John Grisham — Si vremea e ca sa ucizi

JOHN GRISHAM 


„Şi vreme e 
ca să ucizi 


Traducere de Gabriela Nedelea 


RAO 
2007 


A Time to Kill, 1987 


ISBN: 978-973-103-239-9 


NOTA AUTORULUI 


Pentru că sunt, în general, o persoană înclinată să-şi facă 
planuri pe care nu le poate duce niciodată la bun sfârşit, 
atunci când am început să scriu această carte, singurul 
meu gând era să o termin. 

Imi şi imaginam teancul bine aranjat de pagini 
dactilografiate, pe-un colț al biroului, mândria care m-ar fi 
cuprins când le-aş fi spus clienţilor şi prietenilor mei că 
acela e un roman scris de mine. Bineînţeles, visam, undeva, 
în subconştient, că avea să vadă şi lumina tiparului, dar, vă 
mărturisesc cinstit, nu-mi amintesc să fi conştientizat 
aceste gânduri, cel puțin nu atunci când m-am apucat de 
scris. Şi totuşi, aceasta avea să fie prima mea încercare 
serioasă de a face literatură. 

Am început în toamna anului 1984, exact la trei ani după 
terminarea Facultăţii de drept, pe când eram complet lipsit 
de experiență. Atunci, în zorii carierei mele juridice, 
petreceam ore-n şir la judecătorie, urmărind pledoariile 
unor avocați de vază. 

Am fost şi sunt şi acum fascinat de sălile de tribunal. 
Oamenii spun în fața Curtii lucruri pe care, în alte conditii, 
n-ar îndrăzni să le dezvăluie. Adevăratele drame au loc zi 
de zi, în nenumăratele săli de tribunal din toată tara asta, şi 
nicidecum pe ecrane sau scene. 

Am asistat odată, întâmplător, la un proces în care o fată 


3 


depunea mărturie împotriva bărbatului care o violase cu 
brutalitate. Pentru mine a fost o experiență copleşitoare, 
deşi mă aflam acolo doar ca spectator. La inceput, fetiţa 
părea foarte curajoasă, apoi, însă, a devenit vulnerabilă şi 
jalnică. Parcă eram hipnotizat. Nu-mi venea să cred că tot 
acel coşmar prin care trecuseră ea şi familia ei era 
adevărat. Mă întrebam ce-aş fi făcut dacă ar fi fost vorba de 
propria mea fiică. văzând-o cum suferă în fata completului 
de judecată, am simţit în mine impulsul de a-l impuşca eu 
însumi pe agresor. Mi-am dorit, o clipă ce mi s-a părut 
nesfârşită, să-i fiu tată, să fac eu însumi dreptate. Pentru că 
ceea ce auzeam era un adevărat roman. Incet-incet, a 
început să mă obsedeze ideea răzbunării paterne. Ce 
hotărâre ar lua un juriu format din indivizi obişnuiţi şi 
mediocri față de un asemenea părinte? Fără îndoială, l-ar 
înțelege cu toții, dar ar fi, oare, suficientă simpatia lor 
pentru obținerea achitării? 

Ideea acestui roman a prins contur la capătul a trei luni 
de frământări, timp în care nu m-am mai putut gândi 
aproape deloc la altceva. Aşa că am scris primul capitol de 
mână, pe tot felul de foi găsite prin dosarele de la tribunal. 
Când l-am terminat, am rugat-o pe soția mea, Renee, să-l 
citească. A impresionat-o atât de puternic, încât mi-a 
mărturisit că abia aşteaptă să continui. Peste o lună, i-am 
mai dat două capitole. Renee s-a arătat cu totul captivată, 
ea, care citea săptămânal cinci-şase romane polițiste, de 
groază, de spionaj şi altele de genul acesta. Nu-şi prea 
pierdea vremea cu fleacuri! 

Pe vremea aceea, consideram scrisul un fel de hobby pe 
care mi-l satisfăceam pe ici-colo, când-cum, impunându-mi, 
totuşi, un ritm de cel puţin o pagină pe zi. N-am abandonat 
nicio clipă, cu excepția unei perioade de vreo lună, când am 
avut nişte treburi importante. Apoi însă, rareori mi s-a mai 
întâmplat să-mi scape o zi. Trudeam înainte cu încredere 


4 


oarbă. Povestea era minunată, dar mă îndoiam de felul în 
care reuşeam s-o pun pe hârtie. Totuşi, nu m-am oprit, mai 
ales la insistenţele soției mele. 

După un an, am observat cu uimire că teancul de foi 
scrise crescuse considerabil şi că jumătate din carte era 
gata. Vitasem scopul pe care mi-l propusesem la început şi 
m-am surprins gândindu-mă la contracte, la drepturi de 
autor şi la festinuri cu diverşi agenți şi editori - visuri de 
romancier nepublicat! 

La capătul a trei ani, când Renee termină de citit ultimul 
capitol, l-am trimis şi pe acesta la New York. Intitulasem 
cartea, total neinspirat, Dangăt funebru. Dar titlul a fost 
anulat îndată ce manuscrisul a ajuns în mâinile noului meu 
agent, Jay Garon. Acesta văzuse primele trei capitole şi mi- 
a trimis imediat un contract de reprezentare. Cartea fusese 
acceptată de mulţi alti agenți şi editori. Jay a luat 
manuscrisul şi mi-a spus să mă apuc, între timp, de alt 
roman. l-am urmat sfatul. 

A trecut un an, fără să se întâmple nimic. Eram cu totul 
cufundat în scrierea celui de-al doilea roman, Firma, când 
Jay m-a sunat într-una din zilele lunii aprilie 1988, să-mi 
spună că, în sfârşit, cartea va fi publicată. Bill Thompson de 
la Wynwood Press îmi citise manuscrisul şi îl cumpărase 
imediat. La indrumarea lui, am revăzut textul de 
nenumărate ori şi i-am găsit un titlu nou... Şi vreme e ca să 
ucizi. Cred că a fost al şaselea sau al şaptelea la care m-am 
gândit. In general, nu mă prea pricep la titluri. 

Wynwood a tipărit cartea în cinci mii de exemplare şi a 
publicat-o în 1989. S-a vândut bine aproape de casă, dar 
restul lumii a ignorat-o complet. Nu mi s-au propus nici 
reeditări, nici traduceri în alte limbi. Aşa cum se întâmplă 
de obicei cu primul roman, şi acesta a trecut neobservat. 
Oamenii aveau altceva mai bun de făcut. 

Am terminat Firma în 1989 şi i-am trimis-o lui Jay. Cartea 


5 


a fost cumpărată de editura Doubleday/Dell, iar când a 
apărut, în martie 1991, cariera mea scriitoricească a luat-o 
pe un făgaş nesperat. Succesul Firmei a trezit interesul şi 
pentru... Şi vreme e ca să ucizi. Sunt multe elemente 
autobiografice în acest roman. Acum nu mai practic 
avocatura, dar timp de zece ani am făcut-o în stilul lui Jake 
Brigance. Am fost un avocat al străzii, adică am pledat 
pentru oameni, nu pentru cine ştie ce mari corporații sau 
bănci. Am cam aceeaşi vârstă cu Jake, iar în liceu am jucat 
pe post de apărător în echipa de fotbal a şcolii, deşi nu cu 
prea mult succes. Multe lucruri pe care le spune sau le face 
Jake sunt similare cu cele pe care le-aş spune sau le-aş face 
eu însumi, în împrejurări asemănătoare. Avem acelaşi tip 
de automobil, Saab, şi ne simțim amândoi copleşiți de 
tensiunea pe care o provoacă un proces de omor. Am 
vomat în toaletele tribunalului şi am suferit de insomnii, la 
fel ca Jake. Toate aceste lucruri am încercat să le redau cât 
mai fidel în naraţiunea mea. 

Acest roman a fost scris din suflet şi, deşi i se pot reproşa 
multe, n-aş schimba niciun cuvânt, chiar de-aş putea. 


Oxford, Mississippi 
30 ianuarie 1992 


Lui Renée, 

O femeie nespus de frumoasă, 
O prietenă nestrămutată, 

Un critic blând, 

O mamă duioasă, 

O soţie desăvârşită. 


Billy Ray Cobb era cel mai tânăr şi mai firav dintre cele 
două brute. La douăzeci şi trei de ani, petrecuse trei din ei 
la închisoarea din Parchman, pentru deţinere şi trafic de 
droguri. Era un tip subţirel, dar extrem de dur. In închisoare 
o dusese relativ bine, pentru că reuşise, prin mijloace 
obscure, să facă rost de stupefiante, pe care le vindea sau 
le dădea negrilor şi gardienilor, pentru a fi favorizat. În anul 
de după eliberare, continuase să prospere, iar traficul cu 
droguri îl plasase într-o poziţie privilegiată în lumea 
interlopă din comitatul Ford. Era un adevărat om de afaceri, 
cu angajaţi, cu tranzacţii şi cu diverse obligaţii; tot, în afară 
de taxe. În Clanton, era cunoscut ca fiind printre puţinii 
care îşi permiseseră să plătească şaisprezece mii, bani 
gheaţă, pentru o camionetă Ford, de culoarea canarului, 
făcută la comandă. Roţile luxoase, cromate, cu anvelope 
speciale, fuseseră obţinute în urma unor tranzacţii 
dubioase. Fanionul care flutura la lunetă, îl furase de la un 
suporter beat, la un meci de fotbal al echipei Ole Miss. 

Camioneta era obiectul cel mai de preţ pe care îl deţinea 
Billy Ray. Acum stătea pe oblonul benei, fumând haşiş şi 
bând bere, privindu-l pe prietenul său, căruia îi venise 
rândul. Willard era cu patru ani mai mare, dar mult mai 
prost decât el. In general, nu avusese încurcături şi nici nu 


8 


se implicase în „afaceri”. Poate doar câte-o încăierare 
ocazională, urmată de o noapte petrecută la „răcoare”, dar 
nu ceva ieşit din comun. Zicea că e tăietor de lemne, dar 
nu prea intra în pădure, pentru că avea probleme cu 
spatele. Avusese un accident pe când lucra la o platformă 
maritimă din Golf. Compania petrolieră îi plătise atunci o 
sumă frumuşică, dar pierduse totul când îl părăsise 
nevasta. Ocupaţia sa actuală era aceea de zilier la Billy Ray 
Cobb, care nu plătea mult, dar îi trecea cu vederea prostia. 
În sfârşit, avea şi el o îndeletnicire, aşa cum îşi dorise de 
atâta vreme. 

Deşi împlinise zece ani, fetiţa părea mult mai mică. 
Stătea pe coatele care îi fuseseră imobilizate, legate cu 
sfoară galbenă de nailon. Picioarele îi erau desfăcute 
grotesc; dreptul era legat de un stejar tânăr, iar stângul, de 
un par putred, căzut dintr-un gard părăginit. Sfoara îi 
pătrunsese în carne, iar sângele îi şiroia pe picioare în jos. 
Faţa îi era umflată şi plină de sânge; avea un ochi tumefiat; 
celălalt era pe jumătate deschis, aşa că îl putea vedea pe 
bărbatul alb din camionetă. Nu se uita la cel de deasupra 
ei, care gâfâia şi înjura transpirat, făcând-o să sufere 
îngrozitor. Când termină, acesta îi trase o palmă şi începu 
să râdă. Celălalt izbucni şi el în hohote. Râdeau din ce în ce 
mai tare, rostogolindu-se prin iarbă, lângă camionetă, 
chicotind şi ţipând ca doi nebuni. 

Fetiţa se întoarse cu spatele la ei şi începu să plângă 
încetişor, ca să nu facă zgomot. O bătuseră mai devreme 
pentru că strigase după ajutor. O ameninţaseră chiar cu 
moartea, dacă nu-şi ţinea gura. 

Obosiră de atâta râs şi se urcară în remorcă. Willard se 
şterse cu cămăşuţa fetiţei, umedă de sânge şi de sudoare, 
ceea ce îl făcu pe Cobb să bombănească. Prietenul său îi 
întinse o bere rece, din frigorifer. 

Fetiţa suspina, scoțând sunete ciudate, înăbugşite. Apoi se 


9 


linişti. Cutia cu bere, din care Cobb băuse jumătate, se 
încălzise, aşa că o azvârli spre ea, lovind-o în abdomen. 
Spuma albă se împrăştie peste tot. Apoi cutia se rostogoli 
printre gunoaie, alături de celelalte pe care le aruncaseră 
înainte. Willard nu prea nimerea la ţintă, dar Cobb era 
destul de abil. Deşi nu le stătea în caracter să facă risipă de 
bere, azvârleau cutiile pe jumătate goale, ca să doară mai 
tare. Pe lângă asta, era amuzant să vezi cum spuma sare în 
toate părţile. 

Fetiţa nu mişca. Berea caldă i se amestecase cu sângele 
întunecat şi i se prelingea pe faţă şi pe gât, formând o 
băltoacă. 

Willard îl întrebă pe Cobb dacă nu cumva murise. Acesta 
îi explică, în timp ce desfăcea o nouă cutie de bere, că 
negrii nu mureau dintr-atâta. Câteva şuturi, o bătaie, un 
viol erau un mizilic pentru ei. Ca să dai gata un „cioroi”, îţi 
trebuie un cuţit, un pistol sau o funie. Deşi nu participase 
până atunci la un astfel de omor, trăise alături de negri în 
închisoare şi ştia totul despre ei. Când se ucideau unul pe 
altul, foloseau totdeauna o armă. Cei care erau doar bătuţi 
sau violaţi nu mureau. Cu albii însă era altceva, nu rezistau 
la astfel de lucruri. Hotărât, negrii aveau capul mai tare. 

Willard păru satisfăcut de explicaţie. Il întrebă pe Cobb ce 
avea de gând, dacă tot terminaseră cu ea. Acesta mai trase 
un fum de haşiş, apoi stinse ţigara turnând un strop de bere 
peste ea, şi zise că el nu-şi terminase treaba. Aşa că sări de 
pe oblonul maşinii şi se îndreptă, clătinându-se, spre micul 
luminiş, unde legaseră fetiţa... O înjură şi ţipă la ea, apoi îi 
turnă bere rece peste faţă, hohotind ca un nebun. Ea îl 
privea cum apărea de după copăcelul din dreapta, uitându- 
se fix între picioarele ei. Când începu să-şi lase pantalonii, 
fetiţa se întoarse îngrozită spre stânga şi închise ochii. O 
chinuia din nou. 

După o vreme, deschise ochii şi i se păru că vede ceva în 


10 


pădure. Era un bărbat alergând înnebunit printre liane şi 
lăstăriş, era tăticul ei care striga şi o arăta cu degetul, 
venind disperat să o salveze. În momentul în care începu 
să-l cheme, bărbatul dispăru şi ea adormi. 


æ 


Când se trezi, îi văzu pe cei doi bărbaţi dormind, unul sub 
un arbore, iar celălalt întins lângă remorcă. Îi amorţiseră 
mâinile şi picioarele. Sub ea, sângele se amestecase cu 
berea şi cu urina, formând o pastă lipicioasă. Trupul ei mic 
era una cu pământul, iar când încerca să se mişte puţin, se 
auzea un trosnet uşor. Trebuia să scape, îşi zise, dar, cu 
toate eforturile, nu reuşi să se deplaseze decât cu câţiva 
centimetri spre dreapta. Picioarele îi erau legate atât de 
sus, încât fesele nu atingeau pământul. Membrele 
înţepenite refuzau s-o asculte. Cercetă pădurea cu privirea, 
doar-doar l-o zări pe tatăl său, şi-l strigă încetişor. Aşteptă 
puţin, apoi adormi din nou. Când se trezi, îi văzu mişcându- 
se prin apropiere. Cel mai înalt se îndrepta spre ea, 
bălăbănindu-se, cu un cuţitaş în mână. li apucă glezna 
stângă şi tăie furios sfoara, până se desprinse. Apoi îi 
eliberă şi cel de-al doilea picior. Fetiţa căzu ghemuită ca un 
făt, cu spatele la ei. 

Cobb aruncă o funie în jurul unei crengi groase şi-i făcu o 
buclă cu un nod mobil. O apucă pe fetiţă şi îi petrecu laţul 
pe după gât, apoi traversă luminişul cu celălalt capăt al 
sforii în mână. Se aşeză pe platformă, lângă Willard, care 
fuma iar, zâmbindu-i complice. Cobb trase de sfoară până o 
întinse bine, apoi o smuci abil. Trupul mic şi gol tresări, 
târându-se până sub creangă. Fetiţa se înecă şi tuşi, iar el 
slăbi uşor funia, acordându-i generos câteva clipe de 
uşurare. 

Cobb legă sfoara de bara din spate şi mai desfăcu o bere. 


11 


Cei doi stăteau pe oblonul maşinii savurând băutura şi 
uitându-se la fetiţă. Işi petrecuseră aproape toată ziua 
lângă lac, unde Cobb avea un prieten cu o barcă şi nişte 
fete despre care crezuseră că vor ceda uşor. Dar 
presupunerea lor nu se realiză, deşi Cobb le oferise generos 
bere şi droguri. Nemulţumiţi că fetele nu fuseseră receptive 
la avansurile lor, plecaseră de-acolo fără nicio ţintă. Pe 
fetiță o  văzuseră întâmplător. Mergea pe marginea 
drumului, ţinând în mână o sacoşă cu alimente. Willard o 
lovise în ceafă cu o cutie de bere. 

— Vrei să-i faci de petrecanie? întrebă Willard cu ochii 
strălucitori şi injectaţi. 

Cobb ezită o clipă. 

— Nţţţ! Fă-o tu, c-a fost ideea ta! 

Willard trase adânc un fum, apoi scuipă şi zise: 

— N-a fost ideea mea. Tu te dai mare că ştii să omori 
negri. Fă-o tu! 

Cobb dezlegă funia din jurul barei şi o întinse bine. Cum 
trase brusc, peste tot săriră bucățele de coajă şi aşchii de 
ulm. Fetiţa tuşi. 

Deodată, se auzi ceva - un zgomot puternic de ţeavă de 
eşapament. Cei doi se întoarseră repede şi priviră în josul 
drumului prăfuit, până la autostrada din depărtare. 
Incepură să înjure şi să se agite. Unul din ei trânti oblonul 
remorcii, iar celălalt se îndreptă spre fetiţă. Se aplecă şi o 
apucă, dezlegându-i laţul din jurul gâtului, apoi o târî şi o 
aruncă în maşină. Cobb o pocni şi o ameninţă că o omoară, 
dacă nu stă liniştită. Îi mai spuse că o s-o ducă acasă, 
numai să stea culcată şi să facă ce-i spune el; altfel, îi 
suceşte gâtul. Apoi, trântiră portierele şi plecară în viteză. 
Scăpase, avea să ajungă acasă. 

Cobb şi Willard făcură semn cu mâna când trecură pe 
lângă Firebird-ul zgomotos, pe drumul îngust şi murdar. 
Willard se uită în spate să se asigure că micuța negresă 


12 


stătea întinsă. Cobb o luă pe autostradă şi începu să 
gonească. 

— Şi-acu', ce facem? întrebă Willard agitat. 

— Habar n-am! răspunse Cobb pe acelaşi ton. Da'i musai 
să facem iute ceva, până nu-mi umple camionul de sânge. 
Uită-te la ea, mi-a mânjit tot! 

Willard reflecta, în timp ce-şi termina berea. 

— S-o aruncăm de pe un pod, zise el, mândru de idee. 

— Nu-i rău, nu-i rău chiar deloc! spuse Cobb, punând 
frână brusc şi dându-i ordin lui Willard să-i aducă o bere. 

Pete ieşi din maşină şi aduse două cutii. 

— E sânge şi-n frigorifer, dădu el raportul, în vreme ce 
porneau în viteză. 

Gwen Hailey avu un presentiment cumplit. De obicei, 
trimitea pe unul din cei trei băieţi la magazin, dar acum 
fuseseră pedepsiţi de tatăl lor şi aveau ca sarcină să 
smulgă buruienile din grădină. Tonya mai fusese şi înainte 
singură la cumpărături şi se descurcase. 

După vreo două ore, când văzu că nu mai soseşte, Gwen 
îi trimise pe băieţi s-o caute. Aceştia îşi închipuiră că e pe la 
copiii lui Poynder, la joacă, sau că o fi îndrăznit să treacă de 
băcănie, să-şi viziteze prietena, pe Bessie Pierson. Domnul 
Bates, de la magazin, le spuse că fetiţa trecuse pe acolo, 
dar că plecase de vreo oră. Apoi Jarvis, băiatul mijlociu, găsi 
sacoşa cu cumpărături la marginea drumului. Gwen îşi 
anunţă soţul la fabrica de hârtie unde lucra. Il luă apoi pe 
Carl Lee Jr. În maşină şi porniră pe drumul cu pietriş din 
spatele magazinului. Se duseră la armurăria veche de pe 
plantaţia Graham, să vadă dacă fetiţa nu era la mătuşa ei. 
Opriră la magazinul lui Broadway, care se afla cam la doi 
kilometri de băcănie. Nişte negri le spuseră că nu o 
văzuseră pe acolo. Străbătură toate drumeagurile şi toate 
ulițele prăfuite, pe o suprafaţă de câţiva kilometri în jurul 
casei. 


13 


Cobb nu găsi niciun pod potrivit pentru planul lor. Peste 
tot erau negri cu pălării de pai uriaşe, care pescuiau cu 
undiţe lungi, de trestie. Stăteau nemişcaţi acolo, doar din 
când în când alungau câte o muscă sau omorau cu palma 
ţânţarii de pe obraz. 

| se făcu frică. Willard se îmbătase şi nu-l mai putea 
ajuta. Rămăsese să ia singur o decizie, în urma căreia fata 
să nu mai poată povesti ceea ce se petrecuse. Willard 
sforăia, în vreme ce el conducea frenetic pe drumurile 
acelea pline de pietriş, în căutarea unui pod sau a unui mal 
mai abrupt unde ar fi putut opri s-o arunce fără să fie văzut 
de o duzină de negri cu pălării de pai. Se uită în oglindă şi 
văzu că fetiţa încerca să se ridice. Apăsă pe frână şi micuța 
se izbi de peretele din faţă al benei, chiar sub lunetă. 
Willard căzu de pe banchetă, dar nu se trezi. Sforăia în 
continuare acolo, jos. Cobb îi înjură pe amândoi. 

Lacul Chatulla nu era decât o groapă făcută de mâna 
omului, plină de mâl, cu un dig acoperit cu iarbă, ce se 
întindea cam pe o milă, pe graniţa a două comitate, Ford şi 
Van Buren, la sud-vest de primul. Primăvara, devenea cea 
mai mare întindere de apă din Mississippi, dar în miezul 
verii, când ploile încetau şi soarele înfierbânta apa puţin 
adâncă, lacul seca aproape cu totul. Conturul altădată 
îndrăzneţ al malurilor se restrângea, formând o băltoacă 
maronie-roşcată. Era alimentat din toate părţile de pârâiaşe 
şi izvoraşe nenumărate, dar şi de două ape curgătoare 
mari, care meritau numele de râuri. Existenţa atâtor văi 
crease necesitatea construirii multor poduri pe marginea 
lacului. Cei din camioneta galbenă le traversau în disperare 
făcând eforturi să găsească un loc potrivit pentru a scăpa 
de pasagerul incomod. Cobb îşi amintea de un podet 
îngust, de lemn, care trecea peste Foggy Creek. Pe măsură 
ce se apropiau de el, văzu din nou nişte negri cu undiţe de 
trestie, aşa că o luă pe un drum lăturalnic şi opri maşina. 


14 


Lăsă oblonul în jos, trase fetiţa afară şi o aruncă într-o vale 
plină de mărăcini. 

Carl Lee Hailey nu se grăbi prea mult să ajungă acasă. O 
ştia pe Gwen prăpăstioasă. II mai chemase de atâtea ori de 
la fabrică, temându-se că i-au fost răpiți copiii. Aşa că 
aşteptă până să se termine lucrul şi nu se grăbi, mai mult 
ca de obicei, spre casă. Fu cuprins de panică doar în 
momentul în care se apropie şi văzu maşina poliţiei parcată 
în faţa pridvorului. In afară de aceasta, pe alee şi în curte 
staţionau şi alte automobile, aparţinând celor din familia lui 
Gwen. Văzu şapte pălării de pai într-o maşină necunoscută, 
din care ieşeau nişte undiţe, prin geamurile laterale. Unde 
erau Tonya şi băieţii? _ 

Când deschise uşa din faţă o auzi pe Gwen plângând. In 
cămăruţa din dreapta, o mulţime de oameni erau aplecaţi 
asupra unei siluete mici, întinse pe canapea, înfăşurată în 
prosoape ude. Rudele plângeau în jurul ei. Când se apropie 
de pat, se dădură cu toţii la o parte. Lângă fetiţă rămase 
numai Gwen, care o mângâia uşor pe păr. Tatăl îngenunche 
în faţa canapelei şi atinse umărul fetiţei, vorbindu-i blând. 
Ea încercă să-i zâmbească. Faţa îi era o masă informă, 
sângerândă şi tumefiată, plină de vânătăi. Nu-şi putea 
deschide ochii umflaţi. Tatăl lăcrimă, uitându-se la trupul 
micuţ, înfăşurat în prosoape, care sângera din cap până în 
picioare. _ 

Carl Lee o întrebă pe Gwen ce s-a întâmplat. In loc de 
răspuns, aceasta începu să tremure şi să urle. Atunci, 
fratele ei o duse repede în bucătărie. Carl Lee se ridică şi-i 
întrebă pe cei din jur acelaşi lucru. Nu-i răspunse nimeni. 
Întrebă pentru a treia oară. Ajutorul de şerif, Willie 
Hastings, văr cu Gwen, îşi luă inima în dinţi şi-i povesti că 
Tonya fusese găsită pe drum de nişte oameni care pescuiau 
lângă Foggy Creek. Fetiţa le spusese numele lui, iar ei o 
aduseseră acasă. Apoi Hastings tăcu şi privi în pământ. Carl 


15 


Lee se uită la el aşteptând. Toţi ceilalţi coborâră ochii. 

— Ce s-a întâmplat, Willie? hohoti Carl Lee, uitându-se fix 
la poliţist. 

Hastings vorbi rar, cu ochii pe fereastră, şi repetă ceea 
ce-i spusese Tonya mamei sale. Se opri când auzi sunetul 
sirenei de la ambulanţă. 

leşiră toţi, cu feţele grave, aşteptând în pridvor. Echipa 
sanitară scoase o targă din maşină şi se îndreptă spre casă. 
Brancardierii se opriră în curte, dar Carl Lee, cu fetiţa în 
braţe, cu ochii şiroind de lacrimi îi ocoli. Intrară în 
ambulanţă. După ce închiseră uşile, brancardierii o luară cu 
grijă pe Tonya din braţele tatălui ei. 


16 


Ozzie walls era singurul şerif negru din Mississippi. Mai 
existaseră astfel de cazuri în istoria recentă a statului, dar, 
pentru moment, era singurul. Se mândrea cu acest lucru, 
mai ales că în comitatul Ford şaptezeci şi patru la sută din 
populaţie era formată din albi. Şerifii negri de până atunci 
activaseră în comitate unde predominau oamenii de 
culoare. Oricum, nu mai fusese ales niciun şerif negru, de la 
Reconstrucţie încoace, într-o regiune în care albii erau 
majoritari. Se născuse în Ford şi se înrudea cu majoritatea 
celor de acolo, indiferent de culoare. Pe la sfârşitul anilor 
şaizeci, când s-a abolit segregaţia rasială în şcoli, a învăţat 
în prima clasă mixtă care a absolvit liceul din Clanton. Voise 
să joace fotbal în echipa Ole Miss. Aceştia însă aveau deja 
câţiva negri, aşa că s-a dus la Alcom State, pe post de 
apărător în echipa Rams. Dar a fost nevoit să se întoarcă la 
Clanton, din cauza unei lovituri la genunchi. Fotbalul i-a 
lipsit mult, acum însă se simţea bine ca şerif, mai ales că la 
alegeri fusese preferat albilor. Copiii albi îl iubeau pentru că 
apăruse la televizor şi în reviste ca un adevărat erou. 
Părinţii îl respectau şi îl votaseră pentru că era un poliţist 
dur, care nu făcea nicio diferenţă între ticăloşii albi şi cei 
negri. Politicienii îl susțineau deoarece, de când ajunsese 
şerif, nu mai avuseseră loc anchete ale procuraturii pe 


17 


teritoriul comitatului Ford. lar negrii îl adorau ca pe unul de- 
al lor. 

Ozzie sărise peste cină aşteptând raportul lui Hastings, în 
biroul său de lângă camerele de arest. Avea un suspect, pe 
Billy Ray Cobb, un obişnuit al casei, despre care Ozzie ştia 
că vinde droguri, dar nu putuse să dovedească acest 
lucru... Ştia, de asemenea, că tipul era periculos. 

Dispecerul îi făcu legătura cu poliţiştii din teren, iar 
şeriful le dădu instrucţiuni să-l repereze pe Billy Ray Cobb, 
dar să nu-l aresteze încă. 

În total, avea doisprezece oameni în subordine: nouă albi 
şi trei negri. Aceştia se răspândiseră în tot ţinutul, să caute 
o camionetă Ford galbenă, cu un fanion la parbrizul din 
spate. 

Când sosi, Hastings plecă împreună cu şeriful la spitalul 
din Ford. Ca de obicei el conducea, iar Ozzie dădea ordine 
prin radio. 

În sala de aşteptare, găsiră tot clanul Hailey: unchi, 
mătuşi, bunici, prieteni şi oameni străini - toţi înghesuiți în 
încăperea aceea mică. Mulţi stăteau pe hol şuşotind sau 
plângând înăbuşit. Tonya se afla la chirurgie. 

Carl Lee stătea pe o banchetă ordinară de plastic, într-un 
colţ mai retras, alături de Gwen şi de băieţii lui. Se uita în 
pământ fără să observe mulţimea. Femeia îşi culcase capul 
pe umărul lui, plângând încetişor. Băieţii înţepeniseră cu 
mâinile pe genunchi, aruncând priviri furişe spre tatăl lor, 
aşteptând un cuvânt de încurajare. 

Ozzie îşi făcu loc prin mulţime, strângând mâinile tuturor 
în linişte şi bătându-i pe umăr, şoptindu-le că-i va prinde pe 
ticăloşi. Îngenunche în faţa lui Carl şi a soţiei acestuia: 

— Cum se simte? se interesă el. 

Carl Lee nu schiţă niciun gest că l-ar fi auzit. Gwen 
începu să plângă mai tare, iar obrajii băieţilor se umplură şi 
ei de lacrimi. Şeriful se ridică, bătând-o pe Gwen uşor pe 


18 


genunchi. Unul din fraţii ei îi conduse pe Ozzie şi Hastings 
în hol, unde nu se afla nimeni din familie. Aici, strânse 
mâna şerifului, mulţumindu-i că a venit. 

— Cum se simte fetiţa? întrebă Ozzie. 

— Nu prea bine. E în operaţie şi cred că o să mai dureze 
până iese. Are oase rupte şi e în stare de şoc. Au bătut-o 
rău de tot. l-au găsit şi urme pe gât, probabil au încercat s- 
o spânzure. 

— A fost violată? întrebă el, sigur de răspuns. 

— Da. l-a spus mamei sale că au avut-o pe rând şi că au 
făcut-o să sufere îngrozitor. Medicii au confirmat violul. 

— Cum au reacţionat Carl Lee şi Gwen? 

— Destul de prost. Cred că sunt șocați. Carl Lee n-a mai 
rostit niciun cuvânt de când a venit aici. 

Ozzie îl asigură că-i va găsi repede pe cei doi făptaşi şi 
că-i va băga la închisoare. Fratele lui Gwen îi sugeră să-i 
ducă undeva departe, dacă-i prinde, pentru mai multă 
siguranţă. 

Ozzie îi spuse lui Hastings să tragă maşina pe un 
drumeag lăturalnic, cam la patru kilometri în afara 
localităţii. leşiră de pe autostradă şi ajunseră lângă o rulotă 
veche. Se întunecase. Ozzie bătu puternic în uşa din faţa 
lui. 

— Deschide, Bumpous! 

Rulota se clătină şi Bumpous se repezi la baie să arunce 
ţigara cu haşiş, pe care abia şi-o aprinsese. 

— Deschide, Bumpous! urlă Ozzie. Ştiu că eşti înăuntru. 
Deschide, că altfel sparg uşa! 

Bumpous se grăbi să-l asculte şi Ozzie intră. 

— Ştii ceva, Bumpous, de câte ori te vizitez, simt un 
miros ciudat şi aud cum tragi apa la closet. Îmbracă-te şi 
ieşi, că amo treabă pentru tine. 

— Ce? 

— Am să-ţi explic afară, c-aici nu poţi să respiri. Hai, 


19 


grăbeşte-te! 

— Şi dacă nu vreau? 

— Nicio problemă! Am să mă văd mâine cu polițistul care 
răspunde de tine. 

— Hai că vin acu'! 

Ozzie zâmbi şi se îndreptă spre maşină. Bobbie Bumpous 
era unul din preferaţii lui. De când fusese eliberat 
condiţionat, dusese o viaţă rezonabilă şi aproape curată, 
căzând rareori în păcat, când mai vindea droguri uşoare, să 
facă rost de câte un dolar. Ozzie îl urmărea pas cu pas şi 
ştia de micile lui afaceri, iar Bumpous era conştient de 
acest lucru, aşa că îl ajuta ori de câte ori i se cerea. In final, 
şeriful voia să se folosească de Bumpous pentru a-l prinde 
pe Billy Ray Cobb când făcea tranzacţii de droguri. Pentru 
moment însă, amână acest plan. 

Bumpous ieşi după câteva minute, trăgându-şi din mers 
tricoul pe el şi încheindu-se la pantaloni: 

— Pe cine vrei să-nhaţi? întrebă el. 

— Pe Billy Ray Cobb. 

— Nicio problemă. Poţi să dai de el şi fără mine. 

— Ţine-ţi gura şi ascultă mai bine ce-ţi spun. Bănuim că 
Ray Cobb a fost implicat în după-amiaza asta într-o afacere 
urâtă. E vorba de doi albi care au violat o fetiţă neagră. 

— Cobb n-are nicio legătură cu violurile, şerifule. El e cu 
drogurile. 

— Taci şi-ascultă. Dă-i de urmă, apoi trage-l de limbă. 
Acum cinci minute, camioneta lui a fost văzută la Huey. Du- 
te şi dă-i o bere, joacă zaruri sau biliard cu el, vezi tu. Află 
ce-a făcut astăzi, cu cine-a fost, unde vrea să plece. Ştii că- 
şi dă drumul la gură. 

— Aşa e. 

— După ce termini, sună la dispecerat, să m-anunţe. Eu 
am să fiu pe-aproape. Ai înţeles? 

— Nicio problemă, şerifule! 


20 


— Altceva? 

— Mada. Sunt cam lefter. Cine-mi dă bani să mă descurc? 

Ozzie îi întinse douăzeci de dolari şi plecă împreună cu 
Hastings spre cârciuma lui Huey, lângă lac. 

— Eşti sigur că poţi avea încredere în el? întrebă 
Hastings. 

— În cine? 

— În mucosu' ăsta de Bumpous. 

— Sigur că da. De când a fost eliberat condiţionat, s-a 
dovedit demn de încredere. E un copil bun şi-ncearcă să-şi 
vadă de treabă, cu mici excepţii. Ne ajută şi-ar face orice i- 
aş cere. 

— De ce? 

— Pentru că l-am prins acu’ un an cu o cantitate 
apreciabilă de droguri. Scăpase din închisoare de curând, 
când am găsit la frate-su nişte marfă, l-am săltat şi i-am 
promis c-o să ia treizeci de ani pentru asta. Puştiul a plâns 
toată noaptea, iar spre dimineaţă mi-a mărturisit că are 
marfa de la el. l-am dat atunci drumul şi m-am dus să-l caut 
pe Bobby. Am ciocănit, şi-n momentul acela am auzit apa 
de la closet. Pentru că nu venea, am spart uşa şi-am intrat. 
L-am găsit la baie, numai în izmene, încercând să desfunde 
W.C.-ul. Peste tot erau numai droguri. Nu ştiu cât aruncase 
deja, dar cea mai mare parte răbufnise când s-a înfundat 
closetul. Bobby s-a speriat aşa rău, că şi-a udat izmenele. 

— Glumeşti? 

— Da' de unde! Tipul se pişase pe el! Să fi văzut cum 
stătea acolo, cu izmenele ude, cu pompa de desfundat într- 
o mână şi în cealaltă, pacheţelele cu droguri. Camera era 
inundată cu apa refulată din closet! 

— Şi tu ce-ai făcut? 

— L-am ameninţat că-l omor. 

— Da’ el? 

— A-nceput să plângă ca un copil. A zis de mă-sa şi de 


21 


ce-o să fie dacă intra la puşcărie şi tot felul de chestii 
d'astea. Se jura că nu mai face în veci aşa ceva. 

— L-ai arestat? 

— Nu. Pur şi simplu, nu m-a lăsat inima. l-am vorbit urât 
şi l-am ameninţat. l-am spus, chiar acolo, în baie, că-l pun 
în libertate condiţionată. De-atunci, e o plăcere să lucrezi 
cu el. 

Ajunseră la cârciuma lui Huey şi văzură camioneta lui 
Cobb în parcare, alături de altele asemănătoare şi de 
câteva rulote. 

Oprim maşina pe un deal în spatele bisericii negrilor, 
ceva mai sus de local. De-acolo puteau vedea bine 
cârciuma - „cârciumioara” - cum îi ziceau patronii, cu 
tandreţe. O altă maşină de patrulare se ascunse printre 
nişte arbori, la celălalt capăt al autostrăzii. Deodată, îl 
văzură pe Bumpous îndreptându-se spre local. Apăsă brusc 
pe frâne, răscolind pietrişul şi stârnind praful, apoi dădu 
înapoi şi parcă lângă camioneta lui Cobb. Se uită în jur şi 
intră degajat în bar. 

Peste treizeci de minute, dispecerul îl anunţă pe Ozzie că 
informatorul îl reperase pe infractor la cârciuma lui Huey - 
un obiectiv situat pe autostrada 305, lângă lac. In câteva 
minute, sosiră alte două maşini de patrulare, care se opriră 
prin apropiere şi aşteptară. 

— Ce te face să crezi că Ray Cobb e vinovatul? întrebă 
Hastings. 

— Nu-s sigur, am doar o bănuială. Fetiţa a spus că aveau 
o camionetă cu roţi strălucitoare şi cu cauciucuri speciale. 

— Informaţia asta restrânge numărul suspecţilor la vreo 
două mii! 

— Poate la mai puţin de-atât. Câţi crezi că mai sunt aşa 
lipsiţi de scrupule ca Ray Cobb? 

— Şi dacă nu e el? 

— Este, îţi spun eu sigur. 


22 


— Şi totuşi, dacă nu e? 

— Aflăm noi îndată. Cobb nu ştie să-şi ţină gura, mai ales 
când bea. 

Aşteptară două ore, timp în care sosiră şi plecară tot felul 
de maşini. Veneau aici şoferi, tăietori de lemne, muncitori şi 
zilieri de la fermă, ca să bea, să joace biliard şi să asculte 
orchestra, dar mai ales să întâlnească femei uşoare. Unii 
plecau şi intrau alături, la Ann's Launge, un local mohorât şi 
pe-afară şi pe dinăuntru, fără reclame colorate şi fără 
muzică live, aşa cum găseai la Huey's. In schimb, se făcea 
trafic de droguri. Cei care veneau aici ieşeau după câteva 
minute şi se întorceau la Huey's, unde găseai muzică, 
femei, ore întregi de distracţii, pocher mecanic, zaruri, dans 
şi multe încăierări. 

Deodată, pe uşa localului năvăli afară un grup de 
derbedei înfierbântaţi care se loviră la întâmplare cu pumnii 
şi cu picioarele, până se răcoriră. Apoi, se întoarseră la 
mesele de zaruri. 

— Sper să nu fi fost şi Bumpous printre ei, comentă 
şeriful. 

Toaletele dinăuntru erau mici şi murdare, aşa că 
majoritatea clienților ieşeau să se uşureze printre 
camionetele din parcare. Acest lucru se întâmpla mai ales 
lunea, când berea costa numai zece cenți. Atunci veneau 
toate neamurile proaste din patru comitate, şi nicio maşină 
nu scăpa neudată. Cam o dată pe săptămână, Ozzie primea 
reclamaţii de la câte un motociclist şocat de ceea ce vedea 
în parcare; atunci, era obligat să facă arestări. Altfel, îi lăsa 
în pace. 

Jocurile de noroc, drogurile, băuturile ilegale, minorii, 
faptul că nu se respecta ora închiderii şi multe altele 
constituiau, fără îndoială, încălcări flagrante ale legii, în 
cazul ambelor localuri. Indată după prima sa alegere, Ozzie 
făcuse greşeala să închidă toate barurile deocheate din 


23 


ţinut, ca urmare a unei promisiuni necugetate din timpul 
campaniei electorale. A fost o eroare cumplită. Rata 
infracţională a crescut imediat, iar închisoarea a devenit 
neîncăpătoare. Procesele s-au înmulţit. Se uniseră toţi 
derbedeii şi veneau la Clanton în caravană. Parcau maşinile 
în jurul tribunalului. In fiecare noapte, invadau scuarul cu 
sutele: făceau beţii, se băteau, dădeau muzica tare şi 
adresau cuvinte obscene locuitorilor înspăimântați ai 
oraşului. In fiecare dimineaţă scuarul părea un maidan plin 
de cutii şi sticle aruncate peste tot. Şeriful ordonase să se 
închidă şi localurile pentru negri şi restaurantele în aer 
liber. Spargerile şi atacurile înarmate se triplară. Într-o 
săptămână avură loc două crime. Oraşul era în stare de 
asediu. In final, veni la Ozzie, în secret, un grup de pastori 
locali rugându-l să redeschidă barurile. El le reaminti 
politicos că, în timpul campaniei electorale, ei fuseseră cei 
care insistaseră să le închidă. Pastorii recunoscură că au 
greşit şi pledară pentru o dezamorsare a situaţiei. Sigur, îl 
vor susţine la viitoarele alegeri. Atunci Ozzie o lăsă mai 
moale şi situaţia reveni la normal. 

Sigur, nu-i făcea nicio plăcere că localurile de acest gen 
prosperau în comitatul său, dar era absolut convins că 
factorii ce determinau încălcarea legii se împuţinau când 
barurile erau deschise. 

La zece şi jumătate, dispecerul transmise prin radio că 
informatorul telefonase şi voia să-l vadă pe şerif. Ozzie îi 
spuse unde se află şi peste câteva momente îl văzu pe 
Bumpous apărând şi îndreptându-se către camioneta lui. 
Porni la fel cum sosise, scrâşnind cu roţile pe pietriş şi 
luând-o în viteză către biserică. 

— E beat, observă Hastings. 

Conduse spre parcarea de lângă biserică şi se opri, 
punând o frână bruscă, la câţiva metri de maşina de 
patrulare. 


24 


— Salut, şerifule! strigă el. 

Ozzie se apropie de camionetă. 

— De ce-a durat atât? 

— Mi-ai spus că pot sta toată noaptea. 

— Dar l-ai găsit de două ore. 

— Aşa-i, da’ te-ntreb, ai încercat vreodată să cheltui douj’ 
de dolari pe bere de cincizeci de cenți cutia? 

— Eşti beat? 

— Nu, sunt doar vesel. Îmi mai dai douăzeci? 

— Ce-ai aflat? 

— Despre ce? 

— Despre Cobb. 

— Ooo, e bine, mersi, acolo, în cârciumă. 

— Ştiu că-i acolo. Altceva? 

Lui Bumpous îi dispăru zâmbetul de pe buze. Privi spre 
barul din depărtare. 

— Se distrează şi face glume despre ceea ce s-a- 
ntâmplat. Zice că a găsit, în sfârşit, o negresă virgină. 
Cineva l-a-ntrebat câţi ani are fata şi Cobb a zis că opt sau 
nouă. Toată lumea a-nceput să râdă. 

Hastings închise ochii şi lăsă capul în jos. Ozzie scrâşni 
din dinţi şi privi într-o parte. 

— A mai zis şi altceva? 

— E beat mort. N-o să-şi mai amintească nimic mâine- 
dimineaţă. Zicea că era o negresă drăguță şi mititică. 

— Cine-a fost cu el? 

— Pete Willard. 

— E şi el în cârciumă? 

— Înî. Râdeau amândoi de tot ce s-a-ntâmplat. 

— La ce masă stau? 

— În stânga, lângă jocuri. 

Ozzie zâmbi: 

— În regulă, Bumpous. Ai făcut treabă bună. Eşti liber. 

Hastings sună la dispecerat şi transmise cele două nume. 


25 


Dispecerul comunică mesajul ajutorului de şerif, Looney, 
care se afla într-o maşină parcată în faţa casei judecătorului 
local, Perey Bullard. Polițistul sună la uşa acestuia şi-i 
înmână două depoziţii şi două mandate de arestare. Bullard 
le semnă şi i le înapoie, iar Looney îi mulţumi plin de 
respect. Peste zece minute, ajutorul de şerif ajunse în 
spatele bisericii şi-i dădu mandatele lui Ozzie. 

La unsprezece fix, în localul lui Huey orchestra se opri în 
mijlocul cântecului, zarurile  dispărură, dansatorii 
încremeniră, bilele de biliard încetară să se mai 
rostogolească şi cineva aprinse lumina. Toate privirile 
rămaseră aţintite asupra şerifului şi a oamenilor lui care 
străbăteau încet ringul de dans, îndreptându-se spre o 
masă de lângă jocurile mecanice. Cobb, Willard şi încă doi 
tipi stăteau într-un separeu. Masa era plină de cutii goale 
de bere. Ozzie se apropie rânjind. 

— Imi pare rău, domnule, dar negrii n-au ce căuta aici! 
exclamă Cobb şi toţi începură să râdă. 

Ozzie continua să rânjească, iar când se liniştiră, zise: 

— Vă distraţi, nu-i aşa, Billy Ray? 

— De ce nu? 

— Asta zic şi eu. Nu-mi place să stric plăcerea nimănui, 
dar dumneavoastră şi domnul Willard va trebui să veniţi cu 
mine. 

— Unde mergem? întrebă Willard. 

— La o plimbare. 

— Nu mă mişc de-aici, zise Cobb hotărât. 

Ceilalţi doi se ridicară de la masă şi trecură în rândul 
spectatorilor. 

— Sunteţi arestaţi, spuse Ozzie. 

— Ai mandat? întrebă Cobb. 

Hastings scoase nişte hârtii, iar Ozzie le aruncă peste 
cutiile cu bere. 

— Da, avem şi mandat. Acum ridicaţi-vă! 


26 


Willard se uită disperat la Cobb, care mai sorbi o 
înghiţitură de bere şi zise: 

— Nu merg la puşcărie! 

Atunci, Looney îi dădu lui Ozzie un baston de cauciuc 
lung, de culoare închisă. Willard fu cuprins de panică. 
Şeriful lovi puternic cutiile de bere de pe masă, iar spuma 
se răspândi peste tot, ca dintr-o fântână arteziană. Willard 
ţâşni în picioare, îşi apropie mâinile şi le întinse spre Looney 
care pregătise cătuşele. Fu tras afară şi băgat în maşina 
poliţiei. Ozzie îşi lovi uşor palma cu bastonul şi-i rânji lui 
Cobb: 

— Ai dreptul să nu spui nimic. Însă tot ce vei rosti, va fi 
folosit împotriva ta, la tribunal. Ai dreptul la un avocat. 
Dacă nu-ţi poţi permite unul, ţi-l va pune statul la dispoziţie. 
Vreo întrebare? 

— Cât e ora? 

— E ora de mers la puşcărie, bătrâne! 

— Du-te naibii, negru-mpuţit! 

Ozzie îl apucă de păr şi-l ridică. Apoi îl puse cu faţa la 
podea. li înfipse genunchiul în şira spinării şi-i băgă 
bastonul pe sub gat, trăgând cu putere în sus, până începu 
să-i pârâie laringele. Cobb schelălăi. li puseră cătuşele, iar 
şeriful îl târî de păr de-a lungul ringului de dans, apoi afară, 
peste prundiş, până la maşină. Acolo îl aruncară pe locul 
din spate, lângă Willard. 

Vestea despre viol se răspândi cu cea mai mare 
repeziciune. Rânduri-rânduri de rude şi de prieteni se 
înghesuiau în sala de aşteptare şi pe holurile spitalului. 
Tonya fusese scoasă de la chirurgie şi era într-o stare 
critică. Ozzie discuta cu fratele lui Gwen pe hol, punându-l 
la curent cu cele două arestări. Da, ei erau vinovaţii, fără 
nicio îndoială. 


27 


Jake Brigance se rostogoli peste soţia lui şi se îndreptă 
clătinându-se spre baia mică, aflată la câţiva paşi de pat, 
unde căută pe bâjbâite, în întuneric, ceasul deşteptător. Il 
amuţi, lovindu-l violent cu palma. Era cinci şi jumătate 
dimineaţa, miercuri, 15 mai. Stătu aşa, în întuneric, câteva 
momente, ţinându-şi respiraţia buimac, uitându-se fix la 
numerele fluorescente care străluceau pe cadranul ceasului 
nesuferit. Sunetul lui pătrunzător ajungea până în stradă. 
Mereu i se oprea inima când îl auzea. Cam de două ori pe 
an reuşea s-o împingă pe Carla, până cădea jos din pat. 
Atunci se ducea ea să oprească ceasul, spunându-i 
supărată că numai un nebun se putea scula la o asemenea 
oră. 

Deşteptătorul era aşezat pe pervazul ferestrei, aşa că 
Jake trebuia să meargă câţiva paşi pentru a putea să-l 
reducă la tăcere. Odată în picioare, nu-şi mai permitea să 
se vâre înapoi în aşternut. Aceasta constituia una din 
regulile lui. Mai demult, ceasul stătea pe noptieră şi era mai 
uşor. Carla se răsucea şi-l oprea înainte ca Jake să-l audă. 
Atunci dormea până la şapte, opt şi-şi dădea toată ziua 
peste cap. Nu mai ajungea la birou când trebuia, încălcând 
astfel o altă regulă pe care şi-o impusese. Aşa că aşezase 
ceasul în baie, să nu mai aibă probleme. 


28 


Jake ajunse la chiuvetă şi-şi dădu cu apă rece pe faţă. 
Aprinse lumina şi se uită oripilat în oglindă: parcă îi 
crescuse fruntea în timpul nopţii; ochii îi erau tulburi, cu 
urdori la colţuri, iar pe obraz i se imprimase o cută, ca o 
cicatrice roşie. O atinse şi începu s-o maseze. Cu mâna 
dreaptă îşi dădu părul peste cap. La treizeci şi doi de ani, 
nu avea niciun fir alb. Din punctul acesta de vedere, nu era 
nicio problemă. Îl frământa însă începutul de chelie, pe care 
o moştenea din familie. l-ar fi plăcut să aibă o coamă deasă 
şi o frunte cât mai îngustă. Carla îi spusese că mai are 
destul păr, dar el ştia că nu mai e mult până se va rări de 
tot, ţinând cont de cât de repede-i cădea. Ea îl asigurase în 
legătură cu plusul de maturitate pe care i-l dădea fruntea 
înaltă - lucru absolut indispensabil la un avocat tânăr. lar 
lui îi făcu plăcere s-o creadă. Se gândi la confrații săi de 
vârstă mijlocie şi la cei mai bătrâni, cu chelie. Şi, totuşi, ar fi 
preferat ca plusul acela de maturitate să-i fie subliniat de 
riduri şi de păr grizonat. 

La acestea reflecta Jake sub jetul de apă. Făcea duşuri 
rapide, apoi se bărbierea şi se îmbrăca la fel de repede. O 
altă regulă era să ajungă la cafenea la ora şase fix. 

Aprinse lumina şi începu să tragă sertarele şi să 
trântească cu zgomot uşile de la debarale, ca s-o trezească 
pe Carla. Lucrul acesta se întâmpla, ca un ritual, în fiecare 
dimineaţă de vară, când soţia lui era în vacanţă. Jake 
încerca să-i demonstreze că putea să mai tragă câte un pui 
de somn şi în timpul zilei, dar că momentele acestea 
matinale ar trebui să le petreacă împreună. Ea însă 
mormăia şi îşi trăgea pătura peste cap. 

Odată îmbrăcat, Jake sări în pat şi o sărută pe ureche, pe 
gât, până o făcu să se întoarcă spre el. Atunci trase 
aşternutul şi râse văzând-o cum se chirceşte tremurând, 
rugându-l să o învelească. Rămase o clipă cu ochii la 
picioarele ei bronzate, subţiri, aproape perfecte. Cămaşa de 


29 


noapte i se trăsese până în talie şi gândurile lui începură să 
o ia razna. 

Cam o dată pe lună, ritualul acesta scăpa de sub control. 
Atunci dădeau păturile la o parte împreună, iar Jake se 
dezbrăca rapid, încălcând astfel trei reguli. Aşa fusese 
concepută şi Hanna. 

Dar în dimineaţa asta se abţinu. Îşi acoperi soţia, o sărută 
uşor şi stinse luminile. Ea răsuflă adânc şi adormi la loc. 

Când ajunse pe hol, Jake deschise încet uşa Hannei şi 
îngenunche lângă ea. Avea patru ani şi era singurul lor 
copil. Stătea în pat înconjurată de păpuşi şi de animale de 
pluş. O sărută uşor pe obraz. Era frumoasă ca maică-sa şi 
semănau până şi la apucături. Amândouă aveau ochii gri- 
albăstrui, gata să plângă în orice moment. Părul şi-l purtau 
la fel. Se tundeau deodată, la aceeaşi coafeză. Până şi 
îmbrăcămintea le era identică. Jake le adora pe amândouă. 

După ce o mai sărută o dată pe Hanna, se duse la 
bucătărie să-i facă soţiei sale o cafea. Dădu drumul 
căţelului în curtea din spate, unde acesta se uşură imediat 
şi începu să latre la pisica doamnei Pickle, vecina lor. 

Puţini oameni îşi începeau ziua astfel. 

Jake se grăbi spre capătul aleii şi luă ziarele de dimineaţă 
pentru Carla. Era încă întuneric şi senin. Deşi răcoarea 
dimineţii îl făcu să tremure, simţi apropierea verii. Privi pe 
strada Adams în amândouă părţile, apoi se întoarse să-şi 
admire casa. 

Două clădiri din comitatul Ford erau înscrise în Registrul 
Naţional de Situri Istorice, şi una din ele îi aparţinea. Deşi o 
luase cu o ipotecă serioasă, se mândrea totuşi cu ea. Erao 
clădire în stil victorian, din secolul al nouăsprezecelea, 
construită de un lucrător de la căile ferate ieşit la pensie, 
care murise chiar de primul Crăciun petrecut în casa nouă. 
Fațada uriaşă, cu un fronton şi cu un acoperiş ţuguiat, 
prelungit peste terasa de la intrare, mai avea pe toată 


30 


lungimea o cornişă ce se sprijinea pe cinci coloane rotunde, 
vopsite în alb şi albastru de ardezie, sculptate manual, cu 
modele florale diferite: narcise, irişi, floarea-soarelui. Între 
ele se afla o balustradă bogat ornamentată cu o dantelărie 
somptuoasă. La etaj, trei ferestre boltite dădeau într-un 
balcon micuţ, iar în stânga acestuia, se ridica un foişor cu 
vitralii, terminat într-o rozetă de fier. Mai jos se afla o 
terasă mare, frumoasă, cu o balustradă meşteşugită, care 
servea drept garaj. Panourile din faţă erau formate dintr-un 
colaj de şipci din lemn de cedru, cochilii şi solzi roşietici, 
alternând cu frontoane şi cu coloane miniaturale. 

Carla consultase un consilier într-ale culorii din New 
Orleans şi se sfătuise îndelung cu el. Până la urmă, alese 
mai ales nuanţe de albastru, culoarea lişiţei, a piersicii şi 
alb. Zugrăvitul durase două luni şi îl costase pe Jake cinci 
mii de dolari, fără să mai includem timpul petrecut de el şi 
de Carla cocoţaţi pe scară, răzuind cornişele. Şi deşi nu-i 
prea conveneau unele culori, nu se mai încumeta să 
propună o nouă vopsire. 

Ca orice casă în stil victorian, şi aceasta avea ceva măreț 
şi unic, prin aspectul ei provocator, vesel, ingenios şi 
copilăresc. Carla şi-o dorise încă înainte de căsătorie. Când 
muri proprietarul din Memphis, o cumpărară uşor, pentru că 
n-o voia nimeni: fusese abandonată de douăzeci de ani. Se 
împrumutaseră zdravăn de la două bănci din Clanton. Apoi, 
strânseseră cureaua vreo trei ani. Acum turiştii se opreau şi 
o fotografiau. 

La cea de-a treia bancă îşi ipotecaseră automobilul, 
singurul Saab din ţinutul Ford; şi unde mai pui că era şi de 
culoare roşie! 

Şterse rouă de pe parbriz şi descuie portiera. Max 
continua să latre, trezind gaiţele din arțarul doamnei Pickle, 
care începură să cânte, urându-i drum bun. Jake zâmbi şi 
fluieră la rându-i. leşi pe strada Adams. O luă apoi pe 


31 


Jefferson şi coti pe bulevardul Washington. Se întrebase 
adesea de ce orăşelele din sud aveau străzi cu numele de 
Adams, Jefferson şi Washington, dar niciuna Lincoln sau 
Grant. 

Strada Washington trecea prin nordul scuarului central, 
de la est la vest. Clanton era capitala comitatului, aşa că 
avea un parc, în mijlocul căruia se afla tribunalul. Generalul 
Clanton - fondatorul acestui orăşel - îl proiectase cu mult 
cap. Scuarul era foarte întins, iar în curtea judecătoriei se 
înălţau stejari uriaşi, înşiruiţi ordonat, la distanţă egală unul 
de altul. Tribunalul din comitatul Ford avea aproape două 
secole şi fusese construit după ce yankeii îi dăduseră foc 
celui dinainte. Era îndreptat, sfidător, cu faţa spre sud, ca şi 
cum le-ar fi spus, politicos şi etern, nordiştilor să-l pupe-n 
fund. Clădirea veche şi maiestuoasă, cu coloane în partea 
din faţă şi cu jaluzele negre la zecile de ferestre, era 
construită din cărămidă vopsită în alb. Din patru în patru 
ani, cercetaşii din localitate adăugau câte un strat gros de 
email. Renovările şi extinderile se făcuseră din asigurări, 
de-a lungul anilor. De două ori pe săptămână, o echipă de 
puşcăriaşi îngrijea  gazonul care înconjura clădirea, 
menţinându-l astfel curat şi tuns. 

În scuarul din Clanton se aflau trei cafenele - două 
pentru albi, Tea Shoppe şi Coffee Shop, pe strada 
Washington, şi una pentru negri, Claude's Shop. De prin 
anii şaptezeci, puteai intra în oricare dintre ele, indiferent 
de culoarea pielii. Jake lua câte un grătar în fiecare vineri la 
Claude's Shop, ca majoritatea liberalilor albi din Clanton. 
Dar şase zile pe săptămână era un client fidel la Coffee 
Shop. 

Parcă maşina în faţa biroului său de pe strada 
Washington şi se îndreptă spre cafeneaua care deschisese 
deja de o oră. Activitatea era în toi. Chelneriţele se agitau 
încolo şi-ncoace servind cafeaua şi micul dejun, sporovăind 


32 


întruna cu fermierii, cu mecanicii şi cu poliţiştii - clienţii 
obişnuiţi ai localului. Nu era o cafenea cu pretenţii. 
Intelectualii se întâlneau pe partea cealaltă a scuarului, la 
Tea Shoppe, ceva mai târziu. Acolo stăteau de vorbă 
despre politica naţională, tenis, golf şi bursă. La Coffee 
Shop discuţiile aveau ca obiect politica locală, fotbalul şi 
pescuitul bibanilor. Jake era unul din puţinii intelectuali care 
puteau frecventa acest local. Era iubit şi acceptat de 
muncitori. Majoritatea trecuseră prin biroul lui pentru câte 
un testament, un act, un divorţ, pentru vreun proces sau 
alte probleme de genul ăsta. Il tachinau cu glume în care 
avocaţii erau luaţi peste picior, dar el le trecea cu vederea. 
La micul dejun, îl rugau să le explice procedura Curţii 
Supreme şi alte ciudăţenii avocăţeşti. Tot aici, dădea o 
mulţime de consultaţii juridice, fără plată, fiind solicitat 
pentru felul său concis şi clar de a aborda orice chestiune. 
Deşi nu erau totdeauna de acord cu el, ştiau că le va spune 
adevărul, oricare ar fi fost acesta. Uneori se contraziceau, 
fără răutate însă. 

Sosi acolo pe la şase, şi timp de cinci minute nu făcu 
altceva decât să salute pe toată lumea, să strângă mâini, 
să bată pe umeri şi să schimbe amabilităţi cu chelneriţele. 
După ce se aşeză, Dell, ospătăriţa lui favorită, îi aduse 
cafeaua şi micul dejun obişnuit, pâine prăjită, jeleu şi fulgi 
de cereale. Ea îi atinse mâna uşor, adresându-i-se cu 
„dragă” şi cu „iubitule”, învârtindu-se în jurul lui ostentativ. 
Faţă de ceilalţi avea o atitudine mai ţâfnoasă şi mai aspră. 
Cu Jake, însă, era altceva. 

Mâncă alături de Tim Nunley, un mecanic de la 
Chevrolet, şi de fraţii Bill şi Bert West, care lucrau la fabrica 
de pantofi din nordul oraşului. Îşi turnă câteva picături de 
Tabasco în cereale şi le amestecă bine cu unt. Apoi unse 
pâinea prăjită cu jeleu de căpşuni făcut în casă. Gustă o 
gură de cafea şi începu să mănânce liniştit alături de 


33 


ceilalţi, care discutau despre pescuitul crapilor. 

Într-un separeu de lângă masa lui Jake, stăteau de vorbă 
trei poliţişti. Cel mai solid dintre ei se întoarse şi întrebă cu 
voce puternică: 

— Spune, Jake, nu l-ai apărat tu pe Billy Ray Cobb acum 
câţiva ani? 

Se făcu linişte în toată cafeneaua. Privirile se îndreptară 
spre avocat. Derutat mai mult de reacţia celor din jur decât 
de întrebare, Jake înghiţi şi încercă să-şi amintească 
numele. _ 

— Billy Ray Cobb, repetă el cu voce tare. In ce fel de caz 
a fost implicat? 

— Droguri, spuse Prather. L-am prins vânzând droguri, 
acu' patru ani. A stat la Parchman şi a ieşit anul trecut. 

Jake îşi aminti. 

— Nu, nu l-am apărat eu. Cred că a avut un avocat din 
Memphis. 

Prather păru satisfăcut şi reveni la clătitele lui. Jake 
aşteptă o clipă, apoi întrebă: 

— De ce? Ce-a mai Scut? 

— L-am arestat pentru viol. 

— Viol? 

— Da, pe el şi pe Pete Willard. 

— Pe cine au violat? 

— Îți aminteşti de Hailey, negrul ăla care a fost acuzat de 
crimă, acum câţiva ani, şi l-ai scos basma curată? 

— Lester Hailey. Sigur, îmi amintesc. 

— ÎI ştii pe fratele lui, Carl Lee? 

— Cum să nu? îl cunosc foarte bine. Ştiu familia asta, i- 
am apărat aproape pe toţi. 

— Despre fetiţa lui e vorba. 

— Nu mai spune! 

— Da. Ca să vezi! 

— Câţi ani are? 


34 


— Zece. 

Atmosfera din cafenea reveni la normal, dar lui Jake îi 
pierise pofta de mâncare. În timp ce clătina ceaşca de 
cafea, asculta distrat discuţiile aprinse despre maşinile 
japoneze şi despre pescuit. După plecarea fraţilor West, îşi 
trase scaunul în separeul poliţiştilor. 

— Cum se simte? 

— Cine? 

— Fetiţa lui Hailey. 

— Destul de rău, spuse Prather. E la spital. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Nu ştim încă totul. Nu e în stare să vorbească prea 
mult. A trimis-o maică-sa la magazin; locuiesc pe Craft 
Road, în spatele băcăniei lui Bates. 

— Ştiu unde stau. 

— Au luat-o în camioneta lui Cobb, au dus-o undeva, în 
pădure, şi-au violat-o. 

— Amândoi? 

— Da, de mai multe ori. Şi-au mai şi bătut-o rău de tot. 
Rudele ei spun că nici n-au mai recunoscut-o, în aşa hal au 
adus-o. 

Jake se cutremură. 

— Cumplit! 

— Aşa e. Nici nu mi-am putut închipui aşa ceva. Au 
aruncat-o din maşină, sperând c-a murit. 

— Cine-a găsit-o? 

— Nişte negri care pescuiau pe Foggy Creek. Au văzut-o 
târându-se pe mijlocul drumului, cu mâinile legate la spate. 
Abia mai putea să vorbească. Le-a spus doar cine-i taică-su, 
iar ei au adus-o acasă. 

— De unde ştiţi c-a fost Billy Ray Cobb? 

— l-a spus ea maică-sii c-aveau o camionetă galbenă, cu 
un fanion la lunetă. Atât i-a trebuit lui Ozzie, că şi-a dat 
seama imediat, nici n-ajunsese fata bine la spital. 


35 


Prather se feri să-i spună prea multe. Îl plăcea pe Jake, 
dar era conştient că, fiind avocat, se ocupa de multe cazuri 
criminale. 

— Cine-i Pete Willard? 

— Un prieten de-al lui Cobb. 

— Unde i-aţi găsit? 

— La cârciuma lui Huey. 

— Puteam să-mi închipui. 

Jake îşi bău cafeaua şi se gândi la Hanna. 

— Dezgustător! mormăi Looney. 

— Dar Carl Lee cum a primit vestea? 

Prather îşi şterse mustata de sirop. 

— E încă la spital cu ceilalţi. Personal nu-l cunosc, dar n- 
am auzit nimic rău despre el. Ozzie a stat azi-noapte cu ei. 
Bineînţeles, îi ştie foarte bine pe toţi. Hastings e ceva rudă 
cu fata. 

— Când e audierea preliminară? 

— Bullard a planificat-o astăzi, la ora unu. Nu-i aşa, 
Looney? 

Looney dădu aprobator din cap. 

— S-a stabilit cauţiunea? 

— Nu încă. Bullard vrea s-aştepte până la audiere. Da' 
spune-mi, dacă moare fata, au să fie acuzaţi de crimă cu 
premeditare, nu-i aşa? 

Jake aprobă, dând din cap. 

— Atunci nu pot ieşi pe cauţiune, zise Looney. 

— În principiu, pot, dar n-am întâlnit niciodată o astfel de 
situaţie. Sunt sigur că Bullard nu va fi de acord să pună în 
discuţie cauţiunea, pentru o crimă de felul acesta, dar dacă, 
totuşi, o face, n-au să fie în stare s-o plătească. 

— Dacă nu moare fata, cât crezi că le dă? întrebă Nesbit, 
al treilea poliţist. 

Jake începu să le explice. Toţi îl ascultau cu atenţie. 

— Pentru viol, pot lua închisoare pe viaţă. Presupun că 


36 


vor fi acuzaţi şi de răpire cu vătămare corporală gravă. 

— Asta cu siguranţă. 

— Atunci pot lua douăzeci de ani pentru răpire şi 
douăzeci pentru vătămare corporală gravă. 

— Mda. Da' cât au să stea, de fapt, la închisoare? întrebă 
Looney. 

— Probabil că vreo treisprezece ani. Şapte pentru viol, 
trei pentru răpire şi trei pentru vătămare corporală gravă. 
Asta numai în cazul în care vor fi acuzaţi de toate cele 
menţionate mai înainte şi dacă li se dă pedeapsa maximă. 

— Dar Cobb are deja cazier. 

— Da, însă nu se ţine cont de el, dacă nu are două 
condamnări anterioare. 

— Treisprezece ani! zise Looney, clătinând din cap. 

Jake îşi aruncă privirea pe fereastră. Scuarul se anima tot 
mai mult. Pe lângă pajiştea din jurul tribunalului, parcau 
zeci de camionete cu fructe şi cu zarzavaturi, iar fermierii 
bătrâni, îmbrăcaţi în salopete colorate, aranjau coşurile cu 
roşii, castraveți şi dovlecei pe obloanele şi pe capotele 
camionetelor. Lângă cauciucurile prăfuite, se ridicau munţi 
de lubeniţe de Florida. O parte din fermieri plecase la o 
întrunire matinală care se ţinea lângă Monumentul 
Războiului din Vietnam. Se aşezaseră, acolo, pe bănci, 
mestecând tutun şi cioplind câte ceva, în vreme ce ascultau 
bârfa oraşului. Jake presupuse că discutau despre viol. 

Se luminase şi era timpul să-şi înceapă serviciul. Poliţiştii 
terminară de mâncat şi Jake se ridică, scuzându-se. O 
îmbrăţişă pe Dell, plăti şi fu tentat pentru o clipă să se 
întoarcă acasă, la Hanna. 

Cu trei minute înainte de şapte, intră în birou şi aprinse 
luminile. 

Carl Lee nu putuse adormi pe canapeaua din sala de 
aşteptare. Tonya era într-o stare gravă, dar staţionară. 
Avură voie s-o vadă pe la miezul nopţii. Aşa cum le spusese 


37 


doctorul, arăta rău. Gwen îi sărutase faţa mică, bandajată, 
în timp ce Carl Lee stătea la picioarele patului copleşit şi 
neclintit. Nu mai era în stare să facă nimic altceva decât să 
se uite la siluetă acea firavă, înconjurată de aparate şi de 
asistente. Mai târziu, Gwen fu condusă sub sedative la 
mama ei, iar băieţii plecară acasă la unchiul lor. 

În jurul orei unu, mulţimea se împrăştie, lăsându-l pe Carl 
Lee singur acolo, pe canapea. La ora două, Ozzie aduse 
cafea şi gogoşi şi-i povesti tot ce ştia despre Cobb şi 
Willard. 

Birourile lui Jake ocupau o clădire cu două etaje, 
orientată spre tribunal, asemănătoare tuturor celor care se 
înşiruiau în partea de nord a scuarului, chiar lângă Coffee 
Shop. Construcţia data din 1890, când familia Wilbanks 
stăpânea ţinutul Ford. Din momentul terminării ei şi până în 
1979, anul în care fusese radiat ultimul din barou, această 
clădire constituise sediul Wilbanks al celor care practicau 
dreptul. Alături era un agent de asigurare pe care Jake îl 
pusese sub urmărire penală pentru falsificarea unei 
reclamaţii a lui Tim Nunley, un mecanic de la Chevrolet. La 
apus, se afla banca unde îşi ipotecase maşina. Aproape 
toate clădirile din jurul scuarului erau din cărămidă, cu 
două etaje. Numai construcţiile din colţul de sud-est şi sud- 
vest aveau trei şi, respectiv, patru etaje. 

Jake practica dreptul singur, încă din 1979, anul 
excluderii din barou a predecesorului său. Aşa îi plăcea lui, 
mai ales că în Clanton nu era niciun avocat destul de 
competent ca să-i stea alături. Cei buni se strânseseră la 
firma lui Sullivan, cu sediul în clădirea de lângă bancă. Jake 
îi detesta pe aceştia. Avocaţii care lucrau acolo erau 
aroganţi şi gomoşi. Doi dintre ei absolviseră la Harvard. 

Firma Sullivan reprezenta pe marii fermieri, bancherii, 
companiile de asigurare, căile ferate, în general pe toţi cei 
care aveau bani. Resturile erau „ciugulite” de ceilalţi 


38 


paisprezece din ţinut. Aşa-numiţii avocaţi ai străzii, în 
trenciurile lor, săreau în ajutorul sufletelor amărâte, iar Jake 
era mândru că făcea parte dintre ei. 

Birourile lui erau uriaşe. Nu folosea decât cinci din cele 
zece încăperi ale clădirii. La parter, se afla o cameră de 
primire, o sală mare de întruniri, o bucătărie şi o debara- 
depozit. Biroul lui Jake era la etaj, alături de o încăpere mai 
mică, pe care o numea „camera secretă”, pentru că nu 
avea ferestre, nici telefoane, nici alte lucruri care ţi-ar fi 
putut distrage atenţia. Incăperile goale de la etaj şi de la 
parter fuseseră ocupate cu ani în urmă de cei de la 
prestigioasa firmă Wilbanks. Biroul propriu-zis al lui Jake 
avea cam o sută de metri pătraţi, cu podeaua şi cu tavanul 
din lemn de esenţă tare. Mobila autentică de stejar consta 
în trei birouri, unul plasat sub portretul lui William Faulkner. 
Jake lucra la cel mai mic din ele, alături de şemineul uriaş. 
Unul din pereţi era acoperit de rafturi cu cărţi vechi. Dacă 
ieşeai în balconul cu uşi din sticlă, în faţă ţi se arăta o 
privelişte impresionantă: scuarul şi tribunalul. Fără niciun 
dubiu, sediul lui Jake era unul din cele mai frumoase din 
Clanton, lucru pe care îl recunoşteau şi cei mai înverşunaţi 
duşmani ai săi de la Sullivan. Pentru toată această 
opulenţă, Jake plătea patru sute de dolari pe lună 
proprietarului şi fostului său şef, Lucien, cel care fusese 
exclus din barou în 1979. 

Familia Wilbanks condusese comitatul Ford zeci de ani. 
Erau oameni mândri, bogaţi, excelenți fermieri, bancheri, 
politicieni, dar mai ales slujitori ai legii. Toţi bărbaţii din 
familia lor studiaseră dreptul la Ivy League. Fondaseră 
bănci, şcoli, ctitoriseră biserici şi mulţi dintre ei lucraseră în 
domeniul public. Wilbanks & Wilbanks fusese multă vreme 
cea mai puternică şi mai prestigioasă firmă din nordul 
statului Mississippi. Lucien era singurul bărbat Wilbanks din 
generaţia sa. Mai avea o soră şi nişte nepoate, dar ele nu 


39 


erau menite decât să facă un mariaj bun. De la Lucien se 
aşteptau multe, încă din copilărie. Dar, din clasa a treia, 
comportamentul lui începu să dea de gândit. Nu era acela 
al unui Wilbanks veritabil; moştenise firma după moartea, 
într-un accident de avion, a tatălui şi a unchiului său. Deşi 
avea atunci patruzeci de ani, abia terminase dreptul de 
câteva luni, la fără frecvenţă. Cu chiu, cu vai, trecu şi 
examenul de atestare. După ce preluă conducerea firmei, 
clienţii începură să dispară. Companiile mari de asigurări, 
bancherii şi fermierii plecaseră cu toţii la Sullivan, care îi 
fusese partener, până când Lucien îl concediase şi îl 
evacuase. Impreună cu el, îl părăsiseră şi ceilalţi parteneri 
mai tineri precum şi majoritatea clienţilor. Atunci Lucien îi 
dădu afară pe toţi, cu excepţia secretarei favorite a tatălui 
său, Ethel Twitty. John Wilbanks fusese foarte apropiat de 
ea ani de zile. De fapt, Ethel avea un fiu mai mic care 
semăna cu Lucien. Bietul băiat îşi petrecuse cea mai mare 
parte a timpului prin case de nebuni, iar avocatul îi zicea în 
glumă „fratele meu handicapat”. După accidentul de avion, 
nebunul îşi făcuse apariţia în Clanton, spunând tuturor că e 
fiul nelegitim al lui John Wilbanks. Ethel se simţise umilită, 
dar nu îl putuse opri. Oraşul fierbea. Firma Sullivan 
intentase acţiune în numele fratelui handicapat pentru 
obţinerea unei părţi din moştenire. Lucien era furios. La 
procesul care urmă, îşi apără înverşunat onoarea şi 
mândria, precum şi moştenirea care le revenise lui şi surorii 
sale. Juriul fusese frapat de asemănarea dintre Lucien şi fiul 
secretarei, mai tânăr cu câţiva ani decât el. „Fratele” 
handicapat se aşezase strategic cât mai aproape de Lucien, 
iar avocaţii lui Sullivan îl instruiseră să se comporte exact 
ca el. Ethel şi soţul ei negară orice legătură de genul acesta 
cu familia Wilbanks, dar Curtea era de altă părere. Se 
stabili că băiatul avea dreptul la moştenirea lui John şi 
obţinu o treime din avere. Lucien înjură curtea cu juri, îl 


40 


pocni pe amărâtul de băiat; drept urmare, fu luat pe sus şi 
dus la puşcărie. Hotărârea judecătorească fusese respinsă 
şi anulată la recurs, dar Lucien se temu de complicaţii, aşa 
că o opri pe Ethel Twitty la firma lui. 

Satisfăcut că distrusese totul, hotărî să practice dreptul 
în cu totul alt fel decât strămoşii săi. Voia să se ocupe mai 
mult de cazurile criminale, aşa că îşi selecta clientela cu 
multă atenţie. Lucien alegea numai violurile, omorurile, 
abuzurile asupra copiilor, cele mai cumplite cazuri pe care 
le refuza toată lumea. Dorea să fie un avocat al drepturilor 
civile şi să lupte pentru ele cu toată forţa. Dar mai mult ca 
orice voia să fie un radical înflăcărat, cu clienţi şi cauze 
incomode, pentru ca astfel să ajungă în atenţia tuturor. Şi-a 
lăsat barbă, a divorţat, a părăsit biserica de care aparţinea, 
şi-a vândut acţiunile de la Clubul rural, s-a înscris în NAACP 
şi în ACLU - organizaţii de drepturi civile -, a demisionat din 
Consiliul bancar şi a devenit, în general, o adevărată 
calamitate pentru Clanton. A dat în judecată şcolile, pentru 
segregaţie rasială, pe guvernator din cauza condiţiilor din 
închisoare, oraşul, pentru că refuza să paveze străzile în 
cartierul negrilor, banca, pentru că nu avea niciun casier de 
culoare, statul, pentru pedeapsa capitală, şi fabricile pentru 
că nu-i apreciau pe muncitorii calificaţi. A avut câştig de 
cauză în multe procese criminale, chiar şi în afara graniţelor 
comitatului Ford. Reputația i-a crescut vertiginos, atât 
printre negri, cât şi printre albii săraci. Se bucura de 
aprecierea câtorva sindicate libere din nordul statului 
Mississippi. Fusese propulsat de succesul obţinut în câteva 
cazuri de vătămare şi omor prin imprudenţă. Firma 
devenise mai profitabilă ca oricând. Lucien era obişnuit să 
aibă bani şi nu îl preocupa niciodată această problemă. 
Ethel îi ţinea contabilitatea. Trăia prin munca lui. Fără 
familie, se dedicase trup şi suflet justiţiei. Lucien practica 
dreptul cu pasiune cincisprezece ore în fiecare zi din 


41 


săptămână. Nu-l mai interesa nimic altceva, în afară de 
alcool. Pe la sfârşitul anilor şaizeci, începu să simtă o 
atracţie puternică pentru Jack Daniel's; nu după multă 
vreme, deveni un adevărat băutor, iar când îl angajase pe 
Jake, era alcoolic în toată puterea cuvântului. Dar nu 
amesteca niciodată băutura cu munca; învățase să le 
împace pe amândouă. Impulsiv şi aspru din fire, Lucien 
devenea de o francheţe periculoasă când bea. La procese, îi 
punea pe avocaţii adversari în situaţii penibile, insulta 
judecătorul, îi agresa pe martori, apoi îşi cerea scuze în faţa 
Curţii. Nu respecta pe nimeni şi nu putea fi intimidat. Se 
temea toată lumea de el, pentru că putea spune şi face 
orice îi trecea prin minte. Oamenii mergeau în vârful 
picioarelor când treceau pe lângă el. Lucien ştia acest lucru 
şi îi făcea plăcere. Deveni din ce în ce mai excentric. Cu cât 
bea mai mult, cu atât acţiona mai nebuneşte. Dacă auzea 
că e bărfit pentru asta, se încăpăţâna şi se îmbăta mai rău. 

Intre 1966 şi 1978, Lucien angajă unsprezece persoane: 
negri, evrei, spanioli, femei. Niciunul nu-i intra în voie. Era 
un tiran, îi înjura şi-i făcea de ocară pe tinerii avocaţi. 
Câţiva demisionară din prima lună. Unul singur a rezistat 
doi ani. Lui îi dădea mâna să fie excentric, pentru că avea 
bani, dar asociaţii lui săraci îi suportau cu greu nebuniile. 

Pe Jake l-a angajat în 1978, direct din facultate. Tânărul 
era din Karaway, un orăşel cu două mii cinci sute de 
locuitori, situat la optsprezece mile spre vest de Clanton. 
Era curăţel, conservator, prezbiterian şi avea o soţie 
drăguță care îşi dorea copii. Lucien l-a angajat să vadă dacă 
îl putea corupe. Jake acceptă slujba cu multă rezervă, mai 
ales că nu avea nicio altă ofertă aproape de casă. Peste un 
an, Lucien fu exclus din barou. Pentru puţinii oameni care îl 
iubeau, a fost o tragedie. Sindicatul de la o fabrică din 
nordul oraşului instigase la grevă. Atunci patronii începură 
să angajeze muncitori noi şi urmară o serie de violenţe. 


42 


Lucien însuşi apăruse în pichetul de grevă, pentru a-şi reuni 
oamenii. Era mai beat ca oricând. Un grup de spărgători de 
grevă încercase să intre în fabrică şi începuse încăierarea. 
Fiind în frunte, îl arestară şi îl băgară la puşcărie. A fost 
chemat în judecată pentru atac, violenţă şi instigare. A 
făcut recurs de mai multe ori şi a pierdut de fiecare dată. 
Baroul se săturase de Lucien după atâţia ani. Niciun alt 
slujitor al legii din Mississippi nu avea atâtea reclamaţii ca 
el. ÎI mustraseră în particular şi în public, îl suspendaseră 
temporar, fuseseră folosite toate metodele posibile, dar în 
zadar. Curtea de Reclamaţii şi Comitetul Disciplinar 
acţionară rapid. Fu exclus din barou pentru comportament 
scandalos, incompatibil cu un slujitor al legii. A făcut din 
nou recurs, dar a pierdut. 

Se simţea distrus. Jake fusese de faţă când Jackson îi 
dăduse vestea prin telefon. Lăsase receptorul în jos şi se 
îndreptase spre balcon, uitându-se în zare. Jake se 
aşteptase la o tiradă. Dar Lucien nu zisese nimic. Se 
întorsese şi o pornise încet spre ieşire. Se oprise o clipă şi 
se uită la Ethel care plângea, apoi la Jake. Deschisese uşa şi 
rostise: 

— Ai grijă de toate. Pe curând. 

Jake şi Ethel alergaseră la fereastra din faţă şi se uitaseră 
cum pleca, în viteză, cu vechiul lui Porsche jerpelit. Câteva 
luni, nu mai avură nicio veste de la el. Jake lucra cu râvnă la 
cazurile lui Lucien. Reuşise să rezolve câteva. Altele erau 
pe rol sau fuseseră transferate. In vremea aceasta, Ethel 
avea grijă ca totul să meargă bine la birou. 

Peste vreo şase luni, când Jake se întoarse după o zi 
obositoare, îl găsi pe Lucien dormind pe covorul persan. 

— Lucien! Te simţi bine? întrebase el. 

Wilbanks sări şi se aşeză pe scaunul îmbrăcat în piele, 
din spatele biroului. Era treaz, bronzat şi relaxat. 

— Jake, băiatule, ce mai faci? întrebă el cu căldură. 


43 


— Bine, chiar foarte bine. Unde-ai fost atâta vreme? 

— În Cayman Islands. 

— Şi ce-ai făcut acolo? 

— Am băut rom, am stat pe plajă şi-am umblat după fete. 

— Se pare că te-ai distrat. De ce-ai plecat de acolo? 

— M-am plictisit. 

Jake se aşeză pe birou. 

— Mă bucur că te văd, Lucien. 

— Şi mie îmi pare bine, Jake. Cum merg treburile pe aici? 

— Cam agitat, dar cred că totul e-n ordine. 

— Ai rezolvat cu Medley? 

— Mada. Au plătit optzeci de mii. 

— Foarte bine. S-a bucurat? 

— Da, aşa mi s-a părut. 

— Procesul lui Cruger a fost judecat? 

Jake lăsă privirea. 

— Nu. L-au angajat pe Fredrix. Cred că se va judeca luna 
viitoare. 

— Ar fi trebuit să stau de vorbă cu el înainte de a pleca. 

— E vinovat, nu-i aşa? 

— Da, chiar foarte. N-are importanţă cine îl apără. 
Majoritatea acuzaților sunt vinovaţi, să nu uiţi asta 
niciodată - zise el, ducându-se la fereastră şi privind spre 
tribunal. Ce planuri ai, Jake? 

— Mi-ar plăcea să rămân aici. Tu ce-ai de gând? g 

— Eşti un băiat bun şi vreau să stai aici în continuare. In 
ceea ce mă priveşte, habar n-am! Mă gândeam să mă mut 
în Caraibi, dar m-am răzgândit. Ar fi frumos, însă de locuit... 
De fapt, n-am niciun plan. S-ar putea să călătoresc şi să-mi 
mai cheltuiesc din bani. Ştii bine că am prea mulţi. 

Jake îl aprobă. Lucien făcu un gest larg: 

— Vreau să-ţi dau ţie toate astea. Incearcă să continui 
activitatea firmei. Aş dori să te muţi definitiv aici, să stai la 
biroul acesta pe care l-a adus bunicul meu din Virginia, 


44 


după Războiul Civil. Ai grijă de dosare, de cazuri, de clienţi. 
Ocupă-te tu de toate. 

— Eşti foarte generos, Lucien. 

— Mulţi clienţi vor pleca. Nu din cauza ta, sunt sigur că 
vei deveni un mare avocat, cu timpul. Dar sunt unii care m- 
au urmat ani de zile. 

Jake nici nu avea nevoie de toţi clienţii lui. 

— Ce chirie-mi ceri? 

— Plăteşte-mi cât poţi tu. La început, o să-ţi fie mai greu, 
dar te vei descurca până la urmă. Eu n-am nevoie de bani, 
pe când tu... 

— Eşti foarte drăguţ. 

— Aşa sunt eu, băiat bun! 

Râseră amândoi, jenaţi. Apoi Jake întrebă: 

— Ce fac cu Ethel? 

— Ce vrei tu. E secretară bună şi ştie mai mult decât îţi 
închipui. Sunt convins că nu-ţi place, dar e greu de înlocuit. 
Dacă vrei, însă, poţi s-o dai afară. Nu mă interesează! 

Lucien porni către uşă. 

— Sună-mă dacă ai nevoie de mine. Voi fi pe-aproape. 
Repet, vreau să te muţi aici, în biroul acesta care a fost al 
tatălui şi al bunicului meu. Pune-mi lucrurile în nişte cutii. 
Am să vin eu să le iau mai târziu. 

Cobb şi Willard se treziră cu dureri de cap şi cu ochii 
injectaţi. Ozzie ţipă la ei. Se aflau într-o celulă mică, alături 
de cea în care stăteau prizonierii care urmau să fie duşi la 
Parchman. De dincolo de gratii se uitau la ei vreo 
doisprezece negri. Celula din stânga era înţesată tot de 
oameni de culoare. Ozzie urlase la ei să stea liniştiţi, ca să 
nu dărâme închisoarea! 

Jake era singur şi liniştit de la şapte la opt şi jumătate, 
când sosea Ethel. [inea foarte mult la orele acestea 
liniştite; încuia uşa de la intrare, nu răspundea la telefon şi 
refuza să facă vreo programare. Îşi planifica ziua cu 


45 


meticulozitate. Până deschidea, dicta destul ca să-i dea de 
lucru secretarei până la prânz. Pe la nouă, era fie la 
tribunal, fie în compania clienţilor. Nu dădea telefoane până 
la unsprezece, când răspundea tuturor mesajelor primite 
dimineaţa. Nu lăsa nimic nerezolvat. Aceasta era o altă 
regulă strictă pe care o respecta. Jake lucra sistematic şi 
meticulos, fără prea mulţi timpi morţi. Desigur, nu 
moştenise acest obicei de la Lucien! 

La opt şi jumătate, Ethel intră zgomotos. Făcu o cafea şi 
deschise corespondenţa, aşa cum proceda de patruzeci şi 
unu de ani încoace. Era grăsuţă, se ţinea bine, fără să fie 
frumoasă, iar la cei şaizeci şi patru de ani ai săi, părea de 
cincizeci. În timp ce citea corespondenţa lui Jake, mânca 
pesmeţi cu cârnaţi aduşi de acasă. 

Deodată, Jake auzi nişte voci. Ethel vorbea cu o femeie. 
Se uită în agendă, dar văzu că nu are nicio programare 
până la zece. 

— Bună dimineaţa, domnule Brigance! spuse Ethel prin 
interfon. 

— Bună, Ethel! 

Ei îi plăcea să i se spună „doamna Twitty”. Toţi, inclusiv 
Lucien îi ziceau aşa. Dar Jake i se adresa cu „Ethel”. 

— Vă caută o doamnă. 

— Nu are programare. 

— Ştiu, domnule. 

— Programeaz-o pentru mâine-dimineaţă, după ora zece 
şi jumătate. Acum sunt ocupat. 

— Da, domnule, dar zice că e vorba de ceva urgent. 

— Cine e doamna? 

Toţi spuneau că au _ urgenţe când dădeau buzna 
neanunţaţi, ca la piaţă. Cine ştie ce voia să întrebe şi asta, 
despre vreun unchi sau despre vreun proces care avea să 
aibă loc peste trei luni! 

— O cheamă Willard, răspunse Ethel. 


46 


— Şi prenumele? 

— Earnestine Willard. N-o cunoaşteţi, dar fiul ei e la 
arest. 

Jake respecta orele de audienţă cu toţi cei programaţi, 
dar cu intruşii era altceva. De obicei, Ethel îi dădea afară 
sau îi programa a doua zi. Domnul Brigance era foarte 
ocupat, le explica ea, dar le va rezolva problema peste o zi. 
Lucrul acesta îi impresiona pe oameni. 

— Spune-i că nu mă interesează. 

— Dar zice că trebuie să găsească un avocat acum, 
pentru că fiul ei va apărea la tribunal astăzi, la ora unu. 

— Spune-i să se ducă la Drew Jack Tyndale, apărătorul 
public. E bun şi nu cred că e ocupat. 

Ethel transmise mesajul. 

— Dar, domnule Brigance, doamna vă vrea pe 
dumneavoastră. l-a spus cineva că sunteţi cel mai bun 
avocat criminalist din ţinut. 

Jake simţi amuzamentul din vocea lui Ethel. 

— Spune-i că aşa e, dar nu mă interesează cazul ei. 

Ozzie îl conduse pe Willard în biroul lui. Acolo, îi scoase 
cătuşele şi îl puse să se aşeze pe scaunul de lemn din 
mijlocul încăperii mici. Şeriful trecu în spatele biroului şi îl 
privi pe arestat: 

— Domnule Willard, dumnealui este locotenentul Griffin, 
de la circulaţie. Ceilalţi sunt anchetatorul Rady şi ajutorii de 
şerif Looney şi Prather, pe care i-ai cunoscut deja, azi- 
noapte. Mă îndoiesc însă că-ţi mai aminteşti ceva. Eu sunt 
şeriful Walls. 

Willard îşi ridică privirea. Îl înconjuraseră şi uşa era 
încuiată. Pe marginea biroului se aflau două magnetofoane. 

— Vrem să-ţi punem întrebări, bine? 

— Nu ştiu. 

— Inainte de a începe, vreau să mă asigur că-ţi cunoşti 
drepturile. Mai întâi, poţi să nu spui nimic, ai înţeles? 


47 


— Ihî. 

— Nu eşti obligat să vorbeşti, dacă nu vrei, dar tot ce vei 
spune, va fi folosit împotriva ta la tribunal. Clar? 

— Mda. 

— Ştii să citeşti şi să scrii? 

— Da. 

— Bine, atunci citeşte asta şi semnează. Aici scrie că ţi s- 
au prezentat drepturile. 

Willard semnă. Ozzie apăsă pe butonul roşu al unuia din 
magnetofoane. 

— Ai văzut că am dat drumul la bandă? 

— Mada. 

— E miercuri, cincisprezece mai, ora opt şi patruzeci şi 
trei, dimineaţa. 

— Dacă spuneţi... 

— Care e numele tău întreg? 

— James Louis Willard. 


— Adresa? 

— Strada şase, numărul paisprezece, Lake Village, statul 
Mississippi. 

— Pe ce drum naţional? 

— Pe Bethel. 


— Cu cine locuieşti? 

— Cu mama, Earnestine Willard. Sunt divorţat. 

— Îl cunoşti pe Billy Ray Cobb? 

Willard ezită şi se uită la picioarele lui. Cizmele îi 
rămăseseră în celulă. Şosetele albe se murdăriseră şi se 
rupseseră în dreptul degetelor mari. „Ce întrebare!” gândi 
el. 

— Da, îl cunosc. 

— Ai fost ieri cu el? 

— Mda. 

— Unde? 

— La cârciuma de lângă lac. 


48 


— Când aţi plecat? 

— Pe la trei. 

— Ce maşină conduceai? 

— N-am fost eu la volan. 

— Mă rog, în ce maşină erai? 

Ezită. Îşi studie atent degetele de la picioare. 

— Cred că nu mai vreau să spun nimic. 

Ozzie apăsă pe buton şi opri magnetofonul. Trase adânc 
aer în piept şi zise: 

— Ai fost vreodată la Parchman? 

Willard dădu din cap. 

— Ştii ce mulţi negri sunt acolo? 

Clătină din nou din cap. 

— Cam cinci mii. Da’ ştii câţi albi sunt la Parchman? 

— Nu. 

— Vreo mie. 

Willard lăsă capul în jos. Ozzie tăcu un moment, apoi îi 
făcu cu ochiul locotenentului Griffin. 

— Îţi dai seama ce pot să facă negrii ăia cu un alb care a 
violat o fetiţă de culoare? 

Tăcere. 

— Locotenent Griffin, spune-i domnului Willard cum sunt 
trataţi albii la Parchman. 

Griffin se apropie şi se aşeză pe marginea biroului. Apoi 
zise, uitându-se la Willard: 

— Acu' vreo cinci ani, un tânăr alb din ţinutul Helena de 
lângă Deltă a violat o negresă de doisprezece ani. După 
proces, l-au dus la Parchman, unde era aşteptat. Aflaseră 
că vine. În prima noapte, l-au luat vreo treizeci de negri şi |- 
au legat de un butoi. Apoi s-au suit pe el. Gardienii se uitau 
şi râdeau. Nimănui nu-i e milă de violatori. L-au ţinut aşa 
noapte de noapte, vreo trei luni, până l-au omorât. L-au 
găsit castrat şi înghesuit în butoi. 

Willard se aplecă, apoi îşi dădu capul pe spate respirând 


49 


adânc, cu ochii în tavan. 

— Uite ce e, Pete, zise Ozzie. Cu tine nu avem mare 
lucru. Ne interesează Cobb. Sunt cu ochii pe băiatu' ăsta de 
când a ieşit de la Parchman. Vreau să pun mâna pe el 
neapărat. Dacă ne-ajuţi să-l înfundăm, am să fac tot ce pot 
pentru tine. Nu promit nimic, dar să ştii că am legături cu 
procuratura şi încerc să te ajut. Nu trebuie să spui decât ce 
s-a întâmplat. 

— Vreau un avocat, zise Pete. 

Ozzie îşi lăsă capul în jos şi oftă: 

— Ce crezi c-o să facă un avocat? O să te apere de negri? 
Eu încerc să te-ajut, şi tu baţi câmpii! 

— Mai bine ascultă-l pe şerif, omule! Vrea să-ţi salveze 
viaţa, spuse Griffin cu solicitudine. 

— Dacă ne-ajuţi, poţi face aici câţiva ani şi scapi, adăugă 
Rady. 

— E mult mai sigur decât la Parchman, spuse şi Prather. 

— Cum vrei tu, Pete, zise Ozzie. Alege, dacă vrei să stai 
la Parchman sau aici. Cred chiar că pot interveni să-ţi mai 
reducă din pedeapsă, dacă te comporţi cum trebuie. 

Willard plecă privirea şi începu să-şi frece tâmplele. 

— Bine, bine, vă spun. 

Ozzie apăsă pe butonul roşu. 

— Unde aţi găsit fetiţa? 

— Pe drum. 

— Ce drum? 

— Nu ştiu. Eram beat. 

— Unde aţi dus-o? 

— Nu-mi amintesc. 

— Eraţi numai tu şi Cobb? 

— Mda. 

— Cine a violat-o? 

— Amândoi. Billy Ray a fost primul. 

— De câte ori? 


50 


— Nu-mi amintesc. Fumasem haşiş şi băusem mult. 

— Aţi violat-o, deci, amândoi. 

— Da. 

— Unde aţi aruncat-o? 

— Nu mai ştiu. Jur că nu-mi aduc aminte. 

Ozzie apăsă pe alt buton. 

— Vom bate la maşină tot ce-ai spus şi-ţi dăm să 
semnezi. Willard aprobă. 

— Numai să nu-i spuneţi nimic lui Billy Cobb. 

— N-o să-i spunem, promise şeriful. 


51 


Percy Bullard se foia nervos pe scaunul său tapisat cu 
piele, din spatele biroului uriaş, de stejar masiv. Alături se 
auzea forfota mulţimii adunate în sala de judecată, dornică 
să afle cât mai multe despre viol. Avocaţii bârfeau pe 
aceeaşi temă, într-o încăpere vecină, în jurul automatului 
de cafea. 

Roba mică şi neagră a lui Bullard atârna într-un colţ de 
lângă fereastra dinspre strada Washington. Cum stătea pe 
scaunul acela înalt, picioarele cu pantofi uşori, de sport, nu- 
i atingeau pământul. Era tipul omului mic, nervos, care îşi 
făcea probleme din orice. Nu învățase să se relaxeze, deşi 
era judecător de mai bine de treisprezece ani. Din fericire, 
nu era solicitat în cazurile de anvergură; acelea erau 
rezervate colegului său de la Curtea teritorială. Bullard se 
oprise la statutul de judecător local. 

Domnul Pate, bătrânul aprod de la tribunal, bătu uşor la 
uşă. 

— Intră! rosti Bullard poruncitor. 

— Bună ziua, domnule judecător. 

— Câţi negri sunt în sală? întreba Bullard fără nicio 
introducere. 

— Cam jumătate din sală. 

— Asta înseamnă vreo sută de persoane. Nu se-adună 


52 


atâţia nici la procesele de omor. Ce vor? 

Domnul Pate scutură din cap şi nu zise nimic. 

— S-or fi gândit că-i judecăm astăzi. Cred că sunt 
îngrijoraţi, spuse domnul Pate încetişor. 

— Îngrijoraţi, de ce? Doar nu le dau drumul! E doar o 
înfăţişare preliminară, zise el, uitându-se pe fereastră. Au 
venit şi cei din familie? 

— Cred că da. l-am recunoscut pe câţiva, dar nu-i ştiu 
părinţii. 

— S-a asigurat paza? 

— Şeriful şi-a adunat oamenii în jurul tribunalului, iar noi 
îi controlăm pe toţi cei care intră. 

— Aţi găsit ceva? 

— Nu, domnule. 

— Unde sunt tinerii? 

— l-a adus şeriful. Vor intra curând. 

Judecătorul păru satisfăcut. Domnul Pate îi puse o hârtie 
scrisă de mână pe birou. 

— Ce-i asta? 

Domnul Pate respiră adânc. 

— E o cerere a televiziunii din Memphis, care vrea să 
filmeze şedinţa. 

— Ce?! strigă Bullard cu faţa roşie de mânie, bâţâindu-se 
pe scaun. Aparate de filmat în sala mea de judecată? urlă el 
din nou, apoi rupse hârtia şi o aruncă la coşul de gunoi. 
Unde sunt? 

— În rotondă. 

— Dă-i afară din tribunal! 

Domnul Pate plecă în grabă. 

Carl Lee stătea în penultimul rând, înconjurat de zeci de 
rude şi prieteni, aşezaţi pe scaunele tapisate din dreapta 
sălii. Băncile din stânga erau goale. Poliţiştii înarmaţi se 
învârteau peste tot bănuitori, aruncând priviri scurte spre 
grupul de negri, mai ales spre Carl Lee care stătea aplecat, 


53 


cu coatele pe genunchi, cu ochii în jos. 

Jake se uită pe fereastră la clădirea tribunalului. Era ora 
unu, iar el sărise peste masa de prânz, ca de obicei. N-avea 
nicio treabă, dar simţea nevoia de aer curat. Nu părăsise 
clădirea toată ziua şi, deşi nu dorea să afle detalii în 
legătură cu violul, nu voia să piardă înfăţişarea aceasta. Cu 
siguranţă, sala era plină de lume, pentru că toate locurile 
de parcare din jurul scuarului erau ocupate. In faţa uşii pe 
unde aveau să fie introduşi Cobb şi Willard se strânseseră 
câţiva reporteri care aşteptau nerăbdători. 

Inchisoarea se afla doar la două blocuri de scuar, în 
partea de sud, către autostradă. Ozzie conducea maşina cu 
cei doi arestaţi. In faţă şi în spate erau escortaţi de două 
automobile de patrulare. Trecură pe strada Washington, 
apoi intrară pe o alee, până la uşa din spate a tribunalului. 
Tinerii fură conduşi de şase poliţişti, printre reporteri, până 
într-o cămăruţă de lângă sala de judecată. 

Jake îşi luă repede haina şi trecu pe lângă Ethel, fără să 
se uite la ea. Traversă în fugă, urcă scările şi intră în sală 
printr-o uşă laterală, chiar în momentul în care domnul Pate 
îl conducea pe judecător spre locul lui. 

— Ridicaţi-vă! Intră Curtea! strigă domnul Pate. 

Lumea aşteptă până când Bullard se aşeză. 

— Luaţi loc! ţipă el. Unde sunt inculpaţii? Aduceţi-i 
înăuntru! 

Cobb şi Willard intrară în sală cu mâinile prinse în cătuşe. 

Erau nebărbieriţi, cu feţele boţite, murdare şi păreau 
complet derutaţi. Willard se uită la grupul mare de negri, în 
vreme ce Cobb se întoarse cu spatele. Looney le scoase 
cătuşele şi-i aşeză lângă Drew Jack Tyndale, apărătorul 
public. La o masă lungă de alături stătea Rocky Childers, 
procurorul comitatului, care scria ceva şi avea o alură 
foarte importantă. 

Willard se uită din nou peste umăr, la negri. În rândul din 


54 


faţă se aflau mamele lor, a lui şi a lui Cobb, fiecare cu câte 
un poliţist lângă ea, pentru a fi apărate. Billy Ray refuza să 
se întoarcă. Carl Lee îşi ridică privirea spre cei doi bărbaţi 
care îi violaseră fiica. Erau nişte străini râioşi, bărboşi şi 
murdari. Hailey îşi acoperi faţa cu mâinile şi se aplecă din 
nou. În spatele lui, lipiţi de perete, doi poliţişti îi urmăreau 
fiecare mişcare. 

— Acum ascultați, începu Bullard cu voce puternică. 
Aceasta este doar o înfăţişare preliminară, nu un proces. 
Scopul acesteia este să se stabilească dacă există 
suficiente probe pentru ca aceşti doi arestaţi să compară în 
faţa marelui juriu, în cazul în care există obiecţii, se poate 
renunţa la această înfăţişare. 

Tyndale se ridică: 

— Nu, onorată instanţă, noi dorim să se urmeze 
procedura. 

— Foarte bine, atunci. Şeriful Walls mi-a înmânat 
depoziţiile prin care cei doi sunt acuzaţi de viol comis 
asupra unei persoane de sex feminin, sub vârsta de 
doisprezece ani. La aceasta se adaugă şi culpa de răpire şi 
de vătămare corporală. Domnule Childers, puteţi chema 
primul martor. 

— Onorată instanţă, statul cheamă ca martor pe şeriful 
Ozzie Walls. 

Jake stătea în boxa juraţilor. Avocaţii de lângă el se 
prefăceau că citesc materiale importante. Ozzie jură şi se 
aşeză pe scaunul martorilor, la câţiva paşi de boxa juriului. 

— Vreţi să vă spuneţi numele? 

— Ozzie Walls. 

— Sunteţi şeriful comitatului Ford? 

— Da. 

— Ştiu cine e, mormăi Bullard răsfoind dosarul. 

— Aţi primit un telefon, ieri, după-amiază, prin care vi se 
semnala dispariţia unui copil? 


55 


— Da, pe la patru şi jumătate. 

— Cum aţi acţionat? 

— L-am trimis pe ajutorul de şerif Willie Hastings la 
domiciliul numiţilor Gwen şi Carl Lee Hailey, părinţii fetei. 

— Unde anume? 

— Pe Craft Road, în spatele băcăniei lui Bates. 

— Şi ce-a aflat acolo? 

— A găsit-o pe mama fetei care semnalase dispariţia. 
Apoi a plecat să caute copila. 

— Şi a reuşit să dea de ea? 

— Nu, dar când s-a întors, fetiţa fusese adusă acasă de 
nişte pescari. 

— În ce stare se afla? 

— Era violată şi bătută. 

— Putea vorbi? 

— Cu foarte mare greutate. 

— Ce spunea? 

Tyndale sări în picioare. 

— Onorată instanţă, ştiu că sunt admise şi zvonurile într- 
o înfăţişare de genul acesta, dar ceea ce se întâmplă acum 
mi se pare o exagerare. 

— Se respinge! Taci şi stai jos! Continuaţi, domnule 
Childers. 

— Ce-a zis fetiţa? 

— Că au răpit-o doi bărbaţi albi, într-o camionetă 
galbenă, cu un fanion la lunetă. Nu putea vorbi prea mult. 
Avea maxilarele rupte şi faţa zdrobită. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Ajutorul de şerif a chemat o ambulanţă şi fetiţa a fost 
dusă la spital. 

— În ce stare este acum? 

— Critică, după spusele celor de acolo. 

— Apoi, ce s-a mai întâmplat? 

— Am căutat să pun cap la cap informaţiile de până 


56 


atunci şi m-am gândit la un suspect. 

— Cum aţi acţionat? 

— Am luat legătura cu un om de încredere şi l-am trimis 
la berăria lui Huey, lângă lac. 

Childers nu intră în detalii, mai ales că era vorba de 
Bullard. Ştiau cu toţii că judecătorul trimitea cazurile de 
genul acesta spre a fi studiate de marele juriu, aşa că orice 
înfăţişare preliminară era o formalitate. Lui Bullard nu-i 
dădea mâna să rişte. Alegătorii se supărau când favorizai 
un criminal. Ştiind acest lucru, majoritatea avocaţilor 
renunţau la aceste înfăţişări preliminare. Jake însă le 
considera foarte importante, pentru formarea unei imagini 
de ansamblu asupra cazului. Tyndale, de asemenea, 
renunţa rareori la preliminarii. 

— Bun. Şi ce-a aflat la berărie? 

— informatorul mi-a spus că i-a auzit pe cei doi, aici de 
faţă, lăudându-se că au violat o fetiţă de culoare. 

Cobb şi Willard se uitară unul la altul. Cine era 
informatorul? Nu prea îşi aminteau ce se întâmplase la bar. 

— Ce-aţi făcut în continuare? 

— l-am arestat pe cei doi şi-am cercetat camioneta 
înscrisă pe numele lui Billy Ray Cobb. 

— Şi ce-aţi găsit? 

— Urme şi un tricou plin de sânge. 

— Cui aparţine acest tricou? 

— Lui Tonya Hailey, fetiţa care a fost violată. Ne-a 
confirmat-o tatăl ei, astăzi. 

Auzind că era vorba despre el, Carl Lee se ridică brusc. 
Ozzie tresări şi se uită la el. Jake se întoarse. Il văzu prima 
oară de când intrase în sală. 

— Va rugam să faceţi o descriere a maşinii. 

— Este o camionetă Ford, galbenă, nouă, de o jumătate 
de tonă. Are roţi cromate, cauciucuri speciale, iar la lunetă, 
are un fanion. 


57 


— Se potriveşte cu descrierea făcută de fetiţă? 

— Da. 

Childers se opri şi-şi verifică notițele. 

— Acum, spuneţi ce alte dovezi mai aveţi împotriva 
acestor pârâţi? 

— Am vorbit cu Pete Willard în dimineaţa aceasta, la 
arestul poliţiei. A semnat o declaraţie. 

— Ce-ai făcut? îi scăpă lui Cobb. 

Willard se chirci şi privi speriat. 

— Linişte, linişte! strigă Bullard, în vreme ce lovea cu 
ciocănelul. 

Tyndale îşi linişti clienţii. 

— L-aţi avertizat pe domnul Willard asupra drepturilor pe 
care le are? 

— Da. 

— A înţeles despre ce e vorba? 

— Da. 

— A semnat ceva în acest sens? 

— Da. 

— Cine-a fost de faţă, când a dat declaraţia? 

— Eu, doi poliţişti, anchetatorul Rady şi locotenentul 
Griffin, de la patrula de circulaţie. 

— Aveţi declaraţia? 

— Da. 

— Vă rugăm s-o citiţi. 

Se făcu linişte. Toţi îl ascultau pe Ozzie. Carl Lee privea 
neutru la cei doi tineri. Cobb se uita crunt la Willard, care se 
apucase să-şi curețe cizmele cu mâna. 

— Mulţumesc, spuse Childers când Ozzie termină de citit. 
Domnul Willard a semnat declaraţia? 

— Da, de faţă cu cei trei martori. 

— Procuratura nu mai are nimic de adăugat, onorată 
instanţă. 

Bullard strigă: 


58 


— Domnule Tyndale, puteţi pune întrebări. 

— Pentru moment, nu am nicio nelămurire, onorată 
instanţă. 

„Bună mişcare!” - gândi Jake. Era cel mai indicat ca 
apărarea să nu spună nimic la înfăţişările preliminare, ci să 
asculte, să facă însemnări şi să-i lase pe grefieri să 
înregistreze mărturiile. Oricum, marele juriu va cerceta 
cazul, aşa că nu avea niciun rost să se agite de pe acum. 
De fapt, Jake nici nu se aştepta la altceva din partea lui 
Tyndale. 

— Următorul martor? zise judecătorul. 

— Nu mai avem martori, onorată instanţă. 

— Bine, luaţi loc. Domnule Tyndale, aveţi martori? 

— Nu, onorată instanţă. 

— Bun. Curtea consideră că există destule dovezi 
împotriva celor doi pârâţi şi decide ca domnii Cobb şi 
Willard să fie reţinuţi, în vederea prezentării în faţa marelui 
juriu, care se va întruni luni, 27 mai. Aveţi vreo întrebare? 

Tyndale se ridică încet. 

— Da, onorată instanţă. Am solicitat Curţii stabilirea unei 
sume rezonabile pentru... 

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva! izbucni Bullard. Se 
respinge cauţiunea, cel puţin pentru moment înţeleg că 
fata se află într-o stare critică. Dacă moare, se vor adăuga 
şi alte acuzaţii. 

— Atunci, onorată instanţă, aş dori să solicit o înfăţişare 
specială, peste câteva zile, în speranţa că starea ei se va 
îmbunătăţi. 

Bullard îl studie pe Tyndale, admirându-l pentru ideea 
care îi venise. 

— Se acceptă pentru luni, 20 mai, în aceeaşi sală. Până 
atunci, cei doi pârâţi rămân în custodia şerifului din Ford. 
Şedinţa se suspendă! 

Bullard lovi o dată cu ciocănelul în masă şi dispăru. 


59 


Poliţiştii se agitară în jurul acuzaților, le puseră cătuşele şi 
ieşiră din sală, trecând printre reporteri, până la maşină. 

Înfăţişarea fusese în spiritul lui Bullard - nu mai lungă de 
douăzeci de minute. Cu el, lucrurile mergeau rapid. Jake 
stătea de vorbă cu alţi avocaţi şi se uita la mulţimea tăcută 
care ieşea din tribunal. Carl Lee nu se grăbea. Il căută cu 
privirea pe Jake, şi îl văzu în rotondă. Se scuză faţă de cei 
cu care era şi se grăbi să-l întâlnească, la coborâre. 

— Îmi pare nespus de rău, Carl Lee, zise Jake. 

— Şi mie. 

— Cum se simte? 

— Cred c-o să fie bine. 

— Dar Gwen? 

— Şi-a mai revenit. 

— Tu? Mergeau încet, spre holul din spate al tribunalului. 

— Nu m-am dumirit încă. Vreau să spun că acu' douăzeci 
şi patru de ore, totul era în ordine. Şi uită-te la noi acum: 
fetiţa mea zace într-un spital, înconjurată de tot felul de 
aparate;  nevastă-mea  a-nnebunit şi băieţii sunt 
înspăimântați. Nu mă gândesc decât să pun mâna pe 
ticăloşii ăştia. 

— Aş vrea să te-ajut, Carl Lee. 

— Tot ce poţi face e să te rogi pentru ea şi pentru noi. 

— Ştiu că e dureros. 

— Ai şi dumneata o fetiţă, Jake, nu-i aşa? 

— Da. 

Carl Lee nu mai spuse nimic. Continuară să meargă, iar 
Jake schimbă subiectul. 

— Unde e Lester? 

— La Chicago. 

— Ce face acolo? 

— Lucrează la o companie de prelucrare a oţelului. Are 
slujbă bună. S-a şi-nsurat. 

— Glumeşti! Lester căsătorit! 


60 


— Da. S-a şi-nsurat cu o fată albă. 

— Cu o albă?! Ce l-o fi apucat? 

— Păi, îl ştii pe Lester. A fost totdeauna un negru 
înfumurat. Vine astăzi pe-acasă. Cred că soseşte deseară. 

— De ce? 

Se opriră la uşa din spate. Jake îl întrebă din nou: 

— De ce se-ntoarce Lester? 

— Chestiuni de familie. 

— Voi puneţi la cale ceva. 

— Vreau doar să-şi vadă nepoata. 

— Nu vă ambalaţi. 

— Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, Jake. 

— Ştiu. 

— Ce-ţi imaginezi, Jake? 

— Nimic. De ce? 

— Ai şi tu o fetiţă. Închipuieşte-ţi-o într-un pat de spital, 
violată şi bătută. Ce-ai face? 

Jake se uită pe geamul uşii fără să poată da un răspuns. 
Carl Lee aştepta. 

— Să nu faci vreo prostie. 

— Răspunde-mi la întrebare, ce-ai face? 

— Nu ştiu. Sincer, nu ştiu ce-aş face. 

— Să te-ntreb altceva. Dacă era vorba de fetiţa ta şi dacă 
ti-ar fi violat-o doi negri, iar tu ai pune mâna pe ei, ce-ai 
face? 

— l-aş omori. 

Carl Lee zâmbi, apoi izbucni în râs. 

— Sigur că da, Jake, sigur că da. Şi-apoi ai angaja doi 
avocaţi trăsnet care să demonstreze că eşti nebun, aşa 
cum ai făcut la procesul lui Lester. 

— N-am spus că Lester era nebun, ci că Bowie merita să 
fie omorât. 

— L-ai scăpat, nu-i aşa? 

— Da, sigur. 


61 


Carl Lee se apropie de scară şi se uită în sus. 

— Pe-aici sunt aduşi în sala de judecată, nu-i aşa? 

— Cine? 

— Tipii aia. 

— Da. De cele mai multe ori, pe-aici sunt conduşi 
acuzaţii. E o cale mai rapidă şi mai sigură. Maşina 
parchează chiar lângă uşă şi-i aduc repede sus. 

Carl Lee se apropie de uşa din spate şi privi pe verandă. 

— Câte procese de omor ai avut, Jake? 

— Trei. Pe-al lui Lester şi încă două. 

— Câţi erau negri? 

— Toţi trei. 

— Ai mână bună la negri, nu-i aşa? 

— Aşa se pare. 

— Eşti pregătit pentru încă unul? 

— Mai bine linişteşte-te, Carl Lee. Nu are niciun rost. Ştii 
bine că ai putea ajunge în camera de gazare. Cine-ţi creşte 
copiii? Ticăloşii ăia nu merită un astfel de sacrificiu. 

— N-ai spus tu c-ai face-o, dac-ai fi în locul meu? 

Jake se apropie de Carl Lee. 

— Cu mine e altceva. Eu as avea o sansă. 

— Ce şansă? 

— Sunt alb, iar noi trăim într-un comitat unde albii sunt 
majoritari. Cu puţin noroc, aş aranja ca niciun negru să nu 
facă parte din juriu. Nu suntem la New York sau în 
California. Bărbatul trebuie să-şi protejeze familia. lar juriul 
ar putea fi îmbrobodit. 

— Dar eu ce cusur am? 

— Aşa cum am mai spus, nu suntem la New York. 
Probabil că ar fi unii care te-ar admira pentru ceea ce-ai 
făcut, dar majoritatea ar dori să te vadă spânzurat. Ar fi 
mult mai dificil să obţii achitarea. 

— Dar tu ai putea s-o faci, nu-i aşa, Jake? 

— Carl Lee, linişteşte-te! 


62 


— N-am de ales, Jake. Nu-mi găsesc locul până nu-i văd 
morţi. Am această datorie faţă de fetiţa mea şi de mine. 
Faţă de ai mei, în general. Am s-o fac. 

Deschiseră uşile, trecură pe sub verandă şi o luară pe 
drumul care ducea spre strada Washington, vizavi de biroul 
lui Jake. Îşi strânseră mâinile. Avocatul promise că va trece 
pe la spital a doua zi s-o întâlnească pe Gwen şi pe ceilalţi 
din familie. 

— Încă un lucru, Jake. Îmi promiţi c-ai să vii să mă vezi la 
închisoare, după ce mă arestează? 

Avocatul aprobă, după o clipă de gândire. Carl Lee zâmbi, 
îndreptându-se spre camioneta lui. 


63 


Lester Hailey se căsătorise cu o suedeză din Wisconsin 
şi, deşi părea încă îndrăgostită de el, băiatul se temea să n- 
o piardă, din cauza culorii pielii lui. Deşi o asigurase că nu 
avea ce să i se întâmple în Mississippi, fata refuzase 
categoric să călătorească spre sud cu soţul ei. Nu-i 
cunoscuse încă familia, dar nici ai lui nu mureau de 
nerăbdare s-o întâlnească. Cei din clanul Hailey nu-şi 
amestecaseră sângele niciodată, deşi nu era nimic ieşit din 
comun pentru un negru care se muta în nord să-şi ia o soţie 
albă. Familia lui Lester nu fusese deloc impresionată de 
părul blond al suedezei, aşa că acum călătorea spre 
Clanton singur, în Cadillacul său. 

Ajunse târziu la spital. În sala de aşteptare îi găsi pe verii 
lui citind nişte reviste. Îl îmbrăţişă pe Carl Lee. Nu se mai 
văzuseră de la Crăciun, când jumătate din negrii din 
Chicago dăduseră buzna acasă, în Mississippi şi în Alabama. 

Cei doi bărbaţi ieşiră pe hol, să poată vorbi în linişte. 

— Cum se simte? întrebă Lester. 

— Mai bine, mult mai bine. S-ar putea să vină acasă la 
sfârşitul săptămânii. 

Lester răsuflă uşurat. Cu unsprezece ore în urmă, când 
plecase din Chicago, fusese anunţat de un văr că fetiţa era 
aproape moartă. Îşi aprinse o ţigară Kool, chiar sub afişul cu 


64 


fumatul interzis, şi îl privi lung pe fratele lui mai mare. 

— Tu eşti bine? 

Carl Lee dădu aprobator din cap, uitându-se în lungul 
coridorului. 

— Gwen ce face? 

— A-nnebunit de tot. Acum e la maică-sa. Tu ai venit 
singur? 

— Da, răspunse Lester încurcat. 

— Bine. 

— Nu mai face pe nebunu'. Doar n-am condus o zi 
întreagă ca să te-ascult pe tine cum îmi foarfeci nevasta. 

— Hai, nu te supăra! Tu cum o mai duci, mai ai gaze? 

Lester zâmbi şi tuşi uşor. Avusese probleme cu stomacul 
încă din ziua în care se căsătorise cu suedeza. li pregătise 
tot felul de mâncăruri cu nume ciudate, greu de pronunţat 
şi-i dăduse digestia peste cap. Lui îi era dor de mazăre, de 
fripturi şi de grătar de porc - mâncăruri serioase! 

Găsiră o cameră mică de aşteptare, la etajul al treilea, 
unde se aflau mai multe scaune rabatabile şi o masă lungă, 
cu fişier. Lester aduse două ceşti cu cafea rece şi tare, de la 
un automat, în care puse puţin lapte praf şi amestecă atent 
cu degetul. Îl ascultă cu multă atenţie pe Carl Lee, cum 
povestea ceea ce se întâmplase: violul, arestările, 
înfăţişarea. Lester găsi nişte şerveţele şi făcu un plan al 
tribunalului şi al închisorii. Trecuseră patru ani de la 
procesul lui şi nu-şi mai amintea prea bine amănuntele. 
Petrecuse numai o săptămână la arest, înainte de cauţiune, 
şi nu mai văzuse locul acela de când fusese achitat. De 
fapt, plecase la Chicago imediat după proces. Victima lui 
avea prea multe rude. 

Făcură planuri, apoi le schimbară, complotând până 
târziu, după miezul nopţii. 

În după-amiaza zilei de joi, Tonya fu mutată de la 
reanimare, într-o rezervă. Pericolul trecuse. Medicii 


65 


răsuflată uşuraţi, iar cei din familie îi aduseră bomboane, 
jucării şi flori, însă aşa cum era, cu maxilarele rupte şi cu 
gura plină de fire, nu putea decât să se uite la dulciuri, fără 
să se atingă de ele. Le mâncau fraţii ei. Se agăţau de pat și- 
o ţineau de mână, ca şi cum ar fi vrut s-o ocrotească. 
Camera era tot timpul plină de prieteni şi de cunoştinţe şi 
toţi o mângâiau, spunându-i vorbe de încurajare, purtându- 
se cu foarte multă grijă. Intrau pe rând, iar asistentele 
supravegheau tot acest pelerinaj. Rănile o dureau şi, 
uneori, plângea. | se dădeau calmante din trei în trei ore. 

In seara aceea, televiziunea din Memphis prezentă 
fotografiile celor doi bărbaţi. În rezervă se făcuse linişte, 
dar fetiţa nu putu să urmărească emisiunea. 

Tribunalul teritorial din Ford îşi începea activitatea la ora 
opt dimineaţa şi o încheia la ora cinci după-amiază, cu 
excepţia zilei de vineri, când se închidea la patru şi 
jumătate. Carl Lee rămăsese ascuns într-o cameră de la 
primul etaj. Stătuse într-o toaletă şi ascultase atent, timp 
de o oră, până nu mai rămase niciun om de serviciu în 
clădire. Era linişte. Trecu prin holul larg, semiluminat, către 
uşile din spate şi se uită pe fereastră. Nu se vedea nimeni. 
Ascultă o clipă. Tribunalul era gol. Se întoarse şi se uită în 
depărtare, ca să studieze clădirea. Cele două uşi din spate 
dădeau într-o sală de intrare rectangulară. Mai încolo, în 
dreapta, erau nişte scări, identice cu cele din stânga. Sala 
de la intrare se îngusta şi ajungea într-un hol. Carl Lee îşi 
luă rolul de inculpat. Işi puse mâinile la spate şi se spri-jini 
de uşă. Apoi porni spre scări, urcă zece trepte, ajunse pe un 
palier mic şi făcu o întoarcere de nouăzeci de grade la 
stânga, exact cum îi spusese Lester. Mai urcă apoi vreo 
zece trepte, până la anticameră, o încăpere mică, patru pe 
patru, cu o fereastră şi cu două uşi. Deschise una din ele şi 
se trezi în sala de judecată, chiar în faţa şirului de scaune 
tapisate. Se aşeză pe unul din ele, în primul rând. În faţa lui 


66 


era o balustradă care separa publicul de completul de 
judecată. Apoi se duse până la uşile din spate şi cercetă 
sala cu atenţie. Arăta altfel decât miercuri. Se întoarse în 
anticameră şi intră, pe cealaltă parte, în sala de judecată. 
Se aşeză la masa lungă, unde stătuseră Lester şi Cobb şi 
Willard. În dreapta se afla una asemănătoare, la care 
stăteau procurorii. În spatele meselor, era un şir de scaune 
de lemn, apoi bara cu uşi batante. Judecătorul stătea sus, 
maiestuos, cu spatele la perete, sub portretul decolorat al 
lui Jefferson Davis, încruntându-se la toată lumea din sală. 
Boxa juraţilor era la perete, în stânga lui Carl Lee, sub 
portretele îngălbenite ale altor trei eroi uitaţi. Locul 
martorilor se afla lângă judecător, ceva mai jos, chiar în 
faţa juriului. Vizavi de boxa juriului era o masă de lucru 
plină de cărţi. În timpul proceselor, pe aici se foiau o 
mulţime de funcţionari şi de avocaţi. Camera în care 
aşteptau inculpaţii se afla chiar în spatele acestei mese de 
lucru. 

Carl Lee se ridică de parcă ar fi avut încă mâinile 
încătuşate şi urmă drumul pe care îl făceau acuzaţii. După 
ce cobori zece trepte, ajunse la palier şi privi în josul scării. 
De aici se puteau vedea uşile din spate ale tribunalului şi 
mare parte din porţiunea de la intrare. Jos, în dreapta, dădu 
peste o debara cu lucrurile oamenilor de serviciu. Incăperea 
ducea până sub scări, într-un ungher întunecat şi prăfuit, 
unde stăteau claie peste grămadă găleți şi mături 
nefolosite. 

Carl Lee mai cercetă clădirea vreo oră şi văzu că scările 
celelalte duceau la o altă sală de aşteptare pentru inculpaţi, 
identică cu prima. Mai sus, la al treilea etaj, se afla 
biblioteca tribunalului şi două încăperi pentru martori, exact 
cum îi spusese Lester. 

Urcând şi coborând, el repetase toate mişcările pe care 
aveau să le facă bărbaţii care îi violaseră fiica. Se aşezase 


67 


şi în jilţul judecătorului, şi la masa juraţilor, unde se lăfăi 
într-un scaun confortabil. Suflase, chiar, de probă, în 
microfonul din boxa martorilor. 

Pe la şapte, când se întunecase, ridică o fereastră de la 
toaleta vecină cu debaraua de serviciu şi se strecură afară, 
fără zgomot, dispărând printre tufe, în noapte. 


x 


— Şi n-ai de gând s-anunţi acest lucru? întrebă Carla 
închizând cuptorul pentru pizza şi turnând nişte limonadă în 
pahare. 

Jake se legăna încet în balansoarul lui de răchită din 
pridvor şi se uita la Hanna care sărea coarda pe trotuarul 
din faţa casei, pe stradă. 

— Mai eşti aici? întrebă ea din nou. 

— Nu. 

— N-ai auzit? Pe cine vei anunţa? 

— Nu vreau s-anunţ pe nimeni. 

— Cred c-ar fi bine s-o faci. 

— Eu cred că nu. 

— De ce? 

Jake se legăna din ce în ce mai repede, sorbind din 
paharul cu limonadă. Vorbi rar: 

— Mai întâi, nu sunt sigur că se plănuieşte o crimă. Orice 
tată în situaţia lui ar fi reacţionat la fel. Dar nu cred în 
realitatea acestei ipoteze. În al doilea rând, omul mi s-a 
adresat confidenţial, ca de la client la avocat. De fapt, cred 
că mă şi consideră apărătorul lui. 

— Chiar dacă i-ai fi avocat, în momentul în care afli că se 
pune la cale o crimă, eşti obligat s-o anunţi, nu-i aşa? 

— Da, dacă sunt sigur. Dar eu nu am certitudinea c-o să 
se întâmple aşa ceva. 

— Cred, totuşi, c-ar trebui s-anunţi, zise ea nemulțumită. 


68 


Jake mâncă şi ultima bucăţică de pizza şi nu-i răspunse, 
încercând s-o ignore. 

— Eşti de acord cu ceea ce vrea să facă, nu-i aşa? 

— Cu ce? 

— Să-i omoare pe băieţii aia. 

— Nu, nu sunt, zise el neconvingător. Dar, dac-ar face-o, 
nu l-aş acuza cu nimic, pentru că şi eu aş proceda la fel. 

— Nu începe iar. 

— Ştii bine că vorbesc serios. Chiar aş face-o. 

— Jake, tu n-ai fi în stare să omori un om. 

— Bine, bine, n-am de gând să mă cert cu tine. Am mai 
discutat destul despre asta. 

Carla îi strigă Hannei să nu se depărteze şi se aşeză 
lângă el, în balansoar, agitându-şi paharul cu gheaţă. 

— Ai să-l aperi? 

— Sper. 

— Va fi condamnat? 

— Tu l-ai condamna? 

— Nu ştiu. 

— Gândeşte-te atunci la Hanna. Uită-te la copilul acela 
inocent şi dulce care sare coarda. Doar eşti mamă! 
Închipuie-ţi-o acum pe fetiţa lui Hailey bătută, plină de 
sânge, căutându-şi rugătoare părinţii cu privirea. 

— Taci, Jake! 

El zâmbi. 

— Răspunde-mi. Dac-ai fi în juriu, ai vota împotriva 
tatălui? 

Carla puse paharul pe pervazul ferestrei şi începu să 
curețe plantele de uscături. Jake presimţea victoria. 

— Hai, spune, dac-ai fi în juriu, ai vota „vinovat” sau 
„nevinovat”? 

— Mereu trebuie să joc rolul ăsta cu tine. Bine că nu mă 
interoghezi! 

— „Vinovat” sau „nevinovat”? 


69 


Ea îl privi serioasa. 

— Ar fi greu să zic „vinovat”. 

Jake râse şi ieşi din rol. 

— Numai că nu văd cum ar putea să-i omoare la 
închisoare, mai adăugă ea. 

— Uşor. Doar nu stau numai acolo. Sunt transportaţi de la 
puşcărie la tribunal şi invers. Aminteşte-ţi de Oswald şi de 
Jack Ruby. In afară de asta, pot fi eliberaţi pe cauţiune. 

— Când? 

— Luni se stabileşte suma. Dacă pot plăti, sunt liberi. 

— Şi dacă nu pot? 

— Rămân în închisoare până se termină procesul. 

— Asta fiind când? 

— Probabil că pe la sfârşitul verii. 

— Cred c-ar trebui s-anunţi pe cineva despre intenţiile lui 
Carl Lee. 

Jake sări din balansoar şi se duse să se joace cu Hanna. 


70 


După câte se ştia, K.T. Bruster sau Cat Bruster, cum i se 
mai spunea, era singurul negru chior milionar din Memphis. 
Deţinea ilegal o mulţime de localuri cu dansatoare negre de 
striptease, precum şi două biserici în partea de sud a 
oraşului. Făcuse mult bine în jur şi era considerat un prieten 
al politicienilor şi un erou al poporului său. Pentru Cat era 
mai important să fie apreciat de cei din comunitate, pentru 
că de câte ori intra într-un necaz ieşea basma curată 
datorită alor săi. Autorităţile nu putuseră să-l condamne 
niciodată nici pentru crimă, nici pentru trafic de carne vie, 
droguri, furt, evaziune fiscală sau comerţ cu arme. Nu avea 
decât un ochi. Celălalt îi rămăsese undeva, într-un lan de 
orez din Vietnam. Îl pierduse în aceeaşi zi a anului 1971 în 
care puştiul care era pe atunci Carl Lee Hailey fusese 
împuşcat în picior. Acesta îl cărase în spate vreo două ore, 
până găsiră pe cineva care să-i ajute. După război se 
întorsese la Memphis aducând cu el un kilogram de haşiş. 
Ca urmare, cumpără o cârciumioară în South Main şi făcu 
foamea până când câştigă la pocher o curvuliţă, de la un 
proxenet. Îi promisese atunci că nu va mai fi nevoită să 
facă trotuarul, dacă accepta să danseze goală pe mesele 
din localul lui. În felul acesta, începu să fie foarte asaltat, 
aşa că mai cumpără un bar şi aduse mai multe dansatoare. 


71 


Îşi găsi locul potrivit pe piaţă şi, în doi ani, ajunse un om 
foarte bogat. 

Biroul lui era chiar deasupra unuia dintre localuri, între 
Vance şi Beale - zona cea mai „dură” din Memphis. Pe 
firmă scria „Bere Bud şi Sâni”, dar, dincolo de ferestrele 
întunecate, găseai multe alte lucruri. 

Carl Lee şi Lester intrară sâmbătă după-amiază într-unul 
din barurile lui Cat, Brown Sugar, şi comandară câte un 
pahar de bere, urmărind spectacolul de striptease. 

— Cat e aici? îl întrebă Carl Lee pe barmanul care se 
apropia să-i servească. 

Acesta mormăi ceva şi se duse la chiuvetă să spele nişte 
halbe de bere. Carl Lee îl urmărea cu privirea, sorbind din 
pahar. 

— Mai vreau o bere! strigă Lester, fără să-şi dezlipească 
ochii de la dansatoare. 

— Cat Bruster e aici? întrebă Carl Lee hotărât, când 
barmanul le aduse berea. 

— Cine întreabă? 

— Eu. 

— Aşa. 

— Aşa, eu şi Cat suntem prieteni buni. Am luptat 
împreună în Vietnam. 

— Numele? 

— Hailey. Carl Lee Hailey, din Mississippi. 

Barmanul plecă. După un minut, reapăru între două 
oglinzi din spatele sticlelor cu băutură şi-i făcu un semn. 
Hailey îl urmă. Urcară nişte scări, iar acolo barmanul 
descuie o uşă. Intrară într-un birou întunecat şi ţipător. 
Covorul era auriu, pereţii roşii, iar tavanul verde, 
zgrunţuros. Ferestrele aveau bare de oţel şi, pentru mai 
multă siguranţă, în dreptul lor atârnau nişte draperii grele, 
pline de praf, care împiedicau pătrunderea oricărei raze de 
soare. În tavan se rotea uşor un candelabru cromat, cu 


72 


oglinzi, din care se revărsa o lumină slabă. 

Îi primiră doi tipi uriaşi, din garda de corp, îmbrăcaţi în 
costume negre. Barmanul plecă, iar Lester şi Carl Lee fură 
invitaţi să ia loc. Cei doi se postară în spatele lor. 

— Frumos, nu-i aşa? zise Lester admirând mobilierul. 

Se auzea o muzică plăcută, stereo. Cat îşi făcu brusc 
apariţia, pe o uşă mascată, din spatele biroului de marmură 
şi se îndreptă spre Carl Lee: 

— Dragul meu Carl Lee Hailey! strigă el apropiindu-se. Ce 
bine-mi pare că te văd, ce bine-mi pare! 

Carl Lee se ridică şi se îmbrăţişară călduros. 

— Ce mai faci, băiete? întrebă Cat. 

— Bine, Cat, destul de bine. Dar tu? 

— Eu? Excelent! Cine-i ăsta? zise el, întorcându-se spre 
Lester şi trântindu-i un pumn în piept, de-l făcu să se 
clatine pe picioare. 

— E fratele meu, Lester, spuse Carl Lee. E din Chicago. 

— Îmi pare bine, Lester. Eu şi Carl Lee suntem foarte 
legaţi unul de altul. 

— Mi-a povestit totul despre dumneavoastră, spuse 
Lester. 

Cat se uită admirativ la Carl Lee: 

— Măi, măi, da’ ştiu că te ţii bine. Ce-ţi mai face piciorul? 

— Bine, Cat. Îmi amorţeşte, uneori, când plouă, dar în 
rest... 

— Suntem foarte legaţi unul de altul, nu-i aşa? 

Carl Lee aprobă şi-i zâmbi, iar Cat îi dădu drumul din 
îmbrăţişare. 

— Beţi ceva? 

— Nu, mulţumesc, zise Carl Lee. 

— Eu aş bea o bere, spuse Lester. 

Cat pocni din degete şi unul din cei doi vlăjgani dispăru. 
Carl Lee se lăsă în fotoliu, iar gazda se aşeză pe marginea 
biroului, legănându-şi picioarele ca un copil. Rânji, văzându- 


73 


| pe Hailey căzut în admiraţie. 

— De ce nu te muţi la Memphis ca să lucrezi pentru 
mine? zise Cat. 

Carl Lee ştia ce va urma. Prietenul lui îi oferise de lucru 
încă de acum zece ani. 

— Îţi mulţumesc, Cat, dar sunt mulţumit cu situaţia pe 
care o am acum. 

— Mă bucur. Atunci ce vânt te-aduce? 

Carl Lee deschise gura ezitând, îşi încrucişă picioarele şi 
se încruntă. Apoi dădu din cap şi zise: 

— Aş vrea să-mi faci o favoare, Cat. O mică favoare. 

Cat deschise larg braţele: 

— Orice, bătrâne, orice doreşti! 

— Îţi aminteşti de jucăriile alea, M-16, pe care le 
foloseam în Vietnam? Am nevoie de una cât mai repede 


posibil. 
Cat îşi încrucişă mâinile pe piept şi se uită atent la 
prietenul lui. 


— Asta-i o armă tare-a dracului. Ce veveriţe vrei să 
vânezi pe-acolo, pe la tine? 

— N-o vreau pentru veveriţe. 

Cat îi privi lung. Îşi dădu seama că nu veniseră pentru 
orice fleac. 

— Vrei una semi? 

— Nu, una adevărată. 

— O să te cam coste. 

— Cât? 

— Ştii că e ilegală. 

— Dac'aş fi putut s-o cumpăr de la magazin, n-aş fi fost 
aici, acum. 

Cat rânji din nou. 

— Când ai nevoie de ea? 

— Astăzi. 

Sosi şi berea lui Lester. Cat se aşeză la birou, pe un 


74 


scaun de vinilin portocaliu. 

— O mie de dolari. 

— Îi am. 

Cat fu uşor surprins. De unde luase negrul ăsta amărât, 
dintr-un orăşel din Mississippi, atâta bănet? Probabil că i-a 
împrumutat fratele lui. 

— O mie pentru alţii, dar nu şi pentru tine, bătrâne! 

— Atunci, cât? 

— Nimic, Carl Lee, nimic. Îţi datorez ceva mai mult decât 
nişte amărâţi de bani. 

— AŞ fi mulţumit dacă ai primi banii. 

— Nu. Nici să n-aud. Arma e ata. 

— Eşti foarte amabil, Cat. 

— Pot să-ţi ofer vreo cincizeci. 

— N-am nevoie decât de una. Când mi-o poţi da? 

— Stai să văd. 

Cat dădu un telefon şi mormăi câteva cuvinte în receptor. 
Apoi îl anunţă că va dura cam o oră. 

— Aşteptăm, spuse Carl Lee. 

Cat îşi dădu la o parte peticul care îi acoperea ochiul 
stâng şi îşi şterse orbita goală cu o batistă. 

— Am o idee mai bună, zise el, făcându-le un semn celor 
din garda de corp. Pregătiţi-mi o maşină! O să ne ducem 
împreună s-o luăm. 

Îl urmară pe Cat prin uşa secretă şi coborâră într-un hol. 

— Aici locuiesc eu, spuse el, arătând cu degetul. Dincolo 
de uşa asta, e sediul meu, în care am, de obicei, şi câteva 
femei goale. 

— Mi-ar plăcea să le văd, se bucură Lester. 

— Să trecem peste asta, i-o tăie Carl Lee. 

Cat le mai indică o uşă solidă, neagră, din fier, la capătul 
unui culoar scurt. Se uita la ea cu mândrie. 

— Aici îmi ţin banii. E păzită douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. 


75 


— Cât aveţi aici? întrebă Lester sorbind berea pe care o 
ţinea în mână. 

Cat îi aruncă o privire fugară, fără să se oprească, iar Carl 
Lee îl înghionti să tacă din gură. La capătul holului se aflau 
nişte scări, pe care le urcară până la etajul patru. Cat apăsă 
pe un buton, aşteptând în întuneric vreo câteva secunde, 
până când peretele se mişcă şi apăru un ascensor 
strălucitor, cu covoraş roşu, şi cu o tăbliță pe care scria 
fumatul interzis. Intrară şi Cat mai apăsă pe un buton: 

— Ca să putem cobori, trebuie mai întâi să urcăm, zise el 
amuzat. Din motive de siguranţă. 

Cei doi fraţi dădură din cap admirativ. Uşa liftului se 
deschise la subsol. Unul din băieţii de gardă aştepta lângă o 
limuzină curată, albă, decapotabilă. Cat îi invită la o 
plimbare. Trecură încet pe lângă un şir de automobile 
Fleetwood. Mai erau acolo şi alte limuzine, un Rolls-Royce şi 
o mulţime de maşini europene, de lux. 

— Toate sunt ale mele, zise el, cu mândrie. 

Şoferul claxonă şi porţile garajului se ridicară. leşiră pe o 
stradă cu sens unic. 

— Să conduci încet! îi strigă Cat şoferului. Vreau să vă 
arăt câte ceva pe-aici. 

Carl Lee mai făcuse plimbarea aceasta cu câţiva ani în 
urmă, când îl vizitase pe Cat ultima oară. Bosul numea şirul 
de cocioabe dărăpănate şi scorojite „casele lui de închiriat”. 
Pe lângă acestea, mai văzură nişte magazii de cărămidă, 
netencuite, cu ferestre negre sau acoperite cu scânduri, 
vechi de când lumea. Cine ştie ce se ascundea în ele? 
Trecură pe lângă două biserici frumoase, la numai câteva 
blocuri una de alta, iar Cat le spuse că şi preoţii erau 
proprietatea lui. La fiecare colţ, se afla câte o tavernă cu 
uşile deschise, iar în faţa lor, pe bănci, stăteau negri tineri, 
grupuri-grupuri, bând bere şi sporovăind. Cat le arătă 
ruinele unei clădiri mâncate de flăcări, lângă Beale, şi le 


76 


povesti cu  însufleţire despre un tip care intrase în 
competiţie cu el, pentru supremație. Acum nu mai avea 
niciun rival. Mai erau şi cluburile, cu nume ca îngerii, La Cat 
sau Paradisul Negru - locuri unde te puteai duce să bei, să 
mănânci bine, să asculţi muzică de calitate, să vezi femei 
goale şi multe altele. Aceste cluburi îl îmbogăţiseră. Erau 
opt, în total, iar Cat le arătă pe toate prietenilor săi. 

Într-o fundătură fără nume, de lângă râu, şoferul viră 
brusc, printre două magazii de cărămidă, şi conduse, pe o 
alee strâmtă, până la o poartă de pe partea dreaptă. Intrară 
şi maşina dispăru, pe lângă o rampă de încărcare, într-o 
clădire. Opri şi tânărul din garda personală ieşi. 

— Stati liniştiţi, zise Cat. ` 

Portbagajul fu deschis, apoi închis cu zgomot. In mai 
puțin de un minut, limuzina era din nou pe străzile oraşului. 

— Ce-aţi zice să luăm masa de prânz? le propuse Cat. 

Înainte de a primi vreun răspuns, strigă la şofer: 

— Du-ne la Paradisul Negru! Anunţă-i prin telefon că 
venim să mâncăm. Niciunde nu găseşti un cotlet ca în 
localul ăsta al meu. Bineînţeles, n-ai să citeşti nicio reclamă 
prin ziare. Criticii n-au ce căuta acolo! 

— Sună a discriminare, zise Lester. 

— Cam aşa. Oricum, nu mă folosesc de presă, decât când 
intru-n bucluc cu justiţia. 

— N-am citit nimic despre tine în ultima vreme, Cat, zise 
Carl Lee. 

— Ultimul meu proces a fost acu' trei ani, pentru 
evaziune fiscală. Portăreii au pierdut vreo trei săptămâni să 
strângă dovezi. Dar juriul n-a avut nevoie de mai mult de 
douăzeci şi şapte de minute pentru a rosti cel mai preţios 
cuvânt din limba afro-engleză: „Nevinovat”. 

— Ştiu cum e. L-am auzit şi eu, spuse Lester. 

La intrarea cu boltă a localului, îi aştepta un portar. Un 
grup din garda de corp îi conduse într-un separeu mai 


77 


depărtat de ringul de dans. Fură serviţi cu tot felul de 
bunătăţi de un detaşament de chelneri. Lester o dădu pe 
whisky şi era criţă, când aduseră cotletul acela excelent. 
Carl Lee bea ceai cu gheaţă şi depăna amintiri de război cu 
Cat. După ce mâncară, se apropie un bodyguard şi-i şopti 
lui Cat ceva la ureche. Acesta zâmbi şi se uită la Carl Lee: 

— Aţi venit într-o Eldorado roşie, cu număr de Illinois? 

— Da, numai că am lăsat-o lângă celălalt local. 

— E parcată afară. lar în portbagaj... 

— Cum?! exclamă Lester. 

Cat mormăi de plăcere şi-l lovi prieteneşte în spate: 

— Nu pune întrebări, bătrâne! Am avut grijă de toate. Cat 
poate face orice. 

Ca de obicei, Jake lucra sâmbăta dimineaţa, după ce îşi 
lua micul dejun la Coffee Shop. li plăcea atunci să stea în 
linişte la birou. Nu suna nimeni, iar Ethel era acasă. Se 
încuia pe dinăuntru, nu se apropia de telefon şi nu avea 
niciun client. Îşi punea dosarele în ordine, citea deciziile de 
la Curtea Supremă şi, dacă avea vreun proces, încerca să 
schiţeze o strategie. Cele mai bune idei îi veneau în 
dimineţile liniştite de sâmbătă. 

La unsprezece, telefonă la închisoare. 

— Şeriful e-acolo? îl întrebă el pe dispecer. 

— Să văd, răspunse acesta. 

Trecură câteva momente. 

— La telefon şeriful Walls. 

— Ozzie, sunt Jake Brigance. Ce mai faci? 

— Bine, Jake. Dar tu? 

— La fel. Mai stai mult pe-acolo? 

— Vreo două ore. Ce s-a-ntâmplat? 

— Mai nimic. Vreau doar să stăm puţin de vorbă. Vin într- 
o jumătate de oră. 

— Te-aştept. 

Jake şi Ozzie se plăceau şi se respectau reciproc. 


78 


Avocatul se răţoise la el în cursul unor interogatorii, dar 
şeriful ştia că nu era nimic personal, ci doar chestiuni de 
serviciu. Jake îl susţinuse pe Ozzie în timpul campaniei, iar 
Lucien îl finanţase, aşa că nu se supăra el numai pentru 
nişte întrebări mai dure şi mai tăioase, în timpul proceselor. 
li plăcea să-l urmărească pe avocat la tribunal şi să-l 
tachineze cu „jocul”. În 1969, când Jake era student în anul 
al doilea, şi juca în apărare la Karaway, Ozzie făcea pe 
vedeta în Clanton. Cei doi rivali neîmpăcaţi se întâlniră în 
finală, în campionatul universitar. Timp de patru reprize, 
Ozzie teroriză apărarea echipei Karaway care era mai 
slabă, dar era condusă de un băiat îndârjit şi vijelios. La 
sfârşitul reprizei a patra, când scorul era 44-0, Ozzie îi 
rupsese piciorul lui Jake, la un atac. De-atunci, îl ameninţa 
mereu că i-l va „aranja” şi pe celălalt. 

— Spune, ce ai pe suflet, bobocule? îl întrebă şeriful, 
după ce se aşezară. 

— Sunt cam îngrijorat în legătură cu Carl Lee. 

— In ce sens? 

— Uite ce-i, Ozzie, tot ce vorbim aici, rămâne între noi. 
Nu vreau să afle nimeni. 

— Văd că nu glumeşti, Jake. 

— Chiar deloc. Am stat de vorbă, miercuri, cu Carl Lee, 
după înfăţişarea aceea de la tribunal. E complet nebun şi-l 
înţeleg perfect. Şi eu aş fi la fel. Spunea că vrea să-i 
omoare pe băieţi şi m-am gândit c-ar fi bine să ştii. 

— Sunt în siguranţă, Jake. Chiar dac-ar vrea, n-ar avea 
cum s-ajungă la ei. Am primit şi noi tot felul de telefoane 
anonime de ameninţare. Negrii sunt foarte furioşi, dar nu e 
nicio problemă. Nemernicii ăia sunt singuri în celulă şi avem 
noi grijă de ei. 

— Atunci, e bine. Deşi n-am avut încă de-a face cu Carl 
Lee, i-am reprezentat de multe ori pe ceilalţi din familie, 
aşa că sunt sigur că el mă consideră avocatul lui. Mă simt 


79 


obligat să te anunţ. 

— Nu-i niciun pericol, Jake. 

— Bine. Totuşi, te-ntreb ceva. Şi tu şi eu avem câte-o 
fetiţă, nu-i aşa? 

— Eu am chiar două. 

— Ce crezi că simte Carl Lee? Spune-mi punctul de 
vedere al unui tată negru. 

— E acelaşi cu al tău. 

— Adică? 

Ozzie se lăsă pe spate şi-şi încrucişă braţele, reflectând 
câteva momente. 

— Păi, un tată negru se va întreba dacă fetiţa i se va 
însănătoşi fizic, în cazul în care va trăi. Şi dacă da, ce 
urmări va avea această întâmplare, va mai putea face, 
oare, copii? Apoi, dacă nenorocirea asta n-a distrus-o 
mental şi emoţional şi dacă nu va rămâne marcată tot 
restul vieţii. În fine, se va gândi cum să-i omoare pe ticăloşi. 

— Tu ai face-o? 

— Uşor de-ntrebat! Nici nu ştiu ce să-ţi spun. Cred c-ar fi 
mai important să stau acasă cu copiii mei decât la 
Parchman. Tu cum ai face, Jake? 

— Cam la fel, cred. Nu ştiu exact. Probabil c-aş înnebuni, 
zise el, uitându-se într-un punct, pe birou. Dar să ştii că m- 
aş gândi să-l omor pe cel care-a făcut-o. Mi-ar fi cumplit de 
greu să pun capul pe pernă, ştiindu-l încă viu. 

— Dar ce hotărâre ar lua tribunalul? 

— Depinde de cine judecă procesul. Dacă dai peste un 
juriu corect, se rezolvă treaba. Dacă nu, rişti să fii 
condamnat la moarte. Depinde numai şi numai de 
completul de judecată. Vreau să-ţi spun că în ţinutul ăsta 
oamenii s-au cam săturat de violuri, de tâlhării şi de crime. 
Cel puţin, albii aşa gândesc. 

— Toţi gândesc aşa. 

— Părerea mea e că mulţi vor fi alături de un tată care s- 


80 


a hotărât să-şi facă dreptate. Oamenii nu prea au încredere 
în sistemul nostru judiciar. Şi mie-mi vine să-i spânzur, 
câteodată, încearcă numai să-i convingi că nemernicii 
trebuie omorâţi. 

— Ca în cazul lui Monroe Bowie. 

— Exact. Un prăpădit de negru care trebuia omorât. lar 
Lester s-a hotărât să facă el treaba asta. Apropo, Ozzie, de 
ce crezi c-a venit el de la Chicago? 

— E foarte apropiat de fratele său. Suntem, oricum, cu 
ochii pe el. 

Apoi schimbară vorba, iar, în final, Ozzie îl întrebă despre 
picior, ca de obicei. Îşi strânseră mâinile. Jake plecă direct 
acasă, unde îl aştepta Carla, cu lista de sarcini ce-i 
reveneau pentru sâmbătă. Pe ea n-o deranja că se ducea la 
serviciu şi în zilele libere, dar voia să se întoarcă până la 
prânz şi să-şi îndeplinească îndatoririle de familie. 

Duminică după-amiază, se strânseră o mulţime de 
oameni la spital, pentru a fi alături de fetiţa lui Hailey, la 
externare. Carl Lee împinse scaunul cu rotile până la 
maşină, unde o luă uşor în braţe şi-o puse pe unul din 
locurile din faţă. Alături de ea se aşeză Gwen, iar în spate, 
cei trei băieţi. Fură urmaţi de o procesiune de prieteni, de 
rude şi de necunoscuţi. Caravana ieşi încet din oraş. 

Fetiţa stătea în faţă ca un om mare. Tatăl ei nu spunea 
nimic, mama lăcrima, iar fraţii stăteau necilintiţi, fără să 
scoată o vorbă. În faţa casei aşteptau alţi oameni, care se 
îmbulziră spre pridvor, când văzură maşinile. Automobilul 
lui Hailey opri pe iarbă, în curtea din faţă. Mulțimea se 
linişti, iar Carl Lee urcă scările, cu fetiţa în braţe, apoi intră 
şi o aşeză pe o canapea. Tonya era fericită că ajunsese 
acasă, dar vizitatorii începuseră s-o cam obosească. Mama 
ei îi îmbrăţişa picioarele. Verii, unchii, mătuşile şi vecinii se 
apropiară de ea şi-i zâmbeau cu lacrimi în ochi, fără să 
scoată un cuvânt. Carl Lee ieşi să discute cu Lester şi cu alţi 


81 


bărbaţi. Fraţii ei mâncau în bucătărie, împreună cu prietenii 
şi cunoştinţele lor. 


82 


La cei patruzeci şi doi de ani ai săi, Rocky Childers nici 
nu-şi mai amintea de când era procuror al comitatului Ford. 
Primea cincisprezece mii de dolari pe an şi n-avea nicio 
clipă liberă. Se ratase ca avocat, aşteptând să fie ales din 
patru în patru ani pe un post în care nu făcea nimic, dar era 
tot timpul ocupat. Din fericire, avea o soţie cu o slujbă 
bună, aşa că-şi permiteau să conducă un Buick nou, să-şi 
plătească taxele la club şi, în general, să facă orice pentru a 
trece drept nişte albi bine educați. Când era mai tânăr, 
avusese ambiţii politice, dar alegătorii îl făcuseră să 
renunţe la aceste gânduri, aşa că rămase în postul acesta 
de procuror. Singurele lui cazuri se limitau la beţivi, hoţi de 
prăvălii şi delincvenţă juvenilă. Mai era şi judecătorul 
Bullard care îl sâcâia peste măsură şi pe care îl dispreţuia 
din tot sufletul. Rareori apărea câte ceva deosebit, ca 
acum, când oameni de teapa lui Cobb şi Willard o făcuseră 
de oaie, iar el, prin statutul său, trebuia să conducă 
înfăţişările preliminare. Apoi, însă, cazurile treceau la 
Curtea teritorială, unde acţiona adevăratul procuror, 
domnul Rufus Buckley, din comitatul Polk. El fusese cel care 
stopase cariera politică a lui Rocky. 

Sigur, o înfăţişare pentru stabilirea cauţiunii nu era cine 
ştie ce pentru Childers, dar aceasta se deosebea, totuşi, de 


83 


cele de până acum. Primise încă de miercuri zeci de 
telefoane de la negri, toţi cu drept de vot, sau cel puţin aşa 
pretindeau, care erau foarte îngrijoraţi de perspectiva 
eliberării celor doi. Aşa cum inculpaţii de culoare nu puteau 
să-şi plătească sumele stabilite pentru cauţiune, şi 
rămâneau în închisoare, tot astfel Cobb şi Willard să 
rămână după gratii, până la judecată. Childers promise să 
facă tot ce îi stătea în putinţă. Le explică, însă, că nuele 
cel care stabileşte suma, ci judecătorul Percy Bullard, care 
avea şi el telefon şi stătea pe strada Benington. Cei care îl 
sunaseră juraseră că vor fi în sala de tribunal luni, să vadă 
ce vor face el şi Bullard. 

In ziua cu pricina, la ora douăsprezece şi jumătate, 
Childers fu convocat la judecător, care îl aştepta împreună 
cu şeriful. Bullard era atât de agitat, încât nici nu putea sta 
jos. 

— Ce sumă propui? se răţoi el la Childers. 

— Nu ştiu, domnule judecător. Nu prea m-am gândit la 
asta. 

— Nu crezi c-ar fi timpul s-o faci? 

Se plimba de colo-colo în spatele biroului, apoi se ducea 
la fereastră, se-ntorcea, sub privirile amuzate ale lui Ozzie. 

— Nu tocmai, răspunse Childers stins. Dumneavoastră, 
ca judecător, trebuie să hotărâți. 

— Mulţumesc, mulţumesc! Cât ai să ceri? 

— Cer totdeauna mai mult decât m-aştept să se 
stabilească, replică Childers rece, bucurându-se în sinea lui 
că îl vede nervos pe judecător. 

— Adică? 

— Nu ştiu. Nu prea m-am gândit la asta. 

Ceafa lui Bullard se înroşi. Îl privi pe Ozzie cu severitate. 

— Ce zici, şerifule? 

— Păi, începu acesta tărăgănat, aş sugera o sumă mai 
zdravănă. Băieţii aceştia ar trebui să rămână închişi spre 


84 


binele lor! Negrii sunt cam neliniştiţi şi-ar putea s-o 
păţească, dacă ies. Cel mai bine e să stabiliţi o sumă mare. 

— Au bani? 

— Willard e lefter, dar nu ştiu ce să spun de Cobb. E greu 
să-ţi dai seama de venituri când e vorba de afaceri cu 
droguri. Cred că poate strânge vreo treizeci-patruzeci de 
mii. Am auzit că şi-a angajat un avocat trăsnet, de la 
Memphis, care trebuie să sosească astăzi, aşa că are ceva 
bani. 

— La naiba! Mie de ce nu mi s-a adus la cunoştinţă? Pe 
cine-a angajat? 

— Pe unu’ Peter K. Bernard, răspunse Childers. M-a sunat 
în dimineaţa aceasta. 

— N-am auzit niciodată de el, ripostă Bullard cu un aer 
superior, ca şi când ar fi avut în minte o listă cu toţi 
avocaţii. Apoi, îşi pironi privirea pe fereastră, la nişte arbori. 

Şeriful şi procurorul îşi făcură cu ochiul. Suma pentru 
cauţiune va fi exorbitantă, ca de obicei. Casierii îl iubeau pe 
Bullard pentru hotărârile sale. Urmăreau cu încântare cum 
se zbăteau familiile disperate, cum ipotecau tot ce aveau 
pentru a strânge cei zece la sută care le-ar fi permis 
înaintarea cauţiunii. Bullard stabilea sumele la un nivel atât 
de înalt şi din motive politice. În felul acesta, negrii erau 
mulţumiţi - lucru foarte important, chiar dacă albii 
reprezentau în acest ţinut şaptezeci şi cinci la sută. Ştia că 
datorează câteva favoruri şi celor de culoare. 

— Să-i cerem o sută de mii lui Willard şi două sute lui 
Cobb. Asta cred c-o să-i mulţumească. 

— Pe cine? 

— Păi, pe oameni. Ţi se pare destul? 

— Da, zise Childers. Dar cum rămâne cu înfăţişarea? 

— O ţinem, bineînţeles. Apoi, eu voi fixa aceste sume. 

— Bănuiesc că vrei ca eu să propun câte trei sute de mii 
de căciulă, ca apoi dumneata să pari rezonabil, remarcă 


85 


Childers. 

— Nu-mi pasă cât stabileşti tu! ţipă judecătorul. 

— Mi se pare corect, zise Ozzie, îndreptându-se spre uşă. 
Ai să mă chemi ca martor? îl întrebă el pe Childers. 

— Nu e nevoie. Cred că n-o să chem pe nimeni. 

Părăsiră încăperea. Bullard încuie uşa fierbând şi îşi turnă 
o votcă, pe care o dădu pe gât furios. Domnul Pate aştepta 
afară. Peste cinci minute, Bullard pătrunse în sala de proces 
înţesată de lume. 

— Toată lumea în picioare! Intră Curtea! strigă domnul 
Pate. 

— Aşezaţi-vă! strigă judecătorul, înainte să se fi ridicat 
cineva. Unde sunt acuzaţii, unde? 

Cobb şi Willard fură escortaţi din camera de aşteptare şi 
aşezaţi la masa apărării. Noul avocat al lui Cobb îi zâmbi 
clientului său, în vreme ce acestuia i se scoteau cătuşele. 
Apărătorul lui Willard, Tyndale, nici nu se uită la el. 

Veniseră aceiaşi negri ca miercurea trecută, numai că 
aduseseră cu ei şi nişte prieteni. Acum urmăreau fiecare 
mişcare a celor doi acuzaţi. Lester îi vedea pentru prima 
oară. Carl Lee nu mai era în sală. 

Bullard numără poliţiştii. În total, erau nouă. Trebuia 
consemnat. Apoi încercă să numere negrii din sală, dar îşi 
dădu seama că erau sute şi renunţă. Votca îl înviorase. Luă 
o ceaşcă în care părea să aibă apă cu gheaţă şi sorbi o 
înghiţitură, încercând să zâmbească. Simţi o arsură plăcută 
şi i se aprinseră obrajii. li venea să-i dea afară pe toţi 
poliţiştii şi să-i lase pe acuzaţi la dispoziţia negrilor. Ar fi 
fost un adevărat spectacol şi, pe deasupra, s-ar fi făcut 
dreptate. Parcă vedea negresele grase călcându-i în 
picioare şi pe bărbaţii lor ciopârţindu-i cu bricegele şi cu 
şişurile. Gândul acesta îl făcu să îşi zâmbească în barbă. li 
făcu semn lui Pate care se apropie. 

— Vezi că am nişte apă cu gheaţă în sertar. la o cană şi 


86 


adu-mi-o aici. 

Domnul Pate aprobă şi dispăru. 

— Ne-am strâns aici pentru a stabili cauţiunea, zise el 
tare, aşa că nu intenţionez să stăm prea mult. Acuzaţii sunt 
pregătiţi? 

— Da, domnule judecător, spuse Tyndale. 

— Da, onorată instanţă, aprobă şi domnul Bernard. 

— Procurorul e aici? 

— Da, domnule judecător, răspunse Childers, fără să se 
ridice. 

— Bine. Chemaţi primul martor. 

Childers se adresă judecătorului: 

— Onorată instanţă, nu am solicitat niciun martor. 
Acuzarea celor doi a reieşit clar din înfăţişarea preliminară, 
de miercurea trecută. Înţeleg că victima a ieşit din spital, 
aşa că nu se vor adăuga elemente noi la dosar. Miercurea 
viitoare începe judecarea pârâţilor pentru viol, răpire şi 
agresiune. Din cauza naturii violente a acestor fapte, având 
în vedere vârsta victimei, la care se adaugă faptul că 
numitul Cobb este un criminal periculos, cu cazier, statul 
cere stabilirea sumei maxime pentru cauţiune. 

Bullard fu gata-gata să se înece cu „apa” lui. Ce tot 
vorbeşte ăsta? Ce sumă maximă? Aşa ceva nu există! 

— Cât propuneţi, domnule Childers? 

— Fiecare câte jumătate de milion, anunţă Childers cu 
mândrie şi se aşeză. 

„O jumătate de milion? Nici nu poate fi vorba!” gândi 
Bullard. Bău furios din cană şi se uită sever la procuror. O 
jumătate de milion! Işi bătea joc de el, de faţă cu toată 
lumea Îl mai trimise pe domnul Pate după nişte „apă cu 
gheaţă”. 

— Are cuvântul apărarea. _ 

Avocatul lui Cobb se ridică în picioare. Işi drese vocea şi 
îşi puse deoparte ochelarii academici, cu rame de os. 


87 


— Onorată instanţă, permiteţi-mi să mă prezint: mă 
numesc Peter K. Bernard. Sunt din Memphis şi am fost 
solicitat de domnul Cobb să îl apăr. 

— Aveţi autorizaţie să practicaţi avocatura în Mississippi? 
îl întrerupse Bullard. 

Bernard se simţi luat pe nepregătite. 

— Păi, nu prea, onorată instanţă. 

— Inţeleg. „Nu prea” poate însemna şi altceva decât 
„nu”? 

Avocaţii din boxa juraţilor începură să chicotească. Toţi 
ştiau că Bullard îi ura pe cei din Memphis şi le cerea să se 
înscrie în Consiliul Local, înainte de a apărea în instanţă la 
tribunalul lui. Cu ani în urmă, pe când era avocat, un 
judecător din Memphis îl dăduse afară din sala de judecată 
fiindcă nu avea licenţă pentru Tennessee. De atunci, nu 
pierduse niciun prilej să se răzbune. 

— Onorată instanţă, nu am obţinut licenţa în Memphis, 
dar o am pe cea pentru Tennessee. 

— Sper că măcar pe aceasta o aveţi, zise judecătorul, 
provocând din nou râsete înfundate. Cunoaşteţi legile 
locale din Ford? 

— Păi, cred că da. 

— Aveţi un exemplar cu aceste legi? 

— Da, domnule. 

— Şi le-aţi citit cu atenţie înainte de a vă aventura în 
tribunalul meu? 

— AŞ putea spune că da, domnule judecător. 

— Aţi înţeles ce scrie la paragraful 14? 

Cobb se uită cu neîncredere la noul său avocat. 

— Ca să fiu sincer, nu mi-l prea amintesc, admise 
Bernard. 

— Nici nu-mi imaginam altfel. La paragraful 14 se 
precizează că un avocat care are licenţă în alt stat trebuie 
să se înscrie în Consiliul Local când apare în instanţă la 


88 


tribunalul meu. 

— Da, domnule. 

După înfăţişare şi comportament, Bernard era un avocat 
rafinat. De altfel, aşa îi mersese şi faima. Cu toate acestea, 
era pe cale să fie compromis total de un prăpădit de 
judecător cu limba ascuţită, dintr-un orăşel uitat de lume. 

— Adică, ce vreţi să spuneţi? izbucni Bullard. 

— Da, domnule judecător, cred c-am citit această regulă. 

— Atunci unde e dovada de la Consiliul Local? 

— N-o am, dar aveam de gând... 

— Deci, aţi venit de la Memphis, aţi citit regulamentul şi 
l-aţi ignorat deliberat. Corect? 

Bernard îşi cobori privirea şi rămase cu ochii aţintiţi pe un 
dosar galben de pe masă. Atunci, Tyndale se ridică încet. 

— Onorată instanţă, şi vă rog să consemnați, mă angajez 
eu, în calitate de consilier local, să dau permisiunea 
domnului Bernard, în mod excepţional, să ia parte la 
această înfăţişare. 

Bullard  zâmbi. Frumoasă mişcare, chiar foarte 
ingenioasă. „Apa” cu gheaţă îl încălzise, aşa că se mai 
potolise şi el puţin. 

— Foarte bine. Chemaţi primul martor al apărării. 

Bernard se ridică din nou, semeţindu-şi capul: 

— Onorată instanţă, apărarea propune audierea ca 
martor a numitului Fred Cobb, fratele pârâtului Billy Ray 
Cobb. 

— Mai repede! mormăi Bullard. 

După ce jură, martorul se aşeză, răspunzând detaliat la 
întrebările lui Bernard. Fusese bine instruit. Aduse dovezi că 
Ray Cobb avea o poziţie materială privilegiată, că fusese 
crescut în comitatul Ford, că familia şi prietenii locuiau aici, 
deci nu avea niciun motiv să dispară, după acordarea 
cauţiunii. Sublinie faptul că pârâtul era un cetăţean cu 
picioarele pe pământ, de încredere, care ar fi meritat să fie 


89 


eliberat contra unei sume mai mici. 

Bullard luă o înghiţitură de „apă”, bătu uşor cu stiloul în 
masă şi cercetă chipurile negrilor. Childers nu puse nicio 
întrebare. Atunci, Bernard o chemă ca martor pe mama lui 
Cobb, care repetă ceea ce spusese Fred. Reuşi chiar să 
verse câteva lacrimi penibile, care îl făcură pe Bullard să 
întoarcă privirea. 

Când îi veni rândul, Tyndale procedă la fel cu cei din 
familia lui Willard. 

O jumătate de milion! În felul acesta, orice sumă ar fi 
stabilit judecătorul, negrilor li s-ar fi părut puţin. Un 
nemernic, Childers ăsta! La alegeri obținuse 51 la sută din 
voturi şi ştia că majoritatea procentelor proveneau de la 
oamenii de culoare, aşa că nu voia să-i supere. 

— Altceva? întrebă Bullard când Tyndale îşi termină 
examinarea. 

Procurorul şi cei doi avocaţi se uitară lung unul la altul, 
apoi la judecător. Bernard se ridică. 

— Domnule judecător, aş dori să mai trec o dată în 
revistă poziţia clientului meu, pentru a se stabili o sumă 
rezonabilă... 

— Nici vorbă de aşa ceva! Mi-ajunge cât am auzit. Staţi 
jos! 

Bullard ezită o clipă, apoi spuse repede: 

— Stabilim cauţiunea la o sută de mii, pentru Pete Willard 
şi la două sute de mii, pentru Billy Ray Cobb. Acuzaţii vor 
rămâne în custodia şerifului, până la plata acestei sume. 
Şedinţa se suspendă. 

Bătu în masă cu ciocănelul şi plecă repede în biroul său, 
unde îşi termină votca din cană şi mai destupă o sticlă. 

Lester fu mulţumit de sumele propuse. Când fusese el 
judecat pentru uciderea lui Monroe Bowie, cauţiunea se 
stabilise la cincizeci de mii. Bineînţeles, victima fusese un 
om de culoare şi, în astfel de cazuri, sumele nu se ridicau la 


90 


prea mult. 

Mulțimea se buluci spre uşile din spate, dar Lester 
rămase la locul lui. Urmări cu atenţie cum li se puneau 
cătuşele celor doi acuzaţi. Când dispărură în anticameră, îşi 
sprijini capul în mâini şi spuse o rugăciune scurtă. Apoi, 
ascultă. 

Jake ieşea în balcon să privească centrul oraşului, de cel 
puţin zece ori pe zi. Uneori pufăia o ţigară ieftină, expirând 
fumul pe deasupra străzii Washington. Lăsa ferestrele 
deschise chiar şi când era frig, pentru că îi plăcea să 
lucreze în zgomotul de fond al orăşelului. Când se făcea 
linişte, se uita repede afară, să se asigure că nu s-a 
întâmplat nimic. 

Luni, 20 mai, chiar înainte de ora două, ieşi în balcon şi 
îşi aprinse o ţigară. Oraşul Clanton, Mississippi, era 
cufundat într-o linişte copleşitoare. 

Cobb, cu mâinile încătuşate, fu primul care cobori scările. 
Îl urmară Willard şi ajutorul de şerif, Looney. Zece trepte 
până la palier, o întoarcere la dreapta şi încă zece trepte 
până la etajul întâi. Afară mai aşteptau trei poliţişti fumând 
şi uitându-se la reporteri. Ajuns pe palier, Looney se 
pregătea să coboare. 

Cei doi din faţa lui erau aproape jos, când uşa murdară 
de la debaraua de serviciu se izbi de perete şi, în cadrul ei, 
apăru Carl Lee Hailey cu o mitralieră în mână. Ochi rapid şi 
deschise focul. Răpăielile puternice zguduiră tribunalul din 
temelii, sfâşiind liniştea. Cei doi îngheţară o fracțiune de 
secundă, apoi începură să urle. Cobb fu lovit primul, în 
stomac şi în piept, apoi Willard, în faţă. Se întoarseră 
zadarnic pe scări, aşa neajutoraţi cum erau, şi se buluciră 
unul într-altul, în vreme ce sângele şi carnea li se 
amestecau, oferind un tablou înfricoşător. Looney fusese 
împuşcat în picior, dar reuşise să se târască până în 
anticameră, unde se chirci şi ascultă gemetele muribunde 


91 


ale celor doi şi râsul dement al negrului. Gloanţele ricoşau 
în ziduri, iar carnea şi sângele săreau în toate părţile, 
prelingându-se apoi încet pe pereţi. 

Carl Lee trase, în total, şapte sau opt rafale lungi. Ecoul 
bubuiturilor părea că va bântui etern acest tribunal. In timp 
ce trăgea, vocea lui Carl Lee, stridentă şi batjocoritoare, se 
auzea printre rafale şi ricoşeuri. Când termină, aruncă 
puşca peste cele două cadavre şi fugi, spărgând cu un 
scaun fereastra de la toaletă şi aruncându-se în tufe. Apoi 
ajunse în stradă, se urcă în camionetă şi se îndreptă spre 
casă. 

La auzul împuşcăturilor, Lester înţepeni. Mamele lui Cobb 
şi Willard începură să tipe, iar poliţiştii se repeziră în 
anticameră, fără însă să se aventureze pe scări. Lester 
ascultă cu intensitate, dar nemaiauzind nimic, părăsi sala. 

Când începuse masacrul, Bullard înşfăcase sticla şi se 
băgase sub birou. Domnul Pate încuiase uşa. 

Cobb, sau ceea ce mai rămăsese din el, se odihnea peste 
cadavrul lui Willard. Sângele li se amestecase şi se 
scursese pe trepte picurând şi strângându-se într-o baltă, 
jos, la parter. 

Jake traversă în fugă strada spre intrările din spatele 
tribunalului. Prather pândea în faţa uşii, cu pistolul în mână, 
înjurându-i pe reporterii care se buluceau spre el. Ceilalţi 
poliţişti rămăseseră îngenuncheaţi lângă maşini. Jake 
alergă la intrarea tribunalului, unde oamenii de ordine 
evacuau clădirea. Pe scări se revărsa o mare de trupuri în 
derivă. Jake îşi făcu loc prin mulţimea lovită de streche, 
până în rotondă. Acolo Ozzie încerca să domolească panica, 
urlând din răsputeri. Plecă împreună cu avocatul spre 
spatele clădirii. Şase poliţişti cu armele în mâini stăteau 
nemişcaţi, privind în susul scărilor. Lui Jake i se întoarse 
stomacul pe dos. Willard reuşise aproape să ajungă pe 
palier. Osul frontal îi fusese spulberat şi faţa îi era plină de 


92 


creieri. Cobb mai apucase doar să se întoarcă şi toate 
gloanţele i se înfipseseră în spate. Capul îi era îngropat în 
burta lui Willard, iar picioarele îi atârnau. Sângele continua 
să se reverse din cele două trupuri fără viaţă şi acoperise 
complet ultimele şase trepte. Şuvoiul purpuriu de pe podea 
înainta rapid spre poliţiştii care se dădură înapoi 
înspăimântați. Peste tot se simţea mirosul greu al prafului 
de puşcă. 

— Jake, ar fi bine să pleci, zise Ozzie, fără să-şi 
dezlipească privirile de pe cadavre. 

— De ce? 

— Aşa. 

— Spune, de ce? 

— Pentru că o să facem poze, o să strângem dovezi şi n- 
ai ce căuta aici. 

— Bine. Dar să nu-l interoghezi fără mine, ai înţeles? 

Ozzie aprobă. 

Peste două ore, după ce făcuseră fotografii, strânseseră 
probe şi curăţaseră locul, Ozzie şi echipajele lui de poliţie 
părăsiră oraşul în cinci maşini de patrulare. Hastings era în 
fruntea convoiului. După ce trecură de băcănia lui Bates, 
ajunseră pe Craft Road. Aleea din faţa casei lui Hailey era 
aproape goală. Nu se vedeau decât maşina lui Gwen, 
camioneta lui Carl Lee şi Cadillacul roşu, de Illinois. 

Ozzie ştia că nu va întâmpina rezistenţă. Poliţiştii se 
postară la poartă, în poziţie de tragere, urmărindu-l cu 
privirea pe şeriful care se îndrepta singur spre casă. Se opri 
o clipă. Uşa din faţă se deschise încet, şi, în cadrul ei, apăru 
Carl Lee cu Tonya în braţe. Se uită la prietenul lui, Ozzie, 
apoi la ceilalţi poliţişti. În dreapta stătea Gwen, iar în 
stânga cei trei băieţi. Cel mai mic plângea încetişor, dar 
ceilalţi doi priveau curajoşi şi mândri. Lester apăru în 
spatele lor. 

Cele două grupuri se măsurară, aşteptând ca unul din ei 


93 


să rupă tăcerea, dorind, parcă, să amâne cât mai mult 
momentul care avea să urmeze. Nu se auzeau decât 
suspinele mamei, ale fetiţei şi ale băieţelului mai mic. 

Copiii încercaseră să înţeleagă. Carl Lee le explicase ce 
făcuse şi de ce. Pricepuseră, numai că nu acceptau ideea 
că tatăl lor va trebui să plece la puşcărie. 

Ozzie dădu cu piciorul într-un morman de gunoi, uitându- 
se încurcat când la ei, când la oamenii lui. Într-un târziu, 
rosti: 

— Ar fi bine să vii cu mine. 

Carl Lee dădu aprobator din cap, dar nu se mişcă. Gwen 
şi băieţelul începură să plângă mai tare când Lester o luă 
pe Tonya din braţele tatălui său. Atunci, Carl Lee 
îngenunche în faţa celor trei fii ai săi şi le şopti că trebuie 
să plece, dar că nu va lipsi prea mult. Îi îmbrăţişă şi toţi 
începură să plângă, agăţându-se de el. Carl Lee se ridică, îşi 
sărută soţia şi se îndreptă spre şerif. 

— Vrei să-mi pui cătuşe, Ozzie? 

— Nu, bătrâne, urcă-te-n maşină. 


94 


Moss Junior Tatum şi Jake stăteau de vorbă liniştiţi în 
biroul lui Ozzie. Poliţiştii, administratorii şi alţi angajaţi ai 
închisorii se  strânseseră într-o încăpere mare, dar 
aglomerată, şi aşteptau cu nerăbdare sosirea noului 
prizonier. Reporterii şi operatorii aşteptau în parcarea 
dintre închisoare şi autostradă. Dubele posturilor de 
televiziune din Memphis, Jackson şi Tupelo încurcau 
circulaţia, aşa că Moss ieşi şi dădu ordin să fie mutate. 

— Aveţi de făcut vreo declaraţie? strigă un reporter. 

— Da, mişcaţi-vă dubele de-aici. 

— Ne puteţi spune ceva despre crimă? 

— Da, au fost omorâţi doi oameni. 

— Detalii? 

— Habar n-am. Nu eram acolo când s-a-ntâmplat. 

— Aveţi vreun suspect? 

— Mda. 

— Pe cine? 

— Vă spun după ce mutaţi maşinile. 

Dubele se mişcară imediat, iar camerele de luat vederi şi 
microfoanele năpădiră trotuarul. Moss dirija maşinile până 
fu mulţumit de rezultat, apoi se apropie de mulţime cu o 
scobitoare în colţul gurii şi cu degetele mari vârâte pe sub 
cureaua pantalonilor. 


95 


— Cine i-a omorât? 

— L-aţi arestat? 

— E implicată şi familia fetei? 

— Au murit amândoi? 

Moss zâmbi şi dădu din cap: 

— Pe rând, pe rând! Da, avem un suspect şi l-am arestat. 
O să sosească în câteva minute, numai să nu mai blocaţi 
drumul cu dubele. Asta-i tot! 

Moss se întoarse la închisoare urmărit de întrebările 
reporterilor. Se făcu însă că nu le aude şi intră în camera 
înţesată de lume. 

— Ce face Looney? întrebă el. 

— E Prather la el, la spital. Cred că e bine: doar o rană 
uşoară la picior. 

— Mda; şi un uşor atac de cord, adăugă Moss zâmbind. 

Ceilalţi râseră. 

— Au sosit! strigă unul din gardieni şi se repeziră cu toţii 
la ferestre. 

Ozzie conducea primul automobil, urmat de un şir de 
faruri albastre. Alături de el stătea Carl Lee, fără cătuşe. 
Hastings se sprijini de banchetă şi făcu semne prieteneşti 
către camerele de luat vederi pe lângă care treceau. 
Parcară în spatele închisorii şi intrară toţi trei. Carl Lee fu 
încredinţat gardianului-şef, iar Ozzie se duse la el în birou, 
unde aştepta Jake. 

— Ai să stai îndată de vorbă cu Hailey, zise şeriful. 

— Mulţumesc. Eşti sigur c-a făcut-o el? 

— Da, sunt sigur. 

— Nu ţi-a făcut mărturisiri, nu-i aşa? 

— Nu. De fapt, n-a zis aproape nimic. Am impresia că 
Lester l-a învăţat cum să procedeze. 

După o clipă intră şi Moss. 

— Ozzie, reporterii ăia vor să stea de vorbă cu tine. Le- 
am spus că vii imediat. 


96 


— Bine, Moss, suspină şeriful. 

— A văzut cineva cum s-a-ntâmplat? 

Ozzie îşi şterse fruntea cu o batistă roşie. g 

— Sigur, Looney poate să confirme c-a fost Hailey. Da! Il 
ştii pe Murphy, schilodul ăla mic, ăla care spală podelele la 
tribunal? 

— Cum să nu-l ştiu? Se bâlbâie rău de tot. 

— Ei bine, el a văzut scena. Stătea şi mânca pe scara 
cealaltă. S-a speriat aşa de tare, că n-a mai putut scoate o 
vorbă, timp de o oră, zise Ozzie, apoi făcu o pauză. Da’, 
oare, de ce-ţi spun eu toate astea? 

— Ce contează? Oricum aflu, mai devreme sau mai 
târziu. Unde e Carl Lee? 

— În celulă. I se fac poze şi celelalte formalităţi. Durează 
cam o jumătate de oră. 

Ozzie ieşi, iar Jake îi telefonă Carlei să urmărească şi să- 
nregistreze ştirile. 

Şeriful se afla acum în faţa microfoanelor şi a camerelor 
de luat vederi. 

— Vă rog, fără întrebări. Am arestat un suspect. Se 
numeşte Carl Lee Hailey şi e din comitatul Ford. E învinuit 
de două crime. 

— Este tatăl fetiţei violate? 

— Da. 

— De unde ştiţi că el e autorul? 

— Suntem deştepţi. 

— Există martori oculari? 

— Nu avem cunoştinţă de aşa ceva. 

— A mărturisit? 

— Nu. 

— Unde l-aţi găsit? 

— Acasă la el. 

— A fost împuşcat şi un poliţist? 

— Da. 


97 


— În ce stare se află? 

— Bună. E la spital, dar nu e grav. 

— Cum îl cheamă? 

— Looney. Dewayne Looney. 

— Când va avea loc înfăţişarea preliminară? 

— Nu sunt eu judecătorul. 

— Dar ce credeţi? 

— Poate mâine, poate miercuri. Şi vă rog să nu-mi mai 
puneţi întrebări. Pentru moment, nu am nicio informaţie în 
plus. 

Gardianul îi luă portmoneul, banii, ceasul, cheile, inelul şi 
briceagul şi făcu o listă de inventar, pe care Carl Lee o 
semnă şi puse data. Apoi fu fotografiat şi i se luară 
amprentele, exact aşa cum îi spusese Lester. Ozzie îl 
aştepta în faţa uşii, iar când ieşi, îl conduse într-o încăpere 
mică, unde se făceau, de obicei, testele de alcoolemie. 
Acolo aştepta Jake, la o masă de lângă alcoolmetru. Ozzie 
se scuză şi plecă. 

Avocatul şi clientul stăteau faţă în faţă, studiindu-se 
reciproc. Îşi zâmbeau cu simpatie, fără să scoată vreun 
cuvânt. Nu se mai văzuseră de miercurea trecută, imediat 
după viol, la tribunal. Acum, Carl Lee se liniştise. Faţa îi era 
relaxată, iar ochii, limpezi. Într-un târziu, rosti: 

— Nu m-ai crezut când ţi-am spus. 

— Nu prea. Tu i-ai omorât? 

— Ştii bine că eu. 

Jake zâmbi, dădu din cap şi-şi încrucişă mâinile la piept. 

— Cum te simţi acum? 

Carl Lee se relaxă în scaun: 

— Păi, mă simt mai bine. Nu că mă bucur de ce s-a 
întâmplat. Nu e nicio plăcere să ucizi. M-aş fi simţit mult 
mai bine dacă fetiţa mea n-ar fi trecut prin tot calvarul ăla. 
N-aveam nimic cu tipii până nu şi-au bătut joc de ea. Au 
primit ce meritau. Îmi pare rău pentru părinţii lor. 


98 


— Ţi-e teamă? 

— De ce? 

— De camera de gazare. 

— Nu, Jake, d-aia te-am angajat. Nici nu mă gândesc s- 
ajung în camera de gazare. Am văzut cum l-ai scăpat pe 
Lester, aşa c-ai să mă scoţi şi pe mine din necaz. Sunt sigur 
că poţi. 

— Nu e chiar aşa de uşor, Carl Lee. 

— Cum adică? 

— Crezi că poţi, aşa, să omori nişte oameni cu sânge 
rece şi apoi să spui la tribunal că meritau să fie ucişi, fără 
să păţeşti nimic? 

— Dar Lester? 

— Fiecare caz îşi are specificul lui. Aici, marea diferenţă e 
că tu ai omorât doi albi, pe când Lester a ucis un negru. E 
ca de la cer la pământ. 

— Ţi-e teamă, Jake? 

— De ce să-mi fie teamă? Nu pe mine mă aşteaptă 
camera de gazare. 

— Nu-mi prea dai speranţe. 

„Idiotule!” gândi Jake. Cum putea să-i dea vreo speranţă, 
când trupurile acelea nici nu se răciseră bine? Sigur, înainte 
de omor, avea altă părere, dar acum... Clientul său era 
pasibil de pedeapsa capitală, pentru o crimă pe care o 
recunoştea. 

— De unde ai făcut rost de armă? 

— Mi-a dat-o un prieten, din Memphis. 

— Bun. Te-a ajutat şi Lester? 

— Nu. l-am spus ce vreau să fac şi-a vrut să m-ajute, da' 
nu l-am lăsat. 

— Gwen ce face? 

— E înnebunită, da’ e Lester cu ea. Nu ştia nimic 
dinainte. 

— Puştii? 


99 


— Ştii cum sunt copiii. Nu le place că stau la puşcărie. O 
să aibă Lester grijă de ei. 

— Nu se întoarce la Chicago? 

— Pentru moment, nu. Spune, Jake, când începe 
procesul? 

— Înfăţişarea preliminară ar putea avea loc mâine sau 
miercuri, depinde de Bullard. 

— El e judecător? 

— La înfăţişarea preliminară, da. Dar nu şi la procesul 
propriu-zis. Acela va fi judecat de Tribunalul teritorial. 

— Şi cine-i judecător acolo? 

— Omar Noose, din comitatul Van Buren. ÎI ştii de la 
Lester. 

— Aha! Mi se pare că e bun. 

— Este. 

— Şi când crezi că va începe procesul? 

— Ştiu eu? Pe la sfârşitul verii, cel târziu în septembrie. 
Buckley o să grăbească lucrurile. 

— Cine-i Buckley? 

— Rufus Buckley e procurorul-şef. Poate îţi mai aminteşti, 
unu' mare, gălăgios. 

— Da, da, îl ştiu. Uitasem de el. E cam al dracului, nu-i 
aşa? 

— E bun, chiar foarte bun: corupt şi ambițios. Cazul ăsta 
o să-i convină de minune, pentru publicitate. 

— L-ai învins, atunci, cu Lester. 

— Da, însă în alte cazuri m-a-nvins el pe mine. 

Jake îşi deschise servieta şi scoase un dosar în care avea 
un contract pentru servicii legale. Îşi aruncă ochii peste el, 
deşi îl ştia pe de rost. Aplica taxele în funcţie de client, iar 
negrii, în general, nu aveau cum să plătească sume mari. 
Uneori îi ajuta câte o rudă mai înstărită de la St. Louis sau 
din Chicago, dar cazurile acestea erau foarte rare. De 
exemplu, Lester avea un frate în California, care lucra la 


100 


poştă, dar nu făcuse nimic pentru el, fie că n-a vrut, fie că 
n-a putut. La fel şi surorile. Carl Lee şi Gwen o duceau 
acceptabil, dar aveau familie numeroasă, aşa că au fost 
nevoiţi să-şi ipotecheze cele câteva pogoane din jurul casei, 
ca să-l poată plăti pe Jake pentru Lester. Taxa fusese de 
cinci mii, iar ei îi plătiseră jumătate înainte şi restul în rate, 
timp de trei ani. 

Lui Jake nu-i făcea nicio plăcere să discute despre bani. | 
se părea partea cea mai grea. Clienţii voiau să ştie imediat 
cât îi va costa şi aveau tot felul de reacţii. Unii erau şocaţi, 
alţii înghiţeau în sec; avea şi cazuri în care clientul ieşea 
trântind uşa. Uneori se mai târguiau, dar majoritatea 
plăteau sau promiteau că vor plăti. 

Jake studia dosarul cu contractul, încercând disperat să-i 
stabilească o taxă cât mai rezonabilă. Sigur, existau avocaţi 
care ar fi preluat cazul pe mai nimic, numai pentru 
publicitate. 

Jake se gândi la cât pământ avea Carl Lee, la slujba lui, la 
familie şi zise, într-un târziu: 

— Taxa e zece mii. 

Carl Lee înţepeni. 

— Dar lui Lester i-ai cerut cinci mii. 

Jake se aştepta la această remarcă. 

— Lester a omorât un singur om. Pe când tu... 

— Aşa e, dar de câte ori poţi fi gazat? 

— Ai dreptate. Cât poţi plăti? 

— Pot să-ţi dau o mie pe loc, zise el cu mândrie. Apoi am 
să-mi ipotechez iar pământul şi-ţi dau tot ce iau. 

Jake se gândi o clipă şi rosti: 

— Am o idee mai bună. Hai să stabilim aşa: îmi plăteşti o 
mie acum şi semnezi o chitanţă. După ce îţi ipotechezi 
pământul, îmi dai şi restul. 

— Cât vrei? întrebă Carl Lee. 

— Zece mii. 


101 


— Îţi dau cinci. 

— Ştii bine că poţi plăti mai mult de-atât. 

— Şi dumneata mă poţi apăra pentru mai puţin de zece 
mii. 

— Da. Hai să fie nouă. 

— Ii dau şase. 

— Opt. 

— Şapte. 

— Hai să ne-nţelegem pentru şapte mii cinci sute. 

— Bine. Cred că atâta pot să te plătesc. Depinde de cât 
îmi vor împrumuta pentru pământ. Deci îţi dau acum o mie 
şi-ţi fac chitanţa pentru şase mii cinci sute. 

— Corect. 

— E-n regulă. Am făcut târgul. 

Jake completă contractul şi chitanţa, iar Carl Lee le 
semnă. 

— Cât i-ai fi cerut unuia cu bani mulţi? 

— Cincisprezece mii. 

— Mamăăă! Vorbeşti serios? 

— Foarte. 

— O grămadă de bani! Ai luat vreodată atât de mult? 

— Nu, dar nici n-am prea întâlnit oameni bogaţi acuzaţi 
de omor. 

Carl Lee vru să afle amănunte cu cauţiunea, cu juriul, cu 
martorii. Îl interesa, mai ales, dacă putea să grăbească 
procesul şi când va fi eliberat. Jake îi spuse, însă, că vor 
avea destul timp să discute despre toate acestea. Apoi îi 
promise că o va suna pe Gwen şi pe şeful lui, la fabrica de 
hârtie. 

Carl Lee fu condus într-o celulă de lângă cele în care se 
aflau deţinuţii de drept comun. 

Automobilul său, Saab, era blocat de o dubiţă a 
televiziunii, aşa că îl căută pe şofer. Majoritatea reporterilor 
hoinăreau încolo şi încoace, aşteptând să afle câte ceva. Se 


102 


întunecase. 

— Lucraţi la poliţie? îl întrebă un reporter. 

— Nu, sunt avocat, răspunse Jake cu nonşalanţă, 
încercând să pară indiferent. 

— Sunteţi apărătorul domnului Hailey? 

Jake se întoarse şi îl privi lung: 

— Chiar vreţi să ştiţi? Ei bine, sunt. 

— Aveţi amabilitatea să ne răspundeţi la câteva 
întrebări? 

— Nu vă promit nimic. 

— Va rugam să vă apropiaţi puţin. 

Jake se îndreptă spre camerele de luat vederi, încercând 
să pară uşor iritat. 

Ozzie îl urmărea din clădire, împreună cu ceilalţi poliţişti. 

— Jake adoră să fie filmat, zise el. 

— Toţi avocaţii sunt aşa, adăugă Moss. 

— Cum vă numiţi, domnule? 

— Jake Brigance. 

— Sunteţi apărătorul domnului Hailey, nu? 

— Corect, răspunse Jake înţepat. 

— Domnul Hailey e tatăl fetiţei care a fost violată de cele 
două victime? 

— Corect. 

— Cine i-a omorât pe cei doi? 

— Nu ştiu. 

— Domnul Hailey? 

— V-am spus că nu ştiu. 

— Pentru ce-a fost arestat? 

— Pentru uciderea lui Billy Ray Cobb şi a lui Pete Willard. 
Dar încă n-a fost acuzat de nimic. 

— Credeţi că domnule Hailey va fi condamnat pentru cele 
două crime? 

— Nu comentez. 

— De ce nu comentaţi? 


103 


— Aţi stat de vorbă cu domnul Hailey? întrebă alt 
reporter. 

— Da, acum câteva momente. 

— Ce face? 

— Nu-nţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Păi, ce face? 

— Vă interesează dacă-i place la închisoare? întrebă Jake 
cu un zâmbet ironic. 

— Păi, da. 

— Nu comentez. 

— Când va apărea la tribunal? 

— Probabil mâine sau miercuri. 

— Va recunoaşte că e vinovat? 

Jake zâmbi şi răspunse: 

— Bineînţeles că nu. 


x 


După o cină rece şi frugală, se aşeză în balansoarul din 
pridvor, uitându-se la apa care uda gazonul. Vestea despre 
crimă se împrăştiase în tot ţinutul, iar Carla făcuse o 
mulţime de înregistrări. Două reţele transmiseseră în direct, 
prin  corespondenţii lor din Memphis. Posturile de 
televiziune din Jackson şi din Tupelo filmaseră imagini cu 
Cobb şi Willard intrând în tribunal, înconjurați de poliţişti, şi 
ieşind acoperiţi cu cearşafuri albe. Inregistraseră pe 
peliculă şi momentul în care oamenii de ordine căutau să se 
adăpostească; totul, pe fondul sonor al împuşcăturilor. 

Interviul lui Jake avusese loc mai târziu, aşa că nu fu 
prezentat la ştirile de seară. La ora zece, însă, apăru pe 
micul ecran, cu servieta în mână, dichisit şi pedant, arătos 
şi arogant, iritat că era deranjat de reporteri. Carla 
înregistră şi această secvenţă. Jake fu mulţumit de felul în 
care arăta şi se simţi mândru. Mai apăruse o dată la 


104 


televizor, imediat după achitarea lui Lester, iar cei cu care 
se întâlnea la Coffee Shop îl tachinaseră luni de zile pe 
tema aceasta. Se simţea bine. Savura publicitatea şi se 
aştepta la şi mai mult. Nici nu se putea concepe un caz mai 
potrivit pentru a fi pus în valoare. Ce să mai vorbim, dacă 
reuşea să obţină achitarea unui negru care omorâse doi 
albi, în faţa unui juriu dintr-o zonă atât de conservatoare ca 
Mississippi! 

— De ce zâmbeşti? îl întrerupse Carla din visare. 

— Aaa, nimic. 

— Las” că ştiu eu! Te gândeşti la proces, la camerele de 
luat vederi şi la o posibilă achitare. Parcă te vezi ieşind din 
tribunal cu braţul pe umărul lui Carl Lee, urmăriţi de 
reporteri şi felicitaţi din toate părţile. Ştiu exact la ce visezi. 

— Atunci, de ce mă mai întrebi? 

— Ca să văd dacă recunoşti. 

— Ei bine, recunosc. Acest caz mă poate propulsa pe cele 
mai înalte culmi, iar nouă ne va aduce o grămadă de bani. 

— Dacă reuşeşti. 

— Da, dacă reuşesc. 

— Şi dacă pierzi? 

— N-am să pierd. 

— Dacă, totuşi... 

— Nu mai cobi. 

În momentul acela sună telefonul. Era reporterul, editorul 
şi în acelaşi timp patronul ziarului The Clanton Chronicle. 
Apoi îl căută alt ziarist de la o publicaţie matinală din 
Memphis. După ce stătu de vorbă cu ei, Jake îi telefonă lui 
Gwen şi maistrului de la fabrica de hârtie. La douăsprezece 
fără zece, primi prima ameninţare anonimă. Vocea de la 
celălalt capăt al firului îl făcuse scârnăvie vândută negrilor 
şi-i promisese o moarte frumoasă. 


105 


In marţea aceea de după crimă, Dell Perkins vându mai 
multe cafele şi gustări decât oricând. Localul se umpluse 
din zori de poliţişti şi de curioşi care citeau ziarele şi 
stăteau de vorbă despre ceea ce se petrecuse alături, la 
tribunal. Şi celelalte cârciumi erau înţesate de lume. 
Fotografia lui Jake apăruse pe prima pagină a unui ziar din 
Tupelo, iar publicaţiile din Memphis şi din Jackson 
prezentau imagini ale lui Cobb şi Willard, atât înainte, cât şi 
după crimă. Carl Lee nu apăruse în niciun cotidian. Toate, 
însă, relatau în detaliu ceea ce se întâmplase la Clanton, în 
ultimele şase zile. 

Lumea ştia că omorul fusese înfăptuit de Carl Lee. Cu 
toate acestea, circulau zvonuri în legătură cu un grup de 
oameni înarmaţi care se transformaseră până la urmă într-o 
adevărată bandă de negri sălbatici, gata de atac. Totuşi, 
poliţiştii din cafenea, deşi nu prea vorbăreţi, spulberară 
enormităţile acestea. 

Looney era foarte cunoscut în oraş, şi toţi se interesau de 
starea lui care se dovedi mult mai gravă decât se crezuse. 
In spital fiind, dăduse declaraţii în legătură cu identitatea 
criminalului. 

Jake sosi la ora şase şi se aşeză lângă nişte fermieri, 
aproape de ieşire. Le făcu un semn de salut lui Prather şi 


106 


colegului său, dar aceştia se prefăcură că nu-l văd. O să le 
treacă lor, când iese Looney din spital, gândi el. Din discuţii 
reieşea că văzuseră cu toţii fotografia din ziar a lui Jake, dar 
nu-l întrebă nimeni nimic. Simţi răceala celor din jur, aşa că 
mâncă repede şi plecă. 

La ora nouă, Ethel îl anunţă că are legătura cu Bullard. 

— Bună ziua, domnule judecător. Ce mai faceţi? 

— Groaznic! Ascultă, dumneata îl aperi pe Carl Lee 
Hailey? 

— Da, domnule. 

— Când vrei să fixăm înfăţişarea preliminară? 

— De ce mă-ntrebaţi pe mine, domnule judecător? 

— Hai că-mi place! Uite ce e, mâine-dimineaţă e 
înmormântarea şi cred că ar fi bine să aşteptăm până-i 
îngroapă pe amărâţii ăia, bine? 

— Da, domnule judecător, cred că-i o idee bună. 

— Ce-ai zice s-o fixăm mâine la două? 

— E bine. 

— Jake, zise Bullard şovăind, ce crezi, n-am putea 
renunţa la audierea preliminară şi să transferăm procesul la 
Tribunalul teritorial? 

— Domnule judecător, ştiţi bine că n-am obiceiul să 
renunţ la înfăţişările preliminare. 

— Da, ştiu. Mă gândeam că-mi faci o favoare. Nu-mi 
place deloc să mă implic în cazul ăsta. Dar... Atunci, pe 
mâine. 

După vreo oră, Ethel cârâi din nou în interfon: 

— Domnule Brigance, au venit nişte reporteri. 

Jake se lumină. 

— De unde? 

— Cred că de la Memphis şi de la Jackson. 

— Invită-i în sala de şedinţe. Cobor îndată. 

Îşi aranjă cravata şi se pieptănă. Se uită apoi pe geam la 
dubele televiziunii. Hotări să-i facă să aştepte, aşa că dădu 


107 


nişte telefoane inutile. Apoi cobori, trecând pe lângă Ethel 
fără s-o bage în seamă şi intră în sala de şedinţe. Acolo, 
reporterii îl rugară să se aşeze la unul din capetele mesei, 
într-o lumină potrivită filmărilor. Se înclină puţin, stăpân pe 
situaţie, şi se aşeză în faţa rafturilor cu cărţi vechi şi 
scumpe. După ce potriviră microfoanele şi lumina, fu 
intervievat de o doamnă frumoasă, fardată excentric cu 
portocaliu: 

— Domnule Brigance, sunteţi avocatul lui Carl Lee 
Hailey? 

— Da. 

— A fost acuzat de uciderea lui Billy Ray Cobb şi a lui 
Pete Willard... 

— Aşa este. 

— lar cele două victime erau, la rândul lor, acuzate de 
viol comis asupra fiicei domnului Hailey. 

— Da, e-adevărat. 

— Domnul Hailey a recunoscut? 

— E nevinovat. 

— Va fi acuzat şi de rănirea ajutorului de şerif, domnul 
Looney? 

— Da. Ne aşteptăm la o a treia acuză, aceea de 
vătămare corporală a unui ofiţer de poliţie. 

— Vă gândiţi să  demonstraţi că  acuzatul era 
iresponsabil? 

— Nu sunt dispus să discut acum strategia de apărare, 
pentru că nu au fost stabilite capetele de acuzare. 

— Ce ziceţi, s-ar putea să nu fie acuzat? 

lată o ocazie bună pentru Jake să arunce momeala. 
Exista posibilitatea să fie sau nu acuzat; asta depindea de 
juriul care nu fusese încă selecționat. Acest lucru avea să 
se întâmple luni, 27 mai. Viitorii juraţi se plimbau încă 
liniştiţi pe străzile oraşului, citeau ziarele, se uitau la 
televizor şi discutau despre cazul Hailey, încă neimplicaţi. 


108 


— Da, cred că există şi această posibilitate. Depinde de 
ce va hotări juriul după înfăţişarea preliminară. 

— Când are loc această înfăţişare? 

— Mâine, la ora două. 

— Credeţi că judecătorul Bullard va transfera cazul la 
Tribunalul teritorial? 

— Nu prea sunt motive de îndoială, în acest sens, replică 
Jake, ştiind că răspunsul său îl va intriga pe Bullard. 

— Când se va constitui juriul? 

— Luni dimineaţă se va depune jurământul. Deci, vor 
începe cercetările luni, după-amiază. 

— Când va începe procesul? 

— Presupunând că va fi acuzat, cazul va fi pus pe rol la 
sfârşitul verii sau la începutul toamnei. 

— Unde? 

— La Tribunalul teritorial al comitatului Ford. 

— Cine va fi judecător? 

— Domnul Omar Noose. 

— De unde este domnia sa? 

— Din Chester, Mississippi, comitatul Van Buren. 

— Vreţi să spuneţi că procesul va fi judecat aici, în 
Clanton? 

— Da, dacă nu cumva va fi transferat la altă instanţă. 

— Veţi cere un astfel de transfer? 

— Bună întrebare! Nu sunt pregătit să vă răspund. E prea 
devreme să discutăm strategia de apărare, v-am mai spus. 

— Ce v-ar putea determina să cereţi transferul procesului 
la altă instanţă? 

„Dorinţa de a găsi un ţinut în care negrii să fie 
majoritari”, gândi Jake. Apoi, răspunse: 

— Motivele obişnuite: prea multă publicitate etc. etc. 

— Cine ia decizia de transfer? 

— Judecătorul Noose. 

— S-a stabilit cauţiunea? 


109 


— Nu, şi probabil că nici nu va fi stabilită până la 
formarea capetelor de acuzare. Ar exista toate motivele 
pentru a i se fixa o sumă rezonabilă chiar acum. Dar, în 
comitatul nostru, cauţiunile, în cazuri de omor, nu se pun în 
discuţie până la stabilirea capetelor de acuzare. Suma va fi 
deci stabilită de judecătorul Noose, după transferul la 
Tribunalul teritorial. 

— Ce ne puteţi spune despre domnul Hailey? 

Jake se relaxă şi reflectă o clipă. lată o nouă ocazie să 
marşeze. 

— Are treizeci şi şapte de ani şi e căsătorit de douăzeci. E 
un tip simpatic, fără cazier. N-a mai fost implicat în nicio 
încurcătură, până acum. Are patru copii - trei băieţi şi o 
fată. Decorat în Vietnam. Munceşte cincizeci de ore pe 
săptămână la fabrica de hârtie din Coleman. Işi plăteşte 
impozitele la timp şi deţine un lot de pământ. Se duce în 
fiecare duminică la biserică, cu familia. Işi vede de treaba 
lui şi nu vrea să fie tulburat. 

— Ne veţi permite să stăm de vorbă cu el? 

— Bineînţeles că nu. 

— E-adevărat că fratele lui a fost judecat pentru omor, 
acum câţiva ani? 

— Da, dar a fost achitat. 

— l-aţi fost apărător? 

— Da. 

— Aţi apărat în multe cazuri de omor, aici, în Ford, nu-i 
aşa? 

— În trei. 

— Şi în câte aţi obţinut achitarea? 

— În toate, răspunse Jake apăsat şi rar. 

— După câte ştiu, juraţii au de ales între mai multe 
posibilităţi, aici, în Mississippi, zise doamna din Memphis. 

— Aveţi dreptate. În cazul stabilirii acuzaţiei de crimă, la 
proces, juriul îl poate găsi pe inculpat vinovat de 


110 


omucidere, ceea ce înseamnă douăzeci de ani de puşcărie; 
sau de crimă cu premeditare, ceea ce poate duce chiar la 
pedeapsa cu moartea. Juriul însă îl poate declara nevinovat, 
adăugă Jake, zâmbind în faţa camerelor de luat vederi. Dar 
dumneavoastră porniţi din nou de la ideea că va fi acuzat. 

— Cum se simte fetiţa domnului Hailey? 

— E acasă, de duminică. Cred că va fi bine. 

Reporterii se uitară unii la alţii, încercând să mai 
formuleze o întrebare. Jake ştia că momentul acesta, când 
îşi epuizaseră resursele, era cel mai periculos, pentru că 
începeau să pună întrebări trăsnite. Se ridică şi îşi încheie 
haina. 

— Vă mulţumesc pentru vizită. Vă stau oricând la 
dispoziţie, cu condiţia să mă anunţaţi din timp. Voi fi fericit 
să mai stăm de vorbă. 

Reporterii îi mulţumiră, la rândul lor, şi plecară. 

Miercuri dimineaţă, la ora zece, după o ceremonie foarte 
modestă, cele două familii îşi îngropară morţii. Predicatorul, 
un penticostal proaspăt hirotonisit, luptă cu disperare să 
pună pace şi linişte în gândurile celor care formau mica 
procesiune funerară. Ceremonia a fost scurtă şi cu lacrimi 
puţine. Camionetele şi Chevroleturile murdare se mişcau 
încet în urma dricului tras de un singur cal, spre cimitirul de 
ţară. Parcară în spatele unei bisericuțe din cărămidă roşie. 
Cele două trupuri îşi găsiră odihna veşnică la capetele 
opuse ale cimitirului mic şi supraaglomerat. După încă 
două-trei cuvinte de consolare, mulţimea se dispersă. 

Părinţii lui Cobb divorţaseră când era mic, iar tatăl său 
venise de la Birmingham să asiste la înmormântare. După 
ceremonie, dispăru imediat. Doamna Cobb locuia într-o 
casă albă, curată şi frumoasă, lângă Lake Village, la 
şaisprezece kilometri de Clanton. Cei doi fii ai săi, împreună 
cu verii şi cu prietenii lor, se strânseseră sub un stejar din 
fundul grădinii, iar femeile se învârteau pe lângă doamna 


111 


Cobb, consolând-o. Bărbaţii mestecau tutun Red Man, beau 
whisky şi discutau despre zilele fericite când negrii îşi 
vedeau lungul nasului. Acum erau răsfăţaţi şi protejaţi de 
guvern şi de lege. lar albii nu puteau face nimic. Unul din 
veri avea un prieten în Ku-Klux-Klan şi promise că-l va suna. 
Şi bunicul lui Cobb aparținuse acestei organizaţii, cu mult 
înainte - le povesti vărul - iar, în copilărie, bătrânul le 
povestise cum erau spânzurați negrii în ţinuturile Ford şi 
Tyler. Acum aveau datoria de a se răzbuna. Dar nu voia 
nimeni să se bage. Poate îi va interesa pe cei din Klan. 
Exista o lojă la sud de Jackson, lângă comitatul Nettles, iar 
vărul fu însărcinat să ia legătura cu ei. 

Femeile terminară de pregătit prânzul. Bărbaţii mâncară 
repede şi se întoarseră la umbra stejarului. Işi amintiră că la 
ora două se ţinea înfăţişarea preliminară, aşa că se urcară 
în maşini şi plecară la Clanton. 

Fără îndoială, oraşul Clanton nu mai era cel care fusese 
înainte de crimă şi aveau să treacă luni de zile până când 
aceste două feţe ale urbei să se suprapună din nou. Acel 
eveniment tragic şi sângeros care durase mai puţin de 
cincisprezece secunde transformase orăşelul într-o 
adevărată Mecca pentru jurnalişti, echipe de filmare şi 
fotografi de la mai multe agenţii de presă. Operatorii şi 
reporterii de televiziune dădeau unii peste alţii pe 
trotuarele din jurul scuarului, întrebând omul de pe stradă, 
pentru a suta oară, ce părere are despre întâmplare şi cum 
ar vota, dacă ar fi în juriu. Dar nu primeau un răspuns clar. 
Carele de filmare şi automobilele televiziunii mişunau în 
jurul scuarului şi pe străzi, vânând poveşti şi interviuri. La 
început Ozzie fusese preferatul lor. Apoi însă, interesul se 
îndreptă către Moss Junior căruia îi plăcea să-şi bată joc de 
presă. Răspundea la câte douăzeci de întrebări, fără să 
comunice nimic nou. Pe lângă aceasta, minţea de stingea şi 
străinii nu-şi puteau da seama când spunea adevărul. 


112 


— Domnule, spuneţi, aveţi dovada că există bande 
înarmate? 

— Da. 

— Da?! Cine sunt? 

— Avem dovezi că atacul a fost autorizat şi finanţat de o 
ramură a organizaţiei Black Panthers, răspunse Moss Junior, 
fără să i se clintească un muşchi de pe faţă. 

O parte din reporteri îngăimară ceva, alţii se uitară lung, 
ceilalţi notară tot ce le spunea. 

Bullard refuză să mai părăsească biroul şi să răspundă la 
telefon. Îl mai sună o dată pe Jake şi îl imploră să treacă 
peste audierea preliminară. Avocatul nu fu însă de acord. 
Ziariştii îl aşteptau pe Bullard în holul biroului său, de la 
etajul întâi al tribunalului, dar el se simţea în siguranţă 
încuiat acolo, cu votca lui. 

Reporterii voiseră să filmeze înmormântarea, dar, deşi 
fraţii lui Cobb fuseseră de acord, doamna Willard se 
opusese, aşa că luaseră imagini pe apucate, mai mult de la 
cimitir. Freddie, băiatul cel mare al doamnei Cobb, îi 
înjurase şi îi alungase când încercaseră să între în casa. 

Localul Coffee Shop era foarte tăcut. Obişnuiţii casei, 
inclusiv Jake, se uitau chiorâş la străinii care le invadaseră 
sanctuarul. Mulţi dintre ei erau bărboşi, vorbeau cu accent 
ciudat şi nu mâncau fulgi de cereale. 

— Nu cumva sunteţi avocatul domnului Hailey? strigă 
unul din ei, din celălalt capăt al încăperii. 

Jake continuă să-şi mănânce pâinea prăjită, fără să spună 
nimic. 

— Sunteţi sau nu, domnule? 

— Şi ce dacă sunt? izbucni Jake. 

— Va fi declarat vinovat? 

— Acum îmi iau micul dejun. 

— Da sau nu? 

— Nu comentez. 


113 


— De ce nu comentaţi? 

— Pur şi simplu. 

— Totuşi, de ce nu? 

— Nu fac comentarii în timpul micului dejun. 

— Imi acordaţi câteva momente mai târziu? 

— Da, programaţi-vă. Vă stau la dispoziţie cu şaizeci de 
dolari ora. 

Localnicii izbucniră în râs, dar străinii nu se dădură 
bătuţi. Jake admise să acorde un interviu gratuit unui ziar 
din Memphis, Wednesday, apoi se baricadă în camera lui 
„secretă”, să se pregătească pentru audierea preliminară. 
Pe la amiază, se duse să-şi viziteze faimosul client, la 
închisoare. Carl Lee era odihnit şi relaxat. Văzu de la 
fereastra celulei forfota reporterilor, în parcare. 

— Cum ţi se pare-n închisoare? întrebă Jake. 

— Nu-i prea rău. Mâncarea-i bună. lau masa cu Ozzie, în 
biroul lui. 

— Poftim?! 

— Da, da. Jucăm şi cărţi. 

— Glumeşti, Carl Lee. 

— Nu. Mă uit şi la televizor. Te-am văzut aseară la ştiri. 
Arătai nemaipomenit. Am să te fac celebru, Jake, nu-i aşa? 

Avocatul nu zise nimic. 

— Da' eu când o s-apar la televizor? Nu e drept: eu am 
făcut crima şi tu cu Ozzie vă daţi mari. 

Negrul rânji, dar Jake rămase sobru. 

— O s-apari astăzi, peste vreo oră. 

— Mda, am auzit că mergem la tribunal. De ce? 

— Pentru audierea preliminară. Nu e mare lucru, cel 
puţin aşa cred. Deşi s-ar putea să fie altfel acum, din cauza 
televiziunii. 

— Ce să le spun? 

— Nimic! Să nu cumva să stai de vorbă cu cineva. Nici 
măcar cu judecătorul sau cu procurorul. Deocamdată ne 


114 


mărginim să ascultăm ce spune fiecare, să vedem cam cum 
stau lucrurile. S-ar putea să aibă vreun martor ocular pe 
care îl vor folosi mai târziu. Ozzie îi va spune judecătorului 
despre puşcă şi amprente, despre Looney... 

— Ce mai face Looney? 

— Nu ştiu. În orice caz, nu aşa de bine cum credeam. 

— Doamne, cât de rău îmi pare c-am tras în el! Nici 
măcar nu l-am văzut. 

— Au să te acuze de atac asupra lui Looney. Oricum, 
audierea preliminară e doar o formalitate. Scopul este ca 
judecătorul să stabilească dacă există probe destule pentru 
a supune cazul marelui juriu. Bullard procedează totdeauna 
aşa. Repet, e o formalitate. 

— Atunci, de ce se mai ţine? 

— Putem să trecem peste această înfăţişare, replică Jake, 
gândindu-se la câte interviuri ar pierde. Dar e bine să 
vedem cam ce poziţie are procuratura. 

— Păi, cred că şi pentru ei e un caz important, nu-i aşa? 

— Bănuiesc că da, însă e bine să-i ascultăm. Asta-i scopul 
unei audieri preliminare, înţelegi? 

— Mi se pare corect. Ai vorbit cumva astăzi cu Gwen sau 
cu Lester? 

— Nu. l-am sunat luni seară. 

— Au fost ieri pe aici şi mi-au spus că vor asista la 
înfăţişarea preliminară. 

— Cred că vor veni mulţi astăzi, la tribunal. 

Jake plecă. În parcare dădu peste reporterii care aşteptau 
ieşirea lui Carl Lee din închisoare, dar nu răspunse la nicio 
întrebare de-a lor. Era prea ocupat ca să piardă vremea cu 
interviurile. La unu şi jumătate se duse la tribunal şi se 
ascunse în biblioteca de la etajul trei. 

Ozzie şi Moss Junior ţineau parcarea sub observaţie, 
împreună cu ceilalţi poliţişti, şi înjurau în barbă ceata de 
reporteri. Se făcuse două fără un sfert şi era timpul ca 


115 


prizonierul să fie transportat la tribunal. 

— Parcă-s nişte corbi care-aşteaptă să moară un câine la 
marginea drumului, zise Moss Junior, uitându-se printre 
jaluzele. 

— Sunt ceva de speriat! adăugă Prather. Se ţin ca scaiu'. 
Au impresia că tot oraşul e la cheremul lor. 

— Şi când te gândeşti că mai sunt încă pe-atâţia la 
tribunal! 

Ozzie nu prea vorbea. Fusese criticat într-unul din ziare 
pentru lipsă intenţionată de vigilenţă, aşa că se săturase de 
presă. Miercuri îi dăduse afară pe reporteri de câteva ori. 

— Mi-a venit o idee, spuse el. 

— Ce idee? întrebă Moss Junior. 

— Mai e Curtis Todd în puşcărie? 

— Da. lese săptămâna viitoare. 

— Seamănă puţin cu Carl Lee, nu-i aşa? 

— Da. Şi ce dacă? întrebă Prather. 

Moss Junior rânji şi se uită la şeriful care nu-şi dezlipise 
ochii de pe fereastră. 

— Doar n-ai să faci una ca asta, Ozzie! 

— Ce? întrebă Prather. 

— Hai să mergem. Scoate-i pe Carl Lee şi pe Curtis Todd, 
ordonă Ozzie. Adu-l pe Todd aici, să-i dau nişte instrucţiuni. 

Peste zece minute, uşa din faţă a închisorii se deschise şi 
ieşiră. Prizonierul avea ochelari fumurii şi cătuşe şi era 
flancat de şase poliţişti. Pe măsură ce se apropiau de 
reporteri, camerele de luat vederi şi aparatele de 
fotografiat lucrau febril, începu şi valul de întrebări: 

— Domnule, veţi recunoaşte că sunteţi vinovat? 

— Domnule, nu veţi recunoaşte? 

— Ce le veţi spune? 

— Domnule Hailey, veţi cere o expertiză pentru 
dovedirea iresponsabilităţii? 

Prizonierul zâmbea şi îşi continua mersul agale spre 


116 


automobilul poliţiei. Gardienii rânjeau şi ei, trecând prin 
mulţime, fără să-i dea importanţă. Fotografii alergau de 
colo-colo, să găsească poziţia cea mai bună, pentru o poză 
cât mai clară şi mai sugestivă. 

Deodată, de faţă cu toată lumea, aşa cum era înconjurat 
de poliţişti şi de reporteri, prizonierul o luă la fugă. Se 
răsuci, sări într-o parte şi începu să alerge sălbatic, 
traversând parcarea, apoi autostrada, până se pierdu într- 
un pâlc de arbori. Reporterii începură să strige şi să rupă 
rândurile. Câţiva se luară chiar după el. Curios însă, poliţiştii 
se întoarseră în clădirea închisorii şi trântiră uşile, lăsând 
corbii să se învârtă cât vor. Ajuns în pădure, Curtis Todd îşi 
scoase cătuşele şi se duse acasă. Fusese eliberat cu o 
săptămână mai devreme. 

In acest timp, Ozzie, Moss Junior şi Carl Lee ieşiră pe uşile 
din spate şi o luară spre tribunal, pe o stradă mai dosnică. 
Acolo îi aşteptau mai mulţi poliţişti din escortă. 

— Cam câţi negri sunt în sală? îl întrebă Bullard pe 
domnul Pate. 

— Zece tone. 

— Minunat! Zece tone de negri! Bănuiesc că sunt şi zece 
tone de feţe palide. 

— Sunt ceva şi din ăştia. 

— Sala e plină? 

— Geme. 

— Doamne, Dumnezeule! E doar o audiere preliminară, 
se plânse Bullard. 

Terminase votca din cană, aşa că domnul Pate îi mai 
turnă un pahar. 

— Nu vă grăbiţi, domnule judecător. 

— Numai Brigance e de vină. Putea să treacă peste faza 
asta, doar l-am rugat de două ori. Ştie bine că voi transfera 
procesul. Mă pune pe mine în situaţia să-i scot din sărite pe 
negri că nu-i dau drumul, iar pe mitocanii albi, că nu-l 


117 


execut pe loc! Las’ că-i arăt eu lui Brigance pentru asta. El 
se fâţâie în faţa camerelor de luat vederi. Eu sunt cel care 
trebuie să fie reales; el n-are nicio treabă, nu-i aşa? 

— Nu, domnule judecător. 

— Câţi ofiţeri sunt în sală? 

— Destui. Şeriful şi-a chemat şi rezervele. Nu sunteţi în 
pericol. 

— Dar presa? 

— S-au postat în rândurile din faţă. 

— Să nu văd aparate de fotografiat! 

— S-a făcut. 

— L-au adus pe Hailey? 

— Da, domnule. E în sală, cu Brigance. Toţi sunt gata şi 
vă aşteaptă. 

Onorabilul îşi mai umplu cana cu o votcă, fără apă. 

— E-n regulă. Hai să mergem! 

Sala tribunalului era împărţită în două jumătăţi de culori 
diferite, exact ca înainte de anii şaizeci, când segregaţia 
rasială funcţiona din plin. Poliţiştii stăteau solemni pe 
culoarul care îi despărţea, precum şi de-a lungul pereţilor 
sălii. In rândurile mai din faţă era un grup de albi beţi, din 
care făceau parte fraţii şi verii răposatului Billy Ray Cobb. 
Poliţiştii îi urmăreau atent. Primul rând era ocupat de 
jurnalişti de toate felurile. Unii luau notițe, alţii făceau 
portretul acuzatului, al avocatului şi, în final, al 
judecătorului. 

— Vor face un erou din negru’ ăsta! mormăi unul din 
grupul albilor, destul de tare ca să audă şi reporterii. 

Când Bullard ajunse la locul său, uşile din spate fură 
încuiate. 

— Chemaţi primul martor! îi ordonă el lui Rocky Childers. 

— Procuratura îl convoacă pe şeriful Ozzie Walls. 

Acesta jură şi se aşeză pe locul martorilor. Se relaxă şi 
începu o poveste lungă descriind scena omorului, trupurile, 


118 


rănile, arma, amprentele de pe armă. Childers emisese o 
declaraţie semnată de Looney, având ca martor pe şerif şi 
pe Moss Junior, prin care se recunoştea criminalul în 
persoana lui Carl Lee. Ozzie verifică semnătura lui Looney 
şi citi declaraţia, pentru a fi înregistrată. 

— Domnule, mai există şi alţi martori oculari? întrebă 
Childers, fără entuziasm. 

— Da, Murphy, omul de serviciu. 

— Cum îl mai cheamă? 

— Nimeni nu ştie. Murphy şi-atât. 

— Bun. Aţi stat de vorbă cu el? 

— Eu nu. Dar l-a interogat anchetatorul meu. 

— Cine e anchetatorul dumneavoastră? 

— Polițistul Rady. 

Rady jură şi luă loc pe scaunul martorilor. Domnul Pate îi 
mai aduse judecătorului o cană cu „gheaţă”. Jake lua notițe 
pe pagini întregi. Nu avea de gând să-i pună şerifului 
întrebări şi nici să cheme vreun martor. De obicei 
intervenea doar când aceştia minţeau, şi le atrăgea atenţia, 
pentru evitarea unor neînţelegeri. Avea să ia o atitudine 
mai ofensivă mai târziu, când începea procesul. 

— Domnule, aţi avut ocazia să staţi de vorbă cu Murphy? 
întrebă Childers. 

— Care Murphy? 

— Nu ştiu cum îl mai cheamă; Murphy, omul de serviciu. 

— Aaa, da, domnule! 

— Bine. Şi ce-a zis? 

— Despre ce? 

Childers îşi dădu capul pe spate. Rady era nou şi nu prea 
avusese ocazia să depună mărturie până acum. Ozzie se 
gândi că va avea multe de învăţat din acest proces. 

— Despre crimă. Spuneţi-ne ce v-a povestit despre crimă. 

Jake se ridică: 

— Onorată instanţă, mă opun! Ştiu că sunt admise şi 


119 


zvonurile într-o astfel de audiere, dar îl puteţi chema pe 
Murphy să depună mărturie. Lucrează aici, în tribunal. De 
ce să nu ne spună el? 

— Pentru că se bâlbâie şi nu vreau să-i ascult gângăvelile 
timp de treizeci de minute. Se respinge! Continuati, 
domnule Childers. 

Jake se aşeză nemulţumit. Bullard îl trimise pe domnul 
Pate după apă cu „gheaţă”. 

— Domnule Rady, ce v-a spus Murphy despre omor? 

— Păi, l-am înţeles cam greu, pentru că era agitat şi se 
bâlbâia mai tare ca de obicei. Ştiţi cum e el... 

— Spune-ne doar ce-a zis şi nu mai comenta! urlă 
Bullard. 

— Bine. A zis că a văzut un bărbat negru care a tras în 
doi albi şi într-un poliţist. 

— Mulţumesc, zise Childers. Unde se afla când s-au 
întâmplat toate acestea? 

— Cine? 

— Murphy. 

— Stătea pe scara de vizavi. 

— Şi-a văzut tot? 

— Aşa a zis. 

— L-a putut identifica pe cel care-a tras? 

— Da. l-am arătat fotografiile a zece negri şi l-a indicat 
pe cel care stă aici, în boxă. 

— Bun. Mulţumesc. Onorată instanţă, nu mai avem nicio 
întrebare. 

— Dumneavoastră, domnule Brigance? zise judecătorul. 

— Nici eu, domnule, răspunse Jake, ridicându-se în 
picioare. 

— Martori aveţi?. 

— Nu, domnule. 

— Altceva? 

— Nimic, domnule. 


120 


Jake nu făcu imprudenţa să ceară stabilirea sumei pentru 
cauţiune. Mai întâi, acest lucru n-ar fi condus la nimic bun. 
Bullard nu obişnuia, oricum, să facă acest lucru în cazuri de 
omor. În al doilea rând, l-ar fi enervat rău pe judecător. 

— Mulţumesc, domnule Brigance. Curtea consideră că 
există destule dovezi pentru a reţine inculpatul până când 
acesta va apărea în faţa marelui juriu. Domnul Hailey va 
rămâne în custodia şerifului, fără cauţiune. Şedinţa se 
suspendă. 

Lui Carl Lee i se puseră repede cătuşele şi fu escortat 
afară. În zona uşilor din spate, clădirea era păzită cu 
străşnicie. Fotoreporterii abia reuşiră să prindă câteva 
instantanee cu inculpatul, pe distanţa dintre uşă şi 
automobilul poliţiei. Carl Lee ajunse la închisoare, înainte 
chiar de a se fi golit sala de tribunal. Poliţiştii îi scoaseră 
mai întâi pe albi, apoi pe negri. Reporterii îi solicitară 
câteva clipe lui Jake şi acesta le spuse că va veni imediat în 
rotondă. Îi făcu să aştepte, pentru că se duse să-l salute pe 
judecător. Apoi urcă până la etajul trei, să se uite într-o 
carte. După golirea sălii, considerând că i-a făcut să aştepte 
destul, Jake cobori în rotondă. Se repeziră spre el cu un 
microfon pe care scria ceva cu litere roşii. 

— De ce n-aţi solicitat stabilirea sumei pentru cauţiune? 
întrebă un reporter. 

— O voi solicita mai târziu. 

— Veţi adopta o apărare bazată pe iresponsabilitatea 
inculpatului? 

— Aşa cum v-am mai spus, e prea devreme să răspund la 
această întrebare. Să vedem ce spune juriul. S-ar putea să 
nu fie acuzat. De-abia după aceea putem vorbi despre 
apărare. 

— Domnul Buckley, procurorul-şef, a spus că sigur va fi 
acuzat. Aveţi de făcut vreun comentariu? 

— Mă tem că domnul Buckley vorbeşte ce nu trebuie. E o 


121 


prostie din partea dumnealui să facă comentarii asupra 
acestui caz, înainte de a fi supus aprecierii juraţilor. 

— A mai zis că se opune categoric unui transfer la altă 
instanţă de judecată. 

— Nici n-a fost vorba de aşa ceva până acum. De fapt, 
nici nu-i pasă unde va avea loc procesul. Şi-a cam pierdut 
capul în faţa presei. 

— Să tragem concluzia că nu vă prea înţelegeţi cu 
procuratura teritorială? 

— Treaba dumneavoastră! Domnul Buckley e un procuror 
bun şi un adversar valoros. Atâta doar că-l ia gura pe 
dinainte. 

Mai răspunse la câteva întrebări, apoi se scuză şi plecă. 

Miercuri noaptea, medicii îi tăiară piciorul lui Looney, mai 
jos de genunchi. Îi telefonară apoi lui Ozzie, iar acesta îi 
dădu vestea şi lui Carl Lee. 


122 


10 


Marţi dimineaţa, Rufus Buckley răsfoia ziarele, citind cu 
interes relatările despre audierea preliminară din comitatul 
Ford. Fu încântat să-şi vadă numele menţionat atât de 
reporteri, cât şi de domnul Brigance. Remarcile peiorative 
contau mai puţin pentru el, nu-i plăcea Jake, dar era 
mulţumit că acesta îi menţionase numele în faţa ziariştilor. 
Timp de două zile, interesul fusese îndreptat mai ales 
asupra lui Brigance şi a inculpatului; era timpul să se 
amintească şi de procurorul-şef. Jake înţelegea pe oricine 
care voia publicitate. Lucien Wilbanks scrisese o carte 
despre cum poţi manipula presa, atât înainte, cât şi după 
proces, şi îl instruise bine pe Brigance. Dar Buckley nu-i 
purta pică. Era mulţumit. Savura perspectiva unui proces 
lung şi scârbos, ca pe prima ocazie în care putea să aibă un 
rol însemnat. Aştepta cu nerăbdare ziua de luni. Avea 
patruzeci şi unu de ani. Când fusese ales prima oară, era 
cel mai tânăr procuror-şef din statul Mississippi. Trecuseră 
de atunci nouă ani. Era la a treia legislatură şi ambițiile 
începuseră să-i crească. Considera că era timpul să 
avanseze la Procuratura generală, dacă nu chiar să fie ales 
guvernator. Mai târziu, Congresul, cine ştie? Işi făcuse deja 
planul, dar nu era încă destul de cunoscut în afara 
teritoriului său (Ford, Tyler, Polk, Van Buren şi Milburn). 


123 


Trebuia să fie văzut şi auzit. Avea nevoie de publicitate. Un 
proces de omor era cea mai bună ocazie pentru Rufus. 

Comitatul Ford era chiar la nord de Smithfield, reşedinţa 
ținutului Polk, în care locuia Buckley. El se trăgea din Tyler, 
aproape de graniţa cu Tennessee, spre nord. Din punct de 
vedere politic, avea o bază solidă. Era un procuror bun. In 
timpul alegerilor se remarcase printr-o exigenţă ieşită din 
comun, trimițând la moarte mai mulţi oameni decât oricare 
procuror din statul Mississippi. Gălăgios, ironic şi ipocrit, 
considera că întreaga populaţie a statului era „clientul” lui, 
prin voia Domnului. Îşi luă în serios această obligaţie. 
Oamenii urau crima şi, împreună, puteau s-o elimine din 
viaţa comunităţii. Se pricepea să vorbească în faţa unui 
juriu, şi încă foarte bine. Ştia să predice, să se roage, să se 
strecoare, să invoce şi să-i aducă pe juraţi într-o stare de 
exaltare atât de puternică, încât îi făcea să dorească să 
vină în sala de tribunal direct cu funia, pentru a-l spânzura 
pe acuzat. Putea să imite felul de a vorbi al negrilor şi al 
albilor simpli, iar acest lucru impresiona. Avea o părere 
bună despre juraţii din Ford. li plăcea mult oraşul Clanton. 

Când ajunse în biroul lui din tribunalul din Polk, Rufus avu 
surpriza plăcută să vadă echipa de filmare aşteptându-l. Le 
explică, uitându-se la ceas, că era foarte ocupat, dar că va 
face cumva să găsească vreo câteva clipe libere pentru a le 
răspunde la întrebări. Îi invită la el şi se aşeză măreț în jilţul 
său de piele din spatele biroului. Reporterul era din Jackson. 

— Domnule Buckley, îl înţelegeţi pe Carl Lee Hailey? 

Zâmbi preocupat, păstrându-şi aerul serios. 

— Da, îl înţeleg. Sunt, fără îndoială, alături de orice 
părinte în situaţia lui. Dar ceea ce nu pot trece cu vederea 
nici eu, nici sistemul nostru judiciar, este încercarea 
aceasta de a-şi face singur dreptate. 

— Aveţi copii? 

— Da, am un băieţel şi două fiice, una chiar de vârsta 


124 


fetiţei lui Hailey şi mi-aş pierde minţile dacă li s-ar întâmpla 
un lucru atât de cumplit. Dar aş avea toată încrederea în 
sistemul nostru judiciar, care i-ar pedepsi aşa cum merită 
pe vinovaţi. 

— Deci, vă aşteptaţi la o condamnare? 

— Cu siguranţă. Când urmăresc să obţin o condamnare, 
ceea ce intenţionez şi în acest caz, nu se poate să nu 
reuşesc. 

— Veţi cere pedeapsa cu moartea? 

— Da, pentru că nu există nicio îndoială în privinţa 
premeditării. Deci inculpatul va ajunge în camera de 
gazare. 

— Prin urmare, sunteţi sigur că se va aplica pedeapsa 
capitală? 

— Bineînţeles. Juraţii din Ford au votat întotdeauna ceea 
ce le-am cerut, când şi-au dat seama că am dreptate. Sunt 
oameni foarte capabili. 

— Domnul Brigance, avocatul apărării, a spus că s-ar 
putea ca juraţii să nu-l acuze pe clientul său. 

Buckley îşi drese vocea: 

— Păi, ar fi mai bine ca domnul Brigance să fie ceva mai 
realist. Luni, cazul va fi prezentat în faţa marelui juriu, iar în 
după-amiaza aceleiaşi zile, veţi vedea, se va pronunţa şi 
acuzarea. V-o promit eu. Şi el ştie foarte bine că-i aşa. 

— Credeţi că procesul se va ţine în Ford? 

— N-are importanţă unde. Cert e că va fi oricum 
condamnat. 

— Anticipaţi că apărarea va invoca iresponsabilitatea 
acuzatului? 

— M-aştept la orice. Domnul Brigance este un apărător 
foarte capabil. Nu ştiu ce truc va folosi, dar procuratura din 
Mississippi e pregătită pentru orice. 

— Va fi solicitată o tranzacţie? 

— Nu prea cred în negocieri de felul acesta şi bănuiesc că 


125 


nici Brigance nu se gândeşte la aşa ceva. Nu, în niciun caz. 

— Domnia Sa zice că n-a pierdut niciun proces de omor 
propus de dumneavoastră. 

Zâmbetul îi dispăru brusc. Se aplecă peste birou şi-l privi 
aspru pe reporter. 

— E adevărat. Dar pun pariu că n-a amintit nimic despre 
nenumăratele procese de vătămare corporală şi de tâlhărie, 
nu-i aşa? Vă asigur că mi-am luat revanşa aproape în 
întregime. 

Reporterul îi mulţumi pentru favoarea făcută, iar Buckley 
se oferi să-i stea oricând la dispoziţie. 

Ethel urcă scările legănându-se şi se opri în faţa biroului 
mare. 

— Domnule Brigance, soţul meu şi cu mine am primit 
aseară un telefon obscen acasă şi unul aici, acum câteva 
minute. Nu-mi place treaba asta. 

Jake îi făcu semn să se aşeze: 

— Stai jos, Ethel. Spune-mi, ce-au zis? 

— De fapt am exagerat spunând că au fost obsceni. M-au 
ameninţat pentru că lucrez cu dumneavoastră. Au zis c-o 
să-mi pară rău că am slujba asta. Cei care-au sunat aici au 
zis c-au să aibă „grijă” şi de familia dumneavoastră. Vă 
spun sincer, mi-e frică. 

Şi Jake era îngrijorat, dar ridică nepăsător din umeri, ca s- 
o liniştească. Îl anunţase încă de miercuri pe Ozzie că 
primise astfel de mesaje. 

— Schimbă-ţi numărul, Ethel. Plătesc eu. _ 

— Nu vreau să-mi schimb numărul. Il am de 
şaptesprezece ani. 

— Bine, atunci nu-l schimba. Dar să ştii că nu e mare 
lucru. Şi eu l-am schimbat. 

— Da' eu nu vreau! 

— Nicio problemă! Ce mai doreşti? 

— Păi, cred că n-aţi făcut bine că aţi luat cazul ăsta. Eu... 


126 


— Nu mă interesează părerea dumitale! Nu te plătesc să- 
mi alegi cazurile. Dacă vreau să-ţi ştiu părerea, te-ntreb eu. 
Până atunci, însă, taci din gură! 

Secretara se bosumflă şi ieşi. Jake îl sună din nou pe 
Ozzie. După vreo oră, Ethel îl anunţă prin interfon: 

— A sunat Lucien şi mi-a spus să-i fac un raport cu 
ultimele cazuri. Vrea să i-l duci dumneata în după-amiaza 
aceasta. Zicea că nu l-ai mai vizitat de cinci săptămâni. 

— De patru. Bine, fă-i raportul şi i-l duc eu mai târziu. 

Lucien obişnuia să treacă pe la birou sau să sune o dată 
pe lună. Se informa asupra cazurilor în curs şi ţinea pasul 
cu orice noutate ivită în domeniul dreptului. De fapt, nu 
prea avea ce face altceva, în afară de faptul că bea şi juca 
la bursă, riscând totdeauna. Era alcoolic şi îşi petrecea 
majoritatea timpului pe terasa din faţă a casei lui mari şi 
albe de pe deal, la vreo opt străzi depărtare de scuar. De 
acolo putea admira tot oraşul, sorbind whisky şi citind 
materiale despre cazurile pe rol. Decăzuse mult de când 
fusese exclus din barou. Avea o servitoare cu studii de 
asistentă medicală, care îi aducea băutura pe terasă, de la 
prânz, până la miezul nopţii. Rareori mânca sau dormea, 
preferând să piardă vremea. Jake îi făcea vizite cel puţin o 
dată pe lună. Se ducea la aceste întrevederi dintr-un 
sentiment al datoriei. Lucien era un bătrân bolnav, cu limba 
ascuţită, care-i înjura pe avocaţi, pe judecători şi mai ales 
pe procurori. Jake era singurul lui prieten, care îi asculta cu 
interes discursurile moralizatoare, până la capăt. Pe lângă 
aceste predici, îi dădea tot felul de sfaturi inutile, ceea ce 
era un obicei foarte plictisitor. Ştia totdeauna totul despre 
cazurile lui, uimindu-l pe Jake, mai ales că nu cobora 
niciodată în oraş, cu excepţia zilelor când se ducea la poşta 
din cartierul negrilor. 

Jake îşi parcă automobilul în spatele Porsche-ului murdar 
şi lovit al lui Lucien şi-i înmână dosarele. Nu se salutară. Se 


127 


aşezară în nişte balansoare de nuiele de pe terasă şi priviră 
oraşul. De acolo se vedea tribunalul, pe deasupra clădirilor 
şi a arborilor din scuar. Într-un târziu, Lucien îi oferi un 
whisky sau vin sau bere, dar Jake le refuză pe toate. Carlei 
nu-i plăcea să-l vadă băut. 

— Felicitări! 

— Pentru ce? întrebă Jake. 

— Pentru cazul Hailey. 

— Crezi că merit felicitări pentru asta? 

— N-am avut un caz aşa „gras”, deşi am trecut prin 
multe, să ştii. 

— „Gras”, în ce sens? 

— Mă refer la publicitate, la faimă. Ăsta-i jocul avocaţilor, 
Jake. Dacă rămâi necunoscut, mori de foame. Oamenii când 
dau de necaz se adresează unui avocat despre care au mai 
auzit. Trebuie să te vinzi publicului, dacă eşti apărătorul 
străzii. Sigur, e altceva când lucrezi pentru o corporație sau 
pentru o agenţie de asigurări, unde nu-ţi mişti fundul şi 
câştigi o mie de dolari pe zi, despicând firul în patru şi... 

— Lucien, îl întrerupse Jake cu calm. Am mai vorbit 
despre aceste lucruri de nenumărate ori. Hai să discutăm 
cazul Hailey. 

— Bine, bine! Pun pariu că Noose va refuza să transferi 
procesul în altă parte. 

— Cine-a zis că voi cere un astfel de transfer? 

— Eşti prost dacă n-o faci. 

— De ce? 

— Gândeşte-te la statistică. Comitatul ăsta nu are decât 
douăzeci şi şase la sută oameni de culoare. In orice alt ţinut 
din Mississippi sunt cel puţin treizeci la sută negri. De 
exemplu, în Van Buren, patruzeci la sută. Lucrul acesta 
înseamnă mai mulţi negri în juriu. Dacă reuşeşti transferul, 
ai şanse mai multe. Aici rişti ca toţi juraţii să fie albi şi, 
crede-mă, am văzut cum iau ăştia deciziile. Tu ai nevoie de 


128 


un juriu cu cel puţin un negru care să te-ajute să-i pui în 
divergență. 

— Atunci există riscul unui apel. 

— Nu-i nimic! îi mai pui o dată în divergență. Vor 
renunța, până la urmă. Un juriu în confuzie înseamnă un 
punct în minus pe tabela lui Buckley. Se va lăsa păgubaş, îți 
spun eu. 

— Bun. Atunci să mă duc la Noose şi să-i spun că vreau 
să transfer procesul într-un comitat unde juriul să fie format 
din mai mulţi negri! 

— Poţi să faci şi asta, dacă vrei, dar nu te sfătuiesc. Să fiu 
în locul tău, aş stârni mai întâi tapaj publicitar, aş câştiga 
simpatia oamenilor etc. etc. 

— Nu cumva crezi că Noose nu se va prinde. 

— Nu. Cazul ăsta-i prea mare şi va fi şi mai mare. A 
intervenit deja presa, iar procesul a început, din punctul lor 
de vedere. Toată lumea a auzit de întâmplarea asta, şi nu 
numai aici, în ţinut. Vreau să-ţi spun că nu există om în 
Mississippi care să nu aibă idei preconcepute despre vină şi 
nevinovăție. Aşa că, într-un fel, e inutil. 

— Atunci, de ce să cer transferul? 

— Pentru că, atunci când amărâtul ăla va fi condamnat, 
ai de ce te lega pentru recurs. Poţi pretinde că judecata n-a 
fost corectă, din cauză că procesul n-a fost transferat. 

— Mulţumesc pentru încurajare. Ce şanse aş avea să-l 
mut în alt comitat, poate pe undeva în deltă? 

— Nici să nu te gândeşti! Ai dreptul să ceri transferul, dar 
nu să alegi tu locul. 

Jake nu ştia acest lucru. De fiecare dată învăţa câte ceva 
de la Lucien. Dădu din cap, privindu-l cu încredere pe 
bătrânul aceasta cu barbă colilie, lungă şi murdara, care 
găsea totdeauna răspuns la orice problemă. 

— Sallie, ţipă Lucien, aruncând cuburile de gheaţă în 
tufe. 


129 


— Cine e Sallie? 

— Îngrijitoarea mea, zise el, în vreme ce îşi făcea apariţia 
o negresă înaltă, frumoasă şi distinsă, care îi zâmbi lui Jake. 

— Da, Lucien, răspunse ea. 

— Paharul meu e gol. 

Traversă terasa cu un mers elegant şi îi luă paharul. Avea 
mai puţin de treizeci de ani şi era bine făcută, drăguță şi 
foarte închisă la culoare. 

— Unde ai găsit-o? întrebă Jake. 

Lucien rămăsese cu ochii pierduţi în depărtare, spre 
clădirea tribunalului. 

— Unde ai găsit-o? 

— Habar n-am! 

— Câţi ani are? 

Lucien tăcea. 

— Locuieşte aici? 

Niciun răspuns. 

— Cât îi plăteşti? 

— Da' ce te interesează? Mai mult, oricum, decât îi dai tu 
lui Ethel. E şi asistentă medicală, ştii? 

„Sigur”, gândi Jake, rânjind. 

— Pun pariu că face o mulţime de alte lucruri. 

— Nu-ţi face tu griji în privinţa asta! 

— Văd că nu eşti prea optimist în legătură cu şansele 
mele de a obţine achitarea. 

Lucien reflectă un moment. Îngrijitoarea-asistentă se 
întoarse cu paharul de whisky şi cu ceaiul. 

— Aşa e. Va fi greu. 

— De ce? 

— Se pare că omorul a fost premeditat. Din câte 
informaţii am, Hailey a urmat un plan bine stabilit. Nu-i 
aşa? 

— Da. 

— Sunt sigur c-ai să-l scoţi nebun. 


130 


— Nu ştiu. 

— Trebuie s-o faci, declară Lucien cu severitate. N-ai altă 
cale. Vei susţine c-a fost un accident. Doar n-ai de gând să 
spui că i-a împuşcat pe băieţii ăia doi, cu cătuşe şi 
neînarmaţi, în legitimă apărare. 

— Nu, bineînţeles. 

— Şi nici n-ai să-i creezi un alibi, spunându-le celor din 
juriu c-a fost acasă cu familia când s-a petrecut omorul. 

— Sigur că nu. 

— Atunci ce alte mijloace de apărare mai ai? Trebuie să 
spui că e nebun! 

— Dar, Lucien, el e perfect normal şi nici n-am de unde 
să scot nişte pseudopsihiatri care să-l declare nebun. Şi-a 
planificat cu multă grijă toate mişcările. 

Lucien zâmbi şi bău din pahar. 

— D'aia îţi spun că nu prea stai pe roze. 

Jake îşi puse paharul cu ceai pe masă şi se legănă uşor. 
Lucien savură momentul. 

— Ai cam încurcat-o, mai zise el. 

— Dar juriul? Ştii bine că vor ţine cu Hailey. 

— Tocmai de aceea e nevoie să pledezi pentru nebunie. 
Trebuie să le oferi o ieşire, o cale prin care să-l poată 
scoate nevinovat, dacă aceasta e şi vrerea lor. Trebuie să 
conduci lucrurile în aşa fel încât să aibă şi ei de ce se lega. 
N-are importanţă convingerea lor că Hailey nu-i nebun. 
Ceea ce contează este ca juriul să aibă o bază legală pentru 
achitare, asta în cazul că doreşte s-o facă. 

— Crezi că vor să-l achite? 

— Unii, da. Numai că Buckley va face mult tărăboi pe 
chestiunea crimei cu premeditare. Şi tipul nu-i de neglijat. 
Le poate schimba simţămintele. O să facă din Hailey un 
negru oarecare, acuzat de uciderea a doi albi. 

Lucien îşi clătină paharul care scoase un sunet plăcut, 
lovit de cuburile de gheaţă, şi rămase cu ochii aţintiţi 


131 


asupra lichidului maroniu. 

— Dar ajutorul de şerif? Atacul violent cu intenţia de a 
omori un poliţist e o chestiune de viaţă şi de moarte. 
Spune-mi, cum ai de gând s-o scoţi la capăt cu asta? 

— N-a fost nimic intenţionat. 

— Nemaipomenit! Va fi foarte convingător când bietul 
băiat va compărea ca martor şi le va arăta ciotul. 

— Ciotul? 

— Da, ciotul. Aseară i-au amputat piciorul. 

— Lui Looney?! 

— Da, cel pe care l-a rănit domnul Hailey. 

— Credeam că n-are nimic. 

— O, da, e bine. Nu-i lipseşte decât un picior! 

— De unde ştii? 

— Am şi eu sursele mele. 

Jake se apropie de marginea terasei şi se sprijini de o 
coloană. | se tăiaseră picioarele. Lucien îi potolea din nou 
elanul. Era expert în a găsi fisuri de fiecare dată când avea 
un proces. Bătrânul făcea raționamente pentru propria-i 
plăcere, dar de obicei avea dreptate. 

— Uite ce e, Jake. Nu intenţionez să-ţi distrug orice urmă 
de speranţă. Procesul acesta poate fi câştigat; greu, dar nu 
imposibil. Trebuie să crezi în izbânda ta. Numai să nu te 
avânţi prea mult. Ai stat destul de vorbă cu presa, pentru 
moment. E timpul să te apuci de lucru. 

Lucien se duse la marginea terasei şi scuipă în tufe. 

— Ţine minte, domnul Hailey e vinovat, fără doar şi 
poate. Toţi cei acuzaţi de crimă sunt în culpă. El, cu atât 
mai mult: a vrut să-şi facă singur dreptate şi a omorât doi 
oameni; a plănuit totul cu multă grijă. Sistemul nostru 
judiciar nu prevede ca fiecare să-şi facă dreptate după cum 
îl taie capul. E o situaţie foarte ciudată: justiţia va ieşi 
învingătoare, fie că pierzi, fie că nu. Cât mi-aş mai fi dorit 
un astfel de caz! 


132 


— Vorbeşti serios? 

— Bineînţeles. Orice avocat ar visa aşa ceva. Câştigă-l şi 
vei ajunge celebru. Ar fi bomba secolului, în această parte 
de lume. Te vei îmbogăţi, Jake. 

— Voi avea nevoie de ajutorul tău. 

— Il ai, oricum n-am altceva de făcut. 

După cină, când Hanna se duse la culcare, Jake îi povesti 
Carlei despre telefoanele pe care le primise la birou. Mai 
fusese sunat şi în cazul celorlalte procese de omor pe care 
le apărase, dar nu fusese niciodată ameninţat ca acum, el 
şi familia lui. 

— Ţi-e teamă? întrebă ea. 

— Nu tocmai. Probabil nu sunt decât nişte puşti sau 
prieteni de-ai lui Cobb. Ţie ţi-e frică? 

— M-aş fi simţit mai în siguranţă dacă n-am fi primit 
astfel de telefoane. 

— Toată lumea se confruntă cu aşa ceva. Ozzie primeşte 
cu sutele. Şi Bullard şi Childers, toţi. Nu-mi fac probleme. 

— Şi dacă se-ngroaşă gluma? 

— Carla, nu mi-aş pune, sub niciun motiv, familia în 
pericol. Nu merită. Dacă văd că lucrurile iau o întorsătură 
nedorită, mă retrag, îţi promit. 

Declaraţia lui n-o prea impresionă pe Carla. 

Lester numără nouă hârtii de câte o sută de dolari şi îi 
puse mândru pe birou, în faţa lui Jake. 

— Păi, sunt numai nouă sute. Parcă stabilisem că-mi dai 
o mie. 

— Gwen a avut nevoie de nişte alimente. 

— Sau poate tu, de nişte whisky. 

— Hai, Jake, doar n-o să-l fur pe frate-meu. 

— Bine, bine! Când se duce Gwen la bancă, să 
împrumute restul de bani? 

— Mă voi întâlni eu cu bancherul. Parcă Atcavage îl 
cheamă, nu-i aşa? 


133 


— Da, Stan Atcavage. E alături de banca de asigurări. 
Suntem prieteni. Te-a mai împrumutat o dată. Ai actele la 
tine? 

— Sunt în buzunar. Cât crezi că-mi împrumută? 

— N-am idee. De ce nu te duci să afli? 

Lester plecă. După zece minute, sună Atcavage: 

— Jake, nu pot să le acord împrumutul. Dacă-l 
condamnă? Nu te supăra că zic asta, ştiu că eşti avocat 
bun. Doar am apelat şi eu la tine, când cu divorţul. Dar cum 
să-mi înapoieze împrumutul, dacă-l condamnă la moarte? 

— Uite ce-i, Stan. Dacă nu-şi poate plăti datoria, rămâi 
stăpân pe zece pogoane de pământ, nu-i aşa? 

— Da, da. Şi pe o cocioabă. Zece pogoane cu arbori şi 
mărăcini, plus o casă veche. E tot ce-şi doreşte noua mea 
nevastă. Las-o baltă, Jake! 

— E o casă frumoasă, plătită aproape integral. 

— E o cocioabă curată, nimic mai mult. Nu are nicio 
valoare, Jake. 

— N-are cum să fie aşa! 

— Jake, oricum n-am nevoie de ea, nici eu, nici banca. 

— Ai mai ipotecat-o şi înainte. 

— Pe atunci era frate-su la puşcărie, nu el, care avea o 
slujbă bună la fabrica de hârtie. Singura lui perspectivă 
acum e închisoarea Parchman. 

— Mulţumesc, Stan, pentru încredere. 

— Nu mai vorbi aşa, Jake. Am toată încrederea în 
priceperea ta, dar nu pot împrumuta bani pe baza asta. Ştiu 
că tu eşti singurul care l-ai putea salva şi sper s-o faci. Dar 
mi-e imposibil să-i acord împrumutul. Imi pun cenzorii-n 
cap. 

Lester mai încercă la Banca Populară şi la Ford Naţional, 
cu aceleaşi rezultate. Toţi doreau ca fratele lui să fie 
achitat; dar ce se întâmpla dacă era condamnat? 

„Minunat! gândi Jake. Nouă sute de dolari pentru un 


134 


proces ca acesta!” 


135 


11 


Claude nu se gândise niciodată să-şi tipărească meniul 
din localul său. Cu ani în urmă, când îl deschisese, nu-şi 
putuse permite aşa ceva. Acum, nu mai era nevoie, pentru 
că toţi clienţii ştiau cu ce îi putea servi. La micul dejun, 
pregătea orice, în afară de orez şi pâine prăjită, iar preţul 
varia în funcţie de comandă. Vinerea avea grătar şi costiţă, 
o ştia toată lumea. Atunci se înmulţeau şi clienţii albi. 
Claude observă că acestora le plăcea grătarul la fel de mult 
ca negrilor, numai că nu ştiau să-l pregătească. 

Jake şi Atcavage se aşezară la o măsuţă de lângă 
bucătărie. Claude însuşi le aduse farfuriile cu costiţă şi cu 
salată de varză. Se aplecă spre Jake şi zise încet: 

— Îți urez noroc. Sper să-l scoţi din necaz. 

— Mulţumesc, Claude. Sper să fii în juriu. 

Claude râse şi spuse tare: 

— Pot să mă ofer ca voluntar? 

Jake se apucă să mănânce, bombănindu-l pe Atcavage că 
n-a vrut să acorde împrumutul. Bancherul se arătă ferm în 
decizia lui, dar se oferi să acorde cinci mii, dacă Jake voia 
să-l gireze pe Carl Lee. Avocatul însă îi atrase atenţia că n- 
ar fi corect. 

Pe trotuar se formase deja o coadă, iar oamenii priveau 
chiorâş la vitrine. Claude nu mai prididea luând comenzi şi 


136 


servind, salutând şi dându-i afară pe cei care terminaseră 
de mâncat. Din momentul în care ţi se aducea farfuria, nu 
puteai rămâne mai mult de douăzeci de minute, vinerea. 
După expirarea acestora, Claude făcea nota de plată şi îşi 
invita clienţii afară, ca să facă mai multă vânzare. 

— Nu mai trăncăniţi şi mâncaţi odată! striga el. 

— Mai am zece minute, Claude. 

— Mai ai şapte! 

Miercurea avea somn prăjit şi atunci clienţii puteau sta 
treizeci de minute în local, din cauza oaselor. Albii îi evitau 
localul în această zi, pentru că folosea prea multă grăsime 
la preparare. Avea o reţetă specială, de la bunica lui. 
Mâncarea era grea şi săţioasă - o adevărată calamitate 
pentru tubul digestiv al albilor. Pe negri nu-i deranja, aşa că 
miercurea veneau cu zecile. 

Lângă aparatul de marcat stăteau doi străini care se 
uitau la Claude cu teamă. Jake bănuia că sunt ziarişti. De 
câte ori Claude devenea bănuitor şi privea sever, ei luau 
cuminţi, în mână, câte-o costiţă, deşi se vedea cât de colo 
că nu se puteau obişnui cu stilul acesta. Erau, probabil, din 
nord. De altfel, comandaseră salată, dar Claude sărise-n 
sus de două palme şi le spusese că dacă nu vor grătar, mai 
bine să plece. Apoi strigase în gura mare că „nătărăii ăştia 
vor salată”. 

— Poftim, mâncaţi, da' repede! le zisese el, după ce-i 
servise. 

— Nu aveţi cuțite pentru friptură? îl întrebară ei pe 
Claude, pe un ton tranşant. 

Acesta îşi dăduse ochii peste cap şi plecase bombănind. 
Unul din ei îl observă pe Jake şi, după ce se uită la el câteva 
minute, se apropie şi se aplecă să-i vorbească. 

— Sunteţi cumva Jake Brigance, apărătorul domnului 
Hailey? 

— Da. Dar dumneavoastră cine sunteţi? 


137 


— Roger Mekittrick, de la New York Times. 

— Mă bucur că vă cunosc! spuse Jake cu un zâmbet, 
schimbându-şi atitudinea. 

— Mă ocup de cazul Hailey şi aş dori să ne întâlnim, cât 
mai curând posibil. 

— Sigur că da! După-amiaza aceasta sunt liber. E vineri. 

— Ne putem întâlni mai târziu. 

— Ce-aţi zice de ora patru? 

— E bine, spuse Mekittrick care îl văzu pe Claude venind 
de la bucătărie. 

— Ne vedem atunci. 

— Hai, bobocule! îi strigă Claude. Ţi-a expirat timpul. 
Plăteşte şi pleacă! 

Jake şi Atcavage terminară în cincisprezece minute. 
Acum aşteptau asaltul verbal din partea lui Claude. Işi 
linseră degetele şi se şterseră la gură, apreciind frăgezimea 
costiţei. 

— Cazul acesta o să te facă celebru, nu-i aşa? întrebă 
Atcavage. 

— Aşa sper. Dar, după cum ştii, n-o să-mi prea aducă 
bani. 

— Hai să vorbim serios, Jake. N-o să te propulseze? 

— Dacă voi câştiga, voi avea clienţi cu ghiotura. Şi voi 
putea să-mi aleg procesele. 

— Ce-nseamnă asta, din punct de vedere financiar? 

— Habar n-am. Nu ştiu ce fel de lume va veni atunci să 
mă solicite. Oricum, având mai multe procese, voi primi şi 
bani mai mulţi. N-o să-mi mai fac griji cu ziua de mâine. 

— Asta cu siguranţă. 

— Uite ce-i, Stan, nu putem fi toţi putred de bogaţi. O 
diplomă în drept nu mai înseamnă acelaşi lucru ca altădată. 
Suntem prea mulţi - paisprezece, în orăşelul ăsta. 
Competiţia e dură, chiar aici, în Clanton. Cazurile serioase 
sunt puţine, iar avocaţii prea mulţi. În oraşele mari, e şi mai 


138 


rău. lar Facultăţile de drept produc tot mai mulţi absolvenţi, 
dintre care puţini îşi găsesc de lucru. In fiecare an, îmi bat 
la uşă cel puţin zece copii din ăştia care vor să se angajeze. 
Acum câteva luni, o firmă mare din Memphis şi-a concediat 
câţiva avocaţi. Poţi să-ţi imaginezi? Exact ca într-o fabrică! 
Bănuiesc că s-au dus la Oficiul forţelor de muncă şi au stat 
la coadă, împreună cu nişte operatori adormiţi. Şi erau 
avocaţi, nu secretare sau şoferi de camion. 

— Imi pare rău că ţi-am pus o astfel de întrebare. 

— Bineînţeles că mă gândesc la ziua de mâine. Meseria 
asta-mi aduce cam patru mii pe lună. Am un venit net de 
cincizeci de mii pe an. Unele luni sunt bune, altele mai 
slabe. De-aceea procesul ăsta e atât de important pentru 
mine. Nu voi mai avea o astfel de ocazie. După ce se va 
termina, nu mi se va mai întâmpla vreodată ca un reporter 
de la New York Times să mă solicite, într-o cafenea, pentru 
un interviu. Dacă voi câştiga, am să fiu un erou, în zonă. ŞI 
n-o să-mi mai pese de ziua de mâine. 

— Şi dacă pierzi? 

Jake tăcu o clipă, uitându-se după Claude. 

— Indiferent de rezultat, publicitatea care se face îmi va 
fi favorabilă. Bineînţeles, e dureros dacă pierd. Orice avocat 
din ţinutul ăsta îşi doreşte să dau greş. Toţi vor să-l vadă 
condamnat. Se tem c-aş putea deveni prea mare şi că le voi 
lua clienţii. Avocaţii sunt foarte geloşi, să ştii. 

— Şi tu eşti tot aşa? 

— Sigur. Uite, de exemplu, firma lui Sullivan. Am tot 
disprețul pentru avocaţii de acolo, dar mi-e şi ciudă, într-o 
anumită măsură. Mi-ar plăcea ca unii clienţi de-ai lor să 
vină la mine; de asemenea, nu pot să nu-i invidiez pentru 
onorariile şi pentru protecţia de care se bucură. Au 
avantajul că primesc lunar o sumă frumoasă, iar de Crăciun 
li se dă câte o primă. Au, oricum, siguranţa câştigului, lucru 
care mi-ar plăcea şi mie. Eu la ce să m-aştept? Sunt 


139 


apărătorul beţivilor, al criminalilor, al soţilor şi al soțiilor 
care se bat între ei ca chiorâi - oameni lipsiţi de posibilităţi 
materiale. Aşa că trăiesc de pe o lună pe alta, la cheremul 
lor. 

— Jake, îl întrerupse Atcavage. Mi-ar plăcea să continuăm 
discuţia, dar Claude se cam uită la ceas şi la noi. Cred că e 
timpul să plecăm. 

Nota de plată a lui Jake era mai mare cu şaptezeci şi unu 
de cenți decât a lui Atcavage, pentru că avocatul avusese o 
costiţă în plus, le explică Claude. 

Mekittrick era un tip atrăgător, meticulos şi băgăcios. 
Sosise la Clanton încă de miercuri, pentru a se documenta 
asupra acestui omor care făcuse vâlvă în toată ţara. 
Stătuse de vorbă cu Ozzie şi cu Moss Junior, iar aceştia îi 
sugeraseră să-l abordeze pe Jake. Acelaşi sfat îl primise şi 
de la Bullard. Nu scăpase ocazia de a se întreţine cu 
obişnuiţii de la Coffee Shop şi Tea Shoppe, de la Huey şi 
Ann's Launge. Gwen şi Lester îi răspunseseră la câteva 
întrebări, dar nu-i permiseseră s-o vadă pe Tonya. Fosta 
soţie a lui Willard, precum şi mama acestuia, se arătară 
dispuse să stea de vorbă cu el, dar doamna Cobb refuză, 
sătulă fiind de-atâţia reporteri. Unul din fraţii lui Ray se 
oferi să discute cu el contra cost. Reporterul refuză şi se 
duse apoi la fabrica de hârtie, unde îi întâlni pe foştii colegi 
de muncă ai lui Carl Lee. Dădu o fugă şi la procuratura din 
Smithfield. Işi propuse să plece după câteva zile din oraş şi 
să se întoarcă la începerea procesului. 

Mekittrick era din Texas, aşa că vorbea uşor tărăgănat, 
impresionându-i în felul acesta pe localnici. Spre deosebire 
de confrații lui jurnalişti care se străduiau să folosească o 
limbă cât mai literară, el făcea uz de o mulţime de 
regionalisme. 

— Asta ce mai e? zise Mekittrick, făcând un gest spre 
biroul lui Jake. 


140 


— Un magnetofon, răspunse avocatul. 

Mekittrick îşi puse şi el reportofonul pe birou şi zise: 

— Pot să ştiu de ce? 

— Sigur. E biroul meu, mie îmi luaţi interviul, aşa că, 
dacă vreau, am tot dreptul să-l înregistrez. 

— Vă aşteptaţi la neplăceri? 

— Mă străduiesc să le evit. Nu-mi place să se 
răstălmăcească ceea ce spun. 

— Nu mi s-a reproşat niciodată aşa ceva. 

— Bine, atunci n-aveţi de ce să vă faceţi probleme că 
înregistrez interviul. 

— Nu prea aveţi încredere în mine, nu-i aşa, domnule 
Brigance? 

— Bineînţeles că nu. În altă ordine de idei, prefer să-mi 
spui Jake. 

— De ce nu aveţi încredere în mine? 

— Pentru că fiind reporter la un ziar din New York, te 
simţi atras de subiecte de senzaţie şi sunt sigur că vei scrie 
un articol bine documentat şi moralizator, în care ne vei 
prezenta pe toţi ca pe nişte provinciali rasişti şi ignoranţi. 

— Greşeşti! Mai întâi de toate, eu sunt din Texas. 

— Da, dar ziarul la care lucrezi e la New York. 

— Oricum, mă consider din sud. 

— De când te-ai mutat la New York? 

Jake zâmbi, clătinând din cap semnificativ. 

— Şi pe lângă asta, nu lucrez la un ziar de senzaţie. 

— Om trăi şi-om vedea. Procesul e peste câteva luni, aşa 
că am timp să mă conving de ce vei scrie. 

— Corect. 

Cei doi îşi puseră în funcţiune aparatele de înregistrat. 

— Sunteţi de părere că procesul lui Carl Lee Hailey are 
şanse să decurgă normal în comitatul Ford? 

— De ce nu? întrebă Jake. 

— Păi, pentru că e negru, pentru că a ucis doi albi şi 


141 


pentru că va fi judecat de un juriu în majoritate alb. 

— Vreţi să spuneţi că va fi judecat de un grup de rasişti? 

— Nu, n-am spus asta. Nici măcar n-am sugerat aşa 
ceva. De ce presupuneţi că v-aş considera rasişti? 

— Pentru că ştiu că gândiţi aşa. Ne-aţi pus o etichetă. 
Ştiţi bine că am dreptate. 

Mekittrick dădu din umeri şi scrise ceva în carneţelul său. 

— Vreţi să răspundeţi la întrebarea pe care v-am pus-o? 

— Da. Procesul va decurge normal, dacă va fi judecat 
aici. 

— Aţi prefera să se desfăşoare aici? 

— Cu siguranţă, vom încerca să-l transferăm. 

— Unde? 

— Nu e de competenţa noastră să propunem locul. E 
treaba judecătorului. 

— De unde a făcut Hailey rost de un M-16? 

Jake îşi drese vocea, uitându-se la reportofon: 

— Nu ştiu. 

— Dacă ar fi alb, ar mai fi acuzat? 

— N-are rost să facem presupuneri de felul acesta. Şi- 
apoi, nici n-a fost încă acuzat. 

— Aşa e. Dar să presupunem c-ar fi alb, ar mai ajunge la 
proces? 

— Cred că da. 

— Şi ar fi condamnat? 

— Vreţi un trabuc? zise Jake, căutând în sertar şi 
aprinzându-şi cu bricheta o havană Roi-Tan. 

— Nu, mulţumesc. 

— Nu, dacă ar fi alb, n-ar fi condamnat. Cel puţin, nu într- 
un stat ca Mississippi, Texas sau Wyoming. Nu sunt prea 
sigur ce s-ar întâmpla la New York. 

— De ce? 

— Aveţi vreo fiică? 

— Nu. 


142 


— Atunci nu puteţi înţelege. 

— Nu fiţi aşa sigur. Deci, domnul Hailey va fi condamnat? 

— Tot ce se poate. 

— Prin urmare, sistemul juridic nu funcţionează prea bine 
când e vorba de negri? 

— Aţi stat de vorbă cu Raymond Hughes? 

— Nu. Cine e? 

— A candidat pentru postul de şerif, la alegerile trecute, 
alături de Ozzie care e negru. Hughes e alb. Dacă-mi 
amintesc bine, a obţinut cam treizeci la sută, într-un 
comitat în care albii sunt majoritari în proporţie de 
şaptezeci şi patru la sută. De ce nu-l întrebaţi pe domnul 
Hughes dacă sistemul funcţionează aici în defavoarea 
negrilor? 

— Mă refeream la sistemul judiciar. 

— E acelaşi lucru. Cine crezi că face parte din juriu? 
Aceiaşi oameni care au fost înscrişi pe listele de alegători. 

— Dacă domnul Hailey va fi probabil condamnat, iar un 
alb nu, cum explicaţi că sistemul acţionează asupra 
amândurora în acelaşi fel? 

— Păi, nu acţionează la fel. 

— Cred că nu vă mai înţeleg. 

— Sistemul reflectă societatea, care nu e totdeauna 
corectă. Dar nu se deosebeşte cu nimic de cea din New 
York, din Massachusetts sau din California. Sistemul e peste 
tot marcat de subiectivismul uman. 

— Şi credeţi că domnul Hailey va fi tratat la fel de corect 
aici, ca la New York? 

— Vreau să spun că la New York există tot atâta 
discriminare rasială ca în Mississippi. Şi în şcolile noastre 
elevii albi învaţă alături de cei negri. 

— Da, prin hotărâre judecătorească. 

— Sigur că da. Dar ce-aveţi de spus în legătură cu 
sistemul juridic din New York? Ani de zile, fariseii de acolo 


143 


ne-au arătat cu degetul şi ne-au cerut să nu mai facem 
discriminări rasiale. Ne-am conformat până la urmă şi n-a 
fost sfârşitul lumii. Dar dumneavoastră aţi ignorat cu bună 
ştiinţă neregulile care se petrec în şcoli, în sistemul de 
votare. Juriile dumneavoastră sunt constituite numai din 
albi, la fel şi personalul din primării. Recunosc, noi am 
greşit şi am plătit al naibii pentru asta. Dar am tras o 
mulţime de învăţăminte şi, deşi ne mişcăm încet şi 
anevoios, cel puţin ne dăm toată silinţa. Dumneavoastră ne 
arătaţi însă în continuare cu degetul. 

— N-am avut intenţia să reactualizez bătălia de la 
Gettysburg. _ 

— Îmi pare rău. Ce să-ţi spun? Încă nu ştiu ce strategie 
de apărare voi aborda. Sincer, e prea devreme să discutăm 
despre acest lucru. La urma urmei, Hailey nici n-a fost 
acuzat încă. 

— Cu siguranţă, va fi, nu-i aşa? 

— Cu siguranţă încă nu ştim, dar e foarte posibil. Când 
veţi publica interviul acesta? 

— Cred că duminică. 

— De fapt, n-are importanţă. Aici nu cumpără nimeni 
ziarul la care lucrezi. Da, va fi acuzat. 

Mekittrick aruncă o privire la ceas, iar Jake opri 
casetofonul. 

— Uite ce-i, să nu crezi că-s băiat rău, zise Mekittrick. Hai 
să terminăm interviul la o bere. 

— Să nu consemnezi asta, dar eu nu beau. Accept însă 
invitaţia dumitale. 

Biserica prezbiteriană se afla chiar în faţa celei mai 
importante biserici metodiste unite din Clanton. Amândouă 
erau vizibile din unghiul în care se situa marea biserică 
baptistă. Enoriaşii acesteia din urmă erau mai numeroşi şi 
mai bogaţi, dar prezbiterienii şi metodiştii terminau postul 
duminical mai devreme şi ajungeau la restaurant înaintea 


144 


baptiştilor. Aceştia soseau acolo pe la douăsprezece şi 
jumătate şi erau nevoiţi să stea la coadă, privindu-i pe 
ceilalţi cum mănâncă şi le fac semne ironice. 

Jake se bucura că nu e baptist. li considera pe aceştia 
puţin cam habotnici şi nu agrea deloc slujba lor de 
duminică seara. Carla fusese baptistă, iar Jake, metodist. Pe 
vremea când îi făcea curte, ajunseseră la un compromis, 
trecând amândoi la prezbiterieni. Erau mulţumiţi de noua 
lor biserică şi nu prea lipseau de la slujbă. In duminica 
aceea, se aşezară în strana lor cu Hanna dormitând între ei, 
fără să asculte predica. Jake se uita la pastor şi îşi imagina 
cum îl va înfrunta pe Buckley la tribunal, în faţa a 
doisprezece cetăţeni onorabili şi a publicului. Carla îl privea, 
pe predicator, gândindu-se la felul în care avea să schimbe 
aspectul sufrageriei. Cei din jur se uitau pe furiş la Jake, ca 
la o personalitate. Văzu câteva feţe necunoscute şi, 
judecând după insistența cu care îl priveau, îşi dădu seama 
că erau reporteri. 

— Mi-a plăcut mult predica, minţi Jake, dând mâna cu 
prelatul, la ieşire. 

— Mă bucur că te văd, Jake, îi răspunse reverendul. Te- 
am urmărit toată săptămâna la televizor. Copiii mei au fost 
entuziasmați când ai apărut. 

— Mulţumesc. Roagă-te pentru noi. 

Plecară să mănânce la Karaway, la părinţii lui Jake. Gene 
şi Eva Brigance locuiau în vechiul cămin părintesc. Casa se 
întindea pe o suprafaţă mare, în mijlocul unui teren 
împădurit, de vreo cinci pogoane, chiar în centrul localităţii. 
Se afla aproape de strada principală şi de şcoala unde 
învăţaseră Jake şi sora lui, vreme de doisprezece ani. Ambii 
părinţi erau pensionari, dar destul de tineri să străbată ţara 
în lung şi-n lat, în fiecare vară. Aveau un singur fiu, pe Jake, 
şi o fată mai mare, care locuia la New Orleans. 

Tipic pentru cei din sud, pregătiseră carne friptă, legume 


145 


şi zarzavaturi proaspete din grădină - fierte, coapte sau 
crude, chifle şi fursecuri de casă, două feluri de sos, pepeni 
verzi şi galbeni, plăcinte cu piersici şi lămâie şi cornuleţe 
fragede cu căpşuni. Pentru că nu reuşeau să mănânce 
decât foarte puţin din toate acestea, Eva şi Carla 
împachetau ceea ce rămânea. La Clanton, le mai ajungeau 
bunătăţile încă o săptămână. 

— Ce mai fac părinţii tăi, Carla? o întrebă domnul 
Brigance, oferindu-i o chiflă. 

— Bine. Am vorbit ieri cu mama. 

— Sunt la Knoxville? 

— Nu, au plecat pe timpul verii la Wilmington. 

— Vă duceţi să-i vedeţi? întrebă Eva, în vreme ce turna 
ceaiul dintr-un vas vechi, de porțelan. 

Carla îi aruncă o privire lui Jake, care muia nişte fasole 
verde în farfuria Hannei. Nu voia să aducă în discuţie cazul 
Hailey. Începând cu ziua de luni, nu trecuse masă la care să 
nu se abordeze acest subiect, iar Jake era sătul să tot 
răspundă la aceleaşi întrebări. 

— Da, aşa aveam de gând. Depinde de programul lui 
Jake. S-ar putea să aibă o vară cam încărcată. 

— Am auzit şi noi, zise Eva rar, pe un ton indiferent, ca şi 
cum ar fi vrut să-i reamintească fiului ei că nu i-a mai sunat 
de mult. 

— Aveţi telefonul defect, băiete? întrebă domnul 
Brigance. 

— Nu, am schimbat numărul. 

Cei patru adulţi mâncau încet, preocupaţi, în timp ce 
Hanna se uita la prăjituri. 

— Da, ştiu. Aşa ne-a spus şi telefonista, că aţi dat 
numărul la secret. 

— lartă-mă că nu te-am anunţat, dar am fost tare ocupat. 
Am trăit într-o agitaţie continuă. 

— Am aflat şi noi din ziare, zise tatăl. 


146 


Eva se opri din mâncat şi-şi drese vocea: 

— Jake, chiar crezi că-l vei scăpa? 

— Îmi fac griji pentru voi. Poate fi un caz foarte periculos. 

— l-a omorât cu sânge rece, zise Eva. 

— Cei doi i-au violat fetiţa, mamă. Ce-ai spune dacă i s-ar 
întâmpla acelaşi lucru Hannei? 

— Ce-i aia „violat”? întrebă Hanna. 

— N-are importanţă, draga mea, răspunse Carla. Am 
putea vorbi despre altceva? 

Cei doi începură din nou să mănânce. Nora lor se arătase 
a fi, ca de obicei, foarte înţeleaptă. Jake îi zâmbi mamei 
sale, fără să se uite la domnul Brigance: 

— Nu-mi face plăcere deloc să vorbesc despre cazul 
acesta, mamă. M-am săturat de el. 

— Cred că va trebui să ne informăm din ziare, zise 
domnul Brigance. 

Începură o discuţie despre Canada. 

Cam pe când cei din familia Brigance îşi terminau masa, 
lăcaşul sfânt al Capelei Muntele Sion CINE se legăna şi se 
cutremura sub încercările pline de devotament şi de 
frenezie ale bunului şi dreptului reverend Ollie Agee de a-şi 
înflăcăra enoriaşii. Diaconii dansau. Cei mai în vârstă 
cântau. Femeile leşinau. Bărbaţii gemeau şi-şi ridicau 
braţele spre ceruri, în vreme ce copiii priveau în sus 
înspăimântați. Cei din cor se clătinau, săreau şi se 
smuceau, apoi, sleiţi de puteri, urlau diferite strofe ale 
aceluiaşi cântec. Organistul interpreta o melodie, pianistul, 
alta, iar corul cânta ce se nimerea. Reverendul ţopăia în 
jurul amvonului, în veşmântul său alb, tivit cu roşu, 
chelălăind, rugându-se, ţipând la Dumnezeu şi transpirând. 
Balamucul creştea pe măsură ce leşinau tot mai mulţi şi se 
liniştea când enoriaşii erau cuprinşi de oboseală. După 
atâţia ani de experienţă, Agee ştia exact când furia atingea 
apogeul, când delirul ducea la epuizare şi turma avea 


147 


nevoie să-şi tragă sufletul. În acel moment, întindea mâinile 
şi începea să lovească amvonul cu forţa Dumnezeului 
Atotputernic. Atunci, muzica murea pe loc, convulsiile 
încetau, cei leşinaţi se trezeau, copiii se opreau din plâns, 
iar mulţimea se retrăgea supusă în strane. Era momentul 
predicii. 

Chiar când reverendul se pregătea să vorbească, uşile se 
deschiseră şi în cadrul lor apăru familia Hailey. Micuța 
Tonya mergea fără a fi ajutată, şchiopătând, ţinând-o de 
mână pe mama ei. In urmă veneau şi băieţii, împreună cu 
unchiul Lester. Se mişcau încet, pe intervalul din mijloc, şi 
se aşezară în faţă. Reverendul făcu un semn cu capul către 
organist care începu să cânte uşor, apoi corul murmură, 
legănându-se, aceeaşi melodie. Diaconii li se alăturară şi ei, 
ridicându-se în picioare. Cei mai în vârstă nu se lăsară mai 
prejos. Deodată, sora Crystal leşină ostentativ, urmată fiind 
de celelalte femei, care cădeau ca muştele. Bătrânii strigau 
tot mai tare, aşa că membrii corului se enervară. Organistul 
şi pianistul zdrăngăneau cu foc imnuri de tot felul, pentru a 
fi auziţi în acest vacarm. Reverendul Agee cobori de pe 
podium şi se îndreptă dansând spre familia Hailey. Il 
urmară cu toţii, dornici să-i ureze lui Tonya bun venit. 

Carl Lee nu se simţea prea rău la puşcărie. Sigur, acasă 
era mai plăcut, dar, ţinând cont de situaţia în care se afla, 
nu se putea plânge. Inchisoarea fusese clădită de curând, 
pe banii statului, la acţiunea juridică a unei organizaţii de 
apărare a drepturilor deţinuţilor. Mâncarea era preparată 
de două negrese uriaşe, pricepute în arta culinară, dar care 
nu prea ştiau să socotească. Fuseseră angajate temporar, 
însă Ozzie nu se obosise să le precizeze acest lucru. 
Mâncau aici patruzeci de deţinuţi pe lângă care mai 
ciuguleau şi gardienii. Treisprezece puşcăriaşi aparţineau 
închisorii Parchman. Aceştia aşteptau cu inima cât un 
purice să se întoarcă acolo, gândindu-se cu groază la 


148 


mâncarea mizerabilă, la paturile tari şi la lipsa aerului 
condiţionat. Toaletele de la Parchman erau puţine şi 
înfundate, iar ţânţarii bântuiau necruţători. 

Celula lui Carl Lee se afla lângă cea cu numărul doi, unde 
aşteptau prizonierii de drept civil. Deşi violenţi, se temeau 
de Hailey, mai ales cei care stăteau cu el. Carl Lee mânca 
în fiecare seară cu şeriful. Se simţea aproape la fel de bine 
în postura de vedetă ca avocatul lui. Ar fi dorit să stea de 
vorbă cu ziariştii, să le povestească despre fiica lui, despre 
faptul că locul său nu era în puşcărie, dar Jake îi interzisese 
să dea interviuri. 

Duminică după-amiază, târziu, după plecarea lui Gwen şi 
a lui Lester, Carl Lee se furişă împreună cu Ozzie şi cu Moss 
Junior, pe uşa din spate. Ideea de a face o vizită la spital i 
se păru bună şerifului, aşa că acceptase să-l însoţească. Il 
găsiră pe Looney singur, într-o rezervă. Carl Lee aruncă o 
privire fugară spre piciorul acestuia, apoi îi strânse mâna şi 
îşi exprimă regretul, cu lacrimi în ochi. Adăugă că ar face 
orice numai să-l vadă sănătos. Looney îi acceptă scuzele, 
fără nicio ezitare. Când se furişară înapoi, îl găsiră pe Jake 
la birou. Ozzie şi Moss se scuzară, lăsându-l pe Carl Lee cu 
avocatul său. 

— Unde-aţi fost? întrebă Jake bănuitor. 

— La spital, la Looney. 

— Poftim?! 

— Ce, am făcut ceva rău? 

— Aş vrea să m-anunţi şi pe mine înainte de a mai face 
astfel de vizite. 

— Da’ cu ce-am greşit? 

— Looney va fi vedeta martorilor acuzării, când se va 
cere pedeapsa cu moartea. Asta-i tot! El nu-i de partea 
noastră, Carl Lee, aşa că nu ai voie să stai de vorbă cu 
Looney decât în prezenţa avocatului tău. Ai înţeles? 

— Nu prea. 


149 


— Nu-mi vine să cred că Ozzie a făcut una ca asta! 
bombăni Jake. 

— A fost ideea mea, recunoscu Carl Lee. 

— Uite ce-i, dacă-ţi mai vin idei, te rog să m-anunţi şi pe 
mine. Bine? 

— Bine. 

— Ai mai stat de vorbă în ultima vreme cu Lester? 

— Da, a trecut p-aici cu Gwen şi mi-au adus câte ceva. 
Mi-a spus despre bănci. 

Jake se hotărî să pună piciorul în prag, în legătură cu 
taxa. Doar nu putea să-l apere pentru nouă sute de dolari. 
Cazul acesta avea să dureze vreo trei luni, cel puţin, şi 
suma aceasta nu ajungea nici pentru salariul minim. Era 
nedrept să muncească pe nimic. Carl Lee putea să facă rost 
de bani, doar avea atâtea rude! Gwen provenea dintr-o 
familie numeroasă. Ar trebui să facă toţi un sacrificiu, să-şi 
vândă automobilele, poate şi ceva pământ. Oricum, Jake 
trebuia să-şi primească onorariul; altfel, n-avea decât să-şi 
găsească alt avocat. 

— Îţi dau actele pe casa mea, propuse Carl Lee. 

Lui Jake i se muiară picioarele. 

— Nu-mi trebuie casa ta. Vreau bani, şase mii cinci sute 
de dolari. 

— Spune-mi cum, şi ţi-i dau. Dumneata eşti avocat, 
trebuie să găseşti o cale. 

Jake îşi dădu seama că n-avea de ales. 

— N-am cum să te ajut pentru nouă sute de dolari, Carl 
Lee. Nu mă pot lăsa ruinat de un caz. Sunt avocat şi se 
presupune că mai şi câştig. 

— Jake, am să-ţi plătesc, îţi promit. Poate mai durează 
puţin, dar am să-ţi plătesc, crede-mă! 

„Nu şi dacă te vor condamna la moarte”, gândi Jake. Apoi 
schimbă subiectul: 

— Ştii că juriul se întruneşte mâine şi că se va pune în 


150 


discuţie şi cazul tău? 

— Aşa că mă judecă? 

— Nu, asta înseamnă că mâine se va stabili dacă vei fi 
judecat sau nu. Tribunalul va fi plin de oameni, de reporteri. 
Judecătorul Noose va fi prezent, pentru deschiderea sesiunii 
din luna mai a Curţii. Buckley o să se foiască de colo-colo 
fumând, să fie în atenţia camerelor de luat vederi. E o zi 
mare. Noose începe după-amiază un proces de tâlhărie. 
Dacă vei fi acuzat mâine, atunci ne vom prezenta miercuri 
sau joi la tribunal, pentru trimiterea în judecată. 

— Pentru ce?! _ 

— Pentru trimiterea în judecată. In cazul proceselor de 
omor, judecătorul trebuie să citească acuzaţia în plen, în 
faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Vor face mare tapaj pe 
tema asta. Noi vom pleda pentru nevinovăție, dar Noose va 
stabili data procesului. Şi când vom cere cauţiunea, 
răspunsul va fi tot negativ. Să-l vezi pe Buckley ce-o să mai 
tipe, când mă va auzi. Cu cât mă gândesc la el mai mult, cu 
atât îl urăsc mai tare. O să fie ca un junghi în coaste. 

— De ce să nu-mi stabilească cauţiunea? 

— Pentru omor, judecătorul nu e obligat s-o acorde. 
Poate, doar dacă vrea, dar de cele mai multe ori n-o face. 
Chiar dacă Noose ti-ar stabili cauţiunea, oricum n-ai avea 
cu ce s-o plăteşti, aşa că nu te mai gândi la asta. Până la 
proces vei sta la închisoare. 

— Ştii că mi-am pierdut slujba... 

— Când? 

— A trecut Gwen pe-acolo, vineri, şi mi-a încasat 
lichidarea. Atunci a aflat. Frumos, nu? Să munceşti 
neîntrerupt într-un loc şi să te dea afară, numai pentru că ai 
lipsit cinci zile. Îşi închipuie că nu mă mai întorc. 

— Îmi pare rău, Carl Lee. Sincer. 


151 


12 


Onorabilul Omar Noose nu fusese mereu ceea ce era 
acum. Înainte de a deveni judecător teritorial în 
circumscripţia douăzeci şi doi, fusese un avocat lipsit de 
vocaţie, cu clienţi puţini. În schimb, ca politician, dovedise 
un talent remarcabil. Cinci legislaturi în Mississippi îl 
corupseseră şi îl învăţaseră arta manevrelor şi a 
manipulărilor politice. Senatorul Noose prosperase ca 
membru al Comitetului Financiar al Senatului, şi unii se 
întrebau cum de o duceau atât de bine, el şi familia lui, 
dintr-un salariu de şapte mii de dolari pe an. Dar, ca 
majoritatea politicienilor, nu ştiuse să se oprească la timp, 
aşa că la alegerile din vara anului 1971, suferi umilinţa 
înfrângerii. În 1972, predecesorul său, judecătorul Loopus, 
muri, aşa că Noose îşi convinse prietenii din magistratură 
să-l determine pe guvernator să-l numească în locul 
decedatului. Astfel, ex-senatorul Noose deveni judecătorul 
teritorial Noose. Fusese apoi ales şi reales în 1975, 1979 şi 
1983. 

Plin de căinţă şi foarte umilit de căderea lui rapidă de la 
putere, judecătorul Noose se dedică studiilor juridice şi, 
după un început nesigur, îşi luă avânt. Avea un venit de 
şaizeci de mii pe an, aşa că-şi permitea să fie cinstit. Acum, 
la şaizeci şi trei de ani, devenise un judecător bătrân şi 


152 


înţelept, respectat de majoritatea avocaţilor şi de Curtea 
Supremă, care îi respingea rareori verdictele. Era un om 
liniştit şi plin de farmec, răbdător, dar sever; avea un nas 
monumental, lung şi foarte ascuţit, care îi susţinea ochelarii 
hexagonali, cu ramă neagră pe care-i purta mereu, fără să-i 
folosească la ceva. Nasul, împreună cu silueta sa înaltă, 
stângace, cu părul sur, des şi ciufulit, şi cu vocea piţigăiată 
îi atrăseseră o poreclă secretă pe care avocaţii o rosteau în 
şoaptă: Ichabod. Ichabod Noose. Onorabilul Ichabod Noose. 

Judecătorul luă loc în fotoliu, iar mulțimea din sală se 
ridică. In acest timp, Ozzie rostea incoerent paragraful 
statutar care deschidea oficial sesiunea din mai a Curții 
teritoriale din Ford. Pastorul local murmură o rugăciune 
lungă şi complicată, apoi mulţimea se aşeză. Viitorii juraţi 
umplură o parte a sălii, iar restul fu ocupat de alţi 
împricinaţi împreună cu familiile şi prietenii lor, de 
reprezentanţii presei şi de o mulţime de curioşi. Noose 
convocase toţi avocaţii din ţinut la şedinţa de deschidere a 
sesiunii acesteia. Membrii baroului se aşezară în boxa 
juriului, toţi dichisiţi şi cu o alură extrem de importantă. 
Buckley şi asistentul său, D.R. Musgrove, stăteau la masa 
procuraturii, reprezentând, cu onoare, statul. Jake se 
aşezase lângă bară, pe un scaun de lemn. Funcţionarii şi 
grefierii se uitau atent la Ichabod, care îşi potrivea roba şi 
ochelarii lui oribili, privind pe deasupra mulţimii. 

— Bună dimineaţa! ţipă el, trăgând microfonul mai 
aproape şi dregându-şi vocea. Pentru mine e o plăcere că 
mă aflu aici, cu ocazia deschiderii sesiunii juridice din mai. 
Observ că s-a prezentat majoritatea membrilor baroului. Aş 
ruga-o pe doamna Clerk să consemneze absenţii nominal, 
ca să iau personal legătura cu ei. Văd, de asemenea, 
numeroşi candidaţi la juriu şi le mulţumesc că au răspuns la 
apelul nostru. Ştiu că n-aţi avut de ales, dar prezenţa 
dumneavoastră este vitală în procesele noastre. Vom face 


153 


lista generală a juraţilor acum, urmând să-i selectăm pentru 
procesele de până săptămâna viitoare, inclusiv. Sunt sigur 
că fiecare membru al baroului deţine o listă a programărilor 
judiciare. Vă veţi convinge singuri că suntem destul de 
aglomeraţi. Avem cam două procese pe zi, până săptămâna 
viitoare, dar, după câte înţeleg, majoritatea cazurilor 
urmează să treacă pe lista negocierilor. Cu toate acestea, 
avem destule procese şi solicit, în acest sens, colaborarea 
atentă a baroului. Indată ce se va stabili componenţa 
generală a juriului şi, după ce acesta va stabili acuzaţiile, 
voi face programarea trimiterilor în judecată şi a primelor 
înfăţişări. Să trecem iute în revistă cazurile, întâi pe cele 
penale, apoi pe cele civile; după aceea, am să-i rog pe 
domnii avocaţi să ne scuze, pentru că vom trece la 
alegerea juriului. 

— Procuratura supune atenţiei tribunalului cazul lui 
Warren Moke. Atac armat, programat să fie trimis în 
judecată în după-amiaza aceasta. 

Buckley se ridică în picioare încet: 

— Suntem gata, onorată instanţă, anunţă el emfatic. 

— Şi apărarea e pregătită să-şi preia atribuţiunile, zise 
Tyndale, avocatul din oficiu. 

— Cam cât timp anticipaţi că va dura procesul? întrebă 
judecătorul. 

— O zi şi jumătate, răspunse Buckley, iar Tyndale dădu 
din cap aprobator. 

— Bine. In dimineaţa aceasta vom stabili juriul, apoi, la 
ora unu, începem treaba. Cazul William Daal, fals, şase 
capete de acuzare, programat pentru mâine. 

— Onorată instanţă, interveni Musgrove. Cazul acesta 
trece la negocieri. 

— Bun. Roger Homton, delapidare mare, două capete de 
acuzare, programat pentru mâine. 

Noose continua să citească lista. De fiecare dată, reacţia 


154 


procuraturii şi a apărării era aceeaşi, arătându-se gata 
pentru începerea proceselor. Jake nu avea niciun caz în 
sesiunea din mai şi, deşi încerca să pară indiferent şi 
plictisit, îi făcea plăcere să asculte lista, pentru că afla 
astfel cine prelua procesele respective. Prezenţa lui în sală 
mai crea avantajul că putea fi admirat de cei prezenţi 
acolo. Jumătate din avocaţii de la firma Sullivan erau de 
faţă. Stăteau în primul rând, plictisiţi, dar şi foarte aroganti. 
Partenerii mai vechi ai acestei firme nu se „coborau” să 
asiste la citirea listei de procese. Pretextau totdeauna că 
fuseseră convocați la Curtea Supremă din Jackson sau la 
Curtea Federală din Oxford. Demnitatea îi împiedica să se 
amestece cu membrii obişnuiţi ai baroului, aşa că era trimis 
tineretul, pentru a satisface dorinţa lui Noose şi pentru a 
amâna, din motive lucrative, numeroasele procese ale 
firmei. Clienţii lor erau companii de asigurare care preferau 
să nu vină la procese, delegându-i pe cei de la Sullivan să le 
apere interesele. Sigur, i-ar fi costat mai puţin şi ar fi fost 
mai corect să-şi plătească dările fără să se mai încurce cu 
firme de genul acesta. Dar companiile de asigurare şi 
reprezentanţii lor habar n-aveau de acest lucru, aşa că 
avocaţii străzii de tipul lui Brigance îşi câştigau existenţa 
stându-le în coaste şi obligându-i să plătească mai mult 
decât dacă ar fi făcut-o de la început. Jake ura aceste 
companii, precum şi pe apărătorii lor, dar îi detesta mai cu 
seamă pe tinerii asociaţi ai firmei lui Sullivan, care erau 
cam de vârsta lui. Ştia că i-ar fi sucit gâtul, dacă ar fi putut. 
De altfel, aceştia ar fi redus la tăcere pe oricine le-ar fi stat 
în cale. Cel mai mult însă, Brigance îl ura pe Lotterhouse 
sau L. Winston Lotterhouse, cum scria pe antetul scrisorilor 
sale. Acesta era un ochelarist viclean, cu studii la Harvard, 
înfumurat, care, la rândul lui, l-ar fi distrus pe Jake. Stătea 
plin de sine între doi asociaţi de la Sullivan, cu şapte dosare 
care îi aduceau un venit de o sută de dolari pe oră... 


155 


Noose începu să citească lista proceselor civile: 

— Collins contra Royal Consolidated General Mutual 
Insurance Company. 

Lotterhouse se ridică încet. Secundele se transformau în 
minute, minutele în ore. lar orele însemnau onorarii, prime, 
avantaje. 

— Onorată instanţă, domnule judecător, acest caz a fost 
programat de miercuri într-o săptămână. 

— Am observat, zise Noose. 

— Da, domnule. Ei bine, mă tem că voi fi nevoit să cero 
amânare. A apărut ceva neprevăzut în programul meu. Am 
fost convocat să particip la pregătirea unui proces, la 
Curtea Federală din Memphis. Îmi pare nespus de rău. Am 
introdus o moţiune azi-dimineaţă, pentru a obţine o 
amânare. 

Gardner, avocatul acuzării, era în culmea furiei. 

— Onorată instanţă, cazul acesta a fost programat acum 
două luni. Trebuia să fie judecat în februarie şi s-a amânat 
din cauza unui deces în familia soţiei domnului Lotterhouse. 
Ba, mai mult, fusese stabilit să fie prezentat în noiembrie 
anul trecut, când i-a murit un unchi domnului avocat. Şi, 
dacă-mi permiteţi, primul termen era pentru august. Dar, şi 
atunci, domnul Lotterhouse a avut un deces în familie. Cred 
că ne putem declara fericiţi că acum n-a mai murit nimeni. 

Toată lumea chicoti. Lotterhouse se înroşi. 

— Cred că s-a întrecut orice măsură, continuă Gardner. 
Domnul Lotterhouse vrea să amâne acest proces la infinit. 
E timpul să fie judecat, iar clientul meu are tot dreptul să 
afle odată rezultatul. Mă opun categoric unei amânări. 

Lotterhouse îi zâmbi judecătorului şi îşi scoase ochelarii: 

— Domnule judecător, îmi permiteţi... 

— Nu, nu vă permit, domnule Lotterhouse, îl întrerupse 
Noose. Nu mai accept nicio amânare. Cazul se va judeca 
miercuri. Gata cu tergiversările. 


156 


„Doamne-ajută!” gândi Jake, zâmbindu-i lui Lotterhouse. 
De obicei, Noose era îngăduitor cu cei de la firma lui 
Sullivan. 

Două din cazurile lui Jake fură amânate pentru sesiunea 
din august. 

După ce Noose termină de citit lista proceselor civile, îi 
invită pe avocaţi să părăsească sala şi îşi îndreptă atenţia 
asupra rezervei de posibili juraţi. Le explică rolul marelui 
juriu, importanţa pe care o avea şi procedura. Le arătă 
diferenţa dintre ei şi juraţii de proces, la fel de importanţi, 
dar cărora li se cerea să piardă mult mai puţin timp. Apoi le 
puse nenumărate întrebări. Deşi unele erau ieşite din 
actualitate, făceau parte dintr-un statut mai vechi, care 
trebuia respectat. Cele mai multe se refereau la calitatea 
morală şi fizică a candidaţilor la juriu. 

— Există cineva printre dumneavoastră care participă la 
jocuri de noroc sau căruia îi place să bea peste măsură? 

Candidaţii râseră, dar nu se ridică nimeni în picioare. Cei 
de peste şaizeci şi cinci de ani puteau să se retragă, dacă 
voiau. Noose îi scuză fără rezerve pe candidaţii care 
aduseră argumente ce ţineau de sănătate, de diverse 
necazuri şi urgente, dar fu mai neînţelegător cu scuzele de 
ordin economic. Era amuzant să-i vezi pe fiecare în parte 
ridicându-se şi încercând să explice pierit cât de importantă 
era prezenţa sa la fermă, la magazin sau la tăiatul lemnelor 
în pădure. Noose deveni sever şi le ţinu o cuvântare asupra 
responsabilităţii civice a fiecăruia. 

Dintr-un total de aproximativ nouăzeci de candidaţi, 
urmau să fie aleşi doar optsprezece pentru marele juriu, 
restul intrând în componenţa juriului de proces. După ce 
Noose îşi termină întrebările, grefierul extrase optsprezece 
nume dintr-o cutie şi le aşeză pe masa din faţa 
judecătorului. Acesta începu să le citească tare. Juraţii se 
ridicară unul câte unul, îndreptându-se încet spre portita 


157 


care despărţea sala de locurile comode din boxa ce le era 
destinată. Se aflau douăsprezece scaune acolo, pentru 
juraţi, şi două pentru adjuncţii lor. După ce intrară toţi, 
Noose îi chemă şi pe ceilalţi patru, care se aşezară în faţa 
colegilor săi. 

— Ridicaţi-vă pentru jurământ, îi instrui Noose. 

Grefiera veni lângă ei, cu o cărticică neagră, de 
jurăminte. 

— Ridicaţi mâna dreaptă, zise ea. Juraţi solemn că vă veţi 
dărui cu totul sarcinilor ce vă revin, în calitatea pe care o 
aveţi; că veţi audia imparţial şi veţi lua decizii asupra 
tuturor chestiunilor şi cazurilor care vi se vor prezenta; aşa 
să vă ajute Dumnezeu! 

Urmă un cor de „da'-uri, apoi juriul se aşeză. Jake 
observă că erau două femei negre şi opt albe, aproape 
toate de la ţară. Vreo şapte dintre juraţi îi erau cu totul 
necunoscuţi. 

— Doamnelor şi domnilor, îşi începu Noose discursul 
obişnuit. Aţi fost aleşi ca juraţi, în comitatul Ford, şi veţi 
funcţiona în această calitate până la alegerile viitoare, din 
sesiunea din august. Subliniez faptul că sarcinile care vă 
revin nu vă vor lua prea mult timp. Vă veţi întâlni 
săptămâna aceasta în fiecare zi, apoi câteva ore pe lună, 
până în septembrie. Aveţi responsabilitatea de a trece în 
revistă cazurile ascultând fără părtinire şi ţinând cont atât 
de părerile oficialităților legale, cât şi de cele ale victimelor 
şi veţi hotărî dacă există sau nu temei pentru ca o persoană 
sau alta să fie învinuită de o anumită crimă. Dacă da, atunci 
veţi formula un cap de acuzare formal. Sunteţi optsprezece 
şi dacă cel puţin doisprezece consideraţi că o persoană 
trebuie judecată, atunci aşa va fi. Aveţi o putere 
considerabilă. Prin lege, puteţi să investigaţi orice act 
criminal, orice cetăţean suspectat de ilegalităţi, indiferent 
cine ar fi el. Puteţi să chemaţi persoanele respective când 


158 


doriţi, dar, în mod normal, o veţi face atunci când domnul 
Buckley, procurorul districtual, vă va solicita. Aveţi dreptul 
să convocați martorii şi să le studiaţi depoziţiile. 
Deliberările dumneavoastră vor avea caracter privat, în 
modul cel mai strict cu putinţă, şi se vor desfăşura numai în 
prezenţa personalului juridic şi a celor care au legătură cu 
procesul. Acuzatului nu i se va permite să apară în faţa 
dumneavoastră. Vi se interzice categoric să dezvăluiţi ceea 
ce se discută între juraţi. Domnule Buckley, vă rog să vă 
ridicaţi. Mulţumesc! Dumnealui este domnul Rufus Buckley, 
procurorul districtual. E din Smithfield, comitatul Polk. Intr- 
un fel, vă va supraveghea deliberările. Vă mulţumesc, 
domnule Buckley. Acum o să vă rog pe dumneavoastră, 
domnule Musgrove, să vă ridicaţi. Acesta este domnul D.R. 
Musgrove, adjunctul procurorului districtual, tot din 
Smithfield. Îl va asista pe domnul Buckley, în timpul acestei 
sesiuni. Multumesc, domnule Musgrove. Dumnealor 
reprezintă statul Mississippi şi vor înfăţişă cazurile marelui 
juriu. 

Acum, o ultimă chestiune: la alegerile din februarie, 
funcţia de prim-jurat a fost îndeplinită de un bărbat alb. Din 
acest motiv, păstrând tradiţia şi dorinţa Departamentului 
de Justiţie, voi desemna pe acest post o femeie de culoare. 
la să vedem! Laverne Gosset. Unde este doamna Gosset? 
Bun. Mi se pare că sunteţi învăţătoare, aşa e? Excelent! 
Sunt sigur că vă veţi achita onorabil de noile 
dumneavoastră sarcini. E timpul să vă apucaţi de treabă. 
Înţeleg că vă aşteaptă peste cincizeci de cazuri. Vă rog să-i 
urmaţi pe domnii Buckley şi Musgrove jos, în camera 
specială, destinată juriului. Vă mulţumesc şi vă urez noroc. 

Buckley îşi conduse mândru noul juriu, făcând semne 
prieteneşti reporterilor şi spunându-le că nu are nimic de 
comentat, pentru moment. Când ajunseră în camera 
juriului, se aşezară cu toţii la două mese lungi. Secretara le 


159 


aduse dosarele. Un portărel pensionar, pe jumătate surd, 
pe jumătate olog, îmbrăcat într-o uniformă ponosită, se 
aşeză lângă uşă. Camera era bine păzită. Deodată, lui 
Buckley îi veni o idee. Se scuză şi ieşi pe hol, să-i 
întâlnească pe reporteri. Da, zise el, cazul Hailey avea să 
fie prezentat în după-amiaza aceea. Apoi convocă o 
conferinţă de presă la ora patru, pe scările din faţă ale 
tribunalului. Atunci acuzaţiile vor fi fost formulate, iar el va 
putea da mai multe informaţii. 

După prânz, şeful departamentului de poliţie din Karaway 
răsfoia, agitat, la o masă, nişte dosare. Nu îndrăznea să se 
uite la juraţii care aşteptau să înceapă. 

— Spuneţi-vă numele! lătra procurorul. 

— Inspectorul-şef Nolan Earnhart, de la poliţia din oraşul 
Karaway. 

— Câte cazuri aveţi? 

— Cinci, din Karaway. 

— Prezentaţi-l pe primul! 

— Da. Să vedem, mormăi şeful, căutând prin hârtii. 
Primul caz este cel al lui Fedison Bulow, un bărbat negru de 
douăzeci şi cinci de ani, prins în flagrant, la ora două 
dimineaţa, în Griffin's Feed, din Karaway, pe 12 aprilie. Am 
ajuns la magazin, alertaţi fiind de alarma silenţioasă. 
Registrul de casă împreună cu unele bunuri se aflau în 
maşina lui Bulow, parcată în spate. La închisoare, a dat o 
declaraţie de trei pagini. lată câteva exemplare. 

Buckley se plimba prin încăpere, zâmbind tuturor: 

— Şi doriţi ca juriul să-l acuze pe Fedison Bulow pentru 
spargerea magazinului şi pentru furt, nu-i aşa? îl ajută 
procurorul Buckley. 

— Aşa e, domnule. 

— Domnilor juraţi, aveţi voie să puneţi întrebări. E rândul 
dumneavoastră. Deci? 

— Are cazier? întrebă Mack Loyd Crowell, un şofer de 


160 


camion şomer. 

— Nu, răspunse şeful. E prima abatere. 

— Bună întrebare! Aşa trebuie să procedaţi totdeauna, 
pentru că, dacă a mai avut abateri, trebuie să fie 
condamnat ca recidivist, zise Buckley emfatic. Mai aveţi 
vreo nelămurire? Nimic? Bun. În acest moment, va trebui ca 
unul din dumneavoastră să prezinte o moţiune, astfel încât 
marele juriu să poată redacta un act de acuzare împotriva 
lui Fedison Bulow. 

Se făcu linişte. Optsprezece priviri se aţintiră asupra 
mesei. Niciunul din juraţi nu se putea decide să introducă 
moţiunea. Buckley aştepta. Tăcerea se prelungea, lucru 
care îl edifică asupra juriului: erau toţi timoraţi şi se temeau 
să vorbească. Liberali, desigur! De ce n-avusese el noroc de 
un mare juriu feroce, gata să introducă moţiuni pentru a 
acuza pe toată lumea de orice? 

— Doamnă Gosset, sunteți amabilă să faceţi 
dumneavoastră primul pas, în calitate de prim-jurat? 

— Da, propun să fie acuzat. 

— Mulţumesc, zise Buckley. Acum să votăm. Câţi sunteţi 
de acord cu acuzarea lui Fedison Bulow pentru spargere şi 
pătrundere într-un spaţiu comercial şi pentru delapidare? 
Ridicaţi mâna. 

Votară în unanimitate, iar Buckley răsuflă uşurat. Şeful 
prezentă şi celelalte patru cazuri din Karaway. În toate erau 
implicate persoane la fel de vinovate ca Bulow. Incet-încet, 
Buckley îşi învăţa marele juriu cum să acţioneze. li făcu să 
se simtă importanţi, puternici, purtând pe umeri povara 
justiţiei. Deveniră mai îndrăzneţi cu întrebările: 

— Are cazier? 

— De când? 

— Până când? 

— De câte capete de acuzare putem să ne folosim? 

— Când va fi judecat? 


161 


— E în libertate acum? 

Pentru că scăpaseră de cinci cazuri şi fuseseră stabilite 
acuzaţiile fără nicio  disensiune, Buckley decise că 
atmosfera era tocmai bună pentru ceea ce avea să urmeze. 
Deschise uşa şi-i făcu semn lui Ozzie să intre. 

— Prezintă mai întâi cazul Hailey, şopti Buckley, când 
şeriful trecu pe lângă el. 

— Domnilor şi doamnelor, acesta este şeriful Walls. Sunt 
sigur că majoritatea îl cunoaşteţi. Are de prezentat mai 
multe cazuri. Care este primul, domnule Walls? 

Ozzie căută prin hârtii, ca şi cum ar fi pierdut ceva, apoi 
rosti: 

— Carl Lee Hailey. 

Juraţii tăcură sub privirea atentă a lui Buckley, care le 
urmărea orice reacţie. Majoritatea se uitau într-un punct de 
pe masă, fără să scoată niciun cuvânt. Ozzie răsfoi 
documentele, apoi se scuză că luase alt dosar, din greşeală. 
De fapt, nu avusese de gând să prezinte întâi acest caz. 
Buckley era sigur că reuşise să „citească” în sufletele 
juraţilor. Obişnuia să facă acest lucru de multă vreme. Chiar 
şi atunci când interoga un martor, nu-şi lua ochii de la juriu. 
După sute de experienţe similare, devenise expert în 
materie. Aşa că-şi dădu seama imediat că vor fi necazuri. 
Cei cinci negri se închistară şi deveniră aroganţi, gata de 
luptă. Doamna Gosset arăta extrem de cucernică şi 
serioasă, în timp ce Ozzie răsfoia dosarele mormăind. 
Majoritatea albilor păreau degajaţi. Numai Mack Loyd 
Crowell, un om de la ţară cu înfăţişare dură, avea aceeaşi 
expresie cu negrii. El îşi împinse scaunul înapoi şi se 
îndreptă spre fereastră. Deşi era cam derutat, Buckley îşi 
dădea seama că se prevestea ceva furtunos. 

— Şerifule, câţi martori ai pentru cazul Hailey? întrebă 
procurorul uşor iritat. 

Ozzie se opri din răsfoit şi zise: 


162 


— Păi, numai pe mine. Dacă e nevoie, mai aducem unul. 

— Bine, bine, replică Buckley. Spune tot ce ştii. 

Ozzie se lăsă pe speteaza scaunului, îşi încrucişă 
picioarele şi zise: 

— La naiba’, Rufus! Toată lumea ştie de căzu’ ăsta! L-au 
dat o săptămână la televizor. 

— Prezintă-ne doar probele. 

— Probele... Bun. Acum o săptămână, Carl Lee Hailey, 
bărbat negru de treizeci şi şapte de ani, a omorât prin 
împuşcare pe numiții Billy Ray Cobb şi Pete Willard; de 
asemenea, a rănit un poliţist, pe Dewayne Looney, care mai 
e încă în spital, cu piciorul amputat. Arma folosită e o 
mitralieră M-16, ilegală, pe care am recuperat-o. Am 
confruntat amprentele de pe ea cu cele ale domnului Hailey 
şi se potrivesc. Avem o declaraţie semnată de polițistul 
Looney care confirmă că Hailey este cel care a tras. Există 
şi un martor ocular, Murphy, om de serviciu la tribunal. Pot 
să-l chem, dacă vreţi... 

— Vreo întrebare? îl întrerupse Buckley. 

Procurorul se uită neliniştit la juraţi. Aceştia îl priveau 
agitaţi pe şerif. Crowell stătea cu spatele, uitându-se pe 
fereastra. 

— Aveţi vreo întrebare? repetă Buckley. 

— Da, răspunse Crowell, întorcându-se şi fixându-i cu 
privirea pe procuror, apoi pe Ozzie. Flăcăii ăştia doi pe care 
i-a-mpuşcat i-au violat fetiţa, nu-i aşa, şerifule? 

— Suntem siguri că da, răspunse Ozzie. 

— Unu’ dintre ei a mărturisit, nu-i aşa? 

— Da. 

Crowell se plimba încet, ţanţoş şi arogant de-a lungul 
încăperii; apoi se opri la celălalt capăt al meselor. Se uită în 
jos, spre Ozzie. 

— Ai copii, şerifule? 

— Da. 


163 


— Ai vreo fetiţă? 

— Da. 

— Să zicem că ţi-ar viola-o cineva, iar dumneata ai pune 
mâna pe făptaş. Ce-ai face? 

Ozzie înţepeni, privindu-l speriat pe Buckley, căruia i se 
înroşise ceafa. 

— Nu sunt obligat să răspund la această întrebare, 
replică Ozzie. 

— Nu mai spune! Ai venit aici, în faţa marelui juriu, să 
depui mărturie, nu-i aşa? Eşti martor, aşa că răspunzi la 
întrebare. 

— Nu ştiu ce-aş face. 

— Ce vorbeşti?! Hai, dă-ne un răspuns cinstit! Spune 
adevărul, ce-ai face? 

Ozzie se fâstâci şi se enervă. l-ar fi plăcut să spună 
adevărul, să le explice că l-ar castra bucuros, l-ar mutila şi 
apoi l-ar ucide pe ticălosul pervers care s-ar atinge de fetiţa 
lui. Dar nu putea. Era posibil ca marele juriu să nu-l acuze 
pe Carl Lee. Nu că el ar fi dorit altceva, dar ştia că lucrul 
acesta era absolut necesar. Se uită sfios la Buckley. Acesta 
se aşezase pe scaun şi-l treceau sudorile. Crowell îl încolţise 
pe şerif cu fervoarea unui avocat care tocmai prinsese 
martorul cu minciuna. 

— Haide, şerifule, îl luă el peste picior. Te ascultăm. 
Spune adevărul. Ce i-ai face ticălosului? Vorbeşte, hai! 

Buckley intră în panică. Cel mai important caz din cariera 
lui era pe cale să se ducă de râpă. Adio proces! Toate 
aveau să se termine în faţa marelui juriu, la prima întrunire. 
Era la mâna unui şofer de camion fără serviciu. Se ridică şi- 
şi căută cuvintele: 

— Martorul nu e obligat să răspundă. 

Crowell se întoarse şi ţipă la el: 

— Stai jos şi taci din gură! Nu primim ordine de la 
dumneata! Te putem pune sub acuzaţie şi pe dumneata, 


164 


dacă vrem, nu-i aşa? 

Buckley se aşeză şi se uită la Ozzie lipsit de expresie. 
Crowell era prea inteligent ca să fie în marele juriu. Cineva 
l-a plătit, cu siguranţă. Ştia prea multe. Da, marele juriu 
putea să acuze pe oricine. Crowell se retrase din nou la 
fereastră. 

— Eşti absolut sigur că el a făcut-o? întrebă Lemoyne 
Frady, văr prin alianţă cu Gwen Hailey. 

— Da, suntem siguri, răspunse Ozzie rar, cu ochii pe 
Crowell. 

— Şi vrei să-l acuzăm pentru asta? întrebă domnul Frady, 
căruia i se citea în priviri admiraţia pentru şerif. 

— Două capete de acuzare pentru omor premeditat şi 
unul pentru agresarea unui polițist. 

— Ce pedeapsă ar primi? întrebă Barney Flaggs, alt 
negru. 

— Omorul cu premeditare înseamnă pedeapsa capitală, 
prin gazare. Agresarea unui polițist, închisoare pe viată, 
fără drept de apel. 

— Şi asta vrei, Ozzie? întrebă Flaggs. 

— Da, Barney. Zic că acest mare juriu trebuie să-l acuze 
pe domnul Hailey. Asta vreau. 

— Mai aveţi întrebări? îi întrerupse Buckley. 

— la-o mai uşor, replică Crowell, întorcându-se de la 
fereastră. Mi se pare că vrei să ne bagi cazu' ăsta pe gât, 
domnule Buckley, şi asta nu-mi place deloc. Vreau să 
discutăm un pic. Dumneata stai jos. Dacă avem nevoie, o 
să-ţi cerem ajutorul. 

Buckley ridică degetul: 

— Nu sunt obligat să stau jos şi nici să tac! ţipă el. 

— Ba da, eşti, răspunse Crowell rece, cu un zâmbet 
caustic pe buze. Pentru că dacă nu te conformezi, te putem 
da afară. Avem dreptul să-ţi cerem să părăseşti încăperea. 
lar dacă refuzi, ne ducem la judecător. Şi-o să pleci cu 


165 


coada-ntre picioare! 

Buckley înţepeni, fără să mai fie în stare să scoată vreun 
cuvânt. Era buimăcit şi simţea cum i se întoarce stomacul 
pe dos. 

— Aşa că dacă vrei să asculţi în continuare deliberările 
noastre, stai jos şi taci! 

Buckley se aşeză lângă aprodul care se trezise. 

— Mulţumesc, zise Crowell. Vreau să vă întreb ceva. Câţi 
dintre dumneavoastră ar proceda la fel ca domnul Hailey, 
dacă i-ar viola cineva fiica, nevasta sau poate mama? Câţi? 
Ridicaţi mâna! 

Şapte-opt braţe ţâşniră în sus ca la comandă, iar Buckley 
lăsă capul în jos. Crowell zâmbi şi continuă: 

— İl admir pe omul acela! Ca să faci aşa ceva, ai nevoie 
de curaj. Mi-ar plăcea să fiu ca el. Sunt momente în care 
trebuie să te comporţi ca un bărbat. Hailey merită un 
premiu, nu o pedeapsă. 

Crowell se plimba încet în jurul meselor, bucurându-se de 
atenţia tuturor. 

— Inainte de a vota, vă cer un lucru. Gândiţi-vă la biata 
fetiţă. Mi se pare că are zece ani. Încercaţi să v-o imaginaţi 
culcată acolo, cu mâinile legate la spate, plângând şi 
strigându-şi tatăl în ajutor. Şi mai gândiţi-vă şi la tâlharii ăia 
beţi şi drogaţi, cum o violau pe rând, cum o băteau şi-i 
dădeau cu piciorul. Dumnezeule, au încercat chiar s-o 
omoare. Inchipuiţi-vă acum că propriile voastre fiice ar fi 
fost în locul ei. Ce ziceţi? Nu-i aşa c-au găsit ce-au căutat? 
Ar trebui să fim mulţumiţi că i-a omorât. Eu unul mă simt 
mai în siguranţă, ştiind că ticăloşii ăia nu mai pot omori şi 
viola alţi copii. Domnul Hailey ne-a făcut un mare serviciu. 
Sa nu-l acuzam. Mai bine să-l lăsam să se ducă acasă, la 
familia lui, unde-i e locul. E un om adevărat şi a făcut ceea 
ce trebuia. Crowell termină şi se întoarse la fereastră. 
Buckley îl urmărea cu teamă. Când fu sigur că şi-a sfârşit 


166 


tirada, se ridică. 

— Domnule, aţi terminat? 

Nu primi niciun răspuns. 

— Bun. Doamnelor şi domnilor, aş dori să vă explic vreo 
câteva lucruri. Marele juriu nu are căderea de a judeca 
acest caz. Acest lucru îl fac juraţii de proces. Domnul Hailey 
va fi judecat corect de doisprezece oameni cinstiţi şi 
imparţiali. lar dacă e nevinovat, va fi achitat. Marele juriu 
nu poate stabili vina cuiva. Dumneavoastră trebuie să 
decideţi, după ce aţi ascultat probele pe care le avem, dacă 
s-a petrecut sau nu o infracţiune. Acum, vă supun atenţiei 
faptul că numitul Carl Lee Hailey a comis o crimă: de fapt, 
trei. A omorât doi oameni şi l-a schilodit pe al treilea. Avem 
martori oculari. 

Buckley se  înfierbânta tot mai tare. Îi revenise 
încrederea. 

— Datoria acestui mare juriu este să-l acuze. Dacă există 
argumente în apărarea lui, vor putea fi prezentate la 
proces. In cazul în care are o bază legală pentru ceea cea 
făcut, se va vedea la judecată. Asta-i menirea tribunalului. 
Procuratura acuză de crimă şi trebuie să demonstreze acest 
lucru. Dacă există însă argumente în apărarea lui şi dacă-i 
va convinge şi pe juraţii de proces, atunci inculpatul va fi 
achitat, fiţi siguri. Dar nu intră în atribuţiile acestui mare 
juriu să hotărască astăzi eliberarea domnului Hailey. Asta 
se va întâmpla mai târziu; nu-i aşa, domnule şerif? 

Ozzie dădu din cap şi zise: 

— Aşa e. Marele juriu trebuie să stabilească validitatea 
acuzaţiei. Ceilalţi juraţi, de la proces, vor hotărî să nu fie 
condamnat, dacă acuzarea nu-şi poate susține 
argumentele, sau dacă are norocul de o apărare bună. 
Marele juriu n-are nimic comun cu acestea. 

— Mai aveţi vreo nelămurire? întrebă Buckley neliniştit. 
Bun, atunci e nevoie de o solicitare. 


167 


— Solicitarea mea e să nu fie acuzat de nimic, strigă 
Crowell. 

— Şi eu zic la fel, murmură Barney Flaggs. 

Lui Buckley i se muiară genunchii. Încercă să vorbească, 
dar nu mai era în stare să articuleze cuvintele. Ozzie se 
stăpâni, ascunzându-şi bucuria. 

— Avem două motiuni, anunţă doamna Gosset. Toţi cei 
care sunteţi pentru acestea, ridicaţi mâna. Votară cinci 
negri, împreună cu Crowell, erau şase. Moţiunile căzură. 

— Ce facem acum? întrebă doamna Gosset. 

Buckley vorbi repede: 

— Cineva să prezinte o moţiune prin care domnul Hailey 
să fie acuzat de crimă cu premeditare şi de agresiune 
asupra unui poliţist. 

— O fac eu, spuse unul din albi. 

— lar eu o susţin, zise altul. 

— Cei care sunt pentru, să ridice mâna, zise doamna 
Gosset. Aşa! Sunt douăsprezece voturi pentru şi şase 
împotrivă. Asta ce înseamnă? 

— Înseamnă că se confirmă probele pentru acuzare, 
replică Buckley cu mândrie. 

Respirația îi reveni la normal şi-şi recapătă culoarea în 
obraji. Îi şopti ceva secretarei, apoi se adresă marelui juriu: 

— Să luăm o pauză de zece minute. Mai avem vreo 
patruzeci de cazuri, aşa că vă rog să nu lipsiţi prea mult. Aş 
dori să vă reamintesc ceea ce a spus domnul judecător 
Noose, în dimineaţa aceasta. Deliberările noastre sunt 
absolut secrete. Nu _ discutaţi nimic, în afara acestei 
încăperi. 

— Ce tot zice? îl întrerupse Crowell. Să nu spunem că a 
lipsit doar un vot ca acuzaţia să nu mai poată fi susţinută? 
Nu-i aşa, domnule Buckley? 

Procurorul ieşi, trântind uşa. 

Buckley cobori treptele din faţa tribunalului, înconjurat de 


168 


reporteri, fluturând actele de acuzare. Ţinu un discurs 
moralizator, ridicând în slăvi marele juriu. Apoi, condamnă 
cu indignare crima lui Hailey. El era cel care reuşise să îl 
aducă în faţa judecății şi să-i convingă pe juraţi. Apoi le 
spuse reporterilor că Hailey va fi, cu siguranţă, condamnat 
la moarte. Era antipatic, agresiv, arogant şi plin de sine. De 
fapt, era el însuşi. Rufus Buckley. Câţiva reporteri plecară, 
dar el îşi continuă tirada. Se întrecu pe sine, punându-şi în 
valoare tot talentul şi puterea de convingere. Mai plecară 
câţiva reporteri. Îl ridică apoi în slăvi pe judecătorul Noose, 
pentru marea lui înţelepciune şi onoare. Aclamă inteligenţa 
şi puterea de discernământ a juraţilor din comitatul Ford. 

Reporterii fură copleşiţi. Plecară cu toţii obosiţi şi 
plictisiţi. 


169 


13 


Stump Sisson, Vrăjitorul Imperial al Klan-ului din 
Mississippi, convocă adunarea într-o cabană mică, din inima 
pădurii de pini din comitatul Nettles, la vreo 230 de mile 
spre sud de Ford. Întrunirea nu avea un caracter ritual, aşa 
că participanţii nu se îmbrăcară în alb şi nici nu ţinură 
cuvântări înălţătoare. Cei câţiva membri ai grupului stăteau 
de vorbă cu domnul Freddie Cobb, fratele răposatului Billy 
Ray. Adunarea fusese convocată printr-un prieten de-al lui 
Freddie care îl cunoştea pe Stump. 

Se stabiliseră probele de acuzare? Cobb nu era sigur, dar 
auzise că procesul va începe pe la sfârşitul verii, sau la 
începutul toamnei. Il îngrijorau însă peste măsură zvonurile 
că negrul avea să fie considerat nebun şi că va scăpa. Nu 
era drept, îi ucisese fratele cu sânge rece. Se ascunsese 
într-o debara şi aşteptase să apară Billy Ray. E clar că totul 
fusese premeditat şi, cu toate acestea, era posibil ca Hailey 
să fie eliberat. Ce putea face Klan-ul în această privinţă? 
Negrii sunt protejaţi, în prezent, de tot felul de grupări 
pentru drepturile omului, ca NAACP, ACLU şi altele, precum 
şi de justiţie şi de guvern. La naiba, albii nu mai aveau altă 
şansă, în afara Klan-ului! Cine s-ar mai ridica în favoarea 
lor? Toate legile sunt pentru negri, iar politicienii liberali 
propun tot mai multe în defavoarea albilor. Cineva trebuie 


170 


să-i susţină şi pe ei. De aceea Freddie Cobb se adresase 
Klan-ului. 

Negrul se afla la închisoare? Da, şi se purtau cu el 
regeşte. Cum altfel, că doar şi şeriful era negru. Hailey se 
bucura chiar de un tratament privilegiat şi de protecţie, din 
partea lui. Auzise că va fi scos pe cauţiune, săptămâna 
aceasta. Poate era doar un zvon. Dacă ar ieşi... 

Dar fratele lui? O violase pe fetiţă? Nu se ştia sigur, 
probabil că nu. Willard, celălalt tânăr, declarase că erau 
vinovaţi, dar Billy Ray nu mărturisise nimic. Avea destule 
femei. De ce să violeze o fetiţă neagră? Şi chiar dacă ar fi 
făcut-o, ce mare lucru? 

Cine era avocatul negrului? Brigance, un tip din Clanton. 
Tânăr, dar destul de bun. Are o reputaţie excelentă, mai 
ales în ceea ce priveşte apărarea criminalilor. A câştigat 
mai multe procese de felul acesta. El le-a spus reporterilor 
că va pleda pentru iresponsabilitatea inculpatului şi că, 
astfel, îl vor elibera. 

Cine era judecătorul? Încă nu se ştie. Bullard deţine 
funcţia de judecător districtual, dar auzise că nu va audia el 
acest caz. Se vorbeşte că procesul va fi transferat în alt 
comitat, aşa că nu se cunoaşte judecătorul. 

Sisson şi ceilalţi membri ai Klan-ului îl ascultară cu 
atenţie pe amărâtul de Cobb. Le plăcu mai ales partea cu 
organizaţiile pentru drepturile civile. Dar erau conştienţi că 
fratele lui Freddie primise ceea ce meritase. Că doar 
urmăriseră cu toţii emisiunile de la televizor şi citiseră 
presa. Numai că era de neconceput ca dreptatea să fie 
făcută de mâinile unui negru. 

Procesul programat peste câteva luni constituia pentru 
Klan o ocazie excelentă pentru organizarea unei revolte. 
Ziua vor putea mărşălui în jurul tribunalului, îmbrăcaţi în 
robe albe, mascaţi, cu glugile lor ţuguiate. Vor ţine 
cuvântări, atrăgând atenţia cetăţenilor şi camerelor de luat 


171 


vederi. Presa va fi în delir, pentru că, deşi nu erau iubiţi, le 
vor oferi spectacolul excitant al dezbinării şi al scandalului. 
Noaptea aveau să bage lumea-n sperieţi cu telefoane de 
ameninţare şi cu cruci în flăcări. Ştiau cum să provoace 
violenţa, atacând pe neaşteptate. Erau conştienţi de efectul 
produs asupra negrilor, când vor mărşălui ordonat, în 
robele lor albe. Comitatul Ford va deveni terenul lor de-a v- 
aţi ascunselea, de-a uliul şi porumbeii, de-a hoţii şi vardiştii. 
Aveau timp să-şi cheme tovarăşi şi din alte state. Erau 
siguri că niciun membru al Klan-ului nu putea pierde o 
astfel de ocazie. Cu siguranţă, vor avea noi recruți. Acest 
caz putea fi scânteia pentru o recrudescenţă a rasismului, 
care îi va scoate pe toţi albii adevăraţi din bârlogul lor, în 
stradă. Oricum, organizaţia ducea lipsă de adepţi. Hailey 
putea deveni strigătul lor de luptă, de unire. 

— Domnule Cobb, ne puteţi da numele tuturor celor 
implicaţi? îl întrebă Sisson. 

Cobb reflectă o clipă. 

— Da, însă juriul încă n-a fost numit. 

— Când puteţi afla? 

— Să mă ia naiba dacă ştiu! Cred că la proces. Ce-aveţi 
de gând? 

— Nu ştim încă precis, dar mai mult ca sigur că ne vom 
implica. E o ocazie bună să ne dezmorţim şi noi, un pic, 
încheieturile. 

— V-aş putea ajuta cu ceva? 

— Sigur, dar mai întâi trebuie să deveniți de-al nostru. 

— Din păcate, la noi nu mai există niciun grup. S-au 
destrămat de mult. Bunicul meu făcea parte din Klan. 

— Vrei să spui că bunicul victimei a fost membru activ al 
organizaţiei? 

— Da, răspunse Cobb cu mândrie. 

— Păi, atunci ne vom implica sigur. 

Dădură cu toţii din cap, indignaţi, şi jurară că se vor 


172 


răzbuna. Îi spuseră lui Cobb să mai strângă vreo cinci-şase 
prieteni cu aceleaşi idei. In felul acesta vor putea face o 
ceremonie de constituire a grupului, în pădurea din 
comitatul Ford, cu tot ritualul. Vor fi primiţi membri cu 
drepturi depline în Ku-Klux-Klan. Se vor uni şi vor face un 
adevărat circ din procesul lui Carl Lee Hailey. Comitatul 
Ford va deveni iadul pe pământ, aşa că niciun jurat nu va 
mai vota pentru achitarea unui negru. Trebuia doar să 
găsească vreo şase oameni şi îl vor pune şeful organizaţiei 
din Ford. Cobb le spuse că are destui veri dispuşi să intre în 
Klan. Plecă în al nouălea cer, mândru că avea să calce pe 
urmele bunicului său. 

Nu apăru nimic despre Buckley la ştirile de după-amiază. 
Jake schimbă canalele micului său televizor alb-negru din 
birou şi râse satisfăcut văzând că niciun post nu transmitea 
ştiri în legătură cu decizia marelui juriu. Parcă-i vedea pe ai 
lui Buckley lipiţi de scaune în faţa televizorului, schimbând 
canalele disperaţi, dornici să-şi vadă eroul, în vreme ce el 
tipa la ei să facă linişte. Pe la şapte, când postul din Tupelo 
va transmite ultimul buletin meteorologic, vor ieşi din 
încăpere lăsându-l singur cu îndoielile sale şi cu speranţa că 
va apărea mai târziu. 

Pe la zece, Carla şi Jake stăteau îmbrăţişaţi pe canapea, 
cu lumina stinsă, aşteptând ştirile. În sfârşit, iată-l pe 
Buckley pe treptele din faţa tribunalului, fluturând hârtiile şi 
ţipând ca un predicator de stradă, în timp ce reporterul de 
pe canalul patru îl prezenta telespectatorilor. După o clipă, 
camera schimbă imaginea, filmând scuarul şi frumosul 
centru al oraşului Clanton. Apoi se opri asupra reporterului 
care anunţă în câteva cuvinte că procesul va începe pe la 
sfârşitul verii. 

— E agresiv, zise Carla. De ce a convocat o conferinţă de 
presă ca să anunţe rezultatul votării? 

— Păi, el e cel care acuză. Numai nouă, celor din apărare, 


173 


nu ne plac ziariştii. 

— Am observat. Albumul meu cu tăieturi din ziare se 
îngroaşă rapid. 

— Să nuuiţi să faci nişte copii şi pentru mama. 

— Vrei să-i dai şi un autograf? 

— Numai contra cost! Ţie, îţi semnez gratis. 

— Excelent! Şi dacă pierzi, am să-ţi trimit o notă de plată, 
pentru efortul pe care l-am făcut decupând şi lipind tăieturi 
din ziare. 

— Îţi reamintesc, draga mea, că n-am pierdut până acum 
niciun proces de omor. De fapt, niciunul din cele trei pe 
care le-am avut. 

Carla opri sonorul cu telecomanda, lăsându-l pe 
meteorologul de serviciu fără glas. 

— Ştii ce nu-mi place la procesele tale de omor? zise ea, 
împingând cu picioarele ei perfecte perniţele de pe 
canapea. 

— Probabil sângele, măcelul, spaima. 

— Nu. 

Carla era îmbrăcată într-o rochie veche, încheiată până la 
gât. Începu să se joace cu nasturii. 

— Atunci, perspectiva că un nevinovat ar putea fi trimis 
la moarte prin gazare. 

— Nu. 

Începu să se descheie la nasturi. Lumina albăstruie a 
televizorului  licărea ca un stroboscop, în camera 
întunecată, în timp ce crainica le ura, pe muteşte, noapte 
bună. 

— Teama unei familii tinere, văzându-şi tatăl la tribunal, 
în faţa unui juriu ostil? 

— Nu. 

Sub rochia descheiată, începuse să se vadă porţiunea de 
mătase a sutienului, pe fondul pielii bronzate. 

— Imperfecţiunea sistemului nostru judiciar? 


174 


— Nu. 

Îşi sprijini unul din picioarele ei frumoase sus, sus, pe 
speteaza canapelei. 

— Modul lipsit de scrupule în care se poartă poliţiştii şi 
procurorii, când îşi pun în minte să termine un nevinovat? 

— Nu. 

Îşi desprinse sutienul de mătase, lăsând vederii sânii ei 
perfecţi. 

— Fierberea, furia, emoţiile intense şi necontrolate, lupta 
din sufletul omenesc, pasiunea dezlănţuită... 

— Eşti pe aproape, zise ea. 

Cămăşile, lenjeria - toate zburară peste lămpile şi 
măsuţele din cameră, în timp ce trupurile li se cufundau 
printre pernele de pe canapeaua veche, primită în dar de la 
părinţii ei. Era solidă şi se obişnuise să suporte zbenguielile 
lor! 

Corcitura de Max fugi instinctiv pe scări şi se opri de pază 
la uşa Hannei. 


175 


14 


Harry Rex Vonner era o namilă de avocat specializat în 
divorţuri murdare, care băga mereu la puşcărie câte un 
amărât, pe motive de neplată a pensiei alimentare. Era 
viclean şi vicios; din acest motiv îl solicitau cu toţii. Putea 
să obţină copiii, casa, ferma, maşina, cuptorul cu 
microunde, orice. Un fermier bogat îl plătise ani de zile 
numai să fie sigur că îl are de partea lui, în cazul în care 
soţia lui s-ar fi gândit să divorţeze. 

Harry Rex îi trimitea toate cazurile penale lui Jake, care, 
la rândul lui, îi pasa divorţurile. Erau prieteni şi nu-i puteau 
suferi pe cei de la Sullivan. 

Marţi dimineaţa, Vonner dădu buzna şi o întrebă pe Ethel 
dacă Jake e la birou. Ea dădu din cap afirmativ, ferindu-se 
să-l întrebe dacă are audienţă. O mai înjurase o dată pentru 
asta. De fapt, el înjura pe toată lumea. Scara se zgâlţâia 
sub picioarele lui. Când intră în birou, gâfâia ca sufocat. 

— 'Neaţa, Harry Rex! Ai reuşit s-ajungi până aici? 

— De ce nu-ţi faci biroul la parter? îl întrebă el printre 
gâfâieli. 

— Ai nevoie de mişcare. Dacă n-ar fi scările astea, ai 
trece de două sute de kilograme! 

— Mersi. Vezi că vin de la tribunal şi Noose te vrea acolo, 
pe la zece şi jumătate, să discutaţi împreună cu Buckley 


176 


despre cazul lui Hailey. Ştii tu, să stabiliţi trimiterea în 
judecată, data procesului, tot rahatu'. M-a rugat să-ţi spun. 

— Bun. O să mă duc. 

— Bănuiesc c-ai auzit ce-a fost cu marele juriu. 

— Sigur. Am o copie a acuzării aici, în faţă. 

Harry Rex zâmbi: 

— Nu, nu. Vreau să spun dacă ştii cum a fost cu voturile. 

Jake se uită curios la el. Harry Rex era primul care afla 
întotdeauna orice. Se mişca abil în toate cercurile ascunse 
şi dubioase. Era o sursă de bârfe, deşi, de multe ori, spunea 
adevărul. Legenda lui Harry Rex începuse cu douăzeci de 
ani în urmă, cu ocazia primului său proces. Compania căilor 
ferate pe care o penalizase cu câteva milioane refuza să 
plătească şi, după trei zile de proces, juriul se retrase 
pentru deliberări. Avocaţii Companiei se neliniştiră, văzând 
că verdictul întârzie, îi oferiră douăzeci şi cinci de mii lui 
Harry Rex, să se liniştească. El însă îi dădu la dracu’, fără să 
clipească. Clientul lui voia banii. || înjură şi pe el. După 
câteva ore, juraţii ieşiră epuizați, cu verdictul de o sută 
cincizeci de mii. Harry Rex le dăduse cu tifla avocaţilor de 
la căile ferate, îşi înjurase clienţii şi apoi plecase la 
cârciumă. Acolo, plătise de băut pentru toată lumea, 
povestindu-le cum pusese el microfoane în camera juriului. 
Bineînţeles, vestea se împrăştie imediat, iar Murphy 
descoperi o mulţime de sârme de-a lungul conductelor de 
încălzire centrală. Procuratura începu să dea târcoale, dar 
nu se găsi nimic. De atunci, judecătorii ordonau aprozilor să 
controleze camera juriului, când Harry Rex avea vreun 
proces. 

— Cum ai aflat amănunte despre votare? întrebă Jake 
bănuitor, tărăgănând cuvintele. 

— Am şi eu sursele mele. 

— Bine. Spune-mi cum s-a votat? 

— Doisprezece la şase. Dacă mai era unul, n-ai mai fi 


177 


ţinut în mână actul ăsta de acuzare. 

— Doisprezece la şase! repetă Jake. 

— Buckley era să facă infarct! Unu', Crowell, a-nceput 
totul. Era gata-gata să-i convingă să nu formuleze actul de 
acuzare. 

— ÎI ştii pe Crowell? 

— M-am ocupat acu' doi ani de divorţul lui. Prima lui soţie 
a fost violată de un negru şi a-nnebunit. A divorţat de ea şi 
s-a mutat de la Jackson, la Clanton. Aici, s-a însurat cu o 
gloabă de la ţară. Căsătoria a durat cam un an. Eli-a tăiat 
macaroana lui Buckley. Ce mi-ar fi plăcut să-l văd pe 
Crowell zbierând la el să tacă şi să stea jos! 

— Povesteşti de parcă l-ai fi văzut. 

— Nu, am aflat prin cineva. 

— Prin cine? 

— Asta-i bună, Jake! 

— Ai pus iar microfoane? 

— Nici vorbă! Sunt însă un bun ascultător. E încurajator, 
nu-i aşa? 

— Ce anume? 

— Votul acesta strâns. Şase din optsprezece au votat 
pentru eliberarea lui imediată. Cinci negri, plus Crowell. 
Excelent! Să bagi vreo doi negri în juriul de proces şi n-ai 
treabă. E clar? 

— Nu e chiar aşa uşor. Dacă se judecă în comitatul 
acesta, s-ar putea ca toţi membrii juriului să fie albi. E un 
lucru obişnuit aici şi absolut legal. Plus că tipu' ăsta, 
Crowell, pare căzut din lună! 

— Aşa i s-a părut şi lui Buckley. Ar trebui să-l vezi pe 
rahatu' ăsta cum se-mpăunează pe la tribunal, gata să dea 
autografe, numai pentru că a apărut aseară la televizor! 
Nimeni nu vrea să vorbească de asta, dar el se străduieşte 
din răsputeri să le reamintească. E ca un mucos care vrea 
să atragă atenţia asupra lui. 


178 


— Fii cuminte! S-ar putea să ajungă guvernator. 

— Nu şi dacă pierde în cazul ăsta. Şi există toate 
premisele să fie aşa, Jake. O s-alegem un juriu bun, 
doisprezece cetăţeni de treabă, apoi o să-i plătim. 

— Eu nu ştiu nimic. 

— Îţi spun eu, metoda asta nu dă greş! 


x 


Putin după ora douăsprezece şi jumătate, Jake intră în 
camera judecătorului, din spatele sălii de şedinţe, şi dădu 
mâna cu Buckley, cu Musgrove şi cu Ichabod. Noose îi făcu 
semn să ia loc şi se aşeză şi el în spatele biroului. 

— Jake, o să-ţi răpim doar câteva minute, zise el, privind 
de-a lungul nasului său celebru. Aş dori să ţinem şedinţa de 
trimitere în judecată mâine-dimineaţă, la ora nouă. Ai vreo 
obiecţie? 

— Nu. E bine, răspunse Jake. 

— Mâine-dimineaţă vor mai fi câteva trimiteri în judecată. 
Apoi, la ora zece, începem un caz de furt prin efracţie. Bine, 
Rufus? 

— Da, domnule. 

— Bun. Să vorbim acum despre data procesului lui 
Hailey. După cum ştiţi, următoarea sesiune începe, aici, în a 
treia zi de luni a lunii august. Cred că va veni foarte multă 
lume, după publicitatea care se face. Cred că ar fi bine să 
punem procesul pe rol cât mai repede. 

— Aveţi dreptate, se băgă Buckley. 

— Jake, de cât timp ai nevoie ca să pregăteşti procesul? 

— De şaizeci de zile. 

— Şaizeci de zile! exclamă Buckley neîncrezător. De ce 
atât de mult? 

Jake nu-l băgă de seamă şi îl privi pe Ichabod care îşi 
aranja ochelarii şi studia agenda de lucru. 


179 


— Ne putem aştepta la transferul procesului la altă 
instanţă? întrebă judecătorul. 

— Da. 

— Oricum, nu contează, zise Buckley. Va fi condamnat 
oriunde s-ar judeca. 

— Păstrează-ţi remarcile pentru televiziune, Rufus, spuse 
Jake liniştit. 

— Tu vorbeşti de televiziune?! replică Buckley. Am văzut 
că te-ai simţit foarte bine în faţa camerelor de luat vederi. 

— Vă rog, domnilor! zise Noose. La ce alte moţiuni ne 
putem aştepta din partea apărării? 

Jake reflectă o clipă. 

— Vor mai fi câteva. 

— Le-aş putea şti şi eu? întrebă Noose, cu o nuanţă de 
iritare în glas. 

— Domnule judecător, nu am de gând să vorbesc acum 
despre strategia pe care o voi folosi în apărare. Abia s-a 
formulat acuzaţia, iar eu încă n-am discutat cu clientul 
meu. Mai avem de lucru. 

— De cât timp ai nevoie? 

— De şaizeci de zile. 

— Glumeşti! izbucni Buckley. Eu sunt gata de proces şi 
mâine! Şaizeci de zile, e ridicol! 

Jake începu să fiarbă, dar nu zise nimic. Buckley se duse 
la fereastră bombănind iritat. Noose îşi studia, în 
continuare, agenda. 

— De ce şaizeci de zile? 

— S-ar putea să fie un caz complicat. 

Buckley râse, dând din cap. 

— Atunci ne putem aştepta la o apărare bazată pe 
iresponsabilitatea inculpatului? întrebă judecătorul. 

— Da, domnule. Un control psihiatric durează. Apoi, 
procuratura va cere o nouă expertiză. 

— Înţeleg. 


180 


— Pe lângă aceasta, s-ar putea să mai avem şi alte 
probleme de rezolvat, înainte de proces. E un caz serios şi 
vreau să-l pregătesc cum trebuie. 

— Domnul Buckley? zise judecătorul. 

— Fie ce-o fi! Pentru noi, tot una. Procuratura e gata şi 
mâine. 

Noose notă în agendă şi îşi aranjă ochelarii care îi 
alunecaseră pe nas, oprindu-se într-un neg plasat chiar în 
vârful acestuia. Din cauza acestui defect, precum şi a 
formei ciudate a capului, domnul judecător îşi comandase 
nişte ochelari cu braţe lungi, pe care nu-i folosea niciodată 
la citit. Jake bănuia demult acest lucru, dar nu îndrăznise 
să-i spună că forma hexagonală şi culoarea portocalie a 
lentilelor erau ridicole şi atrăgeau şi mai mult atenţia 
asupra nasului. 

— Cât anticipezi că va dura procesul? întrebă Noose. 

— Trei-patru zile. Numai că s-ar putea să ia ceva timp 
alegerea juriului. 

— Domnule Buckley? 

— Mi se pare rezonabil. Dar nu înţeleg de ce e nevoie de 
atâta timp pentru pregătirea unui proces care va dura doar 
trei zile. Cred că ar putea fi judecat mai curând. 

— Linişteşte-te, Rufus, zise Jake calm. Televiziunea va fi 
aici tot timpul, chiar şi după proces. Nu vei fi ignorat. Ai să 
dai interviuri, conferinţe de presă, ai să ţii predici, 
discursuri, de toate! Aşa că nu-ţi face griji! 

Buckley făcu ochii mici şi se înroşi. Se îndreptă spre Jake. 

— Dacă nu mă-nşel, domnule Brigance, ai dat mai multe 
interviuri şi ai fost filmat mai des decât mine, în ultima 
săptămână. 

— Corect. Şi eşti gelos, nu-i aşa? 

— Nu, nu sunt gelos. Nu-mi pasă mie de televiziune! 

— De când? 

— Domnilor, vă rog! îi întrerupse Noose. Se pare că vom 


181 


fi implicaţi într-un caz lung şi incitant, aşa că cer avocaţilor 
să se comporte profesional. Agenda mea e destul de 
încărcată. Singura posibilitate ar fi în săptămâna care 
începe pe douăzeci şi doi iulie. Vreo obiecţie? 

— Nu. Mie-mi convine, zise Musgrove. 

Jake se uită la Buckley zâmbind, apoi îşi notă în carneţel 
data stabilită. 

— Bine. Atunci, până luni, opt iulie, să se îndosarieze 
toate actele şi moţiunile dinainte de proces. Trimiterea în 
judecată s-a stabilit pentru mâine, la ora nouă. Mai aveţi 
întrebări? 

Jake se ridică, dădu mâna cu Noose şi cu Musgrove, apoi 
plecă. După masă îşi vizită faimosul client în biroul lui 
Ozzie, la puşcărie. Carl Lee primise o copie după hotărârea 
marelui juriu şi acum avea câteva întrebări pentru avocatul 
său. 

— Ce înseamnă omor cu premeditare? 

— Cel mai rău lucru. 

— Câte feluri de crime sunt? 

— În linii mari, trei: prin imprudenţă, crimă obişnuită şi cu 
premeditare. 

— Cât înseamnă omorul prin imprudenţă? 

— Douăzeci de ani. 

— Şi cel obişnuit? 

— De la douăzeci de ani, la închisoare pe viaţă. 

— Dar crima cu premeditare? 

— Condamnare la moarte, prin gazare. 

— Şi cât pot lua pentru vătămarea unui poliţist? 

— Închisoare pe viaţă, fără drept de apel. 

Carl Lee studia actul de acuzare cu atenţie. 

— Vrei să spui că am două condamnări la camera de 
gazare şi una pe viaţă? 

— Încă nu. Mai întâi, ai dreptul la un proces care, apropo, 
a fost programat pentru douăzeci şi doi iulie. 


182 


— Peste două luni! De ce aşa târziu? 

— Avem nevoie de timp. Trebuie să fii consultat de un 
psihiatru care să te declare iresponsabil. Apoi Buckley te va 
trimite la Whitfield, să fii examinat de medicii lor. 
Bineînţeles, aceştia vor spune că n-ai nimic. Vom strânge 
probe, şi eu, şi Buckley. Toate astea durează. 

— Nu se poate mai repede? 

— Nu-mi convine mie, mai repede. 

— Şi dacă vreau eu? izbucni Carl Lee. 

Jake se uită la el cu atenţie. 

— Ce-i cu tine, bătrâne? 

— Trebuie să ies de aici cât mai repede! 

— Parc-ai zis că-ţi place la puşcărie. 

— Da, dar trebuie să mă-ntorc acasă. Gwen nu mai are 
bani şi nici nu găseşte de lucru. Lester are necazuri cu 
nevasta. Îl sună tot timpul, aşa că nu mai stă mult pe-aici. 
Şi nu-mi place deloc să cer ajutor de la rude. 

— Dar sunt sigur că ele ar face-o cu plăcere. 

— Unii, da. Au însă şi ei problemele lor. Trebuie să mă 
scoţi de aici! 

— Uite ce-i, mâine-dimineaţă vei fi trimis în judecată. 
Data procesului s-a stabilit a fi pe douăzeci şi doi iulie şi nu 
poate fi schimbată; aşa că las-o baltă! Ţi-am spus cum va fi 
mâine? 

Carl Lee negă. 

— N-o să dureze nici douăzeci de minute. Vom apărea în 
faţa judecătorului Noose care îţi va pune câteva întrebări, 
apoi voi trece eu la rând. Acuzarea va fi citită în public şi 
vei fi întrebat dacă ai primit şi tu un exemplar. Va trebui să 
te declari vinovat sau nu. După ce vei răspunde, 
judecătorul va anunţa data procesului. Şi cu asta, tu vei 
termina. Însă eu mă voi „bate” în continuare cu Buckley, să 
te scot pe cauţiune. Noose va refuza categoric, aşa că vei 
sta la închisoare până la proces. 


183 


— Şi după proces? 

— După proces, n-ai să mai fi la puşcărie, zise Jake, 
zâmbind. 

— Promiţi? 

— Nu. Mai ai vreo întrebare în legătură cu înfăţişarea de 
mâine? 

— Nu mai am. Spune, Jake, cât ţi-am plătit? 

Avocatul simţi că lucrurile iau o întorsătură neplăcută. 

— De ce mă întrebi? 

— Mă gândeam, doar... 

— Nouă sute, plus o chitanţă. 

Gwen nu mai avea nicio sută de dolari. Plătise taxele, iar 
proviziile erau pe terminate, îl vizitase duminică şi plânsese 
o oră. Aşa era ea, intra în panică uşor. Doar ştia şi el că 
situaţia e disperată. Familia nu prea avea cum să-i ajute. 
Poate cu verdeţuri din grădină şi cu câţiva dolari pentru 
lapte şi ouă. Când veneau la înmormântări sau la spital, 
erau foarte săritori, îşi petreceau timpul cu generozitate în 
bocete şi văicăreli. Dar când era vorba de bani, se 
împrăştiau ca potârnichile. Nu se puteau baza nici pe 
familia ei, nici pe a lui. Vru să-i ceară lui Jake o sută de 
dolari, dar se hotărî să aştepte până când Gwen va rămâne 
fără niciun ban. Atunci îi va fi mai uşor s-o facă. 

Jake îşi răsfoia hârtiile, aşteptând. Clienţii acuzaţi de 
crimă, mai ales negrii, cereau totdeauna înapoi o parte din 
banii pe care îi plăteau ca onorariu. Avea, oricum, îndoieli 
că va vedea mai mult de nouă sute de dolari, aşa că nu-i va 
da nimic înapoi. Negrii se ajutau foarte mult între ei. Până 
la urmă, intervenea şi biserica. Nu era nimeni lăsat să 
moară de foame. 

Jake îşi puse documentele în servietă şi aşteptă. 

— Vreo întrebare, Carl Lee? 

— Da. Ce să spun mâine? 

— Ce-ai vrea să spui? 


184 


— Vreau să-i spun judecătorului de ce i-am omorât pe 
băieţii ăia. Mi-au violat fetiţa. Trebuia să fie împuşcaţi! 

— Şi vrei să spui asta judecătorului? 

— Da. 

— Şi crezi c-o să-ţi dea drumul? 

Carl Lee nu mai zise nimic. 

— Uite ce e, bătrâne. M-ai angajat ca avocat pentru că ai 
încredere în mine, nu-i aşa? Dacă e nevoie să vorbeşti, îţi 
spun eu. Dacă nu, trebuie să taci. Vei avea posibilitatea să- 
ţi spui păsul în iulie, la proces. Până atunci, însă, eu voi fi 
cel care va da toate explicaţiile necesare. 

— Ştiu. E dreptul dumitale. 

Lester şi Gwen plecară împreună cu copiii la doctor 
acasă. Trecuseră două săptămâni de la viol. Tonya mai 
şchiopăta puţin, dar nu putea să alerge şi să urce scările, 
ca fraţii ei. Maică-sa o ţinea de mână. Picioarele şi fesele n- 
o mai dureau aşa tare. | se scoaseră bandajele de la 
încheieturile mâinilor şi de la glezne, iar tăieturile se 
vindecaseră frumos. Nu mai rămăsese decât pansamentul 
şi vata dintre picioare. 

Se dezbrăcă şi rămase într-o cămăşuţă, alături de mama 
ei, pe un pat medical tapisat. Gwen o îmbrăţişă şi-o încălzi 
la piept. Doctorul se uită în gura fetiţei şi-i masă maxilarul. 
li cercetă încheieturile, apoi o întinse pe pat şi o atinse între 
picioare. Ţipă şi îşi încleştă mâinile de gâtul mamei sale 
care stătea lângă ea, alinându-i durerea. 


185 


15 


Miercuri, la cinci dimineaţa, Jake îşi sorbea cafeaua şi se 
uita, gânditor, la scuarul întunecat din jurul tribunalului. 
Avusese un somn extrem de agitat, aşa că îşi părăsise cu 
câteva ore în urmă aşternutul cald, încercând cu desperare 
să-şi aducă aminte de un caz din Georgia despre care 
auzise în timpul facultăţii. Era vorba de felul cum se 
acţionase pentru obţinerea cauţiunii într-o situaţie în care 
acuzatul nu avea cazier, era proprietarul unui teren la ţară, 
muncea într-un loc stabil şi se bucura de o familie 
numeroasă. Îi fu însă imposibil să-şi amintească. Cazurile 
de acest fel pe care le întâlnise în Mississippi erau cu totul 
la dispoziţia judecătorului, care nu ieşea pentru nimic în 
lume din litera legii. Jake dorea să găsească ceva cu care 
să-l înfunde pe Ichabod. Se temea să ceară eliberarea pe 
cauţiune a lui Carl Lee. Era sigur că Buckley ar fi început să 
tipe, să ţină predici, dând ca exemplu o mulţime de cazuri 
minunate; iar Noose l-ar fi ascultat zâmbind, iar în final ar fi 
refuzat acordarea cauţiunii. lar Jake ar fi rămas cu buzele 
umflate. 

— Te-ai trezit devreme astăzi, iubitule, îi spusese Dell 
clientului ei preferat turnându-i cafeaua. 

— În loc să te bucuri că mă vezi... 

Nu mai dăduse pe aici de când cu amputarea piciorului 


186 


lui Looney. Ştia că polițistul era iubit de cei care frecventau 
cafeneaua şi că exista un resentiment faţă de el, ca avocat 
al lui Hailey. Se prefăcea însă că nu observă. 

— Ai o clipă liberă? o întrebă Jake. 

— Sigur că da, zise Dell privind în jur. 

La cinci şi un sfert, cafeneaua nu era încă aglomerată. 
Fata se aşezase pe un scaun în faţa lui Jake. 

— Ce se vorbeşte pe-aici? întrebă el. 

— Nimic deosebit: politică, pescuit, recolta de anul 
acesta. Nicio schimbare. De douăzeci de ani de când lucrez 
aici, servesc aceeaşi mâncare aceloraşi clienţi, iar 
conversațiile sunt mereu la fel. 

— Nimic nou? 

— Ba da, cazul lui Hailey. Toată lumea vorbeşte de el. 
Când intră însă vreun străin se revine la discuţiile obişnuite. 

— De ce? 

— Pentru că dacă arăţi că ştii prea multe, nu mai scapi 
de reporteri. 

— E chiar aşa de rău? 

— Nuuu! Afacerile nu ne-au mers niciodată aşa de bine. 

Jake zâmbi şi îşi amestecă fulgii de cereale cu unt şi cu 
Tabasco. 

— Tu ce crezi despre cazul ăsta? 

Dell se scărpină pe nas cu unghiile ei lungi, frumos 
lăcuite şi suflă în cafea. Era cunoscută pentru francheţea 
sa, aşa că Jake se aştepta la un răspuns cinstit. 

— Sigur, e vinovat. Doar a omorât doi oameni. Pe de altă 
parte însă a avut motive serioase s-o facă. Să ştii că sunt 
destui de partea lui. 

— Să presupunem că ai face parte din juriu. Cum ai vota? 

Dell privi spre uşă şi salută un poliţist. 

— Ce să-ţi spun? Primul meu impuls ar fi să iert pe 
oricine ar omori un violator, mai ales un tată. Dar, pe de 
altă parte, nu poţi permite oricui să pună mâna pe armă şi 


187 


să-şi facă singur dreptate. Ai putea demonstra că era nebun 
când a făcut-o? 

— Să presupunem că da. 

— Atunci aş vota „nevinovat”, chiar dacă n-aş crede aşa. 

Jake îşi unse felia de pâine prăjită cu gem de căpşuni şi 
dădu din cap aprobator. _ 

— Dar cum rămâne cu Looney? întrebă ea. Imi e prieten. 

— A fost un accident. 

— Crezi că ajunge să le spui asta? 

— Nu. Arma s-a descărcat singură. Looney a fost rănit din 
greşeală, dar mă îndoiesc că ăsta ar fi un argument serios 
în apărare. L-ai condamna pentru împuşcarea lui Looney? 

— S-ar putea. A rămas fără un picior. 

Cum să-l socoteşti nebun când a tras asupra lui Cobb şi 
Willard şi sănătos când l-a împuşcat pe Looney? Jake nu 
insistă şi schimbă subiectul. 

— De mine ce se bârfeşte? 

— Cam aceleaşi lucruri. A întrebat cineva de tine zilele 
trecute şi i-am spus că nu mai ai timp să treci pe aici, acum 
că eşti o celebritate. Au murmurat ei ceva, dar nu te-au 
criticat în gura mare. Nici nu le-aş fi permis, de altfel. 

— Eşti o scumpă. 

— Sunt o muiere a dracului şi tu o ştii foarte bine. 

— Nu-i adevărat. Incerci doar să pari aşa. 

— la te uită! 

Se ridică repede şi ieşi din separeu, răţoindu-se la nişte 
fermieri, care îi făcuseră semn să le mai toarne cafea. Jake 
rămase singur, aşa că se duse la birou. 

La opt şi jumătate, când sosi Ethel, era aşteptată de doi 
reporteri, care insistară să stea de vorbă cu Jake. Secretara 
îi refuză şi vru să-i dea afară, dar ei nu se lăsară. Auzind 
vorbăria de jos, Jake încuie uşa. N-avea decât să se lupte ea 
cu ei, cum o şti! 

Se uită pe fereastră la o echipă de operatori din spatele 


188 


tribunalului. Zâmbi şi simţi o descărcare plăcută de 
adrenalină. Se şi vedea la ştirile de seară, traversând 
strada ţanţoş, sever şi preocupat, urmat de reporterii care îl 
rugau să dea un interviu, în ciuda refuzului său categoric. Și 
nu era decât o trimitere în judecată! Ce-o să fie la proces?! 
Zeci de camere de luat vederi, reporteri, întrebări, articole 
lungi pe prima pagină, probabil şi fotografii pe copertile 
revistelor. Un ziar din Atlanta considera că este crima cea 
mai senzaţională din sud, în ultimii douăzeci de ani. Ar fi 
preluat cazul şi gratis! 

Câteva momente mai târziu cobori totuşi şi întrerupse 
ciondăneala de la parter, salutându-i pe reporteri cu 
căldură. Ethel dispăru în sala de şedinţe. 

— Vreţi să ne răspundeţi la câteva întrebări? zise unul 
dintre ei. 

— Nu, replică Jake politicos. Trebuie să mă întâlnesc cu 
judecătorul Noose. 

— Numai câteva întrebări. 

— Acum, nu. Însă voi ţine o conferinţă de presă la ora trei 
după-amiază. 

Jake deschise uşa şi reporterii îl urmară pe trotuar. 

— Unde? 

— La mine în birou. 

— Pe ce temă? 

— Pe tema acestui caz. 

Jake mergea încet, de-a lungul străzii, spre tribunal, 
răspunzând la întrebări. 

— Va fi şi domnul Hailey la conferinţa de presă? 

— Da, împreună cu familia. 

— Şi fetiţa? 

— Da, va veni şi ea. 

— Domnului Hailey i se va permite să răspundă la 
întrebări? 

— Poate. Încă nu m-am decis. 


189 


Jake îşi luă rămas-bun şi intră în tribunal, lăsându-i pe 
reporteri să discute despre conferinţa de presă. 

Buckley îşi dorise să fie întâmpinat măcar de unu-doi 
reporteri. Dar toţi se îngrămădiseră la uşile din spate, să-l 
poată vedea pe acuzat. Pe viitor, îşi va schimba traseul. 

Judecătorul Noose îşi parcă maşina lângă o gură de 
incendiu din faţa poştei. Pătrunse în clădirea tribunalului 
fără să atragă nici el atenţia cuiva. 

Ozzie aruncă o privire pe fereastra închisorii spre gloata 
care îl aştepta pe Carl Lee în parcare. O clipă, îi trecură prin 
minte gânduri negre, dar le respinse imediat. Primise la 
birou mai multe telefoane de ameninţare, dar numai câteva 
meritau să fie luate în serios. Dacă astăzi era atâta agitaţie, 
ce va fi la proces! Şuşoti ceva cu Moss Junior, apoi poliţiştii 
îl înconjurară pe Carl Lee şi ieşiră printre reporteri, până la 
o dubiţă. Porniră în grabă spre tribunal, escortaţi de trei 
maşini de patrulare noi. 

Noose planificase vreo douăsprezece înfăţişări de 
trimitere în judecată pentru ora nouă dimineaţa; se aşeză 
pe scaun şi începu să caute prin hârtii, până găsi 
documentul privitor la cazul Hailey. Se uită în primul rând 
spre grupul de bărbaţi cu figuri dubioase, proaspăt acuzaţi. 
In capăt, observă un inculpat cu cătuşe, păzit de doi 
poliţişti. Brigance îi spunea ceva la ureche; judecătorul îşi 
dădu seama că e Hailey. 

Noose luă un dosar roşu, apoi îşi potrivi ochelarii, în aşa 
fel încât să nu-l incomodeze la citit. 

— Statul contra lui Carl Lee Hailey, cazul 3889. Să se 
prezinte domnul Hailey. 

li scoaseră cătuşele, apoi avocatul îl conduse la bară. 
Acolo se opriră şi se uitară în sus, spre judecătorul care 
parcurgea agitat textul acuzaţiei. Sala se linişti. Atunci 
Buckley se ridică şi se apropie. Câţiva desenatori schiţară în 
grabă scena. Jake se uită la procurorul care nu avea niciun 


190 


motiv să ia cuvântul la această înfăţişare. Buckley era 
îmbrăcat într-un costum cu vestă, negru, din poliester. Se 
pieptănase cu părul lins, lipit de ţeasta lui mare. Părea un 
evanghelist gata să predice la televiziune. Jake se apropie 
de el şi-i şopti: 

— Frumos costum, Rufus! 

— Mulţumesc, replică el, oarecum luat pe nepregătite. 

— Străluceşte în întuneric, nu-i aşa? mai zise el şi se 
întoarse lângă client. 

— Sunteţi Carl Lee Hailey? întrebă judecătorul. 

— Da. 

— Domnul Brigance e apărătorul dumneavoastră? 

— Da. 

— Am în faţă o copie a actului de acuzare redactat de 
marele juriu. Aţi primit şi dumneavoastră una? 

— Da. 

— Aţi citit-o? 

— Da. 

— Şi aţi discutat pe această temă cu apărătorul 
dumneavoastră? 

— Da. 

— Aţi înţeles despre ce e vorba? 

— Da. 

— Bun. Se va urma procedura legală şi voi citi actul de 
acuzare în faţa Curţii, zise Noose dregându-şi vocea. Marii 
juraţi ai statului Mississippi aleşi dintre cetăţenii cinstiţi şi 
loiali ai comitatului Ford, legal confirmaţi, sub jurământ, 
însărcinaţi să stabilească acuzaţiile din ţinutul mai sus 
menţionat, în numele şi sub autoritatea statului Mississippi, 
stabileşte că numitul Carl Lee Hailey din comitatul şi statul 
amintite mai înainte, sub jurisdicţia acestei Curți, a comis 
infracţiunea de omor premeditat asupra lui Billy Ray Cobb, 
o fiinţă umană, şi al lui Pete Willard, fiinţă umană, şi l-a 
împuşcat, cu intenţia de a-l omori, pe Dewayne, poliţist, 


191 


încălcând astfel legea, prin atacarea directă a Codului din 
Mississippi, atentând la liniştea şi demnitatea statului. Actul 
este autentic şi a fost semnat de Laverne Gossett, prim- 
jurat al marelui juriu. 

Noose îşi recăpăta respiraţia. 

— Aţi înţeles capetele de acuzare? 

— Da. 

— Aţi înţeles că, dacă veţi fi condamnat, vă aşteaptă 
pedeapsa cu moartea prin gazare, la penitenciarul din 
Parchman? 

— Da. 

— Sunteţi vinovat sau nu? 

— Nu sunt vinovat. 

Noose îşi consultă agenda, în vreme ce publicul îl privea 
cu atenţie. Reporterii luau notițe. Artiştii plastici se 
concentrau asupra personajelor principale. Buckley observă 
că îl desenau şi pe el, aşa că le oferi imaginea clară a 
profilului său. Ardea de nerăbdare să vorbească. Se uita 
dispreţuitor la Carl Lee, gata să-l înghită pe criminalul 
acesta nenorocit. Se apropie măreț de masa la care stătea 
Musgrove şi îşi şoptiră amândoi câte ceva, plini de 
importanţă. Apoi traversă sala şi se angajă într-o discuţie 
confidențială cu unul din funcţionari. După câteva 
momente, se întoarse lângă acuzatul care stătea nemişcat, 
alături de avocatul său. Jake îşi dădea seama de circul pe 
care îl făcea Buckley şi încerca din răsputeri să îl ignore. 

— Domnule Hailey, chirăi Noose, procesul 
dumneavoastră e stabilit pentru luni, 22 iulie. Toate actele 
şi moţiunile trebuie îndosariate până la 24 iunie şi predate 
la 8 iulie. 

Atât Carl Lee cât şi Jake dădură aprobator din cap. 

— Mai e ceva? 

— Da, onorată instanţă, zise Buckley cu voce puternică, 
pentru a putea fi auzit de reporterii din rotondă. Statul se 


192 


opune oricărei încercări de acordare a eliberării pe 
cauţiune. 

Jake strânse pumnii şi-i veni să urle. 

— Onorată instanţă, acuzatul nu a făcut încă nicio cerere 
de eliberare pe cauţiune. Ca de obicei, domnul Buckley are 
nelămuriri în legătură cu procedura. Nu se poate opune 
unei cereri, înainte de a fi formulată. Asta se învaţă încă din 
facultate. 

Buckley se simţi atins, dar continuă. 

— Onorată instanţă, domnul Brigance face totdeauna 
cerere de eliberare pe cauţiune şi sunt sigur că va proceda 
şi astăzi la fel. Vreau să subliniez, încă de pe acum, că 
statul se opune unei asemenea pretenţii. 

— Păi, de ce nu aşteptaţi până formulează cererea? 
întrebă Noose cu o nuanţă de iritare în voce. 

— Foarte bine, zise Buckley. 

Se înroşise şi îl privea pe Jake cu dispreţ. 

— Aveţi în vedere să cereţi cauţiunea? întrebă Noose. 

— Mi-am planificat s-o cer la momentul potrivit, însă 
domnul Buckley a intervenit cu tot acest teatru... 

— Nu are nicio importanţă, îl întrerupse Noose. 

— Ştiu, domnule judecător; pentru domnia sa lucrurile nu 
sunt prea clare. 

— Cereţi cauţiunea, domnule Brigance? 

— Da, mi-am propus s-o cer. 

— Mi-am dat seama, şi m-am gândit deja dacă într-un 
asemenea caz se poate pune problema aşa. După cum ştiţi, 
depinde numai de voinţa mea; iar eu nu am acordat 
niciodată cauţiunea într-un caz de omor premeditat. Nu văd 
de ce aş face excepţie acum. 

— Vreţi să spuneţi că refuzaţi acordarea cauţiunii? 

— Da. 

Jake dădu din umeri şi puse un dosar pe masă. 

— Foarte bine. 


193 


— Mai aveţi ceva? 

— Nu, domnule judecător, spuse Jake. 

Buckley dădu din cap, fără să scoată niciun cuvânt. 

— Bun. Domnule Hailey, acestea fiind zise, vi se ordonă 
să rămâneţi în custodia şerifului din comitatul Ford, până la 
proces. 

Carl Lee se întoarse la locul lui din primul rând, unde îl 
aştepta un poliţist cu cătuşele. Jake îşi deschise servieta şi 
se pregătea să-şi aranjeze documentele, când Buckley îl 
apucă de braţ. 

— Ai făcut pe nebunu', Brigance, îi spuse el printre dinţi. 

— Tu ai vrut-o, replică Jake. la mâna de pe mine. 

Buckley îi dădu drumul. 

— Nu m-ai impresionat cu nimic. 

— Cu atât mai rău, bătrâne. Ar trebui să vorbeşti mai 
puţin. Tăcerea e de aur. 

Buckley era mult mai solid ca Jake, şi iritarea lui creştea 
neliniştitor. Un poliţist observă incidentul şi-i despărţi. Jake 
îi făcu cu ochiu lui Buckley şi părăsi sala. 

La ora două, clanul Hailey în frunte cu unchiul Lester 
intră în biroul lui Jake pe uşa din spate. Avocatul îi primi 
într-o încăpere mică, de lângă sala de şedinţe de la parter. 
Discutară despre conferinţa de presă. Peste vreo douăzeci 
de minute, Ozzie şi Carl Lee se strecurară neobservaţi pe 
aceeaşi intrare din spate, iar Jake îi conduse în biroul unde 
aştepta familia Hailey. Şeriful şi avocatul îi lăsară singuri. 

Conferinţa de presă fu minuţios regizată de Jake, care 
rămase uimit de propria lui abilitate în a-i manevra pe 
ziarişti, dar mai ales de disponibilitatea acestora de a se 
lăsa manipulaţi. Se aşeză la un capăt al mesei, cu băieţii lui 
Hailey în spate, în picioare. Gwen fu plasată la stânga lui, 
iar Carl Lee, la dreapta, cu Tonya în braţe. 

Procedura legală interzicea dezvăluirea identităţii unui 
copil violat, dar cu fetiţa lui Hailey era altceva. Din cauza 


194 


tatălui ei, toată lumea îi cunoştea chipul, vârsta şi numele. 
Jake voia să fie fotografiată în rochiţa ei cea mai bună, pe 
genunchii lui Carl Lee. Ştia că astfel va fi văzută şi de 
membrii juriului, oricine ar fi fost ei. 

Locul fu invadat de reporteri care se îngrămădiră în 
încăpere şi pe hol, unde Ethel îi invită nepoliticos să stea 
jos şi să o lase în pace. Uşa din faţă era păzită de un 
poliţist, iar cea din spate, de alţi doi. Şeriful Walls şi Lester 
stăteau în spatele avocatului şi a celor din familia Hailey. Pe 
masă erau zeci de microfoane, iar aparatele de fotografiat 
şi de filmat înregistrau imaginile, căutând să nu piardă 
niciun detaliu. 

— Pentru început, voi face câteva remarci, zise Jake. Mai 
întâi, eu voi fi cel care va răspunde la întrebări. Vă rog să 
nu vă adresaţi domnului Hailey sau altui membru al familiei 
sale. Chiar dacă o veţi face, eu nu le dau voie să vă 
răspundă. În al doilea rând, aş dori să vă prezint familia 
inculpatului. În stânga mea, este Gwen, soţia lui; în spate, 
cei trei fii ai săi, Carl Lee Jr., Jarvis şi Robert; iar dumnealui 
e fratele domnului Hailey, Lester. 

Jake făcu o scurtă pauză şi-i zâmbi fetiţei. 

— lar în braţele lui Carl Lee, stă Tonya Hailey. Acum sunt 
gata să vă răspund la întrebări. 

— Cum au decurs lucrurile astăzi, la tribunal? 

— Domnul Hailey a fost trimis în judecată, el s-a declarat 
nevinovat, iar procesul a fost stabilit pe data de 22 iulie. 

— Aţi avut cumva o altercaţie cu procurorul districtual? 

— Da. După pronunţarea trimiterii în judecată, domnul 
Buckley s-a apropiat de mine, m-a apucat de braţ şi a vrut 
să mă agreseze. Atunci a intervenit un poliţist. 

— Din ce cauză s-a comportat aşa? 

— Domnului Buckley îi cam cedează nervii în situaţii mai 
delicate. 

— Dumneavoastră sunteţi prieten cu domnul procuror? 


195 


— Nu. 

— Procesul va avea loc în Clanton? 

— Noi, apărarea, vom introduce o moţiune prin care să 
cerem transferul la altă instanţă. Localitatea însă va fi 
stabilită de judecătorul Noose. Nu pot face pronosticuri în 
această privinţă. 

— Cam ce repercusiuni a avut întâmplarea asupra 
familiei Hailey? 

Jake reflectă o clipă, în vreme ce camerele de luat vederi 
continuau să-l filmeze. Aruncă o privire către Carl Lee şi 
Tonya. 

— Aveţi în faţă o familie foarte reuşită. Acum două 
săptămâni, viaţa lor era frumoasă şi liniştită. Tatăl avea o 
slujbă la fabrica de hârtie, ceva bani la bancă, totul părea 
sigur şi stabil. Mergeau la biserică împreună, în fiecare 
duminică. Apoi, din motive cunoscute numai de Dumnezeu, 
doi nemernici beţivi şi drogaţi au comis acel act oribil 
asupra fiicei lor de zece ani. Lucrul acesta ne-a şocat şi ne- 
a tăiat pofta de viaţă tuturor. Existenţa lor a fost zguduită 
din temelii. Copleşit, tatăl a clacat, nu s-a mai putut 
stăpâni. Acum stă la închisoare aşteptând procesul, în faţă 
cu perspectiva camerei de gazare. Nu mai are nici slujbă, 
nici bani. Puritatea fiicei lui e pierdută. Aceşti copii riscă să 
fie crescuţi fără tată, iar mama lor trebuie să-şi găsească 
un serviciu, pentru a-i putea întreţine. Va fi nevoită să 
cerşească de la prieteni şi de la rude. Şi, ca să vă răspund 
la întrebare, domnule, familia aceasta a fost profund 
afectată de întâmplarea nefericită de care vorbim şi nu ştie 
ce se va mai întâmpla cu ea. 

Gwen începu să plângă încet, iar Jake îi întinse o batistă. 

— Vă gândiţi la o apărare bazată pe iresponsabilitatea 
acuzatului în momentul crimei? 

— Da. 

— Veţi pleda în sensul acesta? 


196 


— Da. 

— Aveţi posibilitatea s-o dovediţi? 

— Depinde de juriu. Noi le vom pune la dispoziţie experţi 
în psihiatrie. 

— V-aţi consultat deja cu el? 

— Da, minţi Jake. 

— Ne puteţi da nume? 

— Nu încă. 

— Am auzit că domnul Hailey a fost ameninţat cu 
moartea. E-adevărat? 

— Da. Şi el şi familia sa, şi eu, şi şeriful, toţi care suntem 
implicaţi. Nu ştiu, însă, cât de serioase sunt aceste 
ameninţări. 

Carl Lee o mângâia uşor pe Tonya şi se uita, fără 
expresie, într-un punct de pe masă. Părea derutat, 
neajutorat. Şi băieţii erau speriaţi, dar nu mişcau, în 
costumele lor de marinar, cu cămăşi albe şi cu papioane 
roşii. Hainele fuseseră transmise de la unul la altul, dar 
erau curate şi călcate impecabil. Băieţii păreau scoşi din 
cutie. Ce juriu ar fi putut face din ei nişte orfani? 

Conferinţa de presă fu o adevărată lovitură. Stațiile şi 
reţelele de televiziune locală prezentară secvenţe filmate, 
atât la ştirile de seară, cât şi la cele de noapte. Pe primele 
pagini ale ziarelor de joi apărură fotografii semnificative din 
timpul conferinţei. 


197 


16 


Suedeza sună de câteva ori. Soţul ei plecase în 
Mississippi de două săptămâni şi era îngrijorată. Îi povestise 
despre fostele lui iubite. De câte ori telefonase, Lester nu 
fusese acasă, iar Gwen o minţise, spunându-i că era la 
pescuit sau la tăiat lemne, ca să facă rost de bani. Obosise 
să tot inventeze scuze. Lester, la rândul lui, chefuise destul. 
Se săturaseră unul de altul până-n gât. Vineri dimineaţă, 
înainte de a se lumina, sună telefonul şi răspunse Lester. 
Era suedeza. 

Două ore mai târziu, Cadillacul roşu parcă în faţa 
închisorii. Moss Junior îl conduse pe Lester în celula lui Carl 
Lee. Fraţii vorbiră în şoaptă, ca să nu-i trezească pe ceilalţi. 

— Trebuie să plec acasă, mormăi Lester încurcat. 

— De ce? întrebă Carl Lee, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la 
aşa ceva. 

— M-a sunat nevastă-mea azi-dimineaţă. Dacă nu mă 
prezint mâine la lucru, mă dau afară... 

Carl Lee dădu din cap înţelegător. 

— Îmi pare rău, nene. N-aş vrea să plec, dar n-am de 
ales. 

— Înţeleg. Când te-ntorci aici? 

— Oricând vrei tu. 

— Ar fi bine să vii la proces. Atunci o să le fie greu alor 


198 


mei. Poţi? 

— Ştii bine că voi fi aici. Mai am nişte zile de concediu, 
văd eu. Vin sigur. 

Stăteau pe marginea patului de lemn al lui Carl Lee şi se 
uitau tăcuţi unul la celălalt. Celula era întunecată şi liniştită. 
In paturile din faţă nu stătea nimeni. 

— Doamne, uitasem cât e de rău! zise Lester. 

— Sper să nu rămân prea mult aici. 

Se ridicară şi se îmbrăţişară. Moss Junior descuie uşa 
celulei, iar Lester ieşi. 

— Sunt mândru de tine, îi mai spuse el fratelui mai mare, 
apoi plecă la Chicago. 

In dimineaţa aceea, Carl Lee fu vizitat de avocatul său. 
Se întâlniră în biroul lui Ozzie. Jake era iritat şi avea ochii 
înroşiţi. 

— Carl Lee, am stat ieri de vorbă cu doi psihiatri din 
Memphis. Ştii cât te costă o expertiză pentru proces? 

— De unde să ştiu? întrebă Carl Lee. 

— O mie de dolari! strigă Jake. O mie! De unde poţi face 
rost de atâţia bani?! 

— Ţi-am dat tot ce-am avut. Ţi-am oferit chiar şi... 

— N-am nevoie de pământul tău! Şi ştii de ce? Pentru că 
nimeni nu vrea să-l cumpere. Şi dacă nu poate fi vândut, nu 
are nicio valoare! Mie îmi trebuie bani lichizi! De fapt, nu 
mie, ci medicilor! 

— De ce? 

— De ce?! repetă Jake indignat. Pentru că nu vreau să 
ajungi la camera de gazare. Ştii că e numai la o sută 
cincizeci de kilometri de locul ăsta? Şi nu pot să te salvez 
decât dacă voi convinge juriul că ai fost iresponsabil când i- 
ai omorât pe băieţii ăia. Degeaba susţinem noi doi c-ai avut 
atunci o clipă de nebunie. Avem nevoie de mărturia unui 
specialist. Şi doctorii nu lucrează pe gratis, ai înţeles? 

Carl Lee se aplecă şi urmări un păianjen de pe covorul 


199 


prăfuit. După douăsprezece zile de puşcărie şi două 
înfăţişări la tribunal, se lămurise asupra sistemului judiciar. 
Rememora orele şi clipele de dinaintea crimei. Ce-i trecuse 
atunci prin minte? Fără nicio îndoială, trebuia să-i omoare. 
Nu regreta nimic. Dar se gândise, oare, la puşcărie, la 
sărăcie, la avocaţi şi psihiatri? Poate, dar numai în trecere. 
Pe atunci, acestea i se păreau fleacuri. Se gândise că-l vor 
judeca şi-i vor da drumul, ca lui Lester, că nu vor fi niciun 
fel de probleme. Dar acum, lucrurile stăteau cu totul altfel. 
Sistemul voia să-l pedepsească pentru o faptă pe care elo 
considera absolut necesară, să-l ţină la puşcărie şi să-l 
zdrobească, să-i lase copiii orfani. lar singurul lui aliat îi 
cerea imposibilul şi ţipa la el furios. 

— Fă rost de bani! strigă avocatul, îndreptându-se spre 
uşă. Cere de la fraţi, de la surori, de la rudele soţiei tale, de 
la biserică, de oriunde! Trebuie să faci rost de bani, şi asta 
cât mai repede! 

Jake trânti uşa şi ieşi din închisoare. 

Carl Lee mai avu un vizitator în dimineaţa aceea. Sosise 
într-o limuzină neagră, cu şofer. Numerele de înmatriculare 
erau de Tennessee. Automobilul ocupă trei locuri în 
parcare. De la volan ieşi un bodyguard negru, uriaş, care 
deschise portiera pentru boss. Se îndreptară apoi, 
împreună, spre închisoare. Când intrară, secretara se opri 
din bătut la maşină şi zâmbi suspicios. 

— Bună dimineaţa. 

— Bună, zise cel mai mic dintre cei doi. Mă numesc Cat 
Bruster şi vreau să vorbesc cu şeriful Walls. 

— In ce problemă? 

— În legătură cu domnul Hailey, unul din chiriaşii 
hotelului dumneavoastră confortabil. 

Şeriful îşi auzi numele şi ieşi din birou să-l întâmpine pe 
vizitatorul acesta rău famat. 

— Domnule Bruster, eu sunt Ozzie Walls. 


200 


Îşi strânseră mâinile. Garda de corp nu mişca. 

— Îmi pare bine! Mă numesc Cat Bruster şi sunt din 
Memphis. 

— Da, ştiu cine eşti, de la televiziune. Ce vânt te-aduce în 
comitatul nostru? 

— Păi, unul din prietenii mei a dat de bucluc. E vorba de 
Carl Lee Hailey; am venit să-l ajut. 

— În regulă. Dar el, cine e? întrebă Ozzie, privind spre 
bodyguard, deşi nici şeriful nu era o stârpitulă. 

— El e Tom Firavul, îl lămuri Cat. Îi zicem aşa pentru că 
are un nume prea lung. 

— Inţeleg. 

— E un fel de gardă de corp. 

— N-are pistol, nu-i aşa? 

— Chiar crezi că are nevoie de aşa ceva? 

— Bine, bine. Veniţi amândoi la mine, în birou. 

Acolo, Firavul se opri în picioare lângă uşă, iar şeful lui se 
aşeză pe un scaun în faţa şerifului. 

— Dacă vrea, poate să ia şi el loc, îi spuse Ozzie lui Cat. 

— Nu, şerifule. Aşa a fost instruit, să stea lângă uşă, în 
picioare. 

— Ca un câine poliţist? 

— Exact. 

— Bine. Despre ce vrei să vorbim? 

Cat stătea picior peste picior, cu mâinile pline de 
diamante, pe genunchi. 

— Ştii, şerifule, eu şi Carl Lee suntem foarte legaţi. Am 
luptat în Vietnam împreună. Odată, am fost împuşcat în cap 
şi el în picior. Grupul nostru pierise. Carl Lee m-a luat în 
spinare şi m-a cărat şchiopătând printre gloanţe, până după 
un dig. Două ore s-a chinuit cu mine şi mi-a salvat viaţa. Nu 
ştii că a primit pentru asta şi o medalie? 

— Nu. 

— Aşa e. Am zăcut împreună două luni, într-un spital din 


201 


Saigon, apoi ne-am mişcat cururile noastre negre şi-am 
plecat din Vietnam. Nu ne-a mai ars să ne-ntoarcem acolo 
vreodată. 

Ozzie îl asculta cu atenţie. 

— Acu', omul meu are necazuri şi vreau să-l ajut. 

— De la dumneata a luat mitraliera? 

Firavul mârâi, iar Cat zâmbi larg. 

— Bineînţeles că nu. 

— Vrei să-l vezi? 

— Mai încape încă vorbă? Da' ce, e-aşa simplu? 

— Da, numai să-l faci pe Firav să se dea la o parte din 
uşă. Ţi-l aduc imediat. 

Firavul făcu un pas lateral şi în două minute Ozzie se 
întoarse cu prizonierul. Cat îl îmbrăţişă şi se uită 
entuziasmat la el, apoi începură să se lovească uşor, cu 
pumnii, ca boxerii. Carl Lee se uita încurcat la şerif. Acesta 
pricepu şi-i lăsă singuri. Firavul închise uşa şi se postă din 
nou în faţa ei, în picioare. Carl Lee puse două scaune faţă în 
faţă, ca să fie mai aproape unul de altul. Cat vorbi primul: 

— Sunt mândru de tine, bătrâne, pentru tot ce-ai făcut, 
crede-mă! De ce nu mi-ai spus de-atunci ce-aveai de gând 
cu mitraliera aia? 

— Păi, nu ştiu nici eu. 

— Cum a fost? 

— Ca-n Vietnam. Numa' că n-au putut riposta. 

— Foarte bine. 

— Mda, aşa zic şi eu. Da' era şi mai bine dacă nu s-ar fi 
întâmplat nimic din toate astea. 

— Ce, îţi pare rău? 

Carl Lee se foi în scaun şi privi în tavan. 

— Am întors-o pe toate feţele, aşa că nu regret că i-am 
împuşcat. Numai că ar fi fost mai bine dacă nu-mi 
prăpădeau copila. Să fi fost ca-nainte. Asta vreau să zic. 

— Aşa e. Trebuie să fie cumplit pentru tine. 


202 


— Nu-mi fac griji cu mine. Dar familia... 

— Ai dreptate. Nevastă-ta ce face? 

— E bine. Se descurcă ea. 

— Am citit în ziare că procesu' e-n iulie. Ai apărut în 
presă mai mult ca mine, în ultima vreme. 

— Da, Cat. Numa’ că tu reuşeşti totdeauna să scapi. De 
mine, nu sunt prea sigur. 

— Ai un avocat bun, nu-i aşa? 

— Da, e foarte bun. 

Cat se ridică şi începu să se plimbe prin birou, admirând 
diplomele şi certificatele de merit ale lui Ozzie. 

— Ăsta-i motivul pentru care am venit să te văd, bătrâne. 

— Adică? întrebă Carl Lee neştiind exact ce gândeşte 
prietenul lui, dar sigur că nu era el aici degeaba. 

— Carl Lee, ştii câte procese-am avut? 

— Cred că multe. 

— Cinci. De cinci ori m-au judecat. Am trecut şi pe la 
poliţia federală şi pe la procuratură. M-au acuzat pentru o 
mulţime de lucruri: droguri, jocuri de noroc, mită, arme, 
scandal, curve. Tot ce-ţi trece prin minte. Şi ştii ceva, Carl 
Lee? Toate acuzaţiile erau adevărate. De câte ori crezi că 
m-au condamnat? 

— Nu ştiu. 

— Niciodată! N-au putut să mă prindă cu nimic. Cinci 
procese câştigate! 

Carl Lee zâmbi cu admiraţie. 

— Ştii de ce nu m-au putut condamna? 

Hailey dădu din cap, deşi o idee avea el, în legătură cu 
această problemă. 

— Pentru că am cel mai bun, cel mai murdar şi cel mai 
ticălos avocat din zonă. E sub orice critică. Şi copoii îl urăsc 
de moarte. Dar iată-mă liber, aici, de vorbă cu tine. Face 
orice să câştige un caz. 

— Cine e? întrebă Carl Lee curios. 


203 


— L-ai văzut la televizor. Apare şi în ziare, foarte des. Nu 
pierde nicio ocazie. Se bagă în toate procesele dificile. 
Preferă traficanţii de droguri, politicienii, pe mine, tot felul 
de fluieră-vânt. 

— Cum îl cheamă? 

— Nu se ocupă decât de cazuri penale, mai ales droguri, 
mită, jecmăniri, lucruri de-astea. Dar ştii ce-i place cel mai 
mult? 

— Nu. 

— Crima. E înnebunit după cazurile de omor. N-a pierdut 
niciunul. La Memphis numai el se ocupa de criminali. Ți- 
aduci aminte de negrii ăia doi care au aruncat un filfizon în 
Mississippi? Au fost prinşi în flagrant, acu' vreo cinci ani. 

— Da, da, mi-amintesc. 

— Procesu' a ţinut două săptămâni şi i-a scăpat. l-a scos 
basma curată. Sunt liberi. 

— Cred că l-am văzut la televizor. 

— Sunt sigur. E o şarlă, Carl Lee. Îţi spun eu, omu' ăsta n- 
are cum să piardă. 

— Cum îl cheamă? 

Cat se sprijini de spetează şi se uită solemn la Carl Lee. 

— Bo Marsharfsky, zise el. 

Hailey privi în sus încercând să-şi amintească. Apoi rosti: 

— Şi ce-i cu asta? 

Cat îi puse mâna plină de carate pe genunchi. 

— Păi, vrea să te ajute. 

— Am deja un avocat pe care nu-l pot plăti. De unde să-i 
dau bani? 

— Nu te costă nimic. D-aia am venit la tine. E angajatu' 
meu permanent. Anu' trecut i-am dat o sută de mii, numai 
să mă apere de orice neplăceri. Nu trebuie să plăteşti 
nimic. 

Dintr-odată, interesul lui Carl Lee crescu. 

— Cum a aflat de mine? 


204 


— Din ziare şi de la televizor. Ştii cum sunt avocaţii. leri 
am trecut pe la el pe la birou şi l-am găsit citind ziarele. Ţi- 
am văzut poza pe prima pagină. l-am povestit de noi doi şi 
l-a apucat nebunia. Zicea că trebuie să se ocupe de căzu’ 
tău. l-am spus c-o să-l ajut. 

— D-aia ai venit? 

— Exact. Zicea că ştie foarte bine de cine are nevoie ca 
să te scoată. 

— De exemplu? 

— Doctori psihiatri. Îi cunoaşte pe toţi. 

— Păi asta costă, nu glumă! 

— Plătesc eu tot, Carl Lee! Ascultă-mă! Banii nu sunt o 
problemă pentru mine. Vei avea cel mai bun avocat şi cei 
mai buni doctori, oricât m-ar costa. Nu-ţi face tu griji. Cat 
plăteşte tot. 

— Păi am un avocat foarte bun. 

— Câţi ani are? 

— Cred că vreo treizeci. 

Cat îşi dădu ochii peste cap uluit. 

— E un puşti, Carl Lee. Nici n-a terminat bine şcoala. 
Marsharfsky are cincizeci. Băiatu' ăla al tău n-o să aibă 
niciodată atâtea procese de omor câte a apărat el. E vorba 
de viaţa ta, Carl Lee. Nu te juca! 

Dintr-odată, Jake i se păru lui Hailey un copil. Îşi aminti, 
însă, de procesul lui Lester. Pe vremea aceea, avocatul era 
şi mai tânăr. 

— Uite ce-i, Carl Lee. Am trecut prin multe procese şi ştiu 
ce complicat e. |ţi trebuie tehnică, nu glumă. Ajunge o mică 
greşeală şi totu' se duce de râpă. Eşti pe muchie de cuţit. 
Dacă băiatu' face o singură mişcare nepotrivită, te costă 
viaţa. Nu-ţi poţi permite să rişti. Ajunge o singură greşeală, 
zise Cat, pocnind din degete, pentru a crea un efect mai 
puternic, şi te trezeşti în camera de gazare. Marsharfsky e 
perfect. 


205 


Carl Lee era în mare încurcătură. 

— Vrea să lucreze împreună cu avocatu' meu? încercă el 
să găsească un compromis. 

— În niciun caz! El nu lucrează cu nimeni. N-are nevoie 
de ajutor. Tipu’ ăla al tău o să-l încurce. 

Carl Lee îşi puse cotul pe genunchi, studiindu-şi 
picioarele. De unde să ia o mie de dolari pentru doctor? 
Până atunci, nu înţelesese că avea nevoie de un psihiatru, 
dar era clar că nu se putea altfel. Toţi ziceau aşa. O mie de 
dolari pentru un amărât de doctor! lar Cat îi oferea tot ce 
era mai bun! 

— Nu-mi place deloc să-i fac una ca asta avocatului meu, 
şopti el. 

— Nu fi prost, bătrâne! zise Cat dispreţuitor. Mai bine 
gândeşte-te la tine. Dă-l dracu’ pe puştiu' ăla! N-avem timp 
să ne gândim la chestii d-astea. Nu-i decât un avocat. li 
trece lui! 

— Da' l-am şi plătit. 

— Cât? întrebă Cat pocnind din degete spre bodyguard. 

— Nouă sute de dolari. 

Firavul scoase un teanc mare de bani. Cat numără nouă 
hârtii de câte o sută, apoi îi băgă lui Carl Lee în buzunarul 
de la cămaşă. 

— Şi mai ia ceva pentru copii, zise el, dându-i o bancnotă 
de o mie de dolari. 

Carl Lee simţi că se înfierbânta, cu atâta bănet în dreptul 
inimii. | se părea că-i mişcă în buzunar, aşa că îşi apăsă 
pieptul cu mâna. Voia să se uite la bancnota aceea mare, s- 
o ţină în mână. Acum avea mâncare pentru copii. 

— Ne-am înţeles? întrebă Cat zâmbind. 

— Vrei să-l concediez pe avocatul meu şi să-l angajez pe 
al tău? zise el precaut. 

— Da, sigur că da! 

— Şi-o să plăteşti tu tot? 


206 


— Bineînţeles. 

— Şi ce-i cu banii ăştia? 

— Sunt ai tăi. Să m-anunţi, dacă mai ai nevoie. 

— Eşti foarte bun cu mine, Cat. 

— Aşa sunt eu. De fapt, îmi ajut doi prieteni. Unu' mi-a 
salvat viaţa cu ani în urmă, celălalt m-a scos din rahat acu' 
doi ani. 

— De ce vrea să se ocupe de cazu' meu? 

— Pentru publicitate. Ştii cum sunt avocaţii. Nu vezi cât 
tapaj de presă a făcut puştiul ăsta deja? Asta-i visu’ oricărui 
avocat. Ne-am înţeles? 

— Da, e-n regulă. 

Cat îl bătu pe umăr cu căldură şi ridică receptorul 
telefonului de pe masa lui Ozzie. Formă un număr. 

— Dă-mi o convorbire cu taxă inversă la 901-56666- 
9800. Cat Bruster la telefon, şi vreau un fir direct cu Bo 
Marsharfsky. 

Bo Marsharfsky era în biroul său de la etajul douăzeci, 
dintr-o clădire aflată în centrul oraşului. Puse receptorul jos 
şi-o întrebă pe secretară dacă articolul era gata. Ea i-l 
înmână, iar el îl citi cu atenţie. 

— E bine, zise avocatul. Trimite-l imediat la ambele ziare. 
Spune-le să caute în setul de fotografii pe cea mai nouă. 
Caută-l pe Frank Fields de la „Post” şi spune-i că vreau să 
apară pe prima pagina, mâine-dimineaţă. l-am făcut şi eu 
lui un serviciu. 

— Da, domnule. La televiziune nimic? întrebă ea. 

— N-am timp acum să le dau un interviu, dar voi ţine o 
conferinţă de presă la Clanton, săptămâna viitoare. 

Duminică dimineaţa, la şase şi jumătate, sună telefonul. 
Carla nu se mişcă din aşternut. Jake se rostogoli spre 
perete şi răsturnă veioza, înainte de a pune mâna pe 
receptor. 

— Alo? zise el slab. 


207 


— Ce faci? întrebă Lucien. 

— Dormeam. 

— Ai văzut ziarele? 

— Cât e ceasul? 

— Du-te după ziare şi sună-mă după ce citeşti. 

Convorbirea se întrerupse. Jake se uită lung la telefon, 
apoi îl puse pe masă. Se aşeză pe marginea patului 
frecându-se la ochi şi încercă să-şi amintească ziua când îl 
mai sunase Lucien acasă. Sigur era ceva important. 

Işi făcu o cafea, dădu drumul câinelui în grădină şi 
alergă, în tricou şi în slip, până în stradă, unde aşteptau 
ziarele de dimineaţă. Le aduse în bucătărie şi scoase 
elasticul din jurul lor. În cele din Jackson şi din Tupelo, nu 
găsi nimic. In The Memphis Post era un titlu mare despre 
moartea în Orientul Mijlociu. Mai jos, însă, îşi văzu 
fotografia. Sub ea, un titlu: „Jake Brigance iese din scenă”. 
Apoi îl văzu pe Carl Lee şi, lângă el, un chip necunoscut. 
Dedesubtul lui, scria: „Intră în joc Bo Marsharfsky”. Articolul 
anunţa angajarea celebrului avocat în cazul „negrului 
răzbunător”. 

Rămase cu gura căscată şi i se muiară genunchii. Sigur, 
era vorba de o greşeală. Fusese la Carl Lee cu o zi în urmă. 
Citi articolul din nou, pe îndelete. Nu spunea mare lucru. 
Era mai mult o istorie a cazurilor apărate cu succes de 
Marsharfsky, după care avocatul îşi anunţa o conferinţă de 
presă la Clanton. Mai scria că se anunţă surprize mari şi că 
are încredere în juraţii din comitatul Ford. 

Se îmbrăcă, tăcut, într-o pereche de pantaloni kaki şi-şi 
puse un veston. Soţia lui dormea adânc. li va spune mai 
târziu. Luă ziarul şi plecă la birou. Nu era indicat să se ducă 
acum la cafenea. Se aşeză la masa lui Ethel şi mai citi o 
dată articolul. Apoi se uită lung la fotografia de pe prima 
pagină... Lucien nu prea găsea cuvinte de consolare. Îl ştia 
pe Marsharfsky, „Rechinul”, cum i se mai spunea. Era un 


208 


ticălos rafinat şi lustruit. Lucien avea toată admiraţia pentru 
el. 

Moss Junior îl conduse pe Carl Lee în biroul lui Ozzie, 
unde aştepta Jake, cu ziarul în mână. Polițistul plecă repede 
şi închise uşa. Hailey se aşeză pe o canapea tapisată cu 
vinilin. Jake îi aruncă ziarul în faţă. 

— Ai citit? întrebă el. 

Carl Lee îl privi, fără să se sinchisească de ziar. 

— De ce-ai făcut asta, Carl Lee? 

— Nu sunt obligat să-ţi dau explicaţii, Jake. 

— Ba da, eşti! Trebuia să fi avut curajul să mă chemi şi 
să-mi spui dinainte, nu să aflu din ziare. Îţi cer o explicaţie. 

— Mi-ai cerut prea mult, Jake. Nu te interesează decât 
banii. Eu stau aici la puşcărie, şi tu îmi ceri să fac 
imposibilul. 

— Banii... Nu-ţi poţi permite să mă plăteşti pe mine şi tu-l 
angajezi pe Marsharfsky. 

— Lui nu-i plătesc. 

— Ceee?! 

— Ai auzit bine. Nu-i plătesc. 

— Nu cumva lucrează pe gratis?! 

— Nu. Îl plăteşte altcineva. 

— Cine? tună Jake. 

— Nu te interesează pe tine. 

— Tu l-ai angajat pe cel mai bun avocat din Memphis şi-l 
plăteşte altcineva? 

— Da. 

Probabil o organizaţie de drepturi civile, gândi Jake. Nu, 
ei nu l-ar fi angajat pe Marsharfsky. Îşi au avocaţii lor. Şi- 
apoi, ar fi fost prea scump pentru ei. Dar cine altcineva? 

Carl Lee luă ziarul şi îl împachetă frumos. Îi era ruşine şi 
se simţea îngrozitor, dar hotărârea nu mai putea fi 
schimbată. Il rugase pe Ozzie să-l sune pe Jake şi să-i spună 
vestea, dar şeriful nu voise să se amestece. Ar fi trebuit să-l 


209 


anunţe. Oricum, nu avea de gând să-şi ceară scuze. Îşi 
studie fotografia de pe prima pagină. Îi plăcu treaba cu 
negrul răzbunător. 

— Şi n-ai de gând să-mi spui cine e? întrebă Jake ceva 
mai liniştit. 

— Nu, nu-ţi voi spune. 

— Ai stat de vorbă cu Lester? 

— Nu. Nu e procesu' lui, aşa că să-şi vadă de treabă! 

— El unde e? 

— La Chicago. A plecat ieri. Şi te rog să nu-l suni, Jake. 
Sunt hotărât. 

„O să vedem noi!” îşi zise avocatul. Lester avea să afle, 
oricum, curând totul. 

Jake se pregăti să iasă. 

— Asta e! Sunt concediat, pur şi simplu! 

Carl Lee se uită la propria-i fotografie, fără să zică nimic. 

Carla îşi luă micul dejun neliniştită. Aflase despre 
Marsharfsky de la un reporter care îl căutase pe Jake. 

Când sosi, nu-şi spuseră niciun cuvânt. El îşi umplu 
ceaşca cu cafea şi se duse în pridvorul din spatele casei. 
Sorbea lichidul fierbinte, uitându-se la gardul viu neîngrijit 
care mărginea grădiniţa lungă şi îngustă. Soarele strălucitor 
încălzea gazonul des şi verde, zvântând roua şi făcând-o să 
se ridice într-o pulbere vaporoasă. Tufele şi iarba îşi 
aşteptau toaleta săptămânală. Îşi scoase pantofii şi o porni 
peste gazonul ud, să se uite la o colivie de păsări stricată, 
de lângă un mirt firav - singurul arbore mai acătării din 
grădină. Carla păşi pe urmele lui şi se opri în spate. El se 
întoarse, o luă de mână şi-i zâmbi. 

— Te simţi bine? întrebă ea. 

— Da, mă simt bine. 

— Ai stat de vorbă cu el? 

— Da. 

— Şi ce-a zis? 


210 


Jake dădu din cap, fără să scoată un cuvânt. 

— Îmi pare rău, Jake. 

El continuă să studieze colivia aceea de păsări. 

— Mai sunt şi alte cazuri, zise ea neconvingător. 

— Ştiu. 

Se gândi la Buckley şi parcă-l auzea râzând. Apoi, la tipii 
din cafenea şi-şi jură să nu mai calce niciodată pe acolo. li 
veniră în minte reporterii şi aparatele de filmat şi simţi un 
junghi în stomac. Lester era singurul care mai putea face 
ceva. 

— Vrei să mănânci? întrebă ea. 

— Nu, nu mi-e foame. Mulţumesc. 

— Hai să vedem şi faţa bună a lucrurilor, zise ea. N-o să 
ne mai fie teamă să ridicăm receptorul. 

— Cred că e cazul să tund gazonul, spuse el. 


211 


17 


Consiliul Ministranţilor era un grup de predicatori negri 
care se formase pentru a coordona activităţile politice 
locale ale comunităţii oamenilor de culoare din comitatul 
Ford. În anii când aveau loc alegeri, se reuneau 
săptămânal, în după-amiezile de duminică, pentru a sta de 
vorbă cu candidaţii şi pentru a analiza rezultatele 
preliminare şi, ceea ce era mai important, să câştige 
bunăvoința şomerilor care aveau să voteze. Se încheiau 
tranzacţii, se gândeau strategii şi se schimbau bani. 
Consiliul se dovedise un bun susţinător al negrilor. 

În timpul alegerilor, creştea în mod spectaculos afluxul 
de daruri şi ofrande către bisericile oamenilor de culoare. 

Reverendul Ollie Agee convocă o întrunire specială a 
Consiliului, la lăcaşul în care predica, duminică după- 
amiază. Îşi termină slujba devreme şi, pe la ora patru, 
turma lui se împrăştie spre casă. Atunci, parcarea de lângă 
biserică începu să se umple cu automobile elegante. 
întrunirile erau secrete şi participau la ele numai 
predicatorii care fuseseră invitaţi de membrii Consiliului, în 
comitatul Ford. Existau douăzeci şi trei de biserici ale 
negrilor. Când reverendul Agee luă cuvântul, în sală se 
aflau douăzeci şi doi de membri. Le promise că întrunirea 
va fi scurtă, deoarece unii predicatori, mai ales cei 


212 


aparţinând Bisericii lui Christos, aveau să-şi înceapă curând 
slujba de seară. 

Scopul adunării, le explică el, era acela de a coordona 
ajutorul moral, politic şi financiar pentru Carl Lee Hailey - 
un membru de nădejde al bisericii. Trebuie să creeze o 
fundaţie care să-i apere drepturile şi una pentru a-i 
întreţine familia. Ca de obicei, reverendul Agee va conduce 
activităţile celor două fundaţii, fiecare predicator urmând să 
răspundă de propria lui congregaţie. Incepând cu duminica 
viitoare, aveau să se organizeze colecte speciale, în timpul 
predicilor de dimineaţă şi de seară. Agee îşi luă 
responsabilitatea de a ajuta familia cu discreţie maximă. 
Jumătate din fonduri vor trece la fundaţia care se va ocupa 
de procesul lui Hailey. Nu mai aveau prea mult timp până în 
iulie. Banii trebuiau strânşi cât mai repede, până mai exista 
interes pentru acest caz, iar oamenii simțeau în suflete 
elanul generozităţii. 

Fură cu toţii de acord cu reverendul Agee. Acesta 
continuă să-şi expună punctul de vedere. Şi organizaţia 
NAACP trebuia să intervină în acest caz. Dacă ar fi fost alb, 
Carl Lee n-ar mai fi ajuns la proces. Cel puţin, nu în 
comitatul Ford. lar lucrul acesta trebuia adus la cunoştinţa 
celor de la NAACP. Il anunţară pe directorul general. 
Adunările din Memphis şi din Jackson le promiseră ajutorul. 
Vor avea loc şi conferinţe de presă, demonstraţii şi marşuri. 
Poate chiar boicoturi ale diverselor afaceri cu albii. De 
obicei, lucrul acesta dădea rezultate uimitoare. 

Trebuia să se bată fierul cât era cald. Predicatorii 
aprobară şi plecară să oficieze vecernia. 

Jake dormi până târziu, atât din cauza oboselii, cât şi din 
cauza şocului pe care îl avusese, aşa că nu se mai duseră la 
biserică. Carla făcuse clătite şi îşi luară micul dejun pe 
terasă, împreună cu Hanna. Nici nu se mai uită la ziarele de 
duminică dimineaţa, observând că prima pagină din The 


213 


Memphis Post era plină cu informaţii despre Marsharfsky şi 
despre celebrul lui client. Publicaseră o mulţime de 
fotografii şi de citate din declaraţiile avocatului. Cazul 
Hailey reprezenta pentru el marea încercare. Se vor ivi o 
mulţime de probleme sociale şi legale. Promise o pledoarie 
romanescă. Se lăudă că nu pierduse niciun proces de omor, 
în doisprezece ani. Va fi greu, dar el avea încredere în 
înţelepciunea şi în loialitatea juraţilor din Mississippi. 

Jake citi articolul fără să comenteze şi aruncă ziarul la 
gunoi. Carla îi sugeră să iasă la un picnic şi, deşi avea de 
lucru, nu se împotrivi. Încărcară automobilul cu mâncare, 
cu jucării şi plecară spre lac. Apa maronie crescuse. In 
curând, urma retragerea, dar, pentru moment, lacul 
Chatulla era punctul de atracţie al ambarcaţiunilor de tot 
felul. 

Carla aşternu două cuverturi groase sub un stejar de pe 
panta unui deal, în timp ce Jake scotea mâncarea şi casa cu 
păpuşi. Hanna îşi aranjă păpuşile şi automobilele pe una din 
pături şi începu să vorbească şi să se joace cu ele. Părinţii 
ei ascultau şi zâmbeau. Naşterea fetiţei fusese un calvar. 
Venise pe lume prematur, cu vreo două luni şi jumătate 
înainte de termen, iar pronosticurile fuseseră extrem de 
nefavorabile. Jake stătuse unsprezece zile lângă incubatorul 
din maternitate privind la trupşorul acela vânăt, costeliv şi 
firav, de niciun kilogram şi jumătate, care se agăța de 
viaţă, în timp ce o armată de medici şi de asistente 
urmăreau monitoarele, potriveau drenele şi acele, clătinând 
sceptici din cap. Când rămânea singur, îndrăznea să pună 
mâna pe incubator şi plângea ca un copil. Se rugase aşa 
cum n-o mai făcuse niciodată. Dormea într-un balansoar şi 
visa că are o fetiţă frumoasă, brunetă cu ochi albaştri, care 
se juca şi îşi odihnea căpşorul pe umărul lui. li auzea până 
şi vocea. 

După o lună, asistentele începură să zâmbească, iar 


214 


medicii răsuflară uşuraţi. Îi scoaseră tuburile, câte unul pe 
zi. Crescuse în greutate peste două kilograme şi jumătate, 
iar părinţii o aduseră, mândri, acasă. Medicii le sugerară să 
nu mai aibă copii, decât prin adopţiune. Acum, fetiţa era 
sănătoasă, dar, când îi auzea glasul, ochii i se umpleau de 
lacrimi. 

După ce mâncară, râseră pe înfundate, văzând-o pe 
Hanna cum le ţinea păpuşilor prelegeri despre igienă. 

— E prima oară în ultimele două săptămâni când te văd 
şi eu mai relaxat, zise Carla, întinzându-se pe pătură, 
alături de el. 

Ambarcaţiuni colorate strident tăiau oglinda apei încolo 
şi-ncoace, intersectându-se cu bărcile cu motor 
zgomotoase, care trăgeau după ele schiori nautici pe 
jumătate beţi. 

— Duminica trecută am fost la biserică, zise el. 

— Şi, în timpul slujbei, nu te-ai gândit decât la procesul 
acela. 

— Tot la el mă gândesc şi acum. 

— S-a terminat, bine? 

— Ştiu şi eu? 

— Crezi că se răzgândeşte? 

— S-ar putea, dacă stă Lester de vorbă cu el. Greu de 
precizat. Negrii sunt atât de imprevizibili, mai ales când dau 
de necaz. În orice caz, a pus mâna pe cel mai bun avocat 
criminalist din Memphis. Şi nu-l costă niciun ban. 

— Cine-i plăteşte onorariul? 

— Un prieten vechi de-al lui Carl Lee, din Memphis, unul 
Cat Bruster. 

— Cine-i ăsta? 

— Un hoţ şi traficant de droguri. Marsharfsky e avocatul 
lui. Două lepădături! 

— Ţi-a povestit Carl Lee? 

— Nu. El n-a vrut să-mi spună nimic, aşa că l-am întrebat 


215 


pe Ozzie. 

— Lester ştie? 

— Nu încă. 

— Ce vrei să spui? Doar n-o să-i telefonezi tu. 

— Să fiu sincer, m-am gândit la asta. 

— Nu ţi se pare că forţezi nota? 

— Nu cred. Lester are dreptul să ştie şi... 

— Atunci să-i spună Carl Lee. 

— Aşa ar trebui, dar n-o va face. A greşit şi încă nu-şi dă 
seama. 

— Treaba lui. Ce-ţi mai pasă ţie? 

— Carl Lee nu îndrăzneşte să-i spună lui Lester. Ştie că 
fratele lui îl va certa şi-i va atrage atenţia că a greşit. 

— Aşa că ai să te bagi tu în chestiunile de familie. 

— Nu. Dar cred că Lester ar trebui să ştie. 

— Sunt sigură că va citi în ziare. 

— Nu se ştie, zise Jake, fără convingere. Cred că Hanna 
mai vrea nişte suc de portocale. 

— Vrei să schimbi subiectul. 

— Nu mă deranjează să vorbim în continuare despre 
asta. Oricum, vreau să obţin din nou cazul, iar Lester e 
singura persoană care mă poate ajuta. 

Carla miji ochii şi îl privi intens. El însă se uita la o barcă 
cu pânze care se împotmolise în noroiul de la țărm. 

— Jake, ştii bine că nu e cinstit ceea ce vrei tu să faci. 

Vocea îi era calmă, dar hotărâtă. Rostea cuvintele rar şi 
cu dispreţ. 

— Nu-i adevărat, Carla. Eu sunt un avocat foarte cinstit. 

— Ai ţinut totdeauna discursuri despre etica profesională. 
Dar acum recurgi la tot felul de tertipuri, ca să obţii cazul. 
Şi asta nu e bine deloc. 

— Să-l redobândesc, nu să-l obţin. 

— Nu e nicio diferenţă. 

— Ba da. Nu e cinstit să lupţi prin orice mijloace, ca să 


216 


pui mâna pe un caz. Însă n-am citit pe niciunde că nu e etic 
să redobândeşti ceva. 

— Nu e corect, Jake. Carl Lee şi-a angajat alt avocat, aşa 
că trebuie să accepţi situaţia. 

— Şi presupui că lui Marsharfsky îi pasă de etică! Cum 
crezi c-a pus mâna pe cazul ăsta? A fost angajat de un om 
pe care nici nu-l cunoaşte. Pur şi simplu, l-a luat cu japca. 

— E bine ca tu să faci acelaşi lucru? 

— Nu-i acelaşi lucru. 

Hanna ceru fursecuri şi Carla începu să scotocească prin 
coşul cu merinde. Jake se lăsa într-un cot, fără să le mai 
dea atenţie. Se gândea la Lucien. Ce-ar fi făcut el într-o 
astfel de situaţie? Probabil că ar fi închiriat un avion şi ar fi 
zburat la Chicago să-l aducă pe Lester. Apoi l-ar fi mituit şi 
l-ar fi pus să-l îmbrobodească pe Carl Lee. L-ar fi asigurat 
că Marsharfsky n-avea nicio şansă în Mississippi. Ca străin, 
ar fi fost privit cu neîncredere de cei din juriu. Probabil că s- 
ar fi certat cu Marsharfsky la telefon, acuzându-l că 
vânează cazurile, ameninţându-l că-l reclamă pentru lipsă 
de etică. Apoi ar fi stat de vorbă cu Gwen şi cu Ozzie şi i-ar 
fi convins că singurul avocat care putea obţine achitarea 
era el, Lucien Wilbanks. Cu siguranţă, în final, Carl Lee ar fi 
cedat şi l-ar fi chemat înapoi. Aşa ar fi procedat Lucien. Şi ei 
vorbeau de etică! 

— De ce zâmbeşti? îi întrerupse Carla gândurile. 

— Pentru că mă simt bine aici, în aer liber, alături de tine 
şi de Hanna. Ar trebui să venim mai des. 

— Eşti dezamăgit, nu-i aşa? 

— Sigur. N-o să mai am vreodată un caz ca ăsta. Dacă l- 
aş câştiga, aş ajunge cel mai vestit avocat prin partea 
locului. N-ar mai trebui să ne facem griji cu banii. 

— Şi dacă l-ai pierde? 

— Tot aş avea de câştigat. Dar nu pot pierde ceva ce n- 
am. 


217 


— Ţi-e jenă? 

— Puțin. E greu de suportat. Toţi avocaţii îşi râd acum în 
barbă, cu excepţia lui Harry Rex, poate. Dar trec eu şi peste 
asta! 

— Ce să fac cu albumul cu tăieturi din ziare? 

— Nu-l arunca. S-ar putea să mai ai de adăugat câte 
ceva, acolo. 

Era o cruce lungă de doi metri şi jumătate şi lată de un 
metru şi jumătate, făcută special ca să aibă loc în remorca 
unei camionete. În ritualuri se foloseau de obicei cruci mari, 
dar era mai comod să faci raiduri nocturne, în zonele 
rezidenţiale, cu unele mai mici. 

În comitatul Ford nu mai avusese loc de ani de zile o 
astfel de acţiune. Ultima cruce fusese înfiptă în curtea unui 
negru acuzat de violarea unei femei albe. 

Luni dimineaţa, cu câteva ore înainte de ivirea zorilor, 
crucea fu coborâtă din remorcă şi implantată în faţa casei 
în stil victorian, de pe strada Adams. Aruncară o torţă şi 
lemnul luă foc imediat. Camioneta dispăru apoi în noapte şi 
se opri lângă o cabină telefonică, la marginea oraşului, de 
unde fu anunţat dispecerul poliţiei. Câteva momente mai 
târziu, polițistul Marshall Prather intră pe strada Adams şi 
văzu imediat crucea arzând în curtea lui Jake. Intră pe alee 
şi parcă în spatele automobilului Saab. Apăsă precipitat pe 
butonul soneriei, stând în pridvor şi privind flăcările. Era 
aproape trei şi jumătate dimineaţa. Apăsă pe sonerie din 
nou. Strada era întunecată şi liniştită, cu excepţia locului 
unde ardea crucea. În sfârşit, Jake veni buimac la uşă şi 
încremeni, cu ochii speriaţi, alături de poliţist. Stăteau 
amândoi în pridvor, hipnotizaţi nu numai de crucea în 
flăcări, ci mai ales de semnificaţia acesteia. 

— 'Neaţa, Jake, spuse Prather, într-un târziu, fără să-şi ia 
ochii de la foc. 

— Cine-a făcut asta? întrebă Jake, cu gâtul uscat. 


218 


— Nu ştiu. Nu şi-au lăsat cartea de vizită. Ne-au sunat şi 
ne-au spus ce-au făcut. 

— Când au telefonat? 

— Acum un sfert de oră. 

Jake îşi trecu degetele prin părul care i se zbârlise, din 
cauza vântului. 

— Cât va arde? întrebă el, conştient fiind că Prather ştia 
la fel de puţin despre crucile în flăcări, ca şi el. 

— Habar n-am. După cum miroase, este îmbibată de gaz, 
aşa că s-ar putea să ardă vreo câteva ore. Vrei să chem 
pompierii? 

Jake se uită în susul şi în josul străzii. Nu se vedea nicio 
lumina aprinsa. 

— Nu. N-are rost să trezim pe toată lumea. Las-o să ardă. 
Nu se-ntâmplă nimic, nu-i aşa? 

— E curtea ta. 

Prather nu se mişca; stătea acolo, cu mâinile în buzunar, 
cu pântecele revărsându-i-se peste curea. 

— N-am mai avut aşa ceva de multă vreme, pe aici. După 
câte-mi amintesc, ultima oară a fost la Karaway, în nouă 
sute şaizeci şi... 

— 1967. 

— Îţi aminteşti? 

— Da. Eram la liceu. Am ieşit şi ne-am uitat cu totii. 

— Cum îl chema pe negrul ăla? 

— Robinson şi nu mai ştiu cum. S-a bănuit c-a violat-o pe 
Velma Thayer. 

— Şi-a fost adevărat? întrebă Prather. 

— Juriul asta a a zis. A fost condamnat pe viaţă. E şi 
acum la Parchman, şi culege bumbac. 

Prather păru satisfăcut. 

— Stai s-o chem pe Carla, zise Jake, mormăind ceva, în 
timp ce intra în casă. 

Se întoarse împreună cu soţia lui. 


219 


— Dumnezeule, Jake, cine a făcut aşa ceva? 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— Ku-Klux-Klan-ul? 

— Asta cu siguranţă, răspunse polițistul. Cine altcineva 
mai dă foc la cruci? 

Jake aprobă. 

— Credeam că nu mai există, de ani de zile, nicio filială, 
aici, în Ford, zise Prather. 

— Se pare că s-au întors, replică Jake. 

Carla împietrise de spaimă, cu mâna la gură. Strălucirea 
flăcărilor se reflecta pe faţa ei, înroşind-o. 

— Fă ceva, Jake! Stinge-o! 

Jake se uită la cruce, apoi din nou în lungul străzii. 
Pocnetele şi trosniturile se înteţiră, iar flăcările se înălţară 
cu şi mai multă strălucire. Speră pentru o clipă că se va 
stinge repede, fără să fie văzută de nimeni în oraş, în afară 
de ei. Apoi zâmbi, dându-şi seama de naivitatea lui. 

Prather îşi drese vocea, sătul să tot stea acolo, în pridvor. 

— Ştii, Jake, să nu crezi că vreau să te supăr, dar, după 
câte zic ziarele, au greşit adresa, nu-i aşa? 

— Bănuiesc că nu ştiu să citească. 

— Mai mult ca sigur. 

— Spune-mi, Prather, ştii ceva despre vreun membru 
activ al Klan-ului prin zonă? 

— Absolut nimic. Sunt câţiva prin sudul statului, dar p- 
aici, niciunul. Cel puţin, aşa ştiu eu. FBl-ul ne-a spus că 
organizaţia asta e de domeniul trecutului. 

— Asta nu mă-ncălzeşte cu nimic. 

— De ce? 

— Pentru că tipii ăştia, dacă sunt membri ai Klan-ului, nu 
sunt localnici. Şi atunci lucrurile se complică. Ce zici, 
Prather? 

— Nu ştiu ce să zic. Eu unul mi-aş face mai multe griji, 
dacă ar fi de pe la noi. Asta ar însemna că se reorganizează 


220 


Klan-ul în comitatul nostru. 

— Dar crucea, ce semnificaţie are? îl întrebă Carla pe 
poliţist. 

— Eşti avertizat, în felul acesta, să-ţi vezi de treabă, că, 
altfel, a doua oară vor acţiona mai drastic decât acum. 
Deci, nu se vor mai limita la a da foc la câteva surcele. Au 
uzat de aceste metode ani de zile, pentru a intimida pe toţi 
cei care simpatizau cu negrii, precum şi pe cei care 
constituiseră organizaţiile pentru drepturi civile. Dacă 
avertismentele nu aveau efect, urmau acte de violenţă, 
bătăi, explozii, omoruri chiar. Am crezut că toate acestea 
ţin de trecutul îndepărtat. În cazul dumneavoastră, e modul 
lor de a spune că Jake trebuie să-şi ia mâinile de pe Hailey. 
Dar, odată ce nu mai e avocatul lui, habar n-am ce-ar putea 
însemna. 

— Du-te şi vezi ce face Hanna, îi spuse Jake Carlei, care 
intră în casă. 

— Dacă ai un furtun, sting eu focul, se oferi Prather. 

— Bună idee, zise Jake. N-aş vrea să vadă vecinii. 

Jake şi Carla stăteau acolo, în halate, şi se uitau la 
polițistul care stingea focul. Lemnul sfârâia şi fumega sub 
jetul de apă. După un sfert de oră, Prather încolăci furtunul 
şi îl puse pe un strat de flori din spatele tufelor. 

— Mulţumesc, bătrâne. Te rog să nu spui nimănui, bine? 

Prather îşi şterse mâinile de pantaloni, apoi îşi potrivi 
cascheta. 

— S-a făcut! N-o să afle nimeni. Dar dacă se mai 
întâmplă ceva, sună imediat la dispecerat. Oricum, vom 
pune casa sub urmărire câteva zile. 

Maşina poliţiei se îndepărtă. Cei doi se aşezară în 
balansoar, uitându-se la crucea care fumega încă. 

— Parcă aş citi un număr vechi din Life, zise Jake. 

— Sau un capitol dintr-o carte de istorie. Poate ar fi bine 
să-i anunţăm că te-a dat la o parte. 


221 


— Mulţumesc. 

— De ce? 

— Pentru că mi-ai zis-o! 

— lartă-mă, dar ce-ai vrea să-ţi spun? Că eşti terminat 
sau... 

— Nu. Dar te poţi exprima şi altfel. Ţi-e frică, nu-i aşa? 

— Ştii bine că da. Cum să nu fiu înspăimântată, când 
ăştia sunt în stare să ne dea foc la casă? Nu merită, Jake. 
Vreau din tot sufletul să ajungi un avocat cunoscut, dar nu 
cu preţul ăsta. 

— Te bucuri că m-a dat la o parte? 

— Mă bucur c-a găsit pe altcineva. Aşa, o să fim lăsaţi în 
pace. 

Jake o luă pe genunchi, legănând-o uşor. Era frumoasă 
chiar şi acum, la trei şi jumătate noaptea, în halat. 

— Nu se mai întorc, nu-i aşa? 

— Nu. Au terminat cu noi. Vor afla că nu sunt implicat, şi- 
o să-şi ceară scuze! 

— Nu-i de râs, Jake. 

— Ştiu. 

— Crezi că se va afla? 

— În niciun caz, până nu se deschide cafeneaua! Parcă o 
văd pe Dell Perkins povestind întâmplarea în cele mai mici 
amănunte, în timp ce serveşte cafelele! 

— Ce facem cu asta? întrebă ea, făcând un semn către 
crucea care abia se mai zărea în întuneric. 

— Am o idee! Hai s-o împachetăm, să ne ducem la 
Memphis şi să-i dăm foc în grădina lui Marsharfsky. 

— Eu mă duc să mă culc. 

Pe la nouă dimineaţa, Jake îşi scrisese deja cererea de 
renunțare la cazul Hailey. Ethel o bătea la maşină, când 
sună Marsharfsky şi ceru să vorbească cu Brigance. 

— Te rog fă-mi legătura, îi spuse Jake secretarei, ridicând 
receptorul din biroul lui: 


222 


— Alo? 

— Domnule Brigance, sunt Bo Marsharfsky din Memphis. 
Ce mai faceţi? 

— Excelent. 

— Atunci e bine. Simt sigur că aţi citit ziarele de sâmbătă 
şi de duminică. Mi se pare că apar şi la Clanton. 

— Da. N-o să credeţi, dar avem şi telefoane şi poştă, pe 
aici. 

— Atunci, aţi citit articolele. 

— Da. Aţi fost măreț! 

— Fleacuri! Aş dori să stăm puţin de vorbă în legătură cu 
Hailey, dacă nu sunteţi prea ocupat. 

— Sunt încântat s-o facem. 

— După câte ştiu, în Mississippi există o reglementare 
prin care un avocat din alt stat trebuie să facă o cerere de 
intrare în consiliul local. 

— Vreţi să spuneţi că n-aveţi licenţă pentru Mississippi? 
întrebă Jake neîncrezător. 

— Păi, n-am. 

— N-aţi menţionat acest lucru, în ziar. 

— N-are importanţă! Spuneţi-mi, toţi judecătorii au 
această pretenţie? 

— Unii da, unii nu. 

— Înţeleg. Noose cere licenţă? 

— Uneori. 

— Mulţumesc. De fapt, aşa am procedat totdeauna, când 
am avut procese în alte state. Autorităţile locale se simt 
mai bine aşa. 

— Frumos din partea dumneavoastră! 

— Bănuiesc că n-aţi vrea să... 

— Glumiţi! ţipă Jake. Abia am fost dat la o parte şi 
dumneavoastră vreţi să vă ajut. Sunteţi nebun! Nu vreau 
să-mi văd numele alături de al dumneavoastră! 

— Ascultă, ţărănoiule! 


223 


— Ascultă tu, mare sculă! Te surprinde, poate, dar în 
statul nostru există legi şi reglementări etice împotriva 
deturnărilor de cazuri. Ai auzit vreodată de aşa ceva? 
Bineînţeles că nu. Dar de etică profesională, ai auzit, 
domnule Rechin? 

— Nu vânez eu cazurile, fiule! Ele mă caută pe mine! 

— Aşa ca acum, nu-i aşa? Îți faci iluzii că sunt atât de 
naiv, încât să cred c-a dat de tine la mica publicitate. Poate 
alături de ăia care fac avorturi! 

— Mi-a fost recomandat. 

— Da, de întreţinătorul tău. Ştiu foarte bine cum ai pus 
mâna pe caz. Am să te reclam! Mai mult, voi supune 
metodele tale spre analiză marelui juriu. 

— Înţeleg că te ai bine cu procuratura. Te salut, 
avocăţelule! 

Marsharfsky şi-o primise cu vârf şi îndesat. Mai bine de o 
oră, Jake nu fu în stare să-şi mai scrie corespondenţa. In 
orice caz, Lucien ar fi fost mândru de el, dacă l-ar fi auzit. 

Chiar înainte de prânz, Jake primi un telefon de la Walter 
Sullivan. 

— Jake, ce mai faci? 

— Minunat! 

— Bine. Ascultă, Jake. Bo Marsharfsky mi-e prieten vechi. 
Am apărat împreună vreo doi granguri din lumea bancară 
acum câţiva ani, pe unii care fuseseră acuzaţi de fraudă. Şi 
i-am scăpat. E un avocat de mâna-ntăi! S-a asociat cu mine 
în cazul lui Carl Lee Hailey. Voiam doar să ştii. 

Jake îi închise telefonul şi ieşi din birou. Îşi petrecu după- 
amiaza pe terasa lui Lucien. 


224 


18 


Nici Gwen şi nici Ozzie nu aveau numărul de telefon al 
lui Lester. La informaţii, telefonista îi răspunse că sunt două 
pagini cu numele de Hailey, la Chicago, şi cel puţin o duzină 
erau Lester. Jake ceru primele cinci numere, dar nu nimeri. 
Atunci, îl sună pe Tank Scales, proprietarul unuia din cele 
mai selecte localuri din ţinut. Lester se ducea adesea pe 
acolo. Tank era clientul lui Jake şi îi dădea adesea informaţii 
în legătură cu negrii care îl frecventau. 

Scales trecu pe la biroul avocatului marţi dimineaţă, în 
drum spre bancă. 

— L-ai văzut pe Lester Hailey în ultimele două 
săptămâni? întrebă Jake. 

— Da. Am făcut câteva partide de biliard la o bere, la 
mine în bar. După câte-am auzit, a plecat la Chicago 
săptămâna trecută. Oricum, nu l-am mai văzut. 

— A mai venit cu cineva? 

— Nu. De cele mai multe ori a fost singur. 

— Cu ris nu l-ai văzut deloc? 

— Ba da, a adus-o de câteva ori, când era Henry plecat 
din oraş. Simt că-mi ies din minţi când îl văd cu ea. 
Bărbatu-său e un tip dur, ar băga cuţitu' în ei, dacă ar afla. 

— Trăiesc împreună de vreo zece ani. 

— Da, a făcut doi copii cu Lester. Ştie toată lumea, în 


225 


afară de Henry. Bietul om! Află el într-o zi şi parcă te văd cu 
încă un proces de omor! 

— Ascultă, Tank, ai putea să stai de vorbă cu Iris? 

— Nu vine prea des pe la mine. 

— Am nevoie de numărul de telefon al lui Lester, şi cred 
că Iris îl ştie. 

— Sigur că-l ştie. Cred că primeşte şi bani de la el. 

— Poţi să-mi afli numărul? 

Miercuri, lucrurile începură să intre pe făgaşul lor normal 
la Jake la birou. Clienţii îşi făcură din nou apariţia, iar 
scorpia de Ethel încerca să fie mai dulce ca oricând. 
Avocatul încercase să se ocupe de ei, dar nu se putea 
concentra. Se simţea umilit, frustrat şi stresat. Îi era greu 
să abordeze alte cazuri. Se gândi să-şi ia un concediu, dar 
nu avea bani pentru aşa ceva. Cu toate acestea, nu Îl 
trăgea inima deloc să muncească. Işi petrecea vremea la 
birou, fără să facă mare lucru, uitându-se pe fereastră la 
clădirea tribunalului. Se tot întreba de ce fusese trădat de 
Carl Lee. Insistase prea mult în privinţa banilor, fără să 
realizeze că mai erau atâţia avocaţi care ar fi acceptat 
cazul chiar şi pe gratis. Îl ura pe Marsharfsky. Îşi amintea 
foarte bine de spectacolele pe care le dădea acesta la 
procese. Cum reuşea să trezească mila pentru „bieţii” lui 
clienţi - traficanţi de droguri, tâlhari, politicieni corupți. Toţi 
erau vinovaţi şi meritau să fie condamnaţi la ani grei de 
închisoare, dacă nu chiar ia moarte. Marsharfsky se trăgea 
din Midwest, aşa că nu avea cum să fie îndrăgit de cei din 
sud. Şi-l amintea cum se uita cu tupeu la camerele de luat 
vederi, chelălăind: „Clientul meu a fost supus unui 
tratament inuman de poliţia din Memphis” sau: „Clientul 
meu e nevinovat. Nici n-ar trebui să fie judecat. E un 
cetăţean onorabil care-şi plăteşte taxele şi îşi face datoria 
faţă de ţară”. „Dar cum se face că a mai avut vreo patru 
condamnări?” „A fost o înscenare a FBl-ului. Oricum, a 


226 


plătit pentru ce-a făcut. De data asta e nevinovat”. Jake îl 
ura şi, după câte îşi amintea, pierduse şi el destule procese. 

Marsharfsky nu fusese încă văzut prin Clanton. Ozzie îi 
promisese lui Jake că îl va anunţa, dacă apare pe la poliţie. 
Curtea teritorială avea să fie în sesiune până vineri şi era o 
dovadă de respect să programeze o întrevedere scurtă cu 
Noose pentru a-i explica împrejurările în care fusese nevoit 
să renunţe la caz. Prinse momentul când Buckley nu era 
prin preajmă şi se duse să vorbească cu judecătorul, tocmai 
când avea un caz civil. Ştia că Noose lua o pauză de zece 
minute în jur de trei şi jumătate, aşa că intră în biroul lui pe 
o uşă laterală. Nu fusese văzut. Se aşeză lângă fereastră şi 
îl aşteptă pe Ichabod să intre. Lucrul acesta se întâmplă 
peste cinci minute, când uşa se izbi de perete, iar 
onorabilul apăru în toată splendoarea lui. 

— Jake, ce mai faci? întrebă el. 

— Bine, domnule judecător. Imi puteţi acorda un minut? 
zise Jake, în vreme ce închidea uşa. 

— Sigur. Stai jos. Ce-ai pe suflet? 

Noose îşi scoase roba, o aruncă pe un scaun şi se întinse 
pe birou, dând jos cărţi, dosare şi chiar telefonul care 
tocmai suna. Odată ce trupul mătăhălos se linişti, 
judecătorul îşi încrucişă mâinile pe stomac, închise ochii şi 
respiră adânc. 

— Am probleme cu spatele, Jake. Doctorul mi-a spus să 
mă întind pe o suprafaţă tare ori de câte ori am ocazia. 

— Inţeleg, domnule judecător. Vreţi să vă las singur? 

— Nu, nu! Spune-mi, ce-ai pe suflet? 

— Cazul Hailey. 

— Mi-am dat seama. Am văzut moţiunea. Şi-a angajat alt 
avocat, aşa-i? 

— Da, domnule. N-am ştiut că se va-ntâmpla aşa ceva. 
Mă pregăteam pentru procesul din iulie. 

— N-ai de ce să te scuzi. Cererea de retragere va fi 


227 


aprobată. Nu eşti tu de vină. Se mai întâmplă. Da' cine-i 
Marsharfsky? 

— E din Memphis. 

— Cu un nume ca ăsta o să dea lovitura în comitatul 
Ford. 

— Da, domnule, zise Jake, gândindu-se că, oricum, nu-l 
întrecea pe-al lui! Nu are licenţă pentru Mississippi, adăugă 
Jake. 

— Interesant! Cunoaşte procedura asta? 

— Nu ştiu dacă a mai avut vreun caz în Mississippi. Mi-a 
spus că, de obicei, se asociază cu un localnic atunci când 
iese din perimetrul său. 

— Atunci ar fi bine să se asocieze cât mai repede, dacă 
vrea să vină aici. Am mai avut eu necazuri cu intruşi de 
genul ăsta, mai ales din Memphis. 

— Da, dompule. 

Noose sufla tot mai greu, aşa că Jake se hotărî să plece. 

— Domnule judecător, e timpul să mă retrag. Dacă nu ne 
vom vedea în iulie, în august sigur voi fi la tribunal. Aveţi 
grijă cu spatele. 

— Mulţumesc, Jake. Şi vezi ce faci. 

Nici nu apucă bine să iasă pe uşa din spate a biroului, că 
în faţă îi apărură onorabilul L. Winston Lotterhouse cu altă 
coadă de topor de la firma Sullivan. 

— Bună, Jake, zise Lotterhouse. Îl cunoşti pe K. Peter 
Otter, noul nostru asociat? 

— Nu, dar sunt încântat că am această ocazie, replică 
Jake. 

— Te deranjăm cumva? 

— Nu, tocmai plecam. Judecătorul Noose îşi odihneşte 
spatele, iar eu ieşeam. 

— Luaţi loc, domnilor, zise Noose. 

Lotterhouse o căuta cu lumânarea. 

— Jake, sunt sigur că Walter Sullivan te-a anunţat că 


228 


firma noastră va juca rolul consiliului local în cazul Carl Lee 
Hailey. 

— Am auzit. 

— Îmi pare rău că ţi s-a întâmplat tocmai ţie. 

— Durerea ta mă copleşeşte. 

— Mi se pare un caz interesant pentru firma noastră. Ştii, 
noi nu ne prea ocupăm de criminali. 

— Ştiu, zise Jake, nemaiştiind unde să se bage de ruşine. 
Trebuie să fug. Mă bucur c-am avut ocazia să stăm de 
vorbă. Încântat de cunoştinţă, K. Peter. Salutaţi-i din partea 
mea pe J. Walter, pe F. Robert şi pe toţi ceilalţi de la firmă. 

Jake se strecură pe uşa din spate a tribunalului, 
reproşându-şi că s-a băgat singur în gura lupului. Alergă 
direct la birou. 

— M-a sunat cumva Tank Scales? o întrebă pe Ethel, 
punând piciorul pe prima treaptă. 

— Nu, dar domnul Buckley e la dumneavoastră în birou. 

Jake se opri. 

— Unde?! 

— Sus, în biroul dumneavoastră. 

Se apropie încet de ea şi se aplecă, atingându-i aproape 
obrazul. Ethel îşi dădu seama că făcuse o gafă. Se uită la ea 
fioros şi rosti printre dinţi: 

— N-am ştiut că are programare. 

— Nu are, zise ea cu ochii în pământ. 

— Nu ştiam că el e stăpân aici. 

Ethel nu schiţă niciun gest şi nu răspunse. 

— N-am ştiut că are cheia biroului meu. 

Din nou, tăcere. El se aplecă mai mult. 

— Pentru asta te-aş putea concedia. 

Buzele începură să-i tremure şi faţa ei avea acum o 
expresie disperată. 

— M-am săturat de tine, Ethel. M-am săturat de 
atitudinea şi de vocea ta, de lipsa ta de disciplină. M-am 


229 


săturat de felul în care te porţi cu oamenii, de tine, în 
general. 

— Îmi pare rau, murmură ea cu ochii în lacrimi. 

— Nu, nu-ţi pare rău. Ştii bine, de ani de zile, că nimeni, 
nici măcar soţia mea, nu urcă aceste scări, dacă nu sunt eu 
la birou. 

— A insistat. 

— E un rahat plătit să-i înfunde pe oameni. Dar nu în 
biroul meu. 

— Ssst! Vă poate auzi. 

— Nu-mi pasă! Ştie şi el că e un rahat! 

Jake se aplecă şi mai tare: 

— Vrei să-ţi păstrezi slujba, Ethel? 

Secretara dădu din cap, incapabilă să mai scoată o 
vorbă. 

— Atunci, urcă în biroul meu, ia-l pe domnul Buckley de 
guler şi adu-l în sala de şedinţe să stau de vorbă cu el. Şi să 
nu mai faci vreodată greşeala asta! 

Ethel îşi şterse ochii şi urcă. Peste câteva minute, 
procurorul luă loc pe un scaun din sala de şedinţe şi 
aşteptă. 

Jake intrase în bucătărioara de alături să bea un suc de 
portocale. Voia să-l fiarbă puţin pe Buckley, aşa că nu se 
grăbi să-şi termine oranjada. Peste un sfert de oră, 
deschise uşa şi intră în sala de şedinţe. Procurorul stătea la 
un capăt al mesei, iar Jake se aşeză la celălalt. 

— Bună ziua, Rufus. Ce vânt te-aduce? 

— Frumoasă încăpere! Bănuiesc că aici şi-a avut Lucien 
biroul. 

— Aşa e. Ce treabă ai cu mine? 

— Pur şi simplu am trecut să te văd. 

— Sunt foarte ocupat. 

— Şi să discutăm despre cazul Hailey. 

— Sună-l pe Marsharfsky. 


230 


— Abia aşteptam bătălia, mai ales că aveam de luptat cu 
tine. Eşti un adversar valoros, Jake. 

— Mă simt onorat. 

— Nu mă înţelege greşit. N-am nicio simpatie pentru tine 
şi asta de mai multă vreme. 

— De când cu Lester Hailey, nu-i aşa? 

— Cred că ai dreptate, de-atunci. Ai câştigat, dar ai jucat 
necinstit. 

— Important e că am câştigat. Şi să ştii că fără să trişez. 
Te-ai făcut de rahat. 

— Ai trişat, iar Noose s-a prefăcut că nu observă. 

— În fine, nici tu nu-mi eşti simpatic. 

— Bun. Asta mă face să mă simt mai în largul meu. Ce 
ştii despre Marsharfsky? 

— De-asta ai venit? 

— Oarecum. 

— Nu l-am întâlnit până acum niciodată. Dar şi dacă l-aş 
cunoaşte ca pe tata, tot nu ţi-aş spune nimic. Altceva? 

— Nu se poate să nu fi vorbit cu el. 

— M-a sunat o dată la telefon. Nu cumva te temi de el? 

— Nu. Sunt numai curios. Are o reputaţie bună. 

— Aşa e. Dar nu cred c-ai venit aici să discutăm despre 
reputaţia lui. 

— Nu chiar. Voiam să vorbim despre caz, în general. 

— Ce anume? 

— Păi, care-ar fi şansele să fie achitat, ce strategii de 
apărare ar putea fi folosite, dacă a fost într-adevăr 
iresponsabil când a făptuit omorul, chestii d-astea. 

— Parcă garantai că va fi condamnat, atunci, în faţa 
camerelor de luat vederi, îţi aminteşti? Imediat după 
acuzare, la una din conferințele tale de presă. 

— Ţi-e cam dor de camerele de luat vederi, Jake, nu-i 
aşa? 

— Linişteşte-te, Rufus. Eu am ieşit din joc. Vă las vouă 


231 


toate camerele de luat vederi, ţie, lui Marsharfsky, lui 
Walter Sullivan. lartă-mă dacă m-am folosit şi eu puţin de 
ele. Ştiu cât de rău îţi pare, şacalule. 

— Îţi primesc scuzele. Marsharfsky a venit în oraş? 

— Nu ştiu. 

— A promis c-o să ţină o conferinţă de presă săptămâna 
asta. 

— Şi-ai venit aici să discutăm despre conferinţa lui de 
presă... 

— Nu, ţi-am spus că intenţionam să vorbim despre 
Hailey, dar văd că eşti foarte ocupat. 

— Aşa e. Şi, în afară de asta, n-am ce discuta cu tine, 
domnule guvernator! 

— Resping această insinuare. 

— De ce? Ştii bine că-i adevărat. Ţi-ai condamna şi mama 
pentru câteva articole pe prima pagină. 

Buckley se ridică şi începu să se plimbe încolo şi încoace, 
în spatele scaunului său. 

— Oricum, mi-aş dori să te ocupi tu de cazul ăsta, 
Brigance, zise el, ridicând vocea. 

— Şi mie mi-ar plăcea. 

— Te-aş învăţa câte ceva despre cum se lucrează cu 
criminalii. Te-aş pune eu la punct. 

— Până acum, nu ţi-a prea mers. 

— De aceea mi-ar fi plăcut să preiei tu cazul, Brigance. O, 
dac-ai şti cât mi-aş fi dorit! 

Faţa i se înroşi, ca de obicei. 

— Vor mai fi şi alte ocazii, guvernatorule! 

— Nu-mi mai zice aşa! strigă el. 

— De ce? Doar e adevărat. De aceea umbli atâta după 
publicitate. Ştie toată lumea că-i aşa. Vrei să fii guvernator, 
asta-i adevărul. 

— Îmi fac doar datoria. Îi pedepsesc pe criminali. 

— Carl Lee Hadey nu e criminal. 


232 


— Ai să vezi tu cum am să-l aranjez eu! 

— N-o să-ţi fie prea uşor. 

— Aşteaptă şi ai să vezi! 

— Ai nevoie de douăsprezece voturi din douăsprezece. 

— Nicio problemă. 

— La fel ca atunci, cu marele juriu? 

Buckley înţepeni. Se încruntă şi-l privi pe Jake cu ură. Pe 
frunte îi apărură trei cute adânci. 

— Ce ştii tu de marele juriu? 

— Tot atâta cât ştii şi tu. Dacă mai lipsea un vot, ăla erai! 

— Nu-i adevărat! 

— Fii serios, guvernatorule, doar nu stai de vorbă cu un 
reporter! Ştiu exact ce s-a-ntâmplat acolo. Am aflat în 
câteva ore. 

— Am să-i spun lui Noose. 

— lar eu voi spune presei. Ştirea va apărea la ţanc, 
înaintea procesului. 

— N-ai să îndrăzneşti! 

— Acum, nu. Nu mai am niciun motiv. Doar am fost 
înlăturat, ştii? Că, de fapt, de asta eşti aici, Rufus, să-mi 
reaminteşti că nu mă mai ocup de caz. Ai vrut să mai 
presari puţină sare pe rană. Ei, ai făcut-o! Acum te rog să 
pleci. Du-te şi fă cercetări la marele juriu. Sau, mai bine, 
vezi dacă nu-i vreun reporter pe aici, prin împrejurimi. Hai, 
pleacă! 

— Cu plăcere. lartă-mă că te-am deranjat! 

— Şi mie-mi pare rău. 

Buckley deschise uşa, apoi se opri: 

— Te-am minţit, Jake. Mă bucur de nu mai pot că nu mai 
ai cazul ăsta. 

— Ştiam. Dar nu fi aşa sigur. 

— Ce vrei să spui? 

— O zi bună, Rufus! 

Marele juriu din comitatul Ford fusese extrem de activ, 


233 


aşa că Jake fu repede angajat de doi proaspăt acuzaţi. 
Primul era un negru care înjunghiase pe unul de-ai lor, în 
aprilie, la barul din Massey. Lui Jake îi plăceau cazurile de 
felul acesta, pentru că achitarea se obținea uşor. Ajungea 
un juriu alb căruia să-i pese prea puţin de răfuielile negrilor. 
Se distraseră şi ei un pic la bar, apoi se luaseră la bătaie, 
dar nu murise nimeni. Şi, deci, condamnarea nu-şi avea 
rostul. Noul client îi promisese o mie cinci sute de dolari, 
dar mai întâi trebuia să-şi aranjeze nişte afaceri. 

Celălalt acuzat era un puşti alb care furase o remorcă. 
Fusese prins a treia oară în această postură, aşa că nu 
exista nicio posibilitate de a fi salvat de închisoare. Avea să 
stea la Parchman vreo şapte ani. 

Amândoi erau arestaţi, aşa că Jake avea posibilitatea şi 
datoria să-i viziteze şi să stea de vorbă cu Ozzie. Se duse la 
poliţie în după-amiaza zilei de joi. 

— Eşti ocupat? îl întrebă el pe şerif, privind la sutele de 
hârtii împrăştiate peste tot. 

— Nu, am doar de făcut nişte acte. [i-au mai pus vreo 
cruce în curte? 

— Nu, slavă Domnului! Mi-a ajuns una! 

— Nu l-am văzut pe prietenul tău din Memphis pe aici. 

— Ciudat! zise Jake. Ar fi trebuit să vină până acum. Ai 
stat de vorbă cu Carl Lee? 

— În fiecare zi. E cam neliniştit. Nici măcar nu i-a 
telefonat. 

— Foarte bine! Lasă-l să fiarbă! Nu mi-e milă deloc de el. 

— Crezi c-a făcut o greşeală? 

— Sunt sigur. Îi cunosc bine pe oamenii de-aici şi ştiu 
cum se comportă când ajung în juriu. Nu se lasă ei 
impresionați de pălăvrăgeala unuia venit din afară. Eşti de- 
acord? 

— Nu ştiu ce să spun. Tu eşti avocat şi nu mă îndoiesc că 
ai dreptate. Am văzut cum lucrezi. 


234 


— Nici măcar n-are licenţă pentru Mississippi. Abia-l 
aşteaptă Noose! Nu-i înghite pe avocaţii din alte părţi. 

— Numai spune! 

— Da, am stat ieri de vorbă cu el. 

Ozzie părea îngrijorat şi se uita la Jake cu atenţie. 

— Vrei să-l vezi? 

— Pe cine? 

— Pe Carl Lee. 

— Nu! N-am niciun motiv să-l văd, zise Jake, căutând 
ceva în servietă. Vreau să stau de vorbă cu Leroy Glass, 
vătămare corporala grava. 

— Il aperi pe Leroy? 

— Da. M-au angajat ai lui în dimineaţa asta. 

— Vino cu mine. 

Jake aşteptă în camera de testare a alcoolemiei, până 
când îi fu adus noul client. Leroy purta haine de culoare 
portocalie fosforescentă, specifice închisorilor din comitatul 
Ford. Pe cap avea un fel de bigudiuri roz din burete, iar la 
gât îi atârnau două şiraguri slinoase de boabe de porumb. 
În picioarele lui negre, osoase, purta nişte şlapi verzi. Nu 
avea şosete. Obrazul îi era brăzdat de o cicatrice mare şi 
veche, care pornea de la ureche şi mergea până la nara 
dreaptă. Era clar că înjunghierile constituiau un capitol 
frecvent în viaţa lui. Îşi purta cicatricea ca pe un trofeu şi 
fuma Kool. 

— Leroy, eu sunt Jake Brigance, se prezentă avocatul, 
invitându-l să ia loc pe un scaun pliant de lângă automatul 
de Pepsi. Am fost angajat de mama şi de fratele tău, în 
dimineaţa aceasta. 

— Mă bucur că vă cunosc, domnule Jake. 

În vreme ce avocatul punea întrebări, la uşă stătea de 
pază un poliţist. Jake umplu trei pagini cu însemnări despre 
Leroy Glass. Dar, în această fază, îl interesau mai ales 
banii. Îl întrebă cât are, de la cine avea de gând să 


235 


împrumute, dacă rudele aveau să-l ajute. Jake îşi notă toate 
numerele de telefon pe care i le dădu clientul. Despre fapta 
lui, aveau destul timp să discute. 

— Cine ţi-a recomandat să mă angajezi? întrebă 
avocatul. 

— V-am văzut la televizor, domnule Jake. Pe 
dumneavoastră şi pe Carl Lee. 

Brigance se simţi mândru, dar nu zâmbi, ca şi cum 
televiziunea era ceva obişnuit în meseria lui. 

— Îl cunoşti pe Carl Lee? 

— Da, şi pe Lester. Ai fost şi avocatu' lu' Lester, aşa-i? 

— Da. 

— lo stau acum cu Carl Lee în aceeaşi celulă. M-a mutat 
aseară cu el. 

— Numai spune! 

— Da. Nu prea vorbeşte mult. A zis că sunteţi un avocat 
bun, da’ că el a angajat altu’, din Memphis. 

— Aşa e. Ce zice de noul lui avocat? 

— Nu ştiu, domnule Jake. În dimineaţa asta era tare 
nervos că n-a venit deloc să-l vadă. Zicea că 
dumneavoastră l-aţi vizitat în fiecare zi, da' ăsta nou, nimic! 
Şi-avea un nume ciudat, nu-l ţin minte. 

Jake îşi ascunse cu greu satisfacția, încercând să se 
strâmbe. 

— Îţi spun ceva, dacă-mi promiţi că nu-i spui lui Carl Lee. 

— S-a făcut. 

— Noul lui avocat nu poate să vină la el. 

— Nu? De ce? 

— Pentru că nu are licenţă ca să practice avocatura în 
Mississippi. El e din Tennessee, aşa că riscă să fie dat afară 
din tribunal, dacă vine aici. Mă tem că prietenul tău a făcut 
o mare greşeală. 

— De ce nu-i spuneţi? 

— Pentru că el a renunţat deja la mine. Nu mai pot să-l 


236 


sfătuiesc. 

— Cineva ar trebui să-i spună. 

— Mi-ai promis că n-o să-i povesteşti nimic din ceea ce 
vorbim. 

— Bine. Nu-i spun. 

— Promiţi? 

— Jur. 

— Bine. Acum trebuie să plec. Dimineaţă mă voi întâlni 
cu girantul tău, ca să te scoatem de-aici, într-o zi, două. Nu- 
i sufli o vorbă lui Carl Lee, bine? 

— Bine. 

Afară, Jake îl văzu pe Tank Scales sprijinit de maşina lui. 
Stinse cu piciorul un chiştoc pe care tocmai îl aruncase şi 
scoase din buzunar un petic de hârtie. 

— Ai aici două numere. Ala de sus e de acasă, celălalt, de 
la serviciu. Nu-l căuta însă la slujbă, decât dacă n-ai altă 
soluţie. 

— Bună treabă, Tank. Le ai de la Iris? 

— Da. La început, n-a vrut să mi le dea. Dara trecut 
aseară pe la bar şi-am îmbătat-o. 

— Îţi rămân dator. 

— Am să ţin cont de asta, mai curând sau mai târziu. 


æ 


Era aproape de opt şi se întunecase. Mâncarea se răcise, 
dar Jake cumpărase un cuptor cu microunde, aşa că nu era 
mare lucru să o încălzească. Carla nu-şi făcea probleme, 
mâncau când venea el acasă, oricât de târziu ar fi fost. 

Jake plecă de la poliţie direct la birou. Nu voia să-l audă 
Carla când îi telefona lui Lester. Se aşeză la birou şi se uită 
la cele două numere, reflectând. Carl Lee îi spusese să nu 
telefoneze. La urma urmei, de ce-ar face-o? Oare ar fi părut 
că cerşeşte cazul? Nu era necinstit să procedeze astfel? Ce 


237 


să facă, să-l sune pe Lester şi să-i spună că fratele lui l-a 
dat o parte şi şi-a angajat alt avocat? Ar fi fost, oare, lipsit 
de etică să-i răspundă la întrebările despre noul avocat şi 
să se arate îngrijorat de soarta lui Carl Lee? Sigur, nu. Dar 
să-l critice pe Marsharfsky? Probabil că nu. Să ceară să fie 
reangajat? Ei, asta da, ar fi fost necinstit. Cel mai bine era 
să-l sune pe Lester şi să lase lucrurile să decurgă de la sine. 

— Alo? 

— Casa Hailey Lester? 

— Da. Cine sunteţi? zise suedeza cu un accent specific. 

— Jake Brigance din Mississippi. 

— Un moment. 

Jake se uită la ceas. Era opt şi jumătate, la fel ca la 
Chicago. 

— Jake! 

— Lester, ce mai faci? 

— Bine, Jake. Cam obosit, dar bine. Dar dumneata? 

— Excelent. Ascultă, ai vorbit cumva cu Carl Lee 
săptămâna aceasta? 

— Nu. Am plecat vinerea trecută şi-am lucrat două 
schimburi. N-am avut timp nici să respir. 

— Ai citit ziarele? 

— Nu. Ce s-a întâmplat? 

— N-o să-ţi vină să crezi, Lester. 

— Ce este, Jake? 

— Carl Lee a renunţat la serviciile mele şi a angajat un 
avocat trăsnet din Memphis. 

— Poftim?! Vorbeşti serios? Când? 

— Vinerea trecută, cred că după ce-ai plecat tu. Nici nu s- 
a sinchisit să-mi spună. Am citit a doua zi în ziare. 

— A-nnebunit de tot! De ce-o fi făcut-o, Jake? Pe cine-a 
angajat? 

— ÎI ştii pe unu’, Cat Bruster, din Memphis? 

— Sigur că da. 


238 


— E avocatul lui. Îl plăteşte Cat. A venit vinerea trecută 
de la Memphis şi s-a dus la poliţie, să-l vadă pe Carl Lee. In 
dimineaţă următoare mi-am văzut poza în ziar şi am citit c- 
am fost concediat. 

— Cine-i avocatu' ăsta? 

— Bo Marsharfsky. 

— E bun de ceva? 

— E o lichea. Îi apără pe toţi prăpădiţii şi pe traficanţii de 
droguri din Memphis. 

— După nume, e polonez. 

— Aşa e. Cred că e din Chicago. 

— Da, sunt câţiva polonezi pe-aici. Vorbeşte tot ca ăştia? 

— Vorbeşte de parc-ar avea prune în gură. O să vină să 
se dea mare aici, în Ford. 

— Tâmpitu'! Carl Lee n-a fost niciodată prea deştept. 
Mereu am gândit eu în locul lui. Idiotu'! 

— Ai dreptate, Lester. Ştii cum e un proces de omor, doar 
ai trecut şi tu prin aşa ceva. ţi dai seama de importanţa 
juriului numai atunci când iese din sală, pentru deliberări. 
Viaţa ta e-n mâinile lor. Doisprezece oameni se ceartă şi 
hotărăsc pedeapsa pe care-o primeşti. Juriul este cel mai 
important. De aceea trebuie să ştii să vorbeşti cu ei. 

— Ai dreptate, Jake. lar lucrul acesta îl poţi face şi tu 
foarte bine. 

— Sunt sigur că Marsharfsky se descurcă excelent la el, 
acolo, însă în Ford o să-i fie mai greu. Oamenii de aici nu au 
încredere în el. 

— Aşa e, Jake. Nici nu-mi vine să cred c-a făcut aşa ceva! 
A luat-o razna. 

— Să ştii că sunt foarte îngrijorat pentru el. 

— Aţi stat de vorbă după ce te-a schimbat? 

— Sâmbătă, după ce-am citit ziarele, m-am dus direct la 
închisoare şi l-am întrebat de ce-a procedat aşa. 
Bineînţeles, nu mi-a putut răspunde. Era cam jenat. De 


239 


atunci, nu l-am mai văzut. Dar nici Marsharfsky nu l-a 
vizitat. Am auzit că fratele tău e tare supărat din cauza 
asta. După câte ştiu, nu s-a mai lucrat deloc în cazul lui. 

— Ozzie a stat de vorbă cu el? 

— Da. Dar ştii tu cum e Ozzie. Nu prea vorbeşte. Ştie 
foarte bine că Bruster şi Marsharfsky sunt nişte ticăloşi, dar 
nu se amestecă. 

— Doamne, Dumnezeule, nu-mi vine să cred! E prost rău 
dacă-şi închipuie că mitocanii ăia_din juriu o să stea să-l 
asculte pe filfizonul din Memphis. Aia n-au încredere nici în 
avocaţii din comitatul Tyler, care-i la o zvârlitură de băț! 
Doamne, Doamne! 

Jake zâmbi. Până acum nu încălcase etica. 

— Ce-aş putea face, Jake? 

— Nu ştiu, Lester. Are nevoie de ajutor, iar tu eşti 
singurul de care ascultă. Ştii cât e de încăpățânat. 

— Cred c-ar fi bine să-l sun. 

Nu, gândi Jake. Era nevoie de o confruntare între cei doi 
fraţi. La telefon, Carl Lee ar fi refuzat mai uşor. Venirea lui 
Lester de la Chicago ar fi avut impactul dorit. 

— Nu cred să rezolvi mare lucru prin telefon. El e foarte 
hotărât. Numai tu îl poţi schimba şi lucrul acesta nu se 
realizează de la depărtare. 

Lester tăcu vreo câteva secunde, apoi întrebă: 

— Ce zi e astăzi? 

— Joi, şase iunie. 

— Stai să mă gândesc, mormăi Lester. Am zece ore 
libere. Mâine lucrez în schimbul de la patru la douăsprezece 
noaptea şi mai intru duminică. Aş putea pleca de aici 
mâine, la miezul nopţii şi să ajung la Clanton sâmbătă 
dimineaţa pe la zece. Apoi să pornesc înapoi duminică 
devreme, ca să fiu la patru în Chicago. E mult de condus, 
dar mă descurc eu. 

— E foarte important, Lester. Merită să faci efortul ăsta. 


240 


— Unde vei fi sâmbătă, Jake? 

— Aici, la birou. 

— Bine. Eu o să mă duc la închisoare şi dacă am nevoie 
de dumneata, te sun la birou. 

— E-n regulă. Incă un lucru, Lester. Carl Lee mi-a spus să 
nu-ţi telefonez. 

— Şi eu de unde ştiu? 

— Păi, de la Iris. 

— Care Iris? 

— Hai, nu te mai preface, Lester. Toată lumea ştie, în 
afară de bărbatul ei. Dacă află... 

— Sper să nu afle. Că te mai faci cu un client! 

— Abia pot să mă descurc cu ăştia pe care îi am. Mă suni 
sâmbătă, bine? 

Mâncară pe la zece şi jumătate. Hanna dormea. 
Discutară despre Leroy Glass şi despre puştiul cu maşina 
furată, despre Carl Lee, dar nu şi despre Lester. Carla se 
simţea mai în siguranţă, acum că nu se mai ocupa de cazul 
Hailey. Nu-i mai ameninţa nimeni şi nicio cruce în flăcări nu- 
şi mai făcuse apariţia în grădina lor. Mai sunt şi alte cazuri, 
zisese ea. El vorbi puţin. Mânca şi zâmbea. 


241 


19 


Vineri, chiar înainte de închiderea tribunalului, Jake 
telefonă grefierei şi o întrebă dacă la ora aceea se derula 
vreun proces. | se răspunse că nu. Noose, Buckley, 
Musgrove plecaseră cu toţii. Tribunalul era gol. Profitând de 
această situaţie, Jake le făcu o vizită şi, după ce flirtă cu 
secretarele şi cu grefierele, puse mâna pe dosarul lui Carl 
Lee. ÎI răsfoi şi îşi dădu seama că nu fusese adăugat nimic 
în ultima săptămână, cu excepţia cererii lui de renunțare la 
caz. Marsharfsky şi consilierul lui local nici nu atinseseră 
dosarul. Mai făcu câteva complimente în dreapta şi-n 
stânga, apoi plecă la birou. 

Leroy Glass era încă în închisoare. Avea o datorie de zece 
mii de dolari, iar familia nu-şi putea permite să plătească 
un girant. Aşa că rămase să împartă celula cu Carl Lee. Jake 
avea un prieten care dădea gajuri şi care se ocupa şi de 
cazurile lui. Dacă nu exista pericolul ca respectivul client să 
dispară după ce era eliberat, el îi scria imediat actul de 
garanţie. Fiind vorba despre Brigance, li se făcea chiar 
favoarea de a plăti cinci la sută şi apoi o anumită sumă 
lunar. Deci, dacă voia, Jake putea oricând să-i rezolve 
această problemă lui Leroy Glass. Dar avocatul avea nevoie 
de el la închisoare. 

— Uite ce e, Leroy, îmi pare rău, dar n-am rezolvat încă 


242 


problema garanţiei. 

— Dar mi-ai spus că voi fi eliberat până acum. 

— Ai tăi n-au cu ce plăti. Voi aranja eu lucrurile, dar mai 
durează câteva zile. Şi mie-mi convine să ieşi ca să te duci 
la muncă şi să faci rost de bani pentru onorariu. 

Leroy păru satisfăcut de explicaţie. 

— În regulă, domnule Jake. Faceţi dumneavoastră ce ştiţi. 

— Mâncarea e bună aici, nu-i aşa? 

— Nu e rea. Da’ parcă acasă-i mai bună. 

— Te scot eu de-aici, îi promise Jake. 

— Ce face negrul ăla de l-am înjunghiat? 

— Nu ştiu sigur. Ozzie mi-a spus că mai e încă la spital. 
Moss însă zice c-a ieşit. Cine ştie? Oricum, nu cred că l-ai 
rănit prea rău. Dar, spune-mi, cine e femeia pentru care v- 
aţi bătut? întrebă Jake, incapabil să-şi amintească pe 
moment. 

— Gagica lu' Willie. 

— Willie şi mai cum? 

— Willie Hoyt. 

Jake se gândi o clipă, încercând să-şi amintească. 

— Parcă nu pe ăsta l-ai înjunghiat. 

— Nu, pe Curtis Sprawling. 

— Vrei să spui că v-aţi bătut pentru femeia altuia? 

— Da, aşa e. 

— De ce? 

— Păi, bărbatu' ei era plecat din oraş. 

— E măritată? 

— Da. 

— Cum îl cheamă pe soţul ei? 

— Johnny Sands. De câte ori pleacă din oraş se iscă o 
bătaie. 

— De ce? 

— Pentru că ea n-are copii şi nici nu poate să facă şi nu-i 
place să fie singură. Ştiţi ce vreau să spun. Toată lumea 


243 


ştie când pleacă bărbatu-său. Dacă apare într-un bar, e 
sigur că urmează o bătaie. 

„Ce proces!” gândi Jake. 

— Dar, parcă ai spus că venise cu Willie Hoyt. 

— Asta nu-nseamnă nimic, pentru că toată lumea a 
început s-o curteze, să o invite la dans, să-i cumpere de 
băut. N-ai cum să te-abţii. 

— Înseamnă că-i o femeie de milioane. 

— O, domnule Jake, e tare inimoasă. Dac-aţi vedea-o! 

— Am s-o văd în boxa martorilor. 

Leroy rămase cu privirea aţintită pe perete, zâmbind şi 
visând la nevasta lui Johnny Sands. Ce conta c-a înjunghiat 
un om şi putea fi condamnat la douăzeci de ani de 
închisoare? Dovedise în lupta corp la corp că era valoros. 

— Ascultă, Leroy, ai mai vorbit cu Carl Lee? 

— Bine-nţeles. Stau tot cu el în celulă. Stăm de vorbă 
toată ziua. Tot n-avem altceva de făcut. 

— Sper că nu i-ai spus ce-am discutat ieri. 

— Nuuu. V-am promis doar. 

— Bun. 

— Da’ să ştiţi, domnu’ Jake, că-i cam ţâţâie fundu’. Nu 
ştie nimic de noul lui avocat. E tare supărat. Abia m-am 
abținut să nu-i spun. Doar ştie că sunteţi avocatul meu! 

— E-n regulă. 

— Mi-a spus că sunteţi bun şi că veneaţi mereu la el şi că 
am noroc că v-am angajat. 

— Însă pentru el n-am fost destul de bun, nu? 

— Cred că Hailey e cam derutat. Nici nu mai ştie în cine 
să aibă încredere. Nu-i băiat rău. 

— Să nu-i spui ce discutăm noi aici. E o convorbire 
confidențială. 

— Bine, dar trebuie să-i spună cineva. 

— Uite ce-i, el nu s-a consultat nici cu mine, nici cu 
altcineva înainte de a renunţa la serviciile mele. E om în 


244 


toată firea. A hotărât singur ce-are de făcut, zise Jake, apoi 
se aplecă spre Leroy şi cobori vocea: Şi-ţi mai spun un 
secret. Am consultat, acum o jumătate de oră, dosarul lui. 
Noul său avocat n-a făcut nimic pentru cazul lui, toată 
săptămâna. Nicio hârtie la dosar. Nimic. 

Leroy se încruntă. 

— Doamne, Doamne! 

Avocatul continuă. 

— Aşa lucrează vedetele astea! Fac multă gălăgie, se 
împăunează şi se angajează să rezolve mai multe cazuri 
deodată. Apoi nu le mai pot face faţă. li ştiu eu. Majoritatea 
sunt mult mai slabi decât se crede. 

— De-asta nu s-a dus să-l vadă pe Carl Lee? 

— Sigur că da. E prea ocupat. In plus, mai are destule 
cazuri importante. Nu-i pasă lui de Carl Lee. 

— Asta-i rău. Carl Lee merită mai mult. 

— El a vrut aşa. N-are decât să suporte consecinţele. 

— Credeţi că va fi condamnat, domnu' Jake? 

— Fără îndoială că da. Îl aşteaptă camera de gazare. Şi-a 
angajat o hahaleră de avocat, care n-are timp să se ocupe 
de cazul lui şi nici să stea de vorbă cu el. 

— Ziceţi că dumneavoastră l-aţi fi putut salva? 

Jake se relaxă şi-şi încrucişă picioarele. 

— Nu, n-am promis aşa ceva, aşa cum nu-ţi promit nici 
ţie. Numai un avocat prost face o astfel de greşeală. In 
timpul procesului poţi avea multe surprize. 

— Carl Lee mi-a spus că noul lui avocat a declarat în 
ziare că o să-l scoată nevinovat. 

— E nebun. 

— Unde-ai fost? îl întrebă Carl Lee pe tovarăşul său de 
celulă, după ce gardianul încuie uşa. 

— Am vorbit cu avocatu' meu. 

— Cu Jake? 

— Mda. 


245 


Leroy se aşeză pe patul lui din faţa lui Carl Lee, care avea 
un ziar în mână. Îl împături şi îl puse sub priciul lui. 

— Pari îngrijorat. Ai veşti proaste despre cazul tău? 
întrebă Carl Lee. 

— Nu, sunt încă probleme cu garanţia mea. Jake mi-a 
spus că se rezolvă în câteva zile. 

— A zis ceva despre mine? 

— Nu, nu mare lucru. 

— Nu mare lucru? Adică? 

— M-a întrebat ce mai faci. 

— Atât? 

— Mda. 

— Nu e supărat pe mine? 

— S-ar putea să fie îngrijorat pentru tine, în niciun caz 
supărat. 

— De ce e-ngrijorat? 

— Nu ştiu, răspunse Leroy, întinzându-se pe pat, cu 
mâinile sub cap. 

— Leroy, tu ştii ceva şi nu vrei să-mi spui. Ce-a zis Jake 
de mine? 

— Jake mi-a spus că tot ce vorbesc cu el e confidenţial. 
Nici ţie nu ţi-ar conveni ca avocatul tău să dezvăluie ce-i 
spui. 

— Eu nici nu l-am văzut. 

— Ai avut un avocat foarte bun şi i-ai dat papucii. 

— Şi ăsta de acum e foarte bun. 

— De unde ştii? Doar nu l-ai văzut niciodată. E prea 
ocupat să vină să stea de vorbă cu tine. Şi n-are timp nici 
de cazul tău. 

— De unde ştii tu asta? 

— L-am întrebat pe Jake. 

— Şi ce-a zis? 

Leroy tăcu. 

— Vreau să ştiu ce-a zis, zise el, aşezându-se pe 


246 


marginea patului lui Leroy. 

Se uită ameninţător la el. Leroy decise că momentul era 
destul de periculos, aşa că avea o scuză să-i dezvăluie lui 
Carl Lee tot ce aflase de la Jake. Dacă n-o făcea, risca să fie 
pocnit. 

— Noul tău avocat e o hahaleră, zise Leroy. E o hahaleră 
care-o să te pună bine. Nu-i pasă decât de publicitate. Nu 
se gândeşte el la tine şi la căzu' tău. N-a lucrat nimic la 
dosaru' tău, săptămâna asta. Niciun semn de la domnul 
conte! E prea ocupat şi nu pleacă el din Memphis pentru 
unu' ca tine. Are clienţii lui, de teapa lui Bruster. 

— Eşti nebun, Leroy! 

— Bine, sunt nebun! Aşteaptă să vezi pe cine-o să scoată 
iresponsabil! N-ai decât să te bazezi pe el! 

— De când te pricepi tu la toate astea? 

— M-ai întrebat, iar eu ţi-am răspuns ce cred. 

Carl Lee se duse la uşă şi apucă barele strâns cu mâinile 
lui mari şi puternice. În trei săptămâni, celula se micşorase 
parcă tot mai mult, iar lui îi era greu să gândească, să-şi 
facă vreun plan, să reacționeze. Nu se putea concentra. Nu 
ştia nimic sigur şi nu avea încredere în nimeni. Gwen se 
comporta fără nicio rațiune. Ozzie era nehotărât. Lester - la 
Chicago. In afară de Jake, nu mai avea încredere în nimeni, 
iar el îşi găsise alt avocat! Din cauza banilor. Cei o mie 
nouă sute de dolari pe care-i primise de la cel mai mare 
traficant de droguri din Memphis. Apărase oare Marsharfsky 
vreodată un om cinstit? Ce vor spune juraţii când îl vor 
vedea alături de el? Sigur, era vinovat. Altfel de ce să fi 
angajat un avocat faimos dintr-un oraş atât de mare? 

— Ştii ce-o să spună ţărănoii ăia din juriu, când au să-l 
vadă pe Marsharfsky? întrebă Leroy. 

— Ce? 

— Au să creadă că amărâtu' ăsta de negru e vinovat, d- 
aia şi-a luat un avocat viclean dintr-un mare oraş, ca să-l 


247 


scape. 

Carl Lee mormăi ceva fără să se întoarcă. 

— Au să te pună pe frigare, Carl Lee! 

Sâmbătă dimineaţa la ora şase şi jumătate, sună 
telefonul din biroul lui Ozzie. Moss Junior era de serviciu. 
Recunoscu vocea şerifului. 

— Ce-i cu tine la ora asta? Te-ai şi trezit? 

— Nici eu nu ştiu ce-i cu mine, zise Ozzie. Ascultă, îl ştii 
pe predicatorul ăla negru, bătrân, Street, reverendul Isaiah 
Street? 

— Nu cred. 

— Ba da, îl ştii. A predicat vreo cincizeci de ani la biserica 
Springdale din nordul oraşului. A fost primul membru al 
organizaţiei pentru drepturi civile din comitatul Ford. El i-a 
învăţat pe negri să facă marşuri şi să boicoteze, prin anii 
şaizeci. 

— Aaa, îmi amintesc. E ăla pe care l-au scărmănat 
membrii Klan-ului. 

— Da. L-au bătut şi i-au dat foc la casă, în vara anului 
'65. 

— Am crezut că nu mai trăieşte. 

— Nu. De vreo zece ani e bolnav, dar o mai duce încă. M- 
a sunat pe la cinci şi jumătate şi-am stat de vorbă pân-acu'. 
A ţinut să-mi reamintească toate favorurile politice pe care 
mi le-a făcut. 

— Şi ce voia? 

— O să vină pe-acolo la şapte, ca să-l vadă pe Carl Lee. 
Habar n-am de ce, dar poartă-te frumos cu el. Invită-l în 
biroul meu şi lasă-i să stea de vorbă. Vin şi eu mai târziu. 

— În ordine. 

În zilele lui de glorie din anii şaizeci, reverendul Isaiah 
Street fusese forţa motrice a activităţii pentru drepturi 
civile din comitatul Ford. A stat alături de Martin Luther 
King în Memphis şi în Montgomery. A organizat marşuri şi 


248 


acţiuni de protest la Clanton şi Karaway, precum şi în alte 
oraşe din nordul statului Mississippi. In vara anului 1964, i-a 
întâmpinat pe studenții din Nord, ajutându-i să-i 
înregistreze pe alegătorii de culoare. Unii din ei au stat la el 
acasă în tot acest timp şi au continuat să-l viziteze şi după 
ani de zile. Nu era un radical. Avea o fire blândă, liniştită, 
care, alături de inteligenţa sa ieşită din comun, atrăsese 
simpatia şi admiraţia negrilor, dar şi a multor albi din ţinut. 
Prin calmul lui caracteristic, a reuşit să contribuie la 
abolirea segregaţiei rasiale fără multă violenţă în comitatul 
Ford. 

În 1975 suferise un atac, în urma căruia paralizase pe 
partea dreaptă. Rațiunea însă nu-i fu afectată cu nimic. 
Acum avea şaptezeci şi opt de ani şi se putea deplasa 
singur, cu ajutorul unui baston. Mergea mândru şi demn, 
ţinându-se cât mai drept posibil. Fu invitat să intre şi să ia 
loc în biroul şerifului. Refuză să fie servit cu cafea, aşa că 
Moss se duse după Hailey. 

— Te-ai trezit, Carl Lee? întrebă el în şoaptă, ca să nu-i 
trezească pe ceilalţi puşcăriaşi care ar fi început imediat să 
strige după micul dejun, după medicamente, avocaţi, 
garanţi sau iubite. 

Carl Lee sări în picioare. 

— Da. N-am putut să dorm. 

— Ai un vizitator, hai! 

Moss descuie celula fără să facă zgomot. 

Carl Lee îl mai întâlnise pe reverendul Street când era în 
ultima clasă de la East High, o şcoală pentru negri. După 
abolirea segregaţiei se transformase în liceu. Nu-l mai 
văzuse pe reverend de când acesta suferise atacul. 

— Carl Lee, îl cunoşti pe reverendul Isaiah Street? întrebă 
Moss politicos. 

— Da. L-am întâlnit cu ani în urmă. 

— Bine. Vă las să discutaţi. 


249 


— Ce mai faceţi, domnule? întrebă Carl Lee, aşezându-se 
lângă reverend, pe canapea. 

— Bine, fiule. Dar tu? 

— Atât cât se poate. 

— Şi eu am stat la închisoare, cu ani în urmă. E un loc 
cumplit, dar necesar, cred eu. Cum se poartă cu tine? 

— Bine, chiar foarte bine. Ozzie mă lasă să fac ce vreau 
eu. 

— Da, Ozzie. Suntem foarte mândri de el, nu-i aşa? 

— Da. E un om bun. 

Carl Lee îl studie pe bătrânelul acesta fragil şi firav, 
sprijinit în baston. Trupul îi era slăbit şi obosit, dar mintea 
nu-şi pierduse ascuţimea, iar vocea răsuna puternic şi 
plăcut. 

— Şi de tine suntem mândri, Carl Lee. Nu sunt adeptul 
violenţei, dar uneori mi se pare necesară. Ai făcut o faptă 
bună, fiule. 

— Da, răspunse Carl Lee, neştiind exact ce să zică. 

— Cred că te-ntrebi de ce am venit aici. 

Caii Lee încuviinţă. Reverendul bătu uşor cu bastonul în 
podea. 

— Sunt îngrijorat de soarta ta. Toată comunitatea 
negrilor e neliniştită. Dacă ai fi fost alb, mai mult ca sigur 
că ai fi fost achitat. Violarea unui copil e un lucru oribil, aşa 
că răzbunarea unui tată era cu totul firească. A unui tată 
alb, însă. Unul negru trezeşte aceeaşi înţelegere din partea 
oamenilor de culoare. Dar ce ne facem dacă juriul e 
compus din albi? Şansele nu sunt aceleaşi. Înţelegi? 

— Cred că da. 

— Juriul e foarte important. Trebuie să aleagă între 
vinovăţie şi inocenţă, între libertate şi închisoare, între viaţă 
şi moarte. Doisprezece oameni de nivel mediu care nu 
înţeleg prea bine legea şi sunt intimidaţi de proces hotărăsc 
soarta unui inculpat. Mi se pare un sistem fragil. 


250 


— Da, Sfinţia Voastră. 

— Achitarea ta de un juriu alb va însemna o mare victorie 
a negrilor din Mississippi. Şi nu numai a celor de aici. Cazul 
tău e privit cu interes de toată lumea. 

— Am făcut ceea ce trebuia să fac. 

— Exact. Ai făcut ce-ai crezut că e drept. S-a făcut 
dreptate, deşi a fost un act brutal, oribil. Îţi spun eu, şi 
negrii şi albii gândesc astfel. Dar întrebarea e: vei fi tratat 
sau nu ca un om de culoare? 

— Şi dacă mă condamnă? 

— Asta ar fi o altă palmă pentru noi; un simbol al 
rasismului adânc implantat în conştiinţele lor, al vechilor 
prejudecăţi, al urii. Ar fi un dezastru. Nu trebuie să fii 
condamnat. 

— Incerc să fac tot ce pot pentru asta. 

— Oare? Să stăm puţin de vorbă despre avocatul tău. 

Carl Lee încuviinţă. 

— Te-ai întâlnit cu el? 

— Nu, zise Hailey, lăsând capul în jos şi frecându-se la 
ochi. L-aţi cunoscut? 

— Da. 

— Da? Când? 

— La Memphis, în 1968. Eram cu dr. King. Marsharfsky îi 
apăra pe gunoierii aflaţi în grevă, care intraseră în conflict 
cu municipalitatea. l-a cerut lui Martin Luther King să 
părăsească oraşul, sub motiv că face agitaţie în rândul 
populaţiei albe şi îi incită pe negri, şi că îngreuiază astfel 
negocierile. L-a înjurat chiar, bineînţeles, când erau singuri. 
Era arogant şi cu mult tupeu. Bănuiam că are de gând să-i 
„vândă” pe gunoieri. Şi cred c-aveam dreptate. 

Carl Lee respiră adânc şi îşi frecă tâmplele. 

— l-am urmărit ascensiunea, continuă reverendul. Şi-a 
făcut un nume apărându-i pe toţi gangsterii, hoţii şi codoşii. 
l-a scos pe câţiva din încurcătură, dar pe nedrept, pentru că 


251 


erau cu toţii vinovaţi. Niciunul din clienţii lui nu e curat. Din 
cauza asta sunt îngrijorat pentru tine. Mi-e teamă că vei fi 
considerat vinovat, numai din cauza reputației lui. 

Carl Lee se chirci şi mai tare, cu coatele pe genunchi. 

— Cine v-a spus să veniţi aici? întrebă el moale. 

— Un prieten mai vechi. 

— Cine? 

— Cineva care e la fel de îngrijorat de soarta ta, ca noi 
toţi. 

— E cel mai bun avocat din Memphis. 

— Aici nu suntem la Memphis, aşa-i? 

— E expert criminalist. 

— Asta pentru că s-ar putea ca el însuşi să fie un 
criminal. 

Carl Lee se ridică brusc, făcu doi paşi şi se întoarse cu 
spatele la reverend. 

— El nu mă costă niciun ban. 

— Onorariul lui nu mai are nicio importanţă, dacă vei fi 
condamnat la moarte. 

Câteva momente nu mai scoaseră niciun cuvânt. Într-un 
târziu, reverendul se sprijini în baston şi se ridică. 

— Am vorbit destul. E timpul să plec. Mult noroc, Carl 
Lee. 

Hailey îi strânse mâna. 

— Sunt profund mişcat de grija pe care mi-o purtaţi şi vă 
mulţumesc c-aţi venit. 

— Pur şi simplu aceasta e părerea mea. Cazul tău e 
destul de dificil. Nu-ţi înrăutăţi situaţia încurcându-te cu un 
nemernic ca Marsharfsky. 

Lester plecă din Chicago vineri, chiar înainte de miezul 
nopţii. Se îndreptă spre sud singur, ca de obicei. Soţia lui 
plecase la familia ei în weekend, la Green Bay. Lui îi plăcea 
acolo, dar nu se ducea în vizită niciodată. Suedezii erau 
oameni cumsecade şi l-ar fi tratat cu multă dragoste, dacă 


252 


le-ar fi permis s-o facă. Dar lui Lester i se păreau ciudaţi, cu 
totul altfel decât albii din sud, de la care ştia la ce se putea 
aştepta. Obiceiurile, felul de a vorbi, mâncarea erau cu 
totul altfel decât ale celor din sud. Nu se simţea în largul lui 
alături de ei. 

Probabil că aveau să divorţeze curând. Una din 
verişoarele soţiei sale se căsătorise cu un negru, cu ani în 
urmă, şi păţise la fel. Lester era pentru soţia lui doar un 
capriciu, iar ea se săturase de el. Din fericire, nu aveau 
copii. Bănuia că-şi găsise pe altul, aşa cum şi el se simţea 
atras de Iris, care îi promisese că se va căsători cu el şi va 
veni la Chicago, după ce scapă de Henry. 

După miezul nopţii, autostrada era luminată în curgerea 
ei monotonă printre ferme şi oraşe mai mari, ca Champaign 
sau Effingham. Locuia şi muncea în nord, dar nu se simţea 
acasă. Mama lui era în Mississippi şi-i era dor de ea, deşi nu 
avea de gând să se mute acolo. Prea multă ignoranță şi 
sărăcie. Nu-i păsa lui de rasism. Se obişnuise şi, oricum, 
situaţia era alta acum. Ştia că nu va dispărea niciodată, 
chiar dacă va fi mai puţin evident. Tot albii erau 
atotputernici acolo, situaţia nu avea cum să se schimbe. 
Ceea ce îl deranja însă cel mai mult erau ignoranţa şi 
sărăcia negrilor, casele lor dărăpănate, mortalitatea 
infantilă, şomajul descurajant. Lucrurile acestea i se păreau 
intolerabile în aşa măsură, încât se hotărâse să părăsească 
locurile natale, aşa cum făcuseră atâţia negri, pentru a-şi 
găsi o slujbă bine plătită care să îl scape de spectrul 
sărăciei. 

Era plăcut şi dureros totodată să se întoarcă în 
Mississippi. Plăcut pentru că avea să-şi vadă familia; 
dureros pentru că dădea din nou ochi cu sărăcia. Mai erau 
şi excepţii. Carl Lee avea o slujbă bună, o casă curată şi 
copii bine îmbrăcaţi. Dar acum se dusese totul de râpă, din 
cauza unor albi nemernici şi beţivi. Negrii erau cum erau, 


253 


dar albii nu aveau niciun fel de scuză pentru un astfel de 
comportament, într-o lume cu pretenţii ca a lor. Mulțumită 
lui Dumnezeu, cei doi muriseră, iar Lester se mândrea cu 
fapta fratelui său mai mare. 

După şase ore, răsări soarele, deasupra râului Cairo, pe 
care îl mai traversă o dată în Memphis, ceva mai târziu. 
Ajunse, în sfârşit, în scuarul din Clanton. Nu dormise de 
douăzeci de ore. 

— Carl Lee, ai un vizitator, îl anunţă Ozzie printre barele 
de fier ale uşii. 

— Nicio surpriză. Cine e? 

— Vino cu mine în birou. S-ar putea să ai o conversaţie 
mai lungă. 

Jake zăbovi o vreme în biroul lui aşteptând să sune 
telefonul. Se făcu ora zece. Lester trebuia să fi sosit în oraş. 
Unsprezece. Jake răsfoi nişte dosare şi făcu nişte însemnări 
pentru Ethel. Douăsprezece. li telefonă Carlei şi o minţi că 
nu poate veni la masă, pentru că trebuie să stea de vorbă 
cu un nou client. Va lucra în grădină mai târziu. Ora unu. 
Între timp, găsi dosarul unui caz mai vechi, din Wyoming, 
care prezenta cazul unui soţ achitat pentru vina de a-l fi 
omorât pe cel ce-i violase soţia. Aceste fapte se 
petrecuseră în 1893. Copie documentele, apoi le aruncă la 
gunoi. Ora două. Venise oare Lester la Clanton? Ar fi putut 
să-l viziteze pe Leroy, dar mai bine nu. Aţipi pe canapeaua 
din birou. 

Telefonul sună la două şi un sfert. Jake sări ca un arc şi 
apucă febril receptorul. Inima îi bătea cu putere. 

— Alo? 

— Jake? Ozzie la telefon. 

— Da, ce s-a întâmplat? 

— Eşti invitat să vii aici, la închisoare. 

— De ce? zise el făcând pe inocentul. 

— E nevoie de tine. 


254 


— Pentru ce? 

— Carl Lee vrea să-ţi vorbească. 

— E şi Lester acolo? 

— Da. Şi el vrea să te vadă. 

— Vin imediat. 

— Stau de vorbă de patru ore, zise Ozzie, arătând spre 
biroul lui. 

— Da? întrebă Jake. 

— Da. Se aud înjurături şi ţipete. De vreo treizeci de 
minute, s-au mai liniştit. Carl Lee a ieşit şi mi-a spus să te 
chem. 

— Mulţumesc. Hai să intrăm. 

— Nici vorbă, bătrâne. Intri singur, pe mine nu m-au 
chemat acolo. 

Jake bătu la uşă. 

— Intră! 

Deschise şi pătrunse încet în încăpere. Carl Lee stătea la 
birou, iar Lester era întins pe canapea. Se ridică şi dădu 
mâna cu Jake. 

— Mă bucur că te văd, Jake. 

— Şi mie-mi pare bine. Ce vânt te-aduce pe-acasă? 

— Treburi de familie. 

Jake se uită la Carl Lee, se apropie de el şi-i strânse 
mâna. Hailey era vizibil iritat. 

— Aţi trimis după mine? 

— Da, Jake. la loc. Trebuie să stăm de vorbă, zise Lester. 
Carl Lee are să-ţi spună ceva. 

— Spune-i tu, zise Hailey. 

Lester oftă şi îşi frecă ochii. Se simţea obosit şi frustrat. 

— Eu nu mai scot niciun cuvânt. E treaba ta şi a lui Jake. 

Lester închise ochii şi se întinse pe canapea. Jake luă loc 
pe un scaun pliant pe care îl sprijini de peretele din faţa lui. 
Se uită atent la Lester, fără să-l bage în seamă pe Carl Lee 
care se legăna pe balansoarul lui Ozzie. Nimeni nu zicea 


255 


nimic. După trei minute de tăcere, Jake se enervă. 

— Cine-a trimis după mine? 

— Eu, zise Carl Lee. 

— Şi ce doreşti? 

— Vreau să-ţi încredinţez din nou cazu’ meu. 

— Asta presupunând că eu aş mai fi de acord. 

— Ce? sări Lester şi se uită uimit la Jake. 

— Vreau să ştii că aici nu e vorba de un cadou pe care îl 
dai sau îl ceri înapoi, ci de o înţelegere între tine şi avocatul 
tău. Te comporţi de parcă mi-ai face cine ştie ce favoare, 
zise Jake ridicând vocea, realmente furios. 

— Vrei cazul sau nu? 

— Încerci să mă reangajezi, Carl Lee? 

— Exact. 

— De ce? 

— Pentru că aşa vrea Lester. 

— În regulă. Atunci nu sunt de acord. 

Jake se ridică şi porni spre uşă. 

— Dacă Lester mă vrea pe mine, iar tu pe Marsharfsky, 
atunci ţine-te de el. E cel mai potrivit pentru cineva care nu 
e în stare să gândească singur. 

— Aşteaptă, Jake, linişteşte-te! zise Lester, ajungându-l 
aproape de uşă. la loc. Nu te condamn că eşti supărat pe 
Carl Lee. A greşit, ştiu. 

Carl Lee îşi curăța unghiile încurcat. 

— la loc, Jake, te rog, şi hai să stăm de vorbă, îl rugă 
Lester, în timp ce-i întindea un scaun. Bun. Să punem 
lucrurile la punct. Carl Lee, îl vrei pe Jake să te apere? 

— Da, zise acesta. 

— Bine. Dar dumneata, Jake? 

— Explică-mi de ce renunţi la Marsharfsky şi mă 
reangajezi pe mine, zise avocatul uitându-se la Hailey. 

— N-am nimic de explicat. 

— Ba da, ai. Oricum îmi datorezi cel puţin o explicaţie. Ai 


256 


renunţat la mine acum o săptămână şi n-ai avut tăria să-mi 
spui. A trebuit să aflu din ziare. Am citit şi despre avocatul 
tău nemaipomenit care n-a catadicsit nici măcar să vină să 
te vadă. Acum mă chemi din nou pe mine şi te-aştepţi să 
dau fuga, fără să mă gândesc c-ai putea să te schimbi din 
nou. Deci explică-te! 

— Hai, Carl Lee, stai de vorbă cu Jake, zise Lester. 

Hailey se sprijini cu coatele de masă. Işi îngropă faţa în 
palme şi vorbi: 

— Sunt tare derutat. Locul ăsta mă înnebuneşte. Mă 
îngrijorează soarta fetei mele, a familiei şi chiar a mea. 
Sunt cu nervii la pământ. Fiecare îmi spune altceva. Eu n- 
am mai fost într-o astfel de situaţie în viaţa mea. Tot ce pot 
face e să am încredere în oameni, în tine şi în Lester. 

— Şi ai încredere în mine ca avocat? 

— Da, Jake. Vreau ca dumneata să te ocupi de cazul 
meu. 

— Bine. 

Jake se potoli, iar Lester se lăsă din nou pe canapea. 

— Trebuie să-l anunţi pe Marsharfsky. Până când nu stai 
de vorbă cu el, nu pot lucra la cazul tău. 

— Ne vom ocupa de asta chiar astăzi, zise Lester. 

— Bine. Îndată ce veţi fi luat legătura cu el, anunţaţi-mă. 
Trebuie să mă apuc repede de lucru. Nu prea mai avem 
timp. 

— Dar cu banii? întrebă Lester. 

— Acelaşi onorariu. E bine? 

— Sunt de acord, zise Carl Lee. Îţi voi plăti eu cumva. 

— Mai vorbim noi. 

— Cum rămâne cu doctorii? întrebă Carl Lee. 

— Vedem noi cum acţionăm. Nu ştiu încă. Sper să 
meargă. 

Acuzatul zâmbi. Lester hârâi puternic şi Carl Lee râse, 
uitându-se la fratele lui. 


257 


— Am crezut că dumneata i-ai telefonat să vină, dar el 
jură că nu. 

Jake zâmbi încurcat, dar nu zise nimic. Lester minţea cu 
multă seninătate, lucru care îl ajutase foarte mult în timpul 
procesului său. 

— lartă-mă, Jake. 

— Lasă scuzele. N-avem timp de ele acum. 

În faţa închisorii, la umbra unui copac, stătea un reporter 
aşteptând să se întâmple ceva. 

— lertaţi-mă, domnule, nu cumva sunteţi domnul 
Brigance? 

— Cine întreabă? 

— Sunt Richard Flay de la The Jackson Daily. 
Dumneavoastră sunteţi Jake Brigance... 

— Da. 

— Fostul avocat al domnului Hailey, nu-i aşa? 

— Nu. Actualul avocat al domnului Hailey. 

— Am crezut că l-a angajat pe Bo Marsharfsky. De fapt, 
de-asta sunt aici. Am auzit că vine în după-amiaza aceasta. 

— Dacă-l vezi, spune-i c-a sosit prea târziu. 

Lester dormi adânc pe canapeaua din biroul lui Ozzie. 
Dispecerul îl trezi la ora patru duminică dimineaţa şi, după 
ce bău o ceaşcă de cafea, plecă la Chicago. Sâmbătă 
noaptea îl sunase, împreună cu Carl Lee, pe Cat, să-i spună 
despre hotărârea luată. Cat păru indiferent şi ocupat. li 
spusese că-l va informa pe Marsharfsky. Nu adusese în 
niciun fel vorba despre bani. 


258 


20 


Cam pe când Lester părăsea oraşul, Jake cobori pe alee, 
în halat, pentru a lua ziarele din cutia poştală. Clanton se 
afla cam la o oră, spre sud, faţă de Memphis, la trei faţă de 
Jackson, la nord, şi la patruzeci şi cinci de minute de 
Tupelo. Toate aceste oraşe aveau ziare cu ediţii duminicale 
voluminoase, iar Jake se abonase la fiecare. Acum se 
bucura că luase această hotărâre, pentru că soţia lui avea 
să găsească multe materiale pentru albumul ei cu tăieturi 
din ziare. Le împrăştie în faţa lui şi începu să le răsfoiască. 
În cotidianul din Jackson, nu era nimic. Sperase ca Richard 
Flay să fi scris ceva, şi acum îşi reproşa că nu stătuse mai 
mult cu el, când îl întâlnise în faţa închisorii. Nu găsi nimic 
nici în ziarul din Memphis, nici în cel din Tupelo. 
Schimbarea avusese loc mult prea târziu, în noaptea de 
sâmbătă spre duminică, aşa că Jake se cam aştepta la 
acest lucru. Poate luni să apară ceva. Se săturase să se tot 
ascundă şi să se simtă umilit. Dar va trebui să stea în banca 
lui până va apărea ştirea că fusese reangajat în cazul 
Hailey. Cu siguranţă, Carl Lee îl sunase pe Marsharfsky, sau 
pe codoşul ăla, să-i anunţe. Era curios ce reacţie va avea 
„marele” avocat. Probabil că va scrie un articol la ziar, apoi 
îl va suna pe Sullivan, să-i dea noutatea. Vestea se va 
împrăştia rapid printre toţi asociaţii acestuia, care se vor 


259 


strânge în marea lor sală de şedinţe şi îl vor face pe 
Brigance cu ou şi cu oţet, pentru lipsa lui de etică 
profesională. Vor găsi chiar articole de lege în care se 
incriminau astfel de fapte. Oricum, el îi va scrie lui Sullivan 
o scrisoare prin care să-l anunţe. Lui Buckley, însă, nu-i va 
trimite nimic. Cu siguranţă că va fi şocat după ce va vedea 
ziarele. Ajungea o scrisoare către judecătorul Noose, cu o 
copie pentru procuror. Nu-i va face onoarea de a i se 
adresa personal. 

După o mică ezitare, Jake formă numărul lui Lucien. Era 
puţin trecut de şapte. Asistenta-îngrijitoare-paznic îi 
răspunse la telefon. 

— Sallie? 

— Da. 

— Jake la telefon. Lucien s-a trezit? 

— Un moment, zise ea, întorcându-se, în pat, către 
Lucien şi înmânându-i receptorul. 

— Alo? 

— Lucien, sunt eu, Jake. 

— Mda, ce vrei? 

— Am noutăţi. Carl Lee m-a reangajat, ieri. Cazul e din 
nou al meu. 

— Care caz? 

— Al lui Hailey. 

— Aaaa, „răzbunătorul vigilent”! Da? 

— De ieri. Avem de lucru. 

— Când e procesul? Parcă prin iulie, nu? 

— Da, pe douăzeci şi doi. 

— E destul de curând. Ce trebuie să facem mai întâi? 

— Să găsim un psihiatru ieftin care să zică, acolo, ceva. 

— Cunosc eu omul potrivit, spuse Lucien. 

— Bun. Pune-te pe treabă. Te sun peste vreo două zile. 

Carla se sculă la o oră normală şi îl găsi pe soţul ei în 
bucătărie cu ziarele împrăştiate peste tot. Făcu o cafea şi 


260 


se aşeză la masă, în faţa lui, fără să scoată niciun cuvânt. El 
îi zâmbi şi îşi continuă lectura. 

— La ce oră te-ai trezit? întrebă ea. 

— La cinci şi jumătate. 

— De ce aşa devreme? Doar e duminică. 

— N-am putut să dorm. 

— Eşti prea surescitat? 

Jake lăsă ziarul. 

— Într-adevăr, sunt cam emoţionat. Chiar foarte, aş 
putea spune. Păcat că n-am cu cine împărtăşi ceea ce simt. 

— Îmi pare rău de ce-am spus aseară. 

— Nu trebuie să-ţi ceri scuze. Ştiu cum te simţi. Necazul 
e că tu nu priveşti niciodată partea bună a lucrurilor. Nici 
nu-ţi poţi imagina ce-nseamnă cazul ăsta pentru noi. 

— Jake, acest caz mă înspăimântă. Toate telefoanele 
acelea de ameninţare, crucea din grădină, mă fac să îngheţ 
numai la gândul că vei continua. Ce folos că vei câştiga un 
milion de dolari, dacă se-ntâmplă cine ştie ce? 

— N-o să se întâmple nimic, îţi spun eu. Vom mai primi 
vreo câteva telefoane, o să se uite lumea lung la noi, la 
biserică, şi-atât! 

— Nu poţi să ştii... 

— Doar am discutat aceste lucruri aseară şi n-am de 
gând să reiau subiectul. Totuşi, am o idee. 

— Mor de nerăbdare s-o aud. 

— Vei lua avionul şi vei pleca, împreună cu Hanna, în 
Carolina de Nord, la părinţii tăi, până după proces. Se vor 
bucura că sunteţi împreună şi, pe de altă parte, vei scăpa 
de teama asta cu Klan-ul şi cu crucile lor în flăcări. 

— Dar procesul e peste şase săptămâni! Vrei să stăm la 
Wilmington atâta vreme? 

— Da. 

— Îmi iubesc părinţii, dar asta-i prea de tot! 

— Nu vă vedeţi prea des, şi ei vor fi încântați să stea cu 


261 


Hanna mai multă vreme. 

— In schimb, n-o să te prea vedem pe tine! Nu pot să 
plec pentru şase săptămâni! 

— Sunt foarte multe de făcut. Procesul ăsta o să-mi 
răpească tot timpul. Voi munci zi şi noapte. 

— Mai ai şi alte noutăţi? 

— Voi nici nu veţi mai exista pentru mine, în timp ce mă 
voi ocupa de proces. 

— Suntem obişnuite. 

Jake zâmbi. 

— Crezi că vei rezista? 

— In ceea ce te priveşte, da. Mie mi-e teamă de nebunii 
ăia. 

— Dacă treaba devine serioasă, mă retrag. Nu-mi pun eu 
familia în pericol, pentru nimic în lume. 

— Promiţi? 

— Sigur că da. S-o trimitem numai pe Hanna. 

— Dacă nu e periculos, de ce s-o trimitem? 

— Pentru mai multă siguranţă. S-ar bucura să-şi petreacă 
vara cu bunicii ei. 

— N-o să reziste mai mult de o săptămână, fără mine. 

— lar tu, la fel! 

— Aşa e! Nici nu se poate pune problema! Trebuie s-o am 
mereu sub ochi, ca să fiu liniştită. 

Cafeaua era gata, aşa că doamna Brigance o turnă în 
ceşti şi-i oferi una soţului ei. 

— Ai găsit ceva în ziare? 

— Nu. M-am gândit că, poate, ziarele din Jackson o să 
anunţe noutatea, dar cred că n-au avut timp să afle. 

— Cred c-ai cam pierdut noţiunea timpului, după o 
săptămână de inactivitate. 

— Aşteaptă până mâine-dimineaţă. 

— De unde ştii că vor scrie ceva? 

— Îţi promit eu. 


262 


Ea dădu din cap şi începu să caute în ziare pagina de 
modă şi de reţete culinare. 

— Vii la biserică? 

— Nu. 

— De ce nu? Eşti din nou o vedetă! 

— Da, dar încă nu ştie nimeni. 

— Aaa, înţeleg! Atunci, duminica viitoare! 

— Bineînţeles! 

În toate bisericile din zonă apărură coşuri şi găleți care 
circulau de la un enoriaş la altul, pentru a strânge banii 
destinaţi lui Carl Lee şi familiei sale. Cu cât era mai mare 
recipientul colector, cu atât contribuţia fiecăruia părea mai 
mică, aşa că oamenii se vedeau obligaţi să doneze o sumă 
frumuşică. Pentru a stimula generozitatea enoriaşilor, 
predicatorii subliniau importanţa acţiunii pentru micuța 
Tonya şi pentru tatăl ei, precum şi faptul că erau implicate 
organizaţiile de apărare a drepturilor civile. 

Lucrurile mergeau destul de bine. Recipientele fură 
golite, banii numărați, iar operaţiunea se repetă şi în timpul 
vecerniei. Duminică seara târziu, fiecare predicator avea să 
facă totalul şi, din acesta, un mare procent avea să fie 
trimis reverendului Agee, luni dimineaţă. EI, la rândul lui, va 
păstra toată suma în biserică şi va dispune cheltuirea unei 
părţi importante în beneficiul familiei Hailey. 

Duminică după-amiază, între orele două şi cinci, 
prizonierii din închisoarea comitatului Ford erau scoşi într-o 
curte mare, îngrădită, de pe o străduţă lăturalnică. Aveau 
voie să fie vizitaţi de un număr limitat de prieteni sau de 
rude, timp de o oră. În curte se aflau câţiva arbori umbroşi, 
nişte mese rupte şi un teren de baschet bine întreţinut. În 
exterior, de jur împrejur, păzeau poliţişti cu câini. 

De fiecare dată, Gwen pleca cu copiii de la biserică, după 
binecuvântare, pe la ora trei, şi se ducea la închisoare. 
Ozzie îi dădea drumul lui Carl Lee în curte mai devreme, 


263 


astfel încât să ocupe o masă mai bună, la umbra unui pom. 
El se aşeza fără să vorbească cu nimeni şi privea 
îngrămădeala aceea din faţa porţilor de baschet, ce se voia 
un joc adevărat. De fapt, era un amestec de fotbal, rugby şi 
baschet, fără arbitru şi fără reguli. Surprinzător, nu se iscau 
niciodată bătăi. Aceasta pentru că deţinuţii ştiau că riscau 
să fie pedepsiţi cu izolarea în carceră, precum şi cu 
interzicerea ieşirii săptămânale în curte, timp de o lună. 

Erau câțiva vizitatori, soţii şi prietene de-ale 
puşcăriaşilor, care stăteau pe iarbă, cu bărbaţii lor, privind 
jocul hibrid din faţa porţilor de baschet. O pereche îi ceru 
voie lui Carl Lee să mănânce la masa lui. El însă refuză, aşa 
că se aşezară şi ei pe iarbă. 

Gwen sosi cu copiii înainte de ora trei. Vărul ei, polițistul 
Hastings, descuie porţile, iar cei mici alergară spre tatăl lor. 
În vreme ce soţia lui aranja masa, Carl Lee privea satisfăcut 
în jur, observând invidia celorlalţi. Dacă ar fi fost alb, sau 
mai firav, probabil că mulţi ar fi venit să-i ceară de 
mâncare. Dar aşa, el era Carl Lee, omul care făptuise un 
omor de proporţii, şi nimeni nu avea curajul să-i facă o 
astfel de „propunere”. Tonya stătea totdeauna lângă tatăl 
ei. 

— Au început să facă o colectă pentru noi, în dimineaţa 
aceasta, spuse Gwen, după masă. 

— Cine? 

— Biserica. Reverendul Agee a zis că toate bisericile 
negre vor strânge bani, în fiecare duminică, pentru noi şi 
pentru onorariul avocatului. 

— Cât? 

— Nu ştiu. Vor face lucrul ăsta, până la proces. 

— Frumos din partea lor! Ce-au zis de mine? 

— Au discutat despre căzu' tău, cât de scump ne costă 
tot, şi câtă nevoie avem să fim ajutaţi de biserică. Au mai 
spus ceva despre mila creştină şi că eşti un erou al 


264 


neamului tău. 

Ce surpriză plăcută, gândi Carl Lee. Se aştepta la ajutor 
din partea bisericii lui, dar nu şi la bani. 

— Câte biserici participă? 

— Toate, din comitat. 

— Când ne dau banii? 

— Nu mi-au spus. 

Cine ştie când, gândi Carl Lee. 

— Băieți, luaţi-o pe sora voastră şi duceţi-vă să vă jucaţi 
acolo, lângă gard. Am ceva de discutat cu mama voastră. Şi 
să fiţi cuminţi. 

Copiii se conformară ordinului. 

— Ce-a spus doctorul? întrebă Carl Lee. 

— Că e bine. Maxilarul e aproape vindecat şi s-ar putea 
să-i scoată sârmele, într-o lună. Încă nu poate să sară şi să 
se joace, dar curând va putea să iasă cu ceilalţi copii. Mai 
are nişte usturimi. 

— Dar cu problema cealaltă, cum e? 

__Gwen clătină din cap şi îşi acoperi ochii cu mâinile. 
Incepu să plângă. Rosti, printre suspine: 

— N-o să aibă copii niciodată. Mi-a spus... 

Gwen se opri şi îşi şterse ochii, încercând să vorbească, 
începu să suspine puternic şi îşi înfundă faţa într-un 
şerveţel de hârtie. Lui Carl Lee i se făcu rău. Îşi prinse 
fruntea în mâini şi scrâşni din dinţi, cu ochii plini de lacrimi. 

— Ce-a zis? 

Gwen ridică fruntea şi făcu eforturi să vorbească printre 
lacrimi: 

— Mi-a spus, marţi, că i-au distrus tot... - zise ea, 
ştergându-şi faţa udă cu palmele. Dar vrea s-o trimită la un 
specialist din Memphis. 

— Deci, nu e sigur. 

Ea dădu din cap. 

— E sigur nouăzeci la sută. Dar crede că ar trebui 


265 


examinată şi de specialistul din Memphis. Mi-a spus că 
trebuie dusă acolo, cam peste o lună. 

Gwen mai rupse un şerveţel de hârtie şi îşi şterse faţa cu 
el. Îi dădu unul şi soţului său, care îşi tamponă ochii pripit. 
Lângă gard, Tonya stătea liniştită, ascultându-i pe fraţii ei 
care se certau cine să fie polițistul şi cine hoţul. Se uita şi la 
părinţii ei care plângeau şi stăteau de vorbă. Işi dădu 
seama că ceva nu era în regulă, aşa că începu şi ea să 
plângă. 

— Coşmarele au început să se înteţească, zise Gwen, 
întrerupând tăcerea. Trebuie să dorm cu ea în fiecare 
noapte. Visează bărbaţi care o urmăresc prin pădure, 
bărbaţi ascunşi prin debarale şi se trezeşte ţipând, udă de 
transpiraţie. Doctorul a spus că are nevoie de un psihiatru. 
Altfel s-ar putea să fie mai rău. 

— Cât o să coste treaba asta? 

— Nu ştiu. Nu m-am interesat încă. 

— Păi, s-o faci cât mai repede. Unde e psihiatrul? 

— La Memphis. 

— Mi-am imaginat eu. 

— Cum se poartă băieţii cu ea? 

— Foarte frumos. O ocrotesc cât pot. Când se trezeşte 
noaptea ţipând, ei se apropie speriaţi de patul ei şi încearcă 
s-o ajute. Azi-noapte, n-a vrut să se mai culce, până când 
fraţii ei nu i-au promis că vor dormi la picioarele patului. 
Ne-am întins cu toţii acolo, cu lumina aprinsă. 

— Băieţii sunt bine? 

— Le e dor de tine. 

Carl Lee se forţă să zâmbească. 

— Mai e puţin... 

— Chiar crezi asta? 

— Nici eu nu mai ştiu ce să cred. Oricum, n-am de gând 
să-mi petrec restul zilelor în închisoare. L-am angajat din 
nou pe Jake. 


266 


— Când? 

— leri. Avocatu' ăla din Memphis n-a apărut deloc. Nici 
măcar nu m-a sunat. Aşa că l-am angajat din nou pe Jake. 

— Dar ai zis că Jake e prea tânăr. 

— Am greşit. E tânăr, dar e bun. Întreabă-l pe Lester. 

— E procesul tău. 

Carl Lee începu să se plimbe încet pe lângă gard. Se 
gândi la băieţii ăia doi, morţi şi îngropaţi. Carnea le 
putrezea, iar sufletul le ardea în iad. Dar, înainte de a muri, 
ruinaseră trupul şi mintea fetiţei lui. Atacul lor fusese atât 
de brutal, încât ea nu va mai putea avea niciodată copii, 
atât de violent, încât îi vedea peste tot, aşteptând-o şi 
ameninţând-o. Oare va putea uita vreodată ce i se 
întâmplase? Poate că o va ajuta un psihiatru. Dar va 
redeveni vreodată ceea ce fusese înainte? lar ceilalţi copii o 
vor trata normal? Ce şi-or fi spus ăia? Că e doar o negresă 
mititică. Un copil al nimănui, ca toţi de felul ei. Ce conta un 
viol? 

Îşi aminti cum arătau la tribunal, cum coborau scările, în 
vreme ce el îi aştepta, ca să îi execute. Apoi, spaima din 
privirile lor, văzându-l cu automatul îndreptat spre ei. 
Zgomotul împuşcăturilor, urletele lor de ajutor, felul în care 
căzuseră unul peste altul, cu cătuşele la mâini, zbătându-se 
şi ţipând. Îşi aminti că zâmbise la vederea acestei scene 
cumplite. Râsese, chiar, văzându-le testele sfărâmate şi 
sângele ţâşnind din trupurile lor încremenite. Abia atunci se 
hotărâse să fugă. 

Zâmbi şi acum. Era mândru de ceea ce făcuse. Primul 
soldat vietnamez pe care îl ucisese îi trezise mai multă milă 
decât cei doi ticăloşi. 

Scrisoarea către Walter Sullivan era gata: 


Dragă J. Walter, 


267 


Bănuiesc că ai fost informat de domnul Marsharfsky 
că angajamentul lui faţă de Carl Lee Hailey a luat 
sfârşit. Aşa că, bineînţeles, şi serviciile tale, ca 
reprezentant al consiliului local, nu-şi mai au rost. Iţi 
urez o zi bună. 


Cu stimă, Jake. 


Scrisoarea îi fu trimisă lui L. Winston Lotterhouse. Cea 
expediată lui Noose fu la fel de scurtă: 


Stimate domnule Noose, 


Vă rog să luaţi la cunoştinţă că am fost reangajat de 
Carl Lee Hailey. Ne pregătim de proces, pentru data de 
22 iulie. Vă rog să consemnați prezenţa mea în acest 
caz. 


Cu stimă, Jake. 


O copie a acestei scrisori îi fu trimisă şi lui Buckley. 

Marsharfsky îl căută luni, la nouă şi jumătate. Jake lăsă 
telefonul să sune o vreme, înainte de a ridica receptorul. 

— Alo? 

— Cum ai reuşit? 

— Cine e la telefon? 

— Nu ţi-a spus secretara? Sunt Bo Marsharfsky, şi vreau 
să ştiu cum ai reuşit. 

— Ce să reuşesc? 

— Să-mi furi cazul. 

„Linişteşte-te, gândi Jake. Nu trebuie să-i cazi în plasă.” 

— După câte îmi amintesc, acest caz mi-a fost furat mie, 
replică Jake. 

— Nu l-am cunoscut înainte de a mă fi angajat. 


268 


— Nici nu era nevoie! Ţi-ai trimis codoşul, îţi aminteşti? 

— Mă acuzi că vânez cazuri? 

— Da. 

Marsharfsky tăcu, iar Jake se stăpâni să nu-l înjure. 

— Ştii ceva, domnule Brigance, ai dreptate. Vânez cazuri 
în fiecare clipă. Sunt pentru furtul de genul acesta, fără 
rezerve. De-aia am atâţia bani. Cum aud de un caz penal de 
proporţii, încerc să pun mâna pe el. Şi mă folosesc de orice 
metodă pentru asta. 

— Ciudat! N-ai menţionat în ziar aceste lucruri. 

— Şi dacă vreau cazul Hailey, îl voi avea. 

— N-ai decât! zise Jake, închizând telefonul. 

Nu se opri din râs vreo zece minute. Îşi aprinse o ţigară 
ieftină şi începu să lucreze la moţiunea pentru transferul 
procesului la altă instanţă. 

Două zile mai târziu, Lucien o sună pe Ethel să-i spună 
să-l anunţe pe Jake să treacă pe la el. Era foarte important. 
Avea un vizitator care trebuia să vorbească cu Jake. 

Era vorba de dr. W.T. Bass, un psihiatru pensionar din 
Jackson. Îl cunoştea pe Lucien de ani de zile şi colaboraseră 
în câteva cazuri de omor comise de iresponsabili. Ambii 
criminali se mai aflau încă la Parchman. leşise la pensie cu 
un an înainte de radierea din barou a lui Lucien, din 
aceleaşi cauze ca şi prietenul lui, adică atracţia nestăpânită 
pentru Jack Daniel's. Îşi mai vizita, din când în când, vechiul 
amic, la Clanton, iar Lucien se mai ducea, uneori, să-l vadă, 
la Jackson. Se bucurau mult când se întâlneau, mai ales că 
aveau ocazia să se îmbete împreună. Acum stăteau pe 
terasă şi îl aşteptau pe Jake. 

— Nu trebuie să spui decât că a fost iresponsabil, îl 
instrui Lucien. 

— Chiar aşa? 

— N-are importanţă! 

— Dar ce e important? 


269 


— E important să-i dai posibilitatea juriului să se lege de 
ceva, pentru a-l achita. Lor nu le pasă dacă e sau nu nebun. 
Dar au nevoie de un motiv pentru a da o decizie în favoarea 
inculpatului. 

— Ar fi indicat să-l examinez. 

— Poţi s-o faci. Ai voie să-l întrebi orice. Stă la puşcărie şi 
aşteaptă cu nerăbdare să vorbească cu cineva. 

— Va fi nevoie să-l vizitez de mai multe ori. 

— Ştiu. 

— Şi ce-o să se întâmple dacă voi constata că n-a fost 
iresponsabil în momentul crimei? 

— Atunci nu vei mai fi martor la proces şi nici nu-ţi va 
mai apărea fotografia şi numele în ziar. Nu vei putea da nici 
interviuri la televiziune. 

Lucien se opri ca să mai tragă o duşcă. 

— Fă cum spun eu. Chestionează-l, ia notițe. Ştii tu ce să 
faci. Pune-i întrebări trăsnite şi, după asta, spune-i c-a fost 
nebun. 

— Nu prea sunt sigur că merge. 

— Uite ce-i. Eşti medic, nu-i aşa? Atunci acţionează cu 
demnitate, fii arogant. Spune-ţi părerea cu hotărâre. 
Comportă-te ca un medic adevărat. 

— Nu ştiu ce să spun. Treaba asta n-a prea mers 
niciodată. 

— Fă ce-ţi spun eu. 

— Nu vezi că am mai zis cândva aşa, şi sunt amândoi la 
Parchman. 

— Ăia n-aveau nicio şansă. Cu Hailey e altceva. 

— Are vreo portiţă de scăpare? 

— Foarte îngustă. 

— Mi s-a părut că ai zis altceva. 

— E un bărbat de ispravă, care a avut motive să comită 
omorul. 

— Atunci de ce nu are şanse mari? 


270 


— Legea spune că motivele lui n-au un temei solid. 

— Urât din partea ei. 

— Şi, în afară de asta, e negru, într-un comitat unde 
predomină albii. Nu prea am încredere în bigoţii ăştia de 
aici. 

— Şi dacă ar fi alb? 

— Dacă ar fi fost alb şi dacă ar fi omorât doi negri care i- 
ar fi violat fetiţa, juriul l-ar fi declarat nevinovat înainte de 
proces. 

Bass îşi termină paharul şi îşi mai turnă unul. Între el şi 
Lucien se afla o baterie plină cu gheaţă şi cu băutură. 

— Dar avocatul lui? întrebă el. 

— Trebuie să vină dintr-o clipă într-alta. 

— Nu cumva a lucrat cu tine? 

— Da, ţi-am spus doar. Pentru vârsta lui, are oarece 
experienţă. Nu e la primul caz de omor. Dar, dacă-mi 
amintesc bine, n-a mai avut situaţii de iresponsabilitate. 

— Interesant. Bine că nu e vreunul să-mi pună tot felul de 
întrebări stupide. 

— Îmi place că eşti atât de încrezător. Aşteaptă numai 
să-l întâlneşti pe procuror. 

— Nu ştiu ce să spun. Până acum, n-a mers cu 
argumentul ăsta. 

Lucian dădu din cap enervat. 

— Eşti cel mai amărât doctor pe care l-am cunoscut. 

— Şi cel mai sărac. 

— Toată lumea se aşteaptă să fii mândru şi arogant. Tu 
eşti expertul. Trebuie să te comporţi ca atare. Cine poate 
pune la îndoială părerea ta profesională? 

— Procuratura s-ar putea să-şi aducă experţii ei. 

— Da, au un psihiatru din Whitfield. El o să examineze 
inculpatul vreo câteva ore, apoi va veni la proces şi va 
spune că e cel mai normal om pe care l-a întâlnit vreodată. 
În opinia lui, nu există iresponsabili. Toată lumea a fost 


271 


blagoslovită cu mintea întreagă. Whitfield e plin de oameni 
normali, cu excepţia cazurilor în care e vorba de banii 
statului. Atunci, jumătate din populaţie e nebună! Dacă ar 
zice că inculpaţii sunt iresponsabili din punct de vedere 
legal, ar fi concediat imediat. Şi cu asta, am spus totul. ţi 
dai seama cu cine ai de-a face! 

— lar juriul o să mă creadă pe mine? 

— Te comporţi de parcă n-ai mai fi trecut prin aşa ceva. 

— Ştii bine că mi s-a întâmplat de două ori: un violator şi 
un criminal. Niciunul din ei nu era nebun, deşi eu am 
susţinut acest lucru. Şi iată că sunt şi acum la puşcărie. 

Lucien mai sorbi o înghiţitură şi se uită lung la lichidul 
maroniu, în care pluteau cuburi de gheaţă. 

— Mi-ai spus că eşti gata să m-ajuţi. Ştii bine că-mi eşti 
dator. De câte ori te-am divorţat? 

— De trei ori. Şi de fiecare dată m-ai scos la liman. 

— Asta pentru că ai avut dreptate de fiecare dată, nu-i 
aşa? M-am străduit să-ţi ascund proastele obiceiuri în faţa 
Curţii. 

— N-am uitat. 

— Câţi clienţi şi pacienţi ţi-am trimis eu de-a lungul 
anilor? 

— Nu destui ca să-mi plătesc pensia alimentară. 

— iți aminteşti de măgăria aceea cu doamna pe care o 
tratai pe canapea, în şedinţe săptămânale? Asigurările nu 
te-au ajutat cu nimic, aşa că l-ai chemat pe dragul de 
Lucien, care ţi-a rezolvat problemele pentru o nimica toată, 
scăpându-te de tribunal. 

— Oricum, nu existau martori. 

— Numai doamna aceea. Plus dosarele în care fostele 
tale soţii dăduseră declaraţii în legătură cu comportamentul 
tău adulterin. 

— N-au avut cum s-o dovedească. 

— Nu fi s-a oferit şansa. Nu le-am lăsat nici măcar să 


272 


încerce, îţi aminteşti? 

— Bine, bine, ajunge! Ţi-am spus că sunt gata să-mi dau 
tot concursul. Dar cum rămâne cu acreditarea mea? 

— Am impresia că nu prea te trage inima. 

— A, nu. Numai că nu-mi place ideea sălii de judecată. 

— Recomandările tale sunt bune. Ai mai fost acreditat ca 
expert, în astfel de cazuri. Nu îţi mai face griji. 

— Dar cu asta cum rămâne? zise el, clătinând paharul cu 
băutură spre Lucien. 

— Ar trebui să bei mai puţin, zise acesta cu pioşenie. 

Bass puse paharul la o parte şi izbucni în hohote. Se 
ridică de pe scaun şi se îndreptă spre marginea terasei, 
ţinându-se de burtă, cutremurat de râs. 

— Eşti beat, zise Lucien, plecând după altă sticlă. 


x 


Peste o oră, când sosi Jake, Lucien se legăna uşor într-un 
balansoar uriaş. Doctorul adormise în scaunul lui de la 
capătul terasei. Era desculţ şi îşi înfundase picioarele în 
tufele de la marginea verandei. Jake urcă scările şi se opri, 
privindu-l lung pe Lucien. 

— Jake, băiatule, ce mai faci? bolborosi el. 

— Bine, Lucien. Văd că nici ţie nu-ţi merge prea rău, 
spuse Jake uitându-se la sticlele goale de lângă el. 

— Voiam să-l cunoşti pe omul acesta, zise Lucien, 
încercând să se ţină în capul oaselor. 

— Cine e? 

— E psihiatrul nostru, doctorul W.T. Bass, din Jackson. 
Suntem prieteni buni. Ne va ajuta în cazul Hailey. 

— E bun? 

— Cel mai bun. Am lucrat împreună în multe cazuri de 
genul acesta. 

Jake făcu vreo câţiva paşi spre doctor, apoi se opri. Bass 


273 


stătea întins pe spate, cu cămaşa descheiată şi cu gura 
deschisă. Sforăia zgomotos, scoțând sunete guturale. 
Terasa părea cuprinsă de aburul urât mirositor care izvora 
din nările sale imense. 

— Ăsta-i doctor? întrebă Jake, aşezându-se lângă Lucien. 

— În psihiatrie, zise Lucien cu mândrie. 

— El te-a ajutat să le termini? rosti Jake, arătând spre 
sticle. 

— L-am ajutat eu pe el. Bea ca un peşte, dar la proces e 
totdeauna treaz-luminat. 

— M-ai liniştit. 

— O să-ţi placă de el. Şi te costă foarte puţin. Mi-e, 
oricum, dator. De fapt, n-o să-ţi ceară nimic. 

— Atunci, îmi place. 

Lucien avea faţa şi ochii roşii. 

— Vrei să bei ceva? 

— Nu. E trei şi jumătate. 

— Nu mai spune! Şi ce zi e astăzi? 

— Miercuri, doisprezece iunie. De când beţi? 

— De vreo treizeci de ani, hohoti Lucien, clătinându-şi 
paharul cu cuburi de gheaţă. 

— Vreau să spun, de când beţi astăzi? 

— Bem de la micul dejun. Da’ ce contează? 

— Mai lucrează? 

— Acum e la pensie. 

— A cerut el să iasă? 

— Vrei să spui, dacă mai are dreptul să profeseze? 

— Da. 

— Normal. Are toate acreditările necesare în regulă. 

— Aşa cum arată şi el, nu-i aşa? 

— Băutura l-a dat gata. Băutura şi pensiile alimentare. M- 
am ocupat de trei divorţuri de-ale lui. Ajunsese să dea tot 
ce câştiga pentru pensii alimentare şi întreţinerea 
nevestelor. Aşa că s-a lăsat de profesie. 


274 


— Cum se descurcă? 

— Păi, a reuşit să se ascundă, într-un fel, de neveste şi 
de avocaţii hrăpăreţi. N-are probleme. 

— Asta mi se pare şi mie! 

— Face ceva comerţ cu droguri. De fapt, e prea mult 
spus „droguri”. Vinde narcotice uşoare pe care poate să le 
prescrie fără necazuri. Nu e nimic ilegal, dar cam lipsit de 
etică. 

— Ce face pe-aici? 

— A venit în vizită. Locuieşte în Jackson, dar nu-i place 
deloc acolo. L-am sunat duminică după-amiază. Vrea să-l 
vadă pe Hailey, cât mai repede posibil. Dacă se poate, chiar 
mâine. 

Doctorul scoase un grohăit şi se întoarse pe-o parte. Îşi 
întinse piciorul drept, lovindu-se într-o creangă din tufe. 
Scaunul se clătină şi doctorul căzu. Se lovi cu capul de 
podeaua de lemn, iar piciorul îi rămase agăţat de spetează. 
Se strâmbă şi tuşi, apoi începu din nou să sforăie. Jake se 
repezise instinctiv spre el, dar se opri, văzând că e 
nevătămat şi că nici măcar nu se trezise. 

— Lasă-l în pace! îi strigă Lucien, printre hohote de râs. 

Lucien luă un cub de gheaţă şi-l aruncă spre capul 
doctorului, dar nu-l nimeri. Mai luă unul şi reuşi să-l 
lovească direct în nas. 

— Punct ochit, punct lovit! bolborosi Lucien. Trezeşte-te, 
beţivule! 

Jake cobori scările, în vreme ce fostul lui şef râdea şi 
arunca bucățele de gheaţă în capul doctorului W.T. Bass, 
martor al apărării. 

Polițistul Dewayne Looney părăsi spitalul în cârje şi se 
duse la închisoare, unde îl aşteptau şeriful, poliţiştii şi 
gardienii, precum şi câţiva prieteni. Pregătiseră prăjituri şi 
mici daruri pentru colegul lor, care avea să lucreze ca 
dispecer de acum înainte, păstrându-şi însă insigna, 


275 


uniforma şi salariul întreg. 


276 


21 


Sala de întruniri a bisericii Springdale fusese curățată şi 
aranjată cu grijă, iar scaunele şi mesele străluceau într-o 
ordine perfectă, de jur împrejurul încăperii. Era cea mai 
mare biserică a negrilor din comitat şi, evident, din Clanton, 
aşa că reverendul hotărâse ca întrunirea să aibă loc acolo. 
Scopul conferinţei de presă era ca adunarea să îşi spună 
cuvântul, să cânte, să-şi exprime adeziunea faţă de un 
localnic şi să anunţe crearea Fundaţiei de apărare a lui Carl 
Lee Hailey. Directorul naţional al organizaţiei NAACP venise 
cu un cec de cinci mii de dolari şi cu promisiunea că va mai 
dona şi în viitor sume importante de bani. Directorul 
executiv al filialei locale din Memphis adusese şi el cinci mii 
bani peşin pe care îi pusese pe masă cu ostentaţie. 
Amândoi stăteau lângă Agee, la nişte mese din faţa 
adunării, iar membrii consiliului, în spatele lor. Erau 
prezenţi vreo două sute de enoriaşi negri. Aproape de Agee 
stătea şi Gwen. In mijlocul sălii se afla un grup de reporteri 
şi de cameramani, mult mai puţini decât fusese prevăzut. 

Agee vorbi primul, inspirat de aparatele de filmat. Aduse 
în discuţie bunătatea şi inocenţa celor din familia Hailey şi 
felul în care o botezase pe Tonya, pe când fetiţa avea 
numai opt ani. Vorbi de o familie distrusă, de ură şi rasism. 
Adunarea fremăta. Apoi, deveni răutăcios. Se legă de 


277 


sistemul judiciar care nu voia altceva decât să condamne 
un om cinstit şi bun; un nevinovat care, dacă ar fi fost alb, 
nici nu s-ar fi pus problema procesului. Intră astfel în ritm, 
iar adunarea îl secondă. Discursul lui ţinu trei sferturi de 
oră. 

Era un precedent greu de egalat. Dar directorul naţional 
nu se lăsă mai prejos. Făcu un rechizitoriu, de treizeci de 
minute, al rasismului. Prinse momentul să amintească 
statisticile naţionale ale criminalităţii, ale închisorilor, ale 
delincventei, în general. Trase concluzia că întreg sistemul 
judiciar era controlat de albii care persecutau oamenii de 
culoare. Apoi se referi la comitatul Ford, unde procentajul 
nedreptăţilor era şi mai mare şi hotărî că procesul trebuia 
transferat în altă parte. Fruntea îi transpirase, din cauza 
reflectoarelor de la televiziune. Se manifestă cu şi mai 
multă furie decât reverendul Agee, făcând să se zguduie 
podiumul şi microfoanele. Indemnă pe toţi negrii să doneze 
cât mai mult, dacă se poate, până la ultimul bănuţ. Le 
promise demonstraţii şi marşuri. Procesul va fi strigătul de 
luptă al negrilor de pretutindeni. Răspunse apoi la întrebări. 
Cam câţi bani se vor strânge? Estima că vreo cincizeci de 
mii. Apărarea lui Carl Lee va costa destul de mult, aşa că s- 
ar putea să nu le ajungă. Nu prea mai era timp, iar 
cheltuielile cu avocaţii şi cu psihiatrii nu sufereau nicio 
amânare. Vor acţiona şi apărătorii de la NAACPF? Desigur. 
Se pregăteau deja cu toţii, la Washington. Carl Lee se afla 
pe primul loc pe lista priorităţilor şi vor depune toate 
eforturile pentru apărarea lui. 

Când termină tirada, reverendul Agee se urcă din nou pe 
podium şi-i făcu un semn pianistului. Se ridicară cu toţii în 
picioare, ţinându-se de mâini şi începură să cânte înflăcărat 
Vom fi învingători. 

Jake citi despre Fundaţia de apărare, în ziarul de marţi. 
Auzise nişte zvonuri în legătură cu colecta de la biserică, 


278 


dar credea că banii vor fi folosiţi numai pentru ajutorarea 
familiei. Cincizeci de mii pentru taxe legale! Se enervă şi se 
gândi că s-ar putea ca Hailey să renunţe din nou la 
serviciile sale, în favoarea avocaţilor de la NAACP. Mai erau 
cinci săptămâni până la proces, aşa că aveau destul timp 
să vină la Clanton. Citise despre tipii ăştia: erau şase 
bărbaţi specialişti în crime cu premeditare, care făcuseră 
ravagii în sud, apărându-i pe negrii care făptuiseră omoruri 
răsunătoare. Li se mai spunea „Batalionul morţii”. Erau 
foarte inteligenţi şi talentaţi, devotați sarcinii lor de a apăra 
pe criminalii negri, în aşa fel încât să nu mai ajungă pe 
scaunul electric sau în camera de gazare. Nu aveau decât 
astfel de cazuri şi erau extrem de eficienţi. NAACP se ocupa 
de bani şi de stârnirea negrilor, scoțând în evidenţă 
caracterul rasist al societăţii. Deşi pierdeau de multe ori, 
scopul principal era acela de a-i scoate martiri pe toţi cei 
acuzaţi, chiar înainte de începerea procesului. 

Acum, se gândeau să ajungă la Clanton. 

Cu o săptămână mai devreme, Buckley făcuse toate 
actele necesare pentru examenul psihiatric al lui Carl Lee, 
din partea procuraturii. Jake ceru ca inculpatul să fie 
consultat la Clanton, în biroul lui, dar Noose îl refuză. Îi 
ordonă şerifului să-l transporte pe Carl Lee la Spitalul Public 
de Boli Nervoase din Whitfield, Mississippi. Jake solicită, 
atunci, dreptul de a-şi însoţi clientul şi de a asista la 
examinare, dar judecătorul îi interzise şi acest lucru. 

Miercuri dimineaţa devreme, Jake îşi bea cafeaua 
împreună cu Ozzie, în biroul acestuia, aşteptându-l pe Carl 
Lee să se spele şi să se schimbe în haine curate. Whitfield 
era cam la trei ore depărtare de Clanton, iar examenul 
medical urma să aibă loc la ora nouă. Jake voia să-i dea 
ultimele instrucţiuni clientului său. 

— Cam cât veţi sta acolo? îl întrebă Brigance pe Ozzie. 

— Tu eşti avocat, aşa că mai bine spune-mi tu cât 


279 


durează expertiza. 

— Trei sau patru ore. Ai mai fost acolo, nu-i aşa? 

— Sigur că da. Am dus tot felul de nebuni, dar n-am avut 
până acum un astfel de caz. Unde urmează să stea? 

— Au nişte celule speciale. 

Hastings intră adormit în birou, mâncând o gogoaşă. 

— Cu câte maşini mergem? 

— Cu două, răspunse Ozzie. Eu cu a mea şi tu, cu a ta. La 
mine vor sta Pirtle şi Carl Lee, iar la tine Riley şi Nesbit. 

— Luăm şi arme? 

— Câte trei, în fiecare maşină. Şi multă muniţie. Toţi, 
inclusiv Carl Lee, să aibă veste antiglonţ. Pregăteşte 
maşinile. Vreau să pornim la cinci şi jumătate. 

Hastings mormăi ceva şi ieşi. 

— Te-aştepţi la necazuri? întrebă Jake. 

— Am primit nişte telefoane dubioase. Mai ales două din 
ele se refereau la călătoria asta. E cale lungă până la 
Whitfield. 

— Pe ce rută o iei? 

— Cei mai mulţi călătoresc pe autostrada douăzeci şi doi, 
aşa că prefer un drum mai puţin aglomerat. O vom lua, 
probabil, pe magistrala paisprezece, către optzeci şi nouă. 

— Nu se aşteaptă nimeni să mergeţi pe acolo. 

— Mă bucur că eşti de aceeaşi părere. 

— Doar e clientul meu. 

— Pentru moment, aşa e. 

Carl Lee înfulecă în grabă un ou cu pesmeţi, în vreme ce 
Jake îl instruia ce să facă la Whitfield. 

— Ştiu, Jake, vrei să mă comport ca un nebun, nu-i aşa? 
zise Carl Lee râzând. 

Şi lui Ozzie i se păru caraghios. 

— Ascultă, Carl Lee, treaba e foarte serioasă. 

— De ce? Dumneata mi-ai spus că nu contează ce zic eu 
acolo. Oricum, nu vor spune că am fost nebun când i-am 


280 


împuşcat. Doctorii ăia lucrează pentru procuratură. Aşa că 
nu are importanţă ce voi spune sau ce voi face acolo. Au 
hotărât dinainte rezultatul expertizei, nu-i aşa, Ozzie? 

— Eu nu mă amestec. Sunt slujbaş al statului, aşa că... 

— Lucrezi pentru comitatul ăsta, zise Jake. 

— lo n-o să le spun decât numele şi numărul meu de 
ordine, clar! spuse Carl Lee, golind o pungă mică de hârtie. 

— Interesant! exclamă Jake. 

— A-nnebunit de-a binelea! zise Ozzie. 

Carl Lee îşi băgă două paie în nas şi începu să înconjoare 
biroul în vârful picioarelor, uitându-se-n tavan şi 
prefăcându-se că vânează ceva, ce punea apoi în punguţa 
de hârtie. Hastings deschise uşa şi rămase în prag. Carl Lee 
rânji la el, cu ochi sălbatici, apoi mai „prinse” ceva de 
deasupra capului. 

— Ce naiba face? întrebă Hastings. 

— Prind fluturi, zise Carl Lee. 

Jake îşi înşfăca servieta şi porni spre ieşire. 

— Cred c-ar fi bine să-l lăsaţi la Whitfield, mai zise el 
trântind uşa şi părăsind închisoarea. 

Noose programase audierea pentru luni, douăzeci şi 
patru iunie, în Clanton. Avea să fie o înfăţişare lungă, cu 
mult public. Jake ceru mutarea la altă instanţă şi avea 
posibilitatea să demonstreze că inculpatul risca un proces 
defavorabil lui, în Clanton. Avea nevoie de martori, 
persoane de încredere, onorabile, din oraş, care să declare 
acest lucru. Atcavage spuse că l-ar putea ajuta, dar că 
banca nu-i permitea s-o facă. Harry Rex se oferi cu plăcere. 
Şi reverendul Agee fu de acord, dar asta fusese înainte de a 
se pune problema avocaţilor de la NAACP. Lucien nu avea 
credibilitate, aşa că Jake renunţă să-l mai întrebe. 

Pe de altă parte, Buckley va găsi, cu siguranţă, martori 
onorabili, care vor declara că procesul se putea judeca 
cinstit şi la Clanton. 


281 


Personal, lui Jake îi convenea ca evenimentele să se 
deraieze în oraş, la tribunalul de lângă biroul său, în faţa 
concetăţenilor lui. Procesele erau chinuitoare, creau 
insomnii şi tensiuni devastatoare. Aşa că s-ar fi simţit mai 
în siguranţă într-o ambianţă prietenoasă şi cunoscută. În 
aşteptarea procesului, putea petrece clipele libere la el în 
birou, studiind, pregătindu-şi martorii sau, pur şi simplu, 
relaxându-se. S-ar fi dus să mănânce la Coffee Shop sau la 
Claude, sau chiar să dea o fugă până acasă. lar clientul 
putea rămâne la închisoarea locală, aproape de familia lui. 

Pe lângă toate acestea, publicitatea ar fi fost mult mai 
mare. Reporterii s-ar fi îngrămădit în faţa biroului său în 
fiecare dimineaţă, după începerea procesului, şi l-ar fi 
urmărit, pas cu pas, până la tribunal. La gândul acesta, Jake 
simţi un fior plăcut. 

Oare mai conta unde avea să se judece procesul? Lucien 
avea dreptate: publicitatea făcută cuprinsese toate 
comitatele din Mississippi; fiecare cetăţean al statului 
cunoştea cazul. Aşa că, de ce să schimbe instanţa? 
Culpabilitatea sau inocenţa lui Carl Lee fusese deja stabilită 
de prezumtivii juraţi din Mississippi. 

Sigur, nu era chiar indiferent unde va avea loc procesul. 
Unii din posibilii membri ai juriului erau albi, alţii negri. În 
comitatul Ford, procentajul albilor era mai mare decât în 
comitatele învecinate. Lui Jake îi plăceau juraţii de culoare, 
în cazurile de omor, mai ales când inculpatul era negru. Nu 
se grăbeau să dea cu barda, nu aveau prejudecăţi. Îi 
prefera şi în procesele civile. Erau de partea năpăstuiţilor, 
împotriva marilor corporaţii şi a companiilor de asigurare şi 
se dovedeau mai liberali în legătură cu banii oamenilor. De 
regulă, alegea candidaţi negri pentru juriu, deşi aceştia 
erau cam rari în comitatul Ford. 

Era absolut necesar ca procesul să se judece într-un ţinut 
cu procentaj mai mare de oameni de culoare. Un singur 


282 


negru ar fi putut să influenţeze juriul. lar dacă erau mai 
mulţi, exista posibilitatea să obţină achitarea. Se gândea cu 
groază că va fi nevoit să stea vreo două săptămâni într-un 
motel şi apoi să pledeze într-un tribunal necunoscut, dar 
toate aceste inconveniente păleau în faţa importanţei pe 
care o avea un juriu format din oameni de culoare. 

Problema schimbării instanței de judecată fusese 
minuţios analizată de Lucien. Aşa cum i se spusese, Jake 
sosi punctual, la ora opt, dimineaţa. Sallie servea micul 
dejun pe terasă. Brigance vru să bea cafea şi suc de 
portocale; Lucien, whisky cu apă. Timp de trei ore 
dezbătură problema schimbării instanţei de judecată. 
Lucien avea materiale în legătură cu toate cazurile de la 
Tribunalul Suprem, din ultimii opt ani şi vorbea despre ele 
ca un profesor. Elevul luă notițe, încercă să protesteze o 
dată sau de două ori, dar, în cea mai mare parte a timpului, 
ascultă cu atenţie. 

Whitfield se afla la câteva mile de Jackson, în partea 
rurală a comitatului Rankin. Porţile erau păzite de doi 
gardieni care se certau cu reporterii. Tot ce ştiau, le 
spuseseră de nenumărate ori: Carl Lee era programat să 
sosească la ora nouă. La opt şi jumătate, apărură două 
maşini cu însemnele comitatului Ford. Reporterii şi 
cameramanii alergară spre prima maşină. Ozzie cobori 
geamul. 

— Unde e Carl Lee Hailey? strigă un reporter nerăbdător. 

— E în cealaltă maşină, rosti şeriful tărăgănat, făcându-i 
cu ochiul în spate, lui Hailey. 

— E-n al doilea automobil! strigă cineva şi alergară cu 
toţii spre maşina lui Hastings. 

— Unde e Hailey? întrebară ei. 

Pirtle, care stătea pe locul din faţă, arătă către şofer şi 
zise: 

— Ele! 


283 


— Sunteţi Carl Lee Hailey? ţipă un reporter la Hastings. 

— Mda. 

— De ce conduceţi dumneavoastră? 

— Şi ce-i cu uniforma asta? 

— M-au făcut poliţist, zise el, fără să clipească. 

Porţile se deschiseră şi cele două maşini intrară în viteză. 

Carl Lee Hailey era aşteptat în clădirea principală. De 
acolo fu condus, împreună cu Ozzie şi cu ceilalţi poliţişti, în 
alt imobil unde se afla celula sau camera care îi era 
destinată. Încuiară uşa. Şeriful şi oamenii lui nu mai aveau 
nimic de făcut, aşa că se întoarseră la Clanton. 

După prânz, intră la el un asistent în alb, cu nişte hârtii în 
mână. Începu să-i pună întrebări în legătură cu data 
naşterii, cu fiecare eveniment şi persoană din viaţa lui. 
Interogatoriul dură două ore. Pe la patru veniră doi gardieni 
care îi puseră cătuşele şi îl transportară cam o jumătate de 
milă, până la o clădire modernă din cărămidă, în care se 
afla biroul doctorului Wilbert Rodeheaver, şeful psihiatrilor. 
Gardienii se opriră pe hol şi aşteptară în faţa uşii. 


284 


22 


Trecuseră cinci săptămâni de la moartea lui Billy Ray 
Cobb şi a lui Pete Willard. Mai era o lună până la proces. 
Camerele din cele trei moteluri din Clanton fuseseră deja 
rezervate, pentru perioada de judecată. Cel mai mare şi 
mai frumos dintre ele, The Best Western, era ocupat de 
ziariştii din Memphis şi din Jackson. Motelul Clanton Court 
avea un restaurant şi un bar foarte bun şi fusese rezervat 
pentru reprezentanţii presei din Atlanta, Washington şi New 
York. Cel mai puţin elegant dintre ele, East Side Motel, îşi 
dublase tarifele şi, cu toate acestea, se ocupaseră toate 
camerele. 

La început, oraşul fu prietenos faţă de străinii aceştia 
cam neciopliţi, cu accente ciudate. Dar publicaţiile lor 
făcuseră unele remarci mai puţin plăcute, în legătură cu 
locuitorii din Clanton, aşa că aceştia adoptară o atitudine 
de tăcere rece faţă de intruşi. Cea mai gălăgioasă cafenea 
devenea liniştită în momentul în care apărea un străin. 
Negustorii din apropierea scuarului aveau o atitudine 
neprietenoasă faţă de orice necunoscut. Funcţionarii de la 
tribunal deveneau surzi la întrebările intruşilor gălăgioşi. 
Chiar reporterii din Memphis şi din Jackson aveau dificultăţi 
în a smulge informaţiile de la localnici. Oamenii se 
săturaseră să tot fie calificaţi drept înapoiaţi, bădărani şi 


285 


rasişti. Îi ignorau pe intruşi şi îşi vedeau de treburile lor. 

Barul de la Clanton Court devenise spelunca reporterilor. 
Era singurul loc unde mai puteau întâlni o faţă prietenoasă. 
Acolo stăteau de vorbă despre orăşelul acesta şi despre 
procesul care urma, aşezaţi în faţa televizorului. Comparau 
însemnările pe care le făcuseră cu zvonurile şi cu poveştile 
din oraş şi beau până se ameţeau, pentru că nu era nimic 
altceva de făcut în Clanton, după lăsarea serii. 

Motelurile se umplură în seara de duminică, douăzeci şi 
trei iunie, înainte de înfăţişarea pentru schimbarea instanţei 
de judecată. In dimineaţa zilei de luni, toţi reporterii se 
strânseră în restaurantul de la Best Western pentru a-şi bea 
cafeaua şi a face presupuneri. Această înfăţişare era prima 
confruntare directă, şi se părea că va fi singura, până la 
proces. Circula zvonul că Noose e bolnav, că nu vrea să 
conducă această audiere şi că intenţionează să ceară Curţii 
Supreme să numească pe altcineva. Unul din reporterii din 
Jackson ţinu să sublinieze caracterul nesigur al acestei ştiri, 
neconfirmată oficial. La ora opt, îşi strânseră cu toţii 
microfoanele şi camerele de luat vederi şi porniră spre 
scuar. Un grup se postă în faţa închisorii, altul în spatele 
tribunalului, dar majoritatea oamenilor se îndreptă spre 
sala de judecată. Pe la opt şi jumătate, aceasta se umpluse 
de lume. 

De la balconul biroului său, Jake urmărea activitatea 
intensă din jurul tribunalului. Inima îi bătea puternic, iar 
stomacul îi tremura. Zâmbi. Era gata să-l înfrunte pe 
Buckley în faţa camerelor de luat vederi. 

Noose se uită de-a lungul nasului, prin ochelari, la sala 
plină de lume. Toţi erau la locul lor. 

— Curtea are în faţă, începu el, cererea inculpatului 
pentru schimbarea instanţei de judecată. Procesul a fost 
programat pentru data de douăzeci şi doi iulie. Aceasta 
înseamnă patru săptămâni, începând cu ziua de astăzi. Am 


286 


stabilit o dată-limită pentru depunere şi alta pentru 
rezolvare. 

— Corect, onorată instanţă, tună Buckley aproape în 
picioare, la masa lui. 

Jake îşi dădu ochii peste cap. 

— Vă mulţumesc, domnule Buckley, zise Noose rece. 
Inculpatul a făcut o cerere pentru examinarea psihiatrică. 
Aş dori să ştiu dacă a fost la Whitfield. 

— Da, domnule, săptămâna trecută, răspunse Jake. 

— Va consulta şi alt psihiatru? 

— Da, domnule. 

— Bun. Deci, asta s-a rezolvat. Ce alte moţiuni mai 
anticipaţi? 

— Onorată instanţă, vom depune o cerere prin care să 
solicităm un număr mai mare de candidaţi la juriu... 

— Procuratura se opune unei astfel de moţiuni! ţipă 
Buckley sărind ca ars. 

— Staţi jos, domnule Buckley, zise Noose sever, 
smulgându-şi ochelarii şi fulgerându-l cu privirea pe 
procuror. Vă rog să nu strigaţi la mine. Bineînţeles că vă 
veţi opune, aşa cum veţi face, de altfel, în cazul oricărei 
moţiuni introduse de apărare. E treaba dumneavoastră. Dar 
vă rog să nu ne mai întrerupeţi. Aveţi destul timp s-o faceţi, 
în faţa presei, după ce ne terminăm treaba. 

Buckley se lăsă în scaun şi-şi ascunse faţa îmbujorată. 
Noose nu îl repezise niciodată, până acum. 

— Continuaţi, domnule Brigance. 

Jake era uimit de starea lui Ichabod. Părea obosit şi 
bolnav. Probabil din cauza stresului. 

— S-ar putea să avem câteva obiecţiuni scrise pentru 
preîntâmpinarea unor probe. 

— Moţiuni in limine? 

— Da, domnule. 

— Le vom audia la proces. Altceva? 


287 


— Deocamdată, nu. 

— Acum, domnule Buckley, procuratura are vreo 
moţiune? 

— Nu, răspunse Buckley slab. 

— Bun. Vreau să mă asigur că nu vor interveni neplăceri, 
până la proces. Voi fi aici cu o săptămână înainte, pentru a 
audia şi a decide asupra oricărei chestiuni. Cer să se 
introducă moţiunile la timp, pentru a nu tergiversa lucrurile. 
Pe douăzeci şi doi iulie trebuie să fim gata cu toate. 

Noose răsfoi dosarul din faţa lui şi începu să citească 
moţiunea lui Jake de schimbare a instanţei. Avocatul îi 
şoptea ceva lui Carl Lee a cărui prezenţă nu era obligatorie 
acum, dar insistase să vină. Gwen stătea împreună cu cei 
trei băieţi în primul rând, în spatele tatălui lor. Tonya nu era 
în sală. 

— Domnule Brigance, moţiunea dumneavoastră pare să 
fie în ordine. Câţi martori aveţi? 

— Trei, onorată instanţă. 

— Domnule Buckley, dumneavoastră câţi martori veţi 
chema? 

— Douăzeci şi unu, zise Buckley cu mândrie. 

— Douăzeci şi unu?! strigă judecătorul. 

Buckley se făcu mic şi se uită la Musgrove. 

— D-dar, probabil, nu vom avea nevoie de toţi. Sigur, nu-i 
vom chema pe toţi. 

— Alegeţi cinci mai importanţi. N-am de gând să stau aici 
toată ziua. 

— Da, onorată instanţă. 

— Domnule Brigance, dumneavoastră sunteţi cel care aţi 
cerut schimbarea instanţei de judecată. Vă rog să vă 
prezentaţi moţiunea. 

Jake se ridică şi traversă încet sala, prin spatele lui 
Buckley, spre podiumul de lemn din faţa boxei juriului. 

— Onorată instanţă, domnul Hailey a cerut ca procesul 


288 


acesta să fie mutat din comitatul Ford. Motivul e serios: 
publicitatea care s-a făcut în acest caz va împiedica o 
derulare normală a lucrurilor. Oamenii cinstiţi din acest 
comitat au deja o părere în legătură cu vinovăția sau 
nevinovăția lui Carl Lee Hailey. Acesta e acuzat de 
omorârea a doi oameni, care s-au născut şi ale căror familii 
locuiesc aici. Vieţile lor n-au fost publice, dar morţile i-au 
făcut celebri. La fel şi domnul Hailey; era cunoscut de 
foarte puţini, în afara comunităţii. Acum, toată lumea ştie 
cine e, ce-a făcut şi ce i s-a întâmplat familiei sale. E, deci, 
imposibil să găseşti pe cineva din comitatul Ford care să 
nu-şi fi format deja o părere în legătură cu inculpatul. Acest 
proces ar trebui să fie judecat în altă parte a statului, 
undeva, unde oamenii să nu cunoască atâtea, în legătură 
cu cazul Hailey. 

— Unde sugeraţi să aibă loc? întrebă judecătorul. 

— Nu am în vedere un comitat anume, dar ar trebui să 
fie cât mai departe posibil. Poate undeva, pe ţărmul 
golfului. 

— De ce? 

— Din motive evidente, onorată instanţă. Sunt vreo patru 
sute de mile până acolo şi am siguranţa că oamenii nu ştiu 
atâtea ca aici. 

— Dumneavoastră credeţi că locuitorii din sudul statului 
nu au auzit despre cazul acesta? 

— Ba da, dar sunt foarte departe de aici. 

— Sigur. Insă au şi ei televizoare şi citesc presa, nu-i aşa, 
domnule Brigance? 

— Cum să nu! 

— Credeţi că există vreo persoană din statul acesta care 
să nu fi auzit de procesul Hailey? 

Jake se uită în jos, la hârtiile sale. Îi auzi pe desenatori 
scrijelind pe blocurile lor chipurile celor prezenţi. Îl văzu cu 
coada ochiului pe Buckley, rânjind. 


289 


— Cred că nu, zise el liniştit. 

— Chemaţi-vă primul martor. 

Harry Rex Vonner jură şi se aşeză pe scaunul martorilor. 
Lemnul scârţâi sub greutatea lui. Suflă în microfon şi 
zgomotul umplu, ca un ecou, toată sala. Îi zâmbi lui Jake, 
dând din cap. 

— Vreţi să vă spuneţi numele? 

— Harry Rex Vonner. 

— Şi adresa? 

— Strada  Caderbrush, numărul opt mii patru sute 
nouăzeci şi trei, Clanton, Mississippi. 

— De când locuiţi la Clanton? 

— Dintotdeauna. De şaizeci şi patru de ani. 

— Cu ce vă ocupați? 

— Sunt avocat, de douăzeci şi doi de ani. 

— L-aţi întâlnit vreodată pe Carl Lee Hailey? 

— O singură dată. 

— Ce ştiţi despre el? 

— Că a omorât doi oameni, pe Billy Ray Cobb şi pe Pete 
Willard, şi că a rănit un poliţist, pe Dewayne Looney. 

— Aţi cunoscut pe vreunul din băieţii aceia? 

— Personal, nu. Auzisem de Billy Ray Cobb. 

— Cum aţi aflat de omor? 

— Păi, parcă s-a întâmplat într-o luni. Mă aflam la primul 
etaj, în tribunal, şi consultam un registru de la fondul 
funciar. Atunci am auzit focuri de armă. Am ieşit iute în hol, 
unde se declanşase nebunia. Am întrebat un poliţist ce s-a 
întâmplat şi mi-a răspuns că băieţii ăia doi fuseseră 
împuşcaţi, în apropierea uşii din spate a tribunalului. Am 
mai adăstat pe-acolo şi curând am auzit că autorul 
omorului este tatăl fetiţei violate. 

— Care a fost prima dumneavoastră reacţie? 

— Eram şocat, ca majoritatea oamenilor. Dar am fost la 
fel de şocat şi când am auzit prima dată despre viol. 


290 


— Când aţi aflat că domnul Hailey a fost arestat? 

— Mai târziu, în seara aceea. Toate posturile de 
televiziune transmiteau acest lucru. 

— Şi ce-aţi văzut la televizor? 

— Păi, m-am uitat cam la tot ce transmiteau posturile din 
Memphis şi Tupelo. Am prins şi New York-ul, Chicago şi 
Atlanta, prin cablu. Toate transmiteau ştiri în legătură cu 
omorul şi cu arestarea. Dădeau imagini de arhivă ale 
tribunalului şi ale închisorii. Era tapaj mare. Aşa ceva nu se 
mai întâmplase la Clanton, Mississippi. 

— Cum aţi reacţionat când aţi aflat că prezumtivul asasin 
era tatăl fetiţei? 

— Nu a fost o surpriză prea mare pentru mine. Vreau să 
spun că toţi ne-am gândit c-ar putea fi el. Îl admiram. Am şi 
eu copii şi l-am înţeles. Şi acum am o simpatie deosebită 
pentru el. 

— Ce ştiţi despre viol? 

Buckley sări în picioare. 

— Mă opun, domnule judecător. Violul nu are relevanţă, 
acum! 

Noose îşi smulse din nou ochelarii şi se uită mânios la 
procuror. Secundele treceau, iar Buckley privea într-un 
punct fix, de pe masă. Se mută de pe un picior pe altul, 
apoi se aşeză. Noose se aplecă şi se uită în jos, la el. 

— Domnule Buckley, nu ţipaţi la mine! Dumnezeu mi-e 
martor, dacă se mai întâmplă o singură dată, voi considera 
aceasta un _ ultragiu adus Curţii. S-ar putea să aveţi 
dreptate, violul e irelevant. Dar nu suntem la proces, nu-i 
aşa? Nu ne aflăm în faţa juriului. E vorba de o simplă 
audiere. Intervenţia dumneavoastră se respinge. Acum, vă 
rog să staţi la locul dumneavoastră. Ştiu că vă vine greu, 
dar vă cer să nu vă mai ridicaţi până nu aveţi de spus ceva 
important. Atunci, vă veţi ridica politicos şi veţi vorbi liniştit. 

— vă mulțumesc, domnule judecător, zise Jake, 


291 


zâmbindu-i lui Buckley. Aşadar, domnule Vonner, ce ştiţi 
despre viol? 

— Numai ceea ce am auzit. 

— Anume? 

Buckley se ridică şi făcu o plecăciune de japonez. 

— Dacă-mi permiteţi, domnule judecător, zise el cu glas 
dulce, aş dori să mă opun, dacă nu aveţi nimic împotrivă. 
Martorul trebuie să vorbească numai despre ceea ce ştie în 
mod direct, nu despre ce-a auzit de la alţii. 

Noose îi răspunse la fel de dulce: 

— Mulţumesc, domnule Buckley. Am luat la cunoştinţă că 
vă opuneţi, dar se respinge. Domnule Brigance, vă rog să 
continuaţi. 

— Vă mulţumesc, domnule judecător. 

— Ce-aţi auzit în legătură cu violul? 

— Cobb şi Willard au luat-o cu forţa pe fetiţa lui Hailey şi 
au dus-o undeva, în pădure. Erau beţi şi au legat-o de un 
copac, au violat-o de mai multe ori, încercând apoi s-o 
spânzure. Au urinat chiar, pe ea. 

— Ce-au făcut?! 

— S-au pişat pe ea, domnule judecător! 

Sala fremătă. Nici Jake, nici Buckley nu auziseră despre 
acest lucru. De fapt, nimeni, în afară de Harry Rex, nu ştia. 
Noose dădu din cap, bătând uşor cu ciocănelul în masă. 
Jake se apucă să scrie ceva în dosarul lui, minunându-se de 
cunoştinţele ezoterice ale prietenului său. 

— De unde ai aflat despre viol? 

— Din tot oraşul. Era ceva arhicunoscut. Încă de a doua 
zi, poliţiştii au dat detalii în legătură cu violul, la Coffee 
Shop. Ştie toată lumea. 

— E un lucru bine cunoscut în comitat? 

— Da. N-a fost om cu care să stau de vorbă şi să nu 
cunoască detalii despre viol. 

— Spuneţi-ne, ce ştiţi despre omor? 


292 


— Aşa cum spuneam, era într-o luni, după amiaza. Băieţii 
erau aici, pentru o audiere de stabilire a cauţiunii. Mi se 
pare că atunci când au părăsit sala, însoţiţi de poliţişti, li s- 
au pus cătuşele. Când au coborât scările, domnul Hailey a 
sărit dintr-o debara, cu un M-16 în mână. Au fost omorâţi, 
iar Dewayne Looney, rănit. l-a fost amputat piciorul, sub 
genunchi. 

— Puteţi să spuneţi exact unde s-au petrecut 
evenimentele? 

— Aici, dedesubtul nostru, la intrarea din spate în 
tribunal. Domnul Hailey se ascunsese într-o debara a 
oamenilor de serviciu, din care a ieşit şi-a deschis focul. 

— Credeţi că e adevărat? 

— Ştiu sigur. 

— De unde aţi aflat? 

— Din oraş, din ziare. Toată lumea ştie. 

— Unde aţi auzit discutându-se? 

— Peste tot. In baruri, la biserică, la bancă, la curăţătorie, 
la Tea Shoppe, la cârciumile din oraş, la magazinele de 
băuturi, absolut peste tot! 

— Aţi vorbit cu cineva care era de părere că nu Hailey e 
criminalul lui Billy Ray Cobb şi al lui Pete Willard? 

— Nu. N-o să găsiţi nicio persoană în acest comitat care 
să creadă aşa ceva. 

— Ce ziceţi, oamenii de aici şi-au format deja o părere în 
legătură cu vina sau cu inocenţa lui Carl Lee Hailey? 

— Absolut sigur. Nu există abţineri în această privinţă. E 
un subiect fierbinte, şi fiecare şi-a format o părere. 

— După părerea dumneavoastră, domnul Hailey ar putea 
fi judecat corect în acest comitat? 

— Nu, domnule. N-ai cum să găseşti trei oameni, în Ford, 
care să nu-şi fi format deja o părere, oricare ar fi ea. Toţi 
cei treizeci de mii de locuitori ai comitatului l-au judecat 
deja. Nu ai cum să alegi un juriu imparţial. 


293 


— Vă mulţumesc, domnule Vonner. Nu mai am întrebări, 
domnule judecător. 

Buckley îşi trecu degetele prin păr, ca şi cum ar fi vrut să 
se asigure că fiecare fire la locul lui. Se îndreptă ţanţoş spre 
podium. 

— Domnule Vonner, zise el cu umilinţă prefăcută, 
dumneavoastră l-aţi „judecat” deja pe Carl Lee Hailey? 

— Să fiu al naibii, da! 

— Fiţi atent cum vorbiţi, spuse Noose. 

— Şi ce „verdict” aţi da? 

— Domnule Buckley, daţi-mi voie să vă explic. Şi am s-o 
fac pe îndelete, ca să priceapă toată lumea. Dacă aş fi fost 
în locul şerifului, nu l-aş fi arestat. Dacă aş fi fost în locul 
marelui juriu, nu l-aş fi acuzat. Dacă aş fi în locul 
judecătorului, nu l-aş judeca. Dacă aş fi în locul 
procurorului, nu aş deschide acţiune împotriva lui. Dacă aş 
fi în locul juriului de proces, aş vota să i se dea cheia 
oraşului, o diplomă, şi l-aş trimite acasă, la familie. Şi, 
domnule Buckley, dacă fiica mea ar fi vreodată violată, mi- 
aş dori să am puterea să fac ceea cea făcut el. 

— Înţeleg. Sunteţi de părere că oamenii ar trebui să 
poarte arme şi să-şi regleze conturile prin atacuri? 

— Sunt de părere că dreptul fiecărui copil este de a nu fi 
violat şi că părinţii au dreptul să şi-l apere. Cred că fetiţele 
sunt fiinţe deosebite, iar dacă a mea ar fi legată şi violată 
de doi ticăloşi drogaţi, aş înnebuni de-a binelea. Sunt de 
părere că taţii adevăraţi ar trebui să aibă un drept special 
de a omori pe orice pervers care se atinge de copiii lor. Şi 
mai cred că sunteţi un laş mincinos, dacă pretindeţi că nu l- 
aţi omori pe cel care v-ar viola fiica. 

— Domnule Vonner, vă rog! zise Noose. 

Buckley fierbea, dar îşi păstră calmul. 

— Aveţi simţăminte foarte puternice faţă de acest caz, 
nu-i aşa? 


294 


— Sunteţi deosebit de perspicace. 

— Şi vreţi să-l vedeţi achitat, da? 

— Mi-aş da toţi banii, dacă aş avea. 

— Şi credeţi că ar avea şanse mai mari, în alt comitat? 

— Cred că are dreptul la un juriu care să nu fie complet 
edificat, încă înainte de proces. 

— Dumneavoastră l-aţi achita, nu-i aşa? 

— Asta am şi spus. 

— Şi aţi stat de vorbă şi cu alţii care sunt de aceeaşi 
părere cu dumneavoastră? 

— Cu mulţi. 

— Dar există şi unii care l-ar condamna? 

— Bineînţeles. O mulţime. Doar e negru. 

— Din discuţiile pe care le-aţi avut cu diverşi, v-aţi putut 
da seama care sunt majoritari? 

— Nu tocmai. 

Buckley îşi făcu o însemnare în carneţel. 

— Domnule Vonner, sunteţi prieten bun cu domnul 
Brigance? 

Harry Rex zâmbi şi îşi îndreptă privirile spre Noose. 

— Sunt avocat, domnule Buckley, şi am tot felul de 
prieteni. Da, domnul Brigance este unul din ei. 

— Şi v-a rugat să veniţi şi să depuneţi mărturie? 

— Nu. Am trecut întâmplător pe aici şi am aterizat în 
scaunul ăsta. Habar n-aveam de audierea de azi. 

Buckley îşi aruncă hârtiile pe masă şi se aşeză. Harry Rex 
ieşi. 

— Chemaţi martorul următor, ordonă Noose. 

— Reverendul Ollie Agee, zise Jake. 

Pastorul fu condus la locul martorilor. Jake se dusese la el 
la biserică să-i pună nişte întrebări. Fusese de acord să 
depună mărturie. Nu zisese nimic de avocaţii de la NAACP. 

Reverendul era un martor excelent. Vocea lui profundă şi 
gravă nu avea nevoie de microfon. Da, cunoştea detalii în 


295 


legătură cu violul şi cu omorul. Era doar vorba de enoriaşii 
lui şi îi cunoştea de ani de zile. Făceau aproape parte din 
familie şi suferise împreună cu ei, după viol. Sigur, vorbise 
cu o mulţime de oameni, de când se întâmplase, şi fiecare 
îşi avea opinia formată faţă de vinovăția sau nevinovăția 
acuzatului. El şi încă douăzeci şi doi de predicatori erau 
membri ai Consiliului şi stătuseră mult de vorbă despre 
cazul Hailey. Cu siguranţă, nu mai existau indecişi în 
comitatul Ford. După părerea lui, procesul nu avea cum să 
fie judecat corect aici. 

Buckley îi puse şi el o întrebare: 

— Aţi întâlnit vreun negru care să fie de părere că 
domnul Hailey trebuie condamnat? 

— Nu, evident. 

Reverendul se retrase. Luă loc în sală, între doi fraţi din 
Consiliu. 

— Chemaţi martorul următor! zise Noose. 

Jake îi zâmbi procurorului şi anunţă: 

— Şeriful Ozzie Walls. 

Buckley şi Musgrove îşi apropiară capetele şi începură să 
şuşotească. Ozzie trebuia să fie de partea lor, de partea 
legii şi a ordinii, de partea procuraturii. Nu era datoria lui să 
ia apărarea acuzaților. lată că nu poţi să ai niciodată 
încredere într-un negru, gândi Buckley. Îşi ţin parte, când 
sunt la ananghie. 

Jake conduse discuţia spre viol şi spre antecedentele lui 
Cobb şi Willard. Repetarea faptelor devenise plictisitoare, 
aşa că Buckley vru să protesteze. Dar îi ajunseseră 
bobârnacele primite, aşa că se abţinu. Jake îşi dădu seama 
de starea procurorului, aşa că marşă pe viol şi pe detaliile 
sângeroase. Până la urmă, Noose se sătură. 

— Vă rog să treceţi peste asta, domnule Brigance. 

— Da, domnule judecător. Şerif Walls, dumneata l-ai 
arestat pe Carl Lee Hailey? 


296 


— Da. 

— Credeţi ca el i-a omorât pe Billy Ray Cobb şi pe Pete 
Willard? 

— Da. 

— Aţi întâlnit pe cineva, în acest comitat, care să creadă 
că nu i-a ucis el? 

— Nu, domnule. 

— Deci toată lumea crede că el e criminalul. 

— Sigur. Cel puţin, cei cu care am stat de vorbă. 

— Circulaţi mult prin comitatul acesta? 

— Da, domnule. Asta mi-e slujba. 

— Şi staţi de vorbă cu multă lume? 

— Da. 

— Aţi întâlnit pe cineva care să nu fi auzit de Carl Lee 
Hailey? 

Ozzie făcu o pauză, apoi răspunse rar: 

— Trebuie să fii surd, orb şi tâmpit, ca să nu fi auzit de 
Carl Lee Hailey. 

— Aţi întâlnit pe cineva care să nu aibă încă o opinie în 
legătură cu vinovăția lui? 

— Nu există o astfel de persoană în comitat. 

— Poate avea loc, aici, un proces corect? 

— Nu mă pot pronunţa în această privinţă. Dar sunt sigur 
că n-ai cum găsi doisprezece oameni care să nu ştie totul 
despre viol şi despre omor. 

— Nu mai am întrebări, îi spuse Jake lui Noose. 

— E ultimul dumneavoastră martor? 

— Da, domnule. 

— Vreţi să puneţi şi dumneavoastră vreo întrebare, 
domnule Buckley? 

Acesta rămase la locul lui şi dădu din cap că nu. 

— Bun, zise judecătorul. Să luăm o mică pauză. Vreau să 
stau puţin de vorbă cu avocaţii. 

În sală izbucni vacarmul pe când Noose pleca însoţit de 


297 


avocaţi şi de domnul Pate. Judecătorul închise uşa biroului 
său şi îşi scoase roba. Domnul Pate îi aduse o cafea neagră. 

— Domnilor, mă gândesc să dau un ordin de păstrare a 
tăcerii, de acum, până la terminarea procesului. Mă 
deranjează publicitatea şi nu vreau ca acest caz să fie 
judecat de presă. Aveţi de făcut vreun comentariu? 

Buckley era palid şi tremura. Deschise gura, dar nu ieşi 
niciun sunet. 

— E o idee bună, zise Jake, cu inima strânsă. Şi eu mă 
gândeam la aşa ceva. 

— Sunt sigur. Am văzut cum fugi de publicitate. Dar 
dumneata, domnule Buckley? 

— La cine se referă acest ordin? 

— La dumneata şi la domnul Brigance. Vi se cere să nu 
mai daţi niciun detaliu în legătură cu acest caz. E valabil 
pentru toţi cei care lucrează sub jurisdicţia noastră: avocaţi, 
şeriful etc. 

— Dar de ce? 

— Pentru că nu-mi place ideea că voi doi judecaţi acest 
proces în presă. Crezi că sunt orb? V-aţi luptat cât aţi putut 
să ieşiţi în evidenţă. Procesul va fi un circ. 

Noose se duse la fereastră mormăind. Tăcu un moment, 
apoi începu din nou să murmure. Avocaţii se uitară unul la 
altul, apoi la silueta stângace din dreptul geamului. 

— Vă dau ordin să păstraţi o discreţie absolută. Călcarea 
acestei dispoziţii înseamnă sfidarea justiţiei. Nu veţi discuta 
niciun aspect al acestui caz cu reprezentanţii presei. Aveţi 
întrebări? 

— Nu, domnule, spuse Jake repede. 

Buckley dădu din cap şi se uită la Musgrove. 

— Şi acum, să ne întoarcem la audierea noastră. 
Domnule Buckley, aţi spus că aveţi peste douăzeci de 
martori. De câţi aveţi, de fapt, nevoie? 

— De cinci sau şase. 


298 


— Aşa e bine. Cine sunt? 

— Floyd Loyd, inspector în districtul numărul unu, din 
comitatul Ford. 

— Ce vrea să spună? 

— Locuieşte aici de cincizeci de ani şi e în funcţia aceasta 
de vreo zece ani. După părerea lui procesul se poate derula 
aici, în condiţii bune. 

— Presupun că n-a auzit niciodată de cazul ăsta. 

— Păi, nu sunt sigur. 

— Altcineva? 

— Nathan Baker, judecător de pace în districtul al treilea 
din Ford. 

— Aceeaşi mărturie? 

— În linii mari, da. 

— Altul? 

— Edgar Lee Baldwin, fost inspector. 

— A fost acuzat acum câţiva ani, parcă, zise Jake. 

Faţa lui Buckley se înroşi mai tare ca oricând. Holbă ochii 
şi casca gura larg. 

— N-a fost condamnat, izbucni Musgrove. 

— Nici n-am spus aşa ceva. A fost doar acuzat. Ceva cu 
FBI-ul, parcă. 

— Gata, gata! zise Noose. Ce ne va spune domnul 
Baldwin? 

— Trăieşte aici de o viaţă. Îi cunoaşte bine pe locuitorii 
din comitat şi crede că procesul va fi cinstit, în Ford, 
răspunse Musgrove. 

Buckley se uita mut la Jake. 

— Altcineva? 

— Şeriful Harry Bryant, comitatul Tyler. 

— Şeriful Bryant? Ce are de spus? 

Musgrove vorbi în numele procuraturii: 

— Domnule judecător, noi avem două teorii împotriva 
schimbării instanţei. Mai întâi, susţinem că procesul poate 


299 


avea loc aici, în condiţii optime. În al doilea rând, dacă 
sunteţi de altă părere, vă aducem la cunoştinţă că 
publicitatea făcută a cuprins toate comitatele din acest 
stat. Aşa că situaţia e aceeaşi ca în Ford. Deci, nu se 
realizează nimic, transferând procesul în altă parte. Avem 
martori, în favoarea celei de-a doua teorii. 

— Acesta e un mod nou de a privi lucrurile, domnule 
Musgrove. N-am mai auzit aşa ceva. 

— Nici eu, adăugă Jake. 

— Pe cine mai aveţi? 

— Pe Robert Kelly Williams, avocat din districtul nouă. 

— Unde vine asta? 

— În sud-vestul statului. 

— A făcut atâta cale, ca să depună mărturie că toţi 
pădurarii lui ştiu despre caz, la fel de mult ca locuitorii din 
Ford? 

— Da, domnule. 

— Altcineva? 

— Grady Liston, avocat în districtul paisprezece. 

— Aceeaşi mărturie? 

— Da, domnule. 

— Asta-i tot? 

— Domnule judecător, noi avem şi mai mulţi, dar toţi cu 
acelaşi gen de mărturii. 

— Bun. Atunci ne putem limita la cei şase? 

— Da, domnule. 

— Voi audia dovezile dumneavoastră. Fiecare martor are 
voie să vorbească cinci minute şi în două săptămâni voi da 
răspunsul la această moţiune. Mai aveţi vreo întrebare? 


300 


23 


Era dureros să-i refuzi pe reporteri. Îl urmară pe Jake de- 
a lungul străzii Washington. Avocatul se scuză, spunând că 
nu are comentarii de făcut, şi îşi găsi refugiul în biroul său. 
Un reporter mai îndrăzneţ de la Newsweek se strecură 
înăuntru şi îl rugă pe Jake să-i permită să-i facă o fotografie. 
Dorea un portret serios, pe fundalul rafturilor cu tratate de 
drept, legate în piele. Jake îşi aranjă cravata şi îl invită pe 
fotograf în sala de şedinţe, unde îi poză fără să scoată un 
cuvânt. Reporterul îi mulţumi şi plecă. 

— Îmi  acordaţi câteva momente? întrebă Ethel 
politicoasă, în vreme ce şeful ei se îndrepta spre scări. 

— Desigur. 

— Haideţi să stăm jos. Trebuie să discutăm ceva. 

S-a hotărât să plece, în sfârşit, gândi Jake, aşezându-se 
lângă fereastră. 

— Ce vrei să-mi spui? 

— Despre bani. 

— Eşti secretara cea mai bine plătită din oraş. Ti-am 
mărit salariul acum trei luni. 

— Nu e vorba de banii mei. Nu v-au mai rămas destui în 
bancă pentru a vă plăti taxele pe luna aceasta. lunie e pe 
sfârşite şi n-am încasat decât o mie şapte sute de dolari. 

Jake închise ochii şi duse mâna la frunte. 


301 


— Uitaţi-vă la hârtiile astea, zise ea fluturând un teanc de 
facturi. Patru mii de dolari. De unde plătesc? 

— Cât mai am în bancă? 

— Vineri erau o mie nouă sute de dolari. În dimineaţa 
aceasta n-am încasat nimic. 

— Nimic?! 

— Nici măcar un bănuţ. 

— Dar cum a rămas cu Liford? Trebuia să depună trei mii. 

Ethel dădu din cap. 

— Domnule Brigance, dosarul acela nu s-a încheiat încă. 
Domnul Liford nu a semnat cesiunea. Trebuia să vă duceţi 
dumneavoastră după ea, acum trei săptămâni, vă amintiţi? 

— Nu, nu-mi amintesc. Dar apelul lui Buck Britt? E o mie 
de dolari. 

— Cecul lui nu are acoperire. A fost returnat de bancă de- 
acu' două săptămâni. De atunci e pe biroul dumneavoastră. 

Secretara tăcu şi respiră adânc. 

— Nu mai staţi de vorbă cu clienţii şi nu mai răspundeţi la 
telefoane şi... 

— Ethel, nu-mi mai ţine teorii! 

— Toate au rămas în urmă cu o lună. 

— Ajunge! 

— Şi asta, de când aţi preluat cazul Hailey. Nu vă mai 
gândiţi la altceva. Vă obsedează. O să ne ducă la faliment! 

— La câte din facturi ai întârziat cu plata? 

— La mai multe. 

— De fapt, ca de obicei, nu-i aşa? 

— Aşa e. Dar luna viitoare? Mai sunt patru săptămâni 
până la proces. 

— Taci din gură, Ethel! Dacă nu mai rezişti, atunci n-ai 
decât să pleci. lar dacă nu te potoleşti, să ştii că te dau 
afară! 

— V-ar plăcea să mă concediaţi, nu-i aşa? 

— Nici nu-mi pasă! 


302 


Ethel era o femeie dură, puternică. Paisprezece ani 
petrecuţi alături de Lucien o căliseră şi fizic şi psihic, dar 
rămăsese, totuşi, femeie. Aşa că, în momentul acela, 
buzele începură să-i tremure şi o podidiră lacrimile. Lăsă 
capul în jos. 

— Imi pare rău, murmură ea. Dar sunt îngrijorată. 

— Îngrijorată, pentru cine? 

— Pentru mine şi pentru Bud. 

— Ce-i cu Bud? 

— E un om foarte bolnav. 

— Ştiu. 

— Tensiunea îi creşte întruna. Mai ales după telefoanele 
alea. În ultimii cinci ani a avut trei crize şi nici acum nu se 
simte prea bine. E speriat. De fapt amândurora ne e teamă. 

— Câte telefoane aţi primit? 

— Mai multe. Ne ameninţă că ne dau foc la casă. Ne 
avertizează că ştiu unde locuim şi dacă Hailey va fi achitat, 
o să incendieze casa sau o să-i pună dinamită. Vreo doi au 
zis că ne omoară. Ce rău am făcut? 

— Poate ar fi bine să demisionezi. 

— Şi să mor de foame? Ştiţi că Bud nu mai lucrează de 
zece ani. Unde să mă duc să muncesc? 

— Uite ce-i, Ethel, şi eu am fost ameninţat, dar n-am luat 
lucrul acesta în serios. l-am promis Carlei că voi renunţa la 
caz, dacă e vreun pericol real, aşa ca poţi fi liniştită. Spune- 
i şi lui Bud să nu-şi facă probleme. Ameninţările nu trebuie 
luate în seamă. Există tot felul de indivizi dubioşi. 

— Asta mă îngrijorează şi pe mine. Oamenii sunt nebuni 
şi pot face orice. 

— Cred că îţi faci prea multe griji. Am să-i spun lui Ozzie 
să fie mai atent cu casa dumitale. 

— Veţi face dumneavoastră acest lucru? 

— Sigur. Şi a mea e sub urmărire. Crede-mă, Ethel, nu 
trebuie să te sperii. Nu sunt decât nişte puşti nenorociţi. 


303 


Ea îşi sterse ochii. 

— Îmi pare rău c-am plâns şi că am fost atât de iritabilă, 
în ultimul timp. 

„Eşti iritabilă de patruzeci de ani!” gândi Jake. 

— Nu-i nimic. 

— Şi cu astea? zise ea, arătând facturile. 

— Fac eu rost de bani, nu te nelinişti. 

Willie Hastings îşi termină tura la ora zece seara şi, după 
ce îşi perforă fişa de pontaj, se duse direct la Hailey acasă. 
Era rândul lui să doarmă acolo. In fiecare noapte rămânea o 
rudă sau un prieten să păzească familia. Miercurea se 
ducea Hastings. 

Nu se putea dormi cu lumina aprinsă. Tonya refuza să se 
apropie de pat, dacă nu ardeau toate becurile din casă. Se 
temea că bărbaţii aceia o pândeau din întuneric. li văzuse 
doar, de atâtea ori, târându-se spre patul ei sau furişându- 
se prin debarale. Le auzise vocile la fereastră şi le văzuse 
ochii însângeraţi, urmărind-o când se ducea la culcare. | se 
părea că umblă cineva prin pod, cu nişte cizme grele, de 
cowboy, gata s-o lovească. Ştia că sunt acolo, sus, 
aşteptând să adoarmă toată lumea şi s-o ducă iar în 
pădure. O dată pe săptămână, mama şi fratele ei mai mare 
urcau în pod cu o lanternă şi cu un pistol în mână. 

Deci, nicio cameră din casă nu putea rămâne în întuneric, 
atunci când se ducea ea la culcare. Într-o noapte, se arsese 
un bec dintr-o cameră. Plânsese până când fratele mai 
mare al lui Gwen se dusese la un magazin cu program 
permanent şi cumpărase mai multe becuri. 

Dormea cu mama ei, care o ţinea strâns în braţe, până 
când diavolii dispăreau în noapte. Abia atunci se refugia în 
lumea viselor. La început Gwen adormea greu, din cauza 
luminilor aprinse. Apoi, însă, se obişnuise şi reuşea să 
aţipească de câteva ori pe noapte. Trupuşorul de lângă ea 
se zbătea şi în somn. 


304 


Willie le spuse noapte bună băieţilor şi o sărută pe 
Tonya. Îi arătă pistolul şi-i spuse că va sta treaz pe 
canapea, toată noaptea. Controlă debaralele din casă. 
Tonya se convinse că nu era nimeni. Se retrase în braţele 
mamei sale şi începu să plângă uşor. 

Pe la miezul nopţii, Willie îşi scoase cizmele şi se întinse 
pe canapea. Puse pistolul jos, pe podea. Aţipise, aproape, 
când auzi ţipătul. Era oribil. Înşfacă arma şi se repezi în 
dormitor. Tonya stătea pe pat, cu faţa la perete şi plângea, 
tremurând. Îi văzuse la fereastră, aşteptând-o. Gwen o 
îmbrăţişă. Cei trei băieţi veniră lângă pat, privind scena 
neputincioşi. Carl Lee Jr. se duse la fereastră, şi nu văzu 
nimic. În ultimele cinci săptămâni trecuseră de multe ori 
prin aşa ceva şi ştiau că n-au cum s-o liniştească. 

Gwen o mângâie şi-i culcă uşor capul pe pernă. 

— Nu-i nimic, fetiţa mea, mama şi unchiul Willie sunt aici, 
cu tine. Nimeni n-o să-ţi facă vreun rău. Fii liniştită. 

Ceru ca unchiul Willie să stea la fereastră, cu arma în 
mână, să îi pândească pe ticăloşi, iar fraţii ei să doarmă la 
picioarele patului. Se conformară cu toţii. Gemu o vreme, 
apoi se calmă. 

Willie aşteptă până se liniştiră. Îi luă, pe rând, în braţe pe 
băieţi şi-i duse în camera lor, apoi aşteptă, lângă fereastră, 
ivirea zorilor. 

Vineri, Jake şi Atcavage se întâlniră la Claude, pentru a 
lua masa de prânz împreună. Comandară costiţă şi salată 
de varză. Localul era aglomerat, ca de obicei, dar cel puţin 
nu se vedea niciun străin prin preajmă. Obişnuiţii casei 
stăteau de vorbă, ca în vremurile bune. Claude era în 
vervă, boscorodindu-i pe toţi clienţii lui fideli. Avea talentul 
rar de a te înjura într-un mod care îţi făcea plăcere. 

Atcavage asistase la audierea de schimbare a instanţei, 
ca martor de rezervă. Banca nu prea fusese de acord, iar 
Jake nu voia să-i producă neplăceri. Bancherii aveau o 


305 


teamă organică de sălile de tribunal, aşa că avocatul îl 
admiră pe prietenul său că îşi învinsese fobia şi venise, 
totuşi, să asiste la audiere. 

Era primul bancher din istoria comitatului Ford care a 
avut curajul să apară la tribunal, din propria lui voinţă. Jake 
era mândru de el. 

Claude se învârtea încolo şi încoace, spunându-le că mai 
aveau doar zece minute, aşa că mai bine ar tăcea şi-ar 
mânca. 

Jake îşi termină costiţa şi făcu o strâmbătură. 

— Spune, Stan, pentru că tot veni vorba, ce-ar fi să-mi 
împrumuţi cinci mii, pentru nouăzeci de zile, fără garanţie! 

— Da' cine a adus vorba de împrumuturi? 

— Tu ai amintit de bănci... 

— Parcă îl luasem în pene pe Buckley, nu altceva. 

— N-ar trebui să-i judeci pe alţii, Stan. E uşor să cazi în 
această ispită. Mai greu e să te dezbari de ea. Devii robul 
ei. 

— Vai, cât de rău îmi pare! Ai să mă ierţi vreodată? 

— Dacă-mi dai împrumutul... 

— Bine. Da’ de ce-ţi trebuie? 

— Ce contează? 

— Adică, cum? 

— Uite ce-i, Stan, pe tine n-ar trebui să te intereseze 
decât dacă îţi voi înapoia sau nu banii în nouăzeci de zile. 

— Bun. Poţi să-mi retumezi banii în nouăzeci de zile? 

— Ce-ntrebare! Bineînţeles că pot! 

Bancherul zâmbi. 

— Hailey te-a cam lefterit, nu-i aşa? 

Avocatul zâmbi şi el. 

— Cam aşa. Mi-e greu să mă mai concentrez în altă 
parte. De luni în trei săptămâni e procesul şi până atunci nu 
sunt în stare să mă ocup de altceva. 

— Cât câştigi pentru cazul ăsta? 


306 


— Nouă sute minus zece mii. 

— Nouă sute de dolari?! 

— Da. Nu ţii minte că Hailey n-a putut face niciun 
împrumut? 

— Nu prea ai dat lovitura. 

— Bineînţeles, dacă i-ai fi împrumutat banii lui Carl Lee, 
n-ar fi fost nevoie să apelez acum la tine. 

— Prefer să-ţi dau ţie împrumutul. 

— Excelent! Când? 

— Pari disperat. 

— Ştiu cât timp vă ia, cu tot felul de comitete, de 
vicepreşedinţi, ca în final să mi se aprobe, poate, suma 
cerută, dacă aşa scrie la carte şi dacă respectivii funcționari 
vor fi în toane bune. Ştiu cum lucrati. 

Atcavage se uită la ceas. 

— La trei e bine? 

— Cred că da. 

— Fără garanţie? 

Jake se şterse la gură şi se aplecă peste masă. Zise 
liniştit: 

— Casa şi maşina îmi sunt ipotecate. Poate să-mi pun 
fetiţa drept gaj, dar, dacă îţi trece prin minte că mi-o poţi 
astfel lua, te omor. Ce garanţii mai vrei? 

— lartă-mă, te rog. 

— Când pot ridica cecul? 

— La trei după-amiază. 

Apăru Claude şi le mai turnă ceai în pahare. 

— Mai aveţi cinci minute, zise el tare. 

— Opt, replică Jake. 

— Ascultă, domnule Mare Sculă, spuse Claude rânjind. Nu 
eşti la tribunal, iar poza care ţi-a apărut în ziare nu 
valorează nici cât o ceapă degerată, în localul meu. Am 
spus cinci minute! 

— Tot aia e. Oricum, costiţa a fost cam tare. 


307 


— Da’ văd c-ai mâncat tot. 

— La preţul ăsta, nu mi-am permis să las ceva în farfurie. 

— Dacă faci pe nebunu', te costă şi mai mult! 

— Plecăm, zise Atcavage ridicându-se şi aruncând un 
dolar pe masă. 


x 


Duminică după-amiază, familia Hailey mânca sub 
arborele din curtea închisorii. Vara îşi făcea simțită 
prezenţa, iar umezeala călduță şi grea se strecura peste 
tot. Gwen alunga muştele, în vreme ce Carl Lee şi copiii se 
înfruptau cu pui prăjit cald încă şi transpirau. Cei mici se 
grăbiră să termine şi alergară apoi spre legănuşul pe care 
Ozzie îl instalase de curând, pentru copiii puşcăriaşilor. 

— Cum a fost la Whitfield? 

— Nimic deosebit. Mi-au pus o mulţime de întrebări şi mi- 
au făcut câteva teste. Nişte trăsniţi! 

— Cum s-au purtat cu tine? 

— Cu cătuşe şi cu pereţi capitonaţi! 

— Nu mai spune! Chiar te-au ţinut într-o încăpere cu 
pereţii căptuşiţi? spuse Gwen amuzată, reuşind chiar să 
chicotească. 

— Bineînţeles! Se uitau la mine ca la un animal ciudat. 
Ziceau că sunt cineva. Gardienii mei, unu' negru şi-unu' 
alb, ziceau că sunt mândri de mine şi c-am făcut ce trebuia, 
aşa că abia aşteaptă să mă vadă scăpat. Au fost tare 
drăguţi cu mine. 

— Şi doctorii ce-au spus? 

— N-au spus nimic încă. Aşteaptă până la proces, când 
au să mă declare sănătos. 

— De unde ştii ce-au să zică? 

— Aşa mi-a spus Jake. Şi, până acum, a avut mereu 
dreptate. 


308 


— A găsit şi el vreun doctor? 

— Da, un beţiv nebun, care zice că e psihiatru. Am stat 
de vorbă cu el, în biroul lui Ozzie. 

— Ce-a zis? 

— Mai nimic. Jake mi-a spus c-o să facă tot ce vrem noi. 

— Înseamnă că e un doctor bun. 

— Se potriveşte cu ăia de la Whitfield. 

— De unde e? 

— Cred că din Jackson. Se purta de parcă se temea să 
nu-l omor şi pe el. Pun pariu că era beat. Mi-a pus nişte 
întrebări pe care nu le-am înţeles niciunul dintre noi. Apoi 
şi-a luat nişte notițe, făcând pe nebunu'. Da’ Jake mi-a spus 
că e-n regulă şi că la proces n-o să vină beat. Eu cred însă 
că şi el e îngrijorat. 

— Atunci, de ce l-a angajat? 

— Pentru că e gratis. Datorează ceva, cuiva. Un doctor 
adevărat costă peste o mie de dolari. Ştii bine că n-am de 
unde plăti atât. 

Gwen încetă să mai zâmbească şi se uită într-o parte. 

— Ne trebuie bani şi acasă, zise ea, fără să-l privească. 

— Cât? 

— Vreo două sute, pentru mâncare şi pentru taxe. 

— Câţi bani mai ai? 

— Mai puţin de cincizeci de dolari. 

— Să văd ce pot face. 

Se uită la soţul ei. 

— Cum adică? Crezi că poţi face rost de bani, fiind în 
închisoare? 

Carl Lee ridică sprâncenele şi îi făcu cu degetul. Nu era 
treaba ei să pună asemenea întrebări. El era încă stăpânul, 
chiar dacă se afla la închisoare. 

— lartă-mă, şopti ea. 


309 


24 


Duminică, puţin înainte de ora cinci, reverendul Agee 
privea printr-o spărtură din vitraliul bisericii sale la maşinile 
elegante care soseau la întrunire. Urmau să stabilească 
suma pe care aveau s-o doneze familiei Hailey. Se 
strânseseră, în acest scop, peste şapte mii de dolari. Mai 
colectaseră vreo şase mii pentru Fundaţia de apărare. 
Avocaţii de la NAACP aveau să sosească şi ei curând, aşa că 
trebuia să se gândească la o strategie de lucru. Până acum 
nu dăduseră niciun ban familiei. Reverendul îi aştepta pe 
cei de la NAACP pentru a primi instrucţiuni în legătură cu 
repartizarea cheltuielilor. Agee era de părere ca majoritatea 
banilor să treacă la Fundaţia de apărare. Familia putea fi 
ajutată cu alimente de surorile din biserică. 

Consiliul dezbătuse problema unor colecte noi, dar nu era 
uşor să strângi bani de la oameni săraci. Cu toate acestea, 
era momentul potrivit, când toată lumea ar fi dat şi ultimul 
cent pentru ajutorarea lui Carl Lee. Se puseseră de acord să 
se întrunească a doua zi la biserica Springdale din Clanton. 
Cei de la NAACP urmau să sosească în oraş în dimineaţa 
aceea. Presa nu va avea acces. Era o întrunire de lucru. 

Norman Reinfeld era un avocat de vreo treizeci de ani, 
specializat în criminalistică. Terminase dreptul, cu brio, la 
Harvard, la vârsta record de douăzeci şi unu de ani şi 


310 


refuzase oferta generoasă de a intra în biroul de avocatură 
al tatălui său, de pe Wall Street, preferând slujba de la 
NAACP. De atunci, se dedicase cu totul apărării negrilor 
condamnaţi la moarte. Deşi era foarte bun, nu avusese 
prea multe succese. Majoritatea clienţilor lui meritau să ia 
drumul camerei de gazare. Dar reuşise, totuşi, împreună cu 
echipa sa, să comute multe pedepse cu moartea la 
închisoarea pe viaţă. Patru din clienţii lui Reinfeld fuseseră 
gazaţi, electrocutaţi sau otrăviţi, iar avocatul se simţise 
extrem de umilit. Îi văzuse murind şi, de fiecare dată, îşi 
jurase să treacă peste lege, să nu mai ţină cont de etică şi 
să înfrunte Curtea. Ar fi făcut orice, numai să se renunţe la 
pedeapsa cu moartea, care, în opinia lui, era la fel de 
odioasă ca fapta clienţilor săi. Crima făptuită sub 
oblăduirea legii îl scotea din sărite. 

Rareori dormea mai mult de trei ore pe noapte. Somnul 
venea greu când aveai de apărat treizeci şi doi de clienţi 
pasibili de pedeapsa cu moartea. Plus alte şaptesprezece 
cazuri care aşteptau procesele. Plus optsprezece avocaţi 
vanitoşi, în subordine. Avea treizeci de ani şi-i dădeai 
patruzeci şi cinci. Părea bătrân, aspru şi veşnic prost 
dispus. În mod normal, acum ar fi fost teribil de activ cu 
pregătirile de plecare la Clanton. Dar acesta nu era un caz 
obişnuit. Acesta era Hailey, răzbunătorul. Tatăl adus în 
situaţia să-şi facă singur dreptate. Cel mai vestit caz din 
ţară, la ora actuală. Şi mai era vorba de Mississippi, unde 
albii împuşcaseră atâţia negri, mai mult sau mai puţin 
îndreptăţiţi, fără să-i pese nimănui; unde albii violaseră 
atâtea femei de culoare, ca distracţie; unde fuseseră 
spânzurați sute de negri, numai pentru că avuseseră 
curajul să se apere, când îi atacase cineva. lar acum un 
tată omorâse doi ticăloşi care îi violaseră fetiţa şi risca să 
ajungă în camera de gazare. Cu treizeci de ani în urmă, 
dacă ar fi fost alb, lucrul acesta ar fi trecut neobservat. Era 


311 


un caz de care avea să se ocupe personal. 

Luni, fu prezentat Consiliului de însuşi reverendul Agee, 
care ţinu un discurs lung despre activitatea lor în comitatul 
Ford. Reinfeld vorbi puţin. Spuse că el nu putea să-l apere 
pe Hailey, odată ce nu fusese angajat de acesta, aşa că era 
necesar să aibă o întrevedere cu el, astăzi, cel târziu 
mâine-dimineaţă, pentru că la prânz urma să plece la 
Memphis. Şi de acolo, în Georgia, unde îl aştepta alt caz de 
omor. Reverendul Agee îi promise o întâlnire cu acuzatul 
cât mai curând posibil. Era prieten cu şeriful. Reinfeld fu 
mulţumit. 

— Câţi bani aţi colectat? întrebă avocatul. 

— Cincisprezece mii de la NAACP. 

— Asta ştiu şi eu. Cât aţi strâns pe plan local? 

— Şase mii, zise Agee cu mândrie. 

— Şase mii! repetă Reinfeld. Asta-i tot? Credeam că 
sunteţi mai bine organizaţi. Unde-i marele suport material 
cu care vă lăudaţi? Şase mii! Cât mai puteţi strânge? Până 
la proces nu mai sunt decât trei săptămâni! 

Membrii Consiliului tăceau. Evreul ăsta era plin de 
energie. Singurul alb din grupare pornise la atac cu mult 
zel. 

— De cât aveţi nevoie? 

— Depinde de cât de bine vreţi să-l apărăm pe domnul 
Hailey. Nu am decât opt avocaţi disponibili. Ceilalţi sunt 
ocupați cu alte procese. Avem încă treizeci şi unu de cazuri 
de crimă pe rol şi şaptesprezece înfăţişări, în zece state, 
programate în următoarele cinci luni. Avem cam zece 
solicitări săptămânal, şi refuzăm cel puţin opt, din lipsă de 
personal şi de fonduri. Cei cincisprezece mii pentru domnul 
Hailey au fost donați de doi consilieri locali şi de biroul 
nostru. Şi dumneavoastră veniţi cu şase mii. Asta înseamnă 
douăzeci şi una de mii. Pentru o astfel de sumă vom face 
tot ce putem. Doi avocaţi, cel puţin un psihiatru şi cam atât. 


312 


Douăzeci şi una de mii înseamnă ceva, dar nu-mi ajunge 
pentru ceea ce plănuisem eu. 

— Şi la ce v-aţi gândit dumneavoastră? 

— La o apărare excepţională, cu trei sau patru avocaţi, 
cu o mulţime de psihiatri, cu vreo şase detectivi. Asta nu-i 
un caz simplu şi aş vrea să-l câştig. Şi înclin să cred că nici 
dumneavoastră nu vreţi altceva. 

— De cât aveţi nevoie? 

— De cel puţin cincizeci de mii. Şi mai bine ar fi o sută de 
mii. 

— Uite ce-i, domnule Reinfeld. Sunteţi în Mississippi, 
unde oamenii sunt săraci. Au dat tot ce-au putut şi nu cred 
că mai putem strânge încă treizeci de mii. 

Reinfeld îşi potrivi ochelarii cu ramă de os şi se scărpină 
în barbă. 

— Cam cât aţi mai putea strânge? 

— Probabil, încă vreo cinci mii. 

— E puţin. 

— Aşa e. Dar pentru cei din Ford, e mult. 

Reinfeld se uită în pământ şi continuă să-şi mângâie 
barba. 

— Cât a dat adunarea din Memphis? 

— Cinci mii, zise cineva. 

— Atlanta? 

— Cinci mii. 

— Dar consilierul statului? 

— Care stat? 

— Mississippi. 

— Nimic. 

— Nimic? 

— Nimic. 

— De ce nu? 

— Intrebaţi-l dumneavoastră, zise Agee, arătând spre 
reverendul Henry Hillman. 


313 


— Păi, încercăm acum să strângem ceva, zise Hillman 
pierit. Dar... 

— Cât aveţi până acum? întrebă Agee. 

— Păi... 

— Nimic, nu-i aşa? N-aţi strâns niciun ban, spuse Agee cu 
voce puternică. 

— Hai, Hillman, spune-ne cât ai strâns, interveni 
reverendul Roosevelt, vicepreşedintele Consiliului. 

Hillman amuţise. Până atunci stătuse liniştit în strana lui, 
aproape adormit. Şi iată-l acum în colimator. 

— Vom contribui şi noi cu ceva. 

— Sigur că da, Hillman. Voi ne bateţi tot timpul la cap să 
contribuim pentru tot felul de investiţii, pe care nu le 
vedem niciodată realizate. Mereu ne cereţi şi noi vă 
trimitem. Şi acum când avem nevoie, vii aici şi stai liniştit, 
fără să-ţi pese. 

— Nu-i adevărat! 

— Nu începe cu minciunile, Hillman! 

Reinfeld se simţi încurcat şi îşi dădu seama că atinsese 
un punct nevralgic. 

— Domnilor, vă rog, să trecem mai departe, zise el cu 
diplomaţie. 

— Bună idee, remarcă Hillman. 

— Când ne putem întâlni cu domnul Hailey? întrebă 
Reinfeld. 

— Mâine-dimineaţă, răspunse Agee. 

— Unde? 

— Vă sugerez să ne întâlnim în biroul şerifului Walls. E 
singurul şef de poliţie negru din Mississippi. 

— Am auzit. 

— Cred c-o să ne lase la el în birou. 

— Bun. Cine e avocatul domnului Hailey? 

— Un băiat de aici. Jake Brigance. 

— Invitaţi-l neapărat şi pe el. Îi vom cere ajutorul. Va fi 


314 


mai uşor. 

Vocea antipatică, subţire şi lătrătoare a doamnei Ethel 
străpunse liniştea după-amiezii, făcându-l pe Jake să 
tresară: 

— Domnule Brigance, şeriful Walls, pe linia doi. 

— Bine. 

— Mai aveţi nevoie de ceva? 

— Nu. Poţi să pleci. 

Jake apăsă butonul pentru linia doi. 

— Bună, Ozzie. Ce s-a întâmplat? 

— Ascultă, Jake. Au sosit în oraş nişte mărimi de la 
NAACP. 

— Alte noutăţi? 

— Fii atent că vor să se întâlnească cu Hailey, mâine de 
dimineaţă. 

— De ce? 

— E unu', Reinfeld... 

— Am auzit de el. Conduce echipa lor de apărători 
criminalişti. Norman & Reinfeld. 

— Da, ele. 

— Mă aşteptam la asta. 

— Păi, acum e-aici şi vrea să stea de vorbă cu Carl Lee. 

— Şi tu, cu ce eşti amestecat? 

— M-a sunat reverendul Agee şi m-a rugat să te anunţ. 

— Spune-le că nu vin. Clar şi răspicat! 

Ozzie tăcu vreo câteva secunde. 

— Totuşi, vor să vii şi tu.. 

— Vrei să zici că sunt invitat? 

— Da. Agee şi Reinfeld au insistat să fii prezent. 

— Unde? 

— La mine în birou, la ora nouă, dimineaţa. 

Jake trase adânc aer în piept şi răspunse rar: 

— Bine, voi fi acolo. Carl Lee unde e acum? 

— La el, în celulă. 


315 


— Cheamă-l la tine. Vin în cinci minute. 

— De ce? 

— Să ne facem rugăciunea împreună. 

Reinfeld şi reverenzii Agee, Roosevelt şi Hillman stăteau 
pe scaune aliniaţi perfect, în faţa şerifului, a lui Carl Lee şi a 
lui Jake, care fuma o ţigaretă ieftină, cu intenţia vădită de a 
face aerul din încăpere irespirabil. Pufăia puternic şi se uita 
în podea, încercând să-şi arate întreg disprețul pentru 
Reinfeld şi pentru echipa lui. Nici acesta din urmă nu făcea 
vreun efort ca să-şi ascundă sfidarea faţă de avocăţelul de 
provincie din faţa lui. Era arogant şi insolent din fire. Jake, 
însă, trebuia să facă eforturi pentru asta. 

— Cine a convocat această adunare? întrebă Brigance 
curios, întrerupând tăcerea care se prelungea. 

— Păi, noi, răspunse Agee, cerând ajutor din priviri lui 
Reinfeld. 

— Atunci, daţi-i drumul! Ce doriţi? 

— la-o uşor, Jake, zise Ozzie. Reverendul Agee m-a rugat 
să ne întâlnim aici, pentru a-i înlesni domnului Reinfeld o 
întâlnire cu Carl Lee. 

— În regulă. S-au întâlnit. Şi-acum, ce mai e, domnule 
Reinfeld? 

— Am venit pentru a ne pune la dispoziţia domnului 
Hailey, răspunse Reinfeld. 

— În ce fel? întrebă Jake. 

— Din punct de vedere juridic, bineînţeles. 

— Carl Lee, l-ai chemat, cumva, pe domnul Reinfeld? 

— Nu. 

— Sună a ofertă, domnule Reinfeld. 

— Lasă teoria, domnule Brigance. Ştii bine cu ce mă ocup 
şi de ce sunt aici. 

— Aşa puneţi mâna pe toate cazurile? 

— Nu punem mâna pe nimic! Am fost chemaţi de filiala 
locală a NAACP-ului şi de alte organizaţii pentru drepturi 


316 


civile. Nu ne ocupăm decât de crime cu premeditare şi 
suntem foarte buni. 

— Bănuiesc că sunteţi singurul avocat care puteţi să vă 
ocupați de un caz atât de important. 

— M-am descurcat, până acum. 

— Dar ai şi pierdut. 

— Oricum, mă ocup de cazuri aproape pierdute. 

— Înţeleg. Şi consideraţi că şi acesta e unul din ele? Vă 
aşteptaţi să-l pierdeţi? 

Reinfeld se ciupi de barbă şi se uită dispreţuitor la Jake. 

— N-am venit aici să mă cert cu dumneata, domnule 
Brigance. 

— Ştiu. Ai venit să-ţi oferi talentele  avocăţeşti 
nemaipomenite unui acuzat care n-a auzit niciodată de 
dumneata şi care, întâmplător, e mulţumit de apărătorul 
său. Ai venit să-mi iei clientul. Ştiu exact de ce eşti aici. 

— Sunt aici pentru că am fost invitat de cei de la NAACP. 
Asta-i tot. 

— Înţeleg. Toate cazurile dumitale sunt de la NAACP? 

— Lucrez pentru această organizaţie, domnule Brigance. 
Conduc echipa de apărători criminalişti şi mă duc acolo 
unde mi se cere. 

— Câţi clienţi ai? 

— Vreo câteva zeci. Ce importanţă are asta? 

— Şi toţi aveau avocaţi când te-ai băgat dumneata? 

— Unii da, unii nu. Încercăm întotdeauna să lucrăm cu 
apărătorii locali. 

Jake zâmbi. 

— Minunat! Îmi oferi şansa să-ţi car servieta şi să fac pe 
şoferul prin Clanton. S-ar putea, chiar, să mă trimiţi după 
câte un sendviş. Ce perspectivă palpitantă! 

Carl Lee stătea nemişcat, cu braţele încrucişate, privind 
ţintă, într-un punct de pe covor. Reverenzii îl urmăreau cu 
atenţie, aşteptând să-i spună ceva avocatului său, 


317 


eventual, să-l facă să tacă şi să-l anunţe că-l concediază, 
pentru că, de acum încolo, cazul lui va fi preluat de avocaţii 
de la NAACP. Numai că Hailey stătea impasibil şi aştepta. 

— Avem să vă oferim multe, domnule Hailey, zise 
Reinfeld. 

Cel mai bine era să fie calm, înainte de a şti dacă 
acuzatul voia să-şi schimbe apărătorul. Un acces de furie 
din partea lui putea strica totul. 

— Ca, de exemplu? întrebă Jake. 

— Specialişti, resurse materiale, expertize, avocaţi axaţi 
numai pe crime cu premeditare. În plus, avem un număr 
mare de medici competenţi, pe care îi folosim în astfel de 
cazuri. Găseşti la noi tot ce vrei. 

— Câţi bani aveţi pentru cazul acesta? 

— Nu e treaba dumitale. 

— Chiar aşa? Atunci e cumva treaba domnului Hailey? La 
urma urmei, e cazul lui. Poate vrea şi el să ştie cât puteţi 
cheltui pentru a-l apăra. Nu-i aşa, domnule Hailey? 

— Ei, bine, domnule Reinfeld, cât sunteţi dispuşi să 
cheltuiţi? 

Reinfeld începu să se foiască, uitându-se crunt la 
reverenzi, care, la rândul lor, îl priviră sever pe Carl Lee. 

— Până acum, vreo douăzeci de mii, admise Reinfeld 
moale. 

Jake râse şi dădu din cap neîncrezător. 

— Douăzeci de mii! Vorbeşti serios, nu-i aşa? Douăzeci 
de mii! Credeam că trăiţi pe picior mare. Anul trecut aţi 
reuşit să strângeţi o sută cincizeci de mii pentru criminalul 
acela care a omorât un poliţist şi n-aţi putut să-l scăpaţi. lar 
pentru curva aia din Shreveport aţi cheltuit o sută de mii. 
Aia care şi-a omorât clientul. Nici pe ea n-aţi salvat-o. Crezi 
că acest caz e numai de douăzeci de mii? 

— Dar dumneata cât ai pentru cheltuieli? 

— Dacă poţi să-mi spui şi mie la ce te-ajută să ştii, mai 


318 


stăm de vorbă. 

Reinfeld dădu să-i răspundă, dar renunţă şi se aplecă 
spre reverendul Agee, frecându-şi tâmplele. 

— De ce nu vorbeşti dumneata cu el? zise avocatul, 
arătând spre Hailey. 

Cei trei reverenzi îl priviră sever pe Carl Lee. Ar fi vrut să 
fie singuri cu el, fără niciun alb de faţă. Puteau să 
vorbească atunci, ca de la negru la negru. l-ar fi putut 
explica altfel lucrurile, l-ar fi convins să renunţe la tinerelul 
ăsta alb şi să angajeze nişte avocaţi adevăraţi, pe cei de la 
NAACP. Oameni care ştiau cum se luptă pentru apărarea 
unui negru. Dar nu erau singuri cu el şi nu-l puteau 
blestema. Trebuiau să arate respect albilor de faţă. Agee 
vorbi primul: 

— Uite ce-i, Carl Lee, noi încercăm să te ajutăm. L-am 
adus aici pe domnul Reinfeld, care, la rândul său, şi-a 
chemat toţi avocaţii şi toată lumea s-a pus la dispoziţia ta. 
Noi nu avem nimic împotriva lui Jake. E un avocat tânăr şi 
capabil. Dar poate lucra împreună cu domnul Reinfeld. Noi 
nu-ţi cerem să renunţi la Jake, ci doar să-l angajezi şi pe 
domnul Reinfeld. Pot conlucra foarte bine. 

— Nici să nu vă gândiţi! zise Jake. 

Agee tăcu o clipă şi se uită neputincios la Brigance. 

— Hai, Jake, noi n-avem nimic împotriva ta. Ştim că e o 
ocazie mare pentru tine. Vei putea lucra cu mari avocaţi. Ai 
să capeţi multă experienţă. Noi... 

— Să fim înţeleşi, sfinţia ta. Dacă şi Carl Lee îi vrea pe 
avocaţii dumitale, e-n regulă. Nu mă bag pe gâtul nimănui. 
Dar nici nu amestec lucrurile. Lucrez singur, sau nu mai 
lucrez deloc. Nu există cale de mijloc. E cazul meu, sau al 
vostru. Tribunalul e prea mic să încăpem eu, Reinfeld şi 
Buckley. 

Reinfeld se uită în tavan şi clătină din cap, cu un zâmbet 
arogant. 


319 


— Deci, Carl Lee e cel care hotărăşte, spuse reverendul 
Agee. 

— Bineînţeles! Doar el m-a angajat, aşa că e singurul 
care are dreptul să renunţe la serviciile mele. De fapt, n-ar 
fi prima oară. Oricum, nu sunt eu cel care riscă o 
condamnare la moarte. 

— Ce părere ai, Carl Lee? întrebă Agee. 

Negrul se uită lung la reverend: 

— La ce veţi folosi cei douăzeci de mii? 

— De fapt, sunt mai mult de douăzeci de mii, răspunse 
Reinfeld. Băieţii de-aici au mai strâns vreo zece. Toţi banii 
vor fi folosiţi pentru a pune la punct apărarea dumitale. 
Avocaţii nu au niciun profit. Dar avem nevoie de doi-trei 
anchetatori şi de tot atâţia experţi în psihiatrie. Ne trebuie 
unul pentru testarea juriului. Metodele folosite de noi sunt 
foarte scumpe. 

— Măi, măi! Şi câţi bani aţi reuşit să strângeţi de la 
oameni? întrebă Carl Lee. 

— Vreo şase mii, îi răspunse Reinfeld. 

— Cine s-a ocupat de colectă? 

Reinfeld se uită la Agee. 

— Bisericile locale, răspunse reverendul. 

— Şi de la biserici, cine a ridicat banii? mai întrebă Carl 
Lee. 

— Noi, zise Agee. 

— Vrei să spui că dumneata, nu-i aşa? întrebă Carl Lee. 

— Păi, cam aşa. Adică, fiecare biserică mi-a predat banii, 
iar eu i-am depus în cont, la bancă. 

— Aha! Şi-ai depus fiecare bănuţ? 

— Bineînţeles! 

— Sigur ca da! Dar să te întreb altceva: câţi bani le-ai 
oferit soţiei şi copiilor mei? 

Agee se schimbă la faţă şi ceru ajutor din priviri celorlalţi 
reverenzi. Aceştia însă păreau preocupaţi de apariţia unei 


320 


gângănii pe covor, aşa că nu-i fură de niciun folos. Toţi 
ştiau că Agee îşi luase partea leului şi că nu ajutase familia 
Hailey cu nimic. De fapt, reverendul fusese cel care 
avusese de câştigat din toată afacerea asta. Nu mai era un 
secret pentru nimeni. 

— Cât le-ai oferit, sfinţia ta? repetă Carl Lee. 

— Păi, am crezut că banii ăştia... 

— Spune, cât? 

— Banii urmează să fie folosiţi pentru taxele avocaţilor şi 
pentru lucruri de-astea. 

— Dar în biserică ai zis altceva. Ai spus că-mi vei ajuta 
familia. Îţi dăduseră lacrimile, încercând să-i convingi pe 
oameni să dea tot ce aveau, pentru copiii mei lipsiţi de 
hrană şi de ajutor. Nu-i aşa, sfinţia ta? 

— Banii sunt tot pentru tine, Carl Lee. Spre binele tău şi 
al familiei tale. Ne gândim cum ar fi cel mai bine să-i 
folosim pentru a te scăpa de necaz. 

— Şi dacă n-am nevoie de avocaţii dumitale? Ce faci cu 
cei douăzeci de mii? 

Jake chicoti. 

— Bună întrebare! Ce se întâmplă cu banii, dacă domnul 
Hailey nu vrea să te angajeze, domnule Reinfeld? 

— Nu sunt banii mei, răspunse avocatul. 

— Atunci, poate ne poţi spune dumneata, domnule Agee. 

Reverendul nu se mai putu stăpâni şi i se adresă lui Carl 
Lee, arătându-l cu degetul: 

— la ascultă, Carl Lee! Ne-am scremut mult să strângem 
banii ăştia. Ştii ce înseamnă să aduni şase mii de dolari de 
la nişte oameni săraci, aşa cum sunt cei din comitatul 
nostru? Am muncit de ne-au ieşit ochii până am reuşit să-i 
facem pe amărâţii ăştia să dea tot ce-aveau. Şi asta numai 
pentru că sunt convinşi că ai dreptate şi că trebuie să scapi 
din procesu' ăsta. Să nu îndrăzneşti să spui că n-ai nevoie 
de banii lor! 


321 


— Nu-mi ţine mie predici, zise Carl Lee moale. Deci, 
oamenii săraci din comitat au donat şase mii. 

— Exact! 

— Şi restul de bani de unde provin? 

— De la NAACP. Cinci mii, din Atlanta, cinci din Memphis 
şi cinci de la organizaţia naţională. Totul cu destinaţie 
precisă: apărarea ta. 

— Deci, îi pot folosi numai dacă îl angajez pe domnul 
Reinfeld? 

— Da. 

— Dar ceilalţi bani? 

— Ce întrebare! La asta nu ne-am gândit încă. Am crezut 
că vei aprecia faptul că am strâns aceşti bani pentru tine. 
Iti oferim cei mai buni avocaţi şi nici nu-ţi pasă! 

Se lăsă o tăcere apăsătoare. Toţi, avocaţii, reverenzii şi 
şeriful aşteptau cu sufletul la gură răspunsul inculpatului. 
Carl Lee îşi muşcă buzele şi privi în pământ. Jake îşi mai 
aprinse o ţigară. Nu avea emoţii, doar era obişnuit să fie 
dat la o parte. 

— Vă trebuie un răspuns pe loc? întrebă Carl Lee, într-un 
târziu. 

— Nu, zise Agee. 

— Ba da! interveni Reinfeld. Până la proces nu mai sunt 
nici trei săptămâni şi noi am avea nevoie de vreo două luni 
ca să-l pregătim cum trebuie. Timpul meu e prea preţios ca 
să aştept după mofturile dumitale, domnule Hailey. Ori mă 
angajezi acum, ori o lăsăm baltă! Şi grăbeşte-te, că pierd 
avionul! 

— Păi, dacă-i aşa, atunci pleacă mai repede şi să nu-ţi 
mai treacă vreodată prin minte să mai faci cale-ntoarsă 
pentru mine. Am să-mi încerc norocul cu prietenul meu, 
Jake. 


322 


25 


Organizaţia din Ford fu constituită la miezul nopţii, 
unsprezece iulie, într-o poieniţă din apropierea unui drum 
de ţară ce trecea printr-o pădure din nordul comitatului. Cei 
şase viitori membri stăteau în picioare, emoţionaţi, în faţa 
crucii în flăcări şi repetau cuvintele ciudate rostite de un 
vrăjitor. Un şef şi două duzini de membri ai Klan-ului, 
îmbrăcaţi în robe albe, cu glugă, priveau ceremonia şi 
interveneau cu incantaţii, când era cazul. În drum, stătea 
un om de gardă, cu o puşcă în mână, trăgând cu ochiul 
spre tovarăşii săi, dar fără a scăpa din privire drumul, 
pentru a nu risca vizitatori nepoftiţi. 

Exact la miezul nopţii, îngenuncheară cu toţii şi închiseră 
ochii, în vreme ce li se trăgeau pe față glugile albe ale 
Klanului. Cei şase deveniră, astfel, membri cu puteri 
depline ai organizaţiei. Ei erau: Freddie Cobb, fratele 
răposatului, Jerry Maples, Clifton Cobb, Ed Wilbum, Morris 
Lancaster şi Terrell Grist. Marele dragon dădu fiecăruia 
binecuvântarea, murmurând jurămintele specifice Klan-ului. 
Flăcările crucii încingeau feţele noilor membri, care 
îngenuncheaseră sufocaţi de costumaţia groasă în care 
fuseseră înveşmântaţi. Transpiraţia li se prelingea pe obrajii 
înroşiţi de căldură şi se rugau în sinea lor ca dragonul să 
înceteze odată ceremonialul şi vorbăria aia fără sens. Şi, 


323 


când acest lucru se întâmplă, în sfârşit, noii membri se 
ridicară repede şi se îndepărtară de cruce. Fură îmbrăţişaţi 
de fraţii lor întru credinţă. Îşi scoaseră robele albe şi porniră 
cu toţii spre cabana de peste drum. Gardianul rămase să 
păzească intrarea, iar ceilalţi se aşezară în jurul unei mese, 
făcându-şi planuri în legătură cu felul în care vor acţiona şi 
cinstindu-se cu whisky. 

Polițistul Pirtle îşi făcea rondul de noapte, de la zece la 
şase dimineaţa. Tocmai se oprise la restaurantul non-stop 
al lui Gurdy, să mănânce o plăcintă şi să bea o cafea, când 
fu anunţat prin radio să vină de urgenţă la închisoare. Era 
puţin trecut de miezul nopţii. Pirtle plecă imediat şi se 
îndreptă spre poliţie. 

— Care-i necazu'? îl întrebă el pe dispecer. 

— Am primit un telefon anonim, acum câteva minute, de 
la cineva care voia să vorbească cu şeriful. l-am spus că nu 
e de serviciu, aşa că m-a întrebat cine îl înlocuieşte. De- 
aceea te-am chemat. Zicea că e ceva foarte important şi că 
revine într-un sfert de oră. 

Pirtle îşi turnă nişte cafea şi se aşeză comod în scaunul 
cel mare al lui Ozzie. Nu aşteptă mult până sună telefonul. 

— Pe tine te caută! strigă dispecerul. 

— Alo? răspunse Pirtle. 

— Cine sunteţi? întrebă vocea. 

— Polițistul Joe Pirtle. Cu cine vorbesc? 

— Şeriful unde e? 

— Bănuiesc că doarme. 

— Bine, ascultă cu atenţie, pentru că vreau să-ţi spun 
ceva extrem de important şi n-am de gând să mai sun o 
dată. Îl ştii pe negrul ăla, Hailey? 

— Da. 

— Îl cunoşti şi pe avocatul lui? 

— Sigur că da. 

— Atunci, ascultă. Până-n ora trei, din moment în 


324 


moment, casa lui va sări în aer. 

— Cine-o să facă asta? 

— N-are importanţă. Mai bine gândeşte-te că nu e nicio 
glumă. Treaba ta! Dacă nu mă crezi, stai liniştit şi aşteaptă. 
Casa poate sări în aer oricând. 

Omul de la celălalt capăt al firului tăcu, dar nu închise 
încă. Pirtle ascultă, o vreme, apoi zise: 

— Mai eşti la aparat? 

— Noapte bună, poliţistule! 

Se auzi declicul telefonului, care întrerupse convorbirea. 
Pirtle sări în picioare şi alergă la dispecer. 

— Ai ascultat? 

— Bineînţeles! 

— Sună-l pe Ozzie şi spune-i să vină direct acolo. Sunt la 
Brigance acasă. 

Pirtle îşi ascunse maşina într-o fundătură de pe strada 
Monroe şi merse pe jos până acasă la Jake. Nu văzu nimic. 
Era ora unu fără cinci, noaptea. Se învârti în jurul casei, fără 
să observe ceva neobişnuit. Toate ferestrele clădirilor de pe 
stradă erau întunecate, semn că locatarii dormeau adânc. 
Polițistul deşurubă becul de pe terasa din faţă şi se aşeză 
pe un scaun de nuiele. Aşteptă. Maşina avocatului se afla 
parcată dedesubtul terasei. Se gândi să nu-l anunţe, până 
nu vine Ozzie. 

La capătul străzii apărură nişte faruri. Pirtle se făcu mic în 
scaunul lui, ca să nu fie văzut. Pe lângă casă trecu o 
camionetă roşie, cu viteză mică. 

Peste puţin timp, văzu două siluete alergând spre el, 
dinspre scuar. Polițistul îşi scoase revolverul din tocul de 
piele. Cea mai înaltă dintre ele se mişca sprinten. Erau 
Ozzie şi Nesbit. Pirtle se întâlni cu ei pe alee şi se retraseră 
cu toţii într-un colţ mai întunecat al verandei. Incepură să 
şuşotească, atenţi la orice mişcare de pe stradă. 

— Cum s-a exprimat exact? întrebă Ozzie. 


325 


— Păi, a zis că cineva o s-arunce în aer casa lui Jake, 
până-n ora trei. Şi ne-a avertizat că nu e nicio glumă. 

— Asta-i tot? 

— Da. Mi s-a părut că vorbeşte foarte serios. 

— De când eşti aici? 

— De vreo douăzeci de minute. 

Ozzie se întoarse spre Nesbit: 

— Dă-mi mie aparatul tău de transmisie şi ascunde-te în 
curtea din spate. Stai liniştit acolo şi fii atent. 

Nesbit se strecură în spatele casei şi găsi un mic spaţiu 
între tufişuri. Intră acolo, în patru labe. Din cuibul acela 
putea să urmărească ce se întâmplă afară, fără să fie văzut. 

— Îl anunţi pe Jake? întrebă Pirtle. 

— Încă nu. Dacă ciocănim acum la uşă, vor aprinde toate 
luminile. 

— Aşa e, dar ce se-ntâmplă dacă ne-aude şi iese cu 
pistolul, crezând să suntem nişte hoţi? 

Ozzie se uită pe stradă, fără să zică nimic. 

— Uite ce-i, Ozzie, pune-te în locul lui. Ce-ai zice dacă 
poliţiştii ţi-ar înconjura casa la unu’ noaptea, aşteptând ca 
să apară cineva cu o bombă, iar tu să fii, bine mersi, în pat, 
fără să ştii nimic? 

Ozzie se uită atent la casele din depărtare. 

— Cred c-ar fi bine să-i trezim. Dacă nu-i putem opri şi-i 
expunem pe-ai lui Jake la un astfel de risc? 

Ozzie se ridică şi apăsă cu putere pe butonul soneriei. 

— Deşurubează becul din faţă! ordonă el. 

— L-am deşurubat deja. 

Ozzie apăsă din nou pe sonerie. Uşa se deschise brusc şi 
apăru Jake cu privirea buimacă. Era într-o cămaşă boţită ce- 
i trecea de genunchi, iar în mâna avea un pistol încărcat. 

— Ce s-a întâmplat, Ozzie? 

— Pot să intru? 

— Da. Dar, spune-mi, ce s-a-ntâmplat? 


326 


— Stai aici, pe terasă, îi spuse şeriful lui Pirtle. Vin 
imediat. 

Ozzie închise uşa în urma lui şi stinse lumina din hol. Se 
aşezară în camera de zi întunecată, de unde se putea 
vedea totul pe terasă. 

— Vorbeşte o dată! zise Jake. 

— Am primit un telefon anonim acum vreo jumătate de 
oră, prin care eram anunţaţi ca vrea cineva să-ţi arunce 
casa în aer. Şi credem că e ceva serios. 

— Vă mulţumesc. 

— L-am pus pe Pirtle în faţă şi pe Nesbit în curtea din 
spate. Acu' vreo zece minute, Pirtle a văzut o camionetă 
roşie trecând încet pe stradă. Altceva, nimic, până acum. 

— V-aţi uitat peste tot, în jurul casei? 

— Da. N-am descoperit nimic suspect. N-au sosit încă. 
Dar ceva-mi spune că nu-i de glumă. 

— De ce crezi asta? 

— Nu ştiu. Intuiţia. 

Jake puse pistolul lângă el pe canapea şi îşi frecă 
tâmplele. 

— Ce propui? 

— Să stăm şi să aşteptăm. Asta-i tot ce putem face. Ai o 
puşcă? 

— Am destule arme. 

— Bine. la una şi-mbracă-te! Stai la pândă la una din 
ferestrele alea frumoase, de la etaj. Noi o să ne-ascundem 
afară. 

— Ai destui oameni? 

— Da. Nu cred să vină prea mulţi cu bomba. 

— Dar cine sunt? 

— Habar n-am! Ar putea fi cineva din Klan, dar tot atât 
de bine şi vreun liber-profesionist. Cine ştie? 

Căzură amândoi pe gânduri, cu privirea aţintită în stradă. 
Văzură pe fereastră ţeasta lui Pirtle, care se pitise în 


327 


scaunul de răchită. 

— Jake, îţi aminteşti de funcţionarii ăia trei, de la o 
organizaţie de drepturi civile, care au fost omorâţi de Klan, 
în 1964? l-au găsit arşi, pe chei undeva, lângă Philadelphia. 

— Da. Eram copil, dar îmi amintesc. 

— Nu i-ar fi găsit nimeni, dacă n-ar fi anunţat cineva. ŞI 
acel „cineva” era din Klan. Un informator. Se pare că mereu 
se găseşte câte unul de-ai lor care trădează. 

— Deci, crezi că e mâna Klan-ului? 

— Aşa se pare. Dacă ar fi vreun liber-profesionist, cine 
ne-ar fi anunţat? Cu cât e mai numeros grupul, cu atât 
şansele de a se afla ceva sunt mai mari. 

— Logic, dar asta nu mă-ncălzeşte cu nimic. 

— Sigur, ar putea fi şi-o glumă. 

— De care să nu râdă nimeni. 

— Ai s-o anunţi şi pe soţia ta? 

— Da. Mă duc chiar acum. 

— Şi eu aş face la fel. Dar să n-aprinzi nicio lumină, ca să 
nu-i punem pe fuga. 

— Păi, aş vrea să-i pun pe fugă. 

— Mie mi-ar plăcea să-i prind. Dacă nu punem mâna pe 
ei acum, au să mai încerce o dată. Şi data viitoare nu se 
ştie dacă ne mai anunţă. 

Carla se îmbrăcă în pripă, pe întuneric. Era 
înspăimântată. Jake o aduse pe Hanna, o aşeză pe canapea 
unde adormi imediat. Carla îşi ţinea capul în mâini şi se uita 
la Jake, care îşi încărca pușca. 

— Mă duc sus, în camera de primire. Să nu aprinzi 
lumina. Locul e înconjurat de poliţişti, aşa că să nu-ți faci 
nicio grijă. 

— Să nu-mi fac griji! Eşti nebun? 

— Încearcă să adormi din nou. 

— Să mă culc! Jake, cred că nu mai eşti în toate minţile! 

Aşteptarea nu fu lungă. Ozzie care pândea în tufişurile 


328 


din faţa casei îl văzu primul: era un tip care mergea degajat 
pe stradă, în mână cu o cutie sau un geamantan mic, nu se 
vedea prea bine. Când se apropie cam la două case, părăsi 
strada, îndreptându-se spre grădiniţa vecinilor. Ozzie îşi 
scoase repede pistolul şi bastonul de cauciuc, urmărindu-l 
atent pe omul care se îndrepta acum spre el. Jake îl ochi cu 
carabina. Pirtle se strecura ca un şarpe printre tufişuri, gata 
de atac. 

Deocamdată, silueta coti pe lângă casa lui Jake şi aşeză 
geamantanul sub fereastra dormitorului. În momentul în 
care se întoarse s-o ia la fugă, fu lovit puternic în urechea 
dreaptă de bastonul poliţistului. Gemu de durere şi căzu la 
pământ. 

— L-am prins! strigă Ozzie. 

Pirtle şi Nesbit apărură în fugă, de după casă. Jake cobori 
scările liniştit. 

— Mă întorc imediat, îi spuse el Carlei. 

Ozzie îl înşfacă pe suspect de gât şi îl aşeză lângă casă, 
aproape de geamantan. Era ameţit şi urechea îi atârna 
ruptă, ca o zdreanţă. 

— Cum te cheamă? întrebă Ozzie răstit. 

Omul mormăi ceva şi-şi lăsă capul în jos. 

— Te-am întrebat ceva! zise Ozzie, aplecat asupra lui. 
Pirtle şi Nesbit stăteau lângă ei, în picioare, cu pistoalele în 
mâini, înlemniţi de frică. Jake se uită lung la geamantan. 

— Nu-ţi spun! veni răspunsul. 

Ozzie ridică bastonul şi îl izbi puternic în glezna dreaptă. 
Osul pârâi îngrozitor. Omul urlă şi îşi prinse piciorul în 
mâini. Ozzie îl mai pocni o dată, în faţă, dându-l peste cap, 
izbindu-l de zidul casei. Căzu într-o parte, văitându-se de 
durere. 

Jake îngenunche lângă geamantan şi ascultă. Sări în 
picioare şi se dădu înapoi: 

— Se-aude un ticăit! zise el încet. 


329 


Ozzie se aplecă asupra atentatorului, punându-i bastonul 
sub nas. 

— Mai avem să-ţi punem o singură-ntrebare, înainte de 
a-ţi rupe toate oscioarele. Ce-i în geamantan? 

Nu primi niciun răspuns. 

Ozzie îl izbi, rupându-i şi cealaltă gleznă. 

— Ce-i în geamantan? strigă el. 

— Dinamită, veni, chinuit, răspunsul. 

Lui Pirtle îi căzu pistolul din mână, iar Nesbit se sprijini 
moale de zidul casei. Jake se făcu alb ca varul şi genunchii 
începură să-i tremure. Alergă spre uşa din faţă, strigând-o 
pe Carla. 

— la repede cheile maşinii! la cheile maşinii! 

— De ce? întrebă ea repezit. 

— Fă ce-ţi spun! la cheile maşinii şi fugi! 

El o luă pe Hanna şi o duse în braţe până la automobil, 
punând-o pe bancheta din spate. O trase apoi pe Carla şi o 
obligă, aproape, să intre pe scaunul de la volanul Cutlass- 
ului ei. 

— Pleacă şi să nu te întorci decât peste o jumătate de 
oră! 

— Ce s-a-ntâmplat, Jake? întrebă ea. 

— ţi spun mai târziu. Acum nu e timp de explicaţii. Să te 
depărtezi cât mai mult de strada asta! 

— Dar de ce? Ce-ai găsit? 

— Dinamită. 

Carla nu mai zise nimic. leşi de pe alee şi se pierdu în 
noapte. 

Când se întoarse, Jake îl găsi pe atentator cu mâna 
stângă încătuşată, prinsă de ţeava de gaz. Gemea, 
înjurând. Ozzie ridică geamantanul cu grijă şi îl plasă între 
picioarele rupte ale ticălosului. Apoi, se retraseră cu toţii la 
o oarecare depărtare, privindu-l. Omul începu să se vaite, 
zicând printre dinţi. 


330 


— Nu ştiu s-o dezamorsez. 

— Ar fi bine să-nveţi iute! spuse Jake cu un glas ceva mai 
puternic. 

Omul închise ochii şi lăsă capul în jos. Îşi muşcă buzele şi 
începu să sufle rapid şi zgomotos. Faţa îi era plină de 
sudoare. Urechea îi atârna ca o frunză căzută. 

— Daţi-mi o lanternă. 

Pirtle i-o întinse pe-a lui. 

— Am nevoie de ambele mâini. 

— Încearcă numai cu una, zise Ozzie. 

Omul atinse uşor, cu degetele,  închizătoarea 
geamantanului. 

— Să ne îndepărtăm! zise Ozzie, şi toţi alergară după 
colţul casei. 

— Unde e soţia ta? întrebă şeriful. 

— A plecat cu fetiţa. L-ai recunoscut? 

— Nu, spuse Ozzie. 

— Nu l-am văzut în viaţa mea, adăugă Nesbit. 

Pirtle clătină din cap. 

Apoi, şeriful chemă dispeceratul, prin care îl anunţă pe 
Riley să vină. Era singurul expert în explozivi, din tot 
comitatul. 

— Dacă leşină şi nu mai poate opri bomba? întrebă Jake. 

— Eşti asigurat, nu-i aşa? întrebă Nesbit. 

— Nu-i nimic de râs aici! zise Jake. 

— ÎI mai lăsăm câteva minute şi te duci tu, Pirtle, să vezi 
ce-a făcut, zise Ozzie. 

— De ce eu? 

— Bine, atunci se duce Nesbit. 

— Cred c-ar trebui să se ducă Jake. E casa lui. 

— Ce să-ţi spun! zise Jake. 

Stăteau neliniştiţi de vorbă, aşteptând. Nesbit mai făcu o 
remarcă stupidă, în legătură cu asigurarea. 

— Linişte! spuse Jake. Am auzit un zgomot. 


331 


Îngheţară. După câteva secunde, omul strigă din nou. 
Alergară şi, când ajunseră la colţ, cotiră încet. Valiza goală 
fusese aruncată într-o parte. Lângă bărbatul legat se afla o 
grămadă de batoane de dinamită, iar între picioarele lui 
zăcea un ceas mare, rotund, de la care porneau tot felul de 
sârmuliţe. 

— Ai dezamorsat-o? întrebă Ozzie îngrijorat. 

— Da, zise omul respirând greu. 

Ozzie îngenunche lângă el şi luă ceasul cu sârmele. Nu se 
atinse de dinamită. 

— Unde sunt ortacii tăi? 

Nu primi niciun răspuns. Îşi luă bastonul şi se apropie de 
el. 

— Am să-ţi frâng coastele una câte una! Mai bine 
vorbeşte. Unde sunt? 

— Pupă-mă-n cur! 

Ozzie se ridică şi privi în jur. Nevăzând pe nimeni străin, 
ridică bastonul şi-l izbi sub braţul atârnat de cătuşă. Omul 
gemu şi tresări. Lui Jake aproape că i se făcu milă de el. 

— Unde sunt? repetă Ozzie. 

Niciun răspuns. Jake întoarse privirile, în vreme ce şeriful 
îi mai aplică o lovitură nenorocitului ăluia, în coaste. 

— Unde sunt? 

Nu primi nici de data asta vreun răspuns. 

Şeriful ridică din nou bastonul. 

— Încetează, te rog, se milogi captivul. 

— Unde sunt? 

— La câteva străzi mai încolo. 

— Câţi sunt? 

— Unul singur. 

— Cu ce maşină? 

— Cu o camionetă roşie, gme. 

— Hai să mergem! ordonă Ozzie. 

Jake aştepta nerăbdător sosirea soţiei sale. La două şi un 


332 


sfert, maşina ei apăru încet pe alee. O parcă pe locul de 
sub terasă. 

— Hanna doarme? întrebă Jake, deschizând uşa. 

— Da. 

— Bine. Las-o acolo. Plecăm în câteva minute. 

— Unde? 

— Discutăm înăuntru. 

Jake turnă nişte cafea şi încercă să se comporte cu calm. 
Carla era speriată, nervoasă şi tremura, fără să se poată 
stăpâni. Jake îi povesti despre bombă, despre omul pe care 
îl prinseseră şi despre cel care aştepta în camionetă. 

— Vreau ca tu şi Hanna să plecaţi la Wilmington şi să 
staţi la părinţii tăi, până după proces, zise el. 

Ea se uită fix la ceaşca de cafea, fără să spună nimic. 

— L-am sunat deja pe tatăl tău şi i-am spus tot. Şi ei sunt 
speriaţi şi-au insistat să te duci acolo, până se termină 
totul. 

— Şi dacă nu vreau să plec? 

— Te rog, Carla. Cum poţi să mai stai la discuţii, într-un 
moment ca ăsta? 

— Şi cu tine ce va fi? 

— N-o să mi se întâmple nimic. Ozzie o să-mi dea o gardă 
de corp, iar casa va fi păzită zi şi noapte. Câteodată, voi 
rămâne să dorm la birou. Îţi promit că nu mi se va întâmpla 
nimic. 

Ea nu păru prea convinsă. 

— Uite ce-i, Carla. Am o mulţime de treburi pe cap. 
Clientul meu riscă să fie trimis la camera de gazare şi nu 
mai sunt nici trei săptămâni până la proces. N-am dreptul 
să pierd. Va trebui să muncesc douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru, până pe douăzeci şi doi iulie, iar din 
momentul începerii procesului n-o să mai dau deloc pe- 
acasă. Asta îmi mai trebuie, să mai am şi grija voastră! Te 
rog, pleacă. 


333 


— A fost cât pe-aci să ne omoare, Jake. Ai promis că te 
retragi dacă se-ngroaşă gluma. 

— In momentul acesta, nici nu poate fi vorba de-aşa 
ceva. Noose nu-mi va permite. E prea târziu. 

— Mă simt de parcă m-ai fi minţit. 

— Nu-i aşa. Cred că am cam minimalizat lucrurile, şi 
acum nu mai pot da înapoi. 

Carla se duse în dormitor şi începu să împacheteze. 

— Avionul pleacă din Memphis la şase şi jumătate. Tatăl 
tău te-aşteaptă la aeroportul din Raleigh, la nouă şi 
jumătate. 

— Da, să trăiţi! 

După un sfert de oră, ieşeau din Clanton. Conducea Jake, 
iar Carla nici nu se uita la el. La cinci, îşi luară micul dejun 
pe aeroportul din Memphis. Hanna era somnoroasă, dar 
fericită că îşi va vedea bunicii. Carla tăcea. Ar fi avut foarte 
multe de spus, dar stabiliseră să nu se certe niciodată în 
faţa Hannei. Mânca încet, sorbind din când în când din 
ceaşca de cafea, privindu-şi soţul care citea un ziar, ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Jake le sărută şi promise că le va suna în fiecare zi. 
Avionul plecă la timp. La şapte şi jumătate, era în biroul lui 
Ozzie. 

— Cine e individul? îl întrebă Jake pe şerif. 

— Habar n-am. N-are niciun act asupra lui. Şi nu vrea să 
vorbească. 

— Nu-l recunoaşte nimeni? 

Ozzie se gândi o clipă. 

— Păi, ar fi cam greu de recunoscut acum. E bandajat tot. 

Jake zâmbi. 

— Eşti dur, nu-i aşa? 

— Numai când n-am încotro. Parcă n-ai avut nici tu nimic 
împotrivă. 

— Nu. Aş fi vrut să te-ajut. Dar camaradul lui? 


334 


— L-am găsit adormit în maşină, la vreo jumătate de milă 
de casa ta. II cheamă Terrell Grist. Un coate-goale de pe- 
aici. Stă pe lângă Lake Village. Cred că e prieten cu familia 
Cobb. 

Jake repetă acest nume de câteva ori. 

— N-am auzit niciodată de el. Unde e acum? 

— La spital. In acelaşi salon cu celălalt. 

— Doamne, Ozzie, i-ai rupt şi ăstuia picioarele? 

— Jake, prietene, s-a opus când am vrut să-l arestăm, aşa 
că a trebuit să-l potolim. Apoi l-am interogat, dar el n-a 
prea fost dispus să coopereze. 

— Ce-a spus? 

— Nu mare lucru. Zicea că nu ştie nimic. Sunt convins că 
nu-l cunoaşte pe tipul cu dinamita. 

— Vrei să spui că s-au folosit de un profesionist? 

— Tot ce e posibil. Riley a cercetat explozivul şi-a zis că 
mecanismul e foarte bun. Dacă s-ar fi declanşat, n-ar mai fi 
rămas nici urmă de voi toţi. Probabil şi casa ar fi fost 
ştearsă de pe faţa pământului. Era programat să explodeze 
la ora două. Fără turnătorul ăla, acum n-ai mai fi fost în 
viaţă. La fel nici familia ta. 

Jake ameţi şi se aşeză pe canapea. Se simţea de parcă ar 
fi primit o lovitură sub centură. | se făcu greață. 

— Ţi-ai trimis familia de-acasă? 

— Da, răspunse el slab. 

— Am să pun un poliţist să te păzească tot timpul. Ai 
vreo preferinţă? 

— Nu. 

— Ce-ai zice de Nesbit? 

— E bine. Mulţumesc. 

— Incă ceva! Presupun că nu vrei să se facă vâlvă cu 
treaba asta. 

— Dacă se poate... Cine mai ştie? 

— Doar eu şi subalternii mei. Cred că putem păstra 


335 


secretul, până după proces, dar nu-ţi promit nimic sigur. 

— Înţeleg. Fă tot posibilul. 

— Sigur, Jake. 

— Îţi mulţumesc, Ozzie. 

Jake se duse la el la birou, îşi făcu o cafea şi se întinse pe 
canapea. Simţea nevoia să aţipească, dar somnul nu venea. 
Ochii îi ardeau, dar nu-i putea închide. Se uita la 
ventilatorul din tavan. 

— Domnule Brigance, chemă Ethel prin interfon. 

Niciun răspuns. 

— Domnule Brigance! 

Jake auzi chemarea undeva, în  străfundurile 
subconştientului său. Se ridică în capul oaselor. 

— Da! strigă el. 

— Judecătorul Noose, la telefon. 

— Bine, bine, mormăi el, îndreptându-se ametit spre 
birou. 

Se uită la ceas. Era nouă. Dormise o oră. 

— Bună dimineaţa, domnule judecător! zise el vioi, 
încercând să pară treaz şi vesel. 

— Bună dimineaţa, Jake. Ce mai faci? 

— Excelent, domnule judecător. Ocupat cu pregătirile 
pentru proces. 

— Îmi dau seama. Spune, Jake, ce program ai astăzi? 

„Ce-i astăzi?” se gândi el. Înşfăcă iute agenda. 

— Nimic deosebit, în afară de munca la birou. 

— Bun. Mi-ar face plăcere să te invit la prânz, să mâncăm 
împreună, la mine-acasă. Pe la unsprezece şi jumătate. 

— Şi mie mi-ar face plăcere, domnule judecător. Cu ce 
ocazie? 

— Vreau să discutăm despre cazul Hailey. 

— Bine, domnule judecător. Atunci, ne vedem la 
unsprezece şi jumătate. 

Familia Noose locuia într-o casă impunătoare, în afara 


336 


oraşului, la Chester. Clădirea aparținuse familiei soţiei de 
mai bine de o sută de ani şi, deşi necesita unele reparaţii, 
se menținea foarte bine. Jake nu mai fusese în vizită la ei şi 
nici n-o cunoscuse pe doamna Noose până acum, dar 
auzise despre ea că este o snoabă de familie bună, care 
pierduse toată averea. Era la fel de urâtă ca Ichabod, iar 
avocatul se întrebă cum or fi arătând copiii lor. Îl primise 
politicos la uşă şi încercase să facă puţină conversaţie, în 
vreme ce îl conducea pe terasă, unde îl aştepta judecătorul, 
bând ceai cu gheaţă şi uitându-se la corespondenţă. Alături, 
o servitoare pregătea masa. 

— Mă bucur că te văd, Jake zise Ichabod cu căldură. Îţi 
mulţumesc că ai venit. 

— Mi-a făcut mare plăcere să accept invitaţia 
dumneavoastră. Aveţi o casă foarte frumoasă. 

Discutară despre cazul Hailey, în timp ce mâncau supa şi 
sendvişurile cu carne de pui şi salată. Pentru Ichabod 
procesul ăsta era un chin, deşi nu voia să recunoască. 
Părea obosit, de parcă acest caz era o adevărată povară. Pe 
Jake îl surprinse faptul că recunoştea că nu-l suferă pe 
Buckley. Avocatul îi spuse că şi el are aceeaşi aversiune 
faţă de procuror. 

— Jake, sunt cam încurcat, în ceea ce priveşte 
schimbarea aceasta de instanţă, zise el. Am studiat şi 
documentele tale şi pe ale lui Buckley. E o chestiune 
delicată. Am fost săptămâna trecută la o conferinţă de pe 
coasta golfului, unde m-am întâlnit şi-am stat de vorbă, la 
un pahar, cu judecătorul Denton, de la Curtea Supremă. Am 
fost colegi de facultate; apoi la Senat. Suntem foarte buni 
prieteni. El locuieşte în comitatul Dupree, în sudul statului 
Mississippi, şi mi-a spus că toată lumea vorbeşte acolo 
despre cazul tău. Il opresc oamenii pe stradă şi-l întreabă 
ce are de gând să facă dacă va fi transferat în comitatul lor. 
Toată lumea şi-a format deja o opinie şi imaginează-ţi că 


337 


sunt la aproape patru sute de mile depărtare. Aşa că, dacă 
voi fi de acord cu schimbarea instanţei, unde am putea să 
ne ducem? N-avem cum să părăsim statul şi sunt convins 
că peste tot, în Mississippi, se ştie despre clientul tău, ba, 
mai mult, că oamenii şi-au format deja o părere în legătură 
cu acest caz. Eşti de acord? 

— Păi, s-a făcut cam multă publicitate, zise Jake, precaut. 

— Hai să stăm de vorbă normal, Jake. Nu suntem la 
tribunal. De aceea te-am invitat aici. Vreau să te gândeşti 
bine. Ştiu că s-a făcut multă publicitate. Dar dacă accept să 
transferăm cazul, unde te-ai gândit s-o facem? 

— Ce-aţi zice, undeva, pe lângă deltă? 

Noose zâmbi. 

— Ţi-ar plăcea, nu-i aşa? 

— Bineînţeles! Am putea forma un juriu excelent, acolo. 
Unul care ar înţelege problema perfect! 

— Da, şi care ar fi pe jumătate format din negri. 

— Nu m-am gândit la asta. 

— Crezi că oamenii aceia nu şi-au format deja o părere? 

— Bănuiesc că da. 

— Aşa că, unde ne ducem? 

— Judecătorul Denton nu şi-a spus părerea? 

— Nu prea. Am discutat mai mult despre faptul că 
schimbările astea de instanţă nu prea sunt acceptate, mai 
ales în cazurile delicate. E greu să iei o hotărâre, când e 
vorba de un omor de un asemenea răsunet, fără să te 
plasezi de o parte sau de alta a baricadei. Cu televiziunea şi 
cu presa de astăzi, toată lumea cunoaşte detaliile faptei cu 
mult înainte de derularea procesului. lar cazul acesta le 
întrece pe toate. Şi Denton a admis că n-a mai întâlnit ceva 
asemănător şi a mai spus că va fi greu să găseşti un juriu 
total imparţial, în statul nostru. Să presupunem că procesul 
va avea loc în Ford, şi că inculpatul va fi condamnat. Atunci 
poţi să faci apel, pentru faptul că nu ţi-a fost aprobată 


338 


cererea de schimbare de instanţă. Denton mi-a spus că are 
aceeaşi părere cu mine, în această privinţă. Crede că 
majoritatea celor de la Curte vor fi pentru derularea 
procesului la Clanton. Sigur, nu poţi avea nicio certitudine, 
în acest sens. Am stat mult de vorbă şi-am băut multe 
pahare, încercând să găsim o soluţie. Apropo, vrei să bei 
ceva? 

— Nu, mulţumesc. 

— Nu văd niciun motiv să transferăm procesul. Dacă o 
facem, ne îmbătăm cu apă rece, presupunând că există 
posibilitatea găsirii unui juriu care să nu se fi decis în 
legătură cu acest caz. 

— Vorbiţi de parcă v-aţi fi decis deja, domnule judecător. 

— Aşa e. Nu vom schimba instanţa. Procesul va avea loc, 
aici, în Clanton. Nu prea-mi convine, dar n-am niciun motiv 
să-l mut. Pe lângă asta, îmi place la Clanton. E aproape de 
casă şi sala de tribunal are aer condiţionat. 

Noose luă un dosar, din care scoase un plic. 

— Jake, acesta este un ordin, cu data de astăzi, prin care 
se respinge cererea ta de a schimba instanţa. l-am trimis o 
copie şi lui Buckley, iar aici am una pentru tine. Originalul e 
în plic şi ţi-aş rămâne recunoscător dacă l-ai duce 
funcţionarilor de la tribunal, pentru a-l pune la dosar. 

— Cu plăcere. 

— Cred că fac ceea ce trebuie. Să ştii că m-am gândit 
foarte serios asupra acestui lucru. 

—E o problemă delicată, încercă Jake să-şi arate 
simpatia. 

Noose chemă servitoarea şi-i comandă gin cu apă tonică. 

Insistă să-i arate lui Jake grădina cu trandafiri, aşa că 
petrecură o oră admirând florile. Jake se gândea la Carla şi 
la Hanna, la casa lui, la dinamită, dar din politeţe se 
prefăcu interesat de tot ceea ce-i arăta Ichbod. 

Vineri după-amiaza, Jake îşi amintea totdeauna de 


339 


studenţie, când se întâlnea cu colegii, fie că intrau în câte 
un bar, petrecând ore întregi în discuţii la o bere, fie că 
plecau pe ţărmul lacului Sardis, când era timp frumos, unde 
puteau admira trupurile bronzate ale studentelor din clubul 
feminin universitar. Fetele nu-i băgau în seamă pe studenţii 
beţi de la drept şi se ungeau cu tot felul de uleiuri, ca să-şi 
protejeze pielea. Îi era dor de zilele acelea fără griji. Ura 
Facultatea de drept - orice student normal avea aceleaşi 
simţăminte - dar se gândea cu nostalgie la timpurile bune 
şi frumoase de atunci. Îi era dor mai ales de după-amiezele 
de vineri şi de stilul de viaţă lipsit de griji, deşi stresul era 
de nesuportat, mai ales în anul întâi, când profesorii erau 
mai severi decât trebuia. Îi era dor de zilele când n-avea un 
ban în buzunar, pentru că, oricum, nu-i păsa, iar colegii lui 
erau în aceeaşi situaţie. Acum, când avea un venit, îşi făcea 
mereu griji ba cu ipotecile, ba cu taxele, visând, ca tot 
americanul, să prospere. Nu să se îmbogăţească, doar s-o 
ducă bine. li era dor de Volkswagen-ul lui broască, pentru 
că fusese primul său automobil nou, primit în dar, la 
terminarea liceului, şi, spre deosebire de Saab-ul pe care îl 
avea acum, fusese achitat în întregime. Îi era dor de 
burlăcie, deşi avea un mariaj fericit, şi de berea la halbă, la 
cutie sau la sticlă, pentru că obişnuia s-o bea cu prietenii. 
Nu prea se îmbătase în studenţie, dar îşi amintea de câteva 
ocazii amuzante, când întrecuse măsura. 

Apoi apăruse Carla. O cunoscuse la începutul ultimului 
semestru de studenţie şi se căsătoriseră în şase luni. Era 
foarte frumoasă şi asta îi atrăsese atenţia. La început, 
fusese foarte liniştită şi cam snoabă, ca majoritatea 
membrelor clubului feminin din universitate. Dar descoperi 
curând că era caldă şi sensibilă, fără prea multă încredere 
în sine. Nu înţelesese niciodată cum o frumuseţe ca ea 
putea fi atât de lipsită de siguranţă. Studia artele liberale şi 
nu intenţiona să lucreze decât câţiva ani, după terminarea 


340 


facultăţii. Familia ei avea bani, iar mama sa nu lucrase 
niciodată. Pe Jake îl încântaseră atât banii familiei, cât şi 
faptul că fata nu avea ambiţii în legătură cu realizarea ei 
profesională. Işi dorea o soţie care să stea acasă, să se 
îngrijească pe ea şi să-şi crească liniştită copiii, fără să-şi 
dea aere. Fusese dragoste la prima vedere. 

Dar ea nu accepta băutura. Când fusese copil, tatăl ei 
obişnuia să bea cam mult şi păstra amintiri dureroase în 
această privinţă. Aşa că Jake se lăsă de băutură în ultimul 
semestru şi slăbi vreo şapte kilograme. Arăta grozav şi se 
simţea la fel, îndrăgostit fiind până peste urechi. Dar îi era 
dor de câte o bere. 

După ce ieşeai din Chester, la câteva mile era un 
magazin cu semnul Coors în vitrină. Fusese berea lui 
preferată în studenţie, deşi nu se prea găsea, pe vremea 
aceea. La Ole Miss era o delicatesă şi comerţul cu bere 
Coors la sticlă aducea un profit considerabil în campusul 
universitar. Acum, însă, că o găseai pe toate cărările, lumea 
prefera să bea Budweiser. 

Era vineri şi era cald. Carla se afla la nouă sute de mile 
depărtare. N-avea niciun chef să se ducă la birou. Treburile 
mai puteau aştepta şi până a doua zi. Un ticălos încercase 
să-i omoare familia şi să şteargă din Registrul de 
monumente istorice casa care-i aparţinea. Procesul carierei 
lui avea să aibă loc peste vreo zece zile. El nu era complet 
pregătit şi simţea cum devine din ce în ce mai stresat. 
Pierduse cea mai importantă moţiune de dinainte de 
proces. Şi-i era sete. Jake opri şi cumpără o jumătate de 
duzină de cutii cu bere. 

Străbătu cele şaizeci de mile dintre Chester şi Clanton, în 
două ore. Nu se grăbi; admiră peisajul şi termină toată 
berea. Se oprise de două ori, ca să se uşureze şi mai 
cumpără nişte Coors. Se simţea nemaipomenit. În starea în 
care se afla, nu putea să meargă decât într-un singur loc. 


341 


Bineînţeles, nu acasă, nici la birou, nici la tribunal, să 
îndosarieze porcăria aia pe care i-o dăduse Ichabod. şi 
parcă maşina în spatele Porsche-ului şi se strecură pe 
trotuar cu berea rece în mână. Ca de obicei, Lucien se 
legăna uşor în balansoar, pe verandă, bând şi citind un 
tratat asupra apărării bazate pe iresponsabilitate. Inchise 
cartea şi zâmbi, la vederea berii din mâna asociatului său. 
Jake rânji şi el. 

— Cu ce ocazie, Jake? 

— Aaa, nimic special. Pur şi simplu mi-a fost sete. 

— Da, da. Dar ce-o să zică nevastă-ta? 

— Nu-mi dă ea mie ordine! Sunt propriul meu stăpân. Eu 
sunt şeful. Dacă vreau să beau bere, atunci beau; şi ea n- 
are ce să zică. 

Jake sorbi cu sete. 

— Trebuie să fie plecată pe undeva. 

— În Carolina de Nord. 

— Când a plecat? 

— La şase dimineaţa. A luat avionul din Memphis, 
împreună cu Hanna. Va sta la părinţii ei până după 
terminarea procesului. Au o vilă pe malul mării unde-şi 
petrec verile. 

— Ea a plecat în dimineaţa asta şi tu te-ai şi îmbătat! 

— Încă nu m-am îmbătat, zise Jake. 

— De când bei? 

— De vreo două ore. Am cumpărat o jumătate de duzină, 
după ce-am plecat de la Noose de-acasă, pe la unu şi 
jumătate. Dar tu, de când bei? 

— Ca de obicei, de la micul dejun. De ce-ai fost acasă la 
Noose? 

— Am stat de vorbă despre proces, în vreme ce luam 
masa de prânz. A refuzat să transfere procesul. 

— Poftim?! 

— Exact! Procesul va avea loc la Clanton. 


342 


Lucien îşi luă paharul şi îl clătină în mână. 

— Sallie! ţipă el. Apoi întrebă: Şi-a argumentat 
hotărârea? 

— Da. A spus că e imposibil să găseşti undeva un juriu 
care să nu aibă deja o părere în legătură cu acest caz. 

— Ţi-am spus eu c-aşa o să se-ntâmple! Asta-i o judecată 
de bun-simt, dar nu şi una juridică. Noose greşeşte. 

Sallie aduse băutura şi luă din berea lui Jake s-o pună la 
frigider. Lucien sorbi o gură şi-şi linse buzele. Apoi se şterse 
cu mâneca şi mai bău puţin. 

— Ştii ce-nseamnă asta, nu-i aşa? întrebă el. 

— Sigur că da. Un juriu alb în întregime. 

— Da; şi un drept de apel, în cazul în care Carl Lee va fi 
condamnat. 

— Nu te baza pe asta. Noose s-a consultat deja cu cei de 
la Curtea Supremă. Zice că vor fi de partea lui, dacă se 
pune problema. Crede că n-are de ce se teme. 

— E un idiot! Pot să-i dau vreo douăzeci de exemple, 
când a fost schimbată instanţa. Cred că se teme să mute 
procesul. 

— De ce să-i fie frică lui Noose? 

— Pentru că e şantajat. 

— De cine? 

Lucien admira lichidul auriu din pahar şi amesteca 
cuburile de gheaţă cu degetul. Rânjea de parcă ar fi ştiut 
ceva şi aştepta să fie rugat ca să spună. 

— De cine? întrebă din nou Jake, uitându-se la prietenul 
său, cu ochii mici şi înroşiţi. 

— De Buckley, rosti Lucien, plin de sine. 

— De Buckley, repetă Jake. Nu înţeleg. 

— Ştiam că n-o să înţelegi. 

— Te superi dacă te rog să-mi explici şi mie? 

— Cred că am să-ţi explic despre ce e vorba. Dar numai 
dacă îmi promiţi că nu spui nimănui. E foarte confidenţial. 


343 


Am aflat dintr-o sursă absolut serioasă. 

— De la cine? 

— Nu pot să-ţi dezvălui. 

— Cine ţi-a spus? insistă Jake. 

— N-auzi că nu pot să divulg? Nu ţi-e clar? 

— Cum poate Buckley să-l preseze pe Noose? 

— Dacă m-asculţi, am să-ţi spun. 

— Buckley n-are nicio influenţă asupra lui Noose. 
Judecătorul îl dispreţuieşte. Mi-a spus-o chiar el, astăzi. În 
timp ce mâncam. 

— Imi dau seama. 

— Atunci, cum poţi să spui că-l ascultă pe Buckley? 

— Dacă taci o dată din gură, am să-ţi explic. 

Jake termină berea şi strigă după Sallie. 

— Ştii bine ce curvă politică nenorocită e Buckley. 

Jake dădu din cap. 

— Ştii cât îşi doreşte să câştige procesul ăsta. Dacă se- 
ntâmplă acest lucru, crede că poate începe campania 
pentru postul de procuror general. 

— Vrei să spui, guvernator. 

— Indiferent ce. E foarte ambițios. Înţelegi? 

— Da. 

— Are tot felul de căţei, în diverse funcţii, pe care i-a pus 
să-l sune pe Noose şi să-i sugereze să nu mute procesul din 
Ford. Au ajuns chiar să-i spună că, dacă acceptă transferul 
procesului, la următoarele alegeri va pierde postul de 
judecător. Dacă însă îl lasă la Clanton, îl vor sprijini. 

— Nu-mi vine să cred. 

— Treaba ta! Da’ să ştii că-i adevărat. 

— De unde ai aflat? 

— Am eu sursele mele. 

— Cine l-a sunat? 

— Să-ţi dau un exemplu. Îţi aminteşti de hoţul ăla care-a 
fost şerif în comitatul Van Buren? Motley? L-a prins FBl-ul, 


344 


dar acum e liber. Şi are încă multă trecere în comitatul lui. 

— Da, îmi amintesc de el. 

— Ştiu foarte sigur că s-a dus acasă la Noose, împreună 
cu vreo doi amici, şi i-a spus franc să lase procesul la 
Clanton. Buckley i-a pus la cale. 

— Şi Noose ce-a zis? 

— S-au înjurat reciproc, iar Motley i-a spus judecătorului 
că n-o să obţină nici cincizeci de voturi, la alegerile viitoare. 
l-au promis c-o să anuleze buletinele cu numele lui şi că le 
vor completa pe cele goale, ştii tu cum se fac alegerile, în 
Van Buren. lar Noose e conştient că aşa vor proceda. 

— Şi de ce-şi face griji? 

— Jake, nu fi prost. E un om bătrân, care nu mai poate fi 
decât judecător. Ţi-l imaginezi, cumva, începând să practice 
avocatura? Câştigă şaizeci de mii pe an şi-o să moară de 
foame, dacă nu mai e ales. Majoritatea judecătorilor sunt ca 
el. Trebuie să ţină de slujba asta cu dinţii. lar Buckley ştie 
lucrul ăsta şi îi bate la cap pe toţi bigoţii din ţinut că 
procesul nu trebuie mutat din Clanton, pentru ca Hailey să- 
şi ia pedeapsa. Din acest motiv, judecătorul e strâns cu uşa. 

Băură în linişte câteva minute, legănându-se amândoi în 
balansoarele lor. Berea era excelentă. 

— Şi mai e ceva. 

— In legătură cu cine? 

— Cu Noose. 

— Ce? 

— A fost şi ameninţat. Nu din punct de vedere politic, ci 
cu moartea. Am auzit că face pe el de frică. A chemat 
poliţia să-i păzească locuinţa şi poartă pistol. 

— Cunosc simţământul ăsta, murmură Jake. 

— Da, am auzit. 

— Ce-ai auzit? 

— De chestia cu dinamita. Cine era tipul? 

Jake rămase cu gura căscată. Se uită la Lucien fără 


345 


expresie, alb ca varul. 

— Nu pune întrebări. Mi-a spus un informator de-al meu. 
Cine era tipul? 

— Nimeni nu ştie. 

— Se pare că un profesionist. 

— Mersi. 

— Eşti bine-venit aici. Am cinci dormitoare. 

Soarele apusese la opt şi un sfert, când Ozzie îşi parcă 
maşina în spatele Saab-ului, care, la rândul său, se afla în 
spatele Porsche-ului. Se îndreptă spre scările care duceau 
pe verandă. Lucien fu primul care îl văzu. 

— Te salut, şerifule! rosti el cu limba împleticită. 

— Bună seara, Lucien. Jake unde e? 

Lucien făcu un semn cu capul spre capătul terasei, unde 
avocatul zăcea în balansoar. 

— Trage un pui de somn, explică Lucien plin de 
solicitudine. 

Ozzie străbătu podeaua scârţâitoare şi se opri în faţa 
trupului intrat, parcă, în comă. Auzi un sforăit liniştit. Îl 
înghionti uşor în coaste. Jake deschise ochii şi se chinui să 
stea în capul oaselor. 

— M-a căutat Carla la birou şi m-a întrebat de tine. E 
foarte îngrijorată. A sunat toată după-amiaza şi nu te-a 
găsit. Nu ştia nimeni nimic de tine. Îi era teamă c-ai murit. 

Jake se frecă la ochi, legănându-se uşor. 

— Spune-i că n-am murit. Spune-i că m-ai văzut şi c-ai 
stat de vorbă cu mine şi că n-ai nici cea mai mică îndoială 
că sunt viu şi nevătămat Mai spune-i c-o sun mâine. Te rog, 
Ozzie, aşa să-i spui! 

— Nici vorbă, băiete! Eşti om în toată firea. Sun-o tu şi 
spune-i! Ozzie cobori de pe verandă. N-avea niciun chef de 
glume. Jake se îndreptă, clătinându-se, spre uşa care ducea 
în încăpere. 

— Unde-i telefonul? strigă el la Sallie. 


346 


În vreme ce forma numărul, îl auzi pe Lucien râzând în 
hohote. 


347 


26 


Ultima mahmureală de care-şi amintea fusese în vremea 
facultăţii, cu cinci-şase ani înainte. Nu mai ştia exact data, 
dar senzaţia cumplită de greutate în creier, gura uscată, 
respiraţia anevoioasă şi arsura din ochi îi redeşteptară 
amintiri vii, de pe vremea când sorbea cu nesaţ din băutura 
aceea maronie şi gustoasă. 

Îşi dădu seama că nu-i de glumit, îndată ce deschise 
ochiul stâng. Pleoapele celuilalt îi erau lipite şi nu le putea 
desface decât cu degetele. Nu îndrăzni nici să mişte. Stătea 
acolo, pe canapea, întins, complet îmbrăcat, cu pantofii în 
picioare, ascultând zgomotul acela ciudat din creier, 
uitându-se la ventilatorul din tavan care se rotea uşor. li era 
greață. Ceafa îl durea, pentru că nu avea pernă. Picioarele 
îi zvâcneau din cauza pantofilor. Burta îi ghiorăia şi-i venea 
să vomite. În momentul acela, moartea ar fi fost o 
binecuvântare. 

Jake avea probleme mari după beţie, pentru că nu putea 
să doarmă până nu-şi revenea. Odată ce deschidea ochii şi 
începea să-i vâjâie capul, somnul refuza să mai vină. Nu 
putuse niciodată să înţeleagă acest lucru. Prietenii lui de la 
facultate puteau dormi zile-n şir după beţie. El, însă, 
niciodată. Abia dacă reuşea să se odihnească vreo câteva 
ore după ultimul pahar. 


348 


De ce zece, cincisprezece sau chiar douăzeci? Pierduse, 
oricum, şirul. După a şasea bere, nu le mai simţea gustul şi, 
din acel moment, nu mai bea decât de dragul de a se 
îmbăta. Lucien se arătase plin de solicitudine. O trimisese 
pe Sallie la magazin să cumpere o ladă întreagă de bere 
Coors, pe care o plătise el, cu mult drag, şi, apoi, îl 
încurajase pe Jake să bea. Mai rămăseseră doar câteva 
cutii. Totul se întâmplase numai din cauza lui Lucien. 

Îşi mişcă picioarele, unul câte unul, şi le puse cu greutate 
în pământ. Îşi frecă uşor tâmplele, fără niciun folos. Trase 
adânc aer în piept, dar inima îi bătea cu putere, pompând 
mai mult sânge în creier, alimentând „ciocanele” minuscule 
care făceau zgomotul acela infernal. Trebuia să bea apă. 
Limba i se uscase de tot, aşa că-i venea să stea cu gura 
deschisă, precum câinii, vara. O, Doamne, de ce? 

Se ridică încet, cu grijă şi se târî până în bucătărie. Becul 
de deasupra sobei avea un abajur destul de mare, şi totuşi 
lumina îi străpungea ochii. Şi-i frecă şi încercă să şi-i curețe 
cu degetele lui urât mirositoare. Bău încet apa caldă, care i 
se prelinse pe lângă colţurile gurii. Nu-i păsa. Sallie va 
şterge podeaua. Ceasul de pe masă arăta două şi jumătate. 
Luându-şi avânt, traversă camera de zi şi ieşi pe verandă. 
Era plină încă de cutii goale de bere. De ce? 

Făcu un duş fierbinte la el la birou, timp de o oră. Nu-i 
mai venea să iasă. Scăpă de unele mici dureri, dar 
ameţeala violentă din creier nu se domoli. Işi aminti că, 
într-o astfel de situaţie, pe vremea când era student, 
reuşise să-şi amelioreze starea bând încă o bere. Dar acum, 
îi venea să vomite numai când se gândea la băutură. Se 
întinse pe masa de şedinţe, numai în chiloţi, şi îşi dori să 
moară. Avea o asigurare pe viaţă destul de mare. Aşa că nu 
s-ar fi atins nimeni de casa lui. Noul avocat putea obţine o 
amânare a procesului. Nu mai erau decât nouă zile. Timpul 
îl presa, devenise preţios, iar el irosise o zi cu beţia lui 


349 


nesăbuită. Apoi se gândi la Carla. Capul începu să-i vâjăie şi 
mai tare. Încercase să pară treaz la telefon. Îi spusese că 
studiase toată după-amiaza, împreună cu Lucien, nişte 
cazuri de iresponsabilitate şi că a vrut să sune mai 
devreme, însă nu mersese telefonul. Dar limba i se 
îngroşase, iar cuvintele-i ieşeau greu din gură, aşa că ea îşi 
dăduse seama că e beat. Se înfuriase, dar se controlase. Il 
întrebase dacă mai aveau casa, iar el îi răspunse da şi fu 
singurul lucru pe care îl crezu, din tot ceea ce-i spusese el. 

Pe la şase şi jumătate, o sună din nou. Se gândea că ova 
impresiona dacă îi va spune că a stat toată noaptea la birou 
şi a lucrat. Dar n-a fost aşa. Incercă din greu să pară vesel, 
dar nici asta nu ţinu. 

— Cum te simţi? insistă ea. 

— Nemaipomenit! zise el, închizând ochii. 

— La ce ora te-ai băgat în pat? 

„Ce pat?” gândi Jake. 

— Imediat după ce te-am sunat. 

Ea tăcu. 

— Am venit la birou la trei noaptea, zise el cu mândrie. 

— La trei?! 

— Da, n-am putut să dorm. 

— Dar n-ai dormit nici joi noaptea. 

Simţi o undă de îngrijorare în glasul ei rece, până atunci, 
şi se simţi mai bine. 

— E-n regulă. Am să stau mai mult la Lucien, săptămâna 
care vine şi cealaltă. Cred că e mai sigur acolo. 

— Dar ai şi garda de corp, nu-i aşa? 

— Da, pe Nesbit. Doarme în maşină, în parcare. 

Ea ezită o clipă, iar el simţi cum se-ncălzesc firele de 
telefon. 

— Mă tem pentru tine, zise ea tandru. 

— N-o să mi se întâmple nimic, draga mea. Te sun eu 
mâine. Am foarte mult de lucru. 


350 


Puse receptorul jos, se duse la toaletă şi vomită. 


x 


Jake ignoră vreo cincisprezece minute bătăile insistente 
de la uşă. În orice caz, oricine era, ştia cu siguranță că el e 
înăuntru, de aceea nu se dădea bătut. Până la urmă Jake 
ieşi în balcon şi strigă: 

— Cine-i acolo? Femeia se depărtă puţin de casă şi se 
sprijini de un BMW negru, parcat lângă Saab-ul lui Jake. Işi 
ţinea mâinile adânc în buzunarele jeanşilor decoloraţi şi 
strâmţi. Soarele puternic o orbea, aşa cum se uita în sus, 
iluminându-i, totodată, părul auriu-roşcat. 

— Sunteţi Jake Brigance? zise ea, punând mâna streaşină 
la ochi. 

— Da. Ce doriţi? 

— Trebuie să stau de vorbă cu dumneavoastră. 

— Sunt foarte ocupat. 

— Ştiu, dar e ceva important. 

— Aveţi nevoie de serviciile mele? întrebă el, dându-şi 
însă imediat seama că nu era aşa. 

— Nu. Vreau să vă răpesc numai cinci minute. 

Jake cobori şi deschise uşa. Fata intră degajat, ca la ea 
acasă. Îi strânse mâna ferm şi se prezentă: 

— Sunt Ellen Roark. 

— Încântat de cunoştinţă, zise el, arătându-i un scaun de 
lângă uşă. 

Jake se aşeză pe un colţ al biroului lui Ethel. 

— O singură silabă sau două? 

— Poftim? 

— Vă numiţi Rork sau Row Ark? 

— R-o-a-r-k. Rork e la Boston şi Row Ark, în Mississippi. 

— Te deranjează dacă-ţi spun Ellen? 

— Chiar te rog. În două silabe! Pot să-ţi spun Jake? 


351 


— Sigur că da! 

— Bine. Oricum, n-aveam de gând să mă adresez cu 
„domnule”. 

— Eşti din Boston, nu-i aşa? 

— Da, m-am născut la Boston. Tata se numeşte Sheldon 
Roark şi e un avocat criminalist vestit. 

— N-am avut plăcerea. Ce vânt te-aduce în Mississippi? 

— Studiez dreptul, la Ole Miss. 

— La Ole Miss?! Cum de-ai ajuns acolo? 

— Mama e din Natchez. Făcea parte din liga feminină de 
la Ole Miss. Apoi, s-a mutat la New York, unde l-a cunoscut 
pe tata. 

— Şi eu m-am însurat cu o fată drăguță din liga asta. 

— Sunt toate una şi una. 

— Vrei o cafea? 

— Nu, mulţumesc. 

— Acum, că am făcut cunoştinţă, poţi să-mi spui ce vânt 
te-aduce la Clanton? 

— Carl Lee Hailey. 

— Nu mă surprinde. 

— Termin facultatea în decembrie şi-mi fac practica de 
vară la Oxford, sub îndrumarea lui Guthrie. M-am cam 


plictisit. 
— Aaa, cu nebunul de George Guthrie. 
— Da, aşa e. 


— Ştii că m-a trântit la examen, în anul întâi? 

— De fapt, am venit să te-ajut la proces. 

Jake zâmbi şi se aşeză pe scaunul lui Ethel. O studie cu 
atenţie. Tricoul negru, bine călcat, i se potrivea de minune, 
subliniindu-i linia frumoasă a sânilor. Se vedea că nu poartă 
sutien. Părul des şi ondulat îi cădea greu pe umeri. 

— Ce te face să crezi c-aş avea nevoie de ajutor? 

— Ştiu că nu lucrezi cu nimeni şi că n-ai funcţionar 
juridic. 


352 


— De unde ştii toate astea? 

— Din Newsweek. 

— Aha! O publicaţie minunată! Ţi-a plăcut poza, nu-i aşa? 

— Păreai cam ţeapăn, dar nu era rea. În orice caz, arăţi 
mai bine în realitate. 

— Cu ce recomandări te poţi lăuda? 

— Mă trag dintr-o familie genială. Am luat bacalaureatul 
cu summa cum laude şi sunt a doua din anul meu, la 
facultate. Vara trecută am lucrat la Liga de Apărare a 
Prizonierilor din Sud şi-am luat parte la şapte procese 
importante. L-am văzut pe Elmer Wayne Doss murind pe 
scaunul electric, în Florida, şi pe Willie Ray Ash, când i s-a 
făcut injecţia cu otravă, în Texas. Când am timp, redactez 
scrisori pentru ACLU şi, chiar acum, mă ocup de apelul unor 
condamnaţi la moarte, în cadrul unei firme din 
Spartanburg, Carolina de Sud. Am crescut în biroul de 
avocatura al tatălui meu şi-am făcut cercetări juridice, 
înainte chiar de a învăţa să conduc. L-am urmărit 
ocupându-se de criminali, de hoţi, de terorişti, de violatori, 
de copii care îşi omorâseră părinţii, de părinţi care îşi 
omorâseră copiii. Munceam patruzeci de ore în biroul lui, pe 
când eram la liceu, şi cincizeci când eram la colegiu. Are 
optsprezece avocaţi în subordine, toţi foarte inteligenţi şi 
talentaţi. E un mediu excelent pentru formarea unui 
criminalist şi-am fost acolo, alături de ei, paisprezece ani. 
Îmi doresc să devin un bun avocat. Îmi voi începe cariera la 
douăzeci şi cinci de ani şi visul meu este să lupt împotriva 
pedepsei cu moartea. 

— Asta-i tot? 

— Tata-i putred de bogat şi, deşi suntem catolici de rit 
irlandez, eu sunt singurul copil. Am mai mulţi bani ca tine, 
aşa că voi lucra pe gratis. Vei avea un funcţionar juridic fără 
salariu, angajat pentru trei săptămâni. Mă voi ocupa de 
cercetare, voi bate la maşină, voi răspunde la telefon. Dacă 


353 


e nevoie, am să-ţi car servieta şi-am să-ţi fac cafeaua. 

— Mi-a fost teamă că vrei să te iau partener la proces. 
__— Nu. Sunt femeie şi ştiu ce înseamnă asta aici, în sud. 
Imi cunosc lungul nasului. 

— De ce te interesează atât cazul ăsta? 

— Vreau să stau în sala de judecată. Imi plac la nebunie 
procesele de omor, unde e vorba de viaţă şi de moarte, iar 
tensiunea face aerul irespirabil; când sala e plină de lume şi 
de poliţie; unde oamenii sunt cuprinşi de ură împotriva 
acuzatului, iar avocaţii se străduiesc din răsputeri să-l 
scoată nevinovat. Sunt înnebunită după o asemenea 
atmosferă. Şi ăsta e procesul proceselor. Nu sunt din sud şi 
locul acesta m-a înspăimântat totdeauna, dar mă şi simt 
atrasă de el, într-un mod aproape pervers. Nu îmi pot 
explica de ce, dar mă fascinează. Implicaţiile rasiale sunt 
enorme. Tata mi-a spus că ar apăra pe gratis, într-un 
asemenea proces, un părinte care a omorât doi albi care i- 
au violat fetiţa. 

— Spune-i să stea la locul lui, în Boston. 

— E procesul visurilor oricărui avocat. Nu vreau decât să-l 
urmăresc. lţi promit că n-o să te încurc cu nimic. Numai să 
mă laşi să lucrez în umbră şi să văd ce se-ntâmplă. 

— Judecătorul Noose nu suportă femeile avocat. 

— Aşa se-ntâmplă cu toţi juriştii din sud. Dar eu nu sunt 
avocat, ci student la drept. 

— Am să te las să-i explici tu diferenţa. 

— Deci, mă angajezi, nu-i aşa? 

Jake îşi întoarse privirea şi respiră adânc. Îl cuprinsese o 
uşoară greață. Ameţise iar şi simţea nevoia să se ducă la 
toaletă. 

— Da, te angajez. Aş putea face nişte cercetări 
suplimentare. Cazurile astea sunt foarte complicate, cred 
că nu e nevoie să-ţi mai spun. 

Fata zâmbi fericită. 


354 


— Când începem? 

— Chiar acum. 

Jake o conduse în camera secretă de la etaj. Apoi o duse 
în sala de şedinţe, unde îi puse dosarul în faţă. Fata îl studie 
timp de o oră. 

La două şi jumătate, Jake se trezi, după un pui de somn, 
pe canapea. Cobori în sala de şedinţe. Fata scosese din raft 
o mulţime de cărţi, pe care le împrăştiase pe masă, 
însemnându-şi anumite pagini. Acum îşi lua notițe. 

— Ai o bibliotecă frumuşică. 

— Unele din cărţile acestea n-au fost deschise de 
douăzeci de ani. 

— Am observat după praf. 

— Ţi-e foame? 

— Foarte. 

— După colţ e o cârciumă unde se servesc mâncăruri 
grase şi cereale. 

— Sună promiţător. 

Se duseră împreună la Claude, unde nu era prea multă 
lume, pentru sâmbăta după-amiază. Erau singurii albi din 
local. Patronul lipsea, aşa că liniştea era de-a dreptul 
asurzitoare. Jake comandă chiftele cu brânză, rondele de 
ceapă prăjită şi trei prafuri pentru dureri de cap. 

— Te doară capul? 

— Rău de tot. 

— Din cauza stresului? 

— Nu. Sunt mahmur. 

— Mahmur? Credeam că nu bei decât ceai. 

— De unde-ai mai auzit-o şi pe-asta? 

— Din Newsweek. Scria în articolul acela că eşti un 
familist model, că nu te pasionează decât munca ta, că eşti 
prezbiterian, că fumezi trabucuri ieftine şi nu bei nimic. 

— Chiar crezi tot ce citeşti? 

— Nu. 


355 


— Bine. Ca să-ţi spun, azi-noapte m-am făcut cui şi-am 
dat la boboci toată dimineaţa. 

Fata râse amuzată. 

— Ce bei, de obicei? 

— Nici nu-mi mai aduc aminte. De fapt, pân-aseară, 
uitasem cu totul ce-mi place. N-am mai băut din studenţie, 
şi sper să n-o mai fac vreodată. Uitasem ce rău e după. 

— De ce beau avocaţii aşa mult? 

— Învață asta de la facultate. Tatăl tău bea? 

— Glumeşti?! Doar suntem catolici! 

— Tu bei? 

— Bineînţeles! Tot timpul, zise ea cu mândrie. 

— Atunci vei fi o avocată grozavă! 

Jake amestecă prafurile într-un pahar cu apă cu gheaţă şi 
le înghiţi pe nerăsuflate. Se strâmbă şi se şterse la gură. 
Fata îl urmărea cu un zâmbet amuzat. 

— Ce-o să spună soţia ta? 

— In legătură cu ce? 

— Cu beţia. 

— Nu ştie. M-a părăsit ieri-dimineaţă. 

— Îmi pare rău. 

— S-a dus la părinţii ei, până după proces. Am primit 
telefoane anonime de ameninţare cu moartea, iar ieri- 
dimineaţă ne-au pus dinamită la fereastra dormitorului. 
Poliţia a aflat la timp şi i-a prins. Se pare că e mâna Klan- 
ului. Era, acolo, suficientă dinamită pentru a ne distruge 
casa şi a ne omori pe toţi. Cred că ăsta-i un motiv serios 
pentru a te îmbăta. 

— Îmi pare rău. 

— Slujba pe care tocmai ai obținut-o e foarte periculoasă. 
E bine să ştii de la început. 

— Am mai fost ameninţată. Vara trecută, la Dothan, 
Alabama, am apărat doi adolescenţi negri, acuzaţi de 
sodomizarea şi de strangularea unei bătrâne albe, de 


356 


optzeci de ani. Niciun avocat din tot statul n-a vrut să ia 
cazul, aşa că au chemat Liga de Apărare. Am fost primiţi în 
oraş ca nişte intruşi, gata să fim linşaţi la orice colţ de 
stradă. În viaţa mea nu m-am simţit atât de duşmănită. 
Locuiam ascunşi într-un motel dintr-un oraş vecin, unde ne- 
am simţit în siguranţă, până-ntr-o seară, când m-au atacat 
doi bărbaţi în hol şi-au încercat să mă răpească. 

— Şi cum ai scăpat? 

— Port totdeauna la mine un pistolaş şi i-am convins că 
ştiu să mă folosesc de el. Mi l-a dat tata, când am împlinit 
cincisprezece ani. Am şi permis de portarmă. 

— Trebuie să fie un tip nemaipomenit, tatăl tău. 

— S-a atentat la viaţa lui de nenumărate ori. Se ocupă de 
cazurile cele mai controversate, de genul celor despre care 
citeşti în ziare, unde opinia publică cere spânzurarea 
imediată a inculpatului, fără proces şi fără avocat. Asta Îl 
pasionează pe el. E însoţit permanent de o gardă de corp. 

— Mare lucru! Şi eu am unul. Il cheamă Nesbit şi nu e-n 
stare să nimerească niciun elefant! Mi l-au pus, ieri, la 
dispoziţie. 

Sosi şi mâncarea. Fata dădu la o parte roşiile şi ceapa şi-i 
oferi lui Jake cartofii prăjiţi. Ciugulea ca o păsărică, în 
vreme ce grăsimea îi picura în farfurie. După fiecare 
înghiţitură, se ştergea la gură. Faţa îi era plăcută şi avea o 
expresie caldă, pe care se citea nonconformismul. Jake îşi 
dădu seama că nu e proastă deloc. Nu se farda. Nici n-avea 
nevoie. Nu era frumoasă, dar nici nu căuta să fie. Avea 
tenul palid al oamenilor cu părul roşcat, punctat ici-colo de 
câte un pistrui. Nasul îi era mic şi ascuţit, iar când râdea, 
făcea gropiţe. Avea un zâmbet provocator şi misterios. 
Ochii de un verde metalic deveneau ficşi când începea să 
vorbească. Avea o faţă inteligentă, extrem de atrăgătoare. 
Jake mesteca, încercând să nu se uite în ochii ei. Mâncarea 
grea îi drese stomacul şi, pentru prima oară după beţie, îşi 


357 


dori să trăiască. 

— Spune-mi, de ce ai ales Ole Miss? întrebă el. 

— Au o şcoală bună. 

— Şi eu am studiat acolo. Dar nu prea vin studenţi 
eminenti din nord. De obicei, se duc la Ivy League. 

— Tata nu-i poate suferi pe cei de la Ivy League. Pe 
vremea când şi-a făcut studiile acolo, era foarte sărac şi a 
fost adesea umilit de avocaţii bogaţi, de familie bună. 
Acum, râde de ei. Mi-a spus să mă duc oriunde, în ţara asta, 
să studiez, numai la Ivy League, nu, că nu-mi dă niciun ban! 
Apoi, mai era şi mama, cu poveştile ei fermecătoare despre 
regiunile din sud. Am vrut să mă conving singură. In afară 
de aceasta, cei de-aici sunt hotărâți să practice în 
continuare pedeapsa cu moartea, aşa că, mai mult ca sigur, 
mă voi stabili aici. 

— De ce eşti atât de pornită împotriva pedepsei cu 
moartea? 

— Ce, tu nu eşti? 

— Nu. Eu sunt chiar pentru. 

— Incredibil! Şi asta o spune avocatul unui criminal! 

— Mi-aş dori să ne întoarcem la execuțiile publice, de pe 
pajiştea din faţa tribunalelor! 

— Râzi de mine, nu-i aşa? 

— Deloc. 

Fata se opri din mâncat. Zâmbetul de pe buze îi dispăru. 
Ochii îi străluciră ameninţători şi încercă să descopere o 
urmă de slăbiciune pe faţa lui. 

— Chiar vorbeşti serios? 

— Foarte. Necazul cu pedeapsa capitală e că n-o aplicăm 
destul. 

— l-ai spus asta şi domnului Hailey? 

— Domnul Hailey nu merită pedeapsa cu moartea. Dar 
cei doi care i-au violat fetiţa, da. 

— Înţeleg. Pe ce criterii stabileşti cine merită şi cine nu 


358 


să fie omorât? 

— Foarte simplu. Studiez fapta şi criminalul. Dacă ai de-a 
face cu un traficant de droguri care-a omorât un ofiţer de 
poliţie, atunci îl trimiţi la camera de gazare. Dacă e un 
vagabond care violează o fetiţă de trei ani şi-o sufocă apoi 
într-o groapă cu noroi, moartea lui înseamnă o uşurare 
pentru toată lumea. Dacă e vorba de un evadat care ajunge 
la o fermă şi torturează nişte bătrâni, apoi le dă foc, nimic 
mai potrivit ca scaunul electric. lar când doi ticăloşi 
violează un copil de zece ani, apoi îi rup maxilarul cu 
cizmele lor ascuţite de cowboy, singura plăcere care-ţi mai 
rămâne e să-i auzi văicărindu-se în camera de gazare. Deci, 
e foarte simplu. 

— E o barbarie! 

— Astfel de crime sunt barbare. Moartea e prea frumoasă 
pentru oameni de genul ăsta. 

— Şi dacă domnul Hailey va fi condamnat la moarte? 

— Dacă se întâmplă aşa ceva, următorii zece ani mi-i voi 
petrece făcând apeluri şi luptând din răsputeri să-i salvez 
viaţa. lar dacă nu voi reuşi, în momentul în care va fi pus pe 
scaunul electric voi veni în faţa închisorii împreună cu toţi 
iezuiţii şi cu alte suflete nobile, şi vom mărşălui cu lumânări 
aprinse în mână, cântând imnuri de slavă. Apoi, voi sta 
alături de copiii şi de văduva lui, lângă mormântul din 
cimitir, şi voi blestema ceasul în care l-am cunoscut. 

— Ai asistat, vreodată, la o execuţie? 

— Nu, după câte-mi amintesc! 

— Eu am asistat la două. Cred că ţi-ai schimba părerea, 
dacă ai vedea vreuna. 

— Bun. Atunci, nu voi asista la niciuna. 

— E un lucru oribil. 

— Erau şi familiile victimelor de faţă? 

— Da, în ambele cazuri. 

— Erau şi ei îngroziţi? Şi-au schimbat cumva atitudinea? 


359 


Bineînţeles că nu! Coşmarul lor luase sfârşit. 

— Sunt surprinsă că gândeşti aşa. 

— lar eu sunt uimit când întâlnesc oameni ca tine. Cum 
poţi risipi atâta energie, să încerci să salvezi nişte oameni 
care şi-au „cerşit” condamnarea la moarte şi au obținut-o, 
conform legii? 

— Care lege? De exemplu, în Massachusetts nu există 
aşa ceva. 

— Nu mai spune! La ce te poţi aştepta de la un stat ca 
ăsta? Voi aţi fost totdeauna în contradicţie cu restul ţării. 

Nici nu se mai gândeau la chiftelele cu brânză. Vorbeau 
din ce în ce mai tare. Jake se uită în jur şi observă că erau 
priviţi. Ellen zâmbi din nou şi-i luă o rondea de ceapă din 
farfurie. 

— Ce părere ai de ACLU? întrebă ea, ronţăind. 

— Sunt convins că ai legitimaţia de membru în geantă. 

— Aşa e. 

— Atunci, eşti concediată. 

— M-am înscris în ACLU de la şaisprezece ani. 

— Aşa târziu? Bănuiesc c-ai fost ultima din cercetaşele de 
la tine, din şcoală, care a aderat la organizaţie. 

— N-ai niciun pic de respect pentru Carta Drepturilor 
Omului? 

— O ador! Îi dispreţuiesc, însă, pe judecătorii care o 
interpretează. Mănâncă! 

Îşi terminară chiftelele liniştiţi, uitându-se, pe furiş, unul 
la altul. Jake comandă cafea şi încă două prafuri pentru 
dureri de cap. 

— Ei, şi cum facem să câştigăm acest caz? 

— Noi? 

— Mai lucrez încă pentru tine, nu-i aşa? 

— Sigur. Numai că vreau să-ţi reamintesc că eu sunt 
şeful, iar tu, subalternul. 

— S-a făcut, şefu'! Care-i strategia? 


360 


— Tu, cum ai proceda? 

— Păi, din ceea ce ştiu, clientul nostru şi-a plănuit cu grijă 
omorul şi i-a ucis pe cei doi cu sânge rece, la şase zile după 
viol. Se pare că ştia bine ce face. 

— Aşa e. 

— Înseamnă că nu avem nicio modalitate de apărare. Aşa 
că vei cere pedeapsa cu închisoarea pe viaţă, ca să scape 
de camera de gazare. 

— Trebuie să recunosc, eşti o adevărată luptătoare. 

— Glumeam. Singura noastră şansă e pledoaria bazată 
pe iresponsabilitate. Şi lucrul ăsta pare imposibil de 
demonstrat. 

— Cunoşti regulamentul M'Naghten? întrebă Jake. 

— Da. Avem un psihiatru? 

— Oarecum. Va spune tot ce vrem noi, dacă nu cumva se 
îmbată la proces. Va fi greu să-l împiedicăm. 

— Nu trăiesc decât pentru noile încercări pe care mi le 
oferă sala de tribunal. 

— Bine, atunci, Row Ark, să ne apucăm de lucru. la un 
şerveţel. Şeful tău îţi dictează nişte instrucţiuni. 

Fata se conformă. 

— Vreau un rezumat al tuturor deciziilor luate, după 
regulamentul M'Naghten, de Curtea Supremă a statului 
Mississippi, în ultimii cincizeci de ani. S-ar putea să fie vreo 
sută. În 1976, a avut loc celebrul caz Hill, când s-a optat 
pentru o definire mai liberală a iresponsabilităţii. Să-mi faci 
un rezumat scurt, nu mai mult de douăzeci de pagini. Ştii să 
baţi la maşină? 

— Nouăzeci de cuvinte pe minut. 

— Eram sigur. Aş vrea să fie gata miercuri. 

— S-a făcut. 

— Mai sunt câteva lucruri pe care aş vrea să le pun la 
punct. Ai văzut fotografiile celor doi, după ce-au fost 
împuşcaţi? Ar trebui să găseşti o modalitate să nu apară în 


361 


faţa juraţilor. 

— Nu va fi simplu. 

— Violul este punctul forte în apărarea asta. Vreau ca 
juriul să aibă cât mai multe detalii. Lucrul ăsta trebuie bine 
studiat. Am vreo trei cazuri de la care putem porni şi cred 
că-i putem demonstra lui Noose că violul e relevant. 

— Bun. Altceva? 

— Nu ştiu încă ce să-ţi spun. Să mă mai limpezesc puţin. 
Deocamdată, atât. 

— Mă prezint luni la serviciu? 

— Da, dar nu înainte de ora nouă. Ţin să fiu lăsat în pace, 
dimineaţa. 

— Ai pretenţii la o anumită ţinută? 

— E bine aşa, cum eşti. 

— În jeans, fără şosete? 

— Mai am o angajată, o secretară, pe nume Ethel. Are 
şaizeci şi patru de ani, e grasă şi, din fericire, poartă sutien. 
N-ar fi rău s-o faci şi tu, de-acum încolo. 

— Să mă mai gândesc! 

— Nu vreau să mă distragă nimic de la lucru. 


362 


27 


Luni, 15 iulie. Cu o săptămână înainte de judecată. Se 
răspândise deja vestea că procesul va avea loc la Clanton, 
iar lumea se pregătea de spectacol. Telefoanele sunau 
întruna la cele trei moteluri, pentru că ziariştii voiau să aibă 
confirmarea rezervărilor pe care le făcuseră. Cafenelele 
erau pline şi se făceau pronosticuri în legătură cu procesul. 
O echipă repara şi vopsea zidurile tribunalului. Ozzie îşi 
trimisese oamenii să tundă gazonul şi să smulgă buruienile. 
Bătrânii de la monumentul din Vietnam priveau curioşi 
toate aceste pregătiri. Gardianul care supraveghea munca 
le spuse să nu mai arunce mucurile de ţigară pe trotuar. Fu 
trimis la dracu'. Aduseră îngrăşământ special pentru gazon 
şi puseră în funcţiune artezienele. 

Pe la ora zece, căldura era insuportabilă. Negustorii din 
magazinele mici, din jurul scuarului, deschiseră uşile şi 
puseră ventilatoarele în funcţiune. Sunară la Memphis, la 
Jackson şi la Chicago pentru marfă pe care s-o vândă la un 
preţ mai ridicat săptămâna care urma. 

Noose o sună pe Jean Gillespie, grefiera de la Curtea 
Teritorială, şi o informă că procesul se va derula acolo. li 
dădu instrucţiuni să aleagă o sută cincizeci de candidaţi la 
juriu. Apărarea ceruse un grup cât mai mare de oameni, din 
care să fie selectaţi doisprezece, iar Noose fusese de acord. 


363 


Jean îşi petrecu toată sâmbăta alegând, la întâmplare, de 
pe listele electorale, pe viitorii candidaţi la juriu. Scrisese o 
mie de fişe, cu datele personale şi cu adresa, apoi le 
pusese într-o cutie de carton. Ajutoarele ei începură să 
extragă câte una. Unul din ei era negru, celălalt alb. Fiecare 
scotea câte o fişă, fără să se uite, şi o punea pe masă, cu 
grijă. Când ajunseră la o sută cincizeci, se opriră şi numele 
fură bătute la maşină. Dintre aceştia aveau să fie aleşi 
juraţii în procesul lui Hailey. Fiecare pas în selectarea lor 
fusese îndrumat cu grijă de judecătorul Noose, care ştia 
exact ce e de făcut. Dacă juriul avea să fie alb în întregime, 
iar inculpatul condamnat la moarte, atunci, la apel, se vor 
cerceta toate etapele procedurii de alegere a juriului. Mai 
trecuse prin aşa ceva şi i se dăduse peste nas. De data 
aceasta, nu i se va putea reproşa nimic. 

Numele fiecăruia era bătut într-o rubrică specială de pe 
lista care fu încuiată într-un fişet, până luni dimineaţa, când 
sosi şeriful Ozzie Walls. Primi instrucţiunile, în vreme ce bea 
o cafea împreună cu Jean. 

— Judecătorul Noose vrea ca oamenii să fie anunţaţi, cu 
toţii, astăzi, între orele patru după-amiaza şi douăsprezece 
noaptea, zise ea. 

— În regulă. 

— Juraţii trebuie să se prezinte la tribunal miercuri, la ora 
nouă. 

— Am înţeles. 

— Adresele nu precizează despre ce proces este vorba şi 
nu trebuie să fi se spună nimic viitorilor juraţi. 

— Bănuiesc că, oricum, îşi vor da seama. 

— Probabil, dar Noose mi-a dat indicaţii precise în acest 
sens. Oamenii tăi nu au voie să dea nicio informaţie când 
înmânează citaţiile. De asemenea, numele juraţilor trebuie 
să rămână secrete, cel puţin până miercuri. Nu mă întreba 
de ce. E ordinul lui Noose. 


364 


Ozzie bătu cu palma în teancul de hârtii. 

— Câte sunt aici? 

— O sută cincizeci. 

— Aşa multe? 

— E un caz important. Aşa a ordonat Noose. 

— Va trebui să-mi folosesc toţi oamenii, ca să le-mpart. 

— Îmi pare rău. 

— Ei, dacă aşa vrea domnul judecător... 

Ozzie plecă. După câteva secunde, apăru Jake şi începu 
să flirteze cu secretarele şi să-i zâmbească grefierei. O 
urmă în birou şi închise uşa în urma lui. 

— Ştiu de ce-ai venit, dar nu pot să ţi-o dau, zise ea 
sever. 

— Te rog dă-mi lista, Jean. 

— Nu pot, până miercuri. Aşa mi-a ordonat Noose. 

— Până miercuri? De ce? 

— Nu ştiu. Dar Omar a fost foarte categoric. 

— Dă-mi lista, Jean. 

— Jake, n-am cum. Vrei să dau de bucluc? 

— N-o să dai de bucluc, pentru că n-o să ştie nimeni. Pot 
să păstrez un secret, zise el serios. Jean, dă-mi lista aia 
nenorocită. 

— Jake, pur şi simplu mi-e imposibil. 

— Am nevoie de ea acum. Nu pot aştepta până miercuri. 
Am foarte mult de lucru. 

— Mi se pare necinstit faţă de Buckley, zise ea slab. 

— Să-l ia naiba pe Buckley! Ai impresia că el joacă 
cinstit? E un şarpe şi ştiu că nu-l simpatizezi mai mult ca 
mine. 

— Poate chiar mai puţin. 

— Dă-mi lista, Jean! 

— Uite ce-i, Jake, noi doi am fost totdeauna foarte 
apropiaţi. Mă gândesc la tine mai mult decât la oricare alt 
avocat pe care îl cunosc. Când am avut necazuri cu fiul 


365 


meu, am apelat la tine. Am încredere în tine şi doresc din 
tot sufletul să câştigi acest caz. Dar nu pot să nesocotesc 
ordinele judecătorului. 

— Cine te-a ajutat să fii aleasă ultima oară, eu sau 
Buckley? 

— Hai, Jake... 

— Cine ţi-a salvat fiul de închisoare, eu sau Buckley? 

— Te rog! 

— Cine a încercat să-ţi bage fiul la puşcărie, eu sau 
Buckley? 

— Nu e frumos ce faci, Jake. 

— Cine a luat apărarea soţului tău, când toţi au vrut să-l 
dea afară din biserică pentru greşeala aceea de 
contabilitate? 

— Nu e vorba de lipsă de loialitate, Jake. Te iubesc şi pe 
tine şi pe Carla şi pe Hanna, dar nu pot s-o fac. 

Jake ieşi ca o furtună, trântind uşa. Jean se aşeză la biroul 
ei şi îşi şterse lacrimile de pe obraji. 

La ora zece dimineaţa, Harry Rex dădu buzna la Jake în 
birou şi-i întinse lista completă a juriului. 

— Nu pune întrebări, zise el. 

Lângă fiecare nume, Rex făcuse câte o însemnare de 
felul: „Nu-l cunosc”. „Fost client de-al meu - urăşte negrii”, 
sau „Lucrează la fabrica de pantofi; s-ar putea să fie de 
partea noastră”. 

Jake citi fiecare nume pe-ndelete, încercând să facă 
legătura cu un chip sau cu ceva cunoscut. Nu erau trecute 
adresele, vârsta sau ocupaţia. Învăţătoarea lui din Karaway. 
O prietenă de-a mamei lui, de la clubul Garden. Un fost 
client de-al lui, parcă acuzat de furt din magazin. Numele 
unei feţe bisericeşti. Un obişnuit de la Coffee Shop. Un 
fermier de frunte. După nume, majoritatea păreau albi. 
Erau un Willie Mae Jones, Leroy Washington, Roosevelt 
Tucker, Bessie Lou Bean şi încă alte câteva nume de negri. 


366 


Dar, în general, lista avea un aspect foarte palid! 
Recunoscu cel mult treizeci dintre ei. 

— Ce părere ai? întrebă Harry Rex. 

— Greu de zis! Majoritatea sunt albi, dar era de aşteptat. 
De unde ai lista? 

— Nu mă-ntreba. Am făcut adnotări la douăzeci şi şase 
de nume. Mai mult nu ştiu nici eu. 

— Eşti un adevărat prieten, Harry Rex. 

— Sunt un domn. Eşti gata de proces? 

— Încă nu. Dar am găsit o armă secretă. 

— Ce? 

— Ai s-o cunoşti mai târziu. 

— Pe ea? 

— Da. Eşti ocupat miercuri seara? 

— Nu cred. De ce? 

— Bine. Ne întâlnim aici, la ora opt. Va veni şi Lucien. 
Poate încă vreo două persoane. Vreau să discutăm despre 
juriu, să facem un portret ideal de grup. Să încercăm să 
identificăm toţi oamenii de pe listă. 

— Se pare c-o să ne distrăm. Ai vreun model de juriu? 

— Nu ştiu încă. Cred că răzbunarea le surâde mitocanilor. 
Arme, violenţă. Numai că omul nostru e negru, aşa că ăştia 
n-o să-l înghită. A omorât doi de-ai lor. 

— Aşa e. Şi, cel mai mult, mă tem de femei. Bineînţeles 
că nu vor fi de acord cu violul, dar ele pun mai mult preţ pe 
viaţă. Să zbori creierii cuiva, cu un M-16, li se pare ceva de 
neconceput. Noi doi putem înţelege, pentru că suntem taţi. 
Pe noi nu ne deranjează sângele şi violenţa. Noi îl admirăm 
pentru ce-a făcut. Trebuie să găsim şi câţiva juraţi care să 
gândească la fel. Nişte tineri taţi, cu oarecare educaţie. 

— Interesantă teoria ta. Lucien spunea că e mai bine să 
ne bazăm pe femei fiindcă sunt mai sentimentale. 

— Nu sunt de părerea asta. Cunosc vreo câteva femei 
care ţi-ar tăia beregata, dacă le-ai trece pe dinainte. 


367 


— Unele din clientele tale? 

— Da. Una e pe listă. Alege-o şi-i spun eu cum să voteze. 

— Vorbeşti serios? 

— Da. Va face tot ce-i voi spune. 

— Poţi să vii luni la tribunal? Vreau să participi la 
alegerea juriului şi apoi să mă ajuţi. 

— Nu pierd eu ocazia asta! 

Jake auzi voci la parter şi duse degetul la gură. Ascultă, 
apoi zâmbi şi-i făcu semn lui Harry să-l urmeze. Merseră în 
vârful picioarelor, până la scări, şi se opriră, ca să audă mai 
bine ce se întâmplă la biroul lui Ethel. 

— Sunt absolut sigură că nu lucrezi aici! insistă 
secretara. 

— Eu sunt sigură că da. Am fost angajată sâmbătă de 
Jake Brigance, care cred că e şeful dumitale. 

— Angajată pe ce post? 

— Ca funcţionar juridic. 

— Păi, nu mi-a spus nimic. 

— Mi-a spus mie. 

— Cu cât te plăteşte? 

— O sută de dolari pe oră! 

— Dumnezeule mare! Trebuie să vorbesc mai întâi cu el. 

— Eu am vorbit deja cu el, Ethel. 

— Pentru dumneata, sunt doamna Twitty. 

Ethel o studie cu atenţie, din cap până-n picioare. Jeans, 
mocasini fără şosete, un tricou larg, fără nimic pe 
dedesubt. 

— Nu eşti îmbrăcată cum trebuie pentru biroul ăsta! Eşti 
indecentă! 

Harry Rex ridică din sprâncene şi-i zâmbi lui Jake. Avură 
grijă să nu facă zgomot şi ascultară în continuare. 

— Şeful meu care, întâmplător, este şi şeful tău mi-a 
spus că pot să vin îmbrăcată aşa. 

— Numai c-ai uitat ceva, nu-i aşa? 


368 


— Jake mi-a spus că am voie să uit şi că nici dumneata 
nu porţi sutien, de douăzeci de ani, ca toate femeile din 
Clanton, de altfel. Aşa că mi l-am lăsat şi eu acasă. 

— Ce ţi-a spus?! ţipă Ethel, cu mâinile încrucişate pe 
piept. 

— E sus? întrebă Ellen rece. 

— Da. Îl chem imediat. 

— Nu te deranja. 

Jake şi Harry Rex se retraseră în birou şi o aşteptară. Fata 
intră cu o servietă mare sub braţ. 

— Bună dimineaţa, Row Ark, zise Jake. Vreau să-mi 
cunoşti un prieten bun, pe Harry Rex Vonner. 

Avocatul îi strânse mâna şi rămase cu ochii aţintiţi la 
tricoul fetei. 

— Sunt încântat că te cunosc. Care ziceai că e prenumele 
dumitale? 

— Ellen. 

— Zi-i Row Ark, spuse Jake. Mă va ajuta până la 
terminarea procesului lui Hailey. 

— Frumos! rosti Vonner, fără să-şi poată dezlipi privirea 
de la sânii fetei. 

— Harry Rex este un avocat de-aici, Row Ark, unul pe 
care nu e bine să-l crezi niciodată. 

— De ce-ai angajat o femeie pe postul de funcţionar 
juridic? întrebă el brutal. 

— Row Ark e un geniu în drept penal, ca majoritatea 
studenţilor din anul trei. Şi mă costă foarte puţin. 

— Aveţi ceva împotriva femeilor, domnule? întrebă Ellen. 

— Nu, doamnă, iubesc femeile. M-am căsătorit cu patru. 

— Harry Rex e cel mai josnic specialist în divorţuri din 
comitatul Ford, îi explică Jake. De fapt, e cel mai josnic și- 
atât! 

— Mulţumesc! zise Harry Rex, fără să se mai uite la fată. 

Ellen nu putu să nu remarce şosetele lui lăbărţate, 


369 


murdare, de nailon, care îi căzuseră mai jos de glezne, 
pantalonii kaki soioşi şi tociţi, vestonul motolit de culoare 
bleumarin şi cravata roz strălucitoare. Rosti: 

— E dulce. 

— S-ar putea să te fac a cincea mea nevastă, zise Harry 
Rex. 

— Atracția e pur fizică, spuse ea. 

— Ai grijă, o avertiză Jake. Aici nu s-a mai făcut dragoste 
de pe vremea lui Lucien. 

— Multe s-au dus, odată cu Lucien, zise Hany Rex. 

— Cine e Lucien? 

— Ai să-l cunoşti în curând, o linişti Brigance. 

— Secretara ta e scumpă foc, spuse Ellen. 

— Eram sigur c-o să-ţi placă. Dacă ajungi s-o cunoşti mai 
bine, e o păpuşă! 

— Şi de cât timp ai nevoie pentru asta? 

— Eu unul o ştiu de douăzeci de ani şi încă mai aştept 
clipa aia, zise Harry Rex. 

— Cum merge treaba? întrebă Jake. 

— Încet. Sunt zeci de cazuri M'Naghten şi toate foarte 
lungi. Am terminat jumătate din ele. M-am gândit să lucrez 
astăzi toată ziua aici, asta dacă nu voi fi atacată de scorpia 
de la parter. 

— Am eu grijă de ea, zise Jake. 

Harry Rex se îndreptă spre uşă. 

— Îmi pare bine că te-am cunoscut, Row Ark. Ne mai 
vedem noi pe-aici. 

— Mulţumesc, Harry Rex, spuse Jake. Ne vedem miercuri 
seara. 

Parcarea la barul lui Tank Tonk era plină, după lăsarea 
întunericului, când ajunse Jake acolo. Era prima dată când 
venea aici şi nu se putea spune că-i făcea plăcere. Localul 
se afla ascuns pe un drum de ţară, cam la nouă kilometri de 
Clanton. Parcă departe de clădirea mică şi cenuşie şi se 


370 


gândi chiar să lase motorul să meargă, ca să poată pleca 
repede, în cazul în care Tank nu era acolo. Dar renunţă la 
această idee, mai ales că-şi iubea maşina şi hoţii s-ar fi 
putut ivi oricând. O încuie şi o verifică atent, de două ori, 
aproape convins că n-o mai găseşte întreagă la întoarcere. 

Muzica de la tonomat se auzea urlând prin fereastra 
deschisă şi i se păru că desluşeşte zgomotul unei sticle 
sparte pe masă sau în capul cuiva. Ezită o clipă, apoi îşi zise 
că, totuşi, era important să intre, aşa că îşi luă inima în dinţi 
şi deschise uşa. 

Patruzeci de perechi de ochi negri se aţintiră asupra 
bietului băiat alb, în costum, cu cravată, care încerca să 
pătrundă în universul lor întunecat. Se oprise acolo, 
neajutorat, căutând din priviri, cu desperare, un prieten. 
Dar nu era niciunul acolo. Michael Jackson îşi termină 
cântecul la tonomat şi se lăsă o linişte apăsătoare... Jake 
stătea aproape de uşă. Dădea din cap şi zâmbea, încercând 
să pară unul de-ai casei. Dar nimeni nu-i întoarse zâmbetul. 
Deodată, observă mişcare la bar şi genunchii începură să-i 
tremure. „Jake! Jake!” strigă cineva, iar lui i se părură cele 
mai frumoase cuvinte auzite vreodată. Îl văzu pe prietenul 
lui, Tank, ieşind de după tejghea, scoţându-şi şortul şi 
îndreptându-se spre el. Işi strânseră mâinile cu căldură. 

— Ce vânt te-aduce pe la noi? 

— Vreau să vorbesc ceva cu tine. Poţi veni un pic pân- 
afară? 

— Sigur. Despre ce? 

— Treburi de serviciu. 

Tank aprinse un bec de la uşa din faţă. 

— Fiţi cu toţii atenţi, el e avocatul lui Carl Lee Hailey, Jake 
Brigance. E prieten bun cu mine. Să-l primim cum se 
cuvine! 

Incăperea mică se umplu de aplauze şi de strigăte 
entuziaste. Mai mulţi băieţi de la bar veniră să-i strângă 


371 


mâna lui Jake, iar Tank scoase dintr-un sertar un teanc de 
cărţi de vizită de-ale avocatului, pe care le oferi tuturor. Lui 
Brigance îi reveni culoarea în obraji. 

Când ieşiră, se sprijiniră de capota Cadillacului galben al 
lui Tank. Glasul lui Lionel Richie străbătu prin ferestrele 
deschise şi mulţimea se linişti. Jake dădu prietenului său o 
copie a listei. 

— Uită-te la fiecare nume. Vezi pe câţi îi cunoşti şi mai 
interesează-te despre ceilalţi. 

Tank apropie lista de ochi ca să vadă mai bine. Dinspre 
firma luminoasă se strecura până la ei o rază. 

— Câţi sunt negri? 

_ — Să-mi spui tu câţi sunt. De-aceea ţi-am adus lista. 
Incercuieşte-i pe toţi negrii. Dacă nu ştii sigur, află cât poţi 
de repede. lar dacă recunoşti vreun alb, scrie în dreptul lui 
ce ştii despre el. 

— O fac cu plăcere, dar nu e ilegal, nu-i aşa? 

— Nu, dar să nu spui nimănui. Am nevoie de ea miercuri 
dimineaţă. 

— Tu eşti şeful. 

Tank primise ultima listă, iar Jake se duse la birou. Era 
aproape zece. Ethel bătuse mai multe exemplare, iar 
avocatul le împărţise celor mai buni prieteni, Lucien, Stan 
Atcavage, Tank, Dell de la Coffee Shop, un avocat din 
Karaway pe nume Roland Isom şi alţi câţiva. Chiar şi Ozzie 
primi o listă. 

La mai puţin de cinci kilometri de bar, se zărea o căsuţă 
de ţară, unde Ethel şi Bud Twitty locuiau de aproape 
patruzeci de ani. Era o casă plăcută care păstra în ea 
amintirile inimoase de pe vremea când îşi crescuseră copiii, 
care se stabiliseră acum în nord. Fiul lor handicapat care 
semăna într-o oarecare măsura cu Lucien locuia, din motive 
ştiute numai de el, la Miami. Casa era mult mai liniştită 
acum. Bud nu mai lucra de ani de zile, din 1975, când 


372 


avusese prima criză. Urmase un infarct şi alte două atacuri 
serioase. Zilele îi erau numărate şi lui i-ar fi plăcut să moară 
la el pe verandă, în vreme ce curăța fasole. 

De fapt, chiar cu asta se îndeletnicea luni seara: curăța 
fasole şi asculta radioul. Ethel lucra la bucătărie. Deodată, 
auzi un zgomot. Dădu radioul mai încet. Probabil că nu era 
decât un câine. Dar zgomotul se repetă. Se ridică şi se 
îndreptă spre capătul verandei. Atunci, apăru o siluetă 
uriaşă, îmbrăcată în negru, care îl înşfacă şi-l trase jos. 
Împreună cu o a doua, îl târî pe bătrân până la scările ce 
duceau pe verandă. ÎI loviră în abdomen şi-i umplură faţa 
de sânge. Îşi pierdu îndată cunoştinţa. Ethel auzi zgomotul 
şi ieşi, dar fu şi ea înşfăcată de un al treilea individ, care îi 
răsuci mâna şi-i încolăci gâtul cu braţul, împiedicând-o 
astfel să scoată vreun sunet. Fu târâtă pe verandă de unde 
văzu cum ceilalţi doi îl molestau pe soţul ei. Pe trotuarul din 
faţă, erau trei siluete îmbrăcate în robe albe lungi, cu glugi 
țuguiate şi cu măşti roşii. Apăruseră din întuneric şi 
urmăreau scena de parcă ar fi fost cei trei magi lângă iesle. 

După un minut lung şi chinuitor, bătaia deveni ceva 
monoton. Unul din şefi dădu ordin să înceteze. Cei trei 
terorişti în negru dispărură. Apoi, plecară şi cei îmbrăcaţi în 
alb. Ethel cobori scările în fugă şi se aplecă asupra soţului 
ei bătut. 

Jake părăsi spitalul după miezul nopţii, lăsându-l pe Bud 
încă în viaţă, dar fără mari speranţe. In afară de oasele 
rupte, el mai suferise un atac de cord. Ethel făcuse o scenă 
şi dăduse toată vina pe Jake. 

— Mi-ai spus că nu e niciun pericol, scânci ea. Spune-i-o 
şi soţului meu. Totul s-a întâmplat din cauza ta! 

O ascultă cum îl învinuia şi se enervă. Aruncă o privire în 
camera de aşteptare la rudele şi prietenii celor doi. Toţi 
ochii erau aţintiţi asupra lui... Da, păreau ei că spun, e 
numai vina ta. 


373 


28 


Marţi dimineaţa devreme, Gwen sună la birou şi-i 
răspunse noua secretară, Ellen Roark. Acţionă interfonul 
până îl defectă, aşa că urcă scările în fugă şi strigă: 

— Jake, te caută soţia domnului Hailey! 

Avocatul închise cu zgomot tratatul pe care îl citea şi 
ridică nervos receptorul; 

— Alo! 

— Jake, eşti ocupat? 

— Foarte. Ce s-a-ntâmplat? 

Femeia începu să plângă: 

— Jake, avem nevoie de bani. Ne sună toţi portăreii să 
plătim taxele şi ipotecile. N-am cui să cer împrumut. 

— De ce nu te-ajută familia? 

— Sunt oameni săraci, ştii foarte bine. Ne dau de 
mâncare, dar n-au cum să ne plătească şi taxele. 

— Ai stat de vorbă cu Carl Lee? 

— Nu i-am spus nimic de bani, în ultima vreme. Oricum, 
nu poate face mare lucru şi are şi-aşa destule pe cap. 

— Dar biserica nu vă dă nimic? 

— N-am văzut un bănutț de la ei. 

— De cât ai nevoie? 

— De cel puţin cinci sute, asta ca să plătesc strictul 
necesar. La taxele de luna viitoare, nici nu mă gândesc! 


374 


Văd eu atunci ce fac. ` 

Nouă sute minus cinci! li mai rămâneau patru sute din tot 
onorariul! Asta da, record! Apărare pentru omor, pentru 
patru sute de dolari! îi veni o idee. 

— Poţi fi la mine, la birou, pe la ora două? 

— Trebuie să iau şi copiii cu mine. 

— Nu-i nimic. Numai să vii. 

— Bine, vin. 

inchise receptorul şi căută numărul reverendului Agee. ÎI 
găsi la biserică. Jake îi spuse că trebuie să se întâlnească să 
discute despre proces. Agee era un martor important al 
apărării, aşa că promise că va fi acolo, la două. 

Mai întâi, sosi clanul Hailey. Îi aşeză pe toţi în jurul mesei. 
Copiii îşi aminteau de încăperea aceasta de la conferinţa de 
presă, când fuseseră impresionați de mobilierul elegant şi 
de mulţimea tratatelor din raft. Când sosi, reverendul o 
îmbrăţişă pe Gwen şi-i mângâie teatral pe copii, mai ales pe 
Tonya. 

— Voi fi scurt, părinte, începu Jake. Sunt câteva lucruri 
despre care trebuie să discutăm. De câteva săptămâni 
încoace, aţi început să faceţi o colectă pentru familia 
Hailey. Şi v-aţi descurcat de minune. Mi se pare că aţi reuşit 
să strângeţi şase mii de dolari. Nu ştiu şi nici nu mă 
interesează unde sunt banii. Cum n-a mai fost nevoie să-i 
daţi celor de la NAACP şi nu mi i-aţi oferit nici mie, ca 
avocat al apărării, înseamnă că-i mai aveţi şi acum. Ceea 
ce nu înţeleg este de ce nu aţi dat niciun ajutor familiei. 
Pentru că pentru Hailey i-aţi strâns, nu-i aşa? 

Chipul lipsit de expresie al lui Gwen se umplu de uimire şi 
de mânie, privindu-l pe reverend. 

— Şase mii de dolari! repetă ea. 

— Chiar mai mult de-atât, după ultimele socoteli, zise 
Jake. lar banii zac undeva, într-o bancă, în vreme ce Carl 
Lee stă la închisoare, iar Gwen n-are serviciu, n-are cu ce-şi 


375 


plăti taxele şi primeşte mâncare de pomană, de la rude şi 
de la prieteni. Aşadar, părinte, ce aveţi de gând? 

Agee zâmbi onctuos şi rosti: 

— Nu-i treaba dumitale. 

— Dar e treaba mea! izbucni Gwen. Te-ai folosit de 
numele meu şi al familiei mele, ca să strângi banii ăştia, nu- 
i aşa, părinte? Am auzit şi eu de treaba asta. Le-ai spus 
celor din biserică să doneze bani, din dragoste pentru noi. 
Şi aflu acum că ai depus întreaga sumă la bancă. Bănuiesc 
că vrei să-i păstrezi dumneata. 

Agee înţepenise. 

— Stai puţin, Gwen. Noi ne-am gândit că banii pot fi 
folosiţi pentru apărarea lui Carl Lee. Refuzând să fie ajutat 
de NAACP, a renunţat automat şi la bani. In situaţia asta, l- 
am întrebat pe domnul Reinfeld ce să fac, iar el m-a sfătuit 
să păstrez întreaga sumă, pentru când se va face apelul. 

Jake îşi clătină capul şi strânse din dinţi. Vru să-l înjure pe 
Reinfeld, dar îşi dădu seama că n-are rost, aşa că-şi muşcă 
buzele. 

— Nu-nţeleg, zise Gwen. 

— E foarte simplu, îi răspunse reverendul zâmbind. 
Domnul Reinfeld mi-a spus că soţul tău va fi condamnat 
pentru că nu l-a angajat pe el. In acest caz, se va face apel, 
nu-i aşa? lar după ce Jake va pierde procesul, va fi nevoie 
de un nou avocat, care să fie în stare să-l salveze. Atunci 
vor fi folosiţi banii, ca să-l plătim pe Reinfeld. Aşa că, vezi, 
tot pentru Carl Lee îi ţinem. 

Jake dădu din cap şi înjură în gând, nu atât pe Agee, cât 
pe Reinfeld. Ochii lui Gwen se umplură de lacrimi şi îşi 
încleştă pumnii. 

— Nu înţeleg nimic din toate acestea. Tot ce ştiu e că m- 
am săturat să cerşesc mâncare de la toată lumea, să 
depind de alţii şi să mă gândesc că-mi pierd casa. 

Agee se uită la ea cu tristeţe. 


376 


— Înţeleg, Gwen, dar... 

— lar dacă dumneata ai şase mii în bancă pentru noi şi 
nu vrei să ni-i dai, faci o mare greşeală. Fii sigur ca nu-i 
vom risipi fără cap! Carl Lee Jr. şi Jarvis încercau să-şi 
liniştească mama şi se uitau fix la reverend. 

— Dar sunt pentru Carl Lee, zise reverendul. 

— Bun, spuse Jake. L-ai întrebat pe Carl Lee ce vrea să 
facă cu banii lui? 

Zâmbetul viclean al reverendului dispăru şi acesta începu 
să se foiască în scaun. 

— Carl Lee ştie ce facem, zise el neconvingător. 

— Mulţumesc, dar nu era vorba de asta. Repet, l-ai 
întrebat pe Carl Lee cum vrea să-şi cheltuiască banii? 

— Cred că s-a discutat şi lucrul acesta cu el, minţi Agee. 

— Hai să vedem, zise Jake. Se ridică şi se îndreptă spre 
biroul de lângă sala de şedinţe. Reverendul îl privea în 
panică. Jake deschise uşa şi făcu un semn. Atunci, apăru 
Carl Lee însoţit de Ozzie. Copiii începură să ţipe şi se 
repeziră la tatăl lor. Agee era disperat. 

După câteva minute de îmbrăţişări şi de sărutări, Jake luă 
iniţiativa. 

— Aşadar, părinte, hai să-l întrebăm pe Carl Lee cum 
vrea să-şi cheltuiască banii. 

— N-aş putea spune că sunt chiar ai lui, zise Agee. 

— Dar nu s-ar putea spune nici că sunt chiar ai dumitale, 
replică Ozzie. 

Carl Lee o dădu jos pe Tonya din braţe şi se îndreptă spre 
scaunul pe care stătea reverendul. Se aşeză pe colţul unei 
mese, privindu-l de sus, oarecum ameninţător. 

— Hai s-o luăm pe-ndelete, părinte, ca să fim înţeleşi. Ai 
adunat banii ăştia în numele meu, spre binele familiei mele. 
l-ai luat de la negrii din comitatul nostru cu promisiunea c-o 
să ne-ajuţi. Ai minţit. De fapt, i-ai strâns ca să-i 
impresionezi pe cei de la NAACP, nu pentru familia mea. Ai 


377 


minţit şi în biserică, i-ai minţit şi pe ziarişti, ai minţit pe 
toată lumea. 

Agee se uită în jur şi-i văzu pe toţi, inclusiv pe copii, dând 
din cap şi privindu-l dojenitor. Carl Lee îşi puse un picior pe 
scaunul reverendului şi se aplecă spre el. 

— Dacă nu ne dai banii, voi anunţa pe toţi negrii din ţinut 
că nu ne-ai ajutat cu nimic şi că eşti un mincinos ticălos. N- 
o să-ţi mai dea nimeni bani pentru biserică. Ai să-ţi pierzi 
maşinile elegante şi costumele din stofă scumpă. S-ar 
putea să-ţi pierzi şi slujba, pentru că le voi spune tuturor să 
te alunge. 

— Ai terminat? întrebă Agee. Dacă da, atunci îţi voi 
spune cât de jignit mă simt că tu şi Gwen gândiţi astfel. 

— Asta simţim şi asta-ţi spunem. Nu ne pasă ca te simţi 
jignit. 

Ozzie făcu un pas înainte. 

— Au dreptate, părinte, n-ai procedat cum trebuie şi ştii 
asta foarte bine. 

— Şi tu, Ozzie, gândeşti tot aşa? Sunt foarte afectat. 

— Hai să-ţi spun ceva ce-o să te afecteze şi mai tare. 
Duminica viitoare voi veni împreună cu Carl Lee la biserică. 
Ne vom strecura afară din închisoare şi ne vom face 
apariţia chiar înainte de a începe să predici. Dacă vei 
încerca să mă opreşti, am să-ţi pun cătuşe. lar predica o va 
ţine Carl Lee. El le va spune enoriaşilor tăi că banii pe care 
i-au donat sunt tot în buzunarul tău, că Gwen şi copiii îşi vor 
pierde casa în curând, pentru că n-au cu ce-şi plăti taxele. 
Le va spune cum i-ai minţit, numai din dorinţa de a te pune 
bine cu cei de la NAACP. S-ar putea să predice mai bine de 
o oră despre tot ce le-ai făcut lui şi familiei. lar când va 
termina, voi lua şi eu cuvântul. Le voi spune ce negru 
şmecher şi mincinos eşti. Le voi povesti cum ai cumpărat tu 
Lincolnul acela furat, pentru o sută de dolari, şi cum era 
gata-gata să fii condamnat. Şi le voi mai spune şi de 


378 


şperţurile pe care le-ai luat de la agenţia de pompe 
funebre. De asemenea, le voi povesti şi despre afacerea 
aceea din Jackson, pentru care era să fiu dat afară acum 
doi ani... 

— Nu mai vorbi aşa, Ozzie, se rugă Agee. 

— Şi n-am să uit nici de secretul ăla al nostru, despre 
care mai ştie şi femeia aceea uşoară, ştii tu care... 

— Când vreţi banii? 

— Cât de repede-i poţi scoate. 

— Imediat, la naiba! 

Jake şi Ozzie îi lăsară singuri pe cei din clanul Hailey şi 
urcară la etaj, unde o găsiră pe Ellen îngropată în cărţi. 
Avocatul le făcu cunoştinţă şi se aşezară toţi trei la birou. 

— Ce mai fac „băieţii mei”? întrebă Jake. 

— Ăia cu dinamita? Se vindecă frumos. Îi ţinem în spital 
până la terminarea procesului. Sunt sub cheie şi-i păzeşte 
un om de-al meu, zi şi noapte. N-au cum să fugă. 

— Cine i-a pus la „treabă”? 

— Nu ştim încă. N-a sosit nici rezultatul testului pentru 
amprente. Şi nu scoţi nimic de la ei, deocamdată. 

— Unul e de prin partea locului, nu-i aşa? întrebă Ellen. 

— Da, Terrell Grist. Vrea să ne dea în judecată pentru 
molestare în timpul arestului. Îţi dai seama! 

— Mă şi mir că nu s-a auzit nimic pân-acum, zise Jake. 

— Şi eu, la fel. Bineînţeles, Grist şi domnul X n-au cum să 
vorbească. lar oamenii mei sunt discreţi. Nu se putea auzi 
decât de la tine sau de la funcţionarii tăi. 

— Mai ştie şi Lucien, dar nu i-am spus eu. 

— Îmi închipui! 

— Când îi trimiţi în justiţie? 

— După proces, îi mutăm la închisoare şi începem să 
facem formele. Depinde de noi. 

— Bud cum se simte? întrebă Jake. 

— Când m-am dus azi-dimineaţă să mă interesez de ăia 


379 


doi, am coborât şi până la Ethel s-o întreb de sănătate. Mi-a 
spus că nu şi-a revenit şi că e tot într-o stare critică. 

— Aveţi vreo idee cine-a făcut-o? 

— Cu siguranţă, cei din Klan. Doar i-a văzut pe ăia, în 
robe albe. Se leagă toate. Mai întâi, crucea în flăcări din 
curtea ta, apoi dinamita şi-acum Bud. Plus amenințările cu 
moartea. Sunt sigur că e vorba de ei. Am şi un informator. 

— Ce spui?! 

— Da, da! îşi zice Mickey Mouse. M-a sunat duminică 
acasă şi mi-a spus că el ţi-a salvat viaţa. lţi zice „avocatu' 
negrului”. M-a informat că s-a constituit oficial o filială a 
Klan-ului, aici, în Ford. 

— Şi cine face parte din grup? 

— N-am amănunte. Mi-a promis c-o să mă sune numai 
dacă află că urmează să fie omorât sau rănit cineva. 

— Ce frumos din partea lui! Ai încredere-n el? 

— Doar ţi-a salvat viaţa. 

— Aşa e. Face parte din Klan? 

— Nu mi-a spus. Pentru marţi, au plănuit un marş de mari 
proporții. 

— Klan-ul? 

— Da.  NAACP-ul demonstrează mâine, în faţa 
tribunalului. lar Klan-ul, marți. 

— Câţi vor fi? 

— Mouse nu mi-a spus şi asta. N-a intrat în amănunte. 

— Un marş al Klan-ului, în Clanton! Nu-mi vine să cred! 

— Nu-i de glumit, zise Ellen. 

— Şi gluma o să se-ngroaşe şi mai rău, replică Ozzie. l- 
am cerut guvernatorului să ne sprijine cu patrula de 
circulaţie. S-ar putea s-avem de furcă, săptămâna asta. 

— Îţi vine să crezi că Noose vrea să judece procesul aici? 
întrebă Jake. 

— Oricum, marşuri, acţiuni de protest şi atacuri din 
partea Klan-ului vor avea loc oriunde s-ar ţine procesul. 


380 


— S-ar putea să ai dreptate. Ce-ai rezolvat cu lista? 

— Mâine e gata. 

Marţi seara, după o cină frugală, Joe Frank Perryman se 
aşeză pe terasă să citească ziarul de seară şi să mestece 
tutun, pe care îl scuipa apoi, expert, într-o gaură cioplită de 
el în podea. Acesta era ritualul lui de seară. Lela avea să 
termine de spălat vasele şi-apoi pregătea câte un pahar de 
ceai cu gheaţă, pe care îl beau împreună pe terasă, stând 
de vorbă despre recoltă, despre nepoți şi despre vreme, 
până seara târziu. Locuiau în afara oraşului Karaway şi 
deţineau un ogor de vreo optzeci de pogoane, pe care îl 
munceau cu râvnă. Erau oameni harnici şi liniştiţi. 

Nu apucase să scuipe decât de două-trei ori în gaura 
pentru tutun, când apăru o camionetă dinspre autostradă. 
Parcă în faţa gazonului de lângă terasă şi din maşină apăru 
un chip cunoscut. Era Will Tierce, fost preşedinte al 
supraveghetorilor din comitatul Ford. Omul îşi făcuse 
datoria în district timp de douăzeci şi patru de ani, dar 
pierduse la alegerile din '83, numai cu şapte voturi. Familia 
Perryman îl susţinuse totdeauna pe Tierce, pentru că le 
făcuse mereu câte un serviciu, ba cu câte un camion cu 
pietriş, ba cu materiale pentru rigola de lângă drum. 

— Bună, Will, zise Joe Frank, pe când acesta se apropia. 

— Bună, Joe Frank. 

Îşi strânseră mâinile şi se aşezară comod. 

— Dă-mi şi mie nişte tutun, zise Tierce. 

— la de-aici. Ce vânt te-aduce pe la noi? 

— Sunt în trecere. M-am gândit la ceaiul cu gheaţă al 
Lelei şi mi s-a făcut sete. Nu v-am mai văzut de multă 
vreme. 

Stătură de vorbă, mestecară tutun şi scuipară împreună, 
apoi băură ceai cu gheaţă, până la căderea serii, când 
apărură ţânţarii. Seceta fu subiectul cel mai îndelung 
discutat şi Joe Frank spuse că uscăciunea din vara aceea 


381 


deţinea recordul din ultimii zece ani. Nu mai căzuse un 
strop de ploaie din iunie. lar dacă mai continua situaţia 
asta, recolta de bumbac era compromisă. Fasolea mai avea 
şanse. El, însă, era îngrijorat din cauza bumbacului. 

— la spune, Joe Frank, am auzit c-ai primit citaţie pentru 
a participa la alegerea juriului, în procesul de săptămâna 
viitoare. 

— Da, din păcate. Da' cine ţi-a spus? 

— Nu mai ştiu. Am auzit vorbindu-se. 

— Nu mă gândeam că ştie toată lumea. 

— Păi, am avut treburi pe la tribunal şi cred că acolo am 
auzit. E procesul negrului ăluia, nu-i aşa? 

— Aşa cred. 

— Ce părere ai, de cum i-a omorât pe băieţii ăia? 

— A avut dreptate s-o facă, se băgă Lela în vorbă. 

— Da, numai că n-ai dreptul să-ţi faci singur dreptate, îi 
explică Joe Frank soţiei lui. Pentru asta există lege. 

— Ştii ce mă-ngrijorează? zise Tierce. Faptul că vor să-l 
scoată iresponsabil pe negrul ăla. La fel ca şi în cazul ăluia 
care l-a împuşcat pe Reagan. E o modalitate necinstită de-a 
scăpa pe cineva de pedeapsă. In plus, e o minciună. Negrul 
şi-a pregătit fapta dinainte. E clar că e crimă cu 
premeditare. 

— Ce-ai fi spus dacă era vorba de fiica ta, Will? întrebă 
Lela. 

— As fi lăsat totul în seama tribunalului. De obicei, când 
prindem un violator, îl închidem. Puşcăria Parchman e plină 
şi nu scapă nimeni uşor de-acolo. Aici nu suntem la New 
York sau în California, unde criminalii se plimbă în voia lor. 
Avem un sistem judiciar bun, iar domnul Noose ştie să fie 
aspru, atunci când trebuie. Ceea ce mă îngrijorează e că, 
după ce va scăpa, lucrul acesta va da apă la moară tuturor 
negrilor, care îşi vor permite să ucidă de câte ori cineva nu 
le va face pe plac, ştiind că pot ieşi basma curată pe motiv 


382 


de iresponsabilitate. Asta-i buba cu procesu' Hailey. 

— Trebuie să-i ţii pe negri la respect, admise Joe Frank. 

— Fii sigur! lar dacă negru' ăsta scapă, nu mai suntem în 
siguranţă. Toţi o să poarte arme şi-au să caute gâlceavă. 

— Nu m-am gândit la asta, recunoscu Joe Frank. 

— Sper să faci ce trebuie, Joe Frank. Am nădejdea că vei 
fi în juriu. Avem nevoie de oameni cu picioarele pe pamant. 

— Mă-ntreb de ce m-or fi ales. 

— Am auzit c-au trimis o sută cincizeci de citaţii. Se 
aşteaptă să se prezinte vreo sută. 

— Şi ce şansă am să fiu ales? 

— Una la sută! spuse Lela. 

— Atunci, m-am liniştit. N-am timp, cu-atâta treabă la 
fermă. 

— Dar să ştii c-am avea nevoie de tine în juriu. 

Conversaţia alunecă spre alte subiecte, cum ar fi politica 
locală şi munca de la drumuri. Lăsarea întunericului marca 
ora de culcare pentru cei doi fermieri. Tierce îşi luă rămas- 
bun şi plecă acasă. Se aşeză la masa din bucătărie, cu o 
ceaşcă de cafea în faţă şi cercetă lista juriului. Prietenul lui, 
Rufus, putea fi mândru de el. Incercuise şase nume de pe 
listă şi reuşise să stea de vorbă cu toţi. Scrise OK în dreptul 
fiecăruia. Toţi vor fi juraţi buni, pe care se putea conta, în 
vederea menţinerii ordinii în comitatul lor. Vreo doi se 
arătaseră ostili, la început. Dar bunul lor prieten, Tierce, le 
explicase cum e cu justiţia. Chiar că Rufus putea fi mândru 
de el! Şi îi promisese că nepotul lui, Jason Tierce, nu va mai 
fi judecat pentru trafic de droguri. 

Jake ciuguli din cotletul gras de porc şi observă că Ellen 
făcea acelaşi lucru. Lucien stătea în capul mesei, fără să se 
uite la mâncare, văzându-şi de băut. Avea lista juriului în 
faţa lui şi comenta de fiecare dată când recunoştea pe 
cineva. Era mai beat ca oricând. Majoritatea numelor îi erau 
necunoscute, dar bombănea la fiecare câte ceva. Ellen 


383 


râdea amuzată de reacţiile bătrânului şi-i făcea mereu, lui 
Jake, cu ochiul. Lucien lăsă lista din mână şi dădu cu cotul 
în furculita care căzu de pe masă. 

— Sallie! strigă el. 

— Ştii câţi membri ACLU sunt în Ford? o întrebă Lucien pe 
Ellen. 

— Cel puţin optzeci la sută din populaţie, zise ea. 

— Unul. Eu. Am fost primul din istoria comitatului şi, 
evident, ultimul. Oamenii de-aici sunt nişte proşti, Row Ark. 
Nu ştiu să aprecieze drepturile civile. Nu sunt decât o 
adunătură de republicani fanatici de dreapta, la fel ca 
prietenul nostru, Jake, aici de faţă. 

— Nu-i adevărat! Obişnuiesc să mănânc la crâşma lui 
Claude cel puţin o dată pe săptămână, zise avocatul. 

— Şi asta face din tine un progresist? întrebă Lucien. 

— Face din mine un radical. 

— Tot cred că eşti republican. 

— Uite ce-i, Lucien, îţi dau voie să vorbeşti de nevastă- 
mea, de mama, sau chiar de strămoşii mei, dar nu mă face 
republican! 

— Păi, dac-arăţi ca un republican... spuse Ellen. 

— Dar el seamănă a democrat? întrebă Jake, arătând 
spre Lucien. 

— Bineînţeles! De cum l-am văzut, mi-am dat seama că e 
democrat. 

— Atunci, eu sunt republican. 

— Ai văzut? ţipă Lucien trântind paharul de podea. 

— Sallie! 

Apoi, se întoarse spre fată. 

— Row Ark, ştii cine-a fost al treilea care s-a înscris în 
NAACP? 

— Rufus Buckley, zise Jake. 

— Eu. Lucien Wilbanks. În 1967. M-au considerat nebun! 

— Îţi poţi imagina! interveni Jake. 


384 


— Bineînţeles că şi negroteii au rămas cu gura căscată. 
De fapt, toată lumea zicea că nu mai sunt în apele mele. 

— Şi-au schimbat cumva impresia de-atunci? întrebă 
Jake. 

— Ţine-ţi gura, republicanule! Row Ark, de ce nu te muţi 
tu la Clanton, să deschidem împreună o firmă care să se 
ocupe numai de cazurile ce ţin de ACLU? La naiba, adu-l şi 
pe bătrânul tău din Boston şi-ai să vezi ce treabă vom face 
împreună. 

— De ce nu te duci tu la Boston? întrebă Jake. 

— Da' de ce nu te duci tu la dracu'? 

— Asta ce mai e? întrebă Ellen. 

— Casă de nebuni, zise Jake. 

— „Wilbanks, Row şi Ark. Specialişti în drept.” 

— Toţi, fără licenţă aici, zise Jake. 

Pleoapele lui Lucien se îngreuiaseră. Capul îi tot cădea în 
faţă fără voia lui. Îi trase lui Sallie o palmă peste fund, când 
veni să facă ordine. 

— E un argument ieftin, Jake, zise el serios. 

— Row Ark, spuse avocatul, imitându-l pe Lucien, ştii 
care-a fost ultimul avocat dat afară pentru totdeauna din 
barou, de Curtea Supremă din Mississipi? 

Ellen le zâmbi amândurora grațios, fără să zică nimic. 

— Row Ark, rosti Lucien tare. Ai cumva idee care va fi 
următorul avocat care va fi dat afară din barou? 

Începu să râdă de se zguduiau pereţii. Jake îi făcu fetei cu 
ochiul. Când se linişti, întrebă: 

— Ce-i cu întâlnirea de mâine-seară? 

— Vreau să trecem în revistă lista juriului, împreună cu 
tine şi cu încă vreo doi. 

— Cu cine? 

— Cu Harry Rex, cu Stan Atcavage şi mai văd eu cu cine. 

— Unde? 

— La opt, la mine în birou. Fără alcool. 


385 


— E biroul meu şi dacă vreau, pot s-aduc o ladă de 
whisky! Bunicul meu a construit clădirea aia! Îţi aminteşti? 

— Cum aş putea uita aşa ceva? 

— Row Ark, hai să ne-mbătăm! 

— Nu, mulţumesc, Lucien. Mi-a plăcut mâncarea şi 
conversaţia, dar acum trebuie să mă întorc la Oxford. 

Se ridicară şi-l lăsară pe Lucien la masă. Jake refuză 
invitaţia de a mai sta pe verandă şi se retrase în camera lui 
temporară, de la etaj. Ellen plecă. Brigance îi promisese 
Carlei că va sta la Lucien. O sună. Se linişti, aflând că 
amândouă sunt bine, deşi îşi făceau griji pentru el. Jake nu-i 
spuse de întâmplarea cu Bud Twitty. 


386 


29 


Miercuri după-amiază, în jurul scuarului din Clanton 
apăru un convoi de autobuze, din cele care transportau 
copiii la şcoală. Se mişcau încet, unul după altul. Erau, în 
total, treizeci şi unu, înţesate de negri mai în vârstă, care se 
răcoreau fluturând batiste şi evantaie de hârtie. După ce 
înconjurară tribunalul de trei ori, se opriră lângă poştă şi 
cele treizeci şi una de uşi se deschiseră brusc. Autobuzele 
se goliră, iar oamenii fură conduşi spre un pavilion de vară 
din părculeţ, unde reverendul Ollie Agee dădea ordine şi 
împărțea placarde albastre şi albe pe care scria: „Eliberaţi-l 
pe Carl Lee”. 

Străzile lăturalnice care duceau spre scuar deveniră 
neîncăpătoare, din cauza maşinilor. Sute de negri îşi 
părăsiră automobilele pe străzi şi se îndreptară spre scuar. 
Mişunară în jurul pavilionului de vară, aşteptând să-şi 
primească  placardele, apoi se retraseră la umbra 
magnoliilor şi a stejarilor, salutându-şi prietenii. Mai sosiră 
câteva autobuze, care însă nu mai putură înconjura scuarul, 
din cauza traficului intens. Se descărcară lângă Coffee 
Shop. 

Pentru prima oară în anul acela temperatura atinsese 37* 
şi existau premise să crească şi mai mult. Pe cer nu era 
niciun nor şi nu se simţea nicio boare de vânt care să mai 


387 


domolească arşiţa şi pâcla. Transpirai din cap până în 
picioare, chiar dacă stăteai la umbră. Cei mai bătrâni şi mai 
slăbiţi găsiră refugiu în holul tribunalului. 

Numărul celor veniţi continua să crească. Majoritatea 
erau în vârstă, dar veniseră şi destui tineri, care nu 
apucaseră anii de glorie ai marşurilor şi protestelor pentru 
drepturi civile, din '50-'60. Se gândiseră că acum era o 
ocazie bună să strige, să protesteze şi să cânte Vom fi 
învingători, în dorinţa de a-şi ridica glasul într-o lume a 
albilor. Aşteptau să fie dirijaţi şi, în final, apărură trei 
studenţi care urcară pe treptele tribunalului şi strigară: 

— Eliberaţi-l pe Carl Lee! 

Dintr-odată, grupul de tineri repetă acest strigăt de luptă: 

— Eliberaţi-l pe Carl Lee! Eliberaţi-l pe Carl Lee! Eliberaţi-l 
pe Carl Lee! 

Negrii îşi părăsiră adăposturile umbroase şi se apropiară 
de scări, unde fusese improvizată o tribună cu megafoane. 
Urlau cu toţii, la unison, noua formulă de luptă: „Eliberaţi-l 
pe Carl Lee!” Ferestrele clădirii se deschiseră şi apărură 
feţele curioase ale secretarelor şi ale funcţionarilor din 
tribunal. Vuietul mulţimii se auzea până hăt, departe şi 
lumea ieşi de prin magazine şi din blocuri să vadă ce se 
întâmplă. Incurajaţi, negrii începură să urle şi mai puternic. 
„Păsările de pradă” se repeziră pe scări, cu aparate de 
fotografiat şi de filmat în mâini. 

Ozzie şi oamenii lui dirijau circulaţia până către 
autostradă, dar acţiunea lor era inutilă. Agee şi ceilalţi 
predicatori îşi croiau drum prin mulţime, spre podium. La 
vederea lor, gloata înnebuni şi mai tare şi strigătul ei se 
auzi până-n cartierele rezidenţiale liniştite, de la marginea 
oraşului. Mii de negri agitau pancartele şi-şi spărgeau 
plămânii. Agee se legăna în ritmul mulţimii. Începu să 
danseze pe podium şi să bată din palme, împreună cu 
predicatorii care îl însoțeau. Era un adevărat spectacol să-l 


388 


priveşti, părea un adevărat dirijor. 

— Eliberaţi-l pe Carl Lee! Eliberaţi-l pe Carl Lee! 

Timp de cincisprezece minute Agee conduse acest delir, 
apoi, când urechea lui formată sesiză urme de oboseală în 
mulţime, se apropie de microfoane şi ceru să se facă linişte. 
Strigătele deveniră mai anemice, iar cântecele de libertate 
încetară. Agee ceru să se facă loc presei, mai în faţă, şi să 
înceteze orice zgomot, pentru a înălța rugăciune către 
Dumnezeu. Reverendul Roosevelt dădu dovada unui înalt 
talent oratoric, făcându-i pe toţi să verse lacrimi de emoție. 
În momentul în care rosti „amin”, de microfon se apropie o 
negresă solidă, cu o perucă roşie strălucitoare, care 
deschise larg gura şi lăsa să curgă, emoţionant, prima 
strofă din Vom fi învingători. Predicatorii din spatele ei 
începură imediat să bată din palme şi să se legene uşor. 
Într-o armonie surprinzătoare, două mii de voci o 
acompaniară, iar deasupra orăşelului se ridică, sfânt, imnul 
de slavă a celor mulţi. Când terminară, cineva strigă: 
„Eliberaţi-l pe Carl Lee!” Agee îi linişti şi, scoțând o foaie de 
hârtie din buzunar, cu câteva însemnări, îşi începu predica. 

Aşa cum era de aşteptat, Lucien sosi târziu şi pe 
jumătate „făcut”. Adusese o sticlă cu el şi-acum îi îmbia şi 
pe ceilalţi să bea. Fu însă refuzat categoric. 

— E nouă fără un sfert, Lucien. Te-aşteptăm de aproape 
o oră. 

— Da' ce, mă plăteşte cineva ca să vin? întrebă el. 

— Nu, dar ţi-am spus să fii aici la opt fix. 

— Şi mi-ai mai spus să n-aduc nici băutură. lar eu vă 
informez că asta-i casa mea, construită de bunicul meu, în 
care tu stai cu chirie, slavă Domnului, mai mult decât 
convenabil. Aşa că am voie să vin aici când şi cum vreau. 

— Las-o baltă! 

— Ce tot fac negrii ăia, în jurul tribunalului? 

— Fac de gardă, zise Harry Rex. Au jurat să stea acolo 


389 


până-l vor elibera pe Carl Lee. 

— S-ar putea să fie o veghe cam lungă. Vreau să spun că 
s-ar putea să tot mărşăluiască vreo cincisprezece ani. Au 
ocazia să stabilească un record, în acest sens. Vor umbla cu 
lumânări aprinse, până o să le-ajungă ceara-n gât. Bună, 
Row Ark. 

Ellen stătea la biroul cu portretul lui Faulkner. Studia o 
listă adnotată a juriului. Dădu din cap şi-i zâmbi lui Lucien. 

— Row Ark, zise Lucien, am tot respectul pentru tine. Te 
consider egala mea. Am încredere că meriţi să fii plătită la 
fel ca un bărbat, la muncă egală şi că poţi decide singură 
dacă să faci sau nu copii. Cred în toate prostiile alea 
feministe. Eşti om ca toţi oamenii. Deci, meriţi să fii tratată 
ca un bărbat. 

Lucien scoase din buzunar un teanc de bancnote şi 
continuă: 

— Şi, pentru că în faţa mea sexul tău nu contează, te voi 
trimite pe tine să ne cumperi o duzină de bere Coors, de la 
gheaţă. 

— Nu, Lucien, zise Jake. 

— Tu să taci! 

Ellen se ridică şi se uită lung la Lucien. 

— Bineînţeles, dar plătesc eu, zise ea şi ieşi din birou. 

Jake dădu din cap: 

— Va fi o noapte lungă. 

Harry Rex îşi schimbă atitudinea şi-şi turnă un strop de 
whisky în cafea. 

— Te rog să nu te-mbeţi! Avem mult de lucru. 

— Eu lucrez mai bine când sunt beat, zise Lucien. 

— Şi eu, adăugă Harry Rex. 

— S-ar putea să iasă ceva interesant, interveni şi 
Atcavage. 

Jake îşi puse picioarele pe birou şi începu să pufăie din 
trabuc. 


390 


— Bine, atunci. Primul lucru pe care vreau să-l facem 
este să alegem un juriu ideal. 

— Negru, zise Lucien. 

— Ca fundul unui cărbunar, adăuga Harry Rex. 

— De acord, spuse Jake. Dar n-avem nicio şansă. Buckley 
o să facă tot ce poate să-i înlăture pe negri. Trebuie să ne 
gândim la anumiţi albi. 

— Femei, zise Lucien. În procesele de omor, e indicat să 
fie femei în juriu. Au inima mai largă, mai simţitoare şi 
înţeleg durerea altuia. Femeile sunt cele mai potrivite. 

— Nu, în căzul acesta, nu e indicat să alegem femei, 
spuse Harry Rex. Ele nu pot să înţeleagă gestul de a lua 
arma-n mână şi de a ucide. Aici e nevoie de taţi tineri, care- 
ar fi procedat la fel, dacă ar fi fost în situaţia lui Hailey. Ne 
trebuie părinţi de fetiţe. 

— De când te-ai specializat în alegerea juriilor? îl întrebă 
Lucien. Credeam că eşti un amărât de avocat, specializat în 
divorţuri. 

— Aşa şi e, dar mă pricep la juraţi. 

— Da, mai ales să-i asculţi pe furiş. 

— N-ai niciun haz. 

Jake ridică mâna. 

— Fraţilor, vă rog! Ce spuneţi de Victor Onzell? Îl cunoşti, 
Stan? 

— Da, e client la banca noastră. Are vreo patruzeci de 
ani, e căsătorit, cu trei sau patru copii. Un alb venit de 
undeva, din nord. Conduce o autobază de pe autostradă. 
Locuiesc aici de cinci ani. 

— Nu l-aş alege, zise Lucien. Dacă e din nord, nu 
gândeşte ca noi. Probabil că e împotriva deţinerii de arme 
şi tot felul de chestii d-astea. Mă tem de yankei, în cazul 
proceselor de omor. Am fost totdeauna de părere că ar 
trebui să se scoată o lege aici, în Mississippi, care să 
interzică participarea lor la jurii, indiferent de vechimea pe 


391 


care o au în sud. 

— Îţi mulţumesc foarte mult, îl ironiză Jake. 

— Eu l-aş alege, spuse Harry Rex. 

— De ce? 

— Are copii, poate chiar o fiică. Fiind din nord, e, 
probabil, lipsit de prejudecăţi. Mi se pare potrivit. 

— John Tate Aston. 

— E mort, zise Lucien. 

— Poftim? 

— Am zis că e mort. De trei ani. 

— De ce e pe listă? întrebă Atcavage. 

— Nu se operează asupra listelor electorale. Unii mor, 
alţii pleacă - rosti Harry Rex, între două înghiţituri de 
whisky - şi nu se poate ţine o evidenţă strictă. Au ales o 
sută cincizeci de nume, dar, dintre aceştia, se vor prezenta 
numai vreo sută douăzeci. Restul, au murit sau au plecat 
din zonă. 

— Caroline Baxter. Ozzie zice că e negresă, anunţă Jake, 
răsfoindu-şi hârtiile. Lucrează la uzina de carburanţi din 
Karaway. 

— la-o! spuse Lucien. 

— Aş vrea eu! replică Jake. 

Ellen se întoarse cu berea. l-o puse lui Lucien în braţe şi 
desfăcu o cutie, după care se aşeză din nou la birou. Jake 
nu vru să bea, dar Atcavage mărturisi că i se făcuse sete. 
Brigance fu singurul care se ţinu tare pe poziţie. 

— Joe Kitt Shepherd. 

— După nume, e un ţărănoi, remarcă Lucien. 

— De ce vorbeşti aşa? întrebă Harry Rex. 

— Păi, sunt sigur. Majoritatea ţărănoilor au două 
prenume, de genul Billy Ray, Johnny Ray, Bobby Lee, Harry 
Lee, Jesse Earl, Billy Wayne, Jerry Wayne, Eddie Mack. Chiar 
şi nevestele lor se numesc Bobbie Sue, Betty Pearl, Mary 
Belle, Thelma Lou, Sally Faye. 


392 


— Ce părere ai de Harry Rex? întrebă Harry Rex. 

— Nu mi s-a-ntâmplat să-ntâlnesc vreo femeie cu numele 
asta. 

— Vreau să spun, ca nume de bărbat. 

— Cred că se potriveşte unui ţărănoi. 

Jake îi întrerupse. 

— Dell Perry mi-a spus că are un magazin de momeli, pe 
lângă lac. Nu cred că e prea cunoscut. 

— Nu, dar e un mitocan, zise Lucien. Şi spun asta, din 
cauza numelui. Eu l-aş şterge de pe listă. 

— Nu ai cumva adresele şi ocupaţia fiecăruia? întrebă 
Atcavage. 

— Le voi şti numai în ziua procesului. Luni, fiecare 
candidat la juriu va trebui să completeze un formular, la 
tribunal. Până atunci, însă, nu dispunem decât de nume. 

— Ce fel de juriu ne-am dori? întrebă Ellen. 

— Unul format din familişti tineri, eventual de vârstă 
mijlocie. Aş prefera să nu treacă de cincizeci de ani. 

— De ce? se oţări Lucien. 

— Pentru că albii tineri sunt mai toleranţi, când e vorba 
de negri. 

— Aşa, ca Ray Cobb şi ca Willard, zise Lucien. 

— Oamenii mai în vârstă au totdeauna ceva împotriva 
negrilor, dar generaţia mai tânără a acceptat integrarea lor 
în societate. Tinerii sunt mai puţin bigoti. 

— Ai dreptate, spuse Harry Rex, şi m-aş feri de femei şi 
de ţărănoi. 

— Asta zic şi eu. 

— Cred că greşiţi, spuse Lucien. Femeile sunt mai 
înţelegătoare. Uitați-vă numai la Row Ark. Ea e 
înţelegătoare cu toată lumea, nu-i aşa? 

— Aşa e, Lucien, replică fata. 

— Îi simpatizează pe criminali, pe cei care abuzează de 
copii, pe atei, pe imigranții ilegali, pe homosexuali. Nu-i 


393 


aşa, Row Ark? 

— Aşa e, Lucien. 

— Ea şi cu mine suntem singurii care avem în buzunar 
câte o legitimaţie ACLU, în tot comitatul ăsta. 

— Mi se face rău, spuse bancherul Atcavage. 

— Clyde Sisco, anunţă Jake cu voce puternică, încercând 
să aplaneze lucrurile. 

— Poate fi cumpărat, zise Lucien. 

— Ce vrei să spui? întrebă Jake. 

— Exact ce-ai auzit. Poate fi cumpărat. 

— De unde ştii? întrebă Harry Rex. 

— Ce, nu ştii? Nu-i ştii pe cei din familia Sisco? Cei mai 
mari şarlatani din partea asta de ţară? Sunt profesionişti şi 
profită cât pot de companiile de asigurare, îşi dau foc la 
casă din trei în trei ani. Chiar n-ai auzit de ei? strigă el şi se 
uită la Harry Rex. 

— Nu. De unde ştii că poate fi cumpărat? 

— Pentru că eu însumi l-am cumpărat o dată, acum zece 
ani. Era pe lista juriului, într-un proces civil şi i-am promis c- 
o să-i dau zece la sută din suma pe care o vor stabili la 
judecată. Are multă putere de convingere. 

Jake lăsă lista jos şi se frecă la ochi. Îşi dădea seama că 
putea fi adevărat, dar nu-i venea să creadă. 

— Şi? întrebă Harry Rex. 

— Şi, a fost ales în juriu, iar eu am obţinut cel mai 
„baban” verdict din istoria comitatului Ford. Recordul acela 
n-a fost întrecut nici astăzi. 

— Cazul Stubbefield? întrebă Jake neîncrezător. 

— Ai ghicit, băiete! În proces cu North Texas Pipeline, în 
septembrie 1947. Opt sute de mii de dolari! Verdict 
confirmat de Curtea Supremă, la apel. 

— Şi l-ai plătit? întrebă Harry Rex. 

Lucien luă o-nghiţitură şi-şi linse buzele. 

— Cu optzeci de mii, în bancnote de câte-o sută, zise el 


394 


cu mândrie. Şi-a construit o casă nouă şi-apoi i-a dat foc. 

— Care a fost partea ta? întrebă Atcavage. 

— Patruzeci la sută, fără optzeci de mii. 

încăperea fu cuprinsă de tăcere. Toţi, cu excepţia lui 
Lucien, calculau. 

— Măi, să fie! exclamă Atcavage. 

— Glumeşti, Lucien, nu-i aşa? zise Jake cu jumătate de 
gură. 

— Ştii bine că nu. Recunosc, mint uneori, când sunt 
nevoit s-o fac, dar niciodată în astfel de cazuri. Vorbesc 
foarte serios, tipul poate fi cumpărat. 

— Cu cât? întrebă Harry Rex. 

— Las-o baltă! exclamă Jake. 

— Cred că ne-ajung vreo cinci mii de dolari, bani peşin. 

— Am zis, las-o baltă! 

Se făcu linişte şi toţi se uitară la Jake să se convingă că, 
într-adevăr, nu era interesat de persoana lui Clyde Sisco. 
Văzând că nu, mai luară o gură de bere şi aşteptară 
următorul nume. Pe la zece şi jumătate, Jake bău prima 
cutie. Peste o oră, nu mai aveau nicio bere. Lucien ieşi în 
balcon şi se uită la negrii care treceau de colo-colo, cu 
lumânări aprinse în mâini. 

— Jake, ce-i cu polițistul ăla din maşina care staţionează 
în faţa casei mele? 

— E garda mea de corp. 

— Cum îl cheamă? 

— Nesbit. 

— Nu doarme? 

— Probabil că da. 

Lucien se aplecă imprudent peste balustradă. 

— Hei, Nesbit, strigă el. 

Nesbit deschise portiera maşinii de patrulare. 

— Da! Ce s-a-ntâmplat? 

— Jake vrea să te duci să cumperi nişte bere. Îi e sete. la 


395 


douăzeci de dolari. Doreşte o duzină de cutii Coors. 

— Nu pot să cumpăr alcool, câtă vreme sunt de serviciu, 
protestă Nesbit. 

— De când asta? îşi râse Lucien în barbă. 

— N-am cum să fac aşa ceva. 

— Nu e pentru tine, Nesbit. E pentru domnul Brigance. Şi, 
crede-mă, are mare nevoie. L-a sunat deja pe şerif să-i 
spună şi el i-a spus că e-n regulă. 

— Cine l-a sunat pe şerif? 

— Domnul Brigance, minţi Lucien. lar şeriful i-a spus că 
nu-i pasă ce faci, atâta vreme cât nu bei tu. 

Nesbit păru satisfăcut cu explicaţia aceasta. Lucien îi 
aruncă douăzeci de dolari de la balcon, şi în câteva minute 
se întoarse cu un set din care lipsea o cutie. O păstrase 
pentru el. Lucien îi ordonă lui Atcavage să aducă berea de 
jos. Primele cutii fură împărţite. 

Peste vreo oră, petrecerea lua sfârşit, deoarece 
terminară de studiat lista. Nesbit îi luă pe Harry Rex, pe 
Lucien şi pe Atcavage la el, în maşină, şi-i duse acasă. Jake 
şi funcţionara lui se aşezară pe balcon cu câte o bere în 
mână, uitându-se la procesiunea negrilor. În partea de vest 
a scuarului erau parcate o mulţime de maşini, iar lângă ele 
stăteau câţiva bărbaţi, care îşi aşteptau rândul la ritualul cu 
lumânările. 

— N-a fost rău! zise Jake liniştit, uitându-se la negri. Am 
făcut adnotări aproape în dreptul fiecărui nume. Nu ne 
lipsesc informaţii decât pentru vreo douăzeci de indivizi. 

— Care-i pasul următor? 

— Incerc să aflu câte ceva şi despre cei pe care nu-i 
cunosc prietenii mei, apoi vom face câte-o fişă pentru 
fiecare membru al juriului. O să-i cunoaştem ca pe propriile 
noastre buzunare, până luni. 

Nesbit se întoarse în scuar, şi făcu două ture, uitându-se 
la demonstranți. Apoi parcă între Saab şi BMW. 


396 


— Rezumatul pe care mi l-ai făcut e o capodoperă. 
Psihiatrul nostru, domnul Bass, vine mâine şi vreau să 
studiaţi împreună cazurile M'Naghten. Trebuie să puneţi la 
punct fiecare întrebare pe care i-o voi adresa la proces. 
Tipul mă cam îngrijorează. Nu-l cunosc personal, mi l-a 
recomandat Lucien. Află tot ce poţi despre el. Telefonează, 
întreabă pe la asociaţiile medicale, ca să ne asigurăm că n- 
are probleme cu disciplina. Nu vreau să am surprize din 
cauza lui. 

— S-a făcut, şefule! 

Jake îşi termină berea. 

— Uite ce-i, Row Ark. Trăim într-un oraş mic, iar nevastă- 
mea a plecat de câteva zile de-aici. În curând, va şti toată 
lumea. Prezenţa ta va părea suspectă. Lumea vorbeşte, aşa 
că e bine să stai la tine în birou şi să faci cercetările cu 
discreţie, iar dacă ţi se pun întrebări, să spui că lucrezi în 
locul lui Ethel. 

— Pentru asta aş avea nevoie de un sutien mai mare. 

— N-ar fi rău să te gândeşti şi la asta. 

— Sper că-ţi dai seama că nu sunt atât de amabilă cum 
încerc să par. 

— Ştiu. 

Se uitau cum negrii se schimbau unii pe alţii. Nesbit 
aruncă cutia goală de bere pe trotuar. 

— Nu te duci acasă? întrebă Jake. 

— N-ar fi o idee bună. Cred că m-ar prinde cu alcoolemie 
de cel puţin 0,2. 

— Poţi să rămâi aici şi să dormi pe canapea. 

— Mulţumesc. 

Jake îi ură noapte bună, încuie biroul şi vorbi ceva cu 
Nesbit. Apoi se instală la volan. Nesbit îl urmă la el acasă, 
pe strada Adams. Avocatul parcă lângă maşina Carlei, iar 
polițistul rămase pe alee. Era joi, 18 iulie, ora unu noaptea. 


397 


30 


Sosiră în grupuri de câte doi-trei, de pe întreg cuprinsul 
statului. Parcară de-a lungul drumului de ţară, în apropierea 
cabanei din inima pădurii. Intrară îmbrăcaţi normal, dar, o 
dată ajunşi înăuntru, se schimbară în robe cu glugă, curate 
şi călcate cu grijă, îşi admirară reciproc ţinuta ajutându-se 
la îmbrăcat. Deşi majoritatea se cunoşteau între ei, erau 
necesare şi câteva prezentări. Se strânseseră patruzeci, cu 
totul. Era o realizare. Stump Sisson se învârtea mulţumit 
prin încăpere, sorbind câte-o gură de whisky, ca un 
antrenor încurajându-şi echipa, înainte de meciul decisiv. 
Le cerceta uniformele şi le aranja cu grijă, spunându-le cât 
de mândru era de ei. O întrunire ca aceasta nu mai avusese 
loc de ani de zile, iar el nu contenea să le admire sacrificiul. 
Ştia că au familii şi servicii, dar era foarte important că 
veniseră acolo, ca în zilele de glorie. Era necesară o 
resuscitare a entuziasmului din vremuri trecute. Ei aveau 
datoria să ia apărarea albilor din statul Mississippi. Le 
explică însă că marşul lor implica şi multe riscuri. Negrii 
puteau demonstra cât voiau, nu-i păsa nimănui. Dar un 
marş al albilor era periculos. Autorităţile locale îşi dăduseră 
aprobarea, iar şeriful negru le promisese că va menţine 
ordinea. Exista, însă, pericolul unor atacuri ale unor bande 
de ticăloşi negri tineri. Aşa că trebuia să fie foarte atenţi şi 


398 


să nu iasă din rând. El, Stump, avea să vorbească. 

Ascultară cu foarte mare atenţie discursul plin de 
entuziasm al lui Stump, şi când acesta termină, se 
îmbarcară cu toţii în vreo douăsprezece maşini şi porniră 
spre oraş. 

Pentru că puţini se puteau lăuda c-au văzut vreodată un 
marş al Klan-ului, pe măsură ce se apropia de ora două, 
creştea agitația în jurul scuarului. Negustorii şi clienţii lor 
ieşiră pe trotuar, privind în depărtare. Şacalii presei se 
înghesuiau pe lângă pavilionul de vară, din faţa tribunalului. 
Sub un stejar stătea un grup de negri tineri. Ozzie presimţi 
pericolul, dar ei îl asigurară că au venit doar să privească şi 
să asculte. Şeriful îi ameninţă cu închisoarea, dacă aveau 
de gând să creeze necazuri. Işi plasă oamenii în punctele 
strategice ale scuarului. 

— Vin! strigă cineva. 

Lumea începu să se foiască, încercând să zărească ceva. 
Grupul apăru de pe o stradă lăturalnică, în bulevardul 
Washington, către partea de nord a scuarului. Membrii 
Klan-ului păşeau cu grijă, dar ţanţoşi şi importanţi în robele 
lor albe, mascaţi sinistru, făcându-i pe spectatori să se 
holbeze amuţiţi, în vreme ce se deplasau pe bulevard, 
conduşi de Stump. Când ajunseră în dreptul tribunalului, 
cotiră spre stânga şi o luară prin mijlocul părculeţului. 
Strânseră rândurile, formând un semicerc în jurul 
podiumului de la intrarea în clădire. 

Ziariştii se călcau unii pe alţii în picioare, încercând să se 
apropie tot mai mult. În momentul în care Stump îşi opri 
oamenii, podiumul fu imediat invadat de câţiva specialişti 
care instalară microfoane, trăgând firele până la aparatele 
de filmat şi la reportofoane. Grupul de negri de sub stejar 
se mărise, iar unii dintre ei se postară chiar la câţiva paşi 
de semicerc. Trotuarele se goliră, iar lumea se apropie, 
dornică să audă ce avea să spună şeful Klan-ului. Poliţiştii 


399 


se plimbau agale prin mulţime, fără să piardă din ochi 
grupul de negri. Ozzie însuşi se postă sub stejar, în mijlocul 
lor. 

Jake privea atent de la fereastra unui birou de la etajul 
doi al tribunalului. | se făcu rău, văzând adunătura aceea de 
laşi care îşi ascundeau chipul sub măşti. Gluga albă - atâta 
vreme simbol al urii şi al violenţei în sud - revenise în prim- 
plan. Oare care din oamenii aceia îi aprinsese crucea în 
grădină? Şi cine pusese la cale plasarea bombei la fereastra 
lor? Şi care va încerca să acţioneze în continuare? De acolo, 
de sus, îi văzu pe negri apropiindu-se încet. 

— Pe voi nu v-a invitat nimeni aici! le strigă Stump. Asta-i 
o întrunire a Klan-ului, nu a unor amărâţi de negri! 

Dinspre străzile şi aleile laterale, de după clădirile din 
cărămidă, începu să curgă un şuvoi întunecat către 
tribunal. Nou-veniţii se alăturară celorlalţi negri şi, în câteva 
secunde, Stump şi acoliţii săi se văzură în minoritate, în 
proporţie cam de zece la unu. Ozzie ceru întăriri prin radio. 

— Mă numesc Stump Sisson, zise el, scoţându-şi masca, 
şi sunt mândru că deţin funcţia de Mare Vrăjitor în Imperiul 
Invizibil al Ku Klux Klan-ului. Am venit aici să vorbesc în 
numele albilor lipsiţi de protecţia legii, din Mississippi, care 
s-au săturat de crimele şi de violurile negrilor. Cerem să se 
facă dreptate şi, mai ales, ca Hailey să fie condamnat şi să- 
şi mişte curul lui negru spre camera de gazare! 

— Eliberaţi-l pe Carl Lee! strigă cineva din mulţime. 

— Eliberaţi-l pe Carl Lee! repetară, la unison, şi ceilalţi 
negri. 

— Eliberaţi-l pe Carl Lee! 

— Gura,  negri-mpuţiţi! îi înfruntă Stump. Gura, 
animalelor! 

Trupa lui stătea nemişcată, cu spatele la mulţimea 
gălăgioasă. Ozzie se plasă, împreună cu oamenii lui, între 
cele două grupuri adverse. 


400 


— Eliberaţi-l pe Carl Lee! 

— Eliberaţi-l pe Carl Lee! _ 

Faţa şi-aşa roşie a lui Stump deveni stacojie. Işi apropie 
gura de microfoane şi strigă: 

— Ţineţi-vă gura, negri-mpuţiţi! Noi nu ne-am băgat ieri, 
când v-aţi întâlnit aici. Avem şi noi dreptul să demonstrăm 
în pace, la fel ca voi! Faceţi linişte! 

Dar mulţimea striga cu şi mai multă râvnă: „Eliberaţi-l pe 
Carl Lee! Eliberaţi-l pe Carl Lee!” 

— Unde-i şeriful? E de datoria lui să facă ordine şi să 
păzească legea. Fă-ţi treaba, poliţistule! Fă-i să tacă! Nu 
eşti în stare să-i linişteşti? Vedeţi, oameni buni, ce se- 
ntâmplă când alegeţi negri în funcţii de conducere? 

Strigătele continuară şi Stump se depărtă de microfoane, 
privind mulţimea de negri. Fotografii şi reporterii de la 
televiziune încercau să imortalizeze momentul. Nimeni nu 
se uita la fereastra aceea mică de la etajul al treilea, care 
se deschidea încet. Din întunericul ei ţâşni o bombă 
incendiară care ateriză la picioarele lui Stump explodând şi 
învăluindu-l în flăcări. 

Încăierarea începu. Stump urlă şi se rostogoli pe trepte. 
Trei dintre oamenii lui îşi lepădară robele şi îşi scoaseră 
măştile încercând să stingă focul. Podiumul de lemn ardea, 
iar în aer se simţea miros de benzină. Incitaţi, negrii 
începură să-i atace pe toţi cei care purtau robe albe, cu 
ciomege şi cu cuțite. Dar şi oamenii lui Stump erau pregătiţi 
de asalt. Aveau şişuri ascunse, şi le scoaseră ca la 
comandă. Într-o clipă, scuarul deveni un câmp de bătălie. 
Aerul se umplu de fum, de pietre şi de strigătele de durere 
ale celor loviți. Trupurile cădeau. Ozzie fu prima victimă. O 
mână criminală îl pocnise cu un drug de fier în cap. Poliţiştii 
alergau în toate părţile, încercând zadarnic să facă ordine. 
În loc să se adăpostească, şacalii presei alergau de colo- 
colo, prin fum, doar-doar or prinde o imagine cât mai 


401 


sângeroasă. Se expuneau de bunăvoie pericolului. Unul 
dintre operatori fu lovit cu o cărămidă în ochi şi aparatul de 
filmat i se rostogoli pe trotuar. Alt cameraman filmă toată 
scena. O femeie reporter transmitea în direct, împreună cu 
operatorul ei. Se apropiase de unul din membrii Klan-ului, 
care tocmai „terminase” doi adolescenţi negri şi se trezi 
atacată cu şişul. Ţipă sfâşietor şi căzu. Nici operatorul nu 
scăpă mai uşor. 

Sosiră întăriri de la poliţia locală. În centrul bătăliei, 
Nesbit, Prather şi Hastings stăteau spate în spate şi trăgeau 
cu pistoalele lor de serviciu în aer. Zgomotul împuşcăturilor 
îi sperie pe combatanți. Se uitară speriaţi în toate direcţiile 
şi se regrupară. Poliţiştii se aliniară între negri şi Klan. 

Câţiva răniţi rămaseră întinşi pe iarbă. Ozzie se ridică 
ameţit, frecându-şi ceafa. Ziarista din Memphis era 
inconştientă şi sângera la cap. Mai mulţi membri ai Klan- 
ului zăceau în nesimţire, cu robele lor albe pline de ţărână 
şi sânge, la marginea trotuarului. Focul continua să ardă. 

In depărtare, se auzeau sirenele Salvării şi ale 
pompierilor. Sosiră în curând pe câmpul de bătălie, iar 
personalul medical acordă primele îngrijiri răniților. Nu 
murise nimeni. Primul fu ridicat Stump Sisson. Ozzie fu 
ajutat să urce într-o maşină a poliţiei. Mai sosiră câţiva 
oameni de ordine şi împrăştiară mulţimea. 

Jake, Harry Rex şi Ellen mâncau o pizza călduţă, uitându- 
se la televizorul din sala de şedinţe. Se transmiteau 
evenimentele petrecute în ziua aceea în Clanton, 
Mississippi. CBS acordă acestor ştiri un spaţiu foarte larg. 
După toate aparențele, reporterul scăpase nevătămat din 
încăierare şi relata evenimentele pe măsură ce se perindau 
imaginile video. „După ultimele informaţii, primite în după- 
amiaza aceasta - zicea el - nu se cunoaşte numărul exact 
al răniților. Cel mai serios afectat pare să fie domnul Sisson, 
Vrăjitorul Imperial al Klan-ului, care a suferit arsuri grave şi 


402 


se află internat la Mid South Bum Hospital din Memphis.” 
Fură prezentate imagini ale momentului când explodase 
bomba şi începuse toată hărmălaia din scuar. Reporterul 
continua: „Procesul lui Carl Lee a fost programat pentru 
luni, aici, în Clanton. Pentru moment, nu se ştie ce efect va 
avea incidentul asupra acestuia. Se zvoneşte că procesul 
va fi amânat şi/sau va fi transferat la altă instanţă”. 

— Asta-i o noutate pentru mine, zise Jake. 

— N-ai auzit nimic, în sensul ăsta? întrebă Harry Rex. 

— Niciun cuvânt. Şi presupun că aş fi fost anunţat înainte 
de CBS. 

Reporterul dispăru şi Dan Rather spuse că va reveni. 

— Asta ce-nseamnă? întrebă Ellen. 

— Înseamnă că Noose e prost dacă nu schimbă instanţa. 

— Mai bine că n-a făcut-o, zise Harry Rex. Ai de ce te 
lega la apel. 

— Mulţumesc, Harry Rex. Îţi sunt recunoscător pentru 
încrederea pe care o ai în mine, ca avocat. 

Telefonul sună. Răspunse Harry Rex. Era Carla. 

— E soţia ta. Putem s-ascultăm şi noi? zise el, dându-i 
receptorul lui Jake. 

— Nu. Du-te şi mai ia o pizza. Alo! 

— Jake, eşti bine? 

— Bineînţeles că sunt bine. 

— Am văzut chiar acum ce s-a-ntâmplat, la televizor. 
Îngrozitor! Unde erai? 

— Păi, eram într-una din robele acelea albe. 

— Te rog, Jake. Nu e nimic de râs. 

— Am stat în biroul lui Jean Gillespie, la etajul al doilea. 
Am avut locuri excepţionale şi-am văzut spectacolul. A fost 
foarte incitant. 

— Cine sunt oamenii aceia? 

— Câţiva erau cei care au aprins crucea în curtea noastră 
şi au pus bomba aia la fereastra dormitorului. 


403 


— De unde sunt? 

— De peste tot. Cinci din ei sunt în spital şi adresele lor 
pot fi localizate pe întreg cuprinsul statului. Unul din ei e 
localnic. Ce mai face Hanna? 

— Bine. Vrea să vină acasă. Se va amâna cumva 
procesul? 

— Mă îndoiesc. 

— Eşti în afara oricărui pericol? 

— Sigur că da. Am gardă de corp şi un pistol pe care-l 
port tot timpul la mine. Nu-ţi face griji. 

— Cum să nu-mi fac, Jake? Trebuie să fiu alături de tine! 

— Nici vorbă! 

— Am s-o las pe Hanna aici, până se termină, dar eu mă 
întorc. 

— Nu, Carla. Vă ştiu pe amândouă în siguranţă, acolo. 
Dacă vii aici, nu garantez nimic. 

— inseamnă că şi tu eşti în pericol. 

— Fac tot ce-mi stă-n putinţă să nu mă expun. Dare 
altceva cu tine şi cu Hanna. Nici nu poate fi vorba să te- 
ntorci! Să nu mai discutăm! Părinţii tăi ce mai fac? 

— Nu te-am sunat ca să discutăm despre părinţii mei, ci 
pentru că mi-e teamă şi vreau să fiu cu tine. 

— Şi eu vreau să fiu cu tine, dar nu acum. Te rog să fii 
înţelegătoare. 

Ea şovăi. 

— Unde stai? 

— La Lucien, cea mai mare parte a timpului. Uneori, mai 
trec şi pe-acasă, dar cu garda de corp după mine. 

— Ce mai e cu căsuţa mea? 

— E bine, mersi. Murdară, dar nevătămată. 

— Mi-e dor de ea. 

— Crede-mă că şi ei îi e dor de tine. 

— Jake, te iubesc şi mă tem pentru tine. 

— Şi eu te iubesc, dar nu mă tem. Linişteşte-te şi ai grijă 


404 


de Hanna. 

— La revedere. 

— La revedere. 

Jake îi înmână receptorul lui Ellen care îl puse în furcă. 

— Unde e soţia ta? 

— La Wilmington, în Carolina de Nord. Acolo-şi petrec 
părinţii ei toate verile. 

Harry Rex plecase după pizza. 

— Ţi-e dor de ea, nu-i aşa? 

— Mai mult decât îţi imaginezi. 

— Nici nu-ţi dai seama cât de mult te-nţeleg! 

Pe la miezul nopţii, se aflau în cabană, înjurându-i pe 
negri, bând whisky şi discutând despre răni. Câţiva abia se 
întorseseră de la spitalul din Memphis, unde îl vizitaseră pe 
Stump Sisson, care le spusese să continue planul. 
Unsprezece din ei aveau răni mai serioase, dar nu fusese 
nevoie să fie internaţi şi povesteau cu lux de amănunte câţi 
negri buşiseră înainte de-a o lua şi ei pe cocoaşă. Ei, cei 
bandajaţi, erau eroii. Apoi, îşi spuseră şi ceilalţi povestea 
lor, într-o abundență de whisky şi de veselie. Cel mai mult 
se distrară când o matahală le spuse cum o lovise pe 
reportera din Memphis şi pe operatorul ei negru. 

După vreo două ore de băut şi de povestit, începură să 
discute despre ce aveau de făcut de-acum încolo. Scoaseră 
o hartă a ținutului, iar unul dintre ei marca ţintele. 
Programaseră douăzeci de case pentru noaptea aceea- 
douăzeci de nume pe care le luaseră din lista candidaţilor la 
juriu. 

Se formară cinci echipe a câte patru oameni care se 
îmbarcară în camionete şi porniră în noapte să-şi 
îndeplinească misiunea. Luaseră cu ei, în fiecare maşină, 
câte patru cruci de mărime medie, îmbibate cu gaz. Evitară 
oraşul şi localităţile mai mari, preferând să meargă pe 
drumurile de ţară întunecate. Ţintele lor se aflau în locuri 


405 


izolate, departe de aglomerări şi fără vecini, acolo unde 
oamenii se duc devreme la culcare şi dorm adânc. 

Planul de atac era simplu: camioneta avea să oprească la 
o oarecare depărtare de casă, pe un drum lăturalnic, cu 
farurile stinse. Şoferul trebuia să aştepte, cu motorul în 
funcţiune, în timp ce ceilalţi trei aveau să care crucea, s-o 
implanteze în faţa casei şi să-i dea foc. Apoi, camioneta se 
va apropia şi-i va culege în fugă, fără zgomot, ducându-i 
spre ţinta următoare. 

Planul fu împlinit cu bine în nouăsprezece cazuri din 
douăzeci. Dar Luther Pickett fusese trezit cu puţin timp 
înainte de un zgomot ciudat şi omul se aşezase pe terasa 
din faţă, fără să aprindă lumina, aşteptând fără niciun ţel. 
Deodată, văzu camioneta aceea ciudată care o luase pe 
aleea lui. Atunci, înşfăcă puşca şi aşteptă. Auzi voci şi văzu 
trei siluete care duceau ceva, ca un par, în grădina din faţă. 
Luther se piti după un tufiş de lângă verandă şi ochi. 

Şoferul luă o gură de bere şi aşteptă să vadă crucea în 
flăcări. In loc de asta, însă, auzi o împuşcătură. Camarazii 
săi abandonară totul şi se refugiară într-un şanţ de lângă 
drum. Izbucni o nouă împuşcătură. Şoferul auzi înjurături. 
Trebuia să-i salveze. Apăsă pe ambreiaj. Bătrânul Luther 
trase din nou când apăru camioneta care se opri lângă 
şanţ. Cei trei încercau desperaţi să iasă din noroi, 
alunecând şi înjurând. Se agăţară de remorcă. 

— Ţineţi-vă bine! le strigă şoferul, în vreme ce Luther 
trase, de data aceasta, în camionetă. 

Îi urmări, zâmbind, cu privirea cum se depărtau în viteză, 
dând dintr-un şanţ într-altul. „Nişte amărâţi de beţivani!” 
gândi el. 

Unul din membrii Klan-ului îi sună pe toţi cei de pe listă 
de la un telefon public şi le spuse să se uite în grădină. 


406 


31 


Vineri dimineaţa Jake telefonă acasă la Noose, dar 
doamna Ichabod îl informă că era plecat în comitatul Polk, 
să prezideze un proces civil. Avocatul îi dădu câteva 
instrucţiuni lui Ellen şi plecă la Smithfield. Ajuns acolo, intră 
în tribunal şi-i făcu un semn de salut lui Noose. Apoi se 
aşeză în primul rând. Nu mai era niciun spectator. 
Judecătorul părea plictisit, avocaţii, la fel, şi, după două 
minute, Jake avu acelaşi simţământ. După ce martorul 
termină de vorbit, Noose ceru o mică pauză şi Jake îl urmă 
în biroul din spate. 

— Bună, Jake, de ce-ai venit aici? 

— Aţi auzit ce s-a întâmplat ieri? 

— Am văzut la televizor, aseară. 

— Dar în dimineaţa aceasta, aţi auzit ce s-a întâmplat? 

— Nu. 

— În mod evident, cineva a pus Klan-ului la dispoziţie 
lista candidaţilor la juriu. Azi-noapte au plasat cruci în 
flăcări în curţile a douăzeci din ei. 

Noose fu şocat. 

— La viitorii noştri juraţi? 

— Da, domnule. 

— Au prins vreunul? 

— Bineînţeles că nu. S-au concentrat la stingerea focului. 


407 


Şi apoi, pe ăştia nu-i prinzi uşor. 

— Douăzeci de viitori juraţi! repetă Noose. 

— Da, domnule. 

Noose îşi trecu degetele prin părul lui des şi grizonat, 
plim bându-se prin încăperea mică, dând din cap şi 
scărpinându-şi-l din când în când. 

— Asta seamănă a intimidare. 

„Ce deştept eşti! Un geniu! “ gândi Jake. 

— Aşa zic şi eu. 

— Deci, eu ce să fac? întrebă el cu o undă de frustrare în 
glas. 

— Să aprobaţi schimbarea instanţei. 

— Unde? 

— Undeva, în partea de sud a statului. 

— Da, da! Poate în comitatul Carey. Mi se pare că şaizeci 
la sută din populaţie e de culoare. O s-avem un juriu pe 
cinste. Sau poate vrei în Brower. După câte ştiu, procentajul 
negrilor e şi mai mare. Ai şanse să câştigi, nu-i aşa? 

— Nu-mi pasă unde mutaţi procesul. In orice caz, nu e 
cinstit să fie judecat aici. Lucrurile nu stăteau bine nici 
înainte, dar, după cele întâmplate ieri, albii sunt într-o 
dispoziţie belicoasă. Nu eram pe roze nici până la apariţia 
„pomilor de Crăciun” împodobiţi de Klan. Dar, de-acum 
încolo, ne putem aştepta la orice. Nu există posibilitatea să 
alegem un juriu corect, în comitatul Ford. 

— Vrei să spui că nu putem alege un juriu destul de 
negru, nu-i aşa? 

— Nu, domnule. Vreau să spun că n-avem cum găsi juraţi 
care să nu-şi fi format deja o părere despre acest caz. lar 
Carl Lee Hailey are dreptul să fie judecat de doisprezece 
oameni care să nu fi stabilit dinainte dacă e vinovat sau nu. 

Noose se trânti în scaun. Işi scoase ochelarii şi începu să- 
şi pipăie vârful nasului. 

— Am putea renunţa la cei douăzeci, medită el cu glas 


408 


tare. 

— Asta n-o să ajute cu nimic. Tot comitatul ştie sau va şti 
curând ce s-a-ntâmplat. Vedeţi bine ce repede se duce 
vestea. Tot grupul se va simţi ameninţat. 

— Atunci, am putea renunţa la toţi şi să alegem alţii. 

— Nici asta nu ţine, răspunse Jake caustic, enervat de 
încăpăţânarea lui Noose. Pe oricine-aţi alege din comitatul 
Ford e totuna! Şi cum aţi putea opri Klan-ul să nu 
înspăimânte şi următorul juriu? Nu ţine! 

— Ce te face să crezi că nu vor acţiona şi în altă parte, 
dacă voi muta procesul? zise Noose sarcastic. 

— Sunt convins că aşa se va întâmpla, admise Jake. Dar, 
deocamdată, sunt activi aici, lucru care a influenţat deja pe 
unii posibili juraţi. Aşa văd eu situaţia. Intrebarea care se 
pune e cum veţi acţiona dumneavoastră, pentru a calma 
spiritele? 

— Nu voi acţiona în niciun fel, zise Noose brutal. 

— Poftim? 

— Am spus că nu voi acţiona. Singurul lucru pe care am 
să-l fac este să renunţ la serviciile celor douăzeci. De 
asemenea, voi avea grijă să-i interoghez pe juraţi, lunea 
viitoare, când începe procesul. 

Lui Jake nu-i venea să creadă. Cu siguranţă, Noose se 
temea de ceva, avea un motiv serios, pe care, însă, îl ţinea 
secret. Lucien avea dreptate, îl şantaja cineva. 

— Pot să vă întreb de ce? 

— Cred că nu contează unde-l judecăm pe Carl Lee 
Hailey. De asemenea, nici cine face parte din juriu. N-are 
importanţă nici măcar dacă sunt albi sau negri. Indiferent 
unde ne-am duce, e acelaşi lucru. Părerile sunt deja 
formate. Urmează ca tu să-ţi dai silinţa acum să-ţi alegi pe 
cine trebuie. 

Jake se gândi că avea dreptate, dar nu voia să 
recunoască. Continua să se uite pe fereastră. 


409 


— De ce vă temeţi să-l mutaţi? 

Ichabod făcu ochii mici şi îl fixă pe avocat. 

— Să mă tem? Păi, mie nu-mi e frică niciodată să judec 
un proces. Te-aş întreba mai bine de ce te temi tu, dacă 
evenimentul va avea loc la Clanton? 

— Mi se pare că v-am explicat. 

— Uite care-i treaba: domnul Hailey va fi judecat luni, în 
Clanton. Asta-nseamnă, peste trei zile. lar eu nu sunt de 
acord cu transferul, pentru că nu are nicio importanţă unde 
se va ţine procesul. Vreau să spun că am cântărit situaţia 
foarte bine şi concluzia mea e clară. De altfel, mie-mi 
convine să fie judecat aici, în Clanton. Deci, procesul nu va 
fi mutat. Mai ai vreo problemă? 

— Nu, domnule. 

— Bine, atunci pe luni. 

Jake intră în biroul lui pe uşa din spate. Cea din faţă 
fusese încuiată de vreo săptămână. Mereu se găsea careva 
care să bată sau să strige, mai ales reporteri. Dar îl căutau 
şi prietenii care voiau să intre pentru a mai sta de vorbă cu 
el, sperând, în felul acesta, să mai afle câte ceva despre 
proces. Clienţii erau de domeniul trecutului. Telefonul suna 
întruna. Jake nu-l mai atingea. Singura care mai ridica 
receptorul era Ellen, dacă se întâmpla să fie pe aproape. 

De data aceasta, o găsi în sala de şedinţe, cu nasul în 
tratatele de drept. Rezumatul pe care i-l făcuse, în legătură 
cu cazurile M'Naghten, era o capodoperă. li ceruse să nu 
scrie mai mult de douăzeci de pagini. Ea, însă, îi dăduse 
şaptezeci şi cinci, scrise la maşină, fără niciun spaţiu liber, 
explicându-i că fusese imposibil să se restrângă la mai 
puţin. Cercetarea pe care o făcuse nu avea niciun fel de 
cusur. Incepuse cu primul caz, din Anglia anilor 1800, 
urmărind apoi evoluţia apărării, pe motive de 
iresponsabilitate, timp de o sută cincizeci de ani, în statul 
Mississippi. Trecuse peste cazurile insignifiante, detaliindu- 


410 


le cu mare pricepere pe cele importante. Rezumatul se 
încheia cu o scurtă prezentare a legii curente, cu 
aplicabilitate la cazul lui Carl Lee Hailey. 

Într-un document mai scurt, de numai paisprezece 
pagini, Ellen explicase de ce nu era posibil să se renunţe la 
prezentarea fotografiilor celor două victime, după omor. 
Statul întreg ştia de ele, iar ea nu găsise nicio cale prin care 
să nu fie folosite la proces. 

Mai bătuse la maşină şi treizeci şi una de pagini despre 
crime justificate, trăgând aceeaşi concluzie ca şi el: rareori 
scăpau de pedeapsă. Descoperise un caz mai vechi, în 
Mississippi, când un bărbat prinsese şi omorâse un evadat 
înarmat. Fusese achitat, dar diferenţa dintre acesta şi cazul 
Hailey era enormă. Jake se înfurie pe Ellen, pentru că nu-i 
ceruse să facă aşa ceva. Dar nu-i reproşă nimic, odată ce îi 
prezentase tot ce-i comandase. 

Cea mai mare surpriză o avu când citi prezentarea ei 
despre doctorul W.T. Bass. Se întâlnise de două ori cu el, în 
săptămâna aceea, şi discutaseră amănunţit cazurile 
M'Naghten. Pregătise douăzeci şi cinci de pagini cu 
întrebările pe care trebuia să le pună Jake şi cu răspunsurile 
lui Bass. Era un dialog deosebit de bine condus şi avocatul 
se miră de felul în care fata reuşise să-l asezoneze, subtil şi 
spiritual totodată. Când era de vârsta ei, îl interesa mai 
mult partea romantică a lucrurilor, decât cercetarea. Ea 
însă, deşi era studentă în anul trei, scria ca în tratatele de 
drept. 

— Cum a mers? întrebă fata. 

— N-a vrut să cedeze. Procesul va începe luni, aici, cu 
aceiaşi candidaţi la juriu, minus cei douăzeci, care au fost 
„Subtil” ameninţaţi. 

— E nebun. 

— La ce lucrezi? 

— Sunt pe cale să termin prezentarea care susţine 


411 


necesitatea discutării în detaliu a violului, în faţa juriului. 
Până acum, arată bine. 

— Când termini? 

— Cam când îţi trebuie? 

— Dacă e posibil, până duminică aş vrea s-o am. Şi încă 
ceva. 

Fata îşi puse carnetul deoparte şi ascultă. 

— Psihiatrul din partea procuraturii este doctorul Wilbert 
Rodeheaver, şeful de la Whitfield. E-acolo de când lumea şi 
are experienţa a sute de cazuri de iresponsabilitate. Aş dori 
să aflu de câte ori a fost implicat direct în proces. 

— l-am întâlnit numele de câteva ori. 

— Buuun. Aşa cum ştii, singurele cazuri peste care-am 
dat sunt cele de la Curtea Supremă, după ce acuzatul a fost 
condamnat şi a făcut apel. Achitările nu sunt prezentate. 
Dar pe mine, astea mă interesează cel mai mult. 

— Unde baţi? 

— Am vaga impresie că Rodeheaver e împotriva 
confirmării iresponsabilităţii, în orice situaţie. Chiar şi atunci 
când acuzaţii erau evident nebuni, el n-a dat acest verdict. 
Aş vrea să-l întreb pe Rodeheaver, la proces, cum se face 
că el a afirmat că un anume individ era sănătos, deşi se 
vedea clar că realitatea îl contrazicea. Mi-ar plăcea să 
găsim un astfel de caz, în care juriul să fi hotărât achitarea. 

— Aşa ceva e foarte greu de găsit. 

— Ştiu, dar tu poţi s-o faci, Row Ark. Te urmăresc de-o 
săptămână şi mi-am dat seama că nimic nu-ţi este 
imposibil. 

— Mă flatezi, şefule. 

— S-ar putea să fie nevoie să dai telefoane pe la avocaţii 
care-au avut cazuri în care a fost şi el implicat. O să fie 
greu, dar, te rog, încearcă. 

— Bine, şefule. Sunt sigură că-l vrei pentru ieri! 

— Nu tocmai. Mă îndoiesc că audierea lui Rodeheaver se 


412 


va face mai repede de-o săptămână, aşa că mai ai ceva 
timp. 

— Nu prea ştiu cum am să abordez problema. Zici că nu-i 
aşa urgent? 

— Nu, dar să te grăbeşti cu prezentarea violului. 

— Da, şefu'! 

— Ai mâncat? 

— Nu mi-e foame. 

— Bine. Să nu-ţi faci niciun program pentru masa de 
seară. 

— Ce vrei să spui? 

— Mi-a venit o idee. 

— Vrei să-mi propui o întâlnire amoroasă? 

— Nu, vreau să te invit la masă ca între doi profesionişti. 
Jake îşi puse documentele în două serviete şi plecă. Inainte 
de a ieşi, spuse: 

— Sunt la Lucien. Dar nu mă suna decât în caz de 
maximă urgenţă. Nu spune nimănui unde mă aflu. 

— La ce vrei să lucrezi? 

— La componenţa juriului. 

Pe Lucien îl găsi dormind în balansoar. Sallie nu era 
acolo. Jake urcă în biroul de la etaj. Lucien avea mai multe 
tratate de drept decât toţi avocaţii la un loc. Jake răsturnă 
conţinutul celor două serviete pe un scaun, iar pe birou 
aşeză o listă alfabetică a juriului, un teanc de cartonaşe şi 
mai multe creioane marcatoare: albastru, pentru bărbaţi, 
roşu, pentru femei, negru pentru oamenii de culoare, 
indiferent de sex. Primul nume era Barry Acker. Îl scrise cu 
litere de tipar pe un cartonaş şi făcu vreo câteva însemnări: 
vârsta, patruzeci; căsătorit a doua oară, cu trei copii, dintre 
care două fete; e proprietarul unui magazin de feronerie 
cam neprofitabil; soţia, secretară la o bancă; are o 
camionetă; îi place să vâneze; poartă cizme de cowboy; e 
de treabă; Atcavage dăduse, marţi, o raită pe la magazinul 


413 


lui şi constatase că are şi ceva educaţie, după felul în care 
vorbea. Jake notă fişa cu nouă. 

Avocatul era foarte mulţumit de modul lui de lucru. Cu 
siguranţă, Buckley nu se străduia atât. 

Următorul era Bill Andrews. Ce mai nume! În cartea de 
telefon existau vreo şase! Jake, Harry Rex şi Ozzie 
cunoşteau fiecare câte unul, dar nu ştiau despre care era 
vorba, aşa că puse semnul întrebării în dreptul lui Gerald 
Ault. Jake zâmbi când îi scrise numele pe fişă. Ault trecuse 
pe la el, prin birou, cu câţiva ani în urmă, când banca îi 
luase dreptul de a mai achita ipoteca pe casa lui din 
Clanton. Soţia se îmbolnăvise grav de rinichi şi cheltuielile 
cu tratamentul îi ruinaseră. Era un intelectual educat la 
Princeton, unde o şi cunoscuse pe soţia lui. Ea se trăgea din 
comitatul Ford, singurul copil al unei familii de nebuni care 
îşi investiseră toţi banii în căile ferate. Sosiseră aici tocmai 
când părinţii fetei fuseseră ruinaţi şi viaţa lor se transformă 
într-o luptă continuă pentru existenţă. Ault predase o 
vreme la o şcoală, apoi fusese şeful bibliotecii şi, mai târziu, 
funcţionar la tribunal. Nu putea suferi muncile grele. Apoi, 
soţia lui se îmbolnăvise şi îşi pierduseră casa. Ault lucra 
acum într-un magazin de mărunţişuri. 

Jake ştia despre Gerald Ault ceva despre care ceilalţi 
habar n-aveau. Pe când era copil, în Pennsylvania, familia 
lui trăia la o fermă de lângă autostradă. Într-o noapte, pe 
când dormeau, izbucnise un incendiu. Un motociclist care 
trecea întâmplător se oprise şi spărsese uşa, salvându-i pe 
cei din familia Ault. Focul se întinsese repede, iar Gerald şi 
fratele lui se treziseră încercuiți de flăcări, în dormitorul lor 
de la etaj. Alergaseră la fereastră şi începuseră să plângă şi 
să ţipe. Părinţii şi lucrătorii de la fermă urlau zadarnic pe 
pajiştea din faţa casei. Flăcările cuprinseseră toată clădirea, 
cu excepţia dormitorului lor. Deodată, salvatorul se stropi 
din belşug cu apă de la furtunul din grădină, se strecură în 


414 


casă, luptă cu flăcările şi cu fumul şi ajunse sus, în 
dormitor. Acolo, sparse fereastra, îi înşfăcă pe Gerald şi pe 
fratele lui şi sări de la etaj. Printr-un miracol, nu păţiră 
nimic. Toată lumea îi mulţumise salvatorului, cu lacrimi în 
ochi. Fusese primul negru pe care îl văzuseră copiii, până 
atunci. 

Gerald Ault era unul dintre puţinii oameni albi care îi 
iubeau din suflet pe negri. Jake scrise un zece în dreptul 
numelui său. 

Şase ore lucră la lista juriului, făcând fişe, concentrându- 
se asupra numelor, închipuindu-şi-l pe fiecare deliberând şi 
aducând argumente, la tribunal. Le dăduse şi note. Scrisese 
automat, în dreptul fiecărui negru, câte un zece. In cazul 
albilor, fu mai greu. Bărbaţii primiseră note mai mari decât 
femeile; tinerii fură notaţi mai bine decât bătrânii; cei cu 
educaţie şi liberalii, la fel. Îi elimină pe candidaţii care 
primiseră avertismentul din partea Klan-ului. Acum ştia câte 
ceva despre o sută unsprezece persoane din juriu. Cu 
siguranţă, Buckley nu avea cum să fie mai bine informat. 

Ellen bătea la maşină, când Jake se întoarse de la Lucien. 
Se opri, închise tratatul de pe birou şi se uită la el. 

— Unde mergem să mâncăm? 

— Facem o excursie. 

— Unde? 

— Ai fost vreodată la Robinsonville, Mississippi? 

— Nu, dar sunt gata de drum. Ce e acolo? 

— Nimic, în afară de bumbac, de soia şi de un restaurant 
micuţ, nemaipomenit. 

— E nevoie de ţinută specială? 

Jake se uită cercetător la ea. Era îmbrăcată ca de obicei, 
în jeans decoloraţi, fără şosete şi un tricou marinăresc, cu 
trei numere mai mare decât măsura ei. 

— E bine cum eşti, zise el. 

Stinseră luminile şi plecară cu Saab-ul. Jake opri în 


415 


dreptul unui magazin de băuturi, de unde cumpără un 
carton de bere Coors şi o sticlă rece de Chablis. 

— Trebuie să vii cu băutura de-acasă, acolo, îi explică el, 
după ce porniră mai departe. 

Soarele apunea în depărtare, pe autostradă. Ellen făcu 
pe barmaniţa şi desfăcu două cutii de bere. 

— Cât e de departe restaurantul acela? întrebă ea. 

— Cam la o oră şi jumătate. 

— O oră şi jumătate? Mor de foame! 

— Atunci bea bere. Îţi spun eu că merită. 

— Ce meniu avem? 

— Grătar, creveţi, picioruşe de broască şi somn. 

Ellen luă o gură de bere. 

— Om vedea. 

Jake apăsă pe acceleraţie şi trecură în viteză podurile de 
peste nenumăratele râuri care se varsă în lacul Chatulla. 
Urcară dealurile acoperite de vegetaţie verde închis, 
întâlnind în drum camioane cu buşteni, în ultima lor cursă 
pe ziua aceea. Jake cobori geamurile, lăsând vântul să intre 
în maşină. Ellen îşi dădu capul pe spate şi închise ochii. 
Părul ei des şi ondulat flutura uşor, în jurul feţei. 

— Uite ce-i, Row Ark. Masa asta e strict profesională... 

— Sigur că da! 

— Vorbesc serios. Eu sunt şeful, tu, angajata mea şi nu 
va fi decât o masă de afaceri. Nici mai mult, nici mai puţin. 
Aşadar, să nu dai frâu liber imaginaţiei specifice generaţiei 
tale, eliberată de prejudecăţi sexuale. 

— Se pare că tu eşti cel care are idei de-astea. 

— Nu, dar ştiu exact ce-ţi trece prin minte. 

— De unde ghiceşti tu la ce mă gândesc? Chiar crezi că 
eşti irezistibil şi că mor de nerăbdare să te seduc? 

— Nu-ţi cer decât să-ţi vezi de treabă. Am o căsătorie 
fericită. Nevastă-mea e-n stare să facă moarte de om, dac- 
o înşel. 


416 


— Foarte bine! Atunci, să ne prefacem că suntem doi 
prieteni care iau masa împreuna. 

— Chestia asta nu prea ţine aici, în sud. Un prieten 
bărbat nu poate lua masa cu un prieten femeie, dacă e- 
nsurat. Pur şi simplu, nu merge! 

— De ce? 

— Pentru că bărbaţii nu au prietene. Cu niciun chip! Eu 
unul nu cunosc niciun om aici, în ţinut, care să fie prieten 
cu o femeie, dacă e căsătorit. Cred că aşa ceva nu s-a mai 
întâmplat de pe vremea Războiului Civil. 

— Aici, la voi, se trăieşte încă în Evul Mediu. De ce sunt 
nevestele din sud atât de geloase? 

— Pentru că aşa le-am educat noi. Dacă soţia mea s-ar 
întâlni să ia masa cu un bărbat, i-aş suci gâtul şi-aş da 
imediat divorţ. l-am şi spus-o, de altfel. 

— Asta-i absurd. 

— Bineînţeles! 

— Soţia ta nu are niciun prieten? 

— Din câte ştiu eu, nu. Dacă afli de vreunul, spune-mi! 

— lar tu n-ai nicio prietenă? 

— De ce să am ca prieten o femeie? Ele nu sunt dispuse 
să vorbească despre fotbal, vânătoare, politică, procese 
sau despre orice altceva ce mă interesează pe mine. In 
schimb, lor le place să discute de copii, de modă, de reţete 
culinare, mobilă - lucruri la care eu nu mă pricep deloc. Nu, 
nu am nicio femeie-prieten. Şi niciun vreau. 

— Asta-mi place mie aici, în sud: oamenii sunt atât de 
toleranţi! 

— Mulţumesc! 

— Dar prieteni evrei, ai? 

— Nu cunosc niciunul, aici, în comitatul Ford. Am avut un 
prieten foarte bun, pe când eram student. Il chema Ira 
Tauber şi era din New Jersey. Eram foarte apropiaţi. Mie-mi 
plac evreii. Ştii prea bine că şi lisus era din neamul lor. N- 


417 


am înţeles niciodată antisemitismul. 

— Doamne, păi tu eşti un adevărat liberal! Spune-mi, ce 
gândeşti despre homosexuali? 

— Mi-e milă de ei. Nu-şi dau seama ce pierd. Dar asta-i 
treaba lor! 

— Ai putea fi prieten cu un homosexual? 

— Cred că da, atâta vreme cât nu ştiu că e. 

— Nu, am greşit! Eşti republican. 

Ea îi luă cutia goală de bere din mână şi o aruncă pe 
bancheta din spate. Mai desfăcu două. Soarele scăpătase şi 
aerul greu se răcorise, devenind tăios la viteza de o sută 
patruzeci de kilometri pe oră. 

— Deci, nu putem fi prieteni, zise ea. 

— În niciun caz! 

— Şi nici iubiţi. 

— Te rog, lasă-mă să conduc. 

— Atunci, ce suntem? 

— Păi, eu sunt avocatul şi tu eşti funcţionarul meu juridic. 
Eu sunt şeful, tu, subalternul. 

— Tu eşti bărbat, eu sunt femeie. 

Jake se uită cu nesaţ la sânii ei conturaţi frumos de 
tricou. 

— În privinţa asta, nu e nicio îndoială. 

Ellen întoarse capul, uitându-se la peisajul încântător prin 
care treceau. Jake zâmbi şi acceleră, luând câte-o gură de 
bere. Trecură prin nişte intersecţii şi, deodată, dealurile 
dispărură şi terenul deveni plat. 

— Şi cum se numeşte restaurantul? întrebă ea. 

— Hollywood. 

— Cum? 

— Hollywood. 

— De ce se numeşte aşa? 

— Pentru că, mai de mult, localul se afla într-un orăşel cu 
numele acesta, de aici, din Mississippi. A dispărut într-un 


418 


incendiu şi-a fost reconstruit la Robinsonville. Lumea-i zice 
tot Hollywood. 

— Şi ce-i aşa grozav? 

— Au mâncare excelentă, muzică bună, iar atmosfera e 
nemaipomenită. Mai are avantajul că se află la mare 
distanţă de Clanton şi n-o să mă vadă nimeni luând masa 
cu o femeie frumoasă. 

— Eu nu sunt o femeie; sunt subaltern. 

— Un subaltern ciudat şi frumos. 

Ellen îşi zâmbi în barbă şi îşi trecu degetele prin păr. Lao 
intersecţie, cotiră spre stânga şi merseră spre vest, până 
intrară în localitatea pe care o căutau. Pe-o parte a 
drumului se aflau o mulţime de case de lemn goale, iar 
vizavi, un fel de magazin, în jurul căruia parcaseră vreo 
douăsprezece automobile. Prin fereastră străbătea o 
muzică plăcută. Jake înşfacă sticla de Chablis şi o conduse 
pe funcţionara lui juridică sus, pe trepte. Intrară. Lângă uşă, 
se afla o scenă mică, unde o negresă bătrână, dar 
frumoasă, Merle, stătea la pian şi cânta Nopti ploioase în 
Georgia. În restaurant erau trei rânduri de mese, pe 
jumătate ocupate. O chelneriţă turnă bere dintr-o cană şi le 
făcu semn să se aşeze la o măsuţă roşie. 

— Poate doriţi să vă servim nişte murături prăjite cu 
mărar? îl întrebă ea pe Jake. 

— Te rog! Două porţii. 

Ellen se încruntă şi se uită la Jake. 

— Murături prăjite cu mărar? 

— Sigur. Voi, la Boston, nu mâncaţi aşa ceva? 

— Frigeţi chiar totul aici? 

— Tot ce e comestibil. Dacă nu-ţi place, mănânc eu tot. 

De la masa vecină, se auziră râsete şi chicoteli. Patru 
perechi toastau în cinstea cuiva sau a ceva. Intreg 
restaurantul era plin de râsete şi de toasturi. 

— Ce-mi place mie aici, e că poţi sta oricât şi poţi face 


419 


orice. Nu te bagă nimeni în seamă. În curând vor începe să 
cânte şi să danseze. 

Jake comandă creveţi şi somn pentru amândoi. Ellen 
trecu peste picioruşele de broască. Chelneriţă le turnă 
Chablis şi ei toastară pentru Carl Lee Hailey şi nebunia lui. 

— Ce zici de Bass? întrebă Jake. 

— E martorul perfect. Va spune tot ce vrem noi. 

— Şi asta te pune pe gânduri? 

— M-ar pune, dacă ar fi un martor ocular. Dar el e expert 
şi-şi va spune opinia ca specialist. Cine l-ar putea 
contrazice? 

— E credibil? 

— Când nu e beat, da. Am stat de vorbă cu el de două 
ori, săptămâna asta. Miercuri, era beat şi indiferent. Cred 
că ne poate fi de folos la fel ca orice alt psihiatru. Lui nu-i 
pasă care-i adevărul şi-o să spună ce dorim noi. 

— Crede că Hailey a fost iresponsabil, când a comis 
crima? 

— Nu. Tu crezi? 

— Nici vorbă, Row Ark. Carl Lee mi-a spus ce-o să facă 
înainte cu câteva zile de-a comite omorul. Mi-a şi arătat 
locul de unde avea de gând să-i împuşte pe nenorociţii ăia. 
Atunci, nu mi-am dat seama. Oricum, clientul nostru ştia 
exact ce face. 

— De ce nu l-ai împiedicat? 

— Pentru că nu l-am crezut. Abia se petrecuse violul şi 
fata era între viaţă şi moarte. 

— L-ai fi oprit, dacă ai fi putut? 

— l-am spus lui Ozzie despre planul lui. Dar atunci nimeni 
n-ar fi crezut că se va întâmpla un asemenea lucru. Ca să-ţi 
spun sincer, nu, nu l-aş fi oprit nici dacă aş fi fost sigur că 
intenţiona să facă ce-a făcut. Şi eu aş fi procedat ca el. 

— Cum? 

— Exact în acelaşi fel. A fost uşor. 


420 


Ellen încerca să se-apuce de murăturile prăjite, cu mărar. 
Le întorcea de pe o parte pe alta, fără să se hotărască să 
înceapă. Tăie una în două, o luă cu furculiţa şi suflă. Apoi o 
băgă în gură şi mestecă agale. O înghiţi şi împinse repede 
farfuria în faţa lui Jake. 

— Tipic yankeilor! zise el. Nu te înţeleg, Row Ark. Nu-ţi 
plac  murăturile cu mărar, eşti atrăgătoare, foarte 
inteligentă, ai putea lucra la orice birou de avocatură din 
ţară, să faci bani frumoşi şi, totuşi, vrei să-ţi iroseşti cariera 
în cazuri care îţi alungă somnul, apărând nişte condamnaţi 
ce-şi merită soarta. Ce te face să te-avânţi aşa, Row Ark? 

— Şi tu ai insomnii, din cauza aceloraşi oameni. Acum, e 
vorba de Carl Lee Hailey. Anul viitor, va fi altul. O dată şi o 
dată tot ai să pierzi şi-ai să vezi ce îngrozitor e când i se 
aplică pedeapsa. În momentul în care condamnatul va fi 
legat de scaunul electric, iar el se va uita la tine pentru 
ultima oară, ai să fii alt om şi-ai să-ţi dai seama cât de 
barbar e sistemul ăsta. Să-ţi aduci aminte de vorbele mele. 

— Atunci am să-mi las barbă şi mă-nscriu în ACLU. 

— S-ar putea, numai să te primească. 

Chelneriţa le aduse creveţii într-o tigăiţă neagră. Sfârâiau 
în unt şi miroseau a usturoi şi a sos picant. Ellen îşi puse o 
porţie mare şi mâncă hămesită. Merle, cântăreaţa, începu 
un dixie şi toată lumea începu să bată ritmul din palme, 
cântând alături de ea. 

Chelneriţa le aduse un platou cu picioruşe de broască, 
bine prăjite. Jake termină de băut un pahar cu vin şi-şi luă o 
grămadă la el în farfurie. La sfârşit, veni somnul la grătar, 
pe farfurii fierbinţi. Mâncară şi băură încet, savurând aceste 
delicatese şi uitându-se unul la altul. 

Pe la miezul nopţii, sticla se golise şi începură să se 
stingă luminile. Îşi luară rămas-bun de la chelneriţă şi de la 
Merle, apoi se îndreptară către maşină. Jake îşi puse 
centura de siguranţă. 


421 


— Sunt prea ametit, ca să fiu în stare să conduc, zise el. 

— Şi eu la fel. Am văzut un motel pe-aici, pe undeva. 

— Da, dar nu erau locuri libere. Bună mişcare, Row Ark. 
Mă-mbeţi şi-apoi încerci să profiţi de mine. 

— Dac-aş putea, chiar c-aş face-o, domnule. 

O clipă, li se întâlniră privirile. Lumina roşie de la firma 
restaurantului se reflectă pe faţa fetei. Momentul se 
prelungi, apoi, însă, Jake porni maşina, o lăsă să se 
încălzească puţin şi plecară prin noapte. 

Mickey Mouse îl sună sâmbătă dimineaţa devreme pe 
Ozzie acasă şi-i spuse că se anunțau necazuri şi mai mari 
din partea Klan-ului. Încăierarea de joi nu se petrecuse din 
cauza lor, deşi toată lumea credea asta. Ei mărşăluiseră în 
linişte şi acum şeful lor era pe moarte. Vor fi represalii, de 
data aceasta ordinele veneau de sus. Intăririle din alte state 
erau pe drum, aşa că urma o perioadă de violenţă extremă. 
Până acum, nu ştia nimic sigur, dar promise că-l va anunţa 
la timp. 

Ozzie se aşeză pe marginea patului, masându-şi uşor 
umflătura din ceafă. Îl sună pe primar, apoi pe Jake. Se 
întâlniră toţi trei după o oră, în biroul şerifului. 

— Situaţia riscă să ne scape de sub control, zise Ozzie 
care îşi pusese o pungă cu gheaţă la ceafă şi se strâmba de 
durere la fiecare cuvânt. Ştiu asta de la un informator de 
încredere. Klan-ul vrea să se răzbune pentru ceea ce s-a 
petrecut joi. Cică aduc întăriri din alte state. 

— Şi tu crezi asta? 

— N-am curaj să nu ţin cont de ce s-a spus. 

— Acelaşi informator? întrebă Jake. 

— Da. 

— Atunci cred şi eu. 

— Cineva spunea că există posibilitatea mutării sau 
amânării procesului, zise Ozzie. Aşa e? 

— Nu. M-am întâlnit ieri cu judecătorul Noose şi mi-a spus 


422 


că nu acceptă schimbarea de instanţă. Procesul va începe 
luni, aici. 

— l-ai povestit de crucile în flăcări? 

— l-am spus tot. 

— A-nnebunit? întrebă primarul. 

— Da. Şi s-a şi prostit. Sper să nu mă spuneţi. 

— Din punct de vedere juridic, se află pe un teren solid? 
întrebă Ozzie. 

Jake dădu din cap. 

— Mai degrabă pe nisipuri mişcătoare. 

— Şi ce-ai de gând să faci? întrebă primarul. 

Ozzie îşi schimbă punga cu gheaţă, masându-şi ceafa 
Uşor. 

— Vreau din tot sufletul să prevenim o nouă încăierare. 
Spitalul nostru e prea mic ca să ne permitem aşa ceva. 
Trebuie să luăm nişte măsuri. Negrii sunt mânioşi şi iritabili 
şi nu le trebuie decât foarte puţin să ia foc. Unii abia 
aşteaptă un prilej ca să-nceapă să tragă. Şi robele acelea 
albe sunt nişte ţinte excelente. Am simţământul că Klan-ul 
va face o neghiobie, cum ar fi să încerce să omoare pe 
cineva. Şi vor fi implicaţi membri de-ai lor din toată ţara. 
Cel puţin aşa mi-a spus informatorul meu. 

Şeriful îşi mişcă încet capul şi schimbă iar punga cu 
gheaţă. 

— Domnule primar, nu-mi place că trebuie să procedăm 
aşa, dar cred că ar fi bine să-l sunaţi pe guvernator, să 
trimită aici Garda Naţională. Ştiu că e o măsură drastică, 
însă nu vreau să văd pe nimeni omorât. 

— Garda Naţională! repetă primarul, nevenindu-i să 
creadă. 

— Exact. 

— Şi să ocupe oraşul? 

— Da. Pentru protecţia cetăţenilor. 

— Să patruleze pe străzi? 


423 


— Da. Cu arme şi cu toată dotarea. 

— Doamne, asta-i chiar o măsură drastică. Nu cumva 
exagerezi? 

— Deloc. E clar că n-am destui oameni ca să fac faţă. N- 
am fost în stare să oprim o încăierare petrecută sub nasul 
nostru. Klan-ul aprinde cruci în tot ţinutul, iar noi nu-i 
putem opri. Ce se va-ntâmpla dacă şi negrii vor organiza 
ceva? N-am destui oameni, domnule primar. Trebuie să fim 
ajutaţi. 

Jake fu de părere că era o idee excelentă. Cum s-ar mai 
putea alege un juriu imparţial şi neinfluenţabil, cu Garda 
Naţională în jurul tribunalului? Îşi imagină juraţii trecând, 
luni, printre soldaţii înarmaţi, în jeep-uri sau chiar în tancuri. 
Cum să mai fi imparţial într-o astfel de situaţie? Cum să mai 
insiste Noose ca procesul să aibă loc în Clanton? Cum să se 
opună Curtea Supremă la mutarea procesului, mai ales că 
există posibilitatea unei condamnări? Clar, ideea era 
excelentă. 

— Ce părere ai, Jake? întrebă primarul, cerându-i ajutorul. 

— Cred că n-avem de ales, domnule primar. Nu mai 
rezistăm la încă o încăierare. V-ar putea afecta şi din punct 
de vedere politic. 

— Nu-mi pasă mie de politică! replică primarul nervos, 
convins fiind că Ozzie şi Jake ştiau foarte bine adevărul. 

Primarul fusese reales ultima oară la diferenţă de mai 
puţin de cincizeci de voturi şi nu-şi permitea să facă nicio 
mişcare, fără să se gândească foarte bine înainte. Ozzie 
observă rânjetul fugar al lui Jake, în vreme ce primarul se 
frământa la gândul că orăşelul lui va fi invadat de soldaţi. 

Sâmbătă, după căderea întunericului, Ozzie şi Hastings îl 
conduseră pe Carl Lee, prin uşa din spate a închisorii, la 
maşina poliţiei. Râdeau şi vorbeau tare, îndreptându-se 
spre Craft Road. Curtea din faţa casei lui Hailey era plină de 
maşini, aşa că fură nevoiţi să parcheze în drum. Carl Lee 


424 


intră ca un om liber şi fu, îndată, îmbrăţişat de prieteni, de 
rude şi de copiii lui. Nu-i anunţase nimeni că va veni. li 
strânse pe toţi patru în braţe cu disperare, de parcă era 
pentru ultima oară. Mulțimea îi privea în tăcere. Bărbatul 
uriaş îngenunchease şi îşi înfundase faţa în trupurile firave 
ale copiilor, care plângeau. Din ochii tuturor curgeau 
lacrimi. 

Bucătăria era plină de bunătăţi şi oaspetele de onoare fu 
aşezat în capul mesei, înconjurat de familie. Reverendul 
Agee spuse o rugăciune de mulţumire, de speranţă şi de 
bun venit. Ozzie şi Hastings îşi umplură farfuriile şi ieşiră pe 
terasă, unde începură să discute, apărându-se de țânțari, 
strategia pe care aveau s-o urmeze în timpul procesului. 
Şeriful se temea de momentele în care Carl Lee va fi 
transportat de la închisoare la tribunal şi înapoi. Acuzatul 
însuşi demonstrase că atunci era posibil orice. 

După masă, mulţimea năvăli în grădina din faţă. Copiii se 
jucau, iar adulţii rămaseră pe terasă, în jurul lui Carl Lee. 
Era eroul lor şi se mândreau că-l cunosc personal. În ochii 
acestor oameni, el se afla la închisoare dintr-un singur 
motiv. Sigur, îi omorâse pe cei doi tineri, dar nu asta era 
problema. Dacă ar fi fost alb, cu siguranţă că ar fi primit şi- 
un premiu pentru ceea ce făcuse. L-ar fi acuzat doar cu 
jumătate de gură, dar cu un juriu alb, totul ar fi fost o joacă. 
Deci, Carl Lee fusese acuzat, după părerea lor, numai 
pentru că era negru. Credeau cu putere în asta. Il ascultară 
cu atenţie când le vorbi despre proces. Le spuse că avea 
nevoie de rugăciunile şi de suportul lor moral, aşa că dorea 
să-i vadă pe toţi în sală, alături de familia lui. 

Statură în atmosfera aceea umedă ore-ntregi, în jurul lui 
Gwen şi al lui Carl Lee. La plecare, îi îmbrăţişară şi le 
promiseră că vor fi luni la tribunal. În sinea lor, însă, se 
întrebau dacă-l vor mai vedea vreodată acolo, pe terasă. 

Pe la miezul nopţii, Ozzie le spuse că era timpul să plece. 


425 


Carl Lee o îmbrăţişă pe Gwen şi pe copii, apoi intră în 
maşină. 

Bud Twitty muri în noaptea aceea. Dispecerul îl sună pe 
Nesbit, care îl anunţă pe Jake. Acesta îşi notă în agendă, ca 
să nu uite să trimită fiori. 


426 


32 


Duminică. Cu o zi înainte de proces. Jake se sculă de la 
ora cinci, cu un nod în gât şi cu dureri de cap, pe care le 
atribui evenimentelor ce aveau să înceapă a doua zi. De 
fapt, sâmbătă seara stătuse cu Ellen la Lucien pe terasă, 
până târziu. Fata se hotărâse să doarmă acolo, pe canapea, 
aşa că Jake se culcă la el, la birou. După ce se întinse, 
auzise voci în stradă. Se sculase şi se duse bâjbâind pe 
balcon. Rămăsese cu gura căscată de uimire, când văzu 
scena ce se derula în jurul tribunalului. Începuse războiul! 
Străzile erau pline de camioane şi jeep-uri cu soldaţi care 
coborau în fugă, dându-şi silinţa să pară cât mai bine 
organizaţi şi milităroşi. Se auzeau comenzi prin radio şi 
superiorii ţipau la oamenii lor să se grăbească. In părculeţul 
din faţa tribunalului se organiză un post de comandă, chiar 
lângă pavilionul de vară. Trei plutoane de soldaţi întindeau 
funii şi băteau pari în pământ cu nişte ciocane enorme, 
ridicându-şi corturile. Peste tot, în scuar, fură ridicate 
baricade, iar santinelele îşi ocupară posturile. Fumau şi 
stăteau sprijiniți de stâlpii de iluminat. 

Nesbit, aşezat pe capota maşinii, îi privea cum fortificau 
oraşul Clanton. Intrase în vorbă cu vreo doi gardieni. Jake 
făcu o cafea şi i-o duse jos. Acum era în siguranţă, aşa că 
Nesbit se putea duce acasă să se odihnească până seara. 
Jake se întoarse pe balcon şi se uită la militari, până în zori. 

427 


După ce coborâră toţi, camioanele plecară în nordul 
oraşului, într-un loc special amenajat pentru Garda 
Naţională. Estimă numărul lor cam la două sute. Se 
învârteau prin scuar în grupuri mici, aşteptând să se 
lumineze şi să apară ceva interesant. 

Noose era furios. Cum îndrăzniseră să cheme Garda 
Naţională, fără să-l consulte? Era procesul lui. De fapt, 
primarul se gândise la asta, dar Jake îi explicase că era de 
datoria lui să ferească oraşul de necazuri, nu a 
judecătorului. Ozzie fusese de aceeaşi părere, aşa că nu-l 
anunţaseră pe Noose. 

Şeriful veni împreună cu Moss Junior Tatum şi făcură 
cunoştinţă cu colonelul, în chioşcul de vară. Se plimbară în 
jurul scuarului, inspectând trupele şi pavilioanele. Ozzie 
indică unele puncte şi colonelul păru să fie de acord cu 
ceea ce voia el. Moss descuie tribunalul pentru ca soldaţii 
să aibă acces la toalete şi la apa de băut. Şacalii presei 
aflară de existenţa trupelor abia după ora nouă. Începu o 
goană nebună, camerele de luat vederi şi microfoanele 
înregistrau orice cuvânt rostit de câte un sergent sau un 
caporal. 

— Cum vă numiţi, domnule? 

— Sergent Drumwright. 

— De unde sunteţi? 

— Booneville. 

— Unde vine asta? 

— Cam la o sută cincizeci de kilometri de aici. 

— De ce-aţi venit? 

— Am fost chemaţi de guvernator. 

— De ce v-a chemat? 

— Ca să ţinem lucrurile sub control. 

— Vă aşteptaţi la necazuri? 

— Nu. 

— Cât veţi sta aici? 


428 


— Nu ştiu. 

— Cine ştie? 

— Bănuiesc că guvernatorul. 

Cam aşa se discuta în scuar. 

Vestea despre invazie se răspândi rapid în dimineaţa 
aceea liniştită de duminică, aşa că, după ce ieşiră de la 
biserică, locuitorii oraşului se duseră cu toţii spre scuar să 
se convingă cu propriii lor ochi că armata împresurase 
tribunalul.  Santinelele  mutară  baricadele, lăsând să 
pătrundă mulţimea. Oamenii se învârteau încolo şi-ncoace, 
uitându-se la soldaţii aceia adevăraţi, înarmaţi, şi la jeep- 
urile lor. Jake stătea în balcon bând cafea şi trecând în 
revistă fişele juriului. 

O sună apoi pe Carla şi-i povesti cum fusese desfăşurată 
Garda Naţională. El era bine, sănătos. De fapt, nu se 
simţise niciodată mai în siguranţă ca acum. Sute de soldaţi 
înarmaţi îl păzeau. Da, mai avea şi garda de corp. Da, şi 
casa era la locul ei. Pentru că nu se anunţase nimic oficial, 
nu-i spuse de moartea lui Bud Twitty. Poate că ea n-avea s- 
audă despre asta şi era mai bine aşa. Se duceau la pescuit 
cu barca tatălui ei, iar Hanna ar fi vrut să fie şi el acolo. Işi 
luă rămas-bun, dorindu-şi mai mult ca oricând să le aibă 
alături. 

Ellen Roark descuie uşa din spate şi puse pe masa din 
bucătărie o pungă cu alimente. Scoase un dosar din geantă 
şi începu să-şi caute şeful. Acesta era în balcon, uitându-se 
la fişe şi la clădirea tribunalului. 

— Bună seara, Row Ark. 

— Bună seara, şefule, îi răspunse ea, întinzându-i un 
dosar gros. lată rezultatele pe care mi le-ai cerut, în 
legătură cu cererea de acceptare a folosirii datelor despre 
viol, în proces. Îmi cer scuze pentru volumul mare, dar au 
fost multe de spus. 

Era o lucrare excelentă, la fel ca toate cele dinainte. Avea 


429 


şi cuprins şi bibliografie, iar paginile erau numerotate. Jake 
le răsfoi. 

— La naiba, Row Ark, doar nu ţi-am cerut un tratat! 

— Ştiu că te sperie orice lucrare mai doctă, aşa că am 
făcut eforturi să nu folosesc cuvinte mai lungi de trei silabe. 

— Măi, măi, suntem foarte nebunatici astăzi! N-ai putea 
să-mi faci un rezumat de vreo treizeci de pagini? 

— Ştii ceva? Ţi-am oferit un studiu documentat, redactat 
de un student în drept foarte dotat, cu un talent deosebit 
de a gândi şi a scrie clar. E lucrarea unui geniu, ea ta şi nu 
te costă absolut nimic. Aşa că nu mai cârti. 

— Am înţeles, să trăiţi! Te doare cumva capul? 

— Da. Mă doare de azi-dimineaţă. Am bătut la maşină 
mai bine de zece ore şi simt nevoia să beau ceva. Ai cumva 
un mixer? 

— Ce să am? 

— Un mixer. E o invenţie nouă, de-a noastră, a celor din 
nord. Se foloseşte la bucătărie. 

— E unul pe raft, lângă cuptorul cu microunde. 

Fata dispăru. Se întunecase şi circulaţia din scuar se mai 
domolise. Oamenii se plictisiseră să se tot uite la soldaţii 
care le păzeau tribunalul. După douăsprezece ore de arşiţă 
sufocantă şi de pâclă în centrul din Clanton, trupele erau 
epuizate şi li se făcu dor de casă. Stăteau sub arbori, pe 
scaune pliante din pânză, şi-l înjurau pe guvernator. Pentru 
că se întuneca din ce în ce mai mult, începură să tragă tot 
felul de sârme din clădirea tribunalului, ca să lumineze 
tabăra. În dreptul poştei, îşi făcură apariţia mai mulţi negri 
cu lumânări, pentru veghe. Incepură să păşească de-a 
lungul trotuarului de pe strada Jackson, sub privirile, 
devenite dintr-odată atente, ale celor mai bine de două 
sute de soldaţi înarmaţi. Liderul grupului era doamna Rosia 
Alfie Gatewood, o văduvă de vreo sută de kilograme, care 
crescuse unsprezece copii, dintre care nouă făcuseră şi 


430 


colegiul. Fusese prima persoană de culoare care băuse apă 
rece din fântâna publică din scuar şi trăise s-o spună. Se 
uită la soldaţi. Nimeni nu rosti niciun cuvânt. 

Ellen se întoarse cu două halbe pline cu un lichid verde. 
Le puse pe masă şi se aşeză şi ea. 

— Asta ce mai e? 

— Bea. Ai să te simţi relaxat. 

— Am să beau. Dar aş vrea să ştiu ce e. 

— Margaritas. 

Jake se uită la halba lui. 

— Unde e sarea? 

— N-am pus nici la mine. Nu-mi place. 

— Bine, atunci beau şi eu tot aşa. Dar de ce margaritas? 

— De ce nu? 

Jake închise ochii şi bău. 

— Row Ark, eşti o femeie plină de talente. 

— Doar o subalternă. 

Jake mai luă o înghiţitură. 

— N-am mai băut margaritas de opt ani. 

— Îmi pare rău. 

Halba ei se golise pe jumătate. 

— Ce fel de rom? 

— l-aş spune poşircă, dacă n-ai fi şeful meu. 

— Mulţumesc. 

— Nu e rom, e tequila cu suc de lămâie şi cu Cointreau. 
Credeam că orice student la drept ştie reţeta. 

— Vai, iartă-mă! Cu siguranţă o ştiam şi eu pe vremea 
studenţiei. 

Fata se uită la scuar. 

— Incredibil! Pare un câmp de război. 

Jake sorbi şi ultima picătură şi se linse pe buze. Unii 
dintre soldaţi jucau cărţi, alţii îşi căutaseră refugiu, de 
teama ţânţarilor, în tribunal. Negrii cu lumânări o luară pe 
strada Washington. 


431 


— Da, zise Jake zâmbind. E frumos, nu-i aşa? Gândeşte-te 
la juraţii noştri imparţiali, ce mutre o să facă, mâine- 
dimineaţă, când au să vină aici. Îmi voi reînnoi moţiunea de 
schimbare a instanţei. Îmi va fi respinsă. Apoi, mă voi 
asigura că reporterii înregistrează faptul că procesul are loc 
într-un adevărat circ. 

— De ce-au venit soldaţii? 

— Şeriful şi primarul l-au sunat pe guvernator şi i-au spus 
că e nevoie de Garda Naţională, pentru a menţine liniştea şi 
ordinea în Clanton. L-au informat că spitalul nostru e prea 
mic pentru procesul ăsta. 

— De unde vin? 

— Din Bonneville şi din Columbus. La prânz i-am 
numărat. Sunt vreo două sute douăzeci. 

— Au stat toată ziua aici? 

— M-au trezit la cinci dimineaţa. l-am urmărit tot timpul, 
de atunci. Au fost învinşi de câteva ori, dar au primit 
întăriri. Acum câteva minute, s-au întâlnit cu duşmanul, 
când au sosit Miss Gatewood şi prietenii ei, cu lumânările. l- 
a pus jos cu privirea, aşa că acum joacă popa prostu’. 

Ellen îşi termină băutura şi plecă să-şi mai prepare una. 
Jake luă fişele pentru a suta oară şi le întinse pe masă. 
Numele, vârsta, ocupaţia, starea civilă, rasa, educaţia - 
citise întruna aceste informaţii, încă de dimineaţă. Sosi 
runda a doua de margaritas. Ellen luă fişele. 

— Coreen Hagan, zise ea sorbind din halbă. 

Jake se gândi puţin. 

— Vârsta, aproximativ cincizeci şi cinci. Secretara unui 
agent de asigurare. Divorţată, cu doi copii mari. Nu are mai 
mult decât liceul. Se trage din Florida. Cam atât. 

— Ce notă i-ai dat? 

— Cred că şase. 

— Foarte bine. Miliard Sills. 

— Are o livadă de măslini pe lângă Mays. Aproximativ 


432 


şaizeci de ani. Cu mulţi ani în urmă nepotul ei a fost 
împuşcat în cap, de doi negri, într-un jaf, la Little Rock. 
Urăşte oamenii de culoare. N-o să fie în juriu. 

— Nota? 

— Mi se pare că zero. 

— Clay Bailey. 

— Vârsta, în jur de treizeci. Şase copii. Penticostal 
devotat. Lucrează la fabrica de mobilă din vestul oraşului. 

— l-ai dat zece. 

— Da. Sunt sigur c-a citit în Biblie despre „dinte pentru 
dinte”. În plus, mi se pare că din cei şase copii, două sunt 
fete. 

— Ai memorat toate fişele? 

Jake aprobă şi luă o gură de margaritas. 

— Am simţământul că-i cunosc de ani de zile. 

— Pe câţi îi ştii personal? 

— Pe foarte puţini. Dar m-am informat asupra tuturor, 
mai bine decât Buckley. 

— Sunt impresionată. 

— Ce spui? Te-a impresionat capacitatea mea 
intelectuală?! 

— Printre altele... 

— Mă simt onorat. Am reuşit să uluiesc un geniu în drept 
penal. Pe fiica lui Sheldon Roark! O summa cum laude în 
carne şi oase! Stai să-i spun şi lui Harry Rex. 

— Unde-i elefănţelul? Mi-e dor de el. E un drăguţ. 

— Du-te şi cheamă-l. Spune-i să vină la petrecerea 
noastră de pe terasă şi să privească spectacolul trupelor 
pregătite pentru bătălia cea mare. 

Se întinse să ia telefonul. 

— Pe Lucien nu-l chemăm? 

— Nu! M-am săturat de el! 

Harry Rex aduse nişte tequila, găsită undeva, în fundul 
barului său. Se certă violent cu Ellen asupra reţetei de 


433 


preparare a cocteilului margaritas. Jake fu de partea 
funcţionarei lui. 

Se aşezară pe balcon discutând numele de pe listă, bând 
zeama aceea picantă, strigând la soldaţi şi lălăind tot felul 
de cântece deocheate. La miezul nopţii, Nesbit o duse pe 
Ellen la Lucien, iar Harry Rex plecă acasă pe jos. Jake se 
culcă pe canapea. 


434 


33 


Luni, 22 iulie. Nu mult după ultimul pahar cu margaritas, 
Jake sări din aşternut şi se uită la ceas. Dormise vreo trei 
ore. Stomacul îi ghiorăia îngrozitor şi simţi o durere violentă 
în abdomen. Nu era momentul să se gândească la 
mahmureală. 

Nesbit dormea la volan ca un copilaş. Jake îl trezi şi se 
aruncă pe locul din spate. Le făcu un semn santinelelor 
care se uitau la el de peste drum. Nesbit îl duse acasă şi-l 
aşteptă pe alee, aşa cum îi ordonase. Avocatul făcu un duş 
şi se bărbieri repede. Apoi alese un costum sobru de lână, o 
cămaşă albă şi o cravată de mătase, potrivită. Pantalonii îi 
veneau perfect. Avea aerul unui dandy, mai degrabă decât 
al unui luptător. 

Dădu drumul câinelui, apoi intră din nou în maşină. 

— Ai găsit totul bine? întrebă Nesbit, ştergându-şi bărbia 
de salivă. 

— Nici urmă de dinamită, dacă la asta te referi. 

Nesbit râse ca de o glumă bună, aşa cum făcea, de altfel, 
în orice situaţie, enervându-şi conlocutorii. Intrară în scuar 
şi Jake cobori în faţa biroului său. Nu trecuseră decât 
treizeci de minute de când plecase de acolo. Aprinse 
luminile şi îşi făcu o cafea. Luă patru aspirine şi bău un 
pahar mare cu suc de grepfrut. Ochii îi ardeau, capul îl 


435 


durea de oboseală. Aşternu filele dosarului lui Carl Lee 
Hailey pe masa din sala de şedinţe. Fuseseră puse în ordine 
de Ellen, dar el voia să ştie exact unde putea găsi orice 
document, în câteva secunde. Zâmbi mulţumit de talentul 
organizatoric al fetei. Aranjase dosarul pe puncte şi 
subpuncte. Intr-un carneţel erau toate datele despre 
doctorul Bass, precum şi planul mărturiei lui. Făcuse 
însemnări în legătură cu posibilele obiecţiuni ale lui Buckley 
şi găsise argumente legale contra acestora. Jake fu mândru 
de pregătirile acestea în vederea procesului, dar se şi simţi 
umilit să le primească de la un student în anul trei. 

Işi puse dosarul în servieta lui neagră, de piele, cu iniţiale 
aurite. Se aşeză pe toaletă şi mai trecu o dată în revistă 
fişele juriului. Le ştia pe toate. Totul era pregătit. 

Pe la ora cinci, bătu la uşă Harry Rex. În întunericul de 
afară, părea un spărgător. 

— Ce-i cu tine la ora asta? îl întrebă Jake. 

— N-am putut dormi. Sunt cam neliniştit, zise el, scoțând 
o pungă unsuroasă. Astea-s de la Dell. Tot felul de bunătăţi 
calde. E îngrijorată. 

— Mulţumesc, Harry Rex, dar nu mi-e foame. 

— Eşti neliniştit? 

— Ca o curvă în biserică. 

— Arăţi cam răvăşit. 

— Mulţumesc. 

— Totuşi, ai un costum frumos. 

— Mi l-a cumpărat Carla. 

Harry Rex băgă mâna în pungă şi scoase nişte pateuri. 
Apoi îşi turnă cafea. Jake stătea în faţa lui şi răsfoia 
documentaţia despre cazurile M'Naghten. 

— Ea a scris toate astea? întrebă Harry Rex cu gura plină. 

— Da. E o prezentare a tuturor cazurilor de 
iresponsabilitate din Mississippi, pe şaptezeci şi cinci de 
pagini. A făcut-o în trei zile. 


436 


— Cred că e foarte inteligentă. 

— Aşa e. Şi, pe lângă asta, are şi uşurinţă la scris. La 
teorie, e excelentă. Are probleme cu practica. 

— Ce ştii despre ea? 

În timp ce mesteca, pe masă îi cădeau firimituri din gură, 
iar el le dădea jos cu mâneca. 

— E tare. A ieşit pe locul doi, în anul ei, la Ole Miss. L-am 
sunat pe prodecan, care mi-a spus că are toate şansele să 
termine prima. 

— Eu am fost al nouăzeci şi treilea, din nouăzeci şi opt. 
Aş fi putut termina al nouăzeci şi doilea, dar m-au prins 
copiind la un examen. Am vrut să fac contestaţie, dar până 
la urmă m-am gândit că tot aia e. Dar cui îi pasă, aici, al 
câtelea am terminat? Oamenii s-au bucurat că m-am întors 
în Clanton să practic avocatura şi că nu m-am dus cine ştie 
pe unde. 

Jake zâmbi. Auzise povestea aceasta de o sută de ori. 
Harry Rex despacheta un sendviş cu pui şi brânză. 

— Eşti cam agitat, puiule. 

— N-am nimic. Prima zi e mai grea. Toate pregătirile au 
fost făcute. Sunt gata de atac. Nu-mi rămâne decât să 
aştept. 

— Când vine Row Ark? 

— Nu ştiu. 

— Dumnezeule! Mă-ntreb cu ce s-o îmbrăca? 

— Mai bine zis, dacă s-o îmbrăca. Sper să fie decentă. Ştii 
ce pudic e Noose. 

— N-ai s-o laşi să stea la masa consiliului, nu-i aşa? 

— Nu cred. O să stea în umbră, ca tine. S-ar putea să irite 
femeile din juriu. 

— Da, e bine să fie de faţă, dar să n-o vadă nimeni. 

Harry Rex se şterse la gură cu laba lui uriaşă. 

— Te-ai culcat cu ea? 

— Nu! Doar n-am înnebunit, Harry Rex! 


437 


— Ai înnebunit, dacă n-ai făcut-o. Femeia asta se dă uşor. 

— Atunci, ia-o tu! Am destule pe cap. 

— Îi place de mine, nu-i aşa? 

— Aşa zice. 

— Cred c-am să-ncerc! exclamă el, cu faţa luminată de 
un zâmbet. Apoi, izbucni în hohote, împrăştiind firimituri din 
gură, peste tot. 

Sună telefonul. Jake îi făcu semn şi Harry Rex ridică 
receptorul. 

— Nu-i aici, dar, dacă aveţi vreun mesaj, i-l transmit eu 
cu plăcere, zise el, făcându-i cu ochiul lui Jake. Da, 
domnule... păi... e groaznic, nu-i aşa?... Nici nu-ţi vine să 
crezi!... Sunt de acord cu dumneavoastră. Cum aţi zis că vă 
numiţi, domnule? 

Harry Rex zâmbi şi închise telefonul. 

— Ce voia? 

— A zis că eşti o ruşine pentru rasa albă, pentru că te-ai 
pretat să aperi un negru ca Hailey. A mai adăugat că speră 
într-o pedeapsă exemplară din partea Klan-ului şi că baroul 
te va da afară, pentru că aperi oameni de culoare. De 
asemenea, că nu e nimic de capul tău, odată ce ţi-ai făcut 
ucenicia cu Lucien, care trăieşte cu o negresă. 

— lar tu ai fost de acord cu el. 

— De ce nu? Era atât de sincer şi o spunea fără ură. Cred 
că se simte bine acum, că s-a descărcat. 

Telefonul sună din nou. Harry Rex înşfacă receptorul. 

— Biroul domnului Jake Brigance, avocat, consultant 
juridic, consilier şi guru în drept. 

Jake porni spre toaletă. 

— E un reporter! ţipă Harry Rex. 

— Sunt pe oliţă. 

— Are diaree! îi explică el reporterului. 

La şase, de fapt şapte în Wilmington, Jake o sună pe 
Carla. Ea îi spuse că s-a trezit de mult şi că acum citea 


438 


ziarul şi bea o cafea. Jake îi povesti despre Bud Twitty, 
despre Mickey Mouse şi despre ameninţări. Nu, lui nu-i era 
frică de asta, ci de juriul care va fi ales şi de reacţia 
acestuia faţă de el şi de clientul lui. Altceva n-avea 
importanţă. Pentru prima oară, ea nu-şi mai exprimă 
dorinţa să vină acasă. li promise c-o va suna în seara 
aceea. 

Când puse receptorul jos, auzi zgomote la parter. Venise 
Ellen şi Harry Rex vorbea tare cu ea. Coborând, Jake se 
aşteptă s-o găsească într-o fustă mini. Dar nu era aşa. Se 
îmbrăcase ca o sudistă sadea, într-un costum sobru 
cenuşiu, cu o jachetă en coeur. Harry Rex tocmai o felicita 
pentru asta. Se părea că îşi pusese şi sutien, sub bluza de 
mătase neagră. Işi strânsese părul într-un coc. Incredibil! 
Se şi fardase uşor. După părerea lui Harry Rex, arăta ca un 
adevărat avocat. 

— Mulţumesc, Harry Rex, zise ea. Mi-aş dori să am gustul 
tău la îmbrăcăminte. 

— Arăţi minunat, Row Ark, spuse şi Jake. 

— Şi tu la fel, zise ea. Se uită şi la Harry Rex, dar nu 
spuse nimic. 

— Te rugăm să nu te superi, rosti acesta, dar suntem 
impresionați pentru că nu ne aşteptam să ai atâtea haine. 
Ne cerem scuze că te-am admirat, pentru că ştiu că o 
liberală ca tine nu are nevoie de aşa ceva. Da, suntem nişte 
porci, dar tu ai vrut să vii în sud, unde noi facem 
complimente femeilor, indiferent dacă sunt liberale sau nu. 

— Ce-i în punga aia? întrebă ea. 

— Micul dejun. 

O desfăcu şi scoase un sendviş cu cârnaţi. Jake îşi frecă 
mâinile şi încerca să pară entuziasmat. 

— Ei, pentru că suntem toţi trei aici, înainte cu trei ore de 
proces, ce-aţi vrea să facem? 

— Să preparăm nişte margaritas, fu de părere Harry Rex. 


439 


— Nu! strigă Jake. 

— O prepar eu. 

— Pentru mine, nu, zise Ellen. Avem treabă. 

Harry Rex scoase şi ultimul sendviş din pungă. 

— Care e primul pas, astăzi? 

— După ce răsare soarele, începem procesul. La ora 
nouă, Noose va rosti câteva cuvinte în faţa candidaţilor la 
juriu şi apoi se face alegerea. 

— Cât durează? întrebă Ellen. 

— Două sau trei zile. Aici, în Mississippi, avem dreptul să 
stăm de vorbă cu fiecare candidat, între patru ochi. Asta 
durează. 

— Eu ce fac, unde stau? 

— Da’ ştiu că are experienţă! exclamă Harry Rex. Ştie 
unde-i tribunalul? 

— Nu vei sta la masa de consiliu, lângă mine şi Carl Lee. 

— Inţeleg, zise ea ştergându-se la gură. Tu şi acuzatul 
veţi sta singuri, înconjurați de forţele răului, înfruntând 
moartea. 

— Cam aşa. 

— Şi tata face-aşa, uneori. 

— Mă bucur că eşti de acord. Tu vei sta în spatele meu, 
lângă bară. Am să-l rog pe Noose să-ţi permită să asişti la 
discuţiile secrete. 

— Dar eu? întrebă Harry Rex. 

— Noose nu te place deloc, Harry Rex. Ar face o criză 
dacă i-aş cere să-ţi dea voie la discuţii. Cel mai bine ar fi să 
ne prefacem că nu ne cunoaştem. 

— Mulţumesc! 

— Dar vom fi încântați dacă vei fi de faţă, adăugă Ellen. 

— Chiar aşa! 

— Şi ne face plăcere să mai bem împreună, continuă ea. 

— Ca să vă fac rost de tequila. 

— In biroul acesta nu se mai bea alcool, decise Jake. 


440 


— Până la pauza de prânz, adăugă Harry Rex. 

— Aş dori să stai în spatele funcţionarului meu juridic, să 
afli tot ce se poate despre juriu. Încearcă să-i identifici, 
după fişe. Vor fi, probabil, vreo sută douăzeci. 

— Fie cum vrei tu. 

lvirea zorilor fu momentul în care soldaţii îşi începură 
activitatea. Baricadele se ridicară la loc, şi străzile fură 
blocate. Militarii erau încruntaţi şi atenţi la orice automobil 
care sosea, aşteptând duşmanul. Lucrurile se precipitară 
puţin pe la şapte şi jumătate, când sosiră şacalii presei, în 
dubele lor colorate. Soldaţii îi înconjurară şi le spuseră că 
nu aveau voie să parcheze maşinile lângă tribunal, în 
timpul procesului. Şacalii dispărură pe străzile lăturalnice şi, 
după câteva minute, apărură pe jos cu aparatele de filmat 
şi cu microfoanele în mâini. Câţiva se aşezară la intrarea în 
tribunal, alţii, la uşa din spate. Un grup vru să urce în 
rotonda de la etajul al doilea. Murphy, omul de serviciu care 
fusese martor la evenimentele sângeroase, le explică, aşa 
cum putu, că tribunalul se deschide numai la ora opt. Se 
formă imediat o coadă. 

Autobuzele bisericilor parcară în apropiere şi oamenii 
fură conduşi încet pe strada Jackson de reverenzii lor. 
Purtau pancarte cu „Eliberaţi-l pe Carl Lee” şi cântau. Pe 
măsură ce se apropiau de scuar, zgomotul creştea şi 
aparatele de transmisie intrară în funcţiune. Ozzie vorbi 
ceva cu colonelul şi soldaţii se relaxară. Participanţii la 
marş fură conduşi de Ozzie într-un loc din părculeţ şi acolo 
începură să mişune nerăbdători, sub privirile vigilente ale 
Gărzii Naţionale. 

La ora opt, aduseră un detector de metale şi îl puseră la 
intrarea în tribunal. Trei poliţişti înarmaţi până-n dinţi 
începură să controleze lumea, care se năpusti apoi în 
rotondă şi în alte locuri din clădire. Prather dirija „circulaţia” 
în sala de proces, aşezându-i pe fiecare, şi păstrând locurile 


441 


pentru juriu libere. Familia va sta în faţă. În rândul doi se 
aşezară desenatorii. 

Klan-ul se simţi obligat să apară în plină lumină a zilei, 
mai ales pentru a-i impresiona pe viitorii juraţi. Vreo 
douăzeci de indivizi, îmbrăcaţi în robe albe, străbăteau 
încet strada Washington. Fură somaţi imediat de soldaţi. 
Colonelului burtos îi fu dat pentru prima oară în viaţă să se 
afle în faţa unui membru al Ku Klux Klan-ului îmbrăcat în 
robă, cu glugă, şi cu vreo două palme mai înalt decât el. 
Vru să reacționeze dur, dar observă camerele de luat vederi 
şi se intimidă. Rosti ceva ininteligibil chiar şi pentru el 
însuşi. Ozzie îi sări în ajutor. 

— Bună dimineaţa, băieţi! le spuse el rece. Vreau să 
înţelegeţi că suntem mai numeroşi şi că v-am avertizat să 
nu faceţi vreo prostie. Pe de altă parte, ştim că nu putem să 
vă împiedicăm să staţi aici. 

— Aşa e, zise conducătorul lor. 

— Dacă mă urmaţi şi faceţi ce vă spun, n-o să aveţi 
necazuri. 

Se luară după Ozzie şi după colonel, într-un loc de pe 
pajiştea din faţa tribunalului, unde li se spuse că acela era 
fieful lor, pe timpul procesului. Dacă stăteau acolo, liniştiţi, 
colonelul le promise că trupele nu vor avea treabă cu ei. 
Fură cu toţii de acord. 

Aşa cum era de aşteptat, apariţia robelor albe îi stârni pe 
negri. Aceştia începură să strige: „Eliberaţi-l pe Carl Lee! 
Eliberaţi-l pe Carl Lee!” Membrii Klan-ului îşi încleştară 
pumnii şi strigară la rândul lor: „Executaţi-l pe Carl Lee! 
Executaţi-l pe Carl Lee!” 

La comandă, două şiruri de soldaţi se aliniară între cele 
două tabere. Alţii se aşezară pe trotuare, încercuindu-i. 

Incepură să sosească juraţii, care se strecurau cu pas 
iute printre soldaţi. Ţineau citaţiile strâns în mâini şi 
ascultau strigătele celor două grupuri, nevenindu-le să-şi 


442 


creadă urechilor. 

Onorabilul Rufus Buckley sosi în Clanton şi-i informă pe 
soldaţi cine era el şi ce-avea de făcut, pretinzând să-şi 
parcheze maşina pe locul rezervat procuraturii. 
Reprezentanţii presei începură să se agite. Trebuia să fie o 
persoană importantă, dacă i se permisese să-şi parcheze 
maşina acolo. Buckley întârzie puţin în Cadillacul său bine 
întreţinut, ca să poată fi ajuns de reporteri. Cobori şi fu 
imediat înconjurat de aceştia. Porni agale spre tribunal, 
zâmbind întruna. Tirul întrebărilor se revărsa asupra lui, iar 
Buckley  încălcă regulamentul de cel puţin opt ori, 
adăugând, după fiecare răspuns, că nu are voie să 
dezvăluie nimic din ceea ce tocmai dezvăluise. La doi paşi 
în urmă, Musgrove purta servieta marelui om. 

Jake se plimba agitat prin birou. Uşa era încuiată. La 
parter, Ellen lucra la o informare. Harry Rex era la Coffee 
Shop, luându-şi din nou micul dejun şi stând la taclale. 

Brigance se mai uită o dată la fişele împrăştiate pe birou. 
Se săturase de ele. Se apropie de uşile balconului. 
Strigătele pătrundeau pe fereastră asurzitor. Se întoarse la 
birou şi mai citi o dată comentariile asupra juriului. Fu puţin 
dezamăgit. 

Se întinse pe canapea, închise ochii şi se gândi la o mie 
de alte lucruri pe care i-ar fi plăcut să le facă. De cele mai 
multe ori simţea că-şi iubeşte munca, dar erau momente, 
ca acum, când şi-ar fi dorit să fie agent de bursă sau de 
asigurări. Chiar şi jurisconsult. Cu siguranţă, tipii ăia nu 
făceau diaree şi nu vomau din cauza serviciului lor. 

Lucien îi spusese că frica aceasta era bună, era un aliat. 
Orice avocat trăia astfel de momente în faţa unui nou juriu. 
Totul e să nu arate că se teme. Juraţilor nu le păsa nici de 
avocaţii care vorbesc repede şi elocvent, nici de cei 
caraghioşi sau eleganţi. Lucien îl convinsese că adevărul îi 
impresiona cel mai mult, indiferent de înfăţişarea 


443 


avocatului. Va fi singur în faţa Curţii, dar şi juraţii se vor 
simţi la fel. 

Lucien îi spusese să-şi facă din frică un prieten, pentru 
că, oricum, nu scapă de ea şi n-avea niciun rost să şi-o 
stârnească împotrivă. 

Simţi nevoia să se ducă la toaletă din nou. 

— Cum te simţi, şefule? întrebă Ellen, când acesta intră 
în biroul ei. 

— Gata de atac. Plecăm în câteva minute. 

— Te-aşteaptă câţiva reporteri afară. Le-am spus că ai 
renunţat la caz şi că ai părăsit oraşul. 

— În momentul acesta, nici nu mi-aş dori altceva. 

— Ai auzit de Wendall Solomon? 

— Nu prea. 

— Lucrează la Fundaţia de Protecţie a Prizonierilor din 
Sud. Am ucenicit vara trecută pe lângă el. A avut mai mult 
de o sută de procese, peste tot, în sud. De fiecare dată se 
frământă atât de mult, încât nu mai poate nici mânca, nici 
dormi. Doctorul lui îi dă sedative şi, cu toate astea, e foarte 
iritabil înainte de proces. Nimeni nu îndrăzneşte să stea de 
vorbă cu el. Şi asta după ce a avut peste o sută de cazuri 
de omor. 

— Tatăl tău cum reacţionează? 

— Bea două-trei pahare de Martini şi ia un calmant. Apoi 
se culcă pe birou, după ce a stins toate luminile şi a încuiat 
uşa. Stă aşa, chiar până în clipa în care trebuie să intre în 
sală. E cu nervii încordaţi şi deprimat. Într-un fel, e normal. 

— Înseamnă că ştii despre ce e vorba. 

— Chiar foarte bine! 

— Par agitat? 

— Arăţi obosit, dar merge! 

Jake se uită la ceas. 

— Hai să mergem! 

Afară, reporterii îşi începură milogeala. 


444 


— Nu am nimic de comentat, zise avocatul fără să se 
oprească. Dar întrebările continuară. 

— E adevărat că veţi protesta împotriva condiţiilor în care 
se derulează procesul? 

— Până nu începe, n-am cum s-o fac. 

— E-adevărat că sunteţi ameninţat de Klan? 

— Nu comentez. 

— Este adevărat că v-aţi trimis familia departe, până 
după proces? 

Jake şovăi o clipă, apoi se uită la reporter. 

— Nu comentez. 

— Ce părere aveţi de Garda Naţională? 

— Sunt mândru de ea. 

— Clientul dumneavoastră se va bucura de un proces 
cinstit aici, la Clanton? 

Jake dădu din cap, apoi zise: 

— Nu comentez. 

Un poliţist îl întrebă pe Jake, arătând-o pe Ellen: 

— Jake, cine e ea? 

— Nicio problemă, e cu mine. 

Urcară scările din spate. Carl Lee stătea la masa apărării, 
cu spatele la public. Jean Gillespie făcea prezenţa juraţilor, 
iar poliţiştii se plimbau pe interval, atenţi la orice mişcare. 
Jake îşi salută clientul cu căldură, având grijă să-i strângă 
mâna şi să-i zâmbească, bătându-l pe umăr. Ellen deschise 
servieta şi aranjă dosarele pe masă. 

Jake îi şopti ceva clientului său şi se uită în sală. Toţi erau 
cu ochii pe el. Clanul Hailey stătea frumos în primul rând. 
Jake le zâmbi şi-i făcu semn lui Lester. Tonya şi băieţii erau 
gătiţi în hainele lor de duminică şi stăteau între Gwen şi 
cumnatul ei, ca nişte mici statui. Viitorii juraţi îl studiau cu 
atenţie pe avocatul lui Carl Lee. Acesta se gândi că era un 
prilej bun ca să le atragă atenţia asupra familiei 
inculpatului, aşa că se apropie de ei şi începură să discute. 


445 


O bătu uşor pe umăr pe Gwen, dădu mâna cu Lester, îi 
înghionti pe băieţi şi, în final, o îmbrăţişă pe Tonya, fetiţa 
care fusese violată de cei doi ticăloşi. Juraţii urmăriră scena 
cu multă atenţie. 

— Noose ne cheamă în spate, să stea de vorbă cu noi, îi 
şopti Musgrove lui Jake, în momentul în care acesta se 
întoarse la masa apărării. 

Ichabod, Buckley şi grefierul stăteau de vorbă. Jake intră 
împreună cu Ellen, pe care le-o prezentă tuturor. Le spuse 
că era studentă în anul trei la Ole Miss şi că lucra ca 
funcţionar juridic pentru el. Buckley nu avu nimic împotrivă, 
iar Noose spuse că era o practică obişnuită, aşa că fata fu 
acceptată, cu plăcere, în mijlocul lor. 

— Aveţi vreo problemă preliminară, domnilor? întrebă 
Noose. 

— Noi, nu, spuse procurorul. 

— Noi avem mai multe, zise Jake, deschizând un dosar. 
Aş vrea să se consemneze. 

Norma Gallor, grefiera, începu să scrie. 

— Mai întâi, îmi reînnoiesc moţiunea de schimbare a 
instanţei... 

— Protestez! îl întrerupse Buckley. 

— Ţine-ţi gura, guvernatorule! ţipă Jake. N-am terminat şi 
te rog să nu mă mai întrerupi! 

Buckley şi toţi cei de faţă rămaseră cu gura căscată, la o 
astfel de ripostă. Numai margaritas era de vină, gândi 
Ellen. 

— Îmi cer scuze, domnule Brigance, spuse Buckley calm. 
Te rog să nu mite mai adresezi cu „guvernatorule”. 

— Daţi-mi voie să intervin în acest moment, începu 
Noose. Procesul va fi lung şi chinuitor. Îmi dau seama de 
tensiunea în care sunteţi amândoi. Am fost şi eu în situaţia 
voastră şi ştiu ce simţiţi. Sunteţi avocaţi excelenți şi îmi 
pare bine că luaţi parte la un proces de importanţa 


446 


acestuia. Nu pot să nu constat, însă, o oarecare aversiune 
pe care o aveţi unul faţă de altul. Într-un fel, e normal, şi n- 
am să vă cer să vă strângeţi mâinile şi să fiţi prieteni. Dar 
insist ca, atâta vreme cât sunteţi în tribunalul meu, să vă 
abţineţi de a vă mai întrerupe unul pe altul şi de a ţipa. Vă 
rog să vă adresaţi cu „domnule”. Aţi înţeles ce vreau să 
spun? 

— Da, domnule. 

— Da, domnule. 

— Bine, atunci. Puteţi continua, domnule Brigance. 

— Vă mulțumesc, domnule judecător, şi vă rămân 
recunoscător. După cum spuneam, acuzatul îşi reînnoieşte 
cererea de schimbare a instanţei. Vreau să menţionez că 
astăzi, 22 iulie, în timp ce noi ne pregătim să alegem juriul, 
tribunalul este înconjurat de trupe ale Gărzii Naţionale. Pe 
pajiştea din faţa clădirii se află un grup de membri ai Ku 
Klux Klan-ului care urlă la un grup de negri, la fel de 
gălăgioşi. Intre cele două grupuri, s-au postat soldaţii 
înarmaţi ai Gărzii. Azi-dimineaţă, când candidaţii la juriu se 
îndreptau spre tribunal, au asistat la tot acest circ. Va fi 
imposibil să alegem nişte juraţi imparţiali. 

Buckley se uita la Jake cu rânjet maliţios pe faţa lui mare. 
Când termină de vorbit, procurorul spuse: 

— Imi permiteţi să dau un răspuns, domnule judecător? 

— Nu, zise Noose brutal. Moţiunea se respinge. Mai aveţi 
ceva? 

— Apărarea cere schimbarea întregului eşalon al 
candidaţilor la juriu. 

— Pe ce criterii? 

— Pentru că au existat încercări făţişe de a fi intimidaţi. 
Din ceea ce ştim, douăzeci dintre ei s-au trezit cu cruci în 
flacari în gradină. 

— Am intenţia să renunţ la serviciile celor douăzeci, dacă 
s-au prezentat. 


447 


— Excelent! replică Jake sarcastic. Dar ce facem cu cei 
ameninţaţi despre care nu ştim nimic? Şi cu cei care au 
auzit ce li s-a întâmplat celor douăzeci? 

Noose se frecă la ochi, fără să spună nimic. Buckley avea 
şi el un discurs, dar nu voia să-l întrerupă pe Jake. 

— Am aici o listă, continuă avocatul, a celor douăzeci de 
juraţi care au primit vizite. Am şi nişte copii ale unor 
rapoarte ale poliţiei, cu amănunte, în ceea ce priveşte 
intimidarea. O prezint Curţii, pentru a-mi susţine 
argumentele prin care cer schimbarea candidaţilor la juriu. 
Cer să fie ataşată raportului către Curtea Supremă, să se 
vadă negru pe alb. 

— Vă aşteptaţi la un apel, domnule Brigance? întrebă 
domnul Buckley. 

Deşi abia îl cunoscuse, Ellen înţelese de ce Jake şi Harry 
Rex nu-l puteau suferi pe Rufus Buckley. : 

— Nu, guvernatorule, nu mă aştept la un apel. Incerc 
numai să mă asigur că omul meu va fi judecat în condiții 
bune, de un juriu imparțial. Ar trebui să înţelegi. 

— Nu am de gând să schimb eşalonul acesta. Ne-ar lua 
cel puţin o săptămână, zise Noose. 

— Ce mai contează atât, când e vorba de viaţa unui om? 
Vorbim despre justiţie. Dreptul la un proces cinstit ţine de 
Constituţie. E ridicol că nu vreţi să schimbaţi juriul, ştiind că 
unii din membrii lui ar fi putut fi intimidaţi de o şleahtă de 
derbedei în robe albe care nu au alt ţel decât să-l vadă pe 
clientul meu spânzurat. 

— Moţiunea ta se respinge, zise Noose calm. Ce mai ai de 
spus? 

— Nimic. Doar ca atunci când renunţaţi la serviciile celor 
douăzeci să nu menţionaţi şi motivul real. 

— Vă pot îndeplini dorinţa, domnule Brigance. 

Domnul Pate fu trimis după Jean Gillespie. Noose îi 
înmână o listă cu douăzeci de nume. După ce se duse în 


448 


sala de şedinţe şi le spuse că se renunţă la serviciile celor 
consemnați, Jean se întoarse. 

— Câţi juraţi mai avem? întrebă Noose. 

— Nouăzeci şi patru. 

— Ajung. Sunt sigur că putem găsi doisprezece oameni 
potriviţi pentru juriu. 

— Nu puteţi găsi nici măcar doi, îi şopti Jake lui Ellen, 
destul de tare ca să audă şi Noose. 

Apoi, judecătorul le permise să se retragă şi să îşi ocupe 
locurile în sala de judecată. 

Numele candidaţilor la juriu fură scrise pe bileţele. Apoi 
fură introduse într-un cilindru de lemn. Jean Gillespie le 
amestecă bine şi scoase un bileţel, la întâmplare, pe care i-l 
înmână lui Noose. În sală se făcu linişte mormântală. 

— Carlene Malone,  juratul numărul unu, anunţă 
judecătorul, cât putu el de tare. 

Rândul din faţă fusese eliberat şi doamna Malone se 
aşeză înspre culoar. Fiecare din cele zece loji avea câte 
zece locuri pe care urmau să se aşeze membrii juriului. Jake 
notă numele primului ales. Era o femeie albă, grasă, cu un 
venit modest. Era notată cu doi pe lista lui. „Zero la unu” - 
gândi avocatul. 

Jean mai extrase un bileţel. 

— Jo Beth Mills, numărul doi. 

Jake se făcu mic pe scaunul lui. Era albă, de vreo 
cincizeci de ani şi lucra pentru un salariu mic la o fabrică de 
cămăşi din Karaway. Avea un şef negru, ignorant şi rău. 
Avea nota zero pe fişă. Zero la doi. 

— Marcia Dickens, numărul trei. 

Albă, grasă, peste şaizeci de ani, cu o privire cruntă. Zero 
la trei. 

Jake se uită desperat la Jean. 

— Reba Betts, numărul patru. Jake se făcu şi mai mic şi 
începu să-şi frece tâmplele. Zero la patru. 


449 


— Incredibil, murmură el, uitându-se la Ellen. 

Harry Rex clătina din cap. 

— Gerald Ault, numărul cinci. 

Jake zâmbi, în vreme ce juratul numărul unu, de pe lista 
lui, luă loc lângă Reba Betts. Buckley puse un semn negru 
în dreptul numelui său. 

— Alex Summers, numărul şase. 

Carl Lee reuşi să zâmbească: primul negru de pe listă. 
Acesta se aşeză lângă Ault. Buckley zâmbi şi el, 
încercuindu-i numele. 

Următoarele patru fură femei albe, care nu aveau niciuna 
notă mai mare de trei. Jake era din ce în ce mai îngrijorat. 
Prin lege, avea dreptul la douăsprezece recuzări, fără 
arătarea motivului. Dacă avea noroc, nu-şi folosea decât 
jumătate dintre ele pentru prima lojă. 

— Walter Godsey, numărul unsprezece, anunţă Noose, cu 
vocea în scădere. Era un dijmaş de vârstă mijlocie, fără 
personalitate. 

Când Noose termină de citit, al doilea rând conţinea 
şapte femei albe, doi negri şi pe Godsey. Jake presimţea 
dezastrul. Uşurarea nu veni decât în momentul în care se 
ajunse la a patra lojă, unde Jean extrase numele a şapte 
bărbaţi, dintre care patru erau negri. 

Alegerea aceasta dură aproape o oră. Noose se retrase 
pentru cincisprezece minute, timp în care Jean trebuia să 
bată la maşină lista numerică a numelor. Jake şi Ellen 
folosiră pauza pentru a-şi revedea fişele. Harry Rex luase 
notițe şi făcuse însemnări tot timpul cât Noose anunţase 
numele juraţilor. Şi el fu de părere că nu stăteau pe roze. 

La unsprezece fix, Noose reveni în sală şi ceru să se facă 
linişte. Cineva îi sugeră să folosească microfonul, iar el îl 
plasă la câţiva centimetri de nas. Vorbi tare şi vocea lui 
piţigăiată şi nesuferită răsuna violent în sala mare a 
tribunalului. Îl prezentă pe Carl Lee şi întrebă dacă printre 


450 


cei din juriu era cineva care se înrudea cu el sau îl 
cunoştea. Toţi îl ştiau, dar numai doi recunoscură că 
avuseseră relaţii amicale şi înainte de luna mai. Noose îi 
prezentă apoi pe avocaţi şi explică natura acuzațiilor. 
Niciunul dintre cei prezenţi nu negară că ştiau ce se 
întâmplase. 

Noose mai bătu câmpii până la douăsprezece şi 
jumătate, când se hotărî, în sfârşit, să termine. Se retrase 
până la două. 


Dell aduse sendvişuri calde şi ceai cu gheaţă. Jake o 
îmbrăţişă şi-i mulţumi, insistând să-i trimită nota de plată. 
El, însă, nu se atinse de nimic. Aranjă fişele pe masă în 
ordinea în care fuseseră aşezaţi juraţii. Harry Rex se repezi 
la mâncare, înfometat ca de obicei. 

— Nu-mi place deloc cum s-a făcut alegerea, repetă el, 
cu gura plină. 

După ce aşeză şi ultima fişă, Jake începu să le studieze. 
Ellen stătea lângă el, ciugulind dintr-un cartof prăjit. 

— Nu-mi place deloc, zise iar Harry Rex, luând o gură de 
ceai. 

— Vrei să taci? izbucni Jake. 

— Din primii cincizeci, avem opt bărbaţi negri, trei 
negrese şi treizeci de femei albe. Mai rămân nouă albi, 
aproape toţi neinteresanţi. Se pare că ne-am ales cu un 
juriu feminin, spuse Ellen. 

— Muieri albe, muieri albe! zise Harry Rex. Mai rău nici că 
se putea. 

Ellen se uită lung la el. 

— După părerea mea, bărbaţii graşi şi albi sunt cei mai 
răi. 

— Nu mă înţelege greşit, Row Ark, spuse Harry Rex. Îmi 


451 


plac femeile albe. Ti-am mai povestit doar. Eu am fost 
însurat cu patru. Dar n-au ce căuta în juriu. 

— Eu, una, n-aş vota pentru condamnare. 

— Row Ark, tu eşti o comunistă de la ACLU. Tu n-ai vota 
pentru condamnarea nimănui, indiferent ce-ar fi făcut, în 
mintea ta dementă, chiar şi violatorii de copii sunt victimele 
sistemului. 

— Dar mintea ta civilizată şi raţională, ce-ţi spune c-ar 
trebui să facem cu ei? 

— Să fie spânzurați cu capul în jos, să fie castraţi şi să fie 
lăsaţi să moară, fără proces. 

— Şi zici că felul tău de a înţelege legea e constituţional, 
nu-i aşa? 

— Poate că nu, dar, poate, s-ar mai termina o dată cu 
ticăloşiile. Jake, mănânci sendvişul ăsta? 

Harry Rex desfăcu pacheţelul şi se apucă de mestecat. 

— Să te fereşti de prima, de Carlene Malone. E din familia 
aia, din Lake Village. O ticăloasă albă şi rea. 

— M-aş feri aproape de toţi, răspunse Jake mohorât. 

— Nu-mi place deloc cum s-a făcut alegerea. 

— Tu ce zici, Row Ark? întrebă Jake. 

Harry Rex înghiţi repede şi spuse: 

— Cred c-ar trebui să-l lăsăm pe Carl Lee în plata 
Domnului şi să ne liniştim! 

Ellen se uită la fişe. 

— Putea fi şi mai rău. 

Harry Rex se forţă să râdă tare. 

— Mai rău de-atât?! Singura situaţie în care ar fi fost mai 
rău era dacă primii treizeci ar fi purtat robe albe! 

— Harry Rex, vrei să taci? izbucni Jake. 

— Încerc şi eu să v-ajut. Vrei cartofi prăjiţi? 

— Nu. Bagă-i tu pe toţi în gură şi vezi-ţi de mestecat! 

— Cred că n-ai dreptate cu femeile astea, zise Ellen. Sunt 
înclinată să-i dau dreptate lui Lucien. De regulă, femeile au 


452 


mult suflet. Doar noi suntem victimele violurilor, nu-i aşa? 

— Aici, n-am ce zice! făcu Harry Rex. 

— Mulţumesc! replică Jake. Care zici c-a fost clienta ta, 
aia care ar face tot ce-i spui? 

Ellen îl luă peste picior: 

— Trebuie să fie numărul douăzeci şi nouă. Aia de un 
metru jumate, care cântăreşte două sute de kilograme! 

Harry Rex se şterse la gură cu o foaie de hârtie. 

— Ai umor. Numărul şaptezeci şi patru. E prea la urmă, 
nu te mai gândi la ea. 

La ora două, Noose bătu cu ciocănelul în masă şi se făcu 
linişte. 

— Procuratura să-şi spună părerea în legătură cu 
preselecția, zise el. 

Procurorul districtual se ridică semeţ şi porni spre bară, 
unde se opri şi se uită la public, apoi la juriu. Observă că 
desenatorii se puseseră pe treabă şi un moment păru că 
pozează. Zâmbi şi se prezentă. Spuse că e avocatul 
poporului, clientul lui fiind statul Mississippi. Era procurorul 
lor de nouă ani şi le mulțumea locuitorilor din Ford pentru 
această onoare. Doar ei îl aleseseră. Promise că nu-i va 
dezamăgi. Da, era neliniştit şi înfricoşat. Acuzase mii de 
criminali, şi de fiecare dată simţea acelaşi lucru. Da! Îi era 
teamă şi nu se ruşina să recunoască. Şi asta, pentru că-şi 
dădea seama de imensa responsabilitate pe care o avea 
faţă de cei care se bizuiau pe el, de cei care aveau 
încredere că-i va apăra de criminali. Era înfricoşat pentru că 
se putea întâmpla să nu fie în stare să reuşească să fie la 
înălţimea aşteptărilor. 

Jake ascultase pălăvrăgeala aceasta de nenumărate ori. 
O ştia pe de rost: Buckley, băiatul cel bun, reprezentantul 
statului care lupta, alături de oameni, pentru înfăptuirea 
dreptăţii, spre liniştea întregii societăţi. Era un orator 
înnăscut. Când se adresa juriului, vocea îi devenea caldă, 


453 


ca a unui bunic povestind nepoților. Putea, însă, să schimbe 
rapid registrul, lansându-se într-o tiradă pentru care l-ar fi 
invidiat orice predicator. Vorbea persuasiv, făcându-i pe 
juraţi să înţeleagă că numai verdictul „vinovat” mai putea 
salva societatea de la pieire. In procesele foarte 
importante, devenea genial. Se exprima liber, captând 
atenţia tuturor, umilindu-se şi spunând că se consideră 
prietenul juriului, alături de care avea să lupte pentru 
aflarea adevărului. 

După vreo zece minute, Jake se sătură şi rosti: 

— Domnule judecător, mă opun! Domnul Buckley face 
orice altceva, numai selecţie de juriu, nu. După câte văd, 
nu pune nicio întrebare. 

— Se admite! chelălăi Noose la microfon. Dacă nu aveţi 
nimic de întrebat, domnule Buckley, atunci luaţi loc. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule judecător, zise Buckley 
supus, prefăcându-se jignit. 

Procurorul scoase un carneţel şi se lansă în citirea 
nenumăratelor lui întrebări. Îl interesa dacă mai fusese 
vreunul în această situaţie de jurat. Se ridicară câteva 
mâini. Dacă procesele la care participaseră au fost civile 
sau penale. Îi întrebă, apoi, cum votaseră şi când, dacă 
victima fusese om de culoare sau alb, dacă fusese vreunul 
supus violenţei. Se ridicară două mâini. Când şi unde? 
Atentatorul îşi primise pedeapsa? Fusese alb sau negru? 
Jake, Harry Rex şi Ellen nu mai pridideau cu însemnările. li 
întrebă şi dacă vreunul din membrii familiilor lor fusese 
victima unor criminali. Se ridicară mai multe mâini. Când şi 
unde? Apoi, dacă cineva dintre rudele apropiate fusese 
condamnat, sau măcar acuzat. Aveau prieteni în justiţie? Pe 
cine şi unde? 

Interogatoriul dură trei ore, fără oprire. Buckley era un 
maestru în materie. Pusese nişte întrebări la care Jake nici 
nu se gândise vreodată. Şi, practic, nu mai era nimic de 


454 


adăugat. Abordă cu delicateţe chestiunile personale, ca 
apoi să arunce câte o glumă, înveselind audiența, 
spulberând tensiunile. li avea pe toţi la degetul mic. La ora 
cinci, când Noose îl opri, era în plină desfăşurare. Ar fi putut 
continua până dimineaţa. 

Judecătorul suspendă şedinţa până a doua zi, la ora 
nouă. Jake stătu câteva momente de vorbă cu clientul său, 
în vreme ce mulţimea ieşea din sală. Ozzie aştepta alături, 
cu cătuşele. După ce discuţia cu avocatul se termină, Carl 
Lee îngenunche în faţa familiei lui şi-i îmbrăţişă pe toţi. Le 
spuse că se vor vedea mâine din nou. Ozzie îl conduse jos, 
unde îl aştepta o grămadă de poliţişti. 


455 


34 


In Ziua a Doua, soarele apăru iute la orizont şi, în câteva 
secunde, arşiţa spulberă toată rouă de pe gazonul din faţa 
tribunalului. Se ridică o ceaţă deasă şi lipicioasă, învăluind 
picioarele soldaţilor, care se plimbau cu nonşalanţă pe 
trotuarele din centrul oraşului Clanton. Se mai adăposteau 
de arşiţă pe sub câte un arbore sau în câte un magazin. In 
vremea aceasta, se pregăti şi micul dejun, pe care soldaţii îl 
luară în pavilioanele improvizate. Uniformele decolorate li 
se lipiseră de trupuri, într-atât erau de transpiraţi. 

Predicatorii negri îşi conduseră oamenii la locul lor, unde 
îşi ridicară tabăra. Aduseseră cu ei scaune pliante, răcitoare 
pentru apă şi măsuţe pentru jocuri de cărţi. Pancartele albe 
pe care scria „Eliberaţi-l pe Carl Lee” fură înfipte în pământ, 
ca un gard. Agee făcuse afişe alb-negru, cu chipul lui Carl 
Lee înconjurat de culorile roşu, alb, albastru. Ştiau cum să 
acţioneze: abil şi profesional. 

Membrii Klan-ului se duseră şi ei, ascultători, la locurile 
lor. Aveau pancarte albe pe care scriseseră cu litere mari, 
roşii: „Executaţi-l pe Carl Lee”. Le agitau în faţa negrilor şi 
ambele grupuri începură să strige unul la altul. Soldaţii 
formară imediat cordoane până pe trotuar, fără să se 
crispeze, liniştiţi, sub valul de obscenităţi care trecea pe 
deasupra capetelor lor. 


456 


Era Ziua a Doua, ora opt dimineaţa. 

Reporterii alergau buimaci de colo-colo, în căutarea 
senzaţionalului. In momentul în care auziră strigătele celor 
două grupuri se repeziră în faţa tribunalului. Ozzie şi 
colonelul se agitau, dând ordine prin radio. 

La ora nouă, judecătorul Noose salută pe toată lumea din 
sală. Buckley informă că nu mai are de pus nicio întrebare. 

Avocatul Brigance îşi simţea stomacul fierbând. Se ridică 
tremurând şi se îndreptă spre bară, urmărit de ochii 
nerăbdători ai celor nouăzeci şi patru de candidaţi la juriu. 
Mulțimea îl privea intens pe tânărul acesta bun de gură, 
care se lăudase că nu pierduse până acum niciun proces de 
omor. Reuşi să pară relaxat şi încrezător. Vocea îi era 
puternică, dar caldă. Se exprima elevat, totuşi pe înţelesul 
tuturor. Se mai prezentă o dată, apoi făcu acelaşi lucru cu 
Carl Lee şi cu familia acestuia, lăsând-o la urmă pe Tonya. 
Aprecie plin de respect dovada profesionalităţii procurorului 
în ceea ce priveşte întrebările puse juriului, în ziua 
precedentă. Mărturisi că nu mai avea multe de întrebat el 
însuşi, într-atât fusese de exhaustiv colegul său. Se uită în 
agendă şi rosti: 

— Doamnelor şi domnilor, există cineva printre 
dumneavoastră care să aibă ceva împotriva apărării pe 
baza iresponsabilităţii inculpatului? 

Se auzi o rumoare scurtă, dar nu se ridică nicio mână. i 
prinsese nepregătiţi şi le sădi în minte această idee a 
iresponsabilităţii. 

— Dacă reuşim să demonstrăm că domnul Hailey nu a 
fost responsabil în momentul când a tras asupra lui Billy 
Ray Cobb şi a lui Pete Willard, ar fi cineva dintre 
dumneavoastră care să nu fie de acord cu verdictul 
„nevinovat”? 

Întrebarea era, intenţionat, greu de urmărit. Nici acum nu 
se ridică nicio mână. Câţiva ar fi vrut să reacționeze, dar nu 


457 


ştiau cum. 

Jake îi urmări cu atenţie, ştiind că majoritatea erau 
încurcaţi. Dar îşi dădea seama că în acest moment se 
gândeau cu toţii la ceea ce le spusese el, în legătură cu 
iresponsabilitatea clientului său. De fapt, asta şi urmărise. 

— Vă mulţumesc, zise el, mai fermecător ca oricând. Nu 
mai am nimic de întrebat, domnule judecător. 

Buckley nu ştia ce să creadă. Se uita la judecătorul care 
era la fel de uluit. 

— Asta-i tot? întrebă Noose, nevenindu-i să creadă. Chiar 
nu mai aveţi nimic de spus, domnule Brigance? 

— Ba da, domnule, aş adăuga că grupul ales mi se pare 
excelent, zise Jake, cu un aer încrezător, încercând să 
contracareze cele trei ore de poliloghie cu care îl plictisise 
Buckley. 

Bineînţeles, spusele lui erau în totală contradicţie cu ceea 
ce gândea. De asemenea, îşi dădea seama că nu are niciun 
rost să repete întrebările procurorului. 

— Foarte bine, atunci. Aş dori să am o discuţie cu 
avocatul apărării şi cu procurorul. 

Buckley, Musgrove, Jake, Ellen şi domnul Pate îl urmară 
pe Ichabod în biroul din spate şi se aşezară cu toţii la masă. 
Noose începu să vorbească: 

— Presupun, domnilor, că vreţi să puneţi întrebări 
fiecărui membru al juriului, în legătură cu pedeapsa cu 
moartea. 

— Aşa este, domnule, spuse Jake. 

— Corect, domnule judecător, adăugă şi Buckley. 

— Foarte bine. Domnule aprod, să poftească primul jurat, 
doamna Carlene Malone. 

Domnul Pate se duse s-o cheme. După câteva momente, 
se întoarse împreună cu ea. Era timorată. Cei de faţă îi 
zâmbiră, dar, la indicaţia lui Noose, nu ziseră niciun cuvânt. 

— Vă rog să luaţi loc, îi spuse judecătorul, scoţându-şi 


458 


roba. N-o să dureze mult, doamnă Malone. Aveţi opinii 
ferme, de un fel sau altul, în legătură cu pedeapsa cu 
moartea? 

Femeia dădu neliniştită din cap. 

— O, nu, domnule. 

— Vă daţi seama că, fiind aleasă în juriu şi în ipoteza că 
domnul Hailey va fi condamnat, dumneavoastră veţi fi 
nevoită să vă pronunţaţi în această privinţă? 

— Da, domnule. 

— Dacă procuratura demonstrează fără nici cea mai mică 
umbră de îndoială, că omorul a fost premeditat, aţi putea 
să vă pronunţaţi în favoarea pedepsei cu moartea? 

— Bineînţeles. Cred că ar trebui aplicată în mai multe 
cazuri. S-ar mai termina odată cu răul în lume. Sunt pentru 
pedeapsa cu moartea. 

Jake continua să-i zâmbească. Buckley îi făcu lui 
Musgrove cu ochiul. 

— Mulţumesc, doamnă Malone. Puteţi să vă întoarceţi la 
locul dumneavoastră, în sala de proces, zise Noose. Invită-l 
pe al doilea, domnule Pate. 

În birou intră Marcia Dickens, o femeie albă mai în vârstă, 
cu chipul încruntat. Da, era şi ea în favoarea pedepsei cu 
moartea şi nu avea reţineri în a vota pentru ea. Jake 
zâmbea întruna. Buckley făcu din nou cu ochiul. Noose îi 
mulţumi şi chemă următorul jurat. 

Al treilea şi al patrulea fură la fel de neiertători, gata să 
omoare, dacă existau dovezi de vinovăţie. Apoi, în birou, 
intră Gerald Ault, arma secretă a lui Jake. 

— Vă mulţumim, domnule, că aţi venit. N-o să vă reținem 
mult, repetă Noose formula. Mai întâi, aveţi sentimente 
puternice pentru sau împotriva pedepsei cu moartea? 

— O, da, domnule, răspunse Ault cu însufleţire. Sunt cu 
totul împotriva acestui lucru. E o cruzime şi e împotriva firii. 
Mi-e ruşine că trăiesc într-o societate care permite omorul 


459 


legal. 

— Înţeleg. Aţi putea, dintr-un motiv sau altul, dacă aţi fi 
în juriu, să vă pronunţaţi în favoarea pedepsei cu moartea? 

— Nu, domnule, în niciun caz. Indiferent care ar fi 
acuzaţia, n-aş putea face aşa ceva. 

Buckley îşi drese vocea şi rosti sumbru: 

— Domnule judecător, procuratura cere să se renunţe la 
serviciile domnului Ault. 

— Se admite cererea dumneavoastră. Domnule Ault, 
sunteţi eliberat din sarcina aceasta, zise Noose. Puteţi să 
părăsiţi tribunalul. Dar dacă rămâneţi, voi cere să nu vi se 
permită să staţi în rândul juraţilor. 

Ault era uluit şi se uita la Jake, care privea în pământ, 
strângând din dinţi. 

— Pot să ştiu şi eu de ce? întrebă Gerald. 

Noose îşi scoase ochelarii şi deveni profesoral. 

— Conform legii, Curtea e obligată să renunţe la serviciile 
oricui nu ia în considerare existenţa pedepsei cu moartea. 
Vă place sau nu, ea se aplică legal în Mississippi şi în 
majoritatea statelor. De aceea nu e corect să alegem juraţi 
care nu iau în consideraţie legea. 

Mulțimea privi curioasă cum Ault pleca din sală. Aprodul 
chemă martorul numărul şase, pe Alex Summers, şi îl 
conduse în birou. Se întoarse după câteva momente şi se 
aşeză în primul rând. Minţise în legătură cu pedeapsa cu 
moartea. In realitate, era împotriva acesteia, ca majoritatea 
negrilor. Mai târziu, în timpul unei pauze, stătu de vorbă şi 
cu ceilalţi juraţi negri, cărora le explică felul în care 
trebuiau să răspundă judecătorului. 

Operaţiunea aceasta dură până pe la mijlocul după- 
amiezii, când ultimul jurat părăsi sala. Unsprezece dintre ei 
fuseseră eliberaţi pentru rezerva pe care o arătaseră faţă 
de pedeapsa cu moartea. Noose se retrase la trei şi 
jumătate, dându-le timp avocaţilor să-şi  revizuiască 


460 


însemnările. 

Jake şi echipa lui stăteau în biblioteca de la etajul trei, 
studiind fişele. Venise vremea să se hotărască. Acum îi 
cunoştea pe toţi. Ellen voia femei. Harry Rex, bărbaţi. 

Noose se uită la lista lui cu juraţii care rămăseseră, apoi 
se adresă avocaţilor: 

— Sunteţi gata, domnilor? După cum ştiţi, acesta e un 
caz foarte important, aşa că fiecare dintre dumneavoastră 
aveţi dreptul să respingeţi douăsprezece persoane şi să 
propuneţi douăsprezece persoane care să facă parte din 
juriu. Vă rog să începeţi în ordine numerica. 

— Da, domnule, zise Buckley. Procuratura acceptă juraţii 
numărul unu, doi, trei şi patru, îl respinge pe numărul cinci, 
acceptă şase, şapte şi opt, respinge zece, acceptă 
numerele unsprezece, doisprezece şi treisprezece, respinge 
pe paisprezece şi acceptă numărul cincisprezece. Cred că 
sunt doisprezece. 

Jake şi Ellen încercuiră numele şi făcură nişte însemnări. 
Noose numără conştiincios. 

— Da, domnule Buckley, sunt doisprezece. 

Procurorul propusese numai femei albe şi respinsese doi 
negri şi un bărbat alb. 

Jake îşi studie lista şi şterse nişte nume. 

— Apărarea renunţă la serviciile juratului numărul unu, 
apoi doi, trei, îi acceptă pe patru, pe şase şi pe şapte, îi 
respinge pe opt, nouă, unsprezece şi doisprezece, îl 
acceptă pe treisprezece, îl respinge pe cincisprezece. 

— Amândoi aţi acceptat juraţii patru, şase, şapte şi 
treisprezece. Domnule Buckley, e din nou rândul 
dumneavoastră. Mai propuneţi opt. 

— Acceptăm pe şaisprezece, respingem pe 
şaptesprezece, acceptăm pe optsprezece, nouăsprezece, 
douăzeci, respingem pe douăzeci şi unu, acceptam pe 
douăzeci şi doi, respingem pe douăzeci şi trei, acceptăm pe 


461 


douăzeci şi patru, respingem pe douăzeci şi cinci şi 
douăzeci şi şase şi acceptăm pe douăzeci şi şapte şi 
douăzeci şi opt. Asta înseamnă doisprezece, cu posibilitatea 
de a mai respinge patru. 

Jake era uluit. Buckley respinsese din nou negrii şi 
bărbaţii albi. Parcă îi citise gândurile. 

— E rândul dumneavoastră, domnule Brigance. 

— Îmi permiteţi o clipă, să mă consult? 

— Cinci minute, răspunse Noose. 

Jake şi Ellen se retraseră la bufet. Acolo îi aştepta Harry 
Rex. 

— Vită-te la asta, zise Jake, punând lista pe masă. Am 
ajuns la numărul douăzeci şi nouă. Mai am dreptul la patru 
respingeri, la fel ca Buckley. A scos din joc toţi negrii. Până 
acum, avem un juriu format numai din femei albe. Urmează 
două femei albe, numărul treizeci şi unu e Clyde Sisco şi 
treizeci şi doi, Barry Acker. 

— Atunci, patru din următorii şase sunt negri, zise Ellen. 

— Da, dar Buckley n-o să lase lucrurile să ajungă atât de 
departe. De fapt, sunt surprins că s-a apropiat atât de mult 
de a patra lojă. 

— Ştiu că-l vrei pe Acker. Ce părere ai de Sisco? întrebă 
Harry Rex. 

— Mi-e teamă de el. Lucien mi-a spus că-i un ticălos care 
se lasă cumpărat. 

— Excelent! Să-l alegem, atunci. Şi să-l cumpărăm! 

— Ce să-ţi spun! De unde ştii că nu a fost „cumpărat” 
deja de Buckley? 

— Eu l-aş alege. 

Jake studie lista. Ellen fu de părere să-i respingă atât pe 
Acker, cât şi pe Sisco. 

Se întoarseră în birou şi se aşezară. 

— Domnule judecător, respingem numerele douăzeci şi 
doi şi douăzeci şi opt. Ne mai rămân două respingeri. 


462 


— Dumneavoastră, domnule Buckley? Douăzeci şi nouă 
şi treizeci. 

— Îi acceptăm pe amândoi. Mai avem dreptul la patru 
respingeri. 

— Să revenim la dumneavoastră, domnule Brigance. 

— Respingem numerele douăzeci şi nouă şi treizeci. 

— Nu mai aveţi dreptul la nicio respingere, nu-i aşa? 
întrebă Noose. 

— Aşa e. 

— Foarte bine. Domnule Buckley, treizeci şi unu şi 
treizeci şi doi. 

— Îi acceptăm, zise procurorul, uitându-se repede la 
numele negrilor care urmau după Sisco. 

— Bine. Asta înseamnă doisprezece. Să alegem acum 
două rezerve. Amândoi aveţi dreptul să vă opuneţi de două 
ori. Domnule Buckley, treizeci şi trei şi treizeci şi patru. 

Juratul treizeci şi trei era un bărbat negru. Treizeci şi 
patru, o femeie albă, pe care o voia Jake. Următorii doi - 
negri. 

— ÎI respingem pe treizeci şi trei şi îi acceptăm pe treizeci 
şi patru şi treizeci şi cinci. 

— Apărarea e de acord cu amândoi. 

Domul Pate făcu linişte, în vreme ce judecătorul şi 
avocaţii luară loc în faţa sălii. Noose citi lista şi juraţii fură 
conduşi la locurile lor de Jean Gillespie. Zece femei şi doi 
bărbaţi, albi cu toţii. Negrii din sală priviră unii la alţii, 
murmurând. Nu le venea să creadă. 

— Tu ai ales juriul ăsta? îl întrebă Carl Lee pe Jake, în 
şoaptă. 

— Am să-ţi explic mai târziu, zise Jake. 

Noose îşi drese vocea şi privi la noul juriu. 

— Domnilor şi doamnelor, dumneavoastră aţi avut 
cinstea de a fi aleşi pentru juriul care va judeca acest caz. 
Aţi jurat că veţi cumpăni drept şi veţi urma legea, după 


463 


indicaţiile pe care vi le voi da. Acum, după cum ştiţi, veţi fi 
„sechestraţi”, adică veţi fi cazaţi la un motel şi nu veţi avea 
voie să mergeţi acasă, până nu se termină procesul. Îmi 
dau seama că e greu, dar aşa cere legea. În câteva minute 
vă veţi retrage până mâine-dimineaţă şi veţi avea voie să 
telefonaţi acasă pentru a vi se aduce haine şi articole de 
toaletă. Veţi dormi la un motel în afara oraşului, care 
rămâne secret pentru marele public. Mai aveţi vreo 
întrebare? 

Cei doisprezece rămaseră uluiţi la aflarea veştii că nu se 
vor duce acasă atâtea zile. Se gândeau la familie, la copii, 
la slujba lor, la treaba pe care o aveau de făcut fiecare. De 
ce tocmai ei? Doar erau atâţia propuşi! 

Pentru a nu reacţiona careva, Noose bătu cu ciocănelul în 
masă şi sala începu să se golească. Jean Gillespie escortă 
primul jurat în biroul judecătorului, de unde acesta sună 
acasă şi ceru să i se aducă haine şi o periuţă de dinţi. 

— Unde mergem? o întrebă femeia, pe Jean. 

— E secret. 

— E secret, îi repetă ea, soţului. 

Pe la şapte, familiile veniră cu geamantane şi cutii. Aleşii 
se suiră într-un autobuz Greyhound care părăsi oraşul 
escortat de două maşini de patrulare şi de un jeep al 
armatei. 

Stump Sisson muri marţi noaptea, la spitalul de arşi din 
Memphis. Işi neglijase sănătatea ani de zile şi acum nu 
rezistase arsurilor care produseseră o mulţime de 
complicaţii. Moartea aceasta era a patra care avea legătură 
cu violul lui Tonya Hailey: Cobb, Willard, Bud Twitty şi, 
acum, Sisson. 

Vestea ajunse repede la urechile celor din cabana din 
pădure, acolo unde se stabilise locul de întâlnire după 
fiecare înfăţişare. Răzbunare, ziseră ei, dinte pentru dinte! 
Mai recrutaseră încă cinci localnici şi acum erau unsprezece 


464 


membri ai Klan-ului în comitatul Ford. Erau plini de energie 
şi gata de acţiune. 

Până în momentul acela, procesul fusese prea liniştit. Era 
timpul să se întâmple ceva. 

Jake se plimba de colo-colo prin faţa canapelei, rostindu- 
şi discursul de deschidere pentru a suta oară. Ellen asculta 
cu atenţie; îl întrerupse de câteva ori, îl contrazise, îl critică 
şi se certară vreo trei ore. Acum, obosise. Discursul era 
perfect. Margaritas îl calmase şi cuvintele îi ieşeau uşor din 
gură. Avea talent, mai ales după un păhărel. 

Când termină, se aşezară în balcon, uitându-se la 
lumânările care se mişcau încet în întunericul din scuar. 
Dinspre pavilioanele militare se auzeau râsete. Nu era lună. 

Ellen plecă să mai pregătească un rând de margaritas. Se 
întoarse şi aşeză halbele pe masă şi rămase în spatele 
şefului său. Începu să-i maseze gâtul uşor. El se simţi 
relaxat şi închise ochii. Fata îşi apăsă sânii de spatele lui. 

— Ellen, e zece şi jumătate şi mi-e somn. Unde stai în 
noaptea asta? 

— Unde crezi c-ar fi mai bine să stau? 

— Cred că locul tău e în apartamentul pe care-l ai la Ole 
Miss. 

— Sunt prea beată ca să conduc. 

— O să te ducă Nesbit. 

— Şi tu, unde vei sta? 

— În casa mea şi a soţiei mele, de pe strada Adams. 

Încetă să-l mai maseze şi îşi luă halba cu margaritas. Jake 
se ridică şi se aplecă peste balcon: 

— Nesbit! Trezeşte-te! Pleci la Oxford! 


465 


35 


Carla găsi articolul pe pagina a doua a ziarului de 
dimineață, cu titlul „Un juriu complet alb pentru Hailey”. 
Citi cu atenţie, uitând să-şi mai bea cafeaua. 

Casa de pe plajă era destul de izolată. Cei mai apropiaţi 
vecini se aflau la vreo două sute de metri. Tatăl Carlei o 
construise cu zece ani în urmă, când îşi vânduse firma din 
Knoxville şi se retrăsese, bogat, din afaceri. Avusese numai 
o fiică şi nu avea alţi nepoți în afară de Hanna. Casa, cu 
numeroase camere şi cu trei etaje, putea să adăpostească 
o duzină de copii. 

Carla termină de citit articolul şi se apropie de fereastra 
salonului, pierzându-şi privirea pe întinderile oceanului. 
Soarele tocmai se ridicase într-o splendoare portocalie, din 
valuri. Pe vremuri, îi plăcea să stea în pat până după ivirea 
zorilor, dar viaţa alături de Jake îi schimbase obiceiul. Se 
obişnuise să se scoale automat la, cel târziu, cinci şi 
jumătate. El îi spusese cândva că i-ar plăcea să se ducă la 
lucru înainte de a se face ziuă şi să se întoarcă după 
lăsarea serii. În mare măsură, îşi împlinise acest vis. Trăia 
cu mândria că muncea mai mult decât oricare avocat din 
Clanton. Era un bărbat ciudat, dar ea îl iubea. 

Milburn se afla la vreo şaizeci de kilometri nord de 
Clanton, în comitatul Temple, pe malul râului Tippah. Avea 


466 


o populaţie de trei mii de locuitori şi două moteluri. Unul din 
ele, Temple Inn, era gol, cu excepţia a opt camere 
rezervate, păzite straşnic de soldaţi. Cele zece femei fură 
repartizate în cinci încăperi, iar Barry Acker avea să stea cu 
Clyde Sisco. Cei doi juraţi de rezervă, negrul Ben Lester 
Newton şi Francie Pitts, primiră camere separate. Nu aveau 
televizoare, iar citirea ziarelor era interzisă. Masa de seară 
de marţi le fu servită în cameră, iar a doua zi, la şapte şi 
jumătate, li se aduse şi micul dejun, în vreme ce autobuzul 
îi aştepta afară, cu motorul pornit. După treizeci de minute, 
erau în drum spre Clanton. 

În autobuz, stătură de vorbă despre familiile şi slujbele 
lor. Doi-trei se cunoşteau dinainte, dar majoritatea atunci 
se vedeau pentru prima dată. Evitară timizi orice referire la 
sarcina lor. Judecătorul Noose le atrăsese în mod special 
atenţia să nu discute despre caz. Le-ar fi plăcut să 
sporovăiască o mulţime de lucruri; despre viol, despre cele 
două victime, despre inculpat, avocaţi şi despre Klan. Toţi 
ştiau că plasaseră cruci în flăcări în grădina câtorva 
candidaţi la juriu, dar nu aduseră vorba despre asta în 
autobuz. Cu siguranţă, însă, că discutaseră destul, în 
camerele din motel. 

Autobuzul sosi în faţa tribunalului la nouă fără cinci, iar 
juraţii se uitară prin geamurile întunecate la grupul de negri 
şi la oamenii Klan-ului separați de cordonul soldaţilor. 
Cotiră în spatele clădirii, unde îi aşteptau poliţiştii, pentru a- 
i escorta. Urcară în camera juriului. Li se pregătiseră cafea 
şi gogoşi calde. Apoi, aprodul îi informă că e ora nouă şi că 
erau aşteptaţi în sala de judecată. li conduse prin mulţime 
în boxa juriului, unde fiecare îşi ocupă locul ştiut. 

— Ridicaţi-vă, intră Curtea! tună domnul Pate. 

— Vă rog să luaţi loc, zise Noose, lăsându-se greu în jilţul 
lui, de piele. Bună dimineaţa, domnilor şi doamnelor, îi 
salută el cald pe juraţi. Sper că vă simţiţi bine şi că sunteţi 


467 


gata să începem. 

Oamenii dădură din cap, aprobând. 

— Bun. lată ce vă voi întreba în fiecare dimineaţă: a 
încercat cineva să ia legătura cu dumneavoastră, să vă 
vorbească şi să vă influenţeze în vreun fel, noaptea 
trecută? 

Dădură din cap, a negaţie. 

— Bun. Aţi discutat despre caz? 

Minţiră că nu. 

— Atunci e-n ordine. Dacă încearcă cineva să ia legătura 
cu dumneavoastră pentru a vă influenţa, vă rog să mă 
anunţaţi imediat. Acum suntem gata să începem procesul. 
Primul punct pe ordinea de zi îl constituie pledoariile de 
deschidere ale avocaţilor. Vă atrag atenţia că ceea ce vor 
spune ei nu constituie mărturie şi nici nu se va consemna. 
Domnule Buckley, vreţi să luaţi cuvântul? 

Procurorul se ridică şi se încheie la haina lui lucitoare, de 
poliester. 

— Da, onorată instanţă. 

— Vă rog. 

Buckley se urcă pe podiumul mic de lemn din faţa 
juriului, unde respiră adânc şi răsfoi câteva hârtii. li plăcea 
intervalul acesta de timp, când toţi erau cu ochii pe el, 
aşteptând în linişte să-i audă cuvintele. Incepu prin a 
mulţumi juriului pentru prezenţă, pentru sacrificiu, pentru 
comportamentul lor civic. („Ca şi când ar fi avut de ales”, 
gândi Jake). Era mândru de ei şi fericit că avea ocazia să 
conlucreze într-un caz atât de important. Doar îi reprezenta 
pe toţi cetăţenii din Mississippi. Sarcina pe care i-o 
dăduseră acum era împovărătoare, el nefiind decât un 
amărât de procuror de provincie, din Smithfield. Pălăvrăgi 
despre dorinţa lui fierbinte de a-şi face datoria faţă de cei 
care avuseseră atâta încredere în el. 

Teatrul acesta se repeta la începutul fiecărui proces, dar 


468 


acum se întrecu pe sine însuşi, îl luase gura pe dinainte şi 
existau destule argumente pentru a fi oprit. Dar Jake ştia 
din experienţă că Ichabod nu lua în seamă opoziţiile, în 
discursurile de deschidere, decât dacă jignirile depăşeau o 
anumită limită, iar Buckley se abţinuse, cel puţin 
deocamdată. Această sinceritate prefăcută îl irita pe Jake, 
mai ales că juriul îl asculta cu atenţie şi, de cele mai multe 
ori, se lăsa convins. Procurorul era personajul pozitiv care 
lupta pentru dreptate şi pentru pedepsirea răufăcătorilor, 
care trebuiau anihilaţi pentru totdeauna. Buckley era 
maestru în a convinge un juriu, încă de la începutul 
proceselor. El, împreună cu Cei Doisprezece Aleşi, se vor 
strădui să afle adevărul, uniţi împotriva răului. Ceea ce 
urmăreau ei, ca echipă, era dreptatea, care, alături de 
adevăr, va ieşi învingătoare. El, avocatul poporului, îi va 
conduce pe drumul cel bun. 

Sigur, violul fusese un lucru îngrozitor. Şi el avea o fiică 
de vârsta lui Tonya Hailey, iar când auzise de întâmplare, i 
se făcuse rău. Fusese cu totul alături de Carl Lee şi de 
Gwen, pentru că se gândise la propriii lui copii. O clipă 
crezuse, atunci, în necesitatea răzbunării. 

Jake îi zâmbi fugar lui Ellen. Era un lucru interesant. 
Buckley alesese varianta prezentării deschise a violului, în 
faţa juriului. Brigance se aşteptase la o confruntare critică 
în legătură cu dorinţa lui de a vorbi despre viol în proces. 
Ellen citise că detaliile lugubre nu erau admise. Evident, 
însă, că Buckley simţise că trebuie să vorbească deschis. 
Era o mişcare bună, gândi Jake, odată ce, oricum, toată 
lumea cunoştea detaliile. 

Ellen zâmbi şi ea. În sfârşit, violul lui Tonya Hailey avea 
parte de un proces! 

Buckley le explică şi că era absolut normal ca orice 
părinte să vrea să se răzbune pentru aşa ceva. Şi el s-ar fi 
gândit la asta. Dar, zise el ridicând vocea, de la gând la 


469 


faptă era cale lungă. 

Se mişca de colo-colo pe podium, lansându-se într-un 
discurs de douăzeci de minute despre felul în care acţiona 
sistemul juridic în Mississippi şi despre cum condamnase el, 
personal, zeci de violatori, la închisoare pe viaţă. Acest 
sistem funcţiona pentru că, în statul lor, existau atâţia 
cetăţeni lucizi şi, cu siguranţă, s-ar prăbuşi, dacă oamenilor 
de teapa lui Carl Lee li s-ar permite să-şi facă singuri 
dreptate, fără a fi pedepsiţi. Imaginaţi-vă o societate lipsită 
de lege, în care răzbunătorii ar mişuna pe toate drumurile! 
Nici tu, poliţie, nici închisoare, nici tribunale. Fiecare de 
capul lui. 

Era o ironie a sorții, adăugă el dând din cap. Carl Lee 
stătea acolo, aşteptând un proces cinstit, când el însuşi nu 
credea în astfel de lucruri. Trebuiau întrebate şi mamele lui 
Cobb şi Willard asupra corectitudinii procesului la care 
fuseseră supuşi fiii lor.. 

Se opri o clipă, pentru a lăsa timp juriului şi publicului să 
se gândească la această ultimă aserţiune a sa. Toată lumea 
se uita crunt la Carl Lee. Jake îşi curăța unghiile cu un 
cuţitaş privind, din când în când, în jur, plictisit. Buckley se 
prefăcu că îşi aranjează hârtiile, apoi se uită la ceas. 
Reîncepu discursul, într-o manieră ceva mai profesională, 
subliniind faptul că procuratura va demonstra că omorul 
fusese premeditat. Inculpatul aşteptase o oră într-o debara 
de lângă scară, pe unde ştia că vor trece băieţii aceia, la 
sfârşitul şedinţei. Reuşise, prin mijloace obscure, să 
strecoare un automat M-16 în tribunal. Buckley se apropie 
de o măsuţă pe care se afla arma. 

— lat-o, zise el, ridicând-o deasupra capului. 

O aşeză jos, pe podium, şi le explică de ce Carl Lee 
alesese tocmai o astfel de armă: era obişnuit să tragă cu 
ea, din Vietnam. Desigur, era ilegal să ai aşa ceva. N-o 
putuse cumpăra de la orice magazin. Deci, fusese necesar 


470 


să umble după ea. Îşi planificase totul. 

Dovada era concludentă: omor premeditat, plănuit cu 
grijă, făptuit cu sânge rece. 

Se referi apoi la polițistul Dewayne Looney. Lucra în 
această funcţie de paisprezece ani şi era un familist 
desăvârşit. Era unul din cei mai cinstiţi apărători ai ordinii 
pe care îi cunoscuse. Cariera lui fusese însă brutal 
întreruptă de Carl Lee Hailey. | se amputase piciorul. Cu ce 
greşise el? Sigur, apărarea va spune că a fost un accident, 
dar asta n-avea nicio importanţă. Nu constituia un 
argument în Mississippi. 

Nu exista nicio scuză pentru violențele comise. Verdictul 
trebuia să fie „vinovat”. 

Fiecare avea la dispoziţie o oră, pentru discursul de 
deschidere. Era prea mult pentru procuror, care începu să 
se repete. Juraţii se plictisiseră şi se uitau la public. 
Desenatorii nu mai schiţau nimic, reporterii se opriseră din 
scris, iar Noose îşi şterse ochelarii de nenumărate ori. Se 
ştia că judecătorul făcea lucrul acesta când se plictisea, 
pentru a nu adormi, în timpul proceselor. Jake îl văzuse 
adesea ştergându-şi ochelarii cu batista, cu cravata sau cu 
un colţ al cămăşii, în vreme ce martorii şi avocaţii ţipau 
înfierbântaţi, ameninţându-se unii pe alţii. Nu pierdea nimic 
din vedere, atunci, dar se plictisea îngrozitor. Nici nu se 
întâmplase să adoarmă, deşi, de multe ori, ar fi făcut-o cu 
plăcere. In loc de asta, îşi scotea ochelarii, şi-i ştergea de 
parcă ar fi fost unşi cu untură, apoi şi-i plasa din nou 
deasupra negului, pe nas. Repeta operaţiunea din cinci în 
cinci minute. 

In sfârşit, după o oră şi jumătate, Buckley termină şi 
lumea răsuflă uşurată. 

— Pauză, zece minute, anunţă Noose şi se îndreptă iute 
spre toaletă. 

Jake se gândise să ţină un discurs scurt, dar, după 


471 


maratonul lui Buckley, şi-l concentră şi mai mult. Oamenilor 
nu le plăceau avocaţii tocmai pentru pisălogeala asta a lor, 
făcându-i să asculte de zece ori acelaşi lucru. Juraţilor le 
părea rău că nu puteau să-i facă să tacă şi se simțeau 
frustraţi. În afara tribunalului îi puteau înjura, dar ca juraţi 
deveneau neputincioşi în această privinţă. Aşa că erau 
nevoiţi să recurgă la tot felul de tertipuri pentru a-şi omori 
timpul: se uitau la ceas, se scărpinau, se uitau în jur 
plictisiţi. Nu agreau pălăvrăgeala avocaţilor şi pentru că 
voiau să scape cât mai repede de proces. Le-ar fi plăcut să 
fi se ofere, pe scurt, toate datele, apoi să dea verdictul, 
rapid. 

Brigance îi explicase toate aceste lucruri clientului său. 

— Sunt de acord. Scurtează-l cât poţi, zise Carl Lee. 

Aşa şi făcu. Ţinu un discurs de paisprezece minute şi 
juriul reuşi să fie atent la fiecare cuvânt. Începu să 
vorbească despre fetiţe şi cât sunt ele de sensibile. Cât de 
mult se deosebesc de băieţaşi, de câtă protecţie au nevoie. 
Le povesti despre propria lui fiică, de legătura specială care 
se creează între tată şi fetiţă - o legătură inexplicabilă şi 
indestructibilă. Îşi exprimă admiraţia pentru domnul 
Buckley, că era în stare să se dovedească atât de iertător, 
faţă de orice pervers beţiv care i-ar fi putut viola fiica. Intr- 
adevăr, era mare. Dar, oare, ei, juraţii, ar mai fi fost atât de 
înţelegători, dacă propriii lor copii ar fi păţit aşa ceva? 
Adică, dacă doi ticăloşi drogaţi le-ar fi violat cu bestialitate 
fiicele, lovindu-le cu piciorul, legându-le... 

— Mă opun! strigă Buckley. 

— Se admite! ţipă Noose, la rându-i. 

Jake nu luă în seamă ţipetele şi continuă cu voce blândă. 
Le ceru să-şi imagineze, în timpul procesului, că era vorba 
de fiicele lor. Îi sfătui să nu-l condamne pe Carl Lee, ci să-l 
trimită acasă, la familie. Nu se referi la iresponsabilitate, 
dar fiecare ştia că avea s-o facă mai târziu. 


472 


Îşi termină repede discursul, lăsând juriul într-o mare 
dilemă. 

— Asta-i tot? întrebă Noose uluit. 

Jake dădu din cap şi se aşeză lângă clientul său. 

— Foarte bine! Domnule Buckley, puteţi chema primul 
martor. 

— Procuratura o solicită pe Cora Cobb. 

Aprodul se duse în camera martorilor şi o aduse pe 
doamna Cobb. Aceasta depuse jurământul cu Jean Gillespie 
Şi se aşeză. 

— Vorbiţi în microfon, fu ea instruită. 

— Sunteţi Cora (Cobb? întrebă Buckley, cu voce 
tunătoare. 

— Da, domnule. 

— Unde locuiţi? 

— Pe strada a treia, din Lake Village, comitatul Ford. 

— Sunteţi mama decedatului Billy Ray Cobb? 

— Da, domnule, răspunse ea şi începu să plângă. Era o 
femeie de la ţară pe care o părăsise bărbatul de pe vremea 
când copiii nu împliniseră zece ani. Băieţii ei crescuseră 
singuri, ea fiind nevoită să lucreze, în schimburi, la o fabrică 
de mobilă dintre Karaway şi Lake Village. Îi pierduse din 
mână încă de mici. Avea aproape cincizeci de ani, dar 
încerca să pară mai tânără, vopsindu-şi părul şi fardându- 
se. Cu toate acestea, arăta de şaizeci. 

— Câţi ani avea fiul dumneavoastră când a murit? 

— Douăzeci şi trei. 

— Când l-aţi văzut pentru ultima oară, în viaţă? 

— Cu câteva clipe înainte de a fi omorât. 

— Unde l-aţi văzut? 

— Aici, în sală. 

— Unde a fost omorât? 

— Jos. 

— Aţi auzit împuşcăturile? 


473 


începu iar să plângă. 

— Da, domnule. 

— Şi ultima oară, unde l-aţi văzut? 

— La capela funerară. 

— Cum era? 

— Mort. 

— Nu mai am nimic de întrebat, conchise Buckley. 

— Aveţi de spus ceva, domnule Brigance? 

Doamna Cobb era un martor inofensiv, fusese chemată 
doar să confirme moartea fiului ei şi să trezească mila celor 
prezenţi. Nu avea nimic de câştigat supunând-o unui 
interogatoriu şi, oricum, trebuia lăsată în pace. Dar Jake îşi 
dădu seama că avea acum o şansă care nu putea fi 
pierdută. Putea să stârnească interesul judecătorului şi al 
juriului. De fapt, nu era chiar aşa de afectată. Se vedea că 
se cam preface. Probabil că Buckley o instruise să verse 
două-trei lacrimi. 

— Numai câteva întrebări, zise Jake, plimbându-se pe 
podium, în spatele lui Buckley şi al lui Musgrove. 

— Doamnă Cobb, e adevărat că fiul dumneavoastră a 
fost condamnat pentru trafic cu marijuana? 

— Mă opun! urlă Buckley, sărind în picioare. E interzis să 
fie prezentat aici cazierul victimei. 

— Se admite! 

— Mulţumesc, domnule judecător, spuse Jake frumos, de 
parcă i s-ar fi făcut o favoare. 

Femeia se şterse la ochi, plângând din ce în ce mai tare. 

— Spuneţi că fiul dumneavoastră avea douăzeci şi trei de 
ani când a murit? 

— Da. 

— În aceşti douăzeci şi trei de ani, câţi copii a violat? 

— Mă opun! Mă opun! ţipă Buckley, dând din mâini şi 
privindu-l disperat pe Noose care urla, la rându-i: 

— Se admite! Nu sunteţi la subiect, domnule Brigance! 


474 


Doamna Cobb plângea în hohote. Prin microfon se 
auzeau vaietele ei în toată sala. 

— Ar trebui admonestat, domnule judecător! răcnea 
Buckley, cu ochii ieşiţi din orbite şi roşu ca para. 

— Îmi retrag întrebarea, zise Jake tare, întorcându-se la 
locul lui. 

— Trucuri ieftine, Brigance, îi şopti Musgrove. 

— Vă rog să-l admonestaţi şi să cereţi juriului să nu ia în 
consideraţie, se rugă Buckley. 

— Mai aveţi şi alte indicaţii? întrebă Noose. 

— Nu, răspunse Buckley, în vreme ce se îndrepta spre 
doamna Cobb cu o batistă, ca s-o consoleze. 

— Puteţi pleca, doamnă Cobb, zise judecătorul. Domnule 
Pate, vă rog s-o conduceţi. 

Aprodul o ajută să se ridice şi o conduse prin faţa juriului, 
apoi printre cei din sală. Suspina şi se clătina la fiecare pas, 
hohotele ei răsunând puternic, până ieşiră. 

În tot acest timp, Noose îl fixă pe Jake cu privirea, apoi se 
întoarse către juriu şi zise: 

— Vă rog să nu luaţi în consideraţie această ultimă 
întrebare a domnului Brigance. 

— De ce ai făcut asta? îl întrebă Carl Lee pe Jake. 

— Îţi explic eu mai târziu. 

— Procuratura cheamă ca martor pe Earnestine Willard, 
anunţă Buckley pe un ton mai liniştit şi mai şovăitor. 

Fu introdusă şi doamna Willard. Jură şi se aşeză. 

— Sunteţi Earnestine Willard? întrebă Buckley. 

— Da, domnule, spuse ea, cu voce slabă. 

Şi viaţa ei fusese dură, dar avea o oarecare decenţă care 
o făcea mai demnă de milă decât pe doamna Cobb. Hainele 
îi erau ieftine, dar curate şi frumos călcate. Nu-şi vopsea 
părul şi nici nu se farda. Când începu să plângă, o făcu cu 
discreţie. 

— Şi unde locuiţi? 


475 


— Lângă Lake Village. 

— Pete Willard era fiul dumneavoastră? 

— Da, domnule. 

— Când l-aţi văzut viu ultima oară? 

— Aici, în sală, înainte de a fi omorât. 

— Aţi auzit rafala care l-a ucis? 

— Da, domnule. 

— Şi ultima oară, când l-aţi văzut? 

— În capela funerară. 

— În ce stare? 

— Era mort, zise ea ştergându-şi ochii cu un şerveţel. 

— Îmi pare rău, o consolă Buckley. Nu mai am nicio 
întrebare, adăugă el, uitându-se cu teamă, la Jake. 

— Apărarea are ceva de întrebat? făcu Noose, uitându-se 
şi el la Jake, bănuitor. 

— Foarte puţin, zise avocatul. Doamnă Willard, sunt Jake 
Brigance, adăugă el fără compasiune. 

Femeia dădu din cap. 

— Câţi ani avea fiul dumneavoastră când a murit? 

— Douăzeci şi şapte. 

Buckley îşi depărtă scaunul de masă şi se aşeză pe 
marginea lui, gata să sară. Noose îşi scoase ochelarii şi se 
aplecă puţin în faţă. Carl Lee cobori privirile. 

— În timpul acestor douăzeci şi şapte de ani, câţi copii a 
mai violat? 

Buckley ţâşni, ca un resort. 

— Mă opun! Mă opun! Mă opun! 

— Se admite! Se admite! Se admite! 

Strigătele o speriară pe doamna Willard, care începu să 
plângă şi mai tare. 

— Vă rog să-l admonestaţi, domnule judecător! 
Admonestaţi-l! 

— Îmi retrag întrebarea, zise Jake, întorcându-se la locul 
lui. 


476 


Buckley se ruga cu braţele ridicate: 

— Asta n-ajunge, domnule judecător! Vă rog să-l 
admonestaţi! 

— Haideţi în birou, le ordonă Noose. 

Permise martorei să se retragă şi luă o pauză, până la 
ora unu. 

Harry Rex aştepta în balconul lui Jake, cu sendvişuri şi cu 
margaritas. Brigance, însă, bău suc de grepfrut. Ellen luă 
numai puţin, atât cât să-şi liniştească nervii. Pentru a treia 
Zi, consecutiv, masa fusese pregătită şi adusă personal de 
Dell, de la Coffee Shop. 

Mâncară şi se odihniră pe balcon, privind la carnavalul 
din scuar. Harry Rex întrebă ce se întâmplase în biroul 
judecătorului. Jake, însă, refuză să vorbească despre 
proces. 

— Spune-mi, domnule, ce s-a întâmplat acolo? 

— Roşii sunt eliminaţi trei etape, ştiai, Row Ark? 

— Credeam că patru, răspunse ea. 

— Ce s-a întâmplat în biroul judecătorului? 

— Chiar vrei să ştii? 

— Da, da. _ 

— Bine. Trebuie să mă duc la toaletă, zise Jake. Iţi spun 
când mă întorc. 

— Row Ark, ce s-a întâmplat acolo? 

— Nu mare lucru. Noose l-a cam frecat pe Jake, da-i 
trece! Buckley voia război şi prietenul nostru i-a spus că, 
dacă nu se calmează, o să-l aibă! Rufus a-nceput să ţipe că 
Jake a stârnit juriul. Acesta i-a răspuns că-i pare rău şi i s-a 
adresat cu „guvernatorule” Buckley a ţipat la judecător: 
„Auziţi cum îmi zice! Vă rog să faceţi ceva!” lar Noose i-a 
răspuns: „Vă rog, domnilor, comportaţi-vă civilizat”. lar 
Jake: „Vă mulţumesc, domnule judecător”. Apoi, după 
câteva minute i-a zis iar „guvernatorule”. 

— De ce le-a făcut pe doamnele acelea bătrâne să 


477 


plângă? 

— Păi, a făcut o mişcare genială, Harry Rex. Le-a arătat 
tuturor că se află într-o sală de tribunal şi că nu se teme de 
nimeni. A dat prima lovitură. L-a enervat atât de tare pe 
Buckley, încât nu cred să-şi mai revină din starea asta. 
Noose îl respectă pentru că nu se lasă intimidat de el. 
Juraţii au fost şocaţi, dar i-a trezit şi le-a demonstrat că e 
vorba de un război. O mişcare foarte inteligentă. 

— Da, m-am gândit eu. 

— Nu ne-am făcut probleme. Femeile acelea au fost 
aduse ca să trezească mila, dar Jake a reamintit juriului ce- 
au făcut băieţeii lor, înainte de a muri. 

— Nişte ticăloşi! 

— Chiar dacă mai există vreun resentiment din partea 
juriului, vor uita, până la ultimul martor. 

— Jake e bun, nu-i aşa? 

— E foarte bun. Pentru vârsta lui, e cel mai grozav pe 
care l-am văzut în viaţa mea. 

— Aşteaptă să vezi argumentaţia finală. E-n stare să 
stoarcă lacrimi şi din piatră seacă. 

Jake se întoarse şi îşi turnă o margaritas mică, pentru a-şi 
liniştii nervii. Harry Rex bău ca un marinar. 

După-amiază, Ozzie fu primul martor al procuraturii. 
Buckley făcuse desene mari şi colorate, pe scările 
tribunalului, şi trasaseră împreună ultimele mişcări ale lui 
Cobb şi Willard. 

Apoi, procurorul pregăti un set de fotografii color, 
şaisprezece pe douăzeci şi patru, ale celor doi proaspăt 
împuşcaţi, întinşi pe scări. Erau înspăimântătoare. Jake 
văzuse multe poze cu cadavre şi, deşi nu erau plăcute la 
vedere, nu te înfiorau chiar aşa. De exemplu, îşi amintea de 
un împuşcat în inimă, pe o terasă. Era un bătrân uriaş şi 
musculos, iar glonţul nu-i mai ieşise din trup, aşa că nu 
avea urme de sânge, ci doar o gaură mică, în piept. Arăta 


478 


de parcă ar fi căzut, în somn, pe terasă sau ca şi cum s-ar fi 
îmbătat, ca Lucien. Se simţise chiar jenat, când o arătase 
juriului. Prea era curată, poza aceea! Dar majoritatea 
fotografiilor de genul acesta te înfricoşau şi te făceau să-ţi 
vină rău. Pe pereţi se vedea sânge şi bucăţi din trup erau 
împrăştiate în toate părţile. Cei de la procuratură puneau în 
evidenţă aceste detalii şi le descriau cu lux de amănunte, în 
faţa Curţii. Buckley obişnuia să ceară voie politicos să arate 
fotografiile juriului, iar judecătorii  consimţeau, fără 
probleme. Apoi, procurorul şi ceilalţi urmăreau cu atenţie 
expresiile de pe feţele lor, care deveneau oripilate şi 
dezgustate, îndată ce se uitau la ele. Uneori, li se făcea 
chiar rău. Jake văzuse doi juraţi vomitând la vederea unui 
cadavru măcelărit. 

Fotografiile de felul acesta erau foarte periculoase şi 
provocatoare. Dar constituiau probe importante, cum 
spuneau cei de la Curtea Supremă. Ele ajutau juriul la 
luarea deciziilor. În statul Mississippi se luase hotărârea să 
fie admise, indiferent de reacţia celor prezenţi. 

Jake văzuse aceste fotografii cu o săptămână în urmă şi 
protestele lui, în legătură cu folosirea lor la proces, nu 
fuseseră ascultate. 

Fuseseră înrămate profesional, lucru pe care procuratura 
nu-l mai făcuse până atunci. Buckley înmână prima 
fotografie doamnei Reba Betts, din boxa juriului. Era cea cu 
capul lui Willard, cu creierul împrăştiat. 

— Dumnezeule! murmură ea, dând-o următorului, care 
privi, plin de oroare, şi o pasă celui de lângă el. 

Când o văzură toţi, Buckley le dădu alta. Acest ritual dură 
vreo treizeci de minute. Procurorul luă apoi mitraliera şi i-o 
arătă lui Ozzie. 

— Puteţi identifica această armă? 

— Da, este cea găsită la locul faptei. 

— Cine a luat-o de acolo? 


479 


— Eu. 

— Şi ce-aţi făcut cu ea? 

— Am împachetat-o într-o pungă de plastic şi-am dus-o la 
poliţie. Am ţinut-o sub cheie, până când am trimis-o 
domnului Laird, de la laboratorul de criminalistică din 
Jackson. 

— Domnule judecător, procuratura cere să se ia în 
consideraţie această probă, zise Buckley, agitând arma 
deasupra capului. 

— Nu mă opun, zise Jake. 

— Nu mai avem nimic de întrebat, rosti Buckley. 

Jake îşi răsfoia notițele. Judecătorul îl întrebă dacă are 
ceva de adăugat. Se îndreptă agale spre podium şi întrebă: 

— Dumneavoastră i-aţi arestat pe Billy Ray Cobb şi pe 
Pete Willard? 

Buckley îşi împinse scaunul înapoi şi se trase pe margine, 
gata să sară, dacă va fi nevoie. 

— Da, eu. 

— Din ce motiv? 

— Pentru violarea lui Tonya Hailey, răspunse el prompt. 

— Şi câţi ani avea fetiţa, în momentul în care a fost 
violată? 

— Zece ani. 

— E adevărat că Pete Willard a semnat o declaraţie, din 
care re... 

— Mă opun! Mă opun! Domnule judecător, e inadmisibil şi 
domnul Brigance ştie lucrul acesta! 

Ozzie dădu din cap afirmativ. 

— Se admite. 

Buckley tremura. 

— Cer ca întrebarea să nu fie consemnată şi juriul să n-o 
ia în consideraţie! 

— Îmi retrag întrebarea, îi spuse Jake lui Buckley, 
zâmbind. 


480 


— Vă rog să nu luaţi în consideraţie ultima intervenţie a 
domnului Brigance, le spuse Noose juraţilor. 

— Nu mai am nicio întrebare, rosti Jake. 

— Mai aveţi ceva, domnule procuror? întrebă Noose. 

— Nu, domnule judecător. 

— Foarte bine, atunci. Şerif, eşti liber. 

Următorul martor al lui Buckley fu un specialist în 
amprente, de la Washington, care vorbi o oră pentru a 
informa juriul despre ce acesta ştia de săptămâni de zile. 
Concluzia lui era aceea că amprentele aparţineau lui Carl 
Lee Hailey. Veni apoi un expert în balistică, de la 
laboratorul de criminalistică, a cărui mărturie fu plictisitoare 
şi banală, la fel ca a predecesorului său. Da, fragmentele 
găsite proveneau din mitraliera M-16, de la locul faptei. Îi 
luă şi lui o oră să tragă concluzia, după ce arătase juriului o 
mulţime de scheme şi de diagrame. „Omorul făptuit a doua 
oară de procuratură”, cum îi zicea Jake acestui teatru inutil. 
O boală de care sufereau toţi. 

Apărarea nu avu întrebări pentru niciunul din experţi, aşa 
că, la cinci şi un sfert, Noose îşi luă rămas-bun de la jurati, 
după ce-i instrui bine să nu discute despre caz. Dădură din 
cap politicoşi şi ieşiră din sală. Apoi Noose bătu cu 
ciocănelul în masă şi anunţă următoarea şedinţă pentru a 
doua zi dimineaţa la ora nouă. 


481 


36 


Obligaţiile cetăţeneşti ale juraţilor deveniră tot mai 
importante. În a doua noapte petrecută la Temple Inn, 
rămaseră şi fără telefoane, din ordinul judecătorului. Li se 
dădură nişte reviste vechi, The New Yorker, The 
Smithsonian şi Architectural Digest. 

— Nu aveţi cumva şi „Penthouse'? îl întrebă Sisco pe 
proprietar. 

Acesta îi răspunse că nu avea, dar va încerca să-i facă 
rost. 

Închişi în camerele lor, fără televizoare şi fără ziare, nu 
făceau altceva decât să joace cărţi şi să sporovăiască 
despre proces. O călătorie până la capătul culoarului pentru 
a aduce gheaţă şi Cola devenise de-a dreptul o ocazie 
specială, aşa că se programaseră cu rândul. Plictiseala 
devenea insuportabilă. 

La fiecare extremitate a coridorului stăteau câte doi 
soldaţi, păzind în întuneric şi în singurătate. Liniştea era 
întreruptă numai de juraţii care ieşeau şi-i rugau să le 
schimbe câte-o fisă pentru automatul de sucuri. 

Se culcau devreme, iar când santinelele le băteau în uşă 
la ora şase dimineaţa, erau deja sculaţi, unii din ei chiar 
îmbrăcaţi. Joi avură cârnaţi şi clătite la micul dejun. 
Mâncară cu poftă şi se urcară în Greyhound, veseli că se 


482 


întorc la Clanton. 

Pentru a patra zi rotonda tribunalului era înţesată de 
public încă de la ora opt. Lumea observase că la ora opt şi 
jumătate nu mai erau locuri libere în sală. Prather deschise 
uşile şi-i controlă pe toţi cu detectorul de metale. Negrii 
stăteau în partea stângă, iar albii, pe dreapta. Ca de obicei, 
rândul din faţă fu rezervat de Hastings pentru Gwen, Lester 
şi pentru copii. Agee şi membrii Consiliului stăteau în rândul 
doi, alături de alte rude care nu mai avuseseră loc în faţă. 
Reverendul îşi împărțea sarcinile între a dirija grupul de 
agitatori de afară şi a asista la proces. Personal, prefera 
sala tribunalului, unde se simţea mai în siguranţă, dar nu se 
îndura nici de mulţimea reporterilor şi a camerelor de luat 
vederi, din scuar. În dreapta lui, pe partea cealaltă a 
intervalului, se aflau familiile şi prietenii victimelor. Până 
acum, se comportaseră cum trebuie. 

Cu câteva minute înainte de ora nouă, fu introdus Carl 
Lee. Unul dintre poliţiştii din escortă îi scoase cătuşele. 
Inculpatul le zâmbi celor din familie şi se aşeză. Avocaţii 
luară şi ei loc pe scaunele lor şi sala se linişti. Aprodul 
aruncă o privire pe uşa de lângă boxa juriului şi o deschise, 
apoi, larg, lăsându-i să intre pe cei doisprezece. Când totul 
fu pus la punct, domnul Pate făcu un pas înainte şi rosti: 

— Toată lumea în picioare! Intră Curtea. 

Ichabod, îmbrăcat în roba lui preferată, plisată şi cam 
decolorată, îşi făcu apariţia,  acordându-le tuturor 
permisiunea să se aşeze. Îi salută pe juraţi şi îi întrebă dacă 
se întâmplase ceva sau nu, de când se despărţiseră. Apoi, 
se uită la avocaţi. 

— Unde e domnul Musgrove? 

— Întârzie puţin, domnule judecător. Suntem gata, 
anunţă Buckley. 

— Chemaţi următorul dumneavoastră martor, îi ordonă 
Noose procurorului. 


483 


În sală, intră patologul laboratorului de criminalistică. În 
mod normal nu venea, personal, la procese. Işi trimitea un 
subaltern care să explice cauzele morţii. Dar acesta era 
cazul Hailey şi se simţise obligat să prezinte el însuşi 
lucrurile. De fapt, din punctul lui de vedere, era cazul cel 
mai simplu pe care îl avusese în ultima vreme: trupurile 
fuseseră văzute murind, arma se afla lângă cadavrele 
ciuruite suficient pentru ca moartea să fi survenit de zece 
ori. Dar procurorul insistă ca medicul să intre în amănunte, 
aşa că omul prezentă o mulţime de fotografii de la 
autopsie, precum şi planşe anatomice. 

Mai devreme, în biroul judecătorului, Jake ceruse să se 
scurteze explicarea cauzelor morţii, dar Buckley nu vru să 
renunţe. 

— Vom fi de acord, dacă vei spune pur şi simplu că au 
murit din pricina multiplelor leziuni cauzate de gloanţele din 
mitraliera M-16, spusese Jake. 

— Nu, domnule, eu am dreptul să demonstrez în 
amănunt, spusese Buckley încăpățânat. 

— Dar a zis că va fi de acord, zisese şi Noose. 

— Am dreptul s-o demonstrez, nu ceda Buckley. 

Aşa că se puse pe treabă. Demonstră cu lux de 
amănunte, în stilul clasic al procuraturii. Anatomopatologul 
vorbi timp de trei ore despre câte gloanţe îl străpunseseră 
pe Cobb şi câte pe Willard, ce făcuse fiecare după ce 
pătrunsese în trup şi consecinţele asupra organelor vitale. 
Planşele anatomice fură agăţate de stative speciale, în faţa 
juriului, iar medicul indica traiectoria fiecărui glonţ în trupul 
omenesc. Paisprezece, în cazul lui Cobb şi unsprezece, în al 
lui Willard. Buckley mai punea, din când în când, câte o 
întrebare şi îşi nota răspunsul. 

— Onorată instanţă, am fi fericiţi să ni se dea voie să fim 
de acord cu cauzele morţii, aşa cum sunt ele prezentate de 
procuratură, repeta Jake din treizeci în treizeci de minute. 


484 


— Aveţi răbdare, replica Buckley tăios. 

Jake se foia pe scaun, dădea din cap şi se uita la acei 
juraţi care nu adormiseră încă. 

Doctorul termină pe la amiază, iar Noose, obosit şi 
ameţit, anunţă două ore de pauză. Juraţii fură treziţi de 
aprod şi conduşi într-o cameră specială, unde luară masa 
de prânz. Apoi începură să joace cărţi. Li se interzisese să 
părăsească tribunalul. 


æ 


În fiecare orăşel din sud, există câte un puşti născut 
pentru a câştiga uşor bani. El e cel care la cinci ani îşi 
deschide o tarabă unde vinde limonadă şi-ţi cere douăzeci 
şi cinci de cenți pentru un pahar de apă colorată. Ştie că 
are un gust mizerabil, dar e conştient de faptul că adulţii îl 
găsesc drăgălaş. El e primul copil de pe stradă care îşi 
cumpără o maşina de tuns iarba, pe credit, de la Western 
Auto şi bate la uşa caselor, pentru a le propune oamenilor 
să le aranjeze grădina, pentru vară. E puştiul care îşi 
cumpără din propriii lui bani prima bicicletă, pe care o 
foloseşte pentru a împărţi ziarele, şi cel care vinde felicitări 
de Crăciun doamnelor bătrâne. Sâmbăta dimineaţa, în 
vreme ce alţi copii se uită la desene animate, el vinde alune 
şi seminţe în faţa tribunalului. La doisprezece ani îşi 
cumpără primul certificat de proprietate şi are cont în 
bancă. La cincisprezece, îşi cumpără cu bani peşin prima 
camionetă, chiar în ziua în care îşi ia permisul de 
conducere. Işi ia, apoi, o remorcă dotată cu tot ce trebuie 
pentru îngrijirea gazonului. In timpul competiţiilor sportive 
interşcolare vinde tricouri cu însemnele echipelor de fotbal. 
El e descurcăreţul, viitorul milionar. 

In Clanton, numele lui era Hinky Myrick şi avea 
şaisprezece ani. Aşteptă neliniştit în rotondă, până când 


485 


Noose dădu pauza de masă, apoi trecu printre poliţişti şi 
intră în sală. Ocuparea unui loc era atât de prețioasă, încât 
nimeni nu ieşea pentru prânz. Unii se sculau, atrăgeau 
atenţia tuturor că acela era locul lor şi se duceau apoi la 
toaletă. Dar majoritatea sufereau cu stoicism pe scaune. 

Hincky mirosise ocazia, simţi că oamenii erau la nevoie. 
Marţi şi miercuri vânduse sendvişuri în faţa tribunalului. La 
început îşi chemase clienţii, dar apoi pornise el însuşi cu 
marfa printre rânduri, până în spatele clădirii. Era un 
profitor înnăscut. O salată cu sos şi pâine costa doi dolari. O 
farfurie cu pui prăjit şi mazăre, trei dolari. O cutie cu 
limonadă, un dolar şi jumătate. Acum intrase şi oamenii îi 
plăteau cât cerea, numai să nu-şi piardă locul. Îşi termină 
repede marfa şi cei care nu apucaseră începură să-i facă şi 
comenzi. Hincky era omul zilei. 

Alergă până la Claude, îi înmână douăzeci de dolari 
bucătarului şi-i dădu comenzile. Apoi, aşteptă, uitându-se la 
ceas. Bucătarul se mişca încet. Hincky îi mai dădu douăzeci 
de dolari. 

Procesul adusese o undă de prosperitate, la care Claude 
nici nu visase vreodată. Lumea aştepta la coadă să se 
elibereze câte o masă în local, atât la micul dejun, cât şi la 
prânz. Luni alergase prin tot oraşul să facă rost de mese 
pliante. Pentru prânz desfiinţară intervalul, iar chelneriţele 
abia reuşeau să se strecoare să servească. 

Procesul era singurul subiect de conversaţie. Miercuri, 
toată lumea condamna componenţa juriului. Joi, discuţia se 
referi mai ales la antipatia crescândă faţă de procuror. 

— Se aude că vrea să devină guvernator. 

— E democrat sau republican? 

— Democrat. 

— N-are cum să câştige în statul ăsta fără votul negrilor. 

— Ceea ce nu prea se va mai întâmpla, după procesul 
acesta. 


486 


— Sper să-ncerce. 

— Se comportă mai mult ca un republican. 

In Clantonul dinainte de proces, amiaza începea cu zece 
minute înainte de ora douăsprezece, când secretarele 
bronzate, frumoase, îmbrăcate provocator, îşi părăseau 
birourile din bănci, din tribunal, din agenţiile de asigurare şi 
porneau pe trotuar, spre poştă, spre bănci sau în alte locuri 
unde aveau ele treabă. Majoritatea îşi cumpărau câte ceva 
de mâncare de la Chinese Deli şi se aşezau pe băncile din 
jurul tribunalului. Se întâlneau cu prietenele şi bârfeau. La 
orele amiezii, pajiştea din scuar atrăgea mai multe fete 
frumoase decât concursul pentru Miss Mississippi. Tot pe la 
douăsprezece, apăreau şi băieţii, ca să le vadă pe 
prietenele lor. 

Dar procesul schimbă lucrurile. Arborii şi băncile se aflau 
în zona de război. Cafenelele erau pline de soldaţi şi de 
străinii care nu reuşeau să găsească locuri în sală. Meniurile 
de la Chinese Deli se împachetau pentru vizitatorii veniţi 
din alte părţi, aşa că funcţionarele renunţaseră la plimbările 
lor şi mâncau la birou. 

La Tea Shoppe, bancherii şi alte oficialități analizau felul 
în care acest proces afectase oraşul, prin publicitatea 
neobişnuită. Klan-ul reprezenta un subiect incitant de 
discuţie. Niciun client nu cunoştea personal pe cineva din 
această organizaţie, de mult uitată în nordul statului 
Mississippi. Dar şacalii presei iubeau robele albe. 

joia, la prânz, Coffee Shop oferea clienţilor săi costiţă 
ţărănească de porc, salată, cereale cu smântână şi cartofi 
prăjiţi. Dell servea aceste bunătăţi într-o înghesuială 
nemaipomenită de soldaţi, localnici şi străini. Legea 
nescrisă a localului era să nu stai de vorbă cu nimeni care 
purta barbă sau avea un accent mai ciudat. Plutea un aer 
de răceală total diferit de atmosfera prietenoasă din 
primele zile de după omorul comis de Carl Lee. Prea mulţi 


487 


din reprezentanţii presei îşi trădaseră gazdele şi scriseseră 
lucruri ruşinoase şi neadevărate despre localnici. Soseau în 
haite din toate părţile ţării şi în douăzeci şi patru de ore 
„Ştiau” absolut totul despre oamenii din Clanton. Localnicii 
îi urmăriseră cum vânează oficialităţile, pentru a le trage de 
limbă, cum tăbărau asupra lui Carl Lee care însă nu-i băga 
în seamă şi se făcea că nu aude întrebările lor idioate; cum 
filmau orice manifestare extremistă a Klan-ului sau a 
grupului de negri, făcându-le să pară fenomene normale 
prin partea locului. Din aceste motive, îi urau din tot 
sufletul. 

— Cu ce naiba s-o fi dat pe faţă, de-i aşa portocalie? 
întrebă Tim Nunley, uitându-se la o ziaristă care stătea într- 
un separeu de lângă uşă. 

Jack Jones mestecă, studiind şi el faţa femeii. 

— Cred că e ceva special, pentru filmare. Pe ecran, apare 
albă. 

— Păi, ea nu e albă? 

— Ba da, dar la televizor nu se vede albă, decât dacă se 
dă cu portocaliu. 

Nunley nu părea prea convins. 

— Atunci ce folosesc negrii, când apar la televizor? 
întrebă el. 

Nu-i răspunse nimeni. 

— Ai văzut-o aseară la televizor? întrebă Jack Jones. 

— Nu. De unde e? 

— Din Memphis, canalul patru. Aseară a luat un interviu 
mamei lui Cobb şi, bineînţeles, a sâcâit-o atâta, încât biata 
femeie a izbucnit în plâns. Mi s-a făcut rău. Cu o seară 
înainte, a prezentat câţiva membri ai Klan-ului, din Ohio, 
care şi-au exprimat părerea în legătură cu tot ceea ce ar 
trebui să facem noi, aici, în Mississippi. Femeia asta e o 
scorpie. 

Joi după-amiază, procuratura îl chemă în boxa martorilor 


488 


pe Murphy. Amărâtul acela se bâlbâise aproape o oră, 
încercând să răspundă cât mai corect posibil. 

— Calmaţi-vă, domnule Murphy, spunea Buckley mereu. 

Omul dădea din cap şi sorbea câte o gură de apă. Era 
însă foarte greu pentru grefieră să-şi dea seama când nega 
sau când afirma ceva. 

— Nu înţeleg ce spuneţi! 

Atunci, Murphy încerca să răspundă şi se împotmolea la 
câte un „p” sau „t”. După ce reuşea, cu greu, să treacă de 
aceste consoane, se lansa într-un şir de bâlbâieli, 
derutându-i pe toţi cei de faţă. 

— N-am înţeles ce aţi spus, spunea, disperată, grefiera. 

Buckley suspina. Juraţii erau în culmea furiei. Jumătate 
din cei prezenţi îşi rodeau unghiile. 

— Vreţi să repetaţi? zicea procurorul, cu toată răbdarea 
de care era în stare. 

— Îmi ppppparrre rrrrrrău, se scuza, jalnic, omul de 
serviciu. 

Din toată bălmăjeala, reieşea că Murphy se afla pe scări 
şi bea coca-cola. Observase un negru care se strecurase 
într-o debara, cam la doisprezece metri de el, dar nu-i 
dăduse importanţă. Apoi, când băieţii începuseră să 
coboare, negrul ieşise şi începuse să tragă în ei, urlând şi 
râzând în hohote. La sfârşit, aruncase arma şi fugise. Da, el 
era omul, cel care stătea acolo, în boxă. 

Noose îşi tocise ochelarii, ascultându-l pe Murphy. Când 
procurorul se aşeză, judecătorul se uită disperat la Jake. 

— Aveţi ceva de întrebat? întrebă el chinuit. 

Jake se ridică, în mână cu agenda sa de lucru. Grefiera îl 
privi lung. Harry Rex îl pâsâi. Ellen închise ochii. Juraţii îşi 
frânseră mâinile şi se uitară la el atenţi. 

— Lasă-te păgubaş, îi şopti Carl Lee. 

— Nu, domnule judecător, apărarea nu are nicio 
întrebare. 


489 


— Mulţumesc, domnule Brigance, răsuflă Noose, uşurat. 

Următorul martor fu polițistul Rady, anchetatorul de la 
departamentul şerifului. El informă juriul că găsise o cutie 
goală de cola în debaraua de sub scări şi că amprentele se 
potriveau cu ale lui Carl Lee Hailey. 

Era goală sau plină? întrebă Buckley dramatic. 

Era complet golită. 

„Mare lucru” - gândi Jake. Omului îi fusese sete! Vorba 
ceea, „Oswald a mâncat un pui, aşteptându-l pe Kennedy!” 
Nu, el nu avea nicio întrebare pentru Rady. 

— Şi acum, domnule judecător, ultimul nostru martor, 
rosti Buckley pe la ora patru. Ofiţerul Dewayne Looney. 

Acesta intră sprijinit într-un baston, şi se îndreptă 
şchiopătând spre boxa martorilor. Işi scoase pistolul şi i-l 
dădu lui Pate. Buckley se uita mândru la el. 

— Vreţi să vă spuneţi numele, domnule? 

— Dewayne Looney. 

— Şi adresa? 

— Strada Bennington, numărul o mie patru sute şaizeci şi 
opt, Clanton, Mississippi. 

— Câţi ani aveți? 

— Treizeci şi nouă. 

— Unde lucraţi? 

— La departamentul şerifului, în comitatul Ford. 

— Şi ce faceţi acolo? 

— Sunt dispecer. 

— Unde lucraţi în douăzeci mai? 

— Eram poliţist activ, ajutor de şerif. 

— Eraţi de serviciu? 

— Da. Trebuia să transport doi prizonieri de la închisoare, 
la tribunal, şi invers. 

— Cine erau deţinuţii aceia? 

— Billy Ray Cobb şi Pete Willard. 

— Pe la ce oră vă pregăteaţi să plecaţi de la tribunal? 


490 


— Pe la unu şi jumătate. 

— Cine mai era de serviciu cu dumneavoastră? 

— Prather. Noi răspundeam de cei doi prizonieri. Mai erau 
şi alţi poliţişti de faţă, dar noi îi păzeam. 

— Ce s-a întâmplat când s-a terminat înfăţişarea? 

— Le-am pus cătuşe imediat, şi i-am scos de aici. l-am 
dus în cămăruţa de-acolo şi am aşteptat câteva momente, 
apoi Prather a luat-o spre ieşire. 

— Şi? 

— Am încercat să coborâm scările din spate, Cobb, 
primul, Willard, al doilea şi eu ultimul. După cum v-am mai 
spus, Prather plecase înainte. În momentul acela, ieşise 
deja. 

— Da, domnule. Apoi? 

— Apoi, Cobb ajunsese aproape jos, când au început 
împuşcăturile. Eu mă aflam pe palier, gata să cobor. La 
început, n-am văzut pe nimeni. După o clipă, însă, mi-a 
apărut în faţa ochilor Carl Lee Hailey, care trăgea cu 
mitraliera. Cobb a fost trântit în spate, peste Willard, ţipau 
amândoi, apoi au căzut grămadă, încercând să se întoarcă. 

— Da, domnule. Vă rog să descrieţi tot ce-aţi văzut. 

— Se auzea şuieratul gloanţelor, izbindu-se-n perete şi 
nimicind totul în calea lor. Era cea mai zgomotoasă armă pe 
care o auzisem vreodată şi părea că răpăielile nu se vor 
sfârşi niciodată. Cei doi urlau şi se zvârcoleau neputincioşi. 
După cum ştiţi, aveau cătuşe. 

— Da, domnule. Ce vi s-a întâmplat dumneavoastră? 

— Aşa cum v-am mai spus, nu trecusem de palier. Cred 
că unul din gloanţe a ricoşat în perete şi m-a lovit în picior. 
Încercam să urc scările, când am simţit arsura. 

— Şi ce s-a întâmplat cu piciorul dumneavoastră? 

— Mi l-au amputat, răspunse Looney cu naturaleţe, de 
parcă lucrul acesta se întâmplase adesea. De la genunchi în 
jos. 


491 


— L-aţi văzut bine pe cel care trăgea? 

— Da, domnule. 

— ÎI puteţi arăta juriului? 

— Da, domnule. E vorba de domnul Hailey, aici de faţă. 

În mod logic, mărturia lui Looney ar fi trebuit să se 
termine cu această întrebare. Omul se exprimase clar şi 
concis, trezind simpatia tuturor. Juriul îl ascultase cuvânt cu 
cuvânt. Dar Buckley şi Musgrove îşi aduseră aminte de 
diagramele colorate şi îl făcură pe Looney să se plimbe 
puţin prin faţa lor, să se vadă mai bine cum şchiopătează. 

Jake îşi masa fruntea şi nasul. Noose îşi tot ştergea 
ochelarii. Juraţii erau agitaţi. 

— Domnule Brigance, aveţi vreo întrebare? întrebă 
judecătorul, într-un târziu. 

— Numai câteva, răspunse Jake, în vreme ce Musgrove 
scotea materialele din sală. 

— Domnule Looney, la cine se uita Carl Lee când trăgea? 

— La băieţii aceia, după câte-mi dau seama. 

— S-a uitat şi la dumneavoastră? 

— Păi, să vă spun sincer, nu prea m-am uitat în ochii lui. 
De fapt, mă mişcam în direcţia opusă. 

— Aşadar, nu v-a ochit pe dumneavoastră. 

— O, bineînţeles că nu. l-a ochit pe băieţii ăia doi. Şi i-a şi 
nimerit, de fapt. 

— Ce făcea când trăgea? 

— Ţipa şi râdea, de parcă era nebun. A fost tare ciudat, 
parcă scăpase de la ospiciu. Şi ceea ce n-am să uit 
niciodată este că, în tot vacarmul acela infernal, râsul lui se 
auzea mai tare ca şuieratul gloanţelor şi ca urletele celor 
doi. 

Răspunsul fusese perfect. Jake reuşi cu greu să-şi 
înăbuşe un zâmbet, îl repetase cu Looney de nenumărate 
ori şi ieşise excelent. Fiecare cuvânt îşi avusese rostul lui. 
Avocatul se uită la juraţi. Aceştia rămăseseră cu gura 


492 


căscată. Jake scrise sau se prefăcu a scrie ceva în agendă, 
ca să mai amâne cu câteva secunde întrebarea cea mai 
importantă din proces. 

— Aşadar, domnule Looney, Carl Lee v-a împuşcat în 
picior. 

— Da, domnule. 

— Credeţi că a fost cu intenţie? 

— O, nu! A fost un accident. 

— Vreţi să-l vedeţi pedepsit, pentru că v-a împuşcat? 

— În niciun caz, domnule. Nu am nimic împotriva lui. A 
făcut exact ce-as fi făcut şi eu. 

Lui Buckley îi căzu pixul din mână şi se prăbuşi pe scaun. 
Se uită întunecat la martorul lui cel mai important. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că nu-l condamn pentru ce-a făcut. 
Tinerii ăia i-au violat fata. Am şi eu o fiică. Dacă îndrăzneşte 
cineva să mi-o violeze, e un om mort. ÎI fac ţăndări, exact 
cum a procedat şi Carl Lee. Ar merita să-l decorăm. 

— Vreti ca juriul să-l condamne pe Carl Lee? 

Buckley sări în picioare, răcnind: 

— Mă opun! Mă opun! Întrebare nepotrivită! 

— Nu! urlă Looney. Nu vreau să fie condamnat! E un 
erou. El... 

— Domnule Looney, nu răspundeţi! zise Noose tare. Nu 
răspundeţi! 

— Mă opun! Mă opun! ţipa Buckley, în vârful picioarelor. 

— E un erou! Daţi-i drumul! strigă Looney la Buckley. 

— Faceţi linişte! zise Noose, bătând cu ciocănelul în 
masă. Buckley amuţi. Looney la fel. Jake se întoarse la locul 
lui şi spuse: 

— Îmi retrag întrebarea. 

— Vă rog să nu luaţi în consideraţie intervenţia aceasta, 
le spuse Noose juraţilor. 

Looney le zâmbi şi ieşi din sală şchiopătând. 


493 


— Chemaţi următorul martor, rosti Noose, scoţându-şi 
ochelarii. 

Buckley se ridică încet şi teatral. 

— Procuratura se opreşte aici. 

— Bun, zise Noose, uitându-se la Jake. Presupun că 
dumneavoastră aveţi vreo două moţiuni. 

— Da, domnule judecător. 

— Foarte bine. Vorbim despre ele la mine, în birou. 
Judecătorul le permise juraţilor să plece, dându-le aceleaşi 
instrucţiuni, ca de obicei, şi amână întrevederea pentru 
vineri, la ora nouă. 


494 


37 


Jake se trezi în întuneric, cu o uşoară indispoziţie, o 
durere de cap datorată oboselii şi berii Coors şi auzi sunetul 
inconfundabil al soneriei, de parcă cineva ar fi apăsat 
continuu pe buton, cu un deget mare şi ferm. Deschise uşa 
din faţă, aşa cum era, în cămaşă de noapte, şi încercă să 
identifice cele două siluete care aşteptau în întuneric. Işi 
dădu seama că erau Ozzie şi Nesbit. 

— Cu ce vă pot ajuta? îi întrebă el. 

Intrară după el, în hol. 

— Astăzi au de gând să te omoare, zise Ozzie. 

Jake se aşeză pe canapea şi îşi masă tâmplele. 

— Poate c-au să şi reuşească. 

— Jake, e treabă serioasă. Au plănuit să te omoare. 

— Cine? 

— Cei din Klan. 

— Ţi-a spus Mickey Mouse? 

— Da. M-a sunat ieri să mă anunţe că se pune ceva la 
cale. A revenit acum două ore şi mi-a spus că tu eşti 
fericitul. Astăzi e o zi mare. Îl vor îngropa pe Stump Sisson, 
în dimineaţa aceasta, la Lodysville, şi e momentul 
răzbunării. 

— De ce eu? De ce nu-l omoară pe Buckley sau pe 
Noose, doar merită mai mult, nu-i aşa? 


495 


— N-am avut ocazia să discutăm despre asta. 

— Ce metodă au ales pentru executarea mea? întrebă 
Jake, simțindu-se vulnerabil, aşa cum stătea acolo, în 
cămaşă de noapte. 

— Nu mi-a spus. 

— Dar ştia? 

— N-a intrat prea mult în detalii. A spus doar că vor 
încerca să te omoare astăzi. 

— Şi eu ce să fac? Să mă predau? 

— Le ce oră te duci la birou? 

— Păi, acum cât e ceasul? 

— Aproape cinci. 

— Atunci, fac un duş, mă bărbieresc şi sunt gata. 

— Te-aşteptăm. 

La cinci şi jumătate, îl duseră la birou şi încuiară uşile. La 
ora opt, veni un pluton de soldaţi, care se aşeză sub balcon, 
aşteptând. Harry Rex şi Ellen priveau de la etajul al doilea 
al tribunalului. Jake ieşi flancat de Ozzie şi de Nesbit. O 
luară pe strada Washington. Şacalii presei mirosiseră ceva 
şi se ţineau ca scaiul. 

Moara abandonată de lângă silozuri se afla pe vechea 
cale ferată dezafectată, cam la jumătatea celui mai înalt 
deal din Clanton, nu departe de scuar. Alături era o stradă 
asfaltată pe porţiuni, neîngrijită, care cobora şi se 
intersecta cu Cedar Street, apoi devenea mai bună şi mai 
lată, până când se unea cu Quincy Street - graniţa de esta 
scuarului din Clanton. 

Din locul pe care îl alesese, în acel siloz părăsit, omul cu 
masca avea o perspectivă clară, dar şi cam depărtată, a 
tribunalului. Bâjbâi pe întuneric şi ochi printr-o gaură pe 
care, era sigur, n-o remarcase nimeni. Încrederea îi fu 
întărită şi de porţia zdravănă de whisky. Exersase mişcarea 
de la ora şapte şi jumătate. Deodată, văzu agitaţie în jurul 
biroului avocatului. 


496 


Unul din camarazii lui îl aştepta într-o camionetă, 
ascunsă într-un depozit vechi de lângă siloz. Motorul 
mergea, iar şoferul fuma Lucky Strike, una după alta, 
nerăbdător să audă împuşcătura carabinei. 

In vreme ce ajunsese grupul pe Washington Street, 
ochitorul intră în panică. Abia putea vedea prin lunetă capul 
avocatului, săltând încolo şi încoace pe fundalul verde al 
ierbii, înconjurat de reporteri. Hai, spunea alcoolul, fă 
puţină agitaţie. Işi calculă timpul şi acţionă trăgaciul când 
ținta se apropiase de uşile din spate ale tribunalului. 
Impuşcătura se auzi cu claritate. Jumătate din soldaţi se 
aruncară la pământ, iar ceilalţi îl înşfăcară pe Jake şi îl 
traseră sub verandă. Un soldat din pază ţipă sfâşietor. 
Reporterii şi echipele televiziunii se culcară şi ei la pământ, 
dar îşi ţineau aparatele în sus, ca să prindă orice imagine 
sângeroasă. Soldatul strigă din nou. Altă împuşcătură. Apoi, 
încă una. 

— A fost împuşcat! strigă cineva. 

Soldaţii alergau din toate părţile spre cel împuşcat. Jake 
intrase la adăpost, pe uşile tribunalului. Căzu pe podea şi îşi 
îngropă capul în mâini. Ozzie se opri lângă el, uitându-se la 
soldaţi, pe uşa întredeschisă. 

Puşcaşul ieşi repede din siloz, îşi aruncă arma pe locul 
din spate al camionetei şi dispăru, împreună cu tovarăşul 
său, în întinderea câmpiei. Mai aveau de asistat şi la 
înmormântarea din sudul statului Mississippi. 

— L-au împuşcat în gât! strigă cineva. 

Camarazii celui căzut îl ridicară şi îl duseră spre un jeep. 

— Cine-a fost împuşcat? întrebă Jake, fără să-şi ia mâinile 
de la ochi. 

— Unul din soldaţii de pază, îi răspunse Ozzie. Tu n-ai 
nimic? 

— Cred că nu, răspunse el, punându-şi mâinile la ceafă şi 
uitându-se în pământ. Unde e servieta mea? 


497 


— E acolo, pe stradă. Ţi-o aducem imediat. 

Ozzie îşi luă aparatul de transmisie de la brâu şi dădu 
ordine dispecerului, în legătură cu oamenii lor din tribunal. 

Când fu clar că împuşcăturile încetaseră, şeriful ieşi, 
alăturându-se soldaţilor de-afară. Nesbit se apropie de Jake. 

— Eşti teafăr? 

Colonelul apăru de după colţ, înjurând şi strigând: 

— Ce dracu s-a-ntâmplat? Am auzit nişte Împuşcături. 

— Mackenvale a fost lovit. 

— Şi unde e acum? 

— La spital, răspunse un soldat, arătându-i jeep-ul care 
se pierdea în depărtare. 

— E grav? 

— Părea destul de rău. L-au nimerit în beregată. 

— In beregată? De ce l-au mişcat? 

Nu răspunse nimeni. 

— A văzut cineva ceva? întrebă colonelul. 

— Se pare că s-a tras de pe deal, zise Ozzie uitându-se 
pe strada Cedar, în sus. 

— la trimite un jeep acolo, să vedem ce-i. 

— E o idee. 

Colonelul dădu oamenilor săi nişte ordine, presărate pe 
alocuri cu înjurături obscene. Soldaţii se împrăştiară în 
toate direcţiile, cu puştile încărcate, gata de luptă, în 
căutarea asasinului. Dar acesta ajunsese deja în comitatul 
vecin. 

Ozzie puse servieta pe podea, lângă Jake. 

— Cum se simte? îl întrebă el în şoaptă pe Nesbit. 

Harry Rex şi Ellen se opriseră pe scările unde fuseseră 
împuşcaţi Cobb şi Willard. 

— Nu ştiu. Nu s-a mişcat de zece minute, zise Nesbit. 

— Jake, te simţi bine? îl întrebă şeriful. 

— Da, zise el moale, fără să deschidă ochii, gândindu-se 
la soldatul care fusese împuşcat alături de el. Îşi amintea 


498 


că, înainte de a fi doborât, îi spusese lui Jake: „Ce prostie!” 
Căzuse apoi ţipând, cu sângele gâlgâind. 

— A murit, nu-i aşa? întrebă încet avocatul. 

— Nu ştim încă, răspunse Ozzie. E la spital. 

— A murit, ştiu eu sigur. Am auzit cum i-a pârâit gâtul. 

Ozzie se uită la Nesbit, apoi la Harry Rex. Pe costumul 
gri-deschis al avocatului se vedeau două-trei picături de 
sânge. El nu le observase încă, dar erau vizibile şi destul de 
mari. 

— Jake, ai sânge pe haine, zise Ozzie într-un târziu. Hai la 
birou să te schimbi. 

— Ce importanţă are? mormăi el cu nasul în pământ. 

Ceilalţi se priviră unii pe alţii. 

Dell se uita din mulţime la Jake, în vreme ce îl scoteau 
din tribunal. Trecură pe lângă reporteri, neluând în seamă 
întrebările lor absurde. Harry Rex încuie uşile, lăsând 
gărzile la intrare, pe trotuar. Jake urcă şi îşi scoase haina. 

— Row Ark, prepară nişte margaritas, spuse Harry Rex. 
Eu mă duc sus, să stau cu el. 

— Domnule judecător, am avut nişte probleme, îi spuse 
Ozzie, în vreme ce Noose îşi deschidea servieta. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Buckley. 

— În dimineaţa aceasta, au încercat să-l omoare pe Jake. 

— Poftim?! 

— Când? 

— Acum vreo oră. Cineva a tras asupra lui, când venea la 
tribunal. Era o puşcă cu bătaie lungă. Habar n-avem cine a 
făcut-o. Nu l-au nimerit pe Jake, în schimb au rănit un 
soldat din gardă, care e acum la chirurgie. 

— Jake unde e? întrebă judecătorul. 

— La el în birou. E cam şocat. 

— Şi eu aş fi la fel, zise Noose înţelegător. 

— Mi-a spus să-l sunaţi, când ajungeţi aici. 

— Sigur că da. 


499 


Ozzie formă numărul şi-i dădu receptorul judecătorului. 

— E Noose, zise Harry Rex, întinzându-i telefonul lui Jake. 

— Alo? 

— Te simţi bine, Jake? 

— Nu tocmai. Astăzi nu mai vin acolo. 

Noose se strădui să spună şi el ceva. 

— Ce n-ai să faci? 

— Am zis că nu vin azi la tribunal. Nu am chef. 

— Păi, Jake, cu noi cum rămâne? 

— Nu-mi pasă, zise Jake, sorbind din paharul cu 
margaritas. 

— Eşti drăguţ să repeţi? 

— Am spus că nu-mi pasă. Nu mă interesează ce faceţi 
acolo, oricum n-o să fiu de faţă. 

Noose dădu din cap şi se uită la receptor. 

— Ai fost rănit? întrebă el, vădit îngrijorat. 

— A tras cineva vreodată în dumneavoastră, domnule 
judecător? 

— Nu, Jake. 

— Aţi văzut vreun om împuşcat, care ţipă de durere? 

— Nu, Jake. 

— Aţi văzut sângele cuiva ţâşnind şi murdărindu-vă 
hainele? 

— Nu, Jake. 

— Nu vin la tribunal. 

Noose tăcu şi se gândi câteva clipe. 

— Vino aici, Jake, să stăm puţin de vorbă. 

— Nu. Nu ies din birou. Afară e periculos. 

— Hai să stăm în pauză, până la ora unu. Crezi că te vei 
simţi mai bine, atunci? 

— La ora aia o să fiu beat pulbere. 

— Ce spui?! 

— Am zis că voi fi criţă. 

Harry Rex îşi acoperi ochii. Ellen se duse în bucătărie. 


500 


— Când crezi c-ai să te trezeşti? întrebă Noose sever. 

Ozzie şi Buckley se uitară unul la altul. 

— Luni. 

— Dar mâine? 

— Mâine e sâmbătă. 

— Ştiu, dar m-am gândit să ţinem procesul şi mâine. E 
vorba de juriu. 

— Bun. Voi fi gata mâine-dimineaţă. 

— Mă bucur! Ce să le spun celor din juriu, acum? Stau şi 
ne aşteaptă în camera specială. Sala e plină-ochi. Clientul 
tău stă şi te aşteaptă singur. Ce să le spun oamenilor 
astora? 

— Găsiţi dumneavoastră ceva, domnule judecător. Am 
încredere în dumneavoastră. 

Jake puse receptorul jos. Lui Noose nu-i venea să creadă 
că avocatul îi închisese telefonul în nas. Până la urmă i-l 
întinse lui Ozzie. 

Judecătorul se uită pe fereastră şi îşi scoase ochelarii. 

— Zice că nu vine astăzi. 

Contrar obiceiului, Buckley rămase tăcut. 

— L-a şocat foarte tare, zise Ozzie, împăciuitor. 

— A băut? 

— Nuuu. Jake nu bea, răspunse Ozzie. Dar e foarte 
impresionat din cauza băiatului aceluia împuşcat. Era chiar 
lângă el, şi-a fost străpuns de glonţul hărăzit lui Jake. Asta 
ar tulbura pe oricine, domnule judecător. 

— Vrea să rămânem în pauză până mâine-dimineaţă, îi 
spuse Noose lui Buckley, care dădu din cap, fără să zică 
nimic. 

Vestea se împrăştie repede şi în faţa biroului lui Jake 
năvăli presa, făcând un circ de nedescris. Işi plasaseră 
toate aparatele acolo, aşteptând pe cineva care le-ar fi 
putut furniza vreo noutate. Se mai oprea câte un prieten 
îngrijorat şi voia să stea de vorbă cu Jake, dar ziariştii îl 


501 


informau că s-a încuiat acolo şi că nu deschide nimănui. Da, 
era nevătămat, răspundeau ei celor care se interesau de 
soarta lui. 

Doctorul Bass fusese programat să apară în faţa instanţei 
vineri dimineaţă. El şi Lucien intrară în clădire prin spate, 
puţin după ora zece, iar Harry Rex plecă să aducă ceva de 
băut. 

Discuţia cu Carla fu extrem de dificilă, din cauza 
hohotelor de plâns. O sunase după ce băuse vreo trei 
pahare şi vorbise şi cu tatăl ei, căruia îi spusese s-o 
liniştească, pentru că nu i se întâmplase nimic şi era 
protejat de toată Garda Naţională. Promise să sune şi mai 
târziu, după ce Carla se va fi liniştit. 

Lucien era furios. Se luptase toată noaptea de joi cu Bass 
să nu bea, ca să fie treaz a doua zi de dimineaţă. Acum, 
pentru că trebuia să depună mărturie sâmbătă, nu exista 
nicio cale să-l ţină de la băutură două zile la rând. Se 
gândea şi la câte ore plăcute pierduseră, abţinându-se. 

Harry Rex aduse băutură din belşug. Se certă cu Ellen în 
legătură cu ingredientele care trebuiau folosite la 
amestecuri. Ea spălă ibricul de cafea, îl umplu cu Bloody 
Mary, în care turnă o cantitate apreciabilă de votcă 
suedeză. Harry Rex adăugă Tabasco, din belşug. li servi pe 
toţi. 

Doctorul Bass bău cu poftă şi mai ceru. Lucien şi Harry 
Rex îşi dădeau cu presupusul în legătură cu identitatea 
celui care trăsese în avocat. Ellen îl privea tăcută pe Jake, 
care stătea într-un colţ şi rămăsese cu ochii aţintiţi asupra 
rafturilor de cărţi. 

Sună telefonul. Ridică Harry Rex şi ascultă cu atenţie. 
Apoi zise, punând receptorul jos: 

— Era Ozzie. Soldatul a ieşit din sala de operaţie. Glonţul 
s-a înfipt în şira spinării. Medicii cred că va rămâne 
paralizat. 


502 


Băură cu toţii, fără să spună nimic. Făceau eforturi să nu 
se uite la Jake, care îşi masa fruntea, sorbindu-şi băutura. O 
bătaie uşoară în uşa din spate întrerupse acest moment de 
reculegere. 

— Du-te să vezi cine e, îi ordonă Lucien lui Ellen, care 
plecă imediat. 

— E Lester Hailey, zise ea, intrând în sala de şedinţe. 

Lester fu cooptat în rândurile lor şi îi dădură un pahar cu 
Bloody Mary. Refuză şi ceru ceva cu whisky. 

— Bună idee! zise Lucien. M-am săturat de poşirca asta. 
Hai să cumpărăm nişte Jack Daniel's. 

— De-acord cu tine, rosti Bass. 

Jake reuşi să-i zâmbească palid lui Lester, apoi îşi 
întoarse privirea spre rafturile de cărţi. Lucien aruncă o 
hârtie de o sută de dolari pe masă şi Harry Rex plecă după 
whisky. 

Când se trezi, după câteva ore, Ellen îşi dădu seama că 
dormise pe canapeaua din biroul lui Jake. Incăperea era 
goală şi în întuneric plutea un miros greu. Se mişcă cu 
atenţie, fără să facă zgomot. lşi găsi şeful în camera 
secretă sforăind liniştit, pe podea. Toate luminile erau 
stinse, aşa că porni uşor pe scări. Ajunse în sala de şedinţe 
plină de sticle goale, de cutii de bere şi pahare de plastic, 
de resturi ale mesei de prânz. Era nouă şi jumătate seara. 
Dormise cinci ore. 

Ar fi putut să se ducă la Lucien, dar trebuia să se 
schimbe. Prietenul ei, Nesbit, putea s-o ducă până la 
Oxford, dar nu era nevoie. Îşi revenise. În plus, Jake avea 
nevoie de cât mai multă protecţie. leşi şi încuie uşa din 
faţă. Se urcă apoi în maşina ei şi porni. 

Aproape că ajunsese la Oxford, când văzu farurile 
albastre în urma ei. Ca de obicei, conducea cu o sută pe 
oră. Parcă pe marginea drumului şi aprinse becul, 
căutându-şi portmoneul. 


503 


Se apropiară doi oameni în uniformă. 

— Sunteţi beată, doamnă? zise unul dintre ei, stropind-o 
cu salivă mirosind a tutun. 

— Nu, domnule. Încerc să-mi găsesc permisul de 
conducere. 

Se întinse să-şi ia actele, dar, în momentul acela, fu 
lovită puternic şi trântită la pământ. O acoperiră cu o 
pătură groasă şi o legară cu o funie, în jurul pieptului şi al 
taliei. Ea se zbătu şi înjură, dar nu se putea mişca. Cei doi 
bărbaţi strânseră funia mai tare. 

— Stai cuminte, târfă! 

Unul dintre ei scoase cheile de contact şi deschise 
portbagajul. O aruncară înăuntru şi trântiră capacul. 
Remorcară Lincolnul de BMW-ul fetei şi se pierdură în 
noapte. Ajunseră pe un drum de ţară şi se înfundară în 
pădure, până într-o poiană, unde o mână de adepţi ai Klan- 
ului stăteau în jurul unei cruci aprinse. 

Cei doi răpitori îşi puseră repede robele şi măştile şi o 
scoaseră pe fată din portbagaj. Fu aruncată pe jos, 
înlăturând pătura cu care o înfăşuraseră. O loviră şi o 
traseră spre un par, alături de cruce, unde o legară, cu 
spatele la adunare. Ă 

Ea văzu robele albe şi glugile ţuguiate. Incercă zadarnic 
să scuipe căluşul de vată uleios, pe care i-l băgaseră în 
gură. Nu reuşi decât să tuşească. 

Crucea în flăcări lumina întreaga poiană, emanând o 
undă de fierbinţeală care începu s-o deranjeze pe fata 
legată de stâlp. . 

O siluetă cu mască porni spre ea. Il auzi apropiindu-se. 

— Căţea iubitoare de negri! zise el şi-i smulse bluza de 
mătase, sfâşiindu-i-o. Mâinile îi erau strâns legate de stâlp. 
Bărbatul scoase un cuţit cu vârful curbat de sub robă şi 
începu să taie resturile bluzei. 

— Căţea iubitoare de negri! Căţea iubitoare de negri! 


504 


Ellen îl înjură, dar nu se auzi decât un geamăt. 

Bărbatul îi desfăcu fermoarul fustei. Fata vru să-l 
lovească cu piciorul, dar funia îi strângea gleznele puternic. 
El îi tăie fusta cu cuțitul, până jos, la tiv. l-o scoase uşor, cu 
gesturi de magician. Ceilalţi se apropiară. 

— Frumos, foarte frumos! zise bărbatul plesnind-o peste 
fese. 

Se depărtă puţin ca să-şi admire opera. Ea se zbătea şi 
scotea sunete guturale. Slipul îi căzuse până pe coapse. Cu 
gesturi măreţe, bărbatul îi tăie şi sutienul şi îl aruncă în 
flăcări. Semicercul tăcut se apropiase la vreo trei metri. 

Focul ardea acum cu putere. Spatele şi picioarele goale 
ale fetei şiroiau de transpiraţie. Părul părea spălat, într-atât 
era de ud. Bărbatul scoase de sub robă un bici. Se depărtă 
puţin şi începu să pocnească în aer, apoi se pregăti s-o 
lovească. In clipa aceea, se desprinse dintre cei care 
priveau un bărbat mai înalt, care dădu din cap. Nu spuse 
nimic, dar biciul dispăru. 

Cel mai înalt se apropie şi o apucă de păr tăindu-i-l, 
urâţind-o. Lângă picioarele ei apăru o grămăjoară 
mătăsoasă şi roşcată. Fata gemu, dar nu mişcă. 

După ce terminară, se îndreptară spre maşinile lor. În 
drum, cineva aruncă un chibrit aprins în BMW-ul care 
fusese împroşcat cu benzină. 

Când fu sigur că plecaseră, Mickey Mouse se strecură 
afară din tufişuri, o dezlegă şi o aşeză într-un luminiş, lângă 
poiană. Strânse resturile hainelor ei şi încercă s-o acopere. 
Apoi plecă la Oxford, unde îl sună pe şeriful comitatului 
Lafayette, de la un telefon public. 


505 


38 


Şedinţele de sâmbătă erau rare dar nu neobişnuite, în 
cazul unor procese importante, când juriul nu avea voie să 
ia contact cu restul lumii. Participanţii nu protestau, pentru 
că asta însemna scurtarea cu o zi a procesului. Nici 
localnicii nu aveau nimic împotrivă. Era ziua lor liberă şi, 
pentru unii dintre ei, singura posibilitate de a participa la 
şedinţă. Cine ştie, poate vor mai avea loc şi alte 
evenimente sângeroase. 

Pe la şapte, localurile din centrul oraşului erau pline de 
străini. Se aştepta la coadă pentru ocuparea unui loc. Mulţi 
se foiau pe lângă biroul avocatului, doar-doar l-or zări pe 
cel pe care încercaseră să-l împuşte. Unii mai flecari se 
lăudau că fuseseră clienţii acestui om de vază. 

Deasupra lor, în clădire, „ţinta” stătea la masă şi sorbea 
ce mai rămăsese în pahar din seara trecută, înghițind o 
mulţime de prafuri pentru dureri de cap. Fuma Roi-Tan şi 
încerca să-şi şteargă pânzele de păianjen de pe creier. Işi 
repeta de trei ore că trebuia să uite de soldatul împuşcat şi 
de Klan, de ameninţări şi de orice altceva care nu avea 
implicaţii directe asupra procesului. Rosti o rugăciune 
scurtă prin care cerea ca Bass să se prezinte treaz la 
înfăţişarea din dimineaţa aceea. Toată după-amiaza 
trecută, doctorul se certase cu Lucien, acuzându-se 


506 


reciproc că îşi pierduseră slujbele din cauza băuturii. 
Plecară în momentul în care violenţa discuţiilor ajunsese la 
apogeu. Nesbit îi dusese acasă pe amândoi. În maşină, se 
certară tot drumul, ţipând şi înjurându-se. 

Reciti capodopera lui Ellen, privitor la apărarea pe bază 
de iresponsabilitate. Schema generală a întrebărilor pentru 
Bass trebuia foarte puţin revizuită. Studie şi rezumatul 
expertului său în psihiatrie şi, deşi nu părea impresionant, 
era bun pentru comitatul Ford, mai ales că specialistul cel 
mai apropiat se afla la peste o sută de kilometri. 

Judecătorul Noose îi aruncă procurorului o privire fugară 
şi se uită apoi cu compasiune la Jake, care stătea lângă 
uşă, cu ochii la portretul decolorat al unui judecător mort 
de mult, agăţat chiar deasupra umărului lui Buckley. 

— Cum te simţi în dimineaţa aceasta, Jake? îl întrebă 
Noose cu căldură. 


— Bine. 
— Soldatul ce face? 
— A paralizat. 


Noose, Buckley, Musgrove şi domnul Pate se uitară toţi în 
jos, dând din cap mohorâţi, păstrând un moment de tăcere 
respectuoasă. 

— Unde ţi-e funcţionarul juridic? întrebă Noose. 

Jake se uită la ceas. 

— Nu ştiu. Trebuia să fie aici. 

— Eşti gata? 

— Sigur că da. 

— Curtea e pregătită? îl întrebă el pe domnul Pate. 

— Da, domnule. 

— Foarte bine. Hai să începem. 

Noose îşi ceru scuze, timp de zece minute, faţă de juriu, 
pentru amânarea întâlnirii de ieri. Ei erau singurii 
paisprezece oameni care nu ştiau ce se întâmplase vineri 
dimineaţa şi nu considera potrivit să le spună. Noose invocă 


507 


anumite urgenţe care apăreau adesea în decursul unui 
proces, din cauza cărora se iveau întârzieri. Când termină, 
în sfârşit, juraţii răsuflară uşuraţi. 

— Puteţi să invitaţi primul dumneavoastră martor, se 
adresă el lui Jake. 

— Doctorul W.T. Bass, anunţă Jake, îndreptându-se spre 
podium. Buckley şi Musgrove îşi făcură cu ochiul, 
zâmbindu-şi prosteşte. 

Bass stătea alături de Lucien, în rândul al doilea. Se 
ridică zgomotos şi îşi croi drum pe culoarul din mijloc, 
călcându-i pe picioare şi deranjându-i pe oameni cu 
servieta lui de piele mare şi goală. Jake auzi rumoarea 
creată în spatele lui, dar continuă să zâmbească juriului. 

— Jur, jur! făcea Bass către Jean Gillespie. 

Domnul Pate îl conduse către boxa martorilor spunându-i 
să vorbească tare şi la microfon. Deşi epuizat şi mahmur, 
expertul părea treaz şi arogant. Era îmbrăcat cu cel mai 
bun costum pe care îl avea, gri închis şi lucrat de comandă. 
Trecând peste protestele lui Jake, se încălţase cu o pereche 
de cizme din piele fină, de struţ, care îl costaseră mai bine 
de o mie de dolari. Le purtase foarte rar. Cu doisprezece ani 
în urmă, Lucien insistase să le încalţe într-un caz de 
iresponsabilitate. Bass îl ascultase şi inculpatul scăpase de 
pedeapsa cu moartea. Le purtase la încă un caz de omor şi 
acuzatul, deşi vinovat, fusese condamnat la închisoare. 
Lucien conchise că aceste cizme aduc noroc. 

Jake se opusese să le poarte, insistând că sunt prea 
scumpe. Lucien zisese însă că juraţii erau proşti şi nu-şi vor 
da seama şi că vor avea încredere în cineva care poartă 
obişnuitele cizme. 

Bass îşi încrucişă picioarele, cu cizma dreaptă pe 
genunchiul stâng. Rânji, uitându-se la juriu. Struţul ar fi fost 
mândru de el. 

Jake îşi ridică privirea şi văzu cizma care se arăta în toată 


508 


splendoarea ei. Bass şi-o admira, juraţii o priveau, 
cântărindu-i valoarea. Avocatul tuşi şi se întoarse la notele 
lui. 

— Vă rog să vă spuneţi numele. 

— Dr. W.T. Bass, zise el şi nimeni nu mai dădu atenţie 
cizmei. Îl privi pe Jake rânjind cu importanţă. 

— Ce adresă aveţi? 

— West Canterbury, nouă sute opt, Jackson, Mississippi. 

— Profesiunea? 


— Sunt medic. 
— Aveţi licenţa pentru Mississippi? 
— Da. 


— Când aţi obţinut licenţa? 

— Pe 8 februarie, 1963. 

— Aveţi licenţă şi pentru alte state? 

— Da. 

— Pentru care? 

— Pentru Texas. 

— Când aţi obținut-o? 

— Pe trei noiembrie, 1962. 

— Unde aţi studiat? 

— Mi-am luat bacalaureatul la Millsaps College, în 1956, 
şi am primit diploma de doctor în medicină la Universitatea 
din Dallas, în 1960. 

— Este o şcoală de medicină oficială? 

— Da. 

— Susţinută de cine? 

— De Consiliul Spitalelor şi al Educaţiei Medicale al 
Asociaţiei Americane de Medicină şi de autorităţile statului 
Texas. 

Bass se relaxă puţin, mutând piciorul şi expunându-şi 
vederii cizma stângă. Se legăna uşor în scaunul confortabil, 
întorcându-se spre juriu. 

— Unde v-aţi făcut internatul? 


509 


— După ce mi-am luat diploma, am petrecut 
douăsprezece luni ca intern la Centrul Medical Rocky 
Mountain, din Denver. 

— Ce specialitate aveţi? 

— Psihiatru. 

— Explicaţi-ne ce înseamnă aceasta. 

— Psihiatria este ramura medicinii care se ocupă cu 
tratarea tulburărilor mentale. Adesea are în vedere şi 
malfuncţiile creierului, cu etiologie necunoscută. 

Pentru prima oară de când îl văzuse, Jake răsuflă uşurat. 
Bass era la înălţime. 

— Acum, domnule doctor, zise el făcând câţiva paşi spre 
juriu, explicaţi-ne cum v-aţi specializat în psihiatrie. 

— Specializarea mea în psihiatrie constă în doi ani 
petrecuţi la Spitalul de Boli Nervoase din Texas, un centru 
de perfecţionare oficial. Am studiat la secţiile de psihopaţi 
şi neuropsihiatrie. M-am aplecat cu interes asupra tratatelor 
de psihologie, de psihiatrie, de psihopatologie, precum şi 
asupra celor de tratament al acestor boli. Practica mi-a fost 
îndrumată de profesori competenţi şi a vizat şi medicina 
generală, comportamentală, la copii, adolescenţi şi adulţi. 

Jake se îndoia că era cineva în sală care să înţeleagă ce 
spune Bass, dar vorbele ieşeau din gura unui expert de 
mare clasă, a unui om inteligent. În ciuda cizmelor, 
credibilitatea îi creştea cu fiecare răspuns. 

— V-aţi luat diploma în psihiatrie? 

— Bineînţeles. 

— Când? 

— În aprilie 1967. 

— Şi în ce a constat atestarea dumneavoastră? 

— Am dat o serie de examene orale şi scrise. 

Jake aruncă o privire în hârtiile sale şi văzu că Musgrove 
îi face lui Buckley cu ochiul. 

— Domnule doctor, aparţineţi vreunui grup profesional? 


510 


— Da. 

— Numiţi-l, vă rog. 

— Sunt membru al Asociaţiei Medicale Americane, al 
Asociaţiei Americane de Psihiatrie şi al Asociaţiei Medicilor 
din Mississippi. 

— De când practicaţi psihiatria? 

— De douăzeci şi doi de ani. 

Jake se apropie de Noose şi îl privi intens: 

— Domnule judecător, apărarea îl prezintă pe doctorul 
Bass, ca expert în psihiatrie. 

— Foarte bine, zise Noose. Doriţi să interogaţi acest 
martor, domnule Buckley? 

Procurorul se ridică cu notițele în mână: 

— Da, domnule judecător. Vreau să-i pun câteva 
întrebări. Surprins, dar nu îngrijorat, Jake se aşeză lângă 
Carl Lee. Ellen tot nu venise. 

— Domnule Bass, sunteţi expert în psihiatrie? 

— Da. 

— Aţi predat vreodată această disciplină? 

— Nu. 

— Aţi publicat vreun articol în psihiatrie? 

— Nu. 

— Dar vreo carte? 

— Nu. 

— Aşadar, sunteţi membru al mai multor asociaţii 
medicale din America, pe care le-aţi numit mai înainte? 

— Da. 

— Aţi avut vreo funcţie militară, în cadrul acestor 
organizaţii? 

— Nu. 

— Ce poziţie aveţi acum în spital? 

— Niciuna. 

— Aţi lucrat vreodată sub auspicii guvernamentale? 

— Nu. 


511 


Aroganţa şi încrederea începură să dispară de pe chipul 
medicului. li aruncă o privire fugară lui Jake, care se uita 
prin documentele lui. 

— Domnule doctor, acum practicaţi psihiatria în mod 
curent? 

Expertul ezită şi se uită la Lucien. 

— Consult pacienţii, în mod regulat. 

— Câţi pacienţi aveţi şi cât de des îi vedeţi? întrebă 
Buckley, dându-şi importanţă. 

— Văd câte cinci până la zece pacienţi pe săptămână. 

— Unul sau doi pe zi, nu-i aşa? 

— Cam aşa. 

— Şi asta numiţi dumneavoastră practică regulată? 

— Consult cât vreau eu! 

Buckley trânti agenda pe masă şi se uită la Noose. 

— Onorată instanţă, procuratura nu e de acord ca acest 
om să depună mărturie, ca expert în psihiatrie. E clar că nu 
e în măsură să o facă. 

Jake rămăsese în picioare, cu gura căscată. 

— Se respinge, domnule Buckley. Puteţi continua, 
domnule Brigance. 

Jake îşi strânse hârtiile şi se întoarse spre podium, 
conştient că procurorul aruncase cu noroi în martorul lui cel 
mai de seamă, trezind suspiciunea. Bass îşi schimbă poziţia 
cizmelor. 

— Aşadar, domnule doctor, dumneavoastră l-ați 
examinat pe acuzatul Carl Lee Hailey? 

— Da. 

— De câte ori? 

— De trei ori. 

— Când l-aţi examinat prima oară? 

— Pe zece iunie. 

— Cu ce scop l-aţi examinat? 

— Cu scopul de a stabili care este starea lui mentală 


512 


obişnuită, precum şi cea din douăzeci mai, când i-a 
împuşcat pe Billy Ray Cobb şi pe Pete Willard. 

— Unde l-aţi examinat? 

— La închisoarea din comitatul Ford. 

— Aţi făcut singur această examinare? 

— Da. 

— Cât a durat? 

— Trei ore. 

— l-aţi făcut anamneza? 

— Chiar foarte amănunţit. Am vorbit mult despre trecutul 
lui. 

— Şi ce-aţi aflat? 

— Nimic deosebit, cu excepţia Vietnamului. 

— Ce-i cu Vietnamul? 

Bass îşi încrucişă mâinile pe burta lui uşor bombată şi se 
încruntă cu importanţă. 

— Păi, domnule Brigance, ca orice veteran de război din 
Vietnam, şi domnul Hailey a avut câteva experienţe oribile 
acolo. 

Carl Lee se gândi la ororile războiului. A omorât acolo, în 
Vietnam, atâta lume, chiar şi copii care luptau înarmaţi, cu 
grenade în mâini. Îşi pierduse atâţia prieteni! A fost tare 
rău. Îşi dorea să nu fi trecut niciodată pe-acolo. Avea, 
uneori, coşmaruri, în legătură cu perioada aceea, dar nu 
era nebun. Se simţea satisfăcut că-i omorâse pe cei doi, 
exact ca în Vietnam. 

Îi explicase toate acestea lui Bass, care nu păru 
impresionat. De fapt, nu discutaseră niciodată mai mult de- 
o oră. 

Carl Lee urmărea reacţiile juraţilor şi îl asculta pe doctor 
cum vorbeşte despre experienţele trăite de el în război. 
Vocabularul lui Bass depăşea puterea de înţelegere a unor 
neprofesionişti. Suna foarte bine. Toate visele şi 
coşmarurile pe care le avusese Carl Lee de-a lungul anilor 


513 


îşi găseau acum semnificaţia în vorbele psihiatrului. 

— A povestit fără reţineri despre Vietnam? 

— Nu tocmai, răspunse Bass, explicând cât de greu 
fusese să afle toate ascunzişurile din mintea lui instabilă. 

Carl Lee nu-şi amintea să fi avut o astfel de discuţie. Dar 
asculta cuminte, cu o expresie îndurerată. 

După o oră, tot războiul fu trecut în revistă, la fel ca şi 
efectele pe care le avusese asupra inculpatului. Jake se 
hotări să facă următoarea mişcare. 

— Domnule doctor Bass, zise el, scărpinându-se-n cap, în 
afară de Vietnam, ce-aţi mai consemnat, în legătură cu 
anamneza? 

— Nimic, cu excepţia violului. 

— Aţi discutat despre acest lucru cu Carl Lee? 

— Pe larg, în timpul celor trei întrevederi. 

— Explicaţi juriului ce influenţă a avut violul asupra lui 
Carl Lee. 

Bass îşi mângâie bărbia. Părea cam încurcat. 

— Ca să fiu sincer, domnule Brigance, mi-ar lua foarte 
mult timp să explic implicaţiile violului asupra domnului 
Hailey. 

Jake se gândi o clipă, ca şi cum ar fi analizat spusele 
medicului. 

— Aţi putea face un rezumat pentru juriu? 

Bass dădu din cap, cu gravitate. 

— Voi încerca. 

Lucien se săturase să-l asculte pe Bass şi începu să se 
uite la juriu, doar-doar o întâlni privirea lui Clyde Sisco, care 
părea la fel de plictisit şi admira cizmele doctorului. 

În sfârşit, Sisco îşi întoarse ochii spre Carl Lee, apoi spre 
Buckley, apoi spre unul din reporterii din primul rând. Raza 
lui vizuală se opri pe chipul unui bătrân bărbos, care îi 
înmânase, cândva, optzeci de mii de dolari, pentru a-şi 
îndeplini sarcinile civice şi a da un verdict drept, într-un 


514 


proces mai vechi. Amândoi rânjiră imperceptibil. Cât? 
spuneau, parcă, ochii lui Lucien. Sisco se uită din nou la 
martor, dar, după câteva secunde, îşi întoarse privirea spre 
bătrânul avocat. Cât? zise Lucien, mişcând buzele, fără să 
scoată niciun sunet. 

Sisco începu să se gândească la un preţ rezonabil. 
Deodată, în vreme ce se uita la Bass, îşi răsfiră cinci degete 
pe faţă, mimând o tuse subită. 

Cinci sute sau cinci mii? se întrebă Lucien. Aşa cum îl 
ştia, însă, pe Sisco, era vorba de cinci mii. N-avea 
importanţă, oricum va plăti. Merita. 

Până la zece şi jumătate, Noose îşi ştersese ochelarii de o 
sută de ori şi băuse vreo zece cafele. Simţea nevoia 
imperioasă să se ducă la toaletă. 

— E timpul pentru pauza de dimineaţă. Ne vedem la ora 
unsprezece. 

Bătu cu ciocănelul în masă şi dispăru. 

— Cum vi s-a părut? întrebă Bass agitat. 

Îi urmase pe Jake şi pe Lucien în biblioteca de la etajul 
trei. 

— A fost foarte bine, zise Jake. Dar nu-ţi mai tot arăta 
cizmele. 

— Păi, cizmele sunt punctul cel mai important, protestă 
Lucien. 

— Simt nevoia să beau ceva, spuse Bass disperat. 

— Nici să nu te gândeşti! rosti Jake. 

— Şi eu aş vrea, îl susţinu Lucien. Hai până la tine la 
birou. 

— Bună idee! exclamă Bass. 

— Nici să nu te gândeşti! repetă Jake. Te descurci 
excelent, aşa treaz. 

— Avem treizeci de minute la dispoziţie, zise Bass, 
urmându-l pe Lucien care pornise pe scări. 

— Nu! Să nu faci aşa ceva, Lucien! îi ceru Jake. 


515 


— Una mică doar, zise Lucien. 

— Ştii bine că nu te poţi opri numai la una mică! 

— Hai cu noi, Jake. Ai să-ţi calmezi şi tu puţin nervii. 

— Numai un păhărel! strigă Bass coborând scările. 

La ora unsprezece, Bass stătea pe scaunul martorilor şi 
se uita ca prin ceaţă la juriu. Zâmbi şi se abţinu cu greu să 
nu chicotească. Era conştient de existenţa desenatorilor din 
primul rând, aşa că încercă să pară cât mai expert posibil. 
Reuşise să îşi calmeze nervii. 

— Domnule Bass, cunoaşteţi testul referitor la regula 
M'Naghten? întrebă Jake. 

— Bineînţeles! replică Bass cu un aer de superioritate. 

— Vreţi să explicaţi juriului această regulă? 

— Bineînţeles. Regula M'Naghten este valabilă în ceea ce 
priveşte iresponsabilitatea criminală, atât în Mississippi, cât 
şi în încă cincisprezece state. Datează din 1843, când un 
bărbat pe nume Daniel M'Naghten a încercat să-l asasineze 
pe prim ministru, Sir Robert Peel. Nu l-a nimerit, dar l-a 
împuşcat pe secretarul lui, Edward Drummond. În timpul 
procesului, s-a constatat că M'Naghten suferea de 
schizofrenie paranoidă. Juriul a votat „nevinovat”, pe 
motive de iresponsabilitate, începând cu acel moment, a 
fost fondată regula M'Naghten. Funcţionează încă în Anglia 
şi în şaisprezece state de la noi. 

— Şi ce înseamnă această regulă? 

— Foarte simplu. Orice om se presupune a fi normal; 
atunci când se face o apărare pe bază de iresponsabilitate, 
trebuie să se demonstreze clar că acuzatul a făptuit crima 
în condiţiile unei boli psihice, că nu şi-a dat seama ce-a 
făcut, sau, dacă a ştiut, n-a realizat că greşeşte. 

— Mai simplu. 

— Da. Dacă un inculpat nu poate distinge răul de bine, 
atunci e nebun, din punct de vedere legal. 

— Vă rog să definiţi nebunia. 


516 


— Din punctul de vedere medical, nu are nicio 
semnificaţie. Termenul desemnează starea mentală a 
individului, din punctul de vedere al legii. 

Jake respiră adânc şi sondă mai profund: 

— Aşadar, domnule doctor, după examinarea pe care aţi 
făcut-o, vă puteţi pronunţa în legătură cu starea mentală a 
lui Carl Lee Hailey, în ziua de douăzeci mai, a acestui an, în 
momentul omorului? 

— Da, pot. 

— Şi care este părerea dumneavoastră? 

— Părerea mea este că acuzatul, zise Bass rar, a avut o 
ruptură totală cu realitatea când i-a fost violată fiica. 
Imediat după tragica întâmplare, n-a recunoscut-o; iar când 
cineva i-a spus că a fost violată, bătută şi aproape 
spânzurată, ceva s-a întâmplat în creierul lui. În acel 
moment, a pierdut legătura cu realitatea. O dată, mi-a spus 
că trebuia să fie omorâţi şi nu putea înţelege de ce erau 
protejaţi de poliţie, în timpul procesului. Aştepta mereu ca 
unul din gardieni să scoată pistolul şi să le zboare creierii. 
Cum aşa ceva nu s-a întâmplat, a considerat de datoria lui 
să acţioneze. Vreau să spun că se aştepta la o execuţie 
oficială, pentru o asemenea faptă. Într-un fel, din punct de 
vedere mental, acuzatul ne părăsise. El trăia într-o altă 
lume. Era deziluzionat şi a clacat. 

Bass ştia că tot ceea ce spunea suna foarte bine. 
Răspundea juriului şi nu avocatului care îi punea întrebările. 

— In ziua de după viol, a stat de vorbă cu fiica lui, la 
spital. Abia putea să deschidă gura, din cauza maxilarului 
rupt, dar i-a spus că-l văzuse atunci, în pădure, fugind spre 
ea, s-o salveze şi i-a reproşat că a dispărut. Vă puteţi 
imagina ce înseamnă asta pentru un părinte? Apoi i-a spus 
că l-a strigat în ajutor, iar cei doi i-au râs în nas, spunându-i 
că ea n-are tată. 

Jake aşteptă puţin, ca vorbele acestea să-şi facă efectul. 


517 


Studie planul făcut de Ellen şi văzu că nu mai rămăseseră 
decât două întrebări. 

— Aşadar, ţinând cont de observaţiile pe care le-aţi făcut 
în legătură cu Carl Lee Hailey şi cu diagnosticul stabilit 
asupra condiţiei sale mentale, credeţi că putea face 
diferenţa între bine şi rău? 

— Pot afirma cu certitudine că inculpatul a fost incapabil 
să distingă între bine şi rău, în momentul comiterii 
omorului. 

— Aveţi vreo opinie în legătură cu capacitatea lui Carl 
Lee Hailey de a înţelege ceea ce făcea? 

— Da. 

— Şi care este această opinie? 

— Ca psihiatru, afirm cu certitudine că inculpatul nu şi-a 
dat seama ce face. 

— Mulţumesc, domnule doctor. Nu mai am nicio întrebare 
pentru acest martor. i 

Jake îşi strânse hârtiile şi se duse la locul lui. li aruncă o 
privire lui Lucien, care zâmbea şi dădea din cap. Apoi se 
uită la juriu. Toţi erau cu ochii aţintiţi asupra lui Bass şi se 
gândeau la mărturia lui. Wanda Womack, o femeie tânără, 
cu un oarecare farmec, îl privi pe Jake şi-i zâmbi 
imperceptibil. Fu primul semn încurajator din partea 
juriului, de când începuse procesul. 

— Până acum, e bine, şopti Carl Lee. 

Jake îi zâmbi clientului său. 

— Eşti un psihopat adevărat! 

— Aveţi ceva de întrebat? îl întrebă Noose pe Buckley. 

— Da, zise procurorul, îndreptându-se spre podium. 

Jake nu şi-l putea imagina pe Buckley contrazicând un 
psihiatru, chiar dacă acesta se numea W.T. Bass. 

— Domnule doctor, care este numele dumneavoastră 
întreg? 

Jake îngheţă. Întrebarea ascundea ceva. 


518 


— William Tyler Bass. 

— Cum vi se spune? 

— W.T. Bass. 

— Aţi fost vreodată cunoscut sub numele de Tyler Bass? 

— Nu, răspunse expertul pierit. 

Lui Jake i se făcu teamă. Întrebarea nu putea să însemne 
decât necaz. 

— Sunteţi sigur? 

Buckley pusese întrebarea ridicând o sprânceană. 

— Poate când am fost mai tânăr, sugeră Bass. 

— Înţeleg. Mi se pare că aţi studiat la Universitatea din 
Texas. 

— Aşa e. 

— Aţi fost student acolo? 

— Din 1956 până în 1960. 

— Sub ce nume? 

— William T. Bass. 

Jake era pierit de frică. Buckley ştia un secret din trecutul 
psihiatrului. 

— Aţi folosit vreodată numele de Tyler Bass, în vremea 
studenţiei? 

— Nu. 

— Sunteţi sigur? 

— Bineînţeles. 

— Care este numărul dumneavoastră de cod? 

— 410-96-8585. 

Buckley bifă ceva în agenda sa. 

— Şi în ce zi v-aţi născut? 

— Paisprezece septembrie, 1934. 

— Cum se numea mama dumneavoastră? 

— Jonnie Elizabeth Bass. 

— Şi numele ei de fată? 

— Skidmore. 

Buckley mai făcu un semn în agendă. 


519 


— Unde v-aţi născut? 

— Carbondale, Illinois. 

Alt semn. 

Era momentul să se opună, dar Jake nu fu în stare. Se 
temea că se va pierde, dacă va lua acum cuvântul. 

Buckley tăcu vreo câteva momente. Ciuliră toţi urechile, 
ca să asculte următoarea întrebare, care, cu siguranţă, 
avea să fie dură. Bass se uită la procuror, ca la plutonul de 
execuţie. În sfârşit, Buckley îi zâmbi. 

— Domnule doctor, aţi fost vreodată acuzat de crimă 
gravă? 

intrebarea răsună cu ecou, în sală. Însăşi faţa lui Bass era 
un răspuns. Carl Lee se uita la avocatul lui. 

— Bineînţeles că nu! răspunse Bass disperat. 

Buckley dădu din cap şi se îndreptă spre masă, unde 
Musgrove îi înmână nişte hârtii. 

— Sunteţi sigur? tună Buckley. 

— Sigur că da, răspunse Bass cu ochii la actele acelea, cu 
aspect important. 

Jake ştia că trebuia să se ridice şi să oprească chinul 
acela, dar se simţea paralizat. 

— Chiar sunteţi sigur? întrebă Buckley. 

— Da, răspunse Bass printre dinţi. 

— N-aţi fost niciodată acuzat de o crimă gravă? 

— Sigur că nu. 

— Sunteţi la fel de sigur ca şi de ceea ce aţi afirmat până 
acum despre Carl Lee Hailey? 

Aceasta fusese întrebarea capcană şi, când o auzi, Jake 
îşi dădu seama că Bass era terminat. La fel, Carl Lee. 

— Bineînţeles, răspunse doctorul prefăcându-se arogant. 

Buckley continuă: 

— Ziceţi că n-aţi fost acuzat de crimă gravă, în 1956, pe 
şaptesprezece octombrie, în Dallas, Texas, sub numele de 
Tyler Bass? 


520 


Buckley puse întrebarea, în vreme ce se uita la juriu. 

— E o minciună, răspunse Bass neconvingător. 

— Sunteţi sigur că e o minciună? 

— O minciună sfruntată. 

— Ştiţi să deosebiți adevărul de minciună, domnule Bass? 

— La dracu’ cum să nu? 

Noose îşi puse ochelarii şi se aplecă în faţă. Juraţii 
înţepeniră. Reporterii nu mai scriseră nimic. Poliţiştii de pe 
margini ascultau atenţi. 

Buckley scoase un document şi îl studie, o clipă. 

— Ziceţi că pe şaptesprezece octombrie 1956 nu aţi fost 
acuzat de viol? 

Jake îşi dăduse seama că era vorba de ceva important. 
Tot aşa li se părea şi juraţilor, cărora nu le scăpa nimic. Dar 
că era vorba de viol, nu s-ar fi gândit nimeni. 

— Aţi fost sau nu acuzat de viol dovedit? 

Nu primi niciun răspuns. 

Noose se întoarse spre martor. 

— Vă rog să răspundeţi, domnule doctor. 

Bass nu-l luă în seamă pe judecător, ci se uită lung la 
procuror. 

— V-aţi greşit omul. 

Buckley se îndreptă din nou spre Musgrove, care îi dădu 
un plic, de unde scoase o fotografie. 

— Ei bine, domnule Bass, am aici nişte fotografii făcute 
de poliţia din Dallas, pe unsprezece septembrie, 1956. Vreţi 
să le vedeţi? 

Niciun răspuns. 

Buckley veni spre martor. 

— Vreţi să vă uitaţi la astea, domnule Bass? Poate vă 
reîmprospătează memoria. 

Doctorul lăsă privirea. 

— Domnule judecător, procuratura pune la dispoziţia 
instanţei aceste documente care dovedesc că sentinţa 


521 


finală împotriva numitului Tyler Bass a fost aceea de 
„Vvinovat”, pentru comiterea unui viol dovedit. Putem aduce 
argumente convingătoare că Tyler Bass este aceeaşi 
persoană cu martorul aici de faţă. 

— Aveţi vreo obiecţie să punem aceste probe la dosar? 
întrebă Noose, privindu-l pe Jake. 

Acum era nevoie de un discurs emoţionant, care să-i facă 
să plângă pe juraţi, atât de mila lui Bass cât şi pentru Carl 
Lee Hailey. Dar regulile de procedură nu permiteau, în 
momentul acela, aşa ceva. Sigur, proba se putea pune la 
dosar. Jake nu fu în stare să se ridice. Făcu, doar, un semn 
cu mâna. Nu avea nicio obiecţie. 

— Nu mai avem nicio întrebare, spuse Buckley. 

— Dumneavoastră, domnule Brigance? zise Noose. 

— Nu, spuse Jake liniştit. 

— Foarte bine. Domnule Bass, puteţi pleca. 

Doctorul ieşi repede. Jake îl urmări cu privirea plină de 
ură. Era important ca juriul să vadă cât de şocaţi sunt 
acuzatul şi avocatul lui. Când uşa se închise, Brigance 
aruncă o privire în sală doar-doar o vedea o expresie de 
încurajare. Dar îi fu imposibil. Lucien îşi mângâia barba şi se 
uita în pământ. Lester stătea cu braţele încrucişate, plin de 
dezgust. Gwen plângea. 

— Următorul martor, zise Noose. 

Jake continua să se uite în sală. În rândul al treilea, între 
reverendul Ollie Agee şi Luther Roosevelt stătea Norman 
Reinfeld. Privirile li se întâlniră. Evreul se încruntă, dând din 
cap, ca şi cum ar fi spus: „[i-am spus eu?” De partea 
cealaltă, toţi albii răsuflară uşuraţi. Câţiva îi rânjiră lui Jake. 

— Domnule Brigance, puteţi să vă chemaţi următorul 
martor. 

Jake încercă să se ridice. Se aplecă peste masă şi zise: 

— Domnule judecător, ne-am putea retrage până la ora 
unu? 


522 


— Dar e abia unsprezece şi jumătate. 

— Da, numai că următorul martor nu a sosit încă, minţi 
el. 

— Bine atunci. Ne retragem până la ora unu. Vreau să 
stau de vorbă cu avocaţii, în biroul meu. 

Jake se închise în toaleta de lângă bufetul din tribunal. Îşi 
scoase haina şi o aruncă pe jos. Se puse în genunchi, lângă 
W.C. şi vomită. 

Ozzie stătea în faţa judecătorului şi încerca să 
converseze cu Buckley şi cu Musgrove, care zâmbeau. Îl 
aşteptau pe Jake. In sfârşit, acesta intră şi se scuză pentru 
întârziere. 

— Jake, am veşti proaste, zise Ozzie. 

— Stai să m-aşez. 

— Acum o oră am primit un telefon de la şeriful din 
comitatul Lafayette. Funcţionarul tău juridic, domnişoara 
Ellen Roark, e în spital. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu ştim sigur. Au oprit-o pe drum şi au dus-o în 
pădure. l-au tăiat hainele şi părul. Are capul plin de contuzii 
şi de tăieturi, aşa că se presupune că a fost bătută. 

Lui Jake îi veni din nou să vomite. Nu fu în stare să scoată 
niciun cuvânt. Işi masa tâmplele şi se gândea ce bine ar fi 
fost să-l vadă pe Bass bătut! Noose se uită la avocatul 
apărării cu milă. 

— Domnule Brigance, vă simţiţi bine? 

Nu primi niciun răspuns. 

— Facem pauză până la ora două. Cred că avem cu toţii 
nevoie de puţină odihnă, zise Noose. 

Jake urcă scările încet, cu o sticlă goală de bere în mână, 
pe care-i venea s-o arunce în capul lui Lucien. Îşi dădu 
seama însă că, oricum, n-ar fi simţit nimic. 

Lucien stătea cu paharul în mână şi se uita în depărtare, 
spre scuarul care se golise. Nu mai rămăseseră decât 


523 


soldaţii şi adolescenţii care-şi făceau rondul de sâmbătă 
seara. 

Tăceau amândoi. Bass plecase din Clanton. 

— Unde e doctorul? întrebă Jake, după o vreme. 

— A plecat. 

— Unde? 

— Acasă. 

— Unde locuieşte? 

— De ce vrei să ştii? 

— Vreau să-i fac o vizită. Vreau să-i trag o mamă de 
bătaie la el acasă. 

— Nu te condamn, zise Lucien, amestecându-şi gheaţa în 
pahar. 

— Ştiai? 

— Ce? 

— De condamnarea aceea? 

— Nu. Nimeni n-a ştiut. Nu avea cazier. 

— Nu înţeleg. 

— Bass mi-a spus că înregistrarea acuzaţiei fusese 
ştearsă din acte, la trei ani după ce fusese pronunţată. 

Jake îşi puse sticla de bere pe un scaun şi luă un pahar 
pe care îl umplu cu cuburi de gheaţă. Apoi îşi turnă whisky. 

— Vrei să-mi explici şi mie? 

— Din ceea ce mi-a spus Bass, era fiica unui judecător 
din Dallas, care i-a prins făcând dragoste, pe canapea. A 
fost acuzat de viol. Dar fata era îndrăgostită de el. Au 
continuat să se vadă şi ea a rămas gravidă. Bass s-a 
căsătorit cu ea şi a avut un băiat. Bătrânul s-a înmuiat şi a 
şters mărturia din acte. 

Lucien bea şi se uita la luminile din zare. 

— Ce s-a întâmplat cu fata? 

— Din ceea ce mi-a spus, cu o săptămână înainte de a 
termina facultatea, soţia lui, care era iarăşi gravidă, şi 
băieţelul, au pierit într-un accident de tren, în Fort Worth. 


524 


Atunci a început să bea şi nu i-a mai păsat de viaţă. 

— Şi nu ţi-a povestit asta niciodată? 

— Nu mă interoga atâta! Dacă aş fi ştiut, nu l-aş fi 
chemat ca martor. 

— De ce nuţi-a spus asta, mai demult? 

— A crezut că nu mai ştie nimeni nimic despre asta. Nu 
ştiu exact. Într-un fel, are dreptate. Acte nu mai sunt. Dara 
fost condamnat. 

Jake bău o gură de whisky. Avea un gust îngrozitor. 
Stătură în întuneric, fără să vorbească. Sallie veni şi îl 
întrebă pe Jake dacă nu vrea o gustare. El refuză. 

— Ce s-a mai întâmplat în după-amiaza aceasta? 

— A depus mărturie şi Carl Lee şi s-a terminat la patru, 
pentru că psihiatrul lui Buckley nu sosise. Aşa că s-a 
amânat pentru luni. 

— Şi cum s-a descurcat Carl Lee? 

— Bine. A mers pe urmele lui Bass, dar a fost privit cu 
ură. Nu cred că a avut prea mult de câştigat. 

— Buckley ce-a făcut? 

— S-a înfuriat. A strigat o oră la Carl Lee, care a făcut pe 
deşteptul şi i-a răspuns în acelaşi fel. Cred că s-au simţit 
amândoi jigniţi. La interogatoriul meu, cred că am mai 
salvat ceva. l-am făcut să plângă, până la urmă. 

— Asta-i bine. 

— Da, dar au să-l condamne, nu-i aşa? 

— Aşa cred. 

— După ce s-a încheiat înfăţişarea, a încercat să renunţe 
la serviciile mele. A zis că am pierdut şi că vrea alt avocat. 

Lucien se duse la marginea terasei şi-şi descheie şliţul. 
Dădu drumul jetului în tufişuri. Aşa descult cum era, părea 
o victimă a potopului. Sallie îi mai aduse de băut. 

— Row Ark cum se simte? 

— Nimic nou. Am sunat şi sora mi-a spus că nu poate să 
vorbească. Mă duc mâine s-o văd. 


525 


— Sper să nu fie nimic grav. E o fată bună. 

— E o ticăloasă de radicală, dar e deşteaptă. Mă simt 
vinovat pentru ce i s-a întâmplat. 

— Nu e vina ta, Jake. Lumea asta e nebună, plină de 
dementi. Jumătate din comitatul Ford e aşa. 

— Acum două săptămâni mi-au pus dinamită la fereastră. 
L-au omorât în bătaie pe soţul secretarei mele. leri au tras 
în mine şi-au rănit un soldat. Acum au răpit-o pe Ellen şi i- 
au tăiat hainele de pe ea. Mă întreb ce mai urmează. 

— Cred c-ar trebui să te dai bătut. 

— AŞ face-o. M-aş duce chiar acum la tribunal, le-aş da 
servieta cu acte şi le-aş spune că mă predau. Dar cui? 
Duşmanul e invizibil. 

— Nu ai cum să te retragi acum, Jake. Clientul tău are 
nevoie de tine. 

— Să-l ia naiba pe clientul meu. A încercat din nou să-mi 
dea papucii. 

— Are nevoie de tine. 

Nesbit atârna, pe jumătate afară din maşină. Saliva îi 
curgea pe la colţul gurii şi se prelingea pe portiera Fordului 
poliţiei. Se obişnuise să doarmă în maşină, după două 
săptămâni de pază. 

Putin după ora douăsprezece, sâmbătă spre duminică, fu 
trezit de dispecer. Apucă microfonul, în vreme ce-şi ştergea 
bărbia cu mâneca stângă. 

— S.O.S., răspunse el. 

— Unde e 10-20? 

— In acelaşi loc, ca şi acum două ore. 

— La Wilbanks? 

— 10-4. 

— Brigance e tot acolo? 

— 10-4. 

— la-l şi adu-l acasă, pe strada Adams. E urgent. 

Nesbit călcă peste sticlele goale de pe terasă, intră şi-l 


526 


găsi pe Jake dormind pe canapeaua din camera din faţă. 

— Trezeşte-te! E urgent. Trebuie să mergem acasă la 
tine. 

Jake sări în picioare şi-l urmă pe Nesbit. Se opriră pe scări 
şi se uitară spre tribunal. In depărtare se vedea o trâmbă 
de fum, pornind dintr-o pălălaie portocalie, urcând uşor 
spre luna nouă. 

Strada Adams era blocată de o mulţime de camionete 
care veniseră în ajutor. Se învârteau de colo-colo, într-un 
cor de faruri. 

Maşinile pompierilor parcaseră în dezordine în faţa casei, 
împreună cu voluntarii, pompierii acționau cu frenezie, 
făcând cordoane şi organizându-se. Ozzie, Prather şi 
Hastings stăteau lângă cisterne. Câţiva soldaţi adăstau 
neputincioşi pe lângă jeep-uri. 

Focul era strălucitor. De la flecare fereastră ieşeau 
flăcări, iar adăpostul pentru maşini ardea ca o torţă. 
Cutlass-ul Carlei scotea un fum gros, de la cauciucuri, şi nu 
se mai vedea aproape deloc, în mod ciudat, lângă el se mai 
vedea un automobil arzând. 

Zgomotul flăcărilor, sirenele maşinilor de pompieri şi 
vociferările atrăseseră toţi vecinii, care se buluciseră în faţa 
clădirii şi priveau ca simpli spectatori. 

Jake venea în fugă, împreună cu Nesbit. Şeful îi văzu şi le 
veni în întâmpinare. 

— Jake, e cineva în casă? 

— Nu. 

— Atunci e bine. Aşa m-am gândit şi eu. 

— Doar un căţel. 

— Un căţel! 

Jake dădu din cap, uitându-se la flăcări. 

— lmi pare rău, zise şeful. 

Se strânseră lângă maşina lui Ozzie, în faţa casei 
doamnei Pickle. 


527 


— Ăla nu e Volkswagen-ul tău, nu-i aşa? 

Jake dădu din cap negativ. 

— Se pare că de la ela pornit focul. 

— Nu înţeleg. 

— Dacă nu e maşina ta, înseamnă că altcineva a parcat-o 
acolo. Vezi cum arde adăpostul? Betonul nu ia foc, de 
obicei. Inseamnă că a pus cineva benzina în Volkswagen, l- 
a parcat şi a fugit. Au montat, probabil, un dispozitiv de 
aprindere automată. 

Prather şi doi voluntari aprobară. 

— De când arde? 

— Noi am sosit aici de vreo zece minute şi focul se 
întinsese deja. Cred că arde de o jumătate de oră. După 
cum au decurs lucrurile, e vorba de un profesionist. 

— De ce crezi asta? 

— Păi, uită-te şi tu: toată casa e cuprinsă de flăcări. E 
incredibil ca în câteva minute focul să ajungă până la 
acoperiş. 

Două plutoane de pompieri se ocupau de furtunurile de 
apă. Jeturi puternice ţâşneau până la ferestrele de la etaj, 
dar efectul era nul. 

— Va arde până-n temelii, zise şeful pompierilor, 
alergând şi dând ordine în dreapta şi în stânga. 

Jake se uită la Nesbit: 

— Îmi faci un serviciu? 

— Sigur că da. 

— Du-te până la Harry Rex şi adu-l încoace. N-aş vrea să 
piardă spectacolul. 

— Plec acum. 

Timp de două ore Jake, Ozzie, Harry Rex şi Nesbit stătură 
în maşina poliţiei şi se uitară la flăcări. Din când în când se 
apropia câte un vecin care îşi exprima compasiunea şi 
întreba de Carla şi de Hanna. Doamna Pickle izbucni în 
plâns când Jake îi spuse că Max, cățelul, a fost mistuit în 


528 


flăcări. 

Pe la ora trei, curioşii şi poliţiştii se retraseră, iar la patru 
nu se mai vedeau decât nişte ruine care fumegau. Numai 
hornul şi siluetele celor două maşini carbonizate mai 
rămăseseră în picioare. Pe la răsăritul soarelui, pompierii îşi 
strânseră furtunurile şi plecară şi ei. 

Jake şi Harry Rex se plimbau printre ruine. 

— Ce să zic? Până la urmă, nu e decât o casă, făcu Harry 
Rex. 

— Vrei s-o suni tu pe Carla şi să-i spui asta? 

— Nu. Cred că va trebui s-o suni tu. 

— Nu e nicio grabă. 

Harry Rex se uită la ceas. 

— E cazul să luăm micul dejun. 

— La ora asta, nu e deschis niciun local, duminica. 

— Aa, Jake, nu ştii că eu pot găsi mâncare caldă la orice 
oră din zi şi din noapte? 

— In parcarea aia de camioane? 

— Da. 

— Bine. Şi după ce terminăm, ne ducem s-o vedem pe 
Row Ark. 

— Excelent! Abia aştept s-o văd fără păr. 

Sallie apucă receptorul şi, după ce răspunse, i-l întinse lui 
Lucien, care căuta să-şi găsească o poziţie comodă pentru 
a vorbi. 

— Da. Cine e? 

— Sunteţi Lucien Wilbanks? 

— Da. Cine e la telefon? 

— Il cunoaşteţi pe Clyde Sisco? 

— Da. 

— Cincizeci de mii. 

— Sună-mă dimineaţă. 


529 


39 


Sheldon Roark stătea pe pervazul ferestrei, cu picioarele 
sprijinite de speteaza unui scaun, şi citea despre procesul 
Hailey în ziarele de dimineaţă din Memphis. Pe unul din ele, 
văzu fotografia fiicei lui şi un articol despre prima ei 
întâlnire cu Klan-ul. Ellen se odihnea în pat, cu capul 
bandajat. Urechea stângă avea douăzeci de copci. 
Contuziile se mai vindecaseră, iar medicul îi promisese că 
va pleca acasă miercuri. 

Nu fusese violată şi nici biciuită. Când îl sunaseră la 
Boston, medicii nu-i dăduseră detalii. Zburase cu avionul 
timp de şapte ore, fără să ştie starea reală a fetei, dar 
aşteptându-se la ce era mai rău. | se făcură radiografii şi, 
după aflarea rezultatelor, medicii îi spuseseră să nu mai fie 
îngrijorat. Contuziile se vor vindeca şi părul îi va creşte la 
loc. O speriaseră şi o bruscaseră, dar putea fi mult mai rău. 

Sheldon auzi rumoare în hol. Cineva se certa cu 
asistenta. Aşeză ziarul pe pat şi deschise uşa. Jake şi Harry 
Rex se strecuraseră pe coridor şi fuseseră prinşi. Asistenta 
le explica supărată că vizitele încep la două, deci, peste 
şase ore, aşa că va chema paza, dacă nu plecau. Hany Rex 
îi spunea că nu-i pasă lui de orele de vizită, nici de alte 
regulamente din spital, că Ellen e logodnica lui şi că voia s- 
o mai vadă o dată, înainte de a muri. O mai ameninţă că, 


530 


dacă nu tace din gură, o dă în judecată, pentru că era 
avocat şi n-a mai avut un proces de-o săptămână. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Sheldon. 

Jake se uită la omuleţul acela cu părul roşu şi ochii verzi. 

— Cred că sunteţi Sheldon Roark. 

— Da. 

— Eu sunt Jake Brigance. Cel... 

— Da, am citit despre dumneata. Nu e nicio problemă, 
soră. Dânşii au venit la mine. 

— Da, zise Harry Rex. Am venit la dânsul. Acum, vrei să 
ne laşi în pace? 

Ea jură că va chema garda şi plecă. 

— Eu sunt Harry Rex Vonner, zise el, dând mâna cu 
Sheldon Roark. 

— Poftiţi înăuntru, zise acesta. 

Intrară şi rămaseră cu ochii aţintiţi asupra fetei, care 
dormea. 

— Cât e de grav? întrebă Jake. 

— Traumatism uşor. Are douăzeci de copci la urechea 
stângă şi unsprezece, la cap. Se va face bine. Doctorul a zis 
că va ieşi miercuri din spital. Am discutat mult aseară. 

— Părul îi arată groaznic, remarcă Harry Rex. 

— | l-au ciopârţit cu un cuţit bont, aşa mi-a spus. l-au 
tăiat şi hainele şi-au ameninţat-o c-o biciuiesc. Loviturile de 
la cap şi le-a făcut singură. Credea c-au s-o violeze şi-au s-o 
omoare, aşa că şi-a izbit capul de stâlpul unde o legaseră. 
Probabil că lucrul acesta i-a speriat. 

— Vreţi să spuneţi că n-au bătut-o? 

— Nu. Dar au băgat-o-n sperieţi cumplit. 

— Ce-a văzut? 

— Nu mare lucru. Cruci în flăcări, robe albe şi vreo 
doisprezece bărbaţi. Şeriful mi-a spus că întâmplarea s-a 
petrecut într-o poiană, la vreo cincisprezece kilometri de- 
aici, spre răsărit. Aparține unei fabrici de hârtie. 


531 


— Cine a găsit-o? întrebă Harry Rex. 

— Şeriful a primit un telefon anonim de la un tip pe nume 
Mickey Mouse. 

— Aa, da! Vechiul meu prieten. 

Ellen gemu uşor şi se întinse. 

— Hai să ieşim, zise Sheldon. 

— Au vreun bufet pe-aici? întrebă Harry Rex. Mi se face 
foame când intru-ntr-un spital. 

— Da. Hai să bem o cafea. 

Bufetul de la etajul întâi era gol. Jake şi domnul Roark 
băură câte o cafea neagră. Harry Rex începu cu trei chifle şi 
o cană de lapte. 

— După cum scriu ziarele, lucrurile nu merg prea bine, 
zise Sheldon. 

— Ziarele sunt vacs! zise Harry Rex, cu gura plină. Jake a 
primit nişte şuturi serioase. Când îl lasă în pace pe el 
personal, îi răpesc funcţionarul juridic sau îi dau foc la casă. 

— Ţi-au incendiat casa?! 

Jake dădu din cap. 

— Azi-noapte. Mai fumegă încă. 

— Mi s-a părut că mirosiţi a fum. 

— Ne-am uitat cum a ars până în temelii. A durat patru 
ore. 

— Îmi pare rău că aud asta. Şi eu am fost ameninţat de 
multe ori, dar cea mai mare pagubă pe care mi-au făcut-o a 
fost să-mi taie cauciucurile. Nici nu s-a tras asupra mea. 

— Asupra mea s-a tras de câteva ori. 

— La Boston există vreo filială a Klan-ului? întrebă Harry 
Rex. 

— După câte ştiu eu, nu. 

— Păcat! Băieţii ăştia îţi umplu viaţa! 

— Aşa se pare. Am văzut încăierarea de săptămâna 
trecută, la televizor. Am fost foarte atent, pentru că ştiam 
că e şi Ellen implicată. E un caz celebru, chiar şi la noi. Mi- 


532 


ar fi plăcut să mă ocup de el. 

— E al dumneavoastră, dacă vreţi! zise Jake. Mi se pare 
că omul meu îşi caută alt avocat. 

— Câţi psihiatri va aduce procuratura? 

— Unul singur. Va depune mărturie mâine-dimineaţă, 
apoi vom rosti pledoariile finale. Cred că juriul îşi va da 
verdictul după-amiază. 

— Imi pare rău că n-o să fie şi Ellen acolo. M-a sunat în 
fiecare zi şi m-a ţinut la curent cu evoluţia lucrurilor. 

— Unde a greşit Jake? întrebă Harry Rex. 

— Cred că Jake a făcut treabă bună. A pornit cu 
dezavantaje foarte mari. Hailey a comis omorurile, le-a 
plănuit cu atenţie şi nu s-a putut baza decât pe o amărâtă 
pledoarie de iresponsabilitate. Nici în Boston juriul nu ar fi 
fost favorabil. 

— Cu atât mai puţin în Ford, adăugă Harry Rex. 

— Sper să ai un as în mânecă, pentru la urmă, zise 
Sheldon. 

— Nu mai are mâneci! zise Harry Rex. l-au ars toate, 
împreună cu izmenele. 

— Ce-ar fi să veniţi şi dumneavoastră mâine să asistați la 
proces? zise Jake. Vă prezint judecătorului şi-i voi cere să 
aveţi acces şi în biroul lui. 

— Pentru mine n-ar face un lucru ca ăsta! exclamă Harry 
Rex. 

— Nici nu mă mir, spuse Sheldon cu un zâmbet. Cred c- 
am să vin. Stau aici până marţi. Nu e niciun pericol? 

— Asta nu vă pot garanta. 

Soţia lui Woody Mackenvale stătea pe o bancă lângă 
salonul soţului ei şi plângea încet, încercând să se abţină 
cât mai mult, în faţa copiilor. Băieţeii îşi ştergeau ochii cu 
şerveţele şi îşi suflau nasul. Jake îngenunchease în faţa ei şi 
asculta ce aflase şi ea de la medici. Glonţul se înfipsese în 
măduvă şi îl paralizase pentru totdeauna. Woody era 


533 


maistru la o uzină din Booneville. Avea o slujbă bună. ŞI 
viaţa lor fusese liniştită. Până acum, ea nu avusese 
serviciu. Au să se descurce ei cumva, dar nu ştia 
deocamdată cum. Soţul ei fusese antrenor la echipa de 
juniori, unde jucau şi fiii lor. Era un om activ. Incepu să 
plângă şi mai tare. 

— Mi-a salvat viaţa, zise Jake, uitându-se la băieţi. 

Ea închise ochii şi dădu din cap. 

— Şi-a făcut datoria. Ne descurcăm noi. 

Jake luă un şerveţel şi îşi şterse ochii. Lângă el se afla un 
grup de rude, care ascultau în linişte. Harry Rex se plimba 
nervos de colo-colo. _ 

Jake o îmbrăţişă şi îi mângâie pe băieţi. li dădu numărul 
de telefon de la birou şi-i spuse să-l sune oricând avea 
nevoie de ceva. Promise că va mai veni, după terminarea 
procesului. 

Magazinele unde se vindea bere deschiseră duminică pe 
la prânz, când ieşea lumea de la biserică. Oamenii se 
opreau şi cumpărau câte un carton şi porneau mai departe 
să ia masa la o bunică, la o mătuşă sau în familie. Ciudat, 
închideau la şase, când aceiaşi oameni se duceau la slujba 
de seară. In celelalte şase zile, berea se vindea de 
dimineaţa până la miezul nopţii. Dar duminica procedau 
astfel, din respect pentru Dumnezeu. 

Jake cumpără un carton cu şase cutii de la băcănia lui 
Bates şi porniră spre lac în automobilul murdar al lui Harry 
Rex. Cauciucurile erau tocite, iar parbrizul crăpat şi plin de 
insecte moarte. Pe jos, zăceau zeci de cutii goale de bere şi 
de sticle sparte. Aerul condiţionat nu mai funcţiona de şase 
ani. Jake îi sugerase să meargă cu Saab-ul, dar Harry Rex îl 
înjură, pe motive de prostie. În Bronco-ul lui, nu-i va lua 
nimeni la ochi. 

Mergeau încet spre lac. Willie Nelson lălăia pe casetă, iar 
Harry Rex cânta şi el bătând ritmul pe volan. Când vorbea, 


534 


avea un timbru aspru şi gutural. Când cânta, era şi mai rău. 
Jake sorbea din cutia cu bere şi privea prin parbriz. Spre 
sud-vest, norii se îngrămădeau ameninţători. Când trecură 
pe lângă spelunca lui Huey, ploaia începu să biciuiască în 
rafale puternice pământul uscat. Praful fu spălat, iar tufele 
de pe marginea drumului deveniră verzi şi proaspete. 
Şoseaua se răcori şi deasupra autostrăzii se ridică un abur 
greu. Ploaia se îmbibă în bumbac şi în tecile de soia şi, 
printre rânduri, se formară mici pârâiaşe. 

Neaşteptat, dar ştergătoarele de parbriz funcționau. Se 
mişcau furioase într-o parte şi-ntr-alta, înlăturând noroiul şi 
insectele. Furtuna se înteţea. Harry Rex dădu casetofonul 
mai tare. 

Negrii cu pălării de pai şi cu undiţe se adăposteau pe sub 
poduri, aşteptând să se liniştească furtuna. Pârâiaşele se 
umflau şi curgeau mai repede. Negrii mâncau saleuri şi 
biscuiţi şi spuneau poveşti pescăreşti. 

Lui Harry Rex i se făcu foame. Opri la băcănia lui 
Treadway, lângă lac, şi mai cumpără nişte bere, două porţii 
de somn şi o pungă de şorici cu boia iute de ardei. | le 
aruncă lui Jake pe genunchi. Traversară barajul sub un 
ropot puternic de ploaie. Harry Rex parcă lângă un refugiu. 
Se aşezară la o masă de beton şi priviră şiroaiele care 
biciuiau suprafaţa lacului Chatulla. Jake bea bere, în vreme 
ce Harry Rex mânca ambele porţii de somn. 

— Când ai de gând s-o anunţi pe Carla? întrebă el, 
sorbind cu zgomot din cutia cu bere. 

Ploaia bătea darabana pe acoperişul de tablă sub care se 
adăpostiseră. 

— Ce s-o anunţ? 

— Despre casă. 

— N-am de gând să-i spun. Cred c-am s-o reconstruiesc 
înainte de a se întoarce. 

— Vrei să spui până la sfârşitul săptămânii? 


535 


— Da. 

— Te-ai ţăcănit de tot, Jake. Bei prea mult şi-ţi pierzi 
minţile. 

— Am ce merit. În curând, dau faliment. Sunt pe cale să 
pierd cel mai mare caz al carierei mele, pentru care am fost 
plătit cu nouă sute de dolari. Casa mea frumoasă pe care o 
fotografiau toţi turiştii a ajuns cenuşă. Nevasta m-a părăsit, 
iar când va auzi de casă, va divorța. Nu există nicio 
îndoială. O voi pierde. lar când fiică-mea va afla că Max a 
murit ars, mă va uri toată viaţa. Aşa văd eu lucrurile, în 
clipa de faţă. Mai sunt şi cei din Klan care se ţin de capul 
meu şi care au încercat să mă împuşte. Soldatul ăla zace în 
spital, cu un glonte în măduva spinării. N-o să se mai poată 
mişca toată viaţa şi mă voi gândi la el până în clipa morţii. 
Soţul secretarei mele s-a prăpădit din cauza mea. Ultima 
mea angajată este internată cu părul ciopârţit şi 
traumatizată, pentru că lucra la mine. Juriul crede că sunt 
un mincinos ordinar, din cauza expertului pe care l-am 
adus. Clientul meu vrea să renunţe la serviciile mele. Toată 
lumea va da vina pe mine, când va fi condamnat. Va face 
apel şi va angaja alt avocat, unul din ACLU, care mă va 
acuza că n-am fost în stare să-l scap. Aşa că mă vor da 
afară pentru incompetenţă. Nu voi mai avea nici nevastă, 
nici copil, nici casă, nici slujbă, nici bani, nimic! 

— Cred că ai avea nevoie de un psihiatru, Jake. Hai să-l 
chemăm pe Bass. la o bere! 

— Mă voi muta la Lucien şi-o să stăm împreună pe terasă 
toată ziua. 

— Îmi dai mie biroul tău? 

— Crezi că divorţează? 

— Tot ce e posibil. Eu am trecut prin aşa ceva de patru 
ori, aşa că ştiu cum se leagă ele de orice. 

— Carla nu e aşa. Sunt în stare să sărut pământul pe care 
calcă, şi ea ştie asta. 


536 


— Oricum, va dormi pe pământul gol când se va întoarce. 

— Nu. Vom locui într-o rulotă cochetă şi confortabilă, 
până ne revenim. Apoi voi găsi eu altă casă veche, pe care 
s-o cumpărăm, şi-o să începem o viaţă nouă. 

— Probabil ai să găseşti altă soţie, ca să începi o viaţă 
nouă. Ce-ar face-o să părăsească o vilă pe malul mării şi să 
vină să stea într-o rulotă, la Clanton? 

— În rulotă voi fi eu. 

— Nu-i un argument, Jake. Tu vei fi un beţiv falit, dat 
afară din barou, căzut în dizgrație. Toţi prietenii, în afară de 
mine şi de Lucien, te vor uita. Ea n-o să se mai întoarcă 
niciodată. S-a terminat, Jake. Ca expert în divorţuri, te 
sfătuiesc să faci tu primul pas. Acţionează acum, mâine. 
Nici n-o să-şi dea seama ce s-a întâmplat. 

— Pe ce motiv să dau divorţ? 

— Pentru părăsire de domiciliu, în momentul în care 
aveai mare nevoie de ea. 

— Ăsta-i un motiv de divorţ? 

— Nu. Dar vom susţine şi că suferi de o iresponsabilitate 
temporară. Lasă-mă să mă ocup eu de toate, după regula 
M'Naghten. Eu sunt cel mai mare ticălos în materie de 
divorţuri, nu uita! 

— Cum aş putea să uit? 

Jake aruncă sticla începută, pentru că berea se încălzise 
prea tare, şi destupă alta. Ploaia se mai potolise şi, dinspre 
lac, începu să bată un vânt răcoros. 

— Au să-l condamne, nu-i aşa, Harry Rex? zise Jake, 
uitându-se în zare. 

Vonner termină de mâncat şi bău zdravăn dintr-o sticlă 
de bere. Vântul îi umplu faţa de picături de ploaie. Se şterse 
cu mâneca. 

— Da, Jake. Omul tău o s-o păţească. Am citit asta în 
ochii lor. Circul cu iresponsabilitatea n-a ţinut. Oricum, Bass 
n-a fost primit cu simpatie, iar după ce Buckley şi-a ridicat 


537 


poalele, orice speranţă s-a dus pe copcă. Nici Carl Lee nu a 
făcut nimic pentru a ieşi din rahat. Tot discursul lui a părut 
regizat, iar, uneori, a fost prea sincer. Ca şi cum cerea milă. 
A fost un martor deplorabil. M-am uitat la juriu în timp ce 
vorbea. N-am văzut niciun pic de înţelegere în ochii lor. Au 
să-l condamne, Jake, şi asta foarte repede. 

— Mulţumesc pentru sinceritate! 

— Sunt prietenul tău şi vreau să fii pregătit pentru orice, 
mai ales pentru apel. 

— Ştii ce, Harry Rex? Mi-ar plăcea să nu fi auzit niciodată 
de Carl Lee Hailey. 

— Cred că e prea târziu pentru asta, Jake. 

Îi deschise Sallie şi-i spuse că-i pare rău pentru casă. 
Lucien era sus, în birou, lucrând. Nu se îmbătase. li arătă un 
scaun şi Jake se aşeză. In jurul lui se aflau o mulţime de 
tratate. 

— Mi-am petrecut toată după-amiaza lucrând la discursul 
final, zise el, făcând un semn către dezordinea de pe masă. 
Singura ta speranţă este această pledoarie de încheiere. 
Trebuie să fie fără precedent. 

— Presupun că ai realizat o astfel de capodoperă. 

— De fapt, da. E, oricum, mai bună decât ai putea tu s-o 
faci în momentul ăsta. Presupun că ţi-ai petrecut după- 
amiaza de duminică jelind după casa ta şi înecânducţi 
necazul în bere. Aşa că am lucrat eu pentru tine. 

— Mi-ar plăcea să am ambiția ta, în materie de 
abstinenţă alcoolică. 

— Şi beat sunt mai bun ca tine, ca avocat. 

— Cel puţin, eu mă pot numi avocat. 

Lucien îi întinse un teanc de hârtii. 

— lată-l! E o compilaţie din cele mai bune discursuri de 
încheiere pe care le-am ţinut eu, la viaţa mea. Lucien 
Wilbanks la apogeu, în slujba ta şi a clientului tău. Te 
sfătuiesc să-l memorezi şi să-l spui cuvânt cu cuvânt. Nu 


538 


încerca să improvizezi sau să-l modifici. Ai să strici tot. 

— Am să mă mai gândesc. Nu ştii c-am mai făcut-o o 
dată? 

— Cine ştie, poate merge. 

— La naiba, Lucien! Lasă-mă în pace! 

— Linişteşte-te, Jake! Hai să bem ceva. Sallie! Sallie! 

Jake aruncă discursul pe canapea şi se îndreptă spre 
fereastră. 

Când sosi Sallie, Lucien comandă whisky şi bere. 

— N-ai dormit deloc, în noaptea asta? 

— Ba da, de la unsprezece la douăsprezece. 

— Arăţi groaznic. Ai nevoie de odihnă. 

— Mă simt groaznic! lar somnul n-o să mă ajute cu nimic. 
Nu mă poate ajuta nimic altceva, decât sfârşitul acestui 
proces. Eu nu înţeleg, Lucien! Nu înţeleg de ce lucrurile au 
luat o astfel de întorsătură! Oare chiar nu meritam să am 
puţin noroc? Cazul ăsta n-ar fi trebuit să fie judecat în 
Clanton. Ne-am ales cu un juriu îngrozitor, clar influenţat. 
Dar n-am cum s-o dovedesc. Martorul nostru forte a fost 
discreditat. Acuzatul a depus o mărturie deplorabilă. lar 
juriul nu are încredere în mine. Nu ştiu ce putea fi mai rău. 

— Încă mai poţi câştiga acest caz, Jake. E nevoie de un 
miracol, dar se mai întâmplă şi de-astea uneori. Mi s-a- 
ntâmplat adesea să câştig, numai datorită discursului final. 
Aminteşte-ţi că ajunge ca unul singur să nu fie de acord cu 
ceilalţi şi victoria-i a ta. 

— Vrei să fac juriul să plângă? 

— Dacă poţi... Dar nu-i uşor. Eu unul cred în lacrimile lor. 
Asta înseamnă foarte mult. 

Sallie aduse băuturile şi o urmară pe terasă. După 
căderea serii, le dădu sendvişuri şi cartofi prăjiţi. La ora 
zece, Jake se scuză şi se retrase în camera lui. O sună pe 
Carla şi discutară o oră. Nu-i spuse nimic de casă. Simţi o 
durere ascuţită în stomac, dându-şi seama că într-o zi sau 


539 


alta va afla. Puse receptorul jos şi se rugă ca ea să nu fi citit 
în ziare despre asta. 


540 


40 


Clanton reintră în normal luni dimineaţă, când 
baricadele fură din nou puse la locul lor, în jurul scuarului, 
iar soldaţii se adunară, să menţină ordinea în oraş. Patrulau 
în grupuri, urmărindu-i pe cei din Klan, care îşi ocupară 
locul. Veniră apoi şi negrii. Ziua de odihnă le conferise un 
plus de energie, aşa că pe la opt şi jumătate corurile se 
auzeau puternic. Căderea lui Bass dăduse noi speranţe 
celor din Klan. În plus, ştiau că incendiul fusese o lovitură 
reuşită. Acum, strigau mai tare ca de obicei. 

Pe la nouă, Noose îi convocă pe avocaţi în biroul lui. 

— Am vrut doar să vă văd că sunteţi bine, sănătoşi, zise 
el rânjind. 

— De ce nu mă pupi în cur, domnule judecător? îşi zise 
Jake în barbă, destul de tare, însă, pentru a fi auzit. 

Procurorii îngheţară. Domnul Pate tuşi. Noose se aplecă 
într-o parte, nevenindu-i să creadă: 

— Ce-aţi spus, domnule Brigance? 

— Am zis că putem să-ncepem. 

— Aşa mi s-a părut şi mie. Ce-ţi mai face funcţionarul 
juridic? 

— O să-i treacă. 

— A fost Klan-ul? 

— Da, domnule judecător. Acelaşi Klan care a încercat să 


541 


mă omoare. Acelaşi Klan care a aprins cruci în curţile 
candidaţilor la juriu. Acelaşi Klan care i-a intimidat, 
probabil, deja, şi pe cei aleşi. Da, domnule, e acelaşi Klan. 

Noose îşi scoase ochelarii: 

— Poţi susţine aceste afirmaţii? 

— Vreţi să spuneţi, dacă am declaraţii semnate şi 
legalizate, din partea membrilor Klan-ului? Nu, domnule, nu 
sunt prea cooperanţi! 

— Dacă nu poţi dovedi, mai bine las-o baltă. 

— Da, domnule judecător. 

Jake ieşi din birou trântind uşa. După câteva secunde, 
domnul Pate chemă sala la ordine şi se ridicară toţi în 
picioare. Noose salută juriul şi le promise că nu mai e mult 
până ce chinul acesta se va încheia. Nu-i zâmbi nimeni. 
Avuseseră un sfârşit de săptămână foarte plicticos, la 
Temple Inn. 

— Procuratura mai are ceva de zis? îl întrebă judecătorul 
pe Buckley. 

— Mai avem un martor, domnule judecător. 

Fu adus doctorul Rodeheaver, din camera martorilor. Se 
aşeză cu grijă pe scaun şi făcu un gest cald de salut, către 
juriu. Avea înfăţişarea unui adevărat psihiatru: costum 
negru, pantofi. Buckley veni pe podium şi zâmbi juriului. 

— Sunteţi doctorul Rodeheaver? tună el, uitându-se la 
juriu, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Acum aveţi în faţă un 
psihiatru adevărat”. 

— Da, domnule. 

Buckley puse zeci de întrebări, în legătură cu instruirea 
lui profesională. Rodeheaver era sigur pe sine, relaxat, 
pregătit şi obişnuit să depună mărturie. Vorbi pe larg 
despre experienţa pe care o avea pe plan profesional. 
Buckley îl întrebă dacă a scris articole de specialitate, iar el 
a răspuns că da. Timp de zece minute, îşi prezentă 
rezultatele cercetărilor ştiinţifice. Primise premii pentru 


542 


realizările sale atât în Mississippi, cât şi în alte state. Era 
membru al tuturor organizaţiilor pe care le menţionase 
Bass şi încă al câtorva. | se recunoscuse competenţa în 
studiile asupra creierului omenesc. Era rafinat şi sobru. 

Buckley îl prezentă ca expertul lui, iar Jake nu avu nicio 
întrebare. Procurorul îl întrebă: 

— Domnule doctor, când l-aţi examinat prima oară pe 
Carl Lee Hailey? 

Expertul se uită în notele sale. 

— Pe nouăsprezece iunie. 

— Unde l-aţi examinat? 

— În cabinetul meu de la Whitfield. 

— Cât timp l-aţi examinat? 

— Vreo două ore. 

— Cu ce scop l-aţi examinat? 

— Pentru a stabili starea lui mentală atunci, precum şi în 
momentul în care i-a omorât pe domnii Cobb şi Willard. 

— l-aţi făcut anamneza? 

— Anamneza a fost făcută de unul din asociaţii mei. Eu i- 
am verificat-o, doar. 

— Şi ce a reieşit din această investigare? 

— Nimic deosebit. Mi-a vorbit mult despre Vietnam, dar 
nimic deosebit. 

— A povestit degajat despre Vietnam? 

— Sigur că da. El a vrut s-o facă. De parcă i se spusese 
dinainte acest lucru. 

— Ce-aţi mai discutat în cadrul primei întrevederi? 

— Am abordat foarte multe subiecte: copilăria, familia, 
educaţia, slujbele avute, aproape tot. 

— V-a povestit despre violarea fiicei lui? 

— Da, cu multe detalii. II durea acest subiect, cum, de 
altfel, m-ar fi afectat şi pe mine. 

— A povestit despre ceea ce l-a determinat să-i omoare 
pe Cobb şi Willard? 


543 


— Da, am vorbit şi despre acest lucru. Eu am încercat să 
stabilesc gradul de înţelegere al inculpatului, cu privire la 
fapta sa. 

— Ce v-a spus? 

— La început, nu mare lucru. Dar, mai târziu, şi-a deschis 
inima şi mi-a povestit cum a inspectat tribunalul cu trei zile 
înainte şi cum a găsit încă de atunci un loc potrivit de 
pândă. 

— Dar despre omorul propriu-zis? 

— Nu s-a exprimat în această privinţă. Mi-a spus că nu-şi 
prea aminteşte, dar eu nu cred. 

Jake sări în picioare. 

— Mă opun! Martorul trebuie să spună ceea ce ştie, nu ce 
crede, nici să facă speculaţii. 

— Se admite. Vă rog să continuaţi, domnule Buckley. 

— Ce altceva aţi mai constatat, în legătură cu starea lui 
sufletească, cu atitudinea şi cu felul său de a vorbi? 

Rodeheaver îşi încrucişă picioarele şi începu să se legene 
uşor. Îşi încruntă sprâncenele, în semn că gândeşte adânc. 

— La început, n-a prea avut încredere în mine şi se ferea 
să mă privească în ochi. Îmi răspundea scurt la întrebări. 
Nu se simţea în largul său, pentru că era păzit şi, uneori, 
avea cătuşe la mâini. Dar mai târziu şi-a deschis sufletul şi 
a vorbit degajat aproape despre tot. A refuzat să răspundă 
la câteva întrebări, dar altfel aş putea spune că a colaborat 
foarte bine. 

— Când şi unde l-aţi examinat din nou? 

— A doua zi în acelaşi loc. 

— În ce stare era şi ce atitudine a avut? 

— Aproape la fel ca în ziua precedentă. La început, 
distant, în final, deschis. A vorbit, în general, despre 
aceleaşi subiecte ca în ziua precedentă. 

— Cât a durat această examinare? 

— Aproximativ, patru ore. 


544 


Buckley se uită în actele sale, apoi îi şopti ceva lui 
Musgrove, care aprobă. 

— Aşadar, domnule doctor, aţi putea să daţi un 
diagnostic în legătură cu starea psihică a inculpatului, în 
urma examenului efectuat în zilele de nouăsprezece şi 
douăzeci iunie? 

— Da, domnule. 

— Şi care este diagnosticul? 

— În nouăsprezece şi douăzeci iunie, domnul Hailey 
părea perfect normal. 

— vă mulţumesc. Acum, pe baza examenului făcut, aţi 
putea stabili starea lui mentală în ziua omorului? 

— Da. 

— Şi care era aceea? 

— În momentul acela a fost perfect normal. 

— Pe ce vă bazaţi aserţiunea? 

Rodeheaver se întoarse spre juriu şi deveni profesoral. 

— Trebuie stabilit nivelul de premeditare implicată în 
acest caz. Bineînţeles, a avut un motiv pentru a acţiona. Şi, 
ca să fiu înţeles, domnul Hailey şi-a plănuit cu atenţie fapta. 

— Domnule doctor, cunoaşteţi regula M'Naghten, ca test 
pentru stabilirea iresponsabilităţii criminale? 

— Desigur. 

— Şi ştiţi că un alt psihiatru, domnul doctor Bass, a 
comunicat juriului că inculpatul nu era în stare să 
deosebească răul de bine şi, ca urmare, nu e capabil să 
înţeleagă natura faptelor sale? 

— Da, ştiu. 

— Sunteţi de acord cu mărturia aceea? 

— Nu. O găsesc tendenţioasă şi, personal, mă simt jignit. 
Domnul Hailey însuşi a depus mărturie că şi-a plănuit 
acţiunea. Deci, a admis că situaţia lui mentală în acel 
moment nu l-a împiedicat să gândească. Acest lucru se 
numeşte premeditare, în orice tratat de medicină şi de 


545 


drept. N-am auzit niciodată spunându-se, despre cineva 
care plănuieşte o crimă, şi recunoaşte că aşa a făcut, că a 
fost inconştient. E absurd. 

În momentul acela, Jake fu convins că era absurd. 
Rodeheaver avea credibilitate. Jake se gândi la Bass şi 
înjură în gând. 

Lucien stătea lângă negri şi aproba fiecare cuvânt al lui 
Rodehevear. În comparaţie cu prietenul lui, era infinit mai 
credibil. Sisco încerca să-i prindă privirea, dar Lucien i-o 
evita sistematic. Mesagerul nu-l sunase luni dimineaţă, aşa 
cum îi spusese. Un gest afirmativ din partea bătrânului 
avocat ar fi însemnat încheierea târgului. Sisco ştia regula 
şi aştepta un răspuns. Dar nu-l primi. Lucien voia să discute 
mai întâi cu Jake. 

— Aşadar, domnule doctor, în urma examinării, aveţi 
vreo opinie în legătură cu disponibilitatea inculpatului de a 
deosebi răul de bine? 

— Da, am. 

— Şi care e această opinie? 

— Că starea mentală era normală şi că ştia să 
deosebească răul de bine. 

— Dar în legătură cu capacitatea de înţelegere a faptelor 
sale, aveţi vreo părere? 

— Da. 

— Şi ce părere aveţi? 

— Că a înţeles foarte bine ce a făcut. 

Buckley îşi strânse hârtiile şi se înclină politicos. 

— Vă mulţumesc domnule doctor. Nu mai am întrebări. 

— Domnule Brigance, aveţi de întrebat ceva? zise Noose. 

— Da. 

— Mi-am închipuit. Să luăm, un sfert de oră, pauză. 

Jake nu îl băgă în seamă pe Carl Lee şi alergă pe scări, în 
biblioteca de la etajul trei. Acolo îl aştepta Harry Rex, 
zâmbind. 


546 


— Fii liniştit, Jake. Am sunat la toate ziarele din Carolina 
de Nord şi n-a apărut nimic despre casă. Nici despre Row 
Ark. Carla nu ştie nimic. 

— Minunat! Îţi mulţumesc, Harry Rex. 

— Pentru puţin. Uite ce-i, Jake. Nu-mi face plăcere să 
aduc discuţia despre asta, dar trebuie. 

— Spune repede. 

— Ştii bine că-l urăsc pe Buckley. Mai mult chiar decât 
tine. Dar cu Musgrove mă înţeleg. Aş putea să vorbesc cu 
el, şi să încerce cumva să exploreze posibilitatea unei 
pledoarii la înţelegere. 

— Nu! 

— Ascultă, Jake. Omul tău mai are aproximativ patruzeci 
şi opt de ore până va fi condamnat la moarte. Dacă vorbesc 
cu Musgrove, i-am putea comuta pedeapsa în închisoare pe 
viaţă. l-ai salva, în felul acesta, viaţa. Dacă nu pricepi, 
înseamnă că eşti orb, prietene. 

— De ce să accepte Buckley un târg? Ne are, doar, la 
degetul mic. 

— Poate că nu acceptă. Dar lasă-mă, măcar, să încerc. 

— Nici să nu te gândeşti, Harry Rex. 

Rodeheaver se întoarse la locul lui. Jake se uită la el şi se 
gândea că, în toată cariera lui, nu ieşise niciodată 
învingător în lupta cu un expert. Aşa că nu avea de gând să 
se contrazică nici cu acesta. 

— Domnule doctor, psihiatria se ocupă de studiul minţii 
omeneşti, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi nu este o ştiinţă exactă, nu-i aşa? 

— Corect. 

— Dumneavoastră puteţi examina o persoană şi să 
trageţi o concluzie, care poate să fie diferită de a altui 
psihiatru, nu-i aşa? 

— Da, e posibil. 


547 


— De fapt, zece psihiatri pot da zece verdicte diferite, nu- 
i aşa? 

— E puţin probabil. 

— Dar posibil, nu-i aşa, domnule doctor? 

— Da. La fel ca în cazul opiniilor legale. 

— Dar acum nu discutăm despre lege. 

— Aşa e. 

— Adevărul este că, în multe cazuri, psihiatria nu ne 
poate spune cu exactitate ce probleme mentale are 
persoana. 

— Adevărat. 

— Şi psihiatrii se contrazic adesea, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. 

— Dumneavoastră pentru cine lucraţi, domnule doctor? 

— Pentru statul Mississippi. 

— De când? 

— De unsprezece ani. 

— Şi cine îl acuză pe domnul Hailey? 

— Procuratura statului Mississippi. 

— In cei unsprezece ani, de câte ori aţi depus mărturie, 
pentru stabilirea iresponsabilităţii? 

Rodeheaver se gândi un moment. 

— Cred că acesta este al patruzeci şi treilea proces. 

Jake se uită în hârtiile lui, apoi zâmbi maliţios, privindu-l 
pe doctor. 

— Sunteţi sigur că nu e al patruzeci şi şaselea? 

— S-ar putea. Nu ştiu exact. 

Sala amuţi. Buckley şi Musgrove se prefăceau că 
răsfoiesc dosarele, dar îşi îndreptară atenţia asupra 
martorului. 

— Deci, aţi depus mărturie, pentru procuratură, de 
patruzeci şi şase de ori? 

— Dacă aşa spuneţi dumneavoastră! 

— Şi, de patruzeci şi şase de ori, aţi spus că acuzatul nu 


548 


e iresponsabil, din punctul de vedere legal? 

— Nu sunt sigur. 

— S-o spunem mai clar de patruzeci şi şase de ori aţi 
stabilit că acuzatul nu era nebun. Corect? 

Rodeheaver se foi o clipă şi în priviri îi apăru o undă de 
îngrijorare. 

— Nu sunt sigur. 

— N-aţi văzut niciodată un acuzat iresponsabil, din 
punctul de vedere legal, nu-i aşa, domnule doctor? 

— Ba da, am văzut. 

— Bine, atunci să ne spuneţi numele acelui acuzat şi 
locul în care a fost judecat? 

Buckley se ridică şi îşi încheie haina. 

— Onorată instanţă, procuratura se opune acestor 
întrebări. Domnul doctor nu e obligat să-şi amintească 
numele şi locurile proceselor în care a apărut ca martor. 

— Se respinge. Staţi jos. Vă rog să răspundeţi la 
întrebare, domnule doctor. 

Rodeheaver inspiră adânc şi se uită în tavan. Jake aruncă 
o privire spre juriu. Aşteptau atenţi răspunsul. 

— Nu-mi amintesc, răspunse el, într-un târziu. 

Jake ridică un teanc de hârtii, pe care le flutură în faţa 
martorului. 

— Oare, nu vă puteţi aminti, din cauză că, în toţi aceşti 
unsprezece ani, nu aţi depus niciodată mărturie în favoarea 
acuzatului? 

— Sincer, nu-mi amintesc. 

— Cinstit, atunci. Vă puteţi aminti de vreun proces în 
care acuzatul să fi fost găsit iresponsabil? 

— Sunt sigur că au fost câteva. 

— Da, sau nu, domnule doctor? 

Doctorul îi aruncă o privire fugară procurorului. 

— Nu. Memoria îmi joacă o festă. Nu-mi amintesc de 
niciunul. 


549 


Jake se îndreptă încet spre masa apărării şi luă un dosar 
gros. 

— Domnule doctor, vă amintiţi că aţi depus mărturie în 
procesul unui cetăţean numit Danny Booker, din comitatul 
Memurphy, în decembrie 1975? 

— Da, îmi amintesc de cazul acesta. 

— Şi aţi depus mărturie că nu era iresponsabil, din 
punctul de vedere legal, nu-i aşa? 

— Corect. 

— Vă mai amintiţi câţi psihiatri au depus mărturie, 
atunci, pentru el? 

— Exact, nu. Erau mai mulţi. 

— Dar numele Noel McClacky, MD; O. G. Meguire, MD şi 
Lou Watson, MD, vă spun ceva? 


— Da. 

— Sunt cu toţii psihiatri, nu-i aşa? 
— Da. 

— Şi sunt cu toţii calificaţi, nu-i aşa? 
— Da. 


— Şi ei toţi l-au examinat pe domnul Booker şi şi-au 
exprimat părerea că bietul om era nebun, nu-i aşa? 

— Corect. 

— lar dumneavoastră aţi spus că era sănătos. 

— Corect. 

— Câţi medici au fost de părerea dumneavoastră? 

— După câte îmi amintesc, niciunul. 

— Prin urmare, aţi fost unu contra trei. 

— Da, dar eu sunt convins şi acum că aveam dreptate. 

— Inţeleg. Ce-a făcut juriul atunci? 

— L-au găsit nevinovat, pe motive de iresponsabilitate. 

— vă mulţumesc. Aşadar, domnule doctor Rodeheaver, 
dumneavoastră sunteţi şeful psihiatrilor, la Whitfield, nu-i 
aşa? 

— Da. 


550 


— Sunteţi direct sau indirect responsabil de tratamentul 
fiecărui pacient de acolo? 

— Sunt direct responsabil, domnule Brigance. Chiar dacă 
nu văd personal fiecare pacient, ceilalţi medici acţionează 
sub supravegherea mea. 

— vă mulţumesc. Domnule doctor, unde se află astăzi 
Danny Booker? 

Rodeheaver îi aruncă lui Buckley o privire disperată, pe 
care însă o mască imediat într-un zâmbet cald, adresat 
juriului. Ezită vreo câteva secunde. 

— E la Whitfield, nu-i aşa? întrebă Jake, lăsându-se clar să 
se înţeleagă că răspunsul era da. 

— Cred că da, zise Rodeheaver. 

— Deci, se află în îngrijirea dumneavoastră directă. 

— Presupun. 

— Şi ce diagnostic are? 

— Nu ştiu exact. Am atâţia pacienţi doar. 

— Schizofrenie paranoidă? 

— Posibil. 

Jake se întoarse la bară. Ridică vocea. 

— Şi acum, domnule doctor, vreau să fie clar pentru juriu, 
în 1975, dumneavoastră aţi depus mărturie că Danny 
Booker era sănătos, din punctul de vedere legal, şi că a 
înţeles exact ce face atunci când a comis crima, iar juriul nu 
a fost de acord cu dumneavoastră şi l-a găsit nevinovat. De 
atunci, este pacient al spitalului din Whitfield sub 
supravegherea dumneavoastră şi e tratat de schizofrenie 
paranoidă. Corect? 

Expresia de pe faţa lui Rodeheaver confirmă acest lucru. 

Jake mai luă o hârtie şi păru că o citeşte. 

— Vă amintiţi de procesul unui om pe nume Adam Couch, 
din comitatul Dupree, care a avut loc în mai 1977? 

— Îmi amintesc. 

— Era vorba de un viol. 


551 


— Da. 

— Şi dumneavoastră aţi depus mărturie, din partea 
procuraturii, împotriva domnului Couch? 

— Corect. 

— Şi aţi spus juriului că e sănătos? 

— Da. 

— Ţineţi minte câţi doctori au depus mărturie că este un 
om extrem de bolnav, că, din punctul de vedere legal, era 
iresponsabil? 

— Au fost vreo câţiva. 

— Aţi auzit de următorii doctori: Felix Peny, Gene 
Shumate şi Hobny Wicker? 

— Da. 

— Sunt psihiatri? 

— Da. 

— Şi au depus mărturie pentru domnul Couch, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi-au afirmat cu toţii că, din punctul de vedere legal, 
era iresponsabil? 

— Aşa au spus. 

— lar dumneavoastră aţi fost singurul medic de altă 
părere? 

— Da, după câte-mi amintesc. 

— Şi juriul ce-a făcut, domnule doctor? 

— L-a găsit nevinovat. 

— Pe motive de iresponsabilitate? 

— Da. 

— Unde se află acum domnul Couch? 

— Cred că e la Whitfield. 

— De când? 

— Cred că de la proces. 

— Înţeleg. Admiteţi în spital pacienţi sănătoşi, dacă se 
poate spune aşa? 

Rodeheaver începu să fiarbă. Se uita la avocatul lui, 


552 


avocatul poporului, ca şi cum i-ar fi spus că s-a săturat şi că 
ar trebui să facă ceva să se termine o dată. 

Jake mai luă nişte hârtii. 

— Domnule doctor, vă amintiţi de procesul numitului 
Buddy Wooddall din comitatul Cleburne, din mai 1979? 

— Da, sigur. 

— Omor, nu-i aşa? 

— Da. 

— Aţi depus mărturie ca expert în psihiatrie şi aţi spus că 
nu e nebun? 

— Da. 

— Vă amintiţi câţi psihiatri l-au mai consultat? 

— Mi se pare că erau cinci. 

— Exact, domnule doctor. Cinci la unu. Ce verdict a dat 
juriul? 

Mânia creştea pe chipul lui Rodeheaver. Înțeleptul bunic- 
profesor începu să-şi piardă firea. 

— A fost găsit nevinovat, pe motive de iresponsabilitate. 

— Cum vă explicaţi asta, domnule doctor? 

— Nu trebuie să ai totdeauna încredere în decizia juriului, 
izbucni el, apoi îşi reveni şi încercă să zâmbească. Jake se 
uita la el cu o expresie răutăcioasă, apoi îi privi pe jurati, îşi 
încrucişă braţele, aşteptând puţin, pentru ca vorbele sale 
să-şi facă efectul. 

— Puteţi să continuaţi, domnule Brigance, zise Noose, 
într-un târziu. 

Jake se uită calm prin hârtii, le strânse şi rosti: 

— Cred că am auzit destule de la martorul acesta, 
domnule judecător. 

— Mai aveţi întrebări, domnule Buckley? 

— Nu, domnule. Procuratura se abţine. 

Noose se adresă juriului: 

— Doamnelor şi domnilor, procesul e pe sfârşite. Nu mai 
avem niciun martor. Mă voi întâlni acum cu avocaţii, pentru 


553 


a pune la punct unele detalii, apoi vom asculta pledoariile 
finale. Aceasta se va întâmpla la ora două şi va dura vreo 
două ore. Dacă nu ajungeţi să daţi astăzi un verdict, atunci 
vă veţi retrage şi îl veţi da mâine. Acum, facem o pauză. Ne 
vedem la ora două. 

Carl Lee se aplecă şi se adresă pentru prima oară, după 
atâtea zile, avocatului său: 

— L-ai cam pus cu botul pe labe, Jake. 

— Şi asta nu-i nimic. Stai să auzi pledoaria finală. 

Jake îl evită pe Harry Rex şi plecă la Karaway. Casa 
copilăriei sale era o clădire veche din mijlocul oraşului, 
înconjurată de arţari, de ulmi şi de stejari bătrâni, care 
ţineau răcoare, indiferent de arşiţa verii. În spate, dincolo 
de copaci, era un câmp ce se întindea până la poalele unui 
deal. Intr-un colţ, se afla o curticică pentru păsări. Aici, Jake 
făcuse primii paşi, mersese pentru prima oară cu bicicleta 
şi se jucase cu mingea. Sub un stejar de la marginea 
câmpului îşi îngropase trei câini, un raton, un iepuraş şi 
nişte bobocei de rață. Lângă micul cimitir, zăcea un cauciuc 
de la un Buick, model '54. 

Casa fusese încuiată şi părăsită de două luni. Un copil din 
vecini tăia iarba şi aranja gazonul din faţă. Jake venea să 
controleze lucrurile o dată pe săptămână. Părinţii lui 
plecaseră undeva, în Canada, pe timpul verii. Şi-ar fi dorit 
să fie cu ei. 

Descuie uşa şi urcă în camera lui de la etaj. Era 
neschimbată. Pereţii rămăseseră împodobiţi cu fotografii 
făcute împreună cu echipa, cu trofee, cu postere de-ale lui 
Pete Rose, Archie Manning şi Hank Aaron. Deasupra 
dulapului atârna un şir de mănuşi de baseball. Pe scrin, era 
o cască. Mama lui o mai ştergea şi acum, săptămânal, de 
praf. O dată îi spusese că, de câte ori intra în cameră, se 
aştepta să-l găsească acolo, făcându-şi temele. Atunci se 
uita prin albumele sale, cu ochii înlăcrimaţi. 


554 


Se gândi la camera Hannei, plină de animale de puf, cu 
pereţii tapetaţi şi i se puse un nod în gât. 

Se uită pe fereastră şi se văzu legănându-se pe roata 
aceea de lângă mormintele câinilor. Îşi aminti de fiecare 
„procesiune” funerară şi de promisiunile tatălui său că-i va 
cumpăra alt câine. Se gândi la Hanna şi la Max şi ochii 
începură să-i lăcrimeze. 

Patul i se păru tare mic, acum. Îşi scoase pantofii şi se 
întinse. Din tavan atârna o cască de fotbal. Mustangii din 
Karaway. Inscrisese de şapte ori în cinci meciuri. Avea totul 
filmat, undeva, într-un raft de bibliotecă. Simti o durere 
ascuţită în stomac. 

Se sculă şi îşi aranjă hârtiile cu grijă pe scrin. Erau notele 
sale, nu ale lui Lucien. Apoi se studie în oglindă. 

Se adresă juriului. Incepu cu clarificarea celui mai sensibil 
punct: doctorul Bass. Îşi ceru iertare. Avocatul intră în sala 
de judecată şi se trezeşte deodată în faţa unui juriu străin, 
căruia nu-i poate oferi decât sinceritatea lui absolută. lar 
dacă ceea ce spune nu e credibil, atunci îşi compromite 
clientul. li rugă să-l creadă că, niciodată, nu se gândise să 
aducă în faţa lor un martor cu antecedente penale. Le 
spuse că nu ştiuse de condamnarea lui Bass, jură chiar, 
ridicând mâna dreaptă. Lumea e plină de psihiatri şi i-ar fi 
fost uşor să găsească altul, dacă ar fi ştiut că Bass avusese 
probleme. Îi părea tare rău. 

Şi-acum, în legătură cu doctorul. În urmă cu treizeci de 
ani, acesta avusese o legătură sentimentală cu o fată sub 
optsprezece ani, în Texas. Oare asta însemna că, acum, la 
proces, minţise? Că se puteau îndoi de competenţa lui 
profesională? Le ceru să-l judece cinstit pe Bass şi pe 
pacientul acestuia. Oricum, el nu ştia nimic despre trecutul 
doctorului. 

Dar ar fi vrut ca juriul să afle mai multe. Să le spună ceva 
ce nu fusese menţionat aici. Fata cu care se încurcase avea 


555 


şaptesprezece ani. Mai târziu, s-au căsătorit şi au avut un 
băiat. Apoi, însărcinată a doua oară fiind, a suferit un 
accident de tren şi a pierit împreună cu fiul lor. 

— Mă opun! strigă Buckley. Domnule judecător, nu există 
acte la dosar, în acest sens. 

— Se aprobă. Domnule Brigance, vă rog să nu vă referiţi 
la lucruri care nu au acoperire. 

Jake nu îi băgă în seamă nici pe Noose, nici pe Buckley, ci 
se uita îndurerat la juriu. Continuă. În legătură cu 
Rodeheaver, se întreba dacă nu cumva şi el avusese 
vreodată o legătură cu o fată sub optsprezece ani. Ce mai 
conta asta? In tinereţe se puteau întâmpla multe, dar nu 
avea nicio importanţă pentru procesul lor. Doctorul 
prezentat de procuratură este, desigur, o personalitate, un 
specialist care tratase o mulţime de cazuri grele. Totuşi, 
când era vorba să depună mărturie în procesele penale, 
dăduse greş adesea. Mărturia lui trebuia privită cu 
precauţie. 

Juraţii îl priveau şi-i ascultau fiecare cuvânt. Nu era un 
predicator juridic ca adversarul său. Părea liniştit, sincer. 
Avea o expresie obosită, aproape suferindă. 

Lucien era treaz şi urmărea reacţiile juriului. Numai la 
Sisco nu se uita. Işi dădu seama că nu se folosise de 
însemnările lui, dar se descurca minunat. Tot ce spunea 
venea din suflet. 

Jake îşi ceru iertare pentru lipsa lui de experienţă. Nu 
avusese niciodată procese ca domnul Buckley, aşa că dacă 
mai făcuse greşeli, îi ruga să nu se lase influenţaţi, în 
atitudinea lor faţă de Carl Lee. El nu avea nicio vină. 

Avea şi el o fiică şi alţi copii nu-i va mai da Dumnezeu. El 
era singurul ei sprijin, la cei cinci anişori, într-o lume 
nebună. Deci, între el şi fetiţă se stabilise o legătură pe 
care nu o putea explica. 

Carl Lee are şi el o fiică. O cheamă Tonya. Jake le-o arătă 


556 


juraţilor, întinzând mâna. E o fetiţă de zece ani, drăguță şi 
inocentă. Dar ea, la rândul ei, nu va mai putea avea 
niciodată copii, pentru că... 

— Mă opun! zise Buckley, fără să mai ţipe. 

— Se acceptă, rosti Noose. 

Jake îi ignoră din nou. Vorbi despre viol şi explică de ce 
era mai rău decât crima. Prin omor, victima dispare şi nu 
mai e obligată să sufere. Durerea e a familiei. Dar violul e 
mult mai rău. Victima are o viaţă întreagă înainte, timp în 
care nu va înceta să se întrebe, să încerce să înţeleagă de 
ce agresorii ei mai sunt în libertate. În fiece oră din zi şi din 
noapte se va gândi la ceea ce i s-a întâmplat. Amintirea nu 
se estompează niciodată. 

Probabil, cea mai mare crimă o constituie violarea 
brutală a unui copil. Când lucrul acesta i se întâmplă unei 
femei, aceasta înţelege, cel puţin, de ce. Dar un copil? 
Presupuneţi că sunteţi părinţii unui astfel de minor. Cum aţi 
putea să-i explicaţi ce i s-a-ntâmplat? 

— Mă opun. 

— Se acceptă. Vă rog să nu luaţi în considerare aceste 
aserţiuni. 

Dar Jake nu pierdu ocazia. Hai să presupunem, zise el, că 
aţi fi veterani din războiul din Vietnam, familiarizați cu 
mitralierele M-16 şi că fiica v-ar fi fost violată, apoi 
internată în spital, între viaţă şi moarte. lar după câteva zile 
violatorul ar fi prins şi l-aţi vedea la trei paşi de 
dumneavoastră, în tribunal. Ce-aţi face dacă aţi avea la 
dispoziţie o mitralieră M-16? 

Domnul Buckley v-a spus cum ar fi procedat: ar suferi 
pentru fetiţa lui, ar întoarce şi celălalt obraz şi ar aştepta ca 
justiţia să ia o hotărâre. Ar spera că ticălosul va fi trimis la 
Parchman, de unde nu va mai scăpa niciodată. Aşa ar face 
domnul procuror şi pentru asta ar fi admirat. Ce suflet 
iertător şi înţelegător! Dar cum ar proceda un tată obişnuit? 


557 


El însuşi, ce-ar face, dacă ar avea un M-16 în mână? 
Bineînţeles că le-ar zbura creierii! 

Era simplu. Se făcea, în felul acesta, dreptate. 

Jake se opri, ca să bea o gură de apă, apoi schimbă 
placa. Atitudinea umilă, îndurerată, fu înlocuită de 
indignare. Vorbi despre Cobb şi Willard. Ei erau cei care 
începuseră acest şir de necazuri. Pentru vieţile lor se 
zbătea procuratura. Dar cine le va simţi lipsa, în afară de 
mamele lor? Violatori de copii! Traficanţi de droguri! Va 
suferi, oare, societatea, pentru că au dispărut? Nu era 
viaţa, aici, în comitatul Ford, mai sigură, fără ei? Copiii sunt 
mai feriţi de pericolul violului, acum. Toţi părinţii pot răsufla 
uşuraţi. Carl Lee merita o medalie sau, cel puţin, un ropot 
aplauze, pentru că e un erou. Aşa a spus şi Looney. 
Premiaţi-l şi trimiteţi-l acasă, la familie. Le mai spuse să-l 
ierte, aşa cum o făcuse şi polițistul fără picior. Le ceru să 
dea curs dorinţei lui Looney. 

Vocea îi deveni mai calmă şi anunţă că se apropie de 
sfârşit. Voia să le rămână în minte o singură imagine: aceea 
a unei fetiţe legate de doi arbori, cu picioarele desfăcute, 
plină de sânge şi bătută, privind disperată în pădure şi 
părându-i-se că vede pe cineva, apropiindu-se. Era tatăl ei, 
alergând s-o salveze. Îl vedea în visurile ei când se afla la 
ananghie. L-a strigat şi atunci, dar a dispărut. Acum, avea 
la fel de mare nevoie de el, ca şi atunci. Îi ruga să nu i-l ia. 
Ea îşi aştepta tatăl acolo, în primul rând. Trebuia să fie lăsat 
să se întoarcă la familia lui. 

În sală se făcuse linişte, în vreme ce Jake se aşeză lângă 
clientul său. Se uită la juriu şi o văzu pe Wanda Womack 
cum îşi ştergea, pe furiş, o lacrimă. Pentru prima oară în 
ultimele două zile, simţi o licărire de speranţă. 

La patru, Noose îşi luă rămas-bun de la juriu, nu înainte, 
însă, de a le spune că au timp să delibereze până la şase, 
poate chiar şapte, iar dacă nu se ajungea la un verdict, 


558 


şedinţa se amâna până marţi, la ora nouă. Oamenii ieşiră 
încet. Judecătorul se retrase până la şase şi-i sfătui pe 
avocaţi să nu plece prea departe sau să-şi lase numerele de 
telefon la secretariat. 

Spectatorii îşi păstraseră locurile şi vorbeau liniştiţi. Lui 
Carl Lee i se dădu voie să stea în primul rând, alături de 
familia lui. Buckley şi Musgrove aşteptau în biroul lui Noose. 
Harry Rex, Lucien şi Jake plecară „să mănânce”. Nimeni nu 
se aştepta la un verdict rapid. 

Aprodul îi încuiase pe juraţi în camera lor specială şi le 
spuse rezervelor să ia loc într-un hol micuţ. Barry Acker fu 
ales conducătorul juriului. Toţi stăteau în jurul a două 
măsuţe, aşteptând neliniştiţi. 

— Vă propun să facem o repetiţie pentru votare, zise 
Acker. Ca să vedem cum stăm. Aveţi ceva împotriva acestui 
lucru? 

Nimeni nu protestă. 

— Votaţi „vinovat”, „nevinovat” sau „încă nu m-am 
decis”. Puteţi, pentru moment, să vă abţineţi. 

— Reba Betts. 

— Nu m-am decis. 

— Bernice Toole. 

— Vinovat. 

— Carol Corman. 

— Vinovat. 

— Donna Lou Peck. 

— Nu m-am decis. 

— Sue Williams. 

— Mă abtin. 

— Jo Ann Gates. 

— Vinovat. 

— Rita Mae Plunk. 

— Vinovat. 

— Frances McGowan. 


559 


— Vinovat. 

— Wanda Womack. 

— Nu m-am decis. 

— Eula Dell Yates. 

— Deocamdată, nu m-am decis. Vreau să discutăm. 

— Vom discuta. Clyde Sisco. 

— Nu m-am decis. 

— Deci aţi votat unsprezece. Eu sunt Barry Acker şi 
verdictul meu este „nevinovat”. Aceasta înseamnă cinci 
„Vinovat”, cinci „nu m-am decis”, o abţinere de moment şi 
un „nevinovat”. Se pare că mai avem de lucru. 

Începură să cerceteze documentele, fotografiile şi 
amprentele. La şase îl informară pe judecător că nu 
reuşiseră să dea un verdict. Le era foame şi voiau să se 
retragă. Şedinţa fu amânată pentru a doua zi la ora nouă. 


560 


41 


Stăteau de ore întregi pe terasă, fără să vorbească prea 
mult, privind oraşul de la picioarele lor şi apărându-se de 
țânțari. Se făcuse din nou foarte cald. Aerul umed le lipea 
cămăşile de trupuri. Sallie vru să le dea de mâncare, dar 
Lucien ceru whisky, iar Jake Coors. Din când în când, Nesbit 
venea pe terasă şi aducea bere rece, fără să scoată niciun 
cuvânt. Sallie scoase capul pe uşă, oferindu-se pentru 
ultima oară să le dea de mâncare. Amândoi refuzară. 

— Jake, am primit un telefon în după-amiaza aceasta. 
Clyde Sisco vrea douăzeci şi cinci de mii, ca să influenţeze 
juriul, şi cincizeci pentru obţinerea achitării. 

Avocatul dădu din cap. 

— Inainte de a spune „nu”, ascultă-mă. Ştie că nu e sigur 
că va obţine achitarea, dar poate să blocheze juriul. Ajunge 
să se opună de unul singur. Asta înseamnă douăzeci şi cinci 
de mii. E mult, dar ştii bine că am bani. Plătesc eu şi mi-i 
dai tu înapoi în câţiva ani. Nu-mi fac griji! Ştii că mie nu-mi 
pasă de bani. Dacă aş fi în locul tău, aş accepta imediat. 

— Eşti nebun, Lucien. 

— Bineînţeles! Da' nici cu tine nu mi-e ruşine. Oricum, 
profesiunea te va înnebuni, până la urmă. Uită-te ce ţi-a 
făcut procesul ăsta. Nu mai ai casă, nu mai ai masă. În 
schimb, bei de stingi. 


561 


— Da, dar n-am încălcat încă principiile etice. 

— Puțin îmi pasă de etică, de morală şi de conştiinţă. Dar 
am câştigat totdeauna, mai mult decât oricine de pe-aici. 

— Asta se numeşte corupţie, Lucien. 

— Bănuiesc că tu crezi că Buckley nu e corupt. Ar minţi, 
ar da mită şi-ar fura, numai să câştige acest caz. Nu-şi face 
el probleme cu etica şi cu părerea celorlalţi. N-are treabă cu 
morala. Singurul lucru care îl preocupă e să câştige! Şi ai 
şansa unică să-l baţi pe teren propriu. Eu nu m-aş da în 
lături, Jake. 

— Nici să nu-ţi treacă prin minte, Lucien. Te rog foarte 
mult. 

Trecu o oră, fără ca vreunul din ei să mai scoată vreun 
cuvânt. Încet-încet luminile oraşului pieriră pe rând. În 
întuneric, se auzea sforăitul lui Nesbit. Sallie aduse de băut 
pentru ultima oară şi le spuse noapte bună. 

— Asta-i partea cea mai grea: să aştepţi ca doisprezece 
oameni obişnuiţi să dea un sens luptei de până acum. 

— E un sistem tâmpit, nu-i aşa? 

— Da, este. Dar, de obicei, merge. Juriul are dreptate în 
nouăzeci la sută din cazuri. 

— Nu prea mă simt tare pe poziţie. Aştept un miracol. 

— Jake, fiule, miracolul acesta se va petrece mâine. 

— Mâine? 

— Da. Mâine-dimineaţă, devreme. 

— Vrei să-mi explici? 

— Jake, mâine pe la amiază, în scuar se vor afla peste 
zece mii de negri. 

— De ce? 

— Ca să strige „Eliberaţi-l pe Carl Lee!” Ca să bage 
spaima-n toţi şi să intimideze juriul. Vor fi atât de mulţi 
negri, încât albii se vor ascunde pe unde pot. Guvernatorul 
va fi nevoit să trimită şi mai multe trupe. 

— De unde ştii? 


562 


— Pentru că eu am pus la cale totul. 

— Tu? 

— Ascultă, Jake. În primii mei ani de practică, cunoşteam 
fiecare predicator negru din cincisprezece comitate. Mă 
rugam împreună cu ei, mărşăluiam şi cântam. Ei îmi 
trimiteau clienţi, eu le dădeam bani. Eram singurul avocat 
radical alb din Mississippi. Erau oamenii mei. Acum, am dat 
câteva telefoane. Vor începe să sosească mâine-dimineaţă. 
Pe la amiază, n-o să mai ai loc de negri. 

— De unde vor veni? 

— De peste tot. Ştii bine că negrilor le place să 
protesteze şi să facă marşuri. Pentru ei, va fi 
nemaipomenit. Abia aşteaptă! 

— Eşti nebun, Lucien. Prietenul meu nebun. 

— Vei câştiga, puştiule. 

În camera 163, Barry Acker şi Clyde Sisco îşi terminaseră 
ultima partidă de gin rummy şi se pregăteau de culcare. 
Acker făcu rost de câteva monede şi spuse că voia să bea o 
cola. Sisco răspunse că lui nu îi e sete. 

Acker trecu, în vârful picioarelor, pe lângă gardianul 
adormit. Automatul nu funcţiona însă, aşa că deschise uşa 
uşor şi urcă la etajul al doilea. Introduse monedele şi primi 
o cutie de coca-cola dietetică. Se aplecă să o ia, când se 
simţi trântit de două siluete care apăruseră din întuneric. Il 
târâră într-un colţ mai întunecat. 

— Tu eşti Barry Acker? întrebă cel mai înalt, printre dinţi. 

— Da! Lăsaţi-mă în pace! 

Acker încercă să se elibereze, dar agresorul îl luă de 
beregată şi îl împinse în perete. Cu mâna cealaltă scoase 
un cuţit de vânătoare şi i-l puse sub nas. 

— Ascultă-mă bine! şuieră agresorul. Ştim că eşti 
căsătorit şi că locuieşti pe Forrest Drive, la 1161. Mai ştim 
şi că ai trei copii care se joacă şi merg la o şcoală pe care o 
cunoaştem. Soţia ta lucrează la bancă. 


563 


Lui Acker i se muiară picioarele. 

— Dacă negrul ăsta scapă, o să-ţi pară rău, şi ţie şi 
familiei tale. Te vom urmări ani de zile. 

ÎI trânti la pământ. 

— Dacă sufli un cuvânt cuiva, îţi terminăm un copil. Ai 
înţeles? 

Cei doi dispărură. Acker inspiră adânc. Rămase acolo, în 
întuneric, prea speriat ca să mai poată mişca. 


564 


42 


Credincioşii se strânseră cu sutele pe la bisericuţele 
negrilor şi aduseră cu ei coşuri pline cu mâncare, scaune 
pliante pentru picnic, răcitoare şi căni cu apă. Lângă ei 
aşteptau zeci de autobuze şcolare şi de dubiţe ale 
comunităţii. Oamenii se salutau şi discutau despre proces. 
Săptămâni de zile analizaseră situaţia lui Carl Lee. Sosise 
timpul să dea o mână de ajutor. Erau printre ei bătrâni ieşiţi 
la pensie, dar şi familii întregi, cu căţel şi purcel. Urcară în 
autobuze şi porniră. Cântau şi se rugau. Pe drum, li se 
alăturară şi alte grupuri. La ivirea zorilor, autostrăzile erau 
pline de caravane ale pelerinilor. Când ajunseră, blocară 
toate străzile care duceau spre scuar. Parcară acolo şi 
coborâră. 

Colonelul cel gras tocmai îşi terminase micul dejun şi 
acum privea atent, din chioşcul de vară. Văzu mulţimea de 
autobuze şi de maşini care se îndreptau spre tribunal. 
Baricadele erau însă solide. Incepu să dea comenzi, iar 
soldaţii intrară în alertă. La şapte şi jumătate îl sună pe 
Ozzie şi îi spuse de invazie. Acesta sosi imediat şi stătu de 
vorbă cu Agee, care îl asigură că nu e decât un marş 
paşnic. Ozzie întrebă câţi au venit, iar reverendul îşi dădu 
cu părerea că erau mii. Mii de negri. 

Işi făcură tabăra sub stejarii bătrâni şi începură să 


565 


mişune în toate părţile, cercetând împrejurimile. Îşi 
despachetară mesele şi scaunele. Erau, într-adevăr, liniştiţi. 
Dar când se auzi primul strigăt de „Eliberaţi-l pe Carl Lee!” 
se auzi un tunet de voci care repeta lozinca. Şi încă nu era 
ora opt! 

Marţi de dimineaţă, un post de radio al negrilor din 
Memphis lansase chemarea de ajutor. Li se spusese că era 
nevoie de ei la Clanton, pentru a demonstra şi a susţine 
cauza lui Carl Lee. Toţi activiştii pentru drepturi civile şi 
politicienii negri din marele oraş porniră la drum. 

Agee preluă conducerea. Se folosi de un corn pentru a se 
face auzit. li organiza pe nou-veniţi, indicându-le locul unde 
să se aşeze. li asigură pe Ozzie şi pe colonel că totul era în 
ordine. 

Lucrurile merseră bine, până la apariţia grupului care 
reprezenta Klan-ul. Mulţi dintre negri nu erau obişnuiţi cu 
robele acelea albe şi începură să se manifeste zgomotos. 
Se apropiară strigând şi amenințând. Trupele de soldaţi 
înconjurară grupul de robe, apărându-l. Cei din Klan, de 
frică, rămaseră tăcuţi. 

Pe la opt şi jumătate, străzile oraşului erau înţesate. 
Mijloacele de transport fuseseră abandonate peste tot, într- 
o dezordine cumplită. Spre scuar continua să se scurgă un 
şuvoi de negri. Circulaţia era paralizată. Primarul îl imploră 
pe Ozzie, în pavilionul de vară, să facă ceva. În jurul lui 
colcăia o masă întunecată care vuia la unison. Şeriful îl 
întrebă pe primar dacă voia să aresteze pe cineva din faţa 
tribunalului. 

Noose parcă maşina la un service, cam la opt sute de 
metri de închisoare şi se duse la tribunal, însoţit de un grup 
de negri. Il priveau curioşi, fără însă să spună ceva. Nimeni 
nu-şi dădu seama că era o persoană oficială. Buckley şi 
Musgrove parcară pe o alee din strada Adams. Porniră 
înjurând spre scuar. Trecură pe lângă ruinele casei lui Jake, 


566 


dar nu făcură nicio remarcă. Erau prea ocupați cu 
înjurăturile. 

Greyhound-ul cu juriul însoţit de trupele de pază sosi în 
scuar pe la nouă şi douăzeci. Cei paisprezece pasageri se 
uitau prin ferestrele întunecate ale autobuzului la 
carnavalul de-afară. Nu le venea să-şi creadă ochilor. 

Domnul Pate făcu ordine în sală, iar Noose salută juriul. 
Se scuză pentru vacarmul de afară, dar nu-l putuse 
împiedica. Dacă nu aveau nimic de raportat, puteau începe 
deliberările. 

— Foarte bine. Vă puteţi retrage în camera juriului. Ne 
întâlnim la prânz. 

Juraţii se conformară. Copiii lui Hailey se aşezaseră la 
masa apărării, lângă tatăl lor. Spectatorii, de data aceasta 
în majoritate negri, începură să discute. Jake se întoarse la 
birou. 

Şeful juraţilor, Barry Acker, se aşeză în capul unei mese 
lungi şi prăfuite şi se gândi la sutele, poate miile de 
localnici care îşi făcuseră datoria în această cameră, în 
ultimul secol. Mânaria pe care o resimţise pentru că fusese 
ales în rezolvarea unui caz atât de important se risipise ca 
fumul după întâmplarea din noaptea trecută. Se întrebă câţi 
din predecesorii lui fuseseră ameninţaţi. 

Ceilalţi îşi făcură câte o cafea şi se aşezară liniştiţi în jurul 
mesei. Camera aceasta îi trezi amintiri plăcute lui Clyde 
Sisco. Data trecută când mai fusese aici, se dovedise că 
funcţia de jurat putea fi extrem de profitabilă. Savura 
gândul că va fi din nou recompensat pentru un verdict 
corect şi cinstit. Mesagerul lui nu-l contactase încă. 

— Cum aţi vrea să procedăm? întrebă şeful. Rita Mae 
Plunk era extrem de amenințătoare. Era o femeie aspră 
care locuia într-o rulotă, fără bărbat. Avea doi băieţi certaţi 
cu legea. Aceştia îşi exprimaseră deschis ura faţă de Carl 
Lee Hailey. Mae avea de spus câteva cuvinte, ca să-şi 


567 


descarce sufletul. 

— Aş vrea să iau cuvântul, îl informă ea pe Acker. 

— Bun. Atunci, să începem cu dumneata. Apoi, să vorbim 
pe rând. 

— leri, când am făcut o repetiţie de votare, am dat 
verdictul „vinovat” şi îmi menţin părerea. Nu văd cum ar 
putea cineva să facă altfel. Aş dori să-mi explicaţi şi mie, ce 
argumente aţi avea ca să votaţi în favoarea unui cioroi. 

— Să nu îndrăzneşti să mai rosteşti acest cuvânt! ţipă 
Wanda Womack. 

— Am să spun „cioroi” de câte ori vreau eu! Şi n-ai să mă 
împiedici tu s-o fac! replică Rita Mae. 

— Te rog să nu mai foloseşti cuvântul acesta, zise 
Frances Megowan. 

— Consider că îmi faci o ofensă personală, adăugă 
Wanda Womack. 

— Cioroi, cioroi, cioroi, cioroi, cioroi, cioroi! ţipă Rita Mae. 

— Potoleşte-te! făcu Clyde Sisco. 

— Doamne! zise şeful. Uite ce e, doamnă Plunk, hai să 
fim cinstiți. Fiecare dintre noi folosim acest cuvânt, 
câteodată. Unii mai mult, alţii mai puţin. Dar sunt oameni 
care îl consideră jignitor, aşa că, vă rog, nu-l mai folosiţi în 
timpul dezbaterilor. Avem destule pe cap, oricum. Sunteţi 
de acord cu această sugestie? 

Toată lumea aprobă cu excepţia doamnei Plunk. 

Se hotări să ia cuvântul Sue Williams. Era bine îmbrăcată, 
frumoasă, de vreo patruzeci de ani. Lucra la protecţia 
socială, din comitat. 

— Eu nu mi-am exprimat, ieri, votul. Dar sunt tentată să 
fiu alături de domnul Hailey. Am şi eu o fiică şi aş înnebuni 
dacă ar fi violată. Pot foarte bine să înţeleg un părinte care 
îşi pierde minţile, într-o astfel de situaţie. Aşa că sunt de 
părere că am greşi dacă l-am judeca pe domnul Hailey ca 
pe o persoană perfect raţională. 


568 


— Crezi că a fost iresponsabil, din punctul de vedere 
legal? întrebă Reba Betts, o indecisă. 

— Nu sunt sigură. Dar ştiu că nu avea cum să fie 
echilibrat, după un asemenea şoc. 

— Deci, îl crezi pe tâmpitul ăla de doctor, care a depus 
mărturie în favoarea lui? întrebă Rita Mae. 

— Da. A fost la fel de credibil ca doctorul procuraturii. 

— Mi-au plăcut cizmele lui, zise Sisco. 

Nu râse nimeni. 

— Dar e un tip cu cazier, spuse Rita Mae. A minţit şi a 
încercat să ne ducă. Nu are cum să fie de încredere. 

— S-a culcat cu o minoră, zise Clyde Sisco. Dacă asta-i o 
crimă, atunci jumătate din noi ar trebui să facem 
închisoare. 

Nici acum nu-i aprecie nimeni gluma. Clyde se hotărî să- 
şi ţină gura, pentru moment. 

— Mai târziu, s-a căsătorit cu fata, spuse Donna Lou 
Peck, altă indecisă. 

Îşi spuseră, pe rând, opiniile şi răspunseră la întrebări. 
Cei care voiau condamnarea nu mai rostiră cuvântul 
„cioroi”. Lucrurile deveniră mai clare, acum. Majoritatea 
indecişilor înclinau să dea verdictul „vinovat”. Li se părea 
că totuşi, fapta lui Carl Lee fusese premeditată. Dacă i-ar fi 
prins când îi violau fetita şi i-ar fi omorât, ar fi fost de 
înţeles. Dar el îşi plănuise fapta timp de şase zile, ceea ce 
nu putea face o minte înfierbântată. 

Wanda Womack, Sue Williams şi Clyde Sisco înclinau spre 
achitare. Ceilalţi voiau condamnarea. Barry Acker era clar 
nehotărât. 

Agee desfăşură o pânză mare albastră cu alb, pe care 
scria „Eliberaţi-l pe Carl Lee”. Cincisprezece predicatori se 
pregătiră să o poarte în fruntea marşului. Se postaseră în 
mijlocul străzii Jackson, cu faţa spre tribunal, în timp ce 
Agee dădea ordine mulţimii. Mii de negri îi urmară spre 


569 


partea vestică a scuarului, strigându-şi lozinca atât de 
cunoscută în oraş, într-un cor nesfârşit. Pe măsură ce se 
apropiau de tribunal, li se mai adăugau şi alţi participanţi. 

Mirosind pericolul, negustorii încuiară magazinele şi se 
retraseră la casele lor, în siguranţă. Işi verificară poliţele de 
asigurare, să vadă dacă erau valabile şi în caz de tulburări 
sociale. Soldaţii cei verzi se pierdură într-o mare neagră. 
Colonelul, transpirat şi nervos, ordonă trupelor sale să 
înconjoare tribunalul şi să fie ferme. În vreme ce Agee şi ai 
lui intrau pe strada Washington, Ozzie se întâlni cu un grup 
de membri ai Klan-ului. Încercă să-i convingă că lucrurile 
puteau lua o întorsătură neplăcută şi că nu le mai putea 
garanta securitatea. Le recunoscu dreptul la întrunire, dar 
le ceru, cu tact, să părăsească scuarul, înainte de a începe 
vreun necaz. Aceştia dispărură repede, fără să comenteze. 

Când negrii trecură pe sub fereastra camerei juriului, toţi 
cei doisprezece se repeziră să se uite afară. Vuietul 
continuu făcea să vibreze ferestrele. Cornul portavoce 
părea un difuzor. Jurii se uitară uluiţi la mulţimea aceea de 
negri care umpluse strada şi continua după colţ. Toţi 
cereau, prin placarde făcute de ei, eliberarea lui Carl Lee. 

— N-am ştiut că sunt atâţia cioroi în comitatul Ford, zise 
Rita Mae. 

Ceilalţi gândiră la fel. 

Buckley era furios. Se uita, împreună cu Musgrove, de la 
o fereastră de la etajul al treilea. Rumoarea de afară le 
întrerupsese conversaţia. 

— N-am ştiut că sunt atâţia negri în comitatul Ford, zise 
Musgrove. 

— Nici nu sunt. Cineva i-a asmuţit încoace. Mă întreb 
cine. 

— Probabil că Brigance. 

— Da, e posibil. E convenabil să facă circul ăsta, în vreme 
ce juriul deliberează. Sunt vreo cinci mii de negri acolo, jos. 


570 


— Cel puţin. 

Noose şi domnul Pate priveau şi ascultau din birou. 
Judecătorul nu părea fericit. Era îngrijorat pentru juriul lui. 

— Nu văd cum se vor concentra cu zgomotul acesta. 

— Şi-au ales bine momentul, nu-i aşa, domnule 
judecător? zise domnul Pate. 

— Cam aşa. 

— Nu ştiam că sunt atât de mulţi negri în comitat. 

Le luă douăzeci de minute domnului Pate şi lui Jean 
Gillespie până îi găsiră pe avocaţi şi până restabiliră 
ordinea în sală. Când toate fură aranjate, fu invitat juriul. 
Oamenii intrară şi se aşezară la locurile lor, fără să 
zâmbească. Noose îşi drese vocea: 

— Doamnelor şi domnilor, e vremea să mergem la masă. 
Sunt sigur că nu aţi terminat încă deliberările. 

Barry Acker aprobă. 

— Haideţi să luăm o pauză de prânz, până la unu şi 
jumătate, îmi dau seama că nu puteţi părăsi tribunalul, dar 
vreau să staţi la masă liniştiţi, fără să vă mai gândiţi la caz. 
Imi cer iertare pentru ceea ce se petrece afară, dar nu pot 
face nimic. În birou, Buckley se înfuriase. 

— E o nebunie, domnule judecător! în asemenea condiţii, 
juriul n-are cum să se concentreze. E clar că e o încercare 
deliberată de intimidare. 

— Nu-mi place deloc! zise Noose. 

— Cineva a pus totul la cale, domnule judecător. Se vede 
de la o poştă că e cu intenţie! strigă Buckley. 

— Nu e bine deloc, adăugă Noose. 

— Sunt gata pentru reluarea procesului. 

— Nu sunt dispus să fac aşa ceva. Tu ce spui, Jake? 

Jake rânji şi spuse: 

— Eliberaţi-l pe Carl Lee! 

— Foarte amuzant! grohăi Buckley. Probabil că tu ai 
plănuit toate astea. 


571 


— Nu. Dacă vă amintiţi, domnule Buckley, eu am încercat 
să previn o asemenea întâmplare. Am cerut mereu o 
schimbare de instanţă, încercând să vă conving că procesul 
acesta nu trebuie să aibă loc aici. Dumneavoastră l-aţi dorit 
la Clanton, domnule judecător, nu-i aşa? Sunteţi amândoi 
caraghioşi, dacă vă plângeţi acum. 

Jake rămase uimit de propria lui aroganță. Procurorul 
bombănea şi se uita pe fereastră. 

— Uită-te la ei! Negri sălbatici! Trebuie să fie vreo zece 
mii! 

În timpul prânzului, numărul lor crescu la cincisprezece 
mii. Veniseră maşini din toate părţile. Unele aveau număr 
de înmatriculare de Tennessee. Oamenii făcură autostopul 
ca să ajungă la Clanton. Agee le dădu o pauză pentru masă 
şi scuarul se calmă. 

Negrii erau liniştiţi. Îşi scoaseră alimentele din coşuri şi 
din răcitoare şi îşi împărţiră mâncarea. Se strânseră sub 
copaci, dar umbra nu ajungea pentru toată lumea. Intrară 
cu zecile în tribunal, să ia apă şi să se ducă la toaletă. Alţii 
se plimbau pe stradă, uitându-se prin vitrinele magazinelor 
închise. De teama neplăcerilor, Coffee Shop şi Tea Shoppe 
îşi ferecaseră uşile în timpul prânzului. Aşa că în faţa 
localului lui Claude se formă o coadă imensă. 

Jake, Harry Rex şi Lucien se odihneau pe balcon şi se 
amuzau privind circul din stradă. Nivelul dintr-o cană mare 
cu margaritas scădea văzând cu ochii. Din când în când se 
alăturau şi ei corului, strigând: „Eliberaţi-l pe Carl Lee!” sau 
cântând Vom fi învingători. În afară de Lucien, niciunul nu 
ştia versurile. El le învățase în vremurile de glorie din anii 
şaizeci, când lupta pentru drepturi civile şi pretindea că e 
singurul alb din tot comitatul care cunoaşte toate strofele. 
Pe atunci, se ducea chiar şi la bisericile negrilor, după ce 
într-a lui se hotărâse excluderea oamenilor de culoare. 
Totuşi, continuase să-şi plătească dările. 


572 


Din când în când, sub balcon se oprea câte o echipă de 
televiziune. Reporterii încercau să-i adreseze întrebări, dar 
Jake se prefăcea că nu-i aude, strigând în continuare: 
„Eliberaţi-l pe Carl Lee!” 

La unu şi jumătate, Agee îşi luă cornul, îşi aranjă oamenii 
şi porniră în jurul scuarului. Veneau tot mai mulţi să fi se 
alăture. 


x 


În camera juriului se lăsă o tăcere care dură mai bine de 
cincisprezece minute, după ce Reba Betts trecu de la 
„indecişi”, la „nevinovat”. Spusese că dacă ar fi violat-o un 
bărbat, i-ar fi zburat creierii, dacă ar fi avut posibilitatea. 
Scorul era acum de cinci la cinci, cu doi indecişi. Biata Eula 
Dell Yates fusese când de o parte, când de alta şi toţi erau 
conştienţi că ea va vota cu majoritatea. Izbucnise în lacrimi 
la fereastră şi fusese condusă la locul ei de Clyde Sisco. 
Voia să plece acasă. Zicea că se simte ca o prizonieră. 

Strigătele şi marşul erau în toi. Când cornul se auzi sub 
fereastră, frica ajunse la apogeu în camera juriului. Acker 
încercă să facă linişte, iar ceilalţi aşteptau impacientaţi să 
treacă valul. Dar, nu mult timp după aceea, se auziră alte 
glasuri sălbatice. Carol Corman fu prima care se interesă de 
securitatea lor. 

Cele trei ore de vacarm le distruseră complet nervii. 
Conducătorul le sugeră să schimbe subiectul şi să 
vorbească despre familiile lor. Bernice Toole, una din 
acuzatoarele moderate, le sugeră ceva la care se gândiseră 
cu toţii, dar nu avuseseră curajul să spună. 

— Hai să-i spunem judecătorului că am ajuns într-un 
punct mort. 

— O să anuleze procesul, nu-i aşa? spuse Jo Ann Gates. 

— Da, răspunse conducătorul. Şi se va judeca peste 


573 


câteva luni. Mai bine cerem o păsuire până mâine. 

Toată lumea fu de acord. Nu erau pregătiţi să renunţe. 
Eula Dell plângea încetişor. 

Pe la patru, Carl Lee se apropie de unul din geamurile 
laterale împreună cu copiii. Acţionă un buton şi fereastra se 
deschise automat spre un balconaş. Îi făcu semn poliţistului 
şi sări afară, ţinând-o pe Tonya în braţe. Mulțimea îl văzu şi 
începu să-l strige pe nume. Dădură buzna în clădire, 
dispărând de sub balcon. In fruntea demonstranţilor, Agee 
ieşi din stradă şi traversă spaţiul verde. O viermuială 
neagră de oameni năpădi locul, până sub balcon, 
împingând înainte, să-şi vadă eroul mai de-aproape. 

— Eliberaţi-l pe Carl Lee! Eliberaţi-l pe Carl Lee! Eliberaţi-l 
pe Carl Lee! 

Hailey îşi salută fanii cu gesturi largi, apoi o sărută pe 
Tonya şi îşi îmbrăţişă băieţii. Îi îndemnă şi pe ei să salute 
mulţimea. 

Jake se îndreptă, împreună cu trupa lui, spre tribunal. 
Jean Gillespie le spusese că-i aşteaptă judecătorul, la el în 
birou. Noose era tulburat. Buckley spumega. 


— Cer rejudecarea procesului! Cer  rejudecarea 
procesului! ţipa el la Noose; în momentul în care Jake intră 
pe uşă. 


— Poate vrei să zici că propui rejudecarea procesului, 
guvernatorule! Nu dai tu ordine aici! zise Jake, cu ochii 
scăpărând. 

— Du-te dracului Brigance! Tu ai pus totul la cale! Tu ai 
complotat răzmeriţa asta! Aia de-afară sunt cioroii tăi! 

— Unde-i grefiera? Vreau să se consemneze tot! ţipa şi 
Jake. 

— Domnilor, vă rog! rosti Noose. Să fim civilizaţi. 

— Domnule judecător, procuratura propune rejudecarea 
procesului, zise Buckley, ceva mai civilizat. 

— Se respinge. 


574 


— Bineee. Atunci, procuratura propune să permiteţi ca 
juriul să delibereze în altă parte. 

— Să ştii că asta-i o idee bună, spuse Noose. 

— Nu văd de ce nu s-ar duce la motel. Acolo e linişte şi 
foarte puţini ştiu unde se află. 

— Ce părere ai, Jake? 

— Nu e legal ca juriul să delibereze în altă parte decât în 
tribunal, răspunse Jake, scoțând din buzunar nişte hârtii şi 
punându-le pe birou. lată aici cazul Dubose, din 1963, 
comitatul Linwood. S-a întâmplat să se defecteze instalaţia 
de aer condiţionat, în timpul caniculei. Judecătorul local a 
permis juriului să delibereze într-o bibliotecă din oraş. În 
ciuda protestelor apărării, juriul a dat un verdict, acela de 
„Vinovat”. La apel, judecătorul de la Curtea Supremă a 
considerat decizia ilegală, din această cauză. Le-a atras 
atenţia că inculpatul trebuie judecat numai la tribunal şi că 
juriul ia decizii doar în camera destinată lui, special. 

Noose studie cazul şi îi înmână hârtiile lui Musgrove. 

— Pregăteşte sala, îi ordonă judecătorul domnului Pate. 

Cu excepţia reporterilor, acolo se aflau numai negri. 
Juraţii păreau timoraţi. 

— Bănuiesc că nu aţi ajuns încă la un verdict. 

— Aşa e, domnule judecător, răspunse conducătorul. 

— Fără a-mi da amănunte în legătură cu votarea, nu-i 
aşa că aţi ajuns într-un punct mort? 

— Am discutat şi noi acest lucru, domnule judecător şi 
am hotărât să plecăm şi să ne odihnim o noapte, iar mâine 
să încercăm din nou. Nu suntem încă în măsură să luăm o 
hotărâre. 

— Mă bucur că gândiţi astfel. Îmi cer iertare pentru 
situaţia ivită, dar, repet, eu unul nu pot face nimic. Va 
trebui să treceţi peste asta. Mai aveţi ceva? 

— Nu, domnule. 

— Foarte bine. Amânăm şedinţa pentru mâine, la ora 


575 


nouă. 

Carl Lee îl bătu pe Jake pe umăr. 

— Asta ce-nseamnă? 

— inseamnă că au ajuns într-un punct mort. S-ar putea 
să fie şase la şase, sau unsprezece la unu împotriva ta, ori 
în favoarea ta. Aşa că, stai liniştit. 

Barry Acker prinse un moment şi-i înmână lui Pate un 
bileţel pe care scria: 

„Luana, ia copiii şi du-te la mama ta. Nu spune nimănui. 
Stai acolo până se termină procesul. Fă cum îţi spun. 
Lucrurile au luat o întorsătură periculoasă. Barry.” 

— Poţi să-i dai asta soţiei mele? Numărul nostru de 
telefon e 881-0774. 

— Bineînţeles, îl asigură Pate. 


æ 


Tim Nunley, mecanic la uzinele Chevrolet, fost client de- 
al lui Jake şi un obişnuit de la Coffee Shop, stătea pe o 
canapea din cabana din mijlocul pădurii, şi bea o bere. Îi 
asculta pe camarazii lui care se îmbătaseră şi înjurau. 
Observase că, de vreo două nopţi, se cam fereau de el şi 
simţea că i se pregăteşte ceva. Era numai ochi şi urechi. 

Se ridică şi mai luă o bere. Deodată, săriră toţi asupra lui. 
Trei dintre camarazii lui îl împinseră la perete şi începură 
să-i care la pumni. Il bătură cumplit, apoi îl legară şi îl 
scoaseră afară, până în locul în care fusese uns membru al 
Klan-ului. În vreme ce îl legau de un stâlp, fu aprinsă o 
cruce. Apoi îl biciuiră, până deveni o masă de carne vie. Cei 
care stăteau pe margine văzură cu oroare cum bătăuşii 
turnară benzină pe el şi pe stâlpul de care era legat. Şeful 
lor, cel cu biciul, îi pronunţă condamnarea la moarte. Apoi, 
aruncă un chibrit aprins. Mickey Mouse fu, astfel, redus la 
tăcere. 


576 


Îşi împachetară tot ce mai aveau pe acolo şi plecară 
acasă. Mulţi nu aveau să se mai întoarcă vreodată în 
comitatul Ford. 


577 


43 


Era miercuri. Pentru prima oară, de săptămâni de zile, 
Jake dormise mai mult de opt ore. Căzuse lat pe canapeaua 
din biroul lui şi se trezise în zgomotul preparativelor 
militare, care prevesteau ceva rău. Se odihnise, dar bătăile 
inimii îi spuneau că aceasta era ziua hotărâtoare. Făcu un 
duş şi se bărbieri, apoi luă nişte întăritoare, pe care le 
cumpărase de la farmacie. Se îmbrăcă într-unul din cele 
mai elegante costume ale lui Stan Atcavage, puţin cam 
scurt şi o idee prea larg, dar, luând în consideraţie situaţia, 
mergea. Îi veni în minte dezastrul de pe strada Adams, apoi 
se gândi la Carla şi i se puse un nod în gât. Alergă după 
ziare. 

Toate  cotidianele din Memphis, Jackson şi Tupelo 
publicau aceeaşi fotografie a lui Carl Lee, stând în picioare 
în balcon, deasupra mulţimii, cu fetiţa în braţe, făcând 
semne cu mâna. Nu era nimic despre casa lui. Răsuflă 
uşurat şi, deodată, i se făcu foame. 

Dell îi sări de gât, ca un copilaş. Işi scoase şorţul şi se 
aşeză lângă el, într-un separeu din colţ. Pe măsură ce 
veneau clienţi, se apropiau şi îl băteau pe umăr. Se bucurau 
că îl vedeau din nou. Le fusese dor de el şi ţinură să-i spună 
că erau de partea lui. Comandă tot ce aveau în restaurant. 

— Ce spui, Jake, mai vin negrii ăia? întrebă Bert West. 


578 


— S-ar putea, îi răspunse el, tăind o clătită din farfurie. 

— Am auzit că vor chema şi mai mulţi, astăzi, spuse Andy 
Rennick. Toate staţiile de radio din Memphis, cele ale 
negrilor, bineînţeles, îi îndeamnă să vină la Clanton. 

„Nemaipomenit!” gândi Jake, turnându-şi Tabasco în 
ouăle jumări. 

— Cum poate suporta juriul să audă tot zgomotul ăla? 
întrebă Bert. 

— Păi, tocmai de-aia fac negrii gălăgie, ca să tulbure 
juriul. 

— Cred că sunt speriaţi. 

Jake spera din tot sufletul să fie aşa. 

— Ce-ţi face familia? întrebă Dell cald. 

— Bine, bănuiesc. Vorbesc cu Carla în fiecare seară. 

— E speriată? 

— Înspăimântată. 

— Ce ţi-au mai făcut, în ultima vreme? 

— Nimic, de duminică dimineaţă. 

— Carla ştie? 

Jake dădu din cap. 

— Mi-am închipuit. Bietul de tine! 

— Mă descurc eu cumva. Pe-aici, ce se mai vorbeşte? 

— leri, am închis localul, la prânz. Erau prea mulţi negri şi 
ne-a fost teamă de vreo încăierare. S-ar putea să procedăm 
la fel şi astăzi, dacă e cazul. Jake, ce se întâmplă dacă îl 
condamnă? 

— S-ar putea să iasă urât de tot. 

Le răspunse la tot felul de întrebări. Când îşi făcură 
apariţia străinii, Jake se scuză şi plecă. 

Nu putea decât să aştepte. Stătea pe balcon, bând cafea, 
fumând şi uitându-se la soldaţi. Se gândi la clienţii pe care îi 
avusese până atunci. Îşi imagină un birou de avocatură 
liniştit, cu o secretară zâmbitoare. Ce viaţă tihnită de 
familie avusese până atunci! Nu era făcut pentru lucruri 


579 


măreţe. 

Primul autobuz sosi la şapte şi jumătate şi fu oprit de 
soldaţi. Din el se revărsă un şuvoi de negri purtând în mâini 
scaune pliante şi coşuri cu mâncare. Se îndreptară spre 
părculeţ. 

Timp de o oră, Jake fumă privind satisfăcut cum locul se 
umplea de demonstranți gălăgioşi dar paşnici. Reverenzii 
ieşiseră cu toţii să-şi dirijeze enoriaşii şi să-i convingă pe 
Ozzie şi pe colonel că nu erau violenţi. Ozzie însă nu se lăsa 
convins, iar colonelul era nervos. Pe la nouă, străzile erau 
înţesate de demonstranți. 

— lată-i că vin! strigă Agee în microfon. 

Mulțimea înaintă până la colţul străzii Jackson cu strada 
Quincy. Soldaţii şi poliţiştii, formând o baricadă vie în jurul 
autobuzului, îl însoţiră la pas, printre lumea adunată, până 
în spatele tribunalului. 

Eula Dell Yates dădu un țipăt. Clyde Sisco, aşezat lângă 
fereastră, o ţinea de mână, iar ceilalţi priveau, încremeniţi 
de spaimă, tot timpul cât autobuzul se târî prin piaţă. 
Militarii înarmaţi formară un culoar între autobuz şi clădirea 
tribunalului şi astfel Ozzie putu urca nestingherit. Peste 
zgomotul gloatei, acesta îi asigură pe noii sosiți că situaţia 
e sub control şi că n-aveau decât să-l urmeze în pas vioi. 

Se adunară cu toţii în jurul ibricului de cafea, lăsându-l pe 
aprod să închidă uşa. Intr-un colţ, Eula Dell şedea singură 
plângând mocnit. O treceau fiorii de câte ori auzea strigătul 
gloatei de afară: „Eliberaţi-l pe Carl Lee!” 

— Nu-mi pasă ce facem aici, zise ea. Zău că nu-mi mai 
pasă, dar nu mai suport! Nu i-am văzut pe ai mei de opt 
zile, şi-am intrat acum şi-n toată nebunia asta. N-am pus 
geană pe geană azi-noapte, cred c-o să fac un şoc nervos. 
Haideţi să ieşim cumva de-aici, mai zise ea plângând mai 
tare. 

Clyde îi întinse o batistă de hârtie şi o mângâie pe umăr. 


580 


Jo Ann Gates, care rostise verdictul de vinovăţie fără prea 
multă tragere de inimă, era pe punctul de a ceda. 

— Nici eu n-am dormit azi-noapte, şi dacă mai am o zi 
cum a fost cea de ieri nu mai rezist. Vreau acasă, la copii. 

Lângă fereastră, Barry Acker se gândea la proporţiile 
scandalului ce-ar urma unui verdict de vinovăţie. Nicio 
clădire n-ar mai rămâne în picioare în partea aceasta a 
oraşului, şi nici tribunalul. Se îndoia că şi-ar asuma cineva 
riscul de a asigura protecţia juraţilor după o astfel de 
sentinţă. Probabil că n-ar mai apuca niciunul din ei să 
ajungă măcar până la autobuz. Bine că-şi trimisese nevasta 
şi copiii în Arkansas, acolo erau în siguranţă. 

— Mă simt ca o ostatică, spuse şi Bernice Toole, a cărei 
sentinţă sunase ferm. Dacă-l condamnăm, ăştia de afară o 
să facă ţăndări clădirea cât ai clipi. Asta e intimidare. 

Clyde îi întinse şi ei un pachet cu batiste de hârtie. 

— Nu mă interesează nimic, scânci desperată Eula Dell. 
Nu vreau decât să ieşim de aici. Zău că nu-mi pasă dacă-l 
condamnăm ori îi dăm drumul, dar haideţi să facem odată 
ceva, că nu mă mai ţin nervii. 

Aşezată în capul mesei, Wanda Womack îşi drese glasul, 
crispată: 

— Am o propunere care ar putea rezolva cazul ăsta, rosti 
ea molcom. 

Suspinele încetară brusc. Barry Acker se întoarse la locul 
lui. Wanda putea fi sigură că erau cu toţii numai urechi. 

— Azi-noapte, pentru că tot nu puteam să dorm, m-am 
gândit la ceva. S-ar putea să doară, dar e bine să vă gândiţi 
şi dumneavoastră. S-ar putea să vă facă să scormoniţi în 
străfundul inimii şi să vă luaţi la-ntrebări sufletul. Ei bine, 
faceţi treaba asta, totuşi; şi dacă fiecare va fi cinstit cu sine 
însuşi, cred c-o să putem împacheta cazul acesta înainte de 
vremea prânzului. 

În sală nu se mai auzeau decât zgomotele care 


581 


pătrundeau de-afară. 

— La ora asta, părerile sunt împărţite aproape egal. l-am 
putea spune domnului judecător Noose că am ajuns într-un 
impas, iar el ar fi nevoit să ceară rejudecarea procesului. Şi 
uite-aşa, ne-am putea întoarce liniştiţi acasă, iar după 
câteva luni s-ar repeta toată tevatura asta: domnul Hailey 
va fi rejudecat chiar în această sală, acelaşi judecător va 
prezida un alt juriu, un juriu din comitatul nostru, format din 
prietenii, soţii, soțiile, părinţii noştri. Sala va fi plină din nou 
cu oameni ca noi, cei de-aici, cei de-acum. Membrii juriului 
vor fi puşi în faţa aceloraşi probleme în care ne zbatem 
acum, şi nu vor fi cu nimic mai deştepţi decât noi... Ei bine, 
cazul trebuie scos la liman acum! Ar fi o greşeală de 
neiertat să ne fofilăm, aruncând mâţa moartă în curtea 
vecinului. Îmi daţi sau nu dreptate, pân-aici? 

Tăcerea din încăpere însemnă consimţământul tuturor. 

— Bine. Şi acum, uite ce vreau să faceţi: vreau să mă 
însoţiţi, în imaginaţia dumneavoastră; să închideţi ochii, să 
mă ascultați, şi-atât. 

Închiseră, cuminţi, ochii. În fond, ce mai conta dacă o- 
ncercau şi pe-asta?... 

Tolănit pe sofaua din biroul său, Jake asculta poveştile lui 
Lucien despre faimosul lui tată şi măreţul lui bunic şi 
prestigioasa lor firmă de avocatură şi despre toţi fraierii pe 
care-i secaseră ei de parale şi de pământuri. 

— Toată moştenirea mea e construită pe 
matrapazlăcurile înaintaşilor, strigă el, în culmea unui 
entuziasm cinic; au stors tot ce-au putut, n-au iertat pe 
nimeni! 

Harry Rex râse spart, nestăpânit. Şi lui Jake îi plăcea să 
asculte poveştile acestea, deşi le mai auzise de-atâtea ori; 
aveau un farmec nou, de fiecare dată. 

— Dar cum e cu fiul lui Ethel, ăla nedospit la minte? 
întrebă Jake. 


582 


— Să nu-mi zici d-astea despre frate-meu, protestă 
Lucien. E cel mai deştept din familie. Nu mi-e ruşine să 
spun că e frate cu mine. Tata a angajat-o pe maică-sa când 
avea şapteşpe ani, şi poţi să mă crezi că era o mândreţe de 
fată la vremea aceea. Da, da, Ethel Twitty era cea mai faină 
bucăţică din tot comitatul Ford. Cred şi eu că i s-au lipit 
labele de ea lui taică-meu! M-apucă greaţa când mă 
gândesc acum, dar asta e... 

— E dezgustător, zise Jake. 

— Umpluse casa de ţângăi, şi doi dintre ei semănau leit 
cu mine, mai ales tontul ăla. Îmi venea să intru în pământ, 
pe-atunci. 

— Şi maică-ta? îl întrebă Rex. 

— Ei, ea era o cucoană d-aia tipică din Sud, cu bărbia la 
nas, pe care o interesa doar cât de albastru îţi e sângele. Şi 
cum n-a aflat prea mult sânge albastru pe-aici, şi-a petrecut 
mai toată viaţa la Memphis, căznindu-se să-şi dea aere ca 
să fie primită în sânul familiilor de bumbăcari de pe-acolo. 
M-a ţinut o bună parte din copilărie la hotelul Peabody şi 
mă scrobea de sus până jos şi eu, cu un papion proptit sub 
bărbie, era mic şi roşu, înţelegi, eu mă străduiam să mă- 
nvârt la patru ace printre puştimea poleită din Memphis. 
Tare nu-mi plăcea chestia asta, şi nici pe maică-mea nu 
dădeam prea multe parale. Ea ştia despre Ethel, dar nu 
zicea nimic; i-a spus bătrânului să fie discret, să nu tulbure 
apele-n familie. Ei, şi el a fost discret, şi uite-aşa m-am ales 
eu cu un trate vitreg cretin. 

— Şi ea când a murit? întrebă Harry Rex. 

— Cu şase luni înainte să moară taică-meu în accidentul 
de avion. 

— Şi cum a murit? 

— De gonoree; a luat-o de la un argat. 

— Dă-o naibii, Lucien, nu se poate! 

— Mă rog, de cancer; l-a dus trei ani, dar s-a ţinut demnă 


583 


până la capăt. 

— Şi tu, cum ai luat-o pe căi greşite? 

— Păi, cred c-a-nceput când eram în clasa întâi. Unchiul 
meu era proprietarul plantaţiei mari din sudul oraşului şi al 
mai multor familii de negri. Asta se petrecea pe vremea 
recesiunii, parcă. Mai toată copilăria am stat pe-acolo, 
fiindcă taică-meu era foarte ocupat, chiar în biroul ăsta, de- 
aici, iar maică-mea era şi ea ocupată până peste cap la 
cluburile alea de sorbitori de ceai. Toţi tovarăşii mei de 
joacă erau negri; servitorii care m-au crescut erau negri; 
prietenul meu cel mai bun se numea Willie Ray Wilbanks. 
Fără mişto: străbunicul meu l-a cumpărat pe străbunicul lui 
şi, când au fost eliberaţi sclavii, cei mai mulţi şi-au păstrat 
numele familiei de care aparținuseră. În fond, ce-aţi fi vrut 
să facă, săracii? De-asta avem aşa de mulţi negri cu 
numele de Wilbanks pe-aici: toţi sclavii din comitatul Ford 
au fost ai noştri, şi majoritatea şi-au luat numele ăsta, 
Wilbanks. 

— Cred că ai şi rude printre ei, zise Jake. 

— Dacă ar fi să mă gândesc la apucăturile înaintaşilor 
mei, cred că sunt neam cu toţi. 

Când sună telefonul, câteşitrei încremeniră cu ochii la el. 
Jake se ridică în picioare, ţinându-şi respiraţia. Harry Rex 
ridică receptorul, îl puse la loc. 

— A greşit numărul, zise. 

Se uitară atent unul la altul. Zâmbiră. 

— Mă rog, să ne-ntoarcem în clasa întâi, sparse Jake 
tăcerea. 

— Aşa... Ei, şi când a fost să-ncep şcoala, Willie Ray şi 
ceilalţi din gaşcă s-au urcat în autobuzul care mergea la 
şcoala pentru negri. M-am urcat şi eu, dar şoferul m-a luat 
de mână, foarte delicat, şi m-a dat jos. Eu am început să 
urlu, unchiul meu m-a dus acasă şi i-a spus mamei: „Lucien 
s-a urcat în autobuzul negrilor”. Maică-mea s-a făcut 


584 


albastră şi-a-nceput să-mi măsoare poponeţul cu palma. M- 
a altoit şi bătrânul, dar mai târziu, peste ani, a recunoscut 
c-a fost mişto. Prin urmare m-am dus la şcoala albilor, unde 
n-am încetat niciodată să trec drept puştiulică de bani gata. 
Toţi îl urau pe puştiulică de bani gata, mai ales într-un 
orăşel amărât cum e Clanton. Acum, nu c-aş fi fost eu vreun 
simpatic - însă toţi se-ntreceau în a mă detesta, pur şi 
simplu pentru că ai mei aveau bani. De-asta nu mă prea uit 
eu cu ochi buni la bani. De-atunci a început non- 
conformismul meu, din clasa întâi. M-am hotărât atunci să 
nu semăn cu maică-mea, căreia parcă-i puţea tot timpul şi 
se uita de sus la toţi, şi nici cu bătrânul, care era prea 
ocupat ca să-i mai placă ceva. Aşa că mi-am băgat 
picioarele în toată afacerea şi mi-am zis că eu unul vreau să 
mă distrez un pic. 

Jake se întinse, închise ochii. 

— Eşti nervos? îl întrebă Lucien. 

— Vreau să se termine, atât. 

Telefonul sună din nou. De data asta, Lucien fu cel care 
înşfacă receptorul, ascultă, apoi îl puse în furcă. 

— Care-i treaba? vru să ştie Harry Rex. 

Jake se ridică, privindu-l pe Lucien. Sosise clipa. 

— Era Jean Gillespie. Juriul şi-a terminat dezbaterile. 

— O, Doamne, făcu Jake, frecându-se la tâmple. 

— Ascultă, Jake, începu Lucien, sfătos. Milioane de 
oameni vor fi cu ochii pe noi; fii calm, şi mare atenţie la ce- 
ţi iese din gura. 

— Şi eu ce fac? se văită Harry Rex. Îmi vine să vărs... 

— Ciudat mai sună sfatul ăsta din gura ta, Lucien, zise 
Jake în timp ce-şi încheia haina luată de la Stan. 

— Am învăţat şi eu multe. Arată ce poţi. Dacă câştigi, 
vezi ce le spui ziariştilor. Nu uita să mulţumeşti juraţilor. Şi 
dacă pierzi... 

— Dacă pierzi, se băgă Harry Rex în vorbă, ia-o la fugă 


585 


cât poţi de tare, fiindcă negrii ăia o să facă ravagii în 
tribunal. 

— Mă cam suflă vântul, recunoscu Jake. 

Agee anunţă, din capul scărilor, că juriul e gata. Ceru să 
se facă linişte, iar mulţimea amuţi dintr-odată. Se 
îndreptară spre coloanele din faţă, unde Agee le porunci să 
se roage în genunchi. Ascultătoare, gloata îngenunche; de 
la primul până la ultimul, bărbaţi, femei, copii, se rugară cu 
multă râvnă la Dumnezeu să-i dea libertate omului lor. 
Până şi soldaţii, adunaţi la un loc, se rugau pentru achitare. 

Ozzie şi Moss Junior îi aşezară pe oameni în sală şi pe 
soldaţi şi poliţişti pe lângă ziduri şi de-a lungul culoarului 
din mijloc. Jake îşi făcu apariţia din anticameră; îl privi lung 
pe Carl Lee, aşezat la masa apărării, apoi trecu cu privirea 
peste asistenţă. În sală, mulţi erau cufundaţi în rugăciune; 
mulţi îşi muşcau unghiile; Gwen se ştergea la ochi; Lester 
se uita la Jake, cuprins de spaimă. Copiii erau năuciţi şi 
speriaţi. 

Când Noose îşi luă în primire locul, curtea se cufundă 
într-o tăcere încordată. Niciun sunet nu mai pătrundea de 
afară, unde douăzeci de mii de negri încremeniseră 
îngenuncheaţi, ca musulmanii. O linişte grea, profundă, 
înghiţise tribunalul şi împrejurimile. 

— Am fost anunţat că juriul a luat o hotărâre. Aşa este, 
domnule aprod? Prea bine. Vom invita juriul imediat, dar 
mai înainte vreau să fac câteva precizări. Nu voi tolera ieşiri 
necontrolate, iar şeriful are ordin să scoată din sală pe 
oricine ar provoca neorânduială. La nevoie, voi evacua sala. 
Şi acum, să poftească juraţii. 

Se deschise uşa, prin care se scurse un veac de tăcere 
până când îşi făcu apariţia, mai întâi, Eula Dell Yates, cu 
ochii înlăcrimaţi. Jake lăsă ochii în pământ. Carl Lee se 
agăţă cu privirea, vitejeşte, de portretul lui Robert E. Lee, 
atârnat deasupra capului lui Noose. Intrară pe rând, 


586 


ocupând cu sfială boxa juraţilor. Arătau speriaţi, ofiliţi, 
împuţinaţi. Jake simţea că i se face rău. Barry Acker ţinea în 
mână o foaie de hârtie care captiva privirile tuturor. 

— Doamnelor şi domnilor, aţi stabilit un verdict? 

— Da, domnule judecător, răspunse conducătorul juriului 
cu un glas piţigăiat, nervos. 

— Vă rog să-l înmânaţi grefierei. 

jean Gillespie luă hârtia şi o duse, la rândul ei, 
judecătorului. După ce o studie o veşnicie, acesta rosti: 

— Din punct de vedere al procedurii, totul este în ordine. 

Eula Dell înota în lacrimi; neajutorată, îşi trăgea nasul- 
singurul sunet în încăperea ticsită. Jo Ann Gates şi Bernice 
Toole îşi tamponau ochii cu batista. Plânsul nu putea să 
însemne decât un singur lucru. Jake se jurase să nu se mai 
uite în direcţia juriului înainte de a se da citire verdictului, 
dar îi era imposibil. La primul proces penal, îşi amintea cum 
juraţii zâmbeau în timp ce-şi ocupau locurile, ceea ce-l 
făcuse pe Jake să spere într-un verdict de achitare. Câteva 
clipe mai târziu avea să afle că surâsul acela însoțea de 
fapt satisfacția că un răufăcător n-avea să mai bată străzile 
în libertate. De atunci, îşi făgăduise să nu-i mai privească 
niciodată pe juraţi. Şi, totuşi, niciodată nu s-a putut abţine 
să spere într-un semn complice cu ochiul, într-un deget 
ridicat în semn de clemenţă. De fiecare dată, însă, 
speranţele sale erau îngropate. 

Noose îl fixă pe Carl Lee. 

— Acuzatul este rugat să se ridice. 

Jake nu se îndoia că limba engleză nu-i străină de porunci 
mult mai înfricoşătoare - şi totuşi, pentru un avocat 
criminalist, această poruncă, rostită într-un astfel de 
moment, era grea de cele mai sinistre implicaţii. îi 
tremurau mâinile şi-l durea burta. 

Noose îi înapoie lui Jean Gillespie hârtia care consemna 
verdictul: 


587 


— Doamnă grefier, vă rog să daţi citire. 

Femeia despături foaia, cu faţa spre acuzat. 

— Referitor la toate capetele de acuzare, noi, juriul, am 
stabilit că inculpatul este nevinovat, pe considerent de 
iresponsabilitate. 

Carl Lee se întoarse, ţâşnind spre balustradă. Tonya şi 
băieţii săriră de pe locurile lor din primul rând şi se agăţară 
de el. Sala se dezlănţui, cuprinsă de delir. Gwen dădu un 
țipăt şi izbucni în lacrimi, îngropându-şi capul în braţele lui 
Lester. Reverenzii se ridicară în picioare şi, cu ochii spre 
cer, porniră să strige: „Aleluia!”, „lisus fie lăudat!” şi 
„Doamne! Doamne! Doamne!” În zadar încerca Noose să-i 
cheme la ordine, ce-i drept, fără prea mare tragere de 
inimă: 

— Linişte, linişte, linişte în sală!... 

Nu-l mai auzea nimeni în mijlocul vacarmului şi se 
consolă repede la gândul că un pic de bucurie nu strică. 

Jake se simţea stors, fără vlagă, paralizat. Un surâs 
obosit în direcţia juriului, atât putu schiţa. Ochii i se 
sparseră în lacrimi, buza prinse să-i tremure, dar mai avu 
putere să hotărască să nu se dea în spectacol. Dădu din 
cap către Jean Gillespie, care plângea de-a binelea, şi 
rămase aşezat la masa apărării, inert, dând din cap, sleit de 
orice putere. Cu coada ochiului îi vedea pe Musgrove şi 
Buckley adunând dosare, formulare, tot soiul de hârtii 
impunătoare, într-un vraf înghiţit apoi cu lăcomie în 
pântecele servietelor. Poartă-te cu eleganţă, îşi spuse în 
sinea lui. 

Un băiat ţâşni printre doi poliţişti, dispăru pe uşă şi 
traversă în goană rotonda, strigând cât îl ţineau puterile: 

— Nevinovat! Nevinovat!... 

Atunci se rupseră toate zăgazurile acolo, afară. Reacţia 
întârziată a celor de sub cerul liber se adăugă tumultului, 
strivind glasul neînsemnat al lui Noose: 


588 


— Linişte, linişte în sală!... 

Judecătorul mai îngădui un minut de bucurie revărsată, 
după care ceru şerifului să restabilească ordinea. Ozzie îşi 
ridică mâinile şi vorbi. Vacarmul se muie, se nărui, se 
stinse. Carl Lee le dădu drumul copiilor, se întoarse la masa 
apărării, se aşeză lângă avocatul lui şi-l luă în braţe, râzând 
printre sughiţuri de plâns. Noose îl privi, surâzând. 

— Domnule Hailey, ai fost judecat de un juriu alcătuit din 
oameni ai comunităţii în care trăieşti. În urma deliberării, ai 
fost găsit nevinovat. Nu-mi amintesc de vreo probă care să 
menţioneze că eşti şi în prezent un om periculos ori că ai 
nevoie în continuare de tratament psihiatric. Prin urmare, 
eşti un om liber. Dacă nu mai e nimic de adăugat, continuă 
judecătorul, declar şedinţa suspendată, urmând să ne 
întâlnim pe 15 august. 

Carl Lee dispăru înăbuşit sub un morman de îmbrăţişări. 
Familia, prietenii îl strângeau în braţe, se strângeau în 
braţe, îl strângeau pe Jake în braţe, plângeau trecând peste 
stăvilarul ruşinii, lăudând pe Domnul, spunându-i lui Jake 
cât e de iubit. 

Dădură buzna ziariştii, asediindu-l pe Jake cu o artilerie 
de întrebări. Acestuia nu-i rămase decât să ridice mâinile, 
să spună că n-are de făcut comentarii, până la conferinţa 
de presă pe care le-o oferi, cu elegantă generozitate, 
pentru ora paisprezece, în biroul său. 

Buckley şi Musgrove ieşiră printr-o uşă laterală, iar juraţii 
fură încuiaţi în camera juriului, în aşteptarea autobuzului 
care urma să-i ducă, pentru ultima dată, la motel. Barry 
Acker obţinu promisiunea şerifului de a-l escorta până 
acasă şi de a-i asigura protecţie permanentă peste zi. 

La rândul lui, Carl Lee fu asaltat de reporteri. „Eu vreau 
acasă”, repeta el, cu încăpățânare. „Acasă, vreau acasă...” 

Sărbătoarea înflori pe de-a-ntregul pe pajiştea din faţa 
tribunalului. Cântece, dansuri, bătăi prieteneşti pe spate, 


589 


lacrimi, îmbrăţişări, felicitări, mulţumiri înălțate la cer într-o 
cascadă răsturnată nestăpânit, nemăsurat. 

Strânşi în faţa tribunalului, îşi aşteptau eroul care urma 
să-şi primească binemeritata baie de laude şi simpatie. Cu 
fiecare minut deveneau mai nerăbdători. După o jumătate 
de oră de strigăte neîntrerupte, „Il vrem pe Carl Lee! Il 
vrem pe Carl Lee!”, mult dorita siluetă apăru în cadrul uşii. 
Strigătul de întâmpinare sparse piepturile şi timpanele. Carl 
Lee îşi făcu drum cu greu prin îmbulzeală, împreună cu 
avocatul şi familia lui. Se opriră pe ultima treaptă, la umbra 
coloanelor, înfruntând o mie de microfoane. Douăzeci de 
mii de glasuri bubuiră în tot atâtea salve când îl îmbrăţişă 
pe avocat şi când făcură semn cu mâna spre unduirea de 
chipuri încremenite în strigare. 

Cotcodăceala armatei de gazetari nici că se mai putea 
distinge. Din când în când, Jake îşi cobora mâna pe care o 
flutura ca să mai ţipe câte ceva, despre nu-ştiu-ce 
conferinţă de presă în biroul lui, la ora două. Intr-un târziu, 
Jake se strecură în clădirea tribunalului şi-i găsi acolo pe 
Lucien şi pe Harry Rex, aşteptând cuminţi într-un colţ, 
departe de nebunia mulţimii. 

— Hai de-aici! urlă Jake. 

Îşi croiră drum printre oameni, traversară holul şi ieşiră 
prin uşa din spate. Jake observă un grup de gazetari în faţa 
biroului său, pe trotuar. 

— Unde ţi-ai parcat maşina? îl întrebă pe Lucien. Acesta 
arătă spre o stradă lăturalnică şi se făcură nevăzuţi în 
spatele cafenelei. 

Pe verandă, Sallie le servi cotlete de porc şi gogonele. 
Lucien dădu la iveală o sticlă de şampanie scumpă, 
jurându-se că o ţinuse special pentru ocazia asta. Murdar 
pe degete, Harry Rex rodea la oase de parcă nu mâncase 
de o lună. Jake se răsfăţa mâncând alene şi bând pe- 
ndelete din şampania rece ca gheaţa. După două pahare, 


590 


lăsă să-i scape un zâmbet nedefinit. 

— Măi, ce faţă tâmpă ai, îi aruncă Harry Rex, cu gura 
plină. 

— Taci, Harry Rex, îl luă Lucien la rost. Lasă-l să-şi guste 
clipa. 

— Păi şi-o gustă, cum de nu! Uită-te la rânjetul ăla şi nu-ţi 
mai trebuie nimic. 

— Ce să le spun ziariştilor? întrebă Jake. 

— Spune-le că eşti în pană de clienţi, îi sugeră Harry Rex. 

— Clienţii n-o să mai fie o problemă, observă Lucien. O să 
facă coadă la uşa lui, de-acum. 


591 


44 


Se ciondăniră din cauza maşinilor; să ia jaful ăla de 
Bronco sau obrăznicătura de Porsche? Jake zise că el nu 
conduce. Harry Rex înjura cu gura până la urechi. In cele 
din urmă se aruncară în Bronco. Lucien se ghemui pe 
bancheta din spate, iar Jake, aşezat lângă şofer, dădea 
indicaţii. O luară pe străduţele lăturalnice, evitând şuvoiul 
de trafic care se întorcea revărsându-se dinspre scuar. Cum 
şoseaua principală era şi ea aglomerată, Jake îşi băgă 
şoferul într-un labirint de uliţe cu pietriş. În cele din urmă 
ieşiră la lumină, şi Harry Rex se desfăşură în voie, gonind 
spre lac. 

— Lucien, vreau să te-ntreb ceva, zise Jake. 

— Ce? 

— Dar vreau să fii sincer. 

— Ce? 

— L-ai uns pe Sisco? 

— Nu, băieţel, ai câştigat pe spezele tale. 

— Juri c-aşa e? 

— Jur în faţa lui Dumnezeu, cu mâna pe-un teanc de 
Biblii. g 

Jake voia să-l creadă, aşa că nu mai insistă. Işi continuară 
drumul în linişte, prin zăpuşeala cruntă, ascultându-l pe 
Harry Rex cum cântă împreună cu radioul maşinii. Pe 


592 


neaşteptate, Jake arătă cu mâna într-o parte, iar strigătul 
său răsună ca un foc de pistol. Harry Rex strivi frâna, smuci 
volanul spre stânga şi intră cu maşina pe o altă uliţă 
pietruită. 

— Încotro mergem? vru să ştie Lucian. 

— Ai răbdare, zise Jake urmărind cu privirea un şir de 
case pe partea dreaptă, de care se apropiau. O arătă pe a 
doua, iar Harry Rex trase maşina în apropiere, sub un 
copac. Jake cobori, aruncă o privire prin curte, urcă pe 
verandă şi bătu la uşă. leşi un bărbat, un necunoscut. 

— Da, ce vrei? 

— Eu sunt Jake Brigance, şi... 

Uşa se deschise larg, omul se năpusti pe verandă, apucă 
mâna lui Jake şi o strânse. 

— Mă bucur mult, Jake. Eu sunt Mack Loyd Crowell, am 
fost în marele juriu care mai că nu l-a acuzat de nimic pe 
amărât. Bună treabă ai făcut; sunt mândru de tine! 

Jake îi scutură mâna, repetându-i numele în gând, până 
îşi aduse aminte: Mack Loyd Crowell, omul care i-a spus lui 
Buckley să tacă din gură şi să stea jos, în şedinţa marelui 
juriu de acuzare... 

— Aha, Mack Loyd, mi-aduc aminte. Mersi, bătrâne! 

— O cauţi pe Wanda? întrebă Crowell, văzând cum Jake 
se tot uita spre uşă. 

— Păi, da... Eram în trecere şi mi-am amintit adresa ei, 
de la ancheta juriului. 

— Ei da, aici locuieşte, ca şi mine de altfel, mai tot 
timpul. Nu suntem căsătoriţi, dar ne-am lipit şi noi. Acum 
doarme, e cam dusă de oboseală. 

— Lasă, n-o trezi, zise Jake. 

— Mi-a spus cum s-a-ntâmplat; a tras cot la cot cu tine. 

— Cum adică? Ce s-a întâmplat? 

— l-a convins pe cei din juriu să închidă ochii şi s-o 
asculte. După aia le-a spus să-şi închipuie că puştoaica era 


593 


blondă cu ochi albaştri, şi că siluitorii erau negri, şi că au 
legat-o cu un picior de un copac şi cu altul de un gard, c-au 
violat-o de nu ştiu câte ori şi c-o-njurau pentru că era albă. 
Le-a zis să-şi închipuie cum zăcea amărâta acolo şi cum 
tipa după taică-său în vreme ce ăia-i cărau la picioare în 
gură şi-i zburau dinţii şi-i crăpau fălcile şi-i spărgeau nasul. 
Le-a zis să-şi închipuie doi negri beţi turnând bere peste ea 
şi pişându-se pe faţa ei şi râzând ca idioţii. Şi după aia le-a 
spus să-şi închipuie că fetiţa era a lor - că era fiica lor, 
înţelegi. Le-a cerut să fie cinstiţi cu ei înşişi, să scrie pe o 
foaie de hârtie dacă i-ar fi omorât sau nu pe nenorociţii ăia, 
în caz că le-ar fi căzut la îndemână. Şi au trecut la vot 
secret, şi toţi doisprezece au scris că da, ar fi făcut moarte 
de om. Preşedintele juriului a numărat voturile, erau 
douăsprezece la zero. Wanda le-a zis că ea, una, să ştie c-o 
ajunge Crăciunul în camera juraţilor şi tot n-ar vota 
condamnarea lui Carl Lee, şi le-a spus că, dacă sunt sinceri 
cu ei înşişi, nici ei n-au cum să simtă altceva. Zece au fost 
de acord, s-a mai abținut o cucoană, dar au sărit pe capul 
ei şi-au luat-o la înjurături în aşa hal, că pân' la urmă a 
votat şi ea ca lumea. A fost dură treaba, Jake, zău! 

Jake îi sorbea cuvintele, respiraţia tăiată. Chiar atunci 
auzi un zgomot şi o văzu pe Wanda Womack în uşă. Femeia 
îi zâmbi, apoi izbucni în plâns. El se uită la ea prin plasa de 
țânțari de la uşă. Nu fu în stare să spună nimic. Işi muşcă 
buza, dădu din cap. 

— Mulţumesc, reuşi el să bâiguie într-un târziu. 

Femeia îşi şterse ochii, dădu şi ea din cap. 

Pe Craft Road, o sută de automobile adăstau bară la 
bară, de-o parte şi de alta a aleii care ducea la casa lui 
Hailey. Curtea din faţă gemea de maşini, copii încinşi în 
joacă şi părinţi tolăniţi la umbra pomilor sau pe capotele 
automobilelor. Harry Rex parcă maşina într-un şanţ, lângă 
cutia de scrisori. Oamenii năvăliră să-l întâmpine pe 


594 


avocatul lui Carl Lee. Lester îl înşfăcă de braţ şi-i zise: 

— Ai reuşit încă o dată, iar ai reuşit! 

Strângeri de mâini, bătăi pe spate, de la poartă şi până 
pe verandă. Agee îl luă în braţe, lăudând pe Dumnezeu. 
Carl Lee cobori din hamac ieşindu-i înainte, cu toată familia 
după el şi-un cârd de admiratori. Jake şi Carl Lee, eroii zilei, 
fură înconjurați. Îşi căutau amândoi cuvintele, strângându-şi 
mâinile. Se îmbrăţişară, în urletele şi aplauzele mulţimii. 

— Mulţumesc, Jake, bâigui Carl Lee, copleșit. 

Avocatul şi clientul său stăteau tolăniţi în hamacuri. 
Dădeau răspunsuri la întrebările care cădeau ca grindina. 
Lucien şi Harry Rex se duseră cu Lester şi alţi prieteni sub 
un copac, să bea o duşcă. Tonya alerga şi ţopăia 
înconjurată de un iureş de copii. 

La ora două şi jumătate, Jake şedea la birou, vorbind la 
telefon cu Carla. Rex şi Lucien munceau de zor la ultimele 
înghiţituri de margaritas şi în curând fură beţi criţă. Jake, în 
faţa unei ceşti de cafea, îi spunea nevesti-sii că peste trei 
ore pleacă din Memphis şi c-o să ajungă în Carolina de Nord 
pe la zece. Da, se simţea bine. Da, toate erau în ordine, se 
terminase totul. Erau zeci de ziarişti în sala de conferinţe, 
aşa că să nu piardă ştirile de seară, cumva. Îi mai spuse c-o 
iubeşte, că-i e dor de ea şi c-o să vină repede. Apoi închise. 

Mâine o s-o sune pe Ellen. 

— De ce pleci azi?! îl luă la rost Lucien. 

— Eşti tâmpit, Jake, tâmpit rău de tot! Ai o mie de 
gazetari la picioarele tale şi pleci din oraş. Tâmpit, cum îţi 
spuneam, se răsti Harry Rex la el. 

Jake se sculă în picioare. 

— Ei, cum arăt, băieţi? 

— Ca un cur, dacă pleci, zise Harry Rex. 

— Mai stai câteva zile, îl rugă Lucien. N-o să mai ai 
nicicând altă ocazie ca asta. Te rog, Jake! 

— Liniştiţi-vă, băieţi. Mă duc acum la ei, îi las să-mi tragă 


595 


chipu-n poză, le servesc câteva răspunsuri la întrebările lor 
tâmpite şi după aia o şterg din oraş. 

— Te-ai scrântit, Jake, zise Harry Rex. 

— Subscriu, zise Lucien. 

Jake se privi în oglindă, îşi potrivi cravata lui Stan şi 
zâmbi amicilor lui. 

— Îmi sunteţi dragi, băieţi! Zău că da. Nouă sute de 
dolari mi-au dat pentru procesul ăsta, şi vreau să-i împart 
cu voi toţi. 

Işi turnară ultimele picături de margaritas, dădură 
băutura pe gât şi îl însoţiră pe Jake Brigance către sala de 
conferinţe. 


Sfârşit 


596