Ken Follett — Bani de hartie

KEN FOLLETT 


BANI DE HÂRTIE 


Original: Paper Money (1977) 


Traducere din limba engleză de: 
GRAAL SOFT 


virtual-project.eu 


VP - 


Introducere 


Această carte a fost scrisă în anul 1976, exact înaintea 
romanului Prin urechile acului, și cred că este cea mai bună 
dintre cărțile mele lipsite de succes. A fost publicată sub 
pseudonimul Zachary Stone, la fel ca și Scandalul Modigliani, 
deoarece romanele sunt asemănătoare: le lipsește personajul 
principal, dar prezintă câteva grupuri de personaje ale căror 
povești au legătură una cu cealaltă și un punct culminant 
comun. 

În Bani de hârtie legăturile sunt mai puţin întâmplătoare, 
întrucât romanul ar trebui să prezinte modul în care 
infracțiunile, activitățile financiare şi  jurnalismul sunt 
interconectate, într-un mod corupt. Finalul este destul de 
sumbru în comparație cu cel din Scandalul Modigliani - de fapt, 
este aproape o tragedie. Cu toate acestea, cele mai pline de 
învățăminte sunt deosebirile și asemănările dintre Bani de hârtie 
și Prin urechile acului. (Cititorii care își doresc prăjitura și nu 
rețeta ar trebui să sară peste această introducere și să treacă 
direct la capitolul unu.) Intriga din Bani de hârtie este cea mai 
inteligentă din câte am născocit vreodată, însă vânzările slabe 
ale cărții m-au convins că intrigile inteligente îi satisfac mai mult 
pe autori decât pe cititori. Intriga din romanul Prin urechile 
acului este, desigur, foarte simplă - poate fi împărțită în trei 
paragrafe, așa cum am și scris-o, de fapt, când m-am gândit 
prima oară la ea. Prin urechile acului are doar trei sau patru 
personaje principale, în timp ce Bani de hârtie are în jur de 
douăsprezece. Totuși, în ciuda intrigii complexe și a distribuţiei 
numeroase, Bani de hârtie are doar jumătate din lungimea 
romanului Prin urechile acului. 

Ca scriitor, a trebuit întotdeauna să mă lupt cu tendința de a 
scrie prea puţin, iar în Bani de hârtie mă vedeţi luptându-mă în 
zadar. În consecinţă, numeroasele personaje sunt ilustrate în 
imagini îndrăzneţe și energice, iar cărții îi lipsește sentimentul 
acela de implicare personală amănunţită în viaţa privată a 
personajelor, pe care cititorii îl pretind de la un bestseller. 


VP-3 


Unul dintre punctele forte ale romanului este forma sa. 
Acţiunea are loc într-o singură zi din viaţa unui ziar londonez de 
seară (am lucrat pentru un astfel de ziar în 1973 și în 1974) și 
fiecare capitol relatează o oră din acea zi, în trei sau patru scene 
care descriu atât ce se petrece în redacţie, cât și ceea ce se 
întâmplă în poveștile din ziar (sau care lipsesc din el). 

Prin urechile acului are o structură chiar și mai rigidă, deși, 
din câte știu, nimeni nu a observat-o: sunt șase părţi, fiecare 
dintre ele cu câte șase capitole (cu excepția ultimei părţi, care 
are șapte), iar primul capitol al fiecărei părți se ocupă de spion, 
al doilea de cei care prind spionul și tot așa până la ultimul, care 
descrie întotdeauna urmările armate la nivel internaţional a 
ceea ce s-a întâmplat înainte. Cititorii nu observă astfel de 
lucruri - și de ce ar face-o? -, totuși, bănuiesc că uniformitatea și 
chiar și simetria contribuie la ceea ce ei percep ca fiind o 
poveste bine spusă. 

Cealaltă caracteristică pe care Bani de hârtie o are în comun 
cu Prin urechile acului este bogăţia de personaje secundare: 
femei stricate, hoţi, copii reduși la minte, soţii din clasa 
muncitoare și bătrâni singuri. În cărţile care au urmat nu am mai 
procedat astfel, fiindcă acest lucru nu face altceva decât să 
devieze de la personajele principale și de la povestea lor; și 
totuși, mă întreb adesea dacă nu cumva sunt prea inteligent. 

Astăzi nu mai sunt la fel de sigur ca în 1976 de legăturile 
dintre infracţiuni, finanţe și jurnalism, dar consider că acest 
roman este autentic în alt sens: prezintă o imagine detaliată a 
Londrei pe care o știam eu în anii '70, cu polițiștii și infractorii 
săi, cu bancherii și prostituatele sale, cu reporterii și politicienii, 
magazinele și mahalalele sale, drumurile și râul său. Mie mi-a 
plăcut și sper să vă placă și vouă. 


VP -4 


Ora 6 a.m. 


Capitolul unu 


Fusese cea mai norocoasă noapte din viaţa lui Tim 
Fitzpeterson. Își spuse asta în momentul în care deschise ochii și 
o văzu pe fata din pat, de lângă el, încă dormind. Nu se mișcă, 
de teamă să nu o trezească, dar o privi aproape pe furiș, în 
lumina rece a Londrei de la revărsatul zorilor. Dormea întinsă pe 
spate, cu acea relaxare deplină a copiilor mici. Îi aducea aminte 
de Adrienne a lui, pe când era copilă. Își alungă din minte acest 
gând neplăcut. 

Fata de lângă el avea capul mic și părul roșcat, ca o calotă, 
care lăsa să i se vadă urechile micuţe. Toate trăsăturile ei erau 
mici: nasul, bărbia, pomeţii, dinţii frumoși. La un moment dat, în 
timpul nopţii, îi acoperise fața cu mâinile lui mari și aspre, 
apăsând ușor cu degetele în scorburile ochilor și în obraji și 
deschizându-i buzele moi cu degetul mare, de parcă pielea lui i- 
ar fi putut simţi frumusețea, ca pe căldura emanată de un foc. 

Bratul ei stâng zăcea fără vlagă deasupra cuverturii ce fusese 
dată la o parte, dezvelindu-i umerii înguști și delicaţi și un sân 
mic, cu sfârcul moale și adormit. 

Stăteau întinși unul lângă celălalt, fără să se atingă, deși îi 
putea simţi căldura coapsei aproape de el. Își îndepărtă privirea 
de la ea, uitându-se în tavan, și - pentru o clipă - lăsă amintirea 
bucuriei pure a adulterului să se reverse peste el ca un fior; apoi 
se ridică. 

Rămase în picioare lângă pat și o privi din nou. Era liniștită. 
Lumina candidă a dimineţii nu o făcea mai puţin frumoasă, în 
ciuda părului ciufulit și a urmelor neîngrijite a ceea ce fusese un 
machiaj elaborat. Zorii zilei erau mai puţin îngăduitori cu Tim 
Fitzpeterson, știa lucrul ăsta. De aceea încercase să nu o 
trezească: voia să se privească în oglindă înainte ca ea să îl 
vadă. 

Se duse în baie, gol, pășind tiptil pe covorul verde și lipsit de 
strălucire din camera de zi. Pentru câteva clipe privi locul ca 


VP-5 


pentru prima oară și i se păru iremediabil de monoton. Covorul 
era asortat cu o canapea verde și mai monotonă, cu perne cu 
flori decolorate. Mai era și o masă de scris simplă, de lemn, 
genul acela pe care îl găsești în milioane de birouri, un televizor 
alb-negru vechi, un dulap pentru acte și un raft cu manuale de 
drept și de economie, plus câteva volume din Hansard. Pe 
vremuri i se păruse foarte în vogă să aibă o a doua locuinţă în 
Londra. 

În baie avea o oglindă înaltă - cumpărată nu de Tim, ci de 
soţia lui, în zilele de dinainte de a renunţa complet la viaţa de 
oraș. În timp ce aștepta să i se umple cada, se privi în oglindă, 
întrebându-se ce avea trupul acela de vârstă mijlocie încât o 
fată frumoasă de - cât, 25 de ani? - să-l dorească nebunește. 
Era sănătos, dar nu și în formă; nu în sensul în care este folosit 
acest cuvânt ca să descrie bărbaţii care fac exerciţii și vizitează 
sălile de sport. Era scund, iar osatura sa lată din naștere era 
îngroșată de un pic de surplus de grăsime, în special pe piept, 
pe mijloc și pe fese. Fizicul lui era potrivit pentru un bărbat de 
41 de ani, dar nu avea nimic care să stârnească o femeie, nici 
măcar pe cea mai carnală dintre toate. 

Oglinda se acoperi de aburi, iar Tim intră în cadă. Își rezemă 
capul și închise ochii. Işi dădu seama că dormise mai puţin de 
două ore, dar cu toate astea se simțea destul de odihnit. 
Educaţia sa l-ar fi putut face să creadă că durerea și 
disconfortul, dacă nu chiar și boala, erau consecinţe ale nopților 
târzii, ale dansului, adulterului și băuturilor tari. Toate păcatele 
acestea ar fi trebuit să atragă asupra lui mânia lui Dumnezeu. 
Nu: plata păcatului era pură încântare. 

Incepu să se spele încet. Totul începuse la unul dintre 
dineurile acelea îngrozitoare: cocktail de grepfrut, friptură prea 
arsă și tort fără surpriză! pentru 300 de membri ai unei 
organizaţii inutile. Discursul lui Tim fusese doar o altă expunere 
a strategiei actuale a guvernului, încărcată de emoție, pentru a 
atrage simpatia publicului. După aceea fusese de acord să 
meargă în altă parte ca să bea ceva cu unul dintre colegii lui - 


1 În original, bombe no surprise - aluzie la filmul Diamonds are forever, în care se 
folosește termenul de bombe surprise cu referire la un desert care chiar conţinea o 
bombă, cu care două dintre personaje (domnul Albert Wint și domnul Charles Kidd) 
încearcă să îl ucidă pe James Bond. (n.tr.). 


VP-6 


un tânăr economist strălucit - și cu două persoane vag 
interesante, din public. 

Locul se dovedise a fi un club de noapte în care Tim nu și-ar fi 
permis să meargă în mod normal, însă altcineva plătise intrarea. 
Odată ajuns înăuntru, începuse să se distreze atât de bine, încât 
cumpărase o sticlă de șampanie cu cardul de credit. Se 
alăturaseră apoi mai multe persoane grupului lor: directorul unei 
companii de film de care Tim auzise vag, un dramaturg de care 
nu auzise, un economist de stânga care le strânsese mâinile cu 
un zâmbet strâmb și care evitase discuţiile despre serviciu și 
fetele. 

Șampania și spectacolul din club îl întărâtaseră puţin. În zilele 
de demult, în momente ca acela ar fi dus-o pe Julia acasă și ar fi 
făcut dragoste cu ea brutal - ei îi plăcea asta, dar doar din când 
în când. Însă acum ea nu mai venea în oraș, iar el nu mai 
mergea în cluburi; nu în mod normal. 

Fetele nu fuseseră prezentate. Tim începuse să vorbească cu 
cea care se afla cel mai aproape, o roșcată cu pieptul plat, care 
purta o rochie lungă de culoare deschisă. Arăta ca un model și 
spunea că e actriţă. Tim se așteptase să o găsească plictisitoare 
și ca ea să îi răspundă la fel. Atunci își dăduse seama, pentru 
prima oară, că noaptea aceea avea să fie specială: fata părea să 
îl găsească fascinant. 

Treptat, discuţia lor intimă îi izolase de restul petrecerii, până 
când cineva sugerase să meargă într-un alt club. Tim spusese 
imediat că el se va duce acasă. Roșcata îl apucase de braţ și îl 
rugase să nu facă asta, iar Tim, care era galant cu o femeie 
frumoasă pentru prima oară în 20 de ani, fusese imediat de 
acord să meargă cu ea. 

leșind din cadă, se întrebă despre ce vorbiseră atâta timp. 
Activitatea unui subsecretar de stat în departamentul de 
energie nu prea era o discuţie pentru o petrecere: dacă nu era 
formală, era extrem de confidențială. Probabil că discutaseră 
politică. Oare îi spusese bancuri ironice despre politicienii de 
rang înalt, pe tonul acela mucalit care era singurul lui mod de a 
fi amuzant? Nu-și putea aminti. Tot ce își amintea era felul în 
care stătuse ea, cu fiecare părticică a corpului ei îndreptată cu 
dăruire spre el: capul, umerii, genunchii, picioarele - o atitudine 
fizică intimă și provocatoare în același timp. 


VP -7 


Șterse aburii de pe oglinda de ras și își frecă barba speculativ, 
cântărind situaţia. Avea părul foarte închis la culoare, iar barba, 
dacă ar fi lăsat-o să crească, ar fi fost deasă. În rest, faţa lui era 
comună, ca să nu spunem mai mult - bărbia retrasă, nasul 
ascuțit cu două semne albe gemene de fiecare parte a rădăcinii, 
pe care se odihniseră ochelarii timp de 35 de ani, gura deloc 
mică și un pic cam aspră, urechile prea mari, fruntea înaltă, ca a 
unui intelectual. Nu i se putea citi caracterul pe chip. Era o faţă 
antrenată să ascundă gândurile în loc să afișeze emoţiile. 

Porni aparatul de ras și făcu o grimasă, astfel încât să își vadă 
întregul obraz stâng. Nici măcar nu era urât. Auzise că unele 
fete erau atrase de bărbații urâţi - nu era în măsură să verifice 
asemenea generalizări despre femei -, dar Tim Fitzpeterson nici 
măcar nu se încadra în acea categorie dubios de norocoasă. 
Insă probabil era timpul să se gândească din nou la categoriile 
în care se încadra. 

Cel de-al doilea club pe care îl vizitaseră era genul de loc în 
care nu ar fi intrat niciodată din proprie iniţiativă. 

Nu era un iubitor de muzică și, chiar dacă i-ar fi plăcut, 
gusturile sale nu ar fi inclus partiturile zgomotoase și stridente 
care înăbușeau conversațiile din Gaura Neagră. Cu toate 
acestea, dansase pe muzica aceea - dansul acela smucit, 
exhibiţionist, care părea a fi la modă acolo. Îi plăcuse și se 
gândise că se achitase destul de bine; ceilalți clienţi nu îi 
aruncaseră priviri amuzate, așa cum se temuse. Probabil fiindcă 
mulți dintre ei erau de vârsta lui. 

DJ-ul, un tânăr cu barbă, într-un tricou imprimat în mod 
neverosimil cu textul „Harvard Business School”, pusese pe 
neașteptate o baladă lentă, cântată inconstant de un american 
cu o voce răgușită. În momentul acela, se aflau pe micul ring de 
dans. Fata se apropiase de el și își încolăcise brațele în jurul lui. 
Atunci își dăduse seama că nu glumește și fusese nevoit să se 
hotărască dacă era și el la fel de serios. Cu trupul ei fierbinte, 
suplu, lipit de el la fel de strâns precum un prosop ud, se 
decisese foarte repede. Işi înclinase capul - era un pic mai 
scundă decât el - și îi șoptise în ureche: „Hai să bem ceva în 
apartamentul meu”. 

O sărutase în taxi - nu mai făcuse asta de foarte mulți ani. 
Sărutul fusese atât de seducător, ca sărutul dintr-un vis, încât îi 
atinsese sânii, extraordinar de mici și de fermi sub rochia ei 


VP-8 


lejeră; iar după aceea le fusese greu să se abţină până 
ajunseseră acasă. 

Uitaseră de băutură. „Probabil am ajuns în pat în mai puţin de 
un minut”, se gândi Tim cu îngâmfare. Își termină bărbieritul și 
se uită în jur după apa de toaletă. Găsi o sticlă veche în dulapul 
de pe perete. 

Se întoarse în dormitor. Fata încă dormea. Își găsi halatul și 
țigările și se așeză în fotoliul de lângă fereastră. „Am fost destul 
de grozav în pat”, își spuse. Știa că se minte singur: ea fusese 
cea revoluţionară, cea creativă. La iniţiativa ei făcuseră chestii 
pe care Tim nu i le-ar fi putut sugera Juliei nici după 15 ani 
petrecuți în același pat. 

Da, Julia. Privea în gol de la fereastra primului etaj, pe partea 
cealaltă a străduței înguste, spre școala victoriană din cărămidă 
roșie, al cărei loc de joacă prăpădit era trasat cu liniile galbene 
decolorate ale terenului de netball. Încă simţea același lucru 
pentru Julia: dacă o iubise înainte, o iubea și acum. Însă fata 
asta era altfel. Dar nu asta își spuneau întotdeauna imbecilii 
înainte de a începe o aventură? 

„Să nu ne pripim”, își spuse. Pentru ea ar fi putut să fie doar o 
aventură de o noapte. Nu putea presupune că va dori să îl vadă 
din nou. Cu toate astea, înainte de a o întreba care îi sunt 
opțiunile, voia să decidă care erau intenţiile lui: guvernul îl 
învățase să se informeze înainte de reuniuni. 

Avea o formulă de abordare a problemelor complexe. În 
primul rând: ce am de pierdut? Din nou, Julia: categorică, 
inteligentă, mulţumită; orizonturile ei îngustându-se implacabil 
cu fiecare an de când devenise mamă. Fusese o vreme în care 
trăise pentru ea: își cumpărase hainele care îi plăceau ei, citise 
romane fiindcă ea era interesată de ele, iar succesele sale 
politice îl mulțumiseră cu atât mai mult cu cât o mulțumiseră pe 
ea. Dar centrul de greutate al vieții lui se schimbase. Acum, Julia 
stăpânea numai lucrurile neînsemnate. Dorea să locuiască în 
Hampshire, iar pentru el nu conta, așa că locuiau acolo. Voia ca 
el să poarte jachete în carouri, dar moda din Westminster cerea 
costume sobre, așa că purta negru, gri șters cu modele și 
bleumarin. 

Când își analiză sentimentele, își dădu seama că nu îl legau 
prea multe de Julia. Un pic de afecţiune, probabil; o imagine 


VP-9 


nostalgică a ei, cu părul prins în coadă, dansând swing într-o 
fustă conică. Asta era dragoste? Se îndoia. 

Fetele? Asta era altceva. Katie, Penny și Adrienne: doar Katie 
era destul de mare încât să înțeleagă dragostea și căsătoria. Nu 
se vedeau prea des, dar era de părere că puţină dragoste 
paternă conta foarte mult; și era mult mai bine așa decât fără 
tată. Nu exista loc de discuţii aici: părerea lui era bătută în cuie. 

Și mai era și cariera sa. Poate că un divorț nu ar fi afectat un 

subsecretar, dar ar fi putut distruge un bărbat într-o poziţie mai 
înaltă. Nu existase niciodată un prim-ministru divorțat. lar Tim 
Fitzpeterson își dorea această funcţie. 
_ Așadar, avea foarte multe de pierdut - de fapt, tot ce preţuia. 
Işi întoarse privirea de la fereastră către pat. Fata se întorsese 
pe o parte, cu spatele la el. Alesese corect să poarte părul scurt 
- îi scotea în evidenţă gâtul subţire și umerii frumoși. Spatele i 
se subția brusc într-o talie mică, apoi dispărea sub cearșaful 
mototolit. Pielea îi era ușor bronzată. 

Avea atâtea de câștigat! „Bucurie” era un cuvânt pe care Tim 
îl folosea foarte puţin, dar acum îi pătrunsese în gânduri. Dacă 
cunoscuse bucuria înainte, nu își putea aminti când. Satisfacţie 
da: prin scrierea unui raport solid și cuprinzător, prin câștigarea 
uneia dintre nenumăratele mici bătălii în comisii și în Camera 
Comunelor, printr-o carte precisă sau un vin bun. Dar plăcerea 
seducătoare și sălbatică pe care o simţise cu fata asta era ceva 
nou. 

Poftim: astea erau punctele pro și contra. Formula spunea: 
acum adună-le și vezi care atârnă în balanţă. Dar de data asta 
formula nu avea să funcţioneze. Tim avea cunoștințe care 
spuneau că nu funcţionează niciodată. Probabil că aveau 
dreptate. Putea fi o greșeală să crezi că motivele se pretează la 
a fi numărate ca bancnotele. In mod curios, își aminti o frază de 
la un seminar de filosofie din colegiu: „Încântarea inteligenţei 
noastre prin intermediul limbajului”. Ce este mai lung - un avion 
sau o piesă de teatru într-un act? Ce prefer - satisfacția sau 
bucuria? Gândurile începeau să i se încurce în cap. Scoase un 
sunet scârbit, apoi se uită repede spre pat să vadă dacă o 
deranjase. Dormea în continuare. Bun. 

Afară, în stradă, un Rolls-Royce gri trase la marginea 
trotuarului, la o distanţă de o sută de metri. Nimeni nu cobori 
din el. Tim se uită mai atent și îl văzu pe conducătorul auto 


VP - 10 


deschizând un ziar. Putea fi un șofer care lua pe cineva la ora 
6:30? Un om de afaceri care călătorise noaptea și ajunsese prea 
devreme? Nu putea citi numerele de înmatriculare. Dar vedea 
că șoferul era un bărbat solid, suficient de masiv încât interiorul 
mașinii să pară la fel de înghesuit ca al unui Mini. 

Își întoarse din nou gândurile spre problema lui. Ce facem în 
politică, se întrebă, când avem de-a face cu două cereri 
puternice, dar care se află în conflict? Răspunsul apăru imediat: 
alegem cursul unei acţiuni care, în mod real sau aparent, 
satisface ambele nevoi. Paralela era evidentă. Va rămâne 
căsătorit cu Julia și va avea o aventură cu fata aceea. Părea o 
soluţie foarte politică și îl mulțumea. 

Işi aprinse încă o ţigară și se gândi la viitor. Era un joc 
încântător. Aveau să urmeze mult mai multe nopţi acolo, în 
apartament, din când în când câte un weekend într-un mic hotel 
de la ţară, poate chiar și două săptămâni la soare, pe o plajă 
discretă din Africa de Nord sau din India de Vest. Ea va arăta 
senzaţional în costum de baie. 

Alte speranţe păleau pe lângă acestea. Era tentat de gândul 
că viața lui din tinereţe fusese irosită, dar cunoștea și noțiunea 
de a fi extravagant. Nu fusese irosită, însă era ca și cum își 
petrecuse tinereţea rezolvând împărțiri prin fracţii și nu 
descoperise niciodată calculul diferenţial. 

Hotări să discute cu ea despre problemă și despre soluţia lui. 
Ea va spune că nu se poate, iar el îi va spune că a face 
compromisuri era talentul lui special. 

Oare cum ar fi trebuit să înceapă? „Draga mea, vreau să 
facem asta din nou, cât de des”. Părea în regulă. Ce va spune 
ea? „Și eu” sau „Sună-mă pe numărul ăsta” sau „Imi pare rău, 
Timmy, eu sunt o fată de o singură noapte”. 

Nu, asta nu, era imposibil. Noaptea trecută fusese plăcută și 
pentru ea. El era special pentru ea. li spusese asta. 

Se ridică în picioare și își stinse ţigara. „Mă duc în pat, își 
spuse; o dezvelesc ușor și îi privesc trupul gol câteva clipe, apoi 
mă întind lângă ea și îi sărut buricul și coapsele și sânii, până 
când se trezește, și apoi fac din nou dragoste cu ea”. 

Işi îndepărtă privirea de la ea și se uită pe fereastră, savurând 
așteptarea. Rollsul era încă acolo, ca un melc gri în mocirlă. Fără 
să știe de ce, îl deranja. Și-l alungă din minte și se duse în pat să 
o trezească pe fată. 


VP -11 


Capitolul doi 


În ciuda faptului că era foarte bogat, Felix Laski nu avea mulţi 
bani. Averea lui luase forma acțiunilor, terenurilor, clădirilor și, 
ocazional, a bunurilor și mai vagi, cum ar fi jumătate dintr-un 
scenariu de film sau o treime dintr-o invenţie pentru producerea 
instant de chipsuri de cartofi. Ziarele obișnuiau să spună că, 
dacă toate averile lui ar fi transformate în bani gheaţă, ar deţine 
o grămadă de milioane de lire, iar lui Laski îi plăcea la fel de 
mult să sublinieze că ar fi aproape imposibil să facă asta. 

Merse pe jos de la gara Waterloo spre centrul orașului, fiindcă 
era de părere că lenea putea provoca atacuri de cord bărbaţilor 
de vârsta lui. Preocuparea asta pentru sănătate era o prostie, 
fiindcă era cel mai în formă tip de 50 de ani care putea fi găsit în 
Square Mile. Un pic mai scund de un metru optzeci și doi, cu un 
piept ca pupa unei nave de război, era cam la fel de predispus la 
un stop cardiac precum un taur tânăr. 

Făcea furori în timp ce se plimba pe podul Blackfriars, în 
soarele fragil din primele ore ale dimineţii. Hainele lui erau 
scumpe, de la cămașa albastră de mătase la pantofii lucraţi 
manual; după standardele orașului, era un dandy. Și asta fiindcă 
toți bărbaţii din satul în care se născuse Laski purtau salopetă 
de bumbac și șapcă de stofă; acum, hainele bune îl făceau să se 
simtă bine, amintindu-i de ceea ce lăsase în urmă. 

Hainele făceau parte din imaginea lui - aceea a unui 
aventurier. De obicei, afacerile sale implicau riscuri sau 
oportunism - sau și una, și alta - și avea grijă ca din exterior să 
pară mai necinstite decât erau. Faptul că era cunoscut pentru 
abilităţile sale speciale valora mai mult decât o bancă 
comercială. 

Era imaginea care îl sedusese pe Peters. Laski se gândi la el 
în timp ce trecu vioi pe lângă catedrala St. Paul, spre locul 
întâlnirii lor. Un om mărunt și îngust la minte, a cărui experienţă 
consta în felul în care gestiona banii: nu credite, ci fonduri fizice 
- bani de hârtie. Lucra pentru Banca Angliei, ultima sursă a 
mijloacelor legale de plată. Slujba lui consta în asigurarea 
producerii și distrugerii bancnotelor și a monedelor. Nu făcea 
politică - asta se făcea la un nivel mai înalt, probabil în Cabinet 


VP - 12 


dar știa de câte hârtii de cinci dolari avea nevoie Banca 
Barclays, dinainte ca ei să știe asta. 

Laski îl întâlnise prima oară la petrecerea de deschidere a 
unei clădiri de birouri construite de o firmă care se ocupa cu 
scontarea poliţelor. Laski mergea la astfel de evenimente doar 
ca să întâlnească oameni ca Peters, care într-o zi ar fi putut să îi 
fie de folos. Cinci ani mai târziu, Peters devenise util. Laski îi 
telefonase la bancă și îl rugase să îi recomande un numismat 
care să îl consilieze într-o achiziţie fictivă de monede vechi. 

Peters îl anunţase că era și el colecţionar într-o oarecare 
măsură și că avea să le analizeze chiar el, dacă dorea. 
„Splendid”, îi spusese Laski, apoi ieșise repede să aducă 
monedele. Peters îl sfătuise să cumpere. Dintr-odată, erau 
prieteni. 

(Achiziţia devenise baza unei colecţii care valora acum dublu 
față de cât plătise Laski pentru ea. Lucrul acesta fusese 
neprevăzut faţă de scopul lui, dar era excesiv de mândru de 
asta.) 

Se dovedise că Peters era genul care se trezea devreme; pe 
de o parte fiindcă îi plăcea, dar și pentru că banii se transferau 
dimineața, așa că cea mai mare parte a activităţii sale trebuia 
rezolvată înainte de ora nouă. Laski aflase că Peters avea 
obiceiul să-și bea cafeaua într-o anumită cafenea, în fiecare zi în 
jur de ora 6:30, și începuse să îl însoţească - la început din când 
în când, apoi regulat. Se dădea și el drept matinal și îl însoțea 
pe Peters în preamărirea străzilor liniștite și a aerului rece al 
dimineții. De fapt, îi plăcea să se trezească târziu, dar era 
pregătit să facă o grămadă de sacrificii dacă exista vreo șansă 
ca acest plan forţat să îi iasă. 

Intră în cafenea respirând greu. La vârsta lui, chiar și un 
bărbat în formă avea dreptul să gâfâie după o plimbare lungă. 
Localul mirosea a cafea și a pâine proaspătă. Pe pereţi atârnau 
roșii de plastic și tablouri în acuarelă din orașul natal al 
proprietarului, din Italia. În spatele tejghelei, o femeie în 
salopetă și un tânăr cu părul lung pregăteau munţi de 
sandviciuri pentru sutele de oameni care aveau să ia o 
îmbucătură la birou, la ora prânzului. Undeva era pornit un 
radio, dar nu era dat tare. Peters era deja acolo, la o masă de 
lângă fereastră. 


VP - 13 


Laski cumpără cafea și un sandvici cu leberwurst și se așeză 
în faţa lui Peters, care mânca gogoși - părea să fie unul dintre 
oamenii aceia care nu se îngrașă niciodată. Laski spuse: 

— O să fie o zi frumoasă. 

Vocea lui era joasă și sonoră, ca a unui actor, cu o urmă de 
accent est-european. 

— Minunat. lar eu voi fi în grădina mea pe la patru și 
jumătate, spuse Peters. 

Laski sorbi din cafea și îl privi. Avea părul foarte scurt și o 
mustață mică, iar fața lui părea ciupită. Nici nu începuse încă să 
muncească și abia aștepta să se întoarcă acasă; lui Laski i se 
păru îngrozitor. Pentru o clipă simţi compasiune faţă de Peters și 
față de toţi ceilalți oameni mărunți pentru care munca era un 
mijloc, în loc să fie un scop. 

— Îmi place munca mea, spuse Peters, ca și cum i-ar fi citit 
gândurile. 

Laski își ascunse surprinderea. 

— Dar mai mult îţi place grădina ta. 

— Pe vremea asta, da. Tu ai o grădină... Felix? 

— Menajera mea are grijă de jardiniere. Nu sunt un om cu 
hobby-uri. 

Laski reflectă la modul ezitant în care Peters îi folosise numele 
de botez. „Tipul e ușor copleșit, se gândi el. Foarte bine”. 

— Din lipsă de timp, presupun. Probabil că lucrezi din greu. 

— Așa spun oamenii. Numai că eu prefer să-mi petrec 
intervalul dintre șase seara și miezul nopţii făcând 50 de mii de 
dolari, în loc să mă uit la actorii care se prefac că se omoară 
unul pe celălalt la televizor. 

Peters râse. 

— Cel mai inventiv creier din oraș se dovedește a nu avea pic 
de imaginaţie. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Nu citești romane și nici nu mergi la cinema, nu-i așa? 

— Nu. 

— Vezi? Ai un punct slab: nu poţi empatiza cu ficțiunea. E 
valabil pentru mulți dintre cei mai întreprinzători oameni de 
afaceri. Neputinţa asta pare să meargă mână în mână cu o 
perspicacitate sporită, ca auzul hipersensibil în cazul unui orb. 

Laski se încruntă. Faptul că era analizat îl făcea să fie în 
dezavantaj. 


VP - 14 


— Poate, spuse el. 

Peters părea să îi simtă disconfortul. 

— Sunt fascinat de carierele marilor antreprenori, spuse. 

— La fel și eu, spuse Laski. Sunt total pentru furtul ideilor 
strălucite ale altora. 

— Care a fost prima ta reușită, Felix? 

Laski se relaxă. Era un domeniu mai familiar. 

— Cred că Woolwich Chemicals, spuse. Era un mic producător 
de produse farmaceutice. După război au înființat un mic lanţ de 
farmacii pe High Street, cu scopul de a-și garanta piețele. 
Problema era că știau totul despre chimie, dar nimic despre 
comerţul cu amănuntul, iar magazinele au înghiţit cea mai mare 
parte din profiturile realizate de fabrică. La momentul respectiv 
lucram pentru un agent de bursă și am făcut câţiva bănutți 
speculând piaţa. M-am dus la șeful meu și i-am oferit jumătate 
din profituri, cu condiţia să finanţeze afacerea. Am cumpărat 
împreună compania și am vândut imediat fabrica la ICI? pentru 
aproape aceeași sumă pe care o plătisem pentru acțiuni. Apoi 
am închis magazinele și le-am vândut unul câte unul - toate se 
aflau în zone importante. 

— N-o să înțeleg niciodată lucrurile de genul ăsta, spuse 
Peters. Dacă fabrica și magazinele valorau atât de mult, de ce 
acțiunile erau ieftine? 

— Pentru că fabrica pierdea bani. Nu plătiseră dividende de 
ani de zile. Conducerea nu avea tupeu să-și vândă acţiunile, ca 
să zic așa. Noi da. In afaceri, curajul e totul. 

Incepu să-și mănânce sandviciul. 

— E fascinant, spuse Peters, apoi se uită la ceas și zise: 
Trebuie să plec. 

— O zi importantă? întrebă Laski încet. 

— Astăzi este una dintre zilele alea, iar asta înseamnă 
întotdeauna dureri de cap. 

— Ai rezolvat problema aia? 

— Care? 

— Cu traseele, zise Laski, coborându-și vocea. 

— Oamenii tăi de siguranţă voiau să trimiţi transportul în mod 
diferit, de fiecare dată. 

— Nu. 


2 Imperial Chemical Industries - trust de produse chimice din Londra. (n.tr.). 
VP -15 


Peters se simţea stânjenit; fusese indiscret din partea lui să îi 
spună lui Laski despre această situaţie dificilă. 

— De fapt, există un singur mod înțelept de a ajunge acolo. Și 
totuși... 

Se ridică în picioare. 

Laski zâmbi și își păstră tonul nepăsător. 

— Așadar, marele transport de astăzi merge pe vechea rută 
directă. 

Peters duse un deget la gură. 

— Siguranţa, spuse el. 

— Absolut. 

Peters își luă haina de ploaie. 

— La revedere. 

— Ne vedem mâine, spuse Laski, zâmbind larg. 


Capitolul trei 


În timp ce urca scările din staţie, pieptul lui Arthur Cole 
horcăia nesănătos. O rafală de aer cald se ridică din inima 
metroului, îl învălui plăcut, apoi se împrăștie. Când ieși în stradă, 
îl trecu un fior. 

Lumina soarelui îl luă prin surprindere - când urcase în tren, 
abia dacă se crăpa de ziuă. Aerul era răcoros și dulce. Mai târziu 
avea să devină îndeajuns de toxic încât să doboare un polițist de 
circulaţie. Cole își aminti prima oară când se întâmplase asta: 
povestea fusese articol exclusiv în Evening Post. 

Merse încet până când respiraţia i se domoli. „Douăzeci și 
cinci de ani în presă mi-au distrus sănătatea”, își spuse. De fapt, 
orice domeniu ar fi avut același efect, pentru că era predispus 
să își facă griji și să bea, iar pieptul îi era slab; dar îl consola 
faptul că dădea vina pe profesie. 

In orice caz, se lăsase de fumat. Era nefumător de - se uită la 
ceas - o sută douăzeci și opt de minute, asta dacă nu punea la 
socoteală și noaptea, caz în care ar fi fost vorba de opt ore. Deja 
trecuse peste câteva momente de risc: la patru jumătate, 
imediat după ce îi sunase alarma ceasului (de obicei fuma o 
țigară pe wc), în mașină, când plecase de acasă, în momentul în 
care băgase în viteză și pornise radioul ca să asculte știrile de la 


VP - 16 


ora cinci, în timp ce accelerase pe primul tronson rutier de pe 
A12, în momentul în care Fordul lui cel mare începuse să ajungă 
la viteza normală și când așteptase primul tren al zilei într-o 
staţie rece de metrou în aer liber, din East London. 

Buletinul de știri BBC de la ora cinci nu îl bucurase. li atrăsese 
întreaga atenţie în timp ce conducea, fiindcă traseul îi era atât 
de familiar, încât lua toate curbele și sensurile giratorii automat, 
din memorie. Știrea principală venea din Westminster: cel mai 
recent proiect de lege privind relaţiile industriale fusese adoptat 
de către parlament, însă majoritatea fusese restrânsă. Cole 
văzuse știrea la televizor, cu o seară înainte. Asta însemna că 
avea să apară cu siguranță în presa de dimineaţă, ceea ce 
însemna, în consecinţă, că ziarul Post nu putea face nimic cu ea, 
în afară de situaţia în care ar fi existat evoluţii pe parcursul zilei. 

Mai fusese și o știre despre indicele prețurilor de vânzare cu 
amănuntul. Sursele aveau să fie statisticile guvernamentale 
oficiale, care urmau să fie interzise până la miezul nopţii: și asta 
avea să apară în ziarele de dimineaţă. 

Nu fusese nicio surpriză să afle că greva muncitorilor de la 
fabrica de automobile era încă activă - cu greu s-ar fi putut 
soluţiona pe timpul nopţii. 

Campionatul de cricket din Australia rezolvase problema 
redactorului sportiv, dar scorul nu era suficient de senzaţional 
pentru prima pagină. 

Cole începu să își facă griji. 

Intră în clădirea ziarului Evening Post și luă liftul. Redacţia 
ocupa tot etajul întâi. Era un birou imens, în plan deschis, în 
forma literei |. Cole intră pe la baza literei. În stânga lui erau 
mașinile de scris și telefoanele dactilografilor care scriau 
poveștile dictate la telefon, iar în dreapta, dulapurile și rafturile 
redactorilor pe specialităţi: politică, industrie, crimă, apărare și 
așa mai departe. Cole înaintă pe trunchiul literei I, printre 
rânduri de birouri care aparțineau reporterilor simpli, obișnuiți 
sau de teren, către biroul lung de presă care împărțea încăperea 
în două. In spatele lui era biroul redactorilor, în formă de U, iar 
pe partea cealaltă, de-a curmezișul l-ului, era departamentul de 
sport - un regat semiindependent, cu propriul editor și propriii 
reporteri și redactori. 

Din când în când, Cole le arăta rudelor curioase locul și le 
spunea întotdeauna: „Ar trebui să funcţioneze ca o linie de 


VP - 17 


producţie. De obicei însă, seamănă mai mult cu un ceai 
dansant”. Era o exagerare, dar întotdeauna provoca râsete. 

Încăperea era goală și puternic luminată. Ca editor de știri 
adjunct, Cole avea o porţiune a biroului de presă doar pentru el. 
Deschise un sertar și scoase o monedă, apoi se duse către 
automatul din departamentul de sport și apăsă pe butoane ca să 
își ia un ceai instant cu lapte și cu zahăr. Trezindu-se la viață, un 
teleimprimator începu să ţăcăne, spărgând liniștea. 

În timp ce Cole se întorcea la biroul lui cu paharul de carton, 
ușa din depărtare se izbi de perete. lnăuntru intră o persoană 
scundă, cu părul cărunt, care purta un hanorac larg și cleme 
pentru pantaloni. Cole îi făcu cu mâna și strigă: 

— 'Neaţa, George. 

— Salut, Arthur. E destul de frig pentru tine? 

George își scoase haina. Trupul său era mic și subțire. În ciuda 
vârstei, titlul său era de stagiar principal: era șeful echipei de 
curieri a biroului. Locuia în Potters Bar și venea la muncă cu 
bicicleta. Lui Arthur i se părea o performanţă uimitoare. 

Arthur își puse ceaiul jos, își scoase haina de ploaie, dădu 
drumul la radio și se așeză. Radioul începu să murmure. Sorbi 
din ceai și se uită drept înainte. Redacţia era dezordonată - 
scaune împrăștiate la întâmplare, ziare și foi de imprimantă 
aruncate pe birouri, iar renovarea fusese amânată în efortul de 
anul trecut de a face economie -, însă peisajul era mult prea 
familiar ca să te marcheze. Cole se gândea la prima ediţie, care 
avea să fie pe străzi în trei ore. 

Ziarul de astăzi urma să aibă șaisprezece pagini. Paisprezece 
dintre paginile primei ediţii existau deja sub formă de plăci de 
metal semicilindrice, pe presa de la parter. Acestea conţineau 
reclame, articole, programe de televiziune și știri scrise în așa 
fel, încât vechimea lor - se spera - să fie trecută cu vederea de 
către cititor. Astfel, ultima pagină îi rămânea redactorului 
sportiv și prima - lui Arthur Cole. 

Parlamentul, greva și inflaţia - toate acestea erau povești de 
ieri. Nu prea avea ce să facă cu ele. Oricare dintre ele putea fi 
pusă la punct cu o introducere actuală, de genul „Miniștrii plini 
au efectuat astăzi o anchetă privind modul în care guvernul a 
scăpat ca prin urechile acului...” 

Exista una de acest fel pentru fiecare situaţie. Dezastrul de 
ieri devenea știrea de astăzi prin „Zorii zilei de astăzi au 


VP-18 


dezvăluit întreaga oroare...” „Asasinatul de ieri a profitat de pe 
urma...” „Astăzi, detectivii l-au căutat în Londra pe bărbatul 
care...” ă 

Problema lui Arthur dăduse naștere la zeci de clișee. Intr-o 
societate civilizată, se gândi el, dacă nu existau știri, nu aveau 
să existe nici ziare. Era un gând învechit și îl alungă din minte cu 
nerăbdare. 

Toată lumea acceptase că prima ediţie fusese un dezastru, 
trei zile din șase. Dar asta nu îi oferea nicio alinare, fiindcă era 
motivul pentru care Arthur Cole primise sarcina de a produce 
acea ediţie. Fusese editor de știri adjunct timp de cinci ani - de 
două ori în timpul perioadei în care postul rămăsese liber și în 
ambele dăţi în care un bărbat mai tânăr decât el fusese 
promovat. Cineva hotărâse că o slujbă inferioară era limita 
aptitudinilor sale. Nu era de acord cu asta. 

Singura modalitate prin care își putea demonstra talentul era 
să producă o primă ediţie excelentă. Din păcate, calitatea ei 
depindea în mare măsură de noroc. Strategia lui Cole era aceea 
de a avea drept scop un ziar care să fie în mod constant un pic 
mai bun decât prima ediţie a opoziţiei. Credea că reușește. Nu 
avea habar dacă cineva de sus observase și nici nu intenţiona 
să își dea voie să se îngrijoreze pentru asta. 

George apăru în spatele lui și aruncă un teanc de ziare pe 
birou. 

— Tânărul Stephen s-a declarat din nou bolnav, mormăi el. 

Arthur zâmbi. 

— Ce are, mahmureală sau îi curg mucii? 

— Îți amintești ce obișnuiau să ne spună? „Dacă poţi merge, 
înseamnă că poţi munci”. Nu și tipul ăsta. 

Arthur dădu din cap aprobator. 

— N-am dreptate? spuse George. 

— Ai. 

Cei doi fuseseră stagiari împreună la ziarul Post. După război, 
Arthur obținuse cardul de membru al Uniunii Naţionale a 
Jurnaliștilor. George, care nu fusese promovat, rămăsese curier. 

— Noi eram pasionați. Noi ne doream să muncim, spuse 
George. 

Arthur luă primul ziar din teanc. Nu era prima oară când 
George se plângea de subalternii săi și nici prima oară când lui 
Arthur îi era milă de el. Dar el știa ce nu era în regulă cu stagiarii 


VP -19 


de azi. Acum 30 de ani, un stagiar isteț putea deveni reporter; în 
zilele acelea, drumul respectiv era închis. Noul sistem avea un 
dublu impact: tinerii inteligenţi rămâneau în școală în loc să 
devină curieri, iar cei care deveneau știau că nu au perspectivă, 
așa că munceau cât de puţin puteau. Dar Arthur nu-i putea 
spune asta lui George, fiindcă ar fi scos în evidență faptul că el 
se descurcase mult mai bine decât vechiul său coleg. Așa că fu 
de acord că tineretul din prezent era depravat. 

George părea dispus să continue cu bodogăneala. Arthur îl 
întrerupse spunând: 

— Ceva pe telegraful de noapte? 

— O să mă uit. Numai că trebuie să fac singur toate 
documentele... 

— Ar fi bine să văd mai întâi ce a venit pe telegraf. 

Arthur se îndepărtă. Ura să se folosească de poziţia sa 
superioară. Nu învățase niciodată să o facă firesc, probabil 
fiindcă nu îi făcea nicio plăcere. Aruncă o privire în ziarul 
Morning Star - erau în avantaj cu proiectul de lege privind 
industria. 

Era foarte puţin probabil să mai existe o altă știre naţională 
pe teleimprimator; era prea devreme. Dar știrile externe 
apăruseră sporadic pe timpul nopţii și, în cea mai mare parte, 
includeau o poveste care putea fi de senzaţie, la nevoie. In 
majoritatea nopţilor avea loc câte un incendiu semnificativ, o 
crimă multiplă, o revoltă sau o lovitură de stat, undeva în lume. 
Post era un ziar londonez și nu îi plăcea să fie în frunte cu știri 
externe decât dacă erau absolut senzaţionale; dar puteau fi 
totuși mai bune decât „Miniștrii de Cabinet au efectuat astăzi o 
anchetă...” 

George trânti pe biroul lui o bucată de hârtie lungă de câţiva 
metri. Faptul că nu o tăiase în știri separate era modul lui de a-și 
exprima nemulţumirea. Probabil că voia ca Arthur să se plângă, 
pentru ca el să-i poată atrage atenţia la câtă treabă a avut de 
făcut, având în vedere că tânărul stagiar era bolnav. Arthur 
bâjbâi în birou după foarfecă și începu să citească. 

Răsfoi o știre politică din Washington, un raport al 
campionatului și un rezumat din Orientul Mijlociu. Citise pe 
jumătate un articol despre un divorț minor de la Hollywood, 
când telefonul sună. Ridică receptorul și spuse: 

— Redacţia. 


VP - 20 


— Am un material pentru rubrica dumneavoastră de bârfe. 

Era vocea unui bărbat cu un puternic accent londonez din 
East End. Cole deveni sceptic dintr-odată. Nu era vocea cuiva 
care ar fi putut să aibă informaţii din interior despre viaţa 
amoroasă a clasei aristocrate. li spuse: 

— Bine. Îmi spuneţi, vă rog, numele dumneavoastră? 

— Nu contează asta. Știţi cine este Tim Fitzpeterson? 

— Bineînţeles. 

— Ei bine, se face de râs cu o roșcată. Cred că e cu 20 de ani 
mai tânără decât el. Vreți numărul lui de telefon? 

— Vă rog. 

Cole notă numărul. Acum era interesat. Destrămarea căsniciei 
unui ministru ar fi făcut o știre bună, nu numai un material de 
bârfă. 

— Cine e fata? întrebă el. 

— Își zice actriţă. Dar de fapt e o parașută. Sunaţi-l chiar 
acum și întrebaţi-l de Dizi Disney. 

Convorbirea se întrerupse. 

Cole se încruntă. Era un pic ciudat: majoritatea celor care 
vindeau ponturi voiau bani, în special pentru știri de acest gen. 
Ridică din umeri. Merita să verifice. O va pasa mai târziu unui 
reporter. 

Apoi se răzgândi. Nenumărate povești fuseseră pierdute 
pentru totdeauna fiindcă fuseseră lăsate la o parte pentru 
câteva minute. Fitzpeterson ar fi putut să plece spre Casa 
Regală sau către biroul din Whitehall. lar informatorul spusese: 
„Sunaţi-l chiar acum”. 

Cole citi numărul din carneţel și formă. 


VP -21 


Ora 7 a.m. 


Capitolul patru 


— Ai făcut-o vreodată privindu-te în oglindă? întrebă ea, iar 
când Tim recunoscu că nu, insistă să încerce împreună. 

Când telefonul sună, stăteau în fața oglinzii mari din baie. 
Sunetul îl făcu pe Tim să tresară, iar ea spuse: 

— Au! Ai grijă. 

Vru să ignore apelul, însă intruziunea lumii exterioare îi 
înlătură dorința. O lăsă pe fată acolo și se duse în dormitor. 
Telefonul se afla pe un scaun, sub un teanc de haine. Il găsi și 
ridică receptorul. 

— Da? 

— Domnul Fitzpeterson? 

Era vocea unui bărbat între două vârste, cu accent londonez. 
Părea ușor astmatic. 

— Da. Cine e? 

— De la Evening Post, domnule. Îmi cer scuze că vă sun atât 
de devreme. Trebuie să vă întreb dacă este adevărat că 
divorţaţi. 

Tim se așeză cu greu. Pentru o clipă, fu incapabil să 
vorbească. 

— Mai sunteți acolo, domnule? 

— Cine dracului ţi-a spus asta? 

— informatorul a menţionat o femeie pe nume Dizi Disney. O 
cunoașteţi? 

— N-am auzit în viaţa mea de ea. 

Tim își recăpăta calmul. 

— Nu mă mai treziți dimineața cu zvonuri nefondate. 

Închise telefonul. Fata veni în dormitor. 

— Ești cam palid, îi spuse. Cine era? 

— Cum te cheamă? întrebă el scurt. 

— Dizi Disney. 

— Doamne Dumnezeule! 

Mâinile îi tremurau. Își strânse pumnul și se ridică în picioare. 


VP - 22 


— Ziarele au aflat un zvon cum că aș divorța! 

— Probabil că aud tot timpul chestii de genul ăsta despre 
oameni celebri. 

— Ți-au menţionat numele! 

Lovi cu pumnul în palmă. 

— Cum au aflat atât de repede? Ce mă fac? 

Fata se întoarse cu spatele și își trase chiloţii pe ea. Tim se 
uită pe fereastră. Rollsul gri era încă acolo, însă acum nu era 
nimeni înăuntru. Se întrebă unde plecase șoferul. Gândul ăsta 
rătăcit îl enervă. Încercă să analizeze situaţia la rece. Cineva îl 
văzuse plecând din club cu fata și îi transmisese informaţia unui 
reporter, prin telefon. Pentru un efect dramatic, informatorul 
exagerase incidental, însă Tim era sigur că nu îi văzuse nimeni 
intrând împreună în apartament. 

— Uite cum stă treaba, îi spuse. Azi-noapte ai spus că nu te 
simţi bine. Te-am scos din club și am luat un taxi. M-a lăsat pe 
mine acasă, apoi te-a dus pe tine. Bine? 

— Cum spui tu, spuse fata fără interes. 

Atitudinea ei îl scoase din fire. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, te privește și pe tine! 

— Cred că rolul meu în toată chestia asta s-a încheiat. 

— Ce înseamnă asta? 

Se auzi o bătaie în ușă. 

— O, Doamne, nu, spuse Tim. 

Fata își închise fermoarul rochiei. 

— Eu plec. 

— Nu fi așa tâmpită, ce naiba! 

O apucă de braţ. 

— Nu trebuie să fii văzută aici, nu înţelegi? Stai aici, în 
dormitor. Eu o să deschid ușa. Dacă trebuie să îi invit înăuntru, 
până pleacă să nu scoţi un sunet! 

Își trase pe el boxerii și se chinui să-și pună halatul în timp ce 
traversa sufrageria. Avea un hol micuţ și o ușă cu vizor. Trase 
clapa deoparte și se uită cu un ochi pe vizor. Bărbatul de afară i 
se păru vag cunoscut. Avea înfățișarea unui pugilist. Cu umerii 
laţi și bine făcut, ar fi putut fi de categorie grea. Purta o haină 
gri cu guler de catifea. Îi dădu în jur de 30 de ani. Nu arăta ca un 
reporter de ziar. 

Trase zăvorul și deschise ușa. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă. 


VP - 23 


Fără să scoată un cuvânt, bărbatul îl împinse, intră și închise 
ușa în urma lui. Se duse în sufragerie. N 

Tim respiră adânc și încercă să nu se panicheze. Il urmă pe 
bărbat. 

— Am să sun la poliţie, îi spuse. 

Bărbatul se așeză și strigă: 

— Eşti acolo, Dizi? 

Fata apăru în ușa dormitorului. 

— Fă-ne un ceai, fato, spuse bărbatul. 

— Îl cunoști? întrebă Tim sceptic. 

Ea îl ignoră și se duse în bucătărie. Bărbatul râse. 

— Dacă mă cunoaște? Lucrează pentru mine. 

Tim se așeză jos. 

— Despre ce e vorba? întrebă în șoaptă. 

— Toate la timpul lor. 

Bărbatul privi în jur. 

— Nu pot spune că ai un loc drăguţ aici, fiindcă n-ai. Mă 
așteptam să ai ceva mai de efect, știi ce zic? Apropo, în caz că 
nu m-ai recunoscut, sunt Tony Cox. 

Îi întinse mâna. Tim ignoră gestul. 

— Treaba ta, spuse Cox. 

Tim își amintea: fața și numele îi erau cunoscute. Bănuia că e 
un om de afaceri destul de bogat, dar nu își putea aminti cu ce 
se ocupa. Credea că văzuse fotografia bărbatului într-un ziar - 
ceva legat de colectarea de fonduri pentru cluburile de bărbați 
din East End. 

Cox făcu un gest cu capul înspre bucătărie. 

— Ţi-a plăcut? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse Tim. 

Fata intră cu o tavă pe care erau două căni. Cox o întrebă: 

— l-a plăcut? 

— Tu ce crezi? îi răspunse ea tăios. 

Cox își scoase portofelul și numără câteva bancnote. 

— Poftim, îi spuse fetei. Ai făcut treabă bună. Acum, dispari 
de aici. 

Fata luă banii și îi puse în poșetă, apoi spuse: 

— Ştii, Tone, cred că cel mai mult îmi plac la tine manierele 
tale frumoase. 

leși din cameră fără să se mai uite la Tim. 


VP - 24 


„Am făcut cea mai mare greșeală din viața mea”, își spuse 
Tim. 

Fata ieși trântind ușa. 

— E fată de treabă, îi spuse Cox, făcându-i cu ochiul. 

— E cea mai josnică formă de viaţă umană, spuse Tim cu 
dispreţ. 

— Ei hai, nu fi așa. E doar o actriţă bună. Ar fi putut face filme 
dacă n-aș fi descoperit-o eu primul. 

— Presupun că ești pește. 

Ochii lui Cox sclipiră de furie, dar se controlă. 

— O să regreţi glumiţa asta, spuse el cu blândetțe. Tot ce 
trebuie să știi despre mine și Dizi e că ea face ce îi spun eu. 
Dacă îi spun „Ține-ţi fleanca”, asta face ea. lar dacă îi spun 
„Povestește-i domnului drăguţ de la News of the World cum te-a 
sedus domnul Fitzpeterson”, asta va face. Înţelegi ce vreau să 
spun? 

— Presupun că tu i-ai contactat pe cei de la Evening Post. 

— Nu-ţi face griji! Fără confirmare, nu pot face nimic. Și doar 
trei oameni pot confirma povestea: tu, Dizi și cu mine. Tu nu vei 
spune nimic, Dizi n-are nicio intenţie, iar eu pot păstra un 
secret. 

Tim își aprinse o ţigară. Își regăsea încrederea. Cox nu era 
decât un huligan din clasa muncitoare, în ciuda gulerului său de 
catifea și a Rolls-Royce-ului gri. Tim simţea că îi poate ţine piept. 
Îi spuse: 

— Dacă e vorba de șantaj, nu prea ai de câștigat. Nu am 
niciun ban. 

— E destul de cald aici, nu-i așa? 

Cox se ridică în picioare și își scoase haina. 

— Păi, continuă el, dacă nu ai bani, va trebui să ne gândim la 
altceva din ce îmi poţi oferi. 

Tim se încruntă. Era din nou confuz. Cox continuă: 

— În ultimele câteva luni, vreo șase companii sau ceva de 
genul ăsta au depus oferte pentru drepturi de foraj într-un nou 
teren petrolier numit Shield, corect? 

Tim era uluit. Fără doar și poate, escrocul ăsta nu putea avea 
nicio legătură cu vreuna dintre companiile acelea respectabile. li 
răspunse: 

— Da, dar este prea târziu ca să influenţez rezultatul - decizia 
a fost luată. Va fi anunţată în după-amiaza asta. 


VP -25 


— Nu te pripi să tragi concluzii. Știu că e prea târziu ca să o 
schimbi. Dar îmi poţi spune cine a câștigat licența. 

Tim se holbă la el. Asta era tot ce voia? Era prea frumos ca să 
fie adevărat! 

— La ce ţi-ar putea folosi o asemenea informaţie? îl întrebă. 

— La nimic, de fapt. O voi da la schimb pentru alta. Vezi tu, 
am o înţelegere cu un domn. El nu știe cum îmi obțin 
informaţiile și nici ce fac cu cele pe care mi le oferă el. In felul 
ăsta își păzeşte pielea. Înțelegi ce vreau să zic? Acum, spune-mi: 
cine primește licenţa? 

Era atât de simplu, se gândi Tim. Două cuvinte și coșmarul s- 
ar fi încheiat. O încălcare a confidenţei de acest gen i-ar fi putut 
distruge cariera, dar - până la urmă - dacă n-ar fi făcut-o, 
cariera lui s-ar fi încheiat oricum. 

Cox spuse: 

— Dacă nu ești hotărât ce să faci, gândește-te la titlurile de 
pe prima pagină: „Ministrul și actriţa. N-a vrut să facă din mine o 
femeie cinstită, se smiorcăie artista”. Îţi amintești de bietul Tony 
Lambton? 

— Taci din gură, îi spuse Tim. E vorba despre Hamilton 
Holdings. 

Cox zâmbi. 

— Prietenul meu va fi încântat, spuse. Unde este telefonul? 

Tim îi arată direcţia cu degetul mare și spuse cu un aer 
obosit: 

— În dormitor. 

Cox se duse în cameră, iar Tim închise ochii. Cât de naiv 
fusese să creadă că o fată tânără ca Dizi s-ar fi putut îndrăgosti 
lulea de cineva ca el! Era un fraier într-un plan minuţios, mult 
mai amplu decât un șantaj mărunt. 

ÎI auzi pe Cox vorbind la telefon. 

— Laski? Eu sunt. Hamilton Holdings. Ai auzit? Anunţul se face 
în după-amiaza asta. Acum zi-mi, tu ce ai aflat? 

Urmă o pauză. 

— Astăzi? Minunat. Mi-ai înseninat ziua, amice. Și traseul? 

Încă o pauză. 

— Cum adică crezi că e cel obișnuit? Trebuia să... ok, ok. Pe 
curând. 

Tim îl știa pe Laski - un tip în vârstă, care făcuse o carieră 
rapidă în oraș -, însă era prea epuizat emoţional ca să mai fie 


VP - 26 


uimit în mod corespunzător. Acum putea crede orice despre 
oricine. 

Cox se întoarse, iar Tim se ridică în picioare. 

— Așadar, o dimineaţă de succes, într-un fel sau altul. Și să 
nu-ți pară prea rău. Până la urmă, a fost cea mai bună partidă 
de care ai avut parte vreodată, spuse Cox. 

— Vrei să pleci acum, te rog? 

— Păi, mai este o chestie mică de discutat. Dă-mi halatul tău. 

— De ce? 

— O să îţi arăt. Hai. ? 

Tim era prea dărâmat ca să se mai împotrivească. Işi scoase 
halatul de pe umeri și i-l dădu. Rămase în boxeri, așteptând. Cox 
aruncă haina într-o parte. 

— Vreau să îţi amintești cuvântul acela, „pește”, spuse el, 
apoi îi trase un pumn în stomac. 

Tim se întoarse cu spatele și se chirci de durere. Cox întinse 
mâna, îi apucă organele genitale cu palma lui uriașă și strânse. 
Tim încercă să tipe, dar nu avea aer. Căscă gura într-un urlet 
mut, încercând cu disperare să respire. 

Cox îi dădu drumul și îl lovi. Tim se răsturnă pe podea. Se făcu 
covrig acolo și ochii i se umplură de lacrimi. Nu mai avea niciun 
pic de mândrie, de demnitate. li spuse: 

— Te rog nu mă mai lovi. 

Tony Cox zâmbi și își îmbrăcă haina. 

— Nu încă, spuse. 

Apoi plecă. 


Capitolul cinci 


Onorabilul Derek Hamilton se trezi în dureri. Stătea întins în 
pat cu ochii închiși, urmărindu-și disconfortul din abdomen, 
analizându-l și clasificându-l drept cumplit, dar nu atât încât să-l 
facă neputincios. Apoi își aminti de cina de seara trecută. 
Spuma de sparanghel fusese inofensivă; clătitele cu fructe de 
mare le refuzase; friptura fusese bine făcută, iar în locul tartei 
cu mere alesese plăcintă cu brânză. Un vin alb slab, cafea cu 
frișcă, coniac... Coniacul! Fir-ar să fie, trebuia să se fi limitat la 
vinul de Porto. 


VP - 27 


Știa cum va decurge ziua. Va sări peste micul dejun, iar pe la 
mijlocul dimineţii foamea va fi la fel de cruntă ca și durerea de 
ulcer, așa că va mânca rapid ceva. Până la ora prânzului i se va 
face din nou foame, iar ulcerul va fi și mai cumplit. În timpul 
după-amiezii îl va enerva peste măsură o chestie banală, va ţipa 
la angajaţii săi, iar stomacul i se va face ghem într-un nod de 
durere, care îl va face incapabil să gândească. Se va întoarce 
acasă și va lua prea multe analgezice. Va dormi, se va trezi cu o 
durere de cap, va lua cina, va lua somnifere și se va culca. 

Măcar putea să aștepte cu nerăbdare ora de culcare. 

Se întoarse pe o parte, deschise sertarul noptierei, găsi o 
pastilă și o băgă în gură, apoi se ridică și luă cana de ceai. Sorbi, 
înghiţi și spuse: 

— Bună dimineaţa, dragă. 

— 'Neaţa. 

Ellen Hamilton stătea pe marginea patului dublu într-un halat 
de mătase, sprijinindu-și cana pe genunchiul subțire. Deja se 
pieptănase. Cămașa ei de noapte era elegantă, ca și restul 
garderobei ei vaste, în ciuda faptului că o văzuse doar el; iar el 
nu era interesat. Asta nu conta, presupunea Derek: nu era vorba 
că ar fi vrut ca bărbaţii să o dorească, ci doar ca ea să se poată 
considera dezirabilă. 

Işi termină ceaiul și își lăsă picioarele pe podea. Ulcerul 
protestă la mișcarea bruscă și Derek se strâmbă de durere. 

— lar? întrebă Ellen. 

El dădu din cap aprobator: 

— Coniacul de aseară. Ar fi trebuit să fiu mai prudent. 

Chipul ei era lipsit de expresie. 

— Presupun că asta n-are nimic de-a face cu rezultatele pe 
jumătate de an, apărute ieri. 

Derek se ridică în picioare și păși încet pe covorul de culoarea 
stridiilor, mergând spre baie. Își văzu chipul în oglindă: era 
rotund și roșu; începuse să chelească și avea straturi de grăsime 
sub bărbie. Işi examină barba de dimineaţă, trăgând în toate 
părţile de pielea flască și făcând perii să se ridice. Începu să se 
bărbierească. Făcea asta în fiecare zi, de 40 de ani, și încă i se 
părea obositor. 

Da, rezultatele de jumătate de an erau proaste. Hamilton 
Holdings era în încurcătură. 


VP - 28 


Când moștenise Hamilton Printing de la tatăl său, era o 
afacere eficientă, de succes și profitabilă. Jasper Hamilton 
fusese un tipograf fascinat de fonturi, pasionat de noua 
tehnologie, care iubea mirosul uleios al preselor. Fiul său era 
afacerist. Analizase fluxul profiturilor din lucrări și le direcţionase 
în mai multe activităţi: import de vin, comerț cu amănuntul, 
activitate editorială, fabrici de hârtie, radio comercial. Lucrul 
acesta își atinsese scopul principal de a transforma venitul în 
avere și de a evita, astfel, taxele. În loc de Biblii, cărţi și afișe, se 
ocupase de lichidităţi și de profit. Cumpărase societăți 
comerciale și înființase noi întreprinderi, clădind un imperiu. 

Succesul continuu al afacerii originale mascase fragilitatea 
suprastructurii o perioadă lungă de timp. Dar când tipografia 
începuse să își piardă puterea, Hamilton descoperise că 
majoritatea celorlalte afaceri erau secundare, că subestimase 
investiția capitală de care era nevoie pentru a le duce la 
maturitate și că o parte din ele erau, într-adevăr, pe termen 
foarte lung. Vânduse 49% din acțiunile fiecărei companii, apoi își 
transferase capitalul într-o societate de tip holding și vânduse 
49% din ea. Strânsese mai mulţi bani și negociase un credit de 
șapte cifre, împrumutul ținuse compania în viaţă, dar dobânda - 
care crescuse rapid pe perioada celor zece ani - epuizase micul 
profit care îi rămăsese. 

Între timp, Derek Hamilton dezvoltase un ulcer. 

Programul de salvare fusese inaugurat cu aproape un an în 
urmă. În încercarea de a diminua depășirea contului bancar, 
creditul fusese restrâns, iar costurile fuseseră reduse prin orice 
mijloace posibile - de la anularea campaniilor de publicitate la 
utilizarea resturilor de suluri de hârtie pentru papetărie. 
Hamilton conducea acum după reguli foarte stricte, însă inflaţia 
și declinul economic îl depășiseră. Se așteptase ca rezultatele 
de șase luni să arate lumii că Hamilton Holdings ieșise cu bine 
din criză. În schimb, demonstraseră că regresul continua. 

Își șterse faţa cu un prosop călduţ, se stropi cu apă de colonie 
și se întoarse în dormitor. Ellen se machia în faţa oglinzii, deja 
îmbrăcată. Întotdeauna reușea să se îmbrace și să se dezbrace 
atunci când soţul ei nu era în dormitor: își dădu seama că nu o 
mai văzuse goală de ani de zile. Se întrebă de ce. Oare se 
rablagise? Oare pielea ei de 55 de ani era ridată, iar carnea, 
odată tare, îi atârna? Oare goliciunea ar fi distrus iluzia 


VP - 29 


atracției? Poate - dar suspecta ceva mai complicat. În timp ce își 
punea chiloţii lăbărțaţi, se gândi că era ceva legat, în mod 
neclar, de felul în care îmbătrânise propriul lui corp. Ea era 
mereu îmbrăcată decent, drept urmare niciodată nu o dorise cu 
pasiune; iar ea nu fusese niciodată nevoită să arate cât de 
respingător îl găsea. O astfel de combinaţie între prefăcătorie și 
sensibilitate ar fi fost cât se poate de tipică. 

— Ce ai de gând să faci? îl întrebă ea. 

Întrebarea îl prinse în cumpănă. La început crezuse că ea știa 
probabil la ce se gândește și că la asta se referea, apoi își dădu 
seama că reluase discuţia despre afacere. și fixă bretelele, 
întrebându-se ce să îi răspundă. 

— Nu sunt sigur, spuse în cele din urmă. 

Ellen se privi în oglindă mai îndeaproape, făcându-și ceva la 
gene. 

— Uneori mă întreb ce îţi dorești de la viață. 

O privi fix. Educaţia o învățase să fie evazivă și să nu pună 
niciodată întrebări personale, fiindcă seriozitatea și emoția 
stricau petrecerile și le făceau pe doamne să leșine. Ar fi costat- 
o un efort considerabil să întrebe despre scopul existenței cuiva. 

Se așeză pe marginea patului și îi vorbi privindu-i spatele: 

— Trebuie să renunţ la coniac, asta e tot. 

— Sunt sigură că știi că nu are nimic de-a face cu ceea ce bei 
și mănânci. 

Se dădu cu ruj, schimonosindu-și gura ca să îl întindă uniform. 

— A început în urmă cu nouă ani, iar tatăl tău a murit acum 
zece ani. 

— Am cerneala în sânge. 

Răspunsul veni ceremonios, ca o învăţătură. Pentru unul care 
ar fi tras cu urechea, discuţia ar fi părut dezarticulată, dar ei 
știau că are logică. Era un cod: moartea tatălui său însemna 
preluarea controlului afacerii; ulcerul reprezenta problemele lui 
legate de afacere. 

li spuse: 

— Ba nu ai cerneala în sânge. Tatăl tău o avea, dar tu nu 
suporţi mirosul lucrărilor vechi. 

— Am moștenit o afacere puternică și vreau să le las fiilor mei 
moștenire una chiar și mai puternică. Nu asta ar trebui să facă 
cu viaţa lor oamenii din clasa noastră? 


VP - 30 


— Pe fiii noștri nu îi interesează ce le lăsăm. Michael își 
clădește propria afacere de la zero, iar Andrew nu vrea decât să 
vaccineze întregul continent african împotriva vărsatului de 
vânt. 

Nu-și putea da seama cât de serioasă era acum. Chestiile pe 
care și le făcea la faţă îi făceau expresia imposibil de citit. Fără 
îndoială că o făcea intenţionat. Aproape tot ce făcea ea era 
intenţionat. 

— Am o îndatorire, îi spuse el. Am peste două mii de angajaţi 
și mult mai multe locuri de muncă sunt direct dependente de 
bunăstarea companiilor mele. 

— Eu cred că ţi-ai facut datoria. Ai menţinut firma pe o 
perioadă de criză - nu oricine reușește asta. Ţi-ai sacrificat 
sănătatea pentru ea și i-ai oferit zece ani din viaţa ta și... 
Dumnezeu mai știe ce. 

Vocea îi scăzu pe finalul frazei, ca și cum, în ultimul moment, 
regretă ce spusese. 

— Ar trebui să îi ofer și mândria mea? spuse el, apoi continuă 
să se îmbrace, făcând un nod mic și strâns la cravată. Am 
transformat o mică tipografie într-una dintre primele o mie de 
companii mari din țară. Afacerea mea valorează de cinci ori mai 
mult decât cea a tatălui meu. Eu am pus-o pe picioare și trebuie 
să o fac să funcţioneze. 

— E musai să te descurci mai bine decât taică-tău, pufni ea. 

— E o ambiţie chiar atât de jalnică? 

— Da! 

Vehemenţa ei neașteptată îl șocă. 

— Ar trebui să îţi dorești sănătate și viaţă lungă și... și 
fericirea mea. 

— Dacă societatea ar fi fost prosperă, poate că aș fi putut s-o 
vând. Dar așa cum stau lucrurile, nu aș lua pe ea nici valoarea 
activelor. Se uită la ceas și adăugă: Trebuie să mă duc jos. 

Cobori pe scara cea mare. Pe hol domina portretul tatălui său. 
De cele mai multe ori, oamenii credeau că este Derek la 50 de 
ani. De fapt, era Jasper la 65. Telefonul de pe cuier scoase un 
sunet strident când trecu pe lângă el. Îl ignoră: nu răspundea la 
telefon dimineaţa. 

Se duse în sufrageria cea mică - cea mare era rezervată 
pentru petreceri, care în ultima vreme erau rare. Pe masa 
rotundă erau întinse tacâmuri de argint. O femeie mai în vârstă, 


VP - 31 


care purta un şort, aduse jumătate de grepfrut într-un vas de 
porțelan chinezesc. 

— Nu astăzi, doamnă Tremlett, îi spuse el. Doar o ceașcă de 
ceai, te rog. 

Luă ziarul Financial Times. 

Femeia ezită, apoi puse vasul în dreptul locului lui Ellen. 
Hamilton își ridică privirea. 

— la-l de aici, te rog, spuse el nervos. Te rog să-i servești 
doamnei Hamilton micul dejun atunci când doamna Hamilton va 
cobori, nu înainte. 

— Foarte bine, murmură doamna Tremlett, luând grepfrutul. 

Când Ellen cobori, continuară discuţia de unde o lăsaseră. 

— Nu cred că are importanţă dacă iei cinci milioane sau cinci 
sute de mii pe companie. Oricum ne-ar fi mai bine decât acum. 
Din moment ce nu trăim în puf, nu înţeleg ce rost are să câștigi 
bine. 

El puse ziarul jos și o privi - purta un costum croit la comandă, 
dintr-un material de culoare crem, o bluză de mătase cu 
imprimeu și pantofi lucraţi manual. 

li spuse: 

— Ai o casă plăcută, cu câţiva angajaţi. Ai prieteni aici și o 
viață socială în oraș, dacă ai chef să profiţi de asta. In dimineața 
asta porţi haine în valoare de câteva sute de lire și probabil nici 
n-o să ieși din sat. Uneori mă întreb ce îţi dorești tu de la viață. 

Ellen roși - o întâmplare rară. 

— ţi voi spune, începu ea. 

Se auzi o bătaie în ușă și un bărbat arătos intră în încăpere; 
purta un pardesiu și ţinea în mână o pălărie. 

— Bună dimineaţa, domnule, doamnă, spuse el. Dacă vreţi să 
prindem trenul de 7:45, domnule... 

Hamilton spuse: 

— Bine, Pritchard. Așteaptă pe hol. 

— Foarte bine, domnule. Doamnă, îmi daţi voie să vă întreb 
dacă veți folosi mașina astăzi? 

Hamilton se uită la Ellen, care răspunse, continuând să se uite 
în farfurie: 

— Așa cred... da. 

Pritchard dădu din cap și ieși. 

— Aveai de gând să îmi spui ce îţi dorești de la viaţă, Ellen, 
spuse Hamilton. 


VP - 32 


— Nu cred că este un subiect pentru micul dejun, mai ales 
când te grăbești să prinzi un tren. 

— Foarte bine, zise el, ridicându-se în picioare. Plimbare 
plăcută, adăugă apoi. Să nu mergi prea repede. 

— Poftim? 

— Să conduci cu grijă. 

— Ah... Mă duce Pritchard, zise ea. 

Se aplecă să îi sărute obrazul, dar ea se întoarse cu fața spre 
el și îl sărută pe buze. Când se retrase, faţa ei era îmbujorată. II 
prinse de braţ și spuse: 

— Te vreau, Derek. 

El o privi lung. 

— Vreau să ne petrecem împreună o bătrâneţe lungă și 
fericită, continuă ea în grabă. Vreau să te relaxezi, să mănânci 
ce trebuie și să devii din nou sănătos și zvelt. Il vreau pe 
bărbatul care a venit să mă curteze într-un Riley decapotabil și 
pe cel care s-a întors din război cu medalii și s-a căsătorit cu 
mine și pe bărbatul care m-a ţinut de mână când îmi nășteam 
copiii. Vreau să te iubesc pe tine. 

Derek rămase perplex. Nu fusese niciodată așa cu el. 
Niciodată. Se simţea total incapabil să facă faţă situației. Nu știa 
ce să spună, ce să facă, unde să se uite. 

li spuse: 

— Trebuie să... prind trenul. 

Ea își recăpătă calmul rapid. 

— Da. Trebuie să te grăbești. 

O mai privi o clipă, iar ea se uită în ochii lui. 

— Aăă... la revedere, îi spuse. 

Ea dădu din cap, fără să rostească un cuvânt. 

Derek ieși din cameră. Pe hol își puse pălăria, apoi îl lăsă pe 
Pritchard să îi deschidă ușa de la intrare. Mercedesul albastru- 
închis stătea pe drumul de pietriș, strălucind în lumina soarelui. 
„Probabil că Pritchard o spală în fiecare dimineaţă înainte de a 
mă trezi”, se gândi Hamilton. 

„Conversaţia cu Ellen a fost cât se poate de ciudată”, se gândi 
el apoi, în timp ce mergeau cu mașina spre gară. 

Se uită pe geam la jocul razelor de soare pe frunzele deja 
ruginii și revăzu în minte scenele-cheie. Vreau să te iubesc pe 
tine, îi spusese, cu accent pe „tine”. Când vorbise despre 


VP - 33 


lucrurile pe care le sacrificase pentru afacere, spusese: Si 
Dumnezeu mai știe ce. 

Vreau să te iubesc pe tine, nu pe altcineva. Asta dorise să 
spună? Oare pierduse fidelitatea soţiei sale, la fel cum își 
pierduse sănătatea? Probabil voia doar ca el să creadă că ar 
putea avea o aventură. Mai degrabă ăsta era stilul lui Ellen: se 
ocupa de subtilităţi. Strigătele de ajutor nu îi stăteau în fire. 

După rezultatele de șase luni avea nevoie de probleme 
casnice ca de o reuniune a creditorilor. Dar mai era ceva. Roșise 
când Pritchard o întrebase dacă va folosi mașina, apoi spusese 
în grabă: Mă duce Pritchard. 

Hamilton întrebă: 

— Unde o duci pe doamna Hamilton, Pritchard? 

— Se duce singură, domnule. Eu îmi fac de lucru în 
gospodărie. Intotdeauna sunt destule de... 

— Da, bine, îl întrerupse Hamilton. Nu e un studiu ergonomic. 
Eram doar curios. 

— Domnule... 

Ulcerul îl săgetă. „Ceaiul, își spuse. Ar trebui să beau lapte 
dimineața”. 


Capitolul șase 


Herbert Chieseman aprinse lumina, opri alarma ceasului, 
dădu mai tare volumul radioului care fusese pornit toată 
noaptea și apăsă pe butonul de derulare al magnetofonului; apoi 
se dădu jos din pat. 

Puse ibricul pe foc și se uită pe fereastra garsonierei, 
așteptând ca banda de șapte ore să se deruleze de la început. 
Dimineaţa era limpede și luminoasă. Soarele avea să fie mai 
puternic mai târziu, dar acum era răcoare. Își puse o pereche de 
pantaloni și un pulover peste lenjeria pe care o purtase în pat și 
se încălță cu papucii de casă. 

Locuinţa sa consta într-o singură cameră spațioasă dintr-o 
casă victoriană din nordul Londrei, căreia îi trecuse vremea. 
Mobila,  boilerul Ascot și vechiul aragaz îi aparţineau 
proprietarei. Radioul era al lui Herbert. Chiria includea folosirea 


VP - 34 


unei băi comune și - cel mai important - utilizarea exclusivă a 
podului. 

Radioul domina încăperea. Era un receptor VHF puternic, 
făcut din bucăţi pe care le alesese cu grijă din vreo șase 
magazine de pe Tottenham Court Road. Antena se afla pe 
acoperișul podului. Casetofonul, de asemenea, era lucrat 
manual. 

Turnă ceaiul într-o ceașcă, adăugă lapte condensat dintr-o 
cutie și se așeză la masa lui de lucru. În afară de echipamentul 
electronic, pe masă mai erau doar un telefon, un caiet dictando 
și un pix. Deschise caietul la o pagină goală și notă data în 
partea de sus, cu un scris mare și cursiv. Apoi dădu mai încet 
volumul radioului și începu să deruleze la viteză mare caseta de 
noaptea trecută. De fiecare dată când un sunet ascuţit indica 
faptul că în înregistrare era un discurs, încetinea banda cu 
degetul, până când putea distinge cuvintele. 

„... autoturismul pornește spre Holloway Road, în capătul de 
jos, pentru a da o mână de ajutor mașinii poliţiei...” 

„... Ludlow Road, West Five, o anume doamnă Shaftesbury - 
pare a fi casnică, douăzeci și unu...” 

„... Inspectorul spune că, dacă restaurantul chinezesc este 
încă deschis, va lua pui prăjit cu orez și cartofi...” 

„.... Holloway Road,  mișcă-te, mașina poliției e în 
încurcătură...” 

Herbert opri banda și notă ceva. 

„... furt raportat într-o casă - e lângă Wimbledon Common, 
Jack...” 

„... Optsprezece, mă auzi?... 

„... toate mașinile disponibile din zona Lee să ajute echipa de 
pompieri de pe strada Feather nr. 21...” 

Herbert mai notă ceva. 

„... Optsprezece, mă auzi?... 

„... Nu Știu, dă-i o aspirina...” 

„... atac cu un cuţit, nu e grav...” 

„... unde dracului ai fost, Optsprezece...” 

Atenţia lui Herbert rătăci către fotografia de pe polita de 
deasupra șemineului încorporat. Fotografia era măgulitoare: 
Herbert știuse asta când ea i-o oferise în urmă cu douăzeci de 
ani; dar acum uitase. În mod bizar, nu se mai gândea la ea așa 
cum fusese cu adevărat. Când și-o aminti, văzu în minte o 


LU 


LU 


VP - 35 


femeie cu tenul perfect și cu obraji fardaţi, pozând în faţa unei 
panorame șterse din studioul unui fotograf. 

„... furtul unui televizor alb-negru și spargerea unui geam...” 

Fusese primul în cercul lui de prieteni care „își pierduse 
soția”, așa cum obișnuiau ei să spună. De atunci, doi sau trei 
dintre ei trecuseră prin aceeași tragedie: unul devenise un beţiv 
vesel, altul se căsătorise cu o văduvă. Herbert se afundase în 
pasiunea lui: radioul. Începuse să asculte canalul de comunicare 
al poliției în timpul zilei, când nu se simţea suficient de bine ca 
să meargă la muncă, ceea ce se întâmpla destul de des. 

„... Grey Avenue, Golders Green, atac raportat...” 

Într-o zi, după ce auzise poliţia discutând despre un atac la o 
bancă, telefonase la Evening Post. Un reporter îi mulţumise 
pentru informaţie și îi ceruse numele și adresa. Spargerea era 
una mare - un sfert de milion de lire -, iar povestea ajunsese pe 
prima pagină a ziarului Post în seara aceea. Herbert era mândru 
că le vânduse pontul și spusese povestea în trei baruri în 
noaptea aceea. Apoi, uitase de ea. După trei luni, primise de la 
ziar un cec de 50 de lire sterline. Impreună cu cecul venise și o 
declaraţie în care scria: „Două contribuţii în jaful de 250 000 de 
lire”, specificându-se data atacului. 

„... las-o baltă, Charlie, dacă nu depune plângere, uită de 
asta...” 

A doua zi, Herbert rămăsese acasă și telefonase ziarului Post 
de fiecare dată când recepționase ceva pe frecvenţa poliţiei. In 
după-amiaza aceea, fusese sunat de un bărbat care îi spusese 
că este redactorul-adjunct de știri și care îi explicase exact ce 
voia ziarul de la oamenii ca Herbert. | se spusese să nu 
raporteze un atac decât dacă era folosită o armă sau dacă 
cineva era ucis; să nu deranjeze cu spargeri decât dacă adresa 
era în Belgravia, Chelsea sau Kensington; să nu raporteze jafuri 
decât dacă erau folosite arme sau dacă erau furate sume foarte 
mari de bani. 

„... Mergeţi pe Narrow Road la numărul 23 și așteptați...” 

Îi venise repede ideea, fiindcă nu era prost, iar valoarea 
știrilor de la Post era departe de a fi subtilă. Curând își dăduse 
seama că în zilele în care chipurile era bolnav, câștiga un pic 
mai mult decât în cele în care mergea la serviciu. Ba mai mult, 
prefera să asculte radioul în loc să facă cutii pentru aparate de 


VP - 36 


fotografiat. Așa că își dăduse demisia și devenise, după cum îl 
numea ziarul, un spion. 

„... ar fi bine să îmi dai prezentarea aia acum...” 

După ce trecuseră câteva săptămâni de când începuse să 
lucreze cu normă întreagă la radio, redactorul-adjunct de știri 
venise la el acasă ca să discute cu el - asta fusese înainte să se 
mute în garsonieră. Ziaristul îi spusese că activitatea sa era 
foarte utilă pentru ziar și îl întrebase dacă i-ar plăcea să lucreze 
exclusiv pentru ei. Asta însemna ca Herbert să trimită informații 
prin telefon doar la Post, nu și altor ziare. Dar avea să obţină un 
onorariu săptămânal pentru a compensa pierderea venitului. 
Herbert nu îi spusese că nu sunase niciodată la alte ziare. 
Acceptase oferta cu amabilitate. 

„... păstrează-ţi calmul și îţi vom trimite ajutoare în câteva 
minute...” 

De-a lungul anilor, își îmbunătăţise atât echipamentul, cât și 
înţelegerea în ceea ce privește dorinţele ziarului. Invăţase că 
dimineaţa devreme erau recunoscători pentru aproape orice, 
dar pe măsură ce ziua trecea, deveneau mai selectivi, până 
când, în jur de ora trei după-amiaza, nu-i mai interesa nimic în 
afară de crimele de pe stradă sau jafurile violente, la scară 
largă. De asemenea, descoperise că ziarul, ca și poliţia, era mult 
mai puţin interesat de uciderea unei persoane de culoare, într-o 
zonă locuită de cei de culoare. Lui Herbert i se părea un lucru 
destul de înțelept, din moment ce el, ca cititor al ziarului 
Evening Post, nu era prea interesat de ce își făceau negrii unul 
altuia în cartierele lor din Londra; și presupusese, în mod corect, 
că motivul pentru care Post nu era interesat era, pur și simplu, 
faptul că oamenii ca Herbert, care cumpărau ziarul, nu erau 
interesaţi. Și învățase să citească printre rânduri jargonul 
poliţiei: știa când era vorba despre un atac mărunt sau despre o 
plângere domestică; sesiza nota de urgenţă în vocea sergentului 
din centrul de informare, atunci când cererea de ajutor era 
disperată; descoperise cum să se deconecteze când se hotărau 
să citească pe post listele lungi de numere de mașini furate. 

Din difuzorul cel mare se auzi sunetul grăbit al ceasului cu 
alarmă și închise casetofonul. Dădu mai tare volumul radioului, 
apoi formă numărul ziarului Post. Sorbi din ceai, așteptând să i 
se răspundă. 

— Post, 'neaţa. 


VP - 37 


Era vocea unui bărbat. 

— La dactilografi, vă rog, spuse Herbert. 

Urmă încă o pauză. 

— Am înţeles. 

— Alo. Chieseman aici, sincronizare la 7:59. 

Pe fundal se auzea ţăcânitul unor mașini de scris. 

— Bună, Bertie. Se aude ceva? 

— Se pare că a fost o noapte liniștită, spuse Herbert. 


VP - 38 


Ora 8 a.m. 


Capitolul șapte 


Tony Cox stătea într-o cabină telefonică din colţul străzii Quill, 
din cartierul Bethnal Green, cu receptorul la ureche. Transpira în 
haina sa călduroasă cu guler de catifea. In mână ţinea capătul 
unui lanţ atașat de zgarda câinelui de afară. Și câinele transpira. 

| se răspunse la capătul celălalt al firului, iar Tony introduse o 
monedă. 

O voce spuse: „Da?”, cu tonul cuiva care nu este chiar 
obișnuit cu telefoanele de modă nouă. 

Tony vorbi tăios: 

— A venit ziua. Adună-te. 

Apoi închise fără să își dea numele sau să aștepte vreun 
răspuns. 

Merse cu pași mari pe trotuarul îngust, trăgând câinele după 
el. Era un boxer cu pedigri, tuns, cu un trup puternic, iar Tony 
trebuia să smucească continuu lanţul ca să îl facă să ţină pasul. 
Câinele era puternic, însă stăpânul său era mult mai puternic. 

Ușile vechii case cu terasă dădeau direct în stradă. Tony se 
opri la cea în faţa căreia era parcat Rolls-Royce-ul gri. O împinse 
și o deschise. Nu era niciodată încuiată, fiindcă locatarii nu se 
temeau deloc de hoți. 

În căsuţă se simţea miros de mâncare. Trăgând câinele după 
el, Tony intră în bucătărie și se așeză pe un scaun. Scoase 
zgarda câinelui și îl trimise la plimbare, dându-i o palmă 
zdravănă pe fund. Se ridică apoi în picioare și își scoase haina. 

Pe aragaz stătea la încălzit un ceainic, iar pe o bucată de 
hârtie de copt era niște șuncă feliată. Tony deschise un sertar și 
scoase un cuţit de bucătărie cu o lamă de 25 de centimetri. 
Verifică tăișul cu degetul mare, hotări că trebuie ascuţit și ieși 
apoi în curte. 

În șopronul cu un versant era o piatră de polizor. Tony se 
așeză lângă ea pe un taburet de lemn și acţionă pedala, așa 
cum văzuse la tatăl său cu ani în urmă. Faptul că aborda 


VP - 39 


lucrurile ca și el îl făcea pe Tony să se simtă bine. ȘI-I imagină: 
un bărbat înalt, frumos, cu părul ondulat și ochi strălucitori, care 
făcea scântei cu polizorul, în timp ce copiii lui râdeau în hohote. 
Fusese proprietar de tarabă într-un târg și vindea porţelanuri și 
oale, făcându-și reclamă la marfă cu vocea lui puternică și 
răsunătoare. Obișnuia să se dea în spectacol prefăcându-se că îl 
bate la cap pe băcanul de lângă el, căruia îi striga: „Poftim, eu 
tocmai am vândut un vas pentru jumătate de liră. Tu câţi cartofi 
ai vândut ca să iei zece șilingi?” Observa o femeie străină de la 
o distanţă de câţiva metri și își folosea înfățișarea plăcută fără 
pic de rușine. „Fii atentă ce-ţi spun, dragă” - îi zicea asta unei 
femei de vârstă mijlocie care purta o plasă pentru păr - „nu prea 
avem parte de multe fete tinere și frumoase în partea asta a 
pieţei, așa că o să îţi vând asta la reducere și voi spera că te vei 
întoarce. Uită-te la ea: fund de cupru solid, dacă îmi scuzi 
exprimarea, și e ultima; am făcut profit cu restul, așa că o poţi 
avea pentru două lire, jumătate din cât am plătit eu pentru ea, 
doar fiindcă ai făcut inima unui bătrân să bată mai tare. Și ia-o 
repede, până nu mă răzgândesc”. 

Tony fusese șocat de repeziciunea cu care se schimbase 
bătrânul după ce rămăsese cu un singur plămân. Părul îi albise, 
obrajii i se adânciseră între oase, iar vocea plăcută îi devenise 
ascuțită și smiorcăită. Șopronul i-ar fi aparţinut lui Tony de 
drept, dar el avea deja propriile surse de venit, așa că i-l lăsase 
tânărului Harry, fratele său mut, care se căsătorise cu o fată 
frumoasă din Whitechapel, care avusese răbdarea să înveţe să 
vorbească prin gesturi. Fusese nevoie de curaj pentru ca un mut 
să conducă o tarabă din piaţă, scriind pe o tablă atunci când 
trebuia să vorbească cu clienţii și ţinând în buzunar o carte 
poștală pe care era scris citeţ „mulțumesc”, cu litere mari, pe 
care o scotea de câte ori făcea o vânzare. Dar se descurca bine, 
iar Tony îi împrumutase bani ca să se mute într-un magazin 
decent și să angajeze un manager - el făcuse și din asta un 
succes. Curajul era o trăsătură de familie. 

Cuţitul de bucătărie era destul de ascuţit. Îl testă și se tăie la 
degetul mare. Se întoarse în bucătărie sugându-și degetul. 

Mama lui era acolo. Lillian Cox era scundă și un pic 
supraponderală - fiul ei moștenise tendința formelor durdulii, 
dar nu și statura mică - și avea mult mai multă energie decât o 
femeie obișnuită de 63 de ani. 


VP - 40 


Îi spuse: 

— ţi fac un pic de pâine prăjită. 

— Minunat. 

Puse cuțitul jos și găsi un pansament. 

— Să ai grijă cu cuțitul acela, l-am ascuţit cam tare. 

Făcuse caz de tăietura lui, obligându-l să-și ţină degetul sub 
jetul de apă rece de la robinet și să numere până la o sută, apoi 
îl dădu cu cremă antiseptică și îl legă cu tifon, iar în cele din 
urmă îi prinse un bandaj cu un ac de siguranţă. El rămase 
nemișcat și o lăsase să facă ce voia. 

li spuse: ` 

— Ei, dar ești băiat de treabă că îmi ascuți cuțitele. In orice 
caz, unde ai fost atât de devreme? 

— Am plimbat câinele în parc. Și a trebuit să sun pe cineva. 

Femeia scoase un sunet de dezgust. 

— Dar telefonul din salon ce-o fi având? 

El se aplecă deasupra aragazului ca să miroasă șunca pe care 
mama lui o prăjea. 

— Ştii cum e, mamă. Poliţia îl ascultă pe ăla. 

— Du-te înăuntru și toarnă ceaiul, atunci, îi spuse ea, 
punându-i ceainicul în mână. 

Tony duse ceainicul în sufragerie și îl puse pe o rogojină. Pe 
masa pătrată erau întinse o pânză brodată, tacâmuri pentru 
două persoane, sare și piper și câteva sticle cu sos. 

Tony se așeză pe locul cel mai apropiat de șemineu, unde 
obișnuia să stea bătrânul. De acolo se întinse spre bufet și 
scoase două cești și două farfurioare. ȘI-l imagină din nou pe 
bătrân, supraveghind mesele cu podul palmei și cu multe ocări. 
„Jos labele!” - ar fi lătrat el dacă își puneau coatele pe masă. 
Singurul lucru pe care Tony îl simțea împotriva lui era felul în 
care se purta cu mama sa. Fiind atât de bine făcut și așa mai 
departe, avea succes la femei și câteodată își cheltuia banii 
cumpărându-le gin, în loc să îi aducă acasă. Pe vremea aceea, 
Tony și fratele lui mergeau în piaţa Smithfield și furau jumări de 
sub mese, ca să le vândă la fabrica de săpun pentru câţiva 
gologani. Și nu făcuse armata - dar, până la urmă, o mulţime de 
pierde-vară se fofilaseră pe vremea războiului. 

— Ce ai de gând să faci - te culci la loc sau torni ceaiul ăla? 

Lillian puse o farfurie în dreptul lui Tony și se așeză în fața lui. 

— Lasă că-l torn eu acum. 


VP - 41 


Tony își luă tacâmurile, ţinând cuțitul ca pe un creion, și 
începu să mănânce. Cârnaţi, două ouă ochiuri, o mâncare de 
roșii la conservă și câteva felii de pâine prăjită. Luă o înghiţitură, 
apoi se întinse după sosul brun. li era foame după efortul din 
dimineaţa aceea. 

Mama îi dădu ceaiul și îi spuse: 

— Nu știu, nouă nu ne-a fost niciodată frică să folosim 
telefonul pe vremea când trăia tatăl tău, Dumnezeu să-l ierte. 
Avea grijă să se ferească de poliţie. 

Tony știa că nu avuseseră telefon pe vremea tatălui său, dar 
o lăsă așa. li spuse: 

— Da. A avut grijă, a murit sărăântoc. 

— Dar cinstit. 

— Oare? 

— Ştii al dracului de bine că da și să nu te mai aud că zici 
altceva. 

— Nu-mi place când înjuri, mamă. 

— N-ar trebui să mă provoci. _ 

Tony mâncă în tăcere și termină repede. Işi goli ceașca de 
ceai și începu să desfacă un trabuc. 

Mama lui îi luă ceașca. 

— Mai vrei ceai? 

El se uită la ceas. 

— Nu, mulțumesc. Am câteva chestii de făcut. 

Își aprinse apoi trabucul și se ridică în picioare. 

— M-a înzdrăvenit strașnic acest mic dejun. 

Mama lui miji ochii. 

— Ai vreo combinaţie? 

Asta îl enervă. Suflă fumul în aer și zise: 

— Cine vrea să știe? 

— E viaţa ta, n-ai decât! Ne vedem mai târziu. Vezi să ai grijă. 

O mai privi o clipă. Deși cedase în fața lui, era o femeie 
puternică. De când se dusese bătrânul, ea condusese familia: 
repara căsnicii, împrumuta de la un fiu ca să îi dea altuia și 
oferea sfaturi, folosindu-și dezacordul ca pe o pedeapsă 
puternică. Rezistase tuturor eforturilor de a o muta din Quill 
Street într-o căsuţă drăguță din Bournemouth, bănuind - pe 
bună dreptate - că vechea sa casă și amintirile din aceasta erau 
un simbol puternic al autorităţii ei. Pe vremuri, nasul ei 
proeminent și bărbia ascuțită aveau o aroganță maiestuoasă; 


VP - 42 


acum era regală, dar resemnată, ca un monarh abdicat - știind 
că fusese înțeleaptă să elibereze frâiele puterii, dar în același 
timp regretând că o făcuse. Tony își dădu seama că acesta era 
motivul pentru care avea nevoie de el: acum el era rege, iar 
faptul că locuia cu ea o ţinea aproape de tron. O iubea fiindcă 
avea nevoie de el. Nimeni altcineva nu avea nevoie de el. 

Mama se ridică în picioare. 

— Așadar, pleci? 

— Da. 

iși dădu seama că se pierduse în gânduri. Îi cuprinse umerii cu 
brațul și o îmbrăţișă scurt. 

Nu o săruta niciodată. 

— Pa, mamă. 

Işi luă apoi haina, mângâie câinele și ieși din casă. 

Interiorul Rollsului se încinsese. Înainte de a se instala în 
scaunul de piele și de a porni, apăsă butonul care lăsa în jos 
fereastra. 

Se mândrea cu mașina lui în timp ce se furișa pe străzile 
înguste din East End. Luxul ei nerușinat, în contrast cu străzile 
jalnice și cu vechile case lipsite de demnitate, spunea povestea 
vieții lui Tony Cox. Oamenii se uitau la ea - casnicele, vânzătorii 
de ziare, muncitorii, pușlamalele - și își spuneau: „la uite la Tony 
Cox. S-a descurcat bine”. 

Aruncă scrumul de la trabuc pe fereastra deschisă. Într- 
adevăr, se descurcase. Işi cumpărase prima mașină cu șase lire, 
pe când avea 16 ani. Certificatul în alb de la Ministerul 
Transporturilor îl costase 30 de șilingi pe piaţa neagră. ÎI 
completase și vânduse apoi mașina cu opt lire sterline. 

In scurt timp avea un centru de desfacere a automobilelor de 
ocazie, pe care îl transformase treptat într-o afacere legală. Apoi 
o vânduse, cu adaos, pentru 5 000 de lire sterline și se băgase 
în afaceri necurate. 

Folosise cele 5 000 de lire ca să-și deschidă un cont în bancă, 
dând ca referință numele bărbatului care cumpărase lotul de 
mașini. li spusese managerului băncii numele său real, dar îi 
dăduse o adresă falsă - aceeași adresă falsă pe care i-o dăduse 
și cumpărătorului afacerii cu mașini. 

Luase un depozit în leasing, plătind chiria pe trei luni în avans. 
Cumpărase cantităţi mici de echipamente radio, de televiziune 
și hi-fi de la producători, pe care le revându-se magazinelor din 


VP - 43 


Londra. Le plătise furnizorilor exact la timp, iar contul său 
bancar fusese activat. 

În câteva luni, înregistrase o pierdere mică, dar câștigase 
reputaţia de solvabilitate. În acel moment făcuse o serie de 
comenzi foarte mari. Micii producători cărora le plătise prompt 
câteva facturi de câte 500 de lire sterline fiecare fuseseră 
bucuroși să îi ofere mărfuri în valoare de trei sau patru mii de 
lire, în aceleași condiţii de creditare: părea să devină un client 
bun. 

Cu un depozit plin de echipamente electronice scumpe, 
pentru care nu plătise nimic, organizase o licitaţie. Patefoane, 
televizoare color, ceasuri digitale, casetofoane, amplificatoare și 
radiouri fuseseră vândute la preţuri imbatabile, uneori atât de 
mici, încât ajungeau la jumătate faţă de valoarea lor cu 
amănuntul. În două zile depozitul era gol, iar Tony Cox avea trei 
mii de lire sterline în numerar, în două valize. Incuiase magazia 
și plecase acasă. 

Amintindu-și, îl trecu un fior, în timp ce stătea pe scaunul din 
față al mașinii călduroase. Nu își va mai asuma niciodată riscuri 
de genul acela. Dacă ar fi aflat de vânzare vreunul dintre 
furnizori? Dacă managerul băncii l-ar fi văzut pe Tony într-un bar 
câteva zile mai târziu? 

Încă făcea fraudă din când în când, dar în prezent folosea 
oameni de la conducere, care plecau în vacanțe lungi în Spania 
de îndată ce cădea securea. Și nimeni nu-i văzuse fața lui Tony. 

Cu toate acestea, interesele sale în afaceri se diversificaseră. 
Deţinea proprietăţi în centrul Londrei, pe care le închiria 
tinerelor doamne la preţuri extrem de ridicate, conducea cluburi 
de noapte, ba chiar impresaria câteva formaţii pop. O parte 
dintre proiectele lui erau legale, o parte - penale; unele erau un 
amestec, iar altele la limita confuză dintre cele două, unde legea 
nu este sigură de ea însăși, însă afaceriștii respectabili cu 
reputaţii care te-ar pune pe gânduri se tem să o încalce. 

Desigur, poliția îl cunoștea. Erau atât de mulţi ciripitori care 
raportau despre ce se întâmpla în zilele acelea, încât nimeni nu 
putea deveni un nemernic respectabil fără ca numele său să nu 
ajungă într-un dosar de la Scotland Yard. Insă problema era 
obținerea dovezilor, mai ales că existau câţiva detectivi care 
erau gata să îl avertizeze pe Tony înainte de o razie. Banii pe 
care îi cheltuia în direcţia aceea nu erau niciodată împărţiţi cu 


VP - 44 


zgârcenie. În fiecare lună august, trei sau patru familii de 
polițiști se aflau în Benidorm, pe banii lui Tony. 

Nu că ar fi avut încredere în ei. Erau utili, însă toți își spuneau 
că într-o zi aveau să își plătească datoria de loialitate, 
denunţându-l. Un sticlete necinstit era, până la urmă, tot un 
sticlete. Așadar, toate tranzacţiile aveau loc în numerar; nu erau 
ținute registre decât în mintea lui Tony; toate treburile erau 
făcute de tovarășii lui, prin indicaţii verbale. 

Devenise cu timpul din ce în ce mai precaut, comportându-se 
pur și simplu ca un bancher. Un proiectant obținea informații 
interne și punea la cale un plan; apoi recruta un răufăcător ca să 
organizeze echipamentul și mâna de lucru. Cei doi veneau apoi 
la Tony și îi spuneau planul. Dacă lui îi plăcea, le împrumuta 
bani pentru șpăgi, arme, autoturisme, explozibili și orice altceva 
ar fi avut nevoie. După ce își făceau treaba, îi dădeau înapoi 
împrumutul de cinci sau șase ori, din câștiguri. 

Spargerea zilei de astăzi nu era atât de simplă. Pentru 
aceasta, era atât proiectant, cât și bancher, iar asta însemna că 
trebuia să fie deosebit de grijuliu. 

Opri mașina pe o stradă lăturalnică și cobori. Casele erau aici 
mai mari - fuseseră construite pentru maiștri și meșteșugari, în 
loc de docheri și muncitori -, dar nu erau mai solide decât 
magherniţele din Quill Street. Fațadele de beton crăpau, ramele 
de lemn ale ferestrelor erau putrede, iar grădinile din fața casei 
erau mai mici decât portbagajul mașinii lui Tony. Doar 
aproximativ jumătate dintre ele erau locuite: restul erau 
depozite, birouri sau magazine. 

Pe ușa la care bătu Tony era scris „Biliard și Snooker”, iar cea 
mai mare parte din „și” lipsea. | se deschise imediat și intră. 

Dădu mâna cu Walter Burden, apoi îl urmă sus, pe scări. Un 
accident rutier îl lăsase pe Walter bâlbâit și șchiopătând, 
destituindu-l din slujba lui de docher. Tony îi oferise funcţia de 
manager al sălii de biliard, știind că gestul - care nu-l costase 
nimic pe Tony - va fi răsplătit cu un respect sporit printre 
locuitorii din East End și cu un devotament veșnic din partea lui 
Walter. 

— Vrei o ceașcă de ceai, Tony? îl întrebă Walter. 

— Nu, mulțumesc, Walter, tocmai am luat micul dejun. 


VP - 45 


Cu un aer de proprietar, aruncă o privire spre sala de la 
primul etaj. Mesele erau acoperite, podeaua de linoleum era 
măturată și tacurile așezate ordonat. 

— Menţii bine locul. 

— Nu-mi fac decât treaba, Tone. Tu ai avut grijă de mine, 
înţelegi... 

— Da. 

Cox se duse la fereastră și se uită în jos, pe stradă. Un Morris 
110 de culoare albastră era parcat câţiva metri mai încolo, pe 
partea cealaltă a drumului. In el erau două persoane. Tony se 
simţi neobișnuit de satisfăcut: avusese dreptate să își ia această 
măsură de precauție. 

— Unde este telefonul, Walter? 

— În birou. 

Walter deschise o ușă, îl introduse pe Tony înăuntru, apoi o 
închise, rămânând afară. Biroul era îngrijit și curat. Tony se 
așeză la masă și formă un număr. 

— Da? răspunse o voce. 

— Vino să mă iei, spuse Tony. 

— În cinci minute. 

Tony închise telefonul. Trabucul i se stinsese. Când lucrurile îl 
nelinișteau, își lăsa ţigara să se stingă. O reaprinse cu o brichetă 
Dunhill de aur, apoi ieși din încăpere. 

Se duse din nou la fereastră. 

— Bine, prietene, eu am plecat, îi spuse el lui Walter. Dacă îi 
dă prin cap vreunuia din tinerii polițiști din mașina albastră să 
bată la ușă, nu îi răspunde. O să lipsesc cam jumătate de oră. 

— Nu-ţi face g-griji. Te poţi baza pe mine, știi asta, dădu 
Walter din cap, ca o pasăre. 

— Da, știu. 

Tony atinse scurt umărul bătrânului, apoi se duse în spatele 
sălii. Deschise ușa și ieși în grabă pe scara de incendiu. 

Își croi drum printre un cărucior ruginit pentru copii, o saltea 
udă și trei cincimi dintr-o mașină veche. Buruienile încolțeau cu 
încăpățânare din betonul crăpat al curţii. O pisică murdară îi tăie 
calea. Pantofii lui italienești se murdăriseră. 

O poartă ducea din curte către o străduță îngustă. Tony 
merse până la capătul acesteia. Când ajunse acolo, un Fiat mic 
și roșu, în care se aflau trei bărbaţi, trase la marginea 


VP - 46 


trotuarului. Tony urcă și se așeză pe locul liber din spate. Mașina 
porni imediat. 

Şoferul era Jacko, asistentul lui Tony. Lângă Jacko era Willie 
Surdu, care știa acum mai multe despre explozibili decât în 
urmă cu 20 de ani, când își pierduse timpanul stâng. In spate cu 
Tony mai era Peter „Jesse” james, ale cărui două obsesii erau 
armele de foc și fetele cu fundul mare. Erau oameni de treabă, 
toţi membri permanenţi ai găștii lui Tony. 

Tony spuse: 

— Ce mai face băiatul tău, Willie? 

Willie Surdu se întoarse cu urechea cea bună spre Tony. 

— Poftim? 

— Am întrebat ce face tânărul Billy. 

— Face 18 ani astăzi, spuse Willie. E la fel, Tone. N-o să fie 
niciodată în stare să își poarte de grijă. Asistentul social ne-a 
spus să ne gândim să-l băgăm într-un cămin. 

Tony ţâţâi din buze, cu compasiune. Incercase din răsputeri 
să fie generos cu fiul redus la minte al lui Willie Surdu - bolile 
mintale îl înspăimântau. 

— Nu vrei să faci asta. 

— l-am zis lu' nevastă-mea: ce știe un asistent social? Asta e 
o fetișcană de aproape 20 de ani. A fost la colegiu. Cu toate 
astea, nu se străduiește prea tare, spuse Willie. 

Jacko interveni nerăbdător: 

— Suntem gata, Tony. Băieţii sunt acolo, mașinile sunt 
pregătite. 

— Perfect. 

Tony se uită la Jesse James. 

— Arme? 

— Avem vreo două puști și un Uzi. 

— Un ce? 

Jesse rânji mânaru. 

— E un pistol automat de nouă milimetri. Din Israel. 

— Las-o baltă! mormăi Tony. 

— Am ajuns, spuse Jacko. 

Tony scoase din buzunar o șapcă de stofă și și-o puse pe cap. 

— l-ai pus pe băieţi înăuntru, nu? 

— Da, spuse Jacko. 

— Nu mă deranjează să știe că e afacerea lui Tony Cox, dar 
nu vreau să poată spune că m-au văzut. 


VP - 47 


— Știu. 

Automobilul opri într-un cimitir de mașini. Era o curte 
remarcabil de îngrijită. Carcasele mașinilor erau adunate pe trei 
niveluri, în rânduri ordonate, iar părțile componente erau 
aranjate cu grijă în apropiere: stive de cauciucuri, o piramidă de 
planetare, un cub de blocuri motoare. Lângă poarta de acces 
erau o macara și un transportor auto lung. Mai departe, lângă 
echipamentele grele de tăiere pe bază de oxiacetilenă, era o 
furgonetă Ford albastră, cu roţi duble pe spate. 

Mașina se opri și Tony cobori. Era mulţumit. Îi plăceau 
lucrurile îngrijite. Ceilalţi trei îl înconjurară, așteptând ca el să 
facă ceva. Jacko își aprinse o ţigară. 

— Ai rezolvat cu proprietarul curții? întrebă Tony. 

Jacko dădu din cap aprobator. 

— A avut grijă ca macaraua, transportorul și echipamentul de 
tăiere să fie aici. Dar nu știe pentru ce sunt și l-am legat, doar 
de dragul aparenţelor. 

Incepu să tușească. Tony îi luă ţigara din gură și o aruncă în 
noroi. 

— Chestiile astea te fac să tușești, îi spuse, apoi scoase un 
trabuc din buzunar. Fumează asta și ai să mori bătrân. 

Tony se duse înapoi la poartă, iar cei trei bărbaţi îl urmară. 
Păși cu mare grijă spre macara, printre gropile și porțiunile 
mocirloase, pe lângă o stivă de mii de baterii de mașină, printre 
mormane de arbori de transmisie și cutii de viteze. Era un model 
micuţ, pe șenile, capabil să ridice o mașină, o furgonetă sau un 
camion ușor. Își deschide nasturii pardesiului și urcă pe scară, în 
cabina înaltă. 

Se așeză pe locul mecanicului. Ferestrele rotunde îi permiteau 
să vadă toată curtea. Era în plan triunghiular - pe o parte se afla 
un viaduct de cale ferată, cu arcadele sale de cărămidă, 
completate de magazii. Un perete înalt pe partea învecinată 
separa curtea de un loc de joacă și de o zonă demolată. Drumul 
trecea prin faţa curţii, curbându-se ușor, urmând cotitura râului 
la câţiva metri distanță. Era un drum larg, dar puţin folosit. 

În adăpostul viaductului se afla o colibă făcută din uși vechi 
de lemn, care sprijineau un acoperiș din carton asfaltat. Bărbaţii 
erau acolo, ghemuiţi în jurul unui foc electric, bând ceai și 
fumând nervoși. 


VP - 48 


Totul era în regulă. Instinctul îi spuse lui Tony că planul va 
funcţiona și simţi cum îi crește inima de încântare. Cobori apoi 
din macara. 

Își păstră intenţionat un ton jos, calm și degajat. 

— Furgoneta asta nu o ia mereu pe același traseu. Sunt o 
mulțime de drumuri din oraș către Loughton. Dar locul ăsta e pe 
majoritatea traseelor, nu-i așa? Trebuie să treacă pe aici, dacă 
nu vor să meargă prin Birmingham sau prin Watfor. Bineînţeles, 
din când în când o mai iau și pe drumuri proaste. Astăzi ar putea 
fi una dintre zilele alea. Așa că, dacă nu ne iese, daţi-le băieţilor 
un bonus și trimiteţi-i acasă până data viitoare. 

Jacko spuse: 

— Știu cu toţii cum stau lucrurile. 

— Bun. Altceva? 

Cei trei bărbaţi tăcură. Tony le dădu instrucţiunile finale: 

— Toată lumea poartă mască. Toată lumea poartă mănuși. 
Nimeni nu vorbește. 

Se uită la fiecare bărbat în parte, așteptând confirmarea. Apoi 
spuse: 

— Ok, duceţi-mă înapoi. 

Nu scoaseră niciun cuvânt în timp ce Fiatul roșu se strecura 
pe străduțele mici, către aleea din spatele sălii de biliard. 

Tony cobori din mașină, apoi se aplecă peste ușa din față și 
vorbi prin fereastra deschisă. 

— E un plan bun și, dacă faceţi ce trebuie, va funcţiona. Sunt 
câteva dedesubturi pe care nu le cunoașteţi - măsurile de 
protecție, oamenii din interior... Păstraţi-vă calmul, faceţi-vă 
treaba și o scoatem la capăt. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Și nu împușcați pe nimeni cu pistolul ăla nenorocit, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Merse pe alee și intră în sala de biliard pe ușa din spate. 
Walter juca biliard la una dintre mese. Când auzi ușa, se 
îndreptă. 

— Toate bune, Tone? 

Tony se duse la fereastră. 

— Tovarășu' nu s-a clintit? 

Morrisul albastru era în același loc. 

— Nu. Au fumat ca turcii. 


VP - 49 


Ce noroc, se gândi Tony, că poliţia nu avea oameni suficienţi 
ca să îl urmărească noaptea la fel de bine ca ziua. 
Supravegherea de la nouă la cinci era destul de utilă, fiindcă îi 
permitea să își stabilească alibiuri fără să își restricționeze grav 
activităţile. Intr-una dintre zilele acelea aveau să înceapă să îl 
urmărească 24 de ore din 24. Dar avea să primească o grămadă 
de avertismente. 

Walter arătă spre o masă cu degetul mare și spuse: 

— Ce zici de-o pauză? 

— Nu, spuse Tony plecând de lângă fereastră. Am o zi plină. 

Cobori scările, iar Walter îl urmă șchiopătând. 

— Pa, pa, Walter, îi spuse în timp ce ieșea în stradă. 

— Pe curând, Tony, spuse Walter. Dumnezeu să te 
binecuvânteze, băiete. 


Capitolul opt 


Redacţia reveni la viaţă dintr-odată. La ora opt fusese liniștită 
ca o morgă, tăcerea fiind întreruptă doar de sunete inerte, cum 
ar fi ţăcănitul teleimprimatorului sau foșnitul ziarului pe care îl 
citea Cole. Acum, trei dactilografi băteau în taste, un stagiar 
fluiera o melodie pop, iar un fotograf care purta o haină de piele 
se contrazicea cu un redactor în privința unui meci de fotbal. 
Reporterii se perindau pretutindeni. Cei mai mulţi dintre ei 
aveau o rutină de dis-de-dimineaţă, observase Cole: unul 
cumpăra ceai, altul își aprindea o ţigară, altul se uita la pagina 
trei a ziarului Sun ca să admire fotografia nud - fiecare 
folosindu-se de obișnuitul imbold cu care își începea ziua. 

Cole credea în metoda de a-i lăsa pe oameni să stea câteva 
minute înainte de a începe lucrul: astfel se crea o atmosferă de 
ordine și calm. Editorul de știri, Cliff Poulson, avea o abordare 
diferită. Lui Poulson, cu ochii săi verzi ca de broască și cu 
accentul de Yorkshire, îi plăcea să spună: „Nu-ţi scoate haina, 
tinere”. Plăcerea lui de a lua decizii rapide, graba lui continuă și 
aerul său fragil de bonomie creau o atmosferă frenetică. Poulson 
era obsedat de viteză. Cole nu credea că vreo poveste ratase 
vreodată ediția din cauză că cineva se oprise un minut ca să se 
gândească la ea. 


VP - 50 


Kevin Hart era deja de cinci minute acolo. Citea ziarul Mirror, 
cocoţat într-un șold pe marginea unui birou, cu pantalonii 
costumului său în dungi căzându-i cu eleganţă pe picior. 

Cole strigă la el. 

— Kevin, sună la Yard, te rog. 

Tânărul luă un telefon. 

Informaţiile de la Bertie Chieseman erau pe biroul lui: un 
teanc gros de pagini scrise. Cole privi în jur. Majoritatea 
reporterilor erau acolo - era timpul să îi pună la treabă. Răsfoi 
informaţiile, pe câteva le înfipse într-o ţepușă de metal, iar pe 
celelalte le oferi reporterilor, împreună cu scurte instrucțiuni: 
„Anna, o mașină de poliţie a intrat în bucluc pe Holloway Road - 
sună la cea mai apropiată pușcărie și află despre ce a fost 
vorba. Dacă e vorba de beţivi, las-o baltă. Joe, incendiul din East 
End - verifică la pompieri. Un jaf în Chelsea, Philip. Caută adresa 
în registrul lui Kelly, în caz că locuiește vreo celebritate acolo. 
Barney - poliția a urmărit și a arestat un irlandez după ce spart 
o casa din Queenstown Street, Camden. Sună la Yard și 
întreabă-i dacă are vreo legătură cu Armata Republicană 
Irlandeză”. 

Un telefon de interior sună și Cole ridică receptorul. 

— Arthur Cole. 

— Ce ai pentru mine, Arthur? 

Cole recunoscu vocea editorului de imagine. 

— În momentul de faţă se pare că senzaţia va fi votul de 
aseară de la Camera Comunelor, îi spuse. 

— Dar s-a transmis ieri la televizor! 

— M-ai sunat ca să îmi pui întrebări sau să îmi spui lucruri? 

— Presupun că ar fi bine să trimit pe cineva pe strada 
Downing pentru o fotografie de astăzi a prim-ministrului. 
Altceva? 

— Nimic din ce nu a apărut deja în ziarele de dimineaţă. 

— Mulţumesc, Arthur. 

Cole închise. Nu era suficient să se bazeze pe o poveste de 
ieri. Făcea tot posibilul să o actualizeze - doi reporteri dădeau 
telefoane ca să afle reacţii. Dădeau de parlamentari 
neimportanţi pe care să îi tragă de limbă, dar de niciun ministru. 

Un reporter între două vârste, cu o pipă, strigă: 

— Tocmai a sunat doamna Poulson. Cliff nu vine astăzi. Are 
diareea călătorului. 


VP -51 


Cole oftă. 

— Cum a luat așa ceva în Oprington? 

— A mâncat curry la cină. 

— Ok. 

Era o mișcare inteligentă, se gândi Cole. Părea să fie cea mai 
plictisitoare zi din lună pentru știri, iar Poulson era acasă, 
bolnav. Având în vedere că editorul de știri adjunct se afla în 
vacanţă, Cole era pe cont propriu. 

Kevin Hart se apropie de birou. 

— Nimic de la Yard, spuse. A fost liniște toată noaptea. 

Cole ridică ochii. Hart avea în jur de 23 de ani și era foarte 
înalt, cu un păr blond și buclat pe care îl purta lung. 

Cole își înăbuși o criză de nervi. 

— E ridicol, spuse. Scotland Yard nu are niciodată o noapte 
complet liniștită. Ce se întâmplă cu biroul ăla de presă? 

— Ar trebui să facem o știre: „Prima noapte din Londra fără 
infracţiuni, dintr-o mie de ani”, spuse Hart zâmbind. 

Neseriozitatea lui îl enervă pe Cole. 

— Să nu te mulțumești niciodată cu genul acesta de răspuns 
de la serviciul de poliție, îi spuse el rece. 

Hart roși. Se simţea jenat să i se ţină morală ca unui reporter 
lipsit de experiență. 

— Să-i mai sun o dată? 

— Nu, spuse Cole, văzând că s-a făcut înţeles. Vreau să 
redactezi o știre. Ai auzit de noul teren petrolifer din Marea 
Nordului? 

Hart dădu din cap aprobator. 

— Se numește Shield, zise el. 

— Da. Mai târziu, ministrul energiei va anunţa cine a obţinut 
autorizaţia de a-l dezvolta. Scrie un articol pe care să îl circulăm 
până vom primi anunţul. Context: ce va însemna autorizaţia 
pentru cei care fac oferte, modul în care decide ministrul. In 
după-amiaza asta putem lansa articolul tău și vom lăsa un 
spaţiu gol în ziar pentru știrile adevărate. 

Hart se îndepărtă și se duse spre bibliotecă. Ştia că i se 
dăduse o sarcină idioată, ca un fel de pedeapsă, dar suportase 
consecinţele cu eleganţă, se gândi Cole. Pentru o clipă privi lung 
în urma băiatului. Îl călcase pe nervi, cu părul lui lung și cu 
costumele sale. Avea cam prea multă încredere în sine - dar, 


VP - 52 


dacă stăteai să te gândești, reporterii aveau nevoie de o 
grămadă de tupeu. 

Cole se ridică în picioare și se duse la masa redactorilor. 
Redactorul-șef adjunct avea în fața lui știrea de la agenţia de 
presă despre aprobarea proiectului de lege privind industria și 
chestiile noi pe care le improvizaseră reporterii lui Cole. 

Cole privi peste umăr lui. Pe un carnetțel scrisese: 


PARLAMENTARII REBELI AU SPUS: 
„ALATURAȚI-VA ELIBERARII”. 


Bărbatul se scărpină în barbă și ridică ochii. 

— Ce părere ai? 

— Pare a fi o poveste despre mișcarea de eliberare a femeilor, 
spuse Cole. O detest. 

— Și eu la fel. 

Redactorul rupse foaia din carnețel, o mototoli și o aruncă 
într-un coș de gunoi metalic. 

— Ce mai e nou? 

— Nimic. N-am făcut altceva decât să distribui informaţiile. 

Bărbatul cu barbă dădu din cap aprobator și se uită din reflex 
la ceasul agăţat pe peretele din faţă. 

— Să sperăm că vom face rost de ceva decent pentru a doua. 

Cole se aplecă peste el și scrise în carneţel: 


PARLAMENTARII REBELI AU SPUS: 
„ALATURAŢI-VA LIBERALILOR”. 


— Are mai mult sens, dar aceeași valoare, spuse. 

Redactorul zâmbi. 

— Vrei de lucru? 

Cole se întoarse la biroul său. Apăru apoi Annela Sims, care 
spuse: 

— Incidentul de pe Holloway Road n-a avut niciun rezultat. 
Câțiva huligani, fără arestări. 

— Bine, îi răspunse Cole. 

Joe Barnard puse telefonul jos și strigă: 

— Nu e mare lucru cu incendiul acela, Arthur. Niciun rănit. 

— Câţi oameni locuiesc acolo? întrebă Cole automat. 

— Doi adulţi, trei copii. 


VP-53 


— Deci e vorba despre o familie din cinci membri care a 
scăpat cu viaţă. Scrie despre asta. 

— Se pare că apartamentul jefuit îi aparţine lui Nicholas Crost, 
un violonist destul de renumit, spuse Phillip Jones. 

— Foarte bine, spuse Cole. Sună la închisoarea din Chelsea și 
află ce s-a furat. 

— Am sunat deja, zâmbi Phillip. Lipsește un Stradivarius. 

Cole zâmbi. 

— Bravo. Scrie, apoi mergi acolo și vezi dacă îi poţi lua un 
interviu maestrului cu inima frântă. 

Telefonul sună și Cole răspunse. Deși n-ar fi recunoscut, se 
distra de minune. 


VP - 54 


Ora 9 a.m. 


Capitolul nouă 


Tim Fitzpeterson nu mai avea lacrimi, dar plânsul nu îl ajutase 
oricum. Stătea întins în pat, cu fața îngropată în perna udă. Era 
un chin să se miște. Încerca să nu gândească deloc, mintea lui 
întorcând spatele gândurilor ca un hangiu cu casa arhiplină. La 
un moment dat, creierul i se deconectă complet și aţipi pentru 
câteva momente, dar evadarea din durere și disperare fu scurtă 
și se trezi din nou. 

Nu se ridică din pat, fiindcă nu voia să facă nimic; nu putea 
merge nicăieri, căci simţea că nu e în stare să dea ochii cu 
nimeni. Tot ce putea face era să se gândească la promisiunea 
fericirii, care fusese atât de falsă. Cox avusese dreptate când 
spusese atât de grosolan; „A fost cea mai tare partidă de care ai 
avut parte vreodată”. Tim nu prea reușea să alunge amintirile 
fulgerătoare ale trupului ei subţire zvârcolindu-se; dar acum 
aveau un gust grozav de amar. li arătase paradisul, apoi îi 
trântise ușa în nas. Bineînţeles, ea mimase extazul, dar în 
plăcerea lui Tim nu fusese nimic artificial. În urmă cu câteva ore 
contemplase o viaţă nouă, îmbogăţită de genul de dragoste 
carnală despre care uitase că există, iar acum îi era greu să 
vadă vreun sens în ziua de mâine. 

Auzea gălăgia copiilor de pe terenul de joacă de afară, care 
țipau și zbierau și se ciondăneau, și îi invidia; invidia trivialitatea 
absolută a vieţii lor. Se văzu școlar, într-o jachetă neagră și 
pantaloni scurți gri, mergând trei mile pe drumurile de ţară din 
Dorset ca să ajungă la școala primară cu o singură clasă. Fusese 
cel mai strălucit elev pe care îl avuseseră vreodată, ceea ce nu 
spunea prea multe. Dar învățase matematica și obținuse un loc 
la colegiu, iar asta era tot ce avusese nevoie. 

Fusese înfloritor la colegiu, își aminti el. Fusese liderul găștii, 
cel care organiza jocuri pe teren și revolte în sala de clasă. Până 
când își pusese ochelari. 


VP-55 


Poftim: încercase să își amintească când mai simţise vreodată 
în viaţa lui o disperare ca aceea, iar acum știa - în prima zi în 
care purtase ochelarii la școală. Cei din gașca lui fuseseră la 
început consternaţi, apoi amuzaţi, apoi dispreţuitori. La ora de 
joacă era deja urmărit de o mulţime care scanda „aragaz cu 
patru ochi”. După prânz încercase să organizeze un meci de 
fotbal, dar John Willcott îi spusese: „Nu e treaba ta”. Tim își 
pusese ochelarii în toc și îi trăsese un pumn în cap, dar Willcott 
era masiv, iar Tim, care în mod normal domina prin forța 
personalităţii, nu era un luptător. Povestea se încheiase cu Tim 
în vestiar, oprindu-și sângele care îi curgea din nas, în timp ce 
Willcott alegea echipele. 

Incercase să-și redobândească popularitatea în timpul orei de 
istorie, aruncând în Willcott cu cocoloașe de hârtie cu cerneală, 
sub nasul domnișoarei Percival, cunoscută și sub numele de 
Bătrâna Percy. Dar domnișoara Percy, care în mod normal era 
indulgentă, hotărâse ca în ziua aceea să pună biciul pe ei, iar 
Tim fusese trimis la director ca să îl bată cu rigla la palmă. In 
drum spre casă se mai bătuse o dată, pierduse din nou și își 
rupsese jacheta; mama lui luase bani pentru una nouă din 
pușculița în care Tim economisea ca să își cumpere un 
echipament radio, lucru care îl costase șase luni. Fusese cea mai 
neagră zi din viața tânărului Tim, iar calităţile sale de lider 
rămăseseră ascunse până când se dusese la colegiu și intrase în 
partid. 

O luptă pierdută, o jachetă ruptă și bătăi cu rigla la palmă: și- 
ar fi dorit acum asemenea probleme. 

Pe terenul de joacă de lângă apartament se auzi un fluier, iar 
gălăgia copiilor încetă brusc. „Aș putea să-mi închei și eu 
necazurile la fel de repede”, se gândi Tim, iar ideea îi surâse. 

„Pentru ce trăiam ieri? se întrebă. Pentru un loc de muncă 
bun, pentru reputația mea, pentru un guvern de succes”. Astăzi, 
nimic din toate astea nu mai părea să conteze. Fluierul școlii 
însemna că era trecut de ora nouă. Tim ar fi trebuit să prezideze 
o întâlnire de comisie, ca să discute despre productivitatea 
diferitelor tipuri de centrale electrice. 

„Cum de am putut fi interesat de ceva atât de lipsit de sens?” 
Se gândi la proiectul său preferat - o previziune a nevoilor de 
energie în industria britanică pe perioada anului 2000. Nu mai 
putea avea niciun fel de entuziasm pentru el. Se gândi la fiicele 


VP - 56 


lui și îl îngrozi ideea de a da ochii cu ele. Totul devenea lipsit de 
sens. Ce conta cine avea să câștige viitoarele alegeri? Averile 
Marii Britanii erau determinate de forțe care nu ţineau de 
controlul liderilor ei. Știuse întotdeauna că este un joc, dar nu își 
mai dorea premiile. 

Nu putea vorbi cu nimeni. Cu nimeni. Își imagină discuţia cu 
soția lui: „Draga mea, am fost prost și necredincios. Am fost 
sedus de o târfă, o femeie frumoasă și suplă, și șantajat...” Julia 
ar îngheţa. Îi putea vedea chipul căpătând o expresie 
neînduplecată, de dezgust, oprind contactul emoţional. El va 
întinde mâna spre ea, iar ea îi va spune: „Nu mă atinge”. Nu, nu 
îi putea spune Juliei; nu până când nu se asigura că propriile răni 
îi sunt vindecate - și nu credea că va putea supravieţui atât de 
mult. 

Altcineva? Colegii de cabinet vor spune: „Doamne 
Dumnezeule, Tim, bătrâne... îmi pare foarte rău...” și ar începe 
imediat să stabilească un plan alternativ pentru momentul în 
care treaba va fi făcută publică. Vor avea grijă să nu fie asociaţi 
cu nimic din ce ar susține el, să nu fie văzuţi cu el prea des, 
poate chiar ar ţine un discurs despre moralitate, pentru a le 
dovedi încredere puritanilor. Nu îi ura pentru ceea ce știa că vor 
face; previziunea lui se baza pe ceea ce ar fi făcut și el în 
situația aceea. 

Agentul lui aproape că îi devenise prieten - încercaseră o dată 
sau de două ori. Dar bărbatul era tânăr; nu avea de unde să știe 
câte depindeau de fidelitate într-o căsnicie de 20 de ani; i-ar 
recomanda cu cinism o mușamalizare completă și ar trece cu 
vederea rănile deja suferite de sufletul omului. 

Atunci, sora lui? O femeie obișnuită, căsătorită cu un tâmplar; 
întotdeauna îl invidiase puţin pe Tim. Ar muri de plăcere auzind 
asta. Nici nu se putea gândi la așa ceva. 

Tatăl său era mort, iar mama era ramolită. Oare chiar 
rămăsese fără prieteni? Ce făcuse cu viaţa lui de rămăsese fără 
cineva care să îl iubească și la bine, și la rău? Poate pentru că 
un astfel de angajament implica ambele părţi, iar el avusese 
grijă să înţeleagă că nu exista nicio persoană pe care n-ar fi fost 
în stare s-o abandoneze dacă devenea o responsabilitate. 

Nu putea spera la niciun sprijin. Doar propriile sale resurse 
erau disponibile. „Ce ne vom face când vom pierde alegerile cu 
o majoritate zdrobitoare de voturi? se întrebă cu un aer obosit. 


VP - 57 


Ne vom regrupa, vom întocmi scenariul pentru anii de opoziţie, 
vom începe să sabotăm bazele, ne vom folosi furia și 
dezamăgirea drept combustibil pentru luptă”. Căută în sine 
curajul și ura și amărăciunea care să îi permită să nege victoria 
lui Tony Cox, dar nu găsi decât lașitate și ciudă. Mai pierduse 
bătălii cu alte ocazii, mai suferise și alte umilințe, dar era 
bărbat, iar bărbaţii au puterea de a lupta în continuare, nu-i 
așa? 

Puterea lui se trăsese întotdeauna dintr-o anumită imagine de 
sine: un om civilizat, statornic, loial și curajos, capabil să câștige 
cu mândrie și să piardă cu eleganță. Tony Cox îi arătase o 
imagine nouă: suficient de naiv încât să fie sedus de o 
flușturatică, suficient de slab încât să își trădeze încrederea la 
prima ameninţare de șantaj și suficient de înspăimântat încât să 
se târască pe podea și să implore milă. 

Închise ochii strâns, însă imaginea continua să îi invadeze 
mintea. Avea să rămână cu el pentru tot restul vieţii. 

Dar nici nu era nevoie să dureze mai mult. 

Într-un final, se mișcă. Se așeză pe marginea patului, apoi se 
ridică în picioare. Pe cearșafuri era sânge, sângele lui - o 
amintire rușinoasă. Soarele se plimbase pe cer, iar acum 
strălucea puternic în fereastră. l-ar fi plăcut să închidă geamul, 
dar efortul era prea mare. leși șchiopătând din dormitor și se 
duse în bucătărie, trecând prin sufragerie. Fierbătorul și 
ceainicul erau acolo unde le lăsase fata după ce făcuse ceai. 
Scăpase din neatenţie câteva frunze pe blatul din bucătărie și 
nu se deranjase să pună sticla de lapte înapoi în frigiderul mic. 

Trusa de prim ajutor se afla într-un dulap înalt, încuiat, la care 
nu puteau ajunge copiii. Tim trase un scaun pe podeaua de 
gresie și se urcă pe el. Cheia era deasupra dulapului. Descuie 
ușa și luă o cutie veche de biscuiţi cu imaginea catedralei din 
Durham pe capac. A 

Cobori de pe scaun și puse cutia jos. Ilnăuntru găsi bandaje, o 
rolă de pansament, carminativ pentru sugari, foarfecă, cremă 
antiseptică, un tub strâmb de soluție pentru bronzat și un flacon 
mare, plin cu somnifere. Scoase tabletele și puse la loc capacul. 
Apoi găsi un pahar într-un alt dulap. 

Continua să nu facă lucruri: să nu pună laptele în frigider, să 
nu curețe frunzele de ceai de pe blat, să nu pună la loc trusa de 
prim ajutor, să nu închidă ușa dulapului pentru veselă. Nu era 


VP -58 


nevoie să facă toate astea: trebuia să continue să își 
reamintească asta. 

Luă paharul și pastilele în sufragerie și le așeză pe birou. Cu 
excepţia unui telefon, biroul era gol: îl curăța de fiecare dată 
când își termina munca. 

Deschise dulapul de sub televizor. Aici era băutura cu care 
avusese de gând s-o servească pe fată: whisky, gin, sherry sec, 
un coniac bun și o sticlă neatinsă de coniac de prune, pe care 
cineva o cumpărase tocmai din Dordogne. Tim alese ginul, deși 
nu îi plăcea. 

Turnă puţin în paharul de pe birou, apoi se așeză în fotoliu. Nu 
avea voinţă să aștepte, probabil ani de zile, răzbunarea care i-ar 
fi redat respectul de sine. Cu toate astea, în momentul acela nu 
îi putea face rău lui Cox fără să se rănească și mai tare pe el 
însuși. Dacă îl demasca pe el, se demasca pe sine. 

Dar mortul nu simte durere. Putea să îl distrugă pe Cox, apoi 
să moară. 

În circumstanţele date, părea singurul lucru pe care îl putea 
face. 


Capitolul zece 


Derek Hamilton se întâlni în staţia Waterloo cu un alt șofer, de 
data asta într-un Jaguar. Rolls-Royce-ul președintelui începuse 
să fie condus economic; din nefericire, sindicatele nu 
apreciaseră gestul. Şoferul îl salută atingându-și chipiul și îi 
deschise apoi ușa, iar Hamilton urcă fără să scoată o vorbă. 

În timp ce mașina porni, luă o hotărâre. Nu va merge direct la 
birou. 

— Du-mă la Nathaniel Fett, îi spuse. Știi unde este? 

— Da, domnule, îi răspunse șoferul. 

Traversară podul Waterloo și întoarseră pe Aldwych, 
îndreptându-se către oraș. Hamilton și Fett fuseseră amândoi la 
școala Westminster: Nathaniel Fett senior știuse că fiul lui nu va 
suferi acolo ca urmare a faptului că este evreu, iar lordul 
Hamilton considerase că școala nu îl va transforma pe fiul lui 
într-un cretin de clasă superioară - cuvintele domniei sale. 


VP -59 


Cei doi băieţi trăiseră în medii asemănătoare la suprafaţă. 
Amândoi avuseseră taţi bogaţi, energici, și mame frumoase, 
amândoi se trăgeau din familii de intelectuali în care politicienii 
veneau la cină; amândoi crescuseră înconjurați de picturi bune 
și de biblioteci imense. Cu toate astea, pe măsură ce prietenia 
lor evoluase și cei doi tineri intraseră la Oxford - Fett la Balliol, 
Hamilton la Magdalen -, casa Hamilton începuse să sufere prin 
comparaţie. Derek ajunsese să considere superficială inteligenţa 
tatălui său. Bătrânul Fett discuta cu toleranţă despre picturi 
abstracte, comunism și be-bop jazz, apoi le desfiinţa cu o 
precizie chirurgicală. Lordul Hamilton avea aceleași păreri 
conservatoare, dar și le exprima în clișeul infernal al unui 
discurs din Camera Lorzilor. 

Derek zâmbi în sinea lui, pe bancheta din spate a mașinii sale. 
Fusese prea dur cu tatăl său; probabil că fiii sunt întotdeauna 
astfel. Puţini oameni știau mai multe decât el despre certurile 
politice: inteligenţa bătrânului îi dăduse o reală putere, în timp 
ce tatăl lui Nathaniel fusese mult prea înțelept ca să exercite o 
influenţă reală în afacerile de stat. 

Nathaniel moștenise această înţelepciune și făcuse carieră din 
ea. Firma de brokeraj care aparținuse celor șase generaţii de 
prim născuţi numiţi Nathaniel Fett fusese transformată de către 
al șaptelea într-o bancă comercială. Oamenii apelau întotdeauna 
la Nathaniel ca să ceară sfaturi, chiar și la școală. Acum oferea 
consiliere pentru fuzionări, emisiuni de acţiuni și achiziţii. 

Mașina opri. 

— Așteaptă-mă, te rog, spuse Hamilton. 

Birourile lui Nathaniel Fett nu erau impresionante - firma nu 
avea niciun motiv să își demonstreze bogăţia. Doar o plăcuţă 
mică, lângă o poartă de lângă Banca Angliei. Intrarea se 
învecina cu un magazin de sandviciuri pe o parte și cu o 
tutungerie pe alta. Un observator ocazional ar fi putut s-o ia 
drept o societate maritimă sau de asigurări, mică și nu foarte 
prosperă; dar nu ar fi știut ce suprafaţă din clădire, în ambele 
părţi, era ocupată de această firmă. 

Interiorul era mai degrabă comod decât opulent, cu aer 
condiționat, iluminare ascunsă și covoare care îmbătrâniseră 
frumos și care acopereau aproape toată podeaua. Același 
observator obișnuit ar fi putut crede că tablourile care atârnau 
pe pereți sunt scumpe. Ar fi avut dreptate și s-ar fi și înșelat, în 


VP - 60 


același timp: erau scumpe, dar nu atârnau pe pereţi. Erau fixate 
în zidărie în spatele unei sticle armate - doar ramele false 
atârnau, de fapt, deasupra tapetului. 

Hamilton fu condus direct în biroul de la parter al lui Fett. 
Nathaniel era așezat într-un fotoliu, citind Financial Times. Se 
ridică în picioare ca să dea mâna cu Hamilton. 

— Nu te-am văzut niciodată stând la birou, spuse Hamilton. E 
doar de decor? 

— Stai jos, Derek. Ceai, cafea, vin de Xeres? 

— Un pahar cu lapte, te rog. 

— Dacă ești drăguță, Valerie. 

Fett dădu din cap către secretara sa, iar ea ieși din birou. 

— Biroul nu, nu îl folosesc niciodată. Tot ce scriu îmi este 
dictat, nimic din ce citesc nu e atât de greu încât să nu pot ţine 
în mână - de ce aș sta la un birou, precum un funcţionar din 
Dickens? 

— Deci e de decor. 

— E aici dinaintea mea. E prea mare ca să poată fi scos pe 
ușă și prea valoros ca să îl tai în bucăţi. Cred că au construit 
locul ăsta în jurul lui. 

Hamilton zâmbi. Valerie îi aduse laptele și ieși din nou. El 
sorbi din pahar și își studie prietenul. Fett și biroul lui se 
potriveau: ambii erau mici, dar nu pitici, întunecoși, dar nu 
lugubri, destinși, fără a fi frivoli. Bărbatul avea ochelari cu ramă 
groasă și părul dat cu briantină. Purta o cravată, semn al 
acceptabilităţii sociale: era singurul lucru evreiesc la el, se gândi 
Hamilton cu prefăcătorie. 

Iși scoase ochelarii și spuse: 

— Citeai despre mine? 

— Doar răsfoiam. O reacţie previzibilă. Acum zece ani, astfel 
de rezultate din partea unei companii ca Hamilton ar fi făcut 
valuri, de la cotele audio la preţul zincului. Astăzi nu e decât o 
altă societate conglomerat aflată la ananghie. Există un cuvânt 
pentru asta: recesiune. 

Hamilton oftă. 

— De ce facem asta, Nathaniel? 

— Poftim? 

Fett ridică din umeri surprins. 

— De ce muncim în exces, pierdem nopţile, ne riscăm averile? 

— Și facem ulcer. 


VP - 61 


Fett zâmbi, însă în purtarea sa apăru o schimbare subtilă. Miji 
ochii din spatele ochelarilor cu lentile din sticlă de cuarț și își 
netezi părul zbârlit de pe ceafă cu un gest pe care Hamilton îl 
recunoscu drept defensiv. Fett se retrăgea în rolul său de 
consilier atent, un sfătuitor prietenos cu un punct de vedere 
obiectiv. Dar răspunsul lui fu dinadins degajat: 

— Ca să facem bani. De ce altceva? 

Hamilton clătină din cap. Prietenul său trebuia evaluat 
întotdeauna de două ori înainte de a pătrunde în ape mai 
adânci. 

— Economie de clasa a șasea, spuse el batjocoritor. Făceam 
mai mult profit dacă îmi vindeam moștenirea și o trimiteam prin 
poștă. Majoritatea oamenilor care deţin afaceri mari ar putea 
trăi foarte confortabil pentru tot restul vieţii făcând asta. Noi de 
ce ne păstrăm averile și încercăm să le extindem? E vorba de 
lăcomie, de putere sau de aventură? Suntem cu toții niște 
jucători compulsivi? 

— Presupun că Ellen ţi-a tot spus lucruri de genul ăsta, spuse 
Fett. 

Hamilton râse. 

— Ai dreptate, dar mă întristează că mă consideri incapabil de 
asemenea cugetări pe cont propriu. 

— Ah, dar nu mă îndoiesc că vorbești serios. Doar că Ellen are 
un mod de a spune ceea ce gândești tu. Cu toate astea, dacă ea 
nu ar fi atins o coardă sensibilă, nu mi-ai fi repetat mie lucrurile 
astea. Făcu o pauză, apoi continuă: Derek, ai grijă să n-o pierzi 
pe Ellen. 

Pentru o clipă se uitară fix unul la celălalt, apoi își îndepărtară 
amândoi privirile. Se făcu liniște - atinseseră limita intimităţii 
permise de prietenia lor. 

În cele din urmă, Fett spuse: 

— S-ar putea să primim o ofertă obraznică în următoarele 
câteva zile. 

Hamilton fu surprins. 

— De ce? 

— Cineva ar putea crede că te poate câștiga la un preţ de 
nimic, atâta timp cât ești deprimat și panicat de rezultatele 
interimare. 

— Și care ar fi sfatul tău, atunci? întrebă Hamilton cu grijă. 


VP - 62 


— Depinde de ofertă. Dar probabil aș spune să aștepți. Astăzi 
ar trebui să aflăm dacă ai câștigat licența pentru terenul 
petrolier. 

— Pentru Shield. 

— Da. Dacă îl câștigi, acţiunile tale vor deveni puternice. 

— Suntem în continuare o perspectivă slabă de profit. 

— Cu toate astea, materialul ideal pentru cineva care se 
ocupă de dezmembrarea activelor... 

— Interesant, reflectă Hamilton. Un escroc ar face oferta 
astăzi, înainte de anunţul ministrului. Un oportunist ar face-o 
mâine, dacă primim autorizaţia. Un investitor serios ar aștepta 
până săptămâna viitoare. 

— lar un înţelept le-ar refuza pe toate. 

Hamilton zâmbi. 

— Banii nu înseamnă totul, Nathaniel. 

— Doamne Sfinte! 

— E atât de neortodox? 

— Deloc. 

Fett era amuzat, iar ochii îi străluceau în spatele ochelarilor. 

— Știu asta de ani de zile. Ceea ce mă surprinde e că ai spus- 
o tu. 

— Și pe mine mă surprinde, șovăi Hamilton. Chestie de 
curiozitate: crezi că vom obține autorizaţia? 

— Nu pot spune. 

Dintr-odată, chipul brokerului fu din nou imposibil de citit. 

— Depinde dacă ministrul consideră că ar trebui să o ofere ca 
bonus unei companii deja profitabile sau uneia cu probleme, ca 
pe un colac de salvare. 

— Hmm... Niciuna, nici alta, bănuiesc. Nu uita, noi conducem 
doar sindicatul: ceea ce contează e pachetul întreg. Secţiunea 
Hamilton, aflată în control, oferă contacte în oraș și expertiză în 
management. Mai degrabă vom strânge bani pentru dezvoltare 
decât să îi scoatem din propriul buzunar. Ceilalţi din echipă 
oferă competențe de inginerie, experienţă petrolieră, facilităţi 
de marketing și așa mai departe. 

— Deci ai destule șanse. 

Hamilton zâmbi din nou. 

— Socrate. 

— De ce? 


VP - 63 


— Întotdeauna i-a făcut pe oameni să-și răspundă la propriile 
întrebări. 

Hamilton își ridică din scaun trupul greoi. 

— Trebuie să plec. 

Fett îl conduse la ușă. 

— Derek, apropo de Ellen - sper că nu te deranjează că ţi-am 
spus... 

— Nu. 

Își strânseră mâinile. 

— Ţin la părerea ta. 

Fett dădu din cap aprobator, apoi deschise ușa. 

— Orice ai face, nu intra în panică. 

— S-a făcut! 

leșind pe ușă, Hamilton își dădu seama că nu mai folosise 
expresia asta de 30 de ani. 


Capitolul unsprezece 


Doi polițiști își parcară motocicletele pe fiecare parte a intrării 
din spate a băncii. Unul dintre ei scoase un act de identitate și îl 
lipi de ferestruica de lângă ușă. Bărbatul dinăuntru citi cu 
atenţie actul, apoi ridică un receptor roșu și vorbi în el. 

O furgonetă neagră, fără marcaje, trase între cele două 
motociclete și se opri cu botul în ușă. Geamurile laterale ale 
cabinei sale erau dotate cu plasă de sârmă pe interior, iar cei 
doi bărbaţi dinăuntru purtau uniforme de poliţie, cu căști de 
protecție și cozoroace transparente. Corpul furgonetei nu avea 
ferestre, în ciuda faptului că înăuntru se mai afla și un al treilea 
om. 

Încă două motociclete de poliţie opriră în spatele furgonetei, 
completând convoiul. 

Ușa de oțel a clădirii se ridică ușor și fără zgomot și duba 
trase înăuntru. Era un pasaj scurt, luminat de tuburi 
fluorescente. Drumul mașinii fu blocat de o altă ușă, identică cu 
prima. Furgoneta se opri, iar ușa din spate se închise. Poliţiștii 
pe motocicletă rămaseră în stradă. Şoferul dubei deschise 
geamul și vorbi prin plasa de sârmă într-un microfon așezat pe 
un suport. 


VP - 64 


— 'Neaţa, spuse el vesel. 

Pe unul dintre pereţii pasajului era o fereastră mare de sticlă. 
În spatele ferestrei antiglonţ, un bărbat cu ochii strălucitori, 
îmbrăcat în cămașă, vorbi într-un alt microfon. Cuvintele sale 
amplificate răsunară în spaţiul închis. 

— Parola, te rog. 

Şoferul, al cărui nume era Ron Biggins, spuse: 

— Obadiah. 

Supraveghetorul care stabilise cursa din ziua aceea era 
diacon într-o biserică baptistă. 

Bărbatul în cămașă apăsă un buton mare și roșu de pe 
peretele alb din spatele lui și a doua ușă de oţel se ridică. Ron 
Biggins bombăni: „Nesuferit mizerabil”, apoi merse înainte 
reducând viteza. Ușa de oţel se închise din nou în urma dubei. 

Acum se aflau într-o cameră fără ferestre din mijlocul clădirii. 
Cea mai mare suprafaţă a podelei era ocupată de o placă 
turnantă. În rest, încăperea era goală. Ron conduse cu atenţie 
pe traseele marcate și opri motorul. Placa turnantă se 
zdruncină, iar furgonetă se mișcă încet la 180 de grade, apoi se 
opri. 

Ușile din spate erau acum în faţa liftului din depărtare. În timp 
ce Ron privea în oglinda laterală, ușile liftului se deschiseră și 
apăru un bărbat cu ochelari, îmbrăcat într-un sacou negru și 
pantaloni în dungi. Avea o cheie pe care o ţinea în faţa lui, de 
parcă ar fi fost o lanternă sau un pistol. Descuie ușile din spate 
ale furgonetei, care se deschiseră apoi și din interior, și al treilea 
paznic ieși la rândul său din mașină. 

Încă doi bărbaţi ieșiră din lift, cărând o cutie metalică imensă, 
de dimensiunea unei valize. O urcară în furgonetă, apoi se 
întoarseră să mai aducă și altele. 

Ron se uită în jur. Încăperea era goală, cu excepţia celor două 
intrări, a celor trei linii paralele de lumini fluorescente și a unei 
aerisiri pentru aerul condiţionat. Era mică și nu tocmai 
dreptunghiulară. Bănuia că doar câţiva dintre cei care lucrau la 
bancă știau despre existenţa ei. Probabil că liftul ducea doar la 
trezorerie, iar ușa de oțel din stradă nu avea aparent nicio 
legătură cu intrarea principală de după colţ. 

Paznicul care fusese înăuntru, Stephen Younger, veni pe 
partea stângă a furgonetei, iar copilotul lui Ron, Max Fitch, lăsă 
geamul jos. 


VP-65 


Stephen spuse: 

— Azi e mare. 

— Pentru noi nu e nicio diferenţă, spuse Ron cu amărăciune. 

Se uită din nou în oglindă. Incărcarea se încheiase. 

— Lui moșulică îi plac westernurile, îi spuse Max lui Stephen. 

— Da? 

Max era interesat. Nu mai fusese acolo înainte, iar clericul în 
pantaloni cu dungi nu arăta ca un fan al lui John Wayne. 

— De unde știi? întrebă. 

— Fii atent. Vine. 

Clericul veni la geamul lui Ron și spuse: 

— Eliberează zona! 

Max îngăimă ceva și încercă să-și acopere râsul. Stephen se 
duse în spatele furgonetei și urcă înăuntru, apoi clericul îl încuie. 

Cei trei angajaţi ai băncii dispărură în lift. Timp de două sau 
trei minute, nu se întâmplă nimic, apoi ușa de oţel se ridică. Ron 
porni motorul și intră în pasaj. Așteptară ca ușa din interior să se 
închidă iar cea din exterior să se deschidă. Exact înainte de a se 
pune în mișcare, Max spuse în microfon: „Pe curând, Laughing 
Boy!”3 

Furgoneta ieși în stradă. Escorta de motociclete era pregătită. 
Își luară poziţiile, doi în faţă și doi în spate, și convoiul porni spre 
est. 

La o bifurcaţie mare de drumuri din East London, furgoneta 
întoarse pe autostrada A11. Era urmărită de un bărbat masiv cu 
o haină gri cu guler de catifea, care intră imediat într-o cabină 
telefonică. 

Max Fitch spuse: 

— Ghici pe cine tocmai am văzut. 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Pe Tony Cox. 

Chipul lui Ron era lipsit de expresie. 

— Cine e el de fapt? 

— A fost pugilist. Era bun. L-am văzut cum l-a făcut knock-out 
pe Kid Vittorio la Bethnal Green Baths, trebuie să fie vreo zece 
ani de atunci. Un tip dat naibii! 


3 Laughing Boy este un roman scris în anul 1929 de Oliver La Farge, despre luptele 
tribului Navajo în partea de sud-vest a Statelor Unite pentru aplanarea conflictelor 
dintre cultura lor și cea a Statelor Unite. Romanul a câștigat premiul Pulitzer în anul 
1930. (n.tr.). 


VP - 66 


Max își dorise de fapt să fie detectiv, dar picase testul de 
inteligenţă al poliţiei și intrase la pază. Citea foarte multe 
romane polițiste și, drept urmare, trăia cu iluzia că cea mai 
puternică armă a Departamentului de Investigaţii Criminale era 
deducţia logică. Acasă făcea chestii ca de exemplu: dacă găsea 
un chiștoc de ţigară murdar de ruj în scrumieră, anunţa grandios 
că are motive să creadă că doamna Ashford din vecini fusese în 
casă. 

Se foi neliniștit în scaun. 

— În valizele alea ţin bancnotele vechi, nu-i așa? 

— Da, spuse Ron. 

— Deci înseamnă că mergem la instalaţia de distrugere, 
spuse Max cu mândrie. Nu-i așa, Ron? 

Ron se uită lung spre însoțitorii cu motociclete din fața 
furgonetei și se încruntă. Ca membru senior al echipei, era 
singurul căruia i se spusese unde se duc. 

Dar nu se gândea nici la traseu, nici la treaba lor și nici măcar 
la fostul pugilist Tony Cox. Incerca să își dea seama de ce fiica 
lui cea mare se îndrăgostise de un hipiot. 


Capitolul doisprezece 


La biroul lui Felix Laski, numele său nu era afișat nicăieri. Era 
o clădire veche, plasată între altele două, cu un design diferit. 
Dacă ar fi putut să obţină aprobarea cadastrului ca să o 
demoleze și să construiască un zgârie-nori, ar fi putut face 
milioane. În schimb, era un exemplu al modului în care îi era 
blocată averea. Insă credea că, pe termen lung, presiunea 
constantă va scoate la iveală restricţiile de construcţie, iar el era 
un bărbat răbdător în ceea ce privește afacerile. 

Aproape întreaga clădire era subînchiriată. Majoritatea 
chiriașilor erau bănci străine mici, care aveau nevoie de o 
adresă lângă Threadneedle Street“ și de o afișare bună a 
denumirilor. Oamenii înclinau să creadă că Laski era interesat 
de bănci și că încuraja eroarea aceasta în toate modurile, cu 
excepţia minciunii făţișe. De altfel, chiar era proprietarul uneia 
dintre bănci. 


+ Renumit restaurant franțuzesc. (n.tr.). 
VP - 67 


Mobila dinăuntru era potrivită, dar ieftină: mașini de scris 
vechi și solide, dulapuri care își pierduseră aspectul de marfă, 
birouri la mâna a doua și un covor mic și jerpelit. Ca orice om de 
succes de vârstă mijlocie, lui Laski îi plăcea să își expună 
realizările în aforisme: unul dintre preferatele lui era următorul: 
„Eu nu cheltuiesc niciodată bani. Eu investesc”. Era mai 
adevărat decât majoritatea dictoanelor de acest fel. Singura lui 
casă, un conac micut din Kent, își mărise valoarea de când îl 
cumpărase, la scurtă vreme după război; întâlnirile sale la masă 
erau adesea legate de deconturi, cu perspectivă de afaceri; 
chiar și tablourile pe care le avea - păstrate într-un seif, nu 
atârnate pe pereţi - fuseseră cumpărate fiindcă dealerul său de 
artă îi spusese că le va crește valoarea. Pentru el, banii erau ca 
bancnotele de jucărie din Monopoly: și-i dorea nu pentru ceea ce 
ar fi putut cumpăra cu ei, ci pentru că avea nevoie de ei ca să 
rămână în joc. 

Cu toate acestea, viaţa lui nu era lipsită de confort. Un 
învăţător sau soția unui muncitor în agricultură ar fi spus că 
trăiește într-un lux de neiertat. 

Camera pe care o folosea drept birou era mică. Avea o masă 
pe care se aflau trei telefoane, un scaun rotativ în spatele 
acesteia, încă două scaune pentru vizitatori și o canapea lungă, 
capitonată, rezemată de perete. Pe raftul de lângă seiful de 
perete erau zeci de volume grele despre impozitare și dreptul 
societăților comerciale. Era o încăpere fără personalitate: fără 
fotografii cu cei dragi pe birou, fără tablouri pe pereţi, fără vreun 
suport din plastic ridicol pentru pixuri, oferit cadou de vreun 
nepot bine intenţionat, fără vreo scrumieră adusă acasă din 
Clovelly sau furată de la Hilton. 

Secretara lui era o fată capabilă, supraponderală, care purta 
fuste prea scurte. Laski le spunea adesea oamenilor: „Când s-a 
împărţit sex appealul, Carol era în altă parte și primea porții 
suplimentare de creier”. Era o glumă bună, o glumă 
englezească, în genul celor pe care directorii și le spuneau unul 
altuia în cantina directorilor. Carol ajunsese la ora nouă și 
douăzeci și cinci de minute și găsise mapa cu ieșiri a șefului ei 
plină de documente care nu fuseseră acolo cu o seară înainte. 
Lui Laski îi plăcea să facă lucrurile în acest fel: îi impresiona pe 
angajaţi și ajuta la neutralizarea invidiei. Carol nu se atinsese de 
acte decât după ce îi făcuse cafeaua. Și asta îi plăcea. 


VP - 68 


Stătea pe canapea, ascuns în spatele ziarului Times, cu 
cafeaua lângă el pe braţul fotoliului, când Ellen Hamilton intră în 
birou. Închise ușa încet și păși pe covor în vârful picioarelor, 
astfel încât el nu o văzu până când nu îi dădu ziarul la o parte și 
îl privi. Foșnetul brusc îl făcu să tresară surprins. 

— Domnule Laski, spuse ea. 

— Doamnă Hamilton! zise el. 

Ea își ridică fusta până în talie și îi spuse: 

— Sărută-mă de bună dimineața. 

Sub fustă purta ciorapi de modă veche, fără chiloţi. Laski se 
aplecă și își frecă faţa de părul pubian creț, cu miros dulceag. 
Inima îi bătea un pic mai tare și se simţea încântător de imoral, 
la fel cum se simţise prima oară când sărutase vulva unei femei. 
Se lăsă pe spate și ridică ochii spre ea. 

— Ceea ce-mi place la tine este felul în care reușești să faci 
sexul să pară murdar, spuse el. 

Împături ziarul și îl aruncă pe podea. 

Ea își trase fusta în jos și spuse: 

— Uneori, pur și simplu mă apucă așa un chef... 

Laski zâmbi cu subiînțeles și își lăsă privirea să hoinărească pe 
trupul ei. Avea în jur de 50 de ani și era foarte subţire, cu sâni 
mici și ascuțiți. Tenul ei îmbătrânit era salvat de un bronz 
profund, pe care și-l hrănise toată iarna sub o lampă cu 
ultraviolete. Părul era negru, drept și bine tuns, iar firele cărunte 
ce apăreau din când în când erau șterse rapid într-un salon 
scump din Knightsbridge. Purta un costum de culoare bej: foarte 
elegant, foarte scump și foarte englezesc. El își plimbă mâna în 
sus, pe interiorul coapsei, pe sub fusta perfect croită. Cu o 
obrăznicie intimă, degetele sale îi cercetară locul dintre fese. Se 
întreba dacă ar fi crezut cineva că soţia rezervată a onorabilului 
Derek Hamilton umbla fără chiloţi, doar pentru ca Felix Laski să 
îi poată atinge fundul ori de câte ori avea chef. 

Ellen tresări de plăcere, apoi se îndepărtă ușor și se așeză 
lângă el pe canapeaua pe care, în ultimele câteva luni, îi 
împlinise câteva dintre cele mai sălbatice fantezii sexuale. 

Laski intenţionase ca doamna Hamilton să fie un personaj 
minor în marele lui scenariu, dar se dovedise a fi un bonus 
foarte plăcut. 

O cunoscuse la o petrecere în aer liber. Gazdele erau prieteni 
ai familiei Hamilton, nu ai săi, dar primise o invitaţie pretinzând 


VP - 69 


un interes financiar faţă de firma gazdei, un grup de mecanică 
fină. Era o zi toridă de iulie. Femeile purtau rochii de vară, iar 
bărbaţii jachete de pânză; Laski avea un costum alb. Cu silueta 
sa înaltă, distinsă, și cu înfățișarea vag străină, făcea cu 
siguranţă senzaţie, iar el știa asta. 

Gazdele organizaseră un joc de crochet pentru invitații mai în 
vârstă și tenis pentru tineri, iar copiilor le puseseră la dispoziţie 
o piscină. Ofereau o cantitate nelimitată de șampanie și de 
căpşuni cu frişcă. Laski își făcuse temele în privinţa gazdei - 
chiar și exigenţele lui erau satisfăcute așa că știa că abia își 
puteau permite. Cu toate acestea, fusese invitat fără prea mare 
tragere de inimă și doar pentru că ceruse asta, mai mult sau 
mai puţin. De ce ar organiza un cuplu care stă prost cu banii o 
petrecere inutilă pentru oameni de care nu avea nevoie? 
Societatea engleză îl uluia. Bineînţeles, cunoștea regulile și le 
înţelegea logica; dar nu înţelegea de ce oamenii jucau jocul 
acesta. 

Însă psihologia femeilor de vârstă mijlocie era ceva ce 
înţelegea mult mai profund. Îi luase mâna lui Ellen Hamilton, 
schițând o plecăciune, și văzuse o licărire în ochii ei. Acest lucru 
- plus faptul că soțul ei era cam grosolan, în timp ce ea era 
frumoasă în continuare - îi fu de ajuns ca să înţeleagă că îi va 
răspunde la flirt. Era clar că o femeie ca ea petrecea foarte mult 
timp întrebându-se dacă ar mai putea aţâţa pofta unui bărbat. 
De asemenea, probabil că se întreba și dacă va mai cunoaște 
vreodată plăcerea sexuală. 

Laski acționase jucând rolul fermecătorului european, ca un 
cabotin scandalos. Îi trăsese scaunul, chemase chelnerii ca să îi 
umple paharul și o atinsese discret, dar frecvent: mâna, brațul, 
umerii, șoldurile. Nu avea niciun rost să fie subtil, considera el: 
dacă ea voia să fie sedusă, putea la fel de bine să îi transmită 
mesajul disponibilităţii lui cât mai clar posibil; iar dacă nu voia 
să fie sedusă, atunci nimic din ceea ce ar fi făcut el nu ar fi 
făcut-o să se răzgândească. 


Când își terminase căpșunile - el nu mâncase niciuna: 
considera că a refuza alimentele care îţi lăsau gura apă era un 
semn de eleganţă -, o însoţise îndepărtându-se de casă. 


Trecuseră de la un grup la altul, zăbovind acolo unde îi interesa 
conversaţia și continuându-și drumul repede atunci când 
dădeau de bârfe sociale. Ea îl prezentase mai multor persoane, 


VP - 70 


iar el îi făcuse cunoștință cu doi brokeri de bursă pe care îi 
cunoștea vag. Priviseră copiii bălăcindu-se, iar Laski îi șoptise în 
ureche: „Ti-ai adus costumul de baie?” Ea chicotise. Se 
așezaseră apoi la umbra unui stejar bătrân și priviseră jucătorii 
de tenis care erau plictisitor de profesioniști. Se plimbaseră pe o 
alee de pietriș care șerpuia printr-o mică pădure amenajată, iar 
când ajunseseră suficient de departe încât să fie ascunși 
privirilor, el îi luase fața în palme și o sărutase. Ea deschisese 
gura, apoi își băgase mâinile pe sub sacoul lui și își înfipsese 
degetele în pieptul lui cu o forţă care îl surprinsese; apoi se 
retrăsese și se uitase pe furiș în susul și în josul cărării. 

El îi spusese repede: 

— Vrei să iei cina cu mine? Curând? 

— Curând, îi răspunsese ea. 

Apoi se întorseseră la petrecere și se despărțiseră. Ea plecase 
fără să își ia la revedere de la el. A doua zi, Laski închiriase un 
apartament la un hotel din Park Lane și îi oferise acolo cina și 
șampanie, apoi o dusese în pat. Abia în dormitor descoperise cât 
de mult se înșelase în privinţa ei. Se așteptase ca ea să fie 
lacomă, dar ușor de satisfăcut. In schimb, descoperise că 
preferinţele ei sexuale erau cel puţin la fel de ciudate ca ale lui. 
În următoarele câteva săptămâni, făcuseră tot ce își puteau face 
doi oameni unul celuilalt, iar când rămăseseră în pană de idei, 
Laski dăduse un telefon și chemase încă o femeie, ca să înceapă 
o nouă serie de transformări. Ellen făcuse totul cu desăvârșirea 
fascinată a unui copil într-un parc de distracţii în care, dintr- 
odată, toate jocurile sunt gratis. 

O privi cum stătea lângă el pe canapeaua din birou și își 
aminti toate acestea, simțindu-se inundat de un sentiment pe 
care își imagina că oamenii l-ar numi, probabil, dragoste. 

— Ce îţi place la mine? o întrebă el. 

— Ce întrebare egocentrică! 

— Eu ţi-am spus ce îmi place la tine. Haide, satisface-mi 
egoul. Ce îţi place? 

Ea se uită în jos, la poala lui. 

— Îţi dau trei încercări. 

El râse. 

— Vrei cafea? 

— Nu, mulţumesc. Mă duc la cumpărături. Am intrat doar ca 
să mă pipăi puţin. 


VP -71 


— Ești o drăcoaică bătrână și nerușinată. 

— Ce caraghios din partea ta! 

— Ce face Derek? 

— Alt lucru caraghios. E deprimat. De ce întrebi? 

Laski dădu din umeri. 

— Mă interesează omul ăsta. Cum poate să aibă un premiu ca 
Ellen Hamilton și apoi să îl lase să îi scape printre degete? 

Ea își întoarse privirea. 

— Vorbește despre altceva. 

— Bine. Eşti fericită? 

Ea zâmbi din nou. 

— Da. Sper doar să dureze. 

— De ce n-ar dura? spuse el voios. 

— Nu știu. Te-am întâlnit pe tine și mi-o trag ca... ca... 

— Ca un iepure. 

— Poftim? 

— Ţi-o tragi ca un iepure. Asta este expresia englezească 
corectă. 

Ea râse în hohote. 

— Bătrân nebun ce ești. Îmi place la nebunie când ești 
războinic și corect. Știu că o faci doar ca să mă amuzi. 

— Așadar, ne întâlnim și ne-o tragem ca iepurii și tu nu crezi 
că poate dura. 

— Nu poţi nega că toată chestia are un aer de efemeritate. 

— Ti-ar plăcea să fie altfel? întrebă el cu grijă. 

— Nu știu. 

Era singurul răspuns pe care i-l putea da, își dădu el seama. 

— Dar ţie? adăugă ea. 

Laski își alese cuvintele când spuse: 

— Aceasta este prima dată când am ocazia să mă gândesc la 
permanenţa sau la efemeritatea relaţiei noastre. 

— Nu mai vorbi ca în raportul anual al președintelui. 

— Dacă nici tu nu mai vorbești ca eroina unui roman de 
dragoste. Apropo de raportul președintelui, presupun că din 
cauza asta este deprimat Derek. 

— Da. El crede că ulcerul îl face să se simtă rău, dar eu știu 
mai bine. 

— Crezi că și-ar vinde compania? 

— Mi-aș dori să o facă, zise ea, apoi se uită brusc la Laski. Ai 
cumpăra-o? adăugă ea. 


VP- 72 


— Probabil. 

II privi un moment îndelungat. Laski știa că evalua ceea ce 
spusese, cântărind posibilităţile, analizându-i motivele. Era o 
femeie deșteaptă. Se hotări să o lase așa. 

— Trebuie să plec, spuse ea. Vreau să fiu acasă la prânz. 

Se ridicară de pe canapea. O sărută pe gură și își plimbă 
mâinile pe tot corpul ei cu o familiaritate senzuală. Ellen îi băgă 
un deget în gură, iar el i-l supse. 

— La revedere, spuse ea. 

— Am să te sun, îi spuse Laski. 

Apoi, ea plecă. Laski se duse la bibliotecă și se uită în gol la 
cotorul volumului Ghidul directorilor. Îi spusese „Sper doar că va 
dura” și trebuia ca el să se gândească la asta. Ellen avea un fel 
de a spune lucrurile care îl punea pe gânduri. Era o femeie 
subtilă. Așadar, ce voia? Căsătorie? Spusese că nu știe ce vrea 
și, deși nu prea ar fi putut spune altceva, el avea sentimentul că 
fusese sinceră. „Atunci, eu ce vreau? se întrebă. Vreau să mă 
însor cu ea?” 

Se așeză pe scaunul de la birou. Avea o grămadă de lucruri de 
făcut. Apăsă butonul interfonului și vorbi cu Carol. 

— Sună la Departamentul de Energie și află exact când - 
vreau să spun la ce oră - au de gând să anunţe numele 
companiei care a câștigat autorizaţia pentru terenul petrolifer 
Shield. 

— Desigur, spuse ea. 

— Apoi sună și la Fett and Co. Vreau să vorbesc cu Nathaniel 
Fett, șeful. 

— În regulă. 

Incheie convorbirea și se întrebă din nou: „Vreau să mă 
căsătoresc cu Ellen Hamilton?” 

Dintr-odată știu răspunsul și fu surprins. 


VP-73 


Ora 10 a.m. 


Capitolul treisprezece 


Editorul de la Evening Post trăia cu iluzia că aparține clasei 
dominante. Fiu al unui funcţionar de la calea ferată, urcase 
foarte rapid pe scara socială în cei 20 de ani de când terminase 
școala. Când avea nevoie de încurajare, își reamintea că e 
director la Evening Post Ltd și formator de opinii și că venitul 
său îl plasa în primele nouă procente ale capilor de familie. Nu îi 
trecea prin minte că nu ar fi devenit niciodată un formator de 
opinie dacă părerile sale nu coincideau exact cu cele ale 
patronului ziarului, nici că funcţia sa de conducere era un cadou 
din partea acestuia; nici că, în general, clasa dominantă este 
definită mai degrabă de bogăţie decât de venit. Și habar nu 
avea că accentul său nesigur, care suna de parcă ar fi avut 
prune în gură, costumul său Cardin de gata și casa lui de 
director din Chislehurst, cu patru dormitoare, îl caracterizau clar 
în ochii părtinitori ai cinicilor ca Arthur Cole drept un băiat sărac 
care ajunsese bine: mult mai limpede decât dacă ar fi purtat o 
șapcă de stofă și clipsuri pentru pantaloni. 

Cole ajunse în biroul editorului la ora zece fix, cu cravata 
aranjată, cu gândurile puse în ordine și cu lista tipărită. Işi dădu 
seama imediat că fusese o greșeală. Ar fi trebuit să întârzie 
două minute și să dea buzna în cămașă, ca să lase impresia că 
se smulsese cu greu din poziţia sa dificilă din redacţia de știri, 
cu scopul de a oferi personalului mai puţin esenţial o trecere 
rapidă în revistă a ceea ce se întâmpla în departamentele cu 
adevărat importante. Pe de altă parte însă, întotdeauna se 
gândea prea târziu la lucrurile acestea: nu se pricepea deloc la 
politica de birou. Ar fi fost interesant să urmărească cum își 
făceau intrarea ceilalţi directori la conferinţa de dimineaţă. 

Biroul editorului era modern. Masa de lucru era albă și fotoliile 
erau de la Habitat. Jaluzelele verticale fereau covorul albastru 
de lumina soarelui, iar corpurile de bibliotecă din aluminiu și 
melamină aveau uși cu geamuri fumurii. Pe o măsuță erau câpii 


VP - 74 


ale tuturor ziarelor de dimineaţă și un teanc cu ediţiile din urmă 
cu o zi ale ziarului Evening Post. 

Editorul stătea în spatele biroului alb, fumând un trabuc 
subţire și citind ziarul Mirror. Priveliștea îl făcu pe Cole să 
tânjească după o ţigară. Băgă în gură o bomboană de mentă, ca 
înlocuitor. 

Ceilalţi intrară grămadă: editorul de imagine, într-o cămașă 
strânsă pe corp, cu părul lung până la umeri, pe care multe 
femei l-ar fi invidiat; redactorul de sport, într-o jachetă de stofă 
și un tricou liliachiu; șeful de rubrică, cu o pipă și cu 
permanentul lui zâmbet dispreţuitor, și managerul de tiraj, un 
tânăr într-un costum gri imaculat, care pornise de la vânzarea 
de enciclopedii și se ridicase atât de mult în numai cinci ani. 
Intrarea dramatică din ultimul minut îi aparţinu redactorului-șef, 
graficianul ziarului - un bărbat scund, cu părul tuns foarte scurt, 
care purta aparat dentar și un creion după ureche. 

Când se așezară cu toţii, editorul puse ziarul Mirror pe 
măsuță, își trase scaunul mai aproape de birou, apoi spuse: 

— Încă nu a ieșit prima ediţie? 

— Nu. 

Redactorul-șef se uită la ceas. 

— Am pierdut opt minute din cauza unei căderi de reţea. 

Editorul își mută privirea către managerul de tiraj, care se uita 
și el la ceas. 

— Cum te afectează asta pe tine? 

— Dacă e vorba de doar opt minute și dacă puteţi recupera 
până la ediţia viitoare, ne vom descurca. 

Editorul spuse: 

— Se pare că avem câte o cădere de reţea în fiecare zi 
nenorocită. 

— Este din cauza hârtiei de wc pe care tipărim, spuse 
redactorul-șef. 

— Ei bine, va trebui să ne descurcăm cu ea până când vom 
începe din nou să facem profit. 

Editorul luă lista de știri noi pe care Cole i-o pusese pe birou. 

— Nu e nimic aici cu care să se înceapă o creștere de tiraj, 
Arthur. 

— E o dimineaţă liniștită. Cu puţin noroc, până la prânz vom 
avea o criză în cabinet. 


VP -75 


— Și mai sunt și ieftine ca braga, de când cu nenorocitul ăsta 
de guvern... 

Editorul continuă să citească lista. 

— Îmi place povestea asta despre Stradivarius. 

Cole trecu prin listă, vorbind scurt despre fiecare articol. Când 
termină, editorul spuse: 

— Și nimic de senzație printre subiecte. Nu-mi place să merg 
toată ziua pe politică. Ar trebui să acoperim „fiecare aspect al 
zilei unui londonez”, ca să citez propria noastră reclamă. 
Presupun că nu putem face din Stradivariusul ăsta o vioară de 
un milion de lire! 

— Ar fi o idee bună, spuse Cole. Dar nu cred că valorează atât 
de mult. Totuși, vom încerca. 

— Dacă nu merge în lire sterline, încercaţi cu vioara de un 
milion de dolari. Sau, și mai bine, scripca de un milion de dolari, 
spuse redactorul-șef. 

— Bine gândit, spuse editorul. Hai să punem o fotografie a 
unei viori asemănătoare dintr-o bibliotecă și să intervievăm trei 
violoniști de top, despre cum s-ar simți dacă și-ar pierde 
instrumentul preferat. Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Vreau să dăm lovitura și cu autorizaţia pentru terenul 
petrolifer. Oamenii sunt interesaţi de petrolul ăsta din Marea 
Nordului - se presupune că este salvarea noastră economică. 

— Anunţul trebuie să apară la 12:30. Între timp, găsim ceva 
de umplutură. 

— Ai grijă ce spui. Propria noastră societate-mamă este unul 
dintre candidaţi, în caz că nu știai. Amintește-ţi că o sondă de 
petrol nu înseamnă îmbogăţire imediată, ci mai întâi câţiva ani 
de investiţii masive. 

— Sigur, dădu Cole din cap aprobator. 

Managerul de tiraj se întoarse către redactorul-șef și zise: 

— Hai să punem afișe pe stradă despre povestea cu vioara și 
incendiul din East End... 

Ușa se deschise cu zgomot, iar managerul de tiraj se opri din 
vorbit. Își ridicară cu toţii privirile și îl văzură pe Kevin Hart stând 
în pragul ușii, entuziasmat și cu faţa îmbujorată. Cole gemu în 
sinea sa. 

— Îmi cer scuze că vă întrerup, dar cred că e o chestie 
importantă, spuse Hart. 

— Ce este? întrebă editorul cu blândețe. 


VP - 76 


— Tocmai am primit un telefon de la Timothy Fitzpeterson, 
subsecretar la... 

— Știu cine este, spuse editorul. Ce a spus? 

— Pretinde că e șantajat de două persoane numite Laski și 
Cox. Părea destul de devastat. Era... 

Editorul îl întrerupse din nou: 

— Îi cunoști vocea? 

Tânărul reporter părea tulburat. În mod evident, se așteptase 
să se creeze imediat panică, nu la un interogatoriu. 

— N-am mai vorbit niciodată cu Fitzpeterson, spuse el. 

Cole interveni: 

— Am primit azi-dimineaţă un pont anonim despre el, destul 
de neplăcut. L-am verificat - el a negat. 

Editorul se strâmbă. 

— Nasol, spuse. 

Redactorul-adjunct dădu din cap aprobator. Hart părea 
descurajat. 

— În regulă, Kevin, vom discuta despre asta atunci când ies, 
spuse Cole. 

Hart ieși din birou și închise ușa. 

— Ce tip irascibil, comentă editorul. 

— Nu e prost, spuse Cole, dar mai are o grămadă de învăţat. 

— Atunci,  învaţă-l, spuse editorul. Bun, ce avem la 
departamentul de imagini? 


Capitolul paisprezece 


Ron Biggins se gândea la fiică-sa. În privinţa asta, era vina lui: 
ar fi trebuit să se gândească la furgoneta pe care o conducea, la 
încărcătura ei de câteva sute de mii de lire sterline în bancnote 
- murdare, rupte, îndoite, mâăzgălite și potrivite doar pentru 
instalația de distrugere a Băncii Angliei, din Loughton, Essex. 
Dar probabil că neatenţia lui era scuzabilă, întrucât fiica unui 
bărbat e mai importantă decât niște bancnote; iar atunci când 
este singura lui fată, ea este o regină; și dacă este și singurul 
copil, ei bine, îi cam umple viaţa. 

Până la urmă, se gândi Ron, îţi petreci viaţa crescând-o, cu 
speranţa că, atunci când va împlini vârsta, o vei putea 


VP - 77 


încredința unui om serios, de încredere, care va avea grijă de ea 
la fel cum a avut tatăl ei. Nu unui beţiv jegos, lăţos, fumător de 
iarbă, șomer, un parazit nenorocit... 

— Ce? spuse Max Fitch. 

Ron reveni din nou în prezent. 

— Am vorbit? 

— Bombăneai, îi spuse Max. Ai ceva pe suflet? 

— S-ar putea să am, fiule, spuse Ron. 

„S-ar putea să mă gândesc să omor pe cineva”, își spuse, deși 
știa că nu vorbește serios. Acceleră ușor ca să păstreze distanța 
regulamentară dintre furgonetă și motocicliști. Cu toate acestea, 
aproape că îl apucase de gât pe porcul ăla tânăr când îi 
spusese: „Eu și cu Judy ne-am gândit că am putea locui 
împreună, gen, pentru o perioadă, să vedem cum merge, 
înţelegi?” O spusese la fel de degajat ca și cum i-ar fi propus să 
meargă la un matineu. Bărbatul avea 22 de ani și era cu cinci 
ani mai mare decât Judy - slavă Domnului că era încă minoră, 
obligată astfel să asculte de tatăl ei. lubitul - numele său era 
Lou - stătea așezat în salon și părea agitat. Purta o ciudățenie 
de cămașă, blugi soioși susținuți de o curea de piele complicată, 
ca un instrument medieval de tortură, și sandale decupate, care 
îi expuneau picioarele jegoase și dezgustătoare. Când Ron îl 
întrebase cu ce se ocupă, el îi spusese că este un poet șomer, 
iar Ron suspectase că tipul îl lua peste picior. 

După remarca referitoare la locuitul împreună, Ron îl dăduse 
afară. De atunci începuseră certurile. La început îi explicase lui 
Judy că nu trebuia să locuiască cu Lou, fiindcă era necesar să se 
păstreze pentru soțul ei, la care ea îi râsese în faţă și îi spusese 
că se culcase deja cu el de cel puţin 12 ori, când chipurile 
petrecuse noaptea la o prietenă din Finchley. Ron îi spusese că 
presupunea că urmează să îi spună că este gravidă, iar fata îi 
spusese să nu fie așa de idiot - lua anticoncepţionale de când 
împlinise 16 ani și mama ei o dusese la o clinică de planificare 
familială. Atunci, Ron aproape că își lovise soția pentru prima 
oară în 20 de ani de căsnicie. 

Îl rugase pe un amic al lui din poliţie să îl verifice pe Louis 
Thurley, în vârstă de 22 de ani, șomer, din Barracks Road, 
Harringey. Serviciul de cazier judiciar scosese la iveală două 
condamnări: una pentru posesie de rășină de canabis la 
festivalul pop Reading și una pentru furt de produse alimentare 


VP - 78 


de la magazinul Tesco din Muswell Hill. Această informaţie ar fi 
trebuit să pună punct relaţiei. Într-adevăr, o convinsese pe soţia 
lui Ron, însă Judy îi spusese că știa tot despre ambele incidente. 
larba nu ar fi trebuit să fie o infracţiune, declarase ea, iar în 
ceea ce privește furtul, Ron și prietenii lui pur și simplu 
stătuseră pe podeaua supermarketului și mâncaseră plăcinte cu 
carne de porc de pe raft, până când fuseseră arestaţi. O 
făcuseră fiindcă erau de părere că alimentele ar fi trebuit să fie 
gratuite și fiindcă le era foame și erau faliţi. Fata părea să 
considere că atitudinea lor era total acceptabilă. 

Incapabil să o determine să judece limpede, Ron îi interzisese 
în cele din urmă să iasă seara în oraș. Fata reacţionase cu calm. 
Avea de gând să facă tot ce îi spunea, dar în patru luni, după ce 
împlinea 18 ani, avea să se mute în garsoniera lui Lou, împreună 
cu cei trei prieteni ai lui și cu fata pe care o împărțeau. 

Ron se simţea învins. De opt zile era obsedat de problema 
aceasta și tot nu reușea să găsească o modalitate prin care să 
își salveze fiica de la o viață de mizerie - fiindcă asta însemna, 
fără nicio umbră de îndoială. Se așteptase la asta: o fată tânără 
se mărită cu cine nu trebuie. Ea se duce la muncă, în timp ce el 
stă acasă și se uită la curse la televizor. Din când în când mai 
face câte o ticăloșie ca să își asigure berea și ţigările. Ea face 
câţiva copii, el e prins și dus la pușcărie și, dintr-odată, biata 
fată încearcă să crească o familie din alocaţie, fără soț. 

Și-ar fi dat viaţa pentru Judy - îi oferise deja optsprezece ani 
din ea - și totuși tot ce voia ea să facă era să arunce pe 
fereastră tot ce apărase Ron, să îl scuipe în ochi. Ar fi plâns, 
dacă și-ar fi amintit cum se face asta. 

Nu-și putea scoate povestea din minte, așa că astăzi, la ora 
10:16, încă se gândea la ea. Din acest motiv nu observase mai 
devreme ambuscada. Dar lipsa lui de concentrare nu contă prea 
mult pentru ceea ce avea să se întâmple în următoarele câteva 
secunde. 

Întoarse sub un arc de cale ferată, pe un drum lung și curbat, 
care avea pe partea stângă râul, iar pe dreapta un cimitir de 
mașini. Era o zi senină și luminoasă și astfel, când viră ușor, nu îi 
fu greu să observe transportorul mare de mașini, plin de 
teancuri înalte de vehicule uzate și strivite, care intra cu spatele 
pe poarta cimitirului de mașini, cu mare dificultate. 


VP - 79 


La început părea că, până avea să ajungă convoiul, 
autocamionul se va da la o parte. Dar, în mod evident, șoferul 
nu își stabilise corect unghiul de abordare, fiindcă trase din nou 
înainte, blocând complet drumul. 

Cele două motociclete din față frânară și se opriră, iar Ron 
aduse furgoneta în spatele lor. Unul dintre motociclişti își scoase 
motocicleta din viteză și sări pe platforma cabinei, ca să urle la 
șofer. Motorul camionului făcea turaţii zgomotoase, iar din ţeava 
de eșapament ieșeau nori negri de fum. 

— Raportează o oprire neprevăzută, spuse Ron. Haideţi să ne 
facem treaba ca la carte. 

Max luă microfonul de transmisie: 

— Mobil către Control Obadiah. 

Ron se uită la camion. Căra o varietate ciudată de vehicule: o 
dubă verde mai veche, cu sigla „Coopers Family Butcher” 
pictată pe o parte; un Ford Anglia mototolit, fără roţi; două 
Volkswagen Beetle așezate unul peste celălalt și, pe standul de 
sus, un Ford Australian mare, cu o dungă decorativă, și un 
Triumph ce părea nou. Toată chestia părea un pic instabilă, în 
special cele două Beetle prinse într-o îmbrăţișare ruginită, ca o 
pereche de insecte care copulează. Ron se uită din nou la 
cabina camionului: motociclistul îi făcea semne șoferului să se 
dea la o parte din drumul convoiului. 

Max repeta: „Mobil către Obadiah Control. Răspundeţi, vă 

rog”. 
„Probabil că suntem destul de jos, fiind atât de aproape de 
râu, își spuse Ron. Poate că semnalul e prost”. Se uită încă o 
dată la mașinile de pe transportor și își dădu seama că nu sunt 
legate cu funii. Era foarte periculos. Oare cât de mult călătorise 
transportorul acela cu încărcătura lui de fier vechi prost fixată? 

Și, dintr-odată, înțelese. 

— Anunţă SOS! strigă el. 

Max se holbă la el. 

— Poftim? 

Ceva lovi capota furgonetei cu un zăngănit. Şoferul 
camionului sări din cabina lui,  năpustindu-se asupra 
motociclistului. Mai mulţi bărbaţi cu cagule escaladară zidul 
cimitirului de mașini. Ron aruncă o privire în oglinda laterală și 
văzu cum cei doi motociclişti din spatele furgonetei sunt 
dărâmaţi de pe motociclete. 


VP - 80 


Furgoneta se clătină și apoi, în mod ciudat, păru că se ridică 
în aer. Ron se uită în dreapta și văzu braţul unei macarale care 
se întindea peste zid, spre capota sa. Smulse microfonul de la 
Max, care era uluit, în timp ce un om mascat alerga spre 
furgonetă. Bărbatul aruncă în parbriz cu ceva mic și negru, ca o 
minge de crichet. 

Următoarea secundă trecu încet, într-o serie de imagini, ca un 
film urmărit în cadre fragmentate: o cască de protecţie zburând 
prin aer, o bâtă de lemn aterizând în capul cuiva; Max apucând 
schimbătorul de viteze în timp ce furgoneta se răsturna; degetul 
cel mare al lui Ron apăsând butonul de vorbire al microfonului și 
rostind „Obadiah S0...”, mica bombă ca o minge de crichet care 
lovise parbrizul și explodase, azvârlind în aer o ploaie de bucăţi 
de sticlă, apoi explozia în sine - în timp ce unda de șoc lovi - și 
întunericul calm al inconștienţei. 

Sergentul Wilkinson auzise semnul de apel „Obadiah” de la 
transportul monetar, dar îl ignorase. Fusese o dimineață 
ocupată, cu trei blocări majore în trafic, o goană prin toată 
Londra după un șofer care fugise de la locul accidentului, două 
accidente grave, un incendiu la un depozit și o demonstraţie 
neașteptată a unui grup de anarhiști, în strada Downing. Când 
sosise apelul, tocmai își cumpăra o ceașcă de cafea instant și o 
baghetă cu şuncă de la o tânără indiancă, pe care o întrebase: 

— Ce părere are soțul tău că vii la muncă fără sutien? 

Fata cu sâni mari îi răspunsese: 

— Nu observă. 

Apoi chicoti. 

Ofiţerul Jones spusese, de la celălalt capăt al staţie de 
comunicare: 

— Hai, Dave, prinde aluzia. 

— Ce faci diseară? întrebase Wilkinson. 

Ea râsese, știind că nu vorbește serios. 

— Lucrez, îi răspunsese. 

— Mobile către Obadiah Control. Răspundeţi, vă rog, se auzise 
în staţia radio. 

— Un alt loc de muncă? Ce anume? întrebase Wilkinson. 

— Sunt dansatoare într-un club de noapte. 

— Topless? 

— Va trebui să vii să vezi, nu crezi? spusese fata, apoi 
împinsese căruciorul mai departe. 


VP - 81 


— S0..., se auzise în stația radio. 

Apoi un zgomot înfundat, ca o descărcare electrică sau o 
explozie. Zâmbetul de pe chipul tânăr al lui Wilkinson se stinse 
rapid. Apăsă pe întrerupător și vorbi în microfon. 

— Obadiah Control, răspunde, Mobil. 

Nu veni niciun răspuns. Wilkinson strigă la superiorul său, pe 
un ton disperat: 

— Șefu'! 

Inspectorul „Harry” Harrison veni în faţa lui Wilkinson. Era un 
bărbat înalt. Îşi trecu mâna prin părul rar, părând acum chiar și 
mai aiurit decât era. 

— E totul sub control, sergent? întrebă el. 

— Cred că am prins un SOS de la Obadiah, șefu'. 

Harrison se răsti la el: 

— Cum adică, ce înseamnă „cred”? 

Wilkinson nu ajunsese sergent recunoscându-și greșelile. 

— Mesaj distorsionat, domnule, îi răspunse. 

Harrison luă microfonul. 

— Obadiah Control către Mobil, mă auziţi? Terminat. _ 

Așteptă, apoi repetă mesajul. Nu primi niciun răspuns. li 
spuse lui Wilkinson: 

— Mai întâi un mesaj distorsionat, apoi au dispărut din emisie. 
Trebuie să o luăm ca pe un jaf. Exact asta îmi trebuia. 

Avea aerul unui bărbat față de care soarta nu fusese doar 
nedreaptă, ci și absolut răzbunătoare. 

— Nu am primit nicio locaţie, spuse Wilkinson. 

Se întoarseră amândoi să se uite la harta uriașă a Londrei de 
pe perete. Wilkinson spuse: 

— Au luat-o pe traseul râului. Ultima oară când i-am receptat 
erau la Aldgate. Traficul este normal, deci probabil că ar trebui 
să fie, să zicem, cam pe la Dagenham. 

— Minunat, spuse Harrison sarcastic, apoi se gândi o clipă și 
zise: Lansaţi o alertă pentru toate mașinile, apoi detașaţi trei 
dintre patrulele din East London și trimiteţi-le în căutare. 
Alertaţi-i pe cei din Essex și asiguraţi-văa că nesuferiţii ăia inutili 
știu câţi bani sunt în furgoneta aia. Bun, pe motoare. 

Wilkinson începu să dea telefoane. Harrison rămase în spatele 
lui pentru câteva momente, cufundat în gânduri. 

— Ar trebui să primim un semn curând - cineva trebuie să fi 
văzut ce s-a întâmplat, bombăni el. Se mai gândi puţin, apoi 


VP - 82 


adăugă: Dar, pe de altă parte, dacă tovarășul nostru e suficient 
de deștept încât să strice staţia radio înainte ca băieţii să ne 
apeleze, e destul de deștept și ca să își facă treaba undeva în 
liniște. 

Urmă o pauză mai lungă. În cele din urmă, Harrison spuse: 

— Personal, nu cred că avem vreo șansă. 

e 

„Merge ca pe roate”, se gândi Jacko. Furgoneta cu bani fusese 
ridicată peste zid și așezată cu grijă lângă echipamentul de 
tăiere. Cele patru motociclete ale poliţiei fuseseră aruncate la 
bordul transportorului, care se întorsese apoi în curte. 
Motocicliștii stăteau acum într-o linie ordonată, fiecare dintre ei 
cu cătușe la mâini și la picioare, iar porțile curții erau închise. 

Doi dintre băieţii care purtau ochelari de protecţie peste 
cagule făcuseră o gaură de dimensiunea unui om pe o parte a 
furgonetei cu bani, în timp ce o altă dubă albastră, simplă, era 
oprită în spate. Dreptunghiul mare de oţel căzu, iar un gardian 
în uniformă sări afară, cu mâinile deasupra capului. Jesse îl 
încătușă și îl obligă să se întindă lângă escorta poliţiei. 

Echipamentul de tăiere fusese dat la o parte rapid și doi 
bărbaţi intrară în furgoneta cu bani și începură să scoată lăzile 
afară, punându-le direct în a doua dubă. 

Jacko le aruncă o privire prizonierilor. Cu toţii fuseseră bătuți 
un pic, dar nu grav. Toţi erau conștienți. Jacko transpira pe sub 
mască, dar nu îndrăznea să și-o scoată. 

Apoi, se auzi un strigăt din cabina macaralei, unde unul dintre 
băieţi stătea de pază. Jacko își ridică privirea. În același timp, 
auzi sunetul unei sirene. 

Se uită în jur. Nu putea fi adevărat! Ideea era să îi doboare pe 
gardieni înainte ca aceștia să apuce să ceară ajutor prin staţie. 
Înjură. Bărbaţii așteptau indicaţiile lui. 

Transportatorul se ascunsese în spatele unui teanc de 
cauciucuri, așa că motocicletele albe nu puteau fi văzute. Cele 
două furgonete și macaraua păreau destul de inofensive. Jacko 
strigă: 

— Toată lumea să se adăpostească! 

Apoi, își aminti de prizonieri. Nu era timp să îi ia din drum. 
Ochii îi căzură pe o prelată. O trase peste cele cinci trupuri, apoi 
se ascunse în spatele unei basculante. 


VP - 83 


Sunetul sirenei se apropia. Mașina circula foarte repede. Auzi 
cauciucurile scârțâind sub arcul de cale ferată, apoi huruitul 
motorului, în timp ce automobilul atingea 70 de kilometri pe oră 
în a treia, înainte de a schimba viteza. Sunetul deveni mai 
puternic, apoi sirena se opri brusc și zgomotul începu să se 
stingă. Jacko respiră ușurat, apoi auzi o a doua sirenă. Strigă: 

— Rămâneţi la pământ! 

Trecu și cea de-a doua mașină, apoi o auzi și pe a treia. 
Auziră același scârțâit sub arc și aceeași turație a vitezei a treia 
după colţ, dar de data asta mașina încetini în faţa porții. 

Totul părea foarte tăcut. Faţa lui Jacko dogorea insuportabil 
sub nailonul încins. Simţea că se sufocă. Auzi un zgomot, ca și 
cum un poliţist ar fi bătut cu cizmele în poartă. „Probabil că unul 
dintre ei escaladează poarta ca să se uite înăuntru”, își spuse. 
Dintr-odată, Jacko își aminti că în cabina furgonetei mai erau doi 
gardieni. Se ruga la Dumnezeu să nu-și fi revenit tocmai acum. 

Ce avea de gând sticletele? Nu sărise poarta, dar nici nu se 
retrăsese. Dacă veniseră să fileze, se terminase. „Nu, nu te 
panica, își spuse, zece de-ai noștri pot face faţă unei mașini de 
gabori”. Dar ar fi durat ceva și probabil că rămăsese unul în 
mașină care ar fi putut cere întăriri prin staţie... 

Jacko aproape că simţea cum toţi banii aceia îi alunecau 
printre degete. Ar fi vrut să riște să arunce un ochi de pe o parte 
a basculantei, dar își spuse apoi că nu avea niciun rost: va ști 
când ei vor fi plecat, după sunetul mașinii. 

Ce făceau? 

Se uită din nou la furgoneta cu bani. Doamne, unul dintre tipi 
se mișca! Jacko ridică pușca. Avea să se ajungă la un schimb de 
focuri. 

— Rahat! spuse în șoaptă. 

Din furgonetă se auzi un zgomot - un strigăt răgușit. Jacko se 
ridică în picioare și ieși de după basculantă, cu arma pregătită. 

Nu era nimeni acolo. 

Apoi auzi mașina îndepărtându-se cu un scârțâit de roți. 
Sirena porni din nou și se stinse în depărtare. 

Willie Surdu' apăru din spatele unei carcase ruginite a unui 
taxi Mercedes. Merseră împreună spre furgonetă. 

— Ce ne-am mai distrat, nu-i așa? spuse Willie. 

— Da, zise Jacko cu amărăciune. Mai bine decât dacă ne-am fi 
uitat la televizorul ăla nenorocit. 


VP - 84 


Se uitară în dubă. Şoferul gemea, dar nu părea grav rănit. 

— leși afară, tataie, spuse Jacko prin geamul spart. Pauza de 
ceai a luat sfârșit. 

Vocea avu un efect calmant asupra lui Ron Biggins. Până în 
momentul acela, fusese ameţit și panicat. | se părea că nu aude 
cum trebuie, îl durea capul, iar când își duse mâna la față, 
atinse ceva lipicios. 

Imaginea unui bărbat cu cagulă era neobișnuit de stimulantă. 
Totul era foarte clar. Un jaf extrem de eficient - de fapt, într-un 
fel, Ron era uimit de buna funcţionare a operaţiunii. Știuseră 
traseul și intervalul orar în care circula furgoneta cu bani. Începu 
să se simtă furios. Fără îndoială că un procent din captură avea 
să ajungă într-un cont de bancă secret al unui detectiv corupt. 
Ca majoritatea funcţionarilor de la poliţie și de la securitate, îi 
ura pe sticleţii corupți chiar mai mult decât pe infractori. 

Bărbatul care îl numise „tataie” deschise ușa, băgând mâna 
prin geamul spart al ferestrei laterale, ca să manevreze 
încuietoarea din interior. Ron ieși din mașină. Mișcarea îi 
provocă durere. Bărbatul era tânăr - Ron îi putea distinge părul 
lung pe sub cagulă. Purta blugi și ţinea în mână o pușcă. 

Il împinse disprețuitor pe Ron și spuse: 

— Mâinile împreunate frumos, la vedere, tataie. O să te poți 

duce la spital într-un minut. 
__ Durerea de cap a lui Ron părea să crească odată cu furia sa. 
Işi înfrână dorinţa de a lovi în ceva și își aminti cum trebuia să 
se poarte în timpul unui atac: Nu opune rezistență, cooperează 
cu ei, dă-le banii. Avem asigurare pentru ei, viața ta este mai 
valoroasă pentru noi, nu face pe eroul. 

Incepu să respire greu. Cu mintea zdruncinată, i se păru că 
tânărul care ţinea pușca este polițistul corupt sau Lou Thurley, 
care gemea și gâfâia deasupra lui Judy cea inocentă și 
neprihănită, în vreun pat dezgustător dintr-o garsonieră 
murdară și, dintr-odată, își dădu seama că era bărbatul care îi 
distrusese viața - și poate că tocmai erou trebuia să fie ca să 
câștige din nou respectul singurului său copil; și că oamenii de 
nimic ca polițistul acela corupt, care purta o cagulă în pat cu 
Judy și care ţinea în mână o pușcă, erau genul care întotdeauna 
făceau praf vieţile oamenilor de treabă ca Ron Biggins. Așa că 
făcu doi pași în faţă și îi trase un pumn în nas tânărului uimit, 
care se împiedică și apăsă pe ambele trăgace ale puștii, 


VP - 85 


nimerindu-l nu pe Ron, ci pe un alt bărbat mascat de lângă el, 
care urlă și căzu jos plin de sânge. Ron se holbă îngrozit la 
sânge, până când primul bărbat îl lovi foarte tare în cap cu patul 
de metal al armei și leșină din nou. 

Jacko îngenunche lângă Willie Surdu’ și trase bucata de ciorap 
de pe faţa bătrânului. Faţa lui era un dezastru îngrozitor și Jacko 
se îngălbeni. De obicei, Jacko și cei de teapa lui își provocau răni 
unul altuia și victimelor lor cu obiecte neascuţite; drept urmare, 
nu văzuse niciodată răni provocate de împușcături. Și, din 
moment ce instruirea internă în acordarea primului ajutor nu era 
unul dintre avantajele planului managerial de formare al lui 
Tony Cox, Jacko nu prea știa ce să facă. Dar era în stare să 
gândească rapid. 

Își ridică privirea. Ceilalţi stăteau de jur-împrejur, holbându-se. 

— Treceți la treabă, adormiţii naibii! ţipă Jacko. 

Bărbaţii se repeziră care încotro, iar el se apropie mai mult de 
Willie și spuse: 

— Mă auzi, amice? 

Willie își întoarse capul, dar nu putea vorbi. Jesse îngenunche 
pe partea cealaltă. 

— Trebuie să îl ducem la spital, spuse. 

Jacko i-o luă înainte: 

— Am nevoie de o mașină bună, spuse el, apoi arătă spre un 
Volvo albastru parcat în apropiere. Al cui e ăla? 

— Al proprietarului curţii, spuse Jesse. 

— Perfect. Ajută-mă să-l duc pe Willie acolo. 

Jacko îl luă de umeri și Jesse de picioare. Îl cărară la mașină, 
în timp ce bătrânul scâncea, și îl așezară pe bancheta din spate. 
Cheile erau în contact. 

Unul dintre bărbaţi strigă din furgoneta cu bani: 

— S-a rezolvat, Jacko. 

L-ar fi lovit pentru că îi folosise numele, dar era mult prea 
preocupat. 

— Ştii unde să te duci? îl întrebă pe Jesse. 

— Da, dar era vorba să mergi cu mine. 

— Nu contează. Îl duc cumva pe Willie la spital și ne întâlnim 
la fermă. Spune-i lui Tony ce s-a întâmplat. Fii atent, condu 
încet, nu forța semaforul, oprește la trecerile de pietoni, fă-o ca 
și cum ai da examen de conducere, ok? 

— OK, spuse Jesse. 


VP - 86 


Fugi înapoi la duba de evadare și verifică ușile din spate. Erau 
încuiate. Dezlipi hârtia maro de pe plăcuța de înmatriculare - 
scopul ei fusese să-i împiedice pe gardieni să le ia numărul; 
Tony Cox se gândise la tot - și se urcă la volan. 

Jacko porni Volvoul. Cineva deschise poarta. Restul bărbaţilor 
erau deja în mașinile lor și își scoteau mănușile și măștile. Jesse 
scoase furgoneta din curte și coti la dreapta. Jacko îl urmă și o 
luă în partea opusă. 

În timp ce accelera pe șosea, se uită la ceas: 10:27. Toată 
chestia durase 11 minute. Tony avea dreptate: spusese că vor fi 
departe și în siguranţă în intervalul de timp care i-ar fi trebuit 
unei mașini de patrulă să ajungă de la pușcăria de pe strada 
Vine pe Insula Câinilor. Fusese o treabă frumoasă, cu excepția 
bietului Willie Surdu’. Jacko spera că va supraviețui, ca să-și 
poată cheltui partea. 

Se apropia de spital. Se gândi cum să acţioneze, dar cu 
siguranţă Willie trebuia să se facă nevăzut. li spuse: 

— Will? Poţi să te lași pe podea? 

Nu primi niciun răspuns. Jacko se uită în spate. Ochii lui Willie 
erau atât de distruși, încât nu-ţi mai dădeai seama dacă erau 
deschişi sau închiși. Probabil că sărmanul își pierduse 
cunoștința. Jacko întinse o mână în spate și trase corpul de pe 
banchetă pe podea. Acesta căzu cu o izbitură dureroasă. 

Intră în incinta spitalului și parcă. Cobori din mașină și urmă 
indicatorul care ducea spre secţia de accidente. Exact la intrare 
găsi un telefon cu fise. Deschise cartea de telefon și căută 
numărul spitalului. Formă, introduse o monedă și ceru să i se 
facă legătura la secţia de accidente. Un telefon de pe un birou 
din apropierea locului în care se afla sună de două ori și sora 
răspunse. 

— Un moment, vă rog, zise ea, apoi puse receptorul pe masă. 

Era o femeie dolofană, în jur de 40 de ani, cu un aer chinuit, 
care purta o uniformă scrobită. Scrise câteva cuvinte într-un 
registru, apoi ridică din nou receptorul. 

— Accidente, cu ce vă pot ajuta? 

Jacko vorbi încet, urmărind chipul infirmierei: 

— În parcarea dumneavoastră este un bărbat împușcat, pe 
bancheta din spate a unui Volvo albastru. 

Infirmiera cea corpolentă se îngălbeni la faţă. 

— Adică aici? 


VP - 87 


Jacko era nervos. 

— Da, vacă adormită, în spitalul vostru. Mișcă-ţi fundul afară 
și ia-l de-acolo! 

Era tentat să trântească telefonul, dar se opri și apăsă pe 
furcă: dacă el o putea vedea pe ea, atunci și ea îl putea vedea 
pe el. Ținu telefonul închis la ureche, în timp ce ea puse 
receptorul jos, se ridică în picioare, chemă o asistentă medicală 
și ieși în parcare. 

Jacko merse mai departe prin spital și ieși prin altă parte. Se 
uită peste poarta principală și văzu o targă dusă în parcare. 
Făcuse tot ce putuse pentru Willie. 

Acum avea nevoie de o altă mașină. 


Capitolul cincisprezece 


Lui Felix Laski îi plăcea biroul lui Nathaniel Fett. Era o 
încăpere confortabilă, cu un decor modest - un loc potrivit 
pentru afaceri. Nu avea nimic din trucurile pe care Laski le 
folosea în biroul său ca să îl pună în avantaj, cum ar fi o masă 
lângă fereastră, astfel încât chipul să îi rămână în umbră, sau 
scaunele vizitatorilor, joase și instabile, sau neprețuitele cești de 
porțelan de os, pe care oamenii erau îngroziţi să nu le scape din 
mână. Biroul lui Fett avea atmosfera unui club pentru directorii 
de companii: fără îndoială că era o chestie intenţionată. Laski 
observă două lucruri în timp ce strângea mâna lungă și subţire a 
lui Fett: în primul rând că avea un birou mare, aparent puţin 
folosit, și în al doilea rând că Fett purta cravată. Cravata era o 
alegere neobișnuită pentru un evreu, își spuse el; apoi, 
gândindu-se mai bine, își dădu seama că nu era deloc ciudat. 
Fett o purta din același motiv pentru care Laski purta un costum 
de lux, în dungi, cu o croială frumoasă: ca o emblemă care 
spunea „și eu sunt englez”. „Așadar, se gândi Laski, chiar și 
după șase generaţii de bancheri din familia Fett, Nathaniel e în 
continuare puţin nesigur”. Era o informaţie ce îi putea fi utilă. 

— la loc, Laski, spuse Fett. Vrei o cafea? 

— Beau cafea toată ziua. Imi face rău la inimă. Nu, 
mulțumesc. 

— Ceva de băut? 


VP - 88 


Laski clătină din cap. Refuzul ospitalităţii era unul dintre 
modurile sale de a-și pune gazda în dezavantaj. li spuse: 

— L-am cunoscut destul de bine pe tatăl tău, până când s-a 
pensionat. Moartea lui a fost o pierdere. E drept că se spune 
asta despre foarte mulţi oameni, însă în cazul lui chiar e 
adevărat. 

— Mulţumesc. 

Fett se lăsă pe spate în fotoliul din faţa lui Laski și se așeză 
picior peste picior. Ochii lui păreau misterioși în spatele 
ochelarilor cu lentile groase. 

— S-a întâmplat acum zece ani, adăugă el. 

— Atât de mult timp a trecut? se miră Laski. Era mult mai în 
vârstă decât mine, desigur, dar știa, la fel ca și strămoșii lui, că 
vin din Varșovia. 

Fett dădu din cap aprobator. 

— Primul Nathaniel Fett a traversat Europa pe un măgar, cu 
un sac de aur. 

— Am făcut și eu aceeași călătorie pe o motocicletă nazistă 
furată, cu o valiză plină de mărci germane lipsite de valoare. 

— Cu toate acestea, progresul tău a fost mult mai efemer. 

Era o remarcă umilitoare, își dădu seama Laski. Fett spunea 
de fapt: „Om fi noi niște evrei polonezi parveniţi, dar nu suntem 
nici pe jumătate atât de parveniţi ca tine”. Brokerul era rivalul 
lui Laski în jocul acesta, iar cu ochelarii săi care îi ascundeau 
expresia nu avea nevoie de lumina din spatele lui. 

— Ești ca tatăl tău, îi spuse Laski zâmbind. Nu știai niciodată 
ce gândește. 

— Încă nu mi-ai dat nimic de gândit. 

— Ah... 

Așadar, gata cu fleacurile, se gândi Laski. 

— Îmi pare rău că apelul meu a fost un pic misterios. A fost 
drăguţ din partea ta că m-ai primit imediat. 

— Ai spus că ai o propunere de șapte cifre pentru unul dintre 
clienţii mei: cum să nu te primesc? Dorești un trabuc? 

Fett se ridică și îi oferi o cutie de pe o măsuţă de la perete. 

— Mulţumesc, spuse Laski. 

Zăbovi un pic cam mult până alese; apoi, în timp ce mâna îi 
cobora pentru a lua trabucul, spuse: 

— Vreau să cumpăr Hamilton Holdings de la Derek Hamilton. 


VP - 89 


Coordonarea era perfectă, dar pe faţa lui Fett nu se văzu nicio 
tresărire de uimire. Laski sperase că poate avea să scape cutia. 
Dar, bineînţeles, Fett știuse că Laski va alege acel moment ca să 
lanseze bomba; crease momentul exact în scopul acesta. 

Inchise cutia și îi dădu un foc, fără să vorbească. Se așeză din 
nou picior peste picior. 

— Hamilton Holdings, pentru șapte cifre, zise el. 

— Exact un milion de lire sterline. Când un om își vinde 
munca de o viaţă, are dreptul la o cifră rotundă frumoasă. 

— Ah, înțeleg psihologia abordării tale, spuse Fett încet. Nu 
este ceva cu totul neașteptat. 

— Poftim? 

— Nu vreau să zic că te aşteptam pe tine. Dar aşteptam pe 
cineva. Este momentul oportun. 

— Oferta este substanţial mai mare decât valoarea acţiunilor 
la prețurile actuale. 

— Acoperirea este aproximativ corectă, spuse Fett. 

Laski își deschise mâinile, cu palmele în sus, într-un gest de 
rugăminte. 

— Hai să nu o mai scăldăm, spuse el. E o ofertă mare. 

— Dar mai mică decât valoarea acțiunilor în cazul în care 
sindicatul lui Derek va primi sonda de petrol. 

— Ceea ce mă duce la singura mea condiţie. Oferta depinde 
de afacerea ce se va încheia în această dimineaţă. 

Fett se uită la ceas. 

— E aproape 11. Chiar crezi că se poate rezolva asta - 
presupunând chiar că Derek va fi interesat - într-o oră? 

Laski bătu cu degetele în servietă și zise: 

— Am întocmit toate documentele necesare. 

— Abia dacă am reuși să le citim... 

— De asemenea, am și o scrisoare de intenţie care conţine 
clauzele principale ale contractului. Asta mă va mulţumi. 

— Trebuia să mă gândesc că vei fi pregătit. 

Fett reflectă un moment, apoi adăugă: 

— Desigur, dacă Derek nu primește sonda de petrol, probabil 
că acţiunile vor scădea un pic. 

— Eu sunt un jucător, zâmbi Laski. 

Fett continuă: 

— Caz în care vei vinde activele companiei și vei închide toate 
filialele neprofitabile. 


VP - 90 


— Nicidecum, minţi Laski. Cred că ar putea fi profitabilă în 
forma ei actuală, cu un nou management de calitate. 

— Probabil că ai dreptate. Ei bine, este o ofertă considerabilă; 
una pe care mă simt obligat să i-o fac cunoscută clientului meu. 

— Nu face pe inabordabilul! Gândește-te la comisionul 
corespunzător unui milion de lire. 

— Da, spuse Fett cu răceală. Il voi suna pe Derek. 

Luă telefonul de pe măsuţța de cafea și spuse: 

— Cu Derek Hamilton, vă rog. 

Laski pufăi din trabuc, mascându-și neliniștea. 

— Derek, sunt Nathaniel. Felix Laski este la mine. A făcut o 
ofertă. Urmă o pauză, apoi zise: 

— Da, așa e, nu? Un milion în cifre rotunde. Ai vrea... bine. 
Vom fi aici. Poftim? Ah... înţeleg. Râse ușor stânjenit, adăugând: 

— Zece minute. 

Puse apoi receptorul jos. 

— Ei bine, Laski, vine aici. Hai să citim documentele acelea 
ale tale cât așteptăm. 

Laski nu se putu abţine să nu spună: 

— Deci e interesat. 

— Ar putea fi. 

— A mai spus ceva, nu-i așa? 

Fett râse din nou încet și stânjenit. 

— Presupun că nu fac niciun rău dacă îţi spun. A spus că, dacă 
îți dă compania până la amiază, ar vrea banii în mână până la 
prânz. 


VP - 91 


Ora 11 a.m. 


Capitolul șaisprezece 


Kevin Hart găsi adresa pe care i-o dăduse redacția de știri și 
parcă pe linia galbenă. Mașina sa era un Rover de doi ani cu un 
motor V8, pentru că el era burlac, iar Evening Post plătea salarii 
de Fleet Street, așa că era mult mai bogat decât majoritatea 
bărbaţilor de 22 de ani. Știa asta și îi plăcea; și, cum nu era 
destul de matur încât să-și ascundă discret această plăcere, 
oamenii ca Arthur Cole îl displăceau. 

Arthur se înfuriase foarte tare când ieșise din conferinţa 
editorului. Stătuse la biroul de presă, dăduse o grămadă de 
sarcini, așa cum făcea de obicei, apoi îl chemase pe Kevin și îi 
spusese să vină lângă el la birou și să stea jos: un semn clar că 
urma să primească o săpuneală, așa cum o numeau reporterii. 

Îl surprinsese prin faptul că nu îi vorbise despre felul în care 
dăduse buzna în conferinţă, ci despre povestea sa. Îl întrebase: 

— Cum era vocea? 

— Părea un bărbat de vârstă mijlocie, cu un accent din 
comitatele din jurul Londrei, îi răspunsese Kevin. Își alegea 
cuvintele. Poate prea atent - e posibil să fi fost beat sau abătut. 

— Nu este vocea pe care am auzit-o eu azi-dimineaţă. Era mai 
tânără și cu un accent al clasei muncitoare londoneze. Ce a zis a 
ta? 

Kevin îi citise din stenogramă: 

— „Sunt Tim Fitzpeterson și sunt șantajat de două persoane 
numite Laski și Cox. După ce dispar eu, vreau să îi chinuiţi pe 
nemernici”. 

Arthur dăduse din cap neîncrezător. 

— Asta e tot? 

— Mă rog, am întrebat cu ce îl șantajau, iar el a spus: 
„Doamne, toţi sunteţi la fel”. Apoi mi-a închis telefonul în nas. 

Kevin făcuse o pauză, așteptând o mustrare. 

— A fost o întrebare greșită? 

Arthur dăduse din umeri. 


VP - 92 


— A fost, dar nu mă pot gândi la una corectă. 

Luase telefonul și formase un număr, apoi îi dăduse 
receptorul lui Kevin. 

— Întreabă-l dacă ne-a sunat în ultima jumătate de oră. 

Kevin ascultase un moment, apoi pusese receptorul în furcă. 

— Sună ocupat. 

— N-avem încotro. 

Arthur își pipăise buzunarele, căutându-și ţigările. 

— Te lași, spuse Kevin, recunoscând simptomele. 

— Așa e. 

Arthur începuse apoi să-și roadă unghiile. 

— Vezi tu, cea mai mare putere pe care o are șantajistul faţă 
de un politician este ameninţarea că se va duce la ziar. De 
aceea, șantajiștii nu ne vor suna ca să ne ofere informaţiile. Asta 
ar însemna să-și arunce pe fereastră atuul. În aceeași măsură, 
de vreme ce victimele se tem de ziare, nu ne-ar suna ca să ne 
spună că sunt șantajate. 

Cu aerul unuia care ajunge la o concluzie finală, încheiase: 

— De aceea cred că toată chestia asta e o farsă. 

Kevin înţelesese că trebuie să plece. Se ridicase în picioare. 

— Am să revin la povestea cu petrolul. 

— Nu, spusese Arthur, trebuie s-o verificăm. Ar fi mai bine să 
te duci acolo și să îi baţi la ușă. 

— Ah, bine. 

— Dar data viitoare când îţi mai trece prin cap să întrerupi 
conferinţa unui editor, mai întâi stai jos și numeri până la o sută. 

Kevin nu își putuse reţine un zâmbet. 

— Sigur. 

Însă cu cât se gândea mai mult la poveste, cu atât îi dădea 
mai puţine șanse să stea în picioare. În mașină încercă să-și 
amintească ce știa despre Tim Fitzpeterson. Era o persoană 
reținută și discretă, deţinea o diplomă în economie și se 
presupunea că este inteligent; însă pur și simplu nu părea a fi 
suficient de ager sau de inventiv pentru a oferi materie primă 
șantajiștilor. Kevin își aminti de o fotografie a lui Fitzpeterson cu 
familia sa - o soţie simplă și trei fete lipsite de graţie - pe o plajă 
spaniolă. Politicianul purta o pereche de pantaloni scurți oribili, 
de culoare kaki. 

La prima vedere, clădirea în faţa căreia stătea acum Kevin nu 
prea părea un cuibușor de nebunii. Era un bloc gri și murdar din 


VP - 93 


anii '30, de pe o străduţă lăturalnică din Westminster. Dacă nu 
ar fi fost atât de aproape de Parlament, ar fi fost o dărăpănătură 
acum. Când intră, Kevin observă că proprietarii modernizaseră 
locul cu un lift și un portar: fără îndoială că le numeau 
„apartamente de lux”. 

„Ar fi imposibil, se gândi el, să ţii aici o soţie și trei copii; sau, 
cel puţin, unui om ca Fitzpeterson i s-ar părea imposibil”. Se 
dovedi însă că apartamentul era unul de vacanță, așa că - până 
la urmă - era posibil ca Fitzpeterson să organizeze acolo orgii 
homosexuale sau petreceri cu iarbă. „Incetează cu speculațiile, 
își spuse; vei ști într-un minut”. 

Nu avea cum să îl evite pe portar - cămăruţa lui se afla în fața 
singurului lift de pe holul îngust. Era un bărbat cadaveric, cu o 
față scofâlcită și albă - arăta de parcă nu i s-ar fi permis 
niciodată să vadă lumina zilei, fiind legat cu lanțuri de masă. 
Când Kevin se apropie, bărbatul puse jos o carte intitulată Cum 
să faci al doilea milion și își scoase ochelarii. 

Kevin arătă cu degetul spre carte: 

— Mi-ar plăcea să știu cum să-l fac pe primul. 

— Nouă, spuse portarul cu o voce plictisită și răbdătoare. 

— Poftim? 

— Sunteţi a noua persoană care spune asta. 

— Ah, îmi pare rău. 

— Apoi mă întrebaţi de ce o citesc, iar eu vă spun că mi-a 
împrumutat-o un locatar și dumneavoastră spuneţi că vreţi să 
vă împrieteniţi cu locatarul acela. Acum, că am lămurit asta, ce 
pot face pentru dumneavoastră? 

Kevin știa cum să se comporte cu înfumuraţii. „Fă-i pe plac”, 
își spuse. Apoi întrebă: 

— La ce număr locuiește domnul Fitzpeterson? 

— Îl sun. 

Portarul se întinse după telefonul interior. 

— Numai puţin. 

Kevin își scoase portofelul și alese două bancnote. 

— Mi-ar plăcea să îi fac o surpriză. 

Îi făcu cu ochiul și puse banii pe tejghea. Bărbatul luă banii și 
spuse tare: 

— Sigur, domnule, întrucât sunteti fratele dumnealui. 5C. 

— Mersi. 


VP - 94 


Kevin se duse la lift și apăsă pe buton. Semnul conspirativ din 
ochi avusese mai mult efect decât mita, bănuia el. Urcă în lift, 
apăsă butonul pentru etajul cinci, apoi deschise ușile. Portarul 
întindea mâna spre telefon. 

Kevin spuse: 

— E o surpriză. Aţi uitat? 

Fără să răspundă, portarul începu din nou să citească. 

Liftul urcă scârțâind, iar Kevin avu o senzaţie fizică familiară 
de anticipare. Întotdeauna simţea asta înainte de a bate la ușă 
pentru o știre. Senzaţia nu era neplăcută, dar era mereu 
amestecată cu o urmă de îngrijorare că nu va reuși. 

Palierul de la ultimul etaj era înfrumusețat cu un covor pătrat 
și subţire de nailon, cu simboluri, și câteva tablouri în acuarelă, 
decolorate, lipsite de gust, dar nesupărătoare. Erau patru 
apartamente și fiecare dintre ele era prevăzut cu câte o sonerie, 
o cutie poștală și un vizor. 

Kevin găsi apartamentul 5C, respiră adânc și sună la ușă. Nu 
răspunse nimeni. După puţin timp sună din nou, apoi își lipi 
urechea de ușă ca să asculte. Nu se auzea nimic. Starea de 
agitaţie îl cam părăsise, lăsându-l un pic abătut. 

Intrebându-se ce să facă, traversă palierul, merse la fereastra 
micuță și privi afară. Peste drum era o școală. O clasă de fete 
juca netball în curte. Din poziţia în care se afla, Kevin nu-și 
putea da seama dacă erau destul de mari încât să le dorească. 

Se întoarse la ușa lui Fitzpeterson și se sprijini pe sonerie. 
Sunetul liftului care urca îl făcu să tresară. Dacă era un vecin, 
poate ar putea să întrebe... 

Imaginea unui poliţist înalt și tânăr ieșind din lift îl șocă. Se 
simţi vinovat. Dar, spre surprinderea lui, acesta îl salută. 

— Dumneavoastră trebuie să fiți fratele domnului, spuse 
polițistul. 

Kevin gândi repede. 

— Cine v-a spus asta? întrebă el. 

— Portarul. 

Kevin îi aruncă rapid încă o întrebare. 

— Și de ce sunteţi aici? 

— Doar ca să verific dacă este bine. Nu a apărut la o întâlnire 
în dimineaţa aceasta, iar telefonul este scos din furcă. Ar trebui 
să aibă gărzi de corp, știți, dar nu vor... Miniștrii ăștia... 

Se uită la ușă, apoi întrebă. 


VP - 95 


— Nu răspunde? 

— Nu, zise Kevin. 

— Cunoașteţi vreun motiv pentru care ar putea fi... să zicem, 
bolnav? Supărat? Chemat undeva? 

Kevin spuse: 

— Păi, m-a sunat azi-dimineaţă și părea neliniștit. De aceea 
am venit. 

Juca un joc foarte periculos, știa asta, dar încă nu minţise și 
oricum era prea târziu ca să dea înapoi. 

Polițistul spuse: 

— Poate ar trebui să luăm cheia de la portar. 

Kevin nu voia asta. Îi răspunse: 

— Mă întreb dacă ar trebui să spargem ușa. Doamne, dacă e 
bolnav înăuntru... 

Polițistul era tânăr și lipsit de experienţă, iar ideea de a 
sparge o ușă părea să îl încânte. 

— Credeţi că ar putea fi așa de rău? întrebă el. 

— Cine știe? De dragul unei uși... Familia Fitzpeterson nu este 
săracă... 

— Nu, domnule. 

Nu mai avea nevoie de încurajări. Își lipi umărul de ușă și 
încercă. 

— Împingem o dată bine... 

Kevin se apropie de el și cei doi bărbaţi loviră ușa în același 
timp. Zgomotul fu mai mare decât impactul. 

— În filme nu se întâmplă așa, spuse Kevin, apoi își mușcă 
limba - remarca fusese necorespunzător de superficială. 

Însă polițistul păru să nu bage de seamă. 

— Incă o dată, spuse el. 

De data asta, își folosiră amândoi toată forța. Tocul se făcu 
țăndări, iar partea mai slabă a încuietorii se eliberă, căzând pe 
podea, în timp ce ușa se deschise. Kevin îl lăsă pe poliţist să 
intre primul și îl urmă în hol. 

— Nu miroase a gaz, spuse bărbatul. 

— Sunt apartamente cu centrală electrică, îi răspunse Kevin, 
care doar presupunea acest lucru. 

Dincolo de holul micuţ se aflau trei uși. Prima dădea într-o 
baie mică, în care Kevin văzu un rând de periuţe de dinţi și o 
oglindă înaltă. Cea de-a doua era deschisă, dezvăluind 
bucătăria, care arăta de parcă cineva ar fi căutat de curând 


VP - 96 


ceva în ea. Intrară pe a treia ușă și îl văzură imediat pe 
Fitzpeterson. Stătea așezat pe un scaun de la birou, cu capul în 
mâini, de parcă ar fi adormit de atâta muncă. Dar pe masa lui 
nu era nicio hârtie: doar telefonul, un pahar și un flacon gol. 
Flaconul era mic, din sticlă maro, cu un capac alb și cu o 
etichetă albă pe care era scris ceva de mână - genul de sticle pe 
care farmaciștii le folosesc atunci când prescriu somnifere. 

În ciuda tinereţii sale, polițistul acţionă lăudabil de rapid. 
Spuse foarte tare: 

— Domnule Fitzpeterson, domnule! 

Apoi, fără să se oprească, traversă camera și își vâri mâna pe 
sub halat, ca să simtă bătăile inimii bărbatului aplecat. 

Pentru o clipă, Kevin rămase nemișcat. În cele din urmă 
polițistul spuse: 

— E încă viu. 

Părea că tânărul preluase controlul. Îi făcu semn lui Kevin să 
vină lângă Fitzpeterson. 

— Vorbiţi cu el, îi spuse. 

Apoi scoase o stație radio din buzunarul de la piept și vorbi în 
ea. 

Kevin îl apucă pe politician de umăr. Corpul părea neobișnuit 
de inert sub halat. 

— Trezește-te! Trezește-te! îi spuse el. 

Polițistul termină de vorbit la staţia radio și i se alătură. 

— Ambulanţa trebuie să apară, spuse el. Haideţi să îl 
plimbăm. 

Îl apucară fiecare de câte un braţ și încercară să îl facă pe 
bărbatul inconștient să meargă. 

— Asta trebuie să facem? întrebă Kevin. 

— Sper al naibii de tare că da. 

— Îmi doresc să fi fost atent la orele de prim ajutor. 

— Și eu la fel. 

Kevin era nerăbdător să ajungă la un telefon. Parcă vedea 
titlul: AM SALVAT VIAȚA MINISTRULUI. Nu era un tânăr insensibil, 
dar știa de mult că povestea care îl va face celebru va fi 
probabil tragedia altcuiva. Acum, că se întâmpla, voia să se 
folosească de asta înainte de a-i aluneca printre degete. Işi 
dorea ca ambulanţa să vină mai repede. 

Fitzpeterson nu avu nicio reacţie la tratamentul cu plimbarea. 
Polițistul spuse: 


VP - 97 


— Vorbiţi-i. Spunetți-i cine sunteți. 

Situaţia devenea un pic delicată. Kevin înghiţi în sec și spuse: 

— Tim, Tim! Eu sunt. 

— Spuneţi-i cum vă cheamă. 

Kevin fu salvat de ambulanţa care se auzi în stradă. Ca să 
acopere sunetul sirenei, strigă: 

— Hai să îl scoatem pe palier, să fie pregătit. 

Cei doi târâră corpul fără vlagă afară. In timp ce așteptau 
lângă lift, polițistul puse mâna din nou pe inima lui Fitzpeterson. 

— Doamne, nu simt nimic, spuse el. 

Liftul sosi și apărură imediat cei doi oameni de la ambulanţă. 
Cel mai în vârstă aruncă o privire scurtă și spuse: 

— Supradoză? 

— Da, spuse polițistul. 

— Atunci, fără targă, Bill. Ţineţi-l în picioare. 

Polițistul îl întrebă pe Kevin: 

— Vreţi să mergeti cu el? 

Era ultimul lucru pe care Kevin voia să îl facă. 

— Ar trebui să rămân aici și să dau telefoane, spuse el. 

Bărbaţii de la ambulanţă urcară în lift, ţinându-l pe 
Fitzpeterson între ei. 

— Noi am plecat, spuse cel mai în vârstă, apoi apăsă pe 
buton. 

Polițistul își scoase din nou staţia, iar Kevin se întoarse în 
apartament. Telefonul era pe masă, dar nu voia ca sticletele să 
tragă cu urechea. Poate mai avea o linie secundară în dormitor. 

Se duse acolo. Pe o noptieră mică din lemn era un Trimphone 
gri. Formă numărul de la Post. 

— Transcrie, te rog... Kevin Hart aici. Ministrul Tim 
Fitzpeterson a fost trimis astăzi în grabă la spital, după 
încercarea de a se sinucide punct. Am descoperit corpul în comă 
al ministrului energiei după ce mi-a spus virgulă într-un apel 
isteric virgulă că era șantajat punct. Ministrul... 

Vocea lui Kevin se stinse. 

— Mai ești acolo? întrebă dactilograful. 

Kevin tăcea. Tocmai observase sângele de pe cearșafurile 
mototolite de lângă el și i se făcuse rău. 


VP - 98 


Capitolul șaptesprezece 


„Ce am de câștigat din munca mea?” Derek Hamilton se 
întrebase asta toată dimineaţa, în timp ce medicamentele își 
pierdeau efectul și durerea provocată de ulcerul său devenea 
mai acută și mai constantă. La fel ca și durerea, întrebarea ieșea 
la iveală în momentele de stres. Hamilton începuse prost, cu o 
întâlnire cu un director financiar care îi propusese o schemă de 
reduceri ale cheltuielilor ce însuma o blocare de 50% din 
întreaga operaţiune. Planul nu era bun de nimic - ar fi ajutat la 
fluxul de numerar și ar fi distrus profitul -, dar Hamilton nu 
vedea alte alternative, iar această situaţie dificilă îl înfuria. Se 
răstise la contabil: „Eu îţi cer soluții și tu îmi spui să închid 
magazinul ăsta nenorocit!” Un astfel de comportament faţă de 
personalul cu funcţii superioare de conducere era destul de 
intolerabil, știa asta. Cu siguranţă omul avea să demisioneze și 
probabil că nu va putea fi convins să nu o facă. Apoi, secretara 
lui, o femeie căsătorită, distinsă și echilibrată, care vorbea trei 
limbi, îl deranjase cu o listă de nimicuri și ţipase și la ea. Având 
în vedere funcţia ei, probabil considera că o asemenea purtare 
urâtă făcea parte din slujbă, dar nu era o scuză, gândi el. 

Și, de fiecare dată când își înjura angajaţii, ulcerul și pe sine 
însuși, se trezea întrebându-se: „Ce fac?” 

Trecu prin nenumărate răspunsuri posibile, în timp ce mașina 
îl ducea pe scurta distanţă dintre biroul său și cel al lui Nathaniel 
Fett. Nu se putea renunţa atât de ușor la bani ca stimulent, așa 
cum pretindea el câteodată. Era adevărat că el și Ellen ar fi 
putut trăi foarte bine din venitul lui sau chiar din dobânda 
acestuia, dar visele sale depășeau o viaţă confortabilă. 
Adevăratul succes în afaceri ar fi însemnat un iaht de un milion 
de lire sterline, o vilă la Cannes, propriul teren de vânătoare 
pentru potârnichi și posibilitatea de a cumpăra tablourile lui 
Picasso care îi plăceau, în loc să admire reproducerile din 
albume. Acestea erau visele lui; sau fuseseră - acum era 
probabil prea târziu. Hamilton Holdings nu avea să facă profituri 
senzaţionale cât timp avea să trăiască el. Când era tânăr, își 
dorise autoritate și prestigiu, se gândi. Aici eșuase. Nu era 
niciun prestigiu în a fi directorul unei companii în pierdere, 


VP - 99 


indiferent cât de mare era; iar autoritatea lui fusese declarată 
drept lipsită de valoare de către criticile aspre ale contabililor. 

Nu era sigur la ce se refereau oamenii atunci când vorbeau 
despre satisfacția profesională. Era o expresie ciudată care-i 
amintea de imaginea unui meșteșugar făcând o masă dintr-o 
bucată de lemn sau a unui fermier ducând la piaţă o turmă de 
miei grăsuțţi. Afacerile nu erau așa: chiar dacă aveai succes cât 
de cât, întotdeauna existau noi frustrări. lar pentru Hamilton nu 
exista altceva în afară de afacerea sa. Nu avea înzestrarea de a 
face mese sau de a crește oi, de a scrie manuale sau de a 
proiecta blocuri de birouri, chiar dacă și-ar fi dorit asta. 

Se gândi din nou la fiii săi. Ellen avusese dreptate: niciunul 
dintre ei nu se baza pe moștenire. Dacă le-ar fi cerut sfatul, i-ar 
fi spus cu siguranţă: „E a ta, cheltuiește-o!” Cu toate acestea, 
era împotriva instinctelor sale să renunțe la afacerea care îi 
îmbogățea familia. „Probabil că n-ar trebui să îmi ascult 
instinctul, își spuse, faptul că l-am urmat nu m-a făcut fericit”. 

Se întrebă pentru prima oară ce ar face dacă nu ar mai fi 
nevoit să meargă la birou. Viaţa la ţară nu îl interesa deloc. Să 
meargă într-un bar cu un câine în lesă, ca vecinul său, colonelul 
Quinton, l-ar fi plictisit teribil. Ziarele nu ar fi prezentat niciun 
interes - citea numai paginile de afaceri, iar dacă nu ar fi avut 
nicio afacere, chiar și acestea ar fi fost neinteresante. Era 
pasionat de grădina sa, dar nu s-ar fi putut imagina petrecându- 
și întreaga zi săpând după buruieni și aruncând îngrășământ cu 
furca. 

„Ce făceam pe când eram tineri?” se întrebă el. Privind 
retrospectiv, se pare că el și Ellen petrecuseră o grămadă de 
timp fără să facă absolut nimic. Făceau plimbări lungi cu mașina 
lui cu două locuri și uneori se întâlneau cu prietenii la un picnic. 
De ce? De ce să te urci într-o mașină și să parcurgi o distanţă 
lungă doar ca să mănânci niște sandviciuri și apoi să te întorci? 
Mergeau la spectacole și la restaurante, dar asta se întâmpla 
seara. Cu toate acestea, păreau întotdeauna să aibă mult prea 
puţine zile libere de petrecut împreună. 

Ei bine, probabil că era timpul ca el și Ellen să înceapă să se 
redescopere unul pe celălalt. lar un milion de lire sterline i-ar fi 
putut cumpăra o parte din vise. Și-ar fi putut lua o vilă - poate 
nu la Cannes, dar măcar undeva în sud. Şi-ar fi putut cumpăra 
un iaht, destul de mare pentru Marea Mediterană și suficient de 


VP - 100 


mic încât să îl conducă singur. Terenul de vânătoare ieșea din 
discuţie, dar probabil că i-ar rămâne bani pentru unul sau două 
tablouri decente. 

Tipul ăsta, Laski, își cumpăra o mare bătaie de cap. Cu toate 
acestea, complicațiile păreau a fi specialitatea lui. Hamilton știa 
foarte puţine lucruri despre el. Bărbatul nu avea nici trecut, nici 
educaţie, nici familie, dar era inteligent și avea bani, iar în 
vremuri grele, chestiile astea valorau mai mult decât o educaţie 
bună. Probabil că Laski și Hamilton Holdings meritau unul pe 
celălalt. 

Hamilton îi spusese un lucru ciudat lui Nathaniel Fett: „Spune- 
i lui Laski că dacă îi vând compania până la amiază, vreau banii 
în mână până la prânz”. Cât de excentric era să ceri banii 
imediat, precum patronul unui magazin de băuturi din Glasgow! 
Dar știa de ce o facuse: ca să nu fie nevoit să decidă - dacă 
Laski putea face rost de bani, afacerea era încheiată; dacă nu, 
nu. Incapabil să ia o hotărâre, dăduse cu banul. 

Dintr-odată, speră din tot sufletul că Laski va putea face rost 
de bani. Derek Hamilton nu mai voia să se întoarcă niciodată la 
birou. 

Mașina trase în faţa casei lui Fett, iar el cobori. 


Capitolul optsprezece 


Frumuseţea meseriei de  „spion”, descoperise Bertie 
Chieseman, era aceea că puteai face aproape orice în timp ce 
ascultai staţia radio a poliţiei. lar tragedia, din punctul său de 
vedere, era că nu existau prea multe lucruri pe care își dorea să 
le facă. 

În dimineaţa aceea deja măturase covorul - un proces de a 
strânge praful doar ca să așeze la loc, la scurt timp după aceea 
-, în timp ce undele erau pline de mesaje neinteresante despre 
traficul din Old Kent Road. De asemenea, se bărbierise la 
chiuveta din colţ, folosind un aparat de ras și apă caldă de la 
boiler, și își prăjise o singură feliuţă de bacon pe aragaz, în 
aceeași cameră, pentru micul dejun. Mânca foarte puţin. 

Sunase la Evening Post doar o dată, după primul său raport 
de la ora opt, ca să le vândă ponturi despre faptul că o 


VP - 101 


ambulanţă fusese chemată la un bloc de apartamente din 
Westminster. Numele pacientului nu fusese menţionat în 
transmisie, dar Bertie presupuse din adresă că era posibil să fie 
cineva important. Era treaba biroului de presă să sune la 
ambulanţă și să ceară numele; iar dacă ei ar fi știut, le-ar fi 
transmis această informaţie. De cele mai multe ori însă, cei de 
la ambulanţă nu raportau nimic până când pacientul nu era în 
spital. Bertie vorbea ocazional cu reporterii și întotdeauna le 
punea întrebări despre felul în care foloseau informaţiile pe care 
el le oferea și cum le transformau în știri. Era destul de bine 
informat în privinţa mecanismelor jurnalismului. 

În afară de asta și de trafic, mai avuseseră loc doar câteva 
furturi din magazine, vandalisme neînsemnate, vreo două 
accidente, o mică demonstraţie în Downing Street și un incident 
neelucidat. 

Incidentul avusese loc în East London, dar asta era cam tot ce 
știa Bertie. Auzise o alertă pentru toate mașinile, însă mesajul 
ulterior nu îi oferise nicio altă informaţie: mașinilor li se cerea să 
caute o dubă albastră simplă, cu un anumit număr de 
înregistrare. Probabil că fusese pur și simplu jefuită de o 
încărcătură de ţigări sau poate că era condusă de o persoană pe 
care poliţia voia să o interogheze sau poate că fusese implicată 
într-un furt. Fusese folosit cuvânt „Obadiah” - Bertie nu știa de 
ce. Imediat după alertă, trei mașini fuseseră detașate de patrula 
obișnuită pentru a căuta duba. Asta nu însemna mare lucru. 

Era posibil să se fi făcut tam-tam degeaba - poate că era 
vorba de soția fugară a vreunui inspector de poliție; Bertie știa 
că se mai întâmplase asta. Pe de altă parte însă, ar fi putut fi 
ceva important. Aștepta mai multe informaţii. 

În timp ce își curăța tigaia cu apă caldă și cu o cârpă, apăru 
proprietăreasa. Bertie își șterse mâinile de pulover și scoase 
registrul pentru chirie. Doamna Keeney, care purta un șorț și 
bigudiuri, se uită uimită la echipamentul radio, deși îl vedea în 
fiecare săptămână. 

Bertie îi dădu banii, iar ea semnă în registru, apoi îi înmână o 
scrisoare. 

— Nu înţeleg de ce nu pui niște muzică frumoasă, spuse ea. 

El îi zâmbi. Nu îi spusese la ce folosește radioul, fiindcă era 
împotriva legii să asculți staţia poliţiei... 

— Nu sunt foarte pasionat de muzică, îi răspunse. 


VP - 102 


Femeia dădu din cap resemnată și ieși din cameră. Bertie 
deschise scrisoarea. Era cecul său lunar de la Evening Post. 
Avusese o perioadă bună: cecul era de 500 de lire. Bertie nu 
plătea taxe, așa că îi era greu să își cheltuiască toți banii. Slujba 
sa îl obliga să trăiască destul de simplu. Işi petrecea fiecare 
seară în baruri, iar duminica ieșea cu mașina lui de lux, un Ford 
Capri nou-nout. Vizita tot felul de locuri, precum un turist: 
fusese la Catedrala Canterbury, la Castelul Windsor, la Beaulieu, 
St. Albans, Bath, Oxford, vizitase parcuri de safari, case 
impunătoare, monumente străvechi, orașe istorice, piste de 
curse și parcuri de distracții, cu aceeași bucurie de fiecare dată. 
In viaţa lui nu avusese atâţia bani. Erau suficienţi ca să-și 
cumpere tot ce dorea și îi mai rămânea ceva și ca să 
economisească. 

Puse cecul într-un sertar și termină de curăţat tigaia. În timp 
ce o punea deoparte, stația radio pârâi și un al șaselea simţ îi 
spuse să asculte cu atenţie. 

— Exact, un Bedford albastru cu șase roţi. Alpha Charlie 
London 2 0 3 mama. Ce să aibă? Semne distincte? Da, dacă te 
uiţi înăuntru, vei observa că are un aspect extrem de neobișnuit 
- şase lăzi mari cu bancnote folosite. 

Bertie se încruntă. Operatorul radio de la sediu glumea, 
evident; dar ceea ce spusese sugera că furgoneta dispărută 
transporta o sumă mare de bani. O astfel de dubă nu dispăruse 
întâmplător. Probabil că fusese jefuită. 

Se așeză la masă și ridică receptorul. 


Capitolul nouăsprezece 


Când Derek Hamilton intră în încăpere, Felix Laski și Nathaniel 
Fett se ridicară în picioare. Laski - potenţialul cumpărător - și 
Hamilton - vânzătorul - își strânseră mâinile scurt, ca pugiliștii 
înainte de o luptă. Laski își dădu seama cu stupoare că purtau 
costume identice: albastru-închis cu dungi. Aveau chiar și 
același model de sacou cu șase nasturi, la două rânduri, fără 
despicături. Dar trupul masiv al lui Hamilton anula orice 
eleganță a stilului. Pe el, chiar și cel mai frumos costum ar fi 


VP - 103 


arătat ca o bucată de cârpă înfășurată în jurul unui jeleu. Laski 
știa, fără să se uite în oglindă, că al lui părea mult mai scump. 

Işi spuse că nu era cazul să se simtă superior. O atitudine 
greșită ar fi putut distruge negocierea. 

— Mă bucur să te văd din nou, Hamilton, îi spuse el. 

Hamilton dădu din cap aprobator. 

— Bună ziua, domnule Laski. 

Scaunul  scârțâi când se așeză. Folosirea termenului 
„domnule” nu îi scăpă lui Laski. Hamilton folosea numele de 
familie simplu doar cu egalii săi. 

Laski se așeză picior peste picior și așteptă ca Fett, brokerul, 
să treacă la treburi. Îl studie pe Hamilton cu coada ochiului. 
Probabil că fusese un bărbat frumos în tinerețea sa, se gândi el: 
avea fruntea înaltă, nasul drept și ochii albaștri și strălucitori. În 
momentul acela părea relaxat, ţinându-și mâinile încrucișate în 
poală. „Deja s-a hotărât”, își spuse Laski. 

— O spun în scop informativ, spuse Fett. Derek deţine 510 
000 de acţiuni în Hamilton Holdings Limited, companie publică. 
Alte 490 000 sunt deţinute de diverși parteneri și nu există 
acţiuni neemise. Domnule Laski, dumneavoastră vă oferiţi să 
cumpăraţi acele 510 000 de acţiuni pentru suma de un milion de 
lire sterline, cu condiţia ca vânzarea să fie cu data de astăzi și 
semnată la ora 12 după-amiază. 

— Sau accept o adresă prin care se specifică această intenţie, 
datată și semnată astfel. 

— De acord! 

Fett continuă să enunţe diverse formalităţi pe un ton plat, iar 
Laski încetă să mai fie atent. Se gândea că Hamilton merita 
probabil să își piardă soția. O femeie ca Ellen, atât de sprintenă 
și cu atât de mult sex-appeal, avea dreptul la o viață amoroasă 
sănătoasă: soţul ei nu avea niciun drept să își permită să se 
ramolească. 

„Vită-te la mine, își spuse el în gând, îi fur omului soţia, îi iau 
și munca de o viaţă și, cu toate astea, tot mă poate face sa mă 
simt jenat, numindu-mă «domnule»”. 

— După părerea mea, concluzionă Fett, afacerea poate fi 
încheiată așa cum a specificat domnul Laski. Documentele sunt 
satisfăcătoare. Mai rămâne doar marea întrebare dacă și în ce 
condiţii va vinde Derek. 

Se lăsă pe spate cu aerul unuia care încheiase un ritual. 


VP - 104 


Hamilton se uită la Laski. 

— Care sunt planurile dumneavoastră în ceea ce privește 
compania? întrebă el. 

Laski își înăbuși un oftat. Interogatoriile nu aveau niciun rost. 
Era destul de liber să îi spună lui Hamilton o grămadă de 
minciuni. Și exact asta făcu. 

— Primul pas ar fi o infuzie mare de capital, spuse el. Apoi, o 
îmbunătăţire a serviciilor de management, o restructurare la 
nivel decizional în filiale și câteva eficientizări în sectoarele cu 
performanţă scăzută. 

Nimic nu putea fi mai departe de adevăr, dar dacă Hamilton 
voia să citească scenariul de la început, Laski era bucuros să o 
facă. 

— Aţi ales un moment decisiv pentru a vă lansa oferta. 

— Nu chiar, spuse Laski. Sonda de petrol, dacă se va 
întâmpla, va fi un bonus. Ceea ce cumpăr eu este o companie 
puternică la bază, care trece printr-o perioadă grea. O voi face 
profitabilă fără să mă amestec în infrastructura ei. Se întâmplă 
ca acesta să fie talentul meu special. Zâmbi cu stângăcie, apoi 
adăugă: în ciuda reputației mele, sunt interesat să conduc 
întreprinderi reale, nu să le tranzacţionez acțiunile. 

Observă o privire ostilă din partea lui Fett: brokerul știa că 
minte. 

— Așadar, de ce este termenul-limită la ora 12? îl întrebă. 

— Cred că preţul acţiunilor Hamilton vor crește peste măsură 
dacă obţineţi licenţa. Aceasta ar putea fi ultima mea șansă de a 
cumpăra la un preţ rezonabil, pentru ceva timp. 

— În regulă, spuse Hamilton, preluând iniţiativa în locul lui 
Fett. Dar și eu am stabilit un termen-limită. Ce părere aveţi 
despre asta? 

— Mă bucur, minţi Laski. 

De fapt, era grozav de îngrijorat. Dorinţa lui Hamilton de a 
vedea banii „în mână” în momentul semnării contractului era un 
lucru neașteptat. 

Laski plănuise să plătească un avans în ziua aceea și 
diferența atunci când se înmânau contractele finale. Dar, deși 
clauza lui Hamilton era ciudată, era perfect rezonabilă. De 
îndată ce avea să fie semnată adresa, Laski putea să 
tranzacționeze acţiunile - fie să le vândă, fie să le folosească 
pentru a face un împrumut. Planul lui era să folosească acțiunile 


VP - 105 


la prețul lor crescut datorită petrolului, pentru a strânge banii și 
a-și recupera investiţia inițială. 

Dar căzuse în propria groapă. Îl tentase pe Hamilton cu o 
afacere rapidă, iar bătrânul răspunsese prea bine la ea. Nu știa 
ce va face, fiindcă nu avea un milion de lire - ar fi ajuns la 
fundul sacului pentru un avans de 100 000. Dar știa ce nu va 
face: nu va lăsa afacerea aceea să îi scape printre degete. 

— Mă bucur, repetă el. 

— Derek, probabil acum e momentul ca tu și cu mine să 
rămânem singuri câteva minute, spuse Fett. 

— Nu cred, îl întrerupse Hamilton. Asta dacă nu cumva ai de 
gând să îmi spui că afacerea este plină de capcane. 

— Nicidecum. 

— În cazul acesta, accept, spuse Hamilton întorcându-se către 
Laski. 

Laski se ridică în picioare și îi strânse mâna lui Hamilton. 
Grăsanul fu ușor jenat de gest, dar era unul în care Laski credea. 
Oamenii ca Hamilton puteau găsi oricând clauze derogatorii într- 
un contract, dar nu suportau să ignore o strângere de mână. 

— Fondurile sunt în Cotton Bank din Jamaica, filiala 
londoneză, desigur. Presupun că nu este o problemă, spuse 
Laski, scoțând un carnet de cecuri din buzunar. 

Fett se încruntă. Era o bancă foarte mică, dar cât se poate de 
respectabilă. Ar fi preferat un cec retras dintr-o bancă de 
compensare, dar nu prea mai putea obiecta în stadiul acesta 
fără să pară obstructiv: Laski știa că se va simţi astfel. 

Acesta scrise cecul și i-l înmână lui Hamilton. 

— Nu se întâmplă prea des ca omul să bage în buzunar un 
milion de lire, spuse el. 

Hamilton părea bine dispus. Îi răspunse zâmbind: 

— Nici să cheltuie. 

— Când aveam zece ani, spuse Laski, cocoșul nostru a murit, 
iar eu am mers cu tatăl meu la piaţă ca să cumpărăm altul. A 
costat echivalentul a... ah, trei lire. Dar familia mea economisise 
un an întreg ca să strângă banii aceștia. Achiziţionarea acelui 
cocoș a implicat mai multă analiză decât orice afacere 
financiară pe care am făcut-o vreodată, inclusiv cea de acum. 

Zâmbi, știind că bărbaţii erau jenaţi să audă povestea asta și 
că oricum nu le păsa. 


VP - 106 


— Un milion de lire nu înseamnă nimic, dar un cocoș poate 
scăpa de foame o familie întreagă. 

— Foarte adevărat, îndrugă Hamilton. 

Laski reveni la atitudinea sa obișnuită. 

— Daţi-mi voie să sun la bancă și să îi anunţ că cecul este pe 
drum, zise el. 

— Sigur că da. 

Fett îl conduse la ușă și îi arătă cu degetul un birou: 

— Camera aceea este liberă. Valerie îţi va da un ton de apel. 

— Mulţumesc. Când mă întorc, putem semna contractele. 

Laski se duse în camera cea mică și ridică receptorul. Când 
auzi tonul, se uită afară ca să se asigure că Valerie nu trăgea cu 
urechea. Femeia era la dulapul cu acte. Formă numărul. 

— Cotton Bank din Jamaica. 

— Aici Laski. Daţi-mi-l pe Jones. 

Urmă o pauză. 

— Bună dimineaţa, domnule Laski. 

— Jones, tocmai am semnat un cec de un milion de lire 
sterline. 

La început nu se auzi niciun răspuns, apoi Jones spuse: 

— Doamne, dar nu aveţi atâţia bani! 

— Chiar și așa, vei lichida cecul. 

— Dar ce facem cu Threadneedle Street? întrebă managerul 
ridicând vocea. Nu avem destui bani în depozitul de la bancă. 

— Toate la timpul lor. 

— Domnule Laski, banca aceasta nu poate autoriza transferul 
unui milion de lire sterline din contul său de la Banca Angliei 
într-un alt cont de la Banca Angliei, fiindcă banca aceasta nu 
deţine un depozit de un milion de lire la Banca Angliei. Nu cred 
că vă pot explica situaţia mai clar de atât. 

— Jones, a cui este Cotton Bank din Jamaica? 

Jones inspiră adânc și zgomotos. 

— A dumneavoastră, domnule. 

— Exact. 

Laski puse receptorul în furcă. 


VP - 107 


Ora 12 după-amiaza 


Capitolul douăzeci 


Peter „Jesse” James transpira. Soarele după-amiezii era 
neobișnuit de puternic, iar parbrizul mare de sticlă al furgonetei 
amplifica arșiţa, astfel încât razele soarelui îi ardeau braţele 
goale și cărnoase și îi dogoreau pantalonii. Îi era îngrozitor de 
cald. 

Pe lângă asta, era îngrozit. 

Jacko îi spusese să conducă încet. Sfatul era inutil. La o milă 
de cimitirul de mașini, intrase într-un trafic peste măsură de 
aglomerat și de atunci condusese bară la bară, pe jumătate din 
sudul Londrei. Nu s-ar fi putut grăbi nici dacă ar fi vrut. 

Avea ambele uși glisante laterale deschise, dar asta nu îl 
ajuta. Vântul nu bătea deloc când automobilul stătea pe loc, iar 
când se mișca, tot ce primea era o adiere ușoară de fum cald de 
eșapament. 

Jesse considera că șofatul ar trebui să fie o aventură. Era 
îndrăgostit de mașini de când o furase pe prima, la vârsta de 
doisprezece ani: un Zephyr-Zodiac cu aripi personalizate. Îi 
plăcea să forțeze semafoarele, să ia curbele cu frâna de motor 
și să îi sperie de moarte pe șoferii de weekend. Când un alt șofer 
îndrăznea să claxoneze, Jesse urla înjurându-l, îi arăta pumnul și 
își imagina cum ar fi fost să îl împuște pe nenorocit în cap. În 
mașina lui ţinea un pistol în torpedou. Nu fusese folosit 
niciodată. 

Insă șofatul nu era deloc distractiv când aveai în spate o 
avere în bani furaţi. Trebuia să accelerezi treptat și să frânezi 
regulat, să semnalizezi de câte ori opreai, să te abţii de la 
depășiri și să cedezi trecerea pietonilor în intersecţii. Îi trecu 
prin minte că și un comportament prea corect ar putea da de 
bănuit: un sticlete inteligent care ar vedea o dubiţă condusă de 
un tânăr supus ca o băbuţă crispată la un examen de conducere 
ar mirosi cu siguranţă ceva. 


VP - 108 


Ajunse la o altă intersecţie din interminabilul drum Circular de 
Sud. Culoarea semaforului trecu de la verde la galben. Instinctul 
îi spunea lui Jesse să calce acceleraţia și să nu stea la stop. Oftă 
obosit, își flutură braţul pe fereastră ca un idiot și opri cu grijă. 

Ar fi trebuit să încerce să nu își facă prea multe griji - oamenii 
agitaţi fac greșeli. Ar fi trebuit să uite de bani, să se gândească 
la altceva. Condusese mii de mile prin traficul exasperant al 
Londrei fără să fie oprit de poliţia rutieră: de ce ar fi altfel 
astăzi? Nici măcar polițiștii nu puteau mirosi banii furați. 

Semaforul își schimbă culoarea și Jesse înaintă. Apoi drumul 
se îngustă, ajungând la un centru comercial unde camioanele cu 
mărfuri stăteau aliniate la bordură, iar traficul era îngreunat de 
un grup de pietoni care traversa. Cumpărătorii se înghesuiau pe 
trotuarele înguste, blocate de câţiva vânzători ambulanți care își 
vindeau gablonţurile ieftine și husele pentru mesele de călcat. 

Femeile purtau haine subţiri - acesta era unul dintre 
avantajele zilelor toride. Jesse începu să admire tricourile 
strâmte, încântătoarele rochie lejere și genunchii goi, în timp ce 
înainta poticnindu-se din metru în metru. li plăceau fetele cu 
fundul mare și examină cu atenţie mulţimea, în căutarea unui 
exemplar potrivit pe care să îl dezbrace din priviri. 

O văzu cam la cincizeci de metri depărtare. Purta un pulover 
albastru de nailon și pantaloni albi strâmți. Probabil se considera 
grasă, dar Jesse ar fi contrazis-o. Avea un sutien drăguţ, 
demodat, care îi făcea sânii să arate ca niște torpile, iar 
pantalonii cu talie înaltă îi plesneau pe șoldurile mari. Jesse o 
privi atent, sperând să o vadă cu sânii săltându-i. O văzu. 

l-ar fi plăcut să stea în spatele ei și să îi dea jos pantalonii 
încet, apoi... 

Autovehiculul din faţă înaintă douăzeci de metri și Jesse îl 
urmă. Era o limuzina Marina nouă-nouţă, cu plafon de vinilin. 
Poate avea să își ia și el una cu partea lui din câștig. Șirul de 
mașini se opri din nou. Jesse trase frâna de mână și se uită după 
fata durdulie. Nu o regăsi decât atunci când coloana începu din 
nou să se miște. În timp ce apăsa pe ambreiaj o văzu cu spatele 
la el, uitându-se în vitrina unui magazin de pantofi. Pantalonii îi 
erau atât de strâmţi, încât îi putea vedea tivul chiloţilor - două 
linii diagonale care marcau întâlnirea dintre coapse. Adora să le 
vadă chiloţii pe sub pantaloni: îl excita aproape la fel de tare ca 
și un fund gol. „Apoi i-aș da jos chiloţi, se gândi el, și...” 


VP - 109 


Brusc se auzi zgomotul oțelului pe oţel. Furgoneta se opri 
poticnindu-se, aruncându-l pe Jesse înainte, în volan. Ușile 
glisante se închiseră, izbindu-se de două ori. Ştia ce făcuse 
dinainte să se uite, iar gustul fricii îl făcu să se simtă rău. 

Mașina din față se oprise mai devreme decât trebuia, iar 
Jesse, acaparat de fata durdulie cu pantalonii strâmţi, intrase fix 
în spatele lui. _ 

Cobori din dubă. Şoferul limuzinei analiza deja daunele. Işi 
ridică privirea către Jesse, cu faţa roșie de furie. 

— Ticălos smintit! izbucni el. Eşti orb sau prost? 

Avea un accent de Lancashire. 

Jesse îl ignoră și se uită la barele de protecţie ale celor două 
automobile, îndoite ca într-un sărut de oțel. Făcu un efort ca să 
își păstreze calmul. 

— Îmi pare rău, prietene. E vina mea. 

— Îţi pare rău... Oamenilor ca tine ar trebui să li se interzică 
dracului să iasă pe drum! 

Jesse se uită lung la bărbat. Era scund și solid și purta un 
costum. Faţa sa rotundă era imaginea revoltei îndreptăţite. Avea 
agresivitatea pripită a oamenilor scunzi și capul înclinat pe 
spate. Jesse îl detestă pe loc. Arăta ca un sergent-major. l-ar fi 
plăcut să îi tragă un pumn în faţă; sau, și mai bine, să îl împuște 
în frunte. 

— Cu toţii facem greșeli, spuse el cu o amabilitate forțată. Hai 
să facem schimb de nume și de tot ce trebuie și să ne vedem de 
treabă. E doar o zgârietură. Să nu facem din asta un dezastru 
naţional. 

Nu trebuia să spună asta. Bărbatul cel scund se înroși și mai 
tare. 

— Nu scapi așa de ușor, spuse el. 

Mașinile din față înaintară, iar șoferii din spate deveniră 
nerăbdători. Câţiva dintre ei începură să claxoneze. Un bărbat 
ieșise din mașină. 

Şoferul limuzinei notă numărul furgonetei într-un carnețel. 
„Oamenii de genul ăsta au întotdeauna un carnețel și un creion 
în buzunarul de la sacou”, se gândi Jesse. 

— Asta e condus neglijent, la naiba! O să sun la poliţie, spuse 
bărbatul închizând carnețelul. 

— Ce-ar fi să vă mișcaţi voi din drum, ca noi ceilalţi să putem 
înainta? spuse șoferul din spate. 


VP - 110 


Jesse simţi în el un aliat. 

— Nu-mi doresc altceva, prietene, dar tipul ăsta vrea să îl 
cheme pe Kojak să se ocupe de caz. 

Grăsanul îl mustră cu un gest din deget: 

— Îi știu eu pe cei ca tine - conduceţi ca huliganii și vă bazaţi 
pe asigurare. Te dau pe mâna poliţiei, flăcăule. 

Jesse făcu un pas în faţă încleștându-și pumnii, apoi se opri. 
Începea să îl apuce panica. 

— Poliţia are destule pe cap, argumentă el. 

Celălalt bărbat miji ochii. Observase că Jesse se temea. 

— Îi vom lăsa pe ei să decidă dacă au lucruri mai bune de 
făcut. 

Se uită în jur și observă o cabină telefonică. 

— Stai aici, îi spuse, apoi se întoarse cu spatele. 

Jesse îl apucă de umăr. Era speriat acum. 

— Nu e treaba poliţiei, îi spuse el. 

Bărbatul se întoarse și îi dădu mâna la o parte. 

— Dă-mi drumul, golanule... 

Jesse îl apucă de rever și îl ridică pe vârfuri. 

— Îți arăt eu golan... 

Dintr-odată deveni conștient de mulţimea care se adunase și 
care privea cu interes. Erau în jur de doisprezece oameni. Se 
uită lung la ei. Majoritatea erau casnice cu sacoșe de 
cumpărături. Fata cu pantalonii strâmţi era în faţă. Își dădu 
seama că făcea numai prostii. _ 

Hotări să scape de situaţia aceea. li dădu drumul bărbatului 
păgubit și urcă apoi în dubă. Bărbatul îl privea neîncrezător. 
Jesse porni din nou motorul oprit și dădu cu spatele. 

Când automobilele se despărţiră, se auzi o smucitură. Văzu că 
bara de protecție a Marinei atârna desfăcută și că stopurile erau 
sparte. „Cincizeci de lire ca să le repari și zece lire dacă faci 
singur treaba”, își spuse el nebunește. 

Grăsanul se așeză în fața dubei și rămase acolo ca zeul 
Neptun, dând insistent din deget. 

— Nu te mișca de aici! strigă el. 

Mulțimea continua să se adune pe masură ce scandalul 
devenea tot mai spectaculos. Traficul din sens opus se mai 
calmase, iar mașinile din spate începuseră să ocolească 
accidentul. 


VP - 111 


Jesse băgă în viteza întâi și ambală motorul. Bărbatul nu se 
clinti din loc. Jesse apăsă ambreiajul brusc, cu o smucitură, și 
furgoneta demară. 

Grăsanul sări înspre bordură, însă prea târziu. Când Jesse viră, 
se auzi o bufnitură surdă în aripa laterală. O mașină din spate 
frână cu scârțâit de roți. Jesse schimbă viteza și plecă în trombă, 
fără să se uite înapoi. 

In timp ce gonea ignorând trecerile de pietoni, virând brusc și 
frânând frecvent, strada i se părea îngustă și înăbușitoare, ca o 
capcană. Încerca cu disperare să gândească. O făcuse de oaie. 
Intreaga treabă mersese minunat și Jesse James făcuse praf 
mașina de evadare. O dubă plină de bancnote dată de gol de o 
lovitură de cincizeci de lire. Rahat! 

„Păstrează-ţi calmul, își spuse. Dacă nu ajungi la pușcărie, nu 
e totul pierdut”. Încă mai era timp, numai de-ar fi putut gândi! 

Incetini și ieși de pe drumul principal. Nu avea niciun rost să 
atragă din nou atenţia asupra lui. Se strecură pe câteva străzi 
lăturalnice și analiză situația. 

Ce avea să se întâmple acum? Unul dintre martori avea să 
sune la poliţie, mai ales că îl doborâse pe grăsan. Numărul 
furgonetei era în carnețel; în plus, probabil că îl notase și cineva 
din mulţime. Avea să fie raportată ca fugă de la locul 
accidentului, iar numărul avea să fie transmis prin stație 
mașinilor de patrulare. Probabil că avea să mai dureze între trei 
și cincisprezece minute. Apoi, încă cinci minute și vor transmite 
o descriere a lui Jesse. Ce purta? Pantaloni albaștri și o cămașă 
portocalie. Rahat. 

Ce ar fi spus Tony Cox dacă ar fi fost acolo ca să îl întrebe? 
Jesse își aminti faţa durdulie a șefului și îi auzi vocea; „Spune 
care e problema, da?” 

Jesse spuse cu voce tare: „Poliţia are numărul și descrierea 
mea”. 

„Gândește-te la ce ar trebui să faci ca să rezolvi problema”. 

— Ce dracului să fac, Tone? Să-mi schimb numărul de 
înmatriculare și înfățișarea? 

„Atunci, fă-o, nu?” 

Jesse se încruntă. Gândirea analitică a lui Tony nu mergea mai 
departe de atât. De unde dracului să ia numere de înmatriculare 
și cum să și le pună? 

Fără îndoială, era ușor. 


VP - 112 


Își găsi drumul către șoseaua principală și conduse până 
ajunse la un service auto. Trase în curte. Plăcuțe magnetice, se 
gândi el, bună treabă! 

In spatele pompelor se afla un atelier de reparaţii. Pe partea 
cealaltă descărca o cisternă. 

Operatorul se apropie, curățându-și ochelarii cu o bucată de 
cârpă uleioasă. 

— De cinci lire, spuse Jesse. Unde e buda? 

— După colț. 

Jesse o luă în direcția pe care i-o arătase bărbatul printr-un 
gest cu degetul. O alee din beton dur ducea lângă service. Găsi 
o ușă spartă pe care scria „Bărbaţi” și trecu pe lângă ea. 

In spatele service-ului era un mic petic de teren nefolosit, 
unde se înghesuiau mai multe mașini destul de noi, aduse 
pentru reparaţie, laolaltă cu uși ruginite, aripi îndoite și piese 
defecte. 

Jesse nu putea zări ce căuta. Intrarea din spate a atelierului 
de reparaţii se deschise lângă el, îndeajuns de larg încât să 
poată intra un autobuz. Nu avea niciun rost să se ascundă. 
Pătrunse înăuntru. 

După soarele de afară, îi luă un moment să se obișnuiască cu 
întunericul. Aerul mirosea a ulei de motor și ozon. La înălţimea 
capului, pe o rampă, era un Mini cu măruntaiele atârnându-i 
obscen. Partea din faţă a unui camion cu remorcă era conectată 
la un aparat de verificare Krypton. Un Jaguar pe proptele avea 
roțile date jos. Nu era nimeni pe-acolo. Se uită la ceasul de la 
mână: probabil că luau cina. Privi în jur. 

Zări lucrurile de care avea nevoie. O plăcută de înmatriculare 
provizorie, de culoare albă cu scris roșu, stătea pe un butoi de 
ulei, într-un colț. Se duse acolo și o luă. Se uită din nou în jur și 
mai fură două lucruri: o salopetă curată care stătea agăţată într- 
un cui pe zidul de cărămidă și o bucată de sfoară murdară de pe 
podea. 

Apoi, se auzi o voce care spuse: 

— Cauţi ceva, frate? 

Jesse se întoarse brusc, cu inima cât un purice. Un mecanic de 
culoare - cu gura plină de mâncare și îmbrăcat într-o salopetă 
soioasă - stătea în partea cealaltă a atelierului, sprijinit de aripa 
albă și strălucitoare a Jaguarului. Tunsoarea lui afro se mișca în 


VP - 113 


timp ce mesteca. Jesse încercă să acopere plăcuţa de 
înmatriculare cu salopeta. 

— Buda. Vreau să mă schimb spuse el, ţinându-și răsuflarea. 

Mecanicul arătă cu degetul. 

— E afară, îi răspunse el. 

Înghiţi, apoi mai luă o îmbucătură dintr-un sandvici cu ou. 

— Mersi, zise Jesse, ieșind afară în grabă. 

— N-ai pentru ce, strigă mecanicul după el. 

Jesse își dădu seama că bărbatul avea accent irlandez. 
Afroamericani irlandezi? Asta era ceva nou. 

Operatorul de pompă aștepta lângă dubă. Jesse urcă și aruncă 
salopeta și plăcuţele de înmatriculare pe bancheta din spate. 
Operatorul se uită curios spre haine. Jesse spuse: 

— Salopeta mea atârna la ușa din spate. Cred că e murdară. 
Cât costă? 

— În general, noi luăm o bancnotă de cinci lire pentru cinci 
lire. N-am observat-o. 

— Nici eu, timp de 50 de mile nenorocite. De cinci lire am zis, 
nu? 

— Așa ai zis. Buda e gratis. 

Jesse îi dădu o bancnotă de cinci lire și plecă rapid. Se 
abătuse puţin de la drum, ceea ce era bine. Zona era mai 
liniștită decât locurile prin care trecuse mai devreme. Pe fiecare 
parte a străzii se aflau case destul de vechi, izolate, departe de 
drum. Pe trotuare erau aliniaţi castani sălbatici. Văzu o staţie de 
autobuz. 

Avea nevoie de o potecă liniștită unde să facă schimbul. Se 
uită din nou la ceas. Probabil că trecuseră 15 minute de la 
accident. Nu mai era timp să se eschiveze. 

Coti pe următoarea stradă, care se numea Brook Avenue. 
Toate casele erau oarecum izolate. Avea nevoie de un loc mai 
puţin expus, pentru numele lui Dumnezeu! Nu-și putea schimba 
numerele de înmatriculare sub privirile a șaizeci de gospodine 
băgareţe. 

Mai întoarse o dată și încă o dată - apoi găsi un drum de 
acces în spatele unui mic șir de magazine. Trase acolo și opri - 
erau garaje, ghene și ușile din spate ale unor magazine, pe unde 
era furnizată marfa. Nu putea spera la ceva mai bun. 

Sări peste scaun și se duse în spatele furgonetei. Era foarte 
cald. Se așeză pe una dintre lăzile cu bani și își trase salopeta 


VP - 114 


pe picioare. Doamne, aproape reușise! „Mai dă-mi câteva 
minute”, își spuse în gând, aproape ca o rugăciune. 

Se ridică în picioare, se aplecă și își trase salopeta peste 
umeri. „Dacă o dădeam în bară, Tony îmi lua gâtul”, își spuse. 
Se cutremură. Tony Cox era o jigodie. Avea un soi de fetiș când 
venea vorba de pedeapsă. 

Jesse trase fermoarul salopetei. Ştia despre descrierile 
martorilor oculari. Până acum, probabil că poliţia căuta deja un 
personaj masiv, cu aspect violent și cu ochi furioși, îmbrăcat 
într-o cămașă portocalie și cu blugi. Oricine s-ar fi uitat la Jesse 
nu ar fi văzut decât un mecanic. 

Luă numerele de înmatriculare. Sfoara dispăruse - probabil îi 
căzuse. Se uită pe podea. Fir-ar să fie, întotdeauna era una pe 
podeaua dubei! Deschise cutia cu unelte și găsi o bucată de 
sfoară uleioasă legată în jurul cricului. 

Cobori și se duse în fața dubei. Lucră cu grijă, temându-se să 
nu facă lucru de mântuială, din grabă. Legă plăcuța de 
înmatriculare de culoare albă cu scris roșu peste numerele 
originale, așa cum făceau service-urile atunci când scoteau un 
vehicul utilitar pentru testul rutier. Se dădu în spate și își analiză 
opera. Arăta bine. 

Merse în spatele dubei și repetă treaba cu plăcuţa din spate. 
Terminase. Respiră ușurat. 

— Schimbi numerele, nu? 

Jesse tresări și se întoarse. | se înmuiară picioarele. Vocea 
care i se adresase era a unui poliţist. 

Asta era ultima picătură. Nu se mai putea gândi la nicio 
șmecherie, la nicio minciună plauzibilă, la niciun șiretlic. 
Instinctele îl părăsiseră. Nu mai avea absolut nimic de spus. 

Polițistul se apropie de el. Era destul de tânăr, cu perciuni 
roșcaţi și cu nasul pistruiat. 

— Probleme? 

Jesse era uimit să îl vadă zâmbind. O rază de speranţă îi 
pătrunse în mintea îngheţată. Își găsi în final cuvintele și spuse: 

— Se desfăcuseră plăcuțele, spuse el, așa că le strângeam un 
pic. 

Polițistul dădu din cap aprobator. 

— Am condus și eu una de-asta, spuse el familiar. E mai ușor 
decât să conduci o mașină. Foarte mișto! 


VP - 115 


Lui Jesse îi trecu prin minte că bărbatul ar fi putut juca sadicul 
joc de-a șoarecele și pisica, știind foarte bine că el era șoferul 
dubei care fugise de la locul accidentului, dar prefăcându-se 
ignorant, ca să îl șocheze în ultimul moment. 

— E ușor când funcţionează cum trebuie, spuse el. 

Transpiraţia de pe faţă lui Jesse era rece. 

— Ei bine, acum e gata. La drum, că blochezi șoseaua! 

Ca un somnambul, Jesse se urcă în dubă și porni motorul. 
Unde era mașina poliţistului? Oare avea staţia oprită? Oare 
salopeta și numerele provizorii îl păcăliseră? 

Dacă s-ar fi dus în fața furgonetei și ar fi văzut adâncitura 
cauzată de bara de protecție a limuzinei... 

Jesse luă ușor piciorul de pe ambreiaj și conduse încet pe 
drumul de acces. Se opri la capătul lui și se uită în ambele părți. 
In oglinda laterală îl văzu pe poliţist în depărtare, urcându-se 
într-o mașină de patrulă. 

Intră pe șosea și mașina poliţiei dispăru. 

Își șterse fruntea. Tremura. 

— Doamne, ia te uită, murmură el. 


Capitolul douăzeci și unu 


Pentru prima oară în viaţa lui, Evan Jones bea whisky înainte 
de prânz. Exista un motiv. Avea un cod și îl încălcase - tot 
pentru prima oară. Incerca să îi explice asta prietenului său, 
Arny Matthews, dar nu o făcea prea bine, fiindcă nu era obișnuit 
să bea whisky, iar prima sută i se urcase deja la cap. 

— E vorba despre educaţia mea, înţelegi? spuse el cu 
accentul său muzical galez. Disciplină strictă. Am trăit 
respectând legea. Vezi tu, omul poate schimba un cod cu altul, 
dar nu poate zdruncina obiceiul supunerii, înţelegi? 

— Inţeleg, spuse Arny, fără să înțeleagă o iotă. 

Evan era managerul filialei londoneze a Coton Bank din 
Jamaica, iar Arny era funcţionar senior la Asigurări Maritime 
Generale și de Incendiu și locuiau amândoi în Woking, Surrey, în 
case învecinate care imitau stilul Tudor. Prietenia lor era 
superficială, dar permanentă. 


VP - 116 


— Managerii de bancă au un cod, continua Evan. Ştii, i-am 
cam surprins pe ai mei când le-am spus că vreau să mă fac 
bancher. În South Wales se așteaptă cu toţii ca băieţii de colegiu 
să devină profesori sau miniștri sau funcţionari la Consiliul 
Naţional al Huilei sau reprezentanţi de sindicat, dar nu bancheri. 

— Mama mea nici măcar nu știa ce e acela un actuar, spuse 
Arny cu compătimire, fără să înțeleagă discuţia. 

— Nu vorbesc despre principiile unei activităţi bancare 
corecte - regula riscului minim, mai mare decât împrumutul, o 
dobândă mai mare pe termen lung -, nu la asta mă refer. 

— Nu. 

Arny habar nu avea ce voia să spună Evan, dar simţi că urma 
să fie indiscret și, ca toată lumea din oraș, îi plăceau indiscreţiile 
altora. 

— Mai vrei unul? îl întrebă Arny luând paharele. 

Evan încuviinţă din cap și îl privi mergând spre bar. Cei doi se 
întâlneau adesea pe holul hotelului Pollard, înainte de a lua 
trenul spre casă împreună. Lui Evan îi plăceau fotoliile de pluș și 
barmanii tăcuţi și ușor servili. Nu avea timp pentru tipurile noi 
de bar care apăreau în Square Mile: pivnițele la modă, 
aglomerate, cu muzică dată tare, pentru tinerii inteligenţi cu 
părul lung, în costumele lor din trei piese și cu cravatele de 
prost gust, care beau bere la halbă sau apetitive continentale. 

— Mă refer la integritate, continuă Evan când Arny se 
întoarse. Un manager de bancă poate să fie prost și să 
supravieţuiască, dacă este sincer; dar dacă nu are integritate... 

— Absolut. 

— Uite, de exemplu, Felix Laski. E un om complet lipsit de 
integritate. 

— El este omul care te-a dominat. 

— Spre regretul meu veșnic, da. Să îţi spun cum a preluat 
controlul? 

Arny se aplecă în faţă pe scaun, ducând ţigară la gură. 

— Ok. 

— Am avut un client pe nume South Middlesex Properties, 
implicat în afaceri cu o companie de intermedieri financiare pe 
care o știam, iar noi aveam nevoie de un plasament bun pe 
termen lung. Creditul era prea mare pentru companie, dar 
garanţia era foarte bună. Mai pe scurt, au intrat cu creditul la 
restanță. 


VP - 117 


— Dar voi aveaţi proprietatea, spuse Arny. Cu siguranţă 
actele de proprietate erau în custodia voastră. 

— Inutil. Ce aveam noi erau niște câpii - și la fel și alţi câţiva 
creditori. 

— Fraudă clară. 

— Intr-adevăr. Deși, cumva, au reușit să facă să pară că arfio 
simplă incompetenţă. Cu toate astea, eram pe minus. Laski ne-a 
salvat în schimbul unui pachet de acţiuni majoritar. 

— Ș$mecher. 

— Mai șmecher decât îţi închipui, Arny. Practic, a preluat 
controlul asupra companiei South Middlesex Properties. Fii 
atent, nu era director. Dar deţinea acţiuni și era angajat de ei pe 
post de consultant, iar conducerea era slabă... 

— Așa că a cumpărat Cotton Bank cu banii pe care i-a 
împrumutat și pe care nu i-a mai dat înapoi. 

— Cam așa se pare, nu? 

Arny scutură din cap. 

— Mi-e foarte greu să cred așa ceva. 

— Nu ti-ar fi dacă l-ai cunoaște pe ticălos. 

La masa alăturată stăteau doi notari îmbrăcaţi în costume cu 
dungi, cu câte un pahar de bere în faţă, iar Evan lăsă vocea mai 
jos. 

— Un om total lipsit de integritate, repetă el. 

— Ce mai ţeapă! 

În vocea lui Arny se simţea un ton admirativ. 

— Dacă e adevărat, puteai să mergi la ziar. 

— Cine naiba ar fi publicat așa ceva, în afară de Private Eye? 
Dar este adevărat, băiete. Omul ăsta nu are limite. 

Luă o înghiţitură mare de whisky. 

— Ştii ce a făcut astăzi? 

— Nu poate fi mai rău decât afacerea cu South Middlesex, îl 
întărâtă Arny. 

— Oare? Ha! 

Fața lui Evan se îmbujorase puţin și paharul îi tremura în 
mână. Vorbi încet și cu grijă: 

— M-a însărcinat - însărcinat, fii atent - să lichidez un cec de 
un milion de lire fără acoperire, spuse el, apoi puse paharul jos 
cu un gest larg. 

— Păi și Threadneedle Street? 

— Exact asta i-am spus și eu! 


VP - 118 


Cei doi notari se uitară în jur și Evan își dădu seama că ţipase. 
Vorbi apoi ceva mai încet: 

— Exact cuvintele mele. N-o să crezi ce mi-a spus. Cică: „A cui 
e Cotton Bank din Jamaica?” Apoi mi-a trântit telefonul în nas. 

— Și ce ai făcut? 

Evan ridică din umeri. 

— Când a sunat beneficiarul, am spus că cecul este bun. 

Arny fluieră. 

— Ce spui tu nu schimbă lucrurile cu nimic. Cea care trebuie 
să facă transferul este Banca Angliei. lar când vor descoperi că 
nu aveţi un milion... 

— l-am spus toate astea. 

Evan își dădu seama că îi venea să plângă și se rușină. 

— Niciodată în 30 de ani de activitate bancară, de când am 
început în spatele tejghelei de la Banca Barclays din Cardiff, nu 
am emis un cec fără acoperire. Până astăzi. 

Își goli paharul şi îl privi trist pe Arny. 

— Mai vrei unul? zise el. 

— Nu. Și nici tu n-ar trebui să mai iei. Îţi vei da demisia? 

— Trebuie, spuse clătinând din cap a dezaprobare. 30 de ani! 
Haide, hai să mai luăm un pahar! 

— Nu, spuse Arny hotărât. Trebuie să mergi acasă. 

Se ridică în picioare și îl apucă pe Evan de cot. 

— Bine. 

Cei doi bărbați ieșiră împreună din bar. Soarele ardea pe cer. 
La cafenele și la magazinele de sandviciuri începeau să se 
formeze cozile de la ora prânzului. Două secretare drăguţe 
trecură pe lângă ei, mâncând îngheţată la cornet. 

— O vreme superbă pentru perioada asta a anului, spuse 
Arny. 

— Minunată, spuse Evan pe un ton sumbru. 

Arny cobori de pe trotuar și chemă un taxi. Mașina neagră 
făcu un viraj și opri apoi cu un scârţâit. 

— Unde te duci? îl întrebă Evan. 

— Nu eu. Tu. 

Arny deschise portiera și îi spuse șoferului: 

— Gara Waterloo. 

Evan se urcă împleticindu-se și se așeză pe bancheta din 
spate. 


VP - 119 


— Du-te acasă până nu ești prea beat ca să mai poţi merge, îi 
spuse Arny închizând ușa. 

Evan deschise geamul și spuse: 

— Mulţumesc. 

— Nicăieri nu-i ca acasă. 

Evan dădu din cap aprobator: 

— Aș vrea să știu ce o să îi spun lui Myfanwy. 

Arny privi cum taxiul se pierde în zare, apoi se îndreptă spre 
biroul lui, gândindu-se la prietenul său. Ca manager de bancă, 
Evan era terminat. Reputația sincerităţii se clădea greu și se 
pierdea rapid în oraș. Era clar că el avea să și-o piardă; la fel de 
clar ca și în cazul în care ar fi încercat să îl facă la buzunare pe 
ministrul de finanțe. Probabil că avea să obţină o pensie 
decentă, dar nu mai putea să primească niciodată un loc de 
muncă. 

Deși lefter, Arny era în siguranţă - opusul situației 
dezastruoase a lui Evan, s-ar fi putut spune. Câștiga un salariu 
decent, dar împrumutase bani ca să-și extindă sufrageria și 
avea dificultăţi cu plăţile. Dar tocmai găsise o modalitate de a 
profita de pe urma nenorocirii lui Evan. Asta îl făcea să se simtă 
neloial. Totuși, se gândi el, nu se mai putea ca Evan să sufere. 

Intră într-o cabină telefonică și formă un număr. Primi tonul 
de apel și introduse o monedă. 

— Evening Post? 

— Ce departament? 

— Știri locale. 

Urmă o pauză, apoi o altă voce spuse: 

— Biroul pentru știri locale. 

— Mervyn? 

— La telefon. 

— Sunt Arnold Matthews. 

— Bună, Arny. Ce s-a întâmplat? 

Arny respiră adânc. 

— Cotton Bank din Jamaica are necazuri. 


VP - 120 


Capitolul douăzeci și doi 


Doreen, soţia lui Willie Surdu’, stătea țeapănă pe locul din 
față al mașinii lui Jacko, ţinându-și poșeta în poală. Faţa îi era 
palidă și buzele schimonosite într-o expresie ciudată, un 
amestec de furie și de groază. Era o femeie osoasă, foarte 
înaltă, cu șolduri late și cu o tendinţă de îngrășare din cauza 
preferinţei lui Willie pentru cartofii prăjiți. De asemenea, era 
îmbrăcată sărăcăcios, iar asta se datora preferinţei lui Willie 
pentru berea brună. Se uita fix în față și vorbea cu Jacko din 
colțul gurii. 

— Atunci, cine l-a dus la spital? 

— Nu știu, Doreen, minţi Jacko. Probabil că o fi fost vreun jaf 
și n-au vrut să dezvăluie cine, înţelegi? Tot ce știu e că am 
primit un telefon: „Willie Surdu’ e la spital, spune-i nevesti-sii, 
zdrang”. 

Făcu un gest ca și cum ar fi trântit receptorul. 

— Mincinosule, spuse Doreen pe un ton sec. 

Jacko tăcu. 

În spatele mașinii, Billy, fiul lui Willie, se uita pierdut pe 
fereastră. Corpul său lung și stângaci era înghesuit în spaţiul 
mic. În mod normal îi plăcea să călătorească cu mașina, dar 
astăzi mama lui era foarte tensionată, iar el știa că se 
întâmplase ceva rău. Dar nu era sigur ce anume: lucrurile erau 
derutante. Mama părea să fie supărată pe Jacko; însă el le era 
prieten. Jacko spusese că tata era în spital, dar nu fiindcă era 
bolnav; și într-adevăr, cum ar fi putut fi? Doar se simţise bine 
când plecase de acasă în dimineaţa aceea, devreme. 

Spitalul era o clădire mare de cărămidă, cu un aer ușor gotic, 
care fusese odată reședința primarului din Southwark. In curte 
fuseseră construite câteva anexe cu acoperișul plat, iar în locul 
spaţiilor verzi erau acum parcări asfaltate. 

Jacko opri lângă intrarea de la Accidente. Nimeni nu scoase 
vreun cuvânt în timp ce ieșiră din mașină și merseră spre ușă. 
Trecură pe lângă un bărbat de la ambulanţă, cu o pipă în gură, 
care stătea sprijinit de un afiș contra fumatului de vizavi de 
mașina sa. 

Trecură apoi de la căldura parcării la frigul din spital. 
Stomacul lui Doreen se strânse de frică și de dezgust, din cauza 


VP - 121 


mirosului familiar de antiseptic. Scaune verzi de plastic erau 
aliniate la perete și o masă era plasată central, vizavi de intrare. 

Doreen observă un băiețel căruia i se îngrijea o tăietură, un 
tânăr cu braţul într-un bandaj improvizat și o fată care-și 
sprijinea capul în mâini. Undeva, în apropiere, gemea o femeie. 
Doreen simţi că o cuprinde panica. 

Sora medicală de la birou, ce părea indiancă, vorbea la 
telefon. Așteptară să termine, apoi Doreen o întrebă: 

— A fost adus aici azi-dimineaţă un anume William Johnson? 

Sora îi răspunse fără să o privească: 

— Un minut, vă rog. 

Notă ceva într-un carnetțel, iar când afară sosi o ambulanţă, 
infirmiera își ridică privirea. 

— Vreţi să luaţi loc, vă rog? 

Ocoli biroul și se duse spre ușă trecând pe lângă ei. Jacko se 
îndepărtă, cu intenţia să se așeze, dar Doreen îl apucă de 
mânecă. 

— Stai aici, îi ordonă ea. N-am de gând să aștept ore întregi - 
stau aici până îmi spune. 

Văzură cum este adusă o targă înăuntru. Persoana întinsă era 
înfășurată într-o pătură plină de sânge. Infirmiera îi conduse pe 
brancardieri printr-o ușă batantă. 

Pe o altă ușă ieși apoi o femeie albă, grăsuţă, îmbrăcată în 
uniformă de infirmieră-șefă, iar Doreen îi ţinu calea. 

— De ce nu pot afla dacă soțul meu este aici? întrebă ea 
tăios. 

infirmiera se opri și se uită la toţi trei. Sora de culoare se 
întoarse la locul său, iar Doreen spuse: 

— Am întrebat-o pe ea și nu vrea să îmi zică. 

— Soră, de ce nu s-a ocupat nimeni de oamenii aceștia? 
întrebă infirmiera-șefă. 

— M-am gândit că pacientul cu două membre retezate, care a 
suferit un accident rutier, este mai grav decât doamna aceasta. 

— Ai făcut ceea ce trebuie, dar nu e nevoie să faci pe 
deșteapta. Sora cea grăsuță se întoarse apoi spre Doreen și 
zise: Care este numele soţului dumneavoastră? 

— William Johnson. 

Infirmiera se uită într-un registru. 


VP - 122 


— Numele acesta nu este aici. Făcu o pauză, apoi adăugă: 
Dar avem un pacient neidentificat. Sex masculin, caucazian, 
constituție medie, de vârstă mijlocie, cu împușcături în cap. 

Jacko spuse: 

— Ele. 

— O, Doamne! spuse Doreen. 

Sora luă telefonul. 

— Mai bine mergeţi să îl vedeți, ca să aflaţi dacă este soţul 
dumneavoastră. 

Formă o singură cifră și așteptă un moment. 

— Domnule doctor, sunt sora Rowe de la Accidente. Am aici o 
femeie care s-ar putea să fie soţia pacientului împușcat. Da. 
Voi... ne vedem acolo. 

Inchise și spuse: 

— Urmaţi-mă, vă rog. 

În timp ce pășea pe podelele acoperite cu linoleum de pe 
holurile spitalului, Doreen se lupta cu disperarea. Se temuse de 
asta din ziua în care, cu 15 ani în urmă sau chiar mai mult, 
descoperise că se măritase cu un infractor. Intotdeauna 
suspectase asta - Willie îi spusese că intră în pâine, iar ea nu 
mai pusese nicio întrebare, fiindcă pe vremea când se curtau ei, 
fetele care își doreau un soț învăţaseră să nu pară prea 
bătăioase. Dar nu era niciodată ușor să păstrezi un secret într-o 
căsnicie. Pe vremea când micul Billy era încă în scutece, cineva 
bătuse la ușă, iar Willie se uitase pe fereastra de la intrare și 
văzuse un poliţist. Înainte de a deschide ușa, îi spusese lui 
Doreen: „Aseară a avut loc aici un joc de poker: eu cu Scotch 
Harry, Tom Webster și bătrânul Gordon. A început la zece și a 
continuat până la patru dimineaţa”. Doreen, care stătuse trează 
jumătate de noapte într-o casă goală, încercând să-l adoarmă pe 
Billy, încuviințase din cap fără să scoată un cuvânt; iar când o 
întrebase poliția, spusese ceea ce Willie o învățase să zică. De 
atunci își tot făcea griji. 

Când ai doar o bănuială, îţi poţi spune că nu trebuia să îţi faci 
griji; dar când știi că soţul tău sparge o fabrică sau un magazin 
sau chiar o bancă, nu poţi să nu te întrebi dacă va mai veni 
vreodată acasă. 

Nu știa de ce era atât de plină de furie și de teamă. Nu îl 
iubea pe Willie, nu în sensul cunoscut al cuvântului. Nu era un 
soț prea bun: întotdeauna pleca noaptea, nu se descurca cu 


VP - 123 


banii și era un amant jalnic. Căsnicia ajunsese rapid de la 
tolerabilă la nefericită. Doreen pierduse două sarcini, apoi îl 
avusese pe Billy; după aceea renunțaseră să mai încerce. 
Rămăseseră împreună de dragul lui Billy, iar ea presupunea că 
nu erau singurul cuplu care făcea asta. Nu că Willie ar fi dus pe 
umeri prea mult din povara de a purta de grijă unui copil 
handicapat, dar asta părea să îl facă să se simtă suficient de 
vinovat încât să vrea să rămână însurat. Băiatul își adora tatăl. 

„Nu, Willie, nu te iubesc, își spuse ea. Dar te vreau și am 
nevoie de tine; îmi place să te știu acolo în pat, lângă mine, 
uitându-te la televizor și jucând cărţi la masă; iar dacă asta se 
numește dragoste, atunci înseamnă că te iubesc”. 

Se opriră din mers, iar sora le spuse: 

— Vă voi chema înăuntru atunci când doctorul este gata. 

Apoi dispăru într-un salon și închise ușa în urma ei. 

Doreen se uită fix la zidul gol, de culoare crem, încercând să 
nu se întrebe ce este în spatele lui. Mai făcuse asta o dată, după 
treaba plătită de la Componiparts. Dar atunci fusese altfel: 
veniseră la ei acasă și îi spuseseră că „Willie e la spital, dar e 
bine - doar puţin ameţit”. Pusese prea mult exploziv pe ușa 
seifului și își pierduse complet auzul la o ureche. Ea se dusese la 
spital - altul - și așteptase; dar știa că el este în regulă. 

După jaful acela încercase, pentru prima și singura dată, să îl 
aducă pe calea cea bună. Păruse dispus, până când ieșise din 
spital și se confruntase cu perspectiva de a face ceva în această 
privință. Stătuse câteva zile pe-acasă, apoi - când rămăsese 
fără bani - dăduse o altă spargere. Mai târziu se scăpase 
spunând că Tony Cox îl luase în gașcă. El era mândru; Doreen 
era furioasă. 

De atunci simţise că îl urăște pentru totdeauna pe Tony Cox. 
lar el știa asta. Odată venise la ei acasă și mâncase o farfurie de 
cartofi prăjiţi, discutând cu Willie despre box, apoi, dintr-odată, 
se uitase la Doreen și spusese: „Ce ai cu mine, fato?” 

Willie păruse îngrijorat și îi spusese: „la-o ușor, Tone”. 

Doreen dăduse din cap în semn de dispreţ și îi răspunsese: 
„Ești un infractor”. 

Tony râsese, arătându-și gura plină de cartofi prăjiți mestecaţi 
pe jumătate, apoi spusese: „Și soțul tău la fel. Nu știai?” După 
aceea continuaseră să vorbească despre box. 


VP - 124 


Doreen nu avea niciodată răspunsuri spontane pentru 
oamenii inteligenţi ca Tony, așa că tăcuse. Oricum părerea ei nu 
schimba lucrurile cu nimic. Lui Willie nu i-ar fi trecut niciodată 
prin cap că, dacă ei nu îi plăcea cineva, era un motiv suficient 
pentru a nu-l mai aduce în casă pe omul acela. Era casa lui, 
chiar dacă Doreen era nevoită să plătească chiria din ce câștiga 
ea din catalogul de comenzi prin corespondență, o dată la două 
săptămâni. 

Willie participase în ziua aceea la un jaf al lui Tony Cox. 
Doreen aflase asta de la soţia lui Jacko - Willie nu dorise să îi 
spună. „Dacă Willie moare, se gândi ea, jur pe Dumnezeu că îl 
spânzur pe Tony Cox. Te rog, Doamne, să fie bine...” 

Ușa se deschise și sora își scoase capul din salon. 

— Vreţi să intraţi, vă rog? 

Doreen intră prima. Un medic scund, negricios, cu părul des și 
negru stătea în picioare lângă ușă. Il ignoră și se duse direct 
lângă marginea patului. La început fu derutată. Persoana din 
patul înalt, cu cadru metalic, era acoperită cu un cearșaf până la 
gât și bandajată de la bărbie până în creștetul capului. Se 
așteptase să îi vadă fața și să știe pe loc dacă e Willie. Pentru un 
moment, nu știu ce să facă. Apoi îngenunche și trase ușor 
cearșaful la o parte. 

— Doamnă Johnson, acesta este soțul dumneavoastră? o 
întrebă doctorul. 

— O, Doamne, Willie, ce ţi-au făcut? spuse ea. 

Capul îi căzu încet înainte, până când fruntea ajunse să i se 
odihnească pe umărul gol al soţului ei. Din depărtare îl auzi pe 
Jacko spunând: „El este. William Johnson”. Apoi preciză vârsta și 
adresa lui Willie. Doreen începu să-și dea seama că Billy era 
lângă ea. După câteva momente, băiatul îi atinse umărul. 
Prezenţa lui o obligă să-și nege durerea sau cel puţin să o 
amâne. Se adună și se ridică în picioare. 

Medicul avea o expresie gravă. 

— Soţul dumneavoastră va trăi, spuse el. 

Doreen își cuprinse fiul cu braţul. 

— Ce i-au făcut? 

— Alice de pușcă. Trase de aproape. 

Doreen își dădu seama că îl strângea foarte tare de umăr pe 
Billy. Nu voia să plângă. 

— Dar va fi bine? 


VP - 125 


— Am spus că va supraviețui, doamnă Johnson. Însă e posibil 
să nu îi putem salva vederea. 

— Poftim? 

— Va orbi. 

Doreen închise ochii strâns și ţipă: „Nu!” Apoi, foarte repede, 
se adunară cu toţii în jurul ei - se așteptaseră la o criză de 
isterie. Doreen îi respinse. Văzu chipul lui Jacko în faţa ei și 
strigă: 

— Tony Cox a făcut asta, nenorocitule! Îl lovi și continuă să 
strige: Nenorocitule! 

Apoi îl auzi pe Billy suspinând și se calmă imediat. Se întoarse 
spre băiat și îl trase lângă ea, îmbrăţișându-l. Era cu câţiva 
centimetri mai înalt decât ea. 

— Gata, gata, Billy, șopti ea. Tatăl tău trăiește, bucură-te de 
asta. 

— Ar trebui să mergeţi acasă acum, spuse doctorul. Avem un 
număr de telefon la care vă putem găsi. 

— O duc eu, spuse Jacko. E telefonul meu, dar locuiesc 
aproape. 

Doreen se îndepărtă de Billy și se îndreptă spre ușă. Sora i-o 
deschise. Afară stăteau doi polițiști. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Jacko, cu un aer revoltat. 

— În cazuri de genul acesta suntem obligaţi să informăm 
poliţia, îi răspunse doctorul. 

Doreen observă că unul dintre polițiști era femeie. Dorinţa de 
a divulga faptul că Willie fusese împușcat într-un jaf de-a lui 
Tony Cox puse brusc stăpânire pe ea: asta l-ar fi distrus pe 
Tony. Dar în cei cincisprezece ani de căsnicie cu un hoţ 
dobândise obiceiul de a induce în eroare poliţia. Și știu, de 
îndată ce gândul îi trecu prin minte, că Willie nu ar fi iertat-o 
niciodată pentru denunţ. 

Nu putea spune poliţiei. Dar știu brusc cui putea spune. 

— Vreau să dau un telefon, zise ea. 


VP - 126 


Ora 1 p.m. 


Capitolul douăzeci și trei 


Kevin Hart alergă pe scări și intră în redacţia Evening Post. Un 
stagiar îmbrăcat într-o cămașă în carouri și cu pantofi cu 
platformă trecu pe lângă el, cărând un teanc de ziare: ediţia de 
la ora unu. Kevin înșfacă unul și se așeză la un birou. 

Articolul lui era pe prima pagină. Titlul era: ȘEFUL 
PETROLULUI SE PRABUȘEȘTE. Pentru o clipă, Kevin se uită lung 
la încântătoarele cuvinte: „de Kevin Hart”. Apoi citi în 
continuare: 


Subsecretarul de stat Tim Fitzpeterson a fost găsit 
astăzi inconştient, în apartamentul său din 
Westminster. Lângă el a fost descoperit un flacon gol 
de pastile. 

Domnul Fitzpeterson, ministru al Departamentului 
de Energie, responsabil cu politica privind petrolul, a 
fost dus de urgenţă la spital, cu ambulanta. 

Am sunat la apartamentul său pentru a-i lua un 
interviu, în același timp cu ofițerul de poliţie Ron 
Bowler, care fusese trimis în verificare după ce 
ministrul nu a apărut la o reuniune a comitetului. 

L-am găsit pe domnul Fitzpeterson prăbușit la biroul 
său. A fost chemată imediat o ambulanță. 

Un purtător de cuvânt al Departamentului de 
Energie a declarat: „Se pare că domnul Fitzpeterson a 
luat din greșeală o supradoză. Urmează o anchetă 
completă”. 

Tim Fitzpeterson, în vârstă de 41 de ani, este 
căsătorit și are trei fiice. 

Mai târziu, un purtător de cuvânt al spitalului a 
declarat: „A fost scos de pe lista critică”. 


VP - 127 


Kevin mai citi încă o dată tot articolul, abia venindu-i să 
creadă ce citește. Povestea pe care o dictase prin telefon fusese 
rescrisă și era de nerecunoscut. Se simți gol și amărât. Acesta 
trebuia să fie momentul lui de glorie, dar un redactor fără 
coloană vertebrală i-l ruinase. 

Unde era pontul anonim conform căruia Fitzpeterson avea o 
iubită? Dar apelul primit de la el însuși, în care pretindea că este 
șantajat? Ziarele ar fi trebuit să spună adevărul, nu? 

Se înfurie și mai tare. Nu intrase în domeniu ca să devină un 
scriitor de duzină, fără minte. Una era exagerarea - era destul 
de pregătit să transforme o încăierare la beţie într-un război 
între găști de dragul poveștii, într-o zi proastă -, dar alta era 
anularea faptelor importante, în special cu privire la politicieni, 
care nu făcea parte din joc. 

Dacă reporterii nu puteau insista asupra adevărului, atunci 
cine dracului putea? 

Se ridică în picioare, împături ziarului și traversă încăperea, 
îndreptându-se către biroul de știri. 

Arthur Cole tocmai încheia o convorbire telefonică. Ridică 
privirea spre Kevin, iar el îi vâri ziarul sub nas. 

— Ce-i asta, Arthur? Avem un politician șantajat care încearcă 
să se sinucidă și Evening Post spune că a fost o doză 
accidentală! 

Cole se uită dincolo de el. 

— Barney, strigă, vino aici un minut. 

— Ce se întâmplă, Arthur? întrebă Kevin. 

Cole îl privi și spuse: 

— la mai du-te dracului! 

Kevin se uită fix la el. 

Cole i se adresă reporterului pe nume Barney: 

— Sună la poliţia din Essex și află dacă au fost alertaţi să 
caute furgoneta evadată. 

Kevin se întoarse uluit. Fusese pregătit pentru o discuţie, o 
ceartă, chiar și pentru un scandal - dar nu pentru o respingere 
atât de degajată. Se așeză din nou în partea cealaltă a camerei, 
cu spatele la biroul de știri, uitându-se în gol la ziar. Oare asta 
știau inveteraţii provinciali când îl avertizaseră cu privire la Fleet 
Street? Oare asta voiau să spună nebunii de stânga de la 
colegiu când afirmau că presa e o târfă? 


VP - 128 


„Nu e ca și cum aș fi un idealist idiot, se gândi el. Voi apăra 
curiozitatea noastră exagerată și goana după senzaţional și voi 
spune la fel ca toţi ceilalţi cum că oamenii primesc ziarele pe 
care le merită. Dar nu sunt complet cinic, nu încă, pentru 
numele lui Dumnezeu! Eu cred că ne aflăm aici ca să 
descoperim adevărul și apoi să îl tipărim”. 

__Începu să se întrebe dacă își dorea cu adevărat să fie ziarist. 
In cea mai mare parte a timpului, era plictisitor. „Există din când 
în când câte un moment de euforie, se gândi el, când ceva 
merge bine, o poveste care se dovedește a fi bună și numele îţi 
apare pe prima pagină; sau când e dată în vileag câte o 
informaţie importantă și șase sau șapte dintre noi se reped la 
telefoane, luându-ne la întrecere cu concurenţa sau între noi” - 
ceva de genul ăsta se întâmpla acum - un furt de bani, de 
exemplu, dar Kevin era nemulţumit. „90% din timpul tău îl 
petreci așteptând: așteptând ca detectivii să iasă din secţiile de 
poliţie, așteptând ca juraţii să dea verdictele, așteptând să 
sosească celebrităţile, așteptând ca o poveste să iasă la iveală”. 

Kevin crezuse că pe Fleet Street va fi altfel decât la ziarul de 
seară Midlands căruia i se alăturase când își încheiase studiile. 
Fusese mulțumit ca reporter stagiar, intervievând consilieri 
obscuri și cu nasul pe sus, publicând plângerile exagerate ale 
locatarilor clădirilor de locuinţe finanțate de comunităţile locale 
și scriind știri despre teatre de amatori, câini pierduţi și 
nenumărate tâlhării mărunte. Din când în când, făcuse lucruri de 
care era destul de mândru: un serial despre problemele 
imigranţilor din oraș, un articol controversat despre cum risipea 
primăria bani, reportaje despre o anchetă de planificare 
complexă și de lungă durată. Transferul la Fellet Street, pe care 
și-l imaginase cu drag, ar fi însemnat să facă știri importante la 
nivel naţional și să renunţe în întregime la fleacuri. În schimb, 
descoperise că de toate subiectele serioase - politică, economie, 
industrie, arte - se ocupau specialiștii și că, pentru aceste 
posturi, stăteau la cozi lungi oameni la fel de străluciți și de 
talentaţi ca și el. Avea nevoie de ceva care să îl facă să 
strălucească - ceva ce i-ar fi făcut pe directorii de la Post să îl 
observe și să spună: „Tânărul Hart este bun - oare îl folosim la 
întreaga lui capacitate?” O știre senzaţională ar fi putut face 
asta: un pont bun, un interviu exclusiv, o inițiativă 
spectaculoasă. 


VP - 129 


Crezuse că găsise acel ceva astăzi, dar se înșelase. lar acum 
se întreba dacă se va întâmpla vreodată. 

Se ridică în picioare și se duse la toaletă. „Ce altceva pot 
face? se întrebă. Aș putea intra oricând în domeniul 
calculatoarelor, al publicităţii, al relaţiilor publice sau al 
managementului de vânzări cu amănuntul. Însă vreau să 
părăsesc presa triumfător, nu ca un ratat”. 

În timp ce se spăla pe mâini, intră Arthur Cole. Bătrânul îi 
vorbi lui Kevin peste umăr. Spre uimirea lui, îi spuse: 

— Îmi pare rău pentru chestia aia, Kevin. Știi cum e la biroul 
de știri câteodată. 

Kevin trase o bucată de prosop. Nu știa ce să spună. Cole se 
apropie de lavoar. 

— Fără resentimente? 

— Nu mă simt jignit, spuse Kevin. Nu mă deranjează că 
înjuraţi. Nu mi-ar păsa nici dacă m-aţi numi „cel mai mare 
nenorocit din lume”. 

Ezită. Nu asta voia să spună. Se uită un moment în oglindă, 
apoi făcu pasul hotărâtor. 

— Dar când povestea mea apare în ziar fără jumătate din 
fapte, încep să mă întreb dacă ar trebui să mă fac programator 
de calculatoare, adăugă el. 

Cole umplu bazinul cu apă rece și își dădu câţiva stropi pe 
față. Bâjbâi după prosop și se șterse. 

— Ar trebui să știi asta, dar îţi voi spune oricum, începu el. 
Articolul pe care îl publicăm în ziar constă în ceea ce știm, doar 
în ceea ce știm. Știm că Fitzpeterson a fost găsit inconștient și 
că a fost dus de urgenţă la spital și mai știm că lângă el era un 
flacon gol, fiindcă tu ai văzut toate astea. Te-ai aflat la 
momentul potrivit în locul potrivit, lucru care, întâmplător, este 
un talent important pentru un reporter. Bun, ce altceva mai 
știm? Știm că am primit un pont anonim care spunea că 
bărbatul a petrecut noaptea cu o prostituată și că cineva a 
sunat, pretinzând că este Fitzpeterson, și a spus că e șantajat 
de Laski și de Cox. Vezi tu, dacă publicăm aceste două fapte, nu 
putem decât să sugerăm că au legătură cu supradoza; că, într- 
adevăr, a luat o supradoză fiindcă era șantajat din cauza 
prostituatei. 

— Dar aluzia asta e atât de evidentă, încât cu siguranţă vom 
dezamăgi oamenii dacă nu o vom publica! spuse Kevin. 


VP - 130 


— Și dacă apelurile au fost false, dacă tabletele erau pastile 
pentru indigestie și bărbatul este în comă diabetică, iar noi îi 
distrugem cariera? 

— Nu e puţin cam neverosimil? 

— Ba sigur că da, Kevin. Sunt 90% sigur că adevărul este cel 
din articolul tău original. Dar nu suntem aici ca să ne publicăm 
suspiciunile. Acum, haide să ne întoarcem la treabă! 

Kevin îl urmă pe Arthur spre ușă și traversară împreună 
redacția. Se simțea ca eroina aceea de film care spunea: „Sunt 
atât de confuză, încât nu știu ce să fac!” Pe de o parte, tindea 
să creadă că Arthur avea dreptate; pe de altă parte însă, simțea 
că lucrurile nu ar trebui să fie așa. 

Pe un birou la care nu se afla nimeni sună un telefon, iar 
Kevin răspunse: 

— Redacţia. 

— Sunteţi reporter? 

Era vocea unei femei. 

— Da, doamnă. Numele meu este Kevin Hart. Cu ce vă pot 
ajuta? 

— Soţul meu a fost împușcat și vreau dreptate. 

Kevin oftă. O crimă conjugală însemna un proces, ceea ce 
însemna, în schimb, că nu exista nicio posibilitate ca ziarul să 
scoată o știre din asta. Presupuse că femeia urma să îi spună 
cine îl împușcase pe soțul ei și să îl roage să publice acest lucru, 
însă cei care hotărau cine îl împușcase erau juraţii, nu ziarele. 

— Cum vă numiţi, vă rog? o întrebă Kevin. 

— Doreen Johnson, 5 Yew Street, est 1. Willie al meu a fost 
împușcat într-un jaf. Vocea femeii se schimbă brusc atunci când 
adăugă: A fost orbit. Apoi începu să ţipe: A fost una dintre 
afacerile lui Tony Cox, așa că publicaţi asta! 

După care convorbirea se întrerupse. Kevin puse telefonul jos 
încet, încercând să asimileze informaţia. În privinţa apelurilor 
telefonice, se dovedea a fi o zi nemaipomenită. Își luă carneţelul 
și se duse la biroul de știri. 

Arthur îl întrebă: 

— Ai ceva? 

— Nu știu, spuse Kevin. A sunat o femeie. Mi-a dat numele și 
adresa. A spus că soțul ei a fost implicat într-un jaf, că a fost 
împușcat în faţă și că a orbit și că a fost una dintre afacerile lui 
Tony Cox. 


VP - 131 


Arthur se uită lung la el. 

— Cox? zise el. Cox? 

Cineva strigă: „Arthur!” 

Kevin ridică privirea, enervat de întrerupere. Vocea îi 
aparţinea lui Mervyn Glazier, editorul de știri locale, un tânăr 
îndesat, cu pantofi ponosiţi din piele de căprioară și cu o cămașă 
cu urme de transpirație. 

Glazier veni mai aproape și spuse: 

— S-ar putea să am o poveste pentru paginile tale în după- 
amiaza asta. Posibilul eșec al unei bănci. E vorba despre Cotton 
Bank din Jamaica, proprietatea unui bărbat pe nume Felix Laski. 

Cei doi se uitară unul la celălalt. Arthur spuse: 

— Laski? Laski? 

— lisuse Hristoase! spuse Kevin. 

Arthur se încruntă, se scărpină în cap și spuse cu uimire: 

— Ce dracului se întâmplă? 


Capitolul douăzeci și patru 


Morrisul albastru încă mergea în urma lui Tony Cox. ÎI 
observase în parcare când ieșise din bar. Spera că nu vor face 
pe nebunii punându-l să sufle în fiolă: băuse trei halbe de bere, 
împreună cu sandviciurile sale cu somon afumat. 

Detectivii ieșiseră din parcare la câteva secunde în urma 
Rollsului. Tony nu era îngrijorat. Mai scăpase de ei o dată în ziua 
aceea și o putea face din nou. Cea mai simplă modalitate ar fi 
fost să găsească o scurtătură și să apese pe acceleraţie. Cu 
toate acestea, ar fi preferat ca ei să nu știe că i-au pierdut urma, 
cum se întâmplase de dimineaţă. 

Nu avea să fie dificil. 

Traversă râul și intră pe West End. Croindu-și drum prin trafic, 
se întrebă ce motive avea poliţia ca să îl urmărească. Pe deo 
parte, era sigur că nu era decât o bătaie de cap pentru ei. Cum 
se numea asta în procese? Hărţuire. Se gândiseră că dacă îl 
urmăreau îndeajuns de mult, se va enerva sau va deveni 
neglijent și va face o prostie. Dar asta era doar o scuză: 
adevăratul motiv era probabil undeva în tertipurile de la 
Scotland Yard. Probabil că șeful poliţiei (de la Departamentul de 


VP - 132 


Criminalistică) ameninţase să retragă gaşca lui Tony Cox din 
responsabilitatea echipei de informatori confidenţiali și să o 
transfere brigăzii mobile, așa încât informatorii confidenţiali 
începuseră supravegherea ca să poată spune că făceau ceva. 

Atâta vreme cât nu deveneau prea serioși în privința asta, pe 
Tony nu îl deranja. Făcuseră asta o dată, în urmă cu câţiva ani. 
Pe vremea aceea, gașca lui Tony era sub ochiul de vultur al 
Departamentului de Investigaţii Criminale de la West End 
Central. Tony avea o înţelegere strânsă cu inspectorul care lucra 
la cazul său. Într-una dintre săptămâni, inspectorul îi refuzase 
banii pe care îi lua de obicei și îl avertizase pe Tony că jocul se 
încheiase. Singurul mod prin care Tony reușise să îl mituiască 
fusese prin sacrificarea câtorva dintre oamenii lui. Impreună cu 
inspectorul, întinsese o capcană pentru cinci infractori din 
conducerea intermediară, care fuseseră acuzaţi de camătă. Cei 
cinci ajunseseră la închisoare, presa lăudase Departamentul de 
Investigații Criminale pentru că redusese influenţa găștii asupra 
orașului, iar afacerea continuase ca de obicei. Din nefericire, 
mai târziu, inspectorul acela se dusese și el la fund, pentru că 
acoperise un student care deţinea canabis: un final regretabil al 
unei cariere promițătoare, considera Tony. 

Opri mașina într-o parcare supraetajată din Soho. Rămase la 
intrare și așteptă mult până își luă tichetul de la aparat, timp în 
care urmări Morrisul albastru în oglinzile retrovizoare. Unul 
dintre detectivi sări din mașină și alergă peste drum pentru a 
păzi ieșirea pentru pietoni. Celălalt găsi un loc de parcare la 
câţiva metri mai încolo - o poziţie din care putea vedea mașinile 
care ieșeau din clădire. Tony dădu din cap mulțumit. 

Urcă la primul etaj și opri Rollsul la doi pași de service, 
înăuntru dădu peste un tânăr pe care nu îl cunoștea. 

— Sunt Tony Cox, îi spuse el. Vreau să parchezi mașina mea 
și să îmi dai una dintre mașinile tale care stau de mult aici - una 
care nu va fi ridicată astăzi. 

Bărbatul se încruntă. Avea părul creț și neînagrijit și purta niște 
blugi pătaţi de ulei, cu fundul tocit. 

— Nu pot face asta, prietene, îi spuse. 

Tony bătu din picior nervos. 

— Nu-mi place să mă repet, băiete. Sunt Tony Cox. 

Tânărul râse. Puse jos o revistă de benzi desenate, se ridică în 
picioare și spuse: 


VP - 133 


— Nu mă interesează cine ești, băi... 

Tony îl lovi în stomac. Pumnul său mare ateriză cu un zgomot 
surd. Era ca și cum ar fi lovit într-o pernă de puf. Îngrijitorul se 
aplecă în faţă, gemând și gâfâind. 

— Nu am prea mult timp, băiete, spuse Tony. 

Ușa biroului se deschise și apăru un bărbat mai în vârstă, care 
purta o șapcă de baseball. 

— Ce se întâmplă? Ah, Tony, tu ești. Ai probleme? 

— Unde erai? Fumai? întrebă Tony aspru. Vreau o mașină 
după care să nu pot fi identificat și mă grăbesc. 

— Nicio problemă, spuse bătrânul, apoi luă un mănunchi de 
chei dintr-un cui de pe peretele de azbest. Am aici o Granada 
frumoasă, de vreo două săptămâni. Automată, consumă trei litri, 
culoare frumoasă, bronz... 

— Mă doare-n fund ce culoare e, spuse Tony luând cheile. 

— Acolo, spuse bărbatul arătând cu degetul. O voi parca pe a 
ta. 

Tony ieși din service și se urcă în Granada. Își puse centura de 
siguranţă și plecă. Se opri lângă mașina lui, în care stătea acum 
bărbatul cu șapcă. 

— Cum te cheamă? întrebă Tony. 

— Sunt Davy Brewster, Tony. 

— Bine, Davy Brewster. 

Își căută portofelul și scoase două bancnote de 10 lire. 

— Ai grijă ca puștiul să își ţină gura, ok? 

— Nicio problemă. Mersi foarte mult. 

Davy luă banii și Tony se îndepărtă. În timp ce conducea, își 
puse ochelari de soare și o șapcă de stofă. Când ieși în stradă, 
Morrisul albastru se afla la distanţă, în dreapta lui. Işi puse cotul 
drept pe marginea ferestrei, acoperindu-și faţa, și manevră 
volanul cu mâna stângă. Al doilea poliţist, cel din stânga lui 
Tony, era cu spatele la drum, astfel încât să poată vedea ieșirea 
pentru pietoni. Se prefăcea că se uită în vitrina unei librării de 
cărți religioase. 

Tony privi în oglindă în timp ce se îndepărta accelerând. 
Niciunul dintre ei nu îl văzuse. 

— Cât de ușor, spuse el cu voce tare. 

Conduse spre sud. Mașina era destul de plăcută, cu motor 
automat și servodirecţie asistată. Cum avea casetofon, începu 


VP - 134 


să caute printre casete și găsi un album de Beatles pe care îl 
puse să ruleze. Apoi își aprinse o ţigară. 

În mai puţin de o oră avea să fie la fermă, numărând banii. 

Tony se gândi că meritase cu adevărat să se împrietenească 
cu Felix Laski. Se cunoscuseră în restaurantul unuia dintre 
cluburile sale. Cazinourile Cox serveau cea mai bună mâncare 
din Londra. Era musai. Mottoul lui Tony era: dacă servești alune, 
vei avea drept clienţi doar maimuțe. Își dorea oameni bogaţi în 
cluburile sale de jocuri de noroc, nu mitocani care să ceară bere 
la halbă și cartofi prăjiţi de cinci penny. Nici lui nu-i plăcea 
mâncarea sofisticată, dar în seara în care îl cunoscuse pe Laski 
mânca un excelent biftec, la o masă apropiată de cea a 
bancherului. 

Bucătarul era furat de la Prunier?. Tony nu știa ce făcea cu 
fripturile, dar rezultatul era senzaţional. 

Bărbatul înalt și elegant de la masa alăturată îi acaparase 
imediat privirea: era cu siguranţă un bărbat atrăgător pentru 
vârsta lui. Era însoţit de o fată tânără pe care Tony o etichetase 
imediat drept cocotă. 

Când se întâmplase accidentul, Tony își terminase friptura și 
se înfrupta dintr-un munte de trifle$. Ospătarul îl servea pe Laski 
cu cannelloni și, cumva, a vărsat o jumătate de sticlă de Bordo. 

Prostituata ţipase sărind de la masă și câteva picături de vin 
stropiseră cămașa albă și strălucitoare a lui Laski. 

Tony acţionase imediat. Aruncase șervetul pe masă, se 
ridicase în picioare și chemase trei ospătari și pe șeful de sală. 
Mai întâi vorbise cu cel care provocase scandalul. 

— Du-te și schimbă-te. Vineri să îţi ridici actele. 

Apoi se întorsese către ceilalți. 

— Bernardo, o cârpă. Giulio, încă o sticlă de vin. Monsieur 
Charles, altă masă și fără notă de plată pentru domnul acesta. 

În cele din urmă le vorbise mesenilor. 

— Eu sunt Tony Cox, proprietarul. Vă rog să acceptaţi cina din 
partea casei, împreună cu scuzele mele, și sper că veţi consuma 
cele mai scumpe feluri din meniu, începând cu o sticlă de Dom 
Perignon. 

— Se mai întâmplă, spusese Laski. 


5 Renumit restaurant franțuzesc. (n.tr.). 
ê Desert englezesc care conţine tort sau pandișpan înmuiat în vin de Xeres, rom sau 
coniac, acoperit cu straturi de gem sau jeleu, cremă și frișcă. (n.tr.). 


VP-135 


Vocea lui era pătrunzătoare și cu un ușor accent. 

— Dar este drăguţ să primim scuze atât de generoase și de 
demodate, îi spusese zâmbind. 

— Pe rochia mea n-a sărit, spusese cocota. 

Accentul îi confirma lui Tony bănuiala referitoare la profesia 
ei: se trăgea din aceeași partea a Londrei ca și el. 

— Domnule Cox, e plin. Nu mai e nicio masă, spusese șeful de 
sală. 

Tony arătase către masa lui: 

— Aceea ce are? Elibereaz-o repede. 

— Vă rog, nu, spusese Laski. Nu am vrea să vă lipsim de ea. 

— Insist. 

— Atunci, vă rog să staţi cu noi. 

Tony îi privise pe amândoi. Era evident că prostituatei nu îi 
place ideea. Oare domnul era doar politicos sau chiar vorbea 
serios? Ei bine, Tony aproape că terminase, așa că - dacă 
lucrurile nu mergeau cum trebuie - putea pleca de la masă 
destul de repede. 

— Nu vreau să deranjez... 

— Nu veţi deranja, îi zisese Laski. Și îmi puteţi spune cum să 
câștig la ruletă. 

— S-a făcut! 

Rămăsese cu ei toată seara. El și Laski se înțeleseseră 
excelent și fusese foarte clar de la început că părerea fetei nu 
conta. Tony îi povestise despre ticăloșiile din lumea cluburilor de 
jocuri de noroc, iar Laski îl egalase, anecdotă contra anecdotă, 
cu povești despre escrocheriile bursei de valori. Se dovedise că 
Laski nu era un jucător, dar că îi plăcea să aducă oamenii la 
club. Când intraseră în cazinou, cumpăraseră jetoane în valoare 
de 50 de lire și i le oferiseră fetei. Seara se încheiase când Laski 
- care era deja destul de beat, spusese: „Cred că ar trebui să o 
duc acasă și să i-o trag”. 

După aceea se mai întâlniseră de câteva ori în club - 
niciodată planificat - și întotdeauna sfârșeau îmbătându-se 
împreună. 

După un timp Tony îl anunţase că e homosexual, iar Laski nu 
făcuse nimic în privinţa aceasta - lucru din care Tony trăsese 
concluzia că bancherul era un heterosexual tolerant. li făcea 
plăcere să știe că putea fi prieten cu cineva de rangul lui. Scena 
din restaurant fusese partea cea mai ușoară și fusese bine 


VP - 136 


interpretată: gesturi largi, postură autoritară, curtoazie 
considerabilă și o domolire conștientă a accentului. 

Însă menţinerea legăturii cu un om ca Laski - atât de 
inteligent, de bogat și de obișnuit să se învârtă prin cercurile 
aproape aristocratice - părea o realizare destul de mare. 

Laski fusese cel care făcuse prima mișcare către o relaţie mai 
profundă. Se lăudaseră la beție, în primele ore ale unei dimineţi 
de duminică, iar Laski vorbise despre puterea banilor. 

— Având în vedere că am o grămadă de bani, spusese el, pot 
să aflu orice în oraș - chiar până și combinaţia de la seiful Băncii 
Angliei. 

— Sexul este mai bun, îi răspunsese Tony. 

— Cum adică? 

— Sexul este o armă mai bună. Eu pot afla orice în Londra 
folosindu-mă de sex. 

— Ei bine, de asta mă îndoiesc, spusese Laski, ale cărui 
dorinţe sexuale erau bine controlate. 

Tony ridicase din umeri. 

— Foarte bine. Provoacă-mă. 

Acesta fusese momentul în care Laski acţionase. 

— Licenţa pentru terenul petrolifer Shield. Află cine o are - 
înainte ca guvernul să facă anunţul. 

Tony văzuse licărirea din ochii bancherului și bănuise că 
întreaga discuţie fusese premeditată. 

— De ce nu îmi ceri ceva mai dificil? replicase el. Politicienii și 
funcţionarii publici sunt o treabă mult prea ușoară. 

— E de ajuns, zâmbise Laski. 

— Ok. Dar trebuie să te provoc și eu. 

Laski mijise ochii. 

— Continuă. 

Tony rostise primul lucru care îi trecuse prin minte: 

— Află programul de furnizare a bancnotelor uzate către 
instalația de distrugere a Băncii Angliei. 

— Asta nici măcar n-o să mă coste vreun ban, spusese Laski 
cu convingere. 

Și așa începuse totul. 

Tony zâmbea în timp ce conducea Fordul prin sudul Londrei. 
Nu știa cum reușise Laski să își respecte partea lui de 
înțelegere; dar pentru el fusese un fleac. Cine deţine informaţia 
pe care o vrem? Ministrul. Cum este el? Aproape ca un virgin: un 


VP - 137 


soț credincios. Primește păsărică de la nevastă-sa? Nu prea. O 
să pună botul la cel mai vechi truc al jocului? Cât ai zice pește. 

Caseta se sfârși și o întoarse pe partea cealaltă. Se întrebă 
câţi bani erau în furgonetă - o sută de mii? Poate chiar și un 
sfert de milion. O sumă mai mare ar fi fost incomodă. Nu puteai 
intra în Banca Barclays cu saci plini de bancnote uzate de cinci 
lire fără să trezești suspiciuni. În jur de 150 de miare ar fi fost 
ideal. Cinci mii pentru fiecare dintre băieţi, încă alte câteva mii 
pentru cheltuieli și în jur de 50 de mii adăugate pe furiș la 
câștigurile din diverse afaceri legitime din noaptea aceea. 
Cluburile de jocuri de noroc erau extrem de folositoare pentru 
ascunderea veniturilor ilicite. 

Băieţii știau cum să cheltuie cinci mii: să achite câteva datorii, 
să cumpere o mașină la mâna a doua, să pună câteva sute în 
fiecare dintre conturile deschise la două sau trei bănci, să le 
cumpere soțiilor o haină nouă, să le împrumute soacrelor câţiva 
șilingi, să petreacă o noapte într-un bar și zbang! - s-au dus! Dar 
dă-le douăzeci de mii, că încep să le vină idei prostești. Când 
șomerii și oamenii buni la toate erau auziţi vorbind despre vile în 
sudul Franţei, poliţia începea să devină suspicioasă. 

Tony zâmbi în sinea lui. „Ar trebui să îmi fac griji fiindcă am 
prea mulţi bani, se gândi el. Problemele legate de succes sunt 
cele care îmi plac. Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea 
din târg, spunea câteodată Jacko. S-ar putea ca furgoneta să fie 
plină cu monede uzate de jumătate de penny pentru topire. Ce- 
aș mai râde!” 

Aproape ajunsese. Începu să fluiere. 


Capitolul douăzeci și cinci 


Felix Laski stătea în biroul lui, uitându-se la televizor și rupând 
un plic în fâșii înguste. Televizorul cu circuit închis era 
echivalentul modern al benzii de telegraf, iar Laski se simțea ca 
un broker îngrijorat dintr-un film vechi despre criza din 1929. 
Aparatul afișa continuu știri de piață și mișcări ale preţurilor în 
acţiuni, mărfuri și valută. Nu se menţionase nimic despre licența 
petrolului. Acţiunile Hamilton scăzuseră cu cinci puncte ieri, iar 
tranzacţionarea fusese moderată. 


VP - 138 


Termină de distrus plicul și aruncă bucăţile într-un coș de 
gunoi metalic. Licenţa pentru petrol ar fi trebuit să fie anunţată 
deja de o oră. 

Luă telefonul albastru și formă 123. 

— La al treilea semnal va fi ora unu, patruzeci și șapte de 
minute și cincizeci de secunde. 

Anunţul întârziase cu mai mult de o oră. Formă numărul de la 
Departamentul de Energie și ceru biroul de presă. 

O femeie îi spuse: 

— Secretarul de stat este în întârziere. Conferinţa de presă va 
începe de îndată ce va sosi, iar anunțul va fi făcut imediat ce se 
va deschide conferința. 

„La dracu' cu întârzierile voastre, se gândi Laski. Am pus la 
bătaie o avere pentru asta”. 

Apăsă butonul de interfon. 

— Carol? 

Nu primi niciun răspuns. Strigă: 

— Carol! 

Fata își băgă capul pe ușă. 

— Îmi cer scuze, eram la dulapul cu dosare. 

— Adu-mi niște cafea. 

— Sigur că da. 

Luă din tava de „Intrări” un dosar intitulat: Precision Tubing - 
Raport de vânzări, Primul trimestru. Era un spionaj de rutină 
pentru o firmă pe care se gândea să o preia. Avea o teorie 
conform căreia mijloacele de producţie aveau tendinţa de a 
merge bine atunci când se sfârșea o criză. Dar oare Precision 
avea această capacitate de creștere? se întreba el. 

Aruncă o privire pe prima pagină a raportului, se strâmbă din 
cauza exprimării greu de digerat a directorului de vânzări și 
aruncă dosarul deoparte. Când mergea la noroc și pierdea, 
putea accepta asta cu resemnare, însă situaţiile în care ceva 
mergea prost din motive necunoscute îl puneau în încurcătură. 
Ştia că nu se va putea concentra la nimic până când nu se 
rezolva afacerea Shield. 

Își pipăi cu degetele dungile ascuţite ale pantalonilor și se 
gândi la Tony Cox. Începuse să îl placă pe tânărul huligan, în 
ciuda homosexualității lui evidente, fiindcă simţise în el un spirit 
înrudit - așa cum îl numeau englezii. Ca și Laski, Cox ajunsese 
de la sărăcie la bogăţie prin hotărâre, oportunism și cruzime. Și 


VP - 139 


tot ca și el, încercase să își reducă obiceiurile de clasă 
inferioară, măcar într-o mică măsură: Laski o făcea mai bine, dar 
doar pentru că exersase mai mult. Cox își dorea să fie ca el și 
avea să reușească - când urma să ajungă la vârsta de 50 de ani, 
avea să fie un domn de oraș distins, cu părul cărunt. 

Laski își dăduse seama că nu exista nici măcar un motiv logic 
pentru a avea încredere în Cox. Bineînțeles, instinctul lui fusese 
cel care îi spusese că tânărul era cinstit cu oamenii pe care îi 
cunoștea: dar cei precum Tony Cox, care aparţineau lumii 
ăsteia, erau niște escroci experimentați. Oare pur și simplu 
inventase toată chestia cu Tim Fitzpeterson? 

Televizorul afișa din nou preţul acţiunilor de la Hamilton 
Holdings: acesta scăzuse cu încă un punct. Laski și-ar fi dorit să 
nu folosească fontul acela nenorocit de calculator, plin de linii 
orizontale și verticale: îi forța ochii. 

Incepu să calculeze ce risca să piardă dacă Hamilton nu 
primea licenţa. Dacă ar fi putut vinde cele 51 000 de acţiuni 
chiar atunci, ar fi pierdut doar câteva mii de lire. Dar nu ar fi fost 
posibil să scape de pachetul de acţiuni la valoarea pieţei. Și 
prețul continua să scadă. Să zicem că ar fi avut o pierdere de 
douăzeci de mii cel mult. Și un regres psihologic - daune asupra 
reputației sale de învingător. 

Mai risca și altceva? Ceea ce plănuia Cox să facă cu 
informaţia pe care i-o furnizase Laski era cu siguranță un act 
penal. Cu toate acestea, din moment ce Laski nu știa, nu putea 
fi acuzat de complot. 

Mai era și Legea Secretelor Oficiale a Marii Britanii - blândă, 
după standardele est-europene, însă un act normativ formidabil. 
Era ilegal să abordezi un funcţionar public și să obţii de la el 
date confidențţiale. Ar fi fost dificil de demonstrat că Laski făcuse 
asta, dar nu imposibil. Il întrebase pe Peters dacă îl aștepta o zi 
mare, iar Peters îi spusese: „Una dintre zilele acelea”. Apoi, 
Laski îi spusese lui Cox: „Astăzi e”. Ei bine, dacă Peters și Cox ar 
fi putut fi convinși să depună mărturie, atunci Laski ar fi putut fi 
condamnat. Dar Peters nici măcar nu știa că divulgase un secret 
și nimeni nu s-ar fi gândit să îl întrebe pe el. Să presupunem că 
Tony Cox avea să fie arestat. Poliţia Britanică avea metodele 
sale de a smulge informaţii de la oameni, chiar dacă nu foloseau 
bâte de baseball. Cox ar fi putut spune că are informaţia de la 


VP - 140 


Laski, apoi ei ar fi verificat ce făcuse Laski în ziua aceea și ar fi 
putut descoperi că băuse cafeaua cu Peters... 

Era o posibilitate destul de vagă. Mai îngrijorat era de 
încheierea afacerii Hamilton. 

Telefonul sună și Laski răspunse: 

— Da? 

— Vă caută domnul Ley de la Threadneedle Street, spuse 
Carol. 

— Cum să nu? pufni Laski. Probabil că are legătură cu Cotton 
Bank. Fă-i legătura cu Jones. 

— A sunat la Cotton Bank, iar domnul Jones a plecat acasă. 

— A plecat acasă? Bine, răspund eu. 

O auzi pe Carol spunând: 

— Vă fac legătura cu domnul Laski acum. 

— Laski? 

Vocea era ascuţită, cu un accent aristocratic tărăgănat. 

— Da. 

— Aici Ley, de la Banca Angliei. 

— Ce mai faci? 

— Bună ziua. Ascultă, bătrâne... - Laski își dădu ochii peste 
cap când auzi acest apelativ - ... ai completat un cec destul de 
mare pentru Fett & Company. 

Laski deveni brusc galben la faţă. 

— Dumnezeule, l-au prezentat deja? 

— Da, mă rog, am înţeles că cerneala era umedă încă. Acum, 
treaba e că a fost emis pe Cotton Bank, așa cum evident știi, iar 
biata bancă nu îl poate acoperi. Mă asculți? 

— Bineînţeles că te ascult. 

Nenorocitul îi vorbea ca unui copil - nimic nu-l enerva mai 
tare pe Laski. 

— În mod clar, instrucţiunile mele referitoare la mijloacele de 
furnizare a acestor fonduri nu au fost urmate. Cu toate acestea, 
probabil că voi putea invoca faptul că angajaţii mei s-au gândit 
că nu au timp de pierdut. Mmm... Ar fi fost drăguţ, serios, să ai 
fondurile pregătite înainte de a semna chestia aia, știi? Doar ca 
să fii în siguranță, nu crezi? 

Laski gândi repede. La naiba, asta nu s-ar fi întâmplat dacă 
anunțul ar fi fost făcut la timp. Și unde dracului era Jones? 


VP - 141 


— Probabil ai ghicit că cecul reprezintă plata pentru un pachet 
majoritar la Hamilton Holdings. Mă gândesc că acţiunile acelea 
pot fi luate drept garanţie... 

— O, vai de mine, nu, îl întrerupse Ley. Asta chiar nu va 
merge. Nu este treaba Băncii Angliei să finanţeze speculaţiile de 
pe piaţa de capital. 

„Poate că nu, se gândi Laski, dar dacă anunţul ar fi fost făcut 
și ai fi știut că Hamilton Holdings deţine acum o sondă de petrol, 
nu ai fi făcut un asemenea tam-tam”. Îi trecu prin cap că 
Hamilton nu primise sonda de petrol și că probabil ei știau asta, 
drept care urmase apelul lui Ley. Se înfurie. 

— Uite ce e, sunteţi o bancă, spuse el. Vă voi plăti rata pentru 
24 de ore... 

— Banca nu este obișnuită să fie pe piaţa monetară. 

Laski ridică vocea: 

— Ştii al naibii de bine că pot acoperi cecul ăla fără probleme, 
cu condiţia să am puţin timp! Dacă îl returnezi, reputaţia mea s- 
a dus. Ai de gând să mă distrugi peste noapte de dragul unui 
milion nenorocit și al unui obicei idiot? 

Vocea lui Ley deveni foarte rece când spuse: 

— Domnule Laski, obiceiurile noastre există tocmai cu scopul 
de a-i distruge pe oamenii care semnează cecuri pe care nu le 
pot onora. Dacă acest cec nu poate fi lichidat astăzi, voi cere 
beneficiarului să îl remită. Asta înseamnă, de fapt, că aveţi o oră 
și jumătate pentru a face un depozit de un milion de lire în 
numerar, la Threadneedle Street. O zi bună. 

— Du-te dracului, spuse Laski, dar linia era deja moartă. 

Trânti telefonul în furcă, crăpându-i plasticul. Gândurile 
începură să i se amestece în cap. Trebuia să existe o modalitate 
prin care să strângă un milion imediat... nu-i așa? 

Cafeaua îi sosise pe când vorbea la telefon, dar nu o 
observase pe Carol intrând. Sorbi din ea și se strâmbă. 

— Carol! strigă. 

Ea deschise ușa. 

— Da? 

Cu faţa roșie și tremurând, aruncă ceașca fragilă de porțelan 
în coșul metalic de gunoi, unde se sparse zgomotos, apoi urlă: 

— Cafeaua asta nenorocită e rece! 

Fata făcu stânga-mprejur și dispăru. 


VP - 142 


Ora 2 p.m. 


Capitolul douăzeci și şase 


Tânărul Billy Johnson îl căuta pe Tony Cox, numai că tot uita 
lucrul acesta. leșise din casă destul de repede după ce se 
întorseseră cu toţii de la spital. Mama lui ţipa foarte mult, câţiva 
polițiști stăteau prin preajmă, iar Jacko fusese dus la secţie ca să 
ajute la anchetă. Vecinii și rudele care tot apăreau îi sporeau 
confuzia. Lui Billy îi plăcea liniștea. 

Nimeni nu părea prea dispus să îi dea să mănânce de prânz 
sau să îi acorde atenție, așa că mâncase un pachet de biscuiţi 
cu ghimbir și ieșise prin spate, spunându-i doamnei Glebe - care 
locuia trei case mai jos - că se duce la mătușica lui ca să se uite 
la televizorul ei color. 

În timp ce se plimba, încerca să își pună gândurile în ordine. 
Mersul pe jos îl ajuta să gândească. Când se simţea derutat, se 
putea uita pentru o vreme la mașini, la magazine și la oameni, 
ca să-și odihnească mintea. 

La început mersese spre casa mătușii lui, până când își 
amintise că nu prea voia să se ducă acolo; spusese asta doar ca 
să o împiedice pe doamna Glebe să îi facă necazuri. In acest 
caz, trebuia să se gândească unde să se ducă. Se opri pentru a 
privi în vitrina unui magazin de discuri, citind cu toată silința 
numele de pe copertele ţipătoare și încercând să le asocieze cu 
melodii pe care le auzise la radio. Avea un pick-up, dar nu 
avusese niciodată bani ca să cumpere discuri, iar gusturile 
părinţilor lui nu se potriveau cu ale sale. Mamei lui îi plăceau 
cântecele sentimentale, tatălui îi plăcea muzica de fanfară, iar 
lui - rock and rollul. Singura persoană pe care o cunoștea și 
căreia îi plăcea rock and rollul era Tony Cox... 

Asta era. Il căuta pe Tony Cox. 

O luă în direcţia despre care presupunea că ducea spre 
Bethnal Green. Cunoștea foarte bine zona East End - fiecare 
stradă, fiecare magazin, toate zonele demolate, porțiunile de 
teren abandonat, canalele și parcurile -, dar o cunoștea pe 


VP - 143 


porțiuni. Trecu pe lângă un teren în demolare și își aminti că 
bunica Parker locuise acolo și că nu se clintise din sufrageria ei 
în timp ce casele vechi de pe fiecare parte erau demolate, până 
când făcuse pneumonie și murise, salvând astfel autoritatea 
publică locală a sectorului Tower Hamlets al Londrei de 
problema referitoare la mutarea ei. Billy urmărise povestea cu 
interes: era ca la televizor. Da, cunoștea fiecare părticică a 
peisajului din East London, însă mintea lui nu le putea conecta 
una cu cealaltă. Cunoștea Commercial Road și Mile End Road, 
dar nu știa că se intersectau la Aldgate. In ciuda acestui lucru, 
reușea aproape întotdeauna să găsească drumul spre casă, 
chiar dacă uneori îi luă mai mult timp decât se aștepta; și, dacă 
chiar se rătăcea, poliţia îl aducea înapoi acasă într-o mașină de 
patrulă. Toţi gaborii îl cunoșteau pe tatăl lui. 

Până ajunse la Wapping, își uită din nou destinaţia, dar se 
gândi că probabil se ducea să vadă vapoarele. Intră în zonă 
printr-o gaură în gard: aceeași gaură pe care o folosise cu 
Snowy White și cu Tubby Toms în ziua în care prinseseră un 
șobolan și ceilalți îi spuseseră lui Billy să i-l ducă acasă mamei 
sale fiindcă o să se bucure și o să îl gătească când vor lua 
ceaiul. Ea nu se bucurase, desigur: sărise în sus, scăpase punga 
de zahăr din mână și ţipase, iar mai târziu plânsese și spusese 
că n-ar trebui ca băieţii să își bată joc de Billy. Oamenii îi făceau 
adesea farse, dar el nu se supăra, fiindcă era plăcut să aibă 
prieteni. 

Cutreieră o vreme. Avea senzaţia că erau mai multe vapoare 
acolo pe vremea când era el mic. În ziua aceea însă era doar 
unul mare, destul de departe, cu un nume pe o parte, pe care 
nu-l putea citi. Bărbaţii întindeau o conductă de la vapor la un 
depozit. 

Stătu și se uită o vreme, apoi îl întrebă pe unul dintre bărbaţi: 

— Ce e în ea? 

Bărbatul care purta o șapcă de stofa și o vestă se uită la el. 

— Vin, amice. 

Billy fu surprins. 

— În vapor? Numai vin? Plin? 

— Da, amice. Chateau Morocco, vechi, cules cam joia trecută. 

Toţi bărbaţii râseră, dar Billy nu înțelegea. Râse și el. Bărbaţii 
mai lucrară o vreme, apoi cel cu care vorbise îl întrebă: 

— Dar ce faci aici? 


VP - 144 


Billy se gândi o clipă, apoi spuse: 


— Am uitat. 

Bărbatul îl cercetă cu privirea și îi șopti ceva unuia dintre 
ceilalți. Billy auzi o parte din răspuns: „... ar putea să cadă naibii 
în ocean”. 


Primul bărbat intră în depozit. După o vreme, apăru un poliţist 
portuar care întrebă: 

— El e tânărul? 

Ei dădură din cap aprobator și polițistul i se adresă lui Billy: 

— Te-ai rătăcit? 

— Nu, spuse Billy. 

— Unde te duci? 

Billy dădu să spună că nu se ducea nicăieri, dar i se păru un 
răspuns greșit. Apoi, dintr-odată, își aminti: 

— La Bethnal Green. 

— Foarte bine, vino cu mine și o să te îndrum eu pe drumul 
cel bun. 

Intotdeauna doritor să aleagă calea cea mai ușoară, Billy 
merse alături de poliţist către poarta docului. 

— la spune, unde locuiești? îl întrebă bărbatul. 

— Pe Yew Street. 

— Mama ta știe unde ești? 

Billy își spuse că polițistul era un fel de doamna Glebe și că 
era nevoie de o minciună. 

— Da. Mă duc la mătușica mea. 

— Sigur știi drumul? 

— Da. 

Ajunseră la poartă. Polițistul se uită la el suspicios, apoi se 
hotări. 

— Bine, atunci. Du-te. Nu mai rătăci pe docuri. Ești mai în 
siguranţă afară. 

— Mulţumesc, spuse Billy. 

Când avea dubii, le mulțumea oamenilor. Se îndepărtă. 

Incepea să îi fie mai ușor să își amintească. Tata era în spital. 
Avea să-și piardă vederea și era vina lui Tony Cox. Billy 
cunoștea un om orb - mă rog, doi, dacă îl punea la socoteală și 
pe Squint Thatcher, care era orb doar când mergea cu 
acordeonul său în partea de vest a orașului. Dar orb cu adevărat 
era doar Hopcraft, care locuia singur într-o casă urât mirositoare 
de pe Insula Câinilor și care purta un baston alb. Oare tata va 


VP - 145 


trebui să poarte ochelari de soare și să meargă foarte încet, 
atingând bordura cu un băț? Gândul acesta îl supără pe Billy. 

De obicei, oamenii îl credeau incapabil să se supere, fiindcă 
nu plângea niciodată. Așa își dăduseră seama că este diferit, pe 
când era bebeluș: obișnuia să se lovească și să nu plângă. 
„Simte lucrurile, dar nu o arată niciodată”, spunea câteodată 
mama lui. 

Tatăl său obișnuia să spună că mama se supăra oricum destul 
de des, cât pentru doi. 

Când se întâmplau lucruri cu adevărat îngrozitoare, precum 
gluma cu șobolanul pe care i-o făcuseră Snowy și Tubby, Billy se 
trezea că fierbe pe dinăuntru și voia să facă ceva extrem, să 
tipe de exemplu, dar pur și simplu asta nu se întâmpla 
niciodată. Omorâse șobolanul și asta îl ajutase. Îl ţinuse cu o 
mână, iar cu cealaltă îl lovise în cap cu o cărămidă, până când 
acesta se oprise din zbătut. 

Ceva de genul acesta i-ar fi făcut și lui Tony Cox. Îi trecu prin 
cap că Tony era mai mare decât un șobolan - ba, mai mult, mai 
mare și decât Billy. Gândul acesta îl zăpăcea, așa că și-l alungă 
din minte. 

Se opri în capătul unei străzi. Casa din colţ avea la parter un 
magazin - unul dintre magazinele obișnuite în care se vindeau o 
grămadă de chestii. Billy o cunoștea pe fiica proprietarului, o 
fată drăguță cu părul lung, pe nume Sharon. Cu vreo doi ani în 
urmă, îl lăsase să îi pună mâna pe sâni, apoi fugise de el și nu Îi 
mai vorbise. Zile întregi după aceea, nu se gândise la nimic 
altceva în afară de umflăturile rotunde de sub bluza ei și felul în 
care se simţise când le atinsese. În cele din urmă însă, își 
dăduse seama că experienţa aceea fusese unul dintre lucrurile 
frumoase care în general nu se întâmplă de două ori. 

Intră în magazin. Mama lui Sharon era în spatele tejghelei, 
purtând o salopetă de nailon în dungi roz. Nu îl recunoscu pe 
Billy. 

El zâmbi și spuse „bună ziua”. 

— Te pot ajuta cu ceva? 

Părea neliniștită. 

— Ce mai face Sharon? o întrebă Billy. 

— Bine, mulțumesc. Momentan e plecată. O cunoști? 

— Da. 


VP - 146 


Billy se uită prin magazin la diversitatea de produse 
alimentare, feronerie, cărți, articole de modă, tutun și dulciuri. 
Voia să spună „odată, m-a lăsat să îi pun mâna pe ţâțe, dar știa 
că n-ar fi fost bine. 

— Obișnuiam să mă joc cu ea. 

Se pare că era răspunsul pe care îl aștepta femeia: păru 
ușurată. Zâmbi, iar Billy văzu că avea pete maro pe dinţi, la fel 
ca tatăl său. 

— Te pot servi cu ceva? îl întrebă ea apoi. 

Clămpănitul unor pantofi se auzi pe scări și Sharon intră în 
magazin pe ușa din spatele tejghelei. Billy fu surprins: arăta 
mult mai mare. Avea părul scurt, iar sânii îi erau destul de mari 
și îi săltau pe sub tricou. Avea picioare lungi, în blugi mulati. 
Strigă: 

— Pa, mamă. 

Era pe fugă. 

— Bună, Sharon! spuse Billy. 

Fata se opri și se uită lung la el. Chipul îi tresări când îl 
recunoscu. 

— Ah, bună, Billy. Nu pot sta... 

Apoi dispăru. Mama ei păru jenată. 

— Îmi pare rău, am uitat că e încă sus... 

— Nu-i nimic. Și eu uit o mulţime de lucruri. 

— Deci, te pot servi cu ceva? repetă femeia. 

— Vreau un cuțit. 

Gândul acesta îi apăru lui Billy în minte de nicăieri, dar știu 
imediat că asta trebuia să facă. Nu avea niciun rost să ÎI 
lovească cu o piatră în cap pe Tony Cox, care era un bărbat 
puternic - nu ar fi făcut altceva decât să îl lovească și el. Așa că 
trebuia să îl înjunghie pe la spate, ca un indian. 

— Pentru tine, pentru mama ta? 

— Pentru mine. 

— Pentru ce îţi trebuie? 

Billy știu că nu trebuia să îi spună. Se încruntă și răspunse: 

— Să tai chestii. Sârmă și altele. 

— Aaa... 

Femeia căută în vitrină și scoase un cuţit într-o teacă, așa 
cum aveau cercetașii. Billy își scoase toţi banii din buzunarul 
pantalonilor. La bani nu se pricepea - întotdeauna îl lăsa pe 
vânzător să ia cât era nevoie. 


VP - 147 


Mama lui Sharon se uită și spuse: 

— Dar nu ai decât opt penny. 

— Ajung? 

— Nu, îmi pare rău, oftă ea. 

— Atunci, îmi puteți da niște gumă de mestecat? 

Femeia puse cuțitul înapoi în vitrină și luă un pachet de gumă 
de pe un raft. 

— Şase penny. 

Billy îi oferi pumnul de bani, iar femeia luă câteva monede. 

— Mulţumesc, spuse Billy. ` 

leși în stradă și desfăcu pachetul. li plăcea să-l bage în gură 
pe tot deodată. Își continuă drumul, mestecând cu plăcere. 
Pentru moment uitase încotro se ducea. 

Se opri să privească niște bărbaţi care săpau o groapă pe 
trotuar. Capetele lor erau la nivelul tălpilor lui Billy. Observă, cu 
interes, că peretele șanțului își schimba culoarea pe măsură ce 
cobora. Mai întâi era trotuarul, apoi o chestie neagră ca o 
smoală, apoi un pământ maro afânat, apoi un lut umed. La fund 
văzu o conductă din beton nou și curat. „Oare de ce or fi pus 
conducte sub trotuar?” se întrebă Billy. Habar nu avea. Se 
aplecă și întrebă: 

— De ce puneţi o conductă sub trotuar? 

Un muncitor se uită în sus la el și îi spuse: 

— O ascundem de ruși. 

— Aha... 

Billy dădu din cap, ca și cum ar fi înţeles. După câteva clipe, 
plecă mai departe. Îi era foame, dar avea ceva de făcut înainte 
de a merge acasă să ia prânzul. Prânzul? Mâncase un pachet de 
biscuiţi pentru că tata era în spital. Asta avea de-a face cu 
motivul pentru care se afla acolo, în Bethnal Green, dar nu prea 
putea face legătura. 

Dădu colţul, se uită la numele străzii - scris pe un semn prins 
sus, pe un zid - și văzu că se afla pe Quill Street. Acum își 
amintea. Aici locuia Tony Cox - la numărul 19. Avea să bată la 
ușă... 

Nu. Nu știa de ce, dar era convins că trebuia să se strecoare 
pe ușa din spate. În spatele terasei se afla o cărare. Billy merse 
de-a lungul ei până când ajunse în spatele casei lui Tony. 


VP - 148 


Guma de mestecat își pierduse tot gustul, așa că o scoase din 
gură și o aruncă, apoi deschise în liniște poarta și pătrunse tiptil 
înăuntru. 


Capitolul douăzeci și șapte 


Tony Cox conducea încet de-a lungul drumului noroios 
brăzdat cu făgașe, mai degrabă din respect pentru propriul 
confort decât pentru proprietarul mașinii „împrumutate”. 
Străduţa, care nu avea niciun nume, ducea de la un drum 
secundar către o fermă cu hambar. Casa goală și dărăpănată, 
hambarul și pogonul de pământ nefertil care le înconjura erau 
proprietatea unei companii numite Land Development Ltd, ce îi 
aparţinea la rândul ei unui cartofor înrăit, iar acesta îi datora lui 
Tony Cox o grămadă de bani. Hambarul era folosit din când în 
când pentru a depozita mărfuri distruse de foc, cumpărate la 
prețuri extrem de mici, așa că nu era ceva neobișnuit ca o 
furgonetă și o mașină să tragă în curtea fermei. 

Poarta cu cinci bare de la capătul aleii era deschisă, iar Tony 
intră în curte cu mașina. Nu era nici urmă de furgonetă albastră, 
dar Jesse stătea rezemat de zidul casei și fuma o ţigară. Se 
apropie ca să deschidă ușa mașinii lui Tony. 

— Nu a mers totul ca uns, Tony, îi spuse el imediat. 

Tony cobori din mașină. 

— Banii sunt aici? 

— In dubă, spuse Jesse, făcând un semn din cap înspre 
hambar. Dar n-a mers totul ca pe roate. 

— Hai să mergem înăuntru - e prea cald aici. 

Tony deschise ușa hambarului și pătrunse înăuntru. Jesse îl 
urmă. O treime din podea era ocupată de o mulţime de lăzi. 
Tony citi etichetele de pe câteva: conţineau haine și uniforme 
militare uzate. Furgoneta albastră se afla vizavi de ușă. Tony 
observă că peste numerele originale fuseseră legate cu sârmă 
numere provizorii. 

— Ce-ai făcut? întrebă el sceptic. 

— O, la naiba, Tony, stai să vezi ce a trebuit să fac. 

— Păi, zi-mi naibii odată! 


VP - 149 


— Păi, m-am bușit cu unu’, înţelegi? Nimic grav, doar o 
lovitură mică. Dar boșorogu' iese din mașină și vrea să sune la 
poliţie. Așa că m-apucă dracii, corect? Dar el îmi stă în drum, 
așa că îl pocnesc. 

Tony înjură încet. Pe chipul lui Jesse se citea deja teama. 

— Deci, știam că poliţia o să mă caute, corect? Așa că m-am 
oprit la un service, m-am dus în spate la budă și am ciordit un 
set de numere provizorii și salopeta asta. 

Dădu din cap entuziasmat, ca și cum și-ar fi aprobat singur 
acțiunile. 

— Apoi am venit aici, continuă el. 

Tony se uită la el uimit, apoi izbucni în râs. 

— Ticălos nebun! chicoti el. 

Jesse păru ușurat. 

— Am făcut ce-a fost mai bine, nu-i așa? 

Râsul lui Tony se potoli. 

— Ticălos nebun, repetă el. Uită-te la tine, ai în dubă o avere 
în bani furaţi și tu te oprești - pieptul i se clătină când începu din 
nou să râdă - tu te oprești la un service și ciordești o salopetă! 

Zâmbi și Jesse, nu fiindcă era amuzat, ci din plăcerea de a fi 
scăpat de teamă. Apoi, deveni din nou serios. 

— Cu toate astea, am și vești proaste. 

— Fir-ar să fie! Ce mai e? 

— Şoferul dubei a încercat să facă pe eroul. 

— Sper că nu l-ai omorât! spuse Tony neliniștit. 

— Nu, doar l-am lovit în cap. Dar arma lui Jacko s-a declanșat 


în timpul încăierării - pronunţă „încălecării” - și l-a împușcat pe 
Willie Surdu' în moacă. E nasol, Tone. 
— O, la dracu”... 


Tony se lăsă brusc pe un scăunel cu trei picioare. 

— Oh, sărmanul Willie! L-au dus la spital, nu? 

Jesse dădu din cap aprobator. 

— D-aia nu e Jacko aici. El l-a dus. Dacă a mai ajuns viu 
acolo... 

— Așa de rău e? 

Jesse încuviinţă din cap. 

— Fir-ar să fie! 

Pentru o vreme nu mai spuse nimic. 


VP - 150 


— N-are pic de noroc Willie Surdu' cu o ureche deja nu mai 
aude, băiatul lui e dus cu capu', nevastă-sa seamănă cu Henry 
Copper! - și acum asta. 

Plescăi din buze întristat. 

— O să îi dăm dublu, dar asta n-o să îi vindece capul. 

Se ridică în picioare. Jesse deschise duba, ușurat că reușise să 
transmită vestea fără să-i stârnească lui Tony furia. 

— Bun, hai să aruncăm o privire la ce avem aici, spuse Tony 
frecându-și palmele. 

În spatele furgonetei văzu nouă lăzi gri de oţel. Arătau ca 
niște valize de metal strivite, fiecare cu mânere la ambele 
capete și securizate cu un lacăt dublu. Erau grele. Cei doi 
bărbaţi le descărcară una câte una și le aliniară în mijlocul 
hambarului. 

Tony se uită la ele cu lăcomie. Pe chipul său se citea o plăcere 
aproape carnală. 

— E ca în Ali Baba și cei 40 de hoţi, prietene, spuse el. 

Jesse scotea explozibili plastici, cabluri și detonatoare dintr-o 
geantă din colţul hambarului. 

— Mi-aș dori să fie și Willie aici, ca să facă el bum-bum, zise 
el. 

— Mi-aș dori să fie aici, punct, spuse Tony. 

Jesse se pregăti să arunce lăzile în aer, ca să le deschidă. Lipi 
explozibilul gelatinos în jurul lacătelor, atașă detonatoarele și 
cablurile și conectă fiecare bombă la mecanismul de declanșare 
de tip pompă. 

Urmărindu-l, Tony spuse: 

— Pari să știi ce faci. 

— L-am văzut pe Willie făcând asta destul de des, spuse el 
zâmbind. Poate că aș putea deveni eu spărgătorul de case de 
bani al găștii... 

— Willie n-a murit, îl întrerupse Tony ţâfnos. Nu din câte știm 
noi. 

Jesse ridică sistemul de declanșare și, târând cablurile după 
el, îl scoase afară. Tony îl urmă și îi spuse: 

— Scoate duba afară, în caz că ia foc... înţelegi ce zic? 

— Nu e niciun pericol... 

— N-ai mai spart niciodată seifuri și nu îmi asum riscul. 

— Ok. 


7 Pugilist britanic de categorie grea (3 mai 1934-1 mai 2011). (n.tr.). 
VP - 151 


Jesse închise ușile din spate și duse furgoneta în curtea 
fermei, apoi deschise capota și folosi câteva clipsuri-crocodil 
pentru a conecta declanșatorul la bateria dubei. 

— Ține-te bine, spuse el, apoi apăsă butonul. 

Se auzi imediat o bubuitură înfundată. Cei doi bărbaţi se 
întoarseră înăuntru - lăzile stăteau în linie, cu capacele deschise 
în niște unghiuri imposibile. 

— Ai făcut treabă bună, spuse Tony. 

Lăzile erau umplute ordonat și compact. Sulurile de bancnote 
erau așezate astfel: 20 în lungime, 10 în lățime și cinci în 
adâncime: o mie de suluri per ladă. Fiecare sul conţinea o sută 
de bancnote. Asta însemna 100 de mii de bancnote per ladă. 

În primele șase lăzi erau bancnote de zece șilingi scoase din 
circulaţie și fără valoare. 

— Doamne Dumnezeule! spuse Tony. 

Următoarea ladă conţinea bancnote de o liră, dar aceasta nu 
era tocmai plină. Tony numără 800 de suluri. In penultima erau 
tot hârtii de o liră, dar lada era plină. 

— Așa mai merge. Aproape perfect, spuse Tony. 

Ultima ladă era plină ochi cu bancnote de zece lire. 

— Doamne ajută! șopti Tony. 

Jesse făcu ochii mari. 

— Câţi sunt, Tony? întrebă el. 

— Un milion o sută optzeci de mii de lire sterline, fiule. 

Jesse scoase un chiuit de bucurie. 

— Suntem bogaţi! Avem o grămadă! 

Chipul lui Tony era posomorât. 

— Presupun că putem arde toate bancnotele de zece lire. 

— Ce vorbești? spuse Jesse, uitându-se la el ca la un nebun. 
Cum adică să le ardem? Ai luat-o razna? 

Tony se întoarse și îl apucă pe Jesse de braț, strângând cu 
putere. 

— Ascultă-mă! Dacă te duci la Rose and Crown, ceri un pahar 
de bere și o plăcintă cu carne și plătești cu o bancnotă de zece 
lire - și faci asta în fiecare zi timp de o săptămână - ce vor crede 
oamenii ăia? 

— Or să creadă că am avut o combinaţie. Mă doare mâna, 
Tone. 

— Și cât o să dureze până când unul dintre nenorociţii ăia de 
turnători de acolo va merge la poliţie și ne va da în gât? Cinci 


VP - 152 


minute? Îi dădu drumul la braţ, apoi adăugă: E prea mult, Jess. 
Problema ta e că tu nu gândești. Atâţia bani trebuie ținuți 
undeva - iar dacă îi ţii undeva, poliţia îi poate găsi. 

Jesse găsi prea radical acest punct de vedere pentru a-l 
înțelege. 

— Dar nu poţi arunca banii... 

— Tu nu asculţi ce spun, nu-i așa? Ei știu de Willie Surdu’, 
corect? Șeful lor va face legătura dintre el și jaf, corect? Și mai 
știu că Willie e în gașca mea, așa că vor ști că noi am dat 
spargerea, corect? Poţi să bagi mâna-n foc că în seara asta vor 
fi la tine acasă, tăindu-ţi saltelele și căutând în sacul de cartofi. 
Așadar, cinci mii în bancnote de o liră ar putea fi economiile tale 
de o viaţă, dar 50 de mii în bancnote de zece sunt 
incriminatoare, corect? 

— Nu m-am gândit niciodată așa, spuse Jesse. 

— Se numește „exces”. 

— Presupun că nu poţi depune atâţia bani la Abbey National. 
Oricine poa' să stea la mititica o noapte, dar dacă ai prea mult, 
asta dovedește că ai dat o spargere, înţelegi? 

Jesse îi explica la rândul său lui Tony, ca și cum ar fi vrut să-i 
demonstreze că înţelesese. 

— Asta e, corect? 

— Da. 

Tony își pierduse interesul de a-i mai face morală. Încerca să 
se gândească la o modalitate sigură de a se descotorosi de banii 
murdari în cantitate mare. 

— Și nu poţi să te duci la banca Barclays cu peste un milion 
de lire și să le ceri să-ţi deschidă un cont de economii, corect? 

— Incepi să te prinzi, spuse Tony sarcastic. 

Dintr-odată, îl privi pe Jesse cu atenție. 

— Ah, dar cine poate intra într-o bancă cu un teanc de bani 
fără să ridice suspiciuni? 

Jesse se pierdu. 

— Păi, nu poate nimeni, zise el. 

— Crezi? 

Tony arătă spre cutiile cu haine militare uzate. 

— Deschide vreo două cutii din alea. Vreau să te îmbraci ca 
un marinar din Marina Regală. Tocmai mi-a venit o idee a naibii 
de ingenioasă. 


VP - 153 


Capitolul douăzeci și opt 


O ședință de după-amiază cu editorul era ceva rar. Uneori 
spunea: „Dimineţile sunt pentru distracţie, iar după-amiezile 
pentru muncă”. Până la ora prânzului, eforturile sale erau 
alocate producerii ziarului. La ora două era deja prea târziu ca 
să mai facă ceva important: conţinutul ziarului era mai mult sau 
mai puțin stabilit, majoritatea edițiilor zilei erau publicate și 
distribuite, iar editorul își întorsese deja gândurile către ceea ce 
numea el „gunoi administrativ”. Dar trebuia să fie prin preajmă, 
în caz că intervenea ce ar fi necesitat o decizie la nivel înalt. 
Arthur Cole considera că apăruse o astfel de situaţie. 

Cole, editorul de știri adjunct, se așeză vizavi de biroul alb, 
supradimensionat al editorului. În stânga sa se afla reporterul 
Kevin Hart, iar în dreapta Mervyn Glazier, redactorul de știri 
locale. 

Editorul termină de semnat un teanc de adrese și își ridică 
privirea. 

— Ce avem? 

Cole spuse: 

— Tim Fitzpeterson va supraviețui, anunțul referitor la petrol a 
fost amânat, jefuitorii dubei cu bani au scăpat cu peste un 
milion și echipa Angliei depune toate eforturile în meciul de 
fotbal. 

— Și? 

— Și se întâmplă ceva. 

Editorul își aprinse o ţigară. Sincer, îi cam plăcea să fie 
întrerupt din „gunoiul administrativ” cu ceva interesant, cum ar 
fi fost o poveste. 

— Continuă. 

Cole spuse: 

— Vă amintiţi, probabil, că în timpul conferinţei de dimineaţă 
a venit Kevin un pic prea entuziasmat din cauza unui telefon 
primit, chipurile, din partea lui Tim Fitzpeterson. 

Editorul zâmbi cu indulgență. 

— Dacă reporterii tineri nu se aprind, cum naiba vor fi atunci 
când vor îmbătrâni? 


VP - 154 


— Ei bine, e posibil să fi avut dreptate când a spus că eo 
lovitură. Vă amintiţi numele persoanelor despre care se 
presupune că l-ar șantaja pe Fitzpeterson? Cox și Laski. 

Cole se întoarse către Hart. 

— Ok, Kevin. 

Hart își desfăcu picioarele și se aplecă în faţă. 

— Încă un apel, de data asta de la o femeie care mi-a dat 
numele și adresa ei. Aceasta mi-a spus că soţul ei, William 
Johnson, a fost implicat în jaful dubei cu bani, că a fost împușcat 
și a orbit și că e una dintre afacerile lui Tony Cox. 

Editorul spuse: 

— Tony Cox! Ai urmărit treaba până la capăt? 

— Există în spital un William Johnson, cu răni la faţă provocate 
de Împuşcături. lar la căpătâiul lui se află un detectiv, care 
așteaptă să își revină. Am fost să mă întâlnesc cu soţia, dar n-a 
vrut să vorbească. 

Editorul, care fusese cândva reporter de investigaţii, spuse: 

— Tony Cox e o persoană foarte influentă. Aș crede orice 
despre el. Nu e deloc un om cumsecade. Continuă. 

— Mervyn are următoarea poveste, spuse Cole. 

— O bancă are probleme, începu redactorul de știri locale. 
Cotton Bank din Jamaica este o bancă străină cu o filială în 
Londra. Face o grămadă de tranzacţii în Marea Britanie. In fine, îi 
aparţine unui bărbat pe nume Felix Laski. 

— De unde știm asta? întrebă editorul. Că are probleme, 
vreau să spun. 

— Păi, am primit un pont de la un contact. Am sunat la 
Threadneedle Street ca să verific. Desigur, nu au vrut să-mi dea 
un răspuns direct, însă vacarmul pe care l-au făcut înclină să 
confirme pontul. 

— Spune-mi exact ce s-a vorbit. 

Glazier își scoase carnețelul. Putea stenografia o sută 
cincizeci de cuvinte pe minut, iar notițele sale erau întotdeauna 
impecabile. 

— Am vorbit cu un bărbat pe nume Ley, care cel mai probabil 
se ocupă de asta. Se întâmplă să îl cunosc, pentru că... 

— Sari peste reclamă, Mervyn, îl întrerupse editorul. Știm cu 
toţii cât de bune sunt legăturile tale. 

Glazier rânji. 


VP - 155 


— Scuze. Mai întâi l-am întrebat dacă știe ceva despre Cotton 
Bank din Jamaica. Mi-a spus: „Banca Angliei știe destul de multe 
despre fiecare bancă din Londra”. Eu i-am spus: „Atunci, știi cât 
de viabilă este Cotton Bank în momentul de față”. El mi-a spus: 
„Desigur. Ceea ce nu înseamnă că îţi voi spune ţie”. Eu i-am 
răspuns: „E pe cale să dea faliment - adevărat sau fals?” El a 
spus: „Pas”. Eu am zis: „Haide, Donald, ăsta nu e Masterminat - 
e vorba despre banii oamenilor”. El a spus: „Știi că nu pot vorbi 
despre genul acesta de lucruri. Băncile sunt clienţii noștri. Le 
respectăm încrederea”. Eu am spus: „Voi publica un articol care 
va spune despre Cotton Bank că e pe cale să dea faliment. Ai de 
gând sau nu să îmi spui dacă e o știre falsă?” El mi-a spus: 
„Ceea ce îţi spun este să îţi verifici mai întâi dovezile”. Cam asta 
ar fi tot. 

Glazier închise carnețelul. 

— Dacă banca ar fi fost în siguranță, cu siguranţă mi-ar fi spus 
asta. 

Editorul dădu aprobator din cap. 

— Nu mi-a plăcut niciodată modul acesta de gândire, dar în 
cazul de față probabil că ai dreptate. 

Işi scutură trabucul într-o scrumieră mare de sticlă. 

— La ce ne duce asta? continuă el. 

Cole rezumă: 

— Cox și Laski îl șantajează pe Fitzpeterson. Fitzpeterson 
încearcă să se sinucidă. Cox organizează un jaf. Laski dă 
faliment. Ridică din umeri și adăugă: Ceva se întâmplă. 

— Ce vrei să faci? 

— Să aflăm. Nu pentru asta suntem aici? 

Editorul se ridică în picioare și se duse la fereastră, ca și când 
și-ar fi luat un scurt timp de gândire. Ridică puţin storurile și 
camera deveni un pic mai luminoasă. Pe covorul albastru aprins 
apărură câteva raze de soare, care scoteau în evidență modelul 
reliefat. Se întoarse apoi la biroul său și se așeză. 

— Nu, zise el. O vom lăsa așa și am să vă spun de ce. Unu: nu 
putem prezice falimentul unei bănci, pentru că predicția noastră 
în sine ar fi de ajuns pentru a-i provoca acel faliment. Numai 
îndoiala cu privire la viabilitatea băncii ar zgudui orașul. Doi: nu 
putem încerca să descoperim autorii unui jaf de bani. Asta este 


3 Board game pentru doi jucători, inventat în anul 1970 de către israelianul Mordecai 
Meirowitz, diriginte de poștă și expert în telecomunicații (n.tr.). 


VP - 156 


treaba poliţiei. În orice caz, ceea ce am putea descoperi nu va 
putea fi publicat, pentru ca nu cumva să influenţțăm procesul. 
Adică: dacă noi știm că e vorba despre Tony Cox, trebuie să știe 
și poliţia; iar legea spune că, de vreme ce știm că un arest este 
iminent sau probabil, povestea va ajunge în instanţă. Trei: Tim 
Fitzpeterson nu va muri. Dacă facem gafa de a umbla prin 
Londra interesându-ne despre viaţa lui sexuală, vor apărea cât 
ai zice pește întrebări în parlament despre reporterii de la 
Evening Post, care cutreieră țara după mizeriile politicienilor. Să 
se ocupe de chestiunile de genul ăsta ziarele de scandal de 
weekend. 

Își lăsă mâinile pe birou, cu palmele în jos. 

— Îmi pare rău, băieţi. 

Cole se ridică. 

— Ok, hai să ne întoarcem la treabă. 

Cei trei jurnaliști plecară. Când ajunseră înapoi în redacţie, 
Kevin Hart spuse: 

— Dacă ar fi el editor la The Washington Post, Nixon ar 
câștiga în continuare alegerile, mergând tot pe lege și ordine. 

Nu râse nimeni. 


VP - 157 


Ora 3 p.m. 


Q 


Capitolul douăzeci și nou 


— Vă caută de la Smith și Bernstein, domnule Laski. 

— Mulţumesc, Carol. Fă-mi legătura. Alo, George? 

— Felix, ce mai faci? 

Laski zâmbi. Nu îi era ușor. 

— Sunt în al nouălea cer. Ţi-ai îmbunătăţit vreun pic serviciul? 
întrebă el. 

George Bernstein juca tenis. 

— Deloc. Ştii că îl învăţam pe George junior să joace? 

— Da. 

— Acum mă bate el pe mine. 

Laski râse. 

— Și Rachel ce face? 

— La fel de bine. Vorbeam despre tine aseară. Ea spunea că 
ar trebui să te căsătorești. Eu i-am zis: „Nu știai? Felix e gay”. 
Ea a spus: „Gay? Și de ce nu pot fi însuraţi oamenii fericiţi??” l- 
am spus: „Nu, am vrut să zic homosexual, Rachel”. l-a căzut 
lucrul din mână. M-a crezut, Felix! Îţi vine să crezi? 

Laski se forță încă o dată să râdă. Nu știa cât mai putea face 
faţă situaţiei. 

— Mă gândesc la asta, George. 

— La căsătorie? Să n-o faci! N-o face! Asta m-ai sunat să îmi 
spui? 

— Nu, ăsta e doar un gând neînsemnat care îmi tot trece prin 
cap. 

— Deci, cu ce te pot ajuta? 

— Un fleac. Am nevoie de un milion de lire pentru 24 de ore și 
m-am gândit să te rog pe tine. 

Laski își ţinu răsuflarea. Urmă o tăcere scurtă. 

— Un milion. De cât timp e Felix Laski pe piaţa banilor? 

— De când am descoperit cum să fac profit real peste noapte. 


? joc de cuvinte intraductibil în limba română - termenul „gay” are în limba engleză 
semnificația de „vesel”, „fericit”, dar și de „homosexua!”. (n.tr.). 


VP - 158 


— Să-mi spui și mie secretul, ok? 

— În regulă. După ce îmi împrumuţi banii. Nu glumesc, 
George: o poți face? 

— Sigur că putem. Ce garanţie oferi? 

— Ah... nu-i așa că în mod normal nu ceri garanţie pentru un 
împrumut pe 24 de ore? 

Laski strânse receptorul în pumn până când degetele i se 
albiră. 

— Ai dreptate. Dar în mod normal nu împrumutăm sume ca 
aceasta unor bănci ca a ta. 

— Bine. Garanţia mea constă în 510 000 de acţiuni la 
Hamilton Holdings. 

— Un minut. 

Urmă o tăcere. Laski și-l imagină pe George Bernstein: un 
bărbat îndesat, cu capul mare, cu nasul gros și un permanent 
zâmbet larg, stând la masa lui cea veche dintr-un birou 
sărăcăcios cu vedere spre catedrala St. Paul și verificând cifrele 
din Financial Times, în timp ce lovea ușor cu degetele tastele 
unui calculator. 

Bernstein reveni pe fir. 

— La preţul de astăzi nu e nici pe departe suficient, Felix. 

— Haide, e doar o formalitate! Știi că n-am să îţi trag vreo 
ţeapă. Sunt eu, Felix, prietenul tău. 

Își șterse fruntea cu mâneca. 

— Mi-ar plăcea s-o pot face, dar am un partener. 

— Partenerul tău doarme atât de adânc, încât umblă zvonul 
că a murit. 

— O afacere ca asta l-ar trezi și dacă ar fi în mormânt. 
Încearcă la Larry Wakely, Felix. S-ar putea să poată face câte 
ceva pentru tine. 

Laski încercase deja la Larry Wakely, dar nu îi spuse asta. 

— Voi încerca. Ce zici de un meci în weekendul ăsta? 

— Mi-ar plăcea! Ușurarea din vocea lui Bernstein era 
evidentă. Sâmbătă dimineaţă la club? adăugă el. 

— Zece lire meciul? 

— Mi-ar sfâșia inima să îţi iau banii. 

— Abia aștept. La revedere, George! 

— Ai grijă de tine. 

Laski închise ochii pentru o clipă, lăsând telefonul să îi atârne 
în mână. Știuse că Bernstein nu îi va împrumuta banii, dar pur și 


VP - 159 


simplu încerca orice acum. Îşi frecă faţa cu degetele, încă nu era 
învins. 

Apăsă pe furcă și primi un ton de apel. Formă numărul cu un 
creion mestecat la un capăt. 

Sună îndelung. Laski avea de gând să închidă și să formeze 
din nou, când cineva îi răspunse. 

— Departamentul de Energie. 

— Biroul de presă, vă rog, spuse Laski. 

— Încerc să vă fac legătura. 

Apoi, vocea unei alte femei: 

— Biroul de presă. 

— Bună ziua, spuse Laski. Îmi puteţi spune când va face 
secretarul de stat anunţul referitor la terenul petrol... 

— Secretarul de stat întârzie, îl întrerupse femeia. Redacţia 
dumneavoastră de știri a fost informată despre asta și există o 
explicaţie completă pe adresa Asociaţiei de Presă. 

Apoi închise. 

Laski se lăsă pe spătarul scaunului. Începea să i se facă 
teamă și nu îi plăcea asta. Era misiunea lui să domine situaţiile 
de acest gen: îi plăcea să fie singurul la curent, manipulatorul 
care îi făcea pe toți ceilalți să alerge încercând să își dea seama 
ce se întâmplă. Nu era stilul lui să se milogească în fața 
cămătarilor. 

Telefonul sună din nou și Carol spuse: 

— Un anumit domn Hart este pe fir. 

— Ar trebui să îl cunosc? 

— Nu, dar spune că are legătură cu banii de care are nevoie 
Cotton Bank. 

— Fă-mi legătura. Alo, aici Laski. 

— Bună ziua, domnule Laski. 

Era vocea unui tânăr. 

— Sunt Kevin Hart de la Evening Post, adăugă el. 

Laski tresări. 

— Parcă a zis că... în fine. 

— Banii de care are nevoie Cotton Bank... Da, păi o bancă cu 
probleme are nevoie de bani, nu-i așa? 

— Nu cred că vreau să vorbesc cu dumneata, tinere, spuse 
Laski. 

Înainte să apuce să închidă, Hart spuse: 

— Tim Fitzpeterson. 


VP - 160 


Laski se îngălbeni la față. 

— Poftim? 

— Problemele de la Cotton Bank au vreo legătură cu tentativa 
de sinucidere a lui Tim Fitzpeterson? 

De unde naiba știau? Gândurile începură să îi vuiască prin 
cap. Poate că nu știau. Probabil ziceau la nimereală - sondau 
terenul, așa numeau ei asta -, pretinzând că știu ceva ca să 
vadă dacă oamenii vor nega. 

— Editorul dumitale știe că ai dat acest telefon? întrebă Laski. 

— Mmm... bineînţeles că nu. 

Ceva din vocea reporterului îi spuse lui Laski că acesta 
începuse să se teamă. Insistă. 

— Nu știu ce fel de joc joci, tinere, dar dacă mai aud ceva 
despre toate prostiile astea, voi ști de unde au pornit zvonurile. 

— Care este relația dumneavoastră cu Tony Cox? întrebă 
Hart. 

— Cu cine? La revedere, tinere. 

Laski închise telefonul. Se uită la ceasul de la mână: era 3:15. 
Nu avea nicio șansă să facă rost de un milion de lire în 
cincisprezece minute. Părea că totul se sfârșise. Banca avea să 
dea faliment, reputaţia lui Laski avea să fie distrusă și probabil 
că urma să fie implicat în procese penale. Se gândi să 
părăsească ţara în după-amiaza aceea. Nu va apuca să ia nimic 
cu el. Să o ia de la capăt în New York sau în Beirut? Era prea 
bătrân. Dacă ar fi rămas, ar fi putut să salveze suficient din 
imperiul lui cât să trăiască bine tot restul vieții. Dar ce fel de 
viaţă ar mai fi fost aia? 

Se roti cu scaunul și privi pe fereastră. Ziua se răcea; la urma 
urmei, nu era vară. Clădirile înalte ale orașului aruncau umbre 
lungi pe ambele părți ale străzii. Laski privi traficul și se gândi la 
Ellen Hamilton. 

Dintre toate zilele, exact astăzi se hotărâse să o ceară de 
soție. Era o ironie dureroasă. In ultimii douăzeci de ani, ar fi 
putut să aleagă pe oricine: modele, actrițe, debutante, chiar și 
prințese. Și, când în sfârșit alesese una, dăduse faliment. Un 
bărbat superstiţios ar fi luat-o ca pe un semn că nu trebuia să se 
căsătorească. 

lar opțiunea asta putea să nici nu mai fie valabilă pentru el. 
Felix Laski, playboy-ul milionar, era una; Felix Laski, fost 
condamnat falimentar, era altceva. Era sigur că relaţia lui cu 


VP - 161 


Ellen nu implica genul de dragoste care ar fi putut supraviețui 
unui dezastru de asemenea proporţii. Dragostea lor era o 
chestie senzuală, autoindulgentă, hedonistă, destul de diferită 
de devotamentul etern din Cartea rugăciunii comune. 

Cel puţin, așa fusese întotdeauna. Laski filosofă că afecțiunea 
permanentă ar fi putut veni mai târziu, prin simplul fapt că ar fi 
locuit împreună și ar fi împărţit diverse lucruri; la urma urmei, 
dorinţa carnală, aproape isterică, ce îi apropiase avea cu 
siguranţă să se stingă în timp. 

„N-ar trebui să filosofez, își spuse, la vârsta mea ar trebui să 
știu”. 

În dimineaţa aceea, decizia de a se căsători cu ea părea o 
alegere pe care ar fi putut s-o facă oarecum cu răceală, cu 
ușurință, chiar cu cinism, estimând cu ce s-ar alege din asta, de 
parcă ar fi fost o altă lovitură la bursă. Însă acum, când nu mai 
avea control asupra situaţiei, își dădu seama că avea extrem de 
multă nevoie de ea și simţi gândul acesta ca pe o lovitură fizică. 
Își dorea un devotament veșnic: își dorea pe cineva care să aibă 
grijă de el, care să se bucure de compania lui și să îi atingă 
umărul cu dragoste atunci când trecea pe lângă scaunul lui; 
cineva care să fie mereu lângă el, cineva care să îi spună „te 
iubesc”, cineva care să își petreacă bătrâneţea cu el. Fusese 
singur toată viaţa: era de ajuns. 

După ce își recunoscu toate acestea, merse chiar și mai 
departe. Dacă ar fi putut s-o aibă, ar fi privit cu bucurie cum i se 
năruie imperiul, cum eșuează afacerea cu Hamilton Holdings, 
cum îi este distrusă reputația. Ar fi mers chiar și la pușcărie cu 
Tony Cox dacă ar fi știut că ea îl va aștepta când va ieși. p 

Își dorea să nu-l fi cunoscut niciodată pe Tony Cox. Își 
închipuise că îi va fi ușor să controleze un delincvent de doi bani 
ca el. O fi fost el grozav de puternic în lumea lui cea mică, dar 
cu siguranţă nu putea atinge un om de afaceri respectabil. 
Poate că nu, însă când omul acela de afaceri devenea partener - 
deși neoficial - cu huliganul, înceta să mai fie respectabil. Cel 
compromis de această asociere era Laski, nu Cox. 

Când auzi ușa biroului deschizându-se, se întoarse în scaun și 
îl văzu cu stupoare pe Tony Cox intrând. Laski rămase cu gura 
deschisă - era ca și cum ar fi văzut o fantomă. 

Carol alerga cu pași mărunți în spatele lui, ţinându-se după el 
ca un căţel. Îi explică rapid lui Laski: 


VP - 162 


— L-am rugat să aștepte, dar n-a vrut - pur și simplu a dat 
buzna! 

— E în regulă, Carol, mă ocup eu de asta. 

Fata ieși, închizând ușa. Laski izbucni: 

— Ce dracului cauţi aici? Nimic nu poate fi mai periculos! Deja 
m-au sunat de la ziar și m-au întrebat de tine și de Fitzpeterson. 
Știai că a încercat să se sinucidă? 

— Calmează-te. Nu-ţi pierde firea, îi spuse Cox. 

— Să mă calmez? Toată chestia asta e un dezastru! Am 
pierdut totul, iar dacă sunt văzut cu tine, o să sfârșesc în 
pușcărie! 

Cox făcu un pas mare în faţă, îl luă pe Laski de gât și îl 
scutură bine. 

— Închide-ţi gura! mârâi el, aruncându-l înapoi în scaun. 
Acum, ascultă-mă. Vreau să mă ajuţi. 

— Nici gând, mormăi Laski. 

— Taci din gură! Vreau să mă ajuţi și ai s-o faci - sau o să mă 
asigur că vei înfunda pușcăria, la naiba! Bun, știi că azi- 
dimineaţă am organizat un jaf - o dubă cu bani. 

— Habar n-am de așa ceva. 

Cox ignoră asta. 

— Ei bine, n-am unde să ascund banii, așa că o să îi depun la 
tine în bancă. 

— Nu fi ridicol, spuse Laski încet, încruntându-se apoi. Câţi 
sunt? 

— Puțin peste un milion. 

— Unde? 

— Afară, în dubă. 

Laski sări în picioare. 

— Ai un milion de lire în bani furaţi afară, într-o dubă 
nenorocită? 

— Da. 

— Ești nebun. 

Gândurile începură să i se învârtă în cap. 

— În ce formă sunt banii? zise el apoi. 

— Diverse bancnote uzate. 

— Sunt în lăzile originale? 

— Nu sunt atât de tâmpit! Au fost transferate în cutii de 
ambalaj. 

— Cu seriile la întâmplare? 


VP - 163 


— Încet-încet, începi să prinzi ideea. Dacă nu faci ceva, vor 
ridica duba pentru parcare pe linia galbenă. 

Laski se scărpină în cap. 

— Cum o să îi duci în trezorerie? 

— Am șase băieţi afară. 

— Nu pot lăsa șase dintre scandalagiii tăi să care toţi banii 
aceia în trezoreria mea! Angajaţii vor intra la bănuieli... 

— Sunt îmbrăcaţi în uniforme: jachete, pantaloni, cămăși și 
cravate bleumarin. Arată ca niște agenţi de pază, Felix. Dacă 
vrei să ne jucăm de-a întrebările, hai s-o lăsăm pentru mai 
târziu, ce zici? 

Laski se hotări. 

— Bine, să mergem. 

Îl conduse pe Cox afară și îl urmă până în biroul lui Carol. 

— Sună jos la trezorerie, îi spuse el fetei. Spune-le să se 
pregătească imediat pentru primirea unui lot de numerar. De 
acte o să mă ocup personal. Și dă-mi o linie externă pe telefon. 

Se întoarse apoi în birou, ridică receptorul și formă numărul 
Băncii Angliei. Se uită la ceas. Era 3:25. | se făcu legătura cu 
domnul Ley. 

— Laski aici, spuse el. 

— Ah, da? 

Bancherul părea circumspect. Laski se strădui să rămână 
calm. 

— Am rezolvat problemuţa aceea, Ley. Banii necesari sunt în 
trezoreria mea. Așadar, pot aranja transferul imediat, așa cum 
ai sugerat mai devreme, sau poţi verifica astăzi și să faci 
transferul mâine. 

— Mmm... Ley se gândi o clipă, apoi adăugă: Nu cred că va fi 
nevoie nici de una, nici de alta, Laski. Ne-ar fi peste mână să 
numărăm atâţia bani, atât de târziu în după-amiaza asta. Dacă 
poţi face transferul mâine-dimineaţă la prima oră, vom lichida 
cecul mâine. 

— Mulţumesc. 

Laski se hotărî să pună un pic de sare pe rană. 

— Îmi pare rău că te-am enervat atât de tare mai devreme. 

— Probabil că am fost un pic cam aspru. La revedere, Laski. 

Închise telefonul. Gândea încă rapid. Presupuse că putea 
obţine aproximativ o sută de mii în numerar, peste noapte. 
Probabil că Tony Cox ar fi putut acoperi suma aceasta de la 


VP - 164 


cluburile sale. Ar fi putut schimba banii cu două sute de mii din 
bancnotele furate. Era doar o măsură de precauţie: dacă 
bancnotele pe care le transfera a doua zi erau prea uzate pentru 
a fi puse din nou în circulaţie, cineva s-ar fi putut gândi la 
coincidența dintre furtul ce avusese loc în ziua aceea și 
depozitul din ziua următoare. Influența unor bani într-o condiţie 
bună ar fi înlăturat această suspiciune. 

Părea că se gândise la toate, așa că își permise să se relaxeze 
pentru un moment. „Am făcut-o din nou și am câștigat”, își 
spuse el, apoi izbucni într-un hohot de victorie absolută. 

Acum trebuia să supravegheze detaliile. Ar fi fost bine să 
coboare în trezorerie, ca să-i liniștească pe angajaţii săi, fără 
îndoială năuciţi. Și voia să îi vadă pe Cox și pe oamenii lui 
plecaţi din sediu cât mai repede. 

Apoi avea să o sune pe Ellen. 


Capitolul treizeci 


Ellen Hamilton fusese acasă aproape toată ziua. Drumul la 
cumpărături despre care îi spusese lui Felix fusese inventat: 
avea doar nevoie de o scuză ca să meargă să-l vadă pe el. Erao 
femeie foarte plictisită. Călătoria spre Londra nu îi luase mult: la 
întoarcere își schimbase hainele, își refăcuse coafura și îi luase 
mult mai mult decât ar fi fost necesar ca să pregătească un 
prânz din brânză de vaci, salată, fructe și cafea neagră tară 
zahăr. Spălase vasele - foarte puţine -, practic bătându-și joc de 
mașina de spălat vase, și o trimisese sus pe doamna Tremlett, 
ca să dea cu aspiratorul. Se uitase la televizor la știri și la o 
telenovelă, începuse să citească un roman istoric și îl lăsase jos 
după cinci pagini, se plimbase prin casă, din cameră în cameră, 
curățând lucruri care nu aveau nevoie să fie curățate, și 
coborâse să înoate în piscină, răzgândindu-se apoi în ultimul 
minut. 

Acum stătea dezbrăcată pe podeaua de gresie a casei 
răcoroase de vară, cu costumul de baie într-o mână și cu rochia 
în cealaltă, gândindu-se: „Dacă nu mă pot hotărî dacă să merg 
sau nu să înot, cum voi avea vreodată voința de a-mi părăsi 
sotul?” 


VP - 165 


Aruncă hainele și își relaxă umerii. Pe perete era o oglindă 
mare, dar nu se uită în ea. Avea grijă de felul în care arăta din 
considerente morale, nu din vanitate: așadar găsea oglinzile 
destul de rezistibile. 

Se întrebă cum ar fi fost oare să înoate goală. Astfel de lucruri 
erau de neconceput în tinereţea ei: în plus, întotdeauna fusese 
inhibată. Ştia asta și nu se împotrivea, fiindcă de fapt îi plăceau 
inhibiţiile ei - ofereau stilului ei de viaţă forma și stabilitatea de 
care avea nevoie. 

Podeaua era seducător de rece. Era tentată să se întindă și să 
se rostogolească, bucurându-se de atingerea gresiei reci pe 
pielea fierbinte. Luă în calcul din nou probabilitatea ca Pritchard 
sau doamna Tremlett să intre peste ea și hotărî că riscul era 
prea mare. Se îmbrăcă din nou. 

Casa de vară era așezată destul de sus. Din ușă puteai vedea 
aproape toată curtea - erau nouă hectare. Era o grădină 
încântătoare datând de la începutul secolului trecut, amenajată 
excentric și plantată cu zeci de specii diferite de copaci. Îi 
oferise multă plăcere, însă în ultima vreme își pierduse 
farmecul, ca și restul celorlalte lucruri. 

Locul arăta cel mai bine în răcoarea după-amiezii. O briză 
ușoară făcea ca rochia de bumbac imprimat a lui Ellen să fluture 
ca un steag. Trecu pe lângă piscină și intră într-o dumbravă în 
care razele soarelui se strecurau printre frunze, creând modele 
schimbătoare pe pământul uscat. 

Felix spunea despre ea că e lipsită de inhibiţii, dar cu 
siguranţă se înșela. Pur și simplu își crease o părticică a vieţii în 
care stabilitatea era sacrificată de dragul bucuriei. În plus, nu 
mai era un lucru lipsit de tact să ai un amant, cu condiţia să fii 
discret - iar ea era extrem de discretă. 

Problema era că îi plăcea gustul libertăţii. Își dăduse seama că 
se afla la o vârstă periculoasă. Revistele pentru femei pe care le 
răsfoia (dar pe care nu le citea niciodată, de fapt) îi spuneau 
continuu că aceea era vârsta la care femeia își număra anii care 
i-au mai rămas și, dându-și seama că mai erau șocant de puţini, 
se hotăra să îi umple cu toate lucrurile care îi lipsiseră până 
atunci. Scriitorii tineri, degajaţi și la modă o avertizau că de aici i 
se va trage dezamăgirea. De unde știau ei? Își dădeau și ei cu 
părerea, ca toată lumea. 


VP - 166 


Bănuia că nu avea nimic de-a face cu vârsta. Când va avea 70 
de ani, va reuși să găsească un nanogenar plin de viaţă care să 
saliveze după ea, dacă i-ar mai păsa la vârsta aceea. Nu avea 
nimic de-a face nici cu menopauza, de care trecuse de mult. Pur 
și simplu, pe zi ce trecea îl găsea pe Felix din ce în ce mai 
atrăgător, iar pe Derek din ce în ce mai puţin. Ajunsese în 
punctul în care diferenţa dintre ei era prea mult de suportat 
pentru ea. 

Îi anunţase pe amândoi care era situaţia, în stilul ei indirect. 
Zămbi când își aminti cât de serioși arătau amândoi după ce le 
transmisese ultimatumurile ei voalate. Işi cunoștea bărbaţii: 
fiecare dintre ei avea să analizeze ce spusese ea, să înțeleagă 
după o vreme și să se felicite pentru perspicacitatea lui. Niciunul 
dintre ei nu își va da seama că e ameninţat. 

leși din dumbravă și se rezemă de un gard de la marginea 
unui câmp. Un măgar și o iapă bătrână împărțeau pășunea: 
măgarul era acolo pentru nepoți, iar iapa fiindcă fusese odată 
calul de vânătoare preferat al lui Ellen. Pentru ei era bine - ei nu 
știau că îmbătrânesc. 

Traversă câmpul și urcă terasamentul până la o cale ferată 
dezafectată. Pe vremea când ea și Derek erau tineri, mondeni și 
veseli, dansând pe muzică jazz, bând prea multă șampanie și 
organizând petreceri pe care nu prea și le permiteau, pe acolo 
pufăiau motoare cu aburi. Ellen se plimbă printre șinele ruginite, 
sărind din traversă în traversă, până când ceva mic și blănos o 
zbughi de sub lemnul negru și putred și o sperie. Merse cu pași 
grăbiţi de-a lungul terasamentului și se îndreptă înapoi spre 
casă, urmând cursul pârâului prin terenul accidentat al pădurii. 
Nu mai voia să fie o tipă tânără și veselă, dar își dorea în 
continuare să fie îndrăgostită. 

Ei bine, dăduse cărţile pe față - așa cum erau ele - cu ambii 
săi bărbaţi. Lui Derek îi spusese că munca lui o îndepărta pe 
soţia sa din viaţa lui și că va trebui să se schimbe dacă voia să o 
păstreze. Felix fusese avertizat că nu va fi amanta lui pentru 
totdeauna. 

Era posibil ca ambii bărbaţi să îi facă pe plac, lucru care ar fi 
însemnat să rămână în continuare cu problema alegerii. Sau era 
posibil ca amândoi să decidă că puteau trăi fără ea, caz în care 
nu i-ar mai fi rămas nimic de făcut decât să se lase cuprinsă de 


VP - 167 


depresie, ca o fetișcană dintr-un roman de Françoise Sagan; și 
știa că așa ceva nu i s-ar potrivi. 

În fine, dacă ar fi presupus că amândoi erau pregătiţi să facă 
așa cum voia ea, pe cine avea să aleagă? In timp ce cotea pe 
lângă casă, se gândi: pe Felix, probabil. 

Observă surprinsă că mașina era în parcare și Derek cobora 
din ea. De ce venise acasă atât de devreme? li făcu cu mâna. 
Părea fericit. 

Alergă spre el prin pietriș și, plină de remușcări, îl sărută. 


Capitolul treizeci și unu 


Kevin Hart ar fi trebuit să își facă griji, dar oricum nu-și putea 
aduna energia necesară. 

Editorul le spusese destul de explicit să nu investigheze 
Cotton Bank. Kevin nu ascultase, iar Laski îl întrebase: „Editorul 
tău știe că ai dat acest telefon?” 

Intervievații indignaţi puneau adesea întrebarea aceasta, iar 
răspunsul era întotdeauna un „nu” lipsit de îngrijorare - cu 
excepţia cazului în care, desigur, editorul interzisese apelul. 
Așadar, dacă lui Laski i-ar fi trecut prin cap să sune la editor - 
sau chiar la șef -, Kevin avea să dea de bucluc. 

Și-atunci, de ce nu era îngrijorat? 

Ajunse la concluzia că nu îi mai păsa de slujba lui atât de mult 
ca azi-dimineaţă. Editorul avea motive bune să îngroape știrea, 
desigur; întotdeauna existau motive bune pentru lașitate. Toată 
lumea părea să accepte că „e împotriva legii” era un argument 
final; dar marile ziare din trecut încălcaseră întotdeauna legile - 
legi totodată mai dure și mai strict aplicate decât cele de astăzi. 
Kevin considera că ziarele ar fi trebuit să publice, chiar dacă ar fi 
fost date în judecată sau chiar interzise. li era ușor să 
gândească așa, fiindcă el nu era editor. 

Așadar, se așeză în redacție în apropierea biroului de știri, 
sorbind din ceaiul la dozator și citind rubrica de bârfe din 
propriul ziar, compunând în acest timp discursul eroic pe care i- 
ar fi plăcut să i-l ţină editorului. Era sfârșitul zilei în ceea ce 
privea ziarul. Acum, tot ce mai putea ajunge la tipar ar fi fost o 
crimă majoră sau un dezastru cu morți multiple. Jumătate dintre 


VP - 168 


reporteri - cei care lucrau în ture de opt ore - plecaseră acasă. 
Kevin lucra zece ore, patru zile pe săptămână. Corespondentul 
pe probleme de industrie, care băuse opt halbe de Guinness la 
prânz, dormea într-un colț. O mașină de scris stingheră ţăcănea 
discontinuu, în timp ce o reporteriţă în blugi scria o știre 
nedatată, pentru prima ediţie de a doua zi. Copiatorii se 
contraziceau în privința fotbalului și redactorii formulau texte 
umoristice pentru ilustrațiile amuzante, râzând zgomotos unul la 
glumele celuilalt. Arthur Cole se plimba de colo-colo, rezistând 
tentaţiei de a fuma și sperând în secret la un incendiu la 
Buckingham Palace. Din când în când se oprea și frunzărea foile 
exemplarelor puse în ţepușa de pe biroul lui, de parcă și-ar fi 
făcut griji că ar fi putut omite marea știre a zilei. 

După un timp, Mervyn Glazier veni agale din micul său regat. 
Cămașa îi atârna. Se așeză lângă Kevin, aprinzându-și pipa cu 
tijă de oţel și odihnindu-și un pantof uzat pe marginea coșului de 
gunoi. 

— Cotton Bank din Jamaica, spuse el ca un fel de introducere, 
vorbind încet. 

Kevin zâmbi. 

— Și tu ai fost băiat obraznic? 

Mervyn ridică din umeri. A 

— Ce să fac dacă oamenii mă sună să-mi dea informaţii? In 
orice caz, dacă banca asta a fost vreodată în pericol, acum a 
scăpat. 

— De unde știi? 

— De la contactul meu discret de la Threadneedle Street. „De 
când cu telefonul tău, am urmărit mai îndeaproape Cotton Bank 
și am descoperit că este într-o stare financiară excelentă”. Am 
încheiat citatul. Cu alte cuvinte, a fost salvată pe tăcute. 

Kevin își termină ceaiul și strivi paharul de plastic cu zgomot. 

— S-a zis și cu asta. 

— Am auzit, de asemenea, de la o sursă independentă, însă 
destul de apropiată de Consiliul Bursei de Valori, că Felix Laski a 
cumpărat pachetul majoritar al companiei Hamilton Holdings. 

— Asta înseamnă că are o grămadă de bani. Consiliul este 
interesat? 

— Nu. Știu despre asta, dar nu îi deranjează. 

— Crezi că am făcut ditamai tam-tamul pentru nimic? 

Mervyn clătină încet din cap. 


VP - 169 


— În niciun caz. 

— Nici eu. 

Pipa lui Mervyn se stinsese și o goli în coșul de gunoi. Preţ de 
o clipă, cei doi jurnaliști se uitară neajutoraţi unul la celălalt, 
apoi Mervyn se ridică și plecă. 

Kevin își întoarse atenţia la rubrica de bârfe, dar nu se mai 
putea concentra. Citi un fragment de patru ori fără să îl 
înţeleagă, apoi renunţă. În ziua aceea avusese loc o ditamai 
teapa și era nerăbdător să știe despre ce era vorba - cu atât 
mai mult cu cât simţea că începe să înțeleagă. 

Arthur îl chemă. 

— Poţi să stai aici până mă duc eu la toaletă, te rog? 

Kevin ocoli biroul de știri și se așeză în spatele mormanului de 
telefoane și panouri de control ale editorului de știri. Chestia 
asta nu îi dădu niciun fior: primise sarcina pentru că, în 
momentul acela al zilei, nu prea mai conta. Era pur și simplu 
persoana cea mai apropiată care stătea degeaba. 

Pierderea de vreme era inevitabilă la ziare, cugetă Kevin. Era 
necesar ca angajații să fie suficient de mulți ca să facă faţă unei 
zile mari, așa că într-o zi obișnuită erau obligatoriu prea mulţi. 
„La unele ziare îţi dau sarcini stupide de făcut doar ca să te ţină 
ocupat: să scrii articole din pliante publicitare și comunicate de 
presă ale administraţiei locale, chestii care nu ar fi publicate 
niciodată”, se gândi el. Era deprimant - o activitate care te 
făcea să pierzi timpul - și doar cei mai nesiguri dintre directorii 
ziarului îţi cereau asta. 

Un stagiar veni din sala teleimprimatorului, aducând o știre a 
Asociaţiei de Presă pe o bucată lungă de hârtie. Kevin o luă și 
aruncă o privire. O citi cu un sentiment crescând de șoc și de 
exaltare: 


Un sindicat condus de Hamilton Holdings a câștigat 
astăzi licenţa de a fora petrol în Shield, ultimul teren 
petrolifer din Marea Nordului. 

Secretarul de stat pentru Energie, domnul Carl 
Wrightment, a anunţat numele candidatului câștigător 
în cadrul unei conferinţe de presă, ce a fost pusă în 
umbră de boala subită a subsecretarului său, domnul 
Tim Fitzpeterson. 


VP - 170 


Se aștepta ca anunţul să ofere un impuls mult 
așteptat acţiunilor slabe ale trustului de presă 
Hamilton, ale cărui rezultate de jumătate de an, 
publicate ieri, au fost dezamăgitoare. 

Se estimează că Shield deţine rezerve de petrol 
care, în cele din urmă, ar putea ajunge la jumătate de 
milion de barili pe săptămână. 

Partenerii grupului Hamilton din consorţiu îi includ 
pe Scan, gigantul ingineriei, și pe British Organic 
Chemicals. 

După ce a făcut anunțul, domnul Wrightment a 
adăugat: „Cu tristeţe trebuie să vă anunţ despre boala 
subită a domnului Tim Fitzpeterson, a cărui activitate 
privind politica petrolieră a guvernului a fost atât de 
neprețuită”. 


Kevin citi știrea de trei ori, abia venindu-i să creadă care erau 
implicaţiile. Fitzpeterson, Cox, Laski, jaful, criza bancară, 
preluarea - toate  duseseră, printr-un cerc mare și 
înspăimântător, înapoi la Tim Fitzpeterson. 

— Nu poate fi asta, spuse el cu voce tare. 

— Ce ai aflat? se auzi din spatele lui vocea lui Arthur. Merită 
atenţie? 

Atenţia era ceea ce publicul numea „informaţii de ultimă oră”. 
Kevin îi înmână știrea și își eliberă scaunul. 

— Cred că povestea asta îl va convinge pe editor să se 
răzgândească, spuse el încet. 

Arthur se așeză ca să citească, în timp ce Kevin îl privea cu 
nerăbdare. Voia ca bătrânul să reacționeze - să sară în sus și să 
strige: „Puneţi-o pe prima pagină!” sau ceva asemănător, însă el 
rămânea calm. 

Într-un final, aruncă bucata de hârtie pe birou și îl privi pe 
Kevin cu răceală. 

— Și ce? spuse el. 

— Nu e evident? spuse Kevin entuziasmat. 

— Nu. Spune-mi tu. 

— Uite: Laski și Cox îl șantajează pe Fitzpeterson ca să le 
spună cine a câștigat licenţa Shield. Cox, poate cu ajutorul lui 
Laski, jefuiește duba cu bani și obţine un milion de lire. Cox îi dă 


VP - 171 


banii lui Laski, iar el îi folosește ca să cumpere compania care a 
obţinut licenţa. 

— Și ce ai vrea să facem noi în privinţa asta? 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Am putea bate șaua ca să 
priceapă iapa sau am putea porni o anchetă sau am putea 


spune poliţiei - măcar să spunem poliţiei! Suntem singurii 
oameni care știu totul - nu îi putem lăsa pe nenorociţii ăia să 
scape! 

— Tu chiar nu știi nimic? spuse Arthur cu amărăciune. 

— Cum adică? 


Vocea lui Arthur era sumbră ca un mormânt. 

— Hamilton Holdings este compania parteneră a lui Evening 
Post. Făcu o pauză, apoi îl privi pe Kevin în ochi și spuse: 

— Felix Laski este noul tău șef. 


VP - 172 


Ora 4 p.m. 


Capitolul treizeci și doi 


Se așezară în sufrageria mică, de o parte și de cealaltă a 
măsuţei rotunde. 

— Am vândut compania, o anunţă el. 

Ea zâmbi și spuse calm: 

— Derek, sunt atât de bucuroasă! 

Apoi, împotriva voinţei ei, ochii i se umplură de lacrimi și 
autocontrolul ei de gheață își pierdu puterile și dispăru, pentru 
prima oară de la nașterea lui Andrew. Printre lacrimi văzu 
expresia șocată a lui Derek când își dădu seama cât de mult 
însemna asta pentru ea. Ellen se ridică în picioare și deschise un 
dulap spunând: 

— Trebuie să bem pentru asta! 

— Am luat un milion de lire pe ea, spuse el, știind că nu o 
interesează. 

— E bine? 

— Întâmplător, da. Dar, și mai important, este suficient să 
trăim confortabil pentru tot restul vieții. 

Ellen își prepară un gin tonic. 

— Vrei să bei ceva? îl întrebă ea. 

— Apă minerală, te rog. Am hotărât să mă las de băut. 

Îi dădu paharul și se așeză în faţa lui. 

— Ce te-a făcut să te hotărăști? 

— Absolut nimic. Faptul că am vorbit cu tine și cu Nathaniel, 
spuse el sorbind din apa minerală. În principal, discuţia cu tine. 
Lucrurile pe care le-ai spus despre stilul nostru de viaţă. 

— Când devine definitivă? 

— A devenit deja. Nu mă mai întorc niciodată la birou. 

Își îndepărtă privirea de la ea și se uită spre peluză prin 
ferestrele franțuzești. 

— Am demisionat la ora 12 după-amiază și de atunci nu am 
mai simţit ulcerul. Nu e minunat? 

— Ba da. 


VP - 173 


Ellen îi urmări privirea și văzu soarele roșiatic strălucind 
printre crengile copacului ei preferat, pinul scoţian. 

— Ţi-ai făcut vreun plan? 

— M-am gândit că am putea face asta împreună, îi răspunse 
el, zâmbindu-i deschis. Dar am să mă trezesc târziu și am să 
mănânc trei mese pe zi, întotdeauna la aceleași ore, o să mă uit 
la televizor și o să văd dacă mai știu să pictez. 

Ea aprobă din cap. Se simţea ciudat - amândoi se simțeau 
ciudat. Dintr-odată, între ei se instaurase o nouă relaţie și 
orbecăiau, neștiind ce să spună sau cum să se comporte. Pentru 
el situația era simplă: făcuse sacrificiul pe care i-l ceruse ea, îi 
oferise sufletul său; iar acum voia ca ea să recunoască asta, să 
accepte darul printr-un gest. Dar, pentru ea, gestul acesta ar fi 
însemnat ca Felix să dispară din viața ei. „Nu pot face asta”, își 
spuse, iar cuvintele îi răsunară în minte precum silabele 
puternice ale unui blestem. 

— Ce ţi-ar plăcea să facem? o întrebă el. 

Era ca și cum i-ar fi intuit impasul și ar fi vrut să îi forțeze 
mâna, să o facă să vorbească despre ei doi ca despre un întreg. 

— Mi-ar plăcea să ne gândim bine și apoi să ne hotărâm, 
spuse ea. 

— Bună idee. 

Derek se ridică în picioare. 

— Mă duc să mă schimb. 

— Vin cu tine sus. 

Își luă băutura și îl urmă. Părea surprins și, pe drept cuvânt, și 
ea era puţin șocată: trecuseră 30 de ani de când nu se mai 
priviseră unul pe celălalt dezbrăcându-se. 

Traversară holul și urcară scara principală împreună. El gâfăi 
de efort și spuse: 

— În șase luni o să alerg pe aici. 

Privea în viitor cu atât de multă plăcere, iar ea cu atât de 
multă groază... Pentru el, viaţa începea din nou. Ce bine ar fi 
fost dacă ar fi făcut asta înainte să îl cunoască pe Felix! 

Îi deschise ușa dormitorului și inima începu să îi bată tare. 
Odată, gestul acesta era un ritual, un semn al lor, un cod al 
iubiţilor. Începuse pe când erau tineri. Ellen observase că 
devenea aproape stânjenitor de curtenitor cu ea când îl apucau 
poftele și îi spusese în glumă: „Îmi deschizi ușile numai când 
vrei să facem dragoste”. Apoi, bineînţeles, de fiecare dată când 


VP - 174 


el deschidea o ușă pentru ea, se gândeau la sex, așa că 
devenise modul lui de a o anunţa că își dorește asta. Pe vremea 
aceea simţea nevoia să primească astfel de semnale: astăzi, se 
simțea destul de mulțumită când îi spunea lui Felix: „Hai să o 
facem pe podea”. 

Oare Derek își amintea? Oare acum îi spunea că asta era 
confirmarea pe care și-o dorea? Trecuseră ani de zile și el era 
atât de dezgustător! Oare era posibil? 

Intră în baie și dădu drumul la robinete. Ellen se așeză la 
masa de toaletă și începu să își perie părul. Îl privi în oglindă 
cum iese din baie și începe să se dezbrace. Încă o făcea la fel: 
mai întâi pantofii, apoi pantalonii, apoi sacoul. Îi spusese odată 
că așa trebuia să se întâmple, pentru că pantalonii se puneau pe 
umeraș înaintea sacoului, iar pantofii trebuiau scoși înaintea 
pantalonilor. 

Ea îi spusese cât de ciudat arăta un bărbat în cămașă, cu 
cravată și șosete. Amândoi râseseră. 

__ Își scoase cravata și își desfăcu gulerul cămășii, oftând ușurat. 
Intotdeauna îl deranjaseră gulerele. Poate că nu trebuia să le 
mai poarte închise la nasturi. 

Își scoase cămașa, apoi șosetele, apoi vesta și, în cele din 
urmă, chiloţii. Apoi îi surprinse privirea în oglindă. În ochii lui se 
citea ceva ce semăna a sfidare, de parcă ar fi spus: „Așa arată 
un bătrân, așa că ai face bine să te obișnuiești cu asta”. Îi întâlni 
privirea pentru o clipă, apoi se uită în altă parte. Se duse în baie, 
iar ea auzi clipocitul apei când intră în cadă. 

Acum, că nu îl mai vedea, se simţi mai liberă să gândească, 
de parcă înainte el ar fi putut să îi audă gândurile. Dilema ei 
fusese expusă în cel mai brutal mod: putea sau nu să facă faţă 
gândului de a face sex cu Derek? În urmă cu câteva luni, poate 
că ar fi putut - nu, nu poate, sigur ar fi putut, și chiar cu 
nerăbdare însă de atunci atinsese trupul ferm și musculos al lui 
Felix și își redescoperise propriul trup în carnalitatea perfectă a 
relației lor. 

Se forţă să își imagineze trupul gol al lui Derek: gâtul gros, 
pieptul gras, cu smocuri de păr alb-gri pe sfârcuri, stomacul 
uriaș cu săgeata de păr care se întindea până la vintre, iar 
acolo... ei bine, măcar acolo el și Felix erau cam la fel. 

Se imagină în pat cu Derek și se gândi la felul în care ar 
atinge-o el, la cum ar săruta-o și la ce i-ar face ea lui - și, dintr- 


VP - 175 


odată, își dădu seama că ar putea s-o facă și că îi va plăcea, 
pentru ceea ce însemna asta: poate că degetele lui Felix erau 
mai pricepute și cunoscătoare, însă pe Derek îl ţinuse de mână 
ani de zile; poate că ajunsese să zgârie umerii lui Felix de 
pasiune, dar știa că pe ai lui Derek se putea sprijini; Felix era cu 
adevărat foarte arătos, însă în chipul lui Derek erau ani întregi 
de bunătate și alinare, de compasiune și înțelegere. 

Probabil că îl iubea pe Derek. Și poate că era prea bătrână ca 
să se mai schimbe. 

Il auzi ridicându-se în picioare în cadă și se pierdu cu firea. Nu 
avusese suficient timp - nu era încă pregătită să ia o hotărâre 
irevocabilă. Nu putea - chiar acolo și atunci - să accepte gândul 
că nu-l va mai simţi niciodată pe Felix înăuntrul ei. Era prea 
curând. 

Trebuia să vorbească cu Derek. Trebuia să schimbe subiectul 
- să strice cheful amândurora. Ce putea spune? 

El ieși din cadă. Acum se ștergea cu prosopul și într-un 
moment avea să fie acolo, își spuse ea. 

Strigă: 

— Cine a cumpărat compania? 

Răspunsul lui nu se auzi, iar în momentul acela sună 
telefonul. Traversând camera ca să răspundă, repetă: 

— Cine a cumpărat compania? 

Ridică receptorul, iar Derek strigă: 

— Un bărbat pe nume Felix Laski. L-ai cunoscut. Îţi amintești? 

Ellen îngheţă cu receptorul la ureche, fără să vorbească. Erau 
prea multe de asimilat: implicaţiile, ironia, trădarea. Vocea din 
telefon îi spuse în ureche: 

— Alo, alo? 

Era Felix. 

— O, Doamne, nu, spuse ea în șoaptă. 

— Ellen? Tu ești? 

— Da. 

— Am o grămadă de lucruri să-ţi spun. Ne putem vedea? 

Ea se bâlbâi: 

— N... nu cred. 

— Nu fi așa... 

Vocea lui profundă, shakespeariană, era precum muzica unui 
violoncel. 

— Vreau să te măriţi cu mine. 


VP - 176 


— O, Doamne! 

— Ellen, răspunde-mi. Vrei să te măriţi cu mine? 

Dintr-odată știu ce își dorește, iar când își dădu seama, începu 
să se calmeze. Respiră adânc. 

— Mai mult ca sigur n-o voi face, îi spuse. 

Închise și rămase în picioare, fixând telefonul cu privirea 
pentru câteva clipe. Încet și conștient își scoase toate hainele și 
le puse într-un teanc ordonat pe un scaun. 

Apoi se băgă în pat și se întinse, așteptându-și soţul. 


Capitolul treizeci și trei 


Tony Cox era un om fericit. Asculta radioul în timp ce 
conducea încet spre casă, pe străzile din East London, în Rollsul 
său. Se gândea cât de bine mersese totul și uitase ce i se 
întâmplase lui Willie Surdu’. Bătea cu degetele în volan pe o 
melodie pop cu un ritm săltăreț. Era mai rece acum. Soarele 
apunea, iar pe cerul albastru se vedeau fâșii de nori albi. 
Traficul devenise mai dificil fiindcă se apropia ora de vârf, dar în 
seara aceea Tony avea toată răbdarea din lume. 

Până la urmă, mersese bine. Băieţii își luaseră partea, iar 
Tony le explicase că restul banilor fuseseră ascunși într-o bancă 
și de ce. Le promisese că îi va mai plăti o dată peste vreo două 
luni, iar ei fuseseră mulțumiți. 

Laski acceptase banii furaţi mai prompt decât se așteptase 
Tony. Poate că vicleanul acela nenorocit se gândea că putea 
fura o parte din ei: numai să îndrăznească! Ar fi trebuit să 
inventeze amândoi un plan pentru a ascunde adevărata natură 
a oricărei retrageri pe care Tony ar fi făcut-o din acele fonduri. 
N-ar fi trebuit să fie dificil însă... 

În seara aceea nimic nu putea fi dificil. Se întreba ce să facă 
în restul serii. Probabil că avea să se ducă într-un bar pentru 
homosexuali și să agaţe un prieten pentru o noapte. Se va 
aranja, își va pune niște bijuterii luxoase și va îndesa în buzunar 
un teanc de bancnote de zece lire. Va găsi un băiat mai tânăr cu 
câțiva ani decât el și îl va copleși cu favorurile: o masă 
minunată, un spectacol, șampanie - apoi, înapoi în apartamentul 


VP - 177 


din Barbican. O să îi tragă vreo două, doar ca să îl îmblânzească, 
apoi... 

Avea să fie o noapte frumoasă. De dimineaţă, băiatul avea să 
plece cu buzunarele pline de bani, vânăt, dar fericit. Lui Tony îi 
plăcea să îi facă pe oameni fericiţi. 

Pe neașteptate, parcă în faţa unui magazin de cartier și intră 
înăuntru. Era un chioșc de ziare, cu un decor modern de culoare 
deschisă și cu rafturi noi pentru cărţi și reviste de-a lungul 
pereţilor. Tony ceru cea mai mare cutie de bomboane de 
ciocolată din magazin. 

Tânăra din spatele tejghelei era grasă, plină de pete și 
îndrăzneață. Întinse mâna după cutia cu bomboane, lăsând 
salopeta de nailon să i se ridice aproape până la fund. Tony privi 
în altă parte. 

— Cine e norocoasa? îl întrebă fata. 

— Mama mea. 

— Hai, lasă vrăjeala! 

Tony plăti și ieși repede din magazin. Nu era nimic mai 
scandalos decât o femeie scandaloasă. 

Îndepărtându-se, își spuse: „Pe bune, cu un milion de lire ar 
trebui să fac ceva mai mult decât să ies o noapte în oraș”. Dar 
nu își mai dorea altceva. Și-ar fi putut cumpăra o casă în Spania, 
dar i-ar fi fost prea cald acolo. Mașini avea destule, croazierele 
în jurul lumii îl plictiseau, nu își dorea un conac la ţară și nu 
colecționa nimic. Când privi lucrurile în felul acesta, îi veni să 
râdă: devenise milionar într-o zi și singurul lucru pe care se 
gândea să îl cumpere era o cutie de bomboane de ciocolată de 
trei lire. 

Cu toate astea, banii chiar însemnau siguranță. Dacă ar fi 
trecut printr-o perioadă grea - chiar și dacă, Doamne ferește, ar 
fi intrat la pușcărie ar fi putut avea grijă de băieţi pe termen 
nelimitat, mai mult sau mai puţin. Conducerea găștii putea fi 
costisitoare uneori. În total erau aproape douăzeci de ţipi și 
fiecare dintre ei aștepta de la el câteva lire în fiecare vineri, 
indiferent dacă aveau sau nu vreo combinaţie. Oftă. Da, 
responsabilităţile lui aveau să cântărească mai ușor acum. 
Măcar pentru asta și tot meritase. 

Parcă în faţa casei mamei sale. Ceasul de la bord arăta 4:35. 
Ceaiul mamei va fi gata în curând: probabil un pic de brânză cu 
pâine prăjită sau o farfurie de fasole coaptă; apoi, niște prăjitură 


VP - 178 


cu fructe sau chec Battenberg și compot de pere cu lapte 
condensat, pentru final. Sau poate îi făcuse preferatele lui: 
gogoși cu gem. Va mai mânca o dată în seara aceea, mai târziu. 
Întotdeauna avea poftă de mâncare. 

Intră în casă și închise ușa în spatele lui. Pe hol era dezordine. 
Aspiratorul stătea abandonat undeva la jumătatea scării, o 
haină de ploaie căzuse din cuierul de pe hol pe podeaua de 
gresie, iar lângă ușa de la bucătărie era un fel de murdărie. 
Părea că mama fusese chemată undeva pe neașteptate: spera 
că nu primise vești proaste. 

Ridică haina de ploaie și o agăţă în cuier. Și câinele era tot 
afară - nu auzi niciun lătrat de bun venit. 

Se duse în bucătărie și se opri cu un picior încă pe hol. Mizeria 
era îngrozitoare. La început, nu reuși să își dea seama ce era. 
Apoi simţi mirosul de sânge. Era peste tot: pe pereţi, pe podea, 
pe tavan, pe tot frigiderul, pe aragaz și pe scurgerea de la 
chiuvetă. Duhoarea de abator îi umplu nările și simţi că i se face 
rău. Dar de unde venea? Care era cauza? Se uită cu disperare în 
jur după un indiciu, dar nu era nimic - doar sânge. 

Traversă bucătăria din doi pași mari și apăsaţi și deschise ușa 
din spate. 

Atunci înţelese. 

Căţeaua lui stătea întinsă pe spate în mijlocul curţii mici de 
beton. Cuţitul era încă în ea - același cuţit pe care îl ascuţise 
prea tare în dimineaţa aceea. Tony îngenunche lângă cadavrul 
mutilat. Trupul era zbârcit, ca un balon spart. 

Înjură și huli de câteva ori. Se uită la numeroasele tăieturi și 
la fâșiile de material dintre dinţii dezveliți ai câinelui și șopti: 
„Te-ai luptat cu dârzenie, fato”. 

Se duse la poarta grădinii și privi afară, ca și când ucigașul ar 
mai fi fost încă acolo. Tot ce văzu fu un cocoloș mare și roz de 
gumă de mestecat pe pământ, aruncat la întâmplare de un 
copil. 

În mod evident, mama fusese plecată când se întâmplase 
asta, ceea ce era o binecuvântare. Tony se hotărî să curețe 
înainte ca ea să se întoarcă. 

Luă o lopată de prin acareturi. Între curte și poarta grădinii 
era un petic mic de teren, nu prea mănos, pe care bătrânul 
obișnuia să-l cultive din când în când. Acum era acoperit cu prea 


VP - 179 


multe buruieni. Tony își scoase sacoul, trasă un mic pătrat pe 
pământ și începu să sape. 

Nu îi luă mult să sape mormântul. Era puternic și furios. Călca 
lopata cu brutalitate și se gândea la ce i-ar face ucigașului dacă 
l-ar găsi vreodată. Și avea să îl găsească. Nenorocitul o făcuse 
din ură, iar când oamenii făceau lucruri de genul acesta, era 
imposibil să nu se laude cu ele, fie înainte, fie după, altfel nu ar 
fi demonstrat nimănui nimic în afară de lor înșile, iar asta nu era 
niciodată suficient. Cunoștea genul. Cineva avea să audă ceva și 
să îi spună unuia dintre băieți, în speranţa unei recompense. 

Îi trecu prin minte că era posibil ca poliţia să fie în spatele 
acestei întâmplări. Totuși, era neverosimil - nu era stilul lor. 
Atunci, cine? Avea o mulțime de dușmani, dar niciunul dintre ei 
nu era îndeajuns de dușmănos și de tupeist ca să facă un 
spectacol ca acela. Când Tony întâlnea vreun tip cu atât de 
multă îndrăzneală, de obicei îl angaja. 

Înfășură câinele mort în sacou și puse cu grijă legătura în 
groapă. Acoperi înapoi cu pământ și netezi suprafaţa cu dosul 
lopeții. Pentru câini nu se spuneau rugăciuni, nu? Nu. 

Se întoarse în bucătărie. Mizeria era îngrozitoare. Nu avea 
cum să o curețe singur. Mama avea să se întoarcă în orice clipă 
- era o minune că fusese plecată atât de mult timp. Trebuia să 
facă rost de ajutor. Se hotărî s-o sune pe cumnata lui. Trecu prin 
bucătărie, încercând să nu împrăștie sângele. Părea îngrozitor 
de mult, chiar și pentru un boxer. 

Se duse în salon ca să își sune cumnata și iat-o! Probabil 
încercase să ajungă la telefon. Un fir subţire de sânge ducea de 
la ușă la cadavrul care stătea întins pe covor. Fusese înjunghiată 
doar o dată, dar tăietura fusese fatală. 

Groaza împietrită de pe chipul lui Tony se transformă încet, 
iar trăsăturile i se schimonosiră, ca o pernă presată, într-o 
expresie de disperare. Își ridică încet braţele și își apăsă obrajii 
cu palmele. Deschise gura. 

În cele din urmă, cuvintele ieșiră și urlă ca un taur. 

— Mamă! ţipă el. O, Doamne, mama! 

Căzu în genunchi lângă cadavru și plânse: suspine uriașe, 
zgomotoase, chinuite, ca plânsul unui copil suferind. 

Afară, în stradă, o mulţime de oameni se adunase la fereastra 
salonului, dar nimeni nu îndrăznea să intre. 


VP - 180 


Capitolul treizeci și patru 


City Tennis Club era un local care nu avea nimic de-a face cu 
tenisul, ci doar cu băutul în mijlocul zilei. Kevin Hart era adesea 
uimit de caracterul neplauzibil al denumirii sale. Aflat pe o alee 
din spatele străzii Fleet, înghesuit între o biserică și un bloc de 
birouri, abia dacă aveai loc să joci tenis de masă, nici vorbă de 
cel de câmp. Dacă tot ce intenționau era să aibă o scuză pentru 
a servi băuturi atunci când barurile erau închise, se gândi Kevin, 
cu siguranţă ar fi putut găsi ceva mai credibil, ca filatelia sau 
trenurile în miniatură. În realitate, puteau juca tenis doar la un 
aparat cu fise care afișa un teren în miniatură pe un ecran tv: îţi 
mișcai jucătorul acționând o manetă. 

Cu toate astea, avea trei baruri și un restaurant și era un loc 
bun să întâlneşti oameni de la Daily Mail sau de la Mirror, care 
într-o zi ţi-ar fi putut oferi o slujbă. 

Kevin ajunse aici un pic înainte de ora cinci. Cumpără o halbă 
de bere și se așeză la o masă, vorbind într-o doară cu un 
reporter de la Evening News pe care îl știa vag. Dar mintea nu îi 
era la conversaţie: în sinea lui, încă fierbea. Reporterul plecă 
după o scurtă vreme, iar Kevin îl văzu pe Arthur Cole intrând și 
mergând către bar. 

Spre surprinderea lui, redactorul-adjunct de știri își aduse 
băutura la masa lui și se așeză. 

— Strașnică zi! spuse Arthur în loc de salut. 

Kevin aprobă din cap. Chiar nu își dorea compania bătrânului 
- voia să fie singur ca să își dea seama cum se simte. 

Arthur dădu pe gât jumătate de bere și puse paharul jos, 
plescăind satisfăcut. 

— N-am băut niciuna la prânz, explică el. 

Doar ca să fie politicos, Kevin spuse: 

— Ai avut grijă de toate singur. 

— Da. 

Cole scoase un pachet de ţigări și o brichetă și le puse pe 
masă. 

— Toată ziua am refuzat să fumez. Mă întreb cât voi mai 
rezista. 

Kevin se uită pe furiș la ceas și se întrebă dacă să se mute la 
El Vino. 


VP - 181 


— Probabil te gândești că ai făcut o greșeală când ţi-ai ales 
profesia asta, spuse Arthur. 

Kevin era uimit. Nu îl socotise pe Cole atât de perspicace. 

— Așa e. 

— S-ar putea să ai dreptate. 

— Foarte încurajator. 

Cole oftă. 

— Asta e problema ta, să știi. Vei ieși în evidenţă cu remarcile 
astea inteligente. 

— Dacă trebuie să ling pantofi, mi-am greșit profesia. 

Arthur întinse mâna după ţigări, apoi se răzgândi. 

— Ai învățat ceva astăzi, nu-i așa? Începi să înţelegi despre ce 
e vorba, iar dacă ai vreun merit, e faptul că ai dobândit o urmă 
de umilinţă. 

Tonul lui superior îl enervă pe Kevin. 

— Mă uimește că, după tot ceea ce s-a întâmplat astăzi, 
nimeni nu are sentimentul eșecului! 

Cole râse cu amărăciune, iar Kevin își dădu seama că atinsese 
o coardă sensibilă: în cazul lui Arthur, sentimentul eșecului 
trebuie să fi fost mai mult sau mai puţin permanent. 

— Voi sunteţi o rasă nouă și presupun că avem nevoie de voi, 
spuse bătrânul. Vechea modalitate de a-i face pe toţi să înceapă 
de jos și să avanseze treptat era mai eficientă în producerea de 
reporteri decât de directori. Dumnezeu știe că există o lipsă de 
creier în conducerea ziarului. Sper că vei rezista până la capăt. 
Mai vrei o halbă? 

— Mulţumesc. 

Arthur se duse la bar. Kevin era oarecum uimit. Nu primise 
niciodată din partea lui Cole altceva în afară de critici și, cu 
toate astea, omul îi cerea să rămână în presă și să devină 
manager. Lucrul acesta nu făcea parte din planurile lui, dar asta 
numai fiindcă nu se gândise niciodată la asta. Nu era ceea ce își 
dorea: lui îi plăcea să descopere lucruri, să scrie, să lucreze 
pentru adevăr. 

Nu era sigur, dar avea să se gândească la asta. 

Când Arthur se întoarse înapoi cu băuturile, Kevin spuse: 

— Dacă asta se întâmplă chiar și când fac rost de o știre 
importantă, cum o să reușesc vreodată? 

Arthur râse din nou amar. 


VP - 182 


— Crezi că ești singurul? Îţi dai seama că eu am fost editor de 
știri azi? Cel puţin pentru tine va exista o altă poveste. 

Se întinse după pachetul de ţigări și de data asta își aprinse 
una. Kevin îl privi inhalând fumul. 

„Da, își spuse el, pentru mine va exista o altă poveste. Pentru 
Arthur, nu”. 


VP - 183 


virtual-project.eu