune de capital suficient? Cine are necazuri cu 
sindicatele? Cine nu mai poate ţine lucrurile în frâu? Cine e 
în pragul falimentului? Relaţiile apropiate asigură avantaje 
de ambele părţi. Trebuie să rămâi în contact cu piaţa. Altfel 
ajungi să pierzi afacerile bune, şi să menţii legătura doar cu 
oamenii pe care-i evită toţi ceilalţi. Eu îţi asigur o afacere 
bună. Am precontracte de închiriere, slavă Domnului, şi 
sunt în avans faţă de termenele stabilite. Încetinirea 
ritmului în construcţii îmi va asigura reduceri considerabile. 
lar clădirea mea e suficient de mică încât, chiar dacă unii 
din chiriaşii mei se vor răzgândi, nu-mi vor cauza pierderi 
prea mari. 

— Şi care-i problema? 

— Am nevoie de bani. Tatăl meu a fost... a murit, şi toţi 
cred că sunt un puştan fără minte. Nu cer decât banii pe 
care banca acceptase să-i împrumute tatălui meu. 

Bunker îl studie în tăcere vreme de jumătate de minut. 
Chris îi susţinu privirea. Oare nu se vedea cu ochiul liber că 
are dreptate? 

— Precontracte de închiriere? 

— Pentru tot spaţiul. 

— Stai să-ţi găsesc dosarul. 

Bunker se întoarse cu un dosar gros, al cărui conţinut îl 
întinse pe birou şi-l citi vreme de cinci minute. Apoi ridică 


privirea. 

— E al naibii de greu. 

— Nu datorez chiar aşa mulţi bani, protestă Chris. 

— Tocmai asta e problema. Nu ne datorezi destui bani ca 
să tragem vreun folos de pe urma dumitale. 

— Poftim?! 

— Azi-dimineaţă am anunţat un antreprenor că ne 
datorează patruzeci şi şase de milioane de dolari. Mi-a spus 
că ştie. L-am întrebat când are de gând să-i achite. „Imediat 
ce se redresează piaţa“, mi-a răspuns el. l-am zis că nu ne 
convine. „Atunci luaţi-mi clădirea, şi duceţi-vă dracului!“ a 
replicat tipul şi mi-a închis telefonul. Pentru că el ştie la fel 
de bine ca şi mine că banca n-are ce face cu o clădire pe 
jumătate construită şi fără viitori locatari. 

— Dar îţi va plăti cu siguranţă, zise Chris. Dacă ai avea 
curajul, i-ai împrumuta bani să-şi termine clădirea. 

— Dumneata spui „curaj“, iar eu mă gândesc la cele 
optsprezece milioane de metri pătraţi nefolosiţi. 

— Tipul nu e în pragul falimentului, ci doar într-un impas 
de moment. Ca şi mine, de altfel. 

— Din păcate pentru dumneata, domnule 'Taglione, nu ne 
datorezi nici pe departe patruzeci şi şase de milioane de 
dolari. Aşa că impasul dumitale nu este şi al băncii. 

— Dar am contractele de închiriere, trebuie doar să 
termin construcţia. 

Bunker bătu cu creionul în dosar şi reîncepu să calculeze. 

— Adevărul e că tatăl dumitale pare într-adevăr să fi 
redus riscurile la minimum. Este un sistem financiar foarte 
creativ. 

— Destul de bun pentru un zidar. 

— Poftim? 

— Era una din replicile lui obişnuite. 

— Cred că îl interesa mai mult să construiască clădirea 
decât să obţină un profit mare. 

— Voia să pătrundă pe piaţă. 


— Da, se vede. E şi într-o zonă bună. Numai nenorocita 
asta de piaţă mă îngrijorează... Te deranjează dacă te 
întreb cum a murit tatăl dumitale? 

Toate instinctele lui Chris îl avertizau că acest 
prezbiterian mieros n-ar împrumuta bani cuiva implicat 
într-un război cu mafia. Bunker îl privea, aşteptând. 

— Un accident de muncă, murmură Chris, simțind cum 
minciuna îi arde buzele. Un camion. Nici măcar n-a ştiut ce 
i se întâmplă. 

O altă minciună, menită să-l liniştească de tot pe Bunker. 
Poate că dac-ar fi fost aşa, nu s-ar fi simţit năpădit de o 
asemenea ură. Dar Mike Iaglione ştiuse foarte bine ce i se 
întâmplă şi de ce. 

Bunker îşi scoase ochelarii, îşi acoperi faţa cu palmele şi-l 
privi printre degete. 

— Nu-mi vine să cred că fac aşa ceva, dar dacă tot ce ai 
spus se confirmă, îţi onorăm facturile vreme de încă şaizeci 
de zile şi-ţi extindem creditul. 

— E chiar atât de simplu? 

— De ce nu? Eu reprezint întreg departamentul imobiliar, 
cu excepţia asistentului meu de la Wharton, care, după 
toate aparențele, nu reuşeşte să găsească clădirea. 

Chris avu senzaţia că a deschis uşa unei încăperi 
inundate de soare. Întinse mâna peste birou: 

— Mulţumesc. N-am să uit niciodată. 

Bunker dădu mâna cu el în mod mecanic, ca şi cum la 
facultate i s-ar fi atras atenţia că trebuie să accepte 
obiceiurile aborigenilor. 


3 


Cei doi fraţi ieşiră în oraş pentru a lua o cină de rămas- 
bun într-o seară răcoroasă de septembrie, în ajunul 
întoarcerii lui Tony la Cambridge unde avea să înceapă 
primul an la Facultatea de drept Harvard. Chris sugeră să 
meargă undeva în centru, dar Tony optă pentru localul său 
preferat, La Abatelli, un restaurant italian aflat pe 
Woodhaven Boulevard. Tony conducea maşina Lincoln a 
tatălui lor, iar Chris se uita posomorât pe geam; pe trotuar, 
copiii ieşiţi din magazinele de cartier fugeau spre casă cu 
pâini rotunde, lapte şi ziarul de seară. Îl îngrozea gândul de 
a trăi singur în casa goală, fără fratele său. Ştia deja că cele 
mai multe nopţi şi le va petrece pe canapeaua din rulota ce- 
i servea drept birou. 

— De ce crezi că a procedat tata aşa? De ce i-a spus lui 
Rendini să se ducă dracului, după ce l-a mituit ani în şir? 

— Nu vreau să vorbesc despre tata. 

— Bine, dar de ce? Trebuie să ştiu motivul. 

Tony suspină. 

— De ce a trecut dintr-o dată de la blocuri de locuinţe în 
Queens la o clădire administrativă în Manhattan? 

— Cred că tata a greşit refuzând să plătească. 

— Nu, n-a greşit. Vrei să termini cu asta? 

— Vorbeşti serios? N-a făcut o greşeală? 

— A procedat aşa cum trebuia. Singura lui greşeală e că 
a întârziat atât de mult. 

Chris tăcu, meditând la spusele fratelui său. 'Tony zise 
încet. 


— Ştii, în sfârşit schimbăm rolurile. Ilată-mă: am douăzeci 
şi patru de ani, încep Facultatea de Drept şi devin în sfârşit 
fratele cel mare, în vreme ce tu eşti puştiul cel nătâng. 

— "Ţi-a trebuit cam mult, piciule. 

Restaurantul era mai mult lung decât lat; avea trei şiruri 
lungi de mese aşternute cu feţe de masă albe, deasupra 
cărora se aflau lămpi în stilul celor de la Tiffany. Joe Abatelli 
îi primi ca pe nişte clienţi vechi, căci Tony insistase să ia 
masa acolo de cel puţin două-trei ori pe săptămână, dar în 
seara aceea expresia de pe faţa lui pătrată, cărnoasă era 
reţinută, iar urarea lui de bun venit avea ceva fals. 

— Tony nu vrea să ia masa în altă parte, iar tata spunea 
întotdeauna că aici un macaronar simpatic poate să 
mănânce mai bine decât oriunde în oraş. 

Joe îi aşeză la o masă din fundul sălii, pe 'Tony cu faţa la 
uşă, iar pe Chris orientat spre bar. Chemă un chelner şi 
plecă grăbit. 

— Ce-o fi cu el? 

— Poate vreo bătaie cu cuţitele în bucătărie. 

Băură repede câte un pahar de whisky, în vreme ce 
restaurantul începea să se umple, iar Chris se relaxă. Îl 
căuta din priviri pe chelnerul lor ca să le umple paharele 
când, din întâmplare, privi spre uşa de la intrare exact în 
clipa când o fată brunetă, senzuală, intră graţioasă, în 
fruntea unei familii numeroase. 

Simţi un nod în gât şi gura i se uscă. Timp de o clipă, o 
singură clipă, uită de tatăl său, de şantier, de tot. Fata nu 
părea să aibă mai mult de şaisprezece ani; era suplă, cu 
picioare frumoase şi sâni mici, rotunzi. Avea buze pline şi 
ochi mari, cu o privire fixă. Pielea ei uşor măslinie parcă 
lumina totul în jur, iar părul lung părea o fâşie mătăsoasă 
din cerul nopţii. 

Tony ridică privirea de pe meniu. 

— la te uită! 

— Eu am văzut-o primul, e a mea! 


Tony, intrigat de tonul lui aspru, îşi privi fratele, apoi 
zâmbi. 

— Mai vedem. 

— Nu glumesc, frăţioare. De data asta ai să-ţi ţii labele 
acasă; dacă nu, îţi rup gâtul. 

— Nu zău? replică Tony cu un alt zâmbet glumeţ. S-ar 
putea să fii nevoit să aştepţi la rând. Ia uită-te la frate-său 
mai mare. Arată ca o maimuţă bine bărbierită. lisuse, are 
doi fraţi! Ce zici de babacu'! 

Tatăl era mai scund decât cei doi băieţi, dar la fel de lat în 
umeri, şi Chris râse, în ciuda temerii că Tony ar putea să-i 
sufle cucerirea: 

— Alphonse ar trebui să-i închirieze pe tipii ăştia ca să 
mestece pietriş între dinţi. Ei, maică-sa e drăguță. 

— Seamănă oarecum cu Sylvia. 

Avea înfăţişarea îngrijită a Sylviei, dar era minionă, ca 
fiica sa. 

— Ce gene trebuie să fi avut mama, ca să le ţină în frâu 
pe ale tatei! Cred că e cea mai frumoasă fată din Queens. 
Hai să facem schimb de locuri. 

— Nu ţi-aş ceda locul nici pentru trei sute de dolari. 
Întoarce-te şi nu te mai holba aşa! 

Joe Abatelli plasă familia la o masă în partea din faţă a 
restaurantului. Părinţii o încadrară de-o parte şi de cealaltă 
pe fiica lor, iar fraţii se aşezară cu spatele la Chris şi Tony. 

Tony arboră zâmbetul său cel mai strălucitor. 

— Pentru ce-ai făcut asta? 

— Ea s-a uitat la mine. 

Chris se uită peste umăr. Ochii ei imenşi aveau culoarea 
violetelor. 

— Sunt îndrăgostit până peste cap. 

— N-are mai mult de cincisprezece ani. 

— O să dorm în garajul ei până face optsprezece. 

Joe, proprietarul restaurantului, trecu pe lângă «i 
strigându-i ordine barmanului, şi Chris îl opri. 

— Hei, Joe, ce ştii despre oamenii ăia? 


— Care oameni? 

— Fata aceea extraordinară cu tipii ăia uriaşi şi urâţi. 

Joe se îndepărtă puţin. 

— Am auzit că el e proprietarul unei firme de transport, 
Blue Bus Line, spuse el cu răceală. 

— Ea e fiica lui? 

— Nu-i cunosc. Sunt din Brooklyn. 

— Dar ce fac aici? 

— Ce, eşti detectiv? Au venit la restaurantul meu. 
Prezenţa lor mă onorează. Am auzit că şi ei au restaurante. 
În Canarsie. 

Chris zâmbi cu gura până la urechi. Se simţea ca-n 
transă, dintr-o dată fericit, de parcă i s-ar fi ridicat o 
greutate de pe umeri. Ca şi cum în seara aceea ar fi fost un 
puştan de douăzeci şi unu de ani, şi nu afaceristul anului. 

— Îţi dau opt sute de dolari pentru numărul ei de telefon. 

— Sunt ocupat. Joe plecă grăbit. 

— Ce naiba are? 

Tony ridică din umeri. 

— Ce zici de încă un pahar? 

— Ea se uită încoace? 

— La mine. Ce vrei să mănânci? 

— Plăcintă cu brânză de pe sânii ei. 

Tony făcu semn chelnerului. 

— Salut. Antricot de vițel pentru Chris. Friptură pentru 
mine. Facem o salată Caesar pe din două? 

— Una mare. Şi stridii. Vrei să mâncăm mai întâi stridii? 

— Începem cu stridiile, spuse Tony. Şi încă un rând de 
scotch. 

— Dublu. 

Chelnerul notă şi plecă. 

— Ea ce face? 

— Au mai venit câţiva indivizi la masa lor. 

— Cine? 

Chris nu voia să se uite în direcţia lor, atunci când ea nu 
era atentă, mai ales că nu putea să se întoarcă prea des. 


— Cine a venit? insistă el. 

— Nu-s sigur. 

Tony avea o expresie încordată, ca un câine de vânătoare 
care adulmecă vântul. 

— Ce se petrece? 

— Am spus că nu sunt sigur. 

— O să aflu. Mă duc să iau nişte ţigări. 

— Nu! Stai aici. la de la mine. Îţi povestesc eu ce se 
întâmplă. 

— Cine a mai venit? 

— O altă familie. O să-ţi spun eu când să te uiţi. Tatăl, 
mama şi un tip cam de vârsta noastră. Joe a pus mesele cap 
la cap. Dau mâna unii cu alţii. Acum! 

Chris se prefăcu că face semn chelnerului. Nou-sosiţii 
erau şi ei italieni, dar păreau a nu fi din oraş. Tatăl purta un 
costum lejer şi mai multe bijuterii de aur; femeia, cu piele 
bronzată, de culoarea mahonului, avea o pereche de 
pantaloni roz şi o bluză înflorată, foarte strâmte. Fiul, un 
băiat liniştit cu ochi temători, salută timid fata cea 
frumoasă, care îi răspunse fără să zâmbească. 

Chelnerul lor se întoarse cu băuturile. 

— Cine sunt cei care au sosit acum? întrebă Tony. 

— Nu-i cunosc. 

— Joe ştia de sosirea lor. Ce scrie pe biletul lor de 
rezervare? 

— Nu ştiu, omule, răspunse chelnerul şi plecă repede. 

— Ce face Miss Univers? se interesă Chris. 

— Citeşte meniul. 

— Ce crezi, ne-ar vinde-o pe fiica lor? 

— Mai bine ne-ar închiria-o. 

— Am putea spune că suntem doi orfani care au nevoie 
de o soră pentru a-şi întemeia o nouă familie. 

— Amuzant. 

Chelnerul lor se întoarse cu stridii crude şi pâine caldă. 
Chris se pregătea să se întoarcă din nou, dar Tony îl opri: 


— Mă uit eu la masa lor, tu spune-mi cum merge treaba 
la şantier. 

Chris îl puse la curent în câteva cuvinte în privinţa 
împrumutului convenit cu Bunker şi a celor mai recente 
victorii în materie de respectarea termenelor, victorii 
obţinute de managerii pe care îi angajase pentru a obţine 
credibilitate. Ochii negri ai lui Tony se îndreptau mereu 
spre partea din faţă a restaurantului. 

— S-ar zice că ştii ce faci. 

— Nu sunt sigur. Dar nimeni altcineva nu pare să ştie. 
Aşa că o ţin drept înainte, iar ceilalţi mă urmează. Partea 
nostimă e că exact aşa proceda şi tata. Părea întotdeauna 
că ştie ce face, dar de fapt lucrul acesta nu era posibil. Ca şi 
cum ai urmări o ţintă mişcătoare. Eşti sigur că nu vrei să-mi 
fii partener? 

— Ţi-am spus, am de gând să devin procuror. 

Chris privi peste umăr. Fata se uita în jos, la mâinile mici 
pe care le ţinea cuminţi în poală; chipul îi era acoperit de 
pletele lungi, lucioase. A doua oară când îi aruncă o privire, 
o văzu ciugulind distrată dintr-o farfurie cu aperitive. Pe 
masă se aflau mai multe platouri mari cu aperitive calde, iar 
grupul părea grăbit să spargă gheaţa. A treia oară când se 
uită, tatăl fetei spuse ceva, iar fraţii ei se întoarseră şi-l 
priviră pe Chris încruntaţi. Chelnerul îl salvă din situaţia 
neplăcută punându-i în faţă antricotul zdravăn de vițel, care 
acoperea aproape toată suprafaţa farfuriei. 

Mai târziu, după ce ajunse la jumătatea porţiei de 
friptură, Tony spuse: 

— Nu pricep. 

— Ce? 

— E un fel de întrunire. 

Chris se întoarse din nou. Ea ridică ochii şi-l privi ţintă; 
ochii violeţi străluceau sfidător. Apoi, spre surprinderea lui, 
îi zâmbi uşor, iar el îi răspunse la rândul său cu un surâs. 
Fratele ei observă, iar Chris se întoarse ca să nu-i provoace 
fetei necazuri. 


— Ea e motivul întrunirii, spuse Chris. Ai ei pun la cale 
căsătoria celor doi tineri. 

— Ce?! 

— Şi ea se împotriveşte. 

— Nimeni nu mai face tâmpenii dintr-astea. Comandă 
nişte vin. Eu trebuie să dau un telefon. 

Tony lipsi multă vreme. Chris ronţăi crochete cu unt, 
ciuguli din salată şi din când în când mai trase cu ochiul la 
fată. La un moment dat, ea se ridică, lăsând impresia că 
vrea să meargă la toaletă. În aceeaşi direcţie dispăruse şi 
Tony, îşi spuse el cu invidie. Fata lipsi şi ea o vreme, iar când 
se întoarse, îi adresă lui Chris un zâmbet drogat, şi băiatul 
îşi dădu seama că pentru asta se dusese la toaletă: ca să 
fumeze o ţigară cu marijuana. Iony reveni şi el la masă. 
Chris îl întrebă: 

— A trecut pe lângă telefon? 

— Mda. O să-şi petreacă week-end-ul cu mine la cabană, 
iar după ce-o s-o învăţ ce trebuie să ştie, o să se mărite cu 
tine. 

— Nici măcar nu v-aţi salutat. 

— La drept vorbind, eram prea absorbit de discuţia cu 
băieţii de la birou. 

Tony ciocni cu Chris şi-i spuse zâmbind pe sub mustață: 

— Într-adevăr, la masa aceea are loc o întrunire. Cele 
două familii sunt legate una de alta. 

— Prostii. Mafioţii nu-şi iau nevestele la întruniri. 

— Mi s-a părut familiară chestia cu Blue Bus Line. Iatăl 
lui Miss Univers e Eddie Rizzolo. El controlează zona de sud 
din Brooklyn şi câteva părţi din Queens. În principal, jocuri 
de noroc, pariuri, loterie, şi pe lângă asta şi-a băgat coada 
în transportul de mărfuri de pe Kennedy şi La Guardia. 
Colateral, ceva jafuri. A încheiat un fel de parteneriat, nu 
foarte strict, cu clanul Cirillo. Am tot auzit că ăsta e un local 
al mafiei; acum am ajuns să-i vedem pe ticăloşi de aproape. 

— La dracu”, răbufni Chris, tulburat de aceleaşi 
sentimente care-l chinuiseră toată vara. De ce ai ţinut să 


mergem într-un local mafiot? 

— Voiam să-i văd pe nenorociţi cu ochii mei. Hei, da' ăsta 
cine o fi? 

Un bărbat scund, trecut de şaizeci de ani, intră grăbit şi 
se îndreptă spre cele două mese alăturate, cerându-şi 
insistent scuze cu o voce răsunătoare încă de la intrare: 

— Îmi pare extrem de rău. Chestiuni de afaceri. N-am 
reuşit să scap mai devreme. 

Părul rar al bărbatului părea vopsit. Avea un costum prea 
larg, iar pielea pe faţă îi atârna de parcă ar fi slăbit de 
curând; însă mişcările sale erau rapide, nervoase, energice. 
Văzându-l, Chris îşi aminti de un şoricel pe care-l observase 
la ţară, în vreme ce se arunca asupra unor gândaci uriaşi, 
sfâşiindu-i cu dinţii şi ghearele. 

Bărbaţii ţâşniră în picioare, susţinând că şi ei abia au 
sosit Femeile dădură energic din cap şi zâmbiră aprobator. 
Fata privea cu un aer grav, complet nemişcată. Joe apăru în 
fugă şi-l conduse pe nou-venit spre capul mesei, plin de 
solicitudine. 

— Staţi jos, staţi jos. 

Bărbatul cel micuţ le zâmbi, iar ei se prăvăliră pe scaune 
ca nişte bolovani. 

— Vreun barosan, spuse Tony, deşi nu mai era nevoie. 
Apoi adăugă, mai la obiect: Întoarce-te, Chris! 

Chris se întoarse, cu inima bătând nebuneşte. Îl văzu pe 
Joe, care se îndrepta în grabă spre bar, cerând încă o sticlă 
de Pinot Gris. 

— Hei, Joe! Cine-i tipul care a sosit acum? 

— Nu ştiu. 

Joe trecu din nou pe lângă masa lor, cu sticla de vin în 
mână. În vreme ce el se chinuia cu tirbuşonul, chelnerul 
puse nota de plată pe masa celor doi fraţi. 

— Ce-i asta? Încă n-am terminat masa. Voiam să 
comandăm desertul. 

— Joe a zis să achitaţi consumaţia. 

— Ce tot vorbeşti? 


— L-aţi împuiat capul cu toate întrebările voastre. E o 
seară importantă, şi el n-are timp de voi. Băuturile sunt din 
partea casei. 

— Ce-i tam-tam-ul ăsta? N-am făcut decât să mă 
interesez de o fată... 

Chelnerul se aplecă spre ei. 

— Trebuie să-ţi ţii gura, Chris. Ai idee cine a intrat 
adineauri în local? Ai auzit vreodată de Don Richard Cirillo? 

— Aiurea, zise Tony. Bătrânul nu iese niciodată din 
bârlog. 

— Ei bine, a făcut-o în seara asta. Uite-l, chiar acolo. Aşa 
că aţi face bine să vă ţineţi gura, amândoi. 

Chris se întoarse de-a binelea spre masa cu pricina şi se 
uită îndelung la omul care controla cea mai mare parte a 
crimei organizate din New York: narcotice, jocuri de noroc, 
şantaj şi mai multe sindicate cu care tatăl lui, şi acum el 
însuşi, trebuia să aibă de-a face. Şi mai ales un sindicat 
anume, condus de Joey Rendini. 

Tony îi prinse mâna cu fermitate: 

— Nu. 

— Îl omor pe ticălos. 

Chelnerul făcu un pas înapoi: 

— lisuse, ce v-am spus? 

Joe Abatelli apăru imediat la masa lor. 

— Te rog, Chris. Nu-mi face necazuri. 

Chris dădu să se ridice; Tony îl prinse de braţ cu ambele 
mâini şi-i spuse printre dinţi lui Joe: 

— Ştii doar ce s-a întâmplat cu tatăl meu. De ce dracu' nu 
ne-ai spus nimic când am sosit? 

Proprietarul de restaurant părea înnebunit de spaimă. 

— N-am ştiut. Mi se spusese doar că oamenii ăştia 
urmează să se întâlnească aici. Teritoriu neutru sau un 
rahat de genul ăsta. N-am ştiut că ela aranjat totul. Te rog, 
Chris, nu provoca un scandal. 

— Plecăm, zise Tony. Nu vreau să stau sub acelaşi 
acoperiş cu ticăloşii aceia. 


— Mulţumesc, Tony. Îţi mulţumesc din suflet. Îmi pare rău 
că s-a întâmplat aşa, Chris. 

— Pentru ce s-au întâlnit? întrebă Chris. 

— Ei, las-o baltă! 

Tony se întoarse spre Abatelli şi-i spuse cu asprime: 

— Joe, acum o clipă îmi mulţumeai. Îmi eşti dator. 
Răspunde-i lui Chris. Care-i scopul întâlnirii? 

Acesta era principiul tatălui lor: nu primi nimic dacă nu 
oferi ceva în schimb. Să nu faci nicio ofertă dacă nu 
primeşti nimic în schimb. Joe răspunse în şoaptă: 

— Cred că cele două familii au fost în război una 
împotriva celeilalte. Don Richard a reuşit să le împace. V-aş 
fi recunoscător dacă aţi pleca chiar acum. 

— Vreau să mănânc desertul, spuse Chris. 

— Chris, Tony, vă rog. Poftim, mă ocup eu de asta, spuse 
Joe înșfăcând nota de plată de pe masă şi mototolind-o. Voi 
aveţi grijă doar de bacşişul chelnerului. 

Chris îşi repetă cererea cu tonul ferm, dar politicos pe 
care-l folosea pe şantier, şi dintr-o dată patronul îşi dădu 
seama că nu mai avea de-a face cu un puştan de douăzeci şi 
unu de ani care putea fi scos afară dintr-un restaurant. 

— Vreau desertul. Tatăl meu lua masa aici. lony şi cu 
mine venim aici de două-trei ori pe săptămână. E localul 
nostru. Nu ne poţi da afară pentru nişte mafioţi. 

Joe se albi la faţă. 

— Daţi-i ce vrea. 

Chelnerul dădu fuga şi aduse căruciorul cu dulciuri la 
masa lor; tacâmurile de argint pentru servit zdrăngăneau 
pe farfurii. Chris se uită lung la feluritele prăjituri, cu cremă 
de ciocolată, de lămâie, cu frişcă, şi simţi că dacă ar muşca 
dintr-una, i-ar rămâne în gât. 

— Nu-mi mai trebuie. Hai să plecăm de-aici. 

— Prea târziu, murmură Tony. 

Grupul lui Cirillo se uita lung în direcţia lor, în vreme ce 
Don Richard se ridică şi se îndreptă spre ei. Apucă un scaun 
în mâinile sale uscăţive, cu pete maronii, îl puse între Chris 


şi Tony şi se aşeză. Se uită ţintă la Chris cu ochi opaci ca doi 
cărbuni. 

— Mi s-a spus că ai sâcâit fata. 

— Niciunul din noi n-a sâcâit-o, spuse Tony. 

Don Richard îl ignoră. 

— Acum mă deranjezi pe mine, îi spuse el lui Chris. 

— Ştii cine sunt? întrebă Chris, controlându-şi impulsul 
de a-l pocni doar fiindcă era atât de mic, şi suficient de 
bătrân ca să-i fie bunic. 

— Nu ştiu. Vreau să te porţi cuviincios în acest 
restaurant, sau dacă nu eşti în stare, te rog să pleci. 

— Cuviincios? Dumneata ne spui nouă să ne purtăm 
cuviincios? Oamenii dumitale... 

— N-am venit să stăm la discuţii. Am venit să vă cer, cu 
frumosul, să numai deranjaţi o petrecere în familie. 

— Oamenii dumitale... 

Don Richard îl întrerupse cu un gest brutal: 

— Afară! 

Chris ţâşni în picioare. 

— Să mergem! 

— Vă ajung din urmă, spuse 'Iony şi se îndreptă repede 
spre toaletă. 

Capul clanului Cirillo se opri la masa lui. 

— Mă scuzaţi un minut. 

Chris merse fără să se oprească; privirea neclintită a 
fetei pătrundea ca lumina dură a unui diamant prin ceața 
roşiatică a furiei care înghiţise tot ce-l înconjura. Trecu prin 
foaier, ieşi pe strada întunecoasă şi se întoarse ca să-l 
înfrunte pe Cirillo, care tocmai ieşea pe uşă. 

— Oamenii dumitale... 

— Puştiule, nu ştiu care-i problema ta, dar îţi cer cu 
frumosul să ne laşi în pace. 

— Tu-mi spui să mă port frumos? Gangsterii tăi mi-au 
ucis tatăl. 

— Poftim?! 


Bătrânelul îşi puse mâinile pe şoldurile osoase şi se uită 
la Chris cu un aer nevinovat. 

— Ce tot spui acolo? Cine-i tatăl tău? 

— Mike Taglione. 

— N-am auzit în viaţa mea de el. 

— Joey Rendini l-a ucis. 

— Cine? 

— Lucrează pentru tine şi a acţionat la ordinele tale. 

— Fiule, ultima oară când am omorât pe cineva, tu încă 
nu făcuseși ochi pe lumea asta. Nu mă mai ocup de aşa 
ceva. 

— Nu, acum plăteşti pe alţii... 

— Hei! Eu mă port frumos, iar tu mă ataci. Du-te 
dracului! Cirillo făcu un semn cu mâna; dintr-o maşină 
apărură imediat doi bărbaţi solizi. 

— Tipul ăsta nu mai are voie să intre în restaurant. 

Apoi Cirillo se răsuci pe călcâie şi intră în local. 

— Pleacă de-aici, puştiule, spuse unul din cei doi indivizi. 

Chris încetă să mai raţioneze. Nu-i trecu prin minte nicio 
clipă că i s-a urcat băutura la cap, că lony a dispărut, nici 
măcar că lupta cu oricare dintre cele două gorile ar fi putut 
deveni crâncenă. Erau la fel de înalţi ca şi el, cu 
musculatură puternică şi cu opt-zece ani mai în vârstă; 
firma de neon a restaurantului arunca lumini roşii şi verzi, 
scoțând la iveală cicatricele care le crestau feţele de 
luptători de „categorie grea“. 

— Duceţi-vă dracului! 

Se întoarse spre restaurant. Cei doi se uitară în susul şi 
în josul bulevardului pustiu, calculară distanţa până la cei 
mai apropiaţi pietoni şi se puseră în mişcare, cu agilitate şi 
în sincronizare perfectă. Unul păşi uşor în spatele lui. 
Celălalt îl lovi scurt în faţă. Turbat de furie, Chris pară, 
simulă o lovitură cu dreapta şi lansă un croşeu puternic cu 
stânga, prima combinaţie învățată de la Mike. 

Bătăuşul lovi asfaltul cu un mormăit surprins, clătină din 
cap şi se ridică imediat ca un Hopa-Mitică. 


— Zdravene mâini, puştiule. 

Partenerul lui îl lovi pe Chris în ceafa, apoi îi aplică un 
pumn zdravăn în rinichi. Chris se împletici de durere. Îi 
suciră mâinile la spate şi-l duseră după colţ, unde copacii 
deşi opreau lumina becurilor de pe stradă. Un bărbat înalt, 
suplu ieşi din maşină închizând şi deschizând pumnii, şi se 
luă după ei. 

— Ne descurcăm singuri, spuse unul din cei care-l ţineau 
pe Chris. 

Partenerul lui adăugă respectuos: 

— Situaţia e sub control, Mikey. Poate ar fi mai bine să te 
întorci în maşină. 

— 'Ţine-ţi gura! 

Bărbatul căruia-i spuneau Mikey se apropie mai mult, 
jucându-se cu o linguriţă pentru cocaină, din aur, având 
forma unei puşti miniaturale cu ţevile tăiate. Chris nu-i 
vedea chipul în întuneric, dar pieptănătura şi jacheta de 
piele moale ar fi putut să aparţină unui tânăr burlac italo- 
american care face noaptea turul discotecilor - unul din 
tinerii întreprinzători care a extins probabil magazinul de 
legume şi fructe sau restaurantul părinţilor, transformându- 
] într-un local fast-food cu profituri mari. Într-un târziu, zări 
linguriţa fin lucrată ce atârna de un lanţ din aur. Mikey. 
Mikey Nebunul? Fiul lui Don Richard Cirillo, ucigaşul. 

Un pumn osos cu nenumărate inele ţâşni din noapte şi-i 
zdrobi gura. Chris se sprijini de cei care-l ţineau şi lovi cu 
piciorul. Mikey evită aproape toate loviturile şi atacă 
precum un vârtej, cu pumnii şi picioarele. Chris încercă să- 
şi apere vintrele şi-şi încordă muşchii abdominali întăriţi de 
muncă pentru ca să primească mai uşor loviturile. Apoi 
Mikey schimbă tactica, şi toată munca grea din lume nu mai 
însemna nimic în faţa torentului de pumni care-i sfâşiară lui 
Chris obrazul, îi învineţiră ochii şi buzele. 

Ameţit de durere, simţi că Mikey se opreşte, se 
înţepeneşte pe picioare şi înţelese că adversarul îşi aduna 
toate puterile pentru o lovitură puternică, cu care să-i 


fractureze nasul. Pumnul ţâşni din umbră ca un bolovan. 
Chris reuşi să se ferească puţin, dar recepţionă lovitura în 
obraz şi ureche. Apoi Mikey îl pocni în stomac. Aerul îi ieşi 
cu zgomot din plămâni şi rămase atârnând neputincios între 
cei doi care-l susțineau. Mikey luă din buzunar un set de 
inele cromate, le scoase pe cele de aur şi le înlocui cu 
celelalte, mai potrivite pentru ce avea de gând. 

— Chris! răcni Tony din stradă. 

— Fugi de-aici! 

Tony apăru în goană de după colţ, sări şi-l lovi pe Mikey 
din aer, trăgându-l după el pe asfalt. Se ridicară amândoi, şi 
Tony se răsuci cu o viteză uluitoare. Mikey îi aplică un pumn 
în stomac care-l făcu să se chircească de durere, apoi se 
întoarse spre Chris, care izbea cu picioarele încercând 
inutil să se elibereze din strânsoarea celor doi. Brusc, se 
auzi ţipătul unei sirene a poliţiei, tot mai aproape. Lumina 
luci pe inelele cromate. Metalul rece îi sfâşie faţa. Cei trei îl 
trântiră pe caldarâm şi fugiră. 

Chris se târî spre Tony. În clipa în care văzu lumina 
becurilor de pe stradă printre ramurile copacilor îşi dădu 
seama că Tony l-a întors pe spate. Apoi luminile roşietice se 
apropiară, şi vocea calmă a lui Iony anunţă: 

— Sunt Tony Iaglione. Eu l-am chemat pe căpitanul 
Taggart. 


În maşină, întorcându-se de la spital, Eamon spuse: 

— Eşti arogant, ăsta e defectul tău. 

— Mi-a ucis tatăl, articulă Chris cu greutate. 

Fuseseră necesare zece copci ca să-i închidă o tăietură 
care-i cresta buza, şi altele trei la ochi. Îl dureau toate, iar 
dinţii de pe partea stângă păreau să se clatine. 

— Lasă justiţia să-şi facă datoria, fără niciun „dar“! 
replică Eamon furios. Nu-mi pasă cine-i tipul, sau cine crezi 
tu că e; are aceleaşi drepturi ca oricine altcineva. Singura 
persoană care avea voie să-l deranjeze de la cină era un 
poliţist cu mandat de arestare. 


— Dar niciun poliţist nu face asta. Cirillo e liber. 

— Vrei să faci pe eroul? îl întrerupse Tony dispreţuitor. Să 
fii „tipul care l-a trimis pe lumea ailaltă pe şeful mafiot”? 
Rahat. Mafia e un sistem întreg. Nu este reprezentată de 
un singur individ. Iar justiţia e sistemul care poate să-i vină 
de hac. 

— Ăluia care m-a pocnit îi spuneau Mikey. Nu-i fiul lui 
Cirillo? Aşa-numitul Mikey Nebunul? Eamon, n-am văzut 
mare lucru din mutra lui, dar avea o linguriţă pentru 
cocaină în formă de puşcă. Ţii minte? Arată-mi fotografiile. 

— Du-te la culcare, spuse Eamon. După un somn bun o 
să-ţi limpezeşti minţile. 

— Nu sunt beat! 

— În cazul ăsta, n-ai nicio scuză. 


Chris îşi jură să nu se mai angajeze niciodată într-o luptă 
dacă n-are sorţi de izbândă. 

lar după alte zece săptămâni, îl testară. 

Sindicalistul care îl reprezenta pe Joey Rendini îi ceru să 
se întâlnească între patru ochi. În ciuda asigurărilor date de 
unchiul Eamon, Chris ştia că clanul Cirillo era pe punctul de 
a pune capăt perioadei autoimpuse de respiro din respect 
pentru persoana celui mort. Aşezat la birou, încercă să-şi 
controleze expresia feţei când sindicalistul intră în subiect. 

— Avem o problemă cu şoferii de betoniere, Chris. 

— Cât de gravă? 

— Se vorbeşte de grevă spontană. 

Chris luă un pix şi încercui încet data din calendar. 
Trecuseră patru luni şi jumătate de la uciderea tatălui său. 
Aşteptase acest moment, întrebându-se când vor intra în 
scenă adversarii şi care-i va fi propria reacţie. 


4 


Alegerea datei la care adversarii urmau să atace nu avea 
nimic misterios. Clădirea lui atinsese exact şaisprezece 
etaje, înălţimea la care trebuia să înceapă turnarea 
planşeelor de beton pentru a întări structura de oţel. Fără 
această „diafragmă“ menită să fixeze structura, construcţia 
ar fi început să se clatine şi să se deformeze pe măsură ce 
se înălța. 

Betonul îl producea el însuşi, dar n-ar fi putut să-l 
transporte dacă mafia i-ar fi asmuţit pe şoferi împotriva lui. 
Îşi ascunse mâinile sub birou; învățase să-şi controleze 
expresia feţei şi reuşea acest lucru aproape fără efort, dar 
nu se putea abţine să nu-şi strângă pumnii. Simţea dorinţa 
să rupă braţele sindicalistului, dar îşi auzi propria voce 
calmă, mărind lista de opţiuni şi refuzând să lupte atâta 
vreme cât ştia că nu poate să învingă. 

Din seara de la Abatelli, pe măsura trecerii timpului, fu 
surprins să constate răceala reţinută a furiei sale. Încă mai 
simţea aceeaşi furie nebună cotropindu-i fiinţa, precum 
trăsnetele unei furtuni electrice, dar încet-încet, în mintea 
lui prinse contur un fel de transformator care-i canaliza 
furia, o modifica în energie folositoare şi-l proteja de 
consecinţele ei. 

— Ce-ar fi să alcătuieşti o listă cu revendicările oamenilor 
tăi? întrebă calm, perpetuând şarada relaţiilor cu 
sindicatele. Apoi gândeşte-te care sunt nevoile tale 
(mituirea). lar eu am să discut cu partenerii mei 
(avertismentul să nu devină prea lacom). Şi te mai caut eu 


(al doilea avertisment, cu privire la eventualitatea de a nu 
plăti). 

Apoi o sună pe Sylvia şi lansă o ameninţare fără 
acoperire: 

— Sylvia, dă-i un telefon lui Riley. Spune-i să aducă aici 
camionul acela cu cabluri pe care-l avem în Long Island 
City. 

Ideea era să-i dea de înţeles sindicalistului că, dacă 
situaţia devine critică, el va putea înainta cu lucrarea 
folosind cabluri pentru ancorarea scheletului de oţel, până 
când va obţine betonul necesar. Muncitorii lui urmau să 
ridice în continuare structura de oţel, şi chiar să 
pregătească turnarea planşeelor, până când greva avea să 
ia sfârşit. Asta nu însemna că ar fi vrut să procedeze astfel; 
ancorarea cu cabluri presupunea un imens consum de timp 
şi energie şi era doar o soluţie temporară. Dar astfel îi 
amintea sindicalistului că se află cu toţii în aceeaşi oală. Îl 
expediase scurt spunându-i să-l mai caute, după care se 
lăsase moale pe scaun, simțind un rău fizic. 

Ca să joci, trebuie să plăteşti. Îşi spuse mohorât că acum 
înţelegea de ce-şi pierduse tatăl lui cumpătul în faţa lui 
Rendini: pur şi simplu nu mai suportase ideea de a mitui la 
nesfârşit. Termeni ca „investiţie cu cap“ şi „stimulare“ erau 
o tâmpenie menită să ascundă suferinţa celui silit să 
renunţe la munca sa fără a obţine aproape nimic în schimb. 

Încă mai tremura de nervi în acea după-amiază, când îl 
conduse pe Tony la Aeroportul Kennedy; fratele lui se 
întorcea la facultate după vacanţa de Thanksgiving - o 
vacanţă nu prea reuşită. 

— Jur că, dacă ar fi venit chiar Rendini, l-aş fi omorât. 

— Expediază-i o dată pentru totdeauna. 

— Chestia asta ar fi posibilă la Harvard, puştiule. Dar eu 
trebuie să mă descurc cu tipii ăştia. 

— Faci aceeaşi greşeală ca şi tata. 

— Trebuie să-mi urmez instinctul. lar instinctul l-am 
moştenit de la tata. 


— Nu faci decât să perpetuezi sistemul care l-a ucis, 
replică Tony cu răceală. 

— Iar tu te dai mare şi tare pe un teritoriu pe care nu-l 
înţelegi şi unde n-ai lucrat niciodată. Problema nu se 
rezumă doar la cursele făcute în vârful unei clădiri cu o 
cheie fixă în mână. Eu vorbesc despre menţinerea 
şantierului în stare de funcţiune. 

— Poate că de la distanţă lucrurile se văd mai limpede. 
Motivele şi scuzele nu sunt totdeauna vizibile de la distanţă 
mare. S-ar putea să fii prea implicat ca să înţelegi ce ne faci 
nouă, celorlalţi. 

— Care ceilalţi? 

— Întreg oraşul. Ţara. Democraţia e fragilă. Tu o 
subminezi plătind mită în dreapta şi-n stânga. 

— Eu vorbeam despre afacerea noastră. 

— Afacere? Uită-te la golf! 

Maşina lor se afla pe Belt Parkway, o şosea care mărginea 
partea sudică a golfului. Un remorcher se îndrepta spre 
larg, iar câteva cargouri ruginite stăteau la ancoră. În rest, 
golful larg, albastru era la fel de pustiu ca oceanul. 

— Ce-i cu golful? 

— Unde au dispărut navele? 

— Care nave? 

— 'Ţii minte când eram mici şi tata ne ducea pe chei, să 
ne arate vapoarele? Era plin de vase. [ii minte Portul Erie, 
Portul Atlantic, întreaga zonă de vest? Acum toate au 
dispărut. Sindicatele navale ale mafioţilor au distrus totul. 
Cel mai bun port din lume e pustiu. [i-ar plăcea să vezi 
acelaşi lucru întâmplându-se în construcţii? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Spun că, dacă nu ţi se par întemeiate motivele morale 
pentru a fi cinstit şi responsabil, ar fi de-ajuns să priveşti 
latura practică a lucrurilor. 

— Eu îmi asum responsabilitatea. Încerc să salvez firma 
tatei. 


— Umblând ţanţoş într-un costum scump? Nu faci decât 
să reiei lucrurile de unde le-a lăsat tata. Un compromis. 

— Îl învinuieşti pe tata pentru ce s-a întâmplat? 

— Tata a hrănit mafia, aşa cum faci şi tu. Banii primiţi ca 
mită înseamnă putere. Oamenii ca tine şi ca tata 
consolidează forţa mafiei. Ea se dezvoltă pe seama celor ca 
tine şi ca tata. 

— Am să-ţi sparg capul ăla nenorocit, dacă nu încetezi să 
mai vorbeşti aşa despre tata. 

— Ce-ar fi să opreşti maşina şi să încerci, replică Tony. 
Dar asta n-ar schimba lucrurile. Dacă-i plăteşti pe ticăloşi, 
se cheamă că ai trecut peste un prag şi n-ai să te întorci 
niciodată. O să le aparţii pentru totdeauna. lar noi doi o să 
ajungem în tabere opuse. 

— Prin venele noastre curge acelaşi sânge. 

— Nu-mi veni cu prostii dintr-astea. Scuza asta a folosit-o 
şi tata mereu! Şi până la urmă s-a trezit omorât, nu? Şi ne-a 
lăsat baltă... 

Tony izbi portiera cu pumnul şi, pentru o clipă, Chris 
văzu, dincolo de propria furie, suferinţa căreia Tony îi 
permitea în sfârşit să iasă la suprafaţă. 

— Nu înţelegi, continuă el cu buzele tremurând, că 
singurul lucru care ne dă siguranţa zilei de mâine în ţara 
asta e faptul că cetăţenii sunt mai importanţi decât rudele 
de sânge? 

— Chiar şi decât fraţii? 

— Mai ales decât fraţii. Oamenii care pot să aleagă, aşa 
cum suntem noi doi, au datoria să îndrepte lucrurile, nu să 
le strice şi mai tare. 

— Ce-i cu tine? Nu judeci decât din punctul tău de 
vedere. Cine dracu” te-a pus să discerni binele de rău? 

— Nu trebuie să mă pună cineva, răspunse lony cu 
răceală. E de-ajuns doar să vrei. 

— Poate că ar trebui să existe nişte cerinţe mai stricte 
pentru o astfel de slujbă. Să manifeşti ceva mai multă 
înţelegere faţă de oamenii obişnuiţi. 


— Oamenii obişnuiţi au aceleaşi responsabilităţi ca şi noi. 
Sinceritate, onestitate, verticalitate. 

— Cum naiba de-ai ajuns aşa de căpos? 

— Văzându-te cum îi pupi în fund pe cei care mi-au 
omorât tatăl. 

Chris lovi cu putere - o lovitură cu dosul palmei în care se 
concentră toată mânia lui. Tony se feri cu repeziciune, dar 
totuşi inelul lui Chris reuşi să-i taie obrazul. Chris îi văzu 
sângele pe faţă şi îngheţă; încleştă mâinile pe volan şi simţi 
că se dispreţuieşte. 

— Îmi pare rău, spuse el, arzând de dorinţa de a-l ucide 
pe Rendini, şi pe şefii lui Rendini, şi pe şefii şefilor, până la 
Don Richard - să-i facă să piardă ce pierduse şi el. 

— Îţi curge sânge... doare? 

— Du-mă la avion, şi să nu mai vorbim. 

Tony găsi un şerveţel de hârtie în torpedo şi-l apăsă pe 
rană. 

— Îmi pare rău că te-am lovit. 

— Mda, ştiu. 

— N-ar fi trebuit să rosteşti cuvintele alea. 

— Te supără adevărul? 

Chris conduse încet ultimii doi kilometri; trecu de 
parcare. Remarcă un Boeing 747 traversând pasajul pe sub 
care trecură ei, dar Tony nu spuse nimic. Chris trecu pe 
lângă ultima parcare şi se îndreptă direct spre intrarea 
sectorului „plecări“. 

— Nu parchezi maşina? 

— Dacă mai ai să-mi spui ceva, trimite-mi o scrisoare. 

Pe chipul lui Tony se citea suferinţă, dar aceasta se 
transformă imediat în mânie: 

— Hai să lămurim un lucru. Eu intru în slujba justiţiei. 
Dacă comiţi vreo ilegalitate, ai să-mi creezi probleme. 

— Nu fac decât să calc pe urmele tatei. 

Tony cobori din maşină şi trecu printre uşile automate ale 
terminalului. Chris îi privi silueta, tot mai estompată în 
mulţimea de umbre grăbite de dincolo de sticlă. Alergă în 


clădire şi-l găsi pe Tony aşteptând la controlul 
paşapoartelor. 

— Hei, nu ne avem decât unul pe altul... Vreau să te 
îmbrăţişez de rămas-bun. 

Tony se sili să zâmbească. 

— Jos labele, macaronarule! Vrei să creadă tovarăşele 
mele de călătorie că-s homosexual? 

Chris îl cuprinse în braţe, surprins de fragilitatea fratelui 
său. 

— Să iei note bune. 

— Iar tu, să-ţi îndrepţi comportamentul. 

— Poate că o să-mi schimb numele. 

— Cu asta i-ai păcăli pe toţi, nu însă şi pe mine. 

Chris se depaărtă. 

— Ne vedem de Crăciun? 

Aştepta un semn care să-i arate că relaţia lor are mai 
multă importanţă decât o discuţie în contradictoriu despre 
mită, dar Tony se mulţumi să-l privească fix şi-i dădu un 
răspuns vag: 

— Sigur, de Crăciun. 

Rănit şi supărat, dar în acelaşi timp măcinat de 
remuşcări, Chris se duse la cimitir. Se aşeză lângă peticul 
de iarbă rară care acoperea mormântul proaspăt şi 
mângâie iarba deasă de pe cel al mamei sale. Se întrebă 
dacă durerea pe care-o simţea pentru moartea tatălui se va 
stinge treptat, aşa cum se întâmplase după dispariţia 
mamei. Dar pe ea nu o omorâse nimeni; singurii pe care 
putea să dea vina erau Dumnezeu şi boala; mânia lui nu 
avea ţintă. 

— Tată, ce să fac? 

Ce întrebare prostească! Tata obişnuia să spună: 
„Plăteşte-i pe nemernici, dacă n-ai încotro“. 


Când sindicalistul se întinse să ia teancul de bancnote 
uzate de douăzeci de dolari, Chris îl prinse de încheietura 
mâinii: 


— Spune celor îndrituiţi să ştie: fără exagerări. O să 
respect regulile, dacă şi voi procedaţi la fel. Dar dacă cereţi 
prea mult, ori dacă mă ameninţaţi, pe mine sau pe fratele 
meu, o să vă treziţi că aţi omorât găina care făcea ouă de 
aur. 

— Hei, Chris, cred că... 

— Transmite şefilor tăi ce ţi-am zis. Deja mi-au omorât 
tatăl. N-am nimic de pierdut. 


Aerul părea neclintit între zidurile cimitirului, răcoros şi 
având un iz uşor de lemn ars, ce venea dinspre casa 
parohială. Pe frunzele uscate lucea roua. Chris se oprise la 
cimitir în drum spre şantier, aşa cum făcea adesea 
dimineaţa. Îngenunche şi mătură cu palma frunzele de pe 
mormânt, încercând să simtă prezenţa tatălui său. 

— Cum îţi mai merge, Chris? 

Tresări. Părintele Frye, preotul mamei sale, se furişase 
afară din casa parohială şi stătea lângă el. Chris rămase cu 
capul plecat şi continuă să măture frunzele cu mâna. 

— "Tony şi-a reluat studiile, părinte. Eu am renunţat la 
şcoală, ca să mă ocup de firmă. 

— Sunt sigur că tatăl tău ar fi mulţumit. Am auzit că 
clădirea voastră face progrese frumoase. 

Aburii respirației lui rămâneau plutind în aer, ca-n 
benzile desenate. 

— Construcţia avansează conform planului. 

— Probabil că eşti cel mai tânăr antreprenor din New 
York. 

Fusese o toamnă uscată, şi iarba nouă creştea încet. 
Chris nu voia să angajeze un grădinar. Prefera să lase 
natura să-şi urmeze cursul firesc. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră, părinte? Aş 
prefera să rămân singur. 

— Aveam de gând să te vizitez cât de curând. Ar trebui să 
stăm de vorbă. 

— Despre ce? 


— Poate nu ştii, dar mama ta a fost un stâlp de nădejde al 
bisericii noastre în anii de dinaintea morţii ei. 

— Ştiu că, spre sfârşitul vieţii ei, a donat sume de bani 
pentru diverse cauze irlandeze. 

— Sume enorme. 

— Penitenţă, spuse Chris. Pentru că n-a reuşit să-l 
determine pe tatăl meu să ia biserica voastră în serios. 

Mama sa îmbrăţişase religia catolică în maniera 
irlandezo-americană, nutrind credinţa că există o legătură 
directă de la preot la papă şi de la acesta la Dumnezeu; pe 
patul de moarte, această convingere devenise de 
nestrămutat. Tatăl lui Chris se plasase la polul opus: 
moştenise tradiţia ţăranilor din sudul Italiei, care consfințea 
importanţa familiei mai presus de orice altă autoritate din 
afara ei, indiferent că era vorba de guvern sau de Biserica 
Catolică. El avusese prea puţină înţelegere şi o 
nedisimulată lipsă de respect faţă de preoţi şi episcopi. 

Părintele Frye nu luă în seamă replica provocatoare. 

— Mi s-a cerut să transmit condoleanţe din partea 
anumitor grupuri. Aceşti oameni înţeleg faptul că banii pe 
care-i dona mama ta aparţineau de fapt tatălui tău şi îşi 
exprimă recunoştinţa. 

— Mama era pe moarte. Cum ar fi putut tata să se 
opună? 

— Poate că i s-a părut mai uşor să fie de acord cu 
donațiile făcute de ea decât să accepte biserica în sine. 
Preotul zâmbi. Până la urmă, tot răul e spre bine. 

— Prin „anumite grupuri“ te referi la IRA, nu? Terorişti. 
Când mama era în spital, au vizitat-o nişte tipi cam ciudaţi. 
Cu banii mamei mele s-au cumpărat arme, nu-i aşa? 

— Mama ta credea în... atingerea ţelului. 

— Mama era înnebunită de durere şi frică. Ar fi putut la 
fel de bine să lase jumătate din averea ei unei pisici. 

— Ştia foarte bine ce face. 

— Nu-i adevărat. Dar probabil că aceşti oameni se 
întreabă acum dacă banii vor continua să susţină cauza, din 


aceeaşi sursă. 

— Îmi închipui că le-a trecut şi aşa ceva prin minte, 
recunoscu părintele Frye cu un alt zâmbet ironic. În 
definitiv, eşti executorul testamentar al părinţilor tăi. 

Chris nu renunţase nicio clipă la ideea răzbunării; spera 
ca, într-un fel sau altul, să-l distrugă pe Rendini. Gândindu- 
se în taină la acest lucru, chiar repetând mental etapele 
acţiunii, făcea ca răzbunarea să pară reală. 

Dar experienţa pe care o dobândea ocupându-se de 
afacerea familiei îi demonstra fără putinţă de tăgadă că 
metoda imaginată de el era stupidă. Dacă ar fi apăsat pe 
trăgaci el însuşi, ar fi ridicat întreg aparatul poliţiei 
împotriva sa: oameni răbdători cu zeci de ani de experienţă, 
ca unchiul Eamon. Sigur că ar fi putut să-şi pună mintea la 
contribuţie şi să prevadă fiecare amănunt, dar chiar şi în 
acest caz, şansele ar fi fost de partea poliţiei. 

Se uită la preot şi dintr-o dată simţi că se mişcă pe un 
teren cunoscut. De ce să nu tocmească un ucigaş 
profesionist, exact aşa cum angaja şefi de şantier, manageri, 
avocaţi? Ba chiar şi specialiste în decoraţiuni interioare, îşi 
spuse cu un zâmbet subţire care-i provocă preotului o 
tresărire. Un profesionist din afara crimei organizate din 
America? Vocea lui Chris trăda cel mai insultător dispreţ 
atunci când îl întrebă pe preot: 

— Şi de unde ştiu că banii mei chiar vor ajunge la IRA? 

— Vrei să insinuezi că... 

— Ai putea foarte bine să arborezi steagul Irlandei ca să-i 
storci de bani pe moştenitorii orfani ai celor care au făcut 
înainte donaţii. 

Părintele Frye se simţi atins, dar îşi păstră controlul, ca 
un om dispus să treacă peste orice insultă când e vorba de 
cauza pe care o serveşte. 

— Dacă o să vii la biserică, enoriaşii mei te vor lămuri în 
privinţa devotamentului meu faţă de Irlanda. 

— Vreau o dovadă. 

— Dovadă? 


Chris trase aer în piept, conştient că se află într-un 
moment de răscruce. 

— Adu-mi o dovadă. 

— La ce te referi? 

— Adu-mi pe cineva convingător. 

Preotul se îmbăţoşă, sugerându-i lui Chris să se 
gândească la un băieţel răutăcios care se joacă de-a 
soldatul. 

— Vrei să te convingi? Foarte bine, Chris. Nu-i nicio 
problemă. 


John Ryan, un bărbat de vârstă mijlocie cu voce calmă şi 
înfăţişare absolut obişnuită, cu excepţia ochilor albaştri 
glaciali, intrase în ţară ilegal. Aşa cum promisese preotul, se 
întâlni cu Chris într-un bar irlandez de pe Second Avenue, 
unde sticlele de băutură de provenienţă engleză aveau o 
dungă roşie diagonală cu inscripţia „interzis“. Chris îl duse 
la un meci de baseball şi petrecu împreună cu el după- 
amiaza, urmată de o cină prelungită în încercarea de a-şi da 
seama ce fel de om este. Seara târziu, îl conduse înapoi la 
casa parohială, încă nesigur cum să evalueze un criminal. 

— Cauţi ceva anume, spuse Ryan. 

— Poate. 

— Părintele Frye mi-a povestit ce ţi s-a întâmplat. Cred că 
pot ghici. 

— Vino mâine să luăm prânzul la Charley O. 

Pe urmă Chris se duse pe şantier, se căţără în cabina de 
comandă a unei macarale şi stătu acolo toată noaptea 
încercând să ghicească ce fel de om era John Ryan. În zori, 
când maşinile de la salubritate ieşiră la lucru, tot nu se 
hotărâse; în schimb îşi dădu seama că în ultima vreme aloca 
mai puţin timp şi problemelor legate de înălţarea clădirii 
tatălui său. 

La prânz îi arătă lui John Ryan fotografia lui Joey Rendini. 

— Locuieşte în Brooklyn. Când ziarele îi vor anunţa 
moartea, IRA va primi cinci mii de dolari. 


Ucigaşul plătit îşi trecu degetele butucănoase peste 
chipul din fotografie. Trei zile mai târziu, pe prima pagină a 
New York Post apărea imaginea lui Rendini, împuşcat de 
două ori în genunchi şi o dată în ceafă. 


Bând alene dintr-o cafea irlandeză în barul încălzit şi plin 
de fum de la Charley O, Christopher Taglione aştepta, cu o 
atitudine fermă şi privirea aţintită într-un punct imaginar. 
Părea gânditor şi mai în vârstă decât era în realitate, dar de 
fapt se simţea derutat. 

O privire aruncată celor câţiva clienţi obişnuiţi care 
ocupau barul în intervalul dintre prânz şi cină îi stârni o 
îngrijorare trecătoare: ar fi trebuit să fie mai atent în 
privinţa locului ales pentru a-l plăti pe Ryan. Dar teama şi 
viclenia nu-şi găseau locul printre gândurile lui din acel 
moment; Chris se întreba de ce, oare, nu se simţea 
satisfăcut că a îndreptat o greşeală teribilă. 

Se cutremură şi mai luă o înghiţitură din cafeaua 
fierbinte şi dulce. Trebuia să recunoască cum că era mai 
mult scârbit decât triumfător. Da, e adevărat că voise să-l 
şteargă pe Joey Rendini de pe suprafaţa pământului, dar 
împuşcăturile în genunchi însemnau tortură, iar în visurile 
lui de răzbunare, în care ţevile retezate ale puştii cădeau cu 
clinchet pe duşumeaua atelierului, iar faţa lui Rendini 
dispărea într-un torent de gloanţe, nu luase în calcul 
durerea. Îşi dădea seama prea târziu că, de fapt, nici nu 
voise ca Rendini să moară, ci să sufere de pe urma unei 
pierderi la fel de dureroase ca a lui. 

În cele din urmă sosi şi Ryan, cu obrajii înroşiţi de ger. 
Suflând în pumnii mari de muncitor ca să se încălzească, 
dădu din cap în semn de salut în direcţia câtorva muşterii ai 
localului. Barmanul îi aduse imediat un pahar de scotch 
Murphy's, fără gheaţă, ceea ce-l făcu pe Chris să se întrebe 
încă o dată dacă nu cumva această asociere putea risca să 
devină periculoasă. Totuşi, Ryan nu era un ageamiu. La 


început se prefăcu a nu-l observa pe Chris, iar după aceeai 
se adresă pe ton obişnuit de conversaţie: 

— Salut, tinere, ce mai faci? 

Apoi îl ghidă, la fel de neutru, spre un colţ unde nu se afla 
nimeni. Chris scoase plicul cu cincizeci de bancnote de o 
sută de dolari din buzunarul de la piept şi i-l dădu pe sub 
masă. Oare ce să-i spun? se întrebă el. Felicitări? 

Ryan se duse la toaletă, probabil ca să numere banii. 
Chris aşteptă, cuprins de acelaşi zbucium. Ucigaşul tatălui 
său era mort. Ce-i rău în asta? Ryan păru surprins să-l vadă 
tot acolo când se întoarse de la toaletă. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, ceru Chris. 

— Tipul m-a implorat să-i cruţ viaţa. A jurat că n-a vrut 
decât să-l bată zdravăn pe tatăl tău. Susţinea că ordinul de 
a-l ucide venise chiar de sus. 

— De sus, de la cine? întrebă Chris, şi îndoielile de 
dinainte cedară locul furiei. Cine a dat ordinul? 

Se putea ca Ryan să înflorească lucrurile. Dar unchiul 
Eamon avansase exact aceeaşi posibilitate. O crimă comisă 
de mafie nu era un lanţ nesfârșit de fărădelegi? 

— N-a vrut să spună, răspunse John Ryan, adăugind 
simplu: Cred că se temea. 


Firma 'Taglione Construction arboră în vârful clădirii lui 
Mike  'aglione drapelul american pe care acesta îl 
cumpărase cu un an înainte să fie ucis. Când Tony veni de la 
facultate pentru petrecerea dulce-amăruie care încununa 
ridicarea ultimului etaj, Chris îi arătă articolul din ziar 
despre moartea lui Rendini şi aşteptă încordat ca Tony să 
citească relatarea. Simţea dorinţa să-şi împărtăşească 
răzbunarea cu cineva. 

— Da, am auzit. Păcat. 

— Ce vrei să spui? 

Tony oftă. 

— Poate că o să ţi se pară ciudat, dar îmi plăcea să visez 
că, după terminarea facultăţii, o să-l aduc pe Rendini în faţa 


instanţei. Cred că va trebui să mă mulţumesc cu şefii lui, 
adăugă cu un zâmbet ironic. 

— Nu te bucuri de moartea lui? 

— Aş fi preferat să fie în închisoare. 

— Asta nu s-ar fi întâmplat niciodată. 

— Acum nu mai avem cum să ştim. 

Chris se agăţă de caracterul justiţiar al eforturilor lui, 
chiar dacă deocamdată erau insuficiente: 

— Cel puţin tata poate să se odihnească în pace. 

Chipul lui Tony era o mască de gheaţă, iar ochii săi aveau 
din nou acea privire sfredelitoare de la aeroport: 

— Nu crezi că tata merită ceva mai mult decât o reglare 
de conturi între două canalii? 


5 


— Rand, se prezentă polițistul englez. 

Chris se aşeză, îngrijorat, la biroul vechi al tatălui său. 
Potrivit datelor înscrise în legitimaţia pe care Chris începu 
s-o învârtă între degete, inspectorul Reginald Rand părea 
să fi trecut de patruzeci de ani. Părul lui negru începea să 
încărunţească pe la tâmple; purta mustață tunsă cu grijă, şi 
ea căruntă, şi un costum de comandă. Deşi suplu, avea o 
strângere de mână puternică. Ochii săi semănau cu adâncul 
unor fântâni, neclintiţi şi opaci. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Secţiunea Specială a Scotland Yard a omorât un 
terorist din IRA. 

— Şi? 

Rand scoase o cutie de chibrituri cu sigla restaurantului 
Charley O. Chris împinse spre el o scrumieră. Polițistul 
zâmbi distant, deschise cutia de chibrituri şi-i arătă 
interiorul. Mai rămăseseră două bețe. Încă două ţigări 
aprinse, şi John Ryan ar fi aruncat cutia, împreună cu 
numărul de telefon al lui Chris notat la repezeală cu 
creionul. 

Chris puse palmele pe birou, încercând să găsească 
acolo, în obiectul ce aparținuse tatălui său, puterea de care 
avea nevoie. Simţea în degete pulsul clădirii, imprimat de 
macaraua care turna planşee de beton la etajele 
superioare. 

— Poate că era în căutarea unui loc de muncă. 

Rand privi cu îndoială telefonul cu şase butoane aşezat 
deasupra planului clădirii de douăzeci şi cinci de etaje. 


— În mod normal, muncitorii dumneavoastră vă 
contactează direct, domnule Taglione? 

— Taggart. 

— Poftim? 

— Intenţionez să-mi schimb numele în Taggart. E posibil 
ca fratele meu să intre în politică, iar construcţiile riscă să 
devină uneori o afacere mai puţin curată. 

— Foarte bine, domnule... Taggart. Vă întreb încă o dată, 
muncitorii dumneavoastră vă contactează de obicei în mod 
direct? 

— Nu ştiu dacă aţi muncit vreodată cu propriile mâini, 
inspectore, dar adevărul este că muncitorii se anunţă între 
ei dacă află de vreun post liber. Poate că numele meu a 
ajuns în gura celor care împrăştie zvonuri. 

— A, sunt sigur că aşa s-a întâmplat, spuse Rand cu un 
zâmbet. Întrebarea e, ce fel de zvonuri. 

Zâmbetul lui Rand se stinse ca un bec. Acesta era, 
categoric, semnalul că renunţă să se poarte cu mănuşi; 
Chris se simţi cuprins de un al doilea val de panică. 

— Înţelegeţi, domnule Taggart, că interesul meu nu e de 
natură mondenă. Trebuie să ştiu ce făcea în această ţară. Şi 
voi afla înainte să plec de aici. 

Chris încercă să protesteze, dar Rand i-o reteză: 

— Domnule, tatăl dumneavoastră a fost omorât într-un 
„accident rutier“ - să-l numim dubios? După aceea, un şef 
de sindicat cu care s-a certat tatăl dumneavoastră a fost 
împuşcat în genunchi şi-apoi în ceafa. Acum găsesc numărul 
dumneavoastră de telefon asupra unui terorist irlandez. 

Lui Chris îi treceau prin minte gânduri nebunegşti, inclusiv 
ideea să-l ucidă pe poliţist şi apoi să fugă, sau să nege totul. 
Redeveni un puşti speriat, teribil de prost şi, mai presus de 
toate, simţea fierbinţeala panicii străbătându-i trupul şi 
lăsând în urma ei totul răvăşit. Rand ridică mâna de parcă 
ar fi încercat să pareze o lovitură: 

— Vă daţi seama că mă aflu aici în mod neoficial. Abia am 
coborât din avion, am luat un taxi şi am venit în Manhattan. 


Dacă abordez problema oficial, va trebui să colaborez cu tot 
felul de agenţi americani de la Imigrări, de la FBI, din 
poliţie şi ce mai aveţi voi... 

Oare am auzit bine? Christopher Taggart privi întrebător 
în ochii opaci ai englezului, încercând să găsească în ei 
răspunsul. Se ridică nesigur şi se duse la seiful de oţel în 
care ţinea banii pentru mită. Când se întoarse, aşeză pe 
biroul tatălui său cinci mii de dolari; cincizeci de bancnote 
de o sută de dolari folosite. 

Rand se uită îndelung la bani. Ridică două degete. Chris 
dublă suma, cu un zâmbet uşurat. Rand se apropie de 
birou, îi atinse suprafaţa, desenă cu degetul pătrate în jurul 
teancului de bancnote. Dar nu-l atinse. 

— Încă nu sunt sigur dacă asta mi-ar servi cel mai bine 
interesele. Vedeţi, ştiu că mama dumneavoastră a donat 
sume generoase de bani pentru IRA, dar dumneavoastră n- 
aţi făcut-o. Trag nădejde că mă veţi sprijini să-mi duc la bun 
sfârșit însărcinarea de a proteja populaţia engleză de 
terorismul irlandez. Dacă aşa stau lucrurile, putem da mâna 
ca să pecetluim această tranzacţie şi să ne despărţim ca doi 
gentlemeni. 

Chris dădu din cap; se înțelegeau de minune. Rand îi 
dădea de înţeles: „Convinge-mă că nu eşti un susţinător al 
IRA; în cazul ăsta, pentru zece mii de dolari, voi uita că ai 
plătit un terorist să-l ucidă pe individul care ţi-a omorât 
tatăl“. 

— Tipul a făcut o treabă pentru mine, recunoscu el. Ceva 
personal. Nimic politic. Nimic care să aibă de-a face cu 
Anglia sau Irlanda. 

— O problemă absolut personală? Să ştiţi că voi cerceta 
în continuare. 

— A fost exact aşa cum aţi presupus. 

Rand îl studie cu o privire dură, pătrunzătoare, după 
care dădu aprobator din cap: 

— Excelent. Fireşte, eram îngrijorat că IRA pregăteşte 
atentate politice în SUA. Oamenii au dorinţe, spuse zâmbind 


în direcţia banilor, dar au şi obligaţii. Ei bine, cred că 
situaţia de faţă s-a rezolvat cât se poate de bine, nu-i aşa? 

— A mai făcut şi altcineva legătura? 

— Poliţia voastră, în niciun caz. lar sursele mele indică 
faptul că nici mafia n-a mirosit nimic. 

— Ce fel de surse are un poliţist englez în America? 

— Acelaşi gen de tipi duri pe care-i cultiv în Europa, 
Africa şi Asia, răspunse Rand cu un zâmbet modest. 

— Înseamnă că sunt curat? 

Rand băgă banii în buzunarul trenciului. 

— Pe deplin. 

Dintr-un impuls, Chris întinse mâna. 

— Mă cheamă Chris. 

Rand ezită, dar în cele din urmă acceptă mâna întinsă. 

— Reggie. Îmi dai voie să-ţi spun ceva, Chris? 

— Sigur. Asta a fost cea mai elegantă „tranzacţie“ pe care 
am făcut-o vreodată. 

— Mulţumesc. Totuşi, să ştii că ai făcut o mare prostie. 
Data viitoare când vei avea nevoie de un astfel de ajutor, fii 
mai circumspect. Fă aranjamente printr-o terță persoană. 
Ai avut un noroc chior că l-am omorât pe pistolarul tău, să 
ştii. Dacă l-aş fi arestat, te-ar fi vândut într-o clipită ca să-şi 
salveze pielea. 

— La asta nu mă gândisem. 

Privirea lui Reggie îşi pierdu puţin din răceala distantă; 
părea sincer îngrijorat. 

— lar acum ai încredere în mine! Şi dacă aş avea un 
microfon? Pentru numele lui Dumnezeu, dac-aş fi un 
detectiv de la Omucideri cu accent englezesc prefăcut? 

— Ce te face să crezi că în biroul meu nu există un 
microfon? De unde ştii că târgul nostru nu e deja înregistrat 
pe bandă? 

Reggie scoase de sub centură un mic dispozitiv. 

— Vezi chestia asta? Începe să pulseze dacă detectează 
vreun microfon. 


Chris privi îndelung jucăria electronică, încântat în sinea 
lui de bărbatul mai în vârstă. Succesul său spectaculos în 
branşa construcţiilor îi pusese la respect pe prietenii tatălui 
său; chiar şi bancherii se înmuiaseră. Nimeni nu îndrăznea 
să ofere sfaturi unui om a cărui putere părea magică. Nu-şi 
dăduse seama până atunci cât de singur ajunsese, nici cât 
de tânăr se simţea uneori. 

— Cred c-am fost un prost, recunoscu el. 

Reggie îl privi îndelung, cu duritate, evaluându-l. Chris se 
înfioră, simțind că în lumea lui Reggie, magia lui nu 
înseamnă nimic. 

— Nu eşti prost, ci foarte tânăr şi, te rog să mă ierţi, 
înfiorător de arogant. Dacă continui să te porţi de parcă ai 
putea să mergi pe apă, ai să sfârşeşti ori în puşcărie, ori 
mort. 

— Vrei o slujbă? întrebă Chris. 

— Nu, mulţumesc. Am deja una. 

— Ce-ai zice să luăm cina împreună? 

Rand clătină din cap. 

— Ar trebui să mă întorc acasă înainte să mi se observe 
absenţa. 

— "Te duc cu maşina la aeroport. E un restaurant bun la 
ultimul etaj la International Building. 

Reggie părea nehotărât, dar acceptă să fie dus la 
aeroport. Avea bilet la cursa de la ora opt a liniei British 
Airways, dar se anunţă o întârziere de două ore din cauza 
unor probleme cu lucrătorii de la bagaje de pe aeroportul 
Heathrow. În aceste condiţii acceptă invitaţia lui Chris de a 
lua masa împreună. În drum spre restaurant, Chris îl iscodi 
despre meseria sa, dar nu află mai nimic. La cină, Reggie îi 
puse întrebări despre construcţii şi se arătă intrigat. În cele 
din urmă, la cafea, Chris izbucni: 

— Aş vrea să-i omor pe toţi. 

— Imposibil. 

Chris clipi nedumerit. În contrast cu predicile polițiste ale 
unchiului Eamon, replica lui Reggie Rand era un simplu 


comentariu practic. 

— Aş vrea să le vin de hac tuturor, repetă Chris. 

— Să-i împuşti nu e o soluţie. „Ei“, cum le spui tu, 
formează un sistem. O societate. Un guvern-fantomă. 

— Şi cum ajungi să formezi o societate? 

Reggie chemă chelnerul. 

— Nu, nu, eşti invitatul meu, protestă Chris. 

— Mulţumesc. M-am gândit să beau un pahar de porto. 
Preferi un coniac? 

— Nu. Am să încerc porto. N-am mai băut niciodată. 

Reggie îl întrebă pe chelner ce mărci de porto are la 
dispoziţie. 

— Sandeman, Harvey's... 

— Croft? 

— Posibil. 

— Excelent; alb pentru mine, roşu pentru domnul. Pentru 
început, o să-ţi placă mai mult cel roşu. 

Băuturile sosiră; Chris gustă şi remarcă: 

— Seamănă cu Marsala. 

— Da, seamănă destul de bine... Te-ai întrebat vreodată 
cum se face că porto şi sherry vin din Portugalia şi Spania, 
şi totuşi au nume englezeşti? 

— Nu m-am gândit niciodată, spuse Chris, nerăbdător să 
revină la subiectul răzbunării. 

— Rezultatul ciocnirii între două sisteme. În secolul al 
optsprezecelea, negustorii englezi de vinuri au început să 
cumpere produsele spaniole şi portugheze în cantităţi mari. 
Iniţial, un mic procent din producţia unei zone viticole; anul 
următor mai mult, pe măsură ce în Anglia creştea apetitul 
pentru produsele respective, şi pe urmă tot mai mult, 
plătind preţul cerut de producător. În cele din urmă au 
ajuns să cumpere întreaga cantitate produsă. Negoţul a 
continuat aşa timp de câţiva ani. Apoi, brusc, negustorii au 
refuzat să mai plătească preţul cerut de producători. 
Aceştia nu mai aveau cui să vândă, pentru că negustorii de 
vinuri acaparaseră întreaga piaţă. 


— Şi de ce şi-au schimbat numele? 

— Negustorii şi-au însurat feciorii cu frumoasele fiice ale 
spaniolilor. Pur şi simplu i-au asimilat pe aceştia din urmă. 
Reggie ridică paharul, se uită prin el spre pistele marcate 
de lumini albastre ale aeroportului şi-i zâmbi lui Chris. 
Desigur, nu au fost decât nişte afaceri absolut legale. 
Ambele părţi nu au avut decât de câştigat... Spre deosebire 
de ele, societatea pe care-ţi propui s-o ataci este malefică. 
Şi are puterea răului, acea putere izvorâtă din certitudinea 
că nu dă socoteală nimănui. 

— Trebuie să existe o cale de a-i învinge. 

— Există căi, spuse Reggie blând. Mussolini a făcut 
acelaşi lucru în Sicilia. Dar eşti dispus să faci rău ca să 
înfrângi răul? 

— Sunt în stare de orice. 

— În cazul ăsta ar trebui să te gândeşti foarte serios să 
nu faci nimic. 

Furia lui creştea mereu, o furie rece şi intensă ca un 
laser. Încă se mai aştepta ca realizările profesionale să-i 
ofere pe deplin satisfacţie, dar asta nu se întâmpla 
niciodată. De flecare dată când dădea mită, plătea sistemul 
mafiot care-i ucisese tatăl. Căci centrul existenţei sale 
continua să fie tatăl lui, cel zdrobit sub roţile propriului 
camion; minutele petrecute ţinând mâna tatălui său în 
propria mână, simțind cum viaţa îl părăseşte încet-încet 
erau sursa furiei lui, iar lacrimile lui Mike 'aglione 
reprezentau combustibilul care alimenta hotărârea de 
nestrămutat a lui Chris de a găsi o răzbunare cumplită. 

Într-o seară, pe terasa clădirii tatălui său, îi trecu prin 
minte că mafia se aseamănă cu o macara ce continuă să 
lucreze noaptea, în taină, şterpelind materiale de pe stradă 
şi transformându-le într-o construcţie, clădită chiar în jurul 
ei, macaraua însăşi făcând parte din construcţie. Cablurile 
ancorau braţul macaralei, şi fiecare cablu semăna cu o 
familie a mafiei newyorkeze. Dacă tai suficient de multe 
cabluri, macaraua ajunge să se năruie. 


La şase luni după ce Reggie Rand i-a refuzat oferta, şi 
aproape un an de la moartea tatălui său, contabilul său veni 
în birou pe când el urmărea ştirile de seară la televizor. 
Contabilul avea o listă de motive pentru care Iaggart 
Construction n-ar trebui să participe la licitaţia pentru 
contractarea construirii unei noi clădiri pe Madison Avenue, 
clădire destinată să adăpostească birouri pentru mai multe 
corporaţii; lucrarea urma să înceapă aproape imediat după 
ce ei aveau să termine clădirea lui Mike. 

— Ştiu că tatăl tău, Dumnezeu să-l odihnească, ar fi fost 
foarte mândru de tine, Chris, dar de data asta totul s-ar 
putea duce naibii. Arhitectul a înnebunit cu totul şi clientul 
ştie asta, astfel că penalizările pentru întârziere sunt de-a 
dreptul usturătoare. 

— E un proiect de mare clasă, replică Chris obosit. Dacă 
reuşesc, am să atrag clienţi de primă mână. 

Adevărul era că imobilul tatălui său era aproape 
terminat, iar el nu mai ştia ce să facă în continuare. Deşi 
trecuse un an întreg de la asasinarea lui Mike, mintea lui 
încă mai relua acele secvenţe cu tot atâta acuitate, de parcă 
s-ar fi întâmplat chiar în acea dimineaţă. 

— Dacă nu reuşeşti, o să ajungem să vindem cărţi poştale 
pe stradă. 

Brusc, Chris îi făcu semn să tacă. 

Între ştirile din acea seară, se dădea multă atenţie unui 
scandal din Belfast. Un inspector al Secţiunii Speciale era 
acuzat de uciderea unui prizonier irlandez, şi Chris îl 
recunoscu pe Reggie Rand păşind într-o tăcere solemnă 
printre nenumăraţii reporteri adunaţi în faţa sediului 
Scotland Yardului. 

Chris cumpără ziare englezeşti şi urmări povestea. 
Reggie surprinsese doi membri IRA într-o cabană izolată 
din împrejurimile localităţii Londonderry şi, în lupta care a 
urmat, i-a împuşcat pe amândoi. Ulterior, un al treilea 
irlandez care se ascundea sub acoperiş a susţinut, după 
arestare, că l-a văzut pe Reggie împuşcând mortal un om 


care se predase deja. Ziarul londonez Times era imparţial, 
ziarul de largă circulaţie Sun propunea să i se acorde o 
medalie ofițerului în cauză, dar publicaţia moderată 
Guardian adoptase ceea ce constituia probabil atitudinea 
guvernului, lăudând „aptitudinile şi curajul ofițerului, 
însuşiri care însă nu dau nimănui dreptul de a se substitui 
legii“. 

Chris anunţă că-şi ia o vacanţă. Contabilul clipi 
nedumerit: 

— Poftim? 

— Sunt obosit. Trebuie să plec. 

— Era şi timpul. A fost un an al dracu' de greu. 

Chris dădu din cap, absent. 

— Mda. Vezi să nu faci vreo prostie în lipsa mea. 

Îl sună pe Tony să-l întrebe dacă poate să supravegheze 
şantierul în locul lui, dar Tony fusese invitat şi în vara aceea 
să lucreze la procuratura generală. 

— Unde pleci? 

— La Londra. 


Îl găsi pe Reggie Rand într-un local de pe Victoria Street, 
lângă sediul Scotland Yardului. La fel ca în cazul primei lor 
întâlniri, acţionară în perfectă concordanţă unul cu altul. 
Chris plecă din local după ce Reggie îl zări, se îndreptă spre 
malul Tamisei şi lăsă un bilet de tren către Cambridge în 
cabina unui telefon public. 

În după-amiaza următoare se afla într-o berărie 
studenţească din Cambridge, aşezat în faţa unei halbe de 
bere la una din mesele zgâriate din lemn. Localul era plin 
de studenţi americani veniţi la cursurile de vară. Sala cu 
tavan scund răsuna de conversații amestecate, aerul era 
îmbibat de fum de ţigară, iar duşumeaua mirosea a bere. 
Studenţii îi păreau nişte stafii; avea impresia că a trecut 
mai mult de un an de când trăise şi el exact ca ei, vorbind, 
bând, fumând prea mult şi notând gânduri care acum nu 
mai prezentau nicio importanţă pentru el. 


Reggie mergea agale prin mulţime cu o bere neagră 
Newcastle în mână. Se îmbrăcase conform rolului, cu 
pantaloni de catifea reiată şifonaţi şi o cravată croşetată, 
arătând ca unul ieşit să „agaţe“ o studentă cu care să 
împartă patul. 

— Mulţumesc că ai venit. 

— Pari la tine acasă aici. 

Chris netezi tricoul decolorat cu inscripţia „Fordham“ pe 
care-l purta. 

— Şcoala e şcoală. Am văzut la televizor că ai necazuri. la 
loc. 

Reggie se aşeză şi turnă încet berea din sticlă în pahar. 

— Frumos din partea ta că ţi-ai amintit de mine. 

— Lucrurile se întorc împotriva ta. Ce-ai de gând să faci? 

— Nu-ţi face griji. Cei din Scotland Yard ar fi încântați să- 
mi dea pensia cuvenită, dacă aş accepta să mă retrag. Nişte 
prieteni mi-au făcut oferta de a mă ocupa de nişte activităţi 
interesante legate de armament. 

— Să vinzi arme? 

— Cam aşa ceva. 

— "Tot mai ai sursele acelea „dure“? 

— N-au nicio legătură cu guvernul Maiestăţii sale, dacă la 
asta te referi. 

— Îţi ofer ceva mai mult decât ţi-au dat ceilalţi. 

— Aşa? 

— Sunt în căutarea „terţei persoane“. 

— Tot mai vrei răzbunare? 

— N-am încotro. Justiţia nu poate face nimic. 

Reggie lăsă pe masă berea neatinsă. Cineva începu să 
zdrăngăne la o chitară şi el se aplecă spre Chris ca să se 
facă auzit. 

— Ieri am făcut nişte cercetări. Afacerea ta e înfloritoare. 
Eşti pe cale să devii un om bogat şi influent. De ce să vrei să 
te implici în aceste „activităţi întunecate”? Duşmanii tăi 
sunt înnămoliţi în subterane. Cerul îţi aparţine. Faptul că ai 


terminat clădirea tatălui tău nu e o răzbunare suficient de 
mare? 

— Nu, pentru că tatăl meu nu poate s-o vadă. 

Reggie clătină din cap şi spuse cu blândeţe: 

— Mă tem că sunt întrucâtva supracalificat ca să fiu 
ucigaş plătit. Nu, Chris. Ai plănuit întâlnirea asta foarte 
bine. De fapt, îţi admir flerul pentru lucruri clandestine; ţi- 
ai făcut bine temele. Deşi eu unul aş fi ales o cămaşă mai 
puţin ţipătoare. Dar slujba pe care mi-o propui nu mă 
interesează. 

— Crezi că e sub demnitatea ta? 

— E ca şi cum eu aş angaja Iaggart Construction ca să-mi 
construiască un chioşc în grădină. 

— Nu, nu, nu. Eu nu caut doar un ucigaş plătit. 

— Fii mai explicit! 

Reggie privi alene prin fereastra deschisă, dincolo de 
care fluviul puţin adânc plescăia la baza terasei berăriei. 
Duse paharul la buze. 

— Întemeiez o organizaţie. 

— Ce fel de organizaţie? 

— Una care să distrugă mafia. 

— Nu mai spune?! 

— N-am parcurs cinci mii de kilometri ca să spun 
bancuri, se răsti Chris furios. Îţi fac o propunere corectă. 

Reggie încercă să domolească mânia lui Chris cu o scuză 
blândă. 

— Îmi pare extrem de rău. Dar mafia are vreo 
treisprezece mii de oameni în America - majoritatea în cele 
cinci aşa-numite familii din New York iar puterea sa a 
crescut vreme de patru generaţii. 

— Nouă mii de asociaţi în New York, spuse Chris, şi mai 
puţin de nouă sute de membri „aleşi“. Nu-s atât de 
puternici pe cât par, nici prea bine organizaţi. Au tot atâta 
bătaie de cap ca să se înţeleagă între ei cât au şi cu poliţia. 
Dar adevărata lor slăbiciune rezidă în faptul că sunt 
odraslele oraşului, luptători de stradă, şi nu soldaţi. Capii 


lor sunt vulnerabili faţă de violenţa teroristă obişnuită în 
restul lumii - maşini-capcană, bombe, arme automate. 

— Exercită controlul asupra străzilor din teritoriul lor. 

— Ascultă, anul trecut m-am bătut cu gorilele lui Cirillo. 
Eram prea furios ca să mă sperie o luptă inegală cu doi 
adversari, dar am reuşit să-l dobor pe unul din ei chiar de la 
început. Ei au mai chemat unul, ca să fie trei contra unu, şi 
m-au bătut de mi-a sunat apa-n cap. Aşa îşi intimidează 
mafia victimele şi se apără de concurenţi, dar mai departe 
de atât nu merge. Mafioţii depind de protecţia oferită de o 
societate liberă. Comisarilor de poliţie nu li se permite să ia 
nişte tancuri şi să le facă locuinţele una cu pământul sau să- 
i spânzure de felinare, aşa cum a făcut Mussolini. El i-a 
învins pentru că nu erau soldaţi. Uite ce-am făcut cu 
ajutorul unui singur om din IRA. 

— Hai să zicem că reuşeşti să-i identifici şi să-i omori pe 
conducătorii lor. Vor apărea alţii în loc. Şi asta nu înseamnă 
nici pe departe distrugerea mafiei. 

— Ştiu! De asta am venit la tine. 

— S-ar putea să-mi supraestimezi talentele. 

— Am un plan, Reggie. 

— Şi bănuiesc că vrei să mi-l spui. 

— Dacă încerci să mă scoţi din pepeni, să ştii că te 
descurci foarte bine. Vrei să taci din gură şi să asculţi? 

Adâncul ca de fântână al ochilor lui Reggie păru că se 
acoperă de o pojghiţă de gheaţă. 

— Într-o singură propoziţie, tinere, care-i planul tău? 

— Să sprijin o familie mafiotă într-un război de preluare a 
puterii împotriva celorlalte patru. 

Reggie se uită la el; ochii începură să-i sclipească. 

— Şi să le distrugi astfel pe toate cinci? 

— Exact. 

— Care-ţi sunt armele? 

— Trei: mercenari din afară; droguri; justiţia. 

— Ce vrei de la mine? 


— În primul rând, mercenari. Vreau să angajezi soldaţi 
pe care să-i putem aduce în taină în New York şi apoi să-i 
scoatem tot în secret, nu mai mult de o dată pentru fiecare: 
soldaţi ai IRA, palestinieni specialişti în bombe, mercenari 
francezi, luptători profesionişti, terorişti. 

— O mafie în umbră? 

Lui Chris îi plăcu expresia. 

— Exact. O mafie în umbră care s-o distrugă pe cea 
adevărată. Apoi, am nevoie de droguri. Drogurile sunt 
moneda de schimb a mafiei. Trebuie să am o sursă 
consistentă şi permanentă de heroină, ca să mă pot infiltra 
în reţelele lor. Au mare nevoie de heroină. Sunt la fel de 
dependenţi ca aceia care şi-o injectează. Vreau să devin 
singurul lor furnizor, şi apoi să le tai aprovizionarea. 

— Precum negustorii de vinuri? Şi a treia armă? 

— Justiţia. Tu te ocupi de partea externă. Interpol şi alte 
organizaţii. Eu o să controlez New York-ul. Am de gând să 
le fac înscenări şi să-i torn la poliţie. Şi o să folosesc 
sistemul juridic ca să obţin informaţii. Am să pun nişte 
poliţişti de la Controlul crimei organizate pe statul meu de 
plată şi-am să obţin informaţii. 

— Să nu ai niciodată încredere într-un poliţist corupt, 
spuse Reggie şi zâmbi. 

— În tine am încredere. Fiecare om are preţul lui cu care 
poate fi cumpărat. 

— Să nu uiţi niciodată că are şi nişte limite. Există o cifră 
magică, o anumită sumă după obţinerea căreia va înceta să 
mai lucreze pentru tine. Ăsta e un alt lucru pe care nu 
trebuie să-l scapi din vedere când stabileşti legături 
riscante. 

Taggart zâmbi şi el. 

— Exact genul de cunoştinţe pe care le vreau de la tine. 
Alături de mercenari, droguri şi legături riscante. 

— Recrutezi o familie mafiotă. Preiei controlul asupra 
mafiei. Distrugi mafia. Şi după aia? 

— Las rămăşiţele în grija poliţiei. 


— Rămăşiţele fiind familia pe care o stârneşti împotriva 
celorlalte? 

— Ce mai rămâne din ea. 

— Şi apoi închizi prăvălia şi pleci? 

— Fireşte. 

Reggie zâmbi, iar privirea-i redeveni opacă fiindcă ştia 
ceva în plus. Dădu să spună ceva, dar se opri şi-şi cântări 
bine cuvintele. Obsedat de răzbunare, Taggart părea puţin 
cam naiv în privinţa finalului. Reggie se abţinu să aducă 
acest aspect în discuţie, mărginindu-se să sublinieze un fapt 
evident. 

— Va fi nevoie de mai mulţi ani. 

— Am mulţi ani la dispoziţie, se răsti Taggart. Toţi îmi 
atrag atenţia asupra tinereţii mele. Aşa că am foarte mult 
timp. 

— Şi bani. 

— Am început să fac bani. 

— Şi, desigur, medită Reggie, la un moment dat 
operaţiunea ta va începe să producă, la rândul ei, bani. 

— Poate că da. Aşa cred. 

Reggie se simţi încă o dată surprins de aparenta orbire a 
lui Taggart în această privinţă. Chiar nu lua în calcul 
profiturile ameţitoare, milioanele ce vor lua locul zecilor de 
mii investite, pe care le va aduce o contrabandă reuşită cu 
heroină în cantităţi mari? Părea să nu-şi dea seama, căci 
privea cu hotărâre drept înainte, ca un tanc care-şi 
stabileşte punctele de reper mai la înălţime şi nu la nivelul 
solului, pentru a găsi un drum cât mai direct spre ţintă. 

— Dar am nevoie de „durii“ tăi din toată lumea, Reggie. 
Mă refer la luptătorii tâi, la contrabandişti, informatori, 
hoţi... 

— Ucigaşi. 

Chris îl privi pe Reggie în ochi. Păreau din nou opaci şi-şi 
simţea propria privire reflectată de ei. 

— Oamenii pe care-i vânez eu sunt nişte criminali. 
Nimeni nu ştie asta mai bine ca tine. 


— Sorţii sunt împotriva ta. Într-o mare măsură. 

— Am să-i întorc în favoarea mea. 

— Într-o foarte mare măsură. 

— Chiar şi aşa. Mi-au răpit tatăl. Eu am să-i las fără acel 
lucru la care ţin cel mai mult - puterea. 

— Dar nu l-au omorât şi pe tatăl meu. Nu te supăra dacă 
te întreb care-i câştigul meu. 

— Exact ceea ce îţi doreşti. 

Englezul ridică imediat din sprâncene: 

— Şi despre ce anume ar fi vorba? 

— Pe calea spre care te îndrepţi - comerciant de arme, 
expert în probleme de securitate - o să te plictiseşti aşa de 
tare că o să-ţi tragi un glonţ în cap. Am citit despre tine. Le- 
ai încercat pe toate. Ai fost în zone fierbinţi toată viaţa. Eşti 
cel mai bun. Eu îţi ofer şansa să... 

— Ce anume crezi că vreau? 

Vocea joasă a lui Reggie cobori şi mai mult, devenind şi 
mai calmă, dar amenințătoare. Dând pe faţă nişte cărţi 
inspirate care au avut darul să fisureze masca rezervată a 
englezului, Chris eliberase şi nişte demoni. Demoni care l- 
au convins că Reggie era omul potrivit să-i conducă 
războiul. 

— Vrei să cutreieri lumea. Să-ţi scrii singur regulile. 

Reggie păru amuzat: 

— Un corsar? 

— Cu toată libertatea din lume. Fără să dai socoteală 
nimănui... doar mie. 

— Asta ar însemna că tu eşti corsarul, iar eu, un simplu 
executant. 

— Reggie, hai să nu ne mai jucăm de-a baba-oarba. 

— Dă-mi voie să te întreb: de ce să nu te mulţumeşti să 
angajezi un ucigaş competent care să-i elimine pe capii 
mafioţi? 

— Pentru că tu ai avut dreptate. E vorba de un sistem, nu 
de oameni izolaţi. 


Ironia sorții făcuse ca diatribele fratelui său împotriva 
răzbunării să-l convingă în cele din urmă, deşi intenţiile lui 
Tony fuseseră cu totul altele. 

— Vor apărea noi grupări criminale. Şi vor mai fi şi 
rămăşiţele celor vechi. 

— Dar nu instituţii. Noile grupări vor fi slabe şi justiţia le 
va înfrânge. 

Reggie dădu aprobator din cap. 

— Mi s-a spus că FBl-ul vostru se pregăteşte pentru o 
campanie de proporţii împotriva crimei organizate. 

— Mă bucur să aud asta, rânji Ilaggart. Accept orice fel 
de ajutor. Nimeni n-a spus că va fi uşor. 

— Vor ajunge şi în spinarea ta, dacă nu ai destulă grijă. 

— Dar o să am grijă. Angajez doar pe cei mai buni. Bine 
ai venit în echipă, Reggie. 

Acesta oftă. 

— Un milion de dolari pe an. 

— Poftim?! 

— Preţul meu. În numerar. 

— Un milion... 

— N-am de gând să mă târguiesc cu un om de afaceri. 
Ăsta e preţul meu. Din suma asta voi acoperi cheltuielile 
iniţiale. Să ştii că şi „durii“ se aşteaptă să fie plătiţi pentru 
serviciile lor. 

— Stai o clipă. Nu spun că nu valorezi atât. Dar nu am 
banii ăştia acum. O să-ţi plătesc, dar în viitor. Lasă-mi un 
răgaz de, să spunem, cinci ani. Sunt o grămadă de bani pe 
care trebuie să-i fac să dispară dintr-o afacere legală. 

—  Obţine-i din contrabanda cu droguri pe care o 
plănuieşti, replică Reggie, dintr-o dată sarcastic. 

— Îţi plătesc o sută de mii de dolari pe an, contraatacă 
Chris întrebându-se de unde Dumnezeu va scoate banii 
aceştia. Şi restul îi primeşti după ce treaba începe să se 
mişte. 

— Pierzi din vedere un lucru, partenere. Mă îndoiesc 
foarte tare că vei mai avea ideea asta nebunească în cap la 


vremea când ai să câştigi atâţia bani. 

Reggie se ridică de la masă; berea îi rămase neatinsă. 
Clătină din cap neîncrezător: 

— Presupun că ar trebui să mă simt onorat fiindcă te-ai 
gândit la mine. 

— Nu e o idee nebunească. Va funcţiona, sunt sigur. 
Imaginează-ţi o macara de construcţii în vârful unei clădiri. 
Clădirea e societatea, da? Acum imaginează-ţi-o noaptea. 
Toţi s-au dus acasă, dar macaraua continuă să lucreze când 
n-o vede nimeni, ca mafia, şterpelind lucruri din stradă şi 
încorporându-le într-o construcţie în care se integrează şi 
macaraua; toate acestea fac parte din clădirea iniţială, din 
societate. Braţul macaralei e ancorat de cabluri. Fiecare 
cablu care susţine braţul este o familie mafiotă din New 
York. Să zicem, cinci cabluri, cinci familii. Noi o să retezăm 
cablu după cablu, şi când îl vom tăia pe ultimul, macaraua o 
să se prăbuşească în stradă. 

— Eu unul n-am de gând să mă aflu dedesubt când o să 
cadă. 

— Noi vom fi în vârful clădirii şi ne vom uita de sus. 

— Dacă o să mai gândeşti la fel când o să-ţi poţi permite 
să mă angajezi, mai vorbim, replică Reggie sec. 

Uluit, Chris îl privi cum iese din local. Dezamăgirea lui se 
transformă iute în mânie; porni în grabă spre staţia de 
metrou, de unde voia să se îndrepte spre Londra şi spre 
aeroport, fierbând de furie că englezul l-a tratat ca pe un 
ţicnit. Reggie se afla deja pe peron, aşteptând acelaşi tren. 
Taggart interpretă faptul ca pe un semn prevestitor. Se 
duse direct la el şi-i promise: 

— Am să mă întorc, ticălosule. Şi atunci chiar vom sta de 
vorbă - dacă ai să fii şi atunci cel mai bun. 

Reggie oftă. 

— Pentru o sută de mii de dolari, sunt sigur că pot găsi pe 
cineva care să-l împuşte pe Don Richard şi încă vreo câţiva. 

— Nu. Vreau să le iau mai mult decât viaţa. Am de gând 
să le răpesc încrederea în propriile forţe. Vreau să fac în 


aşa fel încât să le fie prea greu s-o ia de la capăt, prea greu 
să mai fie membri ai mafiei. Prea periculos, prea riscant şi 
prea înspăimântător. O să fac tot posibilul ca aceşti oameni 
să nu mai existe. 


6 


Chris calculă costurile acţiunii pe care o plănuia, cu 
ajutorul computerului din birou, ca şi cum ar fi estimat ce 
ofertă trebuia să facă pentru o clădire, şi descoperi 
existenţa unei logici în spatele cererii lui Reggie; poate că 
onorariul cerut de acesta nu era deplasat. Se părea că 
milionul de dolari pe an pretins de Reggie Rand va fi doar o 
mică parte a costurilor presupuse de răzbunarea împotriva 
mafiei. Iar între obţinerea acestor bani şi crearea unei mafii 
în umbră vor trece mai mulţi ani, poate un deceniu. Printr- 
un salt brusc, imaginar, în viitor - o perspectivă sumbră în 
sine, dar incitantă prin faptul că putea într-adevăr s-o 
întrevadă - înţelese că s-ar putea foarte bine să treacă 
treizeci de ani înainte ca tatăl lui să-şi găsească odihna 
deplină. 

Singura cale prin care putea să strângă imensele sume 
de bani necesare, pe care trebuia să le ascundă de fisc, 
până la ultimul bănuţ era să devină unul din principalii 
constructori de succes, la o scară la care tatăl lui nu 
îndrăznise niciodată să viseze. Trebuia să construiască 
multe clădiri, nu doar câte una, pe rând, şi de asemenea era 
necesar să obţină un profit mult mai mare decât ar permite 
o bancă finanţatoare. Soluţia era parteneriatul. Dar ca să 
atragă parteneri care să investească în construcţiile lui, 
trebuia mai întâi să-şi câştige un renume construind câteva 
clădiri mari pe baza unor credite bancare. Stabili o întâlnire 
cu cel ce reprezenta cea mai serioasă şansă a sa, şi probabil 
unica, Henry Bunker, care, îndărătul atitudinii distante şi 
dificile, era un om precaut. 


Henry Bunker îl primi pe Chris în biroul său şi, după ce-şi 
scoase ochelarii cu ramă subţire, îi aruncă o privire acră, 
dezaprobatoare: 

— "Ţi-ai luat vacanţă. 

— Din felul în care o spui s-ar zice că vacanţa e ca o boală 
ruşinoasă. 

— Clădirea ta avansează conform planificării? 

— Nu. 

— Poftim?! 

— Avem un avans de două săptămâni, şi nu te mai purta 
de parcă micii tăi spioni nu ţi-ar fi dat raportul. Dacă 
Pittsburgh n-ar fi încurcat lucrurile, am fi avut un avans de 
trei săptămâni. Unde să semnez? 

Bunker spuse secretarei să aducă hârtiile şi-şi şterse 
ochelarii în vreme ce Chris le semna. În momentul în care 
ea plecă să facă copiile după acte, Chris se aşeză comod şi 
zâmbi. 

— Hai să trecem la adevăratul motiv al vizitei mele de azi. 

Bunker îşi puse înapoi ochelarii pe nas. 

— Ce vrei să spui cu „motivul adevărat“? Credeam că 
încerci să termini clădirea tatălui tău. 

— Am prea mulţi oameni în sectorul de management. 

— Concediază-i. 

— Ar însemna să dezmembrez o echipă grozavă. Ce-ar fi 
să facem o înţelegere cu cei care au ipoteca asupra clădirii 
aceleia de pe Fifty-seventh Street? 

Bancherul rămase cu gura căscată. 

— Chris, când ai venit aici, încercai să salvezi clădirea 
tatălui tău în mijlocul celei mai cumplite crize imobiliare din 
câte au existat, şi acuma ai de gând să începi alta? 

— O ştii pe cea la care mă refer? 

— Da. Stă acolo ca o piatră funerară pe jumătate 
construită. 

— Hai s-o terminăm. 

— Ai vreo idee cât de mulţi bani ni se datorează pentru 
ea? 


Se pare că el ştia foarte bine, pentru că începu să scrie 
cifre pe o hârtie şi să apese tastele computerului. 

— Dacă ai rămâne cu ipoteca, ţi-ai vinde şi sora ca să 
scapi de clădire, răspunse Chris. 

— Nu mi-aş vinde sora în timpul unei recesiuni, replică 
sec bancherul. Şi e cât se poate de clar că ne aflăm în 
pragul unei recesiuni. 

— Constructorii acelei clădiri se află în pragul unei 
recesiuni. Ei sunt cei care au dat-o în bară cu construcţia. 
Dar eu am oameni de prima mână care să conducă 
proiectul aşa cum se cuvine. Putem s-o terminăm până la 
începutul iernii şi să începem închirierile în primăvară. Tu 
ai banii necesari. Putem s-o cumpărăm pe mai nimic. 

— Nu ai cui s-o închiriezi după ce o terminaţi, obiectă 
Bunker. Cine să locuiască acolo? 

— Dacă n-o putem închiria, o s-o vindem. 

— Nu sunt deloc sigur că e momentul potrivit pentru 
investiţii serioase în afaceri imobiliare în Manhattan. 

— Piaţa imobiliară evoluează în cicluri, oscilează: când 
sus, când jos. Acum e undeva jos, şi tocmai de aceea e 
momentul să ne întărim poziţia, înainte să reînceapă să 
urce. 

— "Teoriile astea ale ciclurilor au fost născocite ca să 
întreţină speranţa în detrimentul raţiunii. 

Chris se năpusti spre uşă, iar Bunker se făcu mic 
văzându-i statura impunătoare pusă brusc în mişcare. 

— Vino cu mine, se răsti Chris, având în minte vocea 
tatălui său. Hai să facem o plimbare. 

— Acum? 

— O să-ţi arât următorul ciclu. 

— Câţi ani ai, Chris? 

— Vrei să vii cu mine? le rog. 

— Te întreb pentru că eu unul sunt prea tânăr ca să mă 
aflu aici, şi ceva îmi spune că tu eşti şi mai tânăr decât 
mine. 

— Doar o plimbare de jumătate de oră. Te invit la masă. 


— Nu-ţi poţi permite. 

Până la urmă se declară de acord să-l însoţească pe Chris 
într-un tur pe Sixth Avenue. Era o zi de vară senină, 
proaspătă, şi strada forfotea de oameni ce se plimbau în 
pauza de prânz. 

— Ce-ar trebui să văd? 

— Chipuri şi clădiri. Uită-te la toţi aceşti tineri manageri. 
Băieți şi fete ca noi. La toate clădirile acestea cu birouri, 
abia terminate. 

— Şi pe jumătate goale. 

— Ajung imediat şi la asta. Dar toţi oamenii ăştia 
călătoresc ore întregi ca să ajungă aici. 

— Din suburbii. 

— Tu ai vrea să trăieşti într-o suburbie? 

Bunker se cutremură. 

— Nici ei nu vor. Preferă să trăiască aici şi să poată 
străbate pe jos distanţa până la serviciu. 

— N-ai cum să ştergi suburbiile de pe hartă. 

— Nici n-am nevoie. Au făcut-o alţii pentru mine. 
Suburbiile şi-au atins punctul de dezvoltare maximă şi nu se 
mai pot extinde. Drumurile sunt supraaglomerate. E tot mai 
greu să găseşti teren de construcţie, iar costurile caselor 
individuale au ajuns la sume astronomice. Dar, în acelaşi 
timp, populaţia acestor zone creşte. În clasa mea de la 
Fordham erau de două ori mai mulţi studenţi ca acum zece 
ani. Odraslele generaţiei exploziei demografice ajung la 
maturitate. Vor invada oraşul ăsta, şi au nevoie de locuinţe, 
şi primul pe listă e blocul acela de pe Fifty-seventh Street. 

— Eşti sigur că e destul de încăpător? întrebă Bunker cu 
sarcasm. 

— De îndată ce-l terminăm, ne îndreptăm spre Columbus 
Avenue. Zona aceea abia aşteaptă venirea constructorilor. 

— Dacă Lincoln Center n-a fost în stare să rezolve 
problema terenurilor virane, nicio altă organizaţie nu va 
reuşi. 


— Sixth Avenue o va rezolva, promise Chris. Oamenii 
ăştia trebuie să locuiască undeva. 

— Chris, teoria ta depinde de succesul închirierii spaţiilor 
ăstora pentru birouri, iar în clipa de faţă pare mai probabil 
să vedem cerbi în Times Square. 

— Nu. Banii se îndreaptă încoace. 

— Asta-i o noutate pentru banca mea. 

— Lumea întreagă a luat-o razna. Jumătate se află sub 
dictaturi şubrede, iar cealaltă jumătate e deja cuprinsă de 
revoluţii, eşti de acord? 

— În esenţă, da. 

— Dar chiar şi în cele mai nenorocite ţări există oameni 
cu bani. Unde au să-i depună? 

— Hong Kong. 

— Ca să poată pune mâna pe ei comuniştii chinezi? 

— Beirut. 

— Care-o să sară în aer dacă se înrăutăţeşte situaţia în 
Israel? 

— Londra. 

— Unde se naţionalizează tot ce nu poartă salopetă de 
lucru? 

— Geneva. 

— Seifuri elveţiene pe care să le dinamiteze inflaţia? 
Categoric, nu. Oamenii trebuie să-şi înmulțească banii într- 
un loc care să le inspire siguranţă. Pe listă rămâne singura 
ţară cu democraţie stabilă al cărei guvern are un respect 
sănătos pentru bani: Statele Unite. Şi unde îşi vor cumpăra 
aceşti oameni apartamente, unde-şi vor deschide afaceri şi 
vor închiria birouri? În capitala financiară a celei mai sigure 
ţări din lume - New York. Aşa că, dă-mi voie să te întreb... 

— Ce-ai studiat la colegiu? îl întrerupse Bunker. 

— Tatăl meu mi-a spus că pot studia orice, atâta vreme 
cât citesc ziarele. Vreau să te întreb ceva. 

— Întreabă-mă. 

— De ce să nu ne asigurăm noi doi o poziţie stabilă pe 
piaţa imobiliară înainte să revină cei care vor totul mură-n 


gură? 
— La naiba, câţi ani ai? 
— La naiba, douăzeci şi doi. Tu? 
— Douăzeci şi trei. 
— Batem palma? 


În serile de joi, poliţiştii care-şi completau studiile în 
campusul Fordham din Manhattan se adunau după ore la 
Jimmy Armstrong's Saloon de pe Ninth Avenue. Acolo 
puteai întâlni toată gama poliţiei newyorkeze, de la sergenţi 
care sperau să devină locotenenţi şi locotenenţi care 
ţinteau spre gradul de căpitan, până la detectivi de la 
omucideri şi din controlul crimei organizate. În ultima 
vreme, Christopher Taggart obişnuia să-i aştepte, cam pe la 
zece seara, cu un pahar de Murphy's în mână, din care bea 
cu înghiţituri mici. 

Fiindcă petrecuse destul timp în compania unchiului 
Eamon, se simţea la largul lui printre poliţişti şi ştia de 
asemenea cum să le inducă aceeaşi stare. Unul din trucuri 
era să respecţi partenerii şi să-l tratezi pe polițistul acru, 
mohorât, neprietenos cu tot atâta politeţe ca şi pe 
camaradul lui vesel şi expansiv. Un altul presupunea 
evitarea întrebărilor. Dar cea mai bună tactică era să pari 
atât de bogat şi de puternic încât să n-ai nevoie de nimic de 
la ei. 

La întrebarea „Cu ce te ocupi?“, răspunsul „Ridic o 
clădire pe Fifty-sixth“ a făcut minuni. 

— Clădire administrativă? 

Chris ridică din umeri. 

— "Treizeci de etaje. 

— Şi fratele meu lucrează în construcţii. Electrician. 

— E bun? 

— Munceşte cât cinci. 

— Dacă are vreodată nevoie de o slujbă, trimite-l la mine. 
Numele meu e Chris Taggart. 

Dădu mâna cu cei doi ofiţeri. 


— Nick Pomodoro. Partenerul meu, Charley Dobson. 

Dobson îi aruncă o privire morocănoasă. 

— Chris construieşte o clădire pe Fifty-sixth. 

— Serios? Şi când se va face ceva cu aia de pe Fifty- 
seventh? Dacă bate vântul, rişti să te trezeşti cu o scândură 
în cap. 

— "Tocmai am preluat-o. 

— Nu, zău? 

— O termin până-n toamnă. Voi cu ce vă îndeletniciţi? 

— Omucideri. 

Acea parte a poliţiei era lipsită de importanţă din 
perspectiva obţinerii de informaţii despre mafie, dar 
constituia un început în contactarea altor poliţişti. 

— O meserie de maximă însemnătate. 

— Aşa-i, aprobă Nick. 

Până şi Dobson păru ceva mai interesat. 

— E o afurisită de industrie în plină creştere. 

Taggart reveni în fiecare seară de joi, până când deveni 
unul de-al lor. Un sectorist avea nevoie de un împrumut pe 
termen scurt ca să-şi achite integral casa nouă înainte s-o 
vândă pe cea veche; Taggart i-l oferi. Un sergent din poliţia 
călare simpatizat de toată lumea a fost obligat să se 
pensioneze la şaizeci şi cinci de ani; firma de materiale de 
construcţii 'Taglione l-a angajat împreună cu calul său, 
încredinţându-i supravegherea pazei de la fabrica din East 
River. 

Miercurea se ducea cu regularitate într-un bar al 
poliţiştilor din spatele noului sediu din centru al poliţiei. 
Marţea frecventa un restaurant care servea spaghetti, în 
apropiere de Secţia de poliţie. Vinerea îl însoțea de fiecare 
dată pe unchiul Eamon care se ducea să bea un pahar cu 
camarazii săi. Iar în serile de luni, la Armstrong's Saloon 
pentru a se întâlni cu căpitanii care urmau cursurile 
Colegiului de drept penal John Jay. 

În vara aceea, chiar înainte de terminarea cursurilor 
serale, Taggart Construction a făcut o donaţie pentru fondul 


văduvelor din cadrul Asociaţiei Patrulelor de Poliţie. Apoi 
Taggart a închiriat proprietatea de la Catskills a familiei 
Taglione mai multor echipe de cercetaşi susţinute de Liga 
de atletism a poliţiei. În toamna aceluiaşi an, a creat 
Fundaţia Mike 'Taglione, care a cumpărat o mie de veste 
antiglonţ pentru poliţia newyorkeză. 


Sub influenţa Sylviei, expertă în materie de viaţă 
mondenă, Chris s-a hotărât să investească bani frumoşi în 
imaginea sa de om de afaceri. A cochetat cu ideea de a 
cumpăra o maşină elegantă, un Rolls-Royce de exemplu, 
dar până la urmă s-a decis pentru un birou „care să-i dea 
gata pe toţi“, după cum l-a descris decoratoarelor, în 
clădirea parţial terminată de pe Fifty-seventh Street. Din 
păcate, n-a specificat ce gen de oameni voia să 
impresioneze, aşa că la sfârşit s-a văzut nevoit să arunce 
totul la gunoi şi să încerce să le mai explice o dată. 

— 'Taică-meu a condus toată viaţa un Lincoln Continental 
alb. 

— Şi ce-i cu asta? 

Chryl Chamberlain trase fermoarul mapei cu un gest 
răutăcios. Într-un acces de furie partenera ei, Victoria 
Matthews, înșfăcase o şuviţă din părul său roşcat de parcă 
ar fi vrut s-o smulgă. Absolviseră de un an Institutul de 
design Pratt şi erau absolut revoltate că o echipă de 
demolări a lui Taggart arunca la gunoi prima lor lucrare în 
materie de decoraţiuni interioare. 

— Cred, în continuare, că sunteţi cele mai bune. Încerc 
doar să vă explic ce vreau. 

— Nu foarte clar, răspunse Chryl pe un ton glacial. 

Taggart se întreba dacă nu cumva se abţinea să le dea pe 
uşă afară datorită faptului că erau două din cele mai 
inimoase fete pe care le văzuse vreodată - femei, de fapt, de 
aproape treizeci de ani, care renunţaseră la cariera de 
fotomodel şi studiaseră arhitectura. Cu excepţia culorii 
părului - Chryl era blondă - le-ai fi putut lua drept surori; 


amândouă aveau un chip atrăgător, fin, cu nas drept şi un 
trup suplu care părea să se armonizeze cu piesele de 
mobilier create parcă anume spre a-l pune în valoare. 
Taggart remarcase la ele un gest care i se păruse 
fermecător: una din ele o atingea pe cealaltă uşor cu dosul 
palmei, dădeau amândouă din cap şi schimbau în treacăt un 
cuvânt, o privire sau un râs fugar. În ziua aceea însă nu le 
ardea de râs. 

— Tata obişnuia să spună: „Majoritatea ălora care împing 
o tărăboanţă cred că-s mai deştepţi ca şeful lor. Maşina mea 
îi face să se întrebe dacă-i chiar aşa.“ 

— Dar tocmai ai aruncat jumătate din munca noastră 
într-un nenorocit de coş de gunoi. 

— Şi v-am dat un cec pentru întreaga lucrare. 

— Nu-i vorba numai de bani. 

— Aşa-i. Eu unul nu zâmbesc dacă gluma nu mă amuză. 
Înţelegeţi ce vă spuneam despre maşina tatălui meu? Lăsaţi 
gustul deoparte. Ceea ce aţi făcut voi arăta grozav, 
minunat. Şic, în stil Soho, adăugă cu un zâmbet ştrengăresc 
ca să le enerveze. 

— Nesimţitule! 

— Dar nu de asta am nevoie. În momentul de faţă trebuie 
să mă bizui pe impact. Să devin credibil în ochii oamenilor 
cu bani. Am idei grozave, dar toţi mă consideră un puştan. 
Trebuie să le captez atenţia înainte să încep să le vorbesc. 
Puteţi să-mi aranjaţi un birou care să facă un investitor să 
se scarpine în căpăţâna lui cea tare şi să-şi spună „n-ar 
strica să fiu mai amabil cu puştiul ăsta”? 

— Un investitor? 

— Da, un tip care manipulează sute de milioane de dolari, 
cum ar fi bunurile unei companii de asigurări. Un tip pe 
care trebuie să-l conving să mă susţină într-un proiect nou. 

— Câţi ani ai? 

— Destui ca să vă pot lua acasă pe amândouă şi să v-o 
trag până uitaţi cum vă cheamă. 

— Asta-i o insultă. 


— Insultă e şi să mă întrebi câţi ani am. Tocmai v-am 
plătit pentru un proiect care nu mi-a plăcut. Acuma vă dau 
un cec în alb pentru cea mai mare lucrare care vi s-a 
comandat de la absolvirea şcolii. Şi voi tot mă mai iscodiţi 
câţi ani am? Exact ca investitorii. 

— Asta nu-ţi dă dreptul să te porţi ca un tâmpit. 

— Şi, fiindcă veni vorba de inteligenţă, nu v-ar trebui 
prea multă ca să vă daţi seama că, dacă biroul proiectat de 
voi îmi va aduce mai multe clădiri de construit, voi o să 
obţineţi comenzi pentru holuri, piaţete, birouri şi aşa mai 
departe. Nici asta nu-mi dă dreptul să mă port ca un tâmpit, 
dar întrevăd o distracţie pe cinste. Am putea face nişte 
clădiri grozave împreună. 

Victoria atinse umărul lui Chryl şi cele două schimbară o 
privire cu subînţeles. Aveau minţile atât de fin acordate 
încât Taggart nu izbutea să le descifreze. 

— Fie, am douăzeci şi doi de ani. 

— Suficient pentru mine, spuse Chryl. O să ne punem 
mintea la contribuţie să găsim ceva care să se potrivească 
fanteziei unui băieţandru. 

— Şi încă ceva. 

— Ce? 

— Trebuie să fie demontabil. Sunt constructor, şi vreau 
ca biroul meu să se afle acolo unde mă găsesc şi eu. 

— O să-ţi facem unul nou. 

— Nu. Vreau ca imaginea să mă însoţească. Ştiţi cum se 
mutau regii de la un castel la altul ca să-şi supravegheze 
supuşii? 

— Ducându-şi cu ei tapiţeriile, spuse Victoria. În regulă, o 
să găsim ceva potrivit fanteziei regeşti a unui băieţandru. 

Chryl o atinse cu degetele: 

— Să-i spunem Maiestate? 

— Merge şi Tâmpitul, zise Chris, şi-n clipa aceea deveniră 
prieteni. 


Spre norocul său, cunoscu un agent FBI care avea să-i fie 
de folos mulţi ani. Un adjunct din sindicatul muncitorilor din 
industria materialelor de construcţii îl vizită pe Arnie 
Markowitz la fabrica din East River ca să-i smulgă o mită, 
iar Arnie a simţit că e ceva în neregulă şi l-a trimis pe tip la 
Chris. Sindicalistul vorbea în doi peri, încercând să-l facă pe 
Chris să termine propoziţiile în locul lui. 

— Nu pricep, îl întrerupse Chris în cele din urmă. Am sau 
nu o problemă cu sindicatul? 

— Cred că se poate rezolva. 

În mod normal, acesta ar fi fost momentul oportun pentru 
a scoate banii pe masă. Dar avertismentul lui Arnie şi 
simţurile tot mai fine pe care Chris începuse să şi le cultive 
în timp ce-şi plănuia răzbunarea îi spuneau că la mijloc e 
ceva necurat. 

— Atunci n-ai decât s-o rezolvi. 

Frustrat, sindicalistul plecă în grabă. Chris cobori scările 
în urma lui şi-l urmări după colţ. Pe Eighth Avenue era 
parcată o berlină cu antene radio lungi. Înăuntru se afla un 
om, abia vizibil prin sticla fumurie a geamului. Sindicalistul 
trecu pe lângă maşină şi clătină din cap. Taggart se sprijini 
de maşină şi ciocăni în geam până când acesta fu coborât 
doi centimetri. 

— Nenorocitul ăla avea microfon? 

— Poftim? 

— Sunt Chris 'Taggart. Aţi încercat să mă prindeţi cu dare 
de mită. De unde eşti, FBI? 

Agentul încercă să-şi compună o mină serioasă. 

— Dacă asta-i destinaţia dată impozitelor mele, aş 
prefera să cumpăr un portavion. 

— Discută cu fiscul. Unde-am greşit? 

— N-ai ales bine tipul pe care mi l-ai trimis pe cap. 
Tăntălăul habar n-avea să disimuleze. De fiecare dată când 
deschidea gura, repeta scenariul pe care i l-ai spus, şi după 
aia se aştepta ca şi eu să reacţionez în conformitate cu 


acelaşi scenariu. Dacă schimbam un cuvânt, aproape că-i 
pica proteza. Cu ce-l ai la mână? 

— Nu te priveşte. 

— Hei, eu te ajut să-ţi faci treaba mai bine data viitoare, 
şi tu ţipi la mine. Să-ţi mai spun ceva. Îţi pierzi timpul. Eu 
nu dau mită. 

— Pot să te citez? 

— O să semnez o declaraţie. 

— Mai bine ai discuta chestia asta cu avocatul tău. 

— O să-l întreb pe frate-meu. Lucrează peste vară la 
procuratura generală. Şi-acum, dacă tot ne-am stricat 
după-amiaza, ce zici de o bere? 


— Închide ochii. 

O mână cu degete lungi, parfumate îi acoperi ochii. Chryl 
îl luă de o mână, Victoria de cealaltă, şi împreună îl 
conduseră în noul lui birou. Auzi uşa închizându-se cu 
fermitate. 

— Gata? Deschide ochii. 

— Măi să fie! 

— Nu ne-am putut hotărî cum să-i spunem stilului. Ce 
zici? 

— Îmi place la nebunie. 

— Aşa ne-am închipuit şi noi. 

Combinaseră aparatură electronică japoneză cu 
antichităţi europene vizibil scumpe. Un perete întreg era 
ocupat de ultimele cuceriri ale tehnicii pe care te aştepţi să 
le găseşti într-un birou de director: combină muzicală 
stereo, un panou TV cu mai multe monitoare şi jocuri video. 
În mijloc, o canapea turcească îmbrăcată în piele. 
Mobilierul era completat cu câteva rafturi din lemn de nuc 
masiv cu cărţi şi un birou în stilul art-nouveau cu linii fluide. 

— Covorul dă eleganţă, spuse Chryl, în vreme ce Victoria 
demonstra cum funcţionează draperiile acţionate prin 
comenzi electrice şi corpurile de iluminat cu intensitate 
reglabilă. John D. Rockefeller l-a cumpărat la mâna a doua. 


Victoria apăsă un alt buton. Rafturile cu cărţi se dădură 
la o parte şi, cu un oftat, din perete se desprinse un pat 
uriaş. 

— Îmi place la nebunie, repetă Chris jucându-se cu 
panourile cu comenzi electronice şi plimbându-se de colo- 
colo. Cu cărţile mele ce s-a întâmplat? 

— Pentru că ai insistat să pui pe rafturi cărţile tale 
personale, le-am legat în piele. Când o să-ţi cumperi altele 
noi, secretara ta le va duce la legătorie. Inclusiv romanele 
alea ieftine şi vulgare. 

Primul om care dădu cu ochii de biroul lui a fost 
reprezentantul unei firme de instalaţii electrice. 

— Nu-i de mirare că mă jupoi ca un jidan. Cât a costat 
tărăşenia asta? 

— Cineva trebuie să plătească şi pentru aşa ceva. 

Un vicepreşedinte de la Morgan Guaranty pe care i-l 
prezentă Bunker spuse: 

— Am văzut piesa asta la Christie, luna trecută. M-am 
întrebat ce diavol norocos o să pună mâna pe ea. Foarte 
frumos, Chris. Foarte, foarte frumos. 

Chiar şi Bunker cel imperturbabil a fost impresionat. 

— Un motiv în plus să te îmbogăţeşti cât mai curând. 

Chris le anunţă pe Chryl şi Victoria că stratagema lui 
funcţionează. 

— Cu ajutorul biroului ăluia de zece mii de dolari, l-am 
convins pe unul să discute despre finanţarea unei clădiri cu 
apartamente în valoare de şaizeci de milioane de dolari. 
Trebuie să le inspiri oamenilor credibilitate. 

— 'Te-a întrebat câţi ani ai? 

Chris îi atinse buzele. 

— l-am spus că puteţi garanta voi două pentru mine. 

Victoria se lungi pe canapeaua de piele şi presără trei 
dungi de cocaină în şanţurile unei tabachere Dunhill din 
aur, pe care i-o întinse lui Chris. El clătină din cap. 

— Voi, fetelor, aţi încercat vreodată sex fără droguri? 


Chryl îşi scoase blugii, apoi chiloţii şi apăsă un buton care 
trăgea draperiile şi în acelaşi timp cobora patul. 

— Chris, faci cinste sexului masculin, dar parcă ai trăi pe 
altă lume. Ceva îţi ocupă gândurile. Aşa că... le ocupăm şi 
noi pe ale noastre. 

— Ce vrei să spui? 

Menajul lor data din seara în care au sărbătorit 
încheierea lucrărilor la birou. Într-un fel, cele două 
puseseră un fel de stăpânire pe el, ca şi cum ar fi fost un 
cadou de Crăciun reciproc, şi anii în plus pe care-i aveau 
faţă de el îl făceau adesea să se simtă puştan. O privi pe 
Victoria unduindu-şi trupul ca să scape de pantaloni şi 
încercă să se concentreze: 

— Îmi pare rău. Îmi place de voi cu adevărat. Sunt pe 
jumătate îndrăgostit de amândouă. 

Chryl apăsă un alt buton; lumina deveni aurie şi-i contură 
picioarele frumoase în timp ce traversa covorul pentru a se 
întinde pe canapea, cu un tub subţire din argint în mână. 

— Uneori nici nu ştiu unde se termină una şi de unde 
începe cealaltă. 

Victoria zâmbi peste umăr. 

— Să nu crezi că ne plângem. Suntem în stare să umplem 
golurile. Şi tu ne eşti foarte drag. 

— Când sunt cu voi, nu mai ştiu de nimic altceva. 

Victoria deveni neobişnuit de gravă şi spuse încet: 

— Aş vrea să fie aşa, Chris. Am face din tine un bigam. 
Dar sufletul tău e în altă parte. 

Alături de ele, timpul dispărea în vâlvătaia pasiunii, iar 
amintirile se dizolvau. În prima noapte petrecută împreună, 
el rămăsese treaz, epuizat, nefiind în stare să-şi amintească 
motivul pentru care mersese în Anglia. Dar a doua zi, când 
fetele îşi invitară părinţii să vadă biroul, se simţise sfâşiat de 
dorinţa ca aceşti străini bine îmbrăcaţi să-l fi putut cunoaşte 
pe tatăl lui. 


7 


Pentru Chris, munca redeveni o desfătare; acţiona din 
nou cu siguranţă şi abilitate, la fel ca atunci când preluase 
proiectul clădirii tatălui său, fiind impulsionat de țelul său 
final. Tot ce făcea servea scopului unic de a crea bogăţia şi 
puterea menite să-l ajute să distrugă mafia. 

Unchiul Vinnie se oferi să-i fie partener pentru contractul 
de construire a unei piste noi la aeroportul Newmark, dacă 
Chris accepta să furnizeze materialele necesare proiectului. 
Chris bănuia că unchiul Vinnie are legături cu o persoană 
din administraţia aeroportului care cunoştea dinainte 
ofertele, dar nu întrebă nimic pentru că avea nevoie de 
banii pe care acest proiect putea să-i aducă. Licită aşa cum 
îl sfătuise Vinnie; firma de materiale de construcţii Taglione 
învinse concurenţa şi primi contractul. 

Salvă încă o clădire pe jumătate construită şi abandonată 
de pe Broadway, pe un preţ de nimic, şi continuă să vâneze 
terenuri pe Columbus Avenue între Lincoln Center şi 
Seventy-second Street. Atunci când şi contabilul său 
împărtăşi opinia bancherului, potrivit căreia zona e o 
adevărată pustietate, îşi extinse căutările până la Eighty- 
sixth Street. 

În ziua când Chris se duse la Henry Bunker ca să-i ceară 
un nou credit, acesta i se plânse: 

— Am auzit că singurul restaurant mai acătării dincolo de 
Seventy-second Street ţine la dispoziţia clienţilor săi o 
maşină blindată. 

— Ce zici de o plimbare? 


După o plimbare de douăzeci de minute de la biroul lui 
Bunker de pe Sixth Avenue şi o masă excelentă, Chris îi 
arătă nota de plată: 

— Restaurantele scumpe înseamnă apartamente scumpe. 
Chelneriţa spunea că maşina blindată e în service pentru 
revizie, dar vreau să-ţi arăt ceva. 

Îl conduse pe Bunker pe lângă nişte blocuri de locuinţe 
cu înfăţişare sumbră de pe Columbus, la un bar pe care-l 
descoperise la subsolul unei clădiri de pe Eighty-sixth 
Street. Barul se numea Strykers, iar în seara aceea cânta 
Chico Hamilton. Bunker, care regreta că-i împărtăşise lui 
Chris marea sa slăbiciune faţă de jazz, acceptă să rămână la 
o bere. După trei rânduri de beri se plânse de ora la care 
trebuia să se trezească a doua zi dimineaţa, dar în aceeaşi 
clipă pe scenă apăru Chet Baker împreună cu trompeta lui. 

Baker interpretă „Ihe Thrill is gone“. Apoi puse trompeta 
deoparte şi reluă melodia vocal. După ce-şi şterse ochii, 
chipurile din cauza fumului de ţigară, Henry Bunker 
promise să  revizuiască propunerea firmei  laggart 
Construction referitoare la imobilul cu apartamente de pe 
Columbus Avenue. 

La ieşirea din bar, s-au întâlnit cu o femeie-sergent de 
culoare de la narcotice pe care Chris o cunoştea şi care i-a 
invitat la o petrecere cu droguri într-o mansardă din 
Village. În taxiul care-i ducea spre petrecere, poliţista a 
împărţit cu ei o sticlă de whisky pe care o avea în poşetă, 
aşa că au ajuns chercheliţi bine pe Washington Street, la 
ora două dimineaţa. Mansarda era plină de poliţişti de toate 
felurile, din toate secţiile. Taggart îi făcu cunoştinţă lui 
Bunker cu unii din prietenii săi. La un moment dat se opri şi 
se uită lung la un grup care râdea zgomotos. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Bunker. 

— Vrei să-l cunoşti pe fratele meu? 

Tony avea în mână o sticlă de bere, iar chipul îi era 
luminat de un zâmbet larg. Spuse ceva, şi patru poliţişti 


izbucniră în râsete puternice. Când îl văzu pe Chris lângă 
el, zâmbetul i se stinse; părea la fel de uluit ca şi fratele său. 

— Ce naiba cauţi aici? 

— Dar tu? 

— Sunt unul din invitaţii doamnei de acolo. El e Bunker, 
bancherul meu. Bunker, ţi-l prezint pe Tony 'Iaglione, 
procuror de primă mână în devenire şi cel mai grozav frate. 

Mai târziu, când rămaseră singuri într-o cafenea cu 
program permanent de pe West Fourth, îl întrebă pe Tony: 

— Lucrezi la vreun caz cu tipii ăia? 

— Poliţiştii prezintă anchetele în curs de derulare 
procurorilor cu care vor să colaboreze. Eu îmi fac prieteni. 

— Droguri? 

— Drogurile constituie cele mai bune cazuri. Isteţii 
înnebunesc în preajma banilor. Şi se sperie al naibii de tare 
de anii de puşcărie. 


Din seara când s-au surprins unul pe celălalt curtând 
forţele de ordine, Christopher Taggart a început să 
urmărească, cu o fascinaţie amestecată cu îngrijorare, 
cariera juridică a fratelui său. Se părea că Tony transpune, 
în plan juridic, planurile de răzbunare nutrite de Chris. 
Congresmanul Costanza îl ajutase să lucreze pe parcursul 
vacanței de vară la biroul procurorului Districtului de Sud, 
după care 'Tony primi propunerea de a se întoarce şi vara 
următoare. Între timp, s-a transferat de la Harvard la 
Columbia, susţinând că vrea să fie mai aproape de câmpul 
de luptă din New York. În vacanţa următoare a lucrat 
pentru procurorul federal din Manhattan; a obţinut note 
suficient de bune pentru a lucra ca funcţionar al unui 
judecător federal, un fost cruciat al luptei împotriva crimei 
organizate, apoi a luat examenul pentru Baroul din New 
York, şi în cele din urmă a primit un post la Departamentul 
de Justiţie din Washington. 

Vreme de doi ani, cei doi fraţi s-au văzut de Crăciun, la 
nunţi şi la înmormântări. Brusc într-una din zile, Tony l-a 


sunat din Washington, mai emoţionat decât îl auzise Chris 
vreodată, şi l-a anunţat că se întoarce la New York. 

— Vii să lucrezi pentru mine, frăţioare? 

— În niciun caz! Am primit un post la Secţia penală a 
Districtului de Sud. Vreau să vii la depunerea jurământului. 

Taggart reuşi să rostească nişte felicitări bâlbâite, dar 
când închise telefonul, inima îi bătea nebuneşte. Se duse la 
fereastră. Ca de obicei, Chryl şi Victoria îi mutaseră biroul 
în clădirea pe care o ridica în acel moment. Madison Avenue 
se întindea, cenuşie, în faţa lui. Inima continua să-i bată 
nebuneşte. Întrezărea o posibilitate periculoasă, extrem de 
riscantă, dar prea promițătoare ca să n-o ia în calcul. 


Îşi simţea conştiinţa curată în privinţa propulsării lui Tony 
în procuratura federală, ştiind că niciodată nu l-a împins în 
acea direcţie; încă de la început fratele său reacţionase în 
cunoştinţă de cauză. Dar îi promisese tatălui lor că va avea 
grijă de el. Aşa că, în dimineaţa depunerii jurământului, îi 
spuse: 

— Înainte să te sacrifici pe altarul legii, te mai rog o dată 
să mi te alături, în postura de consilier general şi partener 
egal la 'Taggart Construction. 

Tony îl sfredeli cu privirea. 

— Patru sute de mii pe an, insistă Iaggart. Secretare pe 
alese. Am face o echipă grozavă. 

— Nu! Mi-ai mai propus asta, şi ţi-am răspuns categoric. 
Nu vreau să lucrez pentru o firmă. Sunt procuror. 

— Încă mai vânezi mafia? 

— Nu mă mai întreba niciodată. 

— Promit, spuse Taggart. 

Chris îşi cuprinse fratele pe după umeri şi împreună 
merseră la etajul birourilor executive, ca să facă fotografii 
cu procurorul federal. 

Taggart îl cunoscuse pe Arthur Finch la ultimul dineu 
oferit de Al Smith şi fusese profund impresionat. Vlăstar al 
unei vechi familii newyorkeze bogate, Finch nu manifestase 


niciun interes pentru cariera de director de fundaţii, cea în 
Foreign Service sau cea academică în Yvy League, 
preferate în mod tradiţional de moştenitorii unor averi 
uriaşe. Şi, cu toate că avea aerul unui membru de club 
select şi exclusivist, cu costumele sale sobre şi cravate pe 
măsură, şi felul în care vorbea trăda faptul că urmase şcoli 
elitiste, avansase în cariera guvernamentală cu o hotărâre 
tot atât de fermă ca a oricărui italian sau irlandez dornic de 
afirmare. Tânărul procuror se considera păstrătorul 
tradiţiei biroului său, veche de optzeci de ani, de 
administrare dezinteresată a dreptăţii. Era renumit pentru 
accesele sale de furie în faţa incompetenţei, leneviei sau a 
oricărui indiciu, cât de mic, că un proces ar putea fi măsluit 
din considerente politice. De asemenea, mai circula zvonul 
că va candida pentru postul de guvernator al statului New 
York. 

Tony prestă jurământul în faţa a o sută de spectatori 
adunaţi în biblioteca procuraturii. Taggart simţi cum i se 
umplu ochii de lacrimi auzindu-l pe Tony care se angaja să 
respecte Constituţia Statelor Unite şi legile ţării. Adunarea 
neoficială a procurorilor veniţi să-i ureze bun venit unui nou 
membru al grupului lor era ciudat de impresionantă, dar 
sursa emoţiei lui Chris o constituia de fapt imaginea care i-a 
apărut brusc în minte, cea a tatălui său alături de el, 
purtând costumul bleumarin de afaceri, cu un zâmbet larg, 
„şoptind“, aşa încât toată lumea să audă, că de-aici înainte 
va trebui să fie al dracu' de atenţi ce fel de afaceri or să 
discute la micul dejun. 

Finch anunţă că Tony se va specializa în extorcările 
întreprinse de organizaţiile criminale, apoi, făcându-i cu 
ochiul lui Taggart, spuse în glumă că orice plan de a 
transforma St. Andrews Square din faţa sediului 
procuraturii federale într-un zgârie-nori cu apartamente de 
lux va trebui să obţină aprobare de la Washington. 

Chris văzu cum chipul lui Tony se crispează, iar urma pe 
care inelul lui i-o lăsase pe obraz devine purpurie. Trecuse 


mult timp de când Tony îi încredinţase partea sa de 
moştenire spre administrare, aşa cum se cerea celor din 
serviciul public, dar Christopher 'laggart ajunsese un 
personaj mult prea pitoresc în domeniul construcţiilor 
newyorkeze pentru ca, în urma schimbării numelui, lumea 
să facă apropierea între Taggart Construction şi Tony 
Taglione. Nu întâmplător, încă din momentul când Tony a 
fost angajat la Departamentul de Justiţie, tot mai puţini 
isteţi s-au aventurat să ceară mită de la fratele acestuia. 

Cei doi se duseră apoi în noul birou al lui Tony. În 
încăpere erau îngrămădite cutii cu cărţi, rucsacul lui Tony şi 
biroul, scaunele şi telefonul fostului posesor al acelui spaţiu. 
Tony îi spuse asistentului său că ar avea nevoie de o maşină 
de scris înainte de prânz, apoi se întoarse spre Chris. 

— Nu putem lua prânzul împreună. Trebuie să mă apuc 
de treabă. 

Taggart îi întinse un pachet cu ambalaj auriu pe care-l 
lăsase la recepţie înainte de ceremonie. 

— Felicitări pentru noul serviciu. 

— Din moment ce sunt plătit din banii contribuabililor, 
trebuie să fiu mai circumspect cu oamenii de afaceri bogaţi. 

Părea a fi o glumă, aşa că Chris îi răspunse pe acelaşi 
ton: 

— Dacă ai să treci cadoul în lista de venituri, o să-ţi 
crească impozitul pe profit. Hai, deschide-l. 

Şovăitor, Tony scoase ambalajul şi deschise cutia, dând la 
iveală o servietă din piele cu colţurile din aur masiv. O 
întoarse încet pe toate părţile. 

— Mi-am zis că e timpul să nu mai umbli cu rucsăcelul 
acela, spuse Chris. 

Îi arătă încuietorile cu cifru şi inițialele lui Tony, A. M.T, 
gravate în aur. 

— Balamalele sunt oribile, dar pot fi schimbate la Saks. Îţi 
place? 

Tony aşeză servieta pe birou, încrucişă braţele şi o privi 
îndelung. 


— O să arăt ca un avocat al apărării. 

— Uită-te înăuntru. 

— Cheri şi Vicky au ales-o? 

— Eu am ales-o. 

— Pare mai curând stilul lor. 

— Hei, ce-ai cu Chryl şi Victoria? întrebă Taggart lezat. 

— Nimic. 

— Ai făcut curte fiecărei fete pe care am cunoscut-o, încă 
de când aveam doisprezece ani, zise Chris. Cu ele de ce nu 
vrei nici măcar să vorbeşti? 

— Nu mai fac chestii din astea, replică Tony cu 
seriozitate. Crede-mă, Chris, nu mai sunt la fel de nebun ca 
înainte. 

— Dacă există vreun nebun în familie, acela-s eu. 

— Chris, toţi mă consideră fără pată, dar tu ştii că nu-i 
chiar aşa. Că am călcat şi eu strâmb. 

Era cel mai prietenesc schimb de replici pe care-l aveau 
după seara zilei când fusese înmormântat tatăl lor, şi Chris 
clătină neîncrezător din cap. Tony se dovedea un naiv dacă 
îşi închipuia că escapada lor din Greenpoint şi ieşirile 
ocazionale la agăţat pe Queens Boulevard constituie păcate 
dintre cele mai grele. 

— Dar am depăşit faza asta, continuă Iony cu sinceritate. 
Acum, dacă vreau să-mi dovedesc ceva mie însumi, o fac 
chiar aici, la biroul ăsta, sau în tribunalul de peste drum. Să 
„prăjesc“ infractori e o chestie mult mai tare decât să-i suflu 
prietenele fratelui meu mai mic. 

Tony interpretă stupoarea fratelui său drept o formă de 
protest. 

— Frăţioare, acum nu mai contează că eşti mai puternic 
decât mine, sau că tata te îndrăgea mai mult, sau că n-am 
vrut să intru în afacerea familiei. Da? Acum avem fiecare o 
viaţă proprie. 

— Tata nu... 

— Las-o baltă. Te rog. Iata nu e aici ca să se apere, şi tu 
nu poţi vorbi în numele lui. 


— Bine. Dar îmi faci o favoare? 

— Ce favoare? 

— Încearcă să te porţi frumos cu Chryl şi Victoria. Orice 
ai crede, sunt nişte femei deosebite şi ocupă un rol, foarte 
important în viaţa mea. Atât de important încât, spre 
exemplu, mi-ar fi plăcut să le aduc azi cu mine. 

Tony zâmbi cu aerul că vrea să-l tachineze, ceea ce le 
aduse aminte de anii copilăriei. 

— Spune-mi, schimbă între ele rolurile de mamă şi 
parteneră de hârjoană? Ca să fiu mai explicit, cine 
pregăteşte micul dejun şi cine rămâne în pat? 

— Oare violarea unui tânăr procuror federal contravine 
vreunei legi federale sau locale? 

— Contravine legii lui Dumnezeu. Tony aruncă o privire 
spre ceas. Ştii, e o servietă foarte frumoasă, dar acum 
trebuie să mă apuc de treabă. 

Chris închise uşa biroului şi-o încuie. 

— Încă nu. Deschide servieta, frăţioare. Uită-te înăuntru. 

Tony îl privi nedumerit şi ridică din umeri. Încuietorile 
servietei se deschiseră cu un clic slab. 

— Piele de vițel, aşa că împachetează-ţi sandvişurile în 
plastic. Vânzătorul zicea că v-a învăţat în facultate ce să 
puneţi în fiecare despărţitură. Vezi compartimentul secret? 

Tony urmări cu degetul o cusătură care mărginea 
interiorul capacului şi se opri fără şovăială la butonul 
mascat de eticheta producătorului, apăsă şi compartimentul 
secret se deschise. 

— Cum naiba ţi-ai dat seama? 

— Sunt un tip şmecher. Ce-i asta? întrebă Tony scoțând 
din despărţitură un plic cafeniu. 

— Adevăratul tău cadou. Uită-te. 

Tony scoase plicul şi întinse pe birou şase coli de hârtie 
bătute la maşină. 

— Ce-i asta?! 

— Primul tău caz. 

— Ce tot spui? 


— Nume. 

— Asta văd şi eu. 

— Cu adrese şi numere de telefon. 

— Cine-s ăştia? 

— 'Tipi din două sindicate din construcţii, care au năravul 
de a cere mită constructorilor, şi antreprenori care mituiesc 
ca să obţină contracte. 

— De unde le ai? 

— În plus, deturnează sume din fondurile de pensie ale 
sindicatelor. 

— Te-am întrebat de unde le ai. 

— Sunt în branşă. Aud tot felul de lucruri. 

— Zvonuri. 

— Mai mult decât zvonuri. Aud o chestie, apoi îmi ajunge 
la ureche alta. Pun câteva fragmente unul lângă altul. 
Uneori se potrivesc. 

Ridică ultima foaie de hârtie. 

— Vezi asta? 

— Ce conţine? 

— Coduri. 

— Pentru ce? 

— Nu ştiu. Dar mi s-a spus că tipul ăsta importă heroină. 

— Aici spune că e vorba de sardele. 

— Ia uită-te cui vinde sardelele. 

Tony întoarse pagina. 

— Vitelli Pasta 'n' Things. Atlantic Avenue. 

— Local al cărui proprietar, din câte am auzit, e Eddie 
Rizzolo. 'Tony întinse mâna spre telefon. 

— Hai să vorbim cu şeful meu. 

— Nu. 

— Cum adică, nu? 

— Nu mă amesteca în treaba asta. 

— Nu pot să iau informaţiile aşa, pur şi simplu. 

— De ce? 

— Trebuie să-i spun şefului Secţiei Penale de unde le 
obţin. 


— Nu e nevoie. 

— Tu-mi spui mie care-s regulile? 

— Stai un pic. Aşteaptă doar o clipă. 

Chiar dacă şeful Secţiei Penale nu-l azvârlea pe uşă afară, 
planul lui de a da pe mâna procuraturii anumiţi mafioţi 
presupunea genul de discreţie pe care numai Tony i-l putea 
oferi. 

— Şi dac-aş fi un trepăduş de-al mafiei pe care l-a apucat 
limbariţa? Ce-ai face dac-aş spune „Nu vorbesc cu niciun 
şef'? Trebuie să ai vreo metodă prin care să protejezi un 
informator confidenţial. 

— Omul din umbră, recunoscu Tony. Fără cerinţe, fără 
depoziţii. 

— Atunci spune că sunt omul tău din umbră. Dacă mai 
aud şi altceva, o să te informez, dar numai pe tine. Între 
timp, sper să tragi un folos din hârtiile astea. Mai ştii, poate 
că ţi se va acorda permisiunea de a pune nişte microfoane. 

— Pari familiarizat cu rutina meseriei, observă Tony. 

Taggart îşi dădu seama că-l abordase exact la momentul 
potrivit. După alţi doi ani în procuratură, fratele său ar fi 
devenit prea circumspect ca să accepte acest joc. 

— E ca şi cum un agent ţi-ar aduce un caz. Nu trebuie să 
întrebi decât „Cum pot folosi informaţiile astea pentru 
instrumentarea unui caz?“ 

Tony se uită spre uşă. 

— Chris. 

— Care-i problema? Sunt o sursă legală. Poţi să garantezi 
pentru mine, dacă ţi se cere. Spune-le că mă cunoşti de o 
viaţă. Sunt sigur că există mulţi alţi oameni care, fără să fie 
infractori, transmit informaţii biroului tău. 

— Dar, de obicei, există un motiv. De pildă, vor să-şi ia 
revanşa ori să elimine un concurent. Sau jinduiesc după un 
lucru aflat în posesia altcuiva. 

— Nişte ticăloşi ca ăştia l-au omorât pe tata. 

— Îmi amintesc. 

— Aşa că mă răzbun. Ce-i rău în asta? 


Tony împărţi hârtiile în două teancuri, încrucişă braţele şi 
le privi cu aceeaşi expresie cu care se uitase şi la servietă. 

— Îţi spun eu care-i problema. Activitatea în construcţii e 
una. Îmi închipui că ţi se cer bani ca să n-ai probleme. Mă 
rog lui Dumnezeu să nu plăteşti. Dar ştii probabil cine e 
corupt şi cine nu. 

— Aşa e, aprobă Taggart zâmbind. 

— Dar chestia asta cu drogurile, continuă Tony luând în 
mână o foaie de hârtie, arată ca raportul unui agent. De 
unde ştii tu aşa ceva? 

— Sunt prin preajmă. 

— În preajma criminalilor? 

— Oamenii vorbesc. Eu ascult. 

— Prin ce medii te învârţi? 

— Ce-i asta, interogatoriu? 

Tony îl privi cu gravitate. 

— Cam aşa ar trebui să te gândeşti. 

— Hei, nu-s decât un simplu om de afaceri. 

— Oamenii de afaceri nu vin la procuratură să denunțe 
tranzacţii cu narcotice. 

— Aiurea. Oamenilor cu bani li se fac mereu oferte. 

— Nu şi celor corecţi. 

— Stai o clipă. Sunt un simplu om de afaceri. Dar am 
două reputaţii prin oraş: una de om cinstit, şi alta de individ 
discret care nu se amestecă în treburile altora. Împreună 
palmele, cu degetele arătătoare lipite unul de altul, şi le 
aţinti spre 'Tony. Dar noi doi ştim că mafia ne e datoare. 

— Îi e datoare justiţiei. 

— În cazul nostru e acelaşi lucru. 

— Unde ai auzit lucrurile astea? 

— Într-o seară eram într-un bar, şi cineva a început să 
spună în gura mare că ştie un tip care cunoaşte un altul, şi 
acesta a deschis cutia cu sardele care nu trebuia, drept 
care aproape că s-a trezit împuşcat de clanul Rizzolo... 
Numele ăsta nu-ţi spune nimic? 


— Cum să nu! Eddie Rizzolo conduce partea de sud din 
Brooklyn. Înainte avea legături cu clanul Cirillo. 

— Şi altceva? Nu-ţi mai aminteşti? Blue Bus Line? 

— Mda, sunt proprietarii unei companii legale de 
transport urban, care le aduce suficient profit ca să 
plătească nişte impozite. 

— Restaurante? Canarsie? ii minte păpuşica de la 
Abatelli? 

— Miss Univers. Seara când ai fost bătut măr. 

— Despre tatăl ei e vorba. Când am auzit numele, am 
făcut legătura dintre Eddie Rizzolo şi Don Cirillo, aşa că am 
început să ciulesc urechea. Am plătit unuia pentru codurile 
pe care le-a auzit din greşeală în restaurantul familiei 
Rizzolo. Şi acum, ori de câte ori îmi ajunge ceva la urechi, 
ascult. Cu mare atenţie. Când ajung acasă, pun totul pe 
hârtie. Scriu numele tipului care mi-a furnizat informaţia, 
porecla, „Gândacul“, sau „Fiara“, sau „Eddie polițistul“, mă 
TOg, oricare ar fi ea. Menţionez de unde se trage şi cu care 
familie a şoptit cineva că are legături. Am un angajat la 
birou care verifică informaţiile. Secretara mea caută 
adresele şi firmele. Apoi vorbesc cu prietenii mei din poliţie. 
Uneori ceea ce spun ei se potriveşte cu ceea ce am auzit eu 
în altă parte. Când obţin acelaşi zvon din două surse, 
coroborez datele şi ajung să ştiu mai mult decât fiecare din 
surse luate separat. 

— Cum l-ai găsit pe tipul care ţi-a vândut codurile? 

— De ce mă baţi la cap? 

— Cum l-ai găsit? 

— L-au omorât pe tata, ce naiba, am dreptul. 

— Cum l-ai găsit pe cel care ţi-a vândut codurile? 

Chris îşi impuse o mină spăşită. Se întoarse spre 
fereastră şi privi o vreme la podul Brooklyn; într-un târziu 
recunoscu încet: 

— Am angajat detectivi. 

— Detectivi? întrebă 'Tony cu dispreţ. Eşti nebun? Cine te 
crezi, vânător de mafioţi aşa, de unul singur? 


— Ştii ce, îmi cheltuiesc banii aşa cum cred de cuviinţă! 
N-am încălcat nicio lege cu asta. 

— Bine, bine. Era rândul lui Tony să studieze podul. În 
cele din urmă întrebă: Şi ce-ar trebui să fac? Apari aici cu 
un nume şi te aştepţi să autorizez FBl-ul să-l aresteze pe 
respectivul individ? 

— Tony, amândoi ştim că FBl-ul a iniţiat nenumărate 
investigaţii legate de crima organizată. La fel şi Narcoticele, 
poliţia locală, cea statală, Departamentul Muncii, fiscul, 
vama. Agenţii şi poliţiştii seamănă, iar procurorii adună 
recolta. Eu nu fac decât să-ţi atrag atenţia asupra vreunui 
isteţ de care s-ar putea să nu fi aflat. Dacă informaţiile pe 
care ţi le furnizez par să configureze un caz, foloseşte-le. 

— N-ai vrea să-mi spui de ce nu te-ai dus cu informaţiile 
la poliţie? 

— La poliţie? De ce să le ofer unor străini când fratele 
meu face parte din Secţia Penală a Biroului Procuraturii 
Federale pentru Districtul de sud? 

— Unchiul Eamon... 

— O să se pensioneze în curând. În plus, poliţiştii n-au 
influenţa pe care-o are biroul tău. Care-i problema, 
frăţioare? Să înţeleg că n-ar trebui să mă amestec în 
cariera ta? 

— Accept orice sursă de informaţii, răspunse Tony 
repede. Dar abia am fost numit pe post; am nevoie de timp, 
aşa cum şi tu ai avut nevoie ca să pui asta cap la cap. 

Taggart râse. 

— Te-am aşteptat pe tine. Am avut încredere că ai să 
ajungi acolo unde vrei. Iony, ce-ai de pierdut? Cine ştie, 
poate că, dacă-l bagi pe Rizzolo la răcoare, au să te 
coopteze în Strikeforce. 


După ce a mai construit trei clădiri administrative, un 
hotel central şi un centru comercial în Westchester, 
Christopher Taggart s-a întors în Anglia. A ales hotelul 
Savoy, deoarece Chryl şi Victoria i-au dat asigurări că are 


să-i placă. A făcut o vizită la Ministerul de Externe pentru a 
discuta despre construirea unui nou consulat englez în 
Manhattan. S-a întâlnit cu managerii proprietăţilor 
imobiliare ale familiei regale ca să examineze posibilitatea 
construirii unui mare hotel pe unul din terenurile valoroase 
şi prea puţin folosite pe care le deţineau în centrul 
Manhattanului. I-a scris lui 'Tony o carte poştală: „Afacerile 
merg bine la Londra. S-ar putea s-o cumpăr. Felicitări 
pentru intrarea în Strikeforce. Semnat: Omul din umbră.“ 

Cu toate că împlinise douăzeci şi nouă de ani, când ieşi 
din hotel în ultima zi a şederii la Londra, cu o geantă pe 
umăr, semăna mai mult a student decât a constructorul pe 
care revista New York îl numise, citând un rival din 
Manhattan, „Cel mai tare dintre nou-sosiţii în târg”. 

Se îndreptă spre sud-estul Londrei, către un local 
provincial de lângă Maidstone, unde Reggie Rand obişnuia 
să ia prânzul în rarele ocazii când se afla în Anglia. Barul 
era plin de tineri antrenați în reţeaua de vânzări auto şi 
asigurări, dar fostul agent Scotland Yard şedea singur la o 
masă de lângă fereastră, citind un ziar în lumina cenuşie a 
amiezii ploioase şi fumând un trabuc scump. Alături de el, 
pe masă, se afla o farfurie cu brânzeturi şi ceapă murată şi 
o halbă de bere brună Newcastle, ambele neatinse. 

Avea un aer înfloritor; pardesiul de calitate împăturit pe 
banchetă lângă el era nou, iar costumul albastru semăna cu 
cel pe care Chryl şi Victoria îl convinseseră pe Chris să-l 
comande la Kilgour, French şi Stanbury şi-l costase o mie 
două sute de dolari. Maşina englezului, un Jaguar verde 
parcat în faţa localului, era înregistrată, după cum aflase 
Chris, pe numele comerciantului de arme pentru care lucra. 

Trecuseră şapte ani de când Chris îi împărtăşise lui 
Reggie planul său în berăria studenţească de la Cambridge, 
dar, spre uşurarea lui, englezul nu părea să fi îmbătrânit. 
Poate că avea ceva mai mult păr cărunt, dar era încă 
subţire ca trestia şi părea fie distant, fie periculos, în funcţie 
de felul cum îi cădea lumina pe faţă. 


Chris aruncă geanta peste pardesiul lui Reggie. 

— Mă mai ţii minte? 

— Cu siguranţă. Ce-i asta? 

— Deschide-o. 

Reggie desfăcu fermoarul, întoarse gura genţii spre 
lumină, apoi o închise la loc. 

— Par să fie bani. 

— Salariul tău pe primul an. Un milion de dolari. 
Numerar. 

Reggie îl privi, iar adâncurile ca de fântână ale ochilor săi 
se învolburară uşor. Ridică un colţ al mustăţii şi clătină din 
cap cu un zâmbet ironic. 

— Sunt surprins. Ai trecut micul meu test. 

— Hai să lămurim o treabă, Reg. Din momentul în care 
devii angajatul meu, nu eu trec testele tale. Tu trebuie să te 
ridici la nivelul aşteptărilor mele. 

Reggie Rand nu se putu abţine să nu zâmbească în faţa 
sincerităţii temerare a lui Christopher Taggart. 

— Câţi ani au trecut de când a murit tatăl tău? Opt? 

— Opt ani de când mafia l-a ucis pe Mike Taglione. 

„Ce tânăr ciudat“, îşi spuse Reggie; „şi sentimentele lui 
sunt la fel de ciudate.“ Rămas văduv de zeci de ani, din 
cauza ultimei bombe germane V-2 care a căzut în Londra, 
învățase să se bucure de viaţa sa de om singur şi de relaţiile 
trecătoare care o agrementau. Dar în ultima vreme, după 
ce trecuse de cincizeci de ani, începuse să observe copiii în 
jurul lui, şi uneori îşi dorea să fi avut un fiu. 

Apoi l-a întâlnit pe acest american hotărât, răzbunător, 
înspăimântător de inteligent, şi orfan pe deasupra. Era prea 
bizar. 

— Nu ţi-am promis că voi lucra pentru tine. 

— Ai nevoie de o slujbă. 

— Eşti prost informat. 

Arătă cu un gest de proprietar spre fereastră, indicând o 
multitudine de oportunităţi dinspre est şi sud - Africa, 
țărmurile Mediteranei, Orientul în fierbere. 


— Avem o lume plină de popoare furioase, multe dintre 
ele violente. Iar eu mă descurc foarte bine înarmându-le. 

— Pe cartea ta de vizită scrie Hovercraft, dar de fapt eşti 
principalul reprezentant al firmei Breech Arms Limited. 

Reggie îngustă ochii aproape imperceptibil. 

— N-ar trebui să ştii lucrul acesta. 

— Tocmai am cumpărat o parte din Breech. 

— Poftim?! 

— Sunt director, prin intermediul unui holding din 
Luxemburg. Mi-am zis că ar putea servi la întocmirea de 
documente pentru cumpărarea de arme. Şi am de gând să 
te concediez. Aşa că, după cum spuneam, Reggie, ai nevoie 
de o slujbă. 

— Ce-am făcut ca să-ţi merit mărinimia? 

— Există patru oameni în lume pe care aş fi putut să-i 
angajez, dar fiecare dintre ei mi-a spus că tu eşti cel mai 
bun. Iar noi îi vrem pe cei mai buni. 

— Noi? 

— Am stabilit deja nişte contacte grozave în poliţie, şi 
deţin ample informaţii despre starea actuală a mafiei. FBI- 
ul începe să le sară în cârcă. Noi o să încheiem procesul. 
Sunt aproape gata pentru durii tăi. Dar înainte de asta 
trebuie să ne ocupăm de problema drogurilor. Pe piaţa 
americană intră circa patru tone de heroină pură anual. Noi 
avem nevoie de o tonă, ca momeală. 

— O mie de kilograme de heroină? Să zicem că aş avea 
posibilitatea să mă îmbogăţesc introducând heroină în 
America; de ce aş face-o pentru tine? 

— Poţi să duci treaba asta la bun sfârşit. Am verificat. 
Prin vânzarea de arme, contactele tale au devenit chiar mai 
bune decât pe vremea când erai poliţist. Ai legături strânse 
cu oameni de la un capăt la altul al lumii. Cunoşti triadele 
chineze şi bancherii elveţieni, companiile navale şi cele 
aeriene care transportă drogurile şi banii. Dar nu te-ai 
ocupat niciodată de droguri. Ţii minte, când ne-am cunoscut 


în biroul meu ai spus: „Oamenii au dorinţe, dar şi obligaţii“. 
Tu pari să te ghidezi după un cod propriu, Reggie. 

— Şi tot mai eşti dispus să iroseşti alte milioane şi alţi ani 
ca să te răzbuni? 

— Cred că o să avem nevoie de trei ani. Doi ca să ne 
pregătim, şi unul pentru luptă. 

Reggie îşi bău berea cu înghiţituri mici. Scoase o batistă 
de bumbac şi-şi şterse mustaţa, care era perfect uscată. 
Apoi zâmbi ca unul care a privit în viitor şi i-a plăcut ce 
vede. 

— Se pare că te-ai maturizat, domnule Taggart. 


Între ziua când Taggart l-a angajat pe Reggie şi noaptea 
când, pe Fourty-fourth Street, l-au dat pe Nino Vetere pe 
mâna agenţilor Strikeforce au trecut doi ani. În acest 
interval de timp, Taggart a pus bazele mafiei sale din 
umbră. Şi-a întărit relaţiile cu oamenii politici şi a mărit 
prestigiul firmei sale de construcţii începând edificarea 
Turnului. A continuat să joace rolul Omului din umbră 
pentru fratele său, Tony, şi a pătruns în inima forţelor de 
ordine prin intermediul Comisiei Prezidenţiale pentru 
Combaterea crimei organizate. Reggie a călătorit tot timpul 
între Europa şi Asia, stabilind legături cu terorişti şi 
mercenari şi contacte cu traficanţii de heroină la nivel 
internaţional. Sub îndrumarea lui Taggart, a creat 
„conducte“ financiare în Elveţia, Luxemburg, Singapore şi 
insulele Cayman, şi corporaţii de faţadă, menite să 
protejeze afacerile legale ale acestuia. Englezul şi-a găsit 
spioni din rândurile mafiei în Sicilia şi New York, şi a 
oficializat relaţiile de prietenie ale lui Taggart cu diverşi 
poliţişti şi agenţi trecându-i pe propriul său stat de plată. La 
capătul celor doi ani, poliţiştii rămăseseră prieteni cu 
Taggart, dar credeau în taină că lucrează pentru englezul 
cu portofel doldora şi privire opacă. 

Mişcarea de deschidere a lui Taggart, înscenarea lui Nino 
Vetere, se anunţa un succes. Nino Vetere a cooperat cu 


procurorii din Strikeforce de-a lungul acelui week-end 
marcat de Ziua Eroilor, şi l-a denunţat pe Nicky Cirillo. 
Astfel, cea mai puternică familie mafiotă din New York a fost 
brusc azvârlită în haos. Dar acesta era doar începutul, iar în 
noaptea aceea, când l-a lăsat pe duplicitarul Jack Warner să 
atârne câteva secunde în vârful Turnului său, Taggart ştia 
deja că se profilează la orizont cel mai îndrăzneţ punct din 
planul său. Încă nu ademenise o familie mafiotă să ducă, în 
locul lui, lupta pentru răzbunare. 


CARTEA A II-A 
SĂRUTUL DULCE AL RĂZBUNĂRII 


(în prezent) 


8 


Îmbrăcată într-o rochie albă din jerse moale care nu-i 
atingea cu adevărat şoldurile, dar se mişca de parcă le-ar 
putea atinge, Helen Rizzolo sări din avionul Cessna 
închiriat; îmbrăcămintea şi părul ei negru, mătăsos, 
atraseră privirile celor din preajmă. Pilotul, care nu 
înregistrase niciun progres în tentativa sa de a se face 
observat de pasagera cea tăcută, mai încercă o dată, dar 
privirea ei gravă îi alungă de pe buze zâmbetul său 
pofticios. Helen refuză oferta hamalilor de a-i căra bagajul 
şi porni în grabă spre hangar, unde aştepta un taxi 
singuratic. 

Şoferul n-o întrebă care-i e destinaţia. Nu exista decât 
una singură: închisoarea federală, ale cărei ziduri fără 
culoare, de piatră, dominau întinderea părţii de vest a New 
Yorkului, la fel cum castelele medievale se înălţau deasupra 
orăşelului de la poalele lor. Gardienii de la poarta principală 
îi făcură greutăţi, ca de obicei, dar o dată ajunsă înăuntru, 
un altul, cu gradul de căpitan aflat pe statul ei de plată o 
conduse într-o celulă destinată discuţiilor între deţinuţi şi 
avocaţii lor, şi închise ostentativ vizorul de supraveghere 
dublat de gratii. Chiar şi aşa, tatăl ei îşi băgă şapca între 
gratii şi abia după aceea o cuprinse în braţele sale uriaşe. 

— Scumpa mea. 

Eddie Rizzolo îşi îngropă faţa în părul ei, iar Helen îl 
mângâie pe cap până când, într-un final, el se dădu înapoi, 
cuprinzându-i umerii în palme şi zâmbind fericit. Ca 
întotdeauna, îi studia chipul de parcă ar fi vrut cu disperare 
să-i memoreze trăsăturile, pentru zilele lungi ce aveau să 


urmeze. Ea observă că nu se bărbierise de mai multe zile, 
ceea ce nu-i stătea în obicei. 

— Pari obosit, tată. 

— Dar tu arăţi splendid. Doamne, ce fericit sunt să te văd. 
Ce face mama? 

— Bine. 

EI îi prinse bărbia între degetele sale groase. 

— Hei, ce s-a întâmplat? 

Helen nu-i putea spune că părul lui pare mai rar decât 
ultima dată când îl vizitase, nici că albise aproape complet 
de când fusese condamnat, aşa că încercă să-şi compună un 
zâmbet încrezător. 

— "Totul e în ordine. Numai că aş vrea să vii acasă. 

— Omul trăieşte ca să câştige, răspunse el cu seriozitate. 
Şi ca să câştige, face sacrificii. Aşa-i? E singura alegere care 
ni se potriveşte. 

— Ştiu. Nu mă plâng. 

— Ce fac fraţii tăi? 

— O să vorbim şi despre ei. 

— Necazuri? 

Ea ridică din umeri. 

— Mă descurc. Numai din cauza ta îmi fac griji. Se poartă 
bine cu tine aici? 

EI îşi feri privirea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Un tip m-a atacat cu cuțitul. 

Îşi ridică mâneca. Antebraţul îi era bandajat de la cot 
până la încheietura mâinii. 

— Ce?! Am plătit... 

— Poate că nu i-am plătit pe cei care trebuia, spuse el 
liniştit. 

Apoi, dintr-o dată, păru speriat, aşa cum nu-l mai văzuse 
niciodată. Simţi cum o cuprinde o mânie neputincioasă. 

— Ne ocupăm noi de asta, tată, promise ea ferm. 

El îşi feri din nou privirea, cu un aer încruntat. Helen îi 
luă mâna. 


— Doare? 

— Nu. Da. Nu ştiu. 

Apoi chipul lui se relaxă; îi zâmbi într-un fel ciudat. 

— Mă simt bine. Ca mâine o să fiu acasă. 

— Acasă? Cum adică? Ce s-a întâmplat? 

El aruncă o privire spre uşa de oţel şi clătină din cap. 
Nicio mită, oricât de mare, nu putea să garanteze că în 
cameră nu se afla vreun microfon. În definitiv, soțiile şi 
fiicele erau mesageri recunoscuţi în toate timpurile, şi 
uneori Helen bănuia că FBl-ul le ordona gardienilor să 
accepte mită pentru a-l păcăli pe tatăl ei şi a-l determina să 
vorbească deschis. Îi făcu semn să se aşeze pe scaun ca să 
se poată apropia de urechea lui şi să-i şoptească: 

— Ce vrei să spui cu venitul acasă? 

Chiar şi-n haine de deţinut, folosind săpunul din dotarea 
închisorii, tatăl ei tot mai răspândea acel miros dulce care 
reprezenta prima ei amintire despre el. Dar i se părea 
ciudat că nu se bărbierise. De obicei era la fel de îngrijit şi 
de pedant ca şi ea. El schiţă un zâmbet slab. 

— Vin acasă imediat ce mă fac bine. 

— Să te faci bine? Nu ni s-a spus că eşti bolnav. 

— Ăă... asta... Imediat ce... ăă... asta... se vindecă. 

— 'Te referi la braţul tău? 

— Nu. Nu. Asta... 

— Tată? Ce să se vindece? Despre ce vorbeşti? 

— Asta, asta, ştii tu! Când doctorul spune că asta... ăă... 
asta... Ca să pot pleca acasă, de la spital. 

Helen simţea cum i se strecoară spaima în suflet. Se 
cutremură. 

— Care spital? La ce te referi? 

— Păi, ştii, spitalul ăsta. Ăsta... eu... 

Roti privirea de jur-împrejurul camerei şi rămase cu ochii 
aţintiţi asupra gratiilor uşii. Vocea i se stinse. Păru dintr-o 
dată speriat din nou, ca şi cum ar fi auzit cât de goale îi 
sună propriile cuvinte, cât de nebuneşte, aşa cum le auzea 


ea. Clipi, înconjură masa şi se uită fix la Helen. După o 
vreme o întrebă cu o voce slabă, nedumerită: 
— De ce plângi, scumpa mea? 


* 


— Ce-i cu el? urlă Helen la căpitan. 

— Nu ştiu, domnişoară. Chiar că nu ştiu. 

— A fost dus la un medic? 

— De vreo două ori. Spunea că se simte ciudat. L-am dus 
imediat la infirmerie. Don Eddie n-are niciun fel de 
probleme aici. 

— Şi cu cuțitul ce-a fost? 

— Am avut noi grijă de tip. S-a ales doar cu o zgărietură. 

— Dar l-a speriat. E schimbat. Vreau să vorbesc cu 
doctorul. 

— Nu ştiu dacă e astăzi aici. 

— La dracu”, atunci găseşte-l! 

Helen începu să măsoare biroul căpitanului în lung şi-n 
lat, trecându-şi degetele prin păr; se simţea năpădită de 
spaima neputinței. Căpitanul se întoarse şi-o anunţă că 
doctorul o aşteaptă. 

— Nu ştiu ce anume e în neregulă, dar ceva se petrece, 
spuse Helen. E confuz; nu ştie pe ce lume se află. 

— Adică e puţin senil? 

— N-am spus asta! Are abia şaizeci de ani. 

Căută frenetic în poşetă şi aruncă pe biroul căpitanului 
un teanc de bancnote de o sută de dolari. 

— Ai grijă de el până îşi revine. Când e aşa confuz, nu se 
poate apăra. 

— O să-l supraveghez îndeaproape. Ar fi bine dacă aş 
avea ceva bani ca să mai plătesc câţiva gardieni. 

— O să-i capeţi mâine. Oricât ai nevoie. Dar dacă i se 
întâmplă ceva... eşti un om mort. 

— Ascultă, doamnă... 

— Vrei să mă pui la încercare? 


Helen se apropie de căpitan, cu chipul congestionat, cu 
respiraţia precipitată, iar acesta făcu un pas înapoi. Fata 
trase aer în piept. 

— Spune-le tuturor. Oricine îi face vreun rău tatălui meu, 
îşi ia adio de la viaţă. Să nu i se clintească niciun fir de păr! 
Acum, du-mă, te rog, la doctor. 

Doctorul, care nu fusese mituit, o trată pe Helen la fel ca 
pe oricare rudă a vreunui deţinut. 

— Ce-i cu el? repetă indiferent întrebarea ei. Aş zice că e 
arterioscleroză. Îngroșarea arterelor. 

— Nici măcar n-are şaizeci de ani. 

— Atunci zi-i boala lui Alzheimer. Asta-i loveşte pe bărbaţi 
de tineri. Nu ştiu absolut nimic despre ea, în afară de faptul 
că e ireversibilă. 

— Dar e anormal. Nu înţelegeţi. A fost totdeauna sănătos. 
Nu fumează. Bea foarte rar, şi atunci numai vin, şi... 

Doctorul se uită la ceas. Era tânăr, şi reuşea să exprime 
răceală şi plictiseală în acelaşi timp. 

— Gândiţi-vă la ultimii câţiva ani şi la frânturile de 
comportament ciudat pe care le-aţi remarcat încă de 
atunci. 

Amintirile o cotropiră. Mici scăpări, aparent lipsite de 
importanţă în valul de întâmplări cotidiene: o dată s-a 
rătăcit în Manhattan, altă dată nu şi-a recunoscut un 
membru al gărzii de corp. 

— E un motiv întemeiat pentru a fi grațiat? 

— Nu eu sunt cel care-l ţine închis. Dar e ceva uşor de 
simulat. 

— El nu simulează. 

— Nu-s nici judecător, domnişoară. Nici comisie de 
eliberări condiţionate. 

Chinul ei îi producea plăcere. Helen își adună puterile; îşi 
puse gândurile în ordine şi-i vorbi monstrului din faţa ei ca 
unui copil: 

— Eşti doctor şi, în situaţia de faţă, singurul medic al 
tatălui meu. Familia mea are influenţă. Ce putem face 


pentru dumneata, ca recompensă pentru grija absolută pe 
care o manifeşti faţă de tatăl meu? 

Tânărul râse. 

— De pildă, să-mi obţineţi angajarea într-un spital 
adevărat. 

— În aceeaşi zi în care tatăl meu va fi eliberat pe motiv de 
sănătate. 

— Glumiţi? Ar trebui să-mi vedeţi dosarul. 

— Nu-mi pasă nici dacă ai SIDA. Ai grijă de el, şi am să te 
introduc în cel mai bun spital din ţară. 

Helen plecă de la închisoare împietrită de durere. Abia 
după mai multe ore petrecute în avion, în aer, pe când 
urmau spre sud firul râului Hudson la altitudinea de două 
sute cincizeci de metri, reuşi să admită faptul că, indiferent 
ce avea să se întâmple în viitor, de aici înainte nu se mai 
putea bizui decât pe sine. 

Când văzu clădirile înalte ale oraşului începând să se 
profileze în întuneric, îl bătu pe umăr pe pilot. 

— Westport. 

— În Connecticut? 

— Da. Şi vreau să dau un telefon în Brooklyn. 


Îl găsi pe unchiul Frank admonestându-şi „flăcăii“. O 
salută cu un zâmbet larg şi surprins, după care îşi reluă 
discursul animat, gesticulând cu o bâtă de base-ball şi 
umblând ţanţoş, ca un cocoş înfoiat cu burtă mare şi ţeastă 
cheală. 

— Ştiu că adversarii voştri sunt zdraveni, răcni el, aşa că 
trebuie să loviți cu putere. Susţineţi-vă unul pe altul. Şi vă 
rog să vă gândiţi bine înainte să aruncaţi! 

Azvârli bâta în cercul jucătorilor. Nouă bărbaţi tineri în 
uniforme cu însemnul firmei „Frank's Excavating“ îşi 
strânseră mâinile şi traseră un chiot din adâncul plămânilor. 
Frank se aşeză lângă Helen în vreme ce jucătorii îşi luau 
mănuşile şi intrau pe teren în pas alergător. Începuse să se 
însereze în Westport, şi lumina era tot mai slabă. 


— Au să ne termine, îi spuse Frank pe un ton confidenţial. 
Ai ales o zi a naibii de nefastă ca să vii aici. Băieţii lui 
Stubby au pus la respect întreaga ligă. 

Jucătorii echipei Stubby's Barr and Grill, bărbaţi 
pântecoşi şi mustăcioși, unul mai solid ca altul, se încălzeau. 
Vreo cincizeci-şaizeci de oameni priveau din tribune, în 
timp ce, pe margine, echipele Greenman's Olds şi The Car 
Store îşi comentau meciul abia încheiat. Se aprinseră 
luminile; terenul de joc de culoare brună deveni cafeniu, iar 
iarba căpătă o strălucire de smarald. Atmosfera era foarte 
încărcată. 

Mohorât, unchiul Frank îşi privi aruncătorul care făcea 
exerciţii de încălzire. 

— Înapoi, strigă el făcând semne celorlalţi jucători din 
teren să se dea mai îndărăt. 

Se sfătui o vreme cu ceilalţi antrenori ai echipei sale, apoi 
se întoarse în primul rând al tribunelor. 

— O bere? 

Scoase două sticle din răcitor şi le desfăcu. 

— Ce te-aduce pe la noi? 

— Meciul... 

EI o privi cercetător. 

— Nu zău? Care-i necazul? Ai fost la tatăl tău? 

— Începeţi jocul! răcni arbitrul, după care se refugie în 
spatele prinzătorului. 

Stubby însuşi păşi la serviciu, privi plin de 
condescendenţă prima încercare a aruncătorului din echipa 
lui Frank şi trimise mingea mult peste linia din stânga a 
terenului, prin desişul de sălcii care mărginea terenul, 
peste cele patru benzi ale Autostrăzii Unu. Aruncătorul lui 
Frank mai servi patru mingi, după care Stubby ieşi din 
teren. 

— E vorba de tatăl tău? Hai, scumpete, care-i necazul? 

Helen plângea; el o cuprinse cu braţul. 

— Care-i problema, scumpete? 


— E bolnav. A fost înjunghiat; nu tare, dar se pare că asta 
a declanşat totul... S-ar putea să aibă boala lui Alzheimer. 

— Îi dau drumul pe chestia asta? întrebă Frank calm. 

Frank era fratele cel mare al mamei lui Helen. Ura crima 
organizată şi se opusese cu violenţă căsătoriei dintre 
părinţii ei. Cu tatăl ei nu mai vorbise de treizeci şi cinci de 
ani. 

— Susţin că se preface. O să le cer concursul avocaţilor. 
Tata se poartă de parcă ar avea vreo optzeci şi cinci de ani. 
Nu e în stare să se apere. 

O vreme au rămas tăcuțţi şi i-au privit pe alergătorii lui 
Stubby dând ocol bazelor. În cele din urmă, unchiul Frank 
oftă. 

— Aş putea să te ajut cu ceva? 

Helen clătină din cap. 

— Am simţit nevoia să-ţi spun, atâta tot. 

— Maică-ta cum a primit veştile? 

— Nu ştie. Am destule pe cap şi fără să înnebunească ea. 
N-o să-i spun. Nici tu să nu sufli un cuvânt. 

— 'Tot vă mai certaţi, voi două? 

— Ştii cum e. 

— Mda. 

Unchiul Frank îi şterse lacrimile cu batista lui, apoi o 
gâdilă, făcând-o să tresară. 

— Aşchia nu sare departe de trunchi, comentă el. 

— E sora ta. 

— Spune-mi, scumpete, când ai de gând să nu te mai 
implici? 

— Ce tot spui? întrebă Helen pe un ton glacial. Nu m-am 
implicat deloc. 

— Vorbeşti cu unchiul Frank, aşa că n-ai cum să nu fii 
implicată. Mocofanii ăia de fraţi ai tăi n-ar fi în stare nici să 
deschidă o cutie de bulion cu instrucţiunile pe ea. Dacă 
taică-tău e cu adevărat bolnav, totul va cădea pe umerii tăi. 

— Restaurantele nu se conduc singure, unchiule Frank. 


— Nu mă refer la localuri, replică el vehement. Şi nici la 
compania de transport. Am în vedere... Se uită în jur la 
tribunele aglomerate şi cobori vocea. Ştii prea bine ce. 
Renunţă. Atâta timp cât mai poţi. Ochii lui erau umezi când 
îi luă mâinile într-ale sale. Ea se smuci, dar Frank îi prinse 
din nou mâinile şi-o întoarse cu faţa spre el. Nu eşti fiica 
mea, dar te prefer tuturor celorlalţi copii. Ştii? Încă de când 
erai atâtica. Te consideram fetiţa mea. 

De când se ştia, Helen venise aici împreună cu mama sa. 
În casa unchiului Frank se simţea preţuită, mult mai mult 
decât în propriul ei cămin, de unde tatăl ei dispărea deseori 
pe nepusă masă. Unchiul Frank o adora, aşa cum numai un 
bărbat care nu are fiice îşi poate iubi nepoata. Aici se 
simţea în siguranţă. Chiar şi în seara aceea se bucura că a 
venit, deşi el făcea presiuni asupra ei. 

— Am ştiut că aşa o să se întâmple, spuse Frank. Pe zi ce 
trece, te absoarbe tot mai tare. lar nenorocitul de taică-tău 
a stat cu braţele încrucişate! 

— Fraţii mei au nevoie de mine. 

— Ducă-se dracului, fraţii tăi. 

— Am o datorie. Cum e zicala aceea? „O soţie e ceva. O 
soră reprezintă ceva mai mult“, şopti ea în siciliană. 

— Să nu-mi vii cu tâmpeniile astea ţărăneşti. Las-o baltă! 
Trăieşte-ţi viaţa. Încearcă să devii o persoană reală. Aşa 
cum aproape ai reuşit când te-ai dus la facultate. 

— Nu era locul meu acolo. 

— Ştiu că ţi-e greu. De ce crezi că ţi-am dat maşina? 

Helen zâmbi; în primul semestru, părinţii ei îi 
interziseseră să locuiască în campus, aşa că, în fiecare zi, 
făcea drumul din Canarsie până în Bronxville şi înapoi. 
Când a aflat, unchiul Frank i-a dăruit un Fiat Spider roşu. 

— Aveam nevoie. 

— Mergeai cu o maşină condusă de o gorilă. Eu ţi-am dat 
propria ta maşină, ca să te simţi ca o fată obişnuită. Şi 
aproape că aşa s-a întâmplat, înainte să te ia ai tăi acasă. 


— Tata a ajuns în puşcărie. Trebuia să vin acasă. Mama 
era... 

— Mama ta, la care ţin foarte mult, e la fel de rea caeel. 
Ar fi trebuit să fie fermă pe poziţie. Să-ţi ceară să continui 
şcoala. Să devii o fiinţă normală. 

— "Toate astea sunt de domeniul trecutului. 

— Nu-i prea târziu. Treci la fapte! 

Helen încercă să-i întâlnească privirea. Unchiul Frank o 
cunoştea suficient de bine ca să bănuiască că acceptase să-i 
ţină locul tatălui ei nu doar de dragul fraţilor şi mamei. Că 
poate e tentată de puterea dindărătul măştii de 
responsabilitate, şi chiar că o savurează. 

Helen se prefăcu că urmăreşte jocul, iar unchiul Frank 
încercă să schimbe subiectul. 

— la zi, ce părere ai despre aruncătorul meu? Frumos 
flăcău, nu? 

— E superb. 

Îl observase înainte de începutul jocului; era înalt, cu 
tenul închis, păr negru şi des, privire leneşă şi un trup de 
vis. De fiecare dată se confrunta cu problema pe care o 
avea încă de la arestarea tatălui său: dacă i6şea cu un tip 
care nu făcea parte din mafie, trebuia să-şi ascundă 
adevărata viaţă, iar dacă ieşea cu un mafiot, acesta ar fi 
încercat să-i fure afacerile. 

— Treizeci de ani, divorţat. Fosta nevastă era o paraşută. 
Bărbaţii atât de frumoşi se aleg cu paraşute când sunt prea 
tineri şi fără experienţă. Au un copil; e în grija tatălui. Un 
copil minunat, pentru care ţi-ai da şi viaţa. 

Helen îi aruncă o privire mai stăruitoare. Bărbatul era 
nemaipomenit de inimos, un Adonis pe lângă burtoşii de pe 
teren. De fiecare dată când executa aruncarea, îşi ţuguia 
buzele, ca într-un sărut. Unchiul Frank îi dădu un ghiont, 
zâmbi şugubăţ şi apoi schimbă din nou subiectul. 

— Ţi-am spus că vărul tău are să devină, în sfârşit, 
dentist? 

— Câţi ani a petrecut la colegiu? 


— Mai mulţi ca Enrico Fermi. 

— Felicitări. 

— Felicitări?! Acum chiar nu-mi mai rămâne nicio odraslă 
care să-mi continue afacerea. Băiatul ăsta, aruncătorul... 
Dacă-l trimit să facă o lucrare, ştiu că se întoarce cu sculele 
întregi. Mă tot gândesc că n-ar fi rău să-l iau partener. 

— Cine are grijă de copil? 

— Maică-sa. ltaliancă sută la sută. Familie bună. Dar mi- 
ar plăcea să facă parte din familia mea. 

— Sigur. Cine-şi lasă afacerea unor stranieri? 

— Hai să vă fac cunoştinţă. 

— Ce?! Frank... 

— E soţul ideal pentru o italiancă. Puternic la nevoie, dar 
înzestrat cu o fire blândă şi caldă. Ce zici? 

— El stă în Westport. Afacerea mea e în Brooklyn. 

— Ai putea să-ţi schimbi viaţa complet. Lichidezi 
localurile. Vinzi autobuzele. Laşi pe seama fraţilor tăi 
celelalte chestii. Te muţi aici, începi o altă afacere şi 
locuieşti cu mine până te hotărăşti dacă-ţi place flăcăul. 

Spre surprinderea ei, totul părea foarte simplu. 

— Şi mama? 

— Connecticut nu e Hong Kong, să ştii. Dacă vrei s-o 
vizitezi, faci o oră cu maşina. În plus, dacă faci copii cu 
flăcăul acela, maică-ta o să vină cu viteza vântului. 

— Frank, nu uita că nici măcar nu-l cunosc. 

— Vă fac eu cunoştinţă. Dacă nu-ţi place de el, o să-ţi 
prezint pe altcineva. Oameni de treabă, cinstiţi. 

— Ca tine. 

— Al dracului de exact. Eu vreau să văd stelele când mă 
uit noaptea pe fereastră; văd cerul, nu reflectoarele 
sistemului de securitate. Dacă aud gălăgie în curte, vine 
poliţia şi constată că e un raton. Dacă apare un străin la uşa 
din spate, are în mână o perie, nu un pistol. Asta-i lumea 
adevărată. Îţi plăteşti impozitele. Duci o viaţă ceva mai 
bună decât părinţii tăi. Te distrezi. 

— Ce e distracţia? Eu mă distrez de minune. 


— Nu, zău? Să-mi povesteşti şi mie. Dacă iei în patul tău 
un tip ca aruncătorul meu n-o să-ţi faci griji că o să fie 
arestat pentru trafic de droguri. 

Ea îi zâmbi maliţios. 

— 'Toată chestia asta cu patul sună tentant. 

— Tu pentru ce crezi că m-am mutat cu familia aici? 

— Trăieşti într-o altă lume. 

— E o lume mai bună. Îi vezi pe băieţii din echipa mea? 
Au terminat liceul, s-au însurat cu prietenele lor. 

— Exact ca-n Canarsie. 

— Dar tu nu poţi face asta în Canarsie. Nu atâta vreme 
cât te afli de partea care nu trebuie. Aici ţi se oferă 
posibilitatea s-o iei de la capăt. 

Făcu semn cu capul spre şirurile de bănci, de unde o 
mulţime de oameni priveau echipa lui Stubby ce-i domina 
categoric pe jucătorii săi. 

— Uită-te la părinţii lor. Uită-te la fetele alea, mai tinere 
ca tine, cu copiii lor frumoşi. Uită-te la cel de la prima bază, 
când o să treacă pe-aici. 

Echipa lui Stubby ocupă terenul, iar Frank's Excavating 
alergă spre locul de aruncare. Jucătorul de la prima bază 
sărută o fată frumuşică şi-l luă în braţe pe micuțul lor de 
vreo doi anişori. 

— Vezi? Cu asta se ocupă oamenii reali, Helen. Se 
distrează, muncesc din greu. Nu omoară, nu fac rău, nu 
vând droguri. 

Un blond cu înfăţişare tipic americană, având pe 
echipament numele „Brace“, salută perechea, luă în braţe 
copilul care chicotea şi-l ridică deasupra capului. 

— Ce mai face bambino? 

— Ai auzit? Mai şi vorbesc italiana. Hai să vă fac 
cunoştinţă. 

— Unchiule Frank, ce-ai de gând cu mine? 

Parcă plutea într-o lume de vis. Acasă era cufundată ca-n 
mlaştină într-un război ce nu părea să se mai termine, cu 
celelalte familii, în vreme ce agenţii din Strikeforce le 


dădeau târcoale şi-i alegeau pe cei mai slabi de înger 
pentru a le submina puterea. Dar acolo, în seara aceea cu 
aer atât de cald şi culori perfecte, orice părea cu putinţă. Îşi 
umezi buzele. 

— Bine. Fă-ne cunoştinţă. 

Unchiul Frank îl chemă pe aruncător, şi-i dădu nişte 
sfaturi inutile. Ochii negri priveau într-ai ei, animați de 
veselie, poate chiar de pasiune cunoscătoare. Helen îi 
zâmbi la rândul său. Unchiul Frank, transparent ca sticla, 
observă brusc schimbul lor de priviri. 

— Rudy, o cunoşti pe nepoata mea, Helen? 

Rudy ridică fruntea mândru, încântat de impresia pe care 
o făcuse asupra femeii din faţa lui. 

— Bună. 

— Bună. 

Rudy clătină din cap spre tabela de marcaj, unde arbitrul 
modifica cifrele. 

— Nu jucăm mereu aşa de prost. Eşti din oraş? 

— Canarsie. Joci întotdeauna ca aruncător? 

— Celălalt aruncător a avut un accident cu excavatorul şi 
şi-a rupt un picior. 

— Cum aşa? 

Rudy îi aruncă o privire unchiului Frank şi-i făcu cu 
ochiul lui Helen. 

— Nu ştiu dacă unchiul tău vrea să mai audă o dată 
povestea. 

— Spune-i, îl încurajă Frank, după care plecă să discute 
cu căpitanul echipei. 

Rudy se aşeză lângă ea şi se aplecă să-i povestească cele 
întâmplate. 

— Unchiul tău l-a trimis să sape o piscină la casa unor 
bogătaşi de lângă râu. Fiica proprietarului a ieşit să facă 
plajă. El a ridicat cupa, hotărât să se apuce de treabă. Ea a 
„uitat“ că îşi dezlegase sutienul şi s-a ridicat în picioare. 
Bărbatul nu şi-a dat seama că pornise maşinăria. Ea a făcut 


„Ooooh!“, a înşfăcat sutienul, l-a ratat cu vreo opt 
centimetri, iar el s-a trezit cu piciorul rupt. 

Helen râse. 

— Chiar e adevărat? 

— A, da. Ştii, pe-aici doamnele rămân acasă la ele, 
soţiorul sau tăticul se duce la serviciu, şi se-ntâmplă să 
apară câte un tip fără cămaşă pe el, pe vreun utilaj. Se 
întâmplă mai mereu. 

— Şi ghipsul tău unde-i? 

Rudy zâmbi larg. 

— Sunt prea bătrân pentru chestii din astea copilăreşti. 

— Rudy! Rudy! 

— Scuză-mă. E rândul meu. Ştii ceva, noi mergem la o 
pizza după meci. Vrei să vii? 

Ea îl privi; îi plăcură braţele lui, îi plăcură ochii lui, şi-şi 
spuse: „Ce naiba! “ Putea să rămână peste noapte la 
unchiul Frank dacă se făcea prea târziu, şi să plece spre 
casă dimineaţa. 

— Sigur. 

EI îşi ridică bâta şi se îndreptă spre locul său de pe teren. 
Arbitrul invalidă prima lovitură, iar Helen huidui şi ea 
împreună cu mulţimea. Unchiul Frank se întoarse, cu un 
aer tulburat. 

— E chiar simpatic, zise Helen. 

— Ţi-am zis eu. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu te uita acum; bătăuşul de frate-tău e aici. 

— Poftim? Unde? 

— E într-o dubă, într-acolo. 

Ea simţi un nod în gât. Sosirea lui Eddie fără să anunţe 
semnifica apariţia unor probleme suplimentare. 

— Trebuie să plec. 

— Scapă de el. După meci mergem la o pizza. 

— Nu pot... Îmi pare rău. 

Frank o prinse de mână: 

— Renunţă. Cât mai poţi. 


Helen îşi trase mâna şi porni grăbită spre alee. 

Duba lui Eddie era neagră, cu geamuri fumurii, puţin 
uzată, ceea ce o făcea să arate la fel de obişnuită ca oricare 
din miile de dube ce cutreierau cartierele din suburbii. Nici 
măcar cauciucurile adaptate pentru a susţine greutatea 
blindajului nu atrăgeau în vreun fel atenţia. Zări o a doua 
dubă, pe care unchiul Frank n-o observase şi, mai departe, 
o maşină în care se aflau trei tipi cu alură de agenţi 
federali. 

În urma ei auzi o trosnitură, semn că Rudy tocmai a lovit 
mingea cu putere. Mica galerie ovaţionă; Helen ar fi vrut să 
se întoarcă şi să vadă reuşita lui Rudy. Dar garda de corp a 
fratelui ei, pe nume Pauly, părea foarte încordat; ambală 
motorul şi-i deschise portiera. Ea urcă; în aceeaşi clipă, 
vehiculul demară. 


Fratele ei, Eddie Rizzolo „Polițistul“, era un bărbat 
robust, trecut de treizeci de ani, cu părul negru ca pana 
corbului şi o faţă atrăgătoare, însă buhăită de prea multă 
mâncare şi băutură. La prima vedere părea o versiune mai 
solidă şi mai tânără a tatălui lor, dar nu avea nici inteligenţa 
şi nici ambiția care au făcut din Eddie senior să fie un lider 
- mai bine zis făcuseră, îşi aminti ea. Vremurile acelea 
apuseseră demult. 

Duba cu aspect anonim a lui Eddie era dotată luxos, cu 
scaune de piele, bar, televizor şi un geam despărțitor între 
compartimentul pasagerilor şi cel al şoferului. Eddie puse 
deoparte paharul cu whisky, îşi îmbrăţişă sora, o sărută pe 
obraz şi-apoi mări sonorul televizorului. Se transmiteau 
ştirile. 

— Ai ajuns la timp ca să auzi tâmpenii. Comisia 
Prezidenţială pentru Combaterea Crimei Organizate. 

— Ce s-a întâmplat? De ce ai venit aici? 

— Uită-te întâi la asta. 

— Ce s-a întâmplat? 

— O să-ţi spun imediat. Mai întâi ascultă ştirile. 


Helen şi fraţii ei concluzionaseră cu mult timp în urmă că 
martorii Comisiei sunt total depăşiţi de evenimente; ei erau 
ancoraţi în trecut, în vreme ce agenţii Strikeforce repurtau 
succese răsunătoare în prezent. Operatorul îi prinsese în 
obiectiv pe bărbaţii şi femeile de la mesele acoperite cu 
pânză albastră, cărora preşedintele le mulțumea pentru 
munca lor. Arătau cu toţii aşa cum ar fi trebuit, adică serioşi 
- toţi, cu excepţia unui ins blond şi zâmbitor din faţă, al 
cărui chip părea cunoscut. Helen ciocăni ecranul cu o 
unghie vopsită în roşu. 

— Cine-i ăsta? 

— Taggart. Constructorul. 

— Fratele lui Taglione? 

— Exact. Probabil că l-ai văzut la proces. 

Ea nu spuse nimic, dar îşi aminti că-l văzuse cu mult timp 
înainte de procesul tatălui ei. De fapt, el nici măcar nu 
fusese la proces. Camera de luat vederi se opri din nou 
asupra preşedintelui, care programa următoarea şedinţă 
din Atlantic City. Eddie râse şi închise televizorul. 

— În concluzie, săptămâna viitoare au să se reguleze şi 
au să joace zaruri. 

— Eddie, eşti alb ca o stafie. Te simţi bine? 

El scoase la iveală mâna pe care o ţinuse ascunsă; avea 
un bandaj imens, până la cot. 

— Dumnezeule! 

— Ticăloşii lui Cirillo au trimis nişte cioroi să atace una 
din agenţiile noastre de pariuri de pe Knickerbocker. Am 
avut neşansa să mă aflu acolo. Mi-au zburat degetele. Două. 

Ea privea lung bandajul, simţindu-şi stomacul cum se 
revoltă. 

— Nu-i mare scofală. Acum verific cine a făcut chestia 
asta. 

— De aceea e în spatele nostru o maşină cu agenţi FBI. 

— Chiar e? Probabil îşi închipuie că am de gând să 
împuşc la rândul meu pe careva. Nu se înşală defel. 

— Nu. Nu vrem un nou război. 


— Şi asta ce crezi că e, nu război? 

— Mai târziu. După ce lovesc cei din Strikeforce. 

— Mai târziu? La ritmul în care clanul Cirillo înghite părţi 
din Brooklyn, în curând o să le plătim chirie şi pentru casa 
în care stăm. 

Helen aruncă o privire spre şofer. Pauly dădea semne de 
nervozitate în timp ce-i urmărea în oglindă. 

— Credeam că arestarea lui Nicky Cirillo îi va domoli. 

— Nu şi dacă preia conducerea Mickey Nebunul, 
pronostică Eddie cu o încântare sumbră. Abia atunci o să 
vedem un război adevărat. 

Fraţii ei tot nu puteau pricepe că era nevoie de ceva mai 
mult decât curaj, muşchi şi decizii pripite ca să-l poată 
înlocui pe Don Eddie. Erau ca nişte urşi mândri şi curajoşi, 
cumpliţi în luptă, dar incapabili să desluşească sensul 
întâmplărilor care declanşau lupta, şi consternaţi în faţa 
diplomaţiei ce avea să pună capăt confruntării. 

Helen îşi încheie jacheta, căci în dubă era frig de-a 
binelea. Eddie observă de îndată: 

— "Ţi-e frig? 

Opri sistemul de aer condiţionat, o cuprinse în braţe şi-o 
strânse la piept, exact ca tatăl lor. Inima ei începu să bată 
mai repede. 

— Cum se simte tata? întrebă Eddie. 

— Nu prea grozav. 

— Am vrea să-l vizităm, Frank şi cu mine. 

— Nu suportă să vă vadă înăuntru. Doar ştii asta. E ca şi 
cum aţi fi şi voi condamnaţi. 

— Da, ştiu. Ce mai face tata? 

— Un tip l-a atacat cu cuțitul. 

— Ce?! 

— S-au luat măsuri. 

— Aşa şi trebuie, pe toţi dracii. 

— E dificil. Negrii conduc închisoarea. 

Fără să-şi dea seama, Helen jubila la gândul că n-o să le 
dezvăluie fraţilor săi care e starea reală a tatălui lor. O 


parte din ea spunea adevărul despre lucrurile care ţineau 
de inimă, dar aici era vorba de afaceri. Pur şi simplu, familia 
s-ar fi dus de râpă cu fraţii ei în frunte, aşa că minţise în 
privinţa stării tatălui, ca să poată supravieţui cu toţii. 

— Avem prieteni negri, remarcă Eddie. Şi spanioli. 

— Poate că n-ar strica să vorbeşti din nou cu ei. Există o 
limită în privinţa favorurilor pe care le putem cumpăra de la 
gardieni. Ar trebui probabil să... 

Avea sentimentul ciudat că Pauly ascultă. Apăsă butonul 
care comanda geamul despărțitor. Sticla se ridică imediat. 

— De ce ai făcut asta? Pauly e mâna mea dreaptă, 
protestă Eddie fluturând bandajul cu un râs ironic. 

— Sunt nişte lucruri confidenţiale. 

— Mai aşteaptă până ajungem acasă, să fie şi Frank de 
faţă. Eşti sigură că s-au luat măsuri în privinţa cuţitarului 
ăluia? 

Ea dădu să răspundă, dar ceva legat de Pauly continua s- 
o sâcâie. La fel ca majoritatea italienilor fără stil propriu pe 
care-i cunoştea, Pauly îşi confecţionase imaginea din filme. 
Cu toate că Saturday Night Fever nu se mai transmitea de 
aproape zece ani, el tot mai copia imaginea lui John 
Travolta, adică jachetă de piele neagră, cămaşă albă şi 
pantaloni negri. Un adevărat cafone. Cine altcineva l-ar fi 
plimbat pe fratele ei cu maşina vreme de zece ani? Dar de 
ce era atât de agitat în seara aceea, de ce avea umerii atât 
de rigizi? Doar nu participa la primul război din viaţa lui. 
Ciulea mereu urechea spre interfon. Helen atinse butonul - 
părea să fie închis. 

Se uită la el. Privirea lui Pauly atingea fugitiv oglinda 
retrovizoare, ca limba unui şarpe şi, dintr-o dată, Helen se 
simţi cutremurată de al treilea şoc puternic pe ziua aceea: 
şi dacă agenţii Strikeforce l-au cumpărat pe Pauly? Era 
stilul lor - să ajungă drept în vârf. Dacă garda de corp a 
fratelui ei purta un microfon? Dacă aranjase interfonul în 
aşa fel încât agenţii federali din urma dubei să poată 
recepta fiecare vorbă pe care o spuneau ea şi Eddie? 


Helen îşi scoase oglinjoara şi începu să-şi examineze cu 
calm machiajul. 

— Tata se întreba dacă o să-l promovezi pe Pauly. 

— Cum? Dar de când se amestecă tata în chestiuni legate 
de personalul meu? 

— Spunea că Pauly merită o avansare. 

Şi Pauly, ca un cafone prostănac, îşi îndreptă umerii cu 
mândrie. 


A doua zi, dimineaţa devreme, Eddie Rizzolo intră în 
camera pe care Helen o folosea drept birou. Sora lui purta 
o bluză strâmtă din mătase, jeanşi şi mai strâmţi, şi o 
pereche de sandale cu barete subţiri şi tocuri înalte pe care 
prietena lui Eddie, geloasă, le considera vulgare de-a 
binelea. 

Helen ridică privirea de pe computerul în care 
introducea date de pe nişte balanţe comerciale, se roti cu 
scaun cu tot, îşi întinse picioarele perfecte şi-i acordă 
întreaga ei atenţie. Eddie ştia că soră-sa cântăreşte 
patruzeci şi cinci de kilograme şi are abia un metru 
cincizeci şi trei fără tocuri, şi fizic o domina, dar când îl 
pironea cu ochii ei violeţi, simţea că fiinţa ei umple 
încăperea. 

— Pauly avea microfon? 

Eddie dădu din cap. 

— FBl-ul? 

— Strikeforce, Districtul de Sud. 

— Ce caută ei aici, în Brooklyn? 

— Au făcut o înţelegere cu Districtul de Est - investigaţii 
comune. 

— Grozav. Era singur? 

Cu alte cuvinte, îl întreba dacă agenţii Strikeforce mai 
convinseseră şi alţi oameni ai clanului Rizzolo să poarte 
microfoane pentru a transmite discuţiile dintre şefii lor. 


— Da. Am avut la început o mică discuţie. E al dracu' de 
neplăcut când asta se întâmplă cu o persoană agreabilă. 

— De cât timp durează? 

— Abia a început, slavă Cerului. 

— Cum l-au convins? 

Eddie îşi frecă buzele. Înţelegea unde vrea să ajungă 
Helen şi nu-i convenea. 

— Pauly mai avea şi o mică afacere colaterală cu heroină. 

Ochii ei scânteiară. 

— Probabil că i-au fluturat sub nas douăzeci de ani la 
pârnaie, iar el a cedat? 

— Şi vărul lui era implicat. Puştiul ăla simpatic, Joey. 
Agenţii i-au zis că-l înfundă şi pe băiat. Pauly s-a speriat 
când s-a gândit ce-ar putea să-i facă micului Joey poponarii 
din închisoare, şi a cedat. L-au cam strâns cu uşa. 

— Ştiai de afacerea cu heroină a lui Joey? 

— De fapt, nu ştiam... 

Ea-l pironi cu privirea şi aşteptă, rece, neîndurătoare. 

— Bănuiam, dar nu m-am amestecat. 

— Eddie. Am convenit: fără heroină! Aşa l-au prins pe 
tata. Riscurile sunt prea mari. Încetează să te mai porţi ca 
un băiat de gaşcă. Dacă-i faci să creadă despre tine că eşti 
doar un băiat de gaşcă, nu mai au nici respect, şi nici 
teamă. Crezi că Pauly ar fi îndrăznit să-i facă una ca asta 
tatei? 

— Mda, păi, poate ştiu şi ei că nu-s prea deştept. 

Helen se strâmbă, îi făcu semn să se apropie, îl trase spre 
ea şi-l sărută pe obraz. 

— Vrei să-mi faci un serviciu? Să nu uiţi un lucru? 

— Ce anume? 

— Că formăm o echipă - tu, Frank, tata şi eu. 


Căldura înăbuşitoare din ziua precedentă, neaşteptată 
pentru acel anotimp, cedase locul unei dimineţi senine şi 
răcoroase. După ce curăţă straturile de pansele din 
grădină, Helen ridică privirea şi-şi surprinse propria 


imagine fumurie reflectată în plasticul antiglonţ pe care 
fraţii ei îl instalaseră deasupra jaluzelelor de la ferestre. 
Jocul luminii făcea ca figura ei să se reflecte cu claritate pe 
un fundal nedesluşit, ca o fotografie-portret, de studio, 
demodată, a unei fete cu fire înflăcărată şi ochi serioşi. Se 
apropie ca să atingă imaginea, dar mişcarea schimbă 
unghiul privirii ei şi dincolo de plastic apărură sticla şi 
şipcile înguste de lemn ale jaluzelei, care păreau să-i 
secţioneze faţa. Se cutremură, clătină cu putere din cap, 
scăpă florile uscate din mână şi se întoarse în casă. 

Şterse datele de pe computerul în care se găseau 
registrele Rizzolo legale, ale firmei de transport, ale caselor 
de nunţi şi cluburilor de dans. Ecranul negru o privea fix - o 
altă oglindă. Urcă la etaj să îngrijească plantele, dar apa în 
exces mustea în tăviţe, iar frunzele începeau să 
îngălbenească. Dădu drumul combinei muzicale, dar nici 
muzica lui Corelli nu reuşi s-o liniştească, aşa că o opri. Se 
uită îndelung la portretul în ulei al lui John Baptista 
Guandagnini, pe care-l cumpărase când fusese în Italia să 
dea o mână de ajutor sinistraţilor rămaşi fără adăpost în 
urma unui cutremur puternic. „Sfântul patron“ al ei... dar 
nici măcar marele şarlatan care-i păcălise pe artizanii de 
viori din Cremona nu-i putea smulge un zâmbet în ziua 
aceea. 

Lumina o scotea din sărite; părea murdară din cauza 
plasticului antiglonţ. Fraţii ei erau mândri de instalaţia 
care-i permitea să deschidă puţin ferestrele ca să lase aerul 
să intre, dar, la fel ca în cazul multor altor lucruri făcute de 
Frank şi Eddie, execuţia nu se ridica niciodată la nivelul 
aşteptărilor. Plasticul special devenise tot mai opac pe 
parcursul anilor scurşi de când tatăl lor pornise ultimul 
război cu restul mafiei, ce marcase desprinderea de clanul 
Cirillo. lar acum ajunsese aşa de înceţoşat încât 
împrejurimile din Canarsie păreau a fi sub apă, iar noaptea, 
lumina puternică a reflectoarelor de securitate aflate pe 


peluză, pe alee, în curte şi pe poteci era difuză, ca într-o 
furtună de zăpadă. 

În mod normal, când se simţea prinsă în capcană, se 
putea refugia în mai multe locuri: vechea fermă pe care 
bunicul o cumpărase în Westchester, conacul unui vânător 
de balene pe braţul de nord al Long Island-ului, pe care 
familia mamei ei o avea de pe vremea Prohibiţiei, şi o 
cabană de vară în munţii Adirondack. Unii veri ai ei, oameni 
care-i plăceau, aveau proprietăţi atrăgătoare în zona de 
vânătoare din New Jersey; şi acolo era bine venită, ba chiar 
invitată, căci până şi cele mai bune familii siciliene aveau fii 
divorţaţi dornici să se recăsătorească. Mai era, desigur, 
unchiul Frank în Westport, şi acum, frumosul lui aruncător. 

O dată, când simţise nevoia imperioasă să fugă cu 
adevărat de toate, urcase într-un avion, singură, şi se 
dusese într-o staţiune izolată din Martinica, unde, vreme de 
o săptămână, trăise ca o persoană complet diferită. 
Amintirea aceea încă îi mai stăruia în minte. Dar, de la 
apariţia Strikeforce, nimic nu mai era ca înainte, şi nu avea 
de gând să plece nicăieri până când lucrurile nu aveau să 
stea cu mult mai bine - ceea ce nu părea să se întâmple 
prea curând. 

Alergă la etaj, îşi scoase sandalele cu toc, jeanşii şi bluza. 
Agăţă hainele pe umeraş, puse sandalele în cutia lor şi 
aruncă chiloţii în coşul de rufe. Se opri în faţa oglinzii de la 
măsuţa ei de toaletă pe care-o avea din liceu şi-şi privi 
trupul cu încântare. Era subţire şi totuşi puternică, agilă. 
Îmbrăcă un trening gri cu dungi albastre şi-şi puse pe cap o 
banderolă albastră. 

Eddie şi Frank tăcură brusc când ea intră în camera de 
zi. Frank era mai solid chiar decât Eddie - un bărbat liniştit, 
robust, cu dorinţe intense şi adesea lipsite de discernământ, 
iute la mânie, dar fără să fie ranchiunos. Cei doi aveau un 
aer nevinovat, iar Frank, care, spre deosebire de Eddie, n-o 
putea minţi niciodată, aruncă o privire neliniştită spre 
telefonul cu număr secret. 


— Mă duc să alerg. 

— E periculos să-ţi faci un obicei din asta, Helen. Sunt 
mulţi care ar putea specula faptul că ai un program uşor de 
anticipat. 

— Trebuie să ies. 

Frankie, ale cărui echipe răspundeau de zona Canarsie, 
trimise fără tragere de inimă după gărzile ei de corp. Apoi 
aruncă din nou o privire vinovată spre telefon. 

— Ce puneţi la cale? 

— Nimic. 

— Nu cred. 

Eddie avea un aer încăpățânat, dar Frank spuse: 

— Ne-a contactat un tip. 

— Fără afaceri cu droguri. 

— Cincizeci de kile, strigă Eddie fluturând mâna 
bandajată. 

Frank completă: 

— E aşa o lipsă pe piaţă încât preţurile au urcat până la 
cer. Ne-ar prinde bine banii, Helen. Lasă-mă să merg în 
nord şi să fac rost de ceva mălai. 

— Măi băieţi, agenţii din Strikeforce abia aşteaptă să vă 
înfunde. V-a trecut prin cap vreo clipă că telefonul e 
probabil ascultat? 

— L-am verificat azi-dimineaţă, protestă Eddie. 

Frank adăugă: 

— N-am vorbit la telefon. 

— În plus, agenţii federali nu pot să ne sune ca să ne 
propună să cumpărăm, mai zise Eddie. S-ar chema că ne-au 
întins o cursă. 

— Acuma sunteţi şi avocaţi. Ascultaţi, avocaţilor, dacă 
cumperi, se cheamă că ai în posesie. După aia dai bună ziua 
unuia căruia agenţii federali i-au pus microfon, şi se cheamă 
că ai conspirat să vinzi. V-am spus, fără droguri. 

— Dar afacerea asta e diferită. 

— Am stabilit o înţelegere, Eddie. Tu, Frank şi cu mine. 
Când l-au închis pe tata, am căzut de acord: tu şi cu Frank 


vă ocupați de afaceri, dar eu iau hotărârile. 

— Dar eu vorbesc despre afaceri. Nu intra pe teritoriul 
nostru! 

Eddie părea foarte hotărât; începu să se plimbe prin 
cameră. 

Frank strânse pumnii şi-i împinse unul într-altul, făcând 
să se încordeze muşchii braţelor - era felul lui de a ridica 
din umeri. Ca de obicei, Eddie îi crea probleme. 

— Frank, am avut o înţelegere? 

— Da. 

— Vrei să-i spui şi lui Eddie, te rog? 

— Haide, zău... 

Frank împinse şi mai tare pumnii unul într-altul; 
încheieturile degetelor i se albiră. 

— Eddie, ai fost şi tu de acord? 

Acesta încetă să mai umble prin cameră. 

— Mda. 

— Tata a fost de acord? 

— Sigur. Ştia că noi suntem doi prostovani. 

— Hei, protestă Helen, îmblânzită. 

Îl trase de mânecă pe Eddie spre Frank şi-i strânse în 
braţe pe amândoi. 

— Suntem toţi trei o echipă, de acord? 

Le împunse în glumă cu unghiile colăceii de grăsime din 
jurul mijlocului: 

— Ce-ar fi să veniţi şi voi la alergat? Nu vreţi să scăpaţi 
de burţile alea? 

Eddie se retrase din îmbrăţişare. 

— Şi dacă punem mâna pe marfă? Tipu' e un nătărău. 

— Da, încuviinţă şi Frank. Ce zici, Helen? N-am putea s-o 
furăm? 

Telefonul cu numărul înregistrat în cartea de telefoane 
sună în bucătărie. Aşteptară, privindu-se unii pe alţii. Mama 
lor apăru în prag, cu un prosop în mână; Helen îşi spuse, 
aşa cum făcea adesea: „În niciun caz n-am să fiu la fel de 
frumoasă când o să am vârsta ei“. În ciuda şuviţelor argintii 


din păr, avea trupul unei dansatoare şi un chip de care 
fiecare băiat din familie se îndrăgostea când ajungea să 
crească destul pentru asta. Helen nu era sigură dacă mama 
îi ducea dorul tatălui ei, sau dacă prefera să fie singurul şef 
în casă. Probabil că-i lipsea sexul - dar despre aşa ceva nu 
discutau niciodată. Tot aşa cum nu abordau nici problema 
afacerilor. Chiar şi atunci când oamenii lui Cirillo au făcut 
zob ferestrele casei cu puştile lor, iar ziarul The New York 
Post a publicat fotografia lui Don Eddie pe prima pagină, ea 
se agăţase cu îndârjire de povestea potrivit căreia soţul ei e 
un simplu director al unei firme de transport. 

— La telefon e o fată pe nume Marcy. 

— Marcy Goldsmith? întrebă Helen. 

— Un nume din ăsta, evreiesc, zise mama ei ridicând din 
umeri. Pretindea că ţi-a fost colegă de cameră la colegiu. 

— Spune-i că nu-s acasă. 

— Nu vrei să vorbeşti cu ea? 

— Mamă, te rog. 

— Bine. O să mint. 

— Mulţumesc. 

Eddie dădu să vorbească imediat după plecarea ei, dar 
Helen îl opri cu un gest. 

— Aşteaptă. Se va întoarce. 

— De unde... 

— Ştiu. 

Mama ei se întoarse, nedumerită. 

— Marcy zicea că promoţia voastră se pregăteşte de 
absolvire. 

— Nu i-ai spus că sunt în oraş? 

— Am ajuns să vorbim ba de una, ba de alta. Pare o fată 
de treabă. 

— Spune-i că o să-i trimit un cec. 

— Nu ţipa la mine. Se întoarse spre Eddie şi Frank: Vă e 
foame, băieţi? 

— Da, mamă, sigur. 

— Vă aduc imediat ceva de mâncare. 


Eddie aşteptă până ce mama lor ieşi din nou. 

— Ce zici, Helen? 

— Nu. 

Afară, doi dintre cei mai buni oameni ai lor aşteptau într- 
o maşină. Al treilea, un tânăr energic din Sicilia, încălţat cu 
pantofi de sport, îşi făcea încălzirea. Ea sări pe iarbă lângă 
el şi execută câteva întinderi, conştientă că, de-a lungul 
străzii, bunicile şi mătugşile văduve ale cartierului se iţesc pe 
după perdele: iat-o din nou pe sălbatica Helen în acţiune. 
Casele din dreapta şi din stânga erau ocupate de 
locotenenţi ai clanului Rizzolo, ca şi acelea aflate spate-n 
spate cu casa lor, cu ieşire la strada paralelă. Această 
grupare conferea o senzaţie de siguranţă, dar strada nu 
constituia în niciun caz o fortăreață dacă oamenii lui Cirillo 
declanşau un război cu adevărat sângeros. 

— Să mergem! 

Helen ieşi din cartier alergând, urmată de maşină şi de 
tânărul sicilian. Optă pentru un traseu care traversa un 
teren mlăştinos, apoi trecea prin parc şi de-acolo urma o 
cărare paralelă cu Belt Parkway. Soarele scânteia peste 
golful Jamaica. O boare dinspre continent, uscată şi 
răcoroasă, adia deasupra țărmului. Când maşina o luă 
înainte ca s-o aştepte la următoarea intersecţie, Helen îi 
făcu semn tânărului s-o ajungă din urmă. Era un băiat 
frumuşel, cu un vag surâs angelic, atenuat de duritatea 
înfăţişării sale, potrivită meseriei. Ce modalitate de a 
dezbina o familie, îşi spuse Helen: să te culci cu garda de 
corp. Crescut de oameni cu principii severe, tânărul îşi 
cunoştea locul şi nu încercase niciodată să-i facă avansuri, 
oricât de voalate. Ea respecta faptul acesta şi-l trata cu 
aceeaşi atitudine rece şi distantă pe care o avea faţă de toţi 
angajaţii familiei, iar când ieşea să alerge cu el, purta 
treninguri largi, ca să nu pară provocatoare. 

În acea clipă îşi dorea, cum i se întâmpla adesea, să poată 
să facă dragoste în mod regulat şi satisfăcător, fără să-şi 
primejduiască imperiul. Brusc, Helen surâse şi zâmbetul ei 


uluitor de strălucitor o făcu să arate ca o ţigăncuşă: se 
gândea că, în câţiva ani, îşi va putea permite să cumpere 
acea staţiune din Martinica. Dar între timp puştii francezi 
atrăgători vor deveni oameni maturi, şi nu va mai fi la fel. 
Pe lângă aceasta, datorită intervențiilor Strikeforce, 
afacerile clanului Rizzolo încetaseră să mai prospere pentru 
prima oară de când ea preluase conducerea. 

— Pennsylvania Avenue. 

După încă trei kilometri de alergare ajunse să se simtă 
bine, pregătită să parcurgă drumul lung de întoarcere, alţi 
patru kilometri şi jumătate. Garda de corp deschise 
casetofonul său portabil, care fusese modificat pentru a 
servi drept legătură radio cu cei din maşină, şi repetă 
direcţia în microfon. 

Din faţă apărură doi inşi care alergau. 

Automat, Helen şi garda ei se corp se apropiară ca să-i 
determine pe ceilalţi să se despartă şi să-i ocolească. Cei doi 
erau atletici, solizi şi musculoşi. Cel de pe partea ei, un 
irlandez chipeş care arăta a pompier, îi adresă un zâmbet 
apreciativ, şi, în vreme ce ea îi răspundea, partenerul lui îl 
frânse în două pe însoţitorul ei, cu un pumn zdravăn în 
stomac. 

Sicilianul se prăbuşi la pământ împroşcând sânge şi 
vomă, dar în cădere încercă să scoată arma din trening. Cei 
doi erau pregătiţi şi pentru o asemenea eventualitate. Unul 
din ei ajunse primul la armă, o scoase şi smulse firul 
radioului. Celălalt o prinse pe Helen chiar în clipa când se 
pregătea să ţâşnească spre autostradă. Ea strigă după 
ajutor. O maşină se opri cu frânele scrâşnind. Înăuntru se 
aflau doi bărbaţi. Părea un miracol, asta până în momentul 
când cei doi deschiseră portiera din spate permițându-le 
alergătorilor s-o împingă pe bancheta din spate. 

Ea se luptă; lovi cu picioarele, muşcă, ţipă. Unul dintre 
bărbaţi se aruncă peste ea. Helen îl pocni zdravăn cu 
genunchiul în vintre. Bărbatul ţipă şi se rostogoli într-o 
parte. Partenerul ei o prinse de umeri. Ea-şi înfipse dinţii în 


încheietura lui, lovi un altul cu piciorul în faţă şi se împinse 
în uşă. Reuşi să deschidă portiera. Dar bărbaţii o traseră 
înapoi, îi lipiră faţa de banchetă, îi ţintuiră şoldurile şi-o 
împunseră cu un ac. 


9 


La optsprezece kilometri distanţă, spre nord-vest, în 
vreme ce răpitorii lui Helen Rizzolo goneau spre aeroportul 
Kennedy, automobilul Rolls-Royce Silver Spur al lui 
Christopher laggart cotea pe o stradă din Harlem, 
zdrobind cioburi de sticlă sub cauciucuri. Reggie, cu faţa 
ascunsă de ochelari mari şi întunecaţi şi de borul pălăriei 
sale, conducea încet de-a lungul cvartalului de clădiri 
abandonate străjuite de copaci prăfuiţi. Taggart stătea 
complet nemişcat în spate, privind prin geamurile-oglindă 
care făceau ca Harlemul să pară scăldat într-o lumină aurie. 

Consumatorii de heroină şedeau pe la colţuri, 
aşteptându-şi omul. Unii plângeau; se înarmaseră cu 
răbdare. Cei mai puternici se căţăraseră pe scări de 
incendiu şubrede ca să vadă mai bine. Toţi priveau în 
aceeaşi direcţie, ca nişte flori de primăvară ce urmăresc 
soarele într-o zi friguroasă; niciunul dintre ei nu se uită a 
doua oară spre maşina sclipitoare. Omul lor avea să vină pe 
jos, şi era în întârziere - dacă mai venea - căci criza de 
droguri se accentuase simţitor. 

Reggie se tot uita spre Taggart în oglindă, dar zâmbetul 
lui obişnuit dispăruse, şi nu-l împunsese cu nicio glumă 
toată dimineaţa. 

— Ştii, domnule, traficul de heroină seamănă cu 
molestarea copiilor, în sensul că se profită la maximum de 
persoanele cele mai incapabile să se împotrivească. Pe de 
altă parte, pare puţin probabil să-l poţi ademeni pe domnul 
Cirillo cu fondante. 


Prima regulă a negoţului cu droguri era să nu închei 
niciodată vreo tranzacţie cu cineva recomandat de o 
persoană cu care făceai deja afaceri; exista riscul ca 
asociatul tău să fi devenit informator, iar noul lui prieten să 
fie poliţist. Taggart trebuia să-l determine pe Mickey Cirillo 
Nebunul să încalce regula. 

— Treaba asta suna mult mai bine în teorie. 

Depăşise multe limite prin însăşi natura răzbunării sale, 
şi se aştepta să mai nesocotească altele înainte să distrugă 
mafia, dar traficul de droguri nu era atât o violare a 
graniţelor, cât o trecere de partea adversarului. Îl obseda 
întrebarea dacă tatăl lui i-ar accepta țelul ca justificare, 
presupunând că, printr-un miracol, s-ar putea întâlni. 

Reggie îi aruncă o privire care-i aminti că heroina era 
moneda de schimb a mafiei, şi că puterea acesteia se afla în 
legătură directă cu aprovizionarea. Aceasta făcea mafia la 
fel de dependentă ca narcomanii de pe stradă, şi la fel de 
pregătită pentru a fi exploatată. 

Un fior străbătu întreaga zonă, iar narcomanii se mişcară 
toţi în acelaşi timp, ca firele de iarbă în vânt. Taggart se 
întoarse să se uite în urmă, după traficantul lor, dar Reggie, 
atent la oglinzi, spuse: 

— Avem în spate o maşină a poliţiei. Doi ofiţeri într-o 
maşină de patrulare. 

Berlina poliţiei newyorkeze trecu pe lângă ei. Sirena piui 
scurt, iar polițistul din faţă le făcu semn să tragă pe 
dreapta. Taggart cobori geamul. 

— Salutare, căpitane. Vânezi fuste? 

— Chris! Ce naiba faci aici? Am crezut că eşti un afurisit 
de proxenet. 

Comandantul secţiei de poliţie îi întinse mâna prin 
geamul berlinei. 

— Vrei să afli dacă te poţi trezi omorât umblând pe-aici în 
maşina aia? 

— Să ştii că micuța asta e mult mai sigură decât a 
voastră. Eu arăt ca un erou local, în vreme ce voi vă 


identificaţi de la o poştă cu duşmanul. 

— Ce cauţi, să cumperi un loc să construieşti? 

Taggart făcu cu ochiul. 

— Căpitane, dacă ai fi un om foarte bogat, te-aş duce să 
facem un tur pe Columbus Avenue, să vezi terenurile pe 
care le-am cumpărat în anul 1977. Harlemul a devenit o 
zonă interesantă. Acum e momentul să cumpăr. 

— Scoate-ţi carnetul de cecuri. O să-ţi vând casa mea. 

Maşinile plecară. 

În cele din urmă traficantul sosi, ducând cu el o armă, 
deoarece criza de pe piaţa drogurilor ridicase preţul unei 
pungi de zece dolari, la cincisprezece. Omul lui de legătură 
întârziase şi el o oră şi aduse jumătate din cantitatea 
promisă, ba mai şi crescuse preţul de la şaptezeci la o sută 
douăzeci de dolari pentru zece pungi. 


În centru, cel mai mare distribuitor de heroină din 
Harlem, un bărbat negru, privea cu jale printre gratiile de 
fier din Gramercy Park, în vreme ce discuta situaţia 
drogurilor cu un şef din clanul Cirillo. 

— Dacă oamenii tăi nu iau mai repede legătura cu agenţii 
mei, curând o să caut marfa în altă parte. 

Era o minciună, pentru că încercase peste tot. Omul lui 
Cirillo repetă că va face rost de heroină în curând. Dădu din 
cap spre statuia lui Edwin Booth, dornic să schimbe vorba. 

— Care-i chestia cu tipul ăsta? 

— Prate-său l-a împuşcat pe Abraham Lincoln pentru că a 
abolit sclavia. 

Dincolo de parc, distribuitorul zări, prin gardul depărtat, 
un splendid Rolls-Royce Silver Spur trecând pe lângă 
hotelul Gramercy Park. Îşi propuse să-şi cumpere şi el o 
maşină la fel; avea deja două, o limuzină neagră şi o 
Corniche decapotabilă, roşie, dar niciuna nu arăta aşa de 
bine ca afurisita aia albă cu geamuri întunecate. 


Acelaşi capo îl găsi pe Mikey Cirillo Nebunul într-unul din 
bordelurile clanului, care se îngrijea de mulţimea de clienţi 
din acea după-amiază. Mikey, care, în opinia şefului 
respectiv, ar fi trebuit la acea oră să se ocupe de afaceri, 
punea la cale o distracţie - un meci de box într-un ring de la 
subsol. Chipul lui arătos, cu linii dure era surescitat, iar 
capo presupuse că tocmai a tras o priză bună din micuța 
puşcă din aur cu ţevile retezate, care-i atârna la gât. 
Făcându-şi loc prin mulţimea din jurul ringului, ajunse la 
Mikey şi-l informă despre ameninţarea distribuitorului 
negru. Expresia acestuia deveni amenințătoare. 

— Mai târziu. 

— Mikey, tipul nu glumeşte. 

Mikey îl întrerupse: 

— Acum mă ocup de pariuri. Sherry sau Rita? 

Două femei goale se încălzeau dincolo de frânghii: o 
blondă solidă, cu sâni mari, şi o brunetă mai micuță. Capo le 
evaluă cu un aer plictisit. 

— Blonda. 

Mikey rânji. 

— O să pierzi. Micuța Rita e o bombă. 

— Problema asta nu suferă amânare, Mikey. 

Cirillo lovi gongul. Treizeci de potenţiali clienţi în 
costume şi jachete sport aclamară, iar fetele intrară în ring. 

Pentru că mănuşile uşoare nu atenuau durerea, Sherry şi 
Rita conveniseră de mult să mimeze loviturile. Clienţilor nu 
le păsa; pe ei îi încântau căderile cu picioarele desfăcute şi 
eforturile de a se ridica de jos cu mişcări sugestive. În plus, 
îi explicase Sherry Ritei, dacă vreunul din ei se plictisea, n- 
avea decât să se ducă la etaj şi să facă sex, acesta fiind 
oricum motivul ce-i adusese acolo. Luptătoarele goale erau 
doar un spectacol-aperitiv. Dar în ziua aceea, Mikey 
Nebunul a apărut pe neaşteptate şi le-a stricat 
aranjamentul. 

Mikey se întunecă la faţă văzând cum Rita se preface că a 
încasat un pumn în falcă. Fata flutură braţele, căzu pe 


saltea, se târâi spre frânghii, zvârcolindu-se ca un şarpe, şi 
se ridică din nou în picioare cu ajutorul entuziast al 
clienţilor. Mikey bătu gongul, făcându-le semn să treacă în 
colţurile lor. 

Clienţii se îngrămădiră în jurul lor, ştergându-le cu 
prosopul, dându-le să bea şampanie, udându-le cu 
şampanie pe sâni. Mikey se aplecă spre Sherry şi şopti: 

— O bătrână pentru prima picătură de sânge. 

— Glumeşti. 

Traversă ringul spre Rita, o spaniolă brunetă, micuță şi 
dură, cu sâni fermi, şi-şi repetă oferta. Rita făcu ochii mari. 

— O mie de dolari? 

— Nu trebuie decât s-o faci să sângereze. 

Lovi gongul din nou şi fetele săriră din colţuri, având 
imprimat în carne modelul scaunelor de răchită. Sherry, 
blonda, tot mai ezita să lovească cu adevărat, dar Rita ţinti 
faţa. Eschiva lui Sherry fu urmată de o nouă lovitură. 

— Dă la corp! strigă Mikey. 

Rita făcu un pas înapoi, îşi repartiză greutatea pe ambele 
picioare şi lovi cu sete în abdomenul lui Sherry. Aceasta lăsă 
mâinile în jos, căscând gura după aer, uluită. 

— Dă-i! 

Rita îşi luă avânt încă o dată şi-o pocni pe Sherry în faţă. 
Sherry ateriză pe saltea, strigând. Din buză îi curgea sânge. 
Rita ţopăi, ridică mâinile deasupra capului şi strigă: 

— Eu capăt mia, eu capăt mia. Plăteşte-mi, Mikey. 
Plăteşte-mi. 

— Nu te grăbi! Sherry nu a ieşit din joc, protestară fanii 
ei. 

— Nu vă faceţi griji, îi asigură Mikey, lupta abia a început. 

Clienţii se repeziră în ring, o ridicară pe Sherry pe scaun 
şi-i turnară şampanie în cap. Mikey îi inspectă buza. 

— "Te simţi bine, dulceaţă? 

— Nu pot să cred că m-a lovit, spuse Sherry printre 
suspine, strângând din ochi, căci şampania îi sporea 
usturimea. 


— Ce, ai înnebunit? râse Mikey. Pentru o mie de biştari i- 
ar fi satisfăcut toate toanele unui maimuţoi. 

— Una e să regulezi un maimuţoi, alta să-ţi loveşti 
prietenii. 

— Oricine poate fi cumpărat cu o sumă oarecare. 

— Eu nu. 

— Ba da. Câştigătoarea capătă cinci miare. 

— Las-o baltă! 

— Învinsa petrece o lună la etajul trei. 

Sherry îl privi cu gura căscată. 

— O lună?! 

— În fiecare noapte. Dă-i drumul, păpuşă! 

Îi şopti acelaşi lucru şi Ritei, iar zâmbetul fericit de pe 
chipul acesteia dispăru. Etajul trei era rezervat perverşilor 
bogaţi. O gorilă stătea de pază ca să se asigure că niciuna 
din fete nu ajunge la spital, dar în afară de asta, clienţii 
puteau să-şi permită orice fantezie atâta timp cât plăteau; 
în mod normal, fetele făceau de serviciu prin rotaţie la 
etajul trei. Nici Rita, nici Sherry nu erau obligate să se 
supună lui Mikey sau celui care conducea localul, dar dacă 
una din ele ar fi părăsit bordelul lui Cirillo, n-ar mai fi fost 
primită la niciun alt stabiliment din New York. Şi-atunci nu 
le mai rămânea decât să spere într-un noroc chior şi să se 
căsătorească cu vreun doctor sau, în caz contrar, să se 
ocupe de camionagiii din Long Island. 

Porniră încet spre centrul ringului, măsurându-se din 
priviri. 

— Mikey! protestă capo. Avem nevoie de marfă! 

Mikey îl ţintui cu o privire rece, ucigătoare, iar bărbatul 
dădu înapoi, înțelegând prea târziu că a făcut o greşeală. 
Chiar dacă se purta ca un puştan bogat şi răzgâiat, Mikey 
Nebunul nu era naiv. Să aţâţe două fete, făcându-le să se 
schilodească reciproc putea fi o simplă distracţie, în vreme 
ce mintea lui căuta intens un răspuns la întrebarea ce nu 
merge cum trebuie în traficul de droguri. 


Apucă linguriţa de aur pentru cocaină. Deşi abia dacă 
avea trei centimetri lungime, se desfăcea la îmbinare ca o 
puşcă adevărată, dezvăluind o ascunzătoare micuță unde 
erau păstrate cristalele albe. Mikey aspiră, închise tainiţa şi 
lăsă linguriţa să cadă. 

— O să mă ocup de treaba asta, spuse încet. Acum ieşi 
dracului de-aici! 

Privind fetele care se băteau cu înverşunare Mikey 
Nebunul îşi dădu seama că începea să depăşească şocul 
provocat de arestarea fratelui său Nicky de către 
Strikeforce. Cu trei zile în urmă, bătea metodic un agent de 
pariuri care trădase familia, când s-a aflat vestea, şi un 
grup de indivizi cu mutre lungi îl luaseră rapid de-acolo de 
parcă ar fi devenit peste noapte preşedintele Statelor 
Unite. Tatăl lui, Don Richard, îi ceruse să preia îndatoririle 
lui Nicky. I-a spus că are încredere în el. Mai târziu, şefii 
diferitelor zone au recunoscut că lipsa drogurilor devenise 
acută. 

Se întâmpla un lucru de neînțeles pentru Mikey. Toată 
lumea spunea că criza a apărut din cauza celor doi ani de 
raiduri ale Strikeforce. Descoperiseră Legătura Pizza, 
Legătura Sardelelor, Legătura Siciliană, Legătura Pizza Doi 
şi Trei, chiar şi afurisita de Legătură Nepal. lar acum, 
Legătura Garajului din Fourty-fifth Street, ce dusese la 
capturarea şefului Nino Vetere, cel care-l trădase pe Nicky. 
Ca urmare a arestării angrosiştilor, şi a importatorilor, se 
micşora tot mai mult cantitatea de heroină ce pătrundea în 
New York, în vreme ce numărul consumatorilor creştea. 
Asta spunea toată lumea. 

Membrii clanului  Cirillo fuseseră importatori şi 
distribuitori importanţi vreme de treizeci de ani, iar Mikey 
cunoştea o sumedenie de contrabandişti. Mulţi dintre cei 
care nu fuseseră arestaţi se plângeau de jafuri, accidente 
inexplicabile şi trădări misterioase. Era de-ajuns să pui 
toate acestea cap la cap, ca să-ţi dai seama că se petrece 
ceva straniu. Ce anume, nu ştia nimeni. Cert era faptul că 


marfa se împuţina tot mai mult. Mikey deschise din nou 
tainiţa de aur, o duse la nas, apoi se gândi mai bine şi goli 
cocaina pe jos. Oricât ar fi întors lucrurile pe toate feţele, 
nu putea rezolva problema. 

Ştirile despre dificultăţile lui Mikey curgeau fără 
întrerupere spre tatăl lui, în ciuda faptului că bătrânul se 
pensionase, cel puţin teoretic. În câteva ore, consilierul lui îi 
aduse la cunoştinţă ameninţarea distribuitorului negru din 
Harlem. O discutară în vreme ce beau ceai cu gheaţă pe 
peluza casei lui Don Richard, aflată pe un deal din Staten 
Island. Părul lui roşcat, rar, se mai decolorase în cei zece 
ani scurşi de la disputa de la Abatelli cu Christopher 
Taggart, şi se aplecase puţin de spate, ceea ce făcea ca 
trupul lui împuţinat să pară şi mai mic. 

Dincolo de portul gol era Manhattan-ul. Clădirile înalte 
de pe Wall Street ascundeau Centrul Corecţional 
Manhattan, însă Don Richard vedea cu ochii minţii 
închisoarea în care se afla fiul său cel mare ca şi cum 
clădirile n-ar fi existat. Promisiunile avocaţilor erau vorbe 
goale. Fiul său cel mare avea să petreacă mulţi ani în 
închisoare; din punctul de vedere al controlului asupra 
vastului clan, singurul important, Nicky încetase practic să 
mai existe. 

Consilierul lui Don Richard îi atrase atenţia că existau 
zeci de lideri Cirillo care tânjeau să-i ia locul. 

— Mikey se poate descurca. 

— Ştii că-l iubesc pe Mikey ca şi cum ar fi copilul meu, 
argumentă consigliere, dar nu-i pregătit. 

Don Richard clătină din cap. 

— Învață repede şi e ahtiat după putere. Asta-i cel mai 
important. Chiar dacă nu e conştient de lucrul acesta, vrea 
puterea. La fel s-a întâmplat şi cu mine. 

— El e mezinul, replică consigliere. Ne-am aşteptat la 
mai puţin în ceea ce-l priveşte, şi din cauza asta nici el nu s- 
a străduit. 

— Aiurea, astea-s palavre de psihiatru. 


Nega existenţa unei slăbiciuni pentru fiul său cel mic - 
pur şi simplu era un bărbat prea dur şi prea ambițios ca să 
recunoască aşa ceva. De fapt, încrederea lui se baza pe 
amintirile pe care le avea despre sine la vârsta lui Mikey. 
Fusese şi el la fel de caraghios şi de arogant, şi uite cât de 
departe ajunsese, fără să fie avantajat de înfăţişarea 
atrăgătoare a unui lider înnăscut. 

Mikey va şti ce să facă, atunci când va fi cazul, în ciuda 
unei copilării lipsite de griji, ca mezin al familiei unui mafiot 
bogat şi puternic. Don Richard era atât de sigur de justeţea 
raţionamentului său, încât hotări să nu se ocupe de 
problema aprovizionării cu heroină. Consilierul lui insistă că 
reconstruirea reţelei lor de import e un test prea dur 
pentru Mikey, şi că Don Richard ar trebui să se implice 
direct. Don Richard ignoră acest sfat, așa cum presupusese 
Christopher 'Taggart. 

Bătrânul observă, dincolo de gardul din sârmă de la 
stradă, un Rolls-Royce uriaş, alb. Se strâmbă, ofensat la 
gândul că vreun traficant de cocaină columbian de doi bani 
îşi caută locuinţă în cartierul lui. 

În maşină, Taggart spuse: 

— Spre aeroport. Să vedem ce are de spus domnişoara 
Rizzolo în apărarea ei. 


10 


— Efectul sedativului a trecut din nou, anunţă Reggie. 
Trebuie să-i mai fac una, înainte să-şi provoace vreun rău. 

— Aşteaptă puţin! 

Fascinat şi întrucâtva copleşit, Christopher 'Taggart o 
studie pe Helen Rizzolo printr-un geam-oglindă. Femeile 
din subordinea lui Reggie îi legaseră încheieturile mâinilor 
şi picioarelor de un scaun din stejar, care era fixat solid în 
podea. Se străduiseră să nu-i facă niciun rău, dar nimeni 
nu-şi închipuise ferocitatea cu care avea să se lupte fata cu 
legăturile solide din piele, trăgând şi răsucind, cu trupul 
micuţ încordat ca un arc, şi iar chipul - acoperit de o mască 
de furie bine controlată. Privirea ei întâlni propria imagine 
reflectată în alt geam-oglindă, care ascundea priveliştea de 
dincolo de ziduri, dar nu făcu altceva decât să se lupte în 
continuare cu tot atâta naturaleţe şi hotărâre ca un leopard 
prins în capcană. 

— Sunt pregătit, spuse Taggart. 

Reggie îi atinse braţul: 

— Te rog să te mai gândeşti. 

— Am mai discutat asta. Ea e cea care controlează clanul 
Rizzolo. lar eu aş putea să-i controlez prin ea. Oamenii din 
clanul lui Helen sunt duri, ambiţioşi şi-i urăsc de moarte pe 
cei din neamul Cirillo. După ce lovim clanul Cirillo, familia ei 
îi va recruta pe oamenii din tabăra adversă. 

— Întreabă-te de ce ai ales-o pe această femeie. 

— Nu are cazier. Familia ei a atras cel mai puţin atenţia 
Strikeforce de când Tony l-a băgat la închisoare pe taică- 
său. Are imaginaţie, se opune afacerii cu droguri şi e 


persoana perfectă pentru jocul meu. În plus, este în 
căutarea adevărului. 

În realitate, aşa stăteau lucrurile. Pornind de la firul 
subţire pe care Taggart îl dăduse fratelui său, acesta îşi 
câştigase renumele în cadrul Strikeforce pentru Districtul 
de Sud condamnându-l pe Don Eddie Rizzolo. Când oamenii 
lui Cirillo au încercat să intre pe teritoriul familiei Rizzolo, 
fraţii lui Helen au ripostat, angajându-se într-o luptă 
sângeroasă care încă mai fumega, exacerbată de acuzaţiile 
reciproce pe care şi le aduceau cele două familii, fiecare 
susţinând că ceilalţi sunt informatori ai Strikeforce. Ultima 
mutare fusese efectuată de oamenii lui Cirillo, care-l 
împuşcaseră pe Eddie Jr., însă acesta, după cum îi era 
obiceiul, supravieţuise. 

— Mai e şi foarte frumoasă, remarcă Reggie. N-ai scăpat- 
o din ochi încă de la procesul tatălui. 

Înainte de asta, îşi spuse Taggart, studiind-o. Cu mult 
înainte. La fel ca un crochiu care surprinde esenţa viitoarei 
picturi, chipul fetei pe care Taggart o văzuse cu zece ani în 
urmă la Abatelli îl prefigurase pe acela al femeii Helen 
Rizzolo. Crescuse cu doi-trei centimetri, iar vârsta adultă 
accentuase exotismul uluitoarei frumuseți, însă calităţile 
esenţiale existaseră şi cu zece ani în urmă: forţa din ochii 
adânci, neclintiţi, mândria şi covârşitoarea ei senzualitate. 
Taggart nu era dispus să recunoască în faţa lui Reggie că şi- 
n acel moment imaginea ei îl zguduia la fel de tare ca la 
douăzeci şi unu de ani. Numai că, în ultimii zece ani se 
mărginise să-i savureze prezenţa de la o distanţă sigură. 

— N-am de gând să-mi dau tot planul peste cap pentru 
simplul motiv că-mi place cum arată. 

— Chris, ştii, pe când făceam pentru tine aranjamentele 
necesare în Sicilia, am avut şansa unei aventuri amoroase 
cu o femeie de acolo. Ele nu uită şi nu iartă niciodată. Dacă- 
şi va da seama vreodată cum ai de gând să te foloseşti de 
familia ei, te va distruge. 

— Şi eu sunt sicilian. 


— Pe sfert. 

— Sfertul ăla munceşte peste program. 

Chris îşi trase pe cap o cagulă şi intră în cameră. Ea 
încetă să se mai zbată în secunda în care-l văzu, şi el se 
gândi iarăşi la un animal, un animal de pradă ale cărui 
mişcări exprimau deopotrivă ideea de atac şi cea de 
apărare. Se purta ca un animal care-şi păstrează forţele în 
timp ce evaluează o nouă ameninţare. 

— Helen, nimeni n-o să-ţi facă vreun rău. 

— Scoate astea de pe mine. 

— Ai să mă asculţi? 

Privirea ei trecu peste zidurile de piatră, fereastra mică 
oblonită, uşa solidă, masivă pe care intrase el, şi peste 
masca lui. Chiar dacă era înspăimântată, nu lăsa să se vadă 
lucrul acesta. 

— Am de ales? 

— Nu. 

— "Te ascult. 

Taggart îi desfăcu legăturile de la glezne, apoi cele de la 
mâini, pregătit să se apere dacă ea ar fi lovit cu piciorul. 
Helen se ridică, masându-şi încheieturile mâinilor cu 
mişcări calme. 

— Port haine curate, şi am fost spălată. Cine m-a atins? 

— Două femei, o asistentă şi o doctoriţă, au stat tot timpul 
cu tine. 

— Mi-e sete. 

Taggart umplu un pahar cu apă dintr-un urcior aflat pe o 
masă grosolană, lângă uşă. Ea bău jumătate şi continuă să 
mai ia câte o înghiţitură mică în vreme ce vorbeau. 

— Cine eşti? 

— Un prieten. 

— Ascultă, prietene, ştii cine sunt? 

— Helen Rizzolo. Te afli aici pentru că admir felul în care 
îţi conduci afacerile. 

— Răscumpărare? râse Helen. Ai ales greşit persoana. Eu 
nu conduc nimic. Familia mea deţine nişte restaurante şi o 


companie de transport urban, dar nici unele nu aduc un 
profit suficient de mare ca să pot plăti o răscumpărare. 
Fraţii mei le conduc. Eu mă ocup de registre, aşa că sunt în 
măsură să te informez că afacerile nu merg strălucit. 

— Bună poveste, domnişoară Rizzolo. Agenţii FBI o cred - 
cel puţin faptul că nu tu conduci afacerile. Ca să fim la 
obiect, acelaşi lucru îl cred şi rivalii voştri - celelalte familii 
din New York. Nu pot să conceapă că o femeie poate 
conduce o familie mafiotă dură. Dar adevărul este că tu, şi 
numai tu, controlezi agenţiile de pariuri, de loterie, 
extorcările şi jafurile organizate de familia Rizzolo. Fraţii tăi 
nu fac decât să-ţi îndeplinească ordinele. 

— Eşti nebun? 

— Tu ai închis agenţiile de pariuri înainte de raidurile 
agenţilor Strikeforce. Tu ai pus capăt războiului cu clanul 
Cirillo. Ieri, tu ai ordonat ca unul dintre oamenii voştri să fie 
„eliminat“, ca să spunem aşa, după ce s-a descoperit asupra 
lui un microfon ce-i trăda complicitatea cu Strikeforce. 

— Nu ştiu despre ce... 

— Şefii de echipe ai fratelui tău Eddie l-au bătut măr cu o 
bâtă de base-ball după ce Eddie a terminat cu întrebările. 

— N-am... 

Helen se clătină brusc şi scăpă paharul cu apă, care se 
făcu ţăândări pe duşumeaua din piatră. laggart o prinse 
chiar înainte să se prăbuşească în genunchi printre cioburi. 
Trupul ei, în aparenţă delicat, era în realitate la fel de tare 
şi de elastic ca un cablu din sârmă fin împletită. Se smulse 
din mâna lui şi-şi plecă fruntea. 

— Mă simt bine. N-am nimic. 

— Mă duc după doctoriţă. 

— Nu. Lasă-mă doar să mă odihnesc. 

Îngenunche, clătinând capul. Taggart făcu vânt cu 
piciorul cioburilor mai mari, până-n colţul camerei. Helen 
încercă să se ridice în picioare, sprijinindu-se de scaun. 
Taggart încercă din nou s-o ajute, cuprinzând-o cu un braţ, 
ea se încordă şi-l dădu la o parte cu un gest hotărât. 


— Nu ştiu de ce am senzaţia că eşti de la FBI. 

— Vino încoace, îi ceru Taggart ducându-se la fereastră şi 
deschizând obloanele. Priveşte! 

Zidul de piatră văruit era gros de şaizeci de centimetri. 
Afară se vedeau dealuri de un verde proaspăt, un cer 
înnorat şi oi care păşteau. 

— Unde suntem? 

— Vestul Irlandei. 

— Irlanda? 

— Nu e un teritoriu al FBl. 

Helen atinse sticla groasă a ferestrei. 

— Cât timp am fost inconştientă? 

— Şaisprezece ore. 

— Îţi dai seama că fraţii mei dărâmă New York-ul 
încercând să mă găsească? 

— Chiar asta începuseră să facă, dar noi i-am convins să 
stea liniştiţi. 

— Noi? Despre ce e vorba? 

Taggart lăsă obloanele deschise. 

— Hai să discutăm afaceri. 

— Ce fel de afaceri? 

— Crima organizată. 

Helen se îndreptă cu un mers nesigur spre scaun şi se 
aşeză. 

— Nu ştiu cine eşti şi ce vrei. Şi n-am habar despre ce 
vorbeşti. 

— Eu vorbesc şi tu asculţi. Nu există niciun risc... Situaţia 
din New York indică faptul că vechea mafie e aproape 
spulberată. Strikeforce e pe punctul să vă lichideze. Eu vă 
mai dau un răgaz de cel mult cinci ani. 

— Dacă întâlnesc vreodată pe cineva din mafie, o să-i 
transmit ce mi-ai spus. 

— O să ai nevoie de ceva timp ca să înţelegi asta, 
răspunse Taggart răbdător. Evoluţia demografică a început 
să vă distrugă încă înainte de Strikeforce. Nu mai aveţi 
destui soldaţi care să vă execute operaţiunile şi să vă apere 


de duşmanii voştri. Italienii sunt noii evrei din New York. 
Copiii lor se duc la facultate, aşa că nu mai pot fi carne de 
tun pentru războinicii sicilieni. 

Helen ridică privirea. 

— Nu ştiu cine eşti şi ce vrei, dar nu crezi că nişte 
sicilieni cu educaţie solidă ar putea fi mafioţi mai capabili? 

— Aţi ajuns mult prea organizaţi. loţi avocaţii şi 
economiştii şi contabilii voştri fac din voi o ţintă extrem de 
facilă pentru Strikeforce. La fel cum evaziunea fiscală i-a 
venit de hac lui Al Capone, condamnările RICO şi pentru 
narcotice dau lovitura de graţie unei structuri mai bine 
organizate. Vechii capi nu s-au adaptat nicio clipă 
schimbărilor. Moştenitorii lor, adică generaţia tatălui tău, nu 
se prezintă cu mult mai bine - se plimbă şi împrăştie tot 
soiul de poveşti, de parcă sistemele electronice de ascultare 
nici n-ar exista. lar generaţia ta e lipsită de orice speranţă. 
Poate că tinerii ştiu mai multe despre microfoane ascunse, 
dar când sunt arestaţi se apucă să facă dezvăluiri poliţiei. 
Aşa că, spune-mi, cine o să le ia locul? 

— Nu înţeleg ce are a face asta cu mine. 

— Tatăl tău, spre exemplu. 

În ochii ei apăru o scânteie, şi Taggart fu surprins să 
descopere, undeva în adâncurile lor, durere. În clipa 
următoare însă redeveniră opaci. 

— Don Eddie, continuă Chris, e un locatar pe termen 
lung al închisorilor federale, pentru că spoiala de 
modernism pe care a adoptat-o le-a dat apă la moară 
forţelor de ordine. S-a lăsat convins de un contabil isteţ să 
spele banii proveniţi din traficul cu heroină, ceea ce, 
teoretic, era o idee mai bună decât să-i ardă într-o groapă 
în pământ. Tatăl tău a avut dreptate să procedeze aşa, dar 
agenţii federali au găsit dovezile. Ca atare, deşi n-au putut 
să-l acuze direct de traficul cu heroină, l-au condamnat 
pentru spălarea de bani proveniţi din respectiva tranzacţie. 
Nu vreau să minimalizez situaţia tatălui tău, dar poate că 


nenorocirea lui ne va ajuta pe noi doi să ne înţelegem mai 
bine unul pe celălalt. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Eşti de acord că sistemul e tâmpit? 

— Nu te contrazic. 

— Dar piața se extinde tot mai mult. Apetitul oamenilor 
de rând pentru „serviciile“ puse la dispoziţie de crima 
organizată e de nesăturat. Vor în continuare să împrumute 
bani, să se drogheze, să joace jocuri de noroc şi să 
plătească necunoscute pentru a le furniza plăceri. Serviciile 
astea aduc în mod normal o sută de miliarde de dolari pe 
ani. 

Ea îl fixă cu o privire pătrunzătoare şi gravă. 
Extraordinara ei frumuseţe îl atrăgea ca un vârtej. Taggart 
se simţi pierdut în ochii ei. Se întoarse cu spatele. 

— E o cifră exagerată, remarcă Helen. 

— Te mulţumeşti cu optzeci? Optzeci de miliarde de 
dolari pe an e produsul intern brut al Austriei. Sau 
încasările totale ale General Motors. 

— Ce vrei să spui cu „te mulţumeşti“? 

— Preiau eu totul. 

— Ce preiei? 

— Crima organizată. În întregime. Umplu spaţiul gol lăsat 
în urmă de Strikeforce. 

— Cu ce? 

— Aici intervine rolul tău. Familia Rizzolo va controla 
New York-ul, Long Island, Westchester, Fairfieldcounty, 
Jersey. 'Tot teritoriul aflat în momentul de faţă în sfera de 
influenţă a celor cinci familii o să vă aparţină vouă. Eu am 
să vă asigur protecţia şi aprovizionarea cu marfa, de la vârf. 

— Despre ce tot vorbeşti?! 

— La nivelul acţiunilor de stradă, voi veţi acţiona, la fel ca 
înainte, furnizând oamenii pentru şantaj, camătă, pariuri, 
bordeluri, localuri porno şi executanţi pentru sindicate. La 
nivelul superior, eu îi voi elimina pe rivalii voştri şi o să vă 
asigur servicii bancare şi protecţie. 


— Aiurezi. 

— Oare? 

Helen se ridică şi începu să se plimbe agitată de la un 
perete de piatră la celălalt. Taggart se aşeză pe scaun, ca s- 
o facă să se simtă la largul ei. Ea se postă în spatele lui şi 
începu să-şi maseze încheieturile, un pretext pentru a 
scoate ciobul lung de sticlă pe care-l ascunsese în mâneca 
treningului când spărsese paharul cu apă. Apucă un capăt 
al ciobului cu ajutorul manşetei, îl prinse de după gât cu 
mâna cealaltă şi strecură vârful ciobului prin cagulă, 
aproape de ochiul lui drept. Taggart îngheţă. Sticla sclipea 
la un centimetru distanţă de globul ocular. 

— Cine eşti? întrebă Helen. 

— Nu poţi ieşi de-aici. 

— Nu pot, pe dracu'. O să mă conduci chiar tu, pe uşa din 
faţă. Cine ești? 

— Nu înţelegi ce-ţi ofer? 

— Eşti nebun. Tot ce mi-ai spus e o aiureală. Nu poţi să 
preiei controlul aşa, pur şi simplu. În New York se duce un 
război. De o parte agenţii Strikeforce, iar de cealaltă parte 
mafia. Şi tu îţi închipui că există pentru tine loc la mijloc? 
Nu te mişca! 

EI încercase să-i prindă mâna. 

— Am şi verificat. Încercări de probă. Contrabandă, 
vânzare angro, spălare de bani. Şi azi, răpire. 

— Nu poți... 

— Domnişoară Rizzolo, eşti capul celei mai sigure şi mai 
bine conduse familii din New York. Cu câteva ore în urmă 
făceai jogging chiar în cartierul dumitale, înconjurată de 
cele mai bune gărzi de corp pe care le ai. Şi te-ai trezit în 
Irlanda, legată de un scaun. 

— Cum? 

— Am angajat o echipă a IRA specializată în răpiri să 
execute operaţiunea, cu subcontract. Un al doilea agent te- 
a adus aici. După ce o să accepţi propunerea mea, vei fi 
dusă acasă, ceea ce înseamnă că vei fi traversat de patru ori 


graniţele internaţionale, fără să bage nimeni de seamă. Şi 
ca să fac toate astea n-am avut nevoie de armate de 
angajaţi, spre deosebire de voi, familiile mafiote. Nu-mi 
spune că nu există cale de mijloc. 

— Încerci să tragi de timp. Nu te cred. Spune adevărul! 

Helen mişcă mâna şi crestă pielea de lângă ochi. Un 
firicel de sânge se scurse pe sub mască. 

— Agentul meu a fost de părere că răpirea ta a fost o 
joacă de copii în raport cu misiunea de subtilizare a 
politicienilor englezi. Spunea că securitatea ta e mai mult o 
glumă. 

— Adevărul! 

Ea tăie mai adânc. Taggart tresări de durere. Helen 
îndreptă ciobul de sticlă spre suprafaţa ochiului lui Chris. 

— Reggie! 

Reggie, care urmărea scena prin fereastra-oglindă, 
aşteptase semnalul lui Taggart. Intră în cameră, cu pistolul 
Remington P51 ca un al unsprezecelea deget între mâinile 
sale încleştate. 

— Reggie, spuse Taggart, va fi cel mai bogat ofiţer 
pensionar al Special Branch din toată istoria Imperiului 
Britanic, cu condiţia ca eu să rămân în viaţă, ceea ce face 
din el cea mai bună gardă de corp din lume. Cariera lui de 
ucigaş durează de treizeci de ani. Ie va lichida într-o 
secundă dacă încerci să-mi faci vreun rău. 

Helen Rizzolo lăsă ciobul de sticlă să cadă pe pardoseală, 
unde se sparse din nou. Reggie ieşi din cameră şi închise 
uşa. laggart se ridică; ea-l privi netemătoare. Chris apucă 
mâneca bluzei ei de trening, o duse la obraz şi-şi şterse 
sângele. 

— Nu-ţi face griji, nu te voi lovi. 

— Nu-mi fac griji. 

— N-o să te lovesc, din acelaşi motiv pentru care li s-a 
ordonat şi răpitorilor tăi să nu te violeze. Oferta pe care ţi-o 
fac eu presupune respect. 


— Pot să te întreb care este valoarea unei fete americane 
de origine siciliană,  ne-violabilă, pentru Armata 
Republicană Irlandeză? 

— Cincizeci de puşti M1 şi destulă muniţie pentru a 
măcelări un întreg regiment britanic. 

— Bun târg ai făcut. 

— Asta încerc să-ţi spun şi eu. Sicilia nu e singura sursă 
de droguri şi ucigaşi. Helen, în Asia şi Africa sunt oraşe 
necunoscute pentru noi, unde milioane de oameni joacă 
zilnic la loterie, iar premiul e un bilet spre America. Lumea 
a Treia în ansamblu furnizează la nesfârşit sute şi mii de 
tineri şi tinere, deopotrivă de flămânzi. Şi toţi aceştia sunt 
gata să se bată, să omoare, să reguleze, să transporte 
droguri. Gata să facă orice pentru un blid de mâncare sau o 
şansă. Nu înţelegi? Eu pot să import violenţă, când şi unde 
am nevoie. 

Taggart dădu drumul mânecii ei, dar nici el, nici ea nu se 
clintiră din loc. 

— Restul lumii e mult mai violentă decât suntem noi, 
americanii. Dacă un membru al familiei Conforti, sau Cirillo, 
sau chiar al Strikeforce se pune rău cu oamenii mei, pot să 
angajez, prin intermediar, indivizi care să-i arunce în aer, 
să-i mitralieze sau să-i ucidă pe tăcute, cu un cuţit. 
Radicalişti, mercenari, orice e nevoie pentru a duce treaba 
la bun sfârşit. După ce au terminat ei, criminalii mei se 
întorc acasă, ducând cu sine micile comori pe care şi le 
doresc - arme, explozibili, bani. 

— Şi pentru ce ai nevoie de mine? 

— Pentru controlul străzii. Doar n-o să angajez 
palestinieni sau luptători de gherilă sud-africani să-i 
admonesteze pe datornici. Aici intră în scenă familia ta. 
Oamenii voştri se ocupă de străzi. Eu atac conducătorii 
celorlalte familii. N-o să-ţi mai faci griji niciodată cu privire 
la vreo familie rivală. Soldaţii tăi se vor putea concentra 
asupra afacerilor. 


El zâmbi brusc, entuziasmat de faptul că reuşise să-i 
atragă lui Helen atenţia. 

— Îţi iroseşti timpul, şi-l iroseşti şi pe-al meu. Răspunsul e 
unul singur. 

— Nu mă presa! 

Ea se duse la fereastră, îşi sprijini bărbia în palme, 
coatele pe pervazul de piatră, şi se uită la dealurile cu oi. La 
orizont se vedea lucirea argintie a mării, căreia apusul 
soarelui îi dădea tente rozalii. Peisajul semăna cu ilustratele 
pe care le dăruiau călugărițele pentru bună purtare. Simţi 
dintr-o dată nevoia să respire aerul de afară. 

— Ce-ar fi să facem o plimbare? întrebă Taggart. 

— Mi-ar face plăcere. 

Îi zâmbi ironic când el îi oferi un hanorac albastru, pe 
măsura ei. 

— Te-ai gândit la toate? 

O cărare pietruită ducea pe câmp, unde iarba tot mai 
înaltă se unduia sub briza constantă. Helen îşi ridică faţa 
spre vânt şi spre soare, şi iuți pasul. Taggart mergea cu 
uşurinţă alături de ea, intuindu-i stările sufleteşti. 
Câmpurile se întindeau în lungul falezei. Ceva mai departe, 
şi mai jos, se vedea marea de un albastru închis, punctată 
ici-colo de coamele albe ale valurilor. La câţiva kilometri 
spre vest se ghicea prezenţa Atlanticului. Helen observa 
totul, oprindu-se din când în când să privească încântată în 
jurul său. Părul negru, mătăsos îi flutura pe lângă obraji, 
dezmierdat de vânt. 

Taggart îi studie cu aviditate profilul de o frumuseţe 
remarcabilă, conturul plin al gurii. Răspândea în jurul ei o 
sexualitate caldă, şi totuşi el simţea o vrajă mai complexă, 
exercitată de forţe nebănuite. 

Reggie îi urma de la distanţă, ducând în mână un baston 
în care se ascundea o puşcă de vânătoare încărcată cu 
alice. 

— Îşi închipuie că am de gând să te arunc de pe faleză? 

— Reggie îşi imaginează întotdeauna ce e mai rău. 


— Eu una am profitat deja de şansa care mi s-a oferit. 

Taggart zâmbi. 

— Reggie e niţel vexat pentru că n-a observat când ai 
palmat ciobul de sticlă. Te-au învăţat lucruri din astea la 
cazinoul socrului tău? 

— Ştii prea multe despre mine. 

— Ai auzit oferta mea. Crezi că aş face-o în necunoştinţă 
de cauză? 

— Dacă Reggie e englez, de ce ar oferi IRA arme şi 
muniţie? 

— Reggie îşi face aranjamentele proprii, aşa cum şi tu ţi 
le vei face pe ale tale, dar, din câte îl cunosc pe Reggie, 
acea grupare anume a IRA va avea o problemă. Hotărăşte- 
te, Helen. 

— Cum rămâne cu Strikeforce? 

— Mă ocup eu de Strikeforce. Nu mai trebuie să-ţi faci 
griji din pricina lor. 

— Asta-i cam greu de crezut. 

— Mă descurc cu ei. 

— Să-ţi explic ceva, domnule. Dacă procurorul districtual 
din Brooklyn sau Manhattan pune ochii pe fraţii mei, 
avocaţii noştri se descurcă. Într-un fel sau altul, cad la o 
înţelegere cu ei. Dar dacă procurorul federal pentru 
Districtul de Sud al New Yorkului îi ia în vizor pe fraţii mei, 
nu mai putem decât să spunem „al dracului ghinion!“. Cine 
crezi că l-a băgat pe tatăl meu la răcoare? 

— Spune-le fraţilor tăi să nu mai folosească telefonul din 
garajul de autobuze. Telefonul e supravegheat şi ascultat de 
agenţii Strikeforce dintr-o pivniţă de la colţul străzii. 

— Eşti implicat? 

— Pot, de asemenea, să te asigur că în momentul de faţă 
familia Rizzolo se află pe la coada listei lor de priorităţi. 
Taglione se concentrează asupra familiei Cirillo. 

Găsiră o cărare făcută de oi, cu iarba roasă până la solul 
pietros, şi-o urmară, îndreptându-se spre un promontoriu. 


— Trebuie să-mi dai un semn, zise ea cu un aer meditativ. 
Ceva care să-mi dea încredere în tine. 

Dansul lor avea un ritm anume, iar Taggart înţelese brusc 
că sosise momentul. O conduse spre un zid de piatră 
acoperit de licheni şi îngenunche în faţa ei. Apoi îşi scoase 
cagula şi i-o puse în mână. 

— Uită-te la chipul meu, Helen. 

Helen Rizzolo îl privi îndelung; în cele din urmă, reuşise 
s-o uluiască. 

— Te cunosc! 

— Mă cheamă Christopher Taggart. Construiesc zgârie- 
nori. Sunt proprietarul firmelor 'Taggart Construction şi 
Taggart Realty. Deţin funcţia de director al Asociaţiei 
pentru un New York mai bun. Sunt membru special al 
comisiei primăriei pentru dezvoltarea oraşului în deceniul 
nouă. Clădirea pe care-o construiesc pe Park Avenue va 
face ca Trump lower să arate ca o cutie de napolitane. 
Când te întorci la New York o să-mi poţi vedea fotografia în 
ziare şi adresa în cartea de telefon. 

— Ştiu, şopti ea. 

— Poate că m-ai văzut la televizor, spuse Taggart, 
întrebându-se dacă ea îşi mai amintea scurta lor întâlnire 
cu zece ani în urmă, la restaurantul lui Abatelli. Din 
întâmplare, sunt membru al Comisiei Prezidenţiale pentru 
Combaterea Crimei Organizate. 

Chipul lui Helen exprima neîncredere; îl întrebă cu 
asprime: 

— Cum ai ajuns membru al comisiei? le-a ajutat fratele 
tău? Numele tău nu e Iaggart, ci Taglione. i l-ai schimbat 
când Tony Taglione a devenit procuror. Pe cine crezi că 
păcăleşti? Fratele tău l-a băgat pe tata la închisoare. 

— Iar acum, mi-am pus întreaga viaţă în mâinile tale, 
replică Taggart. Până nu spui „da“, sunt la mila ta. 

— Nu, zise ea cu o precizie dureroasă. Planul tău poate fi 
la mila mea. Nu însă şi tu. Nu te pot atinge. Cine ar crede 
vreodată că am purtat o asemenea discuţie? 


— Numai tu trebuie să crezi. Eu sunt răspunsul la toate 
rugăciunile tale. Te voi elibera de poveri, dându-ţi 
posibilitatea să acţionezi după cum te îndeamnă instinctul, 
în loc să te lupţi cu o sută de ani de istorie siciliană. 

— De ce faci asta? întrebă ea cu suspiciune. Eşti un om 
bogat şi influent. 

Taggart ajunsese la concluzia că numai bogăţia şi puterea 
reprezentau motive logice pentru această împărăteasă a 
clanului Rizzolo. Dacă ar fi fost în locul ei, în niciun caz nu 
ar fi făcut acest gen de asociere cu unul care caută doar 
răzbunarea. 

— Am de gând să ajung şi mai bogat. Cu mult mai bogat. 
La fel ai să devii şi tu, dacă te asociezi cu mine. Mult mai 
bogată. Şi infinit mai puternică. 

Ea îi cercetă chipul, căutând numai Dumnezeu ştie ce. 
Dar în vreme ce Taggart aştepta, domolindu-şi nerăbdarea, 
Helen îşi făcea mai puţine griji în privinţa motivelor lui, 
decât a posibilităţilor pe care el le oferea familiei ei, şi a 
riscurilor. Familia lui constituia o problemă. Tony Taglione. 

— Fratele tău e şi el părtaş? 

— lisuse, nu, răspunse Taggart clătinând din cap. Dacă 
fratele meu ar avea o înregistrare a conversaţiei noastre, 
m-ar trimite pe scaunul electric. 

Ea îl crezu, dar tot nu reuşea să înţeleagă. 

— De ce te urăşte? 

— Nu mă urăşte. Mă iubeşte, undeva, în adâncul 
sufletului, însă e un om al legii şi ordinii. Face parte din aşa- 
numitul gen al „moraliştilor“. 

— Înţeleg, dar eşti fratele lui. 

— Tony vede viaţa sub forma a două tunele. Binele şi răul. 
Atâta vreme cât te afli într-unul, nu mai poţi trece în 
celălalt. 

— Nu pricep. E fratele tău. 

— Ăsta e felul lui de-a fi, spuse Tony cu simplitate. Familia 
noastră este alcătuită pe jumătate din constructori, pe 
jumătate din poliţişti. Tony a moştenit jumătatea polițistă. 


Ea tot nu reuşea să înţeleagă. 

— Atunci pe cine ai în interiorul Strikeforce? 

— Am o mulţime de contacte într-o sumedenie de agenţii, 
şi în numeroase familii. Asta e tot ce trebuie să ştii. Capisci? 
Batem palma? 

— Mă aştept la încredere din partea unui partener. 

— Relaţia e de subordonare. Eu nu-mi iau parteneri. 

— În cazul acesta nu mă interesează propunerea ta, 
replică Helen cu răceală. 

— Aşa nu facem nimic. le-am ales, mai bine zis am optat 
pentru familia ta şi nu pentru Cirillo, sau Bono, sau 
Imperiale, sau Conforti. Familia Rizzolo va supravieţui 
atacurilor Strikeforce şi va prospera. Dar în condiţiile pe 
care le stabilesc eu. 

— Şi dacă refuz? 

— Nu mai facem niciun târg. 

— Ceri foarte mult. 

— Ofer întregul New York. 

— Îmi ceri să-mi pun familia sub controlul tău. 

— Nu. Eu îţi spun ce trebuie făcut. Tu îţi vei controla 
familia. 

— lar eu o să-ţi dau ţie socoteală. Nu-mi place ideea. 

Helen se întoarse furioasă cu faţa spre faleză. Însă furia 
ei izvora doar din mândrie şi nu-şi putea permite să-i dea 
frâu liber. 

Ştia că tatăl ei n-ar fi făcut niciodată o înţelegere cu 
cineva din afară. Dar tatăl ei era acum slab şi neajutorat, iar 
ea, hăituită de celelalte familii şi de Strikeforce, şi în 
această situaţie trebuia să se descurce de una singură. 
Chiar dacă puterea familiei Rizzolo nu-i aparţinea în 
totalitate, responsabilitatea îi revenea exclusiv ei. Avea 
puţin de pierdut şi mult de câştigat. În plus, o înţelegere 
rămânea valabilă doar atâta timp cât servea ambelor părţi. 
Cum îi plăcea tatălui ei să spună, era o decizie cu care se 
putea împăca. 


Taggart văzu că resemnarea acoperă din nou strălucirea 
tăioasă, ca de diamant, a ochilor ei, strălucire care, îşi dădu 
seama brusc, nu era deloc nepotrivită în contextul 
frumuseţii ei extraordinare, ci, dimpotrivă, reprezenta 
însăşi temelia ei. O fracțiune de secundă, văzu pe chipul lui 
Helen altceva care-l cutremură, dar senzaţia se evaporă 
când ea îşi trase mâneca bluzei de trening peste degetul 
mare, o umezi cu limba şi tamponă tăietura de pe pielea lui, 
care se deschisese din nou. 

— Va trebui să găsim o modalitate mai potrivită de a face 
cunoştinţă. 

Taggart râse. 

— Ăsta e un „da“? 

— Condiţiile tale par generoase, dar ceri foarte mult în 
schimb... Familia mea a avut mare noroc să îndatoreze un 
prieten atât de puternic. 

Taggart zâmbi la auzul acestei fraze născute din 
convingeri siciliene demodate şi întinse mâna. Ea-şi 
strecură cu gravitate degetele fine şi agile în palma lui. 
Chris le reţinu o clipă, savurând victoria. Câştigase o 
armată. 


11 


Într-o noapte caldă de iunie, după două săptămâni de la 
întoarcerea din Irlanda, Taggart se întâlni cu Reggie în 
vârful structurii de oţel a Turnului Taggart, pentru a discuta 
măsurile pe care le luaseră ca răspuns la criza de heroină. 
Luminile de lucru scoteau în evidenţă coloanele şi bârnele 
de susţinere care încadrau spaţiul ales de Taggart pentru 
apartamentul personal pe trei niveluri, iar macaralele mari 
se profilau, tăcute, pe cerul spuzit de stele. Dedesubt, cât 
cuprindeai cu privirea, se întindea New York-ul, ale cărui 
lumini formau un covor dens în mijloc, tot mai rar pe 
măsură ce se apropia de suburbii spre nord, vest şi sud. 
Spre răsărit, luminile se opreau brusc la ţărmul oceanului. 
Puteau fi văzute avioanele cu reacţie coborând pentru 
aterizare şi trenurile lungi care treceau la intervale 
regulate. 

Taggart înainta în spaţiul deschis aflat în bătaia vântului, 
iar Reggie îl urma, agil ca o pisică, informându-l despre 
rezultatele obţinute de iscoadele ce tatonau reţeaua de 
heroină a familiei Cirillo. Taggart asculta, cuprins de o 
senzaţie ameţitoare la gândul că, pentru fiecare din 
milioanele de lumini de la picioarele lor exista un 
întrerupător şi numai el îl putea manevra, închizându-l sau 
deschizându-l după placul inimii. Căci, în bezna dintre 
lumini, bărbaţii şi femeile ce alcătuiau mafia din umbră 
creată de el făceau oferte iniţiale, tentante traficanţilor de 
droguri aflaţi în impas, care lucrau pentru clanul Cirillo. 

Dintre ei - hotărâră Taggart şi Reggie în seara aceea - 
cel mai promiţător părea a fi un californian pe nume Ronnie 


Wald. 


— Vorbim de marfa pură, le spuse Ronnie Wald soldaţilor 
clanului Cirillo trimişi să-l verifice. Pură şi din belşug. 

Agenţii lui Reggie Rand îl descoperiseră pe acest tip 
subţirel într-o puşcărie californiană. Un şarlatan în esenţă şi 
un bun actor, aşa cum trebuie să fie orice escroc, Wald era 
suficient de dur ca să supravieţuiască pe durata a 
paisprezece ani din cei douăzeci şi opt pe care-i avea de 
petrecut după gratii. Purta trei inele late pe mâna dreaptă, 
care-l ajutau când trebuia să se bată, şi se pricepea de 
minune să mânuiască cuțitul pe care-l ţinea ascuns în cizma 
din piele de aligator. 

Oamenii lui Cirillo nu-l simpatizau; nu le plăcea bronzul 
lui, nici cizmele elegante şi nici jeanşii albiţi. Nu aveau 
încredere în el. Dar se zvonea că are marfa de vânzare în 
cantităţi mari. 

Wald desfăcu pumnul şi le arătă o mostră generoasă într- 
o pungă. 

— Nouăzeci şi patru virgulă opt la sută. Verificaţi-o. Dacă 
vă place, putem discuta cifre. 

Oamenii lui Cirillo îngheţară. Agenţii Strikeforce, cei de 
la Narcotice, Forţa de Intervenţie Federală pentru 
Controlul Narcoticelor şi Crimei Organizate, poliţia locală şi 
cea statală, ce mai, jumătate din întreaga lume era ocupată 
să aresteze distribuitori în stânga şi-n dreapta, iar nătărăul 
acela de Wald flutura punga cu heroină, în miezul zilei de 
parcă ar fi fost cocaină într-o discotecă întunecoasă, iar în 
locul lor s-ar fi aflat nişte fete gata să se lase regulate ca să 
pună mâna pe marfă. 

Cei doi se uitară în sus şi-n jos de-a lungul cvartalului din 
West Side, pentru a patra oară în decurs de un minut. Era o 
seară fierbinte,  înăbuşitoare; pe  verandele caselor 
portoricanii beau bere, iar câţiva tineri manageri se 
îndreptau spre casă cu pungi de hârtie care conţineau cina 
şi cu haina de la costum atârnată pe umăr. Jumătate din 


clădirile acelui cvartal se aflau în renovare, iar ferestrele 
căscate şi dantelăria schelelor formau o mie de ascunzători 
posibile pentru agenţi federali înarmaţi cu binocluri şi 
microfoane cu bătaie lungă. 

— Hai să facem o plimbare. 

Wald ridică din umeri. 

— Dacă aveţi timp, am şi eu. 

Urcară în maşina celor doi oameni ai lui Cirillo, un 'I-bird 
închiriat, şi se îndreptară spre Amsterdam, grăbiţi să plece 
de acolo înainte ca portoricanii şi tinerii manageri să scoată 
la iveală pistoalele automate şi insignele FBI. Wald extrase 
din nou punguţa cu heroină şi-o legănă în faţa celor doi. 

— Asta merge până la patruzeci. Ştiţi cum trebuie să 
procedaţi? 

— Mă pricep să diluez droguri. 

— Şi-atunci, care-i problema? 

Cei doi schimbară priviri. Tipul care nu conducea spuse: 

— O să te caut, să verific dacă n-ai microfon. 

Wald rânji. 

— Niciodată nu poţi fi destul de precaut. 

Se aplecă în faţă în vreme ce unul din ei îi trecu palmele 
peste spinare, mijloc şi picioare. După ce terminară, Wald 
lăsă punga pe scaunul din faţă. 

—  Verificaţi-o. Ne întâlnim mâine la intersecţia dintre 
Hundred-fourth şi Broadway. 

— Dacă marfa-i bună. 

— Dacă marfa-i bună, repetă Wald prietenos. Ştiţi ce, 
fraţilor, ar trebui să vă mai cizelaţi stilul înainte de a aborda 
o tranzacţie. 

Cobori din maşină şi se depărtă, bucuros să pună 
distanţă între el şi marfă: garanţia lui Reggie că strada pe 
care s-a întâlnit cu oamenii lui Cirillo nu era frecventată de 
poliţişti îşi pierduse valabilitatea din momentul în care se 
urcase în maşina lor. 

„Precis că-i din FBI“, au conchis oamenii lui Cirillo. 
Verificarea mostrei lăsate de Wald a confirmat puritatea de 


exact nouăzeci şi patru virgulă opt la sută. Cei doi discutară 
despre Wald şi marfa lui cu şeful lor direct, iar acel capo îi 
transmise informaţia lui Mikey Cirillo. Mikey Nebunul a 
umblat prin Manhattan jumătate de noapte, trecând dintr- 
un club într-altul, măcinat de griji. Până şi puritatea 
heroinei părea de rău augur. Dacă Wald era într-adevăr 
agent FBI, oare n-ar fi furnizat o mostră de calitate 
superioară? Pe de altă parte, numele lui Wald apăruse şi în 
alte tranzacţii, şi nimeni nu formulase vreo obiecţie la 
adresa ticălosului. Mikey mai ştia şi că, de fapt, totul se 
reduce la nevoia sa de a găsi marfă. Întreaga reţea de 
aprovizionare începuse să se destrame ca o pânză putredă, 
iar distribuitorii lui erau în căutare de alte surse. Îl sună pe 
capo: „Mergeţi mai departe“. 

Asta însemna că trebuie să afle ce cantitate putea Wald 
să livreze. lar dacă treaba se împuţea şi acel capo era prins 
şi agenţii federali îi fluturau în faţă perspectiva a douăzeci 
de ani la răcoare, ce-ar fi putut să declare? Că Mikey Cirillo, 
zis Nebunul, a spus „mergeţi mai departe“? Poate că fratele 
lui cel deştept, Nicky, ar fi trebuit să fie la fel de precaut. 


Taggart şi Reggie ajunseră la concluzia că Wald a reuşit 
să străpungă „izolaţia“ reţelei Cirillo şi să stabilească o 
legătură directă, care putea să ducă chiar la Mikey Cirillo în 
persoană. În vreme ce alţi distribuitori continuau să dea 
târcoale oamenilor lui Cirillo, ei hotărâră să-l lase pe Wald 
să vândă cinci kile de heroină la preţul de o sută cincizeci 
de mii de dolari kilogramul, şi să repete tranzacţia după 
câteva zile. 

Apoi oamenii lui Cirillo l-au întrebat pe Wald dacă le 
poate furniza cantităţi mai mari. 

— Cinci kile dintr-un foc semnifică o iniţiativă privată 
arhisuficientă. Şefu' meu a auzit că mă ocup de tranzacţiile 
astea secundare mărunte şi am intrat în bucluc. 

Oamenii lui Cirillo se uitară lung unul la altul: 

— Tranzacţii secundare?! 


— Ei, nu mă înţelegeţi greşit. Ştie, bineînţeles, că eu am 
făcut-o. Dar ce-i prea mult strică. 

— Am vrea să-l cunoaştem pe tipu' ăsta. 

Wald râse. 

— Exclus. 

— Păi, poate că şefu' nostru ar vrea să-l cunoască. 

— Dacă şefului vostru îi dă mâna să cumpere cincizeci de 
kile o dată, trimiteţi-l la mine. 

— Mâine. 

Wald păru surprins. 

— Mâine, repetă celălalt întrebându-se jignit ce dracu” 
credea Wald, că oamenii lui Cirillo sunt nişte papă-lapte? 

— O să văd ce pot face. Intersecţia Riverside cu Hundred- 
sixth. 

Îngrijorat, şeful lor insistă să treacă pe la locul de 
întâlnire cu o oră înaintea celei fixate. Nu-i plăcu ce văzu. 
Era o intersecţie aglomerată, largă, unde se întâlneau 
Hundred-sixth Street, Riverside Drive şi un drum de acces. 
Dificil de supravegheat concomitent traficul, trotuarele şi 
parcul. 

— Lăsaţi-mă pe Broadway, spuse capo. Apoi îi luaţi pe ei, 
vă asiguraţi că nu-s urmăriţi şi veniţi după mine. 

— Şi dacă n-or să accepte? 

— Daţi-i dracului. Treaba asta pare a fi o înscenare. Nu 
spuneţi nicio tâmpenie. Şi, dacă tipul are marfa la el, 
plecaţi. 

Oamenii lui Cirillo îl lăsară pe şeful lor pe Broadway şi se 
întoarseră pe Riverside. Wald îi aştepta. 

— Unde-i tipu” vostru? 

— Da' al tău unde-i? 

Wald făcu semn unui taxi. 

— Ne aşteaptă. Am anticipat reacţia voastră paranoidă. 

Reggie Rand cobori din taxi; purta nişte pantaloni uşori, 
o cămaşă descheiată de-a lungul pieptului său lipsit de păr, 
un lanţ de aur, ochelari de soare şi o barbă înspicată cu fire 
argintii. Se strecură în maşina echipei lui Cirillo, prea 


repede ca să poată fi fotografiat. Wald urcă în faţă. Omul de 
la volan apăsă pedala de acceleraţie şi porni în goană pe 
Riverside, trecând semafoarele pe galben şi punând pe fugă 
pietonii. 

— O să te alegi cu o amendă, zise Wald. 

— Foarte amuzant. 

Omul opri şi-l luă pe capo de pe Broadway. Capo urcă în 
spate, lângă Reggie. 

— Intră pe o stradă laterală şi opreşte, îi zise şoferului. 
Verifică-i să nu aibă microfoane. 

— Aşteaptă, spuse Reggie. 

— Poftim? 

— Am spus să aştepţi. 

La scurt timp după ce i se alăturase lui Christopher 
Taggart, studiase cu cei mai buni instructori vocali de la 
unul din teatrele newyorkeze pentru a-şi însuşi un accent 
american sec ce avea să-i fie de folos în ocazii precum cea 
de faţă. 

— Mai întăi, să dăm mâna. 

Întinse mâna; şeful mafiot o acceptă precaut, încercând 
să-i străpungă ochelarii de soare cu ochii lui negri, vioi. 
Reggie zâmbi. Scopul acestei întâlniri şi al tranzacţiilor ce 
aveau să urmeze era de a-i impresiona pe oamenii lui 
Cirillo, la nivel tot mai înalt pe scara lor ierarhică, cu 
capacitatea sa de a importa heroină în mari cantităţi. Dacă 
acest capo nu-l conducea, în cele din urmă, pe Taggart la 
Mikey Nebunul, întreaga stratagemă se dovedea o pierdere 
de timp. 

— În regulă. Controlează-ne, să terminăm o dată cu 
partea asta. 

Şeful mafiot îi controlă cu amănunţime. Găsi la glezna lui 
Reggie un pistol. 

— Uită-te, dar nu-l atinge, spuse acesta. 

— Şi al meu e curat, anunţă şoferul. 

— Porneşte maşina. 

— Cât vrei? îl bruscă Reggie. 


— Poftim? 

— Cât vrei să cumperi? Ce cantitate? 

— Cincizeci de... ăă, unităţi. 

— Domnule, asta e maşina dumitale şi ţi-ai permis să mă 
percheziţionezi. Fă-mi plăcerea de a spune kilograme. 

— Eşti nebun? 

— Opreşte maşina. Opreşte, am spus! 

Maşina opri la intrarea pe 152nd Street. 

— Te-ai simţi mai la largul dumitale dacă am face o 
plimbare pe lângă clădirile astea? Doar noi doi? 

Şeful mafiot dădu din cap. 

— Spune-i şoferului să ne urmeze. În cartierul ăsta te 
pândesc pericolele la fiecare pas. 

Începură să coboare panta înclinată care ducea spre 
Riverside, urmăriţi de maşină. Merseră preţ de un cvartal 
şi, în cele din urmă, pe când se întorceau spre Broadway, 
omul lui Cirillo recunoscu că vrea să cumpere cincizeci de 
kilograme de heroină. La colţul străzii, Reggie spuse: 

— Excelent. Vino cu şase milioane două sute douăzeci şi 
cinci de mii de dolari şi marfa e a dumitale. 

— Trebuie să facem o convenţie de plată la livrarea 
mărfii. O treime jos? 

— Nu vreau să par nepoliticos, dar o asemenea convenţie 
e pentru prieteni, iar eu nici măcar nu te cunosc. 

— Cine dracu' eşti ca să spui că nu mă cunoşti? Ştii în 
numele cui fac tranzacţia? Tu cine eşti? 

— Sunt un om cu cincizeci de kilograme la dispoziţie 
oricând le poţi plăti, domnule. Bună seara. 

Îi făcu semn lui Wald, conştient că accentul englez se 
strecurase insinuant în vocea lui. Dar omul lui Cirillo nu 
păru să observe. 

— Stai puţin. Numerar, patru milioane? 

— La o sută douăzeci şi cinci pe kilogram, ai deja o 
reducere. 

— Patru milioane şi jumătate. 

Reggie chibzui puţin de parcă ar fi cântărit oferta. 


— Poţi să mă scuteşti de spălătorie? 

— Obligaţiuni la purtător. 

— Cinci milioane în obligaţiuni la purtător. Pune-l pe 
flăcăul tău să stabilească detaliile împreună cu al meu. 

Mafiotul clipi din ochi; Reggie îşi ascunse zâmbetul. Dată 
fiind criza teribilă de marfă la nivel de consumator, atât 
preţul, cât şi cantitatea, care era la fel de importantă, 
reprezentau o adevărată pleaşcă. Cirillo avea motive să 
jubileze. 

După-amiaza următoare, Wald şi omul lui Cirillo şi-au 
luat, separat, camere la Hotel Palace, ducând cu ei serviete 
Lark identice. În camera lui Wald, omul lui Cirillo instală un 
minilaborator portabil în baie, luă mostre la întâmplare din 
cele cincizeci de kilograme şi le încălzi în eprubete. Heroina 
se topi la două sute treizeci de grade şi rămase albă, 
indicând o puritate de minimum nouăzeci la sută. Când făcu 
semn că e mulţumit, Wald scrută obligaţiunile furate în 
lumină infraroşie şi ultravioletă, dădu aprobator din cap şi 
începu să numere hârtiile cu cele mai rapide mişcări pe 
care le văzuse celălalt vreodată altundeva decât în Atlantic 
City. 

În aceeaşi noapte, un ataşat nigerian la Naţiunile Unite 
aflat pe statul de plată al lui Reggie trimise obligaţiunile 
prin curierul său diplomatic în Elveţia, unde intră în joc 
sistemul complet de contacte internaţionale al lui Taggart. 

Diplomatul predă obligaţiunile unui broker care le vându 
conform instrucţiunilor primite în prealabil şi transferă 
sumele obţinute unui agent bancar de la Union Bank din 
Geneva, cu instrucţiunea de a le depozita în diferite conturi. 
După confirmarea efectuării acestor depozite, un 
distribuitor chinez de heroină cu cetăţenie olandeză - 
membru al triadei Green Pang - făcu aranjamentele pentru 
transportarea a trei sute de kilograme de heroină, 
prelucrată, la un teren izolat de aterizare din Triunghiul de 
Aur, în apropierea graniţei thailandeze. 


Un avion mic particular o transportă la aeroportul din 
Bangkok, unde parcă alături de o ambulanţă aeriană AirVac 
ce făcuse un ocol după ce încheiase o cursă medicală legală. 
Reluându-şi traseul normal, avionul Airvac preluă un 
director al companiei Mobil care-şi fracturase coloana pe o 
platformă petrolieră din Indonezia şi-l duse la un complex 
spitalicesc american din Filipine. 

Serviciul AirVac era deţinut de un consorţiu american cu 
sediul în Luxemburg şi controlat de Euroland, o companie 
imobiliară condusă de Christopher  laggart, prin 
intermediul unui şir de alte companii. Taggart cumpărase 
serviciul medical aerian în secret, când recesiunea din '83 
afectase foarte tare piaţa pentru serviciile medicale de 
urgenţă, extrem de costisitoare, oferite angajaţilor din 
eşalonul de conducere al diverselor corporaţii. Avioanele 
argintii cu crucea verde pe coadă, angajate în mod curent 
în evacuări medicale autentice, erau o privelişte obişnuită 
în sectoarele destinate avioanelor particulare de pe marile 
aeroporturi. Nimeni nu-i deranja decât pentru a confirma 
că pacienţii ce urmau a fi duşi la spital nu au vreo boală 
contagioasă, astfel că la traversarea graniţelor controlul 
vamal era extern de sumar. Aşa fusese strecurată Helen 
Rizzolo de pe aeroportul Newmark, deghizată într-un 
belgian bogat aflat în comă, şi introdusă în Irlanda drept 
director din industria petrolului rănit pe o platformă de 
foraj din Marea Nordului. 

În Manila, un nou echipaj, care nu cunoştea încărcătura 
ascunsă a aparatului de zbor, preluă avionul având la bord 
un manager newyorkez care fusese împuşcat într-un 
bordel. În New York, avionul a primit o vizită scurtă din 
partea lui Reggie Rand, unul din directorii AirVac Holding, 
care a plecat cu o camionetă plină de heroină ambalată în 
saci pentru cadavre, în valoare de sute de milioane, 
destinată lui Mikey Cirillo zis Nebunul. 


12 


Clubul Visions de pe Queens Boulevard, aflat în Forest 
Hills, era o fostă sală de cinematograf redecorată cu mare 
cheltuială, cu fotolii la balcon, un ring de dans principal din 
sticlă şi un al doilea ring suspendat. Taggart plăti douăzeci 
de dolari la intrare şi cumpără o bere de cinci dolari de la 
barul din sticlă, care-şi schimba culoarea în funcţie de 
jocurile de lumini. Era un local atrăgător, dar, ţinând seama 
de spaţiul disponibil şi de banii cheltuiţi, Chryl şi Victoria ar 
fi putut să facă din el o adevărată capodoperă. 

La acea oră, majoritatea consumatorilor o constituia 
femeile, care plăteau doar jumătate din preţul de intrare 
înainte de ora unsprezece. Dansă cu mai multe din cele 
care-l invitară, şi între timp identifică locul secret pe unde 
proprietarul supraveghea, în taină, ce se petrece în local. 
Astfel, Taggart ajunse la uşa biroului ei, păzită de un om de 
ordine bine îmbrăcat, cu cămaşă de mătase şi un lanţ gros 
de aur, făcând parte din categoria acelora despre care 
Reggie spunea că au câte o verigă slabă, care se rupe în 
cazul când vreun neghiob face greşeala de a se încăiera cu 
tipul respectiv. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Spune-i domnişoarei Helen Rizzolo că Chris e aici. 

Biroul ei era de un alb imaculat, curat şi izolat fonic, 
abstracţie făcând de bubuitul insistent al başilor ce 
pătrundea totuşi prin perete. 

Matahala îl conduse înăuntru; Helen se ridică în spatele 
unui birou simplu, îndreptat către fereastra din sticlă 
fumurie pe care Iaggart o descoperise deasupra staţiei de 


amplificare. Purta jeanşi strâmţi, o bluză sclipitor de albă şi 
pantofi cu tocuri înalte, subţiri. Taggart ar fi vrut să-i spună 
că are picioare foarte frumoase, dar soneriile de alarmă 
care se declanşaseră din clipa când intrase în club îl 
avertizau că se joacă cu focul. 

— Intră, Chris. Termin într-o clipă. Totul e în regulă, Sal. 
Mulţumesc. 

Sal ieşi şi închise uşa după el, iar ea întrebă surprinsă: 

— Ce cauţi aici? 

Nu părea să-l fi văzut la bar. 

— Ai spus că trebuie să găsim o modalitate mai bună să 
facem cunoştinţă. 

— Mă tot întâlnesc cu Reggie de o lună încoace. Am 
crezut că asta e înţelegerea. Ce s-a întâmplat? 

Chris se simţea extrem de stingherit în orice încăpere 
unde s-ar fi putut afla un microfon. 

— Camera asta e curată? 

— Da, şi ştii foarte bine lucrul acesta. 

— Cum adică, ştiu foarte bine? 

— Am aflat care dintre oamenii mei au fost cumpăraţi de 
Reggie. 

— Reggie spunea că n-ar trebui să vin, răspunse laggart 
zâmbind, căci se îndoia că ea descoperise toţi spionii lui 
Reggie. 

— Mai vrei o bere? 

— Nu, mulţumesc. Trebuie să vorbim, dar nu aici. 

— Unde vrei să ne întâlnim? 

EI se simţea exuberant şi voia să epateze. 

— Intersecţia Park cu Fifty-sixth. O să fiu la poarta 
principală. 

— Iau un taxi. 

Taggart se întoarse să plece. 

— Drăguţ club. 

— Mda, merge. 

Îi simţi privirea aţintită asupra lui cât traversă ringul de 
dans. Îi tremurau mâinile. Era o nebunie, dar nu se putea 


abţine sau nu voia să se abţină. Avea senzaţia că a redevenit 
un elev de liceu pentru care nimic nu conta mai mult decât 
seducerea unei fete frumoase. 

Când ea cobori din taxi la Turnul Taggart, el o conduse pe 
şantierul întunecat, spre un elevator pentru materiale. 

— 'Te temi de înălţime? 

— Nu. 

Pe măsură ce elevatorul înainta, luminile înfloreau ca o 
grădină. Ajunşi în vârf, Taggart o luă de braţ şi o conduse 
spre marginea planşeului acoperit cu scânduri. Deasupra 
capetelor lor se înălţau macaralele, nişte V-uri enorme 
profilate pe cer. Ea privea în jur cu aerul că-i place, iar el se 
bucura că a adus-o acolo. Atinse o coloană de oţel: 

— Ăştia-s dinozaurii de-acum. În curând vor fi toate din 
beton. 

— Despre ce voiai să vorbim? 

— Praţii tăi încă mai cred minciuna? 

Helen se încordă, iar Taggart o simţi. Îşi dorea cu 
disperare ca fraţii ei să muşte momeala. 

— Mai cred? repetă el. Reggie spune că nu-i prea sigur. 

Ea privea luminile oraşului. Trecuse o lună de când 
oamenii lui Taggart o aduseseră înapoi din Irlanda, dar încă 
mai vedea cu ochii minţii expresia de uşurare şi uimire de 
pe chipul lui Eddie când ea intrase pe uşă, însoţită de 
agenţii FBI care păziseră până atunci intrarea. Eddie îi 
scosese afară, o cuprinsese în braţe şi ascultase cu 
neîncredere promisiunea ei de a le explica totul după ce o 
să facă o baie. Pe când se afla încă în cadă, băieţii o 
trimiseseră pe mama lor să-i pună întrebarea cea mare: a 
fost violată? 

— Nu, mamă. 

— Eşti sigură? 

— Mamă! 

— Atunci ce s-a întâmplat? Ce voiau? 

— Aveau un mesaj pentru Frank şi Eddie. 

— Asta-i tot? 


— Vrei, te rog, să-i trimiţi pe băieţi sus? Trebuie să 
vorbesc cu ei. 

Mama ei schimbă subiectul aşa cum numai ea era în 
stare. 

— Chiar trebuie să lucrezi aşa de mult cu fraţii tăi? Nu ţi- 
ar plăcea să ai un prieten? 

— 'Te referi la un prieten cu care să mă culc? 

— Helen, e neapărat necesar să vorbeşti aşa? 

— Da, mamă. Mi-ar plăcea tare mult să am un prieten. 
Vrei să-i trimiţi pe Eddie şi pe Frank încoace? 

Ar fi putut să adauge că nu poate avea un prieten cinstit 
pentru că ar fi trebuit să ţină în secret adevărata ei viaţă, şi 
nici un prieten din mafie, căci acesta ar fi încercat să-i 
submineze poziţia şi să acapareze el puterea, dar a 
renunţat fiindcă nu voia s-o facă nefericită pe mama sa. 

Fraţii intrară în dormitorul ei, închiseră uşa şi rămaseră 
în picioare lângă pat, părând foarte stânjeniţi, exact aşa 
cum intenţionase ea. Pregătise anume decorul; şedea în 
capul oaselor, sprijinită de perne, într-un halat alb pufos, 
bând dintr-un pahar cu vin alb. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Aţi verificat dacă nu sunt microfoane în casă? 

— Şi în dimineaţa asta, ca de obicei. Nimic. Ce s-a 
întâmplat? Cine te-a luat? 

— Totul a fost o înscenare. Tipii nu voiau decât să vorbim. 

— Să vorbiţi?! explodă Eddie. Înhaţă o fată de pe stradă 
ca să stea de vorbă? 

— Cine sunt? întrebă Frank calm. 

Taggart sugerase o explicaţie. Helen o modificase, 
sperând că o promisiune de independenţă, corelată cu 
ocazia de a distruge clanul Cirillo se va dovedi într-atât de 
tentantă pentru Eddie şi Frank încât vor accepta să 
colaboreze cu oameni necunoscuţi. 

— Ştiţi şi voi ce le face sicilienilor poliţia italiană. 

— E cert că au pus mâna pe un tip important şi l-au silit 
să ciripească. 


— Şi ce-şi fac sicilienii unii altora. 

— Se omoară unii pe alţii, exact aşa cum oamenii lui 
Cirillo îi lichidează pe-ai noştri. Ce legătură are asta cu 
ticăloşii care te-au răpit? 

— Există un grup nou de sicilieni care au supravieţuit. Se 
pregătesc să iasă din ltalia şi să devină o organizaţie 
internaţională. Depun banii în Elveţia şi Luxemburg. 
Recrutează cei mai buni oameni din fiecare ţară: Italia, 
Franţa, Anglia, Canada, Jamaica, Statele Unite. 

— Recrutează? întrebă Eddie cu chef de harţă. Da' cine 
dracu' se cred? 

Helen îi susţinu privirea până când el se uită în altă 
parte. 

— Viitorul. N-au încredere în clanul Cirillo. Vor ca noi să 
preluăm controlul asupra New Yorkului. 

— Mâine ar fi un moment potrivit? întrebă Frank. 

— Ne vor susţine în orice fel vom avea nevoie. Luptători. 
Arme. Informaţii despre poliţie. Spălarea... 

— Droguri? 

— Fără droguri. Există căi mai bune pentru a face bani. 

— Şi ce vor de la noi? 

— Vor să le fim nişte parteneri loiali; o cale de intrare în 
corporaţii legale şi spălare de bani. Dar mai întâi va trebui 
să scăpăm de concurenţă. Asta înseamnă clanul Cirillo şi 
toate celelalte. 

— Celelalte familii vor cădea ca popicele după Cirillo, 
remarcă Frank. 

— Ce le-ai zis? 

— Că o să vă transmit şi vouă ce mi-au spus ei. Asta e tot. 

— Şi dacă Frank şi cu mine nu suntem de acord? 

Ea ridică din umeri. 

— Asta înseamnă că nu facem nicio înţelegere. 

— Dar de ce te-au luat pe tine? întrebă Eddie. De ce nu 
pe mine, ori pe Frank? 

— Ştiau că numai eu îl vizitez pe tata. Cred că au oamenii 
lor la închisoare. Şi-au dat seama că sunt la curent cu 


afacerile familiei. 

— Lucrul ăsta e valabil şi pentru mine, şi pentru Frank. 

Helen lăsă capul în jos şi răspunse ruşinată: 

— Dar voi n-aţi fost atât de nătăfleţi încât să ieşiţi la 
alergat în fiecare zi. Am fost o pradă uşoară. Îmi pare rău. 

— E o şmecherie, opină Eddie. Sunt de la FBI. 

— Eddie, m-au dus tocmai în Irlanda. M-au răpit. Nu sunt 
agenţi FBI. 

— Şi totuşi, poate fi o capcană. 

Helen profitase de ocazie ca să se asigure că fraţii ei nu 
vor avea niciodată de-a face cu Christopher Taggart. 

— Eu sunt intermediarul. Dacă e o capcană, cu ce se 
aleg? Cu mine. Atâta timp cât eu sunt singura care vorbeşte 
cu ei, nu se pot atinge de voi, băieţi, sau de altcineva din 
familie. 

— N-o să-mi las eu sora să intre la răcoare. 

— Nu există niciun risc. 

Eddie se strâmbă. 

— Tata n-ar fi de acord. 

— “Tata şi-a dat deja acordul, minţi ea cu uşurinţă, a doua 
minciună despre tatăl lor în mai puţin de o săptămână. Am 
trecut pe la închisoare înainte să vin acasă. l-am spus totul, 
iar el a zis să profităm de ocazie. Nu înţelegi, Eddie? 
Oamenii ăştia sunt inteligenţi şi preferă genul de familie 
unită, cum suntem noi. E firesc să ne vrea ca parteneri. 

— Ştiu că alcătuim o familie pe cinste. Dar ce vor face 
pentru noi? 

— Putem accede la un sistem internaţional financiar şi de 
informaţii, răspunse ea. Împodobea minciuna cu detalii care 
puteau chiar să se adeverească în viitor, când familia ei o să 
controleze New York-ul. Christopher Taggart avea dreptate: 
activităţile organizate la nivel internaţional reprezentau 
viitorul. Au în derulare nişte afaceri cu fonduri 
guvernamentale care fac heroina să arate a nisip. 

— Ce fel de informaţii? 

Helen se oprise să ia o înghiţitură de vin. 


— M-au avertizat că Strikeforce supraveghează telefonul 
din hangar. Din pivniţa de la colţul străzii. 

Lui Eddie şi lui Frank le plăcuse ce auzeau, le plăcuse la 
nebunie... 


Helen se întoarse spre Taggart. Vântul îi răvăşise părul 
negru, care-i acoperea chipul, ca un văl de mătase. 

— Sunt de acord în continuare, dar încep să fie 
nerăbdători. Vor rezultate imediate. 

— Mâine, promise el privind cu satisfacţie oraşul sclipitor. 

— Mâine? 

— ÎI ştii pe noul şef de zonă al lui Cirillo din Brooklyn? 

— A încercat să-l omoare pe fratele meu, Eddie. 

— Îl cunoşti pe Tommy Lucia? 

— Ştiu că e unul din şefii mai mici ai lui Cirillo. Se ocupă 
de jocuri. Omul numărul doi al şefului din Brooklyn. 

— Spune-i fratelui tău Eddie să facă un târg cu lommy. 

— Ce fel de târg? 

— Să-i ceară să se alăture familiei Rizzolo. 

— Eşti nebun. Tommy Lucia nici n-o să stea de vorbă cu 
Eddie. 

— Asta o să vă dubleze câştigurile din pariuri şi loterie. 

Helen cugetă o vreme. 

— Da, aşa e, dar numai dacă lommy Lucia aduce cu el cei 
mai buni oameni. Ce te face să crezi că se va desprinde de 
Cirillo? 

— Eddie e capabil să se ocupe de asta? 

— Sigur că da, zise ea cu asprime. Apoi adăugă cu voce 
mai blândă: O să fiu pe-aproape. Vom fi pregătiţi... Cum 
ajung jos? 

— Te duc eu. 

În elevator, el o întrebă: Vrei să bem ceva? 

— Nu; trebuie să plec. 

Taggart îi chemă un taxi, şi ea dispăru. Uşor ameţit de 
propriul curaj, merse pe jos, încet, spre localul Old Stand de 
pe Third Avenue, unde ştia că de obicei va găsi câţiva 


poliţişti de la Secţia şaptesprezece care-şi terminaseră tura. 
Se aşeză la bar, luă o cafea irlandeză şi, în timp ce o bea, se 
declară satisfăcut de ceea ce făcuse. 


Şoferul taxiului în care urcase Helen nu părea încântat 
de o cursă în Canarsie, şi cu atât mai puţin când ea îi ceru s- 
o ia spre Belt Parkway. 

— Doamnă, e mult mai bine să mergem pe Flatbush, 
Eastern Parkway şi Rockaway Parkway. 

— Vreau să văd golful, spuse ea privind pe geam şi 
ignorând remarca lui grosolană despre feribot. 

Christopher Taggart începea să ia forma unei întâmplări 
foarte norocoase. Îi oferise ocazia să-şi protejeze familia de 
Cirillo şi în acelaşi timp să-şi consolideze puterea pe care o 
avea faţă de fraţii săi. Ea va lua deciziile, iar în intervalul 
care se va scurge până în momentul când va reuşi să-l 
aducă acasă pe tatăl ei pe motive de sănătate, Eddie şi 
Frank îşi vor da seama că el nu mai e capabil să fie şeful şi 
se vor împăca cu ideea că ea conduce totul. 

Taxiul traversă podul Manhattan, iar şoferul se îndreptă 
spre Flatbush Avenue. 

— Am spus că vreau să mergem pe Belt. 

— Du-te naibii, cucoană. Nu câştig nimic umblând prin 
Canarsie. Plus că-mi dau seama, numa! dacă mă uit la tine, 
că n-o să dai bacşiş. 

— Pentru că sunt femeie? 

Şoferul frână, se întinse şi-i deschise portiera. 

— Jos cu tine! M-am săturat de tâmpeniile astea. 

Helen se uită în sus şi-n jos la înşiruirea pustie de 
magazine cu porţile închise şi-şi spuse: „Lipul ăsta chiar m- 
ar da afară din maşină şi m-ar lăsa aici, dacă ar putea“. 
Presupuse că s-ar simţi înspăimântată dacă ar fi singură, 
numai că ea nu era niciodată singură. Rosti, cu o voce joasă, 
fremătând de mânie reţinută: 

— Cheamă-l pe dispecerul tău, te rog. Spune-i că sunt o 
prietenă a lui Johnny Carroccio. 


Şoferul o privi şi siguranţa din vocea ei fu suficientă 
pentru a-l determina să facă ce i se spusese. 

— Poartă-te frumos, răspunse prin radio dispecerul. 
Poartă-te foarte frumos. 

Şoferul întoarse maşina şi o apucă pe Belt Parkway. Când 
portul începu să se zărească, întrebă politicos: 

— Cine-i Johnny Carroccio? 

— Împrumută bani celor care vor să-şi facă companii de 
taximetre şi nu pot apela la bănci. 

— Bun prieten? 

— Lucrează pentru fratele meu, replică ea. 

Şoferul se cufundă într-o tăcere adâncă şi îndelungată. 

Da, Taggart a apărut într-un moment prielnic. Deşi, 
trebuia să recunoască, în seara aceea o îngrijorase. Fusese 
o nebunie s-o caute la club; se întrebă dacă nu cumva e un 
amator care se joacă cu mafia. Dar răpirea ei fusese 
acţiunea de mare precizie a unei organizaţii internaţionale 
puternice. 

Îi trecu prin minte, cu întârziere, că ar fi trebuit să 
accepte invitaţia lui la un pahar, ca să afle ce se petrece în 
mintea lui. Atrăgător bărbat; cu maniere elegante. Şi 
mişcările lui aveau o blândeţe neobişnuită pentru un bărbat 
de statura lui. Refuzase în mod automat. Îi intrase în 
obişnuinţă să refuze. 


Tommy Lucia era un supravieţuitor dur al mafiei jocurilor 
de noroc din Brooklyn. În condiţiile în care longevitatea 
reprezenta una din căile spre putere într-o lume instabilă, 
iar răbdarea o alta, Tommy ajunsese sus supunându-se şi 
alegându-şi adversarii cu grijă. Cariera lui îndelungată în 
slujba lui Cirillo îi amintea lui Taggart de succesele 
unchiului Eamon în poliţie. Dar unchiul său se pensionase 
după treizeci de ani de serviciu, în vreme ce Tommy Lucia 
încă se mai ducea în fiecare zi la Caffe di Tullio, pe 
Knickerbocker Street, în cartierul Bushwick din Brooklyn. 


Cafeneaua di Tullio avea o încăpere ce dădea în stradă cu 
o tejghea lungă, curată, un aparat modern pentru 
cappuccino şi espresso şi postere color cu echipa naţională 
de fotbal a Italiei. În spate se afla o a doua încăpere, mai 
mare, unde obişnuiţii localului jucau cărţi la mese rotunde. 
La ora şase seara, când sicilieni de toate categoriile se 
opreau pe-acolo în drum spre casă, localul semăna cu o 
piaţetă rurală. Printre aceşti oameni se număra şi noul şef 
de zonă pentru Brooklyn al clanului Cirillo. 

Tommy, adjunctul numărul unu al acestuia, stătea lângă 
el, mulţumit. O dată cu arestarea pe bază de mandat RICO 
a fratelui mai mare al şefului de zonă, mantia conducerii 
pentru Brooklyn ajunsese pe umeri puternici. Şeful lui 
Tommy, un bărbat chipeş, trecut de şaizeci de ani, purta un 
costum bleumarin de bună calitate; avea capul aproape 
complet chel, cu excepţia unui cerc de păr alb ca zăpada. Îşi 
salută prietenii şi vecinii afabil, îmbrăţişă un bătrân brutar 
şi râse cu el la vederea urmelor de faină rămase pe 
costumul lui, apoi se aşeză la o masă de joc în vreme ce 
câţiva bărbaţi mai tineri se grăbeau să-i aducă un espresso. 

Tommy ştia cum arată un învingător. Localurile lor pentru 
jocuri de noroc înfloreau sub conducerea noului şef, care 
extindea pariurile în părţi din Brooklyn ce aparținuseră mai 
înainte clanului Rizzolo. Când repezitul Eddie „Polițistul“ 
lovise în replică, noul şef de zonă găsise o strategie 
infailibilă: îl ademenise pe nătărăul cel lacom cu o 
tranzacţie inventată cu cocaină, ca să-l facă să lase garda 
Jos. 

Faptul că Eddie şi-a pierdut numai degetele, nu şi viaţa, 
putea fi atribuit în mare măsură norocului. lar Tommy Lucia 
ştia că, invariabil, aceasta indică doar o scădere temporară 
a şanselor adversarului. În cele din urmă, noul şef de zonă 
avea să-l distrugă pe Eddie şi să revendice restul 
teritoriului din Brooklyn controlat de clanul Rizzolo cel 
trădător. Ar putea chiar să-i ia locul lui Mikey Nebunul 
căruia îi erau subordonați şefii de zonă. Şi mai departe? 


Cine ştie, poate după moartea bătrânului Don Richard avea 
să devină şeful cel mare. Şi-l va trage şi pe el, Tommy, după 
sine. 

Telefonul public aflat între cele două încăperi sună 
insistent. Un copil sări să răspundă şi-i dădu receptorul lui 
Tommy. Acesta ascultă, se duse înapoi la masa de joc şi 
şopti: 

— Cineva a incendiat unul din autobuzele Blue Line ale 
familiei Rizzolo. 

— Sună-l pe prietenul tău aflat în slujba lui Rizzolo. 
Spune-i că-mi pare sincer rău şi că noi nu avem niciun 
amestec. Şi scoate doi oameni pe trotuar, pentru 
eventualitatea că nu ţi se va da crezare. 

Tommy trimise câţiva inşi să facă de pază în faţa localului, 
după care se duse la telefon. Abia stabilise legătura cu 
„prietenul“ lui, care părea sceptic, când uşa localului se 
deschise şi în prag îşi făcură apariţia trei bărbaţi blonzi în 
costume albastre. 

— Tocmai au intrat nişte blestemaţi de agenţi FBI. Te sun 
eu mai târziu. 

Bărbaţii se duseră la tejghea, puseră servietele pe 
duşumea şi cerură cappuccino. 

— La pachet? întrebă chelnerul cu speranţă în glas. 

— Aici. Aveţi o toaletă pentru bărbaţi? 

— În spate, uşa din mijloc. 

Unul din ei trecu printre mesele unde se jucau cărţi, intră 
la toaletă şi ieşi câteva minute mai târziu. Atât el, cât şi 
tovarăşii săi adăugară zahăr în cafea şi mestecară cu 
linguriţele; apoi continuară să-şi bea cafeaua până când în 
faţa uşii se opri o berlină neagră cu însemne 
guvernamentale pe portieră. Cu mişcări iuți şi bine 
coordonate, cei trei deschiseră servietele şi scoaseră 
pistoale automate. Doi dintre ei intrară în camera din spate 
şi-l împuşcară pe noul şef de zonă. Un altul, gardă de corp, 
încercă să-şi scoată arma, dar se trezi azvârlit în celălalt 
capăt al încăperii sub forţa impactului. Al treilea pistolar 


îndreptă arma automată spre Lucia, care se lipi de perete 
cu mâinile sus şi palmele deschise; îşi spuse că e ca şi mort. 

— La podea! 

Tommy se aruncă pe pardoseala acoperită cu linoleum, 
aşteptând gloanţele. Dar individul se mulţumi să se uite la 
el, cu aerul că-i serveşte drept acoperire. Când toţi ceilalţi 
supraviețuitori se întinseră pe podea, cei trei ieşiră cu 
spatele şi se îndreptară spre maşina ce-i aştepta; din 
maşină ieşea ţeava unei arme care-i supraveghea pe 
oamenii lui Tommy aflaţi pe trotuar. Maşina porni şi se 
depărtă cu viteză spre nord, cu girofarurile funcţionând. 

Cartierul italian cedă locul celui spaniol. Apoi 
Knickerbocker Avenue intră într-o zonă industrială pustie, 
înţesată de canale şi şine de cale ferată. La mai puţin de doi 
kilometri de locul atacului, şoferul intră cu maşina într-un 
depou părăsit, trecu în viteză pe lângă un şir de platforme 
mobile şi se opri îndărătul unui depozit. Bărbaţii în costume 
albastre coborâră, se căţărară apoi într-un container lucios 
pentru transportul maritim aflat pe o platformă mobilă. 
Maşina se depărtă. La scurt timp după aceea, şirul de 
platforme se puse în mişcare; trecură prin Brooklyn până în 
port, unde macaralele încărcară containerele la bordul unui 
cargou suedez aparţinând Liniilor Maritime Mersk, care 
porni o dată cu fluxul de seară. 


Tommy n-a fost prea surprins să primească în seara 
aceea un mesaj de la „prietenul“ său din serviciul familiei 
Rizzolo. Îl sunase aşteptându-se la ameninţări, dar omul 
părea foarte nedumerit. 

— Nu ştiu ce se petrece, dar am nişte veşti pentru tine. 

— Despre ce e vorba? 

— Prima: Eddie Rizzolo afirmă că nu ela făcut-o. 

— Nu zău? Şi a doua? 

— E un tip care vrea să ia cina cu tine. La ora zece. Cafe 
des Sports. 


— N-am auzit niciodată de localul ăsta, zise Lucia 
bănuitor. 

— N-a aflat de el nici Mikey Nebunul, nici agenţii 
Strikeforce. E pe West Fifty-first Street, între Eighth şi 
Ninth Street. 

Lucia bănuia că numele localului se referă la sport, iar o 
vitrină cu trofee din spatele barului iluminat intens îi 
confirmă bănuiala. Un tip solid, cu comportament de 
proprietar şi înfăţişarea unui fost jucător de fotbal, spuse: 

— Oui, monsieur prietenul dumneavoastră vă aşteaptă. 

O blondă sigură pe sine îl conduse printre clienţii ce 
păreau să fie implicaţi în industria divertismentului. În local 
nu se vedea niciun mafiot - doar oameni obişnuiţi. Fata îl 
introduse într-un separeu îngrădit cu pereţi de cărămidă. 
Lucia tocmai îşi spunea că-i place mersul ei când dădu cu 
ochii de gazda sa. La acea masă pregătită pentru trei 
persoane, în cel mai intim şi mai izolat colţ al 
restaurantului, cu spatele la doi din pereţii de cărămidă şi 
ţinând în mâna imensă un pahar cu vin aparent fragil, se 
afla Eddie Rizzolo zis „Polițistul“. 

Faptul în sine nu avea absolut nicio logică pentru Tommy 
Lucia. Eddie îl invită să se aşeze pe scaunul liber aflat în 
faţa lui. 

— Ce mai faci? 

— Poţi să-mi spui şi mie ce înseamnă toate astea? 

Eddie dădu să-şi întindă mâna dreaptă, zâmbi în direcţia 
degetelor lipsă şi, în loc de altceva, întrebă: 

— Vrei să bei ceva? Am comandat o sticlă de vin, dacă 
vinul franțuzesc e pe placul tău. 

Blonda sigură de sine aduse un pahar, turnă şi-i întrebă 
dacă vor să afle care sunt specialităţile casei. Eddie, părând 
a face uz de cele mai alese purtări ale sale, îi spuse lui 
Lucia: 

— 'Te deranjează dacă comand? Am consultat meniul ceva 
mai devreme. 


Lucia aruncă o privire spre al treilea tacâm aşezat lângă 
cel al lui Eddie, dar se părea că nu-l aşteaptă pe cel de-al 
treilea mesean. 

— Comandă. 

— Pentru amândoi, pate şi celeri remoulade. 

Lucia se simţi impresionat, dar apoi îşi aminti că Eddie se 
ocupa şi el de o mulţime de restaurante. 

— Ce părere ai? 

— Sună bine. 

Lucia ar fi vrut s-o scoată pe femeie afară din separeu, 
să-l înhaţe pe Eddie de revere şi să urle: „Ce mama dracului 
se întâmplă?!“ Dar Eddie continua cu meniul: 

— Ce ne poţi spune despre scallop provencale? 

Lucia auzea doar vuietul din mintea sa în vreme ce fata 
descria acel fel de mâncare, fiind întreruptă în mai multe 
rânduri de Eddie. Simţea cum începe să tremure, 
amintindu-şi de împuşcăturile la care fusese martor cu 
câteva ore în urmă. Şeful lui îşi pierduse viaţa, sub ochii lui. 

— Tu ce vrei să mănânci? 

— Aveţi friptură? 

— Au poivre? 

— Excelent! exultă Eddie. Porții duble de cartofi prăjiţi 
pentru amândoi. Aici cartofii prăjiţi se fac subţiri, şi arată 
bine - cam aşa ca tine, frumuşico, adăugă el zâmbindu-i 
fetei. Şi poate nişte vin roşu pentru prietenul meu, când i se 
va servi friptura. 

Fata plecă; fiindcă masa era mare, un spaţiu confortabil îi 
despărţea de ceilalţi clienţi. Eddie zâmbi larg, încurajându-l 
să-i pună întrebări. Lucia îşi ţinu respiraţia şi amână 
momentul. În niciun caz n-avea de gând să-l lase pe Eddie 
Rizzolo să-l pună în dificultate. 

— Stilată fata. 

— E fiica proprietarului. 

— Se şi vede. 

— Da, întotdeauna. 


Eddie bău din vin şi rupse o bucată de pâine. Afişa o 
răbdare pe care nu i-o cunoscuse nimeni până atunci, 
având aerul că ar putea să stea acolo toată noaptea. Lucia 
nu mai suporta încordarea. 

— Prin urmare, care-i treaba? 

— Suntem teferi cu toţii. Sora mea s-a întors acasă 
nevătămată. Pe mine nu mă mai doare mâna. Tu te simţi 
bine? 

— Mai bine decât azi după-amiază. 

— Bun. Tata spunea întotdeauna că lucrurile pot oricând 
să meargă mai bine; răul însă e nemărginit. 

Lucia se sili să zâmbească şi întrebă, politicos: 

— Cum se poartă cu Don Eddie? 

— Sora mea spune că bine. Ea îl vede în mod regulat. 

— Ai spus că e teafără. Cine a răpit-o? 

Eddie păru stânjenit. 

— O chestie de familie. Poţi să-ţi închipui una ca asta? Nu 
i-au făcut niciun rău. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă 
dacă pun mâna pe tine nişte columbieni. Clătină din cap. Şi- 
ar fi închipuit bunicii noştri cu ce probleme ne vom 
confrunta noi? 

— E o lume ciudată, aprobă Lucia. 

Gustă din vinul alb ca să câştige timp, întrebându-se cum 
a ajuns Eddie „Polițistul“ aşa de deştept într-un timp atât de 
scurt. Se părea că Eddie şi-a dat foarte multă silinţă ca să-l 
avanseze pe el, Lucia, în ierarhia clanului Cirillo 
împuşcându-i şeful. „Mulţumesc frumos“, îşi spuse. Dar 
Eddie Rizzolo nu era suficient de deştept, şi nici suficient de 
şmecher, nici măcar îndeajuns de lacom pentru a imagina şi 
pune în aplicare o asemenea stratagemă. El şi cu fratele 
său Frank aveau gusturile grosolane ale cuţitarului de rând 
de la orice colţ de stradă: să aibă stomacul plin, o maşină 
rapidă şi târfe prietenoase. Cineva îi susţinea. 

Proprietarul restaurantului trecu pe lângă separeu şi 
dădu din cap spre Eddie. Acesta făcu un semn cu mâna ca 
răspuns, ceea ce spori curiozitatea invitatului său. 


— Sper să nu te deranjeze, spuse Eddie, sora mea e în 
oraş şi am chemat-o să ne întâlnim aici. Ai ceva împotrivă 
dacă se aşază la masa noastră? 

Ea sosi ca o vijelie, cu pletele negre fluturând, braţele 
încărcate de pachete, parfumată, cu ochi scânteietori. O 
mică prinţesă italiană bogată, şi o bucăţică pe cinste. Lucia 
îi zâmbi. 

— Bună seara. 

Ea înclină capul într-un salut rece. Chiar dacă pe tot 
corpul ei scria „sex“, cu condiţia să ştii să citeşti, nu părea 
dispusă să-şi manifeste sexualitatea debordantă. Puse 
pachetele pe scaunul liber, se aşeză lângă Eddie şi-l sărută. 

Tommy Lucia zâmbi din nou. lată răspunsul: surioara. 
Micul intermediar al tăticului. Bătrânul Don Eddie îşi 
conducea afacerile din închisoare. Fiica lui îi spunea totul. 
Probabil că Eddie fierbea de furie la gândul că trebuie să 
accepte o femeie lângă el la o întrunire. Uşurat că are 
măcar idee cine încearcă să-l manevreze, Lucia spuse:. 

— Cred că acum am chef de vinul acela roşu, Eddie, dacă 
nu te deranjează. 

— Nicio problemă. 

Eddie chemă o chelneriţă şi-i ceru lista de vinuri. 

— Şi tu, dragă? Vrei să mănânci ceva? 

Helen îl luă de braţ pe fratele ei ca un copil. 

— Poţi să-mi comanzi un espresso? 

— Dacă nu au aici, o să le cer să aducă din altă parte, 
spuse fratele ei. 

Tommy îşi închipuise că Eddie va trece, de bună seamă, la 
afaceri după ce va termina de făcut comanda, dar, spre 
iritarea lui, Helen reluă politeţurile cu care trăsese de timp 
şi fratele ei. 

— Am auzit că Don Richard se ţine bine. 

— Don Richard e o surpriză plăcută pentru noi toţi. 

— Nu-i aşa că bătrânii sunt grozavi? întrebă Eddie cu 
nevinovăție. 


— Nu sunt încă bătrâni atâta vreme cât îşi păstrează 
sănătatea, pară Lucia, căci înţelegea limpede unde încerca 
interlocutorul său să ajungă; afurisiţii de Rizzolo! 

— Sănătatea e totul, aprobă Eddie. 

— Şi libertatea, completă Lucia, o înţepătură menită să-i 
amintească lui Eddie că tatăl lui se află în închisoare. 

Peste faţa mare a lui Eddie trecu o umbră întunecată 
care-l făcea să pară periculos. Dar Helen îl înghionti uşor, 
iar el se controlă. Lucia rânji; în cluburi, prietenele 
traficanţilor de cocaină obişnuiau să ţină la ele drogurile 
pentru a-i păcăli pe poliţişti, dar acum fetele ajunseseră să 
vândă ele însele marfa. Eddie trebuie să fie atent, altminteri 
Helen poate să-l dea la o parte, se gândi el. Se întreba dacă 
ea va participa la discuţie sau se va mulţumi să-i relateze 
totul tatălui ei, aşa că spuse: 

— Se întâmplă multe lucruri pe care nu le înţeleg. 

— Ar trebui să le iei aşa cum sunt, spuse Eddie rupând o 
altă bucată de pâine şi întinzându-i coşul lui Lucia. Dacă aş 
fi vrut să te omor, aş fi avut două ocazii astăzi. Pe Atlantic 
Avenue, unde ai luat micul dejun, şi pe Woodhaven 
Boulevard, la prânz. 

— Knickerbocker Avenue. 

— 'Ţi-am mai spus, n-am fost eu. 

— Unii au aflat că nu-s chiar aşa uşor de omorât. 

— Trei ocazii, dacă ţii seama de faptul că te-aş fi putut 
aranja pe trotuar, cu câteva minute mai devreme. Patru, 
dacă-ţi zbor căpăţâna cu cuțitul ăsta pentru unt. 

— Aşadar, îmi faci favoruri. Pentru ce? 

— Vreau să vorbim. 

Chipul lui Tommy deveni impenetrabil. În niciun caz nu 
avea de gând să încheie vreo înţelegere cu familia Rizzolo 
pe la spatele lui Cirillo. Era destul de rău că se afla alături 
de ei, în public. 

— Nu te-ai adresat omului nimerit. Don Richard... 

Eddie îl întrerupse şi trecu pe siciliană, o limbă care 
oferea multe posibilităţi. 


— Ce-ar fi să vorbim despre Don Richard mai târziu?... 
Ciudat: faptul că şeful tău a sfârşit împuşcat îţi cam 
netezeşte calea spre postul de conducere din Brooklyn, în 
slujba lui Cirillo. Nu-i aşa? 

— Mikey va prelua zona asta, răspunse Lucia în engleză, 
încă precaut. 

Helen vorbea siciliana la fel de fluent ca Eddie, şi-n plus o 
făcea cu mai mult rafinament, mai insinuant. 

— Mikey Nebunul e ocupat să vândă droguri în oraş. Ce-i 
pasă lui de pariuri? 

Lucia nu se putu abţine să nu dea din cap aprobator. 
Pariurile, jocurile de noroc însemnau o sursă stabilă şi 
importantă de bani; pe aşa ceva se construiseră imperii, dar 
unii nu se lăsau incitaţi decât de droguri. Mikey făcuse o 
fixaţie pentru profiturile nesănătoase care decurgeau din 
tranzacţiile cu narcotice. 

Proprietarul restaurantului aduse vinul comandat de 
Eddie, un Bordeaux din '71 gros şi uleios, şi le mărturisi că 
e una din ultimele sticle. Eddie aşteptă până ce chelneriţa 
aduse cafeaua espresso pentru sora sa, apoi întinse paharul 
spre Lucia: 

— Pentru viitor. 

— Care viitor? întrebă Tommy cu răceală, hotărât să pună 
capăt situaţiei înainte să-i scape de sub control. 

— Viitorul nostru. Suntem în aceeaşi branşă. Ar fi o 
prostie să ne luăm la întrecere, atâta vreme cât putem să 
lucrăm împreună. Avem şi noi aceleaşi probleme provocate 
de negrii şi spaniolii care-şi bagă nasul unde nu le fierbe 
oala. Întâmpinăm dificultăţi asemănătoare în spălarea 
banilor. Avem aceleaşi probleme cu pariurile. 

— Rusia şi China se confruntă şi ele cu aceleaşi probleme. 
Şi totuşi, nu le prevăd un viitor comun. 

Helen interveni repede: 

— Pariurile şi jocurile de noroc au de suferit dacă 
izbucneşte un război. 

— Ce război? 


Eddie îşi ridică mâna schilodită. 

— Avem parte doar de necazuri dacă continuăm să 
tragem unii în alţii. 

— În definitiv, ce vrei, Eddie? 

— Pe tine. 

— Pe mine? Vrei să lucrez pentru tine? 

— Căutăm oameni de ispravă, lommy. 

— Apreciez complimentul. Dar sunt mulţumit de situaţia 
mea actuală. Ce-ai putea să-mi oferi în plus faţă de ceea ce 
am deja? 

— Mai mult decât i-a dat Cirillo fostului tău şef, răspunse 
Eddie. Şi o mai bună protecţie. 

— Dar asta numai dacă-i aduci cu tine pe cei mai buni 
oameni, adăugă Helen. E foarte important. Trebuie să-i 
aduci pe cei mai buni. O să avem grijă de ei. loată lumea va 
fi în câştig. 

— Cu excepţia prietenilor mei, familia Cirillo. 

— Clanul Cirillo va pierde oricum, zise Eddie arogant. 
Pentru început, Brooklyn-ul. 

Lucia îşi ascunse disprețul. Lăudăroşenia era una din 
trăsăturile definitorii ale lui Eddie Rizzolo cel cu gură 
bogată. Un bărbat nu trebuie să vorbească, ci să acţioneze 
şi-atât. N-ar trebui nici să-şi dezvăluie întregul plan. 

— E un pas foarte important. Aş putea să pierd totul. 
Clanul Cirillo e puternic, voi nu. Nu-i văd renunțând la 
Brooklyn în favoarea voastră sau a oricui altcuiva. 

— Mai gândeşte-te, spuse Eddie. Gândeşte-te până marţi. 

Lui Lucia îi trecu prin minte o idee ciudată. Pentru un om 
obişnuit, ceea ce se petrecea ar fi însemnat şantaj. Se uită 
lung la Helen, care-l sfredelea cu privirea. 

— Ce-ar fi să-mi spuneţi voi ce-o să se întâmple marţi? 

Ea atinse antebraţul solid al lui Eddie, impunându-i să 
tacă, şi-l privi pe Lucia atât de pătrunzător şi de îndelung 
încât acesta simţi un fior straniu pe şira spinării. Cunoştea 
trei feluri de femei: curve, soţii şi mame. Dar în ochii lui 
Helen Rizzolo se desluşea ceva întunecat care-i dădea de 


înţeles că ea poate să aibă chiar şi o mie de ani şi că face 
parte dintr-o a patra categorie, străveche: era o maghe, o 
vrăjitoare. 

— În ziua de marţi, cineva ar putea să nu-ţi spună să te 
întinzi pe podea. 

Tommy Lucia recunoscu în sinea sa că nici măcar Don 
Eddie n-ar fi reuşit să găsească o exprimare mai potrivită; 
bătrânul ticălos avea un intermediar al dracului de bun. 

— Mă strângeţi cu uşa, protestă el, de parcă aş fi un 
vânzător de fructe care vrea să-şi cumpere protecţia. 

Helen zâmbi, iar întunericul secular din ochii ei dispăru 
undeva, în adâncul lor. 

— Priveşte lucrurile în felul ăsta, Tommy: îţi oferim o 
alternativă cu care te poţi împăca. 


Taggart şi Reggie supravegheau Cafe des Sports dintr-o 
limuzină închiriată, parcată în şirul de maşini asemănătoare 
negre, albe şi argintii ce aşteptau ieşirea spectatorilor de la 
teatru. Se aflau într-un cvartal de clădiri prevăzute cu scări 
de incendiu. Multe dintre ele adăposteau la parter 
restaurante. La o oră după ce Helen intrase în cafenea, 
Taggart observă un bărbat care ieşi dintr-o clădire 
învecinată, se uită în susul şi-n josul străzii, după care porni 
repede spre Eight Avenue, legănându-şi servieta cu 
satisfacția lucrului împlinit. 

— Reggie, dă-mi, te rog, telefonul. 

Reggie se conformă, uitându-se şi el de-a lungul străzii ca 
să localizeze sursa problemei. 

— Ceva în neregulă? 

— Absolut nimic. 

Taggart formă cu iuţeală numărul de telefon de acasă al 
unui agent imobiliar care lucra pentru el. 

— Elliot, o să faci un lucru care ne va îmbogăţi pe 
amândoi. Adineauri am văzut un agent de la Wootten care 
ieşea dintr-o clădire de pe West Fifty-first, în apropiere de 
Eight. Presupunând că nu avusese întâlnire cu vreo 


curviştină, asta înseamnă că se pune la cale o asamblare de 
teren. Cumpără-mi un magazin care să fie închiriat pe 
termen lung. 

Reggie luă telefonul cu un zâmbet larg. În ultimii doi ani 
petrecuţi alături de 'Taggart învățase suficiente lucruri 
despre afacerile imobiliare din Manhattan ca să ştie că, ori 
de câte ori clienţii antreprenori ai lui Jones Lang Wootten 
erau pe punctul de a-şi constitui suprafaţa de teren dorită, 
invariabil descopereau că Christopher laggart deţinea 
contractul de închiriere al unei parcele chiar în inima ei, 
gata să negocieze o vânzare, un contract de construcţie sau 
un acord de schimb cu o altă clădire pe care o ridicau în 
altă zonă din Manhattan. 

Câteva clipe mai târziu, Tommy Lucia ieşi din restaurant 
însoţit de Eddie Rizzolo, care-i oferi braţul surorii sale. 
Taggart o urmări pe Helen, a cărei privire rătăcea pe stradă 
în timp ce-şi încheia capa pentru a se apăra de răcoarea 
serii. Eddie şi Lucia dădură mâna ca să-şi pecetluiască 
înţelegerea. 

— Funcţionează, se minună Reggie. 

— Sigur că funcţionează. Sunt ca nişte rechini; nu ştiu 
decât să se mişte întruna... Bun. A sosit momentul să-l 
înnebunim şi mai tare pe Mikey Nebunul. Pune pe cineva 
să-i şoptească la ureche că acel capo pe care-l aprovizionăm 
noi câştigă pentru sine bani frumugşei. 


13 


Un paznic din garda de corp al lui Cirillo primi patru mii 
de dolari ca să lanseze zvonul, iar Reggie îi promise să-i 
dubleze onorariul dacă Mikey Nebunul se înfuria vizibil. 
Întrucât își risca viaţa, spionul alese un moment când 
prizau împreună cocaină în toaleta clubului de dans 
Sunsets, un club aflat pe ţărmul oceanului, la Hampton 
Bays şi deschis doar în sezonul estival. Ştia că Mikey devine 
niţel paranoic când se află „la altitudine“ datorită 
produsului columbian; într-adevăr, când menţionă, ca din 
întâmplare, că un anume capo cumpără cantităţi 
impresionante de heroină, Mikey se albi în ciuda bronzului, 
scăpă dintre degete linguriţa de aur şi ieşi ca din puşcă din 
toaletă. Câteva clipe mai târziu, automobilul lui decapotabil 
Mercedes, negru, împrăştia angajaţii din parcare, lăsând 
urme de cauciucuri arse pe Dune Road. Goni spre New 
York, urlând la telefonul din maşină că, dacă acel capo în 
chestiune ştie ce e bine pentru el, să facă bine şi să vină la 
bordelul Flushing. 

— Vreau să-l cunosc pe şeful omului tău. 

— Nu ştiu dacă are un şef. 

— Bineînţeles că are. Aşa cum ai şi tu. Fă aranjamentele 
necesare! 

Reggie păru vexat când capo îi aduse la cunoştinţă 
cererea lui Mikey. 

— Aşa ceva e de-a dreptul imposibil. 

Esenţial în postura unui şef, explică el cu o emfază 
enervantă, este că el nu-şi asumă riscurile pe care le 


transferă altora, în schimbul unei importante sume de bani. 
De ce ar vrea şeful lui să se implice? 

— Domnul Cirillo are de gând să cumpere o sută de kile o 
dată, spuse capo. Dar nu vrea să facă plata pe loc. Mai 
spune că acordurile de plată se încheie numai între 
prieteni, aşa că vrea să se împrietenească cu şeful tău. 

— Şi-n plus, e cam iritat de faptul că tu ai monopolizat 
treaba? 

Capo ridică din umeri, dar ochii lui negri aveau o 
expresie de nepătruns. 

Reggie decise că respectivul capo ar putea fi un om de 
viitor în serviciul domnului Taggart. Îl amână vreme de 
două săptămâni, după care îl anunţă că şeful lui accepta 
întâlnirea. 

— Dar securitatea trebuie să fie mai strictă decât pentru 
Papă. Şeful tău poate să vină cu un singur însoțitor. 
Împreună cu şeful meu o să vin chiar eu. Dacă vor avea 
ceva de discutat, vor sta de vorbă între patru ochi. 
Intersecţia Third Avenue cu Sixty-eighth Street. 

Spionul lui Reggie îi informă că Mikey are îndoieli; se 
temea ca nu cumva Reggie să fie un agent FBI sub 
acoperire, tranzacţiile de până atunci fiind incluse într-o 
amplă operaţiune guvernamentală menită să-i vină de hac. 
În acelaşi timp, Reggie află de la sursele sale britanice că 
oamenii lui Mikey aşteaptă un transport imens de heroină 
din Londra. Astfel, nici el şi nici Taggart nu fură surprinşi de 
absenţa lui Mikey Nebunul de la întâlnire. 

Taggart îl trimise pe Reggie la Paris. Acesta se 
împrietenise cu Kurt Spielman după masacrul de la 
Olimpiada din 1972 de la Munchen, când unsprezece atleți 
din Israel fuseseră ucişi de teroriştii palestinieni. Israelul, 
dezamăgit, lăsase mână liberă Mossadului. La fel ca Reggie, 
Spielman îşi întreţinuse bine atât trupul, cât şi contactele. 
Nutrea o afecţiune profundă pentru englezul cel vioi, 
bazată pe gusturi asemănătoare şi pe generozitatea 
manifestată de Reggie în perioadele dificile. Într-un fel sau 


altul, de câte ori situaţia se complica, putea să conteze pe 
ajutorul lui Reggie Rand. 

Chemat la Versailles, Spielman se întâlni cu prietenul său 
într-un restaurant pentru turişti, unde se servea un prânz 
uimitor de bun. După ce l-au ajutat împreună pe chelnerul 
lor să recalculeze o notă de plată la fel de uimitoare prin 
creativitatea ratei de schimb valutar, porniră să se plimbe 
prin grădinile palatului. 

— Care-i tărăşenia? zâmbi Spielman. 

— Un jaf... cu o oarecare întorsătură. 

Reggie îi dădu amănuntele, bilete de avion, bani de 
cheltuială şi paşapoarte, şi-i ură noroc. 

Două zile mai târziu, Spielman se afla, împreună cu doi 
oameni angajaţi ca ajutoare, într-o maşină vopsită galben şi 
cu însemne false de taxi, urmărind un camion al companiei 
de transport aerian de mărfuri Emory prin aeroportul 
internaţional Kennedy, la ora două dimineaţa. Vehiculul ieşi 
din terminalul nordic pentru mărfuri, se opri la cel al 
Liniilor Aeriene Britanice, după care părăsi aeroportul, şi 
intră pe Belt Parkway, apoi pe străzile din Brooklyn. 
Spielman remarcă un Mercedes ce arăta camionului 
drumul şi un Oldsmobile care încheia cortegiul; în plus, 
avea îndoieli în privinţa dubei murdare care-i urmărea 
maşina. Oamenii lui erau veterani cu care lucrase adesea; 
cu toate acestea, le repetă ordinul de a reduce la minimum 
violenţa. 

— Urmăriţi-i, nu-i omorâţi, doar dacă n-aveţi încotro. 

Maşina şi armele - puşti şi pistoale automate - îi aşteptau 
într-o parcare pe termen lung la coborârea din avion. Cu 
voia Celui de Sus, vor fi înapoi în Europa în mai puţin de 
douăsprezece ore. Înaintea lor, pe aproape doi kilometri, 
drumul întins trecea printre foste clădiri ale unor fabrici 
abandonate şi dărâmate din temelii. Becurile erau puţine, 
iar traficul inexistent. 

Şoferul lui Spielman aprinse faza lungă şi se instală în 
faţa şirului de trei vehicule - întâi Oldsmobile-ul, apoi 


camionul de marfa şi pe urmă Mercedes-ul. După încă vreo 
patru sute de metri, şoferul frână brusc, făcu o întoarcere 
de o sută optzeci de grade şi se năpusti spre convoi. 
Spielman şi partenerul lui mitraliară Mercedes-ul şi 
sparseră parbrizul şi cauciucurile camionului. Apoi, în 
vreme ce Oldsmobile-ul fugea, Spielman ieşi din „taxi“, 
trase un glonţ în lacătul din spatele camionului şi ridică uşa. 

— Chara! 

Contrabandiştii ascunseseră heroina sub alte mărfuri, 
legale. Erau pe puţin o sută de pachete, stivuite de la podea 
până în tavan. În acea clipă, duba care i se păruse dubioasă 
apăru în viteză, şi din ea se revărsară oameni înarmaţi. 

Spielman sări din camion, trăgând cu pistolul automat, în 
vreme ce oamenii săi ţinteau cu precizie, formând un baraj 
de foc menit să-i ţină pe mafioţi la distanţă. Spielman 
deschise portiera taxiului. Un glonţ trecu prin ea, la câţiva 
centimetri de mâna lui. Aruncă o grenadă incendiară în 
camion şi urcă în taxi. 

— Daţi-i drumul! 

Auzi bubuitura familiară, iar când se uită în urmă, 
camionul, împreună cu conţinutul lui, formau o coloană 
portocalie de foc. 

Mikey Cirillo a făcut o criză de isterie auzind de explozie. 

— Au dat foc afurisitului ăla de camion! răcni el. Doar 
nişte căcăânari ar face una ca asta! 

Cei câţiva capo aflaţi cu el, care trebuia să le explice 
distribuitorilor lor din Harlem şi Bed-Stuy cum stau 
lucrurile, îl priveau tăcuţi. Niciunul dintre ei nu mai auzise 
de vreun tâlhar care să distrugă marfa pe care n-o putea 
lua, dar acest mister nu avea absolut nicio importanţă. 
Două sute de kilograme irecuperabile de marfa - un sfert 
de tonă, o cantitate suficientă pentru două luni - se 
ridicaseră la ceruri sub formă de fum. Lovitura Strikeforce 
de la garajul din West Forty-fifth Street, arestări în Sicilia, 
alte condamnări în cazul Legăturii Pizza, mai multe jafuri în 
lumea întreagă, şi acum asta. S-ar fi putut ca Mikey 


Nebunul să n-aibă nicio vină, dar se întrebau ce le va mai 
promite el de data asta. 

— Mikey, negroteii n-au să înghită găluşca. Încă vreo 
câteva săptămâni şi n-o să mai pot să-mi las maşina pe 
stradă în cartierele lor. 


Responsabilitatea pentru acest rateu îi revenea acelui 
capo căruia îi vindea Reggie. Şeful lui, Mikey Nebunul, voia 
cu adevărat să-l cunoască pe şeful lui Reggie. Reggie spuse 
că va încerca să aranjeze o nouă întrevedere. Îi făcu să 
aştepte o săptămână. De data aceasta Mikey veni la 
întâlnire. Era prima oară când Reggie putea să-l studieze 
mai atent, şi se întrebă dacă nu cumva Iaggart muşcase 
mai mult decât putea să mestece. 

În ciuda reputației sale de om impulsiv şi violent, Mikey 
avea atitudinea sigură pe sine a unuia crescut în preajma 
puterii. Tatăl său, bătrânul Don Richard, era comod instalat 
în postul de comandă la naşterea lui Mikey, şi conştiinţa 
acestui fapt îşi găsea expresia în aroganţa cu care îşi 
strângea buzele subţiri, în atitudinea sa aparent blazată, în 
comportamentul autoritar al cuiva obişnuit să i se facă pe 
plac. Seamănă, îşi spuse Reggie, cu un licean englez dintr-o 
şcoală publică, născut într-o familie nobilă de militari de 
carieră. 

Potrivit zvonului care circula prin lumea interlopă, Mikey 
se îndrepta spre poziţia de „omul numărul unu“ al tatălui 
său, iar Reggie nu putea uita cât de tânăr era, în fond, 
Christopher Taggart. De fapt, se gândi cu un zâmbet slab în 
vreme ce urca în maşina lui Mikey, mafiotul îi amintea de 
Tony, fratele lui Chris, cel cu privirea impenetrabilă, care ar 
fi fost, poate, mai potrivit pentru o astfel de confruntare. 

— Spune-i unde să meargă, îl întâmpină Mikey cu 
răceală. 

Umerii largi ai şoferului păreau şi mai mari din cauza 
vestei antiglonţ Kevlar cu paisprezece straturi; mâinile 
uriaşe şi ochii atenţi, inteligenţi îi dădeau de înţeles lui 


Reggie că este cel mai bun dintre gărzile de corp din 
serviciul clanului Cirillo. 

— După colţ... în garajul acela... înainte pe rampă, până 
la capăt. Parchează aici. 

Mikey privi automobilul Citroen-Maserati gri-argintiu. 

— Nici vorbă să urc în maşina voastră. 

— Îmi pare rău. E singura cale. 

Ochii lui Mikey Nebunul se întunecară şi deveniră lucioşi. 
Reggie şi-ar fi dorit ca mafiotul să se răzgândească din nou. 
Dar acesta mormăi „Nu mai spune“, apoi se răsti în siciliană 
la şofer, care scoase de sub scaun un detector puternic de 
semnale electronice. Reggie descuie Citroen-ul, porni 
motorul şi-l încălzi. Garda de corp luă loc în faţă cu 
detectorul în braţe, iar Mikey se aşeză în spate. 

Reggie parcurse rampa, ieşi în stradă, dădu colţul şi 
porni spre nord pe Third Avenue, verificând în oglinda 
retrovizoare prezenţa vreunei maşini de-a lui Cirillo 
angajată în urmărirea lor. Aceasta era un taxi galben, 
deghizare ideală în centru, dar nu atât de inspirată după ce 
trecură de Ninety-sixth Street şi pătrunseră în Harlem. 
Deschise aparatul de radio, care scoase un ţiuit ascuţit. 

— Închide-ţi emițătorul, te rog. 

Paznicul se uită la Mikey, care încuviinţă. 

— Ne-am învoit pentru doi la doi, zise Reggie calm. 

Mikey se uită pe geam. Reggie micşoră viteza până când 
ajunse să traverseze intersecțiile pe galben. Maşina cealaltă 
îi urmărea necontenit, la distanţă de două cvartale. Reggie 
apăsă pedala de acceleraţie; Citroen-ul ţâşni cu o sută zece 
kilometri pe oră. Traversară 125th Street, făcură la dreapta 
pe lângă o clădire lungă, întunecată alături de hangarul cu 
autobuzele liniilor orăşeneşti, mai virară o dată la dreapta 
şi pe urmă, brusc, la stânga, traversând trei benzi de 
circulaţie pe Willis Avenue Bridge şi încadrându-se pe cea 
care ducea spre nord. Puțin mai târziu, Reggie intră pe 
Major Deegan Expressway, acceleră până la o sută şaizeci 
de kilometri pe oră, ieşi pe Cross Bronx Expressway, apoi o 


luă spre sud pe Henry Hudson Parkway. Pătrunse după 
aceea într-o parcare de pe malul râului, cobori din maşină 
şi le făcu semn celor doi să-l urmeze. 

Mikey ieşi precaut, foarte aproape de garda lui de corp, 
care-i dădu detectorul de semnale şi păşi înainte cu mâna în 
buzunar. Reggie era impresionat; puţini oameni înțelegeau 
că o gardă de corp nu e un servitor. Îi conduse până la 
marginea malului, unde apele râului Hudson spălau digul 
de beton. O barcă cu motor mare, puternică, cu cabina 
deschisă, de tip Cigarette, aştepta în umbră, păzită de la 
distanţă de câţiva negri solizi cu undiţe în mână. 

— Ce-i asta? 

— O barcă. 

Cumpărase barca de la nişte traficanţi de cocaină din 
Long Island; era unică prin adaptările multiple pentru 
drumurile de noapte între râul Patchogue şi puncte aflate la 
două sute de mile marine în largul insulei Fire. Numerele ei 
de înmatriculare puteau fi schimbate cu uşurinţă, şi fiecare 
set era susţinut de documente false, dar adevăratele ei 
arme împotriva intenţiilor de jaf şi împotriva legii 
deopotrivă le constituiau viteza, discreţia şi, în cazul când 
acestea nu mai ajutau la nimic, capacitatea unică de 
autodistrugere. Ambarcaţiunea era construită din fibră de 
sticlă, şi toate accesoriile metalice - balustradele, tacheţii, 
timona, ba chiar şi mecanismele cârmei - fuseseră înlocuite 
cu piese identice confecţionate dintr-un amestec de epoxy şi 
grafit, pentru a face din ea o ţintă cât mai puţin vizibilă 
pentru radar. Singurul care mai conţinea părţi metalice era 
motorul, aflat în mare parte sub linia de plutire. Dacă se 
întâmpla ca barca să fie prinsă în capcană fără şanse de 
scăpare, exista un dispozitiv exploziv care, detonat, făcea o 
gaură pe toată lungimea chilei. 

— Aveţi grijă pe unde păşiţi. 

Reggie scoase o lanternă de buzunar şi le lumină celor 
doi drumul până la banchetele aflate una lângă alta în 
cabina mare, deschisă, protejată de jur-împrejur de un 


parbriz masiv, apoi porni motoarele. Paznicul verifică din 
nou detectorul de semnale electronice, dar nici aici nu 
descoperi vreun transmiţător. Reggie desfăcu singura 
parâmă care ţinea barca pe loc şi o desprinse de pe tachet. 
Curentul râului o îndepărtă de mal; Reggie ambală 
motoarele şi barca porni cu un zgomot uşor în întuneric. 

Merseră jumătate de milă pe canalul intermediar, după 
care porniră împotriva curentului spre podul George 
Washington. De-a lungul drumurilor, pe mal, se înşirau 
ghirlande de lumini albastre şi portocalii, care se reflectau 
în apă pe toată lăţimea râului. Reggie acceleră, şi motorul 
începu să duduie; elicele lăsau în urmă o spumă albă, pe 
măsură ce barca înainta tot mai repede în vântul rece. 

— O să ne trezim înecaţi dacă te izbeşti de ceva. 

Reggie nu luă în seamă remarca. Coca, având forma unui 
V adânc, alunga resturile şi gunoaiele din preajma elicelor 
protejate. Stinse farurile când barca trecu pe sub pod. Mai 
merse în susul râului încă o milă, îndreptându-se spre New 
Jersey. La circa două sute de metri distanţă de zidul negru 
al palisadelor, opri motoarele. 

Reggie eliberă apoi vinciul ancorei şi-o lăsă să se 
împlânte în fundul mâlos al albiei. 

— Domnilor? 

Descuie uşa cabinei şi lumină treptele cu lanterna. După 
ce ei intrară, închise uşa şi aprinse o singură lampă, care 
răspândea o lumină roşie, slabă. Cabina, surprinzător de 
încăpătoare, era prevăzută şi cu o bucătărie lucitoare, iar 
Mikey zări un bideu în baia cu oglinzi mari. Îşi dădu seama 
că fusese un cuibuşor de nebunii amoroase înainte să fie 
înlocuite cuşetele cu nişte fotolii confortabile, fixate în 
podea. Acum arăta ca o sală de şedinţă din avionul 
particular al unei corporaţii. 

Christopher Taggart şedea sprijinit de spătarul canapelei 
în formă de U, cu chipul în umbră; Reggie observă că-şi ţine 
mâinile încleştate strâns. 

— Luaţi loc. 


„Un afurisit de negru“, îşi spuse Mikey. Dar în momentul 
în care se aşeză precaut pe cel mai apropiat fotoliu, îşi dădu 
seama că 'Taggart poartă o cagulă şi mânuşi de piele; pielea 
lui ar fi putut să fie şi verde, că tot n-ar fi ştiut. 

— Ce rost are masca? 

— Dacă aş fi în locul tău, Mikey, m-aş aştepta ca unul 
care-mi vinde o sută de kile o dată să fie foarte, foarte 
precaut. De fapt, chiar i-aş cere asta. 

— Ai şi un nume? 

— Nu. 

— Asta nu-mi place. 

— Noi am făcut toate eforturile să aranjăm întâlnirea în 
condiţii de maximă siguranţă. Nimeni nu a urmărit maşina 
noastră, şi nici barca. Echipamentul vostru garantează că 
nimeni nu poartă microfon. Nimeni nu ne poate vedea ori 
auzi. Ce nu-ţi place? 

Mikey roti privirea prin cabină şi repetă cu voce tare, în 
direcţia presupuselor microfoane ascunse: 

— Nu-mi place chestia asta. Nu ştiu despre ce vorbeşti. 
Vreau să plec. 

— Mikey. 

— Sunteţi nişte nenorociţi de agenţi FBI. Să vă ia dracu. 
N-am făcut decât o plimbare cu barca. 

Taggart îşi întoarse faţa mascată spre garda de corp: 

— Cum te cheamă, flăcăule? 

Acesta, surprins, răspunse: 

— Buddy. 

— Ei bine, Buddy, îmi pare foarte, foarte rău. 

Îi făcu un semn lui Reggie, care scoase un pistol de la 
gleznă. Mikey nu-şi putea crede ochilor. 

— Ce mai e şi asta?! 

Reggie repetă regretele exprimate de 'Taggart şi trase în 
paznic. 

Glonţul Teflon pătrunse prin vesta antiglonţ a lui Buddy 
şi-l aruncă din scaun pe jos. Lui Mikey îi ţiuiau urechile, iar 
fumul îi ardea nările. Îl privea cu gura căscată pe Buddy, a 


cărui faţă era albă ca moartea. Paznicul gemea încet. Din 
umăr îi şiroia sângele, îmbibându-i piepţii cămăşii. Reggie 
se repezi la rănit şi-i luă pistolul din tocul de umăr. 

— Ce?! urla Mikey nevenindu-i să creadă. Pentru ce 
mama dracului aţi făcut asta? 

— Nişte agenţi FBI l-ar fi împuşcat pe Buddy? îl întrebă 
Taggart calm. 

— De ce...? 

— Acum ştii că nu suntem agenţi federali. 

— Ai împuşcat un om ca să-mi demonstrezi că nu eşti 
poliţist? 

— Poţi să ai încredere în noi. 

— Dar... 

— Suntem oameni serioşi, Mikey. Şi căutăm inşi de treabă 
în care să putem avea încredere. Noi nu acordăm o a doua 
şansă. 

Încet, încet, Mikey începu să înţeleagă scopul gestului lui 
Taggart. Presupuse că e sicilian, deşi era prea solid şi nu 
avea deloc accent. Un singur lucru devenise cât se poate de 
clar: nu făcea parte din poliţie. Hm, şi oamenii ziceau 
despre el că-i nebun! 

— Şi cu marfa cum rămâne? 

— Hai pe punte, să vorbim. Ai grijă de Buddy, îi spuse lui 
Reggie. Spune-i încă o dată că ne pare rău. 

Taggart îngenunche lângă gangsterul rănit şi scoase un 
teanc de bancnote. 

— Buddy? Mă auzi? Îmi pare rău, prietene. Mikey o să te 
ducă la spital imediat ce terminăm de discutat. Uite-aici, 
ţine cinci miare. 

Băgă banii în buzunarul cămăşii lui Buddy. 

— O să ieşi din spital în vreo două săptămâni. Iacţi 
concediu şi odihneşte-te, bine? 

Taggart se ridică şi-i făcu semn lui Mikey să-l urmeze: 

— Hai să privim stelele. 

leşiră pe punte şi închiseră uşa. Mikey auzea valurile 
râului alunecând pe sub cocă. Deasupra lor se vedeau 


stelele palide. În amonte era beznă, iar vântul aducea 
mirosul dulce al fumului de lemne. În aval se vedeau podul 
luminat, clădirile înalte, sclipitoare din Manhattan şi 
luminile împrăştiate ale blocurilor de locuinţe din Jersey. 

— Sunteţi ţicniţi. 

— Aşa reuşim să rămânem în viaţă. Despre ce vrei să 
vorbim? 

— Păi, ce cantitate poţi să-mi furnizezi? 

— O sută de kile pe săptămână. 

— Cât mă costă, cu banii la vânzare? 

— Dacă e vorba de plată la vânzare, preţul e o sută 
cincizeci de mii kilogramul. 

— Ultima oară am plătit o sută zece. 

— Asta era ultima oară. O sută cincisprezece în numerar, 
la cursul curent. 

— Cum adică, la cursul curent? 

— Din experienţa proprie ştiu că preţurile fluctuează în 
funcţie de zonă, de la sursă până la destinaţie. 

— Nu ştiu ce să zic. Trebuie să vorbesc cu oamenii mei. 

— Uite ce-i, omule. Nu vreau să ne ascundem după 
deget. Tu eşti oamenii tăi. Mikey Cirillo nu trebuie să ceară 
permisiunea nimănui. Voi aţi început să aveţi probleme cu 
procurarea drogurilor. Eu am marfa din belşug. 

— O sută cinşpe? 

— Numerar. Obligaţiunile acelea la purtător sunt bune, 
dar nu cred că le găsiţi prea des. O sută cincizeci cu banii la 
vânzare. 

— Aur? Bijuterii? 

— Nu sunt tăinuitor de bunuri furate. 

— Aprovizionare constantă? 

— Garantat. Doar pentru asta plăteşti. 

— Să nu mă laşi în aer! 

— Noi doi stabilim tranzacţiile direct. Oamenii noştri se 
pot ocupa de transferul mărfii şi al banilor, dar tu vii 
personal la mine când vrei să cumperi. Aşa nu există nicio 
şansă să cădem în capcană. 


— Cu asta sunt de acord. 

— Şi încă ceva. 

— Ce? 

Taggart avea de gând să exprime această ultimă condiţie 
sub înfăţişarea unei ameninţări, dar în realitate îi făcea lui 
Mikey invitaţia de a extinde operaţiunile cu heroină ale 
clanului Cirillo. 

— Dacă vrei să mai introduci pe altcineva, tu îi vinzi. Eu 
nu vreau să am de-a face cu o a treia persoană. Fără 
parteneri. 'Ţi-o spun acum, deschis. Dacă vii la mine cu unul 
pe care-l cunoşti de la grădiniţă, sau e fiul vreunui don care 
controlează Bronx-ul şi a stat zece ani la răcoare fiindcă le-a 
spus poliţiştilor să se ducă dracului, îl omor. După aia te 
ucid şi pe tine. Clar? Tu n-ai decât să faci tranzacţii cu cine- 
ţi place. Eu duc tratative numai cu tine. 

— Nu-mi plac amenințările, zise Mikey gândindu-se că 
niciun sicilian n-ar fi atât de direct şi întrebându-se totodată 
cât de multă marfa îi putea livra tipul. 

— Atunci nu mă face să le repet... Hei, pentru ce ne 
ciondănim? Grijile tale s-au terminat. Eu sunt omul tău. 
Capeţi o sută de kile pe săptămână, şi de asta poţi fi sigur. 
Plăteşti un preţ corect. Ar trebui să batem palma... Şi după 
aia ar trebui să-l ducem pe săracu' Buddy la spital înainte 
să-şi piardă tot sângele. 

Mikey întinse mâna tăcut, iar Taggart i-o strânse cu 
fermitate. Brusc, Mikey îşi dădu seama că noul lui furnizor 
vorbeşte ca un irlandez get-beget. 

— Şi, cine ştie, poate că într-o zi ai să vrei mai mult de o 
sută de kile. 

Taggart stătea cu spatele la pod şi astfel putu să vadă 
lucirea din ochii lui Mikey. Da, Mikey Nebunul era 
dependent - tot atât de dependent cum ar fi fost dacă şi-ar 
fi administrat el însuşi drogul. 


Taggart şi Reggie Rand mergeau pe Mulberry Street 
într-un Cadillac vechi de trei ani, cu tabla ruginită şi 


acoperişul de vinilin sfâşiat. Reggie şedea ghemuit la volan; 
purta adidaşi, jeanşi soioşi şi un tricou; laggart se 
îmbrăcase în jeanşi şi o vestă de piele care-i punea 
musculatura în evidenţă. Se gândea că, dacă înfăţişarea lor 
oferea vreun indiciu, nu puteau fi luaţi drept altceva decât 
doi traficanţi de droguri din altă localitate, prea tăntălăi să 
ştie ca e aproape imposibil să facă vreo tranzacţie în Mica 
Italie. Trecură de două ori pe lângă Paletti's, restaurantul 
unde lua prânzul distribuitorul de heroină care era rivalul 
lui Mikey Nebunul, dar sosiseră prea devreme. Reggie intră 
pe Kenmare şi opri, lăsând motorul să meargă. 

Taggart ciuli urechea spre duduitul gălăgios al ţevii de 
eşapament duble. 

— Rapsodia unei copilării irosite. Ne plăcea să şutim 
Lincoln-ul bătrânului şi să mergem la cursele de maşini. 
Două maşini într-un rând. 

— Pe drum drept? 

— Queens Boulevard. Tony şi cu mine scoteam tobele de 
eşapament şi rezonatoarele ca să micşorăm presiunea. Aşa 
ceva merita auzit - şase sute de centimetri cubi în funcţie. 
Maşina aia putea să care orice după ea. 

— Presupun că reglaţi carburatorul pentru compensare. 

— Tony se pricepea de minune. Pe urmă băgăm tobele în 
portbagaj şi găseam câte un prostovan cu o maşină la 
modă. În anul ăla se purta Camero. Şi Chevel SS, ba chiar şi 
Chevrolet. Pariam pe douăzeci de dolari şi-i dădeam gata. 
Făceam câte două sute pe seară; după aia puneam la loc 
întregul sistem de amortizare a sunetului şi ne duceam 
acasă. Pariez că ai avut un prăpădit de Jaguar când erai 
MIC. 

— Un Lancaster. 

— Asta ce dracu' mai e? 

— Bombardier greu cu patru motoare. 

— În al doilea război mondial? Ce, ai minţit cu privire la 
vârstă? 

— Printre altele. 


— Buun, hai să mai trecem o dată pe Mulberry... De 
obicei, tata ne aducea aici duminica. Erau o mulţime de 
familii ca a noastră venite din Queens, Long Island şi Jersey 
ca să viziteze vechiul cartier al bunicii. Vezi restaurantul 
pescăresc? Treceau maşinile prin faţa lui toată ziua, şi 
oamenii întrebau: „Hei, unde a fost împuşcat Joey Gallo?“ 
Cred că şi acum se mai întâmplă la fel. A naibii moştenire, 
conchise Taggart râzând. 

În vreme ce traversau Grand Street, Taggart privi spre 
est. 

— Uite-i pe băieţii noştri! 


— Evrei peste tot, râse palestinianul. Şi noi de ce omorâm 
italieni? 

Prietenul lui care conducea camionul îi zâmbi indulgent. 
Poate că privirea lui nu era la fel de selectivă, sau poate că 
asta se datora faptului că trăise cândva în New York. Într- 
adevăr, pe Grand Street se vedeau nenumărați evrei, dar 
printre cumpărătorii şi proprietarii de magazine erau şi 
numeroşi chinezi, spanioli şi negri, la care se adăugau 
matroane din East Side, actriţe din West Side şi gospodine 
de periferie de toate felurile. 

— Presupun că, dacă vrei să prăjeşti un ou, mulgi mai 
întâi vaca, să faci rost de unt, spuse el. 

Se îndreptară fără grabă spre vest, respectând culoarea 
semafoarelor şi aşteptând cu răbdare ca strada să fie 
eliberată de maşinile prost parcate sau de camioanele de 
gunoi. În faţă se afla cartierul italian, Mulberry Street şi 
Paletti's Steak House, unde Joe Reina, importatorul de 
droguri al clanului Conforti îşi lua, ca de obicei, prânzul 
întârziat. 

Niciunul dintre palestinieni nu-l cunoştea pe Reggie Rand 
sau pe agentul acestuia care le dăduse misiunea. Reggie 
încheiase târgul cu comandantul lor de unitate din Algiers, 
oferind la schimb paşapoarte britanice în alb, perfecte. Cei 
doi nu ştiau decât că, după ani şi ani de exil într-o unitate 


de instrucţie prăfuită aflată la trei sute de kilometri de 
Algiers, se aflau brusc în mijlocul unei acţiuni. 

Parcară peste drum de limuzina lui Joe Reina, luară 
radio-transmiţătorul şi descărnară nişte lăzi cu peşte 
pentru a salva aparențele. 


La următoarea trecere prin faţa localului, Taggart îl 
îndrumă pe Reggie spre un loc de parcare aflat la două 
cvartale distanţă, pe Mulberry, de unde putea să vadă 
trotuarul din faţa restaurantului Paletti. 1 se păru că șoferul 
limuzinei se uită bănuitor la camion, aşa că scoase binoclul 
şi verifică. Palestinienii se aflau la distanţă de trei cvartale, 
lângă un telefon public. 

Reggie sună de pe telefonul mobil. Unul din palestinieni 
răspunse în franceză, şi Reggie îi spuse să fie pregătiţi. 

Taggart supraveghea trotuarul; alături de restaurant se 
afla un club italian cu geamuri negre, iar mai departe un 
magazin de fierărie, unul de pompe funebre, încă un 
restaurant şi un magazin de unelte. De cealaltă parte a 
localului Paletti, aproape de locul unde parcaseră ei, se 
vedea faţada pustie a unui magazin din pivniţa căruia, după 
cum aflase de la un informator de încredere, agenţii 
Strikeforce supravegheau electronic restaurantul vizat de 
el. Apoi urmau o spălătorie şi o brutărie. De cealaltă parte a 
străzii, mai multe clădiri alăturate se aflau în renovare. 
Uneori, trotuarele erau goale, dar când şi când se umpleau 
brusc de oameni. 

— Eşti sigur că flăcăii n-or să aibă mâncărime la degete? 

— Absolut sigur, domnule Taggart. 

— Nu vreau să omor nişte oameni nevinovaţi. 

— Nu-ţi face griji. Detonatorul are nevoie de două 
semnale radio concomitente, al lor şi al meu. Nu se va 
declanşa accidental dacă apare de după colţ vreun ţânc cu 
o maşină teleghidată. 

Deschise pumnul; în palmă ţinea o cutie neagră simplă. 


x 


Joe Reina avea ca invitaţi la cină pe un importator sicilian 
şi pe un capo care-i conducea reţeaua de distribuţie din 
South Bronx. Toată lumea ştia de microfoanele puse în 
restaurant de agenţii Strikeforce, dar friptura de aici era 
cea mai bună, iar faptul că agenţii federali interceptau 
conversațiile le tăia cheful de a se angaja în vreo dispută. 

Acesta era un lucru bun, deoarece criza actuală de 
droguri de pe piaţă, care devenea cea mai lungă din câte îşi 
putea aminti Reina, îi făcea pe unii să-şi piardă uzul raţiunii. 
Jafurile erau tot mai frecvente, traficanţii independenţi care 
urmăreau îmbogățirea rapidă îi trăgeau pe sfoară pe naivi 
pretutindeni, aşa că nici actele de răzbunare întâmplătoare 
nu puteau întârzia prea mult. Fireşte, se purtau conversații 
neutre, dar contactul personal se dovedea foarte util pentru 
a se putea înţelege unii pe alţii la telefon. Reina observase 
că era bine să cunoască vocea şi chipul cuiva când încerca 
să discute o problemă, ferindu-se de dispozitivele de 
ascultare. 

După ce încheiară masa cu cafea şi lichior de anason, 
Reina îi spuse relaxat distribuitorului său: 

— Achiţi tu nota de plată? Simt nevoia să iau o gură de 
aer. 

Se ridică şi-i mulţumi proprietarului restaurantului 
pentru masa delicioasă pe care le-o oferise. Sicilianul îl 
urmă afară. Reina se opri o clipă pe trotuar. Prea mulţi 
trecători. Şoferul lui ieşi repede din limuzină, dar Reina îi 
făcu semn să-şi vadă de treabă şi-l conduse pe sicilian în 
josul străzii, apoi după colţ. 

— Aşadar, unde-i marfa? 

— Ceea ce am deja e pe drum, zise sicilianul. 

— Până acum ar fi trebuit să fie la celălalt capăt, replică 
Reina ţâfnos, referindu-se la un transport de douăzeci de 
kilograme de heroină pe care îl aştepta de mai multe 
săptămâni. 

— Tipul din Florida îmi dă multă bătaie de cap. 


— Dacă situaţia mai durează mult, eu unul mă las 
păgubaş. 

— Nu, nu. Se va rezolva. Nu voiau decât ca eu să fac 
plimbarea asta. 

— Livrarea nu e atribuţia ta. E a lor. Nu tu trebuie să te 
plimbi, ci ei. Se opri la un telefon public. Sună-i! Spune-le 
că vrei să livreze marfa acum. 

Sicilianul formă numărul de telefon al unei cabine publice 
de lângă Collins Avenue Pizzeria din Miami şi alimentă 
aparatul cu fise. În momentul când la celălalt capăt se 
răspunse, vorbi în siciliană, dar şi codificat, fiindcă FBl-ul 
avea agenţi vorbitori de siciliană care interceptau 
convorbirile telefonice. 

— Cum e vremea? 

— S-a stricat. A început să plouă tare. Toţi s-au refugiat în 
adăpost. 

Sicilianul acoperi receptorul: 

— Spune că au reapărut poliţiştii. Apoi, în receptor: Mai 
plouă şi acum? 

— Toarnă cu găleata. A naibii ploaie, nu se mai termină. 

— Să ne aşteptăm să ne primim roşiile în curând? 

— Curând. Ar fi mai bine dacă ai veni până în... parcare. 

— De data asta nu pot. Avem documentele. 

Când auzi de documente, Reina încuviinţă din cap cu un 
aer mohorât. Banii nu constituiau o problemă; avea saci de 
bani, dar niciodată destulă marfa. 

— Aşteptăm. 

— Mai vorbim duminică. Atunci voi şti cine vine şi când. 

— Excelent. Mi-a făcut plăcere să vorbim. Îţi doresc 
numai bine. le îmbrăţişez. Transmite salutări tuturor... La 
revedere. Toate cele bune... 

Sicilianul puse receptorul în furcă, cu un aer meditativ. 

— Minte. Nu cred că marfa va veni vreodată, decât dacă 
mă duc eu însumi s-o ridic. 

Reina ridică din umeri. 

— Asta trebuie să hotărâți voi doi, şi cât mai curând! 


Se întoarseră în faţa restaurantului şi se opriră pe 
trotuar. Reina îi făcu semn omului său; capo aruncă banii 
pentru consumaţie pe masă şi ieşi zorit. Când se deschise 
uşa, Reina auzi telefonul sunând. 

Proprietarul localului răspunse în timp ce le făcea semn 
cu mâna de la fereastră. 

— Restaurantul Paletti. 

— Ascultă, spuse vocea modificată electronic, n-o să-ţi 
spun decât o dată. Ducţi chelnerii şi băieţii de serviciu în 
spate. Ai cinci secunde. Ai înţeles? 

Paletti se uită pe fereastră. Prin perdeaua subţire îi văzu 
pe Joe Reina şi pe sicilian vorbind; şoferul lui Reina ţinea 
portiera deschisă. 

— Iisuse Hris... 

— Cinci secunde. 

Paletti plesni din degete. Băiatul de serviciu şi chelnerii 
se precipitară spre el. 

— În bucătărie! Repede! 

Paletti îi urmă. Afară, Reina îi întinse mâna traficantului, 
care dădu din cap spre capo. 

— Vorbim duminică. 

Apoi urmă explozia. Sticla ferestrelor se pulveriză pe 
distanţă de un cvartal, de ambele părţi ale străzii. Un nor 
de praf acoperi Mulberry Street. Când praful se mai 
împrăştie, duba şi limuzina lui Reina nu mai erau decât 
nişte epave fumegânde. 

Palestinienii dădură drumul binoclului şi emiţătorului 
într-un canal şi merseră pe jos până la staţia de metrou de 
pe West Broadway, unde o fată care lucra pentru unul din 
agenţii lui Reggie Rand îi conduse pe platforma E şi-i ajută 
să schimbe trenul la staţia de pe West Fourth Street. La 
aeroport, palestinienii se îmbarcară în avionul de ora şapte 
al companiei Northwest Airlines către Hamburg. 


În New Jersey, un importator de heroină rival, pe nume 
Vito Imperiale, auzi ştirea la radio în timp ce se afla pe 


peluză, smulgând buruieni. Atentatul cu bombă îl ducea cu 
gândul la Cirillo, din moment ce Reina deținuse supremaţia 
pe circa o cincime din piaţa newyorkeză. Imperiale îşi spuse 
că poate îşi va însuşi o parte din acest sector de piaţă rămas 
liber, dar probabil că Mikey Cirillo, zis Nebunul, avea să 
preia iniţiativa. Pe de altă parte, lăcomia îl făcea pe Mikey 
să înghită mai mult decât putea să digere, aşa că în scurt 
timp nu-i va mai ajunge marfa. Când se va întâmpla lucrul 
ăsta, Mikey va avea la dispoziţie mai multe opţiuni: fie va 
merge la aeroport să-i întâmpine pe libanezii şi pakistanezii 
care coborau din avion cu burnuzul plin de droguri, fie va 
cumpăra produse sintetice şi îşi va omori jumătate din 
clienţi, fie va face afaceri cu bătrânul Vito Imperiale, om de 
încredere. 

Relatările ulterioare de la radio din după-amiaza aceea 
cuprindeau tot mai multe detalii, şi Imperiale se simţi 
surprins auzind că fusese vorba de o bombă amplasată într- 
o maşină, care provocase pagube pe distanţă de un cvartal. 
Era o treabă destul de serioasă, dar, pe de altă parte, nu 
degeaba lui Mikey Cirillo i se spunea „Nebunul“. Imperiale 
nutrea sentimente amestecate în privinţa propriilor 
perspective: să aibă nevoie de tine Mikey Cirillo nu era în 
mod obligatoriu ceva minunat. 

În seara aceea, la vila păzită cu străşnicie sosi un şef 
mărunt. Imperiale se afla pe peluză, plesnindu-şi palmele ca 
să omoare ţânţarii şi încruntându-se la smocurile de iarbă 
pe care le smulsese: firele de iarbă se despărţiseră ca 
paiele, pentru că larvele gândacilor le măcinau rădăcinile. 

— M-a sunat un tip de-al lui Cirillo, anunţă şeful. Mikey 
susţine că n-are nimic de-a face cu bomba. 

— Precis. 

— Mai spunea că Mikey ar fi interesat să cumpere de la 
noi. 

— Vinde-i cât poţi ticălosului cel lacom, dar ţine-l la 
distanţă de sursele mele. 


14 


Etajele superioare ale Turnului 'Taggart erau tot în faza 
de oţel gol, roşiatic şi mat în lumina rece a dimineţii de 
toamnă, dar acum, chiar în vârf, o fâşie lucioasă de sticlă 
înfăşură apartamentul personal al lui Taggart, cu camera de 
zi suspendată. Cu sticla din vârf, turnul înalt şi subţire 
împungea Park Avenue ca o agrafa cu diamant. 

Taggart inspecta lucrările la apartament, însoţit de Ben 
Riley, superintendentul, care-şi făcea însemnări şi se uita la 
ceas ca la un şarpe veninos. Ca să se apere de frig, Riley 
purta o vestă de lână; Taggart îmbrăcase o haină de piele 
trei-sferturi, o creaţie Claude Montana. Grinzile de oţel se 
cutremurară când una din macarale aduse sus încă o coală 
de sticlă securizată izolatoare, dintr-un camion aflat pe Park 
Avenue. 

— Primăria n-o să-ţi dea permisul de locuire până nu se 
încheie construirea clădirii, protestă Riley sperând că-l va 
determina să renunţe la ideea de a termina cât mai repede 
apartamentul. 

Era un chin să finiseze apartamentul, să-i monteze 
instalaţiile electrice şi sanitare înainte de terminarea 
etajelor inferioare. 

— Oricum nu poţi locui aici, sus, înainte de a încheia 
construirea clădirii. 

— Dă-l naibii de permis de locuire, se răsti Ilaggart. E 
clădirea mea, e apartamentul meu. Primarul poate să se 
şteargă la fund cu hârţoagele lui. Un singur lucru mă 
împiedică să locuiesc în apartamentul meu: tu. 


Pe întreg cuprinsul oraşului, Taggart îşi vedea proiectele 
curente, aflate în diferite stadii de construcţie: scheletul pe 
jumătate terminat al unui bloc de apartamente pe Madison, 
o clădire care se înălța pe Columbus, lângă Central Park, şi 
o groapă neagră pe East Forty-seventh Street, unde 
structura din beton a fundaţiei se apropia de nivelul străzii, 
semănând cu o grămadă de oase. De obicei, punctele acelea 
care-i marcau teritoriul constituiau o privelişte ce-i oferea o 
profundă satisfacţie, dar în dimineaţa aceea îl interesa mai 
tare persoana lui Reggie Rand, care se postase lângă lift şi 
vorbea la telefonul din maşină pe care-l luase cu el. 

Se auzi clopoţelul liftului; din el ieşiră Chryl şi Victoria, 
echipate cu căşti de protecţie, jeanşi albaştri şi jachete din 
piele neagră, atrăgând privirile tuturor muncitorilor care 
manevrau coala de sticlă de trei metri pe şase adusă sus de 
macara. 

— Sfinte Sisoie-n cârje, păsărelele decoratoare! gemu 
Riley. Exact asta-mi lipsea. 

Se repezi la marginea planşeului şi răcni la muncitori să 
echilibreze panoul de sticlă. Taggart sărută absent ambii 
obraji ce i se oferiră. 

— Ben rămâne în urmă cu planificarea. Sunteţi gata să 
faceţi decoraţiunile? 

— Poftim? întrebă Chryl. 

Victoria privi gânditoare încăperea de sticlă, gesticulând 
cu mâinile înmănuşate. 

— Pe peretele acela îmi închipui o singură ramă de 
tablou. 

— Într-o parte, aprobă Chryl. 

— Goală. 

— Nicio altă aşchie de mobilă. 

— O, Doamne, nu! Minimum necesar. 

— O ramă foarte subţire. 

Mâna uneia atinse umărul celeilalte; capetele lor se 
înclinară scurt. 

— O linie neagră, tăioasă. 


— Ajunge, ajunge, interveni Taggart. Îmi pare rău, voiam 
să spun „să mobilaţi“. 

Victoria îşi strecură mâna în haina lui. 

— Domnule Taggart! strigă Reggie. 

Taggart se duse repede lângă el. Reggie îşi desprinse 
telemobilul de la centură şi-i arătă numărul afişat pe ecran. 

— Număr de Bronx. S-ar putea să fie flăcăul meu din 
detaşamentul lui Joe Cirillo. Mă duc jos să caut un telefon cu 
fise. 

— Dar dacă el ne sună de la un telefon public, nu poţi 
vorbi de pe cel din maşină? întrebă Taggart nerăbdător. 

— Mă plăteşti ca să nu risc. 

În timp ce Taggart se infiltrase în inima reţelei de 
distribuţie a heroinei aparţinând lui Mikey Cirillo, campania 
sa paralelă, la fel de importantă, de a-i înlătura pe agenţii 
de pariuri şi cămătarii lui Cirillo pentru a-i înlocui cu 
oamenii lui Helen Rizzolo avansa mai încet, fiindcă jocurile 
de noroc şi împrumuturile ilegale erau mai puţin 
centralizate decât traficul de heroină. Trădările şi atacurile 
aparent întâmplătoare puse la cale de Reggie începuseră să 
neliniştească numeroşi agenţi de pariuri şi cămătari de-ai 
lui Cirillo, dar nu într-atât încât să-i convingă să treacă în 
slujba familiei Rizzolo. Taggart ceruse organizarea unui alt 
atac, de proporţiile celui de la Caffe di Tullio care-l 
determinase pe Tommy Lucia să se mute în tabăra adversă. 
Reggie îl alesese pe cel mai mare cămătar Cirillo din Bronx, 
şi în acelaşi timp cel mai periculos: Joe, vărul lui Mikey 
Nebunul. 

Când Reggie se întoarse, Taggart se întâlni din nou cu el 
lângă lift. 

— Ce se întâmplă? 

— Joe Cirillo pune la cale un fel de pedepsire în public a 
unui industriaş din Bronx. Cred că asta aşteptam. Cu 
permisiunea ta, aduc soldaţi. Am nevoie de o echipă de vârf. 
Fără bolşevici sau aborigeni subnutriţi. 

— E decizia ta. Dar vin şi eu să privesc. 


— Nu ţi-aş recomanda. 

— Vin oricum, se răsti laggart, fără să-şi dea seama că 
folosise acelaşi ton ca în discuţia anterioară cu 
superintendentul. 


Joe Cirillo îşi băgă degetele în setul de inele cromate 
prevăzute cu lamă. Încordându-se, trecu muchia lamei 
peste partea cărnoasă a palmei celeilalte, făcând să apară o 
dâră subţire de sânge pe care o gustă cu limba. 

— O să-i administrez tipului o pedeapsă exemplară, le 
spuse celor şase bătăuşi înghesuiți umăr la umăr lângă el. 
Când împrumuţi de la noi, plăteşti. 

În spatele lor era parcată o a doua dubă, care aştepta 
semnalul lor. De partea cealaltă a străzii se afla clădirea 
joasă, lungă, din cărămizi galbene a unei fabrici. Abia 
trecuse de ora prânzului; priviseră de la distanţă până când 
angajaţii terminară partida improvizată de base-ball şi se 
întoarseră la lucru. 

Bătăuşii erau bărbaţi zdraveni, bine îmbrăcaţi, aproape 
de vârsta mijlocie, soldaţi de încredere care, în mod normal, 
nu mai participau de ani de zile la bătăile de rutină. Dar în 
ultimele câteva săptămâni, şase dintre oamenii lui Cirillo 
fuseseră arestaţi pe când recuperau datoriile restante, fură 
îndoială cu concursul unor informatori, aşa că, până când 
reuşeau cumva să-şi curețe echipele de informatori ai 
Strikeforce, era preferabil ca o asemenea misiune să fie 
executată de oameni apropiaţi, cointeresaţi în soarta 
familiei. 

— Când era mai greu să obţii bani decât să desfaci 
picioarele unei virgine, le reaminti Joe soldaţilor săi, 
caraghiosul ăsta s-a împrumutat la noi ca să-şi construiască 
fabrica. Apoi, când a avut probleme cu sindicatele, noi i-am 
obţinut statutul de partener privilegiat. Ori de câte ori are 


deşeuri chimice, noi le facem să dispară. Da' acum încearcă 
să ne tragă în piept. 

Proprietarul fabricii trebuia să ţină pe statul său de plată 
o duzină de soldaţi ai lui Cirillo, să furnizeze jucării din 
plastic speciale, goale pe dinăuntru, pentru transportul 
heroinei şi să plătească săptămânal, în numerar şi fără să 
treacă nimic în registre, o anumită dobândă. Se conformase 
până când, într-o bună zi, s-a trezit ademenit într-o partidă 
de pocher cu mize mari în Atlantic City. Plăţile restante au 
ajuns la două sute de mii de dolari, plus o dobândă 
săptămânală pe care n-o mai putea plăti. 

— Tot Bronx-ul o să-l audă cum ţipă. 

Oamenii lui Joe ar fi vrut să-i spună că, în ultima vreme, 
recuperarea datoriilor cu forţa devenise tot mai riscantă. 
Recuperatorii nu numai că erau arestaţi la tot pasul, ci se 
mai expuneau şi atacurilor. Cu două zile în urmă, un şef 
mărunt care supraveghea o bătaie fusese el însuşi atacat de 
o bandă de negri; de pe patul de spital, a jurat că i se 
întinsese o capcană. Negrii îl aşteptau. Nu săriseră în 
ajutorul datornicului, care era un detestat proprietar alb. 

Unul din bătăuşi îşi adună curajul: 

— Se întâmplă ceva, Joe. 

Joe Cirillo se uită lung la el. 

— Ai vreo problemă? 

— Poate că nu întâmplător suntem loviți cu toţii în acelaşi 
timp. Băieţii noştri... 

— Vrei să pleci acasă mai devreme? Eşti liber. 

— Joe, dacă cineva încearcă să ne înlăture? Am auzit tot 
felul de chestii despre clanul Rizzolo. Îi văd mereu pe 
oamenii lor în locuri unde n-ar trebui să se afle. 

Joe îl privi fix până când acesta îşi plecă privirea. Apoi le 
făcu semn celorlalţi să iasă din dubă. 

— În regulă, pregătiţi-l. Şi ţineţi minte, plecaţi abia după 
ce termin să-l jupoi pe ticălos. 

Doisprezece oameni intrară simultan în fabrică, pe uşa 
din faţă şi pe intrările laterale destinate transportului de 


marfa. În holul mochetat, vesel, recepţionera ridică ochii cu 
un zâmbet care se stinse, nesigur. Un paznic negru, solid 
dădu drumul revistei pe care-o citea şi duse mâna la armă. 

Oamenii lui Joe Cirillo îl imobilizară, îi luară revolverul şi-l 
legară cu propriile cătuşe de o balustradă. Proprietarul 
fabricii auzi tărăboiul şi ieşi din birou în cămaşă, cu cravata 
desfăcută. Văzu bătăugşii şi intră înapoi repede, încuie uşa şi 
începu să formeze disperat numărul de telefon al poliţiei. 
Dar oamenii lui Cirillo sparseră uşa. Îl înconjurară şi-i 
smulseră telefonul din mână. Omul se lipi de zid, implorând 
îndurare. Doi bărbaţi îl apucară de braţele grăsuţe şi-l 
scoaseră afară. Un altul o trăgea după el pe recepţioneră. 
După ce lăsară un om la uşă, ceilalţi se năpustiră în 
balconul care dădea spre hala principală. 

Fabrica, întinsă pe o suprafaţă de aproape două mii de 
metri pătraţi, era scăldată în lumina becurilor fluorescente 
care-i dădeau înfăţişarea unui deşert la amiază, şi duhnea a 
plastic încins, un miros deopotrivă dulce şi pătrunzător. La 
bancurile de lucru se aflau cincizeci de muncitori, bărbaţi şi 
femei. Când îşi ridicară privirile şi-l văzură pe şeful lor, 
chircit între bărbaţii solizi care-l ţineau de braţe, se simţiră 
năpădiţi de un val întunecat de teamă; în scurt timp, şi 
oamenii, şi maşinile rămaseră neclintiţi. Muncitorii din 
fundul halei încercară să se retragă spre uşile dosnice, dar 
şi acolo se aflau oamenii lui Cirillo, ce-i mânau înăuntru pe 
restul paznicilor, pe care-i surprinseseră la masă. 

Dinspre intrarea principală se auzi zgomotul apăsat al 
unor pantofi pe linoleum, zgomot care sparse tăcerea şi-i 
anunţă apariţia lui Joe Cirillo. Îşi scoase verigheta, scrutând 
chipurile negrilor şi spaniolilor, apoi îşi puse pe îndelete 
inelele cromate cu lamă. Făcu un semn cu capul. Oamenii 
lui îl ridicară pe proprietar în aer; acesta guiţă de groază. 
Dar, înainte ca Joe să se poată apuca de treabă, una din 
fetele spaniole, o copilă de optsprezece-nouăsprezece ani, 
ţâşni pe scări ţipând şi agitând o rangă. 

— Lăsaţi-o să treacă, porunci Joe. 


— Nu, Rosa, nu! ţipă proprietarul. 

Dar fata nu se opri; înaintă până în faţa lor şi lovi cu 
ranga. Joe evită lovitura. Propriul ei impuls o împinse spre 
el, cu mâinile încleştate pe rangă şi tot trupul expus, de la 
glezne la obraz. Joe îşi măsură ţinta şi-o lovi cu inelele. Fata 
se prăbuşi; obrazul ei era o masă însângerată, informă. Ca 
să vezi! Fraiera chiar încercase să-l lovească. 

— Mai vrea cineva să dea o mână de ajutor? întrebă Joe 
cu dispreţ. 

Oamenii lui îl ridicară din nou pe proprietar în aer. Joe 
păşi spre el cu lamele pregătite, deşi omul dădea disperat 
din picioare. 


La un cvartal distanţă, deasupra unui imobil cu trei etaje 
care adăpostea o brutărie, cea mai înaltă clădire din 
vecinătate, Reggie Rand, care cunoştea cu exactitate orarul 
patrulelor de poliţie, îşi privea oamenii intrând în acţiune. 
Aceştia erau doi mercenari francezi, fraţi, şi protejatul lor, 
un tânăr neamţ. Reggie îi adusese pe calea aerului din ţara 
lor şi le furnizase armele pe care le ceruseră, urmând ca în 
aceeaşi seară să-i transporte înapoi în Franţa. 

Taggart stătea alături de el, cu mâinile în buzunare şi 
chipul impasibil. Din acest punct puteau să vadă aleea care 
ducea la intrarea principală a fabricii de mase plastice, 
dubele lui Cirillo şi acoperişul unei clădiri mai scunde, aflată 
de cealaltă parte a străzii. Reggie îl rugase pe Taggart să 
nu vină, ţinând seama de riscurile pe care le presupunea 
acea acţiune, dar în ultima vreme Chris părea tot mai 
înclinat să sfideze pericolul. 

Brusc, pe acoperişul scund de peste drum de fabrică se 
zări o mişcare, abia vizibilă, în umbră. O clipă mai târziu, în 
interiorul fabricii începură împuşcăturile. Zgomotul făcut 
de arma automată cu declanşare rapidă, înăbuşit de 
zidurile groase, semăna cu bâzâitul înfundat al unei 
imprimante cu viteză mare. Cu un an în urmă, Iaggart îi 
ceruse lui Reggie să-i predea un curs de bază pentru 


mânuirea armelor, şi-şi amintea că zgomotul era infernal. 
Ştia că, în interiorul fabricii, larma făcută de pistolul 
automat Uzi fără amortizor, folosit la capacitate maximă, 
dădea impresia de război în plină desfăşurare. 

— Surpriză! 

Urmărea ieşirile din clădire cu o satisfacţie sumbră. Încă 
vreo câteva atacuri asemănătoare, şi cămătarii lui Cirillo 
vor ieşi din branşă. Soldaţii lui Cirillo năvăleau afară din 
fabrică, albi ca varul, fluturându-şi braţele. Câţiva rămaseră 
în urmă, împleticindu-se, iar unul se prăbuşi pe trotuar. Cei 
care se mai ţineau pe picioare porniră în goană spre dube. 
Reggie arătă spre acoperişul de peste drum: 

— Uită-te la neamţ! E extraordinar. 

Peste parapet răsări o siluetă cu o armă cu ţeava scurtă, 
groasă. Căpitanul lui apăru alături, acoperindu-l cu un 
pistol automat, în eventualitatea, improbabilă, că băiatul va 
avea nevoie de ajutor. 

Se auzi un bubuit asurzitor. O rachetă lovi ultima dubă, 
surprinzându-i pe bătăuşii lui Cirillo chiar în clipa când 
dădeau să urce în maşină. Explozia îi aruncă în stradă, unde 
rămaseră zvârcolindu-se, cuprinşi de flăcări, ori prea uluiţi 
pentru a încerca să se adăpostească. Joe Cirillo ieşi ultimul 
din clădire şi rămase locului cu gura căscată la vederea 
infernului din jur. Unul din braţe, ciuruit de gloanţe, îi 
atârna fără viaţă; pe degete încă mai avea inelele cromate. 
Se năpusti în duba lui urlând: 

— Daţi-i drumul! 

Duba ţâşni, împrăştiindu-i pe cei care încercau să urce şi 
ei după Joe, şi se îndreptă spre cotitură. Un alt bubuit. 
Duba fu cuprinsă de flăcări, alunecă de-a latul străzii şi se 
izbi de zidul fabricii. Joe Cirillo se rostogoli afară de pe locul 
pasagerului şi se târi până-n rigolă. Duba aprinsă explodă 
cu un tunet. Explozia îl aruncă de cealaltă parte a străzii, 
unde rămase lungit, tresărind slab; flăcările roşietice se 
reflectau pe inelele cromate aflate încă pe mâna lui. 


În seara aceea, după ce poliţiştii şi pompierii plecară, iar 
el o luă pe Rosa de la spital şi-o urcă într-un taxi, 
proprietarul fabricii de mase plastice intră în biroul lui, îşi 
puse picioarele pe masă şi-şi zise că lucrurile încep să se 
îndrepte. Era curat. Oricine ar fi fost cel care-l atacase pe 
Joe Cirillo, îi făcuse un mare serviciu. Toată lumea ştia că el 
n-a avut niciun amestec. Oricum, atâta timp cât prin 
preajmă se aflau o mulţime de poliţişti, Cirillo nu va risca o 
nouă tentativă de a-i face rău. Unul din paznici îi bătu la 
uşă; omul încă mai arăta ruşinat de faptul că nu-şi 
îndeplinise onorabil obligaţiile, iar compania dublase paza, 
fără să plătească nimic în plus. 

— Afară e un tip care vrea să vă vorbească. 

— Sigur. 

Alţi poliţişti, detectivi, agenţi FBI. Cu cât mai mulţi, cu 
atât mai bine. 

Dar acesta nu era poliţist. Arăta ca un contabil. Deschise 
o servietă, dând la iveală câteva şiruri de comutatoare 
metalice lucioase, pe care le fâțăi încoace şi-ncolo pentru a 
verifica electronic încăperea. Satisfăcut, închise servieta şi 
spuse: 

— Eu îi reprezint pe cei care preiau obligaţiile lui Cirillo 
în această zonă. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Mă întorc săptămâna viitoare să colectez banii. 

— Ce tot spui? 

— Dumnezeu nu se mai pogoară să-ţi salveze pielea şi a 
doua oară. 


Taggart insistă să-l cunoască pe noul colector. 

— În privinţa asta mă opun categoric, răspunse Reggie. 

— O să port mască. Trebuie să-mi supraveghez oamenii. 

— Dar pentru asta mă ai pe mine. 

Taggart insistă. Reggie îşi spuse că şeful lui vrea să 
menţină un control strict, dar se întreba totodată dacă nu 
cumva Taggart era, pur şi simplu, incapabil să nu sfideze 


soarta. Să se întâlnească faţă-n faţă cu Mikey Cirillo, 
mascat, pentru a pune la cale o tranzacţie cu heroină era 
una, dar să ispitească soarta i se părea o nebunie. Dacă ar fi 
avut timp, Reggie şi-ar fi făcut mai multe griji pentru 
atitudinea lui Taggart, care se purta de parcă ar fi putut să 
meargă pe apă. Dar era prea ocupat. Imediat după ce-l 
înfăţişă pe noul colector al familiei Rizzolo în faţa măştii lui 
Christopher Taggart, avu o întrevedere, singur, cu şeful 
unei bande din nordul statului. 

— Nu pricep, zise liderul bandei în vreme ce număra 
banii care le pecetluiau înţelegerea. Pariurile în sudul 
Bronxului erau înainte strict teritoriul lui Cirillo. 

— Aşa-i. 

— Da' acuma, clanurile Conforti şi Bono au început să 
stârnească bandele de puşti împotriva lor şi încearcă să le 
preia teritoriul. 

— Corect. 

— Şi tu, cine dracu” eşti? 

— Eu mă ocup de ridicarea nivelului de trai în cartier, 
replică Reggie neutru. 


Bumpy Fredericks, sau „Bump“, pentru clienţii săi, era 
neliniştit mai mult în privinţa tâlharilor decât a poliţiştilor în 
timp ce-şi făcea rondul pentru a aduna banii de pariuri şi a 
nota numerele pe foiţă subţire de ţigară. Dar, când începu 
să-l urmărească o dubă neagră, nu mai ştiu ce să creadă. 
Pretutindeni în New York, oamenii lui Cirillo care se ocupau 
de pariuri aveau necazuri. Până atunci îi plăcuse să lucreze 
pentru clanul Cirillo, căci acesta ştia să menţină ordinea. 
Dar în ultima vreme nu mai era la fel de sigur; cândo 
familie mafiotă începe să se lupte cu rivalii, bandele de 
cartier devin îndrăzneţe. 

Duba mergea în urma lui, oprindu-se atunci când el intra 
în vreun magazin, şi pornind din nou după ce ieşea. Fire 
optimistă, Bumpy îşi spuse că barosanii trimiseseră duba 
să-i asigure protecţie câtă vreme îşi făcea rondul. 


Dar când dădu colţul încremeni de uimire. 

În faţa unui magazin stăteau, cu un aer nepăsător, trei 
băieţi dintr-o bandă numită Spanish Maine. Când îl văzură, 
îşi îndreptară ţinuta, de parcă l-ar fi aşteptat. Rareori se 
aventurau pe această parte a Third Avenue, pentru că era 
teritoriul Diavolilor, iar aceştia aveau un acord de protecţie 
cu oamenii lui Cirillo. „Problema e, îşi spuse Bumpy, că-n 
ultima vreme Diavolii o cam iau pe cocoaşă, iar acum nu se 
vede picior de Diavol prin preajmă.“ Observă că ceva mai 
departe aşteptau şi alţi membri ai bandei Spanish Main. Se 
întoarse, cu intenţia de a se îndrepta spre Morris Avenue, o 
arteră mai populată, dar alţi doi tineri apărură de la colţ în 
spatele lui. În acest moment încetă să-şi mai facă griji 
pentru bani; nu-şi dorea decât să scape cu viaţă. La 
douăzeci şi opt de ani, cu un picior afectat de tuberculoză 
osoasă, era prea bătrân să fugă şi prea obosit ca să se bată. 
„Doamne, trimite-mi un poliţist“, se rugă el. Dar nu se zărea 
niciunul. Căută din priviri duba care-l tot urmărise, dar se 
părea că, pe o distanţă de câteva zeci de metri, nu erau 
decât el şi tinerii, iar aceştia se îndreptau în direcţia lui. 

Bumpy se duse lângă o maşină parcată, băgă cu grijă 
mâna în buzunare şi începu să scoată bancnote şi să le 
grămădească pe capotă. Pe câteva le luă vântul; el se repezi 
să le prindă, mototolindu-le în pumn. Băieţii formară un 
semicerc pe trotuar în jurul maşinii, urmărindu-l cu priviri 
inexpresive; Bumpy simţi cum începe să clocotească în el o 
furie pe care numai rareori şi-o îngăduia. El nu încerca 
decât să-şi câştige existenţa, iar ticăloşii aceştia cu caş la 
gură, având jumătate din anii lui, băgaseră frica în el. Nu 
era un om violent, deşi văzuse tot atâta violenţă ca oricare 
alt locuitor al unui oraş sărac, dar dintr-o dată simţi că, 
dacă ar putea, i-ar împuşca pe toţi, ca Bernie Goety, 
răzbunătorul de la metrou. Bineînţeles, nu se punea 
problema - nu avea pistol, ci doar un cuţit, pe care nu era în 
stare să-l manevreze suficient de bine nici ca să se apere 
într-o luptă egală, unu la unu, cu atât mai puţin împotriva 


celor şase tipi care-l încercuiau, privindu-l cum încearcă să 
prindă banii luaţi de vânt. 

— Poftim banii. Sunt ai voştri. 

Şi astfel făcu cea mai mare greşeală posibilă, 
recunoscând că e complet lipsit de apărare. 

Liderul grupului, un puşti cu trei fire de mustață, spuse: 

— Să-i tragă una careva. 

Doi băieţi scoaseră la iveală arme - pistoale uriaşe, 
ruginite, de calibrul patruzeci şi cinci, cu ţevile la fel de 
groase precum cele din sistemul de canalizare. Îşi 
închipuise că-l vor tăia, dar iată că făceau din el o ţintă de 
trageri. Îi venea să strige „Plecaţi de-aici, lăsaţi-mă în pace! 

— Poftim banii, repetă el încet. 

— Găuriţi-l! 

Bumpy închise ochii. 

— Hei, cine să fie ăştia? 

Auzind motorul unei maşini ce trecea pe lângă ei, Bumpy 
deschise ochii. Duba se întorsese. Opri lângă maşină şi din 
ea coborâră repede doi negri în costume şi pardesie. 
Bumpy îşi spuse că sunt poliţişti, apoi se răzgândi şi cugetă 
mai bine; după costume şi imobilitatea chipurilor, s-ar fi 
putut să facă parte din banda Black Muslim. Dar nu era 
sigur. Bărbaţii cercetară strada o clipă, apoi unul dintre ei 
scoase un sac mare de plastic, iar celălalt o puşcă cu ţevile 
retezate. 

— Armele aici. Tu, primul. 

Puştiul de treisprezece ani cu pistolul de calibrul 
patruzeci şi cinci se uită la ţevile duble, retezate ale puştii şi 
dădu drumul pistolului în sac. 

— Tu acum. N-o arunca! Pune-o binişor! 

Celălalt aţinti arma spre şeful bandei. 

— Spune-le oamenilor tăi să nu ascundă nimic. Restul 
armelor de foc. Pe urmă pistoalele. 

— Hei, cine dracu.... 

— Cine dracu'? Cum adică, cine dracu? 


Bumpy văzu cum pantoful lustruit al tipului se ridică de 
pe asfalt până la nivelul umărului. Bombeul îmbrăcat în oţel 
fractură maxilarul puştiului, care căzu grămadă pe 
caldarâm, fără să scoată un sunet. Tipul şterse sângele de 
pe pantof de pantalonii şefului bandei. 

— Mai vrea cineva să ştie ce dracu'...? 

Adună restul armelor şi le spuse băieţilor să-l ridice pe 
liderul lor. Apoi arătă spre Bumpy. 

— Uitaţi-vă bine la omul ăsta. [ineţi-l minte. Dacă are 
vreodată o problemă - absolut orice fel de problemă ne 
întoarcem şi vă lăsăm fără boaşe. 

Îl privi pe fiecare puşti, pe rând, direct în ochi. 

— Asta înseamnă că, dacă vedeţi pe altcineva că-i face 
probleme, îl protejaţi. S-a înţeles? E prietenul vostru. Aţi 
priceput? Bun, acuma ştergeţi-o. 

După plecarea tinerilor, individul se întoarse spre Bumpy. 

— S-au făcut nişte schimbări. 

— Da, domnule. 

— De-acum vei livra pariurile altcuiva. 

— Da, domnule. 


— Mikey, avem necazuri. 

Mikey Nebunul frământa între degete linguriţa pentru 
cocaină, închizând şi deschizând întruna tainiţa minusculă. 
Dacă purtătorul veştilor proaste ar fi fost altul decât Sally 
Ponte, zis şi Deşteptul, probabil că l-ar fi aruncat pe scările 
depozitului Jackson Heights pe care-l folosea pentru 
întâlniri. Dar, deşi necazurile se înmulţeau mai repede 
decât putea el să le facă faţă, tot nu putea să ridice glasul la 
consigliere Ponte. Încă de pe vremea când Mikey era copil, 
consigliere, naşul lui şi cel mai apropiat sfetnic al tatălui 
său, fusese mereu prezent: un om hotărât, calm, ale cărui 
sfaturi vizau întotdeauna fondul problemei. 

— Pare să fie vorba de un lucru pe care se tem cu toţii să 
ni-l spună şi de aceea te-au trimis pe tine. 


Ponte, un bărbat brunet, atrăgător, trecut de cincizeci de 
ani, de profesie avocat, îi zâmbi. Nu era un om afectuos; 
dacă ar fi fost, Mikey n-ar fi putut avea încredere în el. Dar 
făcea parte din categoria oamenilor devotați celui în slujba 
căruia se afla. 

— Ai dreptate. Se tem. 

Mikey îşi spuse că e incredibil ca, exact atunci când 
afacerile cu droguri ajunseseră să meargă atât de bine, tot 
restul să înceapă să se prăbuşească. Mai întâi pierduse 
pariurile din Brookyln în favoarea familiei Rizzolo. Acum 
ticăloşii începeau să acapareze Bronx-ul. Dar celelalte 
familii îi acuzau pe Cirillo că-i atacă. Toţi au crezut că ela 
pus la cale atentatul cu bombă asupra lui Joe Reina, drept 
răzbunare pentru atacul de la Caffe di Tullio. Vito Imperiale 
abia dacă-i mai vorbea, iar familiile Bono şi Conforti 
anunţaseră că oamenii lui Cirillo nu au ce căuta pe 
teritoriile lor - una peste alta, nu mai era decât un pas până 
la declararea unui război deschis. lar pasul acela putea să-l 
facă un sicilian teribil de furios... 

— Ce mai e acum? îl întrebă pe Ponte. 

— Au atacat clubul Chelsea. Au jefuit clienţii şi casa de 
bani. 

— Cine? 

— Par să fie liber-profesionişti. 

— Află cine sunt şi pune mâna pe ei. 

— Nu asta-i problema. După retragerea tâlharilor, în 
momentul în care şi clienţii se pregăteau de plecare, au 
venit nişte indivizi şi le-au spus clienţilor că i-au prins pe tipi 
şi le-au luat prada. I-au dus apoi în alt club, la doi paşi de al 
nostru, şi i-au ajutat să-şi regăsească hainele, bijuteriile şi 
chiar ceva bani. 

— Care club? 

— Un local nou, deschis vara asta pe lângă Limelight. 
Prietenii lui Tommy Lucia aveau totul pregătit: ruletă, 
băutură, fete la mesele de joc, totul. Majoritatea clienţilor 
noştri de bază au rămas toată noaptea. 


— Cu alte cuvinte, clanul Rizzolo a acaparat Chelsea. 

Mikey reîncepu să se joace cu mica puşcă din aur; Ponte 
îl urmărea neliniştit, dar, spre bucuria lui, Mikey nu se 
atinse de cocaină. În cele din urmă, acesta spuse: 

— E timpul să lovim şi noi. 

— Eu unul nu m-aş pripi, Mikey. 

— Nu mă pripesc. Mă tot gândesc de săptămâni întregi. 

— Tommy nu e decât un macaronar prostănac, prins la 
mijloc. 

— Mda, făcu Mikey Nebunul. E prins între Frank şi Eddie 
Rizzolo. 

— Nu ne putem permite un război, când Strikeforce ne 
stă în coaste, protestă consigliere Ponte. 

— Va fi unul scurt, promise Mikey sumbru. 

— Şi dacă nu e vorba de familia Rizzolo? 

— Dacă nu ei, cine? 

— Nu ştiu. Cred că se petrece ceva ciudat. 

— Ce? 

— Nu ştiu. 

— Uite care sunt datele problemei: de Ziua Eroilor, 
cineva l-a turnat pe Nino Vetere agenţilor Strikeforce, iar 
Vetere l-a denunţat pe Nicky, aşa că tatăl meu mi-a cerut să 
preiau afacerile. Toţi şi-au zis că n-o să pot ţine lucrurile în 
frâu nici măcar până în ziua de 4 Iulie, dar uite că a trecut 
vara şi am reuşit să pun din nou pe picioare treaba cu 
drogurile. Numai că, pe când eu mă ocupam de asta, trei 
tipi au intrat în Caffe di Tullio şi l-au curăţat pe omul nostru 
numărul unu din Brooklyn, şi în scurtă vreme am pierdut o 
mare parte din teritoriul lui. Înainte de Ziua Muncii au 
început să ne atace în Bronx. Acum, nici măcar nu e 
Haloween şi Tommy Lucia se afişează în Manhattan ca 
prieten al lui Frank şi Eddie Rizzolo. O să murim cu toţii 
înainte de Crăciun, dacă nu facem ceva în privinţa familiei 
Rizzolo. 


—  Avertizeaz-o pe Helen şi pune nişte oameni să-i 
supravegheze clubul, îi porunci Taggart lui Reggie după ce 
acesta îl informă despre cele aflate de spionii lui din tabăra 
lui Rizzolo. S-o urmărească de câte ori merge la 
restaurantele familiei. 

— În primul rând, nu cred ca ei să atace o femeie, mai 
ales dacă nici nu ştiu că ea e adevăratul creier al afacerilor 
familiei. În al doilea rând, familia Rizzolo îşi apăra teritoriul 
încă de pe vremea când tatăl tău împingea o roabă. 

— Nu sunt dispus să risc. N-aş vrea ca ea să păţească 
ceva. 


15 


Hangarul pentru autobuze al firmei Blue Line aparţinând 
familiei Rizzolo era o clădire cu acoperiş înclinat, construită 
în anul 18693 ca depou pentru troleibuze. Se afla în Long 
Island şi acoperea o suprafaţă lungă de trei cvartale şi lată 
de două. Acoperişul imens era presărat cu luminatoare, 
semănând cu un sătuc de munte alcătuit din căsuțe mici, în 
pantă. Interiorul răsuna de torsul motoarelor, şuieratul 
uneltelor pneumatice şi vibraţiile joase ale vehiculelor pe 
care şoferii le îndreptau, cu viteză foarte mică, spre zonele 
de întreţinere şi reparaţii. 

Lui Helen Rizzolo îi plăcea dintotdeauna mirosul puternic 
din hangar. Acesta îi amintea de rarele vizite pe care i le 
făcea în copilărie tatălui său ca să-l vadă la lucru, îmbrăcat 
cu cămaşă albă cu mânecile suflecate pe antebraţele 
vânjoase, vestă neagră şi cravată legată neglijent. O dată, 
spre neplăcerea fraţilor ei, o lăsase să conducă un autobuz 
stând la el în braţe. Acela era un loc unde se simţea fericită, 
iar când venea să plătească salariile angajaţilor, se bucura 
să revadă ornamentele excesive, complicate din jurul 
intrării principale. Aprinse farurile şi claxonă pentru a-i 
avertiza pe mecanicii care umblau de colo-colo; Fiat-ul 
trecu pe lângă zonele de parcare, ocolind autobuzele ca un 
gândăcel cu ochi strălucitori. 

Biroul era o încăpere din spatele hangarului, despărţit de 
restul halei prin pereţi subţiri de scândură care abia dacă 
înăbuşeau zgomotele. Acum era linişte, ceea ce însemna că 
mecanicii sunt fie la masă, fie în pauza de cafea. Biroul avea 
tavanul mult mai scund decât restul hangarului, ferestre ce 


dădeau spre o curte plină de gunoaie, şi o ieşire dosnică. 
Eddie şi Frank petreceau acolo destul de mult timp, 
întrucât oficial erau angajaţi ai firmei: Eddie în calitate de 
preşedinte, Frank de vicepreşedinte, iar ea, ca trezorier. 

Helen îi sărută, se aşeză la birou şi deschise un termos cu 
ceai pe care-l adusese cu sine. Eddie, cu capul în mâini, se 
uita lung la nişte teancuri de hârtii. 

— De ce naiba a înfiinţat tata o firmă de transport în 
Long Island? 

— Acum care mai e necazul? 

— Nu putem face transport interstatal. La autobuzele din 
Westchester, ruta lor trece cinci centimetri prin 
Connecticut, aşa că pot spune primăriei oraşului să se ducă 
învârtindu-se, pentru că traversarea graniţei statului le dă 
statut de întreprindere interstatală. Da' noi trebuie să ne 
supunem fiecărei legi locale pe care o inventează primăria. 
Nu poţi folosi orice stradă, nu face zgomot, nu lăsa motorul 
să meargă dacă te-ai oprit. 

În timp ce vorbea, Eddie scria un bileţel; instalaseră un 
telefon în urma avertismentului lui Taggart cu privire la 
supravegherea electronică instituită de Strikeforce, dar, 
fiindcă autobuzele intrau şi ieşeau întruna, nu putea fi sigur 
că nu mai există niciun microfon în hangar. Îi dădu lui Helen 
bileţelul: „Încă trei agenţii de pariuri ale lui Cirillo au intrat 
aseară în posesia noastră. Deţinem în totalitate pariurile din 
Brooklyn şi mare parte din Bronx.“ 

Helen surise; Eddie zâmbi şi el, cu o atitudine aproape 
respectuoasă. Ca urmare a acordului dintre ea şi Iaggart, 
Eddie şi Frank îi atribuiau surorii lor meritele pentru noua 
prosperitate a familiei. 

— Ce-ar fi să trecem prin Jersey? întrebă ea cu voce tare, 
în timp ce scria: „Vreo veste despre reacţia lui Mikey?“ 

Eddie îi arătă lui Frank biletul, apoi îi dădu foc în 
scrumieră. 

— Ei bine? 


Eddie ridică din umeri. Helen se uită la Frank, dar şi 
acesta reacţionă la fel. Fata înţelese că fraţilor ei le era prea 
ruşine să recunoască cum că spionii pe care reuşiseră să-i 
introducă între oamenii lui Cirillo nu aflaseră nimic. Îşi 
reaminti că noua ei putere e o armă cu două tăişuri. 
Trebuia să aibă grijă să nu le calce în picioare mândria. Ca 
să şi-o recapete, ar fi fost în stare de lucruri prosteşti. 

Începu să lucreze la computer, dar gândurile i se 
învârteau în jurul lui Christopher Taggart şi al planului 
acestuia. Lucrurile mergeau prea bine. Pe de o parte, 
Strikeforce sfârteca clanul Cirillo sub aspect juridic; pe de 
altă parte, Taggart îl măcina pe dinăuntru, iar puternica 
familie părea aproape paralizată. 

Sună telefonul. Eddie răspunse, ascultă o clipă, apoi privi 
spre ea. Helen se prefăcu a nu observa când el dădu din 
cap spre Frank şi spuse la telefon: 

— Voi fi aici. 

— Cine era? 

— Nimic important. 

— Băieți, v-aţi apucat din nou de trafic? 

— Ssst! lisuse. Helen, dacă... 

— Căci, dacă aşa stau lucrurile, vreau să încetaţi. V-am 
spus, fără droguri. 

Eddie căută pe birou o bucată de hârtie şi scrise: „Iaci o 
dată! E doar o mică afacere colaterală cu cocaină. Discutăm 
cu tipu” de câteva luni.“ 

— Nu-mi vine să cred, protestă ea întrebându-se cum pot 
să rişte să rateze totul pentru o tâmpită de afacere cu 
cocaină. 

Dar se învinovăţea pe sine însăşi; fusese prea severă cu 
ei. lar treaba cu cocaina o făceau pentru a-şi demonstra lor 
înşişi ceva, că n-au nevoie cu adevărat de ea, spre exemplu. 
Pe toţi dracii, aveau nevoie de ea. Ca şi ea dei. 

Eddie scrise: „locmai avem de gând să stabilim o 
întâlnire“. Îşi încrucişă braţele şi-şi aţinti privirea, 
încăpățânat, pe placa biroului. Nici Frank nu voia s-o 


privească în ochi. Clocotind de furie, Helen lovea tastele 
computerului de parcă ar fi fost o maşină de scris 
demodată. 

După douăzeci de minute, telefonul sună din nou. Eddie 
înhăţă receptorul. Căscă ochii mari şi-i făcu semn lui Frank 
să ridice şi el. Helen făcu acelaşi lucru cu telefonul de pe 
masa ei de lucru; acoperi microfonul şi-l auzi pe cel care 
sunase repetând: 

— Am întrebat dacă-mi recunoşti vocea. 

Era Mikey Cirillo zis şi Nebunul. 

— Mda, te cunosc. Care-i problema? 

— Vreau doar să ştii de la cine vi se trage. 

— Ce să ni se tragă? 

— Asta. 

Helen se uită la Frank, care sări în picioare ca o panteră 
şi deschise dulapul în care ţinea un rastel cu puşti de 
vânătoare. În clipa următoare, peretele deveni brusc uriaş 
şi înaintă spre ea. O explozie bubui în hangar. 

Helen se trezi pe podea, ţintuită sub peretele care se 
sprijinea pe masa ei de lucru. Computerul zăcea lângă ea; 
cursorul verde acoperea ecranul cu modele abstracte pe 
care nu le mai văzuse niciodată. În hangar, mecanicii urlau 
îngroziţi. Pe faţă îi curgea ceva umed - când îşi atinse 
obrazul îşi dădu seama că era propriul ei sânge. 

— Frank! Eddie! 

— Stai acolo, iubito. Eşti teafără? 

— Frank! 

— Da, n-am nimic. Nu te mişca, scumpete. Ar putea să 
urmeze împuşcături. 

Îl auzi pe Eddie trecând pe lângă ea, prin beznă, şi 
strigând din răsputeri: 

— A izbucnit un incendiu! 

Helen văzu pâlpâirile flăcărilor. Mecanicii şi şoferii 
strigau; undeva, un om urla. Găsi pe jos firul telefonului, 
trase de el până ce aparatul ajunse la ea şi formă 911. 


— Incendiu şi explozie, spuse operatoarei. Hangarul de 
autobuze Blue Line. Ambulanţă. 

Îşi eliberă piciorul şi se târi afară din adăpostul format de 
zid şi birou. Lumina zilei se revărsa din luminatoare mai 
puternică decât oricând, fiindcă geamurile fuseseră sparte. 
În capătul depărtat al hangarului, adică înspre intrare, totul 
era acoperit de un fum negru. Fumul dens, unsuros blocase 
înăuntru vreo patruzeci de autobuze. Helen încercă să se 
ridice în picioare şi descoperi că poate. Frank o cuprinse în 
braţe, îngrozit. 

— Sângerezi.. 

Ea îşi şterse sângele cu palma. Capul o durea. 

— N-am Nimic. 

Eddie se întoarse cu puşca în mână. 

— Au plecat. 

Frank strigă: 

— O să trec cu un autobuz prin perete, acolo, ca să poată 
ieşi celelalte. 

— Nu, zise Helen. Scoate mai întâi oamenii. Lasă 
autobuzele. 

Frank o privea consternat: 

— Dar le pot salva! 

— Mai bine încasăm asigurările. 

Helen simţi că i se înmoaie picioarele; Frank o cuprinse 
în braţele lui uriaşe. Avea impresia că aude un milion de 
sirene urlând concomitent. Eddie îl conduse pe Frank afară 
din birou, pe uşa din spate. Ghemuită în braţele lui, Helen 
văzu primele jeturi de apă năvălind peste flăcări. Frank o 
duse în braţe până la medicii de pe ambulanţă, care-i 
pansară tăietura de la cap. Se aşeză în partea din spate a 
ambulanţei şi rămase acolo privind cum flăcările mistuie 
decoraţiile complicate de la intrarea în hangar. Între timp 
sosi şi poliţia, detectivi în civil şi alţii în uniformă; începură 
să le pună întrebări lui Eddie şi lui Frank, care mai mult 
ridicau din umeri. 


— Bun, acum întinde-te, dragă, spuse un sanitar. e 
ducem la spital. 

— Nu, mă simt bine. 

— S-ar putea să ai o contuzie. 

Ea încercă să protesteze, dar îi tremurau mâinile şi 
simţea o dorinţă stranie să plângă, şi să plângă, şi să 
plângă... 

În ambulanţă leşină; când se trezi, auzi un medic care 
spunea: 

— Chiar şi o uşoară contuzie e periculoasă... A, bună 
ziua! Urmăreşte-mi degetul, te rog. 

Medicul ridică un deget la vreo treizeci de centimetri de 
faţa ei, mişcându-l încet până deasupra frunţii şi apoi până 
la bărbie. 

— Bine. Greaţă? 

— Nu. 

— Bun. Acum pe orizontală, de la stânga la dreapta. 

Ea se concentră pentru a-i urmări degetul spre dreapta, 
şi observă că doctorul era de vârstă mijlocie. În spatele lui 
văzu o asistentă, un televizor suspendat de tavan şi un 
stativ pentru perfuzie la capătul palului, apoi uşa de la baie 
şi cea de la dulap, o sută de trandafiri roşii pe o masă... şi 
Taggart în pragul uşii. 

Taggart avea chipul încordat. Trecu pe lângă medic, îi luă 
mâinile şi îngenunche lângă pat astfel încât se aflară faţă în 
faţă, despărțiți doar de câţiva centimetri. Abia putea să 
vorbească. 

— Cum te simţi? 

— Domnule Taggart, îl întrerupse doctorul, aş vrea să 
termin... 

— E teafără? 

O ţinea de mână cu nespusă blândeţe. 

— Nu pot să promit nimic. Dar tomografia nu a relevat 
existenţa nici unei hemoragii. 

Helen îl trase mai aproape şi şopti: 

— Ce cauţi aici? 


— Făceam turul şantierelor mele, când am auzit ştirea la 
radio. 

— Îţi asumi nişte riscuri. 

— Nu-ţi face griji. Cum te simţi? 

— Bine. Unde sunt fraţii mei? 

— Răspund la întrebările poliţiei. 

— Şi mama? 

— Nu i-au spus nimic înainte de a se lămuri lucrurile în 
privinţa stării tale. Doreşti s-o chem? 

Încă-i mai venea să plângă. 

— Vreau s-o văd pe mama. 

Taggart făcu un semn unei persoane pe care ea nu putea 
s-o vadă, apoi se întoarse la ea şi-i şopti: 

— Îmi pare nespus de rău. I-am spus lui Reggie să aibă 
grijă de tine. 

— Ne putem purta singuri de grijă. Nu pentru asta te 
foloseşti de mine? 

— Am crezut că luptele vor rămâne la nivel de stradă. 

— Ai crezut greşit, dar noi am păţit-o, nu tu. 

O durea capul şi-i venea greu să raţioneze atâta timp cât 
camera se rotea în jurul ei, dar trebuia să-l facă să 
înţeleagă ce se petrece în sânul mafiei. Închise ochii şi se 
prefăcu că plânge. Trucul funcţionă. Taggart se apropie mai 
mult, iar medicul se dădu la o parte ca să-l lase să o 
mângâie. 

— De ce eşti surprins? şopti ea. Mikey Nebunul ştie că nu 
el e autorul atentatului cu bombă asupra lui Joe Reina, nu el 
l-a împuşcat pe Al Conforti şi nici n-a ars din temelii 
fortăreaţa pe care o avea Harry Bono în Westchester. Ştie 
că nu l-a vândut pe adjunctul lui Vito Imperiale agenţilor 
Strikeforce; ştie că nu le-a gonit pe celelalte familii din 
aeroportul Kennedy. Şi mai ştie că nu şi-a atacat propriii 
bătăuşi. Familiile noastre au fost întotdeauna rivale, iar 
acum ne vede devenind tot mai puternici, în detrimentul lui. 
Tu ce-ai face dacă ai fi în locul lui? 

Taggart se ridică, cu chipul îngheţat. 


— Îmi pare rău, repetă el. Mă voi ocupa de situaţia asta. 
Nu mai trebuie să-ţi faci nicio grijă. 

— Nu te lupta cu Mikey, îl avertiză ea. Asta-i treaba 
noastră. 

— 'Ţinem legătura. 

El îi strânse mâna uşurel; ea îşi întredeschise puţin 
buzele şi Taggart crezu, preţ de o clipă, că se va repezi la 
gura ei. 1 se încordă trupul şi dădu să-şi ridice capul de pe 
pernă. Dar, în loc s-o sărute, el se depărtă, îi mai strânse o 
dată mâna, apoi o lăsă. 

Camera prinse să se învârtă mai repede. Doctorul 
reapăru şi-i băgă în ochi o lanternă mică. Helen înălţă 
capul, deşi pulsa dureros, ca să se uite după Taggart, care, 
crezând că nu mai poate fi văzut, încetase să-şi mai ascundă 
furia care-i descompunea trăsăturile. 

Helen văzu în acea mască primitivă o latură pe care el şi- 
o ascunsese şi primăvara anterioară, pe colinele irlandeze, 
şi în noaptea de vară când au stat la ultimul etaj al clădirii 
lui. Însă îi reamintea cu intensitate seara aceea de la 
Abatelli, cu zece ani în urmă, când ieşise ca o furtună după 
Don Richard Cirillo. Christopher Taggart era capabil să 
nutrească o ură devoratoare. 

I se părea înspăimântător faptul că atentatul comis 
asupra ei îi provocase furia. Avea impresia că Taggart vrea 
mai mult decât afirmase, mai mult decât controlul familiei 
Rizzolo asupra străzilor din New York. Făcându-şi apariţia 
la clubul ei, şi acum, grăbindu-se să vină la spital, părea că 
vrea s-o posede. Helen încercă să cântărească la rece 
avantajele suplimentare pe care le-ar putea conferi familiei 
ei o asemenea situaţie, dar în adâncul inimii ei începea să se 
teamă că va plăti un preţ foarte mare. Se lăsă înapoi între 
cearşafuri, îngrozită de propriul ei impuls pe care-l simţise 
când el o luase de mână: ar fi vrut să-l tragă în braţele ei. 

În faţa spitalului, Reggie aştepta în maşina lui Taggart. 

— Te-a văzut poliţia? 

— Aranjează o întâlnire cu Mikey. 


— Dar trebuie să vă întâlniți pe barcă, săptămâna 
viitoare. 

— Acum. 

— Există o singură cale de a-l face să accepte o întâlnire. 

— Ştiu. Taie-i aprovizionarea! 


Urcară la bordul bărcii la Iarrytown, unde Taggart 
deţinea un hangar pentru bărci, pe lângă multe altele 
răspândite în tot New York-ul şi merseră în amonte. Se 
însera. Râul curgea vioi, iar ambarcaţiunea plutea pe apă 
cu motoarele stinse. Reggie stătu la cârmă tăcut până când 
încheie controlul electronic. 

— Mă surprindeţi, domnule Taggart. 

— Cum aşa? 

— Sunt sigur că nu v-aţi aşteptat la absenţa oricărei 
reacţii din partea lui Cirillo. 

— Aşa-i. 

— E posibil ca această reacţie exagerată să se datoreze 
faptului că fata se afla din întâmplare acolo? 

— Orice e posibil, răspunse Taggart nepăsător. 

Reggie se simţi uşurat, dar numai până-l auzi adăugând: 

— Aproape a ucis-o. 

— Ce ai de gând? 

— Să mă asigur că aşa ceva nu se va mai întâmpla. 

— Dar uiţi... 

— Nu uit nimic. 

Când barca trecu pe sub podul George Washington, 
Taggart se duse sub punte şi se încuie în cabină. Se sprijini 
cu spatele de bancheta în formă de V şi aşteptă, în vreme ce 
Reggie intră intr-un mic port particular din New Jersey. 
Furia îl copleşea; îi simţea gustul în gură. Auzi cum cei doi 
bărbaţi urcă la bord în vreme ce barca se întorcea şi se 
depărta încet. Ceva mai târziu motoarele se opriră şi lanţul 
ancorei se desfăşură de pe vinci. Îşi trase masca pe faţă 
exact în clipa când Reggie descuie uşa. 


Întâlnirile lor respectau un anume ritual. Primul intra 
Reggie, care verifica dacă singura lumină provine de la 
becurile roşii de navigaţie şi apoi aştepta lângă uşă. Garda 
de corp a lui Mikey, un sicilian masiv care-l înlocuise pe 
Buddy cel rănit, se asigura că Taggart e singur şi făcea o 
scurtă verificare electronică, cu care încheia controlul 
efectuat în prealabil pe punte. Apoi se aşeza de cealaltă 
parte a scării scurte. 

Mikey păşi printre ei şi se dădu într-o parte ca să 
elibereze accesul spre uşă. Buzele lui subţiri păreau o linie 
dură pe chipul osos. Se uită mânios la Taggart. Acesta îi 
susţinu privirea. 

— leşi de-aici! îi spuse Mikey gărzii sale de corp. 

Reggie îl urmă pe sicilian pe punte şi închise uşa în urma 
lor. 

— Oamenii tăi îşi bat joc de mine. 

— Stai jos, zise Taggari. 

— Pentru ce faci asta? 

— Nişte cunoscuţi de-ai mei au o problemă. 

— O să vorbim mai târziu despre asta. Mai întâi, ascultă- 
mă. Să nu te joci cu mine. Ai promis să livrezi marfa la timp. 
Ţine-te de cuvânt. 

Taggart îl privi fără să răspundă. În cele din urmă vorbi 
tot Mikey: 

— Bine. Care e problema prietenilor tăi? 

— Cineva le-a dinamitat hangarul de autobuze. 

— Ce vrei să fac eu? 

— Să-mi garantezi că aşa ceva nu se va mai întâmpla. 

— Să garantez? Şi cum aş putea să fac asta? 

— Dă sfoară în ţară. 

— Cui? Nu-i cunosc pe oamenii ăştia. Nu ştiu pentru ce se 
luptă. 

Taggart se simţi ca într-un fel de cădere liberă, una care-l 
ducea în trecut, cu zece ani în urmă. Era din nou în seara 
aceea de vară, pe trotuarul din faţa restaurantului lui 
Abatelli. Don Richard negase că l-a ucis pe tatăl lui Taggart 


şi apoi glumise spunând că n-a mai omorât pe cineva de 
vreo treizeci de ani. Afirmase că nici măcar nu cunoaşte pe 
cineva cu numele de Mike Taglione. Ca şi cum totul s-ar fi 
întâmplat chiar atunci, în prezent, îl văzu pe bătrânelul 
slăbănog întorcându-se cu spatele, auzi ordinul „El n-are 
voie să intre“ şi-l simţi pe acelaşi Mikey Nebunul lovindu-l în 
faţă când se alăturase bătăuşilor mafioţi ca să se distreze. 
Mâhnirea, furia şi sentimentul de vinovăţie îi umplură inima 
şi-i întunecară mintea. Abia reuşi să rostească: 

— Ai făcut rău unor prieteni ai mei. Oamenii tăi au pus 
dinamita. 

Mikey nu negă. 

— Asta nu-i afurisita ta de treabă. N-are nimic comun cu 
drogurile. 

— Totul se leagă de droguri. 

Mikey părea intrigat. 

— Cum aşa? Clanul Rizzolo se ocupă de jocuri de noroc şi 
împrumuturi. Primesc marfa la aeroport? 

— Dacă te mai apropii vreodată de ei, îţi tai de-a binelea 
aprovizionarea cu heroină. 

— N-ai nimic de-a face cu Rizzolo, repetă Mikey. 

— Te înşeli. Să nu te mai apropii de ea niciodată, 
niciodată! Altfel eşti un om mort. 

— Ea? Hei, nimeni nu ştia că fata e acolo... asta-i oare? 
zise Mikey dispreţuitor. [i s-au aprins călcâiele după 
surioară? 

Taggart sări de pe banchetă, traversă dintr-un salt cabina 
şi-l apucă pe Mikey de gât. Dar Mikey era rapid şi-l pocni 
zdravăn cu mâna dreaptă în faţă. Turbat de furie, Taggart 
abia dacă simţi pumnul; îl izbi pe Mikey în uşă, iar uşa sări 
din balamale. Mikey căzu pe scări; se afla pe jumătate în 
cabină, pe jumătate în cockpit. Lovindu-l furios cu pumnii şi 
picioarele, Taggart îl împinse în sus pe scară, îl ridică în 
picioare şi-i făcu vânt pe punte exact în fracțiunea de 
secundă de care a avut nevoie garda de corp a lui Cirillo ca 
să reacționeze. 


Reggie şi sicilianul se aflaseră la pupa, cât mai departe 
de cabină, pentru a le permite şefilor lor să-şi vadă de 
afaceri fără martori. Curentul se schimbase, iar barca era 
trasă în aval, deşi ancora opunea rezistenţă, astfel că 
luminile podului George Washington scăldau chipul lui 
Taggart şi al lui Mikey Nebunul. Sicilianul îşi scoase pistolul 
cu o mişcare rapidă, în acelaşi timp apropiindu-se şi 
lăsându-se pe vine. Reggie îl lovi în beregată. Celălalt se 
prăbuşi pe punte, dar în cădere îşi forfecă picioarele şi-l 
trimise pe Reggie în parapet. 

Acesta strigă de durere şi încercă, împleticindu-se, să se 
ridice în picioare. Taggart, uluit şi temându-se pentru el - în 
doi ani de zile nu-l văzuse niciodată lovit, darămite 
clătinându-se - se îndreptă spre el ca să-i dea o mână de 
ajutor. Mikey se folosi de neatenţia lui ca să-l lovească în 
vintre. Se prăbuşi, copleşit de durerea intensă, şi încercă să 
se apere de torentul de pumni şi şuturi ale mafiotului. 
Sicilianul îşi ridică arma şi ţinti cu amândouă mâinile. îi 
strigă lui Mikey să se dea la o parte, că are el grijă de 
Taggart. 

Taggart înlătură durerea din mintea sa, ca pe o poliţă pe 
care o va plăti mai târziu. Îl înşfacă pe Mikey cu ambele 
mâini şi-l ţinu în faţa sa ca pe un scut. Mikey se împotrivi. 
Sicilianul căuta o modalitate de a trage fără să-şi împuşte 
şeful. Reggie, îndoit de mijloc, respirând greu şi ţinându-se 
de coaste, făcu o mişcare rapidă, pe tăcute, şi-l lovi din nou 
pe sicilian în beregată. De data aceasta, sicilianul se prăbuşi 
pe punte cu un scâncet neajutorat. 


— Te-a dus de nas, zise Reggie mohorât. 

Îl debarcaseră pe Cirillo, împreună cu garda lui de corp, 
iar acum barca se depărta de docul de la Mill Basin, în 
lumina lăptoasă a zorilor. 

— I-ai spus prea multe. 

— Să-lia dracu”. 


— Ai mers prea departe. Până acum, aveai heroina ca 
armă împotriva lui. Manifestându-ţi grija pentru Helen 
Rizzolo, i-ai furnizat lui Mikey o armă împotriva ta. 

Taggart îşi dădu seama că Reggie are dreptate, dar găsi 
un răspuns potrivit. 

— Poate că da, Reg, dar dacă îşi închipuie că mi s-au 
aprins călcâiele după ea, nu-şi va da seama cum stau 
lucrurile cu adevărat. 

Reggie se lăsă pe spate pe bancheta tapiţată, ţinându-se 
de coaste şi împingându-l mânios pe 'Taggart în clipa în care 
acesta încercă să-l ajute. Taggart îndreptă barca spre 
luminile de pe Staten Island pe care le luase drept reper. 
Reggie scoase o batistă din buzunar. 

— O să caute în altă parte surse de încredere. 

— În cazul ăsta, o să ne îngrijim de sursele din „altă 
parte“. 

— Asta te îndepărtează şi mai mult de scopul tău. 

— Linişteşte-te, Reg. Începi s-o iei razna. 

Reggie duse batista la gură, scuipă în ea şi examină cu 
indiferenţă rezultatul în lumina roşiatică a instrumentelor 
de navigaţie. 

— Te simţi bine? 

— Poate că „o iau razna“, aşa cum ai spus tu. Adevărata 
problemă e că eu îmbătrânesc, iar tu începi să-ţi pierzi 
controlul. 


10 


După cum prezisese Reggie, Mikey Nebunul îi solicită o 
întrevedere lui Vito Imperiale, importatorul de narcotice. 
Sugeră un teren neutru, ca de exemplu un restaurant din 
Manhattan, dar i se răspunse că lui Vito Imperiale nici prin 
gând nu-i trece să vină în oraş atâta timp cât războiul 
continuă, ci îl invită pe Mikey la el acasă. Ar fi fost o 
încălcare a protocolului ca Mikey să facă o vizită unui 
personaj mai puţin important, dar tatăl lui şi consigliere 
Ponte insistară să accepte. 

— Dai un pic acum, iei înapoi mai târziu, spuse Ponte. 

Şoferul lui Imperiale îi dădu o telecomandă pentru uşa 
unui garaj, învelită într-o mapă a localităţii Alpine, New 
Jersey. 

— Ce dracu' mai e şi asta? 

— Garajul comunică direct cu casa. Intri înăuntru fără să 
te vadă nimeni. 

Mikey şi garda lui de corp porniră pe Palisades Parkway 
la volanul unei Honda închiriate. La douăzeci de minute 
după ce traversară podul George Washington, ieşiră de pe 
autostradă, pătrunseră în suburbie şi găsiră casa lui 
Imperiale într-un labirint de străzi largi, pustii, mărginite 
de arţari cu frunze aurii. Era o casă nouă cu trei etaje, în 
stil Tudor, cu ornamente din stuc alb şi grinzi închise la 
culoare, amplasată pe o peluză împrejmuită de aproape 
două hectare. De cealaltă parte a străzii se afla un vehicul 
de întreţinere al unei companii telefonice, parcat lângă un 
stâlp. 


Gardul îi amintea lui Mikey de locuinţa tatălui său din 
Staten Island, care era mai mare şi mai arăâtoasă, fiind 
construită din cărămidă şi marmură. Însă, neîndoielnic, Vito 
o ducea bine. Maşina intră pe alee, Mikey apăsă pe butonul 
telecomenzii şi uşa de la garajul lui Imperiale se deschise. 

Vito îi ieşi în întâmpinare cu un zâmbet prietenos. Era un 
bărbat gras, pântecos, cu nasul mare, păr negru, lucios şi 
ochi depărtaţi care păreau şi mai negri decât erau în 
realitate din cauza pielii foarte albe. Mikey Nebunul îşi lăsă 
garda de corp în bucătărie cu oamenii lui Vito şi-şi urmă 
gazda în sufragerie. Observă că Imperiale nu i se adresase 
niciun moment pe nume. Îl conduse printr-o sufragerie 
mare cu multe canapele şi fotolii bej tapisate, apoi deschise 
o uşă glisantă şi ieşiră într-o curte mare, pietruită. Un zid 
înalt de cărămidă, văruit, proteja curtea pe trei laturi; casa 
forma cea de-a patra latură. Soarele de amiază ce domina 
cerul albastru încălzea pernele scaunelor. 

— Nicio fereastră care să vibreze când vorbim, explică 
Imperiale. Fără microfoane ascunse pe cine ştie unde. Dar, 
dacă apare un balon, să nu scoţi un cuvânt! 

Râse şi turnă cafea espresso dintr-un bar cu răcoritoare 
dăltuit în piatră. 

— Ce-i cu maşina de la telefoane pe lângă care am trecut 
când am venit? 

— FBl-ul. Le las o linie telefonică la dispoziţie, ca să le 
dau de lucru. Când văd maşina aia, pun un om de-al meu să 
îndruge verzi şi uscate la telefon. Aici suntem în siguranţă. 

— Te-ar deranja dacă aş controla? 

— Te rog. 

Mikey deschise servieta şi verifică dacă nu existau 
emițătoare sau aparate de înregistrare. După ce o închise, 
Imperiale îl întrebă: 

— Ce vânt te aduce pe la ţară? 

Tatăl lui îi tot spusese lui Mikey să facă o introducere 
înainte de a începe negocierile, dar era un lucru demodat şi 


prostesc devreme ce amândoi ştiau foarte bine pentru ce a 
venit. 

— Vreau să cumpăr. 

— Mi-am închipuit, după ce s-a dus Joe Reina. Cât? 

— Oricât de mult poţi. Două, trei sute de kile pe 
săptămână. 

— E o cantitate foarte mare. 

— Dacă-mi vinzi totul mie, o să fii scutit de o mulţime de 
neplăceri. 

— Ce te face să crezi că aş avea neplăceri cu 
cumpărătorii actuali? 

— Agenţii FBI, DEA şi Strikeforce sunt pe urmele 
intermediarilor mei. Şi, dacă oamenii mei sunt arestaţi la 
tot pasul, la fel păţesc şi ai tăi. Treaba e că eu sunt mai 
puternic şi am mai mulţi oameni, aşa că în ciuda pierderilor, 
mă pot descurca mai mult timp decât tine. Şi încă ceva: câţi 
ani ai, cincizeci şi cinci? 

— Şaizeci şi cinci, spuse Vito zâmbind. Care-i problema? 

Mikey se simţi mândru că a egalat scorul. 

— Eu am numai treizeci. Un bărbat de vârsta mea e făcut 
să lupte, îi place să lupte. Unul de cincizeci şi cinci sau 
şaizeci poate că ar trebui s-o lase mai moale. 

— Poate, conveni Vito. Ce te face să crezi că aduc atât de 
multă marfa? 

Mikey Nebunul zâmbi. 

— Aşa spune tatăl meu. 

— Mai trebuie să apelezi la cineva, în afară de mine, ca 
să-ţi satisfacă cererea. Eu nu am atât de mult. 

— “Tatăl meu ştia că mai ai nişte surse. 

Imperiale îşi ascunse iritarea. 

— Ce mai face Don Richard? 

— Mai bine ca oricând. 

— Să-mi fie cu iertare - o spun cu tot respectul - dar, s-ar 
putea ca arestarea fratelui tău să fi fost un lucru bun 
pentru tatăl tău. Munca îi întinereşte pe vârstnici. Văzându- 


| pe Mikey că se întunecă la chip, Imperiale se grăbi să-l 
calmeze. Mai ales dacă mai are un fiu care să-l ajute. 

— Ce spui? 

Imperiale avea senzaţia că propria curte era mai puţin 
sigură ca de obicei. Lumea îl găsise din nou. Probabil că 
Cirillo a pierdut un furnizor important. Se zvonea cum că 
Mikey dăduse peste un furnizor cu adevărat însemnat. Apoi, 
pe neaşteptate, drogurile au încetat să mai ajungă la 
consumatori, de parcă Mikey ar fi pierdut contactul cu cel 
care îi livra marfa. Aşa că acum Mikey făcea presiuni asupra 
lui. Ridică din umeri. 

— Mă gândeam s-o las mai moale. Poate că, dacă ţi-aş 
furniza marfa exclusiv ţie, mi s-ar oferi posibilitatea să mă 
retrag de pe stradă. 

— Ar fi o viaţă mai uşoară, remarcă Mikey. 

Unele din lucrurile pe care le spusese în ultimele zile îl 
surprindeau şi pe el. Cu şase luni în urmă l-ar fi ameninţat 
pe Vito că, dacă nu se retrage de pe stradă, n-are decât să- 
şi ia adio de la echipele lui de cartier. Astăzi urmase sfatul 
tatălui său şi vorbise calm. Uimitor era faptul că Vito 
înţelesese aluzia. 


În maşina de intervenţii a companiei telefonice parcată 
peste drum de casa lui Imperiale se afla Taggart. Stâlpul 
lângă care parcase deservea zona respectivă, iar cablurile 
erau subterane. Reggie aţintise un dispozitiv cu laser 
pentru ascultare pe fereastra bucătăriei lui Imperiale. În 
difuzoarele maşinii se auzea o conversaţie. 

— Gărzile de corp, spuse Reggie. Mikey şi Vito vor sta de 
vorbă în curte, unde nu-i putem auzi. 

— Dar ştim cel puţin că s-au întâlnit. 

— Da. 

— Să nu păţească Mikey ceva! 

— Stai liniştit. Nimeni nu-şi împuşcă pilotul. 

Reggie deconectă dispozitivul laser, care prelua vibraţiile 
geamului provocate de voci, şi plecară de acolo înainte ca 


angajaţii companiei telefonice sau agenţii FBI să apară şi ei 
la datorie. 


Fiecare nouă bătălie din confruntarea pe care Vito 
Imperiale o numea Războiul Strikeforce - schimbul de 
focuri din Bronx, bomba din Mulberry Street, bomba din 
hangarul de autobuze al familiei Rizzolo şi luptele de stradă 
alimentate de dorinţa răzbunării care au urmat acestor 
atacuri - îi întărea convingerea lui Vito că fusese inspirat 
când îşi mutase familia la periferie. În Alpine trăiau ca nişte 
regi ce nu trebuiau să-şi facă griji în privinţa fleacurilor de 
zi cu zi. Casa era luminată şi păzită, în eventualitatea că 
vreo jigodie din Bronx ar fi încercat să-i dea de urmă. Chiar 
şi FBl-ul coopera: câţiva agenţi se învârteau prin preajmă în 
maşina companiei telefonice. 

E drept, nu totul era floare la ureche. Mereu se întâmpla 
să meargă ceva anapoda prin casă; în apropiere nu se afla 
niciun subaltern care să plătească oalele sparte, şi nici 
vreun om bun la toate care să rezolve lucrurile. Dacă un 
robinet începea să picure, chemai instalatorul şi-i plăteai 
treizeci de dolari numai pentru deplasare. Rămâneai fără 
apă caldă? Aduceai electricianul şi instalatorul, şi-ţi luai 
adio de la vreo patru-cinci sute de dolari dacă voiai un 
boiler nou. În dimineaţa aceea, după plecarea lui Mikey, îşi 
dădu seama că muncitorii care trebuiau să tundă gazonul 
se lăsau aşteptaţi. Cei care veniră, în cele din urmă, 
aproape de amiază, erau nişte muncitori noi, nefamiliarizaţi 
cu terenul. Întrucât în acea dimineaţă de toamnă târzie 
gazonul urma să fie tuns pentru ultima oară înainte de 
căderea zăpezii, era de două ori mai important ca 
operaţiunea să fie executată corect. 

Muncitorii erau cei mai negri dintre toţi negrii văzuţi 
vreodată de Vito Imperiale; pielea lor părea aproape 
cenuşie. Le strigă din uşă: 

— Unde-s băieţii care veneau de obicei? Unde-i... cum îl 
cheamă, Washington? 


— Washington are nevasta bolnavă. 

Ciudat accent; poate din Caraibe. 

— Sper că vi s-a spus ce trebuie să faceţi. 

— Ştim, şetu'. 

Imperiale închise uşa şi se scărpină în creştet. „Şefu'?“ 
Ciudat accent. Îi privi cu neîncredere de la fereastră. Soţia 
lui îl chemă la masă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cei de la întreţinere au schimbat muncitorii care tund 
gazonul. N-au să se descurce cu reflectoarele. 

Toată vara strigase la cei din vechea echipă ca să-i înveţe 
să tundă iarba în jurul reflectoarelor din sistemul de 
securitate. 

Luară prânzul în bucătărie împreună cu gărzile de corp; 
nevasta lui se agita mereu în privinţa acestora, de parcă i- 
ar fi fost copii sau nepoți. Vito era iritat. Mikey îi propunea o 
afacere bună, dar îl deranja faptul că n-o putea refuza. Încă 
de când i se solicitase întâlnirea ştiuse ce va urma şi se 
hotărâse să-şi dea acordul. Dar scăpase de o belea şi se 
alesese cu alta: să menţină aprovizionarea la nivelul cerut. 
Trei sute de kile pe săptămână nu puteau fi introduse în 
țară pe sub nasul vameşilor fără niciun risc. Trebuia să 
recurgă la o mulţime de oameni, şi cu cât erau mai 
pricepuţi, cu atât încercau mai tare să-l strângă cu uşa. 
Gândul la viitor îl făcea să se simtă copleşit, aşa că-şi 
transferă îngrijorarea asupra gazonului. Din cauza vremii 
calde şi umede, iarba crescuse mult, deşi toamna era pe 
sfârşite, iar muncitorii cei noi nu-i inspirau nicio încredere. 

Într-adevăr, după prânz, în jurul reflectoarelor de 
securitate plasate în punctele strategice ale peluzei se 
vedeau smocuri lungi, răvăşite de iarbă. Vito le strigă din 
uşă: 

— Hei, aranjaţi becurile alea! 

— "Trăiţi, şefu'! 

Cel care conducea maşina mare de tuns iarba, marca 
Lock, o învârti şi începu să tundă o cărare de aproape doi 


metri spre cel mai apropiat reflector. 

— Nu cu aia, pentru numele lui Dumnezeu! Foloseşte 
foarfecele! 

Făcu semn spre camionul lor, unde erau diverse unelte. 
Prostănacul îşi flutură mâna şi-şi văzu mai departe de 
treabă. 

— La dracu! Nu! O să lovegşti... 

Maşina trecu peste reflector, care explodă cu un bang! 
slab. Maşina de tuns iarba mergea mai departe, smulgând 
firele din pământ. Când se opri, în lamele ei se încâlciseră 
zece metri de cablu, iar peluza lui Imperiale arăta de parcă 
ar fi fost cutreierată de o cârtiţă uriaşă lovită de dambla. 

— Hristoşii şi Dumnezeii! 

Imperiale porni ca din puşcă de pe trepte şi străbătu 
peluza proaspăt tunsă. Negrii se îndreptau spre maşina lor, 
clătinând din cap. Pământul răvăşit avea un miros mai 
intens, mai umed decât al ierbii tăiate. Era exclus ca 
seminţele noi să încolţească înainte de venirea iernii. În 
anotimpul rece, peluza va fi plină de noroi şi rădăcini 
îngheţate. 

— Cretini nenorociţi! 

Se întoarseră toţi patru cu faţa la el - aplecaţi, cu mâinile 
întinse înainte, trăgând piedica pistoalelor mici. Cele patru 
gloanţe porniră în acelaşi timp. 


— Am aflat că Mikey l-a bătut măr pe cel care i-a adus 
vestea, anunţă Reggie zâmbind. În orice caz, oamenii lui şi- 
au exprimat din nou dorinţa să cumpere de la ai noştri. 

— Nu, până nu e de acord să pună capăt atacurilor 
asupra familiei Rizzolo. 

— A acceptat condiţia. 

— Bun. Măreşte preţurile din nou. 

— Le-am mărit deja. Au cerut cinci sute de kile. Cred că 
au fost puţin surprinşi că avem atât de mult. 

— Şi avem? 


— Pe muchie. Am consimţit să le vindem la preţul de două 
sute cincizeci de mii kilogramul, cu acord de plată. 
Douăzeci la sută pe loc, doi la sută dobândă pe săptămână, 
termen de graţie o lună. Luna viitoare Mikey Cirillo îţi va 
datora o sută de milioane de dolari, plus cinci sute de mii 
dobânda. 

— Jumătate de milion dobândă pe săptămână? Asta mă 
face să fiu cel mai mare cămătar din ţară. 

— În scurt timp va trebui să fii cel mai mare recuperator. 

— Doar dacă nu-mi plăteşte. 

Reggie zâmbi din nou. 

— Ceea ce pare puţin probabil. 


17 


Petrecerea anuală a antreprenorilor organizată de 
unchiul Vinnie era în toi când Christopher Taggart sosi 
grăbit, cu întârziere. În apartamentul spaţios de la Waldorf. 
Astoria se aflau treizeci de bărbaţi în smoching care 
râdeau, spuneau glume, făceau schimb de bârfe, se 
delectau cu băuturile din barul bine garnisit şi ignorau 
aperitivele selecte - crabi, somon afumat şi caviar. În 
oglinzile înalte se reflectau aranjamentele florale de toamnă 
cu crizanteme, ochiul-boului şi anemone aflate pe consolele 
din ambele capete ale salonului, iar la ferestre putea fi 
admirat spectacolul splendid al înserării ce cuprindea 
oraşul. Printr-un hol se ajungea la dormitoare; vreo 
douăsprezece fete purtând doar tricouri şi pantofi cu toc 
înalt umblau de colo-colo. În mod tradiţional, petrecerea 
era strict interzisă nevestelor. Când intră Taggart, un grup 
de bărbaţi aflaţi lângă uşă se repeziră la el de parcă se 
aşezaseră acolo pentru a-i pândi sosirea. 

— Chris! Hei, Chris! 

Un furnizor de ciment care lucrase cu tatăl lui îi strânse 
mâna, iar şeful unei firme de instalaţii electrice care 
încercase să-i bage bețe în roate la începuturile carierei îl 
prinse de braţe şi reîncepu să-şi ceară iertare pentru o vină 
veche de zece ani. Alţi antreprenori, furnizori, bancheri şi 
constructori se îngrămădiră în jur, lovindu-l prieteneşte pe 
spinare, de parcă în felul acesta o parte din succesul lui 
Taggart li s-ar fi transferat şi lor. 

Unchiul Vinnie îşi făcu şi el apariţia; pieptul şi abdomenul 
lui proeminent întindeau pânza cămăşii albe apretate. 


Chipul său rotofei era luminat de un zâmbet mândru 
provocat de sosirea nepotului său celebru. Se îmbrăţişară. 

— Îmi pare rău pentru întârziere, am fost reţinut. 
Afurisita aia de Comisie de Evaluări. Într-o bună zi o să-l 
omor pe primar. 

— Frumos din partea ta c-ai venit. Ştiu că eşti ocupat. 

— Cum să scap aşa o petrecere? 

— Hai să bei ceva. Scumpete, adu-i nepotului meu ceva 
de băut. Ce vrei, Chris? 

— Perrier. 

Fata porni spre bar, dar unchiul Vinnie o apucă de 
poalele tricoului, dezvelindu-i posteriorul rotunjor. 

— Prostii. Adu-i un whisky cu gheaţă. 

Lăsă fata să plece, dar nu înainte de a o plesni peste 
fund. 

— Asta bea şi bătrânul tău. 

— 'Tata bea vin roşu, ca orice macaronar cumsecade. 

— Mda, da' la Waldorf ştia să bea whisky. Vrei să faci 
cunoştinţă cu câţiva tipi? 

În timp ce unchiul Vinnie îl conducea către un grup 
nerăbdător să-i intre în graţii, Chris fu din nou surprins să 
constate că o serie de bărbaţi având de două ori anii lui îi 
sorb fiecare cuvânt. Dacă ar fi sugerat să dinamiteze 
Empire State Building pentru a construi o altă clădire cu 
ferestre mai mari, aceştia ar fi încuviinţat din cap cu 
gravitate, iar vreo doi dintre ei şi-ar fi oferit probabil 
serviciile. 

— Ei, ce s-a întâmplat? întrebă Vinnie conducându-l spre 
următorul grup. 

— În seri ca aceasta, mă gândesc la tata. Şi acum ar fi 
mai tânăr decât mulţi dintre indivizii ăştia. 

— Ştiu. Şi eu mă gândesc la el tot timpul. Zece ani? Parc- 
a fost ieri. Ce ai de gând să faci? 

Unchiul Vinnie făcu semn unei fete frumuşele. Ea veni 
repede; prin bumbacul subţire i se vedeau sfârcurile. 


Unchiul Vinnie îi dădu cheia unei camere şi făcu semn spre 
un bărbat care stătea singur. 

— Drăguţă, uite-acolo un flăcău nerăbdător să vorbească 
cu tine. 

Fata îi adresă unchiului Vinnie un zâmbet drogat, un altul 
similar lui Chris, petrecu inelul cheii pe degetul ei mic şi-o 
şterse. Unchiul Vinnie mai urmări ce se întâmplă până când 
fu sigur că cei doi se plăcuseră, apoi se întoarse spre Chris. 

— Ceva ciudat, cu tatăl tău. Nu se ducea cu fetele, 
niciodată, cât timp a trăit mama ta. 

— Chiar aşa? 

— Singurul individ, din câţi cunosc, care n-a avut vreo 
iubită. Da” tu? Ai chef? E pe-aici o blondă cu picioarele până 
la gât. 

— N-ţ. Mi-e bine aşa. 

Îşi desprinse privirea de pe o fată brunetă cu corp 
atrăgător, care semăna puţin cu Helen Rizzolo. Unchiul 
Vinnie observă şi spuse: 

— Vedem noi mai târziu. Uite-l pe Alphonse! 

Chris dădu mâna cu bătrânul sicilian şi înclină capul în 
semn de respect. 

— Bună seara, Alphonse. Ne-au prins bine camioanele 
tale. 

Alphonse radia. 

— Cum merg reparaţiile? Aşa cum am promis? 

— Oamenii mei zic că nu-i nicio problemă. 

— Ascultă, Chris. 

Alphonse îl luă de cot şi cobori vocea. Unchiul Vinnie se 
apropie, iar Chris îl cuprinse pe după umeri cu un zâmbet 
conspirativ. Un om implicat în industria cimentului nu 
umple un apartament de la Waldorf cu femei pe jumătate 
dezbrăcate doar pentru simpla plăcere de a le oferi 
prietenilor ocazia să facă dragoste. Alphonse deţinea 
camioanele, Vinnie punea la dispoziţie cimentul, iar clădirile 
mari pe care le construia Taggart în ultima vreme aveau 


nevoie de mai mult ciment decât putea să furnizeze 
propria-i fabrică. 

— Am auzit discutându-se despre un stadion în 
Manhattan. 

— Încă mai există nişte spaţii potrivite. 

— Cine le deţine? 

Chris ridică din umeri. 

— Proprietarii unor astfel de suprafeţe înclină să 
păstreze o discreţie absolută până când nu sunt gata să 
construiască. 

Îi făcu cu ochiul unchiului Vinnie, fiindcă primăria îi 
opunea, brusc, o rezistenţă serioasă, şi nişte mici zvonuri 
optimiste răspândite printre cei din branşă nu aveau cum 
să-i strice. Alphonse zâmbi fericit; privirea lui adormită se 
învioră. 

— Mă gândeam că, dacă cineva o să construiască într-o zi 
un asemenea stadion, şi dacă se nimereşte să-l ridice în 
preajma unor şine vechi de cale ferată, aş putea transporta 
cu trenul camioanele cu beton. 

— Asta ar înlătura problemele de acces, încuviinţă Chris, 
confirmând presupunerea lui Alphonse şi întrebându-se de 
unde naiba aflase acesta locul exact. Ca de obicei, întâlnirea 
cu tine e profitabilă, Alphonse. Ce-ţi mai face nepotul? 

— Un alt nenorocit de studente. Niciun câştig pentru 
afacere. 

— Hei, hei! Mâncarea! 

Oamenii se îngrămădiră la uşă văzând că patru dintre 
băieţii unchiului Vinnie năvăliră înăuntru cu valizele uriaşe 
cu mâncare aduse prin contrabandă pe sub nasul 
angajaţilor de la Waldorf. Puseră mâncarea pe masa de 
consiliu: mirosurile de usturoi, roşii, ceapă, carne de porc şi 
de vițel umplură aerul de-o manieră inadmisibilă pentru un 
responsabil cu aprovizionarea hotelului. 

Chris se aşeză pe o canapea înconjurat de antreprenori şi 
devoră o porţie de creier de vițel, cârnaţi şi vinete. O 
roşcată foarte frumoasă se apleca întruna peste spătarul 


canapelei ca să le umple din nou paharele cu vin şi să-i 
atingă obrazul lui Chris cu sânii. 

— Să-ţi mai aduc ceva? Mai vrei pasta? 

O voce rece de lângă ea preciză: 

— „Pasta“ e un cuvânt pentru New York Times. Fratele 
meu mănâncă macaroane. 

— lisuse Hristoase! exclamă unchiul Vinnie, în egală 
măsură uluit şi stânjenit. E Tony. 

Când Chris reuşi în cele din urmă să-şi dezlipească 
obrazul de sânii fetei, îl văzu pe fratele său stând în 
picioare, îmbrăcat cu un costum negru, cu servieta în mână, 
privind petrecerea cu o expresie imposibil de descifrat. 

— Sper că nu deranjez, unchiule Vinnie. 

— Cum adică, să deranjezi? Eşti nepotul meu. 

Unchiul Vinnie înconjură repede canapeaua, îl sărută pe 
Tony pe obraji şi-l îmbrăţişă. 

— Hei, voi de colo, a venit nepotul meu, Tony. 

Urmă un moment de stupoare, după care bărbaţii puseră 
farfuriile deoparte, veniră la el şi dădură mâna, murmurând 
amabilităţi. Tony îi privea în ochi şi răspundea fiecăruia în 
parte, sugerând că-şi aminteşte nu doar cum îi cheamă, ci şi 
cu ce se ocupă. 

— Ce bine că ai venit, repetă unchiul Vinnie după ce se 
încheiară saluturile. 

Chris îl trase pe Tony pe canapea, lângă el. 

— Ai omorât petrecerea asta mai repede ca herpesul. 

— Ţi-e foame? întrebă unchiul Vinnie. Dulceaţă, aduci 
nişte... 

— Nu te deranja! 

Tony se duse la masă şi puse pe o farfurie porţii mici din 
fiecare fel, în vreme ce restul invitaţilor conversau calmi, 
prefăcându-se că nu văd în mijlocul lor un procuror federal. 
Se aşeză din nou pe canapea şi începu să ciugulească din 
mâncare. 

— Pe tine te căutam, Chris. Trebuie să vorbim. N-am 
bănuit că ai organizat o astfel de petrecere, unchiule 


Vinnie. Probabil că, dacă ştiam, n-aş fi venit. 

Unchiul Vinnie rânji. 

— Pot să le spun că eşti în afara programului? 

Tony îşi privi unchiul în ochi. 

— Nu. Dar o să plec - când eşti tu gata, Chris. 

— Ei, nu trebuie să vii aşa, pe fugă. 

— Eu nu patronez prostituţia, şi nimeni din camera asta 
nu va sta de vorbă cu mine fără un avocat, spuse Tony 
Taglione. În aceste condiţii nu văd prea multe motive să 
rămân. 

— Stai o clipă, ăştia sunt oameni de afaceri cinstiţi. 

— Şi-atunci de ce au o mină atât de speriată când mă 
văd? 

— Reputația ta. Dar sunt oameni corecţi, cu care a lucrat 
tatăl tău. 

— Îmi vor aminti chestia asta cu prima ocazie. Hai, Chris, 
să mergem. 

Chris se ridică şi-şi îmbrăţişa unchiul. 

— Îmi pare rău. Spune-i blondei cu picioarele până la gât 
că am senzaţia c-o cunosc, deşi nu ne-am întâlnit niciodată. 

Unchiul Vinnie râse, dădu fiecăruia dintre ei o pălmuţă 
prietenească peste ceafa şi-i conduse spre ieşire. Chris 
aşteptă până se văzură singuri, în lift. 

— Chiar a fost nevoie de aşa ceva? 

— Te-am scutit de multă bătaie de cap, răspunse Tony cu 
un zâmbet rece. Au să se gândească de două ori înainte să 
ceară mită de la Taggart Construction. 

— Ce rost a avut să strici petrecerea unchiului Vinnie? 

— Trebuia să te văd. Am sunat la birou şi Sylvia mi-a spus 
că eşti aici. Abia când am intrat mi-am dat seama ce se 
petrece acolo. Doar nu puteam să mă prefac că n-am ochi. 

— Era o simplă petrecere, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Chris, crezi că fetele alea învaţă la Şcoala 
Nightinghale-Bamford?! 

— Ce-i aşa de cumplit dacă nişte fete vor să câştige 
câteva sutare făcând fericiţi nişte oameni de afaceri? Pariez 


că au să fie la ele acasă înainte de ora zece. 

— Mafia e cea care furnizează fetele. Chiar crezi că 
Vinnie a chemat douăsprezece fete pe care întâmplător le 
cunoaşte? 

— Da, el sau secretara lui. Cine ştie? 

— Pe naiba. A plătit unui tip din breaslă, care le aduce din 
altă parte - Atlantic City, New England. Tipul ori e mafiot, 
ori plăteşte mafioţi ca să-şi asigure protecţia. Mafia 
încasează banii. Fetele se aleg doar cu droguri şi bacşişuri. 

— De ce voiai să mă vezi? 

— Noua ta prietenă. 

— Care prietenă? 

— Nu-ţi dai seama că ai relaţii cu o persoană din mafie? 

Taggart râse. Era de aşteptat să se ajungă aici, într-o zi, 
dar fusese vina lui că grăbise lucrurile, dând buzna în 
camera ei de spital. 

— O „persoană“ din mafie? Ascultă, habar n-am despre 
ce vorbeşti. 

— Vorbesc despre Helen Rizzolo. 

— Cum ai auzit de ea? 

— Agenţii mei nu-i scapă din ochi pe cei angrenaţi în 
sistemul crimei organizate. 

— Pariez ca s-au temut să-ţi spună că m-au văzut pe 
mine. 

— Chris, eşti chiar nebun de legat? Ştii al dracu' de bine 
că fraţii lui Helen Rizzolo sunt doi dintre cei mai afurisiţi 
bătăuşi din Brooklyn. 

Taggart făcu din nou o glumă, încercând în acelaşi timp 
să-şi dea seama cât de multe ştie Tony. Decise să fie el însuşi 
şi să-şi ironizeze fratele pentru seriozitatea lui, dar 
hotărârea sa dură foarte puţin. 

— Parcă Brooklyn nu făcea parte din teritoriul tău. 

— Acum s-au mai schimbat lucrurile. Ai de gând să te mai 
întâlneşti cu ea? 

— Ei, ce-i asta? 

— 'Ţi-aş fi recunoscător dacă nu v-aţi mai vedea. 


— Depinde, în parte, de ea. Nu sunt foarte sigur că mă 
place. De fapt, de la întâlnirea din spital mă tot evită. 

— Bun. Ţine-o tot aşa. 

— Treaba e deja pornită. Ce-o fi, o fi. 

— Şi cu tata cum rămâne? 

— Nu mă mai bate la cap. 

— Chris, încearcă să gândeşti logic. Ai de gând s-o aduci 
acasă, s-o prezinţi rudelor? Ca mulţi alţi avocaţi şi 
procurori, Tony era în stare să descrie o scenă folosindu-se 
numai de voce. „Unchiule Vinnie, dă-mi voie să ţi-o prezint 
pe prietena mea din mafie. Ţii minte, mafia mi-a ucis tatăl. 
Helen, ţi-l prezint pe fratele meu, Tony, care l-a băgat la 
închisoare pe tatăl tău şi speră să facă acelaşi lucru cu fraţii 
tăi cei ticăloşi.“ Ei, cum îţi sună? 

— Ar trebui să râd? 

— Ar trebui să gândeşti, cretinule. 

Trecură tăcuţi prin hol şi ieşiră pe trotuar. 

— Un taxi, domnule? întrebă portarul, făcând semne spre 
strada goală. 

— Două, se răsti Chris. 

Era furios pe lony pentru că prezentase lucrurile de 
parcă nu i-ar păsa de tatăl lor, când tocmai el îi inspira toate 
acţiunile. 

Era aproape opt şi jumătate, iar agitația de seară a celor 
care se grăbeau să ajungă la teatru se terminase, dar 
taxiurile se împuţinaseră. Aşteptară într-o tăcere încordată. 
În cele din urmă portarul găsi un taxi, dar, în timp ce se 
contraziceau care din ei să meargă cu următorul, din hotel 
ieşi o pereche, soţ şi soţie, care ţipau unul la altul cu accent 
texan, furioşi din pricina întârzierii. 

— 'Ţi-am spus să suni la teatru ca să nu înceapă 
reprezentaţia. 

Chris se depărtă de taxi. 

— Luaţi-l pe al nostru. 

— Foarte, foarte drăguţ din partea voastră, băieţi, spuse 
bărbatul. Vă urez o seară plăcută... 


— Mişcă înăuntru! răcni nevastă-sa. 

Şi taxiul demară în trombă. 

Fraţii se uitară unul la altul şi nu se putură abţine să nu 
zâmbească. Chris făcu semn spre Park Avenue, unde Turnul 
Taggart se înălța către cer, învăluit de un şirag de lumini - 
reflectoarele utilitare. 

— Vrei să vezi şantierul? 

Tony ezită. 

— De acord. 

Tot în tăcere, merseră pe jos pe Park Avenue, până la 
şantier. Chris flutură mâna în semn de salut unui 
supraveghetor care încă mai lucra cu o echipă de 
muncitori, oarecum alarmat de apariţia şefului, apoi se 
îndreptară direct spre lift. Tony îl opri şi arătă spre un 
schelet de ţevi subţiri din afara clădirii. 

— Ce zici de liftul de marfă? 

— Ai dreptate! Hei, trimite-ne sus, îi strigă Chris 
paznicului. 

Se urcară pe platformă. Motorul prinse viaţă şi liftul 
neacoperit pentru materiale începu să se ridice pe o latură 
a clădirii, deasupra luminilor de pe Park Avenue. Chris văzu 
pe chipul fratelui său un zâmbet tot mai larg. 

— "Ţi-a fost dor, nu-i aşa? 

— 'Ţie nu? Când ai lucrat ultima oară la structura 
metalică a unei clădiri? Doamne, ia uită-te... 

— Cum îţi mai merge? 

— Muncesc până dau în brânci. Câte şaisprezece ore pe 
zi, şase zile pe săptămână. Tu? 

— Tot aşa. Pe zi ce trece sunt tot mai multe de făcut. 
Tony? 

— Ce-i? 

Ajunseseră la înălţimea de la care puteau să vadă 
acoperişul clădirilor mai scunde. Zgomotul făcut de motorul 
liftului de marfa se estompa tot mai mult, şi scheletul 
clădirii era străbătut de un vânticel răcoros. 


— Ofertele mele sunt încă valabile. Oferta numărul unu e 
aceea de a fi avocatul meu, consilierul meu general. 

— 'Ţi-am mai spus că munca de consilier general seamănă 
cu cea de plasator al forţei de muncă. Sfârşeşti prin a 
angaja avocaţi adevăraţi care să-ţi facă treaba. 

— Oferta numărul doi, asupra căreia insist în mod 
special, presupune o muncă cu adevărat grea pentru a-ţi 
câştiga existenţa - să fii partenerul meu. 

— Am deja o slujbă. 

— N-ai să fii procuror toată viaţa. 

— Dar asta este viaţa mea. 

— Ai tras vreodată cu ochiul la evoluţia părţii tale de 
moştenire? 

— Ştii al naibii de bine că nu. 

— Faci bani frumoşi, să ştii. 

— Dacă mă mai baţi la cap cu chestia asta, o să donez 
totul cercetărilor pentru vindecarea gripei. 

— Bine, bine. Să lăsăm asta. Dar oferta rămâne în 
picioare. Până la cât urcasem data trecută? Şase sute de mii 
plus secretare la orice oră din zi şi din noapte? 

— 'Ţi-am spus, am un serviciu. Şi despre asta vreau să 
vorbim. Foarte serios. Ce se petrece? 

— Nimic. 

— Ai vizitat-o la spital. Ai angajat trei specialişti pentru 
un cucui pe splendidul ei cap. Asta înseamnă „nimic“. 

— Ce să spun? Mi-a căzut cu tronc. 

— Dar ştii cine e. 

— Ştiu cu ce se ocupă familia ei. Ea însă nu e implicată. 

— Dar tata... 

— Indiferent cine şi ce sunt fraţii ei, asta nu înseamnă că 
Helen ar avea vreun amestec. 

„Oare e o capcană?“ se întrebă Chris. Nu cumva Tony se 
afla deja pe urmele mafiei sale din umbră? Sau agenţii de 
supraveghere făcuseră legătura dintre ei atunci, la spital? 

Liftul se opri, şi Tony sări pe planşeul de scândură. Chris 
îl privi cum cuprinde cu braţul o grindă verticală şi-şi ridică 


privirea spre cer. Preţ de încă două etaje deasupra podelei 
acoperite cu lemn se înălța o pădure de coloane, încadrate 
de grinzi verticale şi orizontale; cele trei macarale enorme 
le făceau să pară pitice. Cablurile verticale de susţinere şi 
braţele înclinate, unite la nivelul planşeului, se desprindeau 
unele de altele pe măsură ce se îndreptau tot mai sus, la o 
înălţime egală cu cea a douăzeci şi cinci de etaje, şi aruncau 
umbre în formă de V pe clădire, de parcă Turnul însuşi ar fi 
făcut semnul victoriei către stele. 

Nu voia să-i arate lui Iony apartamentul de sticlă. Tony 
desconsidera orice lux şi dispreţuia ideea că un aranjament 
interior extravagant aducea sume de zece ori mai mari 
decât cele investite în el, prin reclama gratuită pe care o 
făcea. Taggart îşi spuse că a avut parte de destule critici 
pentru o seară şi că e mai bine să elucideze subiectul 
Helen. 

— Cât de duri sunt fraţii ei? întrebă el. 

— Cei mai răi. 

— Nu e problema ta. 

— Tu mi-ai transferat-o. Cum ai cunoscut-o? 

— La o colectare de fonduri pentru o nouă şcoală 
parohială. Făcea parte din comitetul de construcţie. 

— Tu ce căutai acolo? 

— Biserica îmi cerea să fac o ofertă cu preţ scăzut. Ea era 
amfitrioana. 

Adevărat şi verificabil. Fusese un cocteil aglomerat într- 
unul din localurile pentru nunţi deţinute de familia ei. El 
mersese acolo pentru o ultimă evaluare înainte să aleagă 
clanul Rizzolo pentru planul lui, şi, fireşte, nu vorbise cu ea. 
Asta s-a întâmplat după mai multe săptămâni de la răpire, 
când a vizitat-o la club şi a adus-o acolo, pe şantier. 

— Nu ştiai cine e? 

Chris răspunse pe un ton spăşit: 

— Ba da, mi-am amintit-o, ştii tu, de pe vremea când era 
doar o puştoaică. Mai ţii minte seara aceea? 


— Sigur că da. Mai ţin minte şi cât de urât s-a uitat la 
mine când l-am închis pe taică-său. 

— Ei bine, am vrut s-o văd mai de aproape. Eram intrigat. 
M-am uitat mai bine la ea şi mi-a plăcut ce-am văzut. O 
persoană care e mai mult decât fiica unui mafiot. E dură, 
într-adevăr. E puternică, e extrem de independentă, e al 
naibii de singură. Îi place muzica şi este atât de frumoasă 
încât îţi taie respiraţia. Ce altceva aş mai putea adăuga? 

— Aşadar, când v-aţi cunoscut? 

— Cam pe la jumătatea lunii mai. 

— Ştiai că, după vreo săptămână, a fost răpită? 

— Răpită? Cum adică? 

— Răpită. Luată şi dusă undeva. Nu ţi-a spus? 

— 'Ţi-am zis, nu suntem aşa de apropiaţi. 

— Nu sunteţi apropiaţi? Asistentele spuneau că aruncai 
cu bancnote de o sută de dolari ca un apucat prin secţia de 
urgenţă. Cum ai aflat că e în spital? 

— Stai o clipă. Ce vrei să spui cu răpirea? Cine a răpit-o? 

Tony ridică din umeri. 

— A fost un fel de problemă de familie. 

— 1 s-a făcut vreun rău? 

— S-a întors după câteva zile şi totul s-a muşamalizat 
foarte repede, aşa că presupun că au rezolvat-o între ei. 

— Are vreo legătură cu bomba? 

Tony ridică iarăşi din umeri. Taggart nu-şi putea da 
seama dacă fratele lui vrea să spună că nu ştie, sau refuză 
să răspundă. 

— Cum ai aflat că e în spital? Mi s-a spus că ai ajuns acolo 
la douăzeci de minute după ce au adus-o. 

— Am auzit la radio. Am sunat la hangar. Poliţiştii mi-au 
spus. 

Şi asta se putea verifica, fiindcă exact aşa se întâmplase. 
Auzise ştirea în maşină, sunase şi ajunsese la spital la mai 
puţin de jumătate de oră după ea. 

— Pot să te întreb ceva? zise Tony. 

— Până acum n-ai avut nicio reţinere. 


— De ce nu te însori cu Chryl sau cu Vicky? 

Chris rânji. 

— N-aş putea să mă însor doar cu una, şi-atunci te-aş 
avea din nou pe cap, cu acuzaţii de bigamie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, însoară-te cu cineva. 
Aşază-te şi tu la casa ta, ca să te mai potoleşti. 

— Eu? Tu ce cusur ai? 

— Eu sunt prea ocupat. 

— Şi dacă m-aş însura cu Helen Rizzolo? 

— Ai putea s-o însoţeşti la închisoare, când îl vizitează pe 
taică-său. Ştiai că ea e intermediarul între tatăl şi fraţii ei? 

— Nu ştiu aşa ceva. lar tu, probabil, nu faci decât să 
presupui. 

— Ea ştie că tu m-ai ajutat să-l trimit la răcoare? 

— Ai de gând să-i spui? 

— Mi-ar plăcea foarte tare, pentru că asta ar pune capăt 
oricărei relaţii între voi. Dar n-am s-o fac. 

— Mulţumesc. 

— N-ai pentru ce să-mi mulţumeşti. Ai fost o sursă 
confidențială şi am promis să nu te deconspir. 

— Un om de cuvânt. 

— În plus, dacă i-aş spune, fraţii ei te-ar omori. Şi ţin prea 
mult la tine ca să admit aşa ceva. 

Tony îşi scoase haina şi cravata, îşi descheie nasturii de la 
manşetele cămăşii şi se căţără pe grinda verticală, fixându- 
şi picioarele în inelele laterale de sprijin şi ridicându-se cu 
ajutorul palmelor. 

— Unde te duci? 

Tony se urcă până la bârna verticală, o escaladă şi se 
prinse de următoarea grindă orizontală. Chris îl pierdu în 
întuneric. Îşi scoase la repezeală papionul şi haina de la 
smoching şi porni pe urmele lui. Tony şedea călare pe cea 
mai de sus bârnă orizontală, la zece metri deasupra 
planşeului de scândură şi la nouăzeci şi şase de etaje 
distanţă faţă de nivelul străzii. 


— Chiar ai crezut ce mi-ai spus despre fetele aduse de 
unchiul Vinnie? Că nu fac decât să câştige şi ele un bănuţ în 
plus? 

Bucuros că fratele său schimbase subiectul, Taggart 
începu să argumenteze. 

— Nu pot să evaluez mereu moralitatea tuturor. 

— Chris, Chris. Ştii, uneori cred că eşti cu adevărat ceea 
ce te prefaci a fi. 

— Anume? 

— Un simplu om de afaceri. Un geniu când e vorba de 
construirea zgârie-norilor, dar, altfel, doar un nătâng fericit 
şi norocos. Fără supărare. 

— Sigur, fără supărare. 

Rămaseră locului, Tony uitându-se tăcut la priveliştea 
oraşului, iar Chris punându-și tot felul de întrebări. Oare 
Tony se simţea singur când, pentru moment, nu avea prea 
multe lucruri de făcut, aşa cum i se întâmpla şi lui uneori? 
Oare acesta era unul din rarele momente când Tony, 
simțindu-se puţin singur, încerca să repare lucrurile, să 
adune cioburile rămase din familia lor? Voia oare doar să 
vorbească, şi-atât? Se folosise de Helen Rizzolo ca de un 
pretext? 

Tony nu avea confidenţi în biroul procurorului general, 
datorită reputației sale de om de gheaţă pe care şi-o 
cultivase pentru a-şi masca tinereţea. Faptul că muncea 
atât de mult îl împiedica să stabilească vreo relaţie de 
prietenie în afara biroului. Femeile se simțeau atrase de el, 
aşa cum se întâmplase dintotdeauna; nimfele erau atrase 
de puterea lui, iar mamele se înduioşau închipuindu-şi că 
zăresc ceva vulnerabil în adâncul fiinţei lui. Aproape se 
căsătorise în timpul colegiului, în anul în care murise tatăl 
lor, şi apoi încă o dată în Washington, când lucrase pe 
timpul verii la biroul procurorului general. De atunci, Tony 
refuzase să se mai implice serios, ca un atlet de modă veche 
care se teme că femeile îi vor secătui puterea. Trecea de la 
o femeie la alta, preferându-le pe cele la fel de preocupate 


de carieră ca şi el; Chris trebuia să fie de acord că şi el ar fi 
procedat la fel dacă n-ar fi fost Chryl şi Victoria, care, în 
felul lor, îi echilibraseră viaţa. Asta, până nu demult, căci 
legăturile lui cu Helen Rizzolo schimbaseră totul. 

Tony se ridică şi porni pe grinda orizontală care 
mărginea structura înaltă de trei sute de metri. 

— Uşurel. E întuneric, şi porţi pantofi de stradă. 

Tony păşea cu multă siguranţă pe grinda de oţel lată de 
treizeci de centimetri, spre cel mai apropiat cablu de 
susţinere al unei macarale. Chris urmări umbra abia 
conturată a fratelui său, simțindu-se în parte nebun, în 
parte viteaz şi destul de paranoic. 

Într-un fel sau altul, în seara aceea Tony nu părea apăsat 
de singurătate. Era distant, stăpân pe situaţie şi chiar mai 
mulţumit de sine decât de obicei. Chris îl ajunse din urmă 
lângă cablu şi se aşeză din nou călare pe grindă. Muncitorii 
lăsaseră macaraua într-o poziţie aproape verticală, astfel că 
V-ul dintre braţ şi cablul de susţinere era foarte strâns, cele 
două braţe fiind oarecum paralele. 

Chris îşi reaminti că manevrele înşelătoare şi complicate 
fac parte din viaţa lui, nu din viaţa lui Tony. Iony îşi 
construia cazurile la tribunal într-o manieră directă, în 
acelaşi fel în care muncitorii montau un schelet de oţel, 
ridicând coloane, conectându-le cu grinzi orizontale şi 
verticale, turnând un planşeu, punând la treabă macaralele 
ca să ridice alte coloane... Chris ştia că, dacă Tony ar fi avut 
vreo idee despre acţiunile lui, ar fi atacat problema direct. 

Fără niciun avertisment, Tony păşi dincolo de grindă. 

— Ce... 

— Te joci cu focul. 

Vocea lui 'Tlony venea de undeva, din întuneric, de la 
câţiva metri distanţă. Sărise pe cablul macaralei, şi Taggart 
îl auzea cum urcă. Sări şi el pe cablu şi se caţără după el, 
deşi nu putea să-l vadă pe Tony în lumina slabă - în parte a 
oraşului, în parte a stelelor. 

— Unde naiba eşti? 


— Stai aşa, am o lanternă de buzunar. 

Micul fascicul de lumină albă sclipi undeva în lateral. 
Chris râse. Fiecare se urcase pe alt braţ. Tony se ţinea de 
braţul uşor înclinat al macaralei, iar Chris se afla pe cablu, 
la vreo doi-trei metri distanţă. Stătură amândoi tăcuţi o 
vreme, ascultând şuieratul vântului. Chris îşi aminti un 
lucru pe care Iony evitase să-l discute ceva mai devreme. 

— Ce voiai să spui când ai afirmat că şi Brooklyn face 
parte din teritoriul tău? 

— Procurorul general a creat o nouă agenţie de luptă 
împotriva crimei organizate, o nouă Strikeforce, mixtă, care 
acoperă întregul oraş, Long Island, Connecticut şi New 
Jersey. 

— Cine e noul şef? 

— Se află sub incidenţa procurorului federal pentru 
Districtul de Sud, aşa că Arthur Finch o controlează. 

— Dar cine-o conduce? 

— Mi-a oferit mie conducerea. 

Taggart rămase cu privirea în gol. Probabil că totul era 
de dată foarte recentă, deoarece nici Reggie, nici Jack 
Warner nu-l informaseră. Aşadar, asta ascundea Tony: nu 
vreun plan înşelător, ci ceva cu mult mai rău. O nouă 
agenţie în mâinile răzbunătoare ale fratelui său constituia o 
ameninţare mortală pentru mafia sa din umbră. 

— Nu eşti cam tânăr pentru postul ăsta? 

— Am relaţii la Washington de pe vremea când am lucrat 
acolo pentru procurorul general. S-au gândit că am ajuns 
să cunosc destui oameni potriviţi pentru a face să 
coopereze celelalte agenţii. 

— Ai acceptat? 

— În prezent negociem amănuntele. Încerc să obţin 
maximum de autonomie pe care Arthur e dispus să mi-o 
cedeze. 

— De ce nu vii să lucrezi cu mine? 

— Ce? Ţi-ai pierdut minţile? Mă lupt de zece ani pentru 
această Strikeforce. 


— Tony, vrei să rămâi în serviciul public, şi asta-i bine. 
Dar trebuie să-ţi lărgeşti orizontul, să câştigi experienţă, să 
înveţi cum merg afacerile, cu mecanismele lor cu tot. 

— Nici nu-ţi închipui cât de multe lucruri despre afaceri 
poţi învăţa acuzând de corupţie nişte afacerişti veroşi. 

— Dar ai nevoie de experienţă managerială. 

— Chris, am patruzeci de subalterni direcţi şi sute de 
agenţi federali în subordine. În postul ăsta nou, conduc o 
armată. 

Exact ceea ce-l îngrijora pe Taggart. 

— Şi cum rămâne cu politica? întrebă el, încercând să 
găsească o cale de a-l despărţi pe fratele său de noua 
Strikeforce. 

— Ce-i cu politica? 

— Un tip ca tine ar trebui să intre în politică. 

— Poate, într-o zi. Dar acum am alte priorităţi. 

— Câtva timp petrecut în lumea afacerilor te-ar pune în 
legătură cu oamenii potriviţi. Ce naiba, primarul New 
Yorkului mă sună de două-trei ori pe săptămână; stau la 
taclale cu guvernatorul - ştiu că şi tu, dar mai mult ca 
prieten al tatei. Eu discut altfel cu ei. le pot pune în 
legătură cu senatori şi membri ai Congresului, cu liderii de 
partid. Ai nevoie de ei ca să candidezi. Mi-ar plăcea tare 
mult dacă ai veni să lucrezi cu mine. 

— Dar procuratura federală mi-a oferit tot ce am nevoie 
ca să distrug mafia. 

— Nu poţi să distrugi mafia pe calea asta. 

— Cunoşti tu una mai potrivită? 

— Sigur că nu, zise Chris repede. Dar... 

— Aşa că e singura cale. 

Taggart îşi lipi obrazul de metalul rece. Se uită în jos şi 
simţi brusc înţepătura fricii. Oricine poate să cadă. 

— De asta ai dat buzna la petrecerea unchiului Vinnie? 

— Sigur că da. Trebuia să spun cuiva. 

Simţămintele celor doi fraţi circulau între braţele 
macaralei. Chris avu senzaţia că Tony îi întinde o plasă de 


siguranţă. 

— Stai acolo! 

— Aşteaptă! 

Dar Chris îşi fixase deja privirea pe muchia neagră a 
braţului macaralei; îşi încordă picioarele şi făcu un salt în 
întuneric. Ceva îi atinse umărul, apoi îşi simţi pieptul lovind 
metalul rece. Se agăţă de braţul de oţel. Îşi fixă picioarele, 
linse tăietura proaspătă din palmă şi se uită împrejur. 

— Tony? Unde naiba te-ai dus? 

— Aici. 

Vocea fratelui său venea din spate, de pe cablul pe care 
Chris tocmai îl părăsise. 

— 'Ţi-am spus să aştepţi. Şi eu am sărit. 

Chris se lipi de bârna metalică, cu inima bătând repede. 

— Descotoroseşte-te de femeia aia, strigă Tony. 

— Ce, ţi s-au aprins şi ţie călcâiele după ea? 

— Nu glumesc. 

— Tony, m-am îndrăgostit rău de tot. Am de gând să merg 
până la capăt, să văd ce se întâmplă. O să fac tot ce-mi stă 
în puteri ca s-o determin să treacă de partea mea. 

— Îţi va aduce numai necazuri. 

— Mie, nu. Poate ţie, şi dacă e aşa, îmi pare rău. 

— Şi dacă-i arestez fraţii? Îţi poţi închipui cum va 
reacţiona presa când va face legătura între noi? 

— Presupun că va scoate articolele despre clinica de 
avorturi pentru călugăriţe de pe prima pagină din Post. Ai 
să-i arestezi pe fraţii ei? 

— Exact despre asta vorbeam. Va pune o barieră între 
noi. 

— Gata cu Omul din Umbră? 

— Nu mai pot să vorbesc cu tine, pentru că sunt 
adjunctul procurorului federal. 

— Dar eu sunt fratele tău. 

— Care împarte perna cu fiica lui Don Eddie Rizzolo. 

— Vrei să tragi şi tu cu urechea la ce vorbim noi? 


— Nu te juca cu mine. E un lucru serios, frăţioare. Dacă 
aş putea să pun capăt situaţiei ăsteia, aş face-o. 

— Când eram mai mici, ai rezolvat asemenea situaţii, 
dându-ţi întâlnire cu prietenele mele. De ce nu şi cu Helen 
Rizzolo? 

— M-am şi întâlnit cu ea. 

— Ce?! 

— În vara când am cunoscut-o, prostule. Am ieşit cu ea. 

— Prostii. Te-ai întors la Harvard a doua zi. 

— Am venit de la Boston ca s-o văd. 

— 'Ticălosule! 

— Hei, asta a fost acum zece ani. 

Pe 'Taggart îl surprinse intensitatea cu care suferea 
aflând aşa ceva; deşi se simţea un mare cretin, nu se putu 
abţine să nu întrebe: 

— Aţi făcut-o? 

— Nu-i treaba ta. 

— 'Ticălos nenorocit! 

— De ce te superi pe mine? Era şi ea pe-acolo. 

— Ea n-are niciun amestec. Te-am rugat pe tine să nu te 
atingi de ea. M-ai tras pe sfoară, frăţioare. 

— Asta a fost acum zece ani, repetă 'Iony. Hai s-o lăsăm 
baltă. 

— Aş vrea să crezi în corectitudine la fel de mult cum 
crezi în afurisita aia de justiţie. 

Spre surprinderea lui, Tony îşi ceru scuze. 

— Îmi pare rău. A fost ultima oară când am făcut aşa 
ceva. Ţi-am spus acum câţiva ani că nu mă mai amestec în 
relaţiile tale. 

— Trebuie să fi sunat ciudat rechizitoriul împotriva 
tatălui ei. 

— Foarte. Desigur, mai întâi am obţinut aprobarea lui 
Arthur. 

— Bineînţeles. 

— Ceea ce vreau eu să subliniez acuma este că Helen 
Rizzolo aduce numai necazuri, şi, atâta timp cât nu renunţi 


la ea, nu mai putem discuta nimic legat de slujba mea. 

Taggart zâmbi în întuneric. Lucrul cel mai important era 
să-şi protejeze legătura cu Strikeforce, dar nu rezistă să nu- 
| sâcâie pe Tony, ca pedeapsă pentru că-l trădase. 

— Nu mai putem vorbi? Şi dacă ţi-aş spune că am auzit 
de o tranzacţie cu heroină care va avea loc săptămână 
viitoare? 

— Sună la 911. 

— Cinci sute de kile. 

— Cinci sute?! 

— Aşa am auzit. 

— De la cine? 

— Nu de la ea, şi asta-i tot ce am de gând să-ţi spun. 
Noapte bună, frăţioare. 

— Stai o clipă. 

— Credeam că nu putem vorbi. 

— Cinci sute de kilograme? Unde? 

Taggart zâmbi din nou. Oamenii lui Reggie se ocupau 
deja de transmiterea zvonului prin diversele agenţii din 
slujba justiţiei, aşa că, de bună seamă, subalternii lui Tony 
aflaseră deja. 

— Park Avenue. 


18 


— Mă bucur foarte mult că ai reuşit să vii, Chris. 

Gazda lui Taggart, un omuleţ mărunt cu strângere de 
mână blândă şi reputaţia de a fi cel mai volubil savant în 
domeniul muzicii din ultimii patruzeci de ani, îl întâmpină 
cu efuziune în holul aglomerat al apartamentului de pe East 
Side pe care-l folosea drept galerie de artă şi sală de 
muzică. Taggart citise în timpul colegiului manualul scris de 
el, fără să-şi închipuie nicio clipă că, peste ani, se va număra 
printre cei patruzeci-cincizeci de invitaţi ai lui la o serată 
muzicală. Gazda îi făcu cunoştinţă cu compozitorul, care 
părea agitat şi fericit în egală măsură, şi cu soprana 
îmbrăcată într-o rochie lungă, verde, ce urma să-i 
interpreteze noua lucrare. Cei doi plecară grăbiţi, iar 
Taggart mărturisi: 

— E pentru prima oară când sunt invitat la o astfel de 
serată. 

— Băiete dragă, pregăteşte-te să faci faţă unei avalanşe 
de asemenea invitaţii, din momentul în care se va afla că 
Taggart Realty promovează tinerii interpreţi. 

Aruncă o privire spre holul invadat de un nou val de 
invitaţi care abia ieşiseră din lift, şi întrebă politicos: 

— Cunoşti pe cineva de aici? 

Printre oaspeţii lui se numărau bărbaţi şi femei care, 
presupunea Taggart, erau muzicieni, apoi bărbaţi în vârstă, 
vizibil înstăriți - patroni ai artelor - însoţiţi de consoartele 
lor acre, precum şi câteva figuri cu renume: o feministă 
înflăcărată, un scriitor şi un reprezentant al primăriei, 
respectiv adjunctul primarului pe probleme de construcţii, 


care-i provoca dureri de cap în privinţa proiectului 
stadionului. 

— Cine e femeia aceea? 

— Nu-i aşa că are o figură exotică? Am ţinut odată o 
prelegere la Sarah Lawrence, şi ea a venit să vorbească cu 
mine, captivată de o teorie a conspirației potrivit căreia un 
ticălos cremonez pe nume Guandignini i-a păcălit, vreme de 
două secole, pe artizanii care confecţionau viori, făcându-i 
să creadă că Stradivarius, Amati şi Guarneri foloseau lemn 
netratat. 

— Cum o cheamă? 

— Helen Rizzolo. Vine întotdeauna singură. Vrei să-ţi fac 
cunoştinţă cu ea? 

— Nu, mulţumesc. Văd că mai vin şi alţi invitaţi. 

— În cazul ăsta, găseşti barul în dormitor. Se vor aduce şi 
ceva gustări, după care o să vă rog pe voi, tinerii, să aşezaţi 
scaunele pentru spectacol. 

Taggart găsi nişte vin alb, apoi se întoarse în sufragerie. 
Helen purta o rochie neagră de cocteil, puţin cam prea 
îndrăzneață, după părerea lui. Părul ei negru tăciune era 
mai scurt decât când o văzuse la spital, pieptănat în aşa fel 
încât să-i lase tâmplele dezgolite, într-un mod elegant pe 
care Victoria şi Chryl l-ar fi aprobat în mod sigur. Purta 
cercei cu diamante şi, când se întoarse cu faţa spre el, 
absorbită de unul din numeroasele tablouri, 'Taggart văzu 
pe pieptul ei un colier cu un singur diamant mare. 

În momentul în care se apropie mai mult, îşi revizui 
părerea despre rochia ei. Şi alte femei arboraseră ţinute 
asemănătoare, numai că trupul ei făcea ca rochia să arate 
altfel. Un european sclivisit profită de faptul că examina un 
tablou pentru a intra în vorbă cu ea; Helen ridică privirea 
spre el şi-l ascultă cu atenţie, făcându-l pe Taggart să simtă 
un junghi de gelozie. 

Se plimbă o vreme prin cameră, aşteptând momentul 
potrivit pentru a „da peste ea“ ca din întâmplare, şi s-o 


întrebe dacă vrea să stea lângă el în timpul spectacolului. 
Adjunctul primarului îl salută ironic. 

— De când eşti un susţinător al artelor, Chris? 

— Sunt un potenţial candidat pentru demolarea clădirii 
Carnegie Hall. 

Soţia adjunctului primarului înţepeni înainte ca el să 
înceapă să râdă, după care plecă hotărâtă spre bar. Locul ei 
fu ocupat imediat de Kenny Adler, un tip de la relaţii cu 
publicul pe care Taggart învățase să-l trateze ca pe un 
membru al administraţiei primăriei. Cu un ochi la Helen, 
care încă nu-l observase, întrebă: 

— Ce mai aşteptaţi ca să vă daţi acordul pentru stadionul 
meu? 

— Reevaluăm riscurile, replică amabil adjunctul 
primarului. 

— Nici măcar nu-s banii voştri. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu puteţi să-i vârâţi în tărtăcuţa aia cheală 
ideea că singurul lucru de care am nevoie e acceptul 
entuziast al oraşului? De obţinerea fondurilor mă ocup eu. 
Nu trebuie decât să-mi îmbunătăţiţi imaginea. 

— Şi dacă ratezi proiectul, primarul o să treacă drept 
fraier. 

— Am dat eu chix cu vreo clădire? 

— Înălţimea sa nu vrea să fie implicat în primul chix. Un 
stadion înseamnă mult mai mult decât o simplă clădire. Şi e 
incomparabil mai riscant. 

— Vrei să-mi spui că un stadion n-ar fi bine venit în 
Manhattan? La doi paşi de centrul de conferinţe? Cu acces 
la un tronson de metrou subvenţionat din fondurile 
statului? Care-i problema? 

Adjunctul primarului privi înjur. 

— N-ai auzit de la mine. Circulă ideea că un stadion 
acoperit, cu loji în valoare de milioane de dolari, e ceva gen 
„pâine şi circ“. 

— Şi suntem într-un an electoral, intră în vorbă Adler. Din 
nou. 


— Şi ce vrea Înălţimea sa de la mine? Un zgârie-nori 
pentru cei cu venituri mici, în vârful stadionului? 

Helen continua să-l asculte cu interes pe european, care 
o conducea spre un al doilea tablou. Taggart îşi scoase 
portofelul, şi din el carnetul de însemnări. 

— Domnule adjunct, să ştii că mi-ai dat o idee 
formidabilă. Vrei ceva într-adevăr trăsnet? Ceva ce 
primarul să poată folosi pentru imaginea lui? Uite. Desenă o 
sferă mare cu stiloul său de aur. Asta-i stadionul, da? 

— Renumitul stadion alb, acoperit. 

— Acum, priveşte! 

Desenă deasupra sferei o piramidă înaltă, subţire. 

— Ce-i asta? 

— Cea mai înaltă clădire din lume. 

Ideea i se contura cu claritate în minte. Ar fi trebuit să se 
gândească mai demult la aşa ceva şi de bună seamă că ar fi 
făcut-o, dacă n-ar fi dus două vieţi paralele. 

— O clădire foarte, foarte înaltă deasupra cupolei. Două 
sute de etaje. La etajele inferioare un hotel care să 
deservească centrul de conferinţe, iar mai sus, apartamente 
pentru oameni de afaceri. Chiar şi ceva spaţii ale primăriei 
între ele, astfel încât primarul să poată locui acolo atunci 
când joacă echipele noastre. 

— O clădire foarte înaltă înghite o mulţime de bani, 
protestă adjunctul primarului. 

— Pierzi din vedere esenţialul. Banii nu contează în cazul 
unui proiect de asemenea anvergură. Întreabă-l pe Kenny. 
New York-ul are nevoie de o clădire care să le depăşească 
în înălţime pe toate celelalte. 

— Cât ar costa? 

— E vorba de miliarde, recunoscu laggart, dar un 
asemenea proiect are capacitatea de a atrage, la rândul 
său, bani. Pariez că aş putea să-l obţin fără acordul 
Corporaţiei de Dezvoltare Urbană. Ducă-se naibii statul. 
Putem să ne descurcăm foarte bine pe plan local. 


Adjunctul primarului se arătă interesat, fiindcă, aşa cum 
ştia şi Taggart, primarul respingea categoric ideea să 
cedeze controlul organismelor independente cum era 
Corporaţia de Dezvoltare Urbană. 

— Are şi un nume? întrebă Adler. 

— Are un nume pe care se vor înghesui toţi să-l 
folosească pentru a-şi populariza produsele: Super-Turnul 
Manhattan. 

Adler zâmbi: 

— Primarul ar fi încântat să facă în aşa fel încât stadionul 
Jersey Meadowlands să pară un muşuroi de furnici. 

— N-ar strica să luăm prânzul împreună, într-o zi, îi 
spuse lui Chris adjunctul primarului. 

— Săptămâna viitoare iau cina cu guvernatorul. Ţine 
minte că ţi-am dat ţie prima şansă. Ne vedem mai târziu. 

Traversă repede camera. Europeanul fusese chemat să 
ajute la aşezarea scaunelor pliante, iar Helen inspecta 
aperitivele. Se întinse să ia un crevete, dar Taggart i-o luă 
înainte. 

— Scuză-mă. 

— E al meu, spuse ea pe un ton glacial. lar tu eşti un 
ticălos pentru că mă urmăreşti atât de asiduu. 

— Voiam să te văd. 

— Eu am venit să ascult muzică. Nu pentru afaceri. 

— De afaceri se ocupă Reggie. 

— Lasă-mă în pace. Fraţii mei sunt în pragul nebuniei tot 
aşteptând să apară Cirillo pe stradă într-un tanc, iar tu mă 
manevrezi de parc-aş fi o marionetă. Crede-mă, am şi eu 
nevoie să respir din când în când. 

— M-a costat o sută de mii de dolari invitaţia din seara 
asta. 

— Ce vrei să spui? 

— Mă eviţi sistematic în ultima vreme. Când am auzit că 
vii aici, am creat un fond pentru un concert de muzică de 
cameră în noua mea clădire. L-am angajat pe amfitrionul 
nostru să aleagă interpreţii. 


Helen zâmbi şovăitor. 

— Doar ca să mă vezi? 

— A meritat fiecare bănuţ. 

— O să mai obţii şi o reducere la impozite. 

— Vrei să cinăâm după concert? 

— Nu, mulţumesc. Băieţii din maşina mea intră în alertă 
dacă întârzii prea mult. 


Lumina soarelui, reflectată de apele râului, se strecura 
prin sticla uşilor înalte ale sălii de bal din reşedinţa aflată la 
sud de Croton-on-Hudson, învăluia plafonul ornamentat şi 
scălda nişa din zid, prevăzută cu un sistem de control al 
umidității, căzând pe conul perfect de heroină pură. Micul 
munte alb ca neaua, dar cu un aer ameninţător, cu 
diametrul de un metru douăzeci şi înalt de un metru, dac-ar 
fi fost alcătuit din faină ar fi ajuns pentru prepararea a 
cincizeci de prăjituri, iar dac-ar fi fost de zăpadă, s-ar fi 
dovedit suficient pentru construirea unei fortărețe în curte. 

Negustorul de artă de la care agenţii lui Iaggart 
cumpăraseră casa transformase sala de bal într-o galerie de 
tablouri şi instalase seiful zidit în perete, pe care Reggie 
Rand îl minase în eventualitatea că ar fi fost descoperit de 
hoţi sau de poliţie. Arseseră toate ambalajele care ar fi 
putut da indicii despre diversele surse de provenienţă ale 
heroinei - legăturile lui Reggie din Birmania, China şi India 
- şi amestecaseră întreaga cantitate, formând un morman 
anonim. Acum, purtând măşti chirurgicale, mănuşi de 
cauciuc şi halate de spital, puneau heroina în pungi pentru 
a o vinde lui Mikey nebunul. 

Reggie băgă ţeava aspiratorului de praf în muntele de 
heroină. Se formă o cută adâncă, de parcă s-ar fi săpat o 
peşteră dedesubt, şi coasta muntelui alb începu să se 
prăbuşească. Granulele de heroină erau absorbite de ţeava 
aspiratorului cu un sâsâit. Când sacul se umplu, motorul se 
opri automat. Reggie desfăcu aparatul şi scoase cu grijă 
sacul doldora, care cântărea aproape un kilogram. 


Alegând la întâmplare un sac, pe la jumătatea operaţiei, 
Taggart strecură în el un dispozitiv electronic de 
semnalizare. Dispozitivul era un emiţător radio, pe care-l 
cumpărau de obicei oamenii de afaceri îngrijoraţi de 
perspectiva de a fi răpiți. Putea fi ascuns într-o servietă, 
fixat pe o maşină sau, într-o variantă minusculă, implantat 
chirurgical sub piele, sursa de alimentare fiind energia 
nucleară. Dispozitivul lui Reggie fusese modificat, prin 
aplicarea unui comutator ce putea fi acţionat prin 
telecomandă, ceea ce îi permitea lui Taggart să activeze 
emițătorul de la distanţă, după ce oamenii lui Cirillo 
terminau verificarea heroinei în căutare de dispozitive 
electronice ascunse, şi să comunice cu exactitate agenţilor 
Strikeforce destinaţia drogurilor lui Mikey Nebunul. 

Reggie înveli sacul aspiratorului într-o folie specială de 
plastic, sigilabilă la cald, folosită la ambalarea produselor 
alimentare, şi-l aşeză alături de altele pe un cărucior de 
marfă. Când acesta se umplu, îl încărcară într-un camion 
argintiu pe care fusese înscris numele unui angrosist din 
Long Island. 

Taggart cunoştea riscurile la care se expunea manevrând 
el însuşi heroina, dar pericolul ar fi crescut dacă ar fi 
angajat oameni special pentru asta, deoarece toţi, chiar şi 
profesioniştii, erau înnebuniţi după profit. Cum îi plăcea lui 
Reggie să-i amintească, în mintea fiecărui om se află 
întipărită o cifră dincolo de care uită regulile. Ca atare, 
Reggie urma să parcheze camionul la Hunts Point Market 
înainte să-şi informeze oamenii unde se află marfa şi cui s-o 
livreze, asta în eventualitatea că agenţilor săi le-ar putea 
veni idei personale. În plus, nu avea să le spună că în seara 
aceea fac o tranzacţie înşelătoare. 


Câteva ore înainte de ivirea zorilor, Taggart şi Reggie 
aşteptară într-o zonă de pe Park Avenue, spre nord, în 
apropierea liniei de cale ferată Metro North Amtrack. 
Strada era înţesată de camioane şi dube care se îndreptau 


spre pieţele din centru. Un camion plin de antene radio 
intră pe sub arcada care ducea în 104th Street pe sub 
şinele de cale ferată. 

— Asta-i escorta lui Cirillo, spuse Reggie. 

Oamenii din maşină verificau zona, pentru a se convinge 
că nu există emițătoare ale poliţiei sau dispozitive de 
urmărire. După un timp, camionul se retrase şi se îndreptă 
spre centru, fiind urmat de o dubă hârbuită. 

— Laboratorul mobil şi casa de bani. 

Apoi sosi Ronnie Wald, la volanul camionului argintiu pe 
care îl încărcaseră Taggart şi Reggie în Croton. Pe camion 
scria „Sam Golden Purveyors“. Îl urma îndeaproape un fals 
taxi, care, la rândul lui, era însoţit de un altul. Reggie 
examină măsurile de precauţie cu o privire apreciativă. 

— Îmi place Wald. 

Apoi intră şi el pe Park Avenue, într-un alt aşa-zis taxi. 
Taggart stătea pe locul din dreapta, uitându-se în urmă. 
Truismul care domina viaţa duşmanilor lui Taggart ajunsese 
un laitmotiv şi pentru propria viaţă: când venea vorba de 
traficul de heroină, îşi făcea mai puţine griji din pricina 
poliţiei decât din cauza criminalilor. Adevăratul pericol, 
mult mai iminent decât arestarea, îl reprezenta 
posibilitatea de a fi escrocat sau ucis. 

Camionul lui Wald opri la intrarea pieţei de pe 112th 
Street, sub un indicator vopsit în culori vii pe care scria „La 
Marqueta“, cum era cunoscută Piaţa Park Avenue - un vast 
centru comercial pentru produse alimentare şi 
îmbrăcăminte - în Harlem. Wald pătrunse cu camionul în 
piaţă. Îl urmară oamenii săi din falsul taxi. Agenţii lui Cirillo, 
aflaţi deja înăuntru, urmau să analizeze heroina în timp ce 
Wald verifica plata - douăzeci de milioane de dolari în 
numerar şi obligaţiuni la purtător. 

— A sosit timpul să facem un erou din Jack Warner, spuse 
Taggart. 

Reggie porni maşina şi merse până la un telefon public 
de pe Lexington Avenue. Ilaggart formă numărul de la 


biroul procurorului federal şi puse peste microfon o „batistă 
electronică“ - un model portabil al dispozitivului de 
modificare a vocii pe care-l foloseau martorii secreţi la 
şedinţele Comisiei Prezidenţiale de Luptă împotriva Crimei 
Organizate. 

— Dă-mi-l pe Jack Warner. Spune-i că e IC-12. 

Informatorul  Confidenţial Doisprezece era numele 
codificat folosit de Warner pentru a identifica sursa cu voce 
modificată electronic care-l sunase în urmă cu o săptămână 
cu privire la o presupusă tranzacţie cu heroină a lui Cirillo. 
Nu avea de unde să ştie că sursa e Ilaggart, nici că acesta 
împreună cu Reggie împrăştiaseră zvonul cu multă grijă, 
recurgând la diverşi indivizi pentru a informa o mulţime de 
agenţi. Detaliile exacte despre tranzacţie, momentul şi 
persoanele implicate difereau de la o relatare la alta, dar 
fiecare informator indicase Park Avenue drept loc de 
desfăşurare şi menţionase o cantitate de cinci sute de 
kilograme. Reggie aflase că operaţiunea de interceptare 
iniţiată în grabă de Strikeforce a primit numele de cod 
„Park Avenue“, deşi nimeni nu putea decât să presupună 
unde anume, din întinderea de o sută optsprezece cvartale 
de pe Park Avenue, se va desfăşură tranzacţia. 

— Marfa e în camion, spuse Taggart când Warner 
răspunse. 

Propria-i voce, modificată, se auzea şi în receptor, de 
parcă ar mai fi fost cineva pe fir. 

— Sun din nou peste zece, cincisprezece minute. 

— Ai vreo idee unde? veni răspunsul neîncrezător. 

— Încă nu. Dar ştiu că e vorba de cinci sute de kile. 

Warner întrebă, cu o voce blândă: 

— Prietene, vrei să-mi spui de ce faci forţelor de ordine 
acest serviciu? 

După o noapte lungă de aşteptare şi de fumat excesiv, 
Warner şi colegii lui începuseră să se întrebe dacă nu 
cumva cineva le joacă vreo festă. Înainte de a închide 


telefonul, 'Taggart dădu un răspuns care să i se pară 
plauzibil poliţistului corupt: 

— M-au tras pe sfoară. 

Se întoarseră la La Marqueta, unde se descărca marfa 
din zeci de camioane. Cinci minute mai târziu apăru Ronnie 
Wald, la volanul dubei hârbuite. Cobori geamul de pe 
partea lui - semnalul convenit pentru a confirma că în dubă 
se găseşte prima tranşă a plăţii pentru heroină - şi porni 
spre vest escortat de taxiurile clandestine. 

— Eşti sigur că Wald o să livreze banii? întrebă Taggart. 

— Nu, nu sunt sigur, răspunse Reggie bine dispus. 
Douăzeci de milioane de dolari reprezintă cea mai tentantă 
sumă pe care a transportat-o el vreodată. Totuşi, cred că l- 
am convins că sunt genul de om care ar putea să-i provoace 
coşmaruri. Banii contează mai puţin în raport cu şansa de a 
pleca de-aici. 

În clipa următoare apăru camionul pe care scria Sam 
Cordon Purveyors, plin cu heroină, şi se îndreptă spre est. 
Reggie se luă după el. Dar, după câteva cvartale, trebui să 
oprească la un semafor, căci la colţul străzii se afla o maşină 
de patrulare a poliţiei. Camionul cu heroină trecu mai 
departe, coti şi apoi dispăru. 

— Roagă-te să fi terminat verificarea electronică, spuse 
Taggart. 

Apoi apăsă comutatorul dispozitivului de urmărire, şi 
emițătorul pe care-l îngropaseră în punga cu heroină 
scoase un ţiuit puternic. El întinse o hartă a New York-ului 
şi, după ce semaforul arătă verde, Reggie porni în direcţia 
indicată de sunet. Merseră mai departe spre est. Iaggart 
verifică ruta pe hartă. 

— Un telefon! 

Formă din nou numărul lui Warner de la intersecţia First 
Avenue cu 125th Street. 

— Marfa se îndreaptă spre podul Triborough. 

Jack Warner era iritat. 

— Ai spus Park Avenue! Oamenii mei au înţesat locul. 


— Au fost în Park Avenue. Acum se îndreaptă spre pod. E 
un camion argintiu pe care scrie Sam Gordon Purveyors. 
Dacă nu citesc în ziarul de mâine un articol despre asta, o 
să-l sun pe şeful Strikeforce să-i spun că ai dat-o-n bară. 

Alergă spre maşină. 

— Prinde-i din urmă, în eventualitatea că n-au să 
reuşească. 

Porniră în viteză pe o cale de acces către pod mai puţin 
circulată. Camionul tocmai plătise taxa de traversare; porni 
mai departe, trecu peste pod şi apoi o luă pe Astoria 
Boulevard. Încă nu se vedea nici urmă de FBI. Taggart duse 
mâna spre telefonul celular. 

— Stai puţin. 

O maşină neagră, pe acoperişul căreia se afla un mic 
girofar roşu - FBI - îi depăşi în viteză. Camionul acceleră; o 
a doua maşină trecu pe lângă Taggart şi Reggie. Apoi, 
dinspre aeroportul La Guardia apăru o maşină de patrulare 
a poliţiei newyorkeze, cu sirena în funcţie; camionul 
traversă trei benzi ale şoselei şi se opri brusc lângă parcul 
mic de lângă râu. Se deschiseră portierele; doi bărbaţi 
săriră din maşină şi dispărură în întuneric. 

Sirenele poliţiei urlau; Reggie trase pe dreapta pentru a 
le lăsa să treacă. Maşinile scăldate de luminile roşii şi 
albastre ale girofarurilor veneau în număr mare dinspre 
est, dinspre vest şi de la aeroport. Se părea că, pe 
autostradă, o maşină din trei adăposteşte un agent de la 
Narcotice cu priviri scrutătoare şi că are un girofar roşu pe 
capotă. 

Taggart apăsă un buton, care transmise semnalul de 
distrugere. iuitul se transformă într-un şuierat strident şi 
se opri brusc, semn că, undeva, în jumătatea de tonă de 
heroină, emițătorul ardea. Când agenţii Strikeforce vor 
examina marfa pe care o confiscaseră de la Cirillo, singura 
probă în favoarea unei înşelătorii va fi un bulgăre de metal 
topit, amestecat cu heroină. 

— Mă întreb cum o să mi-o plătească Mikey. 


Aleea de acces până la reşedinţa lui Don Richard nu i se 
păruse niciodată atât de lungă lui Mikey, căruia îi venea să 
se târască de-a buşilea. Convocarea din partea tatălui său 
fusese lapidară. În faţa propriului apartament din Bayside 
trăsese o maşină, iar şoferul îi spusese scurt: „Iatăl tău vrea 
să te vadă“. 

Mikey, încă treaz, după o noapte nedormită, pe care o 
petrecuse evaluând pagubele, se bărbierise şi se îmbrăcase 
la repezeală, apoi traversase cartierul Queens, regretând 
că nu apucase să bea o cafea. Îi spuse şoferului să oprească 
la o cafenea, dar acesta pretextă că nu are voie. În locul 
cafelei, Mikey priză o doză din conţinutul micuţei sale puşti 
de aur. 

— Dacă aş fi mai slab de înger, aş zice că mă duci lao 
plimbare în pădure, glumi el sumbru. 

— Încă nu, replică şoferul taciturn. 

Intrară pe alee; maşina opri lângă rond. Casa părea 
masivă şi severă sub roua dimineţii. Mikey cobori, şi un 
servitor deschise uşa din faţă - semn nefast. Când lucrurile 
mergeau bine, folosea uşa de la bucătărie. Dar în ziua 
aceea se simţea mai degrabă angajat decât membru al 
familiei; un salariat care a dat-o în bară. Mama lui nici 
măcar nu ieşi din bucătărie să-l întâmpine. În holul 
principal îl aştepta un văr care lucra ca secretar al tatălui 
său. 

— Unde-i mama? 

— În Florida. 

— Chiar atât de gravă e situaţia? 

— Îmi pare rău, Mikey. 

Îl conduse în bibliotecă, o încăpere cu rafturile înţesate 
cu tot felul de obiecte ciudate şi fotografii. Tatăl lui şedea pe 
un fotoliu, cu un obraz spre foc şi privirea aţintită asupra 
portului şi a oraşului de dincolo de el. Se întoarse spre 
Mikey cu un zâmbet rece şi-i făcu semn să se aşeze pe un 
scaun cu spătar. 


— Am auzit că ai probleme. 

— Ce, ai spioni? 

— Spioni? repetă Don Richard cu dispreţ. Am citit ziarul. 
Cea mai mare captură de heroină din toate timpurile. Cine 
altul decât tine putea greşi aşa? 

— Noi. 

— Nu. Împărţim pierderile, dar nu şi vinovăția. 

— Tată. 

— Ce dracu' ai făcut? 

Mikey lăsă capul în jos şi-şi frământă mâinile mari. 

— Nu ştiu. 

— Ai negociat o dobândă? 

— Doi la sută pe săptămână. 

— Jumătate de milion de dolari pe săptămână? 

Mikey ridică privirea. Tatăl său aflase deja cifrele. Încă 
mai erau oameni care-l lucrau pe la spate. 

— Perioadă de graţie o lună. 

— Minunat. O lună întreagă. De ce ai fost de acord cu 
dobânda? 

— Aveam nevoie de marfa. Eu... 

— Cum aveai de gând să plăteşti? 

— Nu ştiu. 

— Cum ai de gând să obţii altă marfa? 

— l-am pus pe toţi să caute. Marfă există. Din păcate, 
numai în cantităţi mici. Tipul ăsta era foarte bine 
aprovizionat. Ştii? 

Don Richard oftă. 

— Vorbeşte-mi despre individul ăsta. 

Mikey îi povesti tatălui său puţinul pe care-l ştia despre 
tipul cu mască, despre barcă, despre englezul care lucra 
pentru el, cum l-a împuşcat pe paznicul lui şi despre 
cantităţile enorme de heroină pe care putea să le furnizeze. 
Când termină, tatăl său spuse: 

— Asta-i tot? 

— Cred că da. 

— A făcut vreodată ceva ciudat? 


— Ca de pilda? 

Mikey nu voia să vorbească despre noaptea în care a 
mâncat bătaie împreună cu cea mai bună gardă de corp a 
sa. 

— Se droghează, intravenos? 

— Nu cred. 

— Prizează cocaină? 

Mikey se făcu mic sub privirea scrutătoare a tatălui său, 
aţintită asupra linguriţei lui de aur. 

— Nu. 

— Nimic? 

— Un lucru, poate... I s-au aprins călcâiele după Helen 
Rizzolo. 

— O cunoaşte? 

— Cred că da. 

— Mă întreb dacă Helen Rizzolo ştie cu ce se ocupă el. 

— Tată, tipul ăsta e mai ascuns decât ruşii. Nici măcar 
maică-sa nu ştie. 

Don Richard îşi apropie vârfurile degetelor, se uită pe 
deasupra lor spre orizont, îşi lăsă apoi privirea să 
hoinărească peste port şi în cele din urmă îşi aţinti ochii 
bătrâni asupra lui Mikey. 

— Dar tu ar trebui să-i cunoşti pe cei cu care faci afaceri. 

— Cum? Pentru numele lui Dumnezeu, am încercat. 
Nimeni nu ştie absolut nimic nici despre el, nici despre 
englez. De parcă ar fi de pe altă planetă. 

— Poate nu te concentrezi. Poate prizezi prea multă 
cocaină. 

— Nu fac excese. 

— Atunci poate că-ţi iroseşti mintea cu meciurile de box... 

— Asta a fost acum cinci luni! protestă Mikey, întrebându- 
se cine naiba îl ţinea la curent cu tot ce făcea el. În week- 
end-ul de Ziua Eroilor. Ce are a face cu ce s-a întâmplat 
acum? A fost doar... 

— Ai pus două fete pe linie moartă vreme de două 
săptămâni. 


— Hai să fim serioşi; au fost unii care-au plătit în plus 
doar ca să se culce cu ele chiar acolo, pe ringul plin de 
sânge. Tată, avem o afacere de miliarde de dolari, de ce să 
ne certăm pentru două curve? lisuse, e ceva ce nu ţi se 
spune? 

— Asta încerc să te învăţ. Dacă nu ţii seama de amănunte, 
nu rămâi decât cu vise deşarte. Eu vreau să ştiu totul. 
Oamenii au aflat lucrul ăsta. Nu se tem să-mi spună ceea ce 
cred ei că ar trebui să aflu. Ei ştiu că Don Richard nu 
împuşcă solul. 

Mikey îşi feri privirea; se uită pe fereastră, peste apa 
golfului, către oraşul care-l aştepta ca să-l încerce din nou, 
şi din nou. 

— Acum chiar c-am dat-o în bară, nu-i aşa? întrebă în cele 
din urmă. 

Don Richard îi zâmbi cu bunătate; Mikey tresări. 
Zâmbetul însemna că tatăl lui s-a resemnat la gândul că fiul 
lui nu e atât de deştept pe cât sperase. 

— Nu-ţi face griji, răspunse Don Richard vag, 
confirmându-i astfel temerile. 

— Cum să procedez pe viitor? 

— Porunceşte oamenilor tăi să găsească noi furnizori. Dar 
tu stai deoparte, fiindcă agenţii Strikeforce au să-i 
pândească peste tot. Tony Taglione a simţit gustul sângelui. 

Mikey lăsă capul în jos. 

— 'Te întorci în arenă, nu-i aşa? O să conduci tu afacerile. 

Don Richard ridică din umerii firavi. 

— Poate că m-am retras prea repede. Sau m-am plictisit 
să tot stau degeaba. 

— Şi cum rămâne cu tipul ăsta căruia îi sunt îndatorat? 

— O să aflu eu ce hram poartă. 


Don Richard îi ceru lui Salvatore Ponte, zis şi Sally 
Deşteptul, consigliere, să vină la reşedinţa din Staten 
Island. Îl recrutase pe chipeşul avocat de vârstă mijlocie de 
pe vremea când acesta era încă student la colegiu şi-l 


făcuse protejatul său, apoi consilier şi, în cele din urmă, 
când se retrăsese, mentor al băieţilor săi. Steaua lui Ponte 
se ridicase o dată cu cea a familiei, şi fiindcă era cu mult 
mai tânăr decât Don Richard, rămăsese sfetnic, mai întâi 
pentru Nicky, apoi pentru Mikey Nebunul. Dacă era 
tulburat de revenirea lui Don Richard, nu lăsa să se vadă, 
deşi profita de orice ocazie pentru a-l apăra pe Mikey, căci 
Mikey Nebunul rămânea cea mai bună şansă a lui pentru 
viitor. Dar, aşa cum precizase Don Richard, dacă nu reparau 
greşeala lui Mikey, nu avea să mai fie niciun viitor. 

Se făcură convocări, în urma cărora începu să sosească 
un val de taxiuri şi automobile banale, aducând musafiri 
care erau invitaţi în biblioteca mare cu ferestre spre port. 
Acolo, Ponte îi întâmpina cu cordialitatea cuvenită rangului 
lor şi i-i prezenta lui Don Richard, care şedea la un birou 
uriaş şi le punea întrebări. Agenţii Strikeforce, alertaţi de 
agitaţie, se postară lângă gardul lui Don Richard, 
întrebându-se ce se petrece. Dar musafirii respectau 
sfaturile primite, aşa că nimeni din afara cercului lui Don 
Richard nu ştia că bătrânul cap al familiei Cirillo îşi punea 
exact aceeaşi întrebare: ce se petrece? 

Spre deosebire de Mikey Nebunul, care împlinise vârsta 
majoratului după ce clanul Cirillo ajunsese să controleze 
piaţa narcoticelor în New York şi nu ştia mare lucru în afară 
de comerţul extraordinar de profitabil cu stupefiante, Don 
Richard avea o viziune cuprinzătoare, dobândită în cei 
cincizeci de ani de explorare a unei mari diversităţi de 
activităţi violente şi ilegale. El vedea mafia în sens mai larg, 
de al doilea guvern. În opinia sa, sindicatele reprezentau 
mari concentrări de bani şi putere, iar masele amatoare de 
jocuri de noroc erau propriile plătitoare de impozite. 
Considera cămătăria o pârghie prin intermediul căreia se 
folosea de oamenii cu afaceri legale. Îşi vedea locul şi rolul 
în societate în moduri străine lui Mikey, şi se considera un 
servitor ingenios al societăţii, în vreme ce Mikey era, cel 


puţin în subconştient, un prădător. Aşa se face că vizitatorii 
lui Don Richard veneau din multe zone. 

Şi întrebările lui erau formulate mai cuprinzător. Spre 
surprinderea lui Ponte, părea să ignore captura de heroină. 
În schimb, voia să afle amănunte despre rebeliunea familiei 
Rizzolo în Brooklyn. „Cum de îndrăzneşte familia Rizzolo să 
preia pariurile din South Brooklyn?“ îl chestionă pe un 
agent de pariuri. „De ce au scăzut la jumătate 
împrumuturile pe care le-ai făcut din vară până acum?“ îl 
întrebă pe un cămătar. De la trezorierul unui sindicat vru să 
afle de ce n-a făcut presiuni asupra anumitor antreprenori 
din construcţii ca să includă pe statele lor de plată mai 
mulţi soldaţi ai clanului Cirillo. Puse întrebări amănunțite 
despre uciderea recentă a lui Joe Reina, Vito Imperiale şi 
Harry Bono. Îl uimi pe consigliere cu cunoştinţele pe care le 
avea despre întâmplări aparent lipsite de însemnătate - 
schimburi de focuri în Bronx, atacuri de stradă, un atentat 
cu bombă. 

Întrebările se adresau unor asociaţi loiali, astfel că 
răspunsurile erau pe cât de directe, pe atât de 
tulburătoare. În cele din urmă, Don Richard îi destăinui lui 
Ponte că se gândeşte să le ceară o întrevedere fraţilor 
Rizzolo, deşi detesta ideea că până şi cea mai rece solicitare 
i-ar ridica pe cei doi cafone la ranguri mai mari decât 
meritau. 

— Poate că ar trebui să trimit pe cineva la închisoare, la 
Don Eddie, reflectă el. 

Consigliere Ponte protestă vehement: 

— Don Eddie e la fel de rău ca băieţii lui. Ei de la cine 
crezi că au învăţat? 

— Poate că băieţii nu mai sunt sub controlul lui. Poate că 
ar fi suficient să i se spună lui Don Eddie ce fac fiii lui. l-ar 
opri cu un singur cuvânt. 

— Dar fraţii Rizzolo nu-s destul de deştepţi ca să pună la 
cale singuri toate astea. Precis că Don Eddie îi îndrumă. 


— Am rezerve serioase în privinţa inteligenţei cu care 
acţionează, reflectă Cirillo. Dacă stai să te gândeşti, toate 
atacurile astea, concomitent cu cele îndreptate împotriva 
lui Strikeforce, sunt cam prosteşti. Cine are de câştigat? 
Taglione şi cu FBl-ul. Nu cred că Don Eddie e prost. S-ar 
putea ca flăcăilor lui să le fi venit ideea asta nebunească de 
când tatăl lor stă la răcoare. 

— Don Eddie te-a trădat cu ani în urmă, obiectă Ponte. 

Don Richard flutură mâna osoasă în aer. 

— Nu atât de trădare e vorba, cât de dorinţa de a fi 
independent. Asta e de înţeles. Nu pot ierta, dar înţeleg... 
Cercetează. 

Consigliere Ponte cunoştea diferenţa dintre o discuţie şi 
un ordin. Fără alte comentarii, trecu în revistă oamenii 
potriviţi pentru a căuta cea mai bună cale de a-l contacta pe 
Don Eddie Rizzolo în închisoare. Trebuia să fie o persoană 
care să treacă de funcţionarii guvernamentali, să obţină 
permisiunea de a-l vizita şi, în acelaşi timp, să aibă un rang 
suficient de înalt pentru ca Rizzolo să-l asculte. Trebuiau 
evitate insultele, reale sau închipuite; atitudinea unui 
încarcerat e dominată de suspiciune. 

Guvernul nu putea să-i interzică lui Don Eddie vizita unui 
avocat. Ponte se gândi să-l contacteze el însuşi, dar părea 
prostesc să atragă atenţia asupra familiei Cirillo în felul 
acesta. În plus, Don Eddie ştia că Ponte îl urăşte pentru că |- 
a trădat pe Don Richard şi ar putea refuza să-l primească. 
Ar fi chiar ridicol să facă tot drumul până în nord, aproape 
de graniţa cu Canada, numai ca să afle de la nişte paznici 
batjocoritori că domnul Rizzolo nu vrea să-l primească. Apoi 
îi veni o idee şi se întoarse la Don Richard să i-o spună. 

— Fiica lui. 

— Helen? 

— De ce nu? Invit-o aici, trateaz-o cu respect. Cere-i să 
transmită mesajul tău. 

Don Richard examină propunerea consilierului său. 
Ultimul contact pe care-l avusese cu Helen Rizzolo fusese în 


urmă cu zece ani, când i-a aranjat căsătoria cu fiul unui 
proprietar de cazino din Las Vegas subordonat familiei 
Conforti. Pe atunci ea avea numai şaisprezece ani. El 
încercase astfel să-şi mărească propria putere punând 
capăt războiului dintre clanurile Conforti şi Rizzolo. Dar, 
spre dezamăgirea sa, căsătoria eşuase. 

— N-o să accepte invitaţia. Şi chiar dacă ar vrea să vină, 
fraţii ei n-ar lăsa-o. Probabil că dau vina pe noi pentru 
răpire. 

— Nu. Au spus oamenilor că a fost o neînțelegere în 
familia lor. 

— O să mă mai gândesc. 

Când Ponte s-a întors a doua zi, a văzut cu uimire un 
bărbat negru în biblioteca lui Don Richard, plimbându-se în 
faţa ferestrei şi holbându-se la priveliştea oferită de port ca 
unul aflat în vizită pe o navetă spaţială. Părea să fie trecut 
de treizeci de ani şi avea o înfăţişare dură. Purta costum, 
fără cravată, iar pe mâini îi luceau inele masive. Ponte era 
sigur că e primul bărbat de culoare care punea piciorul în 
casa aceea - un alt lucru menit să-i reamintească faptul că 
Don Richard e mereu imprevizibil. Acesta nu făcu nicio 
prezentare; se rezumă doar să-i ceară bărbatului 
necunoscut: 

— Spune-i şi lui ce mi-ai zis mie. 

— E dus cu sorcova. 

— Cine? întrebă Ponte. 

— Bătrânul Eddie Rizzolo. A luat-o razna. 

Lui Ponte nu-i trecuse prin minte că Eddie Rizzolo 
acţionează irațional. 

— Ce vrei să spui? De unde ştii? 

— Domnul Cirillo mi-a cerut să mă interesez cum o duce 
bătrânu' la pârnaie. Oamenii mei au făcut cercetări. E dus 
rău de tot. Parcă nu mai are creier; e senil. 

Negrul arătă spre un plic mare, cafeniu de pe biroul lui 
Don Richard. 


— Oamenii mei au furat o copie după fişa medicală a lui 
Rizzolo. 'Totul e scris acolo. 

Don Richard îi dădu plicul cu un zâmbet sumbru. 

— Citeşte. 

Lui Ponte nu-i venea să-şi creadă ochilor. 

— Boala lui Alzheimer! 

— E dus, oameni buni. Plecat cu sorcova. 

Don Richard îl conduse personal pe negru spre ieşire, 
ţinându-l de braţ cu mâna uscăţivă ca o gheară, şi dădu 
prieteneşte din cap când îi strânse mâna. Ponte se întoarse 
cu spatele ca să nu pară că se uită prea insistent. La 
şaptezeci şi cinci de ani, revenit la conducerea clanului 
după oarecare ezitări, Don Richard se adapta lumii în 
schimbare mai bine decât fiii săi. În plus, noua situaţie 
părea să-i fie pe plac: servitorii îi mărturisiseră că are o 
poftă de mâncare teribilă. 

Uşa se închise şi rămaseră din nou singuri. Don Richard 
fredona o melodie pe care şi-o amintea de la Glen Island 
Casino. La prima lui slujbă i se ceruse să rupă degetele 
muzicienilor care nu reuşeau să-şi plătească împrumuturile 
şi datoriile de joc; un puşti din cartier pe nume Oxie îl ţinea 
pe nefericit, al cărui înlocuitor trebuia să achite mai întâi 
onorariile de iniţiere şi dările către sindicatul local. O mică 
organizaţie profitabilă. 

— Aşadar, cine supraveghează lucrurile? întrebă Ponte. 

— Fraţii nu-s destul de inteligenţi, răspunse Don Richard. 

— Şi-atunci cine conduce clanul Rizzolo? 

— Cred că încep să înţeleg. 


Taggart urmări mişcările familiei Cirillo cu ajutorul 
spionilor lui Reggie din interiorul clanului, al prietenilor 
proprii din poliţie şi agenţiile federale, şi al contactelor pe 
care le avea în Comisia Prezidenţială pentru Combaterea 
Crimei Organizate. Toţi agenţii forţelor de ordine erau 
intrigaţi de acele întruniri. Scopul lor rămânea însă un 
mister, deşi avură şansa de a afla nişte indicii, prin 


intermediul unui fost capo din Brooklyn care intrase 
şchiopătând în casa lui Don Richard, sprijinindu-se într-un 
baston de trestie în măciulia căruia un agent FBI 
întreprinzător strecurase un microfon; însă aceste indicii n- 
au făcut decât să-i nedumerească şi mai tare, pentru că cei 
doi au discutat doar despre preluarea de către Rizzolo a 
unor pariuri pe Ocean Parkway. 

Dar Taggart observă că bătrânul Don Richard prezida el 
însuşi întrunirile. În vreme ce soldaţii şi aliaţii lui Cirillo se 
aflau pe Staten Island, Mikey Nebunul, presupusul 
conducător în exerciţiu al familiei, scormonea cele mai 
jegoase zone din Bronx, Brooklyn şi Manhattan în căutare 
de importatori de narcotice. Taggart trase concluzia că Don 
Richard revenise la comandă. 

Se întâlni cu Reggie în vârful Turnului; şi el era de 
aceeaşi părere, aşa că-l avertiză: 

— Va ataca. 

— Nu. Mikey Nebunul ar ataca. Dar bătrânul va fi mai 
precaut. E bătrân şi obosit. 

— Şi dacă e bătrân şi plin de răutate? 

Taggart se depărtă de Reggie şi privi oraşul. Era seara 
devreme şi o ceaţă de toamnă târzie se prelingea pe străzi. 
Aerul rece purta în el amintirea antrenamentelor de fotbal 
după orele de curs, în perioada de pregătire a meciului de 
Ziua Recunoştinţei. 

— Nu, Reggie. În primul rând habar n-are pe cine să 
atace. În al doilea rând, ştie al naibii de bine că, dacă Tony 
şi Strikeforce prind de veste că a preluat iarăşi controlul, se 
năpustesc asupra lui. 

— Ar putea foarte bine să-l atace pe cel mai apropiat 
factor perturbator, replică Reggie. Clanul Rizzolo. În 
definitiv, pentru asta i-am ales. În ce-l priveşte pe fratele tău 
şi justiţia, nu uita că Strikeforce reprezintă doar una din 
grijile lui Don Richard. El e ultimul din vechii şefi de clan şi 
a reluat controlul asupra ultimului din vechile imperii 
mafiote. lar tu ai atacat acest imperiu. 


19 


Helen nu şi-l putea scoate pe Taggart din minte. 

Omul acesta cheltuise o sută de mii de dolari, nu conta 
dacă i se scădeau sau nu din impozite, doar ca să stea lângă 
ea la serata muzicală. Şi nici măcar nu păruse supărat că ea 
plecase devreme, deşi zâmbetul lui, profund dezamăgit, îi 
demonstra cât de mult o place. Trebuia să recunoască cum 
că nici ea nu-l privea cu indiferenţă; când încercase să-i 
vorbească despre muzică, o ascultase. Şi în ciuda părului 
blond şi a hainelor de om de afaceri newyorkez, era italian 
până-n măduva oaselor. Cum descrisese unchiul Frank 
bărbatul potrivit pentru o italiancă? „Puternic când trebuie, 
dar cu o fire blândă şi caldă”? Atinse inelul cu diamant în 
formă de inimă pe care-l pusese pe deget în dimineaţa 
aceea. Taggart o cam făcea să-şi piardă cumpătul. 

Brusc alertată de nişte zgomote familiare în curtea din 
spatele casei, alergă la fereastră. Bătrânul Mario, unchiul 
mamei ei, venise să îngroape smochinul. În fiecare an, în 
luna noiembrie, apărea echipat cu salopeta albastră şi 
pantofi de lucru, o lopată, o frânghie şi un ţăruş zdravăn de 
oţel. Bătea ţăruşul în pământ cu lopata, apoi lega frânghia 
de trunchi cât putea de sus şi apleca pomul la pământ. 
Părea o minune că nu se frângea. După ce-l fixa de ţăruş, 
începea să sape pajiştea şi arunca pământul peste copac. 

Îl privea cu mândrie. Într-un oraş în care săracii dorm pe 
stradă, în familia ei exista loc pentru un bătrânel care nu 
ducea lipsă de nimic. Şi asta pentru că părinţii o 
îndemnaseră atât pe ea, cât şi pe fraţii ei, să-şi asume 
responsabilităţi. Când erau mici, prezenţa bătrânului îi 


făcea să se simtă în siguranţă. Acum rolurile se inversaseră. 
Din aceleaşi motive, când avocaţii îi vor convinge până la 
urmă pe reprezentanţii statului că tatăl ei e cu adevărat 
bolnav, ea îl va aduce acasă şi-l vor îngriji cu toţii acolo, în 
propriul lui pat, cât va trăi. 

Bătrânul munci vreme de o oră, fără să se grăbească, 
fără să bage în seamă paznicii care treceau printre case. 
Munci până când ramurile smochinului fură acoperite sub o 
pătură de pământ care avea să le protejeze pe durata iernii. 
La primăvară se va întoarce, va dezgropa copacul şi-l va 
îndrepta. În fiecare vară, smochinul dădea roade. 

Taggart îi acapara toate gândurile. Oare ar fi putut să 
aibă totul alături de el, un partener şi afacerile ei? Nu era 
un mafiot oarecare, decis s-o înlăture. Dar cum rămânea cu 
celălalt aspect al firii lui 'Taggart pe care-l surprinsese - ura 
lui nestinsă? Combinată cu puterea pe care o deţinea, putea 
face din el un adversar redutabil. 

Se duse în bucătărie. Pantofii plini de noroi ai unchiului 
Mario se aflau lângă uşa din spate. Mama ei îl servea cu 
cafea şi plăcintă cu brânză. Helen îl salută în siciliană, 
singura limbă pe care bătrânul o cunoştea, iar el mormăi un 
răspuns. Ea vorbea siciliana bine şi avusese ocazia s-o 
perfecţioneze când fusese în Italia pentru a da o mână de 
ajutor sinistraţilor care supravieţuiseră unui cutremur 
puternic. Sub dărâmăturile zidurilor străvechi muriseră mii 
de ţărani. Dezastrul o marcase, imprimându-i o teamă 
puternică de haos, şi în acelaşi timp îi spulberase orice iluzii 
în privinţa vieţii idilice de la ţară. Acolo, femeile se trezeau 
devreme, mulgeau vaca, râneau grajdul şi pregăteau micul 
dejun înainte să-şi trezească soţii, ceea ce-i întări 
convingerile lui Helen că femeile lipsite de mijloace 
financiare pentru a-şi sluji familia o serveau ca sclave. 

Mama ei îi turnă o ceaşcă de cafea. 

— lar a sunat tipul acela, Chris. 

— Ce-a spus? 

— Acelaşi lucru. Vrea să vorbească cu tine. Cine e? 


— Un tip. 

— Ce nu-i în regulă cu el? 

Helen ridică din umeri. 

— Pare un băiat de treabă. 

— 'Ţi-ar plăcea, mamă. E constructor. 

— Un constructor adevărat? 

Helen o privi. Uneori, mama ei lăsa deoparte prefăcătoria 
şi recunoştea că trăiesc într-o lume în care bărbaţii îşi spun 
„constructori“ doar când simt nevoia să salveze aparențele. 

— Da. În oraş. 

— Ce-i în neregulă cu el? 

— Arată foarte bine. Şi e manierat. 

— Şi ce-i în neregulă cu el? repetă ea. 

Helen se întoarse şi începu să vorbească cu Mario în 
siciliană. Bătrânul era convins că se anunţă o iarnă 
friguroasă. Voia să învelească rododendronul în pânză. 
Helen schimbă un zâmbet cu mama sa; de fapt, unchiul 
Mario voia să transforme peluza din faţă într-o pajişte 
zucchini. Asculta doar pe jumătate atentă, cu gândul la 
Taggart, spunându-şi că poate a găsit, în sfârşit, o cale de a 
avea un prieten fără să-şi primejduiască imperiul. 

Sună telefonul. Era cel cu numărul trecut în cartea de 
telefon, aşa că răspunse mama ei. Îi întinse receptorul. 

— lar el. 

— Nu sunt acasă. 

— Ba eşti. 

Puse receptorul pe masă în faţa lui Helen şi se retrase 
lângă cafetieră. Helen îl luă aruncând o privire înnegurată 
spre maică-sa. 

— Alo? 

— Chris la telefon. Ai ajuns cu bine acasă în seara aceea? 

— Da, fără nicio problemă. 

— la spune, vrei să vii la balul guvernatorului? 

— Unde?! 

— Balul guvernatorului. Este o acţiune filantropică 
organizată la Waldorf. Au o formaţie straşnică. 


— Pare a fi ceva serios. 

— Lasă-mă să te conving în timp ce luăm prânzul. Eşti 
liberă mâine? 

„Îmi dă o întâlnire“, îşi spuse ea. „De parcă am fi doi 
oameni obişnuiţi.“ Cu receptorul în mână, clătină din cap, 
întrebându-se ce vrea Taggart. 

— Du-te, şopti maică-sa. Ce ai de pierdut? 

— Te sun eu mâine, zise ea şi apoi închise. 

Mama ei părea dezamăgită. 

— Nu înţeleg. Ce nu-ţi place la el? 

— A apărut la momentul nepotrivit. 

— Ce, crezi că Dumnezeu îţi trimite totul exact când vrei 
tu? 

Helen cuprinse obrazul fin al mamei sale în palmă, un 
gest neobişnuit, căci mama şi fiica se atingeau rareori. 

— Mamă, crede-mă pe cuvânt. Pe el nu mi l-a trimis 
Dumnezeu. 


Agenţia Strikeforce extinsă şi întărită, condusă de Tony 
Taglione, atacă din nou, făcând un raid în camera unui hotel 
de la aeroportul Kennedy unde un mare contrabandist 
sicilian încheia o tranzacţie. Confiscară patruzeci de 
kilograme de heroină şi mai multe milioane de dolari, în 
numerar, arestară sicilianul şi, în mod cu totul remarcabil, 
pe unul din şefii de echipă ai lui Mikey Nebunul. laggart 
urmări conferinţa de presă a procurorului federal la ştirile 
de seară, în biroul său, pe care Chryl şi Victoria îl mutaseră 
la etajul al treilea al Turnului parţial finisat. Reggie şedea 
lângă el, bând un pahar de whisky. 

— Mikey e disperat. Omul ăsta nu avea ce să caute acolo. 

Taggart schimba întruna canalele, căutând imagini cu 
fratele său. Ca de obicei, Iony evita camera de luat vederi şi 
stătea calm în timpul conferinţei de presă, în vreme ce 
Arthur Finch vorbea, prezentându-i pe agenţii care 
făcuseră descinderea. Când îl prezentă pe Tony, expresia de 


pe chipul acestuia dădea de înţeles că abia aşteaptă să se 
întoarcă la lucru în biroul său. 

— Haide, fa-ţi un pic de reclamă, îndemnă Chris imaginea 
de pe ecran. Lume, uită-te la Tony! 

Dădu sonorul mai tare. O echipă de filmare de la Canalul 
Patru îl prinsese într-un lift, iar reporterul îl întreba cu 
îngrijorare: 

— Ca şef al Strikeforce, sunteţi conştient de panica pe 
care o provoacă pe străzi heroina? 

— Sunt conştient că programele de  dezintoxicare 
angajează un număr dublu de participanţi faţă de anul 
trecut. Sunt conştient că elevii de şcoală primară nu 
consumă droguri decât dacă le au la îndemână. Sunt 
conştient că uşurinţa cu care sunt procurate drogurile 
favorizează în cel mai înalt grad abuzul de narcotice. 

— Ce înseamnă asta din punctul de vedere al mafiei? 

— Înseamnă că mafia pierde. 

Taggart bătu din palme. 

— Bine zis, lony! 

— Trebuie să recunosc că vorbeşte bine, remarcă Reggie 
sec. 

— E adevărat că biroul dumneavoastră se pregăteşte să 
formuleze acuzații împotriva capilor clanului Cirillo? 

Taggart se uită la Reggie, care-şi ridică umerii înguşti cu 
un gest elegant. 

— Dacă ar fi adevărat, n-aş putea face niciun comentariu, 
răspunse Tony. 

Pe toate trei canale se difuzară spoturi publicitare, aşa că 
Taggart închise televizorul. 

— Asta-i o noutate pentru mine. 

— În ultimă instanţă, clanul Cirillo trebuia să fie ţinta lui. 
Cine a mai rămas în afară de ei? 

— Îi vreau pe Cirillo pentru mine. 

Se ridică, îşi prepară o băutură şi umplu din nou paharul 
lui Reggie, apoi rămase cu ochii aţintiţi pe fereastră, spre 


Park Avenue. Bulevardul cel lat era luminat de brazi de 
Crăciun împodobiţi. 

Reggie avea dreptate: sigur că agenţiile guvernamentale 
se aflau pe urmele clanului Cirillo. Dar mai întâi trebuia să- 
şi regleze el conturile cu acesta. 

— Azi am luat prânzul cu Helen. Spunea că i-ai pus 
microfoane. 

Reggie părea consternat. 

— Cum de-ai aflat fără ştirea mea? 

— Nu ea m-a căutat. Eu am sunat-o. 

De fapt, telefonase zilnic timp de o săptămână până când 
ea acceptase invitaţia lui la masa de prânz. 

— Linişteşte-te. Ne-am întâlnit doar noi doi, la o pizzerie 
de pe Ocean Boulevard. Doar noi doi. Nu voia ca fraţii ei să 
ştie. 

— Singuri? 

— A scăpat de gărzile ei de corp. 

— Ai observat s-o fi urmărit cineva? 

— N-am văzut pe nimeni. 

Helen aşteptase în mica maşină roşie în timp ceeel 
adusese pizza. Au pălăvrăgit, iar laggart a făcut-o să 
zâmbească imitându-i pe antreprenorii care se plânseseră 
de investigaţiile făcute de biroul fratelui său cu privire la 
licitaţia organizată pentru o lucrare a Marinei. Apoi ea îl 
ţintuise cu o privire serioasă şi-l întrebase: 

— De ce? 

— De ce ce? 

— De ce m-ai ales pe mine? Lasă deoparte toate aiurelile 
pe care mi le-ai spus în Irlanda. 

— Şi de ce să nu te aleg pe tine? În afacerile mele am 
colaborat mereu cu femeile. De ce să nu lucrez cu o femeie 
şi în cealaltă afacere? 

— Ăsta nu e un motiv. 

— În regulă. Sunt fermecat. 

— Nici ăsta nu e un motiv valabil. 


— O, dar e un motiv foarte bun, răspunse el. Poate nu 
unul inteligent. Spre surprinderea lui, ea zâmbise din nou, 
ba chiar îi atinsese braţul cu unghiile ei lungi... 

Le mai simţea şi acum atingerea pe piele, ca un curent 
electric. 

— N-a fost o întâlnire importantă, Reg. Doar un început. 

— Eşti un nesăbuit. 

Taggart rânji. 

— Dau curs unei dorinţe perfect omeneşti de a... 

Uneori, Reggie îl băga în sperieţi pe Taggart; la fel şi în 
clipa aceea când, brusc, îl scrută cu privirea celui care a 
văzut multe şi detesta aproape tot ce observase. 

— Omeneşti? Trebuie să încetezi să mai fii uman când te 
răzbuni. Nu poţi risca permiţânduc-ţi să ai o iubită sau, 
fiindcă tot am ajuns aici, să dai frâu mâniei, cum ai făcut cu 
Mikey, sau aroganţei, cum ţi se întâmplă zilnic. 

— Îmi amintesc: să fiu diabolic pentru a învinge diavolul? 

— Diavolul cu care te lupţi e organizat şi disciplinat, altfel 
n-ar fi supravieţuit atât de mult... Chris, n-ai deloc noţiunea 
primejdiei? 

— Fratele meu a aflat deja de Helen. Ce poate să-mi facă, 
să mă condamne pentru că m-am îndrăgostit de o femeie 
mafiotă? 

— Nu e deloc amuzant. Apropiindu-te de ea îţi asumi de 
două ori mai multe riscuri. Uiţi motivul pentru care ai 
recrutat clanul Rizzolo. 

— Reg, pari agitat. Ţi-ar prinde bine să te odihneşti un 
timp. 

— Mă simt foarte bine. 

— Ia-ţi un concediu. 

— Concediile sunt pentru amatori. 

Taggart ridică din umeri şi închise subiectul. 

— Mă duc cu ea la balul guvernatorului. E o petrecere cu 
scop filantropic. Taggart Construction cumpără o masă. 

— Pot să întreb de ce, fără să mă trimiţi în concediu? 


— Pentru că aşa vreau... În definitiv, e mai bine să fim în 
contact direct. Lucrurile se accelerează tot mai tare. 
Nimeni nu trebuie să ştie că-i dau ordine în timp ce 
dansăm. 

Totuşi, nu putea să facă abstracţie de Iony. Dacă 
guvernatorul Costanza candida într-adevăr la preşedinţie, 
iar Arthur Finch reuşea să-l învingă pe primar în cursa 
pentru postul de guvernator, Tony, conducătorul Strikeforce 
şi omul care pusese mafia pe fugă, avea şansa să-i ia locul 
lui Arthur în postul de procuror federal. Taggart nu putea 
să exercite niciun fel de presiune în avantajul lui Tony - în 
ultimii optzeci de ani biroul procurorului federal n-avea 
nicio coloratură politică - dar existenţa unui frate care se 
afişează în văzul lumii cu fiica unui mafiot nu l-ar fi ajutat în 
obţinerea numirii. În aceste condiţii îl sună pe bătrânul 
Alphonse şi-l întrebă: 

— Îmi împrumuţi un nepot? 


— Am lichidat o mulţime de femei, îl asigură pe Sal Ponte 
ucigaşul plătit, la prima lor întâlnire. Dar niciodată pentru 
voi. 

Chipeşul consigliere al lui Don Richard era prea 
inteligent ca să se ghideze după aspectul exterior, însă 
remarcase îngrijorat că ucigaşul plătit nu arăta deloc 
formidabil. Singurul lucru ameninţător la Eddie Berger era 
reputaţia. Altfel, oricine avea peste un metru şaizeci şi cinci 
şi şaptezeci de kilograme l-ar fi putut dobori cu uşurinţă. Şi 
nimic din comportarea şi atitudinea lui Eddie Berger nu te 
făcea să crezi că, o dată doborât, se va ridica şi va ucide 
prin oricare metodă posibilă. 

Reggie Rand l-ar fi identificat pe loc ca aparţinând acelui 
tip special de nebuni care cunosc la perfecţie amănuntele 
vieţii cotidiene, un ţicnit care ştie că poliţiştii nu bagă 
niciodată în seamă un tip mărunţel ce trage după elo 
mătură, şi, ca atare, poate umbla încoace şi încolo după 
placul inimii. Abandonat la vârsta de trei ani într-o cafenea 


din Arizona, crescut pe cheltuiala statului, Eddie Berger 
învățase foarte devreme că un copil care pare să respecte 
regulile îşi primeşte cuvenita răsplată. Caietele de teme cu 
scris îngrijit predate la timp îi atrăgeau laude din partea 
profesorilor, paznicilor şi a părinţilor adoptivi. Colegii săi de 
şcoală erau mai puţin încântați; spre deosebire de adulţi, ei 
intuiau pericolul pe care-l prezenta Eddie Berger. 

Ajuns la vârsta de nouăsprezece ani, tânărul mărunţel cu 
înfăţişare comună era deja un criminal în serie şi încă unul 
de succes, ajuns la a treia duzină de asasinate comise la 
întâmplare. Adept fidel al respectării regulilor, îngrijit, 
curat, manierat, rătăcea prin ţară şi muncea din greu, 
făcând orice fel de treabă domestică ivită în cale. Avea o 
maşină, era la zi cu ratele, nu bea şi nici nu fuma. Nimic nu- 
| împiedica să ucidă oameni tot restul vieţii. Când a aflat că 
poate să şi câştige bani cu asta, a trecut la profesionişti. 
Ponte ştia că a venit de hac unor oameni foarte greu de 
lichidat. 

— M-au depistat, recunoscu el la a doua întâlnire cu 
consigliere Ponte. 

— Cine? 

— Un tip cu care femeia s-a întâlnit în apropiere de râu. 
Poate au auzit că sunt prin zonă, dar nu-mi explic cum a fost 
posibil. 

Ponte îi transmise un ordin direct din partea lui Don 
Richard. 

— Fă-o mâine seară. 

— Nu mi-o lua în nume de rău, dar aş vrea să-mi dublezi 
onorariul. 

Chipul întunecat al lui Ponte împietri, iar ochii îşi 
pierdură orice expresie. Pentru cei care îl cunoşteau, 
aceasta era un semnal de alarmă. Berger nu ştia şi nici nu-i 
păsa. 

— Sunt nevoit să procedez astfel pentru că, după aceea, 
va trebui să mă dau la fund, explică el. Fraţii ei or să afle. 

— Nu-ţi face griji în privinţa fraţilor ei. 


— Nimeni nu păcăleşte strada. Dublu sau nimic. 

Ponte cedă. Era mai inteligent să plătească decât să-i 
explice că, pentru a răzbuna moartea lui Helen Rizzolo, 
fraţii ei ar fi trebuit să se ridice ei înşişi din mormânt. 


20 


— Drăguţă masă, remarcă Helen. 

— La două miare tacâmul, aşa se şi cuvine, aprobă 
unchiul Vinnie cu mândrie. Tatăl lui Chris era la fel. Nimic 
nu i se părea prea scump când venea vorba de Costanza, 
nici măcar pe vremea când acesta abia îşi începea cariera 
în Congres. 

Grupul lui Taggart şedea la o masă din apropierea 
ringului de dans, chiar în faţa orchestrei lui Peter Duchin. 
La dreapta lor stătea primarul împreună cu însoțitorii săi, la 
stânga guvernatorul Costanza, a cărui popularitate în 
rândul americanilor de origine iraniană atrăsese o mulţime 
de oameni dornici să participe la balul de la Waldorf. 
Camerele de filmat ale diverselor canale de televiziune, 
stinse în timp ce invitaţii mâncau, erau aliniate lângă 
perete. Printre susţinătorii plini de bani ai guvernatorului 
se numărau foşti primari ai New Yorkului şi un ex- 
guvernator care o dată cu trecerea timpului îşi câştigase 
afecțiunea bărbaţilor cândva îndrăzneţi, dar actualmente 
inofensivi. 

Actualul primar făcea turul încăperii, în speranţa că 
ambițiile prezidenţiale ale guvernatorului Costanza îi vor 
deschide porţile reşedinţei pe care acesta o ocupa în 
prezent. Afirmă cu seriozitate că Turnul lui laggart e cu 
patru etaje mai înalt decât permite localizarea, iar când 
guvernatorul se opri la masa lui ca să schimbe câteva vorbe 
despre propunerea lui Taggart privind stadionul şi să 
cântărească din ochi femeile, primarul contraatacă. 


— Aş putea construi un liceu cu banii de impozite pe care 
nu-i plăteşte pentru Turn. 

Chipul guvernatorului Costanza, care afirma în particular 
că privilegiile constituie cea mai activă industrie din 
Manhattan, exprima dorinţa de a nu fi zărit prin preajmă o 
prietenă de la New Yorker. 

Taggart îi cuprinse pe politicieni pe după umeri cu 
braţele sale lungi: 

— Şcoli? Eu asigur deja locuri de muncă, posibilităţi de 
afaceri şi spaţii de locuit cetăţenilor plătitori de impozite. 
Voi, băieţi, chiar nu sunteţi în stare de nimic? 

Îi zâmbi vesel lui Helen, care surâdea şi ea, şi-i făcu cu 
ochiul omului său de presă care se ridica deja de la masă 
pentru a purta o conversaţie între patru ochi cu doamna de 
la The New Yorker. Se distra de minune. Vinul era italian, 
iar Peter Duchin corupea sute de oameni să danseze între 
felurile de mâncare. Dar partea cea mai bună a serii o 
constituia Helen Rizzolo, care făcuse ochii mari atunci când 
el o prezentase guvernatorului şi primarului. Şedea în 
stânga lui Taggart, purtând diamante şi o rochie roşie care 
îi dezvelea umerii, şi făcuse impresie chiar şi în prezenţa 
sclipitoarelor Chryl şi Victoria. Nepotul oferit de Alphonse - 
masca lui Taggart - părea să se fi îndrăgostit încă din 
limuzină. Henry Bunker, pus la patru ace, era atât de 
intrigat de prezenţa ei, încât nevastă-sa nu-i mai dădea 
drumul din mână. 

Unchiul Vinnie o adora, dar care bărbat n-ar fi adorat-o? 
La fel reacţionase şi mătuşa Marie, care nu se lăsase 
păcălită de nepotul lui Alphonse. Nu avea nicio vină fiindcă 
Taggart şi cu Tony nu se însuraseră. Vreme de zece ani, de 
când fusese ucis Mike Taglione, le făcuse cunoştinţă cu o 
armată de fete italience, din toate categoriile existente în 
Queens şi Brooklyn: fete de familie bună crescute în stil 
tradiţional, fete bogate, fete moderne, fete educate la 
colegiu, cu combinaţia lor provocatoare de feminitate şi 
voinţă de fier. Cum nu ştia că familia lui Helen face parte 


din mafie, în ochii ei aceasta reprezenta toate categoriile de 
minunate fete italience amestecate într-o singură fiinţă 
micuță şi stilată, care l-ar putea convinge pe nepotul ei cel 
burlac să-şi întemeieze, în sfârşit, o familie. 

Chryl şi Victoria fremătau de curiozitate; ca atare, 
observă Taggart, se comportau extrem de civilizat, deşi îşi 
atingeau deseori umărul şi dădeau scurt din cap pentru a-şi 
împărtăşi gânduri secrete. În cele din urmă, Victoria, care 
şedea în dreapta lui, îi făcu semn să se apropie şi-i spuse 
calmă: 

— Poate că asta nu e una din aventurile tale de o seară. 

— Eşti de acord? 

Victoria se aplecă peste însoţitorul ei - un critic de artă 
bărbos de la o revistă de arhitectură care „demola“ adesea, 
verbal, clădirile lui Taggart şi părea dezamăgit că bravul 
constructor nu-i spărsese în cap o sticlă cu şampanie - şi-i 
spuse lui Chryl: 

— Are intenţii serioase. 

Chryl îl invită la dans. În vreme ce alunecau pe ring în 
ritm de dans, îl anunţă: 

— Amândouă am ajuns la concluzia că te-ai îndrăgostit, 
ticălosule. 

— Aşa crezi? 

Dacă asta era părerea lor însemna că aşa stăteau 
lucrurile. Chryl şi Victoria reprezentau cele mai bune 
prietene ale sale. Numai Reggie îl cunoştea mai bine. 

— Recunosc că mă cam înnebuneşte. 

— Semn bun... O să-ţi ducem dorul. Chiar foarte tare. 

— O să ne mai vedem. 

— A, nu, nu în felul acela. O femeie ca ea ar fi în stare să- 
ţi scoată inima din piept dacă i-ai fi necredincios. 

Taggart o sărută. 

— Cine trebuie să fie prudent? 

— În niciun caz noi, puştiule. Ar şti ea cine e de vină. 

Îl sărută pe obraz, îl mai ţinu o clipă în braţe, după care îl 
conduse afară din ring. 


— Hai să ne întoarcem la grupul tău. 

Când Helen se scuză şi se pregăti să meargă la toaletă, 
Chryl şi Victoria se ridicară şi ele cu un zâmbet şi o urmară. 
Henry Bunker remarcă: 

— Indiferent ce ar vorbi între ele, nu poate fi în avantajul 
tău. 

Taggart se scuză şi el. Găsi o cabină telefonică în hol, 
închise uşa şi formă un număr pe care Reggie îl obținuse de 
la un agent NYNEX. 

— Dă-mi-l la telefon pe Mikey Nebunul. 

— Cine eşti? De unde dracu' ai obţinut numărul ăsta? 

— L-am cumpărat. O mie de dolari fiecare cifră. Ştiam 
deja codul zonal. Dă-mi-l pe Mikey. 

O mână acoperi receptorul; după un timp, Mikey 
răspunse. 

— La telefon omul tău de pe barcă, Mikey. 

La celălalt capăt al firului se aşternu tăcerea. 

— Voiam să-ţi amintesc că se apropie scadenţa. 

— Omule, nu face presiuni asupra mea. Când o să am 
banii, o să-ţi plătesc. 

— Asta nu mă încălzeşte cu nimic. Nu-ţi mai vând niciun 
gram până nu-ţi achiţi datoria. 

— De unde dracu' să obţin bani dacă n-am nimic de 
vânzare? 

— Asta-i problema ta. 

— Nu, zău? Şi ce ai de gând să faci în privinţa asta? 

— Mikey, ai fost şi tu recuperator. Vorba cântecului: „Poţi 
fugi, dar e imposibil să te ascunzi“. E nevoie să trimit pe 
cineva să-ţi rupă picioarele? 

— Cu cine dracu' crezi că vorbeşti?! 

Taggart închise telefonul, se duse la toaleta bărbaţilor, se 
pieptănă şi reveni la masă. Se întoarseră şi Helen împreună 
cu Victoria şi Chryl. Helen, care îşi îndreptase până atunci 
atenţia în special asupra nepotului lui Alphonse şi mătuşii 
Marie, puse mâna pe braţul lui Chris, făcându-l să tresară la 
fel ca în maşină, cu o săptămână în urmă, şi-i spuse cu un 


zâmbet abia schiţat, pe care doar el îl putea aprecia pe 
deplin: 

— Prietenele tale mi-au făcut o ofertă pe care n-am putut- 
o refuza. 

— Ce ofertă? 

— Îmi vor amenaja şi decora un club. 

— Glumeşti! 

— Tu le-ai spus că am câteva cluburi. Mi-au mărturisit că 
şi-au dorit dintotdeauna să decoreze unul. Am făcut o 
înţelegere. 

Taggart observă cu întârziere că Victoria arborase 
atitudinea profesională pe care o avea ori de câte ori 
negocia contracte cu firme de amenajări interioare. 

— Unde? o întrebă el. 

— În holul Turnului Taggart, îi răspunse Victoria. 

— Holul meu? Dar vorbim de o clădire destinată 
birourilor de firme. 

— Ce-ai zice de un club de dans înalt cât zece etaje? îţi 
poţi imagina sunetele, luminile în spaţiul acela incredibil? 
Zece etaje de muzică? Va fi ceva mortal. Ce zici, Helen, vrei 
să-i spunem aşa? „Mortal“? 

— Nu. 

— Ce părere ai de „Moartea“? interveni Victoria. Ar fi 
drăguţ. „Moartea.“ Îmi place cum sună. 

Helen respinse şi acest nume. Victoria o aprobă: 

— Ai dreptate, aduce ghinion. 

Taggart repetă: 

— E o clădire administrativă. 

— Nu şi seara. Chryl are o idee grozavă. Jocurile de 
lumini şi oglinzile pot fi suspendate, ca decorurile la teatru. 
Seara le cobori pentru club. lar dimineaţa le ridici şi nu se 
mai văd. 

Mâna ei graţioasă se înălța şi cobora, însoţindu-i vorbele. 

— Ai idee cât va costa asta, presupunând că obţii acordul 
primăriei? 

— Poţi să-ţi permiţi. 


— Eu? 

— E clădirea ta. 

— Şi dacă nu vreau o discotecă în holul meu? 

Victoria se întinse şi-o bătu uşurel pe Helen pe mână. 

— Nu-ţi face griji, dragă. Vorbim cu Donald Trump. 

— Bine, bine, spuse Taggart. O să mă gândesc. 

Victoria zâmbi încântată. 

— Du-te şi vorbeşte cu primarul. Acum. 

La întoarcere, Chris observă că petrecerea e în pericol să 
se destrame, căci echipele TV îşi porniseră aparatele de 
filmat, iar cei opt sute de oameni care până atunci se 
distraseră de minune şi dansaseră începură să facă semne 
cu mâna vecinilor rămaşi acasă în sufragerie, la televizor. 
Taggart plonjă în mulţime, ceru nepotului lui Alphonse fisa 
de garderobă pentru haina lui Helen provocându-i o 
dezamăgire uriaşă, şi o luă pe Helen de mână. 

— Hai să plecăm de-aici. 

— Cum rămâne cu partenerul meu? 

— Trebuie să fie la şcoală mâine dimineaţă. Să mergem, 
vreau să-ţi arăt ceva. 

Taggart o ajută să-şi îmbrace haina neagră de vizon, apoi 
o conduse prin hol. Un semn cu capul spre una din 
numeroasele gărzi de corp pe care Reggie insistase să le 
introducă în taină în hotel, şi limuzina sa albă apăru la 
intrare. Ceasul de pe Helmsley Building arăta ora unu. Park 
Avenue era aproape pustie, la fel şi străzile laterale, cu 
excepţia câtorva taxiuri şi limuzine ce se îndreptau spre 
Waldorf. 

Laturile Turnului Taggart ce dădeau spre centru şi spre 
Park Avenue erau împodobite cu brazi de Crăciun înalţi de 
cinci etaje, formaţi din beculeţe colorate şi având în vârf 
Steaua lui David, în cinstea sărbătorii Hannukah. 

— Anul viitor, când clădirea va fi dată în folosinţă, vom 
introduce un sistem de control computerizat al luminilor, 
astfel încât ferestrele să formeze modele: brazi de Crăciun, 
inimioare de Ziua Sfântului Valentin, iepuri de Paşte. 


— Şi dacă o să vrea careva să lucreze peste program într- 
un birou neluminat? 

— N-are decât să-şi aducă o lanternă. 

Maşina se opri în faţa porţii principale de acces pe 
şantier. 

— Ai vrea să-mi vezi apartamentul? 

— Clădirea nu e terminată. 

Taggart arătă în sus. O lumină aurie, solitară strălucea în 
vârful turnului cufundat în beznă. 

— Locuinţa mea e deja gata. 

Helen îi luă mâna în palmele sale; el le simţea căldura 
chiar şi prin mănuşi. 

— Ce-ar fi să facem altceva înainte? 

— Sigur. Ce anume? 

— Bunăoară să ne uităm la decoraţiile din vitrine? 

— Acum? Nu ştiu dacă sunt puse în funcţiune; e trecut de 
miezul nopţii. 

— Funcţionează, spuse ea cu convingere, cuprinsă de o 
emoție copilărească. Pe vremuri, tata mă lua noaptea târziu 
la plimbare, să le vedem. Numai noi doi. În fiecare an, 
înainte de Crăciun, mergeam la Saks, Lord and Taylor, şi la 
Altman. Uneori, când se făcea târziu, nu mai eram decât noi 
pe stradă. Putem merge? 

— Sigur că da. 

Limuzina se îndreptă spre vest, urmată de un taxi vechi 
pe care Taggart nu-l observă. Când Rolls-ul alb opri în faţă 
la Saks, taxiul staţionă cu două cvartale mai în spate. În faţa 
magazinului erau parcate microbuze; familii cu copii mici 
treceau prin faţa vitrinelor. 

— Exact cum făceam şi noi, spuse Helen. 

leşiră din maşină să admire priveliştea. 

Decoratorii magazinului Saks imaginaseră scene de 
Crăciun din anii treizeci. În prima vitrină era un cuplu de 
tineri eleganţi, pregătiţi să plece la petrecere, care urau 
noapte bună copiilor în pijamale, supravegheați de o doică; 


în faţa casei redate în cele mai mici amănunte aştepta un 
automobil Duesenberg miniatural. 

— Anii treizeci, zâmbi Helen. Bunicul meu murea de 
foame pe atunci. Afacerile cu băuturi mergeau groaznic de 
prost, din cauza prohibiţiei. 

— Bunicul meu era zidar. A ajuns şomer după terminarea 
construcţiei Empire State Building. 

Helen ridică privirea spre el. 

— De ce mă tot inviţi în oraş? 

— Sincer? 

— Dacă poţi. 

— M-am cam îndrăgostit de tine. 

— Domnule Taggart, am instalat în barurile mele 
microfoane, pentru ca nu cumva angajaţii mei să se apuce 
de afaceri cu droguri. Microfoanele surprind şi conversațiile 
clienţilor. Fraza asta o aud de cel puţin treizeci de ori pe 
seară. 

— Sunt tipi care speră că tu asculţi. 

Ea râse, remarcând că întotdeauna complimentele lui îi 
exprimă cu precizie gândurile. Trecură la următoarea 
vitrină, care înfăţişa perechea dansând la marele bal. 

— Serios, de ce? Ce se întâmplă cu tine? 

— Exact ce ţi-am spus. 

— Facem parte din lumi diferite. În seara asta am 
cunoscut oameni care m-ar fi scuipat dacă ar fi ştiut cine 
sunt. 

— Nu şi în prezenţa mea, promise 'Taggart cu o voce 
aspră, joasă. 

Preţ de o secundă, Helen îi percepu din nou capacitatea 
de a uri cu ferocitate, pe care nu o ascundea niciodată prea 
adânc. Trebuia însă să recunoască: nici căldura exuberantă 
şi tandreţea cu care o învăluia nu erau niciodată departe. Şi 
una, şi alta o făceau să fie precaută. Se îndoia că el ar putea 
vreodată să-i provoace vreo suferinţă, dar exista riscul ca 
într-o zi s-o determine să-şi facă rău singură. 


— Nu ştiu ce se întâmplă. Nu-mi dau seama ce vrei. Şi nu 
ştiu cum se împacă omul din tine cu planul tău. 

— Îţi aminteşti când ne-am întâlnit pentru prima oară? 

Ea se uită împrejur, dar pe stradă nu se vedea nici ţipenie 
de om. 

— Când eu eram legată de un scaun, iar tu umblai pe 
lângă mine cu mască pe faţă? 

— Nu. În restaurant. 

— Care restaurant? 

— Abatelli, pe Woodhaven Boulevard. Te-am văzut într-o 
seară de vară, acum vreo zece ani; erai cu familia. 

— A, „logodna“ mea, murmură ea cu un zâmbet ironic. 
Ezită; avea motive întemeiate să nu-şi amintească cu 
plăcere de seara aceea, dar ajunsese să ţină la el suficient 
de mult ca să fie cinstită. Voia să-şi deschidă sufletul. Mă 
întrebam când o să pomeneşti de seara aceea. 

— Ţi-o aminteşti? 

— Sigur că da. le-ai uitat la mine toată seara. Mi-ai 
zâmbit foarte frumos. Mă întrebam cine eşti. 

— M-ai năucit. Nu puteam să-mi iau gândul de la tine. 

Helen zâmbi. „Recompensa“ pentru onestitate apăruse 
imediat; expresia de fericire zugrăvită pe chipul lui Chris 
dovedea că o place cu adevărat, şi că îi făcea curte pentru 
ceva ce depăşea graniţele planurilor sale cu mafia. Avea 
aceeaşi senzaţie pe care o trăise un răstimp foarte scurt în 
primăvară, la meciul de base-ball al unchiului Frank; se 
întreba dacă e cu putinţă să i se deschidă o uşă pe care o 
crezuse încuiată pentru totdeauna. Dar aruncătorul din 
echipa unchiului Frank, cum l-o fi chemat, făcea parte din 
altă lume, pe când ea şi Chris avea multe lucruri în comun. 

— Ce era cu tine atunci? întrebă ea. Ce căutai acolo? 

— Mâncam, asta înainte să mă iau la harţă cu Don 
Richard Cirillo. 'Ţii minte? 

— Îmi amintesc că ai ieşit cu el. Apoi s-a întors singur. 

Taggart se întunecă la faţă; îşi feri privirea o clipă, 
atingând cu mâna cicatricea de la gură. Apoi o privi pe 


Helen din nou, expresia întunecată fiind înlocuită de un 
zâmbet poznaş, tipic. 

— "Te-ai dus la toaletă şi te-ai drogat. 

Helen zâmbi şi ea. 

— Nu, m-am drogat înainte să vin. La toaletă am mai luat 
o priză. 

— Mi-am închipuit că vor să-ţi aranjeze măritişul. 

— Ai ghicit corect. 

— Nu credeam că aşa ceva se mai poate întâmpla în 
vremurile noastre. 

— Părinţii mei aveau motivele lor. 

— Mai târziu am auzit că Cirillo încerca să medieze pacea 
între familia ta şi clanul Conforti. 

— Era mult mai complicat. Părinţii mei nu m-ar fi vândut 
în schimbul „păcii“, fii sigur de asta. Sunt italieni până-n 
măduva oaselor în unele privinţe, dar nu de categorie 
inferioară. 

— Atunci, de ce au făcut-o? 

Helen ridică din umeri, se uită în jur şi rămase îndelung 
cu privirea aţintită asupra unei fetiţe pe care tatăl ei o ţinea 
de mână. 

— Aranjându-mi măritişul împuşcau mai mulţi iepuri 
dintr-o dată. Eram cam sălbatică. Ştiau că, dacă mă ţin 
acasă, o să le aduc numai necazuri. Şcoala nu mă interesa 
deloc. Eram pregătită, ştii? Aveam şaisprezece ani, şi tot ce 
mă atrăgea se afla dincolo de zidurile casei. 

— Păreai mai tânără. 

— Eram o zvăpăiată. Îmi dădeau întâlnire tipi trecuţi de 
treizeci de ani. 

Râse din toată inima, şi Taggart conchise că, fără nicio 
îndoială, o iubeşte. 

— Fraţii mei îşi petreceau jumătate din timp 
ameninţându-mi curtezanii. 

— Pe urmă ce s-a întâmplat? 

— 0, Doamne! Ce nu s-a întâmplat! În primul rând, 
aranjamentul nu a fost decât o şmecherie a lui Cirillo, dar 


asta am aflat mai târziu. În al doilea rând, bietul puşti cu 
care m-au măritat era un ratat. 

Helen trecu la vitrina următoare, iar laggart o urmă. 
Aici, cei doi îşi luau rămas-bun de la gazde, servitoarele 
ofereau petrecăreţilor întârziaţi lapte de pasăre, afară 
începuse să ningă, iar automobilul se transformase în chip 
miraculos într-o sanie trasă de cai. 

— Soţul meu era minunat. Avea un suflet foarte bun. Dar 
nu reuşea să se descurce cu taică-său, cu restul familiei, cu 
toate presiunile care se exercitau asupra lui. Nu voia să 
facă parte din mafie. Aşa că se droga pe rupte. Cum se 
întâmplă cu copiii obişnuiţi din care părinţii vor să scoată 
doctori, iar ei nu se ridică la nivelul aşteptărilor. La început 
n-am ştiut. Uneori mai luam şi eu un drog sau altul, aşa că 
nu-mi închipuiam că la el e altfel. Dar era. Clătină energic 
din cap. Când eşti măritată cu un dependent de droguri, te 
confrunţi cu problema singurătăţii. El îmi spunea întruna că 
mă iubeşte, şi chiar mă iubea, dar trei sferturi din timp şi-l 
petrecea plutind. 

— Tu nu pluteai cu el? 

— Am încercat. Dar nu sunt o mare amatoare de droguri. 
Mă plictisesc dacă „plutesc“ mai mult de două zile. După 
două zile vreau să-mi recapăt minţile. Şi iată că mă 
limpezeam, în vreme ce el continua să plutească. Aşa că am 
suferit de singurătate. Până când mi-am găsit un prieten. 

Helen trecu mai departe, urmată de Iaggart. Perechea 
din vitrină se afla de-acum cu sania în Central Park. Helen 
se uită la el cu o sclipire jucăuşă în ochi. 

— Ştii foarte multe despre mine. Ţi-ai dat seama şi cine 
era prietenul, nu-i aşa? 

Taggart clătină din cap. 

— Haide, trebuie să ştii. 

— Probabil cineva din cazino. 

— Sigur. Pe cine altcineva aş fi putut să cunosc în Vegas? 
Ghici cine era? 

— Cineva de care te-ai îndrăgostit. 


— Da. 

— Probabil tatăl, proprietarul. 

— Ai nimerit-o. Stiai că era vorba de socrul meu. Aş vrea 
să nu mă mai minţi. Am fost cinstită cu tine, mai cinstită 
decât cu oricine altcineva. Te-aş ruga să fii şi tu la fel. 

— Îmi cer scuze, spuse el cu un zâmbet îndurerat care-o 
încântă pe Helen. M-am cam dezobişnuit. O să mă 
străduiesc. 

— Mulţumesc. E drăguţ din partea ta. Foarte... Ştiai că 
am rămas însărcinată cu el? 

— Nu. 

Ea ridică imediat privirea spre el, apoi încuviinţă ca 
pentru sine. 

— Nimeni n-a ştiut. Habar n-aveam ce să fac. Apoi mi-am 
zis: foarte bine, o să mă prefac că e copilul soţului meu. Nu 
trebuia decât să-l fac să se ţină departe de droguri suficient 
timp cât să reuşească să mi-o pună. 

— Logic, replică 'aggart, surprins de duritatea 
exprimării ei. 

— Bunicul copilului ar fi fost în realitate tatăl lui. Iar cu 
tatăl copilului s-ar fi înfrățit. O familie, nu? 

— Aşa cum spui tu, pare simplu. 

— Ar fi putut să fie. Numai că socrul şi iubitul meu a fost 
împuşcat de blestemaţii de Cirillo. 

Se duse în faţa ultimei vitrine; o fetiţă de vreo zece 
anişori îi zâmbi, iar ea o mângâie uşor pe cap. Fetiţa se 
depărtă. Taggart veni lângă Helen. Cuplul din vitrină 
îngenunchease în grabă pe covorul din salon şi împacheta 
în grabă jucării. Alături era o frapieră cu şampanie; 
bărbatul ţinea degetul pe nodul cadoului, iar femeia făcea 
funda. Păreau pe punctul de a se săruta. 

— Aşa că m-am dus acasă şi le-am spus părinţilor mei: 
„Îmi datoraţi anularea căsătoriei şi un avort!“ Şi s-au 
conformat. Nu ştiu cât i-a costat, dar au obţinut anularea 
căsătoriei. Am făcut avortul. l-am convins să mă lase să 
merg la colegiu... Asta a fost amuzant. Colegiul Sarah 


Lawrence. Ar fi trebuit s-o vezi pe micuța italiancă, perfect 
machiată şi cu părul spălat în fiecare zi, în vreme ce fetele 
celelalte, fetele reale, se îmbrăcau înadins ca să arate ca 
slujnicele noastre de la bucătărie... La colegiu mi-am însușit 
primele noţiuni de muzică. Mi-au dat o profesoară, o femeie 
care cânta dumnezeieşte la vioară, şi un semestru întreg 
am studiat un compozitor italian de care nu mai auzisem 
niciodată, Corelli. După aia ticălosul de frate-tău l-a băgat 
pe tata la închisoare, iar eu a trebuit să vin acasă să-i ajut 
pe Eddie şi Frank să conducă afacerile... 

Taggart îşi dorea să nu fi ales familia ei drept instrument 
al răzbunării sale. 

— Mereu îi numeşti pe ceilalţi oameni „reali“. Şi tu eşti 
reală. 

— Nu ca ei. Ei îşi pot permite să greşească în viaţă. În 
mafie, o singură greşeală e de-ajuns ca să fii prins. Dar cine 
are o viaţă perfectă?... De ce te-ai luat la harţă cu Don 
Richard? 

Îl prinsese pe picior greşit. 

— Credeam că l-a ucis pe tatăl meu. 

— Aşa s-a întâmplat? 

Taggart clătină din cap. 

— Cineva s-a înfuriat şi şi-a pierdut controlul. Dar mi-a 
trebuit ceva vreme să văd lucrurile în felul ăsta. 

Ea îi puse palma pe gât. 

— După puls, aş zice că eşti gata să explodezi. 

Taggart evită minciuna necesară sărutând-o pe buze. Ea 
îi răspunse la sărut; întredeschise buzele şi le lipi tandru de 
gura lui. Îşi atinseră limbile. Ea se desprinse cu un zâmbet 
satisfăcut. 

— Hei, Crăciun fericit. 

Taggart avea senzaţia că, dacă ea nu l-ar ţine de mână, ar 
începe să plutească peste Fifth Avenue. 

— Ce-ar fi să mergem undeva şi să facem schimb de 
cadouri, sau ceva în genul ăsta? 


Ea continua să-l ţină de mână. Îl privi cercetător; ochii ei 
de culoarea violetelor erau umbriţi de mirare. 

— Nu ştiu, zău. 

— Vrei să-mi vezi apartamentul? 

Ea ridică din umeri, de parcă nesiguranța pe care o 
simţea în ceea ce-l priveşte nu mai avea importanţă, atâta 
timp cât în majoritatea privinţelor era foarte sigură pe sine. 

— De ce? se miră ea. De ce ţi-am spus toate astea? 

— Pentru că ai presupus că ştiu oricum. 

Ea îi zâmbi din colţul gurii. 

— Doamne, ce mult i-ai plăcea mamei. Un italian 
cumsecade, bogat, care nu face parte din mafie. 

— Pe jumătate. 

Ea se ridică pe vârfuri şi-i şopti cu amărăciune: 

— Al cui frate l-a băgat la răcoare pe tatăl meu, şi cine 
atacă mafia? Minunat, de-a dreptul minunat. 

— Mai bine să omiţi ultima parte. 

— Chris, eşti nebun. 

— Vrei să ne jucăm? 

— Mă mulţumesc să mă uit. 

— Hai să mergem. 

Se urcară în maşină şi porniră spre Park Avenue. Helen 
se sprijini de portieră, de parcă ar fi cumpănit dacă e cazul 
să sară sau nu. Apoi, spre încântarea lui, se apropie şi puse 
capul pe umărul lui. Părul ei era lucios şi emana un parfum 
slab; îl sărută, şi rămase cu senzaţia că sărută un văl dens 
de mătase. Taggart se lăsă pe spate, relaxat, fericit să 
privească defilarea oraşului dincolo de geamurile fumurii. 
Nu se mai simţise astfel de la... Dar nu exista niciun „de la“. 
Nu se mai simţise astfel niciodată în toată viaţa lui. 

Rolls-ul opri lângă Turn. Un omuleţ cu înfăţişare timidă, 
îmbrăcat cu o haină militară jerpelită, stătea ghemuit lângă 
gardul şantierului. 

Când Taggart şi Helen coborâră din maşină, porni spre ei 
cu mâinile în buzunare. 

— Domnule, aveţi ceva mărunţiş, să-mi iau o cafea? 


Paznicul şantierului apăru în grabă dinspre poartă. 

— Bună seara, domnule Taggart. 

— Bună seara, Johnny. Mi-au repus liftul în funcţie? 

— Da, domnule. 

Omuleţul dădu înapoi, temător, la vederea paznicului şi a 
şoferului limuzinei; tremura, aşa că Iaggart desprinse două 
bancnote de o sută de dolari din agrafa sa pentru bani. 

— E frig, îi spuse vagabondului, auzind în minte vocea 
tatălui său. Cumpără-ţi o haină groasă. 

Helen îl urmă în haosul ce domnea în hol. Becuri goale 
luminau pardoseala de ciment şi structura de susţinere din 
oţel; cablurile şi schelele aruncau umbre încâlcite pe pereţii 
din beton şi pe tavanul aflat foarte sus. 

— Clubul dumneavoastră, madame. 

— Victoria şi Chryl chiar pot să facă ce-au spus? 

— Dacă au la dispoziţie un cec suficient de „alb“, sunt în 
stare să facă şi un apus de soare plăcut la est. 

— O să te îmbogăţeşti. 

— Serios? 

— Când un tip sclivisit şi plin de bani va plăti o sută 
cincizeci de dolari pentru o sticlă de şampanie în Salonul 
pentru şampanie, o sută douăzeci vor intra în buzunarul 
tău. 

— Pe aici, partenere. 

Ea ezită din nou. 

— Chiar îţi plac fetele astea, nu-i aşa? 

— Suntem foarte buni prieteni. 

— Mai mult decât prieteni? 

— Am devenit rude. Le-am cunoscut imediat după 
moartea tatălui meu. Am renunţat la ele când au vrut să se 
mărite. Când au ajuns să se plictisească de flăcăii lor, le-am 
făcut rost de cei mai buni avocaţi în materie de divorţuri. 
Uneori îmi sunt adevărate mame, alteori le sunt eu ca un 
tată. 

— Mi-au arătat fotografii. Fetiţa Victoriei seamănă mult 
cu tine. 


— Da, Annie. Tony spune că seamănă perfect cu mama 
noastră. 

— Tatăl este... 

— Copiii poartă numele unor familii bogate, de viţă 
nobilă. Nu există în toată America o uşă care să le fie 
închisă în viitor. lar până atunci, pot apela la unchiul Chris 
ori de câte ori mami are nevoie de o mână de bărbat pe 
lângă casă. 

— 'Te mai culci cu ele şi acum? 

— Uneori. 

— Cu amândouă? 

— Chryl şi Victoria sunt o pereche. Ori amândouă, ori 
niciuna; problemele survenite în căsniciile lor s-au datorat 
în bună măsură acestui fapt. 

— Nu mi se pare normal, dar adevărul e că par foarte 
fericite. 

— Sunt foarte bune în meseria lor, se îmbogăţesc prin 
munca proprie, iar măgarii cu care au fost măritate le-au 
dăruit copii frumoşi. Sigur că sunt fericite. 

— Tu vei avea vreodată copii? 

— Ciudată întrebare. Urcăm? 

Puţul liftului încă mai era doar un schelet neacoperit, dar 
liftul în sine fusese finisat, avea lambriuri lăcuite şi 
ornamente cromate. În colţuri se aflau vaze de cristal pline 
cu frezii albe care parfumau aerul, un suport de umbrele 
din argint şi o sticlă de Moet într-o frapieră tot din argint. 

— "Toate lucrurile astea, n-au să fie furate? 

— Lift particular, direct spre apartamentul 
proprietarului. Şampanie? 

Taggart scoase foiţa sticlei, apoi dopul, şi turnă şampanie 
în două pahare înalte. 

— Noroc. 

— Per cent “anni. 

Zâmbi la vederea bulelor care urcau spre suprafaţă în 
pahar, în timp ce liftul continua să urce... 

— Chris, cât de bogat eşti? 


— Nu chiar atât pe cât arăt, dar în ultimii vreo doi ani mi- 
a mers destul de bine. Şi, mulţumită conducerii oraşului, 
care suferă de confuzie iremediabilă, obţin suficiente scutiri 
de impozite ca să păstrez majoritatea câştigurilor... Înghite 
în sec, dacă ţi s-au înfundat urechile. 

Ea îl întrebă extrem de serioasă: 

— Pentru ce faci asta? 

— Aceeaşi întrebare e valabilă şi pentru tine. 

— Eu îmi protejez familia. 

— Şi eu. 

— Pare greu de crezut. 

Să dea drumul sălbăticiunii închise în sufletul lui? se 
întrebă Taggart. Să scape, într-un fel sau altul, s-o ia pe 
Helen şi să plece. Şi să-şi petreacă restul vieţii amintindu-şi 
o promisiune încălcată? Nu atâta timp cât ucigaşii lui Mike 
Taglione continuau să controleze New York-ul. Dar după 
aceea? Se cutremură, incapabil să-şi ducă gândul până la 
capăt; din fericire, se deschiseră uşile, împiedicându-l astfel 
să se adâncească în introspecţie. Îi întinse mâna lui Helen, 
iar ea o luă cu un gest firesc. O conduse în hol. Uşile liftului 
se închiseră cu un sâsâit în urma lor. Mirosea a vopsea 
proaspătă, lac de mobilă şi trandafiri. 

— Trăieşti bine, remarcă ea. 

Se simţi obligat să-i dea explicaţii. 

— La drept vorbind, nu costă mai nimic, fiindcă valorează 
o avere, ca publicitate gratuită. Agentul meu pentru 
publicitate se va îngriji ca în toate revistele să apară 
articole despre apartamentul meu. Lumea va afla despre 
clădirea cea mai nouă şi mai incredibilă. Asta va face din ea 
un imobil foarte râvnit. Asta înseamnă că voi vinde un 
apartament în valoare de opt sute de mii de dolari la preţul 
de un milion două sute, şi voi putea să-i promit 
cumpărătorului că anul viitor îl va vinde cu un milion şi 
jumătate, fiindcă pe clădire e scris numele meu. 

— Se pare că mi-am ales afacerea nepotrivită. 


— Păi, dacă într-o zi o să vrei să-ţi corectezi greşeala... 
zâmbi el. 

— Afacerea asta e ata, nu a mea. 

Chris îşi dădu seama că e impresionată, şi totuşi nu prea 
tare, de parcă opulenţa modernă era apanajul unor 
stranieri, prea departe de lumea ei ca să o atragă. Îi arătă 
dormitoarele de la primul nivel, bucătăria, sufrageria şi 
biblioteca de la nivelurile de deasupra. Mai sus, la ultimul 
nivel, la capătul unui coridor lung, se vedea o cameră cu 
pereţi de sticlă. Pe măsură ce se apropiau de ea, vedeau tot 
mai bine imagini ale oraşului în noapte. 

— Uită-te la tavan, spuse el conducând-o înăuntru. 

Şi, pentru a doua oară de când se cunoşteau - prima oară 
fiind cu şase luni în urmă, când îşi scosese masca pe 
pajiştea irlandeză -, o luă prin surprindere. Helen se uită în 
sus; deasupra lor, stelele sclipeau tremurător dincolo de 
plafonul de sticlă. Ea se roti prin cameră, uitându-se la 
stele. Apoi privirea îi cobori spre pereţii de sticlă, şi, în final, 
spre podea. 

Ţipă; Taggart o cuprinse în braţe. 

— Uşurel. le ţin bine. 

Helen îşi puse mâna pe piept, respirând precipitat. 

— Doamne, Dumnezeule! 

Stăteau pe o podea din sticlă, la trei sute de metri 
deasupra nivelului străzii. Oraşul ţâşnea spre ei ca un 
monstru apărut din întuneric, cu un milion de dinţi 
sclipitori. 

— Uite cum îmi bate inima, râse ea. Am crezut că o să 
cădem. Ah, e fantastic! 

Chris se sprijini de o coloană, aceeaşi de care atârnase 
Jack Warner primăvara trecută, şi o urmări pe Helen cum 
se plimbă prin cameră. Îşi dădu seama că toate acestea 
deveneau brusc amuzante, într-un fel pe care nu-l mai 
observase până atunci. Ea aluneca printre piesele de 
mobilier, atingând cu palma stofele şi suprafeţele lustruite, 
savurând totul şi privind în jos în repetate rânduri. La un 


moment dat se aşeză pe un fotoliu, se aplecă peste braţ şi 
se uită îndelung prin podea. 

— Încă mă mai face să tremur. 

— Ştiu. Mie mi-a trebuit o săptămână ca să-mi conving 
genunchii să se poarte frumos. 

Ea reîncepu inspecția; după o vreme se opri lângă 
peretele exterior, între două grupuri de mobilier. 

— Ce sunt liniile astea? întrebă ea, arătând spre nişte 
sârme din podea, dispuse la intervale egale, atât de subţiri 
că erau aproape invizibile. 

Taggart porni spre ea. 

— Atinge-le. 

Ea îngenunche şi atinse sticla; rochia se adună în jurul ei 
ca o corolă de floare. 

— E caldă. 

— Sistem de încălzire. 

Helen privi vârfurile clădirilor din jur printre degete, apoi 
îl învălui într-un zâmbet. 

— Mi-a venit o idee nemaipomenită. 

— Asta şi speram. 

— Ai mai făcut-o? întrebă ea. 

— Încă nu. 

— Spui drept? 

Taggart se aşeză pe podea lângă ea. 

— Spun drept. Tu eşti primul meu oaspete. Apartamentul 
a fost terminat azi. Singura problemă e că podeaua e tare 
ca piatra. l-am scos din minţi pe proiectanţii mei cerându-le 
să găsească o podea moale, dar toate materialele pe care 
le-au încercat erau ceţoase. 

— O să ne vadă cineva? 

— Asta rămâne la latitudinea ta. 

Taggart îi dădu o telecomandă. Ea se jucă zâmbind cu 
luminile din încăpere şi le micşoră până când camera se 
cufundă în beznă. 

— Parcă am pluti pe cer, şopti ea cu respiraţia tăiată. 


Deasupra lor, dedesubt şi împrejur erau noaptea, stelele 
şi luminile. Ochii lui Taggart se obişnuiră cu întunericul, şi 
chipul ei prinse contur în lumina oraşului de sub ei. O 
sărută pe umăr, încântat de moliciunea pielii ei. Helen se 
lipi de el; Taggart urmări cu buzele breteaua subţire a 
rochiei şi-i atinse sânii. 

— Chris? Ce vrei de la mine? 

— Trupul tău, vreme de zece ani, ce părere ai? Şi după 
aceea mai vorbim. 

— Nu glumi. Suntem amândoi implicaţi în aceeaşi 
afacere. 

Deşi în preajmă nu putea fi niciun microfon ascuns, 
instinctiv ea rosti ultimele cuvinte în şoaptă, la urechea lui. 
Taggart îi răspunse tot în şoaptă. 

— Faptul că învingem mafia nu face decât să 
îmbunătăţească lucrurile. 

— „Învingem“? Vorbeşti ca un poliţist. 

— O facem să ne aparţină, se corectă el, remarcând tonul 
tăios al vocii ei. Priveşte! Îşi trecu mâna pe suprafaţa 
netedă a podelei ca şi cum ar fi mângâiat luminile de 
dedesubt. 

— Suntem ca nişte cuceritori barbari care galopează pe 
pantele munţilor; acolo e oraşul, care aşteaptă să-l luăm în 
stăpânire. Dacă-l vrem, ne aparţine. 

— Eşti beat, spuse ea cu o voce nesigură. 

El se aplecă încă o dată spre buzele ei şi o sărută 
pătimaş; când se opri, tremurau amândoi. 

— Oamenii beţi nu ştiu să sărute. Sunt beat? 

Helen se desprinse din îmbrăţişare şi se ridică în capul 
oaselor. 

— Mă bagi în sperieţi. 

— Tu m-ai băgat în sperieţi, din ziua când te-am văzut 
pentru prima oară. 

— Chris, doar nu crezi ce spui. Asta era acum zece ani. 
Eu aveam şaisprezece ani. 


— Eu dau viaţă dorințelor mele şi le transform în 
realitate. 

— Eşti nebun. 

— De când a fost ucis tatăl meu, n-am făcut nici măcar un 
lucru despre care oamenii să nu spună că e o nebunie. Dar, 
dacă sunt nebun, atunci sub noi nu e nicio podea; plutim în 
aer. Nu există niciun Turn laggart, doar aerul deasupra 
unei amărâte de clădiri părăginite, cea pe care a trebuit s-o 
dărâm ca s-o construiesc pe asta. Aşa că, dacă sunt nebun, 
nu ştiu cum am ajuns aici sus, dar ştiu că acum cădem, şi 
încă repede. 

Ea privi oraşul-premiu de dedesubt. 

— Ţine-mă în braţe. 

— Nu pot. Cădem. 

— Am o paraşută. 

Cu o mişcare rapidă, graţioasă, Helen îşi descheie rochia, 
o dezbrăcă şi-o ridică deasupra capului. 

Taggart o privea cu nesaţ. Strălucirea oraşului pătrundea 
prin podea şi îi lumina blând sânii mici, rotunzi, cu sfârcuri 
întunecate. Picioarele ei, întinse lângă el, erau lungi, suple, 
cu o formă elegantă. Purta ciorapi cu jartiere, deasupra 
cărora coapsele ei luceau de parcă ar fi fost luminate 
dinăuntru, şi chiloţi din dantelă decoltaţi. Îl privi şi ea, cu 
oarecare sfidare şi oarecare mândrie. 

— Nu eşti reală. Tot mai cădem. 

La început, împreunarea lor a fost blândă, aproape 
şovăitoare, căci Taggart, conştient şi stânjenit de statura sa 
impunătoare, se controla de teamă să n-o zdrobească în 
entuziasmul său. Apoi visul şi realitatea deveniră totuna - 
visul se evaporă sub dogoarea realităţii. 


Eddie Berger purta haine negre pe sub jacheta militară 
de care se descotorosi într-un subsol. Încălţări de pânză 
neagră, ciorapi negri, trening negru, fes negru; îşi vopsise 
şi faţa în negru. Aproape invizibil în umbrele ce dominau 
scările de beton, cu excepţia albului ochilor îngustaţi la 


maxim. Şi în desăvârşită tăcere, mulţumită tălpilor de 
cauciuc ale încălţărilor, escaladă cele nouăzeci şi şase de 
etaje până în vârful Turnului Taggart. Avea obiceiul să 
alerge cincizeci de kilometri săptămânal ca să fie în formă 
pentru misiuni ca aceasta, aşa că ajunse la ultimul etaj 
respirând în continuare normal. 

Sus de tot era un planşeu de scândură, care părea să 
reprezinte un viitor acoperiş. Aşteptă acolo, nemişcat 
precum zidul, în vreme ce privirea i se adapta la întuneric. 
Treptat, începu să distingă macaralele de construcţie şi o 
lumină slabă pe latura de sud a clădirii. Când izbuti să vadă 
grinzile împrăştiate în jur, porni în tăcere printre ele, 
îndreptându-se spre locul de unde venea lumina slabă. La 
marginea  planşeului de scândură descoperi partea 
superioară a cubului de sticlă care depăşea latura clădirii - 
sufrageria suspendată a lui Taggart. 

La început se simţi nedumerit; ştia că au urcat aici, dar 
nu-şi dăduse seama că clădirea neterminată era locuibilă. 
Se aşteptase s-o găsească pe Helen Rizzolo ţinându-se de 
mână cu iubitul ei cel bogat pe acoperiş, şi când colo 
descoperise un apartament luxos care plutea în aer. Îi 
trebui puţin timp să-şi dea seama că se uită la ei printr-un 
acoperiş de sticlă. Chiar în acea clipă luminile se micşorară, 
apoi se stinseră, iar el rămase holbându-se în beznă. 

Aşteptă din nou să i se acomodeze privirea. În cele din 
urmă văzu stelele oglindindu-se în sticla neagră, ca în apele 
unui râu. Mişcându-se precaut, atent să nu facă niciun 
zgomot, înaintă până la marginea acoperişului de sticlă şi se 
uită în jos. 

I se strânse stomacul şi simţi că-şi pierde echilibrul. 
Dedesubtul sticlei, unde se aştepta mai puţin, era oraşul. 
Treptat, înţelese la ce se uită: o cameră în formă de cub, 
având probabil latura de cinci metri, cu acoperiş de sticlă, 
trei laturi de sticlă şi o podea tot din sticlă. Ici şi colo 
distingea piese întunecate de mobilier. În mijloc era 
oarecare mişcare. Pe măsură ce ochii i se obișnuiau cu 


întunericul, îi văzu conturaţi de luminile oraşului: Helen 
Rizzolo şi iubitul ei, constructorul, făceau dragoste pe 
podeaua de sticlă. 

Eddie Berger se lăsă pe sticlă, descoperi că e rezistentă 
şi avansă, milimetru cu milimetru. Cei doi nu erau decât 
contururi mişcătoare, dar exista ceva profund erotic în felul 
cum pluteau în aer, la şase metri sub el, de parcă ei trei ar fi 
fost ultimii locuitori ai planetei. Îi privi timp îndelungat, 
fascinat de mişcările lor lente, de graţia cu care schimbau 
poziţiile, ca într-un dans; părea că plutesc cu adevărat pe o 
apă caldă, vie. Îşi dorea să-i poată auzi, şi constată cu 
surprindere că perechea îi place nespus de mult. 

Luminile străzii de sub ei şi cele ale cerului de deasupra 
nu dezvăluiau decât frânturi, chinuitoare - coapsa ei 
lucioasă când se rostogoli pe spate, părul lui blond, dinţii ei 
luminaţi parcă de însăşi pasiunea pe care o trăiau. Brusc, 
cei doi înţepeniră. Crezu că l-au văzut. Dar nu; un țipăt se 
făcu auzit prin sticla groasă, apoi un altul. Urmă o tăcere 
îndelungată, apoi râsete, şi cei doi se prăbuşiră îmbrăţişaţi. 

Eddie Berger îşi lipi obrazul pe sticlă, să-şi tragă şi el 
răsuflarea. Dar privise prea mult timp, şi acum descoperea 
cu groază că, mânat de emoție, înaintase până aproape 
deasupra lor. Când vor ridica privirea spre stele, cum vor 
face cu siguranţă într-o asemenea încăpere, îi vor vedea 
silueta, cum îi văzuse şi el. 

Îngheţă, temându-se să respire, aşteptând îngrozit ca ei 
să deschidă ochii şi să privească în sus. Îi era tot mai frig. 
Se ruga ca perechea să se ridice şi să meargă să-şi ia ceva 
de băut. Dar ei rămaseră acolo. Se apropiară; se atinseră 
încet, se lipiră unul de altul, se cuprinseră în braţe, se 
uniră. Eddie Berger zâmbi din nou, cu temerile evaporate; 
îşi dorea să li se poată alătura. Şi, într-un fel, o va face, îşi 
spuse alunecând spre marginea tavanului transparent. 

Cercetă acoperişul. Peste tot se găseau grinzi de oţel în 
dezordine, iar în mintea lui se formă imaginea însufleţită a 
unui astfel de monstru cu o lungime de şase metri, 


cântărind mai multe tone, care pătrunde prin acoperişul de 
sticlă al lui Taggart, trece prin încăpere şi străpunge 
podeaua, căzând apoi o dată cu trupurile lor. 

Macaralele pentru manevrarea grinzilor de oţel îşi 
proiectau V-urile strâmbe pe cer. Se duse lângă cea mai 
apropiată, care se afla la o distanţă foarte mică de 
apartamentul lui 'Taggart. Putea să prindă în cârlig o 
grindă, s-o ridice şi apoi s-o prăvălească peste casa de sticlă 
a lui Christopher Taggart. Dar îi lipsea un partener care să 
manevreze maşinăria la sol, căci cablul care ridica şi cobora 
braţul, cu cârligul lui cu tot, era lung cât toată înălţimea 
clădirii, desfășurându-se de pe un tambur aflat la baza ei. 
Se vedea nevoit să improvizeze. 

Braţul uriaş se îndrepta spre est, iar sufrageria lui 
Taggart se afla spre sud. La baza braţului se găsea o roată 
uriaşă de oţel. Eddie Berger se prinse de el, se lăsă cu toată 
greutatea şi simţi cum braţul, bine echilibrat, începe să se 
rotească. Existau frânghii legate de el, menite să ajute la 
dirijarea încărcăturilor foarte grele, dar braţul, lipsit de 
orice povară, se deplasa cu mare uşurinţă, deşi cântărea 
mai multe tone. 

Se uită în sus. Braţul macaralei, înclinat, se profila mai 
mult ca o umbră nedefinită sub stele. Depăşea în lungime 
distanţa între turnul macaralei şi apartamentul lui Taggart. 
Continuă să tragă de roată până când braţul ajunse 
deasupra acoperişului de sticlă. 

Apoi plecă să caute un instrument pentru tăiat cabluri. 
Trei etaje mai jos, sparse uşa unei magazii bine utilate şi 
găsi un bomfaier. Lama era cam uzată, aşa că mai căută 
până descoperi o lamă nouă. 


În liniştea camerei de sticlă, Taggart sesiză un scrâşnet 
când Eddie Berger începu să rotească braţul macaralei - nu 
atât sunetul, cât o senzaţie, pe care n-o puse în legătură 
conştientă cu macaraua de pe acoperiş. Se încordă o clipă, 
încercând fără prea mult chef să înţeleagă ce se petrece. 


Apoi Helen îl atinse, şi impresia se dizolvă ca împrăştiată de 
vânt. 

— E aşa de linişte, că aud cum ne bate inima, şopti ea. 

Zgomotele străzii nu pătrundeau prin sticla groasă, 
securizată. 

Turnul neterminat era învăluit de o linişte absolută în 
absenţa circuitului normal de aer, gaz, electricitate şi apă 
prin măruntaiele sale. 

Amintirea zgomotului de mai înainte reveni şi, o dată cu 
ea şi vaga senzaţie de nelinişte a lui Taggart. Stăteau 
alături, atingându-şi degetele, întorcându-se lent de foarte 
departe. El se ridică pe jumătate şi ascultă încordat. Dar 
între timp Eddie Berger pornise spre magazia de unelte şi 
singurul sunet pe care-l auzea Taggart era respiraţia lui 
Helen. Se întinse la loc pe podea şi-o aduse deasupra lui. 

— Cât e de frumos! şopti ea. Apoi, cu un zâmbet încântat 
care se simţea în voce: O, uită-te la noi! 

Ca într-o vrajă, lumina abia perceptibilă făcea să li se 
oglindească trupurile pe peretele de sticlă din apropiere. 
Deasupra, imaginea lor se desena pe tavan: Helen plutind 
printre stele. Deasupra ei, umbra unui braţ de macara se 
clătina încet, ca un dragon curios. 


Cablul care susţinea platforma macaralei era din sârmă 
de oţel împletită, cu diametrul de cincisprezece milimetri. 
La scurt timp după ce începu să-l taie, lui Eddie Berger îi 
trecu prin minte că ar trebui să se pună la adăpost în 
eventualitatea că, o dată tăiat, capătul liber al cablului o să-l 
lovească. Braţul cântărea probabil vreo cinci tone, aşa că, 
după ce o să taie ultimele fire ale cablului şi măgăoaia o să 
pornească spre apartamentul lui laggart, avea să se 
dezlănţuie iadul. Se trase mult în spate faţă de şanţul prin 
care trecea cablul de-a lungul turnului şi reîncepu să taie 
cât de departe putea, cu mişcări scurte, smucite. Nu avea 
cunoştinţe despre forţele implicate, dar instinctul, ascuţit 


poate de tensiunea imensă din cablu, îl făcu să ridice mâna 
cealaltă ca să-şi apere faţa. 

Munca avansa încet. Se oprea în repetate rânduri să 
asculte, în eventualitatea că ei ar auzi zgomotul, dar lama 
nouă tăia bine şi făcea mult mai puţină gălăgie decât la 
tăierea lemnului. După zece minute de efort intens, pipăi 
tăietura şi-şi sfâşie degetul mare în capetele firelor de 
metal. Înjură şi supse sângele care începu să curgă. 
Transpira, în ciuda frigului; totuşi, după felul cum arăta 
tăietura din cablu, părea că n-a reuşit decât să ciupească 
firele exterioare. 

Şi dacă fata a plecat deja? Alergă la margine şi se uită 
prin acoperişul de sticlă. Remarcă iritat că cei doi erau tot 
pe podea, absorbiți de jocul lor erotic. Îl durea degetul 
rănit, iar plăcerea lor nesfârşită îl enerva. Era o nedreptate 
ca ei să se simtă atât de bine în vreme ce el trebuia să stea 
afară, în frig. Se întoarse grăbit la cablu, mânat de un 
imbold nou, se apropie puţin mai tare şi începu să taie cu 
toată forţa. 

Brusc, tensiunea din cablu se modifică. Simţea că 
împletitura de sârmă e gata să plesnească. Tăie cu şi mai 
multă forţă, privind capătul braţului, ca să ştie să se 
ferească în clipa când acesta se va prăbuşi. 

Auzi un bubuit, ca de împuşcătură. Ferăstrăul îi zbură din 
mână. Firele de sârmă se desfăcură atât de repede încât 
mişcarea lor era invizibilă. Rotindu-se ca o spadă uriaşă, îi 
retezară mâna pe care o ridicase să-şi apere faţa şi, cu 
repeziciune, îi hăcuiră capul şi umerii, transformându-le 
într-o pulbere roşiatică. 

Braţul uriaş porni spre acoperiş, prinzând viteză cu 
fiecare metru parcurs. 


Stăteau faţă în faţă, Helen cu genunchii strânşi la piept, 
Taggart cuprinzând-o cu picioarele şi râzând. 
— De ce râzi? se interesă Helen. 


— Sunt aşa de al naibii de fericit, că până şi oasele mi-s 
fericite. 

— N-am cunoscut niciodată un tip care să râdă. 

— Ştii la ce mă gândesc? Ce-ar fi să vindem tot ce avem şi 
să cumpărăm un castel în Europa? Şi să facem dragoste 
până când... 

Ea îi atinse buzele şi murmură tandru: 

— Chiar vorbeşti serios, nu? Să las afacerile, la asta te 
referi. 

Taggart îi sărută degetele. 

— Poate ar trebui să discutăm când se va termina totul. 

— Ce-i asta?! 

Bubuitul puternic semăna cu un foc de armă. Ilaggart o 
împinse spre mobilierul din apropiere. Ea căzu pe spate 
ţipând. O umbră enormă acoperi stelele şi umplu cerul 
deasupra lor. Taggart se uită în sus şi înţelese, prea târziu, 
sensul semnalelor de avertisment pe care le ignorase - 
scrâşnetul perceput mai devreme şi imaginea braţului de 
macara într-un loc unde nu fusese înainte. 

Braţul de macara, lung de douăzeci de metri, cădea cu 
viteză spre cubul de sticlă. Dacă ar fi luat în seamă 
avertismentele, ar fi putut să câştige o fracțiune de secundă 
vitală. Dar în minte i se învârteau întrebări inutile: Cum s-a 
mişcat braţul macaralei? Şi de ce cade? 

O trase pe Helen după el prin încăperea suspendată, spre 
adăpostul depărtat al holului din corpul principal de clădire. 
Braţul lovi mai întâi zidul exterior, izbindu-se cu zgomot de 
structura de oţel. O fracțiune de secundă rămase suspendat 
între acoperişul clădirii şi peretele exterior al cubului de 
sticlă. Apoi, cu un scrâşnet cumplit, se prăbuşi şi sfărâmă 
tavanul. 

În jurul lor ploua cu cioburi de sticlă. Braţul macaralei, 
aflat în cădere, pătrunse ca o suliță prin podea şi-o făcu 
ţăndări. Fotoliile, canapelele şi hainele răspândite prin 
cameră căzură în noapte. Taggart şi Helen Rizzolo se târau 
la mică distanţă de intrarea în hol când sârmele sistemului 


de încălzire se arseră cu o scânteie incandescentă. Apoi, ca 
nişte patinatori pe gheaţa subţire a unui lac, văzură cum 
podeaua de sticlă dispare de sub picioarele lor. 


21 


Taggart plonjă, trăgând-o pe Helen cu o mână şi 
întinzând-o pe cealaltă spre coridorul luminat. Ea încercă 
să sară, dar podeaua de sticlă de desprinse de zidul lateral 
al clădirii şi se prăbuşi, sclipind tot mai mică pe măsură ce 
parcurgea distanţa de trei sute de metri ce-o despărţea de 
stradă. Coridorul păru să se înalțe. Oraşul rece mugea 
dedesubt. 

Din fosta podea de sticlă atârnau cabluri electrice. 
Taggart se prinse de un cablu şi rămase aşa, pendulând, în 
timp ce pe lângă ei treceau bucăţi de sticlă, ca nişte lame 
de ghilotină, ciocnindu-se de zidul clădirii şi dispărând în 
beznă. 

Se prinseră cu greu de podeaua din lemn a holului. 
Taggart apucă tocul uşii cu degetele, o cuprinse pe Helen 
cu cealaltă mână şi-o împinse pe podea. Mâna îi alunecă şi 
simţi cum cade, bâjbâind în beznă în căutarea unui cablu. 
Dar ea îl prinse de braţ într-o fracțiune de secundă, cu 
ambele mâini; începu să alunece, fiindcă el era mult mai 
greu decât ea. 

Sprijinindu-se cu picioarele de zidul clădirii, el se folosi 
de mâna liberă ca să se ridice până ajunse pe podeaua 
solidă, lângă ea. Rămaseră lungiţi pe jos, încercând să-şi 
recapete răsuflarea şi uitându-se fără să le vină să creadă la 
grinzile goale ale fostei sufragerii. 

— Eşti teafără? 

— Nu ştiu. 

— Ai vreo tăietură? 

— Nu ştiu. 


Taggart îi pipăi corpul în bezna aproape deplină. Erau 
dezbrăcaţi; hainele lor se împrăştiaseră o dată cu mobila şi 
toate celelalte. Ea tresări. 

— 'Te doare? 

— Nu, râse ea în hohote isterice abia controlate, atenuate 
de veselia pură a faptului că supravieţuise. Nu-mi vine să 
cred, dar ceva mă excită din nou. 

Taggart, privind dincolo de muchia coridorului, simţea 
aceeaşi mirare că încă mai are ochi să vadă şi mâini să 
simtă. Helen se întinse spre el. Vântul aducea spre ei 
sunetele stridente ale sirenelor de pe maşinile de poliţie şi 
pompieri. Se ghemuiră pe podeaua rece. 

— Din câte-l ştiu pe Reggie, va apărea dintr-o clipă într- 
alta. 

— Spune-i să se întoarcă după ce află cine a făcut chestia 
asta. 


Îmbrăcată în haina de vizon pe care o lăsase în holul de la 
intrare împreună cu pantofii, fără nimic pe dedesubt, Helen 
aştepta în maşină ca Taggart să termine cu poliţia. Reggie îi 
scosese pe ascuns din clădire cu un lift de marfa. 
Declaraseră că în apartament nu se afla nimeni când a 
căzut platforma. Reggie descoperise un bomfaier pe 
acoperiş, lângă un cadavru mutilat, ceea ce confirma 
ipoteza că prăbuşirea platformei n-a fost un accident. 
Luând bomfaierul de acolo, lăsase poliţiei doar simple 
speculaţii despre o persoană necunoscută, decapitată în 
timpul accidentului provocat de cablul care plesnise. 

De îndată ce poliţiştii se convinseră că nimeni n-a fost 
ucis la sol, iar superintendenţii lui Taggart se prezentară la 
faţa locului să evalueze pagubele şi să ia măsuri, acesta îl 
întrebă pe ofiţerul superior, un vechi protejat al unchiului 
Eamon, dacă are ceva împotrivă ca el să se ducă acasă. 
Ofiţerul nu formulă nicio obiecţie, aşa că Tlaggart se 
îndreptă spre Rolls-ul lui şi-i spuse şoferului să pornească 
spre Canarsie. Reggie îi urmă într-un fals taxi plin cu 


oameni de încredere aleşi pe sprinceană din „bandele“ lui 
de stradă. 

— Încă mai tremur, spuse Helen. 

— Şi eu. 

Ţinând-o cu un braţ, turnă coniac într-un pahar din care 
băură amândoi. 

— Vrei să-ţi spun ceva bizar? întrebă Helen. 

— Ce? 

— În seara asta m-am simţit extraordinar de bine. 

— Vrei să mai ieşim? 

— Când? 

— În seara asta? 

— Doamne, ce păcat că nu locuiesc singură! Aş vrea din 
toată inima să te duc acasă şi să dorm cu tine toată ziua. 

— Ce zici de un hotel? 

— N-ar fi acelaşi lucru. Ne vedem diseară? 

— Ce-ai vrea să facem? Mergem la un incendiu? Sau să 
vedem un accident aviatic? 

— Plicticos, spuse ea cu un zâmbet nesigur. Poate ar 
trebui să încercăm ceva cu adevărat periculos... 

— Ca de pilda? 

Nu reuşea s-o descifreze. Părea dintr-o dată speriată. 

— Ca de pildă, să discutăm despre castelul acela. 

Taggart răspunse cu multă grijă: 

— Imediat ce-i terminăm pe Cirillo. 

Helen îl privi ţintă. 

— Înainte să apari tu mă gândeam să renunţ. Simţeam că 
n-aveam încotro. Acum, că suntem puternici, e alegerea 
mea, şi devine mai dificil. În seara asta m-ai făcut cu 
adevărat fericită. 

— Mă bucur. 

— Ştii de ce? 

— Spune-mi. 

— Eşti primul bărbat cu care mă culc şi care nu se poartă 
de parcă ar fura ceva. 

— Dă-mi o listă. Îl pun pe frate-meu să-i aresteze. 


— Memoria mea n-a reţinut niciun nume. 

Un răspuns complet care-i şterse din minte toate 
gândurile despre ea şi Tony împreună. Helen părea dispusă 
să spună mai multe; aşteptă încordat, temându-se că 
dispoziţia o va determina să spună „Hai să renunţăm acum 
la tot restul“. Dar, spre uşurarea lui şi spre vaga lui 
dezamăgire, căci asta îşi dorea, dar nu putea să aibă, ea-şi 
întoarse privirea spre geamurile fumurii. Afară, străzile 
oraşului începeau să prindă viaţă: primii alergători matinali, 
primii portari şi bucătari de cafenele. 

— Ei văd ceva înăuntru? 

— Nu. 

Îl atinse. 

— Crezi că ai putea... 

Taggart băgă mâna pe sub haina de blană. 

— Mi-ar plăcea să încerc... 


— Poliţişti, anunţă şoferul lui 'Taggart prin interfon când 
Rolls-ul ajunse în apropierea casei lui Helen, iar Reggie 
claxonă drept avertisment. 

Helen se desprinse de Taggart şi se lipi impacientată de 
geam. În faţa casei ei erau parcate şase maşini de poliţie ale 
căror girofaruri îşi răspândeau luminile roşii-albastre pe 
zidurile caselor, iar aparatele de emisie-recepţie se auzeau 
tare în lumina argintie a zorilor. Pe trotuar patrulau poliţişti 
înarmaţi cu puşti. Zări şi câteva maşini ale FBI, fără niciun 
însemn, cu excepţia unor becuri roşii de pe acoperiş. Nişte 
ofiţeri în uniformă opriră Rolls-ul şi le făcură semn să 
coboare geamurile, dar atenţia lui Helen era atrasă de o 
ambulanţă care ieşea încet de pe alee, cu girofarul stins. 

Ţâşni pe uşă înainte ca Taggart să poată face vreun gest, 
trecu printre poliţişti şi porni în goană spre casă. Nişte 
agenţi o opriră în faţa porţii. 

— Staţi aşa, domnişoară. 

— E casa mea. Daţi-mi drumul! 

— Cine sunteţi? 


— Helen Rizzolo. Daţi-mi drumul! Ce s-a întâmplat? 

Tony Taglione cobori dintr-o maşină fără însemne. 

— Ce s-a întâmplat? ţipă ea. Lăsaţi-mă să intru. 

Tony îi puse o mână pe umăr şi-o privi în ochi. 

— Fratele tău, Frank, a fost omorât. 

Ea se clătină de parcă ar fi plesnit-o peste faţă. 

Ştia că nu poate fi adevărat. Era o greşeală; probabil 
unul din paznici. Poliţia făcuse o greşeală. Apoi văzu duba 
lui Frank pe aleea îngustă de lângă casă. Parbrizul antiglonţ 
fusese lovit în zeci de locuri de gloanţe puternice care 
treceau prin orice blindaj, uşa din dreapta era deschisă, iar 
lângă cauciuc se vedea o baltă întunecată de sânge. 

L-am trădat, îşi spunea ea. Mi-am trădat fratele. 

— Şi Eddie? întrebă, temându-se să audă răspunsul. 

— L-au împuşcat şi pe Eddie. E în operaţie. 

— Cât de grav? 

— Nu ştiu. Mama ta e cu surorile ei. 

Helen se întoarse spre casă. Taglione o prinse de braţ. 

— Helen, cine a făcut asta? 

— Poftim? 

— Cine l-a ucis pe fratele tău? 

Ea se crispă. 

— Ticălosule! 

— Nu eu l-am ucis, strigă Tony la rândul său. L-au ucis 
oameni pe care-i cunoşti tu. Cine? 

Ea îl privea prin ceața lacrimilor. Era vina ei. îi 
manipulase pe Frank şi Eddie ca să aibă încredere în ea; îi 
convinsese s-o asculte, pentru ca ea să-l servească pe 
Christopher Taggart. Frank, paznicul ei tăcut şi loial, fusese 
ucis în timp ce ea se afla la Waldorf şi se iubea de bărbatul 
vinovat de moartea lui. 

— Cine, Helen? repetă Taglione cu asprime. 

Ea-şi descărcă furia asupra lui. 

— Animalule! Cum poţi să-mi vorbeşti aşa? 

El răspunse cu brutalitate: 


— Frank nu e o victimă nevinovată. Nici Eddie. Nici tu. 
Fraţii tăi au făcut ceva ca să-i determine pe ucigaşi să vină 
chiar la voi acasă. Ar fi putut s-o omoare pe maică-ta, alte 
rude. Dă-mi un indiciu, Helen. Care e motivul războiului? 

În ochii negri ai lui Taglione se oglindeau reflectoarele 
sistemului de securitate. I se părea că priveşte chipul unui 
robot. Îşi dădu seama, cu o tristeţe sfâşietoare, că Tony 
Taglione avea capacitatea de a uri a fratelui său, dar nu şi 
disponibilitatea lui de a iubi. 

Se uită spre stradă, la Taggart, care încerca să treacă de 
poliţişti, pentru a ajunge la ea. 

— Nu ştiu. 

— Îi deranja faptul că Eddie şi Frank se extindeau, nu-i 
aşa? Nu-i puteau ierta fiindcă au preluat Brooklyn-ul? Ce i-a 
făcut să creadă că Cirillo va sta cu braţele încrucişate? 

— Du-te dracului! 

— Mulţumesc, Helen. Hai să mai vorbim şi altă dată - 
după ce mor şi alţii. 

Cine-a mai rămas? se întrebă ea sumbru în timp ce 
devenea conştientă de rolul mârşav pe care-l jucase în 
această chestiune. Eu le-am dat ideea, iar ei au avut 
încredere în mine... 

Taggart încercase s-o urmeze, fără să-i pese cine îl vede, 
dar poliţiştii îl opriseră. 

— Staţii aici, domnule. Vorbeşte cu un procuror federal. 

— Sunt Chris Taggart. E fratele meu. Trebuie să ajung la 
el. 

Unul din poliţişti făcu legătura. 

— Salut, Chris. Poate nu mă ţii minte, dar ne-am cunoscut 
la un supeu al Ligii de Atletism a Poliţiei. În regulă. Stai 
puţin să mă duc să întreb. 

Ofiţerul se apropie de Tony şi Helen şi aşteptă un moment 
să poată interveni. Taggart văzu cum Tony ridică şovăitor 
mâna spre umărul ei, şi pentru o clipă Helen se apropie de 
el. Apoi se depărtă, trupul i se chirci şi păru că dispare în 
haina de blană. Brusc, ţipă la Tony, iar acesta strigă şi el. Pe 


urmă rămaseră tăcuţi, ca doi actori lăsaţi în lumina 
reflectoarelor după ce-şi terminaseră de spus replicile. 
Polițistul se apropie de Tony şi-i şopti ceva; Tony se uită spre 
Taggart şi aprobă din cap cu chipul golit de orice expresie. 
Taggart alergă lângă ea. 

— Helen. 

Chipul ei, scăldat în lacrimi, deveni de nepătruns. Îi 
întoarse spatele lui Taggart şi urcă scările cu paşi nesiguri. 
Mama ei deschise uşa, şi Helen îi căzu în braţe. Plângând 
îmbrăţişate, femeile intrară în casă. Uşa se închise cu un 
bubuit. 

— Ce i-ai făcut? 

— l-am spus că cineva i-a ucis fraţii. 

— Ce-ai Zis?! 

— Dacă ai uitat cumva, Chris, aminteşte-ţi că prietena ta 
face parte din mafie. 

Taggart privi casa lui Helen. Toate ferestrele erau 
luminate, la fel şi cele ale caselor învecinate. Reflectoarele 
sistemului de securitate luminau dubele parcate pe aleea 
principală, în garajul din spate şi pe mica peluză pătrată din 
faţa casei, a cărei iarbă era de-acum uscată. Duba din faţă 
avea parbrizul sfărâmat. 

— Cine a făcut-o? 

Tony ridică din umeri. 

— Ai ei au intrat în conflict cu familia Cirillo. Aceştia s-au 
coalizat cu familia Conforti şi alţi câţiva neisprăviţi şi au 
atacat agenţiile de pariuri pretutindeni în Brooklyn. Era 
limpede că asta va urma. 

Taggart era consternat. Căderea braţului macaralei 
reprezentase doar începutul. Replica lui Cirillo la atacurile 
sale fusese mult mai amplă. Şi doar Reggie îl avertizase. 
Dar el a fost prea sigur pe sine. lar acum Helen îl considera 
răspunzător de cele întâmplate. 

— Ar trebui să mă duc înăuntru, s-o consolez, spuse ca 
pentru sine. 


Abia apoi îşi dădu seama, cu întârziere, că Tony era mai 
furios şi se purta mai rece decât oricând. 

— Chris, ce mama dracului cauţi aici? 

— Am condus-o pe Helen acasă. S-a numărat printre 
invitaţii mei de la Waldorf. 

— Ca parteneră a nepotului lui Alphonse? întrebă Tony 
batjocoritor. 

— Ai pus să fiu urmărit? 

Tony scoase din maşină ediţia din acea dimineaţă a 
ziarului Daily News şi-o desfăcu sub becul de pe stradă. 
Ziarul era deschis la pagina mondenă a lui Suzy 
Knickerbocker, unde se afla o fotografie a lui Taggart dând 
mâna cu primarul. În stânga lui se aflau Helen şi nepotul lui 
Alphonse care o privea admirativ. 

— Familia ei e implicată într-un război al mafiei, spuse 
Tony calm, aproape rugător. Dacă nu-ţi pasă de reputaţia 
ta, sau de a mea, aminteşte-ţi că ai putea fi ucis dacă stai în 
preajma ei. 

Taggart îşi dădu seama, cu uşurare, de semnificaţia 
cuvintelor lui Tony, anume că poliţia locală nu adusese la 
cunoştinţa organizaţiei Strikeforce povestea cu macaraua; 
poliţiştii crezuseră într-adevăr versiunea accidentului. 
Singura grijă care-i mai rămânea era Helen. 

— Îmi asum riscurile. În ce priveşte „masca“ mea, 
nepotul lui Alphonse, singurul ei scop a fost acela de a-ţi 
apăra reputaţia ta prețioasă... Pot să te întreb ce cauţi tu 
aici? 

Tony îi aruncă o privire scurtă. 

— Îmi fac meseria. 

— Nu eşti poliţist, ci avocat. 

— Taci din gură, Chris... Haide, urcă în maşină. N-am de 
gând să mă cert cu tine pe probleme de familie, în stradă. 

Închiseră portierele; Tony îl atacă imediat: 

— Nu-mi vine să cred că ai aşezat-o pe femeia aia la 
aceeaşi masă cu unchiul Vinnie şi mătuşa Marie. 

— E o femeie de afaceri ca oricare alta. 


— Şi nu-i decât o coincidenţă faptul că linia ei de 
transport urban, casele de nunţi şi cluburile de noapte sunt 
afaceri care produc bani gheaţă şi care, din pură 
întâmplare, sunt folosite pentru spălarea banilor mafiei, nu- 
i aşa?!... Îl uiţi pe tata, şi toate lecţiile de viaţă pe care ţi le- 
a dat? 

— Aha, acum îi descoperi calităţile? Dar n-a avut destule 
pentru a te determina să lucrezi pentru el. Nu, tu a trebuit 
să slujeşti nenorocitul de guvern. 

— N-am pomenit de calităţile tatei. Am spus doar că ne-a 
dat lecţii de viaţă. 

— A făcut mai mult decât atât. 

— Chris, el ne învăţa una şi făcea alta. L-am iubit şi eu, 
dar trebuie să accepţi faptul că tata aranja licitaţiile în 
industria materialelor de construcţii. Şi că mituia mafia. 

— 'Ţine-ţi gura! Tatăl meu nu a fost un om necinstit. 

— Nu, de altfel nici Nixon n-a fost, replică Tony cu un 
dezgust amar. 

Taggart strânse pumnii. Un agent bătu în geam. Tony se 
întoarse spre el; pe obrazul alb de furie se vedea clar 
cicatricea făcută de Chris în urmă cu zece ani. Iaggart 
dădu cu ochii de ea şi îngheţă. Se ghemui lipit de portieră. 
Nu putea să-şi lovească fratele din nou, orice ar fi spus 
acesta. Tony cobori geamul, dar continuă să-l fixeze pe 
Chris, îndemnându-l parcă să ridice mâna. 

— Ce vrei? 

— Domnule Taglione, tocmai am fost anunţaţi prin radio: 
i-au venit de hac şi bătrânului Rizzolo, în închisoare. 

— La naiba! strigă Tony. Şi doar le-am spus să aibă grijă 
de el. Dădu cu pumnul în scaunul tapiţat al maşinii. Am fi 
putut să scoatem totul de la el, acum că i-a omorât fiul. 

Taggart sări din maşină. 

— Opriţi-l! 

Chris ajunse până în faţa uşii. Chiar în clipa când trei 
şerifi îl opriră, auzi soneria telefonului înăuntru, în casă. Se 
luptă cu ei până la sosirea lui Tony. 


— Lasă-mă să intru, frăţioare, te rog. Helen îl adora. Asta 
o s-o ucidă. 

— Du-te acasă, Chris! 

— Ce ai de gând să-i faci? 

— Sper că, poate, acum că fraţii şi tatăl ei au fost ucişi, o 
să fie dispusă să vorbească, să-mi spună cine a făcut-o. Şi 
pentru ce. 

— Dar ea nu ştie. 

— Chris, sunt în exerciţiul funcţiunii. Cară-te naibii de 


aici! 
Din casă se auziră voci de femei ridicându-se într-o 
jelanie fără cuvinte, ascuţită, pătrunzătoare, 


cutremurătoare. Auzind vocea profundă, atât de frumoasă a 
lui Helen cum se transformă într-un geamăt strident, 
Taggart îşi simţi inima zdrobită. El era vinovatul. Îşi acoperi 
urechile, dar degeaba: vocea ei se auzea clar. Helen gemea 
de parcă un cerc de oţel rece i-ar fi încleştat inima. Nu 
putea s-o abandoneze. 

— Tony, te rog, are nevoie de mine. 

— Du-te acasă. 

El continuă să se lupte să ajungă la uşă. 

— Trebuie s-o ajut. 

— Luaţi-l de aici! 

Agenţii îi târâră pe Taggart până la limuzina lui şi-i 
ordonară şoferului să plece. În timp ce maşina întoarse în 
faţa casei, Taggart privi cum lony urcă treptele de la 
intrare şi bate tare în uşă. 


CARTEA A III-A 
MOARIEA UNUI MAFIOI 


(în prezent) 


22 


— Ai zice că o femeie uriaşă şi-a scăpat ciorapul pe jos, 
remarcă unul din muncitori, cu ochii la dezastrul din vârful 
Turnului Taggart. 

Maiştrii lui 'Taggart mestecau gumă şi discutau cu 
macaragiii şi inginerii modalităţile de îndepărtare a urmelor 
accidentului. Braţul macaralei atârna de-a lungul structurii 
exterioare a clădirii; mijlocul său continua să străpungă 
rămăşiţele fostei sufragerii de sticlă, iar vârful pendula 
peste Park Avenue. 

În cele din urmă, Ben, principalul şef de şantier de la 
Taggart Construction, dădu glas opiniei majoritare: 

— Să-l dăm jos, e uşor. Greu e să facem asta fără să-l 
scăpăm. 

— Treceţi la treabă, porunci Taggart cu asprime. Acum! 

În ultimele trei nopţi nu dormise aproape deloc, astfel că 
era extrem de irascibil. Avea chipul brăzdat de linii aspre, 
cu un aspect neîngrijit, accentuat de perii aurii ai bărbii 
nerase. Purta jeanşi şi un pulover irlandez vechi şi duhnea a 
whisky. 

— Grinda aia e strâmbă. 

— Poţi s-o îndrepţi? 

— La mine acasă n-aş face aşa ceva. 

— Îndreapt-o! 

— Da, domnule. 

Fierbând de mânie, Taggart supraveghe operaţiunea; 
macaragiii şi muncitorii tăiară braţul desprinzându-l de 
turnul macaralei, reparară roata metalică de la baza 
braţului, care era îndoită, şi ridicară cu macaraua un nou 


braţ. Oamenii îl priveau încordaţi, crezând că furia lui se 
datora pagubelor suferite, dar de fapt eşuarea planului său 
îi alimenta supărarea. 

În oraş, oamenii lui Reggie îl căutau pe Don Richard ca să 
egaleze scorul. Fără îndoială că Don Richard reuşise să-i 
convingă pe membrii supraviețuitori ai familiilor Conforti, 
Imperiale şi Bono să se alăture clanului Cirillo în sângerosul 
atac de proporţii desfăşurat împotriva clanului Rizzolo. 
Faptul acesta era atât de evident încât Tony Iaglione 
convinsese un mare juriu să-l convoace pe Don Richard 
pentru a aduce lumină asupra cazului. Dar Don Richard 
dispăruse. 

Şi consilierul său primise o citaţie. Sal Ponte arborase în 
faţa juriului masca obişnuită, cea a avocatului american de 
origine italiană, un gentilom tulburat, şi zădărnicise toate 
eforturile lui 'Taglione de a-l înfăţişa realist, ca mafiot 
important. Nu, nu mai auzise nimic de clientul său de o 
săptămână întreagă. Deloc neobişnuit, adăugase cu un 
zâmbet prietenos adresat juriului, căci bătrânul domn 
Cirillo devenise cam excentric. 

Şi Taggart întâmpinase aceleaşi greutăţi ca fratele său. 
Cu o zi înainte îşi descărcase nervii pe Reggie, care îl 
readusese însă la realitate: 

— Ultima oară când Don Richard s-a dat la fund, nimeni, 
dar absolut nimeni nu l-a văzut la faţă vreme de cinci ani. 
Din 1965 până în 1970, şi-a condus afacerile ca omul 
invizibil. 

— Găseşte-l! 

— Am pus în mişcare toate resursele de care dispunem. 
Agenţii mei sicilieni caută în Sicilia, cei newyorkezi în New 
York, bandele de negri scotocesc zona de est din Harlem, 
unde s-a născut; alte bande întorc pe dos fiecare colţişor 
din Chinatown. Oamenii noştri care se ocupă de pariuri 
adulmecă prin Atlantic City, ba chiar şi mafioţii pensionaţi 
de pe statul meu de plată caută prin sud. Avem, probabil, 


un avans faţă de FBI, dar nu prea mare. Agenţii federali 
sunt mai numeroşi. 

— La ce te-ai referit spunând „sud“? Florida? 

— Florida, Carolina de Sud, Caraibe. E un om bătrân, iar 
bătrânilor le place căldura. 

— Ponte. 

— Sigur că da. Îl ţinem sub supraveghere pe Sal Ponte. 

Taggart făcu un efort ca să-şi controleze furia atât cât să 
conceapă un plan. 

—  Contactează-l pe Ponte. Aminteşte-i că Mikey ne 
datorează bani. Asigură-l de înţelegerea noastră pentru 
dificultăţile cu care se confruntă, dar cere-i să ne achite ce 
ni se cuvine. Spune-i că suntem dispuşi să discutăm pentru 
a găsi o rezolvare onorabilă. 

Reggie oftă. 

— Ai uitat că l-ai ameninţat pe Mikey Nebunul cu privire 
la Helen? 

În cele din urmă, în a treia zi de la masacrarea familiei 
Rizzolo, în revărsat de zori, spionii lui Reggie au aflat că 
Salvatore Ponte şi-a anulat pe neaşteptate toate întâlnirile. 
Reggie trimisese o echipă la biroul acestuia de pe Fifth 
Avenue, iar Taggart aştepta rezultatele. 

Riley veni la el şi-i spuse: 

— Au sunat muierile alea cu amenajările interioare. 
Trebuie să fac modificări în hol? Pretind un purcoi de bani, 
cât pentru un tronson de metrou. 

— Anulează modificările. Spune-le că o să le explic eu 
când o să am timp. 

Douăzeci de minute mai târziu, Chryl şi Victoria apărură 
pe acoperiş. Evaluară pagubele cu priviri experte şi glumiră 
cu muncitorii, comparând ceea ce vedeau cu accidentele 
clasice prin care trecuseră cu toţii pe alte şantiere. Victoria 
flutură mâna veselă: 

— Victoriosule! Trump o să moară de invidie, să ştii. 

— Ce vreţi? 


— Ne-am gândit că a sosit timpul să bei un păhărel şi să 
tragi un pui de somn. 

— Mă simt bine. 

— Ben spunea că eşti aici de trei zile. Haide cu noi, fă şi 
tu o pauză. Băgă mâna pe sub puloverul lui. Doamne, ce 
puţi! Rectific: o baie, un păhărel şi-un pui de somn. 

— Sunt ocupat. 

— La fel şi noi. Vrem să trecem la treabă cu clubul. 
Haide, baia Jacuzzi încă mai funcţionează. 

Chris se răsti la ele, clocotind de furie. 

— Nu mai facem niciun Club! 

Victoria zâmbi: 

— Ce, v-aţi şi certat? 

— Nu citeşti blestematele alea de ziare? 

— Ştii al naibii de bine că nu avem timp de ziare, 
interveni Chryl. Când o să ajungem bătrâne, o să citim cărţi 
despre ce s-a scris în ziare. 

Victoria îl atinse din nou. 

— Uite ce-i, flăcăule, eşti foarte obosit. Hai să mergem. 

Taggart se răsuci şi se repezi la ele, cu o privire atât de 
violentă că un muncitor schiţă gestul de a-l opri. 

— Dispăreţi de pe şantierul meu! Amândouă! 

Victoria făcu câţiva paşi înapoi, apoi porni în fugă spre 
lift. Chryl rămase să-l înfrunte, albă ca varul din cauza 
mâniei. 

— Îmi pare rău, spuse Taggart. Ce-am... 

— Să nu te mai porţi niciodată aşa cu ea, răspunse Chryl 
şi fugi după prietena sa. 

În timp ce liftul cobora, o ţinu pe Victoria în braţe, îi 
netezi părul şi-i sărută obrajii uzi de lacrimi. 

— Lasă, nu te mai gândi. Are probleme prea mari, asta-i 
tot. Regretă sincer izbucnirea de adineauri. 

— Niciodată nu ne-a mai vorbit aşa. 

Chryl atinse cu blândeţe buzele Victoriei. 

— Mai devreme sau mai târziu, tot avea să întâlnească pe 
cineva. Amândouă ştiam lucrul acesta. Nu a fost al nostru 


decât pentru o vreme. 
— Nu-i vorba de asta! Nu ştiu cum... dar începe să mă 
sperie. 


Reggie se întoarse la căderea nopţii. El şi cu Chris îi 
lăsară pe mecanici să instaleze luminile de lucru pentru 
schimbul de noapte şi găsiră o terasă bătută de vânturi pe 
partea de nord a clădirii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A scăpat. Şi-a dat seama, cumva, că funcţionarii din 
parcare nu-s ceea ce par, ci sunt oamenii noştri, şi a şters-o 
pe uşa din spate. 

— La naiba. Cine a dat-o în bară? 

— În loc să caut ţapi ispăşitori, aş recunoaşte mai 
degrabă meritele lui Don Richard, îl sfătui Reggie. 

— Îl vreau mort. Acum. 

— S-a dat din nou la fund şi mă tem că aşa va rămâne. 

— Şi cum îşi va supraveghea afacerile? 

— Don Richard o să-i dea instrucţiuni lui Ponte. Ponte i le 
va transmite lui Mikey. lar Mikey le va aduce la îndeplinire. 

— Noi l-am făcut pe Mikey. Ticălosul nu era decât un 
mardeiaş de duzină înainte să ajungă, graţie nouă, cel mai 
mare distribuitor de droguri din New York. 

— Între noi fie vorba, ceea ce am făcut noi a fost să-l 
readucem în acţiune pe Don Richard. 

— Am să-l scot definitiv din acţiune. 

— Din punctul de vedere al armatei tale, clanul Rizzolo 
este efectiv distrus, răspunse Reggie. Nu avem mijloacele 
necesare să anihilăm întreaga reţea a lui Don Richard. 

— Atunci atacă din nou la vârf. Mobilizează toate 
grupurile străine pe care le ai. Adu-le în ţară cu 
ambulanţele aeriene. Atacâm reşedinţa din Staten Island. 
Locuinţa lui Ponte din Alpine. Apartamentul lui Mikey din 
Whitestone. Le dărâmăm dracului din temelii. După aia... 

— Nu. 

— Cum adică, nu? 


— N-are niciun sens. Toţi oamenii din eşalonul superior s- 
au dat la fund. Nu-s acasă. 

— Nu-mi pasă. O să distrug... 

Reggie îl privi cu răceală. 

— Să le omori nevestele şi copiii? Nu asta îţi doreşti. 

Taggart tăcu. Sigur că nu voia aşa ceva; vorbea şi el într- 
o doară. Dar simţea nevoia să facă ceva. 

— Pune mâna pe Ponte. Fă-l să scuipe tot ce ştie. 

— În clipa de faţă, Salvatore Ponte e mai bine protejat 
decât preşedintele Statelor Unite. În plus, agenţii 
Strikeforce nu-l scapă o clipă din ochi, fiindcă ştiu că el va fi 
intermediarul. 

— Al dracu' de grozav, n-am ce zice. 

Taggart urmări muncitorii din schimbul de noapte care 
ieşeau din lift, îndreptându-se spre locurile lor de muncă, şi 
întrebă mohorât: 

— Cum crezi că ar reacţiona Helen dacă l-aş şterge pe 
Don Richard de pe faţa pământului? 

— l-ar mânca ficaţii cu cea mai mare plăcere. 

— Dar oare m-ar ierta? 

— Noapte bună. 

— Poftim? Unde pleci? 

Reggie scoase un bilet de avion cu emblema Air France 
Concorde din buzunarul hainei. 

— Mi-ai sugerat nu de mult să-mi iau o vacanţă. 

— Nu acum, când am nevoie de tine. 

— Trebuie să-ţi elaborezi un plan, Chris. Eu nu pot face 
nimic câtă vreme femeia aceea îţi întunecă judecata. Ai 
pierdut din vedere faptul că voiai să te răzbuni. Nu mai ştii 
ce vrei. 

— N-am judecata întunecată. Simt că-i datorez ceva, 
asta-i tot. Tatăl şi fraţii ei au murit din cauza mea. 

— Erau nişte mafioţi. 

— Spune-i ei asta. Ea mă consideră pe mine vinovat. 

— Tot ce s-a întâmplat a avut la bază iniţiativa ta. 


— Nimic din toate astea nu s-ar fi petrecut dacă mafia nu 
mi-ar fi ucis tatăl. 

— Aşa mai vii de-acasă. 

— N-am uitat. 

Reggie îşi frecă bărbia şi privi oraşul. Soarele de iarnă 
apunea dincolo de Statuia Libertăţii - un disc roşu pe cerul 
cenuşiu. 

— Ţii minte noaptea când garda de corp a lui Mikey 
Nebunul mi-a rupt coastele? 

— Îmi amintesc că te-ai prefăcut că n-ai nimic, până când 
ai început să scuipi sânge. 

— Prima mea reacţie a fost să i-o plătesc cu aceeaşi 
monedă. Dar ar fi fost suficient să-i provoc durere ca să-l 
determin să mă omoare. Aşa că trebuia să mă concentrez 
numai asupra obiectivului imediat, acela de a-l imobiliza. 
Ceea ce am şi făcut. Chestia asta e valabilă şi pentru tine, 
doar că la scară mult mai mare. Trebuie, pur şi simplu, să-ţi 
aduni minţile, să uiţi dorinţa de a te răzbuna pentru atacul 
ăsta şi să te rezumi la scopul tău iniţial. La drept vorbind, 
nu-ţi pasă cu adevărat ce a păţit familia Rizzolo. E vorba de 
tatăl tău. Aşa că, ori găseşti o cale consistentă de a ataca 
clanul Cirillo, ori laşi totul baltă. 

— Tu pentru ce ai opta? 

Reggie îl privi lung. 

— Care-i opţiunea ta? Haide, spune-mi. 

— Opreşte-te cât nu e prea târziu. E doar o chestiune de 
timp deconspirarea noastră fie de către autorităţi, fie de 
către mafie. 

— „Autorităţile“? Asta pare un eufemism pentru „fratele 
meu“. 

— De pe poziţia pe care o ocupă, fratele tău poate afla 
foarte uşor. 

— Nu renunţ. 

— Şi-atunci ce ai de gând să faci? 

Taggart evită să-l privească pe Reggie în ochi. 


— L-am susţinut pe Mikey pentru a-l scoate pe Don 
Richard din bârlog. Cred că am cam subestimat reacţiile 
bătrânului ticălos. 

— Asta e o exprimare eufemistică. 

— De ce nu m-ai oprit? 

— Dă-mi voie să-ţi amintesc un aspect, replică Reggie cu 
asprime. Iniţial, în planul tău era permis atacul lor asupra 
clanului Rizzolo. De fapt, chiar făcea parte din plan. 
Aminteşte-ţi, ai creat o mafie din umbră care să atace şi să 
suporte consecinţele acţiunilor sale. Un tampon între tine şi 
duşmanul tău. În schimb, planul nu prevedea că te vei 
îndrăgosti de conducătoarea acestei mafii din umbră. 

— la-ţi vacanţă, răspunse laggart cu răceală. O să 
descâlcesc eu treaba asta. 


Acţiunile sale de până atunci fuseseră încununate de 
succes şi, ca urmare, mafia era tot mai puternică. Revenirea 
lui Don Richard la comandă avea ca rezultat întărirea 
clanului Cirillo care, având o conducere puternică, umplea 
golul apărut în urma distrugerii familiilor mafiote rivale de 
către Taggart. 

În acelaşi timp, Taggart îl făcuse pe Mikey Nebunul mult 
mai puternic decât ar fi ajuns vreodată prin forţe proprii. 
Căci, în etapele parcurse pentru a-l ademeni pe Mikey 
Nebunul să facă o datorie pe care acum nu mai putea s-o 
plătească, Taggart îl crease pe „Omul Care Poate“, cum îl 
porecliseră distribuitorii negri de heroină pe mezinul 
clanului Cirillo. În ciuda cantităților de marfă pierdute, 
contrabandiştii independenţi se întreceau în a-i contacta pe 
clienţii lui Mikey, care controla în prezent traficul de 
heroină din New York într-o măsură mai mare ca oricând. 

Taggart îşi dădu seama că mai rea decât puterea obţinută 
de Mikey era stabilitatea la care ajunsese clanul Cirillo cu 
ajutorul său involuntar. Pentru că ajunsese să facă atât de 


mulţi bani şi pentru că-l avea drept aliat pe însuşi 
consilierul tatălui său, Mikey Nebunul câştigase o poziţie 
solidă care-i permitea să preia controlul asupra familiei încă 
din clipa morţii bătrânului Don Richard. Astfel, chiar dacă 
Taggart reuşea să-l descopere pe Don Richard şi să-l ucidă, 
preluarea imediată şi ordonată a puterii de către Mikey n- 
ar face decât să întărească şi mai mult clanul. 

Taggart ajunse la concluzia că are o singură şansă de a-şi 
îndeplini răzbunarea: să-i distrugă concomitent pe toţi trei 
membrii triumviratului. Să-i ucidă pe Don Richard, pe 
Mikey Nebunul şi pe consigliere Ponte într-un interval de 
timp foarte scurt, astfel încât subalternii lor să se sfâşie unii 
pe alţii luptându-se pentru putere. Agenţii Strikeforce ai lui 
Tony puteau să ducă ei treaba la bun sfârşit. 

Mikey şi Ponte reprezentau ţintele la care se putea 
ajunge mai uşor. Deşi erau protejaţi în faţa rivalilor şi a 
forţelor de ordine, asasinii plătiţi ai lui Reggie puteau, în 
cele din urmă, să-i împuşte. Dar lichidarea lui Mikey 
Nebunul şi a lui Ponte nu afecta în niciun fel menţinerea 
controlului ferm asupra familiei de câtre Don Richard. lar 
acesta putea foarte bine să mai trăiască încă vreo zece ani. 
Totul se reducea, în esenţă, la bătrân. Trebuia să-l găsească 
pe Don Richard. 

Taggart apelă la contactele sale din rândul forţelor de 
ordine. Vorbi cu poliţişti, cu agenţi FBI şi de la Narcotice, cu 
un investigator din Strikeforce şi cu prietenul său Barney 
din Comisia Prezidenţială. Nimeni nu avea nici cea mai vagă 
idee unde se ascunde Don Richard; până şi zvonurile erau 
contradictorii. La urmă se întâlni cu Jack Warner. 

— Lăsaţi-o baltă, domnule Taggart, îi zise Warner privind 
anxios oraşul de sus, din vârful Turnului. Ultima oară când 
s-a dat la fund, a dispărut pentru cinci ani întregi. 

— Jack, toată lumea îmi spune lucrul ăsta. De la tine 
aştept mai mult. 

— Mi-aş dori să ştiu unde e. Ar fi şansa carierei mele, ca 
să nu mai vorbim de faptul că aş face o avere pe seama 


dumitale. 

— Află şi poţi să te şi pensionezi. 

— Mă străduiesc, domnule Taggart. Dar, vă spun cinstit, 
n-o să iasă nimic. 

Încercă apoi şi o altă cale. Poate că Mikey Nebunul şi 
consigliere Ponte destăinuiseră unei persoane de încredere 
locul unde se află Don Richard, sau poate că cineva din 
cercul lor auzise ceva, sau avea o bănuială. Iaggart era 
dispus să plătească orice sumă, oricât de mare, pentru 
această informaţie. Încercă să-i tragă de limbă pe câţiva 
dintre spionii lui Reggie care se învârteau în jurul lui Mikey 
şi a lui Ponte. Trei dintre aceştia petreceau destul de mult 
timp cu Mikey: o gardă de corp, un prieten cu care Mikey 
lua masa adeseori şi proprietarul unui bordel ce-l însoțeau 
atunci când se ducea la femei. Dar nici unuia nu-i 
destăinuise locul unde se ascundea Don Richard. Reggie 
avea dreptate: numai Mikey Nebunul şi consigliere Ponte 
ştiau unde se află bătrânul. 

Cum ar fi putut să pătrundă în chiar eşalonul superior al 
clanului Cirillo, o performanţă neatinsă nici de Reggie, nici 
de agenţii Strikeforce? Cântări ideea de a-l răpi pe Mikey 
ori pe Ponte, pentru a-i obliga să divulge ascunzătoarea lui 
Don Richard. Dar a răpi pe cineva era mult mai dificil decât 
a-l ucide. Amândoi bărbaţii se înconjuraseră de oameni bine 
pregătiţi şi aflaţi permanent în alertă. Ponte părea o ţintă 
mai uşoară, dar, deşi nu era un luptător, ca Mikey, rareori 
putea fi văzut singur. Gărzile de corp îl însoțeau permanent 
între locuinţa din Alpine, New Jersey şi biroul de pe Fifth 
Avenue. Masa de prânz o lua cu asociaţii săi la restaurantul 
Cristo de pe Lexington Avenue - o distanţă scurtă şi uşor de 
apărat. Duminicile se ducea însoţit în vechiul său cartier din 
Brooklyn pentru a-şi conduce mama la biserică. Restul 
timpului şi-l petrecea în spaţii închise, iar bronzul atrăgător 
probabil că-l obținea cu ajutorul unei lămpi cu ultraviolete. 

Într-a doua duminică petrecută la biserică, incapabil să-şi 
reprime starea de frustrare, Taggart porni la întâmplare cu 


maşina prin Brooklyn, până când se trezi în Canarsie. Intră 
pe strada lui Helen, cu inima bătând să-i spargă pieptul. 

Casa ei avea un aer sumbru. Jaluzelele şi draperiile 
întunecate acopereau ferestrele, iar de cununa festivă de 
Crăciun agăţată de uşă, acum uscată, fuseseră legate 
panglici negre. Simţi că maşina îi e urmărită; încetini şi 
văzu oameni apărând din casele învecinate, fiecare cu o 
mână la spate, ca pentru a ascunde o armă. O dubă merse 
în spatele lui până ieşi din cartier. 

Se întoarse o oră mai târziu. Ea se afla pe peluza din faţa 
casei, într-un trening negru, înconjurată de gărzi de corp, 
făcându-şi încălzirea. La curbă aşteptau mai multe maşini 
cu motorul pornit. Taggart merse mai departe; fusese de 
ajuns să-i zărească chipul o clipă ca să nu-i mai iasă din 
minte. Helen îşi ridicase privirea atunci când el trecuse prin 
faţa casei. Vântul rece îi biciuia pletele mătăsoase; avea 
ochii adânciţi în orbite, buzele supte şi cute amare pe chip. 
El se duse în Canarsie Park, merse pe jos până pe țărm, 
unde ştia că Reggie o întâlnise adesea. Într-adevăr, Helen 
apăru, alergând cu paşi mari, armonioşi, cu părul lucind în 
soare şi răsuflarea transformată în aburi de frigul de afară. 
Era mult în faţa gărzilor care o însoțeau; Taggart ar fi putut 
foarte uşor să-i iasă în faţă şi să intre în ritm cu ea. Dar ce- 
ar fi putut să-i spună? Ce merita să spună? Se întoarse cu 
spatele şi porni grăbit spre maşină. 

Trecu o a treia săptămână fără niciun fel de roade. Apoi, 
pe neaşteptate, când aproape că-şi pierduse orice speranţă, 
i se oferi ocazia de a-l obliga pe consigliere Ponte să divulge 
ascunzătoarea lui Don Richard. Unchiul Vinnie apăru într-o 
zi la biroul din Turnul Taggart, aducând o pungă mare de 
hârtie cerată şi un termos. 

— M-am gândit să bem o cafea împreună. 

Ceea ce însemna că vrea să stea de vorbă cu el. Taggart 
nu era nici pe departe într-o dispoziţie adecvată, dar nu 
putea să-i refuze nimic cumnatului preferat al tatălui său. 


— Tot munceşti, tot munceşti, spuse Vinnie pe un ton 
însufleţit. 

Dar avea muşchii feţei încordaţi, ba mai şi învârtea punga 
de hârtie în mâinile sale grăsune. 

— Singura cale de a te îmbogăţi. Cum o mai duci? 

— Grozav, grozav. Chiar foarte bine... Am adus câte ceva 
de mâncare. 

— la să vedem. 

Chris făcu loc pe birou, iar unchiul Vinnie scoase la iveală 
cannoli, nişte spaghetti Napoleon şi plăcintă italiană cu 
brânză şi lămâie. Desfăcu termosul şi turnă cafea espresso 
tare în pahare de plastic. 

— Mi-am zis că, din moment ce apartamentul tău e 
distrus, n-o să ai cafea. Cum merg reparaţiile? 

— Cunoşti pe cineva care să aibă nevoie de un braţ de 
macara îndoit? 

— Ce-i cu tipul pe care l-au găsit? 

— Jumătate din el. Nu ştie nimeni nimic. 

— Am auzit vorbindu-se despre sabotaj. 

— Crezi că încerca să rupă cablul cu dinţii? 

— E un noroc că n-a mai fost rănit nimeni altcineva. 

— Mda, în miezul nopţii. 

— Dumnezeu te are în paza lui. Unchiul Vinnie băgă în 
gură un cannoli şi se strâmbă. Îi detest pe bucătarii care 
pun umplutura în chestiile astea mai devreme decât 
trebuie. Aluatul parcă-i de cauciuc. 

Taggart luă şi el un cannoli şi bău din cafea. 

— Aşadar, cum îţi mai merge? 

— Păi, am o problemă. 

— Stiai jos. 

Unchiul Vinnie se potoli, mai luă o îmbucătură şi se apucă 
să studieze covorul chinezesc al lui Taggart. 

— E vorba de fratele tău. 

— Ei, drăcie. Te are în vizor? 

— Nu, nu, nici vorbă de aşa ceva. Eu n-am făcut nimic 
Tău. 


— Asta-i bine, fiindcă n-aş putea să-ţi întind o mână de 
ajutor. 

— Să intervii într-un caz al lui Tony? Ai ajunge la răcoare 
înaintea mea. Nu. Tony vrea ca eu să pun la cale o 
cacealma. 

— Ce fel de cacealma? 

— Ştii, ceva de genul ăsta: să te dai drept proprietarul 
unei firme-fantomă ca să ademeneşti câte un isteţ să facă o 
prostie. 

— Da, ştiu ce-i o cacealma. L-am ajutat şi eu în vreo două 
rânduri. Ce anume urmăreşte 'Tony? 

— A fost într-o seară la noi la cină, şi a adus vorba despre 
o cacealma când mătuşă-ta Marie era în bucătărie. După 
aia s-a uitat la mine... ştii tu, privirea aia a lui, de parcă ştie 
toate relele pe care le ai pe suflet, ba chiar şi cele pe care ai 
de gând să le faci. 

— Aşa s-a uitat la mine în ziua când m-am născut. 

— Se aşteaptă să-i dau o mână de ajutor. Ştii, ca şi cum aş 
fi unul din acei furnizori asupra cărora se exercită presiuni 
ca să facă oferte la preţuri mici. Dar asta ar însemna să calc 
pe coadă o mulţime de oameni. Dacă ar fi fost altcineva în 
locul lui Tony, i-aş fi spus să se ducă învârtindu-se. Dar pe el 
mi-e imposibil să-l refuz. Poţi să vorbeşti tu cu el? 

Taggart rămăsese cu privirea în gol. Avea senzaţia că 
Dumnezeu i l-a trimis pe unchiul Vinnie, favoritul tatălui 
său, exact când avea mai multă nevoie de ajutor. Căci, fără 
să ştie, Vinnie tocmai i-l oferise pe Sal Ponte pe o tavă de 
argint. 

— "Te rog, vorbeşti cu Tony? 

— Pot să ţi-l iau de pe cap, astfel încât să nu-ţi mai ceară 
niciodată un asemenea serviciu, răspunse  laggart 
tărăgănat. 

Se gândea intens cum să folosească la maximum această 
ocazie. Dacă el nu putea să-l răpească pe Sal Ponte ca să-l 
facă să divulge locul unde se află Don Richard, de ce să nu 


manevreze Strikeforce, prin Tony, în aşa fel încât aceasta să 
ducă treaba la bun sfârşit în locul lui? 

— Sigur, pot să ţi-l iau de pe cap, dar ştii la fel de bine ca 
mine că lony nu te va ierta niciodată pentru că n-ai vrut să-l 
ajuţi. 

— Ştiu, fir-ar să fie, zise unchiul Vinnie amărât. 

— Prin urmare, esenţial e să scapi din situaţia asta fără 
să-ţi pierzi cinstea obrazului. Aşa-i? 

— Aşa-i. Dar cum naiba să procedez? 

Taggart luă cuțitul de plastic furnizat de brutărie şi tăie o 
felie de plăcintă cu brânză. „la-o uşurel; fii precaut“, îşi 
spuse sieşi. 

— Vinnie? Ştii cine-i Sal Ponte? 

— Avocatul mafiei? 

— Consigliere al bătrânului Cirillo, aşa am auzit eu. 

— Ce-i cu el? 

— Ai auzit vreodată spunându-se despre el că face lucruri 
necurate în branşa noastră? 

— Sigur. Ştii şi tu. 

Taggart ştia, desigur, dar îl întrebă: 

— Ce se spune despre el? Aruncă o privire prin încăperea 
mai mult goală şi cobori vocea. Ţine sub papuc sindicatele 
de construcţii din Jersey până-n Westchester. Şi-a vârât 
coada când s-a pus problema semnării contractului meu de 
la aeroportul Newark pentru pista aceea. Ca să n-am 
necazuri cu şoferii de utilaje, a trebuit să închiriez 
betonierele de la ei. Din banii ăştia, o mare parte au intrat 
direct în buzunarul lui Ponte. 

Westchester se afla în limitele Districtului de Sud, 
teritoriul lui Tony. laggart mai tăie o felie de plăcintă şi i-o 
întinse lui Vinnie, ţinând-o în echilibru pe lama cuţitului. 

— Ce lucrări ai în Westchester? 

— Un magazin în White Plains; o clădire administrativă 
mică în Armonk. 

— Ceva mai mare? 


— Licitez pentru un nou garaj subteran la aeroport. Ce 
legătură are Ponte cu Tony? 

— Tony ar vrea foarte tare să-l pună la zid. 

— Şi cum va reuşi? 

— Să zicem, prin extorcare de fonduri. Sau măsluirea 
licitaţiilor. S$mecherii sindicale ilegale. Facturi false. Ce 
părere ai? 

— Nu pricep. 

— Ce-ar fi să-i spun lui Tony că nu te poţi angaja într-o 
cacealma pentru el fiindcă faci deja una cu mine? 

— Cum adică, cu tine? 

— Ţi-am spus, când şi când îl mai ajut şi eu pe Tony. Acum 
vreo doi ani am pus în legătură nişte agenţi FBI cu o firmă 
falsă de instalaţii electrice ca să-i poată prinde pe nişte 
isteţi din Chelsea. O să-i spunem lui lony că ai vrut să te 
consulţi cu mine înainte de a vorbi cu el. 

— Crezi că o să te creadă? 

— O să-i spun că abia începusem să pun totul la cale şi că 
aveam de gând să-l informez cât de curând. Dar mai întâi, 
tu şi cu mine o să licităm pentru garajul acela de la 
aeroport şi o să-l obţinem, ca să-l determinăm pe Ponte să 
facă presiuni asupra noastră. Asta o să-l bucure pe Tony 
foarte tare... Ce s-a întâmplat? 

— Ştii, nu vreau să am necazuri cu Cirillo. 

— Nu-ţi face griji, n-o să te amestec deloc. Sarcina ta e ca 
la licitaţie să ceri un preţ suficient de mic ca să obţii 
contractul acela. 

— Eşti sigur că Tony o să marşeze? 

Taggart nu era sigur, dar, în gura unchiului Vânnie, 
cacealmaua părea mult mai plauzibilă decât dacă i-ar fi 
prezentat-o el însuşi lui Tony. 

— Să-ţi spun ceva, dar rămâne între noi doi. Acum vreo 
câteva săptămâni m-am certat cu Tony. Ne-am spus lucruri 
urâte, legate de tata, şi altele despre care nici măcar nu 
vreau să vorbesc. Am tot căutat o cale prin care să-l împac, 


iar asta mi se pare perfectă. Îţi sunt recunoscător că ai 
venit la mine. 

Vinnie încă mai părea nehotărât. 

— Şi după ce obţin contractul, ce se întâmplă? 

— După aia, o să iei prânzul cu domnul Ponte. Ca să-ţi 
exprimi respectul şi să-l asiguri că ai vrea să fie o lucrare 
fără probleme. Agenţii lui Tony o să-ţi pună un microfon şi 
astfel se va înregistra momentul când Ponte o să-ţi ceară 
bani. 

Vinnie se ridică, dând la o parte plăcinta. 

— Nici nu mă gândesc! Chiar crezi că o să depun 
mărturie împotriva mafiei?! 

— A, nu, nu să depui mărturie. lony n-o să vrea să 
intenteze un proces pentru o infracţiune neînsemnată ca 
şantajul, împotriva unui mafiot atât de important cum e 
Ponte. Nu, el va folosi dovezile ca să-l oblige pe Ponte să-i 
furnizeze informaţii despre şefii lui, aşa încât să poată 
instrumenta nişte cazuri de anvergură. Nimeni nu va afla 
vreodată că Ponte a fost arestat. Ideea e ca agenţii să-l 
aresteze în taină, ca nimeni să nu ştie că a devenit 
informatorul autorităţilor. Ca un fel de răpire. 

— Ponte o să ştie că e arestat, şi o să cunoască motivul. 

— Îţi garantez că Ponte nu va putea să facă absolut nimic 
în privinţa asta. Ascultă, o să fim parteneri la lucrarea asta. 
Cine-i antreprenorul general? 

Vinnie numi o firmă din Westchester, Eastern Casting. 

— Cumpăr eu lucrarea. 

— N-au s-o vândă. Afacerile le merg ca pe roate. 

Taggart râse. El era Chris Taggart, proprietarul firmei 
Taggart Construction, din nou în forma cea mai bună şi pus 
pe lucruri mari. 

— Dacă Eastern n-o să vândă lucrarea, îi cumpăr cu totul. 

După plecarea unchiului Vinnie, trimise o telegramă pe 
adresa unui hotel din Paris unde-şi primea Reggie Rand 
mesajele: „Vacanţa s-a terminat“. 


23 


Trecuseră douăsprezece săptămâni de la dispariţia fără 
urmă a lui Don Richard; Reggie Rand îi fixă lui Jack Warner 
o întâlnire într-o parcare din apropierea autostrăzii 
interstatale 84, care permitea supravegherea 
împrejurimilor în toate direcţiile. Aerul nopţii de primăvară 
era răcoros. La marginea parcării exista o mică mlaştină, de 
unde  batracienii îşi trimiteau chemări stridente la 
împerechere. Cei doi bărbaţi ieşiră din bătaia becurilor şi se 
percheziţionară reciproc în căutare de microfoane ascunse. 

Se scurseseră zece luni de la week-end-ul de Ziua Eroilor, 
când 'Taggart îşi pusese în aplicare planul de răzbunare, 
informând agenţii Strikeforce de tranzacţia cu heroină a 
subalternului lui Nicky Cirillo şi în acelaşi timp răpind-o pe 
Helen  Rizzolo. Reggie avea impresia că percepe o 
acumulare de forţe - într-un fel sau altul - şi-l îngrijora că 
nu poate să prevadă ce explozie va provoca răzbunarea lui 
Taggart. 

— Vreau să-ţi dau ceva, îi spuse lui Warner. 

Acesta chicoti. 

— Tu vrei să-mi dai mie ceva? Eu sunt cel care ar trebui 
să-ţi dea ceva-uri. Iu scoate banii. 

Detectivul cel voinic era primul agent trădător din 
Districtul de Sud în ultimii optzeci de ani, şi Reggie Rand, 
care admira această instituţie de elită, se mândrea cu 
performanţa sa. Banii reprezentaseră calea de acces către 
acest vlăstar inteligent al cartierului newyorkez Lower East 
Side, absolvent al liceului de elită Stuyvesant. Reggie 
depusese deja o sută optzeci de mii de dolari în contul 


elveţian al poliţistului, dar estimase cifra magică a lui 
Warner la jumătate de milion şi intenţiona să-l ţină la 
distanţă de această sumă cât timp avea nevoie de el. 
Warner era genul de om capabil să trădeze cu uşurinţă, dar 
merita să-şi asume riscul. Cunoştea mafia newyorkeză atât 
de bine încât era invitat în mod regulat să ia parte la 
şedinţele Strikeforce pentru planificarea operaţiunilor şi se 
bucura, la fel ca oricare poliţist de elită, de încrederea lui 
Tony  laglione, procurorul general adjunct şi şetul 
Strikeforce. 

— Salvatore Ponte are o amantă. 

Warner nu mai râdea. 

— Nu-i adevărat. 

— E extrem de precaut în ce-o priveşte. Nimeni nu ştie, 
nici măcar Don Richard. 

— Cum dracu' ai aflat? 

— Te interesează? 

— În cel mai înalt grad. 

Această informaţie aparent banală avea o valoare 
enormă, fiindcă, dacă Ponte se ducea la ea pe furiş, singur, 
putea fi arestat discret, fără ca prietenii lui să prindă de 
ştire, şi convins să coopereze. 

— Cum o cheamă? 

— Întreabă-te mai întâi de ce ţi-am spus. 

— Îţi dau orice vrei, numai să pot. Ce vrei? 

— Dacă şi când foloseşti informaţia aceasta împotriva lui 
Ponte, vreau rezultatele imediat, într-o oră. Ne-am înţeles? 

— Voi fi plătit pentru acele rezultate? 

— Desigur. 

Warner se uită în jur, scrutând autostrada, refugiile de pe 
margine, puţinele maşini din parcare pe care le inspectase 
minuţios în aşteptarea englezului. Un BMW porni pe rampa 
spre ieşire şi parcă lângă un Saab. Warner aşteptă până 
când amândouă maşinile plecară în sensuri opuse. 

— Există, totuşi, o problemă. Noi îl luăm de sub plapuma 
amantei lui, îl arestăm în taină, şi-l facem să vorbească. Şi 


dacă ne dezvăluie nişte lucruri tari de tot? Eu îţi spun ţie, şi 
dacă tu transmiţi informaţia cui nu trebuie, el o să 
sfârşească mort. Şi în cazul acesta, Taglione să răcnească 
„Cine a vorbit?!“ 

— N-o să păţească absolut nimic. Ai cuvântul meu. 

— Nu-i de ajuns. Nu-mi place chestia asta. 

— Îmi pare rău, dar de data asta nu accept un refuz, 
spuse Reggie cu blândeţe. Trebuie să accepţi. 

— Regret, amice. 

— Şi eu, răspunse Reggie, lăsându-se pe vine şi scoțând 
pistolul de la gleznă dintr-o singură mişcare continuă. 

Dădu câţiva paşi înapoi, adăpostind arma lângă trup, căci 
era de la sine înţeles că un poliţist newyorkez care 
supravieţuise timp de optsprezece ani pe străzi este un om 
periculos. Warner rânji. 

— Chiar nu-mi vine să cred că ai de gând să tragi. N-o să 
dezarmez pe cineva care n-are niciun motiv să mă împuşte. 

— Nu te mişca. 

— Regret, rânji Warner din nou, încercând răbdător să se 
dumirească unde bate Reggie. 

Acesta băgă mâna în buzunar şi-i aruncă un obiect 
metalic mic. 

— Ştii ce e? 

Warner întoarse obiectul în lumina becurilor din parcare. 

— Sigur. Încărcătorul de la pistolul pe care-l ţii la gleznă. 

— Mai uită-te o dată. 

Warner încercă să scoată un cartuş, dar nu reuşi. 

— Ce-i asta? 

— Casetofon. 

Warner simţi cum i se urcă sângele la cap. 

— Ce?! 

— Îl pun în armă ori de câte ori sunt mai interesat să 
înregistrez decât să împuşc, ceea ce s-a întâmplat la fiecare 
din întâlnirile noastre. 

Warner ţâşni spre el. 


— Dar nu şi-n seara asta, replică Reggie făcând un pas 
rapid în spate şi trăgând piedica. 

— Ce dracu” încerci să-mi faci? 

— Când îmi spui tot ce i-a mărturisit Ponte lui Tony 
Taglione, îţi plătesc trei sute cincizeci de mii de dolari. 

— Remarcabil, Reggie, remarcabil. De ce te porţi aşa cu 
mine? Eu nu ţi-am făcut niciun rău. 

— O să fii un om bogat. 

— Există şanse serioase s-o încurc rău de tot. Va trebui să 
exercit presiuni ca să se facă arestarea. 

— O să am grijă de tine, Jack. Ţine minte, domnul Taggart 
te consideră şi acum un om foarte valoros. 

Warner îşi trecu mâna prin păr şi se uită la noroiul de pe 
pantofii lucraţi manual pe care-i purta. 

— Bine. Cum o cheamă? 

— Doamna Hugel. E măritată şi locuieşte în Great Neck. 
Se pare că Ponte o iubeşte foarte mult. 

— Cum dracu' ai aflat? 

Reggie zâmbi. 

— De ce ţi-aş spune? Acum ascultă-mă. Spune-i lui 
Taglione că poţi să-l arestezi pe Ponte în taină când se 
furişează la întâlnire. Sugerează-i eventual să folosească 
femeia ca o pârghie în plus, pentru a-l determina să 
vorbească. 

— Cred că la asta se poate gândi şi singur. 

— Du-te la maşina ta. Nu te uita în urmă. 

Warner făcu un pas, dar fu străfulgerat de o idee. 

— Spune-mi şi mie, ce te face să crezi că Taglione are 
motive să-l aresteze pe Ponte? 

— Mi-a şoptit o păsărică. 

Întorcându-se în oraş, Warner ajunse la concluzia că 
englezul a comis o greşeală spunându-i de casetofon. 
Existenţa dovezilor ce-l incriminau însemna că, dacă 
Taggart avea să fie prins vreodată, el se va oferi de îndată 
să depună mărturie împotriva acestuia, ca să nu ajungă şi el 
la puşcărie. Dar oricum, cariera lui în poliţie va fi 


compromisă, îşi spuse Warner cu un aer nefericit. Se 
consolă la gândul că Taggart e prea precaut ca să se lase 
prins. În ciuda situaţiei dificile în care se afla din cauza lui 
Reggie, Warner se trezi întrebându-se cum naiba se 
potriveau intrigile lui Taggart cu lucrurile ciudate care se 
petreceau în sânul mafiei. 

Mai întâi, Taggart ieşea cu Helen Rizzolo în vreme ce 
familia fetei se extindea tot mai mult în Brooklyn. Pe urmă, 
Cirillo atacă clanul Rizzolo şi, pe neaşteptate, Taggart îşi 
manifestă interesul faţă de Sal Ponte, consilierul lui Mikey 
Nebunul şi al bătrânului Don Richard. De ce? Brusc, îşi 
aminti că, în urmă cu un an, în noaptea când îl ţinuse 
atârnat la ultimul etaj al clădirii sale, Taggart pusese la cale 
arestarea lui Nicky Cirillo. Warner zâmbi pentru sine. Avea 
să petreacă o noapte lungă alături de dosarele sale. 


Reggie merse pe nişte drumuri lăturalnice până când se 
convinse că Warner nu fusese urmărit, apoi se îndreptă 
spre Auberge Maxime din nordul Salem-ului. Întrucât era o 
seară târzie de la mijlocul săptămânii, muşteriii localului se 
pregăteau să-şi termine desertul. Excepţie făcea un grup de 
bărbaţi graşi ce mâncau rață aşezaţi la o masă lungă - 
maeştri bucătari de la alte moteluri din Westchester, 
Putnam şi Fairfield - şi Christopher Taggart, care, aşezat la 
o masă din colţ, stătea singur, citea meniul şi bea vin de 
Bordeaux. 

— Vin? 

— Whisky, te rog. 

Chelnerul preluă comanda. 

— Cum a mers? 

Reggie îşi acoperi faţa cu palmele şi se frecă la ochi. 

— Splendid, presupun. 

— Care-i necazul? 

Reggie ridică din umeri şi-şi cumpăni răspunsul. 

— Sper că ştii ce faci. Warner e un om predispus la 
trădare. Acum, după ce l-am ameninţat, poate deveni 


periculos. 

I se aduse băutura. 

— Noroc. 

— Noroc. Şi zâmbeşte, Reg. În faza următoare, trebuie 
să-l aducem pe Mikey înapoi la adăpătoare. 

— Şi cum propui să facem asta? 

— Spune-le oamenilor lui că o să-i reeşalonăm datoria, 
astfel încât s-o poată plăti pe parcursul tranzacţiilor 
viitoare. 

— Chiar dacă o să fie de acord, tot n-avem heroina. 

— Mai dispunem de vreo douăzeci-treizeci de kile. 

— Nu-i destul pentru Mikey. 

— E mai mult decât destul, zâmbi Taggart. Trebuie doar 
să-i trezeşti interesul. 


— Vrei să-mi mulţumeşti? întrebă unchiul Vinnie când îl 
sună Iony laglione. Atunci vino să cinezi cu mine şi cu 
fratele tău. 

— Sunt ocupat până peste cap. 

— Şi el a contribuit. Hai, puştiule, îmi eşti dator. La 
Abatelli. Ora zece. N-ai decât să lucrezi până târziu dacă 
vrei. Oricum trebuie să mănânci. După aia te poţi duce şi tu 
acasă să dormi. 

Se întâlniră. Taggart cu un aer precaut, şedea faţă-n faţă 
cu Vinnie şi Tony. Acesta, subţire ca o nuieluşă faţă de 
rotunjimea ca de minge a lui Vinnie, a fost la început 
rezervat, dar în scurtă vreme privirea i se încălzi de 
afecţiune. 

—  Unchiule Vinnie, să ştii că ai făcut un lucru 
nemaipomenit cu Sal Ponte. Nu pot spune mai mult, dar ai 
deschis o adevărată cutie a Pandorei. 

— Ei, n-am fost doar eu, protestă Vinnie. Şi Chris a 
contribuit. 

— Sigur. Amândoi. N-o să scrie nimic despre voi în ziare, 
dar să ştiţi că aţi făcut un serviciu legii. 

— Cu multă plăcere, spuse Taggart. 


Helen Rizzolo îşi făcea exerciţiile de încălzire în faţa 
casei. Eddie se afla lângă ea, dând instrucţiuni gărzilor ei 
de corp: 

— Dacă faceţi vreo tâmpenie, vă trimit să-l păziţi pe 
unchiu-meu din Westport. Niciun bar, nicio femeie, niciun 
film. Numai copaci de jur-împrejur. 

— Mai bine la puşcărie, replică unul din ei. 

Eddie râse forţat; tot forţat făcea şi glume proaste, 
străduindu-se din greu să le menţină tuturor moralul 
ridicat, în vreme ce soldaţii lui îşi pierdeau minţile în 
aşteptarea următoarei surprize din partea lui Cirillo. Helen 
îi aruncă o privire îngrijorată. 

Sub aspect fizic, Eddie părea indestructibil; singurele 
amintiri de pe urma celor trei gloanţe încasate de la Cirillo 
erau un uşor şchiopătat şi, uneori, dureri de cap. Dar părea 
pierdut fără Frank alături, mai irascibil ca oricând şi tot mai 
înclinat să rişte. Frank, cu firea sa calmă, avusese darul să-l 
tempereze. 

Eddie fusese afectat şi de moartea tatălui lor, mai mult 
decât şi-ar fi închipuit Helen. Se trezise brusc capul familiei, 
abia trecut de treizeci de ani, ceea ce era prea devreme 
pentru un italian cu un tată puternic. Pe ea părea că o 
detestă, ca şi cum ar fi fost furios că ei doi le-au 
supravieţuit, lui Frank şi tatălui lor. Ba, mai rău decât atât, 
părea hotărât să demonstreze că se poate descurca singur. 
Mama lor presupunea că-şi face griji în privinţa ei, afirmaţie 
care, la prima vedere, exprima un adevăr elementar; dar, 
desigur, mama lor nu ştia cât de periculos putea fi Eddie 
dacă acţiona de capul lui. 

Helen îi făcu semn să se apropie. 

— Ce ai de gând să întreprinzi în absenţa mea? 

— O să sap o groapă în pământ. 

— Eddie! Fără tranzacţii cu droguri. 

— Stai liniştită! 


— Vorbesc serios. Nu mai vreau să văd pe niciunul din 
aşa-zişii importatori pe lângă casă. Asta ar mai lipsi, să fii 
arestat! 

— Nu-ţi face griji! 

— Ba-mi fac. Numai pe tine te maiam. 

Helen sări peste gardul viu scund şi începu să alerge pe 
trotuar. Eddie se întoarse furios spre gărzi: 

— Ce naiba mai aşteptaţi, caraghioşilor? Uite-o, a 
străbătut deja jumătate de cvartal. 

Trei soldaţi Rizzolo ţâşniră în picioare şi porniră după ea, 
urmaţi de câteva maşini. 

Helen alergă câteva mile, până când, în cele din urmă, 
tremurul interior i se potoli, iar efortul consumă adrenalina 
care i se vărsase în sânge, sfâşiind-o ca o mulţime de cuțite. 
După ce înconjură Canarsie Park, încetini ca să studieze 
pânzele pictorilor amatori care, profitând de căldura 
neobişnuită a zilei, ieşiseră pe promenadă ca tot atâtea 
păsări de apă cu picioare lungi. Departe, lângă zid, stătea 
un pictor solitar. Cu inima strânsă, se îndreptă spre el, îşi 
încrucişă braţele şi-i studie pânza. Înfăţişa aceiaşi pescăruşi 
deasupra aceloraşi insule golaşe din Jamaica Bay, dar acest 
pictor avea, în plus faţă de ceilalţi, un talent special în 
redarea luminii; surprinsese unghiul soarelui extrem de 
precis, parcă pentru a imortaliza momentul acela de 
început de primăvară. 

— Tabloul ăsta l-ai cumpărat, sau chiar îl pictezi? 

Reggie Rand apăsă unghia degetului mare în vopseaua 
de pe pânză pentru a crea un nou pescăruş, apoi îşi şterse 
degetul pe o batistă ieşită pe jumătate din mâneca halatului 
călcat impecabil. Se întâlniseră deseori în felul acesta, până 
la masacrul de la Crăciun, însă de astă dată picta cu 
adevărat. 

— M-am apucat de pictură în ulei într-un moment de 
restrişte, când eram în convalescenţă. Un balsam pentru 
sufletele răvăşite. 

— Da, înţeleg ce vrei să spui. Eu învăţ să cânt la vioară. 


— Stai cu faţa spre apă când vorbeşti, în eventualitatea 
că tipii folosesc microfoane puternice pentru distanţă. 

— Zău? Şi dacă sunt acolo, într-un submarin? Spune-mi, 
ce face Taggart? Ştie ce ni se întâmplă? 

— Domnul Taggart a menţionat aceste riscuri încă de la 
început. 

— Suntem decimaţi. 

— Mai puteţi rezista puţin? 

— Cât să mai rezistăm? 

— Te asigur că domnul Taggart are un plan în derulare. 

Helen rămase tăcută câteva clipe. Nu-i făcea plăcere să 
pună întrebarea, dar n-avea încotro. 

— Reggie? 

El o privi şi-o întrebă cu blândeţe: 

— Spune! 

— De ce nu vrea să vorbească personal cu mine? 

Reggie ridică pensula. Ea regretă că-l întrebase; probabil 
o considera naivă. 

— Rămâne între noi? 

— Cum doreşti. 

— Îi e ruşine să dea ochii cu dumneata. 

— Ruşine? 

— Nu se va întâlni cu dumneata decât după ce-şi va 
repara greşeala. Nu poate să-şi ceară iertare decât dacă 
face ceva ca să îndrepte lucrurile. 

— Aşa că te trimite pe tine. 

— Noi colaboram încă înainte de povestea asta. 

Supărată pe ea însăşi pentru că-şi recunoscuse 
sentimentele, stânjenită în faţa lui Reggie şi înfuriată pe 
Taggart pentru că o evita, spuse pe un ton agresiv: 

— Aşadar, te scoate şi pe tine în faţă, exact ca pe mine, 
amândoi suntem nevoiţi să ducem greul. În ce-l priveşte, n- 
are de gând să se implice în niciun fel. 

Reggie muie pensula în vopsea cenuşie şi retuşă din 
câteva trăsături de penel marginea vestică a insulei, unde 
valurile măcinaseră ţărmul şi formaseră o plajă îngustă. 


— Oamenii fac o mare greşeală considerând cenuşiul o 
culoare intermediară aflată undeva între alb şi negru. 
Cenugşiul e cenuşiu, draga mea. Nu vrea să fie nici alb, nici 
negru. Îi place să fie cenuşiu, aşa cum mie îmi face plăcere 
să-l servesc pe domnul Taggart. Tinereţea şi exuberanţa lui 
au darul să mă stimuleze. lar eu, pe măsură ce 
îmbătrânesc, tânjesc după ceva mai mult decât după simpla 
emoție pe care o simţi când ucizi de amorul artei. Deşi nu 
mi-am pierdut apetitul, adăugă cu un zâmbet rece. Ne-am 
înţeles? 

— Nu mă ameninţa! 

— Nici nu-mi trece prin minte. Domnul Taggart nutreşte 
sentimente „complexe“ pentru dumneata, şi acesta e 
singurul lucru care contează pentru mine. Ca atare, 
dumneata şi cu mine nu suntem duşmani. lar ceea ce ai 
numit „ameninţare“, ar putea fi considerat un sfat 
prietenesc de a nu încerca niciodată să creezi o ruptură 
între domnul Taggart şi mine. 

Helen privi ochii englezului, şi-şi văzu propria imagine 
reflectată de suprafaţa lor impenetrabilă. 

— Ai ceva sânge italian în vine? 

Reggie îi răspunse cu un zâmbet la fel de rece şi de lipsit 
de veselie ca al ei. Helen o rupse brusc la fugă. Gărzile ei o 
urmară, şi când întoarse capul, îl văzu pe Reggie mânuind o 
pensulă lungă, absorbit de ceea ce făcea. Oare şi pe englez 
l-ar fi surprins să constate omniprezenţa lui Taggart în 
gândurile ei? 

„Sentimente complexe?“ lată o expresie care reflecta 
propriile ei simţăminte, deşi era mult prea blândă. Tatăl ei 
murise. La fel şi Frank - motive suficient de puternice 
pentru a-l urî pe Taggart. Încercase, dar eşuase lamentabil, 
căci nu putea să uite întâmplările din prima parte a nopţii 
când tatăl şi fratele ei fuseseră ucişi: mândria afişată de 
Taggart la balul de la Waldorf, felul cum ea îşi destăinuise 
toată viaţa în faţa vitrinelor magazinului Saks, nesaţul cu 
care făcuseră dragoste şi reacţiile lui prompte, aproape 


animalice când o salvase de la căderea din vârful Turnului şi 
aproape că se lăsase ucis pentru a o proteja. Departe de a-l 
uri, simţea o pornire vinovată să-l cuprindă în braţe, să se 
ghemuiască la pieptul lui, să împartă responsabilităţile şi s- 
o ia de la capăt. 


Jack Warner descoperi că amanta lui Sal Ponte, doamna 
Hugel, era o femeie frumoasă, blondă, de vreo patruzeci şi 
cinci de ani. Soţul ei conducea o reprezentanţă Volvo şi 
niciunul dintre ei nu avea legături cu mafia. Înarmat cu 
mandate de arestare semnate de însuşi Tony 'Taglione, 
Warner a urmărit-o, împreună cu un partener de-al său, o 
săptămână întreagă. În a opta zi, ea a plecat de acasă din 
Great Neck, îndreptându-se spre nord; după o oră de mers, 
a oprit la Boxtree Inn din localitatea Purdys. Femeia a intrat 
cu un zâmbet timid în motelul lambrisat cu scândură albă; 
la scurt timp după aceea a apărut, într-un Cadillac închiriat, 
nimeni altul decât Sal Ponte şi s-a strecurat înăuntru după 
ea. 

— Singur, remarcă Warner. Ticălosul a venit singur. 

Agenţii se ghemuiră în staţia de metrou aflată peste 
drum de autostradă, ca să supravegheze motelul. După- 
amiaza trecea; se întuneca treptat şi se făcea tot mai frig. 
Fumau, vorbeau şi-şi imaginau perechea făcând dragoste în 
motelul aproape gol. Pentru Warner, ea era întruchiparea 
tuturor femeilor bogate pe care le vedea prin magazine, 
despuiată de hainele elegante, transpirând abundent, cu 
respiraţia precipitată de plăcere. Gândurile partenerului 
său, rostite pe un ton egal, îl iritau. 

— Crezi că şi bărbatul ei calcă pe de lături? 

— Dacă o face, e un idiot. 

— O fi ştiind că Ponte e mafiot? 

— Nu, zise Warner cu hotărâre. 

Alungă gândurile despre femeia din patul lui Ponte şi 
reexamina stadiul relaţiilor sale cu 'Taggart, ceea ce nu avu 
darul să-i ridice moralul. Se părea că Taggart se alăturase 


familiei Rizzolo, dar asta nu era cu putinţă: nicio familie nu 
accepta un străin la nivelul conducerii, mai ales un clan atât 
de demodat ca Rizzolo. Şi de ce îl interesa Ponte pe 
Taggart? Oare încerca să-l găsească pe bătrânul Don 
Richard? 

Partenerul lui Warner încerca să ghicească la ce oră 
trebuie să se întoarcă femeia acasă. 

— Şase. 

— Copiii ei sunt mari, la colegiu. 

— Şapte. 

La ora cinci traficul spre nord se înteţi, aşa că se 
apropiară de motel, aşezându-se în faţa magazinului de 
legume şi fructe. Câteva minute mai târziu, cei doi ieşiră şi 
se urcară fiecare în maşina cu care venise, Ponte în cea 
închiriată, iar doamna Hugel în Volvo-ul soţului său. 
Merseră în tandem pe Route 684 până la Hutchinson River 
Parkway, de unde ea o luă spre podul Whitestone şi Long 
Island unde locuia, în vreme ce Ponte intră pe Cross County 
Parkway, claxonând şi aprinzând faza scurtă în semn de 
rămas-bun. 

Partenerul lui Warner acţionă în momentul în care 
şoseaua de legătură Thruway South, ce se desprindea din 
Cross County, dădu într-un drum de acces. Ţâşni în faţa lui 
Ponte, care încetinise să vadă dacă drumul e liber, şi tăie 
drumul Cadillacului, forțându-l să intre în parcarea Howard 
Johnson. 

Warner îi arătă prin parbriz insigna. Ponte respiră uşurat 
când înţelese că nu e atacat de ucigaşi plătiţi. Scoase din 
buzunar o batistă de mătase roşie şi se şterse sub nas. 

— Mandat? 

— Patru. Unul pentru biroul tău, unul pentru locuinţa ta, 
unul pentru tine şi unul pentru maşină. Deschide portiera. 

Warner îi dădu mandatele şi-l înghionti. 

— Dă-te la o parte! 

Prinse cătuşele de încheietura mâinii lui Ponte şi de 
cadrul metalic al locului pasagerului, pentru a-i da de 


înţeles mafiotului că dăduse de bucluc, şi se îndreptă spre 
New York, lăsându-i timp să citească acuzaţiile. Nu spuse 
nimic până nu ieşiră de pe FDR Drive şi intrară în 
Manhattan. 

— Mandat RICO, Sal. Ai în faţă perspectiva a douăzeci de 
ani sau mai mult. 

Ponte împături mandatele cum putu mai bine cu o 
singură mână şi i le înapoie cu calm. 

— Vrei să-l sun pe şeful Strikeforce? Să vedem dacă este 
dispus să stea de vorbă cu tine? 

Ponte zâmbi fără pic de veselie şi clătină din cap. 

— Nimeni nu ştie că ai fost arestat. 

Ponte îşi feri privirea. Warner continua să-l preseze. 

— Pot să te duc direct la puşcărie. Sau putem să ne 
întâlnim cu şeful. Nu pierzi nimic dacă vorbeşti... Vrei să 
încerc? 

— Dacă vreau să încerci? îl imită Ponte. Pe cine crezi că 
duci de nas? Ştiu de ce m-ai înhăţat ca din oală. Tony 
Taglione vrea să ajungem la o înţelegere. 

Jack Warner zâmbi şi el. 

— Domnul 'Taglione oferă douăzeci de ani. Ai ceva care să 
valoreze cât douăzeci de ani? 

Warner parcă în spatele Centrului  Corecţional 
Manhattan. 

— Asta-i închisoarea. Comunică cu clădirea Procuraturii 
Federale şi cu cea a Tribunalului Federal. Şi acolo e o 
capelă. 

— Da' ce eşti, ghid turistic? 

Warner continuă pe un ton neutru: 

— Îmi place cum sunt adunate. Asta-mi aminteşte 
întotdeauna de un castel medieval. Reşedinţa regelui - 
curtea, capela şi turnul. Tot ce ţine de lege şi civilizaţie într- 
un singur loc. Regele coexistă cu Dumnezeu, legea şi 
pedeapsa. 

— Du-te-n mă-ta! 


— Desigur, vremurile se mai schimbă. Blestemata de 
Curte Supremă a abolit proba focului. Aşa că acum regele e 
de fapt procurorul federal. El trebuie să convingă juriul 
pentru ca judecătorul să te poată întemniţa în turn... De 
data asta te-am prins, Sal. N-ar fi mai bine să vorbeşti cu 
regele? 

Ponte ridică din umeri. 

— Sunt dispus să ascult pe oricine. 

Warner îi făcu semn partenerului său, care eliberă de 
spectatori o intrare laterală. Mafiotul parcurse împleticit 
drumul de acces în clădirea procuraturii, apoi coridoarele 
pustii, şi păşi cu insolenţă în lift. Ajuns la etaj, ridică o 
sprânceană, ironic, la vederea indicatorului pe care scria 
„Strikeforce“. 

Warner observă că un singur lucru îl făcuse pe Ponte să 
tresară: o fotografie color înfățișând o duzină de agenţi ai 
Serviciilor Secrete care păzeau limuzina preşedintelui. 
Limuzina părea învăluită cu un fel de putere pe care Ponte 
părea s-o înţeleagă. Însă în clipa următoare spuse cu 
dispreţ, privind mochetele şi piesele uzate de mobilier: 

— Cineva ar trebui să-i spună regelui că trăieşte ca un 
ţăran. 

— Ai putea s-o faci chiar tu? 

Warner îl conduse pe Ponte într-un birou aglomerat, 
inundat de lumina intensă a soarelui ce apunea. Pe masa de 
lucru, pe scaune şi pe pervazurile late ale ferestrelor se 
aflau grămezi de hârtii. Fişetele ce acopereau pereţii erau 
doldora de rapoarte şi transcrieri. Dintr-un cărucior de 
supermarket aflat lângă uşă se revărsau cutii cu probe 
materiale. Pe masă se mai aflau câteva telefoane, ale căror 
cordoane creau impresia unui cuib de şerpi. 

Tony Taglione şedea la masa de lucru; purta cămaşă albă 
şi cravată albastră. Îşi suflecase mânecile, dând la iveală 
antebraţele suple, şi îşi desfăcuse nodul de la cravată. Îl fixă 
cu privirea pe mafiot ca un preot mâniat, îngreţoşat şi 
neîndurător. 


— Convorbiri interceptate de pe telefonul tău secret, 
spuse 'Taglione întinzându-i lui Ponte nişte transcrieri. Cel 
din biroul de la capătul holului. 

Ponte încercă să-i susţină privirea amenințătoare, dar nu 
reuşi, aşa că examină hârtiile din faţa sa. 

— Am aflat numărul de telefon cu ajutorul unui microfon 
instalat în localul Cristo, unde mâncai fripturi cu 
antreprenorii pe care-i jefuiai. 

Taglione îl privi cum răsfoieşte prin hârtiile cu transcrieri. 
Când Ponte ajunse la  transcrierile convorbirilor 
interceptate în restaurant, îi spuse: 

— Chelnerul care servea masa voastră servea doi stăpâni. 

Taglione porni casetofonul stereo de lângă el, un mamut 
argintiu de ghetou, cu ditamai difuzorul de înalte. Vocea 
mafiotului umplu încăperea, tare şi răspicată, pe fundalul 
alcătuit de clinchetul veselei şi de murmurul conversaţiilor 
de la alte mese. Ponte privea fix casetofonul. 'Taglione opri 
caseta la mijlocul frazei. 

— Erai în formă maximă sub aspectul vocii, Sal. Juriul nici 
măcar n-o să aibă nevoie de căşti. 

— Astea-s tâmpenii. Tipul cu care eram nu va depune 
mărturie împotriva mea. 

— Nici nu trebuie s-o facă. De fapt, nici nu-i vom cere. 
Dar chelnerul va depune mărturie. 'Taglione îşi permise să 
zâmbească cu răceală. Profitabilă investigaţie, Sal. 
Extorcarea ne-a dus la narcotice. Ai făcut o mulţime de 
afaceri la aceeaşi masă. Richie Cirillo e curat de data asta, 
dar tu eşti terminat. 

— Nu poţi folosi porcăria asta la tribunal. 

— Prevederile Articolului trei, Sal. Aprobat la Washington 
de către însuşi procurorul general. Respectate cu 
minuţiozitate. Când ai sunat-o pe fetiţa ta s-o feliciţi pentru 
aniversarea de şaisprezece ani, agenţii au oprit 
înregistrarea. Când finul tău, Mikey Cirillo, a telefonat în 
legătură cu heroina care ajunge în şcolile din Bed-Stuy, 


agenţii au reluat înregistrarea. Probe admisibile sută la 
sută. 

— Avocaţii mei... 

— Mandat RICO, Sal: Racketeer Influenced Corrupt 
Organizations. Parc-ar fi numele tău mic. 

— Avocaţii mei... 

— E un delict federal, să organizezi şi să comiţi crime. 
Fiecare consigliere din oraş ştie că asta e calea pe care 
ajungem la boşii cei mari. Tu şi cu micul Richie sunteţi 
ultimii mohicani. 

— Avocaţii mei... 

— Avocaţii tăi or să te îndemne să accepţi târgul. Eu te 
sfătuiesc să cazi la învoială acum. 

— Crezi că mă poţi băga la puşcărie? răbufni Ponte. N-ai 
decât, bagă-mă la puşcărie. 

— Asta e simplu. Dar am o idee mai bună. Cu 
permisiunea procurorului federal, o să-ţi ofer imunitate... 

— N-ai decât să te ştergi la fund cu Programul de 
Protecţie a Martorilor. 

— Nu vreau să depui mărturie. 

— Nu? întrebă Ponte precaut, uitându-se pe furiş la 
Warner, a cărui privire era total inexpresivă. Cum adică, nu 
vrei să depun mărturie? 

— Am nevoie de un informator. 

— Informator? Ţi-ai pierdut minţile. Am fost în tabăra 
cealaltă prea mult timp ca să mă întorc împotriva oamenilor 
mei. Prefer să fac închisoare. 

— Douăzeci de ani, de dragul clanului Cirillo? Ei nu sunt 
sânge din sângele tău. Ai de gând să le spui soţiei şi copiilor 
tăi că douăzeci de ani nu e mare scofală? 

— Prefer ca fiii mei să ştie că nu sunt genul de om care 
cedează la presiuni. 

— Jack, află dacă domnul Koestler şi doamna Gallagher 
mai sunt în birourile lor. Vreau să asiste nişte avocaţi la 
conversaţia noastră cu acest domn. 


— Uite că ajungem şi la asta, remarcă Ponte după ce 
Warner închise uşa după ei. 

— La ce anume? 

— Varianta a treia. Chiar dacă nu vorbesc, o să le spui 
oamenilor mei că i-am turnat. lar ei mă vor omori. 

— Noi nu ne rezolvăm cazurile în felul ăsta, Sal. Te vom 
înfunda pe cinstite şi pe faţă, la tribunal. 

Taglione îl studie pe Ponte. Era, într-adevăr, un om care 
nu cedează la presiuni. Dar, în acelaşi timp, se îndrăgostise 
foarte tare şi pe neaşteptate la vârsta de cincizeci şi unu de 
ani, ceea ce făcea ca acea femeie să-l poată determina să 
cedeze, căci acum avea mai multe de pierdut decât în tot 
restul vieţii sale. Pentru un infractor de talia lui, era o 
scăpare rară, una care trebuia exploatată la maximum. lar 
Ponte ştia al naibii de bine că Jack Warner nu-l prinsese 
dintr-o pură întâmplare la intersecţia de la Thruway. 

— Pentru cineva de vârsta ta, douăzeci de ani de 
închisoare sunt totuna cu o condamnare pe viaţă. Chiar 
dacă reuşeşti să obţii eliberarea condiţionată, tot vei fi 
trecut de şaizeci. 

Ponte se strâmbă, dar se vedea bine că suferă. 

— Pentru ce faci porcăriile astea? le amuză să închizi 
oameni despre care crezi că sunt corupți? 

Taglione răspunse politicos, pentru a-l face pe Ponte să 
renunţe mai uşor. 

— Dacă îţi dedici viaţa concetăţenilor, aşa cum am 
procedat eu, atunci crezi, în mod firesc, că oamenii au 
dreptul să trăiască în ordine şi siguranţă. Cei de teapa 
voastră încalcă acest drept. 

— Hai să fim serioşi! Dacă vrei infractori, n-ai decât să 
arestezi toată suflarea de pe Wall Street. 

Taggart ridică din umeri, deşi îi venea tot mai greu să 
joace rolul adversarului înţelegător şi respectuos. 

— Democraţia e prea fragilă ca să supravieţuiască 
atacurilor iniţiate de cei de teapa voastră. 


— Noi apărăm democraţia, protestă Ponte, lansându-se 
într-o apărare ferventă. Noi suntem ca nişte revoluționari. 
Noi îi protejăm pe cei săraci de regulile celor bogaţi. 
Cataloghezi acţiunile noastre „crime“, dar contrabanda a 
fost în America o necesitate încă de la Revoluţie. Ştii şi 
dumneata că tatăl lui Jack Kennedy a făcut contrabandă cu 
alcool. Organizarea sindicală? Ce s-ar alege de forţa de 
muncă fără sprijinul nostru? Ai ceva împotriva 
împrumuturilor? Spune asta băncilor, care nu-i bagă în 
seamă pe micii întreprinzători. 

— Palavre stil Robin Hood! Voi îi încolţiţi pe cei slabi. 
Impuneţi propriile reguli de joc, şi după aceea îl acaparaţi. 
lar dacă victima protestează, o ucideţi. 

— Hei, dacă n-ar fi nevoie de noi, afacerile noastre n-ar 
exista. 

— „Afacerile“ voastre, după cum spui, s-au impus prin 
forţă. 

— Noi oferim nişte servicii de care oamenii au nevoie. 

Taglione simţi cum i se suie sângele la cap. 

— Nu mai face pe prostul cu mine! Mafia spune: „Noi 
suntem aici, iar tu eşti acolo! Noi facem ce vrem noi.“ Voi 
reprezentaţi duşmanul, Sal, o a doua societate, una brutală, 
care-o înghite pe prima. Poate că vă urăsc pentru asta, 
poate că nu, dar un lucru e al dracu' de sigur: n-o să vă las 
să scăpaţi fără să vă primiţi pedeapsa. 

— Poate? întrebă Ponte ironic. Poate? Toată lumea ştie că 
ne urăşti, Iaglione. Procurorul e al dracu' de mare şi tare, 
până când lucrurile iau o turnură personală; atunci 
intervine răzbunarea. Ce poate fi mai tipic sicilian? 

— Dacă aş vrea răzbunare, aş face ceea ce ai spus mai 
devreme, replică acesta strângând documentele de pe 
masă. M-aş folosi de crimă, şantaj şi droguri drept scuză 
pentru a le spune alor tăi că ai vorbit. Şi i-aş lăsa pe 
prietenii tăi să aibă grijă de tine. 

— Ce te împiedică să procedezi aşa? 


— Nu suntem toţi nişte gangsteri jegoşi, Sal, indiferent ce 
le-aţi băgat oamenilor în cap. 

Ponte înţepeni. 

— Asta-i o expresie pe care n-am mai auzit-o de foarte 
mult timp. 

— Tatăl meu o folosea când se referea la deştepţi ca voi. 
Îndărătul acelui aşa-zis birou de avocatură elegant al tău, 
nu eşti decât un gangster jegos. 

— Pentru că taică-tău a păţit-o, acum vrei să te răzbuni 
pe întreaga mafie? 

Tony 'Taglione simţi că i se întunecă vederea şi-i vuieşte 
capul. Îşi lipi palmele cu degete prelungi pe urechi, se duse 
la fereastră şi-şi privi imaginea oglindită în geam. Soarele 
apusese, iar sticla ferestrei era aproape neagră. Ponte dădu 
să se ridice de pe scaun. 

— Stai jos! 

— Nu te înţeleg, zise Ponte. De ce nu poţi să accepţi 
realitatea, ca fratele tău? 

— Ai grijă ce spui, Sal. 

— Chris Taggart s-a împăcat cu trecutul. El a mers mai 
departe. Şi-a asumat responsabilitatea pentru afacerea 
familiei. Tatăl vostru ar fi fost mândru de un asemenea fiu. 

Taglione îşi băgă mâinile în buzunare înainte ca Ponte să 
le surprindă tremurul. 

— Ai văzut vreodată un bărbat care să îndure o 
asemenea durere încât să izbucnească în plâns? 

Ponte ridică din umeri. 

— Eu sunt avocat. Nu cunosc treburi din astea. 

— Nu mai rămăsese în el decât durerea care-l făcea să 
plângă. 

— Spui că nu ştii? Atunci să-ţi spun eu, Robin Hood, cum 
şiroiesc lacrimile o dată cu sângele; dar mai rău decât asta 
sunt sunetele... Tatăl meu a avut, în cele din urmă, curajul 
să spună unui gangster să se ducă învârtindu-se, aşa că 
unul ca tine, dintr-un blestemat de birou de pe Fifth 


Avenue, a dat ordinul; l-au nenorocit atât de tare că a murit 
plângând. 

— Nu s-a făcut un film despre asta? 

— Jack, vino încoace! Hai să-i pregătim ticălosului ăstuia 
actul de acuzare. 

Warner se întoarse, iar 'Tony îl fixă îndelung pe Ponte, 
obligându-l să-şi coboare privirea în podea. Apoi se întoarse 
la fereastră şi se uită la geamurile luminate care 
semnalizau prezenţa femeilor de serviciu în clădirile de pe 
Wall Street. Făcuse prostia să-şi piardă stăpânirea de sine, 
permițându-i lui Ponte să-l atace direct. 

Ponte ridică privirea când uşa se deschise din nou şi văzu 
o femeie tânără care intră în birou. 

— Lasă jos carnetul de stenografie, draga mea. N-am 
nimic de spus. 

Taglione îi mulţumi printr-un semn scurt din cap, şi chipul 
ei se lumină. 

— Domnişoara Gallagher nu-i stenografă, Sal. E procuror. 
De fapt, a făcut parte din echipa care l-a acuzat pe Pauly 
Conforti. Acum mă bate la cap s-o las să se ocupe de cazul 
tău, dacă nu reuşim să ajungem la o înţelegere pe care ar 
urma s-o aprobe procurorul general. Domnişoară 
Gallagher, ţi-l prezint pe Salvatore Ponte - Sally Deşteptul, 
pentru prietenii apropiaţi. 

Sarah întinse mâna, îl lăsă pe Ponte să-i evalueze cu o 
privire apreciativă părul blond, aproape alb, şi întrebă: 

— Ei bine, avocate, ce va fi? Douăzeci de ani de 
închisoare, sau un mic serviciu adus în taină cetăţenilor? 

— Pauly o să facă recurs. 

— N-o să facă, fiindcă e eliberat pe cauţiune, zâmbi 
Sarah. Şi oricum, eu nu pierd recursuri. 

Taglione îi făcu semn să vină lângă el la fereastră. Ponte 
părea afectat de aluzia la numărul nelimitat de procurori 
federali de elită, fermi şi enervant de tineri de care 
dispunea. Districtul de Sud abia reuşise să-l scoată din 
sărite pe şeful Strikeforce, şi iată că se trezea înfruntat de o 


femeie de douăzeci şi opt de ani, nerăbdătoare să 
muncească oricât de mult pentru a-l vedea pe el după 
gratii. 

— Te descurci foarte bine, îi spuse Tony lui Sarah. Unde-i 
Ron? 

— Îi naşte soţia. 

— La naiba! Chiar aveam nevoie de el. Tu cu ce te ocupi 
acum? 

— Trebuie să pregătesc mandatele pentru raidul FBI. 

— Las-o pe mai târziu puţin. Hai să-l scuturăm niţel pe 
capsomanul ăsta. 

— Vrei să fiu amabilă cu el? 

— Încă nu. 

Tony se întoarse şi-l ţintui pe Ponte cu cea mai dură 
privire de care era capabil. 

— Cine e amanta ta, Sal? 

Ponte păru alarmat: 

— Soţul ei are o reprezentanţă Volvo. Amândoi sunt 
oameni cinstiţi, ai cuvântul meu. 

— Cuvântul tău? replică "Tony luând de pe masă 
transcrierile. Sal, am sub ochi dovezi de trafic de droguri, 
de extorcare. Şi-mi vine foarte greu să-ţi accept cuvântul de 
onoare. 

— Spun adevărul. Ea... 

— Ai minţit şi-ai înşelat toată viaţa ta, ticălosule. Preferi s- 
o sfârşeşti în puşcărie, sau vrei ca lucrurile să meargă 
aproape la fel de bine ca înainte să punem mâna pe tine? 

— Ce vrei să spui? 

Taglione trase un scaun şi se aşeză în faţa lui. Pe pielea 
bronzată a mafiotului luceau broboane de transpiraţie. 

— În schimbul imunităţii în faţa acestor acuzaţii, şi numai 
a acestora, vreau rapoarte regulate asupra operaţiunilor 
clanului Cirillo. 

— Nu pot să-mi trădez prietenii. 

— Te asigur că bătrânul Richie o să te trădeze pe tine, 
când am să-l găsesc. 


— Don Richard mi-a fost prieten de... 

— O va face pentru a-şi salva copilul... Taberele se 
conturează dincolo de uşa asta. Oamenii mei fac arestări în 
dreapta şi-n stânga. În noaptea asta e ultima ta şansă.. De 
mâine încolo acţionezi pe cont propriu. 

Îi făcu semn lui Sarah. Ea se apropie de Ponte, dând la o 
parte şuviţele de păr care-i acopereau obrazul, şi şopti, de 
parcă toţi trei ar fi conspirat, ceea ce se şi întâmpla, 
desigur: 

— Familia Cirillo e foarte mare, domnule Ponte. Şi nu toţi 
membrii ei îţi sunt prieteni. 

Ochii lui Ponte exprimau un amestec de viclenie şi frică. 
Pe neaşteptate, 'Taglione îi adresă ceea ce asistenții lui 
numiseră „zâmbetul“. Ironic şi fugar, zâmbetul sugera că 
faptele sale sunt comise cu voia Domnului, şi că poate data 
viitoare roata se va învârti şi consigliere va fi acuzatorul, iar 
Taglione - prizonierul lui. Nu credea aceasta nicio clipă, dar 
era o tactică foarte eficientă cu nemernicii cărora le plăcea 
să creadă că, în adâncul fiinţei lor, sunt de fapt nişte oameni 
oneşti. 

— Sarah are dreptate. Poţi să-ţi salvezi viaţa. 

Ponte îşi plimbă privirea de la el la Sarah şi apoi iar la el. 
Taglione îşi ţinu respiraţia. Sunetele care punctau tăcerea 
dintr-un birou - şoapta sistemului de aer condiţionat, 
bâzâitul lămpilor fluorescente, murmurul traficului dincolo 
de geamurile groase - căpătau profunzime. 'Iaglione îşi 
asculta bătăile inimii, se uita cum pulsează sângele într-o 
venă albastră de pe tâmpla lui Sarah şi privea buzele lui 
Ponte, tot mai strânse. Acesta se uită cu jind la uşă. 

— O să mă duceţi la pieire. 

— În niciun caz. Vom fi foarte, foarte precauţi. Valorezi 
prea mult atâta vreme cât eşti în viaţă. Jack va pregăti o 
casă conspirativă. 

Ponte tot mai ezita. 

— S-ar putea să ieşi din mizeria asta relativ neatins, Sal, 
spuse 'Taglione. Eşti destul de tânăr ca să te retragi, să 


porneşti o afacere cinstită şi poate chiar să-ţi faci o viaţă 
nouă. Noi nu-ţi vom sta în cale, dacă ne dai ceea ce-ţi 
cerem. 

Căută într-un sertar şi scoase o fotografie Polaroid făcută 
de Jack Warner cu teleobiectivul. 

— Pariez că ea crede că eşti deja un om cinstit. 

Ponte dădu aprobator din cap. Taglione îi întinse acordul 
de imunitate. 

— Depinde de aprobarea procurorului general. 

Ponte zâmbi acru. 

— Foarte sigur pe tine. Îl aveai pregătit. 

— Mai degrabă contam pe faptul că nu eşti prost. 

Ponte scoase capacul unui stilou de aur şi semnă. 
Taglione şi Sarah semnară ca martori. 

Tony spuse: 

— Ai cuvântul meu: dacă joci corect cu mine şi eu îţi voi 
răspunde cu aceeaşi monedă. Dar dacă revii vreodată 
asupra înţelegerii noastre, eşti un om terminat. 

Întinse mâna ca să pecetluiască târgul. 

— Du-te dracului! Nu dau mâna cu tine. 

Ponte îşi aruncă stiloul în coşul de hârtii, plin până la 
refuz, al lui Taglione. Acesta se uită la stiloul din vârful 
grămezii de hârtii; părea a fi aur masiv şi, cu siguranţă, 
valora mai mult decât oricare alt obiect din biroul lui. 

— Crezi că totul se va încheia când ne vei prinde? strigă 
Ponte. Crezi că o să câştigi? 

— Noi chiar câştigăm, Sal. O să vă învingem. Vom 
distruge mafia. 

— O să câştigaţi un rahat, râse Ponte aspru. Nu faceţi 
decât să săpaţi gropi în nisip. Alţii ne vor lua locul. 

— Dar nu oameni cu treizeci de ani de experienţă, 
consigliere Ponte. Nu profesionişti ca tine. 

— Poate alţii mai periculoşi. 

Ponte porni orbeşte spre uşă, urmat de Warner. 

— Sal? Încă ceva, înainte să pleci. 

— Ce mai vrei? 


— Unde-i Don Richard? 


Jack Warner aşteptă până când Sal Ponte înapoie maşina 
închiriată fără niciun incident. Apoi, în timp ce se uitau 
după un taxi pe East Fourty-eighth Street pentru ca Ponte 
să se întoarcă la biroul său, la gărzile sale de corp şi la viaţa 
sa adevărată, Warner spuse: 

— Sal, dacă mă dai de gol vreodată, am să le divulg 
prietenilor ce s-a întâmplat în seara asta. 

— Du-te naibii. Am făcut un târg cu Taglione, iar tu 
trebuie să mă protejezi. 

— Ai făcut târgul cu un procuror. Eu sunt poliţist. Nu m-ai 
văzut în viaţa ta. 

Zâmbind, luă mâna lui Ponte, ca un om de afaceri care-şi 
ia rămas-bun de la alt om de afaceri, şi-i strânse degetele 
până când consigliere se crispă de durere. 

Se apropie un taxi fals. Ponte făcu semn, dar Warner îl 
opri şi-i chemă un taxi galben. Pe urmă porni pe jos spre 
Second Avenue. După ce taxiul lui Ponte dădu colţul, cel fals 
se apropie şi Warner urcă. 

La volan se afla Reggie Rand, purtând şapcă şi nişte 
ochelari atât de negri că Warner se minuna că vede ceva 
prin ei noaptea. 

— Ce-a spus? 

Warner oftă. Nu avusese intenţia să-i dea raportul lui 
Reggie atât de curând, în speranţa că agenţii FBI îl vor găsi 
pe Don Richard în scurt timp. Dar când Reggie opri la un 
semafor, îşi scoase ochelarii şi-l învălui într-o privire 
impenetrabilă, nu putu să rişte o minciună. 

— Micul Richie e în Miami. 

— Altceva? 

— Altceva?! E cel mai mare secret de pe faţa pământului. 

Reggie ridică din umeri şi-şi concentră din nou atenţia la 
trafic. 

— Mă interesează orice altceva mai dezvăluie Ponte în 
viitor. 


Era atât de indiferent, încât Warner se alarmă. 

— Ai să mă plăteşti? 

Reggie ridică privirea spre oglinda retrovizoare: 

— Fireşte, Jack. 'Te-am plătit întotdeauna. Unde să te las? 

— Foley Square. 

Reggie îl lăsă la vreo sută de metri de clădirea 
procuraturii şi porni apoi mai departe. Warner urcă la etaj, 
mai nedumerit ca oricând în privinţa jocului lui Christopher 
Taggart cu mafia. La început crezuse că acesta are de gând 
să-l omoare pe Don Richard şi se temea că se va pârli şi el la 
dogoarea consecinţelor ce decurg de aici. Lui Reggie îi 
plăcea să se joace cu el precum o pisică cu un şoarece, dar, 
pe de altă parte, nu păruse deloc impresionat la auzul veştii 
despre locul unde se ascunde capul clanului Cirillo. Tony 
Taglione se afla tot la masa lui de lucru, deşi era aproape 
ora nouă. 

— Gata treaba pe ziua de azi? 

— Ponte a plecat spre birou în condiţii normale. 

— Bun. Jack, stai jos puţin. Pune alea pe duşumea. 

Warner luă un teanc de hârtii de pe scaun şi se aşeză, în 
gardă. 

Era neobişnuit ca Tony Iaglione să-ţi ceară să stai jos 
înainte să treacă la subiect. 

— Am o problemă. Cred că tu mă poţi ajuta. 

Oare o făcuse de oaie? Îl trădase englezul? 

Taglione îşi lipi palmele una de alta şi se uită la Warner 
peste vârful degetelor. 

— Vreau să ştiu ceva. 

— Ce anume? 

— Cu cine se întâlneşte fratele meu, Chris. 

Warner îşi reprimă un zâmbet de uşurare. Fratele lui 
Taglione, gangsterul solitar. lar el crezuse că şeful 
Strikeforce îl are în vizor. 

— Nu sunt sigur că ştiu la ce te referi, zise el. 

— Exact ce am spus. Dar vreau să afli fără să faci valuri. 

— Ai vreo idee ce ar trebui să caut? 


Taglione oftă, vizibil supărat. 

— Nu ştiu. Familia Rizzolo, poate. Ştii de relaţia lui Chris 
cu sora lui Eddie Polițistul? 

Warner încuviinţă precaut. 

— Am auzit nişte zvonuri. 

— Zvonuri! Caută în presă. 

— Credeam că asta e de domeniul trecutului. 

— Sper că da, dar vreau să ştiu ce-i cu ea şi cu oricare 
altă femeie cu care el are de-a face. 

Warner ezită, încercând să găsească o cale optimă pentru 
a profita de ceea ce părea să fie o ocazie foarte bună. 

— Îmi permiţi să spun ceva? întrebă în final. 

— Te rog. 

— Uite ce e, domnule Taglione. Nu-i o plăcere ca fratele 
tău să iasă cu fata unui mafiot, dar dacă e s-o iei la bani 
mărunți, ce mare scofală? Nu există nicio lege care să-ţi 
interzică să regulezi o femeie care arată bine, chiar dacă 
fratele ei e, din întâmplare, un gangster. 

Taglione roşi. 

— Sau e vorba de ceva mai mult decât nişte simple 
întâlniri? 

— Nu ştiu. Am o presimţire sumbră. 

— Poţi să... 

— Nu! Află cu cine iese şi atât. 

Warner se ridică. 

— Foarte bine. 

Taglione îi adresă un zâmbet forţat. 

— Ai făcut treabă bună cu Ponte. Mulţumesc, Jack. 

— Vrei să merg în Miami? 

— Nu. FBl-ul l-a trecut pe Don Richard pe lista celor mai 
căutaţi zece criminali. Îl vor găsi. Tu ocupă-te de ce te-am 
rugat. 

Taglione se întoarse la hârtiile lui, concediindu-l astfel pe 
Warner. Acesta puse teancul de hârtii înapoi pe scaun şi 
plecă. Amuzant era că începuse deja să se informeze pe 
cont propriu despre Taggart. Se duse în Chinatown, găsi un 


telefon public, apelă robotul telefonic al lui Reggie Rand şi 
apoi aşteptă câteva minute să fie sunat. 

— Informaţia asta merită cincizeci de miare. 

— Asta hotărăsc eu. 

— Şefu' mi-a cerut să-l ţin la curent cu întâlnirile 
amoroase ale fratelui său. 

Urmă o tăcere scurtă, apoi Reggie spuse: 

— Banii tăi vor fi depuşi mâine. 

— Ce să fac? 

— Trage de timp. Mai avem nevoie de un răgaz. 

Reggie închise şi se întoarse spre Taggart, care studia 
atent un pistol cu amortizor. 

— Jack Warner a sunat. Fratele tău devine curios cu 
privire la prietenele tale. 

— O să irosească vreo şase luni pentru Helen. Am avut 
dreptate să mă afişez în lume cu ea. 

Reggie îşi spuse că Taggart manifestă un optimism 
exagerat. 

— Poate, dar... 

Taggart îl întrerupse cu un gest şi reveni la pistolul pe 
care-l studia; amortizorul aluneca pe ţeavă cu fineţe, iar 
încărcătorul era compact şi greu. 

— Vor folosi garantat arma asta, da? 

Îi întinse lui Reggie pistolul, iar acesta îl puse într-o 
servietă, într-un suport căptuşit cu catifea verde. 

— Garantat. 

— Cum pot fi absolut sigur? întrebă Taggart. 

— Ucigaşii plătiţi nu mint niciodată. 


Don Richard Cirillo stătea la soare, lungit pe un şezlong. 
Se afla pe o plajă particulară, pustie, la nord de Miami. 
Casa din spatele lui era proprietatea unui individ pe care 
nu-l cunoştea nimeni. Oceanul scânteia, când verde, când 
albastru. Alături de el şedea Frankie DeLuca. Cei doi se 
cunoşteau de cincizeci de ani, de pe vremea uceniciei lui 


Don Richard la cazinoul Glen Island, când îndeletnicirea lui 
era să rupă degetele datornicilor. 

Briza caldă aduse spre ei o minge de plajă viu colorată. 
După minge venea o fată care încerca s-o prindă. Don 
Richard observă că fata e frumuşică, aşa că încercă să 
oprească mingea, dar aceasta sări peste adâncitura lăsată 
de un pas în nisip, prinse avânt cât să sară peste piciorul lui 
şi se rostogoli mai departe, un vârtej de roşu, alb şi 
albastru. Fata privi peste umăr. Departe, pe plajă, un copil 
mic venea cu paşi nesiguri pe urmele ei. Se afla prea 
departe ca Don Richard să-şi dea seama dacă micuțul 
plânge, dar presupuse că aşa era. 

— Pariez o mie de dolari pe minge. 

Frankie DeLuca îşi ridică privirea de pe formularul de 
curse, se frecă la ochi, îşi puse ochelarii de soare şi văzu 
mingea, care era deja departe de ei. Apoi o evaluă pe fata 
care o rupse la fugă, hotărâtă. 

— S-a făcut, zise Frankie, pariind că fata va prinde 
mingea. 

Dar, aşa cum presupusese Don Richard, nu-l observase 
pe micuţ, fiindcă Frankie era mai aproape de umbrela 
menită să-i apere de vânt şi care-l împiedica să-l vadă. În 
plus, vederea lui se deteriora tot mai mult. 

Fata se uită în urmă la copil şi iuți pasul; atingea nisipul 
cu paşi fermi, care-i făceau sânii să salte. Frankie arătă cu 
mâna spre apă, unde un catamaran cu pânză portocalie se 
apropia de plajă. 

— Fugi unde-i nisipul tare! Pe nisipul tare! Aproape de 
linia apei!... Ce-şi închipuie, că e la o cursă în noroi?! 

Fata se uită iarăşi peste umăr, se opri brusc şi alergă 
înapoi ca să ia copilul în braţe. Mingea se rostogoli mai 
departe, un punct viu colorat, tot mai depărtat, pierzându- 
se la orizont, unde un grup de zgârie-nori sclipeau ca nişte 
jucării din staniol. Frankie îşi şterse fruntea cu palma şi-şi 
reluă formularul. 

— Pentru asta sunt folosiţi jocheii. 


— Îmi datorezi o mie. 

— Poţi aştepta până la prânz? 

Don Richard îşi observă gărzile de corp, doi tineri 
localnici, apropiindu-se când catamaranul se opri pe plajă. 
Pânza portocalie flutura în vânt, cu plesnituri ce semănau 
cu focurile de armă. Din ambarcaţiune săriră patru bărbaţi, 
doi negri cu înfăţişare dură şi doi albi cu prosoape de plajă. 
Negrii erau cei care manevrau barca. Păreau indigeni veniţi 
pe calea apelor direct din Jamaica. Traseră de catamaran, 
aducându-l din nou în apa puţin adâncă, şi stopară 
fluturarea pânzei. Cei doi albi porniră spre Don Richard, 
dar gărzile acestuia îi opriră, la vreo cinci-şase metri 
distanţă. 

— Ce-a fost asta? întrebă Frankie ridicându-şi din nou 
privirea de pe hârtii la auzul celor două sunete înăbuşite. 

Zgomotele fuseseră mai slabe decât cele ale pânzei care 
flutura în bătaia vântului, dar gărzile căzură la pământ. 
Turiştii păşiră peste ei şi se aşezară pe vine în faţa 
bătrânilor. Sub prosoape aveau pistoale cu amortizoare 
lungi, groase. 

— Domnul Cirillo? 

Don Richard arătă cu degetul spre vechiul său prieten, 
Frankie. 

— EL. 


24 


Christopher 'aggart stătea cu spatele lipit de uşa 
camerei. Se afla într-un hotel de lângă aeroportul 
LaGuardia. Camera era cufundată în beznă. Lemnul uşii 
vibra sub el la fiecare trecere a unui avion prin apropiere. O 
dungă cenuşie subţire, abia vizibilă, marca punctul de 
îmbinare a draperiilor trase, iar jarul roşu al unei ţigări 
semnala prezenţa ucigaşului plătit, aflat în plină euforie, 
căci luase o doză de cocaină. Niciunul din ei nu putea să 
vadă chipul celuilalt. Pentru dublul onorariului său obişnuit, 
ucigaşul lui Don Richard descria operaţiunea. Era un 
neozeelandez care cutreiera lumea ca angajat la bordul 
unui iaht; avea un accent destul de slab, un fel de 
combinaţie între engleza scrobită a lui Reggie şi accentul 
californian al lui Ronnie Wald. Omul descrise în puţine 
cuvinte cum a acostat pe plajă şi i-a împuşcat pe paznici. 

— Şi au căzut ca doi bolovani; noi trecem peste ei şi ne 
ducem la babalăcii care stau la soare. „Domnu' Cirillo?“ 
întreb eu de parcă l-aş chema la telefon în palmieru' de- 
alături, şi ce crezi că face moşu'? Îmi zice că prietenul lui e 
el. Ei, drăcie. Doi babalăci unu' lângă altu”, fără păr, fără 
dinţi, slabi de li se văd coastele, cum mă-sa să ştiu care-i 
care? Da' am noroc, că englezoiu', când mi-a încredinţat 
misiunea, mi-a dat poza lui Cirillo. Aşa că mă uit la poză şi-i 
clar ca bună ziua că Cirillo îi dă brânci în groapă ăluilalt, 
amicu” lui. Amicu' arată de zici că acuş începe să plângă; şi 
cum să nu, când Cirillo l-a vândut ca să-şi scape pielea. Ce 
să-ţi mai spun? A, da. Zic: „Asia-i pentru Mike şi Helen“. Aşa 
cum mi-a zis englezoiu'... Amicu' stă liniştit şi zâmbeşte 


când totul se termină, de parcă ar fi câştigat o cursă fin'că a 
reuşit să trăiască mai mult. Mă uit la el şi ştiu precis că 
babalâcu' o să spună, când o fi să vină poliţia, că dormea 
buştean. Aşa că-i zic „Pa-pa“, zice şi el „Pa-pa“, şi după aia 
ne întoarcem, ne urcăm în barcă şi ne facem nevăzuţi. 

— Cirillo a înţeles ce i-ai spus? 

— Ştia că o să moară. 

— Dar a înţeles de ce? 

— Vrei să ştii dacă a întrebat „Şi cine-s ăştia, Mike şi 
Helen?“ Amice, dacă n-a priceput, atunci are la dispoziţie 
vreo opt milioane de ani în rai ca să se lămurească. 

— În rai? 

Ucigaşul râse. 

— Ticăloşii ca ăsta dau telefon dinainte şi fac rezervare. Îl 
aşteaptă cu fanfară şi covoru' roşu. 

Taggart părăsi camera; traversă un coridor lung, cobori 
nişte scări şi luă liftul. Planul lui era aproape încheiat, la 
mai bine de zece ani de la asasinarea tatălui său. Uneori, 
noaptea, se întrebase dacă nu cumva anii lungi de aşteptare 
nu-i vor micşora satisfacția. Dar n-o micşoraseră. 

În holul de la recepţie îl întâmpinară doi ofiţeri din poliţia 
statală, în uniformă. 

— Vă căutam, domnule Iaggart. Avionul guvernatorului 
tocmai a aterizat. Vrea să meargă în oraş cu maşina 
dumneavoastră. 

— Suntem în întârziere. Voi avea nevoie de o escortă. 

— Girofaruri şi sirene? 

Polițistul zâmbi larg, ştiind cât de bun prieten era 
Taggart cu poliţia, şi dădu să-l bată amical pe spate. Dar 
Taggart se îndrepta deja spre uşă cu paşi mari, iar privirea 
lui glacială îi dădu de înţeles tânărului agent că prietenul 
guvernatorului nu e într-o dispoziţie prea cordială. 

Plecară grăbiţi de la hotel, traversară autostrada şi 
pătrunseră în aeroport pe o cale de acces laterală. Şoferul 
lui 'Taggart îndreptă Rolls-ul spre zona de parcare pentru 
avioanele particulare exact în clipa în care avionul 


guvernatorului Costanza apărea şi el dinspre pista de 
rulare. Guvernatorul cobori cu agilitate rampa şi urcă în 
maşina lui. 

— Bun venit acasă, îi ură Taggart, fluturând o sticlă de 
Moet pe care se lupta s-o deschidă cu mâini tremurătoare. 

— Cu ce ocazie? 

— Am obţinut o mare realizare. 

Scosese sârma, dar nu reuşea să prindă dopul cu 
degetele. 

— Lasă-mă pe mine, spuse Costanza. 

Taggart apăsă butonul care acţiona geamul despărțitor 
şi-i dădu şoferului sticla de şampanie. 

— Deschide asta. N-o scutura. 

Şoferul bâjbâia. 

— Pentru Dumnezeu, ţine dopul şi răsuceşte sticla! 

În fine, dopul ieşi şi Taggart înşfacă sticla din care se 
revărsa spuma. Umplu două pahare şi-i oferi unul lui 
Costanza, care-l privea cu curiozitate. 

— Să bem pentru tatăl meu. 

— Cu mare plăcere. 

Guvernatorul ridică paharul şi ciocni cu Taggart. 

— Pentru Mike Taglione. 

— Pentru Mike Taglione. 

Taggart bău cu poftă. Maşina se puse în mişcare; 
părăsiră aeroportul în viteză, încadraţi de maşini ale 
poliţiei. Guvernatorul se aşeză comod. 

— E delicios. Ce-ai mai făcut de data asta? Ai pus mâna 
pe Gracie Mansion? 

— Nu mă provoca. Dacă totul o să iasă aşa cum vreau eu, 
primul eveniment sportiv de pe Stadionul Super-Spire va fi 
dedicat strângerii de fonduri pentru Prietenii Animalelor, 
iar pe ticălosul ăla chel o să-l arunc în cuşca unui leu. 
Spune, cum stăm? 

În drum spre Manhattan discutară despre proiectul 
stadionului. Guvernatorul tocmai se întorsese de la 
Washington, unde obținuse unele rezultate la 


Departamentul Transporturilor în privinţa tronsonului de 
metrou, dar, aşa cum îi aminti lui Chris, nu puteau ignora 
indiferența primarului. Taggart opri la World Trade Center, 
destinaţia guvernatorului; înainte să coboare, acesta repetă 
un lucru pe care i-l tot spunea în ultima vreme: 

— Ar fi grozav dacă ai reuşi să obţii sprijinul primarului. 
Eu te susţin, Chris, aşa cum ţi-am promis, şi voi face 
presiuni unde e nevoie, dar ştii foarte bine că, în 
Manhattan, influenţa mea este mai mică decât a lui. 

— Într-o bună zi o să-i vin eu de hac, pentru că se joacă 
cu mine. 

Costanza îl privi cu reproş. 

—  Uiţi că politica nu e un război. Nu poţi câştiga 
distrugând un individ pe care data viitoare o să-l vrei de 
partea ta. Nu te ambala, Chris. Şi transmite fratelui tău 
salutări din partea mea. 

Taggart îi ceru şoferului să se întoarcă în Queens. 

La Visions, clubul lui Helen, barmanii se pregăteau să 
deschidă localul. Intră, scrise un bilet şi le ceru celor trei 
zdrahoni sicilieni care barau accesul la biroul ei să i-l ducă. 

Helen se afla la masa de lucru; impresia de frumuseţe 
rece a chipului său era accentuată de bluza albă din mătase 
şi costumul din catifea neagră pe care le purta. El observă 
că pare mai în vârstă, mai temperată, cumva, mai 
înţeleaptă, în pofida amărăciunii din privire. Îşi schimbase 
oja de unghii roşie cu una roz; şi nuanţa rujului era mai 
deschisă. Purta cercei mari cu diamante. Oamenii lui 
Reggie o supravegheaseră îndeaproape şi nu descoperiseră 
niciun indiciu că s-ar întâlni cu cineva, dar, chiar şi aşa, se 
întrebă dacă nu cumva primise bijuteriile în dar, şi în acel 
moment simţi împunsătura geloziei. 

Ea atinse biletul cu unghiile sale lungi. 

— Veşti bune? 

— Ştii că Don Richard a fost cel care ţi-a atacat familia. 

— Ştiu asta, zise ea cu răceală. Cunosc şi motivul. 

— E mort. 


— Când?! 

— Astăzi. În Florida. Împuşcat. Ziarele vor afla în curând. 

Ea îi studie expresia triumfătoare de pe chip înainte să 
remarce: 

— "Tatăl meu ar fi fost mulţumit. 

— Dar tu? 

— O parte din mine se bucură să constate că bătrânii se 
scot reciproc din joc. Cealaltă parte se întreabă ce 
importanţă mai are. 

— Eu am adus vestea pentru partea care se bucură. 

— Şi tu cum te simţi? 

— Cum adică? 

— Nu-l învinovăţeai şi de uciderea tatălui tău? 

— 'Ţi-am spus că nu. 

— N-am crezut asta nicio clipă. 

Taggart dădu aprobator din cap; nu reuşise s-o 
păcălească. 

— E o veste bună şi pentru mine. Foarte, foarte bună. Mi- 
am plătit o veche datorie. 

— Şi acum ce urmează? 

— Mi-am plătit o datorie şi faţă de tine. Urmează Mikey 
Nebunul. 

— Şi pe urmă? 

Taggart ar fi vrut să spună „Pe urmă ne retragem“, dar 
nu era momentul potrivit. Mai trebuia rezolvată problema 
lui Mikey Nebunul. Se mulţumi să adauge: 

— După Mikey, vom discuta despre castele. 

— Castele? Helen luă un stilou şi începu să deseneze 
stele pe o scrisoare din faţa ei. Între timp, noi am pierdut 
teritoriu şi elan. Eddie şi cu mine ne ţinem cu ghearele şi cu 
dinţii de ceea ce avem. 

— Ştiu cum stau lucrurile. 

— Oare? Ţi-a luat cineva clădirile? Ţi-a bombardat cineva 
fabrica, ori utilajele? 

Liniile pe care le desena erau tot mai apăsate, adâncite în 
textura foii de hârtie. Întoarse scrisoarea spre Taggart cu o 


mişcare bruscă. 

— Vezi asta? 

Pulsul lui 'Taggart se acceleră. Emblema Departamentului 
de Justiţie. Şi, sub text, semnătura cu linii ascuţite a fratelui 
său. 

— E o „invitaţie“ de a merge acolo pentru o mică discuţie. 

— Nu te poate obliga. Avocatul tău poate să rezolve 
problema. 

— Am fost deja. 

— De ce? 

— Din curiozitate. În plus, tatăl meu obişnuia să spună: 
„Orice întrebare îţi oferă un răspuns“. 

— Ce investighează Tony? 

Helen zâmbi straniu. 

— “Totul... şi nimic. 

— Ce întrebări ţi-a pus? 

— Niciuna. Mi-a spus să-mi ţin mâinile „murdare“ 
departe de tine. 

— Tony te-a chemat la el la birou special pentru asta? 

Ea ridică privirea şi-i surise timid. 

— Ştii ceva? Mi-e greu să recunosc lucrul ăsta, dar ţi-am 
simţit lipsa în ultimele trei luni. 

— Trei luni, două săptămâni şi o zi. Nu puteam să vin 
decât după ce rezolvam problema lui Don Richard. 

Ea încuviinţă. 

— Cred că ăsta e unul din lucrurile care îmi plac la tine... 
Ce mai fac femeile tale? 

— Nu m-am întâlnit cu ele decât în interes de serviciu. 

Ea se ridică, ocoli biroul, îl cuprinse pe Taggart cu 
braţele pe după gât şi-l sărută. 

— Îmi pare bine. Îţi mulţumesc că te-ai întors. 

— Ce i-ai spus lui Tony? 

— L-am acuzat că abuzează de postul pe care-l deţine. Că 
profită de puterea cu care a fost învestit. l-am mai zis că ar 
trebui să dau statul în judecată. 

— N-ai idee cât de greu i-a fost să facă asta. 


— Ba ştiu. Nu putea să-şi ascundă afecțiunea faţă de tine. 
O clipă am crezut că mă va omori chiar acolo, în birou. 

— Nu încearcă decât să mă salveze de mine însumi. 

— E mult prea târziu. 

Ea rosti cuvintele zâmbind, îl sărută iarăşi, ba chiar îi 
permise s-o ducă în braţe, grăbit, pe canapea, pentru un fel 
de sărbătorire primitivă. Dar se simţea îngheţată pe 
dinăuntru de tonul indiferent cu care îi adusese la 
cunoştinţă crima. O speria privirea glacială pe care o 
avuseseră ochii lui albaştri-cenuşii când promisese că 
urmează la rând Mikey. Membrii clanului Cirillo erau 
duşmanii ei de moarte, da, şi meritau mai mult ca oricine să 
moară. Dar Chris nu părea în stare să înţeleagă că, la un 
moment dat, va fi prea târziu să se prefacă că e diferit de 
ei; şi asta destul de curând. Prea târziu să se prefacă mai 
departe că jocul lor cu castelele e altceva decât un vis. 

„Şi ce-ţi pasă?“ se întrebă ea. Răspunsul, ironic, era că 
iubeşte - o stare periculoasă a inimii şi minţii ei, ce 
dezvăluia frumuseţea acolo unde nu o văzuse niciodată şi 
orori pe care tatăl ei o învățase să le ignore. 


Sal Ponte plecase să se întâlnească cu doamna Hugel 
când auzi ştirea la radio. Întoarse maşina şi intră pe 
Hutchinson Parkway, spre Long Island. Gărzile de corp ale 
lui Mikey Nebunul locuiau în apartamente alăturate 
locuinţei acestuia; când Ponte sosi, doi dintre ei 
supravegheau uşa de la intrare a lui Mikey, iar alţii trei 
aşteptau într-o maşină. 

Mikey bea cafea, singur, la masa din bucătărie. Era o 
bucătărie modernă, cu un colţ rezervat pentru micul dejun; 
totul sclipea de curăţenie. Ferestrele dădeau spre East 
River şi podul Whitestone. Mikey purta un pulover de 
caşmir, pantaloni scurţi, mulaţi şi nelipsitul lanţ de aur cu 
linguriţa pentru cocaină. Ponte simţi iz de parfum, dar fata 
plecase. 

— Am veşti proaste, copile. 


— Am auzit. Stai jos. 

— Cine ţi-a spus? 

— Blestematul de radio. Stai jos, Sal. 

Ponte se lăsă moale pe scaun. 

— Mai ai puţină cafea? 

— Numai noi doi ştiam unde se află. Eu n-am spus 
nimănui. Ceea ce înseamnă că trădătorul eşti tu. 

— Stai o clipă! 

— Ce ţi-au oferit în schimb? 

— Cine? 

Ponte zări ceaşca de cafea în mâna încleştată a lui Mikey, 
o văzu că se apropie, dar nu reuşi să se ferească destul de 
repede. Ceaşca se făcu ţăndări de fruntea lui; cafeaua 
fierbinte îi ardea pleoapele. Forţa loviturii îl aruncă de pe 
scaun şi, în cădere, se lovi cu capul de frigider. Mikey înhăţă 
cafetiera de pe plită şi-o înclină deasupra capului lui Ponte. 

— Ce ţi-au dat oamenii lui Rizzolo ca să le spui unde e 
tatăl meu? 

— N-am spus nimic oamenilor lui Rizzolo! 

O spuse cu o convingere atât de fermă - în definitiv, era 
purul adevăr - încât Mikey ezită suficient de mult ca Ponte 
să apuce să vorbească. 

— De ce naiba le-aş fi spus oamenilor lui Rizzolo? Crezi 
că v-aş fi trădat pe tine şi pe tatăl tău pentru o adunătură 
de cafone din Brooklyn? Ce, sunt nebun? 

Mikey nu se clinti. 

— Cineva le-a spus. 

Ponte pregătise un răspuns pe drum, venind la Mikey. 
Era şubred, dar îşi spuse că, dacă el însuşi n-ar fi ştiut că l-a 
vândut pe Don Richard agenţilor Strikeforce şi că cineva 
din Strikeforce a dat greş, ar fi făcut o presupunere 
similară. 

— Probabil că i-a dat cineva de urmă. Ghinion. 

Mikey clătină din cap. 

— Nu pot face afaceri crezând în ghinion. Ştii ceva? S-ar 
putea să nu le fi spus oamenilor lui Rizzolo. 


— Aşa e. 

— Atunci cui ai spus? 

Ponte simţi că leşină. Mikey înclină cafetiera; jumătate de 
ceaşcă de cafea fierbinte i se prelinse lui Ponte pe faţă. 
Acesta strigă şi-şi acoperi obrajii. Inima îi bătea de parcă ar 
fi fost gata să explodeze. 

— Sal, nu sunt aşa de prost pe cât crezi. Cui ai spus unde 
se află tatăl meu? 

Ponte ştia că are o singură şansă: să-şi susţină cauza cu 
claritate. 

— Îmi acorzi o favoare, pentru toţi anii în care ţi-am 
servit părintele? 

— Ce favoare? 

— Eşti dispus să-mi asculţi motivele? 

Întrebarea echivala cu mărturisirea trădării; Mikey 
înţepeni. 

— Ridică-te! 

Mikey mătură cu palma cioburile de sticlă de pe masă, 
scoase o ceaşcă din dulap, o umplu, i-o dădu lui Ponte şi-şi 
completă ceaşca proprie, după care puse cafetiera la loc pe 
plită. 

— De ce ai făcut-o? 

— Pentru tine. 

— Pentru mine... Mikey se uită pe fereastră, apoi iar la 
Ponte. Mi-ai ucis tatăl spre binele meu? Nu-mi plăcea 
ticălosul, dar ştiai al naibii de bine că nu-l urăsc suficient de 
mult ca să-l ucid. 

— Am făcut-o şi pentru el. 

— Nu te juca cu mine. 

— N-am spus oamenilor lui Rizzolo. l-am spus lui Tony 
Taglione. 

— Taglione?! 

— Mă strânsese cu uşa. Trebuia să-i ofer ceva. 

— Cum adică, trebuia să-i oferi ceva? ţipă Mikey. Cum 
adică, „ceva“?! Dacă te avea la mână, n-aveai decât să-ţi 
ispăşeşti pedeapsa. De când e permisă trădarea? 


— Am făcut-o din mai multe motive, nu doar pentru mine. 

— Ai face bine să-mi spui câteva, şi asta cât mai repede. 

— În primul rând, ca să te pot îndruma când vei prelua 
conducerea. Nu-ţi sunt de niciun folos din închisoare. Avem 
opt sute de soldaţi, Mikey. Jumătate dintre capi se consideră 
îndreptăţiţi să-ţi ia locul. Mai cu seamă cei mai în vârstă, 
pentru care eşti doar un copil. 

— N-ar fi trebuit să preiau conducerea dacă tatăl meu n- 
ar fi murit. 

— N-am vrut să-i provoc moartea. Am făcut-o ca să-i 
salvez viaţa. Mai devreme sau mai târziu, familia Rizzolo l- 
ar fi găsit. De unde era să ştiu că au pe cineva în interiorul 
Strikeforce? 

— Familia Rizzolo n-ar fi reuşit să-şi strecoare un om în 
Strikeforce nici dacă ar fi fost invizibil. 

— Vrei să spui că agenţii FBI ţi-au împuşcat tatăl? 

Mikey izbi cu pumnul în masă. 

— “Tot n-ai priceput? Altcineva e responsabil. Altcineva 
din interiorul FBI. Altcineva mi-a ucis tatăl. 

— Cine? 

— De unde mă-sa să ştiu? Mikey se uită furios la Ponte; 
apoi se calmă şi reveni la subiectul anterior. Ştii, mai există 
un motiv pentru care l-ai turnat pe taică-meu. Pentru el erai 
doar consilier. În cazul meu, fiindcă eşti mai bătrân şi mai 
inteligent, ţi-ai închipuit că mă poţi manipula. Ţi-ai spus că, 
o dată îndepărtat tatăl meu, eşti aproape şeful cel mare. 
Zâmbi. Recunoaşte, Sal, trebuie să te fi gândit niţel la asta. 

Nemaiavând nimic de pierdut, Salvatore Ponte riscă un 
răspuns sincer. 

— Niţel. 

Mikey Nebunul se uită pe fereastră. Tăcerea lui se 
prelungi un minut, încă unul; Ponte privea secundarul 
ceasului din bucătărie târându-se pentru a treia oară în 
jurul cadranului şi simţea că ajunsese la capătul răbdării. 

— Ce ai de gând să faci? 


— Să-l sun pe Eddie Rizzolo şi să pun capăt blestematului 
ăstuia de război. 

— Eddie Rizzolo? 

— Şi de ce nu? Ştiu că nu el mi-a ucis tatăl. De-o vreme 
încoace tot încearcă să ia legătura cu mine. Vrea să ne 
ocupăm de nişte droguri împreună. Şi de ce nu? Suntem 
tineri amândoi. E loc destul în New York pentru amândoi. Şi 
dacă mai apare altcineva, îi venim de hac. Ce crezi, 
consigliere? Mai bine punem capăt războiului înainte ca 
Strikeforce să ne lichideze. 

— "Tatăl tău susţinea că soră-sa conduce totul. 

— Nimeni nu mi-a spus. 

— Asta era părerea lui. 

— Tu ce crezi? 

— Poate. E deşteaptă. 

— Dă-l încolo pe Eddie, râse Mikey. Mai bine fac o coaliţie 
cu soră-sa. 

— Nu te sfătuiesc. 

— Glumeam. Dar de ce nu, consigliere? 

— Tatăl tău mi-a cerut să angajez un tip ca s-o lichideze. 

— lisuse Hristoase! A fost ideea ta? 

— Nu. 

— Eddie ştie? 

— Tipul a ratat. Nu ştiu ce a aflat Eddie. Habar n-am 
dacă ea i-a spus sau nu. 

— Probabil că nu. Altfel, Eddie n-ar mai vrea să facem 
pace. Râse încet. Pentru unul ca Eddie, să-i omori tatăl şi 
fratele e una, dar e de ajuns să laşi impresia că vrei să-i faci 
vreun rău surorii lui, că te şi provoacă la un afurisit de duel. 

— Acum Ştii. 

— Mulţumesc pentru avertisment, spuse Mikey. 

Apoi se cufundă iarăşi în tăcere. Ponte îşi mută încet 
privirea spre fereastră şi rămase cu ochii pe o 
ambarcaţiune cu pânze care aluneca pe apă. Ziua era atât 
de frumoasă! Spera ca... 

— Ştii ce ţi-aş putea face, Sal? 


— Ştiu. 

— Ce i-aş putea face iubitei tale? 

— Ştiu, spuse Ponte, întrebându-se cum a aflat Mikey, dar 
deja nu-l mai mira nimic. 

— Chiar şi familiei tale, dacă ar trebui. 

— Familiei mele? 

— Sal, mi-ai ucis tatăl! 

— N-am vrut. 

Mikey se ridică şi se întinse; muşchii braţelor sale 
puternice se ghiceau pe sub puloverul de caşmir. Ponte 
văzu brusc în el omul nou creat de evenimente, prinţul 
războinic devenit rege. 

Nu mai putea să suporte tăcerea. Detestându-se pentru 
teama care i se strecura în voce, întrebă: 

— Ce ai de gând să faci? 

— O să iau legătura cu Eddie Rizzolo. 

— Şi în privinţa mea? 

Mikey Nebunul se apropie de naşul său; Ponte crezu că 
vrea să-l sărute. Dar în loc de asta, Mikey luă în mână 
linguriţa pentru cocaină care-i atârna la gât şi puse cu 
blândeţe ţevile puştii miniaturale între buzele lui Ponte. 

— Gândeşte-te, Sal. Cel mai bun lucru, pentru tine, 
pentru mine, pentru soţia ta, pentru iubita ta, e să te arunci 
în faţa metroului. 


Epuizat şi dezgustat de sine, Jack Warner stătea lungit pe 
pat, privind ţintă tavanul şi aşteptând ca Tony Taglione să-şi 
dea seama cine a divulgat informaţia despre ascunzătoarea 
din Miami a lui Don Richard. Ziarul The New York Post 
zăcea, nedesfăcut, pe jos. Pe prima pagină se afla imaginea 
unui metrou, pentru acei cititori care nu văzuseră unul 
până atunci, şi o fotografie a lui Sal Ponte, prezentat ca 
„Sally Deşteptul, consilierul ucis al unui lider mafiot“. 

De îndată ce şeful Strikeforce s-ar fi eliminat pe sine, pe 
Sarah Gallagher, noua lui asistentă, şi poate pe asistentul 
principal, Ron Koestler din cercul suspecţilor care ar fi 


putut lăsa informaţia să se scurgă - ceea ce i-ar fi luat vreo 
cinci minute -, poate că avea să se oprească asupra 
agenţilor FBI care primiseră misiunea de a-l găsi pe Don 
Richard. Ar beneficia astfel de un răgaz de câteva zile, cât 
era nevoie pentru a se dovedi că nici unuia din agenţii FBI 
nu i-a scăpat informaţia, intenţionat sau accidental. Dar în 
cele din urmă, el, Warner va fi un om terminat. Sau, mai 
exact, se gândi cu dezgust, unul care şi-a făcut-o cu mâna 
lui, lăsându-se ademenit de Taggart şi Reggie Rand. Fireşte 
că-l vânau pe Don Richard. Altfel, de ce i-ar fi plătit trei sute 
cincizeci de mii de dolari? Măcar plătiseră, îşi verificase 
contul din Elveţia. Tare-i mai folosea asta, îşi zise el în timp 
ce zăcea pe pat, într-un apartament înghesuit de pe East 
Ninth Street, la un cvartal distanţă de clădirea unde 
crescuse. De câte ori scârţâiau treptele scării de acces, se 
uita la uşă, aşteptându-şi partenerii să dea buzna înăuntru, 
fluturând pistoale şi mandate de arestare - în ordinea asta. 
Arma lui era încuiată în seiful pentru arme, un cub de oţel 
cântărind o sută de kilograme, aflat sub pat. „Al dracu' să 
fiu dacă am de gând să omor pe vreunul din băieţi“, îşi 
spuse. 

Când sosiră, tocmai aţipise. Un tip intră pe fereastră 
agăţat de o frânghie, ca Tarzan. Era îmbrăcat din cap până- 
n picioare în piele groasă, menită să-l protejeze de cioburile 
de sticlă. Ochii îi luceau prin fantele măştii de pe faţă. 
Ţinând un pistol îndreptat spre Warner, desfăcu grilajul de 
la fereastra care dădea spre scara de incendiu, o deschise 
şi-i întinse mâna englezului. Reggie Rand sări grațios de pe 
pervaz şi-i spuse lui Tarzan să iasă pe uşă. 

— Nu, n-am venit să te lichidez, îi zise lui Warner după ce 
rămaseră singuri. 

— Ai trecut pe la mine să-ţi ceri scuze? 

— Ai cuvântul meu, întâmplările mi-au scăpat de sub 
control, replică englezul. Voi face tot posibilul ca să mă 
revanşez. 

— Ce-ai zice de o grațiere din partea preşedintelui? 


Warner nu se clintise nici măcar un centimetru, şi nici n- 
avea de gând să se mişte. Zăcea acolo, cu mâinile sub cap, 
întrebându-se de ce-şi dă englezul atâta osteneală să-l 
ucidă personal, când Tarzan ar fi putut s-o facă în locul lui. 

— În seara asta te trimit în Europa. În străinătate eşti un 
om bogat. Vei avea nevoie de un specialist în chirurgie 
plastică. Ar putea fi şi mai rău. 

— La puşcărie ar fi mai rău, recunoscu Warner. Şi 
moartea ar fi mai rea. 

— Vorbeşti rusa, nu-i aşa? 

— Da. Am prins-o în cartierul unde m-am născut. 

— Nu-ţi face griji, zise englezul, iar Warner începu să 
spere că poate spune adevărul. Dacă o să ajungi să te 
plictiseşti de banii tăi, vei găsi destule lucruri interesante 
de făcut. 

— Stai aşa, să mă lămuresc. Îmi salvezi pielea pentru că 
ţi-ai încălcat cuvântul cu privire la uciderea păduchelui 
ăluia de Ponte. Iar eu nu trebuie să fac nimic în schimb. 

— Un singur serviciu mic. 

Aşa deci. 

— Care? Să deturnez avionul? 

— La aterizarea pe aeroportul Orly, o doamnă îţi va indica 
un american care ţine socoteala celor care vin şi pleacă, 
pentru CIA. Îl vei lăsa să te intercepteze şi, înainte să 
dispari, o să-i oferi informaţia că Mikey Cirillo zis Nebunul 
pune la cale o tranzacţie cu heroină pe râul Hudson. 

— Ce le pasă celor de la CIA? 

— Va părea o scuză faţă de foştii tăi colegi. 

— Şi dacă tipul nu mă lasă să dispar? 

— Se va ocupa doamna de el. 

Warner se ridică în capul oaselor pe marginea patului şi-l 
privi pe Reggie cu interes. Acum ştia că Reggie n-o să-l 
ucidă. Şi, în final, începea să înţeleagă intenţiile lui Taggart 
- deşi tot nu-şi dădea seama care-i erau motivele. Dar nu 
mai avea timp să-şi folosească teoria împotriva lui Taggart, 


şi-n plus se confrunta el însuşi cu necazuri prea mari ca să- 
şi mai bată capul. 
— Se pare că Taggart îi pregăteşte lui Mikey o capcană. 
— Te poţi gândi la vreun suflet care s-o merite mai mult 
ca el? 


Tony Taglione împinse pe masă o fotografie lucioasă, alb- 
negru, care trecu din mână-n mână prin grupul de agenţi 
adunaţi în biroul lui. Teancurile de hârtii de pe mese, 
scaune şi pervazuri fuseseră luate şi îngrămădite în hol. 
Fumul de ţigară invadase încăperea.  Procurorilor 
subordonați nu le permitea să fumeze în prezenţa lui, dar 
poliţiştii şi anchetatorii aveau alt statut. 

— Ce-i anormal la fotografia asta? întrebă el. 

Patru mafioţi coborau dintr-o limuzină. În fundal se 
vedeau alţii, adunaţi la porţile din fier, în stil baroc, ale unui 
cimitir din New Jersey, unde rudele şi asociaţii lui Don 
Richard se adunaseră pentru înmormântarea acestuia. 

— Haideţi, oameni buni. Patru mafioţi care coboară dintr- 
o maşină. 

— Păi, în primul rând, Eddie Rizzolo zis Polițistul şi cu 
Mikey Nebunul nu se împuşcă reciproc, zise o femeie. 

— Bun. Ce altceva? 

Interveniră şi alţii. 

— Mâna lui Eddie s-a vindecat. 

— Ce-a mai rămas din ea. 

— Arată ca un muncitor la sfârşitul programului, cu patru 
beri în faţă. 

— Las-o baltă! Începând de vara trecută, când clanurile 
mafiote din New York au intrat în război, printre morţi se 
numără cinci capi de familie: Imperiale, Conforti, Bono, 
Rizzolo şi Cirillo. După acţiunile noastre care au distrus 
consiliile de conducere, pe de o parte, şi crimele comise de 
unii împotriva altora, pe de altă parte, întreaga mafie pare 
să fie cu susul în jos. 


— De fapt, interveni un detectiv din poliţie, tipii pe care i- 
am băgat la puşcărie s-au dovedit a fi cei norocoşi. 

Intervenţia stârni râsete, la fel şi remarca unui mucalit de 
la Narcotice, care observă: 

— Poate cu excepţia lui Eddie Rizzolo Senior. 

Taglione puse capăt cu asprime hazului general: 

— Niciunul dintre noi nu se poate mândri cu o crimă 
petrecută în închisoare. Întâmplarea e la fel de dăunătoare 
pentru prestigiul Strikeforce ca şi trădarea blestematului 
de Jack Warner. Aşa că, să nu ne dăm rotunzi. Privirea lui 
străpungătoare îi îngheţă pe toţi. Dar toate astea sunt de 
domeniul trecutului. Acum trebuie să profităm de partea 
bună a acestor vărsări de sânge continuând să-i urmărim 
pe succesori câtă vreme nu şi-au recăpătat echilibrul, şi să 
sperăm că vom reuşi să-i stăvilim înainte să fie prinşi la 
mijloc cetăţeni nevinovaţi. Dar trebuie să aflăm care vor fi 
noii lideri. Cine o să preia conducerea? 

— Ia uitaţi-vă la rânjetul de pe mutra lui Eddie Polițistul, 
se aventură un agent. Pare foarte fericit, deşi tatăl şi frate- 
său au fost omorâţi nu demult. 

— Clanul Rizzolo profită din plin de puterea sa. 

— Am auzit că pe Eddie îl interesează din nou tranzacţiile 
cu droguri. 

— La fel am auzit şi eu. 

— Da, sigur. 

Taglione întrebă: 

— Ce-ar fi să desemnăm mai mulţi oameni ca să-l 
supravegheze pe Eddie Rizzolo? În felul acesta o să aflăm 
cu cine e în legătură. 

leşiră cu toţii entuziasmați din birou, dar el continua să 
se frământe. De câte ori avea necazuri - ceea ce se părea 
că se întâmplă şi în momentul acela - Tony Taglione apela la 
şeful şi mentorul său, Arthur Finch, procuror federal cu aer 
aristocratic. Se hotări să-i lase mesaje pe robotul telefonic 
din birou. Arthur apăru la etajul Strikeforce, se strâmbă, ca 
de obicei, la vederea haosului înstăpânit acolo, şi-l întrebă: 


— Ai timp să bem ceva? 

— Nici vorbă. Uită-te la transcrierile astea ale 
convorbirilor interceptate începând de vara trecută. 

— În lumea reală se obişnuieşte să se spună „Mulţumesc, 
Arthur, dar în seara asta nu“. 

Taglione îi arătă o foaie aleasă la întâmplare: 

— Uită-te la asta. Telefon public în faţa unei pizzerii din 
Rego Park. 

Arthur îşi puse ochelarii şi citi cu vocea-i cultivată, de 
absolvent la Harvard, rândul subliniat cu marker galben. 

— „Plăteşte-le jigodiilor cât vor. Au legături cu familia 
Rizzolo. “ 

Taglione îi dădu altă hârtie. 

— „Am nişte informaţii despre Frankie Rizzolo“, citi 
Arthur. Îi înapoie foaia. Nu încetează să mă uimească lenea 
de care dau dovadă mafioţii. De ce nu se urcă în maşină să 
se ducă un kilometru mai încolo, la un telefon sigur? 

— Aroganţă. Uite altul. 

— „Ne descurcâm bine. Am stabilit legătura cu Rizzolo. “ 

— Şi... 

— „Cunoşti pe careva din clanul Rizzolo? Atunci întreabă- 
ipe ei.“ 

— Rizzolo, Rizzolo şi iar Rizzolo. Dintr-o dată, în mai puţin 
de un an, în vreme ce noi îi vânăm pe cei din clanul Cirillo, 
familia Rizzolo devine cap de afiş, a doua familie ca 
importanţă în New York. 

Arthur împinse hârtiile de pe marginea unui scaun şi se 
aşeză. 

— Stai aşa. Vrei să spui că oamenii lui Rizzolo i-au omorât 
pe şeful lui Tommy Lucia, pe Vito Imperiale, pe Joey Reina, 
pe Harry Bono, pe Al Conforti şi pe Richard Cirillo? 

— Constat că familia Rizzolo a obţinut avantaje de pe 
urma acestor asasinate. 

— Până când Eddie senior şi fiul lui, Frank, au fost ucişi. 

Taglione îi arătă fotografia de la cimitir. 


— Dar uite-l aici pe Eddie „Polițistul“ la înmormântare, cu 
aerul că spune „Hai să facem pace“. 

— În stilul oamenilor de stat. 

— Eddie e un mardeiaş oarecare. FBl-ul se aştepta să fie 
de cealaltă parte a străzii, cu puşca după el. 

— Aşadar, ne putem întreba cum a ajuns un mardeiaş să 
dea dovadă de atâta inteligenţă? spuse Arthur scoţându-şi 
ochelarii şi îndreptându-şi cravata ţipătoare. 

Taggart găsi altă fotografie. 

— Surioara lui. 

Arthur citi dosarul lui Helen Rizzolo, care cuprindea 
evenimentele importante ale vieţii ei: căsătoria, anularea 
căsătoriei, colegiul, vizitele făcute tatălui ei la închisoare şi 
zvonurile despre răpire. Apoi ridică privirea cu un zâmbet 
vag. 

— Presupun că n-ai discutat teoria asta cu oamenii tăi. 

— Ai auzit de Chris? 

— l-am văzut împreună la balul guvernatorului. Izbitoare 
pereche, ca Adonis cu întunecata lui Persefona... „Vai, vai 
ție, Adonis.“ 

— Ce zici de teoria mea? 

— Îmi place. La început, ea reprezintă mesagerul tatălui. 
E inteligentă, are ceva educaţie şi fler pentru afaceri, şi-şi 
lasă fraţii iubitori de violenţă să se ocupe de treburile 
murdare. 

— Doar un lucru nu se potriveşte. Jack Warner aterizează 
la aeroportul Orly, face o figură stil James Bond, după care 
dispare. Corect? Până prinde Interpolul de veste, se 
primesc rapoarte despre mai mulţi zdrahoni de vreo 
treizeci şi nouă de ani, americani de origine irlandeză, cu 
alură de poliţişti newyorkezi, care traversează graniţele 
Elveţiei, Italiei şi Spaniei, pleacă din diverse porturi şi 
navighează pe Mediterana. Cum naiba a reuşit clanul 
Rizzolo să-l scoată pe Jack din ţară? 

— Şi de ce au riscat în felul ăsta? 


— Aveau legături pe aeroportul Kennedy, la transportul 
de mărfuri, aşa că poate au izbutit să-l urce la bordul unui 
avion. Poate. 

— Dar la Paris? Asta nu pot eu să pricep. Pe cine cunosc 
ei în Franţa? 

— Şi cine i-a procurat actele lui Jack? Departamentul de 
Stat jură că e imposibil să zburde prin Europa fără nişte 
falsuri de primă mână. 

— De fapt, spuse Arthur cu blândeţe, exact întrebările 
astea mi le pune procurorul general. S-a exprimat cam aşa: 
Cum se face că o gaşcă de macaronari din Brooklyn au 
devenit maeştri în spionajul internaţional? El crede că 
familia Rizzolo şi-a creat contacte internaţionale. 

— Strălucit. Dar prin cine? 

— Cineva pe care ea ar fi putut să-l cunoască în Europa. 
Ştiai că a făcut o călătorie în Italia pentru a contribui la 
operaţiunile de ajutorare a populaţiei sinistrate în urma 
unui cutremur? 

— Cu ani în urmă. 

— Totuşi, procurorul general crede că merită să 
investigăm o eventuală verigă siciliană. 

— Aiurea. M-am gândit la asta din primul moment, dar 
cred că e vorba de ceva mai sofisticat. 

Arthur ridică o sprânceană. 

— Analizează modul cum s-au produs crimele, replică 
Taglione. Joe Reina ucis de o bombă pusă într-o maşină şi 
acționată prin telecomandă, ca-n Orientul Mijlociu. 
Imperiale împuşcat cu arme Beretta, de doi atacatori, în 
stilul israelienilor. Agenţii mei mi-au spus că Imperiale arăta 
de parcă ar fi fost muşcat de o armată de şerpi. Aşa sunt 
învăţaţi să tragă ucigaşii israelieni. 

— Dar atacatorii erau negri. 

— Înseamnă că fuseseră instruiți de israelieni, care 
mişună prin toate părţile Africii. Şi păţania gorilelor lui Joey 
Cirillo în Bronx, cu un lansator de rachete? Nu par toate 


astea prea sofisticate pentru nişte „macaronari“ din Bronx, 
ba chiar şi pentru sicilieni? 

— Ba da. 

— Şi mai e un lucru de care procurorul general nu ştie. O 
femeie cu care am lucrat pe vremuri la Washington şi care a 
intrat între timp la CIA mi-a spus că Jack Warner a transmis 
un mesaj. Un fel de dar de despărţire. 

— Ce anume? 

— Înainte să dispară, Warner l-a căutat pe agentul CIA de 
pe Orly ca să-i spună că a auzit că Mikey Cirillo cumpără o 
mare parte din heroină chiar aici, în New York, de la un tip 
cu care se întâlneşte o dată pe săptămână pe o barcă, pe 
râul Hudson. 


25 


Două bărci cu motor ultrarapide stăteau alături la 
pontonul acoperit din Tarrytown al lui Taggart: cea neagră 
pe care Taggart o folosea pentru întâlnirile cu Mikey Cirillo 
şi o alta, roşie, de lux. Noua ambarcaţie, furată cu o noapte 
înainte din portul Hawk Racing Yard din Mamaroneck, avea 
o formă asemănătoare, dar coca era din aluminiu, ceea ce 
făcea din ea ţinta perfectă a radarelor. 

Reggie scosese capacul unuia din cei opt cilindri în V ai 
bărcii negre, în vreme ce Taggart se ocupa cu depozitarea 
pungilor cu heroină sub podeaua bărcii roşii. Englezul 
purta cămaşă albă şi cravată şi, cu toate că umbla la valve 
cu o cheie şi un şubler, manşetele îi rămăseseră la fel de 
imaculate ca heroina. 

— O să-mi fie dor de tine, Reggie, spuse Chris. 

— De ce nu te mulţumeşti să-l omori pe Mikey, şi cu asta 
basta? 

— Pentru că într-o zi va începe să vorbească; poate nu în 
momentul arestării, ci mai târziu, în timpul procesului sau 
chiar în drum spre închisoare. Şi ştie destule ca să distrugă 
întreaga organizaţie a clanului Cirillo şi ce a mai rămas din 
familiile Conforti şi Imperiale. 

— Şi de ce ar vorbi? 

— Numai Mikey a mai rămas din familia lui. Frate-său e la 
închisoare, taică-său şi Ponte au murit. Ceilalţi şefi mai mari 
sau mai mici îi sunt duşmani. lar dacă nu vorbeşte, o să 
putrezească în puşcărie pentru tot restul vieţii. Aşa că, şi 
într-un caz, şi-n celălalt, tatăl meu şi cu mine ne-am luat 
revanşa. 


Reggie fixă capacul la loc şi inspectă firele conectate la 
explozibilul din santina bărcii negre. Apoi ieşi din 
compartimentul motorului, porni motoarele şi închise 
compartimentul. Întorcându-se spre Taggart, îl învălui în 
privirea sa întunecată, impenetrabilă. 

— Şi după aceea te vei retrage din joc? 

— Mi-ai pus aceeaşi întrebare acum zece ani. 

— Ai memorie bună. 

— Categoric. 

— Şi domnişoara Rizzolo? Dacă ea nu vrea să renunţe? 

Taggart zâmbi. 

— O reformez. 

— Şi dacă se împotriveşte să fie reformată? 

— O răpesc iarăşi şi-o duc în Europa. 

— Ştii, ea te poate distruge. 

— Ăsta ar fi un act sinucigaş. Dar nu are motive. De fapt, 
s-ar putea chiar să fie îndrăgostită de mine. N-ai vrea să-mi 
fii cavaler de onoare? 

— „... Şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi.“ 

— Cu excepţia lui Mikey Nebunul. 

— Şi redutabilul Eddie Rizzolo? 

— Eddie constituie un motiv în plus pentru a o reforma 
pe Helen. Vreau ca Helen să iasă din joc înainte ca nătărăul 
ăla să facă o tâmpenie şi să fie condamnat. 

— Grăbeşte-te! În momentul de faţă adulmecă de zor în 
căutarea unei tranzacţii. 

Reggie desfăcu parâmele şi porni cu barca roşie pe apele 
râului, care deveniseră violete în lumina amurgului. 


La ora când Taggart îl privea pe Reggie dispărând în aval 
pe Hudson, lony Iaglione primi un telefon de la şetul 
agenţilor FBI din Strikeforce. Un agent plantat pe post de 
instructor la clubul de sănătate din Manhattan unde Mikey 
Nebunul acceptase să-l întâlnească pe Eddie Rizzolo făcuse 
o înregistrare incredibilă. Douăzeci de minute mai târziu, 
agentul sosi în fugă, cu pardesiul descheiat. Tricoul roşu, 


mulat pe pieptu-i impresionant de musculos, provocă 
fluierături admirative din partea agenţilor şi procurorilor 
pe care 'Taglione îi adunase în pripă ca să audieze noile 
probe. Taglione băgă caseta în casetofonul mare, strident 
ornamentat, gen ghetou. La început se auzi un scrâşnet 
puternic, punctat de sâsâieli ascuţite. 

— Ai zice că-i un afurisit de şarpe. 

— Sunetul puternic e produs de lanţul care ridică şi 
coboară greutăţile. Microfonul este ascuns în aparatul cu 
greutăţi. 

— Ce-i sâsâitul ăla? 

— Respirația nemernicului. Încep acuşica să vorbească. 
Mikey e la aparat, face ridicări. Eddie „Polițistul“ vine şi stă 
lângă el, în picioare. În jur sunt numai gangsteri care 
încearcă să se întreacă unii pe alţii, lucru caraghios, pentru 
că mulţi dintre ei au o burtă cât toate zilele - deh, 
macaroanele! E un club legal, aşa că mai sunt o mulţime de 
tipi şi tipe, cetăţeni oneşti, care circulă şi fac schimb de 
aparate. Îi puteţi auzi în fundal. Eu stau lângă Mikey şi-i 
dau instrucţiuni partenerei mele, Zell, cum să-şi antreneze 
plămânii... Bun. Începe imediat. Mikey se preface surprins 
că-l vede pe Eddie, de parcă n-ar fi stabilit totul în urmă cu 
o săptămână. 

Aparatul revărsă în cameră vocea răguşită a lui Cirillo: 

— Ce mă-sa? 

Agenţii râseră. 

— Terminaţi! interveni Taglione. 

— Da, domnule. Acum vorbeşte Eddie, subtilitatea în 
persoană. 

Vocea lui Eddie Rizzolo vibră; avea o tonalitate profundă, 
specifică unui prezentator radio: 

— Am auzit că-i eşti dator unui tip. 

— De unde ai aflat-o şi pe asta? 

— Pe străzi se spune: „Omul Care Poate e dator vândut“. 

— Am înţeles că vrei să închei o tranzacție. 


— Tu ai dat de veste că vrei pace. Tatăl meu obişnuia să 
spună că afacerile sunt cea mai bună cale pentru a pune 
capăt războiului. Cei care cumpără şi vând nu trebuie 
neapărat să fie prieteni, dar nu pot fi duşmani. 

— N-am nevoie să fac afaceri cu tine. 

— Cu cât vinzi mai mult, cu atât iţi achiţi datoria mai 
repede. 

— Nu mă interesează afacerile tale. 

— Brooklyn. 

— Ce-i cu Brooklyn? 

— Dacă nu-mi furnizezi marfă, am de gând să iniţiez un 
program de dezintoxicare pentru dependenţții de heroină în 
Brooklyn. 

— Ce tot spui? Ș 

— Mda. E o metodă nouă. In loc de metadonă, consiliere 
şi toate rahaturile alea, noi o să punem bandele de puştani 
pe urmele oamenilor tăi. 

Se auzi din nou scrâşnetul lanţului. Răsuflarea lui Mikey 
se auzea sâsâit, la fiecare mişcare. Agentul remarcă: 

— Fiţi atenţi, Mikey se poartă foarte frumos. Vreau să 
spun că nu-i Mikey Nebunul pe care-l cunoaştem şi-l iubim 
cu toţii. Zâmbeşte, de parcă Eddie ar face glume. 

— De unde ai să ştii care-s oamenii mei? 

— Toţi cei care nu-s ai mei. Aşa că fii Omul Meu Care 
Poate, şi vom avea amândoi de câştigat. 

— De când te ocupi de marfă? 

— Am aşteptat furnizorul potrivit. Asta eşti tu. Ascultă, îţi 
ofer lumea pe tavă. O piaţă de desfacere stabilă din partea 
unui tip în care poți avea încredere. 

O altă perioadă de linişte, punctată de sunetul aparatului. 
Taglione întrebă: 

— Sunt oameni în jur? 

— Da, dar nu prea aproape. Şi-şi văd cu toţii de treburile 
lor. De fapt, ce-au spus până acum? 

— Nemernici aroganţi! 

— Ce părere are sora ta? 


— Soră-mea nu are nimic de-a face cu chestia asta. 

Taglione fixă cu privirea casetofonul, conştient de faptul 
că celorlalţi le e teamă să se uite la el. 

— Relaxează-te! Întrebam doar. 

— Daa, sigur, spuse agentul. 

— Tacă-ţi gura! 

Taglione se aplecă spre casetofon, dar Mikey Cirillo 
schimbă brusc subiectul. 

— Ţi-am spus. Ne-am făcut unul altuia zile fripte cu vârf 
şi-ndesat. Tatăl şi fratele tău au murit. Fratele meu e la 
răcoare. latăl meu a fost ucis. Consilierul lui, naşul meu, s- 
a Sinucis. 

— De remuşcare, remarcă Sarah Gallagher. 

— Cine-a mai rămas? continuă Mikey. Tu şi cu mine. Cum 
ziceai şi tu, suntem doi tipi tineri. Lucrăm pe cont propriu. 
Putem să ne înțelegem. 

— Aşadar când îmi faci cunoștință cu omul tău? 

— Asta va fi o problemă. El a spus „fără parteneri “ 

— Cine-i individul ăsta? întrebă Taglione. De ce nu putem 
obţine nicio informaţie despre el? 

— Ce dacă? Facem presiuni asupra lui, spuse Eddie. îi 
spui, de pildă, că n-am vorbit serios. O să-şi dea seama că 
riscă să rămână fără clienți. 

— Tipul e independent. 

— Fii realist, e om de afaceri. N-o să se lupte cu două 
familii. Dacă o face totuși, îl putem lichida, şi-atunci nu mai 
datorezi nimănui nimic. Gândeşte-te, ce ai de pierdut? 

— O sursă al dracului de bună, asta am de pierdut. 

— Regret, Mikey. Dacă e vorba să avem încredere unul în 
altul, trebuie să-l cunosc. 

Lanţul scrâşni din nou. 

— Fiţi pe fază, interveni agentul. Vă amintiţi, n-au pe ei 
decât pantaloni scurţi. 

— Eddie? Te deranjează dacă te controlez ca să mă 
asigur că n-ai vreun microfon asupra ta? 


— Apoi Mikey se ridică de pe banchetă şi-l caută pe Eddie 
de microfon, şi toată lumea din sala de sport încremeneşte. 

Imaginaţi-vă, doi tipi în pantaloni scurţi care îşi 
inspectează reciproc bucile de parcă... 

— Unde se întâlnesc cu furnizorul lor? 

— Nu ştiu, Tony. Au intrat apoi la saună. M-am ţinut 
aproape de ei, dar n-am prins prea mult. 

— Au spus ceva despre o barcă? 

Agentul păru surprins. 

— Glumeşti? 

— Nicidecum. Ce-au spus? 

— Mikey i-a zis lui Eddie: „Sper că n-ai rău de mare“. 

Taglione se uită la cei din birou. Cineva remarcă: 

— S-ar părea că se întâlnesc pe o ambarcaţiune, undeva 
în larg. 

— Să-i prindem pe ăştia, pe amândoi, cu o încărcătură de 
heroină? 

— În niciun caz. 

— Imposibil. Până şi Eddie e suficient de deştept să nu se 
apropie de marfă. 

— Îl puteţi supraveghea în permanenţă pe Eddie Rizzolo? 
îl întrebă Taglione pe agentul şef de la Narcotice. 

— E nevoie de o mulţime de oameni. 

— Nu-mi pasă nici dacă e vorba de o sută de oameni. 
Vreau să ştiu în fiecare clipă unde se află. Şi, pe toţi dracii, 
oricine o feşteleşte de data asta poate să se ducă direct 
după Jack, în Europa. 


Planul lui Taggart era simplu: să-l blocheze pe Mikey în 
barca roşie, în care era ascunsă heroina, să predea barca 
pe mâna agenţilor FBI şi să lase forţele de ordine să tragă 
singure concluziile. Plecă din Tarrytown la miezul nopţii şi 
porni în josul râului, în adierea răcoroasă a vântului. 
Ambalate doar pe jumătate, la numai treizeci şi cinci de 
noduri, motoarele torceau abia auzit, fără efort, astfel că 
distingea şoapta valurilor undeva, în întuneric. Trecu pe 


sub podul Tappan Zee, zări podul George Washington şi 
acceleră. După o jumătate de oră, şiragul de lumini al 
podului George Washington umplu orizontul, iar pe ecranul 
radarului său, undeva în sectorul din dreapta, jos, apăru o 
ţintă masivă, cu fiecare clipă tot mai mare, ca o uriaşă 
floare albă. 

Taggart îşi trase masca pe cap şi schimbă direcţia bărcii. 
Îl găsi pe Reggie cu barca roşie ancorată la două mile 
înaintea podului şi două sute de metri de Palisades; colinele 
se profilau întunecate pe ţărmul dinspre New Jersey. Mikey 
Nebunul se afla la pupa, alături de un zdrahon pe care, la 
început, Taggart îl luă drept gardă de corp. Dar, când aduse 
barca neagră alături de cea roşie şi-i aruncă lui Reggie o 
parâmă pentru a le lega una de alta, observă că şi Reggie 
făcuse aceeaşi greşeală. 

Lângă Mikey, cu braţele încrucişate pentru a ascunde 
lipsa celor câtorva degete, rânjea Eddie Rizzolo. 

— El ce dracu” caută aici? întrebă Taggart în şoaptă. 

— A ajuns la bord înainte să-mi dau seama că nu este 
garda de corp. Am decis că e cel mai bine să las lucrurile 
aşa. 

— I-ai verificat să n-aibă microfoane? 

— A, da. Şi ei m-au controlat pe mine. Eddie a adus bani. 
Numerar. 

— Cât timp avem la dispoziţie? 

— Nu timpul e problema noastră, ci Rizzolo. Telefonul va 
transmite automat un mesaj înregistrat cu această poziţie, 
când stabilesc legătura prin radio. Cum facem să-l separăm 
pe Eddie de Mikey? 

Taggart privea undeva, în noapte. Luminile podului aveau 
să semnaleze orice barcă venind dinspre sud. Dar la nord 
era beznă, aşa că pericolul putea veni fără ştirea lor. 

— Du-te la radar. Nu-mi place deloc treaba asta. 

— E periculos, cu barca de aluminiu atât de aproape, 
avertiză Reggie trecând la bordul bărcii negre. 

Taggart urcă pe barca roşie. 


— 'Ţi-am spus că nu vreau parteneri. 

— Dacă vrei să-ţi primeşti banii, trebuie să fii mai 
tolerant. 

— Nu „trebuie“ să fac nimic. Dacă vrei să cumperi de la 
mine, cunoşti regulile. 

— În seara asta n-o să facem decât să discutăm despre 
schimbarea regulilor. Tu nu-ţi asumi niciun risc. Fă 
cunoştinţă cu partenerul meu şi vezi dacă vrei să faci 
afaceri cu noi amândoi. 

— Dacă plătesc, vreau să ştiu unde se duce mălaiu' meu, 
interveni Eddie Rizzolo. 

Taggart trebuia să-l îndepărteze pe Eddie de barca roşie. 

— Bine, Mikey. Îl iau pe Eddie să facem o plimbare. Tu 
aştepţi aici. 

— Nici pomeneală, spuse Mikey. 

— Eu n-am nimic împotrivă, zise Eddie. Nu mă 
deranjează. 

— Pe mine da, replică Mikey. E furnizorul meu. Dacă urci 
în barca lui, poţi să-ţi iei adio de la străzile tale. 

Eddie rânji; dinţii îi luciră, luminaţi de becurile de pe pod. 

— Poate ar trebui să te arunc peste bord. 

„Pare gata s-o facă“, îşi spuse Taggart, şi apoi se întrebă: 
de ce nu? Dar Mikey valora mult mai mult viu decât mort. 

— Omorâţi-vă în altă parte. Vii, Eddie? 

Mikey se dovedi însă mai iute de picior. Înşfăcă servieta 
cu echipamentul electronic de verificare şi sări în barca 
neagră. 

— În regulă. Eu fac o plimbare cu englezul. Voi doi staţi 
de vorbă. 

Taggart se uită la Reggie, care-şi dezlipi o clipă privirea 
de pe ecranul radarului. Oare avea Mikey vreo bănuială, 
sau nu era decât instinctul primitiv de a se retrage din 
calea pericolului? Oricum ar fi fost, Taggart şi Eddie se 
aflau pe barca nepotrivită. Barca roşie nu numai că era o 
ţintă radar, dar conţinea şi heroină. 


De undeva, dinspre apele întunecate de la nord se auzi 
zgomotul unor motoare puternice. 

— Unul din voi a fost urmărit, spuse Reggie cu calm în 
vreme ce ecranul radar prinse viaţă, arătând o duzină de 
puncte albe, mişcătoare. 

— Poliţia, strigă Eddie Rizzolo. 

Dinspre sud se auzi un elicopter bâzâind pe sub pod, 
sclipind când galben, când albastru în luminile podului. 
Taggart văzu cum atenţia lui Mikey se mută de la elicopter 
la zgomotul bărcilor, apoi la ecranul radar, înălbit de ţinte 
şi, în final, la Reggie, care se afla la comenzi. 

— Barca asta! strigă Taggart. E mai rapidă. 

Porni motoarele bărcii roşii, care începură să urle. 
Reggie se năpusti peste bord de parcă i-ar fi fost viaţa în 
cumpănă. Mikey prinse cârma bărcii negre în palme. 

— Sări, ţipă iarăşi Taggart. E mai rapidă. 

Mikey ezita, frământând înnebunit linguriţa de cocaină în 
formă de puşcă. 

— Grăbegşte-te! 

— Aşteaptă-l, strigă Eddie. 

Mikey dădu drumul linguriţei pentru cocaină, scoase la 
iveală o puşcă adevărată cu ţevile retezate, pe care o 
ascunsese în servieta cu echipament electronic şi îndreptă 
ţevile căscate spre Taggart şi Reggie: 

— Jos! Treceţi pe cealaltă barcă! N-am de gând să fiu 
prins conspirând cu voi. 

Taggart şi Reggie se retraseră. 

— Dacă scăpaţi, mai vorbim. Dacă ne prind, pe mine şi pe 
Eddie, nu suntem decât doi plimbăreţi nocturni. Aşa-i, 
Eddie? 

— Aşa-i, răspunse Eddie. 

Deşi părea surprins, desfăcu parâma care lega bărcile 
una de alta, în timp ce Taggart şi Reggie urcau în barca 
neagră. Taggart lăsase motoarele pornite, iar Reggie le 
ambală. 

— Sper că-şi aduce aminte să ridice ancora. 


Dar timpul fusese prea scurt. Lumina unui reflector 
străpunse bezna nopţii; apoi încă unul, şi un al treilea din 
lateral, un disc alb, orbitor, centrat exact pe ţintă. O voce 
amplificată tună: 

— Nu mişcaţi, nenorociţilor! 


20 


Bărcile de patrulare apărură din beznă: o duzină de 
ambarcaţiuni, unele robuste, altele suple şi rapide, având la 
bord nenumărați agenţi înarmaţi. Din amplificatoare se 
revărsă ca un tunet avertismentul: „Nu mişcă nimeni!” 
Taggart se repezi la dulapul în care ţinea ochelarii în 
infraroşu, în vreme ce Reggie ambală motoarele bărcii la 
maximum şi trase tare de timonă. Văzu barca roşie ţintuită 
în lumina reflectoarelor, înconjurată de ape spumegânde, 
căci elicele se străduiau s-o propulseze, iar ancora o ţinea 
pe loc în ciuda forţei motorului. Mikey Cirillo zis Nebunul şi 
Eddie Rizzolo se luptau în cabină pentru a pune mâna pe 
timonă. 

Prova bărcii negre se ridică în aer şi ambarcaţiunea se 
roti cu o sută optzeci de grade, ca un cal de luptă. Reggie 
smuci timona în direcţia opusă, îndreptându-se spre un 
spaţiu liber, tot mai mic, din şirul bărcilor de patrulare. Una 
dintre acestea ţâşni cu intenţia de a acoperi spaţiul rămas 
gol, dar, când  ambarcaţiunea neagră, lungă de 
cincisprezece metri năvăli înspre ea, barca micuță fugi din 
calea ei. Motoarele cu suprainjecţie urlau; barca, cu Reggie 
la timonă, străbătu cordonul poliţiei şi începu să prindă 
viteză tot mai mare. laggart crezu că scăpaseră, dar o clipă 
mai târziu, deasupra lor se revărsă lumina puternică a unui 
reflector, dintr-un elicopter al poliţiei. 

Şi iarăşi se auzi tunetul vocii amplificate, ale cărei 
avertismente erau estompate de bubuitul motoarelor, iar 
câteva clipe mai târziu fugarii auziră răpăielile stridente, în 
succesiune rapidă, ale unei mitraliere. La doar câţiva 
centimetri deasupra capetelor lor, aerul păru să explodeze. 


Reflectorul îi căuta; razele lui trecură peste cocpit, 
reveniră, dar vopseaua neagră, mată a bărcii de camuflaj o 
făcea să se contopească cu noaptea, iar materialele folosite 
pentru construcţia ei, precum şi lipsa de suprafeţe 
reflectorizante împiedicau radarul s-o depisteze. Barca 
ţâşni pe râu în jos, cu o viteză de peste şaptezeci de noduri, 
în timp ce elicopterul continua să cerceteze apele mult în 
urma lor. Câteva clipe mai târziu trecură pe sub podul 
George Washington, apoi ieşiră din zona luminată a podului 
şi se cufundară în beznă. 

Taggart auzi un sunet nou: un piuit strident. 

— Ce naiba e asta?! 

Se uită în urmă, la flotila Strikeforce care înconjura barca 
cea roşie. Reggie îi arătă ecranul radarului, unde apăruseră 
două puncte luminoase, care veneau dinspre Jersey şi se 
apropiau cu repeziciune. Taggart îi puse lui Reggie 
ochelarii în infraroşu, apoi îşi luă şi el o pereche. Cercetând 
împrejurimile, acum strălucitoare, văzu două bărci mici 
care-i urmăreau, lăsând în urma lor un siaj puternic. 

— Credeam că radarul nu ne poate depista. 

— Nu poate, strigă Reggie. Dar folosesc nişte afurisiţi de 
ochelari în infraroşu, la fel ca ai noştri. Şi au să transmită 
poziţia noastră blestematului de elicopter. 

Cârmi către malul dinspre Manhattan, îndreptându-se 
spre luminile portului de iahting din dreptul Seventy-ninth 
Street, aflat la circa patru mile. Barca neagră înghiţi 
aproape două mile în mai puţin de două minute. 

— Sunt tot mai aproape, anunţă Taggart. 

Reggie apropie barca la câţiva metri de malul stâncos, 
de-a lungul căruia maşinile goneau pe West Side Highway. 
Bărcile poliţiei îi urmară, apropiindu-se atât de mult, încât 
Taggart reuşea să distingă siluetele oamenilor din echipaj: 
câte un om la timonă şi unul cu o armă cu ţeavă lungă în 
mână. Reggie se uită în urmă şi reduse viteza. 

— Ce faci? 


— Uită-te înainte! Vezi unde sunt barierele împotriva 
gheții. 

În urma lor, foarte aproape, se auzi un portavoce. 
Taggart cercetă cuprinsul apei, între ei şi docurile luminate. 

— Uite-le! 

La două sute de metri înaintea iahturilor şi bărcilor de tot 
felul înşirate în port, un şir de bariere în formă de V întors 
se înălţau din apă. Barierele erau făcute din şine de cale 
ferată şi aveau menirea de a proteja portul de sloiurile de 
gheaţă care pluteau uneori pe râu. 

Reggie privi din nou în urmă şi, când barca din frunte 
ajunse aproape lipită de pupa lor, acceleră la maxim şi 
cârmi drept spre bariere. Taggart se prinse cu mâinile de 
bord; spaţiile dintre bariere erau înguste, iar ei se apropiau 
cu o viteză de peste şaptezeci de noduri. Când ajunseră atât 
de aproape încât Taggart reuşi să distingă conturul fiecărei 
şine în parte, Reggie cârmi spre tribord, trecu printre două 
bariere şi îndreptă barca neagră spre mijlocul râului. 
Taggart, pe care forţa virajului îl aruncase în peretele opus 
al cabinei, se uită în urmă. Barca urmăritorilor aflată în 
frunte se ciocni de o barieră; propria viteză o propulsă de-a 
lungul barierei în formă de V întors. După ce pluti prin aer 
vreo sută de metri se prăbuşi pe o parte înapoi în apă. 

A doua barcă trecu razant pe lângă o barieră, se ridică în 
aer câţiva metri, cu motoarele urlând, şi ateriză pe apă în 
poziţie corectă. 

— O mie de draci smoliţi, mormăi Reggie. Se opresc să-i 
ajute pe ceilalţi? 

— Da, înconjoară... nu! Nişte oameni de pe doc îi scot pe 
ceilalţi din apă. Se apropie! 

Barca poliţiei se năpusti pe râu după ei, câştigând iarăşi 
viteză. Se auzi bubuitul portavocei, subliniat de o rafală de 
focuri de armă. 

— Barca lor e vătămată, spuse Reggie. 

În clipa următoare, un glonţ îl trânti pe punte. Taggart se 
aplecă spre el: 


— Reg! 

— Treci la timonă! 

— Eşti teafăr? 

— Nu. Dar o să murim amândoi dacă nu preiei timona! 
Ţine capul jos. 

Taggart se strecură la timonă şi corectă direcţia, 
aruncând priviri neliniştite spre pupa şi spre Reggie, care-şi 
ţinea strâns braţul stâng; printre degetele lui se vedea o 
pată de sânge. 

— Îndreaptă-te spre Twenty-Third Street înainte să 
anunţe elicopterul. Clubul Internaţional de Iahting. 

Două mile. Taggart se pricepea la bărci, dar nu era nici 
pe departe la fel de bun ca Reggie şi ştia că n-ar fi reuşit 
niciodată cascadoria cu barierele împotriva gheții. Trecură 
în urlet de motoare de-a lungul centrului Manhattanului. 
Goneau cu viteză maximă pe mijlocul râului; barca 
urmăritorilor se apropia. Taggart zări vârful auriu al 
Turnului său proiectat pe cer şi se întrebă dacă-l va mai 
vedea vreodată. 

— Te simţi bine? 

Reggie se ridică în picioare; braţul stâng îi atârna fără 
vlagă pe lângă trup. 

— Nu chiar. 

Se târi spre barul aflat în partea cealaltă a cabinei, puse 
gheaţă pe rană şi-o înfăşură la repezeală cu nişte prosoape. 

— Uite şi elicopterul. 

Taggart văzu cheiul indicat de Reggie apropiindu-se cu 
repeziciune. 

— Nu ne putem mulţumi să scăpăm cu viaţă. Trebuie să 
împingem barca mai departe şi s-o aruncăm în aer, spuse el. 

— La asta mă gândeam şi eu, aprobă Reggie. 

Scoase apoi o cheie roşie din buzunar, o băgă într-un 
panou aflat sub cârmă şi apăsă pe câteva butoane; de 
fiecare dată, un led roşu de alarmă clipea scurt. Se uită 
iarăşi în urmă. 


— Înconjurăm cheiul şi reducem viteza la minimum. Tu 
sari din barcă. Avem în port un iaht cu motor, Popeye. Înoţi 
până la el şi urci pe scara de la pupa. 

— Şi tu? 

— Vin şi eu, de îndată ce-i fac vânt bărcii. 

— Tu ai doar un braţ sănătos, Reg. Aranjez eu barca. 

— Nu mă contrazice. Ţin eu timona. Tu redu viteza când 
îţi spun. 

Reggie trecu la timonă. Barca neagră trecu ca o săgeată 
pe lângă portul de iahting şi înconjură cheiul care delimita 
portul de râu, dinspre aval. 

— Acum! 

Barca încetini, de parcă s-ar fi lovit de un zid. Reggie 
îndreptă barca din nou cu prova spre râu şi-i spuse lui 
Taggart: 

— Du-te! Ce faci?! 

— Îmi pare rău, bătrâne prieten. Mi-am pierdut deja 
tatăl. N-am de gând să rămân şi fără înlocuitorul lui. 

Taggart îl ridică pe Reggie în braţe, uimit cât de uşor 
este, şi-l scoase din cabină. Reggie se lupta cu braţul 
sănătos. 

— Pentru asta mă plăteşti. 

— Acum e rândul meu. 

Îl aruncă pe Reggie peste bord, cârmi pe lângă el, 
acceleră la maximum şi trimise barca spre râu. Barca 
urmăritorilor înconjură cheiul; elicopterul zbura deasupra 
ei, ţinând-o în lumina reflectorului. Taggart sări şi el peste 
bord. Barca neagră trecu pe lângă el cu motoarele urlând; 
coca îi atinse capul şi el se cufundă, instinctiv, în apa rece ca 
gheaţa. Auzi un zgomot de motor, văzu silueta întunecată a 
bărcii urmăritorilor venind direct spre el şi încercă să 
plonjeze sub apă. Barca îi atinse în trecere spinarea, ceea 
ce-l cufundă şi mai adânc. Avea senzaţia că pe deasupra 
capului său trece un tren în viteză. leşi la suprafaţă, dând 
din mâini şi din picioare în spuma lăsată în urmă-i de 
ambarcaţiunea care se năpustise spre barca neagră. 


Urletul motoarelor celor două bărci se auzea tot mai 
departe pe râu, însoţit de zumzetul elicopterului. Brusc, în 
mijlocul râului Hudson izbucni o lumină incandescentă. 
Flăcările şi tunetul exploziei străpunseră noaptea. Câteva 
clipe mai târziu se înstăpâni liniştea, tulburată doar de 
mormăitul surd, frustrat al bărcii Strikeforce, care căuta 
infractorii supraviețuitori pentru a-i aresta. 

Taggart înotă spre chei şi-l văzu pe Reggie escaladând 
puntea din lemn de tek a navei Popeye un iaht luxos de 
mari dimensiuni, ancorat într-o parte întunecată a portului. 
Taggart îl ajută. 

— De unde ai făcut rost de ăsta? 

Reggie se ridică în picioare şovăielnic. Îşi pierduse 
ochelarii în infraroşu; 'aggart văzu că încearcă să 
zâmbească. 

— Noi nu acordăm niciodată o a doua şansă, dar păstrăm 
întotdeauna o alternativă în rezervă. Nu-ţi scoate ochelarii; 
e mai bine ca oamenii mei să nu-ţi vadă faţa. 

Un căpitan cu înfăţişare de om dur îi întâmpină în salon. 
Reggie îi dădu porunci rapide. 

— Medicul navei, baie fierbinte pentru amândoi, haine 
uscate şi o maşină până la avionul sanitar. 

O oră mai târziu, laggart şi Reggie ieşeau din port. 
Maşina opri la intersecţia Park Avenue şi Iwenty-lhird 
Street; Reggie întinse mâna. Avea chipul cenuşiu, de durere 
şi oboseală, dar privirea lui era la fel de impenetrabilă ca 
întotdeauna. 

— "Ţi-ai atins scopul. A fost interesant. 

— Ăă... hai să... dacă nu te doare braţul prea tare, hai să 
mergem să cinăm. Localul Tina's e chiar la colţ. 

— Trebuie să mă grăbesc. Dacă nu te deranjează, te las 
aici. Sunt un pic cam dărâmat. 

Spre surpriza lui Reggie, Taggart îl îmbrăţişă. Voia să-i 
spună ceva, dar nu reuşi să rostească decât: 

— Unde te duci? 

— În Europa. 


— În seara asta? 

— În seara asta. După ce fratele tău şi oamenii lui din 
Strikeforce vor termina cu interogatoriul lui Mikey 
Nebunul, probabil că vor începe să caute un englez. 

Taggart rămase pe trotuar şi privi maşina lui Reggie 
îndepărtându-se. Apoi se uită spre Park Avenue, unde 
partea superioară a Turnului său, luminată, părea un far. 
Lui Mike Taglione i-ar fi plăcut; o fracțiune de secundă simţi 
prezenţa tatălui său, ca şi cum inima lui Mike ar fi bătut în 
trupul lui. 

Apoi căută în grabă un telefon public şi încercă s-o sune 
pe Helen, pentru a vedea ce poate face pentru fratele ei, 
dar toate liniile ei erau ocupate. 


Tony Iaglione acceptă propunerea unui şerif federal de a- 
| duce cu maşina acasă, ceva ce făcea rareori. De obicei nu 
ceda tentaţiei de a abuza de puterea pe care o deţinea, aşa 
că fie lua un taxi, fie mergea cu maşina personală. Dar în 
noaptea aceea - în dimineaţa aceea, mai bine-zis, căci prin 
ceaţă se zărea discul alb, incandescent al soarelui - îşi 
câştigase acest drept. 

Mikey Cirillo zis Nebunul şi Eddie Rizzolo „Polițistul“ 
fuseseră prinşi pe o barcă destinată contrabandei, 
mulţumită agenţilor care-l urmăriseră pe Eddie Rizzolo şi 
puseseră microfoane exact în aparatul de gimnastică 
potrivit. Eddie aruncase peste bord o servietă - nu-i 
spusese nimeni că banii plutesc? Opt milioane de dolari. lar 
sub puntea bărcii găsiseră cincizeci de kilograme de 
heroină pură. 

Fiecare dintre ei susţinea că e vorba de o înscenare, ceea 
ce, îşi aminti Taglione cu un surâs obosit, îi făcuse pe unii 
din cei mai duri agenţi de la Narcotice să chicotească. De- 
acum începea munca procurorului. Cincizeci de kilograme 
însemnau imposibilitatea eliberării pe cauţiune, astfel că, în 
timp ce pregăteau rechizitoriul, procurorii din subordinea 
lui aveau suficient timp să-l convingă pe unul dintre cei doi 


să vorbească. Nu pe Eddie, ci poate pe Mikey Nebunul, 
dacă ştiau cum să-l ia. Una peste alta, fusese cea mai 
rodnică zi a lui de când lucra în Strikeforce. 

— Am ajuns, domnule Taglione. Vreţi să vă aştept? 

— O să dorm vreo câteva ore. Poate careva să vină să mă 
ia la ora unu? 

Parcurse cu paşi împleticiţi aleea ce ducea spre casă, luă 
de pe trepte ziarele din ultimele două zile şi intră. În ciuda 
oboseli, ştia că nu va adormi uşor. Îşi puse într-un pahar o 
porţie zdravănă de whisky Canadian Club, sec. Privirea îi 
căzu pe pianul la care cântase cândva, şi pe macheta 
clădirii tatălui său. 

— Salut, tată. Ce mai faci? 

Micuţa macara, pe care Chris o rupsese în seara zilei 
când îl înmormântaseră pe Mike, şedea neclintită, pe o 
parte, pe capacul pianului. Taglione îşi jură că-şi va găsi cât 
de curând timp să repare macheta, aşa cum i se întâmpla 
de fiecare dată când o vedea. Roti privirea prin cameră, 
bucuros că rămăsese în casa aceea. Acolo, mama şi tatăl lui 
continuau să trăiască. Lăsase salonul neschimbat. Într-una 
din încercările de a-i câştiga prietenia, Vicky şi Chryl îi 
recomandaseră câţiva profesionişti din East Side - tapiţeri 
şi oameni de serviciu - care se ocupau de casă. 

Într-o bună zi, va trebui să plece de acolo. Era aproape 
un păcat ca o singură persoană să ocupe atât de mult 
spaţiu, într-un oraş aşa de aglomerat. Dar casa răspundea 
nevoilor sale. Când şi când, la insistenţele lui Arthur, 
accepta câte un interviu, iar reporterul întreba invariabil: 
„Nu vă simţiţi singur, nefiind căsătorit?“ Renunţase să mai 
spună adevărul; se mulțumea să afirme că munca 
reprezintă totul pentru el. Aşa şi era, dar... în casa aceea 
simţea că are o familie. Casa, amprenta pe care părinţii săi 
şi-o puseseră asupra ei, cartierul. Vecinii şi mătuşile 
continuau să se strecoare în casă pe uşa din dos şi să-i lase 
în frigider castroane cu mâncare şi tăvi cu plăcintă cu 
brânză. lar timpul zbura. Copiii care se plimbau acum 


câţiva ani cu bicicletele ajunseseră adolescenţi cinstiţi care- 
| întrebau care e cea mai bună facultate de drept. Băiatul 
care aducea ziarele tocmai absolvise Academia de Poliţie, 
iar fetişcana care plivea straturile de flori ale mamei sale îşi 
începea practica la biroul lui, vara următoare. 

Urcă la etaj; preluase dormitorul părinţilor săi. Era mare 
şi confortabil, avea propria baie şi un pat dublu, aspecte 
foarte convenabile când venea cu vreo prietenă acasă. 
Folosea biroul tatălui său, aşezat într-un colţ al camerei, iar 
pentru lectură avea, în alt colţ, un fotoliu comod. Draperiile 
erau atât de groase încât lumina zilei nu pătrundea deloc 
prin ele. 

Fie că alcoolul începea să-şi facă efectul, fie că nu mai 
vedea bine de oboseală, abia după ce se aşeză pe pat, 
încercând să-şi scoată pantofii, îşi dădu seama că nu-i 
singur. Simţi miros de parfum; ridică privirea. Se aprinse o 
veioză; acolo, pe fotoliul lui, cu picioarele sub ea şi o sclipire 
stranie în ochii negri, se afla Helen Rizzolo. 


27 


— Unde ţi-s gorilele, în dulap? 

Îi era teamă, şi sub imperiul spaimei deveni furios. Auzise 
procurori vorbind despre asemenea întâmplări. Se foloseau 
mijloacele de precauţie obişnuite - numere de telefon 
secrete, protecţia poliţiei în cazul în care se primeau 
ameninţări, chiar transferarea condamnaților agresivi în 
închisori mai aspre, pentru a li se aminti că nu procurorul, 
ci guvernul este cel care împarte dreptatea. 

— Am venit singură, spuse ea. 

— Atunci pleacă aşa cum ai venit. Ce dracu' cauţi în casa 
mea? 

— Fratele meu a fost arestat. 

— Ştiu. 

— L-ai acuzat de trafic de droguri. 

— Domnişoară Rizzolo, te rog să pleci de-aici. 

— El nu face trafic de droguri. 

— Afară! 

— Eu nu-i permit să facă tranzacţii cu droguri. 

— Domnişoară, vorbeşti cu un om al legii. Trebuie să te 
avertizez că tot ce spui poate fi folosit împotriva ta. Vrei să- 
mi dai şi alte informaţii cu privire la ceea ce-i permiţi sau nu 
fratelui tău? 

— Tatăl meu a murit. La fel şi fratele meu Frank. Numai 
Eddie mi-a mai rămas. 

— Nu te pot ajuta în privinţa asta. 

Se ridică de pe pat, dar oceanul de suferinţă şi osteneală 
din privirea ei îl îndemnă să întindă mâna pentru a o ajuta 
să se ridice din fotoliu. 


— Eşti frântă de oboseală, spuse el. Du-te acasă şi culcă- 
te. Lasă-i pe avocaţii voştri să-şi facă meseria. 

— Familia mea e pe moarte. 

— De ce-mi spui mie asta, drăguță? Nu-i vina mea. E vina 
lor. Au făcut rău unor oameni. Au luat ce nu li se cuvenea, 
au pervertit. Şi au fost prinşi. Îi vom închide, ca pe toţi cei 
din clanul Cirillo. Şi ca pe tatăl tău. 

Ea ridică privirea. Avea ochii umezi şi se întreba: oare i- 
ar fi frică, dacă n-ar avea nimic de oferit în schimbul a ceea 
ce voia să ceară? Ar îngrozi-o Taglione dacă ea ar fi lipsită 
de apărare? S-ar resemna oare la gândul că fratele ei va 
rămâne închis pentru totdeauna? Dar astfel de întrebări 
erau colaterale. Nu intrase în casa procurorului cu mâna 
goală. Avea destule de oferit, dacă era necesar; mai multe 
decât îşi putea închipui Taglione - dacă o va lăsa inima să 
procedeze astfel. Dar Helen se ruga, totuşi, să existe şi o 
altă cale. 

— Tatăl meu... Îşi umezi buzele cu vârful limbii. Nu te-ai 
uitat la mine nicio clipă, în timpul procesului. 

— Eram ocupat. Mă confruntam cu cel mai important caz, 
din toate la care pledasem până atunci. 

— Avocaţii lui spuneau că eşti foarte bun. 

— Trebuia să dea şi ei vina pe cineva. 

— Tatăl meu nu şi-a învinovăţit avocaţii. 

Taglione zâmbi cu răceală. 

— Am uitat: gangsterii columbieni îşi împuşcă avocaţii, 
dar cei italieni înţeleg puterea unui tribunal, aşa că împuşcă 
martorii. 

— De ce nu voiai să te uiţi la mine? 

— A mă trezi pălmuit sau muşcat de rudele de sex 
feminin ale mafioţilor contravine concepţiei mele despre 
conduita oamenilor într-o sală de judecată. 

— Ştii mai bine ca oricine că n-aş face una ca asta. 

Taglione ridică din umeri. Fusese nedrept. 

— Sigur că te-am văzut. Ai venit la tribunal în fiecare zi, 
îngrijită şi demnă: micuța directoare a companiei de 


transport, cu taior de in, eşarfă de mătase şi servietă Gucci. 
Şi lanţul acela gros de aur pe care-l purtai la gât, astfel 
încât nimeni din cei aflaţi de partea ta să nu uite cât de 
bogaţi şi puternici sunteţi voi. 

Helen îi zâmbi, uşurată să constate că, undeva îndărătul 
privirii severe de preot, în el mai sălăşluiau sentimente. 
Taglione simţi că alunecă şi se cufundă în privirea ei... se 
trezi plutind în trecut, cu zece ani în urmă, aproape 
unsprezece, o amintire intensă, o clipă spontană, minunată, 
nesfârşită... un moment de nebunie a vieţii lui, declanşată în 
noaptea când Chris mâncase bătaie la Abatelli. 

— L-ai spus vreodată? şopti ea. 

Era înspăimântător, cât de bine îi citea Helen gândurile. 

— Ce să spun, cui? întrebă el, dar zâmbetul involuntar îl 
dădu de gol, arătând că ştie despre ce e vorba. 

— Fratelui tău, i-ai mărturisit că ne-am întâlnit în cabina 
telefonică? 

— Abia toamna trecută, când voi doi aţi început să ieşiţi 
împreună. E fratele meu mai mic; el te-a văzut primul, şi i s- 
au aprins călcâiele. Nu puteam să-i fac o asemenea figură. 

Helen îşi feri privirea: aşadar, Chris îi spusese adevărul. 
Chiar se îndrăgostise de ea la prima vedere. 

— Şi înainte de asta, nu i-ai pomenit niciodată de 
întâlnirile noastre? 

— Nu... N-am vrut. Era ceva care-mi aparţinea. 

— Nu numai ţie. 

— Dar nici lui. Sau tatălui meu. A fost ultima nebunie din 
viaţa mea. 

— Ai deschis uşa cabinei telefonice, îşi aminti ea. Şi ai 
surâs. Îmi mai zâmbiseşi o dată, când ai trecut pe lângă 
masa mea. Şi mi-am zis „Ce naiba, n-au decât să mă mărite 
dacă vor, dar ăsta e secretul meu.“ 

— Ai ieşit din toaletă, drogată până-n vârful firelor de păr. 
Doamne, erai o fată atât de frumoasă! 

— De câte ori văd un Lincoln vechi mă gândesc la maşina 
tatălui tău... Nu te-am întrebat niciodată cu cine vorbeai la 


telefon atunci. 

— Un detectiv de la secţia penală a procuraturii federale. 
M-a pus să aştept cât timp a verificat ce-i cerusem: 
informaţii despre tatăl tău. 

— M-am întrebat întotdeauna dacă ieşeai cu mine ca să- 
mi spionezi familia. Aşa a fost? 

— Aşa ceva nu se învaţă la facultatea de drept. 

— De ce nu ai mai încercat să mă cauţi? 

— După ce m-am întors la Harvard, când am reuşit, în 
fine, să gândesc logic, mi-am dat seama că nu pare afio 
relaţie de viitor. În plus, erai logodită. 

— Credeam că motivul a fost refuzul meu de a mă culca 
cu tine. 

Tony zâmbi. 

— Să-ţi spun drept, Helen, a fost mai plăcut să te sărut şi 
să te mângâi în maşina tatălui meu decât să mă culc cu alte 
femei. 

— Mulţumesc. 

— Şi de ce n-ai vrut? 

Ea râse. 

— Tu marcai un moment de cotitură în viaţa mea, Tony 
Taglione. A fost prima dată când am avut remuşcări în 
privinţa unui tip. Îţi sunt datoare. Tu m-ai ajutat să-mi 
găsesc un echilibru. M-am măritat. Şi chiar dacă mariajul 
meu a eşuat, am devenit o femeie adevărată, astfel că, 
atunci când familia mea a avut nevoie de mine, eram 
pregătită. Poate că întreaga mea familie îţi datorează ceva. 

Tony se crispă şi veselia din priviri i se stinse. 

— Te-ai gândit la mine când l-ai acuzat pe tatăl meu? 

— Sigur că da. Şi nu numai o dată. Îţi sunt dator pentru o 
amintire care-mi revine în minte în cele mai bizare, mai 
nepotrivite momente. E o amintire pe care o preţuiesc şi 
acum. 

— N-ai pomenit despre asta când m-ai avertizat să-ţi las 
fratele în pace. 


— Amintirea aceea datează de mai mulţi ani. Nu mai face 
parte din viaţa mea. Nici dintr-a ta. 

Privirile li se întâlniră; se uitară îndelung unul la altul, 
fără să scoată un cuvânt. 

— Îl iubesc, zise ea. E un sentiment autentic, pentru 
amândoi. 

— Asta voiai să-mi spui? 

— Nu m-am aşteptat să se întâmple. 

— Îţi spun de pe acum că nu voi putea veni la nuntă. 

— N-am ajuns acolo, nu încă. 

— Am auzit că nu v-aţi mai întâlnit de când a fost ucis 
tatăl tău. Helen încuviinţă, deşi el ar fi putut să mintă; nu 
era exclus ca agenţii săi să-l fi văzut pe Chris venind la 
clubul ei, după ce l-a omorât pe Don Richard. 

— A fost o perioadă cumplită, zise ea. 

— Mda. 

— Aşadar, cum stăm? 

— Ca şi până acum. Tu de o parte a străzii, eu de cealaltă. 

— Tony, nu putem ajunge la o înţelegere? 

— Doar pentru că acum zece ani ne-am întâlnit de câteva 
ori? 

— Trecutul ne poate ajuta să comunicăm. N-am venit cu 
un avocat. 

— Nici măcar avocaţii tăi n-ar intra în casa mea prin 
efracţie. 

— Uşa din dos era deschisă. 

— La ce înţelegere te-ai gândit? 

— Fratele meu. 

— Ce oferi? O depoziţie? 

— Voi depune mărturie împotriva lui Mikey Cirillo. 

— Cu privire la ce? 

— Orice ai nevoie. 

— Vrei să spui că vei depune mărturie mincinoasă? 

— Ce informaţii vrei? 

— Ai de gând să inventezi? 

— Spune-mi ce fel de informaţii ai nevoie. 


— Am deja ce-mi trebuie: pe amândoi ticăloşii la 
închisoare. 

— Dar mai rămâne totuşi să obţii condamnarea lui Mikey. 
Este cel mai mare şef mafiot din New York. Fratele meu e 
doar un prostănac. 

— Chiar crezi că te-aş lăsa să depui mărturie mincinoasă, 
doar ca să câştig? Helen, eşti mai pervertită decât mi-am 
închipuit. 

Ea tresări, dându-şi seama că făcuse o greşeală foarte 
mare abordându-l astfel. 

— Dă-mi-l pe Eddie înapoi. Te rog. 

— Ai vorbit cu avocaţii voştri? Ai văzut acuzaţiile? 

— A fost tras pe sfoară, Tony. Mikey Nebunul i-a întins o 
capcană. 

— Cum îţi explici faptul că Mikey se află în celula 
alăturată? 

— Unul din duşmanii lui l-a trădat. 

— Fratele tău a fost arestat pe o barcă, în mijlocul râului, 
cu cincizeci de kilograme de heroină pură. 

— A fost păcălit. 

— Multă vreme, am făcut speculaţii cu privire la 
activităţile fratelui tău. Şi la cele ale lui Mikey. Dar acum am 
terminat cu asta. Am pus mâna pe amândoi. Cel puţin şase 
detectivi vor jura că l-au văzut pe Eddie aruncând în apă o 
servietă plină cu bani. 

— Mint. 

— Uite, vrei să vezi? 

Tony se aplecă să ia servieta, pe care o lăsase lângă pat. 
Scoase o fotografie alb-negru, lucioasă, şi i-o dădu lui 
Helen. Hârtia era încă moale, de la substanţele folosite la 
developare. 

Ea strânse din ochi, dar nu înainte ca imaginea să i se 
întipărească pe retină: Eddie arunca o servietă peste 
bordul unei bărci, cu o expresie înnebunită pe chipul 
luminat necruţător de reflectoare, ca un băieţel pe care 
preotul l-a surprins cu o revistă porno. 


— Renunţă, Helen. Eddie a făcut o greşeală prostească şi 
a fost prins. Până şi avocaţii voştri de cinci sute de dolari pe 
oră au amuţit când au văzut asta. 

Ea deschise ochii. 

— Ce pot face? 

— Vrei sfatul meu? 

— Fac orice. 

— Dacă eşti implicată, retrage-te. Am început de mult să 
dezmembrăm mafia. l-am prins pe cei bătrâni, iar acum 
vom pune mâna şi pe cei tineri. 

— Nu sunt implicată, replică ea automat. 

Tony luă de la ea fotografia şi închise servieta. 

— Îţi ofer un singur lucru, Helen. Nu în numele 
trecutului, ci de dragul fratelui meu. Un avertisment cinstit. 
Vezi tu, eu cred că eşti consilierul lui Eddie. Poate chiar mai 
mult, de la moartea tatălui vostru. Retrage-te! Pentru că, în 
clipa când voi găsi dovezi că tu conduci clanul Rizzolo, va 
veni şi rândul tău. Voi pune mâna pe tine, la fel cum am 
făcut şi cu tatăl tău sau cu cei din clanurile Cirillo, Bono şi 
Conforti. Când voi putea dovedi că eşti implicată, vei ajunge 
şi tu în închisoare. 

Helen se întrebă dacă Taglione ar accepta mărturisirea 
cu privire la implicarea ei, în schimbul eliberării lui Eddie. 
Întrebarea îi stătea pe buze, dar şi-o reprimă. Cine ar mai 
proteja familia, dacă ea ar fi la închisoare? Nu putea să aibă 
încredere în Eddie, singur. Fără supravegherea ei, avea să 
fie prins din nou, iar mama ei, oamenii din vechea gardă, 
afacerile, toate s-ar duce de râpă. 

— Retrage-te, spuse Taglione. Nu te mai amesteca cu 
lumea interlopă. Şi pleacă din oraş. 

— Unde? întrebă ea mohorâtă. 

— Ai putea să încerci să te duci la unchiul tău din 
Westport. E un om cinstit. 

— Mă bucur să constat că mi-ai supravegheat toate 
mişcările. 

— Supraveghez mişcările fiecărui gangster din oraş. 


— Ţi-a scăpat unul. 

— Asta ce vrea să însemne? 

Helen Rizzolo îi zâmbi cu răceală, dar simţea cum încep 
să-i tremure buzele, ca şi cum trupul ei ar fi ştiut, înaintea 
minţii, că nu există nicio ieşire, nicio altă modalitate de a-şi 
salva familia. 

— Am venit la tine pentru fratele meu. Eliberează-l pe 
Eddie. 

— Eddie nu se poate întoarce acasă. 

— Vreau să se renunţe la orice acuzaţii împotriva lui. 
Sunt dispusă să plătesc. 

— Opreşte-te! 

— Sunt dispusă să plătesc. 

— Să plăteşti? Ai de gând să-mi plăteşti mie? Asta-i 
mituire. Helen cu siguranţă că nu vrei să spui... 

Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Voi plăti. 

— În casa asta nu există nimic de vânzare. 

— Ba da, este. 

— Nu e nimic. 

— Întotdeauna există ceva de vânzare. Chiar şi în viaţa 
unuia care se crede Dumnezeu. 

— Te avertizez: dacă mai scoţi o vorbă, te acuz de 
încercare de mituire. Se ridică în picioare şi-o luă brutal de 
braţ. leşi afară din casa mea. 

Helen se smuci din strânsoare. 

— Ticălosule, am venit să mă târguiesc. Şi îţi pot oferi 
ceva în schimb. 

— Ce? întrebă el cu dispreţ. 

— Chris. 

El simţi cum sângele i se scurge din obraji; avea chipul 
îngheţat şi inima cuprinsă de flăcări. Dintre toate gândurile 
care-i dansau în minte, îl rosti pe primul care i se păru 
acceptabil: 

— Minţi! 

— Despre ce? întrebă ea. Încă nu ţi-am spus nimic. 


— Minţi! 

— Fratele tău în schimbul fratelui meu. 

— Fratele meu nu e un infractor. 

După expresia de extremă suferinţă de pe chipul lui 
Taglione, ea înţelese că a câştigat. 1 se frângea inima, dar 
nu avea încotro. 

— Să încep cu răpirea mea de către oamenii lui? Sau cu 
ziua când a fost ucis tatăl vostru? 


28 


— Chris? Helen la telefon. 

Sylvia se grăbise să răspundă când sună telefonul de pe 
linia lui personală, dar 'Taggart ajunsese înaintea ei; când 
auzi vocea lui Helen, îi făcu semn să iasă din birou. Sylvia îl 
întrebă pe muteşte: 

— Ce facem cu răspunsul negativ al primarului? 

— Scuză-mă, îi zise lui Helen. Apoi acoperi receptorul şi 
spuse cu violenţă: Ducă-se în mă-sa! Împreună cu întregul 
Comitet orăşenesc. M-am săturat. N-are decât să-şi 
construiască singur un stadion. 

— Chris, stai o clipă. Pe cealaltă linie aşteaptă Henry 
Bunker. Kenny Adler l-a sunat, cu rugămintea de a face pe 
intermediarul. 

— N-am nevoie de rahaturile astea. 

— E Henry. le rog, vorbeşte cu el. 

— La dracu'. Bine, bine. Helen, mai aşteaptă o clipă. 
Apăsă furios butonul. Henry? 

— Chris, uite ce-i: sunt la fel de furios ca şi tine. Dar m-a 
sunat Kenny. Domnul judecător consideră că, între tine şi 
primar, lucrurile au cam scăpat de sub control. 

— În sfârşit, suntem de aceeaşi părere. 

— Asta e o mare concesie, ţinând seama de faptul că vine 
din partea lui; nu uita că e un tip iute la mânie, care, din 
întâmplare, deţine douăzeci şi două la sută din voturile 
cetăţenilor din oraşul nostru. Voia să-ţi spun că regretă. 
Zicea că poate reuşim să începem lucrările anul viitor. 

— Asta mi se oferă? Să aştept un an? 

— Anii trec repede când plăteşti dobânzi. 


— Vrei să-i transmiţi ceva, Henry? 

— Sigur. 

— Mesajul e: „Du-te dracului, Domnia ta.“ 

— Chris, hai să nu ne purtăm prosteşte! 

— O să-i spun Sylviei să-i trimită o scrisoare de 
confirmare. Trânti receptorul. 

— Nu mai vreau niciun telefon, Sylvia. Şi trimite 
scrisoarea aia prin curier. 

Sylvia ieşi, descurajată. Taggart se reculese şi reveni la 
telefon. 

— Bună! Mi-a fost foarte dor de tine. 

— Mda, ştii, am fost cam hărţuită în ultima vreme. 

— Cum îi merge fratelui tău? 

— Nu prea grozav. Se încaieră cu gardienii. Dar fratelui 
tău? 

— Răsfăţatul lui New York Post - „lony Războinicul“. 
Păcat că urăşte publicitatea. 

— Vreau să te văd. 

— Într-o jumătate de oră e prea devreme? 

— Am putea să plecăm undeva la sfârşit de săptămână? 

— Asta e ca întrebarea pe care prima Elenă, din 
Antichitate, i-a pus-o constructorului grec de corăbii - a 
vrut să ştie dacă are ceva care să plutească pe apă. Hai să 
plecăm la ţară. Tot mai e frig ca naiba, dar o să facem un foc 
mare, şi... 

— Du-mă în Atlantic City. Vreau să merg la un cazinou. 

— Cazinou? Te duc la Monte Carlo. 

— Nu. Mai degrabă Atlantic City. 

— Ştii ce, o să închiriez un Concorde. Mergem la Monte 
Carlo, Macao şi apoi în Atlantic City, la întoarcere. 

Ea râse. 

— Singurele drumuri pe care vreau să le fac sunt de la 
pat la masă şi înapoi. Mi-ar plăcea să câştig, şi iar să câştig, 
şi să cheltuiesc totul pe mese şi pe cadouri. 

— Bine. Îl sun pe Trump, să-mi dea etajul lui. 


— Un pat mare într-un apartament va fi perfect. Conduc 
eu. 

— Nici gând; nu intenţionez să-mi prind degetele în 
schimbătorul de viteze. Vin să te iau cu Rolls-ul. Nu uita să 
te îmbraci comod. E un drum lung. 


Helen puse receptorul în furcă; în minte îi reverberau 
cuvintele lui pline de încredere. 

— Aţi auzit. 

Tony Taglione, împreună cu Marty, agentul spătos al FBI 
infiltrat în clubul de sport al lui Eddie Rizzolo din East Side 
şi Zell, partenera lui cea platinată, îşi scoaseră căştile de pe 
urechi. 

— Asta înseamnă că trebuie să-i punem ei microfonul, 
spuse Marty. Speram să-l putem plasa undeva în maşină. 

— Să-mi puneţi mie microfonul? Nu i-aţi auzit vocea? 
Omul ăsta mă iubeşte. Ce-aţi vrea, să-i dau peste mână dacă 
încearcă să mă atingă? 

La început, Tony Taglione refuzase s-o creadă. Îi ceruse 
dovezi menite să demonstreze că n-a inventat povestea 
despre planul de răzbunare al lui Iaggart pentru a obţine 
anularea acuzațiilor aduse fratelui ei. Voia să se convingă 
de vinovăția fratelui său chiar din gura acestuia. Aşa că 
preţul pentru eliberarea lui Eddie Rizzolo se ridicase: Helen 
trebuia să-l păcălească pe laggart, să-l determine să 
recunoască modul în care dobândise controlul asupra 
mafiei din New York, urmând ca totul să fie înregistrat pe 
bandă. 

— Zell, ce părere ai? 

— Mda, avem o şmecherie nouă pe care ar putea s-o 
poarte. E moale şi chiar drăguță. Se potriveşte cu tenul 
tău... eşti brunetă autentică, sper? 

Taglione interveni: 

— Relaţia lor e una intimă. Un microfon e prea periculos. 
Dacă-l descoperă? 

— N-o să-mi facă niciun rău. 


— Eu unul nu m-aş bizui pe asta, spuse Marty. 

Zell încuviinţă din toată inima. Helen se întoarse spre 
Tony. 

— Hai să lămurim ceva: ştii al naibii de bine că n-o să-mi 
facă niciun râu. 

Strategia era simplă. Ea trebuia să se prefacă că vrea să 
fie cu el, ceea ce corespundea realităţii; că vrea să se culce 
cu el, ceea ce, de asemenea, era adevărat. Urma să se 
poarte ca şi cum l-ar fi adorat la fel de mult cum o adora el. 
Partea dificilă era să ascundă faptul că ştie care va fi 
deznodământul. Încă şi mai greu îi venea să-şi ascundă 
regretele. 

Tot drumul spre Atlantic City lau petrecut 
dezmierdându-se ca doi adolescenţi, pe bancheta din spate 
a Rolls-ului. Apartamentul lor avea o masă de biliard la care 
ea l-a bătut de două ori, o cadă cu apă fierbinte pe care au 
abandonat-o pentru cearşafurile răcoroase, aşternute pe 
patul cu oglindă deasupra, şi un pian alb, care-l făcu pe 
Chris să-şi exprime regretul că nu ştie să cânte. leşiră să 
cineze, dar seara de vineri se transformă într-un dezastru: 
ea a plâns tot timpul în braţele lui. El a alinat-o, crezând că 
suferă doar din cauza lui Eddie. 

Sâmbătă dimineaţa şi-au luat revanşa; au rămas în pat 
până la prânz, apoi s-au întors şi-au luat-o de la capăt. În 
aceeaşi seară, Taggart, lungit în pat, savura priveliştea pe 
care i-o oferea Helen îmbrăcându-se. 

— N-am mai cunoscut o altă fată care să poarte 
portjartier. 

— Numai în ocazii speciale. 

— Ai nevoie de ajutor? 

— Stai acolo. 

— Nu ţi-e frig? 

— Înapoi. Înapoi, am zis. 

— Exhibiţionistă! 

Ea îi aruncă o privire peste umăr. 

— Ce termen sofisticat foloseşti pentru „a tachina“. 


— l-am spus lui Reggie că vreau să mă însor cu tine. 

Cuvintele lui îi sfâşiau inima. Încercă să-şi ascundă 
suferinţa tachinându-l. 

— Ce-i cu băieţii ăştia italieni? Imediat ce trec de treizeci 
de ani, simt că e timpul să se însoare? 

— 'Te-aş fi cerut chiar dacă aş fi avut doar zece ani. 

— Ce-a spus Reggie? 

— A fost de acord să-mi fie cavaler de onoare. 

— Mai întâi ar trebui să-l găsim. Unde e? 

Tony 'laglione şi asistenții lui plini de zel fuseseră de 
acord că existenţa lui Reggie Rand i-ar susţine în mare 
măsură relatarea. Dar ea ştia că laggart nu l-ar trăda 
niciodată pe englez în mod conştient. 

— Vrei? 

— Ce să vreau. 

— Să te căsătoreşti cu mine. 

— Nu. 

— De ce nu? 

El părea să-i uşureze misiunea, întinzându-şi singur 
capcane, şi asta o ucidea. Făcu un efort de imaginaţie 
pentru a şi-l închipui pe Eddie, însângerat, pe o pardoseală 
de beton, bătându-se cu gardienii. Asta îi dădu puterea 
necesară pentru a profita de ocazia apărută. 

— Pentru că se întâmplă lucruri despre care tu nu ştii. 

— Ca de pilda? 

— Trebuie să mă întâlnesc cu nişte oameni. 

— Cu cine? 

— Nişte oameni din Philadelphia. 

— Stai o clipă. 

Taggart se ridică din patul cu aşternuturi boţite şi scoase 
din dulap o servietă. 

— Sunt unele obiceiuri care nu dispar. 

— Ce faci? 

— Verific dacă nu sunt microfoane în cameră. 

— Am luat camera în ultima clipă, sub nume false. Cine să 
ne pună microfoane? 


— Nu ştiam că o să facem afaceri, replică Tlaggart 
descuind servieta. 

— Nici nu facem. 

Helen îşi trase rochia pe ea, înconjură patul şi-i învălui 
corpul cu trupul ei. 

— Am venit să jucăm. Vreau doar să-i verific. Poţi să tragi 
afurisitul ăsta de fermoar? 

— Nu ştiu dacă o să mă pot abţine să te dezbrac în loc să 
te îmbrac. Când ai luat legătura cu cei din Philadelphia? 

— Glumeşti? Ei m-au contactat. Au venit la mine, la masa 
de joc, în clipa când tu ai plecat la plimbare. 

— Şi dacă-s poliţişti? 

— A, nu. l-am recunoscut. I-am văzut în Vegas, şi o dată la 
New York. 

— Ce ţi-au spus? 

— Merita să-i auzi. Parcă-s din altă ţară: vorbesc aşa, din 
colţul gurii. 

— De unde te cunosc? 

— Chris, nu poţi păcăli strada. Toată lumea ştie că clanul 
Rizzolo e cel mai puternic. Philadelphia şi New England 
trebuie să stabilească legături în New York. Mi-au făcut 
invitaţia de a-mi încerca puterile în Atlantic City ceea ce 
seamănă cu o propunere de pace. Desigur, ar trebui să mă 
lupt ca să păstrez ce-aş câştiga, dar e vorba de foarte, 
foarte mulţi bani. Prin comparaţie cu oraşul ăsta, Vegas-ul 
pare o simplă fantomă. Singura problemă este că oamenii 
implicaţi nu reuşesc să ajungă la o înţelegere. Cei din 
Philadelphia, nişte cafone cu toţii, se împuşcă reciproc, îşi 
distrug imaginea şi irosesc o şansă fantastică. Oricum, 
pentru asta mă îmbrac: iau cina cu un tip. 

— Ce tip? 

— Unul dintre cei care m-au contactat. 

— Te deranjează dacă vin şi eu? 

— Nu-ţi face probleme, e cu prietena lui. 

— Oricum aş vrea să vin. Mi se pare interesant. 


Gazdele lor îi aşteptau într-un restaurant italian, la 
distanţă de un cvartal de Broadwalk. Marty era un tip cu 
pieptul lat şi un râs conspirativ, dar inimos. I-l amintea lui 
Taggart pe unchiul Vinnie, mai ales prin remarca: 

— N-arată cine ştie ce, dar e plăcut, intim şi mâncarea e 
bună. 

Zell, prietena lui Marty, era îmbrăcată cu oarecare 
ostentaţie, dar vorbea puţin; roşi când Chris îi zâmbi larg, 
amuzat, fiindcă o surprinsese holbându-se la vânătăile „din 
dragoste“ lăsate de Helen pe gâtul lui. 

— Te cunosc, spuse Marty. Eşti constructorul. 

— Tu cu ce te ocupi? întrebă Taggart. 

— Şi eu sunt constructor. N-ai cum să fi auzit de mine. 
Încă n-am ajuns aşa de sus. 

— Construieşti prin zonă? 

— Pennsylvania. Pe-aici e mai mult distracţie, dar 
vorbeam mai devreme cu Helen despre viitorul pe care-l 
are oraşul ăsta. 

— Şi eu lucrez în construcţii, interveni Zell. 

— Ce anume? 

— Dragă... o admonestă Marty. Are o firmă de instalaţii. 
Ştii, dorinţa de afirmare. 

— Dar eu conduc afacerile, insistă Zell. 

— Stai în banca ta, iubito. Procedaţi la fel şi-n New York, 
Chris? Să vă folosiţi de anumite firme ca paravan? 

— Eu unul nu. 

Taggart se uită la Helen, care nu scosese o vorbă de când 
veniseră. Ea ridică din umeri abia vizibil. 


— Au încercat întruna să ghideze conversaţia într-o 
direcţie anume, remarcă Taggart în drum spre hotel. De 
parcă ar fi urmărit un scop numai de ei ştiut. 

— Nici mie nu-mi plac. 

— S-au străduit prea mult să-şi etaleze calităţile, zise el 
după ce ajunseră în cameră. Cred că sunt nişte prefăcuţi. 

— Cum adică? 


— Nişte gangsteri de mâna a şaptea care încearcă să 
profite de tine. 

Chris ieşi pe terasă; o vreme stătu acolo, uitându-se la 
ocean. leşi şi ea după el. Când o văzu că tremură de frig, o 
cuprinse în braţe. 

— Nu eşti cu adevărat interesată de Atlantic City, nu-i 
aşa? Am putea merge în Europa, şi... 

Ea-şi întoarse faţa. Îi venea să ţipe: „Da, hai să plecăm! 
Acum! Fugi!“ 

— E o mină de aur, Chris. 

— Dar... 

— Aş putea să-mi fac o situaţie aici şi să plec naibii din 
New York. Mai puţine riscuri. 

— Chiar crezi asta? 

— Am toate şansele să preiau controlul. Să pun capăt 
luptelor de-aici. Şi nimeni nu va încerca vreodată să-mi ia 
ce-am câştigat. E ca un cadou pentru familia potrivită. 

Intrară în apartament şi-şi pregătiră ceva de băut. 
Taggart era tăcut. leşi din nou să privească oceanul. Ea îl 
urmări, cu inima bătând nebuneşte. Îl văzu cum se apleacă 
peste balustrada terasei, ca să vadă luminile strălucitoare 
aliniate de-a lungul plajei. Ea ştia că tot aşa privea şi New 
York-ul, căutând spaţiile întunecate pe care să le umple cu 
noi clădiri. 

Reuşise. Îi băgase în cap ideea că îi aşteaptă un premiu 
valoros. „Şi partea cea mai bună e că, chipurile, fac şi eu 
parte din premiu“, îşi spuse cu amărăciune. Prăjitura 
otrăvitoare. Se gândi la fratele ei, la familie. Dacă n-ar fi 
fost ei, ar fi ieşit pe terasă şi s-ar fi aruncat de la etaj. 

Taggart rămase afară mult timp, gândindu-se. Când se 
întoarse, ea îşi atârna rochia pe umeraş. Veni în spatele ei, îi 
cuprinse cu o palmă sânul, cu cealaltă abdomenul şi-i atinse 
urechea cu buzele. 

— Am de gând să-ţi fac o ofertă. 

Ea se întoarse iute şi-i acoperi gura. 

— Ne mai gândim până dimineaţă. 


— E nebunească. O să-ţi placă foarte tare. 

Ea-l atrase spre pat. 

— Nu mai spune nicio vorbă până dimineaţă. 

— Vorbesc serios. 

— Taci. De câte ori deschizi gura, sunt tentată s-o astup 
cu mine însămi. Sst. 

— Ascultă-mă... 

— Te-am avertizat... 


Dimineaţa, ea se trezi devreme, se duse în camera 
alăturată şi sună la room-service pentru a comanda cafea. 
Chris se întoarse somnoros pe partea cealaltă când sosi 
chelnerul. Ea luă cafeaua, apoi se întoarse în pat, îi puse 
capul în poala ei şi rămase aşa, bând cafea şi mângâindu-i 
părul. Îşi dorea ca timpul să se oprească în loc. 

— Pot să vorbesc? 

— Îmi spui la micul dejun. 

— O să fie aproape prânz, avertiză el în glumă. 

În cele din urmă, cu puţin timp înainte de prânz, aşezată 
în sufrageria cu arcade a hotelului, ale cărei ferestre lăsau 
să se vadă reclamele luminoase ale unui cazinou, Helen 
Rizzolo desfăcu în poală şervetul de in roz, ciocni un pahar 
cu 'Taggart şi-l ascultă cu o privire gravă. 

— Dacă vrei să ai Atlantic City... 

— Nu ştiu, şopti ea. Poate ar trebui să... 

— Mi-ai înaripat imaginaţia. M-am gândit cum era Las 
Vegas cu ani în urmă. Cu sprijinul tău, aş putea să fiu un fel 
de Howard Hughes în Atlantic City. Am deveni proprietarii 
acestui oraş. E un loc grozav pentru a construi hoteluri, mai 
ales că femeia pe care o iubesc e în măsură să mă ajute la 
stabilirea zonelor. Oraşul are deja mai mult stil decât a avut 
vreodată Las Vegas. Putem să-l conducem după bunul 
nostru plac. Noi vom fi proprietarii. Fără amestecul statului. 

— Chris, eşti sigur? 

— Consideră că e cadoul de nuntă. Dacă vrei să preiei 
controlul asupra Atlantic City, asta vei primi. 


Ea îşi feri privirea, căci, dacă s-ar fi uitat în ochii lui, ar fi 
izbucnit în plâns. Dar până în acel moment nu-l făcuse să 
spună nimic care să-l ajute pe Tony Taglione să construiască 
un dosar. Era „acum ori niciodată“. 

— Ei, ce spui? insistă el. 

— Cum vom proceda? 

— Exact ca-n New York. La naiba cu caraghioşii ăia de 
aseară. Nu avem nevoie de ei. Vom acţiona în stilul nostru. 
O să căutăm o familie bună, unită, ca a ta, ca să ne 
reprezinte pe stradă. Dacă nu putem găsi o familie, 
organizăm noi una sau aducem oamenii noştri. Apoi am să 
vorbesc cu Reggie să ne furnizeze drogurile şi oamenii cu 
ajutorul cărora acea familie va ajunge cea mai puternică. 
Putem cuceri oraşul ăsta într-o lună - dacă eşti sigură că 
vrei să mai facem asta odată. 

— Nu ştiu, şopti ea. 

Îi luă mâna şi-o apăsă între coapsele ei, acoperind 
microfonul, dar era prea târziu. Văzu cum intră agenţii, pe 
mai multe uşi. 

— Eu sunt sigur, spuse Iaggari. Aici aş putea construi 
vreme de zece ani fără întrerupere, dacă am controla 
instituţiile statului. E o ocazie grozavă, dinamită curată. Şi 
partea cea mai grozavă e că vom face totul împreună. 

Helen se aplecă peste masă şi-i cuprinse ceafa cu 
palmele. Se uită pierdută în ochii lui. Taggart văzu, uluit, că 
ochii ei se umplu de lacrimi. 

— Ce-i? o întrebă. Ce s-a întâmplat? 

Ea îşi apăsă cu putere buzele pe gura lui. Cândeel 
întredeschise buzele, îl trase şi mai tare spre ea. Trupul ei 
tremura de efort. Chris îi simţi dinţii, apoi gustul sângelui. 
Cu un tremur convulsiv, ea îi dădu drumul. Când se 
despărţiră, el avu senzaţia că va muri. 

— Iisuse! Hai să mergem sus. 

— lartă-mă, spuse ea. 

Pe buzele ei era sânge, o picătură de un roşu aprins - al 
lui, al ei? Nu avea să afle niciodată. 


— Aş vrea ca lucrul ăsta să nu se fi întâmplat niciodată, 
spuse Helen. 

— De ce? 

Ea întoarse capul. El ridică privirea, cu inima bătând şi 
acum nebuneşte, şi se trezi zâmbind surprins: 

— Tony! Uite-l pe Tony! Hei, Iony! Ce faci, eşti pe urmele 
vreunui răufăcător? Stai jos, frăţioare. La-ţi un scaun. 
Chelner! 

Chelnerii se retrăseseră lângă perete. Aşteptau să se 
întâmple ceva. Taggart se uită la Helen. Obrazul ei era alb; 
gura - o dungă frământată, cu colţurile lăsate. Se întoarse 
iarăşi spre fratele lui, văzu agenţii care se răsfirau în 
spatele lor şi-şi spuse: „L-au prins pe Jack Warner.“ Cu Tony 
erau patru indivizi solizi, iar la fiecare uşă aşteptau alţi 
agenţi. 

— Ce se petrece, Iony? Cine-s greii? 

— Au venit să te aresteze, Chris. 

— Poftim? 

— Eu am venit să-ţi citesc drepturile. Orice vei spune ar 
putea fi folosit împotriva ta. Ai dreptul la un avocat. Ai 
dreptul... 

— Pentru ce naiba? 

— Trafic de heroină. 

Taggart râse. Lucrul acesta era imposibil de dovedit. 

— Hei, nu-s decât un om de afaceri. 

— Activităţi în cadrul crimei organizate. 

— Las-o baltă. 

— Şi crimă, încheie Tony cu răceală. N-am crezut-o pe 
Helen... n-am vrut s-o cred. Aşa că am avut nevoie de asta 
pentru a deschide dosarul. 

Scoase un minicasetofon Sony din buzunar şi-l porni. 

— Exact ca-n New York. La naiba cu caraghioşii ăia de 
aseară. Nu avem nevoie de ei. Vom acţiona în stilul nostru. 
O să căutăm o familie bună, unită, ca a ta, ca să ne 
reprezinte pe stradă. Dacă nu putem găsi o familie, 
organizăm noi una, sau aducem oamenii noştri. Apoi am să 


vorbesc cu Reggie să ne furnizeze drogurile şi oamenii cu 
ajutorul cărora acea familie va ajunge cea mai puternică. 

Tony opri aparatul. 

— Cine-i Reggie? 

Taggart avu senzaţia că luminile din încăpere încep să se 
învârtă în jurul lui. Se uită la Helen; pe obrazul ei aluneca o 
lacrimă. Se întinse s-o ia de mână, dar făcu un pas înapoi. 

— Unde ai ascuns microfonul? 

— În portjartier. 

— Aş vrea să ascult restul casetei, dacă n-am făcut-o să se 
topească. Vrei să-mi spui de ce? 

— Nu spune nimic. Orice afirmaţie poate fi folosită 
împotriva ta. 

— Vreau să ştiu de ce. 

— Eddie. E un târg; pentru fratele meu. 

— Dar noi... 

— Noi suntem stranieri, şopti ea. „O soţie e ceva, o soră 
înseamnă ceva mai mult.“ 


29 


Doi agenţi se apropiară de masă. 

— Vă rog să vă ridicaţi. 

Taggart îndreptă degetul spre fratele său. 

— Ştii şi tu, la fel de bine ca şi mine, că mafia ne era 
datoare. 

— Era datoare justiţiei. Ca şi tine acum. Încearcă să nu- 
mi îngreuiezi misiunea, iar eu voi face, la rândul meu, tot 
posibilul ca să-ţi uşurez situaţia. Cine e Reggie? 

Încăperea se rotea în jurul lui Taggari. În mijloc era 
Helen; lacrimile îi cădeau pe mâini, căci şi le ridicase în 
dreptul buzelor. 

— Reggie? Nu e puştiul ăla bogat din benzile desenate cu 
Archie? 

Helen avu impresia că un cutremur puternic zguduie 
încăperea ţipător ornamentată: prin gluma aceea, el îi 
dădea de înţeles că i-a iertat trădarea, ca şi trădările 
viitoare, care aveau să vină în timpul procesului. lar asta 
era mai groaznic decât faptul că nu va mai putea să-l vadă 
niciodată. Decât înapoia gratiilor închisorii, ca pe tatăl ei. 


Înainte să-l urce în avionul închiriat, i-au legat cătuşele 
de un lanţ petrecut în jurul mijlocului. Poliţia newyorkeză îi 
escortă cu girofarurile şi sirenele în funcţiune de la 
aeroportul LaGuardia până în Piaţa Foley. Pe treptele 
Tribunalului federal se aflau două şiruri de poliţişti înarmaţi 
care strigau „Faceţi loc! Faceţi loc!“ 

Tony  'Taglione, căruia  deontologia profesională îi 
interzicea să se implice direct în cazul fratelui său, observă 


desfăşurarea procedurii de punere sub acuzare a lui 
Taggart din colţul de sală rezervat publicului. Nu scoase un 
cuvânt în vreme ce agenţii Strikeforce citiră acuzaţiile, dar 
privirea lui, când furioasă, când plină de suferinţă, 
strălucea ca raza unei lanterne pe gheaţă. 

Taggart îşi susţinu nevinovăția. Era încă profund zguduit 
de arestare. Atingerea cătuşelor îl copleşea; în răstimpuri 
destul de dese era nevoit să se lupte cu sine pentru a-şi 
reprima impulsul de a sfărâma metalul. 

Avocaţii lui Taggart, care făcuseră şi ei parte cândva din 
secţia penală a procuraturii federale, înaintară cererea de 
eliberare pe cauţiune. 

Asistenţii lui Tony acţionară imediat pentru a influenţa 
stabilirea cauţiunii. Îl caracterizară pe Taggart ca fiind un 
criminal cu relaţii internaţionale, care dispunea de 
mijloacele necesare pentru a ieşi de sub jurisdicţia 
tribunalului înainte ca statul să poată încheia investigaţiile 
referitoare la amploarea conspirației lui. 

Şeful echipei de apărare a lui Iaggart replică sarcastic: 

— Dacă am face o analogie între inconsistenţa cazului 
împotriva clientului nostru şi cel mai subţire conductor al 
unui element electronic de dimensiuni microscopice, ar fi 
de ajuns ca să-l invalidăm. Nu vom învrednici cu atenţia 
noastră această înşelătorie a unei femei demne de dispreţ - 
o femeie cu un frate mafiot la puşcărie, aflată ea însăşi într- 
o poziţie extrem de fragilă - menţionând-o vreodată, de aici 
înainte. Doamnă judecător, domnul Taggart solicită 
eliberarea pe cauţiune exclusiv pe temeiul apartenenţei 
sale la comunitate. 

Se aşeză şi şopti: 

— Dacă se va ajunge vreodată la proces, o să le mâncăm 
la micul dejun „martorul-complice“. 

— Fă ce ştii, dar nu-i lăsa să mă bage la închisoare. 

Asistenţii lui 'lony prezentară al doilea argument: acela 
că acuzatul constituie un pericol pentru comunitate. 


Avocatul lui Taggart se ridică din nou în picioare, aparent 
amuzat. 

— Un pericol pentru societate? Poate că domnul procuror 
a confundat realitatea cu văicăreala vreunui membru 
dezamăgit al Comisiei pentru Monumente Istorice. Dar eu 
unul resping categoric ideea că domnul Christopher 
Taggart, care a construit patru zgârie-nori în Manhattan 
numai anul acesta, plus un liceu în Queens şi mai multe mii 
de locuinţe pentru familiile cu venituri mici în Bronx, 
constituie un pericol pentru comunitate. Dumnezeule 
atotputernic, domnul Taggart este însăşi comunitatea, 
doamnă judecător. 

Judecătoarea, o femeie de vârstă mijlocie, cu faţă rotundă 
şi înfăţişare banală, replică: 

— În mod evident, acuzaţiile aduse sunt extrem de grave. 
La fel de evident, ceea ce apărarea numeşte „apartenenţa 
la comunitate“ a acuzatului i-ar putea asigura mijloacele - 
adică bogăţie şi putere - de a fugi, ieşind de sub jurisdicţia 
tribunalului. De aceea, acuzatul va preda paşaportul său 
procurorului federal. lar cauţiunea este fixată la opt sute de 
mii de dolari. 

Taggart ridică mâinile. 

— Doamnă judecător, s-ar putea să mi se scoată astea, ca 
să completez cecul? 


30 


— Și, desigur, spuse chefliul, ai auzit de povestea 
băiatului de la Eton care a fugit de la şcoală. Pentru a-şi 
şterge urma şi-a încheiat ultimul nasture de la vestă. 

Jack Warner îşi pipăi vesta - blestemăţia era încheiată de 
sus până jos; îşi termină berea răsuflată şi ieşi din cârciuma 
anostă din apropierea staţiei de metrou Charing Cross. Apoi 
rătăci o vreme fără ţintă pe străzile reci şi umede ale 
Londrei. Detesta situaţiile ale căror reguli îi scăpau de sub 
control. Plictisit de săptămânile petrecute în Europa 
continentală, se refugiase în Anglia; dar Anglia îi plăcea 
chiar mai puţin. În rezumat, totul era de mâna a doua. Sau, 
altfel spus, nimic nu se putea compara cu New York-ul. Îi 
lipseau portoricanii, negrii şi chinezii. Tânjea după străzile 
murdare, periculoase, şi după italienii puşi pe căpătuială. I- 
ar fi plăcut să ştie care-s băieţii buni şi care-s băieţii răi. 
Dar, mai presus de toate, îi era dor de meseria lui de 
poliţist. 

Se îndreptă spre un stand de ziare pentru a cumpăra o 
hartă a Irlandei şi descoperi, cu surprindere, fotografia lui 
Christopher Taggart pe prima pagină. Cum naiba l-au 
înfundat pe ticălosul acela viclean? Warner începu să 
citească articolul din International Herald Tribune, dar la 
jumătatea primei coloane sări ca ars şi făcu semn unui taxi. 

— Aeroportul Heathrow! 

— Ce-ai găsit în ziar, amice? 

— Biletul meu spre casă. 

Vameşii nici nu clipiră la vederea paşaportului fals pe 
care i-l dăduse Reggie Rand când fugise din New York. 


Warner reuşi să treacă de lucrătorul de la Imigrări de pe 
aeroportul Kennedy şi prinse un taxi care-l duse până la 
apartamentul său din Lower East Side. Se strecură 
înăuntru neobservat, intră în cămară şi deschise o uşă 
micuță din spate, dincolo de care se afla un panou electric 
străvechi. Da, Helen Rizzolo îi spusese lui 'Tony Taglione ce 
a făcut frate-său, dar a şti şi a dovedi sunt două lucruri 
complet diferite, fapt cunoscut oricărui poliţist din lume. 

Pe panoul metalic erau cinci siguranţe;  apăsă 
comutatorul principal şi dezactivă panoul. Luminile se 
stinseră, iar frigiderul se opri cu o zguduitură care făcu să 
se cutremure podeaua. Lucrând la lumina lanternei, scoase 
şuruburile panoului, îl dădu la o parte, băgă mâna înăuntru 
şi extrase un cilindru lung de carton, de genul celor folosite 
în serviciile de mesagerie. Apoi băgă cilindrul de carton în 
buzunarul pardesiului şi porni spre St. Andrew's Square. 

Recepţionerul de la sediul Strikeforce îl privi 
neîncrezător. 

— Spune-i lui Iaglione că-l caută Jack Warner de la Poliţia 
oraşului New York, şi-ţi garantez că o să lase totul baltă. 

Ca poliţist, determinase mulţi arestaţi să vorbească; 
fraza-cheie era „Te bag în închisoare”, şi cei care ţineau la 
libertate cooperau. Un agent FBI sosi şi-l percheziţionă, 
precaut. Ba chiar examină interiorul cilindrului de carton. 

— N-am venit să-l împuşc, fraiere. 

— Aş fi preferat ca ăsta să fie motivul; mi-ar fi oferit o 
scuză să te împuşc eu pe tine. Uite mandatul pentru 
arestarea ta. 

— Scuteşte-ne pe amândoi de complicaţii şi aşteaptă să 
vorbesc cu şefu'. 

Taglione era la telefon. Câţiva asistenţi cu figuri obosite îl 
aşteptau cu diverse documente în mână. Mai mulţi agenţi 
umblau agitaţi pe coridor, fumând încontinuu. Warner 
zâmbi. Exact aşa cum bănuise când citise primul articol din 
presă: toate promisiunile acestui caz important se 
dovediseră a fi vane. 


Taglione acoperi receptorul şi-l străpunse cu privirea sa 
pătrunzătoare. 

— Ai venit să te predai? 

— Discut doar cu tine, singur. 

Taglione îl studie cu un dispreţ sumbru, mormăi ceva în 
receptor şi le ceru asistenţilor săi să revină peste cinci 
minute. Warner închise uşa şi se sprijini de ea. 

— Nu vreau decât să-mi recapăt insigna. 

— Insigna?! Eşti norocos dacă primeşti numai zece ani. 
De ce ţi-aş da insigna înapoi? 

— Pentru că, fără mine, n-ai nicio dovadă împotriva lui 
Taggart. 

— Avem un martor-complice. N-aş zice că e vorba de un 
caz slab. 

— Nu ai pe nimeni care să confirme acuzaţiile. 

Taglione se mulţumi să-l privească fix. 

— Hei, am lucrat pentru fratele tău. Ştiu cât de precaut 
era. Muieruşca n-are nicio dovadă pe care s-o poată folosi 
împotriva lui. El n-a făcut decât să-i relateze cele 
întâmplate. 

— Jack, ai trădat cea mai prestigioasă forţă de ordine din 
America. Ai vândut-o şi-ai fugit. Nu-ţi pot da insigna înapoi. 

Warner ridică din umeri. 

— Atunci fratele tău scapă. 

— Iar tu intri la închisoare. 

— Grozav. Grangurele scapă, iar executantul intră la 
pârnaie. S-ar putea ca procuratura din Kansas să 
procedeze aşa. Dar cea a Districtului de Sud din New 
York...? 

Taglione se înroşi violent şi Warner înţelese că la 
convins. lony spuse: 

— Chiar dacă Arthur Finch o să fie de acord, poliţia se va 
opune. Toţi ştiu că ai fugit. 

— N-am fugit, spuse Warner ironic. De unde ţi-a venit 
ideea asta? A fost o înscenare. De fapt, eu lucram sub 
acoperire, la o capcană importantă, pentru tine. 


— N-a fost aşa. 

— Dar dacă tu şi cu Finch le spuneţi tuturor că am fost 
siliţi să înscenăm o fugă, înseamnă că am ieşit basma 
curată, iar tu poţi să-ţi construieşti dosarul. 

Taglione îl privi crunt, de parcă ar fi fost pe punctul să-l 
ucidă, dar nu avea alternativă şi ştia lucrul acesta. 

— Ca să putem fi de acord cu chestia asta, va trebui să 
faci al naibii de multe. 

Warner râse. 

— Hei, nimeni nu ştie mai multe despre mafie decât Jack 
Warner. 

Luă cilindrul de carton din buzunar, scoase capacul şi 
revărsă conţinutul pe biroul lui Taglione: însemnări, copii 
xerox, transcrieri după înregistrări, evidențe telefonice, 
nume şi date. Tony le frunzări cu ambele mâini. 

— Ce înseamnă toate astea? 

— Înseamnă că, dacă-mi recapăt insigna, o să-mi folosesc 
dosarele ca să orientez investigaţiile voastre în 
cincisprezece direcţii diferite, urmate în trecut de fratele 
tău. Helen Rizzolo nu ştie nici jumătate. 


Arthur Finch, procurorul federal, îi invită pe Taggart şi 
avocatul acestuia la o şedinţă în biroul său. Când sosiră, îl 
găsiră acolo pe Tony laglione aşezat pe o canapea; după 
privire, s-ar fi spus că are febră. Avocatul lui Taggart începu 
să se plimbe prin cameră, adulmecând primejdia şi 
învârtind un trabuc între degete. Taggart stătea calm lângă 
fereastră, privind spre podul Brooklyn; aştepta să audă în 
ce consta întorsătura foarte proastă a lucrurilor. Arthur se 
aşeză la masa de lucru. 

— Îi voi da ocazia clientului tău să accepte o înţelegere. 

— Nu ne interesează. 

— Ai să mă implori, după ce o să afli ce dovezi avem. 

— Vorbe goale, Arthur. Asta e o mascaradă menită să-mi 
sperie clientul. Chiar mâine dimineaţă voi face o moţiune 
pentru a se renunţa la toată aiureala asta. 


Ochii lui Finch căpătară lucirea oţelului; pentru prima 
oară, după ani mulţi de când se cunoşteau, Taggart înţelese 
valoarea moştenirii juridice a lui Finch. 

— Ai terminat, domnule avocat? 

Finch îl fixă cu privirea pe avocatul lui Taggart până când 
acesta se uită, stânjenit, în altă parte. 

— Până acum ştiam doar ce a făcut clientul tău. Acum 
putem dovedi prin ce mijloace. 

— Dacă eşti aşa de sigur, Arthur, cum se face că vorbeşti 
despre o înţelegere? 

— Pentru că prefer o listă completă a tuturor oamenilor 
din aparatul de stat pe care i-a corupt clientul tău, a 
mafioţilor susținuți de el, precum şi a reţelelor de droguri 
pe care le-a creat, decât să-l bag imediat la închisoare pe 
clientul tău. 

— Ar trebui să oferim şi un leac împotriva cancerului? 

— Am încheiat un acord de cooperare cu unul din 
ajutoarele clientului tău. El ne îndrumă în toate direcţiile în 
care avem nevoie. Conspirația e mult mai amplă decât am 
crezut. 

— Las-o baltă. Care „ajutor“? 

Avocatul se uită la Taggart, care ridică din umeri şi-şi 
spuse: „Jack Warner“. 

— Sunt dispus să transform toate acuzaţiile, adică acelea 
care au fost deja formulate, ca şi cele care vor fi formulate, 
în două mandate RICO pentru trafic cu heroină, fiecare 
însemnând douăzeci de ani, cu executarea simultană a 
pedepselor. Nu vreau să-ţi văd clientul umblând pe stradă 
înainte să împlinească cincizeci de ani. 

— Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Care „ajutor“? Cine e 
„ajutorul“ ăsta? 

Atmosfera din încăpere devenise apăsătoare. Taggart 
întredeschise fereastra. Îşi ridică faţa spre adierea 
răcoroasă, apoi se întoarse să-i studieze pe cei care-i 
discutau soarta. Arthur îi aruncă o privire tăioasă şi Taggart 
înţelese că procurorul federal voia în acelaşi timp să-l bage 


pe el la închisoare şi să-i salveze cariera lui Tony. Gura 
avocatului său era o dungă îngustă, exprimând îngrijorarea. 
lar masca lui Tony alunecă; Chris observă pe obrazul 
fratelui său un tic pe care-l cunoştea din copilărie. 

— Domnule, vrei să părăseşti încăperea? îi spuse 
avocatului său. 

— Domnule Taggart... 

— Pleacă! Te rog. 

— Insist să-mi asculţi sfatul... 

Taggart se uită la Tony. Acesta se ridică în picioare. 

— Arthur? Ce ai zice dacă fratele meu şi cu mine am face 
o plimbare? 

— N-am nimic împotrivă. Domnul avocat şi cu mine ne 
putem petrece timpul depănând amintiri din vremurile 
bune de odinioară, înainte ca el să fi abandonat serviciul 
public pentru a se îmbogăţi. 

— Unii dintre noi nu s-au născut cu un supozitor de 
argint în găoază, replică avocatul iritat. Domnule Taggart, 
ceea ce faci este periculos. Îţi atrag atenţia... 

— Ies la o plimbare cu fratele meu, şi-atât. 

În lift, şi apoi în drum spre piaţetă, Taggart simţi că Tony 
îl studiază, de parcă n-ar fi ştiut cum să-l abordeze pentru 
a-l face să vorbească. 

— „Domnule Comunitate”, deocamdată eşti eliberat pe 
cauţiune. Ce-ţi doreşti? O plimbare? O băutură? Un 
hamburger la Mick's? zise 'Tony făcând semn cu capul spre 
sediul poliţiei, alături de care se afla un bar aglomerat, 
frecventat de poliţişti. 

Taggart ridică ochii spre vârfurile clădirilor. 

— Hai să mergem în Turn. 

— Ai de gând să vorbeşti? 

— Da. O să găsim noi o soluţie. Vreau să văd şantierul. 

Se îndreptară în grabă spre Center Street şi luară un 
taxi. 

— Aşa, începu Tony ridicând geamul despărțitor dintre ei 
şi şofer. Acum suntem doar noi. Totul e adevărat, nu-i aşa? 


— Tu ce crezi? 

— Dar de ce? Pentru ce ai făcut toate astea? 

— Pentru tata. 

Tony se holbă la el. 

— Răzbunare? 

— 'Ţi-am spus de-acum zece ani. Ne erau datori. 

— Totul pentru tata? 

— “Totul. 

— Şi banii? 

— Care bani? Am cheltuit mult mai mult decât am 
câştigat. 

Rămaseră tăcuţi până când taxiul ajunse în Union 
Square. 

— Tot nu eşti conştient de faptele tale, nu-i aşa? întrebă 
Tony. Nu înţelegi delictele. Ai vândut droguri. 

— Momeală. 

— Ai ucis oameni. 

— Nişte mafioţi jegoşi. 

— Ai corupt... 

— Am fost prins. 

— Dar nu înţelegi ce-ai făcut? 

— Ba da. Am distrus cea mai mare familie mafiotă din 
New York. 

— Nu se poate face aşa ceva! 

— Se poate. Eu am reuşit. Am subminat clanul Cirillo. N- 
ai decât să te ocupi de rămăşiţe. 

— Ai mers pe o cale greşită. 

— A funcționat. 

— Ai subminat totul. La ce bun un guvern, dacă tu poţi 
decide orice şi poţi să ucizi oameni ca să-ţi satisfaci dorinţa 
de răzbunare? La ce mai foloseşte justiţia? 

— Spune-mi tu. 

— Pentru că un om poate să greşească oricând. Iar noi, 
ceilalţi, trebuie să fim protejaţi în faţa celui supus greşelii. 

— Dar eu am avut dreptate. Şi tu ştii foarte bine că aşa ee. 
Ne-am certat pe tema asta încă de la început. Tu tot mai 


încerci să impui teoriile în faţa realităţii. Dar ştii că am avut 
dreptate. 

— Nu chiar. O să ajungi la închisoare. 

— Asta mai vedem. 

— A, nu, chiar vei face închisoare. Acum aparţii justiţiei. 

— Aceeaşi justiţie care n-a mişcat un deget când a fost 
ucis tata. 

— Tata! ţipă Taglione. Dă vina pe tata! 

— Dar l-au ucis pe tata! 

— Tata! Şi cu mine cum rămâne?! 

— Poftim? 

— Te-ai folosit de mine, de meseria mea. M-ai manipulat, 
Chris. M-ai păcălit şi m-ai determinat să-ţi fac munca 
murdară. 

— 'Ţi-am dat indicii reale. 

— Mulţumesc. Voi doi, tu şi cu tata. [ii minte cum făceaţi 
glume pe seama mea? Vă distraţi de minune. „lony e 
corect, Tony e cinstit, e ca un preot. Seamănă cu mama.“ Şi 
apoi tata continua: „lony are să fie avocatul meu“. 

— Şi ce-i rău în asta? Te iubea. Tu erai fiul lui cel mare. 

— "Tata ştia că nu voi putea fi avocatul lui într-o mie de 
ani. Nu te-ai întrebat niciodată? Pe cine a numit ca executor 
testamentar? Pe tine. Eu studiam dreptul, dar te-a preferat 
pe tine ca să administrezi banii. 

— Eu eram implicat în afacere, protestă Taggart. 

Adevărul e că şi el se mirase la momentul respectiv şi, în 
ciuda mândriei de a fi fost ales, regretase pentru Tony. 
Acum îşi dorea să fi spus ceva atunci, când ar fi contat. 

— Da, iar lony cel corect făcea exces de zel, spuse 
Taglione cu amărăciune. 

— Eu am vrut să fii avocatul meu. [i-am cerut-o de 
nenumărate ori. 

— Nu voiai un avocat, ci un om care să manipuleze. 
Doreai ca eu să găsesc modalităţi de a eluda legea, de 
parcă ar fi fost vorba de un joc pe care-l câştigi dacă eşti 
deştept Ei bine, astea-s tâmpenii. Legea e menită să apere 


oamenii neajutoraţi de cei care sunt atât de puternici încât 
cred că pot face orice vor - oameni ca tine, frăţioare. 
Oameni înspăimântători... Recunoaşte: îţi doreai să plec din 
Strikeforce pentru că ştiai că, până la urmă, o să-ţi vin de 
hac. 

— 'Tot ce a vrut tata vreodată, tot ce mi-am dorit şieua 
fost ca tu să participi la afacerile familiei. 

— M-ai folosit. M-ai minţit. Vorbeşti despre familie, dar m- 
ai tratat de parcă aş fi fost vreuna din amărătele tale de 
femei. 

— Hei, nu-mi vorbi despre femei. Nu le cunoşti. 

— A, dar tu le cunoşti?! explodă Tony. Licălos arogant! 
„Fă orice ai chef, oricând ai chef.“ Aşa trăieşti tu. Dacă te 
înfurii, omori pe cineva, nu-i aşa, frăţioare? E evident că tu 
l-ai omorât pe Rendini sau ai pus pe cineva să-l omoare. Ai 
întâlnit o fată din mafie şi, gata, te-ai îndrăgostit. Fratele 
tău, pe care spui că-l iubeşti, îmbrăţişează o meserie la care 
ţine, aşa că-l foloseşti pe nătărău. Eşti complet lipsit de 
scrupule. N-ai nicio măsură. Pic de caracter. Uită-te ce-ai 
făcut: ai distrus totul. Firma, pe noi, chiar şi pe tata. Şieul- 
am iubit, să ştii. Nu era nevoie să fiu de acord cu el ca să-l 
iubesc. Tu crezi că tata te-ar fi susţinut într-o asemenea 
acţiune? Chiar nu-ţi dai seama cât de departe ai ajuns cu 
fărădelegea? Îţi închipui că tata te-ar fi aprobat?! 

— Singurul lucru pe care-l regret e că ţi-am pricinuit 
necazuri, replică Taggart mânios. Îmi pare nespus de rău. 
N-ai fi avut de suferit dacă n-aş fi fost prins şi, crede-mă, 
Tony, nu intenţionam să mă las prins. 

— Dar cine te crezi, Dumnezeu? Era normal să fii prins. 

Taggart roşi violent. 

— Numai pentru că Eddie Rizzolo s-a băgat în tranzacţia 
aceea capcană cu heroină. La cercetări, vei vedea că-i 
întinsesem o cursă lui Mikey Nebunul. El era ultimul. L-am 
lichidat pe Don Richard, l-am terminat şi pe Sal Ponte. Am 
dezmembrat toată familia aia blestemată. Mai era Mikey, şi 
cu asta aş fi terminat. lar moartea tatălui meu... a tatălui 


nostru, ar fi fost răzbunată. Nu-mi cer scuze pentru că l-am 
răzbunat pe tata. 

— Dar n-ai fi putut să renunţi, strigă Tony. Îţi place 
puterea pe care a trebuit s-o obţii ca să-i înfrângi. Un 
Howard Hughes pentru Atlantic City! 

— Eu... 

— Sau poate un Al Capone pentru Chicago? Ori, de ce nu, 
un Mussolini al Italiei?! 

Taggart îi susţinu îndelung privirea. Ce era să spună? Că 
a acceptat pentru Helen? În parte, da. Dar trebuia să 
recunoască cum că acţionase în egală măsură şi în propriul 
interes. Castelul din Europa era o fantezie. Trebuia să 
muncească. Să construiască clădiri. lar construirea lor fără 
să întâmpine nicio piedică reprezenta o tentaţie atât de 
mare... 

— Conteşti afirmaţia? 

— O ai pe casetă, recunoscu el. 

Câteva clipe nesfârșite, singurele sunete pe care Taggart 
le auzi fură cele ale cauciucurilor taxiului pe asfalt şi 
bubuitul slab al tobei de eşapament ruginite. 

— Poate că asta e adevărata crimă ce derivă din 
împlinirea răzbunării, spuse 'Tony încet. Te face să te simţi 
prea bine ca să le mai poţi opri. 

Taggart întoarse capul şi-n minte îi apăru brusc imaginea 
tatălui său, în faţa gratiilor unei celule de închisoare. Mike 
Taglione avea haina pe braţ şi o privire dezamăgită în ochi, 
chiar dacă încerca să-i zâmbească încurajator. 

— Chris?... Chris! 

Halucinaţia dispăru, şi-l văzu iarăşi pe Tony, alături de el, 
în taxi. Mâinile începură să-i tremure atât de violent că se 
sperie. Se uită prin geamul despărțitor din plastic şi prin 
parbrizul de dincolo de geam. În depărtare se vedea Turnul 
lui, tot mai mare. 

— Ce-i? întrebă apatic. 

— Ţi-a sunat ceasul, fără doar şi poate, şopti Tony. E doar 
o chestiune de timp. Dacă nu cooperezi, Arthur te va 


închide pentru tot restul vieţii. lar oamenii mei vor trebui 
să-l ajute. 

Şoapta lui 'lony se stinse, ca vocea unui copil gata să 
izbucnească în plâns. Brusc, 'Taggart îşi dădu seama că nu 
va putea ieşi niciodată din această fundătură. Oricât s-ar 
lupta, Strikeforce îl va închide. Nu exista nicio cale să 
învingă. Mâinile îi tremurau în continuare. Tony observă. 

— Trebuie să vorbim, spuse el. Să găsim compromisul cel 
mai bun pentru tine. Chris, asta e tot ce pot face. 

În vreme ce taxiul trecea pe lângă Helmsley Building şi 
intra în Park Avenue, Tony îi punctă informaţiile pe care 
avea să le ceară Arthur Finch pentru a accepta un acord de 
cooperare. 

— Multe lucruri nu le ştiu. Nu m-am plimbat încoace şi- 
ncolo cu o puşcă-n mână. 

— Bun, şi atunci cine ştie? 

Taggart ridică din umeri. 

— Vorbeşte cu Jack Warner. 

— Am vorbit deja. Cine-i Reggie Rand? 

— Las-o baltă! 

— Chris, e vorba de viaţa ta. 

— Îmi pare rău, dar nu-mi trădez prietenii. 

— Chryl şi Victoria au vreun amestec? 

— Iisuse, nu. 

— Sylvia? Şefii tăi de şantier? 

— Nu. Afacerea e perfect legală. 

— Ne întoarcem la Rand, nu-i aşa? 

— Uită de el. 

— Trebuie să ajungi la o înţelegere. Dacă Arthur te aduce 
la tribunal, nu mai ieşi din închisoare. 

Taxiul încetini, din cauza traficului tot mai intens. Taggart 
se cufundă într-o tăcere profundă, care, în ciuda 
insistențelor şi sfaturilor lui Tony, dură până când ajunseră, 
în cele din urmă, la poarta şantierului. Acolo, Tony fu 
surprins să-şi vadă fratele revenind exploziv la viaţă; 
Taggart îi plăti grăbit taximetristului şi sări pe trotuar, 


nemaiavând ochi decât pentru construcţie. „La fel ca tata“, 
îşi spuse Tony. „Şeful: exact ca Mike Taglione.“ 

Chris intră în şantier, cu paşi mari. Tony alergă după el, la 
fel cum, pe vremuri, se străduia să ţină pasul cu tatăl şi 
fratele lui. Când îl ajunse din urmă, îl văzu pe Chris făcând 
semne unui maistru: 

— Charley, e vai de fundul tău dacă o să ia foc containerul 
ăla de gunoi. Scoate-l de aici! 

— Scuze, Chris; camionul de gunoi e pe drum. 

— Ar fi şi cazul, ce naiba. Ce-ţi fac copiii? 

— Se străduiesc să intre în Little League. 

— Vorbeşte cu Sylvia pentru uniforme. i-l prezint pe 
fratele meu, Tony. Poate convingi procuratura federală să 
sponsorizeze o echipă. 

Maistrul, care citea ziarele, se holbă la ei. Tony înşfacă 
două căşti de protecţie şi-l urmă pe Chris spre construcţie. 
Săriră pe un lift de marfa care începuse deja să se ridice. Pe 
măsură ce urcau de-a lungul clădirii aproape terminate - 
etajul zece, douăzeci, patruzeci, optzeci - Taggart devenea 
tot mai gânditor. Contururile oraşului păreau mai clare, 
privite de sus, în lumina după-amiezii târzii. 

— O să-mi fie dor de asta, spuse el încet. De acest 
moment al zilei, când lumina soarelui face clădirile să arate 
mai bine decât în realitate. Pentru o clipă, fiecare clădire 
capătă individualitate. Îi zâmbi lui Tony; liftul se opri. Acum 
e clipa de maximă frumuseţe a oraşului. 

Acoperişul era aşternut cu pietriş rotund, alb, proaspăt 
pus. Îl traversară, ajunseră pe margine şi se căţărară pe 
singura structură de oţel dezgolit care mai exista - noile 
grinzi care le înlocuiau pe cele distruse de macaraua ce se 
prăbuşise peste apartamentul suspendat al lui Taggart. 
Acesta merse pe o grindă îngustă până la capăt şi se odihni 
rezemat de o coloană singuratică. Tony îl ajunse din urmă, îl 
ocoli cu mişcări agile şi se sprijini de partea cealaltă a 
coloanei. Vântul le învolbură hainele şi părul. Tony bătu 
oţelul cu palma: 


— Ce-i asta? 

— A trebuit să scot o grindă care a fost distrusă în timpul 
accidentului - apropo, n-a fost deloc un accident; Don 
Richard a trimis un tip s-o omoare pe Helen. Şi mi-am zis: 
ce naiba, dacă tot fac reparaţiile, hai să mai adaug o 
cameră. 

Fu tentat să glumească pe seama primarului căruia nu-i 
ceruse aprobarea de a mai adăuga clădirii o suprafaţă 
neautorizată, dar brusc, durerea pe care începuse s-o simtă 
încă din Atlantic City ieşi la suprafaţă şi-l înghiţi ca un val 
uriaş. Reuşi să îngaime: 

— Ar fi trebuit să fie o surpriză... un mic salon pentru 
muzică, în nori. 

Tony îşi adună curajul şi încercă să privească chipul lui 
Chris. Se aplecă de cealaltă parte a coloanei şi văzu lucrul 
de care se temuse de la bun început. Existau oameni care 
supravieţuiau la închisoare şi oameni care nu supravieţuiau. 
Fratele lui avea să se stingă treptat, ca un vultur captiv. 

— Cum ai putut fi atât de prost încât să ai încredere în 
Helen Rizzolo?! 

Taggart îl privi nedumerit, încercând să desluşească 
sensul celor spuse de Tony. 

— Acum nu mai vorbeşti despre bine şi râu. Pui problema 
în cu totul alţi termeni. 

Tony tremura. 

— M-ai auzit foarte bine. Cum ai putut fi atât de prost? Mi 
te-a oferit pe tavă. 

— Nu regret că m-am îndrăgostit. 

Sudoarea umezea palmele lui Tony. Erau atât de 
transpirate încât începură să-i alunece pe bârna de oţel. Şi 
le şterse pe pantaloni şi cuprinse iarăşi grinda. Ştia că el e 
singura forţă de pe pământ care-l poate salva pe Chris, dar 
pentru asta trebuia să renunţe la toate lucrurile în care 
credea. Încercă din nou să găsească o soluţie. 

— Ascultă, dacă l-aş putea convinge pe Arthur să mai 
reducă pedeapsa cu câţiva ani, i-ai da ceea ce vrea? Ştii, 


poate aş reuşi să te scot, condiţionat, peste câţiva ani. 

— Nu-l pot denunța pe Reggie Rand. 

Tony îşi şterse palmele din nou. 

— Aşa mi-am închipuit şi eu, şopti Taglione. 

Chris simţi mâna fratelui său şi se uită în jos: Tony îi 
strecurase în palmă o cărţulie mică, albastră, subţire. 

— Ia-l! 

Taggart se holbă la el, în culmea uimirii. Era paşaportul 
lui. 

— Ai la dispoziţie trei ore. 

Faţa prelungă a lui Tony era încordată, iar ochii negri - 
opaci. 

— Trei ore. Urcă-te într-un avion. Pleacă. Nu te mai 
întoarce niciodată. 

— Ce se va întâmpla cu tine? 

— E cam târziu să-ţi mai faci griji pentru asta. Du-te! Din 
câte ştiu deja, poţi să dispari cu eleganţă. 

Taggart răsfoi paginile tari. Vântul le frunzărea şi el cu 
repeziciune, ca degetele abile ale unui traficant. Vizele de 
intrare în peste douăzeci de ţări erau ca o hartă a tot ce 
făcuse, de-a lungul anilor, pentru a-şi răzbuna tatăl. Se 
aplecă la rândul lui de cealaltă parte a coloanei, să vadă 
chipul fratelui său. Ticul din copilărie făcea să tresalte din 
nou obrazul lui Tony, iar flacăra din ochii lui murea. 

— Şi legea? 

— Nu pot schimba legea ca să ţi se potrivească. 

— Dar postul tău? Şi Strikeforce? 

— O să mă descurc. 

— Nu, e imposibil. Legea este familia ta, aşa cum tata a 
fost familia mea. N-o poţi trăda. 

— Numai pentru tine. 

Spiritul de sacrificiu al lui 'Ilony avu asupra lui Taggart 
impactul unei lovituri de baros. 

— Acelaşi lucru am simţit şi eu pentru tata! De asta am 
făcut totul! 

— Du-te! 


— Nu. Nu te pot lăsa să plăteşti în locul meu. 

Încercă să strecoare paşaportul în mâna lui Tony. Acesta 
se feri. 

— Nu fi nebun, frăţioare. O să-ţi petreci cei mai frumoşi 
ani ai vieţii la închisoare. 

Taggart se cutremură. Helen îi va face o vizită pe 
săptămână, din loialitate, până la sfârşit. Căci, într-un mod 
cumplit, tulburător, el devenise o parte a familiei Rizzolo, şi 
ea îl va sluji cu credinţă. Dar nu putea să-i ceară asta, aşa 
cum nu-i putea pretinde lui Tony să se dezică de el însuşi. 

— Dacă fug, cariera ta juridică va fi terminată. lar 
sufletul tău - mort. 

Taggart se retrase de partea lui, dincolo de coloană, şi 
privi oraşul. Oriunde i se îndrepta privirea, descoperea 
frumuseţe: orizontul plin de reliefuri, formele luminate de 
soare, învelişurile strălucitoare de sticlă ale clădirilor, noi 
structuri de beton înălțându-se spre cer. Se aplecă să vadă 
pământul. Patru sute de metri mai jos de ei, Park Avenue se 
întindea ca un râu lat mărginit de două ţărmuri de sticlă. Pe 
mijlocul bulevardului, straturile lungi de narcise galbene 
păreau să plutească, aidoma unui şirag de barje aurii. 

— Dar ai să mori în închisoare, insistă Tony. Lasă-mă să 
fac asta pentru tine. 

Taggart îngenunche pe bârnă şi îndesă paşaportul în 
fanta care marca locul de întâlnire a grinzii orizontale cu 
cea verticală, ca să nu-l ia vântul. Se ridică încet şi cuprinse 
obrazul fratelui său în palmele-i mari. 

— Cred că e mai mult decât merit. 

— Chris! 

Tony se întinse spre el, dar fratele lui fu mai iute. 

— Te iubesc, spuse Taggart, prăbuşindu-se în gol. 


EPILOG 
SFINŢI RĂZBUNAŢI, ÎNGERI SEDUȘI 


(două luni mai târziu) 


Un Rolls-Royce alb rula încet pe Mott Street. 

Jack Warner tocmai urcase dealul pe Mosco Street, pe 
traseul lui obişnuit din Police Plaza până la Hunam House, şi 
respira anevoie. Singurul lui gând era să se desfete cu un 
păhărel de tărie şi o bere chinezească rece, aşa că nu 
observă limuzina decât în clipa când se întâlni cu ea în faţa 
restaurantului. 

— Jack! 

Warner tresări. În limuzină se afla Reggie Rand. 

Prins pe picior greşit, Warner îşi dădu seama că nu poate 
fugi, aşa că acţionă instinctiv: sări, se aruncă în 
compartimentul pentru pasageri al limuzinei şi-şi propti 
pistolul în abdomenul lui Reggie. 

— Jack! Uşurel. 

În loc de armă, Reggie avea în mână un pahar 
rudimentar; arăta de parcă ar fi băut deja câteva porţii, 
impresie întărită şi de izul respirației sale. Chiar şi aşa, 
Warner îl percheziţionă amănunţit, dar pistolul de la gleznă 
lipsea, la fel şi tocul de armă şi cuțitul pe care le purta 
uneori la centură. 

— Vrei ceva de băut? 

Warner închise portiera şi-şi puse arma în toc. Geamul 
despărțitor era ridicat, şoferul - invizibil, iar aparatul de 


aer condiţionat crea o răcoare plăcută în maşină. 

— Ce faci în New York? Jumătate din agenţii FBI din 
America te caută. 

— Duc la bun sfârşit nişte treburi rămase neterminate. 
Te-am văzut pe stradă şi mi-am spus... 

— De unde ai maşina? Am crezut că FBl-ul a confiscat-o. 

— Aveam mai multe, în eventualitatea că am fi fost 
urmăriţi. De fapt, adăugă Reggie sec, îmi amintesc că în 
vreo două rânduri te-am făcut şi pe tine să ne pierzi urma 
în felul ăsta. Whisky? 

Warner încuviinţă, întrebându-se dacă n-ar fi mai bine să- 
l aresteze chiar el pe englez. Grea decizie. Îl studie cu 
luare-aminte; Reggie deschise barul, îşi umplu mai întâi 
paharul propriu, cu mâini tremurătoare, şi mai umplu unul, 
pentru Warner, fără gheaţă. 

— Pentru ce să bem? întrebă Reggie cu o privire ironică, 
golind paharul dintr-o înghiţitură. Pentru supraviețuitori? 

— Aşa să fie. Pentru supraviețuitori. 

Reggie umplu iarăşi paharele. 

— De data asta cu gheaţă? 

— Mda. 

— Scuză-mă că o iau cu mâna. Cineva a şterpelit 
afurisitul ăla de cleşte. 

Warner sorbi o înghiţitură zdravănă şi se lăsă pe spate, 
ca să simtă cum alcoolul îşi face efectul. Bine... mult mai 
bine. Fără doar şi poate, Reggie îl speriase de moarte. Îşi 
spuse că, totuşi, are reflexe bune. Chiar dacă cineva ar fi 
încercat să-i facă de petrecanie, poate că ar fi reuşit să se 
salveze prin acţiunile sale rapide. 

— Ce ai de gând să faci? îl întrebă pe Reggie. Ai vreun 
plan? 

— Nu sunt prea sigur, răspunse acesta. A fost un şoc 
puternic, neaşteptat. 

— Păi, dacă te apuci de vreo chestie, ţinem legătura. 
Înţelegi ce vreau să zic. 


Reggie învârtea paharul şi se uita la băutură cu aerul 
unei bufniţe în plină zi. Bău, umplu din nou paharul şi mai 
turnă puţin în al lui Warner. 

— Ciudat, spuse Warner rupând tăcerea. 

— Ciudat? 

— E o zicală din bătrâni: „Să nu ai niciodată încredere 
într-o femeie“. 

— Helen? A, nu ştiu ce să spun. Familia ei a fost pe primul 
plan. Acesta era codul ei de onoare, şi trebuie respectat 
faptul că l-a urmat. 

— Italiencele nu uită niciodată. Dacă le tragi pe sfoară o 
dată, nu scapi nepedepsit. Mai mult ca sigur că el i-a făcut 
ceva. 

Reggie puse paharul j os. 

— Indiferent ce a fost între Helen Rizzolo şi domnul 
Taggart, Helen a făcut un sacrificiu ca să-şi salveze fratele. 
Merită să i se respecte tăria, ca şi... onestitatea? 

— L-a turnat. 

— A apărat o valoare superioară. Ceea ce se deosebeşte 
radical de trădarea făcută în interesul propriu. 

— Poftim? 

— Jack, domnul Taggart ar fi reuşit să demonstreze că 
acuzaţiile formulate împotriva lui erau nefondate, dacă 
fratele lui n-ar fi primit dovezi suplimentare. Dovezi pe care 
numai tu sau eu i le-am fi putut furniza. Eu unul n-am făcut 
asta. 

Maşina se puse în mişcare. Jack băgă mâna în buzunarul 
de la haină şi atinse pistolul. 

— "Ţi-a trecut prin cap vreo idee ţicnită de a face ceva în 
privinţa asta? Hei, amice, vorbeşti cu un poliţist. Pot să-ţi 
zbor creierii şi să-ţi predau leşul la cea mai apropiată secţie 
de poliţie. 

— "Ţi-ai trădat insigna. i-ai trădat partenerii din poliţie. 
Şi l-ai trădat pe domnul Taggart. Totul pentru Jack şi numai 
pentru el. Tu nu te afli în slujba nimănui... Mi-ai fi stârnit 
mila, dacă trădarea ta egoistă nu mi-ar fi distrus prietenul. 


— Ce ai de gând să faci în privinţa asta? 

Reggie ridică braţul, strâîmbându-se de parcă ar fi avut o 
rană încă nevindecată, şi desfăcu brăţara ceasului. Acul 
unui cronometru parcurgea cadranul. Apăsă un buton şi 
acul se opri, tremurând. 

— Faptul e consumat. 

Warner clipi. Reggie părea brusc foarte treaz. Maşina 
încetini la un semafor. Pe lângă ei treceau chinezi şi turişti 
care priveau nepăsători spre geamurile fumurii. 

Warner îşi simţi gâtul încleştat. Se uită la pahar. 

— Are un gust ciudat. 

— E otrava, spuse Reggie cu gravitate. 

Warner se întinse spre portieră, dar aceasta părea să se 
afle la distanţă de câţiva kilometri. lar Reggie crea impresia 
că se prăbuşeşte într-o groapă adâncă, devenind din ce în 
ce mai mic. Warner încercă să vorbească, dar vocea lui nu 
era decât o şoaptă şi efortul îi provoca nişte dureri atroce. 
Reuşi să articuleze o întrebare, în ciuda ghearei care-l 
sugruma: 

— Cum se face că nu m-ai împuşcat? 

Ca răspuns, Reggie cobori geamul despărțitor, iar 
Warner văzu cu uimire că englezul are un nou şef. Helen 
Rizzolo, aflată la volan, se întoarse spre el; părul ei negru, 
mătăsos se revărsa de sub cascheta de şofer. 

— N-aş fi avut conştiinţa împăcată, spuse ea. Domnul 
Taggart ar fi vrut să ştii că a fost răzbunat. 

— Ai câştigat totul, fură ultimele cuvinte ale 
muribundului Warner. 

Poate că aşa e, îşi spuse Reggie. Poate că Helen a câştigat 
- ce a mai rămas de la Taggart. Dar privirea ei sumbră era 
întunecată de suferinţă, iar din vocea ei răzbătea amarul 
singurătăţii. 


Sfârşit