John Grisham — Clientul

John Grisham 
Clientul 


1 


Mark avea unsprezece ani şi se apucase de 
fumat cu doi ani în urmă. De atunci nu avusese 
decât o singură grijă: să nu fie surprins de 
cineva. Îi plăceau ţigările Kool, marca preferată 
de tatăl lui, dar cum maică-sa ajungea la două 
pachete de Virginia Slim pe zi, puştiul reuşea să-i 
şterpelească cam zece-douăsprezece ţigări într-o 
săptămână. Maică-sa era o femeie ocupată cu 
multe probleme, poate puţin cam naivă când 
venea vorba de băieţii ei şi care niciodată nu şi- 
ar fi închipuit că fiul ei cel mare, la numai 
unsprezece ani, trăgea deja din ţigară. 

Din când în când, Mark se aproviziona de la 
Kevin, delincventul din vecini, cu câte un pachet 
de Marlboro de furat pe care dădea un dolar. In 
cea mai mare parte a timpului însă, unicul 
furnizor era maică-sa. 

În după-amiaza aceasta, Mark avea patru ţigări 
în buzunar şi pornise cu Ricky, fratele său mai 
mic, în vârstă de opt ani, pe poteca din păduricea 
aflată chiar în spatele cartierului de rulote în care 
locuiau. Ricky era nervos: urma să fumeze prima 
ţigară din viaţa lui. leri îl prinsese pe Mark 
ascunzându-şi ţigările sub pat, într-o cutie de 
pantofi, şi-i venise ideea să-l amenințe pe fratele 
mai mare că are să-l dea de gol, dacă nu-l iniţia 
şi pe el. Aşa se face că acum, cei doi copii se 
furişau printre copaci, îndreptându-se spre unul 
din ascunzişurile în care Mark petrecuse multe 
ore, încercând să tragă fumul în piept şi să-l dea 
pe urmă afară sub formă de inele albăstrui. 

Cei mai mulţi dintre puştii din cartier o 


dăduseră pe băutură şi pe droguri, două vicii pe 
care Mark era hotărât să le ocolească. Fostul lor 
tată fusese un alcoolic înveterat care îi bătea de-i 
usca pe cei doi băieţi şi pe mama lor, bătăile fiind 
întotdeauna precedate de îngurgitarea unor 
cantităţi imense de bere. Mark simţise pe pielea 
lui efectele alcoolului. De droguri îi era la fel de 
frică. 

- Ce, te-ai rătăcit? îl tachina Ricky, ca orice 
mezin care se respectă. 

- la mai taci din gură, răspunse Mark în timp ce 
părăsea linia sinuoasă a potecii, tăind-o prin 
buruienile cât ei de înalte. Tatăl lor stătea acasă 
doar ca să bea, să doarmă şi să-şi maltrateze 
familia. In cele din urmă, slavă Domnului, 
personajul dispăruse definitiv din viaţa lor. De 
cinci ani încoace Mark se îngrijea de Ricky. Se 
simţea ca un tată de unsprezece ani. El îl 
învățase pe Ricky să joace fotbal şi să meargă pe 
bicicletă; el îi explicase celui mic tot ce ştia 
despre sex; el îl avertizase în legătură cu 
drogurile şi îl apăra de neisprăviţii din cartier. Şi 
tot el era cel care se simţea acum absolut 
groaznic pentru că era nevoit să-l iniţieze pe 
Ricky în lumea urâtă a viciului. Deşi... era vorba 
doar de o ţigară; în fond, ar fi putut fi mult mai 
rău. 

Ceva mai încolo buruienile dispăreau, iar cei 
doi copii se opriră sub coroana bogată a unui 
arbore de care spânzura o bucată de frânghie. 
Tufărişul se deschidea într-o mică poiană dincolo 
de care se desfăcea un drumeag plin de noroi ce 
se pierdea pe o colină din apropiere. Undeva 
departe se auzea vuietul inconfundabil al unei 


autostrăzi. 

- Aşază-te acolo, îi spuse Mark lui Ricky pe un 
ton poruncitor, arătându-i un buştean; cel mic se 
supuse, ba mai aruncă şi câteva priviri neliniştite 
în jur, de parcă s-ar fi aşteptat ca locul să fie 
înconjurat de poliţişti. Mark se încrunta la el ca 
un sergent la instrucţie în timp ce scotea o ţigară 
din buzunar. O prinse între degetul cel mare şi 
arătător, străduindu-se să pară cât mai degajat. 

- Ştii regulile, continuă el fără să-şi slăbească 
fratele din ochi. 

Lui Ricky i se făcuse şi lehamite de cât 
discutaseră cele două amărâte de reguli la care 
se referea Mark, aşa că dădu ochii peste cap şi 
răspunse: 

- Da, da, ştiu; dacă am să spun ceva cuiva, ai 
să-mi înmoi oasele. 

- Chiar aşa. 

- Şi am voie să fumez doar o ţigară pe zi, recită 
mai departe Ricky. 

- Exact. Şi dacă te prind că fumezi mai mult de 
atât, o să fie vai de tine. Şi dacă mai aflu şi că bei 
bere sau că te-ai apucat de droguri, atunci... 

- Lasă, lasă, că ştiu; îmi înmoi şi mai rău 
oasele. 

- Exact. 

- Da' tu câte fumezi pe zi? 

- Numai una, minţi Mark cu seninătate. E- 
adevărat că în unele zile fuma doar o ţigară, dar 
în alte zile ajungea şi la trei-patru pe zi, în funcţie 
de stocul de sub pat. Acum prinse ţigara cu 
buzele aşa cum văzuse că fac gangsterii din 
filme. 

- Oare dacă fumez una pe zi, am să mor? 


întrebă Ricky. 

- Ei, nu chiar aşa repede, răspunse Mark; una 
pe zi merge. Da' fumează tu mai mult de atât şi 
ai să vezi cum ai să dai de naiba. 

- Da' mama câte fumează pe zi? 

- Două pachete. 

- Asta cât face? 

- Patruzeci de bucăţi. 

- Phii! Păi atunci a încurcat-o rău de tot! 

- Mama are prea multe probleme ca să se mai 
gândească şi la chestia asta. 

- Da' tata câte fumează pe zi? 

- Patru sau cinci pachete. Adică vreo sută de 
ţigări pe zi. 

- Păi, înseamnă că în curând o să moară, nu? 
comentă Ricky cu un uşor zâmbet răutăcios pe 
faţă. 

- Sper că da. Sper că băutura şi fumatul ţigară 
de la ţigară or să-l dea gata în câţiva ani. 

- Cum vine asta ţigară de la ţigară? 

- Adică îşi aprinde o nouă ţigară de la ţigara pe 
care a terminat-o. Of, zău dacă n-aş vrea să 
fumeze zece pachete pe zi. 

- Şi eu, aprobă Ricky, aruncându-şi din nou 
privirea spre poieniţa din apropiere şi spre 
drumeagul plin de noroi. Era răcoare şi plăcut la 
umbra copacului, deşi soarele scălda în lumină 
împrejurimile. 

-  Ţi-e frică? întrebă Mark,  surâzând 
batjocoritor, aşa cum doar fraţii mai mari ştiu s-o 
facă. 

- Nu. 

- Ba eu cred că da. Uite, aşa trebuie să ţii o 
ţigară, okay? adăugă Mark, vânturând cu un gest 


teatral mâna în care ţinea ţigara prinsă între 
arătător şi degetul cel mare şi prinzând apoi 
filtrul între buze. Ricky nu-l scăpa din ochi. Acum 
Mark aprinse ţigara, dădu drumul unui norişor de 
fum albăstrui, apoi privi plin de admiraţie micul 
cilindru alb ce fumega la unul din capete. 

- Să nu încerci să tragi fumul în piept, nu eşti 
încă pregătit pentru asta. Să tragi doar un pic şi 
să dai fumul afară imediat. Ei, eşti gata? 

- Are să mi se facă rău? 

- Numai dacă tragi în piept, răspunse Mark şi 
pufăi repede de câteva ori ca să-şi impresioneze 
publicul. Vezi? E uşor; mai târziu am să te învăţ şi 
cum să tragi în piept. 

- Okay, acceptă Ricky propunerea fratelui mai 
mare şi întinse mâna. 

Mark aşeză cu grijă ţigara între degetele care o 
aşteptau pregătite şi comandă: 

- Dă-i drumul. 

Cu o mână tremurândă, Ricky duse filtrul umed 
la buze, trase uşor din ţigară şi dădu imediat 
fumul afară. Apoi încă o dată şi încă o dată. Mark 
îl urmărea cu atenţie, sperând că cel mic se va 
sufoca sau că îl va apuca tusea, pentru ca în cele 
din urmă să i se facă rău şi să nu mai fumeze 
niciodată. 

- A, păi este uşor, zise Ricky mândru de sine, 
admirând cilindrul mic şi alb din mâna ce nu se 
oprise din tremurat. De fapt, fumul nici măcar nu 
trecuse de dinţii din faţă. 

- Mda, nu este cine ştie ce scofală. 

- Are un gust fistichiu. 

- Da, da, îl expedie Mark care se aşeză la 
celălalt capăt al buşteanului şi scoase încă o 


ţigară din buzunar. Cei doi puşti fumară o vreme 
în linişte. 

- Îmi place, rupse la un moment dat Ricky 
tăcerea, ţinând filtrul între dinţi. 

- Mă bucur, da' ai putea să-mi spui şi mie de ce 
îţi tremură mâinile? 

- Ba nu-mi tremură. 

- Mda, ca să vezi! 

Ricky nu-l luă în seamă; îşi sprijini coatele pe 
genunchi, trase cu sete din ţigară, apoi scuipă în 
noroi, cum văzuse el că făceau Kevin şi băieţii cei 
mari, acolo, în spatele rulotelor. Era uşor. 

La rândul lui, Mark încerca din toate puterile să 
facă rotocoale de fum pentru că, după părerea 
lui, asta l-ar fi dat gata pe cel mic; numai că 
inelul nu vru cu nici un chip să se formeze şi 
fumul albăstrui se risipi. 

- Eu cred că eşti prea tânăr ca să te apuci de 
fumat. 

Ricky era ocupat cu pufăitul, cu scuipatul şi cu 
plăcerea pe care i-o dădea acest pas uriaş făcut 
către maturitate. 

- Da' tu câţi ani aveai când te-ai apucat? 
întrebă el. 

- Nouă, da' aveam mai multă minte decât tine. 

- Ei, da. Aşa spui întotdeauna. 

- Pentru că ăsta este adevărul. 

Statură mai departe aşa, unul lângă altul, pe 
buşteanul de sub copac, fumând în linişte şi 
privind iarba din poieniţa de dincolo de umbră. 
De fapt, Mark era mult mai matur decât Ricky şi 
decât oricare dintre băieţii de vârsta lui. 
Întotdeauna fusese matur. Când avea şapte ani, 
îl pocnise pe taică-său cu un bătător de baseball 


şi cu toate că nu-i fusese deloc moale după 
aceea, măcar îl făcuse pe beţivul ăla nenorocit să 
n-o mai bată pe maică-sa. Intotdeauna după 
certurile şi bătăile acelea fără sfârşit, Diane Sway 
căutase adăpost şi consolare lângă fiul ei cel mai 
vârstnic. Cei doi, mamă şi fiu, se ajutaseră să 
supravieţuiască,  plânseseră împreună după 
desele bătăi încasate şi plănuiseră cum să-l 
apere pe Ricky. Pe când avea nouă ani, Mark o 
convinsese să ceară divorţul; chemase poliţia 
când tatăl apăruse acasă, beat, după ce primise 
citaţia de divorţ, şi fusese martor la proces, 
depunând mărturie despre toate scandalurile şi 
bătăile pe care le trăiseră; într-adevăr, Mark era 
foarte matur pentru vârsta lui. 

Ricky auzi primul maşina. Apoi sforăitul 
motorului ajunse şi la urechile lui Mark, şi cei doi 
copii uitară să mai fumeze. 

- Nu te mişca, şopti Mark, şi trupurile lor 
înţepeniră în aşteptare. 

Deodată, o limuzină neagră şi strălucitoare 
marca Lincoln îşi făcu apariţia pe colină, 
îndreptându-se direct spre locul unde se aflau cei 
doi fraţi. Buruienile de pe drumeagul noroios 
ajungeau până la înălţimea barei de şoc a 
maşinii. Impresionaţi de apariţie, băieţii aruncară 
ţigările, strivindu-le cu piciorul. 

Maşina îşi încetini mult viteza pe măsură ce se 
apropia de poiană, apoi începu să se învârtească 
în cerc, atingând chiar ramurile mai joase ale 
copacilor. Într-un târziu se opri în aşa fel încât cei 
doi copii se aflau acum chiar în spatele ei. Deşi 
nu puteau fi văzuţi de cei din maşină, Mark şi 
Ricky se lăsară să alunece uşor de pe buşteanul 


lor confortabil şi se târâră fără zgomot într-unui 
din  tufişurile care  mărgineau poieniţa. 
Portbagajul Lincolnului se afla la numai un metru 
distanţă de nasurile lor: maşina avea număr de 
Louisiana. 

- Ce vrea să facă? şuşoti Ricky. 

- Şşşş! şuieră Mark, trăgând cu ochiul printre 
buruienile din jur. Cartierul lor de rulote era plin 
de poveşti despre adolescenţi care veneau în 
pădurea asta ca să se întâlnească cu prietenele 
lor şi să fumeze marijuana, dar maşina asta nu 
era în nici un caz a unui adolescent. Zgomotul 
motorului încetă brusc. După câteva clipe de 
aşteptare, portiera se deschise şi din maşină 
cobori un bărbat rotofei, îmbrăcat într-un costum 
negru. Avea un cap rotund şi dolofan, împodobit 
cu două rulouri de păr deasupra urechilor şi cu o 
barbă neagră presărată cu fire albe. Bărbatul 
privi în jur, bâjbâi prin buzunare în căutarea 
cheilor şi în cele din urmă se apropie cu paşi 
împleticiţi de portbagaj. De acolo scoase un 
furtun pe care îl fixă cu unul din capete la ţeava 
de eşapament, introducând celălalt capăt în 
interiorul maşinii prin geamul din spate 
întredeschis. După ce închise portbagajul, 
bărbatul aruncă din nou o privire neliniştită în jur, 
ca şi cum ar fi fost urmărit, apoi se urcă în 
limuzină. 

In secunda următoare porni motorul. 

- Hm! exclamă Mark uşor, uitându-se fix la 
maşina din faţa lui. 

- Ce vrea să facă? întrebă Ricky. 

- Vrea să se omoare. 

- Nu înţeleg nimic, Mark, continuă Ricky, iţindu- 


şi capul printre ierburi din dorinţa de a vedea mai 
bine ce se-ntâmplă. 

- Lasă capul jos. Vezi furtunul ăla? Ei, prin el 
gazele de eşapament au să intre în maşină şi au 
să-l omoare. 

- Vrei să spui că se sinucide? 

- Da. Am văzut o chestie de-asta mai demult, 
într-un film. 

Băieţii se ascunseră şi mai bine printre ierburile 
înalte din poiană, rămânând cu ochii la bucata de 
furtun care se strecura pe fereastra maşinii; 
motorul torcea încetişor. 

- Da' de ce vrea să se omoare? întrebă Ricky. 

- De unde vrei să ştiu? Da', oricum, trebuie să 
facem ceva! 

- Ai dreptate, hai s-o ştergem dracului de aici. 

- Nu încă. Mai stai un pic liniştit. 

- Ba eu am plecat. N-ai decât să stai tu să-l 
vezi cum moare, dacă vrei, eu n-am chef. 

încercă să se ridice, însă Mark îl înşfacă de 
umăr, obligându-l să rămână pe loc. Amândoi 
transpiraseră de atâta încordare, iar Ricky gâfâia 
din greu. Tocmai atunci soarele se ascunse într- 
un nor. 

- Şi cât are să dureze? întrebă Ricky cu o voce 
tremurată. 

- Nu prea mult, răspunse Mark, pornind de-a 
buşilea spre maşină. Rămâi locului, da? Să nu 
faci vreo mişcare, că-ţi ard un şut de nu te vezi! 

- Da' ce vrei să faci, Mark? 

- Stai aici! Să ştii că nu glumesc! Apoi se lăsă 
în jos şi începu să se târască pe coate prin 
buruieni. larba era uscată şi înaltă de o jumătate 
de metru. Mark ştia că bărbatul din maşină nu-l 


putea auzi, îi era însă teamă că mişcarea 
ierburilor l-ar fi putut trăda. Asta îl făcu să fie 
foarte atent să nu piardă direcţia, strecurându-se 
ca un şarpe până sub portbagaj. Acolo, băiatul 
scoase cu mare grijă furtunul de pe ţeava de 
eşapament şi îl lăsă să cadă pe pământ. Câteva 
secunde mai târziu, cei doi fraţi erau din nou 
împreună, ascunşi în ierburile dese şi tufişurile de 
sub copac. Mark ştia că, dacă vor fi văzuţi, 
puteau să dispară pe unde veniseră înainte ca 
bărbatul cel rotofei să-i poată prinde. 

Puştii aşteptară cinci minute lungi cât o oră. 

- Ce zici, e mort? întrebă Ricky în şoaptă, cu o 
voce slabă şi uscată. 

- Nu ştiu. 

Deodată portiera se deschise şi bărbatul cobori 
din maşină. Plângând şi îngăimând cuvinte fără 
şir, merse clătinându-se spre spatele limuzinei 
unde văzu furtunul căzut în iarbă; se aplecă şi îl 
fixă din nou pe ţeava de eşapament, înjurând de 
mama focului. Apoi dădu la iveală o sticlă de 
whiskey din care trase o duşcă zdravănă, privi 
sălbatic în jur şi intră la loc în maşină, trântind 
portiera. 

Băieţii urmăriseră cu priviri îngrozite întreaga 
scenă. 

- E nebun de legat, murmură Mark. 

- Hai s-o ştergem de-aici, zise Ricky. 

- Nu se poate! Dacă reuşeşte să se omoare şi 
noi suntem martori, putem să dăm de tot felul de 
necazuri. 

- Păi, n-o să povestim nimănui ce-am văzut, 
adăugă Ricky, ridicându-şi capul, gata de 
plecare. Haidem odată, Mark! 


- Ba ai să stai aici! spuse Mark pe un ton 
autoritar,  înşfăcându-şi fratele de umăr şi 
forțându-l să se lipească de pământ. Plecăm 
atunci când spun eu! 

Ricky se porni pe plâns, iar Mark clătină 
dezgustat din cap, dar nu-şi luă ochii de la 
maşină. Of, fraţii ăştia mai mici nu sunt decât o 
pacoste pe capul omului. 

- Termină! strivi el între dinţi. 

- Da' mi-e frică. 

- Bine, bine. Atunci stai aici şi nu te mişca, 
okay? Mă asculţi? Nu te mişca. Şi termină odată 
cu plânsul. 

Apoi Mark îşi reluă pânda, pregătindu-se pentru 
încă un drum prin ierburile înalte din poiană. 

- Mark, lasă-l să moară, şopti Ricky printre 
suspine. Dar fratele mai mare se mulţumi să-l 
privească scurt peste umăr, pornind apoi spre 
maşina al cărei motor torcea mai departe; se târî 
de-a lungul urmei vechi prin iarba culcată uşor la 
pământ şi făcu acest lucru atât de încet şi cu 
atâta băgare de seamă, încât până şi Ricky, care 
între timp uitase să mai plângă, abia de-l putea 
observa. Puştiul stătea cu ochii lipiţi de portiera 
din dreptul şoferului, aşteptându-se s-o vadă 
deschizându-se şi pe nebunul acela năpustindu- 
se asupra lui Mark; gândul acesta îl făcu să 
adopte poziţia de start din cursele atletice, 
tocmai bună pentru o dispariţie rapidă. Il văzu pe 
Mark răsărind chiar sub bara din spate a maşinii 
şi scoțând din nou, cu mare grijă, furtunul de pe 
teava de eşapament. Apoi iarba se plecă uşor, şi 
Mark fu din nou alături de el: gâfâia, era scăldat 
în sudoare, dar un zâmbet ciudat îi juca pe buze. 


Şedeau amândoi pe vine, ca două insecte gata 
să-şi ia zborul, în timp ce urmăreau maşina. 

- Ce facem dacă iese iar din maşină? întrebă 
Ricky. Şi dacă ne vede? 

- N-are cum să ne vadă. Dar dacă vine încoace, 
ia-te după mine. Dispărem de aici mai înainte ca 
el să facă măcar un pas. 

- Păi, de ce nu plecăm chiar acum? 

- Încerc să-i salvez viaţa, okay? zise Mark, 
aruncându-i celui mic o privire aspră. Poate, şi zic 
bine poate, că tipul are să înţeleagă că povestea 
nu merge şi poate că se va hotărî să mai aştepte 
sau... ştiu şi eu. Ce-i atât de greu de înţeles? 

- Păi e, pentru că omul ăsta e nebun. Dacă e-n 
stare să se omoare atunci e-n stare să ne omoare 
şi pe noi. Ce-i aşa de greu de înţeles? 

Deodată, portiera maşinii se deschise din nou 
şi bărbatul cel rotofei porni clătinându-se, 
mormăind şi pufnind spre spatele limuzinei. 
Ridică furtunul căzut în iarbă, nevenindu-i să-şi 
creadă ochilor, apoi îşi roti încet privirea prin 
poiană. Era transpirat şi gâfâia puternic. Măsură 
atent copacii din jur, lucru care îi făcu pe băieţi 
să se lipească şi mai tare de pământ. Bărbatul 
îngheţă brusc, ca şi cum ar fi înţeles totul; iarba 
din dreptul portbagajului era uşor culcată. Se 
aplecă s-o examineze mai îndeaproape, dar în 
cele din urmă se mulţumi să pună la loc bucata 
de furtun pe ţeava de eşapament şi intră repede 
înapoi în maşină. Părea să nu-i pese că cineva îl 
urmărea din spatele copacilor; tot ce dorea era 
pur şi simplu să moară cât mai repede. 

În clipa următoare, cele două căpşoare se iţiră 
deasupra tufişului, urmărind cu atenţie mişcările 


bărbatului. Ricky era gata s-o ia la goană, Mark 
însă căzuse pe gânduri. 

- Mark, te rog, hai să plecăm de-aici, implora 
Ricky. Mai era un pic şi tipul ne vedea; dacă-i 
înarmat? 

- Dacă era, nu mai încerca figura cu furtunul! 

Ricky îşi muşcă buzele şi se puse din nou pe 
plâns; niciodată nu reuşise să-şi convingă fratele 
de ceva. 

După încă un minut de aşteptare, Mark începu 
să se foiască. 

- Mai încerc o dată şi dacă nici acum nu 
renunţă, plecăm. Promit, okay? 

Ricky aprobă fără nici o tragere de inimă. 
Fratele mai mare porni şerpeşte prin iarba înaltă; 
cel mic îşi şterse lacrimile cu degete murdare. 


Cu ochii lipiţi de parbriz, avocatul trăgea adânc 
aerul în piept, expirând apoi cât mai încet cu 
putinţă, doar-doar preţioasele gaze dătătoare de 
moarte îi vor pătrunde în plămâni şi apoi în 
sânge. Un pistol încărcat stătea cuminte pe 
scaunul de alături. După ce mai luă o înghiţitură 
bună de whiskey, bărbatul aşeză cu grijă sticla pe 
jumătate goală lângă armă. În sfârşit, inspiră 
încet şi adânc, pregătit să savureze gazul 
ucigător. Oare va muri aşa, pur şi simplu? Oare îl 
va durea? Oare i se va face rău mai înainte de 
final? Biletul şi flaconul de medicamente erau 
aşezate la vedere, lângă volan. 

Bărbatul plângea şi vorbea singur, aşteptând 
ca gazele să-şi facă dracului mai repede efectul, 
să nu mai fie nevoie de pistol. Ştia că este laş, 


dar era foarte hotărât să meargă până la capăt, 
şi atunci prefera adulmecatul ăsta şi plutirea spre 
moarte unui revolver înfipt în gură. 

Mai luă o gură, alcoolul îi arse din nou gâtlejul: 
da, în sfârşit, îi simţea efectul. În curând totul se 
va termina şi bărbatul îşi zâmbi în oglindă, 
fiindcă, în sfârşit, reuşise; era pe moarte şi, în 
fond, nici nu era un laş, pentru că era nevoie de 
mult curaj ca să faci aşa ceva! 

Plângând şi mormăind cuvinte fără şir, tipul 
destupă din nou sticla de whiskey şi bău cu 
lăcomie, alcoolul picurându-i în barbă. 

Ştia că nu-i va duce nimeni dorul şi cu toate că 
ar fi trebuit să-l îndurereze, acest gând îl liniştea. 
Mama lui fusese singura fiinţă de pe pământ 
care-l iubise, dar ea murise cu patru ani în urmă. 
Din prima căsătorie, terminată dezastruos, avea 
o fiică pe care nu o văzuse de unsprezece ani; 
aflase însă că fata făcea parte dintr-o sectă şi că 
era la fel de nebună ca şi maică-sa. 

Va fi o înmormântare modestă, doar câţiva 
prieteni avocaţi şi, poate, unul sau doi judecători, 
toţi îmbrăcaţi în negru şi plini de morgă, în 
acordurile muzicii de orgă din capela aproape 
goală. Nimeni nu va vărsa o lacrimă. Aşezaţi la 
locurile lor, avocaţii îşi vor privi din când în când 
cu nerăbdare ceasurile, în timp ce preotul, 
necunoscut, va recita grăbit versetele destinate 
iubiţilor dispăruţi care în timpul vieţii nu 
merseseră niciodată la biserică. 

Va fi o chestie cât se poate de scurtă, lipsită de 
dantelării inutile. Biletul de lângă volan făcea 
cunoscut că defunctul dorise să fie incinerat. 

- Hei! exclamă tipul; în clipa în care ducea din 


nou la gură sticla de whiskey, observă prin 
oglinda retrovizoare mişcarea suspectă a 
ierburilor. 


Ricky văzu portiera deschizându-se mai înainte 
ca Mark să-i audă pocnetul. Bărbatul cel gras 
tâşni din maşină şi o luă la fugă spre locul unde 
zărise iarba mişcându-se: era congestionat la 
faţă şi mormăia furios cuvinte fără noimă, 
înspăimântat, Ricky se ridică în picioare şi se 
scăpă în pantaloni. 

Mark tocmai ajunsese lângă bara din spate a 
maşinii când auzi pocnetul portierei. O fracțiune 
de secundă rămase nemişcat, întrebându-se 
dacă să se strecoare sub maşină sau nu, şi 
ezitarea aceasta îl vâri în bucluc. In clipa în care 
se ridică, piciorul îi alunecă pe iarbă şi tipul îl 
înhăţă de umăr. 

- Mă! Ticălos mic ce eşti! strigă el în timp ce 
mâna cealaltă se înfipse în părul băiatului. 
Ticălos mic ce eşti! repetă bărbatul, izbindu-l pe 
Mark de portbagajul automobilului. Puştiul se 
zvârcoli ca un şarpe, încercând să scape din 
strânsoare, dar o mână grasă îl plesni puternic 
peste faţă, potolindu-l pentru câteva clipe. O 
nouă încercare de a se elibera, mai puţin violentă 
decât prima, îi aduse încă o lovitură peste obraji. 

Băiatul rămase cu privirea lipită de figura 
sălbatică de deasupra lui. Un chip cu ochii roşii şi 
umezi. Pe nas şi pe bărbie i se prelingeau şiroaie 
de lichid. 

- Ticălos mic ce eşti! mârâia întruna bărbatul 
cel gras. Când băiatul se linişti, avocatul înfipse 


din nou furtunul în ţeava de eşapament, apoi îl 
prinse pe Mark de gulerul bluzei, îl târî în dreptul 
portierei deschise şi îl îmbrânci pe scaunul 
îmbrăcat în piele neagră. 

Mark se agăţase cu toată puterea de mânerul 
uşii, căutând cu disperare să blocheze 
încuietoarea, dar bărbatul cel gras se prăvăli 
alături. Portiera se închise cu un pocnet şi tipul 
urlă din rărunchi: 

- Să nu te atingi de mâner! 

O nouă lovitură, la fel de violentă ca şi cele 
dinainte, se abătu peste ochiul stâng al copilului. 
Mark se chirci de durere, acoperindu-şi ochii cu 
mâna, şi izbucni în lacrimi: nasul şi gura îl dureau 
îngrozitor, se simţea ametit, iar în gură avea gust 
de sânge. Şi totuşi, în ciuda suferinţei, putea să-l 
audă pe bărbatul de alături plângând la rândul lui 
şi mârâind cuvinte fără noimă. Damful de 
whiskey îi pătrundea în nări; cu ochiul drept 
putea să-şi zărească blugii murdari în genunchi. 
Ochiul stâng începuse să se umfle. Lucrurile se 
încurcaseră rău. 

Avocatul cel gras bău lacom din sticlă, apoi îi 
aruncă o privire furioasă lui Mark care se făcuse 
covrig şi tremura din tot trupul. 

- Termină cu plânsul, zise el cu voce aspră. 

Mark îşi trecu limba peste buze şi simţi din nou 
gustul sângelui. Apoi începu să-şi maseze 
umflătura de deasupra ochiului lovit, încercând în 
acelaşi timp să-şi calmeze respiraţia. Şi pentru că 
tipul se răsti din nou la el cu acelaşi „Termină cu 
plânsul!”, băiatul se strădui să-şi potolească 
suspinele. 

Cu toate că maşina era spațioasă, puternică şi 


cu o bună izolaţie fonică, Mark auzea undeva, 
departe, băzâitul motorului. Aruncă o privire 
speriată spre bucata de furtun ce sâsâia chiar în 
spatele şoferului precum un şarpe pregătit să 
atace. 

- După părerea mea, noi doi ar trebui să murim 
împreună, declară avocatul, recăpătându-şi brusc 
stăpânirea de sine. 

Ochiul stâng continua să se umfle şi lucrul ăsta 
îl obligă pe băiat să se răsucească mult ca să-l 
poată privi pe bărbatul aşezat lângă el, care 
acum îi păru şi mai gras decât înainte: avea o 
faţă bucălată ca o lună plină, o barbă deasă şi 
nişte ochi roşii şi strălucitori ca ai unui diavol. 
Mark încercase în zadar să se oprească din plâns. 

- Lăsaţi-mă să plec, vă rog! imploră el cu glas 
pierdut şi buze tremurătoare. 

Avocatul nu răspunse imediat; bău mai întâi o 
înghiţitură de whiskey din sticla pe care nu o mai 
lăsa din mână şi abia după aceea spuse: 

- Regret, puştiule, da' n-am ce-ţi face. Ai vrut 
să faci pe deşteptul şi să-ţi vâri nasul mic şi 
murdar în treburile mele, nu? Prin urmare, eu 
cred că ar trebui să murim împreună. Okay? Doar 
tu şi cu mine, prietene. Să mergem în Ţara de 
Dincolo, să-l vizităm pe Vrăjitor! Aşa că... vise 
plăcute, puştiule! 

În timp ce adulmeca aerul din maşină, Mark 
observă pistolul aşezat între ei. Deşi se forţă să 
privească în altă parte, ochii îi căzură din nou pe 
armă chiar în clipa în care vecinul lui avea iar de 
lucru la sticla cu whiskey. 

- Ai vrea să pui mâna pe pistol, nu? întrebă 
avocatul. 


- Nu, domnule. 

- Atunci de ce te uiţi aşa la el? 

- Da' nu mă uitam, domnule. 

- Nu minţi, puştiule; dacă mă minţi să ştii că te- 
mpuşc. Nu glumesc, sunt atât de furios că aş 
putea să te împuşc. 

Vocea bărbatului era cât se poate de liniştită, 
în ciuda lacrimilor care nu conteneau. Respirația 
îi era greoaie. 

- Şi-apoi, dacă e să fim prieteni, trebuie să joci 
cinstit cu mine, puştiule. Ştii doar că cinstea este 
un lucru foarte important. Aşa că te mai întreb o 
dată: vrei pistolul? 

- Nu, domnule. 

- Vrei să mă împuşti? 

- Nu, domnule. 

- Mie nu-mi este frică de moarte, puştiule, 
înţelegi asta? 

- Da, domnule, înţeleg, dar eu nu vreau să 
mor. Trebuie să am grijă de mama şi de fratele 
meu mai mic. 

- Ei, poftim, ca să vezi: un adevărat cap de 
familie! exclamă avocatul în timp ce astupa sticla 
de whiskey. Apoi, cu o mişcare bruscă, luă 
pistolul şi îl vâri adânc în gură, fără ca în tot 
acest timp să-l scape din ochi pe băiat. La rândul 
său, Mark îi urmărea fiecare mişcare, sperând şi 
temându-se în aceeaşi măsură că tipul va apăsa 
pe trăgaci. Acesta însă scoase arma din gură, o 
sărută şi i-o arătă lui Mark, zicând aproape în 
şoaptă: 

- Ştii, n-am tras niciodată cu chestia asta; am 
cumpărat-o doar acum o oră de la o casă de 
amanet din Memphis. Crezi că funcţionează cum 


trebuie? 

- Lăsaţi-mă să plec, vă rog! 

- Uite ce e, puştiule, alege: ori îţi zbor creierii şi 
totul se termină într-o secundă, ori te laşi în 
seama gazului. Alege! 

Mark nu se mai uită la pistol. Adulmeca aerul, 
simțind parcă pentru o clipă un miros ciudat. 
Ţeava armei era foarte aproape de tâmpla lui. 

- De ce faceţi toate astea? întrebă el pe 
neaşteptate. 

- la nu te băga unde nu-ţi fierbe oala, puştiule! 
Aşa sunt eu, scrântit; îţi convine răspunsul? 
Pusesem şi eu totul la punct ca să am parte deo 
sinucidere liniştită şi fără probleme, doar eu şi 
furtunul meu şi poate ceva pastile şi o gură de 
whiskey. Şi fără să mă deranjeze careva. Da' a 
trebuit să dau peste tine, ticălos mic ce eşti! 

Şi zicând acestea, avocatul aşeză pistolul cu 
grijă, lângă coapsă. Mark se porni iar să-şi 
maseze cucuiul de pe frunte, dar observându-şi 
mâinile tremurânde, şi le vâri între genunchi. 

- Peste cinci minute suntem morţi, anunţă 
avocatul, ducând încă o dată sticla la buze. Doar 
noi doi, amice; decolăm spre Ţara Marelui 
Vrăjitor. 


Ricky se hotărî în sfârşit să facă ceva. Dinţii îi 
clănţăneau şi avea pantalonii uzi, dar cu toate 
acestea mintea i se pusese în mişcare în timp ce 
se lăsă pe genunchi şi coate, pornind târâş prin 
iarba înaltă din poiană. Portiera va zbura din 
ţâţâni, iar tipul ăla nebun, care o fi fost el gras, 
da' se mişca tare iute, o să răsară de niciunde şi 


o să-l înşface şi pe el de guler, la fel ca pe Mark, 
şi or să moară toţi trei în maşina aia lungă şi 
neagră. Şi totuşi, puştiul îşi croia drum 
centimetru cu centimetru prin iarba deasă. 


Mark ridică încetişor pistolul, strângându-l tare 
cu amândouă mâinile. Din cauza greutăţii, arma 
tremura ca o frunză bătută de vânt pe măsură ce 
băiatul o ridica spre faţa avocatului cel gras; 
acesta, încântat de noua situaţie, se aplecă până 
când ţeava aducătoare de moarte îi ajunse la 
numai un centimetru de nas. 

- Hai, puştiule, trage! zise el, cu chipul luminat 
de plăcerea anticipării. Hai, trage, şi în felul ăsta 
eu am să mor, iar tu ai să fii din nou liber. 

Degetul lui Mark se lipi de trăgaci, iar bărbatul 
se apropie atât de mult încât prinse între dinţi 
ţeava pistolului. 

- Trage! urlă el spre puştiul îngrozit. 

Mark închise ochii, îşi ţinu răsuflarea şi, cu 
mâinile încleştate pe patul armei, fu cât pe-aci să 
tragă când avocatul îi smulse pistolul şi apăsă el 
însuşi pe trăgaci. Ţipătul lui Mark răsună chiar în 
clipa în care fereastra din dreptul lui plesni în mii 
de bucățele, dar nu se împrăştie. 

- Hei, funcţionează! Uite că funcţionează! răcni 
avocatul ca un apucat, în timp ce băiatul se 
ghemui pe locul lui, acoperindu-şi urechile cu 
palmele. 


Când Ricky ajunsese la numai trei metri de 
maşină, liniştea fu spartă de un pocnet, urmat de 


ţipătul lui Mark; fratele cel mic îşi ascunse 
instinctiv capul în iarbă. Apoi, când grasul se 
porni să zbiere cât îl ţineau plămânii, Ricky se 
scăpă din nou pe el. Închise ochii, iar mâinile i se 
încleştară pe buruienile din preajmă; stomacul îl 
durea îngrozitor, inima îi bătea să-i spargă 
pieptul şi îşi simţise trupul paralizat de pocnetul 
împuşcăturii. Lacrimile porniră singure:plângea 
pentru fratele lui mort, împuşcat de un nebun. 


- Termină dracului cu plânsul! M-am săturat să 
te aud smiorcăindu-te! 

Ghemuindu-se şi mai tare, Mark încercă din 
răsputeri să se potolească. Capul îi ardea de 
durere şi avea gura uscată. Trebuia neapărat să 
se liniştească şi să încerce să iasă din situaţia 
asta. Şi atunci îşi aminti că văzuse o dată la 
televizor cum un nebun voia să sară de pe 
acoperişul unei clădiri şi cum polițistul nu-şi 
pierduse sângele rece şi-i vorbise nebunului până 
când îl convinsese să nu mai sară. 

- De ce faci toate astea? întrebă Mark, 
adulmecând aerul. 

- Pentru că vreau să mor, răspunse liniştit 
bărbatul cel gras. 

- De ce? veni iar întrebarea, în timp ce Mark 
privea atent orificiul mic, rotund şi perfect tăiat în 
geamul ferestrei de lângă umărul lui. 

- Ai putea să-mi spui de ce pun copiii 
întotdeauna atât de multe întrebări? 

- Păi tocmai pentru că sunt copii. Acum spune- 
mi de ce vrei să mori? repetă Mark întrebarea şi 
aproape că nu-şi putu auzi propria voce. 


- Uite ce e, puştiule, peste cinci minute vom fi 
morţi, okay? Doar tu şi eu, amice, vom pleca 
împreună spre Ţara Bătrânului Vrăjitor, zise 
avocatul fără să răspundă la întrebare, apoi bău 
pe îndelete din sticla aproape goală. Puştiule, 
simt mirosul gazelor, tu nu? Of, Doamne, în 
sfârşit! 

Dar Mark era atent la altceva: atât cât îi 
permitea geamul plesnit al ferestrei, băiatul îl 
zărise în oglinda laterală a maşinii pe Ricky 
târându-se prin iarbă şi dispărând în tufele de 
lângă copacul lor. Mark închise ochii şi spuse 
repede în gând o rugăciune. 

- Ştii ceva, puştiule? Îmi pare bine că eşti aici, 
pentru că, de fapt, nimeni nu vrea să moară 
singur. Spune-mi, cum te cheamă? 

- Mark. 

- Mark şi mai cum? 

- Mark Sway. („Dă-i înainte cu vorba şi poate 
că nebunul n-o să sară.”) Dar pe dumneavoastră 
cum vă cheamă? 

- Jerome, da' poţi să-mi spui Romey. Aşa îmi 
spun toţi prietenii, şi cum noi doi suntem acum 
foarte legaţi unul de celălalt, îţi dau voie să-mi 
spui Romey. Şi cu asta basta cu întrebările, 
puştiule, okay? 

- De ce vrei să mori, Romey? 

- Am spus gata cu întrebările. Spune-mi mai 
bine dacă simţi şi tu mirosul de gaze, Mark. 

- Nu ştiu, nu-mi dau seama. 

- Ei, să ştii că ai să-l simţi în curând. Aşa că ar 
fi bine să îţi spui rugăciunea, îl sfătui Romey, 
relaxat de-acum, sprijinindu-şi capul bovin de 
spătarul scaunului şi închizând ochii. Nu ne-au 


mai rămas decât vreo cinci minute, Mark, aşa că 
vrei să mai zici ceva? adăugă avocatul, ţinând în 
mâna dreaptă sticla de whiskey şi în cea stângă 
pistolul. 

- Da, vreau să-mi spui de ce faci asta? întrebă 
Mark, căutând în oglinda retrovizoare încă un 
semn din partea fratelui mai mic. Apoi trase scurt 
aerul pe nări, dar nu simţi nici un miros ciudat. 
Precis că Ricky scosese furtunul de pe ţeava de 
eşapament. 

- Pentru că sunt şi eu un avocat nebun, la fel 
ca mulţi alţii, de-aia. M-au făcut alţii să 
înnebunesc. Câţi ani ai, Mark? 

- Unsprezece. 

- Ai băut vreodată whiskey? 

- Nu, răspunse sincer băiatul, şi în clipa 
următoare se trezi cu sticla în faţă. 

- Trage şi tu o duşcă, îl îndemnă Romey fără să 
deschidă ochii. 

Mark luă sticla şi încercă să descifreze eticheta, 
dar ochiul stâng îi era practic închis, urechile îi 
ţiuiau încă din cauza împuşcăturii şi pur şi simplu 
nu se putea concentra. Renunţă, şi fără un 
cuvânt, puse sticla înapoi pe locul de unde o 
luase Romey. 

- Murim, Mark, şopti avocatul. Bănuiesc că nu 
este deloc uşor când ai numai unsprezece ani, 
da' asta-i situaţia şi nu pot face nimic pentru tine. 
Vrei să mai zici ceva, flăcăule? 

Înainte să deschidă gura, prin mintea lui Mark 
trecu fulgerător gândul că Ricky reuşise figura cu 
furtunul, că acum nu mai era nici un pericol de 
sufocare, că noul lui prieten pe nume Romey era 
un nebun beat şi că unica lui şansă de 


supravieţuire era să-şi folosească mintea şi 
limba. Aerul din maşină era curat. Băiatul respiră 
adânc şi-şi făcu singur curaj. 

- Cine te-a făcut să-nnebuneşti? 

Romey rămase o clipă pe gânduri, apoi hotărî 
că toată povestea devenise oarecum amuzantă şi 
pufni uşor în râs. 

- Hai, că-i bună! E nemaipomenit! Sunt câteva 
săptămâni de când am aflat ceva de care nimeni 
nu are habar; nimeni, cu excepţia clientului meu 
care, între noi fie vorba, este o javră. Vezi tu, 
Mark, avocaţii află tot felul de chestii pe care nu 
au voie să le spună nimănui; totul este strict 
confidenţial, înţelegi? Este exclus să spunem 
vreodată cuiva ce s-a-ntâmplat cu banii, cine se 
culcă cu cine sau unde este îngropat cadavrul, 
pricepi? perora avocatul, făcând apoi o scurtă 
pauză în discurs ca să poată trage aer în piept cu 
o enormă plăcere întipărită pe faţă; apoi se aşeză 
mai comod pe scaun. Imi pare rău c-a trebuit să 
te lovesc, adăugă el, încovoindu-şi din nou 
degetul pe trăgaciul armei. 

Mark închise ochii şi, oricât se strădui, nu reuşi 
să simtă nimic la auzul acestei declaraţii. 

- Câţi ani ai, Mark? 

- Unsprezece. 

- A, da, ştiu, mi-ai mai spus. Eu am 
patruş'patru. Suntem amândoi prea tineri ca să 
murim, nu-i aşa, Mark? 

- Da, domnule. 

- Numai că asta este ceea ce se va întâmpla, 
amice. lţi dai seama? 

- Da, domnule. 

- Ştii, într-o zi clientul meu a ucis un om şi a 


ascuns cadavrul, iar acum vrea să mă omoare şi 
pe mine. Asta-i toată povestea, şi din cauza ei 
am înnebunit. Ha! ha! E nemaipomenit, Mark, e 
minunat! Gândeşte-te: eu, avocatul demn de 
toată încrederea, pot să-ţi spun ţie, acum, când 
mai avem doar câteva secunde până la marea 
călătorie, unde se află cadavrul, cel mai faimos 
cadavru dispărut al momentului. E de necrezut! 
În sfârşit, pot să spun tot ce ştiu. Hai că e al 
dracului de amuzant, Mark! exclamă el, iar în 
ochii aţintiţi asupra lui Mark strălucea o bună 
dispoziţie pe cât de bruscă pe atât de reală. 

Băiatului însă nu i se părea hazliu şi, oricum, el 
era preocupat de oglinda retrovizoare şi de 
dispozitivul de blocare al uşii, aflat doar la câţiva 
centimetri distanţă; iar mânerul portierei era încă 
şi mai aproape. 

Romey se relaxa din nou şi închise ochii, ca şi 
când ar fi încercat din răsputeri să adoarmă. 

- Îmi pare rău de toate astea, puştiule, îmi pare 
tare rău, da', cum spuneam, e plăcut să te am 
aici, lângă mine, zise avocatul, apoi aşeză cu 
grijă sticla de whiskey alături de biletul de lângă 
volan şi trecu pistolul în mâna dreaptă, 
mângâindu-l uşor. Mark încercă să nu observe 
degetul care atingea din când în când trăgaciul 
armei. 

- Îmi pare sincer rău de toate astea, puştiule. 
Spune-mi, câţi ani ai? 

- Unsprezece. Da' m-aţi mai întrebat de trei ori 
pân'acum. 

- Taci din gură! Eu simt deja efectul gazelor, tu 
nu? Şi termină dracului cu adulmecatul! Gazele 
astea n-au miros, cap pătrat ce eşti! Dacă nu 


făceai pe deşteptul, eu eram acum mort, iar tu te 
jucai bine mersi cu băieţii. Ştii, în fond, eşti tare 
tâmpit, băiete. 

Nu atât de tâmpit pe cât îţi închipui, îşi zise 
Mark. Apoi, cu voce tare: 

- Pe cine a ucis clientul dumneavoastră? 

Romey rânji sarcastic, dar nu deschise ochii. 

- Pe un senator al Statelor Unite. Uite că spun, 
spun tot, îmi vărs toată fierea. Citeşti ziarele, 
puştiule? 

- Nu. 

- Nici nu mă miră. E vorba de senatorul 
Boyette din New Orleans. Ştii, şi eu sunt din 
oraşul ăla. 

- Şi de ce aţi venit în Memphis? 

- La dracu', puştiule! Da' eşti plin de întrebări, 
după câte văd. 

- Aşa e, aveţi dreptate. Şi de ce l-a omorât 
clientul dumneavoastră pe senatorul Boyette? 

- Ei, ce atâtea „de ce” şi „cine”? Da' ştii că eşti 
o pacoste pe capul omului, Mark? 

- Ştiu; tocmai de-asta, de ce nu mă lăsaţi să 
plec? întrebă băiatul cu ochii alergând de la 
oglinda retrovizoare la  furtunul spânzurat 
deasupra banchetei din spate şi înapoi. 

- S-ar putea să te-mpuşc până la urmă dacă 
nu-ţi ţii gura, zise în chip de răspuns avocatul, 
apoi îşi propti bărbia în piept şi continuă. Clientul 
meu a omorât mulţi oameni. Asta-i meseria lui, 
face parte din Mafia din New Orleans; şi acum 
vrea să mă omoare şi pe mine. Păcat de el, nu-i 
aşa, puştiule? l-am luat-o-nainte şi-l lăsăm cu 
buzele umflate. 

Romey duse din nou sticla la gură şi tot timpul 


cât bău nu-şi luă ochii de la Mark. 

- la gândeşte-te, băiete, că, în chiar clipa asta, 
Barry-Şiş (aşa i se spune, că toţi tipii ăştia din 
Mafia au porecle haioase) mă aşteaptă într-o 
speluncă din New Orleans. Probabil că şi-a adus 
şi vreo doi prieteni cu el şi că, după o cină 
liniştită, mi-ar fi cerut să facem o mică plimbare 
cu maşina ca să vorbim despre cazul lui, vezi 
Doamne, iar odată urcați în maşină ar fi scos 
cuțitul, că de-asta i se spune Barry-Şiş, şi m-ar fi 
trimis direct în trecut. Pe urmă s-ar fi descotorosit 
de cadavrul meu dolofan aşa cum au făcut şi cu 
senatorul Boyette şi-n felul ăsta New Orleans s-ar 
fi trezit cu încă o crimă neelucidată. Numai că noi 
le-am luat-o înainte, nu-i aşa, puştiule? Le-am 
arătat de ce suntem în stare. 

Discursul avocatului îşi pierdea din ce în ce mai 
mult ritmul; pistolul se plimba neîncetat de-a 
lungul  şoldului dolofan, iar arătătorul mâinii 
drepte se odihnea mai departe pe trăgaci. 

„Vorbeşte, nu te opri!” 

- Şi de ce vrea tipul ăsta, Barry, să vă omoare? 

- lar pui întrebări? Ştii ceva, eu am început să 
plutesc, tu nu? 

- Ba da. E o senzaţie plăcută. 

- Păi, din mai multe motive. Mai bine închide 
ochii, puştiule, şi fă-ţi rugăciunea. 

Mark urmări atent mişcarea neîntreruptă a 
pistolului, apoi îşi mută privirea la încuietoarea 
uşii. Apoi îşi atinse încet fiecare deget de la picior 
cu degetul corespunzător de la mână, ca atunci 
când învățase să numere la grădiniţă, şi 
coordonarea fu perfectă. 

- Deci, unde este cadavrul? 


Romey dădu din cap, pufni zgomotos, dar 
vocea îi era doar un murmur când răspunse. 

- Unde este cadavrul lui Boyd Boyette? Grea 
întrebare. Ştiai că este primul senator federal 
asasinat chiar în propriul birou? Asasinat de 
scumpul meu client Barry-Şiş Muldanno, care i-a 
tras patru gloanţe în cap şi pe urmă a ascuns 
cadavrul. Şi dacă nu există cadavrul, nu există 
nici caz penal. Inţelegi, puştiule? 

- Nu prea. 

- Da' de ce nu mai plângi, puştiule, că acum 
câteva minute plângeai de mama focului? Nu mai 
eşti speriat? 

- Ba da, sunt speriat, şi aş vrea să plec de-aici. 
Îmi pare rău că vreţi să muriţi, dar eu trebuie să 
am grijă de mama. 

- Emoţionant, absolut emoţionant. Şi-acum 
termină cu flecăreala. Vezi tu, băiete, ca să 
dovedească crima, federalii au nevoie de un 
cadavru. lar Barry este singurul lor suspect 
pentru că el chiar este autorul crimei şi, de fapt, 
federalii ştiu asta. Dar au nevoie şi de cadavru. 

- Bine, dar unde e cadavru' ăla? 

În clipa aceea, soarele se ascunse într-un nor 
negru şi poiana se întunecă. Romey plimbă 
încetişor pistolul de-a lungul piciorului, ca şi cum 
ar fi vrut să-l avertizeze pe Mark să nu facă nici o 
mişcare pripită. 

- Şiş nu este nici pe departe cel mai deştept 
derbedeu pe care să-l fi întâlnit în viaţa mea. El 
crede că este un geniu, da' în realitate tipul e-un 
tâmpit. 

„Ba tu eşti tâmpitul, îşi zise Mark, un tâmpit 
care stă aici, în maşina asta în care intră 


nenorocitul ăla de furtun prins de ţeava de 
eşapament.” 

- Cadavrul se află sub barca mea. 

- Sub barca dumneavoastră? 

- Chiar aşa. Ştii, tipul se grăbea, eu nu eram pe 
vremea aceea în oraş, aşa că scumpul meu client 
a îngropat cadavrul la mine acasă, în betonul 
proaspăt turnat pentru garaj. Şi tot acolo e şi 
acum, dacă poţi să crezi aşa ceva. FBl-ul a 
excavat jumătate din New Orleans încercând să 
dea de el, dar nu le-a venit ideea să caute şi la 
mine acasă. Da' mai ştii, poate că pân' la urmă 
Barry nu-i chiar atât de prost. 

- Şi când v-a spus clientul dumneavoastră ce-a 
făcut? 

- M-am săturat de întrebările tale, puştiule. 

- Să ştiţi că acum chiar aş vrea să plec. 

- Taci din gură. Gazele îşi fac efectul şi noi 
suntem deja plecaţi, puştiule, zise avocatul, 
scăpând în sfârşit pistolul din mână. 

Bâzâitul monoton al motorului părea fără 
sfârşit. Mark privi pe rând orificiul făcut de glonţ 
în geamul maşinii, milioanele de crăpături fine şi 
întortocheate care porneau din el şi chipul roşu 
pe care se detaşau genele grele ce tiveau 
pleoapele. Urmă un pufnit sau un sforăit, era 
greu de spus, şi capul avocatului se lăsă mult în 
jos. 

Tipul era pe cale să adoarmă! Mark îi urmări cu 
atenţie mişcările din ce în ce mai regulate ale 
pieptului solid şi-şi dădu seama ce se întâmplă - 
doar îl văzuse pe fostul lui tată făcând acelaşi 
lucru de sute de ori pe vremea când locuiau 
împreună. 


Mark răsuflă adânc. Încuietoarea are să facă 
zgomot şi-apoi pistolul era prea aproape de mâna 
lui Romey. Stomacul lui Mark se strânse de 
durere, iar picioarele i se înmuiară cu totul. 

Chipul cel roşu scotea un sunet tărăgănat şi 
puternic, şi Mark ştiu că asta era singura lui 
şansă. Încet, cumplit de încet, întinse un deget 
tremurător spre dispozitivul de blocare a uşii. 


Ochii lui Ricky erau acum aproape la fel de 
uscați ca şi gura, în schimb blugii îi erau uzi 
leoarcă. Stătea acolo, sub coroana protectoare a 
copacului, departe de tufişuri, de iarba înaltă şi 
de maşină. Trecuseră cinci minute îngrozitor de 
lungi de când scosese furtunul de pe ţeava aia 
blestemată, de când auzise împuşcătura. Cu 
toate acestea, ştia că fratele lui trăia încă, pentru 
că, adunându-şi tot curajul de care era în stare, 
se furişase în spatele copacilor care mărgineau 
poiana până când reuşise să zărească creştetul 
blond al lui Mark, agitându-se înăuntrul uriaşei 
maşini negre. Asta îl făcuse să nu mai plângă, ci 
să se roage lui Dumnezeu din tot sufletul. 

Şi pe când stătea aşa, chircit pe buşteanul care 
fusese „al lor”, cu sufletul zvâcnind de durere 
pentru fratele lui, portiera din dreapta şoferului 
zbură în lături şi Mark ţâşni afară din maşină. 


Când văzu bărbia avocatului proptindu-se în 
pieptul gras şi-i auzi sforăitul puternic, Mark îşi 
zise că era momentul să acţioneze; aşa că trânti 
pistolul la podea cu mâna stângă, iar cu cea 


dreaptă deschise uşa, împingând-o apoi cu 
umărul. Un sforăit sonor fu ultimul lucru pe care-l 
auzi în timp ce se rostogolea prin iarbă. 

Traversă apoi în goană poiana şi în numai 
câteva secunde se afla lângă Ricky, care 
urmărise îngrozit toată scena. Aşteptă cu 
răsuflarea tăiată să-l vadă pe avocat venind în 
urma lui, abia ţinându-se pe picioare şi cu arma 
în mână, dar totul rămăsese nemişcat; portiera 
din dreapta continua să fie deschisă, motorul 
continua să toarcă monoton, ţeava de 
eşapament continua să fie lipsită de furtunul 
buclucaş. Abia atunci Mark reuşi să respire 
normal şi să-şi privească fratele mai mic. 

- Eu am scos furtunul, zise Ricky cu o voce 
ascuţită, printre suspine. 

Mark, mult mai liniştit acum, nu-i răspunse, ci 
se mulţumi să dea aprobator din cap. Intre ei şi 
maşină era acum o distanţă de vreo 
cincisprezece metri şi în cazul în care Romey s-ar 
fi trezit, puştii ar fi putut să dispară imediat 
printre copaci, fără ca acesta să-i zărească 
măcar. 

- Mark, mi-e frică, hai să plecăm de-aici, se 
auzi din nou vocea piţigăiată de teamă a celui 
mic. 

- Mai stai puţin, răspunse Mark, în timp ce 
studia atent maşina în faţa lor. 

- Haide, Mark. Hai să plecăm. 

- Ţi-am spus că mai stăm puţin. 

Atunci Ricky îşi întoarse şi el privirea spre 
maşină. 

- A murit? 

- Nu, nu cred. 


Prin urmare, tipul trăia şi avea şi pistolul la el, 
şi era din ce în ce mai evident că frate-său nu 
mai era speriat şi că în mintea lui se cocea ceva. 

- Să ştii că eu plec, mormăi Ricky, dându-se un 
pas înapoi. Vreau acasă. 

Dar Mark nu făcu nici o mişcare; se mulțumea 
să studieze, calm, maşina. 

- Mai stai puţin, zise el fără să-l privească pe 
cel mic, iar vocea îşi recăpătase tonul autoritar. 

Aşa că Ricky se aşeză pe buştean şi-şi sprijini 
mâinile pe genunchi, aşteptând. Mark scoase o 
ţigară din buzunarul de la piept, o aprinse, trase 
adânc fumul în piept, trimiţându-l apoi spre 
ramurile de deasupra capului. Abia acum observă 
Ricky umflătura de la ochiul stâng. 

- Ce-ai păţit la ochi? 

Mark îşi masă uşor ochiul învineţit şi cucuiul de 
pe frunte. 

- Tipul m-a pocnit de vreo două ori. 

- Nu prea arată bine. 

- Totu' e-n regulă. Şi vrei să ştii ce-am să fac? 
întrebă Mark şi continuă fără să aştepte vreun 
răspuns. Am să mă duc şi am să înfig furtunul în 
ţeava aia de eşapament. Am să fac asta pentru 
nenorocitul ăla. 

- Să ştii că eşti mai nebun decât el. Glumeşti, 
nu-i aşa, Mark? 

Mark continua să pufăie ostentativ. Deodată, 
uşa din dreptul şoferului sări într-o parte şi 
Romey năvăli afară, agitând pistolul şi strigând 
cuvinte fără şir. Merse clătinându-se spre spatele 
maşinii şi descoperi încă o dată furtunul atârnat 
inofensiv în iarbă, ceea ce îl făcu să strige tot 
felul de înjurături obscene către cer. 


Mark se lipi de pământ şi-l ţinu strâns pe Ricky 
lângă el. Romey se răsuci în loc şi privi atent 
copacii ce înconjurau poiana. Apoi începu iar să 
blesteme şi să plângă în hohote. Părul şi haina 
cea neagră îi erau năclăite de sudoare. Avocatul 
continua să se învârtă în jurul portbagajului, 
vorbind de unul singur, suspinând şi ţipând spre 
copacii din preajmă. 

Apoi se opri brusc şi-şi cocoţă trupul 
pachidermic pe capota portbagajului, se trase 
înapoi până când atinse cu spatele geamul 
lunetei şi îşi întinse picioarele butucănoase 
înainte. Pierduse un pantof. Cu o mişcare 
aproape de rutină, îşi vâri ţeava pistolului în 
gură. Privirea sălbatică a ochilor înroşiţi de-atâta 
plâns se opri o clipă pe trunchiul copacului lângă 
care erau ascunşi cei doi băieţi. 

In sfârşit, avocatul închise ochii şi apăsă pe 
trăgaci. 


2 


Pantofii erau din piele de rechin, iar ciorapii de 
mătase de culoarea florilor de vanilie se mulau 
plăcut pe gambele destul de păroase ale celui 
cunoscut sub numele de Barry Muldanno, sau 
Barry-Şiş, sau pur şi simplu Şiş, cum îi plăcea lui 
să-şi spună. La prima vedere, costumul verde 
închis avea ceva ce-l făcea să semene cu pielea 
de şopârlă, sau de iguana, sau de altă reptilă 
scârboasă; dar de aproape se vedea că este de 
fapt poliester pur. Jacheta avea pieptul dublu plin 
de nasturi de sus până jos, îmbrăcându-i frumos 


trupul bine făcut, foşnind plăcut în timp ce Barry 
mergea ţanţoş spre telefonul public aflat în 
spatele restaurantului. Nu era un costum ţipător, 
ci numai bătător la ochi. Cei din jur ar fi putut să-l 
ia drept un importator de droguri sau drept un 
bookmaker nu prea curat din Las Vegas, ceea ce 
lui Şiş îi convenea de minune pentru că îi plăcea 
ca lumea să-l observe şi să vadă succesul 
întipărit pe chipul lui. De fapt, se aştepta ca 
oamenii să-l privească cu teamă şi să se ferească 
din calea lui. 

Părul negru şi des, împodobit cu câteva fire 
argintii şi bine impregnat cu gel, era strâns într-o 
coadă de cal de toată frumuseţea care îi ajungea 
exact până la gulerul hainei. Pieptănătura 
aceasta era rezultatul unor ore bune de eforturi. 
Lobul urechii stângi era împodobit cu obligatoriul 
cercel cu diamant. La încheietura mâinii stângi 
atârnau o brățară fină de aur şi un ceas Rolex cu 
diamante, în timp ce la mâna dreaptă zornăia 
uşor un alt lănţişor de aur. 

Filfizonul se opri în faţa telefonului aflat în 
micul hol de lângă toalete şi privi iute în jur. 
Privirea aceea rea, căutând ceartă, l-ar fi făcut pe 
orice om normal să-şi piardă cumpătul. Ochii 
negri ca tăciunele erau atât de apropiaţi unul de 
celălalt, încât cei care-l priveau mai mult de două 
secunde ar fi putut jura că Barry este saşiu, ceea 
ce ar fi fost complet fals. O meşă de păr negru îi 
străbătea fruntea de la o tâmplă la alta, trecând 
peste cuta adâncă de deasupra nasului lung şi 
ascuţit. Cearcănele maronii de sub ochi spuneau 
întregii lumi că tipului îi plăcea să pilească şi să 
trăiască viaţa din plin. Şiş era îndrăgostit de 


propriii lui ochi. De altfel erau de-a dreptul 
legendari. 

Barry formă repede numărul de la biroul 
avocatului şi începu să vorbească fără să mai 
aştepte vreun răspuns: 

- Alo, sunt Barry! Unde este Jerome? Trebuia să 
ne întâlnim aici de mai bine de patruzeci de 
minute. Unde este, l-aţi văzut astăzi? 

Nici vocea lui Barry-Şiş nu era ceea ce se 
chema o voce plăcută; avea rezonanţa 
amenințătoare a gangsterului de succes din New 
Orléans care rupsese multe braţe la viaţa lui şi 
care nu s-ar fi dat în lături să mai rupă unul dacă 
îi stăteai prea mult în cale sau dacă nu-i 
răspundeai suficient de repede la întrebări. Avea 
o voce grosolană şi arogantă, care intimida orice 
ascultător. Aşa că biata secretară aflată la 
celălalt capăt al firului, care cunoştea foarte bine 
şi vocea, şi ochii, şi costumele lucioase, şi coada 
de cal dată din belşug cu gel, înghiţi în sec de 
câteva ori, răsuflă adânc, îi mulţumi lui 
Dumnezeu că tipul nu venise chiar la birou, 
pentru ca în cele din urmă să-l informeze pe 
domnul Muldanno că domnul Clifford plecase de 
la birou pe la ora nouă în această dimineaţă şi că 
de atunci nimeni nu mai ştia nimic de el. 

Şiş trânti telefonul în furcă şi porni ca o furtună 
pe hol, dar, pe măsură ce se apropia de salonul 
din ce în ce mai aglomerat, reuşi să-şi recapete 
sângele rece şi mersul cel ţanţoş. Ceasul arăta 
ora cinci după-amiază şi restaurantul începea să 
se umple. 

Barry dorise numai să bea ceva şi să cineze 
împreună cu avocatul său ca să poată discuta în 


linişte despre aiureala în care nimerise. Doar 
atât.  Federalii erau pe fază, ascultau şi 
supravegheau. Jerome înnebunise de-a binelea, 
iar acum o săptămână îi spusese lui Barry că tipii 
îi puseseră microfoane în birou şi-i propusese să 
se întâlnească în restaurantul ăsta ca să scape 
de urechile indiscrete. 

Trebuia neapărat să stea de vorbă cu el. De 
cincisprezece ani încoace, Jerome îi apărase pe 
cei mai faimoşi gangsteri din New Orleans; era 
un tip şiret şi corupt până în măduva oaselor, 
gata oricând să-i cumpere pe toţi cei care puteau 
fi cumpăraţi, care mergea la băutură cu 
judecătorii şi se culca cu amantele lor, care îi 
mituia pe poliţişti şi îi ameninţa pe juraţi, care 
ţinea trena politicienilor, contribuind financiar la 
campaniile acestora dacă era solicitat. Jerome 
cunoştea foarte bine mecanismul social şi ori de 
câte ori un neisprăvit plin de bani avea nevoie de 
ajutor la New Orleans, găsea imediat drumul spre 
biroul lui W. Jerome Clifford, avocat şi consilier 
juridic. lar în biroul cu pricina găsea un prieten 
loial, asemenea unei flori răsărite din noroi. 

Cazul lui Barry era totuşi altceva. Era o chestie 
teribilă, care se agrava pe măsură ce trecea 
timpul. Doar o lună îi mai despărţea de data 
procesului care se profila ameninţător, ca o 
adevărată execuţie. Era a doua oară când Barry 
trebuia să facă faţă unei acuzaţii de omucidere. 
Prima oară fusese pe vremea când Barry avea 
doar optsprezece ani; atunci un procuror local 
încercase să dovedească, folosindu-se de un 
martor extrem de slab, că Barry îi tăiase degetele 
şi beregata unui „coleg” de meserie. Dar unchiul 


lui Barry, un membru al Mafiei respectat şi uns cu 
toate alifiile, împărţise bani unde trebuie şi aşa 
se întâmplă că juriul nu putu hotărî asupra 
verdictului. 

Ceva mai târziu, Barry ispăşi o pedeapsă de doi 
ani pentru gangsterism într-o închisoare federală, 
foarte plăcută de altfel. Bineînţeles că unchiul l- 
ar fi putut salva şi-atunci, dar la data respectivă 
nepotul avea deja douăzeci şi cinci de ani, adică 
vârsta optimă pentru o scurtă încarcerare; făcea 
frumos la dosar, iar familia era cât se poate de 
mândră de progenitura ei. Apărarea fusese 
asigurată de Jerome Clifford şi după proces cei 
doi rămăseseră prieteni. 

La bar îl aştepta un pahar cu sifon şi lămâie 
pentru că Barry se hotărâse să mai aştepte cu 
alcoolul; nu-şi putea permite să-i tremure mâinile 
tocmai acum. 

Din când în când îşi studia chipul în oglinda 
barului, şi de fiecare dată constata că persoana 
lui trezeşte interesul unuia sau altuia din clienţii 
prezenţi la ora aceea în local; şi pe bună 
dreptate, căci la data respectivă, Barry era eroul 
celui mai celebru caz de omucidere din ţară. La 
numai patru săptămâni distanţă de data 
procesului, fotografia lui umplea paginile tuturor 
ziarelor, aşa că era normal să fie recunoscut. 

Procesul urma să fie ceva cu totul special 
pentru că victima fusese senator şi după cum 
mergea vorba era deocamdată singurul senator 
asasinat în timpul executării mandatului. 
Confruntarea era deci impresionantă: Statele 
Unite ale Americii împotriva lui Barry Muldanno. 
Era de la sine înţeles că absența cadavrului ridica 


probleme teribile pentru Statele Unite ale 
Americii: nu tu cadavru, nu tu rapoarte 
patologice sau balistice, nu tu fotografii 
îngrozitoare de fluturat în faţa celor prezenţi în 
sala tribunalului şi mai ales în faţa juraţilor. 

Totul ar fi mers foarte bine dacă Jerome Clifford 
n-ar fi început să se poarte foarte straniu în 
ultima vreme: dispărea pe neaşteptate, ca astăzi 
de exemplu, nu mai trecea pe la birou, întârzia 
cu regularitate la tribunal, nu mai răspundea la 
telefon, bolborosea mereu cuvinte fără noimă şi 
începuse să bea prea mult. El, care fusese 
întotdeauna tenace şi lipsit de scrupule, pierduse 
acum orice legătură cu realitatea, şi lumea 
începuse să vorbească vrute şi nevrute. Adevărul 
era că Barry voia să-şi angajeze un alt avocat. 

Barry avea nevoie de timp, cum însă, din 
păcate, până la proces nu mai erau decât patru 
săptămâni amărâte, orice amânare ar fi fost 
binevenită. De ce oare se mişcă atât de repede 
justiţia doar atunci când nu este cazul? Toată 
viaţa lui avusese de-a face cu legea, aşa că 
văzuse de-a lungul timpului cazuri care se 
întinseseră pe ani şi ani de zile. Chiar unchiul lui 
fusese la un moment dat implicat într-un proces 
în care guvernul renunţase la acţiune după trei 
ani de luptă istovitoare. Da' nu, pentru el aşa 
ceva nu putea să se întâmple; pentru el procesul 
trebuia să înceapă după numai şase luni de la 
inculpare! Lipsa asta de fair-play era de-a dreptul 
strigătoare la cer. Ei, şi în toată nenorocirea asta, 
pe Romey îl apucaseră pandaliile, aşa că trebuia 
neapărat să-l înlocuiască. 

Ce-i drept, în dosarul federalilor erau vreo 


două-trei bâlbâieli. De exemplu, absenţa oricărui 
martor. Se putea construi o acuzaţie, să i se 
găsească şi un mobil al crimei, nimeni însă, 
absolut nimeni, nu fusese de faţă când se 
întâmplase toată povestea. Omul nostru ştia că 
federalii puseseră gheara pe un informator cam 
slab de înger şi cam mincinos care mai mult ca 
sigur că avea să fie făcut zob în timpul 
interogatoriului, dacă mai apuca procesul. 
Federalii îl ţineau ascuns. Barry însă avea un 
avantaj pur şi simplu minunat: cadavrul acela 
mititel al lui Boyd Boyette, care putrezea pe 
îndelete şi neştiut de nimeni îngropat în ciment. 
Ori fără cadavru, venerabilul Roy nu va putea 
obţine condamnarea. La gândul acesta, Barry 
surâse satisfăcut şi făcu cu ochiul în direcţia unor 
blonde oxigenate aşezate la o masă aproape de 
uşă. De când cu inculparea asta, femeile nu-i mai 
dădeau pace: devenise celebru. 

Ei, da, venerabilul Roy avea un dosar şubred, 
e-adevărat, însă lucrul acesta nu-l împiedica 
defel să-şi continue predicile patetice în faţa 
camerelor de luat vederi, discursurile pompoase 
despre o justiţie rapidă şi interviurile lăudăroase 
date oricărui ziarist suficient de plictisit ca să 
încerce să se distreze luându-l la întrebări. Era un 
procuror federal foarte pios, cu voce unsuroasă şi 
plămâni tăbăciţi, nutrind ambiţii politice absolut 
nesuferite şi  răcnind păreri asurzitoare în 
legătură cu orice subiect. Avea chiar şi un 
reprezentant de presă, suflet amărât şi extenuat 
de atâta muncă, a cărui principală sarcină era 
aceea de a-l ţine permanent pe procuror în 
lumina reflectoarelor, în aşa fel încât într-o bună 


zi chiar marele public să fie cel care să îi ceară 
să-şi servească ţara ca membru al Senatului 
Statelor Unite. Şi de acolo numai bunul 
Dumnezeu ştia unde ar mai fi putut ajunge 
venerabilul Roy. 

Amintirea oribilă a lui Roy Foltrigg fluturând 
inculparea în faţa camerelor de luat vederi şi 
urlând tot felul de preziceri ditirambice despre 
binele triumfător îl făcu pe Şiş să sfărâme cu o 
mişcare spasmodică cubul de gheaţă din pahar. 
Este adevărat însă că în cele şase luni scurse de 
la momentul inculpării nici venerabilul Roy, nici 
aliatul lui, adică FBl-ul, nu reuşiseră să găsească 
cadavrul lui Boyd Boyette. Şi asta cu toate că îl 
urmăriseră pe Barry zi şi noapte - de fapt, chiar 
şi acum tipii erau probabil undeva în stradă, 
urmărind cu atenţie intrarea în restaurant, de 
parcă ar fi avut de-a face cu un imbecil care, 
după cină, avea să simtă dorinţa de neînfrânt de 
a merge să contemple cadavrul doar aşa, de-al 
dracului. Şi când te gândeşti că mituiseră toate 
haimanalele care se pretinseseră a fi bine 
informate. Că secaseră lacuri şi bălți şi dragaseră 
râuri; că obţinuseră mandate de percheziţie 
pentru nenumărate clădiri şi şantiere din oraş şi 
cheltuiseră o avere pe buldozere şi alte chestii 
de-astea. 

Cadavrul lui Boyd Boyette era însă la Barry 
care ar fi vrut să-i schimbe ascunzătoarea; numai 
că venerabilul Roy şi hoarda lui de îngeri stăteau 
neobosiţi la pândă, aşa încât mişcarea devenea 
imposibilă. 

Trecuse mai bine de o oră de când ar fi trebuit 
să se întâlnească cu Clifford şi acesta nu-şi 


făcuse încă apariţia. După ce bău două pahare de 
sifon cu lămâie şi le făcu de câteva ori cu ochiul 
blondelor de alături, Barry se hotărî brusc să 
plece, blestemând în gând tagma avocaţilor în 
frunte cu avocatul lui propriu şi personal. 

Adevărul este că avea nevoie de un alt avocat, 
unul care să-i răspundă la telefon, să vină la 
întâlniri şi să fie în stare să găsească nişte juraţi 
care să poată fi cumpăraţi. De fapt, avea nevoie 
de un avocat adevărat! 

Şi mai avea nevoie şi de o amânare sau de 
orice alt tertip care să încetinească ritmul ăsta 
nebun şi să-i permită să se gândească mai bine. 

Işi aprinse o ţigară şi porni să se plimbe încet 
pe Magazine, între Canal şi Poydras, prin aerul 
greu al nopţii. Biroul lui Clifford era la numai 
patru străzi distanţă. Avocatul lui voia un proces 
rapid! Doamne, ce tâmpit! Nimeni, niciodată, nu 
putea să dorească un proces rapid; nimeni în 
afară de W. Jerome Clifford care îi explicase acum 
trei săptămâni cât de necesar era ca totul să se 
termine cât mai repede, pentru că fără cadavru 
dosarul era subţire. Ori dacă mai aşteptau mult, 
s-ar fi putut ca tipii să dea de cadavru şi, cum 
Barry era un suspect perfect, cum senzaţionalul 
asasinatului aducea o presiune extraordinară 
asupra acuzării şi cum Barry făptuise de fapt 
asasinatul şi era al dracului de vinovat, atunci 
necesitatea unui proces imediat devenea 
evidentă. Ei, raţionamentul ăsta îl şocase pur şi 
simplu pe Barry-Şiş care se certase îngrozitor pe 
chestia asta cu Romey chiar în biroul acestuia; 
iar de-atunci, între ei doi lucrurile nu mai 
stătuseră niciodată la fel ca înainte. 


La un moment dat, în timpul certei lor de acum 
două săptămâni, pe Barry îl luase gura pe 
dinainte şi se lăudase că nimeni nu are să 
găsească vreodată cadavrul senatorului, doar era 
expert în asemenea afaceri. Boyette dispăruse 
destul de repede şi acum se odihnea în pace şi în 
siguranţă, departe de Roy şi de federali. 

- Deci unde este cadavrul? întrebase Clifford. 

- Sunt sigur că nu vrei să afli, replicase Barry. 

- Ba bine că nu. Toată lumea vrea să afle asta. 
Hai, Barry, dă-i drumul dacă te ţin curelele. 

- Ascultă-mă ce-ţi spun: tu de fapt nu vrei să 
afli chestia asta. 

- Hai, Barry, spune-mi. 

- Să ştii că n-are să-ţi placă ce-ai să auzi. 

- Spune! 

Barry aruncă ţigara şi aproape că izbucni în 
râs; n-ar fi trebuit să-i spună lui Jerome Clifford 
adevărul. Fusese o pornire copilărească, dar 
totuşi inofensivă. În fond, Clifford era demn de 
toată încrederea, şi faptul că Barry nu-i spusese 
totul de la început îl afectase vizibil; doar era la 
fel de ticălos şi de hârşit în rele ca şi clienţii lui, 
iar dacă aceştia erau pătaţi de sânge, ei bine, 
Jerome Clifford voia să vadă petele cu ochii lui. 

- Îţi aminteşti în ce zi a dispărut Boyette? 
întrebase Barry. 

- Fireşte că da, pe 16 ianuarie. 

- Îţi mai aminteşti unde erai tu pe 16 ianuarie? 

Înainte de a răspunde, Romey studiase atent 
calendarul de birou. 

- La schi, în Colorado. 

- lar eu îţi cam luasem casa cu împrumut? 

- Mda, trebuia să te întâlneşti cu nevasta nu 


ştiu cărui doctor. 

- Exact. Cu diferenţa că ea n-a putut să vină, 
aşa că l-am dus pe senator acolo. 

La auzul acelei noutăţi, Romey îngheţase, 
privindu-şi clientul cu gura căscată. 

- L-am adus în portbagaj şi l-am lăsat acolo, 
continuase Barry. 

- Unde adică? insistă Romey, nevenindu-i să-şi 
creadă urechilor. 

- In garaj. 

- Minţi. 

- Sub barca aia pe care n-ai mai mişcat-o din 
loc de zece ani de zile. 

- Minţi. 

Uşa biroului lui Clifford era încuiată. Barry o 
zgâlțâi, apoi trase câteva înjurături în dreptul 
ferestrei. Işi aprinse o nouă ţigară şi îşi întoarse 
privirea spre parcarea din apropiere, în căutarea 
Lincolnului cel negru. Are să-l găsească el pe 
grăsanul ăla nenorocit, chiar de-ar fi să alerge 
pentru asta toată noaptea. 

Barry avea la Miami un prieten care fusese 
odată inculpat pentru trafic de droguri şi care 
avusese un avocat foarte bun: tipul reuşise să tot 
obţină amânări timp de doi ani şi jumătate, până 
când judecătorul îşi pierduse răbdarea şi 
impusese procesul. Apoi, cu o zi înainte de 
alegerea juriului, prietenul îşi omorâse cu mâna 
lui avocatul cel grozav ceea ce îl făcu pe 
judecător să acorde o nouă amânare. In cele din 
urmă procesul nu a mai avut loc. 

Prin urmare, dacă Romey deceda subit, atunci 
procesul avea toate şansele să fie amânat luni, 
poate chiar ani de zile. 


3 


Ricky dibui cărarea îngustă pe care o folosiseră 
la sosire şi o luă la fugă printre buruienile cât el 
de înalte. 

- Ricky! Hei, Ricky, aşteaptă-mă! strigă Mark, 
aruncând apoi o ultimă privire omului de pe 
maşină, care rămăsese cu pistolul înfipt între 
buze. Ţinea ochii pe jumătate deschişi, şi o dată 
sau de două ori zvâcni din călcâie. 

- Ricky! strigă din nou Mark, pornind în fugă 
spre poteca ascunsă în iarbă. In faţa lui, Ricky 
alerga într-un mod foarte ciudat, cu braţele 
atârnând ţepene de-a lungul trupului, îndoit din 
talie; deşi se poticnea la fiecare pas, puştiul 
reuşea să se îndepărteze. Atunci, cu un ultim 
efort, Mark îl ajunse din urmă şi, prinzându-l de 
umeri, îl răsuci în loc; Ricky, ascultă-mă! Totul 
este în ordine. 

Dar Ricky părea să nu-l audă; paloarea pielii şi 
privirea fixă a ochilor strălucitori îl făceau să 
semene cu o persoană aflată sub hipnoză sau 
căzută în transă; respiraţia gâfâită îi era din când 
în când întreruptă de un geamăt dureros şi 
monoton; dinţii încleştaţi nu lăsau să scape nici 
un cuvânt. La atingerea fratelui mai mare se 
smuci într-o parte, apoi îşi reluă fuga domoală, 
fără să-i pese de buruienile care-i biciuiau faţa. 
Cei doi băieţi traversară albia secată a unui 
pârâiaş şi se îndreptară spre casă. 

Copacii se răreau chiar în dreptul gardului 
şubred de scânduri care înconjura aproape tot 


cartierul de rulote. Doi băieţei se distrau 
aruncând cu pietre într-un şir de cutii goale de 
conserve aliniate pe capota unei rable. Ricky 
începu să alerge mai repede şi, odată ajuns în 
dreptul gardului, se strecură printre două 
scânduri, apoi sări peste un şanţ şi ţâşni printre 
două rulote drept în mijlocul străzii. Rămas ceva 
mai în urmă, Mark asculta îngrozit geamătul tot 
mai puternic şi respiraţia tot mai grea a fratelui 
mai mic. 

Rulota de trei metri şi jumătate lărgime şi 
aproape optsprezece metri lungime ce aparţinea 
familiei Sway era parcată pe East Street 
împreună cu alte patruzeci de „case” 
asemănătoare. North Street, South Street şi West 
Street făceau şi ele parte din Tucker Wheel 
Estates; toate cele patru străzi se încolăceau şi 
se încrucişau de mai multe ori, formând un 
adevărat labirint în miniatură. De fapt, era un 
cartier foarte decent, cu străzi destul de curate, 
cu câţiva copaci, nenumărate biciclete şi vreo 
două-trei maşini abandonate.  Denivelările 
împiedicau maşinile să circule prea repede, iar 
poliţia apărea prin preajmă ori de câte ori muzica 
dată la maximum sau zgomotul prea puternic 
ajungeau la urechile Domnului Tucker. Familia 
acestui domn era proprietara terenului şi a mai 
tuturor rulotelor din cartier, inclusiv cea de la 
numărul 17 de pe East Street, închiriată de 
Dianne Sway pentru două sute optzeci de dolari 
pe lună. 

Ricky intră alergând în casă şi se trânti pe 
canapea. La prima vedere ai fi zis că plânge, dar 
pe obraji nu era nici urmă de lacrimi. Copilul se 


făcu ghem pe canapea, ca şi cum i-ar fi fost frig, 
apoi încet, încet de tot, începu să-şi sugă degetul 
mare de la mâna dreaptă. Mark, care urmărise 
scena cu sufletul la gură, se apropie de el şi-l 
scutură cu blândeţe de umăr: 

- Ricky, vorbeşte, spune ceva; trebuie să-mi 
spui ceva, omule, okay? Ricky, totul e okay! 

Dar Ricky nu-l auzea; stătea cu ochii închişi şi 
îşi legăna trupul mic şi firav, sugându-şi tot mai 
tare degetul de la mâna dreaptă. 

Mark privi în jur şi, surprins, îşi dădu seama că 
nimic nu se schimbase în timpul absenței lor de 
aproape o oră. Doar o oră! Doamne Dumnezeule, 
parcă trecuseră zile întregi de când plecaseră de- 
acasă. În lumina palidă a înserării ce pătrundea 
prin ferestre, cărţile şi caietele lor de şcoală 
stăteau aşezate cuminţi, ca de obicei, pe masa 
din bucătărie; biletul pe care îl lăsa mama în 
fiecare zi era pe bufet, lângă telefon. Sfârşit de 
sete, Mark dădu drumul la robinet, umplu cu apă 
o ceaşcă aflată la îndemână, apoi, cu ochii 
pierduţi pe fereastră, începu să soarbă din 
lichidul rece şi răcoritor. Un zgomot ciudat îl făcu 
să-şi întoarcă privirea spre fratele cel mic: puştiul 
îşi sugea degetul mai-mai să-l rupă. Mark văzuse 
o dată, la televizor, nişte copii din California care 
rămăseseră cu ticul ăsta după un cutremur de 
pământ şi care, după un an de zile de tratament, 
nu erau deloc vindecaţi. 

Marginea ceştii atinse un punct sensibil de pe 
buză şi Mark îşi aminti de sângele care-i cursese. 
Asta îl făcu să alerge în baie şi să se privească 
atent în oglindă: pe frunte, chiar la rădăcina 
părului, răsărea un cucui mititel şi destul de greu 


de observat, ochiul stâng era groaznic de umflat, 
iar buza inferioară murdară de sânge îi zvâcnea 
de durere. Adevărul este că, de nenumărate ori, 
arătase mult mai rău după diverse bătăi la 
şcoală; nu era el tipul care să poată fi doborât 
numai cu atât. 

Luă din frigider un cub de gheaţă şi îl puse pe 
umflătura de sub ochi, apoi se apropie de 
canapea, privindu-şi cu multă atenţie fratele: 
Ricky adormise. Ceasul arăta cinci şi jumătate 
după-amiaza, oră la care mama lor trebuia să 
vină acasă după o zi de muncă obositoare şi 
lungă la fabrica de becuri. Urechile lui Mark ţiuiau 
şi acum din cauza împuşcăturilor şi a loviturilor 
primite din partea răposatului său prieten 
domnul Romey, dar asta nu-l împiedica să 
gândească, în timp ce continua să-şi maseze, 
încet şi cu grijă, ochiul umflat. 

Dacă nu suna la 911, s-ar fi putut să treacă zile 
întregi până când cineva să descopere cadavrul. 
Pocnetul împuşcăturii fusese mult amortizat, aşa 
că Mark era absolut sigur că nimeni altcineva nu-l 
auzise. De fapt, abia acum îşi dădea seama că 
niciodată nu văzuse picior de străin în poiana 
aceea; era un loc perfect izolat. Ce naiba îi venise 
lui Romey să aleagă tocmai luminişul ăla? Doar 
era din New Orleans, nu? 

După sumedenia de emisiuni văzute de-a 
lungul anilor la televizor, Mark ştia cu siguranţă 
că toate apelurile la numărul 911 erau 
înregistrate. Ori, el nu voia deloc aşa ceva; n- 
avea de gând să povestească nimănui, nici 
măcar mamei, lucrurile oribile prin care trecuse, 
iar în clipa asta trebuia cu orice preţ să stea de 


vorbă cu fratele lui mai mic despre ce anume le 
vor spune celorlalţi. 

- Ricky! zise el uşor, mângâind piciorul celui 
mic; puştiul însă nu-i răspunse, ci se ghemui şi 
mai mult, gemând încet. Ricky, trezeşte-te! 

Un fior ce cutremură brusc trupşorul încolăcit 
pe canapea fu singurul răspuns la chemarea 
băiatului. Atunci Mark îşi înveli fratele cu o pătură 
găsită în debara, apoi puse câteva cuburi de 
gheaţă într-un prosop şi le aşeză cu grijă pe 
ochiul învineţit. În orice caz, simţea că i-ar fi fost 
imposibil să dea explicaţii în legătură cu felul în 
care arăta. 

Privirea i se agăţă de telefon, şi în clipa aceea 
îşi aminti de filmele cu cowboy şi indieni, cu 
cadavrele care zăceau peste tot, cu vulturii care 
le dădeau târcoale şi toată lumea care n-avea 
altă grijă decât să le îngroape mai înainte ca 
nenorociţii ăia de vulturi să se năpustească pe 
ele. Peste o oră va fi noapte; oare vulturii atacă şi 
noaptea? se întrebă Mark, pentru că nu văzuse 
niciodată aşa ceva în film. 

Imaginea îngrozitoare a cadavrului gras şi încă 
sângerând, sfâşiat de stoluri de păsări de pradă, 
îl înspăimântă atât de tare pe Mark încât, fără să 
mai stea pe gânduri, băiatul ridică receptorul 
telefonului şi formă 911. 

- Alo? Vreau să vă spun că în pădure este un 
om mort şi că, ştiţi, cineva ar trebui să meargă 
să-l ia de-acolo, zise el dintr-o suflare, cu cea mai 
gravă voce de care era în stare, deşi ştia că 
încercarea lui de a se da drept altcineva n-avea 
nici o şansă. Răsuflă adânc, dându-şi seama că 
umflătura de pe frunte zvâcnea de durere. 


- Cine e la telefon, vă rog? întrebă o voce de 
femeie care suna ca un robot. 

- Âă, ştiţi, nu vreau să răspund la întrebarea 
asta, okay? 

- Bine, dar trebuie să ştim cum te cheamă, 
băiete, continuă vocea. 

Ei, poftim! Se prinsese că e puşti! Doamne, fă 
măcar să creadă că am vreo treişpe-paişpe ani! 

- Uite ce-i, vreţi să ştiţi ce e cu cadavru' ăsta 
sau nu? întrebă Mark. 

- Unde e cadavrul de care zici? 

Asta-i bună, îşi zise băiatul, una zic şi alta fac; 
abia s-a terminat povestea asta şi eu m-am şi 
apucat s-o spun mai departe; ba pe deasupra 
cuiva care nu este deloc demn de încredere, 
unuia de la poliţie. Ar fi putut să jure că 
înregistrarea acestei conversații avea să fie 
ascultată de nenumărate ori în faţa judecătorilor, 
exact aşa cum văzuse că se-ntâmplă în filme. Şi- 
apoi, au să facă şi toate testele alea de voce, că 
până la urmă tot au să ştie că el, Mark Sway, era 
la telefon, povestind despre cadavru atunci când 
nimeni altcineva nu ştia nimic despre tărăşenia 
asta. 

- Păi, îl găsiţi lângă Tucker Wheel Estates, şi... 

- Asta vine pe Whipple Road, nu? 

- Da, chiar acolo. Îl găsiţi în pădurea dintre 
Tucker Wheel Estates şi Autostrada 17. 

- Cadavrul este chiar în pădurea de care zici? 

- Cam aşa ceva. De fapt cadavrul este pe o 
maşină lăsată în pădure. Tipul a fost împuşcat cu 
pistolul în gură şi sunt sigur că acum e mort. 

- Ai văzut cadavrul cu ochii tăi? 

Vocea femeii de la celălalt capăt al firului îşi 


pierduse rezerva profesională. 

Ce-ntrebare tâmpită mai e şi asta? îşi zise 
Mark. Cum adică dacă l-am văzut? Era clar că 
tipa încerca să-l ţină la telefon ca să-l poată 
localiza. 

- Băiatule, spune-mi, ai văzut cadavrul cu ochii 
tăi? veni întrebarea. 

- Sigur că l-am văzut. 

- Trebuie să-mi spui cum te cheamă, copile. 

- Uite ce e, din Autostrada 17 se desface un 
drumeag plin de noroi care duce la o poieniţă din 
pădurea de care v-am vorbit. Maşina e mare şi 
neagră şi mortul zace întins în ea. Şi dacă nu daţi 
de ea înseamnă că nu aveţi noroc. Pa! 

Şi zicând acestea, Mark aşeză receptorul în 
furcă. Liniştea domnea în rulota care le servea de 
casă. După câteva secunde de aşteptare, băiatul 
se apropie de fereastră şi aruncă priviri furişe 
printre perdelele murdare,  aşteptându-se 
oarecum să vadă maşini de-ale poliţiei năvălind 
din toate direcţiile, megafoane, echipe de 
trăgători de elită, veste anti-glonţ, şi alte chestii 
de acelaşi calibru. 

Stăpâneşte-te bătrâne! îl scutură din nou 
încetişor pe Ricky şi abia acum observă cât de 
rece şi de umedă era mâna fratelui mai mic. 
Ricky însă nu-i răspunse; copilul continua să 
doarmă, sugându-şi degetul. Atunci Mark îl prinse 
cu grijă de mijloc şi îl cară cu greutate până în 
dormitorul lor, unde îl aruncă în pat. Dar Ricky 
mormăi ceva, se agită puţin şi apoi se făcu ghem 
în mijlocul patului. Mark îl acoperi cu o pătură şi 
închise uşa. 

Apoi îi scrise mamei un bilet în care îi spunea 


că Ricky nu se simţise bine şi că acum dormea, 
aşa că, te rog, să nu faci gălăgie, şi că el se va 
întoarce acasă cam peste o oră. Adevărul este că 
mama nu le cerea să fie acasă când venea ea de 
la muncă, dar dacă se întâmpla aşa ceva, atunci 
era mai bine să lase un bilet. 

Undeva, departe, trecu un elicopter, dar Mark 
nu-l auzi. 


Odată ajuns pe poteca din pădure, îşi aprinse o 
ţigară. Cu doi ani în urmă, dintr-una din casele 
aflate în vecinătatea parcului de rulote dispăruse 
o bicicletă nouă. Imediat după aceea se zvonise 
că cineva văzuse bicicleta cu pricina ascunsă în 
spatele uneia din rulote şi că nişte puşti din zonă 
o demontaseră şi o revopsiseră. Copiii din 
suburbia aceea se amuzau foarte tare numindu-i 
pe vecinii lor mai nevoiaşi „puştii din rulote”, 
subînţelesul fiind evident. Mergeau la aceeaşi 
şcoală, iar bătăile dintre cele două tabere se 
ţineau lanţ. Şi-apoi, toate crimele şi belelele din 
suburbie erau puse pe seama locuitorilor caselor 
pe roţi. 

Bicicleta cea nouă era la Kevin, tipul ăla certat 
cu legea care locuia pe North Street; chestia era 
sigură pentru că le-o şi arătase câtorva prieteni 
mai înainte să o fi revopsit, iar Mark se numărase 
printre cei care se bucuraseră de respectivul 
privilegiu. Apoi vorba se dusese şi poliţia 
începuse să se intereseze în stânga şi-n dreapta, 
până când, într-o noapte, fuseseră treziţi de bătăi 
puternice în uşă. În timpul investigaţiilor cineva 
pomenise numele lui Mark şi polițistul dorise să-i 


pună câteva întrebări; conversaţia durase vreo 
oră şi fusese foarte departe de filmele de la 
televizor în care inculpatul îşi păstrează tot 
sângele rece şi-i face zile fripte curcanului. 

Mark nu recunoscuse nimic, nu reuşise să 
închidă ochii trei nopţi la rând şi-şi jurase să stea 
departe de buclucuri de genul ăsta pentru tot 
restul vieţii. 

De data asta însă dăduse de dracu'. De data 
asta era vorba de un tip care-şi deşertase sacul 
cu secrete chiar înainte de a da ortul popii, da' 
oare spusese adevărul? Că doar era şi beat şi 
nebun de-a binelea când tot îi dădea înainte cu 
povestea aia cu Marele Vrăjitor. Deşi, dacă stai 
să te gândeşti, ce interes ar fi avut să mintă? 

Mark ştia că Romey avusese un pistol, doar îl 
ţinuse şi el în mână; ei bine, pistolul ăla îl ucisese 
pe tip şi trebuie că tot crimă era considerat şi 
faptul de a asista la o sinucidere fără a încerca s- 
o împiedici. 

N-o să sufle un cuvinţel despre ceea ce văzuse 
şi auzise! Romey nu mai avea cum să mai 
vorbească, pe Ricky îl va convinge să tacă, iar el, 
Mark, nu scosese o vorbă despre bicicletă şi va 
putea să-şi ţină gura şi de data asta. 

Undeva departe se auzi ţipătul unei sirene, 
apoi huruitul unui elicopter, şi Mark se lipi de 
trunchiul unui copac. După ce pasărea de metal 
trecu, puştiul se strecură fără grabă printre 
tufişuri şi copaci până când auzi glasuri 
omeneşti. 


În poiană fulgerau luminile albastre ale poliţiei 


şi cele roşii ale ambulanţelor. Lincolnul cel negru 
era înconjurat de maşinile albe ale poliţiei din 
Memphis, dar nimeni dintre cei de faţă nu părea 
îngrijorat sau nervos. 

Romey nu fusese încă luat de acolo şi un 
poliţist fotografia în timp ce colegii lui se 
prăpădeau de râs, iar staţiile de emisie 
cotcodăceau exact ca-n filme. Sângele prelins de 
sub cadavru murdărise până şi luminile de poziţie 
ale  limuzinei. Mâna dreaptă a avocatului 
rămăsese încleştată pe armă care se odihnea pe 
burdihanul rotund ca un balon; capul cu ochii 
acum închişi îi căzuse într-o parte. Brancardierii 
de pe ambulanţă studiară cadavrul o vreme, 
făcând tot felul de glume proaste pe seama lui în 
hohotele de râs ale poliţiştilor. Toate cele patru 
uşi ale Lincolnului erau larg deschise pentru că 
maşina fusese examinată cu multă grijă. 
Deocamdată nimeni nu se arăta dispus să ia 
mortul de acolo. Elicopterul mai trecu o dată pe 
deasupra lor, şi apoi se depărtă. 

Mark stătea ascuns într-un tufiş aflat la numai 
vreo zece metri distanţă de buşteanul ridicat mai 
devreme la rangul de „şcoală de fumat”. Din 
locul acela, băiatul cuprindea cu privirea toată 
poiana în mijlocul căreia cadavrul cel gras al 
avocatului zăcea asemenea unei vaci moarte în 
drum. După câteva minute, o nouă maşină de 
poliţie şi o ambulanţă suplimentară îşi făcură 
apariţia pe drumeagul cel noroios. Luminişul era 
de-acum atât de aglomerat, încât tipii în 
uniformă se împiedicau pur şi simplu unii de alţii. 
Misterioase săculeţe albe erau scoase cu multă 
grijă din maşină; doi poliţişti cu mâinile protejate 


de mănuşi de cauciuc strângeau furtunul de 
cauciuc, iar fotograful se lăsa pe vine în dreptul 
fiecărei portiere a limuzinei, făcând să fulgere 
blitzul aparatului de fotografiat. Rareori câte unul 
dintre ei se oprea să-l privească pe Romey. Un 
poliţist luă pantoful rămas pe portbagaj şi îl vâri 
într-un săculeţ alb pe care începu să noteze ceva; 
alt poliţist avea de lucru cu plăcuţele de 
înmatriculare ale Lincolnului; ceilalţi sorbeau 
liniştiţi cafea din pahare de plastic şi discutau 
între ei. 

În sfârşit, din prima ambulanţă fu scoasă o 
targă care fu dusă apoi lângă portbagajul 
limuzinei; acolo doi brancardieri îl traseră uşor de 
picioare pe Romey până când alţi doi colegi de-ai 
lor reuşiră să-l prindă de subsuori. In timpul 
acesta poliţiştii făceau o grămadă de glume 
proaste despre gabaritul domnului Clifford (îi 
aflaseră numele), despre numărul de brancardieri 
capabili să-i care curul ăla gras, despre 
capacitatea de rezistenţă a  tărgii, despre 
dimensiunile interiorului ambulanţei, şi altele de 
genul ăsta. Evident, toată lumea se prăpădea de 
râs. 

Unul dintre poliţişti culese pistolul lui Romey şi 
îl vâri într-un săculeţ, targa fu urcată în 
ambulanţă, iar limuzina fu remorcată de o 
maşină specială aparţinând poliţiei. 

Mark îşi aminti de Ricky şi de degetul lui. Dacă 
avea nevoie de ajutor? Dacă mami, care trebuia 
să fi ajuns deja acasă, încerca să-l trezească şi se 
speria de reacţiile lui? Ar fi mai bine să-şi ia 
tălpăşiţa de acolo cât mai repede şi să fumeze o 
ultimă ţigară în drum spre casă. 


Deodată, absolut pe neaşteptate, o mână 
puternică îl înşfacă de ceafă şi o voce 
bărbătească îi izbi auzul: 

- Ce cauţi, puştiule, aici? 

Mark se răsuci pe călcâie şi se trezi în faţa unui 
poliţist cu privire severă; copilul îngheţă de 
spaimă. 

- Ce cauţi aici, puştiule? repetă polițistul 
întrebarea în timp ce apăsarea mâinii grele, fără 
să doară, îi spunea lui Mark că era mai bine să nu 
se împotrivească. la hai să mergem într-acolo! 

- Da' eu trebuie să mă duc acasă, protestă cu 
voce slabă băiatul. Polițistul păru însă că nici nu-l 
aude şi, luându-l pe după umeri, îl conduse spre 
maşina lui Romey. 

- Cum te cheamă? 

- Mark. 

- Şi numele de familie? 

- Sway. Da' pe dumneavoastră cum vă 
cheamă? 

- Hardy. Mark Sway zici? repetă polițistul 
gânditor. Nu locuieşti cumva în Tucker Wheel 
Estates? 

- Ba da, domnule, răspunse Mark după o scurtă 
ezitare, deşi era clar că nu putea să mintă. 

- Hei, băieţi, el e Mark Sway, puştiul care ne-a 
dat telefon, îşi anunţă Hardy colegii. Tu ne-ai dat 
telefonul ăla, nu-i aşa, Mark? 

Mark ar fi vrut să mintă, cu toate că se îndoia 
că minciuna ar fi prins. 

- Ăă, da, domnule, aşa e. 

- Spune-ne cum de-ai dat tocmai tu de 
cadavru? 

- Păi, mă jucam cu fratele meu. 


- Unde anume? 

- Pe-aici, prin pădure. Ştiţi, noi locuim în partea 
aia, adăugă el, arătând cu degetul zona de 
dincolo de pădure. 

- Ascultă, nu cumva fumaţi marijuana? 

- Nu, domnule. 

- Eşti sigur? 

- Da, domnule. 

- Fii atent, puştiule, şi fereşte-te de droguri. 

Mark era înconjurat de vreo şase poliţişti şi 
întrebările curgeau din toate direcţiile. 

- Cum aţi dat de maşină? 

- Păi, într-un fel, ne-am împiedicat de ea. 

- La ce oră s-a întâmplat asta? 

- Nu-mi aduc aminte, vă rog să mă credeţi. Noi 
ne plimbam, aşa, prin pădure, cum facem de 
obicei. 

- Cum îl cheamă pe fratele tău? 

- Ricky. 

- Acelaşi nume de familie? 

- Da, domnule. 

- Unde erati tu şi Ricky când aţi văzut maşina? 

- Sub copacul de colo, răspunse Mark, arătând 
copacul aflat chiar în spatele lui. 

În clipa aceea un brancardier veni să anunţe că 
ambulanţa pleca spre morgă, iar maşina specială 
a poliţiei terminase şi ea de ridicat Lincolnul. 

- Şi unde este Ricky acum? 

- Acasă. 

- Pe faţă ce ai? întrebă Hardy. 

Cu o mişcare instinctivă, Mark îşi duse mâna la 
ochiul stâng. 

- A, nimic; m-am bătut la şcoală. 

- De ce te ascundeai în tufişurile alea? 


- Nu ştiu. 

- Hai, hai, Mark, trebuie că aveai tu un motiv 
ca să te ascunzi. 

- Nu ştiu de ce-am făcut-o; cred că de frică, 
ştiţi ce vreau să spun, să vezi un om mort şi... 
toate celelalte. 

- N-ai mai văzut niciodată un om mort? 

- Doar la televizor, răspunse Mark, făcându-l 
efectiv să zâmbească pe unul dintre poliţişti. 

- L-ai văzut cumva pe omul ăsta mai înainte să 
se sinucidă? 

- Nu, domnule. 

- Prin urmare, era mort când l-aţi găsit voi? 

- Da, domnule. Când am ajuns lângă copacul 
de colo am văzut maşina şi pe urmă l-am, ăă, l- 
am văzut şi pe el. 

- Unde eraţi când aţi auzit împuşcătura? 

Fu cât pe-aci să arate din nou copacul, dar îşi 
dădu seama la timp şi se abţinu. 

- Nu sunt sigur că înţeleg întrebarea. 

- Ştim că aţi auzit împuşcătura. Deci spune-ne 
unde eraţi când aţi auzit-o? 

- Da' n-am auzit nici o împuşcătură. 

- Eşti sigur? 

- Sunt sigur. Am dat de el aşa cum am spus, în 
poiana asta, şi pe urmă am fugit acasă şi am 
sunat la 911. 

- De ce n-ai spus cum te cheamă la telefon? 

- Nu ştiu. 

- Hai, Mark, spune; doar trebuie să fi avut un 
motiv ca să nu-ţi spui numele. 

- Nu ştiu. Cred că de frică. 

Poliţiştii schimbară între ei priviri pline de 
înţeles, şi Mark încercă, fără succes, să respire 


normal; în fond, era doar un copil. 

- Acum chiar că trebuie să plec acasă. Probabil 
că mami mă caută deja la ora asta. 

- Okay, dar înainte să pleci, te rog să mai 
răspunzi la o ultimă întrebare. Motorul era în 
funcţiune când aţi găsit voi maşina? 

Mark se strădui să-şi amintească dacă Romey 
oprise motorul mai înainte de a se împuşca, apoi 
răspunse cu multă prudenţă: 

- Nu sunt sigur, da' cred că mergea. 

Hardy îi arătă maşina poliţiei şi-i spuse: 

- Urcă-te! Te duc eu până acasă. 

- E okay, am să merg pe jos. 

- Ba n-ai să faci aşa ceva pentru că este prea 
întuneric. Hai, te duc eu cu maşina! zise Hardy, 
autoritar, şi-l luă pe Mark de mână. 


4 


Dianne Sway sunase la spitalul de copii şi acum 
stătea pe marginea patului, lângă Ricky, 
rozându-şi unghiile şi  aşteptând telefonul 
doctorului. Sora îi spusese că nu va dura mai 
mult de zece minute, că în şcoli bântuia un virus 
şi că numai în cursul acelei săptămâni trataseră 
zeci de copii. Era clar că Ricky avea simptomele 
cunoscute de acum, aşa că mama nu avea de ce 
să fie îngrijorată. Dianne puse mâna pe fruntea 
copilului, încercând să-şi dea seama dacă are 
febră, apoi îl scutură uşor, dar băieţelul nu 
reacţiona în nici un fel. Deodată femeia auzi 
pocnetul uşii de la intrare şi se duse în camera de 
zi. 


- Bună, mami! o salută Mark, năvâălind ca o 
furtună în încăpere. 

- Unde-ai fost până acum? îl luă ea în primire. 
Ce i s-a întâmplat lui Ricky? 

Dar Mark nu avu timp să răspundă pentru că 
exact în clipa aceea sergentul Hardy răsări în 
cadrul uşii; femeia înlemni. 

- Bună seara, doamnă. 

Dianne îşi reveni iute din uluială şi-şi fulgeră cu 
privirea fiul cel mare: 

- Spune-mi ce-ai făcut? 

- Nimic. 

- Nimic grav, doamnă, adăugă Hardy, făcând 
un pas înăuntru. 

- Atunci dumneata ce cauţi aici? 

- Stai să-ţi spun cum a fost, mami; e o poveste 
cam lungă. 

Hardy închisese uşa în urma lui şi acum se 
aflau toţi trei în cămăruţa aceea, privindu-se 
jenaţi unul pe celălalt. 

- Sunt numai urechi. 

- Păi, să vezi, azi după-masă, io şi Ricky ne 
jucam în pădurice şi deodată am văzut maşina 
aia mare şi neagră parcată chiar în poiană, şi 
motorul mergea, şi când ne-am apropiat l-am 
văzut pe omul ăla trântit aşa, pe portbagaj, cu un 
pistol băgat în gură; de fapt era mort. 

- Mort! 

- E vorba de o sinucidere, doamnă. 

- Şi-atunci am luat-o la fugă cât ne-au ţinut 
picioarele şi eu am telefonat la 911. 

Dianne îşi acoperise gura cu mâna. 

- Bărbatul se numeşte Jerome Clifford, este alb, 
din New Orleans şi n-avem nici cea mai vagă idee 


despre motivul sosirii lui aici, făcu Hardy un 
raport perfect oficial. După părerea noastră, n-a 
murit de mult timp, de vreo două ore sau cam 
aşa ceva. A lăsat şi un bilet. 

- Şi Ricky ce-a făcut? întrebă Dianne. 

- Da, păi... ştii, am fugit acasă şi când am ajuns 
acasă, el a căzut pe canapea, n-a mai scos nici 
un cuvânt şi a început să-şi sugă degetul. Eu l-am 
dus în pat şi l-am acoperit cu pătura. 

- Câţi ani are? întrebă Hardy, încruntându-se. 

- Opt. 

- AŞ putea să-l văd şi eu? 

- Pentru ce? întrebă Dianne. 

- Pentru că mă îngrijorează. A fost de faţă la 
ceva îngrozitor şi s-ar putea să fie în stare de şoc. 

- În stare de şoc? 

- Chiar aşa, doamnă. 

Dianne străbătu cu paşi repezi bucătăria şi 
holul, urmată de Hardy şi de Mark, care dădea 
din cap şi strângea din dinţi. 

Hardy se apropie de pat, dezveli umerii fragili 
ai copilului şi-i atinse braţul. Ricky ţinea degetul 
în gură. Polițistul îl scutură uşor, strigându-l pe 
nume. Ricky deschise ochii pentru o fracțiune de 
secundă şi mormăi ceva. 

- Are pielea rece şi umedă. A fost cumva 
bolnav? întrebă Hardy. 

- Nu. 

Brusc, în toată casa răsună soneria ascuţită a 
telefonului şi Dianne porni în goană spre living. 
Din dormitor, polițistul şi Mark o  auziră 
povestindu-i doctorului despre simptome şi 
despre cadavrul descoperit de băieţi. 

- A zis ceva când aţi descoperit cadavrul? 


întrebă încetişor Hardy. 

- Nu, nu cred. Ştiţi, totul s-a întâmplat atât de 
repede. Noi am, ăăă, luat-o la goană aproape de 
cum l-am văzut. Ricky a gemut şi a mormăit tot 
timpul, ba şi când alerga era ciudat, aşa... Işi 
ţinea braţele drept în jos; nu l-am mai văzut 
niciodată alergând în felul ăla. Şi pe urmă, cum 
am ajuns acasă, s-a ghemuit aşa, şi de atunci n-a 
mai scos nici un cuvânt. 

- Trebuie să-l ducem neapărat la spital, zise 
Hardy. Vorbele poliţistului îl loviră atât de tare pe 
Mark, încât băiatului i se tăiară picioarele şi fu 
nevoit să se sprijine cu toată greutatea de 
perete. Dianne închise telefonul şi zise cu o voce 
speriată: 

- Doctorul vrea să-l ducem la spital. 

- Bun, atunci eu mă duc să chem o ambulanţă, 
iar dumneata pune-i câteva lucruri într-o valiză, 
spuse Hardy şi dispăru. 

Dianne îşi întoarse privirea spre Mark care se 
prăbuşi fără vlagă pe unul din scaunele aşezate 
în jurul mesei din bucătărie. 

- Eşti sigur că-mi spui adevărul? 

- Da, mamă, foarte sigur. Abia am apucat să 
vedem mortul că pe Ricky l-a apucat chestia asta 
şi am luat-o la fugă spre casă. 

Adevărul este că în clipa asta i-ar fi trebuit ore 
întregi ca să spună adevărul; poate că mai târziu, 
cine ştie, când vor rămâne între patru ochi, îi va 
spune şi restul poveştii, dar acum, cu polițistul 
ăla acolo, ar fi fost prea complicat. Lui Mark nu-i 
era teamă de maică-sa şi de obicei nu se 
ascundea de ea! Dianne nu avea decât treizeci 
de ani, mai tânără decât mămicile tuturor 


prietenilor lui, şi trecuseră prin multe împreună. 
Toate nenorocirile aduse pe capul lor de fostul 
stăpân al familiei creaseră între mamă şi fiu o 
legătură extraordinar de puternică. Acum ea era 
speriată şi deznădăjduită, Mark ştia însă că tot 
ceea ce-i spusese Romey nu avea nimic de-a 
face cu starea în care se afla Ricky. Deodată, o 
durere ascuțită îi sfâşie stomacul şi toate 
obiectele din jur începură să i se învălmăgşească 
în faţa ochilor. 

- Ce-ai păţit la ochi? 

- M-am bătut la şcoală. Da' să ştii că n-am fost 
eu de vină. 

- Tu nu eşti niciodată de vină. Te simţi bine? 

- Da, cred că da. 

Hardy răsări în uşă, anunțând: 

- Ambulanţa soseşte în cinci minute. La care 
spital mergem? 

- Doctorul a zis la „St. Peter's”. 

- Cine-i doctorul? 

- Unul de la Shelby Pediatric Group. Au spus că 
trimit un psihiatru pentru copii, răspunse Dianne, 
aprinzându-şi cu gesturi nervoase o ţigară. 
Dumneata ce crezi, Ricky o fi bine? 

- Doamnă, eu cred că trebuie să fie văzut de 
un doctor şi, poate, chiar să stea câtva timp în 
spital; toată povestea asta este deosebit de 
traumatizantă şi s-ar putea să mai dureze până 
să-şi revină. Anul trecut, de exemplu, un puşti a 
fost de faţă când un vânzător de droguri i-a 
împuşcat mama şi bietul copil e şi acum în spital. 

- Câţi ani avea băiatul de care vorbiţi? 

- Opt, iar acum are nouă. Nu mănâncă, nu 
vorbeşte, tot timpul îşi suge degetul şi se joacă 


cu păpuşile. Ţi se rupe inima. 

Dianne hotărî că ascultase destul, aşa că zise: 

- Mă duc să-i împachetez câteva lucruri. 

- Doamnă, eu zic să împachetaţi câte ceva şi 
pentru dumneavoastră. S-ar putea să fie nevoie 
să staţi cu el. 

- Bine, dar Mark? 

- Spuneţi-mi, la ce oră se întoarce soţul 
dumneavoastră? 

- Nu am soţ. 

- Atunci luaţi ceva şi pentru Mark. Poate că va 
trebui să rămâneţi acolo peste noapte. 

Dianne încerca din răsputeri să-şi adune 
gândurile şi uită de ţigara care îi ardea între 
degete; se vedea de la o poştă că este speriată şi 
nesigură pe ea. 

- Problema este că nu am asigurare medicală, 
murmură ea, cu privirea pierdută pe fereastră. 

- La „St. Peter's” primesc şi pacienţi lipsiţi de 
mijloace. Şi acum grăbiţi-vă să împachetaţi. 


Imediat ce ambulanţa se opri în dreptul 
numărului 17, pe East Street, ea fu practic 
înconjurată de o mulţime de spectatori, care 
urmăreau cu toată atenţia fiecare mişcare a 
infirmierilor şi-şi şopocăiau la ureche tot felul de 
observaţii personale. 

Hardy îl aşeză pe Ricky pe targă; copilul 
încercă imediat să se ghemuiască, dar mâini 
puternice îl ţinură strâns, trecându-i peste braţe 
şi peste picioare curelele nemiloase ale tărgii. 
Copilul gemu de două ori, fără să deschidă însă 
ochii. Cu gesturi blânde, Dianne îi eliberă braţul 


drept şi degeţelul cel umed; mama avea ochii 
umezi, dar se abţinea să plângă. 

Mulțimea se dădu în lături, făcând loc 
infirmierilor care ridicară targa în interiorul 
ambulanţei; Dianne urcă alături de fiul ei mai 
mic. Vecinii îi adresară cuvinte de îmbărbătare, 
dar infirmierii trântiră uşa înainte ca ea să le 
poată răspunde. Mark se aşeză alături de Hardy, 
în maşina poliţiei. Girofarul intră în funcţiune, 
spectatorii făcură pârtie şi cele două maşini se 
puseră în mişcare. 

Mark era prea speriat şi, în acelaşi timp, prea 
îngrijorat ca să mai bage în seamă staţia radio, 
microfoanele, armele şi celelalte jucării de care 
maşina era plină; stătea încremenit pe scaun, 
fără să scoată un cuvânt. 

- Sigur spui adevărul, băiete? întrebă Hardy 
care reintrase în pielea de poliţist. 

- Da, domnule. Adică adevărul despre ce? 

- Despre ce aţi văzut în pădure. 

- Da, domnule. Nu mă credeţi? 

- N-am spus aşa ceva. Atâta doar, că mi se 
pare puţin ciudat. 

Mark aşteptă urmarea, dar după câteva 
secunde înţelese că Hardy aştepta, la rândul lui, 
o reacţie, aşa că se hotărî să întrebe: 

- Ce vi se pare ciudat? 

- Mai multe lucruri. Mai întâi faptul că nu ai 
spus cum te cheamă când ai telefonat la poliţie. 
Din moment ce tu şi Ricky aţi dat întâmplător de 
cadavru, ce te-a împiedicat să-ţi dai numele la 
telefon? Pe urmă, de ce te-ai întors pe furiş la 
locul cu pricina? De obicei, numai oamenii cărora 
le este teamă de ceva se ascund. De ce nu te-ai 


întors simplu şi firesc în poiană ca să ne spui ce- 
aţi văzut? Şi-apoi, dacă amândoi aţi văzut acelaşi 
lucru, de ce aţi avut reacţii atât de diferite, 
înţelegi ce vreau să spun? 

Mark se chinui din răsputeri să-i răspundă lui 
Hardy, dar nu-i veni nimic în minte. Aşa că începu 
să privească atent maşinile care le făceau loc să 
treacă pe autostradă. Lumina roşie a ambulanţei 
îi urma îndeaproape. 

- Nu mi-ai răspuns la întrebare, remarcă într-un 
târziu Hardy. 

- La care din ele? 

- La prima: de ce n-ai spus cum te cheamă? 

- Pentru că eram speriat, okay? Văzusem 
pentru prima oară în viaţa mea un cadavru şi 
eram speriat. De fapt, nici acum nu mi-a trecut. 

- Şi de ce ai venit pe ascuns înapoi în pădure? 
De ce voiai să te ascunzi de noi? 

- Păi, mi-era frică, da' voiam să văd ce se- 
ntâmplă. N-am făcut o crimă, nu? 

- Poate că nu. 

Maşina părăsise de mult autostrada, iar acum, 
în faţa lor, se ridicau clădirile înalte din centrul 
Memphis-ului. 

- Vreau să cred că spui adevărul, zise Hardy. 

- Deci nu mă credeţi? 

- Am motivele mele să nu te cred. 

Mark înghiţi în sec, privind în oglinda laterală. 

- De ce nu mă credeţi? 

- Chiar vrei să ştii? 

- Desigur, răspunse Mark încetişor. 

- Atunci, află că, după părerea mea, tu şi cu 
fratele tău aţi fost în pădure ca să fumaţi. Am 
găsit mucuri proaspete de ţigară chiar lângă 


copacul ăla cu funia. Aşa că eu mai cred că voi 
eraţi acolo şi că aţi văzut tot ce s-a-ntâmplat. 

Mark simţi că inima refuză să mai bată şi că 
sângele îi îngheaţă în vine; ştia însă cât de 
important era să-şi păstreze calmul şi încercă să- 
şi facă singur curaj. Hardy n-a fost de faţă. El n-a 
văzut nimic; nu da importanţă la ce spune. Mark 
observă că îi tremură mâinile şi cu un gest grăbit 
şi le vâri sub coapse. Hardy nu-l pierdea din ochi. 

- Poliţia arestează copiii care fumează? întrebă 
Mark cu o voce puţin nesigură. 

- Nu, dar copiii care îi mint pe poliţişti dau de 
tot felul de necazuri. 

- Da' eu nu mint, okay? Am mai fumat în locul 
ăla, da' nu astăzi. Noi mergeam aşa, prin pădure, 
şi ne ziceam că ce-ar fi dacă am fuma o ţigară, 
când am dat de maşina aia şi de Romey. 

Hardy ezită o secundă, apoi întrebă: 

- Cine-i Romey? 

Mark respiră adânc; în clipa aceea ştiu că totul 
se sfârşise. Vorbise prea mult, minţise prea mult, 
povestea lui nu rezistase mai mult de o oră. 
Gândeşte, gândeşte-te bine, îşi zise în sinea lui. 

- Asta-i numele tipului, nu? 

- Romey? 

- Da. Nu aşa aţi spus dumneavoastră? 

- Nu. Eu i-am spus mamei tale că pe tip îl 
cheamă Jerome Clifford din New Orleans. 

- Credeam că i-aţi zis Romey Clifford din New 
Orleans. 

- Cine a mai pomenit de un nume ca ăsta? 

- Habar n-am. 

Maşina făcu la dreapta. 

- Ăsta e „St Peter's”? zise Mark doar ca să 


spună ceva. 

- Păi, aşa scrie pe firmă, nu? 

Hardy opri maşina pe marginea drumului şi cei 
doi pasageri priviră cum ambulanţa se apropie de 
intrarea la camera de gardă. 


5 


Onorabilul J. Roy Foltrigg, membru al Partidului 
Republican, procuror al Statelor Unite în districtul 
sudic al Louisianei, al cărui birou permanent se 
afla la New Orleans, se aşezase comod în partea 
din spate a microbuzului Chevrolet de comandă 
specială şi sorbea tacticos dintr-o cutie cu suc de 
roşii. Memphis era la cinci ore distanţă spre nord 
pe Autostrada Interstatală 55 şi ar fi putut lua 
avionul, dar avea două motive foarte puternice 
care-l împiedicaseră s-o facă. Mai întâi era vorba 
de hârţogăria oficială: evident că ar fi putut să 
pretindă ceva oficial, legat de cazul Boyette, dar 
asta ar fi însemnat vreo optsprezece formulare 
diferite de completat şi luni de zile de aşteptare 
ca să primească decontarea. Al doilea motiv, dar 
mult mai important decât primul, era că lui 
Foltrigg nu-i plăcea să zboare. Fireşte, ar fi putut 
să aştepte vreo trei ore în New Orléans pentru ca 
avionul să-l ducă apoi într-o singură oră la 
Memphis. Prin urmare, ar fi ajuns la destinaţie pe 
la unsprezece noaptea, în timp ce furgoneta va 
intra în oraş pe la miezul nopţii, aşa că... Nu 
mărturisise nimănui că-i era frică de avion, ba 
era chiar conştient că într-o bună zi va fi nevoit 
să-şi înfrângă teama asta copilărească. Până una- 


alta însă, cumpărase maşina asta din banii lui şi o 
dotase cu tot felul de aparate şi dispozitive, cu 
două telefoane, un televizor şi chiar şi cu un fax. 
Aşa că furgoneta, condusă întotdeauna de Wally 
Boxx, alerga de colo-colo prin întreg districtul de 
sud al Louisianei. Era mult mai simpatică şi mai 
confortabilă decât orice limuzină. 

Foltrigg se descălţă şi, întinzându-se comod pe 
bancheta maşinii, începu să urmărească în gând 
trecerea timpului. Lângă el, cu telefonul lipit de 
ureche, agentul special Trumann era atent la 
vocea de la celălalt capăt al firului. Pe aceeaşi 
banchetă bine garnisită se mai afla şi procurorul 
adjunct Thomas Fink, un subaltern deosebit de 
loial al lui Foltrigg, care îşi ajuta din răsputeri 
şeful muncind câte optzeci de ore pe săptămână 
la cazul Boyette, rezolvând mai ales părţile lui 
neplăcute şi lăsându-i, bineînţeles, şefului numai 
capitolele aducătoare de aplauze şi ovaţii. Ca de 
obicei, Fink citea o hârtie oficială, încercând în 
acelaşi timp să înţeleagă câte ceva şi din 
mormăitul agentului special Trumann care 
vorbea la telefon cu filiala din Memphis a FBl-ului. 

Scaunul rotativ de lângă Trumann era ocupat 
de agentul special Skipper Scherff, un boboc care 
nu prea lucrase la dosarul Boyette, dar care 
fusese disponibil pentru această călătorie de 
plăcere la Memphis. De când se urcase în 
maşină, Scherff tot mâzgălise ceva pe un 
carneţel şi era gata să continue această foarte 
interesantă activitate pe toată durata călătoriei, 
deoarece în cercul restrâns al puterii nu avea 
absolut nimic de spus şi nimeni nu avea nici cea 
mai mică dorinţă să-l asculte. De altfel nici nu 


avea ceva mai acătări de zis: era un subaltern 
obedient care nu-şi ridica ochii de pe carneţelul 
în care nota ordinele superiorului său direct, 
Larry Trumann, precum şi pe cele ale generalului 
însuşi, venerabilul Roy în persoană. In clipa asta 
Scherff îşi privea intens notițele, evitând cu multă 
abilitate orice contact vizual cu Foltrigg şi 
încercând în zadar să priceapă ce-i povesteau cei 
din Memphis lui Larry Trumann. Ştirea morţii lui 
Clifford căzuse ca un trăsnet peste biroul lor doar 
cu o oră în urmă, şi Scherff nu era însă sigur că 
pricepuse de ce şi mai ales cum de se afla tocmai 
el în maşina procurorului general. Se trezise pur 
şi simplu că Trumann îl trimite urgent acasă ca 
să-şi facă bagajul, urmând să se prezinte apoi de 
urgenţă în biroul lui Foltrigg. Este exact ceea ce 
făcuse, iar acum iată-l aici, în maşina care 
înghiţea milele, luându-şi notițe şi ciulind 
urechile. 

Wally Boxx, şoferul, avea şi el o diplomă pentru 
practicarea avocaturii, dar nici măcar nu ştia 
prea bine ce însemna chestia asta. Oficial era, ca 
şi Fink, asistent al procurorului general al Statelor 
Unite, dar în realitate era băiat la toate în 
serviciul lui Foltrigg; conducea maşina, căra 
servieta şi-i scria discursurile venerabilului, iar pe 
deasupra se ocupa şi de relaţiile cu presa, ceea 
ce-i lua cam jumătate din timp, deoarece şeful 
era extrem de preocupat de imaginea sa publică. 
De altfel, Boxx nu era deloc tâmpit; dimpotrivă, 
era un tip foarte dotat la manevre politice, cu 
reacţii foarte rapide când era vorba să sară în 
apărarea şefului şi de o loialitate fără cusur. Boxx 
era convins de viitorul strălucit al lui Foltrigg şi se 


şi vedea pe sine plimbându-se împreună cu 
marele om în apropierea Colinei Capitoliului. 

Boxx era conştient de importanţa cazului 
Boyette. Putea fi cel mai grozav proces din 
cariera şi aşa ilustră a lui Foltrigg, procesul visat 
care să-l aducă în lumina reflectoarelor. Şi Boxx 
mai ştia şi că gândul la Barry-Şiş Muldanno îi 
alungase somnul lui Foltrigg. 

Larry Trumann terminase de vorbit la telefon. 
Era un agent cu experienţă, puţin trecut de 
patruzeci de ani, ale cărui cuvinte Foltrigg le 
aştepta cu nerăbdare. 

- Ai noştri încearcă să-i convingă pe cei de la 
Poliţia din Memphis să le dea voie să examineze 
şi ei maşina. Chestia asta o să mai dureze vreo 
oră pentru că nu le este prea uşor să le explice 
ălorlalţi toată afacerea cu Clifford şi Boyette. 
Şeful biroului nostru din Memphis, un tip pe 
nume Jason McThune, o persoană foarte dură şi 
cu darul convingerii se întâlneşte chiar acum cu 
şeful Poliţiei din oraş. McThune a vorbit cu 
Washington-ul care a vorbit cu Memphis-ul, aşa 
că vom pune mâna pe maşină cam peste vreo 
două ore. Cât despre mort, are doar o singură 
rană, trasă în cap, sinucidere evidentă. Se pare 
că a încercat mai întâi să se asfixieze cu ajutorul 
unui furtun vârât în ţeava de eşapament, dar 
dintr-un motiv necunoscut, figura asta n-a mers! 
A luat şi nişte tranchilizante în combinaţie cu 
whiskey. Cei din Memphis verifică arma, un 
model ieftin de revolver calibrul 38. 

- Nu există nici o îndoială cu privire la 
sinucidere? întrebă Foltrigg. 

- Nici una. 


- Unde s-a-ntâmplat? 

- Undeva în nordul oraşului. S-a dus cu 
Lincolnul lui negru într-o pădure de la marginea 
oraşului şi şi-a făcut de petrecanie. 

- Bineînţeles că nu există nici un martor? 

- Bineînţeles. Cadavrul a fost găsit de doi puşti. 

- Cât timp trecuse de la deces? 

- Nu prea mult. Vom afla amănunte după 
autopsie. 

- Dar de ce la Memphis? 

- Nu prea este clar ce l-a determinat să facă 
alegerea asta. 

Foltrigg sorbi gânditor din sucul de roşii, 
cântărind cele auzite. Toţi ceilalţi pasageri erau 
foarte atenţi la conversaţia celor doi: Fink îşi lua 
notițe, Scherff măzgălea şi el cuprins de frenezie, 
iar Wally Boxx le sorbea literalmente cuvintele. 

- Ce poţi să-mi spui despre biletul lăsat de 
Clifford? reveni Foltrigg cu o nouă întrebare. 

- Ei bine, biletul ar putea fi ceva mai 
interesant. Băieţii noştri din Memphis au o copie, 
nu prea grozavă, dar merge, şi o vom primi şi noi 
prin fax peste câteva minute. Se pare că biletul a 
fost scris de mână cu cerneală neagră, iar scrisul 
este destul de citeţ; cuprinde câteva paragrafe 
cu instrucţiuni pentru secretară referitoare la 
înmormântare - vrea să fie incinerat - şi la 
mobilierul din birou. Îi mai spune secretarei şi 
unde îi va găsi testamentul şi cam asta-i tot; 
bineînţeles că nu spune nimic de Boyette şi 
Muldanno. Se pare că la sfârşit a vrut să mai 
adauge ceva cu un pix cu pastă albastră, da' 
pasta s-a terminat imediat ce a-nceput să scrie, 
aşa că ultima parte este o mâzgălitură aproape 


imposibil de citit. 

- Şi despre ce e vorba în partea asta ultimă a 
biletului? 

- Nu ştim. Toate probele, bilet, pistol, 
medicamente şi celelalte, sunt încă în posesia 
poliţiei din Memphis, şi McThune face tot ce 
poate ca să pună mâna pe ele. În maşină au găsit 
un pix fără pastă care se pare că este chiar cel 
pe care a încercat să-l folosească omul nostru. 

- Sper că până la sosirea noastră colegii 
dumitale vor putea obţine lucrurile astea despre 
care mi-ai vorbit, nu? zise Foltrigg pe un ton care 
arăta clar că dorea să-i fie pus totul la dispoziţie 
imediat după sosirea la Memphis. 

- Colegii mei fac tot ce le stă în putinţă, 
răspunse Trumann; Foltrigg nu era şeful lui, dar 
în faza aceasta, cazul era de competenţa 
procuraturii, şi venerabilul avea controlul absolut 
al întregii operaţiuni. 

- Aşadar, Jerome Clifford dă fuga cu maşina la 
Memphis ca să-şi zboare creierii, adăugă Foltrigg 
cu privirea rătăcind în întunericul de afară. Şi 
asta cu numai patru săptămâni înainte de proces. 
Of, Doamne! Ce-ar putea oare să mai apară până 
atunci? se întrebă el, fără să aştepte vreun 
răspuns. 

O bucată de vreme, în maşină domni tăcerea. 

- Unde este Muldanno? se auzi într-un târziu 
din nou vocea lui Foltrigg. 

- La New Orléans şi suntem cu ochii pe el. 

- Pun pariu că până la miezul nopţii îşi 
angajează un nou avocat şi că până mâine la 
prânz trimite cel puţin o duzină de cereri de 
amânare, deoarece moartea tragică a lui Jerome 


Clifford îi afectează foarte serios dreptul 
constituţional de a beneficia de un proces corect 
şi de asistenţă juridică. Evident că noi nu vom fi 
de acord cu amânarea şi atunci judecătorul va 
fixa o audiere pentru săptămâna viitoare şi 
bineînţeles că noi vom pierde şi uite-aşa au să 
mai treacă încă şase luni până când dosarul ăsta 
să intre pe rol. Încă şase luni! Îţi dai seama ce 
înseamnă chestia asta? 

Trumann clătină din cap, dezgustat. 

- Măcar în felul ăsta putem să mai căutăm 
cadavrul lui Boyette. 

Ei da, şi asta-i adevărat; de fapt Roy se gândise 
şi el la această posibilitate şi chiar avea nevoie 
de ceva mai mult timp, numai că îi venea greu să 
recunoască acest lucru, căci era avocatul 
poporului, reprezentantul guvernului în lupta 
împotriva crimei organizate şi corupţiei. Justiţia 
era de partea lui, iar el trebuia să fie întotdeauna 
pregătit să atace răul, oriunde şi oricând. Se 
străduise din toate puterile să obţină un proces 
rapid şi asta numai pentru că era convins că are 
dreptate şi că va obține, fără îndoială, 
condamnarea. Statele Unite ale Americii vor 
câştiga procesul! lar victoria îi va fi datorată lui 
Roy Foltrigg. În mintea lui vedea deja titlurile din 
ziare. Ba simţea chiar şi mirosul cernelii de tipar. 

Foltrigg însă trebuia cu orice preţ să dea de 
cadavrul ăla blestemat, altfel putea să spună 
adio condamnării, fotografiilor de pe pagina întâi 
a ziarelor, interviurilor pentru CNN, ascensiunii 
fulgerătoare spre Colina Capitoliului. Pe cei 
apropiaţi reuşise să-i convingă că un verdict 
favorabil acuzării era posibil chiar şi în absenţa 


cadavrului, ceea ce era perfect adevărat. Cu 
toate acestea, nu avea nici cea mai mică dorinţă 
să rişte; prin urmare era absolut necesar să dea 
de cadavrul acela blestemat. 

- După părerea noastră, Clifford ştia unde este 
ascuns cadavrul, interveni Fink, întorcându-şi 
privirea spre Trumann. Voi ştiţi ceva în sensul 
ăsta? 

- Dar ce vă face să credeți aşa ceva? întrebă la 
rândul său Trumann. 

- Eu, unul, îl ştiu demult pe Romey, răspunse 
Fink, lăsând deoparte hârtiile pe care le studia cu 
atâta atenţie. Acum douăzeci de ani, am fost 
colegi la facultatea de drept din Tulane. De pe- 
atunci era niţeluş nebun, dar fără îndoială şi 
foarte isteţ. Ei, şi cam acum o săptămână, Romey 
m-a sunat acasă şi mi-a zis că vrea să vorbim 
despre cazul Muldanno. Era atât de beat încât i 
se împleticea limba-n gură şi-i tot dădea-ntruna 
cum că el nu poate să ducă afacerea asta pân' la 
capăt. Ceea ce de fapt era surprinzător pentru că 
Romey este înnebunit după cazuri din astea, care 
fac multe valuri. Bătea câmpii, bolborosea 
cuvinte fără şir... 

- Ba, la un moment dat, a început chiar să 
plângă, interveni Foltrigg. 

- Mda, a plâns ca un copil. La început, toată 
povestea asta m-a surprins, deşi, în fond, nimic 
din ceea ce făcea Jerome Clifford nu mă mai 
surprindea cu adevărat. Absolut nimic, nici măcar 
sinuciderea. Într-un târziu a închis telefonul. Apoi, 
a doua zi dimineaţa, pe la ora nouă, m-a sunat la 
birou, speriat de moarte, fiindcă nu-şi mai 
amintea dacă îl luase gura pe dinainte în timpul 


conversaţiei noastre nocturne şi încerca din 
răsputeri să afle dacă şi ce anume a lăsat să-i 
scape în legătură cu cadavrul. Eu însă n-am ratat 
ocazia ce mi se oferea şi am intrat în joc: i-am 
mulţumit de trei ori pentru tot ce-mi spusese cu o 
seară înainte şi pe cuvântu' meu că puteam să-i 
simt transpiraţia prin telefon. În ziua aia, m-a mai 
sunat de două ori la birou şi o dată acasă, seara; 
a treia oară era din nou beat-turtă şi teribil de 
caraghios. Cu toate astea, m-am gândit că, dacă 
sunt atent, aş putea să mai storc ceva de la el, 
aşa că i-am spus că am fost nevoit să-l informez 
pe Roy care a trebuit la rândul lui să informeze 
FBI-ul şi că, în consecinţă, federalii erau cu ochii 
pe el douăş' patru de ore din douăş' patru. 

- A, cred că asta l-a scos de-a binelea din minţi, 
interveni Foltrigg plin de bunăvoință. 

- Fireşte. Ba m-a mai şi bălăcărit cât a putut, 
numai că a doua zi mi-a telefonat din nou la 
birou. Am luat apoi masa de prânz împreună şi 
mi-am dat seama că omul era cu nervii la 
pământ, mult prea speriat ca să mă întrebe 
direct ce ştiam despre cadavru, aşa că mi-am 
jucat cartea cu mare atenţie. l-am spus lui 
Romey că vom găsi cu siguranţă cadavrul în timp 
util şi i-am mulţumit din nou pentru ajutor. 
Chestia asta l-a făcut să-şi piardă orice brumă de 
control; era nedormit şi nespălat, avea ochii roşii 
şi umflaţi. Apoi s-a mai şi îmbătat chiar acolo, în 
restaurant; pe urmă a început să mă acuze că |- 
am tras pe sfoară, că am încălcat etica 
profesională şi alte poveşti de felul ăsta. A fost 
pur şi simplu penibil, înţelegeţi ce vreau să spun! 
Aşa că am achitat nota de plată şi am plecat. În 


seara aceea mi-a telefonat iar acasă, ca să-şi 
ceară scuze. De data asta era perfect treaz. l-am 
răspuns că nu este nici o problemă şi i-am 
explicat că Roy se gândea foarte serios să ceară 
inculparea lui pentru obstrucţionarea justiţiei. Ei 
bine, chestia asta l-a scos din ţâţâni, şi a început 
să-i dea înainte cum că nu avem nici o dovadă 
împotriva lui. Atunci eu i-am zis că asta nu are 
nici o importanţă pentru că oricum vom obţine 
inculparea, iar el va fi arestat, judecat şi pus în 
imposibilitatea de a-l reprezenta pe Barry 
Muldanno. Asta l-a înfuriat atât de tare încât nu 
s-a mai oprit din înjurat timp de un sfert de oră, 
după care a închis telefonul. Şi de atunci n-am 
mai auzit nimic de el. 

- Pentru mine este clar că ştie, sau mai bine zis 
a ştiut unde a ascuns Muldanno cadavrul, adăugă 
Foltrigg cu o siguranţă nedisimulată în voce. 

- Spune-mi, nouă de ce nu ne-ai povestit până 
acum nimic din toate astea? întrebă Trumann. 

- Păi, tocmai voiam să vă spunem. De fapt, 
Thomas şi cu mine am discutat chiar în după- 
amiaza asta, cu puţin timp înainte să primim 
telefonul de care ştii, răspunse  Foltrigg 
indiferent, de parcă Trumann nici n-ar fi trebuit 
să-l bată la cap cu asemenea fleacuri. Agentul 
special îşi întoarse privirea spre Scherff, dar 
acesta era atât de absorbit de carnetul de notițe 
pe care îl umpluse cu siluete de revolvere, încât 
nu mai vedea nimic în jurul lui. 

Foltrigg sorbi şi ultima picătură de suc de roşii, 
îndesă cutia la gunoi, apoi se aşeză comod picior 
peste picior. 

- Băieți, trebuie neapărat să aflaţi toate 


mişcările lui Clifford între New Orleans şi 
Memphis: traseul ales, escale, însoțitori, contacte 
în Memphis şi aşa mai departe. Nu se poate să nu 
fi vorbit cu nimeni din momentul în care a plecat 
din New Orleans şi până când s-a împuşcat. Nu 
sunteţi de acord cu mine? 

- A făcut ceva drum de acolo pân' la Memphis, 
aşa că trebuie să fi făcut şi el o haltă pe undeva, 
fu de acord Trumann. 

- Ştia unde este ascuns cadavrul şi e clar că s-a 
hotărât să se sinucidă. Şi există şi posibilitatea, 
foarte redusă, dar ea există totuşi, ca să fi vorbit 
cu cineva despre toate astea, nu credeţi? 

- Poate că aveţi dreptate. 

- la gândeşte-te, Larry. Să presupunem că tu 
eşti, Doamne fereşte, avocatul. Şi că-l reprezinţi 
pe asasinul unui senator al Statelor Unite. Să mai 
presupunem că asasinul îţi spune ţie, avocatul 
lui, unde a ascuns cadavrul. Rezultă că numai 
doi, repet, numai doi oameni de pe lumea asta 
cunosc acest secret. lar tu, avocatul, îţi pierzi 
cumpătul şi te hotărăşti să te sinucizi. Şi-ţi faci un 
plan. Eşti conştient că ai să mori, aşa este? Îți pui 
în maşină pastilele, sticla cu băutură, pistolul şi 
furtunul, te duci undeva, la cinci ore distanţă de 
casă, şi când ajungi la destinaţie te omori. Ei, 
atunci, vin şi te întreb: N-am împărţi micul tău 
secret chiar cu nimeni? 

- Ştiu şi eu? Poate că da, poate că nu. 

- Deci nu este imposibil, corect? 

- Este însă puţin probabil. 

- Perfect. Din moment ce această mică 
posibilitate există, suntem datori s-o studiem cu 
toată atenţia. Eu unul aş începe cu personalul de 


la birou. Aflaţi când a plecat din New Orleans, 
verificaţi cărţile de credit, vedeţi de unde şi-a 
cumpărat benzina, unde a mâncat, de unde şi-a 
cumpărat medicamentele, pistolul şi băutura. 
Căutaţi-i toate rudele şi toţi prietenii care 
locuiesc pe traseul ăsta. Sunt o sumedenie de 
lucruri care trebuie verificate. 

- Sună la noi la birou şi cere-l pe Hightower, îi 
zise Trumann lui Scherff, întinzându-i telefonul. 

Foltrigg era foarte mulţumit să vadă efectul 
rapid al vorbelor lui asupra reprezentanţilor FBI- 
ului şi-i adresă lui Fink un rânjet satisfăcut. 
Podeaua maşinii era acoperită de puzderie de 
dosare, probe şi documente, toate, dar absolut 
toate, având legătură cu dosarul „SUA vs Barry 
Muldanno”. Alte patru cutii cu acelaşi conţinut se 
aflau la birou. Roy luă un dosar la întâmplare şi 
începu să-l răsfoiască. La un moment dat, 
privirea îi căzu pe o cerere de câteva pagini 
depusă de Jerome Clifford cu două luni în urmă şi 
care nu fusese încă luată în discuţie. Apoi 
procurorul puse dosarul la loc în teancul din care 
îl scosese, întorcându-şi ochii spre peisajul 
întunecat ce defila pe lângă maşină. Deodată zări 
un panou de circulaţie pe care stătea scris 
„Bogue Chitto”; de unde Dumnezeu scoteau ăştia 
asemenea denumiri? 

De data aceasta era vorba de o călătorie 
scurtă. Trebuia să verifice că Jerome Clifford era 
mort cu adevărat şi că murise într-adevăr de 
propria lui mână. În plus, Roy mai voia să afle 
dacă avocatul îşi dăduse cumva drumul la limbă 
în faţa prietenilor sau a străinilor întâlniți pe 
drum, sau dacă mai lăsase şi alte însemnări în 


afară de biletul de adio. În cel mai bun caz, nu 
erau decât nişte pase cu bătaie lungă, dar, la 
urma urmelor, căutarea aceasta a lui Boyd 
Boyette şi a asasinului său fusese atât de plină 
de fundături, încât o nouă ratare n-ar mai fi 
constituit o surpriză. 


6 


Un bărbat îmbrăcat într-un trening galben 
năvăli prin uşile batante din capătul holului ce 
ducea la camera de gardă şi-i spuse ceva 
asistentei de la recepţie, aşezată în spatele unor 
geamuri glisante murdare. Aceasta făcu un semn 
spre Dianne, Mark şi Hardy care se opriseră 
îngrijoraţi lângă automatul de răcoritoare din 
holul central al spitalului „St. Peter's Charity”. 
Bărbatul se apropie de cei trei, dar i se prezentă 
numai Diannei; era doctorul Simon Greenway, 
specialist în psihiatrie şi fusese chemat acolo de 
doctorul Sage, pediatrul familiei. Dianne trebuia 
să meargă cu el, iar Hardy se oferi să aibă grijă 
de Mark. 

Apoi doctorul şi tânăra femeie porniră în goană 
pe culoarul strâmt, ocolind infirmiere şi 
brancardieri, paturi şi scaune cu rotile şi 
dispărând în cele din urmă prin uşile batante. 
Holul de la internări era îngrozitor de aglomerat: 
toate scaunele erau ocupate de viitorii pacienţi, 
care mai de care mai agitaţi; cei care-i însoțeau, 
rude cel mai adesea, completau pe-ndelete tot 
felul de fişe şi formulare; un difuzor nevăzut 
transmitea întruna numele medicilor de serviciu 


solicitaţi să se prezinte în cutare sau cutare loc. 
Ceasul arăta ora şapte şi câteva minute. 

- Ţi-e foame, Mark? întrebă Hardy. 

Nu, nu-i era foame, dar ar fi vrut tare mult să 
plece din locul acela. 

- Parcă, puţin. 

- Hai să mergem la bufet. Fac cinste cu un 
cheeseburger. 

Coborâră pe scări până la subsol; oameni cu 
feţe îngrijorate rătăceau încoace şi-ncolo pe 
coridoare. Sala bufetului cu autoservire era mult 
mai mare, mai aglomerată şi mai zgomotoasă 
decât sala de mese de la şcoală; Hardy îi arătă cu 
un semn singura masă liberă din dreptul lor şi 
Mark se supuse. 

In mintea băiatului nu avea loc decât un singur 
gând, cel la sănătatea fratelui mai mic. Ricky îl 
îngrijora foarte mult, deşi Hardy îl asigurase că 
nu era vorba de un pericol de moarte şi că 
doctorii or să-l pună pe picioare. Atâta doar că s- 
ar putea să mai dureze o vreme. Apoi îi mai 
spuse şi că era foarte important ca doctorii să 
ştie exact ce s-a întâmplat, adică adevărul şi 
numai adevărul, iar dacă doctorii nu aveau să 
afle adevărul, acest lucru avea să fie foarte rău 
pentru starea psihică a lui Ricky. Acesta ar putea 
chiar să fie închis în cine ştie ce sanatoriu luni 
sau ani de zile, dacă doctorii nu aflau totul 
despre povestea din pădure, spuse el încă o 
dată. 

Hardy era un tip okay, dar pe care nu prea îl 
dădea inteligenţa afară din casă şi de aceea 
făcea greşeala de a-i vorbi lui Mark ca unui 
copilaş de cinci ani. Nu-şi dădea seama că în felul 


acesta îl plictisea teribil pe băiat. 

Şi-apoi Mark nu-şi putea lua gândul de la Ricky: 
oare îşi mai sugea degetul? Oare începuse să 
vorbească? Deşi dorea cu disperare ca cel mic 
să-şi revină, ţinea la fel de mult ca acest lucru să 
se întâmple fără alţi martori în afară de el, Mark; 
aveau lucruri foarte importante de pus la punct 
numai între patru ochi. 

Dacă Ricky se trezea din starea aceea în 
prezenţa doctorilor sau, Doamne fereşte, a 
poliţiştilor şi le spunea tot ce văzuseră? Ce-ar fi 
păţit atunci Mark, prins cu minciuna? 

S-ar putea, totuşi, ca cel mic să nu fie crezut 
tocmai din cauza necazului prin care trecea 
acum, dar în orice caz două variante 
contradictorii ale întâmplării din pădure ar fi fost 
ceva absolut îngrozitor. 

Dacă stai să te gândeşti, îţi dai seama că 
minciunile cresc într-un mod atât de firesc una 
din alta încât îi uluiesc până şi pe cei care le 
spun. De fapt, porneşti la drum cu o minciună 
mică şi aparent nevinovată; pe urmă eşti prins în 
corzi şi mai spui una, şi încă una. La început 
ceilalţi te cred şi minciunile tale le influenţează 
acţiunile, dar tu îţi dai seama că ai fi putut să le 
spui pur şi simplu adevărul. Da, ar fi putut să 
spună adevărul şi poliţiştilor, şi mamei, ar fi putut 
să le explice în amănunt tot ceea ce văzuse Ricky 
şi în felul ăsta secretul ar fi fost asigurat pentru 
că Ricky habar n-avea de toate astea. 

Numai că totul se întâmplase atât de repede, 
încât nu avusese timp să-şi facă vreun plan. Ar fi 
vrut să fie doar cu mama, doar ei doi între patru 
pereţi, şi să-şi descarce sufletul mai înainte ca 


lucrurile să ia o întorsătură urâtă. Era clar că 
dacă nu făcea acum ceva, atunci el ar fi putut să 
ajungă la închisoare, iar Ricky într-un sanatoriu 
de boli mintale. 

Hardy se întoarse cu o tavă cu cartofi prăjiţi şi 
cheeseburgers; Mark începu să se joace cu un 
cartof prăjit în timp ce polițistul atacă un 
cheeseburger. 

- Ei, şi-acum, ia spune, ce s-a-ntâmplat cu faţa 
ta? întrebă Hardy, între două mestecături. 

Cu un gest instinctiv, Mark îşi duse mâna la 
frunte şi cucuiul îi aminti că fusese rănit în bătaia 
de azi-dimineaţă. 

- A, nu s-a-ntâmplat nimic deosebit. M-am 
bătut la şcoală. 

- Cu cine? 

Ei, fir-ar al dracului! Curcanii ăştia sunt 
neîndurători! Hai, dă-i înainte; o minciună o 
acoperă pe alta! Era sătul de atâtea minciuni. 

- Nu-l cunoaşteţi, răspunse Mark, muşcând 
apoi dintr-un cheeseburger. 

- Da' poate c-o să vreau să stau un pic de 
vorbă cu el. 

- De ce? 

- Spune-mi, ai avut necazuri din cauza bătăii 
ăsteia? Vreau să zic, aţi fost duşi la director sau 
chestii de-astea? 

- Nu, că ne-am bătut după ore. 

- Păi, parcă ziceai că povestea s-a-ntâmplat la 
şcoală. 

- Adică a-nceput la şcoală, okay? Eu şi cu 
băiatul celălalt am început să ne certăm în pauza 
de prânz şi ne-am înţeles să ne întâlnim după 
ore. 


Hardy sorbi cu sete din cocteilul de lapte, apoi 
îşi drese glasul şi zise: 

- Cum îl cheamă pe băiatul cu care te-ai bătut? 

- De ce vreţi să ştiţi cum îl cheamă? 

Întrebarea asta îl înfurie pe poliţist care încetă 
să mai mănânce! Mark însă nu încercă să-i 
înfrunte privirea, concentrându-se asupra sticlei 
cu ketchup de pe masă. 

- Puştiule, eu sunt poliţist şi eu pun întrebări; 
asta este meseria mea. 

- Şi eu sunt obligat să răspund? 

- Fireşte că da. Bineînţeles, în afară de cazul în 
care ai ceva de ascuns şi ţi-e frică să răspunzi. lar 
dacă este aşa, atunci va trebui să vă iau pe tine 
şi pe mama ta la secţie, ca să-mi răspundeţi la 
nişte întrebări suplimentare. 

- Întrebări despre ce? Ce vreţi de fapt să ştiţi? 

- Cine este băiatul cu care te-ai bătut astăzi la 
şcoală? 

Întrebarea rămase suspendată în aer; Mark 
ciugulea din cartofii prăjiţi, iar Hardy începu cel 
de-al doilea cheeseburger. Un fir de maioneză îi 
murdărise colţul gurii. 

- Nu vreau să-i fac necazuri, rupse Mark 
tăcerea. 

- N-o să aibă nici un fel de necazuri. 

- Păi, atunci de ce vreţi să aflaţi cum îl 
cheamă? 

- Pentru că asta-i meseria mea, okay? 

- Credeţi că mint, nu-i aşa? întrebă atunci 
Mark, privind amărât chipul buhăit de lângă el. 

- Ştiu şi eu, copile? Povestea asta a ta este 
plină de puncte neclare. 

- Da' nu pot să-mi amintesc chiar tot, zise 


Mark, arătând din ce în ce mai jalnic. 

- Bine, bine, lasă. Termină-ţi mâncarea! spuse 
Hardy înţelegător. Cred că ar fi mai bine să ne 
întoarcem, adăugă el, îndesându-şi apoi în gură 
un pumn de cartofi prăjiţi. 

- Mulţumesc pentru cină. 


Ricky fusese dus într-o rezervă la etajul al 
nouălea. Panoul de lângă ascensor arăta că acolo 
se afla CLINICA DE PSIHIATRIE. Pe culoare lumina 
era mai slabă, vocile mai puţin stridente, 
trecătorii mai puţin numeroşi. Biroul infirmierelor 
era chiar lângă ascensor, astfel încât toţi cei care 
ajungeau la etajul cu pricina erau studiaţi cu 
mare atenţie. Un paznic conversa în şoaptă cu 
infirmierele de serviciu, supraveghind în acelaşi 
timp coridoarele. Într-un colţ mai retras şi mai 
întunecat, vizitatorii aveau la dispoziţie un 
televizor, automate pentru băuturi răcoritoare, 
reviste ilustrate şi biblii. 

Mark şi Hardy erau singuri în zona rezervată 
vizitatorilor. Băiatul îşi desfăcuse cea de-a treia 
cutie de suc şi urmărea cu atenţie filmul de 
aventuri de la televizor, în timp ce polițistul 
picotea pe marginea canapelei îngrozitor de 
înguste. Era aproape ora nouă; trecuse o 
jumătate de ceas de când Dianne îl lăsase pe 
Mark să arunce o privire în rezerva lui Ricky. 
Mezinul părea atât de mic şi de fragil cum stătea 
aşa înfăşurat în cearşafurile cele albe şi cu toate 
tuburile acelea prin care era hrănit. Dianne îi 
spusese lui Mark că Ricky se va face bine, dar 
ochii ei arătaseră cât era de îngrijorată. Doctorul 


Greenway urma să se întoarcă imediat şi voia să 
stea de vorbă cu Mark. 

- A spus ceva până acum? întrebă Mark în timp 
ce studia aparatele din încăpere. 

- Nici măcar un singur cuvânt, răspunse mama, 
luându-l de mână pe băiat şi mergând cu el în 
colţul rezervat vizitatorilor. Pe drum, Mark fu de 
câteva ori pe punctul de a spune tot ce avea pe 
suflet, ba la un moment dat, când trecură pe 
lângă o rezervă goală, vru chiar să intre acolo 
împreună cu Dianne ca să i se poată destăinui în 
linişte. Dar în cele din urmă renunţă. Mai târziu, 
îşi zicea el fără încetare, am să-i spun mai târziu. 

Hardy  renunţase să mai pună întrebări. 
Serviciul lui se terminase la ora zece şi era clar 
că se săturase şi de Mark şi de Ricky şi de spital; 
tot ce-şi dorea era să se reîntoarcă la patrularea 
străzilor. 

O infirmieră frumuşică într-o fustă mini apăru 
din direcţia ascensoarelor şi-i făcu semn lui Mark 
s-o urmeze. Băiatul se ridică de pe scaun, şi ea îl 
prinse de mână. Degetele ei aveau unghii lungi şi 
roşii, pielea ei bronzată era fină şi netedă, pe 
chipul înconjurat de o cunună de păr blond 
strălucea un zâmbet perfect. Fata era tânără şi 
frumoasă, o chema Karen şi îl ţinea poate puţin 
prea strâns de mână pe Mark. Inima băiatului avu 
o zbatere neaşteptată. 

- Doctorul Greenway vrea să stea de vorbă cu 
tine, zise aplecându-se uşor, şi parfumul ei îl 
învălui; era cea mai minunată mireasmă pe care 
o simţise el vreodată. 

Când ajunseră în dreptul rezervei cu numărul 
943, Karen îi eliberă mâna şi bătu uşor în uşă. 


Mark intră singur în încăpere. 

De data asta, doctorul Greenway purta o 
cămaşă şi o cravată peste care îşi pusese clasica 
jachetă albă de medic. Ecusonul prins de 
buzunarul de la piept le spunea celor cu care se 
întâlnea cu cine au de-a face. Era un tip uscăţiv, 
cu faţa împodobită de o barbă neagră şi de o 
pereche de ochelari rotunzi de vedere. Şi părea 
prea tânăr pentru meseria asta. 

- Intră, Mark, şi aşază-te aici, zise el, făcând 
semn spre un scaun de plastic aflat lângă patul 
pliant de lângă fereastră. Pe pat, şedea Dianne, 
cu picioarele îndoite sub ea. Pantofii erau în faţa 
ei, pe jos. Tânăra femeie purta bluejeans şi un 
pulover gros de lână şi rămăsese cu ochii aţintiţi 
asupra lui Ricky. Rezerva era luminată doar de 
veioza de pe masa de lângă uşa sălii de baie. 
jaluzelele acopereau perfect fereastra. Mark se 
aşeză pe scaun, iar doctorul Greenway veni lângă 
el, aşezându-se pe marginea patului pliant. Era 
atât de încruntat, arunca priviri atât de sumbre în 
jurul lui, încât Mark crezu o clipă că erau cu toţii 
pe moarte. 

- Trebuie neapărat să stăm de vorbă despre 
ceea ce vi s-a întâmplat, zise doctorul pe un ton 
imperativ, fără să mai coboare vocea. Era 
evident că Ricky se afla acum într-o cu totul altă 
lume şi că celor din jur nu le mai era teamă că s- 
ar fi putut să-l trezească. In spatele lui Greenway, 
Dianne stătea liniştită, privind ţintă la patul cel 
alb. Doamne, dacă ar fi putut să rămână singur 
cu ea, să-şi poată deschide sufletul şi să pună 
ordine în nebunia asta! Dar mama stătea acolo, 
ascunsă în întuneric, ignorând tot ce nu avea o 


legătură imediată cu mezinul ei. 

- A spus ceva pân-acum? întrebă Mark. Cele 
trei ore petrecute în tovărăşia lui Hardy fuseseră 
atât de burduşite cu întrebări, încât îi venea greu 
să iasă din rutină. 

- Nu, nici un cuvânt. 

- Cât de bolnav este de fapt? 

- Foarte bolnav, răspunse Greenway, privindu-l 
intens cu ochii lui mici, de un negru strălucitor. 
Spune-mi, ce a văzut fratele tău în după-amiaza 
asta? 

- Vă rog, ce vorbim noi acum rămâne secret? 

- Da. Tot ceea ce-mi vei spune va fi absolut 
confidenţial. 

- Şi dacă sticleţii or să vrea să ştie ce v-am 
povestit? 

- Nu pot să le spun nimic. Îți promit. 
Conversaţia noastră este absolut secretă şi 
confidențială, şi tot ce vorbim rămâne între tine, 
mine şi mama ta. Noi toţi încercăm să-l ajutăm 
pe Ricky, dar pentru asta trebuie să ştiu ce s-a- 
ntâmplat. 

Ei, da, poate că n-ar strica o doză bună de 
adevăr; medicamentul ăsta i-ar ajuta pe toţi, dar 
mai ales pe Ricky. Mark îşi întoarse privirea spre 
căpşorul blond cu cârlionţii împrăştiaţi pe pernă. 
Of, Doamne, de ce nu o luaseră ei la fugă când 
văzuseră că apare maşina aia neagră? 
Sentimentul de vinovăţie îl izbi în plin şi îl umplu 
de groază. Toate astea erau numai din vina lui. 
Trebuia să-şi dea seama că nu este bine să aibă 
de-a face cu un nebun. 

Buzele începură să-i tremure şi ochii i se 
umplură de lacrimi. Deodată i se făcu frig. Gata, 


era timpul să spună tot ce ştia; ajunsese la 
fundul sacului cu minciuni, iar Ricky avea nevoie 
de ajutor. Greenway îi urmărea atent fiecare 
mişcare. 

In clipa următoare, Hardy răsări brusc în cadrul 
uşii şi privirile lor se încrucişară, apoi polițistul 
dispăru, iar Mark ştia că rămăsese pe undeva, 
pe-aproape. Doctorul nu observase nimic. 

Mark îşi începu povestirea cu episodul ţigărilor 
şi la auzul cuvintelor lui, Dianne îi aruncă o 
privire severă, clătină din cap, dar nu scoase o 
vorbă; dacă era cumva furioasă, atunci îşi 
ascundea foarte bine supărarea. În timpul acesta 
băiatul povestea aproape în şoaptă despre 
copacul de a cărui creangă atârna bucata de 
frânghie, despre poiana ascunsă în pădure şi în 
sfârşit despre maşină. Privirea îi alerga de la 
doctor la uşa întredeschisă şi înapoi. Sări peste o 
bună parte din povestire, dar îi spuse lui 
Greenway, cu o voce pierită, că la un moment 
dat se târâse până la maşină şi scosese furtunul 
din ţeava de eşapament; şi-atunci Ricky ţipase şi 
se scăpase pe el. De fapt, Ricky îl implorase să 
nu se apropie de limuzină. Mark îşi dădu seama 
că lui Greenway îi plăcuse mult cea de-a doua 
parte a povestirii. Faţa Diannei era însă lipsită de 
orice expresie. 

Hardy trecu din nou prin dreptul uşii, dar Mark 
se prefăcu a nu-l observa. Se opri doar câteva 
secunde din povestit, apoi descrise în amănunt 
cum tipul acela coborâse ca o furtună din 
maşină, cum observase furtunul atârnând 
inofensiv în iarbă, cum se căţărase apoi pe 
portbagaj şi cum se împuşcase în cele din urmă 


cu pistolul găsit de poliţie. 

- Ce distanţă era între Ricky şi maşină? întrebă 
Greenway. 

Mark privi în jur. 

- Vedeți uşa aia de pe culoar? Cam de-aici pân- 
acolo. 

- Cam doişpe metri, observă doctorul, 
mângâindu-şi barba. După cum se vede, nu este 
o distanță prea mare. 

- Era chiar foarte aproape. 

- Şi-acum te rog să-mi spui foarte exact ce 
anume a făcut Ricky în momentul împuşcăturii? 

Acum asculta şi Dianne. Se vede că abia atunci 
îşi dăduse seama că cele povestite de data asta 
difereau sensibil de prima versiune, drept pentru 
care aţintea asupra fiului ei cel mare o privire 
încruntată şi severă. 

- lartă-mă, mami. Eram prea speriat ca să mă 
mai gândesc. Te rog, nu fi supărată pe mine. 

- Deci voi l-aţi văzut efectiv pe omul ăla 
împuşcându-se? întrebă ea, nevenindu-i să-şi 
creadă urechilor. 

- Da. 

- Atunci nu mai este de mirare, adăugă ea, 
întorcându-şi ochii spre căpşorul cel blond din 
patul de alături. 

- Şi ce-a făcut Ricky atunci când a venit 
împuşcătura? 

- Păi, nu ştiu, că eu nu mă uitam la el; eu mă 
uitam la bărbatul cu pistolul. 

- Bietul puişor, murmură Dianne, dar Greenway 
îi făcu semn să tacă. 

- Ricky era lângă tine? 

După ce aruncă iar o privire spre uşă, Mark 


începu să povestească abia auzit cum înţepenise 
Ricky, cum se pornise apoi să alerge în felul ăla 
ciudat, cu braţele atârnând drept în jos, şi cum 
gemea întruna. Mark povesti tot ce se întâmplase 
din momentul împuşcăturii până la apariţia 
ambulanţei; închisese ochii şi povestise fiecare 
pas, fiecare mişcare, eliberându-şi sufletul de 
povară. Şi era minunat să spui adevărul cu atâta 
sinceritate! 

- De ce nu mi-ai spus că l-aţi văzut pe omul ăla 
când s-a omorât? întrebă Dianne. 

Intrebarea ei îl irită pe Greenway care 
interveni: 

- Vă rog, doamnă Sway, puteţi să discutaţi 
despre toate astea mai târziu, zise el fără să-l 
slăbească din ochi pe Mark. Acum vreau să ştiu 
care a fost ultimul cuvânt spus de Ricky. 

Mark se gândi o clipă, urmărind în acelaşi timp 
uşa: pe hol nu era nimeni. 

- Pe cuvântul meu că nu-mi aduc aminte. 


Sergentul Hardy, locotenentul lui şi agentul 
special FBI Jason McThune stăteau de vorbă 
lângă automatele de băuturi. Un alt agent FBI 
hălăduia în apropierea ascensorului, sub privirile 
încruntate ale paznicului spitalului. 

Locotenentul îl informase rapid pe Hardy că 
afacerea fusese preluată de FBI, că maşina 
mortului împreună cu alte probe fuseseră cedate 
federalilor de către poliţia din Memphis, că 
experţii  găsiseră în maşină foarte multe 
amprente prea mici ca să aparţină unui adult şi 
că voiau să ştie dacă Mark spusese ceva în plus 


sau dacă revenise asupra povestirii. 

- Nu, n-a făcut nimic din toate astea, dar eu nu 
prea sunt convins că spune adevărul, îşi dădu 
Hardy cu părerea. 

- A pus mâna pe ceva ce poate fi dus la 
laborator? interveni iute McThune, ignorând 
complet teoriile şi convingerile poliţistului. 

- Nu înţeleg ce vrei să spui. 

- Noi bănuim că puştiul a fost în maşină la un 
moment dat, înainte de moartea lui Clifford, şi 
avem nevoie de amprentele lui, ca să le 
comparăm cu cele găsite în maşină. 

- Da' ce vă face să credeţi că băiatul a fost în 
maşină? insistă Hardy, cuprins de presimţiri. 

- Lasă, am să-ţi explic mai târziu, puse punct 
locotenentul. 

Hardy renunţă să mai pună şi alte întrebări şi 
privi în jur. 

- Uite, cutia aia de Sprite. Puştiul a băut din ea 
când am stat aici amândoi. 

Atunci McThune scrută coridorul şi după ce se 
asigură că nu este nici un străin prin preajmă, 
înfăşură cu băgare de seamă batista în jurul 
cutiei pe care o vâri în buzunarul pardesiului. 

- Am să duc cutia asta la laboratorul nostru, 
explică McThune. Vreau să mai ştiu dacă puştiul, 
Mark, rămâne aici peste noapte. 

- Da, cred că da, răspunse Hardy. Am văzut că 
au dus un pat pliant în rezerva celui mic, aşa că 
mai mult ca sigur că vor dormi aici. Da' n-am 
putea să ştim şi noi de ce se interesează FBl-ul 
de Clifford ăsta? 

- Las' c-am să-ţi explic eu totul mai târziu, veni 
răspunsul locotenentului. Deocamdată, mai stai 


pe-aici vreo oră şi pe urmă eşti liber. 

- Păi, ar fi trebuit să fiu liber peste zece 
minute. 

- Nu-i nimic, ai să vezi că orele suplimentare or 
să-ţi prindă bine. 


Aşezat pe scaunul de plastic de lângă pat, 
doctorul Greenway îşi studie însemnările. 

- Eu am să plec peste câteva minute, dar am 
să mă-ntorc mâine dimineaţă devreme. După 
cum vedeţi, starea copilului este stabilizată şi nu 
cred că se va modifica în timpul nopţii. Oricum, 
însă, infirmierele vor veni în control pe tot 
parcursul nopţii şi puteţi să le chemaţi dacă Ricky 
se trezeşte, zise doctorul. Este un caz grav de 
tulburări acute provocate de un stres 
posttraumatic, adăugă el privind-o pe Dianne, 
după ce îşi mai consultase o dată mâăzgăliturile 
acelea ilizibile. 

- Asta ce-nseamnă? întrebă Mark, în timp ce 
Dianne închise ochii şi începu să-şi maseze uşor 
tâmplele. 

- Asta înseamnă că, uneori, o persoană este 
martora unei întâmplări îngrozitoare căreia nu-i 
poate face faţă. Ricky s-a speriat destul de rău 
când te-ai dus să scoţi furtunul de pe ţeava de 
eşapament, iar atunci când l-a văzut pe omul 
acela trăgându-şi un glonţ în cap s-a trezit 
confruntat cu o experienţă înfricoşătoare, pe care 
n-a putut s-o domine. În clipa aceea, în Ricky un 
resort s-a defectat, mintea şi trupul lui au intrat 
în stare de şoc. N-a mai fost în stare decât să 
fugă acasă, ceea ce oricum este un lucru 


remarcabil pentru că, în mod normal, o persoană 
astfel traumatizată  paralizează pe loc. În 
momentul de faţă nu putem face prea mult 
pentru el; sper să-şi recapete cunoştinţa mâine 
sau cel mai târziu poimâine, ca să putem sta de 
vorbă. Vindecarea s-ar putea să mai întârzie; va 
mai avea coşmaruri noaptea, îi vor mai reveni 
amintirile, dar va nega totul şi se va 
autoînvinovăţi pentru revenirile astea. Se va 
simţi izolat, trădat, pierdut, poate chiar şi 
deprimat. Pur şi simplu nu ştim cum vor evolua 
lucrurile. 

- Şi ce tratament aveţi de gând să-i faceţi? 
întrebă Dianne. 

- Mai întâi, trebuie să-i creăm sentimentul că 
se află în siguranţă. De-asta va trebui să staţi tot 
timpul aici, lângă el. Parcă ziceaţi că tatăl nu vă 
este de nici un folos. 

- Să-l ţineţi cât mai departe de Ricky, zise Mark 
pe un ton sever, iar Dianne dădu aprobator din 
cap. 

- Ne-am înţeles. Bunici sau alte rude apropiate 
nu există, nu-i aşa? 

- Exact. 

- Foarte bine. Atunci, ascultați: este neapărată 
nevoie ca să staţi amândoi cât mai mult timp în 
camera asta în următoarele câteva zile. Ricky 
trebuie să se simtă în perfectă siguranţă şi va 
avea nevoie de sprijinul vostru fizic şi emoţional. 
Eu am să stau de vorbă cu el de câteva ori pe zi. 
Este foarte important ca Mark şi Ricky să 
vorbească despre sinuciderea omului ăla. Trebuie 
neapărat să-şi împărtăşească şi să-şi compare 
reacţiile. 


- Şi când credeţi că vom putea să plecăm 
acasă? întrebă Dianne. 

- Nu pot să vă dau o dată precisă, dar sper să 
fie cât mai curând, deoarece băiatul are nevoie 
de siguranţa şi de decorul familiar de acasă. Să 
zicem o săptămână. Sau poate două, depinde de 
cât de repede răspunde la tratament. 

Dianne se ghemui şi mai tare pe patul pliant. 

- Da, da', ăă, ştiţi, eu trebuie să merg şi la 
serviciu şi nu ştiu cum să mă descurc. 

- Vom lua legătura cu patronul dumitale mâine 
dimineaţă. 

- Da, numai că patronul meu are numai o 
făbricuţă, nu o corporație din aia plină de 
beneficii şi de înţelegere. Când or s-audă, n-or 
să-mi trimită flori, ba mi-e teamă că nici măcar n- 
or să-nţeleagă. 

- Am să mă străduiesc să-i fac să-nţeleagă. 

- Şi cu mine cum rămâne? Eu ce fac cu şcoala? 
întrebă Mark. 

- Mama ta mi-a spus cum îl cheamă pe 
director, aşa că am să-i telefonez mâine 
dimineaţă ca să-i spun ce s-a-ntâmplat. 

O infirmieră, urâţică de astă dată, ciocăni la 
uşă şi intră fără să mai aştepte vreo invitaţie; 
aduse două calmante şi un pahar cu apă pentru 
Dianne care îşi masa din nou tâmplele. 

- Te rog să iei calmantul ăsta, îi zise Greenway 
lui Dianne. Ar trebui să te ajute să te odihneşti. 
Dacă însă constaţi că nu are efect, cheamă 
camera  infirmierelor şi vei primi ceva mai 
puternic. 

Infirmiera cea urâtă ieşi din încăpere, iar 
doctorul se ridică şi puse mâna pe fruntea lui 


Ricky. 

- Oameni buni, ne vedem mâine dimineaţă. 
Pân-atunci, încercaţi să dormiţi puţin, zise el, 
zâmbind pentru prima oară de când se 
cunoscuseră, apoi părăsi rezerva, închizând uşa 
în urma lui. 

Membrii micuţei familii Sway, atâţi cât mai 
rămăseseră, erau în sfârşit singuri. Mark se 
strânse lângă Dianne, sprijinindu-se cu toată 
greutatea de ea. Amândoi priveau, trişti, căpşorul 
cu bucle blonde răsfirate pe pernă. 

- Totul are să fie bine, Mark, ai să vezi. Am 
trecut noi şi prin altele, mai grele, zise Dianne, 
strângându-şi fiul în braţe. 

- lartă-mă, mami, îi spuse Mark cu ochii plini de 
lacrimi, îmi pare atât de rău de toate astea. 

Braţele ei îşi înteţiră strânsoarea şi rămaseră 
aşa, îmbrăţişaţi, o bună bucată de timp; Mark 
suspina încetişor, cu faţa îngropată în bluza 
mamei. 

Apoi mamă şi fiu se ghemuiră pe salteaua 
ieftină de burete, la doi paşi de patul în care 
zăcea Ricky. Fereastra era deasupra lor, lumina 
din încăpere era cât se poate de slabă. 

Mark încetă să mai plângă; oricum era ceva ce 
nu-i ieşea niciodată ca lumea. 

Dianne era epuizată şi calmantul îşi făcu încet- 
încet efectul. Nouă ore de împachetat lămpi de 
plastic în cutii de carton, plus cinci ore de 
tensiune nervoasă maximă, plus calmantul o 
aduseseră în pragul unui somn adânc. 

- Mami, au să te concedieze? întrebă Mark care 
era la fel de îngrijorat ca şi Dianne în privinţa 
finanţelor familiei. 


- Nu, nu cred. Da' oricum, o să ne batem capul 
cu chestia asta mâine. 

- Mami, trebuie să stăm de vorbă. 

- Bineînţeles că trebuie, dar, te rog, hai s-o 
facem mâine. 

- Da' de ce nu acum? 

Braţele ei slăbiseră strânsoarea, răsuflarea 
devenise mai profundă, ochii îi erau deja închişi. 

- Pentru că sunt foarte obosită şi mi-e tare 
somn, Mark. Îţi promit că mâine dimineaţă o să 
stăm de vorbă. Trebuie să-mi răspunzi la câteva 
întrebări, nu? Acum însă, du-te să te speli pe dinţi 
şi pe urmă hai să dormim puţin. 

Deodată, Mark se simţi şi el foarte obosit. Prin 
salteaua ieftină se simţea, neplăcut, cadrul de 
metal al patului; se retrase mai aproape de 
perete şi se înveli cu cearşaful. Dianne îi mângâia 
braţul, în timp ce el rămase cu ochii pironiţi în 
tavan, hotărând că-i era imposibil să doarmă într- 
un asemenea hal timp de-o săptămână. 

Între timp Dianne adormise, dar Mark nu-şi 
putea lua gândul de la cele întâmplate. Se 
gândea la Romey. Unde era acum? Unde erau 
trupul acela micuţ şi rotofei şi capul rotund şi 
chel? Işi aminti de broboanele de sudoare 
picurând din sprâncene şi udându-i gulerul 
cămăşii. Până şi urechile îi erau ude. Cine va lua 
maşina? Cine are s-o curețe şi să spele tot 
sângele ăla? Cine va lua pistolul? Mark îşi dădu 
brusc seama că din urechi îi dispăruse ţiuitul de 
la împuşcătură. Hardy o mai fi oare în sala de 
aşteptare? Incerca şi el să adoarmă? Curcanii au 
să se întoarcă mâine ca să-i pună alte întrebări? 
Şi ce-o să facă el dacă or să-l întrebe de furtunul 


de pe ţeava de eşapament? Ce-o să facă dacă or 
să-i pună o mie de alte întrebări? 

Somnul se dusese de tot, iar privirea îi 
rămăsese agăţată de tavanul încăperii. Luminile 
de afară se prelingeau printre jaluzele. Lângă el, 
Dianne dormea dusă sub efectul calmantului. 
Ricky nu se mişcase. Gândul lui Mark fugi la 
Hardy şi la colegii acestuia. Oare îl urmăreau? 
Oare era pus sub supraveghere, aşa ca-n filmele 
de la televizor? Fireşte că nu. 

După vreo douăzeci de minute de contemplare, 
simţi că plesneşte de plictiseală şi-şi zise că 
venise vremea să plece în explorare. Odată, într- 
o noapte, când era în clasa întâi, taică-său venise 
acasă beat şi începuse scandalul cu Dianne. In 
clipa în care rulota începuse să se clatine 
primejdios din cauza lor, Mark deschisese 
fereastra din camera lui şi sărise afară. Apoi se 
plimbase îndelung prin cartier şi, în cele din 
urmă, prin pădurea din apropiere. Noaptea era 
caldă şi grea, cerul era bătut în mii de stele. 
Când ajunsese pe colina de lângă parcul de 
rulote, Mark se oprise o vreme şi se rugase ca 
Dumnezeu s-o apere pe mama şi să-i dea şi lui o 
familie în care să poţi merge la culcare fără 
teama de a te trezi în mijlocul unui scandal. Of, 
Doamne, oare de ce n-or putea să fie şi ei nişte 
fiinţe normale? Când se întorsese acasă, totul se 
terminase şi era linişte. El însă îşi făcu un obicei 
din excursiile acestea nocturne care îi aduceau 
atâta linişte în suflet. 

Mark era un gânditor mereu preocupat, şi ori 
de câte ori îl ocolea somnul, pornea în lungi 
plimbări neştiute de nimeni. Purta haine închise 


şi avea mişcările agile ale unui hoţ printre 
umbrele din Tucker Wheel Estates. În felul 
acesta, fusese martor la nenumărate furturi şi 
acte de vandalism despre care nu suflase o 
vorbă; văzuse iubiţi furişându-se pe ferestre. Îi 
plăcea tare mult ca în nopţile senine să stea 
undeva pe colină şi să fumeze în linişte o ţigară. 
Teama de a fi prins de maică-sa dispăruse cu ani 
în urmă; femeia muncea din greu şi dormea 
dusă. 

Lui Mark nu-i era frică de locurile ciudate, aşa 
că o înveli grijuliu pe mama cu cearşaful, făcu 
acelaşi lucru cu Ricky şi închise uşor uşa în urma 
lui. Culoarul era pustiu şi întunecat. Karen cea 
frumoasă avea ceva de lucru la biroul 
infirmierelor, dar când îl văzu pe băiat se opri din 
scris şi îi zâmbi. Voia să ia nişte suc de portocale 
de la bufet, zise el, şi, da, ştia cum să ajungă 
acolo; într-un minut va fi înapoi. Karen îi zâmbi 
din nou şi Mark se îndrăgosti definitiv. 

Hardy plecase, sala de aşteptare era pustie, 
dar televizorul era deschis. Mark nu se opri şi 
cobori cu ascensorul la parter. 

Bufetul era pustiu. Băiatul îşi cumpără un 
pahar de suc şi se aşeză la singura masă 
ocupată; vecinul lui era un bărbat într-un scaun 
cu rotile. Avea picioarele în ghips, unul din braţe 
îi era prins într-o eşarfă, un bandaj gros îi 
înfăşură creştetul capului; una peste alta, se 
vedea că nu se simte deloc în largul lui. Apoi, 
când se aplecă spre paiul din paharul de suc, îl 
observă la rândul lui pe Mark. 

- Ce-aţi păţit? întrebă Mark, zâmbind. Putea să 
stea de vorbă cu oricine şi, pe deasupra, îi părea 


rău pentru tip. Omul însă nu-i răspunse, îl privi 
doar o secundă, apoi îşi feri privirea. Incercă să-şi 
modifice poziția picioarelor, dar durerea îl 
împiedică. Mark încerca să nu-l privească prea 
insistent. 

Deodată, de nicăieri, răsări un bărbat în 
cămaşă albă şi cu cravată, care-şi puse tava cu 
mâncare şi cafea pe masa lor şi se aşeză lângă 
omul din scaunul cu rotile. Nu dădea semne că l- 
ar fi observat pe Mark. 

- Urâtă afacere, zise el cu un zâmbet larg pe 
faţă. Ce s-a-ntâmplat? 

- Accident de maşină, veni răspunsul oarecum 
speriat. M-a lovit un nebun cu un camion care n-a 
oprit la stop. 

Zâmbetul străluci şi mai tare, cafeaua şi 
mâncarea fură uitate pe colţul mesei. 

- Când s-a întâmplat asta? 

- Acum trei zile. 

- Şi zici că a fost un camion? întrebă bărbatul 
cu cravată, vizibil interesat. 

- Da, răspunse rănitul, cu prudenţă în glas. 

- Numele meu este Gill Teal, continuă celălalt, 
întinzând o carte de vizită. Sunt avocat 
specializat în accidente de maşină, mai ales în 
cele în care sunt implicate camioane de mare 
tonaj. 

Gill Teal vorbea foarte repede, de parcă 
prinsese în undiţă un peşte foarte mare şi-i era 
teamă că s-ar fi putut să-l scape. 

- Asta-i specialitatea mea. Cazurile cu 
camioane de mare tonaj. Trailere, basculante, 
cisterne, orice, iar pe mine mă cheamă Gill Teal, 
repetă el, întinzând mâna peste masă. 


Din fericire, rănitul avea braţul drept valid, aşa 
că reuşi să strângă uşor mâna intrusului acela 
atât de gălăgios. 

- Joe Farris. 

Gill scutură cu furie braţul întins, atacând apoi 
imediat. 

- Ei, ia zi-mi, care-i problema - două picioare 
rupte, câteva vânătăi, câteva copci? 

- Şi o claviculă ruptă. 

- A, păi asta-i grozav. Să vedem atunci ce 
putem face pentru o incapacitate permanentă de 
muncă. Ce meserie ai? întrebă Gill, mângâindu-şi 
gânditor bărbia. 

Cartea de vizită zăcea pe masă; cei doi bărbaţi 
n-aveau ochi pentru Mark. 

- Macaragiu. 

- Eşti în sindicat? 

- Da. 

- Ptii. Şi camionul ăla pur şi simplu n-a oprit la 
stop. Păi atunci e clar cine-i vinovatu', nu? 

Dar Joe se încruntă şi până şi Mark observă că 
omul se plictisise de Gill şi de vorbăria lui. Nu, nu 
era clar cine era vinovatul. 

Cuprins de frenezie, Gill notă ceva pe un 
şerveţel, apoi zâmbi larg, şi-l anunţă pe Joe: 

- Pot să-ţi obţin şase sute de mii de dolari pe 
puţin. Mie-mi dai doar o treime, iar dumneata te 
alegi cu patru sute de mii. Cel puţin. Patru sute 
de bătrâne, fără impozit, se-nţelege. Deci mâine 
introducem acţiunea în justiţie. 

Joe arăta de parcă mai auzise toată povestea 
asta şi altădată. Gill însă rămăsese cu gura 
căscată, foarte mândru şi plin de încredere în el 
însuşi. 


- Am mai vorbit cu nişte avocaţi, spuse Joe. 

- Da, da' eu pot să-ţi obţin cele mai mari 
despăgubiri. Doar în felul ăsta îmi câştig şi eu 
existenţa. Şi apoi, am mai avut de-a face cu 
firma asta căreia îi aparţine camionul care te-a 
lovit. Le cunosc avocaţii şi reprezentanţii locali şi 
te rog să mă crezi că sunt îngroziţi când aud 
numele meu; pentru că eu nu mă las până nu 
văd sângele ţâşnind. Când e vorba de război, Joe, 
să ştii că sunt cel mai bun din oraş. Eu ştiu care 
sunt regulile jocurilor lor murdare. Uite, tocmai 
acum am câştigat o juma' de milion cu un caz din 
ăsta. Crede-mă că tipii i-au dat banii clientului 
meu imediat ce-au auzit că m-a angajat pe mine. 
să ştii că nu sunt palavre, Joe, pur şi simplu sunt 
cel mai bun din oraş în cazuri din astea. 

- Hm, azi-dimineaţă m-a sunat un avocat care 
mi-a zis că ar putea să-mi obţină un milion. 

- A, minte. Cum îl cheamă? McFay? Ragland? 
Snodgrass? li ştiu pe toţi, că tot timpu' le trag 
şuturi în cur, Joe, şi pe urmă eu ţi-am spus că 
şase sute de mii e minimum. Aşa că s-ar putea să 
fie şi mai mult. Ce dracu', Joe, dacă ajungem la 
proces, n-ai de unde să ştii cât ne va acorda 
juriul. Joe, eu sunt în fiecare zi la tribunal şi trag 
şuturi în cur la tot Memphis-ul. Şi eu îţi spun că 
şase sute de mii e minimum. la spune, ai angajat 
deja pe cineva? Ai semnat vreun contract? 

- Nu, nu încă. 

- Splendid. Uite, Joe, ai nevastă şi copii, nu? 

- Fostă nevastă şi trei copii. 

- A, deci ai de întreţinut trei copii. Atunci fii 
atent la mine, omule. Cât e pensia alimentară? 

- Cinci sute pe lună. 


- Cam puţin. Da' ai recipisele. Atunci uite cum 
o să facem, îţi dau eu o mie pe lună până când 
obţinem hotărârea. Dacă o să dureze trei luni, ai 
să-mi dai înapoi trei mii. Dacă durează doi ani, 
ceea ce este imposibil, da' dacă durează atât, ai 
să-mi dai înapoi douăzeci şi patru de mii. Înţelegi 
ce vreau să spun, Joe? Îţi pun banii acum pe 
masă... peşin! 

Joe studia cu atenţie obiectele de pe masă. 

- Avocatul ăla a venit ieri la mine în cameră şi 
mi-a zis că-mi dă două mii acum şi p-ormă câte 
două mii pă lună. 

- Spune-mi repede cine era: Scottie Moss? Rob 
LaMoke? li ştiu eu pe tipii ăştia, Joe, şi-ţi spun că 
nu sunt decât gunoi. Nici măcar nu găsesc singuri 
drumul până la tribunal. Nu poţi să ai încredere în 
ei deoarece sunt incompetenţi. Uite, îţi fac şi eu 
aceeaşi ofertă - două mii acum şi două mii pe 
lună. 

- Tipu' ălălalt, care are nu ştiu ce firmă, a pus 
la bătaie zece mii şi o linie de credit pentru orice 
am nevoie. 

Asta îi luă piuitul lui Gill, căruia îi trebuiră vreo 
zece secunde ca să-şi regăsească glasul. 

- Joe, fii atent la mine. Asta nu este o problemă 
de câţi bani poţi să primeşti în avans, okay? 
Problema este câţi bani pot eu să-ţi obţin de la 
firma cu accidentul. Ei bine, află că nimeni, repet, 
nimeni nu va obţine mai mult ca mine. Nimeni. 
Uite, eu îţi dau acum cinci mii, şi pe urmă faci tu 
singur socoteala de cât ai nevoie ca să-ţi plăteşti 
datoriile. Corect? 

- Am să mă mai gândesc. 

- Şi cu timpul este o problemă, Joe. Trebuie să 


ne mişcăm rapid. Probele dispar, amintirile se 
şterg. Corporaţiile mari se mişcă-ncet. 

- Am zis c-am să mă mai gândesc. 

- Să te sun mâine? 

- Nu. 

- De ce? 

- Ei, fir-ar al dracului, pentru că nu mai pot nici 
să aţipesc de câte telefoane primesc de la 
avocaţi. Şi mâncarea îmi stă în gât. Sunt mai 
mulţi avocaţi decât doctori în afurisitul ăsta de 
spital. 

Dar Gill era de piatră. 

- Fii atent, Joe, că pe-aici bântuie multe păsări 
de pradă, avocaţi cu adevărat sub orice critică; 
ăştia sunt în stare să-ţi facă praf cazul dacă-l dai 
pe mâna lor. E trist, dar adevărat. E o meserie 
cam aglomerată, aşa că avocaţii fac tot ce pot ca 
să aibă de lucru. Da' fii atent să nu faci vreo 
greşeală, Joe. Îţi dau voie să mă verifici. Caută 
numele de Gill Teal în cartea de telefon şi ai să 
vezi cu cine ai de-a face. Să ştii că am acolo şi o 
reclamă, întinsă pe o pagină întreagă. 

- Am să mă mai gândesc. 

În cele din urmă, Gill îl pricopsi pe Joe cu încă o 
carte de vizită, apoi se ridică, spuse la revedere 
şi plecă fără să se fi atins de mâncarea şi 
cafeaua de pe tavă. 

Joe suferea vizibil; mâna dreaptă prinse roata 
fotoliului care începu să se îndepărteze uşor de 
masă. Mark ar fi vrut să-l ajute, dar se răzgândi. 
Cele două cărţi de vizită rămăseseră pe masă. 
Băiatul îşi termină sucul din pahar, aruncă o 
privire rapidă în jur şi culese unul din cele două 
cartonaşe albe. 


Mark îi spuse lui Karen, iubita lui, că nu putea 
să doarmă şi că, dacă îl caută cineva, îl găseşte 
la televizor. Se aşeză apoi pe canapea şi începu 
să răsfoiască cartea de telefon în timp ce cu 
ochiul celălalt urmărea serialul de la televizor, îşi 
luase şi o cutie de Sprite, din banii pe care Hardy, 
Dumnezeu să-l aibă-n pază, îi dăduse după cină. 

Karen veni cu o pătură şi-i înveli picioarele. 
Mâinile ei lungi şi fine îl bătură uşor pe braţ. Apoi 
fata se îndepărtă, legănându-se uşor. Mark îi 
urmărise fiecare mişcare. 

Într-adevăr, domnul Gill Teal avea o reclamă de 
o pagină în secţiunea rezervată avocaţilor. Era o 
fotografie bine lucrată, cu el stând degajat în faţa 
tribunalului, cu sacoul aruncat pe un umăr şi cu 
mânecile de la cămaşă suflecate. Dedesubt scria: 
EU LUPT PENTRU DREPTURILE VOASTRE! În 
partea de sus a paginii, întrebarea AŢI FOST 
ACCIDENTAŢI? era scrisă cu litere de un roşu 
strălucitor, care sărea imediat în ochi. Pe rândul 
imediat următor, răspunsul apărea tipărit într-un 
verde puternic, fără egal: DACA DA, CHEMAŢI-L 
PE GILL TEAL - EL ESTE CEL DE CARE AVEŢI 
NEVOIE. Mai departe, Gill trecuse cu albastru tot 
felul de cazuri de care se ocupase de-a lungul 
carierei, şi erau cu sutele: accidente cu maşini de 
tuns iarba, electrocutări, copii cu malformații, 
accidente de circulaţie, explozii de boilere. 
Optsprezece ani de experiență în toate 
tribunalele. Într-un colţ al reclamei, o mică hartă 
indica adresa biroului lui Gill, birou care se afla 
exact peste drum de tribunal. 


Deodată, Mark auzi o voce cunoscută şi-l 
descoperi cu surprindere pe Gill Teal în persoană 
care, de pe ecranul televizorului, le vorbea 
telespectatorilor despre cunoscuţi şi prieteni 
răniţi în accidente şi despre companii de 
asigurare necinstite. Gill era filmat la camera de 
gardă a unui spital, lumini roşii străluceau 
intermitent în fundal,  brancardierii alergau 
încoace şi-ncolo, dar Gill ţinea situaţia sub control 
şi era gata să vă preia cazul fără nici un fel de 
onorariu până la pronunțare. 

Ce mică este lumea! In decurs de două ore, 
Mark văzuse personajul acela în carne şi oase, îi 
şterpelise o carte de vizită, îi privise chipul în 
reclama aceea multicoloră, iar acum tipul îi mai 
şi vorbea de pe micul ecran. 

Mark închise cartea de telefon şi o aşeză pe 
măsuţa de cafea. Apoi se înveli bine cu pătura şi 
se hotări să tragă un pui de somn. 

S-ar putea ca mâine să-i dea un telefon acestui 
domn Gill Teal. 


7 


Lui Foltrigg îi plăcea foarte mult să fie însoţit. 
Savura mai ales momentele acelea nepreţuite în 
care camerele de luat vederi îl aşteptau, iar el îşi 
făcea apariţia păşind maiestuos de-a lungul 
culoarului sau pe treptele tribunalului, cu Wally 
Boxx deschizându-i drumul asemenea unui tanc 
şi flancat de Thomas Fink sau de un alt asistent 
care respingea întrebările stupide. Petrecuse 
multe clipe de linişte, privind videocasete în care 


se vedea pe sine intrând şi ieşind din clădirile 
tribunalelor, înconjurat mereu de o mică suită. De 
obicei, sincronizarea era perfectă. Ba îşi 
perfecţionase până şi mersul; îşi ridica mâinile, 
răbdător, ca şi când ar fi fost încântat să 
răspundă la întrebări, dar, fiind o persoană de o 
asemenea importanţă, pur şi simplu nu avea 
timp să facă acest lucru. Nu trecea apoi mult 
timp şi Wally chema ziariştii la o conferinţă de 
presă bine pusă la punct, unde Roy însuşi, făcând 
o breşă într-un program de lucru îngrozitor de 
încărcat, avea să stea câteva clipe în lumina 
reflectoarelor. O mică bibliotecă din 
apartamentul procurorului general al Statelor 
Unite fusese transformată în sală de conferinţe, 
dotată cu instalaţii de lumini şi de sonorizare. 
Intr-un dulăpior încuiat, Roy îşi păstra trusa de 
machiaj. 

În clipa în care intră în clădirea FBI-ului de pe 
Main Street din Memphis, la câteva minute după 
ce bătuse de miezul nopţii, Roy Foltrigg avea o 
escortă impresionantă formată din Wally, Fink, 
Trumann şi Scherff, dar nici un ziarist nu era 
acolo să-l întâmpine. De fapt, abia în birourile FBI 
dădu peste nişte persoane care veniseră acolo 
special pentru el: Jason McThune împreună cu alţi 
doi agenţi istoviţi sorbeau din ceştile cu cafea 
rece şi trezită. Dacă şi asta era o intrare de 
efect...! 

Prezentările fură făcute în grabă, în timp ce se 
îndreptau spre biroul supraaglomerat al lui 
McThune. Foltrigg se aşeză pe singurul scaun 
liber din încăpere. Jason McThune fusese trimis la 
Memphis cu patru ani în urmă, împotriva dorinţei 


lui, iar în clipa de faţă număra lunile care-l mai 
despărţeau de plecarea definitivă din locurile 
acelea care nu-i stăteau deloc la suflet. Era 
obosit şi enervat din cauza orei târzii. Nu-l mai 
văzuse niciodată înainte pe Foltrigg, dar mergea 
vorba că este un dobitoc plin de el. 

După ce un agent neprezentat şi neidentificat 
închise uşa, McThune se prăbuşi în scaunul de la 
birou, apoi începu să înşire datele de bază ale 
problemei: descoperirea maşinii, obiectele găsite 
în interiorul ei, pistolul, rana, momentul morţii şi 
tot aşa. 

- Puştiul se numeşte Mark Sway, şi le-a spus 
poliţiştilor că împreună cu fratele lui mai mic au 
descoperit maşina şi au anunţat autorităţile. 
Locuiesc cam la o jumătate de milă distanţă de 
pădure, în cartierul de rulote. În momentul de 
faţă, băiatul cel mic este internat în spital cu 
diagnosticul de şoc traumatic. Mark Sway şi 
mama celor doi copii, Dianne, divorțată, sunt 
împreună cu cel mic. Tatăl locuieşte aici, în oraş 
şi are cazier pentru chestii mărunte. S-ar putea 
spune că este un infractor blazat. Familie de albi 
din clasa de jos. Şi în orice caz puştiul minte. 

- N-am putut să citesc biletul găsit în maşină 
pentru că faxul era foarte prost, îl întrerupse 
Foltrigg care murea să spună şi el ceva; tonul pe 
care-l folosise arăta clar că, după părerea lui, el, 
Roy Foltrigg, primise un fax de proastă calitate 
din cauza incapacității profesionale a lui McThune 
şi a FBl-ului din Memphis. 

McThune aruncă o privire scurtă spre Larry 
Trumann şi Skipper Scherff, care stăteau sprijiniți 
de perete, apoi îşi continuă discursul: 


- Ajung imediat şi la problema asta. Ştim că 
puştiul minte pentru că el zice că au ajuns la 
locul faptei după moartea lui Clifford, ceea ce 
pare dubios. Mai întâi, pentru că maşina este 
presărată, şi pe dinafară şi pe dinăuntru, cu 
amprentele băiatului. Acum vreo două ore am 
reuşit să prelevăm amprentele puştiului şi 
imediat oamenii noştri au început să verifice 
maşina; n-au terminat încă, dar oricum este 
evident că băiatul a fost înăuntru. Pentru ce? Ei 
bine, deocamdată nu ştim nimic. Am mai găsit 
amprente şi pe luminile de poziţie, chiar 
deasupra ţevii de eşapament, şi trei mucuri 
proaspete de ţigară sub un copac din apropierea 
maşinii. Erau marca Virginia Slim, din cele de 
care fumează şi Dianne Sway. După părerea 
noastră, puştii, ca toţi copiii de altfel, au luat 
câteva din ţigările mamei şi s-au dus să se 
plimbe. Apoi, brusc, îşi face apariţia maşina lui 
Clifford; atunci ei se ascund şi urmăresc ce se- 
ntâmplă. Cum pădurea este destul de deasă în 
locul ăla, nu le este teamă că pot fi văzuţi. Poate 
că au chiar curajul să se furişeze şi să tragă 
furtunul de pe ţeava de eşapament; noi nu 
suntem siguri de varianta asta, iar copiii nu scot 
nici o vorbă. Băiatul cel mic nu este în stare să 
vorbească, iar Mark minte, evident. Oricum, e 
clar că figura cu furtunul n-a ţinut. Încercăm să 
luăm amprentele şi de pe el dar e destul de 
complicat. Mâine dimineaţă am să vă arăt şi 
fotografii cu poziția  furtunului la sosirea 
poliţiştilor. 

McThune părea că-i vorbeşte carnetului galben 
pe care-l pescuise din talciocul de hârtii de pe 


birou. 

- Clifford a tras cel puţin o dată din interiorul 
maşinii. Glonţul a trecut exact prin centrul 
ferestrei din dreapta faţă, geamul a crăpat, dar 
nu a căzut. Nu ştim nici de ce, nici când a făcut 
chestia asta. La autopsia care s-a terminat acum 
o oră, s-a văzut că tipul era burduşit cu 
tranchilizante, iar în privinţa alcoolemiei, ei bine, 
aşa cum zic oamenii de pe-aici, omul nostru era 
beat ca un sconcs. După părerea mea, nu numai 
că era suficient de sărit de pe fix ca să se 
sinucidă, da' pe deasupra mai era şi beat 
pulbere; aşa că lucrurile sunt foarte greu de 
explicat, pentru că nu avem de-a face cu o minte 
raţională. 

- Da, înţeleg toate astea, interveni Roy, 
nerăbdător, în timp ce în spatele lui, Wally Boxx 
adulmeca scena asemenea unui terrier bine 
antrenat. 

- Pistolul este unul ieftin, calibru' 38, pe care l- 
a cumpărat fără forme legale dintr-o casă de 
amanet din Memphis, continuă  McThune, 
ignorând complet întreruperea. L-am abordat 
deja pe proprietar, da' nu vrea să vorbească 
decât în prezenţa avocatului, aşa că reluăm 
convorbirea cu el mâine dimineaţă, sau mai bine 
zis în dimineaţa asta. Pe urmă, am mai găsit un 
bon de la o staţie de benzină din Vaiden, 
Mississippi - e la vreo oră jumate de-aici - şi 
puştoaica de la casă zice că parcă ar fi văzut 
maşina pe la ora unu după-amiază. Nu am găsit 
semne că ar fi oprit şi altundeva. Secretara lui 
zice că omul a plecat de la birou pe la nouă 
dimineaţa, spunându-i că are nişte curse de 


făcut, şi n-a mai auzit nimic de el până când am 
telefonat noi. Sincer vorbind, tipa nu prea arăta 
să fie afectată de noutate. Deci, se pare că omul 
nostru a plecat din New Orleans imediat după 
nouă, a făcut cinci-şase ore până la Memphis cu 
o singură oprire pentru benzină şi cu altă oprire 
pentru pistol, a intrat cu maşina în pădure şi s-a 
împuşcat. Poate că s-o mai fi oprit ca să 
mănânce, sau ca să cumpere băutură sau „ca să” 
foarte multe alte lucruri. Suntem în căutare. 

- Dar de ce la Memphis? întrebă Wally Boxx, cu 
evidenta aprobare a lui Foltrigg. 

- Pentru că aici s-a născut, răspunse McThune 
pe un ton solemn, ca şi când oamenii ar ţine să 
moară acolo unde au văzut lumina zilei. Foltrigg 
nu sesiză însă umorul acestor cuvinte spuse de 
un chip absolut imobil. De fapt, McThune auzise 
că procurorul nu este un tip prea destupat la 
minte. 

- Bineînţeles că familia s-a mutat de-aici când 
Clifford era încă un copil, adăugă el după o scurtă 
pauză. A făcut colegiul la Rice şi Facultatea de 
drept la Tulane. 

- Am fost colegi de facultate, zise Fink plin de 
mândrie. 

- Grozav. Biletul este scris de mână şi poartă 
data de astăzi, sau mai bine zis de ieri. Ca să-l 
scrie, a folosit un creion cu vârf de fetru negru pe 
care nu l-am găsit însă, nici asupra lui, nici în 
maşină. Poftiţi, ăsta-i biletul! Aveţi grijă cum 
umblaţi cu el! 

Wally Boxx luă imediat bucata de hârtie pe 
care McThune o aşezase pe birou şi i-o întinse lui 
Foltrigg. Cu un gest obosit, McThune se frecă la 


ochi, după care îşi reluă „expunerea”. 

- Este adresat secretarei şi nu conţine decât 
dispoziţii referitoare la înmormântare. Uitaţi-vă 
însă la sfârşit; s-ar părea că a încercat să adauge 
ceva cu un pix albastru, căruia i s-a terminat 
pasta. 

Foltrigg îşi vâri nasul cu totul în hârtiuţa cu 
pricina. 

- Scrie „Mark, Mark, unde sunt...” dar mai 
departe nu-nţeleg. 

- Corect. Scrisul este îngrozitor, pixul a rămas 
fără pastă, dar expertul nostru spune şi el acelaşi 
lucru. „Mark, Mark, unde sunt...” Şi tot expertul 
nostru este de părere că atunci când a încercat 
să scrie chestia asta, Clifford era ori beat ori pe 
moarte. Pixul l-am găsit în maşină, este unu' din 
alea de le cumperi la kilogram. Am verificat şi 
tipul n-are nici un copil, nepot, frate, unchi sau 
văr cu numele de Mark. Am început să-i verificăm 
şi prietenii, deşi secretara lui ne-a spus că n-are 
aşa ceva, da' în orice caz, pân-acum, n-am dat de 
nici un Mark. 

- Şi-atunci ce să însemne oare? 

- Ar mai fi ceva. Acum câteva ore, Mark Sway a 
fost dus cu maşina la spital de un poliţist din 
Memphis pe nume Hardy. Pe drum, în maşină, pe 
băiat l-a luat gura pe dinainte şi a zis că Romey 
spusese sau făcuse nu ştiu ce. Romey, adică 
diminutivul de la Jerome, conform secretarei 
domnului Clifford. De fapt, secretara spune că cei 
mai mulţi îi spuneau Romey în loc de Jerome. Prin 
urmare, puştiul n-ar fi putut să ştie de chestia 
asta, dacă nu i-ar fi spus Clifford însuşi. Foltrigg 
asculta cu gura căscată. 


- Care este părerea dumitale? îl întrebă el pe 
McThune. 

- Ei bine, după teoria mea, puştiul a fost în 
maşină mai înainte ca Jerome Clifford să se 
împuşte şi a stat de vorbă cu Clifford o vreme. 
Apoi, la un moment dat, băiatul pleacă, Clifford 
încearcă să adauge ceva pe bilet şi pe urmă se 
împuşcă. Puştiul este speriat, fratele mai mic 
este în stare de şoc, şi cam asta-i tot. 

- Bine, da' ce-l face să mintă? 

- Mai întâi că este speriat. Al doilea, pentru că 
este doar un copil. Şi-al treilea pentru că, poate, 
Clifford i-a spus ceva ce el nu trebuie să ştie. 

Descrierea faptelor fusese perfectă, iar după 
ultima frază, plină de un dramatism bine dozat, 
în încăpere se aşternu o tăcere apăsătoare. 
Foltrigg era absolut interzis, Boxx şi Fink 
rămăseseră literalmente cu gura căscată. 

Văzând că şeful se pierduse cu firea, Wally 
Boxx făcu o mişcare defensivă şi interveni cu o 
întrebare complet idioată: 

- Şi ce te face să crezi toate astea? 

Răbdarea lui McThune în privinţa procurorilor şi 
a măruntelor lor rateuri se epuizase cu vreo 
douăzeci de ani în urmă. De-a lungul timpului 
învățase cum să le facă jocul şi să-i manipuleze. 
Ştia că cel mai bun mijloc de a face faţă 
banalităţilor lor era să le răspundă cât mai clar şi 
cât mai simplu. 

- Cum am mai spus, biletul, amprentele şi 
minciunile. Bietul copil nici nu mai ştie ce să facă. 

Foltrigg puse la loc biletul pe masă şi-şi drese 
glasul: 

- Ai vorbit cu puştiul? 


- Nu încă. Am fost la spital acum două ore, dar 
nu l-am văzut. Sergentul Hardy de la poliţia din 
Memphis a vorbit cu el. 

- Ai de gând s-o faci? 

- Sigur că da, peste câteva ore. Trumann şi cu 
mine vom merge la spital pe la ora nouă ca să 
stăm de vorbă cu băiatul şi, poate, şi cu mama 
lui. Aş vrea să vorbesc şi cu băiatul cel mic, dar 
asta va depinde de medici. 

- Mi-ar plăcea să fiu şi eu de faţă, zise Foltrigg, 
şi toată lumea simţi apropierea punctului critic. 

McThune clătină din cap dezaprobator. 

- Nu este o idee bună. Ne vom ocupa noi de 
toate, răspunse el pe un ton brusc, fără echivoc: 
aici erau la Memphis, nu la New Orleans, şi aici el 
era şeful. 

- Cu medicul băiatului ai vorbit? 

- Nu încă. Vom încerca în dimineaţa asta, dar 
mă-ndoiesc că ne va spune ceva. 

- Crezi că puştii îi vor spune doctorului? întrebă 
Fink, inocent. 

În privirea pe care McThune i-o trimise lui 
Trumann se putea citi o întrebare foarte puţin 
elegantă: „Ce fel de cretini mi-ai adus aici?”, dar 
de pe buzele lui ieşiră cu totul alte cuvinte: 

- Nu pot să răspund la această întrebare, 
domnule. Eu nu ştiu ce anume ştiu copiii, nu ştiu 
numele doctorului, nu ştiu dacă a stat de vorbă 
cu copiii, nu ştiu nici măcar dacă puştii au să-i 
spună ceva. 

Auzindu-l, Foltrigg îi aruncă o privire încruntată 
lui Fink, care dădu înapoi, stânjenit. McThune îşi 
verifică ceasul şi se ridică. 

- Domnilor, s-a făcut târziu. Oamenii noştri vor 


încheia verificarea maşinii cam în jurul prânzului, 
aşa că vă propun să ne întâlnim atunci. 

- Trebuie să aflăm tot ce ştie Mark Sway, zise 
Roy fără să se mişte de la locul lui. A fost în 
maşină şi a stat de vorbă cu Clifford. 

- Ştiu asta. 

- Da, domnule McThune, dar vezi că sunt şi 
câteva lucruri pe care nu le ştii. Clifford ştia unde 
este ascuns cadavrul şi despre asta i-a vorbit 
puştiului. 

- Adevărul este că sunt multe lucruri pe care 
nu le ştiu, domnule Foltrigg, şi asta deoarece 
cazul ţine de New Orléans, iar eu lucrez în 
Memphis. Înţelegeţi? Şi nici nu vreau să ştiu mai 
multe despre bietul domn Boyette, nici despre 
bietul domn Clifford. Pentru că sunt vârât până la 
gât în cadavrele de aici. Ştiţi, este aproape ora 
unu noaptea, şi eu sunt încă la birou ca să lucrez 
la un caz care nu este al meu şi ca să vă răspund 
vouă la întrebări. Aflaţi însă că de mâine de la 
prânz, prietenul meu Larry Trumann, aici de faţă, 
va lua totul în primire pentru că pân-atunci am să 
termin tot ce am de făcut. 

- Cu condiţia, bineînţeles, să nu primeşti vreun 
telefon de la Washington. 

- Da, sigur, cu condiţia să nu primesc vreun 
telefon de la Washington. Altfel, evident că voi 
face ceea ce-mi va cere domnul Voyles. 

- Să ştiţi că eu mă văd în fiecare săptămână cu 
domnul Voyles. 

- Felicitările mele. 

- In momentul ăsta, cazul Boyette constituie o 
prioritate, cel puţin aşa susţine domnul Voyles. 

- Am auzit şi eu. 


- Şi prin urmare, sunt convins că domnul 
Voyles îţi va aprecia eforturile. 

- Mă-ndoiesc. 

- Este absolut necesar să aflăm tot ce ştie Mark 
Sway, continuă Roy, ridicându-se încet şi fără a-l 
slăbi din ochi pe agentul federal. 

McThune îi susţinu privirea fără să clipească, 
dar nu scoase nici un cuvânt. 


8 


În noaptea aceea, Karen veni de câteva ori să 
vadă ce face Mark, şi pe la opt dimineaţa îi aduse 
un pahar cu suc de portocale, trezindu-l cu 
blândeţe din somn. Era singur în sala de 
aşteptare. 

În ciuda numeroaselor probleme cărora trebuia 
să le facă faţă, puştiul era pe cale să se 
îndrăgostească iremediabil de frumoasa soră. Şi 
în timp ce sorbea din paharul cu suc, o privea 
pierdut în ochii de un căprui strălucitor. Cu 
mişcări uşoare, Karen netezea pătura întinsă pe 
picioarele băiatului. 

- Câţi ani ai? întrebă el. 

- Douăzeci şi patru, răspunse ea cu un zâmbet 
care-i umplea chipul. Sunt cu treisprezece ani 
mai mare decât tine. Dar de ce mă întrebi? 

- Din obişnuinţă. Eşti căsătorită? 

- Nu. Cum te-ai simţit aici, pe canapea? întrebă 
la rândul ei, în timp ce strângea pătura. 

Mark se ridică şi se întinse ca un pisoi, dar fără 
s-o scape din ochi pe Karen. 

- A fost mai bine decât în patul în care a dormit 


mami. Ai fost de serviciu toată noaptea? 

- Da, de la opt la opt. Lucrăm în ture de 
douăzeci şi patru de ore, patru zile pe 
săptămână. Şi-acum, hai să mergem. Doctorul 
Greenway vrea să te vadă, încheie ea luându-l de 
mână, ceea ce-l ajută enorm. 

După ce-l conduse în rezerva lui Ricky, Karen 
plecă, închizând uşa în urma ei. Dianne stătea 
lângă patul copilului, ţinând în mâna tremurândă 
o ţigară neaprinsă; arăta teribil de obosită. Când 
Mark se apropie de ea, Dianne îi înconjură umerii 
cu braţul şi amândoi îl priviră pe doctorul 
Greenway care-i vorbea lui Ricky, masându-i în 
acelaşi timp fruntea. Copilul avea însă ochii 
închişi şi nu reacţiona în nici un fel. 

- Nu vă aude, domnule doctor, zise într-un 
târziu Dianne, căreia îi venea foarte greu să 
suporte scena. Dar doctorul nu luă în seamă 
intervenţia ei, şi tânăra femeie îşi şterse iute o 
lacrimă. Mark simţi mirosul proaspăt de săpun şi 
observă că părul mamei era ud; şi că îşi 
schimbase hainele; de machiat însă nu se 
machiase şi chipul ei se schimbase. 

- Este un caz extrem de grav, zise Greenway, 
ridicându-se. 

- Şi-acum ce urmează? întrebă Dianne. 

- Şi-acum aşteptăm. Funcţiile vitale sunt 
stabile, deci nu există nici un pericol din punct de 
vedere fizic. Copilul îşi va reveni cu siguranţă şi 
când acest lucru se va întâmpla este absolut 
obligatoriu să fiţi aici, în cameră, preciza 
Greenway, mângâindu-şi barba şi privindu-i 
gânditor pe ceilalţi doi. Trebuie neapărat să-şi 
vadă mama în momentul în care va deschide 


ochii, înţelegeţi ce vă spun? 

- Nu plec nicăieri, răspunse Dianne. 

- Tu, Mark, poţi să te mai plimbi din când în 
când, dar ar fi mai bine să stai aici cât mai mult 
posibil. 

Mark făcu semn că a înţeles, deşi fiecare minut 
petrecut în încăperea aceea era extrem de 
dureros. 

- Primele momente pot fi cruciale. Ricky va 
privi în jur plin de spaimă şi este absolut necesar 
ca atunci să-şi vadă mama. Luaţi-l în braţe şi 
liniştiţi-l şi chemaţi imediat infirmiera. Eu am să 
las toate instrucţiunile necesare. De asemenea, îi 
va fi foarte foame, aşa că vom încerca să-i dăm 
ceva de mâncare. Infirmiera îi va scoate perfuzia 
ca să se poată plimba prin cameră. Dar lucrul cel 
mai important este să-l luaţi în braţe. 

- Şi când...? 

- Nu ştiu. Poate că astăzi. Sau mâine. Este 
imposibil de prevăzut aşa ceva. 

- Aţi mai avut cazuri de felul ăsta? 

Greenway îl privi pe Ricky şi hotărî că de data 
aceasta adevărul era cel mai indicat; aşa că 
scutură din cap. 

- Nu chiar atât de grave. Ricky este aproape în 
stare de comă, şi ăsta este un lucru oarecum 
neobişnuit. In mod normal, după o perioadă bună 
de odihnă, pacientul se trezeşte şi mănâncă, zise 
el şi adăugă, cu un surâs slab pe buze: Ricky se 
va face bine. Atâta doar că va mai trece ceva 
timp. 

Ca şi când ar fi auzit ultimele cuvinte ale 
doctorului, Ricky mormăi ceva şi se întinse, dar 
fără să deschidă ochii. Cei trei îl urmăreau plini 


de speranţă. Deşi Mark ar fi preferat ca fratele lui 
să nu spună nimic despre povestea din pădure 
înainte de a sta de vorbă cu el, dorea cu 
disperare ca frăţiorul lui să se trezească şi să 
vorbească despre orice altceva; obosise tot 
privindu-l cum stătea ghemuit acolo pe pernă, 
sugându-şi afurisitul ăla de deget. 

Greenway scoase din servietă un ziar, „The 
Memphis Press”, şi-l puse pe pat; îi întinse apoi o 
carte de vizită lui Dianne. 

- Biroul meu este în clădirea de alături. Aveţi 
aici numărul de telefon pentru orice 
eventualitate. Nu uitaţi ca în momentul în care se 
trezeşte să chemaţi infirmierele, ele mă vor 
anunţa imediat. Okay? 

Dianne luă cartea de vizită şi făcu semn din 
cap că a înţeles. Atunci Greenway desfăcu în faţa 
lor ziarul şi le zise: 

- Aţi văzut chestia asta? 

- Nu, răspunse femeia. 

În partea de jos a primei pagini era tipărit un 
titlu despre Romey: UN AVOCAT DIN NEW 
ORLEANS SE SINUCIDE ÎN ZONA DE NORD A 
MEMPHISULUI. În dreapta era publicată o 
fotografie a lui W. Jerome Clifford, iar în stânga 
apărea un titlu mai mititel: UN STRALUCIT 
AVOCAT PENALIST SUSPECTAT DE LEGATURI CU 
MAFIA. Cuvântul „Mafia” îl izbi din plin pe Mark, 
care nu-şi mai putea lua ochii de la chipul lui 
Romey; deodată simţi nevoia să vomite. 

Greenway se apropie de ei şi le spuse cu voce 
scăzută: 

- Se pare că domnul Clifford era un avocat 
foarte cunoscut în New Orleans şi era implicat în 


cazul senatorului Boyette. Se pare că era 
avocatul acuzatului. Cunoaşteţi povestea? 

Dianne dădu din cap în semn că nu şi duse la 
buze ţigara neaprinsă. 

- Ei bine, să ştiţi că este un caz celebru. Este 
vorba de primul senator al Statelor Unite asasinat 
în timp ce deţinea această funcţie. Puteţi să aflaţi 
totul din ziar. De altfel, cei de la FBI sunt jos, i-am 
găsit acolo acum o oră, când am venit. - Mark se 
agăţă de rama patului. - Vor să vorbească cu 
Mark, în prezenţa dumitale, fireşte. 

- De ce? întrebă Dianne. 

Greenway îşi privi cadranul ceasului, apoi 
adăugă: 

- Cazul Boyette este foarte complicat. Cred că 
veţi înţelege mai bine după ce veţi citi articolul 
din ziar. Celor de jos le-am spus că nu veţi vorbi 
cu ei până când nu am să vă dau eu voie. E bine? 

- Da, sări Mark. Nu vreau să vorbesc cu ei. 
(Dianne şi Greenway îl priveau fără să înţeleagă.) 
S-ar putea să ajung şi eu ca Ricky, dacă mă mai 
bat mult la cap. 

Mark avea motivele lui să creadă că poliţiştii 
vor reveni cu o sumedenie de întrebări. Era clar 
că tipii încă nu terminaseră cu el. Cu toate 
acestea, fotografia din ziar şi prezenţa FBl-ului îl 
făcură să se înfioare brusc şi simţi nevoia să se 
aşeze. 

- Deocamdată, vă rog să-i ţineţi departe de 
noi, îi zise Dianne doctorului. 

- M-au întrebat dacă vă pot vedea pe la nouă şi 
eu le-am zis că nu, preciză acesta, verificându-şi 
din nou ceasul. Eu am să mă întorc pe la prânz şi 
poate că vom sta atunci de vorbă cu ei. 


- Cum credeţi că este mai bine, acceptă ea. 

- Perfect. Atunci, am să-i amân până la 
douăsprezece. Secretara mea a sunat la 
dumneata la serviciu şi la şcoală, aşa că nu 
trebuie să vă mai faceţi griji şi din pricina asta. 
Tot ce trebuie să faceţi este să staţi aici, lângă 
Ricky, până când mă-ntorc eu, încheie el şi ieşi 
din cameră aproape surâzând. 

Imediat ce uşa se închise în urma doctorului, 
Dianne alergă la baie şi îşi aprinse ţigara. Cu un 
gest nerăbdător, Mark deschise televizorul, dar 
buletinul local de ştiri nu cuprindea decât 
informaţii despre vreme şi sport. 


După ce termină de citit articolul despre 
domnul avocat Clifford, Dianne împături ziarul la 
loc şi-l aşeză pe podea, sub patul pliant; Mark îi 
urmărea mişcările cu ochi îngrijoraţi. 

- Clientul lui a omorât un senator federal, zise 
ea cu teamă-n glas. _ 

Chiar aşa, nu era deloc o glumă. Intrebări grele 
îşi anunţară astfel sosirea, şi lui Mark i se făcu 
brusc foame. Era trecut de ora nouă, şi Greenway 
făcea deja parte din trecut, în timp ce FBl-ul 
stătea ascuns undeva în întuneric. Cu fiecare 
minut care trecea, camera devenea tot mai mică, 
iar patul acela ieftin îi nenorocea spinarea. 

- Oare ce l-o fi împins să facă aşa ceva? întrebă 
el în lipsă de altceva mai inteligent. 

- În ziar se zice că Jerome Clifford avea legături 
cu Mafia din New Orleans şi că despre clientul lui 
se bănuieşte că ar fi un membru alei. 

Mark văzuse filmul „Naşul” la televizor şi ştia 


foarte bine ce-nseamnă Mafia. Îşi aminti chiar 
unele secvenţe şi gheara din stomac îl strânse şi 
mai tare, inima îi bătea să-i spargă pieptul. 

- Mami, mie mi-e foame. Tie nu? 

- De ce nu mi-ai spus adevărul, Mark? 

- Din cauza poliţistului ăla. Da' îmi pare rău, 
mami. Pe cuvântu' meu că-mi pare rău. Eu îmi 
făcusem planul să-ţi povestesc tot imediat ce 
rămâneam numai noi doi. Pe cuvântu' meu. 

- Tu nu m-ai minţit niciodată, Mark, observă cu 
tristeţe tânăra femeie în timp ce-şi masa 
tâmplele. 

Niciodat' să nu spui niciodată, îşi zise Mark în 
gând. 

- N-am putea să vorbim despre toate astea mai 
târziu, mami? Ştii, mi-e tare foame. Şi dacă-mi 
dai doi dolari, mă duc până la bufet să cumpăr 
nişte gogoşi. Şi-ţi aduc şi ţie o ceaşcă de cafea, 
adăugă el ridicându-se în picioare. 

Din fericire, Dianne nu avea nici un chef să 
discute despre sinceritate şi alte lucruri tot atât 
de serioase. Efectul calmantului luat cu o seară 
înainte era încă prezent; mintea îi era încă 
adormită şi o mai durea şi capul. Aşa că se 
mulţumi să-şi deschidă geanta şi să scoată o 
bancnotă de cinci dolari, pe care i-o întinse lui 
Mark. 

- Unde e bufetul? 

- La subsol, în aripa Madison. Am mai fost 
acolo de două ori până acum. 

- Oare de ce nu mă miră ceea ce-mi spui? Ceva 
mă face să cred că ai bătut în lung şi-n lat 
spitalul ăsta. 

Mark luă banii şi-i îndesă în buzunarul 


pantalonilor. 

- Da, doamnă, ai dreptate. Noi suntem la etajul 
cel mai liniştit. Bebeluşii sunt la parter şi acolo e- 
un circ întreg. 

- Bine, bine. Ai grijă ce faci. 

Dianne aşteptă ca băiatul să închidă uşa în 
urma lui, apoi scoase din poşetă flaconul de 
calmante pe care i-l trimisese chiar doctorul 
Greenway. 


Mark dădu gata patru gogoşi, apoi îşi sărută pe 
frunte mama, care încerca să mai doarmă puţin, 
şi-i spuse că simte nevoia să hoinărească un pic. 
Dianne îi atrase atenţia să nu iasă din spital. 

Se hotărî să folosească din nou scările 
deoarece s-ar fi putut ca Hardy şi ai lui să-l 
aştepte pe undeva prin vreun colţ. 

Ca multe alte spitale de caritate, „St. Peter's” 
fusese construit de-a lungul timpului în funcţie de 
fondurile obţinute şi fără nici o preocupare 
pentru simetria arhitecturii. De aceea spitalul era 
o aglomerare dezordonată şi uluitoare de aripi şi 
plombe, în interiorul căreia un labirint de holuri şi 
coridoare încercau cu disperare să lege toate 
aceste fragmente între ele. Ascensoarele şi 
scările rulante fuseseră montate absolut la 
întâmplare. La un moment dat, în istoria nescrisă 
a spitalului, cineva îşi dăduse totuşi seama că era 
practic imposibil să nu te rătăceşti în nebunia 
aceea şi, în consecinţă, conducerea spitalului 
instituise o reţea ameţitoare de semne colorate 
care să „fluidizeze traficul”. Noile aripi adăugate 
celor deja existente aruncară în desuetitudine şi 


aceste „semne de circulaţie”, dar conducerea 
uită să le îndepărteze, deşi acum nu reuşeau 
decât să amplifice confuzia generală. 

Mark străbătu iute teritoriul de-acum familiar şi 
ieşi din clădirea spitalului printr-un mic hol care 
dădea în Monroe Avenue. Harta centrului oraşului 
pe care o găsise în cartea de telefon îi arătase că 
biroul lui Gill Teal se afla la etajul al treilea al 
unei clădiri de pe o stradă apropiată de spital. 
Mark porni într-acolo cu paşi repezi, pentru că 
era marţi, zi de şcoală, şi voia să evite orice 
întâlnire neplăcută cu inspectorii şcolari aflaţi în 
căutarea elevilor chiulangii. La ora aceea el era 
singurul copil pe stradă şi-şi dădea seama că 
este o apariţie insolită. 

În timp ce mergea cu ochii aţintiţi în pământ, 
încercând astfel să evite orice contact vizual cu 
trecătorii din preajmă, în mintea lui începu să se 
coacă o nouă strategie: Ce-ar fi să telefoneze la 
poliţie sau la FBI şi să le spună unde este ascuns 
cadavrul? Atunci secretul nu i-ar mai aparţine în 
exclusivitate şi nu l-ar mai otrăvi atât. Dacă 
Romey nu minţise, atunci poliţia va găsi 
cadavrul, iar ucigaşul va merge la închisoare. 

Dar o asemenea acţiune era totuşi riscantă. 
Telefonul de ieri se dovedise a fi un dezastru: era 
clar că cel care va răspunde îşi va da imediat 
seama că vorbeşte cu un copil. În plus, FBl-ul va 
înregistra totul şi-i va analiza vocea, iar Mafia nu 
era o adunătură de tâmpiţi. 

Poate că în fond nu era o idee chiar aşa de 
bună. 

După ce dădu colţul pe Third Street, Mark intră 
ca o furtună în Sterick Building, o clădire veche şi 


foarte înaltă, al cărei hol de la intrare era în 
întregime placat cu marmură şi ceramică. Acolo, 
Mark se alătură grupului care tocmai urca într-un 
ascensor şi apăsă pe butonul pentru etajul al 
treilea. Oameni îmbrăcat elegant apăsară pe alte 
patru butoane, continuându-şi apoi conversațiile 
pe tonul acela potolit, specific ascensoarelor. 

Prima oprire fu chiar la etajul al treilea. Uşa 
liftului se deschise şi Mark păşi într-un holişor din 
care se desfăceau o mulţime de coridoare. 
Băiatul alese coridorul din stânga şi porni într-o 
hoinăreală nevinovată, încercând să-şi păstreze o 
expresie cât mai calmă pe faţă, de parcă asta ar 
fi fost ocupaţia lui de căpătâi. Clădirea aceea era 
plină cu birouri de avocaţi pe uşile cărora se 
lăfăiau impresionante plăcuţe din bronz pe care 
erau gravate nume de-a dreptul 
înspăimântătoare: J. Winston Buckner, F. 
MacDonald Durston, I. Hempstead Crawford. ŞI 
cu cât citea mai mult, cu atât îşi dorea mai tare 
să dea de numele clar şi fără pretenții al lui Gill 
Teal. 

Când, în sfârşit, găsi biroul cu pricina, Mark 
înghiţi în sec, apoi îşi luă inima în dinţi şi deschise 
uşa. Prima impresie fu efectiv şocantă: mica sală 
de aşteptare era plină ochi cu tot felul de oameni 
trişti, suferinzi. Toţi se sprijineau în cârje. Ba doi 
dintre ei erau în scaune cu rotile. Nu mai era nici 
un scaun liber, şi un amărât cu gâtul în ghips nu 
mai găsise alt loc unde să se aşeze decât pe 
măsuţa de cafea. O femeie cu piciorul înfăşurat 
într-un bandaj murdar de ghips plângea încetişor. 
O fetiţă cu faţa arsă se agăța speriată de mama 
ei. Priveliştea era mai urâtă decât tot ce văzuse 


la camera de gardă de la „St. Peter's”. 

Era clar ca lumina zilei că domnul Teal era un 
avocat foarte ocupat, aşa că Mark se hotărî să 
plece, dar tocmai atunci un glas necunoscut îl 
întrebă cu brutalitate: 

- Tu ce vrei, puştiule? 

Întrebarea venise dinspre doamna cea grasă 
care stătea . 

- Hei, puştiule! Cu tine vorbesc, vrei ceva? 
repetă ea întrebarea cu o voce de stentor; cu 
toate acestea, nici unul dintre cei prezenţi în 
încăpere nu luă aminte la toată întâmplarea. 
Suferinţa era copleşitoare. 

Auzind-o, Mark se apropie de birou, şi în faţa 
ochilor îi apăru deodată chipul urât şi încruntat al 
doamnei. 

- Aş vrea să-l văd pe domnul Teal, răspunse el 
încetişor, privind jenat în jur. 

- Nu zău, chiar aşa? Ai programare? întrebă ea 
mai departe, studiind cu atenţie agenda. 

- Nu, doamnă. 

- Cum te cheamă? 

- Ăă, Mark Sway. Este o problemă foarte 
personală. 

- Sunt convinsă, zise secretara, măsurându-l 
cercetător. Despre ce fel de accident este vorba? 

În clipa aceea, Mark îşi aduse aminte de 
povestea cu accidentul de camion şi de cât de 
entuziasmat se arătase atunci domnul Teal, dar 
îşi dădu repede seama că nu se putea folosi de 
un astfel de pretext. 

- Eu, ştiţi, ăă, nu sunt rănit. 

- A, păi atunci ai greşit adresa. Da' la ce-ţi 
trebuie ţie un avocat? 


- E o poveste cam lungă. 

- Uite ce e, băiete, îi vezi pe oamenii ăştia? Ei, 
află că toţi sunt aici cu programare. Pentru că 
domnul Teal este foarte ocupat. Şi să ştii că nu se 
ocupă decât de cazuri în care există morţi sau 
răniţi. 

- Okay, am înţeles,  încuviinţă Mark, 
pregătindu-se să traverseze terenul minat cu 
bastoane şi cârje aflat în spatele lui. 

- Mă bucur. Şi-acum fii bun şi du-te să baţi pe 
altcineva la cap. 

- Da, sigur. Da' dacă mă loveşte un camion pot 
să vin iar la dumneavoastră, zise Mark, ieşind cât 
putu de repede din încăperea care aducea a 
câmp de bătălie. 

Cobori apoi pe scări până la etajul al doilea şi 
porni într-o nouă explorare. De data asta, avu 
ocazia să numere douăzeci şi două de plăcuţe de 
bronz pe o singură uşă: avocaţi peste avocaţi şi 
deasupra alți avocaţi. Nu se poate să nu 
găsească vreunul care să vrea să-l ajute, îşi zise 
el, deşi cei câţiva avocaţi pe care îi întâlni pe 
culoar erau atât de ocupați, încât nu-l observară 
pe băiat. 

Apoi, deodată, în faţa lui răsări un paznic care 
venea încet, dar sigur, chiar spre el. În disperare 
de cauză, Mark îşi întoarse privirea spre uşa 
următoare pe care scria cu litere surprinzător de 
mici REGGIE LOVE - AVOCAT; fără să stea pe 
gânduri, Mark apăsă pe clanţă cu un gest firesc şi 
păşi pragul unei mici săli de aşteptare absolut 
pustii. Nici măcar un singur client. Două scaune 
şi o canapea erau aşezate în jurul unei măsuţe de 
sticlă, pe care se odihneau mai multe reviste 


colorate. De undeva din pereţi se revărsa o 
muzică plină de dulceaţă; podeaua era acoperită 
de un covor într-un model foarte drăguţ. Un tânăr 
cu cravată, dar fără sacou, se ridică de la unicul 
birou din încăpere, ascuns în spatele unor plante 
de interior, şi se apropie de Mark. 

- Cu ce te pot ajuta? întrebă el pe un ton 
domol. 

- Trebuie să stau de vorbă cu un avocat. 

- Bine, dar nu crezi că eşti cam tânăr pentru 
aşa ceva? 

- Ba da, da' am nişte probleme personale. 
Dumneavoastră sunteţi Reggie Love? 

- Nu, nu. Reggie este dincolo. Eu sunt 
secretarul ei. Pe tine cum te cheamă? 

A, deci e/era secretarul ei, şi Reggie era ea. 

- Ăă, mă numesc Mark Sway. Dumneavoastră 
sunteţi secretarul? 

- Secretarul, grefierul şi multe altele. Ai putea 
să-mi spui de ce nu eşti acum la şcoală? continuă 
tânărul care, conform plăcuței de pe birou, se 
numea Clint Van Hooser. 

- Deci dumneavoastră nu sunteţi avocat? 

- Nu. Reggie este avocatul. 

- Atunci trebuie să vorbesc cu Reggie. 

- În clipa asta este puţin ocupată, dar poţi să 
iei loc şi să aştepţi, spuse tânărul arătându-i 
canapeaua. 

- Cât trebuie să aştept? se interesă Mark. 

- Nu ştiu, răspunse tânărul amuzat. Am s-o 
anunţ că eşti aici şi poate că te va primi. 

- Să-i spuneţi că este o chestiune foarte 
importantă. 

Era limpede ca lumina zilei că puştiul nu 


minţea. Era nervos şi ochii îi alunecau din când în 
când spre uşă, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-l 
fi urmărit cineva. 

- Mark, spune-mi, te rog, ai vreun necaz? 
întrebă Clint. 

- Da. 

- Despre ce necaz este vorba? Ştii, trebuie să- 
mi dai ceva amănunte, altfel Reggie n-o să vrea 
să discute cu tine. 

- Păi, să vedeţi, trebuie să stau de vorbă cu cei 
de la FBI astăzi la prânz şi mă gândesc că aş 
avea nevoie de un avocat. 

Bun; fusese o replică foarte bună. 

- la loc, te rog. Nu durează mult. 

Mark se aşeză pe unul din scaune, dar imediat 
ce Clint dispăru din cameră, înhaţă cartea de 
telefon şi începu să caute cu înfrigurare în 
paginile rezervate avocaţilor. Dădu cu uşurinţă 
peste reclama de o pagină pe numele lui Gill 
Teal; pagini întregi cu reclame imense în 
beneficiul persoanelor accidentate; fotografii ale 
unor oameni importanţi, bărbaţi şi femei, care fie 
că ţineau în mâini tomuri impresionante, fie că 
şedeau pur şi simplu la birourile lor, fie că 
ascultau cu toată atenţia ceea ce li se spunea la 
telefonul lipit de ureche. Dădu şi peste anunţuri 
de o jumătate de pagină, ba chiar şi peste unele 
de un sfert de pagină. Dar nici unul dintre ele nu 
vorbea despre o avocată pe nume Reggie Love. 
Oare ce fel de avocat o mai fi şi ea? 

Reggie Love era doar unul din miile de abonaţi 
şi probabil că nu prea era mare lucru de capul ei 
din moment ce secţiunea specială din cartea de 
telefon nu o scotea nu nimic în evidenţă. Pentru o 


fracțiune de secundă se gândi să dispară din 
locul acesta. Işi aminti însă imediat de Gill Teal, 
avocatul cel adevărat, apărătorul celor mulţi, 
steaua reclamelor, care ajunsese chiar şi la 
televizor, şi de biroul lui din aceeaşi clădire. Nu, 
se hotărî Mark, îşi va încerca norocul cu Reggie 
Love. Poate că şi ea avea nevoie de clienţi, poate 
că avea mai mult timp, ca să-l poată ajuta şi pe 
el. Apoi, ideea de a avea de-a face cu o femeie- 
avocat îi deveni brusc simpatică pentru că 
văzuse el o dată una într-un serial la televizor 
care făcuse praf nişte poliţişti. Hotărârea fiind 
luată, Mark puse cartea la loc şi se întoarse la 
revista ilustrată pe care o luase mai devreme. În 
birou, era răcoare şi plăcut. Nu se auzeau nici un 
fel de glasuri. 


Clint închise uşa şi traversă covorul persan 
care acoperea podeaua, apropiindu-se de biroul 
şefei. Reggie Love vorbea la telefon sau, mai 
bine zis, asculta ceea ce-i spunea interlocutorul 
nevăzut de la celălalt capăt al firului. Clint puse 
pe birou trei mesaje telefonice primite mai 
devreme şi, prin semnul convenit, îi comunică 
prezenţa unui client în anticameră. Apoi se aşeză 
pe colţul biroului şi începu să aranjeze nişte hârtii 
fără s-o scape din ochi. 

In încăpere nu se afla nici un obiect din piele. 
Pereţii erau îmbrăcaţi într-un tapet de hârtie în 
tonuri deschise de trandafiriu şi mov. Un birou 
imaculat din sticlă şi crom acoperea unul din 
colţurile covorului. Scaunele lucioase erau şi ele 
îmbrăcate într-o țesătură de un roşu închis. Era 


un birou absolut feminin. Aparţinând unei femei 
foarte ordonate. 

Reggie Love avea cincizeci şi doi de ani şi 
practica avocatura de mai puţin de cinci ani. Era 
o femeie de înălţime medie, al cărei păr complet 
încărunţit era tuns foarte scurt; bretonul drept 
aproape că atingea rama neagră a ochelarilor 
perfect rotunzi. Ochii verzi îl priveau pe Clint cu o 
lumină şugubeaţă, ca şi când cineva spusese 
ceva teribil de amuzant. 

- La revedere, Sam, zise ea în cele din urmă şi 
puse receptorul în furcă. 

- Ţi-am adus un nou client, o anunţă Clint cu 
un zâmbet. 

- N-am nevoie de clienţi noi, Clint. Am nevoie 
de clienţi care să-mi poată plăti onorariul. Cum îl 
cheamă? 

- Mark Sway şi n-are decât vreo doisprezece 
ani. Zice că trebuie să se întâlnească cu cei de la 
FBI pe la prânz şi că are nevoie de un avocat. 

- E singur? 

- Da. 

- Cum de-a ajuns la noi? 

- Habar n-am. Eu sunt un simplu secretar, 
dacă-ţi aminteşti. Mi-e teamă că va trebui să-i pui 
singură întrebările de cuviinţă. 

Reggie se ridică şi făcu câţiva paşi în jurul 
biroului. 

- Pofteşte-l înăuntru. Şi vino să mă salvezi 
peste un sfert de oră. Okay? Am o dimineaţă tare 
încărcată. 


- Vino cu mine, Mark, îi spuse Clint şi Mark îl 


urmă până în dreptul uşii acoperite cu sticlă 
colorată pe care era prinsă o plăcuţă de alamă: 
REGGIE LOVE - AVOCAT. Clint deschise uşa şi îi 
făcu semn lui Mark să intre. 

Primul lucru pe care-l observă Mark fu părul 
cărunt şi mult mai scurt decât al lui: foarte scurt 
la urechi şi la ceafă, o idee mai bogat în creştet, 
şi bretonul care acoperea fruntea. Nu văzuse în 
viaţa lui o femeie cu păr cărunt tunsă atât de 
scurt. Şi, pe urmă, femeia asta nu era nici tânără, 
nici bătrână. 

- Mark, eu sunt Reggie Love, zise ea zâmbind 
şi întinzându-i mâna. Strângerea de mână fu 
directă, puternică şi neobişnuită, căci Mark nu 
dădea mâna des cu femeile. Pe urmă, avocata, 
nici înaltă, nici o scundă, nici slabă, nici grasă, 
purta o rochie dreaptă şi neagră şi brățări negre 
cu auriu pe amândouă braţele. Când se mişca, 
brăţările zornăiau plăcut. 

- Îmi pare bine de cunoştinţă, zise el cu o voce 
slabă şi îşi urmă gazda într-un colţ al camerei 
unde se aflau două scaune şi o măsuţă plină de 
cărţi cu poze. 

- la loc, îl îndemnă ea. Sunt gata imediat. 

Mark se aşeză sfios pe marginea scaunului şi 
brusc îl cuprinse groaza; îşi minţise mama, îi 
minţise pe poliţişti şi pe doctorul Greenway şi ar 
fi trebuit să-i mintă şi pe cei de la FBI. Nu trecuse 
nici măcar o zi întreagă de la moartea lui Romey 
şi el reuşise performanţa de a minţi pe toată 
lumea. 

O schimbare era mai mult decât bine venită. 
Pentru că, deşi adevărul îl înspăimânta uneori, 
întotdeauna se simţea mai bine după ce-l 


mărturisea. A-şi descărca însă sufletul în faţa 
unui străin era un lucru neobişnuit, care-i dădea 
fiori. 

- Vrei să bei ceva? 

- Nu, doamnă. 

- Mark Sway. Aşa te cheamă, nu? începu ea, 
aşezându-se pe scaunul de alături. Uite, Mark, te 
rog să nu-mi spui „doamnă”, ne-am înţeles? Pe 
mine nu mă cheamă „doamna Love” sau chestii 
de-astea. Numele meu este Reggie. E-adevărat 
că aş putea să-ţi fiu bunică, da' te rog să-mi spui 
Reggie, okay? 

- Okay. 

- Câţi ani ai, Mark? Hai, povesteşte-mi câte 
ceva despre tine. 

- Am unsprezece ani şi sunt într-a cincea la 
Willow Road. 

- Şi atunci de ce nu eşti la şcoală? 

- E o poveste cam lungă. 

- Înţeleg. Şi ai venit aici, tocmai din cauza 
poveştii de care zici? 

- Da. 

- Şi vrei să-mi spui şi mie povestea asta? 

- Da, cred că da. 

- Clint mi-a spus că la prânz trebuie să te 
întâlneşti cu cei de la FBI. E-adevărat? 

- Da. Vor să-mi pună nişte întrebări la spital. 

Avocata luă un carneţel de pe masă şi notă 
ceva, apoi îl întrebă nedumerită: 

- La ce spital? 

- Şi asta face parte din povestea aia lungă de 
care ţi-am spus. Pot să te-ntreb şi eu ceva, 
Reggie? E 

Ce nume! Reggie! Asta e un nume de jucător 


de baseball; văzuse el la televizor un film despre 
viaţa unui jucător pe nume Reggie Jackson şi-şi 
aminti cum răsuna stadionul de strigătul 
mulţimii: Reggie! Reggie! A, şi mai erau şi 
bomboanele „Reggie”. 

- Fireşte că poţi, îi răspunse ea zâmbind; se 
vedea de la o poştă că o amuza la culme scena 
asta cu copilul care avea nevoie de un avocat. 
Mark ştia însă că zâmbetul îi va dispărea imediat 
ce va auzi povestea. Ochii ei frumoşi scânteiau în 
timp ce-l priveau. 

- Vreau să ştiu, dacă eu îţi spun ceva, tu ai să 
povesteşti vreodată altcuiva? 

- Sigur că nu. Tot ce vorbim noi aici este strict 
confidenţial. 

- Ce-nseamnă asta? 

- inseamnă pur şi simplu că eu nu pot să spun 
altcuiva nimic din ceea ce vorbim noi doi atâta 
timp cât tu nu-mi dai voie. 

- Nimic, niciodată? 

- Nimic, niciodată. Este ca atunci când vorbeşti 
cu un doctor sau cu un preot. Discuţiile din biroul 
asta sunt secrete şi la adăpost de orice 
indiscreţie. Inţelegi ce vreau să spun? 

- Da, cred că da. ŞI în nici o împrejurare... 

- Niciodată, în nici o împrejurare, nu voi spune 
nimănui nimic din ceea ce-mi vei povesti. 

- Şi dacă am să-ţi spun ceva ce nu mai ştie 
nimeni? 

- N-am să spun nimic. 

- Ceva ce poliţia ţine morţiş să afle? 

- Nu am voie să spun nimic, întări ea. La 
început, întrebările băiatului o amuzaseră, dar 
acum insistența lui începu să o mire. 


- Da' dacă e ceva care ar putea să te bage şi 
pe tine în bucluc? 

- Nu pot să spun nimic. 

Mark o privi fără să clipească preţ de un minut 
şi se convinse că putea să aibă încredere: 
privirea ei plină de căldură era _liniştitoare. 
Prezenţa ei îi făcea bine şi simţea că putea să-i 
povestească totul. 

- Mai ai şi alte întrebări? îl întrebă ea. 

- Mda. De unde vine numele ăsta, Reggie? 

- A, mi-am schimbat numele acum câţiva ani. 
Pe vremea aia mă chema Regina şi eram 
măritată cu un doctor; pe urmă s-au întâmplat o 
mulţime de lucruri şi m-am hotărât să-mi schimb 
numele în Reggie. 

- Eşti divorțată? 

- Da. 

- Şi părinţii mei sunt divorţaţi. 

- Îmi pare rău. 

- N-ai de ce. Frate-meu şi cu mine am fost de-a 
dreptu' fericiţi când au divorţat. Ştii, tata bea de 
stingea şi după aia ne bătea pe toţi; şi pe mamio 
bătea. Eu şi Ricky l-am urât întotdeauna. 

- Ricky este fratele tău? 

- Da, şi-acum este la spital. 

- De ce? Ce-a păţit? 

- Şi asta face parte din povestea aia lungă. 

- Păi, atunci când ai de gând să mi-o spui şi 
mie? 

Mark ezită o clipă; încă nu era pregătit să 
povestească. 

- Vreau să mai ştiu care este onorariul? 

- Deocamdată, nu ştiu. De fapt, nu ştiu cu ce 
fel de caz am de-a face. 


- Păi, cu ce fel de cazuri te ocupi? 

- Majoritatea sunt cazuri de copii maltrataţi sau 
neglijaţi. Uneori mă ocup şi de copii abandonaţi. 
Am foarte multe înfieri, câteva erori de tratament 
medical care au implicat copii. Cele mai multe 
cazuri sunt însă despre copii maltrataţi şi să ştii 
că unele dintre ele au fost foarte grele. 

- Bun, pentru că ăsta este un caz foarte grav; o 
persoană a murit, una este în spital, iar poliţia şi 
FBl-ul vor să stea de vorbă cu mine. 

- Uite ce e, Mark, presupun că nu ai bani ca să 
mă angajezi, aşa-i? 

- Da. 

- Conform procedurii, ar trebui să-mi dai ceva 
ca onorariu de angajare şi după aceea sunt 
avocatul tău oficial şi începem de-acolo. la 
spune, ai la tine un dolar? 

- Am. 

- Atunci ce-ar fi să mi-l dai în chip de onorariu 
de angajare? 

Mark scoase hârtia de un dolar din buzunar şi i- 
o întinse zicând: 

- Asta-i tot ce am. 

Reggie nu avea nevoie de dolarul puştiului, dar 
îl luă, fiindcă era o chestiune de etică 
profesională şi fiindcă, oricum, dolarul ăsta avea 
să fie probabil tot onorariul ei. El însă putea fi 
mândru că îşi angajase un avocat. Va avea ea 
grijă să i-l înapoieze într-un fel sau altul. 
Deocamdată aşeză bancnota pe masă şi spuse: 

- Okay, acum eu sunt avocatul tău şi tu eşti 
clientul meu. Hai să auzim povestea. 

- Ai văzut asta? întrebă el, scoțând la iveală o 
tăietură din ziarul adus de Greenway. E din ziarul 


de azi-dimineaţă, adăugă el, întinzându-i hârtia 
cu o mână tremurândă. 

- Ţi-e frică, Mark? 

- Oarecum. 

- Hai, încearcă să te linişteşti, okay? 

- Bine, am să-ncerc. Ai văzut asta? 

- Nu, n-am citit încă ziarul, răspunse ea, luând 
bucata de hârtie şi citind-o cu atenţie. 

- Okay, zise ea când termină de citit. 

- Acolo zice că doi băieţi au găsit cadavrul. Ei 
bine, cei doi băieţi eram eu şi Ricky. 

- Sunt sigură că a fost îngrozitor pentru voi, dar 
nu aţi comis nici o crimă. 

- Bun, da' asta nu-i tot. 

Zâmbetul ei dispăruse, stiloul era în poziţie de 
atac. 

- Acum vreau să aud toată povestea. 

Mark răsuflă adânc; cele patru gogoşi pe care 
le mâncase îi jucau în stomac şi era speriat la 
culme, dar pe de altă parte era convins că avea 
să se simtă mult mai bine când totul se va 
termina. Aşa că se aşeză mai bine în scaun, trase 
aer în piept şi-şi aţinti privirea în podea. 

Îşi începu povestea cu cariera lui de fumător 
surprins de Ricky şi cu plimbarea în pădure. Pe 
urmă povesti despre maşină, despre furtunul de 
stropit, despre bărbatul cel gras care se dovedise 
a fi Jerome Clifford. Mark vorbea rar pentru că 
voia să-şi amintească toate amănuntele şi pentru 
că ţinea ca noul lui avocat să-şi noteze totul. 

Clint încercă să-i întrerupă după un sfert de 
oră, dar Reggie îi aruncă o privire încruntată 
care-l făcu să închidă iute uşa. 


Prima relatare dură douăzeci de minute şi 
Reggie îl întrerupse doar de câteva ori. Spațiile 
albe de care Mark nu era vinovat fură umplute 
când reluară relatarea, ceea ce dură iarăşi vreo 
douăzeci de minute. Apoi făcură o pauză pentru 
cafea şi apă de la gheaţă aduse de Clint şi Reggie 
hotări să mute scena la biroul ei unde îşi putu 
desfăşura nestingherită notițele, pregătindu-se 
pentru cea de-a treia relatare a întâmplărilor 
acelea extraordinare. Umpluse deja un carnet şi 
începuse un altul. Zâmbetul îi dispăruse de mult 
de pe buze, iar conversaţia prietenească dintre 
bunică şi nepotul ei fusese înlocuită de întrebări 
precise, privitoare la detalii semnificative. 

Singurele amănunte pe care Mark nu le 
dezvălui se refereau la locul unde era ascuns 
cadavrul senatorului Boyette, sau mai bine zis la 
ceea ce-i povestise Romey despre chestia asta. 
Dar pe măsură ce această conversaţie secretă şi 
confidențială mergea înainte, pentru Reggie 
devenea tot mai clar că Mark ştia unde se află 
cadavrul, ceea ce o făcu să tatoneze cu multă 
îndemânare şi cu multă teamă terenul în jurul 
informaţiei respective. Poate că, până la urmă, 
avea să pună întrebarea aceea sau, cine ştie, 
poate că nu. In orice caz, avea să fie ultimul lucru 
pe care-l vor discuta. 

După o oră, Reggie luă o pauză în timpul căreia 
reciti de încă două ori articolul din ziar. Apoi îl 
mai reciti şi o a treia oară. Datele se potriveau, 
iar Mark ştia prea multe amănunte ca să mintă; 
nu avea de-a face cu un scenariu ieşit din 
imaginaţia înfierbântată a unui copil, care pe 


deasupra mai era şi speriat de moarte. 

La unsprezece treizeci, Clint îşi făcu din nou 
apariţia ca s-o informeze pe Reggie că era 
aşteptată de un client de mai bine de o oră. 

- Anulează întâlnirea, dădu ordin Reggie fără 
să-şi ridice privirea din carnet. 

Mark se ridică şi începu să se plimbe prin 
încăpere; când ajunse în dreptul ferestrei se opri 
o clipă şi privi traficul de pe Third Street, apoi se 
întoarse la locul lui. 

Avocatul lui arăta teribil de tulburat şi aproape 
că-i păru rău pentru ea. Când te gândeşti câte 
nume şi reclame erau în cartea de telefon, şi 
tocmai pe capul ei să cadă bomba asta. 

- Mark, spune-mi, de ce anume ţi-e teamă? 
întrebă ea în timp ce îşi freca ochii obosiţi. 

- De multe lucruri. De exemplu, i-am minţit pe 
poliţişti şi cred că ei ştiu că i-am minţit, şi asta 
mă sperie. Frăţiorul meu e în comă la spital din 
cauza mea. Şi l-am minţit şi pe doctorul care-l 
îngrijeşte, şi asta mă sperie. Nu ştiu ce să fac şi 
cred că de-asta am şi venit aici. Spune-mi, ce-ar 
trebui să fac? 

- Mi-ai povestit absolut totul? 

- Nu, da' e aproape tot. 

- M-ai minţit şi pe mine? 

- Nu. 

- Ştii unde este ascuns cadavrul? 

- Cred că da. Adică ştiu ce mi-a spus Jerome 
Clifford. 

Pentru o fracțiune de secundă lui Reggie îi fu 
teamă că pe Mark îl va lua gura pe dinainte şi-i 
va spune şi amănuntul ăsta. Dar băiatul se abţinu 
şi se priviră îndelung drept în ochi. 


- Vrei să-mi spui unde este? întrebă ea în cele 
din urmă. 

- Vrei să-ţi spun? 

- Nu sunt sigură încă. Ce anume te împiedică 
să-mi spui? 

- Mi-e frică. Nu vreau să mai ştie şi altcineva 
lucrul ăsta pentru că Romey mi-a zis că clientul 
ăsta al lui a omorât multă lume şi că voia să-l 
omoare şi pe el. Ori, dacă a omorât mulţi oameni 
şi dacă îşi închipuie că eu cunosc secretul, are să 
vrea să mă omoare şi pe mine. Da' dacă le spun 
curcanilor, atunci o să mă omoare sigur. Pentru 
că tipu' este mafiot şi chestia asta mă sperie şi 
mai tare. Pe tine nu te-ar speria dac-ai fi în locul 
meu? 

- Ba cred că da. 

- Şi ştii, poliţiştii m-au ameninţat să le spun 
adevărul, da' de fapt ei oricum sunt convinşi că 
mint, şi pur şi simplu nu ştiu ce să fac. Tu ce 
crezi, să le spun tot ce ştiu? 

Reggie se ridică şi se apropie de fereastră, 
conştientă că nu putea să-i dea nici un sfat. Dacă 
l-ar fi îndemnat să le povestească toată afacerea 
celor de la FBI şi dacă el ar fi ascultat-o, atunci 
viaţa băiatului ar fi fost în mare primejdie. Şi pe 
urmă, nici o lege nu-l obliga să vorbească. A, da, 
obstrucţionarea justiţiei - poate - dar Mark era 
doar un copil. Nimeni nu ştia cu siguranţă ce 
anume aflase puştiul, şi atâta timp cât nu puteau 
să dovedească nimic, totul era bine. 

- Uite, Mark, eu zic să facem aşa. Nu-mi spune 
unde se află cadavrul, okay? Cel puţin 
deocamdată. Poate mai târziu. Mergem să ne 
întâlnim cu cei de la FBI să vedem ce au şi ei de 


spus. Tu nu eşti obligat să spui absolut nimic. Mă 
laşi pe mine să vorbesc, iar de ascultat, ascultăm 
amândoi. După asta, vom hotărî împreună ce să 
facem. 

- Mi se pare o propunere bună. 

- Mama ta ştie că eşti aici? 

- Nu, şi trebuie să-i telefonez neapărat. 

Reggie găsi numărul spitalului în cartea de 
telefon şi Mark îi explică lui Dianne că plecase să 
se plimbe puţin, dar că va fi imediat înapoi. 
Doamne, cât de uşor minţea, se gândi Reggie. 
Apoi Mark ascultă puţin şi o expresie îngrijorată îi 
apăru pe chip. 

- Cum se simte? întrebă el. Vin imediat, mami, 
adăugă şi puse receptorul în furcă. 

- Mama e supărată, îi explică el lui Reggie. 
Ricky e pe cale să-şi revină şi doctorul Greenway 
nu e de găsit. 

- Merg şi eu cu tine la spital. 

- Bine! 

- Unde vor cei de la FBI să te-ntâlneşti cu ei? 

- Cred că la spital. 

Reggie îşi privi ceasul, apoi trânti două carnete 
neîncepute în poşetă. Devenise brusc nervoasă. 
Mark o aştepta lângă uşă. 


9 


Cel de-a doilea avocat angajat de Barry-Şiş 
Muldanno ca apărător al său pentru acuzaţiile 
acelea odioase de asasinat era tot un furios 
purtător de secure a războiului pe nume Willis 
Upchurch, o stea în devenire în adunătura aceea 


de lătrători violenţi care străbăteau ţara în lung 
şi-n lat, dând spectacole în beneficiul şarlatanilor 
şi al camerelor de luat vederi. Upchurch avea 
câte un birou în Chicago, Washington şi în toate 
oraşele în care reuşea să se agate de vreun caz 
faimos şi să mai închirieze şi spaţiul necesar. 
Imediat după convorbirea avută cu Muldanno în 
dimineaţa aceea la ora micului dejun, se urcă în 
primul avion spre New Orléans ca în primul rând 
să organizeze o conferinţă de presă şi apoi să-l 
întâlnească pe noul şi celebrul său client pentru a 
pune la cale o apărare cât mai zgomotoasă. 
Upchurch adunase o mică avere şi era relativ 
cunoscut în Chicago pentru felul său pătimaş de 
a-i apăra pe ucigaşii angajaţi de Mafie şi pe 
traficanţii de droguri; asta făcuse ca în ultimii 
zece ani să fie destul de căutat de grangurii lumii 
interlope din toată ţara ca să-i reprezinte în tot 
felul de situaţii, mai mult sau mai puţin plăcute. 
Nu avea cine ştie ce realizări, dar clienţii lui nu 
erau atraşi de raportul dintre procesele câştigate 
şi cele pierdute de Willis, ci de expresia furioasă 
de pe faţa lui, de părul lui stufos şi dezordonat şi 
de vocea tunătoare. Pentru că Upchurch era un 
avocat care voia să fie foarte prezent în reviste, 
în jurnalele de radio şi televiziune, în coloanele 
cu sfaturi juridice din ziare, ba chiar şi în 
spectacole al căror principal subiect îl constituiau 
ultimele bârfe. Era un om care avea opinii, căruia 
nu-i era teamă să facă tot felul de preziceri. Era 
un radical gata să spună orice îi trecea prin 
minte, ceea ce-l transformase într-un favorit al 
dezbaterilor care mai de care mai smintite de la 
televiziune. 


Willis Upchurch nu se ocupa decât de cazurile 
senzaţionale, acelea care apăreau imediat pe 
prima pagină a tuturor ziarelor şi în jurnalele 
tuturor staţiilor de televiziune. Pentru el, nimic nu 
era prea respingător. E-adevărat că prefera 
clienţi bogaţi, care îi puteau plăti un onorariu 
piperat, dar nu se dădea înapoi nici de la a apăra 
un ucigaş oarecare, dacă acesta accepta să-i 
semneze un contract prin care avocatul primea 
dreptul exclusiv asupra eventualelor producţii 
literare sau cinematografice inspirate de cazul 
respectiv. 

Totuşi, în ciuda imensei notorietăţi şi a laudelor 
primite pentru faptul că apărase câţiva criminali 
amărâţi, Upchurch nu era nimic altceva decât un 
avocat în solda Mafiei, plătit de aceasta, dirijat de 
ea; pe scurt, omul era proprietatea organizaţiei. | 
se permitea să hoinărească puţin şi să scuipe în 
stânga şi-n dreapta, dar dacă şefii îi făceau 
semn, Willis venea mâncând nori. 

Asta şi făcu, de altfel, atunci când John Sulari, 
unchiul lui Barry, îi telefona la ora patru 
dimineaţa, explicându-i puţinele date cunoscute 
despre moartea neprevăzută a lui Jerome 
Clifford. Upchurch spuse vrute şi nevrute în 
microfonul telefonului până în clipa în care Sulari 
îi ceru să vină imediat la New Orleans. Când 
convorbirea luă sfârşit, avocatul porni, ţopăind, 
spre baie, gândindu-se de pe acum cu plăcere la 
felul în care îl va apăra pe Barry-Şiş Muldanno în 
faţa a nenumărate camere de luat vederi. Sub 
duş, începu chiar să fluiere plin de bucurie la 
gândul importantei cantităţi de cerneală care 
cursese deja pe marginea cazului respectiv, 


imaginându-şi cât de bine avea să-i stea în 
postură de star. lar în timp ce se privea în 
oglindă, şi îşi înnoda cravata scumpă, de 
nouăzeci de dolari, zâmbea cu gura până la 
urechi, gândindu-se la următoarele şase luni 
petrecute la New Orleans, înconjurat de un alai 
permanent de ziarişti şi reporteri gata să joace 
cum le va cânta el. 

Doar de-asta îşi tocise hainele pe băncile 
facultăţii de drept! 


La prima vedere, scena era de-a dreptul 
şocantă. Tuburile cu perfuzie fuseseră scoase, 
deoarece Dianne era acum lângă Ricky, 
strângându-l în braţe şi mângâindu-i căpşorul 
auriu. Copilul gemea, scotea tot felul de sunete, 
se răsucea şi tresărea puternic; la un moment 
dat, reuşi chiar să deschidă ochii, dar asta nu 
dură decât o clipă. Dianne îşi lipi capul de 
creştetul copilului şi începu să-i vorbească printre 
suspine şi lacrimi: 

- Totul e bine, puiule. Totul e bine. Mami e aici 
cu tine. Mami este aici. 

Aflat în preajmă, Greenway urmărea scena, 
mângâindu-şi gânditor barba. Pe faţă îi juca o 
expresie ciudată, ca şi cum nu mai văzuse 
niciodată aşa ceva. O soră stătea de cealaltă 
parte a patului, gata să intervină în orice clipă. 

Mark intră atât de uşor în cameră, încât nimeni 
nu-l observă. Era singur, Reggie se oprise la 
camera surorilor. Era aproape ora douăsprezece, 
ora stabilită pentru întâlnirea cu FBl-ul, dar Mark 
înţelese imediat că pe nici unul dintre cei 


prezenţi nu-l interesau câtuşi de puţin poliţiştii şi 
întrebările lor. 

- Totul e bine, puiule. Mami este aici. 

Mark se apropie încet de piciorul patului şi 
Dianne îi trimise un zâmbet chinuit, apoi închise 
ochii şi continuă să-i vorbească lui Ricky. 

După câteva minute nespus de lungi, copilul 
ridică pleoapele, păru că îşi recunoaşte mama şi 
se linişti brusc. Atunci, Dianne îi acoperi fruntea 
cu sărutări nenumărate, iar infirmiera îl bătu uşor 
pe umăr, zâmbindu-i şi murmurându-i ceva cu 
voce drăgăstoasă. 

Greenway îi făcu semn lui Mark şi cei doi ieşiră 
împreună pe coridorul pustiu, îndreptându-se 
încet spre capătul opus, cât mai departe de 
camera surorilor. 

- S-a trezit acum două ore, explică doctorul, şi 
se pare că începe să-şi revină. 

- A spus ceva pân-acum? 

- Adică ce să fi spus? 

- Păi, ştiţi dumneavoastră, ceva despre ce s-a- 
ntâmplat ieri. 

- A, nu, deloc. A tot mormăit acolo ceva, ceea 
ce este un semn bun, dar n-a pronunţat încă nici 
un cuvânt. 

Intr-un anumit fel, cele spuse de doctor îl 
făceau să se simtă un pic mai bine, drept pentru 
care Mark hotărî că ar fi mai nimerit să nu se 
îndepărteze de camera lui Ricky, pentru orice 
eventualitate. 

- Deci o să se facă bine, nu? 

- N-am spus asta, zise doctorul. Cred că are să 
se facă bine, dar s-ar putea să mai dureze până 
atunci. 


Căruciorul care aducea prânzul era oprit în 
mijlocul coridorului şi cei doi se plimbau în jurul 
lui. Lunga pauză din conversaţie îl făcu pe Mark 
să se teamă că Greenway îl aştepta să spună şi 
el ceva. Dar se înşela. 

- Cât de tare este mama ta? 

- Destul de tare... Cred. Ştiţi, noi am trecut prin 
multe. 

- Unde sunt celelalte rude? Mama ta va avea 
nevoie de mult ajutor. 

- Păi, nu prea are cine. Singura ei soră este în 
Texas, da' nu se înţeleg deloc. Şi pe urmă, sora ei 
are şi ea probleme. 

- Dar bunicii tăi? 

- Fostul meu tată era orfan. Bănuiesc că 
părinţii l-or fi aruncat într-o groapă de gunoi când 
s-au lămurit cu cine aveau de-a face. Tatăl 
mamei mele a murit, iar mama ei locuieşte tot în 
Texas, da' este mai tot timpul bolnavă. 

- Îmi pare rău, zise Greenway, oprindu-se în 
dreptul ferestrei din capătul culoarului; prin 
geamul murdar se zărea panorama centrului 
oraşului din care se detaşa impunătoarea clădire 
Sterick. 

- FBl-ul mă tot pisează, înţelegi? zise 
Greenway. 

E timpul să intri în joc, îşi zise Mark, apoi cu 
voce tare: 

- Unde sunt? 

- În camera 28. Este o mică sală de conferinţe 
de la etajul al doilea, foarte rar folosită. Au zis că 
ne aşteaptă acolo, pe mine, pe tine şi pe mama 
ta, fix la prânz şi n-aveau aerul să glumească, 
preciza Greenway, verificându-şi ceasul şi 


pornind înapoi spre camera lui Ricky. Sunt tare 
nervoşi, să ştii. 

- Sunt gata să mă-ntâlnesc cu ei, zise Mark, 
într-o slabă încercare de a fi îndrăzneţ. 

- Ce vrei să spui? se încruntă Greenway. 

- Vreau să spun că am angajat un avocat, 
răspunse băiatul, plin de mândrie. 

- Când? 

- În dimineaţa asta. Şi dacă vreţi să ştiţi, acum 
este chiar aici, pe culoarul ăsta. 

Greenway ridică privirea, dar camera surorilor 
se afla după colţ. 

- Avocatul este aici? întrebă el uluit. 

- Mda. 

- Da' cum ai dat de avocatul ăsta? 

- E o poveste cam lungă. Da' să ştiţi că am 
plătit-o chiar eu, cu banii mei. 

Greenway rumegă cele auzite şi apoi remarcă: 

- Ei bine, mama ta nu poate pleca acum de 
lângă Ricky. Cât despre mine, este absolut 
necesar să stau pe-aproape. 

- Nici o problemă. Eu şi cu avocata mea o să 
ne descurcăm. 

În sfârşit, ajunseră înapoi în dreptul camerei lui 
Ricky şi doctorul şovăi o clipă înainte de a 
deschide uşa. 

- Să ştii că pot să-i amân până mâine. Şi de 
fapt pot să-i dau şi afară din spital, adăugă el, 
încercând să facă pe durul, dar Mark îl ghici uşor. 

- Nu, mulţumesc. Şi, oricum, n-or să plece. Aşa 
că dumneavoastră aveţi grijă de Ricky şi de 
mami, iar eu şi avocata o să avem grijă de ăia de 
la FBI. 


Reggie reuşise să găsească o cameră goală la 
etajul al optulea şi împreună cu Mark porni în 
goană pe scări. Trecuseră deja zece minute de la 
ora stabilită pentru întâlnire. O dată ajunşi în 
camera respectivă, Reggie închise uşa cu grijă şi 
zise iute: 

- Scoateţi tricoul. 

Băiatul îngheţă,  nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. 

- Hai, scoate-ţi tricoul! insistă ea şi Mark nu se 
mai putu împotrivi. Atunci Reggie scoase din 
servietă un casetofon mititel, o bucată de elastic 
şi o rolă de bandă de lipit; apoi verifică 
minicaseta şi apăsă pe butoane. Mark n-o scăpa 
din ochi, şi mişcările ei sigure îl convinseră că 
toată chestia asta fusese repetată de multe ori 
înainte. Apoi Reggie îi lipi casetofonul de stomac, 
zicându-i „Tine-l aşa!”, legă bucata de elastic şi 
întări totul cu bandă de lipit. „Trage adânc aer în 
piept!” veni un nou ordin pe care Mark îl urmă 
fără să crâcnească şi, în sfârşit, putu să-şi 
îmbrace din nou tricoul. Reggie se dădu un pas 
înapoi, privindu-l atentă, şi se arătă foarte 
mulţumită de rezultat: 

- Perfect! exclamă ea. 

- Şi dacă mă percheziţionează? 

- Stai liniştit că n-au să facă aşa ceva. Hai să 
mergem. 

- Da' de unde ştii că n-au să mă 
percheziţioneze? întrebă Mark, din nou plin de 
îngrijorare; aproape că alerga ca să ţină pasul cu 
ea şi o soră întâlnită pe culoar îi privi bănuitoare. 

- Pentru că tipii sunt aici ca să stea de vorbă, 


nu ca să aresteze pe cineva. Ai încredere în mine. 

- Am încredere în tine, da' mi-e frică. 

- Ba ai să te descurci foarte bine, Mark. Trebuie 
doar să ţii minte ce ţi-am spus. 

- Da' eşti sigură că n-au să observe chestia 
asta? 

- Sunt absolut sigură, confirmă ea, împingând 
din nou uşa care dădea în casa scărilor şi 
începând să coboare iute treptele verzi de 
ciment. Mark era cu o treaptă în urma ei. 

- Da' dacă începe să piuie sau ce ştiu eu, şi pe- 
ăia îi apucă damblaua şi scot pistoalele? Atunci 
ce mă fac? 

- iți repet că nu are să piuie nimic, îi răspunse 
ea pe un ton plin de siguranţă, apoi îl prinse 
strâns de mână şi coborâră împreună până la 
etajul al doilea. Şi să mai ştii că tipii nu trag în 
copii. 

- Ba am văzut eu o dată un film în care au tras. 


Cel de-al doilea etaj al spitalului fusese 
construit cu mult timp înainte de cel de-al 
nouălea. Şi de aceea era cenuşiu şi murdar, iar 
pe culoarele lui strâmte se izbeau unii de alţii 
surori, medici, tehnicieni, brancardieri, pacienţi în 
scaune cu rotile şi rude care nu se duceau într-un 
loc anume, ci încercau pur şi simplu să nu 
adoarmă. Coridoarele se adunau şi se răsfirau în 
direcţii aberante, formând un labirint care-ţi 
anula orice speranţă de ieşire. Reggie întrebă trei 
surori unde se află camera 28 şi abia cea de-a 
treia le spuse iute, fără să se oprească, în ce 
direcţie să caute. În sfârşit, pe un culoar uitat, 


prost luminat şi cu podeaua acoperită de un 
covor amărât, găsiră o uşă din lemn ieftin, fără 
geam, pe care scria „Camera 28”. 

- Reggie, mi-e frică, zise Mark, privind fix uşa 
din faţa lui. 

Reggie îl strânse din nou de mână, cu un gest 
încurajator. Aparent, avocata îşi păstrase tot 
sângele rece: trăsăturile feţei erau destinse, 
vocea îi era caldă şi liniştitoare. 

- Mark, faci exact cum ţi-am spus. Ascultă-mă, 
că ştiu eu ce fac, zise ea. Făcură doi paşi înapoi şi 
ea deschise uşa camerei 24, o fostă cameră de 
serviciu folosită acum ca loc de depozitare. 

- Am să te aştept aici. Şi-acum du-te şi bate la 
uşă, adăugă ea. 

- Mi-e frică, Reggie. 

Cu o apăsare uşoară, Reggie puse în funcţiune 
casetofonul, apoi îl împinse uşor pe Mark în 
direcţia camerei 28: 

- Hai, du-te! 

Ajuns în faţa uşii cu pricina, Mark răsuflă adânc 
şi ciocăni uşor. 

- Intră, se auzi dinăuntru o voce neprietenoasă. 

Băiatul îşi luă inima-n dinţi, deschise încetişor 
uşa şi păşi pragul. Era o încăpere lungă şi 
îngustă, asemenea mesei din mijloc. Nici urmă de 
ferestre. Nici urmă de zâmbet pe chipurile celor 
doi bărbaţi care şedeau de-o parte şi de alta a 
mesei. Puteau fi gemeni - cravate roşu cu 
albastru, cămăşi albe, pantaloni de culoare 
închisă, părul tuns scurt. 

- Tu trebuie să fii Mark, zise unul dintre ei, în 
timp ce celălalt rămăsese cu ochii lipiţi de uşă. 

Băiatului îi pierise glasul, aşa că se mulţumi să 


dea aprobator din cap. 

- Mama ta n-a venit? 

- Da' dumneavoastră cine sunteţi? 

- Eu sunt Jason McThune, FBI Memphis, zise 
tipul din dreapta, întinzând o mână pe care Mark 
abia îndrăzni să o strângă. Îmi pare bine de 
cunoştinţă, Mark. 

- Da, şi mie. 

- lar eu sunt Larry Trumann, FBI New Orleans, 
zise cel de-al doilea. Strângerea de mână care 
urmă fu la fel de speriată, iar cei doi agenţi 
schimbară priviri nervoase; erau stânjeniţi şi nici 
unul dintre ei nu ştia ce să spună. 

- la loc, Mark, zise în cele din urmă Trumann, 
făcând semn spre scaunul aflat la celălalt capăt 
al mesei. 

Mark se aşeză cu mare grijă, plin de groază la 
gândul că banda aia de lipit s-ar putea să cedeze 
şi să producă o catastrofă; că ăştia doi i-ar pune 
imediat cătuşele şi l-ar arunca într-o maşină şi n- 
ar mai vedea-o niciodată pe mama. Ce-ar mai 
putea să facă Reggie atunci? Cei doi bărbaţi se 
aşezară cât mai aproape de el şi trântiră pe masă 
nişte carnete, pregătindu-se să-şi ia notițe. Mark 
le simţea răsuflarea pe obraz şi îşi închipui că 
toate astea fac parte din joc. Aproape că îi venea 
să zâmbească. Dacă voiau să stea chiar atât de 
aproape de el, n-aveau decât, da' casetofonul ăla 
mic şi negru are să înregistreze tot, tot. Nimic nu 
se va pierde. 

- Noi, ăă, noi ne aşteptam ca mama ta şi 
doctorul Greenway să vină cu tine, zise Trumann, 
aruncându-i o privire rapidă lui McThune. 

- N-au putut să vină, trebuie să stea cu fratele 


meu. 

- Cum se simte fratele tău? întrebă McThune 
cu gravitate. 

- Nu prea bine, şi mami nu poate să-l lase 
singur. 

- Noi am crezut că va veni şi ea cu tine, repetă 
Trumann, privindu-l încurcat pe McThune; părea 
să nu ştie prea bine cum să procedeze în situaţia 
aceasta. 

- Păi, dacă vreţi, putem să mai aşteptăm o zi- 
două, până când va putea să vină şi ea, propuse 
Mark. 

- Nu este nevoie, Mark. De fapt, noi vrem să 
vorbim cu tine. 

- Să mă duc atunci s-o chem? 

- Nu, mai bine să stăm de vorbă câteva 
minute, doar noi trei, Mark, răspunse Trumann, 
zâmbindu-i şi scoțând un stilou din buzunar. 
Spune-mi, eşti speriat? 

- Da, puțin. Ce vreți de la mine? 

Îi era încă foarte frică, dar respira mult mai 
uşor: casetofonul nu piuise şi nici nu-l deranja în 
vreun fel. 

- Ei bine, vrem să-ţi punem câteva întrebări 
despre ceea ce s-a-ntâmplat ieri. 

- Atunci am nevoie de un avocat? 

Cei doi bărbaţi se priviră şi observară că 
rămăseseră cu gurile căscate într-un mod cât se 
poate de identic; trecură cel puţin cinci secunde 
până ce McThune să-şi revină şi să-i spună lui 
Mark foarte clar şi sigur că nu. 

- De ce nu? nu-i slăbi Mark. 

- Păi, pentru că noi vrem să-ţi punem doar 
câteva întrebări şi-atât. Dacă însă tu te hotărăşti 


că vrei să fie aici şi mama ta, atunci mergem s-o 
căutăm. Sau cam aşa ceva. Dar de avocat nu ai 
nevoie. E vorba doar de câteva întrebări. 

- Ştiţi, eu am mai stat o dată de vorbă cu 
poliţiştii. Adevărul este că azi-noapte am stat 
foarte mult de vorbă cu ei. 

- Bine, dar noi nu suntem poliţişti. Noi suntem 
agenţi FBI. 

- Păi, asta mă şi sperie. De-aia cred eu că am 
nevoie de un avocat care, ştiţi dumneavoastră, 
să-mi apere drepturile, şi toate celelalte. 

- Puştiule, te uiţi prea mult la televizor. 

- Pe mine mă cheamă Mark. N-aţi putea să-mi 
spuneţi cel puţin pe nume? 

- A, da, fireşte. lartă-mă. 

- Mda, interveni Trumann. Avocaţii nu fac 
altceva decât să se pună de-a curmezişul. 
Trebuie doar să le dai bani, şi ei se opun la orice. 

- Atunci credeţi că ar trebui să aşteptăm până 
când va putea să vină şi mama aici? 

Agenţii schimbară nişte surâsuri pline de 
înţeles şi McThune zise cu voce tare: 

- Nu neapărat, Mark. Vreau să spun că putem 
aştepta dacă aşa vrei tu, da' tu eşti un copil isteţ, 
iar noi ne cam grăbim. Şi nu vrem decât să-ţi 
punem câteva întrebări foarte scurte. 

- E okay. Cred. Dacă trebuie. 

După ce aruncă o privire pe carnet, Trumann 
deschise discuţia. 

- Bun. Tu le-ai spus celor de la poliţia din 
Memphis că Jerome Clifford era deja mort când l- 
aţi găsit, ieri, tu şi cu Ricky. Mark, spune-mi, te 
rog, ăsta este adevărul adevărat? 

Mark se foi un pic pe scaun, privind drept 


înainte. 

- Sunt obligat să răspund la întrebarea asta? 

- Bineînţeles că da. 

- De ce? 

- Pentru că trebuie să ştim care-i adevărul, 
Mark. Suntem agenţi FBI şi anchetăm afacerea 
asta, aşa că trebuie să ştim adevărul. 

- Şi ce se-ntâmplă dacă nu răspund? 

- A, multe lucruri pot să se întâmple dacă nu 
răspunzi. S-ar putea, de exemplu, să fim obligaţi 
să te ducem la noi la birou, pe bancheta din 
spate a maşinii, evident, fără cătuşe, şi acolo să- 
ţi punem nişte întrebări într-adevăr dure. S-ar 
putea s-o aducem acolo şi pe mama. 

- Da' ce i s-ar putea întâmpla lu' mami? Ar 
putea să aibă şi ea necazuri? 

- Poate că da. 

- Ce fel de necazuri? 

Trumann şi  McThune  schimbară priviri 
nervoase; îşi dădeau amândoi seama că intraseră 
pe un teren minat şi că lucrurile se înrăutăţeau 
cu fiecare minut care trecea. Legea era clară în 
privinţa asta: copiii nu puteau fi interogaţi fără 
acordul părinţilor. 

McThune îşi drese glasul şi se încruntă 
amarnic. 

- Mark, ai auzit vreodată de „obstrucţionarea 
justiţiei”? 

- Nu cred. 

- Ei bine, este un delict. Okay? Este un delict 
federal. O persoană care ştie ceva despre o 
crimă şi nu spune ce ştie poliţiei sau FBl-ului, se 
face vinovată de obstrucţionarea justiţiei. 

- Şi ce se-ntâmplă în cazul ăsta? 


- Păi, dacă persoana respectivă este găsită 
vinovată, atunci ea va fi pedepsită. Şi va merge 
la închisoare sau ceva de genul ăsta. 

- Adică, dacă eu nu răspund la întrebările 
dumneavoastră, atunci mami şi cu mine mergem 
la închisoare? 

Întrebarea aceasta îl făcu pe McThune să dea 
oarecum înapoi şi să-l privească nervos pe 
Trumann; gheaţa devenea din ce în ce mai 
subţire. 

- Dar de ce nu vrei să răspunzi la întrebări, 
Mark? interveni Trumann. Ai ceva de ascuns? 

- Nu, îmi este pur şi simplu frică. Şi pe urmă nu 
mi se pare prea corect, fiindcă eu n-am decât 
unsprezece ani, iar dumneavoastră sunteţi de la 
FBI şi mama mea nu este aici. Adevărul este că 
nu Ştiu ce să fac. 

- Mark, nu poţi să răspunzi la întrebări chiar 
dacă mama ta nu este aici? Tu ai văzut ieri ceva 
ce mama ta n-a văzut. Aşadar, nu are cum să te 
ajute să răspunzi la întrebări. Noi vrem numai să 
ştim ce anume ai văzut tu. 

- Da' dacă aţi fi în locul meu, n-aţi vrea să aveţi 
un avocat? 

- Ei, pe dracu', în nici un caz! exclamă 
McThune. Eu unul n-aş vrea un avocat pentru 
nimic în lume. Scuză-mi limbajul, fiule, da' 
avocaţii sunt doar un ac înfipt în fund. Un ac 
mare. Dacă n-ai nimic de ascuns, atunci n-ai 
nevoie de avocat. Este suficient să răspunzi la 
întrebările noastre şi totul va fi în regulă. 

Tipul începuse să se enerveze, dar Mark se 
aştepta la aşa ceva pentru că unul dintre ei 
trebuia să se înfurie. Aşa se întâmpla în filmele 


de la televizor pe care Mark le văzuse de mii de 
ori şi în care se înfruntau băieţii cei buni şi băieţii 
cei răi. McThune are să-nceapă să facă urât şi- 
atunci Trumann are să zâmbească aproape tot 
timpul, ba uneori are să se şi-ncrunte la 
partenerul său, spre binele lui Mark. Ori chestia 
asta îi va câştiga simpatia băiatului, şi atunci 
McThune se va ridica dezgustat şi va părăsi 
camera. Moment în care era de presupus că Mark 
va da totul la iveală. 

Trumann se aplecă spre el zâmbind mieros. 

- Mark, Jerome Clifford era într-adevăr mort 
când aţi dat de el, tu şi cu Ricky? 

- Cer aplicarea celui de-al cincilea 
amendament, trânti Mark. 

Zâmbetul cel mieros dispăru instantaneu, 
McThune deveni stacojiu la față şi clătină din cap, 
nevenindu-i să-şi creadă urechilor, şi timp de 
câteva secunde bune cei doi agenţi se priviră 
intens. În tot acest timp, Mark urmări foarte atent 
cu privirea plimbarea nepăsătoare a unei furnici 
până când aceasta reuşi să dispară sub unul din 
carnetele de pe masă. 

Într-un târziu, Trumann, „băiatul cel bun”, 
rupse tăcerea. 

- Mark, mi-e teamă că te uiţi prea mult la 
televizor. 

- Adică vreţi să spuneţi că nu pot să cer cel de- 
al cincilea amendament? 

- Dă-mi voie să ghicesc, mârâi McThune. Te uiţi 
la „L.A Law”, nu? 

- În fiecare săptămână. 

- Mi-am închipuit. Mark, n-ai de gând să 
răspunzi măcar la una din întrebări? Pentru că 


dacă nu vrei, atunci vom fi obligaţi să facem 
altceva. 

- De exemplu? 

- De exemplu să mergem la tribunal, să vorbim 
cu un judecător ca să-l convingem să-ţi ceară el 
să stai de vorbă cu noi. Şi să ştii de la mine că nu 
este o variantă prea plăcută. 

- Trebuie să merg la toaletă, zise Mark şi se 
ridică în picioare. 

- Aă, fireşte, Mark, răspunse repede Trumann, 
speriat dintr-o dată că puştiului i se făcuse rău. 
Cred că e la capătul culoarului. 

- Poţi să stai cât doreşti, Mark, noi te-aşteptăm. 
Nu-i nici o grabă. 

Pe aceste cuvinte băiatul ieşi din încăpere şi 
închise uşa în urma lui. 


Cei doi agenţi vorbiră vrute şi nevrute timp de 
şaptesprezece minute, fără să se îngrijoreze. 
Aveau o experienţă bogată şi ştiau multe 
şmecherii. Mai trecuseră prin situaţii de felul 
acesta şi ştiau că până la urmă puştiul va spune 
tot. 

Apoi se auzi o bătaie în uşă. 

- Intră, zise McThune liniştit, dar când se 
deschise uşa, în încăpere îşi făcu apariţia o 
doamnă foarte atrăgătoare de vreo cincizeci de 
ani, care păşi înăuntru cu un aer atât de natural 
încât ai fi zis că intră în propriul ei birou. Cei doi 
bărbaţi dădură să se ridice în picioare tocmai în 
clipa în care o auziră spunând: „Nu vă ridicaţi”. 

- Suntem într-o şedinţă, zise Trumann pe un 
ton oficial. 


- Aţi nimerit în altă parte, doamnă, adăugă 
McThune cu grosolănie. 

Dar femeia îşi aşeză liniştită servieta-diplomat 
pe masă şi le întinse celor doi câte o carte de 
vizită. 

- Nu cred, domnilor. Numele meu este Reggie 
Love, sunt avocată şi îl reprezint pe Mark Sway. 

Cei doi agenţi primiră bine vestea. McThune se 
apucă să studieze cartonaşul cel alb, în timp ce 
Trumann, care rămăsese mai departe în picioare, 
cu braţele atârnând moi pe lângă corp, se chinuia 
să spună ceva. 

- Când v-a angajat? sări McThune, privindu-l 
uluit pe Trumann. 

- E ceva ce nu cred că vă priveşte pe voi, nu-i 
aşa? Nu m-a angajat încă, mi-a plătit doar 
avansul pentru angajare. Luaţi loc, îi pofti ea, 
aşezându-se la rândul ei cu graţie pe unul din 
scaunele aflate în jurul mesei. Cei doi se 
conformară stânjeniţi, dar păstrară distanţa. 

- Unde, ăă, unde este Mark? începu Trumann. 

- Pe undeva, pe-afară; încearcă să-şi aducă 
aminte ce spune cel de-al cincilea amendament. 
Pot să văd şi eu legitimaţiile domniilor voastre, 
vă rog? 

Intr-o singură pornire cei doi agenţi duseră 
mâna la buzunar, căutară o vreme disperaţi şi 
scoaseră la lumină legitimaţiile cu un gest 
simultan. Reggie le studie cu atenţie, îşi notă 
ceva într-un carnet şi apoi le dădu înapoi, zicând: 

- Aţi încercat cumva să-l interogaţi pe copil în 
absenţa mamei lui? 

- Nu, negă Trumann cu hotărâre. 

- Fireşte că nu, întări McThune, şocat de o 


asemenea presupunere. 

- El mi-a spus că aţi făcut-o. 

- Nu, nu, a confundat lucrurile, preciză 
McThune. Iniţial noi am luat legătura cu doctorul 
Greenway, şi el a fost de acord cu întâlnirea asta 
la care ar fi trebuit să participe Mark, Dianne 
Sway şi doctorul însuşi. 

- Numai că puştiul a venit aici singur, adăugă 
Trumann iute, dornic să explice situaţia. Noi l-am 
întrebat unde este maică-sa şi el ne-a spus că 
femeia nu poate să vină deocamdată. Atunci noi 
ne-am închipuit că mai întârzie puţin şi am 
aşteptat-o stând un pic de vorbă cu băiatul. 

- Da, da, chiar aşa, noi îi aşteptam pe doamna 
Sway şi pe doctor, îi sări McThune în ajutor. 
Dumneavoastră unde eraţi în timpul ăsta? 

- Nu puneţi întrebări irelevante. Spuneţi-mi, l- 
aţi sfătuit pe Mark să vorbească cu un avocat? 

Inainte să răspundă, cei doi agenţi se priviră 
intens, cerându-şi reciproc ajutor. 

- S-a menţionat şi aşa ceva, zise apoi Trumann, 

ridicând nevinovat din umeri. 
_ Absența copilului făcea minciuna mai uşoară. 
In plus, Mark era doar un puşti speriat, în capul 
căruia lucrurile se amestecaseră, în timp ce ei 
erau ditamai agenţi FBI, aşa că până la urmă 
cuvântul lor va avea câştig de cauză. 

McThune îşi drese glasul şi-i dădu înainte, plin 
de siguranţă: 

- Aă, da, aşa e, Larry, s-a menţionat la un 
moment dat. Ţi-aduci aminte? Mark sau poate eu 
am zis ceva despre serialul ăla de la televizor, 
„L.A. Law”, şi-atunci Mark a zis că s-ar putea să 
aibă nevoie de un avocat, da' se vedea că 


glumeşte. Sau cel puţin aşa am crezut noi. Ţi- 
aduci aminte, Larry? 

Da, acum Larry îşi amintea foarte bine. 

- A, da, sigur, ceva despre serialul ăla. Da' n-a 
fost decât o glumă. 

- Sunteţi siguri de asta? întrebă Reggie. 

- Bineînţeles, protestă Trumann, iar McThune 
se încruntă, dând aprobator din cap. 

- Nu v-a întrebat pe voi, băieţi, dacă are nevoie 
de un avocat? 

Cei doi clătinară din cap, încercând disperaţi 
să-şi amintească. 

- Eu unu' nu-mi amintesc să se fi pus problema 
în felul ăsta. Adevărul este că Mark e doar un 
copil, şi încă unul foarte speriat, şi eu cred că 
încurcă lucrurile, explică McThune. 

- l-aţi spus care-i sunt drepturile? 

Auzind-o, Trumann zâmbi mult mai încrezător. 

- Fireşte că nu, doar nu este un suspect. Este 
doar un puşti şi tot ce vrem este să-i punem 
câteva întrebări. 

- Deci n-aţi încercat să-l interogaţi în absenţa 
mamei lui sau fără consimţământul ei? 

- Nu. 

- Bineînţeles că nu. 

- Şi nu i-aţi spus că este mai bine să se ţină 
departe de avocaţi? 

- Nu, doamnă. 

- In nici un caz. Să ştii că băiatul minte dacă ți- 
a spus altceva. 

Atunci Reggie deschise încet servieta şi dădu la 
iveală casetofonul cel negru şi minicaseta din el, 
aşezându-le apoi cu grijă pe masă în faţa celor 
doi. In clipa următoare agenţii speciali McThune 


şi Trumann, ai căror ochi rămăseseră lipiţi de 
obiectele acelea incredibile, părură că se 
micşorează brusc pe scaunele lor. 

Reggie îi răsplăti pe fiecare în parte cu câte un 
zâmbet răutăcios şi zise: 

- Ei bine, cred că ştim acum cine minte. 

Cu gesturi involuntare, McThune începu să-şi 
mângâie nasul, iar Trumann se freca de zor la 
ochi. Reggie îi lăsă să sufere câteva secunde. In 
încăpere se lăsase o linişte mormântală. 

- Totul este aici, pe casetă, băieţi. Voi doi aţi 
încercat să interogaţi un copil în absenţa mamei 
lui şi fără consimţământul ei. El v-a întrebat 
precis dacă n-aţi vrea să aşteptaţi până când va 
fi şi ea liberă şi voi i-aţi răspuns că nu. Aţi 
încercat să faceţi presiuni asupra lui, 
ameninţându-l cu urmărirea penală atât pe copil 
cât şi pe mama lui. V-a spus că este speriat şi v-a 
întrebat foarte clar de două ori dacă nu are 
nevoie de un avocat. Voi l-aţi sfătuit să nu-şi ia 
un avocat, spunându-i, printre altele, părerea 
voastră despre avocaţi, cum că nu sunt decât 
„un ac înfipt în fund”. Ei bine, domnilor, acul este 
în faţa dumneavoastră. 

Agenţii se făcură şi mai mici pe scaunele lor. 
McThune îşi masa fără întrerupere fruntea, iar 
Trumann privea neîncrezător caseta, având grijă 
să ocolească ochii femeii din faţa lor. Timp de o 
clipă, se gândi să înşface caseta, să rupă banda 
în bucăţi şi s-o calce în picioare, pentru că ea ar fi 
putut să-l coste chiar şi cariera; dar ceva îl făcu 
să presupună că femeia aceea mai avea o copie. 

să fii prins cu minciuna era ceva destul de rău, 
dar problemele lor erau mai grave decât atât. 


Chestia asta se putea lăsa cu măsuri disciplinare; 
mustrare, transfer, mizerii scrise în dosarul de 
personal. Şi în clipa de faţă, Trumann era convins 
că femeia asta era la curent cu tot ce-nsemna 
disciplinarea unor agenţi FBI cu năbădăi. 

- Ai pus microfoane pe copil, remarcă Trumann 
umilit. 

- Şi de ce să n-o fi făcut? Doar nu este o crimă. 
Voi, ăştia de la FBI, aveţi instalaţii mai ceva ca 
ale ălora de la telefoane. 

Deşteaptă gagică! Da' la urma urmelor, de- 
asta era avocată, nu? McThune se aplecă mult în 
faţă, îşi trosni amarnic degetele şi se hotări să 
opună ceva rezistenţă. 

- Să vedeţi, doamnă Love, noi... 

- Reggie. 

- Okay, Reggie, ăă, uite, ne pare rău. Ne-a 
cam, ăăă, luat valul şi, ei bine, ne cerem scuze. 

- „V-a cam luat valul”? Pentru chestia asta, aş 
putea să obţin chiar capetele voastre, drăguţilor. 

Doar nu era să se certe cu ea; probabil că avea 
dreptate şi chiar dacă se mai putea discuta câte 
ceva, ei nu erau pregătiţi să o înfrunte. 

- Inregistrezi şi ce vorbim noi acum? întrebă 
Trumann. 

- Nu. 

- Okay, ne-am pierdut capul, ne pare rău, zise 
el, continuând să-i evite privirea. 

Cu mişcări lente, Reggie puse caseta în 
buzunarul hainei. 

- la uitaţi-vă la mine, băieţi! (Cei doi ridicară 
ochii, dar efortul era încă dureros.) Tocmai mi-aţi 
demonstrat că ştiţi să minţiţi, şi încă repede. Aşa 
că de ce aş avea încredere în voi? 


Deodată, Trumann îşi pierdu răbdarea, trânti 
cu palma în masă, începu să fluiere şi se ridică în 
picioare, făcând cât mai mult zgomot. Apoi îşi 
aruncă mâinile în sus într-un gest patetic. 

- E incredibil. Venisem aici doar cu câteva 
întrebări pregătite pentru puşti, voiam doar să ne 
facem meseria, şi în loc de asta ne luptăm cu 
tine. Puştiul nu ne-a spus că are avocat; dacă ne 
spunea, atunci discutam altfel. De ce ai făcut 
asta? De ce ai pornit lupta asta? E ceva fără 
sens. 

- Ce vreţi de la copilul ăsta? 

- Adevărul. Băiatul a văzut ceva ieri şi acum 
minte, nu vrea să spună ce-a văzut. Şi noi ştim că 
el minte. Noi ştim că a vorbit cu Jerome Cilifford 
mai înainte ca acesta să moară. Ştim că puştiul a 
fost în maşină. De fapt, poate că eu nici nu-l 
condamn că minte. E doar un copil. Da' fir-ar a 
dracului de situaţie, trebuie neapărat să aflăm 
ce-a văzut şi ce-a auzit ieri. 

- Voi ce bănuiţi că s-a-ntâmplat? 

Trumann îşi amintea de coşmarul prin care 
trecuseră când cu explicaţiile date lui Foltrigg şi 
se sprijini neputincios de perete. De-asta îi ura pe 
avocaţi, Foltrigg, Reggie şi toţi ceilalţi din tagma 
asta. Aveau un talent nebun să complice totul. 

- Ţie ţi-a spus ceva? întrebă McThune. 

- Conversaţiile noastre sunt absolut private. 

- Da, ştiu asta. Dar ştii cine sunt Clifford şi 
Muldanno şi Boyette? Cunoşti toată povestea? 

- Am citit ziarul de azi-dimineaţă. Da, sunt la 
curent cu cazul ăla din New Orleans. Mi se pare 
că voi, băieţi, aveţi nevoie de cadavru, nu-i aşa? 

- Aşa s-ar zice, spuse Trumann de la celălalt 


capăt al mesei. Numai că-n momentul ăsta avem 
mai mare nevoie să stăm de vorbă cu clientul 
tău. 

- Am să mă mai gândesc la asta. 

- Şi când crezi că ai să ajungi să iei vreo 
hotărâre? 

- Nu ştiu. Credeţi că veţi fi liberi în după- 
amiaza asta? 

- De ce? 

- Trebuie să mai stau puţin de vorbă cu clientul 
meu. Deci ce-ar fi să ne-ntâlnim la mine în birou 
la ora trei? propuse Reggie, punând casetofonul 
la loc în servietă - era clar că întâlnirea luase 
sfârşit. Banda o păstrez la mine. Ea va fi micul 
nostru secret, okay? 

McThune dădu aprobator din cap, aşteptând 
continuarea. 

- Dacă vreodată voi avea trebuinţă de ceva de 
la voi, băieţi, ca de exemplu adevărul sau un 
răspuns cinstit, sunt convinsă că n-o să mă 
refuzaţi. Da' dacă vă mai prind cu minciuna, am 
să folosesc caseta pe care o ştiţi. 

- Bine, da' ăsta-i şantaj în toată regula, 
protestă Trumann. 

- Ai perfectă dreptate şi n-ai decât să mă 
arestezi, îi răspunse Reggie, ridicându-se şi 
îndreptându-se spre uşă. Ne vedem la ora trei, 
băieţi. 

- Aă, Reggie, ascultă, ar mai fi tipul ăsta, pe 
nume Roy Foltrigg, care va dori probabil să vină 
şi el cu noi, zise McThune, conducând-o la uşă. 
Este un... 

- Domnul Foltrigg este în oraş? 

- Da. A sosit astă-noapte şi va insista să 


participe la întâlnirea din biroul tău. 
- la te uită. Dar mă simt onorată. Şi vă rog 
chiar să-l invitaţi. 


10 


Ziarul „Memphis Press” publică pe prima 
pagină un articol despre moartea lui Clifford 
semnat de Slick Moeller, un reporter care scria 
despre crimele şi poliţiştii din Memphis de mai 
bine de treizeci de ani. Adevăratul lui nume, pe 
care nimeni nu-l ştia de altfel, era Alfred, dar 
mama lui îi spusese Slick!, originile acestei 
porecle pierzându-se în negura timpului. Trei 
neveste şi zeci de prietene de-o noapte folosiseră 
această poreclă. Slick nu purta haine deosebite, 
nu terminase nici măcar liceul, n-avea niciodată 
bani, era dăruit de Dumnezeu cu un exterior 
oarecare, conducea un Mustang, era incapabil să 
trăiască cu o singură femeie şi nimeni nu ştia 
motivul pentru care i se spusese aşa. 

Viaţa lui era indisolubil legată de tot ceea ce 
ţinea de încălcarea legii. li cunoştea pe toţi 
traficanţii de droguri şi proxeneţii din oraş; 
obişnuia să bea bere în barurile acelea în care 
chelneriţele erau lipsite de prejudecăţi precum şi 
de orice urmă de veşmânt în partea superioară a 
trupului, şi stătea la bârfă cu oamenii de pază din 
cârciumile respective; avea date la zi despre 
membrii bandelor de motociclişti care 
aprovizionau oraşul cu droguri şi târfe. Avea 
talentul de a se învârti cu multă agilitate printre 


1 Smecher. 


itele cele mai complicate şi mai periculoase din 
Memphis, şi asta fără să se pricopsească nici 
măcar cu o zgârietură. 

Reuşise să demonteze nici mai mult, nici mai 
puţin decât o duzină de filiere de hoţi de maşini 
şi asta doar prin informaţiile discrete furnizate 
poliţiei. Îi cunoştea pe foştii puşcăriaşi, mai ales 
pe cei care reveniseră la ocupațiile pentru care 
făcuseră închisoare. Mirosea o tăinuire de obiecte 
furate doar dintr-o privire. Apartamentul pe care-l 
avea în centrul oraşului nu avea nimic deosebit, 
cu excepţia talmeş-balmeşului care domnea în el 
şi a unui perete ocupat în întregime de 
detectoare şi de staţii-radio identice cu cele 
aflate în dotarea poliţiei. În Mustangul lui găseai 
mai multe vechituri decât într-o maşină de teren 
de-a poliţiei, dar nu şi o armă cu radar; este 
adevărat însă că nici nu avea nevoie de aşa ceva. 

Slick Moeller îşi ducea viaţa în zonele 
întunecate ale Memphis-ului. Deseori ajungea la 
locul unei crime înaintea poliţiei. Se mişca fără 
probleme printre spitale, morgi şi antreprenori de 
pompe funebre. De-a lungul vremii, reuşise să-şi 
facă nenumărate relaţii şi surse care dădeau de 
bună voie informaţii pentru că ştiau că pot avea 
încredere în Slick Moeller. Un informator nu 
trebuia niciodată compromis, iar ponturile erau 
apărate cu mare grijă. Slick era un om de cuvânt, 
iar lucrul ăsta îl ştiau până şi şefii bandelor care 
stăpâneau străzile oraşului. 

In plus, le spunea pe numele mic practic 
tuturor poliţiştilor din oraş dintre care mulţi 
vorbeau cu mare admiraţie despre Mole?. Mole 


2 Cârtiţă. 


Moeller a zis asta, Mole Moeller a făcut asta! ŞI 
cum Slick se transformase în adevăratul său 
nume, noua poreclă nu-l deranja deloc. De fapt, 
nimic nu-l deranja cine ştie ce. Îi cunoştea de- 
acum pe poliţişti, stând cu ei la o ceaşcă de cafea 
în localurile cu program non-stop din toate 
cartierele oraşului, ajunsese să ştie şi dacă 
nevasta vreunuia ceruse divorţul sau dacă unul 
dintre ei primise vreo mustrare administrativă. 

Îşi făcea veacul prin sediul central al poliţiei şi 
nimeni nu se mai mira să vadă poliţişti oprindu-l 
pe Slick şi întrebându-l ce se-ntâmplă. Cine a fost 
împuşcat? Unde a avut loc spargerea? Şoferul era 
beat? Câte persoane au fost împuşcate? lar Slick 
le spunea atât cât îşi putea permite, ajutându-i 
ori de câte ori acest lucru era posibil. Numele lui 
era menţionat până şi la cursurile Academiei de 
Poliţie din Memphis. 

Prin urmare, nimeni nu fu surprins să-l vadă pe 
Slick învârtindu-se toată dimineaţa prin sediul 
central. Dăduse deja câteva telefoane la New 
Orleans şi era la curent cu datele de bază ale 
afacerii. Aflase de asemenea că Roy Foltrigg şi 
FBIl-ul din New Orleans sosiseră în oraş şi că 
preluaseră conducerea ostilităţilor. lar acest fapt 
îl intriga la culme. Înseamnă că nu era vorba de o 
sinucidere oarecare; mai ales că fusese 
întâmpinat de prea multe figuri lipsite de 
expresie şi de mult prea multe „fără comentarii”. 
Era ceva ciudat ca toate întrebările despre cazul 
respectiv să primească numai răspunsuri 
negative. Dar de-a lungul anilor, Slick învățase să 
citească feţele poliţiştilor, aşa că aflase de cei doi 
copii şi de faptul că starea celui mic dintre ei era 


foarte gravă. Şi mai aflase şi despre amprentele 
şi mucurile de ţigară găsite la locul faptei. 

Moeller cobori din ascensor la etajul al nouălea 
şi avu grijă să nu fie observat de vreo soră. Ştia 
numărul rezervei în care se afla Ricky, dar mai 
ştia şi că aici era secţia de psihiatrie, aşa că n- 
avea de gând să dea năvală cu întrebările. Mai 
ales că nu voia să sperie pe nimeni, cu atât mai 
puţin pe un copil de opt ani care mai era şi în 
stare de şoc. De aceea se mulţumi să vâre o 
monedă în aparatul pentru răcoritoare şi să-şi ia 
o băutură dietetică, aşa, ca orice vizitator care 
petrecuse toată noaptea lângă patul unui bolnav. 
Imediat după aceea, pe culoar îşi făcu apariţia un 
sanitar îmbrăcat cu o bluză de un albastru 
deschis care împingea spre lift un cărucior plin cu 
cele necesare curăţeniei. Sanitarul părea de vreo 
douăzeci şi cinci de ani, avea părul lung şi o 
expresie de profundă plictiseală pe chip. 

Slick se hotărî pe loc şi-l urmă pe tânăr în 
ascensor. Privirea lui antrenată depista numele 
de „Fred” cusut deasupra buzunarului bluzei şi, 
cum erau singuri, puse prima întrebare. 

- Spune-mi, te rog, lucrezi pe etajul nouă? se 
interesă Slick, plictisit, dar totuşi zâmbitor. 

- Da, răspunse Fred fără să-l privească. 

- Sunt Slick Moeller de la „Memphis Press” şi 
lucrez la un articol despre Ricky Sway, puştiul din 
rezerva 943. Ştii care, puştiul cu sinuciderea aia, 
continuă Moeller care învățase încă de la 
începutul carierei că cel mai bine era să spui 
deschis cine eşti şi ce vrei. 

Auzindu-l, Fred păru brusc interesat, drept 
pentru care îşi îndreptă spinarea şi îl privi pe 


ziarist de parcă ar fi vrut să-i spună: „Da, da, ştiu 
o grămadă de chestii despre povestea asta, da' 
cu mine n-ai nici o şansă”. Căruciorul era plin cu 
detergenţi şi cu vreo douăzeci de sticle cu 
substanţe speciale pentru spital, alături de care 
se afla o găleată cu cârpe murdare şi bucăţi de 
burete. Fred răspundea de curăţenia toaletelor, 
dar în clipa aceea se transformase deodată într-o 
persoană cu acces la informaţii de primă 
importanţă. 

- Da, zise el calm. 

- Spune-mi, l-ai văzut pe puşti? întrebă Slick pe 
un ton nepăsător, cu privirea aţintită asupra 
beculeţelor de pe panoul de comandă al 
ascensorului. 

- Da, tocmai am ieşit de-acolo. 

- Din câte mi s-a spus, este vorba de un şoc 
traumatic foarte grav. 

- Habar n-am, zise Fred, plin de sine, ca şi cum 
ar fi fost în posesia unor secrete cruciale. Cu 
toate acestea, era evident foarte dornic să 
vorbească, lucru care nu înceta să-l uluiască pe 
Slick. la o persoană oarecare, spune-i că eşti 
ziarist şi vei vedea că în nouă cazuri din zece 
persoana respectivă se va simţi obligată să 
vorbească. La dracu', are să vrea să vorbească, 
are să dea la lumină şi cele mai mari secrete de 
care avea cunoştinţă. 

- Bietul copil, mormăi Slick de parcă Ricky ar fi 
fost pe ducă. Apoi, preţ de câteva secunde, nu 
mai scoase nici o vorbă; or aşa ceva era de 
neimaginat pentru Fred. Ce fel de reporter mai 
este şi ăsta? Nu pune chiar nici o întrebare? EI, 
Fred, îl ştia bine pe puşti, doar tocmai ce ieşise 


din camera lui, ba vorbise şi cu mama copilului. 
El, Fred, era implicat puternic în povestea asta. 

- Mda, nu e bine deloc, spuse Fred, adresându- 
se tot pereţilor. 

- Tot în comă? 

- Şi da şi nu. O să mai dureze. 

- Mda, aşa am auzit şi eu. 

Ascensorul se opri la etajul al cincilea, cum 
însă căruciorul bloca uşa, nimeni nu mai urcă 
alături de cei doi. 

- Adevăru' e că nu prea poţi să faci cine ştie ce 
pentru el, explică Slick. Aşa  se-ntâmplă- 
ntotdeauna. Copilu' vede doar o fracțiune de 
secundă ceva oribil, face un şoc şi pe urmă e 
nevoie de luni de zile ca să-l aduci iar la normal. 
Trist, tare trist. Pustiu' ăsta, Sway, nu este chiar 
aşa de rău, nu? 

- Nu cred. Doctorul Greenway crede că-şi 
revine peste o zi sau două. O să aibă nevoie de 
ceva terapie, da' o să fie bine pân' la urmă. Eu l- 
am văzut tot timpul. Ştiţi, de fapt, eu m-am tot 
gândit să fac medicina. 

- Curcanii nu şi-au băgat încă nasu' pe-aici? 

Fred privi în jur ca şi cum ascensorul ar fi fost 
împânzit de microfoane. 

- Ba da. FBl-ul a stat aici toată ziua. Şi familia 
şi-a şi angajat un avocat. 

- Ei, nu mai spune. 

- Da, curcanii sunt tare interesaţi de cazu' ăsta, 
şi acum stau de vorbă cu fratele puştiului. Şi, 
într-un fel sau altul, avocatul a picat chiar în 
mijlocul poveştii. 

Ascensorul se opri la etajul al doilea şi Fred 
prinse cu mâinile bara căruciorului. 


- Da' cine-i avocatul? întrebă Slick. 

Uşa se deschise şi Fred dădu să iasă pe culoar. 

- Reggie şi nu mai ştiu cum. Nu l-am văzut 
încă. 

- Mersi, zise ziaristul în timp ce Fred dispăru şi 
ascensorul era invadat de călători. 

Moeller se întoarse la etajul al nouălea, în 
căutarea unei noi prăzi. 


Pe la ora prânzului, venerabilul Roy Foltrigg şi 
cei doi fundaşi ai săi, Wally Boxx şi Thomas Fink, 
se transformaseră într-o adevărată pacoste 
pentru toţi cei care se aflau în birourile 
Procuraturii federale din Western District of 
Tennessee. Aici şeful era George Ord, căruia nu-i 
păsa nici cât negru sub unghie de Roy Foltrigg; 
doar nu el îl invitase pe venerabilul la Memphis. 
Ord avusese ocazia să-l întâlnească pe Foltrigg la 
tot felul de conferinţe şi seminarii unde procurorii 
federali puneau la cale tot felul de scheme 
menite să protejeze guvernul Statelor Unite. 
Foltrigg făcea parte dintre cei care luau mereu 
cuvântul la aceste întruniri, totdeauna 
nerăbdător să-şi împărtăşească părerile, 
strategiile şi marile victorii oricui ar fi vrut să-l 
asculte. 

După ce McThune şi Trumann aduseseră de la 
spital vestea rea despre Mark şi noua lui avocată, 
Foltrigg rechiziţiona încă o dată biroul lui Ord 
pentru o şedinţă de analiză a ultimei noutăţi 
aduse de cei doi agenţi. Ord îşi păstrase fotoliul 
din piele din spatele biroului masiv şi-l urmărea 
pe Foltrigg care-i interoga pe cei doi agenţi, 


neuitând ca din când în când să răcnească tot 
felul de ordine pentru urechile lui Boxx. 

- Ce ştiţi despre avocata asta? îl întrebă 
venerabilul pe Ord. 

- N-am mai auzit până acum de ea. 

- Da' nu se poate ca măcar o dată cineva de- 
aici să nu fi avut de-a face cu ea! exclamă 
Foltrigg, cu intenţia de a-l provoca pe celălalt să 
găsească pe cineva să deţină o informaţie cât de 
mică despre Reggie Love. Ord primi provocarea 
şi căutarea începu. 

Într-un colţ al biroului, Trumann şi McThune 
asistau în tăcere la toată tevatura. Conveniseră 
să nu spună deocamdată nimic nimănui despre 
casetă. Poate mai târziu. Poate niciodată, se 
rugau ei la Cel de Sus. Prânzul compus din 
câteva sandvişuri aduse de o secretară se 
consumă cu speculaţii fără rost şi discuţii de 
dragul discuţiilor. Foltrigg era nerăbdător să se 
întoarcă la New Orleans, dar era şi mai 
nerăbdător să aibă veşti de la Mark Sway. Faptul 
că puştiul reuşise, Dumnezeu ştie cum, să obţină 
un avocat era neliniştitor, mai ales că băiatului îi 
era teamă să vorbească. Foltrigg era convins că 
Jerome Clifford îi spusese lui Mark ceva important 
chiar înainte de a muri, şi pe măsură ce orele 
treceau convingerea că puştiul ştia ceva despre 
cadavru devenea din ce în ce mai puternică. De 
altfel, Foltrigg nu era o persoană care să ezite 
prea mult când venea vorba de concluzii, în 
momentul în care din sandvişuri nu mai 
rămăsese decât amintirea, venerabilul reuşise 
să-i convingă pe toţi cei prezenţi în încăpere, 
inclusiv pe el însuşi, că Mark Sway cunoştea 


exact locul unde fusese ascuns cadavrul 
senatorului Boyette. 

Apoi, uşa biroului se deschise şi în încăpere îşi 
făcu apariţia David Sharpinski, unul dintre 
numeroşii asistenţi ai lui Ord, care se prezentase 
de bună voie să-i informeze că fusese coleg de 
facultate la Memphis State University cu Reggie 
Love. | se făcu semn să se aşeze în locul lui Wally 
şi apoi începură să curgă întrebările. 

- Am terminat facultatea în aceeaşi serie, 
acum patru ani, zise Sharpinski mai degrabă 
nervos; avea mult de lucru şi ar fi preferat să-şi 
vadă de cazul respectiv decât să-şi piardă 
vremea cu nimicuri. 

- A, deci nu practică decât de patru ani, sări 
imediat Foltrigg. Şi cu ce fel de cazuri se ocupă? 
E specializată în drept penal? Cât drept penal 
cunoaşte? Cunoaşte dedesubturile meseriei? 

McThune îi aruncă lui Trumann o privire plină 
de înţeles; fuseseră vârâţi în corzi de un avocat 
de patru ani! 

- Mai puţin drept penal, replică Sharpinski. 
Suntem prieteni destul de buni, ne şi vedem din 
când în când. Pot să vă spun că ia mai ales cazuri 
de copii maltrataţi. Vedeţi, a avut şi ea, ăă... a 
avut şi ea destul de tras în viaţă. 

- Ce vrei să spui? 

- Este o poveste cam lungă, domnule Foltrigg. 
Reggie este o persoană foarte complexă. Acum 
îşi trăieşte cea de-a doua ei viaţă. 

- Dumneata o cunoşti bine, nu-i aşa? 

- Da, o cunosc. Am fost, una peste alta, colegi 
timp de trei ani în timpul facultăţii. 

- Cum adică „una peste alta”? 


- Păi, cum să vă spun, a fost nevoită să uite de 
toate problemele, cum să le spun?, toate 
problemele emoţionale. Reggie a trăit o primă 
viaţă, dacă vreţi, în care a fost soţia unui 
ginecolog faimos. Erau bogaţi, aveau succes şi o 
viaţă socială foarte plină: petreceri, acţiuni de 
binefacere, cluburi şi toate celelalte. Aveau o 
casă impresionantă în Germantown şi câte un 
Jaguar fiecare. Ea făcea parte din toate cluburile 
de grădinărit şi organizaţiile sociale din Memphis. 
Lucrase ca învăţătoare pentru ca el să poată face 
facultatea şi pe urmă, după cincisprezece ani de 
căsnicie, bărbatul ei s-a hotărât să o schimbe cu 
una nouă. Aşa că a început să alerge după femei 
şi la un moment dat s-a încurcat cu o soră mult 
mai tânără, care a şi devenit, până la urmă, soţia 
numărul doi. Pe atunci, Reggie se numea Regina 
Cardoni; ea n-a acceptat povestea, a cerut 
divorţul şi din clipa aceea lucrurile au luat o 
întorsătură urâtă. Doctorul Cardoni a jucat tare şi 
încet-încet ea a clacat. A reuşit să-i facă viaţa un 
iad: divorţul nu se mai termina, se simţea umilită 
în văzul lumii, prietenele ei, soţii de doctor pline 
de prejudecăţi, i-au întors spatele. A încercat 
chiar să se sinucidă. De fapt, puteţi găsi toate 
astea în dosarul de divorţ. Bărbatul şi-a angajat 
un batalion de avocaţi care au tras tot felul de 
sfori până când au reuşit s-o interneze într-un 
sanatoriu. Şi, în absenţa ei, el a manevrat totul în 
aşa fel încât a lăsat-o pur şi simplu lefteră. 

- Copii are? 

- Da, doi, un băiat şi o fată; în perioada de care 
v-am vorbit, erau în pragul adolescenţei şi 
bineînţeles că tatăl i-a primit în grijă. Adevărul 


este că tipul le-a dat suficient de multă libertate, 
precum şi banii necesari ca să-i determine să-i 
întoarcă spatele mamei. El şi cu avocaţii pe care 
şi-i angajase au reuşit s-o ţină pe Reggie prin 
sanatorii de boli mintale timp de doi ani, până 
când totul se terminase, aşa cum dorise el: adică 
doctorul se alesese cu casa, cu copiii, cu cealaltă 
nevastă, cu absolut tot. 

Relatarea acestei tragedii îl tulbură pe 
Sharpinski şi era evident că nu-i convenea faptul 
că-i povestea despre ea lui Foltrigg. Ce-i drept, 
însă, cele mai multe relatări făceau parte dintr-un 
dosar public. 

- Şi cum de a ajuns ea avocată? 

- Nu i-a fost uşor deloc. Tribunalul îi interzisese 
să-şi vadă copiii şi locuia singură cu mama ei 
care, după părerea mea, i-a salvat viaţa. Nu sunt 
sigur de ceea ce vă spun, dar am auzit că mama 
ei şi-a ipotecat casa ca să-i plătească un 
tratament foarte bun. Şi după ani de zile de efort, 
Reggie şi-a adunat la un loc bucăţelele vieţii ei 
risipite. Copiii au crescut şi au plecat din 
Memphis. Băiatul a ajuns la închisoare pentru 
trafic de droguri, iar fata locuieşte în California. 

- Ce fel de studentă a fost? 

- Foarte isteaţă. Era hotărâtă să-şi dovedească 
sieşi că poate să devină un bun avocat. Atâta că 
a continuat să se lupte cu depresiile nervoase, cu 
băutura şi cu somniferele şi la un moment dat a 
clacat. Pe urmă s-a-ntors, complet refăcută, şi a 
terminat facultatea pur şi simplu cu înverşunare. 

Ca de obicei, Fink şi Boxx mâzgăleau cu 
frenezie, umplând paginile carnetelor, încercând 
plini de importanţă să noteze fiecare cuvânt 


rostit în încăpere, ca şi cum Foltrigg avea de 
gând să-i ia mai târziu la întrebări. In ceea ce-l 
privea pe Ord, acesta era mult mai preocupat de 
teancul de lucrări de pe birou decât de cele ce se 
discutau în prezenţa lui; pe măsură ce orele 
treceau, Foltrigg îi devenea tot mai nesuferit, în 
fond, el, Ord, era tot atât de ocupat şi de 
important ca şi venerabilul. 

- Ce fel de avocat este femeia aceasta? întrebă 
Roy. 

A dracului de rea, îşi zise McThune în sinea lui. 
Vicleană ca un drac, se gândi Trumann. Şi foarte 
talentată în domeniul electronicii. 

- Munceşte mult, nu prea face mulţi bani, da' 
de fapt nu cred că pentru Reggie banii au vreo 


importanţă. 
- De unde Dumnezeu şi-a ales un nume ca 
ăsta,  „Reggie”? întrebă  Foltrigg, absolut 


deconcertat. „Poate că vine de la Regina”, îşi zise 
Ord în sinea lui. 

Sharpinski deschise gura ca să vorbească, dar 
pe urmă se răzgândi, aşteptă o secundă-două, şi 
abia după aceea spuse: 

- Mi-ar trebui ore întregi ca să vă povestesc tot 
ce ştiu despre ea şi adevărul este că nu vreau să 
fac asta. Nici nu e important! 

- Poate că este, se auzi vocea plesnitoare a lui 
Boxx. 

Sharpinski îi aruncă o privire severă, apoi se 
întoarse din nou spre Foltrigg. 

- Atunci când s-a apucat de facultate, a 
încercat să şteargă cea mai mare parte din 
trecutul ei, mai ales anii cei mai dureroşi. Şi-a 
reluat numele de fată, Love. Bănuiesc că Reggie 


vine de la Regina, dar n-am întrebat-o niciodată 
nimic despre asta. Pot să vă spun că şi-a 
schimbat numele absolut legal, cu hotărâre 
judecătorească, şi că din Regina Cardoni n-a mai 
rămas nici o urmă, cel puţin pe hârtie. In 
facultate, n-a vorbit niciodată despre trecutul ei, 
deşi s-a vorbit mult despre ea. Dar ea nu dă doi 
bani pe chestia asta. 

- Mai bea? 

Era clar că Foltrigg voia să scurme prin gunoaie 
şi lucrul ăsta îl enervă pe Sharpinski. McThune şi 
Trumann o găsiseră remarcabil de trează. 

- Asta va trebui s-o întrebaţi chiar pe ea, 
domnule Foltrigg. 

- Cât de des te vezi cu ea? 

- Cam o dată sau de două ori pe lună. Şi din 
când în când mai vorbim la telefon. 

- Câţi ani are? întrebă Foltrigg pe un ton plin de 
suspiciune, ca şi cum între Sharpinski şi Reggie 
ar fi existat o relaţie nu tocmai curată. 

- Şi asta va trebui s-o întrebaţi pe ea. După 
mine, are vreo cincizeci de ani. 

- Ce-ar fi să-i dai chiar acum un telefon şi s-o 
întrebi ce mai face. Poate scapă vreo vorbă 
despre Mark Sway. 

Sharpinski îi aruncă lui Foltrigg o privire care ar 
fi acrit şi laptele în sticlă. Apoi îşi privi şeful, pe 
Ord, de parcă ar fi vrut să-i spună: „Ce zici de 
tembelul ăsta?” Dar Ord îi evită privirea şi începu 
să încarce un capsator aflat pe birou. 

- Domnule Foltrigg, Reggie nu este tâmpită. De 
fapt este chiar foarte inteligentă şi dacă i-aş 
telefona şi-ar da imediat seama care este motivul 
pentru care o caut. 


- Hm, poate că ai dreptate. 

- Să ştiţi că am. 

- Atunci aş vrea să ne însoţeşti în după-amiaza 
asta, când vom merge la ea la birou. 

Sharpinski se uită la Ord aşteptând un semn, o 
sugestie, dar şeful lui era foarte ocupat cu 
capsatorul. 

- Sunt foarte ocupat şi nu pot să vin. Mai doriţi 
ceva? 

- Nu, poţi să pleci acum, interveni brusc Ord. 
Mulţumesc, David. 

- Dar ar fi foarte bine să vină cu mine, îi zise 
Foltrigg lui Ord după plecarea lui Sharpinski. 

- Ţi-a spus că este ocupat, Roy. Ştii, băieţii mei 
au de lucru, răspunse celălalt, privindu-i 
semnificativ pe Boxx şi Fink. 

Chiar în clipa aceea una dintre secretare îi 
aduse lui Foltrigg un fax de două pagini pe care 
acesta îl citi împreună cu Boxx. 

- Mi l-au trimis de la birou, îi explică Roy lui 
Ord, de parcă numai acolo ar fi existat asemenea 
tehnologie de vârf. 

Când termină de citit, Foltrigg întrebă cu voce 
tare: 

- A auzit careva de un oarecare Willis 
Upchurch? 

- Da. E un barosan din Chicago care lucrează 
mult pentru Mafia, răspunse Ord. Ce-i cu el? 

- Aici scrie că tocmai a terminat o conferinţă 
de presă ţinută în faţa unui mare număr de 
reporteri la New Orleans. 

Şi acolo a zis că a fost angajat de Muldanno, că 
procesul va fî amânat, iar clientul lui nu este 
vinovat etc, etc. 


- Da, da, este în stilul lui. Da' nu-mi dau seama 
cum de n-ai auzit pân' acum de Willis Upchurch?! 

- Păi, n-a mai fost niciodată pân' acum la New 
Orleans, răspunse Foltrigg plin de autoritate, de 
parcă i-ar fi ţinut minte pe toţi avocaţii care 
îndrăzniseră să calce pe domeniul lui. 

- Ei bine, cazul vostru tocmai s-a transformat 
într-un coşmar. 

- Of. Grozav. Absolut nemaipomenit. 


11 


Jaluzelele erau trase şi-n cameră domnea 
întunericul. Ghemuită la picioarele lui Ricky, 
Dianne  aţipise. După ce toată dimineaţa 
mormăise, se zvârcolise şi trezise speranţele 
tuturor, după prânz puştiul se pierduse din nou, 
regăsindu-şi poziţia de-acum familiară, cu 
genunchii la piept, degetul în gură şi tuburile de 
perfuzie înfipte în vene. Greenway o asigurase de 
mai multe ori că Ricky nu avea dureri, dar după 
atâtea ore în care îl ţinuse în braţe şi-l sărutase, 
Dianne era convinsă că pe fiul ei îl durea ceva. 
Cât despre ea, era epuizată. 

Mark se aşezase pe patul pliant, rezemându-şi 
spatele de perete, şi-şi privea atent mama şi 
fratele mai mic. Şi el se simţea epuizat, dar cu 
toate acestea, somnul refuza să vină. 
Evenimentele recente se învălmăşeau în creierul 
lui extenuat, iar el încerca din răsputeri să 
gândească limpede. Care era mişcarea 
următoare? Oare putea să aibă încredere în 
Reggie? Din filmele şi serialele de la televizor, 


Mark aflase că jumătate din avocaţi erau de 
încredere, iar cealaltă jumătate erau nişte javre. 
Pe urmă, când ar fi mai bine să le spună lui 
Dianne şi doctorului despre Reggie? Întrebările 
acestea i se învârteau mereu în minte; stătea 
acolo pe patul pliant, ascultând susurul vocilor de 
pe culoar şi făcându-şi socoteala cât de mult să 
povestească şi celorlalţi din ceea ce ştia. 

Ceasul de lângă pat arăta ora două şi treizeci şi 
două de minute. Îi erau imposibil să creadă că 
toată mizeria asta se întâmplase în mai puţin de 
douăzeci şi patru de ore. Apoi se hotări să-i 
spună lui Greenway tot ceea ce Ricky ar fi putut 
să vadă şi să audă în pădure şi, privind cârlionţii 
blonzi care se iţeau de sub cearşaf, se simţi mult 
mai bine. Se hotări de asemenea să nu mai mintă 
şi să facă tot ce-i va sta în putere ca să-l ajute pe 
Ricky. Nimeni altcineva nu auzise ceea ce-i 
spusese Romey în maşină şi pentru moment, aşa 
cum îl sfătuise şi avocatul, el avea de gând să nu 
povestească nimănui despre cele întâmplate. 

Este adevărat însă că nici nu prea mai putea să 
ţină totul în el; adevărul devenea din ce în ce mai 
apăsător. Pentru că aici nu mai era vorba de un 
joc de-a v-aţi ascunselea cu copiii din cartier prin 
crângurile şi râpele din apropiere de Tucker 
Wheel Estates; şi nici de o evadare nevinovată pe 
fereastra dormitorului ca să se plimbe prin zonă 
în lumina lunii. De data asta, Romey ţinuse între 
dinţi ţeava unui pistol adevărat; ăia erau agenţi 
federali adevăraţi, cu  legitimaţii adevărate, 
aidoma celor din serialele polițiste de la televizor. 
EI, Mark, angajase un avocat adevărat care îi 
lipise de stomac un casetofon adevărat ca să 


poată, în felul ăsta, să-i prindă cu mâţa-n sac pe 
cei de la FBI. Tipul care-l omorâse pe senator era 
un asasin profesionist cu multe cazuri de acelaşi 
gen la activ - aşa spusese Romey - şi mai făcea 
parte şi din Mafia; or, pentru oamenii ăştia nu era 
nici o problemă să scape de un puşti de 
unsprezece ani. 

Mark simţea că nu mai putea să facă faţă de 
unul singur la toată povestea. La ora asta ar fi 
trebuit să fie la şcoală, la ora de matematică pe 
care nu putea s-o sufere, dar de care acum îi era 
dor. Avea de gând să stea de vorbă pe-ndelete 
cu Reggie şi pe urmă ea avea să aranjeze o 
întâlnire cu cei de la FBI ca el să le spună toată 
porcăria pe care i-o pusese în spate Romey. Şi- 
atunci ei erau obligaţi să-l protejeze. Poate că or 
să-i dea nişte gărzi de corp până când asasinul 
ajunge la închisoare, sau poate că or să-l 
aresteze imediat pe ăla şi-atunci totul are să fie 
bine. Poate, cine ştie?! 

Apoi, îşi aduse aminte de un film în care un tip 
se ia de piept cu Mafia, crezând că FBI-ul are să-l 
protejeze; numai că dintr-o dată, tipul se trezeşte 
că devine o ţintă vie, că FBl-ul nu mai vrea să 
ştie de el pentru că tipul spusese ceva ce nu 
trebuia în timpul procesului; pe parcursul 
filmului, cineva, nu-şi mai amintea cine, spune de 
cel puţin douăzeci de ori că „Mafia nu uită 
niciodată”. În ultima scenă, maşina tipului sare în 
aer exact în momentul în care răsuceşte cheia în 
contact şi el este aruncat la vreo juma' de milă 
distanţă şi tocmai când îşi dă ultima suflare, 
apare o siluetă întunecată care se apleacă 
deasupra lui şi zice „Mafia nu uită niciodată”. Nu 


fusese mare lucru de filmul ăsta, dar pentru Mark 
mesajul lui se limpezi abia acum. 

Simţea nevoia să bea un Sprite. Deschise 
uşurel poşeta pe care Dianne o lăsase sub pat şi 
începu să cotrobăie prin ea; dădu peste trei 
flacoane de calmante şi peste două pachete de 
ţigări, dar, după o clipă de ezitare, rezistă 
tentaţiei; în cele din urmă, găsi monedele de care 
avea nevoie şi ieşi din cameră. 

Într-un colţ al sălii de aşteptare, o infirmieră 
stătea de vorbă cu un bătrân. Mark desfăcu cutia 
de Sprite şi se îndreptă spre ascensor. Greenway 
îi ceruse să stea cât mai mult timp în camera lui 
Ricky, dar Mark se săturase şi de cameră şi de 
Greenway şi, oricum, nu prea erau şanse ca 
frate-său să se trezească prea curând. Intră în lift 
şi apăsă pe butonul de parter; avea de gând să 
dea o raita pe la bufet, să vadă ce mai învârtesc 
avocaţii. 

Când uşa fu cât pe-aci să se închidă, în 
ascensor urcă un bărbat care îl privi oarecum 
îndelung pe băiat. 

- Tu eşti Mark Sway? întrebă apoi bărbatul. 

Of, Doamne, iar? De când cu Romey, în 
ultimele douăzeci şi patru de ore, cunoscuse 
atâtea feţe noi cât să-i ajungă luni de zile. Şi 
apoi, era sigur că nu-l mai văzuse niciodată până 
acum pe tipul de lângă el. 

- Cine sunteţi? întrebă Mark prudent. 

- Slick Moeller de la „Memphis Press”. Cunoşti 
ziarul, nu? Tu eşti Mark Sway, nu-i aşa? 

- De unde ştiţi cine sunt? 

- Doar sunt ziarist, nu? Asta mi-e meseria, să 
aflu tot felul de lucruri. Ce mai face fratele tău? 


- Grozav. Şi ce vreţi să aflaţi? 

- Ştii, eu lucrez la un articol despre sinuciderea 
asta şi tot dau peste numele tău. Curcanii zic că 
ai şti mai multe decât spui. 

- Când o să apară articolul? 

- Nu ştiu încă. Poate chiar mâine. 

Mark se simţi brusc că îl lasă puterile şi 
renunţă să-l mai privească pe omul acesta. 

- Nu răspund la nici o întrebare. 

- Foarte bine. 

Uşa ascensorului se opri pe neaşteptate şi o 
mulţime de oameni năvăli înăuntru, iar reporterul 
dispăru, înghiţit de val. Câteva secunde mai 
târziu, când ascensorul opri la etajul al cincilea, 
Mark ţâşni printre doi medici şi o luă pe scări 
până la etajul şase. Scăpase de ziarist, aşa că se 
aşeză pe treptele pustii şi începu să plângă. 


Foltrigg, McThune şi Trumann îşi făcură apariţia 
în anticamera micuță, dar aranjată cu gust, a 
biroului lui Reggie Love, avocat, fix la ora trei 
după-amiază, aşa cum fusese convenit. Aici fură 
întâmpinați de Clint care îi pofti să ia loc şi le 
oferi ceai şi cafea; cei trei refuzară scorţoşi. 
Foltrigg îl informă pe Clint că el este procurorul 
federal din Southern District of Louisiana, New 
Orleans, că venise la întâlnire şi că nu putea să 
aştepte. Greşea amarnic. 

Pentru că avu ocazia să aştepte timp de 
patruzeci şi cinci de minute. În timp ce agenţii 
federali stăteau comod pe canapea, răsfoind 
nişte reviste, Foltrigg măsura încăperea cu pasul, 
îşi privea din când în când ceasul, fierbea de 


nervi, îl privea ameninţător pe Clint, ba se şi răsti 
de vreo două ori la el, numai că de fiecare dată i 
se spunea că Reggie discută la telefon cu un 
client important. De parcă Foltrigg ar fi venit 
acolo pentru ceva absolut lipsit de importanţă. 
Venerabilul ar fi vrut tare mult să plece, dar nu 
putea să facă aşa ceva. Era una din rarele ocazii 
în care era nevoit să primească un subtil şut în 
fund fără să poată riposta. 

În sfârşit, Clint îi invită să-l urmeze într-o mică 
sală de conferinţe ai cărei pereţi erau acoperiţi 
cu rafturi pline de impresionante tomuri de legi. 
Clint le spuse să ia loc şi îi anunţă că Reggie li se 
va alătura imediat. 

- A întârziat patruzeci şi cinci de minute, 
protestă Foltrigg. 

- Asta nu înseamnă nimic pentru Reggie, 
domnule, replică zâmbind Clint în timp ce 
închidea uşa. 

Foltrigg, flancat de cei doi agenţi, se aşeză la 
un capăt al mesei de conferinţe, şi rămase în 
aşteptare. 

- Uite ce e, Roy, zise Trumann după o secundă 
de ezitare. Trebuie să fii atent cu tipa asta. S-ar 
putea să înregistreze tot ce vom vorbi. 

- Da' ce te face să crezi asta? 

- Păi, ăă, niciodată nu poţi să... 

- Avocaţii de aici, din Memphis, practică foarte 
mult chestia asta, sări McThune în ajutorul 
colegului său. Nu ştiu cum stau lucrurile la New 
Orleans, da' aici e rău de tot. 

- Bine, da' trebuie să ne spună de la bun 
început dacă înregistrează, nu? zise Foltrigg, fără 
să înţeleagă aluzia celor doi. 


- N-aş paria pe chestia asta, zise Trumann. E 
mai bine să fii atent. 

Uşa se deschise brusc şi Reggie îşi făcu 
apariţia după o întârziere de patruzeci şi opt de 
minute. 

- Nu vă ridicaţi, le spuse ea în timp ce Clint 
închidea uşa în urma ei. Întinse apoi mâna spre 
Foltrigg, zicând: Reggie Love, iar dumneata 
trebuie că eşti Roy Foltrigg. 

- Exact. Încântat de cunoştinţă. 

Reggie îi privi zâmbind pe McThune şi Trumann 
şi pentru o clipă toţi trei se gândiră la acelaşi 
lucru: la minicaseta aceea afurisită. 

- Vă rog să mă scuzaţi că am întârziat, zise ea 
apoi şi se aşeză singură la celălalt capăt al 
mesei; în faţa ei, cei trei bărbaţi stăteau 
înghesuiți unul într-altul ca nişte găini plouate. 

- Nici o problemă, zise Foltrigg cu voce tare, pe 
un ton care lăsa să se înţeleagă că în realitate 
era o problemă, şi încă una foarte gravă. 

Dintr-un sertar ascuns al mesei, Reggie scoase 
un magnetofon pe care îl aşeză în faţa ei. 

- Vă deranjează dacă înregistrez mica noastră 
discuţie? întrebă ea în timp ce monta microfonul, 
lămurindu-şi în acest fel interlocutorii că tot ceea 
ce vor spune va fi înregistrat, fie că acest lucru le 
va conveni, fie că nu. Voi fi fericită să ofer 
fiecăruia dintre dumneavoastră câte o copie. 

- Eu n-am nimic împotrivă, zise Foltrigg ca şi 
cum ar fi avut de ales. 

McThune şi Trumann nu-şi puteau lua ochii de 
la magnetofon. Vai, ce drăguţ din partea ei să-i 
întrebe aşa ceva! Reggie le zâmbi dulce, cei doi 
agenţi îi întoarseră zâmbetul pentru ca în cele din 


urmă toţi trei să privească, zâmbind, 
magnetofonul. Femeia asta era tot atât de subtilă 
ca şi un pietroi aruncat printr-un geam. Caseta 
aia nenorocită nu putea fi prea departe. 

- Şi-acum, care-i problema? întrebă ea după ce 
apăsă pe un buton. 

- Unde este clientul dumitale? întrebă Foltrigg 
la rândul lui, aplecându-se înainte şi lăsând astfel 
să se înţeleagă că numai el îi va fi partener de 
discuţie. 

- La spital. Doctorul vrea să-l vadă petrecând 
cât mai mult timp lângă fratele lui. 

- Şi când vom putea să stăm de vorbă cu el? 

- Prin urmare, dumneavoastră presupuneţi că 
veţi vorbi într-adevăr cu clientul meu, zise Reggie 
privindu-l pe Foltrigg cu ochi plini de încredere. 
Avea părul cărunt şi era tunsă ca un puştan. 
Chipul ei plăcut ieşea imediat în evidenţă; 
sprâncenele erau negre, buzele moi erau foarte 
îngrijit fardate, pielea netedă era doar foarte uşor 
machiată. Da, da, era o femeie drăguță, cu 
bretonul acela nostim care-i acoperea fruntea şi 
cu ochii scânteietori, plini de o siguranţă calmă. 
În timp ce o privea, Foltrigg se gândea la mizeria 
şi suferinţa pe care femeia din faţa lui le 
cunoscuse din plin şi se văzu nevoit să 
recunoască un lucru, că ea se pricepea foarte 
bine să ascundă orice urmă. 

McThune deschise un dosar şi începu să-l 
răsfoiască. În ultimele două ore reuşiseră să 
strângă un dosar destul de gros despre Reggie 
Love, fostă Regina Cardoni. Copiaseră dosarul de 
divorţ şi procedurile de internare de la 
judecătoria locală. Copiaseră de asemenea actele 


de ipotecare şi registrul funciar referitoare la 
casa mamei ei. Şi chiar în clipa asta, doi agenţi 
FBI din Memphis încercau să obţină foile 
matricole din facultate. 

Lui Foltrigg îi plăcea murdăria şi o căuta pentru 
orice caz cu care avea de-a face. McThune citea 
cu multă atenţie istoria sordidă a divorţului, cu 
toate depoziţiile acelea de adulter, alcool, droguri 
şi constituţie fizică debilă, culminând toate cu 
încercarea de sinucidere. Citind toate acestea, 
McThune îşi dădu seama că, pentru nimic în lume 
şi în nici o împrejurare, nu şi-ar fi dorit s-o înfurie 
pe femeia aceea. 

- Trebuie neapărat să stăm de vorbă cu clientul 
dumitale, doamnă Love. 

- Reggie, okay, Roy? 

- Cum doreşti. Noi suntem convinşi că ştie 
ceva, simplu şi clar. 

- Ca de exemplu? 

- Ei bine, noi suntem convinşi că micul Mark a 
fost în maşina lui Jerome Clifford mai înainte de 
moartea acestuia. Noi credem că au fost 
împreună mai mult decât câteva secunde, în mod 
evident, Clifford avea de gând să se sinucidă şi 
avem motive să credem că a dorit să spună 
cuiva, oricui, unde anume ascunsese Muldanno, 
clientul lui, cadavrul senatorului Boyette. 

- Ce vă faceţi să credeţi aşa ceva? 

- Este o poveste mai lungă, dar, pe scurt, 
Clifford a luat de vreo două ori legătura cu unul 
dintre asistenții mei şi a lăsat să se înţeleagă că 
ar fi dispus să ajungem la o înţelegere şi după 
aceea să se retragă. Era speriat, beat, avea un 
comportament ciudat. Încerca s-o rupă cu viaţa 


de până atunci şi voia să vorbească. 

- Şi de ce credeţi că a vorbit cu clientul meu? 

- Este doar o posibilitate, recunosc. Dar trebuie 
să căutăm în toate colţurile şi sunt sigur că 
înţelegi ce vreau să spun. 

- Mi se pare că sesizez aici o notă de disperare. 

- Ba chiar foarte multă disperare, Reggie. Uite, 
am să fiu cinstit cu tine. Ştim cine l-a ucis pe 
senator, dar adevărul este că nu sunt pregătit 
pentru un proces în absenţa cadavrului. ` 

Foltrigg se opri şi-i zâmbi interlocutoarei. In 
ciuda nenumăratelor sale metehne absolut 
nocive, Roy petrecuse ore întregi în faţa 
diverselor jurii şi ştia când este cazul să joace 
cinstit. 

lar ea, la rândul ei, petrecuse atât de multe ore 
în secţiile de terapie ale spitalelor încât mirosea 
imediat orice minciună. 

- Eu nu spun că nu veţi putea să vorbiţi cu 
Mark Sway în general, ci numai astăzi. Mâine, 
cine ştie? Sau poate poimâine. Toată povestea 
asta se mişcă prea repede. Domnul Clifford nici 
nu s-a răcit încă. Ce-ar fi să mai încetinim puţin 
ritmul şi să nu facem prea multe lucruri în acelaşi 
timp, okay? 

- Okay. 

- Ei, şi-acum convingeţi-mă că Mark Sway a 
fost în maşină împreună cu Jerome Clifford 
înainte ca ăsta să moară. 

Nici o problemă. Foltrigg îşi consultă carnetul şi 
se porni să înşire toate locurile unde fuseseră 
găsite amprentele: luminile de poziţie din spatele 
maşinii, portbagajul, mânerul şi butonul de 
blocare ale portierei din dreapta-faţă, bord, 


pistol, sticla de whiskey. Existau, se pare, 
amprente şi pe furtun, dar acolo mai era încă de 
lucru. Pe măsură ce vorbea, Foltrigg se 
transforma în procurorul care îşi construia un 
dosar plin de probe de netăgăduit... 

Reggie umplea foaie după foaie. Cunoştea 
faptul că Mark fusese în maşină, dar n-avusese 
nici cea mai vagă idee că lăsase o asemenea 
potecă în urma lui. 

- Sticla de whiskey? întrebă ea surprinsă. 

- Da, trei amprente foarte clare, răspunse 
Foltrigg, consultându-şi încă o dată notițele. Nu 
există nici o îndoială în privinţa lor. 

Mark îi vorbise despre pistol, dar nu suflase nici 
un cuvânt despre sticlă. 

- Nu ţi se pare ciudat? 

- Pân' acum totul este ciudat. Polițistul care a 
vorbit cu el nu-şi aminteşte să fi mirosit a alcool, 
aşa că bănuiesc că n-a băut din sticlă. Sunt sigur 
că băiatul ar putea să explice totul dacă am sta 
de vorbă cu el. 

- Am să-l întreb dacă vrea. 

- Deci nu ţi-a spus nimic despre sticlă? 

- Nu. 

- Dar despre pistol? 

- Nu pot să divulg lucrurile pe care mi le-a spus 
clientul meu. 

Foltrigg aşteptase cu disperare altceva, iar 
felul în care decurgea toată povestea îl înfuria la 
culme. Trumann aştepta şi el cu respiraţia tăiată. 
McThune se opri din lectura pasionantă a unui 
raport întocmit de un psihiatru numit de tribunal. 

- Prin urmare nu ţi-a spus chiar tot? remarcă 
Foltrigg. 


- Mi-a spus foarte multe lucruri, dar este posibil 
să-i fi scăpat unele detalii. 

- Detaliile astea pot avea o importanţă 
crucială. 

- Eu sunt cea chemată să judece ce este 
crucial şi ce nu. Ce altceva mai aveţi? 

- Arată-i biletul, îi zise Foltrigg lui Trumann. 
Reggie citi şi reciti  pe-ndelete cuvintele 
mâăzgălite pe bucata de hârtie. Mark nu-i spusese 
nimic nici despre bilet. 

- Este evident că a folosit două stilouri diferite, 
explică Foltrigg. Pe cel albastru l-am găsit în 
maşină; este un pix ieftin a cărui pastă s-a 
terminat. Şi dacă este să speculăm puţin, atunci 
am putea să ne gândim că Jerome Clifford a vrut 
să mai adauge ceva după ce Mark coborâse din 
maşină. Vezi, cuvântul „unde” pare să indice că 
băiatul plecase. Este clar că au stat de vorbă, că 
şi-au spus cum îi cheamă şi că puştiul a stat 
acolo suficient timp ca să pună mâna peste tot. 

- Pe ăsta n-aţi găsit nimic? întrebă ea, 
fluturând biletul. 

- Nimic. Şi l-am verificat cât se poate de 
amănunţit. 

Foarte calmă, Reggie puse bucata de hârtie pe 
masă, alături de carnetul în care îşi făcuse tot 
felul de însemnări, îşi încrucişa mâinile la piept şi 
zise: 

- Ei bine, Roy, cred că acum marea întrebare 
este „Cum aţi reuşit, voi, băieţi, să aflaţi că 
amprentele sunt ale lui Mark Sway?” Cum aţi 
reuşit să obţineţi o amprentă de-a lui ca să le 
verificaţi pe cele din maşină? întrebă ea cu 
acelaşi zâmbet răutăcios pe buze pe care 


McThune şi Trumann îl mai văzuseră cu nici patru 
ore mai devreme, când cu minicaseta aceea. 

- A, foarte simplu. Ne-am folosit de o cutie de 
suc din care a băut la spital azi-noapte. 

- Aţi cerut acordul lui Mark sau al mamei lui 
înainte de a face chestia asta? 

- Nu. 

- Adică aţi atentat la intimitatea unui copil de 
numai unsprezece ani? 

- Nici vorbă de aşa ceva. Am încercat doar să 
obţinem o probă. 

- O probă? Probă pentru ce? Nu pentru o crimă, 
îndrăznesc a spune. Crima a fost comisă şi 
cadavrul a dispărut. Mai există şi vreo altă crimă 
în afară de asta? Sinuciderea este o crimă? Sau 
faptul de a asista la o sinucidere? 

- Dar a asistat la sinucidere? 

- Nu vă pot spune nimic din ceea ce clientul 
meu mi-a povestit, totul este confidenţial şi tu ştii 
foarte bine asta, Roy. Ce altceva aţi mai luat de 
la copil? 

- Nimic. 

Reggie pufni zgomotos, arătându-şi 
neîncrederea. 

- Ce altceva mai aveţi? 

- Păi, atât nu-i de-ajuns? 

- Vreau să ştiu tot. 

Foltrigg  răsfoi din nou carnetul lui de 
însemnări, încercând să câştige timp de gândire. 

- l-ai văzut umflătura de la ochiul stâng şi 
cucuiul din frunte. Poliţia mai zice că atunci când 
l-au găsit ei în pădure, pe buze avea o dâră de 
sânge. La autopsia cadavrului lui Clifford s-a 
observat o pată de sânge pe mâna dreaptă. 


Grupa sanguină era diferită de cea a decedatului. 

- Dă-mi voie să ghicesc. Sângele de pe mâna 
lui Clifford este al lui Mark. 

- S-ar putea. În orice caz este aceeaşi grupă. 

- Dar cum de ştiţi ce grupă de sânge are Mark? 

Foltrigg renunţă la carnet şi îşi trecu mâinile pe 
faţă. Cei mai eficienţi apărători erau cei care 
dirijau lupta în afara chestiunilor în discuţie. 
Adică cei care muşcau şi aruncau cu pietre în tot 
felul de intrigi colaterale, sperând ca astfel 
acuzarea şi juriul să uite de vina evidentă a 
clientului lor. Principiul era simplu: dacă ai ceva 
de ascuns, atunci strigă sus şi tare că adversarul 
încalcă procedura. În momentul de faţă, ei ar fi 
trebuit să pună cap la cap lucrurile povestite de 
răposatul Clifford lui Mark Sway; ceva mai simplu 
nici că se putea. Dar nu; băiatul îşi luase un 
avocat şi ei încercau acum să explice în ce mod 
făcuseră rost de anumite informaţii esenţiale 
pentru mersul anchetei. Şi în fond nu era nimic 
rău în faptul că luaseră mostre de amprente fără 
să ceară permisiunea  împricinatului. Poliţia 
făcuse o treabă foarte bună. Numai că în gura 
unui avocat, toată afacerea asta se transforma 
într-o violare a intimităţii unei persoane. Precis 
că, după asta, tipa are să-i amenințe şi cu darea 
în judecată. Şi dacă mai pui la socoteală şi figura 
cu sângele... 

În orice caz, femeia asta ştia meserie. Lui 
Foltrigg îi venea greu să creadă că practica doar 
de patru ani avocatura. 

- De la spital, din dosarul de internare al 
fratelui. 

- Şi cum de aţi avut acces la dosar? 


- Avem mijloacele noastre. 

Auzindu-l, Trumann îşi adună tot curajul, iar 

McThune se ascunse în spatele dosarului, 
aşteptând izbucnirea. Doar ei se mai arseseră o 
dată. Reggie îi făcuse să se bâlbâie, să-şi muşte 
limbile şi să transpire sânge, şi acum era rândul 
bătrânului Roy să încaseze câţiva pumni. Situaţia 
era de-a dreptul comică. 
__De data asta însă, Reggie îşi păstră calmul. 
Impungându-l pe Roy cu un deget subţire 
împodobit cu o unghie dată cu lac alb, începu să 
vorbească fără să ridice vocea: 

- Dacă vă mai apropiaţi de clientul meu şi 
încercaţi să obţineţi ceva de la clientul meu fără 
aprobarea mea, vă dau în judecată şi pe tine şi 
pe cei de la FBI. Am să depun o plângere la 
comisia de etică a barocului din Louisiana şi 
Tennessee şi am să mătur cu curul vostru 
judecătoria pentru minori de aici din oraş şi am 
să-i cer judecătorului să vă pună sub lacăt. 

Totul fusese spus cu o voce egală, lipsită de 
orice emoție, normală, şi cei trei ştiură că nu 
fuseseră doar vorbe în vânt. Foltrigg zâmbi şi 
dădu aprobator din cap. 

- Perfect. Imi pare rău că am cam sărit peste 
cal. Dar suntem îngrijoraţi şi trebuie neapărat să 
stăm de vorbă cu clientul tău. 

- Mi-aţi spus absolut tot ce ştiţi despre Mark? 

- Da, cred că da, declară Foltrigg după ce îşi 
verifică din nou carnetul. 

- Dar asta ce este? insistă ea, arătând cu 
acelaşi deget subţire dosarul în care McThune se 
cufundase de la începutul întâlnirii. Agentul FBI 
citise despre încercarea ei de sinucidere, despre 


medicamentele luate şi despre faptul că fusese în 
comă timp de patru zile, toate acestea declarate 
de martori sub prestare de jurământ. Evident, 
fostul ei soţ, doctorul Cardoni, o adevărată 
jigodie, după cum reieşea din pledoariile 
prezentate la tribunal, dispusese şi de bani şi de 
avocaţi şi imediat ce Regina / Reggie luase 
medicamentele, dăduse fuga la tribunal şi ceruse 
încredințarea copiilor. Comparând datele de pe 
documente, era clar că bunul doctor completa 
hârtiile şi cerea audieri chiar în momentele în 
care ea se zbătea între viaţă şi moarte. 

McThune nu intră în panică; dimpotrivă, o privi 
zâmbind nevinovat şi-i răspunse: 

- Nişte documente de-ale noastre. 

Şi nici măcar nu minţea, pentru că oricum i-ar 
fi fost teamă să o mintă. Doar caseta era la ea şi 
le ceruse imperativ să-i spună numai adevărul. 

- Despre clientul meu? 

-A,nu. 

Reggie îşi studie cu atenţie carnetul de 
însemnări. 

- Eu zic să ne întâlnim din nou mâine, spuse ea 
pe un ton care nu sugera, ci impunea. 

- Noi ne grăbim foarte tare, Reggie, pledă 
Foltrigg. 

- Ei bine, eu nu. Şi am impresia că eu am toate 
cărţile în mână. 

- Am impresia că da. 

- Deci, eu am nevoie de timp ca să diger toate 
astea şi să vorbesc cu clientul meu. 

Nu asta doriseră, dar celor trei le era clar că nu 
vor obţine nimic mai mult. Cu un gest dramatic, 
Foltrigg înşurubă capacul stiloului şi îşi puse 


carnetul în servietă. Trumann şi McThune îi 
urmară exemplul şi timp de un minut în încăpere 
nu se auzi decât foşnetul hârtiilor rearanjate în 
dosare şi serviete. 

- Mâine la ce oră? întrebă Foltrigg, trântind 
capacul servietei şi ridicându-se de pe scaun. 

- La zece. În biroul meu. 

- Mark Sway va fi şi el aici? 

- Nu ştiu. 

Cei trei bărbaţi părăsiră mica sală de 
conferinţe. 


12 


Wally Boxx sună la New Orleans de cel puţin 
patru ori într-un singur ceas. Foltrigg avea în 
subordinea sa patruzeci şi şapte de procurori 
generali  adjuncţi care apărau interesele 
guvernului în nenumărate procese, iar sarcina lui 
Wally era să le transmită din Memphis ordinele 
şefului lor. În afară de Thomas Fink, la cazul 
Muldanno mai lucrau încă trei procurori, şi Boxx 
simţea nevoia să le telefoneze la fiecare sfert de 
oră ca să le comunice tot felul de instrucţiuni, 
precum şi evoluţia afacerii Clifford. Până la ora 
prânzului, tot personalul din biroul procurorului 
general aflase despre Mark Sway şi fratele lui mai 
mic, iar bârfele şi speculaţiile nu mai conteneau. 
Cât de mult ştia puştiul? Oare îi va conduce la 
ascunzătoarea cadavrului? La început, aceste 
întrebări erau murmurate doar de cei trei 
procurori care lucrau la cazul Muldanno; dar pe la 
mijlocul după-amiezii până şi secretarele se 


adunaseră în camera pentru cafea şi schimbau 
păreri care mai de care mai năstruşnice despre 
biletul lăsat de Clifford şi despre ce anume îi 
spusese lui Mark răposatul înainte de a înghiţi 
glonţul. In cele din urmă, orice activitate încetă şi 
tot personalul biroului aştepta cu sufletul la gură 
următorul telefon de la Wally. 

Foltrigg se mai fripsese de câteva ori cu 
scurgeri de informaţii şi pentru asta îi concediase 
pe cei pe care îi bănuise că vorbesc prea mult; 
ceruse ca toţi subordonații săi să treacă testul cu 
detectorul de minciuni; pusese toate informaţiile 
deosebite sub lacăt de teama propriilor săi 
oameni; le ţinuse predici şi îi ameninţase. 

Numai că Roy Foltrigg nu era persoana care să 
inspire prea multă loialitate. Mulţi dintre asistenții 
lui nu-l vedeau cu ochi buni deoarece Foltrigg era 
de fapt interesat de politică şi se folosea de 
cazurile la care lucra ca să-şi satisfacă ambițiile 
politice. Avea prostul obicei de a acapara toată 
scena şi de a-şi atribui meritele exclusive pentru 
tot ce era bun, beştelindu-şi în acelaşi timp 
subordonații pentru tot ce era rău. Făcea tot 
posibilul să obţină inculpări pentru nişte delicte 
fără importanţă comise de autorităţile alese doar 
de dragul de a apărea în ziare. Dispusese 
anchetarea diverşilor săi duşmani şi-i dăduse 
apoi pe mâna presei. Era o adevărată târfă 
politică al cărei singur talent în domeniul juridic 
era să ţină predici şi să citeze din Sfânta 
Scriptură în faţa completului de judecată şi a 
juraţilor. Fusese numit în acest post de 
administraţia Reagan şi mai avea încă un an 
până la expirarea mandatului; iar cei mai mulţi 


dintre asistenţi numărau zilele până la împlinirea 
anului acela şi îl îndemnau să candideze pentru 
vreo funcţie politică. Oricare. 

Ziariştii din New Orleans  începură să 
telefoneze de pe la ora opt dimineaţa, cerând cu 
toţii o notă oficială din partea biroului 
procurorului general în legătură cu afacerea 
Clifford. Rămaseră cu cererea. Mai târziu, pe la 
ora două, avu loc spectacolul lui Willis Upchurch, 
secondat de un Barry Muldanno strălucitor. 
Rezultatul fu că un număr şi mai mare de ziarişti 
începură să dea târcoale prin preajma biroului lui 
Foltrigg. Linia telefonică între Memphis şi New 
Orleans rămase aproape permanent deschisă. 

Lumea vorbea vrute şi nevrute. 


Stăteau amândoi în dreptul ferestrei murdare 
de la etajul al nouălea şi priveau traficul 
aglomerat, specific orelor de vârf în centrul 
oraşului. Cu gesturi nervoase, Dianne îşi aprinse 
o ţigară, dând drumul unui nor gros de fum, apoi 
întrebă direct: 

- Cine este avocata asta? 

- O cheamă Reggie Love. 

- Şi cum ai dat de ea? 

- Am fost la ea la birou în clădirea aia, de- 
acolo, şi am stat de vorbă cu ea, răspunse Mark 
arătând spre Sterick Building. 

- De ce ai făcut asta, Mark? 

- Pentru că toţi curcanii ăştia mă sperie. Poliţia 
şi FBl-ul au împânzit spitalul, şi acum au mai 
apărut şi ziariştii. Am avut de-a face cu unu' din 
ăştia chiar în după-masa asta, în lift. De-aia cred 


că avem nevoie de sfaturile unui avocat. 

- Dar, Mark, ştii foarte bine că avocaţii nu 
lucrează pe gratis; ştii tot atât de bine că nu ne 
putem permite să angajăm un avocat. 

- Păi, am şi plătit-o, o linişti micul bogătaş. 

- Ce spui? Cum ai putut tu să plăteşti un 
avocat? 

- Foarte uşor: ea a vrut doar un mic avans 
pentru angajare, şi atunci i-am dat unul din cei 
cinci dolari pe care mi i-ai dat azi-dimineaţă 
pentru gogoşi. 

- Şi vrei să spui că lucrează doar pentru un 
dolar? Atunci trebuie că este o avocată 
nemaipomenită. 

- Să ştii că e destul de bună. Pân' acum m-a 
impresionat felul în care se prezintă. 

Auzindu-l, Dianne clătină din cap, uluită. Cât 
timp durase procesul acela îngrozitor de divorţ, 
Mark, care pe atunci avea nouă ani, nu contenise 
să-l critice pe avocatul mamei. Urmărea cu 
perseverenţă celebrele seriale TV „Perry Mason” 
şi „L.A. Law”, aşa că trecuseră ani de zile de când 
Dianne nu mai câştigase o discuţie în 
contradictoriu cu fiul ei cel mare. 

- Adică ce-a făcut pân-acum? întrebă tânăra 
femeie de parcă abia acum vedea lumina 
soarelui. 

- Păi, azi la prânz s-a întâlnit cu nişte agenţi FBI 
pe care i-a pus aşa de frumos la colţ! S-a mai 
întâlnit cu ei şi mai târziu la ea, la birou, da' eu n- 
am mai vorbit cu ea de la prânz. 

- La ce oră vine aici? 

- Pe la şase. Vrea să te cunoască pe tine şi să 
stea de vorbă cu doctorul Greenway. Ai să vezi 


că are să-ţi placă de ea, mami. 

Dianne trase adânc din ţigară şi dădu drumul 
unui nou nor de fum albăstrui, apoi continuă 
seria întrebărilor. 

- Dar nu înţeleg; de ce avem nevoie de ea, 
Mark? Nu înţeleg care este rostul ei în toată 
povestea asta. Doar n-aţi făcut nimic rău; tu şi cu 
Ricky aţi văzut maşina, aţi încercat să-l ajutaţi pe 
omul acela, dar nu voi l-aţi împuşcat. Voi l-aţi 
văzut împuşcându-se. Şi atunci pentru ce avem 
nevoie de avocat? 

- Păi, ştii şi tu, ţi-am spus că i-am minţit pe 
curcani la început şi chestia asta mă sperie. Şi pe 
urmă mi-a fost frică şi că o să avem necazuri 
pentru că nu l-am împiedicat pe omul ăla să se 
omoare. De-asta, mami. 

Dianne îl privi intens în timpul acestor 
explicaţii, dar Mark îi evită privirea. 

- Şi acum mi-ai spus tot, absolut tot? întrebă 
Dianne după o lungă pauză; pusese întrebarea 
rar, fără să-l scape din ochi, de parcă ar fi ştiut 
adevărul. 

Prima oară, o minţise acasă, când aşteptau 
sosirea ambulanţei, supravegheați de Hardy care 
le pândea fiecare vorbă. Pe urmă, aseară, în 
camera lui Ricky, sub tirul întrebărilor doctorului 
Greenway, dăduse o primă versiune a adevărului; 
Mark îşi aminti cât de tristă fusese Dianne când 
auzise acea variantă adaptată şi revizuită şi cum 
îi spusese, uşor dezamăgită: „Tu nu m-ai minţit 
niciodată, Mark”. 

Mark se simţea tare rău că, în loc să împartă 
totul cu ea, doar trecuseră prin atâtea necazuri 
împreună, se învârtea în jurul adevărului, ocolea 


întrebările şi-i spunea mult mai mult lui Reggie 
decât propriei lui mame. 

- Mami, ieri totul s-a-ntâmplat atât de repede şi 
aseară era aşa un talmeş-balmeş în capul meu! 
Da' astăzi m-am tot gândit la ce s-a-ntâmplat, am 
luat-o pas cu pas, minut cu minut, şi abia acum 
mi-aduc aminte diverse chestii. 

- Ca de exemplu? 

- Păi, uite, vezi cum l-au atins chestiile astea 
pe Ricky. Ei, eu cred că m-au atins şi pe mine, nu 
la fel de rău ca pe el, da' oricum. De exemplu, 
acum îmi amintesc lucruri pe care ar fi trebuit să 
mi le amintesc de aseară, de când am vorbit cu 
doctorul Greenway. Inţelegi ce vreau să spun? 

Da, adevărul este că înţelegea şi ceea ce 
înţelegea o îngrijoră pe Dianne. Doi băieţi sunt 
martorii aceluiaşi eveniment. Unul dintre ei intră 
în stare de şoc, deci este normal ca şi cel de-al 
doilea să fie afectat. Dianne recunoscu în sinea ei 
că nu se gândise la aşa ceva. 

- Mark, te simţi bine? întrebă ea, venind mai 
aproape de copil, care în clipa aceea ştiu că o 
păcălise. 

- Da, cred că da, zise el, încruntându-se ca şi 
când ar fi fost agasat de o migrenă. 

- Spune-mi, ce anume ţi-ai amintit? întrebă ea 
cu prudenţă. 

Mark trase adânc aer în piept şi începu: 

- Păi, îmi aduc aminte... 

Dar chiar în clipa aceea doctorul Greenway 
răsări de nicăieri şi Mark începu s-o scalde. 

- Sunt nevoit să plec, începu Greenway, 
aproape scuzându-se. Dar mă-ntorc peste vreo 
două ore. 


Atunci Mark se hotărî să termine o dată pentru 
totdeauna cu povestea asta şi zise: 

- Domnule doctor, ştiţi, tocmai îi spuneam lu' 
mami că îmi amintesc nişte lucruri de care nu mi- 
am mai adus aminte până acum. 

- Despre sinucidere? 

- Da, domnule. Azi, toată ziua, mi-au venit în 
minte tot felul de scene şi amănunte şi cred că 
unele dintre ele s-ar putea să fie destul de 
importante. 

- Bine, atunci hai să mergem înapoi în cameră 
şi să stăm puţin de vorbă, zise doctorul după ce îi 
aruncă o privire lui Dianne. 

Pe măsură ce povestea, Mark îşi simţea sufletul 
din ce în ce mai uşurat, deşi în tot acest timp nu 
reuşise să-şi ridice ochii din pământ. Ştia că 
exagerarea unor asemenea detalii din mintea 
şocată şi foarte speriată a unui copil, a oricărei 
persoane de fapt, era o acţiune foarte dureroasă 
şi de aceea avu grijă să o interpreteze cu multă 
fineţe. Frazele erau întrerupte de pauze lungi în 
timpul cărora Mark îşi căuta cu greutate 
cuvintele care să descrie cât mai bine tot ceea ce 
îi era foarte bine întipărit în memorie. Din când în 
când trăgea cu coada ochiului la doctorul 
Greenway, dar chipul acestuia îşi păstră aceeaşi 
expresie pe tot parcursul povestirii. Privirile furişe 
pe care le strecură spre Dianne îi arătară că 
maică-sa nu era dezamăgită defel de ceea ce 
auzea; dimpotrivă, era îngrijorată, ca orice 
mamă. 

Când ajunse însă la episodul în care Clifford îl 
înşfacă şi îl duce în maşină, Mark observă că 
publicul începe să se foiască, dar cu toate 


acestea nu încercă să-şi ridice privirea din podea. 
Când povesti figura cu pistolul, auzi oftatul 
îngrijorat al lui Dianne. lar Greenway clătină din 
cap când auzi despre împuşcătura din maşină şi 
despre glonţul care trecuse prin geam. Uneori, 
Mark simţea că cei doi din faţa lui ar fi ţipat cu 
dragă inimă la el pentru că îi minţise cu o noapte 
înainte, dar nu se opri, ci îi dădu înainte cu 
amintirile care îl marcau în mod evident. 

Relată cu mare atenţie fiecare detaliu pe care 
Ricky ar fi putut să-l vadă sau să-l audă. Păstră 
însă pentru el confesiunile lui Clifford. Printre 
altele, îşi aminti extraordinar de bine toată 
nebunia aceea despre Ţara de Dincolo şi despre 
Vrăjitor. 

Când Mark îşi termină povestirea, Dianne 
începu să-şi maseze cu mişcări uşoare tâmplele 
şi să spună ceva despre un flacon de calmante. 
Greenway însă se aşeză pe un scaun, sorbind 
practic fiecare vorbă spusă de băiat. 

- Asta-i tot, Mark? 

- Nu ştiu. Este tot ce pot să-mi amintesc acum, 
mormăi puştiul răspunsul de parcă l-ar fi durut 
dinţii. 

- Deci tu ai fost efectiv în maşina aia? întrebă 
Dianne fără să deschidă ochii. 

- Vezi asta? zise Mark, ducându-şi un deget la 
ochiul stâng care nu se dezumflase încă. Aici m-a 
lovit când am vrut să ies din maşină. Şi mult timp 
după aia am fost aşa de ameţit! Se poate să fi 
fost chiar inconştient, nu ştiu. 

- Bine, dar mi-ai spus că te-ai bătut la şcoală. 

- Nu-mi amintesc să-ţi fi spus aşa ceva, da' 
dacă ţi-am spus, înseamnă că eram şocat sau 


ceva de felul ăsta. „La dracu'! lar m-am încurcat 
în minciuni!” 

Greenway îşi mângâie gânditor barba. 

- Aşadar, Ricky a văzut când tipul te-a târât în 
maşină, când a tras asupra ta şi tot restul. Phiii! 

- Da. Abia acum îmi aduc aminte bine. Îmi pare 
rău că nu mi-am amintit mai devreme, da' ştiţi, în 
mintea mea era un gol. Ceva cam ca la Ricky. 

Urmă o nouă pauză interminabilă. 

- Să-ţi spun drept, Mark, îmi vine tare greu să 
cred că n-ai putut să-ţi aminteşti câte ceva din 
toate astea şi astă-noapte, zise Greenway. 

- Da' de ce săriţi aşa la mine? Ricky a văzut tot 
ce mi s-a-ntâmplat şi asta l-a dus în altă lume. 
Spuneţi-mi, azi-noapte am stat cumva de vorbă? 

- Ei, asta-i acum! exclamă Dianne. 

- Fireşte că am stat de vorbă, răspunse 
Greenway şi cel puţin patru noi cute îi apărură pe 
frunte. 

- Mda, probabil că da. Da' nu-mi amintesc 
mare lucru despre ce-am vorbit. 

Greenway şi Dianne se priviră câteva secunde 
în tăcere. Mark se duse în sala de baie şi bău 
puţină apă dintr-un păhăruţ de hârtie. 

- Bine. Le-ai spus şi poliţiştilor toate astea? se 
interesă Dianne. 

- Nu. Doar ţi-am spus că abia acum mi-am 
adus aminte. 

Dianne dădu uşor din cap şi reuşi chiar să 
schiţeze un surâs. Dar ochii ei se îngustaseră 
foarte mult şi deodată privirea lui Mark se plecă 
iute în podea. Dianne crezuse toată povestea 
despre sinuciderea lui Clifford, dar această 
revenire bruscă a unei memorii pierdute nu o 


păcălise. Dar se hotărâse să lămurească lucrurile 
mai târziu. 

Greenway avea şi el îndoieli, dar era mult mai 
preocupat să-şi trateze pacientul decât să-l certe 
pe Mark. Aşa că deocamdată îşi mângâia barba şi 
studia zugrăveala peretelui. 

- Mi-e foame, rupse în cele din urmă Mark 
tăcerea grea care se lăsase în cameră. 

Reggie sosi cu o oră mai târziu decât fusese 
stabilit,  cerându-şi necontenit scuze, dar 
Greenway plecase deja. Mark făcu nişte 
prezentări poticnite şi Reggie strânse cu multă 
căldură mâna lui Dianne, aşezându-se apoi 
alături de ea pe patul pliant. Imediat începu să 
pună o sumedenie de întrebări despre Ricky, ca o 
adevărată prietenă de familie, îngrijorată şi 
preocupată de absolut tot ce-i atingea prietenii. 
Cum se descurca cu serviciul? Cu şcoala? Cu 
banii? Cu hainele? 

Dianne era foarte obosită şi vulnerabilă, şi 
faptul că avea ocazia să stea de vorbă cu o altă 
femeie îi făcea mult bine. Aşa că îşi deschise 
sufletul fără nici o reţinere şi o vreme nu vorbiră 
decât despre spital, despre doctorul Greenway, 
despre Ricky, despre orice numai despre Mark şi 
povestea lui cu FBl-ul nu. 

Reggie adusese o pungă cu sandvişuri şi cartofi 
prăjiţi pe care Mark o puse pe masa plină cu tot 
felul de lucruri de lângă patul lui Ricky. Apoi 
băiatul se hotărî să cumpere şi ceva de băut şi 
ieşi pe nesimţite din cameră. 

Aparatul pentru răcoritoare de lângă sala de 
aşteptare îi livră prompt două cutii de suc pe 
care le aduse în cameră fără a fi oprit de poliţie, 


de ziarişti sau de asasini plătiţi de Mafia. Când 
intră în încăpere, cele două femei erau adâncite 
într-o conversație despre încercarea de 
interogatoriu din partea lui McThune şi Trumann. 
lar Reggie avu grijă să adopte un asemenea stil 
de povestire, încât Dianne deveni foarte 
suspicioasă în privinţa  FBl-ului. Amândouă 
femeile erau într-o stare de nervi deosebită. 
Pentru prima dată, după multe ore, Dianne era 
din nou plină de viaţă. 


„Jack Nance and Associates” era o firmă 
liniştită, care se autoprezenta în anunţurile 
publicitare drept o companie de specialişti în 
asigurarea pazei şi securităţii, dar care în 
realitate nu era constituită decât din doi detectivi 
particulari. Anunţul din cartea de telefon era cel 
mai mic şi neînsemnat din oraş. Firma aceasta nu 
dorea să aibă de-a face cu divorţuri interminabile 
în care unul dintre soţi se culcă prin diverse 
paturi, iar celălalt vrea fotografii explicite şi 
compromiţătoare; nu dispunea nici măcar de un 
detector de minciuni; nu fura copii în beneficiul 
vreunuia dintre părinţi; nu depista angajaţi care- 
şi furau patronul. 

Jack Nance era un fost puşcăriaş, cu un cazier 
impresionant, care reuşise să evite necazurile 
timp de peste zece ani. Asociatul său, Cal Sisson, 
făcea parte din aceeaşi categorie socială şi 
reuşise o afacere nemaipomenită cu o companie 
fictivă pentru construirea de  acoperişuri. 
Împreună, cei doi câştigau binişor, îndeplinind tot 
felul de sarcini urâte pentru cei cu bani. O dată, îi 


rupseseră mâinile unui adolescent care era 
prietenul fiicei unui client bogat, după ce puştiul 
îi trăsese câteva palme domnişoarei respective. 
Altădată, deprogramaseră doi adepţi ai sectei 
Moon, copiii unui alt client bogat. Celor doi 
asociaţi nu le era teamă de violenţă şi nu de 
puţine ori îi descurajaseră cu ajutorul pumnilor pe 
rivalii în afaceri ai clienţilor lor. Ba o dată chiar 
incendiaseră cuibul dragostei vinovate dintre 
soţia unui client şi amantul acesteia. 

Genul lor de activitate avea căutare pe o 
anumită piaţă, şi în unele cercuri restrânse Nance 
şi Sisson erau cunoscuţi drept nişte tipi duri şi 
foarte eficienţi, care nu voiau decât bani lichizi, 
duceau la bun sfârşit toate murdăriile şi nu lăsau 
nici o urmă. Erau renumiţi pentru rezultatele 
uluitoare, iar clienţii veneau pe bază de 
recomandare. 

Jack Nance se mai afla încă în biroul lui în care 
domnea o dezordine cruntă când cineva bătu la 
uşă. Se întunecase deja şi secretara îşi terminase 
programul. Cal Sisson nu plecase nici el, şi în 
momentul acela discuta ceva cu un traficant de 
cocaină care îl agăţase pe fiul unui client. Nance 
era un tip la vreo patruzeci de ani, nu prea înalt, 
dar era robust şi deosebit de agil. El fu cel care 
traversă biroul secretarei şi deschise uşa de la 
intrare. 

- II caut pe Jack Nance, zise necunoscutul. 

- Eu sunt. 

- Numele meu este Paul Gronke, spuse tipul, 
întinzând mâna. Pot să intru? 

Nance deschise larg uşa şi îi făcu celuilalt semn 
să intre. Cei doi se opriră chiar lângă biroul 


secretarei, iar Gronke privi atent dezordinea 
teribilă din jurul lor. 
- E târziu, remarcă Nance. Ar fi mai bine să-mi 


spui ce vrei. 
- Am nevoie de voi pentru o treabă foarte 
rapidă. 


- Cine te-a trimis la noi? 

- Am auzit vorbindu-se despre voi. Vorbele 
zboară. 

- Dă-mi un nume. 

- J.L. Grainger. Mi se pare că l-aţi ajutat să 
încheie o afacere. Tot el a amintit şi de un 
oarecare domn Schwartz care a fost foarte 
mulţumit de munca voastră. 

Ascultându-i vorbele, Nance se gândea la 
înţelesul lor,  studiindu-şi în acelaşi timp 
musafirul. Gronke era un bărbat voinic, cu pieptul 
lat, care se apropia de patruzeci de ani, prost 
îmbrăcat, dar fără să-şi dea seama de asta. Din 
cauza accentului tărăgănat şi a felului în care 
mânca silabele cuvintelor, Nance îşi dădu imediat 
seama că tipul era din New Orleans. 

- Avansul de angajare este de două mii de 
dolari, plătiţi imediat şi nerambursabili, totul 
cash, mai înainte să ridic măcar un deget. 

Gronke duse imediat mâna la buzunarul din 
stânga şi scoase de acolo un pacheţel cu 
bancnote din care extrase douăzeci de hârtii de o 
sută, pe care i le puse în mână lui Nance. Acesta 
se relaxă brusc; fusese cel mai rapid onorariu de 
angajare obţinut de el în zece ani de carieră. 

- la loc, îl pofti el pe Gronke, făcând semn spre 
canapeaua din încăpere. Te ascult. 

- Ai văzut chestia asta din ziarul de azi- 


dimineaţă? îl întrebă străinul, întinzându-i lui 
Nance o tăietură dintr-un ziar. 

- Da. Am citit-o. Dar în ce fel te priveşte 
povestea asta pe tine? 

- Eu sunt din New Orleans. Şi de fapt, domnul 
Muldanno, care este un vechi prieten de-al meu, 
este foarte supărat că numele lui a apărut aşa, 
pe nepusă masă, într-un ziar din Memphis; în 
articol se zice că domnul Muldanno are legături 
cu Mafia şi alte chestii de-astea. Nu mai poţi să ai 
nici un fel de încredere în ce spun ziarele în ziua 
de astăzi. Presa are să ducă ţara asta de râpă. 

- Clifford era avocatul lui? 

- Da, da' acum are unul nou. Numai că nu asta 
este important. Uite ce îl îngrijorează pe prietenul 
meu: cineva de mare încredere i-a spus că băieţii 
ăia doi ştiu ceva. 

- Unde sunt băieţii acum? 

- Unul este la spital în comă sau cam aşa ceva. 
A făcut-o de oaie când s-a-mpuşcat Clifford. 
Fratele lui a fost însă efectiv în maşină cu Clifford 
mai înainte ca ăsta să se omoare, şi nouă ne este 
teamă că puştiul ăsta a aflat ceva. Şi-a şi angajat 
un avocat şi refuză să vorbească cu FBl-ul. Or, 
toată chestia nu miroase a bine. 

- Şi ce vrei de la mine? 

- Păi, avem nevoie de cineva care să aibă 
relaţii aici în Memphis. Trebuie să-l vedem 
neapărat pe puştiul ăsta şi trebuie să ştim de 
unde să-l luăm în orice moment. 

- Cum îl cheamă? 

- Mark Sway. Noi credem că acum este la spital 
cu maică-sa. Noaptea trecută au stat în camera 
în care este internat puştiul mai mic, pe nume 


Ricky Sway, spitalul „St. Peter's”, etajul nouă, 
rezerva 943. Noi îţi cerem să-l găseşti pe băiat şi 
să-l supraveghezi. 

- Nu-i o treabă prea grea. 

- Cine ştie? S-ar putea ca poliţia şi FBl-ul să-l 
urmărească şi ei. Puştiul ăsta este un mare punct 
de atracţie. 

- Tariful este de o sută de dolari pe oră, cash. 

- Ştiu. 


Îşi alesese chiar ea numele de Amber, care, 
împreună cu cel de Alexis, erau cele mai 
răspândite printre dansatoarele de striptease şi 
târfele din Cartierul Franţuzesc. Amber răspunse 
la telefon şi, după ce ascultă o clipă, duse 
aparatul în minuscula sală de baie unde Barry 
Muldanno se spăla pe dinţi. 

- E Gronke la telefon, zise ea, întinzându-i 
receptorul. Barry răsuci robinetul, luă telefonul şi 
se opri în uşă, admirând trupul neted şi gol ce se 
strecura sub cearşafuri. 

- Da, zise el apoi în microfon. 

Un minut mai târziu, aşeză telefonul pe măsuţa 
de lângă pat şi începu să se îmbrace grăbit. 

- La ce oră te duci la lucru? o întrebă el pe 
Amber din care nu se mai zărea nici vârful 
nasului. 

- La zece. Acum cât este ceasul? întrebă la 
rândul ei iţindu-şi buclele printre perne. 

- Aproape nouă. Eu trebuie neapărat să ajung 
într-un loc, da' am să mă întorc. 

- De ce? Doar ai obţinut ce-ai dorit. 

- Pentru că s-ar putea să mai vreau puţin. Doar 


eu sunt cel care plăteşte chiria pentru 
apartamentul ăsta, dulceaţo. 

- Ce să zic?! Mare brânză de chirie! De ce nu 
mă scoţi din cocina asta? Şi să-mi cumperi ceva 
drăguţ? 

Barry trase de manşetele cămăşii, apoi îşi 
aruncă o privire admirativă în oglindă. Perfect, 
absolut perfect. 

- Mie îmi place aici, se întoarse el zâmbind spre 
Amber. 

- Ba este o cocină. Dacă te-ai purta cu mine 
cum trebuie, mi-ai cumpăra ceva într-adevăr 
drăguţ. 

- Da, da, bine. Ne vedem mai târziu, dulceaţo, 
încheie el discuţia şi ieşi trântind uşa. Aşa erau 
toate fetele astea care făceau striptease. Le faci 
mai întâi rost de o slujbă, pe urmă de un 
apartament, le cumperi haine, le dai să mănânce 
mâncăruri scumpe, şi pe urmă te trezeşti că 
fetele se cultivă şi încep să aibă pretenţii. Barry 
ştia bine că obiceiul ăsta al lui era foarte 
costisitor, dar nu se putea opri. 

Cobori scările şi deschise uşa care dădea spre 
Dumaine. Se uită precaut în toate părţile, de 
altfel ştia că este urmărit, şi dădu colţul pe 
Bourbon; mergea iute, prelingându-se printre 
umbre, traversând străzile în zig-zag, dând 
mereu colţul şi revenind uneori pe propriile urme. 
Intr-un târziu, după ce alergă aşa pe vreo opt 
străzi, dispăru în interiorul restaurantului 
„Randy's Oysters” de pe Decatur. Dacă reuşise 
careva să-l urmărească, atunci tipul acela era un 
adevărat superman. 

Restaurantul „Randy's” era nici mai mult, nici 


mai puţin decât un sanctuar. Un birt vechi şi 
demodat din New Orleans, lung şi îngust, 
întunecat şi aglomerat, aflat în afara circuitului 
turistic, deţinut şi condus de „familie”. Barry urcă 
în fugă scara îngustă până la etajul al doilea, 
acolo unde nu se putea intra decât cu rezervare 
de locuri. Făcu un semn uşor cu capul spre unul 
dintre chelneri, îi zâmbi unui bandit mătăhălos şi 
apoi intră în încăperea aceea cu numai patru 
mese, unde accesul străinilor era interzis. Doar 
una din mese era ocupată de o siluetă solitară, 
care citea ceva la lumina unei lumânări. Barry se 
opri lângă masa aceea şi aşteptă să fie invitat. La 
un moment dat, bărbatul de la masă îl observă 
şi-i făcu semn să se aşeze. Barry se conformă 
imediat. 

Johnny Sulari era fratele mamei lui Barry şi 
şeful incontestabil al  „familiei”. El era 
proprietarul birtului şi al altor vreo sută de 
afaceri. Şi în seara aceasta, ca de obicei, lucra la 
calculele contabile şi aştepta să-i fie servită cina. 
Astăzi era marţi, adică o seară ca oricare alta, 
petrecută la birou. Vinerea însă, Johnny obişnuia 
să vină aici însoţit de vreo Amber, ori Alexis, ori 
Sabrina, iar sâmbăta venea împreună cu soţia. 

Era clar că întreruperea aceea neaşteptată nu-i 
făcea deloc plăcere. 

- Ce s-a-ntâmplat? întrebă el. 

Barry se aplecă înainte, perfect conştient că nu 
era bine venit în locul acela. 

- Tocmai am vorbit cu Gronke, la Memphis. 
Pustiu' şi-a angajat un avocat şi refuză să discute 
cu FBl-ul. 

- Barry, nu-mi vine să cred că eşti atât de 


tâmpit, ştii asta? 

- Am mai avut odată discuţia asta, okay? 

- Ştiu şi o s-o avem din nou. Eşti un dobitoc şi 
ţin să ştii că, după părerea mea, eşti un mare 
dobitoc. 

- Okay. Sunt un dobitoc. Da' acum trebuie să 
facem ceva. 

- Adică ce? 

- Păi, trebuie să trimitem nişte oameni acolo, la 
Memphis; pe Bono şi poate pe Pirini sau pe Taur. 
Şi trebuie să-i trimitem acum. 

- Vrei să-l loveşti pe puşti? 

- Poate, nu ştiu. Da' trebuie să aflăm ce anume 
ştie, nu? Dacă ştie prea multe, atunci poate că o 
să-l eliminăm. 

- Barry, să ştii că mi-e ruşine că suntem rude 
de sânge. Eşti absolut tâmpit, ştii asta? 

- Okay. Da' acum trebuie să ne mişcăm cât mai 
repede. 

Johnny se cufundă din nou în hârtiile lui şi de 
data asta vorbi fără să mai ridice privirea: 

- Trimite-i pe Bono şi Pirini, dar fără alte 
mişcări tâmpite. Okay? Barry, eşti un idiot, un 
imbecil, şi nu vreau să faceţi absolut nimic acolo 
până când nu vă spun eu. S-a-nţeles? 

- Da, domnule. 

- Şi-acum pleacă, puse Johnny punct discuţiei 
şi făcu un semn cu mâna. 

Barry ţâşni imediat în picioare. 


13 


Marţi seara, George Ord şi oamenii lui reuşiseră 


să-i transfere pe Foltrigg, Boxx şi Fink în 
biblioteca vastă care ocupa centrul etajului. Aici 
fusese stabilită tabăra de bază, dotată cu două 
telefoane, o secretară şi un practicant-asistent, 
împrumutaţi de la Ord, care le ordonase tuturor 
celorlalţi asistenţi să nu care cumva să se 
apropie de încăperea cu pricina. Foltrigg încuie 
uşile şi îşi întinse toate hârtiile şi materialele pe 
imensa masă aşezată chiar în mijlocul încăperii. 
Numai Trumann avea voie să intre şi să iasă de 
acolo. De asemenea, secretara putea să plece ca 
să aducă sandvişuri şi cafea, dar numai atunci 
când i-o cerea venerabilul în persoană. 

Foltrigg fusese un student mediocru, iar în 
ultimii cincisprezece ani încercase şi reuşise să 
ocolească îngrozitoarea corvoadă reprezentată 
de munca de cercetare. Incă din facultate, 
învățase să  urască bibliotecile. Teoria lui 
personală zicea că cercetarea este doar pentru 
cei născuţi să fie şoareci de bibliotecă în timp ce 
avocatura poate fi practicată numai de avocaţi 
adevăraţi, cărora nu le este teamă să stea în faţa 
juraţilor şi să le ţină predici. 

În biblioteca lui Ord se afla din pură plictiseală; 
îi ţineau de urât Boxx şi Fink şi împreună cu ei 
aştepta un semn din partea unei oarecare Reggie 
Love; să vezi şi să nu crezi - el, marele Roy 
Foltrigg, avocatul „extraordinaire”, era obligat să 
stea aici cu nasul vârât în paginile unui tom de 
legi gros de-o palmă şi cu o sumedenie de altele 
la fel împrăştiate pe masă. Fink, şoarecele de 
bibliotecă, se descălţase şi se aşezase pe podea, 
între două rafturi cu cărţi, studiind cu râvnă 
teancurile de materiale din jurul lui. În ceea ce-l 


privea pe Boxx, acesta nu mai deschisese o carte 
de specialitate de ani de zile, dar de data asta i 
se înfundase şi nu mai putu să se fofileze; 
oricum, nu avea altceva mai bun de făcut. Cum 
nu-şi luase cu el nici un fel de schimburi, se ruga 
la toţi dumnezeii să se termine mâine cu 
Memphis-ul ăsta. 

Punctul esenţial al cercetărilor lor îl constituia 
modul în care Mark Sway putea fi convins să 
divulge informaţii pe care nu voia să le dea. Într- 
adevăr, dacă cineva deţine nişte informaţii 
cruciale pentru instrucţia unui caz şi acel cineva 
se hotărăşte să nu vorbească, întrebarea care se 
pune este cum pot fi obţinute informaţiile 
respective? Cea de-a doua variantă urmărită de 
Foltrigg era modul în care putea fi „convinsă” 
Reggie Love să divulge ceea ce îi spusese Mark 
Sway. Confidenţialitatea relaţiei dintre avocat şi 
client este, ce-i drept, sacră, el însă dorea totuşi 
să fie studiată şi această posibilitate. 

Dezbaterile referitoare la ce anume ştia Mark 
Sway se încheiaseră cu multe ore în urmă prin 
victoria zdrobitoare a lui Foltrigg. Teoria lui era 
următoarea: puştiul fusese în maşină; Clifford îşi 
pierduse minţile şi voia să vorbească; pe urmă, 
puştiul îi minţise pe poliţişti şi, mai nou, îşi 
angajase şi un avocat pentru că ştia ceva şi îi era 
frică să vorbească. De ce nu povestise Mark 
Sway de la început tot ce ştia? De ce? Pentru că îi 
era frică de asasinul lui Boyd Boyette. Pur şi 
simplu. 

Fink mai avea unele îndoieli, dar obosise să tot 
discute în contradictoriu. Şeful lui nu numai că nu 
avea o inteligenţă strălucită, dar mai era şi 


îngrozitor de încăpățânat, iar atunci când se 
hotăra să-şi închidă mintea în faţa unor 
argumente, ei bine, ea rămânea închisă pentru 
veşnicie. De altfel, trebuia să recunoască faptul 
că argumentaţia lui Foltrigg era foarte logică; 
puştiul făcea nişte mişcări tare ciudate, mai ales 
pentru un puşti. 

Evident că Boxx fusese de partea şefului şi 
credea cu sfinţenie tot ce spunea acesta. Dacă 
Roy declara că puştiul ştia unde este ascuns 
cadavrul, atunci vorbele lui erau literă de 
evanghelie. lar în clipa de faţă, urmând indicaţiile 
date de Boxx într-una din numeroasele sale 
convorbiri telefonice, o jumătate de duzină de 
asistenţi ai procurorului general făceau cercetări 
identice la New Orleans. 

Marţi seara pe la ora zece, Larry Trumann îşi 
făcu o apariţie  neaşteptată în biblioteca 
transformată în cartier general. Venea din biroul 
lui McThune, unde îşi petrecuse cea mai mare 
parte a serii. Conformându-se ordinelor lui 
Foltrigg, cei doi agenţi începuseră demersurile 
pentru obţinerea unei aprobări care să le permită 
să-i ofere lui Mark Sway protecţie în cadrul 
Programului Federal pentru Protecţia Martorilor. 
Până la ora aceea, vorbiseră de douăsprezece ori 
cu Washington-ul, de două ori interlocutorul lor 
fiind chiar directorul  FBl-ului în persoană, 
faimosul F. Denton Voyles. Rezultatul tuturor 
acestor convorbiri telefonice era că, dacă mâine 
dimineaţă Mark Sway nu-i dădea lui Foltrigg 
răspunsurile pe care le dorea acesta din urmă, 
atunci ei erau gata să facă o ofertă deosebit de 
atractivă. 


După părerea lui Foltrigg, târgul avea să fie cât 
se poate de uşor pentru că puştiul nu avea nimic 
de pierdut. li vor oferi mamei o slujbă bună, într- 
un alt oraş, care să-i dea posibilitatea să câştige 
mult mai mult decât cei şase dolari pe oră pe 
care-i primea la fabrica aia de lămpi. Familia ar 
locui într-o casă adevărată, cu fundaţie, şi nu 
într-o rulotă ieftină şi amărâtă. S-ar mai putea să 
primească şi un stimulent în bani lichizi, poate 
chiar şi o maşină nouă. 


Mark stătea pe salteaua subţire şi atât de puţin 
comodă de pe patul pliant şi nu-şi putea lua ochii 
de la maică-sa care era întinsă în pat, lângă 
Ricky. Se săturase şi de camera asta şi de spital. 
Il durea spatele din cauza patului pliant. Tragedia 
era amplificată şi de faptul că frumoasa Karen nu 
era în camera surorilor. Coridoarele erau pustii, 
chiar şi în dreptul ascensoarelor. 

In sala de aşteptare, un bărbat singur răsfoia o 
revistă ilustrată, ignorând serialul de la televizor. 
Şedea pe canapea, adică exact acolo unde Mark 
se hotărâse să se culce, aşa că băiatul, după ce 
îşi luă o cutie de suc din automatul pentru 
răcoritoare, se aşeză pe un scaun şi se uită la 
televizor. Bărbatul, care părea să aibă în jur de 
patruzeci de ani, avea un aer obosit şi îngrijorat. 
După zece minute, serialul fu întrerupt de 
apariţia bruscă pe micul ecran a lui Gill Teal, 
avocatul tuturor, care stătea calm la locul unui 
accident de maşină şi vorbea despre apărarea 
drepturilor şi lupta dintre companiile de asigurări. 
Gill Teal, avocatul adevărat. 


Jack Nance luă o nouă revistă de pe masă şi 
abia acum aruncă o privire asupra lui Mark. 

- Bună, îl salută el pe băiat, zâmbindu-i cu 
căldură. 

Mark dădu din cap fără să răspundă. Încă un 
străin în viaţa lui era tot ce şi-ar fi putut dori în 
clipa aceea. Aşa că desfăcu cutia cu suc şi începu 
să bea cu înghiţituri mici, rugându-se la 
Dumnezeu să-i dea linişte. 

- Ce faci aici? întrebă omul acela. 

- Mă uit la televizor, răspunse Mark abia auzit. 

Zâmbetul bărbatului dispăru, şi el îşi reluă 
lectura revistei. Telejurnalul de la miezul nopţii se 
concentra pe ravagiile produse de un taifun în 
Pakistan. Fură prezentate imagini cu cadavre de 
oameni şi animale care pluteau de-a lungul 
litoralului devastat. Erau imagini la care te 
simţeai obligat să priveşti. 

- E groaznic, nu? remarcă Jack Nance, în timp 
ce un elicopter se rotea deasupra unui morman 
de rămăşiţe omeneşti. 

- Destul de nasol, răspunse Mark prudent, 
nedorind să pară prietenos. În fond, cine ştie, 
poate că tipul nu era decât un avocat flămând 
gata să se repeadă asupra prăzii rănite. 

- Tare nasol, întări omul, clătinând din cap la 
vederea unei asemenea suferinţe. Faţă de ei, noi 
ar trebui să fim recunoscători cerului, doar că nu- 
i uşor să fii recunoscător atunci când te afli într- 
un spital, înţelegi ce vreau să spun? zise, 
aruncând o privire îndurerată spre Mark. 

- Da' ce vi s-a-ntâmplat? se simţi Mark obligat 
să întrebe. 

- Fiul meu. Este foarte rău, zise omul, punând 


revista pe masă şi începând să se frece la ochi. 

- Ce i s-a-ntâmplat? întrebă din nou Mark, 
făcându-i-se milă de vecinul lui. 

- Un accident de maşină făcut de un şofer 
beat. Băiatul meu a fost proiectat afară din 
maşină. 

- Şi acum unde este? 

- La etajul întâi, salonul de terapie intensivă. N- 
am mai putut să rezist şi am plecat. Acolo e o 
adevărată grădină zoologică, cu toţi oamenii ăia 
care ţipă şi plâng întruna. 

- Îmi pare tare rău. 

- Şi n-are decât opt ani, adăugă bărbatul căruia 
îi dăduseră, se pare, lacrimile. 

- Şi frăţiorul meu mai mic are opt ani. Este în 
camera de după colţ. 

- Da' ce-a păţit? 

- Este-n stare de şoc. 

- Păi ce i s-a-ntâmplat? 

- E o poveste lungă care se lungeşte mereu. 
Da' are să se facă bine. Să ştiţi că sper ca şi fiul 
dumneavoastră să se facă bine. 

Deodată, Jack Nance îşi privi ceasul şi se ridică 
în picioare. 

- Şi eu la fel. Trebuie să plec să văd ce mai 
face. Noroc şi ţie, ăă, cum te cheamă? 

- Mark Sway. 

- Noroc, Mark. Trebuie să fug acum, zise el, 
apoi se îndreptă spre ascensor şi dispăru. 

Mark îi luă locul pe canapea şi adormi aproape 
imediat. 


14 


Miercuri dimineaţă, fotografiile care ocupau 
prima pagină din „Memphis Press” erau cele din 
anuarul şcolii „Willow Road” şi fuseseră făcute în 
urmă cu un an, atunci când Mark era în clasa a 
patra şi Ricky într-a-ntâia. Cele două portrete 
zâmbitoare stăteau unul lângă celălalt în partea 
de jos a paginii de ziar, cu numele scrise corect şi 
foarte vizibil: Mark Sway - Ricky Sway. Alături, în 
stânga, apărea povestea lui Jerome Clifford şi a 
ciudatei implicări a celor doi băieţi în sinuciderea 
avocatului. Articolul era semnat de Slick Moeller 
care construise o întâmplare de-a dreptul 
suspectă: FBl-ul era implicat; Ricky era în stare 
de şoc; Mark sunase la 911, dar nu spusese cum 
îl cheamă; poliţia încercase să-i pună câteva 
întrebări lui Mark, dar băiatul refuzase să 
vorbească; familia angajase un avocat, Reggie 
Love (sex feminin); amprentele lui Mark erau 
împrăştiate peste tot în maşină, inclusiv pe arma 
sinuciderii. Una peste alta, articolul îl prezenta pe 
Mark drept un asasin plin de sânge rece. 

La ora şase dimineaţa, când frumoasa Karen îi 
aduse ziarul, Mark se afla în camera oarecum 
izolată de vizavi de cea a lui Ricky; încerca să 
adoarmă uitându-se la desenele animate de la 
televizor. Greenway ceruse să rămână singur cu 
Ricky şi Dianne. Cu o oră mai devreme, Ricky se 
trezise şi ceruse să meargă la baie. Acum era din 
nou în pat şi mormăia ceva despre nişte 
coşmaruri şi despre cât de mult ar fi vrut să 
mănânce o îngheţată. 

- Ai dat lovitura, zise Karen, dându-i ziarul şi 
punând pe masă un pahar cu suc de portocale. 


- Ce mai e şi asta? întrebă el, trezindu-se față- 
n faţă cu propriul chip fotografiat în alb şi negru. 
La dracu'! 

- Da' nu este decât o povestioară, de ce te 
superi? Ştii, aş vrea să-mi dai şi mie un autograf 
când ai să ai puţin timp. 

Ce să zic, avea haz, într-adevăr! După ce Karen 
îl lăsă singur, Mark începu să citească articolul cu 
multă atenţie. Reggie îi vorbise despre amprente 
şi bilet; pistolul îl visase şi noaptea, dar, într-un 
lapsus explicabil, uitase cu totul de sticla de 
whiskey. 

Simţea că de data asta lucrurile nu prea erau 
corecte. In fond, el nu era decât un copil care 
încercase să-şi vadă de treburile lui, când 
deodată un ziar îi publica fotografia pe prima 
pagină şi toată lumea îl arăta cu degetul. Cum 
de-şi permitea un ziar să dea la iveală fotografii 
vechi de un an pe care să le publice când i se 
năzare? Oare el, Mark, n-avea dreptul la puţină 
viaţă particulară? 

Supărat, aruncă ziarul pe podea şi se apropie 
de fereastră. Afară, ivirea zorilor era însoţită de o 
ploaie măruntă şi centrul oraşului revenea încet- 
încet la viaţă. Şi cum stătea aşa, privind pe 
fereastra unei camere pustii clădirile înalte din 
zare, Mark se simţi îngrozitor de singur. În mai 
puţin de o oră, o jumătate de milion de oameni 
vor citi despre Mark şi Ricky Sway în timp ce-şi 
vor bea cafeaua şi-şi vor lua micul dejun. Clădirile 
acum întunecate se vor umple în curând cu 
oameni care se vor aduna în jurul birourilor şi al 
ceştilor de cafea, bârfind şi făcând speculaţii care 
mai de care mai fanteziste despre cei doi copii şi 


despre avocatul mort. Cu siguranţă, puştiul 
fusese în maşină. Doar amprentele sunt peste 
tot! Dar cum de-a ajuns în maşină? Şi cum a ieşit 
de-acolo? Toţi vor citi articolul scris de Slick 
Moeller ca şi cum fiecare cuvânt ar fi fost 
adevărat, ca şi cum Slick ar deţine nişte 
informaţii demne de toată încrederea. 

Nu era cinstit ca un copil să citească ceva 
despre el însuşi pe prima pagină a unui ziar fără 
să aibă lângă el nişte părinţi care să-l apere. 
Orice copil prins într-o astfel de nebunie avea 
absolută nevoie de protecţia unui tată şi de 
afecțiunea unică a mamei. Avea absolută nevoie 
de un scut care să-l apere de agenţii FBI, de 
ziarişti şi, Doamne fereşte, de Mafia. Or, el era 
singur, n-avea decât unsprezece ani şi nu era 
deloc sigur de ceea ce trebuie să facă; la început, 
minţise, apoi spusese adevărul, apoi iar minţise 
puţin. Adevărul poate să te ucidă - auzise chestia 
asta odată, într-un film, şi şi-o amintea ori de 
câte ori simţea nevoia irepresibilă să mintă pe 
cineva investit cu o putere oarecare. Of, 
Doamne, oare cum ar putea să iasă din tot 
balamucul ăsta? 

Preocupat de toate aceste probleme, se 
întoarse de la fereastră, culese ziarul de pe 
podea şi ieşi pe coridor. Pe uşa camerei lui Ricky, 
doctorul Greenway lipise un bilet care interzicea 
accesul tuturor persoanelor, inclusiv al surorilor. 
Dianne se plânsese de durerile de spate pe carei 
le dăduse patul acela incomod şi legănatul 
copilului, iar doctorul îi prescrisese o altă tranşă 
de medicamente care să-i aline suferinţa. 

Mark trecu pe la camera surorilor şi îi înapoie 


ziarul frumoasei Karen. 

- Frumoasă poveste, nu? zise ea, zâmbind. 
Povestea de dragoste murise. Bineînţeles că ea 
era tot frumoasă, dar prea exagera, iar el pur şi 
simplu nu mai avea energie să continue acest 
joc. 

- Mă duc să-mi cumpăr o gogoaşă. Vrei şi tu 
una? întrebă el. 

- Nu, mulţumesc. 

Mark se îndreptă spre ascensor şi apăsă pe 
buton; apoi uşa ascensorului se deschise şi el 
păşi înăuntru. 

Exact în aceeaşi secundă, Jack Nance se 
ascunse în întunericul care domnea în sala de 
aşteptare şi şopti ceva în aparatul de emisie- 
recepţie pe care îl avea asupra lui. 

Abia trecuse de ora şase şi mai era încă o 
jumătate de oră bună până când spitalul să se 
umple de lume, aşa că ascensorul era gol. Un 
beculeţ se aprinse şi liftul se opri la etajul opt; 
apoi uşa se deschise şi înăuntru îşi făcu apariţia 
un bărbat îmbrăcat cu o bluză medicală albă şi 
blue-jeans; tipul era încălţat cu tenişi, iar pe cap 
avea o şapcă de baseball. Mark nu-i privi faţa; se 
plictisise să tot cunoască alte şi alte chipuri noi. 

Uşa se închise, şi în clipa imediat următoare 
bărbatul îl înşfacă pe Mark de umeri şi îl vâri cu 
brutalitate într-un colţ. Apoi îşi împleti degetele în 
jurul gâtului copilului şi se lăsă într-un genunchi, 
scoțând ceva dintr-un buzunar. Faţa groaznic de 
urâtă era aproape lipită de cea a băiatului. Tipul 
gâfâia. 

- Ascultă la mine, Mark Sway, grohăi el, făcând 
să pocnească ceva în mâna dreaptă. Pocnetul 


anunţase intrarea bruscă în scenă a unui foarte 
lung şi înfricoşător cuţit cu buton. Nu ştiu ce 
anume ţi-a povestit Jerome Clifford, continuă 
tipul, vorbind foarte repede, căci ascensorul 
alerga spre etajele inferioare. Dar dacă repeţi în 
faţa cuiva, chiar şi a avocatului tău, un singur 
cuvânt din ce ţi-a spus, să ştii că te omor. Şi îi 
omor şi pe maică-ta şi pe frate-tău. Okay? Ştiu că 
el este în rezerva 943. Ştiu rulota în care locuiţi. 
Am văzut şi şcoala la care învăţaţi, „Willow 
Road”. Răsuflarea caldă şi mirosind a cafea cu 
frişca a tipului îl izbea pe Mark chiar în ochi. - 
Înţelegi ce-ţi spun? mârâi tipul şi un zâmbet plin 
de răutate i se lăţi pe chip. 

Ascensorul se opri şi omul ţâşni în picioare 
lângă uşă, ţinând cuțitul lipit de coapsă. Deşi 
Mark era paralizat de frică, mintea lui mai era 
capabilă să spere şi să se roage lui Dumnezeu ca 
în sfârşit să se mai urce şi altcineva în 
nenorocitul ăla de ascensor. Era evident că tipul 
nu avea încă de gând să coboare. După zece 
secunde de aşteptare zadarnică, uşa se închise şi 
colivia aceea îşi reluă coborârea. 

Necunoscutul se repezi din nou la copil, dar de 
data asta cuțitul era doar la câţiva milimetri de 
nasul lui Mark. Braţul puternic al tipului îl lipi din 
nou de perete, iar vârful ascuţit al lamei 
strălucitoare se înfipse pe neaşteptate în cureaua 
pantalonilor, găurind-o într-o secundă. Apoi încă 
o dată şi încă o dată. Mesajul fusese mai mult 
decât clar, iar acum era necesar să fie întărit. 

- Tot aşa am să ţi-l înfig şi-n burtă, m-ai 
înţeles? insistă necunoscutul. 

Mark dădu din cap afirmativ. Un nod cât o 


minge de golf i se aşezase în gât, gura îi era 
complet uscată şi lacrimi nechemate îi umplură 
ochii. Dădu îngrozit din cap: da, da, da. 

- Am să te omor. Mă crezi? - Cu ochii lipiţi de 
lama cuţitului, Mark dădu iar din cap; da, 
înţelegea şi îl credea. - Şi dacă ai să spui cuiva 
ceva despre întâlnirea noastră, am să-ţi iau gâtu'. 
'Nţeles? Mark dădea frenetic din cap. 

Necunoscutul vâri cuțitul în buzunar şi scoase 
la lumină o fotografie color pe care aproape o lipi 
de faţa copilului. 

- Ai mai văzut-o vreodată? întrebă el, zâmbind. 

Era un instantaneu, o fotografie făcută într-un 
magazin pe vremea când Mark era în clasa a 
doua. De ani de zile, cartonul acela colorat stătea 
în living deasupra televizorului. 

- O recunoşti? îl plesni vocea şfichiuitoare a 
necunoscutului. 

Mark încuviinţă din cap; o a doua fotografie ca 
asta nu mai găseai în toată lumea. 

Ascensorul se opri la etajul al cincilea şi 
necunoscutul se apropie iute de uşă. In ultima 
secundă, chiar în clipa în care uşa dădea să se 
închidă, două surori păşiră înăuntru şi Mark putu 
în sfârşit să răsufle uşurat; rămase însă în colţul 
unde-l vârâse tipul acela, rugându-se din tot 
sufletul să se întâmple o minune. Simţea că n-ar 
mai fi rezistat la încă o încercare ca cea prin care 
tocmai trecuse. La etajul al treilea urcară încă 
trei persoane care se aşezară între Mark şi omul 
cu cuțitul. Apoi, într-o fracțiune de secundă, 
necunoscutul dispăru prin uşa care se închidea. 

- Nu te simţi bine? auzi Mark o voce şi abia 
atunci îşi dădu seama că o soră îl observa cu o 


privire atentă şi îngrijorată. Ascensorul porni din 
nou la drum. Infirmiera îi atinse fruntea şi simţi 
sub degete broboanele mari de sudoare. Apoi 
văzu şi lacrimile din ochii copilului. Eşti foarte 
palid, adăugă ea. 

- Mă simt bine, murmură el, abia auzit, 
sprijinindu-se cu toată puterea de barele prinse 
în pereţii ascensorului. 

- Eşti sigur? îl întrebă o altă soră după ce îl 
privi cu multă atenţie. Mark dădu afirmativ din 
cap, apoi, când uşa se deschise din nou la etajul 
al doilea, ţâşni afară şi o luă la fugă printre 
mesele şi scaunele cu rotile de pe coridor. 
Pantofii sport mult prea uzaţi făceau un zgomot 
ascuţit pe linoleumul de pe jos şi lucrul ăsta îl 
făcu să alerge şi mai repede spre uşa pe care 
scria IEŞIRE şi pe care o împinse cu disperare. O 
dată ajuns în casa scărilor, se agăţă de 
balustradă şi începu să urce câte două trepte 
deodată, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Pe 
la etajul al şaselea, cârceii îi prinseră muşchii 
coapselor, dar nu-l putură opri din cursa aceea 
nebună. În dreptul etajului al optulea trecu fără 
să se oprească pe lângă un medic care îl privi 
surprins. Alerga din ce în ce mai repede, ca un 
căţărător care se luptă pentru recordul mondial, 
şi nu se opri decât atunci când scările ajunseră la 
punctul terminus: etajul al cincisprezecelea. 
Acolo se prăbuşi pe palier lângă furtunul de 
incendiu şi rămase aşa, în semiobscuritatea 
odihnitoare până când razele timide ale soarelui 
pătrunseră prin geamul colorat al ferestrei 
micuţe, aflată chiar deasupra lui. 


Aşa cum se înţelesese cu Reggie, Clint 
deschise biroul la opt fix, aprinse luminile şi 
pregăti cafeaua. Astăzi era miercuri, zi în care, în 
biroul acela, se bea cafea din boabe de pecan. 
Aşa că deschise frigiderul şi căută printre 
nenumăratele pungi de o livră una cu boabe de 
pecan, apoi puse cu grijă patru măsuri în maşina 
de măcinat, căci Reggie era capabilă să-şi dea 
seama doar după gust dacă subalternul ei 
greşise cumva cantitatea fie şi numai cu o 
jumătate de linguriţă; şefa va sorbi mai întâi din 
cafea precum un degustător de vinuri, apoi va 
plescăi din buze şi abia după aceea va da 
verdictul. Clint adăugă cantitatea necesară de 
apă, apăsă pe butonul filtrului şi aşteptă să apară 
primele picături. Camera se umplu de o aromă 
delicioasă. 

Lui Clint îi plăcea foarte mult cafeaua şi ritualul 
preparării ei era doar pe jumătate serios. Fiecare 
dimineaţă începea cu o ceaşcă de cafea, iar în 
timp ce o savurau liniştiţi, Clint şi Reggie 
planificau activităţile zilei şi făceau 
corespondenţa. Cei doi se cunoscuseră cu 
doisprezece ani în urmă într-un centru de 
dezintoxicare; pe vremea aceea, ea avea 
patruzeci şi unu de ani, iar el şaptesprezece. 
Începuseră facultatea de drept în acelaşi timp, 
numai că el ratase definitiv după o poveste 
foarte urâtă, pe bază de cocaină. El era perfect 
curat de cinci ani, ea - de şase. De multe ori îşi 
fuseseră unul altuia singurul sprijin. 

Clint sortă corespondenţa şi o aşeză cu grijă pe 
biroul ei impecabil de curat; apoi îşi turnă o 


primă ceaşcă de cafea şi se apucă să citească, 
plin de interes, articolul de pe prima pagină a 
ziarului de dimineaţă în care se vorbea despre 
cel mai nou client al şefei. Ca de obicei, Slick ştia 
ce ştia; şi tot ca de obicei, faptele erau împănate 
cu o bună doză de insinuări. Băieţii erau foarte 
fotogenici, atâta doar că părul lui Ricky era o idee 
mai deschis la culoare. Puştiul zâmbea cu toată 
gura şi cu câţiva dinţi lipsă. 

Clint aşeză prima pagină a ziarului exact în 
centrul biroului lui Reggie. 


În afară de zilele în care era aşteptată la 
tribunal, Reggie nu ajungea la birou decât rareori 
înainte de ora nouă. Nu era o matinală; 
dimpotrivă, începea să se simtă în largul ei abia 
pe la patru după-amiaza şi prefera să lucreze 
până seara târziu. 

Reggie se specializase în apărarea copiilor 
maltrataţi sau neglijaţi şi îşi făcea meseria cu 
talent şi pasiune. Judecătoriile pentru minori o 
chemau când aveau cazuri foarte prost plătite, în 
care erau implicaţi copii care aveau nevoie de 
avocat, dar ignorau acest lucru. Muncea plină de 
râvnă în beneficiul unor clienţi micuţi, care nici 
măcar nu ştiau să spună mulţumesc. Chemase în 
faţa tribunalului taţi care îşi bătuseră fiicele, 
unchi care îşi violaseră nepoatele, mame care îşi 
maltrataseră sugarii. Ceruse anchetarea 
părinţilor care îşi expuseseră copiii consumului 
de droguri. Îndeplinise rolul de tutore legal 
pentru un număr de douăzeci de copii. Tribunalul 
pentru minori o numea adesea apărător din oficiu 


pentru diverşi puşti intraţi în conflict cu legea. 
Avusese cazuri de copii care aveau nevoie de 
internare în sanatorii de boli mintale. Pentru 
Reggie, banii nu aveau importanţă. Cândva, 
demult, avusese extraordinar de mulţi bani, dar 
ei nu-i aduseseră decât suferinţă şi durere. 

Reggie bău din cafea, anunţă că este bună şi, 
împreună cu Clint, trecu la planificarea 
activităţilor zilei. Era un ritual pe care îl respectau 
ori de câte ori aveau posibilitatea. 

Chiar în clipa în care avocata luă ziarul să-l 
citească, interfonul începu să bâzâie şi Clint se 
repezi în anticameră. Acolo dădu peste un Mark 
Sway murat de ploaie şi care abia îşi mai trăgea 
sufletul. 

- Bună dimineaţa, Mark. Ce-i cu tine, eşti ud 
leoarcă!? 

- Trebuie s-o văd pe Reggie, zise băiatul, cu o 
expresie buimăcită pe chip. Bretonul ud i se lipise 
de frunte şi picături de apă i se prelingeau pe 
nasul mic. 

- Da, sigur, fu de acord Clint, întinzându-i un 
prosop uscat. Vino cu mine! 

Reggie stătea în picioare în mijlocul biroului şi îi 
aştepta. După ce îl conduse pe Mark, Clint se 
retrase, închizând uşa în urma lui. 

- Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea. 

- Cred că este bine să stăm de vorbă, răspunse 
băiatul, şi Reggie îi făcu imediat semn să se 
aşeze pe un scaun, în timp ce ea însăşi se aşeză 
pe canapea. 

- Ce-ai păţit, Mark? îl întrebă ea din nou, după 
ce îi observă ochii roşi şi obosiţi. 

- Ricky s-a trezit azi-dimineaţă devreme, 


răspunse el cu privirea aţintită la florile de pe 
măsuţa joasă. 

- Bine, da' asta-i nemaipomenit. La ce oră s-a 
trezit? 

- Acum vreo două ore. 

- Tu arăţi tare obosit. Nu vrei nişte cacao 
fierbinte? 

- Nu. Ai văzut ziarul din dimineaţa asta? 

- Da, l-am văzut. Te-a speriat? 

- Sigur că m-a speriat. 

Clint bătu la uşă, o deschise şi aduse totuşi 
nişte cacao fierbinte, pentru orice eventualitate. 
Mark îi mulţumi şi luă cana cu amândouă mâinile; 
îi era frig şi căldura cănii îi făcea bine. Apoi Clint 
dispăru şi cei doi rămaseră din nou singuri. 

- Când ne-ntâlnim cu ăia de la FBI? întrebă el. 

- Peste o oră. Dar de ce întrebi? 

Mark luă o înghiţitură de cacao şi îşi fripse 
limba. 

- Nu prea sunt sigur că vreau să stau de vorbă 
cu ei. 

- Okay, nici nu eşti obligat s-o faci, ţi-am mai 
explicat asta. 

- Da, ştiu. Pot să te întreb ceva? 

- Fireşte, Mark. Pari speriat. 

- A fost o dimineaţă tare rea, zise el, sorbind 
apoi o dată şi-ncă o dată din cana cu cacao. Ce- 
ar putea să mi se-ntâmple dacă nu spun nimănui, 
niciodată, nimic din ceea ce ştiu? 

- Bine, dar mie mi-ai spus deja. 

- Aşa este, dar tu nu poţi să spui altcuiva ce ți- 
am spus eu. Şi pe urmă, nici nu ţi-am spus tot ce 
ştiu, nu? 

- Ai dreptate. 


- Ţi-am spus că ştiu unde este cadavrul, dar nu 
ţi-am spus... 

- Exact, Mark. Eu nu ştiu unde anume este 
ascuns cadavrul ăla. Este o mare diferenţă şi fii 
convins că o înţeleg. 

- Vrei să ştii unde este? 

- Tu vrei să-mi spui unde este? 

- Nu prea. Nu acum. 

Reggie se simţi uşurată, auzindu-l, dar nu i-o 
arătă. 

- Okay, atunci nici eu nu vreau să-mi spui. 

- Deci, ce mi se poate întâmpla dacă nu spun 
niciodată? 

Reggie se gândise ore în şir la întrebarea asta 
şi tot nu găsise răspuns. Dar după ce-l cunoscuse 
pe Foltrigg şi după ce îl urmărise cum lucrează în 
condiţii speciale, se convinsese că procurorul va 
uza de toate mijloacele legale pe care le avea la 
îndemână ca să scoată toate informaţiile pe care 
le dorea de la clientul ei. lar ea nu-şi putea sfătui 
clientul să mintă, oricât de mult i-ar fi plăcut să 
facă acest lucru. 

O minciună ar fi extraordinar de potrivită. O 
minciună simplă, şi Mark Sway ar putea să 
trăiască pentru tot restul vieţii fără să se mai 
gândească la ceea ce se întâmplase la New 
Orleans. Şi, la urma urmelor, de ce ar fi trebuit să 
fie el îngrijorat din cauza unor Muldanno şi 
Foltrigg şi răposatul Boyd Boyette? Mark era 
numai un copil, care nu se făcuse vinovat de nici 
o crimă şi de nici un păcat capital. 

- Cred că vor fi făcute eforturi ca să fii obligat 
să vorbeşti. 

- Cum adică? 


- Nu prea ştiu bine. Se-ntâmplă foarte rar, dar 
cred că se poate face apel la un tribunal care să 
te oblige să depui mărturie despre ceea ce ştii. 
Clint şi cu mine am făcut nişte cercetări în 
direcţia asta. 

- Ştiu ce mi-a spus Clifford, dar nu ştiu dacă ăla 
este adevărul. 

- Dar tu crezi că este adevărul, nu-i aşa, Mark? 

- Da, cred că da. Pur şi simplu nu ştiu ce să fac, 
mormăi el, abia auzit, nedorind s-o privească în 
ochi pe femeia de lângă el. Şi ei pot să mă oblige 
să vorbesc? întrebă băiatul. 

Reggie îşi cântări bine cuvintele. 

- E posibil. Vreau să spun că se pot întâmpla o 
mulţime de lucruri. Da, într-o bună zi, curând, un 
judecător ar putea să-ţi ceară să vorbeşti. 

- Şi dacă refuz? 

- Asta-i o întrebare foarte bună, Mark. Vezi tu, 
aici ajungem într-o zonă foarte neclară. Dacă 
refuzul vine din partea unui adult, atunci este 
vorba despre sfidarea Curţii şi vinovatul riscă 
închisoarea. Nu ştiu însă ce i se poate întâmpla 
unui copil în aceeaşi situaţie. N-am mai auzit de 
ceva asemănător. 

- Dar dacă apare vreun detector de minciuni? 

- Nu înţeleg ce vrei să spui. 

- Păi, să zicem că mă târâie după ei la tribunal 
şi că judecătorul îmi zice să-mi deşert sacu' şi eu 
spun povestea, da' nu zic nimic de partea cea 
mai importantă. Şi ei bănuiesc că am minţit. Ce 
fac atunci? Pot să mă lege de-un scaun şi să mă 
ia la întrebări? Am văzut o chestie de-asta o dată, 
într-un film. 

- Ai văzut un copil verificat cu detectorul de 


minciuni? 

- Nu, nu. Era vorba de un curcan care fusese 
prins cu minciuna. Da' eu vreau să ştiu dacă pot 
să facă şi cu mine la fel. 

- Mă-ndoiesc. N-am mai auzit aşa ceva şi, 
oricum, m-aş lupta din răsputeri să împiedic o 
asemenea poveste. 

- Dar ar putea să se întâmple, nu? 

- Nu sunt sigură, mă-ndoiesc. 

Reggie era supusă unui tir susţinut de întrebări 
deosebit de grele şi trebuia să fie foarte atentă la 
răspunsuri. Adesea, clienţii aud numai ceea ce 
vor să audă, iar restul le trece pe lângă ureche. 

- Dar trebuie să te avertizez, Mark, că dacă 
minţi Curtea poţi să dai de necaz, de mare necaz. 

Puştiul se gândi o clipă, apoi zise: 

- Dacă spun adevărul, dau şi mai rău de necaz. 

- De ce? 

Reggie aşteptă mult răspunsul la întrebarea ei. 
Plin de zel, Mark se porni să ia câte o înghiţitură 
de cacao la fiecare douăzeci de secunde; de 
altfel, nu era deloc dornic să răspundă, iar 
liniştea care se lăsase în încăpere nu-l deranja 
câtuşi de puţin. Privirea i se odihnea pe măsuţa 
pentru cafea, dar mintea lui dansa într-o cu totul 
altă direcţie. 

- Mark, aseară ai spus că eşti gata să te 
întâlneşti cu cei de la FBI ca să le spui tot ce ştii. 
Acum este clar că te-ai răzgândit. De ce? Ce ţi s- 
a-ntâmplat? 

Fără să spună un cuvânt, băiatul aşeză cu grijă 
cana pe masă şi îşi duse pumnii la ochi. Bărbia 
începu să-i tremure şi lacrimile porniră singure, 
fără efort. 


O reprezentantă a serviciului de poştă federal, 
toată numai zâmbet şi eficienţă, aduse o cutie 
înaltă de trei țoli pe care i-o înmână lui Clint. 
Femeia îi mulţumi apoi pentru semnătura de 
primire, îi ură o zi plăcută şi dispăru pe unde 
venise. 

Pachetul, care era de altfel aşteptat, venea din 
partea Oficiului de cercetare a publicaţiilor de 
presă, o întreprindere uluitoare din districtul 
Columbia, care nu făcea altceva decât să 
catalogheze articolele apărute zilnic în două sute 
de ziare de pe întreg teritoriul Statelor Unite. 
Ştirile erau decupate, copiate, computerizate şi 
puse imediat la dispoziţia doritorilor dispuşi să 
plătească pentru acest serviciu. Acum, Reggie n- 
ar fi vrut să plătească, dar avea neapărată 
nevoie de date suplimentare despre Boyette & 
Co. Clint dăduse comanda ieri, după plecarea lui 
Mark, când Reggie îşi făcuse rost de un nou 
client. Comanda se referea doar la ziarele 
apărute la New Orléans şi Washington. 

Clint desfăcu pachetul şi scoase la lumină un 
teanc frumos aranjat de fotocopii după articole 
de ziar, titluri şi fotografii puse într-o ordine 
cronologică perfectă. Copiile erau impecabile, 
până şi fotografiile erau fără cusur. 

Boyette fusese un vechi democrat din New 
Orleans, care îndeplinise mai multe mandate de 
membru în Camera Reprezentanţilor. Asta până 
în ziua în care senatorul Dauvin, o relicvă rămasă 
din timpul Războiului de Secesiune, muri în 
funcţie la vârsta de nouăzeci şi unu de ani. 


Boyette se apucă să tragă sforile şi să forţeze 
mâini şi, în marea tradiţie a politicienilor din 
Louisiana, adună ceva bani şi găsi şi cui să-i 
plaseze. În consecinţă, guvernatorul îl desemnă 
să ducă la bun sfârşit mandatul lui Dauvin. Teoria 
era foarte simplă: dacă omul avusese destul cap 
ca să adune un pumn de bani, atunci va fi cu 
siguranţă capabil să fie un bun senator al 
Statelor Unite. 

Şi aşa Boyette deveni membru al celui mai 
exclusivist club din lume, iar cu timpul se dovedi 
chiar foarte talentat. De-a lungul anilor, reuşi să 
scape de câteva inculpări şi trase învăţămintele 
de rigoare.  Supravieţui la două  realegeri 
câştigate la mustață, ajungând în cele din urmă 
în punctul atins de cei mai mulţi senatori sudişti, 
adică fu lăsat în pace. Dar când se întâmplă 
acest lucru,  Boyette se potoli treptat, 
transformându-se dintr-un segregaţionist afurisit 
şi gură-mare într-un politician cu mintea 
deschisă, de orientare mai degrabă liberală. In 
felul acesta pierdu bunăvoința a trei guvernatori 
intransigenţi ai statului Louisiana, devenind astfel 
un paria al unei societăţi formate din companii 
chimice şi petroliere care distruseseră ecologia 
statului. 

În felul acesta, Boyd Boyette deveni un 
ecologist radical, adică un animal nemaivăzut 
printre politicienii din sud. Se ridică împotriva 
industriei petroliere şi jură că va obţine victoria. 
Organiză audieri în tot felul de orăşele devastate 
de dezvoltarea neîngrădită a afacerilor cu petrol 
şi îşi făcu mulţi duşmani în clădirile cu multe 
etaje din New Orleans. Senatorul Boyette 


îmbrăţişa fără rezerve studiul ecologiei statului 
său iubit, apărând-o cu pasiune. 

Cu şase ani în urmă, cineva din New Orleans 
veni cu propunerea de a construi un depozit de 
deşeuri toxice în  La-fourche Parish, la 
aproximativ optzeci de mile sud-vest de New 
Orleans. Dar pentru prima oară în istorie, 
autorităţile locale refuzară ferm să accepte 
propunerea respectivă. Numai că, aşa cum se 
întâmplă cu majoritatea ideilor ieşite din creiere 
bogate angajate în corporaţii, propunerea nu 
dispăru în neant; după un an, ea fu readusă în 
atenţia opiniei publice, dar sub un alt nume, 
însoţită de un alt grup de consultanţi, de noi 
promisiuni legate de noi locuri de muncă şi 
prezentată de alţi promotori. Şi de data aceasta, 
propunerea fu respinsă prin vot de autorităţile 
locale, dar rezultatul fu mult mai strâns. După 
încă un an, anumite sume de bani îşi schimbară 
stăpânul, planurile  suferiră câteva  retuşuri 
cosmetice şi ideea reveni brusc în actualitate. 
Locuitorii zonei învecinate şantierului se 
isterizară de-a dreptul. Zvonurile nu mai 
conteneau, iar unul dintre ele, cel mai insistent, 
zicea cum că în spatele proiectului se ascundea 
Mafia din New Orléans, care nu se va lăsa până 
când nu-şi va vedea visul cu ochii. Era evident 
că-n joc fuseseră prea multe, foarte multe 
milioane. 

Ziarele din New Orleans scriseră articole foarte 
credibile care stabileau o legătură clară între 
Mafia şi şantierul depozitului de deşeuri toxice. 
Implicarea unei duzini de corporaţii aduse la 
lumină nume şi adrese care duceau la personaje 


foarte cunoscute din lumea crimei organizate. 

Decorul fusese pregătit, târgul fusese încheiat, 
construirea depozitului era pe cale de a fi 
aprobată, când senatorul Boyd Boyette îşi făcu o 
apariţie intempestivă în scenă, însoţit de o 
armată de experţi federali. Ameninţă în stânga 
şi-n dreapta cu anchete declanşate de cel puţin o 
duzină de agenţii federale, ţinu conferinţe de 
presă săptămânale, porni într-un turneu de 
discursuri prin tot sudul Louisianei. Ca urmare, 
partizanii şantierului căutară sprijin care-ncotro; 
corporaţiile dădură declaraţii concise prin care 
refuzau orice fel de comentariu; iar Boyette, care 
declanşase furtuna, se amuza la culme. 

In noaptea dispariției sale, senatorul 
participase la întâlnirea organizată de nişte 
cetăţeni furioşi în sala de sport a liceului din 
Houma. Plecase de acolo noaptea târziu, singur, 
aşa cum îi era obiceiul; nu avea decât o oră de 
mers cu maşina până la New Orleans. Cu ani în 
urmă, Boyette se săturase de bârfele şi 
linguşeala personalului său, aşa că prefera să-şi 
conducă singur maşina ori de câte ori avea 
ocazia. Pe vremea aceea, studia o a patra limbă 
străină, rusa, şi preţuia foarte mult singurătatea 
liniştită a Cadillacului şi compania casetelor cu 
exerciţii. 

A doua zi, la prânz, dispariţia senatorului era 
un fapt constatat. În ziarele din New Orleans, 
titluri de o şchioapă relatau întâmplarea. În 
„Washington Post”, titluri mai îndrăzneţe bănuiau 
un joc murdar. Apoi, zilele trecură fără să aducă 
alte noutăţi şi fără să fie găsit cadavrul. Ziarele 
folosiră zeci de fotografii care de care mai vechi 


de-ale senatorului; iar povestea începea să-şi 
piardă din actualitate şi interes când, deodată, 
numele lui Barry Muldanno fu pus în legătură cu 
dispariţia omului politic. Un ziar din New Orleans 
publică pe prima pagină un portret de-a dreptul 
înspăimântător al unui Muldanno tânăr şi reluă 
într-o nouă prezentare povestea despre Mafie şi 
şantierul depozitului de deşeuri toxice. Şiş era un 
profesionist al crimei, cu un cazier impresionant. 
Şi aşa mai departe. 

Apoi, Roy Foltrigg îşi făcu o apariție 
senzaţională în faţa camerelor de luat vederi şi 
anunţă inculparea lui Barry Muldanno pentru 
asasinarea senatorului Boyd Boyette. Fotografia 
lui Foltrigg fu publicată şi ea în pagina întâi a 
ziarelor din Washington şi New Orleans, ba Clint 
îşi aminti că ea apăruse chiar şi într-un ziar din 
Memphis. Ştirile erau senzaţionale, dar cadavrul 
tot nu fu găsit. Cu toate acestea, domnul Foltrigg 
nu-şi pierdu deloc aplombul, dimpotrivă, se lansă 
într-o serie interminabilă de declaraţii ditirambice 
la adresa crimei organizate, ba ajunse să prezică 
şi victoria. Venerabilul îşi spunea replicile atent 
pregătite cu flerul unui veteran al scenei, 
ridicând vocea la momentul oportun, subliniind 
anumite idei prin mişcările mâinii, fluturând din 
când în când prin faţa publicului inculparea aceea 
senzaţională. Nu făcu nici un comentariu în 
legătură cu absenţa cadavrului, dar lăsă să se 
înţeleagă că dispune de nişte date pe care nu le 
poate divulga, adăugând că nu avea nici o 
îndoială că într-o bună zi rămăşiţele răposatului 
senator vor fi scoase la lumină. 

Evident, ziarele fură din nou pline de relatări şi 


fotografii despre arestarea lui Barry Muldanno, 
sau mai bine zis despre momentul în care acesta 
se pusese la dispoziţia FBl-ului. Barry petrecu trei 
zile în închisoare până când fu stabilită cauţiunea 
şi din nou apărură în ziare fotografii luate în 
momentul în care părăsea clădirea închisorii: 
Barry-Şiş era îmbrăcat într-un costum de culoare 
închisă şi zâmbea în faţa obiectivului. Susţinea 
sus şi tare că este nevinovat şi că nu era vorba 
decât de o răzbunare personală. 

Apărură apoi şi fotografiile unor buldozere 
aparţinând FBl-ului care brăzdau cu şanţuri solul 
îmbibat cu apă al New Orleans-ului, în căutarea 
cadavrului.  Foltrigg dădu noi spectacole în 
beneficiul presei, şi fură publicate noi dezvăluiri 
despre bogata istorie a crimei organizate din New 
Orleans. Pe măsură ce trecea timpul, cercetările 
continuau, dar povestea începea să piardă din 
viteză. 

Guvernatorul, membru al partidului democrat, 
îşi desemnă un prieten apropiat să ducă la bun 
sfârşit anul şi jumătate rămas din mandatul lui 
Boyette. Ziarele din New Orleans trecură în 
revistă  numeroşii politicieni care aşteptau 
nerăbdători să candideze pentru un loc în Senat; 
Foltrigg era unul din cei doi republicani despre 
care se vorbea că ar fi interesaţi de această 
posibilitate. 


Şedea pe canapea lângă Reggie şi îşi şterse 
lacrimile. Se ura amarnic pentru această 
slăbiciune, dar nu-şi putuse stăpâni lacrimile. 
Braţul ei îi înconjura protector umerii şi palma ei 


îl bătea uşurel pe braţ. 

- Nu eşti obligat să-mi spui nimic, repeta ea cu 
voce blândă. 

- Să ştii că nici nu vreau. Poate mai târziu, 
dacă trebuie, dar nu acum. Okay? 

- Okay, Mark. 

În clipa aceea, se auzi o bătaie în uşă, şi Clint 
îşi făcu apariţia, aducând cu el un teanc de hârtii. 
Apoi tânărul îşi privi ceasul şi zise: 

- lertaţi-mă că vă-ntrerup, dar este aproape 
zece şi domnul Foltrigg trebuie să apară din clipă 
în clipă. Reggie, ai vrut să vezi ce-i cu astea 
înainte de întâlnirea cu procurorul, adăugă el 
aşezând hârtiile pe măsuţa de cafea din faţa ei. 

- Spune-i domnului Foltrigg că nu avem ce să 
discutăm, îl anunţă Reggie. 

Clint o privi încruntându-se nedumerit, apoi îşi 
întoarse ochii spre Mark. Băiatul stătea strâns 
lipit de Reggie, căutând protecţie. 

- Nu vrei să-l primeşti? 

- Nu. Spune-i că întâlnirea a fost anulată 
pentru că nu avem nimic de declarat, zise ea, 
făcând un semn cu capul spre Mark. 

Clint îşi privi din nou ceasul şi se retrase 
încurcat. 

- Da, fireşte, spuse el, zâmbind ca şi cum ideea 
de a-l trimite la plimbare pe Foltrigg îi făcea o 
deosebită plăcere, apoi ieşi închizând uşa în 
urma lui. 

- Te simţi bine? întrebă Reggie, după ce 
rămase din nou singură cu Mark. 

- Nu prea. 

Reggie începu să răsfoiască teancul de hârtii 
din faţa ei. Mark se simţea buimăcit, obosit şi 


fără putere, stăpânit de o frică aproape 
paralizantă, în ciuda discuţiei avute cu avocata 
sa. Reggie era acum atentă la tăieturile acelea 
din ziare şi citea titlurile, subtitlurile şi legendele, 
aducând uneori fotografiile mai aproape de ochi. 
La un moment dat se opri, se sprijini de spatele 
canapelei şi îi întinse lui Mark un portret mult 
mărit şi zâmbitor al lui Barry Muldanno. 

- Asta-i tipul? 

- Nu. Da' cine-i ăsta? 

- Este Barry Muldanno. 

- Nu este el tipul care a sărit la mine. Da' cred 
că are o mulţime de prieteni. 

Reggie aşeză copia la loc în teancul de pe 
măsuţa de cafea şi îl bătu uşor cu palma pe 
picior. 

- Ce-ai de gând să faci? întrebă puştiul. 

- Să dau câteva telefoane. De exemplu, am să 
vorbesc cu administratorul spitalului ca să pună 
pe cineva de pază lângă uşa lui Ricky. 

- Reggie, da' nu poţi să-i spui nimic despre 
tipul ăla. Altfel au să ne omoare. Nu putem să 
spunem nimănui. 

- Nici n-am să spun. Am să-i explic numai că s- 
au primit nişte ameninţări. Este ceva obişnuit în 
asemenea cazuri. Pur şi simplu, au să pună nişte 
paznici lângă uşa camerei în care se află Ricky. 

- Să ştii că nu vreau să-i spun nici lui mami. 
Este şi aşa destul de îngrijorată din cauza lui 
Ricky şi ia tot felul de pastile şi nu sunt deloc 
sigur că ar mai putea să facă faţă şi la chestia 
asta. 

- Ai dreptate, fu de acord Reggie. Era un copil 
puternic, crescut pe străzi şi mult prea înţelept 


pentru vârsta lui; îl admira foarte mult pentru 
curajul lui. 

- Crezi că mami şi Ricky sunt în siguranţă? 

- Fireşte. Oamenii ăştia sunt profesionişti, 
Mark. Ei nu fac mişcări negândite. Acum se vor 
da la fund şi vor urmări ce se-ntâmplă. S-ar putea 
să fie doar o încercare de intimidare, zise Reggie, 
dar nu părea să creadă cu adevărat ceea ce 
spunea. 

- Nu, nu vor doar să mă intimideze. Am văzut 
cuțitul cu ochii mei, Reggie. Sunt aici, în 
Memphis, cu un singur scop, să mă aducă în 
stare să fac pe mine de frică. Şi să ştii că pân! 
acum le-a mers figura. N-am de gând să spun 
nimic din ce ştiu. 


15 


Foltrigg răcni o singură dată, după care ieşi ca 
o furtună din birou, pe un fundal sonor de 
ameninţări directe şi uşi trântite. Bieţii McThune 
şi Trumann erau oarecum speriaţi, dar mai ales 
jenaţi de toată fanfaronada asta grotescă. De 
altfel McThune îi aruncă lui Clint o privire plină de 
înţeles, ca şi cum ar fi încercat să-i ceară scuze 
pentru spectacolul acela de un gust îndoielnic. 
Tânărul savura însă din plin momentul, şi apoi, 
când furtuna se potoli, intră în biroul şefei. 

Mark îşi trăsese un scaun lângă fereastră şi 
acum stătea acolo şi privea ploaia de afară. 
Reggie vorbea la telefon cu administratorul 
spitalului despre securitatea bolnavilor internaţi 
la etajul al nouălea. Clint veni să spună că 


procurorul şi cei doi asistenţi plecaseră, apoi 
merse să mai aducă puţină cacao pentru Mark 
care continua să privească ploaia ce spăla 
strada. Câteva minute mai târziu, tânărul 
secretar îşi anunţă şefa că este căutată la telefon 
de George Ord. Deşi nu-l cunoscuse personal pe 
procurorul general din Memphis, nu fu surprinsă 
că acesta o căuta şi dorea să-i vorbească. Dar îl 
lăsă să aştepte un minut întreg înainte să ridice 
receptorul. 

- Alo. 

- Doamnă Love, sunt... 

- Reggie, okay? Doar Reggie. lar tu trebuie că 
eşti George, nu? 

Asta era obiceiul ei, să le spună tuturor pe 
numele mic, chiar şi celor mai scorţoşi judecători. 

- Bun, Reggie. Sunt George Ord. Vreau să-ţi 
spun că Roy Foltrigg este la mine în birou şi... 

- la te uită ce coincidenţă. Domnul Foltrigg 
tocmai a plecat de la mine. 

- Da, ştiu şi acesta este şi motivul pentru care 
îţi telefonez. Mi-a spus că n-a apucat să stea de 
vorbă nici cu tine, nici cu clientul tău. 

- Te rog să-i transmiţi scuzele mele, dar 
clientul meu nu are nimic de declarat. 

In timp ce vorbea cu Ord, Reggie privea ceafa 
lui Mark, dar nu-şi dădea seama dacă băiatul 
ascultă sau nu conversaţia ei cu procurorul 
general din Memphis. 

- Reggie, cred totuşi că ar fi mai înţelept să te 
întâlneşti cu domnul Foltrigg, spuse Ord. 

- Dar nu am nici cea mai vagă dorinţă să mă 
întâlnesc cu Roy, şi acest lucru este valabil şi 
pentru clientul meu. 


Spunând acestea, Reggie şi-l imagina pe Ord 
gesticulând nervos, măsurând cu paşi mari biroul 
şi comunicându-i plin de gravitate lui Foltrigg 
vorbele avocatei. 

- Dar ştii foarte bine că lucrurile nu se vor opri 
aici! 

- Mă ameninţi, George? 

- Iţi fac mai degrabă o promisiune. 

- Perfect. Atunci, spune-le te rog, lui Roy şi 
băieţilor că, dacă vreunul dintre ei încearcă să ia 
legătura cu clientul meu sau cu familia lui, le dau 
cuvântul meu de onoare că are să le ia foc curu'. 
Okay, George? 

- Am să transmit mesajul. 


Până la urmă toată povestea asta era teribil de 
comică, mai ales că nu era cazul lui; aşa că Ord 
nu se putu abţine să nu râdă cu poftă în sinea lui. 
După ce aşeză telefonul în furcă, îşi permise să 
zâmbească nevăzut, apoi se întoarse spre 
venerabil şi-i comunică. 

- Zice că ea n-o să vorbească, nici puştiul n-o 
să vorbească, şi dacă vreunul dintre voi încearcă 
să ia legătura cu puştiul sau cu familia, vă dă 
cuvântul de onoare că o să... vă ia curu' foc; v- 
am redat chiar vorbele ei. 

Foltrigg îl ascultase muşcându-şi buzele şi 
dând din cap la fiecare cuvânt, de parcă totul ar 
fi fost perfect, pentru că în felul acesta putea şi el 
să treacă în sfârşit la atac. De aceea, îşi regăsise 
sângele rece şi trecuse la aplicarea Planului B. Şi 
ca orice om adâncit în gânduri, Roy se plimba de 
colo-colo prin încăpere. McThune şi Trumann 


rămăseseră lângă uşă, ca nişte adevărate 
santinele, cumplit de plictisite, ce-i drept, dar, 
oricum, santinele. 

- Vreau să puneţi pe cineva să-l urmărească pe 
puşti, îl şfichiui el pe McThune cu voce 
şuierătoare. Noi plecăm la New Orleans şi vreau 
ca voi, băieţi, să-l urmăriţi douăş' patru de ore pe 
zi. Vreau să ştiu tot ce face, şi, mai ales, trebuie 
protejat de Muldanno şi de acoliţii lui. 

Nici un procuror al Statelor Unite nu avea 
căderea să-i dea ordine lui McThune, care în clipa 
aceasta era sătul până în gât de Roy Foltrigg. Şi 
de altfel ideea de a bloca trei sau patru agenţi, şi 
aşa suprasolicitaţi, ca să urmărească un copil de 
unsprezece ani era absolut stupidă. Dar, pe de 
altă parte, ştia foarte bine că nu merita să se 
certe cu Foltrigg pentru chestia asta. Venerabilul 
beneficia de legătură telefonică directă cu 
directorul Voyles, la Washington, iar directorul 
dorea să dea de urma cadavrului şi să obţină 
condamnarea criminalului aproape la fel de mult 
ca Foltrigg. 

- Okay, răspunse McThune cu voce tare. Se 
face. 

- Paul Gronke este şi el pe undeva pe aici, 
adăugă Roy, ca şi când tocmai şi-ar fi amintit de 
cea mai nouă bârfă care circula în oraş. Dar de 
fapt ştiau şi numărul cursei şi ora la care sosise 
în oraş cu unsprezece ore în urmă. Cu toate 
acestea, reuşiseră să-i piardă urma încă de la 
aeroport, apoi această vizită neaşteptată şi 
nedorită constituise subiectul unei discuţii de 
două ore în cursul dimineţii între Ord, Foltrigg şi o 
duzină de agenţi FBI. lar în clipa aceasta, nici mai 


mult, nici mai puţin decât opt federali încercau 
din răsputeri să scotocească Memphis-ul şi să-l 
găsească pe Gronke. 

- Fii sigur că vom da de el, interveni McThune. 
Şi că-l vom urmări şi pe copil. Aşa că ce-ar fi să 
te cari înapoi la New Orleans? 

- Mă duc să pregătesc maşina, zise Trumann 
pe un ton teribil de oficial, de parcă ar fi fost 
vorba de avionul prezidenţial. 

Foltrigg se opri în faţa biroului lui Ord: 

- Gata, George, plecăm! Te rog să mă scuzi 
pentru că am picat aşa pe capul vostru. Probabil 
c-am să mă întorc peste vreo două zile. 

„Abia aştept”, zise Ord în sinea lui, apoi se 
ridică şi dădu mâna colegului din New Orleans. 

- Oricând doreşti. Dacă putem să te ajutăm, 
dă-ne un telefon. 

- Mâine dimineaţă la prima oră mă-ntâlnesc cu 
judecătorul Lamond şi te anunţ dacă apare ceva 
important. 

După o ultimă strângere de mână, Roy se 
îndreptă spre uşă. 

- Fiţi atenţi la derbedeii ăia, îl sfătui el din nou 
pe McThune. Nu cred că sunt atât de tâmpiţi 
încât să-l atace pe copil da' nu se ştie niciodată. 

Agentul FBI deschise uşa şi îl invită pe Foltrigg 
să treacă. Acesta trecu pragul în anticameră,, 
unde îl aşteptau Wally Boxx şi Thomas Fink, 
continuând să-i cicălească pe cei pe care îi lăsa 
în urmă. 

- Este clar că Muldanno a aflat ceva şi că şi-a 
trimis oamenii încoace să mai tragă cu urechea. 
Da' oricum, fiţi cu ochii pe ei, okay, George? Sunt 
nişte tipi extrem de periculoşi. Şi nu uitaţi să-i 


urmăriţi şi pe băiat şi pe avocata aia a lui. ŞI 
mulţumesc de mii de ori. Te sun mâine. Wally, 
unde este maşina? 


După ce petrecu o oră întreagă studiind 
trotuarul, bând cacao şi ascultându-şi avocata 
cum îşi făcea meseria, Mark simţi nevoia să facă 
şi altceva. Reggie vorbise la telefon cu Dianne şi-i 
explicase că Mark se află la ea în birou, încercând 
să-şi omoare vremea şi ajutând-o şi pe ea din 
când în când. Dianne povesti că Ricky se simţea 
mult mai bine şi că acum doarme; mai devreme 
mâncase aproape două kilograme de îngheţată în 
timp ce Greenway îi pusese pe puţin o sută de 
întrebări. 

Pe la unsprezece, Mark se instala la biroul lui 
Clint unde se apucă să inspecteze dictafonul. 
Fusese nevoit s-o lase pe Reggie singură 
împreună cu o clientă care voia cu disperare să 
divorţeze; timp de o oră cele două femei urmau 
să discute chestiuni de tactică şi de strategie 
legate de problema respectivă. De cealaltă parte 
a uşii, Clint bătea ceva interminabil la maşină şi 
răspundea la telefon din cinci în cinci minute. 

- Cum de-ai ajuns secretar? întrebă Mark care 
se plictisise de această manieră idilică de a 
practica avocatura. 

- Din întâmplare, răspunse Clint zâmbindu-i. 

- Când erai mic ai vrut să te faci secretar? 

- Nici  pomeneală. Pe-atunci, voiam să 
construiesc piscine. 

- Şi ce s-a-ntâmplat? 

- Nu ştiu. M-am încurcat cu drogurile, aproape 


că m-au dat afară din liceu, pe urmă am ajuns la 
universitate, mai întâi la colegiu şi după aia la 
facultatea de drept. 

- Trebuie să faci facultatea asta ca să ajungi 
secretarul unui avocat? 

- A, nu. Pe mine m-au dat afară din facultate, şi 
Reggie mi-a oferit slujba asta. Să ştii că de cele 
mai multe ori este chiar amuzantă. 

- Unde ai cunoscut-o pe Reggie? 

- Ei, e o poveste mai lungă. Ne-am împrietenit 
în timpul facultăţii; este mult de-atunci. Are să-ţi 
povestească ea despre asta când ai s-o cunoşti 
pe Mama Love. 

- Mama cum? 

- Mama Love. Cum, nu ţi-a vorbit pân-acum de 
Mama Love? 

- Nu. 

- Mama Love este mama lui Reggie. Locuiesc 
împreună; ştii, îi place la nebunie să gătească 
pentru copiii pe care îi reprezintă Reggie. Face 
ravioli şi lasagna cu spanac şi tot felul de chestii 
italieneşti. Toată lumea este încântată de 
mâncarea pe care o pregăteşte Mama Love. 

După două zile în care se hrănise numai cu 
gogoşi, Mark simţi că îi lasă gura apă doar la 
simpla menționare a acelor mâncăruri gustoase, 
gătite într-o bucătărie adevărată. 

- Şi când crezi că aş putea s-o cunosc şi eu pe 
Mama Love? 

- Asta n-am de unde să ştiu. Reggie îşi duce 
aproape toţi clienţii, mai ales pe cei foarte tineri, 
acasă. 

- Ea are copii? 

- Da, doi, da acum sunt mari şi locuiesc în altă 


parte. 

- Mama Love unde locuieşte? 

- Nu departe de aici, într-o casă veche; de 
altfel, este chiar casa în care a copilărit Reggie. 

Ţăârâitul telefonului le întrerupse conversaţia; 
Clint îşi notă mesajul şi apoi se întoarse la 
maşina lui de scris sub privirea atentă a lui Mark. 

- Cum de ai învăţat să baţi atât de repede la 
maşină? 

Zgomotul acela inconfundabil încetă brusc, iar 
Clint se întoarse încet spre copil şi îi zâmbi. 

- Asta a fost în liceu. Am avut o profesoară... 
parcă era un instructor militar. O urmam toţi, fără 
excepţie. Da, datorită ei, am învăţat chestia asta. 
Tu ştii să baţi la maşină? 

- Puțin. Am făcut trei ani de calculatoare la 
şcoală. 

- Noi avem aici tot felul de calculatoare, zise 
Clint, făcând semn spre cel aflat chiar lângă 
maşina de scris. 

Mark aruncă o privire fugară în direcţia 
indicată, fără să fie deloc impresionat; în fond, 
toată lumea are calculator în ziua de azi. 

- Şi până la urmă cum de-ai ajuns să faci pe 
secretarul? 

- A fost ceva neaşteptat. Când a terminat 
facultatea, Reggie n-a vrut să lucreze pentru 
altul, aşa că şi-a deschis propriul ei birou. Asta s- 
a-ntâmplat cam acum patru ani. Şi cum avea 
nevoie de secretar, m-am oferit s-o ajut. N-ai mai 
văzut pân-acum un bărbat pe postul ăsta? 

- Nu şi nici nu mi-am închipuit că bărbaţii pot 
să fie secretari. Câştigi bine? 

Pe Clint îl umflă râsul la auzul acelei întrebări. 


- Mulţumitor. Dacă lui Reggie îi merge bine în 
luna asta, atunci şi mie îmi merge bine. Suntem 
un fel de parteneri. 

- Şi ea câştigă bani mulţi? 

- Nu prea. Da' adevărul este că nici n-o 
interesează banii. Acum câţiva ani a fost măritată 
cu un doctor; aveau o casă din alea mari şi o 
grămadă de parale. Până la urmă totul s-a dus 
dracului şi ea zice că numai şi numai din cauza 
banilor. Probabil că are să-ţi povestească chiar ea 
despre perioada aia din viaţa ei. Să ştii că este 
foarte cinstită în ceea ce priveşte propria ei viaţă. 

- Adică este avocată şi nu vrea să câştige bani 
mulţi? 

- E ceva cam neobişnuit, nu-i aşa? 

- Mai întrebi?! Vreau să spun că am văzut o 
sumedenie de avocaţi la televizor şi toţi nu 
vorbeau decât despre bani. Adică despre sex şi 
bani. 

Telefonul sună din nou şi Clint, plin de 
amabilitate, se întreţinu vreo cinci minute cu 
judecătorul de la celălalt capăt al firului. Apoi se 
reîntoarse la maşina lui de scris. În momentul în 
care Clint se cufundase în lucru, Mark lansă o 
întrebare absolut neaşteptată. 

- Cine e femeia de dincolo? 

Clint încetă brusc să mai bată la maşină şi se 
răsuci uşor pe scaun, în aşa fel încât să-l poată 
avea pe copil sub ochi. 

- Femeia care este acum cu Reggie? întrebă la 
rândul lui, cu un zâmbet forţat pe buze. 

- Da. 

- O cheamă Norma Thrash. 

- Şi ce problemă are? 


- De fapt, are un snop de probleme, adică este 
într-un proces de divorţ tare urât. Bărba'-su eo 
mare lepră. 

- O bate? întrebă mai departe Mark, curios să 
afle cât de la curent era Clint cu cazul respectiv. 

- Nu cred, răspunse tânărul încet. 

- Are copii? 

- Da, doi. Da' nu prea pot să-ţi spun mare lucru 
pentru că discuţiile din biroul de dincolo sunt 
confidenţiale. Înţelegi? 

- Da, da, ştiu asta. Da' nu-i aşa că tu cunoşti 
foarte bine povestea? Vreau să spun că, în fond, 
tu eşti cel care bate totul la maşină. 

- Fireşte că sunt la curent cu aproape tot ce se- 
ntâmplă aici. Dar Reggie nu-mi spune chiar totul. 
De pildă, habar n-am ce i-ai spus tu ieri. 
Presupun că este ceva foarte grav, dar ea nu mi- 
a spus nici un cuvânt despre problema asta. Am 
citit şi eu ziarele, i-am văzut pe cei de la FBI şi pe 
domnul Foltrigg şi am făcut nişte legături, dar nu 
cunosc detaliile. 

Era exact ceea ce dorea Mark să audă. 

- Spune-mi, îl cunoşti pe Robert Hackstraw? | 
se spune Hack. 

- E avocat, nu? 

- Da, şi a fost avocatul maică-mii acum doi ani, 
când cu divorţul. Un tâmpit mai mare nici că 
există. 

- Nu prea ai fost mulţumit de avocatul mamei 
tale? 

- L-am urât. Se purta cu noi de parcă am fi fost 
nişte gunoaie. Când mergeam la el la birou, ne 
lăsa să aşteptăm şi două ceasuri, şi pe urmă 
stătea cu noi de vorbă doar cinşpe minute, ca să 


ne spună că este foarte grăbit şi că trebuie să 
plece la tribunal. Am încercat s-o conving pe 
mama să-şi ia un alt avocat, dar la vremea aia 
mama avea nervii atât de întinşi că nici n-auzea 
ce-i spuneam. 

- Şi a ajuns până la proces? 

- Da. Ei, şi fostul meu tată s-a gândit că ar fi 
fost bine să-l ia pe unul dintre copii; îl prefera pe 
Ricky pentru că ştia că eu îl urăsc. Şi atunci şi-a 
angajat şi el un avocat şi timp de două zile 
părinţii mei s-au făcut de râs unul pe celălalt la 
tribunal. Fiecare încerca să dovedească cum că 
celălalt nu era apt să primească în grijă copiii. 
Hack a fost de-o imbecilitate totală, numai că 
avocatul fostului meu tată a fost încă şi mai rău. 
Urmarea a fost că judecătorul n-a putut să-i 
sufere pe nici unul dintre cei doi avocaţi şi a zis 
că n-are de gând să ne despartă, pe Ricky şi pe 
mine. Atunci l-am întrebat dacă pot să depun şi 
eu mărturie. S-a gândit la chestia asta în timpul 
pauzei de prânz de a doua zi şi în cele din urmă 
s-a hotărât să mă asculte. IlI întrebasem şi pe 
Hack acelaşi lucru şi el îmi dăduse un răspuns d- 
ăla deştept, ceva cum că sunt prea tânăr şi prea 
dobitoc pentru aşa ceva. 

- Şi până la urmă ai depus mărturie, nu? 

- Sigur. Am vorbit trei ore atunci. 

- Şi cum a mers? 

- Să ştii că am ieşit foarte bine. Le-am povestit 
tot: despre bătăi, despre vânătăi şi răni, despre 
cât de mult îl uram pe tata. Judecătorului îi 
dăduseră lacrimile, pe cuvântul meu. 

- Şi-a ţinut figura? 

- Înî. Taică-meu a cerut după aia dreptul să ne 


viziteze şi mi-a trebuit mult timp ca să-i explic 
judecătorului că nu aveam nici cea mai slabă 
dorinţă să-l mai văd pe tip după terminarea 
procesului. Şi că lui Ricky îi era o frică nebună de 
el. Aşa că judecătorul nu numai că nu i-a dat 
dreptul să ne viziteze, da' l-a mai şi avertizat să 
nu cumva să se apropie de noi. 

- Şi de atunci l-ai mai văzut pe tatăl tău? 

- Nu. Da' o să vină şi ziua aia. Ştii, când am să 
mă fac mare, o să punem noi, Ricky şi cu mine, 
mâna pe el şi-o să-i tragem o bătaie soră cu 
moartea. O să fie vânătaie pentru vânătaie, şi 
rană pentru rană. Mereu vorbesc cu Ricky despre 
asta. 

Plictiseala trecuse şi Clint aproape că sorbea 
cuvintele copilului; era incredibil cu câtă detaşare 
vorbea puştiul despre toate nenorocirile acelea. 

- Da' ştii că s-ar putea să ajungi la închisoare 
pentru aşa ceva? 

- Păi, el de ce n-a ajuns când ne bătea pe noi? 
Nu l-au închis nici măcar atunci când a 
dezbrăcat-o pe mama şi a aruncat-o în stradă, 
goală şi plină de sânge. Asta a fost când l-am 
pocnit cu bătătorul de baseball. 

- Când ce-ai făcut? 

- Într-o seară era acasă şi se pusese pe băut; şi 
era clar c-o să-şi iasă din minţi. De fapt, puteam 
întotdeauna să ne dăm seama când ajungea în 
punctul ăla. Ei, şi pe urmă a plecat să mai 
cumpere nişte bere. Atunci eu am dat fuga la 
Michael Moss şi am împrumutat bătătorul lui de 
baseball din aluminiu. Când am ajuns acasă l-am 
ascuns sub patul meu, da' în gând mă rugam ca 
taică-meu să aibă un accident de maşină aşa, ca 


lumea, şi să nu se mai întoarcă acasă. Da' s-a- 
ntors. Mama era în dormitorul lor şi spera să-l 
vadă adormind imediat, că aşa se întâmpla de 
obicei când era beat. Ricky şi cu mine stăteam în 
dormitorul nostru şi aşteptam explozia. 

Telefonul sună din nou dar de data aceasta 
Clint îşi notă repede mesajul şi se întoarse plin de 
nerăbdare la povestea lui Mark. 

- După vreo oră a-nceput circu'. De atâtea 
ţipete şi bufnituri se zguduia rulota. Noi am 
încuiat uşa şi Ricky s-a ascuns sub pat. Pe urmă, 
mami a început să strige după mine; aveam pe- 
atunci doar şapte ani şi mami mă chema în 
ajutor. Nebunu' ăla o bătea s-o omoare; o izbea 
de pereţi, o lovea cu picioarele, îi rupea hainele 
de pe ea, o făcea târfă şi târâtură. Nici nu ştiam 
ce-nseamnă cuvintele alea. Atunci eu m-am dus 
în bucătărie; cred că eram atât de speriat încât 
mi-era frică şi să mă mişc. Da' el m-a văzut şi a 
aruncat în mine cu o cutie de bere. Atunci mami 
a încercat să fugă afară, da' el a prins-o şi i-a rupt 
şi pantalonii cu care era îmbrăcată. Of, Doamne, 
o lovea atât de rău! Pe urmă i-a sfâşiat şi ce mai 
avea pe ea. Mami avea buzele sparte şi peste tot 
era numai sânge. Şi pe urmă a târât-o goală în 
stradă unde bineînţeles că vecinii stăteau cu 
gura căscată. După asta a început să râdă de ea 
şi în cele din urmă a lăsat-o acolo, să zacă-n 
stradă. A fost ceva îngrozitor. 

Clint se aplecase mult în faţă şi era tot numai 
urechi. Mark avea un fel foarte personal de a 
povesti: vorbea cu o voce monotonă în care nu 
se simţea nici urmă de emoție. 

- Când s-a-ntors în rulotă, uşa rămăsese 


deschisă, eu eram acolo şi-l aşteptam. Trăsesem 
un scaun din bucătărie chiar lângă uşă şi, când a 
intrat, l-am pocnit cu bătătorul ăla de baseball 
drept în nas, mai-mai să-i crap capu'. Eram 
speriat de moarte şi plângeam, da' n-am să uit 
niciodată trosnetul ăla. Omu' a căzut pe canapea 
şi atunci l-am mai pocnit o dată în stomac. De 
fapt avusesem de gând să-l lovesc mai jos, acolo 
unde doare cel mai rău, ştii tu unde. Parcă- 
nnebunisem. După aia, l-am mai pocnit o dată 
peste ureche şi m-am oprit. 

- Şi ce s-a-ntâmplat mai departe? întrebă Clint 
nerăbdător. 

- Păi, ce să se-ntâmple? Tipu' s-a ridicat de pe 
canapea, mi-a tras una peste faţă şi m-a trântit la 
pământ, m-a-njurat şi s-a pus cu picioarele pe 
mine. Mi-aduc aminte că eram aşa de speriat că 
nici nu puteam să mă apăr în vreun fel. Faţa lui 
era plină de sânge şi el puţea ca dracu'. Tot 
bolborosea ceva şi-n timpu' ăsta mă bătea şi-mi 
sfâşia hainele şi mă lovea cu picioarele. Pe urmă, 
când am fost gol puşcă, m-a aruncat în stradă. 
Probabil că voia să rămân acolo împreună cu 
mama, numai că între timp ea reuşise să ajungă 
lângă uşă unde a dat peste mine. 

Băiatul povestea cu atâta calm, încât ai fi zis 
că, repetându-l de nenumărate ori, reuşise să-şi 
fixeze perfect scenariul în memorie. Vorbele lui 
nu trădau nici un fel de emoție, înşiruiau doar 
fapte. 

- Şi mai departe? întrebă Clint cu răsuflarea 
tăiată. 

- Mai departe, unul dintre vecini a chemat 
curcanii. Vreau să spun că în cartierul ăla se aude 


tot ce se-ntâmplă într-o rulotă, aşa că vecinii 
noştri suferiseră practic împreună cu noi. Şi nici 
nu era singura bătaie de felul ăsta; nu, nici pe 
departe. Imi aduc aminte că atunci când au 
apărut pe stradă luminile albastre ale maşinii 
poliţiei el a dispărut în casă. Mami şi cu mine am 
prins momentul şi am intrat şi noi ca să ne 
îmbrăcăm. Da' cu toate astea, unii vecini 
apucaseră să mă vadă aşa, gol. Am mai încercat 
să spălăm şi petele de sânge până să apară 
curcanii. Taică-meu se mai potolise şi deodată se 
purta foarte prietenos cu poliţiştii. Eu şi cu mami 
aşteptam în bucătărie. Tipu' avea un nas câto 
minge de fotbal şi pe curcani îi îngrijora mai 
degrabă felul în care arăta el decât ce se- 
ntâmplase cu mami şi cu mine. El îi spunea unuia 
dintre curcani pe nume - Frankie, ca şi cum ar fi 
fost buni prieteni. Veniseră doi curcani care ne- 
au despărţit: Frankie l-a luat pe el în dormitor ca 
să-ncerce să-l calmeze, iar celălalt poliţist stătea 
cu mami în bucătărie. Adevărul este că aşa 
făceau întotdeauna. Eu m-am dus să-l scot pe 
Rick de sub pat. Mami mi-a spus mai târziu că el 
se trăgea de şireturi cu toţi curcanii, şi că le-a 
spus că fusese doar o ceartă în familie, nimic 
grav, care pornise din cauza mea, pentru că eu l- 
am atacat aşa, fără motiv, cu un bătător de 
baseball. Poliţiştii au scris în hârtiile alea ale lor 
că fusese doar o neplăcere familială, aşa cum 
făceau mereu, şi nu au reţinut nici o acuzaţie 
oficială. La sfârşit, l-au dus la spital unde şi-a 
petrecut restul nopţii. Şi o vreme a fost nevoit să 
poarte un bandaj tare urât pe faţă. 
- Dar după povestea asta, ce a mai făcut? 


- Multă vreme nu s-a mai atins de băutură, ne- 
a cerut iertare şi a promis că n-o să se mai 
repete. Acum, trebuie să recunosc că uneori, 
atunci când nu bea, era okay. Pe urmă s-a apucat 
iar să bea şi a fost şi mai rău. Într-un târziu, 
mami s-a hotărât şi a cerut divorţul. 

- Şi el a încercat să obţină copiii? 

- Da. La tribunal a minţit şi era cât p-aci să 
câştige. Habar n-avea că am să fiu şi eu martor, 
aşa că a negat câta putut şi a zis că mami minte. 
La tribunal a fost foarte treaz şi plin de el şi 
dobitocul ăla de avocat al nostru n-a fost în stare 
să-l agate cu nimic. Da' când a venit rândul meu 
să depun mărturie şi am povestit despre 
bătătorul de baseball şi despre cum am fost 
aruncat în stradă gol puşcă, judecătorului i-au 
dat lacrimile. S-a-nfuriat rău de tot pe fostul meu 
tată şi l-a acuzat că a minţit şi a zis că ar trebui 
să-l bage la răcoare pe chestia asta. Eu i-am zis 
atunci judecătorului că sunt absolut de acord cu 
o astfel de măsură. 

Ajuns în punctul acesta al povestirii, Mark făcu 
o pauză de respiraţie. Ritmul frazelor era ceva 
mai lent, căci băiatul obosise şi nu mai avea 
suflu. Clint însă continua să fie fermecat. 

- Evident, Hack şi-a-nscris o nouă victorie în 
cont. Apoi a ameninţat-o pe mami că o dă în 
judecată dacă nu-l plăteşte. La vremea aia, ea 
avea de plătit o grămadă de facturi, iar el o căuta 
de două ori pe săptămână ca să-i ceară ce mai 
rămăsese din onorariu, aşa că a fost obligată să 
deschidă acţiune pentru declararea falimentului 
şi şi-a mai pierdut şi slujba. 

- Deci ai trecut printr-un divorţ şi printr-un 


faliment. 

- Exact. Şi trebuie să-ţi spun că avocatul cu 
falimentu' era tot un tâmpit. 

- Da' de Reggie îţi place? 

- Da. Reggie e mişto. 

- Îmi pare bine că spui asta. 

Telefonul sună din nou şi Clint ridică 
receptorul. Un avocat de la Tribunalul pentru 
minori voia nişte informaţii despre un client şi 
conversaţia se lungea. Mark se duse să caute 
nişte cacao fierbinte în chicineta de lângă sala de 
aşteptare. 

În frigider găsi o cutie de Sprite şi renunţă la 
cacao. Era clar că povestea lui îl uluise pe Clint. 
Omisese destul de multe detalii, ce-i drept, dar 
tot ce povestise era purul adevăr. Într-un fel, era 
chiar mândru de el însuşi, de faptul că-şi apărase 
mama şi că povestea lui avea un asemenea efect 
asupra celor care o ascultau. 

Apoi, deodată, puştiul cel dur, înarmat cu un 
bătător de baseball îşi aminti de atacul din 
ascensor şi de fotografia aceea a unei familii 
amărâte, lipsite de un tată care să o apere. 
Gândul îi fugi la mama lui, singură şi fără apărare 
în spitalul acela uriaş. Şi simţi cum îl cuprinde 
brusc frica, încercă să desfacă un pachet de 
saleuri, dar nu fu în stare; mâinile îi tremurau din 
ce în ce mai tare şi refuzau să-l asculte. Sucul din 
cutie se împrăştie pe jos. 


16 


Ploaia se opri la timp, dând voie secretarelor 


din tot centrul oraşului să iasă în grupuri mici pe 
trotuarele ude şi să-şi caute locurile preferate 
pentru masa de prânz. Cerul rămăsese însă 
acoperit de nori, iar străzile erau pline de apă. 
Alţi nori de fum se vălătuceau în urma fiecărei 
maşini care trecea pe Third Street. Reggie şi 
clientul ei o luară pe Madison. Avocata îşi ţinea 
servieta în mâna stângă, iar cu dreapta îl 
conducea pe băiat prin mulţime. Mergeau 
repede, pentru că Reggie avea multe curse de 
făcut şi se grăbea. 

Jack Nance, ascuns într-o dubiţă albă marca 
Ford, îi urmărea cu atenţie pe cei doi şi le anunţa 
toate mişcările prin staţia radio din maşină. Peste 
câteva minute, Cal Sisson îi prelua când intrară 
pe Madison şi îi urmări până când cei doi 
pătrunseră în clădirea spitalului. 

Când primi confirmarea, Jack Nance încuie 
dubiţa şi traversă iute Third Street, îndreptându- 
se spre Sterick Building. O dată intrat în clădire, 
luă liftul până la etajul al doilea unde se opri în 
faţa uşii pe care scria REGGIE LOVE - AVOCAT şi 
apăsă uşor pe clanţă. Spre plăcuta lui surpriză, 
uşa nu era încuiată. Ceasul arăta fix 
douăsprezece şi unsprezece minute. Teoretic, 
toţi avocaţii de doi sau mai mulţi bani din oraşul 
ăsta erau în pauză de prânz: şi plecaseră care 
încotro, încuindu-şi birourile. Toţi, în afară de 
acesta. Deschise binişor uşa şi păşi cu grijă 
înăuntru când, deodată, ţipătul oribil de ascuţit al 
unei sonerii ţâşni de nicăieri, anunţându-i sosirea. 
Ce dracu'! Sperase să intre printr-o uşă încuiată, 
doar era maestru în arta de a descuia uşi, şi să 
caute liniştit prin dosare. Ar fi fost şi uşor şi 


normal. De obicei, birourile de nivelul acesta nu 
aveau alarme, spre deosebire de marile firme 
unde lucrurile stăteau cu totul altfel. Nance însă 
era în stare să intre în orice birou avocăţesc din 
Memphis şi să găsească tot ce dorea. Făcuse aşa 
ceva de nenumărate ori şi ştia că din birourile 
avocaţilor ăstora amărâţi lipseau întotdeauna 
două lucruri, banii şi dispozitivele de securitate. 
Tipii se mulţumeau să-şi încuie uşile şi atât. 

De undeva din spate răsări un tânăr care îi zise 
cu amabilitate: 

- Da. Pot să vă ajut cu ceva? 

- Da, da, răspunse Nance, cu o mină gravă. 
(“Grea zi!”) Sunt de la „Times Picayune”, ziarul 
ăla din New Orleans. O caut pe Reggie Love. 

- Nu este aici, răspunse Clint, oprindu-se la 
vreo trei metri în faţa musafirului. 

- Când ar putea să se întoarcă? 

- Nu ştiu. Aveţi vreo legitimaţie, ceva? 

- Adică vreun cartonaş din ăla alb pe care voi, 
avocaţii, le împrăştiaţi pe trotuar? zise Nance, 
îndreptându-se spre uşă. Nu, amice, nu mă-ncurc 
cu aşa ceva. Eu sunt ziarist. 

- Foarte bine. Dar cum vă numiţi? 

- Arnie Carpentier. Spune-i că am să mai trec 
pe-aici. Şi zicând acestea, deschise uşa şi ieşi pe 
culoar în strigătele soneriei. Fusese o vizită fără 
rezultate, dar totuşi reuşise să îl cunoască pe 
Clint şi să vadă anticamera. Următoarea vizită va 
fi cu siguranţă mult mai lungă. 


Călătoria până la etajul al nouălea fu cât se 
poate de liniştită. Reggie îl ţinea de mână, gest 


pe care de obicei Mark nu putea să-l sufere, dar 
care, de data asta, îi făcea foarte bine. Băiatul 
mergea cu ochii în pământ de teamă să nu mai 
întâlnească alţi străini, şi strângea cu toată 
puterea mâna avocatei. 

Tocmai intrară în holul de la etajul al nouălea 
când din direcţia sălii de aşteptare năvăliră spre 
ei trei oameni. 

- Domnişoară Love! Domnişoară Love! striga 
unul dintre ei cât îl ţinea gura. Pentru moment 
Reggie fu surprinsă de această primire, dar îşi 
reveni imediat şi, strângând mai tare mâna 
copilului, îşi văzu de drum. Unul dintre cei trei o 
ataca ajutându-se de un microfon, un altul de un 
carnet de însemnări, iar al treilea de o cameră de 
luat vederi. 

- Domnişoară Love, doar câteva întrebări 
foarte scurte, vă rog, zise tipul cu carnetul de 
însemnări. 

- Nu avem nimic de declarat, răspunse Reggie, 
iuţind pasul spre camera infirmierelor. 

- Este adevărat că clientul dumneavoastră 
refuză să colaboreze cu FBl-ul şi cu poliţia? 

- Nu avem nimic de declarat, repetă ea 
răspunsul, privind drept înainte. Dar ziariştii îi 
urmăreau ca nişte câini întărâtaţi. Atunci Reggie 
se aplecă spre Mark şi îi suflă la ureche: 

- Nu te uita la ei şi nu spune nici o vorbă! 

- Este adevărat că procurorul general din New 
Orleans v-a vizitat azi-dimineaţă la birou? 

- Nu avem nimic de declarat. 

Doctori, infirmiere, pacienţi, toată lumea se 
dădea la o parte din faţa lui Reggie şi a clientului 
ei care încercau din răsputeri să scape de câinii 


aceia turbati. 

- Clientul dumneavoastră a vorbit cu Jerome 
Clifford mai înainte ca acesta să se sinucidă? 

- Nu avem nimic de declarat, spuse din nou 
Reggie, iuţind pasul şi strângându-l şi mai tare de 
mână pe Mark. 

În clipa în care se apropiau de capătul 
culoarului, clovnul cu camera de luat vederi le 
sări în faţă, se lăsă mult în jos în timp ce continua 
să meargă cu spatele şi reuşi să tragă o imagine- 
două cu o secundă înainte de a cădea în fund. 
Infirmierele izbucniră în râs, căci scena fusese de 
un comic irezistibil. În clipa aceea îşi făcu apariţia 
şi un paznic care puse punct urmăririi. Dar în 
timp ce Reggie şi Mark se pregăteau să dea 
colţul culoarului, unul dintre ziarişti strigă cât 
putu de tare: 

- Este adevărat că clientul dumneavoastră ştie 
unde e îngropat Boyette? 

Reggie avu o uşoară ezitare în mers, umerii îi 
tresăriră, iar spatele i se arcui puţin, dar îşi 
reveni repede şi dispăru după colţ împreună cu 
micul ei client. 

Uşa camerei lui Ricky era păzită de doi paznici 
supraponderali care stăteau pe două scaune 
aşezate de-o parte şi de alta a uşii. Erau înarmaţi 
şi Mark le observă imediat pistoalele. Unul dintre 
paznici citea un ziar la care renunţă de cum îi 
văzu sosind pe Reggie şi pe puşti. Celălalt paznic 
se ridică în picioare şi le ieşi în întâmpinare. 

- Pot să vă ajut cu ceva? o întrebă el pe 
avocată. 

- Da. Eu sunt avocatul acestei familii, iar 
acesta este Mark Sway, fratele bolnavului din 


camera aceasta, răspunse Reggie cu voce 
scăzută şi pe un ton atât de oficial de parcă, în 
realitate, numai ea ar fi avut dreptul să se afle în 
locul acela şi numai ea ar fi avut lucruri 
importante de rezolvat. Doctorul Greenway ne 
aşteaptă, îi lămuri, apropiindu-se de uşă şi 
ciocănind uşor. În spatele ei, Mark nu îşi putea 
lua ochii de la pistolul atât de asemănător cu cel 
pe care îl folosise Romey. 

După această conversaţie scurtă, dar pe deplin 
lămuritoare, paznicul se aşeză la loc pe scaunul 
de lângă uşă, iar colegul lui îşi reluă lectura 
ziarului. Uşa se deschise şi Greenway ieşi pe 
culoar, urmat de Dianne care avea urme de 
lacrimi pe obraz. Tânăra femeie se apropie de 
Mark şi îl îmbrăţişa cu duioşie. 

- Ricky doarme, îi anunţă Greenway. Situaţia 
este mult mai bună, dar este încă foarte obosit. 

- A întrebat de tine, îi şopti Dianne lui Mark. 

- Ce  s-a-ntâmplat, mami? întrebă Mark, 
privindu-i ochii umezi. 

- Nimic. Lasă, vorbim mai târziu. 

- Ce s-a-ntâmplat? 

- Nimic, mai zise Dianne, privindu-i pe cei din 
faţa ei. 

- Mama ta a fost concediată azi-dimineaţă, 
interveni doctorul care continuă, adresându-i-se 
direct lui Reggie: Cei de la fabrică i-au trimis prin 
curier o scrisoare prin care o informează că a fost 
concediată. Îţi vine să crezi aşa ceva? Au lăsat 
scrisoarea la camera surorilor de la etajul ăsta şi 
una dintre ele a adus-o aici, în camera lui Ricky. 

- Vreau să văd şi eu scrisoarea, ceru Reggie. 

Dianne îi întinse hârtia oficială, cu antet, apoi îl 


îmbrăţişa din nou pe Mark şi-i spuse: 

- Totul are să fie bine, Mark. Ne-am descurcat 
noi şi altădată. Am să găsesc altă slujbă. 

Mark îşi muşca buzele cu înverşunare: îi venea 
să plângă şi n-ar fi vrut să dea drumul lacrimilor 
de faţă cu atâta lume. 

- Pot să  păstrez asta? întrebă Reggie, 
împăturind scrisoarea şi vârând-o în servietă, în 
timp ce Dianne dădu aprobator din cap. 

Greenway îşi studie ceasul de parcă i-ar fi fost 
imposibil să înţeleagă ce oră arăta, apoi anunţă: 

- Mă duc să mănânc şi eu un sandviş şi mă- 
ntorc peste douăzeci de minute. Vreau să stau 
vreo două ore doar cu Ricky şi cu Mark. 

- Eu am să mă-ntorc pe la patru, zise şi Reggie 
după ce îşi verifică şi ea ceasul. Până atunci 
vreau să nu aveţi nimic de-a face cu reporterii 
care bântuie pe-aici, preciză ea pentru toţi cei 
trei interlocutori. 

- A, da, spui doar: „N-avem nimic de declarat”, 
sări Mark. Este chiar distractiv. 

- Ce vor? întrebă Dianne care nu sesiză partea 
distractivă a situaţiei. 

- Totul. Au văzut ziarul cu articolul despre 
băieţi, zvonurile se amplifică, iar ei simt 
senzaţionalul şi sunt în stare de orice ca să 
obţină informaţii. Am văzut un car de televiziune 
în faţa spitalului şi bănuiesc că tipii sunt undeva, 
pe-aproape. De-asta cred că este mai bine să 
staţi aici, împreună cu Mark. 

- Okay, acceptă Dianne. 

- Unde găsesc un telefon? întrebă apoi Reggie. 

- Vino cu mine. Te duc eu pân-acolo, răspunse 
Greenway. 


- Băieți, ne vedem la patru, okay? Ţineţi minte, 
nici o vorbă, nimănui. Şi nu vă îndepărtați de 
camera asta, îi atenţiona ea pe Dianne şi pe 
Mark. 

Apoi avocata şi medicul dispărură după colţul 
culoarului. Cei doi paznici erau pe jumătate 
adormiţi. Mark şi Dianne intrară în camera 
întunecată şi se aşezară pe patul pliant. Mark zări 
o gogoaşă uitată pe masă şi abia atunci îşi dădu 
seama cât este de flămând; devoră gogoaşa 
sleită şi aproape râncedă fără să-i simtă gustul. 

Reggie telefona la birou şi când auzi vocea lui 
Clint la celălalt capăt al firului dădu drumul 
instrucţiunilor: 

- Îţi mai aminteşti de procesul pe care l-am 
deschis anul trecut în numele lui Penny Patoula? 
Era vorba de discriminare sexuală, concediere 
nejustificată, hărţuire sexuală, chestii de-astea. 
Mi se pare că am aruncat tot. Da' vezi la 
circumscripţia judiciară; exact, acolo este. Scoate 
dosarul, schimbă numele de Penny Patoula cu 
Dianne Sway, iar pârâtul va fi „Ark-Lon Fixtures”. 
Vreau să-l menţionezi separat şi pe preşedintele 
firmei; numele lui este Chester Tanfill, tot ca 
acuzat, evident.  Deschizi acţiunea pentru 
concediere nejustificată, violarea legislației 
muncii, hărțuire sexuală. Acuzaţiile să fie în 
proporţie egală şi ceri despăgubiri de unu-două 
milioane de dolari. Faci toate astea acum, în 
urgenţa întâi. Pregăteşti şi o citaţie şi ai grijă să 
plăteşti taxa pentru deschiderea acţiunii. Te duci 
imediat la tribunal şi o înregistrezi. Eu am să trec 
peste vreo jumătate de oră pe acolo ca să o iau, 
aşa că te rog să te grăbeşti. Am să-i duc chiar eu 


citaţia domnului Tanfill. 

Reggie puse astfel punct monologului telefonic, 
închise telefonul şi îi mulţumi infirmierei aflate în 
încăpere. Reporterii se  învârteau pe lângă 
automatul pentru răcoritoare şi până să se 
dezmeticească ei, avocata cobora deja în grabă 
scările. 


„Ark-Lon Fixtures” era de fapt un grup de 
clădiri metalice aflate pe o stradă plină cu 
asemenea structuri dintr-o zonă industrială 
amărâtă, în apropierea aeroportului. Clădirea 
principală era de un portocaliu decolorat, iar 
construcţiile mai noi, răsărite în toate direcţiile şi 
asemănătoare ca formă, erau vopsite în diferite 
nuanţe de portocaliu. În curte, lângă rampa de 
încărcare, aşteptau mai multe camioane. Intr-un 
colţ mai retras, închis cu un gard de metal, 
rulouri de oţel şi de aluminiu fuseseră stivuite cu 
grijă. 

Reggie parcă maşina în apropierea intrării, în 
locul rezervat vizitatorilor, îşi luă servieta de pe 
scaunul alăturat, cobori din maşină şi se îndreptă 
spre clădirea principală. Femeia brunetă şi bine 
dotată de natură în partea superioară a pieptului, 
care ocupa recepţia, o ignoră complet pe 
musafiră, văzându-şi mai departe de ţigară şi de 
telefonul care i se lipise de ureche. Reggie se 
înfipse în faţa tipei, aşteptând nerăbdătoare 
încheierea conversaţiei telefonice. Era o încăpere 
murdară, plină de praf şi îmbâăcsită de fum 
albăstrui de ţigară; pereţii erau împodobiţi cu 
fotografii spălăcite ale unor câini de vânătoare, 


iar jumătate din tuburile de neon din plafon nu 
funcționau. 

- Pot să vă ajut cu ceva? întrebă recepţionera 
în timp ce aşeza telefonul în furcă. 

- Trebuie să-l văd pe Chester Tanfill. 

- Este într-o şedinţă. 

- Ştiu că este o persoană foarte ocupată, dar 
am ceva pentru el. 

- Înţeleg. Şi cam despre ce-ar fi vorba? 

- Asta nu te priveşte pe dumneata. Ti-am spus 
că trebuie să-l văd pe Chester Tanfill pentru o 
chestiune urgentă. 

Remarca aceasta o scoase pur şi simplu din 
sărite pe tipa al cărei nume înscris pe plăcuţa de 
pe birou era Louise Chenault. 

- Pe mine nu mă interesează cât de urgentă 
este afacerea dumitale, doamnă. Este inadmisibil 
să năvăleşti aici în halul ăsta şi să baţi cu pumnul 
în masă că vrei să-l vezi pe preşedintele 
companiei. 

- Compania asta este o ocnă pe care tocmai 
am dat-o în judecată pentru două milioane de 
dolari. Şi l-am dat în judecată şi pe iubitu' de 
Chester pentru alte două milioane, aşa că 
dumitale îţi spun încă o dată să-ţi salţi fundu' de 
pe scaun şi să mi-l aduci aici imediat. 

Auzind aceste cuvinte, Louise ţâşni în picioare 
şi se dădu câţiva paşi înapoi. 

- Sunteţi cumva avocată? 

Reggie scoase citaţia şi declaraţia de proces 
din servietă şi începu să le examineze cu atenţie, 
ignorând-o complet pe Louise. 

- Sunt într-adevăr avocată şi trebuie neapărat 
să-i servesc hârtiile astea lui Chester. Aşa că 


găseşte-l cât mai repede. Pentru că dacă nu este 
aici în cinci minute, am să cer cinci milioane 
despăgubiri. 

Louise nu mai aşteptă să i se spună încă o dată 
ce să facă: dispăru în fugă printr-o uşă dublă, 
urmată după o secundă de Reggie. Incăperea în 
care intrase era plină de birouri caraghioase, 
aşezate claie peste grămadă. Fumul de ţigară 
părea că se prelinge din orice orificiu. Podeaua 
era acoperită de un covor aspru, ţesut din lână 
grosolană şi aflat la limita uzării. Reggie zări la 
un moment dat crupa dolofană a lui Louise 
dispărând pe o uşă laterală şi o urmă fără să 
ezite. 

Chester Tanfill tocmai se ridica în picioare când 
Reggie dădu buzna în biroul lui. Louise rămase 
fără glas. 

- Acum poţi să pleci, tăie avocata în carne vie. 
Sunt Reggie Love, avocat, se prezentă ea, 
aruncându-i lui Tanfill o privire deosebit de 
severă. 

- Chester Tanfill, răspunse acesta fără să-i 
întindă mâna, pe care, de altfel, nici n-ar fi avut 
cine să o strângă. Apariţia dumneavoastră este 
puţin cam nepoliticoasă, doamnă Love, dacă-mi 
permiteţi. 

- Mă cheamă Reggie, okay, Chester? Spune-i 
lui Louise să plece. 

Bărbatul nu mai avu de ales şi făcu un semn 
din cap în direcţia recepţionerei care fu de-a 
dreptul bucuroasă să plece. 

- Şi acum spune-mi ce vrei, atacă el. Era un tip 
slab şi deşirat, de vreo cincizeci de ani, cu o faţă 
pătrată şi pungi urâte sub ochii ascunşi în spatele 


unor ochelari cu ramă metalică. „Are probleme 
cu băutura”, îşi zise ea în gând. Era bine 
îmbrăcat, dar gâtul avea o nuanţă foarte închisă 
de roşu. 

Reggie trânti citaţia şi declaraţia de proces pe 
birou. 

- Îţi ofer declaraţia asta de proces. 

- Pentru ce? întrebă el, cu un surâs încrezut pe 
buze, surâsul unui om căruia nu îi era teamă de 
avocaţi. 

- O reprezint pe Dianne Sway. Azi-dimineaţă ai 
concediat-o şi acum, după-amiază, te dăm în 
judecată. Ei, ce zici de-aşa rapiditate de acţiune? 

- Glumeşti, zise Chester care privi din nou 
printre gene hârtiile din faţa lui. 

- Să ştii că eşti un tâmpit dacă crezi asta. Ai 
totul aici în faţa ta, Chester. Concediere 
nejustificată, hărţuire sexuală, tot tacâmu'. 
Despăgubirile merg la vreo două milioane. Am 
foarte multe cazuri de felul ăsta, dar trebuie să-ţi 
spun că de data asta dosarul este fără cusur. 
Amărâta asta stă de două zile la spital cu fiul ei, 
că nu poate să-l lase singur pe copil şi, de fapt, 
doctorul v-a telefonat chiar el şi v-a explicat 
toată situaţia, da' nu, voi, ca nişte nenorociţi ce 
sunteţi, aţi concediat-o pentru că a lipsit de la 
muncă. Ah, abia aştept să le povestesc toate 
astea juraţilor. 

Ei, poftim, avocatul lui Chester avea de multe 
ori nevoie de două zile doar ca să dea un telefon, 
în timp ce femeia asta, Dianne Sway, deschide 
un proces ca la carte doar la câteva ore după ce 
a fost concediată. Tanfill luă cu grijă 
documentele de pe birou şi studie atent prima 


pagină. 

- Văd că sunt trecut şi eu în mod explicit în 
hârtiile astea, zise el ca şi când i-ar fi fost rănite 
sentimentele. 

- Păi, nu tu ai concediat-o, Chester? Da' nu 
trebuie să-ţi faci griji, pentru că dacă juriul va da 
un verdict împotriva ta, personal, poţi oricând să- 
ţi declari falimentul. 

Chester îşi trase scaunul şi se aşeză cu grijă, ca 
şi când ar fi fost în pericol să cadă, apoi făcu un 
semn cu mâna spre un scaun alăturat şi zise: 

- la loc, te rog! 

- Nu, mulţumesc! Ce avocat ai? 

- Aă, lisuse, âă, de la „Findley & Baker”. Da' 
stai puţin, lasă-mă să mă gândesc o clipă, 
continuă el cu o uşoară disperare în glas, 
începând să răsfoiască hârtiile aduse de Reggie. 
Hărţuire sexuală, zici? 

- Exact. Este un teren foarte fertil în zilele 
noastre. Se pare că unul dintre supraveghetorii 
tăi este personajul principal. Se apucase să-i tot 
sugereze ce-ar putea ei doi să facă în pauza de 
prânz şi îi spunea tot felul de glume murdare într- 
un limbaj complet fără perdea. Are să iasă totul 
la iveală la proces. De cine să întreb la „Findley & 
Barker”? 

- Ti-am spus să aştepţi puţin, zise Tanfill, 
răsfoind din nou hărtiile; în picioare, lângă biroul 
lui, Reggie îl privea cu ochi severi, de judecător. 
Asta-i tot ce-mi mai lipsea, adăugă el, şi începu 
să-şi maseze uşor tâmplele. N-am nevoie de aşa 
ceva. 

- Nici clienta mea n-are nevoie de aşa ceva. 

- Atunci ce vrea? 


- Puţină demnitate. Tu ai aici o adevărată ocnă 
în care torturezi mame ce abia îşi pot hrăni copiii 
cu salariul pe care îl primesc. Femeile astea nu-şi 
pot permite să se plângă de condiţiile de aici. 

- Scuteşte-mă de predica asta, îi tăie el vorba. 
Repet, pur şi simplu, nu am nevoie de aşa ceva 
pentru că s-ar putea, ei bine, s-ar putea să am 
oarece probleme chiar în cadrul conducerii. 

- Tu şi problemele tale sunteţi ultimul lucru 
care să mă preocupe, Chester. Vreau să-ţi mai 
spun că o copie după hârtia pe care o ai în faţă 
va fi trimisă la redacţia lui „Memphis Press” chiar 
în după-amiaza asta şi sunt convinsă că are să 
apară mâine în ziar. Ştii doar că în ultimele zile, 
membrii familiei Sway sunt în centrul atenţiei. 

- Bine, bine. Spune-mi ce vrea? întrebă el din 
nou. 

- Să-nţeleg că vrei să negociezi? 

- Poate că da. Nu cred că ai şanse să câştigi 
procesul ăsta, domnişoară Love, da' în clipa asta 
nu am nevoie de dureri de cap. 

- Îţi dau cuvântul meu de onoare că are să fie 
mai mult decât o durere de cap. Aşadar, Dianne 
Sway câştigă nouă sute de dolari pe lună şi duce 
acasă cam şase sute cincizeci. Asta-nseamnă 
unsprezece mii pe an şi-ţi promit că procesul ăsta 
are să te coste de cinci ori mai mult. Am să obţin 
permisiunea de a-ţi vedea dosarele de personal, 
am să obţin depoziţii şi din partea altor angajate, 
am să-ţi caut prin conturile contabile, am să-ţi 
trimit citaţie pentru arhivă, şi dacă dau de cea 
mai mică neconcordanţă, am să informez 
Comisia pentru Oportunităţi Egale de Angajare, 
Comitetul Naţional al Muncii şi pe oricine 


altcineva care ar putea fi interesat de cazul ăsta. 
Am să te fac să nu mai dormi noaptea, Chester. 
Ai să-ţi doreşti de o mie de ori să nu o fi 
concediat pe clienta mea. 

Tanfill îşi pierdu răbdarea şi izbi cu pumnii în 
masă. 

- Atunci spune ce dracu' vrea de la mine! 

Reggie nu fu deloc impresionată de această 
ieşire şi, luându-şi servieta, se îndreptă spre uşă. 

- Nu vrea decât să-şi primească înapoi locul de 
muncă. A, şi n-ar strica nici o mărire de salariu, 
să zicem de la şase la nouă pe oră, dacă-ţi poţi 
permite. Şi chiar dacă nu-ţi poţi permite. Şi ar fi 
bine să o transferi la o altă secţie, departe de 
supraveghetorul ăla libidinos. 

Chester, care o ascultase cu atenţie, hotărî că 
lucrurile nu erau chiar atât de grave. 

- Clienta mea va sta în spital vreo câteva 
săptămâni şi cum are diverse facturi de achitat, 
vreau ca cecurile cu salariul să fie trimise direct 
la spital, Chester, prin comisionar, exact aşa cum 
aţi făcut, ca nişte neisprăviţi ce sunteţi, cu 
scrisoarea de concediere de azi-dimineaţă. Vreau 
ca cecul să fie trimis în fiecare vineri. Okay? 

Fireşte, fireşte, încuviinţă el din cap. Asta-i 
bună, parcă ar fi avut de ales! 

- Ai la dispoziţie treizeci de zile ca să răspunzi 
la acţionarea în justiţie. Dar dacă te porţi frumos 
şi faci cum îţi spun, anulez acţiunea fix în cea de- 
a treizecea zi. Îţi dau cuvântul meu de onoare că 
aşa voi face. Şi nu este nevoie să le spui toată 
povestea asta avocaţilor tăi. Ce zici, batem 
palma? 

- Batem. 


Reggie deschise uşa şi se opri în prag: 

- A, şi ai putea să trimiţi şi tu nişte flori; şi ai 
putea să şi scrii câteva cuvinte drăguţe pe o 
carte de vizită. Rezerva 943. De fapt, ai putea să 
trimiţi câte un buchet de flori proaspete în fiecare 
săptămână. Okay, Chester? 

Mişcarea pe verticală a capului interlocutorului 
continua fără întrerupere. 

Cu aceste ultime cuvinte, Reggie trânti uşa şi 
părăsi victorioasă birourile companiei „Art-Lon 
Fixtures”. 


Mark şi Ricky se aşezaseră pe patul pliant şi 
priveau ţintă barba şi chipul expresiv al 
doctorului Greenway aflat chiar lângă ei. Ricky 
purta una din pijamalele lui Mark şi avea o pătură 
înfăşurată în jurul umerilor. Ca de obicei, 
puştiului îi era frig şi stătea acolo speriat şi 
nesigur de această primă călătorie în afara 
patului cu care se obişnuise. S-ar fi simţit mai 
bine dacă ar fi fost şi mama acolo dar doctorul 
insistase să rămână singur cu cei doi băieţi. 
Greenway încerca de aproape douăsprezece ore 
să câştige încrederea lui Ricky, care acum se 
lipise de fratele mai mare şi aştepta cu teamă 
urmarea. Mark era deja plictisit de conversaţia 
care nici măcar nu începuse încă. 

Ferestrele erau acoperite de jaluzele, camera 
era luminată doar de veioza aflată pe masa de 
lângă uşa sălii de baie. 

- Ei, Ricky, acum aş vrea să vorbim despre 
plimbarea ta şi a lui Mark de acum două zile, 
când v-aţi dus să fumaţi în pădure, okay? zise 


Greenway, sprijinindu-se cu coatele pe genunchi. 

Dar cuvintele lui îl înspăimântară pe Ricky: de 
unde ştia doctorul că se duseseră acolo ca să 
fumeze? Mark îi simţi neliniştea şi se grăbi să-i 
şoptească: 

- Este okay, Ricky. Eu am povestit tot şi mami 
nu s-a supărat pe noi. 

- Ricky, îţi aduci aminte de plimbarea asta? 
întrebă Greenway. 

Copilul dădu uşor din cap şi apoi confirmă cu 
voce tare: 

- Da, domnule. 

- Atunci, ce-ar fi să-mi povesteşti tot ce-ţi 
aminteşti tu despre plimbare şi despre fumat? 

Dar Ricky se înfăşură şi mai strâns în pătură şi 
murmură printre dinţii încleştaţi: 

- Mi-e tare frig. 

- Ricky, în cameră este destul de cald, iar tu 
eşti îmbrăcat cu pijama de lână şi te-ai înfăşurat 
şi-n pătură, încearcă, te rog, să te gândeşti că îţi 
este cald, okay? 

Copilul încercă, dar fără succes, şi aceasta îl 
făcu pe Mark să-i înconjoare umerii cu braţul într- 
un gest plin de tandreţe. Efectul fu imediat 
vizibil. 

- Hai, spune-mi! Îți aminteşti că ai fumat o 
ţigară? ` 

- Cred că da. Ihî. 

Privirea lui Mark trecea iute de la doctor la 
Ricky şi înapoi. 

- Okay. Acum spune-mi dacă-ţi aminteşti de o 
maşină mare şi neagră care a venit în poiană? 

Ricky încetă brusc să mai tremure şi rămase cu 
privirea  pironită în podea. Reuşi cu mare 


greutate să articuleze cuvântul „da”, punând 
astfel punct oricărei conversații pentru 
următoarele douăzeci şi patru de ore. 

- Şi ce-a făcut maşina cea mare şi neagră când 
ai văzut-o prima oară? 

Întrebarea nu mai primi răspuns. Când doctorul 
amintise de ţigara fumată în pădure, Ricky se 
speriase destul de tare; acum însă imaginea 
maşinii aceleia era ceva absolut insuportabil. 
Copilul se plecă mult în faţă şi îşi lăsă capul pe 
genunchii fratelui său mai mare; avea ochii 
închişi şi începu să suspine din ce în ce mai tare. 

- Totul e okay, Ricky. Totul e okay, repeta 
Mark, mângâindu-l pe păr. Trebuie să stăm de 
vorbă despre ce s-a-ntâmplat în pădure. 

Greenway se aşeză picior peste picior şi începu 
să-şi scarpine barba; scena al cărei martor era 
nu-i producea nici un fel de emoție, se aşteptase 
la aşa ceva şi îi avertizase pe Mark şi pe Dianne 
că această primă şedinţă terapeutică nu va avea 
efect. Aceasta nu însemna că era lipsită de 
importanţă. 

- Ricky, ascultă-mă, zise el cu o voce 
copilăroasă. Totul este okay, vreau doar să stau 
de vorbă cu tine. Okay, Ricky? 

Dar pentru Ricky porţia de terapie era mai mult 
decât suficientă pentru o singură zi. In clipa 
următoare începu să se ghemuiască sub pătură 
şi Mark ştiu imediat că degetul cel mare era şi el 
pe aproape. Greenway îi făcu un semn liniştitor 
din cap, apoi se ridică, îl luă cu multă grijă în 
braţe pe Ricky şi îl întinse în pat. 


17 


Wally Boxx opri maşina chiar în mijlocul străzii, 
ignorând cu totul claxoanele şi gesturile pline de 
semnificaţie ale colegilor de trafic, şi aşteptă 
liniştit ca şeful său, Fink, şi agenţii FBI să coboare 
iute chiar în faţa lui Federal Building. Foltrigg 
urcă apoi, cu un aer important, cele câteva 
trepte de la intrare, lăsându-şi evident alaiul cu 
un pas în urmă. Când ajunse în holul cel mare de 
la parterul clădirii, fu recunoscut de doi reporteri 
care hălăduiau pe-acolo, plictisiţi de moarte; cei 
doi îl asaltară imediat cu întrebări, dar 
venerabilul, foarte preocupat de numeroasele şi 
gravele sale probleme, nu le oferi decât zâmbete 
şi nici un comentariu. 

Mai departe, intrarea lui Foltrigg în birourile 
procurorului general al districtului sudic al 
Louisianei readuse brusc la viaţă toate 
secretarele. Spaţiul afectat procurorului general 
şi personalului său cuprindea mai multe birouri 
mici, legate între ele prin coridoare sinuoase, o 
vastă zonă liberă de orice pereţi sau paravane, 
unde se desfăşura activitatea de cancelarie, 
precum şi alte câteva camere de dimensiuni mai 
reduse, compartimentate în aşa fel încât să 
asigure o oarecare linişte funcţionarilor care le 
ocupau. Una peste alta, patruzeci şi şapte de 
procurori generali adjuncţi trudeau în acest loc 
sub comanda directă a venerabilului Roy. Alţi 
treizeci şi opt de amărâţi se chinuiau să ducă la 
bun sfârsit toate corvezile legate de hârţogăria 
de zi cu zi şi de inerenta muncă de cercetare, 
având grijă să nu omită nici cel mai neînsemnat 


detaliu, toate acestea înscriindu-se în efortul 
extraordinar de a proteja interesele legale ale 
clientului reprezentat de Roy, şi numit Statele 
Unite ale Americii. 

Foltrigg ocupa, bineînţeles, biroul cel mai 
spaţios şi cel mai arătos, îmbrăcat în piele şi 
lemn de esenţă nobilă. Spre deosebire de 
majoritatea avocaţilor care îşi umpleau „peretele 
persona!” cu tot felul de fotografii, plăcuţe, 
diplome şi certificate de membru al Clubului Ro- 
Tary, Roy acoperise trei pereţi cu fotografii 
înrămate şi cu diplomele-tip de culoare galbenă 
care atestau participarea la aproape o sută de 
conferinţe pe teme juridice. Venerabilul deschise 
uşa biroului doar ca să-şi arunce haina pe 
canapeaua îmbrăcată în piele de un roşu închis şi 
apoi se îndreptă spre biblioteca principală unde 
era aşteptat la o şedinţă. 

În timpul celor cinci ore în care parcurseseră 
distanţa dintre Memphis şi New Orleans, îi 
înnebunise pe cei de la sediu cu şase telefoane şi 
trei faxuri. Drept pentru care, în clipa aceasta, 
şase asistenţi stăteau în jurul mesei de stejar 
pline de tomuri de legi şi nenumărate carnete 
pentru însemnări şi îşi aşteptau neliniştiţi şeful. 
Toţi şase adoptaseră ţinuta adecvată unei munci 
îndârjite: fără sacouri şi cu mânecile cămăşilor 
suflecate până la coate. 

Foltrigg îşi făcu o intrare furtunoasă, după cum 
îi era obiceiul, îi cuprinse pe toţi într-o singură 
privire şi se hotărî pe loc să se aşeze pe un scaun 
chiar în mijlocul încăperii. Asistenţii primiseră 
copii după raportul FBI despre cele întâmplate la 
Memphis aşa că Roy şi Fink nu aveau nici o 


noutate de transmis, poate doar prezenţa lui 
Gronke în oraşul din care tocmai se întorseseră 
cei doi, dar această veste nu avea nici un fel de 
greutate pentru auditoriu. 

- Aşadar, Bobby, cum stăm în momentul de 
faţă? întrebă venerabilul pe un ton al cărui 
dramatism ar fi putut să sugereze că viitorul 
sistemului juridic american depindea în întregime 
de Bobby şi de rezultatul cercetărilor sale. 

Bobby era decanul de vârstă, dacă se poate 
spune aşa, al asistenţilor, un veteran cu o 
activitate de treizeci şi doi de ani în spate, care 
ura de moarte tribunalele, dar iubea la nebunie 
bibliotecile. Toată lumea îl căuta în momentele 
de criză, atunci când era neapărată nevoie de 
răspunsuri la întrebări deosebit de complexe. 

Mai avea şase luni până la pensie şi aştepta cu 
nerăbdare clipa în care avea să scape de Roy 
Foltrigg; de-a lungul vremii văzuse nenumărați 
de-alde de-ăştia care dispăreau fără să lase nici 
cea mai mică urmă. Deocamdată însă, trebuia să 
răspundă la întrebarea şefului, aşa că îşi trecu de 
câteva ori mâna prin coama deasă de păr cărunt 
care îi împodobea capul şi îşi potrivi ochelarii cu 
ramă neagră; apoi îşi începu răspunsul cu fraza 
lui obişnuită, aproape un tic verbal, stârnind 
zâmbetele celor din jur: 

- Ei bine, cred că am delimitat destul de bine 
obiectivul. Această frază simplă arăta tuturor că, 
pentru Bobby, cercetarea juridică nu era decât 
un joc prin care grămezile de detalii 
nesemnificative erau îndepărtate pe rând, pentru 
a ajunge la miez, delimitând în aşa fel obiectivul, 
încât judecătorii şi juraţii să înţeleagă cât mai 


repede despre ce este vorba. După deschiderea- 
tip, Bobby continuă cu esenţialul: 

- Avem două posibilităţi; nici una dintre ele nu 
este prea atrăgătoare, dar putem obţine 
rezultate prin oricare dintre ele. Prima pe care o 
sugerez este să luăm legătura cu Tribunalul 
pentru minori din Memphis. Conform Codului 
penal din Tennessee referitor la tineri putem 
depune o cerere la Tribunalul pentru minori prin 
care să invocăm o greşeală de comportament a 
băiatului. Din cerere trebuie să reiasă fie că 
puştiul este delincvent, fie că are nevoie de 
supraveghere. După asta va avea loc o audiere 
şi, în funcţie de probe, tribunalul va hotărî ce se 
va întâmpla cu copilul. Aceeaşi procedură se 
aplică şi în cazul copiilor maltrataţi sau neglijaţi. 

- Cine poată să depună cererea? întrebă 
Foltrigg. 

- Păi, regulamentul este foarte larg în privinţa 
asta, ceea ce, după părerea mea, este o lacună a 
legii. Pur şi simplu scrie că cererea poate fi 


depusă de - citez - „oricare dintre părţile 
interesate” - am încheiat citatul. 
- Adică şi noi? 


- Ştiu şi eu? Poate că da. Depinde de ceea ce 
scriem în hârtia aia. Şi tocmai aici este buba - 
trebuie să invocăm faptul că puştiul a făcut sau 
face ceva rău, că încalcă legea într-un fel sau 
altul. Şi că orice fel de încălcare a legii din partea 
lui, chiar şi cea mai vagă, reprezintă, bineînţeles, 
o obstrucţionare a justiţiei. Asta înseamnă că 
trebuie să invocăm lucruri despre care nu 
suntem siguri, cum ar fi, de exemplu, faptul că 
puştiul ar cunoaşte locul unde este ascuns 


cadavrul. Este, deci, o posibilitate foarte riscantă 
pentru că nu ştim nimic sigur. 

- Băiatul ştie unde se află cadavrul, afirmă 
Foltrigg pe un ton care nu admitea replică. 

Fink se cufundă brusc în studiul unor 
însemnări, prefăcându-se că nu-l aude, dar 
ceilalţi şase recepţionară din plin mesajul. Oare 
Foltrigg cunoştea ceva de care ei n-aveau habar? 
Această bănuială aduse brusc liniştea în 
încăpere. 

- Ascultă, Roy, ne-ai spus efectiv tot ce ştii? 
întrebă Bobby după ce aruncă o privire scurtă 
spre ceilalţi. 

- Fireşte, replică Foltrigg. Numai că acum vin şi 
afirm că puştiul ştie. Aşa simt eu. 

Era tipic pentru Roy să creeze fapte, bazându- 
se pe „simţirile” lui, pentru ca apoi să ceară 
subalternilor să-l creadă orbeşte. 

- Tribunalul pentru minori va trimite o citaţie 
mamei copilului şi va ţine o audiere în termen de 
şapte zile, continuă Bobby. Copilul trebuie să fie 
reprezentat de un avocat şi am înţeles că 
aspectul ăsta a şi fost rezolvat. Copilul are 
dreptul să participe la audiere şi poate să depună 
şi mărturie dacă doreşte, preciză Bobby, 
notându-şi ceva în carnetul de însemnări. Sincer 
vorbind, ăsta este cel mai rapid mod de a-l face 
pe puşti să vorbească. 

- Bine, şi dacă refuză să depună mărturie? 

- Asta este o întrebare foarte bună, aprecie 
Bobby, precum un profesor care examinează 
cunoştinţele studentului său. Totul este absolut la 
latitudinea judecătorului. Dacă reuşim să-l 
convingem pe judecător că băiatul ştie ceva, 


atunci el va avea autoritatea să-i ceară copilului 
să vorbească; şi dacă puştiul refuză, abia atunci 
va putea fi acuzat de sfidarea Curţii. 

- Bun, deci hai să zicem că a sfidat Curtea. Ce 
se-ntâmplă în acest caz? 

- Este încă greu de spus. Băiatul nu are decât 
unsprezece ani; este tot atât de adevărat însă că 
judecătorul ar putea, în ultimă instanţă, să-l 
închidă pe copil într-o instituţie specială pentru 
tineri, aşteptând să-i treacă dorinţa de a sfida 
Curtea. 

- Cu alte cuvinte, până când se hotărăşte să 
vorbească. Doamne, cât de uşor mergea 
conversaţia cu Foltrigg! 

- Chiar aşa. Îţi atrag totuşi atenţia că asta este 
cea mai drastică soluţie pe care o va alege un 
judecător. Va trebui să facem efortul să găsim un 
precedent şi să ştii că pân-acum, deşi nu am 
verificat încă toate cele cincizeci de state din 
ţară, n-am găsit nimic nici pe departe 
asemănător. 

- Nu se va ajunge pân-aici, prezise, calm, 
Foltrigg. Dacă depunem o cerere ca parte 
interesată şi reuşim să-i trimitem maică-sii 
citaţia, şi să îi aducem pe puşti şi pe avocat la 
tribunal, atunci eu zic că beleaua aia mică are să 
fie atât de speriat încât are să ne spună absolut 
tot ce ştie. Tu ce părere ai, Thomas? 

- Da, cred că are să meargă. Da' ce ne facem 
dacă nu ne iese figura? Care este cealaltă 
posibilitate? 

- Riscul există, dar este destul de mic, explică 
Bobby. În momentul ăsta, toate procedurile 
Tribunalului pentru minori sunt închise şi putem 


avea surpriza ca cererea noastră să fie pusă la 
păstrare un timp. Dacă este respinsă de la 
început pentru un motiv oarecare, nimeni nu va 
şti nimic. Dacă însă ajungem la audiere şi A: 
puştiul vorbeşte, dar nu ştie nimic; sau B: 
judecătorul refuză să-l facă să vorbească, atunci 
noi n-am pierdut nimic. Şi, în sfârşit, C: dacă 
puştiul vorbeşte de frică sau sub ameninţarea că 
altfel sfidează Curtea, atunci avem ce-am vrut. 
Dar asta numai şi numai presupunând că băiatul 
ştie ceva despre Boyette. 

- Ştie, îţi spun eu că ştie, afirmă Foltrigg fără 
nici un dubiu. 

- Dacă procedurile ar fi publice, atunci planul 
ăsta n-ar mai fi chiar atât de atrăgător. În caz că 
pierdem, vom face o figură absolut jalnică şi 
lumea va rămâne cu impresia că suntem slabi şi 
disperaţi. După părerea mea, aşa ceva ar putea 
să ne afecteze serios şansele de a câştiga un 
proces aici, în New Orleans, dacă ratăm varianta 
asta şi presa publică rezultatul. 

In clipa aceasta, uşa se deschise şi în bibliotecă 
îşi făcu apariţia Wally Boxx pe al cărui chip se 
amestecau bucuria de a fi reuşit să parcheze în 
sfârşit dubiţa şi iritarea că ceilalţi începuseră 
discuţia fără el. După ce aruncă o privire rapidă 
prin încăpere, se aşeză hotărât lângă Foltrigg. 

- Dar eşti sigur că afacerea asta poate fi 
lucrată cu uşile închise? continuă venerabilul 
seria întrebărilor. 

- Aşa zice legea. Nu ştiu cum este ea aplicată 
la Memphis, dar  confidenţialitatea este 
specificată cu claritate, împreună cu pedepsele 
prevăzute pentru divulgarea acțiunii. 


- Înseamnă că avem nevoie de sfatul cuiva din 
zonă; mă gândeam la unul dintre subalternii lui 
Ord, i se adresă Foltrigg lui Fink ca şi cum, gata, 
hotărârea fusese deja luată, apoi se întoarse spre 
ceilalţi: îmi place, îmi place foarte mult tot ce 
aud. Sunt sigur că în clipa asta, puştiul şi avocata 
aia a lui studiază situaţia, iar acţiunea noastră va 
fi un adevărat duş rece. Au să-şi dea seama că 
nu glumim de loc şi că îi aşteaptă tribunalul. 
Avocatei îi vom spune fără ocolişuri că nu ne vom 
lăsa până când puştiul nu va spune adevărul. Da, 
da, îmi place foarte mult varianta asta, mai ales 
că riscul este foarte redus. Afacerea se va 
desfăşura la trei sute de mile distanţă de locul 
ăsta împânzit de idioţi cu camere de luat vederi. 
Dacă dăm greş, nu este nici o nenorocire pentru 
că nimeni nu va şti. Îmi place foarte mult ideea 
de a nu avea nici măcar miros de reporter prin 
preajmă, îşi încheie Roy tirada, rămânând apoi 
adâncit în gânduri, asemenea unui mareşal pe 
câmpul de luptă. 

Toţi cei de faţă, cu excepţia lui Boxx şi Fink, se 
amuzau la culme; nimeni nu-l mai auzise până 
acum pe reverend să pregătească o acţiune care 
să nu includă presa. Foltrigg însă stătea în 
mijlocul bibliotecii, neştiutor de efectul vorbelor 
sale asupra publicului, şi continua să clatine din 
cap, muşcându-şi buzele: da, da, asta era cea 
mai bună variantă, rezultatul va fi, cu siguranţă, 
foarte bun. 

Bobby îşi drese glasul şi zise: 

- Mai există şi o altă posibilitate pe care trebuie 
s-o menţionez, deşi mărturisesc că nu-mi place 
deloc. Dacă pretinzi că puştiul ştie... 


- Bineînţeles că ştie. 

- Mulţumesc. Presupunând, deci, că ştie şi că a 
mărturisit totul avocatei, atunci există 
posibilitatea unei inculpări federale împotriva ei 
pentru obstrucţionarea justiţiei. Evident, nu e 
nevoie să-ţi spun eu ce-nseamnă să ataci 
confidenţialitatea relaţiei client-avocat; practic, 
aşa ceva este imposibil. Bineînţeles că inculparea 
ar avea rolul s-o sperie puţin pe avocată şi s-o 
determine să cadă oarecum la învoială. Dar, aşa 
cum am spus, este o variantă pe muchie de cuţit. 

Foltrigg se gândi o clipă la cele spuse de 
Bobby, dar de fapt mintea lui continua să rumege 
primul plan. 

- Va fi foarte greu să obţinem o condamnare, 
interveni Fink. 

- Aşa este, fu de acord Bobby. Dar nu 
condamnarea ar fi scopul nostru. Este adevărat 
că ea ar fi condamnată aici, departe de casă, şi 
asta ar intimida-o foarte mult. Dar presa s-ar 
dezlănţui împotriva noastră, pentru că aşa ceva 
nu s-ar putea face cu uşile închise. Evident că ea 
ar fi nevoită să-şi angajeze un avocat şi toată 
tărăşenia s-ar putea întinde pe luni şi luni de zile. 
Am mai putea încerca să obţinem o inculpare pe 
care să nu o punem însă în aplicare; o anunţăm 
pe avocată că avem hârtia şi încercăm să facem 
cu ea un târg în schimbul acţionării în justiţie. 
Dar asta-i doar aşa, o părere. 

- Îmi place, declară Foltrigg fără să surprindă 
pe nimeni; toată lumea ştia că astea erau 
schemele care-i plăceau în mod deosebit 
venerabilului. Unde mai pui că putem să anulăm 
inculparea oricând dorim. 


A, da! Venise şi momentul „The Roy Foltrigg 
Special”: faci rost de inculpare, convoci o 
conferinţă de presă, dai cu acuzatul de toţi 
pereţii, îl ameninţi până când cazi la învoială, 
pentru ca în cele din urmă să anulezi inculparea 
după un an de zile. Foltrigg servise meniul acesta 
de sute de ori în cei şapte ani de când era în 
funcţie; este adevărat că avusese de câteva ori 
ocazia să guste şi el din ceea ce le oferea 
adversarilor în cele câteva cazuri în care acuzatul 
sau avocatul acestuia refuzaseră târgul, insistând 
ca procesul să aibă loc. Când se întâmpla aşa 
ceva, Foltrigg era întotdeauna ocupat cu alte 
cazuri mult mai grele, drept pentru care dosarul 
cădea în capul unuia dintre asistenții mai tineri, 
iar acesta se alegea în mod invariabil cu şuturi în 
fund. Vina aparţinea, bineînţeles, în totalitate 
asistenţilor; ba încă Foltrigg mersese până acolo 
încât îl şi concediase pe unul dintre ei pentru că 
avusese proasta inspiraţie să piardă un proces cu 
care se pricopsiseră în urma unui „Roy Foltrigg 
Special”. 

- Bun, ăsta este planul B, pe care deocamdată 
îl lăsăm deoparte, zise venerabilul, ţinându-şi 
firea. Mâine dimineaţă la prima oră, punem în 
aplicare planul A, adică depunem o cerere la 
Tribunalul pentru minori. Spuneţi-mi, cât durează 
ca să pregătiţi hârtia? 

- O oră, îi răspunse Tank Mozingo, un asistent 
mătăhălos care avea numele pompos de 
Thurston Alomar Mozingo, dar toată lumea îi 
spunea Tank. Cererea este pe formular-tip şi nu 
avem decât să umplem spaţiile goale. 

- Atunci fă-o, comandă Roy şi se întoarse spre 


Fink. Thomas, ocupă-te tu de povestea asta. Dă-i 
un telefon lui Ord şi roagă-l să ne ajute. Du-te 
înapoi la Memphis chiar astă-seară, ia avionul. 
Vreau ca cererea asta să fie depusă mâine 
dimineaţă la prima oră, după ce stai de vorbă cu 
judecătorul. Spune-i că este foarte urgent. 

Hârtiile de pe masă începură să foşnească şi 
grupul de cercetători se pregăti de plecare; 
activitatea lor luase sfârşit. În schimb, Fink şi 
Boxx nu mai conteneau scriind: Foltrigg îşi turuia 
instrucţiunile asemenea Regelui Solomon când le 
dicta scribilor. 

- Cere-i judecătorului să grăbească cât mai 
mult audierea. Explică-i câtă presiune apasă 
asupra noastră. Cere-i confidenţialitate absolută, 
insistă asupra aspectului ăsta. Dacă este nevoie 
de mine, telefonează-mi. 

- Ascultă, Roy, ar mai fi ceva, interveni Bobby 
în timp ce îşi încheia nasturii de la manşetă. 

- Ce anume? 

- Noi facem un joc foarte dur cu copilul ăsta. Ar 
fi bine să nu uităm totuşi de pericolul care îl 
paşte. Muldanno este disperat, iar ziariştii mişună 
peste tot. O scurgere de informaţii ar putea fi de- 
ajuns ca Mafia să-l reducă definitiv la tăcere. 
Riscul este foarte mare. 

- Ştiu, Bobby, răspunse Roy cu un zâmbet 
încrezător pe buze. Muldanno şi-a şi trimis, de 
altfel, băieţii la Memphis. FBl-ul este pe urmele 
lor şi ale puştiului. Da' eu unul nu cred că 
Muldanno este chiar atât de tâmpit încât să 
încerce ceva. Cu toate astea, ne-am hotărât să 
nu riscăm, preciză el, apoi se ridică şi privi în jur 
zâmbind. Aţi lucrat bine, oameni buni. Sunt 


foarte mulţumit. 
Ceilalţi se  ridicară,  mormăind câte un 
mulţumesc grăbit şi părăsiră încăperea. 


Într-o cameră de la etajul al patrulea al 
hotelului „Radisson”, aflat în centrul Memphis- 
ului, la două străzi distanţă de Sterick Building şi 
la cinci de spitalul „St. Peter's”, Paul Gronke juca 
o partidă monotonă şi plictisitoare de gin-rummy 
cu Mack Bono, o gorilă de-a lui Muldanno sosită 
din New Orleans. Pe podea, sub masă, zăcea 
uitată o bucată de hârtie mâăzgălită de sus până 
jos cu punctajele celor doi jucători. Miza era de 
un dolar, dar de fapt nimănui nu îi păsa de 
chestia asta. Pantofii lui Gronke ajunseseră pe 
pat, iar cămaşa îi era complet descheiată. 
Camera era înecată în fum de ţigară. 
Deocamdată, cei doi beau apă la sticlă pentru că 
ceasul nu arăta încă ora cinci; abia atunci intra în 
funcţiune serviciul de cameră. Gronke îşi verifică 
ceasul, apoi se apropie de fereastră şi privi 
clădirile de pe Union Avenue. Pe urmă jucă o 
nouă carte. 

Gronke era prieten din copilărie cu Muldanno şi 
unul dintre partenerii săi cei mai demni de 
încredere. Era proprietarul câtorva baruri şi al 
unui magazin de tricouri pentru turişti în Quarter. 
Rupsese şi ceva picioare la viaţa lui şi-l ajutase şi 
pe bunul lui prieten Şiş să-şi asigure porţia. 
Gronke habar n-avea unde era înmormântat 
Boyd Boyette şi nici n-avea de gând să întrebe, 
deşi, dacă ar fi insistat, prietenul lui i-ar fi spus, 
în cele din urmă, totul. Erau într-adevăr prieteni 


foarte buni. 

Gronke venise la Memphis pentru că îl 
chemase Şiş. Şi se săturase ca de mere pădureţe 
să stea într-o cameră de hotel, desculţ, jucând 
cărţi, bând apă şi mâncând sanavişuri, fumând în 
draci şi aşteptând următoarea mişcare a unui 
puşti de unsprezece ani. 

Dincolo de pat, o uşă deschisă dădea în 
camera de alături, identic mobilată şi tot atât de 
plină de fum ca şi cea în care îşi pierdeau vremea 
cei doi. Jack Nance privea prin fereastră 
aglomeraţia străzii. Pe masa de lângă fereastră 
erau pregătite un aparat de radio şi un telefon; 
Cal Sisson trebuia să sune din clipă în clipă ca să 
transmită ultimele noutăţi despre Mark Sway. O 
servietă deschisă se odihnea pe unul din cele 
două paturi din cameră şi Nance îşi petrecuse 
cea mai mare parte a după-amiezii jucându-se cu 
dispozitivele de ascultare pe care urma să le 
folosească din plin. 

Işi făcuse planul să pună unul din aceste 
dispozitive în rezerva 943 de la spital. Biroul 
avocatei era lipsit de orice sistem de securitate - 
tipic pentru cei din branşa asta - şi nu-i va fi 
deloc greu să plaseze şi acolo una din jucăriile 
lui. Cal Sisson vizitase între timp biroul doctorului 
şi spunea că situaţia este identică: o secretară- 
recepţioneră la un birou, câteva canapele şi 
scaune pentru pacienţii care îşi aşteptau rândul 
să intre în cabinet, alte două birouri posomorâte 
pe acelaşi hol şi nici un sistem de securitate. 
Clownul ăsta care-şi zicea Şiş şi care era clientul 
lor fusese de acord cu interceptarea telefoanelor 
doctorului şi avocatei şi mai voia şi copii după 


dosare. Pân-aici totul era uşor; mai greu avea să 
fie cu recepţionarea mesajelor şi Nance se 
străduia să rezolve această problemă. 

Acesta din urmă nu vedea în toată afacerea 
decât o simplă muncă de supraveghere, atât şi 
nimic mai mult. Clientul plătea sănătos şi cu 
bani-gheaţă aşa că dacă el cerea ca puştiul să fie 
urmărit, asta avea să se întâmple. Şi dacă le mai 
cerea în plus să tragă puţin cu urechea, totul se 
putea aranja, cu condiţia să scoată banul. 

Este adevărat însă că Nance citise ziarele, 
ascultase şoaptele din camera alăturată şi ştia că 
era vorba de mult mai mult decât de o simplă 
supraveghere. Doar nimeni nu vorbeşte despre 
oase rupte când joacă o partidă de gin-rummy. 
Tipii de alături nu glumeau deloc, ba Gronke 
spusese că ceruse întăriri de la New Orléans. 

Cal Sisson era oricum gata să lase totul baltă; 
tocmai scăpase de o eliberare supravegheată şi o 
nouă condamnare l-ar fi trimis înapoi la răcoare 
pentru foarte mulţi ani; iar o condamnare pentru 
complicitate la crimă l-ar fi trimis pe viaţă în 
spatele gratiilor. Dar Nance reuşise să-l convingă 
să mai reziste încă o zi, o singură zi. 

Liniştea din cameră fu spartă de ţârâitul 
strident al telefonului; era chiar Sisson care 
anunţă că avocata tocmai sosise la spital şi că 
acum era în camera 943 împreună cu Mark Sway 
şi cu mama acestuia. 

După ce termină convorbirea, Nance intră în 
camera de alături. 

- Cine a fost? întrebă Gronke, fără să scoată 
ţigara din gură. 

- Cal. Puştiul este tot la spital, cu maică-sa şi 


avocata. 

- Şi doctorul unde este? 

- Doctorul a plecat de acolo acum o oră, 
răspunse Nance, îndreptându-se spre bufet ca să 
îşi ia un pahar cu apă. 

- Federalii au dat vreun semn de viaţă? mârâi 
Gronke. 

- Da. Doi de-ai lor tot dau târcoale pe lângă 
spital. Cred că fac şi ei acelaşi lucru ca noi. Cei 
de la spital au pus doi paznici la uşa puştiului, iar 
un al treilea stă şi el pe-aproape. 

- Ce zici, băiatul le-o fi povestit ceva despre 
întâlnirea pe care a avut-o cu mine azi- 
dimineaţă? îl întrebă Gronke pentru a suta oară. 

- De spus, a spus sigur cuiva. Pentru că altfel 
nu văd de ce ar fi trebuit să-i pună paznici la uşă. 

- Ai dreptate, da' totuşi paznicii nu sunt acelaşi 
lucru cu federalii, nu? Nu crezi că dacă le-ar fi 
povestit federalilor atunci pe ei ar fi trebuit să-i 
vedem acolo? 

- Ba da, răspunse Nance plictisit. Reluaseră 
conversaţia asta de nenumărate ori de-a lungul 
zilei şi tot nu  găsiseră nişte răspunsuri 
satisfăcătoare la întrebări. Cui îi mai povestise 
puştiul? De ce apăruseră aşa, deodată, paznicii 
ăia la uşă? Şi tot aşa. Dar Gronke pur şi simplu 
nu se mai sătura să revină iar si iar asupra 
aceloraşi întrebări. 

În ciuda aroganţei şi a aspectului de derbedeu, 
era un om răbdător. După părerea lui Nance, 
aceasta este o cerinţă a meseriei: întotdeauna 
asasinii plătiţi trebuie să aibă sânge rece şi 
multă, multă răbdare. 


18 


Plecară de la spital cu maşina lui Reggie, o 
Mazda RX-7 cu scaunele îmbrăcate în piele, şi cu 
podeaua tare murdară. Maşina nu era nouă, dar 
era haioasă; Reggie manevra schimbătorul de 
viteze ca un pilot de curse şi îl avertiză pe Mark 
că îi place la nebunie viteza, dar băiatul nu avu 
nimic de obiectat. Ba era chiar încântat de 
această primă plimbare pe care o făcea cu o 
maşină-sport. Mazda se strecură uşor prin 
aglomeraţia de pe bulevard şi, părăsind centrul 
oraşului, se îndreptă spre est. Inserarea se lăsa 
încet peste Memphis; radioul era deschis, dar 
semnalul era atât de slab încât abia se auzea. 

Ricky era treaz când plecaseră de la spital; se 
uita la desenele animate de la televizor şi nu 
spunea mai nimic. Pe masă zăcea părăsită o tavă 
cu mâncarea tristă oferită de spital, de care nu 
se atinseseră nici Ricky, nici Dianne. Mark nu 
ţinea minte s-o fi văzut pe maică-sa băgând ceva 
în gură în ultimele trei zile, şi îi era milă de ea 
când o vedea stând nemişcată pe marginea 
patului, cu privirea lipită de Ricky şi îngrijorată de 
moarte. Cu toate acestea, reuşise să zâmbească 
atunci când Reggie îi adusese vestea cea bună 
despre serviciu şi despre noul salariu; pe urmă 
însă îi dădură din nou lacrimile. 

însă Mark se săturase de atâta plâns, de 
mâncarea rece, de întuneric, de camera mult 
prea mică de la spital şi se simţea vinovat că îi 
părăsea pe ceilalţi acolo. Sentimentul de 
vinovăţie era totuşi atenuat de plăcerea de a se 


afla în maşina asta sport care, spera el din tot 
sufletul, se îndrepta spre un loc unde îl aştepta o 
farfurie de mâncare fierbinte, cu mult sos şi 
pâine proaspătă. După cum îşi amintea el, Clint 
spusese ceva despre nişte ravioli şi lasagna cu 
spanac, iar imaginea acestor mâncăruri 
suculente îi rămăsese, nici el nu ştia de ce, 
înfiptă în creier. Ce bine ar fi dacă ar mai găsi şi 
niscaiva prăjiturele alături! N-ar fi vrut ca Mama 
Love să-l servească, cine ştie, cu jeleu şi gogoşi 
pentru că ar fi fost nevoit să i le trântească în 
cap. 

În timp ce prin mintea lui Mark se perindau 
toate aceste lucruri atât de interesante, Reggie 
se gândea că erau urmăriţi şi ochii ei alergau de 
la drum la oglinda retrovizoare şi înapoi. 
Conducea maşina cât putea de repede, făcând 
slalom printre colegii de trafic, lucru care pe Mark 
îl distra la culme. 

- Tu crezi că mami şi cu Ricky sunt în 
siguranţă? întrebă puştiul, urmărind fascinat 
maşinile din faţa lor. 

- Sigur că da. N-ai de ce să fii îngrijorat, mai 
ales că cei de la spital au promis că vor ţine 
paznicii lângă camera lui. 

In realitate, Reggie vorbise cu George Ord, noul 
ei prieten, căruia îi explicase îngrijorarea ei în 
legătură cu securitatea familiei Sway, fără să 
menţioneze, însă, vreo ameninţare reală. Îi 
spusese procurorului Ord doar că familia în cauză 
atrăgea prea multă atenţie, cu toate că nu-şi 
dorea deloc acest lucru; prea multe zvonuri şi 
bârfe, majoritatea fiind iscate de o presă 
încercată de un puternic sentiment de frustrare. 


Ord îl căută, la rândul său, pe McThune şi după 
ce puseră la punct câteva detalii, îi telefonă lui 
Reggie, spunându-i că FBl-ul va sta pe-aproape; 
interlocutoarea sa fu deosebit de mulţumită. 

Noua situaţie îi amuza la culme pe procuror şi 
pe McThune deoarece FBl-ul avea deja oamenii 
lui la spital, iar acum mai primiseră şi o invitaţie 
oficială. 

În intersecţia următoare, Reggie făcu brusc la 
dreapta în scrâşnetul ascuţit al roţilor. Mark 
începu să chicotească încântat şi Reggie se văzu 
nevoită să-i ţină isonul, deşi stomacul i se 
strânsese ghem. Treceau acum pe o stradă 
frumoasă, cu case vechi umbrite de stejari uriaşi. 

- Asta-i cartierul în care locuiesc eu, zise 
avocata şi Mark se gândi că era, fără îndoială, 
mult mai frumos decât cel în care stătea el. Apoi 
maşina intră pe o stradă şi mai îngustă decât 
prima, unde şi casele erau mai mici, dar la fel de 
frumoase, cu etaj, gazon şi gard viu. 

- De ce îţi duci clienţii acasă? întrebă copilul. 

- N-aş putea să-ţi spun de ce. Majoritatea 
clienţilor mei au nişte condiţii îngrozitoare acasă. 
Bănuiesc că mi-e milă de ei, pentru că eu mă 
ataşez de clienţii mei. 

- Asta înseamnă că şi de mine ţi-e milă? 

- Puțin. Da' ştii că tu ai noroc, Mark, foarte mult 
noroc. Tu ai o mamă care este o femeie tare 
bună şi care te iubeşte foarte mult. 

- Da, cred că ai dreptate. Cât e ceasul? 

- Aproape şase. Dar de ce întrebi? 

Mark se gândi o clipă şi numără orele scurse de 
la întâmplarea la care fusese martor. 

- Mă gândeam că au trecut patruzeci şi nouă 


de ore de când Jerome Clifford s-a împuşcat 
acolo, în pădure. Şi că ce bine am fi făcut dacă 
plecam de-acolo de cum i-am văzut maşina. 

- Şi de ce n-aţi făcut-o? 

- Nu ştiu. Atunci când am înţeles ce se petrece 
am simţit pur şi simplu nevoia să fac ceva. N-am 
putut să fug. Omul ăla urma să moară şi eu nu 
puteam să mă prefac că nu-nţeleg. Ceva mai 
puternic decât mine mă tot împingea spre 
maşina aia. Ricky plângea şi mă implora să mă 
opresc, da' eu pur şi simplu nu puteam să fac aşa 
ceva. Numai eu sunt vinovat de tot ce a fost. 

- Poate că da, dar acum nu mai poţi schimba 
nimic, Mark, zise Reggie şi aruncă o privire rapidă 
în oglinda retrovizoare: nimic suspect. 

- Crezi că până la urmă o să fim okay? Vreau 
să spun eu, Ricky şi cu mami? Când toate astea 
au să se termine, o să fim la fel ca înainte? 

Maşina intrase acum pe o alee îngustă 
mărginită de un gard viu de care, se vedea de la 
o poştă, că nu se mai îngrijise nimeni de multă 
vreme. 

- Ricky are să se facă bine, ai să vezi. Are să 
mai treacă ceva timp până atunci, dar până la 
urmă o să se facă bine. Copiii sunt foarte 
rezistenți, Mark; mă conving de lucrul ăsta în 
fiecare zi. 

- Şi eu? 

- Totul se va aranja, Mark, ai să vezi! Numai să 
ai încredere în mine. 

Maşina se opri în faţa unei case mari, cu etaj şi 
verandă. Ferestrele erau împodobite cu flori şi 
plante verzi, iar unul din capetele verandei era 
umbrit de iederă. 


- Asta e casa ta? întrebă băiatul, aproape 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 

- Părinţii mei au cumpărat-o acum cincizeci şi 
trei de ani, cu un an înainte să vin eu pe lume. 
Aici am copilărit. Tata a murit când eu aveam 
cincisprezece ani, dar Mama Love, Dumnezeu s-o 
binecuvânteze, este încă aici. 

- Şi tu îi spui Mama Love? 

- Toată lumea îi spune aşa. Are aproape 
optzeci de ani şi se ţine mai bine decât mine. 
Vezi cele trei ferestre de deasupra garajului? 
Acolo locuiesc eu. 

Şi casa şi garajul ar fi avut mare nevoie de un 
zugrăvit proaspăt. Ambele clădiri erau vechi şi 
foarte frumoase, dar buruienile năpădiseră 
straturile de flori, iar printre crăpăturile asfaltului 
aleii răsărise iarba. 

Intrară în casă printr-o uşă laterală; aroma care 
se insinua dinspre bucătărie îl învălui pe 
neaşteptate, făcându-l pe Mark să-şi dea brusc 
seama cât îi era de foame. O femeie scundă, cu 
ochi negri şi părul alb strâns într-o coadă de cal, 
le ieşi în întâmpinare şi o îmbrăţişa pe Reggie. 

- Mama Love, el este Mark Sway, zise Reggie, 
arătând spre Mark care era la fel de înalt ca 
Mama Love. Bătrâna îl îmbrăţişa uşor şi îl sărută 
pe obraz, dar băiatul, neştiind cum să se poarte 
cu o femeie de optzeci de ani, nu reuşi să 
schiţeze nici un gest de răspuns. 

- Îmi pare bine să te cunosc, Mark, îi zise 
bătrâna, privindu-l deschis, drept în ochi. Avea o 
voce puternică, foarte asemănătoare cu cea alui 
Reggie. Uite, aşază-te aici şi eu am să-ţi aduc 
ceva de băut, continuă ea, luându-l de braţ şi 


conducându-l la masa din bucătărie. 

Mark îşi întoarse privirea spre Reggie şi 
aceasta îi zâmbi, vrând parcă să-i spună: „Fă 
întocmai cum zice pentru că nu ai de ales”, apoi 
se întoarse să-şi pună umbrela în cuierul de 
lângă uşă; servieta îi rămăsese acolo, pe podea. 

Era o bucătărie mică, plină cu dulăpioare şi 
rafturi înşirate pe trei pereţi. O masă de lemn şi 
patru scaune stăteau chiar în mijlocul încăperii. 
Oale şi cratiţe strălucind de curăţenie erau 
atârnate de o grindă a tavanului. Pe aragaz 
fierbea ceva. In bucătărie era cald şi plăcut şi ţi 
se făcea foame de cum îi treceai pragul. 

Mark se aşeză pe cel mai apropiat scaun şi o 
urmări cu privirea pe Mama Love care alerga de 
colo-colo, luând un pahar dintr-un bufet, 
deschizând frigiderul, umplând paharul cu cuburi 
de gheaţă şi turnând în cele din urmă ceai din 
ibric. 

Reggie îşi aruncase, cu o mişcare plină de 
naturaleţe, pantofii din picioare şi acum 
amesteca ceva într-o oală ce bolborosea pe 
aragaz, neuitând ca, în acelaşi timp, să-şi 
continue conversaţia cu Mama Love despre 
întâmplările de peste zi. O pisică răsărită de 
nicăieri se opri lângă scaunul lui Mark, privindu-l 
pe băiat cu ochii ei enigmatici. 

- Ea este Axle, făcu Mama Love prezentările în 
timp ce servea ceaiul. Are şaptesprezece ani şi 
este foarte blândă. 

Lui Mark nu-i plăceau însă pisicile, de aceea îşi 
văzu în linişte de ceaiul cu gheaţă. 

- Ce mai face frăţiorul tău? îl întrebă apoi 
Mama Love. 


- Mult mai bine, răspunse el, întrebându-se la 
rândul său cât de mult îi povestise Reggie 
bătrânei despre cazul lor; dar amintindu-şi de 
Clint, îşi dădu seama că Mama Love nu putea şti 
mai mult decât secretarul şi se linişti. Apoi, 
înțelegând că femeia aştepta un răspuns mai 
lung din partea lui, continuă: Astăzi a început să 
vorbească. 

- Bine, dar asta-i minunat! exclamă ea, 
bătându-l uşurel cu palma pe umăr. 

Între timp, Reggie îşi turnă şi ea ceai dintr-un 
alt ibric şi se apucă să-l prelucreze cu lămâie şi 
înlocuitor de zahăr. Apoi se aşeză lângă Mark şi 
Axle îi sări în poală. Reggie, pe chipul căreia se 
citea oboseala, începu să soarbă din paharul cu 
ceai, mângâind în acelaşi timp pisica şi scoţându- 
şi bijuteriile una câte una. 

- Ţi-e foame? întrebă Mama Love care se 
vânzolea prin bucătărie, deschizând aici cuptorul 
şi amestecând în cratiţă, închizând colo un 
sertar, nestând o clipă locului. 

- Da, doamnă. 

- Vai, ce plăcut este să vezi un tânăr domn atât 
de manierat, zise ea, oprindu-se o secundă, doar 
atât cât să-i ofere lui Mark un zâmbet plin de 
bunătate. Cei mai mulţi dintre copiii pe care îi 
aduce Reggie habar n-au să se poarte. N-am mai 
auzit un „da, doamnă” în casa asta de ani de zile, 
declară bătrâna, după care se întoarse la 
treburile ei. 

- De trei zile încoace, Mark a mâncat numai 
mâncare de spital, Mama Love, şi acum ar vrea 
tare mult să ştie ce găteşti. 

- A, este o surpriză, zise bătrâna, deschizând 


cuptorul din care se răspândi o aromă grozavă de 
carne, brânză şi roşii. Dar cred că are să-ţi placă, 
Mark. 

El era absolut convins de asta. Reggie îi făcu 
cu ochiul, complice, apoi se ocupă mai departe 
de bijuteriile ei: grămăjoara strălucitoare din faţa 
ei cuprindea acum o jumătate de duzină de 
brățări, două inele, un colier, un ceas şi doi cercei 
micuţi, cu diamant. Axle o privea fascinată. 
Deodată, Mama Love începu să manevreze cu 
sârg un cuţit de bucătărie impresionant pe un 
tocător de lemn, apoi se răsuci pe călcâie şi 
aşeză pe masă un coş plin cu felii de pâine 
fierbinte unsă cu unt. 

- Intotdeauna, miercurea, coc pâine, explică 
Mama Love, bătându-l din nou cu blândeţe pe 
umăr. 

Fără să mai aştepte vreo invitaţie, Mark înhaţă 
bucata cea mai mare şi luă o îmbucătură: era 
moale, călduţă şi complet diferită de toate 
felurile de pâine pe care le mâncase el până 
acum. Untul frecat cu usturoi se topea imediat în 
gură. 

- Mama Love are sânge italian în vine, îi 
povesti Reggie. Părinţii ei s-au născut în Italia şi 
au emigrat încoace în 1902. Aşa că eu sunt pe 
jumătate italiancă. 

- Cine a fost domnul Love? întrebă Mark, 
mestecând de zor şi ştergându-şi din când în 
când buzele şi degetele de grăsime. 

- Un băiat din Memphis cu care mama s-a 
măritat când avea doar şaisprezece ani... 

- Ba aveam şaptesprezece, o corectă Mama 
Love, ocupată acum cu aranjarea mesei. Cum 


Reggie şi bijuteriile ei stăteau în drum, bătrâna 
mătură totul din cale cu un singur gest; Axle 
primi un ghiont care o trimise direct pe podea. 

- Când mâncăm, Mama Love? întrebă Reggie. 

- Într-un minut. 

- Atunci mă duc imediat să mă schimb, spuse 
ea, ridicându-se de la masă. Axle se refugie 
lângă Mark şi începu să-şi frece capul de piciorul 
băiatului. 

- Îmi pare tare rău de frăţiorul tău, zise Mama 
Love după ce aruncă o privire rapidă spre uşă 
pentru a se convinge că Reggie ieşise din 
încăpere. 

Înainte să răspundă, Mark înghiţi ce avea în 
gură, ştergându-se apoi la gură cu şervetul de 
bumbac. 

- Are să se facă bine; pentru că avem doctori 
foarte buni. 

- Şi mai aveţi şi cel mai bun avocat din lume, 
declară bătrâna cu multă convingere în voce, 
fără să zâmbească, aşteptând confirmarea. 

- Cu siguranţă, întări Mark. 

Mama Love dădu aprobator din cap şi se 
îndreptă spre chiuvetă. 

- Da' ce anume aţi văzut voi, copii, acolo? 
întrebă ea, curioasă. 

Băiatul luă o înghiţitură din paharul cu ceai, 
fixându-şi privirea pe coada de păr cărunt. Dacă 
n-avea grijă, era foarte posibil să urmeze o 
noapte lungă, şi plină de întrebări. 

- Reggie mi-a zis să nu vorbesc despre asta, 
răspunse el şi muşcă dintr-o nouă felie de pâine. 

- A, păi aşa zice ea întotdeauna, dar mie poţi 
să-mi spui. Toţi copiii ei fac asta. 


Numai că în ultimele patruzeci şi nouă de ore, 
Mark învățase foarte multe despre ce înseamnă 
un interogatoriu, întotdeauna trebuie să ai grijă 
să-l ţii pe celălalt la locul lui, iar atunci când 
întrebările devin prea insistente, dă drumul la 
propriile tale întrebări. 

- Cât de des aduce Reggie copii acasă? 

Bătrâna trase oala de pe foc şi se gândi o clipă. 

- Cam de două ori pe lună. li aduce aici când 
vrea să le dea ceva bun de mâncare, şi uneori 
rămân şi peste noapte. O fetiţă a stat la un 
moment dat o lună întreagă. Doamne, era atât 
de nefericită! O chema Andreea şi tribunalul o 
separase de părinţii ei care făceau parte dintr-o 
sectă satanică, din ăia care sacrifică animale şi 
alte nenorociri de felul ăsta. Era o fetiţă aşa de 
tristă! A stat în fosta cameră a lui Reggie şi a 
plâns îngrozitor când a trebuit să plece. Mi-a rupt 
inima. Atunci i-am spus fiică-mii: „Gata cu 
copiii!”. Da' Reggie face numai ce vrea ea. Ştii 
că-i place foarte mult de tine. 

- Şi ce s-a-ntâmplat cu Andreea? 

- Părinţii au luat-o înapoi şi de-atunci mă rog în 
fiecare zi pentru ea. Tu mergi la biserică? 

- Câteodată. 

- Eşti un bun catolic? 

- Nu. Ştiţi, nu prea ştiu bine ce fel de biserică 
este cea la care mergem noi, da' nu este 
catolică. Cred că este baptistă. Mergem acolo din 
când în când. 

Mama Love îl asculta preocupată, teribil de 
deconcertată de ignoranţa puştiului în această 
chestiune. 

- Poate că ar trebui să te iau cu mine la 


biserica la care merg eu, Sfântul Luca. Este 
foarte frumoasă. De fapt, catolicii ştiu să 
construiască biserici foarte frumoase. 

Mark dădu aprobator din cap, fără să răspundă. 
De altfel, nici nu mai era nevoie să se gândească 
la un răspuns pentru că Mama Love uitase deja 
de biserici şi se întorsese lângă aragaz, 
deschizând cuptorul şi studiind cratita dinăuntru 
cu aceeaşi concentrare cu care doctorul 
Greenway îşi studia pacienţii. Mormăia ceva 
neînțeles, evident încântată de ceea ce vedea. 

- Mark, du-te şi spală-te pe mâini. Baia este 
acolo, pe hol. În ziua de astăzi, copiii nu se mai 
spală pe mâini aşa cum trebuie. Hai-hai, du-te! 

Ascultător, Mark îşi îndesă în gură ultima 
bucăţică de pâine cu unt şi porni spre baie 
condus de Axle. 

Când se întoarse în bucătărie, Reggie se 
aşezase din nou la masă şi examina 
corespondenţa. Coşuleţul era plin ochi cu pâine 
proaspătă. Mama Love scoase din cuptor o tavă 
mare, acoperită cu folie de aluminiu. 

- Lasagna, îi spuse Reggie băiatului. 

Mama Love trecu atunci la cea de-a doua etapă 
a acţiunii: cu ajutorul unui cuţit împărţi conţinutul 
tăvii în patru părţi egale, apoi, cu o lingură 
imensă, luă bucăţi uriaşe pe care le aşeză pe 
farfurii, neuitând în tot acest timp să povestească 
scurta istorie a respectivului fel de mâncare. 
Aburul parfumat se răspândi în toată bucătăria. 

- Reţeta asta este folosită de sute de ani în 
familia mea, începu ea, ca şi cum Mark ar fi murit 
de nerăbdare să afle istoria lasagnei, or el nu 
dorea decât să-şi primească mai repede farfuria. 


Este de dincolo, din ţara mea de baştină. Vreau 
să-ţi spun că o găteam deja pentru tatăl meu pe 
când n-aveam decât zece ani. (în acest punct al 
povestirii, Reggie nu se putu abţine şi-i făcu uşor 
cu ochiul lui Mark.) Vezi, are patru straturi şi 
fiecare dintre ele este umplut cu alt fel de 
brânză, încheie Mama Love. 

Bucăţile erau perfect pătrate şi extraordinar de 
apetisante; cele patru feluri de brânză se 
topiseră şi îmbibaseră pastele, transformând 
totul într-o masă onctuoasă şi îmbietoare. 

Soneria stridentă a telefonului sparse liniştea şi 
Reggie se ridică să răspundă. 

- Mănâncă, Mark, dacă vrei, îl îndemnă Mama 
Love, punându-i în faţă cu un gest suveran 
farfuria cu lasagna. E-n stare să vorbească la 
telefon o veşnicie, adăugă ea, arătând spre 
Reggie care vorbea foarte încet, cu intenţia clară 
de a nu fi auzită de cei doi. 

Mark nu se lăsă invitat a doua oară: folosindu- 
se de furculiţă, decupa o îmbucătură uriaşă din 
conţinutul farfuriei, suflă uşor doar atât cât să 
domolească aburul, şi o ridică, atent, la gură. 
Apoi mestecă încet, savurând încântat amestecul 
minunat de sos de carne, brânzeturi şi cine ştie 
ce alte ingrediente. Până şi spanacul era pur şi 
simplu divin. 

Mama Love îl observa intens, aşteptând 
verdictul. Işi turnase un al doilea pahar cu vin şi 
acum rămăsese cu paharul în aer, aşteptând 
reacţia la reţeta secretă a străbunicii. 

- E grozavă, declară puştiul, pregătindu-se de a 
doua îmbucătură. Pur şi simplu grozavă. Singura 
lui experienţă anterioară legată de lasagna 


avusese loc cu un an în urmă, când maică-sa le 
dăduse la cină o tavă de plastic scoasă din 
cuptorul cu microunde. Ceva semipreparat şi 
congelat şi tot ce-şi mai amintea de atunci era un 
gust de cauciuc şi nimic mai mult. 

- Aşadar, îţi place, zise Mama Love, luând o 
înghiţitură din paharul cu vin. Mark avea gura 
plină şi-i era imposibil să vorbească, aşa că se 
mulţumi să dea din cap. Liniştită în sfârşit, 
bătrâna îşi permise să ciugulească şi ea puţin din 
farfuria pe care o avea în faţă. 

Reggie termină de vorbit la telefon şi se 
întoarse în bucătărie. 

- Trebuie să dau o fugă până în oraş. Ross 
Scott a furat iar dintr-un magazin şi l-a prins 
poliţia. Acum e la închisoare şi plânge după 
maică-sa, iar ea nu-i de găsit. 

- Şi cât timp ai să stai în oraş? întrebă Mark, 
uitând o clipă de mâncare. 

- Vreo două ore. Până când mă-ntorc, tu îţi vezi 
de mâncare şi de vizită. Mergem mai târziu la 
spital, spuse Reggie, bătându-l uşor cu palma pe 
umăr, şi în secunda următoare dispăru pe uşă. 

- Da' ce Dumnezeu aţi văzut voi, copii, acolo, 
în pădure? întrebă Mama Love după ce auzi 
maşina pornind. 

Mark mestecă îndelung, apoi bău pe îndelete 
din paharul cu ceai înainte să răspundă. 

- Nimic. Cum aţi făcut chestia asta? E 
nemaipomenită. 

- A, păi este o reţetă foarte veche, începu 
Mama Love interminabila poveste a pastelor cu 
sos de carne şi patru feluri de brânză, ajutându- 
se din când în când de câte un strop de vin. 


Mark nu auzi nici un cuvânt. 


Bătrâna începu să curețe masa şi să pună 
vasele murdare în maşina de spălat, în timp ce 
Mark îşi termina sucul de piersici şi îngheţata. 
Băiatul îi mulţumi încă o dată, repetând pentru a 
mia oară cât de delicios a fost totul, apoi se ridică 
şi constată că-l doare stomacul. Stătuse la masă 
o oră încheiată. Şi când te gândeşti că acasă 
masa de seară dura cel mult zece minute. Dianne 
era prea obosită ca să gătească, aşa că de cele 
mai multe ori se mulţumeau cu semipreparate 
încălzite repede în cuptorul cu microunde şi 
mâncate în faţa televizorului. 

Mama Love admiră încântată castronul gol şi 
lustruit, apoi îl trimise pe băiat în salon şi 
continuă să pună în ordine bucătăria. Mark 
începu să examineze încăperea. Televizorul color 
fără telecomandă era aşezat într-un colț; 
deasupra canapelei era atârnat un tablou mare 
de familie. Era o fotografie veche şi ştearsă de-a 
familiei Love, fixată într-o ramă de lemn ondulat. 
Domnul şi doamna Love şedeau pe o canapea, 
având de-o parte şi de alta doi băieţi ţepeni şi 
stânjeniţi de cămăşile scrobite şi cravatele 
incomode. Mama Love avea părul negru şi un 
zâmbet frumos pe buze. Domnul Love, cu câţiva 
centimetri mai înalt decât soţia sa, luase o poziţie 
rigidă şi nu zâmbea nici măcar cu privirea. 
Reggie stătea între cei doi părinţi, chiar în 
mijlocul fotografiei. Zâmbetul ei minunat şi 
pişicher arăta tuturor că fetiţa era în centrul 
atenţiei întregii familii şi că era încântată de 


situaţie. Chipul frumos al fetiţei de zece- 
unsprezece ani atrase privirea lui Mark şi îi tăie 
răsuflarea. Aşa cum o privea, avea impresia că 
zâmbetul ei maliţios îi era adresat numai lui. 

- Frumoşi copii, nu? observă Mama Love care 
intrase pe nesimţite în salon şi acum stătea lângă 
bar admirându-şi familia. 

- Când aţi făcut poza asta? întrebă Mark, cu 
ochii încă lipiţi de chipul fetiţei. 

- Acum patruzeci de ani, răspunse bătrâna, 
aproape cu tristeţe în glas. Pe vremea aceea 
eram cu toţii atât de tineri şi de fericiţi! 

Stăteau acum umăr lângă umăr, braţele 
atingându-li-se uşor. 

- Cine sunt băieţii? 

- Joey, cel din dreapta, este cel mai mare. A 
fost pilot militar de încercare şi a murit în 1964 
într-un accident de avion. Este un erou. 

- Îmi pare rău, şopti Mark. 

- Bennie, cel din stânga, este cu un an mai mic 
decât Joey. Este biolog marin la Vancouver şi nu 
vine niciodată să-şi vadă mama. Ultima oară a 
fost aici acum doi ani, de Crăciun. Nu s-a 
căsătorit niciodată, dar cred că-i merge bine. Nici 
de la el nu am nepoti. Singurii mei nepoți sunt 
copiii lui Reggie. 

Zicând acestea, bătrâna îi arătă lui Mark o altă 
fotografie aflată pe o măsuţă: era o fotografie de 
absolvire a unei fete drăguţe şi a unui băiat cu 
păr slinos, tuleie de adolescent şi ochi plini de 
ură. | 

- Aştia sunt copiii lui Reggie, explică Mama 
Love, fără urmă de dragoste sau de mândrie în 
glas. Ultima dată când am auzit de el, băiatul era 


în închisoare pentru că vânduse droguri. Când 
era mic, era un copil tare bun, dar pe urmă a 
intrat pe mâna lui taică-său şi s-a ales praful. 
Asta s-a-ntâmplat după divorţ. Fata este în 
California, zice că vrea să se facă actriţă, sau 
cântăreaţă, sau aşa ceva, dar şi ea a avut 
probleme cu drogurile şi nu prea mai ştim mare 
lucru despre ce i s-a mai întâmplat. Şi ea a fost 
un copil tare drăguţ. N-am mai văzut-o de 
aproape zece ani. Poţi să-nţelegi aşa ceva? 
Propria mea nepoată! Totul este atât de trist! 

Mama Love ajunsese acum la cel de-al treilea 
pahar cu vin şi limba i se dezlegase de tot. Poate 
că, dacă vorbea mai mult despre propria ei 
familie, puteau într-un târziu să ajungă şi la 
familia lui, şi cine ştie, poate că, după ce epuizau 
subiectul, ajungeau să discute şi despre ce 
Dumnezeu  văzuseră băieţii ăştia acolo, în 
pădure. 

- De ce n-aţi mai văzut-o de zece ani? întrebă 
Mark ca să zică şi el ceva. Era o întrebare 
complet idioată pentru că ştia foarte bine că 
răspunsul putea să dureze ore în şir. Ori, pe el îl 
durea stomacul din cauza festinului de mai 
înainte şi tot ce-şi dorea era să fie lăsat în pace 
să se întindă pe canapea. 

- Regina, vreau să zic Reggie, a pierdut-o pe 
când fata avea doar treisprezece ani. Divorțul a 
fost un coşmar; bărbatul ei alerga după femei şi 
avea o sumedenie de prietene în tot oraşul; într-o 
zi, l-au surprins chiar cu o soră de la spital, dar cu 
toate astea, divorţul a fost un coşmar oribil la 
care Reggie n-a putut să facă faţă. La început, 
când s-au căsătorit, Joe, fostul ei soţ, era un băiat 


tare bun, da' pe urmă a început să facă tot mai 
mulţi bani şi s-a schimbat, înţelegi? | s-au urcat 
banii la cap. Bătrâna făcu o pauză şi sorbi din vin 
- îngrozitor, pur şi simplu îngrozitor. Da' ştii că 
mie tot îmi este dor de ei. Erau nepoţeii mei. 

Cei doi din fotografie nu aveau deloc figură de 
nepoţei, mai ales băiatul, care nu era decât un 
derbedeu. 

- Şi cu el ce s-a-ntâmplat? întrebă Mark după o 
vreme. 

- Păi, suspină bătrâna ca şi cum nu i-ar fi venit 
deloc la îndemână să spună toate astea, dar n- 
avea încotro. Păi, când l-a luat taică-său n-avea 
decât şaisprezece ani, da' era deja sălbatic şi 
stricat. Vreau să zic că taică-său era ginecolog şi 
n-a avut niciodată timp pentru copii; or, băiatul 
avea nevoie de un tată, nu crezi? Şi atunci Jeff, 
aşa îl cheamă pe băiat, a fost scăpat repede din 
mână. Pe urmă, taică-său, care avea toţi banii şi 
toţi avocaţii de partea lui, a trimis-o pe Reggie 
departe şi a luat copiii, şi când s-a-ntâmplat asta, 
Jeff era mai mult de capul lui. Şi cu banii lui taică- 
său, se-nţelege. A terminat liceul cu chiu, cu vai 
şi după nici şase luni de la absolvire l-au prins cu 
droguri. 

Mama Love se opri brusc din povestit şi lui 
Mark îi fu teamă că are să-nceapă să plângă, dar 
ea se mulţumi să mai ia o înghiţitură de vin. 

- Ultima oară când l-am strâns în braţe a fost în 
ziua când a absolvit liceul. Pe urmă, i-am văzut 
fotografia în ziar când a avut necazuri, da' el nu a 
mai telefonat, nu a mai încercat să ne vadă. Sunt 
zece ani de-atunci şi ştiu că am să mor fără să-i 
mai văd vreodată, încheie Mama Love, 


ştergându-şi ochii; Mark simţi nevoia să se 
ascundă undeva, chiar şi într-o gaură de şarpe. 

Dar bătrâna îl luă de braţ şi îi zise: 

- Vino cu mine. Hai să stăm pe verandă. 

Şi Mark o urmă; traversară un vestibul îngust, 
ieşiră pe uşa din faţă şi se aşezară în leagănul de 
pe verandă. Afară se lăsase întunericul şi aerul se 
răcorise. Bătrâna şi copilul se legănau în tăcere. 
Din când în când, Mama Love sorbea câte o 
înghiţitură de vin. Apoi se hotărî să continue saga 
familiei sale. 

- Vezi tu, Mark, după ce a pus mâna pe copii, 
Joe i-a distrus pur şi simplu. Le-a dat o grămadă 
de bani, îşi aducea mereu pe-acasă femeile cu 
care trăia, ba se şi împăuna cu chestia asta în 
faţa copiilor. Le-a cumpărat maşini la amândoi. 
Amanda a rămas gravidă când era încă elevă şi 
taică-său a aranjat pentru avort. 

- De ce şi-a schimbat Reggie numele? întrebă 
Mark politicos, sperând că răspunsul la întrebare 
va pune capăt acestei interminabile poveşti. 

- Reggie a petrecut vreo câţiva ani prin tot 
felul de sanatorii. Asta s-a-ntâmplat după divorţ 
când, Dumnezeu s-o apere, ajunsese tare rău. In 
fiecare noapte plângeam de grija ei, Mark. După 
ani de zile de tratament, o mulţime de bani şi 
multă, foarte multă dragoste, şi-a revenit. Într-o 
zi, ea singură a hotărât să pună punct 
coşmarului, să adune cioburile şi să înceapă o 
viaţă nouă. De-asta şi-a schimbat numele; a fost 
la tribunal şi l-a schimbat cu acte în regulă. Pe 
urmă şi-a aranjat un apartament deasupra 
garajului şi mi-a dat mie toate fotografiile pentru 
că nu mai voia să le vadă. După asta a făcut 


dreptul şi a devenit o altă persoană, cu alt nume 
şi cu altă identitate. 

- Mai este încă pornită împotriva a ceea ce i s- 
a-ntâmplat? 

- Se luptă ca să nu fie aşa. Şi-a pierdut copiii şi 
nici o mamă nu-şi revine după aşa ceva, dar 
Reggie încearcă să nu se gândească la ei. Copiii 
au fost complet dominați de tatăl lor şi ea nu mai 
are ce să facă. Pe el îl urăşte, bineînţeles, şi, 
după mine, ăsta este un lucru bun. 

- In orice caz, este un avocat foarte bun, 
declară Mark, ca un cunoscător. 

Auzindu-l, Mama Love veni mai aproape de 
băiat, prea aproape după părerea lui, şi îl bătu 
uşurel pe genunchi, gest care îl irită la culme, dar 
se stăpâni, pentru că ea nu era decât o femeie 
bătrână şi amabilă care voia să-l facă să se simtă 
bine. Işi înmormântase un fiu şi îşi pierduse 
nepotul, aşa că se hotărî să treacă totul cu 
vederea. Luna nu răsărise încă şi un vânt uşor 
făcea să foşnească frunzele stejarilor din 
preajmă. Mark nu simţea deloc nevoia să se 
întoarcă la spital şi îşi zise că, în fond, seara era 
chiar foarte plăcută. Se întoarse spre vecina lui şi 
îi zâmbi, dar Mama Love privea pierdută în 
întuneric, gândindu-se la cine ştie ce întâmplare 
trecută. 

Atunci băiatul îşi închipui că bătrâna căuta o 
cale de a aduce discuţia înapoi la Jerome Clifford 
şi chestia asta nu-i convenea deloc. 

- De ce are Reggie atâţia copii drept clienţi? 

- Pentru că, deşi nu-şi dau seama, mulţi copii 
au nevoie de avocat, iar cei mai mulţi avocaţi 
sunt prea ocupați să facă bani ca să le mai pese 


şi de copii. Or, Reggie vrea să-i ajute. Are să-şi 
reproşeze întotdeauna că şi-a pierdut propriii 
copii şi atunci vrea să-i ajute pe alţii. Şi să ştii că 
este foarte devotată micuţilor ei clienţi. 

- Vreau să vă spun că eu nu prea am plătit-o 
cum trebuie. 

- Nu-ţi face griji pentru atâta lucru, Mark. În 
fiecare lună, Reggie ia cel puţin două cazuri 
gratis. Se numesc cazuri pro bono, adică avocatul 
nu primeşte onorariu. Aşa că dacă nu voia, n-o 
obliga nimeni să accepte cazul tău. 

Auzise şi el despre chestia asta. Jumătate din 
avocaţii care apăreau la televizor lucrau la cazuri 
din astea; jumătatea cealaltă se culcau cu femei 
frumoase şi mâncau în restaurante luxoase. 

- Reggie are suflet, Mark, are conştiinţă, 
continuă bătrâna; paharul era de-acum gol, dar 
mintea îşi păstrase agerimea şi vorba - 
limpezimea. Întotdeauna lucrează absolut gratis 
pentru clientul de dreptatea căruia este 
convinsă. Eu plâng mai mereu pentru câte unul 
dintre micuţii ăştia. 

- Sunteţi foarte mândră de ea, nu? 

- Aşa este. Acum câţiva ani, pe când divorţul 
era în toi, Reggie a fost ca şi moartă, Mark. 
Aproape că o pierdusem. Pe urmă, am rămas 
aproape fără nici un ban, încercând s-o pun iar 
pe picioare. Şi uită-te la ea cum este acum. 

- Ce credeţi, are să se mai căsătorească 
vreodată? 

- Cine ştie? A mai avut de-atunci vreo doi 
prieteni, da' n-a fost nimic serios. Dragostea nu 
face parte dintre preocupările ei de bază. La ea, 
pe primul loc stă munca. Cum se-ntâmplă şi în 


seara asta. Este ora opt şi ea mai vorbeşte şi 
acum la închisoarea oraşului cu pungaşul ăla mic 
pe care l-au prins furând din magazine. Mă şi- 
ntreb ce-o să apară mâine în ziar. 

Păi, ce să apară? Sport, anunţuri mortuare, şi 
toate celelalte, ca de obicei. Mark se fâţăi 
stânjenit pe locul lui, dându-şi seama că trebuie 
neapărat să spună ceva. 

- Cine ştie? găsi el replica salvatoare. 

- Cum te simţi când îţi apare poza pe pagina 
întâi a ziarului? 

- Eu nu m-am simţit bine. 

- De unde au făcut rost de fotografiile alea? 

- Sunt fotografii de la şcoală, răspunse Mark şi 
se opri brusc. In tăcerea care se lăsă scârţâitul 
leagănului deveni aproape strident. 

- Şi cum se simte cineva care tocmai dă peste 
un om ce s-a împuşcat cu mâna lui? veni într-un 
târziu întrebarea bătrânei. 

- Tare speriat, dar ca să fiu sincer, doctorul mi- 
a interzis să vorbesc despre asta pentru că nu-mi 
face deloc bine la nervi. Vedeţi ce i s-a-ntâmplat 
frăţiorului meu?! Aşa că este mai bine să nu spun 
nimic. 

- Fireşte, fireşte, acceptă Mama Love 
explicaţia, bătându-l ceva mai tare pe picior. 

Mark se propti în vârful picioarelor şi înteţi 
balansul scaunului, apoi dintr-o dată i se făcu 
somn. Mama Love fredona uşor o melodie. Vântul 
se aspri puţin şi pe băiat îl scutură un fior. 


Când se întoarse acasă, Reggie îi găsi tot 
acolo, pe veranda întunecată, aşezaţi confortabil 


în leagănul ce nu-şi oprise mişcarea adormitoare. 
Mama Love bea acum cafea, având însă grijă să-l 
mângâie pe copil pe umăr. Cu picioarele 
acoperite cu un pled, Mark se făcuse ghem şi 
adormise cu capul în poala bătrânei. 

- De când doarme? întrebă Reggie în şoaptă. 

- De vreo oră. Întâi i s-a făcut frig şi pe urmă 
somn. Este un copil tare drăguţ. 

- Ai perfectă dreptate. Am să-i telefonez maică- 
sii la spital să văd dacă-i dă voie să rămână aici 
peste noapte. 

- A mâncat până s-a umflat. lar mâine 
dimineaţă am să-i pregătesc un mic dejun pe 
cinste. 


19 


Ideea lui Trumann era minunată, făcea parte 
dintre acele idei pe care Foltrigg le înhăţa 
imediat, pretinzând apoi că îi aparţin. Traiul 
împreună cu venerabilul Roy nu era decât un 
interminabil şir de idei şi de onoruri furate când 
lucrurile mergeau bine. Când însă ieşeau ca 
dracul, Trumann şi ai lui, pălmaşii lui Foltrigg, 
presa, juraţii, avocaţii corupți ai apărării, toată 
lumea era vinovată; în afară de marele om, 
bineînţeles. 

Numai că Trumann era expert în gâdilarea şi 
manipularea primadonelor sensibile, aşa că va 
putea, fără îndoială, să trateze şi cu idiotul ăsta. 

Era o oră târzie şi ideea cu pricina îl pocni 
tocmai când pescuia cu furculiţa frunza de salată 
din farfuria cu creveţi romoulade. Ceea ce-l făcu 


să se ridice de la masa vârâtă într-un colţ 
întunecat al barului şi să meargă la telefon. 
Acasă la Foltrigg nu răspundea nimeni; formă 
apoi numărul bibliotecii şi după câteva secunde 
la capătul celălalt al firului se auzi vocea lui Wally 
Boxx. Ştia că era nouă şi jumătate, explică Wally, 
dar el şi şeful erau efectiv îngropaţi în tratate 
juridice, posedaţi de muncă, trudind din greu 
pentru câteva detalii şi se simțeau extraordinar 
de bine. Trumann îl anunţă că va veni si el acolo 
în zece minute. 

Apoi aşeză receptorul în furcă şi ieşi din 
aglomeraţia zgomotoasă a barului pentru a porni 
cu paşi repezi pe Canal Street. La New Orléans, 
septembrie era tot o lună de vară fierbinte şi 
umedă. Două cvartale mai încolo, Trumann îşi 
scoase haina şi iuți pasul. După alte două 
cvartale, cămaşa leoarcă de transpiraţie i se 
lipise de corp. 

Trumann aproape că alerga printre numeroșii 
turişti care rătăceau pe Canal Street, uşor de 
recunoscut datorită aparatelor de fotografiat şi 
tricourilor ţipătoare şi se întrebă pentru a mia 
oară ce anume îi făcea pe oamenii ăştia să vină 
acolo în oraş şi să-şi cheltuiască banii câştigaţi cu 
multă trudă pe distracţii de două parale şi 
mâncare proastă şi scumpă. Turistul tipic purta 
ciorapi negri şi tenişi albi, cântărea multe 
kilograme peste greutatea normală şi când se 
întorcea acasă le împuia capul prietenilor mai 
puţin norocoşi cu bucătăria delicioasă şi unică pe 
care a descoperit-o la New Orleans. La un 
moment dat, din neatenţie, se izbi de o femeie 
zdravănă care îşi lipise de faţă o cutiuţă neagră şi 


filma faţada unui magazin amărât de suveniruri 
în a cărui vitrină tronau nişte produse foarte 
sugestive. Oare ce fel de om este acela căruia îi 
place să se uite la o casetă video cu un magazin 
soios din Cartierul  Franţuzesc? Doamne, 
americanii nu se mai bucurau de vacanțe; se 
mulţumeau să le filmeze pentru ca apoi să le 
poată ignora fără remuşcări pentru tot restul 
anului. 

De fapt, Trumann îşi ceruse transferul; era 
sătul de turişti, aglomeraţie, umezeală, crime şi 
era sătul şi de Roy Foltrigg. O luă pe lângă 
Rubinstein Brothers şi se îndreptă spre Poydras. 


Foltrigg nu se speria niciodată de muncă prea 
multă, dimpotrivă, la el era ceva firesc. Incă din 
facultate îşi dăduse seama că nu este un geniu şi 
că pentru a reuşi are nevoie de un efort susţinut. 
Aşa că-şi dăduse duhul studiind ca să termine pe 
la mijlocul promoţiei, dar lucrul acesta îi adusese 
şi alegerea ca preşedinte al comitetului 
studenţesc, alegere consfinţită de un certificat 
care-şi găsise evident locul printre minunile 
atârnate pe peretele personal. De fapt, cariera lui 
politică începuse chiar în momentul în care 
colegii îl aleseseră să le fie preşedinte, funcţie 
despre care cei mai mulţi dintre ei nici nu ştiau 
că există. După absolvire, ofertele de angajare pe 
care le primise fuseseră foarte puţine şi de aceea 
prinsese din zbor, în ultima clipă, şansa de a 
deveni asistentul procurorului orăşenesc din New 
Orleans. Salariul era de cincisprezece mii pe ani, 
în 1975. Apoi, în doi ani de zile reuşise să aibă 


mai multe cazuri decât toţi ceilalţi procurori la un 
loc. Dar pentru asta muncea ca un sclav, cheltuia 
ore întregi pentru câte o cauză pierdută, doar 
pentru că era obligat să facă multe deplasări. 
Adevărul este că Foltrigg era o vedetă, dar 
nimeni altcineva nu observa încă acest lucru. 

După puţin timp, începu să-şi vâre nasul în 
politica dusă de republicanii locali şi acest lucru îi 
permise să înveţe regulile jocului. Apoi, într-o 
bună zi, cunoscu câţiva ţipi cu bani prin care îşi 
făcu rost de o slujbă la o firmă de avocaţi. Acolo 
se înhamă la muncă precum un animal de povară 
şi reuşi să devină asociat. După aceea se căsători 
cu o femeie pe care n-o iubea, dar care avea cele 
mai bune recomandări, doar pentru că o soţie îi 
aducea un plus de respectabilitate. Totul era în 
fond un joc foarte bine gândit. 

Continuau şi acum să fie căsătoriţi, dar 
dormeau în camere separate. Copiii aveau 
doisprezece şi respectiv zece ani; un impecabil 
portret de familie. 

Foltrigg prefera să stea mai mult la birou, lucru 
cu care soţia lui era perfect de acord, deoarece 
singurul lucru pe care îl admira la el era salariul. 

În seara aceasta, ca şi în altele, masa de 
conferinţe era plină de tratate juridice şi de 
carnete de însemnări. Wally îşi aruncase cât colo 
cravata şi haina, ceşti de cafea goale erau 
împrăştiate peste tot, iar cei doi bărbaţi erau 
aproape epuizați. 

Textul legii era cât se poate de clar: toţi 
cetăţenii sunt datori faţă de societate să depună 
mărturie atunci când prin acţiunea lor pot ajuta 
justiţia. lar un martor nu este scutit de a depune 


mărturie de teama unor represalii care să pună în 
pericol viaţa lui şi/sau a celorlalţi membri ai 
familiei sale. 

Legea nu menţiona nici o excepţie, nici o 
portiţă de scăpare pentru băieţei speriaţi. Roy şi 
Wally citiseră şi răscitiseră zeci de cazuri şi din 
toate reieşea acelaşi lucru: puştiul trebuia să 
vorbească. Şi dacă abordarea Tribunalului pentru 
minori din Memphis nu va avea succes, Foltrigg 
avea de gând să-l citeze pe Mark Sway în faţa 
Marelui Juriu din New Orleans. Asta îl va speria cu 
siguranţă pe micul derbedeu şi îi va dezlega 
limba. In clipa aceea, Trumann îşi făcu apariţia în 
bibliotecă şi observă cu voce tare: 

- Da' târziu mai lucraţi, fraţilor! 

Wally Boxx prinse momentul şi îşi ridică braţele 
deasupra capului ca să le dezmorţească puţin, 
apoi confirmă: 

- Da, avem foarte mult de lucru, zise el, 
arătând mândru spre teancul de volume şi de 
carnete de pe masă. 

- la loc, îl invită Foltrigg; terminăm imediat, 
adăugă el, întinzându-se şi trosnindu-şi degetele. 
Venerabilul era încântat de reputaţia sa de om 
împătimit de muncă, de persoană importantă 
care nu se sperie de eforturile dureroase, de tată 
de familie care punea pe primul plan țeluri mult 
mai înalte decât soţia şi copiii. Pentru el munca 
sa era totul deoarece clientul său era statul 
american. 

De şapte ani de zile, Trumann auzea atât de 
des mizeria numită „optsprezece ore de muncă 
pe zi” încât aproape că i se făcea greață. Dar 
acesta era subiectul favorit de discuţie al 


venerabilului; avocaţii se mândreau la culme cu 
faptul că dormeau doar câteva ore pe zi şi erau 
încântați să treacă drept maşini masculine ale 
căror rotiţe se învârtesc douăzeci şi patru de ore 
din douăzeci şi patru. 

- Ştiţi, mi-a venit o idee, spuse Trumann, 
aşezându-se de cealaltă parte a mesei. Vorbeai 
ceva mai devreme de o audiere, mâine, la 
Tribunalul pentru minori din Memphis. 

- Ba era vorba doar de depunerea unei cereri, 
îl corectă Roy. Eu n-am de unde să ştiu când va fi 
fixată audierea. Tot ce pot să spun este că noi 
vom cere ca ea să aibă loc cât mai repede. 

- Mda, bine, da' ce zici de chestia asta? Azi 
după-amiază, tocmai când mă pregăteam să plec 
de la birou, m-a sunat K.O. Lewis, adjunctul 
numărul unu al lui Voyles. 

- ÎI cunosc pe K.O., îl întrerupse Foltrigg. 
Adevărul este că Trumann se aştepta la aşa ceva 
şi chiar făcuse o mică pauză tocmai pentru a-i da 
celuilalt posibilitatea să-i arate cât de apropiat 
era el de K.O., nu de domnul Lewis. 

- Perfect. Şi cum spuneam, omul este acum la 
St. Louis pentru o conferinţă şi mi-a cerut 
amănunte despre cazul Boyette, despre Jerome 
Clifford şi despre copil. l-am spus tot ce ştim în 
momentul de faţă şi el s-a arătat dispus să ne 
ajute dacă este cazul. Mai zicea şi că domnul 
Voyles vrea rapoarte zilnice despre afacerea 
asta. 

- Da, ştiu toate astea. 

- Perfect. Atunci uite la ce mă gândeam eu. St. 
Louis este doar la o oră de zbor de Memphis, aşa 
că ce-ar fi dacă, mâine la prima oră, domnul 


Lewis în persoană s-ar prezenta la Tribunalul 
pentru minori din Memphis, după ce va fi depusă 
cererea noastră, şi evident va sta puţin de vorbă 
cu judecătorul? In fond, este doar omul numărul 
doi din FBI, nu? El ar putea să-i spună 
judecătorului toate bănuielile noastre în legătură 
cu puştiul. 

Când văzu că Foltrigg începe să dea aprobator 
din cap, Wally se porni frenetic să facă aceeaşi 
mişcare, spre marele amuzament al lui Trumann 
care îşi continuă ideea: 

- Şi, pe urmă, mai este ceva. Ştim că Gronke a 
sosit la Memphis şi este mai bine pentru noi toţi 
să ne închipuim că n-a ajuns acolo ca să meargă 
în pelerinaj la mormântul lui Elvis Presley. 
Corect? A fost trimis acolo de Muldanno cu un 
scop anume. Deci, presupunând că puştiul este 
în primejdie, atunci domnul Lewis i-ar putea 
explica judecătorului de la Tribunalul pentru 
minori că este în interesul copilului să ni-l 
încredinţeze nouă. Ca să-l protejăm, înţelegi? 

- Imi place, să ştii că-mi place, zise Foltrigg 
încet. 

Bineînţeles că Wally era la fel de încântat. 

- Până la urmă, puştiul are să cedeze în faţa 
unei asemenea presiuni. lIntâi, că ne va fi 
încredinţat prin hotărârea tribunalului şi chestia 
asta are să-l sperie al dracului. Şi s-ar putea s-o 
trezească şi pe avocata aia a lui. lar dacă 
judecătorul îi va cere să vorbească, atunci puştiul 
n-are să mai reziste. Dacă totuşi rezistă, atunci 
poate că vom avea un caz de sfidare a Curţii. Ce 
zici? 

- Da, da, va fi un caz clar de sfidare a Curții, 


dar n-avem de unde să ştim că judecătorul va 
ajunge până acolo. 

- Bun. Atunci domnul Lewis îi va povesti 
judecătorului despre Gronke şi despre legăturile 
lui cu Mafia şi îi va spune că, după părerea 
noastră, omul ăsta a venit în oraş ca să-i facă rău 
copilului. În ambele variante, judecătorul ne va 
încredința copilul, despărţindu-l în felul ăsta de 
căţeaua aia de avocată. 

Foltrigg intrase în priză şi scria de zor într-un 
carnet. La rândul său, Wally începu să măsoare 
biblioteca în lung şi-n lat, puternic adâncit în 
gânduri, ca şi cum situaţia îl forţa să ia o 
hotărâre de mare importanţă. 

Adevărul este că Trumann îşi permitea să zică 
aşa ceva despre avocată pentru că era departe, 
dar îşi aducea foarte bine aminte de caseta din 
Memphis şi tot ce-şi dorea era să stea cât mai 
departe de femeia aceea. N-are decât să se 
descurce McThune cu ea. 

- Poţi să-i dai un telefon lui K.0.? întrebă 
Foltrigg. 

- Cred că da, răspunse Trumann şi începu să 
formeze numărul notat pe hârtiuţa mototolită pe 
care o găsise într-unul din buzunare. 

În timpul acesta, într-un colţ al bibliotecii, 
departe de urechile lui Trumann, Wally îi şoptea 
lui Foltrigg: 

- E o idee grozavă. Sunt sigur că judecătorul 
ăla de la Tribunalul pentru minori nu este decât 
un ţărănoi amărât care o să stea drepţi în faţa lui 
K.O., nu-i aşa? 

- Poate că da, zise Foltrigg, urmărindu-l cu 
privirea pe Trumann care vorbea la telefon cu 


Lewis. Dar asta n-are importanţă. Ceea ce este 
important este că-l vom duce pe puşti în faţa 
Curţii, unde cred că va ceda. lar dacă acest lucru 
nu se va întâmpla, oricum, el ne va fi încredinţat 
nouă şi vom scăpa de avocata aia. Da, da, îmi 
place chestia asta. 

După puţin timp, Trumann închise telefonul şi 
le zâmbi, plin de mânarie, celor doi: 

- Este de-acord. Mâine dimineaţă ia un avion 
spre Memphis şi se întâlneşte acolo cu Fink. Pe 
urmă au să meargă să-l vadă pe George Ord şi 
împreună cu el să ajungă la judecător. Vă daţi 
seama? Procurorul general de-o parte, K.O. Lewis 
de cealaltă şi Fink la mijloc, mâine dimineaţă la 
prima oră, în biroul judecătorului, când bietul om 
nici nu s-a dezmeticit bine încă. Puştiul are să 
spună tot cât ai zice peşte. 

Pentru o fracțiune de secundă, buzele lui 
Foltrigg schiţară un zâmbet răutăcios. 
Venerabilul adora momentele acestea în care 
puterea guvernului federal trecea în viteza a 
cincea şi năvălea în forţă peste oamenii mărunți 
şi nebănuitori. Uite-aşa, datorită unui simplu 
telefon, intrase în scenă personajul numărul doi 
din ierarhia FBl-ului. 

- S-ar putea să meargă, le zise el celorlalţi doi. 
Să ştiţi că s-ar putea să meargă. 


Într-un colţ al salonaşului de deasupra 
garajului, Reggie răsfoia o carte de dimensiuni 
impresionante. Ceasul arăta miezul nopţii, dar 
cum nu putuse să adoarmă, îşi făcuse un ceai şi 
trecuse în salonaş unde se aşezase într-un 


fotoliu, învelindu-se bine cu o cuvertură, şi 
începuse să citească Martorul șovăitor, o carte pe 
care i-o adusese Clint. Legea era foarte clară în 
cazul acesta: orice martor are datoria de a se 
prezenta de bunăvoie ca să ajute autorităţile 
implicate în anchetarea unei crime. Un martor nu 
poate refuza să depună mărturie pentru că se 
simte ameninţat. Marea majoritate a cazurilor 
menţionate în cartea cu pricina erau legate de 
crima organizată şi se părea că, de-a lungul 
timpului, Mafia se supărase rău pe oamenii care 
colaboraseră cu poliţia, ameninţându-le deseori 
soțiile şi copiii. Dar Curtea Supremă afirmase de 
nenumărate ori că acest lucru n-are nici o 
importanţă, un martor trebuie să vorbească. 

Toate acestea duceau la o singură concluzie: la 
un moment dat, şi încă destul de curând, Mark va 
fi obligat să vorbească. Foltrigg putea foarte bine 
să trimită o citaţie prin care să-l oblige pe băiat 
să se prezinte în faţa Marelui Juriu din New 
Orleans. Fireşte că Reggie va primi permisiunea 
să asiste, dar dacă Mark va refuza să se prezinte, 
atunci fără îndoială că va fi pusă la cale o audiere 
foarte rapidă în timpul căreia judecătorul îi va 
cere în mod expres să răspundă la întrebările lui 
Foltrigg. lar dacă refuza şi de data aceasta, 
atunci mânia Curţii devenea de temut, pentru că 
nici un judecător nu poate tolera ca ordinele sale 
să nu fie ascultate, cu atât mai puţin un 
judecător federal. 

Apoi, existau nenumărate locuri în care puteau 
fi trimişi copiii de unsprezece ani care creau 
probleme sistemului. Chiar în perioada aceasta, 
Reggie avea, nici mai mult, nici mai puţin decât 


douăzeci de clienţi risipiţi în diverse şcoli speciale 
din Tennessee şi cel mai vârstnic dintre ei avea 
doar şaisprezece ani. Toţi erau acum în 
siguranţă, în spatele gardurilor înalte păzite de 
paznici înarmaţi. Nu cu mult timp în urmă astfel 
de instituţii se numeau şcoli de reeducare, acum 
erau pur şi simplu speciale. 

lar atunci când i se va da ordin să vorbească, 
Mark se va uita cu siguranţă spre ea şi ăsta era 
motivul pentru care nu putea să doarmă. Dacă îl 
sfătuia să dea în vileag ascunzătoarea cadavrului 
senatorului Boyette, atunci atât Mark cât şi 
mama şi fratele mai mic ar fi fost în primejdie. 
Mai ales că nu erau nişte persoane care să se 
poată muta imediat altundeva, dacă acest lucru 
devenea absolut necesar; dimpotrivă, era perfect 
posibil ca Ricky să aibă nevoie de câteva 
săptămâni de spitalizare, aşa că orice plan de 
protecţie n-ar fi putut fi pus în aplicare până la 
completa lui însănătoşire. În plus, Dianne era o 
ţintă extraordinar de uşoară dacă Muldanno se 
hotăra să facă pasul respectiv. 

Normal, etic şi moral era să-i sfătuiască să 
colaboreze cu autorităţile; asta ar fi fost cea mai 
uşoară ieşire. Dar dacă, respectându-i sfatul, 
Mark păţea ceva? Vina ar fi numai şi numai a ei. 
La fel şi în cazul în care nenorocirea i-ar fi atins 
pe Ricky sau pe Dianne. 

Of, Doamne! Copiii sunt nişte clienţi cumpliţi. 
În cazul lor, avocatul devine mult mai mult decât 
un simplu consilier şi reprezentant juridic. Când 
ai de-a face cu adulţi, n-ai altceva de făcut decât 
să pui pe masă toate argumentele pro şi contra; 
îi sfătuieşti să facă asta şi asta, le spui cam ce-ar 


putea să-i aştepte, pe urmă îi anunti că a sosit 
momentul să ia o hotărâre şi îi laşi singuri. Când 
te întorci, ţi se comunică hotărârea şi n-ai decât 
să acţionezi în consecinţă. Ei, când era însă vorba 
de copii, situaţia se schimba radical. Pentru că 
cei mici nu înţeleg sfaturile avocatului, vor să fie 
giugiuliţi şi să ia altcineva hotărârile în numele 
lor, sunt speriaţi şi au nevoie de un prieten. 

Reggie  simţise  strânsoarea multor mâini 
micuţe şi ştersese multe lacrimi în sălile 
tribunalelor. 

Şi atunci în mintea ei avu loc următoarea 
scenă: Mark în boxa martorilor dintr-o sală 
imensă şi goală a unui tribunal federal din New 
Orleans; uşile înalte, încuiate cu grijă, erau păzite 
de doi poliţişti înarmaţi. Foltrigg se fâţâia mândru 
de colo-colo, pe un teren care îi era mai mult 
decât familiar, umflându-se în pene în faţa 
bieţilor asistenţi şi poate a unuia sau doi agenţi 
FBI. judecătorul, înfăşurat într-o robă neagră, 
conducea şedinţa cu multă blândeţe, mai ales că 
Foltrigg îi displăcea profund prin prezenţa lui 
neîntreruptă pe culoarele tribunalului. Prin 
urmare, judecătorul îl întreabă pe Mark dacă este 
adevărat că în dimineaţa aceea a refuzat să 
răspundă la anumite întrebări puse de Marele 
Juriu într-o sală alăturată de cea în care se află 
acum. Mark îşi ridică privirea spre domnul 
judecător şi răspunde limpede da. Care a fost 
prima întrebare? i se adresă atunci judecătorul lui 
Foltrigg care stătea acolo ţanţoş ca un cocoș, de 
parcă sala tribunalului ar fi fost plină ochi cu 
camere de luat vederi. Onorată Curte, l-am 
întrebat dacă, mai înainte de a se sinucide, 


Jerome Clifford a făcut vreo menţiune în legătură 
cu cadavrul senatorului Boyette, dar a refuzat să 
răspundă. Atunci l-am întrebat dacă Jerome 
Clifford i-a spus unde este ascuns cadavrul, dar a 
refuzat din nou să răspundă. Auzind spusele lui 
Foltrigg, judecătorul se apleacă mult în faţă, 
apropiindu-se şi mai mult de Mark: orice urmă de 
zâmbet dispăruse de pe chipul magistratului. De 
ce nu ai răspuns la întrebările acestea? îl 
întreabă judecătorul pe băiat. Pentru că nu ştiu, 
răspunde Mark, şi situaţia este aproape comică. 
Cu toate acestea, nimeni dintre cei prezenţi în 
sala aceea imensă şi goală nu zâmbeşte. Ei bine, 
Mark, îţi cer să răspunzi acestor întrebări în faţa 
Marelui Juriu, înţelegi? Îţi ordon să te întorci chiar 
acum în sala în care ai mai fost şi să răspunzi la 
toate întrebările pe care ţi le va pune domnul 
Foltrigg, înţelegi ce-ţi spun? Dar Mark nu scoate 
nici o vorbă, nu schiţează nici o mişcare; se 
mulţumeşte să-şi privească avocata aflată la 
zece metri mai departe. Şi ce se-ntâmplă dacă nu 
răspund la întrebări? întreabă el în cele din urmă, 
iritându-l pe judecător. N-ai de ales, tinere. 
Trebuie să răspunzi pentru că eu îţi cer acest 
lucru. Şi dacă nu răspund? întreabă din nou Mark, 
îngrozit. Ei bine, atunci probabil că am să te bag 
la închisoare pentru sfidarea Curţii şi am să te ţin 
acolo multă vreme, până când ai să te hotărăşti 
să răspunzi, mârâie judecătorul. 

Axle începu să se frece de piciorul fotoliului şi 
Reggie se trezi speriată la realitate. Îngândurată, 
închise cartea şi se apropie de fereastră. Cel mai 
bun sfat pe care i-l putea da lui Mark era să 
spună pur şi simplu o minciună, una mare de tot. 


În momentul critic să explice că răposatul Jerome 
Clifford nu i-a spus nimic despre Boyd Boyette. 
Omul era beat turtă şi cu nervii la pământ şi nu i- 
a povestit nimic, zău. Şi cine ar fi putut să-şi dea 
seama care era adevărul? Doar Mark era un 
mincinos plin de talent. 


Se trezi într-un pat străin, prins între salteaua 
moale şi un strat gros de pături. Lumina slabă din 
hol trimitea o rază subţirică prin crăpătura uşii. 
Pantofii-sport, uzaţi de abia se mai ţineau, erau 
frumos aşezaţi pe scaunul de lângă uşă; altfel, 
dormise îmbrăcat. Când dădu păturile la o parte, 
patul scârţâi din toate încheieturile. Nedumerit, 
rămase cu privirea ţintă în tavan, încercând să-şi 
amintească şi altceva decât faptul că fusese adus 
în camera aceasta de Reggie şi de Mama Love. 
Apoi, brusc, îi reverii în memorie seara petrecută 
în leagănul de pe verandă şi oboseala care-l 
copleşise. 

Cu mişcări încete, se aşeză pe marginea 
patului; acum îşi amintea că fusese mai degrabă 
împins pe scări în sus. In timp ce se aşeză pe 
scaun ca să-şi lege şireturile de la pantofi, 
imaginile deveniră din ce în ce mai clare. Apoi se 
ridică şi se îndreptă spre uşă, paşii lui făcând să 
scârţâie uşor podeaua de lemn: holul era pustiu, 
iar celelalte trei uşi din apropiere erau perfect 
închise. Mark porni încet pe scări, în jos. 

Lumina care se zărea în bucătărie îl făcu să 
grăbească paşii; pendula bătu ora două şi 
jumătate noaptea. Atunci îşi aminti că Reggie 
locuia deasupra garajului. La ora asta, Mama 


Love dormea buştean în camera ei de la etaj, aşa 
că renunţă la mişcările furişate, traversă liniştit 
vestibulul, deschise uşa de la intrare şi se aşeză 
la locul lui în leagănul de pe verandă. Aerul nopţii 
era proaspăt şi răcoros, pajiştea din faţa casei 
era neagră ca smoala. 

Pentru o clipă, Mark se înfurie pe sine că 
adormise în casa asta străină, când el ar fi trebuit 
să se afle la spital, alături de maică-sa, aşteptând 
împreună ca Ricky să-şi revină şi să meargă cu 
toţii acasă. Presupuse că Reggie îi telefonase 
Diannei şi că maică-sa nu era îngrijorată de 
absenţa lui. De fapt, probabil că era chiar 
mulţumită că fiul ei avusese parte de mâncare 
bună şi de un pat ca lumea. Toate mamele sunt 
aşa. 

După calculele lui, lipsise deja două zile de la 
şcoală. Astăzi ar trebui să fie joi, deci ieri, 
miercuri, fusese atacat cu cuțitul de omul ăla din 
ascensor, omul cu fotografia-portret de familie. 
lar cu o zi mai înainte, marţi adică, o angajase pe 
Reggie. Toate astea parcă se întâmplaseră cu o 
lună în urmă. Şi când te gândeşti că nu mai 
departe decât luni se trezise ca orice copil 
normal şi se dusese la şcoală, fără să viseze 
măcar că i s-ar fi putut întâmpla aşa ceva. In 
Memphis trăiau vreun milion de copii şi el nu va 
înţelege niciodată cum şi de ce tocmai lui i se 
întâmplase să-l întâlnească pe Jerome Clifford 
doar cu câteva secunde înainte ca acesta să-şi fi 
vârât pistolul în gură. 

Fumatul; ăsta era răspunsul. Nu era bun pentru 
sănătate, asta putea s-o mai spună o dată. 
Dumnezeu îl pedepsise pentru că fumase, 


făcându-şi singur rău. Of, fir-ar al dracului! Da' 
dacă l-ar fi prins bând bere? 

Pe trotuar, chiar în faţa casei, răsări silueta 
unui bărbat care îşi aprinse o ţigară, dispărând 
apoi din nou în întunericul nopţii. Cam târziu 
pentru o plimbare de seară, îşi zise Mark. 

După un minut, bărbatul reveni: aceeaşi 
siluetă, acelaşi mers, aceeaşi ezitare când îşi 
întoarse capul spre casa de alături. Mark îşi ţinu 
respiraţia, deşi era convins că nu putea fi văzut, 
aşa cum stătea acolo, în întuneric. Bărbatul ăla 
era însă mai mult decât un vecin curios. 


Fix la ora patru dimineaţa, o dubiţă albă marca 
Ford şi fără număr de înmatriculare intră pe East 
Street din Tucker Wheel Estates. Străzile erau 
pustii, rulotele, întunecate şi liniştite. Cartierul 
dormea liniştit şi până la răsăritul soarelui mai 
erau încă două ore bune. 

Dubita se opri în faţa rulotei cu numărul 17 şi 
farurile se stinseră imediat. După aproape un 
minut, uşa din dreptul şoferului se deschise şi din 
maşină cobori un bărbat îmbrăcat într-un fel de 
uniformă, asemănătoare celei a poliţiei din 
Memphis. O imitație foarte bună: cămaşă şi 
pantaloni bleumarin, centură lată neagră, cizme 
negre şi o armă atârnată la şold, dar nici un fel 
de caschetă, mai ales la ora aceea a dimineţii 
când nu era nimeni s-o vadă. Bărbatul căra în 
braţe un pachet dreptunghiular cam de mărimea 
a două cutii de pantofi. După ce aruncă o privire 
bănuitoare în jur, se apropie de rulota cu numărul 
17 şi ascultă atent câteva secunde. În liniştea 


adâncă nu se auzea nici măcar lătratul unui 
câine. Bărbatul zâmbi şi se apropie cu paşi siguri 
de uşa rulotei. 

Dacă în rulota de alături ar fi depistat vreo 
mişcare suspectă, atunci s-ar fi purtat ca un 
comisionar obişnuit care nu vrea decât să-şi facă 
datoria. Nu fu însă nevoit să interpreteze acest 
rol; vecinii dormeau duşi. Aşa că puse pachetul 
chiar lângă uşă, apoi se întoarse repede în dubiţă 
şi dispăru în noapte. Bărbatul în uniformă venise 
şi plecase fără zgomot, lăsând în urma lui un mic 
avertisment. 


Trei minute mai târziu, cutia cu pricina 
explodă; o explozie liniştită, dacă se poate spune 
aşa, bine controlată, care nu zgudui pământul şi 
nu făcu nici ţăndări, în afară de uşa rulotei prin 
care focul năvăli înăuntru. Flăcările galbene şi 
roşii, însoţite de un fum negru şi înecăcios, 
năvăliră în toate camerele ai căror pereţi de 
carton presat erau numai buni pentru a aţâţa 
focul. 

Până se dezmetici Rufus Bibbs, vecinul de 
alături, ca să telefoneze la 911, rulota familiei 
Sway fu complet înghițită de flăcări. Atunci Rufus 
trânti receptorul în furcă şi alergă să pună în 
funcţiune furtunul din grădină. În timpul acesta, 
soţia lui şi copiii înnebuniseră, încercând să se 
îmbrace şi să iasă cât mai repede din casă. 
Strada se umplu de ţipete şi de vecini îmbrăcaţi 
în tot felul de pijamale şi de halate care veneau 
în fugă să dea o mână de ajutor. Evident, foarte 
mulţi dintre ei se mulţumeau să privească, în 


timp ce furtunuri de grădină soseau din toate 
direcţiile, trântind apa şi pe rulotele învecinate. 
Pe măsură ce trecea timpul, numărul celor ieşiţi 
în stradă creştea, iar focul se înteţea, făcând să 
plesnească geamurile de la ferestrele familiei 
Bibbs. Principiul dominoului; apoi şi alte geamuri 
de la alte rulote începură să plesnească, ceea ce 
făcu să crească intensitatea şi cantitatea de 
ţipete. Apoi îşi făcură apariţia sirenele şi 
girofarurile pompierilor. 

Mulțimea se retrase câţiva paşi, dând voie 
celor nou-veniţi să îşi facă meseria. In cele din 
urmă, celelalte rulote fură salvate, dar din cea a 
familiei Sway nu mai rămase în picioare decât 
peretele din spate, cu fereastra neatinsă, într-un 
mod aproape miraculos. 

Walter Deeble, unul cu gura mare care locuia 
pe South Street, se porni să bolborosească ceva 
despre cât de proaste erau rulotele astea. Ei, fir- 
ar al dracului, trăim cu toţii în nişte capcane de 
foc, îi dădea el înainte cu predica, şi ar fi cazul 
să-l dăm în judecată pe nemernicul ăla de Tucker 
şi să-l obligăm să ne asigure case ca lumea. Da, 
da, s-ar putea să meargă să stea puţin de vorbă 
cu avocatul lui despre chestia asta. El unul avea 
vreo opt detectoare de fum şi de incendiu în 
rulotă şi s-ar putea foarte bine să stea de vorbă 
cu avocatul. 

Lângă rulota familiei Bibbs, oamenii îi 
mulţumeau lui Dumnezeu că nu lăsase ca focul 
să se întindă. 

Of, şi amărâţii ăia de Sway! Oare ce altceva, 
mai rău, li s-ar mai putea întâmpla? 


20 


După ce luară un mic dejun compus din chifle 
cu scorţişoară şi cacao cu lapte, Reggie şi Mark 
plecară la spital. Era şapte şi jumătate, o oră 
imposibilă pentru Reggie, dar Dianne îi aştepta 
de mult. Ricky se simţea mult mai bine. 

- Spune-mi, ce crezi că are să se întâmple azi? 
întrebă copilul, şi, dintr-un motiv nelămurit chiar 
şi pentru ea, avocata găsi că întrebarea lui era 
foarte amuzantă. 

- Of, bietul de tine, zise ea când îşi potoli râsul. 
Ai trecut prin multe săptămâna asta. 

- Cam aşa ceva. Ştii, cu toate că nu-mi place 
deloc să merg la şcoală, mă gândeam că ar fi 
drăguţ să mă duc înapoi. Azi-noapte am avut un 
vis complet aiurea. 

- Ce anume? 

- De fapt, nu era nimic rău, pur şi simplu am 
visat că totul era iar ca-nainte şi că petrecusem o 
zi în care nu mi se-ntâmplase nimic. A fost 
nemaipomenit. 

- Ei bine, Mark, mi-e teamă că am să-ţi dau 
nişte veşti proaste. 

- Ştiam eu. Despre ce este vorba? 

- Acum câteva minute m-a sunat Clint ca să-mi 
spună că iar ai apărut pe prima pagină a ziarului. 
De fapt este vorba de o fotografie în care suntem 
amândoi, luată ieri, când ieşeam din lift, evident, 
de unul din clovnii ăia care se tot învârtesc prin 
spital. 

- Grozav. 

- La „Memphis Press” lucrează un reporter pe 


nume Slick Moeller, dar toată lumea îi spune 
Mole. Mole Moeller. El acoperă rubrica „Aflăm de 
la poliţie” şi este o adevărată legendă în oraş. Ei 
bine, Mole Moeller este interesat până peste 
poate de cazul nostru. 

- El este cel care a scris ieri despre ce ni s-a- 
ntâmplat lui Ricky şi mie. 

- Exact. Are foarte multe relaţii, chiar în rândul 
poliţiştilor, şi, după cum scria el, se pare că 
poliţiştii ăştia sunt convinşi că Jerome Clifford ţi-a 
spus tot ce ştia mai înainte de a se împuşca şi că 
acum tu refuzi să colaborezi cu ei. 

- Destul de corectă povestea, nu ţi se pare? 

- Da, aproape că ţi se face frică, fu de acord 
Reggie în timp ce aruncă o privire rapidă în 
oglinda retrovizoare. 

- Cum de-a putut să afle toate astea? 

- De la poliţişti, care stau de vorbă cu el, 
neoficial, bineînţeles; Slick nu face decât să pună 
tot ce află cap la cap, umplând golurile cu 
imaginaţia personală. După cum mi-a spus Clint, 
articolul se bazează pe nişte surse anonime din 
Departamentul de Poliţie din Memphis şi ideea 
principală este că cei din Departament bănuiesc 
că tu ştii mult mai mult decât mărturiseşti. Teoria 
lor zice că din moment ce m-ai angajat pe mine, 
ai cu siguranţă ceva de ascuns. 

- Hai să ne oprim să cumpărăm un ziar. 

- Lasă că luăm de la spital; doar mai avem 
puţin şi ajungem. 

- Crezi că reporterii ăia sunt tot acolo? 

- S-ar putea. De-aia i-am spus lui Clint să 
găsească o intrare de serviciu şi pe urmă să ne 
aştepte în parcare. 


- Of, m-am săturat de toată povestea asta. Pur 
şi simplu îmi face greață. Toţi prietenii mei sunt 
la şcoală, se distrează, trăiesc normal, se bat cu 
fetele în recreaţii, le fac farse profesorilor, ştii tu. 
Şi acum uită-te la mine: alerg de colo-colo prin 
oraş, de mână cu avocata mea, citesc în ziare 
despre aventurile mele, mă uit la propria mea 
mutră publicată pe pagina întâi a aceloraşi ziare, 
mă ascund de reporteri, mă feresc de asasini 
care mă ameninţă cu şişul. Parc-aş trăi într-un 
film şi încă într-unui prost. Îţi spun că mi se face 
greață. Şi nu ştiu dacă am să mai suport. Este 
pur şi simplu mai mult decât pot să-ndur. 

Din când în când, Reggie îi arunca priviri scurte 
şi atente. Mark avea fălcile încleştate, iar ochii lui 
priveau drept înainte, fără să vadă însă nimic în 
faţa lor. 

- Îmi pare rău, Mark. 

- Da, şi mie. S-a cam terminat cu visele 
plăcute, nu? 

- S-ar putea să avem parte de o zi foarte lungă 
şi grea. 

- Şi ce alte noutăţi ar mai fi? A, ştiai că azi- 
noapte cineva a supravegheat casa? 

- Poftim? 

- Da, da, cineva a stat la pândă. Pe la două şi 
jumătate eu eram pe verandă şi am văzut un tip 
care trecea pe trotuar. Nu avea nimic deosebit, 
şi-a aprins o ţigară şi s-a uitat la casă. 

- Poate că era un vecin. 

- Chiar aşa. La ora două şi jumătate noaptea. 

- Poate că era cineva care ieşise să se plimbe. 

- Atunci de ce a trecut prin faţa casei de trei ori 
într-un sfert de oră? 


Reggie îl privi din nou, ceea ce o făcu să calce 
cu toată puterea pe frână ca să evite în ultima 
clipă ciocnirea cu maşina din faţă. 

- Mark, ai încredere în mine? 

- Fireşte că am încredere în tine, Reggie, 
răspunse băiatul surprins. 

Atunci ea îi zâmbi şi îl bătu uşor cu palma pe 
umăr. 

- Bun. În cazul ăsta, mergi pe mâna mea. 


O oroare arhitectonică precum spitalul „St. 
Peter's” avea totuşi marele avantaj de a fi 
prevăzut cu o sumedenie de uşi a căror existenţă 
era cunoscută doar câtorva persoane. De-a 
lungul timpului, aripile adăugate după cum 
bătuse vântul dăduseră naştere la nenumărate 
unghere şi coridoare rareori folosite şi 
întâmplător descoperite de unii paznici rătăciţi. 

Clint se învârti în jurul spitalului timp de o 
jumătate de oră încheiată, fără să răzbească 
înăuntru. Reuşise doar să se rătăcească de trei 
ori şi să transpire din belşug. Când îi întâlni pe 
Reggie şi pe Mark în parcarea spitalului, dădu 
drumul unui torent de scuze şi exclamaţii. 

- Lăsaţi! Veniţi mai bine după mine, le spuse 
Mark şi toţi trei traversară grăbiţi strada pentru a 
intra pe uşa de la camera de gardă. Apoi se 
strecurară prin aglomeraţia de pe culoar şi 
dădură de o veche scară rulantă care ducea 
undeva la subsol. 

- Sper să ştii unde mergi, zise Reggie, privind 
în jur. 

- Stai liniştită. Prefă-te numai că eşti de-a 


casei. 

Zicând aceasta, băiatul apăsă pe butonul de 
lângă ascensorul de serviciu şi uşa se deschise 
imediat. Apoi apăsă un alt buton dinăuntrul 
ascensorului şi cutia metalică începu să urce, 
clătinându-se, spre etajul al zecelea. 

- Secţia principală are optsprezece etaje, dar 
liftul ăsta opreşte numai la al zecelea, continuă 
Mark explicaţiile pe tonul unui ghid plictisit de 
turiştii cu care avea de-a face. 

- Şi ce se-ntâmplă la etajul zece? întrebă Clint, 
gâfâind. 

- Aşteptaţi şi veţi vedea. 

Când uşa se deschise în sfârşit, cei trei 
pătrunseră într-o debara imensă, cu pereţii 
acoperiţi de rafturi pline de prosoape şi 
cearşafuri. Mark o luă înainte şi deschise o uşă 
grea de metal care dădea în culoarul cu rezervele 
bolnavilor. Băiatul făcu un semn spre stânga şi îşi 
continuă drumul până când ajunse în dreptul unei 
ieşiri de urgenţă plină de sus până jos de 
avertismente de alarmă roşii şi galbene. Când 
mâna lui prinse clanţa, Reggie şi Clint înţepeniră, 
îngroziţi. 

- Alarma nu funcționează, anunţă «el, 
nepăsător, pornind în goană pe scări spre etajul 
al nouălea. Acolo deschise încă o uşă şi intrară 
brusc într-un hol pustiu a cărui podea era 
acoperită cu o mochetă groasă. Mark le indică 
din nou direcția: trecură pe lângă uşile 
pacienţilor, dădură colţul şi ajunseră în dreptul 
camerei infirmierelor, unde se opriră o fracțiune 
de secundă, doar atât cât să-i zărească pe toţi 
acei  pierde-vară care  hălăduiau pe lângă 


ascensoare. 

- Bună dimineaţa, Mark, strigă frumoasa Karen 
în urma lor; de data asta nici o urmă de zâmbet 
nu-i mai lumina chipul. 

- Bună, Karen, îi răspunse Mark, fără să-şi 
încetinească paşii. 

Dianne stătea pe un scaun pliant aşezat chiar 
în faţa uşii pe culoar; un poliţist îngenunchease în 
faţa ei. Dianne plângea. Cei doi paznici stăteau 
împreună ceva mai departe de tânăra femeie. 
Mark observă imediat polițistul şi lacrimile de pe 
obrajii mamei şi fugi spre Dianne care îl prinse în 
braţe. 

- Ce s-a-ntâmplat, mami? o întrebă el, dar ea 
izbucni şi mai tare în plâns. 

- Mark, rulota voastră a luat foc astă-noapte, îi 
spuse polițistul. 

Băiatul îl privi cu ochi uluiţi, apoi îşi întări 
strânsoarea în jurul umerilor Diannei care îşi 
ştergea lacrimile, încercând să-şi recapete 
stăpânirea de sine. 

- Şi cât de rea este situaţia? întrebă el. 

- Foarte, răspunse polițistul, ridicându-se şi 
ţinându-şi cascheta cu ambele mâini. N-a mai 
rămas nimic în picioare. 

- Ce anume a declanşat incendiul? interveni 
Reggie. 

- Nu ştim nimic deocamdată. Inspectorul va 
veni abia în dimineaţa asta. Da' s-ar putea să fie 
vorba de vreun scurtcircuit. 

- Trebuie neapărat să vorbesc cu inspectorul, 
okay? insistă Reggie, ceea ce îi atrase privirea 
scrutătoare a poliţistului. 

- Da' dumneata cine mai eşti? întrebă el. 


- Reggie Love, avocata familiei. 

A, da. [i-am văzut poza în ziarul de 
dimineaţă. 

- Spune-i, te rog, inspectorului să-mi dea un 
telefon, zise ea întinzându-i celuilalt o carte de 
vizită. 

- Sigur, doamnă, acceptă polițistul luând 
cartonaşul cel alb, apoi îşi puse cascheta pe cap 
şi îşi întoarse din nou privirea spre Dianne. 
Doamnă Sway, să ştiţi că-mi pare tare rău de tot 
ce s-a întâmplat. 

- Mulţumesc, răspunse Dianne ştergându-şi 
lacrimile. 

Odată încheiată această conversaţie în patru, 
polițistul îi salută cu o mişcare a capului pe 
Reggie şi pe Clint şi apoi se îndepărtă în grabă. 
Imediat după plecarea lui, de cei rămaşi se 
apropie o infirmieră, doar aşa, pentru orice 
eventualitate. Conştientă de publicul care o 
înconjura acum, Dianne se ridică brusc şi încetă 
să mai plângă, reuşind chiar să trimită un zâmbet 
în direcţia lui Reggie. 

- El este Clint van Hooser, secretarul meu, făcu 
Reggie  prezentările, iar Dianne îşi întoarse 
zâmbetul spre tânăr. 

- Îmi pare rău de cele întâmplate, zise el. 

- Mulţumesc, murmură Dianne care, în cele 
câteva secunde de tăcere jenata ce urmară, 
termină operaţiunea de ştergere a urmelor de 
lacrimi. Braţul ei înconjura protector umerii unui 
Mark încă uluit de cele aflate. 

- A fost cuminte? rupse ea într-un târziu 
tăcerea. 

- S-a purtat minunat. Şi a mâncat cât un 


regiment. 

- Asta-i foarte bine. Mulţumesc că ai avut grijă 
de el. 

- Cum se mai simte Ricky? întrebă la rândul ei 
avocata. 

- A avut o noapte liniştită. În dimineaţa asta, 
când a trecut pe-aici doctorul Greenway, s-a 
trezit şi a stat cu el de vorbă. Arată mult mai 
bine. 

- Ştie de incendiu? se interesă Mark. 

- Nu şi nici nu are să afle, okay? 

- Okay, mami. Acum n-am putea să mergem 
înăuntru, doar tu şi cu mine, ca să stăm puţin de 
vorbă? 

Drept răspuns, Dianne le zâmbi lui Reggie şi lui 
Clint, apoi intră împreună cu Mark în camera în 
care bolea mezinul familiei. Micul trib Sway şi 
toate bunurile lui pământeşti erau aşadar reunite 
la etajul al nouălea al Spitalului „St. Peter's”. 


Onorabilul Harry Roosevelt conducea de mai 
bine de douăzeci şi doi de ani Tribunalul pentru 
minori din Shelby County şi în ciuda caracterului 
trist şi deprimant al activităţii tribunalului, 
reuşise să dirijeze totul cu foarte multă 
demnitate. Fusese primul judecător de culoare 
din Tennessee în domeniul acesta, numit în post 
de însuşi Guvernatorul statului la începutul anilor 
'70. | se prezicea un viitor strălucit, ba existau 
suficiente motive să se creadă că urma se 
cucerească şi instanţe mult mai înalte. Dar 
pentru moment instanţele superioare continuau 
să se plaseze în viitor, în timp ce Harry Roosevelt 


continua să se afle în clădirea din ce în ce mai 
dărăpănată cunoscută sub numele de Tribunalul 
pentru minori. Fireşte că în Memphis existau şi 
tribunale mai arătoase. De exemplu, Building de 
pe Main Street, care continua să fie cea mai nouă 
clădire din oraş, adăpostea numeroase săli de o 
eleganţă impunătoare. Ca de obicei, federalii 
beneficiau de tot ce era mai bun - covoare 
bogate, scaune tapiţate cu piele scumpă, mese 
din stejar masiv, o abundență de lumini, 
instalaţie de aer condiţionat care funcţiona fără 
greşeală, nenumărați funcţionari şi asistenţi 
foarte bine plătiţi. Câteva străzi mai departe, 
Shelby County Courthouse era un adevărat stup 
zumzăind de activitate, ale cărui coridoare 
pardosite cu gresie şi cu marmură erau 
străbătute în lung şi-n lat de mii de avocaţi în 
drum spre sălile bine întreţinute. Era o clădire 
ceva mai veche, dar foarte frumoasă, ai cărei 
pereţi erau împodobiţi cu picturi, ba ici-colo 
puteau fi admirate şi câteva statui. Harry s-ar fi 
putut număra şi el printre cei care lucrau acolo, 
dar refuzase acest lucru cu încăpățânare. Tot în 
apropiere se afla şi Shelby County Justice Center, 
un labirint de săli noi şi moderne dotate cu 
lumină fluorescentă, instalaţii de sonorizare şi 
fotolii capitonate. Harry ar fi putut să lucreze şi 
aici, dar refuzase din nou, cu aceeaşi 
încăpățânare. 

Se  mulţumise să rămână în clădirea 
Tribunalului pentru minori care nu era altceva 
decât un vechi liceu aflat la mare distanţă de 
centrul oraşului şi prevăzut cu o parcare 
minusculă şi un număr insuficient de grefieri; aici 


fiecare judecător trebuia să rezolve mai multe 
cazuri decât numărul de procese înscrise pe 
oricare rol din lume. Tribunalul onorabilului Harry 
Roosevelt era nedoritul copil vitreg al sistemului 
judiciar, şi mulţi avocaţi îl ocoleau de la distanţă. 
Majoritatea studenţilor la drept visau la birouri 
îmbrăcate în pluş, amplasate în clădiri cât mai 
înalte, şi la clienţi bogaţi cu portofelele grase. 
Niciodată nu-şi doreau să-şi tocească nervii pe 
coridoarele pline de gândaci ale Tribunalului 
pentru minori. 

Harry refuzase patru posturi în locuri unde 
instalaţia de încălzire funcţiona chiar şi în timpul 
iernii. Posturile îi fuseseră propuse pentru că era 
inteligent şi negru, el le refuzase pentru că era 
sărac şi negru. Salariul de şaizeci de mii de dolari 
pe an, cel mai scăzut din toate tribunalele din 
oraş, îi permitea să-şi întreţină familia compusă 
dintr-o soţie şi patru adolescenţi, precum şi o 
casă foarte drăguță. Dar memoria lui păstra 
intactă senzaţia de foame cruntă îndurată în 
copilărie. De aceea avea să se considere 
întotdeauna un puşti negru şi sărac. 

Şi tot de aceea fosta speranţă Harry Roosevelt 
preferase să rămână un simplu judecător la 
Tribunalul pentru minori. Pentru el, era cea mai 
importantă slujbă de pe pământ. Statutul îi 
dădea autoritate exclusivă asupra copiilor certaţi 
cu legea, turbulenti, aflaţi în întreţinerea cuiva şi 
neglijaţi; stabilea paternitatea copiilor născuţi în 
afara căsătoriei şi punea în practică propriile 
hotărâri privind întreţinerea şi educarea acestor 
copii. Or, cum în comitatul acesta jumătate din 
copii aveau mame celibatare, marea majoritate a 


cazurilor sale aveau de-a face cu domeniul 
respectiv. Tot el stabilea drepturile părinteşti şi 
plasa copiii maltrataţi în alte cămine. Una peste 
alta, Harry făcea faţă unor sarcini de-a dreptul 
copleşitoare. 

Onorabilul Roosevelt îşi îmbrăca veşnic trupul 
masiv, care bătea bine suta de kilograme, într-un 
costum negru, cămaşă albă de bumbac şi papion 
pe care şi-l înnoda singur în ciuda evidenţei 
descurajatoare. Nimeni nu-şi dăduse seama dacă 
Harry avea un singur costum negru sau mai 
multe. Era o prezenţă impunătoare în sala de 
judecată, iar privirea lui severă se abătea pe 
deasupra ochelarilor peste nenorociţii de taţi 
care refuzau să-şi întreţină copiii. Taţii aceştia, 
negri şi albi deopotrivă, simțeau o frică teribilă 
faţă de judecătorul Roosevelt, pentru că ştiau 
foarte bine că, dacă lucrurile nu mergeau aşa 
cum voia el, îi căuta şi îi arunca pur şi simplu în 
închisoare. Dacă, Doamne fereşte, te-ncurcai cu 
„Puştii lui Harry”, cum li se spunea, te puteai 
trezi în faţa judecătorului cu cătuşe la mâini, 
încadrat de doi aprozi şi arătând absolut jalnic. 

Harry Roosevelt făcea parte din legendele 
Memphis-ului. Primise în mod oficial colaborarea 
cu alţi doi judecători, desemnaţi să-i mai preia 
din sarcinile zdrobitoare, dar el îşi păstrase 
programul de lucru cu totul şi cu totul dărâmător. 
Sosea la tribunal înainte de ora şapte şi îşi 
pregătea singur cafeaua. Incepea activitatea 
propriu-zisă fix la ora nouă şi era vai de avocatul 
care avea proasta inspiraţie să întârzie. 
Roosevelt reuşise să arunce vreo câţiva dintre ei 
în închisoare de-a lungul anilor. 


La opt şi jumătate, îşi făcu apariţia secretara 
care îi aduse corespondenţa şi îl informă că era 
aşteptat de câţiva domni care susțineau disperaţi 
că trebuie să vorbească neapărat cu el. 

- Altceva nou? se interesă el, după ce înghiţi 
ultima bucăţică dintr-un măr. 

- Poate că doriţi să vă întâlniți cu domnii aceia. 

- Nu, zău. Cine sunt de fapt? 

- Unul dintre ei este George Ord, distinsul 
nostru procuror general. 

- George mi-a fost student. 

- Asta a spus şi el de vreo două ori. Pe urmă, 
mai este un asistent al procurorului general din 
New Orleans, un anume domn Thomas Fink. 
Apoi, un oarecare domn K.O. Lewis, director 
adjunct al FBl-ului şi doi agenţi federali. 

Harry îşi ridică privirea de pe dosarul pe care-l 
studiase până acum şi se gândi o clipă, apoi 
remarcă: 

- Intr-adevăr, un grup deosebit de distins. Şi ce 
vor aceşti domni? 

- N-au vrut să-mi spună. 

- Păi, atunci  pofteşte-i înăuntru, zise 
judecătorul, şi câteva secunde mai târziu, Ord, 
Finck, Lewis şi McThune intrară unul după altul în 
biroul ticsit cu tot felul de obiecte mai mult sau 
mai puţin utile, nou-veniţii prezentându-se rând 
pe rând domnului judecător. 

Harry şi secretara eliberară în grabă câteva 
scaune de hârţoagele care zăceau pe ele şi, după 
ce toţi cei prezenţi se aşezară, atmosfera se 
destinse oarecum. Dar după un minut de 
conversaţie amuzantă, Harry se uită la ceas şi 
zise: 


- Domnilor, am şapte cazuri programate pentru 
astăzi. Prin urmare, ce pot face pentru 
dumneavoastră? 

Ord fu cel dintâi care îşi drese glasul. 

- Ei bine, domnule judecător, sunt sigur că aţi 
văzut ziarele din ultimele două zile, şi mai ales 
articolele de pe prima pagină despre un băiat pe 
nume Mark Sway. 

- Da, da, şi mi s-au părut foarte interesante. 

- Domnul Fink, aici de faţă, reprezintă acuzarea 
în cazul presupusului asasin al senatorului 
Boyette, iar procesul este programat să aibă loc 
peste câteva săptămâni la New Orleans. 

- Cunosc toată povestea, am citit tot ce au 
publicat ziarele. 

- Noi suntem aproape siguri că Mark Sway ştie 
mult mai mult decât spune, mai ales că i-a minţit 
pe poliţişti în mai multe rânduri. După părerea 
noastră, el a stat de vorbă pe-ndelete cu Jerome 
Clifford mai înainte ca acesta să se sinucidă. 
Suntem siguri că a fost în maşina avocatului şi 
am încercat să vorbim cu el, dar n-a vrut cu nici 
un chip să coopereze. Mai nou, şi-a angajat o 
avocată care este mai căpoasă decât un catâr. 

- Reggie Love este o prezenţă obişnuită pe-aici 
şi un avocat foarte bun. Poate că uneori este 
prea protectoare cu clienţii ei, deşi eu unul nu 
văd nimic rău în asta. 

- Da, domnule. Numai că noi avem multe 
bănuieli în legătură cu băiatul, cea mai puternică 
dintre toate fiind aceea că el refuză să ne 
transmită informaţii de mare importantă. 

- Cum ar fi? 

- Cum ar fi locul unde este ascuns cadavrul 


senatorului. 

- Dar ce vă face să bănuiţi aşa ceva? 

- Este o poveste foarte lungă, domnule 
judecător, şi ne-ar lua prea mult să v-o spunem. 

In timp ce-l asculta pe Ord, Harry se juca cu 
papionul de la gât, apoi îi aruncă procurorului 
una din celebrele lui priviri încruntate şi severe. 

- In concluzie, vreţi ca eu să-l aduc pe copil aici 
şi să îi pun întrebările de rigoare. 

- Cam aşa ceva. Domnul Fink a mai adus cu el 
şi o cerere din care reiese că puştiul încalcă 
legea. 

Chestia asta nu-i pică însă bine lui Harry, a 
cărui frunte se umplu brusc de numeroase 
şănţuleţe adânci. 

- Bine, dar asta este o afirmaţie gravă. În ce fel 
a încălcat legea copilul ăsta? 

- A sfidat Curtea. 

- Pe ce texte de lege vă bazaţi? 

Drept răspuns, Fink deschise un dosar şi 
scoase din el o scurtă prezentare a cazului pe 
care i-o întinse judecătorului. Acesta o citi pe 
îndelete în timp ce în încăpere se lăsă liniştea. 
K.O. Lewis nu scosese până acum nici un cuvânt, 
lucru care îl deranja foarte mult: în fond, el era 
totuşi numărul doi din ierarhia FBl-ului, dar 
judecătorul din faţa lui părea complet insensibil 
la o astfel de evidenţă. 

In sfârşit, Harry puse punct lecturii, îşi privi 
ceasul şi apoi i se adresă lui Fink: 

- Vă ascult. 

- Domnule judecător, noi susţinem că, prin 
felul în care s-a purtat până acum, Mark Sway a 
împiedicat ancheta în legătură cu acest caz. 


- Care caz, crima sau sinuciderea? 

Întrebarea era excelentă şi, în clipa în care o 
auzi, Fink ştiu că Harry Roosevelt nu era omul 
care să cedeze presiunilor. Pentru că, da, ăsta 
era adevărul: ei anchetau o crimă, nu o 
sinucidere. Nici o lege nu interzicea sinuciderea 
şi nici faptul de a asista la o sinucidere. 

- Păi, domnule judecător, ştiţi, noi credem că 
între sinucidere şi asasinarea lui Boyette există o 
legătură foarte strânsă. Şi este foarte important 
ca băiatul să colaboreze cu noi. 

- Şi dacă puştiul nu ştie nimic? 

- Nu putem fi siguri de asta până nu vorbim cu 
el. Deocamdată împiedică ancheta şi, după cum 
bine ştiţi, toţi cetăţenii au datoria să-i ajute pe 
reprezentanţii autorităţilor în aplicarea legii. 

- Cunosc foarte bine textul legii, numai că este 
cam mult să afirmi că băiatul comite o infracţiune 
fără să dispui de probe. 

- Vor veni şi astea, domnule judecător, dacă 
vom reuşi să-l aducem pe puşti la tribunal ca 
martor şi să răspundă, sub prestare de jurământ, 
la întrebări. Asta-ncercăm noi să facem. 

Harry îndesă hârtia cu prezentarea cazului într- 
un teanc de documente şi apoi începu să se 
joace cu ochelarii. 

Ord prinse momentul şi interveni la rândul lui, 
pe un ton solemn: 

- Uite ce este, domnule judecător, dacă reuşim 
să obţinem încredințarea copilului şi după asta să 
beneficiem de o audiere urgentă, atunci toată 
afacerea asta va fi rezolvată. Dacă afirmă sub 
prestare de jurământ că nu ştie nimic despre 
Boyd Boyette, atunci cererea va fi respinsă, 


copilul va pleca acasă, iar noi punem punct. Aşa 
merg lucrurile. Fără probe, nu există încălcarea 
legii şi nimeni nu face rău nimănui. Dar dacă, 
dimpotrivă, ştie ceva interesant despre locul 
unde se află cadavrul, atunci noi avem tot 
dreptul să primim această informaţie şi suntem 
convinşi că băiatul ne-o va furniza în timpul 
audierii. 

- Avem două posibilităţi, domnule judecător, 
adăugă Fink. Putem să depunem cererea şi să 
avem audierea aici, în tribunalul dumneavoastră, 
sau putem să-l cităm pe puşti în faţa Marelui Juriu 
din New Orleans. Prima variantă ni se pare a fi 
cea mai bună şi cea mai rapidă, inclusiv pentru 
copil. 

- Nu vreau ca acest copil să fie citat în faţa 
unui mare juriu, zise Harry, sever. Aţi înţeles? 

Toţi dădură repede din cap că au înţeles, deşi 
toţi ştiau că un mare juriu federal îl putea cita 
oricând dorea pe Mark Sway, indiferent de 
sentimentele şi părerile unui oarecare judecător 
local. Numai că mişcarea era tipică pentru Harry 
care îşi arunca imediat pătura de protecţie în 
jurul oricărui copil care intra în jurisdicţia lui. 

- Prefer mai degrabă să rezolvăm povestea 
asta aici, în tribunalul meu, murmură el aproape 
pentru sine. 

- Cu asta suntem absolut de-acord, domnule 
judecător, zise Fink şi toată lumea fu de aceeaşi 
părere. 

Atunci Harry îşi studie câteva secunde agenda 
şi constată, ca de obicei, că era plină cu mai 
multă mizerie şi nenorocire omenească decât 
putea el să suporte într-o singură zi. 


- Afirmațiile astea despre obstrucţionarea 
justiţiei sunt destul de subţiri, după părerea mea. 
Dar este adevărat că nu vă pot opri să depuneţi 
cererea de care vorbiţi. De aceea vă propun să 
rezolvăm problema asta cât mai repede. Dacă 
băiatul nu ştie nimic, după cum bănuiesc eu, 
atunci vreau ca totul să se termine odată pentru 
totdeauna. Şi cât mai repede. 

Era o propunere care le convenea de minune. 

- Prin urmare, va fi astăzi, la prânz. Unde se 
află acum copilul? 

- La spital, răspunse Ord. Fratele lui va sta 
acolo un timp neprecizat şi maică-sa este 
obligată să stea în camera celui mic. Mark se 
fâţâie de colo-colo. Azi-noapte a fost acasă la 
avocată. 

- Da, ăsta este obiceiul lui Reggie, zise Harry 
pe un ton afectuos. Din ceea ce spuneţi nu văd 
pentru care motiv ar trebui să vi se încredinţeze 
copilul. 

Dar aspectul acesta era deosebit pentru Fink şi 
Foltrigg. Pentru că ei voiau ca puştiul să fie luat 
pe sus în maşina poliţiei, băgat în orice fel de 
celulă disponibilă şi, în general, speriat într-un 
asemenea hal încât să spună absolut tot ce ştie. 

- Domnule judecător, dacă-mi permiteti, 
interveni în sfârşit şi K.O. După părerea noastră, 
încredințarea copilului este o chestiune extrem 
de urgentă. 

- Nu zău? Şi de ce anume? 

McThune puse în faţa Judecătorului Roosevelt o 
fotografie mare şi lucioasă în timp ce Lewis îşi 
începu povestirea. 

- Bărbatul din fotografia asta se numeşte Paul 


Gronke şi este un infractor din New Orléans, 
partener apropiat al lui Barry Muldanno. Gronke a 
sosit marţi noaptea în Memphis şi fotografia a 
fost făcută la plecare, pe aeroportul din New 
Orleans. Din păcate, când a ajuns aici, l-am 
pierdut încă de la aeroport. (în acest punct al 
povestirii, McThune dădu la iveală alte două 
fotografii de dimensiuni mai mici.) Tipul ăsta este 
Mack Bono, un criminal cu cazier impresionant şi 
puternice legături cu Mafia din New Orleans. 
Celălalt tip se numeşte Gary Pirini şi este tot un 
mafiot în solda familiei Sulari. Bono şi Pirini au 
sosit în Memphis astă-noapte. Şi să ştiţi că n-au 
venit aici ca să mănânce specialităţi la grătar. 

Discursul fu întrerupt de o pauză pentru efect 
dramatic. 

- Puştiul este în mare pericol, domnule 
judecător. Locuieşte împreună cu familia într-o 
rulotă din Tucker Whell Estates, undeva în nordul 
oraşului. 

- Cunosc cartierul, zise Harry, frecându-şi ochii 
obosiţi. 

- Ei bine, acum vreo două ore rulota a ars de n- 
a mai rămas din ea decât scrumul. lar incendiul 
este destul de dubios. Noi credem că este vorba 
de o acţiune de intimidare. Copilul s-a învârtit 
prin oraş după cum a dorit, şi asta încă de luni. 
Nu există nici un tată, iar mama nu-l poate lăsa 
singur pe fiul cel mic. Este o situaţie foarte tristă 
şi foarte periculoasă. 

- Asta înseamnă că l-aţi urmărit pe băiat. 

- Da, domnule. Avocata lui a cerut conducerii 
spitalului să asigure paza camerei fratelui. 

- Şi mi-a telefonat şi mie, interveni Ord. O 


îngrijorează foarte mult siguranţa copilului şi m-a 
rugat pe mine să cer protecţia FBl-ului pentru 
zona spitalului. _ 

- lar noi am fost de acord, adăugă McThune. In 
ultimele patruzeci şi opt de ore am avut doi 
agenţi în apropiere de camera de la etajul nouă 
al spitalului. Domnule judecător, tipii din 
fotografie sunt de meserie asasini şi primesc 
ordine direct de la Muldanno. lar puştiul se 
vântură de colo-colo fără să aibă habar de 
primejdie. 

Harry îi asculta cu atenţie, dându-şi în acelaşi 
timp seama că această încercare de a exercita 
presiuni asupra Curţii fusese bine repetată 
înainte. În general, Harry era destul de suspicios 
în ceea ce priveşte poliţia şi metodele ei de lucru, 
dar de data asta trebuia să recunoască că nu 
avea de-a face cu un caz obişnuit. 

- Legile noastre prevăd ca un copil să fie 
încredinţat cuiva anume după ce a fost introdusă 
o cerere, zise el fără să se adreseze cuiva în mod 
special. Dar ce se întâmplă cu copilul dacă, în 
urma audierii, nu aflaţi ceea ce aţi dorit, dacă 
băiatul nu obstrucţionează în nici un fel justiţia? 

- Ne-am gândit şi la varianta aceasta, domnule 
judecător, răspunse Lewis, şi ştiţi foarte bine că 
nu vom face absolut nimic care să violeze 
secretul audierii. Dar avem totuşi mijloacele 
noastre prin care să le transmitem ganagsterilor 
ăstora că băiatul nu ştie nimic. Adevărul este că, 
dacă până la urmă se dovedeşte că puştiul nu 
ştie chiar nimic, atunci afacerea este încheiată şi 
oamenii lui Muldanno n-or să îşi mai bată capul 
cu el. 


- Da, ceea ce-mi spuneţi este logic, aprobă 
Harry. Dar ce se-ntâmplă dacă băiatul vă va 
spune ceea ce doriţi să aflaţi? Nu credeţi că în 
cazul ăsta, copilul va fi însemnat pe viaţă? Dacă 
tipii ăştia sunt atât de periculoşi pe cât spuneţi, 
atunci micul nostru prieten poate să ajungă într-o 
situaţie extrem de grea. 

- Facem deja demersurile necesare ca să-l 
integrăm în programul nostru de protecţie a 
martorilor. Şi nu numai pe el, ci şi pe maică-sa şi 
pe mezin. 

- Aţi discutat toate astea si cu avocata lui? 

- Nu, domnule, răspunse Fink. Ultima oară 
când am fost la ea la birou, a refuzat să stea de 
vorbă cu noi. Şi ea ne face probleme. 

- Daţi-mi să văd cererea. 

După ce termină de studiat documentul cu 
pricina, Harry i-l dădu înapoi lui Fink. 

- Domnilor, să ştiţi că nu-mi place deloc 
povestea asta. Nu-mi place mirosul. Am văzut la 
viaţa mea sute de mii de cazuri, dar nici unul în 
care un minor să fie acuzat de obstrucţionarea 
justiţiei. Toată afacerea asta îmi dă un sentiment 
neplăcut. 

- Domnule judecător, suntem efectiv disperaţi, 
mărturisi Lewis cu destulă sinceritate. Trebuie 
neapărat să aflăm ce anume ştie puştiul şi ne 
este teamă şi pentru siguranţa lui. V-am spus 
exact cum stăm, nu v-am ascuns nimic şi n-am 
încercat în nici un fel să vă inducem în eroare. 

- Sper din toată inima că aşa stau lucrurile, 
zise Harry, aruncându-le o privire severă, apoi 
mâzgăli ceva în grabă pe o bucăţică de hârtie. 
Toţi ceilalţi îi urmăreau mişcările cu atenţia 


încordată. În sfârşit, Harry îşi privi ceasul şi 
deschise gura: 

- Bine, am să semnez ordinul de aducere. 
Vreau ca băiatul să fie adus direct în Juvenile 
Wing şi băgat singur într-o celulă. Asta are să-l 
sperie de moarte, aşa că vreau să vă purtaţi cu el 
cu mănuşi de catifea. Am să-i dau personal 
telefon avocatei lui chiar în dimineaţa asta. 

Oaspeţii se ridicară cu toţii în picioare şi îi 
mulţumiră judecătorului; apoi părăsiră iute 
încăperea fără alte politeţuri. 


21 


Karen bătu uşor în uşă, apoi intră în cameră, 
aducând un coş cu fructe trimis, cum reieşea din 
cartea de vizită ce-l însoțea, de enoriaşii Bisericii 
Baptiste Little Creek. Merele, bananele şi 
strugurii erau învelite în celofan verde şi formau 
un ansamblu foarte atrăgător, aşa cum stăteau 
acolo, pe masa de spital, lângă enormul buchet 
de flori multicolore trimis de prietenii îngrijoraţi 
de la „Ark-Lon Fixtures”. 

jaluzelele erau lăsate, televizorul era oprit şi 
nici unul dintre membrii familiei Sway nu schiţă 
vreo mişcare până când Karen ieşi din cameră. 
Ricky se tot răsucise în pat şi acum stătea întins 
pe spate, cu picioarele pe pernă şi capul pe 
pătură. Se trezise, dar de mai bine de o oră 
rămăsese cu privirea pironită în tavan şi nu 
scosese nici o vorbă, nu se mişcase nici măcar un 
milimetru. Oricum, asta era ceva nou. În patul 
pliant de alături, Mark şi Dianne stăteau strânşi 


unul într-altul şi conversau în şoaptă despre 
îmbrăcăminte, jucării, veselă şi altele asemenea. 
Aveau o asigurare de incendiu, dar Dianne nu 
ştia cât de mare era suma respectivă. 

La un moment dat, în cursul dimineţii, cam la o 
oră după plecarea lui Reggie şi a lui Clint, şocul 
produs de vestea incendiului se mai atenuă şi 
Mark reuşi să se concentreze. li venea mai uşor 
să gândească în camera asta întunecată pentru 
că nimic altceva nu-i atrăgea atenţia. Televizorul 
putea fi folosit doar atunci când Ricky dorea 
acest lucru; jaluzelele erau în permanenţă lăsate 
pentru cazul în care pe Ricky l-ar fi luat somnul; 
uşa era mereu închisă. 

Mark se aşeză pe un scaun, chiar în dreptul 
televizorului, şi tocmai ronţăia o prăjitură ieftină 
cu ciocolată râncedă când îl izbi gândul că, 
poate, incendiul ăla nu fusese chiar un accident. 
Mai înainte, omul cu şişul intrase într-un fel, în 
rulotă, şi găsise fotografia. Intenţia lui fusese să 
vânture cuțitul şi poza pe la nasul lui Mark Sway 
şi să-l reducă în felul ăsta definitiv la tăcere. Şi 
adevărul este că avusese succes. Ei, atunci ce-ar 
fi dacă focul nu era decât un nou avertisment din 
partea omului cu şişul? În fond, rulotele ardeau 
atât de uşor! lar cartierul era foarte liniştit la ora 
patru dimineaţa, ştia asta din proprie experienţă. 

La gândul acesta, un nod groaznic i se puse în 
gât, iar gura i se usca brusc. Ocupată cu cafeaua 
şi cu mângâiatul mezinului, Dianne nu observă 
însă nimic. 

Mark încercă să rămână stăpân pe sine şi pe 
situaţie, apoi se hotări să facă o vizită în camera 
infirmierelor unde Karen îi arătă ziarul apărut cu 


puţin timp înainte. 

Gândul acela era atât de îngrozitor încât îi 
rămase ca un cui înroşit în minte şi, după două 
ore de la aflarea veştii, băiatul era absolut 
convins că incendiul nu fusese deloc întâmplător. 

- Cât este asigurarea? întrebă el. 

- Trebuie să-i telefonez agentului pentru că, 
dacă nu mă-nşel, există două poliţe: una este 
plătită de domnul Tucker pentru rulota care este 
proprietatea lui, iar cealaltă este plătită de noi 
pentru tot ce era înăuntru. Chiria includea şi 
prima lunară de asigurare pentru lucrurile din 
interiorul rulotei. Mi se pare că ăsta era 
aranjamentul. 

Dar tocmai povestea aceasta îl îngrijora 
cumplit pe Mark. Printre nenumăratele amintiri 
groaznice din timpul divorţului, puştiul o păstra şi 
pe aceea despre incapacitatea mamei lor de a 
furniza amănunte despre chestiunile financiare 
ale familiei. De fapt, Dianne nu ştia nimic despre 
acest aspect al vieţii de zi cu zi; fostul lor tată 
plătea facturile, ţinea contabilitatea casei şi 
completa formularele pentru plata taxelor. Aşa se 
face că de două ori în ultimii doi ani se trezise cu 
telefonul deconectat pentru că maică-sa uitase 
să plătească abonamentul. Sau cel puţin asta 
fusese explicaţia oferită de ea. De fiecare dată, 
însă, Mark bănuise că, în realitate, pur şi simplu 
nu avusese bani. 

- Bine, dar ce anume va acoperi asigurarea? 
insistă el. 

- Păi, mobila, hainele, vesela, aşa cred. Asta 
acoperă de obicei. 

Atunci se auzi o bătaie în uşă; apoi o pauză 


scurtă, şi încă o bătaie. Mark se hotărî să vadă 
despre ce este vorba şi prin deschizătura îngustă 
zări două figuri noi, complet necunoscute. 

- Da, zise el, aşteptându-se la noi necazuri 
pentru că, în mod obişnuit, infirmierele şi paznicii 
nu lăsau pe nimeni să se apropie atât de mult de 
camera aceea. 

- O căutăm pe Dianne Sway, zise figura cea 
mai apropiată. Cum propoziţia aceea putea avea 
multe înţelesuri, Dianne porni spre uşă. 

- Dar cine sunteţi? întrebă Mark, ieşind în 
culoar. Cei doi paznici stăteau împreună în 
dreapta, trei surori se opriseră în stânga şi toţi 
arătau de parcă ar fi fost martorii unei întâmplări 
oribile. Mark surprinse privirea lui Karen şi în 
clipa aceea ştiu că se petrece un lucru tare, tare 
rău. 

- Sunt detectivul Nassar de la poliţia din 
Memphis, iar acesta este detectivul Klickman. 

In timp ce Nassar era îmbrăcat foarte oficial, cu 
sacou şi cravată, Klickman arbora un trening 
negru şi nişte pantofi de sport strălucitor de noi. 
Amândoi erau tineri, cu puţin peste treizeci de 
ani, şi Mark îşi aminti imediat de faimosul serial 
poliţist „Starsky and Hutch”. Dianne se oprise în 
spatele fiului ei cel mare. 

- Dumneavoastră sunteţi Dianne Sway? întrebă 
Nassar. 

- Da, răspunse ea repede. 

Atunci detectivul scoase hârtiile din buzunarul 
hainei şi i le dădu peste capul lui Mark. 

- Este vorba de o invitaţie pentru o audiere la 
Tribunalul pentru minori, astăzi la prânz, doamnă 
Sway. 


Hârtiile foşniră asurzitor în mâinile ei ce 
tremurau violent. 

- Aş putea să văd şi eu legitimaţiile? întrebă 
Mark cu destul sânge rece. Drept răspuns, cei doi 
poliţişti îi vârâră sub nas, într-un singur gest, 
insignele strălucitoare cu însemnele 
Departamentului de Poliţie din Memphis. Băiatul 
le studie cu multă atenţie, apoi îi dărui lui Nassar 
un mic zâmbet obraznic. 

- Frumoşi pantofi, îl complimentă el pe 
Klickman. 

Nassar încercă, la rândul lui, să zâmbească: 

- Doamnă Sway, în invitaţie se menţionează că 
trebuie să ni-l încredinţaţi nouă pe fiul 
dumneavoastră cel mare chiar acum. 

Dianne avu nevoie de câteva secunde ca să 
înţeleagă sensul celor auzite, dar când mesajul 
cuvântului „încredinţat” pătrunse în mintea ei, 
ţipătul îi izbucni nestăvilit de pe buze. 

- Ce! Aerul de pe culoar vibra, hârtiile se 
împrăştiară pe podea, iar în vocea ei mânia era 
mult mai puternică decât frica. 

- Scrie chiar aici, pe prima pagină, explică 
Nassar, ridicând documentele. Ordinul 
judecătorului. 

- Ce să faceţi?! ţipă din nou Dianne, făcând 
tăndări liniştea din jur. Nu puteţi să-mi luaţi fiul! 
adăugă ea, cu chipul stacojiu de furie; trupul îi 
era încordat ca un arc. 

Grozav, îşi zise Mark, iar mă plimb cu maşina 
poliţiei! Auzi apoi izbucnirea mamei: 

- Nemernicule! 

- Mamă, nu ţipa! Ricky ar putea să te audă, 
încercă el s-o calmeze, renunțând la propriile lui 


probleme. 

- Numai peste cadavrul meu! continuă ea să 
strige, privindu-l ţintă pe Nassar. Klickman se 
dădu un pas înapoi, ca şi cum ar fi vrut să spună 
că femeia aceasta dezlănţuită era problema lui 
Nassar. 

Acesta din urmă era însă un profesionist care 
participase, de-a lungul carierei, la mii de arestări 
şi ştia cum să vorbească. 

- Doamnă Sway, vă înţeleg sentimentele. Dar 
trebuie să îndeplinesc ordinele pe care le-am 
primit. 

- Cine v-a dat ordinele acestea? 

- Mami, nu ţipa, te rog! încercă Mark din nou s- 
o liniştească. 

- Domnul judecător Harry Roosevelt a semnat 
ordinul acum o oră. Nu ne facem decât meseria, 
doamnă Sway. Mark nu va păţi nimic, vom avea 
noi grijă de el. 

- Dar ce-a făcut? Vă rog să-mi spuneţi ce-a 
făcut? întrebă ea disperată şi se întoarse spre 
surori. Nu poate nimeni să mă ajute? Karen, vrei 
să faci ceva pentru mine? Cheamă-l, te rog, pe 
doctorul Greenway şi nu te uita aşa la mine! 
imploră ea. 

Dar nici Karen, nici colegele ei nu schiţară 
vreun gest de ajutor: poliţiştii avertizaseră deja 
pe toată lumea. 

Nassar îşi păstra încă zâmbetul pe buze! 

- Dacă veţi citi hârtiile astea, doamnă Sway, 
veţi vedea că la Tribunalul pentru minori a fost 
depusă o cerere în care se afirmă că Mark a 
încălcat legea pentru că nu vrea să coopereze cu 
poliţia şi FBl-ul. Şi că domnul judecător Roosevelt 


vrea ca audierea să aibă loc astăzi la prânz. Asta- 
i tot. 

- Asta-i tot?! Căcăciosule ce eşti! Adică vii aici 
cu hârtiuţele tale nenorocite şi vrei să-mi iei 
copilul şi-mi zici că asta-i tot?! 

- Mami, nu vorbi aşa de tare, zise Mark care n- 
o mai auzise vorbind în halul ăsta de pe vremea 
divorţului. 

Zâmbetul dispăru de pe chipul lui Nassar care 
începuse să-şi smulgă, nervos, mustaţa. Dintr-un 
motiv numai de el ştiut, Klickman îl privea pe 
Mark de parcă băiatul ar fi fost un asasin 
primejdios pe care îl urmăreau de ani de zile. 
Conversaţia fu întreruptă de o pauză ce părea 
nesfârşită; apoi Dianne rupse tăcerea: 

- Nu puteţi să mi-l luaţi! zise ea, aşezându-şi 
mâinile pe umerii lui Mark. 

Atunci se făcu auzit pentru prima oară şi glasul 
lui Klickman. 

- Doamnă Sway, uitaţi ce este: trebuie 
neapărat să-l luăm cu noi pe fiul dumneavoastră, 
nu avem de ales. 

- la mai duceţi-vă dracului. Dacă vreţi să-l luaţi, 
atunci mai întâi va trebui să mă omorâţi pe mine, 
îi şfichiui ea. 

Pentru o clipă Klickman, care nu era decât un 
bolovan lipsit de orice fineţe, tresări ca şi cum ar 
fi fost gata să pună în aplicare varianta 
prezentată de Dianne. Reuşi însă să se 
stăpânească şi chiar să zâmbească. 

- Este okay, mami. Am să merg cu ei. 
Telefonează-i lui Reggie şi spune-i să vină să mă 
caute în închisoare. Mai mult ca sigur că până la 
prânz are să-i şi dea în judecată pe clovnii ăştia şi 


are să facă în aşa fel încât până mâine au să fie 
daţi afară. 

Curcanii se priviră zâmbind: drăgălaş copil! 

Atunci Nassar făcu o greşeală de neiertat: 
încercă să-l prindă pe Mark de braţ. Reacţia 
femeii fu rapidă şi neaşteptată, ca a unui şarpe. 
Trosc! Lovitura atinse obrazul stâng al 
detectivului, apoi izbucni strigătul: 

- Să nu-ndrăzneşti să-l atingi! Să nu-ndrăzneşti 
să-l atingi! 

Nassar îşi duse mâna la falcă, iar Klickman 
prinse cu o mişcare iute braţul femeii. Tocmai 
voia să lovească din nou când o forţă mai mare 
decât a ei o făcu să se răsucească pe loc, să se 
împiedice de picioarele lui Mark şi să se 
prăbuşească la pământ împreună cu copilul. 

- Ticălosule! Să nu te atingi de el! îşi continua 
ea amenințările. 

Când îl văzu pe Nassar aplecându-se spre ei, 
Dianne prinse momentul şi îl lovi cu piciorul în 
coapsă, dar cum era desculţă, rezultatul fu 
aproape nul. Acum Klickman se aplecă şi el, iar 
Mark se chinuia să se ridice, în timp ce Dianne 
continua să lovească în stânga şi-n dreapta, 
zvârcolindu-se şi ţipând ca din gură de şarpe. 
Surorile şi paznicii se apropiară speriaţi de actorii 
principali ai piesei tocmai când Dianne reuşi să 
se ridice de pe podea. 

Mark fu scos din grămadă de Klickman. Dianne, 
deşi bine ţinută de cei doi paznici, se zvârcolea în 
continuare, dar de acum plângea. Nassar îşi 
masa obrazul lovit. Surorile încercau să-i 
despartă şi să-i consoleze pe toţi. 

Deodată, uşa camerei se deschise fără zgomot 


şi în pragul ei răsări Ricky, ţinând strâns în braţe 
un iepure de pluş. Ochii lui se opriră mai întâi 
asupra lui Mark pe care îl înhăţase deja Klickman; 
apoi se întoarseră spre Dianne şi spre cei doi 
paznici. În clipa aceea, toată lumea încremeni cu 
privirile aţintite spre chipul micuţ, alb ca hârtia, 
înconjurat de  şuviţele dezordonate de păr. 
Copilul rămăsese cu gura căscată, dar nu scotea 
totuşi nici un sunet. 

Apoi dădu drumul acelui geamăt lugubru pe 
care doar Mark îl mai auzise atunci, în pădure. 
Dianne se smulse din mâinile paznicilor şi îl luă în 
braţe, apoi, însoţită de surori, îl duse în cameră şi 
îl aşeză în pat. Geamătul continua, înnebunitor, 
apoi degetul cel mare ajunse în gură şi Ricky 
închise ochii. Dianne se întinse în pat, lângă el, şi 
începu să-l mângâie pe braţ şi să fredoneze 
„Winnie the Pooh”. 

- Să mergem, puştiule! zise Klickman. 

- Aveţi de gând să-mi puneţi cătuşe? 

- Fireşte că nu, doar nu este vorba de o 
arestare. 

- Dar ce mama dracului este? 

- la fi atent cum vorbeşti, puştiule. 

- Ba să mă pupi, animal mare şi prost ce eşti, 
replică Mark, făcându-l pe Klickman să se 
oprească brusc şi să-i arunce o privire rece şi 
dură. 

- Ţine-ţi limba-n frâu, puştiule! îl avertiză 
Nassar. 

- Mai bine uită-te la mutra ta, deşteptule. Mi se 
pare că s-a făcut albastră de la lovitura aia în plin 
pe care ţi-a dat-o mami. Ha, ha. Sper să-ţi fi rupt 
vreun dinte. 


Klickman se aplecă spre Mark şi-şi sprijini 
mâinile de genunchi, ca să-l poată privi pe băiat 
drept în ochi. 

- Mergi cu noi de bunăvoie sau este nevoie să 
te ducem târâş? 

Mark pufni şi îi întoarse privirea. 

- Credeţi că mi-este frică de voi, nu-i aşa? 
Atunci ascultă la mine, cap pătrat ce eşti: 
avocata mea are să mă scoată de-acolo în zece 
minute; şi să ştii că avocata mea este aşa de 
bună că mâine după-masă ai să-ţi cauţi altă 
slujbă. 

- M-ai speriat de moarte. Şi-acum hai să 
mergem. 

- Unde mergem? întrebă Mark, îndreptându-se 
spre ascensoare încadrat de cei doi poliţişti. 

- La centrul de detenţie pentru minori. 

- Ce-i asta, un fel de închisoare? 

- S-ar putea, mai ales dacă nu-ţi pui lacăt la 
gura aia obraznică. 

- Ştii foarte bine că ai pocnit-o pe mama de ai 
trântit-o la pământ. Asta s-ar putea să te coste 
chiar slujba pe care o ai acum. 

- Şi ce dacă? spuse Klickman. Şi-aşa este o 
muncă nenorocită pentru că am de-a face cu 
derbedei ca tine. 

- Da, numai că n-ai să-ţi găseşti alta, nu? 
Nimeni nu angajează idioţi în ziua de azi. 

Când trecură pe lângă un grup de surori şi de 
brancardieri Mark deveni brusc o vedetă, 
atrăgând atenţia tuturor. El era nevinovatul dus 
la tăiere şi rolul acesta îl făcu să ia pentru câteva 
clipe un aer important. Apoi dădură colţul şi îşi 
aminti de reporteri. 


De altfel, şi aceştia îşi aduseră aminte de el. Un 
blitz fulgeră pe când cei doi se apropiau de 
ascensoare, iar Klickman se trezi lângă el cu doi 
dintre cei înarmaţi cu creioane şi carnete de 
însemnări. Aşteptau şi ei ascensorul. 

- Sunteţi de la poliţie? întrebă cel a cărui 
privire rămăsese lipită de pantofii de sport orbitor 
de noi din picioarele detectivului. 

- Fără comentarii. 

- Hei, Mark, unde te duci? întrebă un altul chiar 
în secunda în care blitzul fulgeră din nou. 

- La închisoare, răspunse băiatul cu voce tare, 
fără să privească în jur. 

- Tacă-ţi gura, copile, îl muştrului Nassar, iar 
Klickman îi puse un braţ greu pe umeri. 
Fotograful era chiar lângă ei, aproape lipit de uşa 
ascensorului. Nassar îşi ridică braţul, încercând 
să blocheze obiectivul aparatului de fotografiat. 
Dă-te la o parte! mârâi el fără să obţină însă un 
rezultat satisfăcător. 

- Eşti arestat, Mark? strigă cineva. 

- Nu, veni răspunsul repezit al lui Klickman 
chiar în momentul în care uşa ascensorului se 
deschise în faţa lor. 

În sfârşit, erau singuri. 

- Puştiule, a fost o prostie din partea ta să spui 
ce-ai spus. Da, da, mare prostie, zise Klickman, 
clătinând din cap. 

- Atunci arestaţi-mă. 

- Mare prostie. 

- De ce, legea nu-mi dă voie să vorbesc cu 
ziariştii? 

- Ar fi mai bine să-ţi ţii gura, okay? 

- De ce nu-mi trageţi o mamă de bătaie, cap 


pătrat, hâm? 

- Să ştii că mi-ar face o mare plăcere. 

- Cred şi eu, numai că nu puteţi, este? Pentru 
că eu sunt doar un copil şi tu eşti un curcan mare 
şi tâmpit şi dacă te atingi de mine ai să-ţi pierzi 
slujba, ai să fii dat în judecată şi tot tacâmul. Ai 
lovit-o pe maică-mea de-ai trântit-o la pământ, 
cap pătrat; aşa că n-ai să scapi cu una, cu două. 

- Maică-ta m-a lovit prima, zise Nassar. 

- Bine ţi-a făcut. Voi, circarilor, habar n-aveţi 
prin ce trece mama mea. Răsăriţi aşa, de nicăieri, 
ca să mă luaţi cu voi şi vă purtaţi ca şi când n-ar 
fi mare lucru, pentru că voi sunteţi curcani şi mai 
aveţi şi hârtia aia nenorocită în buzunar. Şi aveţi 
pretenţia ca maică-mea să fie de-a dreptul 
fericită să mă dea. Nu sunteţi decât doi tâmpiţi. 
Doi curcani mari, idioţi şi cu capetele pătrate. 

Ascensorul se opri la unul dintre etaje şi prin 
uşa deschisă intrară doi medici. 

- Ce ziceţi de circarii ăştia care vor să mă 
aresteze? îi întrebă Mark imediat ce liftul îşi reluă 
coborârea. 

Aceştia se încruntară în direcţia celor doi 
detectivi care se simţiră datori să explice: 

- Este acuzat de sfidarea Tribunalului pentru 
minori, zise Nassar care se întreba furios în sinea 
lui de ce puşlamaua asta mică nu-şi ţinea pliscul. 

Mark făcu un semn cu capul spre Klickman şi-şi 
continuă povestea: 

- Acum cinci minute, ăsta cu pantofi noi a 
pocnit-o pe maică-mea de-a doborât-o la pământ. 
Vă vine să credeţi aşa ceva? 

Privirile celor doi medici se opriră asupra 
pantofilor lui Klickman. 


- Mark, ţine-ţi gura! şuieră proprietarul 
pantofilor. 

- Şi cum se simte mama ta? întrebă unul dintre 
medici. 

- A, foarte bine. Ştiţi, fratele meu mai mic este 
internat în secţia de psihiatrie. Acum câteva ore, 
rulota noastră a ars de n-a mai rămas din ea 
decât cenuşa. Şi acum apar şi gangsterii ăştia 
care mă arestează chiar în faţa maică-mii. lar 
picior mare ăsta o mai şi pune la pământ cu un 
pumn. Aşa că face bine, nici nu s-ar putea altfel. 

Cei doi medici îi priveau de-acum cu asprime 
pe cei doi poliţişti, aşa că Nassar îşi lăsă privirea 
în podea, în timp ce Klickman se hotărî să închidă 
ochii. Apoi, ascensorul se opri din nou şi înăuntru 
pătrunse un grup mai numeros. Klickman se 
apropie şi mai mult de Mark. 

Când cutia metalică îşi reluă coborârea şi în 
interiorul ei se lăsă liniştea, Mark zise cu voce 
tare: 

- Avocata mea are să vă dea în judecată, ştiţi 
asta, nenorociţilor, nu-i aşa? Mâine pe vremea 
asta, o să vă căutaţi de lucru. 

Opt perechi de ochi se întoarseră spre colţul de 
unde venea vocea, apoi se ridicară spre chipul 
îndurerat al detectivului Klickman. Şi din nou 
linişte. 

- Taci din gură, Mark. 

- Şi dacă nu vreau? Ce-o să-mi faceţi? O să mă 
pocniţi, aşa cum aţi făcut cu maică-mea? Atunci 
trânteşte-mă şi dă-mi câţiva pumni. Nu eşti decât 
un curcan cu cap pătrat, Klickman, ştii asta? Doar 
un curcan gras, cu un pistol la brâu. Chiar, de ce 
nu încerci să slăbeşti câteva kile? 


Fruntea lui Klickman era brăzdată de şiraguri 
foarte clare de broboane de sudoare. Priviri aspre 
îl săgetau din mulţime, iar ascensorul ăsta abia 
se mişca. Doamne, ar fi fost în stare să-l strângă 
de gât pe micul derbedeu. 

inghesuit în celălalt colţ, Nassar se simţea 
îngrozitor pentru că urechile îi ţiuiau de la 
lovitura primită peste faţă. Din locul în care se 
afla nu-l putea vedea pe Mark Sway, dar auzea 
fără probleme tot ce spunea puştiul. 

- Cum se simte mama ta? întrebă o soră care 
stătea chiar lângă băiat şi îl privea cu ochi 
îngrijoraţi. 

- Bine; a avut o zi grozavă. Şi s-ar simţi şi mai 
bine dacă curcanii ăştia ar lăsa-o în pace. Ştiţi, au 
venit ca să mă ducă la închisoare. 

- De ce? 

- Habar n-am. Pentru că nu vor să-mi spună. 
Eu îmi vedeam de ale mele, încercam să o 
liniştesc pe mama pentru că rulota noastră a ars 
azi-dimineaţă şi am pierdut tot ce aveam, când 
au apărut ăştia doi, aşa, fără nici un avertisment, 
iar acum sunt în drum spre închisoare. 

- Câţi ani ai? 

- Doar unsprezece. Da' vârsta mea n-are nici o 
importanţă pentru ei. Aştia sunt în stare să 
aresteze şi un puşti de patru ani. 

Nassar îl asculta şi gemea încet. Klickman 
stătea cu ochii închişi. 

- Bine, dar aşa ceva este oribil. 

- A, dar trebuia să-i vedeţi când ne-au trântit la 
pământ pe mine şi pe mama. Asta a fost chiar 
acum câteva minute, în Secţia de Psihiatrie. Are 
să spună şi la jurnalul de la televizor. Să 


cumpăraţi ziarele şi-o să vedeţi. Mâine circarii 
ăştia or să fie concediaţi şi pe urmă or să fie daţi 
în judecată. 

In sfârşit, ascensorul ajunse la parter, şi toată 
lumea cobori. 


El fu cel care insistă să stea pe bancheta din 
spate, ca un adevărat criminal. Cu toate că 
maşina, marca Chrysler, nu purta nici un semn, 
Mark o recunoscu de la distanţă. Celor doi 
poliţişti le era frică să-i vorbească, aşa că urcară 
amândoi în faţă, sperând ca puştiul să le urmeze 
exemplul şi să nu scoată nici un cuvânt. Dar nu 
avură norocul acesta. 

- Aţi uitat să-mi citiţi drepturile, începu Mark şi 
Nassar apăsă pe accelerator. 

De pe bancheta din faţă nu veni nici un 
răspuns, aşa că insistă: 

- Hei, voi de colo, circarilor! Aţi uitat să-mi citiţi 
drepturile. 

Din nou nici un răspuns, poate doar viteza 
sporită a maşinii. 

- Ştiţi cum să-mi citiţi drepturile? 

Tot nici un răspuns. 

- Hei, cap pătrat. Da, da, tu ăla cu pantofii noi. 
Ştii cum să-mi citeşti drepturile? 

Klickman respira ceva mai greu, dar era 
hotărât să-l ignore pe puşti. Ciudat însă: pe 
buzele lui Nassar răsărise un zâmbet răutăcios, 
abia vizibil din cauza mustăţii. 

- Ascultă aici, cap pătrat, okay? Am să mi le 
citesc chiar eu, okay? Am dreptul să nu spun 
nimic, pricepi cum vine chestia asta? Şi dacă 


spun ceva, voi, circarilor, puteţi să folosiţi la 
tribunal ceea ce aflaţi. Inţelegi, cap pătrat? 
Bineînţeles că dacă aş spune ceva, voi, 
tâmpiţilor, aţi uita imediat. Pe urmă mai este şi 
dreptul de a avea un avocat. Poţi să mă ajuţi cu 
chestia asta, cap pătrat? lu-hu! Cap pătrat! Ce 
este cu chestia asta cu avocatul? Că am văzut-o 
de un milion de ori la televizor. 

Cap pătrat Klickman deschise puţin fereastra 
căci simţea că se sufocă. Nassar aruncă o privire 
scurtă spre pantofii cei noi şi aproape că izbucni 
în râs. lar în timpul acesta, „criminalul” stătea 
picior peste picior pe bancheta din spate. 

- Of, biete capete pătrate care nu sunt în stare 
nici măcar să-mi citească drepturile. Maşina asta 
pute, capete pătrate. De ce nu o curăţaţi? Pute a 
fum de ţigară! 

- Păi, eu am auzit că-ţi place fumul de ţigară, 
zise Klickman şi se simţi mult mai bine. Nassar 
scăpă câteva hohote de râs, doar atât cât să-şi 
ajute prietenul; înghiţiseră destule porcării de la 
ţâncul ăsta. 

Apoi Mark observă prin fereastra maşinii o 
parcare aglomerată aflată lângă o clădire înaltă. 
Foarte aproape de zidul clădirii erau parcate o 
mulţime de maşini de poliţie. Nassar opri maşina 
lor în rând cu celelalte. 

Intrară toţi trei în clădire şi porniră cu paşi 
repezi pe un coridor ce părea fără sfârşit. In 
sfârşit, Mark tăcuse pentru că de-acum intrase pe 
terenul lor, iar în clădire mişunau nenumărați 
curcani. Tot felul de plăcuţe atârnate pe pereţi îi 
îndrumau pe vizitatori: închisoare, Camera 
vizitatorilor, Camera de Primire. O sumedenie de 


plăcuţe şi de încăperi. Cei trei se opriră în dreptul 
unui birou dincolo de care se vedea un şir întreg 
de monitoare de televiziune cu circuit închis, iar 
Nassar semnă nişte hârtii. Mark se uită în jur, 
studiind împrejurimile, şi lui Klickman aproape că 
i se făcu milă de el: părea şi mai mic decât era în 
realitate, aşa cum stătea acolo, în hărmălaia aia 
cumplită. 

Pe urmă ascensorul îi duse la etajul al patrulea 
al clădirii unde se opriră din nou în faţa unui 
birou. Săgeata de pe o plăcuţă indica Secţia 
pentru minori şi Mark bănui că se apropia de 
capătul călătoriei. 

Fură opriţi apoi de o femeie în uniformă al cărui 
nume înscris pe ecusonul din piept era Doreen. 
După ce răsfoi nişte hârtii şi-şi consultă tabelul 
pe care îl avea în mână, femeia zise: 

- Aici scrie că domnul judecător Roosevelt vrea 
ca Mark Sway să fie dus într-o cameră izolată. 

- Nu ne interesează unde-l duceţi, replică 
Nassar. 

Femeia îşi consultă din nou tabelul cu o privire 
încruntată. 

- Evident, Roosevelt vrea să-i pun pe toţi 
minorii în camere izolate. Are impresia că aici 
suntem la hotelul Hilton. 

- Şi nu-i adevărat? 

Dar Doreen nu luă în seamă întrebarea şi îi 
întinse lui Nassar o hârtie pe care detectivul 
trebui să o semneze. 

- Ei bine, acum este numai al vostru. 
Dumnezeu să vă ajute. 

Apoi cei doi poliţişti plecară fără să mai adauge 
vreo vorbă. 


- Goleşte-ţi buzunarele, Mark, îi zise femeia 
aceea, dându-i o cutie de metal. Atunci băiatul 
puse în cutie o hârtie de un dolar, ceva mărunţiş 
şi un pachet de gumă de mestecat. Femeia scrise 
ceva pe o bucată de carton pe care o lipi de cutia 
metalică. Două camere de luat vederi fixate 
deasupra biroului trimiteau chipul băiatului pe 
ecranul unuia din cele douăsprezece monitoare 
de pe peretele din spate. O altă femeie în 
uniformă lipea timbre pe nişte hârtii. 

- Asta-i o închisoare? întrebă Mark, cu ochii 
alergând în toate direcţiile. 

- Noi îi spunem Centrul de detenţie, veni 
răspunsul. 

- Şi care este diferenţa? continuă el şi 
întrebarea păru să o enerveze pe femeie. 

- Uite ce este, Mark, pe-aici noi avem de-a face 
cu tot felul de guri bogate. Aşa că, ascultă-mă pe 
mine, are să-ţi fie mult mai bine dacă-ţi ţii gura 
închisă, îl avertiză ea, aplecându-se mult în faţă 
şi lovindu-l cu duhoarea de ţigări şi de cafea a 
răsuflării ei. 

- Vă rog să mă iertaţi, zise el şi ochii i se 
umplură de lacrimi. Mai avea puţin şi urma să fie 
închis într-o cameră, departe de maică-sa, 
departe de Reggie, şi perspectiva aceasta ÎI 
dobori. 

- Urmează-mă, îi spuse ea, foarte mândră de a 
fi refăcut structura de autoritate din această 
relaţie, şi porni cu paşi repezi ce făceau să 
zornăie inelul de chei prins în talie. După ce 
deschise o uşă grea din lemn masiv, intrară pe 
un coridor lung pe laturile căruia erau dispuse la 
distanţe egale uşi din metal cenuşiu. Fiecare din 


aceste uşi era numerotată. Doreen se opri în 
dreptul numărului 16 şi o deschise cu una din 
cheile agăţate de cordon. 

- Aici, îl informă ea. 

Mark intră încet în încăperea de trei metri 
lăţime şi şase lungime. Luminile erau aprinse şi 
covorul era curat. În dreapta erau aşezate două 
paturi suprapuse. 

- Poţi să-ţi alegi patul pe care-l vrei, îi spuse 
Doreen, ca o gazdă perfectă. Pereţii sunt solizi, 
iar ferestrele incasabile, aşa că n-are rost să- 
ncerci cine ştie ce. (Cele două ferestre - una în 
uşă, cealaltă deasupra spălătorului - erau atât de 
înguste încât nici capul nu i-ar fi trecut prin ele.) 
Toaleta este acolo; este din inox. Nu se mai 
folosesc cele din porțelan de când unul dintre 
puşti a încercat odată să-şi taie venele cu un ciob 
luat dintr-una spartă. Asta s-a-ntâmplat în 
clădirea veche. Cea nouă este mult mai drăguță, 
nu ţi se pare? 

Este superbă, fu cât pe-aci să zică Mark, 
aşezându-se pe marginea patului şi sprijinindu-şi 
coatele pe genunchi. Covorul verde pal era 
identic cu cel de la spital. 

- Te simţi bine, Mark? îl întrebă Doreen fără 
urmă de compătimire în glas; pur şi simplu asta îi 
era meseria. 

- Pot să-i telefonez maică-mii? 

- Nu încă. Ai să poţi să dai câteva telefoane 
abia peste vreo oră. 

- Atunci n-aţi putea să-i  telefonaţi 
dumneavoastră şi să-i spuneţi că sunt bine? Ştiţi, 
este groaznic de îngrijorată. 

Doreen zâmbi şi machiajul îi plesni în jurul 


ochilor. 

- N-am voie, Mark, răspunse ea, mângâindu-l 
uşor pe creştet. Asta-i regulamentul. Dar ştie că 
eşti bine. Dumnezeule, da' tu, peste două ore, ai 
să fii în faţa judecătorului. 

- Cât timp îi ţineţi aici pe copii? 

- Nu prea mult. Uneori câteva săptămâni, doar 
aici este ceva provizoriu, unde copiii stau până se 
judecă procesul; după aia, ori se întorc acasă, ori 
sunt trimişi la o şcoală specială. Uite, acum eu 
trebuie să plec. Să ştii că uşa se încuie automat, 
iar de descuiat, dacă nu o face cheia asta mică 
de la mine, atunci se porneşte alarma şi este o 
tevatură întreagă. Aşa că vezi-ţi de ale tale, 
Mark, okay? 

- Da, doamnă. 

- Ai nevoie de ceva? 

- De un telefon. 

- Mai rabdă puţin, okay? 

Doreen ieşi din încăpere şi în urma ei uşa se 
încuie cu zgomot puternic; apoi liniştea deveni 
aproape palpabilă. 

Mark privi îndelung clanţa uşii. De fapt, camera 
nu semăna a celulă de închisoare, ferestrele nu 
aveau gratii, paturile şi podeaua erau curate, 
pereţii erau zugrăviți într-un galben foarte plăcut. 
Ori, el văzuse lucruri mult mai rele în film. 

Şi apoi erau atât de multe alte lucruri la care 
trebuia să se gândească: Ricky şi geamătul ăla al 
lui, incendiul, Dianne care se descurca cu 
greutate, poliţiştii şi reporterii de care nu putea 
să scape. Nici nu ştia cu ce să-nceapă. 

Atunci se întinse pe patul de sus şi studie cu 
atenţie plafonul încăperii. Unde naiba era 


Reggie? 


22 


înăuntru domnea o umezeală rece şi 
pătrunzătoare. Capela era o clădire rotundă, 
ridicată lângă un cavou monumental, asemenea 
unei excrescenţe canceroase. Afară ploua şi cele 
două echipe ale televiziunii din New Orleans 
rămăseseră lângă maşini, ascunzându-se sub 
umbrele. 

Cei prezenţi la înmormântare erau persoane 
respectabile, mai ales pentru cineva care nu 
avea familie.  Rămăşiţele pământeşti ale 
defunctului se odihneau într-o urnă de porțelan 
realizată cu mult gust şi aşezată pe o masă din 
lemn de mahon. Difuzoare invizibile revărsau 
peste distinsa adunare melodii lugubre. La un 
moment dat, pe culoarul central îşi făcu apariţia 
Barry-Şiş în persoană, însoţit de doi dintre 
oamenii lui. Barry era îmbrăcat cum se cuvine, 
într-un costum negru la două rânduri, cu cămaşă 
şi cravată negre. În picioare avea pantofi negri 
din piele de şopânlă. Părul îi era strâns într-o 
coadă de cal absolut perfectă. Sosise târziu şi 
privirile curioase ale celor prezenţi îi făceau 
plăcere. În fond, el era o veche cunoştinţă de-a 
lui Jerome Clifford. 

De pe scaunul său aflat cu patru rânduri mai în 
spate, venerabilul justiţiar Roy Foltrigg, care era 
însoţit de Wally Boxx, privea încruntat coada de 
cal de pe culoarul principal. Ochii avocaţilor şi 
judecătorilor din capelă alergau de la Muldanno 


la Foltrigg şi înapoi. Era ceva cu totul ieşit din 
comun să îi vezi pe cei doi bărbaţi în aceeaşi 
încăpere. 

Apoi muzica se opri şi un pastor aparţinând 
unei biserici nedefinite apăru în faţa asistenţei, în 
micul amvon aflat chiar lângă urnă. Din 
necrologul deosebit de lung nu lipsiră decât 
numele animalelor cu care se jucase în copilărie 
Walter Jerome Clifford. Dar, de fapt, toată lumea 
se aştepta la aşa ceva, deoarece în momentul în 
care necrologul lua sfârşit nu prea mai rămâneau 
multe de spus. 

Serviciul funebru fu cât se poate de scurt, 
respectându-se astfel ultima dorinţă a lui Romey. 
Avocaţii şi magistraţii îşi priveau nerăbdători 
ceasurile. În sfârşit, din difuzoare porni o nouă 
melodie tristă şi pastorul le dădu liber. 

Ultimele aclamații de care se bucură Romey nu 
duraseră mai mult de cincisprezece minute. 
Nimeni nu vărsase nici măcar o lacrimă. Până şi 
secretara lui îşi ţinuse firea. Fiica defunctului nu 
fusese prezentă la ceremonie. După o viaţă de 
patruzeci şi patru de ani, chiar nimeni să nu-l 
plângă! Foarte trist! 

Foltrigg rămase la locul lui, urmărindu-l cu o 
privire încruntată pe Muldanno care ieşea ţanţoş 
pe uşă. Venerabilul aşteptă până când în capelă 
nu mai rămase nimeni, şi abia atunci ieşi, urmat 
de Wally. Camerele de luat vederi îl aşteptau şi 
asta era exact ceea ce-şi dorise. Cu puţin timp în 
urmă, Wally lăsase să-i scape vestea 
extraordinară a prezenţei marelui Roy Foltrigg la 
această înmormântare, precum şi a posibilei 
prezenţe în acelaşi loc a lui Barry-Şiş Muldanno. 


În realitate, nici Wally, nici Roy nu ştiau nimic 
despre Muldanno, dar cum era vorba despre o 
scurgere de informaţii, nici unuia dintre ei nu-i 
păsa dacă era adevărat sau nu. Important era 
efectul. 

Un reporter îl rugă să îi acorde câteva minute 
şi Foltrigg juca scena în maniera lui preferată: îşi 
privi iute ceasul, arboră o expresie teribil de 
excedată şi îl trimise pe Wally să aducă maşina. 
Apoi dădu drumul replicii obişnuite în astfel de 
situaţii: „Okay, dar numai câteva minute pentru 
că trebuie să fiu la tribunal peste un sfert de 
oră”. Nu mai fusese acolo de trei săptămâni 
pentru că, de fapt, nu mergea la tribunal decât o 
dată pe lună. Dar auzindu-l spunând că trăieşte 
practic prin tribunale, bătându-se cu băieţii cei 
răi ca să apere interesele contribuabililor 
americani, toată lumea era convinsă că se află în 
faţa unui luptător  încrâncenat împotriva 
criminalității. 

Prin urmare, venerabilul se vâri sub o umbrelă 
şi privi drept în obiectivul camerei de luat vederi, 
în timp ce reporterul îi puse microfonul în faţă. 

- Jerome Clifford vă era rival. De ce anume aţi 
participat la înmormântarea lui? 

- Jerome Clifford a fost un avocat foarte bun şi 
un prieten, zise Roy cu subită tristeţe. Ne-am 
înfruntat de multe ori, dar ne-am respectat 
întotdeauna. 

Ce tip nemaipomenit! Plin de bunătate chiar şi 
în moarte! Foltrigg şi Clifford se urau reciproc, 
dar camera de luat vederi reţinu doar chipul 
îndurerat al prietenului. 

- Domnul Muldanno şi-a angajat un nou avocat 


şi a depus o cerere pentru amânarea procesului. 
Care este răspunsul dumneavoastră? 

- După cum ştiţi, domnul judecător Lemond a 
programat o audiere referitoare la această cerere 
pentru mâine dimineaţă la ora 10. Hotărârea îi va 
aparţine în întregime. Statele Unite vor fi 
pregătite oricând pentru proces. 

- Credeţi că veţi găsi cadavrul senatorului 
Boyette înainte de data procesului? 

- Da, suntem foarte aproape de acest moment. 

- Este adevărat că v-aţi aflat în Memphis doar 
la câteva ore după sinuciderea domnului Clifford? 

- Da, răspunse el cu o uşoară ridicare din 
umeri, ca şi cum n-ar fi fost cine ştie ce 
problemă. 

- Presa din Memphis susţine că puştiul care a 
fost împreună cu domnul Clifford chiar înainte de 
sinucidere ar putea să ştie ceva despre cazul 
Boyette. Sunt adevărate aceste presupuneri? 

Pe buzele lui Foltrigg răsări un zâmbet timid, 
un alt produs de-al casei. Atunci când răspunsul 
era afirmativ, dar nu-l putea da ca atare, în 
schimb ţinea să transmită mesajul, Roy se 
mulțumea să zâmbească şi să spună „nu pot să 
vă dau nici un răspuns”. 

- Nu pot să vă dau nici un răspuns, spuse el, 
privind în jur ca şi cum timpul acordat 
reporterului expirase şi agenda de lucru atât de 
încărcată îşi cerea drepturile. 

- Băiatul ştie unde se află cadavrul? 

- Fără comentarii, zise Foltrigg, iritat de ploaia 
care se înteţise şi îi stropea ciorapii şi pantofii. 
Trebuie să plec. 


La capătul unei ore petrecute în închisoare, 
Mark era gata să evadeze. Verificase ambele 
ferestre şi constatase că cea de deasupra 
spălătorului avea nişte sârme în ea, dar nu asta Îl 
îngrijora. Adevărata problemă era aceea că orice 
obiect ce ar fi trecut prin fereastra cu pricina, 
inclusiv un puşti de unsprezece ani, ar fi căzut pe 
o fâşie de ciment aflată la o distanţă de 
cincisprezece metri de fereastră şi mărginită de 
un gard de metal şi sârmă ghimpată. De altfel, 
hotărî el, ambele ferestre erau prea mici ca să 
poată ieşi prin ele. 

In felul acesta se vedea obligat să amâne totul 
pentru momentul în care avea să fie mutat dintr- 
un loc în altul; şi poate că avea să ia şi unul-doi 
ostateci. Văzuse câteva filme nemaipomenite 
despre evadări din închisoare, dar cel pe care-l 
prefera de departe era „Evadat din Alcatraz” cu 
Clint Eastwood. Are să vadă el mai târziu. 

Deocamdată Doreen bătu la uşă, îşi zornăi 
cheile şi intră în încăpere. Adusese cu ea o carte 
de telefon şi un aparat negru pe care îl fixă în 
priza din perete. „Sunt ale tale pentru 
următoarele zece minute. Fii atent, nimic 
interurban”, îl informă ea, apoi dispăru lăsând în 
urmă o dâră de parfum ieftin care îi arse ochii. 
Uşa se închise cu acelaşi zgomot puternic pe 
care îl mai auzise cu o oră în urmă. 

In cartea de telefon găsi numărul de la spital şi 
când auzi vocea operatoarei ceru camera 943. 
Vocea feminină îl informă însă că primise ordin 
să nu dea legătura cu camera respectivă. 
Probabil că Ricky a adormit, îşi zise Mark, şi 


înseamnă că situaţia este foarte proastă. Găsi 
apoi numărul lui Reggie, dar îi răspunse robotul. 
Atunci se hotărî să telefoneze la biroul lui 
Greenway unde i se spuse că doctorul se afla la 
spital. După ce îi explică secretarei cine îl caută 
pe doctor, aceasta îi răspunse că, după câte ştia 
ea, doctorul se dusese la spital tocmai ca să-l 
vadă pe Ricky. Formă din nou numărul lui Reggie 
şi când auzi salutul robotului strigă în microfon 
un mesaj disperat: 

- Reggie, scoate-mă din închisoare! După 
aceea formă numărul de la Reggie de-acasă unde 
îi răspunse un alt robot. 

Rămase cu privirea lipită de aparatul negru, 
zicându-şi că trebuia să facă totuşi ceva în cele 
şapte minute pe care le mai avea la dispoziţie. 
Răsfoi mai departe cartea de telefon până când 
dădu de lista angajaţilor Departamentului de 
Poliţie din Memphis şi formă numărul Secţiei 
Nord. 

- Cu detectivul Klickman, vă rog, zise el. 

- Aşteptaţi, vă rog, zise glasul de la celălalt 
capăt al firului, apoi o altă voce întrebă: Cu cine 
doriţi să vorbiţi? 

Mark îşi drese glasul şi încercă să-l facă să 
sune cât mai aspru: 

- Cu detectivul Klickman. 

- Este pe teren. 

- Când se-ntoarce? 

- În jurul prânzului. 

- Mulţumesc, încheie Mark conversaţia şi puse 
iute receptorul în furcă, întrebându-se dacă nu 
cumva convorbirile erau ascultate. Probabil că 
nu, totuşi. În fond, toate telefoanele de aici erau 


folosite de criminali şi de alţii asemenea lui ca să 
vorbească cu avocaţii pentru chestiuni 
profesionale.  Confidenţialitatea era aproape 
obligatorie. 

După ce memoră numărul de telefon şi adresa 
secţiei de poliţie, deschise cartea de telefon la 
capitolul „Restaurante” şi formă un număr: 

- „Domino's Pizza”. Pot să vă iau comanda? 
răspunse o voce prietenoasă. 

Mark îşi drese iar glasul, încercând să-l facă să 
sune cât mai gros. 

- Da, aş vrea să comand patru porţii de 
specialitatea casei. 

- Altceva? 

- Atât. Aş vrea să le aduceţi la ora prânzului. 

- Numele dumneavoastră? 

- Comanda este pentru detectivul Klickman, 
Secţia de Poliţie Nord. 

- Adresa? 

- Secţia de Poliţie Nord, Allen road, numărul 
3633. Întrebaţi de Klickman. 

- Am mai fost acolo, fiţi liniştit. Numărul de 
telefon? 

- 555-8989. 

În pauza care urmă, în receptor se auzi 
clinchetul maşinii de calculat. 

- Face patruzeci şi opt de dolari şi zece cenți. 

- Bun. Nu uitaţi că trebuie livrat totul la ora 
prânzului. 

Când în sfârşit puse telefonul în furcă, Mark îşi 
simţi inima bătându-i drept în creier. Dar din 
moment ce făcuse chestia asta o dată, putea să 
încerce din nou. Aşa că începu să dea comenzi 
prin telefon la toate cele şaptesprezece pizzerii 


din Memphis. De trei ori fu refuzat pe motiv că 
localurile respective se aflau prea departe de 
centrul oraşului. Apoi, la un al patrulea 
restaurant, fata care răspunse la telefon avu 
ceva bănuieli şi îi spuse că vocea lui părea mult 
prea tânără, ceea ce îl făcu să pună imediat 
receptorul în furcă. Dar în restul cazurilor, 
lucrurile merseră extraordinar de uşor: telefon, 
comandă, adresă, număr de telefon şi gata. 

Când, douăzeci de minute mai târziu, Doreen 
bătu la uşă, Mark tocmai comanda pentru 
Klickman un prânz chinezesc la restaurantul 
„Wong Boys”. Aşa că închise urgent telefonul şi 
se aşeză pe pat. Doreen era încântată să-i ia 
înapoi telefonul, ca şi cum i-ar fi luat jucăriile 
unui băieţel neascultător. Cu toate acestea, nu 
ajunsese chiar la timp pentru că detectivul 
Klickman comandase deja vreo patruzeci de 
specialităţi ale casei la aproape toate pizzeriile 
din oraş, precum şi vreo douăsprezece prânzuri 
chinezeşti, totul de livrat fix la ora prânzului, totul 
costând ceva în apropierea sumei de cinci sute 
de dolari. 


Gronke dădu pe gât cel de-al patrulea suc de 
portocale al dimineţii, şi împreună cu el o nouă 
bulină împotriva durerilor de cap cu ajutorul 
căreia spera să-şi alunge mahmureala. Rămase 
apoi în picioare la fereastra camerei de hotel, 
desculţ, fără curea la pantaloni şi cu cămaşa 
descheiată, şi asculta cu greutate  veştile 
supărătoare aduse de Jack Nance. 

- S-a-ntâmplat acum nici o jumătate de oră, 


spuse Nance care se aşezase pe comodă, 
aţintindu-şi privirea la peretele din faţă, 
încercând astfel, să-l ignore pe banditul de la 
fereastră. 

- De ce? mârâi Gronke. 

- Probabil că este vorba de Tribunalul pentru 
minori. L-au dus direct la închisoare. Vreau să 
spun că, ce dracu', doar nu pot să pescuiască în 
felul ăsta un puşti, sau pe oricine altcineva, şi să- 
| ducă direct la închisoare. Trebuie că au depus 
vreo hârtie, ceva, la Tribunalul pentru minori. Cal 
este deja acolo şi încearcă să afle ce s-a- 
ntâmplat. Poate că vom afla în curând, ştiu şi eu. 
După câte ştiu, dosarele minorilor sunt sub cheie. 

- Ba să puneţi mâna pe afurisitele alea de 
dosare, okay? 

Nance simţea că este pe punctul să dea în foc, 
dar îşi muşcă limba şi nu comentă în nici un fel. Il 
ura pe Gronke şi gaşca lui de cuţitari şi, cu toate 
că avea nevoie de cei o sută de dolari pe oră cu 
care era plătit, se săturase să se tot învârtească 
pe lângă camera asta împuţită ca să primească 
ordine de la nişte oameni ca ăştia. Doar mai avea 
şi alţi clienţi, ca să nu mai punem la socoteală şi 
faptul că partenerul său, Cal, ajunse un pachet 
de nervi. 

- Am spus că încercăm, zise el. 

- Să încercaţi cât puteţi de tare, insistă Gronke, 
fără să se întoarcă. Acum trebuie să-i telefonez 
lui Barry şi să-i spun că puştiul a fost dus într-un 
loc unde nu avem cum să punem mâna pe el. 
Probabil că l-au încuiat undeva şi un poliţist îi 
păzeşte uşa. 

Când îşi termină sucul de portocale, Gronke se 


întoarse spre interiorul camerei şi aruncă cutia 
goală în direcţia coşului de hârtii; nu-l nimeri însă 
şi metalul zornăi puternic, alunecând pe perete. 

- Barry are să vrea să ştie dacă există vreun 
mijloc să ajungem până la puşti, îi explică el lui 
Nance. Tu ce răspuns ai putea să-i dai? 

- Eu aş zice să lăsaţi copilul în pace. Aici nu 
sunteţi la New Orleans şi nu aveţi de-a face cu o 
mică haimana oarecare pe care să o faceţi să 
dispară pentru ca lucrurile să fie din nou bune şi 
frumoase. Copilul ăsta are mult bagaj, foarte 
mult. Este în centrul atenţiei şi, dacă faceţi o 
mişcare tâmpită, o să aveţi pe urmele voastre 
peste o sută de federali şi o să vă ţâţâie curu' de 
frică. N-o să mai aveţi timp nici măcar să vă 
trageţi răsuflarea şi tu şi domnul Muldanno ăsta 
al tău o să putreziţi în puşcărie. Aici, nu la New 
Orleans. 

- Da, da, zise Gronke cu lehamite în glas, 
întorcându-se cu faţa spre fereastră. Vreau ca 
voi, băieţi, să continuaţi să-l urmăriţi pe puşti. 
Vreau să aflu imediat de ce l-au mutat în altă 
parte, unde a fost dus, sau dacă a fost chemat în 
faţa tribunalului. Foloseşte-ţi creierul, Nance, 
doar ăsta este oraşul tău, îi cunoşti fiecare stradă 
şi fiecare alee. Sau cel puţin aşa ar trebui. Nu 
uita că primeşti bani frumoşi pentru chestia asta. 

- Da, domnule, răspunse Nance cu voce tare şi 
ieşi din cameră. 


23 


În fiecare joi dimineaţa, Reggie dispărea timp 


de patru ore în biroul doctorului Elliot Levin, care 
era psihiatrul ei de ani de zile. De fapt, Levin o 
ţinea practic de mână de mai bine de zece ani. El 
era arhitectul care se îngrijise de elementele 
componente şi apoi o ajutase să le asambleze la 
un loc. Şedinţele lor nu erau niciodată deranjate 
de altceva sau de altcineva. 

Clint se plimba nervos prin anticamera lui 
Levin. Dianne sunase de două ori până acum şi îi 
citise la telefon invitaţia şi cererea. După ce 
vorbise cu ea, Clint telefonase, la rândul său, la 
biroul judecătorului Roosevelt, la centrul de 
detenţie şi la biroul doctorului Levin, iar acum 
aştepta nerăbdător ca ceasul să arate ora 
unsprezece. Secretara încerca să nu-l ia în 
seamă. 

La sfârşitul şedinţei, Reggie zâmbea. Îl sărută 
pe doctor pe obraz şi intrară în anticameră 
ţinându-se de mână. Când dădu cu ochii de Clint, 
Reggie îşi pierdu zâmbetul de pe buze. 

- Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea, cu convingerea 
că se produsese un eveniment îngrozitor. 

- Trebuie să mergem, îi răspunse Clint, luând-o 
de braţ şi conducând-o spre uşă. Reggie clătină 
din cap în semn de rămas bun în direcţia lui Levin 
care îi urmărea cu ochi îngrijoraţi. 

Când ajunseră pe trotuar, chiar în dreptul unei 
mici parcări Clint o anunţă: 

- Mark Sway a fost luat pe sus. 

- Ce! Cine? 

- Poliţia. Azi-dimineaţă a fost depusă o cerere 
în care se afirmă că Mark a încălcat legea, iar 
Roosevelt a semnat un ordin de punere sub 
tutelă. Hai să luăm maşina ta, dar am să conduc 


eu. 

- Cine a depus cererea? 

- Foltrigg. Dianne a sunat de la spital şi mi-a 
spus că l-au luat chiar de acolo. Ea s-a certat rău, 
ba chiar s-a bătut cu poliţiştii şi l-au speriat din 
nou pe Ricky. Eu i-am dat asigurări că ai să mergi 
să-l iei pe Mark de unde este acum. Roosevelt a 
programat o audiere pentru astăzi, la prânz, o 
mai informă Clint pe când scotea maşina din 
parcare. 

- La prânz! Glumeşti! Asta înseamnă peste 
exact cincizeci şi şase de minute. 

- Este vorba de o audiere rapidă. Am vorbit cu 
Roosevelt acum o oră şi nu a vrut să-mi dea nici 
un detaliu despre cerere. De altfel, în general, nu 
mi-a dat prea multe detalii despre ceea ce se 
petrece. Spune-mi unde mergem. 

Reggie se gândi o clipă, apoi spuse: 

- Mark a fost dus la centrul de detenţie şi nu 
am cum să-l scot de acolo. Aşa că hai să mergem 
la Tribunalul pentru minori. Vreau să văd şi 
cererea aia şi pe Harry Roosevelt. Este absurd să 
fixeze o audiere la numai câteva ore după 
înregistrarea cererii. Legea dă un termen între 
trei şi şapte zile, nu între trei şi şapte ore. 

- Dar nu există nici o prevedere în legătură cu 
audierile de urgenţă? 

- Ba da, există, dar numai pentru problemele 
cu totul deosebite. l-au turnat lui Harry pe gât o 
găleată de porcării. 

Auzi, infractor! Da' ce-a făcut copilul ăsta? 
Ăştia-s nebuni, vor să-l oblige să vorbească cu 
orice preţ. 

- Vrei să spui că nu te aşteptai la aşa ceva? 


- Bineînţeles că nu. În orice caz, nu aici, la 
Tribunalul pentru minori. Mă aşteptam la o citaţie 
pentru Mark din partea unui Mare Juriu din New 
Orleans, nu la una din partea Tribunalului pentru 
minori. Doar n-a încălcat cu nimic legea. Nu 
merită să fie tratat în halul ăsta. 

- Ei, acum important este că au pus mâna pe 
el. 


Jason McThune îşi trase fermoarul pantalonilor 
şi calcă de trei ori pedala bazinului cu apă ca să 
obţină rezultatul dorit. Porţelanul din care era 
făcut pisoarul avea dâre întunecate şi pe 
dinăuntru şi pe dinafară, iar podeaua toaletei era 
în permanenţă umedă. McThune îi mulţumi lui 
Dumnezeu că biroul lui se afla în Federal 
Building, unde totul era lustruit şi civilizat, şi îşi 
zise că mai bine ar munci cu cârca decât să 
accepte un post la Tribunalul pentru minori. 

Este adevărat că acum se afla, vrând-nevrând, 
în clădirea asta îngrozitoare, pierzându-şi vremea 
cu cazul Boyette doar pentru că aşa voia K.O. 
Lewis. Ori, K.O. primea ordine de mai bine de 
patruzeci şi doi de ani direct de la domnul F. 
Denton Voyles, director al FBI, în persoană. Şi în 
toţi aceşti patruzeci şi doi de ani, nici un membru 
al Congresului, şi cu atât mai puţin un senator 
federal, nu fusese asasinat. lar faptul că 
răposatul Boyd Boyette fusese atât de bine 
ascuns era extraordinar de iritant. Aşa că domnul 
Voyles era foarte supărat nu atât de asasinatul 
propriu-zis, cât de incapacitatea FBl-ului de a-l 
rezolva. 


McThune avea o puternică presimţire că 
domnişoara Reggie Love îşi va face foarte curând 
apariţia, ţinând cont de faptul că îi fusese smuls 
clientul chiar de sub nas. Şi precis că avea să 
scoată flăcări pe nări atunci când va da ochii cu 
el. Dar poate că va înţelege totuşi că toate 
aceste strategii juridice fuseseră clocite la New 
Orleans, nu aici, la Memphis, şi cu atât mai puţin 
în biroul lui. Nu se poate să nu înţeleagă că el, 
McThune, nu era decât un umil agent FBI care se 
supunea ordinelor primite de sus. Sau poate că, 
cine ştie, va avea posibilitatea să o evite până în 
clipa când se vor vedea cu toţii în sala de 
audiere. 

Numai că exact în momentul în care McThune 
deschise uşa de la toaletă, se trezi brusc în faţa 
lui Reggie Love, care străbătea coridorul cu paşi 
grăbiţi. Clint venea la mică distanţă, în urma ei. 
Reggie îl văzu prima şi în numai câteva secunde 
McThune fu pus cu spatele la zid. Avocata se afla 
într-o stare de agitaţie teribilă. 

- "'Neaţa, domnişoară Love, o salută el 
încercând să-i zâmbească. 

- Mă cheamă Reggie, McThune. 

- 'Neaţa, Reggie. 

- Cine mai este aici, cu tine? îl întrebă ea, 
înfigându-şi privirea în ochii amărâtului din faţa 
ei. 

- lartă-mă, dar nu te-nţeleg. 

- Gaşca, mica voastră trupă, micul vostru grup 
de conspiratori guvernamentali. Cine se mai află 
aici? 

Asta nu era un secret, aşa că putea să-i spună. 

- George Ord, Thomas Fink din New Orleans şi 


K.O. Lewis. 

- Ăsta cine mai este? 

- Directorul adjunct al FBI. Vine din Capitală. 

- Şi ce-nvârteşte pe-aici? 

Întrebările ei iuți şi ascuţite năvăleau ca un roi 
de săgeți peste McThune. Bietul om fusese țintuit 
de perete şi acum îi era frică să facă şi cea mai 
uşoară mişcare, dar încerca din răsputeri să pare 
nepăsător. Dacă Fink sau Ord, sau, Doamne 
fereşte, K.O. Lewis în persoană ar fi apărut pe 
neaşteptate în hol şi l-ar fi văzut făcut praf de 
femeia asta, cu siguranţă că nu şi-ar mai fi 
revenit niciodată. 

- Păi, âă, eu, ăă... 

- McThune, nu mă face să-ţi amintesc de 
casetă, zise ea, amintind oricum de obiectul ăla 
nenorocit. Spune-mi pur şi simplu adevărul. 

Clint, care rămăsese în spatele şefei, părea 
oarecum surprins de confruntare şi de viteza cu 
care se desfăşura aceasta. McThune ridică din 
umeri ca şi cum ar fi uitat de casetă. 

- Mi se pare că domnul Lewis a fost sunat de la 
biroul lui Foltrigg şi rugat să vină şi el aici. Asta-i 
tot. 

- Asta-i tot? Nu cumva voi, băieţi, aţi avut o 
mică întâlnire cu judecătorul Roosevelt în 
dimineaţa asta? 

- Ba da, am avut. 

- Şi nu prea v-aţi deranjat să mă anunţaţi şi pe 
mine, nu? 

- Ăă, judecătorul a zis că are să te anunţe el. 

- Înţeleg. Ai de gând să depui mărturie în 
timpul audierii? 

Punând această întrebare, Reggie se dădu un 


pas înapoi şi McThune reuşi să respire ceva mai 
în voie. 

- Dacă am să fiu chemat ca martor, atunci am 
să depun mărturie, bineînţeles. 

Degetul care îl împungea ameninţător se 
termina cu o unghie lungă, uşor curbată, perfect 
îngrijită şi vopsită în roşu; McThune îl privi cu 
ochi plini de spaimă. 

- Ai să povesteşti totul exact aşa cum s-a- 
ntâmplat, okay? Dacă scapi o singură minciună, 
oricât de mică, sau dacă te trezeşti avansând, 
fără să te roage nimeni, cine ştie ce porcării, ori 
dacă scapi cine ştie ce prostie care să-i facă rău 
clientului meu, fii atent, McThune, că îţi iau 
beregata. M-ai înţeles? 

Agentul continua să zâmbească, privind în jur 
ca şi când ar fi stat de vorbă cu o cunoştinţă 
oarecare, iar în conversaţia lor ar fi apărut o mică 
neînțelegere. 

- Inţeleg, răspunse el, cu un zâmbet încremenit 
pe faţă. 

Acestea fiind zise, Reggie porni mai departe 
urmată de Clint, iar McThune intră din nou la 
toaletă, deşi era convins că, dacă Reggie ar fi 
vrut să-i mai facă ceva, nimic n-ar fi oprit-o să 
vină după el. 

- Despre ce-a fost vorba? întrebă Clint. 

- Pur şi simplu i-am atras atenţia să rămână 
cinstit. 

Cei doi îşi croiau cu greu drum prin mulțumea 
de pârâţi în procese de paternitate, de taţi certaţi 
cu legea, de copii cu probleme şi de avocaţi 
strânşi în grupuri mai mari sau mai mici de-a 
lungul coridorului. 


- Care-i figura cu caseta? 

- Nu ţi-am povestit? 

- Nu. 

- Am să ţi-o dau s-o asculţi mai târziu. Este de- 
a dreptul isterizantă. 

Şi zicând aceasta, Reggie deschise uşa pe care 
stătea scris JUDECATORUL HARRY M. 
ROOSEVELT. Anticamera era o încăpere mică în 
care fuseseră înghesuite patru birouri în mijloc şi 
mai multe şiruri de fişete de-a lungul pereţilor. 
Reggie se apropie de primul birou din stânga 
unde o negresă tânără şi drăguță bătea ceva la 
maşină. Plăcuța aşezată pe birou îi informa pe cei 
nou-veniţi că fata se numea Marcia Riggle. 

- Bună, Reggie, o salută ea, zâmbind, pe 
avocată. 

- Bună, Marcia. Unde este domnul judecător? 

În fiecare an, Marcia primea din partea biroului 
domnişoarei avocat Reggie Love un buchet de 
flori de ziua ei de naştere şi o cutie cu ciocolată 
de Crăciun. Fata era braţul drept al lui Harry 
Roosevelt, un om mult prea ocupat ca să-şi mai 
amintească nimicuri precum promisiuni, întâlniri 
programate sau aniversări. Marcia însă ţinea 
totul minte. În urmă cu doi ani, Reggie se 
ocupase de divorţul ei şi Mama Love o avusese 
ca oaspete. 

- Este în sala de judecată. Trebuie să se 
întoarcă. Ştii că sunteţi programaţi la prânz. 

- Da, am auzit. 

- Să ştii că a încercat toată dimineaţa să dea 
de tine. 

- Uite că nu m-a găsit! Am să-l aştept la el în 
birou. 


- Sigur că da. Vrei un sandviş? Tocmai 
comandam ceva pentru prânz. 

- Nu, mulţumesc, puse Reggie punct discuţiei 
şi îşi luă servieta din mâna lui Clint pe care îl 
rugă să rămână în hol şi să îl aştepte pe Mark. Nu 
mai rămăseseră decât douăzeci de minute până 
la ora douăsprezece şi băiatul trebuia să 
sosească din clipă în clipă. 

Marcia îi înmână o copie după cererea depusă 
chiar în dimineaţa aceea la tribunal şi Reggie 
intră în biroul judecătorului de parcă ar fi fost la 
ea acasă. 


Harry şi lrene Roosevelt se număraseră şi ei 
printre oaspeţii Mamei Love. Foarte puţini, dacă 
nu chiar nici unul dintre avocaţii din Memphis, îşi 
petreceau tot atât de mult timp ca Reggie Love 
pe coridoarele şi în sălile Tribunalului pentru 
minori. Aşa se face că de-a lungul ultimilor patru 
ani relația dintre judecător şi avocat se 
transformase dintr-una de respect reciproc într- 
una de prietenie. Singurul bun cu care se alesese 
Reggie în urma divorţului de Joe Cardoni fusese 
reprezentat de patru abonamente la meciurile 
echipei locale de baschet; drept urmare, Harry, 
lrene şi Reggie, însoţiţi uneori şi de Elliot Levin 
sau de vreun alt prieten de sex masculin de-al 
avocatei, fuseseră prezenţi la multe din meciurile 
desfăşurate la „Pyramid”. De obicei, după meci 
mergeau la „Cafe Expresso” în Peabody, unde 
mâncau plăcintă cu brânză, sau, în funcţie de 
starea de spirit a lui Harry, la „Grisanti's”, în 
suburbii, pentru o cină târzie. Harry era în 


permanenţă flămând şi făcea mereu planuri 
pentru masa următoare. Cum Irene îl certa tot 
timpul că este prea gras, judecătorul mânca şi 
mai mult. Din când în când Reggie glumea pe 
socoteala lui, dar de fiecare dată când ea se 
pornea să vorbească despre kilograme şi calorii, 
el întreba imediat despre Mama Love şi pastele, 
brânzeturile şi vinurile ei de fructe. 

În fond judecătorii sunt şi ei oameni, au şi ei 
nevoie de prieteni. Harry Roosevelt putea să ia 
masa şi să se viziteze cu Reggie Love sau cu 
oricare alt avocat, păstrându-şi în acelaşi timp 
nealterat discernământul profesional. 

Ca-ntotdeauna, Reggie se minună în faţa 
nenumăratelor obiecte găzduite de biroul 
judecătorului Roosevelt. Covorul vechi şi de o 
culoare incertă de pe podea era acoperit aproape 
în întregime de nenumărate teancuri de 
documente pline de mostre de înțelepciune 
judiciară. Doi pereţi erau ocupați de nişte rafturi 
înclinate şi pline de cărţi, prezentări de cazuri şi 
memorii, pe jumătate suspendate în aer în mod 
cât se poate de periculos. Peste tot erau 
împrăştiate tot felul de dosare; trei scaune vechi 
şi amărâte erau aşezate în faţa biroului domnului 
judecător - unul era plin cu dosare, altul avea un 
teanc de dosare dedesubt, iar al treilea, deşi 
liber, deocamdată, avea să se transforme cu 
siguranţă până la sfârşitul zilei într-un alt depozit. 
Reggie se aşeză pe scaunul liber şi începu să 
studieze biroul. 

Deşi se spunea că este făcut din lemn, acest 
lucru era greu de verificat pentru că biroul era 
practic invizibil cu excepţia panourilor laterale. 


Dacă însă partea de dedesubt era cromată sau 
îmbrăcată în piele, nimeni nu putea şti. Nici 
măcar Harry. Pentru că şi acolo Marcia înşirase 
teancuri de documente, ceva mai scunde decât 
cele de pe podea, dar la fel de ordonate. Pe 
undeva, pe sub grămăjoarele de hârtii atât de 
frumos aliniate, se afla un uriaş calendar de birou 
pentru anul 1986 pe care Harry obişnuise odată 
să deseneze şi să mâzgălească în mod mecanic 
tot felul de figuri ciudate în timp ce asculta 
argumentele avocaţilor. Sub acest calendar, într- 
o adevărată „ţară a nimănui”, nici măcar Marcia 
nu se încumeta să se avânte. 

Pe spatele scaunului lui Harry, secretara lipise 
vreo duzină de hârtiuţe galbene pe care notase 
cele mai urgente urgente ale dimineţii. 

Şi totuşi, în ciuda evidentului haos ce domnea 
în biroul acesta, judecătorul Harry Roosevelt era 
cel mai organizat magistrat pe care îl întâlnise 
Reggie de-a lungul celor patru ani de carieră. 
Harry nu era nevoit să-şi piardă vremea studiind 
textul legii pentru că el era autorul unei mari 
părţi a acelui text. De asemenea, era renumit 
pentru stilul său extrem de concis, ordinele şi 
decretele sale tinzând să se situeze sub 
standardele de concizie juridică. Harry Roosevelt 
nu putea să suporte prezentările interminabile de 
cazuri şi era foarte dur cu avocaţii cărora le 
plăcea să se audă vorbind. Işi organiza foarte 
bine timpul, iar de restul avea grijă Marcia. 

Biroul lui era oarecum celebru în cercurile 
avocăţeşti din Memphis şi Reggie avea vaga 
bănuială că judecătorului îi plăcea la nebunie 
chestia asta. Avocata îi admira extraordinar de 


mult înţelepciunea şi integritatea, precum şi 
devotamentul faţă de munca sa. În fond, ar fi 
putut de multă vreme să-şi găsească un alt birou, 
mult mai elegant şi mai confortabil, dotat până şi 
cu instalaţie de aer condiţionat, unde să fie ajutat 
de o miniarmată de funcţionari, numai că nu 
fusese deloc tentat de aşa ceva. 

Reggie se hotări să studieze cererea depusă şi 
semnată de Foltrigg şi Fink. Documentul nu 
conţinea nici un detaliu, ci numai afirmaţii despre 
minorul Mark Sway cum că ar fi obstrucţionat o 
anchetă federală, refuzând să colaboreze cu FBI- 
ul şi cu Procurorul general pentru Southern 
District of Louisiana. Reggie simţea că-l 
dispreţuieşte pe Foltrigg ori de câte ori îi citea 
numele. 

Dar bineînţeles că putea fi şi mai rău. De 
exemplu, numele lui Foltrigg ar fi putut apărea în 
subsolul unei citaţii care să ceară prezenţa lui 
Mark Sway în faţa unui Mare Juriu din New 
Orleans. Totul ar fi fost perfect legal şi era chiar 
puţin mirată că procurorul îşi alesese Memphisul 
drept scenă. Oricum, însă, New Orleans era 
următorul pe listă în caz de eşec. 

Deodată, uşa fu dată de perete şi în încăpere 
îşi făcu apariţia o robă neagră de dimensiuni 
impresionante, urmată de Marcia care citea în 
ritm susţinut urgenţele imediate înscrise pe lista 
pe care o ţinea în mână. Judecătorul asculta fără 
să scoată o vorbă, scoţându-şi în acelaşi timp 
roba şi aruncând-o neglijent pe scaunul cu 
dosare sub el. 

- Bună dimineaţa, Reggie, o salută el pe 
avocată, zâmbind şi bătând-o prietenos cu palma 


pe umăr. Asta-i tot, i se adresă el apoi Marciei 
care îi lăsă singuri. După ce culese hârtiuţele 
galbene lipite pe spatele scaunului, se aşeză în 
sfârşit la birou. Ce mai face Mama Love? se 
interesă el. 

- Foarte bine. Dar tu? 

- Minunat. Nu mă miră să te văd aici. 

- Nu erai obligat să semnezi ordinul ăla. Ştii 
foarte bine, Harry, că l-aş fi adus oricând aici. Azi- 
noapte a adormit în leagănul de pe veranda 
Mamei Love. Este pe mâini bune, Harry. 

lar Harry zâmbi din nou şi îşi frecă ochii obosiţi. 
Foarte puţini avocaţi îşi permiteau să-i spună pe 
numele de botez chiar la el în birou. Dar când era 
vorba de Reggie, îi făcea într-adevăr plăcere. 

- Reggie, Reggie, după tine nici unul dintre 
clienţii tăi nu ar trebui să fie pus sub tutelă. 

- Ştii bine că nu este adevărat. 

- Tu crezi că totul se aranjează dacă îi iei la 
tine acasă şi le dai să mănânce. 

- In orice caz, îi ajută. 

- Ai dreptate. Dar după cum susţin domnul Old 
şi FBl-ul, micul Mark Sway este în mare pericol. 

- Ce ţi-au povestit? 

- Totul va fi prezentat în timpul audierii. 

- Dar înseamnă că au fost foarte convingători, 
Harry, din moment ce eu sunt anunţată că va 
avea loc o audiere cu numai o oră înainte ca ea 
să se producă. De fapt, cred că este un adevărat 
record. 

- Eu am crezut că are să-ţi facă plăcere. Dar 
putem să o amânăm pe mâine dacă vrei. Nu mă 
deranjează de fel să-l las pe domnul Old să mai 
aştepte puţin. 


- Da, dar nu cu Mark la centrul de detenţie. 
Încredinţează-mi-l mie şi ţinem audierea mâine. 
Am nevoie de timp de gândire. 

- Mi-e teamă să-i dau drumul mai înainte de a 
auzi argumentele. 

- De ce? 

- Pentru că FBl-ul susţine că acum în oraş se 
află nişte tipi extrem de periculoşi care ar dori 


să-i închidă gura puştiului. Îi cunoşti cumva pe 
domnii Gronke, Bono şi Pirini? Ai auzit vreodată 
de tipii ăştia? 

- Nu. 


- Ei bine, nici eu, până azi-dimineaţă. Se pare 
că aceşti domni care au sosit în frumosul nostru 
oraş sunt din New Orleans şi fac parte dintre 
apropiații domnului Barry Muldanno sau Barry-Şiş 
cum mi se pare că este el cunoscut pe aici, pe la 
noi. Slavă Domnului că Memphis-ul nu a fost 
atins de crima organizată. Aşa că, Reggie, pe 
mine povestea asta mă sperie şi încă rău. Tipii 
ăştia nu se joacă. 

- Să ştii că şi pe mine mă sperie. 

- A fost ameninţat cumva? 

- Da, ieri la spital. După ce mi-a povestit ce i s- 
a-ntâmplat, a stat tot timpul cu mine. 

- Adică tu eşti garda lui de corp. 

- Nici pomeneală de-aşa ceva. Dar nu cred că 
legea te autorizează să pui sub tutelă copiii aflaţi 
în primejdie. 

- Reggie dragă, aminteşte-ţi că eu sunt autorul 
textului acelei legi. Pot să plasez sub tutelă orice 
copil despre care se afirmă că a comis o 
infracţiune. 

Avea dreptate, el scrisese totul negru pe alb. Şi 


curţile de apel renunţaseră de mult să mai 
presupună acţiunile lui Harry Roosevelt. 

- Şi, după părerea lui Foltrigg şi a lui Fink, care 
sunt păcatele lui Mark? 

Harry scoase din sertar o batistă şi după ce îşi 
suflă nasul îi zâmbi din nou musafirei sale. 

- Reggie, ştii foarte bine că puştiul nu poate să 
păstreze tăcerea în legătură cu ceea ce a văzut şi 
auzit. Dacă ştie ceva, este obligat să spună tot. 

- Deci tu presupui că el ştie ceva. 

- Ba nu presupun nimic. În cerere sunt trecute 
anumite afirmaţii bazate parţial pe realitate şi 
parţial pe presupuneri. Ca toate cererile de felul 
ăsta, de altfel. N-avem cum să aflăm adevărul 
dacă nu ţinem această audiere. 

- Cât la sută din porcăriile scrise de Slick 
Moeller crezi că sunt adevărate, Harry? 

- Nu cred nimic, Reggie, în afară de ceea ce se 
spune sub prestare de jurământ în sala de 
judecată, şi chiar şi acolo, nu cred mai mult de 
zece la sută din ceea ce aud. 

Urmă o pauză extrem de lungă în timpul căreia 
judecătorul se hotărî să pună întrebarea de bază. 
- Aşadar, Reggie, ce anume ştie puştiul tău? 

- Harry, ştii foarte bine că discuţiile mele cu el 
sunt absolut confidenţiale. 

- Deci ştie mai mult decât trebuie, remarcă 
judecătorul, zâmbind. 

- Poţi s-o iei şi aşa. 

- Atunci, dacă este vorba de o informaţie 
crucială pentru mersul anchetei, băiatul trebuie 
să vorbească, Reggie. 

- Şi dacă refuză? 

- Nu ştiu ce să-ţi spun. Este în funcţie de ceea 


ce se va întâmpla în realitate. Cât de isteţ este 
copilul? 

- Foarte. Familie destrămată, fără tată, mamă 
care munceşte, a crescut pe străzi. Cunoşti 
povestea. leri am stat de vorbă cu unul din 
profesorii lui care mi-a spus că ia note maxime la 
toate materiile cu excepţia matematicii. Aşa că 
nu este doar isteţ, mai este şi foarte inteligent. 

- N-a mai avut necazuri până acum. 

- Niciodată. Este un puşti nemaipomenit, 
Harry. Cu adevărat remarcabil. 

- Majoritatea clienţilor tăi sunt remarcabili, 
Reggie. 

- El este cu totul special. A fost adus aici fără 
să se fi făcut vinovat de ceva. 

- Sper să fie bine sfătuit de avocata lui. S-ar 
putea ca audierea să fie foarte dură. 

- Majoritatea clienţilor mei sunt bine sfătuiţi de 
avocata lor. 

- Fără îndoială. 

In clipa aceea se auzi o bătaie uşoară în uşă, 
apoi Marcia apăru în încăpere. 

- Reggie, clientul tău este aici. Camera 
Martorilor C. 

- Mulţumesc, zise Reggie, ridicându-se de pe 
scaun şi apropiindu-se de uşă. Ne vedem peste 
câteva minute, Harry. 

- Da. Ascultă: ştii că sunt foarte dur cu copiii 
care nu se supun ordinelor mele. 

- Ştiu, Harry. 


Se aşezase pe un scaun rezemat de perete şi-şi 
ţinea braţele încrucişate la piept; teama i se citea 


pe faţă. De trei ore, lumea se purta cu el ca şi cu 
un condamnat şi parcă începea să se 
obişnuiască. În fond se simţea în siguranţă. Mai 
ales că deocamdată nimeni nu-l bătuse. 

Camera era mică, prost luminată şi fără 
ferestre. Apoi Reggie îşi făcu apariţia şi îşi trase 
lângă el un scaun pliant. Pentru că era o situaţie 
obişnuită, doar mai fusese în camera asta de 
nenumărate ori. Mark îi zâmbi cu evidentă 
uşurare. 

- Ei, ia spune, cum este la închisoare? îl întrebă 
ea. 

- Încă nu mi-au dat să mănânc. Nu putem să-i 
dăm în judecată? 

- Să vedem, poate că da. Cum s-a purtat cu 
tine Doreen, doamna cu cheile? 

- O mizerie? Da' de unde o ştii? 

- Păi, asta este meseria mea, Mark. Eu mai fost 
aici de foarte multe ori. Soţul ei are o 
condamnare de treizeci de ani pentru jefuirea 
unei bănci. 

- A, bun. Atunci, cu prima ocazie când am s-o 
mai văd, am s-o întreb ce-i mai face bărbatul. Au 
să mă trimită din nou acolo, Reggie? Aş vrea tare 
mult să ştiu ce se-ntâmplă. 

- Păi, este foarte simplu. Peste câteva minute 
vom avea o audiere condusă de domnul 
judecător Harry Roosevelt, o audiere care s-ar 
putea să dureze câteva ore. Procurorul general şi 
FBl-ul pretind că tu deţii nişte informaţii 
importante şi, după părerea mea, îi vor cere 
judecătorului să te facă să vorbeşti. 

- Şi judecătorul poate să facă aşa ceva? 

Reggie îşi căută cu multă grijă cuvintele. Mark 


nu era decât un copil de unsprezece ani; unul 
foarte isteţ, este-adevărat, dar ea văzuse mulţi 
asemenea lui şi de aceea ştia că în clipa aceasta 
el nu era decât un băieţel speriat care putea să 
înţeleagă sau nu vorbele ei. Sau care putea să 
înţeleagă ceea ce îi convenea lui. De aceea 
Reggie trebuia să fie foarte prudentă. 

- Nimeni nu te poate obliga să vorbeşti. 

- Asta-i bine. 

- Dar judecătorul te poate trimite înapoi în 
cămăruţa de unde ai venit dacă nu vorbeşti. 

- Să mă trimită înapoi la închisoare! 

- Exact. 

- Bine, da' nu-nţeleg. Eu n-am făcut nimic, da' 
nimic rău, şi pentru asta sunt băgat la închisoare. 
Pur şi simplu nu-nţeleg cum vine chestia asta. 

- Păi, este foarte simplu. Dacă, subliniez - dacă 
domnul judecător Roosevelt îţi cere să răspunzi 
la anumite întrebări şi dacă tu refuzi, atunci el 
poate considera că sfidezi Curtea prin refuzul tău 
de a răspunde, de a te supune ordinului dat de 
el. Trebuie să-ţi spun că n-am mai auzit pân- 
acum ca un băiat de unsprezece ani să fie acuzat 
de aşa ceva, dar dacă ai fi un adult şi dacă ai 
refuza să răspunzi întrebărilor puse de judecător, 
atunci ai ajunge drept la închisoare pentru că 
într-adevăr ai sfidat Curtea. 

- Bine, da' eu sunt doar un copil. 

- Aşa este, dar nu cred că îţi va permite să ieşi 
liber din sală dacă vei refuza să-i răspunzi la 
întrebări. Vezi tu, Mark, legea este foarte clară: 
persoana care deţine informaţii cruciale pentru 
mersul unei anchete penale nu are dreptul să 
ascundă ce ştie doar pentru că se simte 


ameninţată. Cu alte cuvinte, nu poţi să taci pe 
motiv că ţi-e teamă că ţie sau familiei tale vi se 
poate întâmpla ceva rău. 

- Legea asta este tâmpită. 

- Nici eu nu prea sunt de acord cu ea, dar asta 
n-are nici o importanţă. Aşa sună legea, şi ea nu 
prevede excepţii nici măcar pentru copii. 

- Aşa că am să mă trezesc iar la închisoare 
pentru că am sfidat Curtea? 

- Nu este exclus. 

- Da' nu-l putem da în judecată pe judecător, 
sau să facem altceva ca să mă scoţi de-acolo? 

- Nu, nu-l putem da în judecată pe judecător. 
Şi-apoi să ştii că domnul judecător Roosevelt este 
un om foarte bun şi foarte cinstit. 

- Da, abia aştept să-l cunosc. 

- Păi, nu mai ai mult de aşteptat. 

Mark se gândi îndelung la tot ceea ce auzise; 
spătarul scaunului se izbea sistematic de 
peretele din spatele băiatului. 

- Şi cât am să stau în închisoare? 

- Presupunând, bineînţeles, că vei ajunge 
acolo, vei sta până când ai să te supui ordinelor 
domnului judecător. Adică până când te vei 
hotări să vorbeşti. 

- Okay. Şi dacă mă hotărăsc să nu vorbesc, 
atunci cât am să stau acolo? O lună? Un an? Zece 
ani? 

- Nu pot să-ţi dau nici un răspuns, Mark. 
Nimeni nu ţi-l poate da. 

- Nici judecătorul? 

- Nici el. Mă îndoiesc că, în cazul în care te 
bagă la închisoare pentru că ai sfidat Curtea şi-a 
pus problema cât are să te ţină acolo. 


În încăpere se lăsă din nou tăcerea. Mark 
petrecuse trei ore în cămăruţa lui Doreen şi nu i 
se păruse ceva îngrozitor, în filmele despre 
închisori pe care le văzuse la televizor, bandele 
de deţinuţi se luptau între ele cu arme artizanale, 
gardienii îi torturau pe prizonieri, prizonierii se 
atacau reciproc, ce mai - Hollywood de înaltă 
clasă. 

Şi-apoi, care era varianta cealaltă? Cu nici un 
loc căruia să-i poată spune „acasă”, familia Sway 
locuia practic în camera 943 din „St. Peter's 
Carrity Hospital”. Dar gândul că Ricky şi cu 
maică-sa rămăseseră să se lupte singuri cu 
necazurile era de nesuportat. 

- Ai vorbit cu maică-mea? o întrebă el pe 
Reggie. 

- Nu încă. Vreau s-o fac după audiere. 

- Ricky mă-ngrijorează foarte mult. 

- Vrei să fie şi mama în sală când va avea loc 
audierea? 

- Nu. Are şi-aşa destule pe cap, şi-apoi o să ne 
descurcăm noi doi şi fără ea. 

Reggie îşi aşeză mâna pe genunchiul lui cu un 
gest mângâietor şi simţi nevoia să plângă. Dar 
tocmai atunci cineva bătu în uşă şi avocata spuse 
cu voce tare: „O clipă!” 

- Domnul judecător vă aşteaptă, se auzi de 
dincolo de uşă. 

Mark răsuflă adânc, şi privi cu atenţie mâna ce 
se odihnea pe genunchii lui. 

- N-ar fi mai bine să cer Amendamentul al 
cincilea? 

- Nu, Mark, nu ai cum. M-am gândit şi eu la 
varianta asta, dar întrebările care îţi vor fi puse 


nu te vor acuza pe tine. Scopul lor este acela de 
a obţine informaţiile pe care s-ar putea să le deţii 
tu. 

- Nu înţeleg. 

- Nici nu mă miră. Ascultă-mă cu mare atenţie, 
Mark. Am să încerc să-ţi explic. Oamenii ăştia vor 
să afle ce anume ţi-a spus Jerome Clifford înainte 
să moară, aşa că au să-ţi pună nişte întrebări 
foarte precise despre ceea ce s-a-ntâmplat în 
clipele premergătoare sinuciderii. Au să te 
întrebe dacă şi ce anume ţi-a spus Clifford despre 
senatorul Boyette. Nimic din ceea ce le vei spune 
nu te va implica în nici un fel în moartea 
senatorului. Înţelegi? Tu nu ai avut nimic de a 
face cu crima aceea. Şi nu ai avut nimic de-a face 
cu sinuciderea lui Jerome Clifford. N-ai încălcat 
nici o lege, okay? Nu eşti un suspect, iar 
răspunsurile tale nu te pot incrimina. Din cauza 
asta, nu te poţi ascunde în spatele celui de-al 
cincilea Amendament. Înţelegi? îl întrebă ea, 
privindu-l cu atenţie. 

- Nu. Pentru că dacă n-am făcut nimic rău, 
atunci de ce am fost luat de curcani şi dus la 
închisoare? De ce stau aici şi aştept să intru la 
audiere? 

- Te afli aici pentru că oamenii aceia cred că tu 
deţii nişte informaţii preţioase şi pentru că, aşa 
cum ţi-am mai spus, orice persoană este datoare 
să ajute autorităţile în desfăşurarea unei 
anchete. 

- lar eu îţi spun din nou că este o lege tâmpită. 

- Tot ce se poate, dar n-o putem schimba 
astăzi. 

Mark lăsă scaunul să se aşeze pe toate cele 


patru picioare. 

- Reggie, trebuie neapărat să ştiu ceva. De ce 
nu pot să le spun pur şi simplu că nu ştiu nimic? 
De ce nu pot să le spun că eu şi bătrânul Romey 
n-am vorbit decât despre sinuciderea lui şi 
despre rai şi iad, ştii tu, chestii de-astea. 

- Adică să minţi? 

- Da. Ar merge, să ştii. Nimeni nu ştie adevărul 
în afară de Romey, de mine şi de tine. Este? lar 
Romey, Dumnezeu să-l odihnească, n-are cum să 
vorbească. 

- Mark, nu poţi să minţi Curtea, zise Reggie cu 
toată sinceritatea de care se simţea capabilă. 
Rămăsese trează ore întregi încercând să 
formuleze răspunsul chiar la întrebarea aceasta 
inevitabilă. În realitate, însă, abia se abţinea să 
nu-i strige: „Da, Mark! Asta este! Să minţi, 
băiatule, să-i minţi!” 

Stomacul o durea, mâinile îi tremurau, dar îşi 
adună toate forţele şi rezistă. 

- Nu te pot sfătui să-l minţi pe judecător, Mark. 
Vei jura, aşa că va trebui să spui adevărul. 

- Atunci înseamnă că am greşit când te-am 
angajat, nu? 

- Nu cred. 

- Bineînţeles că da. Tu mă faci să spun 
adevărul care s-ar putea să mă coste viaţa. Dacă 
nu erai tu, aş merge acolo fără grijă şi le-aş turna 
numai gogoşi, şi pe urmă eu, mami şi Ricky am fi 
în siguranţă. 

- Poţi să renunţi la serviciile mele, dacă vrei. 
Tribunalul îţi va numi un alt avocat. 

Mark nu mai spuse nimic; se ridică şi, 
ascunzându-se în colţul cel mai îndepărtat şi mai 


întunecos al încăperii, se puse pe plâns. Îşi 
acoperise ochii cu dosul mâinii drepte, iar 
suspinele lui umpleau camera. 

Cu toate că fusese martoră la nenumărate 
asemenea scene, pentru Reggie imaginea 
acestui copil speriat care suferea îngrozitor era 
de nesuportat. Lacrimile începură să-i curgă de la 
sine. 


24 


Doi poliţişti îl conduseră în sala de judecată 
printr-o uşă laterală, departe de holul principal 
plin de curioşi la pândă. Slick Moeller anticipase 
însă o mică manevră, aşa că acum se afla în 
apropiere şi urmărea totul din spatele unui ziar. 

Reggie venea imediat în urma clientului ei şi a 
celor doi poliţişti, în timp ce Clint rămase să 
aştepte afară. Ceasul arăta ora douăsprezece şi 
un sfert şi în jungla numită Tribunalul pentru 
minori se lăsase o oarecare linişte: era, doar, ora 
prânzului. 

Sala de judecată era complet diferită de tot 
ceea ce văzuse Mark prin filme. Era atât de mică! 
Şi absolut pustie. Scaunele pentru public nu 
existau; locul judecătorului era pe un fel de 
podium încadrat de două drapele şi practic lipit 
de perete. În mijlocul încăperii, chiar în faţa 
judecătorului, se aflau două mese, una dintre ele 
fiind ocupată de nişte bărbaţi în costume negre. 
In dreapta judecătorului se afla o măsuţă la care 
era aşezată o femeie mai în vârstă, ocupată cu 
răsfoitul unui teanc de documente şi plictisită la 


culme. Chiar în faţa jilţului judecătorului fusese 
pregătită maşina de stenografiat aflată în grija 
unei tinere absolut superbe, ale cărei picioare 
lungi erau foarte bine puse în evidenţă de fusta 
scurtă, atrăgând toate privirile. Fata nu putea 
avea mai mult de şaisprezece ani, presupuse 
Mark în timp ce o urma pe Reggie spre masa 
care le era rezervată. În sfârşit, ultimul actor din 
această piesă era un aprod înarmat. 

Mark se aşeză la locul său, perfect conştient că 
toată lumea era cu ochii pe el. Cei doi poliţişti 
care îl escortaseră pe copil părăsiră încăperea şi 
în momentul în care uşa se închise în urma lor, 
judecătorul se concentra asupra unui teanc de 
documente aflat pe masa din faţa lui. Toţi cei 
prezenţi îi aşteptaseră pe minor şi pe avocatul 
acestuia, acum eticheta locului cerea ca toată 
lumea să-l aştepte pe judecător. 

Reggie îşi scoase din servietă un carnet şi 
începu să scrie ceva, din când în când îşi ştergea 
uşor ochii cu batista pe care o ţinea în mână. 
Mark privea fix tăblia mesei, hotărât să nu mai 
dea frâu liber lacrimilor şi să îndure fără murmur 
această încercare. 

Fink şi Ord se zgâiau la picioarele grefierei. 
Fusta, al cărei tiv se afla undeva pe la jumătatea 
distanţei dintre genunchi şi şold, era foarte 
strâmtă şi părea să alunece mereu spre şold cu 
viteza de unu-doi milimetri pe minut, sau cam 
aşa ceva. Trepiedul pe care era instalată maşina 
de stenografiat era bine aşezat între genunchii 
tinerei. In sala mică şi atât de intimă, fata se afla 
la nici trei metri distanţă şi ultimul lucru de care 
ar fi avut nevoie acum cei doi procurori era un 


asemenea prilej de distragere a atenţiei. Cu toate 
acestea nu se puteau împiedica să se zgâiască. 
Ei poftim! lar a alunecat un milimetru! 

Baxter L. McLemore, un tânăr procuror abia 
ieşit de pe băncile facultăţii, era aşezat la aceeaşi 
masă cu domnii Fink şi Ord şi nu-şi putea stăpâni 
starea de nervozitate care îl cuprinsese. Tânărul 
era doar un asistent oarecare al Procurorului 
general districtual, dar soarta vrusese ca el să 
reprezinte Procuratura în această zi la Tribunalul 
pentru minori. Şi cu toate că şedinţa asta nu era 
ceea ce şi-ar fi dorit, faptul că se afla acolo 
împreună cu George Ord era teribil de incitant. 
Nu ştia nimic despre cazul Sway, dar domnul Ord 
îi explicase cu câteva minute în urmă, pe când se 
aflau încă în hol, că domnul Fink urma să fie 
vioara întâi. Cu permisiunea Curţii bineînţeles. 
Baxter nu trebuia decât să stea liniştit şi să-şi 
vadă de treburile lui. 

- Uşa este încuiată? îl întrebă în sfârşit 
judecătorul pe aprod. 

- Da, domnule. 

- Foarte bine. Am recitit cererea şi sunt gata să 
începem. Vreau să fie consemnat că am 
constatat prezenţa în sală a copilului şi a 
avocatului acestuia, şi că mama copilului, ca 
părinte ce îl are în îngrijire, a primit azi-dimineaţă 
câte o copie după cerere şi după citaţie. Cu toate 
acestea, mama copilului nu se află în sală şi 
acest lucru mă îngrijorează. 

Ajuns în acest punct, Harry făcu o pauză, 
părând că se concentrează asupra dosarului. 
Atunci Fink hotărî că venise momentul să se 
prezinte, drept care se ridică încet de pe scaun, 


încheindu-şi haina, şi se adresă Curţii: 

- Domnule judecător, dacă-mi permiteţi, vă rog 
să se consemneze că eu sunt Thomas Fink, 
procuror general adjunct pentru Southern District 
of Louisiana. 

Ochii lui Harry părăsiră încet paginile dosarului 
şi se fixară asupra lui Fink care rămăsese ţeapăân 
în picioare, încruntându-se într-un mod cât se 
poate de inteligent în timp ce vorbea şi luptându- 
se cu ultimul nasture al hainei. 

- Sunt unul dintre semnatarii cererii în acest 
caz, şi, dacă îmi permiteţi, aş vrea să explic 
chestiunea legată de prezenţa mamei copilului. 

Harry nu scotea nici un cuvânt, mulţumindu-se 
să-l privească surprins pe vorbitor. Reggie nu-şi 
putu ascunde zâmbetul şi îi făcu cu ochiul lui 
Baxter McLemore. 

Harry se aplecă în faţă, sprijinindu-şi coatele de 
tăblia mesei; părea intrigat de acest fluviu de 
cuvinte pline de înţelepciune al cărui izvor 
nesecat se afla într-o minte avocăţească atât de 
talentată. 

Fink avea în sfârşit publicul pe care şi-l dorise. 

- Domnule judecător, poziţia noastră, a 
semnatarilor cererii, este aceea că problema în 
discuţie este atât de urgentă încât această 
audiere trebuie să aibă loc imediat. Copilul este 
reprezentat de un avocat deosebit de competent, 
după părerea noastră, şi nici unul din drepturile 
legale ale copilului nu este prejudiciat de absenţa 
mamei. După cum am înţeles, prezenţa mamei 
este absolut necesară lângă fiul cel mic, astfel 
încât cine ştie dacă va avea posibilitatea să 
participe la audiere. Deci noi credem, domnule 


judecător, că este foarte important ca această 
audiere să aibă loc imediat. 

- Chiar aşa? întrebă Harry. 

- Da, domnule. Asta este poziţia noastră. 

- Poziţia dumneavoastră, domnule Fink, este 
pe scaunul de acolo, zise Harry foarte tare şi 
foarte rar, împungând aerul cu degetul în direcţia 
procurorului. Vă rog să vă aşezaţi şi să mă 
ascultați cu mare atenţie pentru că n-am să spun 
ce am de spus decât o singură dată. lar dacă voi 
fi nevoit să repet, am să fac în aşa fel încât să 
primiţi în dar o pereche de cătuşe şi să petreceţi 
o noapte în superba noastră închisoare. 

Auzindu-l, Fink se prăbuşi pe scaun, încercând 
din răsputeri să nu se sufoce de uimire. 

Harry continua să-l privească încruntat pe 
deasupra ochelarilor. 

- Domnule Fink, fiţi atent la ceea ce vă spun. 
Aici nu este unul din tribunalele voastre elegante 
din New Orleans, iar eu nu sunt unul din 
judecătorii voştri federali. Asta este sala mea de 
judecată unde eu stabilesc regulile, domnule 
Fink. Regula numărul unu: în sala mea de 
judecată vorbeşti numai dacă eu îţi dau cuvântul. 
Regula numărul doi: domnul judecător nu va fi 
onorat cu discursuri, comentarii sau remarci pe 
care nu le-a solicitat. Regula numărul trei: 
domnului judecător nu-i plac glasurile avocaţilor. 
Domnul judecător a ascultat prea multe 
asemenea glasuri în ultimii douăzeci de ani, aşa 
că domnul judecător ştie cât de drag le este 
avocaţilor să se asculte vorbind. Regula numărul 
patru: în sala mea de judecată nimeni nu stă în 
picioare. Înţelegi aceste reguli, domnule Fink? 


Fink îl privea stupefiat; încercă să dea din cap 
cum că a înţeles, dar corpul nu-i răspundea la 
comenzi. 

lar Harry nu-şi terminase încă discursul 
preliminar. 

- După cum vezi, domnule Fink, sala este 
extrem de mică şi ţin să te informez că eu însumi 
am conceput-o cu multă vreme în urmă tocmai 
pentru astfel de audieri fără public. Toţi cei care 
ne aflăm aici ne putem vedea şi auzi foarte bine, 
aşa că ţine-ţi gura închisă şi fundul pe scaun, și- 
ai să vezi că ne vom înţelege de minune. 

Fink încerca în continuare să dea din cap, dar 
rezultatul era acelaşi. Era însă hotărât să nu se 
mai ridice niciodată de pe scaunul ăla nenorocit, 
şi îşi încleştă mâinile pe braţele lui de lemn. 
Aşezat ceva mai în spate, McThune, duşmanul 
avocaţilor, reuşi cu greu să îşi înăbuşe un 
zâmbet. 

- Domnule McLemore, înţeleg că domnul Fink 
vrea să reprezinte procuratura în acest caz. 
Sunteţi de acord? 

- N-am nimic împotrivă, domnule judecător. 

- Atunci şi eu sunt de acord. Dar încearcă să-l 
faci să stea pe scaun. 

Mark era înspăimântat. Sperase ca judecătorul 
să fie un bătrânel cumsecade, plin de dragoste şi 
simpatie. Şi când colo... Cu coada ochiului, 
aruncă o privire iute spre domnul Fink al cărui 
gât devenise stacojiu şi care gâfâia disperat, şi 
aproape că-i fu milă de amărâtul acela. 

- Domnişoară Love, zise judecătorul şi vocea 
lui căpătase brusc o nuanţă plină de căldură şi de 
înţelegere, înţeleg că s-ar putea să faci unele 


obiecţii în numele copilului. 

- Da, domnule judecător, confirmă ea şi, 
aplecându-se puţin în faţă, se adresă grefierei. În 
acest stadiu al audierii, avem să facem 
cunoscute mai multe obiecţii care dorim să fie 
menţionate în raportul şedinţei. 

- Fireşte, zise Harry ca şi cum Reggie ar fi avut 
dreptul să ceară orice. Fink se făcu mic de tot şi 
se simţi îngrozitor de stupid. Uite ce se alesese 
din încercarea lui de a impresiona Curtea printr-o 
izbucnire de elocinţă. 

Reggie aruncă o privire pe însemnările din 
carnet şi zise: 

- Domnule judecător, solicit transcrierea şi 
pregătirea cât mai rapidă a procedurilor de astăzi 
în vederea unui eventual apel. 

- Solicitare acceptată. 

- Obiectez împotriva acestei audieri din mai 
multe motive. Mai întâi, din cauza înştiinţării 
necorespunzătoare a copilului, a mamei acestuia 
şi a avocatului care-l reprezintă. Mama copilului a 
primit o copie după cererea de audiere doar 
acum trei ore, iar în ceea ce mă priveşte, deşi îl 
reprezint pe acest copil de trei zile, lucru acesta 
fiind cunoscut de toţi cei implicaţi în această 
cauză, am fost înştiinţată că audierea va avea loc 
astăzi, la această oră, abia acum şaptezeci şi 
cinci de minute. Situaţia este incorectă, absurdă 
şi constituie un abuz. 

- Când v-ar conveni să aibă loc această 
audiere, domnişoară Love? întrebă Harry. 

- Astăzi e joi. Ce părere aveţi despre marţea 
sau miercurea viitoare? 

- Foarte bine. Să zicem marţi la ora nouă, fu de 


acord Harry cu ochii la Fink care nu se clintise de 
la locul lui, prea înspăimântat ca să răspundă la 
noua variantă. Bineînţeles că, până atunci, 
copilul va rămâne sub tutelă, domnişoară Love. 

- Copilul nu are de ce să fie pus sub tutelă, 
domnule judecător. 

- Dar eu am semnat un ordin de punere sub 
tutelă şi nu am de gând să-l revoc atâta vreme 
cât suntem în aşteptarea unei audieri. Legile 
noastre prevăd punerea imediată sub tutelă a 
presupuşilor infractori, iar clientul dumitale, 
domnişoară Love, a primit absolut acelaşi 
tratament ca şi alţii aflaţi în aceeaşi situaţie. În 
afară de asta, în cazul lui Mark Sway există şi alte 
consideraţii care sunt convins că vor fi abordate 
foarte curând. 

- Atunci nu pot fi de acord cu o amânare dacă 
clientul meu rămâne sub tutelă. 

- Foarte bine, zise domnul judecător. Atunci să 
se consemneze faptul că amânarea oferită de 
Curte a fost respinsă de copil. 

- Să se consemneze de asemenea că 
amânarea a fost respinsă de copil deoarece 
copilul nu doreşte să rămână în Centrul de 
Detenţie pentru minori mai mult decât trebuie. 

- S-a consemnat, zise Harry cu un uşor rânjet 
pe faţă. Te rog să continui, domnişoară Love. 

- De asemenea, obiectăm împotriva acestei 
audieri deoarece mama copilului nu este 
prezentă în sală. Nişte circumstanţe excepţionale 
fac prezenţa ei imposibilă în acest moment şi, în 
plus, vă rog să nu uitaţi, domnule judecător, că 
biata femeie a fost înştiinţată de ţinerea acestei 
audieri cu numai trei ore în urmă. Copilul care se 


află în această sală nu are decât unsprezece ani 
şi are dreptul să fie însoţit de mamă. După cum 
bine ştiţi, domnule judecător, legile noastre sunt 
deosebit de favorabile prezenţei părinţilor în 
cursul unor astfel de audieri, ori, a continua în 
absenţa mamei lui Mark mi se pare a fi un lucru 
total incorect. 

- Când va putea doamna Sway să fie 
disponibilă? 

- Nimeni nu ştie, domnule judecător. Doamna 
Sway este practic închisă într-o cameră de spital 
împreună cu fiul ei cel mic care suferă de stres 
posttraumatic. lar medicul nu-i permite să 
lipsească de acolo decât cel mult câteva minute. 
S-ar putea să treacă multe săptămâni până când 
doamna Sway să poată participa la audiere. 

- Prin urmare, vrei o amânare fără termen? 

- Da, domnule judecător. 

- Foarte bine; amânarea se acordă. Bineînţeles 
că, până la data la care va avea loc audierea, 
copilul rămâne sub tutelă. 

- Copilul nu are de ce să fie pus sub tutelă. 
Copilul se va pune de bună voie la dispoziţia 
Curţii ori de câte ori i se va cere. Nu se câştigă 
nimic din faptul că va fi ţinut sub lacăt până la 
data audierii. 

- Domnişoară Love, în cazul acesta există 
anumiţi factori care complică mult situaţia şi nu 
sunt deloc dispus să-i dau drumul copilului mai 
înainte de a avea loc această audiere şi de a 
vedea ce şi cât cunoaşte. Este foarte simplu. In 
momentul ăsta, mi-e teamă să-i dau drumul. 
Pentru că dacă i se va-ntâmpla ceva rău, voi 
avea remuşcări pentru tot restul vieţii. Inţelegi ce 


spun, domnişoară Love? 

Inţelegea, deşi nu voia să recunoască. 

- Mi-e teamă, domnule judecător, că hotărârea 
dumneavoastră se bazează pe fapte nedovedite. 

- Poate că da, dar cum în astfel de situaţii, 
autoritatea mea merge destul de departe, nu 
sunt deloc dispus să-i dau drumul până când nu 
am să aud dovezile părţii adverse. 

- Asta are să sune foarte bine la recurs, lovi ea 
şi lui Harry nu-i plăcu deloc reacţia avocatei. 

- Să se consemneze că minorului i-a fost 
oferită posibilitatea unei amânări până când 
mama sa va putea lua parte la audiere, şi că 
amânarea a fost respinsă de minor. 

Reggie reacţiona prompt. 

- De asemenea, să se consemneze că minorul 
a refuzat amânarea deoarece minorul nu doreşte 
să rămână în Centrul de Detenţie pentru minori 
mai mult decât trebuie. 

- S-a consemnat, domnişoară Love. Te rog să 
continui. 

- Minorul cere Curţii să nu dea curs cererii 
depuse împotriva lui şi susţine că afirmaţiile sunt 
neîntemeiate şi că cererea a fost depusă în 
încercarea de a se afla ce anume ar putea să ştie 
minorul. Semnatarii cererii, Fink şi Foltrigg, se 
folosesc de această audiere ca de o expediţie de 
pescuit informaţii pentru disperata lor anchetă 
penală. Cererea lor este un amalgam nefericit de 
„poate” şi de „dacă”, plasat sub jurământ, fără 
cea mai vagă idee despre faptele petrecute în 
realitate. Sunt disperaţi, domnule judecător, şi 
trag orbeşte, în speranţa că până la urmă vor 
reuşi să împuşte totuşi ceva. Cererea lor ar trebui 


respinsă, iar noi ar trebui să mergem cu toţii 
acasă. 

Harry aruncă o privire severă spre Fink şi zise: 

- Personal, înclin să fiu de acord cu domnişoara 
Love, domnule Fink. Dumneata ce crezi? 

Fink tocmai se relaxase puţin, urmărind cu 
plăcere cum primele două obiecţii prezentate de 
Reggie fuseseră respinse în cele din urmă de 
domnul judecător. Respirația aproape că-i 
revenise la normal, iar tenul îşi schimbase 
culoarea stacojie într-o nuanţă de roz ceva mai 
acceptabilă, când iată că judecătorul se declara 
de acord cu avocata şi aştepta un răspuns din 
partea lui. 

Fink fu pe punctul de a sări în picioare, apoi îşi 
aminti de regulile expuse cu câteva minute în 
urmă şi îşi stăpâni pornirea, dar începu să se 
bâlbâie: 

- Păi, ăă, domnule judecător, noi, âă, putem să 
dovedim că afirmaţiile noastre sunt adevărate 
dacă ni se permite acest lucru. Noi, âă, credem 
că ceea ce am arătat în cererea depusă este 
adevărat... 

- Sper că aşa este, mârâi Harry. 

- Da, domnule, şi noi ştim că acest copil 
împiedică desfăşurarea anchetei. Da, domnule, 
suntem convinşi că putem să dovedim acest 
lucru. 

- Şi dacă nu puteţi s-o faceţi? 

- Păi, eu, ăă, vreau să spun noi, ăăă, suntem 
siguri că... 

- Domnule Fink, îţi dai seama că, dacă vă 
ascult depoziţia şi văd că vă jucaţi de-a v-aţi 
ascunselea, pot să consider că vă faceţi vinovaţi 


de sfidarea Curţii. Şi, pe lângă asta, aşa cum o 
cunosc eu pe domnişoara Love, sunt convins că 
va trebui să vă aşteptaţi la un răspuns adecvat şi 
din partea minorului. 

- Intenţionăm să-i acţionăm în justiţie mâine 
dimineaţă la prima oră, domnule judecător, îi sări 
Reggie în ajutor. Pe ambii semnatari, domnul 
Fink şi Roy Foltrigg. Acţiunea lor nu reprezintă 
altceva decât un abuz faţă de această onorată 
Curte, precum şi faţă de legile referitoare la 
minori ale statului Tennessee. De fapt, oamenii 
mei se ocupă deja de această chestiune. 

De fapt, „oamenii ei” se găseau în clipa aceea 
în holul din faţa sălii de judecată şi se tratau cu 
ciocolată şi cu băuturi răcoritoare dietetice. Cei 
prezenţi în sală ignorau cu totul această realitate, 
aşa că ameninţarea ei era cât se poate de 
îngrijorătoare. 

Fink îi aruncă o privire rapidă vecinului său pe 
nume George Ord care era ocupat cu întocmirea 
unei liste de priorităţi ale acelei după-amieze; 
lista cu pricina nu cuprindea nimic legat de Mark 
Sway sau de Roy Foltrigg. Ord trebuia să 
supravegheze douăzeci şi opt de subalterni care 
aveau de rezolvat sute de cazuri şi, în 
consecinţă, nu dădea doi bani pe povestea cu 
Barry Muldanno şi cadavrul lui Boyd Boyette. Pur 
şi simplu, nu intra în jurisdicţia lui. Ord era un om 
ocupat, mult prea ocupat ca să mai joace şi rolul 
de „menajeră” a lui Roy Foltrigg. 

Pe de altă parte, nici Fink nu era un ageamiu în 
ale meseriei şi, de-a lungul vremii, îşi primise 
partea lui de procese pe muchie de cuţit, de 
judecători ostili şi de juraţi neîncrezători. Aceasta 


îi permise să aibă o revenire demnă de toată 
stima. 

- Domnule judecător, cererea în chestiune 
aduce mult cu o inculpare. Adevărul pe care-l 
conţine nu poate fi pus în evidenţă în lipsa unei 
audieri, de aceea, dacă audierea respectivă are 
loc, noi vom fi în măsură să ne susţinem prin 
dovezi afirmaţiile cuprinse în cerere. 

- Bine, am să vă ascult argumentele şi dacă ele 
sunt edificatoare, atunci am să vă aprob cererea 
şi abia atunci vom continua cu audierea. 

Reggie ridică uşor din umeri, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat la aşa ceva. 

- Doreşti să mai adaugi ceva, domnişoară 
Love? 

- Deocamdată nu. 

- Atunci cheamă-ţi primul martor, domnule 
Fink, zise Harry şi te rog să fii cât mai scurt şi să 
nu te pierzi în amănunte nesemnificative. Altfel, 
ai să mă faci să mă ridic în picioare şi să 
accelerez personal această poveste. 

- Da, domnule. Primul nostru martor este 
sergentul Milo Hardy, de la Poliţia oraşului 
Memphis. 

În tot acest timp, Mark rămăsese nemişcat la 
locul lui. Nu prea înţelesese dacă Reggie 
câştigase sau pierduse această  hărţuială 
avocăţească, şi de fapt, în adâncul sufletului, nici 
nu-i păsa de toată tevatura asta. Pentru că, după 
părerea lui, sistemul era, pe undeva, incorect şi 
asta deoarece permitea ca un copil să fie adus 
într-o sala de judecată în mijlocul unor avocaţi 
care se certau şi se împungeau reciproc sub 
privirea  dispreţuitoare a judecătorului-arbitru, 


aşteptându-se ca el, copilul, să-şi păstreze 
stăpânirea de sine în mijlocul acelui 
bombardament cu texte de legi, paragrafe de 
regulamente, întâmpinări şi alte chichiţe juridice. 
Da, da, un asemenea sistem era absolut incorect. 

Acesta era, pe scurt, sentimentul care-l făcea 
să rămână insensibil la tot ceea ce se întâmpla în 
jurul lui şi să privească ţintă un punct de pe 
podea aflat foarte aproape de locul unde era 
instalată grefiera. Ochii lui erau tot umezi şi, cu 
toate că se străduia din răsputeri, nu putea să 
pună capăt lacrimilor. 

In aşteptarea sergentului Hardy, în sala de 
judecată se lăsă liniştea. Domnul judecător se 
aşeză mai bine în jilţ şi îşi luă ochelarii de la ochi. 

- Să se consemneze şi următoarele, rupse el 
tăcerea, întorcându-şi privirea spre Fink. Tot ce 
se întâmpla aici este absolut confidenţial şi 
secret. Prin urmare, interzic tuturor celor prezenţi 
acum în sală să reproducă în alte circumstanţe 
cele discutate astăzi, aici, sau să abordeze într- 
un alt context aspecte ale procedurii de faţă. 
Vreau să-ţi spun, domnule Fink, că ştiu foarte 
bine că dumneata trebuie să faci un raport 
pentru Procurorul general din New Orleans; şi 
mai ştiu tot atât de bine că domnul Foltrigg, în 
calitate de semnatar al cererii adresate nouă, are 
dreptul să cunoască tot ce se-ntâmplă în această 
sală. Şi chiar te rog ca atunci când ai să-l vezi să- 
i spui că absenţa domniei sale m-a supărat foarte 
mult. Din moment ce a semnat cererea aceea, 
trebuia ca astăzi să se afle printre noi. Dumneata 
îi vei prezenta tot ce s-a-ntâmplat aici, dar vreau 
să-ţi atrag atenţia că îi vei povesti numai 


domnului Foltrigg personal căruia îi vei spune, de 
altfel, să-şi ţină gura şi să nu sufle o vorbă despre 
ceea ce va afla. Inţelegi, domnule Fink? 

- Da, domnule judecător. 

- Ai să-i explici, te rog, domnului Foltrigg că 
dacă prind de veste că s-a produs vreo breşă în 
confidenţialitatea acestor proceduri, am să emit 
o hotărâre care îl va acuza de sfidare a Curţii şi 
că am să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să-l vâr 
după gratii. 

- Da, domnule judecător. 

Privirea lui Harry se mută apoi asupra lui 
McThune şi K.O. Lewis, aşezaţi imediat în spatele 
lui Fink şi al lui Ord. 

- Domnilor McThune şi Lewis, puteţi să părăsiţi 
sala, le zise el, fără menajamente, iar cei doi se 
executară instantaneu. Fink se întoarse şi îi privi 
uluit, apoi i se adresă din nou lui Harry: 

- Aă, domnule judecător, n-ar fi posibil ca 
aceşti domni să rămână în... 

- Tocmai le-am spus că plece, domnule Fink, 
replică Harry, ridicând vocea. Dacă vor avea ceva 
de spus în calitate de martori, atunci am să-i 
chem mai târziu. Dacă nu, atunci nu au nimic de 
făcut aici şi pot să aştepte foarte bine în hol, la 
un loc cu restul turmei. Şi-acum, mergeţi, 
domnilor, mergeţi. 

Lipsit de orice urmă de orgoliu rănit, McThune 
alergă, practic, spre ieşire; K.O. Lewis, însă, fu 
complet opărit: se ridică plin de demnitate şi 
începu să-şi încheie nasturii de la haină, 
aruncându-i domnului judecător o privire cât se 
poate de ofuscată. Dar nimeni nu ţinea minte să 
fi câştigat un astfel de duel împotriva lui Harry 


Roosevelt, iar K.O. Lewis nu avea de gând să- 
ncerce; schimbul de priviri nu dură mai mult de o 
secundă. Lewis se lăsă păgubaş şi se îndreptă 
ţanţoş spre uşa larg deschisă de McThune. 

Câteva clipe mai târziu, în sală îşi făcu apariţia 
sergentul Hardy care merse direct spre scaunul 
rezervat martorilor. După ce găsi poziţia cea mai 
confortabilă pentru fundul său mare şi gras, 
polițistul rămase în aşteptare. La câțiva 
centimetri distanţă, Fink îngheţase de spaimă, 
neştiind dacă să înceapă interogatoriul mai 
înainte de a i se da voie să facă aşa ceva. 

Domnul judecător Roosevelt îşi aduse jilţul 
până aproape de marginea podiumului şi începu 
să-l cerceteze atent pe Hardy care era îmbrăcat 
în uniformă completă. Ceva neobişnuit îi atrăsese 
atenţia, dar trecu ceva timp până când polițistul, 
ce aducea tare mult cu o broască umflată, să-şi 
dea seama că domnul judecător se afla la numai 
câţiva milimetri de el. 

- De ce eşti înarmat? întrebă Harry. 

Hardy îl privi surprins, apoi întoarse aceeaşi 
privire mirată spre pistolul de la şold, de parcă 
acum îl vedea pentru prima dată; se uită la armă 
ca şi cum aceasta i s-ar fi lipit de trup într-un 
mod absolut inexplicabil. 

- Păi, eu... 

- Sergent Hardy, te afli în timpul serviciului? 

- Păi, nu. 

- Atunci de ce eşti îmbrăcat în uniformă? Şi 
pentru ce Dumnezeu vii înarmat în sala mea de 
judecată? 

Mark zâmbi pentru prima oară după ore de 
supărare şi nelinişte. 


Aprodul prinsese totul din zbor şi acum se 
apropia de locul rezervat martorilor; Hardy îşi 
desfăcu iute centura şi îi dădu pistolul aprodului 
care îl luă de-acolo de parcă ar fi fost o armă 
criminală. 

- Ai mai depus mărturie într-un tribunal? 
întrebă Harry. 

- Da, domnule, de multe ori, răspunse 
sergentul, zâmbind ca un copil. 

- Chiar aşa? 

- Da, domnule. De multe ori. 

- Şi de câte ori ai avut arma asupra dumitale? 

- Vă rog să mă iertaţi, domnule judecător. 

Situaţia fiind lămurită, Harry se relaxă, îl privi 
scurt pe Fink, apoi îi făcu semn lui Hardy că 
poate să continue. În ultimii douăzeci de ani Fink 
petrecuse multe ore în sălile tribunalelor şi era 
foarte mândru de talentul său juridic. De altfel, 
experienţa sa era impresionantă; şi avea multe 
atuuri: era bun de gură, avea stil, şi reacţiona cu 
promptitudine. 

De data asta însă se simţea îngrozitor de greoi; 
a sta jos în timpul interogatoriului luat unui 
martor constituia o modalitate teribil de radicală 
de aflare a adevărului. De aceea fu cât pe-aci să 
se ridice din nou, apoi se stăpâni încă o dată şi se 
agăţă cu toată puterea de carnetul de însemnări 
aflat pe masă. Starea de nervozitate care îl 
cuprinsese era perfect vizibilă. 

- Vă rog să vă spuneţi numele ca să poată fi 
consemnat, izbucni el ca din puşcă. 

- Sunt sergentul Milo Hardy de la 
Departamentul de Poliție din Memphis. 

- Şi adresa, vă rog. 


- Domnule Fink, pentru ce-ţi trebuie adresa 
acestui om? interveni Harry. 

- Domnule judecător, bănuiesc că este doar o 
întrebare de rutină, răspunse Fink, privindu-l 
neîncrezător pe stăpânul teatrului. 

- Domnule Fink, ai idee cât de mult urăsc eu 
întrebările de rutină? 

- Cred că-ncep să-nţeleg, domnule judecător. 

- Întrebările de rutină nu ne duc nicăieri, 
domnule Fink. Ele ne fac numai să ne pierdem 
timpul atât de preţios, în concluzie, nu vreau să 
mai aud nici o altă întrebare de rutină. Vă rog. 

- Da, domnule judecător. Am să-ncerc. 

- Ştiu că este greu. 

Fink îşi întoarse privirea spre Hardy şi căută 
disperat o întrebare strălucitor de originală. 

- Domnule sergent, lunea trecută ai fost trimis 
la locul sinuciderii? 

Dar Harry îşi ridică din nou mâna şi Fink se 
prăbuşi pe scaun. 

- Domnule Fink, eu nu ştiu ce obiceiuri aveţi 
voi acolo, la New Orleans, dar aici, la Memphis, 
noi îi punem pe martori să jure mai înainte de a 
le asculta depoziţia. Se numeşte „punerea 
martorilor sub prestare de jurământ”. Îți sună 
cumva familiar? 

Fink îşi masă tâmplele obosit şi nervos, şi zise: 

- Da, domnule. Rog martorul să jure. 

În clipa aceea, femeia mai în vârstă de lângă 
grefieră se trezi brusc la viaţă, se ridică în 
picioare şi-i strigă lui Hardy, care se afla la nici 
trei metri distanţă de ea, „Ridicaţi mâna 
dreaptă!” Apoi, după ce martorul depuse 
jurământul, femeia se întoarse la picoteala ei. 


- Poţi continua, domnule Fink, spuse Harry cu 
un surâs răutăcios pe buze, încântat că-l prinsese 
pe acesta cu pantalonii în vine. Abia acum îşi 
permise şi el să se relaxeze în jilţul care domina 
sala minusculă şi să asculte cu toată atenţia 
succesiunea rapidă de întrebări şi răspunsuri 
care urmă. 

Hardy fu cât se poate de volubil, dornic să 
ajute şi să ofere cât mai multe detalii. Descrise 
cu lux de amănunte locul faptei, poziţia 
cadavrului, starea maşinii. Existau şi fotografii, 
dacă domnul judecător doreşte să le vadă. 
Domnul judecător refuză propunerea. Fotografiile 
erau absolut irelevante. Apoi Hardy dădu la 
iveală stenograma convorbirii telefonice dintre 
Mark şi operatoarea de serviciu de la 911, 
oferindu-se să aducă şi înregistrarea acelei 
convorbiri dacă domnul judecător doreşte acest 
lucru. Nu, refuză domnul judecător. 

Apoi Hardy relată cu mare plăcere prinderea 
tânărului Mark chiar acolo, în pădure, lângă locul 
faptei, precum şi conversațiile care au urmat: în 
maşina poliţiei, în rulota familiei Sway, la bufetul 
spitalului. Polițistul îşi exprimă părerea că tânărul 
Mark nu spune tot adevărul. Relatarea puştiului 
era puţin plauzibilă şi printr-un interogatoriu bine 
gândit şi suficient de subtil, el, Hardy, era în stare 
să dea la iveală o mulţime de puncte şubrede. 

Minciunile erau de-a dreptul patetice. Puştiul 
povestise că el şi fratele său mai mic dăduseră 
întâmplător peste maşină şi cadavrul de lângă 
ea; că nu auziseră nici o împuşcătură; că ei erau 
doar nişte copii care se jucau în pădure şi-şi 
vedeau de treburile lor când nimeriseră peste 


cadavrul cu pricina. Bineînţeles că nimic din ce 
spusese Mark nu era adevărat şi Hardy îşi dăduse 
repede seama de asta. 

Apoi sergentul descrise în amănunt halul în 
care arăta Mark în momentul în care-l prinsese în 
pădure, ochiul umflat, buza spartă, sângele din 
jurul gurii. Puştiul spusese că se bătuse cu un 
coleg la şcoală. O altă minciună nefericită. 

O jumătate de oră trecu şi Harry începu să se 
foiască în jilţ; Fink pricepu mesajul. Reggie nu 
avea nici o întrebare de pus şi, în momentul în 
care Hardy părăsi încăperea, nimeni nu mai avea 
nici o îndoială că Mark Sway era doar un 
mincinos care încercase să-i inducă în eroare pe 
poliţişti. Era clar că situaţia avea să se 
înrăutăţească. 

Când domnul judecător o întrebă dacă are de 
pus vreo întrebare sergentului Hardy, Reggie 
răspunse simplu: „Nu am avut timp să mă 
pregătesc pentru acest martor”. 

Următorul invitat în boxa martorilor fu 
McThune, care jură să spună adevărul şi numai 
adevărul, aşezându-se apoi pe scaunul care-i 
fusese rezervat. In timpul acesta, Reggie scoase 
încet din servietă faimoasa casetă şi începu să 
bată uşor cu ea în carnetul de însemnări de pe 
masă exact în clipa în care privirea lui McThune 
se îndreptă spre masa la care se aflau minorul şi 
avocata sa. Agentul FBI închise ochii. 

Reggie aşeză cu grijă caseta pe carnetul de 
însemnări şi se apucă să-i deseneze conturul cu 
stiloul. 

Fink se transformase de-acum într-un adept 
convins al evitării întrebărilor de rutină; folosirea 


atât de eficientă a cuvintelor constituia o 
experienţă cu totul nouă pentru el şi cu cât o 
punea mai mult în practică, cu atât îi plăcea mai 
mult. 

Depoziţia lui McThune fu la fel de seacă 
precum o păstaie uscată de fasole. Explică 
auditoriului amprentele găsite în maşină, pe 
revolver, pe sticla de whiskey şi pe bara din 
spate a maşinii. Făcu apoi câteva presupuneri în 
legătură cu cei doi copii şi furtunul de grădină 
găsit la faţa locului şi îi arătă lui Harry mucurile 
de ţigară găsise sub copacul de la marginea 
poienii. li mai arătă judecătorului şi biletul lăsat 
de Clifford, expunându-şi din nou părerile 
personale despre cuvintele adăugate cu un pix 
diferit. Ba prezentă şi pixul găsit în maşină, 
precizând că, fără îndoială, de el se folosise 
domnul Clifford când mâzgălise acele ultime 
cuvinte. Povesti apoi despre pata de sânge de pe 
mâna lui Clifford; sângele nu-i aparţinea 
defunctului, în schimb avea aceeaşi grupă cu 
sângele lui Mark Sway care, întâmplător, se 
alesese cu buza spartă şi cu câteva răni din 
afacerea asta. 

- După părerea dumitale, domnul Clifford l-a 
lovit la un moment dat pe copil? îl întrebă Harry. 

- Da, domnule judecător, aşa cred. 

Deşi părerile lui McThune erau discutabile, 
Reggie nu reacţiona în nici un fel. Il cunoştea 
foarte bine pe Harry şi ştia că el asculta totul de 
la cap la coadă pentru ca apoi să hotărască 
singur ce să creadă şi ce nu. Obiecţiile ar fi fost 
inutile. 

Judecătorul întrebă atunci cum de reuşise FBI- 


ul să obţină amprentele copilului, aşa că 
McThune răsuflă adânc şi începu să povestească 
despre cutia de suc de la spital, menţionând însă 
imediat că băiatul nu era de fel un suspect ci 
doar un martor în această cauză, drept care, din 
punctul lor de vedere, nu era nimic rău în 
acţiunea agenţilor federali. Harry nu fu însă deloc 
de aceeaşi părere, dar se abţinu de la orice 
comentarii. Atunci McThune insistă asupra 
faptului că dacă băiatul ar fi fost cu adevărat 
suspect, ei nici n-ar fi îndrăznit să se gândească 
la un asemenea mod de a-i lua amprentele. 
Niciodată. 

- Sunt convins că nu, remarcă Harry cu 
suficient sarcasm ca să-l facă pe McThune să 
roşească. 

Apoi Fink îi ceru să povestească ceea ce se- 
ntâmplase în ziua de marţi când tânărul Mark îşi 
angajase un avocat. Păi, marţi, încercaseră, 
disperaţi, să stea de vorbă cu Mark, apoi cu 
avocatul acestuia, iar lucrurile au mers din rău în 
mai rău. 

Pe tot parcursul interogatoriului, McThune se 
comportă foarte bine, rezumându-se cu stricteţe 
la fapte. La sfârşit, părăsi cât putu de repede 
încăperea, lăsând în urma lui impresia de 
netăgăduit că tânărul Mark era un adevărat 
mincinos. 

In timpul celor două depoziţii, Harry urmărise 
cu atenţie reacţiile puştiului şi constatase că 
acesta era absolut impenetrabil, preocupat peste 
măsură de un punct invizibil aflat în faţa lui, 
undeva pe podea, ignorând-o până şi pe Reggie. 
Avea ochii umezi, dar nu plângea; părea obosit şi 


trist. Uneori, arunca o privire scurtă spre 
martorul care îi scotea în evidenţă minciunile. 

Din experienţa anterioară, Harry ştia că Reggie 
se aşeza foarte aproape de tinerii ei clienţi şi le 
vorbea în şoaptă de-a lungul audierii. Din când în 
când, îi bătea uşor pe spate, le strângea mâinile, 
îi liniştea, ba, dacă era cazul, le mai ţinea şi câte 
o predică. In mod normal, avocata se mişca tot 
timpul, încercând să-şi protejeze clienţii de 
realitatea dură a unui sistem judiciar conceput şi 
condus de adulţi. Astăzi, însă, situaţia era 
complet diferită. Uneori, Reggie îşi întorcea 
privirea spre clientul ei ca şi cum ar fi aşteptat un 
anume semnal din partea lui, dar el continua să 
nu o bage în seamă. 

- Cheamă-ţi următorul martor, domnule Fink, 
zise Harry. Şi procurorul, care îşi rezemase 
coatele de masă, împiedicându-se cu greu să nu 
se ridice de pe scaun, îşi întoarse privirea spre 
Ord, cerşindu-i ajutorul; apoi se adresă domnului 
judecător. 

- Ei bine, domnule judecător, poate că are săvi 
se pară puţin ciudat, dar aş vrea ca următorul 
martor să fiu eu însumi. 

La auzul acestor vorbe, Harry îşi smulse 
ochelarii de la ochi şi privirea lui încruntată 
cobori asupra procurorului. 

- Domnule Fink, dumneata faci o confuzie. 
Dumneata, aici, eşti avocat, nu martor. 

- Ştiu asta, domnule, dar, după cum ştiţi, eu 
sunt şi unul din semnatarii cererii prin care a fost 
solicitată audierea de faţă. Ştiu că acest lucru nu 
se înscrie în ordinea obişnuită, dar cred că 
depoziţia mea ar putea să se dovedească 


importantă. 

- Thomas Fink - solicitant, avocat, martor. Nu 
vrei să joci şi rolul aprodului, domnule Fink? Sau 
poate că doreşti să treci puţin şi la maşina de 
stenografiat? Şi, de ce nu, să îmbraci chiar şi 
roba mea? Domnule Fink, în cazul ăsta, aici nu 
mai suntem într-o sală de judecată, ci într-una de 
teatru. Şi atunci vin şi te-ntreb: de ce nu-ţi alegi 
rolul care-ţi place mai mult? 

Procurorul privea cu încăpățânare podiumul, 
evitând cu grijă orice contact vizual cu domnul 
judecător. 

- Să mă explic, domnule, zise el pe un ton plin 
de umilinţă. 

- Nu ai ce să explici, domnule Fink. Doar nu 
sunt orb. Voi, băieţi, aţi dat năvală aici pregătiţi 
doar pe jumătate. Domnul Foltrigg, deşi ar fi 
trebuit să fie în sală, nu a venit, iar dumneata ai 
acum nevoie de el. V-aţi imaginat că, dacă 
semnaţi amândoi o cerere la care mai adăugaţi 
ceva ştabi din FBI, precum şi pe domnul Ord, eu 
am să cad pe spate şi am să fac tot ce-mi cereţi. 
Îmi dai voie să-ţi spun ceva, domnule Fink? 

Procurorul încuviinţă din cap. 

- Află că nu sunt deloc impresionat. La viaţa 
mea, am văzut lucruri mult mai bine făcute de 
elevi de liceu care se jucau de-a tribunalul. Cel 
puţin jumătate din bobocii de la facultatea de 
drept din Memphis ar putea să te bată la fundul 
gol, în timp ce jumătatea cealaltă s-ar putea 
ocupa de domnul Foltrigg. 

Deşi nu împărtăşea părerea judecătorului, Fink 
continua să dea cuminte din cap. Ord prinse 
momentul şi-şi trase scaunul cu câţiva centimetri 


mai departe de cel al colegului din New Orleans. 

- Dumneata ce părere ai, domnişoară Love? 
întrebă Harry. 

- Domnule judecător, regulile noastre 
referitoare la etică şi proceduri sunt deosebit de 
clare. Un avocat angajat într-o cauză nu poate fi 
implicat ca martor în cauza respectivă. Este 
foarte simplu, încheie Reggie pe un ton plictisit şi 
enervat, ca şi cum era obligată să repete ceva 
arhicunoscut. 

- Dumneata, domnule Fink? 

- Domnule judecător, reluă procurorul care 
începuse să-şi revină, aş vrea să aduc la 
cunoştinţa  Onoratei Curți, sub prestare de 
jurământ, bineînțeles, anumite acțiuni ale 
domnului Clifford premergătoare sinuciderii. Vă 
cer scuze pentru această solicitare, dar ţinând 
seama de actualele circumstanțe, ea se 
dovedeşte necesară. 

Chiar în momentul acela se auzi o bătaie 
uşoară în uşă şi aprodul se grăbi să deschidă. Era 
Marcia care adusese un sandviş uriaş cu friptură 
de vită şi un pahar cu ceai la gheaţă pe care le 
aşeză în faţa domnului judecător, şi apoi se 
retrase. 

Ceasul arăta ora unu a după-amiezii şi, 
deodată, toţi cei din sală îşi dădură seama cât 
sunt de flămânzi. Incăperea se umplu de aroma 
apetisantă a fripturii, şi a salatei de hrean, 
murături şi ceapă; ochii celor din sală se lipiseră, 
pofticioşi, de chifla imensă din care Harry se 
pregătea să muşte sănătos. Privirea fixă a 
tânărului Mark Sway îl făcu însă pe domnul 
judecător să rămână cu mâna în aer şi observă 


abia atunci sclipirile semnificative din ochii lui 
Fink, ai lui Ord, ai lui Reggie, ba chiar şi din cei ai 
aprodului. Drept urmare, după o secundă de 
reculegere, Harry aşeză sandvişul înapoi pe 
farfurie şi apoi i se adresă lui Fink, împungând 
aerul cu degetul, într-un gest ameninţător: 

- Domnule Fink, stai la locul dumitale! Juri să 
spui adevărul? 

- Jur. 

- Ar fi cazul. Ei, acum, că te afli sub prestare de 
jurământ, ai la dispoziţie cinci minute ca să-mi 
spui ce te frământă. 

- Da, mulţumesc, domnule judecător. 

- Cu cea mai mare plăcere. 

- Vedeţi, Jerome Clifford şi cu mine am fost 
colegi de facultate şi pe urmă ne-am întâlnit în 
multe procese. Pe baricade diferite, fireşte. 

- Fireşte. 

- După  inculparea lui Barry  Muldanno, 
presiunea a devenit din ce în ce mai puternică şi 
Jerome a început să se comporte bizar. Dacă stau 
să mă gândesc, cred că, de fapt, omul începuse 
să cedeze nervos, dar la vremea aceea nu prea i- 
am dat importanţă. Ştiţi, vreau să spun că 
jerome a fost întotdeauna o persoană mai 
ciudată. 

- Inţeleg. 

- Eu mă ocupam de cazul respectiv şi asta îmi 
lua multe ore pe zi; iar de câteva ori pe 
săptămână, mă vedeam şi cu Jerome. Ne-am 
întâlnit şi la tribunal de câteva ori, cu ocazia unor 
etape preliminare şi pot să vă spun că arăta 
îngrozitor. Se îngrăşase cumplit şi bea peste 
măsură. Venea întotdeauna târziu la întâlniri. Se 


spăla foarte rar. Deseori uita să dea telefoanele 
promise, ceea ce era cu totul neobişnuit pentru 
el. Intr-o seară, cam cu o săptămână înainte să 
moară, m-a sunat acasă. Era cumplit de beat şi 
parcă turbat. A bătut câmpii preţ de-o oră. Pe 
urmă, mi-a telefonat la birou chiar a doua zi, 
dimineaţa, şi s-a scuzat, apoi a tot încercat să 
afle dacă nu cumva spusese prea multe cu o 
seară înainte. De două ori cel puţin a amintit şi 
de cadavrul lui Boyd Boyette şi toată chestia asta 
m-a convins că Jerome ştia unde era 
ascunzătoarea. 

Ajuns în acest punct al relatării, Fink făcu o 
pauză pentru a permite auditoriului să 
recepţioneze cum trebuie mesajul, dar cum Harry 
îşi arătă nerăbdarea, procurorul continuă: 

- Ei bine, după episodul ăsta, Jerome mi-a mai 
telefonat de câteva ori, şi mi-a vorbit din nou 
despre cadavru. Atunci eu l-am lăsat să-nţeleagă 
că alcoolul îl făcuse să vorbească prea mult şi i- 
am spus că aveam de gând să cerem inculparea 
lui pentru că a obstrucţionat justiţia. 

- Aha, ăsta este unul din subiectele voastre 
favorite, remarcă tăios Harry. 

- Oricum, Jerome bea foarte mult şi se 
comporta foarte ciudat. l-am mărturisit că FBl-ul 
îi pusese o coadă douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru, ceea ce nu era tocmai 
adevărat, dar el a părut să mă creadă. După 
chestia asta, Clifford a devenit efectiv paranoic şi 
îmi telefona de câteva ori pe zi. Când se îmbăta, 
îmi telefona şi noaptea. Voia să vorbească despre 
cadavru, dar era prea speriat ca să spună tot ce 
ştia. În timpul ultimei noastre convorbiri 


telefonice, i-am sugerat că s-ar putea să fim 
dispuşi să încheiem un târg: dacă ne spunea 
unde se află cadavrul, atunci noi îl ajutam să iasă 
basma curată - fără cazier, fără condamnare, 
fără nimic. Era practic înspăimântat de clientul lui 
şi nu a negat nici măcar o dată că ar fi ştiut unde 
este ascuns cadavrul. 

- Domnule judecător, interveni Reggie, tot ce- 
am auzit până acum sunt numai presupuneri 
care să justifice acţiunea petiţionarilor şi care 
sunt imposibil de verificat. 

- Deci nu mă crezi? sări Fink. 

- Nu, nu te cred. 

- Nici eu nu sunt sigur că te cred, domnule 
Fink, zise Harry. După cum nu sunt sigur că ceea 
ce-ai spus are vreo legătură cu audierea de faţă. 

- Domnule judecător, eu vreau să subliniez că 
Jerome Clifford ştia unde este ascuns cadavrul şi 
că era în pragul unei prăbuşiri nervoase. 

- Păi, eu aş zice că prăbuşirea s-a şi produs din 
moment ce şi-a vârât un pistol în gură. Nu crezi, 
domnule Fink? 

Procurorul nu era însă foarte sigur că trebuie 
să răspundă la această întrebare. 

- Mai ai vreun martor, domnule Fink? îl întrebă 
atunci Harry. 

- Nu, domnule. Cu toate acestea, noi 
considerăm că, date fiind circumstanţele absolut 
neobişnuite ale acestei cauze, copilul ar trebui să 
depună mărturie sub prestare de jurământ. 

Această replică îl făcu pe Harry să-şi smulgă 
din nou ochelarii de la ochi şi să se aplece mult în 
faţă, dacă ar fi putut să-l atingă pe procuror, l-ar 
fi strâns cu siguranţă de gât. 


- Ce?! 

- Noi, âă, considerăm că... 

- Domnule Fink, ai studiat legile noastre 
referitoare la minori? 

- Da, le-am studiat. 

- Splendid. Atunci, fii bun, domnule, şi spune- 
ne şi nouă care paragraf dă dreptul petiţionarului 
să oblige un copil să depună mărturie. 

- Dar eu n-am făcut altceva decât să expun o 
doleanţă. 

- Minunat. Care paragraf îi dă dreptul 
petiţionarului să formuleze o astfel de doleanţă? 

Drept răspuns, Fink găsi ceva foarte interesant 
de studiat în carnetul de însemnări care se 
odihnea în faţa lui, pe masă. 

- Domnule Fink, noi, aici, nu jucăm într-o 
parodie, nu ne creăm regulile din mers. Copilul 
nu poate fi obligat să depună mărturie. Sunt 
convins că înţelegi ce spun. 

Dar Fink continua să-şi studieze, plin de râvnă, 
carnetul de însemnări. 

- Suspend şedinţa trei minute! se răsti domnul 
judecător către plen. Să iasă toată lumea, în 
afară de domnişoara Love. Aprod, du-l pe Mark 
într-o cameră pentru martori, ordonă Harry 
ridicându-se în picioare. 

Mult prea înspăimântat ca să se ridice în 
picioare, dar încercând din răsputeri să se 
conformeze ordinului, Fink ezită o fracțiune de 
secundă, lucru care-l supără la culme pe 
judecător. 

- leşi de aici, domnule Fink!, îi zise acesta fără 
menajamente, arătându-i uşa. 

Consecința acestei invitaţii atât de clar 


exprimate fu că atât Fink cât şi Ord năvăliră spre 
uşă, mai-mai să se calce pe picioare. Grefiera şi 
cealaltă funcţionară îi urmară îndeaproape, în 
timp ce aprodul îl escorta pe Mark. Când uşa se 
închise în sfârşit în urma tuturor, Harry îşi scoase 
roba şi o aruncă pe masă; apoi îşi luă sandvişul şi 
se aşeză lângă Reggie. 

- Mâncăm ceva? zise el, rupând chifla în două 
şi punând una din bucăţi pe un şerveţel, în faţa 
avocatei. Avu grijă să împingă apoi şi salata cât 
mai aproape de carnetul ei de însemnări. Reggie 
începu să ronţăie o rondelă de ceapă. 

- Ai de gând să-l laşi pe copil să depună 
mărturie? o întrebă judecătorul, cu gura plină de 
friptură. 

- Nu ştiu, Harry. Tu ce zici? 

- Eu zic că Fink este un dobitoc; asta zic. 

Reggie muşcă din bucata ei de sandviş şi se 
şterse la gură, abţinându-se de la orice 
comentariu. 

- Dacă faci asta, Fink are să-i pună nişte 
întrebări foarte precise despre ceea ce s-a- 
ntâmplat în maşina lui Clifford. 

- Ştiu, şi asta mă-nagrijorează. 

- Cum are să răspundă copilul? 

- Pe cuvântul meu de onoare că nu ştiu. Eu l- 
am sfătuit aşa cum trebuie, am discutat mult 
despre chestia asta şi tot ce pot să-ţi spun este 
că habar n-am cum are să reacționeze. 

Harry răsuflă adânc, pregătindu-se să spună 
ceva, dar observă că ceaiul rămăsese pe masa 
lui, aşa că se ridică şi luă de pe masa lui Fink 
două pahare de hârtie pe care le umplu cu 
băutura rece şi parfumată. 


- Reggie, este evident că băiatul ştie ceva. 
Altfel de ce ar fi spus atâtea minciuni? 

- Pentru că este doar un copil, Harry, şi pentru 
că este speriat de moarte. A auzit lucruri pe care 
n-ar fi trebuit să le audă; l-a văzut pe Clifford 
zburându-şi creierii; toate astea l-au speriat 
cumplit. Uită-te la fratele lui. Ei au fost martorii 
unei întâmplări îngrozitoare şi cred că, la început, 
Mark s-a gândit că s-ar putea să aibă necazuri. 
Aşa că s-a hotărât să mintă. 

- Adevărul este că nici măcar nu pot să-l 
condamn că a luat o asemenea hotărâre, zise 
Harry, luând o rondelă de ceapă, în timp ce 
Reggie muşcă dintr-o murătură. 

- La ce te gândeşti? îl întrebă ea. 

Judecătorul se şterse la gură şi se gândi 
îndelung. Băiatul făcea de-acum parte din cei 
cunoscuţi sub numele de „Puştii lui Harry” şi de 
aceea, orice hotărâre va avea în vedere numai şi 
numai varianta cea mai favorabilă pentru Mark 
Sway. 

- Dacă presupun că băiatul ştie ceva de primă 
importanţă pentru mersul anchetei din New 
Orléans, atunci s-ar putea să se întâmple mai 
multe lucruri. Mai întâi, dacă tu îi dai voie să 
depună mărturie, iar el îi dă lui Fink informaţiile 
dorite, atunci, din punctul meu de vedere, cauza 
este închisă. Copilul poate să plece de-aici, dar 
odată ajuns afară va fi în mare pericol. Al doilea, 
dacă tu îi dai voie să depună mărturie, dar el 
refuză să răspundă la întrebările lui Fink, atunci 
eu am să fiu obligat să-i dau ordin să răspundă. 
Dacă refuză din nou, se face vinovat de sfidarea 
Curţii pentru că nu are dreptul să treacă sub 


tăcere informaţii cruciale pentru mersul unei 
anchete penale. În ambele cazuri, dacă această 
audiere se termină fără un răspuns satisfăcător 
din partea copilului, sunt convins că domnul 
Foltrigg va acţiona imediat. Adică, va face urgent 
rost de o citaţie în faţa unui mare juriu din New 
Orleans şi nu veţi avea încotro, va trebui să vă 
supuneţi. lar dacă va refuza încă o dată să 
vorbească, atunci cu siguranţă că judecătorul 
federal îl va considera vinovat de sfidarea Curţii, 
ceea ce bănuiesc că îl va duce la închisoare. 

Reggie dădu din cap, absolut de acord cu cele 
spuse de judecător. 

- Şi-atunci, cum să facem, Harry? 

- Dacă puştiul pleacă la New Orleans, atunci eu 
nu mai am nici un fel de control asupra lui. Ori, 
eu aş prefera să-l am aici. Prin urmare, dacă aş fi 
în locul tău, i-aş da voie să depună mărturie, dar 
l-aş sfătui să nu răspundă la întrebările cruciale. 
Cel puțin deocamdată. Poate mâine sau 
poimâine. Eu l-aş sfătui să ţină piept presiunii 
exercitate de judecător şi să nu deschidă gura, 
repet, cel puţin deocamdată. Asta îl va trimite 
înapoi la Centrul de Detenţie pentru minori, adică 
într-un loc mult mai sigur decât oriunde în New 
Orleans. În felul ăsta, îl aperi de bandiții de acolo 
- care îţi spun drept că mă sperie până şi pe 
mine - aşteptând ca federalii să pună la punct 
ceva mai bun. Şi, în plus, faci rost şi de ceva timp 
pentru tine, ca să-ţi poţi da seama cum va 
acţiona domnul Foltrigg la New Orleans. 

- Deci, după tine, Mark se află în mare pericol? 

- Da, şi chiar dacă n-aş fi convins de lucrul 
ăsta, tot nu mi-aş asuma nici un risc. Dacă spune 


acum tot ce ştie, s-ar putea să-l coste foarte 
mult. lar eu nu sunt dispus să-i dau drumul astăzi 
de aici pentru nimic în lume. 

- Dar dacă Mark refuză să vorbească şi Foltrigg 
îl citează în faţa juraţilor? 

- In cazul ăsta, n-am să-i dau voie să se 
prezinte. 

Reggie îşi pierduse orice poftă de mâncare şi 
se mulţumi să soarbă câteva înghiţituri din 
paharul cu ceai. 

- Ceea ce i se-ntâmplă lui Mark este îngrozitor 
de nedrept, Harry. Băiatul merită mult mai mult 
de la societate. 

- Sunt complet de acord cu tine şi aştept 
propuneri. 

- Ce-ar fi să nu-i dau voie să depună mărturie? 

- Să ştii că oricum nu-i dau drumul de-aici; cel 
puţin nu astăzi. Cum spuneam, poate mâine sau 
poimâine. Toată povestea asta se întâmplă mult 
prea repede şi, după părerea mea, ar fi bine să o 
apucăm pe drumul cel mai sigur şi să aşteptăm 
să vedem ce va fi la New Orleans. 

- Nu mi-ai răspuns la întrebare, Harry. Ce-ar fi 
să nu-i dau voie să depună mărturie? 

- Păi, dacă alegi varianta asta, dovezile pe care 
le-am auzit până acum mă obligă să declar că 
puştiul a încălcat legea şi să i-l trimit înapoi lui 
Doreen. S-ar putea însă ca mâine sau poimâine 
să mă răzgândesc. 

- Dar Mark nu a încălcat legea! 

- S-ar putea să fie cum spui tu. Dar dacă ştie 
ceva şi refuză să vorbească, atunci este evident 
că obstrucţionează justiţia. Ce anume ştie 
băiatul, Reggie? Dacă-mi spui, am să pot să-l ajut 


mult mai bine. 

- Nu pot să-ţi spun nimic, Harry. Este 
confidenţial. 

- Fireşte că da, încuviinţă el zâmbind. Dar este 
mai mult decât evident că ştie foarte multe. 

- Da, probabil că aşa este. 

- Ascultă-mă, draga mea. Micul nostru prieten 
a încurcat-o rău de tot. Aşa că hai să-ncercăm să- 
| ajutăm să iasă la liman. Eu zic să facem fiecare 
lucru la timpul său, să-l ţinem pe copil într-un loc 
sigur, unde noi suntem stăpânii, şi între timp să 
discutăm cu federalii despre programul lor de 
protecţie a martorilor. Dacă lucrurile se aranjează 
şi pentru el şi pentru familie, atunci băiatul va 
putea da în vileag toate secretele alea 
îngrozitoare pentru că va fi protejat. 

- Bine. Am să stau de vorbă cu el. 


25 


Mica adunare îşi reluă locurile sub privirea 
vigilentă a aprodului, un tip pe nume Grinder. 
Fink arunca priviri temătoare în jur, neştiind dacă 
să se aşeze ori să rămână în picioare, dacă să 
vorbească ori să se ascundă sub masă. Ord avea 
ce avea cu o pieliţă de la degetul mare. Baxter 
McLemor îşi trase scaunul cât mai departe de cel 
ocupat de Fink. 

Domnul judecător sorbi ultimele picături de 
ceai, aşteptând ca ceilalţi să se aşeze şi să se 
liniştească. 

- Să se consemneze, începu el, adresându-se 
grefierei. Domnişoară Love, trebuie să ştiu dacă 


tânărul Mark Sway va depune mărturie. 

Reggie, care stătea cu câţiva centimetri mai în 
spate, nu putea să vadă decât profilul clientului 
său: ochii băiatului nu se uscaseră nici acum. 

- Date fiind circumstanţele, zise ea, clientul 
meu nu prea are de ales. 

- Asta înseamnă da sau nu? 

- Asta înseamnă că îi dau voie să depună 
mărturie, dar că nu voi tolera nici un fel de 
întrebări abuzive din partea domnului Fink. 

- Vă rog, domnule judecător, interveni Fink. 

- Linişte, domnule Fink. Adu-ţi aminte regula 
numărul unu: nu vorbeşti dacă nu eşti invitat s-o 
faci. 

- Lovitură ieftină, mârâi procurorul, privind-o 
pe avocată. 

- Potoleşte-te, domnule Fink, puse Harry punct 
discuţiei; apoi se întoarse spre Mark, cu un 
zâmbet plin de căldură pe buze: Mark, vreau să 
rămâi la locul tău, lângă avocatul tău, iar eu am 
să-ţi pun câteva întrebări. 

În sfârşit, puştiul avea să vorbească! Fink îi 
făcu mulţumit cu ochiul lui Ord. 

- Mark, ridică mâna dreaptă, zise domnul 
judecător şi băiatul se supuse; mâna dreaptă, ca 
şi cea stângă, tremura ca o frunză în bătaia 
vântului. Femeia aceea mai în vârstă veni în faţa 
lui Mark şi totul se petrecu aşa cum cerea legea. 
Copilul nu se ridicase în picioare, în schimb îşi 
apropiase uşor scaunul de cel al lui Reggie. 

- Ei, şi-acum, Mark, am să-ţi pun câteva 
întrebări. Dacă nu înţelegi ceva, orice, te rog să 
te simţi liber să discuţi cu avocata ta, okay? 

- Da, domnule. 


- Voi încerca să formulez întrebări cât mai clare 
şi cât mai simple, iar dacă simţi nevoia să mergi 
şi să vorbeşti cu Reggie, este de-ajuns să-mi 
spui. Okay? 

- Da, domnule. 

Fink îşi răsuci atunci scaunul în aşa fel încât să- 
| aibă pe Mark drept în faţa ochilor şi rămase într- 
o aşteptare nervoasă, asemenea unui căţel 
flămând. Ord îşi terminase manichiura şi acum 
era gata să-şi noteze totul în carnetul de pe 
masă. Harry îşi mai trecu o dată în revistă 
însemnările, apoi îşi îndreptă privirea zâmbitoare 
spre martor. 

- Mark, vreau să-mi povesteşti cum anume l-aţi 
descoperit luni, tu şi cu fratele tău, pe domnul 
Clifford? 

Băiatul se agăţă cu toată puterea de braţele 
scaunului şi îşi drese glasul; lucrurile nu se 
desfăşurau deloc aşa cum crezuse. In toate 
filmele pe care le văzuse martorii nu erau 
interogaţi de judecători. 

- Păi, luni, eu şi cu fratele meu ne-am furişat în 
pădurea din spate rulotelor ca să fumăm o ţigară, 
începu el povestea, ajungând încet-încet la 
momentul în care Romey vârâse pentru prima 
oară furtunul pe ţeava de eşapament şi apoi se 
urcase în maşină. 

- Şi voi ce-aţi făcut atunci? întrebă domnul 
judecător, plin de nerăbdare. 

- Eu m-am apropiat de maşină şi am scos 
furtunul de-acolo, zise Mark, povestind apoi tot 
acel du-te-vino prin buruieni pentru a scoate din 
funcţiune instalația aducătoare de moarte 
meşterită de Romey. Şi cu toate că mai vorbise 


despre asta cu maică-sa, cu doctorul Greenway şi 
cu Reggie, Mark nu reuşise până acum să 
sesizeze partea amuzantă a întâmplării. Acum 
însă, pe măsură ce povestea, ochii judecătorului 
începură să scânteieze; ba la un moment dat, 
onorabilul Harry Roosevelt izbucni pur şi simplu 
în râs. Aprodul şi grefiera împărtăşeau starea de 
spirit a judecătorului, iar femeia mai în vârstă 
care se îngrijea de prestarea jurământului zâmbi 
pentru prima dată de la începutul şedinţei. 

Ajuns la episodul în care domnul Clifford 
pusese mâna pe el, îl pocnise şi-l aruncase în 
maşină, Mark constată că publicul încetă brusc să 
se mai amuze, aşa că povesti totul, privind ţintă 
la pantofii de culoare închisă ai grefierei. 

- Asta înseamnă că ai fost în maşina domnului 
Clifford înainte de moartea lui, nu? întrebă 
domnul judecător cu multă prudenţă şi cât se 
poate de serios. 

- Da, domnule. 

- Şi el ce-a făcut după ce te-a vârât în maşină? 

- Păi, mi-a mai tras o palmă şi m-a ameninţat, 
zise Mark, adăugând tot ce-şi amintea despre 
revolver, sticla de whiskey şi pastile. 

Toţi cei prezenţi în mica sală de judecată 
încremeniră cu sufletul la gură, uitând de mult să 
mai zâmbească. Mark îşi căuta cu grijă cuvintele, 
evitând privirea celor din jur şi vorbind ca-n 
transă. 

- Domnul Clifford a folosit atunci pistolul? 
întrebă judecătorul. 

- Da, domnule, declară Mark, povestind în 
amănunt şi această secvenţă. 

Apoi se opri, aşteptând următoarea întrebare 


pe care Harry o puse după un lung moment de 
reflecţie. 

- Unde a fost Ricky în tot acest timp? 

- S-a ascuns în tufişuri. La un moment dat l-am 
văzut strecurându-se prin iarbă şi mi-am închipuit 
că avea de gând să scoată iar furtunul de pe 
țeava. Mai târziu am aflat că aşa şi făcuse. 
Domnul Clifford îi dădea înainte că el simte 
mirosul de gaz şi mă tot întreba dacă nu-l simt şi 
eu. Mi se pare că i-am spus „da” de vreo două 
ori, dar eram sigur că Ricky reuşise mişcarea. 

- Deci Clifford nu ştia nimic de Ricky? veni 
judecătorul cu o nouă întrebare, complet 
irelevantă, dar în clipa aceea mintea lui Harry nu 
putuse găsi nimic mai bun. 

- Nu, domnule. 

- Aşadar, ai fost în maşină şi, în tot timpul ăsta, 
ai stat de vorbă cu domnul Clifford, nu? întrebă 
Harry după un alt moment de tăcere. 

Mark îşi dădu imediat seama că a sosit 
momentul, aşa că reacţiona cu repeziciune, 
încercând să abată cumva atenţia celor prezenţi 
spre o zonă mai puţin periculoasă. 

- Da, domnule, şi pot să vă spun ca îşi ieşise 
parcă din minţi. Vorbea mereu de o călătorie spre 
Ţara-de-Dincolo unde trebuia să ne întâlnim cu 
Vrăjitorul din Oz, pe urmă iar ţipa la mine că de 
ce plâng şi după aia mă ruga să-l iert că m-a 
lovit. 

- Asta este tot ce-aţi vorbit? întrebă Harry. lar 
Mark o privi iute pe Reggie, care nu-l scăpa din 
ochi. Fink veni o idee mai aproape, grefiera 
îngheţase în faţa maşinii de stenografiat. 

- Ce vreţi să spuneţi? se împotmoli Mark. 


- Vreau să ştiu dacă domnul Clifford ţi-a mai 
spus şi altceva? 

Timp de o secundă, Mark analiză în gând 
situaţia şi hotărî că o urăşte pe Reggie. Dacă n-ar 
fi fost ea, ar fi putut să răspundă pur şi simplu 
„nu, domnule, domnul Clifford nu mi-a mai spus 
nimic altceva”, şi spectacolul ar fi luat sfârşit. 
Clifford a bătut câmpii preţ de cinci minute şi pe 
urmă a adormit, iar eu am fugit ca din puşcă. 
Dacă n-ar fi cunoscut-o pe Reggie şi nu i-ar fi 
ascultat predica despre adevărul pe care trebuie 
să-l spui când eşti sub prestare de jurământ, 
răspunsul lui ar fi fost „nu, domnule”. După care 
s-ar fi putut întoarce acasă, sau la spital, sau 
oriunde în altă parte. 

Sau cine ştie? Când era în clasa a patra, cei de 
la poliţie veniseră la şcoală şi le vorbiseră, printre 
altele, despre detectorul de minciuni. Făcuseră şi 
o demonstraţie cu ajutorul lui Joey McDermant, 
cel mai mare mincinos din clasă; şi de câte ori 
Joey deschidea gura, acul aparatului parcă 
înnebunea brusc. Atunci, polițistul le spusese că 
în felul ăsta puteau fi prinşi şi criminalii. 

Or, din moment ce atâţia agenţi federali şi 
poliţişti viermuiau în preajma lui, detectorul de 
minciuni nu putea fi nici el departe, nu? De când 
murise Romey, Mark spusese atâtea minciuni 
încât obosise. 

- Mark, te-am întrebat dacă domnul Clifford ţi-a 
mai spus şi altceva. 

- De exemplu? 

- De exemplu, a amintit cumva de senatorul 
Boyd Boyette? 

- De cine? 


Un surâs blând lumină pentru o clipă chipul 
judecătorului. 

- Mark, domnul Clifford ţi-a spus ceva despre 
un caz de-al său din New Orléans în care erau 
implicaţi un domn pe nume Barry Muldanno şi 
răposatul senator Boyd Boyette? 

Un păianjen mititel se târa spre pantofii 
grefierei şi băiatul îl urmări cu privirea până când 
mica insectă dispăru sub trepied. Gândul la 
afurisitul ăla de detector nu voia să-i dea pace; 
Reggie îi promisese să facă tot ce-i stă în putinţă 
ca să-l ţină cât mai departe de el, dar dacă 
judecătorul are să ceară şi testul ăsta? 

Lungul moment de tăcere care-i precedă 
răspunsul fu cât se poate de elocvent. Inima lui 
Fink bătea nebuneşte, iar pulsul o luase razna. 
Aha! Deci derbedeul ăsta mic ştie într-adevăr 
ceva! 

- Nu cred că vreau să răspund la întrebarea 
asta, zise Mark, cu ochii ţintă în podea, aşteptând 
reapariţia micului păianjen. 

Răspunsul lui îl făcu pe Fink să-l privească plin 
de speranţă pe Harry. 

- Mark, uită-te la mine, zise judecătorul aidoma 
unui bunic blând şi înţelegător. Vreau să răspunzi 
la întrebare. Domnul Clifford a amintit numele lui 
Barry Muldanno sau al lui Boyd Boyette? 

- Pot să cer amendamentul cinci? 

- Nu. 

- De ce, doar se aplică şi la copii, nu? 

- Aşa este, dar nu în situaţii de genul ăsta. Tu 
nu eşti implicat în moartea senatorului Boyette. 
De fapt, tu nu eşti implicat în nici o crimă. 

- Atunci de ce m-ati băgat la închisoare? 


- Să ştii că am să te trimit înapoi dacă nu 
răspunzi la întrebări. 

- Oricum, eu cer amendamentul cinci. 

Martor şi judecător îşi încrucişară privirile şi 
martorul fu cel care clipi primul. Ochii i se 
umplură de lacrimi şi reuşi să scape şi două 
suspine. Mark îşi muşcă buzele, încercând din 
răsputeri să nu plângă; mâinile i se încleştară pe 
braţele scaunului, iar lacrimile începură să-i 
curgă pe obraji, în timp ce continua să se uite în 
ochii întunecaţi ai venerabilului Harry Roosevelt. 

Lacrimi ale unui băieţel nevinovat. Harry nu 
mai rezistă nici el, ochii i se umeziră şi 
judecătorul căută o batistă în sertarul mesei. 

- Vrei să vorbeşti puţin cu avocata ta? 

- Am mai stat de vorbă, răspunse Mark cu glas 
slab, ştergându-şi lacrimile cu mâneca bluzei. 

Fink ajunsese în pragul infarctului. Avea atât de 
multe de spus, atâtea întrebări pentru 
mormolocul ăsta, atât de multe sugestii pentru 
felul în care Curtea ar fi trebuit să abordeze 
această problemă. Puştiul ştie, fir-ar a dracului de 
treabă! Aşa că hai să-l facem să vorbească! 

- Să ştii, Mark, că nici mie nu-mi place ceea ce 
sunt obligat să fac, dar trebuie să răspunzi la 
întrebările mele. Dacă refuzi, atunci te fac 
vinovat de sfidarea Curţii. Inţelegi ce-ţi spun? 

- Da, domnule. Reggie mi-a explicat despre ce 
este vorba. 

- Şi ţi-a explicat şi că, în cazul în care sfidezi 
Curtea, pot să te trimit din nou la Centrul de 
detenţie pentru minori? 

- Da, domnule. Să ştiţi că puteţi să-i ziceţi şi 
închisoare că nu mă supăr. 


- Mulţumesc. Vrei să te întorci la închisoare? 

- Nu prea, da' oricum nu am unde să mă duc în 
altă parte. 

Glasul îi era mai sigur şi lacrimile nu i se mai 
prelingeau pe obraji. Acum că văzuse cum arată 
pe dinăuntru, închisoarea nu-l mai speria aşa de 
tare. Putea să reziste acolo câteva zile, de fapt, 
după părerea lui, era mai rezistent decât 
judecătorul însuşi. Acum era convins că în curând 
numele său va apărea din nou în ziare şi că 
reporterii vor fi la curent cu faptul că judecătorul 
Harry Roosevelt îl pusese sub cheie pentru că 
refuzase să vorbească. Şi cu siguranţă că până la 
urmă judecătorul are să dea de dracu' pentru că 
a băgat la zdup un copil care nu a greşit cu 
nimic. lar Reggie îi spusese că are dreptul să se 
răzgândească oricând se va plictisi de stat la 
închisoare. 

- Domnul Clifford a amintit numele lui Barry 
Muldanno? 

- Cer amendamentul cinci. 

- Domnul Clifford a amintit numele lui Boyd 
Boyette? 

- Cer amendamentul cinci. 

- Domnul Clifford ţi-a spus ceva despre 
asasinarea lui Boyd Boyette? 

- Cer amendamentul cinci. 

- Domnul Clifford ţi-a vorbit de locul unde se 
află acum cadavrul lui Boyd Boyette? 

- Cer amendamentul cinci. 

Harry îşi scoase pentru a nu ştiu câta oară 
ochelarii de la ochi şi începu să-şi maseze faţa. 

- Mark, nu poţi cere amendamentul ăsta, ţi-am 
mai spus. 


- Păi tocmai l-am cerut. 

- Îţi ordon să răspunzi la întrebare. 

- Da, domnule. Imi pare rău. 

Harry luă un stilou şi începu să scrie ceva pe o 
bucată de hârtie. 

- Domnule judecător, zise Mark, să ştiţi că 
respect foarte mult ceea ce încercaţi să faceţi. 
Dar nu pot să răspund la întrebări pentru că mi-e 
teamă de ceea ce ar putea să ni se întâmple, mie 
şi familiei mele. 

- Te înţeleg, Mark, dar legea nu dă voie 
cetăţenilor să treacă sub tăcere informaţii care 
se pot dovedi cruciale pentru mersul unei 
anchete penale. lar eu aplic legea; nu am nimic 
personal împotriva ta. De aceea, te consider 
vinovat de sfidarea Curţii, dar să ştii că nu sunt 
supărat pe tine. Pur şi simplu nu-mi dai nici o altă 
posibilitate. Ai să te întorci la Centrul de detenţie 
pentru minori unde ai să rămâi atât timp cât vei 
refuza să răspunzi la întrebările mele. 

- Şi cât are să dureze asta? 

- Totul depinde numai de tine, Mark. 

- Şi dacă mă hotărăsc să nu răspund niciodată? 

- Nu ştiu ce să-ţi spun. Deocamdată luăm 
lucrurile unul câte unul, zise Harry, apoi răsfoi 
agenda şi notă ceva pe una din pagini. Ne 
întâlnim din nou mâine la prânz şi, dacă se poate, 
cu toată lumea aflată acum aici. 

Fink se simţea zdrobit. O pornire interioară îl 
făcu să se ridice în picioare, dar tocmai când se 
pregătea să deschidă gura, Ord îl prinse de braţ 
şi îl trase înapoi pe scaun. 

- Domnule judecător, începu el, după cum ştiţi, 
biroul meu se află la New Orleans şi... 


- Ba ai să fii mâine aici, domnule Fink, şi 
domnul Foltrigg te va însoţi. Voi aţi vrut să 
depuneţi plângerea la Memphis; ei bine, acum 
sunteţi în jurisdicţia mea. Aşa că te sfătuiesc să-i 
telefonezi domnului Foltrigg imediat ce pleci de- 
aici şi să-i spui să fie în sala asta mâine la prânz. 
Vreau ca amândoi petiţionarii să fie aici mâine la 
ora douăsprezece fix. lar dacă nu vă conformaţi, 
atunci am să vă găsesc vinovaţi de sfidarea Curţii 
şi am să vă bag la răcoare şi pe dumneata şi pe 
şeful dumitale. 

Cum buzele lui Fink refuzau să articuleze vreun 
cuvânt, Ord vorbi pentru prima oară de la 
începerea audierii. 

- Domnule judecător, din câte ştiu eu, domnul 
Foltrigg trebuie să participe mâine dimineaţă la o 
audiere la tribunalul federal. Domnul Muldanno 
şi-a angajat un nou avocat care a cerut o 
amânare, iar judecătorul de acolo a fixat 
audierea pentru mâine dimineaţă. 

- Este adevărat, domnule Fink? 

- Da, domnule. 

- Atunci comunică-i domnului Foltrigg că vreau 
să-mi trimită prin fax o copie după hotărârea 
judecătorului referitoare la audierea de mâine. 
Doar aşa îi accept absenţa. Dar ţine minte că, 
atâta vreme cât Mark va sta în închisoare pentru 
sfidarea Curţii, am de gând să-l aduc aici în 
fiecare zi, ca să văd dacă nu cumva doreşte să 
vorbească, şi vreau ca amândoi petiţionarii să fie 
de faţă. 

- Situaţia este cam dură pentru noi, domnule 
judecător. 

- Are să fie şi mai rău dacă nu vă prezentaţi 


aici când vă spun. Voi aţi ales tribunalul ăsta, 
domnule Fink, aşa că ar fi cazul să vă conformaţi 
regulilor noastre. 

În timpul acesta, aprodul venise chiar în 
spatele mesei la care stăteau Reggie şi Mark, 
aşteptând semnalul domnului judecător. 

- Mark, îţi dau voie să pleci acum, zise Harry 
mâăzgălind ceva pe un formular; ne vedem mâine 
din nou. Dacă ai ceva probleme la centrul de 
detenţie, îmi spui mâine şi am să mă ocup eu de 
toate. Okay? 

Mark dădu din cap în semn că a înţeles, dar 
Reggie îl prinse de braţ şi-i zise: 

- Am să vorbesc cu mama ta şi am să vin să te 
văd mâine dimineaţă. 

- Spune-i lu' mami că sunt bine, şopti Mark la 
urechea  avocatei, şi că am să-ncerc să-i 
telefonez în seara asta. 

Apoi se ridică şi ieşi însoţit de aprod. 

- Trimite-i încoace pe tipii ăia de la FBI, îi spuse 
Harry aprodului pe când acesta se pregătea să 
închidă uşa în urma sa. 

- Putem pleca şi noi, domnule judecător? 
întrebă Fink, a cărui frunte era scăldată de 
sudoare; procurorul era nerăbdător să scape 
odată din sala asta afurisită şi să-i transmită lui 
Foltrigg îngrozitoarea veste. 

- Da' de ce atâta grabă, domnule Fink? 

- A, nu-i nici o grabă, domnule judecător. 

- Atunci linişteşte-te. Vreau să stau puţin de 
vorbă, neoficial, bineînţeles, cu voi, băieţi, şi cu 
oamenii FBl-ului. Nu durează mai mult de un 
minut. 

Grefiera şi femeia în vârstă primiră şi ele 


permisiunea de a părăsi sala în clipa în care 
McThune şi Lewis îşi făcură din nou apariţia şi se 
aşezară chiar în spatele avocaţilor. 

Toţi erau cu ochii pe Harry, care îşi desfăcu 
roba fără să o scoată însă de pe el, apoi îşi şterse 
faţa cu o batistă şi îşi termină ceaiul din pahar. 

- Nu am de gând să-l ţin pe acest copil în 
închisoare, zise el privind-o pe Reggie. În orice 
caz, nu pentru prea multe zile. Mie mi se pare 
evident că el deţine nişte informaţii foarte 
importante pe care are datoria să le comunice. 

Fink dădu aprobator din cap. 

- Copilul este speriat, lucru absolut de înţeles 
de altfel. Poate că am putea să-l convingem să 
vorbească dacă îi garantăm securitatea lui, a 
mamei şi a fratelui. Şi aş vrea ca domnul Lewis 
să ne ajute în privinţa asta. Sunt deschis oricăror 
propuneri. 

K.O. Lewis era gata de atac. 

- Domnule judecător, am făcut deja 
demersurile preliminare pentru a include copilul 
în programul nostru de protecţie a martorilor. 

- Am auzit de acest program, domnule Lewis, 
dar nu cunosc detaliile. 

- Este destul de simplu. Mutăm familia într-un 
alt oraş, le facem rost de noi identități, îi găsim 
mamei o slujbă bună, şi le punem la dispoziţie şi 
o casă frumoasă. Nu o rulotă sau un apartament, 
ci o casă adevărată. Facem în aşa fel încât băieţii 
să meargă la nişte şcoli bune. Au să primească şi 
ceva bani, iar noi vom fi tot timpul pe aproape. 

- Pare tentant, domnişoară Love, zise Harry. 

Fireşte că da. In clipa de faţă, familia Sway nu 
mai avea nici un loc care să poată fi numit acasă, 


Dianne lucra într-o fabrică îngrozitoare, iar în 
Memphis nu aveau nici o rudă. Varianta lui Lewis 
era într-adevăr tentantă. 

- Deocamdată nu pot pleca nicăieri pentru că 
Ricky trebuie să stea în spital, îi informă Reggie. 

- Am luat legătura cu un spital de psihiatrie 
pentru copii din Portland şi cei de-acolo sunt 
dispuşi să-l primească imediat pe băiat, explică 
Lewis. Este un spital particular, nu o chestie de- 
asta de binefacere, precum „St. Peter's”, şi este 
unul din cele mai bune spitale din ţară. Îl primesc 
oricând dorim, iar cheltuielile ne privesc. Când 
copilul va putea să plece de-acolo, vom muta 
familia într-un alt oraş. 

- Cât timp durează până când întreaga familie 
va fi inclusă în programul ăsta? întrebă Harry. 

- Mai puţin de o săptămână, răspunse Lewis. 
Domnul director Voyles a hotărât că este vorba 
de o prioritate absolută. Pentru acte avem nevoie 
de câteva zile: permis de conducere, asigurări 
sociale, certificate de naştere, cărţi de credit, 
lucruri de genul ăsta. Familia trebuie să 
hotărască ce vrea să facă, iar mama trebuie să 
ne spună unde vrea să meargă. 

- Ce părere ai, domnişoară Love? Crezi că 
doamna Sway va fi de acord? 

- Am să stau eu de vorbă cu ea. Doamna Sway 
trăieşte acum într-o tensiune extraordinară: un 
copil este în comă, celălalt la închisoare, iar focul 
de astă-noapte i-a distrus locuinţa, în condiţiile 
astea, ideea de a porni undeva, în necunoscut, 
aşa, în miez de noapte, s-ar putea să n-o încânte, 
cel puţin deocamdată. 

- Dar încerci s-o convingi, da? 


- Am să fac tot ce stă în putinţă. 

- Crezi că mâine ar putea să fie prezentă la 
tribunal? Aş vrea să vorbesc cu ea. 

- Am să-l întreb pe doctor. 

- Bun. Atunci, şedinţa se amână. Oameni buni, 
ne vedem mâine, la prânz. 


Aprodul îl încredinţă pe Mark celor doi poliţişti 
în civil care îl conduseră spre uşa laterală ce 
dădea în parcare. Apoi aprodul urcă un etaj şi 
intră în toaleta pustie. Pustie şi nu tocmai: Slick 
Moeller aştepta răbdător sosirea celuilalt. 

- Suntem singuri? întrebă aprodul. 

- Da. Ce s-a-ntâmplat? Hai, zi repede ce ai de 
zis! 

- Puştiul n-a vrut să vorbească aşa că l-au 
trimis înapoi la închisoare. Sfidarea Curții. 

- Dar ce ştie copilul? 

- Eu zic că ştie totul. Sare-n ochi chestia asta. 
A zis că a fost în maşină cu Clifford, că au vorbit 
de una, de alta, şi când Harry a strâns şurubu' pe 
afacerea din New Orléans, puştiu' a cerut 
amendamentul cinci. Se ţine tare! 

- Dar ştie ceva? 

- A, păi sigur că da. Numa' că nu vrea să 
spună. Judecătorul vrea să-l vadă iar aici, mâine 
la prânz, poate că o noapte la răcoare o să-l facă 
să se răzgândească. 

Slick scoase o hârtie de o sută de dolari din 
buzunar şi i-o dădu aprodului care îi atrase 
atenţia: 

- N-ai aflat nimic de la mine. 

- Ai încredere în mine, da? 


- Fireşte, răspunse aprodul şi ăsta era 
adevărul. Mole Moeller nu-şi dezvăluise niciodată 
sursele. 


Moeller îşi plasase trei fotografi în trei puncte 
diferite din preajma clădirii Tribunalului pentru 
minori. Cunoştea obiceiurile locului mai bine 
decât poliţiştii înşişi, aşa că îşi imagină imediat 
că Mark şi însoțitorii lui vor folosi la plecare uşa 
laterală care dădea spre rampa de încărcare. 
Ceea ce de altfel se şi întâmplă; numai că exact 
în clipa în care cei trei dădeau să se urce în 
maşina fără nici un însemn oficial, o femeie 
solidă îmbrăcată într-o salopetă cobori iute dintr- 
o dubiţă şi îi fotografie. Poliţiştii începură să 
strige la femeie, încercând în acelaşi timp să-l 
ascundă pe băiat în spatele lor, dar era prea 
târziu. Aşa că se lăsară păgubaşi şi urcară repede 
în maşina care demară în trombă. 

Grozav, îşi zise Mark în sinea lui. Nu era încă 
nici ora două a după-amiezii şi ziua asta îi 
adusese deja focul care le distrusese rulota, 
arestarea de la spital, o nouă locuinţă la 
închisoare, o audiere cu judecătorul Roosevelt, 
iar acum încă un nenorocit de fotograf lucrând la 
ceea ce avea să fie, fără îndoială, un nou articol 
pe prima pagină a ziarului. 

Maşina porni cu toată viteza, roţile scrâşnind 
amarnic pe asfalt, iar Mark se făcu mic de tot pe 
bancheta din spate. Stomacul îl durea, nu de 
foame, ci de spaimă. Rămăsese din nou singur. 


26 


Foltrigg aştepta telefonul de la Memphis, 
urmărind cu privirea vânzoleala de oameni şi 
maşini de pe Poydras Street. Se săturase să-şi tot 
verifice ceasul, să dea telefoane şi să dicteze 
scrisori. În mintea lui nu exista decât o singură şi 
încântătoare imagine, aceea a lui Mark Sway 
stând în boxa martorilor, undeva, într-un tribunal 
din Memphis, şi  dezvăluindu-şi minunatele 
secrete. Trecuseră deja două ore de la începerea 
audierii şi cu siguranță că cei din Memphis vor 
lua o pauză care să-i permită lui Fink să-i 
telefoneze. 

Larry Trumann era şi el pregătit să intre în 
acţiune împreună cu o întreagă poteră de 
vânători de cadavre. În ultimele opt luni 
deveniseră mari specialişti în săpături de genul 
ăsta. Din păcate nu găsiseră încă nici un cadavru. 

De data asta, situaţia avea să fie complet 
diferită. După ce va primi telefonul cu pricina, 
Roy va intra în biroul lui Trumann, îi va spune ce 
şi cum şi, împreună, vor pleca să-l scoată la 
lumină pe răposatul Boyd Boyette. Foltrigg 
vorbea de unul singur; nu şoptea, nu mormăia, ci 
ţinea un adevărat discurs adresat presei prin 
care făcea cunoscută vestea senzaţională cum că 
da, îl găsiseră pe senator care, da, avea capul 
găurit de şase gloanţe, trase de o armă de 
calibrul 22. Fragmentele de glonţ descoperite 
indicau fără urmă de îndoială că arma crimei era 
aceeaşi cu pistolul acuzatului, domnul Barry 
Muldanno. 

Conferinţa de presă va fi un moment cu 


adevărat minunat. 

În clipa aceea se auzi o bătaie uşoară şi uşa se 
deschise mai înainte ca Roy să reacționeze. Era 
Wally Boxx, singura persoană care era exceptată 
de la protocol. 

- Ai aflat ceva? întrebă el, apropiindu-se de 
fereastră şi de umărul şefului. 

- Nu, nimic. Ah, dacă Fink ar avea un telefon la 
îndemână. Doar i-am dat instrucţiuni cât se poate 
de clare. 

O vreme, cei doi priviră în linişte strada de la 
picioarele lor. 

- Cu ce se mai ocupă juriul? rupse Foltrigg 
tăcerea. 

- Cu inculpări obişnuite; nimic deosebit. 

- Cine-i acolo? 

- Hoover. Este vorba de afacerea aia cu droguri 
de la Gretna. În după-amiaza asta ar trebui să se 
termine. 

- Lucrează şi mâine? 

- Nu. Au avut o săptămână încărcată şi ieri le- 
am promis că mâine îşi pot lua liber. La ce te 
gândeşti? 

Foltrigg îşi lăsă uşor greutatea pe celălalt picior 
şi îşi mângâie bărbia. Ochii lui priveau fără să 
vadă maşinile care alergau pe Poydres Street. 
Gândirea profundă era uneori dureroasă în cazul 
lui. 

- Mă gândeam aşa: dacă, dintr-un motiv sau 
altul, copilul nu vorbeşte, sau dacă Fink o 
zbârceşte, ce ne facem atunci? Eu zic să cerem 
juriului două citaţii pentru copil şi pentru avocată 
şi să-i aducem aici, pe sus. In clipa asta, puştiul 
este speriat bine; dacă-l aducem aici, are să fie 


de-a dreptul înspăimântat. 

- Da' de ce s-o cităm şi pe avocată? 

- Ca s-o speriem şi pe ea. Din pură hăituială. 
Ca să-i zgâlţâim bine pe amândoi. Luăm citaţiile 
astăzi şi le punem deoparte până mâine după- 
masă când totul se va închide pentru weekend, şi 
abia atunci le servim ălora doi. Citaţiile au să le 
ceară să se prezinte în faţa juriului luni 
dimineaţă, la ora zece. Asta nu le va mai da 
posibilitatea să dea fuga la tribunal şi să anuleze 
citaţiile şi îi va speria prea mult ca să- 
ndrăznească să nu apară aici, pe terenul nostru, 
luni dimineaţă. Chiar în clădirea noastră, pe 
culoarul pe care ne aflăm, Wally. 

- Da' dacă puştiul nu ştie totuşi nimic? 

Roy clătină nervos din cap: în ultimele 
patruzeci şi opt de ore, discutaseră subiectul ăsta 
de nenumărate ori. 

- Credeam că am lămurit aspectul ăsta o dată 
pentru totdeauna. 

- Poate. Şi poate că puştiul este tocmai acum 
pe cale să spună tot ce ştie. 

- Poate că lucrurile stau într-adevăr aşa. 

Interfonul începu să pârâie brusc şi secretara 
anunţă că domnul Fink aşteaptă pe linia unu. 
Foltrigg alergă la birou şi înşfacă receptorul. 

- Audierea s-a terminat, Roy, raportă Fink, cu o 
nuanţă de uşurare şi de oboseală în voce. 

Foltrigg puse în funcţiune boxa telefonului şi se 
lăsă să cadă în fotoliu; Wally îşi cocoţă fundul 
îngust pe un colţ al biroului. 

- Tom, Wally este aici, cu mine. Spune-ne ce s- 
a-ntâmplat. 

- Nu cine ştie ce. Puştiul este din nou la 


închisoare pentru că n-a vrut să vorbească şi 
judecătorul l-a găsit vinovat de sfidarea Curţii. 

- Cum adică n-a vrut să vorbească? 

- Uite-aşa, n-a vrut. Interogatoriul a fost 
condus de judecător şi puştiul a recunoscut că a 
fost în maşină şi că a stat de vorbă cu Clifford. 
Dar când judecătorul l-a întrebat despre Boyette 
şi despre Muldanno, puştiul a cerut aplicarea 
amendamentului cinci. 

- Amendamentul cinci! 

- Cum ai auzit. Şi nimic nu l-a mai urnit din loc. 
Ba a zis că, la urma urmelor, închisoarea nu era 
aşa de speriat şi că tot nu avea unde să se ducă 
în altă parte. 

- Da' ştie, nu-i aşa, Tom? Derbedeul ăla mic 
ştie. 

- A, din punctul ăsta de vedere, nu am nici o 
îndoială. Clifford i-a spus tot. 

Foltrigg pocni din palme. 

- Ştiam eu! Ştiam eu! Ştiam eu! De trei zile vă 
tot spun asta! exclamă el sărind în picioare. 

Dar Fink continuă: 

- Judecătorul a programat o nouă audiere 
pentru mâine la prânz. Vrea ca puştiul să fie adus 
din nou la tribunal ca să vadă dacă nu s-a 
răzgândit între timp. Şi să ştii că pe mine nu prea 
mă dă optimismul afară din casă. 

- Tom, vreau să fii de faţă mâine, la audierea 
aia. 

- Da, da' judecătorul vrea să fii şi tu acolo. l-am 
explicat că mâine dimineaţă trebuie să participi 
la audierea referitoare la cererea de amânare a 
procesului cu Muldanno, şi-atunci a insistat să-i 
trimiţi prin fax o copie după ordinul de audiere. A 


zis că numai aşa îţi scuză absenţa. 

- Judecătorul ăsta e nebun sau ce? 

- Nu-i nebun deloc. A zis că are de gând să ţină 
mai multe asemenea audieri săptămâna viitoare 
şi că vrea să ne vadă acolo pe amândoi în 
calitate de petiţionari. 

- Atunci sigur e nebun. 

Wally făcu ochii mari şi clătină neîncrezător din 
cap; judecătorii ăştia locali sunt uneori atât de 
lipsiţi de judecată. 

- După audiere, judecătorul a stat cu noi de 
vorbă despre includerea puştiului şi a familiei lui 
în programul de protecţie a martorilor. După 
părerea lui, puştiul ar putea fi convins să 
vorbească dacă i se garantează securitatea. 

- Păi, asta ar putea să dureze săptămâni de 
zile! 

- Şi eu sunt de aceeaşi părere, dar ICO. a zis că 
totul se poate aranja în numai câteva zile. Şi, 
sincer să fiu, Roy, eu unul nu cred că puştiul are 
să spună ceva dacă nu-i dăm nişte garanţii. Să 
ştii că este un copil care ştie ce vrea. 

- Dar avocata lui? 

- Ea n-a prea vorbit şi s-a purtat okay, da' este 
în relaţii foarte bune cu judecătorul. Şi am 
impresia că puştiul a fost foarte bine sfătuit. Nu 
este deloc tâmpită. 

Wally simţi atunci nevoia să spună şi el ceva. 

- Tom, eu sunt, Wally. Ce crezi că are să se 
întâmple în week-end-ul ăsta? 

- Cine ştie?! Cum spuneam, nu cred că puştiul 
are de gând să se răzgândească peste noapte şi 
nu cred că judecătorul are de gând să-i dea 
drumul, pentru că este la curent cu Gronke, 


Muldanno şi ceilalţi. După părerea mea, vrea să-l 
ţină pe băiat în închisoare tocmai ca să-l apere 
într-o oarecare măsură. Mâine este vineri şi se 
pare că puştiul va petrece sfârşitul de săptămână 
acolo unde se află acum. In plus, sunt convins că 
judecătorul are să ne cheme luni la o altă partidă 
de conversaţie. 

- Vii încoace, Tom? întrebă Roy. 

- Da, am un avion peste vreo două ore şi am să 
mă întorc la Memphis mâine dimineaţă, explică 
Fink cu glas foarte obosit. 

- Te aştept aici în seara asta, Tom. Ai făcut 
treabă bună. 

- Mda. 

- Du-te şi pregăteşte-i pe juraţi, comandă 
Foltrigg după ce închise telefonul şi Wally sări de 
pe birou, îndreptându-se spre uşă. Spune-i lui 
Hoover să ia o pauză. N-o să dureze mai mult de 
un minut. Adu-mi dosarul lui Mark Sway şi spune- 
i ăluia de la registratură că citaţiile rămân închise 
până mâine după-amiază, când vor fi trimise 
destinatarilor. 

Când Wally se făcu nevăzut, Foltrigg se 
întoarse la fereastră, murmurând: 

- Ştiam eu, ştiam eu! 


Unul dintre poliţişti îşi puse semnătura pe 
tabelul lui Doreen, plecând apoi împreună cu 
colegul său. 

- Vino cu mine, îi zise ea lui Mark cu glas 
nervos, ca şi cum băiatul ar fi păcătuit din nou, 
iar răbdarea ei ar fi ajuns la capăt. Copilul o urmă 
neluându-şi ochii de la fundul lat, îmbrăcat în 


nişte pantaloni negri şi strâmţi din poliester, care 
se legăna în faţa lui. De centura groasă şi 
strălucitoare care îi încingea talia îngustă atârnau 
două legături de chei, două cutii negre despre 
care presupuse că sunt pagere şi o pereche de 
cătuşe. Armă nu avea. Cămaşa era albă, cu tot 
felul de însemne pe mâneci şi tivită cu auriu la 
guler. 

Holul era pustiu când porniră spre camera lui. 

- Mă miră că te văd iar aici, zise Doreen, 
inspectând toaleta ca un câine specializat în 
depistarea drogurilor într-un aeroport. 

Lui Mark nu-i veni în minte nici un răspuns 
adecvat unei asemenea observaţii, şi de altfel 
nici nu avea chef de conversații. Dar în timp ce-i 
urmărea mişcările iuți şi precise, băiatul se 
gândea la soţul femeii şi la condamnarea lui la 
treizeci de ani de închisoare pentru spargerea 
unei bănci; dacă mai insista cu conversaţia, 
putea foarte bine să aducă vorba chiar despre 
subiectul ăsta, ceea ce ar fi liniştit-o cu siguranţă. 

- Probabil că l-ai supărat pe domnul judecător 
Roosevelt, zise ea, privind pe fereastră. 

- Probabil. 

- Cât ai să stai aici? 

- N-a spus. Da' mâine trebuie să mă duc iar la 
tribunal. 

- Am citit ce-au scris în ziare despre tine şi 
frăţiorul tău, adăugă Doreen în timp ce aranja 
păturile de pe paturile suprapuse. E un caz tare 
ciudat. Cum se mai simte fratele tău? 

Mark rămăsese în picioare lângă uşă, sperând 
s-o vadă plecând. 

- Probabil că până la urmă are să moară, 


răspunse el cu voce tristă. 

- Nu se poate! 

- Ba da şi este îngrozitor. Ştiţi, Ricky este în 
comă, îşi suge degetul mare şi din când în când 
geme şi bolboroseşte fără şir. Şi nu mănâncă 
nimic. 

- lartă-mă că te-am întrebat despre el. 

Doreen îl privea cu ochii larg deschişi; încetase 
să se mai foiască de colo-colo. 

Pun pariu că-ţi pare rău, îşi zise Mark în sinea 
lui. 

- Eu ar trebui să fiu la spital, lângă el. Mami 
este acolo, dar şi ea e cu nervii la pământ. A luat 
o mulţime de pastile. 

- Îmi pare tare, tare rău. 

- Este îngrozitor. Şi eu m-am simţit ameţit. 
Adevăru' este că, cine ştie, poate că am să 
sfârşesc şi eu ca fratele meu. 

- Vrei să-ţi aduc ceva? 

- Nu. Simt doar nevoia să mă întind puţin. 

Şi zicând aceasta, se trânti în patul de jos. 
Doreen îngenunche alături, pe podea; era 
profund mişcată. 

- Dacă vrei ceva, puiule, spune-mi, okay? 

- Okay. Mi-ar plăcea nişte pizza. 

Doreen se ridică şi se gândi câteva clipe. Mark 
închise ochii, aparent copleşit de durere. 

- Să văd ce pot să fac. 

- Ştiţi, n-am mâncat nimic la prânz. 

- Mă-ntorc imediat, zise ea, părăsind apoi 
încăperea. 

În urma ei, uşa se închise cu un zgomot 
răsunător. Atunci Mark sări în picioare şi ascultă 
intens sunetele din jur. 


27 


Ca de obicei în cameră domnea întunericul; 
lumina era stinsă, uşa închisă, jaluzelele trase. 
Singurul punct luminos era ecranul televizorului 
suspendat sus de tot, pe perete. Pe Dianne o 
epuizaseră fizic şi nervos cele opt ore petrecute 
în pat alături de Ricky, mângâindu-l, strângându-l 
în braţe, vorbindu-i, încercând să nu-şi piardă 
cumpătul în celula asta mică şi insalubră. 

Reggie trecuse mai devreme pe la spital şi cele 
două femei stătuseră de vorbă preţ de o 
jumătate de oră. Avocata povesti ce se- 
ntâmplase la audiere, O asigură pe 
interlocutoarea ei că Mark mâncase şi că nu se 
afla în pericol, descrise camera băiatului la 
centrul de detenţie, căci o cunoştea pe dinafară, 
îi spuse lui Dianne că Mark era mai în siguranţă 
acolo decât la spital şi povesti despre judecătorul 
Roosevelt, despre FBI şi despre programul de 
protecţie a martorilor. 

Ţinând cont de împrejurări, propunerea părea 
foarte atrăgătoare: la început, se vor muta cu 
toţii într-un alt oraş, unde vor avea nume noi, o 
slujbă nouă şi o locuinţă ca lumea. Ar putea să 
plece departe de toată nebunia de aici şi să ia 
totul de la început. Aveau voie să aleagă oricare 
dintre oraşele mari unde băieţii se vor pierde în 
mulţime. Numai că, pe măsură ce analiza 
lucrurile, entuziasmul i se risipea. 

În fond, ideea era oribilă - să fie mereu gata să 
fugă în altă parte, să tresară la orice bătaie în 


uşă, să intre în panică dacă unul dintre băieţi 
întârzie la şcoală, să spună numai minciuni 
despre trecutul lor. 

Planul ăsta este pentru toată viaţa. Ce se va- 
ntâmpla, se întrebă Dianne, dacă într-o bună zi, 
peste cinci sau zece ani, când procesul de la New 
Orleans se va fi terminat de mult, cineva complet 
necunoscut va scăpa o vorbă care va fi auzită de 
cine nu trebuie şi li se va da de urmă? Şi dacă, 
atunci când Mark va fi, să zicem, în ultimul an de 
liceu, un necunoscut îl va aştepta într-o zi după 
ore şi îi va pune un pistol la tâmplă? Pe băiat nu-l 
va mai chema Mark, e-adevărat, dar va fi tot atât 
de mort ca şi în cazul în care şi-ar păstra numele. 

Tocmai era pe cale să respingă definitiv ideea 
cu pricina când Mark îi telefonă din închisoare şi 
îi spuse că mâncase o pizza enormă, că se 
simţea nemaipomenit, că totul era mai bine 
decât la spital, şi vorbea atât de repede încât 
Dianne îşi dădu imediat seama că băiatul minte. 
Mark îi mai spusese şi că va încerca să evadeze 
cât de curând. Apoi vorbiră despre Ricky şi 
despre rulotă şi despre audierile de la tribunal. 
Puştiul declară că are încredere în sfatul lui 
Reggie şi Dianne fu de acord cu el. În sfârşit, 
Mark o rugă să-l ierte că nu poate s-o ajute să-l 
îngrijească pe Ricky şi lui Dianne îi dădură 
lacrimile auzindu-l cum încearcă să pară matur. 

Şi totuşi, conversaţia lor fu foarte scurtă, 
pentru că lui Dianne îi venea foarte greu să 
vorbească cu fiul ei, biata femeie se simţea 
îngrozitor, văzându-se lipsită de orice mijloace de 
a-şi scoate copilul din închisoare. Nu putea să-l 
viziteze, nu putea să stea de vorbă cu 


judecătorul, nu putea să-l sfătuiască în nici un fel 
pe băiat pentru că era la fel de speriată ca şi el. 
Tot ce putea să facă era să stea în patul ăsta 
îngust şi să se uite pe pereţi, rugându-se la 
Dumnezeu să o trezească odată din coşmarul 
ăsta. 

Când ceasul arătă ora şase, pe ecranul 
televizorului apăru chipul familiar al 
prezentatorului ştirilor şi Dianne speră din suflet 
ca nenorocirea să nu se producă. Dar nu avu 
noroc. La numai două-trei minute de la începerea 
jurnalului, pe ecran apăru brusc fotografia alb- 
negru a lui Mark, însoţit de polițistul pe care 
Dianne îl pălmuise în dimineaţa aceea. 

În momentul în care tânăra femeie mări 
volumul sunetului, prezentatorul tocmai relata 
datele de bază despre ridicarea lui Mark Sway, 
având grijă să nu pronunţe cuvântul „arestare”, 
apoi făcu legătura cu un reporter aflat chiar în 
faţa clădirii Tribunalului pentru minori, care 
începu să turuie despre audierea petrecută cu 
uşile închise, despre faptul că minorul Mark Sway 
a fost dus înapoi la Centrul de detenţie şi despre 
audierea care urma să aibă loc a doua zi în 
aceeaşi sală de judecată sub conducerea 
judecătorului Harry Roosevelt. Când preluă din 
nou legătura, prezentatorul le reaminti 
telespectatorilor tragica întâmplare în care era 
implicat tânărul Mark, şi anume sinuciderea lui 
jerome Clifford. Pe ecran apărură câteva 
secvenţe de la înmormântarea ce avusese loc 
chiar în dimineaţa aceea la New Orleans, printre 
participanţi remarcându-se Roy Foltrigg, surprins 
de camera de luat vederi în timp ce vorbea cu un 


reporter. Prezentatorul trecu apoi la extrase din 
articolele lui Slick Moeller şi la faptul că bănuielile 
se  amplificau: poliţia din Memphis, FBl-ul, 
procuratura, Tribunalul pentru minori din Shelby 
County nu făcuseră nici un fel de declaraţii. Şi pe 
măsură ce relatarea pătrundea tot mai adânc în 
lumea vastă şi obscură a speculațiilor provenite 
din surse anonime, gheaţa se subţia din ce în ce 
mai mult. Când, într-un târziu, locul jurnalului fu 
luat de spoturile publicitare, marele public lipsit 
de informaţii clare putea foarte uşor să creadă că 
tânărul Mark Sway se făcea vinovat nu numai de 
sinuciderea lui Jerome Clifford ci şi de asasinarea 
lui Boyd Boyette. 

O durere ascuţită îi străpunse stomacul, şi 
Dianne stinse televizorul cu un gest nervos, 
lăsând camera în beznă. Durerea îi aminti că nu 
mâncase nimic de peste zece ore. Ricky se 
zvârcolea şi gemea întruna şi lucrul acesta o irita 
la culme. Simţi o nevoie imperioasă să fumeze o 
ţigară şi, dându-se jos din pat, intră în sala de 
baie unde se aşeză pe marginea căzii şi îşi 
scoase pachetul de ţigări din buzunar. Se simţea 
groaznic: o enerva Greenway pentru că starea lui 
Ricky nu se îmbunătăţea deloc, îi era silă de 
spitalul ăsta cu aspect de cetate părăsită, era 
îngrozită de un sistem care permitea trimiterea 
copiilor la închisoare, dar mai presus de toate o 
înspăimântau umbrele acestea misterioase care 
îl amenințau pe Mark, le dăduseră foc la rulotă şi 
se arătau dornice şi de alte grozăvii. Mâinile îi 
tremurau, iar mintea refuza să lucreze. La baza 
craniului simţea deja migrena care, până la 
miezul nopţii, avea s-o paralizeze complet. Sau 


poate, cine ştie, pastilele vor avea totuşi efect. 

După ce aruncă la toaletă mucul de ţigară, 
Dianne se întoarse lângă Ricky. Işi jurase să 
rezolve problemele una câte una, da' să fie ea a 
naibii de situaţie dacă nu se strica pe măsură ce 
treceau orele, şi Dianne pur şi simplu nu mai 
putea să reziste. 


Barry-Şiş alesese  băruleţul acesta amărât 
pentru că era un loc liniştit şi întunecos care îi 
amintea de adolescenţa lui de tânăr aspirant la 
gloria de huligan, petrecută pe străzile din New 
Orleans. Localul nu făcea parte dintre cele pe 
care obişnuia să le frecventeze, dar era amplasat 
chiar în inima Cartierului Francez; asta însemna 
că Barry putea să-şi parcheze liniştit maşina 
lângă Canal, pentru ca apoi să se piardă printre 
turiştii de pe Bourbon şi Royal fără ca federalii 
să-i ia urma. 

În clipa aceasta, Şiş stătea la o masă mai 
retrasă şi sorbea din paharul cu  vodcă, 
aşteptându-l pe Gronke. 

Ar fi vrut să meargă la Memphis, dar se afla în 
libertate supravegheată, şi posibilităţile sale de 
mişcare erau extrem de reduse. Dacă voia să 
părăsească statul, avea neapărat nevoie de un 
permis special şi nu era nebun să-l ceară. Pe de 
altă parte, îi era foarte greu să ia legătura cu 
Gronke, iar situaţia generală îl îmbolnăvise de 
nervi. De opt luni de zile, nu vedea decât poliţişti 
în toţi străinii care-şi îndreptau privirile curioase 
spre el. Necunoscutul care păşea în urma lui pe 
trotuar nu putea fi decât un federal ce se 


ascundea în întuneric. Telefoanele îi erau fără 
îndoială ascultate şi cu siguranţă că avea 
microfoane în maşină şi în casă. li era frică să 
vorbească, pentru că simţea efectiv prezenţa 
fizică a microfoanelor şi a senzorilor. 

Tocmai în momentul în care comanda încă o 
vodcă dublă, zări caroseria impresionantă a lui 
Gronke făcându-şi apariţia în scaunul din colţ. 
Plafonul se afla la doi metri de capetele lor. 

- Frumos local, începu Gronke. Şi tu, ce mai 
faci? 

- Okay, răspunse Barry, făcându-i semn 
chelnerului să se apropie. 

- O bere, comandă Gronke. 

- Ai fost urmărit? se interesă Muldanno. 

- Nu cred. Am bătut jumătate din Cartier până 
să ajung aici. 

- Spune-mi, ce se-ntâmplă acolo? 

- La Memphis? 

- Ei, nu, la Milwaukee, dobitocule! zise Barry 
zâmbind. Ce s-a întâmplat cu copilul? 

- Acum este la răcoare şi nu vrea să vorbească. 
L-au dus acolo azi-dimineaţă, p-ormă l-au adus la 
tribunalu' pentru minori pe la prânz, pentru nu-ş' 
ce audiere, şi dup-aia l-au dus înapoi la puşcărie. 

În timpul acesta, barmanul intră în bucătăria 
murdară şi înghesuită, cărând o tavă plină cu 
halbe murdare. Imediat ce trecu de uşile batante, 
fu oprit de doi agenţi FBI care se legitimară şi 
apoi îi luară tava din braţe. 

- Ce dracu'! exclamă barmanul, lipindu-se cu 
spatele de perete şi zgâindu-se la legitimaţiile pe 
care i le băgaseră sub nas. 

- FBI. Avem nevoie de un serviciu, îl informă, 


calm, agentul special Scherff. Barmanul avea 
două condamnări la activ şi se bucura de 
libertate de numai şase luni, ceea ce îl făcu să 
devină cât se poate de vioi şi de serviabil. 

- Fireşte. Orice. 

- Cum te cheamă? îl întrebă Scherff. 

- Aă, Dole. Link Dole, răspunse omul după o 
scurtă ezitare. De-a lungul vremii, folosise atât 
de multe nume încât până şi lui îi venea greu să 
se descurce. 

Agenţii veniră şi mai aproape şi Link se temu 
de un atac direct. 

- Okay, Link. Poţi să ne ajuţi? 

Link făcu iute semn că da. Bucătarul, cu ţigara 
spânzurând în colţul gurii, amesteca de mama 
focului într-o cratiţă plină cu orez; era mult prea 
ocupat ca să-i bage în seamă pe cei trei nou- 
veniţi. 

- Dincolo, la masa din colţul unde tavanul este 
foarte scund sunt doi tipi care au comandat de 
băut. 

- Da, okay, sigur. Da' io n-am nici un amestec, 
da? 

- Da, da, nici o grijă, Link. Fii atent! zise 
Scherff, scoțând din buzunar două borcanele 
pline cu sare şi respectiv piper. Uite, pune astea 
pe o tavă împreună cu o sticlă de ketchup şi du- 
le la masa tipilor, ca şi cum aşa s-ar obişnui. Pe 
tipi îi întrebi dacă vor ceva de mâncare sau de 
băut. Înţelegi? 

Link nu pricepea nimic, dar dădu imediat din 
cap., 

- Aă, da' ce-i în astea? 

- Sare şi piper, îl lămuri Scherff. Şi o gânganie 


mică, să ascultăm ce-şi spun băieţii ăia. Pentru 
că sunt nişte criminali pe care îi supraveghem 
îndeaproape, Link. 

- Să ştiţi că nu vreau să mă băgaţi în chestia 
asta, zise Link, ştiind sigur că la cea mai slabă 
ameninţare din partea agenţilor s-ar fi băgat 
urgent şi cu mâna lui „în chestia asta”. 

- la să nu mă enervezi, îl atenţiona Scherff, 
agitând borcănelele cu condimente. 

- Okay, okay. 

In clipa aceea, uşile batante fură împinse la 
perete de un chelner ale cărui braţe erau 
ocupate de un teanc de vase murdare. 

- Să nu mai spuneţi la nimeni, zise Link 
tremurând. 

- S-a făcut, Link. Asta are să fie micul nostru 
secret. Ei, şi-acu', ia zi, aveţi pe-aici vreun dulap 
gol? întrebă Scherff, privind în jur. Răspunsul era 
însă evident: în spelunca asta nu se mai găsea 
nici măcar un centimetru pătrat de spaţiu liber 
de mai bine de cincizeci de ani. 

Link se gândi câteva secunde, foarte dornic să 
colaboreze cu noii săi prieteni, apoi spuse: 

- Nu este nici unu', da' avem un birou mititel 
chiar deasupra barului. 

- Bravo, Link. Acum du-te şi plasează astea, iar 
între timp noi o să ducem nişte echipament în 
biroul de care zici. 

Şi astfel discuţia luă sfârşit; Link luă grijuliu 
cele două borcănele cu sare şi piper, de parcă ar 
fi putut exploda în orice clipă şi se duse la bar. 
Un chelner puse o sticlă verde de bere pe masă 
în faţa lui Gronke şi apoi dispăru. 

- Ticălosul ăla mic ştie ceva, nu? zise Şiş. 


- Fără îndoială. Doar de-asta se-ntâmplă tot ce 
se-ntâmplă. Altfel de ce şi-ar fi luat un avocat? Şi 
de ce încăpăţânarea asta? îşi dădu cu părerea 
Gronke, după care goli dintr-o dată jumătate din 
sticla de bere. 

Link se apropie de masa celor doi, cărând o 
tavă plină cu borcanele de ketchup, muştar, sare 
şi piper. 

- Hei, oameni buni, ceva de mâncare? întrebă 
el pe un ton pur profesional în timp ce schimba 
recipientele cu condimente. 

Barry îi făcu semn să-i lase în pace, iar Gronke 
zise scurt „nu”, aşa că barmanul dispăru urgent 
din faţa lor. Dar la nici zece metri distanţă de 
locul cu pricina, Scherff şi alţi trei agenţi îşi 
desfăcură servietele grele şi unul dintre ei îşi 
puse iute la urechi o pereche de căşti. 

- Copilul ăsta mă sperie, omule, zise Barry. 
Precis i-a spus totu' avocatei, aşa că acum sunt 
doi care ştiu despre ce este vorba. 

- Aşa o fi, da' puştiu' nu suflă o vorbă, Barry. 
Eu zic să te mai gândesti. l-am arătat poza aia, 
am avut grijă de rulotă şi puştiu' e speriat de 
moarte. 

- Nu ştiu. Există vreo cale să punem mâna pe 
el? 

- Deocamdată nu. Vreau să spun că, la dracu', 
poliţia a pus deja mâna pe el şi-l ţine la loc sigur. 

- Da, da' ştii şi tu că există întotdeauna o 
posibilitate. Eu unu' mă-ndoiesc că paza este 
cine ştie ce într-o închisoare pentru copii. 

- S-ar putea, numai că şi poliţiştii sunt speriaţi. 
Au împânzit spitalul, au paznici pe culoar, federali 
deghizați în doctori bântuie peste tot, adică 


oamenii ăştia sunt de-a dreptul îngroziţi. 

- Şi totuşi îl pot face să vorbească. Pot să-l 
bage în programul ăla special, să-i dea o 
grămadă de bani maică-sii, la dracu', pot să le 
cumpere o rulotă nouă, dublă sau ceva pe- 
aproape. Paul, sunt al dracului de nervos, să ştii. 
Iti dai seama că dacă puştiul ar fi fost curat, n-am 
fi auzit niciodată de el. 

- Barry, nu putem să lovim în copil. 

- Şi de ce nu, mă rog? 

- Pentru că este doar un copil. Pentru că toţi 
ochii sunt pe el în clipa asta. Pentru că dacă 
facem aşa ceva, o să avem pe urmele noastre un 
milion de curcani care până la urmă au să ne 
bage în mormânt. Pur şi simplu, nu merge. 

- Atunci ce zici de maică-sa sau de frate-său? 

Gronke luă încă o înghiţitură de bere şi clătină, 
nervos, din cap. E adevărat că se număra printre 
gangsterii duri, care nu se dădeau în lături de la 
orice ameninţare, dar spre deosebire de prietenul 
său, Gronke nu era un ucigaş. lar această 
vânătoare nechibzuită îl speria. De aceea prefera 
să nu spună nimic. 

- Da' avocata? întrebă Barry. 

- Păi pe ea de ce s-o omori? 

- Poate pentru că-i urăsc pe avocaţi în general. 
Poate pentru că în felul ăsta copilul s-ar speria şi 
mai tare şi ar intra în comă, întocmai ca frate- 
său. Nu ştiu. 

- Şi poate că a ucide oameni nevinovaţi la 
Memphis nu este totuşi o idee grozavă. Puştiul 
are să angajeze pe altcineva. 

- Atunci îl omorâm şi pe următorul. la 
gândeşte-te, Paul, aşa o chestie ar putea să facă 


minuni în tagma avocăţească, zise Barry 
izbucnind într-un râs zgomotos, apoi se aplecă 
mult în faţă, ca şi cum tocmai atunci îi venise o 
idee extrem de importantă; bărbia lui se afla 
acum la numai câţiva centimetri de borcanul cu 
sare. la gândeşte-te, Paul. Dacă o scoatem din 
circulaţie pe avocată, atunci nici un alt avocat cu 
capul pe umeri nu ar mai fi dispus să-l reprezinte 
pe puşti. Pricepi? 

- Barry, o iei pe-alături, omule. Te lasă nervii. 

- Da, ştiu. Da' recunoaşte că este o variantă 
grozavă. Dă-i la cap avocatei şi-ai să vezi că 
puştiul n-are să mai vorbească, nici măcar cu 
maică-sa. Cum o cheamă pe avocată, Rollie, 
Ralphie? 

- Reggie. Reggie Love. 

- Ce dracu' de nume e ăsta pentru o gagică? 

- De unde vrei să ştiu eu? 

Barry îşi goli paharul şi-i făcu din nou semn 
chelnerului să se apropie. 

- Ce zice la telefon? întrebă Barry cu glas 
scăzut, chiar deasupra borcanului cu sare. 

- Nu ştiu, că n-am putut să intrăm în biroul ei 
astă-noapte. 

- Ce face?! exclamă Şiş, furios; ochii răi îi 
scânteiau violent. 

- Dacă totul merge bine, omul nostru are să 
facă ce trebuie în noaptea asta. 

- Ce fel de birou este? 

- Unul mititel într-o clădire înaltă din centrul 
oraşului. N-are să fie mare lucru. 

În ascunzătoarea lor, Scherff şi doi dintre 
tovarăşii lui îşi apăsară şi mai tare căştile pe 
urechi. În mica încăpere nu se auzea decât 


ticăitul regulat al magnetofonului. 

- E ceva de capul tipilor ălora? 

- Nance se ţine bine când e sub presiune. 
Partenerul lui însă este un pişăcios care se sperie 
şi de umbra lui. 

- Vreau ca telefoanele să fie aranjate în 
noaptea asta. 

- Se face. 

Barry îşi aprinse o ţigară şi după ce suflă fumul 
spre tavan îşi miji ochii spre prietenul lui: 

- Avocata este şi ea protejată? 

- Nu cred, răspunse Gronke fără să-l privească. 

- Unde locuieşte? Ce fel de casă are? 

- Stă într-un apartament drăguţ chiar în 
spatele casei mamei ei. 

- Locuieşte singură? 

- Cred că da. 

- Atunci e uşor de ajuns la ea, nu? Intri, îi faci 
felul, furi ceva lucruri şi ai încă o spargere care s- 
a terminat nasol. Îm, cum ţi se pare? 

Dar Gronke clătină din cap, studiind cu atenţie 
o tânără blondă aflată chiar lângă bar. 

- Cum ţi se pare? repetă Barry întrebarea. 

- Da, ar fi o lovitură uşoară. 

- Atunci hai s-o facem. Mă asculţi, Paul? 

Da, da, Paul îl asculta, dar încerca să evite 
privirea ochilor aceia plini de răutate. 

- N-am chef să omor pe nimeni, zise el, 
studiind-o în continuare pe blonda de la bar. 

- Perfect. Atunci caută-l pe Pirini. 


Cu câţiva ani în urmă, un reţinut, cum li se 
spunea celor închişi în Centrul de detenţie pentru 


minori, un băiat de doisprezece ani murise chiar 
în camera alăturată din cauza unei crize de 
epilepsie. Întâmplarea fu urmată de o campanie 
de presă şi de un proces foarte dur şi, cu toate că 
nu fusese implicată, Doreen fusese zguduită de 
povestea respectivă. Se lăsase cu o anchetă, cu 
îndepărtarea unor oameni şi cu un nou 
regulament interior. 

Ultimul lucru pe care îl făcu înainte de ora 
cinci, când i se termina schimbul, fu să-l mai 
verifice încă o dată pe Mark. De fapt, asta făcuse 
toată după-amiaza şi văzu cu îngrijorare 
crescândă că starea copilului se deteriora din ce 
în ce mai mult, chiar sub ochii ei; băiatul vorbea 
tot mai puţin şi se mulțumea să zacă în pat, cu 
privirea pierdută în tavan. La ora cinci, Doreen 
aduse cu ea şi un sanitar care, după un control 
rapid, declară că Mark era viu şi sănătos, cu 
toate funcţiile vitale în stare normală. Înainte să 
iasă din cameră, Doreen masă uşor tâmplele 
micului prizonier, ca o bunicuţă îngrijorată de 
sănătatea nepoţelului, şi îi promise că se va 
întoarce a doua zi dimineaţă, devreme. Şi nu uită 
să-i mai trimită o porţie de pizza. 

Mark o asigură că va rezista până la sosirea ei 
şi că va încerca să supravieţuiască peste noapte. 
Dar Doreen lăsase instrucţiuni precise, căci 
imediat după plecarea ei, supraveghetoarea de 
la etajul următor, o femeie micuță şi dolofană pe 
nume Telda, bătu la uşă şi se prezentă. Apoi, de- 
a lungul următoarelor patru ore, Telda reveni în 
repetate rânduri şi de fiecare dată îl privea pe 
copil cu ochi disperaţi, de parcă ar fi avut de-a 
face cu un nebun care mai avea puţin şi o lua 


razna. 

Mark se uită la televizor până la zece când 
începu jurnalul, după care se spălă pe dinţi şi 
stinse lumina. Patul i se păru destul de 
confortabil şi gândul îi fugi imediat la pătuţul 
acela şubred adus de infirmiere în camera lui 
Ricky de la spital, în care maică-sa încerca cu 
greu să adoarmă. 

Pizza comandată la „Domino's” nu era doar o 
bucată tare de brânză aruncată la întâmplare 
într-un cuptor, ci era o pizza adevărată, pentru că 
Doreen plătise probabil din banii ei. In pat era 
cald, pizza era de-adevăratelea, iar uşa de la 
cameră era bine încuiată. Şi băiatul se simţi la 
adăpost nu neapărat de ceilalţi colegi de 
detenţie, de bandele şi de violenţa care existau 
fără îndoială şi aici, cât mai ales de omul cu şişul, 
cel care-i cunoştea numele şi pusese mâna pe 
fotografia din rulotă. Omul care dăduse foc 
rulotei. Era mereu prezent în mintea lui de ieri 
dimineaţă, de când cu întâlnirea lor din lift. Se 
gândise la el şi astă-noapte, pe veranda de la 
Mama Love, şi în sala de judecată, în timp ce-i 
asculta pe Hardy şi McThune. Şi ceea ce-l 
îngrijora cel mai mult era că omul ăla bântuia 
prin spital, fără ca Dianne să aibă habar de 
existenţa lui. 


A sta într-o maşină parcată pe Third Street, în 
plin centrul Memphis-ului, la miezul nopţii, nu era 
nici pe departe ceea ce Cal Sisson numea o 
distracţie sănătoasă, dar portierele erau blocate 
şi mai avea şi un pistol sub scaunul şoferului. 


Condamnările anterioare îi aduseseră interdicţia 
a deţine arme de foc, e-adevărat; dar maşina 
asta era a lui Jack Nance, nu a lui, şi era parcată 
în spatele unei dubiţe, chiar lângă Madison, la 
două străzi distantă de Sterick Building. Maşina 
nu avea nimic care să dea de bănuit, iar traficul 
era destul de paşnic. 

Deodată, pe trotuar, la numai câţiva centimetri 
de Cal, se opriră doi poliţişti în civil care începură 
să-l privească foarte atent. Apoi oglinda 
retrovizoare îi arătă alţi doi poliţişti venind din 
spate. Patru! Unul dintre ei se aşeză pe 
portbagaj, făcând maşina să se clatine. Cal se 
întrebă disperat dacă nu cumva îi expirase timpul 
marcat pe aparatul de taxat din parcare. Era 
totuşi imposibil, doar plătise pentru o oră şi el nu 
era aici decât de zece minute. Nance îi zisese că 
afacerea nu avea să dureze mai mult de o 
jumătate de ceas. 

Alţi doi poliţişti li se alăturară celor de pe 
trotuar şi pe Cal începură să-l treacă toate 
transpiraţiile. Cel mai tare îl îngrijora pistolul de 
sub scaun, deşi un avocat bun l-ar fi putut 
convinge pe ofiţerul care-l supraveghea că Sisson 
era doar şoferul lui Nance şi că arma nu era a lui. 

Apoi o maşină fără însemnele poliţiei opri chiar 
în spatele lui şi din ea coborâră încă doi poliţişti 
în civil. Opt poliţişti! 

Unul îmbrăcat în blugi şi tricou se aplecă brusc 
şi-şi lipi legitimaţia de fereastra din dreptul 
şoferului. Pe podeaua maşinii chiar lângă piciorul 
lui Cal, se afla un aparat de radio pe al cărui 
buton ar fi trebuit să apese cu treizeci de 
secunde în urmă, ca să-l avertizeze pe Nance, 


dar acum era prea târziu. Sumedenia de poliţişti 
care împânzeau locul picase parcă din cer. 

Sisson cobori încetişor geamul ferestrei şi 
polițistul îşi vâri capul în maşină: 

- 'nă seara, Cal. Sunt locotenentul Byrd de la 
Poliţia din Memphis. 

Faptul că-i spusese pe numele mic îl făcu pe 
Cal să tremure, dar încercă din răsputeri să-şi 
păstreze calmul. 

- Cu ce pot să vă ajut, domnule locotenent? 

- Să-mi spui unde este Jack. 

Inima lui Sisson îşi opri bătăile; o sudoare rece 
îi cuprinse trupul. 

- Jack şi mai cum? 

Jack şi mai cum! Byrd aruncă o privire peste 
umăr şi-i zâmbi colegului de lângă el. Cei opt 
poliţişti încercuiseră practic maşina. 

- Jack Nance, bunul tău prieten. Unde este? 

- Nu l-am văzut. 

- la te uită ce coincidenţă! Nici eu nu l-am 
văzut, cel puţin în ultimul sfert de oră. De fapt, 
ultima oară când l-am văzut pe Jack era la 
intersecţia dintre Union şi Second Street, acum 
mai puţin de treizeci de minute, şi tocmai cobora 
din maşina asta. Pe urmă tu ai plecat mai 
departe şi acum, surpriză, iată-te aici. 

Cal trase cu greu aer în piept. 

- Nu-nţeleg ce vreţi să spuneţi. 

Byrd debloca portiera maşinii şi o deschise 
larg. Dă-te jos, Cal, ordonă el şi Sisson nici nu se 
gândi să se împotrivească. Apoi locotenentul 
trânti uşa la loc şi îl izbi pe Cal cu spatele de ea. 
Patru poliţişti îi înconjurară imediat; ceilalţi trei 
urmăreau cu toată atenţia ceea ce se-ntâmpla în 


zona Sterick Building. Faţa lui Byrd era aproape 
de cea a lui Cal. 

-  Ascultă-mă, şi  ascultă-mă bine, Cal. 
Complicitatea la pătrunderea prin efracţie într-o 
clădire se pedepseşte cu şapte ani de puşcărie. 
Tu mai ai trei condamnări anterioare, aşa că ia 
ghiceşte cât ai să primeşti în calitate de 
recidivist? 

Dinţii îi clănţăneau, iar trupul îi tremura ca 
bătut de vânt, dar Cal scutură din cap, ca şi cum 
chestiunea îl depăşea. 

- Să-ţi spun eu, zise Byrd. Treizeci de ani, fără 
eliberare condiţionată. 

Sisson închise ochii şi se prăbuşi. Aerul nu-i mai 
ajungea. 

- Ei, şi-acum vreau să-ţi spun că în privinţa lui 
Jack Nance n-avem nici o grijă, povesti mai 
departe polițistul pe un ton rece şi plin de 
cruzime. Câţiva băieţi de-ai noştri îl aşteaptă să 
iasă după ce aranjează telefoanele domnişoarei 
Love. Are să fie arestat, împachetat şi, când va 
veni vremea, livrat unde trebuie. Cu toate astea, 
nu ne facem iluzii că ne va spune prea multe. Mă 
urmăreşti? 

Cal dădu iute din cap cum că da, nu scăpa nici 
un cuvânt. 

- Numai că, vezi tu, Cal, noi ne-am gândit că tu 
s-ar putea să fii dispus să-nchei un târg. Să ne 
ajuţi puţin, înţelegi ce vreau să spun? 

Cal dădea mai departe din cap, mărind însă 
ritmul mişcării. 

- Noi suntem convinşi că tu ai să ne spui ce 
vrem să aflăm, iar noi te lăsăm să pleci. 

Cal îl privea cu ochi disperaţi. 


- Vezi trotuarul ăla, Cal? îl întrebă Byrd, 
arătându-i trotuarul de peste drum. 

- Da, veni iute răspunsul, însoţit de o privire 
plină de speranţă în direcţia indicată. 

- Ei bine, este cu totul al tău. Spune-mi ceea ce 
vreau să aud şi poţi să pleci. Okay? li ofer 
treizeci de ani de libertate, Cal. Nu fi prost. 

- Okay. 

- Când se întoarce Gronke de la New Orleans? 

- Mâine dimineaţă pe la zece. 

- Unde stă? 

- La Holiday Inn Crowne Piaza. 

- Ce cameră? 

- 782. 

- Unde sunt Bono şi Pirini? 

- N-am idee. 

- Cal, te rog, nu ne lua drept tâmpiţi! Unde 
sunt ăştia doi? 

- Au camerele 783 şi 784. 

- Mai e cineva din New Orleans aici? 

- Asta-i tot ce ştiu. 

- Să ne aşteptăm şi la alte vizite de la New 
Orleans? 

- Jur că habar n-am. 

- Şi-au făcut cumva planul să-l lovească pe 
băiat, sau familia lui, sau pe avocată? 

- A fost discutată şi varianta asta, dar nu există 
un plan pus la punct. Şi să ştiţi că eu nici nu 
vreau să am de-a face cu aşa ceva. 

- Ştiu asta, Cal. Dar planuri pentru 
interceptarea altor telefoane? 

- Nu, nu cred. Doar telefoanele avocatei. 

- Ce ştii despre locuinţa avocatei? 

- Din câte ştiu, nu se pregăteşte nimic acolo. 


- Nici microfoane, nici casetofoane? 

- Din câte ştiu eu, nu. 

- Nici un plan pentru asasinarea cuiva? 

- Nu. 

- Dacă ai minţit cumva, Cal, să ştii că te caut şi 
ai din partea mea treizeci de ani ca să te 
pocăieşti. 

- Jur că asta-i tot ce ştiu. 

Deocamdată, Byrd îl lovi peste faţă şi începu 
să-l strângă de guler. Gura lui Sisson era larg 
deschisă, căutând aerul cu disperare; în ochii lui 
se citea groaza. 

- Cine a dat foc rulotei? mârâi Byrd, 
împingându-l şi mai tare în portiera maşinii. 

- Bono şi Pirini, veni imediat răspunsul. 

- Ai fost şi tu implicat, Cal? 

- Nu, jur că nu! 

- Mai au de gând să repete figura şi în altă 
parte? 

- Din câte ştiu eu, nu. 

- Atunci pentru ce dracu' mai stau aici? 

- Aşteaptă, ascultă, ştiţi, în caz că este nevoie 
de ei pentru vreo chestie. Depinde numai de 
puşti. 

Byrd îl strânse şi mai mult de guler şi zâmbi 
larg. 

- Cal, o singură minciună dac-ai spus, ţi-a luat 
foc curu', okay? 

- Nu mint, pe cuvântu' meu că nu mint, se auzi 
vocea pierită a lui Sisson. 

Atunci Byrd îi dădu drumul şi, făcând semn 
spre trotuarul de pe partea cealaltă a străzii, îi 
zise: 

- Mergi în pace şi să nu mai păcătuieşti! 


Zidul de poliţişti se desfăcu şi Cal traversă 
strada în fugă, dispărând în noapte. 


28 


Era vineri dimineaţa. În camera învăluită în 
lumina cenuşie de dinainte de revărsatul zorilor, 
Reggie sorbea gânditoare din cafeaua tare şi 
amară, întrebându-se ce noutăţi îi va mai aduce 
ziua care sta să-nceapă. Era o dimineaţă 
răcoroasă şi senină, cum nu mai fusese nici una 
până acum în septembrie, primul semn că vara 
fierbinte şi umedă, atât de caracteristică 
Memphis-ului, era pe  sfârşite. Aşezată în 
balansoarul din papură împletită de pe micul 
balcon din spatele apartamentului, Reggie 
încerca să descifreze întâmplările ultimelor cinci 
ore. 

Când ceasul arăta ora unu şi jumătate noaptea, 
primise un telefon de la poliție care o anunța că 
apăruse o problemă urgentă la ea la birou şi o 
ruga să dea o fugă până acolo. Atunci ea îi 
telefonase lui Clint şi merseseră împreună la 
birou, unde dădură de cel puţin o jumătate de 
duzină de poliţişti. Aceştia îl lăsaseră pe Jack 
Nance să-şi ducă la bun sfârşit misiunea lui 
murdară şi să iasă din clădire, pentru ca abia 
după aceasta să pună gheara pe el. Lui Reggie şi 
lui Clint le arătară apoi microfoanele minuscule 
implantate în receptoarele celor trei telefoane din 
biroul  avocatei, admirând în acelaşi timp 
măiestria dovedită de Nance. 

O dată demontate, microfoanele se 


transformară în probe indubitabile ale vinovăţiei 
celui care le plantase acolo. Poliţiştii explicară 
modul în care Nance pătrunsese în clădire şi în 
birou şi le atraseră de mai multe ori atenţia 
asupra absenței oricăror sisteme de securitate. 
Reggie declară însă că nu o îngrijora acest aspect 
deoarece în birou nu existau bunuri de valoare. 

Apoi îşi verifică dosarele, dar totul părea să fie 
în ordine. Dosarul „Mark Sway” nu ieşea 
niciodată din servieta personală, iar în clipa 
aceea se afla acasă, chiar în dormitorul avocatei. 
Clint însă anunţă că, după părerea lui, cineva 
umblase în dosarele din secretariat. Nu putea fi 
totuşi foarte sigur de acest lucru, din cauza 
modului său, din păcate cam dezorganizat, de 
lucru. 

Poliţiştii le spuseră celor doi că fuseseră 
informaţi din timp de vizita lui Nance, dar 
refuzară să-şi dezvăluie sursele. Aşa se face că 
accesul în clădire fusese mult uşurat - uşi 
descuiate, paznici absenţi etc, iar tipul fusese 
supravegheat de vreo doisprezece oameni. Acum 
se afla în arestul poliţiei refuzând însă cu 
încăpățânare să dea vreo informaţie. Apoi unul 
dintre poliţişti o luă deoparte pe avocată şi îi 
şopti la ureche  esenţialul despre relaţiile 
existente între Nance, Gronke, Bono şi Pirini. 
Ultimii doi reuşiseră să dispară, fără să mai 
treacă pe la hotel. Gronke se afla încă la New 
Orleans, unde era supravegheat îndeaproape. 

Nance avea să primească, probabil, ceva mai 
mult de doi ani de închisoare pentru ce făcuse. 
Dar timp de o fracțiune de secundă, Reggie se 
gândi că pedeapsa cu moartea ar fi fost mult mai 


nimerită. 

Pe la trei, Reggie şi Clint rămaseră în sfârşit 
singuri să rumege în voie vestea neaşteptată că 
în birourile lor un profesionist îşi întinsese 
capcanele. Un necunoscut angajat de nişte 
ucigaşi ca să strângă informaţii ce le-ar fi permis 
acestora să lovească atunci când ar fi socotit ei 
necesar. Cum încăperile acestea şi tot ceea ce 
implicau ele le creau o stare de nervozitate 
deosebită, Reggie şi Clint le părăsiră imediat 
după plecarea poliţiştilor, încercând să se refacă 
cu ajutorul unei ceşti de cafea, într-un bar de la 
periferia oraşului. 

Şi aşa se făcea că, după o noapte fără somn, în 
pragul unei zile ce se anunţa înnebunitoare, 
Reggie îşi bea cafeaua, aşteptând ca la răsărit, 
cerul să devină portocaliu. Gândul îi zbură la 
Mark, care apăruse în biroul ei miercuri, adică 
acum două zile; era muiat tot de ploaie şi speriat 
de moarte şi îi povestise dintr-o suflare de tipul 
care-l ameninţase cu un cuţit chiar într-unul din 
lifturile spitalului. Era un bărbat masiv şi urât, 
care îşi fluturase şişul prin faţa ochilor îngroziţi ai 
băiatului, după care îi arătase o fotografie ce-i 
reunea pe toţi membrii familiei Sway. Avocata 
ascultase totul, simțind cum o cuprinde un 
sentiment de oroare; întâmplarea era într-adevăr 
înspăimântătoare; şi cu toate acestea, altcineva 
fusese implicat, cuțitul nu fusese îndreptat direct 
spre pieptul ei. 

Numai că povestea asta se-ntâmpla miercuri, 
iar astăzi, vineri, aceeaşi bandă de criminali o 
atacase fără menajamente, situaţia devenind 
dintr-o dată a dracului de periculoasă. Pentru că 


micul ei client se afla într-un adăpost sigur, 
supravegheat de paznici înarmaţi, în timp ce ea 
stătea singură aici, în întuneric, neputându-şi 
muta gândul de la Bono, Pirini şi cine ştie cine 
mai era acolo afară, la pândă. 

Undeva pe aceeaşi stradă, ceva mai departe 
de casa Mamei Love, doi agenţi FBI într-o maşină 
obişnuită supravegheau zona. Reggie fusese de 
acord cu această prezenţă. 

Îşi imagină apoi o cameră de hotel îmbâcsită 
cu fum de ţigară, pe a cărei podea zăceau 
grămezi de sticle goale de bere şi cu ferestrele 
bine acoperite de draperii groase; în mijlocul 
încăperii, câţiva derbedei prost îmbrăcaţi se 
îngrămădeau în jurul mesei pe care era aşezat un 
magnetofon. Pe bandă erau înregistrate 
convorbirile ei cu diverşi clienţi, cu doctorul 
Levin, cu Mama Love, convorbiri personale care 
ar fi trebuit să fie confidenţiale. În general 
ascultătorii se plictiseau de moarte; uneori însă, 
unul sau altul dintre ei izbucnea în râs sau 
începea să mormăie semnificativ. 

Mark nu folosise telefoanele de la biroul lui 
Reggie, aşa că microfoanele puse acolo erau de-a 
dreptul ridicole. Oamenii ăştia erau în mod 
evident convinşi că Mark ştia totul despre Boyd 
Boyette şi credeau că băiatul şi avocata lui erau 
suficient de idioţi ca să discute despre subiectul 
cu pricina prin telefon. 

Exact în clipa aceea, liniştea fu sfâşiată de 
soneria stridentă a telefonului din bucătărie. 
Reggie tresări speriată, apoi îşi verifică ceasul - 
acele arătau ora şase şi douăzeci de minute. 
Probabil că iar se-ntâmplase ceva, pentru că 


altfel, nimeni nu dădea telefon la o asemenea 
oră. 

- Alo? 

- Bună dimineaţa, Reggie, se auzi la celălalt 
capăt al firului vocea lui Harry Roosevelt. Te rog 
să mă ierţi dacă te-am trezit. 

- Nu, nu, nu mai dorm de mult. 

- Ai văzut ziarul de astăzi? 

Reggie înghiţi în sec. 

- Nu. Ce s-a-ntâmplat? 

- Pe prima pagină sunt două fotografii mari de- 
ale lui Mark, una luată la plecarea din spital, în 
stare de arest după cum scrie aici, şi cealaltă în 
momentul în care ieşea din tribunal ieri, însoţit 
de poliţişti. Articolul este semnat de Slick Moeller 
şi este clar că tipul ştie tot ce-a fost în timpul 
audierii. Relatarea este însă corectă, fără 
înflorituri. Zice că Mark a refuzat să răspundă la 
întrebările mele despre Boyette şi că pentru asta 
eu l-am găsit vinovat de sfidarea Curţii şi l-am 
trimis înapoi la închisoare. După cum scrie acolo, 
eu m-am purtat ca un al doilea Hitler. 

- Bine, dar cum de ştie toate astea? 

- Citează nişte surse anonime. 

Reggie numără iute persoanele care fuseseră 
prezente în mica sală de judecată, apoi îşi spuse 
părerea: 

- Oare să fi fost Fink? 

- Nu cred. Fink nu ar câştiga nimic din asta, iar 
riscurile ar fi prea mari. Trebuie să fi fost cineva 
pe care să nu-l prea dea inteligenţa afară din 
casă. 

- Păi tocmai de-aia am şi spus numele lui. 

- Lovit la fix, dar nu cred că a fost un avocat. 


De altfel am de gând să-i trimit o citaţie domnului 
Moeller să se prezinte la tribunal astăzi la prânz. 
Am să-i cer să-mi spună sursa şi dacă refuză, îl 
bag la închisoare pentru că a sfidat Curtea. 

- Minunată idee. 

- N-ar trebui să dureze prea mult. Şi vom ţine 
audierea cealaltă după, okay? 

- Fireşte, Harry. Ascultă, ar fi bine să-ţi spun 
ceva. Am avut o noapte foarte lungă. 

- Da, te-ascult, zise el, şi Reggie îi împărtăşi 
rezumatul celor întâmplate în cursul nopţii, cu un 
accent special pe cuplul Bono-Pirini şi pe faptul 
că nu li se dăduse încă de urmă. 

- Dumnezeule, exclamă Harry. Dar oamenii 
ăştia sunt complet nebuni. 

- Şi periculoşi. 

- Te-ai speriat? 

- Bineînţeles că m-am speriat. Doar mi-a fost 
violată intimitatea, iar ideea că oamenii aceia 
ştiu atâtea despre mine este absolut 
înspăimântătoare. 

- Reggie, să ştii că n-am să-i dau drumul lui 
Mark nici astăzi; să vedem ce se mai întâmplă în 
weekend. Oricum, băiatul este mult mai în 
siguranţă acolo unde este acum. 

- De acord. 

- Ai vorbit cu mama lui Mark? 

- Da, ieri, şi nu a fost tocmai încântată de idee, 
aşa că s-ar putea să mai dureze. Biata de ea, e 
toată un pachet de nervi. 

- Atunci vezi ce poţi face. Crezi că ar putea să 
vină astăzi la tribunal? Aş vrea să vorbesc şi cu 
ea. 

- Am să-ncerc. 


După ce puse receptorul în furcă, Reggie îşi 
mai turnă o ceaşcă de cafea şi se întoarse în 
balcon. Axle dormea dusă sub balansoar. Prima 
rază de soare se strecură printre frunzele 
copacilor. Reggie strânse în palme ceaşca de 
cafea şi îşi ascunse picioarele goale în halatul 
lung şi gros. Şi în timp ce savura aroma cafelei, 
îşi lăsa gândurile să alunece la tot ce se 
ântâmplase în ultimele zile şi la cât de mult îi 
dispreţuia pe ziarişti. Lumea întreagă avea să 
ştie acum totul despre audiere. Halal 
confidenţialitate! Micul ei client devenise dintr-o 
dată mult mai vulnerabil. Faptul că ştia ceva ce 
n-ar fi trebuit să ştie era de-acum evident. Altfel, 
de ce să fi refuzat să răspundă la întrebările 
judecătorului? 

Cu fiecare oră ce trecea, jocul acesta devenea 
din ce în ce mai periculos. lar ea, Reggie Love, 
avocat şi consilier juridic, ar fi trebuit să deţină 
toate răspunsurile şi să furnizeze sfaturi absolut 
perfecte. In curând, Mark o va privi cu ochişorii 
lui albaştri speriaţi şi o va întreba ce să facă. Or, 
de unde dracu' să ştie ea care-i răspunsul? 

De-acum devenise şi ea ţinta aceloraşi bandiți. 


Doreen îl trezi devreme pe Mark. Pentru micul 
dejun îi pregătise nişte brioşe cu afine şi acum Îl 
privea îngrijorată. Mark stătea pe un scaun cu o 
brioşă în mână şi privea fix podeaua; 
deocamdată nu mâncase nimic. După un timp, 
duse încet brioşa la buze, luă o firimitură, 
revenind apoi la nemişcarea dinainte. Doreen îi 
observa fiecare mişcare. 


- Te simţi bine, scumpule? îl întrebă ea. 

- A, mă simt foarte bine, răspunse el cu voce 
răguşită şi şovăielnică. 

Doreen îl bătu încurajator cu palma pe 
genunchi şi pe umăr; în ochii ei se citea 
tulburarea. 

- Ei, să ştii că am să fiu pe-aici toată ziua, zise 
ea, ridicându-se şi apropiindu-se de uşă. Am să 
mai trec pe la tine. 

Mark nu reacţiona în nici un fel la vorbele 
supraveghetoarei, ci se mulţumi să mai ia o 
îmbucătură anemică din brioşa pe care o avea în 
mână. Apoi uşa se închise cu un pocnet, iar 
băiatul vâri în gură dintr-o singură mişcare restul 
de brioşă şi înhaţă o alta de pe masă. 

Televizorul intră şi el în funcţiune, cu toate că 
antena nu capta decât un singur program care 
nu transmitea nici desene animate, nici filme 
vechi. 

Dar Doreen se întoarse după numai douăzeci 
de minute. 

- Mark, vino cu mine. Ai un vizitator. 

Puştiul se transferă brusc într-o altă lume şi 
întrebă cu aceeaşi voce pierdută: 

- Cine? 

- Avocata ta. Sigur te simţi bine? întrebă 
Doreen, legănându-se doi paşi în faţa lui. Mark 
confirmă clătinând uşor din cap. Coborâră scările 
în tăcere. 

Reggie îl aştepta în mica sală de conferinţe 
aflată cu un etaj mai jos. După ce schimbară 
câteva amabilităţi, Doreen îi părăsi şi cei doi se 
aşezară la măsuţa rotundă din mijlocul încăperii. 

- Mark, suntem prieteni? îl întrebă avocata 


zâmbind. 

- Da. Îmi pare rău că m-am purtat aşa ieri. 

- Nu e nevoie să-ţi ceri scuze, Mark. Te rog să 
mă crezi că te-nţeleg. Ai dormit bine? 

- Da, mult mai bine decât la spital. 

- Doreen mi-a spus că o îngrijorezi. 

- Ba sunt bine, mult mai bine chiar decât ea. 

- Bun, zise Reggie, apoi scoase din servietă 
prima pagină a ziarului de dimineaţă şi o puse pe 
masă. Băiatul citi totul cu multă atenţie. 

- Ai apărut pe prima pagină trei zile la rând, 
remarcă ea încercând să-şi fabrice un zâmbet 
încântat. 

- Începe să se învechească. Credeam că 
audierea a fost confidențială. 

- Aşa ar fi trebuit. Domnul judecător Roosevelt 
mi-a telefonat mai devreme şi mi-a spus că este 
foarte supărat pe chestia asta şi că are de gând 
să-l cheme pe reporter ca să-l prăjească un pic. 

- Da' este prea târziu, Reggie. Articolul a fost 
scris şi toată lumea poate să-l citească. Şi se 
vede de la o poştă că eu sunt puştiul care ştie 
prea multe. 

- Exact. 

Apoi Mark reciti articolul şi studie atent cele 
două fotografii care-l înfăţişau în compania 
poliţiştilor. 

- Ai vorbit cu mama? îl întrebă ea după un 
timp. 

- Da, doamnă. leri după-masă pe la cinci. Mi s- 
a părut obosită. 

- Aşa şi este. Am văzut-o puţin mai înainte să 
suni tu şi ştiu că nu prea este bine. Ricky a avuto 
zi foarte grea. 


- Păi, da, mulţumită curcanilor ălora idioţi. Hai 
să-i dăm în judecată. 

- Poate ceva mai târziu. Deocamdată trebuie 
să stăm puţin de vorbă. leri, după ce ai plecat tu, 
judecătorul Roosevelt a stat de vorbă cu avocaţii 
şi cu cei de la FBI. judecătorul vrea ca tu, Ricky şi 
mama să fiţi incluşi în Programul Federal de 
Protecţie a Martorilor. El este de părere că asta 
este cea mai bună modalitate de a vă proteja, şi 
eu înclin să-i dau dreptate. 

- Ce-nseamnă asta? 

- Asta-nseamnă că FBl-ul vă mută într-un alt 
loc, foarte secret, unde veţi avea nume noi, şcoli 
noi, totul va fi absolut nou. Mama ta va primi o 
altă slujbă, mult mai bine plătită. S-ar putea ca 
după câţiva ani să vă mute iar, pentru siguranţă. 
Pe Ricky au să-l interneze într-un spital mult mai 
bun până când se va face bine. Bineînţeles că 
guvernul va suporta toate cheltuielile. 

- Imi cumpără şi o bicicletă nouă? 

- Sigur că da. 

- Glumeam. Ştii, am văzut doar o chestie de- 
asta într-un film despre Mafia. Un informator a 
pus pe masă tot ce ştia despre organizaţie şi ăia 
de la FBI l-au ajutat să dispară. l-au făcut o 
operaţie plastică, i-au găsit o nevastă nouă, tot 
tacâmul. Şi l-au trimis în Brazilia, sau pe-acolo. 

- Şi ce s-a-ntâmplat până la urmă? 

- Păi, le-a luat numai vreun an ca să-l 
găsească. Şi au omorât-o şi pe nevastă-sa. 

- Ala a fost doar un film, Mark. Şi de altfel nici 
nu ai de ales. Este cea mai sigură mişcare pe 
care o poţi face. 

- Bineînţeles că va trebui să le spun tot ce ştiu 


mai înainte ca ei să facă toate chestiile astea 
minunate pentru noi. 

- Face parte din înţelegere. 

- Mafia nu uită niciodată, Reggie. 

- Mark, ai văzut prea multe filme la viaţa ta. 

- Poate. Da' spune-mi, FBl-ul a pierdut 
vreodată vreun martor băgat în programul ăsta? 

Răspunsul era afirmativ, dar nu avea nici un 
exemplu concret. 

- Nu ştiu, dar când ne vom întâlni din nou cu ei, 
poţi să le pui oricâte întrebări doreşti. 

- Şi dacă nu vreau să mă-ntâlnesc cu ei? Şi 
dacă vreau să rămân în celula mea până când 
am să fac douăzeci de ani şi judecătorul 
Roosevelt va fi în sfârşit mort? Atunci am să pot 
pleca de-aici? 

- Bun. Dar te-ai gândit la mama şi la Ricky? Ce 
se v-a întâmpla cu ei când Ricky va ieşi din spital 
şi nu vor avea unde să se ducă? 

- Pot să se mute aici cu mine, Doreen are să 
aibă grijă de noi. 

Ei, drace, da' îi merge mintea, pentru un copil 
de unsprezece ani. Reggie îi zâmbi, dar Mark o 
privi încruntat. 

- Ascultă, Mark. Ai încredere în mine? 

- Da, Reggie. Am multă încredere în tine. De 
fapt, eşti singurul om din lume în care mai am 
încredere. Aşa că te rog, ajută-mă. 

- Nu va fi uşor să ieşim din toată povestea 
asta, okay. 

- Ştiu. 

- In momentul de faţă siguranţa ta constituie 
unica mea preocupare. Siguranţa ta şi a familiei 
tale. lar judecătorul Roosevelt vede lucrurile în 


exact acelaşi fel. Acum, va fi nevoie de câteva 
zile ca să fie puse la punct detaliile programului 
de protecţie. Judecătorul le-a spus celor de la FBI 
să se apuce imediat de lucru şi eu cred că asta 
este cea mai bună variantă. 

- Ai vorbit şi cu mama? 

- Da; şi cred că i-a plăcut ideea. Dar vrea să 
mai discutăm puţin. 

- Da' de unde ştii că are să meargă? Crezi că 
este absolut sigur? 

- Nimic nu este absolut sigur, Mark. Nu există 
garanţii. 

- Grozav. Adică poate au să ne găsească, 
poate nu. Să vezi ce viaţă lipsită de monotonie o 
să ducem. 

- Ai o idee mai bună? ` 

- Sigur, şi este foarte simplă. Incasăm 
asigurarea pentru rulotă şi ne luăm alta, eu îmi 
pun lacăt la gură şi trăim fericiţi până la adânci 
bătrâneţe. Reggie, să ştii că nu-mi pasă nici cât 
negru sub unghie dacă n-au să găsească 
niciodată cadavrul ăla. Pur şi simplu nu îmi pasă. 

- Îmi pare rău, Mark, dar asta nu se poate. 

- De ce? 

- Pentru că din păcate eşti un mare ghinionist. 
Tu ai intrat în posesia unor informaţii extrem de 
importante şi vei avea mereu necazuri, până în 
clipa în care dai aceste informaţii celor care ţi le 
cer. 

- Şi pe urmă s-ar putea foarte bine să mor. 

- Nu cred aşa ceva. 

Dar Mark îşi încrucişa braţele la piept şi închise 
ochii. Vânătaia de pe obrazul stâng începuse să 
capete o nuanţă brună. Astăzi era vineri. Clifford 


îl lovise luni, şi cu toate că întreaga poveste 
părea să se fi întâmplat cu multe săptămâni în 
urmă, vânătaia aceea îi amintea lui Reggie că 
lucrurile se desfăşurau într-un ritm mult prea 
rapid. Bietul copil mai purta încă pe faţă semnele 
atacului pe care îl suferise. 

- Şi unde am putea să mergem? întrebă el cu 
glas slab, fără să deschidă ochii. 

- Departe, departe de tot. Domnul Lewis de la 
FBI a menţionat un spital de psihiatrie pentru 
copii din Portland care se pare că este unul dintre 
cele mai bune din ţară. Ricky va fi internat acolo 
şi va primi cea mai bună îngrijire. 

- Da' ceilalţi pot să ne urmărească? 

- Cei de la FBI vor avea grijă de tot. 

Mark îşi deschise brusc ochii şi o privi atent. 

- Cum se face că ai aşa, deodată, încredere în 
FBI? 

- Pentru că nu am în cine altcineva să mă 
încred. 

- Şi cât durează până când totul va fi pus la 
punct? 

- Sunt două probleme de rezolvat. Una este 
legată de detaliile afacerii şi de documentele de 
care este nevoie. A doua problemă se numeşte 
Ricky. S-ar putea ca doctorul Greenway să nu 
permită transferul lui mai devreme de câteva 
zile. 

- Adică mai stau încă o săptămână la 
închisoare? 

- Aşa se pare. Îmi pare rău. 

- N-ai de ce, Reggie. Mă descurc. De fapt, aş 
putea foarte bine să stau mai mult aici, dacă aş fi 
lăsat în pace. 


- Ştii bine că aşa ceva nu se poate. 

- Trebuie neapărat să vorbesc cu mama. 

- S-ar putea să vină la audierea de astăzi. 
Domnul judecător Roosevelt vrea şi el s-o vadă. 
Bănuiesc, de altfel, că domnul judecător se va 
întâlni în particular şi cu cei de la FBI, ca să 
discute despre programul de protecţie a 
martorilor. 

- Păi, atunci, dacă tot am să stau mai departe 
la închisoare, de ce să mai ţină audierea asta? 

- În cazurile de sfidare a Curţii, judecătorul este 
obligat să te aducă periodic la tribunal ca să-ţi 
permită să te dezvinovăţeşti. Cu alte cuvinte, ca 
să faci ceea ce vrea judecătorul. 

- Legea asta e complet aiurea. E o prostie, nu? 

- Deseori, aşa este. 

- Ştii, astă-noapte, când încercam să adorm, 
mi-a venit un gând nebunesc. Mă gândeam - ce- 
ar fi dacă senatorul ăla sau, mă rog, cadavrul lui, 
nici nu se află acolo unde zicea Clifford? Dacă 
Clifford înnebunise pur şi simplu, şi atunci în 
pădure bătea câmpii? Tu te-ai gândit pân-acum 
la asta, Reggie? 

- Da, de multe ori. 

- Dacă toată povestea asta este o glumă 
uriaşă? 

- Mark, nu putem să riscăm. 

Băiatul îşi frecă ochii, apoi se ridică şi începu să 
se plimbe prin cameră. 

- Adică ne facem bagajele şi ne lăsăm fostele 
noastre vieţi aici, corect? Păi, să ştii că ţie îţi vine 
uşor să vorbeşti, Reggie. Tu nu ai coşmaruri 
noaptea. Pentru tine toate au să fie la fel ca- 
nainte. Pentru tine, pentru Clint şi Mama Love. Ai 


să-ţi păstrezi biroul mic şi drăguţ ai să ai mai 
departe o sumedenie de clienţi. Noi, în schimb, 
vom trăi cu spaima-n suflet pentru tot restul 
vieţii. 

- Nu cred. 

- Dar nu eşti sigură. E foarte uşor să stai aici şi 
să spui că totul are să fie bine. Nu tu eşti în 
bătaia puştii. 

- N-ai de ales, Mark. 

- Ba da, am. Aş putea să mint. 


Nu era decât o cerere de amânare, adică, în 
mod normal, o hărţuială juridică obişnuită şi 
plictisitoare. Deşi numai de plictiseală nu putea fi 
vorba atunci când Barry-Şiş era acuzatul şi Willis 
Upchurch oratorul. Dacă mai adăugaţi la asta şi 
orgoliul nemăsurat al venerabilului Roy Foltrigg, 
precum şi talentul excepţional de care dădea 
dovadă Willy Boxx în manipularea presei, atunci 
această audiere inofensivă consacrată cererii de 
amânare lua aspectul unei adevărate execuţii. În 
dimineaţa aceea, sala de judecată unde urma să 
prezideze onorabilul James Lamond era înţesată 
de un public curios, de reprezentanţi ai presei şi 
de o mică armată de avocaţi invidioşi care aveau, 
bineînţeles, treburi mult mai importante de 
rezolvat, dar care se nimeriseră prin vecinătate. 
Toţi se plimbau de colo-colo, împărtăşindu-şi 
impresiile pe un ton grav, fără să-i scape însă din 
ochi pe ziarişti. Căci avocaţii sunt atraşi de 
reporteri şi de camerele de luat vederi aşa cum 
rechinii sunt atraşi de mirosul sângelui. 

Foltrigg se afla dincolo de balustrada care 


despărţea publicul de actori, în mijlocul unui grup 
compact de asistenţi care şopteau încruntaţi, de 
parcă plănuiau o invazie. Venerabilul se 
împodobise cu hainele de duminică - costum din 
trei piese de culoare închisă, cămaşă albă, 
cravată roşu-cu-albastru, pantofi strălucitori de 
atâta frecat cu peria, părul impecabil pieptănat. 
Stătea cu faţa spre cei din sală, dar era, 
bineînţeles, prea preocupat ca să remarce pe 
careva. In partea opusă a sălii, Muldanno se 
aşezase cu spatele la flecăreala spectatorilor, 
prefăcându-se că-i ignoră pe toţi. Era îmbrăcat în 
negru de sus până jos, iar coada de cal se arcuia 
perfect spre spate. Willis Upchurch se aşezase pe 
marginea mesei rezervate avocaţilor apărării şi, 
cu faţa spre zona presei, purta o discuţie 
deosebit de animată cu un funcţionar local. Căci 
Upchurch adora să se afle în centrul atenţiei, 
sentimentul său depăşindu-l în intensitate chiar şi 
pe cel resimţit de Foltrigg, dacă aşa ceva era 
omeneşte posibil. 

Pentru moment, Muldanno nu aflase de 
arestarea lui Jack Nance, nu ştia că Sisson le 
povestise poliţiştilor tot ce ştia, nu primise nici o 
veste de la Bono şi Pirini, şi în dimineaţa aceasta 
îl trimisese pe Gronke la Memphis, ignorând 
complet evenimentele petrecute în timpul nopţii. 

Pe de altă parte, Foltrigg se simţea foarte sigur 
de sine. Inregistrarea conversaţiei captate cu 
ajutorul borcănelului de sare îi va permite cu 
siguranţă să obţină luni inculparea lui Muldanno 
şi Gronke pentru obstrucţionarea justiţiei, iar 
condamnările nu vor pune nici o problemă. Îi 
avea la mână pe cei doi bandiți; Muldanno risca o 


pedeapsă de cinci ani. 

Roy nu găsise însă cadavrul. Or, un proces în 
care Barry Şiş era acuzat de obstrucţionarea 
justiţiei nu se va bucura niciodată de publicitatea 
extraordinară care ar însoţi un proces de 
omucidere, asezonat cu fotografii color ale 
cadavrului descompus şi cu rapoartele patologice 
despre traiectoria gloanţelor. Un astfel de proces 
s-ar întinde pe mai multe săptămâni şi în tot 
acest timp Roy ar străluci în fiecare seară pe 
ecranul televizorului, la ora jurnalului. 

Foltrigg îl trimisese în dimineaţa aceasta pe 
Fink înapoi la Memphis, punându-i în braţe şi 
citaţiile prin care puştiul şi avocata lui erau 
somaţi să se prezinte în faţa marelui juriul din 
New Orléans. Era de presupus că mişcarea 
aceasta va mai înviora un pic lucrurile. Luni 
după-amiază puştiul va vorbi, în sfârşit, şi, cu 
puţin noroc, luni seara Foltrigg va pune mâna pe 
rămăşiţele pământeşti ale senatorului Boyette. 
Gândul acesta îl ţinuse pe procuror la birou până 
la ora trei dimineaţa. Acum venerabilul se plimba 
ţanţoş prin sală, aruncându-i priviri încruntate lui 
Muldanno, care îl ignora complet. 

Aprodul se opri în faţa jilţului judecătorului şi le 
strigă celor prezenţi în sală să se aşeze la locurile 
lor. Curtea era în şedinţă, prezidată de onorabilul 
James Lamond. În clipa aceea judecătorul îşi făcu 
apariţia pe o uşă laterală; era însoţit de un 
asistent care ducea un teanc de dosare. Abia 
trecut de cincizeci de ani, Lamond era un mic 
copil printre matusalemicii judecători federali, 
fiind un reprezentant tipic al numerosului grup de 
magistrați numiţi de administraţia Reagan, tipul 


de profesionist, fără zâmbete şi amabilităţi. 
Ocupase postul de procuror general pentru 
Southern District of Louisiana înainte de Roy 
Foltrigg şi îşi ura succesorul la fel ca toată lumea. 
La numai şase luni după ce preluase postul, 
Foltrigg pornise într-un turneu prin tot districtul 
în timpul căruia prezentase o sumedenie de 
scheme şi grafice din care rezulta că activitatea 
procuraturii devenise mult mai eficientă decât în 
perioadele anterioare. Traficanţii de droguri se 
aflau dincolo de gratii, funcţionarii publici erau 
speriaţi, lumea interlopă dăduse de necaz, iar 
interesul public era de-acum apărat cu 
încrâncenare şi aceasta numai şi numai pentru 
că el, Roy Foltrigg, era acum procuror federal-şef 
al districtului. 

Fusese o mişcare absolut stupidă, care îl 
insultase pe Lamond şi îi înfuriase pe ceilalţi 
judecători, care nu-i acordau prea mare credit 
venerabilului. 

Lamond cuprinse cu privirea sala 
suprapopulată şi exclamă: 

- Dumnezeule! Sunt încântat să văd cât interes 
trezeşte ceea ce se va-ntâmpla astăzi, aici, dar 
ţin să remarc cu toată sinceritatea că este vorba 
doar de o audiere oarecare referitoare la o cerere 
cât se poate de obişnuită. 

Apoi privi cele două tabere: Foltrigg stătea în 
mijlocul unui grup de şase asistenţi, în timp ce 
Upchurch avea lângă el doi avocaţi şi doi 
funcţionari. 

- Curtea este gata să discute cererea de 
amânare prezentată de  inculpatul Barry 
Muldanno. Curtea ia act de faptul că procesul 


este prevăzut să aibă loc peste trei săptămâni. 
Domnule Upchurch, dumneavoastră aţi înaintat 
cererea, aşa că aveţi cuvântul. Vă rog să fiţi cât 
mai scurt. 

Şi spre surprinderea tuturor, Upchurch fu într- 
adevăr foarte scurt. El se mulţumi să amintească 
ceea ce ştia, de altfel, toată lumea despre 
defunctul Jerome Clifford, precum şi faptul că 
procesul era prevăzut să înceapă la Tribunalul 
federal din St. Louis peste exact trei săptămâni. 
Upchurch fu cât se poate de fluent şi se vedea de 
la o poştă că se simţea ca acasă în sala aceasta 
de judecată complet străină. Amânarea era 
absolut necesară, explică el cu multă abilitate, 
deoarece el, Willis Upchurch, avea nevoie de 
timp ca să se pregătească pentru ceea ce avea 
să fie, fără îndoială, un proces foarte lung. 
Discursul său dură fix zece minute. 

- De cât timp aveţi nevoie? îl întrebă Lamond. 

- Domnule judecător, eu am o agendă extrem 
de încărcată pe care aş fi chiar bucuros să v-o 
arăt. Deci eu cred că şase luni ar fi un termen cât 
se poate de rezonabil. 

- Mulţumesc. Doriţi să mai adăugaţi ceva? 

- Nu, mulţumesc, domnule judecător. 

Avocatul se întoarse la locul său chiar în clipa 
în care Foltrigg se ridică şi se apropie de 
podiumul pe care se afla jilţul judecătorului; 
ajuns în locul dorit, procurorul aruncă o ultimă 
privire pe însemnările pregătite cu grijă şi se 
pregăti să-şi înceapă discursul, dar Lamond i-o 
luă înainte. 

- Domnule Foltrigg, cu siguranţă că nu negaţi 
nevoia apărării de a dispune de mai mult timp de 


pregătire, dată fiind noua situaţie? 

- Nu, domnule judecător, nu neg aşa ceva. 
Cred însă că termenul de şase luni este prea 
lung. 

- Şi dumneavoastră ce perioadă aţi propune? 

- O lună sau două, pentru că, vedeţi, domnule 
judecător, eu... 

- Domnule Foltrigg, n-am de gând să stau aici 
ca să vă ascult ciorovăindu-vă pentru două, şase, 
trei sau patru luni. Din moment ce sunteţi de 
acord că interlocutorul are dreptul la o amânare, 
atunci am să examinez chestiunea şi am să fixez 
procesul în funcţie de programul meu. 

Lamond ştia că Foltrigg avea nevoie de 
amânarea aceasta mult mai mult decât 
Muldanno, dar că nu-şi putea permite să o ceară. 
Justiţia trebuie să fie întotdeauna pe picior de 
atac, iar procurorii sunt incapabili să spună că au 
nevoie de mai mult timp. 

- Păi, da, domnule judecător, zise Foltrigg cu 
voce tare, dar noi suntem de părere că amânările 
inutile trebuie evitate. Cauza aceasta s-a lungit 
deja prea mult. 

- Domnule Foltrigg, vreţi să spuneţi cumva că 
această curte îşi târăşte picioarele? 

- Nu, domnule judecător, inculpatul este cel 
care face aşa ceva. Până acum a depus cele mai 
frivole cereri cunoscute în jurisprudenţa 
americană ca să blocheze acest proces. A 
încercat toate tacticile posibile, a... 

- Domnule Foltrigg, domnul Clifford a murit şi 
nu mai poate să depună nici o cerere. Inculpatul 
are acum un nou avocat care, după cum văd, a 
depus o singură cerere. 


Foltrigg simţi că-ncepe să fiarbă; nu se 
aşteptase să câştige ceva în cursul acestei 
audieri, dar nici nu se aşteptase să primească 
asemenea şuturi. 

- Aveţi ceva relevant de spus? întrebă domnul 
judecător, ca şi cum Foltrigg n-ar fi spus încă 
nimic important. 

Procurorul nu răspunse şi se întoarse ca o 
furtună la locul său. O prestație demnă de milă. 
Pentru atâta lucru, ar fi putut să trimită foarte 
bine şi un subaltern. 

- Altceva, domnule Upchurch? întrebă Lamond. 

- Nu, domnule. 

- Foarte bine. Vă mulţumesc tuturor pentru 
interesul arătat. Îmi pare rău că audierea a durat 
atât de puţin. Poate că data viitoare situaţia va fi 
alta. Noua dată fixată pentru proces va fi 
comunicată în curând. 

Acestea fiind zise, Lamond se ridică la numai 
câteva minute după ce se aşezase şi dispăru prin 
aceeaşi uşă laterală prin care intrase. 

Foltrigg şi Upchurch ieşiră din sală în urma 
reporterilor şi se îndreptară în direcţii opuse, cu 
intenţia vădită de a convoca conferinţe de presă 
ad-hoc. 


29 


Cu toate că Slick Moeller povestise în articolele 
sale despre revolte ale deţinuţilor din închisori, 
despre violuri şi bătăi şi cu toate că se aflase 
întotdeauna pe terenul sigur de dincoace de 
gratii, ziaristul nu văzuse niciodată cu propriii săi 


ochi interiorul unei celule. Şi cu toate că gândul 
la această stare de fapt nu-i dădea pace, Moeller 
reuşea să-şi păstreze sângele rece, arborând 
aerul sigur de sine al omului perfect încrezător în 
stipulările amendamentului întâi al Constituţiei. 
Era încadrat de doi avocaţi, armăsari de rasă 
excepţional plătiţi, aparţinând unei firme cu o 
sută de angajaţi care se ocupa, de câteva 
decenii, de afacerile trustului de presă „Memphis 
Press”. De două ore încoace, avocaţii respectivi îl 
tot asigurau că, pentru Slick, Constituţia Statelor 
Unite ale Americii nu era numai un prieten ci şi 
un scut de apărare. Reporterul purta blugi, o 
jachetă tip safari şi bocanci militari - întruchipare 
perfectă a ziaristului ce trebuia să facă faţă 
intemperiilor. 

Harry nu era însă impresionat defel de 
imaginea pe care încerca să o impună despre 
sine această gură mare şi rea a presei locale. Tot 
atât de puţin impresionat era şi de cei doi oratori 
republicani cu sânge albastru şi ciorapi de 
mătase, care nu mai bătuseră niciodată înainte la 
uşa acestei săli de judecată. De fapt, Harry era 
extrem de supărat. Stătea acolo, în jilţul de pe 
podium şi recitea pentru a mia oară articolul 
semnat de Slick în ediţia de dimineaţă a ziarului. 
Revăzu de asemenea cazuri de aplicare a 
amendamentului întâi referitoare la ziarişti şi la 
confidenţialitatea surselor lor. Şi Harry făcea 
toate astea pe-ndelete, dându-i ocazia lui Slick să 
transpire din abundență. 

Uşile erau încuiate, şi Grinder, aprodul prieten 
cu Slick, aştepta nervos lângă podium. Alţi doi 
aprozi stăteau chiar în spatele ziaristului şi al 


avocaţilor lui, conform instrucţiunilor speciale 
date de însuşi domnul judecător. Atitudinea 
sigură, gata de a interveni a celor doi oameni în 
uniformă îi irita destul de mult pe reporter şi pe 
însoțitorii lui care încercau totuşi să se 
stăpânească. 

Maşina de stenografiat se afla în grija aceleiaşi 
grefiere care arbora o fustă şi mai scurtă decât 
cea din ziua precedentă. La măsuţa mai retrasă 
şedea aceeaşi bătrână ursuză ce răsfoia cu sârg 
un exemplar din „National Enquirer”. Toată 
lumea era în aşteptare. Ceasul arăta 
douăsprezece şi jumătate şi, ca de obicei, 
planificarea înfăţişărilor înscrise pe rol rămăsese 
mult în urmă. Marcia pregătise chiar şi sandvişul 
cerut de Harry pentru pauza dintre audieri. 
Următoarea audiere era cea pentru cazul Sway. 

Domnul judecător îşi sprijini coatele pe masă şi 
îşi îndreptă privirea severă spre Moeller ale cărui 
şaizeci şi cinci de kilograme reprezentau cam a 
treia parte din greutatea onorabilului Harry 
Roosevelt. Apoi dădu drumul unui „să se 
consemneze” răstit în direcţia stenografei. 

Cu tot sângele lui rece, Slick tresări puternic 
sub şfichiuirea acestor prime cuvinte şi se aşeză 
mai drept pe scaun. 

- Domnule Moeller, te-am adus aici pe baza 
unei citaţii deoarece ai încălcat prevederile 
Codului statului Tennessee referitoare la 
confidenţialitatea procedurilor din acest tribunal. 
Acest lucru este deosebit de grav pentru că 
subiectul principal îl constituie securitatea şi 
sănătatea unui copil. Din nefericire legea nu 
prevede pedeapsa penală pentru asemenea 


cazuri ci le plasează în domeniul actelor 
reprobabile. 

Ajuns în acest punct al micului său discurs, 
Harry îşi scoase ochelarii şi începu să-i curețe cu 
batista. 

- Acum, domnule Moeller, reveni Harry 
asemenea unui bunic supărat de năzdrăvăniile 
nepotului, oricât de mult m-a deranjat articolul 
dumitale, mult mai tare mă irită faptul că această 
informaţie ţi-a fost dată de cineva de-aici. Cineva 
care s-a aflat ieri chiar în această sală. Sursa asta 
a dumitale mă îngrijorează în mod deosebit. 

În clipa aceea, Grinder se sprijini de perete, 
apăsându-şi cu toată puterea gambele de zidul 
rece, doar aşa putea să oprească tremurul 
îngrozitor care-i cuprinsese genunchii. Evita din 
răsputeri să-l privească pe Moeller; făcuse primul 
infarct cu numai şase ani în urmă şi dacă nu se 
controla, cel de-al doilea avea să fie cu siguranţă 
şi ultimul. 

- Domnule Moeller, te rog să te aşezi pe 
scaunul rezervat martorilor, îl invită Harry. Simte- 
te ca acasă. 

Ritualul jurământului fu dus la îndeplinire de 
bătrâna cea morocănoasă, apoi Slick se aşeză 
picior peste picior, căutând nervos privirea 
încurajatoare a avocaților. Dar cei doi îşi 
îndreptaseră privirile în altă parte. Grinder 
rămăsese cu ochii ţintă în tavan. 

- Domnule Moeller, din clipa asta te afli sub 
prestare de jurământ, îi reaminti Harry ziaristului 
imediat după ce acesta ridicase mâna şi jurase 
să spună adevărul şi numai adevărul. 

- Da, domnule, confirmă Slick, încercând fără 


convingere să-i zâmbească uriaşului de la 
înălţimea podiumului ce domina minuscula sală 
de judecată. 

- Dumneata ai scris articolul apărut în ziarul de 
azi-dimineaţă sub numele dumitale? 

- Da, domnule. 

- L-ai scris singur sau te-a ajutat cineva? 

- Domnule judecător, eu am scris fiecare 
cuvânt, dacă asta doriţi să ştiţi. 

- Într-adevăr, asta voiam să ştiu. Deci, în cel 
de-al patrulea paragraf al articolului, dumneata 
ai scris - şi te citez - „Mark Sway a refuzat să 
răspundă la toate întrebările referitoare la Barry 
Muldanno şi Boyd Boyette” - am încheiat citatul. 
Dumneata ai scris asta? 

- Da, domnule. 

- Ai fost cumva prezent în această sală ieri, 
când l-am audiat pe copil? 

- Nu, domnule. 

- Te aflai undeva, în interiorul acestei clădiri? 

- Ăă, da, domnule. Doar nu este interzis, nu? 

- Fără comentarii, domnule Moeller. Eu sunt cel 
care pune întrebările şi dumneata eşti cel care 
răspunde la ele. Înţelegi sensul acelei relaţii? 

- Da, domnule, zise Slick care îşi implora din 
priviri avocaţii să intervină, dar aceştia erau 
adânciţi în lectura unui material foarte 
interesant. Slick se simţi dintr-o dată singur. 

- Deci nu ai fost prezent aici. Atunci, domnule 
Moeller, de unde ştii că băiatul a refuzat să 
răspundă la întrebările mele despre Barry 
Muldanno şi Boyd Boyette? 

- Am o sursă. 

Până în momentul acela, Grinder nu se gândise 


niciodată la sine însuşi ca la „o sursă”; el era 
doar un aprod prost plătit ale cărui date esenţiale 
erau o uniformă, un pistol şi nenumărate facturi 
de plătit. Ba era şi pe punctul de a fi dat în 
judecată pentru cartea de credit a nevesti-sii. 
Grinder ar fi vrut să-şi şteargă fruntea de 
broboanele de transpiraţie care o inundaseră, dar 
îi era prea frică să se mişte. 

- O sursă, repetă Harry, imitându-l pe Slick. Păi 
sigur că ai avut o sursă, domnule Moeller. Mi-am 
imaginat că asta a fost, că doar dumneata nu te 
aflai în sală. Cineva ţi-a spus despre ce s-a vorbit 
în timpul audierii, deci este clar că ai avut o 
sursă. Ei, acum problema este cine a fost sursa? 

Imediat ce Harry puse întrebarea, avocatul mai 
cărunt se ridică iute de pe scaun, încercând să 
intervină. Era îmbrăcat în „uniforma” standard a 
angajaţilor marilor firme de avocatură - costum 
de un negru strălucitor, cămaşa albă ca zapada, 
cravată de culoare roşie tăiată chiar la mijloc de 
o dungă galbenă teribil de îndrăzneață, pantofi 
negri. Numele lui era Alliphant şi în mod normal 
nu putea fi văzut pe culoarele tribunalelor. 

- Domnule judecător, dacă-mi permiteţi! 

Harry se strâmbă ca înţepat de un ac şi îşi 
întoarse încet privirea de la martor; gura îi era 
uşor deschisă, ca şi cum această întrerupere 
îndrăzneață l-ar fi şocat la culme. Privirea lui 
încruntată se fixă asupra lui Alliphant care 
repetă: 

- Dacă-mi permiteţi, domnule judecător. 

- N-ai mai participat la procedurile mele, 
domnule Alliphant, nu-i aşa? rupse Harry tăcerea 
care se lăsase în sală, părând să dureze la 


nesfârşit. 

- Nu, domnule, răspunse avocatul ce continua 
să stea în picioare. 

- Sunt convins. Nu intră în traseele dumitale 
obişnuite. Câţi avocaţi lucrează la firma dumitale, 
domnule Alliphant? 

- O sută şapte, conform ultimelor date. 

Harry fluieră şi-şi clătină surprins capul. 

- Mulţi! Este vreunul dintre ei care să aibă de-a 
face din punct de vedere profesional cu 
Tribunalul pentru minori? 

- Sunt convins că unii dintre colegii mei se 
ocupă şi de asemenea cazuri, domnule judecător. 

- Poţi să-mi dai vreun exemplu? 

Drept răspuns, Alliphant îşi vâri o mână în 
buzunarul pantalonilor, pe cealaltă plimbând-o 
nervos pe carnetul de însemnări de pe masă. Era 
clar că n-avea ce să caute aici; lumea lui era cea 
a consiliilor de conducere şi a documentelor 
groase de un deget, a onorariilor grase şi a 
dejunurilor elegante. Alliphant devenise bogat 
pentru că factura trei sute de dolari pe oră, 
asemenea altor treizeci de colegi. lar 
prosperitatea firmei sale se baza pe faptul că alţi 
şaptezeci de angajaţi primeau cincizeci de mii pe 
an, ca să factureze de cinci ori pe-atât. Aparent, 
prezenţa lui în această sală se datora poziţiei de 
consilier juridic principal al trustului de presă 
căruia îi aparţinea ziarul; în realitate însă, nici un 
alt angajat specializat în litigii al firmei respective 
nu se simţise în stare să ia parte la o audiere 
anunţată cu numai două ore înainte de momentul 
începerii. 

Harry nu simţea decât dispreţ pentru Alliphant 


şi toţi cei de teapa lui. Nu avea deloc încredere în 
tipii ăştia care lucrau în tot felul de corporaţii şi 
care părăseau clădirile cu multe etaje unde li se 
aflau birourile, pentru a se amesteca cu plebea 
numai în cazuri de extremă urgenţă. Erau cu toţii 
aroganti şi înnebuniţi de teama de a nu-şi 
murdări cumva mâinile. 

- Stai jos, domnule Alliphant, zise Harry, 
împungând aerul cu degetul în direcția 
avocatului. În sala mea de judecată nu se stă în 
picioare. Aşază-te! 

Consilierul îşi reluă, stânjenit, locul la masa 
rezervată reprezentanţilor ziarului. 

- Ei, şi-acum, ce doreai să spui, domnule 
Alliphant? 

- Domnule judecător, mă opuneam acestor 
întrebări, la fel cum ne opunem şi audierii 
domnului Moeller al cărui articol este protejat de 
amendamentul întâi al constituţiei prin 
prevederile referitoare la libertatea cuvântului. 
Astfel... 

- Domnule Alliphant, sunt convins că aţi citit 
acea secţiune din textul legii referitoare la 
audierile cu uşile închise în chestiunile legate de 
minori. 

- Da, domnule, am citit-o. Şi sincer vorbind, 
domnule judecător, am multe neclarităţi în 
privinţa ei. 

- Aşa care va să zică! Purcede, te rog. 

- Da, domnule. După părerea mea, secţiunea 
respectivă, aşa cum este ea redactată, este 
neconstituţională. lată, am aici câteva cazuri din 
alte... 

- Neconstituţională, zici? îl întrerupse Harry, 


ridicând din sprâncene. 

- Exact, domnule, răspunse avocatul cu 
hotărâre. 

- Domnule Alliphant, ştii cumva cine a redactat 
textul secţiunii despre care vorbim? 

Avocatul se întoarse spre colegul său, ca şi 
cum acesta ar fi avut ceva informaţii în legătură 
cu subiectul în discuţie, dar acesta clătină din 
cap. 

- Eu l-am redactat, domnule Alliphant, preciza 
Harry cât se poate de tare. Eu. Al 
dumneavoastră, sincer. Şi dacă ai fi cât de cât la 
curent cu legea referitoare la minori în acest stat, 
ai ştii că eu sunt expertul în materie pentru că eu 
am scris legea. Ei, acum ce mai ai de zis? 

Slick Moeller simţi că alunecă de pe scaun. Din 
experienţa lui bogată în ale tribunalelor, ziaristul 
ştia că atunci când judecătorii furioşi săreau la 
avocaţi, cei care sufereau erau clienții 
respectivilor avocaţi. 

- Susţin că este neconstituţională, domnule 
judecător, răspunse vitejeşte Alliphant. 

- Află, domnule Alliphant, că nu intenţionez să 
mă lansez acum într-o polemică interminabilă 
despre amendamentul întâi. Dacă nu-ţi convine 
legea, n-ai decât să faci apel ca să încerci s-o 
schimbi, pe cuvântul meu că nu mă interesează, 
în clipa asta, când ar fi trebuit să-mi iau prânzul, 
tot ce mă interesează este ca clientul dumitale 
să-mi răspundă la întrebare, şi zicând aceasta, 
Harry se întoarse spre ziarist. Prin urmare, 
domnule Moeller, care este sursa pe informaţiile 
căreia ţi-ai bazat articolul? 

Grinder simţi că-i vine să vomite şi încercă să 


se stăpânească vârându-şi degetele mari sub 
centura din talie şi  apăsându-şi disperat 
stomacul. Moeller era renumit, ce-i drept, pentru 
faptul că îşi proteja întotdeauna sursele, dar cine 
ştie... 

- Nu pot să dezvălui sursa informaţiilor mele, 
răspunse Slick pe un ton dramatic, asemenea 
unui martir aflat în faţa morţii, iar Grinder răsuflă 
uşurat - Doamne, cât de frumos sunaseră 
cuvintele acelea! 

- Domnule Moeller, găsesc că te faci vinovat de 
sfidarea acestei curţi şi pentru asta vei merge la 
închisoare, zise Harry, făcându-le imediat un 
semn celor doi aprozi aşezaţi în spatele 
avocaţilor. Când se văzu încadrat de cei doi 
oameni înarmaţi, Slick privi înnebunit în jur, ochii 
lui implorând ajutor. 

- Domnule judecător, interveni  Alliphant, 
ridicându-se pe negândite de la locul lui, noi ne 
declarăm împotriva acestei situaţii! Nu puteţi... 

Dar Harry se adresă mai departe celor doi 
aprozi, ignorându-l complet pe avocat. Duceţi-l la 
închisoarea orăşenească. Fără tratament special, 
fără nici un fel de înlesniri, îl veţi aduce înapoi 
luni pentru o nouă audiere. 

Fără să mai stea pe gânduri, cei doi îi puseră 
reporterului cătuşele şi îl luară pe sus. 

- Fă ceva! striga acesta cuprins de disperare 
către Alliphant care îi dădea înainte cu „Asta este 
o încălcare a libertăţii cuvântului, domnule 
judecător; nu puteţi face aşa ceva!” 

- Ba uite că fac, domnule Alliphant, strigă la 
rândul său Harry. Şi dacă nu te aşezi imediat pe 
scaun, ai să nimereşti în aceeaşi celulă cu 


clientul dumitale. 

Lovitura îşi atinse ţinta şi avocatul se prăbuşi 
pe scaun. 

Şi în timp ce Slick Moeller era scos pe uşa sălii 
de judecată, Harry găsi de cuviinţă să mai 
adauge un praf de sare pe rană: 

- Domnule Moeller, dacă citesc în ziar un 
singur rând scris de dumneata cât timp te afli în 
închisoare, te las să stai acolo o lună de zile. M-ai 
înţeles? 

Dar pe Slick corzile vocale nu-l mai ascultau. În 
schimb Alliphant îşi regăsi aplombul şi strigă cât 
îl tinu gura: 

- Vom face recurs, Slick. Să nu-ţi faci griji! Vom 
face recurs. 


Dianne Sway stătea pe unul din scaunele grele, 
din lemn, care se aflau în camera martorilor B, şi 
în timp ce-şi strângea la piept fiul cel mare, 
privea cu ochii pierduţi razele de soare ce se 
strecurau printre jaluzelele rupte şi prăfuite. 
Lacrimile se opriseră, dar cu toate acestea nu-şi 
găseau cuvintele şi tăceau amândoi. 

După cinci zile şi patru nopţi de izolare 
involuntară în clinica de psihiatrie, Dianne se 
simţi la început extraordinar de fericită că în 
sfârşit revenea în mijlocul oamenilor. Numai că în 
ultimele zile fericirea se administra în doze atât 
de mici încât acum tânjea după camera lui Ricky 
de la spital. Pe Mark îl văzuse, îl strânsese în 
braţe, plânsese împreună cu el şi de aceea ştia 
că băiatul era în siguranţă. În situaţia lor, aceasta 
era tot ce-şi putea dori ca mamă. 


Tânăra femeie nu mai avea încredere nici în 
instincte, nici în judecata sa. Cele cinci zile 
petrecute într-o izolare aproape completă 
făcuseră să-i dispară orice urmă de simţ al 
realităţii. Seria neîntreruptă de şocuri pe care o 
suporta de cinci zile încoace o epuizase fizic şi 
nervos. Medicamentele care o ajutau să doarmă, 
să se trezească şi să trăiască îi blocaseră mintea, 
astfel încât viaţa ei era constituită în momentul 
de fată din secvenţe disperate care nu se legau 
între ele. Creierul îi funcţiona, dar cu o viteză 
îngrozitor de redusă. 

- Vor să plecăm la Portland, zise «ea, 
mângâindu-şi fiul pe braţ. 

- Reggie ţi-a spus, nu-i aşa? 

- Da. leri am stat de vorbă. Zice că acoloe un 
spital bun pentru Ricky şi că putem să luăm totul 
de la capăt. 

- Sună bine, dar mă şi sperie chestia asta, 
mami. 

- Şi pe mine mă sperie, Mark. Pentru că nu 
vreau să trăiesc toată viaţa uitându-mă mereu 
cine este în spatele meu. Am citit o dată o 
poveste despre un tip care i-a ajutat pe cei de la 
FBI împotriva Mafiei şi pe care federalii l-au 
ascuns, exact aşa cum vor să facă şi cu noi. Mi se 
pare că n-a durat decât doi ani până când Mafia a 
dat de el şi l-a aruncat în aer cu maşină cu tot. 

- Mi se pare că am văzut filmul. 

- Nu pot să trăiesc sub o asemenea 
ameninţare, Mark. 

- Putem să ne luăm o altă rulotă? 

- Cred că da. In dimineaţa asta am vorbit cu 
domnul Tucker care mi-a spus că asigurarea pe 


rulota veche este foarte bună şi că are deja una 
nouă pentru noi. Şi mi-am păstrat şi slujba. Ştii, 
mi-au trimis cecul cu salariul chiar azi-dimineaţă. 

Gândul la cartierul de rulote şi la reluarea 
plimbărilor împreună cu prietenii readuse un 
zâmbet pe chipul băiatului. Acum ajunsese să-i 
fie dor până şi de şcoală. 

- Mark, oamenii ăia omoară, nu glumesc. 

- Ştiu. M-am întâlnit cu ei. 

- Ce-ai făcut? întrebă Dianne după o secundă 
de pauză. 

- Mi se pare că am uitat să-ţi spun şi asta. 

- Aş vrea să aflu despre ce este vorba. 

- Păi, s-a-ntâmplat acum vreo două zile, la 
spital. Nu mai ţin minte ce zi era, că s-au 
amestecat aşa de rău toate, începu Mark, apoi 
respiră adânc şi povesti despre întâmplarea din 
lift cu omul cu şişul şi fotografia de familie. In 
mod normal, orice mamă s-ar fi speriat, dar 
pentru Dianne nu era vorba decât de încă un 
eveniment adus în viaţa lor de această 
săptămână oribilă. 

- De ce nu mi-ai spus nimic până acum? 

- Pentru că n-am vrut să te necăjesc. 

- Ştii, poate că dacă mi-ai fi spus totul chiar de 
la început nu ni s-ar mai fi întâmplat toate 
necazurile astea. 

- Nu sări la mine, mami, că nu cred că mai 
rezist. 

Cum nici ea n-ar fi rezistat, Dianne renunţă la 
muştruluială. În clipa aceea, se făcu auzită o 
uşoară bătaie în uşă şi Reggie intră în încăpere. 

- Trebuie să mergem, zise ea. Ne aşteaptă 
judecătorul. 


Când ieşiră pe culoar fură întâmpinați de doi 
aprozi care îi însoţiră până în sala de judecată. 

- Eşti nervos? îl întrebă Dianne pe Mark. 

- Nu, mami. Nu este mare lucru audierea asta. 

În momentul în care intră în sală, Harry muşca 
dintr-un sandviş şi răsfoia în acelaşi timp dosarul 
Sway. Fink, Ord, şi Baxter McLemore, procurorul 
de serviciu pentru Tribunalul pentru minori, se 
aşezaseră la masa ce le fusese rezervată şi acum 
stăteau tăcuţi, supuşi şi plictisiţi, aşteptând ceea 
ce cu siguranţă avea să fie o scurtă apariţie a 
puştiului în faţa judecătorului. Fink şi Ord erau 
din nou captivaţi de picioarele şi fusta grefierei, a 
cărei siluetă era de-a dreptul înnebunitoare - 
talie îngustă, sâni sănătoşi, picioare suple. Fata 
era singurul element cu adevărat înviorător din 
această sală amărâtă şi Fink se văzu nevoit să 
recunoască faţă de el însuşi că fata fusese 
prezentă în gândurile lui şi ieri, în timpul zborului 
spre New Orleans, şi astăzi, pe tot parcursul 
călătoriei spre Memphis. Şi într-adevăr nu se 
înşelase. Fusta ajunsese până la jumătatea 
coapsei şi îşi păstrase tendinţa de a aluneca 
milimetru cu milimetru pe picioare în sus. 

Harry îşi întoarse privirea spre Dianne, 
oferindu-i tinerei femei cel mai frumos zâmbet al 
său: ochii îi erau plini de căldură, iar dantura 
perfectă. 

- Bună ziua, doamnă Sway, o salută el plin de 
blândeţe. 

Drept răspuns, Dianne dădu uşor din cap şi 
încercă un zâmbet timid. 

- Mă bucur foarte mult să vă cunosc deşi îmi 
pare rău că a trebuit să vă întâlnesc în asemenea 


circumstanţe. 

- Mulţumesc, domnule judecător, îi spuse ea 
încetişor omului care îi trimisese fiul la 
închisoare. 

Apoi Harry îşi îndreptă spre Fink privirea 
devenită dintr-o dată dispreţuitoare: 

- Sunt convins că toată lumea este la curent cu 
ceea ce a apărut în dimineaţa asta în „Morning 
Press”. Este vorba de un articol efectiv fascinant 
despre audierea de ieri şi ţin să vă informez că 
cel care a scris articolul este acum la închisoare. 
Intenţionez să merg mai departe cu investigaţiile 
în acest caz şi sunt convins că am să descopăr 
fisura. 

La locul lui de lângă uşă, Grinder simţi că i se 
face din nou greață. 

- Şi când se va-ntâmpla lucrul ăsta, am de 
gând să aranjez persoana respectivă foarte bine, 
pentru că a sfidat Curtea. Prin urmare, 
doamnelor şi domnilor, vă sfătuiesc să vă ţineţi 
gura şi să nu suflaţi nimănui nici o vorbă. Şi- 
acum, domnule Fink, spuneţi-mi unde este 
domnul Foltrigg? 

De data aceasta Fink răspunse, rămânând 
teapăn pe scaun. 

- Este la New Orleans, domnule judecător. Am 
aici o copie după citaţie, aşa cum aţi cerut. 

- Perfect, vă cred pe cuvânt, domnule Fink. 
Madame Clerk ai grijă, te rog, ca martorul să 
depună jurământul. 

lar madame Clark îşi azvârli braţul în sus şi i se 
adresă lui Mark pe un ton răstit: 

- Ridică mâna dreaptă. 

- Poţi să te aşezi, îi zise apoi Harry băiatului, 


care rămăsese stânjenit în picioare, încadrat de 
Reggie şi de Dianne. Mark, am să-ţi pun aceleaşi 
întrebări ca şi ieri, okay? 

- Da, domnule. 

- Înainte să moară, domnul Clifford ţi-a vorbit 
despre un domn pe nume Barry Muldanno? 

- Nu răspund la această întrebare. 

- Domnul Clifford ţi-a vorbit cumva despre 
asasinarea lui Boyd Boyette? 

- Nu răspund la această întrebare. 

- Domnul Clifford ţi-a spus ceva despre locul în 
care se află cadavrul lui Boyd Boyette? 

- Nu răspund la această întrebare. 

Harry puse punct şirului de întrebări şi pentru 
câteva secunde îşi îndreptă atenţia asupra 
însemnărilor din carnetul aflat în faţa lui pe 
masă. Dianne nu mai îndrăznea nici să respire şi 
se mulțumea să-l privească pe Mark. 

- Totul este, okay, mami, îi şopti băiatul, 
încercând s-o liniştească. 

- Domnule judecător, zise el apoi cu voce tare 
şi sigură. Vă rog să înţelegeţi că refuz să vă 
răspund la întrebări din aceleaşi motive ca şi ieri. 
Pur şi simplu de frică, asta este tot. 

Harry făcu semn din cap că înţelege situaţia, 
dar chipul îi rămase impenetrabil. 

- Aprod, du-l pe Mark în camera martorilor şi 
stai cu el acolo până când terminăm, ordonă el 
cu un glas în care nu se simţea nici supărarea, 
nici satisfacția. Are voie să stea de vorbă cu 
mama înainte de a fi dus înapoi la centrul de 
detenţie. 

Deşi îşi simţea genunchii de vată, Grinder reuşi 
să-l scoată pe Mark din sală. 


- Ei, şi-acum să trecem la partea care nu se 
mai consemnează. Madame Clerk, domnişoară 
Gregg, sunteţi libere să vă luaţi prânzul, zise 
Harry, desfăcându-şi roba; ultima propoziţie nu 
era nici pe departe o rugăminte, ci un ordin ce nu 
suferea amânare - judecătorul dorea cât mai 
puţine urechi prezente în încăpere. 

Cele două femei se conformară imediat şi 
senzaţionalele picioare ale domnişoarei Gregg i 
se arătară lui Fink în toată splendoarea. Inima 
procurorului îşi suspendă pentru o clipă bătăile. 
Umăr lângă umăr, Fink şi Ord o urmăriră cu gurile 
căscate cum se ridică, îşi ia poşeta şi iese cu un 
pas mândru din sala de judecată. 

- Poţi să aduci acum FBl-ul, domnule Fink, 
rupse Harry vraja şi imediat îşi făcură apariţia 
McThune şi un K.O. Lewis stors de oboseală; cei 
doi se aşezară în spatele procurorilor. Lewis, un 
personaj important pe al cărui birou din 
Washington  zăceau o mulţime de hârtii 
importante ce-şi aşteptau rezolvarea, se 
întrebase de mii de ori în ultimele douăzeci şi 
patru de ore de ce dracu' venise la Memphis. 
Evident, faptul că directorul Voyles ţinuse ca el 
să fie prezent la toată afacerea asta clarifica 
extraordinar chestiunea priorităţilor. 

- Domnule Fink, înainte de începerea acestei 
audieri, mi-aţi spus că vreţi neapărat să-mi 
vorbiţi de o anumită problemă. 

- Da, domnule. Ea vă va fi prezentată de 
domnul Lewis. 

- Domnule Lewis, te rog să fii cât mai scurt. 

- Da, domnule judecător. Problema este 
următoarea. De câteva luni de zile îl 


supraveghem foarte strict pe Barry Muldanno şi 
aşa se face că ieri am reuşit ca prin mijloace 
electronice să asistăm la o conversaţie între 
Muldanno şi Paul Gronke, conversaţie care a avut 
loc într-un bar din Cartierul Francez al New 
Orleans-ului. Şi eu cred că ar fi bine să auziţi şi 
dumneavoastră despre ce au discutat cei doi. 

- Ai la dumneata banda cu înregistrarea? 

- Da, domnule. 

- Atunci dă-i drumul, zise Harry pe care dintr-o 
dată nu-l mai preocupa trecerea timpului. 

McThune asamblă la iuţeală casetofonul şi 
miniboxa pe masa procurorilor, iar Lewis 
introduse caseta în aparat. 

- Prima voce pe care o veţi auzi este cea a lui 
Muldanno, a doua este cea a lui Gronke, explică 
el asemenea unui chimist aflat în plină 
experienţă de laborator. 

Orice mişcare îngheţă în mica sală de judecată 
care se umplu în minutele următoare de vocile 
inegale dar foarte clare ce se revărsau din boxă. 
Conversaţia fusese înregistrată până în cele mai 
mici detalii: sugestia lui Muldanno de a-l lovi pe 
băiat şi îndoielile lui Gronke referitoare la 
posibilitatea de a pătrunde în centrul de detenţie; 
apoi ideea de a lovi în mama sau fratele puştiului 
şi protestele lui Gronke legate de uciderea unor 
persoane nevinovate; pe urmă propunerea lui 
Muldanno de a o ucide pe avocată şi hohotele de 
râs ce însoţiseră remarca referitoare la urmările 
minunate pe care această lovitură le-ar avea 
asupra tagmei avocăţeşti; modul lăudăros în care 
Gronke descrise felul în care aranjase rulota 
familiei Sway; şi în sfârşit planurile de a monta 


microfoane în telefoanele avocatei chiar în 
noaptea aceea. 

Un vânt îngheţat suflă peste toţi cei prezenţi în 
încăpere. Fink şi Ord  ascultaseră deja 
înregistrarea cu pricina, aşa că fură mai detaşaţi. 
Reggie închise ochii în momentul în care cei doi 
luară în zeflemea cu atâta nepăsare propria ei 
asasinare. Spaima paralizase orice mişcare a lui 
Dianne. Harry rămăsese cu ochii lipiţi de boxă de 
parcă prin ea ar fi putut efectiv să vadă feţele 
celor doi criminali, şi când înregistrarea ajunse la 
sfârşit, îi ceru lui Lewis să o mai pună încă o dată. 

Ascultând banda a doua oară, începură să-şi 
iasă din amorţeală. Dianne tremura şi Reggie o 
strângea de mână, încercând în acelaşi timp să-şi 
ţină firea, deşi uşurinţa cu care cei doi criminali 
vorbiseră despre uciderea avocatei copilului 
făcuse să-i îngheţe sângele în vine. Apoi, 
deodată, pielea de pe braţul lui Dianne se zbârci 
ca bătută de un vânt rece şi tânăra femeie 
izbucni în lacrimi; îşi aminti că Ricky se afla la 
spital, supravegheat numai de Greenway şi de 
una dintre infirmiere, şi acum se ruga în sinea ei 
ca băieţelul să nu păţească nimic. 

- Am auzit destul, zise Harry când banda se 
opri din nou. Drept care Lewis se aşeză la locul 
său şi toată suflarea prezentă rămase în 
aşteptarea hotărârilor domnului judecător. 
Acesta îşi şterse ochii cu o batistă, apoi bău pe 
îndelete din nelipsitul ceai la gheaţă. In cele din 
urmă, se întoarse zâmbind spre Dianne. 

- Acum înţelegi, doamnă Sway, de ce l-am dus 
pe Mark la centrul de detenţie? 

- Cred că da. 


- Sunt două motive. Primul este acela că a 
refuzat să răspundă la întrebările mele, dar în 
momentul de faţă acest prim motiv nu este nici 
pe departe la fel de important ca cel de-al doilea. 
După cum aţi auzit, Mark este în mare primejdie. 
Aşa că, vă rog să-mi spuneţi cum doriţi să 
procedez mai departe. 

Intrebarea lui Harry era absolut incorectă, mai 
ales că fusese adresată unei femei speriate, 
profund tulburate şi de-a dreptul iraționale; lui 
Dianne nu-i convenea deloc această nouă 
mişcare a judecătorului şi nu fu în stare să 
răspundă decât printr-un simplu „nu ştiu”. 

Atunci Harry vorbi din nou şi nimeni nu se mai 
îndoi că onorabilul ştia foarte bine cum trebuia să 
acţioneze mai departe. 

- Reggie mi-a spus că a discutat cu dumneata 
despre programul de protecţie a martorilor. Ei 
bine, aş vrea să-ţi cunosc şi eu părerea. 

Dianne îşi muşcă buzele, încercând să se 
concentreze pe cele auzite puţin mai devreme. 

- Nu vreau ca oamenii ăştia, zise ea, 
cântărindu-şi cuvintele şi făcând un semn cu 
capul spre casetofonul de pe masă, să ne 
urmărească, pe mine şi pe copiii mei, pentru tot 
restul vieţii. Şi mi-este frică şi de ceea ce se va- 
ntâmpla după ce Mark vă va da ceea ce doriţi. 

- Veţi primi din partea FBl-ului şi a oricărei alte 
agenţii guvernamentale a Statelor Unite toată 
protecţia de care veţi avea nevoie. 

- Da, dar nimeni nu ne poate garanta 
securitatea. Am doi copii, domnule judecător, şi 
eu sunt singurul lor părinte. În afară de mine, nu 
mai au pe nimeni. Şi dacă eu greşesc, atunci s-ar 


putea să pierd... nici măcar nu pot să mă 
gândesc la ce se va-ntâmpla în cazul ăsta. 

- Ba eu cred că veţi fi în siguranţă, doamnă 
Sway; chiar în clipa asta, în ţară există sute de 
martori aflaţi sub protecţie guvernamentală. 

- Aveţi dreptate, dar unii dintre ei tot au fost 
descoperiţi, nu-i aşa? 

Întrebarea ei plină de bun-simţ nimeri în plin. 
Nici McThune nici Lewis nu aveau cum să nege 
faptul că unii martori fuseseră într-adevăr 
descoperiţi şi loviți de Mafie. In sală se lăsă o 
tăcere grea. 

- Şi-atunci, doamnă Sway, zise într-un târziu 
Harry cu glas plin de compasiune, aveţi altă 
propunere? 

- Nu puteţi să-i arestaţi pe oamenii ăia şi să-i 
închideţi undeva? Vreau să spun că, după 
părerea mea, ei sunt liberi să se vânture de colo- 
colo şi să ne terorizeze pe noi şi pe Reggie. De- 
asta întreb - nenorociţii ăia de poliţişti unde sunt 
şi ce fac în timpul ăsta? 

- Din câte am înţeles eu, doamnă Sway, azi- 
noapte a fost operată o arestare, iar poliţia din 
oraş este acum în căutarea celor doi care au dat 
foc rulotei. Doi bandiți din New Orleans pe nume 
Bono şi Pirini. Am dreptate, domnule Lewis? 

- Da, domnule. Dar suntem convinşi că nu au 
părăsit încă oraşul şi vreau să mai adaug, 
domnule judecător, că procurorul general din 
New Orléans intenţionează ca săptămâna viitoare 
să ceară inculparea lui Muldanno şi a lui Gronke 
pentru vina de a fi obstrucţionat justiţia. Aşa că 
în curând şi aceştia se vor afla dincolo de gratii. 

- Bine, dar toţi sunt oamenii Mafiei, nu? 


interveni Dianne. 

Orice tâmpit care citea ziarul ştia chestia asta. 
Era vorba de un asasinat ordonat de Mafie şi 
îndeplinit de un ucigaş plătit de ea şi ale cărui 
rude se aflau în solda Mafiei din New Orleans de 
mai bine de patru decenii. Intrebarea femeii 
fusese cât se poate de simplă, dar implicaţiile ei 
erau evidente: Mafia este o armată invizibilă cu 
mii de soldaţi. 

Lewis nu dorea însă să răspundă, aşa că pasă 
responsabilitatea domnului judecător care nu era 
nici el încântat de perspectivă şi şi-ar fi dorit să 
nu mai fie nevoie de nici un fel de lămuriri. O 
tăcere stânjenitoare se lăsă peste cei prezenţi în 
mica sală de conferinţe. 

Apoi Dianne îşi drese glasul şi vorbi cu o voce 
mult mai puternică decât până atunci. 

- Domnule judecător, când voi, oameni buni, o 
să-mi arătaţi cum pot să-mi protejez sută la sută 
copiii, atunci am să vă ajut şi eu. Dar nu mai 
devreme. 

- Prin urmare vrei să stea la închisoare, izbucni 
Fink. 

- Domnule, mai degrabă să-l ştiu într-un centru 
de detenţie decât într-un mormânt, răspunse 
Dianne fără să stea pe gânduri, privindu-l ţintă 
pe procuror. 

Replica femeii îl făcu pe Fink să-şi coboare 
privirea în pământ şi să renunţe la discuţie. Apoi 
Harry îşi privi ceasul şi îşi încheie roba. 

- Propun să ne vedem din nou luni, la prânz. 
Este mai bine să facem fiecare lucru la timpul 
său. 


30 


Neaşteptata călătorie a lui Paul Gronke la 
Minneapolis luă sfârşit în clipa în care Boeingul 
727 al companiei Northwest Airlines decola spre 
Atlanta. De acolo, Gronke spera să prindă un 
zbor direct spre New Orleans pe care nu avea de 
gând să-l mai părăsească mult timp de-acum 
încolo. Poate ani de zile. În ciuda prieteniei care-l 
lega de Muldanno, Gronke se săturase de toată 
nebunia asta. El era un om capabil să rupă o 
mână sau un picior, dar nu-i făcea nici o plăcere 
să urmărească copii şi să-i amenințe cu cuțitul. 
Cluburile şi berăriile al căror proprietar era îi 
aduceau câştiguri frumuşele, şi de-acum încolo, 
dacă Şiş mai avea nevoie de ajutor, n-avea decât 
să apeleze la cei din Familie. El, Gronke, nu era 
omul Mafiei şi nu avea de gând să omoare pe 
nimeni pentru Barry Muldanno. 

Imediat ce se văzuse în dimineaţa aceea pe 
aeroportul din Memphis, dăduse două telefoane 
care-i băgară spaima în oase, prin simplul fapt că 
în ambele cazuri nimeni nu ridică receptorul de la 
celălalt capăt al firului. Atunci merse iute la biroul 
companiei Northwest şi plăti cash un bilet spre 
Minneapolis; apoi, cumpără un alt bilet spre 
Dallas-Fort Worth; în sfârşit, îşi rezervă un al 
treilea bilet pentru cursa United spre Chicago. Se 
fâţâi prin aglomeraţia de pe aeroport timp de o 
oră, verificând şi răsverificând zona, fără să 
remarce de altfel nimic suspect, pentru ca în cele 
din urmă să sară în avionul companiei Northwest 
cu numai câteva minute înainte de decolare. 


Bono şi Pirini primiseră instrucţiuni extrem de 
precise. Or, cele două telefoane fără răspuns nu 
puteau avea decât două explicaţii: fie că poliţia 
pusese mâna pe ei, fie că situaţia îi obligase să-şi 
ia picioarele la spinare. Nici una dintre variante 
nu era de dorit. 

Insoţitorul de bord îi aduse două beri. Abia 
trecuse de ora unu şi era încă prea devreme 
pentru alcool, numai că astăzi îşi simţea nervii 
întinşi; şi la urma urmelor, ce mama dracului! Pe 
undeva, pe lumea asta, exista fără îndoială un 
ceas care să arate în clipa asta ora cinci după- 
amiază. 

Muldanno mai avea puţin şi îşi pierdea busola, 
ceea ce îl va împinge la mişcări nebuneşti. Adică 
are să dea fuga la unchiu' ca să împrumute 
câţiva bandiți în plus, împreună cu care va 
descinde la Memphis şi se va pune pe atacat 
oameni. Fineţea nu era nici pe departe punctul 
forte al lui Barry. 

Prietenia lor începuse pe când erau încă elevi 
în clasa a zecea. De fapt fusese ultimul lor an de 
educaţie oficială, pentru că, imediat după ce îl 
absolviseră,  renunţaseră la şcoală şi îşi 
începuseră „cariera” pe străzile din New Orleans. 
Drumul ales în viaţă de Barry fusese hotărât de 
Familie; în cazul lui Gronke, lucrurile fuseseră 
ceva mai complicate. În prima lor acţiune 
comună, cei doi se ocupaseră de tăinuirea unor 
obiecte furate şi succesul fusese de-a dreptul 
stupefiant. Dar Barry subtilizase profiturile în 
beneficiul Familiei. Apoi făcuseră ceva trafic de 
droguri, ceva proxenetism, avuseseră chiar un 
bordel - una peste alta, numai acţiuni din care 


ieşiseră bani frumoşi. Atât că Gronke nu prea 
văzuse mare lucru din câştigurile cu pricina şi 
după zece ani de asociere păguboasă îi spusese 
lui Barry că vrea să lucreze pe cont propriu. lar 
Barry îl ajută să-şi cumpere mai întâi un bar 
„topless”, apoi un local porno, Gronke 
dovedindu-se foarte talentat în a face bani şi în 
a-şi păstra proprietatea. Ajunşi în acel punct al 
carierei lor, cei doi porniră pe căi diferite: Barry, 
mai ales, se transformă într-un ucigaş plătit, ceea 
ce-l făcu pe Gronke să se îndepărteze tot mai 
mult de el. 

Dar sentimentul de prietenie nu dispăru. Astfel, 
cam la o lună după dispariţia lui Boyette, cei doi 
petrecură un week-end prelungit la Acapulco, în 
casa lui John Sulari, însoţiţi de nişte târfe. Într-o 
noapte, în timp ce se plimbau singuri pe plajă, 
Barry bău tequila în neştire şi îşi dădu drumul la 
gură mai mult decât de obicei. Numele lui tocmai 
apăruse pe lista suspecţilor şi în noaptea cu 
pricina îi împuiase capul prietenului său cu 
meritele pe care le avea în asasinarea 
senatorului Boyette. 

Pentru familia Sulari, groapa de gunoi din 
Lafourche Parish valora milioane, iar planul 
definitiv consta în a depozita acolo cea mai mare 
parte a deşeurilor din New Orleans. Or, senatorul 
se dovedise a fi un duşman neaşteptat ale cărui 
diatribe grosolane făcuseră o imensă publicitate 
negativă depozitului: lansase anchete federale; 
chemase o armată de reprezentanţi ai Asociaţiei 
pentru Protecţia Mediului înconjurător, ale căror 
studii efectuate la faţa locului condamnară 
proiectul. La Washington, lătrase atât de mult pe 


coridoarele Ministerului de Justiţie, încât până la 
urmă fusese declanşată o anchetă care să 
verifice implicarea Mafiei. În felul acesta, 
senatorul  Boyette devenise cel mai mare 
obstacol în calea deschiderii minei de aur a lui 
John Sulari. 

Şi în cele din urmă fusese luată hotărârea de a- 
| elimina. 

Barry îi povestise lui Gronke tot felul de 
amănunte despre crimă, bând bere şi stricându- 
se de râs. Il urmărise pe Boyette timp de şase 
luni şi fusese plăcut surprins să afle în felul 
acesta că senatorul, care divorțase mai de mult, 
avea o înclinaţie specială spre femeile tinere; 
tinere şi ieftine, genul atât de uşor de găsit în 
bordeluri la preţul de numai cincizeci de dolari 
bucata. lar stabilimentul preferat, un local 
absolut jegos, se afla undeva cam la jumătatea 
distanţei dintre New Orleans şi Houma, adică în 
zona depozitului. Era un ţinut bogat în petrol 
frecventat de tot felul de aventurieri şi de 
cohorta de târfuliţe nostime care se ţineau de 
capul lor. Evident, senatorul îl cunoştea pe 
proprietar şi de aceea beneficia de un tratament 
special. De exemplu, îşi parca întotdeauna 
maşina în spatele containerului pentru gunoi şi 
folosea întotdeauna intrarea de serviciu, cea de 
lângă bucătărie. 

Călătoriile senatorului la Houma deveniră cu 
vremea din ce în ce mai frecvente. Făcea pe 
nebunul la întrunirile cu primăria şi ţinea 
conferinţe de presă săptămânale, iar apoi se 
întorcea la New Orléans trecând, fireşte, pe la 
stabilimentul cu pricina. 


Lovitura a fost uşoară - povesti Barry în timp 
ce se aşezaseră pe plaja tivită cu spuma albă a 
valurilor. Stătuse în plasa maşinii lui Boyette vreo 
treizeci de kilometri după ce acesta părăsise 
Houma, la capătul unei reuniuni zgomotoase 
consacrate, evident, depozitului de deşeuri. Apoi 
îl aşteptase răbdător în spatele hotelului cu târfe, 
la adăpostul întunericului. Şi când Boyette îşi 
termină în sfârşit numărul şi se apropie de 
maşină, Barry îl pocni în cap cu un baston de 
cauciuc şi îl aruncă pe bancheta din spate. Apoi 
oprise maşina după câteva mile şi-i trăsese patru 
gloanţe în cap, după care înfăşurase cadavrul în 
nişte saci de plastic şi îl vârâse în portbagaj. 

Închipuieşte-ţi, se minună din nou Barry, un 
senator al SUA pescuit din obscuritatea unui 
bordel de mâna a şaptea. După douăzeci şi doi 
de ani de muncă, timp în care prezidase tot felul 
de comitete, participase la dejunuri oferite de 
Casa Albă, alergase pe tot globul căutând noi 
modalităţi pentru  cheltuirea banului public, 
dirijase activitatea a optsprezece asistenţi care 
munceau pentru el, deodată, trosc! fusese prins 
cu pantalonii în vine. Mai mare caraghioslăâcul! 
Fusese una din misiunile cele mai uşoare, 
declarase Barry, de parcă avea sute de 
asemenea performanţe la activ. 

La un moment dat în noaptea aceea, fusese 
oprit chiar de poliţie pentru exces de viteză când 
nu mai avea decât vreo zece kilometri până la 
intrarea în New Orleans. Îţi dai seama, Paul? Eu 
făceam conversaţie cu un curcan şi cadavrul 
ăluia se răcea în portbagaj. Tot vorbind despre 
fotbal am scăpat de procesul verbal de amendă. 


Pe urmă însă, intrase în panică şi se hotărâse să 
ascundă cadavrul în altă parte. Auzindu-l, Gronke 
fu cât pe aci să-ntrebe unde, dar îşi dădu seama 
la timp de greşeală. Dosarul împotriva lui Barry 
era departe de a fi solid. Raportul poliţistului cu 
amenda arăta că în momentul dispariţiei 
senatorului, Şiş se afla prin zonă, numai că în 
absenţa cadavrului nu putea fi stabilită cu nici un 
chip ora decesului. Una dintre prostituate declară 
că văzuse un bărbat ce semăna cu Barry 
ascunzându-se În întunericul din parcarea 
localului; femeia beneficia acum de programul de 
protecție a martorilor, dar nimeni nu se aştepta 
ca ea să impresioneze prea mult tribunalul. 
Maşina lui Barry fusese curățată şi puricată până 
când nu mai rămăsese nici o urmă de sânge, de 
păr sau de textile. Martorul-vedetă al acuzării era 
un informator al poliţiei, care îşi petrecuse 
douăzeci din cei patruzeci şi doi de ani de viaţă 
prin diverse închisori şi care, cu siguranţă, nu va 
trăi până la data procesului, în apartamentul 
uneia dintre iubitele lui Barry, poliţia găsise un 
revolver Ruger, calibru 22, dar absenţa 
cadavrului făcea imposibil de aflat cauza morţii. 
Arma era plină de amprentele lui Siş, dar iubita 
lui susţinea că era vorba de un cadou. 
Întotdeauna juraţii ezită să condamne fără să 
aibă convingerea că victima este cu adevărat 
moartă. Boyette era un personaj atât de 
excentric încât dispariţia lui dăduse naştere la 
cele mai fanteziste speculaţii. Un raport medical 
publicat ulterior oferi detalii despre nişte 
probleme psihice recente ale senatorului, ceea ce 
dădu apă la moară părerii foarte răspândite, 


conform căreia Boyette se ţicnise subit şi 
ştersese putina în compania unei foarte june 
târfe. De altfel, avea datorii de joc, bea cumplit, 
fosta soţie îl dăduse în judecată pentru 
înşelătorie în procesul de divorţ, şi aşa mai 
departe. 

Boyette avea o grămadă de motive să dispară. 

Dar, în clipa asta, un puşti de unsprezece ani 
din Memphis ştia unde fusese îngropat. Gronke 
desfăcu şi cea de-a doua cutie de bere. 


Doreen îl ţinea pe Mark de braţ şi împreună se 
plimbau prin cameră. Băiatul mergea cu pas 
măsurat, privind ţintă în podea, ca şi cum tocmai 
ar fi asistat la explozia unei maşini-capcană într-o 
piaţă plină de lume. 

- Te simţi bine, puiule? întrebă Doreen şi 
ridurile din jurul ochilor se  adânciră de 
îngrijorare. 

Mark se mulţumi să dea doar din cap în chip de 
răspuns, continuându-şi umbletul anevoios prin 
încăpere. Reacţia lui o făcu pe supraveghetoare 
să-l aşeze pe patul de jos şi să descuie apoi iute 
uşa. 
- Intinde-te aici, scumpule, zise ea, dând la o 
parte cuverturile şi ridicându-i picioarele pe pat. 
Sigur te simţi bine? insistă ea, îngenunchind 
alături şi căutându-i privirea. 

Băiatul dădu iar din cap, fără să reuşească însă 
să scoată vreun cuvânt. 

- Vrei să chem un doctor? 

- Nu, articula el cu greu. Sunt bine. 

- Ba cred că am să chem totuşi un doctor, 


hotări ea, dar Mark o prinse de braţ, strângând-o 
uşor. 

- N-am nevoie decât să mă odihnesc puţin, 
bolborosi el. Atât. 

Şi Doreen părăsi în sfârşit încăperea. În clipa în 
care auzi pocnetul uşii, picioarele lui Mark 
reveniră pe podea. 


Vineri după-amiază la ora trei, legendara 
răbdare a judecătorului Harry Roosevelt se 
dusese pe apa sâmbetei. Harry şi cei doi fii ai săi 
urmau să-şi petreacă acest weekend la pescuit, 
în Munţii Ozark, şi cu toate că onorabilul prezida 
peste sala de judecată suprapopulată cu tătici 
neisprăviţi ce-şi aşteptau pedepsele pentru 
neplata pensiilor alimentare, în mintea lui 
zburătăceau imagini de vacanţă cu dimineţi 
somnoroase şi pâraie de munte. Scaunele din 
faţa lui erau ocupate de vreo două duzini de 
bărbaţi însoţiţi de actualele soţii sau iubite; 
câţiva dintre ei îşi aduseseră şi avocaţii, deşi nu 
se punea problema vreunui termen legal. Toţi 
însă aveau să fie obligaţi să muncească în week- 
end la colonia de muncă din Shelby County drept 
pedeapsă pentru că „uitaseră” să plătească 
pensia propriilor copii. 

Harry ar fi vrut ca pe la ora patru să suspende 
şedinţa, dar situaţia din teren nu-i dădea prea 
mari speranţe. Cei doi fii se aflau şi ei în sală, pe 
ultimul rând de scaune. Jeepul îi aştepta în 
parcarea tribunalului şi aveau de gând ca, după 
ultimul pocnet al ciocănelului de lemn, să-l ia pe 
sus pe domnul judecător şi să-l facă dispărut în 


direcţia lui Buffalo River. Mă rog, aşa era planul. 
Deocamdată, băieţii se plictiseau la culme, mai 
ales că nu se aflau acolo pentru prima dată. 

In ciuda haosului care domnea în partea din 
faţă a sălii - aprozi care conduceau publicul, 
avocaţi care şopocăiau între ei în timp ce-şi 
aşteptau rândul, pârâţi care veneau fără nici un 
fel de entuziasm în faţa podiumului domnului 
judecător - banda rulantă funcţiona totuşi cu o 
eficienţă remarcabilă. Harry îl privea sever pe 
fiecare pungaş, îl cerceta puţin sau îi ţinea o mică 
predică, apoi semna o hârtie şi trecea la 
următorul. 

Reggie intră în sală şi reuşi să se strecoare 
până lângă funcţionara aşezată în imediata 
apropiere a podiumului. Cele două femei 
începură să discute în şoaptă despre un 
document adus de avocată şi, la un moment dat, 
Reggie izbucni în râs, deşi subiectul nu era prea 
amuzant; fu suficient însă ca Harry s-o observe şi 
să-i facă semn să se apropie. 

- S-a-ntâmplat ceva? întrebă el, acoperind 
microfonul cu mâna. 

- Nu. Mark este bine, din câte ştiu eu. Dar am 
nevoie de o mică favoare. Este vorba de un alt 
caz. 

Harry zâmbi şi închise microfonul; era tipic 
pentru Reggie, toate cazurile ei erau cele mai 
importante şi necesitau atenţie imediată. 

- Care este problema? întrebă el. 

Funcţionara îi aduse dosarul, iar Reggie îi 
întinse ordinul ce trebuia semnat. 

- Păi, iar am un client care a fost internat într- 
un cămin, zise ea cu voce scăzută, deşi nimeni 


nu asculta, nimănui nu-i păsa de prezenţa ei 
acolo. 

- Cine este? întrebă Harry, răsfoind dosarul. 

- Ronald Allan Thomas al Treilea, cunoscut şi 
sub numele de Trip Thomas. Astă-noapte a fost 
luat în custodie de autorităţi şi internat într-un 
cămin. Maică-sa m-a angajat acum o oră. 

- In dosar scrie că este un copil abandonat şi 
neglijat. 

- Nu-i adevărat, Harry. Este o poveste mai 
lungă şi acum n-am timp să ţi-o spun, dar te 
asigur că puştiul are părinţi cumsecade şi un 
cămin onest. 

- Şi vrei anularea internării? 

- Imediat. Am să mă duc să-l iau chiar eu de la 
cămin şi am să-l duc chiar şi acasă la Mama 
Love, dacă va fi nevoie. 

- Ca să mănânce lasagna. 

- Evident. 

Harry trecu repede cu privirea peste ordinul de 
anulare şi apoi semnă. 

- Trebuie să te cred pe cuvânt, Reggie. 

- Ca de obicei. A propos, i-am zărit în sală pe 
Damon şi pe Al. Mi s-au părut cam plictisiţi. 

- Ca şi mine, zise Harry. Ştii, când am să 
termin cu mizeria asta din sală, plecăm la 
pescuit. 

- Atunci îţi urez noroc şi ne vedem luni. 

- Weekend plăcut, Reggie. Ai să mai treci pe la 
Mark, nu? 

- Fireşte. 

- Încearcă s-o convingi pe maică-sa. Pentru că 
eu, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mă 
conving că trebuie să coopereze cu federalii şi să 


accepte programul de protecţie. Ce dracu'! Doar 
nu au nimic de pierdut dacă iau totul de la capăt. 
Incearcă s-o convingi şi pe ea că numai aşa va fi 
în siguranţă. 

- Am să fac tot ce-mi stă-n putinţă. Am să 
petrec ceva mai mult timp împreună cu ea şi 
poate că până luni se rezolvă. 

- Atunci ne vedem luni. 

Reggie îi făcu cu ochiul judecătorului, luă 
ordinul ştampilat de funcţionară şi părăsi sala de 
judecată. 


31 


Proaspăt coborât din avionul de Memphis, 
Thomas Fink intră în biroul lui Foltrigg vineri 
după-amiază la ora patru şi treizeci de minute. 
Câinele credincios ce răspundea la numele de 
Wally Boxx stătea pe un colţ al canapelei şi scria 
plin de râvnă ceea ce Fink bănuia că ar fi un 
discurs de-al şefului şi, poate, o informare pentru 
presă referitoare la cine ştie ce alte inculpări 
viitoare. Roy se descălţase şi îşi urcase picioarele 
pe birou; cu telefonul sprijinit de umăr, 
venerabilul asculta, cu ochii închişi, vocea de la 
celălalt capăt al firului. Ziua asta fusese un 
adevărat dezastru: Lamond îl pusese într-o 
situaţie jenantă în faţa unei asistenţe numeroase, 
Roosevelt nu reuşise să-l facă pe copil să 
vorbească, - se săturase de judecători până în 
gât. 

Fink îşi scoase haina şi se aşeză pe un scaun, 
aşteptând ca Foltrigg să-şi termine conversaţia. 


Apoi, când acesta puse receptorul în furcă, veni 
şi prima întrebare: 

- Unde sunt citaţiile? 

- Le-am dat personal şerifului federal din 
Memphis şi i-am atras atenţia să nu le înmâneze 
destinatarilor până când nu primeşte liber de la 
tine. 

Boxx se ridică de pe canapea şi veni lângă 
Fink: ar fi fost mai mare ruşinea ca el să nu 
participe la această conversaţie. 

Roy îşi frecă ochii obosiţi, apoi îşi trecu mâna 
prin păr. Enervantă situaţie, teribil de enervantă! 

- Prin urmare, ce crezi că va face copilul, 
Thomas? Ai fost acolo, ai văzut-o pe maică-sa, ai 
auzit ce-a spus. Aşa că vin şi te-ntreb: ce va face 
copilul? 

- N-am idee. Tot ce pot să-ţi spun este că 
puştiul nu are de gând să vorbească prea curând. 
El şi maică-sa sunt pur şi simplu îngroziţi; au 
văzut prea multe filme la televizor în care 
majoritatea celor care dădeau informaţii despre 
Mafia au fost făcuţi bucățele, iar ea este convinsă 
că programul pentru martori nu-i va pune la 
adăpost. Femeia este efectiv înspăimântată, mai 
ales că pentru ea, săptămâna asta a fost de-a 
dreptul infernală. 

- Emoţionant, mârâi Boxx. 

- Înseamnă că nu am de ales, trebuie să 
folosesc citaţiile, zise Foltrigg cu voce gravă, ca 
şi cum gândul acesta l-ar fi amărât tare mult. 
Oamenii ăştia mă obligă, pur şi simplu, să fac aşa 
ceva. Pentru că noi am fost cât se poate de 
corecţi şi de rezonabili. Am cerut ajutorul 
Tribunalului pentru minori din Memphis, dar nu 


am obţinut nici un rezultat. Aşadar, a venit 
momentul să-i aducem pe oamenii ăştia aici, pe 
terenul nostru, în sala noastră de judecată, în 
faţa alor noştri, şi să-i facem să vorbească. Nu 
eşti de aceeaşi părere, Thomas? 

Ei bine, de data asta, Fink nu prea era de acord 
cu teoria şefului: 

- Pe mine mă nelinişteşte problema jurisdicției. 
Pentru că puştiul se află sub jurisdicţia 
Tribunalului pentru minori de acolo şi nu sunt 
sigur de reacţia lor în momentul în care vor primi 
citaţiile. 

- Ai dreptate, dar nu uita că tribunalul nu 
lucrează în timpul weekendului, zise Roy, 
zâmbind. Şi după cum am aflat noi, în astfel de 
situaţii legea federală înlătură prevederile legii 
statale, nu-i aşa, Wally? 

- Da, cred că da, confirmă Boxx. 

- Am vorbit cu şeful poliţiei şi i-am spus că 
vreau ca puştiul să fie adus aici mâine, pentru ca 
în felul ăsta să se prezinte în faţa juriului luni 
dimineaţă. Şi nu cred că vom avea probleme. Am 
aranjat deja ca băiatul să poată sta în aripa 
pentru minori a închisorii orăşeneşti şi sper ca 
totul să meargă uns. 

- Da' ce facem cu avocata? întrebă Fink. Pe ea 
nu o poţi obliga să depună mărturie, pentru că 
tot ce a aflat de când îl reprezintă pe copil este 
strict confidenţial. 

- Ai dreptate, şi nu va fi vorba decât de o pură 
hărţuială, atât şi nimic mai mult, explică Foltrigg, 
cu un surâs răutăcios pe buze. Luni dimineaţă, şi 
ea şi copilul vor fi speriaţi de moarte. De-acum 
încolo, noi facem jocurile, Thomas. 


- A propos de ziua de luni; judecătorul 
Roosevelt vrea să ne vadă pe amândoi la el la 
tribunal, fix la amiază. 

La replica aceasta, Roy şi Wally izbucniră în 
hohote nestăpânite de râs. 

- Ceva îmi spune că luni la amiază judecătorul 
Roosevelt se va simţi foarte singur. La ora aceea, 
tu, eu, puştiul şi avocata vom fi aici, la New 
Orleans. Aşa că bietul de el îşi face iluzii. 

Fink însă nu putu să se alăture veseliei celor 
doi. 


La ora cinci, Doreen ciocăni uşor, apoi îşi zornăi 
cheile până când reuşi să descuie uşa. Aşezat pe 
podea în mijlocul încăperii, Mark juca dame de 
unul singur; când păşi pragul, supraveghetoarea 
dădu însă peste un copil nefericit care privea 
pierdut pătratele albe şi negre din faţa lui. 

- Te simţi bine, Mark? 

Dar Mark nu răspunse. 

- Mark, scumpule, să ştii că sunt foarte 
îngrijorată din cauza ta şi cred că am să chem 
doctorul. Dacă faci şi tu un şoc, la fel ca frăţiorul 
tău? 

- Nu, nu, mă simt bine, zise el, privind-o cu 
ochi îngrozitor de trişti. Am nevoie doar de puţină 
odihnă. 

- Nu vrei să mănânci ceva? 

- Poate nişte pizza. 

- Bine, puiule, am să comand imediat una. 
Uite, scumpule, vreau să-ţi spun că eu îmi termin 
programul peste cinci minute, dar am să-i spun 
Teldei să treacă din când în când să te vadă, 


okay? Ce zici, are să-ţi fie bine până mâine 
dimineaţă, când mă-ntorc? 

- Poate că da, gemu el. 

- Of, bietul de tine. Tu n-aveai ce căuta aici. 

- Trec eu şi peste asta. 


Dar Telda se dovedi a fi mult mai puţin 
îngrijorată decât Doreen. Pe la ora opt seara, 
când veni pentru a treia oară în camera lui Mark, 
aduse cu ea şi doi vizitatori. Băiatul tocmai îşi 
regăsise „privirea rătăcită”, când observă în 
spatele supraveghetoarei doi bărbaţi masivi, în 
costume negre. 

- Mark, dumnealor sunt şerifi federali, îl 
informă Telda, nervoasă, şi camera îşi micşoră 
brusc dimensiunile. 

- Bună, Mark. Eu sunt Vern Duboski, şerif 
federal adjunct, se prezentă unul dintre cei doi 
bărbaţi. Pronunţia limpede şi hotărâtă îl dădu 
imediat de gol: tipul era de fel din Nord. Tu eşti 
Mark Sway? 

Băiatul confirmă printr-o clătinare a capului, 
căci glasul refuza să-l asculte. 

- Nu-ţi fie teamă, Mark. Am venit doar să-ți 
dăm hârtiile astea, zise iancheul, întinzându-i 
plicul pe care îl ţinea în mână. 

Mark îşi întoarse privirea spre Telda, cerându-i 
ajutorul, dar supraveghetoarea rămăsese şi ea 
fără glas. 

- Ce este asta? întrebă el, nervos. 

- Asta este o citaţie care îţi cere să te prezinţi 
luni în faţa juriului federal din New Orleans. Să 
ştii că nu trebuie să-ţi faci griji, pentru că vei 


merge împreună cu noi, dar vom pleca abia 
mâine după-amiază. 

O durere ascuţită îi strânse stomacul, gura i se 
uscă şi o slăbiciune puternică îi cuprinse tot 
trupul. 

- De ce? 

- Îmi pare rău, dar nu putem să-ţi dăm nici un 
răspuns. De fapt nici nu este treaba noastră. Noi 
executăm ordinele şi atât. 

Mark nu-şi putea lua ochii de la plicul din mâna 
lui Vern. New Orleans! 

- Mamei mele i-aţi spus despre chestia asta? 

- Păi, trebuie să-i ducem şi ei o copie după 
citaţie. Îi vom explica totul şi îi vom spune că n- 
are să ţi se-ntâmple nimic rău. Şi dacă vrea, 
poate să vină şi ea cu noi. 

- Da' nu poate să vină cu mine pentru că nu 
poate să-l lase singur pe Ricky. 

Cei doi poliţişti se priviră încurcaţi. 

- Oricum, îi vom explica totul pe-ndelete. 

- Da' ştiţi, eu am şi o avocată. Ei i-aţi spus? 

- Nu, pentru că nu avem ordin să-i anunţăm şi 
pe avocaţi, dar dacă vrei poţi să-i dai telefon şi 
să-i spui chiar tu. 

- Are voie să folosească telefonul? o întrebă 
celălalt poliţist pe Telda. 

- Numai dacă-i aduc eu unul, răspunse ea. 

- Atunci poţi să mai aştepţi vreo jumătate de 
oră, nu? 

- Dacă trebuie... 

- Aşadar, peste treizeci de minute ai să poţi să- 
i telefonezi avocatei tale, Mark. Noi îţi urăm noroc 
Şi... ne pare rău că te-am speriat. 

Telda şi cei doi bărbaţi părăsiră încăperea, 


lăsându-l singur, buimăcit, speriat de moarte şi 
furios la culme. Sistemul era putred, absolut 
putred! Şi se săturase până-n gât de legi, avocaţi 
şi tribunale, de curcani, agenţi şi şerifi, de 
reporteri, judecători şi gardieni. Ei, fir-ar al 
dracului! 

Cu un gest nervos, smulse o bucată de hârtie 
igienică şi îşi şterse lacrimile, apoi se aşeză pe 
toaletă. 

Şi jură, luând martori pereţii, că nu va ajunge 
în ruptul capului la New Orleans. 


Alţi doi şerifi adjuncţi aveau să-i înmâneze 
citaţia doamnei Sway, în timp ce încă doi 
trebuiau să se ocupe de cea adresată doamnei 
Reggie Love acasă. Totul fusese foarte bine 
coordonat, în aşa fel încât plicurile să fie 
înmânate destinatarilor aproximativ la aceeaşi 
oră. În mod normal, o singură persoană ar fi făcut 
cele trei drumuri în maxim o oră de plimbare, şi 
încă într-un ritm obişnuit. Da, dar era mult mai 
interesant să foloseşti şase oameni, înarmaţi şi 
trei maşini dotate cu telefoane şi staţii de emisie 
care să acţioneze aproape simultan după lăsarea 
întunericului; toată povestea căpăta un aer de 
asalt al unei unităţi aparţinând forţelor speciale. 

Cei doi bărbaţi bătură la uşa bucătăriei şi 
aşteptară până când se aprinse lumina de pe 
verandă şi Mama Love apăru în prag. Imediat ce-i 
văzu, bătrâna înţelese că va avea necazuri. In 
timpul coşmarului care fusese divorţul lui Reggie 
şi Joe Cardoni, Mama Love avusese de multe ori 
de-a face cu şerifi şi oameni în costume negre 


care veniseră să-i bată la uşă la ore care mai de 
care mai ciudate. De atunci ştia că tipii de felul 
ăsta nu aduc decât necazuri. 

- Pot să vă ajut cu ceva? îi întrebă ea, 
încercând să zâmbească. 

- Da, doamnă. O căutăm pe numita Reggie 
Love. 

Până şi felul în care vorbeau cei doi era tipic 
pentru cei din tagma lor. 

- Da' voi cine sunteţi? se interesă ea. 

- Eu sunt Mike Hedley şi acesta este Terry 
Flagg. Amândoi suntem şerifi federali. 

- Şerifi federali? Nu cumva adjuncţi? la să vă 
văd legitimaţiile. 

Reacţia neaşteptată a bătrânei îi buimăci şi 
într-o sincronizare perfectă, cei doi bărbaţi 
duseră mâinile la buzunare. 

- Suntem şerifi federali adjuncţi, doamnă. 

- Păi, nu asta aţi spus la început, replică Mama 
Love în timp ce le examina cu atenţie 
legitimaţiile. 

Reggie tocmai bea o cafea în balconaşul de 
deasupra garajului când auzi pocnetul portierelor 
şi acum trăgea cu ochiul la cei doi bărbaţi aflaţi 
chiar sub becul de pe verandă. Deşi sunetul 
vocilor ajungea până la ea, totuşi nu înţelegea 
nici o vorbă din ce spuneau. 

- Vă rugăm să ne iertaţi, doamnă, zise Hedley. 

- Şi ce treabă aveţi cu numita Reggie Love? 
întrebă Mama Love, încruntându-se bănuitoare. 

- Locuieşte aici? 

- Poate că da, poate că nu. Ce treabă aveţi cu 
ea? 

Hedley şi Flagg se priviră o clipă. 


- Trebuie să-i înmânăm o citaţie. 

- Ce fel de citaţie? 

- Am putea să ştim şi noi cine sunteţi 
dumneavoastră? întrebă Flagg, oarecum iritat. 

- Sunt mama ei. Prin urmare, despre ce fel de 
citaţie este vorba? 

- Este o citaţie prin care este invitată să se 
prezinte luni în faţa juriului federal din New 
Orleans. Putem să v-o lăsăm dumneavoastră, 
dacă nu aveţi nimic împotrivă. 

- Da, numai că nu sunt dispusă să vă fac 
serviciul ăsta, zise bătrâna, ca şi cum ar fi avut 
de-a face cu astfel de oameni în fiecare zi a 
săptămânii. Dacă nu mă-nşel, trebuie să i-o daţi 
chiar ei. 

- Şi unde o putem găsi? 

- Păi, nu locuieşte aici, îi lămuri Mama Love, 
enervându-i în mod evident pe cei doi poliţişti. 

- Da' maşina de colo este a ei, nu? zise Hedley, 
făcând un semn cu capul spre Mazda lui Reggie. 

- Nu locuieşte aici, repetă, încăpăţânată, Mama 
Love. 

- Okay, dar nu este acum aici? 

- Nu. 

- Şi nu ştiţi unde putem s-o găsim? 

- Aţi trecut pe la birou? Că stă mai mult pe- 
acolo. 

- Bine, dar de ce şi-a lăsat maşina aici? 

- Pentru că uneori o foloseşte pe cea a lui Clint, 
secretarul ei. De altfel, s-ar putea ca acum să fie 
împreună prin vreun restaurant din oraş. 

- Ba eu cred că Reggie Love se află chiar aici, 
sări Hedley, cu o agresivitate subită în glas. 

- Da' nu eşti plătit ca să gândeşti, fiule. 


Meseria ta este să livrezi hârtiile alea blestemate 
şi eu îţi spun că destinatara nu este aici, zise 
Mama Love, ridicând vocea în aşa fel încât 
Reggie prinse în sfârşit înţelesul cuvintelor. 

- Putem să căutăm înăuntru? întrebă Flagg. 

- Numai dacă aveţi mandat. Dacă nu, atunci ar 
fi cazul să dispăreţi de pe proprietatea mea. 

Cei doi bărbaţi se dădură un pas înapoi, dar se 
reculeseră imediat. 

- Sper, pentru dumneavoastră, că nu 
împiedicaţi cu bună ştiinţă predarea unei citaţii 
federale, zise Hedley pe un ton grav, care ar fi 
trebuit să sune ameninţător, dar care se dovedi a 
fi un fiasco total. 

- lar eu sper că nu ameninţaţi o biată bătrână, 
replică Mama Love cu mâinile înfipte în şolduri, 
gata de bătaie. 

Cei doi poliţişti nu erau pregătiţi să facă faţă 
unei astfel de primiri, aşa că se dădură bătuţi. 

- Ne vom întoarce, promise Hedley în timp ce 
deschidea portiera maşinii. 

- Am să vă aştept, le strigă ea furioasă, păşind 
pe verandă. După vreo cinci minute, când fu 
sigură că cei doi plecaseră, bătrâna se îndreptă 
spre apartamentul de deasupra garajului. 


Dianne nu făcu nici un comentariu când primi 
citaţia adusă de un domn foarte politicos, care se 
scuzase la nesfârşit. După plecarea tipului, 
Dianne citi cu multă atenţie hârtia cu pricina la 
lumina chioară din camera lui Ricky: nu conţinea 
decât ordinul ca Mark să se prezinte în faţa 
juraţilor luni dimineaţă, la ora 10. Adresa era 


menţionată ceva mai jos. Nu scria nimic despre 
modul în care urma să ajungă la locul respectiv, 
nici despre întoarcere, nici despre ce i se putea 
întâmpla dacă nu se prezenta sau dacă refuza să 
vorbească. 

Atunci îi telefonă lui Reggie, dar nu primi nici 
un răspuns. 


Apartamentul lui Clint se afla la un sfert de oră 
distanţă de casa ei, dar Reggie avu nevoie de o 
oră întreagă ca să ajungă acolo. Se învârti prin 
suburbii, ieşi pe autostrada interstatală şi abia 
când fu sigură că nu o urmărise nimeni se 
întoarse în oraş şi parcă pe o stradă cu maşini ce- 
şi aşteptau stăpânii; ultima parte a drumului o 
parcurse pe jos. 

Întâlnirea programată pentru ora nouă fusese 
anulată fără prea multe menajamente şi Clint 
avea acum cu totul alte perspective de a-şi 
petrece seara. 

- Îmi pare rău, zise Reggie când el îi deschise 
uşa. 

- Nu-i nimic. Tu te simţi bine? la loc, îi zise el, 
conducând-o spre canapea. 

Dar cum pentru Reggie apartamentul nu era 
absolut străin, preferă să caute un suc în frigider 
şi să se aşeze apoi pe un scaun înalt lângă bar. 

- M-au căutat de la biroul şerifului federal ca 
să-mi dea o citaţie pentru luni dimineaţă, la ora 
zece: un juriu federal din New Orleans. 

- Dar nu ti-au dat-o? 

- Nu. Mama Love a reuşit să-i pună pe fugă. 

- Asta-nseamnă c-ai scăpat. 


- Da, cu condiţia să nu dea de mine. Oricum, 
nici o lege nu-mi interzice să evit citaţiile. Acum 
însă trebuie să-i telefonez lui Dianne. 

Clint îi aduse telefonul şi Reggie formă, cu 
mişcări nervoase, numărul spitalului. 
Observându-i încordarea, Clint o sărută blând pe 
obraz şi o sfătui să se calmeze, apoi îşi luă o 
revistă şi dădu drumul radioului. Reggie abia 
reuşi să scoată trei cuvinte când se văzu nevoită 
să asculte. Dianne îi spuse că plouase cu citaţii, 
pentru Reggie, pentru Mark, şi pentru ea însăşi, 
că încercase să ia legătura cu Mark dar că cei de 
la centrul de detenţie o informaseră că la ora 
aceea „locatarii” centrului nu mai aveau acces la 
telefon. Şi Reggie, zguduită la rândul ei de 
întorsătura pe care o luaseră lucrurile, încercă să 
o convingă pe Dianne că totul este în regulă, că 
situaţia este sub control, şi îi promise să o sune a 
doua zi de dimineaţă. 

- Bine, dar nu-l pot lua pe Mark, zise Clint după 
ce Reggie puse receptorul în furcă. Este sub 
jurisdicţia Tribunalului pentru minori de la noi. 

- Trebuie neapărat să vorbesc cu Harry, dar el 
nu este acum în oraş. 

- Da' unde este? 

- La pescuit, cu băieţii. 

- Reggie, chestia asta este mult mai 
importantă decât pescuitul aşa că trebuie să-l 
găsim. El poate să oprească totul, nu? 

- Chestia asta este tare păcătoasă, Clint. la 
gândeşte-te puţin. Foltrigg a aşteptat până vineri 
seara, târziu, ca să distribuie citaţii pentru luni 
dimineaţă. 

- Păi cum a putut să facă aşa ceva? 


- Uşor, după cum se şi vede, de altfel. Într-un 
caz de genul ăsta, juriul federal poate să citeze 
orice martor, indiferent de timp sau de distanţă. 

- Şi cum anulezi o asemenea citaţie? 

- Introduci o cerere la tribunalul federal prin 
care ceri anularea. 

- Vrei să spui la tribunalul federal din New 
Orleans? 

- Exact. Suntem obligaţi să-l căutăm pe 
judecătorul din New Orleans luni dimineaţă foarte 
devreme şi să-l implorăm să ne acorde o audiere 
urgentă pentru anularea citaţiei. 

- N-o să ţină figura. 

- Bineînţeles că n-o să ţină. Tocmai de-aia a 
aranjat Foltrigg lucrurile în felul ăsta. N-ai nişte 
cafea? 

- Cum să nu, zise Clint, începând să caute prin 
sertare. 

Reggie gândea cu voce tare. 

- Dacă până luni, eu am să pot evita citaţia, 
atunci Foltrigg va fi nevoit să-mi trimită alta. ŞI 
poate că pe aia voi avea timp s-o anulez. 
Problema este însă Mark. Nu pe mine mă vor, în 
fond, pentru că ei ştiu foarte bine că pe mine nu 
mă pot obliga să vorbesc. 

- Reggie, tu ştii unde este afurisitul ăla de 
cadavru? 

- Nu. 

- Dar Mark? 

- Da. 

Pentru o fracțiune de secundă, Clint simţi că-i 
îngheaţă sângele în vine. 

- Clint, trebuie să-l ţinem pe Mark aici, cu orice 
preţ. 


- Vorbeşte cu Harry. 

- Da' Harry este în munţi, la pescuit. 

- Atunci vorbeşte cu soţia lui Harry, întreab-o 
unde anume pescuieşte domnul judecător şi dacă 
este nevoie, mă duc chiar eu după el. 

- Ai dreptate, zise Reggie, punând mâna pe 
telefon. 


32 


La Centrul de detenţie pentru minori, ultimul 
control al camerelor avea loc în fiecare seară la 
ora zece, moment în care toate luminile şi 
televizoarele ieşeau din funcţiune. Vineri seară, 
la ora respectivă, când vocea Teldei şi legătura ei 
de chei răsunau pe culoar, Mark îşi simţi nervii 
întinşi la maximum: în cameră nu se mai auzea 
decât răsuflarea lui gâfâită; cămaşa udă şi 
descheiată lăsa să se vadă un pârâiaş de sudoare 
care îi aluneca pe piept oprindu-se în cordonul 
pantalonilor; din părul năclăit, transpiraţia se 
prelingea în sprâncene şi de acolo mai departe, 
de-a lungul nasului, obrajii stacojii frigeau. 

Telda bătu mai întâi la uşă şi abia după aceea 
îşi folosi cheile. Televizorul era oprit, dar lumina 
încă aprinsa o irită imediat pe supraveghetoare, 
făcând-o să arunce o privire încruntată spre pat. 
Mark nu era acolo. Il descoperi pe podea, lângă 
toaletă, ghemuit cu genunchii la piept, nemişcat 
şi gâfâind din greu. 

Îşi ţinea ochii închişi şi îşi sugea de zor degetul 
mare de la mâna stângă. 

- Mark! strigă supraveghetoarea cuprinsă subit 


de spaimă. Mark! O, Doamne Dumnezeule! ţipă 
ea din nou, ieşind apoi în goană din încăpere, în 
căutare de ajutor. După câteva secunde, se 
întoarse însoţită de colegul ei, Denny, care îl privi 
pe Mark cu multă atenţie atingând pieptul 
băiatului cu vârful degetelor. Ei, la dracu', dai, 
copilul ăsta este ud leoarcă. 

- Şi pulsul i-a luat-o razna, completă Telda, 
luându-l de mână. la uite-l cum respiră! Cheamă 
salvarea! 

- Bietul băiat, a suferit un şoc, nu? 

- Fugi de cheamă o salvare! insistă Telda şi 
Denny ieşi din încăpere cu paşi greoi, zguduind 
podeaua. In vremea asta, Telda îl ridică pe Mark 
şi îl aşeză cu grijă pe patul de jos, unde el se 
ghemui din nou, adunându-şi genunchii la piept. 
Degetul mare era tot în gură. Denny se întoarse, 
aducând cu el fişa cu observaţiile făcute de 
Doreen. 

- Aici scrie că trebuia controlat la fiecare 
jumătate de oră, iar în caz de urgenţă trebuie dus 
la „St. Peter's” şi dat în grija doctorului 
Greenway. 

- Numai eu sunt vinovată, se lamenta Telda. 
Nu trebuia să-i aduc aici pe nenorociţii ăia de 
şerifi. Bietul copil s-a speriat cumplit. 

Auzind-o, Denny îngenunche lângă pat şi ridică 
uşor pleoapa de pe ochiul drept al lui Mark. 

- Ei, drace! Ochii i s-au dus în fundul capului. 
Să ştii că puştiul este în pericol, declară el pe 
tonul grav al unui neurochirurg. 

- Dă-mi prosopul de colo, îi ceru Telda şi Denny 
se execută imediat. Doreen mi-a povestit că la fel 
s-a întâmplat şi cu fratele lui mai mic. Au fost 


amândoi de faţă când s-a sinucis avocatul ăla, 
luni, şi de-atunci puştiul cel mic nu şi-a mai 
revenit, îi dădea înainte  supraveghetoarea, 
ştergând faţa băiatului cu prosopul adus de 
Denny. 

- La dracu'! Cred că are să-i explodeze inima, 
zise acesta, îngenunchind din nou lângă Telda. 
Uite şi tu ce respiraţie aiurea poate să aibă! 

- Of, bietul copil. Ar fi trebuit să-i iau la goană 
pe şerifii ăia. 

- Eu, în locul tău, chiar aşa aş fi făcut. Doar, n- 
au nici un drept să vină aici, zise Denny, 
înfigându-şi din nou degetele în ochiul stâng al 
băiatului. Mark scăpă un mârâit şi se zbătu puţin, 
apoi începu să geamă întocmai ca Ricky; iar 
sunetul grav şi monoton băgă definitiv spaima în 
cei doi supraveghetori. 

Câteva secunde mai târziu, în încăpere îşi făcu 
apariţia un sanitar şi un alt supraveghetor. 

- Ce se-ntâmplă aici? întrebară ei într-un glas. 

- Este ceva ce se cheamă şoc sau stress 
traumatic, ori ceva în genul ăsta, explică Telda. 
Toată ziua s-a purtat ciudat, da' acum vreo oră, 
doi şerifi federali i-au adus o citaţie şi l-au speriat 
îngrozitor, de-aia cred că a făcut un şoc. Ar fi 
trebuit să mai trec pe la el după plecarea ălora 
doi, da' n-am avut timp. 

Sanitarul nu asculta însă  pălăvrăgeala 
supraveghetoarei, ci încerca să ia pulsul 
bolnavului. 

- Trebuia să-i dau eu afară pe afurisiţii ăia de 
poliţişti, completă Denny tirada Teldei. 

- La fel s-a-ntâmplat şi cu fratele lui mai mic, 
cel despre care au scris ziarele toată săptămâna. 


Ştiţi, povestea cu tipul ăla care s-a-mpuşcat. 

- Trebuie dus imediat la spital, hotărî sanitarul, 
punând apoi în funcţiune aparatul de emisie- 
recepţie pe care îl avea atârnat la brâu: aduceţi 
urgent o brancardă la etajul patru. Am un puşti 
cu probleme. 

- Aici scrie să-l ducem la „St. Peter's Hospital”, 
la doctorul Greenway, interveni Denny, vârând 
fişa sub nasul sanitarului. 

- Acolo este şi fratele lui, adăugă Telda. Doreen 
mi-a povestit tot. Îi era teamă de chestia asta şi 
zicea că azi după-amiază era cât pe-aci să trimită 
după o salvare. Mai zicea şi că băiatul a dormit 
azi toată ziua. Of, of, trebuia să fiu mult mai 
atentă. 

Alţi doi sanitari aduseră brancardă pe care îl 
întinseră pe Mark, acoperindu-l cu o pătură, şi 
trecându-i câte o curea peste piept şi peste 
coapse. În tot acest timp, băiatul reuşi să nu 
deschidă ochii, să nu-şi scoată degetul din gură şi 
să nu întrerupă geamătul monoton şi dureros 
care îi înspăimânta atât pe sanitari. 

- Ai mai văzut vreodată aşa ceva? întrebă unul 
dintre ei după ce ascensorul se puse în mişcare. 

- Nu-mi amintesc. 

- Şi are şi o temperatură de te sperie. 

- Da, da' pielea este rece şi umedă din cauza 
şocului. Eu unul n-am mai văzut aşa ceva. 

- Păi, şocurile astea traumatice s-or manifesta 
altfel decât alea obişnuite. Uită-te la degetul ăla. 

- Spune-mi, ăsta este puştiul pe care-l 
urmăreşte Mafia? 

- înî. A apărut în ziare şi ieri şi azi. 

- Păi, atunci pentru mine este clar că i s-a rupt 


filmul. După câteva secunde, ascensorul se opri 
şi cei doi sanitari porniră în goană spre ieşire, 
împingând targa pe culoarele căzute pradă 
obişnuitei nebunii de vineri seara din închisoarea 
orăşenească. 

Ambulanţa nu făcu nici zece minute până la 
spital, dar odată ajunşi acolo, fură nevoiţi să 
aştepte de două ori pe-atât, căci alte trei salvări 
îşi aşteptau rândul în faţa camerei de gardă. „St 
Peter's Hospital” primea cea mai mare parte a 
victimelor tăiate de cuţit sau rănite cu arme de 
foc, de neveste bătute la sânge şi de trupuri 
sfârtecate în accidente de maşină. Personalul 
lucra într-un ritm febril douăzeci şi patru de ore 
pe zi, dar de vineri de la răsăritul soarelui până 
duminică noaptea târziu, spitalul se transforma 
într-un adevărat infern. 

Cei doi sanitari împinseră targa înăuntrul 
camerei de gardă unde fură nevoiţi să se 
oprească şi să completeze fişele de internare. O 
mică armată de infirmiere şi medici se agita în 
jurul unui pacient, strigând unii la alţii în acelaşi 
timp. Oamenii alergau de colo-colo; o jumătate 
de duzină de poliţişti se învârteau prin preajmă; 
alte trei brancarde fuseseră lăsate la întâmplare 
în mijlocul holului. 

Apoi, o infirmieră care tocmai trecea pe lângă 
ei se opri pentru o clipă şi întrebă: 

- Ce s-a-ntâmplat? 

Drept răspuns, unul dintre sanitari îi întinse 
una din fişele abia completate. 

- Deci nu sângerează, observă ea ca şi cum 
acesta era singurul lucru cu adevărat important. 

- Nu, nu sângerează. Se pare că este o stare 


de şoc sau cam aşa ceva. Este o chestie de 
familie. 

- Da, da, atunci poate să mai aştepte. Duceţi-l 
la internări. Mă-ntorc imediat, zise ea şi dispăru. 

Sanitarii îşi croiră drum prin aglomeraţia 
înnebunitoare şi după câteva secunde, parcară 
targa într-o încăpere mică de pe un culoar 
lateral. Acolo prezentară fişele unei alte 
infirmiere care se apucă să scrie ceva în ele fără 
să arunce nici măcar o privire pacientului din faţa 
ei. 

- Unde este doctorul Greenway? îi întrebă ea 
pe sanitari, dar aceştia ridicară din umeri. 

- Păi nu l-aţi anunţat? 

- Ăă, nu. 

- Aă, nu, îi îngână ea, încruntându-se uşor. 
„Doamne, ce pereche de dobitoci!” îşi zise 
infirmiera în sinea ei, continuând apoi cu voce 
tare: Uite ce este, noi suntem aici chiar pe linia 
întâi a frontului, unde avem de-a face cu sânge şi 
cu măruntaie calde, okay? 

În ultimele douăzeci de minute am pierdut doi 
oameni chiar aici, pe hol. Aşa că pricepeţi că 
urgenţele psihice trec pe planul al doilea. 

- Şi ce vreţi, să-l împuşcăm? întrebă unul dintre 
sanitari, făcând un semn cu capul spre Mark. 

- Nici pomeneală, replică infirmiera opărită. 
Vreau să plecaţi. Am eu grijă de el, aşa că voi, 
băieţi, luaţi-vă dracului tălpăşiţa de-aici. 

- Ai semnat fişele, madam, aşa că stăpâneşte-l 
sănătos, îi ziseră ei rânjind, apoi se îndreptară 
spre uşă. 

- Este vreun poliţist cu el? strigă infirmiera în 
urma celor doi. 


- Nu. Nu vezi că e minor? 

Mark reuşise între timp să se răsucească pe 
partea stângă şi să-şi aducă din nou genunchii la 
piept. Curelele nu erau prea strânse. Apoi 
deschise prudent ochii şi privi în jur printre gene. 
Intr-un colţ al camerei, un negru zăcea întins pe 
trei scaune. Lângă ţâşnitoarea din dreptul uşii 
vopsite în verde fusese uitată o targă plină cu 
cearşafuri pătate de sânge. Infirmiera care îl 
„recepţionase” pe Mark răspunse la telefon, 
dispărând după aceea din încăpere. Mark prinse 
momentul, desfăcu curelele care-l ţineau legat de 
targă şi sări pe podea. Doar nu era nici o crimă 
să te plimbi pe ici, pe colo. Şi pe urmă, el era un 
caz grav de ţicneală, aşa că n-avea nici o 
importanţă dacă-l prinde cineva. 

După ce se gândi puţin, înşfăcă fişele lăsate pe 
masă de infirmieră, împinse targa prin uşa 
vopsită în verde şi o porni pe un alt coridor, ticsit 
de cămăruţe pe ambele laturi. Mark abandonă 
targa şi aruncă fişele într-un coş de gunoi. 
Săgeţile care indicau ieşirea îl conduseră la o uşă 
cu geam care dădea în balamucul de la Internări. 

Băiatul zâmbi în sinea lui satisfăcut. Locul îi era 
foarte cunoscut; reuşi chiar să-şi amintească 
colţul în care rămăsese împreună cu Hardy după 
ce Greenway şi Dianne dispăruseră, însoţindu-l 
pe Ricky. Simţindu-se în largul său, Mark se 
strecură pe uşă şi trecu nepăsător prin gloata 
disperată de bolnavi şi de răniţi care încercau din 
răsputeri să fie primiţi în spital. Dacă ar fi alergat, 
ar fi atras cu siguranţă atenţia. Scara rulantă îl 
duse la subsol unde găsi un scaun cu rotile fără 
stăpân. Se aşeză în el şi, în ciuda dimensiunilor 


evident „adulte” ale obiectului, reuşi să-l pună în 
mişcare şi să se îndrepte spre morga spitalului. 


Clint aţipise pe canapea. Programul de la 
televizor era aproape pe terminate, când soneria 
telefonului îi alungă somnul. Reggie ridică 
receptorul. 

- Alo? 

- Bună, Reggie. Sunt eu, Mark. 

- Mark! Ce mai faci, iubitule? 

- Grozav, absolut grozav. 

- Da' cum de-ai dat de mine? 

- Am telefonat la Mama Love şi am trezit-o din 
somn. Ea mi-a dat numărul. Eşti acasă la Clint, 
nu? 

- Exact. Şi cum de-ai dat telefon la ora asta? 
Este îngrozitor de târziu. 

- Păi, ştii, nu mai sunt la închisoare. 

- Da' unde eşti, iubitule? 

- La spital, la „St. Peter's”. 

- Înţeleg. Şi cum de-ai ajuns acolo? 

- M-au adus cu salvarea. 

- Te simţi bine? 

- Grozav. 

- Am făcut o criză de sindrom posttraumatic şi 
m-au adus val-vârtej încoace. 

- Vrei să vin să te văd? 

- Nu ştiu, poate. Spune-mi, Reggie, ce- 
nseamnă chestia aia cu juriul federal? 

- O încercare să te facă vorbeşti de frică. Atât. 

- Păi, dacă-i pe-aşa, să ştii că m-au speriat mai 
rău ca oricând. 

- Ba mie mi se pare că te simţi foarte bine. 


- Este numai din cauza nervilor, Reggie. În 
realitate, sunt mort de frică. 

- Vreau să spun că, după cum vorbeşti, nu pari 
să fii în stare şoc. 

- A, mi-am revenit foarte repede. De fapt, i-am 
păcălit, Reggie, okay? Am alergat o juma' de oră 
în cămăruţa aia de la centrul de detenţie şi când 
m-a găsit supraveghetoarea, eram ud leoarcă de 
transpiraţie şi aproape leşinat. 

Lui Clint îi zburase definitiv somnul şi acum 
stătea pe canapea încordat ca un arc. 

- Ai văzut vreun doctor? întrebă Reggie, 
încruntându-se uşor spre Clint. 

- Nu prea. 

- Adică? 

- Adică am plecat de la camera de gardă. Adică 
am evadat, Reggie. A fost atât de uşor. 

- Dumnezeule! 

- Linişteşte-te. Sunt bine şi să ştii că nu mă mai 
întorc la închisoare, şi nici n-am de gând să mă 
prezint în faţa juriului din New Orleans. Dacă mă 
duc, au să mă bage în închisoarea de acolo, nu-i 
aşa? 

- Mark, ascultă-mă. Nu poţi să faci asta. Nu 
poţi să evadezi. Trebuie să... 

- Reggie, eu am evadat deja. Şi vrei să ştii 
ceva? 

- Ce? 

- Nu cred că s-a aflat deocamdată. Spitalul 
ăsta este un balamuc şi nu cred că şi-au dat 
seama că am dispărut. 

- Dar poliţiştii? 

- Care poliţişti? 

- N-a mers nici un poliţist cu tine la spital? 


- Nu. Eu sunt doar un copil, Reggie. Au venit cu 
mine doi sanitari uriaşi, doar nu sunt decât un 
copil; nu mai spun că atunci când am plecat spre 
spital, eram în comă şi îmi sugeam degetul, 
mârâiam şi gemeam la fel ca Ricky. Vreau să-ţi 
spun că ai fi fost mândră de mine dacă m-ai fi 
văzut. A fost ca-n filme. Când am ajuns la spital 
m-au lăsat acolo şi-au plecat, şi-atunci m-am 
ridicat şi eu şi am şters putina. 

- Mark, nu poţi face aşa ceva. 

- Păi, am făcut-o, okay? Şi nu mă mai întorc 
acolo. 

- Dar la mama ta te-ai gândit? 

- A, am vorbit cu ea la telefon cam acum o oră. 
Era tare nervoasă, dar am convins-o până la 
urmă că sunt bine. Nu i-a plăcut ideea şi mi-a zis 
să vin în camera lui Ricky. Ne-am certat rău de 
tot la telefon, da' până la urmă s-a calmat. Cred 
că iar a luat pastile. 

- Dar acum tu eşti la spital? 

- Exact. 

- Unde? În ce cameră? 

- Reggie, mai eşti avocata mea? 

- Fireşte că sunt avocata ta. 

- Bun. Asta-nseamnă că dacă eu îţi spun ceva, 
tu nu poţi să repeţi ceva ăla în faţa altcuiva? 

- Exact. 

- Dar prietenă-mi eşti, Reggie? 

- Bineînţeles că-ţi sunt prietenă. 

- Asta este foarte bine, pentru că în momentul 
ăsta eşti singurul meu prieten. Reggie, vrei să 
mă ajuţi? De data asta, sunt mort de frică. 

- Fac orice pentru tine, Mark, spune-mi unde 
eşti. 


- La morgă. M-am ascuns sub biroul din 
camera cea mică din colţ. Lumina este stinsă. Să 
ştii că dacă închid brusc înseamnă că a intrat 
cineva peste mine. De când sunt eu aici, au adus 
două cadavre, dar în camera asta n-a intrat încă 
nimeni. 

- La morgă, zici? 

Auzind-o, Clint se ridică iute în picioare şi veni 
lângă Reggie. 

- Da. Am mai fost aici, că, dacă-ţi aduci aminte, 
eu cunosc destul de bine spitalul. 

- Da, da, mi-aduc aminte. 

- Cine este la morgă? vru Clint să afle. 

- Mami mi-a spus că ţi-au trimis şi ţie o citaţie, 
Reggie. Aşa este? 

- Aşa este, dar n-au reuşit să dea de mine. Din 
cauza asta m-ai găsit acasă la Clint. Dacă nu-mi 
dau citaţia mie personal, atunci nu sunt obligată 
să mă prezint. 

- Adică şi tu te-ascunzi? 

- Cam aşa ceva. 

În clipa următoare, la celălalt capăt al firului se 
auzi un clic şi în receptor veni tonul. 

- A-nchis, spuse ea, punând telefonul în furcă. 

- Da' zi-mi şi mie o dată despre ce dracu' este 
vorba? îşi pierdu Clint răbdarea. 

- Era Mark. A evadat din închisoare. 

- Ce-a făcut?! 

- Şi acum se ascunde în morga spitalului. 

În vocea ei se citea neîncrederea. Apoi 
telefonul sună din nou şi Reggie îl smulse 
literalmente din furcă. 

- Alo? 

- lartă-mă că am închis, dar se deschisese uşa 


de la morgă şi am crezut că mai aduc un 
cadavru. 

- Mark, eşti în siguranţă? 

- Ei, pe dracu'! Bineînţeles că nu. Numai că eu 
sunt un copil, okay? Şi acum mai sunt şi un caz 
psihiatric. Aşa că dacă mă dibuiesc am să intru 
iar în stare de şoc şi au să mă bage într-o 
cameră. După aia văd cum ies de-acolo. 

- Da' nu te poţi ascunde la nesfârşit. 

- Păi nici tu nu poţi. 

Reggie se minună din nou de iuţeala limbii 
copilului ăstuia. 

- Ai dreptate, Mark. Prin urmare, ce ne facem? 

- Habar n-am. Adevăru' este că mi-ar plăcea 
tare mult să plec din Memphis. Mi s-a scârbit de 
toţi curcanii ăştia şi de închisori. 

- Şi unde vrei să pleci? 

- Ştii, aş vrea să te întreb ceva. Dacă vii să mă 
iei de-aici şi plecăm din oraş împreună, atunci dai 
şi tu de belea pentru că m-ai ajutat să fug. Este? 

- Este. Ţi-aş deveni complice. 

- Şi ce-ai putea să păţeşti? 

- Lasă asta. Am făcut eu altele şi mai rele. 

- Deci mă ajuţi? 

- Da, Mark. Te ajut. 

- N-ai să spui la nimeni? 

- S-ar putea să fim nevoiţi să-i spunem şi lui 
Clint. 

- Okay, lui poţi să-i spui. Dar numai lui, okay? 

- Îţi dau cuvântul meu. 

- Şi n-ai să-ncerci să mă convingi să mă duc 
înapoi la închisoare? 

- Promit. 

Urmă o pauză atât de lungă, încât Clint intră în 


panică. 

- Okay, Reggie. Cunogşti parcarea principală de 
lângă clădirea aia mare, verde? 

- Da. 

- Intri în parcarea de care-ţi zic încet de tot, ca 
şi cum ai căuta un loc să-ţi laşi maşina. Eu am să 
fiu acolo, printre maşini. 

- Mark, locul ăla este neluminat şi foarte 
periculos. 

- Reggie, este vineri noaptea. La ora asta, pe- 
aici totul este neluminat şi periculos. 

- Da, da' mai este şi un paznic la ieşirea din 
parcare. 

- A, ăla doarme mai tot timpul, că este paznic, 
nu curcan. Ştiu foarte bine ce fac, okay? 

- Eşti sigur că ştii? 

- Nu, da' ai zis că mă ajuţi. 

- Asta am să şi fac. La ce oră vrei să vin. 

- Vino cât poţi de repede. 

- Bine, atunci fii atent că am să vin cu maşina 
lui Clint, o Honda Accord. 

- Bun. Grăbeşte-te. 

- Am plecat. Mark, ai grijă ce faci. 

- Linişteşte-te, Reggie. Suntem chiar ca-n 
filme. 

După ce închise telefonul, avocata respiră 
adânc. 

- Cu maşina mea? întrebă Clint. 

- Păi, tipii sunt şi pe urmele mele, Clint. 

- Reggie, ai înnebunit. De fapt, toată chestia 
asta este curată nebunie. Nu poţi să fugi 
împreună cu un evadat sau ce dracu' este Mark. 
Au să te aresteze pentru complicitate, te vor 
inculpa şi ai să-ţi pierzi dreptul de a profesa. 


- Unde mi-este poşeta? 

- În dormitor. 

- Am nevoie de chei şi de cărţile tale de credit. 

- De cărţile mele de credit! Uite ce este, 
Reggie, tu ştii că te iubesc, dar, totuşi, să-ţi dau 
maşina şi banii? 

- Câţi bani lichizi ai în casă? 

- Patruzeci de dolari. 

- Dă-i încoace. Am să ti-i dau înapoi, zise ea 
îndreptându-se spre dormitor. 

- Ţi-ai pierdut minţile. 

- Am mai păţit aşa ceva şi altă dată, ţi-aduci 
aminte? 

- Haida de, Reggie. 

- Clint, nu fi aşa prăpăstios, că doar nu 
aruncăm nimic în aer. Trebuie să-l ajut pe Mark. 
S-a ascuns într-un birou din morga spitalului şi 
cerşeşte ajutor. După părerea ta, ce ar trebui să 
fac eu în situaţia asta? 

- Ei, fir-ar a dracului de situaţie! Păi cred că ar 
trebui să luăm cu asalt locul cu pricina şi să 
împuşcăm vreo câţiva oameni. Facem orice 
pentru Mark Sway. 

- Dă-mi cărţile de credit şi banii, Clint, zise ea 
în timp ce-şi vâra periuţa de dinţi într-o sacoşă. 
Hai, că mă grăbesc. 

- Te-ai ţicnit, comentă Clint, căutându-şi prin 
buzunare. Chestia asta este ridicolă. 

- Să nu pleci de lângă telefon. Şi să nu pleci 
de-aici, okay? Am să-ţi telefonez mai târziu, îl 
instrui Reggie, luându-i cheile, banii şi cele două 
cărţi de credit. 

- Vezi că şi cărţile de credit sunt aproape la 
limită, îi atrase el atenţia în timp ce o conducea 


spre ieşire. 

- Oare de ce nu mă surprinde ce-mi spui? 
glumi ea, apoi îl sărută pe obraz. Mulţumesc, 
Clint. Ai grijă de Mama Love. 

- Să-mi dai telefon, zise el înfrânt. 

Reggie se pierdu în noapte. 


33 


Din clipa în care Mark se urcă în maşină, 
Reggie se transformă în complice la evadare. 
Este adevărat că această vină nu se pedepsea cu 
închisoarea, decât dacă băiatul avea să omoare 
pe cineva între timp. Altfel, s-ar fi putut să 
primească doar o pedeapsă cu muncă în serviciul 
societăţii, poate şi ceva confiscare de bunuri şi 
patruzeci de ani de libertate supravegheată. Ei, 
la dracu'! N-aveau decât; asta ar fi fost prima ei 
încălcare a legii. Atât ea cât şi avocatul ei puteau 
să justifice foarte bine toată povestea asta prin 
faptul că puştiul era vânat de Mafie, că era singur 
şi că cineva trebuia să-l ajute într-un fel sau altul, 
ce dracu'! Personal, îi fusese imposibil să se mai 
gândească şi la detalii de legislaţie în timp ce 
clientul ei o implora să-l ajute. 

lar dacă trăgea şi câteva sfori, poate că ar fi 
reuşit să-şi păstreze şi dreptul de a practica. 

Îi plăti paznicului taxa de parcare de cincizeci 
de cenți, evitându-i cu grijă privirea. Dăduse o 
raită prin parcare, dar paznicul trăia în altă lume 
şi nu-l interesa ce se-ntâmplă în lumea asta. Intre 
timp, Mark se făcuse ghem la adăpostul 
întunericului de sub tabloul de bord şi rămase 


acolo până când maşina intră pe Union, 
îndreptându-se spre fluviu. 

- Acum se poate? întrebă el nervos. 

- Cred că da. 

Răspunsul primit îl făcu să sară pe locul de 
lângă şofer şi să privească atent locurile prin care 
treceau. Ceasul de la bord arăta ora unu fără 
zece noaptea. Union Avenue era absolut pustie. 
Reggie prinse trei stopuri tot aşteptându-l pe 
Mark să spună ceva. 

- Prin urmare, unde mergem? întrebă ea într- 
un târziu. 

- La Alamo. 

- La Alamo? repetă ea fără să zâmbească. 

Mark clătină dezamăgit din cap: Doamne, cât 
de tâmpiţi pot fi uneori adulţii. 

- Am glumit, Reggie. 

- Îmi pare rău. 

- Înţeleg că n-ai văzut „Pee-Wee's Big 
Adventure”. 

- Ce-i asta, un film? 

- Las-o baltă, renunţă el, în timp ce maşina 
aştepta în dreptul unui alt semafor. 

- Îmi place mai mult maşina ta, declară puştiul, 
brusc interesat de radioul de la bord. 

- Foarte bine, Mark. Dar acum, că strada asta 
mai are un pic şi ajunge la râu, ar trebui să 
discutăm unde anume vrei să mergem. 

- Păi, în momentul ăsta nu vreau altceva decât 
să plec din Memphis, okay? Nu mă interesează 
câtuşi de puţin unde mergem; important este să 
plec de-aici. 

- Bine, dar o dată ieşiţi din Memphis, unde vrei 
să mergem? O destinaţie oarecare ne-ar prinde 


bine. 

- Hai să trecem podul pe lângă Pyramid, okay? 

- Corect. Deci vrei să mergi în Arkansas? 

- Da, de ce nu? Da, sigur, hai să mergem în 
Arkansas. 

- Corect. 

Hotărârea fiind luată, Mark îşi îndreptă toată 
atenţia spre radioul din faţa lui. Apăsă pe un 
buton, răsuci un altul şi Reggie se crispa toată, 
pregătindu-se să facă faţă unei explozii de rap 
sau de heavy metal. Băiatul manevra acum 
aparatul cu amândouă mâinile. In fond, era doar 
un copil care primise o jucărie nouă. În mod 
normal, la ora asta, ar fi trebuit să fie acasă, într- 
un pat cald în care să doarmă până sâmbătă 
dimineaţă, târziu. Pe urmă, s-ar fi uitat la 
desenele animate de la televizor şi s-ar fi jucat cu 
toată grămada de jucării aşa cum se juca acum 
cu butoanele aparatului de radio. Grupul „Four 
Tops” tocmai termina un cântec. 

- Asculţi şi vechituri din astea? întrebă Reggie 
surprinsă. 

- Câteodată. Da' oricum, mă gândeam că ţie 
are să-ţi placă. Şi pe urmă, la unu noaptea, nu 
prea merg chestii de-astea, tari. 

- Dar ce te face să crezi că-mi place muzica 
veche? 

- Păi, ca să fiu cinstit, nu prea te văd mergând 
la un concert rap. Şi-apoi, ultima oară când am 
mers cu maşina ta, am văzut că aveai radioul 
fixat pe postul ăsta. 

Union Avenue se întâlni cu fluviul şi maşina se 
opri din nou la un semafor. O maşină de poliţie 
veni chiar lângă ei şi polițistul de la volan îl privi 


încruntat pe Mark. 

- Nu te uita la el, îl bruftului Reggie pe băiat. 

Semaforul îşi schimbă culoarea şi avocata făcu 
la dreapta, pe Riverside Drive. Polițistul venea în 
urma lor. 

- Nu te uita în spate. Poartă-te cât mai normal. 

- De ce dracu' ne urmăreşte? 

- Habar n-am, da' ţine-ţi firea. 

- Precis că m-a recunoscut. Săptămâna asta, 
mutra mea a apărut în toate ziarele şi curcanul 
ăsta m-a recunoscut. Of, Reggie, este de groază. 
Marii evadați sunt dibuiţi de curcani în nici zece 
minute de la dispariţie. 

- Taci din gură, Mark. Nu vezi că-ncerc să 
conduc maşina şi să urmăresc şi mişcările ăluia 
în acelaşi timp? 

Impresionat de reacţia avocatei, băiatul se lăsă 
uşor în jos până când ajunse să şadă chiar pe 
marginea scaunului; capul abia dacă atingea 
broasca portierei. 

- Ce face? întrebă el în şoaptă. 

- Stă în plasa noastră, zise ea după ce aruncă o 
privire scurtă în oglinda retrovizoare. Ba nu, stai 
puţin. Uite-l că vine. 

Dar maşina de poliţie îi depăşi, pierzându-se în 
întuneric. 

- A plecat, anunţă Reggie şi Mark răsuflă 
uşurat. 

În sfârşit, intrară pe Interstatala 40 şi în numai 
câteva minute ajunseră pe podul de peste 
Mississippi. Mark rămase mut de admiraţie când 
trecură prin dreptul cascadei de lumini numită 
Pyramid, apoi se răsuci să vadă zgârie-norii din 
centrul oraşului care rămâneau în urmă. 


Imaginile erau atât de frumoase, încât pur şi 
simplu nu-şi mai putea lua ochii de la ele; reacţia 
lui o făcu pe Reggie să se întrebe dacă nu cumva 
bietul copil nu mai avusese niciodată înainte 
ocazia să treacă prin locurile acestea. 

În clipa aceea, în maşină izbucni vocea lui Elvis 
Presley. 

- Iţi place Elvis? o întrebă el pe avocată. 

- Mark, mă crezi sau nu, în vremea 
adolescenţei mele petrecute la Memphis, câteva 
dintre noi, o mână de fete, obişnuiam să mergem 
acasă la el ca să-l privim când juca fotbal. Asta 
se-ntâmpla mai înainte ca el să devină cu 
adevărat celebru şi când încă mai locuia 
împreună cu părinţii într-o căsuţă foarte drăguță. 

- Eu locuiesc în nordul oraşului. Adică acolo am 
locuit, pentru că acum nici nu mai ştiu unde este 
„acasă”. 

- Obişnuiam să mergem la concertele lui şi să-l 
vedem plimbându-se prin oraş. La început era un 
băiat oarecare; pe urmă lucrurile s-au schimbat, 
iar el a devenit aşa de faimos că n-a mai putut să 
ducă o viaţă normală. 

- Exact aşa cum mi s-a-ntâmplat şi mie, 
Reggie, remarcă puştiul zâmbind. la gândeşte-te 
puţin. Eu şi Elvis: ne-au apărut pozele peste tot, 
fotografii ne urmăresc tot timpul, ne caută o 
sumedenie de oameni. Ce mai, faima asta nu 
este o chestie prea moale. 

- Ai dreptate. Şi stai să vezi ziarele de mâine. 
Parcă văd titlurile scrise cu litere de o şchioapă: 
SWAY EVADEAZA. 

- Grozav! lar are să-mi apară poza pe prima 
pagină, înconjurat de curcani de parcă aş fi cel 


puţin un criminal recidivist. Şi toţi curcanii ăia or 
să facă figură de dobitoci incurabili când or să 
încerce să explice cum a putut să evadeze din 
închisoare un puşti de unsprezece ani. Ştii, mă- 
ntreb dacă nu cumva eu sunt cel mai tânăr 
evadat de până acum. 

- S-ar putea. 

- Cu toate astea, vreau să-ţi spun că-mi pare 
rău de Doreen. Ce crezi, după toată povestea 
asta, ea are să păţească ceva? 

- Era de serviciu? 

- Nu, era Telda şi Denny, şi-ţi spun drept că nu 
mă deranjează dacă ăştia doi sunt concediaţi. 

- Atunci, probabil că Doreen n-are să aibă 
necazuri. Lucrează de prea multă vreme acolo. 

- Să ştii că am tras-o pe sfoară. Am început să 
mă prefac că intru în stare de şoc, că mă duc în 
Ţara-de-Dincolo de care vorbea Romey. De câte 
ori venea să mă verifice eu mă purtam tot mai 
ciudat: n-am mai vorbit cu ea şi am început să 
stau cu ochii pierduţi în tavan şi să gem. Mai 
înainte îi povestisem totul despre Ricky, aşa că a 
fost din ce în ce mai convinsă că acelaşi lucru era 
pe cale să mi se întâmple şi mie. leri mi-a adus 
chiar un doctor de la închisoarea principală care 
i-a zis că n-am nimic. Da' Doreen nu s-a liniştit. 
Mi-e teamă că m-am folosit de ea. 

- Bine, dar cum de-ai reuşit să ieşi de acolo? 

- M-am prefăcut şocat. Am alergat o jumătate 
de oră întreagă prin celula aia a mea şi mi-am 
făcut rost de o transpiraţie ca lumea, pe urmă m- 
am făcut ghem şi mi-am băgat degetul în gură. Şi 
i-am speriat aşa de tare că au chemat salvarea. 
Am fost sigur că, dacă reuşesc să ajung la „St. 


Peter's”, nimic nu mă mai opreşte. Spitalul ăla 
este o adevărată grădină zoologică. 

- Vrei să spui că ai dispărut, pur şi simplu? 

- Păi, m-au întins pe-o targa şi au plecat; atunci 
eu am prins momentul, m-am dat jos de pe targă 
şi am şters-o. Reggie, locul ăla era plin cu oameni 
care mureau, aşa că n-avea nimeni timp de mine. 
A fost uşor, să ştii. 

Podul rămase în urmă şi maşina intră în statul 
Arkansas. Şoseaua dreaptă era mărginită de 
moteluri şi de parcări pentru camioane. Mark se 
răsuci pe scaun, în aşa fel încât să mai poată 
vedea o dată luminile Memphis-ului, dar acestea 
fuseseră înghiţite de întunericul nopţii. 

- După cete tot uiţi? întrebă Reggie. 

- După oraş. Îmi place să mă uit la luminile din 
centru. Un profesor mi-a spus acum câtăva 
vreme că în clădirile alea locuiesc într-adevăr 
oameni, da' mi-e cam greu să-l cred. 

- De ce? 

- Am văzut o dată un film despre un băiat 
bogat care locuia într-o clădire ca asta şi care se 
plimba pe străzi cât era ziua de lungă şi se distra 
de minune. Le spunea pe nume tuturor poliţiştilor 
din oraş; când voia să meargă undeva, lua taxiul 
şi noaptea stătea în balcon şi privea strada. 
Întotdeauna mi-am zis că trebuie să fie grozav să 
trăieşti în felul ăsta: nu tu rulote de doi bani, nu 
tu vecini de aceeaşi calitate, nu tu furgonete 
parcate chiar în faţa casei. 

- Să ştii, Mark, că şi tu ai putea să trăieşti la fel 
ca băiatul din film. Numai să vrei. 

- Cum? o întrebă el după ce o privise îndelung. 

- În momentul ăsta FBl-ul este gata să-ţi dea 


tot ce-i ceri. Ai putea să locuieşti într-o clădire ca 
cele despre care vorbeai sau într-o cabană de 
munte. Este suficient să spui ce preferi. 

- M-am gândit şi eu la asta. 

- Sau poţi să locuieşti pe malul oceanului, sau 
în Orlando şi să mergi în fiecare zi la Disney 
Land. 

- Asta i-ar conveni lui Ricky, eu sunt prea 
bătrân pentru aşa ceva. Şi-apoi am auzit că 
biletele sunt tare scumpe. 

- Cred că ţi-ar face rost şi de o legitimaţie de 
intrare pe viaţă dacă le-ai cere-o. Cum ţi-am 
spus, în momentul ăsta tu şi cu mama ta puteţi 
obţine orice doriţi. 

- Da, Reggie, numai că cine are nevoie de 
toate astea dacă în schimb trebuie să trăiesc 
toată viaţa cu frica-n sân? Vreau să-ţi spun că de 
trei nopţi am mereu coşmaruri despre oamenii 
ăştia. Şi ştiu sigur că într-o bună zi tot au să dea 
de mine. 

- Si-atunci ce vrei să faci? 

- Încă nu ştiu, da' m-am gândit mult la 
povestea asta. 

- Sunt numai urechi. 

- Închisoarea are şi părţi bune, şi una dintre ele 
este că îţi dă posibilitatea să te gândeşti în voie, 
filosofă el, aşezându-se picior peste picior. la 
gândeşte-te puţin, Reggie. Dacă Romey a minţit. 
În ziua aia era beat, nebun şi burduşit de pastile. 
Poate că nu voia decât să se audă vorbind. Tipul 
era nebun şi povestea tot felul de chestii ciudate 
pe care, la început, le-am crezut. Le-am crezut 
pentru că eram mort de frică şi nu vedeam 
limpede. Şi mă mai durea şi capul de la palmele 


pe care mi le trăsese. Acum însă nu mai sunt aşa 
de sigur. Toată săptămâna asta mi-am amintit 
chestiile scrântite pe care le-a făcut şi le-a zis, şi 
acum mă gândesc că poate l-am crezut prea 
Uşor. 

Reggie conducea cu exact şaizeci de kilometri 
pe oră şi asculta cu atenţie fiecare cuvânt al 
tovarăşului ei de drum. N-avea nici cea mai vagă 
idee unde voia să ajungă cu asemenea 
consideraţii, după cum nu ştia nici spre ce 
destinaţie se îndreptau. 

- Numai că nu pot să risc, nu? continuă el. 
Vreau să spun că dacă eu le povestesc curcanilor 
totul şi ei găsesc cadavrul chiar acolo unde a zis 
Romey, toată lumea ar fi fericită, în afară de 
Mafia şi cine ştie ce s-ar alege de mine. Şi pe 
urmă, dacă eu le povestesc totul, dar de fapt 
Romey minţise şi ei nu găsesc nici un cadavru? 
Atunci eu scap basma curată pentru că în 
realitate n-am ştiut nimic. Ce figură, şi Romey 
ăla! Numai că riscul e prea mare. 

Kilometrul următor îl străbătură doar în 
compania grupului „The Beach Boys” care cântau 
despre fetele din California. 

- Aşa că dintr-o dată mi-a străfulgerat o idee, 
reluă el firul conversaţiei. 

Pentru Reggie fenomenul cu pricina devenise 
brusc palpabil; inima i se opri în piept, dar reuşi 
să nu piardă direcţia maşinii. 

- Şi cam care ar fi rezultatul? întrebă ea 
neliniştită. 

- Păi, eu zic că ar trebui să verificăm dacă 
Romey a spus adevărul. 

- Adică să mergem să căutăm cadavrul? 


întrebă ea cu gura uscată. 

- Chiar aşa. 

Reggie ar fi vrut să râdă de gluma aceasta 
nevinovată, ieşită dintr-o minte hiperactivă, dar 
nu mai avea putere. 

- Glumeşti. 

- Păi, şi tu şi eu suntem aşteptaţi luni 
dimineaţă la New Orleans, este? 

- Cam aşa ceva. Deşi eu n-am primit citaţia. 

- Da, da' eu sunt clientul tău şi eu am primit-o, 
aşa că oricum trebuie să mergi cu mine, este? 

- Este. 

- Şi acum am şters-o amândoi, este? Tu şi cu 
mine, Bonnie şi Clyde, încercăm să scăpăm de 
curcani. 

- Se poate spune şi aşa. 

- Păi, şi care ar fi ultimul loc în care să ne 
caute? Gândeşte-te, Reggie! Care este ultimul loc 
din lume în care se aşteaptă să fugim? 

- New Orleans. 

- Exact. Acum, eu nu mă pricep la chestii de- 
astea; în schimb tu eşti avocat, ai mereu de-a 
face cu criminali, şi în plus vrei şi tu să scapi de 
citaţia aia, aşa că, după mine, eşti în stare să ne 
duci la New Orleans fără să prindă cineva de 
veste. Este? 

- Ştiu şi eu, aşa o fi, aprobă ea, şocată de 
propriile sale cuvinte; încet-încet îi dădea 
dreptate băiatului. 

- Şi dacă ajungem la New Orleans, o să dăm şi 
de casa lui Romey. 

- Păi, ce treabă avem acolo? 

- Acolo ar trebui să fie ascuns cadavrul. 

Acesta fusese ultimul lucru din lume pe care ar 


fi dorit să-l afle, iar acum, că-l aflase, simţi brusc 
migrena care se forma în spatele frunţii. 

Acasă la Romey? În casa lui Jerome Clifford. 
Mark vorbise foarte rar şi ea auzise chiar şi 
respiraţia dintre cuvinte. Reggie încercă din 
răsputeri să se concentreze asupra luminiţelor 
roşii care alergau înaintea lor pe şosea, dar ochii 
ei nu înregistrau decât o ceaţă roşiatică fără 
sfârşit. Acasă la Romey? Deci victima unui 
asasinat era îngropată acasă la avocatul 
acuzatului. Asta întrecea orice închipuire! În 
mintea lui Reggie se învălmăşeau nenumărate 
întrebări fără răspuns. Apoi ochii ei fugiră 
mecanic spre oglinda retrovizoare şi deodată îşi 
dădu seama că Mark o priveşte cu un zâmbet 
ciudat pe buze. 

- Uite că acum ştii şi tu, Reggie, zise el. 

- Bine, dar, cum, de ce... 

- N-are rost să mă-ntrebi pentru că nu ştiu. 
Este o nebunie, nu? Ei, să ştii că de-asta m-am 
gândit că s-ar putea să fie doar o invenţie de-a lui 
Romey. O minte înnebunită care a inventat o 
aiureală, o poveste despre un cadavru ascuns în 
propria-i casă. 

- Adică tu nu crezi că este acolo? întrebă ea, 
sperând să primească un răspuns liniştitor. 

- N-o să ştim niciodată adevărul dacă nu-l 
căutăm. Şi dacă nu este acolo, atunci am scăpat 
şi totul intră în normal. 

- Bine, dar dacă este acolo? 

- Ei, întâi să-l găsim şi vedem noi după aia. 

-  Băiete, află că nu-mi place deloc 
străfulgerarea asta a ta. 

- De ce? 


- Uite ce este, Mark, fiule, dragul meu client, 
prietene, dacă tu crezi că eu am să merg la New 
Orleans ca să sap pământul în căutarea unui 
cadavru, atunci eşti nebun, ascultă-mă pe mine. 

- Păi sigur că sunt nebun. Eu şi cu Ricky, 
nebunii săptămânii. 

- Eu n-am să fac aşa ceva. 

- De ce, Reggie? 

- Pentru că este teribil de periculos, Mark. Este 
o nebunie care ar putea să ne coste viaţa. Eu n- 
am să merg acolo şi nu te las nici pe tine s-o faci. 

- Da' de ce este periculos? 

- Păi, uite-aşa, de-aia. Pentru că este. 

- Reggie, încearcă să vezi lucrurile şi altfel. Noi 
doi verificăm unde se află cadavrul, okay. Dacă 
nu este acolo unde a zis Romey, atunci am 
scăpat. Le spunem curcanilor să ne lase-n pace 
şi-n schimb eu am să le spun tot ce ştiu. Or, din 
moment ce eu nu cunosc locul unde se află cu 
adevărat mortul ăla, Mafiei n-are să-i mai pese 
de mine. Şi-o-ntindem. 

Ei, poftim, s-o-ntindem! Băiatul ăsta stă prea 
mult la televizor. 

- Şi dacă dăm de cadavru? 

- Bună întrebare. Reggie, încearcă să gândeşti 
ca un copil. Dacă găsim cadavrul şi pe urmă le 
spui ălora de la FBI că ştii sigur unde se află 
pentru că l-ai văzut cu ochii tăi, atunci tipii au să 
ne dea tot ce le cerem. 

- Şi ce anume vrei să le ceri? 

- Ştiu şi eu, poate că Australia. O casă 
frumoasă, bani mulţi pentru mami. O maşină 
nouă. Poate chiar şi o operaţie plastică. Am văzut 
asta o dată, într-un film. La început, tipul era 


groaznic de urât şi i-a dat în gât pe nişte 
traficanţi de droguri doar ca să-şi facă rost de o 
faţă nouă. Şi a reuşit să se pricopsească cu o 
mutră de stea de cinema, da' după vreo doi ani, 
traficanţii au dat de el şi i-au aranjat şi ei faţa. 

- Vorbeşti serios? 

- Despre film? 

- Despre Australia. 

- Poate. Poate, repetă el privind pe fereastră. 

Următorii kilometri îi străbătură în tăcere, 
mulţumindu-se să asculte radioul. Şoseaua era 
liberă, Memphis-ul rămăsese departe, în urmă. 

- Hai să facem o învoială, vrei? zise el, 
continuând să privească peisajul. 

- Poate. 

- Hai să mergem la New Orleans. 

- Eu nu m-apuc să sap pământul. 

- Okay, okay. Dar hai să mergem până acolo. 
Nimeni nu se aşteaptă să facem aşa ceva. După 
ce ajungem acolo, stăm de vorbă şi despre 
cadavru. 

- Păi, am vorbit deja despre el. 

- Mergem la New Orleans, okay? 

În clipa aceea, maşina intră pe o autostradă 
suspendată şi Reggie îi făcu semn să se uite în 
dreapta, acolo unde luminile Memphis-ului 
scânteiau vegheate de lună. 

- Phii, ce frumuseţe, se minună Mark. 

Nici unul dintre ei nu ştia că băiatul vedea 
pentru ultima oară oraşul. 


Când ajunseră la Forrest City, Arkansas, se 
opriră ca să facă plinul la maşină şi să-şi cumpere 


ceva de mâncare. Apoi reveniră pe autostradă şi 
se îndreptară spre Little Rock. 

Din când în când, Reggie îşi întorcea privirea 
spre Mark care devoră într-o clipită patru 
prăjituri; ca orice copil, făcu o grămadă de 
firimituri în jurul lui, şi-şi linse degetele de cremă 
de parcă n-ar mai fi văzut mâncare de luni de 
zile. Era aproape ora două şi jumătate noaptea şi 
şoseaua era practic pustie. Reggie fixă acul 
vitezometrului în dreptul vitezei de şaptezeci de 
kilometri. 

- Tu ce crezi, ne-au luat deja urma? întrebă 
Mark după ce înghiţi şi ultima bucăţică din cea 
de-a patra prăjitură şi-şi desfăcu o cutie de suc. 
În glasul lui se simţea o oarecare nuanţă de 
nerăbdare. 

- Mă-ndoiesc. Sunt convinsă că cei de la poliţie 
scotocesc spitalul, dar nu au de ce să creadă că 
suntem împreună. 

- De fapt, eu sunt îngrijorat din cauza lui mami. 
Am vorbit şi cu ea la telefon înainte să sun la 
tine; i-am povestit despre evadare, i-am spus că 
eram ascuns în spital şi ea s-a înfuriat la culme. 
Da' până la urmă cred că am convins-o că sunt în 
siguranţă. Sper să nu-i facă viaţa amară ăia de la 
poliţie. 

- N-au să-i facă aşa ceva, dar are să fie 
bolnavă de îngrijorare din pricina ta. 

- Ştiu asta şi nu vreau să par fără inimă, da' 
sunt convins că are să se descurce. Uită-te la tot 
ce a avut de-ndurat în ultima vreme. Să ştii că 
mami este o persoană foarte puternică. 

- Am să-i spun lui Clint să ia legătura astăzi cu 
ea. 


- Vrei să-i spui lui Clint unde mergem? 

- Păi nu prea ştiu nici eu unde mergem. 

- Tu ce-ai vrea să faci, Reggie? întrebă Mark, 
după câteva clipe. 

- Mai întâi, află că eu cred că nu aş fi evadat. 

- Minţi. 

- Poftim? 

- Bineînţeles. Tu nu încerci chiar în momentul 
ăsta să eviţi o citaţie? Ei bine, eu fac exact 
acelaşi lucru. Aşa că unde-i diferenţa? Tu nu vrei 
să dai ochii cu juriul federal, eu nu vreau să dau 
ochii cu juriul federal, şi amândoi am spălat 
putina. Suntem în aceeaşi barcă, Reggie. 

- Există totuşi o diferenţă între noi. Tu ai 
evadat din închisoare şi asta este o încălcare a 
legii. 

- În primul rând că, dacă vrei să ştii, am fost 
într-o închisoare pentru minori şi minorii nu comit 
infracţiuni; nu aşa mi-ai spus chiar tu? Minorii 
sunt zurbagii, sau delincvenţi, sau au nevoie de 
supraveghere, dar ei nu comit infracţiuni. Este? 

- Dacă zici tu. Oricum evadarea ta a fost o 
greşeală. 

- Se poate, da' acum nu mai am ce face. Da' 
ce, tu nu greşeşti că vrei să ocoleşti legea? 

- Fireşte că nu. A evita să primeşti o citaţie nu 
reprezintă o infracţiune. Din punctul ăsta de 
vedere, eu am fost foarte bine până în momentul 
în care te-am luat pe tine din parcarea spitalului. 

- Atunci opreşte maşina şi lasă-mă să cobor. 

- Ei, ce să spun! Mark, te rog să fii serios. 

- Dar sunt foarte serios. 

- Bine. Atunci ai putea să-mi spui ce ai de gând 
să faci după ce îţi dau voie să cobori? 


- A, păi, ştiu şi eu?! Am să încerc să ajung cât 
mai departe, iar dacă până la urmă tot pun mâna 
pe mine, atunci am să fac un şoc şi au să mă 
trimită înapoi la Memphis. Acolo am să susţin că 
sunt nebun, şi ei n-au să afle niciodată că m-ai 
ajutat. Aşa că opreşte oricând doreşti şi eu cobor 
imediat, îşi încheie el micul discurs; apoi îşi 
îndreptă atenţia asupra aparatului de radio şi 
preţ de câţiva kilometri în maşină nu se mai 
auziră decât vocile lui Conway Twitty şi Tammy 
Wynette. 

- Urăsc muzica country, zise Reggie şi închise 
radioul. Imi dai voie să te întreb ceva? întrebă ea 
după o clipă. 

- Sigur. 

- Să presupunem că mergem la New Orleans şi 
dăm de cadavru. Şi că încheiem târgul cu cei de 
la FBI care vă includ în programul de protecţie a 
martorilor. Atunci tu, Dianne şi Ricky vă veţi lua 
zborul în amurg spre Australia, sau, mă rog, spre 
oricare altă destinaţie, corect? 

- Cred că da. 

- In cazul ăsta, de ce nu încheiem târgul cu ei 
chiar acum? 

- Ei, abia acum începi să gândeşti, Reggie, îi 
zise el de parcă în sfârşit se trezea şi ea din 
somn. 

- Mulţumesc foarte mult. 

- Să ştii că m-am gândit şi eu la varianta asta, 
iar răspunsul este foarte uşor: pur şi simplu nu 
am prea mare încredere în FBI. Tu ai? 

- Nu tocmai. 

- Şi nu vrei să le dau nimic până când eu, 
mama şi Ricky n-o să fim foarte departe de aici. 


Reggie, tu eşti un avocat bun şi nu ai fi de acord 
ca cel pe care-l reprezinţi să-şi asume vreun risc, 
nu? 

- Continuă. 

- Mai înainte să le spun circarilor ăstora ceva, 
vreau să mă asigur că vom fi puşi bine la 
adăpost. Are să mai dureze o vreme până vom 
putea să-l mutăm pe Ricky. Or, dacă eu vorbesc 
acum, băieţii cei răi ar putea să afle mai înainte 
ca noi să ne luăm tălpăşiţa. Este prea riscant. 

- Şi dacă le spui acum, dar nu găsesc nici un 
cadavru? Dacă Jerome Clifford a glumit? 

- N-am de unde să ştiu asta, nu? Eu am să fiu 
undeva, la adăpost, o să am alt nas, are să mă 
cheme Tommy sau ce ştiu eu cum, şi toată 
tevatura asta n-o să ducă la nimic. Reggie, este 
mult mai logic să aflăm chiar acum dacă Romey 
mi-a spus adevărul. 

Avocata clătină ameţită din cap. 

- Nu sunt sigură că înţeleg ce vrei să spui. 

- Nici eu nu sunt sigur că mă-nţeleg, dar un 
lucru este cât se poate de sigur: eu nu mă duc la 
New Orléans sub escortă. N-am să mă prezint 
luni în faţa juriului federal ca să refuz să răspund 
la întrebări şi ei să-mi bage funduleţu' la răcoare. 

- Ai dreptate. Prin urmare, cum ne vom petrece 
week-end-ul? 

- Cât este de-aici până la New Orleans? 

- Vreo cinci-şase ore de drum. 

- Hai să mergem acolo. Şi pe urmă mai vedem 
noi. 

- Cam cât are să ne coste ca să dăm de 
cadavrul ăla? 

- Probabil că nu prea mult. 


- Îmi dai voie să te-ntreb unde se află casa lui 
Clifford? 

- Păi, nici nu atârnă prin copaci, nici nu este 
prin tufişuri. Are să ne ia ceva timp s-o găsim. 

- Mark, toată chestia asta este curată nebunie. 

- Ştiu, a fost o săptămână foarte proastă. 


34 


Halal dimineaţă liniştită de duminică în sânul 
familiei. Jason McThune îşi studie o vreme 
picioarele goale de pe covoraşul de lângă pat, 
apoi încercă să-şi concentreze privirea pe 
cadranul ceasului agăţat în perete chiar lângă 
uşa băii. Era aproape ora şase dimineaţa, afară 
nu se luminase de ziuă, iar ochii îi erau încă 
împăienjeniţi după sticla de vin băută cu o seară 
înainte. Alături de el, în pat, doamna McThune se 
foi puţin, mormăind ceva în somn. 

Peste alte douăzeci de minute, McThune o 
căută pe sub pătură şi o sărută în semn de rămas 
bun. S-ar putea să nu mai dea vreo săptămână 
pe-acasă, îi spuse el, deşi nu prea era sigur că ea 
a recepționat mesajul. Sâmbetele lucrătoare şi 
dispariţiile neprevăzute făceau parte din viaţa 
lor. 

Ziua aceasta însă era cu totul neobişnuită, se 
gândi el în timp ce-i dădea drumul câinelui în 
curtea din spatele casei. Cum de putuse un copil 
de unsprezece ani să dispară aşa, pur şi simplu? 
Poliţia din Memphis era complet depăşită de 
situaţie. A dispărut fără urmă, declarase 
locotenentul acela. 


Aşa cum era de aşteptat, străzile erau aproape 
pustii la ora aceea şi ajunse fără probleme la 
birou. Incă de pe drum, cu ajutorul telefonului de 
la bordul maşinii, luă legătura cu agenţii Brenner, 
Latchel şi Durston pe care îi trezi din somn. Apoi 
găsi în agenda specială numărul lui K.O. Lewis. 

Când sună telefonul, K.O. nu dormea, dar nici 
nu era dornic să fie deranjat la o oră atât de 
matinală. Tocmai îşi lua micul dejun şi stătea şi el 
în linişte de vorbă cu nevastă-sa, şi-n orice caz, 
cum dracu' a reuşit un puşti de unsprezece ani să 
dispară în timp ce se afla în custodia poliţiei? 
McThune îl puse la curent cu tot ce ştia, adică 
mai nimic, şi îl rugă să vină la Memphis. S-ar 
putea să fie un week-end lung. K.O. îi spuse că 
trebuie să dea mai întâi câteva telefoane şi să 
găsească bilet de avion, şi abia după aceea îl va 
suna pe McThune la birou. 

Odată ajuns la birou, McThune îi telefonă lui 
Larry Trumann la New Orleans şi fu încântat să 
constate că îşi sculase colegul dintr-un somn 
adânc. În fond, ăsta era cazul lui Trumann, deşi 
alţii se ocupaseră de el toată săptămâna. În 
sfârşit, pentru ca totul să fie mai frumos, îl sună 
şi pe George Ord şi îl rugă să vină la birou cu 
restul trupei şi să-i aducă şi ceva de mâncare. 

Pe la şapte, Brenner, Latchee şi Durston 
ajunseseră deja la birou şi acum făceau tot felul 
de speculaţii în timp ce sorbeau din cănile de 
cafea. Următorul sosit fu Ord, care nu aduse 
nimic de mâncare; apoi doi poliţişti în uniformă 
bătură la uşa anticamerei. Îi însoțea Ray Trimble, 
şef adjunct al Poliţiei şi o adevărată legendă vie a 
oraşului. 


După ce se adunară cu toţii în biroul lui 
McThune, Trimble îşi debită raportul într-un stil 
polițienesc fără cusur. 

- Subiectul a fost transportat cu o ambulanţă 
de la centrul de detenţie la „St. Peter's” aseară în 
jurul orei zece şi treizeci de minute. Subiectul a 
fost dus la camera de gardă a spitalului de doi 
sanitari care au completat fişele şi pe urmă au 
plecat. Subiectul nu a fost însoţit nici de poliţişti, 
nici de personalul centrului de detenţie. Sanitarii 
declară că subiectul a fost preluat de o infirmieră 
pe nume Gloria Watts, sex femeiesc, albă, dar 
fişele sunt de negăsit. Doamna Watts a declarat 
că l-a dus pe subiect într-o cameră de lângă cea 
de gardă unde a fost nevoită să-l lase singur 
pentru că fusese chemată la o altă urgenţă. 
Conform propriilor declaraţii, doamna Watts a 
lipsit circa zece minute şi când s-a întors 
subiectul dispăruse, ca şi fişele de altfel. În 
aceste condiţii, doamna Watts a bănuit că 
subiectul fusese dus la camera de gardă pentru 
un prim examen medical. În această dimineaţă, 
pe la ora cinci, doamna Watts a verificat 
înregistrările de la camera de gardă deoarece se 
pregătea să iasă din tură. Atunci şi-a amintit de 
subiect şi a început să pună diverse întrebări, dar 
subiectul n-a putut fi găsit nici în registrele de la 
Internări. A fost chemat serviciul de pază al 
spitalului, pe urmă a fost chemată poliţia, iar în 
momentul de faţă se procedează la scotocirea 
spitalului. 

- Şase ore! se minună McThune. 

- Poftim? zise Trimble. 

- Abia după şase ore şi-au dat seama că 


băiatul nu mai este acolo. 

- Aveţi dreptate, domnule, dar nu noi 
conduceam spitalul ăsta. 

- De ce a fost dus la spital fără să fie 
supravegheat? 

- Nu cunosc motivele, dar va avea loc o 
anchetă în această privinţă. Pare să fie vorba de 
pură neglijenţă. 

Dintr-un dosar pe care-l avea în servietă, 
Trimble scoase o copie după raportul Teldei pe 
care i-o înmână lui McThune. 

- Aici scrie că puştiul a făcut un şoc după 
plecarea celor doi şerifi federali. Aştia ce dracu' 
vruseseră de la el? 

Trimble deschise din nou dosarul din care dădu 
la iveală citaţia pentru New Orleans. McThune o 
studie atent şi apoi i-o trecu lui George Ord. 

- Altceva, domnule comandant? 

- Nimic, domnule. Continuăm căutările şi în 
momentul în care aflăm ceva, vă anunţăm. Avem 
aproape cincizeci de oameni care au ajuns acolo 
abia acum o oră. 

- Cu mama puştiului aţi vorbit? 

- Nu încă, pentru că nu s-a trezit din somn. Dar 
supraveghem camera pentru eventualitatea că 
băiatul va încerca să ia legătura cu ea. 

- Atunci am să vorbesc eu cu ea, dar peste 
vreo oră, când am să termin ce am de făcut aici. 
Până atunci, fiţi atenţi să nu o vadă altcineva 
înaintea mea. 

- Fiţi fără grijă. 

- Mulţumesc, domnule comandant, zise 
McThune şi Trimble îşi pocni călcâiele ca şi cum 
ar fi vrut să dea onorul. Apoi dispăru, urmat de 


subordonații săi. 

- Fraţilor, luaţi legătura cu toţi agenţii 
disponibili în clipa asta, le zise McThune lui 
Brenner şi Latchel, şi mi-i aduceţi aici în doi timpi 
şi trei mişcări. 

Cei doi ţâşniră spre uşă, iar McThune se 
întoarse spre Ord. 

- Ce ştii despre citaţia asta? 

- Nimic. Nici nu-mi vine să-mi cred ochilor. 
Foltrigg şi-a pierdut minţile. 

- Deci n-ai ştiut nimic? 

- Fireşte că nu. Copilul se află sub jurisdicţia 
Tribunalului pentru minori şi nici nu mi-a trecut 
prin minte că va încerca să pună mâna pe el. Ţie 
ti-ar conveni să-l opăreşti definitiv pe Harry 
Roosevelt? 

- Nu prea. Da' fiindcă veni vorba, trebuie 
neapărat să dăm de el. Am să-i dau eu telefon, 
iar tu, telefonează-i avocatei. Eu prefer să n-am 
de-a face cu ea. 

- Dă telefon la biroul şerifului federal, îi zise 
McThune lui Durston după ce Ord ieşi din birou. 
Vezi ce poţi să afli despre citaţia asta nenorocită. 

Rămas singur, McThune se grăbi să deschidă 
cartea de telefon, dar nu dădu de nici un Harry 
printre nenumăraţii Roosevelt înscrişi în paginile 
ei. Probabil că numărul de telefon al 
judecătorului era secret şi nici nu era de mirare, 
gândindu-te la cohorta de mame care încercau să 
obţină drepturile băneşti datorate de taţi 
propriilor lor copii cu ajutorul tribunalului. 
McThune le telefona atunci unor avocaţi pe care 
îi cunoştea mai bine şi cel de-al treilea îi spuse că 
Harry locuia pe Kensington Street. Da, da, în 


condiţiile acestea îl va trimite la adresa cu pricina 
pe unul dintre agenţi. 

Ord îşi făcu din nou apariţia. 

- Am vorbit cu mama lui Reggie Love, care m-a 
surclasat la numărul de întrebări puse în două 
minute de conversaţie, zise Ord, clătinând din 
cap. Nu cred că fiică-sa este acasă. 

- Am să trimit cât de curând doi oameni ca să 
verifice. Şi între timp cred că ar fi bine să-i 
telefonezi dobitocului de Foltrigg. 

- Da, da, ai dreptate, fu de acord procurorul 
care părăsi din nou biroul. 


La ora opt, McThune, Brenner şi Durston 
coborâră din ascensor la etajul al nouălea al 
spitalului „St. Peter's”. Alţi trei agenţi, deghizați 
cu splendide articole de îmbrăcăminte din 
magazia spitalului, le veniră în întâmpinare şi îi 
conduseră până la uşa camerei 943, păzită de 
trei paznici impresionanţi ca gabarit. McThune 
dădu semnalul de rupere a rândurilor micului 
escadron care îl însoțea, apoi bătu uşor în uşă. N- 
ar fi dorit cu nici un chip să o sperie pe biata 
femeie. 

- Da, se auzi un glas slab din întuneric, în timp 
ce uşa se deschise de-o palmă. 

- Doamnă Sway, sunt Jason McThune, agent 
special FBI. V-am văzut ieri la tribunal. 

Deschizătura se mări puţin şi chipul Diannei 
răsări din întunericul ce domnea în camera lui 
Ricky. Dar femeia nu spuse nimic şi îl aşteptă să 
continue. 

- N-am putea să stăm puţin de vorbă între 


patru ochi? 

Dianne aruncă o privire scurtă spre stânga şi 
observă imediat mica armată ce aştepta 
răbdătoare. 

- Între patru ochi? întrebă ea nedumerită. 

- Să facem câţiva paşi încolo, propuse el, 
pornind spre capătul culoarului. 

- S-a-ntâmplat ceva? întrebă ea, ca şi cum ar fi 
fost imposibil să se mai întâmple ceva rău. 

- Da, doamnă. 

Dianne răsuflă adânc şi dispăru în întunericul 
din cameră. După câteva secunde, reveni cu 
pachetul de ţigări în mână si închise încetişor uşa 
în urma ei. 

- Cred că nu aţi mai vorbit de curând cu Mark, 
zise McThune. 

- Mi-a telefonat ieri după-masă de la 
închisoare, spuse ea, ducându-şi o ţigară la buze, 
nu mintea, chiar aşa se întâmplase. 

- Şi de atunci? 

- Nu, minţi ea. De ce? 

- Pentru că a dispărut. 

- Cum adică „a dispărut”? întrebă ea după o 
scurtă ezitare. Era surprinzător de calmă, dar 
probabil că nu mai era în stare să reacționeze la 
chestii de-astea, îşi zise McThune şi îi povesti pe 
scurt tot ce ştia despre dispariţia lui Mark. Intre 
timp ajunseseră lângă fereastră şi acum priveau 
amândoi panorama oraşului. 

- Dumnezeule, să fi pus mâna pe el Mafia? 
întrebă ea şi ochii i se umplură de lacrimi. Mâna îi 
tremura atât de tare încât nu reuşea să-şi 
aprindă ţigara. 

- Nu, răspunse McThune, deocamdată ei nici 


măcar nu au aflat ce s-a-ntâmplat. lar noi avem 
grijă să nu transpire nimic. Nu, cred că Mark a 
plecat pur şi simplu. Şi cum s-a-ntâmplat aici, la 
spital, ne-am gândit că poate a luat legătura cu 
dumneavoastră. 

- Dar aţi căutat bine pe-aici? Pentru că Mark 
cunoaşte foarte bine locul. 

- Oamenii noştri răscolesc clădirea asta de trei 
ore, dar se pare că nu este aici. Aveţi idee unde 
ar fi putut să se ducă? 

Dianne trase adânc din ţigară şi apoi dădu 
drumul unui norişor de fum albăstrui. 

- Habar n-am, răspunse ea în cele din urmă. 

- Atunci, daţi-mi voie să vă întreb ceva. Ce ştiţi 
despre Reggie Love? lşi petrece weekendul în 
oraş? Sau avea de gând să plece undeva? 

- De ce mă-ntrebaţi? 

- Pentru că nu dăm nici de ea. Nu este acasă, 
iar maică-sa nu vrea să ne spună nimic. Aseară 
aţi primit o citaţie, da? 

- Da. 

- Ei bine, Mark a primit şi el una, şi mai era o a 
treia pentru Reggie Love, dar avocata nu era 
acasă. De-asta vă-ntreb: E posibil ca Mark să fie 
împreună cu ea? 

Sper din tot sufletul, îşi zise Dianne în sinea ei. 
La varianta asta nu se gândise. După ce vorbise 
cu Mark la telefon, îşi luase pastilele, dar 
degeaba; abia dacă reuşise să adune vreun sfert 
de oră de somn peste noapte. Dar ideea asta cu 
Mark şi Reggie nu-i trecuse prin minte. Şi trebuia 
să recunoască de fapt că era cea mai plăcută 
dintre toate. 

- Nu ştiu ce să zic. Bănuiesc că este posibil. 


- Şi pe unde ar putea să fie ei doi, acum? 

- Da' de unde dracu' vreţi să ştiu? Voi sunteţi 
FBl-ul. Până acum câteva secunde eu habar n- 
aveam de toată povestea asta şi acum mă- 
ntrebaţi pe mine unde sunt. la mai scuteşte-mă. 

McThune simţi că-l doare propria prostie. 
Întrebarea era departe de a fi deşteaptă, iar 
Dianne nu era atât de fragilă pe cât se 
aşteptase... 

Dianne pufăi din ţigară, privind maşinile ce 
alunecau pe strada de la poalele clădirii. După 
cum îl cunoştea ea pe Mark, băiatul schimba 
probabil scutece la maternitate, sau dădea o 
mână de ajutor în sala de operaţii de la 
ortopedie, sau bătea ouă la bucătărie. „St. 
Peter's” era cel mai mare spital din Tennessee şi 
nenumăratele lui acoperişuri adăposteau mii de 
oameni. Mark bântuise pe toate culoarele şi-şi 
făcuse o sumedenie de prieteni. De fapt, ea se 
aştepta în fiecare clipă să primească un telefon 
din partea lui. 

- Trebuie să mă-ntorc, zise ea, strivind ţigara în 
scrumieră. 

- Dacă ia legătura cu dumneavoastră, vă rog 
să mă anunţaţi neapărat. 

- Bineînţeles. 

- lar dacă primiţi vreo veste de la Reggie Love, 
v-aş fi recunoscător dacă m-aţi anunţa şi pe 
mine. Şi vă las aici doi oameni pentru orice 
eventualitate. 

Dianne se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă. 


La opt şi jumătate, Foltrigg îşi adunase în birou 


echipa obişnuită: Wally Boxx, Thomas Fink şi 
Larry Trumann, care sosi ultimul, cu părul încă 
umed de la duşul ultrarapid pe care apucase să-l 
facă. 

Foltrigg arăta strălucitor în pantalonii săi 
călcaţi la dungă, cămaşa scrobită şi pantofii 
lustruiţi oglindă. Trumann era îmbrăcat în 
trening. 

- A dispărut şi avocata, îşi anunţă Larry colegii 
în timp ce le turna cafea din termosul pe care-l 
adusese de acasă. 

- Când ai aflat? vru să ştie Foltrigg. 

- Acum cinci minute am vorbit cu McThune prin 
telefonul din maşină. El m-a căutat. Aseară pe la 
opt s-au dus cu citaţia la ea acasă, dar n-au 
găsit-o şi nici n-au mai dat de ea după aia. 

- Ce ţi-a mai spus McThune? 

- Că încă mai caută prin spital pentru că puştiul 
a petrecut trei zile acolo şi îl cunoaşte ca pe 
buzunarele lui. 

- Mă-ndoiesc că vor da de el, declară Foltrigg 
cu obişnuita lui siguranţă când era vorba de 
probleme necunoscute. 

- McThune crede cumva că puştiul şi avocata 
sunt împreună? întrebă Boxx. 

- Păi, cine dracu' vrei să ştie aşa ceva? N-o fi 
ea chiar atât de tâmpită încât să-l ajute pe copil 
să evadeze, nu? 

- Ei, lasă, că nu este mare lucru de capul ei, 
zise Foltrigg cu dispreţ. 

Da' nici de-al tău, îşi zise Trumann în sinea lui. 
Doar tu eşti idiotul care a emis citaţiile şi a 
declanşat cel mai nou episod al serialului. 

- McThune a vorbit de două ori până acum cu 


K.O. Lewis care a zis că este pregătit pentru 
orice, interveni el cu voce tare. Au de gând să 
mai caute prin spital până la prânz şi dacă până 
la urmă nu reuşesc să dea de copil, atunci Lewis 
decolează de urgenţă spre Memphis. 

- După tine, Muldanno poate fi implicat în 
dispariţia asta? întrebă Fink. 

- Mă-ndoiesc. Mai degrabă mi se pare că 
puştiul i-a tras pe sfoară până când a ajuns la 
spital, adică pe un teren pe care-l cunoaşte de 
minune. Pun pariu că pe urmă i-a telefonat 
avocatei şi acum se ascund împreună pe undeva 
prin oraş. 

- Mă-ntreb dacă Muldanno a aflat de toată 
povestea asta, zise Fink, privindu-l pe Foltrigg. 

- Oamenii lui Muldanno sunt încă în Memphis, 
răspunse Trumann. Gronke este aici, dar nu i-am 
mai văzut pe Bono şi Pirini. La dracu'! S-ar putea 
să aibă deja vreo duzină de băieţi risipiţi pe 
acolo. 

- McThune şi-a chemat hăitaşii? întrebă 
Foltrigg. 

- Da. Toţi oamenii lui lucrează la cazul ăsta: 
supraveghează casa  avocatei, apartamentul 
secretarului ei, ba au trimis doi oameni până şi 
pe urmele judecătorului Roosevelt care este la 
pescuit undeva, în munţi. În plus, poliţia din 
Memphis a împânzit literalmente spitalul. 

- Dar telefoanele? 

- Care telefoane? 

- Telefoanele de la spital, Larry, că e doar un 
copil; fără-ndoială că va încerca să ia legătura cu 
maică-sa. 

- Este nevoie de aprobarea conducerii 


spitalului. Dar McThune zicea că se ocupă şi de 
asta. Însă necazul este că sâmbăta oamenii de 
care ai nevoie nu prea stau pe-acasă. 

Foltrigg se ridică în picioare şi se apropie de 
fereastră. 

- Şi zici că au trecut şase ore până să-şi dea 
careva seama că puştiul a dispărut? 

- Aşa mi-a spus McThune. 

- Au găsit maşina avocatei? 

- Nu încă. 

- Pariez că n-or să o găsească în Memphis. Şi 
mai pariez că puştiul şi doamna Love sunt acum 
în maşină. 

- Chiar aşa. Au şters putina. 

- Şi-n ce direcţie au şters ei oare putina aia? 

- Undeva, cât mai departe. 


La ora nouă şi jumătate, un poliţist din 
Memphis verifică numărul de înmatriculare al 
unei Mazda parcate neregulamentar. Maşina era 
proprietatea unei oarecare Reggie Love. Mesajul 
fu retransmis imediat lui Jason McThune, în biroul 
său din Federal Building. 

Zece minute mai târziu, doi agenţi FBI bătură 
la uşa apartamentului 28 din Bellevue Gardens. 
După câteva clipe de aşteptare, bătură din nou. 
Ascuns în dormitor, Clint îşi făcea planul ca în 
cazul în care cei doi spărgeau uşa de la intrare, 
să pretindă că nu-i auzise deoarece îşi permisese 
să doarmă mai mult în această liniştită şi 
frumoasă dimineaţă de sâmbătă. In clipa în care 
cei doi agenţi bătură pentru a treia oară în uşă, 
telefonul începu brusc să sune, speriindu-l 


îngrozitor. Robotul era în funcţiune şi după 
semnalul obişnuit auzi vocea lui Reggie. Asta îl 
făcu să ridice imediat receptorul şi să şoptească 
iute un „Reggie, sună-mă puţin mai încolo!”. 

După a patra încercare, agenţii renunţară şi se 
făcură nevăzuţi. În apartament toate luminile 
erau stinse, iar perdelele erau trase cu grijă la 
fereastră. După aproape cinci minute de 
aşteptare, soneria telefonului sparse din nou 
tăcerea. Era din nou Reggie. 

- Bună, o salută el. 

- Bună dimineaţa, Clint, îi răspunse ea cu glas 
vesel. Ce mai este prin Memphis? 

- A, nimic deosebit, curcanii îmi supraveghează 
apartamentul, îmi bat în uşă de parcă ar vrea să 
scoale din somn tot cartierul. Ce mai, o 
dimineaţă de sâmbătă absolut tipică. 

- Curcanii zici? 

- Da. De patru ore nu m-am mişcat din faţa 
televizorului, povestea despre evadarea lui Mark 
apare pe toate canalele. Deocamdată, despre 
tine n-au spus nici un cuvânt, este adevărat că 
până acum o numesc dispariţie, nu evadare. 

- Ai reuşit să vorbeşti cu Dianne? 

- l-am telefonat cam acum o oră când abia 
primise vestea de la FBI. l-am explicat că Mark 
este cu tine şi asta a mai calmat-o puţin. Sincer 
vorbind, cred că este atât de şocată de tot ce i s- 
a-ntâmplat în ultima vreme încât nici nu a 
recepționat corect mesajul. Voi unde sunteţi? 

- La un motel, în Metairie. 

- lartă-mă, n-am înţeles bine. Metairie ai zis? 
Locul ăla de lângă New Orleans? 

- Exact. Am condus toată noaptea, aşa că 


trebuie să facem o haltă. 

- Da' ce dracu' căutaţi tocmai acolo? Din câte 
locuri aveaţi la dispoziţie ca să vă ascundeţi, de 
ce a trebuit să alegeţi tocmai o suburbie a New 
Orleans-ului? De ce nu v-aţi dus mai departe, în 
Alaska, de exemplu? 

- Pentru că ăsta e ultimul loc în care ne-ar 
căuta. Aici suntem în siguranţă, Clint. Am plătit 
cu bani gheaţă şi mi-am dat un alt nume la 
recepţie. Acum o să dormim puţin şi pe urmă 
mergem să vizităm oraşul. 

- Să vizitaţi oraşul? Hai, Reggie, spune-mi ce 
se-ntâmplă acolo. 

- Am să-ţi explic mai târziu. Mai bine spune-mi 
dacă ai vorbit cu Mama Love. 

- Nu, dar am să-i telefonez imediat. 

- Te rog. Am să te mai sun după-amiază. 

- Reggie, ai înnebunit. Ştii chestia asta? Pur şi 
simplu, ţi-ai pierdut minţile. 

- Ştiu. Dar mi le-am mai pierdut şi cu alte 
ocazii. Ei, şi acum gata, la revedere. 

Clint puse telefonul pe masă şi se întinse pe 
patul rămas nefăcut. Într-adevăr, Reggie îşi mai 
pierduse minţile şi cu alte ocazii. 


35 


Barry-Şiş veni singur la depozitul acela. Mersul 
ţanţoş al celui mai rapid pistolar din oraş 
dispăruse fără urmă, luând cu el şi căutătura 
plină de sine a banditului îndrăzneţ, şi costumul 
strălucitor, şi pantofii italieneşti. Cerceii erau puşi 
deoparte, în buzunar. Coada de cal era bine 


ascunsă sub gulerul hainei. Şiş se bărbierise cu 
numai o oră în urmă. 

În timp ce urca treptele ruginite, Barry îşi 
aminti cum se juca el pe treptele astea cu foarte 
mulţi ani în urmă, pe vremea când bătrânul 
Muldanno trăia încă. Barry obişnuia să vină aici 
după orele de şcoală şi până la lăsarea nopţii; îi 
plăcea să privească acel du-te-vino permanent 
de containere, să asculte sporovăiala docherilor, 
să le înveţe jargonul şi să le fumeze ţigările. 
Depozitul acesta fusese împărăţia minunată a 
copilăriei lui, cel mai potrivit loc din lume pentru 
completarea educaţiei unui copil care nu visa să 
ajungă altceva decât gangster. 

In momentul acesta depozitul era pustiu şi 
paşii lui răsunau îndelung în imensul spaţiu gol. 
Câteva containere stinghere şi pline de praf 
fuseseră uitate acolo de ani de zile. Limuzinele 
negre ale unchiului său erau trase una lângă alta 
în preajma docurilor şi Tito, şoferul devotat al lui 
Johnny Sulari, lustruia de zor aripa Cadillacului. 
Zgomotul de paşi îl făcu să-şi ridice privirea şi, 
văzându-l pe Barry, îi făcu un semn prietenos cu 
mâna. 

În ciuda nerăbdării, Şiş îşi încetini paşii, 
împiedicându-se cu greu să nu adopte ţinuta lui 
obişnuită. Se opri o clipă în dreptul ferestrelor 
murdare şi rămase cu privirea aţintită asupra 
unei imitații de vapor cu zbaturi care le oferea 
turiştilor un tur senzaţional al altor depozite şi al 
celor câteva barje pierdute pe râu. Platforma de 
la etaj se oprea în dreptul unei uşi masive de 
metal. Barry apăsă pe un buton şi apoi îşi ridică 
privirea spre camera de luat vederi aşezată 


deasupra uşii. După câteva secunde, uşa se 
deschise cu un pocnet puternic şi Barry fu 
întâmpinat de Mo, un fost docher care îl învățase 
să bea bere pe când avea numai doisprezece ani. 
Fostul docher, îmbrăcat întotdeauna într-un 
costum absolut îngrozitor, avea permanent 
asupra sa cel puţin patru arme; de fapt, Mo 
fusese un tip de-a dreptul prietenos până în ziua 
în care începuse să poarte costum şi cravată, 
adică până în ziua în care văzuse la cinematograf 
celebrul film „Naşul”; din momentul acela nimeni 
nu-l mai văzuse zâmbind. 

Barry traversă încăperea în care nu se aflau 
decât două birouri goale şi se opri în dreptul unei 
alte uşi; trase adânc aer în piept şi ciocăni 
hotărât. 

- Intră, zise un glas plin de blândeţe şi Barry 
intră în biroul unchiului său. 

Johnny Sulari îmbătrânea foarte frumos. La 
şaptezeci de ani împliniţi, se ţinea încă drept şi 
se mişca foarte repede. Părul, de un alb 
strălucitor şi la fel de bogat ca în tinereţe, 
începea imediat deasupra sprâncenelor groase şi 
era pieptănat spre spate. Ca de obicei, purta un 
costum negru, o cravată de un bleumarin de-a 
dreptul plictisitor şi bretele roşii de producţie 
proprie. Când îşi văzu nepotul îi dărui un zâmbet 
larg şi îi făcu semn să se aşeze pe acelaşi scaun 
din piele roasă de timp pe care Barry stătuse şi în 
copilărie. 

Johnny era unul dintre ultimii domni dintr-o 
meserie pe cale să încapă pe mâinile unei noi 
generaţii, mult mai lacomă şi mult mai dură 
decât cea veche. Generaţia din care făcea parte 


şi nepotul ăsta al lui. 

Zâmbetul se vedea de la o poştă că este forţat, 
căci întâlnirea aceasta nu era deloc o vizită de 
curtoazie. În ultimele trei zile cei doi bărbaţi 
stătuseră mai mult de vorbă decât în ultimii trei 
ani. 

- Veşti proaste, Barry? întrebă Johnny, deşi 
cunoştea răspunsul. 

- Poţi să zici şi-aşa. Puştiul a dispărut din 
Memphis. Privirea de gheaţă a lui Sulari se opri 
asupra tânărului care îşi plecă ochii, ceea ce nui 
se-ntâmpla prea des. Cine şi-ar fi închipuit că 
legendarii ochi prevestitori de moarte ai lui 
Barry-Şiş Muldanno rămăseseră lipiţi de podea? 

- Cum de-ai putut fi atât de idiot? întrebă 
Johnny calm. Atât de idiot încât să laşi cadavrul 
aici şi să-i spui totul avocatului. Idiot, idiot, idiot. 

Barry clipi încurcat şi-şi lăsă greutatea pe 
celălalt picior; apoi începu să dea din cap, 
aprobator şi plin de căinţă. 

- Acum am nevoie de ajutor, okay? 

- Fireşte că ai nevoie de ajutor. După ce ai 
făcut o prostie imensă, acum ai nevoie de cineva 
care să te salveze. 

- După părerea mea, este o chestie care ne 
priveşte pe noi toţi. 

Prin privirea lui Johnny trecu un fulger de 
mânie, dar bătrânul reuşi să se stăpânească, aşa 
cum i se-ntâmpla de altfel întotdeauna. 

- Nu zău. Să-nţeleg că ameninţi, Barry? Că vii 
la mine în birou să-mi ceri ajutorul şi începi să mă 
ameninţi? Ai de gând să ciripeşti cumva? Haida 
de, băiete. Ştii doar că dacă eşti condamnat, ai 
să-ţi iei secretul cu tine în mormânt. 


- Este adevărat, numai că aş prefera să nu fiu 
condamnat. Mai am destul timp să ajung la 
capitolul ăsta. 

- Barry, eşti un mare dobitoc. Ţi-am mai spus 
vreodată chestia asta? 

- Cred că da. 

- Ai stat pe urmele lui săptămâni de zile şi l-ai 
prins pe când se strecura afară dintr-un bordel 
nenorocit. Nu trebuia decât să-i tragi două 
gloanţe în cap, să-i cureţi buzunarele şi pe urmă 
să laşi cadavrul acolo, să se descurce târfele alea 
cu el. Curcanii ar fi zis că este una din 
nenumăratele crime murdare care se întâmplă 
prin locuri de genul ăsta şi n-ar mai fi căutat nici 
un suspect. Da' nu, tu eşti mult prea tâmpit ca să 
faci lucrurile simplu. 

Barry nu-şi ridică ochii din podea sub privirea 
încruntată a lui Sulari care începu să-şi 
pregătească un trabuc. 

- Ai să-mi răspunzi încet la întrebări, okay? Nu 
vreau să ştiu prea multe, înţelegi? 

- Da. 

- Cadavrul este aici, în oraş? 

- Da. 

Sulari tăie capul trabucului, clătinând din cap, 
dezgustat. 

- Doamne, cât de tâmpit. Se ajunge uşor la el? 

- Da. 

- Federalii s-au apropiat vreodată de locul cu 
pricina? 

- Nu cred. 

- Este îngropat pe undeva? 

- Da. 

- De cât timp va fi nevoie ca să-l scoţi de- 


acolo? 

- Cam o oră-două. 

- Deci nu este în pământ? 

- Nu. Este în beton. 

- In beton, repetă Johnny după ce îşi aprinse 
trabucul. (Poate că totuşi băiatul nu este chiar 
atât de tâmpit, deşi... las-o baltă, era tâmpit 
sadea). De câţi oameni ai nevoie? 

- Doi sau trei. Eu nu pot să mă bag pentru că- 
mi urmăresc toate mişcările. Şi dacă m-aş 
apropia de locul ăla, le-aş pune practic totul pe 
tavă. 

Tâmpit sadea, fără discuţie. 

- Unde este, într-o parcare? Într-un trotuar? 
întrebă Johnny, dând drumul unor inele de fum 
albăstrui. 

- Sub un garaj, răspunse Barry privind insistent 
podeaua şi mutându-şi greutatea de pe un picior 
pe celălalt. 

- Sub un garaj. Ce fel de garaj, public? 

- Nu, particular. 

Bătrânul studie foarte atent scrumul subţire de 
la capătul trabucului; băiatul nu era tâmpit, era 
dobitoc. 

- Când zici casă te referi la una de pe o stradă, 
cu alte case în jur? 

- Da. Boyd Boyette stătuse în portbagajul lui 
douăzeci şi cinci de ore şi nu prea avusese de 
ales. Ba mai mult, atunci intrase aproape în 
panică şi îi fusese teamă să părăsească oraşul. 
La vremea aceea, figura cu garajul nu i se păruse 
o variantă proastă. 

- Şi celelalte case sunt locuite, nu? Locuite de 
oameni cu ochi şi cu urechi, nu? 


- Nu i-am cunoscut personal, dar bănuiesc că 
din ăştia sunt. 

- Băiete, nu face pe deşteptul cu mine. 

- lartă-mă, zise imediat Barry, ghemuindu-se 
uşor pe scaun. 

Johnny se ridică şi se apropie de ferestrele ce 
dădeau spre râu. Din când în când, clătina din 
cap, uluit, şi pufăia nervos din ţigara de foi. După 
câteva secunde, se întoarse la birou şi aşeză cu 
grijă trabucul în scrumieră. 

- A cui este casa? întrebă el fără să clipească, 
gata să facă explozie. 

Barry înghiţi în sec şi se aşeză picior peste 
picior, apoi răspunse cu voce slabă: 

- A lui Jerome Clifford. 

Nu avu loc nici o explozie; toată lumea ştia că 
în venele lui Johnny curgea gheaţă în loc de 
sânge, iar bătrânul era foarte mândru de chestia 
asta. Sulari era aproape unic în meserie, iar felul 
lui de a fi îi adusese o grămadă de bani. Şi îl 
ţinuse în viaţă. Cuvintele nepotului îl făcură să-şi 
ducă mâna stângă la gură, într-un gest care îi 
trăda uluiala. 

- A lui Jerome Clifford, repetă el şi Barry 
confirmă printr-o clătinare a capului. 

Când se-ntâmplase, Clifford era plecat la schi, 
în Colorado, şi Barry ştiuse pentru că avocatul îl 
invitase să meargă cu el. Clifford locuia singur 
într-o casă imensă, ascunsă de copaci stufoşi. 
Garajul era o construcţie separată, în curtea din 
spate. Barry crezuse că locul răspundea perfect 
dorințelor lui şi, de fapt, nimeni nu şi-ar fi 
închipuit una ca asta. 

Adevărul este că avusese dreptate - locul era 


perfect.  Federalii nu-i dăduseră niciodată 
târcoale, deci era clar că nu greşise. Şi oricum, n- 
avea de gând să-l lase pe Boyette prea mult timp 
acolo. Greşise însă când îi spusese lui Clifford. 

- Şi-acum vrei să trimit trei din oamenii mei să- 
| scoată de-acolo fără să facă zgomot şi să te 
scape de el? ` 

- Da, domnule. In felul ăsta mi-ai salva fundul. 

- Ce vrei să spui? 

- Mi-e teamă că puştiul ştie unde este Boyette 
şi acum puştiul a dispărut. Este prea riscant să-l 
mai ţin acolo pe senator. Aşa că te implor, 
Johnny, ajută-mă să scoatem cadavrul de acolo. 

- Nu pot să-i sufăr pe cerşetori, Barry. Dacă ne 
prind? Dacă vecinii aud ceva şi cheamă poliţia 
care dă peste trei tipi pe cale să scoată un 
cadavru dintr-o placă de beton? 

- N-o să-i prindă nimeni. 

- De unde ştii! De unde ştii? Cum de l-ai 
îngropat în beton fără să te simtă cineva? 

- Păi, am mai făcut şi altădată aşa ceva, okay? 

- Vreau să ştiu! 

Barry îşi îndreptă uşor spinarea şi îşi schimbă 
poziţia picioarelor. 

- A doua zi după ce l-am curăţat pe senator, 
am descărcat şase saci de mortar în garaj. Am 
venit cu un camion cu număr fals şi eram 
îmbrăcat ca un muncitor. Nimeni nu m-a băgat în 
seamă. Casa cea mai apropiată este la vreo 
cincizeci de metri distanţă şi, în plus, peste tot 
sunt copaci care de care mai stufoşi. Pe la miezul 
nopţii m-am întors cu acelaşi camion şi am dus 
cadavrul în garaj, după care am plecat. În spatele 
garajului este un şanţ şi dincolo de şanţ este un 


parc. Aşa că m-am întors pe jos prin parcul ăla, 
am trecut şanţul şi m-am strecurat în garaj. Mi-a 
luat vreo jumătate de oră ca să sap o groapă nu 
prea mare, să pun cadavrul în ea şi să torn 
mortarul. În garaj, pe jos, este pietriş. Noaptea 
următoare m-am întors şi am acoperit mortarul 
uscat cu pietriş, iar deasupra am aşezat barca lui 
Clifford. Când am plecat de-acolo totul arăta 
minunat. Clifford nu şi-a dat seama de nimic. 

- Până i-ai spus tu, fireşte. 

- Mda, până atunci. Am greşit că i-am spus, 
recunosc. 

- Ai muncit din greu, după câte spui. 

- Am mai făcut-o şi-nainte. Şi oricum aveam de 
gând să-l iau de-acolo, numai că au intrat 
federalii pe fir şi nu mă scapă din ochi de opt luni 
de zile. 

Johnny nu-şi mai ascunse nervozitatea şi, 
aprinzându-şi din nou ţigara de foi, se reîntoarse 
la fereastră. 

- Ştii, Barry, zise el cu privirea rătăcind în zare, 
tu ai ceva talent, numai că atunci când trebuie să 
elimini probele, eşti un idiot fără pereche, băiete. 
Noi ne-am folosit întotdeauna de apele golfului. 
Or, de data asta, ce dracu' s-a-ntâmplat cu toate 
butoaiele şi lanţurile şi greutăţile din lume? 

- Promit că n-are să se mai întâmple niciodată. 
Ajută-mă să scap şi-ţi dau cuvântul meu că aşa 
ceva n-are să se mai întâmple niciodată. 

- Barry, băiete, nici n-ai să mai ai ocazia. 
Pentru că dacă ai noroc şi scapi cu viaţă din toată 
mizeria asta, voi avea grijă să te pun o vreme să 
conduci un camion şi pe urmă, vreun an sau doi, 
să te ocupi de ceva tăinuiri de obiecte furate. Nu 


ştiu deocamdată. Poate că am să te las chiar să 
dai o fugă până la Las Vegas şi să stai o vreme 
cu Rock. 

Barry privea intens capul împodobit de cununa 
de păr argintiu şi îşi jură în gând că, deşi era gata 
să promită orice ca să scape basma curată, 
nimeni nu-l va vedea vreodată pe post de şofer 
de camion sau şef de depozit de obiecte furate, 
şi cu atât mai puţin pupându-l în cur pe Rock. 

- Cum spui tu, Johnny. Orice, numai să mă 
ajuţi. 

Sulari se aşeză din nou la birou, mângâindu-şi 
gânditor vârful nasului. 

- Inclin să cred că treaba este foarte urgentă. 

- Chiar în noaptea asta. Puştiul este liber şi 
speriat şi n-are să treacă prea multă vreme până 
când are să povestească tot ce ştie vreunei 
persoane interesate. 

Bătrânul închise ochii şi clătină din cap. 

- Dă-mi trei oameni, continuă nepotul. Am să le 
spun exact ce trebuie să facă şi-ţi dau cuvântul 
meu că nu vor fi prinşi. Are să fie foarte uşor, ai 
să vezi. 

Sulari dădu îndurerat din cap. Okay, okay; apoi 
îl privi încruntat pe tânărul din faţa sa. 

- Şi-acum ieşi dracului de-aici. 


După şapte ore de căutări, comandantul 
Trimble declară că Mark Sway nu se află în 
interiorul spitalului. Îşi adună oamenii în holul de 
lângă Internări şi îi anunţă că acţiunea a luat 
sfârşit. Fireşte că vor continua să patruleze prin 
pasajele subterane, pe pasarele şi pe coridoare, 


supraveghind în acelaşi timp ascensoarele şi 
scările, dar erau cu toţii conştienţi că puştiul îi 
dusese de nas. Trimble îi telefona lui McThune la 
birou şi îi dădu vestea atât de îmbucurătoare. 

Dar agentul federal nu fu deloc surprins de 
rezultat De-a lungul întregii dimineţi, McThune 
fusese ţinut la curent cu mersul acţiunii şi ştia 
foarte bine că entuziasmul poliţiştilor scădea pe 
măsură ce trecea timpul. Şi în plus nimeni nu 
reuşea să dea de Reggie Love. Pe Mama Love o 
deranjaseră de două ori cu întrebările şi acum 
bătrâna nici măcar nu mai deschidea uşa. Ba mai 
mult, le spusese să nu mai vină fără mandat de 
percheziţie şi până atunci să se care dracului de 
pe proprietatea ei. Bineînţeles că nu exista nici 
un motiv care să justifice un asemenea mandat şi 
McThune avea convingerea că Mama Love ştia 
foarte bine lucrul ăsta. Conducerea spitalului 
acceptase interceptarea convorbirilor telefonice 
din camera 943 şi cu nici o jumătate de oră în 
urmă doi agenţi deghizați în angajaţi ai spitalului 
intraseră în camera respectivă în timp ce Dianne 
discuta cu nişte poliţişti afară, pe hol. Cei doi nu 
rămăseseră în încăpere mai mult de un minut 
pentru că în loc să meşterească telefonul deja 
existent, ei îl înlocuiră cu unul nou. Copilul 
dormea şi cât timp stătuseră ei înăuntru nu 
făcuse nici cea mai mică mişcare. În plus, 
telefonul avea legătură directă cu exteriorul, şi 
dacă ar fi fost să aranjeze treaba prin centrala 
spitalului, povestea ar fi durat două ore pe puţin 
şi i-ar mai fi implicat şi pe alţii. 

Nici Clint nu era de găsit, dar cum nu exista 
vreun motiv valabil pentru obţinerea unui 


mandat de percheziţie a apartamentului său, 
agenţii se mulţumiră să-l supravegheze de la 
distanţă. 

Prezenţa lui Harry Roosevelt fusese semnalată 
undeva pe Buffalo River, în Arkansas. McThune 
reuşise să ia legătura cu el pe la unsprezece. 
Auzind vorbele agentului, judecătorul se 
îngălbeni la față, expresia aceasta fiind un simplu 
eufemism, şi porni în cea mai mare grabă spre 
Memphis. 

La rândul său, Ord îi telefonase de două ori lui 
Foltrigg şi contrar obiceiului, marele om nu 
avusese prea multe de spus. Strălucita strategie 
a ambuscadei bazate pe citaţii îi explodase sub 
picioare, iar principala preocupare a momentului 
era legată de micşorarea pagubelor. 

K.O. Lewis se afla deja la bordul avionului 
personal al directorului Voyles şi doi agenţi 
fuseseră trimişi să-l întâmpine la aeroport. Lewis 
urma să sosească în jurul orei două. 

Date complete despre Mark Sway fuseseră 
transmise la scară naţională încă de la prima oră 
a dimineţii; McThune nu se putuse hotări să le 
adauge şi pe cele referitoare la Reggie Love 
pentru că, în ciuda urii pe care o simţea faţă de 
tagma avocăţească, nu putea să creadă că unul 
dintre ei ar fi fost în stare să ajute un copil să 
evadeze din închisoare. Numai că pe măsură ce 
dimineaţa se sfârşea fără să aducă vreo veste 
despre avocată, McThune se convinse că cele 
două dispariţii erau mai mult decât o simplă 
coincidenţă. Aşa că la ora unsprezece adăugă şi 
numele ei lângă cel al puştiului, împreună cu 
toate datele fizice şi precizarea că avocata 


călătorea probabil împreună cu Mark Sway. Dacă 
cei doi erau într-adevăr împreună şi trecuseră 
între timp într-un alt stat, atunci infracţiunea 
devenea federală, şi nimic nu-l va mai împiedica 
să pună gheara pe doamna Love. 

Deocamdată, tot ce puteau să facă era să 
aştepte. La prânz el şi George Ord se ospătaseră 
cu sandvişuri şi cafele reci. Urmaseră apoi alte 
telefoane, alţi ziarişti curioşi. Fără comentarii. 

Apoi încă un telefon şi agentul Durston îşi făcu 
apariţia în birou, ridicând trei degete. 

- Brenner, de la spital, pe linia trei. 

McThune ridică receptorul şi apăsă pe butonul 
indicat. 

- Da, se răsti el la interlocutorul nevăzut. 

Brenner se afla în camera 945 şi de aceea 
vorbea destul de încet: 

- Jason, fii atent. Tocmai am ascultat o 
conversaţie între Clint Van Hooser şi Dianne 
Sway. Tipul i-a spus că vorbise cu Reggie, că ea 
şi Mark sunt la New Orleans şi că totul este bine. 

- La New Orleans! 

- Aşa a zis tipul, dar n-a mai dat şi alte 
amănunte. Dianne n-a spus mai nimic şi toată 
convorbirea n-a durat două minute. Tipul i-a mai 
zis că o sună din apartamentul iubitei lui, undeva 
prin East Memphis şi i-a promis că are să-i 
telefoneze mai târziu. 

- Unde în East Memphis? 

- N-a spus, iar noi n-am avut timp să-l 
localizăm. Dar vom încerca data viitoare. Îţi trimit 
înregistrarea. 

- Neapărat. 

McThune formă imediat numărul lui Larry 


Trumann, la New Orléans. 


36 


Casa era aşezată exact în locul în care strada 
umbrită de copaci făcea un cot. Pe măsură ce se 
apropiau de ea, Mark se lăsă instinctiv să alunece 
pe scaun până când nu se mai văzură din el 
decât ochii şi creştetul capului. Băiatul era 
îmbrăcat cu blue-jeans şi două tricouri, iar pe cap 
avea şepcuţa neagră cu auriu pe care i-o 
cumpărase Reggie chiar în dimineaţa aceea. O 
hartă a oraşului stătea înghesuită în spaţiul 
dintre scaun şi frâna de mână. 

- Ce casă mare! se miră el pe sub cozoroc în 
timp ce maşina intra în curbă cu aceeaşi viteză 
cu care parcursese restul drumului. Reggie 
observa locurile atât cât îi permitea viteza 
maşinii, având grijă să nu trezească bănuielile 
eventualilor trecători. Ceasul arăta abia ora trei 
după-amiază şi cei doi aveau la dispoziţie câteva 
ore bune până la lăsarea întunericului. Reggie 
avea părul ascuns de o şepcuţă identică cu cea a 
lui Mark, iar ochii şi-i ascunsese în spatele unor 
imenşi ochelari. 

Când trecură pe lângă cutia de scrisori cu 
numele lui Clifford strălucind auriu pe o latură, 
Reggie nu mai îndrăzni să respire. Casa era 
mare, într-adevăr, dar nu făcea figură aparte în 
cartier. Clădirea în stil Tudor era construită din 
lemn şi cărămizi de culoare închisă, iar una din 
laturi şi toată faţada erau înecate în iederă. Lui 
Reggie casa nu i se păru prea reuşită şi îşi aminti 


brusc de ziarul în care citise că Jerome Clifford 
fusese divorţat şi tată al unui copil. Or, pentru ea 
era evident că această casă nu se bucura de 
prezenţa unei stăpâne. Deşi o văzuse doar 
câteva secunde, împărţindu-şi în acelaşi timp 
atenţia între eventualii vecini, poliţişti, gangsteri, 
garaj şi casa propriu-zisă, Reggie observase că în 
grădină nu existau straturi de flori şi că gardul 
viu nu mai fusese tuns de mult. Ferestrele erau 
acoperite de draperii groase, de culoare 
întunecată. 

Nu era frumoasă, dar era cu siguranţă o casă 
liniştită, înconjurată de nenumărați stejari bătrâni 
şi stufoşi. Aleea pentru maşini, mărginită de 
verdele unui gard viu deosebit de des, se pierdea 
în spatele clădirii. Cu toate că Jerome Clifford 
murise în urmă cu cinci zile, iarba peluzei era 
perfect tunsă şi aranjată. Privită din afară, casa 
nu părea nelocuită! Poate că într-adevăr era locul 
cel mai potrivit să ascunzi un cadavru. 

- Uite garajul, zise Mark, trăgând cu coada 
ochiului pe fereastra maşinii. Era o construcţie 
aflată la vreo cinci metri de casă şi de dată mult 
mai recentă decât aceasta. In imediata lui 
apropiere se putea vedea un Triumph Spitfire de 
culoare roşie aşezat pe butuci. 

În timp ce se îndepărtau, Mark ţâşni în sus şi se 
răsuci pe scaun în aşa fel încât să poată vedea 
încă o dată proprietatea prin luneta maşinii. 

- Ei, ce zici, Reggie? 

- Mi se pare îngrozitor de liniştită. 

- Mda. 

- Nu la asta te aşteptai? 

- Nu ştiu. Ştii, eu mă tot uit la filmele alea 


polițiste de la televizor şi cred că mă aşteptam 
mai degrabă să găsim locul ăsta înconjurat de 
poliţie. 

- Păi, de ce? Aici nu a avut loc nici o crimă. 
Este doar casa unui om care s-a sinucis. De ce i- 
ar interesa locul ăsta pe poliţişti? 

- Crezi că au făcut percheziţie? întrebă Mark, 
răsucindu-se din nou şi aşezându-se drept pe 
scaun. 

- S-ar putea. De fapt, sunt convinsă că poliţia a 
obţinut un mandat de percheziţie şi pentru casă 
şi pentru birou, dar ce-ar fi putut să găsească? 
Clifford şi-a luat secretele cu el în mormânt. 

Turul cartierului continua. 

- Şi cu casa asta ce-are să se-ntâmple? întrebă 
Mark. 

- Sunt convinsă că a existat şi un testament şi 
nişte moştenitori care vor primi şi casa şi 
celelalte bunuri. 

- Aha. Ştii, Reggie, fiindcă veni vorba, cred că 
am şi eu nevoie de un testament, cu toată lumea 
asta care vrea să pună mâna pe mine. Tu ce zici? 

- Păi, ce bunuri sunt strict ale tale personal? 

- Ei bine, acum că sunt şi eu celebru, mă 
gândesc că tipii de la Hollywood au să vină să-mi 
bată la uşă. Este adevărat că în momentul de 
faţă nu am o uşă la care să bată, dar oricum 
lucrurile nu vor rămâne aşa cum sunt. Nu crezi, 
Reggie? Vreau să spun că până la urmă o să am 
şi eu o uşă, nu? Ei, şi tipii or să vrea să facă un 
film tare despre puştiul care ştia prea multe şi, cu 
toate că îmi face rău să spun aşa ceva din motive 
pe care nu trebuie să le mai înşir, dacă bandiții 
ăia mă pun la păstrare, atunci filmul are să fie un 


succes uriaş, iar mami şi Ricky au s-o ducă 
împărăteşte. Inţelegi ce spun? 

- Cred că da. Vrei un testament prin care 
Dianne şi Ricky să primească drepturile de autor 
pentru filmul despre viaţa ta? 

- Exact. 

- Dar n-ai nevoie de aşa ceva. 

- De ce? 

- Pentru că ei vor primi oricum drepturile de 
care vorbeşti. 

- N-are importanţă. Măcar mă scuteşte de 
onorariile avocaţilor. 

- Ştii ceva? N-am putea să vorbim şi despre 
altceva mai vesel? 

Mark tăcu imediat şi îşi concentra atenţia 
asupra peisajului. Băiatul dormise aproape toată 
noaptea pe bancheta din spate şi pe urmă mai 
trăsese un pui de somn de vreo cinci ore şi la 
motel. Ea în schimb condusese toată noaptea şi 
abia dacă moţăise vreo două ore în cameră; iar 
acum era obosită, speriată şi pe cale să-şi piardă 
răbdarea. 

Se învârtiră în voie pe străzile frumoase, 
mărginite de copaci. Aerul călduţ şi cerul senin îi 
scoseseră afară pe locatarii tuturor caselor din 
cartier şi toată lumea tundea iarba, curăța 
grădinile şi vopsea obloanele. Stejarii impunători 
erau îmbrăcaţi în muşchi de un verde adânc. 
Reggie se afla pentru prima dată în viaţa ei la 
New Orleans şi tare mult şi-ar fi dorit ca vizita 
asta să se fi produs în cu totul alte condiţii. 

- Te-ai săturat de mine, Reggie? o întrebă Mark 
fără s-o privească. 

- Bineînţeles că nu. Dar tu, te-ai săturat de 


mine? 

- Nu, Reggie. Şi adevărul este că în momentul 
ăsta tu eşti singurul meu prieten. Sper doar să nu 
te enervez. 

- Îți dau cuvântul meu că nu mă enervezi. 

Reggie petrecuse două ore studiind harta 
oraşului şi reuşise să reţină toate datele de care 
avea nevoie. Maşina se întoarse pe strada lui 
Romey şi trecu fără să încetinească pe lângă 
casa avocatului. Cei doi priviră cu gura căscată 
garajul dublu cu acoperiş ascuţit. Se vedea de la 
o poştă că trebuie reparat. Aleea pentru maşini 
se oprea la vreo şase metri de uşile garajului 
pentru a se pierde undeva, în spatele casei. Pe o 
latură a garajului, un gard viu de aproape doi 
metri înălţime bloca vederea spre casa vecină, 
aflată şi ea la cel puţin treizeci de metri distanţă 
de proprietatea lui Romey. In spatele garajului, 
un gard de metal separa mica peluză de 
nenumăraţii copaci ai parcului din cartier. 

După ce se plimbă o vreme fără ţintă pe străzi, 
maşina cea neagră se opri lângă un teren de 
tenis din zona numită West Park. Reggie desfăcu 
harta ce acoperi aproape complet bordul şi se 
apucă să verifice încă o dată coordonatele 
cartierului, în timpul acesta, Mark privea amuzat 
îngrozitorul meci de tenis dintre două gospodine 
masive, greoaie şi neîndemânatice, două apariţii 
simpatice în roz şi verde. Pe fâşia îngustă de 
asfalt de lângă gardul terenului îşi făcu apariţia 
un biciclist care dispăru apoi printre copacii din 
parc. 

- Asta-i locul, rupse ea tăcerea, făcând o nouă 
tentativă de a împături harta la loc. 


- Vrei cumva să dai bir cu fugiţii? o întrebă el. 

- Oarecum. Dar tu? 

- Nu ştiu ce să zic. Dacă tot am ajuns până aici, 
mă gândesc că ar fi o prostie să renunţăm tocmai 
acum. Şi vreau să-ţi spun că mie garajul mi se 
pare foarte paşnic. 

- Da, cred că merită să facem o încercare, fu 
ea de acord, luptându-se mai departe cu harta. 
lar dacă dăm de ceva care să ne bage frica în 
oase, ei bine, ne putem întoarce oricând aici, în 
maşină. 

- Acum unde ne aflăm? 

- Hai să ne plimbăm puţin, zise ea în loc de 
răspuns şi deschise portiera. 

Aleea pentru biciclete trecea pe lângă un teren 
de fotbal, pentru a pătrunde apoi adânc printre 
copacii care îşi împleteau coroanele deasupra ei. 
Din când în când, câte o rază de soare mai 
îndrăzneață reuşea să străpungă acoperişul de 
frunze, luminând astfel pentru o clipă tunelul 
acela vegetal. Câte un biciclist singuratic îi obliga 
uneori pe cei doi „turişti” să părăsească asfaltul 
în favoarea pământului gol. 

Plimbarea le făcu bine şi îi învioră. După trei 
zile petrecute în spital, două la închisoare, şapte 
ore în maşină şi şase ore în camera aceea de 
motel, Mark abia se putea împiedica să nu ţopăie 
ca un ied. li era dor să se plimbe cu bicicleta şi- 
apoi, ce bine ar fi să alerge printre copacii ăştia, 
să nu mai aibă nici o grijă şi să fie din nou copil. Îi 
era dor de străzile aglomerate din cartierul de 
rulote, de copiii care alergau peste tot, inventând 
jocuri care mai de care mai neaşteptate. Îi era 
dor de potecile numai de el ştiute din păduricea 


de lângă Tucker Wheel Estates, de plimbările 
singuratice, de ascunzătorile de sub copacii pe 
care îi considera de-acum proprietatea lui, de 
pârâiaşele pe malurile cărora se aşeza să 
mediteze şi, de ce nu, să fumeze o ţigară, mai 
ales că nu mai pusese tutun în gură de luni 
dimineaţa. 

- Ce Dumnezeu caut eu aici? întrebă el cu glas 
abia auzit. 

- Păi, n-a fost ideea ta să venim aici? întrebă la 
rândul ei Reggie, păşind alături de el, cu mâinile 
adânc înfipte în buzunarele blugilor noi, abia 
cumpăraţi de la unul din magazinele din New 
Orleans. 

- Este întrebarea mea preferată pentru 
săptămâna asta - ce caut eu aici? Şi le-am pus-o 
tuturor, şi la spital, şi la închisoare, şi la tribunal. 
Peste tot. 

- Mark, vrei să ne întoarcem acasă? 

- Acasă... unde? 

- La Memphis. Să te duc înapoi la mama ta. 

- Păi da, da' oricum n-aş rămâne cu ea, nu? 
Cred că nici n-aş pune bine piciorul în camera lui 
Ricky că m-ar înhăţa şi m-ar duce înapoi la 
închisoare şi la tribunal să-l văd pe Harry care 
sigur că este supărat pe mine, nu? 

- Asta cam aşa este, dar de Harry aş avea eu 
grijă. 

Nimeni nu poate avea grijă de Harry, îşi zise 
Mark în sinea lui şi se şi vedea la tribunal, 
încercând să-i explice judecătorului Roosevelt 
cum de reuşise să evadeze. Pe urmă Harry îl va 
trimite înapoi la centrul de detenţie unde draga 
de Doreen va fi o cu totul altă persoană: gata cu 


pizza, gata cu televizorul; ba poate că, cine ştie, 
s-ar trezi şi cu lanţuri la picioare, aruncat într-una 
din celulele izolate. 

- Nu pot să mă-ntorc acolo, Reggie. Cel puţin, 
nu acum. 

Adevărul este că discutaseră atât de mult 
despre diversele variante pentru care ar fi putut 
să opteze, încât amândoi se saturaseră până în 
gât de subiectul acesta şi renunţaseră la el fără 
să ia vreo hotărâre. Fiecare idee nouă ridica 
imediat o sumedenie de semne de întrebare, 
fiecare acţiune putea fi orientată în nenumărate 
direcţii la capătul cărora îi aştepta un dezastru. 
Fiecare dintre ei ajunsese pe căi proprii la 
aceeaşi concluzie de netăgăduit că soluţia 
problemei era departe de a fi simplă. Nici o 
variantă nu era rezonabilă, nici un plan nu era 
cât de cât atrăgător. 

Evident însă că nici unul dintre ei nu credea că 
se vor apuca să sape pământul în căutarea lui 
Boyd Boyette. Până la urmă, tot se va întâmpla 
ceva care să-i sperie şi să-i trimită urgent înapoi 
la Memphis, deşi nici unul dintre ei nu era încă 
dispus să recunoască această posibilitate. 

Reggie se opri în dreptul plăcuței care arăta că 
parcurseseră deja o jumătate de milă. În stânga 
se deschidea o peluză frumoasă în mijlocul căreia 
se ridica un pavilion pentru picnicuri, în dreapta, 
o cărăruie îndrăzneață se aventura printre 
copacii din ce în ce mai deşi. 

- Hai s-o luăm pe-aici, propuse Reggie, 
părăsind aleea pentru biciclete. 

- Ai idee unde mergem? întrebă Mark, luându- 
se după ea. 


- Nu, dar vino după mine. 

La un moment dat, poteca se lărgi puţin pentru 
ca destul de repede după aceea să dispară fără 
urmă. Pământul din preajmă era acoperit de cutii 
goale de bere şi de pungi în care fuseseră cartofi 
prăjiţi. Cei doi se strecurară printre tufişuri şi 
copaci până când dădură de un mic luminiş. 
Reggie îşi duse mâna streaşină la ochi şi studie 
câteva clipe şirul drept de copaci ce se întindea 
în faţa lor. 

- Cred că acolo este pârâul, zise ea în cele din 
urmă. 

- Care pârâu? 

- Păi, harta zice că strada lui Clifford se 
învecinează cu West Park, iar în spatele casei lui 
apare o dungă verde care trebuie să fie un pârâu 
sau ceva asemănător. 

- Ba nu sunt decât copaci. 

- la priveşte mai atent; dincolo de copaci se 
văd nişte acoperişuri, spuse ea oprindu-se şi 
făcând semn cu mâna. Cred că aia este strada lui 
Clifford. 

- Da, da, le văd, fu de acord Mark, care se 
ridicase pe vârfurile picioarelor. 

- Vino după mine, zise Reggie, pornind spre 
copacii cu pricina. 

Ziua era superbă, iar ei doi ieşiseră la plimbare 
în parc care era o proprietate publică; prin 
urmare nu aveau de ce să se teamă. 

Pârâul nu era decât o albie uscată plină cu 
nisip şi gunoaie, până şi noroiul se uscase de 
când nu mai trecuse pe acolo nici un fir de apă. 
Reggie şi Mark îşi croiră drum printre tufe şi viţă 
sălbatică, reuşind să urce malul opus, ceva mai 


abrupt decât cel pe care îl coborâseră. 

Când se opriră de cealaltă parte a albiei 
pârâului, Reggie abia mai respira. 

- Ţi-e frică? îl întrebă ea pe Mark. 

- Nu. Dar ție? 

- Fireşte că mi-e frică, aşa cum îţi este şi ţie, 
numai că nu vrei să recunoşti. Mergem mai 
departe? 

- Bineînţeles. Şi să ştii că nu-mi este frică. Am 
ieşit pur şi simplu la plimbare, atât şi nimic mai 
mult. 

De fapt era înspăimântat şi ar fi vrut să fugă 
de-acolo. Dar totuşi, reuşiseră să ajungă până 
acolo fără să li se-ntâmple nici un necaz. Şi la 
urma urmelor, era chiar pasionant să te strecori 
aşa, prin jungla aceea. Era ceva ce făcuse de 
nenumărate ori prin păduricea din apropierea 
cartierului de rulote din Memphis. Ştia să se 
ferească de şerpi şi de iedera otrăvitoare şi avea 
metoda lui de a se orienta după copaci în aşa fel 
încât să nu rătăcească drumul. Se jucase de-a v- 
aţi ascunselea pe terenuri mult mai dure decât 
cel pe care se afla în momentul de faţă. Deodată 
se lăsă în jos şi ţâşni înainte. 

- Vino după mine, îi zise el lui Reggie. 

- Dar n-am venit aici ca să ne jucăm. 

- Vino după mine, dacă bineînţeles nu ţi-este 
frică. 

- Ba să ştii că sunt îngrozită. Sunt o femeie de 
cincizeci şi doi de ani, Mark, aşa că potoleşte-te. 

Primul gard pe care-l văzură era din lemn de 
cedru; un câine începu să latre în direcţia lor, dar 
nu se alarmară prea tare, deoarece nu puteau fi 
văzuţi din casă. Dădură apoi de un gard din 


metal, dar nu era cel al lui Clifford. Copacii şi 
tufişurile se îndesiră, iar în faţa lor răsări de 
nicăieri o cărăruie ce mergea paralel cu 
gardurile. 

Apoi, deodată le răsări în faţa ochilor, 
automobilul Triumph Spitfire de un roşu 
strălucitor care zăcea singur şi abandonat dincolo 
de un gard de sârmă, chiar lângă garajul lui 
Romey. Copacii se opreau la mai puţin de şase 
metri de gard, iar cei zece-doisprezece stejari şi 
ulmi îmbrăcaţi în muşchi ce ocupau spaţiul dintre 
garaj şi casă umbreau curtea interioară. 

Reggie şi Mark constatară fără surprindere că 
Romey fusese un tip şleampăt şi neglijent care 
adunase în spatele garajului, departe de ochii 
lumii, tot felul de scânduri, cărămizi, greble, 
găleți şi altele asemenea. 

Gardul era întrerupt de o mică poartă. Pe 
peretele din spate al garajului, de care se 
sprijineau o grămadă de saci de îngrăşăminte 
nefolosite şi deteriorate, se puteau vedea o 
fereastră şi o uşă. O maşină veche de tuns iarba 
stătea uitată lângă uşă. Buruienile înalte până la 
genunchi năpădiseră curtea cu totul. 

Lipindu-se de trunchiurile copacilor din parc ca 
să nu poată fi văzuţi, Reggie şi Mark priveau cu 
atenţie garajul din faţa lor. N-aveau nici cea mai 
mică intenţie să se apropie: curtea interioară şi 
grătarul vecinilor erau doar la o azvârlitură de 
băț de locul în care se aflau cei doi. 

Reggie încercă în zadar să-şi recapete 
respiraţia. Şi cum stătea acolo, i se părea 
imposibil să creadă că un senator al Statelor 
Unite zăcea îngropat la nici treizeci de metri 


distanţă de ascunzătoarea ei. 

- Nu intrăm? întrebă Mark cu un glas în care se 
amestecau teama şi îndrăzneala. 

Bun, îşi zise ea, este speriat şi asta-i bine. 

- Nu. Am venit pân-aici şi este de-ajuns, şopti 
ea. 

- Să ştii c-ar fi uşor, reveni Mark după o clipă 
de ezitare. 

- Da' nu este deloc un garaj mic. 

- Eu ştiu unde trebuie să căutăm. 

- Of, nu eu te-am pus să faci toate astea, da' 
nu crezi că a venit vremea să-mi spui şi mie 
despre ce este vorba. 

- Este îngropat sub barcă. 

- Romey ţi-a spus asta? 

- Da, şi a fost cât se poate de clar: este 
îngropat sub barcă. 

- Şi dacă nu există nici o barcă înăuntru? 

- Atunci spălăm putina, zise Mark transpirat, şi 
abia trăgându-şi răsuflarea. 

Reggie văzuse destul, aşa că se lăsă în jos şi 
începu să se retragă spre umbra copacului. 

- Eu plec chiar acum, îl anunţă ea. 


K.O. Lewis nu mai apucă să coboare din avion. 
McThune şi trupa lui năvăliră la bord în timp ce 
aparatul era realimentat cu carburant şi o 
jumătate de oră mai târziu decolau împreună 
spre New Orleans unde Trumann îi aştepta 
nerăbdător. 

Lewis nu se împăca defel cu noua situaţie. Ce 
dracu' să caute el la New Orleans? Oraşul era 
mare şi ei n-aveau nici cea mai vagă idee ce 


maşină să caute. De fapt, nici nu ştiau măcar 
dacă Reggie şi Mark ajunseseră acolo cu maşina, 
cu autobuzul, cu trenul sau cu avionul. Era un 
oraş cu străzi aglomerate şi zeci de hoteluri. 
Dacă cei doi nu făceau nici o greşeală, era 
imposibil să dea de urma lor. 

Dar directorul Voyles vroia ca el să ia parte la 
acţiune, aşa că va merge la New Orleans. Să 
găsească puştiul şi să-l facă să vorbească - 
acestea erau instrucţiunile cu care pornise la 
drum. Avea voie să promită orice. 


37 


Doi dintre ei, Leo şi lonucci, erau vechi 
sfărâmători de oase în solda familiei Sulari, fiind 
chiar rude de sânge cu Barry-Şiş, cu toate că 
negau această înrudire ori de câte ori aveau 
ocazia. Cel de-al treilea era un tânăr uriaş cu 
bicepşi impresionanţi, ceafă lată şi talie solidă, 
căruia pentru motive evidente i se spunea 
Taurul; rolul lui în această expediţie era acela de 
a asigura forţa fizică necesară scoaterii la lumină 
a senatorului. Barry îi spusese că stratul de 
ciment era subţire şi că trupul răposatului nu era 
cine ştie ce ca dimensiuni, aşa că afacerea avea 
să fie rezolvată în doi timpi şi trei mişcări. 

Barry le dăduse o schiţă a podelei garajului, 
schiţă pe care marcase cu mare siguranţă poziţia 
„mormântului”. Apoi le desenase şi drumul pe 
care trebuiau să-l urmeze din parcarea de lângă 
West Park, printre terenurile de tenis, peste 
terenul de fotbal, prin pâlcul de copaci, peste 


peluza cu pavilion pentru picnicuri, apoi de-a 
lungul aleii pentru biciclete şi în sfârşit pe 
cărarea ce ducea la pârâul secat. Barry 
petrecuse o după-amiază întreagă asigurându-i 
că nu vor avea nici un fel de probleme. 

Aleea pentru biciclete era pustie şi nici nu era 
de mirare: ceasul arăta ora unsprezece a serii de 
sâmbătă. Atmosfera grea şi umedă îi făcea să 
transpire şi să gâfâie din greu. Taurul, mult mai 
tânăr şi mai în formă decât ceilalţi doi, venea 
zâmbind în urma colegilor săi care înjurau de 
mama focului umezeala din aer. Probabil că se 
apropie de patruzeci de ani, îşi zise el în gând, şi 
cu siguranţă fumează ţigară de la ţigară, beau de 
sting şi mănâncă tot felul de porcării. Nu 
merseseră nici măcar un kilometru, şi 
transpiraţia şiroia pe ei. 

Leo, şeful expediției, ducea lanterna. Toţi erau 
înveşmântaţi complet în negru. În urma lui, 
asemenea unui copoi la vânătoare, lonucci 
înainta conştiincios, cu capul plecat şi inima în 
gât, abia trăgându-şi răsuflarea, cu simţurile 
amorţite, dar nebun de furie că era obligat să 
facă toate astea. 

- Atenţie, zise Leo în timp ce coborau malul 
plin de buruieni al pârâului. Locul în care se aflau 
îi speriase destul şi când îl văzuseră prima dată, 
pe la ora şase a după-amiezii; acum însă, 
aproape de miezul nopţii, era de-a dreptul 
înspăimântător. La fiecare pas, Taurul se aştepta 
să calce pe vreun şarpe. Bineînţeles că, dacă ar fi 
fost muşcat de vreo reptilă, ar fi avut toate 
motivele din lume să se întoarcă şi, cu puţin 
Noroc, să-şi găsească maşina. Atunci cei doi 


amici aici de faţă ar fi fost obligaţi să se lipsească 
de serviciile lui. Şi cum mergea poticnindu-se în 
urma lor, Taurul mai că-şi dorea să dea de 
şarpele ăla. 

- Atenţie, repetă Leo pentru a mia oară, de 
parcă în felul acesta s-ar fi simţit mult mai în 
siguranţă. 

După ce merseră vreo două sute de metri prin 
albia năpădită de buruieni, cei trei începură să 
urce malul destul de abrupt, aproape târându-se 
printre buruieni şi fără să se mai ajute de lumina 
lanternei, până când ajunseră lângă gardul de 
sârmă din spatele garajului lui Clifford. Acolo se 
opriră o clipă să-şi tragă sufletul. 

- Chestia asta este complet tâmpită, îşi dădu 
cu părerea lonucci printre gâfâieli. De când am 
ajuns noi să săpăm după cadavre? 

- Tacă-ţi gura, îl repezi Leo care supraveghea 
întunericul din faţa lor. Când trecuseră cu maşina 
prin dreptul casei observaseră o lampă cu gaz ce 
lumina intrarea. În curtea din spate domnea însă 
un întuneric de nepătruns. 

- Da, da, mormăi lonucci, este complet 
tâmpită. Plămânii stăteau să-i plesnească şi 
picături mari de sudoare îi alunecau pe bărbie. 
Taurul îngenunche alături de ei, minunându-se 
de halul în care se prezentau. Iniţial, cei doi 
fuseseră gărzi de corp şi şoferi, ocupaţii care 
cereau o oarecare pregătire fizică. Povestea 
spunea că Leo ar fi ucis pentru prima dată când 
avea numai şaptesprezece ani şi că lonucci ar fi 
fost împuşcat de două ori până acum. Dar 
persoanele de la care proveneau aceste poveşti 
nu prezentau mare încredere. 


- Să mergem, comandă Leo ca un general pe 
front, şi se îndreptară cu toţii spre poarta din 
gardul de sârmă. Apoi traversară în fugă pâlcul 
de copaci şi se opriră chiar lângă peretele din 
spate al garajului. lonucci căzu în patru labe, dar, 
în ciuda durerii care îi cuprinsese trupul, reuşi să 
se ridice vitejeşte în picioare. Leo se târî până la 
colţul clădirii şi timp de câteva secunde îşi 
concentra toată atenţia asupra proprietăţii 
vecine, dar nu observă nici o mişcare. La colţul 
opus, Taurul supraveghea spatele casei lui 
Clifford. 

Întregul cartier dormea; până şi câinii se 
hotărâseră să meargă la culcare. 

Atunci Leo se ridică şi încercă să deschidă uşa 
din spate a garajului; aceasta era însă bine 
încuiată. 

- Staţi aici, le spuse el celorlalţi şi se strecură 
uşor până la uşa din faţă, numai că nici aici nu 
avu noroc. Trebuie să spargem un geam, îşi 
anunţă el colegii când se întoarse lângă ei. 

lonucci scoase imediat un ciocan din etuiul 
prins în talie şi Leo începu să ciocănească uşor cu 
el în ochiul de geam murdar de deasupra clanţei. 

- Fii atent la colţul ălălalt, îi zise el Taurului 
care îşi întoarse privirea spre casa familiei 
Ballantine de alături. 

După câteva secunde, Leo reuşi să spargă 
bucata de geam, apoi strânse cu grijă cioburile şi 
descuie uşa. Cei trei pătrunseră în garaj călăuziţi 
de lumina lanternei. 

Barry le povestise că în locul acela domnea o 
harababură cumplită şi acum era clar că Jerome 
Clifford fusese prea ocupat să mai aibă grijă şi de 


interiorul  garajului. Primul lucru pe care îl 
observară cei trei fu pietrişul care acoperea 
podeaua; nervos, Leo începu să lovească cu 
picioarele în  pietricelele albicioase - nu-şi 
amintea ca Barry să le fi spus ceva despre 
pietrişul ăsta. 

Centrul podelei era ocupat de barca acoperită 
de un strat gros de praf; trei din cele patru 
cauciucuri ale remorcii se dezumflaseră şi în jurul 
ei zăceau grămadă tot felul de gunoaie: unelte 
vechi de grădinărit, saci plini de cutii de aluminiu, 
mobilier de grădină mâncat de rugină, de toate. 
Ei, la dracu'! Romey nu avusese nevoie de 
serviciul de salubritate al oraşului; îl înlocuise 
perfect cu garajul. Pânze groase de păianjen 
atârnau în toate colţurile, iar pereţii erau plini de 
felurite unelte niciodată folosite. 

Din motive numai de el ştiute, Clifford fusese 
un pasionat colecţionar de umeraşe, miile de 
piese ale colecţiei sale atârnând chiar deasupra 
bărcii, spânzurate de firele de sârmă ce 
traversau plafonul. Apoi, după o vreme, probabil 
că se plictisise să tot întindă sârmă prin garaj şi 
se pornise să umple pereţii de cuie suficient de 
lungi ca să poată „găzdui” alte sute de umeraşe. 
Dar specialistul în design ambiental pe nume 
Romey mai colecţionase şi cutii şi containere de 
plastic cu scopul plin de nobleţe de a le recicla. 
Numai că numeroasele-i ocupaţii îl împiedicaseră 
să-şi ducă intenţia până la capăt şi drept urmare 
un mic munte de saci de culoare verde plini cu 
sticle şi cutii goale ocupa jumătate din garaj. Ba 
unii saci fuseseră aruncaţi până şi în barcă. 

După ce studie terenul, Leo îndreptă lanterna 


spre locul unde se afla remorca şi îi făcu semn 
Taurului să se apropie. Acesta se lăsă în patru 
labe şi începu să dea la o parte pietrişul, 
folosindu-se de mistria pe care i-o dăduse 
lonucci. Ceilalţi doi îl urmăreau cu atenţie. 

Curând, stratul subţire de pietriş dispăru, dând 
la iveală o placă de beton. Cum barca le stătea în 
drum, Taurul se ridică în picioare şi cu un efort 
extraordinar reuşi să tragă remorca într-o parte, 
făcând să zornăie înspăimântător muntele de 
cutii de aluminiu. Celor trei bărbaţi le îngheţă 
sângele în vine. 

- Fii atent, se trezi Leo vorbind ca să se afle în 
treabă. Staţi aici şi nu faceţi nici o mişcare, 
continuă el, îndreptându-se apoi spre uşa ce 
dădea în spatele garajului. O dată ajuns afară, se 
ascunse cu grijă în spatele unui copac, 
transformându-se într-un observator atent al 
proprietăţii familiei Ballantine. Casa era 
cufundată în întuneric şi numai becul din curtea 
interioară lumina palid grătarul de cărbuni şi 
straturile de flori; în rest, nicăieri nici o mişcare. 
Leo aşteptă o vreme, apoi, când se convinse că 
vecinii n-ar fi auzit nici chiar un ciocan 
pneumatic, se strecură înapoi în garaj şi îndreptă 
din nou lanterna spre fâşia de ciment. 

- Gata, hai, la treabă, zise el şi Taurul se aşeză 
din nou în genunchi. 

Barry le explicase că săpase o groapă de 
aproximativ un metru optzeci lungime, şaizeci de 
centimetri lăţime şi patruzeci adâncime în care 
înghesuise cadavrul senatorului aflat într-un sac 
de plastic din cei folosiţi la depozitarea 
gunoaielor. Apoi pusese mortar în jurul mortului. 


lar peste această compoziţie turnase apă. A doua 
zi revenise ca să acopere podeaua cu pietriş şi să 
pună barca la loc. 

lar acum echipa de „săpători” era absolut 
impresionată de rezultat, mai ales că evidentul 
talent gospodăresc al lui Clifford ar fi făcut ca 
barca să zacă în locul acela cel puţin cinci ani 
fără ca stăpânului să-i treacă prin cap să o mute 
măcar cu un milimetru mai departe. Şiş 
intenţionase ca după o vreme să mute cadavrul 
în altă parte, dar federalii se puseseră pe capul 
lui şi nu mai putea să facă nici o mişcare. De-a 
lungul anilor, Leo şi lonucci făcuseră să dispară 
mai multe cadavre, vârându-le în butoaie pe care 
le aruncaseră în fluviu, dar ascunzătoarea 
imaginată de Barry le luase piuitul. 

Când Taurul termină de făcut curăţenie, 
lonucci îngenunche alături de el şi împreună 
începură să spargă placa de ciment cu ajutorul 
dălţilor şi ciocanelor pe care le aduseseră cu ei. 
Leo aşeză lanterna pe podea şi ieşi în curte. 
Afară domneau întunericul şi liniştea, căci 
loviturile de ciocan din garaj abia puteau fi auzite 
de lângă zidul casei. lar vecinii nu le-ar fi auzit 
nici chiar dacă ar fi fost treji, îşi zise Leo 
zâmbind. 

Apoi se întoarse lângă garaj şi rămase acolo de 
pază, la adăpostul întunericului. Din locul în care 
se afla vedea foarte bine strada pustie; doar o 
maşină neagră trecu prin faţa casei şi dispăru în 
noapte. Alături, la familia Ballantine nu se simţea 
nici o mişcare. Singurele zgomote veneau din 
garajul unde colegii lui spărgeau cu sârg cimentul 
care acoperea mormântul lui Boyd Boyette. 


Maşina lui Clint se opri lângă terenurile de tenis 
şi Reggie stinse farurile şi opri motorul. Un 
Cadillac roşu era parcat pe marginea străzii. 

Stăteau în maşină fără să scoată o vorbă, 
privind ţintă întunericul de pe terenul de fotbal. 
Un loc tocmai bun ca să-ţi dea cineva cu o piatră- 
n cap, se gândi Reggie, abţinându-se totuşi de la 
orice comentariu cu voce tare. Aveau destule 
motive ca să fie înspăimântați şi fără să se mai 
gândească la aşa ceva. 

De când se înserase, Mark abia dacă mai 
scosese vreun cuvânt. După ce mâncaseră pizza 
comandată, dormiseră împreună în patul din 
camera aceea de motel, apoi se uitaseră la 
televizor. După un timp, Mark începuse să tot 
întrebe cât este ceasul, de parcă ar fi avut 
întâlnire cu un pluton de execuţie. Pe la zece, 
Reggie era convinsă că băiatul se hotărâse să 
dea bir cu fugiţii. Pe la unsprezece, puştiul 
măsura încăperea în lung şi-n lat, iar din când în 
când intra în baie. 

La unsprezece patruzeci însă, amândoi se 
luptau cu aerul fierbinte din maşina lui Clint, 
plănuind o misiune imposibilă, pe care în 
realitate nici unul dintre ei nu o dorea. 

- Ce zici, şi-o închipui careva că suntem acum 
aici? întrebă el încet. 

Reggie îşi întoarse capul spre băiat, dar 
privirea lui rătăcea undeva, dincolo de terenul de 
fotbal. 

- Adică aici, în New Orleans? 

- Da. Crezi că ştie cineva că suntem în New 


Orleans? 

- Nu, nu cred. 

Răspunsul ei păru să-l nemulţumească. Mai 
devreme, pe la ora şapte, Reggie vorbise cu Clint 
la telefon şi aflase că un canal de televiziune din 
Memphis anunţase şi dispariţia ei, dar nimic mai 
mult. Clint îi mai spusese că nu mai ieşise din 
apartament de aproape douăsprezece ore, aşa 
că, vă rog, grăbiţi-vă şi terminaţi o dată ce aveţi 
de gând să faceţi acolo. Mama Love era 
îngrijorată, dar se simţea bine, mai ales dacă 
ţinem seama de împrejurări. 

Coborâră din maşină şi porniră pe jos, urmând 
aleea pentru biciclete. 

- Eşti sigur că vrei să faci aşa ceva? întrebă ea, 
privind nervoasă în jur. Întunericul era ca de 
smoală şi din loc în loc doar asfaltul de sub 
picioare îi ajuta să nu se lovească de copaci. 
Băiatul şi avocata mergeau tăcuţi, ţinându-se de 
mână. 

Şi în timp ce înainta cu paşi nesiguri, Reggie se 
întreba ce căuta ea în clipa asta, pe aleea asta, în 
parcul din oraşul ăsta, împreună cu un copil pe 
care îl iubea foarte mult, dar pentru care nu era 
defel dornică să moară. Gândul acesta o făcu să 
strângă şi mai tare mânuţa cuibărită în palma ei, 
încercând în felul acesta să-şi adune tot curajul 
de care era în stare. Fireşte că în curând se va 
întâmpla ceva, se ruga ea la cer, ceva care să ne 
trimită urgent înapoi în maşină ca să plecăm 
definitiv din New Orléans. 

- M-am gândit la ceva, anunţă Mark. 

- Mă aşteptam. 

- Ştii, s-ar putea să fie prea greu ca să găsim 


cadavrul. Aşa că uite ce-am hotărât. Tu ai să 
rămâi lângă copacii de pe malul şanţului, iar eu 
am să mă strecor în curtea din spate şi pe urmă 
în garaj. lnăuntru am să mă uit sub barcă doar ca 
să mă asigur că obiectul este acolo şi pe urmă 
plecăm. 

- Adică tu crezi că te uiţi sub barcă şi vezi 
cadavrul? 

- Poate că reuşesc să văd locul unde este 
îngropat, nu? 

- Ascultă-mă, Mark, zise ea, strângându-l şi mai 
tare de mână. Suntem băgaţi amândoi în 
povestea asta, okay? Şi dacă tu vrei să intri în 
garaj, atunci merg şi eu cu tine. 

Vocea ei era deosebit de sigură; fără îndoială 
că nu vor reuşi să ajungă până la garajul ăla. 

Becul din vârful unui stâlp le aduse în faţa 
ochilor pavilionul pentru picnic din mijlocul 
peluzei. În dreapta se desfăcu poteca ce ducea la 
pârâul secat. Mark apăsă pe un buton şi 
pământul de sub picioarele lor fu scos din 
întuneric de lumina unei lanterne de buzunar. 

- Vino după mine, zise el. Nimeni nu ne poate 
vedea aici. 

Şi porni iute pe cărare, fără să facă nici cel mai 
mic zgomot. În timpul orelor petrecute în camera 
de motel, Mark povestise la nesfârşit despre 
plimbările pe care obişnuia să le facă prin 
pădurea de lângă cartierul de rulote din Memphis 
şi despre nenumăratele jocuri pe care băieţii le 
inventau la adăpostul nopţii. El le numea jocuri 
de junglă. lar acum toată experienţa anterioară îi 
permitea să se mişte repede şi în voie printre 
tufele şi copăceii care le ieşeau în cale. 


- Mergi mai încet, Mark, îl ruga ea din când în 
când. Apoi o ajută să traverseze şanţul năpădit 
de buruieni şi de gunoaie şi să se târască printre 
tufişuri şi copaci până dădură de poteca 
misterioasă pe care o descoperiseră uimiţi cu 
câteva ore mai devreme. Când dădură de 
gardurile proprietăţilor, Mark stinse lanterna şi 
încetini pasul. 

O dată ajunşi în pâlcul des de copaci din 
spatele casei lui Clifford, cei doi se opriră în 
genunchi ca să-şi mai tragă sufletul. Printre 
ierburile înalte şi tufişurile din faţa lor se zărea 
zidul garajului. 

- Şi dacă nu vedem nici un cadavru? întrebă 
ea. Ce facem? 

- Lasă că ne gândim atunci, okay? răspunse el, 
căci în clipa aceea n-avea nici un chef să se 
lanseze iar într-o interminabilă discuţie despre 
variantele de acţiune. Apoi se târî în patru labe 
până în locul unde tufişurile dispăreau. Reggie îl 
urmă îndeaproape. Adăpostiţi de buruienile dese 
şi umede aflate la vreo şase metri de poartă, cei 
doi studiară cu atenţie curtea, dar nu observară 
nici o luminiţă, nici un zgomot, nici o mişcare. 
Strada întreagă era cufundată în întuneric şi într- 
un somn adânc. 

- Reggie, vreau să rămâi aici şi să nu te ridici. 
Mă întorc într-un minut. 

- În nici un caz! se împotrivi ea. Mark, nu poţi 
face aşa ceva. 

Dar Mark pornise deja în expediţia pe cont 
propriu pe care tocmai o anunţase. Păi da, pentru 
el totul nu era decât unul din jocurile alea de 
junglă despre care îi povestise, în care el şi 


prietenii lui se urmăreau veseli şi se împuşcau cu 
pistoale cu apă colorată. Uitaţi-vă la el cum se 
strecoară prin iarbă ca o şopârnlă şi cum reuşeşte 
să deschidă poarta doar atât cât să se poată 
furişa în curte. 

Reggie îl urmări în patru labe printre buruieni, 
dar apoi Mark dispăru şi ea fu nevoită să se 
oprească. Băiatul se ascunse în spatele primului 
copac pe care-l întâlni în cale şi ciuli urechile. 
Apoi se târî până la următorul şi îşi încorda şi mai 
tare auzul. Poc! Poc! Spaima îi paraliza orice 
mişcare.  Loviturile se auzeau din direcţia 
garajului. Poc! Poc! Încet, extraordinar de încet, 
se întoarse spre uşa din spatele garajului. Poc! 
Poc! Atunci aruncă o privire în spate, spre locul 
unde o lăsase pe Reggie, dar o zări, aşa că privi 
din nou spre uşa cu pricina. Ceva, nu-şi dădea 
seama ce, era schimbat faţă de ceea ce văzuse 
cu câteva ore mai devreme. Se târî cu grijă în 
spatele altui copac şi abia atunci înţelese: uşa 
era  întredeschisă, iar ochiul de geam de 
deasupra clanţei era spart. Zgomotul din interior 
era şi mai puternic. 

înăuntru era cineva! Poc! Poc! Cineva stătea 
acolo pe întuneric şi săpa! Mark răsuflă adânc şi 
se furişă în spatele unui maldăr de gunoaie aflat 
la nici trei metri de uşă. Ştia foarte bine că se 
mişcase fără zgomot. Se strecura ca un şarpe 
prin iarba înaltă. Poc! Poc! 

Dar când porni spre uşă, se împiedică de 
capătul unei scânduri putrede şi  răsturnă 
grămada de gunoaie; un bidon gol de vopsea se 
izbi puternic de pământ. 

Leo sări în picioare şi o luă la fugă spre locul cu 


pricina scoțând de la brâu un pistol de calibrul 
38, cu amortizor. Când ajunse la colţul clădirii, se 
lăsă pe vine şi îşi încorda auzul, înăuntru, 
loviturile încetaseră, şi prin uşa întredeschisă 
lonucci supraveghea la rândul său curtea. 

Reggie auzi şi ea huruitul acela asurzitor şi 
spaima o trânti la pământ, unde rămase cu ochii 
închişi, spunând în gând o rugăciune. Ce mama 
dracului căuta ea aici? 

Leo se apropie de grămada de cutii, gata să 
tragă la cea mai mică mişcare. Apoi se lăsă din 
nou pe vine şi începu să scruteze întunericul, dar 
nu observă nici o mişcare suspectă. Atunci se 
ascunse în spatele unui copac aflat la vreo cinci 
metri de zidul garajului şi rămase în aşteptare. 
lonucci nu-l scăpa din ochi. Câteva secunde bune 
trecură fără să se audă nici cel mai mic zgomot. 
Apoi Leo se ridică în picioare şi se îndreptă spre 
poartă, când o cracă uscată îi trosni sub picior, 
făcând să-i îngheţe sângele în vine. 

După ce îşi recapătă stăpânirea de sine, Leo 
începu să inspecteze plin de îndrăzneală curtea; 
pistolul era însă pregătit de tragere. La un 
moment dat, făcu o haltă chiar lângă stejarul cel 
bătrân ale cărui ramuri se întindeau până 
aproape de curtea familiei Ballantine. La nici 
patru metri de trunchiul copacului, în hăţişul 
gardului verde crescut absolut la voia întâmplării, 
Mark încremenise cu burta lipită de pământ, 
ţinându-şi disperat răsuflarea. Ochii nu i se 
dezlipeau de silueta întunecată ce se strecura 
printre copaci, deşi ştia că dacă nu face nici o 
mişcare nimeni nu-i poate descoperi 
ascunzătoarea. 


- Ce s-a-ntâmplat? se auzi un glas venind din 
garaj. Leo îşi vâri pistolul la brâu şi se apropie de 
uşă. lonucci stătea în prag. Ce s-a-ntâmplat? 
repetă el întrebarea. 

- Nu ştiu, şopti Leo. Poate vreo pisică, poate 
vreun alt animal. Vezi-ţi de treabă! 

Apoi uşa se închise încet şi el îşi reluă 
plimbarea tăcută prin curtea din spatele 
garajului. După cinci minute lungi cât un ceas 
pentru Mark, silueta întunecată dispăru după 
colţul clădirii. Puştiul mai aşteptă atât cât să 
numere până la o sută şi apoi se târî fără zgomot 
spre gardul de sârmă. Ajuns la poartă, se opri şi 
numără din nou până la treizeci. Acum singurul 
sunet care se mai auzea în jur era pocnetul 
înfundat al ciocanului din garaj. În clipa 
următoare băiatul ţâşni ca din puşcă spre tufişul 
unde Reggie stătea ghemuită, pradă unei spaime 
cumplite. 

- Sunt aici! zise el dintr-o suflare. 

- Cine? întrebă ea, ţinându-l strâns în braţe. 

- Nu ştiu! Dar sapă ca să găsească mortul! 

- Ce s-a-ntâmplat? 

Mark gâfâia din greu şi abia reuşi să vorbească. 

- Păi, m-am împiedicat de ceva şi tipu', care 
cred că avea şi pistol, a fost cât pe-aci să mă- 
nhaţe. Dumnezeule, ce spaimă am tras! 

- Să ştii că încă mai eşti îngrozit, aşa cum sunt 
şi eu! Hai s-o ştergem mai repede de-aici! 

- Ascultă, Reggie. Stai puţin. Ascultă! Auzi? 

- Nu! Ce s-aud? 

- Loviturile. Da' nici eu nu le mai aud. Suntem 
prea departe. 

- lar eu zic să ne îndepărtăm şi mai mult. Hai 


să mergem! 

- Stai o clipă, Reggie. Ce dracu'! 

- Mark, oamenii ăştia sunt ucigaşi plătiţi. Sunt 
oamenii Mafiei. Aşa că hai să plecăm dracului o 
dată de-aici! 

-  Potoleşte-te, Reggie, zise el, privind-o 
încruntat, potoleşte-te, okay? Uite, nimeni nu ne 
poate vedea aici; dacă stai lângă garaj, nu poţi să 
vezi nici măcar copacii ăştia, îţi spun pentru că 
am încercat, okay? Şi-acum potoleşte-te. 

Avocata se prăbuşi în genunchi şi amândoi îşi 
întoarseră privirile spre garajul ăla afurisit. 

- Aici suntem în siguranţă, şopti el, ducându-şi 
un deget la buze. Ascultă. 

Ascultară cu toată atenţia, dar nici un zgomot 
nu tulbura liniştea adâncă. 

- Mark, ăştia sunt oamenii lui Muldanno. Asta- 
nseamnă că au aflat de evadarea ta şi au intrat 
în panică. Ăştia au la ei pistoale şi cuțite şi cine 
ştie ce alte nenorociri din astea. Hai să mergem, 
fiule. Totul s-a terminat acum. Ei au câştigat. 

- Bine, Reggie, da' nu-i putem lăsa să ia 
cadavrul. la gândeşte-te puţin. Dacă reuşesc să 
plece cu el, atunci nimeni n-are să-l mai 
găsească niciodată. 

- Perfect. În cazul ăsta, tu ai scăpat şi Mafia are 
să uite de tine. Aşa că hai să mergem. 

- Nu, Reggie. Trebuie să facem ceva. 

- Ce? Vrei să te războieşti cu oamenii Mafiei? 
Mark, da' asta-i curată nebunie. 

- Mai aşteaptă puţin, okay? 

- Okay, mai aştept exact un minut şi pe urmă 
plec. 

- Ba n-ai să mă laşi aici, Reggie, îi zise el, 


zâmbind. Doar te cunosc. 

- Mark, nu te sfătuiesc să întinzi coarda. Abia 
acum înţeleg cam ce-a fost în sufletul lui Ricky 
când tu te jucai cu Jerome Clifford şi cu furtunul 
lui de grădină. 

- Acum taci din gură, okay? Lasă-mă să mă 
gândesc. 

- Păi tocmai chestia asta mă sperie, remarcă 
ea, aşezându-se turceşte direct pe pământ. 
Frunzele şi rămurelele tufişului lângă care se 
opriseră îi atingeau faţa şi gâtul. Mark rămase în 
patru labe şi, după ce se legănă o vreme ca un 
leu gata de atac, anunţă mulţumit: 

- Mi-a venit o idee. 

- AŞ fi putut să jur. 

- Aşteaptă-mă aici. 

În clipa aceea, Reggie îl înşfacă brusc de ceafă 
şi aproape că-i lipi faţa de a ei. 

- Uite ce este, amice. Asta nu este unul din 
jocurile alea ale voastre în care aruncaţi bulgări 
de pământ cu praştia. Oamenii ăştia nu sunt 
tovarăşii tăi de nebunii şi nu se joacă de-a v-aţi 
ascunselea sau cine ştie ce dracu' alt joc din 
ăsta. Aici este vorba de ceva cât se poate de 
grav, pe viaţă şi pe moarte. Ai făcut deja o 
greşeală, dar ai avut noroc. A doua oară însă s-ar 
putea să te coste viaţa. Aşa că hai s-o ştergem 
dracului de-aici! Chiar acum! 

În cele câteva secunde cât dură predica ei, 
Mark rămase nemişcat; dar în momentul în care 
Reggie puse punctul final, băiatul sări răutăcios 
într-o parte, şuierând printre dinţi: 

- Stai aici şi nu te mişca. 

Apoi dispăru printre ierburile întunecate. 


Chiar lângă poartă, câteva scânduri prăpădite 
mărgineau un strat de flori acoperit de buruieni, 
de unde Mark alese trei pietre cu grija cu care un 
bucătar-şef îşi alege legumele la piaţă. Apoi, 
după ce aruncă priviri iscoditoare spre cele două 
colţuri ale garajului, se retrase fără zgomot în 
întuneric. 

In tot acest timp, Reggie îl aşteptase fără să se 
clintească din loc. De altfel, el ştia că n-ar fi 
reuşit să ajungă singură înapoi la maşină, că 
avea nevoie de el. 

- Mark, fiule, ce faci tu este curată nebunie, îşi 
pleda ea cauza, după ce se regăsiră la adăpostul 
tufişurilor. Te rog. Oamenii ăştia nu se joacă. 

- Ba sunt prea ocupați ca să-şi mai bată capul 
cu noi, okay? Aici suntem în siguranţă, Reggie. 
Uite, nici dacă dau buzna acum pe uşa aia, tot n- 
au să dea de noi. Aici suntem în siguranţă, 
Reggie. Crede-mă. 

- Să te cred! Până la urmă au să te omoare. 

- Stai aici! 

- Ce să fac! Mark, te rog! Lasă joaca! 

Dar nu luă în seamă rugăminţile ei şi îi arătă 
trei copaci aflaţi la vreo zece metri mai departe 
de ei. 

- Mă-ntorc imediat, zise el, dispărând în 
noapte. 

Înotă printre tufişuri şi buruieni până când 
ajunse în spatele casei familiei Ballantine. Din 
locul acela, abia dacă mai zărea marginea 
garajului lui Romey; de Reggie nici nu mai putea 
fi vorba, ierburile înalte şi arbuştii de pe malul 
şanţului ascunzând-o cu totul. 

În mica grădină interioară slab luminată nu se 


vedeau decât trei scaune albe din răchită 
împletită şi un grătar cu cărbuni. Privirea 
băiatului fu însă imediat atrasă de fereastra mare 
din sticlă turnată care privea spre grădină. Din 
spatele copacului unde se ascunsese, măsură din 
ochi distanţa care-l despărţea de fereastră: era 
cam cât două rulote puse cap la cap. Piatra 
trebuia aruncată suficient de jos ca să nu 
nimerească în ramurile copacului, dar şi suficient 
de sus ca să nu se împiedice de gardul viu. După 
ce îşi făcu toate aceste socoteli, Mark trase 
adânc aer în piept şi aruncă micul proiectil cât 
putu de tare. 

Zgomotul puternic din curtea de alături îl făcu 
pe Leo să sară în picioare, să se strecoare în faţa 
garajului şi să tragă cu ochiul dincolo de gardul 
viu ce despărţea cele două proprietăţi, în curtea 
interioară nu se zărea însă nimic suspect. 
Gangsterului i se păruse că o piatră lovise ceva 
de lemn, după care se rostogolise zornăind pe 
zidul de cărămidă. Dar poate că fusese doar un 
câine. Aşteptă un timp, dar cum nu se mai 
întâmplă nimic, se întoarse lângă garajul lui 
Romey. Nu fusese decât o alarmă falsă. 


Domnul Ballantine se răsuci în pat şi rămase cu 
ochii aţintiţi în tavan. Era un bărbat trecut de 
şaizeci de ani care dormea destul de prost de 
când, cu un an şi jumătate în urmă, suferise o 
operaţie de hernie de disc. În noaptea asta doar 
ce aţipise când fu trezit de un zgomot puternic. 
Sau nu cumva visase? În New Orléans, nici un 
cartier nu mai era sigur, crima se răspândise în 


tot oraşul; de aceea, cu şase luni în urmă domnul 
Ballantine dăduse două mii de dolari pe un 
sistem de alarmă, dar de fapt discutase cu 
doamna Ballantine să se mute în altă parte. 

Apoi, tocmai îşi găsise o poziţie mai comodă, 
se auzi trosnetul geamului dinspre grădină. 
Domnul Ballantine sări ca ars din pat, aprinse 
lumina în dormitor şi năvăli spre uşă, strigând cât 
îl ţinea gura: 

- Trezeşte-te, Wanda, trezeşte-te! Şi în timp ce 
Wanda îşi căuta halatul de casă, domnul 
Ballantine  înşfacă puşca de vânătoare din 
debara. Casa se umplu imediat de urletul alarmei 
şi de strigătele celor doi soţi care alergau pe hol, 
aprinzând toate lămpile întâlnite în cale. 

- Cheamă poliţia! se răsti el la femeia 
înnebunită de spaimă. 911! îi mai zise el, în timp 
ce îndreptă puşca spre fereastră, gata să facă 
faţă unui nou atac. 

- Ştiu şi eu numărul de la poliţie! 

- Grăbeşte-te! o îndemnă el şi porni în vârful 
picioarelor spre bucătărie, lăsându-se mult în jos, 
de parcă hoţul ar fi ţinut morţiş să intre în casă 
prin fereastra spartă. Apoi apăsă iute câteva 
butoane de pe un tablou de control şi alarma 
amuţi. 


Leo tocmai îşi regăsise postul de observaţie de 
lângă limuzina lui Clifford, când liniştea fu spartă 
brusc de alarma vecinilor. Muşcându-şi limba 
mai-mai să şi-o taie, Leo sări în picioare şi alergă 
încă o dată până la gardul viu care despărţea 
cele două curţi. După câteva secunde, strigătul 


sirenei încetă brusc şi un bărbat înfăşurat într-un 
halat de noapte roşu, lung până la genunchi veni 
alergând în curtea interioară de dincolo de gardul 
viu: în mâini ţinea o puşcă de vânătoare. 

Leo se întoarse urgent la intrarea din spate a 
garajului şi deschise uşa. lonucci şi Taurul 
stăteau îngheţaţi de groază lângă barcă. Apoi 
când Leo păşi neatent înăuntru, calcă pe o greblă 
a cărei coadă lovi în plin un sac plin de cutii goale 
de aluminiu. Celor trei li se opri respiraţia. În 
curtea vecină se auzeau voci. 

- Ce dracu' se-ntâmplă afară? şuieră lonucci 
printre dinţii încleştaţi. Şi el şi Taurul erau leoarcă 
de sudoare, cămăşile li se lipiseră de trup, iar 
părul le era complet năclăit. 

- Habar n-am, se zbârli Leo la el, furios la 
culme, în timp ce se îndrepta uşor spre fereastra 
care dădea spre gardul viu dintre curtea lui 
Clifford şi cea a lui Ballantine. Mi se pare că ceva 
a lovit fereastra, nu ştiu. Da' nebunul ăla 
nenorocit are o puşcă! 

- Are o ce? răcni lonucci, venind apoi lângă 
Leo, la fereastra unde li se alătură imediat şi 
Taurul. Nebunul cu puşca se învârtea prin curte, 
răstindu-se la copaci. 

Domnul Ballantine se săturase până-n gât de 
New Orleans, de droguri, de derbedeii care 
încearcă tot timpul să fure şi să distrugă, şi de 
viaţa asta stăpânită de frică; şi domnul Ballantine 
se simţi deodată atât de sătul de tot şi de toate 
încât îşi ridică puşca spre coroana copacilor şi 
apăsă pe trăgaci, doar aşa, ca avertisment. Asta 
are să le-arate ticăloşilor ălora ascunşi în noapte 
că nu glumea. Dacă vă mai apropiaţi o dată de 


casa asta, o să plecaţi de-aici cu dricul! BUM! 

Înfăşurată într-un halat roz de noapte, doamna 
Ballantine stătea în uşă, privindu-şi soţul; când 
acesta trase în aer, doamna începu să ţipe ca din 
gură de şarpe. 

Cele trei capete care stăteau la pândă dincolo 
de uşa garajului se izbiră simultan de podea. 

- Nenorocitu' ăla a-nnebunit! strigă Leo. Incet, 
încetişor, cele trei capete se ridicară de la 
pământ într-o sincronizare perfectă şi exact în 
clipa aceea prima maşină de poliţie se opri în 
faţa casei lui Ballantine, fulgerând în jur lumini 
albastre şi roşii. 

lonucci ţâşni primul pe uşă, urmat îndeaproape 
de Taur şi de Leo. Deşi se grăbeau cumplit, avură 
totuşi grijă să nu atragă atenţia idioţilor de 
alături: alergau toţi îndoiţi de mijloc, ascunzându- 
se în spatele copacilor şi încercând disperaţi să 
ajungă dincolo de pârâul secat. Retragerea se 
desfăşură în ordine. 

Mark şi Reggie se ascundeau în tufişurile dese. 

- Eşti nebun, repeta ea în şoaptă şi nu vorbea 
doar ca să se afle în treabă: în clipa aceea, era 
într-adevăr convinsă că micul ei client era 
dezechilibrat mintal, dar cu toate acestea, îl ţinea 
strâns în braţe. Nici unul dintre ei nu observă 
cele trei siluete întunecate până când acestea 
ajunseră la gard. 

- Uite-i, şopti Mark. Cu nici treizeci de secunde 
în urmă îi spusese lui Reggie să fie atentă la 
poartă. Sunt trei, şopti el mai departe. Cei trei 
aterizară în tufele aflate la mai puţin de şase 
metri de locul unde se ascundeau băiatul şi 
avocata. Apoi fugarii dispărură în întunericul din 


parc. 

Mark şi Reggie se strânseră şi mai tare unul 
într-altul. 

- Eşti nebun, zise ea din nou. 

- Poate. Da' are efect. 

Pocnetul puştii fusese cât p-aci să-i vină de hac 
lui Reggie. Tremura dinainte de a sosi în locul 
ăsta; fusese distrusă de vestea că în garajul lui 
Clifford se aflau nişte necunoscuţi; îşi oprise 
ţipătul pe buze când piatra lovise geamul 
ferestrei; dar împuşcătura fusese picătura care 
umpluse paharul; inima îi bătea mai-mai să-i 
spargă pieptul, iar mâinile îi tremurau ca nişte 
frunze-n vânt. 

În plus, în momentul acesta, era conştientă de 
faptul că cei trei jefuitori de morminte se aflau 
între ei şi maşină, tăindu-le orice posibilitate de 
întoarcere. 

Pocnetul împuşcăturii trezise la viaţă întregul 
cartier. O sumedenie de reflectoare luminau ca 
ziua şi curţile se umplură de bărbaţi şi de femei 
care priveau curioşi şi neliniştiţi înspre casa 
familiei Ballantine. Peste garduri zburau 
întrebările, câinii se treziră şi ei, Mark şi Reggie 
se retraseră mai adânc în desiş. 

Lângă gardul din spatele casei, unul dintre 
poliţişti, însoţit de domnul Ballantine, căuta în 
zadar şi alte pietre „agresoare”. Deşi auzeau 
vocile, Mark şi Reggie nu înțelegeau nici un 
cuvânt din ceea ce se spunea. Domnul Ballantine 
răcnea tot timpul. 

După o vreme, poliţiştii reuşiră să-l calmeze, 
apoi îl ajutară să lipească nişte bandă de plastic 
peste spărtura din fereastră. Girofarurile se 


stinseră şi după douăzeci de minute maşinile 
poliţiei părăsiră zona. 

Tremurând şi ţinându-se strâns de mână, Mark 
şi Reggie rămaseră în aşteptare. Gângănii de tot 
felul le alergau pe piele, ţânţarii erau de o 
brutalitate fără seamăn, buruienile şi scaieţii li se 
lipiseră de tricouri. Într-un târziu, luminile se 
stinseră şi în casa familiei Ballantine, dar cei doi 
nu-şi părăsiră ascunzătoarea. 


38 


Când ceasul arătă ora unu şi câteva minute, 
norii se împrăştiară şi luna lumină din plin curtea 
şi garajul lui Romey. Reggie aruncă o privire spre 
cadranul ceasului; picioarele îi amorţiseră, iar 
spatele o durea cumplit. Şi totuşi, într-un mod 
absolut ciudat, se obişnuise atât de mult cu mica 
ascunzătoare din junglă, încât după ce scăpase 
de bandiți, de poliţişti şi de idiotul cu puşca de 
vânătoare, trăia un sentiment de extraordinară 
siguranţă. Respirația şi pulsul erau perfect 
normale şi nu era deloc transpirată, cu toate că 
pantalonii şi cămaşa erau leoarcă din cauza 
umezelii din aer şi a efortului. Lângă ea, Mark 
omora țânțari şi nu scotea nici un cuvânt. Băiatul 
mesteca un fir de iarbă şi arăta ciudat de calm: 
ochii lui urmăreau cu atenţie gardul din faţă şi 
întreaga lui atitudine părea să spună că Mark îşi 
plănuise cu grijă fiecare mişcare. 

- Hai să ne plimbăm puţin, zise el brusc, 
ridicându-se în picioare. 

- Unde? Spre maşină? 


- Nu. Mergem puţin pe potecă pentru că mi-a 
amorţit piciorul. 

Când dădu să se ridice, Reggie constată cu 
bucurie că piciorul drept îi era amorţit complet de 
la genunchi în jos şi că cel stâng era în aceeaşi 
stare, dar direct din şold. Băiatul se mişca în 
largul lui prin întuneric fără să mai aibă nevoie de 
lanternă. 

Când gardurile vecinilor lui Romey dispărură în 
noapte, făcură în sfârşit o haltă. 

- Eu zic că ar trebui să plecăm de-aici chiar 
acum, zise ea fără să mai coboare glasul. Ştii, mi- 
e tare frică de şerpi şi nu vreau să calc pe 
vreunul. 

Mark avea ochii aţintiţi spre albia secată. 

- Eu nu cred că este bine să plecăm tocmai 
acum, şopti el. 

Reggie înţelese că băiatul nu spunea asta doar 
ca să se afle în treabă şi îşi aminti că în ultimele 
şase ore nu reuşise nici măcar o dată să-l 
convingă că dreptatea era de partea ei. 

- De ce? 

- Pentru că oamenii ăia pot să fie pe-aici, pe 
undeva, aşteptând ca lucrurile să se calmeze şi 
să se poată întoarce la treabă. Dacă pornim 
acum spre maşină, s-ar putea să dăm nas în nas 
cu ei. 

- Mark, înţelege că nu mai rezist. Pentru tine 
toată povestea asta s-ar putea să fie amuzantă, 
să nu fie decât un joc la fel ca multe altele, dar 
eu am cincizeci şi doi de ani şi nu mai rezist. Nici 
nu-mi vine să cred că eu mă ascund în jungla 
asta la ora unu noaptea. 

- Ssst, vorbeşti prea tare, zise Mark, ducându- 


şi un deget la buze. Şi ăsta nu este un joc. 

- Oh, fir-ar al dracului, ştiu că nu este un joc. ŞI 
nu-mi ţine mie predici. 

-  Potoleşte-te, Reggie. Acum suntem în 
siguranţă. 

- În siguranţă pe dracu! Eu n-am să mă simt în 
siguranţă decât atunci când am să încui uşa 
camerei de la motel. 

- Atunci n-ai decât să pleci. Du-te. Caută-ţi 
singură drumul înapoi la maşină şi pleacă. 

- A, bineînţeles, iar tu bănuiesc că ai să rămâi 
aici, este? 

In clipa aceea, luna se ascunse iar în nori, 
cufundând totul în întuneric. Mark îi întoarse 
spatele şi porni spre vechea lor ascunzătoare. 
Reggie îl urmă instinctiv şi faptul că depindea de 
un puşti de unsprezece ani o enerva la culme. 
Când ajunseră lângă tufele pe care le 
cunoscuseră literalmente pe pielea lor, 
constatară că garajul fusese practic înghiţit de 
întuneric. 

Deşi sângele îşi reluase circulaţia normală, 
picioarele îi erau încă ţepene şi simţea durerea 
pulsând în partea de jos a spatelui; dacă-şi trecea 
mâinile de-a lungul braţelor, simţea sub degete 
muşcăturile ţânţarilor. Pe dosul mâinii stângi, un 
firişor de sânge îi amintea de înţepătura unui 
ghimpe sau a unei buruieni întâlnite în drum. 
Această crudă realitate o făcu pe Reggie să-şi 
jure că, dacă va mai ajunge vreodată înapoi la 
Memphis, se va înscrie la un club de sănătate. Nu 
că ar fi avut nevoie să fie în formă pentru alte 
aventuri de genul ăsta, dar se săturase să o 
doară toate cele şi să gâfâie ca o locomotivă. 


Mark se lăsă în genunchi şi cu privirea lipită de 
garajul lui Romey începu să mestece un alt fir de 
iarbă. 


Aşteptară în tăcere o oră încheiată. Apoi, când 
simţi că o lasă nervii şi că îi vine să o ia la fugă 
printre copaci, Reggie spuse: 

- Okay, Mark, acum să ştii că plec. Poţi să faci 
ce doreşti, că eu am plecat. 

Dar nu se mişcă din loc, iar Mark întinse mâna 
în direcţia garajului, de parcă ea nu-l mai văzuse 
niciodată până atunci. 

- Acum eu am să mă târăsc până acolo, okay, 
şi am să iau şi lanterna cu mine ca să mă uit la 
cadavru sau la groapă sau la ce-or fi găsit ăia în 
garaj, okay? 

- Nu. 

- Poate că n-are să dureze decât o secundă şi 
dacă am noroc mă şi întorc. 

- Vin şi eu cu tine. 

- Ba nu. Tu ai să stai aici şi dacă tipii ăia se 
întorc cumva, vreau să începi să urli şi pe urmă 
să fugi cât te ţin picioarele. 

- Nici să nu te gândeşti, puişor. Dacă tu vrei să 
vezi cum arată cadavrul, atunci vreau şi eu 
acelaşi lucru. Şi cu asta, basta, n-are rost să mai 
discutăm. 

Mark o privi drept în ochi şi se hotărî să nu 
încerce s-o convingă de contrariu. Avocatei îi 
tremura uşor capul şi avea maxilarele încleştate, 
dar şepcuţa îi venea tare bine. 

- Atunci vino după mine, Reggie. Lasă-te mult 
în jos şi ciuleşte urechile, okay? 


- Bine, bine, nu sunt chiar aşa de 
neputincioasă, să ştii. De fapt, încep să mă 
descurc binişor când este vorba să merg în patru 
labe. 

Şi  porniră, două siluete alunecând prin 
întunericul nemişcat şi prin iarba umedă şi rece. 
Poarta, rămasă deschisă în urma retragerii 
precipitate a celor trei jefuitori de morminte, 
scârţâi uşor când Reggie o agăţă cu piciorul. 
Mark întoarse capul şi o privi sever. Se opriră în 
spatele primului copac, studiară terenul, apoi 
alergară până la cel de-al doilea copac. La ora 
două noaptea în cartier domnea liniştea. Băiatul 
era totuşi îngrijorat din cauza nebunului din casa 
vecină; nu prea îi venea să creadă că omul 
dormea liniştit când avea fereastra acoperită 
doar cu o fâşie subţire de plastic. Dimpotrivă, 
parcă-l vedea stând în bucătărie şi supraveghind 
încordat curtea interioară, gata să tragă din nou 
la cel mai mic zgomot. În sfârşit, îşi continuară 
drumul, târându-se până în dreptul mormanului 
de gunoaie. 

Apoi ţâşniră spre uşa din spatele garajului. 
Mark îşi vâri capul înăuntru şi aprinse lanterna, 
îndreptând-o spre podea. Reggie venea chiar în 
spatele lui. 

Un miros greu, de animal care putrezeşte în 
soare, îi izbi drept în stomac. Reggie îşi acoperi 
instinctiv gura şi nasul cu palma. Mark trase 
adânc aer în piept, dar apoi îşi ţinu respiraţia. 

Singurul spaţiu deschis din încăperea aceea 
înţesată cu tot felul de obiecte inutile se afla 
chiar în centrul podelei, acolo unde stătuse barca 
lui Romey. 


- Mi-e rău, zise Reggie printre dinţii încleştaţi 
după ce se aplecară deasupra deschizăturii. 

Era clar că dacă ar mai fi întârziat zece minute, 
cadavrul ar fi dispărut fără urmă. Tipii începuseră 
să spargă cimentul din două părţi, cam pe unde 
se afla toracele răposatului. Sacii negri de plastic, 
parţial distruşi de ciment, fuseseră smulşi din loc, 
iar pardesiul zdrenţăros pe care îl dăduseră la 
iveală fusese tăiat în dreptul genunchilor şi al 
gleznelor. 

Mark hotărî că văzuse destul, aşa că luă o daltă 
uitată acolo de fugari şi o înfipse în plasticul 
negru din groapă. 

- Nu! izbucni Reggie, dându-se câţiva paşi 
înapoi. 

Dar băiatul n-o ascultă. Cu o mână aduse 
lanterna aproape de groapă, iar cu cealaltă 
răsuci dalta în aşa fel încât sfâşie complet sacul 
negru de plastic. Apoi trase de plastic cu mâna 
până când în faţa ochilor îngroziţi îi apăru chipul 
descompus al răposatului senator Boyd Boyeitte. 

In clipa aceea, Reggie se dădu încă un pas 
înapoi şi căzu pe maldărul de saci plini de cutii 
goale de aluminiu. Huruitul răsună asurzitor în 
liniştea nopţii. Încercările ei de a se ridica nu 
făcură decât să amplifice zgomotul într-un mod 
absolut înspăimântător. Exasperat, băiatul îşi 
abandonă pentru o secundă fascinanta lui 
activitate, se întoarse spre avocată şi, prinzând-o 
de mână, o trase spre barcă. 

- lartă-mă! şopti ea, fără să se mai gândească 
la cadavrul aflat la numai câţiva centimetri 
distanţă. 

- Ssst, murmură băiatul în timp ce se apropie 


de fereastra ce privea spre grădina de alături. În 
casa vecinilor se aprinse o lumină care ar fi putut 
foarte bine să anunţe reintrarea în scenă a puştii 
de vânătoare. Hai să plecăm şi nu uita să te 
apleci mult în faţă, hotărî el. 

După ce ieşiră în curte, Mark închise cu grijă 
uşa în urma lor, exact in secunda în care alături, 
la vecini, cineva trânti cu putere o altă uşă. 
Pocnetul acesteia îl făcu pe băiat să se lase iute 
la pământ şi să pornească imediat spre poartă. 
Avocata îl urmă îndeaproape şi nu se opriră 
decât atunci când ajunseră în vechea lor 
ascunzătoare. Apoi, după câteva secunde de 
odihnă, porniră mai departe în goană, ajutându- 
se de lumina lanternei şi nu încetiniră pasul până 
când în faţa ochilor nu le apăru albia secată a 
pârâului. Dar când se afundară în ierburile înalte 
de pe malul şanţului, Mark stinse lanterna. 

- Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea, abia trăgându-şi 
sufletul, înspăimântată de moarte şi în acelaşi 
timp absolut hotărâtă să nu se mai oprească. 

- l-ai văzut faţa? întrebă el, minunându-se de 
ceea ce fuseseră în stare să facă. 

- Fireşte că i-am văzut-o. Poftim, ţi-am 
răspuns. Acum hai să mergem. 

- Da, da' eu vreau să-l mai văd o dată. 

La început îi veni să-i tragă o palmă, dar apoi 
renunţă şi, ridicându-se dreaptă în picioare, păşi 
hotărâtă spre pârâu. 

După câteva secunde, Mark o ajunse din urmă 
cu lanterna aprinsă, şi-i zise: 

- Am glumit. 

Auzindu-l, Reggie se opri brusc şi îl privi cu ochi 
întunecaţi, dar el o luă de mână şi o ajută să 


coboare malul abrupt. 


Maşina se îndrepta spre Matairie pe şoseaua 
mai aglomerată decât în multe alte oraşe la 
aceeaşi oră, două şi jumătate, în noaptea de 
sâmbătă spre duminică. Cei doi pasageri nu mai 
schimbaseră nici o vorbă din momentul în care 
părăsiseră zona West Park, dar acest lucru nu îi 
deranja defel. 

Cu mâinile strânse pe volan şi cu ochii aţintiţi 
la drum, Reggie se gândea la cât de aproape de 
moarte se aflase în noaptea aceea. Mafioţi, şerpi, 
vecini care-şi ieşiseră din minţi, poliţişti, arme de 
tot felul, şocuri, infarct - oricum n-ar fi avut nici o 
importanţă. Era clar că numai norocul o adusese 
înapoi în maşina care alerga cu toată viteza pe 
autostradă şi, în ciuda  transpiraţiei, a 
înţepăturilor de insecte, a sângelui ce curgea din 
rănile cu care o pricopsise mama natură şi a 
murdăriei acumulate într-o noapte petrecută în 
junglă, Reggie îşi dădea seama că lucrurile s-ar fi 
putut termina cu totul altfel. Când vor ajunge la 
motel, avea de gând să facă un duş fierbinte, 
poate chiar să şi doarmă puţin şi abia după aceea 
să-şi bată capul cu mişcarea următoare. Spaima 
şi şocurile prin care trecuse în ultimele ore o 
epuizaseră şi trupul întreg era o durere. În mod 
evident, era prea bătrână pentru asemenea 
nerozii. 

Mark îşi scărpina cu grijă braţul stâng, devorat 
de țânțari, şi urmărea cu privirea luminile 
oraşului. 

- Ai văzut chestia maro de pe faţa lui? o 


întrebă el fără s-o privească. 

Şi cu toate că faţa aceea mică, stafidită şi pe 
jumătate descompusă avea să-i rămână definitiv 
întipărită în memorie, Reggie nu-şi putea aminti 
nici un fel de chestie maro care să o acopere. 

- N-am văzut decât viermii, răspunse ea. 

- Chestia aia maro era sânge închegat, explică 
băiatul cu siguranţa unui medic legist. 

Dar Reggie nu dorea defel să dezvolte 
subiectul, mai ales că alte probleme mult mai 
importante aşteptau să fie clarificate. 

- Cred că trebuie să stăm neapărat de vorbă 
despre planurile tale acum, că mica noastră 
escapadă s-a terminat, zise ea privindu-l cu 
coada ochiului. 

- Trebuie să ne mişcăm foarte repede, Reggie, 
pentru că tipii au să se întoarcă după cadavru. 

- Da, de data asta sunt de-acord cu tine. 

Băiatul începu să-şi scarpine celălalt braţ, apoi 
se aşeză picior peste picior. 

- Ştii, m-am gândit la ceva. 

- Mă aşteptam. 

- Două lucruri nu-mi plac când este vorba de 
Memphis: căldura şi terenul plat. Adică nu sunt 
nici dealuri, nici munţi, înţelegi? Şi întotdeauna 
mi-am zis că trebuie să fie tare plăcut să locuieşti 
undeva, la munte, unde este aer curat şi zăpadă 
multă iarna. Tu ce părere ai, n-ar fi frumos? 

- Sună grozav, declară ea zâmbind în timp ce 
trecea pe altă bandă a şoselei. Ai în minte vreo 
zonă anume? 

- Da, pe undeva prin vest. De când eram mic, 
mi-a plăcut să mă uit la serialul ăla, „Bonanza”, 
cu Hoss şi Little Joe; nici Adam nu era rău, da' mi- 


a părut bine când n-a mai apărut. Ei, şi tot timpul 
mi-am zis că ar fi foarte ca lumea să trăieşti 
acolo. 

- Da' ce s-a-ntâmplat cu zgărie-norii din marile 
oraşe? 

- A, asta a fost ieri; astăzi, am trecut la munţi. 

- Deci asta este ceea ce vrei, Mark? 

- Da, cred că da. Se poate? 

- Eu zic că se poate aranja. In momentul ăsta, 
federalii sunt gata să accepte aproape orice. 

Băiatul încetă să se mai scarpine şi îşi prinse 
genunchiul în palme: 

- Nu mă mai pot întoarce în Memphis, nu-i aşa, 
Reggie? zise el cu glas obosit. 

- Aşa este, spuse ea blând. 

- Ştiam eu. Da' cred că nu mai are nici o 
importanţă, adăugă el după o scurtă ezitare. 
Pentru că oricum nu mai avem mare lucru acolo. 

- Mark, eu zic să iei toată povestea asta ca pe 
o nouă aventură. Gândeşte-te că veţi avea o casă 
nouă, o şcoală nouă, că mama ta va primi o 
slujbă nouă. Vă veţi face alţi prieteni şi veţi trăi 
înconjurați de munţi, dacă asta doreşti cu 
adevărat. 

- Reggie, te rog să-mi răspunzi cinstit: crezi că 
până la urmă au să dea de mine? 

Unicul răspuns pe care putea să i-l dea era nu. 
Dar în realitate, băiatul nu mai avea de ales. Şi în 
orice caz, ea refuza să-l mai însoţească în fuga 
asta a lui. Aşa că ori încheiau târgul cu FBl-ul ori 
se predau autorităţilor, mica lor călătorie era în 
orice caz pe terminate. 

- Nu, Mark, nu te vor găsi niciodată. Trebuie să 
ai încredere în FBI. 


- Da, numai că eu nu am încredere în ei şi ştiu 
că tu eşti de aceeaşi părere. 

- Să zicem mai degrabă că uneori am încredere 
şi în ei. Şi vreau să-ţi spun că în clipa asta ei 
propun singurul joc valabil. 

- Deci trebuie să merg pe mâna lor? 

- Dacă nu ai cumva o idee mai bună. 


Când ajunseră la motel, Mark intră direct sub 
duş, iar Reggie formă numărul de telefon al lui 
Clint. Când secretarul ridică în sfârşit receptorul, 
ceasul arăta ora trei din noapte. 

- Clint, eu sunt. 

- Reggie? întrebă el cu glas adormit. 

- Da, eu, Reggie. Clint, fii atent la ce-ţi spun. 
Aprinde lumina, dă-te jos din pat şi ascultă-mă. 

- Te ascult. 

- Caută în cartea de telefon numărul lui Jason 
McThune, sună-l şi cere-i numărul lui Larry 
Trumann de acasă, din New Orleans. Ai înţeles? 

- Bine, da' de ce nu-l cauţi în cartea de telefon 
de acolo? 

- Nu mai pierde vremea cu întrebări, Clint. 
Trumann nu e trecut în carte, aşa că fă ce-ţi 
spun. 

- Reggie, spune-mi ce se-ntâmplă? întrebă el 
cu un glas mult mai vioi. 

- Te sun din nou peste un sfert de oră. ŞI 
ascultă-mă pe mine, astăzi s-ar putea să fie o zi 
foarte lungă, aşa că fă-ţi nişte cafea, încheie ea, 
scoţându-şi din picioare pantofii murdari de 
noroi. 

Mark făcu un duş rapid şi îşi schimbă lenjeria 


murdară cu cea nouă, cumpărată de Reggie 
imediat ce ajunseseră în oraş. Atunci gestul ei îl 
făcuse să se simtă tare prost, dar acum nu mai 
avea nici o importanţă. Cum avocata lui îi 
spusese că pentru moment nu vor mai pleca 
nicăieri, băiatul hotărî să rămână desculţ. 

Când ieşi din minuscula sală de baie o găsi pe 
Reggie întinsă pe pat, desculţă şi cu manşetele 
blugilor pline de iarbă şi de frunze. 

- Te simţi mai bine? îl întrebă ea, văzându-l că 
se aşază pe marginea patului şi rămâne cu 
privirea pierdută în tavan. 

Mark făcu semn din cap că da şi se întinse 
alături de ea. Reggie îl trase mai aproape şi îşi 
strecură braţul sub capul lui. 

- Reggie, în mine totul este alandala, zise el 
încetişor. Nu mai pot să-mi închipui ce are să 
urmeze. 

Şi după ce spuse cuvintele acestea, băieţelul 
atât de stăpân pe el, care aruncase ditamai 
pietrele în ferestrele locuitorilor oraşului New 
Orleans, care îi învârtise pe degete şi pe poliţişti 
şi pe mafioţi şi care străbătuse fără teamă 
pădurile în crugul nopţii, începu să plângă. In 
zadar îşi muşcă buzele şi îşi închise ochii, 
lacrimile nu voiau să se oprească. Atunci Reggie 
îl strânse şi mai tare în braţe, gestul ei înlăturând 
şi ultimul stăvilar: în sfârşit, Mark izbucni în 
suspine sfâşietoare şi în hohote de plâns şi nu se 
mai gândi nici o clipă să facă pe durul. Plângea 
fără să se mai gândească la ruşine sau la altceva. 

- Totul este bine, Mark, îi şoptea Reggie la 
ureche. Totul este bine, repetă ea strângându-l şi 
mai tare la piept, în timp ce cu mâna rămasă 


liberă îi ştergea lacrimile care îi curgeau pe 
obraji. Din clipa aceasta, viaţa lui se afla din nou 
în mâinile ei, ale avocatei cutezătoare care 
impune regula jocului. 

Umbrele cenuşii şi albastre de pe ecranul 
televizorului luminau slab patul dublu şi mobila 
ieftină din mica încăpere. 


Jo  Trumann întinse mâna spre telefon, 
încercând în acelaşi timp să distingă în întuneric 
ora afişată de ceasul de pe noptieră: era patru 
fără zece; apoi întinse receptorul telefonului 
soţului ei, încă buimăcit de somn. 

- Alo, mormăi el. 

- Bună, Larry. Eu sunt, Reggie Love. Îți mai 
aminteşti de mine? 

- Da. Unde eşti? 

- Aici, în New Orleans. Trebuie neapărat să 
stăm de vorbă şi cu cât mai repede cu atât mai 
bine. 

Auzind-o, Larry abia se abţinu să nu zică ceva 
nu prea ortodox în legătură cu ora la care 
interlocutoarea lui se trezise să telefoneze; în 
fond, dacă n-ar fi fost vorba de ceva important, 
femeia n-ar fi sunat la o asemenea oră. 

- Nici o problemă. Ce s-a-ntâmplat, Reggie? 

- Păi, mai întâi trebuie să-ţi spun că am găsit 
cadavrul. 

Cuvintele ei îl aruncară pe Trumann drept în 
papuci. 

- Sunt numai urechi. 

- Larry, am văzut cadavrul. Acum vreo două 
ore. L-am văzut cu ochii mei. Ba l-am şi mirosit. 


- Unde eşti acum? întrebă Trumann şi apăsă 
imediat pe unul din butoanele casetofonului aflat 
lângă telefon. 

- Vorbesc de la un telefon public, aşa că fără 
şmecherii, okay? 

- Okay. 

- Tipii care au îngropat cadavrul au încercat să- 
| dezgroape în noaptea asta, da' n-au reuşit. Este 
o poveste mai lungă, Larry, aşa că am să ţi-o 
spun mai târziu. Acum însă sunt gata să pun 
pariu că tipii au să se întoarcă acolo şi încă foarte 
curând. 

- Puştiul este cu tine? 

- Da. El a ştiut unde să mergem şi... am venit, 
am văzut, am învins. Dacă faci tot ce-ţi spun eu, 
atunci până cel târziu astăzi la prânz ai să capeţi 
ceea ce doreşti. 

- Sunt gata să fac orice. 

- Aşa te vreau, Larry băiete. Băiatul vrea să 
încheie un târg cu voi. Aşa că trebuie să stăm de 
vorbă. 

- Unde şi când? 

- Te aştept la Raintree Inn, pe Veterans 
Boulevard, în Matairie. Restaurantul este deschis 
toată noaptea. Cât îţi trebuie ca să ajungi acolo? 

- Patruzeci şi cinci de minute. 

- Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

- Pot să mai aduc pe cineva cu mine? 

- Pe cine? 

- K.O. Lewis. 

- Este în oraş? 

- Da. De altfel ştiam că sunteţi aici, şi domnul 
Lewis a sosit de câteva ore. 

- Cum aţi aflat că suntem aici? întrebă ea după 


câteva clipe de ezitare. 

- Avem mijloacele noastre. 

- Ce telefoane aţi interceptat, Trumann? 
Vorbeşte. Vreau un răspuns cinstit, zise ea cu un 
glas în care se simţea o oarecare panică. 

- Nu vrei să discutăm despre toate astea puţin 
mai târziu? o întrebă el, trăgându-şi două palme 
teoretice pentru prostia pe care o făcuse 
destupând viesparul ăsta. 

- Vreau să-mi explici acum, veni ordinul de la 
celălalt capăt al firului. 

- Am să fiu fericit să-ţi explic atunci când... 

- Ascultă aici, nenorocitule. În clipa asta anulez 
orice întâlnire dacă nu-mi spui ce telefoane aţi 
interceptat. Dă-i drumul, Trumann. 

- Okay, telefonul de la spital. A fost o greşeală, 
recunosc, dar nu este vina mea. Cei din Memphis 
au făcut-o. 

- Şi ce-au auzit? 

- Nu cine ştie ce. Omul tău, Clint, a sunat ieri 
după-masă şi i-a spus mamei puştiului că sunteţi 
la New Orleans. Jur că asta-i tot. 

- Ai fi în stare să mă minţi, Trumann? întrebă 
ea, gândindu-se la caseta înregistrată cu ocazia 
primei lor întâlniri. 

- Nu te mint, Reggie, insistă el, cu gândul la 
afurisita de casetă. 

- Doar tu şi K.O. Lewis, zise ea după o lungă 
pauză. Atât. Dacă apare cumva Foltrigg, să ştii că 
totul cade. 

- iți jur că nu. 

După ce Reggie închise telefonul, Trumann îl 
sună imediat pe Lewis la Hotelul Hilton şi apoi pe 
McThune la Memphis. 


39 


Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, 
Trumann şi Lewis păşiră nervoşi în restaurantul 
aproape pustiu de la Raintree Inn. Reggie îi 
aştepta retrasă într-un colţ, la o masă izolată de 
restul sălii. Nu era machiată şi avea părul ud. 
Tricoul mai mare cu două numere, pe care litere 
purpurii formau înscrisul LSU TIGERS, era vârât 
într-o pereche de blugi decoloraţi. Reggie nu se 
ridică să-i întâmpine pe cei doi, ci îşi văzu mai 
departe de cafeaua neagră, fără zahăr. 

- Bună dimineaţa, doamnă Love, o salută 
Lewis, străduindu-se să fie amabil. 

- Mă cheamă Reggie, okay, şi în plus este prea 
devreme pentru glume din astea. Suntem 
singuri? 

- Fireşte, răspunse Lewis fără să clipească: 
chiar în clipa aceea opt agenţi FBI supravegheau 
parcarea, iar alţi câţiva erau pe drum. 

- Fără microfoane, transmiţătoare, solniţe sau 
sticle de ketch-up? 

- Fără. 

Un chelner se apropie de masa lor şi toţi trei 
comandară cafea. 

- Unde este puştiul? 

- Pe-aici, pe-aproape. Îl veţi vedea în curând. 

- Este în siguranţă? 

- Fireşte că este în siguranţă. Dar nu vă faceţi 
griji, băieţi, că oricum n-aţi fi în stare să puneţi 
mâna pe el nici dacă ar bântui pe străzi, cerşind 
ceva de mâncare, îi încuraja ea, şi îi întinse lui 


Lewis o bucată de hârtie. Aveţi aici numele a trei 
spitale specializate în psihiatrie infantilă: 
„Battenwood” din Rockford, Illinois, „Ridgewood” 
din Tallahassee şi „Grant's Clinic” din Phoenix. 
Oricare dintre ele va fi perfect. 

Privirile celor doi bărbaţi părăsiră încetişor 
chipul avocatei, îndreptându-se spre lista cu 
pricina. 

- Bine, da' am aranjat cu spitalul din Portland, 
remarcă Lewis, nedumerit. 

- Este o chestiune care nu mă interesează, 
domnule Lewis. Luaţi lista asta şi aranjaţi încă o 
dată şi vă sfătuiesc să acţionaţi foarte repede. 
Telefonaţi la Washington, daţi-i jos din pat şi 
rezolvati problema. 

- Ai, ăă, văzut şi dumneata cadavrul? întrebă 
Lewis aşezându-şi cotul pe bucata de hârtie; 
încercarea lui de a părea autoritar eşua 
lamentabil. 

- L-am văzut, zise ea zâmbind. Acum nici trei 
ceasuri. Oamenii lui Muldanno încercau să-l 
scoată din ascunzătoare, dar i-am speriat noi. 

- Noi? 

- Mark şi cu mine. 

Cei doi bărbaţi o priveau intens, aşteptând 
detaliile preţioase ale acestei poveşti sălbatice şi 
imposibile, ignorând complet cafeaua adusă de 
chelner. 

- Nimic de mâncare, zise Reggie pe un ton 
brusc, şi chelnerul îi lăsă în pace. Şi-acum, iată 
care sunt condiţiile: mai întâi vă avertizez că nici 
una dintre ele nu este negociabilă; apoi, dacă 
faceţi chiar acum tot ce vă spun, atunci s-ar 
putea să puneţi mâna pe cadavrul ăla mai înainte 


ca Muldanno să-l arunce în ocean. Domnilor, dați- 
mi voie să vă spun că, dacă veţi călca în 
străchini, mă îndoiesc că vă veţi mai întâlni cu o 
asemenea ocazie. 

Cei doi clătinară furioşi din cap, semn că 
pricepuseră mesajul. 

- Ai venit aici cu un avion particular? îl întrebă 
ea pe Lewis. 

- Da, cu cel al directorului Voyles. 

- Câte locuri are? 

- Vreo douăzeci. 

- Bun. ÎI trimiţi chiar acum la Memphis ca să-i 
ia de-acolo pe Dianne şi pe Ricky Sway împreună 
cu doctorul copilului şi cu secretarul meu, Clint. 
Dacă McThune vrea să vină şi el, este binevenit. 
Noi îi vom aştepta la aeroport şi după ce Mark se 
va afla în deplină siguranţă la bordul avionului eu 
însămi am să vă spun unde este cadavrul. Ce 
ziceţi? 

- Nici o problemă, răspunse Lewis; Trumann îşi 
pierduse glasul. 

- Familia Sway este inclusă imediat în 
programul de protecţie a martorilor. In primul 
rând, ei vor alege spitalul pentru Ricky, apoi, 
când copilul va fi în stare să călătorească, vor 
alege şi oraşul în care vor locui. 

- Nici o problemă. 

- Vor primi o nouă identitate, o căsuţă 
frumoasă, tot tacâmul. Pe urmă, femeia asta va 
trebui să stea acasă o vreme ca să-şi îngrijească 
băieţii, aşa că eu vă sugerez să-i plătiţi o pensie 
lunară de patru mii de dolari, timp de trei ani. 
Plus un avans de douăzeci şi cinci de mii, cash. 
Nu uitaţi că au pierdut totul în incendiu. 


- Bineînţeles. Până aici, totul este bine, zise 
Lewis atât de nerăbdător, încât lui Reggie îi păru 
rău că nu ceruse mai mult. 

- Dacă, la un moment dat, Dianne Sway vrea 
să muncească din nou, atunci vă recomand să-i 
găsiţi o slujbă într-o instituţie guvernamentală, 
fără responsabilităţi şi cu program redus. ŞI 
foarte bine plătită. 

- Are să primească tot ce-şi doreşte. 

- Dacă vreodată vor dori să se mute în altă 
parte, vor putea s-o facă pe cheltuiala voastră, 
evident. 

- Este un lucru pe care îl facem tot timpul. 

Trumann nu-şi putu ascunde zâmbetul. 

- Dianne va avea nevoie de o maşină. 

- Nici o problemă. 

- S-ar putea ca Ricky să aibă nevoie de un 
tratament prelungit. 

- Acoperim noi toate cheltuielile. 

- Pe urmă, vreau ca Mark să fie examinat de un 
psihiatru, deşi bănuiesc că este într-o formă mai 
bună decât oricare dintre noi. 

- S-a făcut. 

- Ei, mai sunt vreo câteva amănunte mai puţin 
importante care vor fi însă menţionate în 
înţelegerea scrisă. 

- Ce înţelegere scrisă? 

- Inţelegerea care se bate chiar acum la 
maşină şi care va fi semnată de mine, de Dianne 
Sway, judecătorul Harry Roosevelt şi de 
dumneata, domnule Lewis, în numele directorului 
Voyles. 

- Dar ce altceva mai prevede înțelegerea de 
care zici? 


- Vreau să fiu sigură că veţi face tot ce vă stă 
în putere ca să-l obligaţi pe Roy Foltrigg să se 
prezinte în faţa judecătorilor de la Tribunalul 
pentru minori din Shelby County, Tennessee. De 
fapt, judecătorul Roosevelt va dori să discute 
câteva lucruri cu el şi sunt convinsă că Foltrigg 
va încerca să se opună. lar dacă va fi emisă o 
citaţie pe numele lui, vreau să i-o duci chiar 
dumneata, domnule Trumann. 

- Cu cea mai mare plăcere, zise acesta, cu un 
zâmbet răutăcios pe buze. 

- Vom face tot ce vom putea, interveni Lewis, 
puţin confuz. 

- Bun. Atunci, telefonaţi unde trebuie, trimiteţi 
avionul la Memphis, sunaţi-l pe McThune şi 
spuneţi-i să-l ducă pe Clint Van Hooser la spital. 
Şi scoateţi porcăriile alea de microfoane din 
telefon pentru că vreau să vorbesc cu Dianne 
Sway. 

- Nici o problemă, răspunseră ei într-un glas, 
ridicându-se de la masă. 

- Ne întâlnim aici peste o jumătate de oră. 


Clint trosnea sârguincios în vechea lui maşină 
de scris portabilă, marca Royal, şi fiecare bătaie 
zguduia masa de bucătărie, făcând să se 
cutremure ceaşca de cafea într-un mod de-a 
dreptul primejdios. În timp ce-şi descifra propriile 
mâzgălituri de pe spatele unui număr al revistei 
„Esquire”, tânărul încerca să-şi amintească toate 
amănuntele revărsate de şefa lui la telefon. Fără 
îndoială că ăsta avea să fie cel mai urât, da, da, 
urât document ieşit până acum din mâinile lui. 


Bătaia din uşă îl făcu să tresară. După ce-şi 
trecu la repezeală degetele prin părul ciufulit şi 
nespălat, se apropie de uşă cu un pas şovăitor. 

- Cine este? 

- FBI. 

Nu strigaţi, îşi zise el în gând, imaginându-şi 
deja bârfele vecinilor în legătură cu această 
arestare în zori. Ceva droguri, probabil, îşi vor fi 
zicând ei. 

Prin uşa întredeschisă şi asigurată cu lanţul, îi 
văzu pe cei doi agenţi cu ochii umflaţi de 
nesomn. 

- Am primit ordin să venim să vă luăm, se 
scuză unul dintre ei. 

- Aş vrea să văd şi eu o legitimaţie. 

- FBI, repetă celălalt, dând la iveală insigna 
aurie. Atunci Clint deschise uşa de-a binelea şi îi 
pofti să intre. 

- Termin în câteva minute. Luaţi loc. 

Dar cei doi agenţi rămaseră în picioare, în timp 
ce tânărul se întoarse la maşina de scris. Şi cum 
nu mai fu în stare să-şi descifreze scrisul de pe 
spatele revistei, improviză tot finalul 
documentului, sperând să nu fi omis nici unul din 
punctele importante. Este adevărat că Reggie 
găsea întotdeauna ceva de modificat în hârtiile 
pe care le bătea la birou, dar de data asta va 
trebui să se mulţumească cu această unică 
versiune. După ce bătu punctul final, scoase cu 
grijă foaia de hârtie din maşină şi o puse într-o 
mică servietă-diplomat. 

- Să mergem, le zise el celor doi musafiri. 


La cinci patruzeci, Trumann se întoarse singur 
la masa unde aştepta Reggie, aducând cu el 
două telefoane portabile. 

- M-am gândit că s-ar putea să ne folosească, 
spuse el. 

- De unde le-ai luat? întrebă Reggie. 

- Ne-au fost aduse aici. 

- De oamenii voştri? 

- Exact. 

- Spune-mi, doar aşa, ca să ne distrăm, câţi 
oameni aveţi afară? 

- Nu ştiu. Doisprezece sau treisprezece. Dar 
asta-i meseria, Reggie. Şi-apoi, cine ştie, s-ar 
putea să avem nevoie de ei. Pot să trimit vreo 
câţiva ca să-l protejeze pe băiat, dacă-mi spui 
unde este. Bănuiesc că este singur. 

- Este singur şi se descurcă foarte bine. Ai 
vorbit cu McThune? 

- Da şi mi-a zis că în privinţa lui Clint treaba s-a 
aranjat. 

- Da' repede s-au mai mişcat! 

- Păi, ca să fiu cinstit, oamenii noştri îi 
supravegheau apartamentul de douăzeci şi patru 
de ore, aşa că pur şi simplu i-am trezit din somn 
şi i-am trimis să-i bată la uşă. Apropo, Reggie, 
maşina ta am găsit-o, dar n-am reuşit încă să 
dăm de alui. 

- Pentru că am luat-o eu. 

- Mi-am închipuit eu. Şmecheră figură, da' tot 
am fi dat de voi în mai puţin de douăj patru de 
ore. 

- Nu mai face atât pe nebunul, Trumann. Pe 
Boyette îl căutaţi de opt luni. 

- Ai dreptate. Spune-mi mai bine cum a reuşit 


băiatul să evadeze din închisoare. 

- Este o poveste cam lungă şi de-aia am să-ţi 
povestesc altă dată. 

- Da' ştii că s-ar putea să fii şi tu implicată. 

- Nu şi dacă voi, băieţi, veţi semna mica 
noastră înţelegere. 

- O semnăm, o semnăm, nu-ţi face griji. 

În clipa aceea, soneria unuia dintre telefoanele 
de pe masă sfâşie liniştea din jur. Şi în timp ce 
Trumann asculta vocea de la celălalt capăt al 
firului, K.O. Lewis se apropie grăbit de masă, 
aducându-şi cu el propriul telefon portabil. 

- Am vorbit cu Washingtonul, îi anunţă el, cu 
ochi strălucitori şi pot să vă spun că s-au apucat 
deja să verifice clinicile de pe listă. Se pare că 
totul este în regulă. Directorul Voyles are să 
telefoneze aici în maximum un minut şi probabil 
că va dori să vorbească cu dumneata. 

- Ce se aude cu avionul? 

- Decolează exact în momentul ăsta, explică 
Lewis verificându-şi ceasul, şi ar trebui să ajungă 
la Memphis pe la şase şi jumătate. 

- ÎI am aici pe McThune, anunţă Trumann după 
ce acoperi telefonul său cu palma. Vorbeşte de la 
spital unde îi aşteaptă pe doctorul Greenway şi 
pe administrator. Zice că a reuşit să ia legătura 
cu judecătorul Roosevelt care în clipa asta este 
pe drum: vine încoace. 

- Aţi curăţat telefonul lui Dianne Sway? întrebă 
Reggie. 

- Da. 

- Aţi dat la o parte solniţele? 

- Nici nu există asemenea obiecte. Totul este 
absolut curat. 


- Perfect. Atunci spune-i lui McThune să 
telefoneze din nou peste douăzeci de minute, 
zise ea. 

Trumann mormăi ceva în receptor şi apoi 
apăsă pe un buton. După numai câteva secunde 
se auzi soneria telefonului lui K.O. Lewis. 

- Da, domnule, zise el plin de respect şi 
zâmbind cu gura până la urechi. Imediat. 
Directorul Voyles ar vrea să vorbească cu 
dumneata, îi spuse el lui Reggie. 

Aceasta luă fără grabă telefonul şi zise: 

- Da, eu sunt, Reggie Love. 

Lewis şi Trumann urmăreau scena ca doi copii 
care aşteaptă să li se aducă îngheţata. 

Cu toate că în cei patruzeci şi doi de ani de 
când era directorul FBl-ului, Denton Voyles 
detestase şi ocolise presa, totuşi în câteva ocazii 
fusese nevoit să facă scurte declaraţii ziariştilor; 
de aceea pentru Reggie vocea clară şi adâncă de 
la celălalt capăt al firului nu era necunoscută. 

- Doamnă Love, sunt Denton Voyles. Ce mai 
faceţi? 

- Foarte bine. Dar mă cheamă Reggie, okay? 

- Bineînţeles, Reggie. Ascultă, K.O. m-a pus la 
curent cu toată situaţia şi vreau să te asigur că 
FBl-ul va face tot ce doreşti ca să protejeze 
copilul şi familia lui. K.O. este împuternicit să 
acţioneze în numele meu. Şi te putem proteja şi 
pe dumneata dacă vrei. 

- Copilul mă îngrijorează mai mult, Denton. 

Trumann şi Lewis se priviră stupefiaţi: femeia 
asta tocmai făcuse ceva ce nimeni nu îndrăznise 
nici măcar să viseze - i se adresase directorului 
pe numele mic, fără să fie nici pe departe 


nepoliticoasă. 

- Dacă vrei, poţi să-mi trimiţi înţelegerea prin 
fax şi o semnez eu însumi, propuse Voyles. 

- Nu-i nevoie, dar, oricum, mulţumesc. 

- lar avionul meu vă stă la dispoziţie. 

- Mulţumesc. 

- Şi îţi promit că vom avea grijă ca domnul 
Foltrigg să fie obligat să participe la spectacolul 
de la Memphis. Noi n-am avut nimic de-a face cu 
citaţiile acelea, înţelegi? 

- Da, ştiu. 

- Noroc, Reggie. Aveţi grijă să puneţi la punct 
amănuntele şi să ştii că Lewis este în stare să 
mute şi munţii din loc. Dacă ai nevoie de mine, 
dă-mi un telefon. Astăzi stau toată ziua la birou. 

- Mulţumesc, zise ea şi îi dădu telefonul lui K.O. 
Lewis, omul cu mutatul munţilor. 

În momentul acela, de masa lor se apropie un 
tânăr de cel mult nouăsprezece ani, cu o 
mustăcioară de toată frumuseţea şi foarte 
conştient de propria sa importanţă. Era 
administratorul de noapte şi nu-i plăcea deloc 
ceea ce vedea. Tipii de la masă stăteau acolo de 
mai bine de o oră şi după toate aparențele îşi 
stabiliseră acolo un fel de bază de acţiune. Pe 
masă erau împrăştiate trei telefoane şi mai multe 
hârtii. Femeia purta tricou şi blugi, iar unul dintre 
bărbaţi era desculţ în schimb avea o şapcă pe 
cap. 

- Vă rog să mă scuzaţi, zise el tăios, pot să vă 
ajut cu ceva? 

- Nu, veni răspunsul la fel de tăios aruncat de 
Trumann peste umăr. 

Tânărul ezită o clipă, dar apoi se apropie un 


pas de cei trei. 

- Sunt administratorul de noapte şi vreau să 
ştiu ce faceţi aici. 

Atunci Trumann pocni din degete şi cei doi 
domni care citeau ziarul la masa alăturată săriră 
în picioare, scoţându-şi din buzunar legitimaţiile 
pe care le vârâră sub nasul tânărului. 

- FBI, ziseră ei într-un glas, apoi îl luară fiecare 
de câte un braţ şi îl scoaseră din încăpere. 
Tânărul nu se mai întoarse. Restaurantul era 
pustiu. 

Apoi unul dintre telefoane începu să sune; 
Lewis ridică receptorul şi ascultă cu atenţie. In 
timpul acesta Reggie deschise ziarul de 
dimineaţă şi chiar în josul primei pagini dădu cu 
ochii de propriul chip. Fotografia luată din 
registrul baroului stătea alături de cea care îl 
înfăţişa pe Mark ca elev în clasa a patra. Unul 
lângă altul. Evadaţi. Dispăruţi. Fugiţi. Boyette şi 
tot tacâmul. Reggie trecu la pagina benzilor 
desenate. 

- Cei de la Washington, raportă Lewis după ce 
aşeză telefonul în furcă. În Clinica din Rockford 
nu sunt locuri şi acum le verifică pe celelalte 
două. 

Reggie dădu din cap şi îşi concentra atenţia 
asupra ceştii de cafea din faţa ei. Soarele îşi 
începuse călătoria diurnă. Avocata avea ochii 
roşii şi o durere de cap sâcâitoare, dar adrenalina 
continua să-şi facă efectul. Cu puţin noroc, va 
putea ajunge acasă până să se întunece. 

- Ascultă, Reggie, n-ai putea să ne spui cam 
cât ar dura ca să dăm de cadavru? întrebă 
Trumann cu multă prudenţă. Nu vroia să fie prea 


insistent şi nu vroia s-o supere, dar trebuia să-şi 
facă un plan de acţiune. Muldanno stă la pândă şi 
dacă ajung acolo înaintea noastră, am pus-o de 
mămăligă. Este aici, în oraş, nu? întrebă el. 

- Păi, dacă nu vă rătăciţi, ar trebui să daţi de el 
cam într-un sfert de oră. 

- Într-un sfert de oră, repetă el rar, ca şi când 
ar fi fost prea frumos ca să fie adevărat. Un sfert 
de oră. 


40 


Deşi nu mai pusese o ţigară în gură de patru 
ani de zile, Clint se trezi pufăind nervos dintr-o 
Virginia Slim oferită de Dianne alături de care 
privea revărsatul zorilor peste centrul oraşului 
Memphis de la fereastra aflată la etajul al 
nouălea al lui „St. Peter's Hospital”. Cei doi 
fusese obligaţi să iasă pe culoar de către doctorul 
Greenway care dorise să rămână singur cu Ricky. 
În camera alăturată aşteptau Jason McThune, 
administratorul spitalului şi un mic comando de 
agenţi FBI. În ultima jumătate de oră Reggie 
vorbise la telefon şi cu Dianne şi cu Clint. 

- Directorul şi-a dat cuvântul, zise tânărul, 
trăgând crâncen din ţigară, nu există altă 
posibilitate, Dianne. 

- Pur şi simplu trebuie să plecăm, nu? întrebă 
ea, cu privirea pierdută în zare. Ne urcăm pur şi 
simplu în avion şi ne pierdem în amurg. Şi toată 
lumea va trăi fericită până la adânci bătrâneţe, 
nu? 

- Cam aşa ceva. 


- Şi dacă nu vreau, Clint? 

- Nu ai cum să spui nu. 

- De ce? 

- Păi, este foarte simplu. Fiul tău a luat 
hotărârea să vorbească şi să accepte programul 
de protecţie a martorilor, aşa că vrei nu vrei va 
trebui să mergi cu el. Şi Ricky la fel. 

- AŞ vrea să stau puţin de vorbă cu băiatul 
meu. 

- Ai să vorbeşti cu el când vom ajunge la New 
Orleans. Dacă  reuşeşti să-l faci să se 
răzgândească, atunci toată înţelegerea cade. 
Reggie nu anunţă vestea cea mare până nu vă 
vede plecaţi. 

Spunând acestea, Clint încerca să dea dovadă 
în acelaşi timp de fermitate şi de compasiune. În 
fond, avea în faţa lui o fiinţă speriată, slabă şi 
vulnerabilă, a cărei mână tremura cumplit când 
îşi duse ţigara la buze. 

- Doamnă Sway, zise o voce gravă din spatele 
lor. Era onorabilul Harry M. Roosevelt, îmbrăcat 
într-un trening albastru pe bluza căruia stătea 
scris cu litere vizibile de la o poştă „Memphis 
State Tigers”; deşi treningul depăşea de trei ori 
cea mai mare măsură posibilă, pantalonii se 
opreau mult deasupra gleznelor. In picioare avea 
o pereche de tenişi îngrozitor de vechi, dar foarte 
rar folosiţi. Onorabilul ţinea în mână cele două 
pagini dactilografiate de Clint. 

Dianne nu scoase nici o vorbă. 

- Bună ziua, domnule judecător, zise Clint 
încet. 

- Tocmai am vorbit la telefon cu Reggie, şi 
dacă mă gândesc la ce mi-a povestit, aş zice că 


au avut o călătorie plină de aventuri, i se adresă 
Harry lui Dianne, ignorându-l complet pe Clint. 
Vreau să vă spun că am citit textul acestei 
înţelegeri şi că eu sunt gata să o semnez. Şi cred 
că este în interesul lui Mark să faci şi dumneata 
acelaşi lucru. 

- Este un ordin? întrebă ea. 

- Nu, nu am această autoritate, explică el 
oferindu-i un zâmbet plin de căldură. Dar să ştii 
că dacă aş putea, aş face-o. 

Dianne lăsă ţigara în scrumiera de pe pervazul 
ferestrei şi îşi vâri mâinile adânc în buzunarele 
blugilor. 

- Şi dacă nu semnez? 

- Atunci Mark va fi adus din nou aici, la centrul 
de detenţie, iar mai departe, cine ştie? Până la 
urmă va fi obligat să vorbească, pentru că acum 
situaţia este mult mai urgentă. 

- De ce? 

- Pentru că acum ştim sigur că Mark şi Reggie 
cunosc locul unde este ascuns cadavrul. Amândoi 
sunt în mare pericol. Ceea ce-nseamnă, doamnă 
Sway, că te afli într-un punct în care trebuie să ai 
încredere în oameni. 

- Dumneavoastră vă vine uşor să spuneţi asta. 

- Aveţi dreptate. Dar dacă aş fi în locul 
dumitale, aş semna hârtia asta şi m-aş urca în 
avion. 

- Să mergem să vorbim cu doctorul Greenway, 
zise ea, luând foaia de hârtie din mâna domnului 
judecător. 

Şi porniră toţi trei spre camera lui Ricky, aflată 
la celălalt capăt al culoarului. 


Douăzeci de minute mai târziu, etajul al 
nouălea al spitalului „St. Peter's” fu luat în 
stăpânire de o duzină de agenţi FBI care 
evacuară sala de aşteptare, le  spuseră 
infirmierelor să rămână în camera lor, şi blocară 
două din cele trei ascensoare. 

Apoi uşa camerei 943 se deschise, lăsând să 
treacă targa împinsă de Jason McThune şi Clint 
Van Hooser; pe targă, micuțul Ricky Sway 
dormea dus, sub efectul somniferelor. In această 
a şasea zi de internare, starea lui nu era cu nimic 
mai bună decât atunci când fusese adus aici 
pentru prima oară. Doctorul şi Dianne se aflau 
lângă el, iar Harry încheia micul cortegiu. 

Targa fu împinsă în ascensorul care îi aştepta şi 
care îi duse la etajul al patrulea, aflat de 
asemenea sub stricta supraveghere a agenţilor 
FBI. Acolo se mutară într-un ascensor de serviciu 
ţinut în loc de agentul Durston, care îi duse la 
etajul al doilea, păzit şi el straşnic de FBI. În tot 
acest timp, Ricky nu se mişcă şi nu deschise 
ochii. Dianne îl ţinea de mână şi alerga pe lângă 
targa. 

După ce ieşiră din ascensor, străbătură în 
goană mai multe coridoare despărțite de uşi 
metalice şi ajunseră pe un acoperiş plat unde îi 
aştepta un elicopter. Targa fu ridicată imediat la 
bord, urmată apoi de Dianne, Clint, şi de Jason 
McThune. Câteva minute mai târziu, elicopterul 
ateriză lângă unul din hangarele Aeroportului 
Internaţional Memphis. 

O jumătate de duzină de agenţi FBI păzeau 
calea de acces spre avionul din apropiere. 


La şapte fără zece, unul din telefoanele 
instalate pe masa de la Raintree Grill începu să 
sune furios şi Trumann înhaţă imediat receptorul, 
mulţumindu-se să asculte şi să-şi verifice ceasul. 

- Au decolat, anunţă el apoi, în timp ce Lewis 
conversa cu cei din Washington. 

Reggie răsuflă adânc şi zâmbi. 

- Cadavrul este prins în ciment, aşa că veţi 
avea nevoie de nişte ciocane şi dălţi. 

Trumann fu cât pe-aci să se înece cu sucul de 
portocale. 

- Okay. Altceva? 

- Da. Pune-ţi vreo doi băieţi să păzească 
intersecţia St. Joseph cu Carondelet. 

- Este pe-aproape? 

- Fă ce-ţi spun, okay? 

- Okay. Mai este ceva? 

- Mă întorc imediat, zise Reggie, ridicându-se şi 
îndreptându-se spre biroul administraţiei unde 
găsi înţelegerea de două pagini trimisă prin fax 
de Clint. Dactilografierea era absolut oribilă, dar 
textul era cum nu se poate mai potrivit. 

- Să mergem să-l luăm pe Mark, zise ea când 
se întoarse la masă. 


Mark se spălă pentru a treia oară pe dinţi, apoi 
se aşeză pe marginea patului. In sacoşa lui de 
voiaj hainele murdare se amestecaseră cu cele 
noi. La televizor erau desene animate, care nu 
reuşeau însă să-i trezească interesul. 

Apoi auzi maşina oprindu-se în dreptul intrării; 


paşi; o bătaie în uşă. 

- Mark, eu sunt, zise Reggie. 

Băiatul deschise uşa, dar avocata nu trecu 
pragul. 

- Eşti gata de plecare? 

- Cred că da. 

Soarele era sus pe cer, luminând perfect 
întreaga parcare, în spatele lui Reggie, observă 
un chip familiar: era unul din agenţii FBI pe care îi 
întâlnise la spital. Mark îşi luă sacoşa şi se 
îndreptă spre cele trei maşini care aşteptau în 
parcare. Un bărbat necunoscut deschise portiera 
din spate a maşinii din mijloc. 

Apoi micul convoi ieşi din parcare cu toată 
viteza. 

- Totul este bine, zise Reggie; cei doi bărbaţi 
de pe bancheta din faţă priveau conştiincioşi 
înainte. Mama ta şi cu Ricky sunt deja în avion şi 
or să fie aici cam peste o oră. Tu eşti bine? 

- Aşa cred. Le-ai spus? întrebă el în şoaptă. 

- Nu încă, răspunse ea. Nu le spun nimic până 
nu vă văd plecaţi. 

- Toţi ăştia de-aici sunt agenţi FBI? 

Reggie dădu aprobator din cap şi îl mângâie pe 
mână. Băiatul se simţi brusc foarte important; 
doar nu oricine era dus de o limuzină neagră la 
aeroport ca să se îmbarce la bordul unui avion 
particular, şi încă sub asemenea escortă. Mark îşi 
îndreptă spinarea şi se aşeză picior peste picior. 

Nu mai zburase niciodată cu avionul. 


41 


În biroul lui Johnny Sulari, Barry se plimba 
nervos prin faţa ferestrelor, aparent preocupat de 
barjele şi şlepurile care treceau pe fluviu. Ochii 
plini de răutate erau acum roşii dar nu din pricina 
băuturii sau a vreunei petreceri, pur şi simplu era 
nedormit. Aşteptase aici, la depozit, livrarea 
cadavrului şi când, pe la ora unu, Leo şi ceilalţi îşi 
făcură apariţia fără marfă, îi telefonase unchiului 
său. 

In această splendidă dimineaţă de duminică, 
Johnny renunţase şi la cravată şi la bretele, iar 
acum se învârtea prin birou ca un leu în cuşcă, 
pufăind deja din cel de-al treilea trabuc. Un nor 
gros de fum albăstrui îi plutea deasupra capului. 

Răcnetele şi bravada se isprăviseră cu multe 
ore în urmă. Barry îi înjurase copios pe Leo, 
lonucci şi Taur, dar nici Leo nu se lăsase mai 
prejos. Apoi, pe măsură ce trecea timpul, panica 
fu dată uitării, mai ales că în cursul nopţii, Leo 
trecu de mai multe ori cu maşina prin dreptul 
casei lui Clifford şi nu observă nimic neobişnuit în 
zonă; cadavrul era tot acolo unde îl lăsaseră. 

Johnny Sulari hotărî să mai aştepte douăzeci şi 
patru de ore şi abia pe urmă să facă o nou 
încercare de a recupera rămăşiţele pământeşti 
ale senatorului Boyette. În cursul zilei vor 
supraveghea îndeaproape locul cu pricina, 
rămânând să atace cu toată forţa după căderea 
nopţii. Mai ales că Taurul îl asigurase că va putea 
scoate cadavrul din cimentul care-l acoperise în 
cel mult zece minute. 

- Ţineţi-vă firea, le spusese Johnny tuturor. 
Ţineţi-vă firea. 


Roy Foltrigg termină de citit ediţia de duminică 
a ziarului în curtea interioară, apoi îşi luă cafeaua 
rece şi traversă desculţ peluza udă de rouă. În 
cursul nopţii somnul nu îi prea ţinuse tovărăşie, 
aşa că ieşise pe verandă încă înainte de răsăritul 
soarelui şi îşi aşteptase ziarul. La un moment dat 
telefonase acasă la Trumann, dar, lucru ciudat, 
doamna Trumann îi spusese că soţul ei plecase 
de-acasă cu noaptea-n cap. 

Acum, în timp ce inspecta tufele de trandafiri 
plantate de soţia sa de-a lungul gardului din 
spatele casei, se întrebă o dată în plus unde oare 
dispăruse Mark Sway. Nu mai avea nici o îndoială 
că Reggie îl ajutase pe copil să evadeze; femeia 
aia se scrântise din nou şi spălase putina 
împreună cu băiatul. Ei bine, îşi va rezerva 
imensa plăcere de a o pune pe avocată cu fundul 
direct pe jar, îşi zise el zâmbind. 


Hangarul se afla la o jumătate de milă distanţă 
de pista principală, într-un şir de clădiri identice, 
de un cenuşiu monoton, şi la fel de liniştite. Cele 
trei maşini se opriră în faţa uşilor duble deasupra 
cărora scria cu litere portocalii „Gulf Air”. 
Podeaua de beton vopsită în verde a hangarului 
era de o curăţenie impecabilă şi absolut pustie, 
dacă nu punem la socoteală cele două avioane 
particulare ce stăteau aripă lângă aripă într-un 
colţ îndepărtat. Lumina provenită de la cele 
câteva becuri aprinse se reflecta în verdele 
strălucitor al podelei. Aici poţi să organizezi o 
cursă de maşini pe cinste, îşi zise Mark, 


întinzându-şi gâtul ca să vadă mai bine cele două 
avioane. 

Acum, uşile fuseseră date la o parte; toată 
partea din faţă a hangarului era larg deschisă în 
faţa lor. Trei bărbaţi alergară de-a lungul 
peretelui din spate ca şi cum ar fi căutat ceva, 
alţi doi stăteau lângă uşă, iar afară încă şase se 
ţineau la o oarecare distanţă de maşinile care 
tocmai sosiseră. 

- Cine sunt oamenii ăştia? întrebă Mark. 

- De-ai noştri, răspunse Trumann. 

- Sunt agenţi FBI, îl lămuri Reggie. 

- Da' de ce sunt aşa de mulţi? 

- Sunt pur şi simplu prudenţi, îi explică ea, apoi 
se întoarse spre Trumann. Cât crezi că mai 
durează? 

- Vreo treizeci de minute, zise el, după ce 
aruncă o privire pe cadranul ceasului. 

- Atunci hai să ne plimbăm puţin, propuse ea, 
deschizând portiera. Ca la un semn, toate 
celelalte unsprezece portiere se  deschiseră 
imediat şi maşinile se goliră cât ai zice peşte. 
Mark privea în jur la hangarele alăturate, la 
clădirea aeroportului şi la avionul care tocmai 
ateriza pe pista din apropiere. Totul începea să 
fie teribil de interesant: cu nici trei săptămâni în 
urmă, la şcoală, îl bătuse măr pe unul dintre copii 
deoarece puştiul îl tachinase pentru că nu 
zburase niciodată până atunci cu avionul. Ei, ce- 
ar mai zice amărâtul ăla dacă ar putea să-l vadă 
acum? Adus de o maşină particulară la aeroportul 
unde un avion particular aştepta să-l ducă 
oriunde îi poftea inima! Gata cu rulotele, gata cu 
bătăile împotriva unor adversari nedemni, gata 


cu notele de concediere aduse de poştaş pentru 
că de-acum încolo mami va sta acasă. Da, da, 
este o idee grozavă, hotărâse el cât stătuse 
singur în camera de motel: venise el până la New 
Orleans unde reuşise să tragă pe sfoară nişte 
mafioţi fioroşi. Păi dacă a făcut-o o dată, sigur 
are s-o poată face şi a doua oară. 

La un moment dat, surprinse privirile 
stăruitoare pe care i le aruncau cei doi agenţi 
plasați lângă uşă, dar când ochii lor se întâlniră, 
bărbaţii aceia priviră brusc în altă parte. Era 
vorba doar de o verificare de rutină. Poate că le 
va da câte un autograf ceva mai târziu. 

Apoi o urmă pe Reggie care intrase în hangar şi 
atenţia îi fu atrasă de cele două avioane 
particulare. Semănau cu jucăriile ce strălucesc 
sub pomul de Crăciun în aşteptarea copiilor. Unul 
era negru, celălalt - argintiu şi Mark nu-şi putea 
lua ochii de la ele. 

Uşa micului birou aflat chiar în interiorul 
hangarului se deschise şi dinăuntru îşi făcu 
apariţia un bărbat îmbrăcat cu o cămaşă 
portocalie: deasupra buzunarului de la piept se 
vedeau aceleaşi cuvinte ca acelea pictate 
deasupra intrării - „Gulf Air”. K.O. Lewis ieşi în 
întâmpinarea tipului, în aşa fel încât nimeni nu 
reuşi să audă ce-şi spuneau cei doi bărbaţi. Doar 
la un moment dat personajul în cămaşă 
portocalie făcu un semn cu mâna spre biroul din 
care venise şi zise ceva despre cafea. 

- Mark, îţi mai aminteşti de mine? întrebă 
Trumann zâmbind şi îngenunchind lângă băiatul 
absorbit de cele două avioane. 

- Da, domnule. V-am cunoscut la spital. 


- Exact. Numele meu este Larry Trumann, se 
prezentă el întinzând o mână pe care Mark o luă 
reticent. Copiii nu trebuie să dea mâna cu 
oamenii mari. Sunt agent FBI aici, în New 
Orleans. 

Mark dădu din cap, fără să-şi ia privirea de la 
avioane. 

- Nu ţi-ar plăcea să le vezi mai bine? întrebă 
Trumann. 

- Am voie? se interesă băiatul prietenos. 

- Fireşte că da, răspunse agentul ridicându-se 
şi  punându-şi mâna pe umărul copilului. 
Zgomotul paşilor umplu imensul spaţiu gol. Ei, 
ăsta-i Lear, începu Trumann după ce se opriră 
lângă aparatul cel negru. 

Reggie şi K.O Lewis ieşiră din birou ducând în 
mâini ceştile de cafea aburindă, probabil cea de- 
a zecea cafea din acea dimineaţă nesfârşită. 
Agenţii din escortă dispăruseră  înghiţiţi de 
obscuritatea care domnea în hangar. 

- Este un copil curajos, declară Lewis privindu-l 
pe Mark. 

- Este un copil remarcabil, zise Reggie. Din 
când în când gândeşte ca un terorist şi pe urmă 
plânge ca un bebeluş. 

- Păi, nu-i decât un copil. 

- Ştiu, dar nu cumva să-i spui aşa ceva. S-ar 
putea să-l superi şi cine ştie ce dracu' îi mai trece 
atunci prin minte. Absolut remarcabil, repetă ea 
luând o nouă înghiţitură de cafea. 

K.O. suflă uşor peste cafeaua din ceaşcă, apoi 
îşi înmuie uşor buzele în lichidul negru şi 
parfumat. 

- Vreau să-ţi spun că am tras nişte sfori şi am 


primit o cameră pentru Ricky la „Grant's Clinic”, 
în Phoenix. Dar trebuie să ştim dacă asta este 
într-adevăr destinaţia. Pilotul ne-a sunat acum 
cinci minute pentru că trebuie să ia legătura cu 
turnul de control. 

- Da, Phoenix este varianta definitivă, dar 
vreau confidenţialitate absolută, okay? Copilul va 
fi internat sub un alt nume, lucru valabil şi pentru 
Mark şi pentru mama lor. Apoi câţiva băieţi de-ai 
voştri să stea prin preajmă. Şi vreau să plătiţi şi 
cheltuielile de călătorie ale doctorului, pentru că 
merge cu ei, precum şi salariul pe câteva zile. 

- Nici o problemă. Cei din Phoenix habar n-au 
ce-i aşteaptă. Dar, spune-mi, despre domiciliu aţi 
apucat să discutaţi? 

- Da, dar nu prea mult. Mark mi-a spus că vrea 
să locuiască la munte. 

- La Vancouver este foarte frumos. Am fost 
acolo în concediu vara trecută şi pot să-ţi spun că 
este un loc senzaţional. 

- În străinătate? 

- Directorul Voyles a spus că pot merge unde 
doresc. Am mai scos câţiva martori din ţară şi 
chestia asta se poate aplica şi în cazul familiei 
Sway. Reggie, îţi dau cuvântul meu că vom avea 
grijă de ei. 

Mark şi Trumann erau acum însoţiţi în 
plimbarea lor de informare de tipul în cămaşă 
portocalie, care îi urcă la bordul avionului cel 
negru. 

- Trebuie să-ţi mărturisesc, zise Lewis după ce 
mai luă o înghiţitură de cafea, că n-am crezut 
niciodată că puştiul ştie cu adevărat ceva. 

- Clifford i-a dat toate detaliile. Ştia exact unde 


să caute. 

- Dar dumneata ştiai? 

- Până ieri, nu. Când a venit prima dată la mine 
la birou, mi-a spus că ştie, dar nu mi-a spus unde 
se află obiectul. Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu 
pentru asta. Nu mi-a spus absolut nimic până ieri 
după-amiază, când eram foarte aproape de 
ascunzătoare. 

- Dar de ce aţi venit aici? În fond, era un loc 
foarte riscant. 

- Trebuie să-l întrebi chiar pe el, răspunse 
avocata, făcând un semn cu capul spre cele două 
avioane din colţ. El a insistat să căutăm cadavrul. 
Şi-a închipuit că dacă Clifford îl minţise, atunci 
scăpa de belea. 

- Aşa că aţi venit până aici ca să căutaţi 
cadavrul? Pur şi simplu? 

- Ei, de fapt povestea este ceva mai 
complicată, K.O., şi am să-ţi dau toate 
amănuntele la cină. 

- Abia aştept. 

Când zări capul băiatului iţindu-se din cabina 
de comandă, Reggie aproape că se aşteptă să 
audă zgomotul motoarelor şi să vadă avionul 
pornind spre pista de decolare; ştia foarte bine că 
Mark ar fi fost în stare să le ia piuitul cu o 
decolare ca la carte. 

- Eşti cumva îngrijorată şi de propria dumitale 
securitate? întrebă Lewis. 

- Nu tocmai. Eu sunt doar un umil avocat şi nu 
văd ce ar avea de câştigat dacă m-ar elimina pe 
mine. 

- S-ar răzbuna. Dumneata nu cunoşti modul lor 
de a gândi. 


- Este adevărat, nu-l cunosc. 

- Directorul Voyles vrea să mai stăm pe- 
aproape vreo câteva luni, măcar până se termină 
procesul. 

- Treaba voastră ce faceţi, dar eu nu vreau să 
dau ochii cu careva din oamenii voştri, okay? 

- Perfect. Avem mijloacele noastre. 

Plimbarea ajunsese acum la avionul cel 
argintiu, marca Citation, şi băiatul uitase cu totul 
de cadavre şi bandiți ascunşi în întuneric. El şi 
Trumann urcară cu paşi vioi scara îngustă ce 
ducea în interiorul aparatului. 

În clipa aceea, un agent cu un aparat de 
emisie-recepţie în mână se apropie de Reggie şi 
de Lewis, spunându-le: 

- Mai au puţin şi aterizează. Auzindu-l, cei doi 
se îndreptară spre uşile larg deschise ale 
hangarului unde fură ajunşi din urmă de Mark şi 
de Trumann. Pe cerul senin, înspre nord, îşi făcu 
apariţia un avion minuscul. 

- Ei sunt, zise Lewis, iar Mark veni lângă Reggie 
şi o luă de mână. Dimensiunile avionului se 
măreau pe măsură ce aparatul se apropia de 
pistă; era un avion negru mult mai mare decât 
cele din hangar. Agenţi în costume sau în blugi 
începură să se agite prin zonă. Un minut întreg 
se scurse până când uşa se deschise şi scara se 
izbi de pământ. 

Jason McThune tropăi primul pe treptele 
metalice şi în clipa în care puse piciorul pe pistă o 
duzină de agenţi FBI înconjuraseră deja avionul. 
Dianne şi Clint coborâră şi ei împreună cu 
McThune şi porniră iute spre hangar. 

Mark dădu drumul mâinii lui Reggie şi alergă în 


întâmpinarea maică-sii. În cele câteva secunde 
cât dură îmbrăţişarea lor, toţi cei din jur priviră 
stânjeniţi clădirea aeroportului. 

- lartă-mă, mami, îmi pare aşa de rău, îngână 
Mark printre lacrimi. Dar Dianne îi apăsă capul de 
umărul ei: ar fi vrut să-l ţină aşa, îmbrăţişat, 
toată viaţa, dar în acelaşi timp ar fi vrut şi să-l 
strângă de gât cu propriile ei mâini. 

Reggie îi conduse în micul dar foarte curatul 
birou şi îi oferi lui Dianne o ceaşcă de cafea pe 
care aceasta însă o refuză. Trumann, McThune, 
Lewis şi restul echipei aşteptau nervoşi lângă 
uşă. Trumann, mai ales, îşi punea nenumărate 
întrebări: Dacă se răzgândeau? Dacă Muldanno 
reuşea să ia cadavrul din ascunzătoare? Dacă 
orice? Lewis făcea eforturi să-şi păstreze calmul 
şi să se concentreze asupra cafelei. Ceasul arăta 
acum ora opt fără douăzeci, soarele strălucea sus 
pe cer, în aer se simţea umezeala. 

Mark stătea pe genunchii maică-sii în timp ce 
Reggie, avocata, se aşezase la birou. Clint 
rămăsese în picioare lângă uşă. 

- Mă bucur că ai venit, îi zise Reggie lui Dianne. 

- Păi, nu prea am avut de ales. 

- Acum ai, acum poţi să te răzgândeşti, dacă 
vrei. Poţi să-mi ceri orice. 

- Reggie, tu îţi dai seama de viteza cu care se 
întâmplă totul? Acum şase zile, când am venit 
acasă, l-am găsit pe Ricky strâns ghem în patul 
lui, sugându-şi degetul. Pe urmă a apărut Mark şi 
curcanii. Acum mi se cere să mă transform în 
altcineva şi să fug într-o altă lume. Dumnezeule! 

- Inţeleg, zise Reggie, dar lucrurile nu pot fi 
oprite. 


- Eşti supărată pe mine, mami? întrebă Mark. 

- Da. N-o să-ţi mai dau prăjituri o săptămână 
întreagă, răspunse, mângâindu-l pe păr. 

- Cum se simte Ricky? întrebă Reggie după o 
lungă pauză. 

- Cam la fel. Doctorul Greenway încearcă să-l 
facă să se bucure de călătoria asta cu avionu. 
Dar a trebuit să-i dea nişte medicamente ca să 
putem pleca de la spital. 

- Mami, eu nu mă mai întorc la Memphis, zise 
Mark. 

- FBl-ul a luat legătura cu Spitalul de psihiatrie 
infantilă din Phoenix şi sunteţi aşteptaţi, explică 
Reggie. Este un spital bun. Clint l-a verificat 
vineri şi a primit nişte recomandări deosebite. 

- Deci vom locui în Phoenix? întrebă Dianne. 

- Numai până când se face bine Ricky. Pe urmă 
puteţi să vă mutaţi unde doriţi. Canada, 
Australia, Noua Zeelandă, voi hotărâți. Dar puteţi 
să rămâneţi şi la Phoenix, dacă vreţi. 

- Hai să mergem în Australia, mami. Ştii, acolo 
mai au şi-acum cowboy adevăraţi. Am văzut eu o 
dată, într-un film. 

- Mark, gata cu filmele, replică Dianne, 
mângâindu-l mai departe. N-am fi ajuns niciodată 
aici, dacă n-ai fi văzut atâtea filme. 

- Da' la televizor am voie? 

- Nu, nici la televizor. De-acum încolo ai să 
citeşti cărţi, şi nimic altceva. 

În birou se lăsă tăcerea. Reggie nu mai avea 
nimic de adăugat, Clint mai avea puţin şi 
adormea în picioare lângă uşă. Pentru prima dată 
în ultima săptămână, mintea lui Dianne funcţiona 
limpede. Oricât de speriată era, scăpase totuşi de 


celula întunecată de la „St. Peter's”; acum, 
scăldată în lumina soarelui, respirând aerul 
proaspăt, ţinându-şi în braţe fiul pierdut şi ştiind 
că celălalt era pe cale de a se face bine, îşi dădea 
seama că toţi oamenii aceştia care o înconjurau 
nu voiau decât să o ajute. Fabrica aia nenorocită 
era de-acum istorie, nu mai avea nevoie să 
lucreze. Scăpase şi de rulotele de doi bani, de 
grija zilei de mâine. De acum încolo, va putea să- 
şi petreacă tot timpul împreună cu copiii ei, îşi va 
cumpăra îmbrăcăminte nouă şi, de ce nu, îşi va 
putea permite chiar şi o manichiură. Doamne 
Sfinte, n-avea decât treizeci de ani şi, cu puţin 
efort şi ceva bani, ar putea să fie din nou 
atrăgătoare. Lumea este plină de bărbaţi. 

Şi oricât de întunecat şi de plin de capcane 
părea a fi viitorul, oricum el nu se compara cu 
aceste îngrozitoare ultime şase zile. Avea şi ea 
nevoie de puţină linişte. Hai, iubito, ai puţină 
încredere în oameni. 

- Cred că ar fi bine să mergem la Phoenix, zise 
ea într-un târziu. 

Zâmbind uşurată, Reggie scoase din servieta 
lui Clint înţelegerea dactilografiată şi semnată 
deja de Harry şi de Trumann. După ce semnă şi 
ea, avocata îi întinse stiloul lui Dianne. Plictisit de 
lacrimi si îmbrăţişări, Mark porni în plimbare prin 
faţa peretelui împodobit cu nenumărate fotografii 
colorate reprezentând tot felul de tipuri şi mărci 
de avioane. 

- Dacă mă gândesc bine, cred că am să mă fac 
pilot, îl informă el pe Clint. 

- Mă-ntorc imediat, zise Reggie, luând foaia de 
hârtie şi ieşind din încăpere. 


Trumann tresări atât de tare când se deschise 
uşa, încât îşi vărsă cafeaua fierbinte pe mână. 
Ceea ce îl făcu să înjure scurt, să trântească 
ceaşca de podea şi să-şi folosească pantalonii 
drept şervet. 

- Relaxează-te, Larry, zise Reggie. Totul este în 
regulă. Semnează aici, comandă ea, vârându-i 
hârtia sub nas. Trumann şi K.O. semnară fără să 
murmure. 

- Pregătiţi avionul. Pleacă la Phoenix. 

K.O. se întoarse imediat spre agenţii care 
aşteptau lângă intrarea în hangar şi le făcu un 
semn cu mâna, iar McThune porni în fugă să le 
transmită şi alte instrucţiuni. Reggie se întoarse 
în birou, închizând uşa în urma ei. 

K.O. şi Trumann îşi strânseră mâinile şi zâmbiră 
puţin prosteşte; apoi îşi întoarseră privirile spre 
uşa biroului. 

- Acum ce-o mai fi? mormăi Trumann. 

- Este avocată, Larry, şi cu avocaţii nu ştii 
niciodată cum stai. 

McThune se apropie de Trumann şi îi întinse un 
plic. 

- Asta-i o citaţie pentru venerabilul Roy 
Foltrigg, preciza el zâmbind. Domnul judecător 
Roosevelt a semnat-o în dimineaţa asta. 

- Duminică dimineaţa? se minună Trumann, 
luând plicul. 

- Da, şi-a chemat grefierul la birou şi este cât 
se poate de nerăbdător să-l vadă iar pe Foltrigg 
la Memphis. 

Cei trei bărbaţi chicotiră încântați. 

- Venerabilul are s-o primească chiar în 
dimineaţa asta, zise Trumann. 


În sfârşit, uşa biroului se deschise şi Clint, 
Dianne, Mark şi Reggie se îndreptară spre pistă. 
Motoarele fură puse în funcţiune, agenţii se 
agitau prin preajmă. Trumann şi Lewis îi 
conduseră până la ieşirea din hangar. 

K.O. diplomatul strânse mâna lui Dianne şi-i 
zise: 

- Noroc, doamnă Sway. Jason McThune vă va 
însoţi până la Phoenix şi va aranja lucrurile acolo. 
Vă asigur că sunteţi în siguranţă. Şi dacă putem 
să vă ajutăm cu ceva, anunţaţi-ne. 

Dianne zâmbi dulce, iar Mark întinse şi el 
mâna, zicând: 

- Mulţumesc, K.O. Să ştii că ai fost un mare cui 
înfipt în talpă. 

Zâmbetul băiatului îi făcu pe toţi să înţeleagă 
că glumeşte, iar K.O. izbucni în râs. 

- Noroc, Mark, şi-ţi dau cuvântul meu, fiule, că 
tu ai fost un cui şi mai mare. 

- Da, ştiu, şi-mi pare rău, spuse el, apoi dădu 
mâna cu Trumann şi porni alături de maică-sa şi 
de McThune. Reggie şi Clint rămaseră lângă uşa 
hangarului. 

Dar pe la jumătatea drumului, Mark se opri 
brusc, ca şi cum ar fi fost paralizat de groază, şi o 
privi pe Dianne urcând scara avionului. Nici o 
clipă în ultimele douăzeci şi patru de ore nu-i 
trecuse prin minte că Reggie nu va merge cu ei. 
Dimpotrivă, i se păruse absolut normal ca ea să 
rămână împreună cu ei până când această 
nenorocire va lua sfârşit. Ori acum când îşi dădu 
seama că ea nu era lângă ei, înlemni pur şi 
simplu pe pistă. 

Se întoarse apoi încet şi o privi îngrozit de 


realitatea copleşitoare. Făcu doi paşi spre ea, dar 
se opri. Atunci Reggie porni spre el şi, când 
ajunseră în faţă, îngenunche pe asfaltul pistei, 
privind drept în ochişorii înspăimântați. 

Mark îşi muşcă buzele, apoi întrebă cu glas 
sugrumat de teamă: 

- Nu-i aşa că nu poţi să mergi cu noi? 

Deşi stătuseră de vorbă ore în şir, nu 
atinseseră niciodată subiectul acesta. 

Reggie clătină din cap, iar ochii i se umplură de 
lacrimi. 

Băiatul îşi şterse obrajii cu dosul palmei: pentru 
prima dată în viaţa lui, nu-i era ruşine să plângă 
în public. 

- Dar eu vreau să mergi cu noi, zise el. 

- Nu pot, Mark, răspunse ea, luându-l de umeri 
şi strângându-l blând în braţe. Nu pot. 

- Îmi pare rău de toate astea. Nu meritai aşa 
ceva, spuse el cu obrajii scăldaţi de lacrimi. 

- Dar atunci nu te-aş fi cunoscut pe tine, Mark. 
Te iubesc şi are să-mi fie tare dor de tine, zise ea 
sărutându-l pe obraz şi strângându-l şi mai tare 
în braţe. 

- N-am să te mai văd niciodată, nu? întrebă el 
cu glas pierdut; buza de jos îi tremura, iar 
lacrimile îi picurau de pe bărbie. 

- Nu, Mark, răspunse ea cu dinţii încleştaţi. 

Apoi Reggie trase adânc aer în piept şi se ridică 
în picioare. Ar fi vrut să-l ia pe sus şi să-l ducă 
acasă la Mama Love; ar fi putut locui în 
dormitorul de la etaj şi ar fi putut să mănânce 
oricâte spaghetti şi îngheţată i-ar fi poftit inima. 

Dar în loc de toate acestea, privi spre avionul 
unde Dianne aştepta răbdătoare. Mark îşi şterse 


din nou obrajii şi zise aproape pentru sine: 

- N-am să te mai văd niciodată. 

Apoi se întoarse, încercând în zadar să-şi ţină 
umerii drepţi. Când ajunse în dreptul scării de 
metal, aruncă o ultimă privire în urmă. 


42 


Câteva minute mai târziu, când avionul pornise 
spre capătul pistei, Clint se apropie de ea şi o luă 
de mână. Nu scoaseră nici o vorbă până când 
avionul dispăru în nori. 

Abia atunci Reggie îşi şterse lacrimile şi 
declară: 

- Cred că am să mă specializez în imobiliar; nu 
mai pot să suport aşa ceva. 

- E un puşti grozav, zise Clint. 

- Mă doare sufletul, Clint. 

- Ştiu, zise el strângându-i mâna. 

Între timp, Trumann se apropiase pe nesimţite 
de ei, şi acum priveau toţi trei cerul pustiu. Când 
îl observă lângă ea, Reggie scoase din buzunar o 
casetă audio. 

- Poftim, e a dumitale. lar cadavrul este în 
garajul lui Jerome Clifford, 886 East Brookline, 
zise ea, ştergându-şi mai departe lacrimile de pe 
obraji. 

Trumann se întoarse spre stânga şi dădu 
câteva ordine printr-un aparat de emisie- 
recepţie. Agenţii FBI săriră în maşină. Reggie şi 
Clint nu făcură nici o mişcare. 

- Mulţumesc, Reggie, zise Trumann, dintr-o 
dată nerăbdător să plece. 


- Nu mie trebuie să-mi mulţumeşti, zise ea 
privind norii. Mulţumeşte-i lui Mark.