John Grisham — Camera mortii

zm i 


IONA 


grisharr 


CAMERĂ 


JOHN GRISHAM 


Camera morţii 
The Chamber 
1994 


1 


Hotărârea de a arunca în aer biroul avocatului radical evreu 
fusese luată cu destulă uşurinţă. În povestea asta erau implicaţi 
doar trei oameni. Primul dintre ei era cel cu banii. Al doilea era 
un agent local care cunoştea împrejurimile. lar al treilea era un 
tânăr patriot fanatic, foarte talentat în domeniul explozivilor şi 
uluitor de iscusit în a dispărea fără să lase urme. De altfel, după 
explozie, fugi din ţară şi se ascunse în Irlanda de Nord timp de 
şase ani. 

Avocatul se numea Marvin Kramer şi făcea parte dintr-o 
familie de evrei din Mississippi care, de patru generaţii, făcuseră 
avere ca negustori în delta fluviului. Locuia într-o casă veche, 
dinaintea Războiului Civil, din Greenville, un orăşel la malul apei, 
unde trăia o comunitate evreiască mică, dar foarte puternică, un 
loc plăcut în care rasismul nu prea se făcuse simţit. Se apucase 
de avocatură pentru că era plictisit de comerţ. Ca mai toţi evreii 
de origine germană, membrii familiei sale se integraseră foarte 
frumos în cultura Sudului şi nu se mai concepeau altfel decât ca 
nişte autentici oameni din Sud care aveau întâmplător altă 
religie. In zona aceea antisemitismul îşi arătase rareori faţa. Cei 
mai mulţi dintre ei se amestecaseră cu protipendada şi îşi 
vedeau de afacerile lor. 

Dar Marvin era alt fel de om. În ultimii ani ai deceniului 
cinci, taică-său îl trimisese în Nord, la Brandeis. Petrecu acolo 
patru ani, apoi alţi trei studiind dreptul la Universitatea 
Columbia şi când, în 1964, se întoarse în Greenville, mişcarea 
pentru drepturi civile îşi alesese drept scenă statul Mississippi. 
lar Marvin se vâri în ea până în gât. La mai puţin de o lună de la 
deschiderea micului său birou de avocatură, fusese arestat 
împreună cu doi dintre colegii de la Brandeis pentru că 
încercaseră să înregistreze alegători de culoare. Taică-său se 
înfuriase, ceilalţi membri ai familiei se simţiseră extraordinar de 
jenaţi, dar lui Marvin nici că-i păsase. La vârsta de douăzeci şi 
cinci de ani primise prima ameninţare cu moartea şi de atunci 
luase obiceiul să poarte pistol. Ba îi cumpărase unul şi 
nevesti-sii, o fată din Memphis, şi îi spusese până şi menajerei 
negrese să aibă mereu un pistol în geantă. Avea şi copii, doi 
gemeni în vârstă de doi ani. 


Prima acţiune în justiţie pentru drepturi civile, deschisă în 
1965 de biroul de avocatură „Marvin B. Kramer and Associates" 
(la acea dată, asociaţii nu existau decât în titlu), aduse pe tapet 
o mulţime de practici de votare discriminatorii, aplicate de 
oficialităţile locale. Toate ziarele din Mississippi publicară 
povestea pe prima pagină, împreună cu nenumărate fotografii 
ale lui Marvin. In plus, numele avocatului fu trecut pe lista acelor 
evrei pe care Ku Klux Klanul îi luase la ochi. Adică un avocat 
radical evreu, cu barbă şi suflet milos, educat de evreii din Nord, 
mărşăluia acum cot la cot cu cioroii din delta Mississippi-ului. 
Aşa ceva nu se putea tolera. 

Ceva mai târziu apărură zvonuri că avocatul Kramer plătea 
din buzunarul propriu cauţiunea pentru Cavalerii Dreptăţii şi 
activiştii pentru drepturi civile. Deschise procese în care ataca 
tot ceea ce era destinat în exclusivitate albilor. Dădu banii 
necesari pentru reconstrucţia unei biserici dintr-un cartier negru 
care fusese aruncată în aer de Klan. Fusese văzut primindu-i pe 
negri la el acasă. Ţinea discursuri în faţa organizaţiilor evreieşti 
din Nord, cerându-le în mod imperativ să se implice în luptă. 
Tri-mise nenumărate scrisori ziarelor şi unele dintre ele fură 
chiar publicate. Una peste alta, domnul avocat Kramer se 
îndrepta, plin de demnitate, direct spre mormânt. 

Într-o noapte, prezenţa binefăcătoare a unui paznic în 
preajma straturilor de flori din zonă împiedică producerea unui 
atac asupra reşedinţei familiei Kramer. Marvin îl plătea de doi 
ani: era un fost poliţist înarmat până-n dinţi şi Kramerii 
anunţaseră tot oraşul că erau apăraţi de un expert. Fireşte că, în 
aceste condiţii, Klanul aflase de pază şi ştiuse că trebuia să-l 
lase pe om în pace. Aşa încât bomba fu pusă la biroul lui Marvin 
Kramer. 

Organizarea atentatului luă, de fapt, foarte puţin timp, şi 
asta mai ales pentru că implica un număr foarte mic de oameni. 
Omul cu banii, un profet incendiar, ros de furie, cu numele de 
jeremiah Dogan, era în acelaşi timp şi Vrăjitorul Imperial al 
Klanului în Mississippi. Predecesorul său fusese trimis pachet la 
închisoare, iar Jerry Dogan se distra acum de minune, punând la 
cale tot felul de explozii; şi nu era deloc tâmpit. De fapt, până şi 
FBI-ul recunoscu mai târziu că Dogan se dovedise a fi un terorist 
foarte eficient deoarece punea toată munca murdară în 
spinarea grupuleţelor autonome de ucigaşi plătiţi care lucrau 


absolut independent unul de altul. Cum FBl-ul se specializase în 
a-şi infiltra oamenii printre membrii Klanului, Dogan nu avea 
încredere decât în rudele personale şi într-o mână de complici. 
Era proprietarul celui mai mare cimitir de maşini din Meridian, 
Mississippi, şi câştigase o grămadă de bani din tot felul de 
afaceri dubioase. Uneori chiar predica în bisericile de ţară. 

Cel de-al doilea din echipă era un membru al Klanului, pe 
numele său Sam Cayhall, de fel din Clanton, comitatul Ford, 
Mississippi, la trei ore distanţă spre nord de Meridian şi la o oră 
spre sud de Memphis. FBl-ul îl cunoştea pe Cayhall, dar nu ştia 
nimic despre legătura dintre acesta şi Dogan. După părerea 
federalilor, tipul era inofensiv pentru că locuia într-o regiune 
unde nu prea se semnalau activităţi ale Klanului. Este adevărat 
că în ultima vreme câteva cruci în flăcări fuseseră ridicate în 
comitatul Ford, dar nu avuseseră loc nici atentate cu bombe, 
nici asasinate. Cei de la FBI ştiau că tatăl lui Cayhall fusese 
membru al Klanului, dar restul familiei părea că nu se băgase în 
aşa ceva. Din această cauză, recrutarea lui Cayhall de către 
Dogan era o mişcare absolut strălucită. 

Aruncarea în aer a biroului lui Kramer începu cu un apel 
telefonic în noaptea de 17 aprilie 1967. Bănuind, pe bună 
dreptate, că şi telefonul îi era pus sub urmărire, Jeremiah Dogan 
aşteptă până la miezul nopţii şi apoi intră într-o cabină 
telefonică aflată lângă una din staţiile de benzină de la sud de 
Meridian. Bănuia, de asemenea, că este urmărit de FBI şi nu se 
înşela nici de data asta. Îl urmăreau, într-adevăr, dar habar 
n-aveau cui îi telefona clientul lor. 

La celălalt capăt al firului, Sam Cayhall ascultă o vreme în 
tăcere, puse apoi câteva întrebări şi în cele din urmă aşeză 
receptorul în furcă. Când se întoarse în pat nu-i spuse nimic 
nevesti-sii care, de altfel, ştia foarte bine că nu este cazul să 
pună vreo întrebare. Dimineaţa următoare plecă devreme de 
acasă, îndreptându-se spre oraşul Clanton. Işi luă micul dejun la 
„The Coffee Shop", apoi introduse o monedă într-unul din 
telefoanele publice din holul Tribunalului districtual. 

Două zile mai târziu, pe 20 aprilie, la căderea nopţii, 
Cayhall se urcă în maşină şi, după două ore de drum, ajunse la 
Cleveland, Mississippi, un orăşel studenţesc tipic, aflat cam la o 
oră de Greenville. Timp de patruzeci de minute, cât aşteptă în 
parcarea unui supermarket, nici un Pontiac verde nu-şi făcu 


apariţia. Mâncă nişte friptură de pui într-un local ieftin, pentru ca 
apoi s-o pornească spre Greenville în căutarea biroului de 
avocatură „Marvin B. Kramer and Associates". Cu două 
săptămâni în urmă, Cayhall petrecuse o zi întreagă în 
Greenville, aşa că ştia oraşul pe dinafară. După ce găsi biroul lui 
Kramer, dădu o raită pe lângă impunătoarea reşedinţă a 
acestuia, apoi se întoarse la sinagogă pentru că Dogan îi 
spusese că aceasta ar fi putut constitui următoarea ţintă, deşi 
obiectivul actual era reprezentat de avocatul evreu. Pe la 
unsprezece, Cayhall era din nou în Cleveland; de data asta, 
Pontiacul verde se odihnea într-o parcare pentru camioane de 
pe autostrada 61. Găsi cheile sub scaunul şoferului, aşa că porni 
într-o plimbare prin fermele atât de bogate din deltă. La un 
moment dat opri maşina pe un drum puţin circulat şi deschise 
portbagajul. Acolo, ascunse într-o cutie de carton, sub un teanc 
de ziare, se aflau cincisprezece cartuşe de dinamită, trei capse 
explozive şi un fitil, pe care Sam le verifică cu grijă; apoi se 
întoarse în oraş şi intră într-un bar. 

Fix la ora două din noapte, cel de-al treilea membru al 
echipei se aşeză în faţa lui Cayhall. Numele lui era Rollie Wedge 
şi n-avea decât douăzeci şi doi de ani; în ciuda vârstei fragede 
însă, era un veteran al războiului pentru drepturi civile. Zicea că 
era de baştină din Louisiana, dar acum locuia undeva în munţi, 
într-un loc neştiut de nimeni; şi cu toate că nu era un fanfaron, îi 
spusese de câteva ori lui Sam Cayhall că în adâncul sufletului 
ştia că avea să-şi găsească moartea în bătălia pentru 
supremaţia rasei albe. Wedge-tatăl, specialist în demolări de 
clădiri, era un membru al Klanului şi de la el învățase Rollie să 
folosească explozivii. 

Sam nu ştia mare lucru despre Rollie Wedge şi nu prea 
credea în poveştile pe care i le înşira tânărul, dar nu-l întrebase 
niciodată pe Dogan unde-l găsise pe puşti. 

Preţ de vreo jumătate de oră îşi văzură de cafea şi de 
conversaţie. Din când în când, mâna lui Cayhall tresărea, 
nervoasă, făcând să se clatine cafeaua din ceaşcă; Rollie însă îşi 
păstra tot calmul şi sângele rece. Nu era prima dată când lucrau 
împreună, dar pe Cayhall continua să-l surprindă stăpânirea de 
sine a unei persoane atât de tinere. De altfel îi şi spusese lui 
Dogan că puştiul nu se înfierbânta niciodată, nici chiar atunci 
când se apropiau de ţintă şi avea cartuşele de dinamită în 


mână. 

După ce luă un săculeţ de pe bancheta din spate, Wedge îşi 
încuie maşina, pe care de fapt o închinase la aeroportul din 
Memphis, şi o lăsă în parcare. Pontiacul verde condus de Cayhall 
părăsi oraşul şi intră pe autostrada 61, îndreptându-se spre sud. 
Ceasul arăta aproape ora trei din noapte şi şoseaua era pustie. 
Când ajunseră la câteva mile sud de satul Shaw, Cayhall o luă 
pe un drumeag întunecos, aşternut cu pietriş, şi după câteva 
secunde opri maşina. Rollie îi zise să rămână înăuntru cât timp 
verifica el explozivii şi Sam se supuse. Rollie îşi luă sacul, apoi 
deschise portbagajul, începând să facă inventarul cartuşelor de 
dinamită, capselor şi fitilului. Când termină operaţiunea, îşi lăsă 
sacul acolo şi se întoarse în maşină, spunându-i lui Sam să se 
îndrepte spre Greenville. 

Trecură pentru prima oară prin dreptul biroului lui Kramer 
pe la ora patru dimineaţa. Cum strada era pustie şi întunecată, 
Rollie fu de părere că asta avea să fie cea mai uşoară acţiune de 
până acum. 

— Păcat că nu putem să-i aruncăm în aer casa, zise Rollie 
încetişor, în timp ce treceau prin dreptul reşedinţei familiei 
Kramer. 

— Mda, păcat, aprobă Sam, nervos. Numa' că e păzită. 

— Ştiu asta. Da' paznicul nu e o problemă. 

— Sunt convins, da' mai sunt şi nişte copii acolo, în caz că 
nu ştii... 

— Ăştia trebuie stârpiţi din faşă. Micii ticăloşi evrei cresc 
repede şi se transformă în marii ticăloşi evrei, zise Rollie. 

Cayhall parcă maşina pe o alee din spatele clădirii care 
adăpostea firma lui Kramer. Fără să facă nici cel mai mic 
zgomot, cei doi bărbaţi deschiseră portbagajul, scoaseră cutia şi 
sacul lui Rollie, apoi se prelinseră pe lângă tufele de gard viu 
până ajunseră la uşa din spate. 

Sam Cayhall meşteri puţin broasca şi, în câteva secunde, 
cei doi pătrunseră în clădire. Cu două săptămâni în urmă, Sam 
se prezentase la recepţie drept un posibil client şi, după ce 
pusese câteva întrebări, pornise să caute toaleta. În holul 
principal, între toaletă şi ceea ce părea să fie biroul lui Kramer, 
se afla o debara îngustă, plină cu tot felul de hârţoage şi de 
dosare vechi. 

— Stai lângă uşă şi fii atent la alee, şopti Wedge cu răceală, 


iar Sam se supuse fără murmur. 

Adevărul e că prefera să facă pe supraveghetorul decât să 
aibă de-a face cu explozivii. 

Rollie aşeză iute cutia pe podeaua cămăruţei, apoi fixă 
capsele la cartuşele de dinamită. Era o operaţiune extrem de 
delicată, care făcea ca inima lui Sam să bată de două ori mai 
repede. De altfel, se aşeza întotdeauna cu spatele la 
bastonaşele acelea periculoase, aşa... ca să fie mai sigur, în 
cazul în care ar fi apărut vreo defecţiune. 

Nu rămaseră înăuntru mai mult de cinci minute, după care 
se îndreptară plini de nonşalanţă spre Pontiacul verde care-i 
aştepta la capătul aleii. Erau pe cale să devină invincibili. Totul 
fusese atât de uşor. Aruncaseră în aer o firmă de afaceri 
imobiliare din Jackson pentru că vânduse o casă unui cuplu de 
culoare. Puseseră o bombă în redacţia unui mic ziar local pentru 
că publicase unul sau două articole, de altfel neutre, despre 
segregaţia rasială. Şi mai demolaseră şi sinagoga din Jackson, 
cea mai mare sinagogă din tot statul. 

Aprinseră farurile abia când maşina intră pe o stradă 
laterală. 

In atentatele anterioare, Wedge folosise un fitil ce ardea 
cincisprezece minute pe care-l aprinsese cu un chibrit, ca şi cum 
ar fi fost un foc de artificii. Din acelaşi exerciţiu făcea parte şi 
plimbarea în maşină, cu geamurile lăsate, pe la periferia 
oraşului chiar în clipa în care se producea explozia, în aşa fel 
încât auzeau şi simțeau fiecare lovitură de la o distanţă sigură. 

In noaptea asta însă, totul avea să fie diferit. La un moment 
dat, Sam se înşelă în privinţa drumului şi se treziră brusc în faţa 
unei bariere de cale ferată chiar în secunda în care un marfar 
trecea în mare viteză. Un tren cam lung care-l obligă pe Sam să 
se uite de câteva ori la ceas. lar în tot acest timp Rollie rămase 
mut ca un peşte. Puțin mai târziu Sam greşi din nou şi nimeriră 
pe o stradă din apropierea râului, cu silueta unui pod zărindu-se 
undeva în depărtare. Sam îşi privi încă o dată ceasul. Pământul 
avea să se cutremure în mai puţin de cinci minute şi el ţinea să 
se afle în momentul acela undeva, pe o autostradă pustie, la 
adăpostul întunericului. Rollie se agită puţin, ca şi rând prestaţia 
şoferului începea să-l enerveze, dar nu zise nimic. 

Incă o curbă, şi în faţa lor apăru o nouă stradă. Cum 
Greenville nu era cine ştie ce oraş, Sam îşi închipuise că, dacă 


întorcea mereu, avea să ajungă, mai devreme sau mai târziu, pe 
o stradă cunoscută. Numai că următoarea curbă se dovedi a fi şi 
ultima, căci Sam frână imediat ce văzu că intrase pe o stradă cu 
sens unic. Când piciorul se aşeză pe pedala de frână, motorul se 
opri imediat. Apăsă pe ambreiaj şi răsuci cheia în contact — nici 
un rezultat. Apoi îl izbi mirosul de benzină. 

— Ei, la dracui'! strivi el între dinţi. La dracu'! 

Rollie se afundă în scaun, continuând să privească ţintă 
prin parbriz. 

— Fir-ar al dracului să fie! E înecat de benzină! se înfurie 
Sam, nereuşind să pornească maşina. 

— Nu consuma bateria! murmură, calm, Rollie. 

Sam mai avea puţin şi intra în panică. Se rătăcise, e 
adevărat, dar simţea că centrul oraşului nu era departe. Aşa că 
trase adânc aer în piept şi se porni să observe cu atenţie strada, 
aruncând totuşi o privire şi pe cadranul ceasului. Totul era 
liniştit în jur şi nu se vedea nici o maşină. Decorul era perfect 
pentru explozia unei bombe. Aproape că vedea fitilul arzând 
de-a lungul uşii de lemn; simţea în picioare vibraţiile 
pământului; auzea chiar trosnetul lemnului, al cărămizilor şi al 
geamurilor aruncate în aer. Of, fir-ar al dracului, îşi zise Sam în 
timp ce încerca să-şi recapete sângele rece, s-ar putea să fim 
chiar răniţi. 

— Şi eu care credeam că Dogan ne-a trimis o maşină ca 
lumea, mormăi el, dar Rollie nu-i răspunse, rămânând mai 
departe cu privirea lipită de ceva ce se afla dincolo de parbriz. 

Trecuseră deja cincisprezece minute de când părăsiseră 
biroul lui Kramer, aşa că jocul de artificii nu putea să mai 
întârzie. Sam îşi şterse broboanele grele de sudoare care-i 
acoperiseră fruntea şi încercă din nou să pornească maşina. 
Slavă Domnului, de astă dată motorul porni şi Sam nu-şi putu 
împiedica un rânjet în direcţia lui Rollie, dar puştiul rămase ca 
de piatră. Maşina se dădu puţin înapoi, după care ţâşni cu toată 
viteza înainte. Prima stradă pe care intrară li se păru oarecum 
familiară, apoi se treziră din nou pe Main Street. 

— Ce fel de fitil ai folosit? întrebă Sam într-un târziu, în timp 
ce intrau pe autostrada 82, la numai câteva blocuri distanţă de 
biroul lui Kramer. 

Dar Rollie ridică din umeri de parcă ar fi vrut să spună că 
respectiva chestiune îl privea în exclusivitate, iar Sam n-avea 


nici un drept să pună întrebări. Încetiniră puţin când trecură pe 
lângă o maşină de poliţie oprită pe marginea drumului, dar după 
aceea accelerară puternic şi în numai câteva minute Greenville 
rămase departe, în urma lor. 

— Ce fel de fitil ai folosit? întrebă din nou Sam, de data asta 
cu o nuanţă de iritare în glas. 

— Am încercat ceva nou, răspunse Rollie fără să-l 
privească. 

— Ce-ai făcut? 

— N-ai cum să înţelegi, zise Rollie şi Sam încercă să 
ghicească. 

— Un ceas cumva? întrebă el după ce parcurseră câteva 
mile. 

— Cam aşa ceva. 

Până la Cleveland, nici unul dintre ei nu mai scoase o 
vorbă. În timp ce luminile din Greenville dispăreau de cealaltă 
parte a câmpiei, Sam tot aştepta să vadă flăcări izbucnind pe 
cer, ori să audă pârâitul înăbuşit al exploziei. Numai că nu se 
întâmplă nimic din toate acestea, ba pe deasupra, Wedge reuşi 
chiar să tragă şi un pui de somn. 

Barul din parcarea pentru camioane era arhiplin când sosiră 
cei doi. Ca de obicei, Rollie cobori din maşină, aruncă un „la 
revedere" prin fereastra deschisă, apoi se îndreptă surâzând 
spre propria maşină. Sam îl urmări cu privirea, minunându-se 
din nou de sângele rece de care dădea întotdeauna dovadă 
Rollie Wedge. 

Ceasul arăta acum puţin peste cinci şi jumătate şi la răsărit 
o geană portocalie spărsese întunericul. Sam intră cu Ponticul 
verde pe autostrada 61 şi se îndreptă spre sud. 

Pentru familia Kramer nenorocirea începu cu adevărat cam 
pe la ora la care Rollie Wedge şi Sam Cayhall se despărţiră în 
Cleveland. Mai întâi fu ceasul deşteptător de pe noptiera lui 
Ruth Kramer. Când soneria izbucni ca de obicei la cinci treizeci, 
Ruth îşi dădu imediat seama că este foarte bolnavă. Avea puţină 
febră, o durere rea în tâmple şi o groaznică senzaţie de vomă. 
Marvin o ajută să ajungă în baie unde rămase mai bine deo 
jumătate de oră. De o lună de zile Greenville era bântuit de o 
gripă care acum îşi făcuse drum şi în casa familiei Kramer. 

Menajera îi trezi pe gemeni (Josh şi John aveau acum cinci 
ani) la şase şi jumătate, îi spălă, îi îmbrăcă şi îi hrăni în mare 


viteză. După părerea lui Marvin, era mai bine să-i ducă pe copii 
la grădiniţă, în speranţa că aşa vor fi cât mai departe de virusul 
cel periculos. Îi telefonă apoi unui prieten medic ca să-i ceară o 
reţetă şi îi dădu servitoarei douăzeci de dolari ca să ridice 
medicamentele de la farmacie, peste o oră. În sfârşit, îşi luă la 
revedere de la Ruth, pe care o găsi întinsă pe podeaua sălii de 
baie, cu o pernă sub cap şi o pungă de gheaţă pe faţă. 

Activitatea avocatului nu era consacrată în întregime 
cauzelor din domeniul drepturilor civile; în anul de graţie 1967, 
în statul Mississippi, nu se putea trăi doar din asta. Aşa că 
printre dosarele lui Kramer mai apăreau şi câteva cazuri penale, 
divorţuri, falimente dubioase, litigii imobiliare. Şi cu toate că 
tatăl său aproape că nu-i mai vorbea, iar restul membrilor 
familiei Kramer abia dacă-i mai rostea numele, Marvin îşi 
petrecea cam o treime din timpul său de lucru ocupându-se de 
afacerile familiei. De altfel, chiar în dimineaţa asta la ora nouă 
trebuia să fie la tribunal pentru un proces în care era implicată 
şi proprietatea unui unchi. 

Gemenilor le plăcea la nebunie să meargă cu el la birou. 
Programul grădiniţei începea abia la ora opt, aşa că Marvin avea 
timp să lucreze puţin înainte de a-i preda pe băieţi educatoarei 
şi de a merge la tribunal. Aşa ceva se întâmpla cam o dată pe 
lună, dar în realitate nu trecea nici o zi fără ca măcar unul dintre 
băieţi să nu-l implore pe Marvin să-i ducă mai întâi la birou şi 
abia după aceea la grădiniţă. 

Sosiră pe la şapte şi jumătate şi gemenii merseră aţă la 
biroul secretarei pe care se odihnea un teanc gros de hârtie de 
scris ce nu aştepta decât să fie tăiată, copiată, capsată, 
împăturită şi vârâtă în plicuri. Clădirea care adăpostea firma 
crescuse cam alandala de-a lungul vremii. Uşa de la intrare 
dădea într-un mic vestibul unde biroul de primire stătea aproape 
sub scară. Cele patru scaune destinate clienţilor erau pur şi 
simplu lipite de perete, iar birourile celor trei asociaţi pe care îi 
avea acum Marvin se aflau de-o parte şi de alta a vestibulului. 
Un hol de vreo cinci metri traversa tot parterul, în aşa fel încât, 
dacă rămâneai în dreptul intrării, puteai să vezi uşa din spate a 
clădirii. Marvin ocupa cea mai spațioasă încăpere de la parter, 
adică ultima uşă pe stânga, chiar lângă  debaraua 
supraaglomerată. Secretara, pe nume Helen, îşi avea propriul 
birou în faţa debaralei; era o tânără bine făcută la care Marvin 


visa de vreun an şi jumătate. 

La etajul întâi se aflau birourile înecate în hârtii ale încă 
unui avocat şi două secretare. lar etajul al doilea, neîncălzit şi 
fără aer condiţionat, era folosit ca depozit. 

Marvin sosea de obicei la birou între şapte şi jumătate şi 
opt deoarece îi plăcea să-şi vadă de treabă în linişte până se 
adunau şi ceilalţi, iar telefoanele începeau să zbârnâie. Vineri, 
21 aprilie, sosi, evident, primul. 

Descuie uşa de la intrare, aprinse lumina şi se opri în 
vestibul. Aici le ţinu gemenilor o predică despre cum trebuiau să 
lase biroul lui Helen, dar puştii erau deja în hol, fără să fi auzit 
un cuvânt. Când Marvin îşi vâri capul prin uşa biroului 
secretarei, Josh avea de lucru cu foarfeca, în timp ce John 
pusese mâna pe capsator. Aşa că tatăl zâmbi înţelegător şi se 
retrase; câteva secunde mai târziu, era cufundat până peste cap 
în hârtii. 

Pe la opt fără un sfert hotări că va telefona mai târziu la 
spital şi porni să urce scările spre etajul al doilea în căutarea 
unui dosar vechi care, după părerea lui, ar fi putut avea o 
anumită legătură cu cazul la care tocmai lucra. De undeva, de 
pe hol, se auzea râsul jucăuş al băieţilor; Marvin urcă treptele 
mormăind. De fapt, dosarul acela vechi îi salvă viaţa. 

Explozia aruncă totul în aer pe verticală şi pe orizontală, cu 
o viteză incredibilă; căci cincisprezece cartuşe de dinamită 
plasate în centrul unei clădiri cu structură din lemn transformă 
totul în fărâme în numai câteva secunde. Pământul se zdruncină 
ca de cutremur, iar rămăşiţelor clădirii le trebui un minut întreg 
ca să revină pe pământ; martorii povestiră mai târziu că 
cioburile cădeau peste oraş ca o ploaie fără sfârşit. 

Josh şi John Kramer se aflau cam la trei metri de epicentrul 
exploziei, aşa că, din fericire, nu apucară să-şi dea seama ce se 
întâmplă. Trupurile lor ciopârţite fură găsite de pompieri sub un 
morman de ruine. Suflul exploziei îl proiectă pe Marvin de 
tavanul de la etajul al doilea, apoi trupul avocatului căzu 
împreună cu resturile acoperişului în craterul fumegând din 
centrul clădirii. Douăzeci de minute mai târziu, Marvin era dus la 
spital în stare de inconştienţă, dar încă viu. După alte trei 
ceasuri avea ambele picioare amputate de la genunchi. 

Explozia se produsese la ora şapte şi patruzeci şi şase de 
minute fix, şi asta din fericire, dacă se poate spune aşa. Helen, 


secretara lui Marvin, simţi explozia în clipa în care ieşea din 
oficiul poştal aflat la patru blocuri distanţă de birou. Încă zece 
minute şi ar fi fost şi ea acolo, cu ceştile de cafea în mână. 
David Lukland, un tânăr asociat al firmei locuia la trei blocuri 
mai încolo şi tocmai încuia uşa apartamentului când toate 
simţurile recepţionară din plin explozia. Incă zece minute şi s-ar 
fi aflat şi el acolo, în biroul de la etajul întâi, în plină triere a 
curierului. 

Un mic incendiu izbucni în clădirea vecină care adăpostea 
alte firme şi companii, şi, cu toate că fu stins aproape imediat, el 
făcu să crească puternic emoția în cartier. La vederea fumului 
gros, oamenii fugiră care încotro, mâncând pământul. 

Doi trecători fură răniţi cu această ocazie. O bucată de 
aproximativ un metru dintr-o bârnă ateriză pe trotuar, impactul 
proiectând-o apoi drept în nasul doamnei Mildred Talton care îşi 
întorsese capul în direcţia exploziei. Din fericire, rana nu era 
gravă. 

Cel de-al doilea accident fu tot atât de lipsit de gravitate, 
dar în acelaşi timp deosebit de semnificativ. Un străin pe nume 
Sam Cayhall se îndrepta liniştit spre clădirea care adăpostea 
firma lui Kramer când pământul se cutremură şi îi fugi de sub 
picioare. În timp ce se lupta să se ridice de pe jos, străinul primi 
câteva cioburi în gât şi în obrazul stâng, ceea ce-l făcu să se 
târască în spatele unui copac pentru a se adăposti de ploaia de 
sticlă dezlănţuită de explozie. Dezastrul din faţa lui îl lăsă cu 
gura căscată, dar după câteva clipe îşi reveni şi o luă la fugă. 

Sângele care-i curgea din obraz îi pătă cămaşa, iar starea 
de şoc provocată de cele văzute îl împiedică să-şi amintească 
mare lucru mai târziu. Se îndepărtă de centrul oraşului la 
volanul aceluiaşi Pontiac verde şi, dacă ar fi fost atent, ar fi 
reuşit pentru a doua oară să iasă liniştit din Greenville. Dar o 
patrulă a poliţiei tocmai se grăbea să răspundă apelului staţiei 
centrale, îndreptându-se cu toată viteza spre locul unde se 
produsese nenorocirea, când drumul îi fu blocat de un Pontiac 
verde. Era imposibil ca o maşină a poliţiei să treacă neobservată 
— sirena urla, girofarurile  scânteiau, claxonul spărgea 
timpanele, poliţiştii din maşină înjurau în gura mare — dar, 
dintr-un motiv necunoscut, Pontiacul nu se retrase pe banda 
alăturată. Enervaţi, poliţiştii reuşiră în cele din urmă să-l 
oprească pe inconştient, aproape că smulseră portiera din ţâţâni 


şi prinseră în cătuşe mâinile tipului de la volan a cărui cămaşă 
era pătată de sânge. Apoi Sam fu împins fără menajamente pe 
bancheta din spate a maşinii de poliţie şi dus la secţie; Pontiacul 
fu pus sub sechestru. 


Bomba care îi ucisese pe gemenii familiei Kramer era cea 
mai puţin experimentată din toate chestiile de genul ăsta. Cele 
cincisprezece cartuşe de dinamită fuseseră legate între ele cu o 
bandă specială, dar fitilul lipsea. In locul acestuia Rollie Wedge 
folosise un detonator, un timer care era, de fapt, un ceas 
deşteptător cu arc, dintre cele mai ieftine. După ce aruncase 
limba mare, făcuse un orificiu între cifrele şapte şi opt în care 
introdusese un ac metalic. În clipa în care acesta avea să fie 
atins de limba mică, circuitul urma să se închidă şi să detoneze 
bomba. Rollie voise să aibă la dispoziţie mai mult decât cele 
cincisprezece minute acordate de fitilul clasic. In plus, se 
considera un expert în materie de explozivi şi dorea să facă noi 
experienţe. 

Poate că limba mică fusese puţin îndoită. Poate că ceasul 
nu avusese cadranul perfect plat. Poate că, în entuziasmul său, 
Rollie nu strânsese arcul cum trebuie. Poate că arcul metalic nu 
se potrivise cu cadranul. În fond, era prima dată că Rollie 
încerca aşa ceva. Sau, cine ştie, poate că totul se desfăşurase 
conform planului. 

Cert este că, oricare ar fi fost motivele sau scuzele, 
campania de atentate organizată de Jeremiah Dogan şi Ku Klux 
Klan făcuse acum să curgă sânge evreiesc în statul Mississippi, 
iar acest lucru puse evident capăt respectivei campanii. 


2 


După ce trupurile celor trei fură scoase de sub dărâmături, 
poliţia închise zona şi îndepărtă mulţimea de gură-cască. Câteva 
ore mai târziu cazul era preluat de agenţii FBI din Jackson, şi o 
echipă specială începu să treacă prin sită resturile clădirii. Zeci 
de agenţi primiră sarcina plictisitoare de a aduna de pe jos şi 
cea mai mică fărâmă, de a o studia şi de a o pune într-o pungă 
transparentă, gata să servească într-o bună zi la reconstituirea 


ansamblului. Tot ce fu ridicat de la locul exploziei ajunse apoi 
într-un depozit de la marginea oraşului, ales să servească drept 
bază de date. 

Timpul confirmă bănuiala iniţială a celor de la FBI. 
Dinamită, un detonator şi câteva cabluri. Adică o bombă 
artizanală, meşterită de un cârpaci care avusese norocul să 
scape nevătămat. 

Un elicopter îl transportă aproape imediat pe Marvin 
Kramer la un spital din Memphis; timp de trei zile, starea lui 
rămase critică. Ruth Kramer, în stare de şoc, fu internată mai 
întâi la spitalul din Greenville, apoi în acelaşi spital din Memphis 
în care se afla şi soţul său. Aici, domnul şi doamna Kramer 
împărţiră nu numai camera, ci şi sedativele. Medici, rude şi 
prieteni fără număr făcură de gardă la căpătâiul lor, mai ales că 
Ruth se născuse şi crescuse în oraş. 


Pe măsură ce praful se liniştea în jurul a ceea ce mai 
rămăsese din firma de avocatură a lui Marvin Kramer, 
vecinii-proprietari de magazine şi funcţionari măturară cioburile 
de pe trotuar, şopocăind neîncetat şi urmărind cu atenţie 
mişcările poliţiştilor şi ale echipei de salvare care începuse 
săpăturile. Un zvon insistent alerga prin Greenville cum că 
poliţia reţinuse deja un suspect. Pe la prânz, toată lumea ştia că 
tipul se numea Sam Cayhall, că era din Clanton, Mississippi, că 
era un membru al Klanului şi că fusese rănit cu ocazia exploziei. 
Un raport oficial aducea detalii înspăimântătoare despre alte 
atentate cu bombe al căror autor fusese Cayhall şi care 
avuseseră drept rezultat tot felul de răni îngrozitoare şi de 
cadavre desfigurate; dar până acum toate victimele fuseseră de 
culoare. Un alt raport povestea despre strălucitoarele fapte 
eroice ale poliţiştilor din Greenville care reuşiseră să pună mâna 
pe nebun la numai câteva secunde după explozie. Jurnalul de 
prânz al postului de televiziune local confirmă ceea ce se ştia 
deja, anume că cei doi copii muriseră, că tatăl lor era grav rănit 
şi că Sam Cayhall fusese reţinut de poliţie. 

La început, Sam Cayhall fusese cât pe-aci să scape doar cu 
o amendă de treizeci de dolari. Pe drumul către secţia de poliţie, 
îşi regăsise stăpânirea de sine şi le ceruse scuze aşa cum 
trebuie poliţiştilor pentru că nu le lăsase cale liberă. In registrul 
poliţiei fu trecută o vină absolut minoră, iar Sam fu depus în 


camera de detenţie în aşteptarea completării hârtiilor oficiale şi 
a eliberării. Cei doi poliţişti se grăbiră apoi să ajungă la locul 
atentatului, în ajutorul colegilor lor. 

Un îngrijitor care făcea şi pe infirmierul se apropie de Sam 
cu o trusă de prim ajutor şi îi curăţă rana de pe obraz; sângele 
se oprise. Sam povesti încă o dată că avusese o noapte grea, că 
se bătuse într-un bar şi că aşa se pricopsise cu tăietura aia. 
Peste vreo oră, un gardian adjunct îşi iţi capul în ferestruica uşii 
de la camera de detenţie: avea cu el alte hârtii şi explicaţii. Sam 
era acuzat că nu acordase prioritate unui vehicul oficial aflat în 
misiune, amenda maximă era de treizeci de dolari şi, dacă 
putea să plătească imediat cu bani gheaţă, atunci era liber să-şi 
vadă de drum imediat ce documentele erau completate, iar 
maşina scoasă de sub sechestru. Sam se plimba nervos prin 
cameră, privindu-şi ceasul şi pipăindu-şi rana de pe obraz. 

Ştia că trebuia neapărat să dispară. Arestarea asta fusese 
înregistrată şi nu avea să treacă mult până când ţărănoii ăştia or 
să pună cap la cap numele lui şi explozia de la biroul avocatului, 
şi-atunci, ei bine, atunci nu-i mai rămânea decât să-şi ia 
picioarele la spinare. Trebuia să plece din Mississippi, poate să 
facă iar echipă cu Rollie Wedge şi să plece amândoi în Brazilia 
sau undeva tot aşa departe. Dogan o să le dea cu siguranţă 
bani. O să-i dea un telefon lui Dogan imediat ce-o să iasă din 
Greenville. Maşina îl aştepta cuminte în parcarea pentru 
camioane din Cleveland, aşa că acolo o să schimbe maşinile, pe 
urmă o să se ducă la Memphis unde o să ia un autobuz 
Greyhound. 

Asta o să facă. Fusese un dobitoc că se întorsese la locul 
faptei, dar îşi zise că, dacă se stăpânea ca lumea, circarii ăştia 
or să-i dea drumul. 

După încă o jumătate de oră, gardianul adjunct se întoarse 
cu un alt formular, Sam îi dădu cei treizeci de dolari şi primi 
chitanţa. Apoi îl urmă pe celălalt de-a lungul unui coridor îngust 
care ducea la biroul de la intrare; acolo i se înmână o citaţie să 
se prezinte peste două săptămâni la Tribunalul Municipal din 
Greenville. 

— Unde-mi e maşina? întrebă el în timp ce împăturea hârtia 
şi o vâra în buzunar. 

— Vine imediat. Aşteaptă aici. 

Sam îşi privi ceasul şi aşteptă un sfert de oră. Prin 


ferestruica tăiată într-o uşă de metal, urmări un du-te-vino al 
maşinilor în parcarea din faţa închisorii. Un poliţist voinic târî 
înăuntru doi beţivi. Sam aşteptă, foindu-se nerăbdător. 

Apoi o voce necunoscută îl chemă de undeva, din spate. 

— Domnule Cayhall. 

Se întoarse şi dădu cu ochii de un tip scund, îmbrăcat 
într-un costum teribil de uzat, care-i flutură pe la nas o insignă 
de poliţist. 

— Sunt detectiv Ivy, de la Departamentul de Poliţie din 
Greenville. Trebuie să vă pun câteva întrebări, zise bărbatul cel 
scund, făcând un semn cu mâna spre uşile din lemn înşirate 
de-a lungul holului. Sam îl urmă fără să crâcnească. 


Încă din prima clipă când se aşeză în faţa detectivului Ivy, 
de cealaltă parte a unui birou cât se poate de murdar, Sam 
Cayhall nu avu prea multe de spus. Ivy avea doar vreo patruzeci 
şi ceva de ani, dar părul îi era deja cărunt şi riduri adânci îi 
înconjurau ochii. După ce îşi aprinse o Camel fără filtru, îi oferi şi 
lui Sam o ţigară, întrebându-l cum de se tăiase la obraz. Sam se 
jucă un timp cu ţigara, dar nu o aprinse. Se lăsase de fumat cu 
câţiva ani în urmă şi, cu toate că simţea nevoia să tragă un fum 
în acest moment atât de tensionat, se mulţumi să bată uşor cu 
ţigara în masă. Răspunse fără să-l privească pe Ivy că, probabil, 
era rezultatul unei bătăi. 

Ivy zâmbi scurt, mormăind ceva, ca şi cum s-ar fi aşteptat 
la un asemenea răspuns, şi în clipa aceea Sam ştiu că are de-a 
face cu un profesionist de mâna întâi. Constatarea asta îl sperie 
şi mâinile începură să-i tremure. Bineînţeles că Ivy observă 
totul. Unde se bătuse? Cu cine se bătuse? Când anume avusese 
loc evenimentul? De ce se bătuse aici, în Greenville, când locuia 
de fapt la vreo trei ore distanţă de oraş? De unde luase maşina? 

Sam nu răspunse. Ivy îl hărţuia cu întrebări la care Sam nu 
putea răspunde deoarece o minciună ar fi adus după ea alte 
minciuni şi Ivy l-ar fi prins imediat cu ocaua mică. 

— Aş vrea să vorbesc cu un avocat, zise Sam în cele din 
urmă. 

— Minunat, Sam. Cred că este exact ceea ce trebuie să faci, 
aprobă Ivy, aprinzând o nouă ţigară şi suflând fumul gros spre 
tavan. Azi-dimineaţă am avut o mică explozie aici, în oraş. Ai 
auzit de chestia asta, nu? întrebă Ivy, glasul său căpătând o 


uşoară nuanţă de ironie. 

— Nu. 

— O tragedie. Biroul unui avocat de aici, Kramer, a fost 
făcut praf. Povestea s-a întâmplat acum vreo două ore şi s-ar 
putea să fie opera Klanului, înţelegi cum vine treaba. Acum, noi, 
pe-aici, nu avem oameni din Klan, da' domnul Kramer este 
evreu. Şi dacă-mi dai voie să ghicesc, tu habar n-ai de toată 
tărăşenia asta, corect? 

— Corect. 

— O poveste tare, tare tristă, Sam. Vezi tu, domnul Kramer 
avea doi băieţei, Josh şi John, şi soarta a vrut ca puștii să fie la 
birou, împreună cu tăticul lor, atunci când a explodat bomba. 

Respirația lui Sam se iuți brusc, în timp ce ochii săi îi cereau 
lui Ivy să povestească mai departe. 

— Ei, şi ăştia doi băieţei, de numai cinci ani, nişte gemeni 
tare drăgălaşi, au fost făcuţi fărâme, Sam. Sunt mai morţi decât 
toţi morţii din iad, Sam. 

Sam îşi plecă încet capul până când bărbia îi ajunse la 
numai câţiva milimetri de piept. Fusese învins. Crimă, avocaţi, 
procese, judecători, juraţi, închisoare, totul năvăli dintr-o dată 
asupra lui şi lovitura îl făcu să închidă ochii. 

— Tăticul s-ar putea să aibă noroc. În clipa asta e la spital, îl 
operează. Puştii sunt însă în grija celor de la pompe funebre. O 
adevărată tragedie, Sam. Bănuiesc că nu ştii nimic despre 
bombă, Sam, nu-i aşa? 

— Nu, nu ştiu. Aş vrea să văd un avocat. 

— Fireşte, răspunse Ivy, ridicându-se încet şi părăsind 
încăperea. 


Un medic extrase un ciob de sticlă din obrazul lui Sam şi îl 
trimise la un laborator al FBl-ului. Analiza nu aduse nici o 
surpriză — era o bucată din geamul ferestrelor de la clădirea 
aruncată în aer. Apoi, Pontiacul verde fu foarte repede pus în 
legătură cu numele lui Jeremiah Dogan din Meridian. Un fitil fu 
găsit în portbagaj. În sfârşit, un comisionar se prezentă la poliţie 
şi povesti că văzuse maşina aceea pe la patru dimineaţa în 
preajma biroului domnului Kramer. 

FBI-ul făcu în aşa fel încât presa să afle imediat că domnul 
Sam Cayhall era de multă vreme membru al Ku Klux Klanului şi 
că fusese principalul suspect în mai multe atentate cu bombe. 


Era un caz urât, aşa că asupra poliţiei din Greenville 
complimentele curgeau gârlă; până şi J. Edgar Hoover făcu o 
declaraţie publică. 

La două zile după atentat, gemenii Kramer îşi găsiră odihna 
veşnică într-un mic cimitir din oraş. La vremea aceea, în 
Greenville locuiau o sută patruzeci şi şase de evrei şi, cu 
excepţia lui Marvin şi a altor şase, toţi ceilalţi fură prezenţi la 
înmormântare. Numărul reporterilor şi al fotografilor care 
ţinuseră să fie de faţă fu însă dublu. 


În dimineaţa următoare, Sam se uită la fotografii şi citi 
relatările de la faţa locului în micuța celulă în care fusese 
„Jăzduit". Gardianul adjunct, pe nume Larry Jack Polk, era un 
nătăfleţ care se împrietenise cu Sam pentru că, aşa cum îi 
şoptise ceva mai devreme, nişte veri de-ai lui erau membri ai 
Klanului şi ar fi vrut şi el să li se alăture, da' nevastă-sa nu era 
de acord nici în ruptul capului. În fiecare dimineaţă îi aducea lui 
Sam cafea proaspătă şi ziare. Larry Jack mărturisise deja 
admiraţia pe care o nutrea pentru talentele pirotehnice ale lui 
Sam. 

Sam nu scosese practic nici un cuvânt, dacă nu punem la 
socoteală cele câteva vorbe menite să-l mulţumească pe Larry 
Jack. A doua zi după explozie i se puseseră în spinare două 
omucideri de gradul întâi, aşa că mintea îi era ocupată cu 
scenariul în care camera de gazare juca un rol principal. 
Refuzase cu încăpățânare să vorbească cu Ivy sau cu oricare alt 
poliţist şi adoptase aceeaşi atitudine şi în privinţa FBl-ului. 
Ziariştii încercaseră, fireşte, să ajungă până la el, dar nu 
reuşiseră să treacă de Larry Jack. Sam îi telefonă soţiei, 
sfătuind-o să nu plece din Clanton şi să încuie bine uşile. În 
singurătatea celulei, începu să ţină un jurnal. 

Poliţiştii n-aveau decât să afle singuri că în atentat mai 
fusese implicat un al doilea, pe nume Rollie Wedge. Ca membru 
al Klanului, Sam Cayhall depusese un jurământ, şi pentru el 
jurământul era sacru. Niciodată, absolut niciodată nu-l va da în 
vileag pe un alt membru al Klanului. Şi spera din tot sufletul că 
Jeremiah Dogan îi împărtăşea ideile şi convingerile în legătură 
cu jurământul. 

La două zile după explozie, în Greenville îşi făcu apariţia un 
avocat îndoielnic, cu părul vâlvoi, pe nume Clovis Brazelton. 


Făcea şi el parte din Klan şi îşi câştigase o oarecare faimă în 
Jackson, apărând tot felul de pungaşi. Dorea să candideze 
pentru postul de guvernator şi în platforma lui electorală 
susţinea că rasa albă trebuia conservată, că Biroul Federal de 
Investigaţii era o invenţie drăcească şi că negrii trebuiau 
protejaţi, dar fără a li se permite convieţuirea cu albii, şi aşa mai 
departe. Brazelton fusese trimis de Jeremiah Dogan să-l apere 
pe Sam Cayhall, dar mai ales să se asigure că Sam şi-a pus lacăt 
la gură. FBl-ul tăbărâse pe Dogan din cauza Pontiacului verde şi 
lui Jerry îi era teamă să nu fie inculpat drept complice. 

Complicele, îi explică Clovis noului său client, este tot atât 
de vinovat ca şi cei care apasă efectiv pe trăgaci. Sam 

Îl ascultă aproape fără să scoată un cuvânt. Auzise câte 
ceva despre Brazelton şi încă nu avea încredere în avocat. 

— Uite ce e, Sam, insistă Clovis ca şi cum i-ar fi explicat 
unui copil. Eu ştiu cine a pus bomba. Mi-a spus Dogan. Dacă nu 
mă înşel, suntem patru cu toţii — eu, tu, Dogan şi Wedge. Or, în 
momentul ăsta, Dogan este aproape convins că Wedge va fi de 
negăsit. Nu a luat legătura cu el, dar puştiul este strălucitor de 
inteligent şi probabil că a fugit deja peste graniţă. Asta 
înseamnă că mai rămâneţi doar tu şi Dogan. Şi sincer să fiu, eu 
mă aştept ca Dogan să fie inculpat în orice clipă. Numai că 
sticleţilor are să le fie tare greu să-l înfunde dacă nu pot să-i 
dovedească complicitatea. Şi ei nu pot să facă asta dacă tu nu 
le spui nimic. 

— Deci iau totul asupra mea? întrebă Sam. 

— Nu. Îţi ţii gura doar în privinţa lui Dogan. Negi totul. O să 
inventăm ceva în legătură cu maşina. Dar asta este problema 
mea. Am să fac în aşa fel încât procesul să fie transferat într-un 
alt comitat, poate în zona colinelor sau altundeva unde să nu fie 
evrei. Dacă o să avem un juriu numai din albi, o să fac o 
pledoarie de-o să ieşim amândoi nişte eroi. Da' pentru asta 
lasă-mă pe mine să mă ocup de toate. 

— Nu crezi că am să fiu condamnat? 

— Pe dracui'! Uite, Sam, îţi dau cuvântul meu. O să facem 
rost de un juriu de patrioţi, adică de oameni ca tine, Sam. Toţi 
albi. Şi toţi îngrijoraţi că puştii lor vor fi obligaţi să meargă la 
şcoală împreună cu puştimea cioroilor. Numai oameni buni, 
Sam. O să alegem doişpe din ăştia, o să-i punem pe banca 
juraţilor şi o să le explicăm că evreii ăştia împuţiţi au încurajat 


toată aiureala asta cu drepturile civile. Ai încredere în mine, 
Sam; o să fie foarte uşor. Ai încredere în mine, am mai făcut 
chestia asta, încheie Clovis, aplecându-se peste masa şubredă şi 
bătând uşurel cu mâna pe braţul lui Sam. 

In aceeaşi zi, Sam se trezi cu cătuşe la mâini şi câţiva 
poliţişti de la poliţia municipală îl urcară într-o maşină. O mică 
armată de fotografi îl aştepta la ieşirea închisorii, în timp ce un 
alt grup de reprezentanţi ai acestei meserii atât de agresive era 
pregătit să-l întâmpine pe Sam pe treptele tribunalului. 

Cayhall se prezentă în faţa judecătorului municipal însoţit 
de noul său avocat, onorabilul Clovis Brazelton, care renunţă la 
audierea preliminară şi se ocupă liniştit de alte câteva proceduri 
legale de rutină. Sam se întoarse în celula sa la numai douăzeci 
de minute după ce o părăsise. Clovis îi promise că va reveni 
peste câteva zile ca să pună la cale strategia pentru proces, 
apoi ieşi din clădirea închisorii şi dădu un recital admirabil în 
beneficiul ziariştilor. 


Frenezia care cuprinsese presa în Greenville avu nevoie de 
o lună întreagă ca să se potolească. Sam Cayhall şi Jeremiah 
Dogan fură inculpaţi pe data de 5 mai 1967 pentru omucidere 
de gradul întâi, iar procurorul anunţă în gura mare că avea de 
gând să ceară pedeapsa capitală. Nimeni nu pomeni numele lui 
Rollie Wedge. De fapt, poliţia şi FBl-ul habar n-aveau de 
existenţa lui. 

Clovis, care îi reprezenta acum pe ambii inculpaţi, pledă cu 
succes pentru transferarea procesului în altă instanţă, astfel 
încât procesul începu pe 4 septembrie 1967 în Nettles County, 
la trei sute de kilometri distanţă de Greenville. Şi totul se 
transformă într-un spectacol de circ. Pe peluza din faţa 
tribunalului,  Klanul instală o tabără pentru membri şi 
simpatizanți, cu numere extrem de zgomotoase prezentate 
aproape din oră în oră. Fuseseră aduşi chiar membri din alte 
state, şi exista până şi o listă de vorbitori invitaţi. Sam Cayhall şi 
Jeremiah Dogan erau văzuţi drept simboluri ale supremaţiei 
rasei albe, iar admiratorii ascunşi sub glugi le scandau neîncetat 
numele. 

Presa privea şi aştepta. Sala de tribunal era înţesată de 
reporteri şi ziarişti, iar cei mai puţin norocoşi fură nevoiţi să se 
mulţumească cu un loc la umbra copacilor din faţa clădirii. De 


acolo, asistară la spectacolul oferit de Klan şi ascultară 
discursurile care se lungeau tot mai mult, pe măsură ce 
blitzurile fotografilor fulgerau din ce în ce mai des. 

Inăuntru, lucrurile mergeau bine pentru Cayhall şi Dogan. 
Brazelton îşi folosise toată ştiinţa şi tot farmecul şi făcuse rost 
de doisprezece patrioţi — cum îi plăcea lui să-i numească — pe 
post de juraţi, iar acum dădea găuri importante în eşafodajul 
acuzării. Era extraordinar de important faptul că dovezile erau 
circumstanţiale — nimeni nu-l văzuse pe Sam Cayhall plasând 
efectiv bomba. Clovis predică treaba asta chiar de la început şi 
argumentul fu reţinut de urechile din jur. Cayhall fusese 
într-adevăr angajat de Dogan să-i facă un comision în Greenville 
şi întâmplarea îl adusese în preajma biroului lui Kramer într-un 
moment absolut nefericit. Lui Clovis mai că-i dădură lacrimile 
când îşi aduse aminte de cei doi copilaşi minunaţi. 

Fitilul din portbagaj fusese lăsat acolo probabil de fostul 
proprietar al maşinii, un oarecare domn Carson Jenkins din 
Meridian, de profesie antreprenor de deşeuri. Şi domnul Carson 
Jenkins chiar depuse mărturie că aşa se întâmplase: meseria îi 
cerea să mânuiască permanent materiale explozive, iar fitilul cu 
pricina fără îndoială rămăsese uitat în portbagaj atunci când 
vânduse Pontiacul verde domnului Dogan. Or, domnul Carson 
Jenkins preda la şcoala de duminică, era un omuleţ liniştit şi 
muncitor, una din acele persoane pe care nu se poate să nu le 
crezi. In plus, era şi membru al Ku Klux Klanului, dar FBl-ul habar 
n-avea de chestia asta. Clovis organizase totul absolut 
impecabil. 

Poliţia şi FBl-ul nu aflară niciodată că maşina lui Cayhall 
rămăsese în parcarea pentru camioane din Cleveland. Primul 
telefon pe care Sam avusese voie să-l dea din închisoare fusese 
acasă, pentru a le spune soţiei şi fiului său, Eddie Cayhall, să 
recupereze maşina. Spre norocul apărării. 

Dar cel mai puternic argument prezentat de Clovis 
Brazelton fu acela că nimeni nu putea să aducă nici o dovadă că 
cei doi clienţi ai săi conspiraseră în vreun fel, şi-atunci cum 
puteţi dumneavoastră, doamnelor şi domnilor juraţi din Nettles 
County, să-i trimiteţi pe aceşti doi oameni la moarte? 

După patru zile de dezbateri, juriul se retrase să delibereze. 
Clovis le garantă clienţilor săi că vor fi achitaţi. La rândul ei, 
acuzarea era aproape sigură că acesta va fi rezultatul final. 


Klanul simţi în aer parfumul victoriei şi asta spori simţitor ritmul 
scandărilor de pe peluza din faţa tribunalului. 

Nimeni nu fu achitat, nimeni nu fu condamnat. Fapt 
remarcabil, doi dintre juraţi se ridicară plini de îndrăzneală şi 
cerură insistent condamnarea. După o zi şi jumătate de 
deliberări, juraţii îl anunţară pe judecător că intraseră într-un 
impas care nu putea fi depăşit cu nici un chip. La rândul său, 
judecătorul respinse cauza, iar Sam Cayhall plecă acasă pentru 
prima oară în ultimele cinci luni de zile. 


Procesul se rejudecă şase luni mai târziu în comitatul 
Wilson, o altă regiune rurală aflată la patru ore distanţă de 
Greenville şi la vreo sută cincizeci de kilometri de scena primului 
proces. Deoarece în timpul primului proces fuseseră depuse 
plângeri cum că juraţii fuseseră literalmente hărţuiţi de Klan, 
judecătorul, din motive niciodată precizate, schimbă jurisdicţia 
într-o altă zonă mişunând de membru şi simpatizanţii Klanului. 
Din nou juraţii fură cu toţii albi şi ne-evrei, Clovis povesti acelaşi 
lucru şi prezentă aceleaşi argumente, iar domnul Carson Jenkins 
recită aceleaşi minciuni. 

Acuzarea îşi modifică oarecum strategia; fără folos însă. 
Procurorul districtual renunţă la acuzaţiile principale şi ceru 
pedepsirea celor doi doar pentru omucidere. 

Nu se mai punea problema pedepsei capitale, iar juriul 
putea, dacă dorea, să-i găsească pe Cayhall şi Dogan vinovaţi 
de omucidere; o inculpare mai uşoară, cu o pedeapsă adecvată. 

Cel de-al doilea proces aduse totuşi ceva nou. Timp de trei 
zile, aşezat într-un scaun cu rotile, Marvin Kramer se află în 
primul rând al asistenţei, cu ochii ţintă la juraţi. Ruth încercase 
să asiste la primul proces, dar nu fusese în stare să reziste şi se 
întorsese la Greenville unde fusese din nou internată în spital 
pentru probleme psihice. În aceeaşi perioadă Marvin suferise 
mai multe operaţii şi medicii nu-i dăduseră voie să urmărească 
în direct spectacolul din Nettles County. 

În general, juraţii nu fură în stare să-l privească, aşa că 
ochii lor evitară pe cât posibil publicul, concentrându-se, într-un 
mod absolut neobişnuit, asupra martorilor. Cu toate acestea, 
tânăra Sharon Culpepper, mamă a doi gemeni, nu se putu 
abţine şi se uită în repetate rânduri la Marvin, privirile lor 


întâlnindu-se de câteva ori. Avocatul o imploră să i se facă 
dreptate. 

Sharon Culpepper fu singura dintre cei doisprezece care 
votă de la început pentru condamnare. Timp de două zile, trebui 
să suporte hemoragia verbală şi jignirile colegilor care nu se 
dădură în lături de la nici o grosolănie; lacrimile îi scăldau 
obrajii, dar refuză cu încăpățânare să cedeze. 

Votul juriului fu de unsprezece la unu, aşa că judecătorul 
respinse cauza şi îi trimise pe toţi la casele lor. Marvin Kramer 
se întoarse mai întâi la Greenville, dar apoi plecă din nou la 
Memphis pentru altă operaţie. Clovis Brazelton dădu un recital 
pentru presă. Procurorul districtual nu promise un nou proces. 
Sam Cayhall plecă în linişte spre Clanton, jurându-şi solemn că 
nu va mai avea niciodată de-a face cu Jeremiah Dogan. lar 
Vrăjitorul Imperial fu primit triumfal acasă, în Meridian, unde le 
împuie tuturor urechile cum că bătălia pentru supremaţia albă 
abia a început, binele a învins răul, şi aşa mai departe. 

În tot acest timp, numele lui Rollie Wedge fusese pomenit o 
singură dată. Pe când cel de-al doilea proces era în plină 
desfăşurare, Dogan îi şoptise lui Cayhall, într-o pauză de prânz, 
că puştiul trimisese un mesaj printr-un străin care vorbise cu 
soţia lui Dogan pe unul din coridoarele tribunalului. Mesajul era 
foarte simplu şi limpede. Wedge era pe aproape şi urmărea cu 
atenţie mersul procesului, iar dacă Dogan sau Cayhall îi 
pomeneau vreodată numele, casele şi familiile lor aveau să fie 
trimise urgent în iad. 


3 


Ruth şi Marvin Kramer se despărţiră în 1970. În acelaşi an, 
el era internat într-un ospiciu, pentru ca să se sinucidă în 1971. 
Ruth se întoarse la Memphis, în casa părintească. In ciuda 
tuturor problemelor cărora trebuia să le facă faţă, insistaseră din 
toate puterile ca să obţină un al treilea proces. Şi, de fapt, 
comunitatea evreiască din Greenville arătă deschis o 
nervozitate crescândă în momentul în care deveni evident 
pentru toată lumea că procurorul districtual obosise să tot 
piardă, şi nu mai avea nici o brumă de entuziasm în privinţa 


unui nou proces împotriva lui Cayhall şi Dogan. 

Marvin fu înmormântat alături de fiii săi. Un nou parc fu 
amenajat în memoria lui Josh şi John Kramer, burse şcolare 
purtând numele lor fură acordate elevilor merituoşi. Trecerea 
timpului atenuă oarecum oroarea care însoţise tragedia celor 
trei morţi. Apoi, de-a lungul anilor, oraşul vorbi din ce în ce mai 
puţin despre explozia din 1967. 

Nici măcar presiunile FBl-ului nu reuşiră să pună pe picioare 
un al treilea proces. Probe nu existau, fără îndoială că 
judecătorul avea să schimbe din nou jurisdicţia, o nouă 
inculpare părea lipsită de orice speranţă, dar Biroul Federal nu 
renunţă. 

Cu un Cayhall îndărătnic şi un Wedge indisponibil, 
campania de atentate organizată de Dogan eşuă lamentabil. El 
însă continuă să-şi îmbrace roba şi să ţină discursuri, ba începu 
chiar să se creadă o forţă politică majoră. Ziariştii din Nord erau 
intrigaţi de zgomotosul său repertoriu rasist, iar el era mereu 
gata să-şi tragă gluga pe ochi şi să le acorde interviuri absolut 
insultătoare. Pentru o scurtă perioadă, căpătă deci o oarecare 
faimă, ceea ce-i făcu o imensă plăcere. 

Pe la sfârşitul deceniului şapte, Jeremiah Dogan nu mai era 
decât un derbedeu amărât dintr-o organizaţie aflată în declin 
rapid. Negrii primiseră drept de vot, în şcoli nu se mai practica 
segregaţia rasială, judecătorii federali din întreg sudul Statelor 
Unite dărâmau rând pe rând barierele rasiale, drepturile civile 
ajunseseră până şi în Mississippi, iar Klanul se dovedise 
incapabil să-i ţină pe negri acolo unde le era locul. Dogan nu 
mai putea să adune nici măcar un şoarece de câmp la ridicarea 
unei cruci în flăcări. 

Anul 1979 aduse două noi elemente în cazul suspendat, dar 
niciodată clasat, al atentatului împotriva avocatului Marvin 
Kramer. Primul fu alegerea lui David McAllister în funcţia de 
procuror districtual în oraşul Greenville. La cei douăzeci şi şapte 
de ani ai săi, McAllister era cel mai tânăr procuror districtual din 
istoria statului Mississippi. Adolescent fiind, îi urmărise şi el din 
mulţime pe agenţii FBI scurmând prin rămăşiţele biroului de 
avocatură al lui Marvin Kramer. La puţin timp după alegere, îşi 
jură să-i aducă pe terorişti în faţa justiţiei. 

Cel de-al doilea element îl constitui inculparea lui Jeremiah 
Dogan pentru evaziune fiscală. După ce ani de zile reuşise să-i 


fenteze pe cei de la FBI, Dogan îşi pierdu capul şi intră în conflict 
cu Serviciul de Venituri Interne. Ancheta dură opt luni şi avu 
drept rezultat o inculpare de treizeci de pagini. Conform 
documentului cu pricina, între 1974 şi 1978, Dogan uitase să 
declare fiscului peste o sută de mii de dolari; cele optzeci şi şase 
de capete de acuzare cereau o pedeapsă maximă de douăzeci şi 
opt de ani de închisoare. 

Cum Dogan era mai mult decât vinovat, avocatul lui (altul 
decât Clovis Brazelton) se apucă imediat să exploreze terenul în 
vederea încheierii unui târg. În acest moment intră în scenă 
Biroul Federal de Investigaţii. 

De-a lungul unei serii de întâlniri aprinse şi furioase cu 
Dogan şi avocatul acestuia, guvernul propuse un târg, şi anume 
ca Dogan să depună mărturie împotriva lui Cayhall în cazul 
Kramer primind în schimb asigurarea că nu va face puşcărie 
pentru evaziune fiscală. Adică nici o zi dincolo de gratii, doar 
libertate condiţionată şi amenzi grele, dar fără închisoare. 
Dogan nu mai vorbise cu Cayhall de mai bine de zece ani, şi nu 
mai era nici membru activ al Klanului. lar motivele pentru care 
târgul propus de federali merita să fie studiat cu atenţie erau 
nenumărate, printre ele aflându-se şi alternativa deosebit de 
importantă — libertatea contra cel puţin zece ani de închisoare. 

SVI se strădui să-l ajute în luarea hotărârii, aşa că îi 
sechestră toate bunurile, plănuind chiar o mică şi drăguță 
vânzare publică. Şi tot ca să-l ajute să se hotărască, David 
McAllister reuşi să convingă un mare juriu din Greenville să 
admită o nouă inculpare pentru Dogan şi amicul său, Cayhall, în 
cazul Kramer. 

Nervii lui Dogan cedară sub această presiune şi tipul 
acceptă propunerea. 


După doisprezece ani de viaţă liniştită în Ford County, Sam 
Cayhall se trezi din nou inculpat, arestat, având în faţă 
certitudinea unui nou proces şi perspectiva camerei de gazare. 
Ca să-şi angajeze un avocat, fu nevoit să-şi ipotecheze casa şi o 
mică fermă. Clovis Brazelton se lansase în chestii mult mai 
importante, iar Dogan nu se mai afla de aceeaşi parte a 
baricadei. 

De fapt, multe lucruri se schimbaseră în Mississippi în 


timpul scurs de la primele două procese. Negrii dăduseră năvală 
să voteze şi îi aleseseră pe ai lor în funcţiile oficiale. Juriile 
formate în exclusivitate din albi erau rare. Pe teritoriul statului 
existau doi judecători negri, doi şerifi negri, pe coridoarele 
tribunalelor avocaţii de culoare se amestecau cu confrații lor 
albi. Din punct de vedere oficial, segregaţia dispăruse. Şi mulţi 
locuitori albi ai statului Mississippi începeau să se întrebe, când 
priveau spre trecut, pentru ce se făcuse atâta tevatură. Pentru 
ce acordarea drepturilor fundamentale tuturor cetăţenilor 
întâmpinase atâta rezistenţă? Deşi mai erau încă multe de 
făcut, statul Mississippi din 1980 era foarte diferit de cel din 
1967. lar Sam Cayhall înţelegea foarte bine situaţia. 

Îşi luă un avocat talentat din Memphis, pe nume Benjamin 
Keyes, şi prima lor mişcare tactică fu încercarea de a anula 
inculparea pe motiv că nu era corect ca Sam să fie judecat din 
nou după atât de multă vreme de la ultimul proces. Argumentul 
se dovedi viabil şi în consecinţă fu nevoie de o decizie a Curţii 
Supreme din Mississippi care să pună lucrurile la punct. Cu şase 
voturi pentru şi trei împotrivă, tribunalul hotărî că procesul 
putea avea loc. 

Şi asta se şi întâmplă. Cel de-al treilea şi ultimul proces al 
lui Sam Cayhall începu în februarie 1981, într-un mic tribunal 
îngheţat din Lakehead County, o regiune deluroasă din 
extremitatea nord-estică a statului. Despre acest proces s-ar 
putea spune multe. Tânărul procuror districtual, David 
McAllister, avu o prestație strălucită, dar făcu tot atunci dovada 
unui obicei cât se poate de nesuferit, acela de a-şi petrece tot 
timpul liber în compania reprezentanţilor presei. Era un bărbat 
chipeş, cu vorbă limpede şi simţitoare şi deveni clar pentru 
toată lumea că procesul acela avea un scop bine definit. Domnul 
McAllister nutrea ambiţii politice la scară mare. 

Juriul era format din opt albi şi patru negri, iar probele din 
instanţă erau aceleaşi din primele două procese: ciobul de 
sticlă, fitilul, rapoartele FBl-ului, fotografiile şi toate celelalte. 

Apoi, peste toate acestea, veni mărturia lui Jeremiah Dogan 
care se aşeză în boxa martorilor îmbrăcat într-o cămaşă de lucru 
din doc şi începu să explice, cu o umilinţă solemnă, cum 
conspiraseră el şi Sam Cayhall, cel de colo, să pună o bombă în 
biroul domnului Kramer. Sam nu-l scăpă din ochi sorbindu-i 
fiecare cuvânt, dar Dogan îi evită privirea. Avocatul lui Sam îl 


frecă pe Dogan o jumătate de zi, făcându-l să recunoască, în 
cele din urmă, că încheiase un târg cu guvernul. Dar răul fusese 
deja făcut. 

Aducerea pe tapet a numelui lui Rollie Wedge nu-i folosea 
cu nimic lui Sam Cayhall, pentru că în felul acesta ar fi 
recunoscut participarea lui la atentatul din Greenville. Asta l-ar fi 
obligat apoi să-şi recunoască complicitatea, adică să devină în 
faţa legii la fel de vinovat ca şi cel care plasase efectiv bomba în 
clădire. Prezentând acest scenariu juraţilor, Sam s-ar fi văzut 
obligat să depună mărturie, lucru pe care nu-l doreau nici el, nici 
avocatul: Sam ar fi fost nevoit să mintă din nou ca să acopere 
minciunile anterioare. 

Şi ajunşi aici nimeni n-ar mai fi crezut povestea neaşteptată 
cu un terorist misterios despre care nu se mai vorbise înainte, 
care apăruse şi dispăruse fără ca nimeni să-l fi văzut. De altfel, 
Sam ştia că n-avea rost să meargă pe direcţia Rollie Wedge, aşa 
că nu pomenise nimic despre tânăr nici măcar propriului său 
avocat. 


În finalul procesului, într-o sală de şedinţe arhiplină, David 
McAllister veni în faţa juraţilor şi îşi prezentă pledoaria. Le 
povesti despre tinereţea sa petrecută în Greenville şi despre 
prietenii săi evrei. Nu observase ca ei să fi fost diferiţi de ceilalţi. 
Cunoştea şi câţiva membri ai familiei Kramer, oameni de treabă, 
care munceau mult şi în beneficiul oraşului în care trăiau. Le 
vorbi apoi despre puştii de culoare cu care se jucase în copilărie 
şi care se dovediseră a fi prieteni minunaţi. Nu înţelesese 
niciodată de ce trebuia să înveţe în şcoli diferite. Le spuse o 
poveste captivantă despre cum a simţit el pământul 
cutremurându-i-se sub picioare în dimineaţa de 21 aprilie 1967 
şi cum a fugit spre centrul oraşului, unde un fuior de fum gros se 
ridica spre cer. Timp de trei ore, aşteptase cu sufletul la gură 
dincolo de barierele poliţiei. li văzuse pe pompieri rupând-o la 
fugă când dăduseră de Marvin Kramer; îi văzuse apoi 
îngrămădindu-se printre ruinele fumegânde când îi găsiseră pe 
băieţi şi lacrimile îi scăldaseră obrajii în momentul în care cele 
două trupuşoare fără viaţă, acoperite cu cearşafuri albe, 
fuseseră urcate încet într-o ambulanţă. Fusese un monolog 
splendid, la sfârşitul căruia o tăcere adâncă puse stăpânire pe 
sala de tribunal. Câţiva juraţi îşi şterseră, discret, ochii. 


Pe 12 februarie 1981 Sam Cayhall fu găsit vinovat de două 
omucideri de gradul întâi şi de o tentativă de omor, iar peste 
două zile, acelaşi juriu, în aceeaşi sală, pronunţă verdictul: 
condamnarea la moarte. 

Prizonierul fu dus apoi în penitenciarul de stat de la 
Parchman unde îşi aşteptă programarea pentru camera de 
gazare. lar pe 19 februarie 1981 făcu primul pas pe lista 
condamnaților la moarte. 


4 


În oraşul Chicago, cei trei sute de avocaţi ai firmei „Kravitz 
& Bane" coexistau în pace sub acelaşi acoperiş. De fapt, erau 
două sute optzeci şi şase, cu toate că, în realitate, era foarte 
greu să ţii socoteala pentru că în fiecare clipă vreo duzină de 
avocaţi părăsea firma pentru o grămadă de motive şi o altă 
duzină de recruți, proaspeţi şi strălucitori, antrenați, cizelaţi şi 
nerăbdători să se arunce în luptă, îşi făcea apariţia pe 
coridoarele firmei. În ciuda dimensiunilor sale uriaşe, firma 
„Kravitz & Bane" nu reuşi să joace jocul extinderii la fel de 
repede ca alţii, nu apucase să pună gheara pe firmele mai slabe 
din alte oraşe, se mişcase încet când fusese vorba să racoleze 
clienţii firmelor concurente, astfel încât era obligată să suporte 
plasarea sa abia pe locul al treilea în rândul celor mai mari firme 
de avocatură din Chicago. Avea sucursale în alte şase oraşe 
importante, dar, spre jena partenerilor mai tineri, registrul firmei 
nu conţinea nici o adresă londoneză. 

Deşi trecerea timpului îi mai îndulcise oarecum maniera, 
„Kravitz & Bane" îşi păstrase renumele de firmă dură în 
domeniul litigiilor. Bineînțeles că avea departamente 
specializate în probleme imobiliare, taxe şi legi antitrust, dar 
litigiile aduceau grosul banilor. Avocaţii erau recrutaţi dintre cei 
mai buni studenţi din anul al trei-lea, bărbaţi tineri (câte o 
femeie ici şi colo) care să poată fi antrenați pe loc în stilul 
„atacă şi înjunghie" pus la punct cu multă vreme în urmă de 
specialiştii de la „Kravitz & Bane". 

Firma avea o mică secţie pentru daunele mobiliare ale 


reclamanţilor, o chestie foarte bună din care se alegea cu 
cincizeci la sută profit. Mai era apoi o secţie de dimensiuni 
considerabile care reunea înalţi funcţionari specializaţi în drept 
penal, dar un asemenea înalt magistrat avea nevoie şi de un 
preţ net de dimensiuni considerabile ca să poată ţine pasul cu 
„Kravitz & Bane". Cele mai mari două secţii erau specializate — 
una în litigii comerciale şi cealaltă în asigurări. Cu excepţia 
secţiei pentru daunele reclamanţilor, care aducea un procent 
efectiv nesemnificativ din venitul total brut, banii proveneau din 
facturarea consultanţelor juridice cu ora. Două sute de verzi (şi 
chiar mai mult dacă se putea) pe oră pentru orice chestiune 
legată de asigurări. Trei sute pe oră pentru problemele penale. 
Patru sute pentru o bancă cu greutate. Şi chiar cinci sute pentru 
un client bogat ai cărui avocaţi loviți de lene făceau să îi 
lâncezească afacerile. 

In Chicago, „Kravitz & Bane" făcuse bani din consultanţa cu 
ora şi fondase o adevărată dinastie. Birourile erau aranjate în 
pas cu moda, dar nu făceau paradă de opulenţă. Erau 
amplasate la ultimele etaje ale, evident, celei de-a treia clădiri 
— ca înălţime — din centrul oraşului. 

Asemenea celor mai mari firme de avocatură, şi aceasta se 
simţise datoare, dată fiind suma enormă de bani pe care o 
realiza, să înfiinţeze o mică secţie pentru acţiuni de caritate, 
încercând în felul acesta să-şi îndeplinească obligaţiile morale 
faţă de societate. Şi erau de-a dreptul mândri că aveau şi un 
partener care se ocupa de secţia respectivă, un făcător de bine 
excentric pe nume E. Garner Goodman care ocupa, împreună cu 
cele două secretare ale sale, un birou spaţios la etajul şaizeci. 
Avea la dispoziţie şi un funcţionar pe care-l împărțea cu unul din 
partenerii specializaţi în litigii. Cartea de onoare, legată în aur, a 
firmei făcea mult caz de faptul că avocaţii erau încurajați să 
preia cazuri care nu le aduceau nici un onorariu. De exemplu, în 
anul trecut, 1989, avocaţii firmei „Kravitz & Bane" donaseră pur 
şi simplu aproape şaizeci de mii de ore din preţiosul lor timp 
clienţilor care nu aveau posibilitatea să-i plătească. Copii orfani, 
condamnaţi la moarte, emigranţi ilegali, toxicomani şi, 
bineînţeles, situaţia celor fără adăpost. În paginile cărţii cu 
pricina putea fi admirată chiar şi o fotografie în care, pe un 
fundal de periferie urbană, doi tineri avocaţi în ţinută adecvată 
— în cămăşi, cu mânecile suflecate, nodurile la cravată slăbite şi 


pete mari de sudoare la subsuori — priveau cu ochi plini de 
compasiune un grup de copii de imigranţi, îndeplinindu-şi astfel 
sarcina. Avocaţii salvând societatea. Adam Hall, cu un exemplar 
al respectivei broşuri între copertele unui dosar subţirel, 
traversă holul de la etajul şaizeci şi unu în direcţia biroului lui E. 
Garner Goodman. Pe drum, se opri să-l salute şi să schimbe 
două vorbe cu un alt avocat tânăr pe care nu-l mai văzuse 
niciodată până atunci. În timpul petrecerii de Crăciun organizate 
de firmă se distribuiseră plăcuţe cu numele fiecăruia pentru a fi 
fixate pe uşile birourilor, mai ales că unii dintre parteneri abia 
dacă se cunoşteau între ei, iar unii dintre asociaţi nu se vedeau 
decât o dată sau de două ori pe an. Când Adam intră în mica 
anticameră, secretara care se afla înăuntru îşi luă ochii de la 
documentul pe care-l bătea la maşină şi mai-mai că-i zâmbi. 
Atunci întrebă de domnul Goodman şi ea îi arătă din priviri şirul 
de scaune de lângă perete, invitându-l să aştepte. Venise cu 
zece minute mai devreme, iar întâlnirea era pentru ora zece, 
deşi chestia asta n-avea importanţă. Căci problema făcea parte 
dintre cele fără onorariu. Aşa că dă-l încolo de ceas. Dă-le încolo 
de ore facturate. Dă-le încolo de prime. Spre deosebire de toţi 
ceilalţi şi ca să le facă-n ciudă, Goodman nu acceptase nici un 
orologiu în biroul său. 

Adam îşi răsfoi dosarul, se distră citind broşura, îşi reciti 
propriul curriculum — colegiul la Pepperdine, facultatea de drept 
la Michigan, redactor al revistei de drept, comentariu de caz 
asupra pedepselor aspre şi neobişnuite, comentarii pe marginea 
unor recente cazuri de condamnare la moarte. Un curriculum 
cam anemic, dar în fond nu avea decât douăzeci şi şase de ani 
şi lucra la „Kravitz & Bane" de numai nouă luni. 

Citi şi făcu adnotări pe marginea a două decizii ale Curţii 
Supreme a Statelor Unite referitoare la câteva execuţii 
petrecute în California; apoi îşi privi ceasul. Până la urmă 
secretara îi oferi şi o cafea, dar el o refuză politicos. 


Biroul de altfel spaţios al lui E. Garner Goodman era uluitor 
prin dezordinea care domnea înăuntru. Pereţii tapetaţi cu rafturi 
ce se îndoiau sub greutatea cărţilor, podeaua pardosită cu 
teancuri de dosare prăfuite, biroul din centrul încăperii ascuns 
sub o grămadă de hârţoage de toate felurile şi dimensiunile. 
Covoraşul de sub birou nu se mai vedea de sub mormanul de 


resturi, gunoaie şi scrisori mototolite. Dacă jaluzelele de lemn 
n-ar fi fost lăsate, fereastra ar fi oferit o splendidă vedere spre 
lacul Michigan, dar aşa — era clar că domnul Goodman nu-şi 
petrecea timpul privind pe fereastră. 

Stăpânul biroului era un bărbat în vârstă, cu părul şi barba 
aproape albe. Cămaşa albă aproape că scârţâia de atâta 
scrobeală. Papionul verde, emblematic pentru personaj, era 
perfect înnodat sub bărbie. Când Adam intră în încăpere, ferind 
cu grijă teancurile de hârtii din jur, Goodman nu se ridică să-l 
întâmpine, ci se mulţumi să-i întindă mâna. 

După ce îi dădu şefului dosarul, tânărul se aşeză pe 
singurul scaun liber din birou, aşteptând nervos şi urmărind 
mâna ce mângâia uşor barba încărunţită din faţa sa. 

— De ce vrei să lucrezi fără onorariu? mormăi Goodman 
după o tăcere îndelungată, fără să-şi ridice privirea de pe dosar. 
Difuzoarele disimulate în plafon răspândeau o arie clasică 
interpretată la chitară. 

— Aă, din mai multe motive, răspunse Adam, fâţâindu-se 
încurcat pe scaun. 

— Lasă-mă, atunci, să ghicesc. Vrei să serveşti omenirea, 
să dai şi tu ceva comunităţii din care faci parte, sau poate că te 
simţi vinovat pentru că-ţi petreci prea mult timp aici, în fabrica 
asta de asudat, facturând dolari cu ora, aşa că vrei să-ţi cureţi 
sufletul şi să-ţi murdăreşti degetele, să faci ceva cinstit şi să-ţi 
ajuţi semenii, înşiră Goodman, ţintuindu-l pe Adam cu privirea 
sa albastră din spatele ochelarilor cu ramă neagră, cocoţaţi pe 
vârful unui nas mai degrabă ascuţit. Am dreptate? 

— Nu tocmai. 

— Aşadar ai fost dat în grija lui Emmitt Wycoff? întrebă 
Goodman, în timp ce citea scrisoarea lui Wycoff, partenerul care 
se ocupa de Adam. 

— Da, domnule. 

— E un avocat foarte bun. Nu ţin în mod deosebit la el, dar 
trebuie să recunosc că are o minte strălucită pentru penal. Aş 
zice chiar că face parte dintre primii trei „intelectuali" pe care-i 
avem. Deşi este destul de abraziv, nu ţi se pare? 

— E un tip în regulă. 

— De cât timp lucrezi cu el? 

— De când sunt aici, adică de nouă luni. 

— Deci eşti la noi de nouă luni? 


— Da, domnule. 

— Şi ce părere ai? zise Goodman, închizând dosarul şi 
fixându-l pe Adam cu privirea după ce îşi scoase ochelarii de pe 
nas. 

— Până acum, îmi place. Tot ce fac mă solicită foarte mult. 

— Fireşte că te solicită. Altfel de ce ai fi ales „Kravitz & 
Bane"? Vreau să spun că recomandările tale ţi-ar fi permis să 
alegi oricare altă firmă. Aşa că, de ce ai venit la noi? 

— Litigii penale. Asta este ceea ce vreau să fac şi firma are 
o mare reputaţie în domeniu. 

— Câte oferte ai avut? Hai, spune, sunt curios să ştiu. 

— Mai multe. 

— Unde? 

— Cele mai multe în districtul Columbia. Una în Denver. 
N-am avut nici un interviu cu firme din New York. 

— Ce salariu ţi-am oferit noi? 

Adam se agită iar pe scaun. În fond, Goodman era unul din 
partenerii firmei, deci ştia cu cât erau plătiţi tinerii asociaţi. 

— Vreo şaizeci. Dar pe dumneavoastră cu cât vă plătim? 

Întrebarea îl amuză pe bătrân care zâmbi pentru prima 
oară de la începutul conversaţiei. 

— Păi, mă plătiţi cu patru sute de mii de dolari pe an ca să 
puteţi, pe urmă, să ţineţi predici despre avocaţi şi 
responsabilitatea socială. Patru sute de mii, îţi vine să crezi? 

Adam auzise ceva zvonuri în sensul ăsta. 

— Dar nu vă plângeţi, nu-i aşa? 

— Nici pomeneală. Sunt cel mai norocos avocat din oraş, 
domnule Hall. Primesc o căruţă de bani pentru ceva ce fac cu 
plăcere, n-am de-a face cu ceasul şi n-am probleme cu 
facturarea. E visul oricărui avocat. Şi de-aia îmi ţin de bunăvoie 
fundu' pe jar şaizeci de ore pe săptămână. Şi vreau să-ţi spun că 
am aproape şaptezeci de ani. 


Legenda casei zicea că, în tinereţe, Goodman nu rezistase 
presiunii, făcându-şi aproape de petrecanie cu atâta băutură şi 
tranchilizante. Un an de zile ieşise de pe orbită, moment în care 
îl părăsiseră soţia şi copiii, apoi reuşise să-i convingă pe ceilalţi 
parteneri că merita să fie totuşi salvat. Era de-ajuns să i se pună 
la dispoziţie un birou unde viaţa să nu fie condusă de acele 
ceasornicului. 


— Ce anume faci pentru Emmitt Wycoff? întrebă Goodman. 

— Multă cercetare. De exemplu, acum asigură apărarea 
unor furnizori civili şi chiar săptămâna trecută am prezentat o 
cerere în instanţă, răspunse Adam, cu o nuanţă de mândrie în 
glas; în primul an de muncă, bobocii erau legaţi cu lanţuri de 
propriile birouri. 

— O cerere adevărată? întrebă Goodman, uimit. 

— Da, domnule. 

— într-o instanţă adevărată? 

— Da, domnule. 

— în faţa unui judecător adevărat? 

— Chiar aşa. 

— Şi cine a câştigat? 

— Judecătorul a dat dreptate acuzării, dar cu mare 
greutate. Pentru că l-am strâns tare cu uşa. 

Goodman zâmbi, amuzat, dar gluma se terminase şi 
bătrânul îşi concentră din nou atenţia asupra dosarului din faţa 
sa. 

— Wycoff a pus aici o scrisoare de recomandare de-a 
dreptul impresionantă, ceea ce nu prea îi stă în caracter. 

— Păi, ştie să recunoască talentul atunci când îl vede, 
explică Adam cu un zâmbet. 

— înclin să cred că cererea dumitale are o semnificaţie 
specială, domnule Hall. Spune-mi, te rog, ce intenţionezi să faci? 

Adam renunţă să mai zâmbească şi îşi drese vocea. Deveni 
brusc nervos şi se hotări să se aşeze picior peste picior. 

— Este, âă, este vorba de o condamnare la moarte. 

— O condamnare la moarte? repetă Goodman. 

— Da, domnule. 

— De ce? 

— Pentru că eu sunt împotriva pedepsei cu moartea. 

— Parcă nu suntem toţi împotriva ei, domnule Hall? Eu am 
scris chiar şi nişte cărţi pe tema asta. Ba am avut şi vreo două 
duzini de cazuri din speța asta. Aşa că te întreb din nou: de ce 
vrei să te implici în afacerea asta? 

— V-am citit cărţile. Pur şi simplu vreau să dau şi eu o 
mână de ajutor. 

— Uite ce e, domnule Hall, povestea asta este altceva 
decât a da o mână de ajutor la pregătirea cinei. Asta este o 
chestiune de viaţă şi de moarte. Asta înseamnă o presiune 


enormă, fiule, fără nimic amuzant în ea. 

Adam dădu aprobator din cap, dar nu scoase nici o vorbă. 
Ochii săi, lipiţi de privirea lui Goodman, refuzau să clipească. 
Undeva, pe etaj, se auzi ţârâitul unui telefon, dar nici unul din ei 
nu-l luă în seamă. 

— Vreunul din cazurile noastre, sau ai adus un client nou? 
întrebă Goodman. 

— Cazul Cayhall, zise Adam încetişor. 

Goodman clătină din cap, trăgând de marginile papionului. 

— Bine, dar Sam Cayhall tocmai a renunţat la serviciile 
noastre, iar săptămâna trecută cea de-a Cincea Circumscripţie 
judiciară a hotărât că are dreptul să pună capăt contractului. 

— Am citit hotărârea, dar omul acela are nevoie de un 
avocat. 

— Nu, n-are. Cu sau fără avocat, peste trei luni o să fie 
mort. Şi, sincer vorbind, mă simt foarte uşurat de când a ieşit 
din viaţa mea. 

— Are nevoie de un avocat, repetă Adam. 

— Se reprezintă singur în instanţă şi, ca să fiu cinstit, o face 
al dracului de bine. Işi dactilografiază singur cererile şi 
prezentările, se ocupă singur de cercetările de rigoare. Ba am 
auzit că le dă sfaturi şi altor condamnaţi la moarte, albilor însă, 
nu şi celorlalţi. 

— l-am studiat cu atenţie dosarul. 

Goodman se gândi o clipă, jucându-se cu ochelarii. 

— Asta înseamnă o juma' de tonă de hârţogăraie. De ce ai 
făcut-o? 

— Cazul mă intrigă. Îl urmăresc de ani de zile, am citit tot 
ce s-a scris despre omul ăsta. M-aţi întrebat mai devreme de ce 
am ales „Kravitz & Bane". Ei bine, adevărul este că am vrut să 
lucrez la cazul Cayhall şi mi se pare că firma se ocupă de el, fără 
onorariu, de opt ani parcă, nu? 

— Ba şapte, da' parcă ar fi douăzeci. Pentru că trebuie să-ţi 
spun că domnul Cayhall nu este o persoană cu care să lucrezi cu 
plăcere. 

— Mi se pare că atitudinea lui este de înţeles, nu? Vreau să 
spun că face carceră de aproape zece ani. 

— la, te rog, să nu-mi ţii mie lecţii despre viaţa din 
închisoare, domnule Hall. Ai văzut vreodată cum arată o 
închisoare pe dinăuntru? 


— Nu. 

— Ei bine, află că eu am văzut. Am avut de-a face cu 
condamnaţi la moarte din şase state şi am fost înjurat de Sam 
Cayhall în clipa în care a fost legat de scaun. Nu este deloc un 
om amabil. Este un rasist incorigibil care urăşte pe toată lumea 
şi te-ar urî şi pe dumneata dacă te-ar întâlni. 

— Nu cred. 

— Eşti avocat, domnule Hall, iar el îi urăşte pe avocaţi mai 
rău decât pe negri şi pe evrei. Îşi priveşte moartea în faţă de 
aproape zece ani şi a ajuns să creadă că este victima unei 
conspirații avocăţeşti. Al dracului cum e, încearcă să scape de 
noi de vreo doi ani, iar firma a cheltuit în plus două milioane de 
dolari în timp facturat, încercând să-l ţină în viaţă. Nici nu mai 
ţin minte de câte ori a refuzat să ne vadă după ce bătuserăm tot 
drumul ăla până la Parchman. E nebun, domnule Hall. 
Ascultă-mă şi caută-ţi altceva de făcut. N-ai vrea să te ocupi, de 
exemplu, de copiii maltrataţi sau de orice altceva? 

— Nu, mulţumesc. Pe mine mă interesează condamnările la 
moarte, iar povestea lui Sam Cayhall a devenit aproape o 
obsesie. 

Goodman îşi reaşeză cu grijă ochelarii pe vârful nasului, 
apoi îşi ridică uşor picioarele pe colţul biroului şi îşi încrucişă 
braţele peste cămaşa apretată. 

— Şi de ce, mă rog, dacă-mi dai voie să te-ntreb, eşti aşa 
de obsedat de Sam Cayhall? 

— Păi, nu credeţi că este un caz fascinant? Ku Klux Klanul, 
mişcarea pentru drepturi civile, atentatele, locuri devastate. 
Adică o perioadă atât de bogată din istoria Americii care pare 
străveche, dar care a existat cu numai douăzeci şi cinci de ani în 
urmă. Este o poveste captivantă. 

Ventilatorul din plafon se rotea încet deasupra lor. Trecu un 
minut până când Goodman să-şi aşeze din nou picioarele pe 
podea şi să-şi sprijine coatele de birou, pregătindu-se să 
răspundă. 

— Domnule Hall, să ştii că-ţi apreciez interesul pentru 
cazurile fără onorariu, care te asigur că sunt numeroase. Dar 
trebuie să găseşti altceva de făcut. Cazul de care discutăm nu 
este un exerciţiu retoric de amfiteatru universitar. 

— Nici eu nu sunt un student la drept. 

— Domnule Hall, am impresia că dumneata nu înţelegi că 


Sam Cayhall a renunţat la serviciile noastre. 

— Vreau să mi se acorde şansa să-l întâlnesc. 

— Pentru ce? 

— Cred că-l pot convinge să-mi dea voie să-l reprezint. 

— Nu zău. 

Atunci Adam trase adânc aer în piept, se ridică de pe scaun 
şi, ocolind cu îndemânare teancurile de hârtii, se apropie de 
fereastră. Răsuflă încă o dată din rărunchi. Goodman îl urmărea 
cu privirea şi aştepta. 

— Am să vă spun un secret, domnule Goodman. Nimeni 
nu-l ştie, în afară de Emmitt Wycoff, şi în cazul lui am fost 
oarecum forţat să i-l spun. Este ceva absolut confidenţial, 
înţelegeţi? 

— Te ascult. 

— Îmi daţi cuvântul dumneavoastră? 

— Da, îţi dau cuvântul meu, zise Goodman încet, muşcând 
braţul ochelarilor. 

Printr-o crăpătură din jaluzele, privirea lui Adam se agăţă 
de o barcă ce plutea pe lacul Michigan. 

— Eu sunt rudă cu Sam Cayhall, zise el calm. 

Goodman nici măcar nu clipi. 

— Înţeleg. Ce fel de rudă? 

— Sam a avut un fiu, Eddie Cayhall, care a plecat din 
Mississippi după arestarea tatălui său. A fugit în California, şi-a 
schimbat numele şi a încercat să uite trecutul. Numai că era 
măcinat de moştenirea familiei, aşa că s-a sinucis la scurt timp 
după ce tatăl său a fost condamnat în 1981. 

Goodman era acum aşezat pe marginea scaunului. 

— Eddie Cayhall a fost tatăl meu. 

— Deci Sam Cayhall este bunicul dumitale? continuă 
Goodman după o uşoară ezitare. 

— Da, şi n-am ştiut până când am împlinit şaptesprezece 
ani. Mătuşa mea mi-a spus după ce l-am înmormântat pe tata. 

— Măi, să fie. 

— Mi-aţi promis să nu spuneţi nimănui. 

— Fireşte, confirmă Goodman, aşezându-se pe marginea 
biroului şi punându-şi picioarele pe scaun. Sam ştie că..., începu 
el întrebarea cu ochii ţintă la fereastră. 

— Nu. Eu m-am născut în districtul Ford, Mississippi, într-un 
oraş care se cheamă Clanton, dar întotdeauna mi s-a spus că 


m-am născut în Memphis. Pe atunci mă numeam Alan Cayhall, 
dar n-am aflat de asta decât mult mai târziu. Aveam trei ani 
când am plecat din Mississippi şi părinţii mei n-au mai vorbit 
niciodată de locurile acelea. 

Mama crede chiar că Eddie şi Sam n-au mai ştiut nimic unul 
de altul până în ziua în care ea i-a scris lui Sam la închisoare, ca 
să-l anunţe că fiul său murise. Dar el nu i-a răspuns niciodată. 

— La dracu', la dracu', la dracu', mormăi Goodman. 

— Lucrurile sunt complicate, domnule Goodman. E o familie 
foarte bolnavă. 

— Dar nu din vina dumitale. 

— Mama mi-a povestit că şi tatăl lui Sam era un membru 
activ al Klanului, care a luat parte la linşaje şi tot felul de chestii 
de-astea. Aşa că fac parte dintr-un neam cu probleme. 

— Bine, dar tatăl dumitale a fost altfel. 

— Tata s-a sinucis. Detaliile n-au importanţă, dar pot să vă 
spun că eu l-am găsit mort şi am curăţat totul mai înainte ca 
mama şi sora mea să se întoarcă acasă. 

— Şi aveai doar şaptesprezece ani? 

— Aproape. Era în 1981, adică acum nouă ani. După ce am 
aflat adevărul de la mătuşa mea, sora lui Eddie, am fost fascinat 
de povestea atât de sordidă a vieţii lui Sam Cayhall. Am stat ore 
întregi în biblioteci, căutând prin ziare şi reviste vechi şi să ştiţi 
că am dat de o grămadă de articole. Am citit stenogramele celor 
trei procese, am studiat hotărârile de apel şi, când am ajuns la 
facultate, m-am apucat să studiez felul în care firma asta l-a 
reprezentat pe Sam Cavyhall în instanţă. Dumneavoastră şi 
Wallace Tyner aţi făcut o muncă absolut exemplară. 

— Mă bucur că eşti de acord cu noi. 

— Am citit sute de cărţi şi mii de articole despre 
Amendamentul Opt şi litigiile legate de pedeapsa cu moartea. 
Mi se pare că dumneavoastră aţi scris patru cărţi şi vreo câteva 
articole. Ştiu că sunt doar un începător, dar trebuie să 
recunoaşteţi că am făcut o muncă de cercetare efectiv 
impecabilă. 

— Şi chiar crezi că Sam te va accepta ca avocat? 

— Nu ştiu. Dar, că-mi place sau nu, el este bunicul meu şi 
trebuie să-l văd... 

— N-aţi luat niciodată legătura... 

— Niciodată. Aveam trei ani când am părăsit oraşul şi nu-mi 


amintesc nimic despre bunicul meu. Am încercat să-i scriu, dar 
n-am putut şi nu pot să vă spun de ce. 

— Cred că este de înţeles. 

— Nimic nu este de înţeles, domnule Goodman. De 
exemplu, eu unul nu înţeleg nici cum, nici de ce mă aflu acum în 
biroul ăsta. Întotdeauna am visat să fiu pilot pe un avion, dar în 
loc de asta m-am dus la facultatea de drept pentru că am simţit 
o chemare vagă să ajut societatea. Cineva avea nevoie de mine 
şi bănuiesc că am simţit că acel cineva era bunicul meu cel 
smintit. Am avut patru oferte de angajare şi am ales firma asta 
pentru că a avut curajul să-l reprezinte pe gratis. 

— Ar fi trebuit să spui toate astea înainte să te angajăm. 

— Ştiu, dar nimeni nu m-a întrebat dacă bunicul meu era 
unul dintre clienţii firmei. 

— Ar fi trebuit totuşi să spui ceva. 

— N-o să mă dea afară, nu-i aşa? 

— Mă îndoiesc. Unde ai fost în ultimele nouă luni? 

— Aici. Am muncit nouăzeci de ore pe săptămână, am 
dormit cu capul pe birou, am tras pe brânci pentru examenul de 
barou, ştiţi, instrucţia de front pe care aţi gândit-o pentru 
boboci. 

— O chestie stupidă, nu? 

— Sunt un tip rezistent, zise Adam, îndepărtând şi mai mult 
cele două stinghiuţe din jaluzea ca să vadă mai bine lacul. 
Goodman nu-l scăpa din ochi. 

— De ce nu ridicaţi jaluzelele? întrebă Adam. Este o 
privelişte minunată. 

— Am mai văzut-o. 

— AŞ fi în stare de orice ca să am şi eu o asemenea 
privelişte pentru că odăiţa mea se află la mii de mile distanţă de 
orice fereastră. 

— Dacă-i aşa, munceşte din greu, facturează şi mai şi, şi 
într-o bună zi toate astea vor fi ale dumitale. 

— Nu e cazul meu. 

— Vrei să ne părăseşti, domnule Hall? 

— S-ar putea până la urmă, cine ştie? Da' ăsta este un alt 
secret. Am de gând să trag vreo doi ani şi pe urmă am să plec. 
Nu ştiu, poate că o să-mi deschid biroul meu de avocatură unde 
viaţa să nu ducă o trenă de douăş'patru de ore din douăş'patru. 
Aş vrea să am o activitate de interes public, cam ca a 


dumneavoastră, înţelegeţi? 

— Aşadar, nouă luni de zile au fost de ajuns ca să-ţi pierzi 
toate iluziile legate de „Kravitz & Bane"? 

— Nu, dar simt că momentul se apropie. Nu vreau ca, de-a 
lungul întregii mele cariere, să lucrez pentru escroci bogaţi şi 
corporaţii năbădăioase. 

— Atunci e clar că n-ai ce căuta aici. 

Adam se depărtă de fereastră şi se apropie de birou, 
privindu-l atent pe Goodman. 

— Ştiu că n-am ce căuta aici şi vreau să mă transfer. 
Wycoff are să fie de acord să mă trimită pentru câteva luni la 
sucursala noastră din Memphis ca să pot lucra în felul ăsta la 
cazul Cayhall. E ca o învoire, dar cu salariul plătit integral. 

— Altceva? 

— Cam asta-i tot. O să meargă. Sunt doar un începător de 
care nu are nimeni mare nevoie pe-aici. N-o să-mi ducă nimeni 
dorul. Şi apoi, ce dracu', afară aşteaptă o sumedenie de tineri 
fără scrupule, gata să muncească optsprezece ore pe zi şi să 
factureze douăzeci. 

Trăsăturile lui Goodman se relaxară şi pe buze îi apăru un 
zâmbet. 

— Ai plănuit totul foarte bine, nu? zise el, clătinând din cap, 
ca şi când ar fi fost profund impresionat. Vreau să spun că ai 
ales firma asta pentru că îl reprezenta pe Sam Cayhall şi pentru 
că are o sucursală în Memphis. 

Adam confirmă printr-o clătinare a capului, dar nu-i 
împărtăşi zâmbetul. 

— Până la urmă, lucrurile s-au aranjat. N-am ştiut când sau 
cum aveau să se aranjeze, dar, da, am avut un oarecare plan. 
Să nu mă întrebaţi însă ce se va întâmpla mai departe. 

— O să fie mort în mai puţin de trei luni. 

— Bine, dar trebuie să fac totuşi ceva, domnule Goodman. 
Şi dacă firma nu-mi va permite să mă ocup de cazul ăsta, atunci 
probabil că am să demisionez şi am să încerc pe cont propriu. 

Goodman clătină din cap şi sări în picioare. 

— Nici să nu te gândeşti, domnule Hall. Găsim noi ceva, dar 
trebuie să vorbesc şi cu Daniel Rosen, că el e şeful, şi cred că 
are să fie de acord. 

— Da, da' are o faimă îngrozitoare. 

— Absolut meritată, de altfel. Dar eu pot să stau de vorbă 


cu el. 

— O să fie de-acord, dacă recomandarea vine de la 
dumneavoastră şi Wycoff, nu? 

— Evident. Ţi-e foame? întrebă brusc Goodman, în timp 
ce-şi lua haina. 

— Puțin. 

— Hai să luăm un sanaviş. 


Cafeneaua din colţul străzii nu prezenta încă semnele 
aglomerației specifice orelor amiezii. Partenerul cel vârstnic şi 
tânărul începător în treburile avocăţeşti se aşezară la o măsuţă 
de lângă fereastra ce dădea spre trotuar. Automobilele mergeau 
la pas, în timp ce pietonii alergau care încotro. Chelnerul aduse 
o friptură pentru Goodman şi un castron cu supă de pui pentru 
Adam. 

— Câţi condamnaţi la moarte îşi aşteaptă execuţia în 
Mississippi? întrebă Goodman. 

— Patruzeci şi opt. Douăzeci şi cinci de negri, douăzeci şi 
trei de albi. Ultima execuţie a avut loc acum doi ani, tipul se 
numea Willie Parris. Probabil că Sam Cayhall va fi următorul, 
dacă nu se întâmplă un mic miracol. 

Goodman îşi mişcă iute fălcile şi înghiţi o bucată sănătoasă 
de friptură, apoi îşi şterse buzele cu un şerveţel de hârtie. 

— Ba eu aş zice că un miracol cât se poate de mare. Din 
punctul de vedere al legii nu prea au mai rămas multe de făcut. 

— Ar mai fi obişnuitele cereri de final. 

— Hai să lăsăm subiectele strategice pe mai târziu. 
Bănuiesc că nu ai fost niciodată la Parchman. 

— Nu. Am fost tentat să mă întorc în Mississippi din clipa în 
care am aflat adevărul, dar nu s-a putut. 

— Parchman este o fermă imensă aşezată chiar în mijlocul 
deltei şi, culmea ironiei, nu prea departe de Greenville. Are vreo 
mie şapte sute de acri şi este, probabil, locul cel mai amarnic 
din lume. Apare ca un cătun, undeva spre apus, dacă o iei pe 
autostrada 49. Clădirile din faţă adăpostesc administraţia şi nu 
sunt înconjurate de garduri. Pe teritoriul fermei sunt împrăştiate 
vreo treizeci de tabere, toate păzite şi îngrădite. Fiecare tabără 
este complet separată de celelalte, iar unele dintre ele se află la 
mai multe mile distanţă. Maşina te duce printre ele şi poţi să 
vezi că sunt toate înconjurate de garduri de sârmă întărite cu 


sârmă ghimpată, iar prizonierii, sute de oameni, se învârt de 
colo-colo fără să facă nimic. Hainele lor au culori diferite, în 
funcţie de pedeapsa la care au fost condamnaţi. Cei mai mulţi 
sunt tineri negri care rătăcesc încoace şi-ncolo, sau joacă 
baschet sau îşi pierd vremea pe verandele clădirilor. Din când în 
când zăreşti şi câte o faţă albă. Maşina ta singuratică trece încet 
pe lângă tabere şi sârmă ghimpată până ajunge în dreptul unei 
mici construcţii aparent inofensive, cu acoperişul plat. Este 
înconjurată de garduri înalte, gardienii urmărind orice mişcare 
de la înălţimea turnurilor de pază. Este o chestie foarte modernă 
şi are chiar şi o denumire oficială, dar toată lumea-i zice „lista 
morţii". 

— Pare un loc minunat. 

— Ştii, eu îmi imaginasem un donjon întunecat şi rece, cu 
apa şiroind pe pereţi. Şi în loc de asta am dat de o clădire mică 
şi oarecare înfiptă în mijlocul unui câmp de bumbac. In fond, 
este mult mai bine decât chestiile de acelaşi soi pe care le 
găseşti în alte state. 

— AŞ vrea să văd şi eu lista asta. 

— Nu eşti încă pregătit să o vezi. Este un loc îngrozitor, plin 
cu oameni deprimaţi care îşi aşteaptă moartea. Eu am văzut-o 
abia când am avut şaizeci de ani şi, după aia, n-am dormit o 
săptămână întreagă, zise Goodman, luând apoi o înghiţitură de 
cafea. Nu reuşesc să-mi închipui cum ai să te simţi dumneata 
după o asemenea experienţă. Lista îi face suficient de mult rău 
unui avocat care nu reprezintă pe cineva apropiat. 

— Bine, dar el este un străin pentru mine. 

— Dar cum ai de gând să-i spui?... 

— Nu ştiu. Am să găsesc eu ceva. Sunt convins că lucrurile 
au să meargă de la sine. 

— Toată povestea asta este ciudată, zise Goodman, 
clătinând din cap. 

— Toată familia asta este ciudată. 

— Abia acum îmi aduc aminte că Sam avea doi copii şi că 
unul dintre ei era, parcă, o fată. E mult de atunci, şi-apoi Tyner a 
fost cel care a făcut aproape toată munca. 

— Fiica lui este mătuşa mea, Lee Cayhall Booth, iar ea 
încearcă să-şi uite numele de fată. Soţul ei face parte dintr-una 
din familiile vechi şi pline de bani din Memphis, are vreo două 
bănci sau cam aşa ceva, şi nu vorbesc niciodată despre tatăl ei. 


— Mama ta unde este? 

— La Portland. S-a recăsătorit acum câţiva ani şi vorbim 
cam de două ori pe an. „Disfuncţionalitate" ar fi un eufemism. 

— Dar cum de ţi-ai permis să mergi la Pepperdine? 

— O asigurare pe viaţă. Tata nu era în stare să păstreze o 
slujbă prea multă vreme, dar a avut înţelepciunea să-şi facă o 
asigurare pe viaţă. Şi perioada de aşteptare expirase cu mulţi 
ani înainte să se sinucidă. 

— Sam nu vorbea niciodată despre familia lui. 

— lar familia lui nu vorbeşte niciodată despre el. Soţia lui, 
adică bunica mea, a murit cu câţiva ani înainte ca el să fie 
condamnat. Eu n-am ştiut acest lucru, evident. Cea mai mare 
parte a cercetărilor de genealogie pe care le-am făcut s-au 
bazat pe ce mi-a spus mama care a reuşit foarte bine să-şi uite 
trecutul. Nu ştiu cum se petrec lucrurile în familiile normale, 
domnule Goodman, dar cei din familia mea se adună rareori 
laolaltă, şi atunci când ne întâlnim ultimul lucru pe care-l 
discutăm este istoria noastră comună. E plină de prea multe 
secrete întunecate. 

Goodman asculta cu mare atenţie, jucându-se cu un cartof 
prăjit. 

— Spuneai ceva de-o soră. 

— A, da, am o soră, Carmen. Are douăzeci şi trei de ani, 
este deşteaptă şi frumoasă, şi şi-a luat diploma la Berkeley. S-a 
născut în Los Angeles; aşa că n-a fost obligată să-şi schimbe 
numele. Păstrăm legătura, ea şi cu mine. 

— Ştie şi ea? 

— Da, ştie. Mătuşa Lee mi-a povestit mai întâi mie totul, 
imediat după înmormântarea tatei; pe urmă, mama m-a rugat 
să-i spun şi lui Carmen. Pe vremea aia avea doar paisprezece 
ani. Nu s-a arătat niciodată interesată de Sam Cayhall. Cinstit 
vorbind, ceilalţi din familie ar vrea să-l vadă pur şi simplu 
dispărând. 

— Păi, sunt pe cale să-şi vadă visul cu ochii. 

— Da, numai că nu va fi „pur şi simplu", nu-i aşa, domnule 
Goodman? 

— Nu. Niciodată nu este „pur şi simplu". Pentru un timp 
foarte scurt, dar extrem de dureros, Sam Cayhall va fi subiectul 
numărul unu de-a lungul şi de-a latul ţării. O ascultăm din nou 
toată istoria atentatului din Greenville şi a celor trei procese 


asezonate cu prezenţa membrilor Ku Klux Klanului în faţa 
tribunalelor. Şi iar va ţâşni la lumină vechea controversă despre 
pedeapsa cu moartea. Ziariştii or să meargă la Parchman, pe 
urmă Sam o să moară şi, două zile mai târziu, toată lumea are 
să-l uite. 

Aşa se-ntâmplă mereu. 

Adam răsuci lingura în farfuria cu supă, culese o bucăţică 
de carne, o examină atent câteva secunde, apoi o puse la loc, în 
farfurie. Nu-i era foame. Goodman mai luă un cartof prăjit şi îşi 
şterse colţurile gurii cu şerveţelul. 

— Domnule Hall, sper că-ţi dai seama că nu vei putea 
păstra secretul. 

— Mi-am zis că, poate, cine ştie. 

— Să-ţi iei gândul de la asta. 

— Mama m-a implorat să nu mă bag în povestea asta. 
Soră-mea nu vrea să discute. lar mătuşă-mea din Memphis se 
crispează toată când e vorba şi de cea mai vagă posibilitate să 
se afle că suntem acei Cayhall şi să-şi piardă averea. 

— Posibilitatea de care vorbeşti nu este deloc vagă. Ai să 
vezi în ziare fotografii alb-negru cu dumneata stând cuminte pe 
genunchii bunicului. la gândeşte-te, domnule Hall. Nepotul uitat 
atacând în ultima clipă, făcând un efort eroic ca să-şi salveze 
bunicul cel bătrân de sub ameninţarea timpului care se scurge 
implacabil. Chestia asta o să facă foarte frumos în ziare. 

— N-aş putea spune că îmi displace o asemenea versiune. 

— Ai dreptate. Nu e chiar aşa de rea. De altfel, o să atragă 
atenţia şi asupra iubitei noastre firme. 

— Ei, şi-aşa ajungem la un alt subiect neplăcut. 

— Nu prea cred. Avocaţii de la „Kravitz & Bane" nu sunt 
laşi, Adam. Nu uita că am supravieţuit şi am prosperat în jungla 
avocăţească din Chicago şi lumea ne cunoaşte ca pe cei mai 
afurisiţi din oraş. Avem cea mai groasă epidermă din profesie. 
Nu-ţi face griji pentru firmă. 

— Asta înseamnă că mă veţi susţine. 

Goodman aşeză şervetul pe masă şi luă încă o înghiţitură 
de cafea. 

— A, este o idee minunată, cu condiţia ca bunicu-tău să fie 
şi el de acord. Dacă reuşeşti să-l convingi să accepte, atunci o 
luăm de la capăt. Dar tu ai să primeşti lumina reflectoarelor. Noi 
te vom aproviziona cu tot ce doreşti, iar eu am să stau mereu în 


umbra ta. Ai să vezi că o să meargă. Pe urmă însă, au să-l 
omoare şi tu n-ai să-ţi mai revii din încercarea asta. Eu mi-am 
văzut trei clienţi murind, domnule Hall, şi unul dintre ei era chiar 
în Mississippi. Când totul se va sfârşi, n-ai să mai fii niciodată cel 
dinainte. 

Adam dădu din cap, zâmbind, şi urmări cu privirea 
trecătorii de pe trotuar. 

— Noi vom fi lângă tine când au să-l omoare, continuă 
Goodman. N-ai să înduri totul de unul singur. 

— N-am nici o şansă, nu-i aşa? 

— Aproape nici una. Dar despre strategie vom vorbi ceva 
mai târziu. Acum, am să-l caut pe Daniel Rosen care va avea, 
după aia, o lungă discuţie cu tine. Pe urmă, va trebui să-l vezi pe 
Sam şi asta e partea cea mai grea. În sfârşit, dacă el e de acord, 
trecem toţi la treabă. 

— Mulţumesc. 

— Nu-mi mulţumi, Adam. Pentru că eu mă îndoiesc că, 
atunci când toată povestea asta se va sfârşi, o să ne mai 
adresăm vreun cuvânt unul altuia. 

— Mulţumesc oricum. 


5 


Reuniunea de lucru fu organizată în doi timpi şi trei mişcări. 
E. Garner Goodman dădu primul telefon, apoi, în mai puţin de o 
oră, erau convocate toate personajele necesare desfăşurării 
ulterioare a evenimentelor. Patru ore mai târziu se adunaseră cu 
toţii într-o mică sală de conferinţe, rareori folosită şi amplasată 
în imediata apropiere a biroului lui Daniel Rosen. Prin urmare, se 
aflau pe terenul acestuia, ceea ce nu îi convenea în nici un chip 
lui Adam. 

Legenda zicea că Daniel Rosen era un monstru, cu toate că 
două infarcturi îl mai potoliseră într-o oarecare măsură. Timp de 
treizeci de ani, fusese cel mai dur specialist în litigii, cel mai rău, 
cel mai afurisit şi fără îndoială unul din cei mai eficienţi 
scandalagii din sălile de tribunal ale oraşului Chicago. Programul 
său de lucru dinainte de boala de inimă era renumit pentru 
duritatea lui — nouăzeci de ore pe săptămână, orgii de muncă la 


miezul nopţii, înconjurat de funcţionari care căutau şi cărau 
dosare. Fusese părăsit de mai multe soţii. Patru secretare se 
străduiau din răsputeri să ţină pasul cu şeful. Una peste alta, 
Daniel Rosen fusese cu adevărat sufletul firmei „Kravitz & 
Bane", dar acum situaţia era alta. Medicul îl obligase să 
muncească doar cincizeci de ore pe săptămână la birou şi îi 
interzisese orice implicare în procese. 

Acum, Rosen avea şaizeci şi cinci de ani, se îngrăşase şi 
fusese selecționat în unanimitate de iubiții săi colegi să pască 
iarba de pe păşunile mai blânde ale direcţiei firmei de 
avocatură. Sarcina sa era să se ocupe mai degrabă de 
voluminoasa birocraţie a firmei decât să conducă „Kravitz & 
Bane". La „ceremonia de învestitură", ceilalţi parteneri îi 
explicaseră, fără prea multă convingere, că i se făcea de fapt o 
onoare. 

Dar până acum onoarea se dovedise a fi un dezastru. 
Alungat de pe câmpul de luptă pe care-l iubea şi de care avea 
nevoie cu disperare, Rosen se apucă să conducă firma ca şi cum 
ar fi pregătit un proces costisitor. li ancheta, pur şi simplu, pe 
funcţionari şi pe secretare chiar şi pentru cea mai neînsemnată 
problemă. Îi confrunta pe ceilalţi parteneri între ei şi îi toca la 
cap ore în şir pe chestiuni cât se poate de vagi legate de politica 
firmei. Deoarece era încarcerat în închisoarea propriului birou, 
pretindea să fie vizitat de tinerii asociaţi, pentru ca pe urmă să 
se ia la harţă cu ei, ca să le verifice tăria de caracter în condiţii 
de mare presiune psihică. 

Se aşeză intenţionat de cealaltă parte a mesei de 
conferinţe, chiar în faţa lui Adam, ţinând în mână un dosar 
subţire, ca şi cum ar fi fost în posesia unui secret mortal. E. 
Garner Goodman se afundă în fotoliul de lângă Adam, 
pipăindu-şi papionul şi mângâindu-şi barba. Rosen reacţionase 
cu nesăbuinţa obişnuită în momentul în care aflase de la 
Goodman nu atât cererea lui Adam cât mai ales arborele 
genealogic al tânărului. 

La celălalt capăt al încăperii, Emmitt Wycoff avea treabă cu 
un telefon celular. Nu împlinise încă cincizeci de ani, arăta însă 
mult mai bătrân şi-şi ducea zilele într-o permanentă stare de 
panică şi vorbind la telefon. 

Rosen deschise cu grijă dosarul pe care-l avea în faţă şi se 
înarmă cu un carneţel galben. 


— De ce nu ne-ai spus nimic despre bunicul dumitale la 
interviul de anul trecut? puse el prima întrebare pe un ton tăios, 
ţintuindu-l pe tânăr cu o privire aspră. 

— Pentru că nu am fost întrebat, răspunse Adam. 

Goodman îl prevenise că întâlnirea avea să fie dură, dar el 
şi Wycoff vor fi acolo şi vor avea câştig de cauză. 

— Nu face pe deşteptul, mârâi Rosen. 

— Haide, Daniel, lasă-l, interveni Goodman, întorcându-şi 
privirea spre Wycoff care clătină din cap şi-şi ridică ochii spre 
tavan. 

— Domnule Hall, nu crezi că ar fi trebuit să ne informezi că 
eşti rudă cu unul din clienţii noştri? Sunt convins că eşti perfect 
de acord că este dreptul nostru să ştim astfel de lucruri, am 
dreptate, domnule Hall? continuă Rosen pe tonul ironic folosit 
de obicei în cazul martorilor prinşi cu minciuna. 

— Păi, dumneavoastră mi-aţi pus întrebările şi ele erau 
despre orice altceva, răspunse Adam, stăpân pe sine. Aduceţi-vă 
aminte de verificarea pazei, de amprente, de poligraf. 

— Aşa este, domnule Hall, dar dumneata ştiai şi lucruri de 
care noi n-aveam habar. lar bunicul dumitale era clientul firmei 
noastre când ai făcut cererea de angajare şi e clar ca bună ziua 
că ar fi trebuit să ne spui chestia asta, atacă Rosen, jucându-se 
cu inflexiunile vocii, aidoma unui mare actor, şi fără să-l scape 
din ochi pe Adam. 

— Nu este un bunic tipic, remarcă Adam liniştit. 

— Dar el continuă să fie bunicul dumitale, iar dumneata 
cunoşteai faptul că este clientul firmei noastre când ai căutat de 
lucru la noi. 

— în cazul ăsta, vă cer scuze, zise Adam. Firma asta are mii 
de clienţi înstăriți care plătesc cu vârf şi-ndesat pentru serviciile 
noastre. Nu mi-am închipuit că un caz atât de neînsemnat din 
cele fără onorariu o să producă atâta tevatură şi suferinţă. 

— Nu eşti sincer, domnule Hall. Dumneata ai ales dinadins 
firma noastră pentru că la vremea aceea îl reprezenta pe 
bunicul dumitale. lar acum, aşa, deodată, ne implori să-ţi 
încredinţăm dosarul. Ştii că asta ne pune într-o poziţie 
stânjenitoare. 

— Care poziţie stânjenitoare? întrebă Emmitt Wycoff, 
vârându-şi telefonul celular în buzunar. Uite ce e, Daniel, noi 
vorbim aici despre un om care aşteaptă să fie executat. Deci are 


nevoie de un avocat, ce dracu'! 

— Care să fie propriul lui nepot? întrebă Rosen. 

— Da' cui îi pasă că este nepotu-său? Omul ăla este deja cu 
un picior în groapă şi are nevoie de avocat. 

— Bine, dar el e cel care a renunţat la serviciile noastre, 
ţi-aduci aminte, nu se lăsă Rosen. 

— Mi-aduc, şi poate foarte bine să ne angajeze din nou. 
Merită să încercăm. Dă-i drumul. 

— Emmitt, îţi atrag atenţia că este de datoria mea să mă 
preocupe imaginea publică a acestei firme, iar ideea asta cum 
că să-l trimitem în Mississippi pe unul dintre noii noştri asociaţi 
ca să ia acolo nişte şuturi în fund şi să-şi vadă clientul mort 
nu-mi surâde deloc. Şi, ca să fiu sincer, eu cred că firma ar 
trebui să renunţe la domnul Hall. 

— Splendid, Daniel, exclamă Wycoff. Un răspuns tipic de 
„cap pătrat" la o chestiune delicată. Poţi să-mi spui, atunci, cine 
o să-l reprezinte pe Cayhall? la gândeşte-te şi la el o clipă. Omul 
ăla are neapărat nevoie de un avocat! S-ar putea ca Adam să fie 
singura lui şansă. 

— Dumnezeu să-l ajute, murmură Rosen. 

In momentul acela, E. Garner Goodman se hotărî să 
intervină în discuţie, aşa că-şi încrucişă degetele, privindu-l ţintă 
pe Rosen. 

— Ai zis ceva de imaginea publică a firmei? Adică tu chiar 
crezi sincer că în ochii lumii noi suntem doar o mână de activişti 
sociali prost plătiţi care-şi dedică viaţa ajutorării semenilor lor? 

— Sau, poate, o mână de călugăriţe implicate doar în 
activităţi caritabile? plusă Wycoff, cu un rânjet. 

— Spune-mi, cum Dumnezeu ar putea chestia asta să 
afecteze imaginea publică a firmei noastre? întrebă Goodman. 

Pentru Rosen, retragerea fusese întotdeauna un demers de 
neconceput. 

— Păi, foarte simplu, Garner. Bobocii noştri nu sunt puşi să 
lucreze la cazurile de genul ăsta. Putem să punem biciul pe ei, 
să le luăm gâtul, să le cerem să lucreze douăzeci de ore pe zi, şi 
altele la fel, e adevărat, dar nu-i punem niciodată să poarte o 
bătălie pentru care nu sunt pregătiţi. Ştii foarte bine ce 
înseamnă litigiile legate de pedeapsa cu moartea. In condiţiile 
astea, te întreb: cum de crezi că domnul Hall ar putea fi eficace 
într-un asemenea caz? 


— Am să supraveghez tot ce va face, răspunse Goodman. 

— Să ştii că este într-adevăr foarte bun, adăugă Wycoff. 
Dacă vrei să ştii, a învăţat pe dinafară tot dosarul. 

— Ai să vezi c-o să meargă, zise Goodman. Crede-mă, 
Daniel. Eu am trecut prin multe chestii de-astea şi o să fiu cu 
ochii-n patru. 

— Şi o să-mi rezerv şi eu câteva ore să-i ajut, interveni iar 
Wycoff. Ba am să merg chiar şi-acolo, dacă va fi nevoie. 

— Tu! Să lucrezi tu fără onorariu! sări Goodman, uimit, 
privindu-l pe Wycoff cu ochii cât cepele. 

— De ce nu? Doar am şi eu o conştiinţă! 

Adam îl privea cât se poate de atent pe Daniel Rosen, 
ignorând complet zeflemeaua celorlalţi. Hai, concediază-mă, ar 
fi vrut el să spună. Hai, domnule Rosen, termină odată cu mine, 
pentru ca apoi să-mi pot înmormânta bunicul şi să-mi văd şi eu 
de viaţa mea. 

— Şi dacă este executat? îl întrebă Rosen pe Goodman. 

— Am mai pierdut şi altădată, Daniel, ştii foarte bine. Trei 
cazuri numai de când am intrat eu în zona fără onorariu. 

— Ce şanse are? 

— Slabe. In momentul ăsta mai trăieşte doar în virtutea 
unei amânări acordate de Circumscripţia a cincea judiciară. lar 
amânarea expiră zilele astea, aşa că va fi fixată o dată pentru 
execuţie. Probabil spre sfârşitul verii. 

— Atunci, înseamnă că nu mai e mult. 

— Exact. Timp de şapte ani de zile ne-am ocupat de 
apelurile bătrânului şi lucrurile şi-au urmat cursul. 

— Poţi să-mi spui şi mie cum de-am ajuns ca, dintre toţi 
condamnaţii la moarte din ţară, să-l reprezentăm tocmai pe 
ticălosul ăsta? întrebă Rosen. 

— E o poveste lungă şi absolut irelevantă în momentul ăsta. 

— Sper că n-ai impresia că toată chestia asta poate fi 
trecută sub tăcere? continuă Rosen, făcând însemnări aparent 
consistente în carneţelul cel galben. 

— Poate că da. 

— Poate pe dracu'. Or să facă din el o vedetă exact în timp 
ce se pregătesc să-l omoare. Ziariştii or să sară pe el ca o haită 
de lupi. Şi-or să dea cu siguranţă şi de dumneata, domnule Hall. 

— Da. Şi? 

— Şi or să dea lovitura, domnule Hall. Şi ce titluri — 


NEPOTUL PIERDUT SE ÎNTOARCE SĂ-ŞI SALVEZE BUNICUL. 

— Las-o baltă, Daniel, zise Goodman. 

— Presa o să te mănânce de viu, domnule Hall, continuă 
celălalt. Au să te dea în vileag şi au să vorbească despre cât de 
nebună este familia dumitale. 

— Bine, dar noi îi iubim pe ziarişti, nu-i aşa, domnule 
Rosen? remarcă Adam cu răceală. Suntem avocaţi practicanți. 
Prin urmare, toată lumea se aşteaptă să ne facem meseria în 
faţa camerelor de luat vederi. Niciodată nu aţi... 

— Are perfectă dreptate, îl întrerupse Goodman. Daniel, 
poate că n-ar trebui să-l sfătuieşti pe tânărul nostru prieten să 
ignore presa. Am avea ocazia să povestim câteva din isprăvile 
noastre. 

— Da, chiar aşa, te rog, Daniel, ţine-i predici puştiului 
despre ce vrei tu, da' lasă-ncolo aiureala cu presa, zise Wycoff, 
cu o grimasă răutăcioasă. Doar tu eşti cel ce a scris cartea asta. 

Pentru câteva secunde, Rosen păru încurcat de intervenţiile 
celor doi. Adam nu-l scăpa din ochi. 

— Sincer să fiu, mie îmi place scenariul ăsta, dezvoltă 
Goodman, jucându-se cu papionul şi studiind cu privirea cărţile 
de pe rafturile aflate în spatele lui Rosen. De fapt, argumentele 
pro sunt numeroase. Povestea asta ne-ar putea face un mare 
serviciu nouă, amărâţilor care lucrăm fără onorariu. la 
gândeşte-te puţin. Tânărul avocat aici de faţă se luptă ca un 
nebun să-i salveze viaţa unui faimos ucigaş condamnat la 
moarte. Şi tânărul cu pricina este avocatul nostru — al firmei 
„Kravitz & Bane". Evident că va fi un mare tam-tam în presă, dar 
chiar crezi că o să ne strice aşa ceva? 

— Este o idee excelentă, adăugă şi Wycoff exact în clipa în 
care telefonul celular începu să-i bâzâie undeva, în adâncul 
buzunarelor. După ce şi-l înfipse în ureche, întoarse spatele 
reuniunii de lucru. 

— Şi dacă moare? N-o să ne strice imaginea? îl întrebă 
Rosen pe Goodman. 

— Păi, toţi se aşteaptă ca el să moară. De asta se şi află pe 
lista morţii, explică Goodman. 

Wycoff se opri din mormăit şi îşi vâri din nou telefonul în 
buzunar. 

— Trebuie să plec, îi anunţă el nervos, şi se îndreptă grăbit 
spre uşă. Cum rămâne? 


— Mie tot nu-mi place afacerea asta, zise Rosen. 

— Of, Daniel, Daniel, întotdeauna trebuie să faci tu pe 
catârul, spuse Wycoff, oprindu-se la capătul mesei şi 
sprijinindu-se de ea cu ambele mâini. Ştii foarte bine că ideea 
noastră este foarte bună, da' eşti opărit că nu ne-a spus totul de 
la început. 

— E adevărat. După ce ne-a înşelat vrea să se folosească 
de noi. 

Adam trase adânc aer în piept şi clătină din cap. 

— Hai, Daniel, fă un efort. Interviul lui a fost acum un an, 
adică a trecut. S-a terminat, omule. Uită-l. Acum avem probleme 
mult mai importante de rezolvat. Băiatul este strălucit. 
Munceşte pe brânci. Se mişcă bine. Este meticulos în cercetări. 
Avem noroc că lucrează pentru noi. Acum apare încurcătura 
asta cu familia lui. Păi, îţi dai seama că n-o să ne apucăm să 
punem pe liber pe toţi avocaţii care au probleme de familie. 

Ajuns în acest punct al expunerii, Wycoff îl privi pe Adam, 
zâmbindu-i cu subînţeles. 

— ŞI, în plus, toate secretarele îl găsesc foarte drăguţ. Eu 
zic să-l trimitem pentru câteva luni în Sud şi să-l aducem pe 
urmă înapoi cât mai repede. Eu unul am mare nevoie de el aici. 
Şi-acum gata, trebuie să fug, îşi încheie el discursul şi părăsi 
încăperea. 

În mica sală de conferinţe nu se mai auzea decât pixul lui 
Rosen alunecând pe hârtia bloc-notesului galben. După puţin 
timp, şeful renunţă să mai facă însemnări şi închise dosarul. Lui 
Adam aproape că-i părea rău pentru bătrân. Marele războinic, 
legendarul Charlie Hustle al baroului din Chicago, celebrul 
avocat care, timp de treizeci de ani, îmblânzise juriile, îşi 
îngrozise adversarii şi-i  intimidase pe judecători, se 
transformase într-un amărât de funcţionar care încerca cu 
disperare să întoarcă pe toate părţile întrebarea esenţială dacă 
să lase sau nu un începător să lucreze la unul din cazurile 
neplătite. Adam văzu tot umorul, ironia şi compătimirea cărora 
le dădea naştere situaţia aceea. 

— Bine, domnule Hall, sunt de acord, zise Rosen cu un 
accent dramatic în vocea joasă, aproape şoptită, ce le spunea 
tuturor câtă teribilă frustrare implica această hotărâre. Dar să 
ştii că atunci când cazul ăsta se va termina şi te vei întoarce la 
Chicago, îţi promit că am să recomand concedierea dumitale de 


la „Kravitz & Bane". 

— Poate că nici nu va fi nevoie, replică imediat Adam. 

— Ne-ai înşelat atunci când te-ai prezentat la noi, continuă 
Rosen. 

— V-am spus că-mi pare rău. N-o să se mai repete. 

— In plus, faci şi pe deşteptul. 

— Ca şi dumneavoastră, domnule Rosen. De altfel, 
arătaţi-mi şi mie un avocat pledant care să nu facă pe deşteptul. 

— Ce drăguţ! Bucură-te cât poţi de cazul Cayhall, domnule 
Hall, pentru că va fi ultima dumitale apariţie în numele firmei 
noastre. 

— Adică vreţi să mă bucur de o execuţie? 

— Calmează-te, Daniel, interveni Goodman cu blândeţe. 
Calmează-te. Nimeni nu va fi concediat. 

— Jur că am să recomand concedierea ăstuia, se îmbăţoşă 
Rosen, împungând furios aerul cu degetul în direcţia lui 
Goodman. 

— Foarte bine. Asta-i tot ce poţi să faci, Daniel, s 
recomanzi. Eu o să înaintez recomandarea ta comitetului şi o s 
avem parte de o încăierare pe cinste. E în regulă? 

— Abia aştept, mârâi Rosen, sărind în picioare. Am şi 
început să-mi strâng partizani. O să am toate voturile la sfârşitul 
săptămânii. Bună ziua!, puse el punct şi ieşi ca o furtună din 
încăpere, trântind uşa. 

Cei doi stăteau unul lângă altul, fără să scoată o vorbă, cu 
privirile pierdute în şirurile de tomuri de legi perfect aliniate pe 
rafturile ce împodobeau pereţii, ascultând ecoul pocnetului făcut 
de uşă. 

— Mulţumesc, zise Adam într-un târziu. 

— În fond, nu este un om rău, explică Goodman. 

— E de-a dreptul fermecător. Un adevărat prinţ. 

— îl cunosc de multă vreme. Acum suferă teribil, este 
frustrat şi deprimat. Nici nu prea ştim ce să facem cu el. 

— Ce-ar fi să se pensioneze? 

— Ne-am gândit şi noi, dar până acum nici un partener nu a 
fost obligat să se pensioneze. Şi, din motive evidente, este un 
precedent pe care vrem să-l evităm. 

— Era serios când vorbea de concedierea mea? 

— Nu-ţi face griji, Adam. Îţi promit că aşa ceva n-are să se 
întâmple. Ai greşit că nu ne-ai spus nimic despre povestea asta, 


ă 
ă 


dar nu e un păcat de moarte. Şi e absolut de înţeles. Eşti tânăr, 
speriat, naiv şi dornic să ajuţi. Nu-ţi face griji în privinţa lui 
Rosen. Sincer, mă îndoiesc că peste trei luni va mai ocupa 
aceeaşi poziţie în cadrul firmei. 

— Sunt convins că în adâncul sufletului mă adoră. 

— E evident. 

Adam răsuflă adânc şi începu să se plimbe în jurul mesei de 
conferinţe. Goodman se apucă să scrie ceva pe un carneţel. 

— Nu prea avem timp, Adam. 

— Ştiu. 

— Când poţi să pleci? 

— Mâine. Îmi fac bagajele în noaptea asta. Sunt vreo zece 
ore de mers cu maşina. 

— Dosarul cântăreşte câteva zeci de kilograme. Acum este 
la copiat şi mâine ţi-l trimit. 

— Mai spuneţi-mi câte ceva despre sucursala noastră din 
Memphis. 

— Am vorbit cu ei acum o oră. Partenerul care se ocupă de 
conducerea biroului, Baker Cooley, te aşteaptă. Ţi-au rezervat 
un mic birou şi o secretară şi sunt gata să te ajute, dacă ai 
nevoie. Nu prea e cine ştie ce de capul lor în privinţa litigiilor. 

— Câţi avocaţi sunt acolo? 

— Doisprezece. Iniţial, a fost o mică firmă pe care am 
înghiţit-o acum zece ani şi pot să-ţi spun că nimeni nu mai ştie 
foarte bine de ce. Sunt băieţi buni şi avocaţi buni. Ei sunt ceea 
ce a mai rămas dintr-o veche firmă pe care au făcut-o să 
prospere comercianții de bumbac şi cereale din regiune şi cred 
că asta a fost legătura lor cu Chicago. Oricum, arată foarte bine 
pe antetul nostru. Ai mai fost până acum la Memphis? 

— Acolo m-am născut, nu vă amintiţi? 

— A, ba da. 

— Am fost o singură dată, acum vreo trei ani, când mi-am 
vizitat mătuşa. 

— E un oraş tipic de pe malul fluviului, vechi şi frumos. Are 
să-ţi placă, ai să vezi. 

— Puteţi să-mi spuneţi cum anume ar mai putea să-mi 
placă ceva în următoarele şase luni? întrebă Adam, aşezându-se 
de cealaltă parte a mesei. 

— Ai dreptate. Ar trebui să mergi să vezi lista morţii cât mai 
curând cu putinţă. 


— Am să fiu acolo poimâine. 

— Bun. Atunci am să-i telefonez directorului. Oricât ar 
părea de ciudat, e libanez de origine şi-l cheamă Phillip Naifeh. 
Mai sunt câţiva ca el prin delta Mississippiului. Naifeh îmi este 
prieten şi am să-l anunţ că mergi acolo. 

— Directorul închisorii vă este prieten? 

— Da. Asta s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, pe vremea 
când am înregistrat prima „pierdere de război": îl chema 
Maynard Tole şi era un mic ticălos. Cred că a fost executat în 
1986 şi de atunci directorul şi cu mine ne-am împrietenit. N-o 
să-ţi vină să crezi, dar este împotriva pedepsei cu moartea. 

— Păi, nici nu-mi vine să cred. 

— Da, da. Urăşte execuțiile. Adam, e momentul să mai 
înveţi ceva: poate că pedeapsa cu moartea este foarte populară 
în ţară, dar cei care sunt obligaţi să o aplice nu o susţin deloc. Ai 
să-i cunoşti pe oamenii ăştia: gardieni care ajung să se 
împrietenească cu condamnaţii; administratorii care trebuie să 
organizeze o execuţie eficientă; personalul închisorii care face 
repetiţie cu o lună înainte de data stabilită pentru execuţia 
respectivă. E un colţ de lume straniu şi deprimant. 

— Abia aştept să-l văd. 

— Am să vorbesc cu directorul ca să-ţi permită să vizitezi 
lista. De obicei, se acordă cam două ore, dar totul se poate 
termina în cinci minute, dacă Sam refuză serviciile oferite de 
avocat. 

— Cu mine are să vorbească, nu credeţi? 

— Ba da, cred că aşa va face. Nu-mi dau seama cum va 
reacţiona, dar de vorbit va vorbi. Poate că o să ai nevoie de mai 
multe vizite ca să-l convingi să semneze, dar ştiu că, până la 
urmă, ai să reuşeşti. 

— Când l-aţi văzut ultima oară? 

— Acum vreo doi ani. Am mers acolo împreună cu Wallace 
Tyner. De altfel, va trebui să iei şi tu legătura cu Tyner pentru că 
în ultimii şase ani el a fost vioara întâi în cazul ăsta. 

Adam dădu aprobator din cap şi trecu la următoarea idee 
pe care o avea în minte. De nouă luni de zile îl bătea la cap pe 
Tyner. 

— Cu ce deschidem dosarul? 

— O să vorbim mai târziu despre asta. Mâine dimineaţă 
devreme mă întâlnesc cu Tyner ca să trecem în revistă tot ce 


avem. Dar nu facem nici o mişcare până când nu primim veşti 
de la tine. De fapt, atâta timp cât nu-l reprezentăm, n-avem 
dreptul să facem ceva. 

Adam revedea în minte fotografiile alb-negru publicate în 
ziare în 1967, când Sam fusese arestat, apoi fotografiile color 
din reviste făcute în timpul celui de-al treilea proces, în 1981, şi 
tot ce adunase despre Sam Cayhall pe o casetă video de treizeci 
de minute. 

— Cum arată? 

— E de înălţime medie, începu Goodman, Abandonându-şi 
pixul pe masă pentru a se juca iar cu papionul. Slab — dar 
rareori dai de câte unul gras printre cei care-şi aşteaptă rândul 
acolo; din cauza nervilor şi a hranei. Fumează ca un şarpe, ca 
toţi ceilalţi, de altfel, pentru că nu prea au ce altceva să facă şi 
pentru că oricum se pregătesc să moară. Sunt nişte ţigări 
curioase, Montclair parcă, într-un pachet albastru. Din câte-mi 
aduc eu aminte, are părul cărunt destul de des şi unsuros. 
Oamenii ăştia nu prea au obiceiul să facă duş în fiecare zi. Acum 
doi ani, avea şi chică. Barba îi era şi ea căruntă. Avea şi riduri, 
dar e normal, doar se apropie de şaptezeci de ani. Plus fumatul. 
Ai să vezi că albii de-acolo arată mai rău decât negrii. Cum stau 
în celulă douăzeci şi trei de ore pe zi, culoarea le dispare cu 
totul. Devin extraordinar de palizi, au un aspect aproape 
bolnăvicios. Sam are ochi albaştri şi trăsături frumoase. Inclin 
chiar să cred că, la vremea lui, Sam Cayhall a fost un tip foarte 
chipeş. 

— Când, după moartea tatei, am aflat adevărul despre 
Sam, i-am pus nenumărate întrebări mamei mele la care, de 
altfel, nici nu prea mi-a răspuns, dar totuşi, odată, mi-a spus că 
tata semăna foarte puţin cu Sam. 

— Ca şi tine, dacă asta încerci să-mi spui. 

— Da, cred că asta încerc. 

— Adam, omul ăsta nu te-a mai văzut de pe vremea când 
abia învăţaseşi să mergi. N-are să te recunoască. Aşa că n-o 
să-ţi fie uşor. Vei fi obligat să-i povesteşti totul. 

Adam privea masa cu ochi lipsiţi de expresie. 

— Aveţi dreptate. Oare ce-o să spună? 

— Habar n-am; cred că va fi mult prea şocat ca să spună 
prea multe. Dar este un om foarte inteligent, fără multă carte, e 
adevărat, dar care a citit destul şi are mintea limpede. O să 


găsească el ce să-ţi spună. 

— După cum vorbiţi, s-ar zice că vă este aproape simpatic. 

— Nu-i adevărat. Este un rasist îngrozitor, şi bigot pe 
deasupra. Şi n-a avut niciodată remuşcări pentru ce-a făcut. 

— Deci sunteţi convins că e vinovat. 

Goodman mormăi ceva şi zâmbi ca pentru sine, apoi începu 
să caute un răspuns la remarca lui Adam. Avuseseră loc trei 
procese în care se încercase să se stabilească vinovăția sau 
nevinovăția lui Sam Cayhall. De nouă ani de zile, cazul se 
învârtise prin mai multe curţi de apel, fiind revăzut de mai mulţi 
judecători. Ziarişti fără număr făcuseră anchete referitoare la 
explozia aceea. 

— Asta a fost convingerea juriului. Şi cred că ăsta e singurul 
lucru care contează. 

— Dar dumneavoastră ce credeţi? 

— Păi, ai citit dosarul, Adam. Ai făcut cercetări consistente. 
Nu este nici o îndoială că Sam a participat la atentat. 

— Dar? 

— Sunt multe ciudăţenii. Ele există întotdeauna. 

— Nu era cunoscut ca unul care lucrează cu explozivi. 

— Adevărat. Dar făcea parte dintre teroriştii Klanului, şi 
lucrau, nu glumă. Când Sam a fost arestat, atentatele au 
dispărut. 

— Dar în legătură cu o explozie anterioară cazului Kramer, 
unul din martori afirmă că observase două persoane în Pontiacul 
cel verde. 

— Aşa e. Numai că martorul acela nu a primit permisiunea 
să depună mărturie în instanţă. Şi pe urmă în noaptea aceea, 
martorul cu pricina ieşise dintr-un bar la ora trei. 

— Da, dar un alt martor, un şofer de camion, pretinde că l-a 
văzut pe Sam stând de vorbă cu un bărbat într-o cafenea din 
Cleveland cu câteva ore înainte de explozie. 

— Aşa e. Dar camionagiul n-a povestit nimic timp de trei 
ani de zile. Şi n-a primit nici el permisiunea să depună mărturie 
în instanţă. Trecuse prea multă vreme. 

— Şi cine era complicele lui Sam? 

— Mă îndoiesc că vom afla vreodată. Nu uita, Adam, că 
omul nostru a trecut prin trei procese fără să depună efectiv 
mărturie. Celor de la poliţie nu le-a spus practic nimic, a vorbit 
foarte puţin cu avocatul, n-a suflat nici un cuvânt în faţa juriilor, 


iar nouă nu ne-a spus nici măcar o singură noutate în ultimii 
şapte ani. 

— Credeţi că a lucrat singur? 

— Nu, a fost ajutat. Sam ascunde în sufletul lui nişte 
secrete urâte de tot. N-o să vorbească niciodată. Ca membru al 
Klanului, a făcut un jurământ; or, în mintea lui există o noţiune 
sacră şi efectiv deformată cum că un jurământ sacru nu poate fi 
încălcat. Şi taică-său făcuse parte din Klan. 

— Ştiu, nu-mi mai aduceţi aminte. 

— lartă-mă. În orice caz, este prea târziu acum să încerci să 
pescuieşti în căutarea unor probe noi. Dacă într-adevăr ar fi avut 
un complice, ar fi vorbit de mult. Măcar celor de la FBI. Măcar cu 
procurorul districtual ca să încerce să ajungă la o înţelegere. Nu 
ştiu, mi se pare că atunci când eşti acuzat de două omucideri de 
gradul întâi şi îţi priveşti moartea-n faţă, te apuci să vorbeşti. 
Vorbeşti, Adam, ascultă-mă pe mine. Îţi salvezi fundul şi-ţi laşi 
amicul să-şi facă griji pe chestia asta. 

— Şi dacă n-a avut nici un complice? 

— Ba a avut, îl contrazise Goodman, scriind un nume pe o 
bucată de hârtie şi întinzându-i-o peste masă. 

— Wyn Lettner, citi Adam după ce primi hârtia. Numele 
ăsta îmi este cunoscut. 

— Lettner a făcut parte dintre agenţii FBI care s-au ocupat 
de cazul Kramer. Acum este pensionar şi trăieşte undeva în 
Ozarks, pe malul unui râu frumos, plin cu păstrăvi. Şi îi place la 
nebunie să povestească întâmplări de război despre Klan şi 
timpurile alea în Mississippi. 

— Şi credeţi că-mi va povesti şi mie? 

— Fireşte; tipul este un mare băutor de bere, şi când este 
afumat se apucă să spună nişte chestii incredibile. N-o să-ţi 
divulge nimic confidenţial, dar în cazul Kramer ştie mai mult 
decât oricine. Întotdeauna am fost de părere că ştie mult mai 
multe decât spune. 

Adam împături bucata de hârtie şi o vâri în buzunar, apoi 
aruncă o privire pe cadranul ceasului: era ora şase după-amiază. 

— Gata, trebuie să fug să-mi fac bagajele. 

— Mâine îţi trimit dosarul. Să-mi telefonezi imediat ce 
vorbeşti cu Sam. 

— Neapărat. Pot să vă spun ceva? 

— Singur. 


— în numele familiei mele, aşa cum e ea — cu mama, care 
refuză să vorbească despre Sam; cu sora mea, care abia îi 
şopteşte numele; cu mătuşa mea din Memphis care s-a lepădat 
de numele de Cayhall — şi în numele tatălui meu mort, vreau să 
vă mulţumesc, dumneavoastră şi firmei, pentru tot ce-aţi făcut. 
Să ştiţi că vă admir foarte mult. 

— N-ai pentru ce. Să ştii că şi eu te admir. Şi acum mişcă-ţi 
fundul şi fugi în Mississippi. 


6 


Apartamentul era, de fapt, un singur dormitor aflat 
deasupra celui de al treilea cat al unui depozit, chiar lângă Loop, 
într-o zonă cunoscută pentru criminalitatea ridicată, dar relativ 
sigură până la căderea întunericului. Depozitul fusese 
achiziţionat prin anii optzeci de un tip care cheltuise ceva bani 
cu modernizarea: îl împărţise în aproximativ şaizeci de 
apartamente ocupate peste noapte de tineri bancheri şi agenţi 
de bursă la început de carieră, şi-şi scosese banii cu vârf şi 
îndesat. 

Adam ura pur şi simplu locul acela. Peste trei săptămâni, 
contractul pe care-l încheiase pe şase luni expira, dar nu avea 
unde să se mute. Şi cum cei de la „Kravitz & Bane" se aşteptau 
ca el să lucreze optsprezece ore pe zi, era clar că nu avea timp 
să caute alt apartament. 

Bineînţeles că nu avusese timp să-şi cumpere mobilă. O 
canapea din piele fină şi fără braţe stătea stingheră pe podeaua 
pardosită cu lemn, privind spre un perete de cărămidă. Două 
fotolii gen „sac de fasole", unul galben şi unul albastru, zăceau 
în apropiere pentru cazul, improbabil de altfel, că încăperea s-ar 
fi umplut cu oaspeţi. În stânga se afla aşa-zisa bucătărie, cu un 
bar şi trei taburete înalte din răchită; în dreapta canapelei era 
dormitorul unde se puteau vedea patul nefăcut şi haine 
împrăştiate pe jos. Vreo două sute de metri pătraţi pentru o mie 
trei sute de dolari pe lună. Salariul lui Adam pornise de la şaizeci 
de mii pe an şi ajunsese la şaizeci şi două. Din cei cinci mii de 
dolari salariu brut pe lună, o mie cinci sute erau reţinuţi de 
taxele federale şi statale. Alte şase sute intrau în fondul de 


pensii al firmei care îi garanta potolirea tuturor presiunilor 
profesionale când va împlini cincizeci şi cinci de ani; asta în 
cazul în care nu aveau să-l omoare cu mult înainte de a atinge 
vârsta asta. După ce dădea la o parte chiria, banii pentru 
electricitate, apă şi alte asemenea, cei patru sute de dolari pe 
lună pentru Saab-ul pe care-l închinase, şi cheltuielile 
neprevăzute precum hrană congelată şi haine frumoase, lui 
Adam îi mai rămâneau vreo şapte sute de dolari pentru sufletul 
lui. O parte din ei erau cheltuiţi pe femei, dar cum cele pe care 
le cunoştea el erau la rândul lor proaspete absolvente de 
colegiu, cu serviciu şi cărţi de credit, Adam era scutit de 
cheltuieli prea mari, fiindcă în general fetele insistau să 
plătească nemţeşte. Asigurarea pe viaţă a tatălui său îl scutise 
de grija împrumuturilor studenţeşti. Şi chiar dacă existau şi 
lucruri pe care ar fi vrut să le cumpere, persevera în a depune 
cinci sute de dolari pe lună într-un fond mutual. Cum nu-l bătea 
încă gândul să se însoare, țelul său era să muncească pe brânci, 
să economisească la sânge şi să se retragă din afaceri la 
patruzeci de ani. 

Televizorul era aşezat pe o măsuţă din aluminiu, lipită de 
perete. Îmbrăcat doar cu un şort colorat, Adam stătea întins pe 
canapea, jucându-se cu telecomanda. Trecuse de miezul nopţii; 
apartamentul nu era luminat decât de ecranul televizorului pe 
care tocmai erau în plină desfăşurare Aventurile unui soldat al 
Klanului, operă cinematografică adunată pe videocasetă de 
Adam însuşi de-a lungul mai multor ani. Filmul începea cu un 
scurt reportaj aparţinând unei echipe din Jackson, Mississippi, şi 
transmis pe data de 3 martie 1967, adică în dimineaţa în care 
sinagoga din oraş fusese spulberată de explozia unei bombe. 
Fusese cel de-al patrulea atac lansat împotriva unor ţinte 
evreieşti în ultimele patru luni, cel puţin aşa afirma reportera în 
timp ce în fundal maşinile care cărau molozul făceau un zgomot 
asurzitor. Cei de la FBI deţineau câteva date, afirma ea, dar erau 
extrem de zgârciţi cu declaraţiile către presă. Campania de 
teroare iniţiată de Ku Klux Klan continuă, declară reportera pe 
un ton grav şi puse punct emisiunii. 

Episodul următor era chiar explozia de la firma lui Kramer 
şi, în primele secvenţe, poliţiştii încercau să degajeze scena de 
privitorii ocazionali, totul petrecându-se în vaietul ascuţit al 
sirenelor de pe ambulante, maşini de pompieri şi de poliţie. 


Echipa televiziunii locale ajunsese suficient de repede la locul 
atentatului ca să surprindă nebunia iniţială. Din toate părţile, 
oamenii veneau alergând spre ceea ce mai rămăsese din biroul 
de avocatură al lui Marvin Kramer. Un nor greu de praf cenuşiu 
înfăşura stejarii subţirei de pe peluză: bieţii copaci îşi pierduseră 
toate frunzele, dar rămăseseră în picioare. Voci speriate 
vorbeau despre incendiu, apoi camera de luat vederi se opri 
asupra clădirii alăturate din al cărei perete atins de explozie 
ieşea un nor gros de fum. Reporterul se bâlbâia incoerent şi 
gâfâit în faţa microfonului încercând să descrie scena. Poliţiştii îl 
împingeau de colo-colo, dar el era mult prea excitat ca să-i pese 
de aşa ceva. Un tărăboi infernal izbucnise, în sfârşit, şi în 
adormitul orăşel numit Greenville, iar soarta voise ca el să fie 
cel care să-l prezinte telespectatorilor. 

O jumătate de oră mai târziu, glasul său era oarecum mai 
calm în timp ce descria dintr-un alt unghi, recuperarea lui 
Marvin Kramer de sub dărâmături. Poliţia îşi extinsese 
baricadele şi împingea mulţimea la o parte, iar echipele de 
pompieri şi de salvare ridicau trupul zdrobit, scoțând apoi targa 
din zona sinistrului. Camera de luat vederi urmări plecarea 
ambulanţei. După o oră şi dintr-un nou unghi de filmare, 
reporterul lăsa să i se vadă un chip sumbru, dar mult mai calm; 
pompierii cărau cu multă grijă cele două brancarde pe care 
fuseseră întinse trupuşoarele gemenilor. 

Scena următoare se petrecea în faţa închisorii şi pentru 
prima oară apărea pe ecran şi silueta lui Sam Cayhall. Mâinile îi 
erau prinse în cătuşe şi dispăru iute într-o maşină care-l aştepta. 

Ca de obicei, Adam reluă scena în care putea fi observat 
Sam. Fusese filmată cu douăzeci şi trei de ani în urmă, în 1967, 
pe vremea când Sam avea patruzeci şi şase de ani. Purta părul 
negru tăiat scurt, după moda vremii. Sub ochiul stâng putea fi 
observat un mic bandaj. Mergea repede, în pas cu poliţiştii, 
pentru că mulţimea fotografia scena şi striga tot felul de 
întrebări. Sam îşi întoarse capul o singură dată înspre direcţia 
din care veneau întrebările, şi, ca de obicei, Adam apăsă pe 
„pauză", studiind pentru a milioana oară faţa bunicului său. 
Imaginea alb-negru era neclară, dar ochii lor se întâlneau 
întotdeauna. 

O mie nouă sute şaizeci şi şapte. Dacă Sam avea patruzeci 
şi şase de ani, Eddie avea douăzeci şi patru, iar Adam aproape 


trei. Pe vremea aceea toţi ştiau că-l cheamă Alan. Alan Cayhall, 
cel care avea să devină, curând, rezident într-un stat îndepărtat 
unde o hotărâre judecătorească avea să-i dea un nou nume. 
Văzuse de multe ori caseta asta şi de fiecare dată se întrebase 
oare unde se afla el în clipa în care fuseseră ucişi cei doi micuţi 
ai familiei Kramer: ora 7.46, în dimineaţa zilei de 21 aprilie 
1967. Pe vremea aceea, familia lui locuia într-o căsuţă din oraşul 
Clanton, iar el probabil că dormea nu departe de privirile 
maică-sii. Adam avea aproape trei ani, şi gemenii Kramer numai 
cinci. 

Filmul continua cu secvenţe scurte în care Sam era condus 
în diverse maşini, închisori şi tribunale, mereu cu mâinile prinse 
în cătuşe şi cu privirea ţintă în pământ. Chipul îi era lipsit de 
orice expresie. Nu-i privea niciodată pe ziarişti, nu dădea nici un 
semn că le-ar auzi întrebările, nu scotea nici o vorbă. Trecea cu 
mişcări iuți prin uşile deschise ale încăperilor şi maşinilor. 

Spectacolul primelor două procese fusese amplu prezentat 
în jurnalele zilnice ale canalelor de televiziune. Peste ani, Adam 
reuşise să facă rost de cea mai mare parte a materialelor 
transmise, asamblându-le pe videocaseta respectivă. Figura de 
fanfaron scandalagiu a lui Clovis Brazelton, avocatul lui Sam, 
apărea foarte des, mai ales că personajul venea în întâmpinarea 
ziariştilor ori de câte ori i se oferea ocazia. Adam îl dispreţuia. 
Erau şi imagini frumos filmate ale peluzelor din faţa clădirilor 
tribunalelor, ale privitorilor tăcuţi, ale poliţiştilor înarmaţi până-n 
dinţi, ale oamenilor din Klan îmbrăcaţi în robe, cu chipurile 
acoperite de celebrele lor măşti sinistre. Sam apărea doar din 
când în când, mereu grăbit, ascunzându-se de ochiul nemilos al 
camerei de luat vederi în spatele vreunui poliţist mai solid. La 
sfârşitul celui de-al doilea proces, Marvin Kramer îşi opri scaunul 
cu rotile pe trotuarul din faţa Tribunalului din Wilson County şi, 
cu lacrimi în ochi, spuse cuvinte grele împotriva lui Sam Cayhall 
şi a Klanului şi a sistemului de justiţie strâmb din statul 
Mississippi. Şi atunci avu loc un incident dureros. Marvin 
observă brusc în apropiere doi membri ai Klanului înfăşuraţi în 
robe albe şi începu să strige la ei. Unul dintre cei doi se porni şi 
el să ţipe cât îl ţineau curelele, dar replica îi fu înghițită de 
vacarmul general. Adam încercase din răsputeri să înţeleagă 
cuvintele tipului, dar ele erau absolut ininteligibile. Cu vreo doi 
ani în urmă, pe când urma dreptul în Michigan, Adam dăduse de 


unul dintre reporterii care urmărise scena aceea la faţa locului, 
ba chiar avusese microfonul la câţiva centimetri de Marvin. 
Reporterul cu pricina îi spusese că fusese vorba de o 
ameninţare directă la adresa lui Marvin, cum că or să-l lase şi 
fără braţe. Probabil că reporterul avea dreptate, căci numai o 
replică de o asemenea cruzime şi brutalitate putea să-l facă pe 
bietul fost avocat să-şi iasă literalmente din minţi şi să strige tot 
felul de obscenităţi la adresa înglugaţilor, îndreptându-şi spre ei 
scaunul cu rotile. Faptul că cei doi se îndepărtau, întorcându-i 
spatele, nu-l împiedica să urle, să înjure şi să plângă. Soţia şi 
câţiva prieteni încercară să-l potolească, dar el reuşi să scape 
din încercuire, făcând eforturi disperate să învârtească roţile 
metalice. Parcurse în felul acesta vreo zece metri, cu biata 
nevastă-sa alergând în urma lui, cu obiectivele camerelor de 
luat vederi fixate asupra lui. Când iarba peluzei luă locul 
asfaltului de pe trotuar, roţile se împiedicară şi Marvin se 
prăbuşi pe gazon. Pătura care-i acoperea ceea ce mai rămăsese 
din picioare zbură într-o parte, iar el se izbi de trunchiul celui 
mai apropiat copac. Soţia şi prietenii alergară imediat să-l ajute 
şi preţ de câteva secunde Marvin dispăru în mijlocul lor. 
Răcnetele lui continuau însă să se facă auzite. Operatorul îşi 
întoarse atunci aparatul spre cei doi membri ai Klanului: unul se 
strâmbase de râs în timp ce celălalt îngheţase în loc. Un vaiet 
ciudat izbucni din grupul adunat pe gazon. Marvin gemea 
îngrozitor — era geamătul ascuţit şi dătător de fiori al unui 
nebun rănit. Era un sunet bolnav care se sfârşi brusc, o dată cu 
trecerea la un nou episod. 

Prima oară când îl văzuse pe Marvin rostogolindu-se pe 
pământ, urlând şi gemând, lui Adam îi dăduseră lacrimile; dar cu 
toate că imaginile şi sunetele acelea îi urcau un nod în gât, 
încetase de mult să plângă. Caseta asta era opera lui. Nimeni 
altcineva nu o văzuse. În schimb, el o revăzuse de atâtea ori 
încât lacrimile îi secaseră. 

Între 1968 şi 1981 tehnologia se îmbunătăţise atât de mult 
încât imaginile filmate în timpul celui de-al treilea şi ultimul 
proces al lui Sam erau incomparabil mai clare. Povestea asta se 
petrecuse în februarie 1981, într-un orăşel cât se poate de 
drăguţ, cu o piaţă centrală foarte aglomerată şi un tribunal 
pitoresc, din cărămidă roşie. Vremea foarte rece îi descurajase 
probabil pe gură-cască şi pe demonstranți să-şi facă veacul în 


faţa clădirii. Un reportaj din prima zi a procesului arăta trei 
membri ai Klanului, cu capetele acoperite cu glugile ţuguiate, 
încălzindu-se la un radiator portabil, frecându-şi de zor mâinile 
îngheţate şi arătând mai degrabă a personaje de carnaval decât 
a bandiți serioşi. Oricum, erau supravegheați îndeaproape de 
vreo duzină de soldaţi în uniforme albastre. 

Deoarece la acea dată mişcarea pentru drepturi civile era 
privită mai degrabă ca un eveniment istoric şi nu ca o bătălie 
continuă, cel de-al treilea proces al lui Sam Cayhall atrase în 
mai mare măsură atenţia presei decât primele două. Era vorba 
de un membru al Klanului recunoscut ca atare, un terorist viu şi 
adevărat care venea direct peste timp din epoca Cavalerilor 
Libertăţii şi a bisericilor aruncate în aer. O relicvă a acelor zile 
infamante, descoperită de poliţie şi adusă în faţa justiţiei. 
Analogia cu criminalii de război nazişti se făcu auzită de 
nenumărate ori. 

Pe tot parcursul acestui proces Sam nu mai fu în custodia 
poliţiei. Era un om liber şi această libertate îl scosese şi mai 
mult din calea camerelor de luat vederi. Secvenţe scurte îl 
prezentau intrând şi ieşind în grabă din diferitele săli ale 
tribunalului. Cei treisprezece ani scurşi de la procesul numărul 
doi fuseseră blânzi cu el. Părul, la fel de scurt şi de îngrijit tuns, 
era doar pe jumătate încărunţit. Deşi se îngrăşase puţin, părea 
foarte în formă, mişcându-se sprinten prin faţa obiectivului 
aparatului de filmat. Una din imagini îl surprinsese chiar în clipa 
în care intra în clădirea tribunalului printr-o uşă laterală şi Adam 
opri caseta în momentul în care Sam privea direct în obiectiv. 

Cea mai mare parte a filmărilor din timpul celui de-al treilea 
şi ultim proces se învârteau în jurul unui tânăr şi agresiv 
procuror pe nume David McAllister, bărbat chipeş care purta 
numai costume de culoare închisă şi zâmbea cu toţi dinţii. 
Nimeni nu se îndoia că David McAllister nutrea ambiţii politice 
măreţe. Avea alura, părul, bărbia, vocea adâncă, vorbele alese, 
abilitatea, tot ceea ce atrăgea camerele de luat vederi. 

În 1989, la opt ani de la proces, David McAllister fusese ales 
guvernator al statului Mississippi. Nimeni nu fusese surprins să 
constate că platforma sa electorală pedalase în primul rând pe 
înmulţirea numărului de închisori, mărirea pedepselor şi o 
înclinaţie neabătută pentru pedeapsa cu moartea. Adam nutrea 
un dispreţ adânc faţă de personajul acela, dar era perfect 


conştient că numai peste câteva săptămâni, sau poate chiar 
peste câteva zile, avea să se afle în biroul guvernatorului din 
oraşul Jackson, Mississippi, implorându-l să acorde graţierea. 

Ultima imagine înregistrată îl prezenta pe Sam cu cătuşe la 
mâini, ieşind sub escortă din clădirea tribunalului după ce juriul 
îl condamnase la moarte. Chipul îi era lipsit de expresie. 
Avocatul său însă părea să fie în stare de şoc, drept care 
comentariile sale erau absolut inconsistente. Reporterul încheia 
cu ştirea că peste câteva zile Sam avea să fie transferat la ceea 
ce se numeşte „lista morții". 

Cu privirea lipită de ecranul alb, Adam aştepta derularea 
casetei. Restul istoriei se afla în cele trei cutii de carton din 
spatele canapelei fără braţe: stenogramele stufoase ale celor 
trei procese, pe care le achiziţionase în perioada studiilor la 
Pepperdine; copiile informărilor, cererilor şi ale altor documente 
din timpul bătăliei apelurilor puse în mişcare imediat după 
condamnarea lui Sam; un registru perfect organizat care 
conţinea copiile tuturor articolelor publicate în sute de ziare şi 
reviste pe marginea aventurilor lui Sam, membru al Klanului; 
diverse materiale despre pedeapsa cu moartea; însemnări din 
timpul facultăţii. Ştia mai multe lucruri despre bunicu-său decât 
oricine pe lumea asta. 

Cu toate acestea, Adam era perfect conştient că abia 
atinsese suprafaţa lucrurilor. Apăsă iar pe buton şi reluă filmul 
de la capăt. 


7 


Funeraliile lui Eddie Cayhall avură loc la nici o lună de la 
condamnarea lui Sam, într-o capelă din Santa Monica, în 
prezenţa câtorva prieteni şi membri ai familiei. Adam, maică-sa 
şi sora mai mică stăteau în prima strană, ţinându-se de mână şi 
privind ţintă sicriul închis aflat la câţiva centimetri de ei. Ca de 
obicei, mama era de un eroism ţeapăn. Din când în când ochii i 
se umpleau de lacrimi pe care era obligată să le usuce cu 
batista. Ea şi Eddie se despărţiseră şi se împăcaseră de atâtea 
ori, încât copiii nu mai ştiau cine unde-şi avea hainele. Cu toate 
că nu avuseseră o căsnicie caracterizată de violenţă, trăiseră 


într-o permanentă stare de divorţ — ameninţări cu divorţul, 
planuri de divorţ, discuţii solemne cu copiii pe tema divorţului, 
negocieri pentru divorţ, formulare de divorţ, renunţări la divorţ, 
jurăminte cum că vor evita divorţul. În timpul celui de-al treilea 
proces al lui Sam Cayhall, mama lui Adam îşi aduse fără zarvă 
lucrurile înapoi în căsuţa lor, şi stătu cu Eddie atât cât a fost 
posibil. Apoi Eddie încetă să mai meargă la slujbă şi se refugie 
din nou în mica sa lume de întuneric. La întrebările băiatului, 
mama îi explică în puţine cuvinte că tăticul traversa iar „o 
perioadă rea". Fură trase perdelele, închise obloanele, stinse 
luminile, scăzute vocile, stins televizorul: familia traversă în felul 
acesta încă una din perioadele rele care marcaseră viaţa lui 
Eddie. 

La trei săptămâni de la pronunţarea verdictului, Eddie îşi 
găsi moartea. Se împuşcă în camera lui Adam într-o zi în care 
ştiuse că băiatul avea să vină primul acasă. Într-un bileţel lăsat 
pe covor îi spunea fiului să curețe repede mizeria, mai înainte ca 
fetele să-şi facă apariţia. Un al doilea bilet fu găsit în bucătărie. 

La vremea aceea, Carmen, care era mai mică cu trei ani 
decât Adam, împlinise paisprezece ani. Se născuse în California, 
imediat după emigrarea grăbită a părinţilor, şi după ce Eddie îşi 
transformase, cu acte în regulă, mica familie din Cayhall în Hall. 
Alan devenise Adam. Locuiau într-un apartament de trei 
camere, cu perdele murdare la ferestre, undeva în zona de esta 
Los Angelesului. Avea să fie prima dintr-un şir nesfârşit de 
reşedinţe temporare. 

Femeia misterioasă cunoscută drept mătuşa Lee era 
aşezată alături de Carmen. Tocmai le fusese prezentată copiilor 
ca fiind sora lui Eddie. Şi cu toate că fuseseră educați să nu 
pună întrebări despre ceilalţi membri ai familiei, numele femeii 
răsărea din când în când la suprafaţă. Mătuşa locuia în 
Memphis, se căsătorise cu fiul unei familii bogate din oraş, avea 
un copil şi rupsese orice legătură cu Eddie din cauza unei vechi 
dispute. Puştii, şi mai ales Adam, doriseră tare mult să-şi 
cunoască rudele, şi, cum mătuşa Lee era singura despre care 
auziseră vorbindu-se, îşi lăsaseră imaginaţia să zburde în voie. 
Ar fi vrut să o cunoască, dar Eddie se opusese mereu pentru că 
soră-sa nu era o persoană drăguță, zicea el. Mama lor însă le 
şoptea că Lee era cu adevărat un om foarte bun şi că o să-i 
ducă odată la Memphis, să o cunoască. 


Până la urmă însă, Lee fu cea care veni în California şi îl 
înmormântară pe Eddie Hall. Apoi îşi prelungi şederea cu încă 
două săptămâni, începând să-şi cunoască în acest timp cei doi 
nepoti. Tinerii o iubeau pentru că era drăguță şi de treabă, purta 
blugi şi tricouri şi se plimba pe plajă în picioarele goale. De 
aceea merseră împreună la cumpărături şi la cinematograf, 
făcură lungi plimbări pe malul oceanului. Lee le ceru de 
nenumărate ori scuze pentru că nu venise să-i vadă mai de 
mult; pe cuvântul ei că avusese de gând s-o facă, dar Eddie nu 
fusese de acord. El nu vrusese s-o vadă din cauza disputelor lor 
din trecut. 

Mătuşa Lee fu cea care veni să se aşeze lângă Adam, la 
capătul dinspre mare al digului; după ce admirară apusul 
soarelui, Lee începu să vorbească despre tatăl ei, Sam Cayhall. 
Valurile se legănau ritmic la picioarele lor şi ea îi explică lui 
Adam că odată de mult el fusese un bebeluş drăgălaş care 
locuia împreună cu părinţii într-un orăşel din Mississippi. Mătuşa 
îşi ţinea nepotul de mână şi îl bătea blând pe genunchi, 
dezvăluindu-i între timp povestea plină de disperare a familiei. 
Toate activităţile lui Sam ca membru al Klanului, inclusiv 
atentatul împotriva lui Kramer şi cele trei procese, fură relatate 
în cele mai mici detalii. Evident că această istorie orală avea şi 
lacune imense, suficiente să umple o întreagă bibliotecă, dar 
esenţa fu pusă în lumină cu foarte multă fineţe. 

Adam primi totul foarte bine, dacă e să ne gândim că nu 
era decât un adolescent de şaisprezece ani, cu psihicul labil 
specific vârstei, care, pe deasupra, îşi mai pierduse şi tatăl. Un 
vânt rece se abătu asupra lor, obligându-i să se strângă mai 
aproape; băiatul puse doar câteva întrebări, mulţumindu-se mai 
ales să asculte, fără mânie sau oroare: era pur şi simplu fascinat 
de tot ceea ce auzea. Povestirea aceea îngrozitoare îl satisfăcea 
într-un mod cât se poate de ciudat! Ea vorbea despre o familie 
adevărată! Şi poate că, în fond, nu era nici el atât de anormal pe 
cât i se păruse. Poate că, undeva departe, existau nişte mătuşi, 
nişte unchi şi nişte veri care aveau multe de povestit şi de 
împărtăşit. Poate că existau şi nişte case vechi, ridicate de 
strămoşi adevăraţi, câmpuri şi ferme pe care se aşezaseră. Asta 
însemna că-şi ducea şi el în spate partea lui de istorie. 

Dar Lee avea înţelepciunea şi iuţeala de minte care să-i 
permită să-şi dea seama încotro o luaseră gândurile nepotului 


său, aşa că-i explică pe îndelete că toţi din familia Cayhall erau 
ciudaţi şi secretoşi, că nu le plăcea să arate lumii ce se petrecea 
în sufletul lor şi că-i ţineau pe ceilalţi la distanţă. Nu erau nici pe 
departe prietenoşi şi plini de căldură, dornici să petreacă 
împreună Crăciunul sau sărbătoarea de 4 lulie. Uite, ea, de 
exemplu, a locuit la numai o oră distanţă de Clanton, şi, cu toate 
acestea, nu s-a întâlnit cu nici unul din ei. 

În săptămâna care urmă, discuţiile pe-nserat la malul mării 
deveniră un adevărat ritual. De fiecare dată cumpărau o pungă 
cu struguri şi se distrau scuipând sâmburii în apă, până la 
lăsarea întunericului. lar Lee povestea despre copilăria 
petrecută în Mississippi împreună cu frăţiorul ei, Eddie. Pe 
vremea aceea, locuiau la o mică fermă aflată la vreun sfert de 
oră de Clanton; toată ziua mergeau la pescuit sau îşi călăreau 
poneii. Sam era un tată normal: nu-i copleşea cu prezenţa, dar 
nici nu le arăta cine ştie ce afecţiune. Mama, în schimb, îl 
detesta pe Sam, dar îşi adora copii. Când Lee avea şase ani iar 
Eddie aproape patru, pierduse o sarcină şi timp de un an de zile 
nu îşi mai părăsise dormitorul. Sam fusese obligat atunci să 
angajeze o negresă ca să aibă grijă de prichindei. Apoi, mama 
murise de cancer şi la înmormântarea ei membrii familiei 
Cayhall se strânseseră cu toţii pentru ultima oară. Până şi Eddie 
se strecurase în oraş ca să participe la funeralii, dar se străduise 
din răsputeri să nu dea ochii cu nimeni. Trei ani mai târziu, Sam 
fusese arestat din nou şi condamnat. 

Lee nu prea avea multe de spus despre propria ei viaţă. La 
optsprezece ani, părăsise în grabă casa părintească, la numai o 
săptămână după ceremonia înmânării diplomelor de absolvire a 
liceului, şi se dusese drept la Nashville ca să devină o 
cântăreaţă celebră. In acea perioadă, îl cunoscu pe Phelps 
Booth, student la colegiul 

Vanderbik, a cărui familie era proprietara mai multor bănci; 
cei doi tineri se căsătoriră, ducând apoi o existenţă aparent 
amărâtă în Memphis. Singurul lor fiu, Walt, era un rebel care 
locuia în momentul acela în Amsterdam. Atât. 

Adam nu-şi dădea seama dacă Lee se rupsese, sufleteşte, 
de familia Cayhall, dar înclina să creadă că da. Şi cine ar fi putut 
s-o condamne dacă ar fi fost aşa? 

Lee plecă într-o dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, fără 
nici un cuvânt de bun rămas. Două zile mai târziu, le dădu 


telefon şi le spuse nepoților să-i scrie, ceea ce ei făcură cu mare 
bucurie, dar răspunsurile ei veniră din ce în ce mai rar până 
când încetară cu totul. Mama încercă să-şi scuze cumnata, 
zicând că Lee era un om bun, dar că, în fond, era tot o Cayhall, 
adică o persoană suficient de bizară şi de întortocheată. Pentru 
Adam, povestea aceea fu o adevărată lovitură. 

In vara care urmă absolvirii colegiului Pepperdine, Adam 
plecă, împreună cu un prieten, spre Key West şi, în drum, se 
opriră şi la Memphis, unde petrecură două nopţi la mătuşa Lee. 
Locuia singură într-un apartament spaţios şi modern, cu vedere 
spre fluviu, şi stătură toţi trei ore în şir pe terasă, mâncând pizza 
pregătită chiar de ea, bând bere, privind vasele care treceau pe 
râu şi vorbind despre orice altceva în afară de familia Cayhall. 
Adam era preocupat doar de facultatea de drept, iar Lee îi puse 
nenumărate întrebări despre viitor. Era interesată de tot ce 
auzea, amuzată de ceea ce spunea, o gazdă şi o mătuşă 
perfectă. Când se îmbrăţişară, luându-şi rămas bun, ochii ei se 
umplură de lacrimi şi îl imploră să mai vină s-o vadă. 

Apoi, Adam şi prietenul lui o luară spre Răsărit, traversând 
Tennessee şi Smoky Mountains, până când, la un moment dat, 
conform calculelor lui Adam, ajunseră la mai puţin de o sută de 
mile de Parchman, de lista morţii şi de Sam Cayhall. Asta se 
întâmplase în urmă cu patru ani, în vara lui '86, când adunase 
deja o ladă întreagă de materiale despre bunicu-său. Caseta 
video era aproape completă. 


Conversaţia telefonică din seara trecută fusese foarte 
scurtă. Adam îi spusese că va sta în Memphis vreo câteva luni şi 
că ar vrea s-o vadă, iar Lee îl invitase să stea cu ea, în acelaşi 
apartament de pe faleză în care avea patru dormitoare şi o 
menajeră. Şi pentru că ea insistase, Adam îi spusese în cele din 
urmă că venea acolo ca să se ocupe de cazul lui Sam. La celălalt 
capăt al firului se lăsase tăcerea, apoi, după câteva secunde, se 
făcuse auzită din nou oferta, mult mai puţin entuziastă, de a 
trece oricum pe la ea că vor sta de vorbă despre asta. 

Cu ochii la Saab-ul său negru decapotabil, Adam sună la 
uşa mătuşii Lee. Era puţin trecut de ora nouă dimineaţa. Cele 
douăzeci de bungalowuri erau identice, acoperite cu ţiglă roşie 
şi apărate de pericolele oraşului de un zid de cărămidă pe care 
se înălța un grilaj metalic. Un paznic înarmat punea în funcţiune 


singura poartă de acces. Dacă n-ar fi fost vederea minunată 
spre râu din cealaltă parte a domeniului, apartamentele n-ar fi 
avut practic nici o valoare. 

Lee deschise uşa şi îi spuse bun-venit, aruncând o privire 
spre parcarea din faţă. După ce se sărutară pe obraji, Adam 
intră în casă şi ea încuie uşa în urma lor. 

— Eşti obosit? 

— Nu prea. Am făcut douăsprezece ore cu maşina, în loc de 
zece. Nu eram grăbit. 

— Ţi-e foame? 

— Nu. Am făcut o haltă acum câteva ore şi am mâncat, 
răspunse el, urmând-o înăuntru. 

Amândoi încercau să găsească ceva potrivit de spus. Lee 
avea aproape cincizeci de ani şi îmbătrânise mult în ultimii patru 
ani. Părul, mult mai lung decât atunci când o văzuse ultima 
oară, era un amestec egal de alb şi negru, şi îl purta strâns în 
coadă de cal. Ochii albaştri şi blânzi erau înconjurați de o reţea 
fină de riduri şi priveau îngrijoraţi. Era îmbrăcată cu o cămaşă 
de bumbac foarte largă şi cu o pereche de blugi decoloraţi. Lee 
continua să fie o tipă de treabă. 

— Îmi pare bine că te văd, zise ea, cu un zâmbet plăcut pe 
buze. 

— Eşti sigură? 

— Fireşte că sunt. Hai să mergem pe terasă, zise ea şi, 
luându-l de mână, îl conduse spre grădiniţa plină de ferigi şi de 
flori de bougainvillea atârnând pe araci. La picioarele lor, râul 
curgea leneş. Se aşezară în balansoarele de răchită. Ce mai face 
Carmen? întrebă Lee, în timp ce turna în ceşti ceaiul cu gheaţă, 
dintr-un ceainic de porțelan. 

— Bine. E încă la Berkeley. Vorbim la telefon o dată pe 
săptămână. E prietenă cu un tip şi pare că e ceva serios între ei. 

— Ce fel de studii face? Mi-e teamă că am uitat. 

— Psihologie. Vrea să-şi ia doctoratul şi pe urmă să treacă 
la catedră, probabil. 

Ceaiul avea prea multă lămâie şi prea puţin zahăr, şi Adam 
îl bău cu înghiţituri mici. Aerul era încins şi umed. 

— E aproape zece, zise el. De ce e aşa de cald? 

— Bun venit la Memphis, scumpule. O să ne prăjim până în 
luna septembrie. 

— Nu cred că am să pot suporta. 


— Ba ai să te obişnuieşti. Mă rog, oarecum. Noi bem mult 
ceai şi nu prea ieşim pe-afară. Ce mai face mama? 

— E tot la Portland. Acum s-a măritat cu un tip care a făcut 
avere din cherestea. L-am văzut şi eu o dată. Are vreo şaizeci şi 
cinci de ani, dar poţi foarte bine să-i dai şaptezeci; ea are 
patruzeci şi şapte si arată de patruzeci. Sunt o pereche foarte 
frumoasă, ce mai! Se vântură de colo-colo: St. Barts, sudul 
Franţei, Milano, locurile alea unde merg bogătaşii ca să fie 
văzuţi. E fericită. Copiii sunt mari. Eddie a murit. Trecutul a fost 
făcut pachet şi pus de-o parte, are bani mulţi, deci viaţa îi este 
în bună rânduială. 

— Am impresia că eşti cam aspru cu ea. 

— Dimpotrivă. Şi să ştii că nu mint când spun că nu vrea să 
mă aibă prin preajmă pentru că sunt o legătură dureroasă cu 
tata şi cu patetica lui familie. 

— Mama ta te iubeşte, Adam. 

— Doamne, ce grozav sună chestia asta. De unde ştii? 

— Ştiu, pur şi simplu. 

— Nu mi-am dat seama că tu şi mama aţi fost atât de 
apropiate. 

— Nici n-am fost. Potoleşte-te, Adam. la-o mai încet. 

— lartă-mă. Sunt foarte tensionat. Asta-i tot. Simt nevoia să 
beau ceva mai tare. 

— Linişteşte-te. Hai să ne simţim bine cât eşti aici. 

— Mă tem că nu prea e cazul, mătuşă Lee. 

— Spune-mi simplu Lee, bine? 

— Bine. Mâine mă duc să-l văd pe Sam. 

Ea aşeză cu multă grijă paharul pe masă, apoi se ridică şi 
părăsi terasa. Se întoarse după câteva clipe, aducând cu ea o 
sticlă de whisky din care turnă cu generozitate în ambele 
pahare. 

— De ce? întrebă ea, cu ochii ţintă la apele râului. 

— De ce nu? Pentru că e bunicul meu. Pentru că stă să 
moară. Pentru că eu sunt avocat şi el are nevoie de ajutor. 

— Dar nici măcar nu te cunoaşte. 

— O să mă cunoască mâine. 

— Deci ai de gând să-i spui? g 

— Bineînţeles că am de gând să-i spun. Iți vine să crezi aşa 
ceva? Chiar să spun cu voce tare unul din secretele cele mai 
negre şi adânci ale familiei Cayhall. Ce părere ai? 


Lee prinse paharul în palme şi clătină încet din cap. 

— Are să moară, şopti ea, fără să-l privească pe Adam. 

— Nu încă. Dar să ştii că mă bucur să văd că te interesează 
subiectul. 

— Sigur că mă interesează. 

— Nu zău. Când l-ai văzut ultima oară? 

— A nu începe cu chestii de-astea, Adam. Oricum n-ai să 
înţelegi. 

— Perfect. Ai dreptate. Dar atunci, explică-mi. Te ascult, 
vreau să înţeleg. 

— N-am putea vorbi despre altceva, scumpule? Nu sunt 
pregătită pentru asta. 

— Nu. 

— O să vorbim mai târziu, îţi promit. Pur şi simplu nu sunt 
pregătită pentru asta acum. Am crezut că o să vorbim despre 
una, despre alta şi că o să ne amuzăm puţin. 

— lartă-mă, Lee. Dar mi-e greață de bârfe şi de secrete. Eu 
unul nu am nici un trecut pentru că tatăl meu l-a şters cu totul. 
Or, eu vreau să-mi cunosc trecutul, Lee. Vreau să ştiu cât de rău 
a fost în realitate. 

— A fost îngrozitor, murmură ea ca pentru sine. 

— Bine. Sunt băiat mare acum şi pot să suport orice. Tata 
şi-a făcut bagajele pentru că altfel ar fi trebuit să şi-l asume. Aşa 
că mi-e teamă că ai rămas singura persoană care poate să-mi 
povestească. 

— Mai dă-mi puţin timp. 

— Nu este timp. Mâine am să fiu faţă în faţă cu el, insistă 
Adam, bând apoi cu sete din pahar şi ştergându-şi buzele cu 
mâneca. Acum douăzeci şi trei de ani, Newsweek scria că şi 
tatăl lui Sam făcuse parte din Klan. Aşa e? 

— Da. Bunicul meu. 

— La fel şi câţiva unchi şi verişori. 

— Toată familia asta nenorocită. 

— Tot acolo scria că întregul Ford County ştia că, pe la 
începutul anilor şaizeci, Sam îl împuşcase pe un negru, dar că 
nu fusese arestat pe chestia asta. Că n-a făcut nici măcar o zi de 
închisoare. E adevărat? 

— Ce mai contează asta, acum, Adam? Povestea asta s-a 
întâmplat mai înainte ca să te naşti tu. 

— Dar s-a întâmplat, nu? 


— Da. 

— Şi tu ai ştiut? 

— Eram acolo când s-a întâmplat. 

— Ai fost de faţă! exclamă Adam şi închise ochii, uluit de 
această revelaţie. 

Vestea îl şocase şi îi tăiase respiraţia, făcându-l să alunece 
uşor în balansoarul de răchită. Atenţia îi fu atrasă de sirena unui 
remorcher pe care-l urmări cu privirea până când acesta dispăru 
dincolo de pod. Alcoolul începea să-şi facă efectul. 

— Hai să vorbim despre altceva, propuse din nou Lee cu 
glas blând. 

— Am iubit istoria încă din copilărie, zise el, cu ochii ţintă la 
apă. Eram fascinat de viaţa oamenilor de altădată: pionierii, 
caravanele de căruţe, goana după aur, cowboy-i şi indienii, 
popularea Vestului. Când eram într-a patra, unul din puşti 
pretindea că stră-stră-străbunicul lui prădase trenuri şi-şi 
îngropase banii undeva, în Mexic. El voia să încropească o 
bandă şi să plece în căutarea banilor. Noi ştiam că minte, dar 
jocul ne plăcea la nebunie. De nenumărate ori m-am întrebat 
cine erau strămoşii mei şi-mi aduc aminte că mă nedumerea 
faptul că aparent nu aveam nici un fel de strămoşi. 

— Eddie ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus că muriseră cu toţii; zicea că se pierde prea 
mult timp cu istoria familiei. Ori de câte ori îl întrebam despre 
familia din care proveneam, mama mă trăgea la o parte şi-mi 
spunea să termin pentru că întrebările mele l-ar putea supăra 
pe tata şi l-ar putea arunca într-una din stările lui negre în 
timpul cărora nu mai ieşea din dormitor chiar şi o lună întreagă. 
Cât am fost copil, am mers tot timpul ca pe ouă când mă aflam 
în prezenţa tatei. Pe urmă am crescut şi mi-am dat seama că 
era un om ciudat, extrem de nefericit, dar nu mi-am închipuit 
niciodată că va ajunge să se sinucidă. 

Lee clătină puţin cuburile de gheaţă din pahar, apoi sorbi 
ultima înghiţitură de whisky. 

— Sunt multe de spus, Adam. 

— Deci când ai să mi le povesteşti? 

Lee turnă din nou ceai în pahare, iar Adam adăugă şi câte 
un strop de alcool. Preţ de câteva minute se mulţumiră să bea în 
tăcere şi să urmărească traficul de pe Riverside Drive. 

— Ai văzut vreodată lista morţii? o întrebă el într-un târziu, 


continuând să privească luminile de pe malul apei. 

— Nu, răspunse ea cu o voce abia auzită. 

— E acolo de aproape zece ani şi n-ai fost niciodată să-l 
vezi? 

— l-am trimis o scrisoare la puţin timp după ultimul proces. 
Şase luni mai târziu am primit o scrisoare în care-mi cerea să nu 
mă duc să-l văd. Zicea că nu vrea să-l văd acolo, în lista morţii. 
l-am mai scris pe urmă de două ori, dar nu mi-a mai răspuns. 

— îmi pare rău. 

— N-ai de ce. Duc cu mine un sentiment de vinovăţie foarte 
puternic şi nu mi-e uşor să vorbesc despre asta. De aceea te rog 
să-mi dai puţin timp să mă obişnuiesc. 

— E posibil să nu stau prea mult în Memphis. 

— Vreau să stai aici, cu mine. Pentru că vom avea nevoie 
unul de celălalt, zise ea, apoi continuă după o clipă de ezitare. 
Vreau să spun, are să moară, nu-i aşa? 

— Probabil că da. 

— Când? 

— Peste două-trei luni. Practic nu mai are dreptul să facă 
apel, aşa că nu prea a mai rămas mare lucru de făcut. 

— Bine, dar atunci de ce te implici în povestea asta? j 

— Nu ştiu. Poate pentru că am şansa să mă lupt. In 
următoarele câteva luni, am să mă cocoşez muncind şi am să 
mă rog să se întâmple un miracol. 

— Am să mă rog şi eu, zise ea, luând o nouă înghiţitură de 
ceai amestecat cu whisky. 

— Aş vrea să te-ntreb ceva, continuă el privind-o atent. 

— Te rog. 

— Locuieşti singură? E o întrebare cinstită pe care trebuie 
să ţi-o pun dacă va fi să stau aici. 

— Da, locuiesc singură. Soţul meu stă în casa noastră de la 
tară. 

— Şi el stă singur acolo? Sunt pur şi simplu curios. 

— Uneori. Vezi, îi plac fetele tinere, abia trecute de 
douăzeci de ani, care lucrează de obicei într-una din băncile lui. 
Dacă vreau să merg acolo, trebuie să dau mai întâi telefon. 
Acelaşi lucru e valabil şi pentru el, dacă vrea să vină aici. 

— E foarte bine şi foarte convenabil aşa. Cine a negociat 
înţelegerea asta? 

— Am ajuns la ea de-a lungul vremii. Nu mai trăiam 


împreună de cincisprezece ani. 

— Ce mai căsnicie! 

— Să ştii că nu e rău deloc. Eu îi iau banii şi nu-i pun nici o 
întrebare despre viaţa lui intimă. Din când în când, ne achităm 
împreună de câte o îndatorire mondenă, iar el este fericit. 

— Dar tu? 

— În cea mai mare parte a timpului. 

— Bine, dar de ce nu divorţezi? Aş putea fi avocatul tău. 

— Divorțul nu merge. Phelps provine dintr-o familie veche, 
cu principii rigide, şi groaznic de bogată. Societatea înaltă din 
Memphis. Un cerc închis, cu oameni care se căsătoreau între ei. 
Adevărul e că Phelps ar fi trebuit să se căsătorească cu o 
verişoară de departe, numai că a sucombat în faţa farmecului 
meu. Familia lui s-a opus cu ferocitate mariajului nostru, şi un 
divorţ ar însemna o recunoaştere dureroasă a faptului că familia 
a avut dreptate. În plus, sunt aristocrați cu sânge albastru şi 
divorţul i-ar face să se simtă umiliţi. În schimb, mie îmi place la 
nebunie că îi cheltuiesc banii şi îmi duc viaţa cum vreau. 

— L-ai iubit vreodată? 

— Fireşte că l-am iubit. Când ne-am căsătorit ne iubeam la 
nebunie. Apropo, să ştii că am fugit împreună. Asta s-a 
întâmplat în 1963 şi ideea unei nunţi pompoase, în prezenţa 
aristocraților din familia lui şi a plebeilor din familia mea, nu ne 
surâdea defel. Maică-sa nici nu voia să-mi vorbească, iar 
taică-meu linşa negri. La vremea aceea, Phelps habar n-avea că 
tata făcea parte din Klan, iar eu nu voiam cu nici un chip să afle. 

— Până la urmă a aflat? 

— Chiar eu i-am spus imediat după ce tata a fost arestat 
pentru atentatul acela cu bombă. El, în schimb, i-a spus lui 
taică-său, şi aşa vestea a fost transmisă încet şi cu grijă în 
familia Booth. Oamenii ăştia ştiu să ţină un secret. E singurul lor 
punct comun cu cei din familia Cayhall. 

— Deci foarte puţini dintre ei ştiu că eşti fiica lui Sam? 

— Da, foarte puţini. Şi aşa aş vrea să rămână. 

— Ţi-e ruşine? 

— Ei, fir-ar al dracului, fireşte că mi-e ruşine cu tata! Cui nu 
i-ar fi? replică ea, şi vorbele îi deveniră brusc amare şi tăioase. 
Sper că nu ai în minte cine ştie ce imagine romantică a unui biet 
bătrân care suferă în celula condamnaților la moarte, care e pe 
cale să fie crucificat pe nedrept pentru păcatele sale. 


— Cred numai că n-ar trebui să moară pentru ele. 

— Acelaşi lucru cred şi eu. Dar e al dracului de sigur că ela 
omorât destui oameni — pe gemenii Kramer, pe tatăl lor, pe 
tatăl tău, şi pe Dumnezeu ştie câţi alţii. Ar trebui să-şi petreacă 
tot restul vieţii în închisoare. 

— Nu simţi nici un fel de simpatie pentru el? 

— Uneori. Când am o zi bună şi soarele străluceşte sus pe 
cer, e posibil să mă gândesc la el şi să-mi amintesc vreo 
întâmplare plăcută din copilărie. Dar momentele de felul ăsta 
sunt foarte rare, Adam. A adus multă nenorocire în viaţa mea şi 
a celorlalţi din jurul lui. Ne-a învăţat să urâm pe toată lumea. S-a 
purtat rău cu mama. Şi toată blestemata lui de familie e 
ticăloşită. 

— Atunci hai să-l omorâm şi să scăpăm de el. 

— N-am spus aşa ceva. Şi nu eşti corect. Mă gândesc la el 
tot timpul. Mă rog pentru el în fiecare zi. Am întrebat de 
milioane de ori pereţii casei ăsteia cum şi de ce tatăl meu a 
ajuns să fie o persoană atât de îngrozitoare. De ce nu e și el un 
bătrânel simpatic care să-şi petreacă vremea stând pe verandă 
cu pipa, bastonul şi poate chiar şi cu un pic de whisky în pahar, 
ca să-şi dreagă stomacul, evident? De ce a fost nevoie ca tatăl 
meu să fie un membru al Klanului care să omoare copii 
nevinovaţi şi să-şi ducă la ruină propria familie? 

— Poate că n-a vrut să-i omoare? 

— Dar au murit, nu? Juriul a zis că el i-a omorât. Au fost 
sfârtecaţi în bucăţi şi îngropaţi unul lângă altul în acelaşi 
mormânt micuţ. Cui îi pasă că a vrut sau nu să-i omoare? Era 
acolo când s-a întâmplat, Adam. 

— S-ar putea să fie un amănunt foarte important. 

Lee sări în picioare şi-l prinse de mână. 

— Vino aici, insistă ea, ducându-l până la marginea terasei 
şi arătându-i cu mâna una din clădirile oraşului. Vezi clădirea de 
colo, cea care priveşte spre râu? Aia, cea mai apropiată de noi. 
Acolo. 

— Da, răspunse el fără grabă. 

— Are cincisprezece etaje. Acum, porneşte de la dreapta şi 
numără şase etaje de sus în jos. Mă urmăreşti? 

— Da, zise Adam, supunându-se şi numărând etajele 
elegantei clădiri. 

— Acum, numără patru ferestre spre stânga. E o fereastră 


luminată, o vezi? 

— Da. 

— la ghiceşte cine locuieşte acolo? 

— Cum vrei să ştiu aşa ceva? 

— Ruth Kramer. 

— Ruth Kramer! Mama gemenilor? 

— Chiar ea. 

— O cunoşti? 

— Ne-am cunoscut, absolut din întâmplare. Pentru ea, eram 
Lee Booth, soţia celebrului Phelps Booth, şi-atât. Eram la o 
reuniune mondenă unde se strângeau fonduri pentru un balet 
sau cam aşa ceva. De atunci, am evitat-o ori de câte ori am 
putut. 

— Dar ăsta este totuşi un oraş mic. 

— Uneori e de-a dreptul minuscul. Dacă ai întreba-o pe ea 
despre Sam, ce crezi că ţi-ar spune? 

— Nu ştiu, zise Adam, privind luminile din depărtare. Nu 
ştiu. Am citit undeva că încă nu şi-a revenit cu totul. 

— Incă nu şi-a revenit? Şi-a pierdut familia, nu s-a 
recăsătorit. Crezi că pentru ea are vreo importanţă dacă tata a 
vrut sau nu să-i ucidă copiii? Bineînţeles că nu. Pentru ea 
contează doar faptul că sunt morţi, Adam, morţi de douăzeci şi 
trei de ani. Ştie că au fost ucişi de o bombă pusă de tatăl meu, 
şi dacă el ar fi stat acasă cu ai lui în loc să bântuie nopţile 
împreună cu nişte amici imbecili, micuţii Josh şi John ar fi rămas 
în viaţă. Ar fi avut acum douăzeci şi opt de ani, bănuiesc că ar fi 
fost foarte bine educați, că ar fi fost căsătoriţi şi poate că ar fi 
avut chiar şi copii, spre bucuria lui Ruth şi a lui Marvin. Ei nu-i 
pasă pentru cine fusese pusă bomba aia, Adam; pentru ea 
contează doar că bomba a fost pusă acolo şi că a explodat. 
Copiii ei sunt morţi. Asta-i tot ce contează. 

Lee se aşeză din nou în balansoar şi făcu să sune cuburile 
de gheaţă din pahar. 

— Să nu mă înţeleşi greşit, Adam. Şi eu sunt împotriva 
pedepsei cu moartea. In clipa asta, sunt probabil singura femeie 
albă în vârstă de cincizeci de ani din ţară al cărei tată aşteaptă 
să fie executat. Cred că este o pedeapsă barbară, imorală, 
discriminatorie, crudă, necivilizată — sunt absolut de acord cu 
toate astea. Dar nu uita victimele. Ele au dreptul să ceară 
răzbunare. E un drept pe care şi l-au câştigat. 


— Ruth Kramer, de exemplu, vrea să fie răzbunată? 

— Categoric da. Nu prea mai ia poziţie în presă, dar face 
multe lucruri pentru asociaţiile victimelor. Acum câţiva ani a 
spus că ar vrea să asiste la execuţia lui Sam Cayhall. 

— Nu prea e ce se numeşte un suflet iertător. 

— Dar nu-mi amintesc nici ca tata să fi dorit iertarea. Adam 
se aşeză pe marginea terasei, cu spatele la râu, studiind cu 
privirea când clădirile din centrul oraşului, când propriile 
picioare. Lee bău din nou din pahar. 

— Şi-atunci ce crezi că ar trebui să facem, mătuşă Lee? 

— Te rog s-o laşi încolo de „mătuşă". 

— OK, Lee. Am venit şi n-am de gând să dau bir cu fugiţii. 
Mâine mă duc să-l văd pe Sam şi am de gând ca, în clipa în care 
ne vom despărţi, să fiu avocatul lui oficial. 

— Vrei ca povestea să nu transpire? 

— Care poveste, faptul că sunt un Cayhall? N-am de gând 
să spun eu însumi care e realitatea, dar m-ar mira să rămână 
multă vreme un secret. Când e vorba de condamnaţi la moarte, 
Sam e o celebritate. Aşa că presa o să se apuce în curând să 
facă săpături serioase. 

Lee îşi trase picioarele sub ea şi îşi lăsă privirea să 
rătăcească pe apele râului. 

— Ţie o să-ţi facă vreun rău? întrebă ea blând. 

— Sigur că nu. Eu sunt avocat şi avocaţii îi apără şi pe cei 
care maltratează copii şi pe asasini şi pe traficanţii de droguri şi 
pe violatori şi pe terorişti. Tocmai de aceea nu suntem iubiţi de 
societate. Dar cum ar putea să-mi facă rău faptul că Sam este 
bunicul meu? 

— Firma la care lucrezi ştie lucrul ăsta? 

— Le-am spus ieri. Nu au fost încântați de veste, dar până 
la urmă s-au împăcat cu gândul. Adevărul e că, atunci când 
m-au angajat, le-am ascuns partea asta de biografie şi a fost o 
greşeală din partea mea. Dar cred că acum lucrurile merg pe 
calea cea bună. 

— Şi dacă Sam refuză? 

— Atunci o să fim în siguranţă, nu? Nimeni n-o să afle nimic 
şi n-o să ţi se întâmple nimic rău. Eu am să mă întorc la Chicago 
şi am să aştept ca CNN să transmită în direct carnavalul numit 
execuţie. Şi sunt sigur că într-o dimineaţă rece de toamnă am să 
merg să-i aşez un buchet de flori pe mormânt. Am să-i privesc 


piatra de marmură şi am să mă întreb iar şi iar de ce a făcut 
ce-a făcut, şi cum de şi-a ratat viaţa într-un asemenea hal, şi de 
ce a trebuit să mă nasc în familia asta nenorocită, adică 
întrebări din cele pe care ţi le pui ani în şir, fără să ajungi la 
vreun răspuns. Am să te invit să vii cu mine. O să fie o mică reu- 
niune de familie, ştii tu, numai noi, cei din familia Cayhall, 
târându-ne paşii prin cimitir, cu un buchet de flori ieftine în 
mână şi cu ochelari negri de soare pe nas, ca să nu ne 
recunoască cineva. 

— Termină, zise ea şi Adam zări lacrimile care curgeau 
nestăvilite pe obraji, până la bărbie; Lee şi le şterse cu vârful 
degetelor. 

— lartă-mă, spuse el şi se întoarse să privească un alt şlep 
care aluneca încet spre nord, pe lângă umbrele de pe apă. 
lartă-mă, Lee. 


8 


Aşadar, se întorcea după douăzeci şi trei de ani în statul în 
care se născuse. Nu se simţea tocmai binevenit, şi cu toate că 
nu încerca nici un fel de teamă, se mulţumi să conducă maşina 
cu multă prudenţă şi să nu depăşească pe nimeni pe şosea. 
Drumul se îngustă, pierzându-se în câmpia plată a deltei 
fluviului Mississippi, şi cale de o milă Adam urmări cu privirea 
malul apei care şerpuia spre dreapta până când dispăru brusc. 
Traversă apoi Wells, primul oraş pe care-l întâlni pe autostrada 
61, şi se înscrise pe direcţia sud. 

Datorită muncii minuţioase de cercetare, aflase că şoseaua 
aceea servise decenii la rând drept canal de scurgere pentru 
sutele de mii de negri săraci din deltă care porneau spre Nord, 
către Memphis, St. Louis, Chicago şi Detroit, în căutare de locuri 
de muncă şi locuinţe omeneşti. Aici, în orăşelul şi fermele 
acestea, în casele astea dărăpănate şi în magazinele de ţară, 
pline de praf, în cârciumile înşirate de-a lungul autostrăzii 61, se 
născuse blues-ul. Muzica aceasta îşi găsise o casă nouă în 
Memphis, unde se amestecase cu cea country şi cu gospel-ul, 
dând apoi împreună naştere rock-and-roll-ului. Pe când intra în 
rău famatul district Tunica, despre care se spunea că este cel 


mai sărac din ţară, Adam vâri în casetofon o casetă cu melodii 
ale grupului Muddy Waters. 

Muzica nu prea reuşi, însă, să-l calmeze. Refuzase să ia 
micul dejun împreună cu Lee, spunând că nu-i e foame, dar de 
fapt stomacul îi era strâns într-un ghem care creştea cu fiecare 
milă. 

Imediat la nord de oraşul Tunica, brusc câmpia se lărgi, 
întinzându-se spre toate colţurile orizontului. Soia şi bumbacul 
erau înalte până la genunchi. O mică armată de tractoare verzi 
şi roşii traversa încoace şi încolo şirurile ordonate de plante. Şi 
cu toate că ceasul nu arăta încă ora nouă dimineaţa, aerul era 
fierbinte şi lipicios. Solul era uscat şi nori de praf însoțeau 
plugurile trase de tractoarele colorate. Din când în când, vreun 
avion utilitar cu insecticide răsărea de nicăieri, făcea câteva 
acrobaţii deasupra câmpului pentru ca apoi să dispară în 
albastrul cerului. Traficul greoi era uneori întrerupt de câte un 
monstru agricol care se deplasa liniştit cu viteza melcului, de 
parcă şoseaua ar fi fost pustie. 

Adam nu-şi pierdu răbdarea. Era aşteptat la Parchman abia 
pe la ora zece şi oricum nimeni nu s-ar fi supărat dacă ar fi sosit 
cu întârziere. 

La Clarksdale, o luă spre sud pe autostrada 49, care trecea 
pe lângă minusculele aşezări omeneşti numite Mattson, Dublin 
şi Tutwiler, precum şi de-a lungul altor câmpuri de soia. Lăsă în 
urmă nenumărate maşini de egrenat bumbacul care aşteptau 
noua recoltă. Trecu pe lângă pâlcuri de case sărăcăcioase şi de 
rulote murdare, înşirate, din motive necunoscute, de-o parte şi 
de alta a şoselei. Rareori avu ocazia să zărească undeva, 
departe, câte o casă frumoasă, ridicându-se maiestuoasă printre 
coroanele stejarilor şi ulmilor bătrâni; alături de zidul casei, se 
vedea piscina apărată de obicei de un gard vizibil de departe. 
Era clar cui îi aparţineau câmpurile acelea. 

Un indicator rutier afirma că penitenciarul statal se afla la o 
distanţă de cinci mile şi Adam reduse instinctiv viteza. Câteva 
secunde mai târziu, ajunse din urmă un tractor care se mişca 
alene pe şosea şi în loc să-l depăşească, se hotărî să rămână în 
plasa mastodontului. Şoferul tractorului, un alb bătrân cu capul 
acoperit de o şapcă murdară, îi făcu semn să treacă, dar Adam îi 
întoarse fluturarea mâinii şi rămase în urma tractorului, cu o 
viteză de douăzeci de mile pe oră. In rest, şoseaua era pustie. 


Din când în când, una din roţile tractorului lansa în direcţia 
Saab-ului negru decapotabil bulgări de noroi care, din fericire, 
nu reuşiră totuşi să-l atingă. Dar Adam se hotărî să micşoreze şi 
mai mult viteza maşinii. Atunci şoferul celălalt se răsuci pe 
scaun şi îi făcu din nou tânărului semn să-l depăşească. Buzele i 
se mişcau mărunt, iar pe chip i se citea furia, ca şi cum şoseaua 
i-ar fi aparţinut, şi ca şi cum nu-i plăcea ca toţi idioţii să se ia 
după tractorul lui. Adam zâmbi şi flutură mâna în chip de 
răspuns, dar nu-şi părăsi locul. 

Apoi, după alte câteva minute, privirea lui se opri asupra 
închisorii. De-a lungul drumului nu se vedeau nici un fel de 
garduri înalte de sârmă. Nu se vedeau nici firele strălucitoare de 
sârmă ghimpată care să împiedice orice tentativă de evadare, 
nici turnurile de pază, nici gardienii înarmaţi, nici grupurile de 
deţinuţi care să răcnească la trecător. În loc de toate acestea, 
Adam observă în dreapta o intrare deasupra căreia se 
desfăşurau în arc de cerc cuvintele PENITENCIARUL STATULUI 
MISSISSIPPI. Imediat lângă intrare se aflau mai multe clădiri ce 
priveau fără excepţie spre şosea şi care păreau nepăzite. 

Adam îl salută încă o dată pe tovarăşul său de drum şi apoi 
părăsi şoseaua. Răsuflă adânc şi privi cu atenţie intrarea. Din 
ghereta de sub arcadă îşi făcu apariţia o femeie în uniformă 
care rămase cu ochii la vizitator. Adam se apropie încet şi lăsă 
în jos geamul portierei. 

— 'Neaţa, zise femeia; la şold îi atârna un pistol, iar în mână 
avea mai multe hârtii. Un alt gardian urmărea scena dinăuntrul 
gheretei. Cu ce vă pot ajuta? 

— Sunt avocat şi am venit să-mi văd clientul; face parte 
dintre condamnaţii la moarte, răspunse Adam, pierdut, conştient 
că vocea îi era stridentă şi nervoasă. Linişteşte-te, îşi zise în 
sinea lui. 

— N-avem pe nimeni în lista morţii, domnule. 

— Poftim? 

— La noi nu e nici o secţie care să aibă un astfel de nume. 
Avem vreo câţiva din ăştia în Unitatea de Securitate Maximă, 
sau USM, da' n-o să găsiţi nicăieri o listă a morţii. 

— OK. 

— Numele? continuă femeia, studiindu-şi hârtiile. 

— Adam Hall. 

— Şi al clientului? 


— Sam Cayhall, răspunse Adam, aşteptându-se la o reacţie 
oarecare din partea celei cu care vorbea, dar femeii nici că-i 
păsa; după ce răsfoi puţin foile de hârtie, ea îi zise: 

— Vă rog să rămâneţi pe loc. 

Drumul era mărginit de copaci umbroşi şi de mici clădiri cu 
înfăţişare paşnică. Asta nu era o închisoare — asta era o 
străduţă plăcută dintr-un orăşel ca oricare altul, unde te aşteptai 
în fiecare clipă să vezi apărând grupuri de puşti pe biciclete şi 
patine cu rotile. În dreapta era o construcţie pitorească, 
împodobită cu verandă şi straturi de flori în faţa intrării. Pe o 
placă vizibilă de la distanţă stătea scris „Centrul pentru 
vizitatori" ca şi cum acolo turiştii frenetici ar fi putut să cumpere 
limonadă şi suveniruri. Saab-ul lui Adam fu depăşit de o 
furgonetă albă pe a cărei uşă se putea vedea înscrisul 
„Departamentul pentru case de Corecţie — Mississippi"; trei 
tineri negri erau singurii pasageri ai furgonetei. 

Femeia în uniformă scrise ceva pe una din hârtii şi se 
apropie de fereastra maşinii. 

— De unde din Illinois? întrebă ea. 

— Din Chicago. 

— Aveţi aparate de fotografiat, arme sau magnetofoane? 

— Nu. 

Femeia se aplecă puţin şi îi aşeză bucata de hârtie pe bord, 
apoi îl anunţă: 

— Am aici o notiţă care zice că trebuie să-l întâlniți pe 
Lucas Mann. 

— Ăsta cine mai e? 

— E avocatul închisorii. 

— Nu ştiam că trebuie să mă întâlnesc cu el. 

Femeia aproape că-i vâri hârtia sub ochi. 

— Aşa zice aici. O luaţi la stânga, acolo, şi pe urmă 
întoarceţi ca să ajungeţi în spatele clădirii ăleia de cărămidă, 
explică ea, arătându-i traseul cu mâna. 

— Şi ce vrea tipul ăsta? 

Drept răspuns, femeia pufni cu dispreţ şi ridică din umeri, 
apoi se întoarse în ghereta ei, clătinând din cap. Avocaţi 
dobitoci. 

Adam apăsă uşor pe acceleraţie şi intră pe drumul umbrit 
de copaci, din faţa Centrului pentru vizitatori. De-o parte şi de 
alta a drumului se înşirau case din lemn, albe şi curate, în care, 


află mai târziu, locuiau gardienii şi ceilalţi funcţionari ai închisorii 
împreună cu familiile lor. 

Urmând instrucţiunile primite, tânărul avocat opri maşina în 
faţa unei clădiri mai vechi, din cărămidă. Doi lucrători, purtând 
pantaloni albaştri de prizonieri cu vipuşcă albă, măturau treptele 
de la intrare. Adam le evită privirile şi intră. 

Nu găsi prea uşor biroul lui Lucas Mann, dar când deschise 
uşa fu întâmpinat de o secretară zâmbitoare care-l conduse 
imediat într-o încăpere spațioasă; în picioare, în spatele biroului, 
domnul Mann vorbea la telefon. 

— Luaţi loc, îi şopti secretara în timp ce închidea uşa în 
spatele lui. 

La rândul său, Mann zâmbi şi îi făcu semn stânjenit cu 
mâna, continuând să asculte vocea de la celălalt capăt al firului. 
Adam îşi aşeză servieta pe un scaun şi rămase în picioare. 
Incăperea în care se afla era spațioasă şi curată. 

Două ferestre lungi dădeau spre drumul cu copaci, lăsând 
să treacă toată lumina soarelui. Pe peretele din stânga, o 
fotografie de dimensiuni respectabile le arăta tuturor portretul 
familiar al unui bărbat tânăr şi chipeş, cu bărbie puternică şi 
zâmbet cinstit. Era David McAllister, guvernatorul statului 
Mississippi, şi Adam avu o puternică bănuială că fotografii 
identice cu cea din faţa lui erau atârnate în toate instituţiile 
guvernamentale, precum şi în toate holurile, debaralele şi 
toaletele aflate pe domeniul statului. 

Cu receptorul la ureche, Lucas Mann se apropie de una din 
ferestre, întorcându-şi spatele spre Adam şi spre birou. Nu arăta 
deloc a avocat. La cincizeci şi ceva de ani, îşi purta părul bogat, 
de un cenuşiu-închis, pieptănat spre spate şi adunat cumva la 
ceafă. Felul său de a se îmbrăca era un model de şic şi eleganţă 
— cămaşă kaki cu două buzunare, perfect călcată; cravată în 
culori asortate, cu nodul puţin slăbit; nasturele de la gât era 
desfăcut, dând la iveală un tricou gri din bumbac; pantaloni 
maro impecabili a căror manşetă perfect tăiată lăsa să se vadă 
albul imaculat al şosetelor; pantofii erau atât de bine lustruiţi 
încât străluceau chiar şi la umbră. In mod evident, Lucas ştia 
să-şi aleagă îmbrăcămintea şi în mod tot atât de evident era 
angajat într-o altfel de activitate avocăţească. Dacă ar mai fi 
avut şi un cercel în urechea stângă, ar fi fost modelul perfect de 
hippie al cărui nonconformism începea să fie îndulcit de vârstă. 


Încăperea era mobilată corect, cu obiecte suficient de vechi 
aparţinând în întregime administraţiei: un birou uzat, din lemn, 
perfect ordonat; trei scaune metalice cu tapiţerie de vinil; un şir 
de fişiere desperecheate, lipite de perete. În picioare, în spatele 
scaunului pe care îşi pusese servieta, Adam încerca să-şi 
păstreze calmul. Oare toţi avocaţii care-şi vizitau clienţii 
trebuiau să treacă prin biroul ăsta? Fireşte că nu. La Parchman 
erau cinci mii de prizonieri; şi-apoi Garner Goodman nu 
pomenise nimic despre o asemenea întâlnire. 

Numele celui din faţa lui i se părea oarecum cunoscut. 
Precis văzuse numele lui Lucas Mann menţionat undeva, prin 
dosare sau articole de ziar, şi încerca disperat să-şi amintească 
dacă tipul făcea parte dintre băieţii buni sau dintre cei răi. Care 
era în realitate rolul lui într-un litigiu legat de pedeapsa cu 
moartea? Adam ştia foarte bine că pentru el duşmanul era 
procurorul general; pe Lucas nu reuşea să-l plaseze în scenariu. 

Deodată Mann puse punct convorbirii telefonice şi întinse 
prietenos mâna către Adam. 

— Sunt încântat să vă cunosc, domnule Hall. Vă mulţumesc 
că aţi trecut să mă vedeţi, zise el încet, tărăgănând cuvintele 
într-un mod foarte plăcut. 

— Bineînțeles. Şi eu la fel, replică Adam, nervos, 
aşezându-se pe scaun. Ce s-a întâmplat? 

— Mai multe lucruri. Mai întâi, am vrut pur şi simplu să vă 
cunosc şi să vă salut. Sunt aici de vreo doisprezece ani şi mă 
ocup de cea mai mare parte a litigiilor civile, ştiţi 
dumneavoastră, aiurelile reclamate de oaspeţii noştri — 
drepturile prizonierilor, vătămări, şi alte de-astea. Suntem daţi 
în judecată aproape în fiecare zi, după cum se pare. Prin statut, 
joc un oarecare rol şi în cazul condamnărilor la moarte şi înţeleg 
că sunteţi aici ca să-l vedeţi pe Sam. 

— Corect. 

— El v-a angajat? 

— Nu tocmai. 

— Bănuiam eu. Atunci, avem o mică problemă de rezolvat. 
Vedeţi, dumneavoastră aveţi dreptul să vizitaţi un prizonier doar 
dacă îl reprezentaţi efectiv. Or, eu ştiu că Sam a pus punct cu 
succes colaborării sale cu „Kravitz & Bane". 

— Prin urmare, nu pot să-l văd? întrebă Adam, aproape cu 
uşurare în glas. 


— În principiu, nu. leri am avut o lungă convorbire cu 
Garner Goodman pe care l-am cunoscut acum câţiva ani în 
urmă, când cu execuţia lui Maynard Tole. Ştiţi despre ce e 
vorba? 

— Vag. 

— S-a întâmplat în 1986. A fost a doua execuţie cu care am 
avut de-a face, explică Mann de parcă el fusese călăul; între 
timp, se aşezase pe marginea biroului şi-şi legăna neglijent 
piciorul drept, şifonându-şi uşor pantalonii până atunci fără 
cusur. Au fost cu totul patru, dar Sam ar putea fi al cincilea. Mă 
rog, Garner îl reprezenta pe Maynard Tole şi trebuia ca el şi cu 
mine să ne cunoaştem. După părerea mea, este un adevărat 
gentleman şi un avocat impetuos. 

— Mulţumesc, zise Adam în lipsă de altceva mai bun. 

— Personal, nu-mi face deloc plăcere să asist la aşa ceva. 

— Sunteţi împotriva pedepsei cu moartea? 

— în cea mai mare parte a timpului. Adevărul e că depinde. 
Ori de câte ori omorâm pe cineva aici, mă gândesc că lumea 
întreagă a înnebunit. După aia însă îmi amintesc în mod 
invariabil unul sau altul din cazurile respective, cât de brutale şi 
oribile au fost crimele acelea, şi.. Prima execuţie la care am 
asistat a fost cea a lui Teddy Doyle Meeks, o haimana care 
violase, mutilase şi omorâse un băieţel. Ei, Doamne, ştiţi, aş 
povesti la nesfârşit chestii de-astea. Poate altă dată. 

— Sigur, aprobă Adam, fără nici un fel de convingere, căci 
nu se putea imagina în rolul publicului dornic să asculte 
povestiri despre asasini violenţi şi felul în care fuseseră ei 
executaţi. 

— Să ştiţi că i-am spus lui Garner că, după părerea mea, nu 
puteţi să-l vizitaţi pe Sam. După ce m-a ascultat, mi-a explicat, 
oarecum neclar de altfel, că situaţia dumneavoastră este ceva 
mai specială şi că ar trebui să vi se permită să-l vedeţi măcar o 
dată. Nu mi-a spus însă ce înseamnă „specială“, înţelegeţi? 
punctă Lucas, mângâindu-şi bărbia de parcă ar fi fost pe punctul 
de a rezolva enigma. 

Politica noastră este absolut strictă, mai ales când este 
vorba de USM. Pe de altă parte, directorul face tot ce-i cer, zise 
Mann, apăsând pe cuvinte care rămăseseră parcă suspendate în 
aer. 

— Trebuie, ăă, să-l văd, insistă Adam aproape fără glas. 


— Păi, adevărul e că are nevoie de un avocat. Şi sincer 
vorbind, mă bucur că aţi venit aici. Avocatul personal a fost 
întotdeauna prezent în momentul execuţiei. Sunt tot felul de 
chichiţe legale care apar până în ultima clipă şi sunt sigur că am 
să mă simt mult mai bine dacă Sam va avea un avocat, zise 
Mann, ocolind biroul şi aşezându-se la celălalt capăt. 

Deschise un dosar şi se apucă să studieze una din file. 
Adam rămase în aşteptare, încercând să respire cât de cât 
normal. 

— Avem multe documente despre prizonierii noştri 
condamnaţi la moarte, îşi reluă Lucas discursul, pe un ton de 
avertisment solemn. Mai ales din momentul în care apelurile 
încetează şi execuţia devine o certitudine. Aveţi ceva date 
despre familia lui Sam? 

Nodul din stomacul lui Adam căpătă brusc dimensiunile 
unei mingi de baschet. Reuşi, însă, să se stăpânească şi să 
ridice din umeri, clătinând în acelaşi timp din cap, ca şi cum n-ar 
fi ştiut nimic despre subiectul respectiv. 

— Aveţi de gând să staţi de vorbă cu ceilalţi membri ai 
familiei? 

Răspunsul fu identic; aceeaşi ridicare ineptă din umerii pe 
care parcă apăsa o greutate imensă. 

— Vreau să spun că, în mod normal, în asemenea cazuri, 
contactele cu familia condamnatului se înmulţesc pe măsură ce 
se apropie execuţia. Dacă vreţi să luaţi legătura cu oamenii 
ăştia, să ştiţi că Sam are o fată în Memphis, doamna Lee Booth. 
Am şi adresa, dacă doriţi, propuse Lucas, privindu-l bănuitor pe 
tânărul din faţa sa, dar Adam nu făcu nici o mişcare. Nu o 
cunoaşteţi, nu-i aşa? 

Adam se mulţumi să clatine din cap fără să scoată vreun 
cuvânt. 

— Sam a mai avut şi un fiu, Eddie Cayhall, dar bietul om s-a 
sinucis în 1981. Trăia în California. Eddie a avut doi copii: un fiu, 
născut la Clanton, Mississippi, în 12 mai 1964, adică în ziua în 
care v-aţi născut şi dumneavoastră, după cum stă scris în 
Anuarul Martindale-Hubbell, numai că la Memphis. Şi pe urmă o 
fiică, născută în California. Ei sunt nepoţii lui Sam. Pot să încerc 
să iau legătura cu ei, dacă do... 

— Eddie Cayhall a fost tatăl meu, izbucni Adam, lăsându-se 
să alunece pe scaun, cu ochii lipiţi de blatul biroului. Inima îi 


bătea nebuneşte, dar putea în sfârşit să respire din nou. 
Greutatea de pe umeri dispăru ca prin farmec şi reuşi chiar să 
surâdă uşor. 

Faţa lui Mann rămase imobilă, apoi, după un lung minut de 
tăcere, avocatul închisorii remarcă, cu o undă de satisfacţie în 
voce: 

— Mi-am închipuit eu, şi se apucă să răsfoiască iar filele 
dosarului, ca şi cum ele ar fi ascuns şi alte surprize. Sam a fost 
mereu singur şi eu mi-am pus mereu tot felul de întrebări 
despre familia lui. Primeşte ceva scrisori, dar nici una de la 
cineva din familie. Nimeni nu vine să-l vadă. Nu că-şi doreşte 
aşa ceva, dar e oarecum ciudat ca un astfel de prizonier să fie 
complet ignorat chiar de ai lui. Mai ales un alb. Nu că-mi bag 
nasul unde nu-mi fierbe oala, mă-nţelegeţi. 

— Categoric. 

— Noi trebuie să ne pregătim pentru execuţie, domnule 
Hall, continuă Lucas, neluând în seamă întreruperea. De 
exemplu, trebuie să ştim ce facem cu cadavrul, adică 
înmormântarea şi tot restul. Ei, şi-aici e nevoie de familie. leri, 
după ce-am vorbit cu Garner, i-am rugat pe oamenii noştri din 
Jackson să dea de urma familiei Cayhall şi ei v-au verificat şi pe 
dumneavoastră; aşa au descoperit că nici un Adam Hall nu s-a 
născut în statul Tennessee în 12 mai 1964. Şi cum un lucru 
atrage după ei un altul, restul a venit aproape de la sine. 

— Vedeţi de altfel că nu mă mai ascund. 

— Când aţi aflat adevărul despre Sam? 

— Acum nouă ani. Mi-a spus totul mătuşa mea, Lee Booth, 
după înmormântarea tatei. 

— Aţi luat vreodată până acum legătura cu Sam? 

— Nu. 

— Deci Sam nu ştie nici cine sunteţi, nici de ce vă aflaţi 
aici? întrebă Lucas, închizând dosarul şi aşezându-se mai bine 
pe scaun. 

— Exact. 

— Phiii, fluieră el, ridicându-şi ochii în tavan. 

Adam se simţi mai relaxat; acum îşi luase o piatră de pe 
inimă şi, dacă n-ar fi fost Lee, cu teama ei de a nu se afla 
adevărul, s-ar fi simţit absolut în largul lui. 

— Cât pot să stau astăzi aici? întrebă el. 

— Domnule Hall... 


— Spune-mi Adam. 

— Sigur, Adam, pentru listă avem două pachete de reguli. 

— Scuză-mă, dar la poartă mi s-a spus că nu există nici o 
listă a morţii aici. 

— Păi, oficial aşa şi este. Gardienii şi restul personalului 
pomenesc doar de Securitate Maximă, sau USM, sau de Unitatea 
17. Oricum, atunci când pentru unul din prizonierii de acolo se 
apropie sfârşitul, regulamentul se mai îndulceşte puţin. În mod 
normal, vizita avocatului nu durează mai mult de o oră pe zi, dar 
în cazul lui Sam, poţi să stai cât vrei. Îmi închipui că aveţi multe 
de povestit. 

— Deci nu am limită de timp? 

— Nu. Poţi să stai toată ziua, dacă doreşti. Pentru ultimele 
zile, încercăm să facem în aşa fel încât lucrurile să meargă mai 
uşor. Poţi să vii şi să pleci oricând, atâta vreme cât nu există nici 
un risc din punctul de vedere al securităţii. Eu am avut ocazia să 
văd condamnaţi la moarte din alte cinci state şi te rog să mă 
crezi că ai noştri primesc cel mai bun tratament. La dracu'; în 
Louisiana, de exemplu, amărâtul cu pricina este dus în ceea ce 
ei numesc „Casa Morţii" cu trei zile înainte de execuţie. E o 
cruzime. Noi nu facem aşa ceva. Sam va primi un tratament 
special până în ziua cea mare. 

— Ziua cea mare? 

— Da. Peste patru săptămâni, pe 8 august, preciză Lucas, 
întinzându-i lui Adam nişte hârtii pe care le luase de pe colţul 
biroului. Am primit asta chiar azi. Cea de-a Cincea 
Circumscripţie Judiciară a ridicat amânarea ieri după-amiază. Şi 
Curtea Supremă de Justiţie a Statului Mississippi tocmai a fixat 
noua dată a execuţiei — 8 august. 

— Patru săptămâni, repetă Adam, uluit, fără să privească 
hârtiile. 

— Mi-e teamă că da. Acum o oră i-am dus lui Sam o copie, 
aşa că este într-o dispoziţie cât se poate de proastă. 

— Patru săptămâni, repetă Adam ca pentru sine. Cred c-ar 
fi mai bine să merg să-l văd, nu? zise el fără să se gândească. 

— Mda. Uite ce e, Adam, eu nu fac parte dintre băieţii cei 
răi, bine? spuse Lucas, ridicându-se încet de pe scaun pentru a 
se aşeza apoi pe marginea biroului. Eu îmi fac meseria. Am să 
fiu implicat în povestea asta pentru că trebuie să supraveghez 
ce-i aici, în aşa fel încât lucrurile să meargă ca la carte. N-o 


să-mi facă nici o plăcere, mai ales că totul o să se transforme 
într-un mic balamuc şi toţi au să-mi telefoneze — directorul, 
adjuncţii lui, guvernatorul, tu şi cine mai ştie câţi alţii. Aşa că, fie 
că-mi place, fie că nu, am să fiu implicat până-n gât în chestia 
asta. De altfel, vreau să-ţi spun că asta-i partea cea mai 
neplăcută a meseriei. Şi mai vreau să înţelegi că sunt 
întotdeauna aici, dacă ai nevoie de mine. Clar? Am să fiu mereu 
corect şi am să-ţi spun tot adevărul. 

— După cele ce-mi spui, eşti convins că Sam îmi va da voie 
să-l reprezint. 

— Într-adevăr, sunt convins. 

— Care sunt şansele ca execuţia să aibă loc peste patru 
săptămâni? 

— Juma-juma. Nu ştii niciodată ce mai poate hotărî 
tribunalul chiar în ultima clipă. Noi începem pregătirile peste 
vreo săptămână. Şi e o listă cam lungă de lucruri pe care trebuie 
să le verificăm ca să fim gata de acţiune. 

— Adică un fel de plan de acţiune pentru moarte. 

— Cam aşa ceva. Dar să nu-ți închipui că-mi face plăcere. 

— Bănuiesc că voi toţi de-aici nu vă faceţi decât meseria. 

— Asta-i legea. Din moment ce societatea noastră vrea să îi 
ucidă pe criminali, atunci cineva trebuie să se ocupe de treaba 
asta. 

După ce vâri decizia tribunalului în servietă, tânărul se 
ridică, pregătindu-se de plecare. 

— Cred că pot să-ţi mulţumesc pentru ospitalitate. 

— N-ai pentru ce. Vreau să-ţi mai spun că trebuie să fiu şi 
eu la curent cu ceea ce s-a întâmplat în timpul întrevederii cu 
Sam. 

— Să-ţi trimit o copie a înţelegerii de reprezentare, dacă o 
semnează, bineînţeles. 

— E tot ce-mi trebuie. 

Işi strânseră mâinile, apoi Adam dădu să iasă din încăpere. 

— A, încă ceva, îl opri Lucas. Când ai să-l vezi pe Sam la 
vorbitor, spune-le gardienilor să-i scoată cătuşele. Sunt sigur că 
n-au să aibă nimic împotrivă, iar pentru Sam lucrul ăsta 
înseamnă foarte mult. 

— Mulţumesc. 

— Noroc. 


9 


Când Adam ieşi din clădire, constată fără plăcere că afară 
temperatura crescuse cu încă zece grade; cei doi lucrători 
continuau să măture cu aceleaşi mişcări lente acelaşi gunoi de 
pe aceleaşi trepte de la intrare. La vreo sută de metri în faţă, un 
grup de deţinuţi curăța asfaltul şoselei. Un gardian călare îi 
urmărea din şanţul lateral, cu arma pregătită pentru orice 
eventualitate. Văzându-i, Adam se întrebă ce fel de deţinuţi erau 
aceştia, din moment ce aveau voie să muncească dincolo de 
gardul de protecţie şi atât de aproape de şosea. Nimeni nu 
părea să-i observe prezenţa. 

Deşi până la maşină nu avu de făcut decât câţiva paşi, era 
deja leoarcă de transpiraţie când porni motorul. După ce ocoli 
clădirea în care se afla biroul lui Mann, o luă la stânga şi intră pe 
drumul principal. Din nou privirea îi fu atrasă de căsuţele albe, 
aşezate în şiruri perfect ordonate, cu peluze presărate cu flori 
multicolore şi străjuite de copaci umbroşi. Doamne, ce 
comunitate mică şi civilizată. Apoi, săgeata de pe panoul 
indicator îl trimise la stânga; acolo se afla Unitatea 17. După 
numai câteva secunde, un drum neasfaltat se desprinse din 
şoseaua principală, ducând spre o zonă bine protejată de un 
gard metalic şi de sârmă ghimpată. 

Construit în 1954, sectorul condamnaților la moarte din 
penitenciarul Parchman primise denumirea oficială de Unitatea 
de Securitate Maximă, sau, pe scurt, USM. O placă aşezată pe 
unul din ziduri arăta privitorilor data, numele guvernatorului şi 
ale diverselor oficialități importante şi de mult uitate care 
fuseseră implicate în construcţia acelei unităţi, precum şi, 
evident, numele arhitectului şi al constructorului. Clădirea din 
cărămidă roşie, cu un singur nivel şi acoperiş plat, forma două 
unghiuri drepte identice, ilustrând perfect arhitectura epocii. 

Adam îşi lăsă maşina în parcarea plină de praf, apoi studie 
atent construcţia în faţa căreia se afla. Din afară nu se zăreau 
nici un fel de gratii. Nici un gardian nu patrula prin preajmă. 
Dacă n-ar fi fost gardul metalic şi sârma ghimpată, ar fi putut 
trece drept o şcoală elementară tipică de periferie. Pe terenul 
îngrădit de la capătul uneia din cele două aripi ale clădirii, un 


deţinut solitar juca baschet cu propria-i umbră. 

Gardul din faţa lui Adam avea vreo trei metri înălţime şi se 
termina printr-o împletitură groasă din sârmă ghimpată. 
Gardienii aflaţi în turnul de pază ridicat în locul unde gardul 
forma un unghi drept supravegheau toată zona. Alte trei turnuri 
identice se ridicau în celelalte colţuri ale patrulaterului delimitat 
în jurul clădirii ce adăpostea Unitatea 17. Dincolo de gard, 
câmpia se întindea la nesfârşit. Lista morţii se afla practic în 
mijlocul câmpurilor de bumbac. 

În momentul în care se îndepărtă de maşină, Adam se simţi 
invadat de o senzaţie de claustrofobie, aşa că strânse puternic 
în pumn mânerul servietei, lăsându-şi privirea să se plimbe pe 
forma micii clădiri plate şi bătute de arşiţă unde erau omorâţi 
oameni. Când îşi scoase haina constată cu neplăcere că pieptul 
cămăşii era deja pătat şi lipicios din cauza transpiraţiei. 
Stomacul i se strânse cu un spasm violent. Genunchii i se 
înmuiară şi se clătină pe picioare ca un om beat. Când ajunse 
lângă turnul de pază, pantofii eleganţi, împodobiţi cu ciucuri, se 
umpluseră de praf. O femeie în uniformă cobori cu ajutorul unei 
frânghii o găleată roşie din cele folosite la spălatul maşinii. 

—  Puneţi-vă cheile aici, îi explică ea fără ocolişuri, 
aplecându-se peste balustradă. 

O distanţă de vreun metru jumătate o despărţea de sârma 
ghimpată prin care se termina gardul. 

După ce Adam se conformă ordinului primit şi-şi lăsă cheile 
alături de cele ce se aflau deja pe fundul găleţii, femeia smuci 
de frânghie şi-n câteva secunde găleata cea roşie atârna 
nevinovată, în aer. Un vânt uşor ar fi putut chiar să o legene, 
dar pentru moment atmosfera încremenită abia dacă le 
permitea oamenilor să respire cât de cât. Vântul parcă murise 
cu foarte mulţi ani în urmă. 

Paza nu mai avea treabă cu el. Cineva, undeva, apăsă pe 
un buton sau trase de o pârghie, un zumzet metalic izbucni de 
nicăieri şi prima din cele două porţi masive de metal începu să 
alunece greoi, făcându-i loc să treacă. Abia apucă să facă numai 
câţiva paşi pe drumul plin de praf că poarta se şi închise în urma 
lui. Adam era pe cale să înveţe prima regulă de bază a 
securităţii închisorilor — orice intrare era protejată de două porţi 
sau uşi perfect încuiate. 

În clipa în care prima poartă reveni în poziţia iniţială, cea 


de-a doua se puse imediat în mişcare. Un gardian masiv, cu 
braţe groase cât pulpele lui Adam, apăru pe uşa principală, 
venind cu paşi mărunți în întâmpinarea tânărului avocat. Avea 
un pântece de dimensiuni impresionante şi un gât gros, ca de 
taur, şi într-un fel dădea impresia că-l aşteptase pe Adam, tot 
aşa cum acesta se aşteptase ca porţile acelea glisante să se 
închidă definitiv. 

Gardianul îi întinse o mână neagră şi imensă, ca o labă de 
urs, şi se prezentă: sergent Packer. Adam îi răspunse la salut, 
observând cât ai clipi cizmele negre şi strălucitoare, de cowboy, 
din picioarele sergentului Packer. 

— Adam Hall, zise el, încercând să facă faţă dimensiunilor 
mâinii celuilalt. 

— Ca să-l vedeţi pe Sam, constată Packer. 

— Da, domnule, confirmă Adam, întrebându-se dacă aici 
chiar toată lumea îi spune bunicului său pe numele de botez. 

— E prima vizită? veni întrebarea următoare în timp ce 
porniră să se apropie încet de clădirea din faţa lor. 

— Mda, răspunse Adam, cu ochii la ferestrele deschise de la 
primul nivel. Toţi cei dinăuntru sunt condamnaţi la moarte? 

— Înî. Acum mai avem doar patruzeci şi şapte. Săptămâna 
trecută am pierdut unu'. 

Aproape că ajunseseră la uşa principală de intrare. 

— Cum adică? 

— Păi, Tribunalu' ăl mare s-a răzgândit. A trebuit să-l 
mutăm cu restu' poporului. Să ştiţi că trebuie să vă 
percheziţionez. 

Ajunseseră lângă uşa de la intrare. Adam privi nervos în jur, 
curios să vadă unde anume avea să se producă percheziţia. 

— E de-ajuns să vă depărtaţi puţin picioarele, zise Packer, 
luându-i servieta şi punând-o pe ciment. 

Pantofii eleganţi, cu ciucuri, parcă se înfipseseră în pământ. 
În ciuda faptului că se simţea puţin ameţit şi pentru moment nu 
se putea baza pe toate facultăţile sale fizice şi psihice, Adam 
nu-şi amintea să-i mai fi cerut vreodată cineva să îndepărteze 
picioarele. 

Packer era însă un profesionist. În numai câteva secunde îi 
pipăi cu mişcări experte gleznele strânse în şosete, genunchii 
tremurânzi şi talia. Această primă şi blândă percheziţie apărută 
în viaţa lui Adam luă sfârşit printr-o trecere delicată a mâinilor 


sergentului Packer pe sub braţele avocatului, de parcă tânărul 
ar fi putut să aibă asupra lui un pistol. În sfârşit, Packer îşi vâri 
iute mâna masivă şi în servietă şi ţinu să precizeze: 

— Nu prea e o zi nimerită pentru o întrevedere cu Sam. 

— Mi s-a mai spus, replică Adam, aruncându-şi încă o dată 
haina pe umăr şi întorcându-se cu faţa spre uşa de fier, ca şi 
cum s-ar fi făcut neapărat vremea să intre în USM. 

— Pe-aici, mormăi Packer, păşind pe iarbă şi dând colţul. 

Adam îl urmă supus, de-a lungul unei cărărui pavate cu 
cărămidă până când ajunseră în faţa unei uşi aproape 
grosolane, care nu ieşea în evidenţă prin nimic. 

— Ce-i aici? întrebă Adam, privind uşa flancată de buruieni, 
pe care nu scria nimic. 

Descrierea pe care Goodman o făcuse acestui loc îi reveni 
vag în minte, dar amănuntele se încurcaseră rău între ele. 

— Sala de conferinţe, răspunse Packer, descuind uşa cu 
pricina. 

Înainte de a intra, Adam privi atent în jur, încercând să se 
orienteze. Se afla chiar lângă sectorul central al unităţii şi 
tânărul se gândi, că, poate, gardienii şi administraţia nu doreau 
să vadă avocaţii dând târcoale şi vârându-şi nasul unde nu le 
fierbe oala. Ceea ce explica intrarea exterioară. 

Respiră adânc şi păşi înăuntru. Se simţi mai bine când 
observă că nu mai erau şi alţi avocaţi acolo, căci întâlnirea asta 
avea toate şansele să devină tumultuoasă şi chiar plină de 
emoție; evident, prefera ca totul să se desfăşoare fără martori. 
În clipa asta, încăperea era pustie. Era suficient de spațioasă ca 
să adăpostească mai mulţi avocaţi şi pe clienţii lor în acelaşi 
timp — cam zece metri lungime şi trei lăţime, podea de ciment 
şi lumină fluorescentă. Peretele de la capătul cel mai îndepărtat 
era din cărămidă roşie şi avea trei ferestre în partea de sus, 
identice cu cele ce puteau fi văzute pe faţada clădirii centrale. 
Era clar că sala de conferinţe fusese adăugată ulterior. 

Aparatul de aer condiţionat făcea mai mult zgomot decât 
răcoare. Pereţi despărțitori din cărămidă şi metal împărțeau 
perfect sala: avocaţii de-o parte, clienţii de cealaltă. Pe lungime 
de un metru, despărţirea era făcută cu ajutorul cărămizilor, apoi 
o mică tejghea le permitea avocaţilor să-şi folosească în tihnă 
carnetele de însemnări. Din tejghea pornea spre tavan un ecran 
de un verde strălucitor de gratii groase de metal. 


Adam se îndreptă încet spre capătul sălii, ocolind atent o 
varietate extraordinară de scaune pliante, înalte şi înguste 
asemenea celor din baruri, verzi şi cenuşii din dotarea 
guvernamentală. 

— Am să închid uşa asta, anunţă Packer înainte de a ieşi 
din sală. Il aducem imediat pe Sam, mai adăugă el, trântind uşa. 

Adam rămase singur, aşa că alese imediat un loc chiar la 
capătul încăperii, în aşa fel încât, dacă ar mai fi apărut careva 
acolo, să-şi poată pune fiecare la punct planul de bătaie fără să-l 
deranjeze pe celălalt. Işi trase un scaun lângă tejgheaua de 
lemn, îşi aranjă haina pe spătarul altui scaun, îşi puse carnetul 
la îndemână, scoase capacul stiloului şi începu să-şi roadă 
unghiile, cu toate că nu-i plăcea deloc să facă aşa ceva. Simţea 
o gheară în stomac, iar călcâiele îi jucau pe loc, scăpate de sub 
control. Işi lăsă privirea să rătăcească de cealaltă parte a 
ecranului — aceeaşi tejghea de lemn, acelaşi talmeş-balmeş de 
scaune. Chiar în faţa lui, ecranul cel verde era întrerupt de o 
deschizătură de patru țoli pe zece prin care avea să dea ochii cu 
Sam Cayhall. 

Pe măsură ce trecea timpul, nervii îi erau tot mai întinşi, 
deşi îşi spunea mereu în sinea lui să se liniştească, să se 
relaxeze, să ia lucrurile uşor, că putea să facă faţă situaţiei. Se 
apucă să scrie ceva în carnet, dar se văzu nevoit să recunoască 
că nici măcar el nu era în stare să-şi recunoască scrisul. Işi 
suflecă mânecile cămăşii, rotindu-şi privirea prin încăpere, în 
căutarea unor microfoane şi camere de luat vederi ascunse în 
pereţi, dar sala avea un aspect atât de simplu şi de modest 
încât nu-şi putu imagina că cineva ar trage cu urechea. Dacă 
era să se ia după cum se prezentase sergentul Packer, 
personalul aproape că era caracterizat de indiferenţă. 

Privi apoi atent scaunele goale aflate de ambele părţi ale 
ecranului cel verde şi se întrebă câţi oameni disperaţi stătuseră 
acolo, în ultimele ore ale vieţii lor, şi se întâlniseră cu avocaţii lor 
şi ascultaseră cuvinte de speranţă. Câte cereri urgente nu 
trecuseră dintr-o parte în alta a deschizăturii aceleia minuscule, 
în timp ce acele ceasornicului se mişcau fără milă? Câţi avocaţi 
stătuseră chiar în locul acela, spunându-le clienţilor lor că nu 
mai era nimic de făcut, că execuţia va avea loc? Gândul acesta 
sumbru îl mai calmă puţin. Evident, nu era nici primul, nici 
ultimul care să se afle acolo. Dar era un avocat bine pregătit, 


binecuvântat cu o minte ageră şi susţinut de resursele 
formidabile ale firmei „Kravitz & Bane". Era în stare să se ocupe 
de cazul ăsta. Puțin câte puţin, picioarele i se opriră din 
mişcarea lor dezordonată şi renunţă să-şi mai roadă unghiile. 

Pocnetul unui zăvor îl făcu să se înfioare. Uşa se deschise 
uşor şi un gardian alb îşi făcu apariţia de cealaltă parte a 
ecranului despărțitor. În spatele lui, îmbrăcat într-un trening de 
un roşu strălucitor şi cu mâinile prinse în cătuşe, venea Sam 
Cayhall. Ochii prizonierului studiară atent încăperea, până când 
întâlniră privirea tânărului avocat. Un alt gardian îl prinse de cot 
şi îl conduse spre scaunul aflat exact în faţa lui Adam. Bătrânul 
era slab, cu un ten palid şi cu câţiva centimetri mai scund decât 
ambii gardieni. 

— Cine eşti? şuieră el spre Adam, care se lupta cu o unghie 
prinsă între dinţi. 

Unul dintre gardieni trase scaunul în spatele lui Sam, iar 
celălalt îi puse mâna pe umăr, dându-i de înţeles că trebuie să 
se aşeze. Ochii bătrânului rămăseseră lipiţi de chipul lui Adam 
care le zise celor doi bărbaţi ce se pregăteau să iasă din 
încăpere: 

— Vreţi să-i scoateţi cătuşele, vă rog? 

— Nu, domnule. Nu se poate. 

— Scoateţi-le. O să stăm ceva vreme aici, insistă tânărul, 
încercând să-şi adune forţele şi să-şi impună autoritatea. 

Cei doi se priviră de parcă auzeau pentru prima dată în 
viaţa lor o astfel de cerere, apoi dădură la iveală o cheie şi 
scoaseră cătuşele bătrânului. 

Sam nu părea impresionat de ceea ce i se întâmpla; 
privirea îi era agăţată mai departe de chipul tânărului aflat de 
cealaltă parte a ferestruicii. Apoi cei doi gardieni ieşiră din sală, 
trântind uşa în urma lor; pocnetul zăvorului fu urmat de o tăcere 
adâncă. 

Erau singuri, în ceea ce putea trece drept o variantă 
Cayhall a unei reuniuni de familie. Câteva minute bune, în 
încăpere nu se auzi decât zgomotul aparatului de aer 
condiţionat. Cu toate că făcu eforturi vitejeşti, Adam nu fu 
capabil să susţină privirea lui Sam mai mult de două secunde. 
De aceea se prefăcu că-şi notează ceva deosebit de important, 
dar privirea lui Sam continua să-l ardă. 

Într-un târziu, Adam îi întinse celuilalt cartea sa de vizită. 


— Numele meu este Adam Hall şi sunt unul dintre avocaţii 
firmei „Kravitz & Bane". La Chicago şi Memphis. 

Răbdător, Sam studie pe toate părţile bucata de carton, în 
timp ce tânărul îi urmărea cu febrilitate fiecare mişcare. 
Degetele bătrânului aveau pielea zbârcită şi pătată de nicotină. 
Chipul palid primea o umbră de culoare de la barba încărunţită 
care crescuse în ultimele cinci zile. Părul lung, cenuşiu şi 
unsuros, era pieptănat sever spre spate. Privindu-l, Adam hotărî 
că bătrânul nu semăna în nici un caz cu cel de pe caseta video. 
De fapt, nu semăna nici cu chipul din fotografiile făcute în timpul 
procesului din 1981. În faţa lui Adam se afla acum un bătrân cu 
ten delicat şi palid ai cărui ochi erau înconjurați de o reţea fină 
de riduri. Brazde adânci aduse de vârstă şi de mizerie îi 
traversau fruntea. Doar ochii pătrunzători, de culoarea 
indigoului, ce se ridicaseră de pe cartea de vizită mai puteau fi 
priviţi cu plăcere. 

— Voi ăştia, băieţii evrei, nu vă lăsaţi niciodată, nu-i aşa? 
zise el pe un ton plăcut, fără urmă de furie. 

— Eu nu sunt evreu, răspunse Adam, reuşind să-i susţină 
privirea. 

— Păi atunci cum de lucrezi pentru „Kravitz & Bane'? 
întrebă Sam punând de-o parte cartonaşul alb. Vorbea blând şi 
rar, cu răbdarea unui om care petrecuse nouă ani şi jumătate 
singur, într-o celulă de şase pe nouă. 

— Pentru că firma acordă şanse egale de angajare tuturor. 

— Asta-i foarte frumos din partea lor. Presupun că totul se 
face după cum zice legea. In acord perfect cu drepturile civile şi 
cu bunele noastre legi federale, aşa de generoase. 

— Fireşte. 

— Câţi parteneri mai are acum „Kravitz & Bane"? 

— Vreo sută cincizeci, răspunse Adam, ridicând din umeri; 
de fapt, numărul varia de la an la an. 

— O sută cincizeci de parteneri. Şi câţi din ei sunt femei? 

— Zău că n-am idee, zise Adam, după o scurtă ezitare, de 
parcă ar fi încercat într-adevăr să numere. Probabil vreo duzină. 

— O duzină, repetă Sam, abia mişcându-şi buzele; mâinile 
încrucişate stăteau liniştite, iar ochii nu clipeau. Adică, mai puţin 
de zece la sută din partenerii voştri sunt femei. Şi câţi dintre 
parteneri sunt cioroi? 

— Vrei să spui negri? 


— Păi, sigur că da, dar ăsta este acum un termen ieşit din 
uz. Acum vor să li se spună afro-americani. Sunt convins că 
pregătirea ta politică este suficient de aşa cum trebuie ca să ştii 
toate astea. 

Adam se mulţumi să dea aprobator din cap, fără să scoată 
o vorbă. 

— Deci, câţi parteneri afro-americani aveţi la firmă? 

— Cred că patru. 

— Adică mai puţin de trei la sută. Măi să fie. Păi, înseamnă 
că măreţul bastion al justiţiei civile şi al politicii liberale care 
este firma „Kravitz & Bane" îi discriminează în realitate pe 
afro-americani şi pe americanii de sex feminin. În cazul ăsta, nici 
măcar nu ştiu ce-aş mai putea spune. 

Adam mâăzgăli ceva ininteligibil pe carnetul din faţa lui. Ar fi 
putut să-l contrazică pe bătrân şi să-i arate că femeile 
constituiau cam o treime din numărul asociaţilor şi că firma 
făcea eforturi susţinute ca să-i atragă pe cei mai buni studenţi 
de culoare de la facultăţile de drept. Ar mai fi putut să 
povestească despre cei doi tineri albi cărora le fuseseră retrase 
ofertele de angajare în ultima clipă şi care dăduseră în judecată 
firma pentru discriminare inversă. 

— Câţi parteneri evrei-americani aveţi? Optzeci la sută? 

— Habar n-am. E o chestiune care nu mă priveşte. 

— Ba pe mine mă priveşte. Întotdeauna m-am simţit prost 
când am fost reprezentat de nişte ipocriţi aşa de aroganţi. 

— Mulţi oameni ar fi, dimpotrivă, încântați. 

Sam îşi vâri mâna cu grijă în sigurul buzunar vizibil al 
treningului de unde scoase un pachet albastru de ţigări şi o 
brichetă. Nasturii descheiaţi ai bluzei de bumbac subţire lăsau 
să se vadă un şomoiog gros de păr cenuşiu ce-i împodobea 
pieptul. Adam nu reuşea să-şi închipuie cum s-ar fi putut trăi în 
locul ăsta fără aer condiţionat. 

Sam îşi aprinse o ţigară şi trimise fumul albastru spre 
tavan. 

— Eu avusesem impresia că terminasem cu voi, oameni 
buni. 

— Nu m-a trimis nimeni. M-am oferit singur. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Poate pentru că ai nevoie de un avocat şi... 

— De ce eşti aşa de nervos? 


Adam îşi scoase brusc degetele din gură şi încetă să mai 
tropăie din picioare. 

— Da' nu sunt nervos deloc. 

— Ba bine că nu. Am avut ocazia să văd o mulţime de 
avocaţi pe-aici, da' nici unul aşa de nervos ca tine. Care-i 
problema, băiete? Ţi-e frică că am să sar la tine? 

— Nu vorbi prostii. Nu sunt deloc nervos, zise Adam, 
încercând să zâmbească. 

— Câţi ani ai? 

— Douăzeci şi şase. 

— Arăţi de douăjdoi. Când ai terminat facultatea? 

— Anul trecut. 

— Bravo. Evreii ăştia ticăloşi au trimis un boboc să mă 
salveze de la moarte. Am ştiut eu de multă vreme că dorinţa lor 
secretă era să mă vadă mort şi astăzi am confirmarea. Eu am 
omorât nişte evrei, şi acum evreii să mă omoare pe mine. Am 
avut tot timpul dreptate. 

— Recunoşti că i-ai omorât pe copiii Kramer? 

— Ce dracu' fel de întrebare mai e şi asta? Juriul a zis că am 
făcut-o. De nouă ani de zile, curţile de apel zic că juraţii au avut 
dreptate. Asta-i tot ce contează. Şi tu cine dracu' eşti ca să-mi 
pui întrebări din astea? 

— Domnule Cayhall, ai nevoie de un avocat. lar eu sunt aici 
ca să te ajut. 

— Am nevoie de foarte multe lucruri, băiete, dar în nici un 
caz n-am nevoie de unu' cu caş la gură ca tine care să-mi dea 
sfaturi. Fiule, află de la mine că eşti de-a dreptul periculos, dar 
că eşti prea ignorant ca să-ţi dai seama de asta. 

Rostise cuvintele pe acelaşi ton deliberat şi lipsit de emoție 
de la începutul conversaţiei. Din când în când scutura scrumul 
ţigării ţinute în mâna dreaptă într-o scrumieră de plastic. Ochii 
abia îi clipeau. Trăsăturile feţei nu trădau nici un fel de 
sentiment. 

Adam renunţă să mai mâzgălească însemnări indescifrabile 
şi încercă din nou să susţină privirea bătrânului. 

— Uite ce e, domnule Cayhall, ca avocat, sunt cu totul 
împotriva pedepsei cu moartea. Sunt bine pregătit, am studiat 
în amănunt Amendamentul Opt, prin urmare te pot ajuta. 
De-asta sunt aici. Fără nici un fel de onorariu. 

— Fără onorariu, repetă Sam. Câtă generozitate. Oare ştii, 


fiule, că numai săptămâna trecută am primit trei oferte 
de-astea? De la avocaţi mari. Renumiţi. Bogaţi. Adevăraţi şerpi. 
Toţi dornici să stea acolo unde stai tu, să depună cereri şi 
apeluri în ultima clipă, să dea interviuri, să apară la televizor, să 
mă ţină de mână în ultimele mele ore de viaţă şi să fie de faţă 
când mă gazează; pe urmă să dea conferinţe de presă, să 
semneze contracte pentru editarea vreunei cărţi, pentru un film 
sau pentru un serial la televiziune despre viaţa şi epoca lui Sam 
Cayhall, un asasin al Klanului. După cum vezi, fiule, sunt faimos 
şi tot ce-am făcut eu s-a transformat în legendă. Şi faptul că am 
să mor mă face şi mai faimos. Aşa că avocaţii sunt ăia care 
aleargă după mine. Pentru că le aduc bani. Suntem o ţară 
bolnavă, asta e. 

— Eu nu vreau nimic din toate astea, pe cuvântul meu, zise 
Adam, scuturând din cap. lţi dau şi-n scris. Sunt gata să semnez 
şi o înţelegere confidențială, dacă vrei. 

— Bravo. Şi cine ţine seama de ea, după ce eu nu mai sunt? 
întrebă Sam, râzând uşor. 

— Familia dumitale, răspunse tânărul. 

— Las-o-ncolo de familie, spuse Sam. 

— Motivele pentru care fac ceea ce fac sunt curate, 
domnule Cayhall. Firma la care lucrez te-a reprezentat timp de 
şapte ani, aşa că îţi cunosc dosarul aproape în amănunt. Şi am 
mai făcut şi nişte cercetări personale despre viaţa dumitale. 

— Bine ai venit în clubul ăsta. Până acum, vreo sută de 
ziarişti neisprăviţi mi-au examinat şi chiloţii. Se pare că foarte 
multă lume ştie teribil de multe lucruri despre mine, numai că, 
în ce mă priveşte, chestia asta n-are nici o importanţă. Mie 
mi-au mai rămas doar patru săptămâni. Pe-asta o ştii? 

— Am aici o copie după recomandare. 

— Patru săptămâni şi mă gazează. 

— Păi, atunci să nu mai pierdem timpul. Îţi dau cuvântul 
meu de onoare că n-am să vorbesc cu presa decât dacă-mi dai 
dumneata voie, că nu vor afla nimic din ceea ce-mi vei spune, şi 
că n-am să semnez nici un contract pentru carte sau film. Îţi jur. 

Sam îşi aprinse o nouă ţigară, privind cu mare atenţie un 
punct invizibil de pe ecranul din faţa lui, şi îşi masă uşor tâmpla 
dreaptă cu mâna. Preţ de câteva minute, în încăpere nu se auzi 
decât bolboroseala aparatului de aer condiţionat. 

Sam fuma, privind în gol. Adam desena aiureli pe carnetul 


de însemnări, simțindu-se foarte mândru că picioarele i se 
potoliseră şi că nu-l mai durea stomacul. Liniştea aceea ciudată 
îl făcu să-şi dea seama că Sam ar fi putut să stea acolo fără să 
scoată nici un cuvânt zile în şir. 

— Ştii ceva despre cazul Barroni? îl întrebă Sam liniştit. 

— Barroni? 

— Da, Barroni. E un caz din California. S-a terminat 
săptămâna trecută. A fost la Circumscripţia judiciară Nouă. 

— S-ar putea să fi văzut ceva despre cazul ăsta, zise Adam 
prudent, încercând zadarnic să-şi amintească ceva. 

— S-ar putea? Adică-mi spui că eşti bine pregătit, că ai citit 
o grămadă, da' s-ar putea să fi văzut ceva despre Barroni? Ce 
fel de neisprăvit de avocat mai eşti şi tu? 

— Nu sunt un neisprăvit de avocat. 

— Bine, bine. Dar despre Texas versus Eekes? Pe ăsta nu se 
poate să nu-l fi citit? 

— Când s-a terminat? 

— Acum vreo şase săptămâni. 

— Ce circumscripție? 

— A Cincea. 

— Amendamentul Opt? 

— Nu fi idiot, mârâi Sam, evident dezgustat. Crezi că-mi 
pierd vremea citind cazuri despre libertatea cuvântului? Fundul 
meu stă pe scaunul ăsta, băiete, gleznele şi mâinile astea ale 
mele or să fie legate strâns ca să nu mă mişc, şi otrava o să 
lovească nasul meu, nu pe-al altuia. 

— Nu, nu-mi amintesc de Fekes. 

— Dar ce citeşti? 

— Toate cazurile importante. 

— Pe Barefoot l-ai citit? 

— Sigur că da. 

— Povesteşte-mi. 

— Ce-i asta, examen oral? 

— Asta e ce vreau eu să fie. Unde a fost Barefoot? întrebă 
Sam. 

— Nu-mi aduc aminte. Dar titlul complet a fost Barefoot 
versus Estelle; un caz extrem de important, din 1983, în care 
Curtea Supremă a hotărât că atunci când fac apel, condamnaţii 
ia moarte nu au dreptul să ascundă amănunte pe care să le 
folosească în altă situaţie. Cam aşa ceva. 


— Vai de mine, dar pe-ăsta chiar l-ai citit. Nu te-a izbit 
niciodată faptul că acelaşi tribunal îşi poate schimba părerile 
după cum doreşte? la gândeşte-te puţin. Curtea Supremă a SUA 
a permis execuțiile legale timp de două sute de ani. Zicea că 
erau perfect constituţionale, bazate pe Amendamentul Opt. Pe 
urmă, în 1972, aceeaşi Curte Supremă citeşte aceeaşi 
Constituţie şi scoate pedeapsa cu moartea în afara legii. In 
1976, Curtea Supremă a SUA zice că până la urmă execuțiile 
sunt totuşi constituţionale. Aceleaşi paparude în robe negre, în 
aceeaşi clădire din Washington. Acum aceeaşi Curte schimbă iar 
regulile pe baza aceleiaşi Constituţii. Băieţii ăştia ai lui Reagan 
s-au săturat să citească atâtea apeluri, aşa că hotărăsc să 
închidă unele bulevarde. Zău dacă mie nu mi se pare ciudat. 

— Multor oameni li se pare ciudat. 

— Da' de Dulaney ce zici? întrebă Sam, trăgând cu sete din 
ţigară. Cum aerisirea încăperii lăsa mult de dorit, un nor gros de 
fum se strângea deasupra lor. 

— De unde e? 

— Din Louisiana. Nu se poate să nu-l fi citit. 

— Sunt sigur că da. De fapt, cred că am citit mult mai multe 
cazuri decât dumneata, dar nu mă obosesc să le ţin minte decât 
dacă am de gând să mă folosesc de ele. 

— Să te foloseşti de ele unde? 

— În cereri şi apeluri. 

— Prin urmare ai mai avut cazuri de condamnare la moarte. 
Câte? 

— Ăsta e primul. 

— Oare de ce nu mă linişteşte vestea asta? Adică avocaţii 
ăia evrei-americani de la „Kravitz & Bane" te-au trimis aici ca să 
facă o experienţă, corect? Să te antrenezi un pic şi să ai ce să 
treci în curriculum. 

— Ti-am mai spus că nu m-a trimis nimeni aici. 

— Dar Garner Goodman ce mai face? Mai trăieşte? 

— Da. Are aceeaşi vârstă cu dumneata. 

— Atunci nu mai are mult, nu? Şi Tyner? 

— Domnul Tyner e foarte bine. Am să-i spun că ai întrebat 
de el. 

— A, te rog chiar. Spune-le amândurora că mi-e dor de ei. 
La dracu', mi-au trebuit doi ani ca să scap de ei. 

— Bine, dar au muncit pe brânci pentru dumneata. 


— Zi-le să-mi trimită nota de plată, zise Sam, zâmbind 
pentru prima oară de la începutul întrevederii. Adevărul este, 
domnule Hall, că nu pot să-i sufăr pe avocaţi, adăugă el, strivind 
mucul de ţigară în scrumieră şi aprinzând o alta. 

— Aşa-i la noi, în America. 

— Avocaţii m-au vânat, m-au inculpat, m-au persecutat, 
mi-au făcut felul şi pe urmă m-au trimis aici. Numai că tot nu 
m-au lăsat în pace: iar m-au vânat, m-au minţit, şi s-au întors 
sub înfăţişarea ta, un începător care n-are nici cea mai mică 
idee despre cum să se agaţe de nenorocita aia de curte. 

— S-ar putea să ai totuşi o surpriză. 

— Fiule, află de la mine că ar fi o mare surpriză să văd că-ți 
deosebeşti fundul de o gaură din pământ. Ai fi primul circar de 
la „Kravitz & Bane" care să deţină o asemenea informaţie. 

— Da, dar au reuşit să te ţină dincoace de uşa camerei de 
gazare timp de şapte ani, nu? 

— Şi pentru asta trebuie să le fiu recunoscător? Sunt aici 
vreo cincizeci de pensionari cu vechime mult mai mare. 
Şi-atunci vin şi te întreb: de ce să fiu eu următorul? Eu sunt aici 
de nouă ani şi jumătate. Da' Treemont a făcut paişpe. 
E-adevărat că el e afro-american şi asta ajută-ntotdeauna. Aştia 
au mai multe drepturi, după cum ştii. Pe ei e mult mai greu să-i 
execuţi pentru că mereu au fost împinşi de alţii să facă ce-au 
făcut. 

— Asta nu e adevărat. 

— Da' cum dracu' ştii tu ce e adevărat şi ce nu? Acum un 
an mai erai încă la facultate, te îmbrăcai numai în blugi şi beai 
toată ziua bere împreună cu amicii tăi plini de idealuri. 
Ascultă-mă pe mine, fiule, tu încă n-ai apucat să trăieşti, aşa că 
nu veni să-mi spui mie care-i adevărul. 

— Prin urmare eşti pentru executarea rapidă a 
afro-americanilor? 

— Zău dacă-i o idee rea. De fapt, majoritatea derbedeilor 
ăstora merită să ajungă în camera de gazare. 

— Sunt convins că foarte puţini din cei de-aici îţi 
împărtăşesc părerea. 

— Cam aşa ceva. 

— lar dumneata eşti, bineînţeles, diferit de toţi ceilalţi şi nu 
meriţi o asemenea soartă. 

— Nu, nu merit aşa ceva. Eu sunt un deţinut politic, trimis 


aici de un maniac care s-a folosit de mine ca să-şi atingă 
propriile-i scopuri politice. 

— Vrei să discutăm despre vinovăția sau nevinovăția 
dumitale? 

— Nu. Dar nici n-am făcut ce-a zis juriul că am făcut. 

— Prin urmare ai avut un complice? Altcineva a pus bomba? 

Sam începu să-şi maseze brazdele adânci de pe frunte, 
căzând într-o transă profundă şi prelungită. Încăperea aceea era 
mult mai răcoroasă decât celula în care-şi petrecea viaţa. 
Conversaţia asta n-avea nici un sens, dar măcar schimba o 
vorbă cu altcineva decât cu gardianul sau cu colegul fără chip 
de alături. Aşa că n-avea de gând să se grăbească. Dimpotrivă, 
are să tragă de ea cât mai mult cu putinţă. 

Adam îşi examină însemnările, cântărind pasul următor. 
Stăteau de vorbă de aproape douăzeci de minute, fără ca 
discuţia lor să ia o anumită direcţie. Tânărul era însă hotărât să 
atace şi problema legăturii lor de rudenie, dar pur şi simplu nu 
ştia cum s-o facă. 

Minutele treceau şi cei doi evitau să se privească. Sam îşi 
aprinse o nouă ţigară. 

— De ce fumezi atât de mult? întrebă Adam într-un târziu. 

— Aş prefera să mor de cancer la plămâni. De altfel, toţi îşi 
doresc acelaşi lucru pe-aici. 

— Câte pachete fumezi pe zi? 

— Trei sau patru. Unde-ai făcut şcoala? întrebă Sam cu 
blândeţe după ce-şi termină ţigara. 

— Facultatea la Michigan. Colegiul la Pepperdine. 

— Asta unde e? 

— în California. 

— Acolo ai copilărit? 

— Îhî. 

— În câte state e pedeapsa cu moartea? 

— Treizeci şi opt, dar cele mai multe nu fac uz de ea. Se 
pare că e folosită mai ales în statele din Sud, în Texas, Florida şi 
California. 

— Ştii că aici stimaţii noştri magistrați au modificat legea. 
Acum te omoară cu o injecție, e mult mai uman, nu-i aşa? Dar 
chestia asta nu e valabilă pentru mine, pentru că eu am fost 
condamnat cu ani în urmă. Aşa că va trebui să trag gazul pe 
nas. 


— Poate că nu. 

— Ai două'şase de ani? 

— Da. 

— Te-ai născut în '64. 

— Exact. 

— Unde? întrebă Sam, scoţându-şi o altă ţigară din pachet 
şi lovind uşor filtrul de tăblia de lemn. 

— În Memphis, răspunse Adam fără să-l privească. 

— Fiule, să ştii că nu înţelegi nimic. Statul ăsta are nevoie 
de o execuţie şi întâmplător eu sunt următoarea victimă. 
Louisiana, Texasul şi Florida îi omoară ca pe muşte şi oamenii cu 
frica legii de la noi nu pot să-nţeleagă de ce cămăruţa noastră 
stă nefolosită. Cu cât crimele sunt mai violente, cu atât oamenii 
imploră magistraţii să recurgă la execuţii. Ideea că sistemul 
funcţionează din greu ca să elimine asasinii îi face să se simtă 
mai bine. Politicienii îşi duc campaniile promițând pe faţă mai 
multe închisori, sentinţe mai grele şi execuţii mai numeroase. 
De-aia au votat circarii ăia din Jackson pentru moartea prin 
injecție. Se zice că-i mai umană, mai puţin respingătoare, deci 
mai uşor de folosit. Pricepi? 

Adam confirmă printr-o uşoară mişcare a capului. 

— Acum a sosit vremea să aibă loc o execuţie şi e rândul 
meu. De aia toate presiunile astea al dracului de multe. Şi nu 
poţi să-i opreşti. 

— Da, dar nimic nu ne poate împiedica să încercăm. Eu 
vreau să nu scap ocazia. 

Sam îşi aprinse în sfârşit ţigara, trase cu sete din ea şi dădu 
drumul fumului printre buze. Apoi se aplecă uşor în faţă, 
sprijinindu-se în coate şi privind atent prin ferestruica care-l 
apropia de Adam. 

— În care parte a Californiei ai copilărit? 

— În sud, la Los Angeles, răspunse tânărul, aruncând o 
privire scurtă spre ochii scrutători ai bătrânului. 

— Familia ta e tot acolo? 

O durere ascuţită îl izbi în piept, îngheţându-i inima. Sam 
pufăia din ţigară, fără să-l scape din ochi. 

— Tata a murit, zise Adam cu glas tremurător, alunecând 
uşor în scaun. 

Sam stătea calm pe marginea celuilalt scaun, întrebând 
după un lung minut de tăcere. 


— Şi mama? 

— S-a recăsătorit şi locuieşte în Portland. 

— Dar sora ta unde e? 

— La colegiu, se bâlbâi Adam, închizând ochii şi lăsându-şi 
capul în piept. 

— Mi se pare că o chemă Carmen, corect? întrebă Sam, 
blând. 

Adam confirmă printr-o mişcare a capului. 

— Cum ai ştiut? întrebă el printre dinţii încleştaţi. 

Sam se trase în spate, lăsându-se să alunece în scaunul 
pliant şi aruncă ţigara pe podea. 

— De ce ai venit aici? întrebă el cu glas mai puternic şi mai 
aspru. 

— Cum ai ştiut cine sunt? 

— Vocea. Seamănă perfect cu a lui taică-tău. De ce ai venit 
aici? 

— M-a trimis Eddie. 

Privirile li se întâlniră preţ de câteva secunde, apoi Sam 
întoarse capul. Se aplecă mult în faţă, proptindu-şi coatele pe 
genunchi. Ochii lui priveau ţintă un punct invizibil de pe podea. 
Trupul îi înţepeni în nemişcare. 

Pe urmă îşi acoperi ochii cu mâna. 


10 


Phillip Naifeh avea şaizeci şi trei de ani şi-i mai rămăseseră 
doar nouăsprezece luni până la pensie. Nouăsprezece luni şi 
patru zile. Timp de douăzeci şi şapte de ani avusese funcţia de 
administrator-şef al Departamentului pentru instituţii de corecție 
al statului Mississippi, supraviețuind în funcţie în timpul 
mandatelor a şase guvernatori, unei adevărate armate de 
legislatori, unui număr infinit de procese intentate de prizonieri, 
intervențiilor fără număr ale tribunalelor federale şi mai multor 
execuţii decât dorea să-şi amintească. 

Directorul, aşa cum îi plăcea lui să i se spună (deşi funcţia 
aceasta nu era oficial menţionată în Codul statului Mississippi) 
era un libanez pursânge ai cărui părinţi emigraseră în State prin 


anii douăzeci şi se stabiliseră în deltă. Bunăstarea lor venise de 
la micul magazin de băcănie pe care-l puseseră pe picioare la 
Clarksdale, mama sa devenind de-a dreptul celebră în oraş 
pentru dulciurile libaneze făcute în casă. Phillip fusese educat în 
şcolile de stat, absolvise colegiul, se reîntorsese acasă şi, pentru 
motive de mult uitate, se implicase în justiţia penală. 

Directorul ura pedeapsa cu moartea. Inţelegea şi cunoştea 
pe dinafară toate motivele lipsite de conţinut pentru care 
societatea o considera însă necesară. Era un factor de 
descurajare. li elimina pe asasini. Era pedeapsa ultimă. Se 
regăsea în Biblie. Satisfăcea nevoia generală de răzbunare. 
Uşura tensiunea resimţită de familia victimei. Dacă i se cerea 
insistent, directorul putea să prezinte toate aceste argumente 
cu forţa de convingere a unui procuror. Şi, de fapt, era chiar 
convins de valabilitatea câtorva dintre ele. 

Responsabilitatea execuţiei propriu-zise îi revenea însă în 
întregime şi nu se putea împiedica să nu dispreţuiască din tot 
sufletul acest aspect al meseriei sale. Phillip Naifeh era cel care-l 
conducea pe condamnat în Camera de izolare, acolo unde 
acesta urma să-şi petreacă ultima oră de viaţă. Şi tot Naifeh era 
cel care-l conducea apoi în Camera de gazare unde 
supraveghea ultimele pregătiri. „O ultimă dorinţă?" întrebase el 
de douăzeci şi două de ori în cei douăzeci şi şapte de ani de 
serviciu. Apoi le spunea gardienilor să încuie uşa şi, printr-un 
semn al capului, îi ordona călăului să dea drumul amestecului 
mortal de gaze. După ce îi privise murind pe primii doi 
condamnaţi, se hotărâse să urmărească chipurile martorilor din 
mica încăpere de alături. El era cel care alegea martorii. De fapt, 
trebuia să pună în practică toate instrucţiunile cuprinse în 
manualul despre uciderea legală a condamnaților la moarte, 
inclusiv constatarea morţii, scoaterea cadavrului din camera de 
gazare, curăţarea hainelor şi încă multe altele. 

Cu mulţi ani în urmă îşi spusese părerea despre pedeapsa 
cu moartea în faţa unui comitet legislativ din Jackson. Avea o 
idee mai bună, le explicase surzilor de acolo, şi anume să-i pună 
pe toţi asasinii condamnaţi la păstrare în Unitatea de Securitate 
Maximă, în regim de carceră, de unde nu mai puteau să ucidă, 
să evadeze sau să fie eliberaţi pe cuvânt. Oricum aveau să 
moară până la urmă, dar nu de mâna statului. 

Discursul său apăruse pe prima pagină a ziarelor şi fusese 


cât pe-aci să-l coste slujba. 

Nouăsprezece luni şi patru zile, se gândea el, în timp ce-şi 
trecu uşor degetele prin coama căruntă care-i împodobea capul, 
citind pe îndelete ultimele hotărâri ale Circumscripţiei judiciare 
numărul cinci. De cealaltă parte a biroului, Lucas Mann aştepta 
răbdător. 

— Patru săptămâni? zise Naifeh, punând hârtia de-o parte. 
La câte apeluri mai are dreptul? întrebă el, tărăgănând uşor 
cuvintele. 

— Cele obişnuite înainte de sfârşit, răspunse Mann. 

— Când a venit hârtia asta? 

—  Azi-dimineaţă, devreme. Sam va face apel la Curtea 
Supremă care, probabil, nu-i va lua în seamă cererea. Asta o să 
mai ia vreo săptămână. 

— Care-i părerea dumitale, domnule consilier? 

— Toate demersurile posibile şi demne de laudă au fost 
deja făcute. Eu zic că există cincizeci la sută şanse ca totul să se 
termine în patru săptămâni. 

— E mult. 

— Ceva îmi zice că s-ar putea să am dreptate. 

La ruleta pedepsei cu moartea, o şansă de cincizeci la sută 
însemna aproape o certitudine. Deci, totul începea din nou. 
Trebuia să consulte iar manualul de instrucţiuni. După ani de 
zile de apeluri nesfârşite şi amânări repetate, ultimele patru 
săptămâni vor zbura cât ai clipi din ochi. 

— Ai vorbit cu Sam? întrebă directorul. 

— Foarte puţin. l-am dus şi lui o copie după decizie. 

— leri m-a sunat Garner Goodman ca să-mi spună că ni-l 
trimite pe unul din tinerii lor asociaţi să vorbească cu Sam. Te-ai 
ocupai tu de asta? 

— Am vorbit şi eu cu Garner şi cu asociatul acela. Se 
numeşte Adam Hall şi chiar în clipa asta stă de vorbă cu Sam. 
Cred că este o întrevedere interesantă pentru că Sam e bunicul 
tânărului. 

— E cine?! 

— M-ai auzit doar. Sam Cayhall este bunicul după tată al lui 
Adam Hall. leri, când făceam o verificare de rutină a lui Adam 
Hall, am observat câteva neclarităţi, aşa că am telefonat la 
biroul FBI din Jackson şi în numai două ore am avut la dispoziţie 
o grămadă de dovezi circumstanţiale. Azi-dimineaţă l-am presat 


cu întrebările şi până la urmă a mărturisit. De altfel, nu cred că 
încearcă să ascundă tărăşenia asta. 

— Bine, dar are alt nume. 

— A, e o întreagă poveste. Cei doi nu s-au văzut de pe 
vremea când Adam era de-o şchioapă. Taică-său a fugit din 
Mississippi după ce Sam a fost arestat pentru atentatul cu 
bombă. S-a mutat în Vest, şi-a schimbat numele, a trecut dintr-o 
slujbă în alta, ce mai, se pare că nu prea i-a mers treaba. S-a 
sinucis în 1981. În sfârşit, Adam trece prin colegiu cu note 
maxime. Face Facultatea de drept la Michigan, una din primele 
zece facultăţi din ţară, şi acolo se ocupă de revista studenţilor. 
Găseşte un birou la amicii noştri de la „Kravitz & Bane", iar 
azi-dimineaţă răsare aici pentru o întrevedere cu bunicu-său. 

Naifeh îşi trecu ambele mâini prin păr şi clătină din cap. 

— Nemaipomenit. Ca şi cum asta-i tot ce doream, şi mai 
multă publicitate, alţi ziarişti imbecili punând în stânga şi-n 
dreapta şi mai multe întrebări idioate. 

— Cei doi se întâlnesc chiar acum. Presupun că până la 
urmă Sam va fi de acord ca puştiul să-l reprezinte. In orice caz, 
aşa sper. În fond, n-am executat niciodată un prizonier neasistat 
de un avocat. 

— Părerea mea e c-ar trebui să executăm vreo câţiva 
avocaţi fără prizonieri, încercă Naifeh să glumească. Ura pe care 
o nutrea faţă de avocaţi devenise legendară, aşa că Lucas nu-l 
luă în seamă. Odată, demult, făcuse socoteala că Phillip Naifeh 
fusese parte reclamată în mai multe procese decât oricine 
altcineva în istoria statului. Aşadar, îşi câştigase cu greu dreptul 
de a-i uri pe avocaţi. 

— Peste nouăsprezece luni ies la pensie, zise el ca şi când 
Lucas habar n-avea de chestia asta. Cine urmează după Sam? 

— Zău că nimeni, răspunse Lucas, după ce trecu iute în 
revistă situaţiile celor patruzeci şi şapte de rezidenţi. Omul cu 
pizza a fost cât pe-aci să pună punct acum patru luni, da' a 
primit încă o amânare care o să expire peste vreun an; oricum, 
în cazul ăsta sunt mai multe probleme şi eu unul nu văd venind 
nici o altă execuţie de-acum şi până peste câţiva ani. 

— Omul cu pizza? lartă-mă, dar nu... 

— Malcolm Friar. Cel care a omorât trei comisionari ai unor 
pizzerii. La proces a pretins că nu voia să fure, pur şi simplu, ci 
că îi fusese foame. 


— Bine, bine, mi-aduc aminte, se predă Naifeh, ridicând 
mâinile. El ar fi următorul după Sam? 

— S-ar putea. Dar e foarte greu de spus. 

— Ştiu, fu de acord directorul, ridicându-se de la birou şi 
apropiindu-se de fereastră, unde rămăsese o vreme gânditor, cu 
mâinile vârâte adânc în buzunarele pantalonilor. 

După ultima execuţie la care asistase, fusese internat în 
spital, pentru nişte palpitaţii mai ciudate ale inimii. Timp de o 
săptămână rămase în patul de spital, privindu-şi palpitaţiile pe 
un monitor, după care promisese soţiei sale că va avea grijă să 
nu mai sufere într-un asemenea hal în timpul unei execuţii. Şi 
dacă reuşea să rămână în viaţă după sfârşitul lui Sam, atunci 
avea dreptul la o pensie completă. 

Se răsuci apoi pe călcâie şi îşi privi atent prietenul care 
răspundea la numele de Lucas Mann. 

— Lucas, să ştii că de data asta renunţ. Am să-i predau 
ştafeta unuia dintre subordonații mei, unuia mai tânăr, demn de 
încredere, cuiva care să nu mai fi văzut aşa ceva înainte şi care 
abia aşteaptă să se pricopsească cu ceva sânge pe mâini. 

— Nu cumva te gândeşti la Nugent? 

— Ba chiar la el. Colonelul în retragere George Nugent, 
asistentul meu. 

— Bine, da'-i un ţicnit. 

— Ai dreptate, da'-i ţicnitul nostru, Lucas. E un fanatic al 
disciplinei, organizării, detaliilor, ce dracu', vezi şi tu că e cea 
mai bună alegere. Am să-i dau manualul cu instrucţiuni, am să-i 
spun ce vreau şi execuţia lui Sam Cayhall are să iasă perfect. 

George Nugent era administrator adjunct şi devenise 
faimos în momentul în care înființase o tabără specială pentru 
deţinuţii aflaţi pentru prima oară în închisoare. Era o încercare 
teribilă care se întindea pe parcursul a şase săptămâni, timp în 
care Nugent îşi plimba ţanţoş de colo-colo cizmele negre, 
înjurând ca un birjar şi proferând ameninţări cumplite pentru 
cea mai mică infracţiune. După o asemenea experienţă, 
respectivii deţinuţi nu prea se mai întorceau la Parchman. 

— Phillip, Nugent e nebun. Mâine-poimâine, are să 
rănească cu siguranţă pe cineva. 

— Exact! Abia acum ai înţeles. O să-l las să-l rănească pe 
Sam exact aşa cum ar fi normal să se întâmple. Ca la carte. Și 
numai Dumnezeu ştie cât de mult îi place lui Nugent să respecte 


litera cărţii. Ascultă-mă pe mine, Lucas, omul ăsta este cea mai 
nimerită alegere. Execuţia o să meargă ca pe roate. 

— Tu eşti şeful, zise Lucas, ridicând din umeri: în fond, 
puţin îi păsa lui de toate astea. 

— Mulţumesc, spuse Naifeh. Fii atent la Nugent, la partea 
care ţine de lege, fireşte. Eu am să mă ocup de restul. Şi totul o 
să iasă bine. 

— Ştii figura de-acum are să fie cea mai importantă dintre 
toate, observă Lucas. 

— Ştiu, de-aia şi vreau să mă menajez. Am îmbătrânit. 

— îţi dau telefon după ce pleacă puştiul, zise Lucas, 
strângându-şi hârtiile de pe birou şi îndreptându-se spre uşă. 
Trebuie să ia legătura cu mine înainte să plece. 

— Aş vrea să-l cunosc şi eu. 

— E un băiat bun. 

— Doamne, ce familie. 


Băiatul cel bun şi bunicul său condamnat la moarte 
petrecuseră un sfert de oră într-o tăcere adâncă, spartă doar de 
zgomotul aparatului uzat de aer condiţionat. Apoi, Adam se 
apropie de perete şi-şi ridică mâna în dreptul ventilatoarelor 
prăfuite. Da, da, acolo se putea simţi un fir de răcoare. Pe urmă 
se sprijini de tăblia de lemn, încrucişându-şi mâinile la piept şi 
privind ţintă uşa din celălalt capăt al încăperii: singura lui 
dorinţă era să se afle cât mai departe de Sam. Deodată, capul 
sergentului Packer răsări din deschizătura uşii. Voia numai să 
vadă dacă totu-i în regulă, zise el, aruncând câte o privire scurtă 
spre cei doi bărbaţi. Sam stătea lungit pe scaun şi îşi acoperise 
faţa cu mâna. 

— Suntem bine, zise Adam pe un ton lipsit de convingere. 

— Bun, bun, răspunse iute Packer şi se retrase. 

Se auzi din nou pocnetul zăvorului şi Adam se întoarse la 
locul său din dreptul ecranului. Preţ de câteva minute, Sam nu-l 
băgă deloc în seamă, apoi îşi şterse ochii cu mâneca bluzei şi se 
ridică. Ochii li se întâlniră. 

— Trebuie să stăm de vorbă, spuse Adam liniştit. Sam dădu 
din cap, dar nu scoase nici o vorbă, ci se 

mulţumi să-şi şteargă iar ochii cu cealaltă mânecă. Apoi îşi 
aprinse o nouă ţigară şi se porni să pufăie grăbit. 


— Deci eşti într-adevăr Alan, zise el cu glas răguşit. 

— într-o anumită perioadă. Am aflat abia după moartea 
tatei. 

— Te-ai născut în 1964. 

— Corect. 

— Primul meu nepot. 

Adam confirmă printr-un gest al capului şi-i evită privirea. 

— Ai dispărut în 1967. 

— Cam aşa ceva. E o perioadă de care nu-mi amintesc. 
Primele mele amintiri sunt legate de California. 

— Am auzit că Eddie a plecat în California şi că pe urmă a 
mai avut un copil. Mai târziu, cineva mi-a spus că era o fetiţă şi 
că o chema Carmen. Mi-ar fi plăcut să mai aflu câte ceva despre 
voi de-a lungul anilor, dar n-am ştiut decât că eraţi undeva în 
sudul Californiei. 

— Cât am fost copil, ne-am tot mutat de colo-colo. Cred că 
nu prea reuşea să-şi păstreze o slujbă mai multă vreme. 

— De mine n-ai ştiut nimic? 

— Nu. Despre familie nu s-a vorbit niciodată la noi în casă. 
Eu am aflat totul după moartea lui. 

— Cine ţi-a povestit? 

— Lee. 

Sam strânse o clipă pleoapele, apoi îşi reluă pufăitul. 

— Ea ce mai face? 

— Cred că bine. 

— De ce ai ales să lucrezi pentru „Kravitz & Bane"? 

— Pentru că e o firmă bună. 

— Ştiai că sunt avocaţii mei? 

— Da. 

— Înseamnă că ai plănuit totul? 

— Timp de vreo cinci ani. 

— De ce? 

— Habar n-am. 

— Nu se poate. Trebuie să fi avut un motiv. 

— Păi, motivul meu este cât se poate de evident. Eşti 
bunicul meu. Că-ţi place sau nu, eşti cine eşti iar eu sunt cine 
sunt. Şi acum mă aflu aici, în faţa ta, aşa că ce facem mai 
departe? 

— Cred că ar trebui să pleci. 

— Ba nu plec, Sam. M-am pregătit pentru ziua asta de prea 


multă vreme. 

— Pentru ce te-ai pregătit? 

— Ai nevoie de avocat. Ai nevoie de ajutor. De-asta sunt 
aici. 

— Eu am trecut dincolo de orice ajutor. Din nenumărate 
motive tipii sunt hotărâți să mă gazeze. Nu e nevoie să te vôri şi 
tu în chestia asta. 

— De ce nu? 

— Păi, mai întâi, pentru că e lipsită de orice speranţă. Și 
dacă ratezi n-o să-ţi fie deloc moale. Al doilea, o să-ţi afle 
adevărata identitate, şi-o să fie foarte neplăcut. Pentru tine 
viaţa va fi mult mai bună dacă rămâi Adam Hall. 

— Da' eu sunt Adam Hall şi n-am de gând să schimb 
situaţia. Şi mai sunt şi nepotul tău şi nici situaţia asta nu se 
poate schimba. Aşa că nu văd care-i problema. 

— Are să fie foarte neplăcut pentru familia ta. Eddie a făcut 
un lucru foarte bun că te-a protejat. Nu strica totul. 

— Acoperirea mea e oricum în aer. Cei de la firmă cunosc 
adevărul. Şi i-am spus şi lui Lucas Mann, şi... 

— Javra aia o să spună tuturor. Să n-ai încredere în el. 

— Uite ce e, Sam, mi-e teamă că nu înţelegi cum stau 
lucrurile. Mie personal nu-mi pasă dacă spune ceva. Nu-mi pasă 
nici dacă lumea întreagă află că eşti bunicul meu. M-am săturat 
de toate secretele astea de familie. Sunt băiat mare acum şi pot 
să gândesc şi singur. In plus, sunt avocat şi pielea mi se 
îngroaşă pe zi ce trece. Mă descurc. 

Sam se mai relaxă, auzindu.-l, şi privi în podea cu un surâs 
înţelegător pe buze, asemenea tuturor bărbaţilor în toată firea 
care se află în faţa unor puşti care vor să pară mai în vârstă 
decât în realitate. 

— Puştiule, tu eşti cel care nu-nţelege, zise el din nou, cu 
glas răbdător. 

— Atunci explică-mi tu. 

— N-am sfârşi niciodată. 

— Avem patru săptămâni la dispoziţie, aşa că poţi să 
vorbeşti. 

— Şi ce anume ai vrea să afli? 

Adam îşi pregăti carnetul şi stiloul, apropiindu-se şi mai 
mult de ferestruica din ecranul despărțitor. 

— Mai întâi, vreau să-mi spui tot ce ştii despre cazul tău — 


apeluri, strategie, procese, atentat, cine era cu tine în noaptea 
aia... 

— Nu era nimeni cu mine în noaptea aia. 

— Vorbim despre asta mai târziu. 

— Ba vorbim acum. Eram singur în noaptea aia, auzi ce-ţi 
spun? 

— In al doilea rând, vreau să-mi vorbeşti despre familia 
mea. 

— De ce? 

— De ce nu? De ce să ţii totul ascuns? Vreau să aflu totul 
despre tatăl tău, şi despre tatăl tatălui tău, despre fraţii şi verii 
tăi. S-ar putea ca atunci când totul se va sfârşi, să-i detest pe 
toţi, dar am oricum dreptul să-i cunosc. Toată viaţa mea, mi s-a 
ascuns orice informaţie despre ei şi acum vreau să aflu totul. 

— Nu au nimic remarcabil. 

— Nu zău. Păi după părerea mea, faptul că ai ajuns aici, pe 
lista morţii, este perfect remarcabil. Societatea asta este 
extraordinar de exclusivă. Deci, dacă adaugi faptul că eşti alb, 
că faci parte din clasa de mijloc, că ai aproape şaptezeci de ani, 
povestea este şi mai remarcabilă. Vreau să aflu cum şi de ce ai 
ajuns aici. De ce ai făcut ce-ai făcut? Câţi membrii ai Klanului au 
fost în familia mea? Şi de ce? Câţi alţi oameni au mai fost ucişi 
în decursul anilor? 

— Adică tu chiar crezi c-o să-mi deşert tot sacul aici? 

— Da, da, aşa cred. Sunt nepotul tău, Sam, singura ta rudă 
în viaţă care mai dă o ceapă degerată pe tine. Aşa că ai să-mi 
vorbeşti, Sam. Ai să vorbeşti cu mine. 

— Păi, atunci, dac-o să fiu atât de vorbăreţ, despre ce 
altceva crezi că o să mai vorbim? 

— Despre Eddie. 

— Nu vrei prea mult, nu? zise Sam uşor, închizând ochii. 

Adam se mulţumi să mâăzgălească ceva pe carnetul din faţa 
lui. 

Sam îndeplini cu şi mai multă atenţie ritualul aprinderii unei 
noi ţigări. Fumul albăstrui se amestecă cu ceața ce atârna 
deasupra capetelor celor doi. Mâinile bătrânului se opriseră din 
tremurat. 

— Şi când terminăm cu Eddie, despre cine vrei să mai 
vorbim? 

— Nu ştiu. Oricum subiectul ăsta o să umple perfect cele 


patru săptămâni. 

— Dar despre tine când o să vorbim? 

— Când doreşti, răspunse Adam, apoi scoase din servietă o 
foaie de hârtie pe care o împinse prin ferestruică împreună cu 
stiloul. Ai aici o înţelegere pentru reprezentare legală. 
Semneaz-o. 

Sam citi documentul de la distanţă, fără să-l atingă. 

— Deci iar intru în afaceri cu „Kravitz & Bane". 

— Oarecum. 

— Cum adică, oarecum? Aici scrie negru pe alb că sunt de 
acord să-i las pe evreii ăia să mă reprezinte iar. Mi-a trebuit o 
veşnicie ca să scap de ei şi, la dracu', nici măcar nu-i plăteam. 

— Înțelegerea asta e între tine şi mine, Sam. Pe ceilalţi n-ai 
să-i vezi decât dacă vrei. 

— Ei bine, nu vreau. 

— Perfect. Numai că, din moment ce eu lucrez pentru firma 
asta, înţelegerea trebuie să fie între tine şi ea. E simplu. 

— Ah, optimismul tinereţii. Totul e simplu. Adică eu stau 
aici, la câţiva metri doar de camera de gazare, cu ceasul ăla din 
perete ticăind tot mai tare, şi tu vii să-mi spui că totul e simplu. 

— Semnează dracului hârtia aia, Sam! 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă ne punem pe treabă. Din punct de vedere legal, 
nu pot să fac nimic pentru tine atâta vreme cât nu avem o 
înţelegere semnată şi parafată. Aşa că o semnezi şi ne apucăm 
de lucru. 

— Şi cu ce-ai vrea tu să începi? 

— Cu explozia de la biroul lui Kramer, dar foarte încet, pas 
cu pas. 

— Dar s-a mai făcut chestia asta de mii de ori până acum. 

— Şi ce dacă? O mai facem încă o dată. Am la mine un 
carnet plin cu întrebări. 

— Toate întrebările alea mi-au fost puse înainte. 

— Aşa e, dar n-au primit nici un răspuns, nu-i aşa, Sam? 

Sam îşi vâri ţigara între buze şi nu răspunse. 

— Şi nici nu ţi le-am pus eu, este? 

— Tu crezi că mint. 

— Minti? 

— Nu. 

— Dar n-ai spus toată povestea, nu? 


— Ce importanţă are dacă am spus-o sau nu, domnule 
consilier. Doar ai citit Bateman. 

— Da, l-am învăţat pe dinafară şi pot să-ţi spun că sunt 
câteva puncte nevralgice acolo. 

— Avocat tipic. 

— Dacă există probe noi, există şi posibilităţi să poată fi 
prezentate. Sam, noi nu vom face decât să încercăm să creăm 
suficientă confuzie pentru ca, undeva, măcar un judecător să 
revină asupra cazului şi să se mai gândească puţin. Şi să acorde 
o amânare ca să poată afla ceva mai mult despre cazul tău. 

— Ştiu care-i regula jocului, fiule. 

— Adam, mă cheamă Adam. 

— Bine, bine, iar tu să-mi zici Tataie. Presupun că ai de 
gând să înaintezi un apel către guvernator. 

— Da. 

Sam se apropie brusc de ferestruică: trăsăturile i se 
înăspriseră, ochii i se îngustaseră ca la pisici. 

— Ascultă-mă bine, Adam, mârâi el, ameninţându-l pe tânăr 
cu degetul. Dacă semnez hârtia asta, îţi interzic să vorbeşti cu 
ticălosul ăla. Îţi interzic, pricepi? 

Adam nu scoase nici o vorbă, aşa că Sam se hotărî să 
continue. 

— E o javră netrebnică, scârboasă, coruptă până-n măduva 
oaselor şi absolut capabilă să ascundă totul în spatele unui 
zâmbet mieros şi al unei tunsori pomădate. Numai din cauza lui 
am ajuns aici, pe lista morţii. Dacă iei vreodată legătura cu el, 
să ştii că nu mai eşti avocatul meu. 

— Prin urmare, sunt avocatul tău. 

Sam renunţă să-l mai amenințe cu degetul şi se relaxă 
puţin. 

— Păi, mă gândesc să-ţi dau voie să-ţi faci mâna pe mine. 
Ştii, Adam, profesia asta a ta e tare nenorocită. Dacă aş fi fost 
un om liber, care-şi vede de treabă, îşi plăteşte taxele şi 
impozitele, se supune legilor şi aşa mai departe, n-aş fi găsit 
niciodată un avocat care să cheltuiască măcar un scuipat pe 
mine dacă nu aş fi avut bani. Eu însă sunt un asasin condamnat 
la moarte, care n-are nici un sfanţ în bancă, şi avocaţi din toată 
ţara mă imploră să fiu de acord să mă reprezinte. Vreau să spun 
— avocaţi mari, bogaţi, cu nume cu iniţiale în faţă şi numere în 
coadă, avocaţi faimoşi care au avioane personale şi emisiuni 


speciale la televizor. Poţi să-mi explici şi mie cum devine chestia 
asta? 

— Bineînţeles că nu. Şi nici nu-mi pasă de tot ce-mi spui. 

— Ţi-ai ales o meserie bolnavă, fiule. 

— Ba cei mai mulţi avocaţi sunt cinstiţi şi muncitori. 

— A, sigur. Şi cei mai mulţi din amicii mei de-aici ar fi ajuns 
pastori sau misionari dacă nu ar fi fost condamnaţi pe nedrept. 

— S-ar putea ca guvernatorul să fie ultima noastră şansă. 

— Păi atunci pot să mă gazeze chiar acum. Scârba aia 
înfumurată o să vrea probabil să asiste la execuţie ca să ţină pe 
urmă o conferinţă de presă şi să povestească lumii întregi toate 
detaliile. E doar un vierme amărât care a ajuns unde a ajuns pe 
spinarea mea. Şi, dacă o să poată să mai scoată ceva de la 
mine, n-o să se dea, precis, înapoi. Aşa că fereşte-te de el. 

— O să discutăm despre asta mai târziu. 

— Ba mi se pare că o să discutăm chiar acum. Vreau să-mi 
dai cuvântul tău înainte să semnez hârtia asta. 

— Mai ai şi alte condiţii de pus? 

— Da. Mai vreau să adaugi aici, negru pe alb, că, dacă mă 
hotărăsc să renunţ iar la serviciile tale, tu şi firma n-o să vă 
împotriviţi. E simplu. 

— Dă-mi hârtia. 

Adam adăugă în josul foii paragraful cerut pe care Sam îl 
citi apoi cu toată atenţia. 

— Bine, dar n-ai semnat, observă tânărul. 

— Mă mai gândesc. 

— Pot să-ţi pun câteva întrebări cât timp te mai gândeşti? 

— Poţi. 

— Unde ai învăţat să lucrezi cu explozivi? 

— Pe ici, pe colo; 

— lainte de Kramer, au mai fost cel puțin cinci explozii, 
toate identice — dinamită, capse şi fitil. În cazul Kramer lucrurile 
au stat altfel, de bună seamă, fiindcă a apărut o bombă cu efect 
întârziat. Cine te-a învăţat să construieşti bombe? 

— Ai aprins vreodată artificii? 

— Sigur că da. 

— Ei, atunci află că e acelaşi principiu. Un chibrit aprins 
lângă fitil, ăsta arde la nebunie şi pe urmă, bum! 

— Da, numai că bomba cu efect întârziat e un dispozitiv 
ceva mai complicat. Cine te-a învăţat cum să-l foloseşti? 


— Mama. Când ai de gând să te întorci aici? 

— Mâine. 

— Bun. Atunci uite cum facem. Am nevoie de ceva timp ca 
să mă gândesc la toată afacerea asta. Nu vreau să mai vorbim 
acum şi sunt ai dracului de sigur că nu vreau să răspund la tot 
felul de întrebări. Lasă-mă să mă mai uit o dată la documentul 
ăsta, să fac nişte modificări, dacă e cazul, şi vorbim mâine. 

— Asta-i pur şi simplu pierdere de vreme. 

— Ştii ceva, eu am pierdut deja zece ani. O zi în plus nu mai 
contează. 

— Dar s-ar putea să nu-mi dea voie să mai vin dacă nu sunt 
oficial avocatul tău. Să ştii că vizita de azi e doar o favoare. 

— Nişte băieţi nemaipomeniţi, nu? Spune-le că pentru 
următoarele douăşpatru de ore eşti avocatul meu oficial. Aşa or 
să te lase înăuntru. 

— Avem multe lucruri de trecut în revistă, Sam. Aş vrea să 
începem cât mai repede. 

— Da, dar eu am nevoie de timp de gândire, bine? Când îţi 
petreci nouă ani din viaţă singur într-o celulă, devii foarte bun la 
despicatul firului în patru. Şi nu poţi să faci totul foarte repede, 
înţelegi? Ai nevoie de ceva mai mult timp ca să pui lucrurile în 
ordine, ori mie mi se cam învârteşte capul în clipa asta. Pentru 
că ai reuşit să mă loveşti cam tare. 

— Bine. 

— Mâine o să-mi fie mai bine. Şi atunci o să putem sta de 
vorbă. Îţi promit. 

— Sigur, acceptă Adam, punându-şi stiloul la loc în buzunar 
şi dosarul în servietă. În următoarele două luni am să stau în 
Memphis, adăugă el, relaxat. 

— Î Memphis? Păi, parcă locuiai în Chicago. 

— Firma are o mică sucursală în Memphis şi am să lucrez 
acolo. Ai numărul lor de telefon pe cartea de vizită. Poţi să mă 
suni când doreşti. 

— Şi ce-o să se întâmple când toată povestea asta are să 
se termine? 

— Ştiu şi eu? S-ar putea să mă întorc la Chicago. 

— Eşti căsătorit? 

— Nu. 

— Dar Carmen? 

— Nici ea. 


— Cum arată? 

— E tare isteaţă. Şi foarte drăguță. Seamănă mult cu 
mama, zise Adam, cu mâinile încrucişate la ceafă şi cu privirea 
pierdută în ceața subţire de deasupra lor. 

— Evelyn era o fată frumoasă. 

— Tot aşa e şi-acum. 

— Îtotdeauna am fost de părere că Eddie a avut noroc când 
s-a însurat cu ea. Deşi familia ei nu mi-a stat niciodată la suflet. 

Lasă că nici ea nu se dădea în vânt după familia lui Eddie, 
îşi zise Adam în gând. Sam îşi sprijini bărbia-n piept, îşi frecă 
ochii şi îşi masă nasul. 

— Partea asta, cu familia, o să ne dea ceva bătaie de cap, 
nu? 

— înf. 

— S-ar putea ca despre anumite lucruri nici să nu pot vorbi. 

— Ba ai să vorbeşti. Îmi eşti dator, Sam. Şi eşti dator şi faţă 
de tine însuţi. 

— Habar n-ai despre ce e vorba; află de la mine că sunt 
lucruri pe care nici n-ai vrea să le afli. 

— Pune-mă la încercare. Mi-e greață de atâtea secrete. 

— Da' de ce ţii să afli atâtea chestii? 

— Ca să pot să înţeleg şi eu, în sfârşit. 

— O să fie doar o pierdere de vreme, crede-mă. 

— Asta eu hotărăsc, da? 

Sam se ridică încet, trase adânc aer în piept şi-l privi pe 
Adam direct prin ecranul despărțitor. 

— Acum aş vrea să plec. 

Ochii lor se întâlniră. 

— Fireşte, zise tânărul. Vrei să-ţi aduc ceva mâine? 

— Nu. Doar vino înapoi. 

— Îţi dau cuvântul meu. 


11 


Packer încuie uşa în urma lor şi păşiră împreună din umbra 
din interiorul sălii de conferinţe în lumina orbitoare a soarelui de 
amiază. Adam închise ochii şi se opri o clipă, pentru a-şi căuta, 
disperat, ochelarii de soare. Packer, a cărui privire era protejată 


de nişte lentile fumurii, în timp ce faţa îi era umbrită de 
cozorocul şepcii de uniformă, îl aşteptă răbdător să-şi revină. 
Aerul era sufocant şi aproape material. In câteva secunde, Adam 
îşi simţi braţele şi faţa inundate de sudoare; apoi îşi găsi 
ochelarii în servietă şi când, în sfârşit, reuşi să privească în jur, îl 
urmă pe Packer de-a lungul cărării pavate cu cărămidă roşie şi 
iarbă arsă din faţa clădirii. 

— Sam e OK? întrebă Packer, înaintând fără grabă, cu 
mâinile în buzunare. 

— Aşa cred. 

— Vă e foame? 

— Nu, răspunse Adam, privindu-şi ceasul de la încheietura 
mâinii. 

Era aproape ora unu, dar, cum nu ştia dacă Packer îi oferea 
mâncare de la bucătăria închisorii sau poate altceva, preferă să 
nu rişte inutil. 

— Păcat. Azi e miercuri şi avem napi şi turte de mălai. 
Foarte bun. 

— Mulţumesc, zise Adam, care era sigur că undeva, în 
codul său genetic, stătea scris că îi plăcea la nebunie o 
asemenea mâncare. Numai că el se considera californian 
get-beget şi nu-şi amintea să fi văzut vreodată cum arată un 
nap. Poate săptămâna viitoare, adăugă el, nevenindu-i să 
creadă că i se oferise un prânz la lista morţii. 

Ajunseseră de-acum la porţile duble şi, în timp ce prima 
tocmai se deschidea, Packer, care tot nu-şi scosese mâinile din 
buzunare, îl întrebă: 

— Când vă întoarceţi? 

— Mâine. 

— Aşa repede? 

— Da. O să fiu pe-aici câtăva vreme. 

— Păi, îmi pare bine că v-am cunoscut, zise Packer, 
zâmbindu-i larg şi îndepărtându-se alene. 

Când Adam trecu de a doua poartă, găleata cea roşie 
cobori uşor din turnul de pază; cheile erau acolo unde le lăsase. 
Plecă fără să-şi ridice privirea spre gardianul din turn. 

O minifurgonetă albă cu însemne oficiale pe portiere şi pe 
laturi aştepta lângă maşina lui Adam. Când tânărul se apropie, 
geamul din dreptul şoferului se lăsă în jos şi Lucas Mann întrebă: 

— Te grăbeşti? 


— Nu tocmai, răspunse Adam, privindu-şi ceasul de la 
mână. 

— Perfect. Urcă, te rog. Trebuie să stăm puţin de vorbă. 
Între timp dăm o raită prin zonă. 

Adam nu voia să dea o raită prin zonă, dar nici nu dorea să 
se oprească în biroul lui Mann. Aşa că-şi aruncă haina şi servieta 
pe bancheta din spate. Slavă Domnului, în maşină era răcoare. 
Lucas, pe care căldura nu lăsase urme, arăta ciudat la volanul 
minifurgonetei, care porni spre drumul principal. 

— Cum a mers? întrebă el, în timp ce Adam încerca să-şi 
amintească descrierea pe care i-o făcuse Sam tovarăşului său 
de drum. Ceva cum că nu se putea avea încredere în el. 

— OK, cred, replică el, vag. 

— Până la urmă, îl reprezinţi oficial sau nu? 

— Cred că da. Vrea să se mai gândească în noaptea asta. Şi 
vrea să mă vadă mâine. 

— Nici o problemă. Dar mâine trebuie să semneze. Avem 
nevoie de o autorizaţie scrisă din partea lui. 

— O să mi-o dea mâine. Unde mergem? 

Maşina făcuse la stânga şi se îndepărta de partea din faţă a 
închisorii. Lăsaseră în urmă ultimele căsuțe albe umbrite de 
copaci şi împodobite cu flori şi acum traversau câmpurile 
nesfârşite de bumbac şi fasole. 

— Nu undeva anume. M-am gândit că poate ţi-ar plăcea să 
vezi şi ferma noastră. Mă interesează să discutăm câteva 
lucruri. 

— Ascult. 

— Decizia  Circumscripţiei Judiciare Cinci a sosit în 
dimineaţa asta şi am şi primit cel puţin trei telefoane de la 
ziarişti. Ăştia au simţit mirosul sângelui şi vor să afle dacă lui 
Sam i-a sunat ceasul. Pe câţiva dintre ei îi cunosc pentru că am 
mai avut de-a face la execuțiile anterioare. Unii sunt de treabă, 
dar cei mai mulţi sunt nişte jigodii oribile. Oricum, toţi au 
întrebat dacă Sam are avocat, dacă are să-l reprezinte chiar 
până la sfârşit. Ştii, aiureli din astea. 

Pe câmpul din dreapta, un grup de deţinuţi goi până la brâu 
munceau în draci, transpirând şi mai şi în soarele ucigător care 
făcea să le strălucească spinările şi piepturile ude leoarcă. Un 
gardian călare, înarmat cu o carabină, le supraveghea toate 
mişcările. 


— Ce fac oamenii ăştia? întrebă Adam. 

— Toacă bumbacul. 

— E obligatoriu? 

— Nu. Toţi cei pe care-i vezi sunt voluntari. Au de ales între 
asta şi statul în celulă. 

— Ei sunt îmbrăcaţi în alb. Sam era în roşu şi, când am 
trecut pe lângă şosea, am văzut un grup în albastru. 

— Face parte din sistemul de clasificare. Albul e pentru cei 
care prezintă un risc scăzut. 

— Pentru ce sunt aici? 

— De toate. Droguri, crimă, infracţiuni repetate, orice. Dar 
de când au venit aici s-au purtat cum trebuie, aşa că sunt 
îmbrăcaţi în alb şi au voie să iasă la muncă. 

La intersecţia următoare, minifurgoneta întoarse scurt, 
oferind din nou privirilor spectacolul gardurilor de metal şi al 
sârmei ghimpate. În dreapta se desfăşurau mai multe şiruri de 
barăci moderne, cu două nivele, care ar fi putut trece drept un 
cămin studenţesc prost construit, dacă n-ar fi fost însoţite de 
sârma ghimpată şi de turnurile de pază. 

— Aici ce e? întrebă Adam. 

— Unitatea 30. 

— Câte unităţi aveţi în total? 

— Nu ştiu prea bine. În general construim într-o parte şi 
dărâmăm în alta. Dar cred că vreo treizeci. 

— Asta pare nouă. 

— Păi aşa şi este. Ne războim cu tribunalele federale de 
vreo douăzeci de ani, aşa că am ridicat foarte multe clădiri. Nu e 
un secret pentru nimeni că adevăratul administrator-şef a fost 
odată judecător federal. 

— Spune-mi, ziariştii pot să aştepte până mâine? Trebuie 
mai întâi să aflu ce e în mintea lui Sam. N-am nici un chef să 
vorbesc cu ei acum şi mâine totul să iasă pe dos. 

— Cred că putem să-i amânăm până mâine. Dar nu mai 
mult. 

Trecură pe lângă ultimul turn de pază şi Unitatea 30 
dispăru în zare. Următoarea îngrădire ghimpată apăru în 
mijlocul câmpului abia după vreo douăzeci de mile. 

— Vreau să-ţi mai spun că azi-dimineaţă, după ce ai venit, 
am stat de vorbă cu directorul. Mi-a spus că ar vrea să te vadă. 
Omul are să-ţi placă. Să ştii că urăşte execuțiile. Spera să iasă la 


pensie fără să mai asiste la încă una, dar se pare că n-are noroc. 

— Lasă-mă să ghicesc. E unul dintre ăia care îşi fac doar 
meseria, este? 

— Păi, aici toţi ne facem meseria. 

— Asta spuneam şi eu. Am impresia că toată lumea vrea să 
mă bată uşor pe spate şi să-mi vorbească cu glasuri triste 
despre ce are să i se întâmple bietului Sam. Nimeni nu vrea să-l 
omoare, dar toţi trebuie să vă faceţi meseria. 

— Sunt nenumărați alţii care vor să-l vadă pe Sam mort. 

— Cine? 

— De exemplu, guvernatorul şi procurorul general. Ştiu că 
eşti la curent cu povestea guvernatorului, dar procurorul e cel 
de care ar fi bine să te fereşti. Pentru că şi el vrea să ajungă 
guvernator într-o bună zi. Din motive pe care n-are rost să le 
analizăm, în statul ăsta am ales o garnitură întreagă de 
politicieni tineri şi îngrozitor de ambiţioşi care sunt pur şi simplu 
incapabili să stea liniştiţi. 

— İl cheamă Roxburgh, corect? 

— Corect. E-nnebunit după camerele de luat vederi şi mă 
aştept să anunţe o conferinţă de presă pentru după-amiaza 
asta. Dacă nu se dezminte, atunci o să-şi asume în totalitate 
victoria în Circumscripţia Cinci şi o să promită eforturi susţinute 
pentru ca Sam să fie executat peste patru săptămâni. Adevărul 
este că biroul procurorului general se ocupă de lucrurile de 
genul ăsta. Şi pe urmă, să ştii că nu m-ar mira deloc să-l văd şi 
pe guvernator la jurnalul de seară de la televizor cu un 
comentariu despre afacerea asta. Ce vreau să-ţi spun, Adam, 
este că cei de sus vor face nişte presiuni enorme ca să fie siguri 
că nu mai apar şi alte amânări. Toţi îl vor pe Sam mort pentru 
propriul lor avantaj politic. Au să încerce să stoarcă totul din 
povestea asta. 

Adam îşi concentră privirea asupra taberei pe lângă care 
tocmai treceau. Pe terenul placat cu beton ce despărţea două 
clădiri, două echipe cu câte cel puţin o duzină de jucători fiecare 
erau prinse într-un meci de baschet. Toţi jucătorii erau negri. 
Alături de terenul de baschet, câţiva tipi musculoşi, printre care 
Adam observă şi câţiva albi, ridicau haltere. 

— Mai e un motiv, zise Lucas, în timp ce intra cu maşina pe 
un alt drum. Louisiana omoară-n stânga şi-n dreapta. În Texas, 
au fost deja executaţi şase de la începutul anului. În Florida 


cinci. Noi, însă, n-am mai avut o execuţie de vreo doi ani. Unii 
zic că abia ne târâm picioarele. Deci a venit vremea să le 
arătăm celorlalte state că şi noi suntem preocupaţi să avem o 
bună guvernare. Săptămâna trecută, un comitet legislativ din 
Jackson a ţinut nişte audieri tocmai pe acest subiect. Şi 
conducătorii noştri au făcut tot felul de declaraţii furioase 
despre amânările fără sfârşit din domeniu. În mod absolut 
nesurprinzător, s-a hotărât că tribunalele federale sunt de vină. 
Oricum, se fac presiuni mari ca să fie omorât careva. Și 
întâmplarea face ca Sam să fie următorul pe listă. 

— Cine vine după el? 

— Nimeni, pe cuvânt. S-ar putea să mai treacă vreo doi ani 
până să mai ajungem într-o asemenea situaţie. Uliii plutesc în 
cerc. 

— De ce-mi spui toate astea? 

— Nu eu sunt duşmanul. Eu sunt avocatul închisorii, nu 
statul Mississippi. Şi-apoi, cum n-ai mai fost niciodată pe aici, 
m-am gândit că poate ai vrea să cunoşti toate chestiile astea. 

— Mulţumesc, zise Adam. Deşi nu le ceruse, informaţiile 
acelea erau fără îndoială utile. 

— Am să te ajut atât cât îmi va sta în putinţă. 

— Acolo e partea centrală a închisorii? întrebă Adam, cu 
ochii ţintă la acoperişurile apărute la orizont. 

— Da. 

— Aş vrea să plec, dacă se poate. 


Sucursala din Memphis a firmei „Kravitz & Bane" ocupa 
două etaje din clădirea numită Brinkley Plazza, ridicată în 1920 
în colţul străzilor Main şi Monroe. Main Street mai era cunoscută 
şi sub numele de Mid-America Mall. Maşinile şi camioanele 
fuseseră alungate de-acolo în momentul în care autorităţile 
oraşului încercară să readucă la viaţă centrul, înlocuind asfaltul 
cu plăci de teracotă, fântâni arteziene şi copaci decorativi. Pe 
Mall nu aveau voie să circule decât pietonii. 

Clădirea însăşi fusese renovată cu mult gust. Holul principal 
era în marmură şi bronz. Spaţioasele birouri ale firmei „K & B" 
erau bogat decorate cu obiecte vechi, lambriuri din lemn de 
stejar şi covoare persane. 

O tânără secretară deosebit de atrăgătoare îl conduse pe 


Adam în biroul lui Baker Cooley, şeful sucursalei. Cei doi bărbaţi 
îşi strânseră mâinile şi urmăriră cu aceeaşi privire admirativă 
silueta secretarei până când aceasta ieşi din încăpere. Cooley 
avea chiar un aer puţin prea lacom şi păru că-şi ţine răsuflarea 
până când fata închise uşa în urma ei. 

— Bine ai venit în Sud, zise el în cele din urmă, respirând în 
voie şi aşezându-se în fotoliul elegant, din piele de un 
roşu-închis. 

— Mulţumesc. Bănuiesc că aţi vorbit deja cu Garner 
Goodman. 

— Da. leri şi încă de două ori. La capătul holului avem o 
mică sală de conferinţe; are telefon, calculator, spaţiu cât 
pofteşti. E a ta pentru â... toată perioada. 

Adam dădu aprobator din cap şi privi în jur. Cooley era un 
bărbat de vreo cincizeci de ani, pus la punct, asemenea biroului 
ordonat şi încăperii foarte curate în care muncea. Avea mâinile 
şi vorbele iuți, păr cenuşiu şi orbitele încercănate ale unui 
contabil rupt de oboseală. 

— Ce fel de muncă faceţi aici? întrebă Adam. 

— Litigii, dar nu prea multe, şi nimic penal, răspunse Cooley 
imediat, ca şi cum criminalii nu aveau voie să-şi plimbe 
picioarele murdare pe covoarele ultraelegante ale instituţiei. 

Adam îşi aminti descrierea locului pe care o primise din 
partea lui Goodman — o firmă tip „boutigque" în care lucrau 
doisprezece avocaţi buni, a căror angajare, produsă cu ani în 
urmă, ajunsese cu vremea un adevărat mister. Adresa biroului 
arăta însă foarte bine pe antet. 

— In special reprezentare de societăţi, continuă Cooley. 
Câteva bănci şi lucrări pentru instituţii guvernamentale locale. 

Veselă muncă, îşi zise Adam. 

— Firma ca atare este cea mai veche din Memphis, adică 
are o istorie de o sută patruzeci de ani, de pe vremea Războiului 
Civil. S-a rupt în bucăţi şi s-a adunat la loc de vreo câteva ori, şi 
până la urmă a fuzionat cu băieţii cei mari de la Chicago. 

Cooley era foarte mândru de cronica aceea, de parcă 
practicarea avocaturii în anul de graţie 1990 avea ceva de-a 
face cu arborele genealogic. 

— Câţi avocaţi aveţi aici? întrebă mai departe Adam, 
încercând să susţină o conversaţie care începuse greu şi nu 
ducea nicăieri. 


— Doisprezece. Unsprezece auxiliari. Nouă funcţionari. 
Şaptesprezece secretare. Personal ajutător format din zece 
persoane. Nu e rău pentru partea asta de ţară. Evident, nu se 
compară cu Chicago. 

Aici ai nimerit-o, îşi zise Adam în sinea lui, continuând apoi 
cu voce tare: 

— Abia aştept să vizitez locurile. Sper că n-am să vă încurc. 

— Deloc. Dar mi-e teamă că n-o să-ţi fim de prea mult 
ajutor. Ştii, noi suntem oarecum şoareci de birou. Eu unul n-am 
mai intrat într-o sală de tribunal de vreo douăzeci de ani. 

— Am să mă descurc. Şi-apoi domnul Goodman şi băieţii 
din Chicago au să mă ajute cât pot. 

— Aă, Darlene va fi secretara ta, îl informă Cooley sărind în 
picioare şi începând să-şi frece mâinile, căci nu ştia ce altceva 
să facă cu ele. De fapt, ea face parte dintr-un colectiv de 
rezervă, dar am numit-o, ca să zic aşa, secretara ta oficială. O 
să-ţi dea o cheie de la birou, o să te pună la curent cu locurile 
de parcare, securitatea clădirii, telefoanele, copiatoarele, tot 
tacâmul. Totul e de foarte bună calitate. Dacă ai nevoie de un 
auxiliar, dă-mi de ştire. O să furăm unul de la ceilalţi, şi... 

— Nu, nu va fi nevoie. Mulţumesc. 

— Păi, atunci hai să mergem să-ţi vezi biroul. Adam îl urmă 
pe Cooley de-a lungul unui hol pustiu şi nu îşi putu alunga 
zâmbetul ce-i răsări pe buze când îşi aduse aminte de birourile 
din Chicago. Acolo, pe coridoare vedeai întotdeauna alergând o 
sumedenie de avocaţi şi secretare care de care mai ocupați. 
Telefoanele sunau fără încetare, copiatoarele, faxurile şi 
interfoanele  bâzâiau  întruna, într-o atmosferă de pasaj 
comercial deschis non-stop. Liniştea şi singurătatea nu puteau fi 
găsite decât în adăpostul bibliotecilor sau poate în birourile 
partenerilor. Locul ăsta avea liniştea unei încăperi funerare. Apoi 
Cooley apăsă pe-o clanţă şi răsuci un comutator. 

— Ei, cum îţi place? întrebă el, cu un aer încântat. 

Incăperea era exact ce trebuia, adică un birou lung şi 
îngust, cu o masă lustruită aşezată în mijloc, flancată de câte 
cinci scaune pe fiecare parte. La celălalt capăt al sălii fuseseră 
aranjate puţin cam în grabă o altă masă mai mică, un telefon, 
un calculator şi un scaun ergonomic. Adam păşi în încăpere, 
studiind cu privirea tomurile de legi care şedeau nefolosite pe 
rafturile lipite de perete, apoi dădu uşor la o parte perdeaua de 


la fereastră. 

— Frumoasă privelişte, remarcă el, privind porumbeii şi 
oamenii care treceau pe Mall. 

— Sper că-ţi convine, zise Cooley. 

— E foarte drăguţ. Exact ce-mi trebuie. O să am grijă să nu 
vă stau în drum. 

— Prostii. Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă, adăugă Cooley, 
apropiindu-se de Adam. Ar mai fi totuşi ceva, 

continuă el cu un aer serios. 

— Ce anume? 

— Acum două ore, am primit un telefon de la un reporter de 
aici din Memphis. Nu-l cunosc, dar a zis că urmăreşte cazul 
Cayhall de ani de zile. Voia să ştie dacă firma noastră se mai 
ocupă de caz şi i-am sugerat să ia legătura cu băieţii din 
Chicago. Noi nu avem nimic de-a face cu povestea respectivă, 
zise Cooley şi scoase din buzunar o bucată de hârtie pe care 
erau notate un nume şi un număr de telefon. 

— Mă ocup eu de asta, spuse Adam, luând notita. 

— Uite ce e, Adam, continuă Cooley, apropiindu-se şi mai 
mult de tânăr şi încrucişându-şi braţele la piept. Noi, aici, nu 
suntem avocaţi pledanţi, înţelegi? Noi lucrăm pentru diverse 
societăţi. Ciîştigăm bani frumoşi, dar evităm pe cât putem 
publicitatea. 

Adam se mulţumi să dea din cap în semn că înţelege. 

— Nu am avut niciodată de-a face cu domeniul penal, şi în 
orice caz cu ceva atât de important. 

— Şi nu vreţi ca vreun strop de noroi să se lipească şi de 
voi, corect? 

— Dar n-am spus de loc aşa ceva. Nu, nu. Am vrut să spun 
doar că aici lucrurile stau ceva mai altfel decât la Chicago. 
Intâmplarea face ca unii dintre cei mai importanţi clienţi pe 
care-i avem să fie nişte bătrâni bancheri de modă veche şi 
suntem pur şi simplu îngrijoraţi de imaginea firmei. Înţelegi ce 
vreau să spun? 

— Nu. 

— Ba înţelegi. Noi nu avem de-a face cu criminali şi de 
aceea, ei bine, suntem foarte preocupaţi de imaginea pe care o 
oferim societăţii din Memphis. 

— Nu aveţi de-a face cu criminali? 

— Niciodată. 


— Dar lucraţi pentru mari bănci, nu? 

— Haide, haide, Adam. Ştii doar de unde vin. Domeniul ăsta 
este în permanentă schimbare. Radieri, fuzionări, falimente, un 
sector foarte dinamic al dreptului. Marile firme de avocatură 
sunt într-o competiţie teribilă şi nu vrem să ne pierdem clienţii. 
Ce dracu', toată lumea aleargă după bănci. 

— Şi nu vreţi să vă vedeţi clienţii voştri murdăriţi de ai mei? 

— Uite ce e, Adam, tu eşti din Chicago. Hai să lăsăm 
lucrurile acolo unde le stă bine. E un caz de la Chicago, de care 
se ocupă oamenii de acolo. Memphis n-are nimic de-a face cu 
povestea asta, OK? 

— Dar voi sunteţi sucursala firmei „Kravitz & Bane". 

— Da, şi n-avem nimic de câştigat din asocierea noastră cu 
numele unui ticălos ca Sam Cayhall. 

— Sam Cayhall e bunicul meu. 

— Pe mă-sa! exclamă Cooley simţindu-şi genunchii de vată; 
braţele îi căzură inerte de-a lungul trupului. Minţi! 

— Nu mint şi dacă ai ceva de zis împotriva prezenţei mele 
aici n-ai decât să telefonezi la Chicago, zise Adam, făcând un 
pas înainte. 

— Bine, dar asta-i o veste îngrozitoare, bâlbâi Cooley în 
timp ce se îndrepta spre uşă. 

— Telefonează la Chicago. 

— S-ar putea s-o fac, mormăi celălalt aproape ca pentru 
sine şi se făcu nevăzut. 

Bun venit la Memphis, îşi zise Adam şi se aşeză pe scaunul 
din dreptul ecranului de calculator. O vreme rămase cu ochii 
ţintă la numele şi numărul de telefon de pe bucata de hârtie din 
faţa lui, apoi o durere ascuţită în stomac îi aminti că nu pusese 
nimic în gură de câteva ore bune. Ceasul arăta aproape ora 
patru. Dintr-o dată se simţi slab şi obosit şi flămând. 

Işi ridică uşor picioarele pe măsuţa de lângă telefon şi 
închise ochii. Ziua asta îi adusese până acum un talmeş-balmeş 
de imagini şi senzaţii, începând cu tensiunea drumului până la 
Parchman şi imaginea porţii principale a închisorii, continuând 
cu întâlnirea neaşteptată cu Lucas Mann, şi sfârşind cu oroarea 
de a intra în interiorul zonei numite lista morţii şi cu spaima 
adusă de întrevederea cu Sam. lar peste toate astea veneau 
directorul închisorii care dorea să-l întâlnească, presa care ţinea 
morţiş să-i pună întrebări, sucursala din Memphis a firmei care 


voia să-i facă vânt de-acolo. Totul în nici opt ore de la sosire. 
Oare ce anume îi rezerva ziua de mâine? 


Stăteau unul lângă altul pe canapeaua moale şi confor- 
tabilă, cu un castron de floricele între ei. Amândoi îşi ţineau 
picioarele goale pe măsuţa de cafea, printre vreo jumătate de 
duzină de cutii goale de mâncare chinezească şi două sticle de 
vin. Privirile le erau atrase de ecranul televizorului. În cameră nu 
era aprinsă nici o lumină. Adam ţinea telecomanda. 

Lee nu făcea nici o mişcare. Avea ochii umezi, dar nu 
scotea nici o vorbă. Videocasetofonul porni din nou. 

Prima imagine îl arătă pe Sam, cu cătuşe la mâini, ieşind 
grăbit din închisoare, în drum spre tribunalul unde avea loc 
audierea. 

— Unde erai când ai auzit că a fost arestat? întrebă el fără 
să o privească. 

— Aici, în Memphis, răspunse ea încet, dar cu glas bine 
stăpânit. Mă căsătorisem cu câţiva ani în urmă. Eram chiar 
acasă. Phelps mi-a telefonat că la Greenville avusese loc un 
atentat cu bombă şi cel puţin două persoane muriseră în timpul 
exploziei. S-ar fi putut să fie la mijloc mâna Klanului. Mi-a mai 
spus să urmăresc jurnalul de prânz, dar mi-a fost teamă şi n-am 
făcut-o. Câteva ore mai târziu, am primit un telefon de la mama 
care mi-a spus că tati fusese arestat şi că se afla în închisoarea 
din Greenville. 

— Care a fost reacţia ta? 

— Nu mai ştiu. Am fost uluită, cred. Speriată. Eddie mi-a 
spus apoi la telefon că mama primise instrucţiuni de la Sam să 
facă în aşa fel încât să ajungă la Cleveland şi să-i ia maşina de 
acolo. Mi-aduc aminte că Eddie zicea întruna că Sam o făcuse, în 
sfârşit. Omorâse încă un om. Eddie plângea la telefon şi am 
început şi eu să plâng şi-mi amintesc că a fost îngrozitor. 

— Au reuşit să ia maşina? 

— Da. Nimeni n-a aflat şi nu s-a vorbit nimic de asta în 
timpul proceselor. Dar ne-a fost mereu frică să nu afle poliţia şi 
să-i oblige pe mama şi pe Eddie să depună mărturie. 

— Eu unde eram pe vremea aceea? 

— Stai să mă gândesc. Pe vremea aceea, voi locuiaţi într-o 
căsuţă albă şi drăguță din Clanton şi sunt sigură că erai acolo 


împreună cu Evelyn. Cred că pe-atunci ea nu avea nici o slujbă. 
Dar nu sunt sigură. 

— Dar tata ce muncea? 

— Nu-mi aduc aminte. La un moment dat, lucra într-un 
magazin de piese de schimb pentru automobile din Clanton, dar 
îşi schimba mereu slujbele, aşa că... 

Caseta video îl arăta mai departe pe Sam pe drumul dintre 
închisoare şi tribunal, apoi reporterul anunţă că fusese oficial 
inculpat pentru omucidere şi Adam opri aparatul. 

— A fost măcar unul dintre voi să-l vadă pe Sam în 
închisoare? 

— Cât a fost în Greenville, nu. Cauţiunea era foarte mare, 
mi se pare că o jumătate de milion de dolari. 

— Chiar atât a fost. 

— Şi, la început, familia a încercat să facă rost de bani şi să 
îl scoată de acolo. Mama a vrut, evident, să-l convingă pe Phelps 
să-i semneze un cec şi el a refuzat, bineînţeles. Nu voia să aibă 
de-a face cu povestea asta. Noi ne-am luptat cât am putut să-l 
convingem, dar adevărul e că nu puteai să i-o iei în nume de 
rău. Oricum, tati a rămas în închisoare. Mi-aduc aminte că unul 
din fraţii lui a încercat să vândă ceva pământ ca să facă rost de 
bani, dar n-a mers. Eddie n-a vrut să meargă să-l vadă, iar 
mama nu era în stare s-o facă. Şi, de altfel, cred că nici Sam nu 
prea voia să ne vadă acolo. 

— Şi noi, când am plecat din Clanton? 

Lee bău o înghiţitură de vin şi se gândi o clipă. 

— Mi se pare că tati era deja închis de vreo lună când am 
venit s-o văd pe mama şi ea mi-a spus că Eddie voia să plece. 
Atunci n-am crezut-o. Spunea că fratele meu se simţea umilit şi 
că nu îndrăznea să dea ochii cu oamenii din oraş. Tocmai îşi 
pierduse slujba şi nu voia să mai iasă din casă. Am dat telefon la 
voi şi mi-a răspuns Evelyn pentru că Eddie refuza să se apropie 
de telefon. Mi-a spus şi ea că el era deprimat şi că se simţea 
dezonorat, iar eu i-am răspuns că toţi ne simţeam aşa. Când am 
întrebat-o dacă au de gând să plece, mi-a răspuns răspicat că 
nu. Dar după vreo săptămână, mama mi-a telefonat ca să-mi 
spună că împachetaserăţi totul şi plecaserăţi în puterea nopţii. 
Când proprietarul venise a doua zi să-şi ia chiria, găsise casa 
goală. 

— Tare mult aş vrea să-mi amintesc ceva despre zilele alea. 


— Păi, n-aveai decât trei ani, Adam. Ultima oară când te-am 
văzut te jucai lângă garaj; erai aşa de drăgălaş şi de dulce. 

— Vai, mersi. 

— După câteva săptămâni, m-am trezit cu un telefon de la 
Eddie care mi-a zis să-i transmit mamei că eraţi în Texas şi că 
vă mergea bine. 

— în Texas? 

— Da. Evelyn mi-a povestit mult mai târziu că, de fapt, 
mergeaţi aşa, fără ţintă, spre apus. La vremea aceea, era 
însărcinată şi nerăbdătoare să vă aşezaţi undeva. Pe urmă, 
Eddie m-a sunat iar şi mi-a spus că aţi ajuns în California. După 
asta, n-am mai vorbit ani de zile. 

— Ani de zile? 

— Da. Am încercat să-l conving să se întoarcă acasă, dar nu 
s-a lăsat înduplecat. Ba chiar a jurat că n-o să se întoarcă 
niciodată. 

— Şi părinţii maică-mii unde erau? 

— Nu ştiu. Nu erau din Ford County. Mi se pare că trăiau în 
Georgia sau poate în Florida. 

— Nu i-am cunoscut niciodată, zise Adam, apăsând din nou 
pe butonul telecomenzii. 

Primul proces avea loc în Nettles County şi camera de luat 
vederi panorama peluza din faţa tribunalului, cu viermuiala de 
membri ai Klanului, poliţişti şi gură-cască. 

— E incredibil, exclamă Lee. 

— Ai fost la proces? întrebă Adam, oprind din nou aparatul. 

— O singură dată. M-am strecurat înăuntru şi am ascultat 
pledoariile. El ne-a interzis să asistăm la procese şi, oricum, 
mama nici n-ar fi fost în stare s-o facă. Avea tensiune şi lua 
medicamente cu pumnul. Era, practic, ţintuită la pat. 

— Sam a ştiut că ai fost acolo? 

— Nu. M-am aşezat în fundul sălii şi mi-am acoperit capul 
cu o eşarfă. Nici măcar nu m-a văzut. 

— Phelps ce-a făcut în timpul ăsta? 

— S-a ascuns în birou, şi-a văzut de afaceri şi se ruga la 
Dumnezeu să nu afle careva că Sam Cayhall îi era socru. De 
fapt, prima oară când ne-am despărţit a fost la puţin timp după 
procesul ăsta. 

— Îţi aminteşti ceva despre proces, din sala tribunalului? 

— Îmi amintesc că-mi spuneam că Sam avea parte de un 


juriu bun, cu oameni de teapa lui. Nu ştiu cum a reuşit avocatul 
lui să facă chestia asta, dar juraţii erau douăsprezece exemplare 
superbe alese dintre cei mai mari bădărani din zonă. Le-am 
urmărit reacţiile faţă de procuror, precum şi atenţia cu care-l 
ascultau pe avocatul lui Sam. 

— Clovis Brazelton. 

— Să ştii că era un bun orator şi ei îi sorbeau cuvintele. Am 
fost chiar şocată când au anunţat că nu s-au putut pune de 
acord în privinţa verdictului şi s-a hotărât rejudecarea 
procesului. Pentru că eu eram convinsă că îl vor achita. Şi mai 
cred că şi el a fost şocat de hotărârea tribunalului. 

Imaginile înregistrate pe casetă prezentau reacţii după 
terminarea procesului, comentariile nesfârşite ale lui Clovis 
Brazelton şi pe Sam părăsind clădirea tribunalului. Începutul 
celui de-al doilea proces era identic cu primul. 

— Cât timp ţi-a trebuit ca să faci caseta asta? întrebă Lee. 

— Şapte ani. Eram student la colegiul de la Pepperdine 
când mi-a venit ideea. A fost o încercare, răspunse Adam, 
trecând repede peste scena plină de patetism în care Marvin 
Kramer se prăbuşeşte din cărucior la sfârşitul celui de-al doilea 
proces, şi făcu stop-cadru pe chipul zâmbitor al unei 
corespondente locale care relata despre deschiderea celui de-al 
treilea proces al legendarului Sam Cayhall. Secvența data din 
1981. 

— Deci Sam a fost liber timp de treisprezece ani. Ce-a făcut 
în tot timpul ăsta? se interesă Adam. 

— Şi-a văzut de-ale lui, a făcut puţin pe fermierul, mă rog, a 
încercat să lipească cioburile la loc. Mie nu mi-a spus niciodată 
nimic despre explozie sau despre acţiunile lui în cadrul Klanului, 
dar ştiu că-i plăcea atenţia pe care i-o arăta lumea din oraş. In 
Clanton ajunsese un fel de legendă vie locală şi se simţea 
oarecum mândru de asta. Pe urmă sănătatea mamei s-a 
înrăutățit şi mai mult şi atunci el a rămas acasă ca s-o 
îngrijească. 

— Nu s-a gândit niciodată să plece din oraş? 

— Nu în mod serios. Era convins că nu va mai avea 
probleme cu legea. Doar trecuse prin două procese şi nici un 
juriu din Mississippi nu condamna un membru al Klanului în anii 
şaizeci. De-aia s-a crezut invincibil. A rămas la Clanton, a evitat 
să mai aibă de-a face cu Klanul şi a dus o viaţă liniştită. Eu eram 


convinsă că-şi va petrece anii de aur ai bătrâneţii cultivând roşii 
şi pescuind. 

— A întrebat vreodată de tata? 

Lee îşi termină vinul din pahar, nevenindu-i să creadă căi 
se cerea să-şi amintească în amănunt mica poveste a vieţii ei şi 
a familiei pe care încercase din răsputeri s-o uite. 

— Imi aduc aminte că-n primul an după ce se întorsese de 
la închisoare, mă întreba uneori dacă am veşti de la fratele meu. 
Fireşte că nu aveam. Tot ce ştiam era că voi trăiaţi pe undeva, 
prin California, şi speram că vă merge bine. Sam e deosebit de 
mândru şi de încăpăţinat, Adam, şi nu i-ar fi trecut niciodată prin 
minte să vă ia urma până în California, ca să-l implore pe Eddie 
să se întoarcă acasă. Dacă tatălui tău îi era ruşine cu propria 
familie, atunci Sam era de părere că trebuie să rămână acolo 
unde se afla, comentă Lee, afundându-se puţin între pernele 
canapelei. Mamei i s-a descoperit cancerul în 1973 şi atunci eu 
am angajat un detectiv particular ca să-l găsească pe Eddie. 
După şase luni de zile şi o grămadă de bani, m-a anunţat că n-a 
reuşit nimic. 

— Pe atunci aveam nouă ani, eram în clasa a patra, în 
Salem, Oregon. 

— Da. Mai târziu, Evelyn mi-a povestit că aţi petrecut ceva 
timp şi prin Oregon. 

— Eram tot timpul pe drum. În fiecare an, până-n clasa a 
opta, am mers la altă şcoală. Până la urmă ne-am stabilit la 
Santa Monica. 

— In orice caz, eraţi insesizabili. Probabil că Eddie angajase 
un avocat bun, pentru că practic orice urmă de Cayhall 
dispăruse din viaţa voastră. Detectivul folosise chiar şi nişte 
oameni de prin partea locului, dar tot fără rezultat. 

— Când a murit bunica? 

— In şaptezeci şi şapte. Şi când eram deja la biserică şi 
aşteptam să înceapă ceremonia de înmormântare, l-am văzut 
pe Eddie strecurându-se printr-o uşă laterală ca să se aşeze 
lângă mine. Să nu mă întrebi cum de aflase. A apărut şi dispărut 
din Clanton ca o părere. Şi n-a schimbat nici o vorbă cu Sam, a 
venit cu o maşină închiriată ca să nu-i poată verifica nimeni 
numărul de înmatriculare. A doua zi, am plecat la Memphis şi 
am dat de el în faţa casei. Două ore am băut cafea şi am vorbit 
despre câte în lună şi în stele. Avea fotografii cu tine şi cu 


Carmen, totul era absolut minunat în însorita Californie: slujbă 
frumoasă, casă confortabilă, Evelyn — care lucra în domeniul 
imobiliar, Visul American, ce mai! Mi-a spus că n-ar mai veni 
înapoi în Mississippi nici măcar pentru înmormântarea lui Sam. 
După ce m-a pus să jur că am să păstrez secretul, mi-a spus 
despre noul nume de familie şi mi-a dat numărul de telefon. 
Fără adresă însă. Şi m-a ameninţat că dacă suflu o vorbă, 
dispare iar. Mi-a mai spus să nu-l caut decât în caz de urgenţă. 
Când i-am spus că aş vrea să vă văd, pe tine şi pe Carmen, mi-a 
răspuns că, poate, cine ştie, într-o bună zi... Din când în când 
era iar fratele meu, pe care-l cunoşteam dintotdeauna, alteori 
însă îmi era complet străin. După două ore, ne-am îmbrăţişat şi 
ne-am spus la revedere şi de atunci nu l-am mai văzut. 

Adam apăsă din nou pe telecomandă şi, după puţin timp, 
pe ecran apăru Sam, mai bătrân cu treisprezece ani, însoţit de 
un nou avocat, lângă una din uşile laterale ale Tribunalului 
Districtual Lakehead. 

— Ai fost la ultimul proces? 

— Nu. Mi-a spus să nu mă amestec. 

— Când şi-a dat seama că sunt pe urmele lui pentru a treia 
oară? întrebă Adam, oprind derularea casetei. 

— E greu de spus. Într-o bună zi, unul din ziarele din 
Memphis a publicat un articol despre noul procuror districtual 
din Greenville, care voia să redeschidă cazul Kramer. Câteva 
rânduri pe la mijlocul ziarului. Mi-amintesc că m-am îngrozit 
când am citit. După atâţia ani, numele lui Sam Cayhall apărea 
din nou în paginile ziarelor şi nu-mi venea să cred ochilor. l-am 
telefonat şi am aflat că citise şi el articolul. Atunci mi-a zis să 
nu-mi fac griji. Două săptămâni mai târziu a apărut un al doilea 
articol, ceva mai mare decât primul şi cu fotografia lui David 
McAllister alături. Când i-am telefonat, mi-a spus că totul e-n 
ordine. Aşa a început ultimul episod. Uşurel, uşurel, până când a 
ajuns să fiarbă rău de tot. În prima parte, familia Kramer a 
sprijinit ideea, pe urmă a intrat în scenă Asociaţia naţională 
pentru propăşirea populaţiei de culoare şi într-o bună zi a 
devenit evident pentru toată lumea că McAllister făcea presiuni 
ca să obţină un nou proces, cu şanse mari ca să-l primească. Lui 
Sam îi era deja de-ajuns, i se făcuse frică, dar încerca să nu se 
lase doborât. Mai câştigase de două ori, zicea el, aşa că putea 
foarte bine să câştige şi a treia oară. 


— l-ai telefonat lui Eddie? 

— Sigur că da, imediat ce a fost clar pentru toată lumea că 
avea să urmeze o nouă inculpare. Numai că Eddie n-a zis mare 
lucru, dimpotrivă. Am vorbit foarte puţin şi i-am promis c-o să-l 
ţin la curent. Cred că nu i-a picat bine vestea. Pe urmă, 
povestea a ajuns să fie cunoscută în toată ţara şi sunt convinsă 
că Eddie a aflat-o în amănunt din presă. 

Pe ecran se derulau ultimele secvenţe ale celui de-al treilea 
proces, iar în încăpere se lăsase tăcerea. Chipul zâmbitor a lui 
McAllister apărea peste tot şi Adam îşi dori să fi prelucrat ceva 
mai bine pelicula. În sfârşit, Sam apăru din nou escortat de 
poliţişti şi cu mâinile în cătuşe, apoi ecranul se albi. 

— A mai văzut cineva caseta asta? întrebă Lee. 

— Nu. Tu eşti prima. 

— Cum ai făcut rost de toate filmările astea? 

— Mi-a luat ceva timp, ceva bani şi mult efort. 

— E de necrezut. 

— În primii ani de liceu, am avut un profesor de ştiinţe 
politice ameţit rău de tot. Ne dădea voie să căutăm prin ziare şi 
reviste subiecte la zi pe care să le dezbatem la oră. Odată, 
cineva a adus un articol care apăruse pe prima pagină în Los 
Angeles Times despre apropiatul proces al lui Sam Cayhall din 
Mississippi. L-am răsucit pe toate părţile şi, după aceea, am 
urmărit îndeaproape desfăşurarea procesului. Toţi, inclusiv eu, 
au fost de acord cu verdictul de vinovăţie, dar pedeapsa cu 
moartea a stârnit o controversă uriaşă. Câteva săptămâni mai 
târziu, taică-meu murea, iar eu aflam în sfârşit adevărul din gura 
ta. Atunci am fost înnebunit de groază ca nu cumva prietenii 
mei să-l afle şi ei. 

— Şi l-au aflat? 

— Fireşte că nu. Doar sunt un Cayhall, adică un maestru în 
arta de a păstra un secret. 

— A unui secret care n-o să mai dureze multă vreme. 

— Ai dreptate. 

Tăcerea puse din nou stăpânire pe încăpere în timp ce Lee 
şi Adam priveau fără să vadă ecranul alb. Apoi, într-un târziu, 
tânărul stinse televizorul şi puse telecomanda pe măsuţa de 
cafea. 

— Te rog să mă ierţi, Lee, dacă toată povestea asta are să 
îţi aducă neplăceri. Vorbesc serios. Aş vrea să pot evita situaţia 


asta. 

— Nu înţelegi. 

— Ştiu. lar tu nu poţi să-mi explici, corect? Ţi-e teamă de 
Phelps şi de ai lui? 

— Phelps şi cu ai lui mă dezgustă. 

— Dar îţi plac banii lor. _ 

— Mi-am câştigat dreptul să le folosesc banii. Il suport de 
douăzeci şi şapte de ani. 

— Atunci ţi-e teamă că micile cluburi ale căror membră eşti 
au să te ostracizeze? 

— Adam, termină. 

— lartă-mă. Am avut o zi tare grea. Abia acum ies la 
lumină, Lee, sunt pe cale să-mi asum trecutul şi bănuiesc că 
aştept ca toată lumea să aibă aceeaşi îndrăzneală. lartă-mă. 

— Cum mai arată? 

— Foarte bătrân. Are pielea palidă şi foarte ridată. E prea 
bătrân ca să mai fie închis într-o cuşcă. 

— Mi-aduc aminte că am stat de vorbă cu el cu numai 
câteva zile înainte de ultimul proces. L-am întrebat atunci de ce 
nu fuge, de ce nu dispare în noapte ca să se ascundă pe undeva 
prin America de Sud. Ştii ce mi-a răspuns? 

— Ce? 

— Mi-a zis că se gândise şi el la varianta asta. Mai ales că 
mama murise de câţiva ani, Eddie nu mai era nici el. Citise tot 
felul de cărţi despre Mengele, Eichmann şi alţi şefi nazişti, 
criminali de război care dispăruseră acolo. Ba a şi zis ceva 
despre Sao Paulo, cum că era un oraş de douăzeci de milioane 
de oameni plin cu refugiaţi de toate felurile. Avea şi un prieten, 
tot membru al Klanului parcă, unul care ar fi putut să-i facă rost 
de acte şi să-l ajute să se ascundă. Da, da, se gândise mult la 
posibilitatea asta. 

— Bine ar fi fost dacă ar fi făcut-o. Poate că atunci tata nu 
ne-ar fi părăsit nici el. 

— L-am văzut în închisoarea din Greenville cu două zile 
înainte să fie dus la Parchman. Era ultima vizită. L-am întrebat 
de ce nu a fugit şi mi-a răspuns că nici măcar prin vis nu-i 
trecuse că va fi condamnat la moarte. lar mie nu-mi venea să 
cred că fusese liber atâţia ani de zile şi nu fugise; ar fi putut s-o 
facă atât de uşor. Făcuse o mare greşeală, zicea el, o greşeală 
care avea să-l coste viaţa. 


Adam aşeză castronul cu floricele de porumb pe măsuţă şi 
se aplecă uşor spre ea, punându-şi capul pe umărul mătuşii 
sale. Lee îl prinse de mână. 

— Îmi pare rău că a trebuit să nimereşti în toată povestea 
asta, murmură ea. 

— Dac-ai ştii cât de demn de milă arăta în salopeta roşie, 
uniforma celor de pe lista morţii. 


12 


Clyde Packer umplu cu cafea tare cana pe care era înscris 
numele său şi se apucă să rezolve hârţogăria zilnică. Lucra la 
lista morţii de douăzeci şi unu de ani, dintre care ultimii şapte cu 
funcţia de comandant de tură. Opt ore pe zi, era unul din cei 
patru sergenţi de etaj, având în subordine paisprezece 
condamnaţi, doi gardieni şi doi lucrători ai administraţiei. Printre 
hârtiile cu care se lupta în dimineaţa aceea, Packer dădu peste 
un bilet care-i cerea să ia legătura cu directorul; un altul îi 
aducea la cunoştinţă că F.M. Dempsey voia să-l vadă pe doctor 
în legătură cu tratamentul pentru boala de inimă de care su- 
ferea. De fapt, toţi deţinuţii voiau să-l vadă pe doctor. Apoi 
sergentul îşi părăsi biroul şi porni în obişnuita inspecţie de 
dimineaţă,  cărându-şi cu el cafeaua fierbinte. Verifică 
uniformele celor doi gardieni de la intrare şi îi spuse tânărului 
alb să-şi tundă părul. 

USM nu era, în fond, un loc de muncă prea rău. 
Condamnaţii la moarte erau, fără excepţie, liniştiţi şi se purtau 
foarte bine. Ei îşi petreceau în celule izolate douăzeci şi trei de 
ore pe zi, aşa că nu puteau să provoace tulburări. Din cele 
douăzeci şi trei de ore, şaisprezece şi le petreceau dormind, 
mâncarea o primeau tot în celule şi aveau dreptul la o oră de 
plimbare pe zi, „ora de-afară" cum o numeau ei, pe care, dacă 
doreau, o puteau petrece tot în singurătate. Fiecare avea în 
celulă un aparat de radio sau un televizor sau şi unul şi altul, şi 
imediat după micul dejun cele patru etaje răsunau de muzică, 
ştiri, seriale şi mici conversații printre gratii. Pentru că, deşi 
deţinuţii nu se puteau vedea unii pe alţii, ei puteau totuşi să 
converseze fără prea mare greutate. Din când în când 


izbucneau chiar şi mici certuri pentru că muzica se auzea prea 
tare în nu ştiu care celulă, dar gardienii puneau urgent lucrurile 
la punct. Deţinuţii aveau anumite drepturi, ba chiar şi anumite 
privilegii. Suprimarea televizorului sau a aparatului de radio era 
absolut devastatoare. 

Lista morţii dăduse naştere unei stranii camaraderii printre 
pensionarii săi. Jumătate dintre ei erau albi, jumătate negri şi 
toţi fuseseră condamnaţi pentru omucideri sălbatice. Aici însă 
faptele trecute, dosarele penale şi culoarea pielii nu mai aveau 
nici o importanţă. În celelalte sectoare ale închisorii, bande de 
toate soiurile împărțeau deţinuţii în tot felul de categorii, de 
obicei în funcţie de rasă. Înăuntrul listei însă omul era judecat 
numai şi numai după felul în care făcea faţă izolării. Fie că le 
plăcea, fie că nu, erau închişi cu toţii în acel minuscul colţ de 
lume, aşteptându-şi moartea. Formau deci o mică confrerie de 
lepădături, de scursori ale societăţii, de bandiți patentaţi şi de 
ucigaşi cu sânge rece. 

lar moartea unuia dintre ei putea să însemne moartea 
tuturor. Aşa se face că noua sentinţă de condamnare la moarte 
pronunţată împotriva lui Sam alerga şoptită de-a lungul etajelor 
şi printre gratii. Când fusese anunţată oficial în timpul jurnalului 
de ieri de la prânz, peste listă coborâse tăcerea. Apoi fiecare 
deţinut ţinuse morţiş să ia legătura cu propriul avocat. Interesul 
faţă de chestiunile legale crescuse brusc şi Packer îi observase 
chiar pe unii dintre ei stingând televizoarele şi dând mai încet 
radiourile ca să-şi poată revedea în linişte dosarele penale. 

Sergentul bău cu poftă din cafea şi porni cu paşi măsuraţi 
de-a lungul coridorului de la Nivelul A. Paisprezece celule 
identice, unu optzeci pe doi şaptezeci, se înşirau pe-o latură a 
coridorului. Partea din faţă a fiecărei celule era, de fapt, un 
perete din gratii de fier, ceea ce făcea ca locatarul ei să nu aibă 
nici un pic de intimitate. Gardienii vedeau tot ce se petrece 
înăuntru, de la dormit până la folosirea toaletei. 

Luminile erau stinse peste tot şi toată lumea dormea. 
Supraveghetorul, un deţinut cu privilegii speciale, urma să-i 
trezească la ora cinci. Micul dejun era servit întotdeauna la ora 
şase — ouă, pâine prăjită, gem, uneori şuncă şi cafea sau suc de 
fructe. Peste câteva minute lista se va trezi la viaţă, iar cei 
patruzeci şi şapte de bărbaţi îşi vor alunga somnul ca să reia, 
din punctul unde se opriseră cu o zi înainte, drumul către 


moarte. Totul se desfăşura cu încetul, zi după zi, cu fiecare 
răsărit de soare nenorocit ce aducea o nouă pătură de căldură 
în iadurile lor personale mici cât nişte buzunare. Uneori ritmul se 
accelera, aşa cum se întâmplase ieri, când un tribunal de aiurea 
respinsese o pledoarie sau o cerere sau un apel, hotărând că 
execuţia trebuie să aibă loc cât mai curând. 

Packer sorbea liniştit din cafea în timp ce ducea la bun 
sfârşit ritualul matinal. În general, în USM viaţa era calmă dacă 
rutina cotidiană nu întâmpina vreo piedică şi dacă programele 
erau respectate întocmai. Manualul cuprindea nenumărate 
instrucţiuni, dar toate erau corecte şi uşor de urmat. De altfel, 
toată lumea era la curent cu ceea ce trebuia făcut. Pentru 
execuţii, însă, se aplicau instrucţiuni separate care dădeau 
peste cap viaţa calmă dinăuntrul listei. Packer nutrea un mare 
respect pentru Phillip Naifeh, da' să fie al dracului dacă nu 
rescria manualul cu instrucţiuni înainte şi după fiecare execuţie. 
Şi făcea presiuni extraordinare ca totul să se desfăşoare corect, 
cu compasiune şi în conformitate cu Constituţia. Niciodată 
execuțiile nu semănaseră una cu alta. 

Sergentul ura execuțiile. Era de acord cu pedeapsa cu 
moartea pentru că era un om credincios şi, dacă Dumnezeu a 
zis ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, atunci asta trebuie să 
fie. Cu toate acestea, ar fi preferat ca lucrurile să se desfăşoare 
în altă parte, sub supravegherea altor oameni. Din fericire, în 
Mississippi, execuțiile fuseseră atât de rare, încât slujba sa 
avusese un parcurs aproape normal. În douăzeci şi unu de ani 
fuseseră doar paisprezece, iar din 1982 încoace numai patru. 

Soarele îşi trimitea deja primele raze prin ferestrele 
deschise ale coridorului. Încă o zi fierbinte şi sufocantă, dar ceva 
mai liniştită decât de obicei. Sigur că se vor înregistra câteva 
plângeri în legătură cu hrana, câteva cereri pentru consultaţii 
medicale, câteva clenciuri despre una sau alta, dar toate vor fi 
mult mai puţin numeroase decât de obicei, pe ansamblu 
oamenii arătându-se docili şi preocupaţi. Trecuse mai bine de un 
an de când unei amânări i se pusese capăt atât de aproape de 
data execuţiei. Packer zâmbi în sinea lui: ziua care stătea să 
înceapă avea să fie cu adevărat liniştită. 

În primele luni ale carierei lui Sam pe lista morţii, Packer îl 
ignorase complet pe noul prizonier. Cum instrucţiunile ziceau că 
relaţia cu deţinuţii nu trebuia să depăşească strictul necesar, 


sergentul se conformase literii legii. Sam putea fi foarte uşor 
lăsat singur. Era un membru Ku Klux Klan, îi ura pe negri, 
vorbea puţin, era amar şi morocănos cel puţin în primele zile ale 
detenţiei. Cu vremea însă, regimul de inactivitate de opt ore pe 
zi îndulci asprimile şi cei doi atinseră un anumit nivel de 
comunicare ce consta dintr-un pumn de mârăieli şi de cuvinte 
aproape monosilabice. Acum, după nouă ani şi jumătate în care 
se văzuseră zi de zi, Sam reuşea din când în când să-i dăruiască 
lui Packer un început de zâmbet. 

După studii aprofundate care duraseră câţiva ani buni, 
Packer ajunsese la concluzia că în interiorul listei se găseau 
două feluri de asasini: cei cu sânge rece, care ar lua-o de la 
capăt dacă li s-ar fi oferit ocazia, şi cei care făcuseră pur şi 
simplu o greşeală şi cărora nici prin vis nu le trecea să mai verse 
sânge nevinovat. Membrii primului grup ar fi trebuit gazaţi cât 
mai repede cu putinţă. Membrii celui de-al doilea grup, însă, îl 
îndurerau mult pe sergent pentru că moartea lor nu avea nici un 
sens. Dimpotrivă, eliberarea lor din închisoare nu ar afecta în 
nici un fel viaţa societăţii care nici măcar nu ar băga de seamă 
că oamenii aceia au revenit pe pământ. lar Sam aparţinea fără 
doar şi poate celui de-al doilea grup. Nu, categoric nu, Packer nu 
voia cu nici un chip ca Sam să fie executat. 

Sergentul făcu stânga-mprejur, şi trecu din nou în revistă 
celulele întunecate de la Nivelul A, cel mai apropiat de camera 
de izolare, care la rândul ei se afla alături de camera de gazare. 
Sam ocupa celula numărul şase de la Nivelul A, adică se afla la 
nici treizeci de metri de camera morţii. Cu câţiva ani în urmă, 
bătrânul ceruse să fie mutat din fosta lui celulă din cauza unei 
ciorovăieli stupide cu Cecil Duff, la vremea aceea ocupantul 
celulei de alături. 

Sam se trezise şi stătea pe marginea patului, învăluit de 
întuneric. Văzându-l, Packer se opri şi se apropie de gratii. 

— 'Neaţa, Sam, îl salută el încetişor. 

'Neaţa, răspunse Sam, mijindu-şi ochii şi ridicându-se 
apoi veni în mijlocul camerei cu faţa spre sergent. 

Tricoul alb uzat şi şortul teribil de şifonat cu care era 
îmbrăcat constituiau uniforma impusă de căldura sufocantă în 
care erau nevoiţi să trăiască. Regulamentul le cerea să poarte 
treninguri roşii atunci când părăseau celulele, dar înăuntru se 
îmbrăcau cât mai sumar cu putinţă. 


— Azi o să fie foarte cald, continuă Packer obişnuita 
conversaţie de dimineaţă. 

— Stai să vezi cum o să fie în august, îi dădu Sam replica 
standard. 

— Eşti bine? 

— Niciodată n-am fost mai bine. 

— Avocatul tău a zis că se întoarce astăzi. 

— Da, aşa a zis. Cred că acum am nevoie de o grămadă de 
avocaţi, nu, Packer? 

— Să ştii că da, fu de acord sergentul, luând o nouă 
înghiţitură de cafea şi aruncând o privire de-a lungul coridorului; 
o rază de soare se agăţase de ferestrele dinspre sud. Ne vedem 
mai târziu, Sam, puse el punct conversaţiei şi plecă mai 
departe. 

După ce verifică şi restul celulelor şi-şi găsi toţi băieţii la 
locul lor, Packer părăsi Nivelul A şi se întoarse în corpul central 
al clădirii. 


Singura sursă de lumină din celulă stătea atârnată dea- 
supra chiuvetei metalice — făcută din oţel inox ca să nu poată fi 
spartă în bucăţi ce ar fi putut servi apoi drept armă sau mijloc 
de sinucidere. Toaleta de sub chiuvetă era tot din inox. Era 
aproape cinci şi jumătate; noaptea care se sfârşea nu prea 
fusese liniştită. Sam aprinse lumina şi începu să se spele pe 
dinţi. 

Apoi îşi aprinse o ţigară şi se aşeză pe marginea patului, 
studiind cu privirea când propriile picioare, când podeaua din 
ciment vopsit care, din motive necunoscute, vara reţinea 
căldura şi iarna frigul. Papucii de cauciuc, singura lui 
încălţăminte pe care, pe deasupra, o mai şi ura, stăteau aruncaţi 
sub pat. Mai avea şi o pereche de ciorapi de lână pe care-i purta 
iarna. Restul bunurilor sale cuprindea un televizor alb-negru, un 
radio, o maşină de scris, şase tricouri găurite, cinci şorturi albe, 
o periuţă de dinţi, un pieptene, forfecuţe de unghii, un ventilator 
şi un calendar de perete. Dar bunul cel mai valoros îl reprezenta 
o colecţie de tratate de legi pe care le strânsese şi le învățase 
pe dinafară de-a lungul anilor. Erau rânduite frumos pe rafturile 
aşezate în faţa patului. Intr-o cutie de carton aşezată pe jos între 
rafturi şi uşă se afla un maldăr de dosare voluminoase, adică 


istoria cronologică a procesului Statu/ Mississippi versus Sam 
Cayhall. Şi aceasta fusese transferată în amănunt în memoria 
bătrânului. 

Foaia de bilanţ nu înregistra la capitolul „datorii" decât 
mandatul de condamnare la moarte. La început, sărăcia îl 
stânjenise într-o oarecare măsură, dar cu vremea grijile de felul 
ăsta se şterseseră cu totul. Legenda spunea că stră-străbunicul 
familiei avusese pământuri întinse şi sclavi nenumărați, dar nici 
unul dintre Cayhall-ii actuali nu valora mare brânză. Sam 
cunoscuse condamnaţi care îşi stâlciseră minţile redactându-şi 
testamentele, de parcă moştenitorii ar fi putut să se încaiere 
pentru televizoarele lor vechi şi revistele lor murdare. Aşa că pe 
bătrân îl bătea gândul să-şi lase ciorapii de lână şi lenjeria 
murdară, prin testament, statului Mississippi sau poate chiar 
Asociaţiei naţionale pentru propăşirea persoanelor de culoare. 

Celula din dreapta era ocupată de J.B. Gullitt, un puşti alb 
analfabet care violase şi apoi ucisese o gospodină care se 
întorcea acasă. Cu trei ani în urmă, Gullitt fusese cât pe-aci să 
fie executat, dar Sam intervenise cu o cerere meşteşugit 
redactată în care sublinia câteva puncte neclare rămase în 
suspensie şi arăta, de asemenea, că băiatul nu avea avocat. 
Amânarea fusese acordată imediat, iar Gullitt îi devenise prieten 
pe viaţă. 

In stânga se afla Hank Henshaw, faimosul şef al unei bande 
de gangsteri de mult uitate, cunoscută la vremea ei sub numele 
de Mafia Bădăranilor. Într-o noapte, Hank şi cu ai lui atacaseră 
un camion greu, cu intenţia de a-i fura încărcătura. Dar şoferul 
scosese arma şi fusese ucis în încăierarea care urmase. Familia 
lui Hank angajase avocaţi foarte buni, aşa că omul nu se aştepta 
să moară prea curând. 

Cei trei vecini botezaseră partea lor de USM cu numele de 
Rhodesia. 

Sam aruncă mucul de ţigară în toaletă şi se întinse din nou 
pe pat. In ziua dinaintea celei în care avusese loc atentatul de la 
firma lui Kramer, dăduse pe-acasă pe la Eddie, unde lăsase nişte 
spanac proaspăt din grădina lui şi se jucase puţin cu micuțul 
Alan, acum Adam, în curtea din faţa casei. Îşi aminti că era în 
aprilie, că afară era călduţ şi că nepotul lui era desculţ. Vedea 
şi-acum picioruşele dolofane şi plasturele lipit pe un deget. Alan 
îi explicase, plin de mândrie, că se tăiase într-o piatră, dar de 


fapt puştiul adora tipul ăla de bandaj şi avea întotdeauna câte 
unul lipit de deget sau de genunchi. Evelyn rămăsese cu 
spanacul în braţe şi clătina uşor din cap, privindu-şi fiul care-i 
arăta bunicului o cutie întreagă de plasturi. 

Atunci îl văzuse ultima oară pe Alan. A doua zi avusese loc 
explozia şi Sam îşi petrecuse următoarele zece luni în 
închisoare. Când fusese eliberat după cel de-al doilea proces, 
constatase că Eddie şi cu ai lui dispăruseră de mult. Mândria îl 
împiedicase să pornească în urmărirea lor, dar auzise tot felul 
de zvonuri despre drumurile lor. Apoi Lee venise să-i spună că 
sunt în California, dar că nu reuşise să dea de adresa lor. Mulţi 
ani după aceea, fiică-sa vorbise totuşi cu Eddie şi aflase că 
acesta mai avea un copil, o fată pe nume Carmen. 

Câteva voci se făcură auzite la capătul culoarului, apoi 
cineva trase apa la toaletă şi altcineva răsuci butonul unui 
aparat de radio. Lista morţii începu să scârţâie a viaţă. Sam îşi 
pieptănă părul unsuros, îşi aprinse o nouă ţigară şi se apucă să 
studieze calendarul din perete. Astăzi era 12 iulie. Îi mai 
rămăseseră douăzeci şi şapte de zile. 

Se aşeză din nou pe marginea patului, privindu-şi atent 
vârfurile picioarelor. J.B. Gullitt dădu drumul la televizor ca să 
vadă jurnalul, aşa că Sam putu să asculte ştirile transmise de 
staţia NBC din Jackson. După obişnuitele relatări despre 
împuşcăturile, spargerile şi asasinatele din zonă, prezentatorul 
dădu drumul veştii-bombă cum că Penitenciarul Parchman se 
pregătea pentru o execuţie. Circumscripţia Judiciară Cinci, 
povestea el cu sufletul la gură, ridicase amânarea în cazul lui 
Sam Cayhall, cel mai faimos deţinut de pe lista morții, şi fixase 
data de 8 august. Autorităţile erau de părere că Sam Cayhall nu 
mai avea dreptul să facă apel, aşa că sentinţa devenea 
executorie. 

In momentul acela, Sam dădu drumul propriului său 
televizor, şi, până să apară imaginea, îl auzi pe procurorul 
general precizând că, în sfârşit, după atâţia ani, se va face 
dreptate şi în acest caz. După câteva clipe, chipul lui Roxburgh 
acoperi tot ecranul: procurorul zâmbea şi se încrunta în acelaşi 
timp, pe măsură ce prezenta în faţa camerelor de luat vederi 
scenariul pe baza căruia domnul Cayhall era până la urmă 
împins în camera de gazare. Prezentatorul, un puşti a cărui buză 
superioară era acoperită de un puf de culoarea piersicii, reveni 


pe ecran pentru a reaminti foarte pe scurt oribila crimă de care 
se făcuse vinovat Sam, în timp ce în fundal apărea capul unui 
membru al Klanului, mascat şi împodobit cu faimoasa glugă 
țuguiată. Decorul era întregit de imaginea unei arme, a unei 
cruci în flăcări şi a iniţialelor KKK. În cele din urmă, puştiul 
repetă data, 8 august, ca şi când cei care îl urmăreau ar fi 
trebuit să o marcheze pe calendare, şi jurnalul continuă cu 
starea vremii. 

Sam stinse televizorul şi se apropie de gratii. 

— Ai auzit, Sam? întrebă Gullitt. 

— Mda. 

— O să fie un balamuc, omule! 

— Mda. 

— Da' ia partea bună a lucrurilor, omule. 

— Care-i aia? 

— Păi, că nu mai ai decât patru săptămâni, chicoti Gullitt 
fără răutate. Sam scoase câteva file din dosar şi se aşeză pe pat 
pentru că în celulă nu existau scaune. Reciti înţelegerea de 
reprezentare încheiată cu Adam: cele două pagini ale 
documentului erau pline de note şi noi articole pe care le 
adăugase cu creionul. Şi cum tocmai atunci îi veni o nouă idee, 
se strădui să mai găsească un colţişor liber ca s-o noteze şi pe 
asta, apoi citi şi reciti totul de la capăt. 

In sfârşit, Sam luă cu grijă vechea sa maşină de scris de pe 
raftul din faţa patului, o aşeză pe genunchi şi se apucă să scrie. 


La şase şi zece, uşile de la capătul de nord al Nivelului A se 
deschiseră cu un pocnet, lăsând să intre doi gardieni. Unul 
dintre ei împingea un cărucior cu paisprezece tăvi pline cu 
mâncare. Prima oprire avu loc, evident, în dreptul celulei 
numărul unu, ocupată de un cubanez slăbănog care aştepta 
deja în dreptul gratiilor şi care înşfăcă tava cu graba unui 
refugiat flămând. 

În dimineaţa asta, micul dejun cuprindea două ouă jumări, 
patru felii de pâine prăjită, o felie de şuncă grasă, două cutiuţe 
cu gem de struguri, o sticluţă de suc de portocale şi un pahar 
mare de plastic plin cu cafea. Mâncarea era caldă şi consistentă 
şi fusese categoric aprobată de tribunalele federale. 

Deţinutul din celula următoare îi aştepta cu aceeaşi 


nerăbdare ca şi primul. Toţi aşteptau la fel, în picioare lângă 
uşă, asemenea unor câini flămânzi. 

— Aţi întârziat unsprezece minute, le atrase el atenţia, 
luându-şi în primire tava. 

Gardienii nici nu se uitară la el. 

— Dă-ne în judecată, zise unul dintre ei. 

— Am şi eu drepturi. 

— Fac ceva pe drepturile tale. 

„__— Mie să nu-mi vorbeşti aşa. Te dau în judecată, să ştii. 
Asta e un abuz. 

Gardienii trecură mai departe fără să-i mai răspundă. Până 
şi asta făcea parte din ritualul zilnic. 

Sam nu-i aştepta, căci avea de lucru în micul său birou 
improvizat. 

— Mi-am închipuit eu c-o să te găsim bătând la maşină, zise 
unul dintre gardieni când se opriră în dreptul celulei numărul 
şase. 

Sam aşeză încet maşina de scris pe pat. 

— Scrisori de dragoste, spuse el, ridicându-se. 

— Ei bine, Sam, tu ştii ce scrii acolo, da' oricum trebuie să 
te grăbeşti. Bucătarul a şi început să vorbească despre ultima ta 
masă. 

— Spune-i că vreau o pizza. Deşi sunt sigur c-are s-o facă 
cu picioarele. Poate c-ar fi mai bine să mă mulţumesc cu 
hotdogs şi fasole, adăugă el, primindu-şi tava. 

— Comanzi ce-ţi pofteşte inima, Sam. Ultimul tip care a 
trecut prin aşa ceva a cerut friptură şi creveţi. Îţi dai seama? 
Friptură şi creveţi aici. 

— Şi i-a primit? 

— Nu. Ba n-a mai avut nici poftă de mâncare şi-atunci l-au 
umplut cu calmante. 

— Nu e tocmai rău nici aşa. 

— Gura! zbieră J.B. Gullitt din celula alăturată. 

Gardienii  împinseră  căruciorul câţiva centimetri mai 
departe şi se opriră în dreptul lui J.B. care se agăţase de gratii 
cu amândouă mâinile. 

— Măi, măi, da' ce vioi suntem în dimineaţa asta! zise unul 
dintre gardieni. 

— Nu puteţi, nenorociţilor, să aduceţi mâncarea în linişte? 
Chiar credeţi că în fiecare dimineaţă vrem să ne trezim şi să ne 


începem ziua ascultând comentăraşele voastre nostime? N-am 
nevoie decât de mâncare, omule. 

— Aoleu, J.B. Ne pare tare rău. Da' ne-am zis că poate vă 
simţiţi singuri şi... 

— V-aţi gândit prost, încheie J.B., luându-şi tava şi 
întorcându-le spatele. 

— Măi, măi, da' sensibil mai suntem, comentă unul din 
gardieni în timp ce treceau mai departe. 

Sam aşeză tava pe pat şi mestecă zahărul în cafea. De 
obicei, nu mânca ouă jumări şi nici şuncă, iar pâinea prăjită şi 
gemul le mânca puţin câte puţin, cât ţinea dimineaţa. 

Cafeaua o bea pe-ndelete, ca să-i ajungă până pe la ora 
zece, atunci când ieşea afară la soare. 

Işi aşeză din nou maşina de scris pe genunchi şi îşi văzu 
mai departe de treabă. 


13 


Sam termină de redactat propria variantă la ora nouă şi 
treizeci de minute; era foarte mândru de el însuşi, căci avea în 
faţă rezultatul cel mai bun al eforturilor sale din ultimele luni. 
Mestecând fără poftă o bucată de pâine prăjită, verifică încă o 
dată textul: literele aveau o formă mai bizară, din cauza 
vechimii maşinii de scris. Limbajul folosit era repetitiv şi 
abundent, cu înflorituri şi cuvinte pe care nişte profani amărâţi 
nu le-ar fi folosit niciodată. Dar Sam conversa aproape fluent în 
jargonul avocăţesc şi putea să facă faţă oricărui om al legii. 

O uşă de la capătul coridorului se deschise cu un pocnet şi 
după câteva clipe sergentul Packer răsări în dreptul celulei 
numărul şase. 

— Ţi-a sosit avocatul, Sam, anunţă el, desfăcând o pereche 
de cătuşe de la brâu. 

— Cât e ceasul? întrebă Sam, ridicându-se şi scoţându-şi 
şortul. 

— E trecut de nouă şi jumătate. Dar ce importanţă are? 

— Păi, la zece trebuie să-mi fac plimbarea. 

— Hotărăşte-te: vrei să ieşi la plimbare sau vrei să-ţi vezi 
avocatul? 


Sam se gândi la ce voia să facă în timp ce-şi îmbrăca 
salopeta cea roşie şi-şi încălţa sandalele de cauciuc. 

Imbrăcatul nu le lua prea mult timp celor cazaţi pe lista 
morţii. 

— Pot să mă plimb mai târziu? 

— O să vedem. 

— Dar vreau să-mi păstrez ora de plimbare, înţelegi? 

— Inţeleg, Sam. Dar acum hai să mergem. 

— Pentru mine e foarte important. 

— Ştiu, Sam. Pentru toţi e foarte important. O să încercăm 
să o poţi face mai târziu, OK? 

Sam îşi pieptănă părul cu o încetineală deliberată, apoi îşi 
spălă mâinile cu apă rece. Packer aşteptă plin de răbdare. Ar fi 
vrut să-i spună ceva lui J.B. Gullitt în legătură cu felul în care se 
sculase în dimineaţa asta, dar puştiul adormise din nou. De fapt, 
cei mai mulţi dintre ei dormeau încă. Deţinutul-tip din listă se 
scutura de somnul de dimineaţă abia după micul dejun şi încă 
vreo oră de televizor. Deşi studiul pe care-l făcuse nu avea baze 
ştiinţifice, Packer era de părere că prizonierii lui dormeau în 
medie cincisprezece-şaisprezece ore pe zi, fără să ţină seama 
de căldură sau de frig, de transpiraţie sau de răcnetele de la 
televizor sau de la radio. 

Şi totuşi, în dimineaţa asta, pe întreg Nivelul A era ceva mai 
multă linişte decât de obicei.  Ventilatoarele  sforăiau 
ca-ntotdeauna, dar nimeni nu-şi striga părerile. 

Sam se apropie de gratii şi, întorcându-se cu spatele la 
sergent, îşi întinse mâinile prin crăpătura uşii. După ce Packer îi 
puse cătuşele, se întoarse şi luă de pe pat foile scrise la maşină. 
Apoi, la un semn al sergentului, gardianul de la capătul 
coridorului apăsă pe un buton şi uşa de la celula lui Sam se 
deschise automat. 

In asemenea cazuri, folosirea lanțurilor la picioare era 
opţională şi, cine ştie, poate că dacă ar fi fost vorba de un 
deţinut mai tânăr şi mai curajos, Packer ar fi fost tentat să le 
folosească. Dar aici era vorba de Sam, adică de un bătrân; cât 
de departe ar fi putut să fugă? Câte neplăceri ar fi fost el în 
stare să-i facă, bazându-se pe puterea picioarelor? 

Sergentul îl prinse blând pe bătrân de braţ, conducându-l 
de-a lungul coridorului. Se mai opriră o clipă în faţa uşii cu gratii 
care închidea etajul, aşteptară ca ea să se deschidă şi părăsiră 


Nivelul A. Un alt gardian li se alătură pe când Packer descuia cu 
una din cheile pe care le purta la brâu o uşă de fier dincolo de 
care îl văzură pe Adam, stând singur de cealaltă parte a gratiilor 
verzi de metal. 

Packer părăsi încăperea, luând cătuşele cu el. 


Prima oară, Adam citi totul cuvânt cu cuvânt. A doua oară, 
îşi făcu câteva însemnări, amuzându-se în sinea lui pe seama 
stilului respectivului document. Văzuse nenorociri şi mai mari 
ieşite din minţile unor avocaţi cu vechi state de plată în meserie. 
Dar văzuse, evident, şi lucruri mult mai bune. Sam suferea de 
boala majorităţii studenţilor din primul an al facultăţilor de 
drept: folosea şase cuvinte acolo unde unul singur ar fi fost mai 
mult decât suficient. Latina lui era îngrozitoare. Paragrafe întregi 
n-aveau nici un rost. Dar, una peste alta, documentul nu era rău 
de loc pentru un nespecialist. 

Înțelegerea avea acum patru pagini în loc de două şi era 
scrisă foarte corect, cu marginile bine marcate, două greşeli de 
dactilografie şi un singur cuvânt greşit ortografiat. 

— Ai făcut o treabă foarte bună, zise Adam, aşezând hârtiile 
pe tăblia de lemn care-i despărţea. In esenţă, este exact textul 
pe care ţi l-am dat eu ieri. 

— În esenţă, este al dracului de diferit, îl corectă Sam, 
pufăind din ţigară şi privindu-l atent prin ferestruica dintre gratii. 

— Am impresia că te preocupă cinci probleme: 
guvernatorul, cărţile, filmele, concedierea avocatului şi cine o să 
fie martori la execuţie, observă Adam. 

— Mă preocupă foarte multe lucruri, dar alea despre care ai 
pomenit nu sunt negociabile. 

— leri ţi-am promis că n-o să am nimic de-a face cu cărţile 
şi filmele. 

— Bun. Atunci trecem mai departe. 

— Stilul pe care-l foloseşti în legătură cu concedierea 
avocatului este foarte frumos. Deci vrei să ai dreptul să renunţi 
la mine şi la firma pentru care lucrez în orice clipă, pentru orice 
motiv, fără ca noi să ne împotrivim. 

— Ultima oară, mi-a trebuit prea mult timp ca să scap de 
evreii ăia nenorociţi, aşa că nu vreau să mai trec o dată prin aşa 
ceva. 


— Mi se pare îndeajuns de rezonabil. 

— Nu-mi pasă ce crezi tu. Asta stă scris în hârtiile astea şi 
nu e negociabil. 

— Corect. Şi vrei să ai de-a face numai cu mine şi cu nimeni 
altcineva. 

— Exact. Nimeni altcineva de la „Kravitz & Bane" nu se 
atinge de dosarul meu. Firma aia pute de evrei şi eu nu vreau 
să-i văd implicaţi în cazul meu. Asta-i valabil şi pentru cioroi şi 
pentru femei. 

— Uite ce e, Sam, n-am putea să lăsăm mizeriile de-o 
parte? Ce-ar fi să-i numim pur şi simplu negri? 

— Hait. lartă-mă. Ce-ar fi atunci să facem lucrurile cum 
trebuie şi să vorbim despre ei numindu-i afro-americani şi 
iudeo-americani şi americani de sex feminin? Tu şi cu mine vom 
fi irlandezo-americani, precum şi americani albi de sex masculin. 
lar dacă ai nevoie de ajutor din partea firmei tale, caută-i pe 
germano-americani sau pe italo-americani. Şi pentru că tot eşti 
în Chicago, poţi să te foloseşti chiar şi de câţiva americani 
polonezi. Phii, ar fi chiar frumos, nu crezi? Totul ar fi cum 
trebuie, corect din punct de vedere politic şi multicultural, nu-i 
aşa? 

— Cum doreşti. 

— Mă simt deja mult mai bine. 

— Sunt de acord, zise Adam, verificându-şi însemnările. 

— Ba bine că nu, dacă ţii să semnăm înţelegerea asta. Ai 
grijă să ţii toate minoritățile astea afară din viaţa mea. 

— Da' ce, ai impresia că abia aşteaptă să dea năvală? 

— N-am nici o impresie. Mai am doar patru săptămâni de 
trăit şi vreau să mi le petrec împreună cu oameni în care să am 
încredere. 

Adam reciti unul din paragrafele de pe pagina a treia, cel 
care-i dădea lui Sam dreptul exclusiv să-şi aleagă doi martori 
pentru execuţie. 

— Nu înţeleg clauza asta referitoare la execuţie, zise 
tânărul. 

— Păi, e foarte simplu. Dacă e să ajungem până acolo, o să 
avem de-a face cu cinşpe martori. Or, din moment ce eu sunt 
oaspetele de onoare am dreptul să aleg doi dintre ei. Statutul, 
dacă l-ai văzut, zice că vreo zece sunt obligatorii: directorul, 
care în treacăt fie zis, e un libanezo-american, are căderea să-i 


aleagă pe ceilalţi. De obicei, un fel de loterie organizată cu 
ajutorul presei îi alege pe uliii care au să caşte gura. 

— Păi atunci la ce-ţi trebuie clauza asta? 

— Pentru că avocatul face întotdeauna parte dintre cei doi 
pe care-i alege gazatul. Adică eu. 

— Şi nu vrei ca eu să asist la execuţie? 

— Corect. 

— Deci presupui că eu vreau să asist. 

— Eu nu presupun nimic. E doar un lucru ştiut că avocaţii 
abia aşteaptă să-şi vadă bieţii clienţi gazaţi în momentul în care 
chestia asta devine inevitabilă. Pe urmă, abia aşteaptă să 
ajungă în faţa camerelor de televiziune ca să poată plânge în 
voie şi să facă gură împotriva nedreptăţii. 

— Şi tu crezi că eu aşa am să fac? 

— Nu, nu cred că ai să faci aşa ceva. 

— Atunci de ce ai nevoie de clauza asta? 

— Pentru că n-ai să asişti la execuţia mea, bine? zise Sam, 
sprijinindu-şi coatele pe tăblia de lemn, mai-mai să-şi lipească 
nasul de gratii. 

— S-a făcut, acceptă Adam, destins, şi trecu la altă pagină. 
N-o să mergem chiar atât de departe, Sam. 

— Aşa te vreau. Asta voiam să aud. 

— Fireşte, însă, că s-ar putea să avem nevoie de 
guvernator. 

Sam pufni, dezgustat, şi se aşeză picior peste picior 
privindu-şi atent nepotul. 

— Înțelegerea e cât se poate de clară. 

Şi chiar aşa şi era. Aproape o pagină întreagă conţinea un 
atac înveninat împotriva lui David McAllister pe care Sam, uitând 
complet de lege, îl gratula cu epitete precum grosolan, egoist, 
narcisist, menţionând o dată neostoita sa foame de publicitate. 

— Văd că ai o problemă în ceea ce-l priveşte pe guvernator. 

Drept răspuns, bătrânul pufni dispreţuitor pe nas. 

— Nu cred că-i o idee prea grozavă, Sam. 

— Pe cuvîntu' meu dacă mă interesează ce crezi tu. 

— Guvernatorul ar putea să-ţi salveze viaţa. 

— Nu zău. El e singurul motiv pentru care mă aflu aici, în 
lista morţii, aşteptând să mor în camera de gazare. Şi-atunci, te 
întreb, pentru ce dracu' ar vrea tocmai el să-mi salveze viaţa? 

— Dar eu n-am spus că ar vrea. Am zis că ar putea. Aşa că 


hai să ne păstrăm opţiunile deschise. 

Un surâs afectat flutură pe buzele bătrânului cât timp îşi 
aprinse o nouă ţigară. Apoi clipi şi-şi dădu ochii peste cap de 
parcă nepotu-său era cea mai tâmpită fiinţă omenească pe care 
o întâlnise în viaţa sa. În sfârşit, sprijinindu-se în cotul stâng, îl 
ameninţă pe Adam cu un deget strâmbat de vârstă. 

— Dacă tu crezi că David McAllister mă va graţia în ultima 
clipă, atunci află, băiete, că eşti nebun. Dă-mi totuşi voie să-ţi 
spun eu ce are să facă tipul despre care vorbim. O să se 
folosească de tine şi de mine ca să sugă toată publicitatea pe 
care ţi-o poţi închipui. O să te invite la el la birou şi până să 
ajungi acolo o să vândă pontul băieţilor din presă. O să te 
asculte cu o sinceritate remarcabilă. O să afirme că are mari 
rezerve în legătură cu necesitatea morţii mele. O să-ţi acorde o 
altă întâlnire, mai aproape de data execuţiei, şi, după ce ai să 
pleci, are să dea vreo două interviuri în care o să divulge tot 
ce-a aflat de la tine. O să readucă pe tapet atentatul împotriva 
lui Kramer. O să vorbească despre drepturile civile şi despre tot 
rahatul ăla al cioroilor radicali. S-ar putea să-l vezi chiar 
plângând. Cu cât am să mă apropii de camera de gazare, cu 
atât circul din presă o să devină mai mare, şi mai mare. lar elo 
să încerce prin toate mijloacele să se afle mereu drept în mijloc. 
Dacă suntem de acord, are să se întâlnească cu tine în fiecare 
zi. O să ne facă să jucăm cum ne cântă el. 

— Păi, poate să facă toate câte zici şi fără prezenţa noastră. 

— Şi chiar are s-o facă. Ţine minte ce-ţi spun, Adam. Cu o 
oră înainte să mor, are să ţină o conferinţă de presă, nu ştiu 
unde, poate chiar aici, poate la conacul personal, şi sub privirea 
sutelor de camere de televiziune, va anunţa că nu mă graţiază. 
Şi ticălosul va avea ochii plini de lacrimi. 

— Da' n-o să sufere nimeni dacă am să stau de vorbă cu el. 

— Bun. Du-te şi vorbeşte cu el. După aia, am să mă 
folosesc de paragraful al doilea şi-am să-ţi trimit fundul înapoi la 
Chicago. 

— Bine, dar dacă o să mă placă? S-ar putea să ne 
împrietenim. 

— A, să ştii că are să te iubească, de-a dreptul. Doar eşti 
nepotul lui Sam. Mamă, ce poveste nemaipomenită! Adică şi 
mai multe camere de luat vederi, şi mai mulţi reporteri, şi mai 
multe interviuri. O să moară de plăcere să te cunoască ca să 


poată să te manevreze mai bine. Ce dracu', s-ar putea să-l ajuţi 
să fie reales. 

Adam verifică iute o altă pagină, îşi însemnă ceva, făcând 
astfel o mică pauză care să-i permită să lase la o parte subiectul 
atât de neplăcut al guvernatorului. 

— Unde ai învăţat să scrii în felul ăsta? întrebă el. 

— Acolo unde ai învăţat şi tu. Am avut drept profesori 
aceleaşi suflete instruite care te-au educat şi pe tine. Judecători 
morţi.  Magistraţi  onorabili. Avocaţi  vorbăreţi. Profesori 
plictisitori. Am citit acelaşi gunoi pe care l-ai citit şi tu. 

— Nu e rău, nu e rău deloc, remarcă Adam, verificând unul 
din paragrafe. 

— Sunt încântat că gândeşti în felul ăsta. 

— Înţeleg că mai şi practici, aşa, din când în când, pe-aici. 

— Ce-i aia practică? De ce practică avocaţii? Ei nu pot să 
lucreze ca toată lumea? Ce, instalatorii practică ceva? Sau 
şoferii de camioane? Nici pomeneală. Aştia toţi muncesc. Da' nu 
şi avocaţii. Ce dracu'! Ei sunt aparte, ei practică. Dacă te uiţi la 
practica asta a lor nenorocită, ai zice că ştiu şi ei ce dracu' sunt 
pe cale să facă. Ai zice că până la urmă sunt şi ei buni la ceva. 

— E vreunul care să-ţi placă? 

— Tâmpită întrebare! 

— De ce e tâmpită? 

— Pentru că tu stai de cealaltă parte a zidului. Şi poţi să ieşi 
pur şi simplu pe uşa de colo şi să-ţi iei tălpăşiţa. lar în seara asta 
poţi să mănânci într-un restaurant elegant şi pe urmă să dormi 
într-un pat moale. De partea astălaltă, viaţa e ceva mai diferită. 
Eu, de exemplu, sunt tratat ca un animal. Am o cuşcă, amo 
condamnare la moarte care-i permite statului Mississippi să mă 
omoare peste patru săptămâni, aşa că, fiule, nu e deloc uşor să 
fii iubitor şi plin de compasiune. E greu să-ţi iubeşti semenii în 
ziua de azi. De-asta întrebarea ta e tâmpită. 

— Adică vrei să spui că înainte să ajungi aici erai iubitor şi 
plin de compasiune? 

— Altă întrebare tâmpită, zise Sam, privind fix prin 
fereastră şi pufăind din ţigară. 

— De ce? 

— Pentru că nu are legătură cu subiectul, domnule 
consilier. Doar eşti avocat, ce naiba! 

— Sunt nepotul tău, aşa că am voie să-ţi pun întrebări 


despre trecut. 

— Atunci pune-le. Dar s-ar putea să nu primeşti răspuns. 

— Şi de ce nu, mă rog? 

— Pentru că trecutul s-a dus, fiule. E de-acum istorie şi noi 
nu putem să desfacem ce s-a făcut. Şi nici nu putem să 
explicăm tot ce s-a întâmplat. 

— Dar eu nu am nici un trecut. 

— Află că eşti o persoană extrem de norocoasă. 

— Nu prea sunt sigur de asta. 

— Uite ce e, dacă te aştepţi ca eu să-ţi umplu toate golurile, 
mi-e teamă că n-ai nimerit-o. 

— Bine. Dar atunci cu cine să vorbesc? 

— Habar n-am. N-are importanţă. 

— Ba poate că pentru mine are. 

— Ei bine, ca să fiu cinstit, nu de tine mi-e mie grijă acum. 
Mă crezi sau nu, sunt mult mai îngrijorat de propria mea 
persoană. De mine şi de viitorul meu. Şi de capul meu. Pe 
undeva pe-aici, ticăie, şi încă destul de tare, un orologiu, nu ţi se 
pare? Şi dintr-un motiv foarte ciudat, să nu mă-ntrebi care, eu îl 
aud foarte bine şi asta mă face să fiu neliniştit. De-aia în clipa 
asta mi-e cam greu să mă îngrijoreze problemele altora. 

— De ce-ai intrat în Klan? 

— Pentru că şi tatăl meu fusese acolo. 

— Atunci pe el ce l-a făcut să intre în Klan? 

— Faptul că taică-său fusese şi el membru. 

— Splendid. Deci trei generaţii. 

— Ba cred că patru. Colonelul Jacob Cayhall a luptat alături 
de Nathan Bedford Forrest în război şi legenda spune că el a fost 
unul dintre primii membri ai Klanului. El a fost străbunicul meu. 

— Şi eşti mândru de asta? 

— Asta-i o altă întrebare? 

— Da. 

— Nu e vorba de mândrie, răspunse el scurt, şi, arătând cu 
o mişcare a capului hârtiile dintre ei: ai de gând să semnezi 
înţelegerea asta? 

— Da. 

— Atunci ce mai aştepţi? 

Adam îşi puse semnătura în josul ultimei pagini şi apoi îi 
dădu celuilalt bucata de hârtie. 

— Ştii că întrebările pe care mi le pui sunt extrem de 


confidenţiale. Şi cum îmi eşti avocat, n-ai voie să sufli o vorbă 
despre ceea ce-ţi spun. 

— Inţeleg. 

Sam adăugă propria semnătură lângă cea a lui Adam, 
studiind apoi urmele lăsate de stilou pe hârtie. 

— Când te-ai transformat în Hall? 

— Cu o lună înainte de a împlini patru ani. A fost o poveste 
de familie, ne-am convertit cu toţii în acelaşi timp. Evident, eu 
nu-mi aduc aminte de nimic. 

— De ce o fi ales Hall? De ce nu s-a rupt cu totul şi n-a mers 
pe Miller sau Green sau orice altceva? 

— Asta-i o întrebare? 

— Nu. 

— Pentru că fuga lui nu se terminase, Sam, şi pentru că 
dădea foc fiecărui pod pe care-l lăsa în urmă. Cred că patru 
generaţii erau prea de-ajuns pentru el. 

— Uite ce e, Adam, reluă bătrânul cu voce mult mai blândă, 
după ce-şi aprinse o nouă ţigară. Hai să lăsăm de-o parte 
afacerile de familie. Poate o să ne întoarcem la ele mai târziu. 
Pentru că în clipa asta am nevoie să ştiu ce-o să se aleagă de 
mine. Ce şanse am? Cum ai de gând să opreşti ceasul ăla? Ce 
vrei să bagi acum la dosar? 

— Depinde, Sam. Depinde de cât ai să-mi povesteşti despre 
explozie. 

— Nu te înţeleg. 

— Dacă există elemente noi, atunci le vom prezenta în 
instanţă. Şi, crede-mă, există modalităţi s-o facem. Vom găsi un 
judecător dispus să ne asculte. 

— Ce elemente noi? 

— Cine a dus Pontiacul verde la Cleveland în noaptea 
dinaintea atentatului? întrebă Adam, după ce mâăzgăli data pe o 
pagină curată din carnetul de însemnări. 

— Nu ştiu. Unul din oamenii lui Dogan, cred. 

— Nu-i cunoşti numele? 

— Nu. 

— Haida-de, Sam. 

— Jur. Nu ştiu cine a făcut-o. Nu l-am văzut niciodată pe ăla 
care a adus maşina. Am găsit-o în parcare şi am plecat imediat, 
conform planului. Nu l-am văzut la faţă pe ăla de-a adus-o. 

— Cum de n-a fost descoperit în timpul proceselor? 


— Păi, de unde vrei să ştiu? Probabil pentru că era un 
complice fără importanţă. Or, eu eram cel pe care-l căutau. 
Şi-atunci de ce să-şi mai bată capul cu un fitecine? Habar n-am. 

— Kramer a fost atentatul numărul şase, corect? 

— Aşa cred, răspunse Sam, cu faţa aproape lipită de gratii. 

Vorbea cu glas scăzut şi în cuvinte alese cu grijă, ca şi când 
l-ar fi putut asculta şi altcineva, în afară de Adam. 

— Aşa crezi? 

— A trecut multă vreme de-atunci. Da, numărul şase, zise 
el apoi, după o clipă de gândire. 

— FBl-ul a zis că era numărul şase. 

— Păi, atunci asta e. Aştia au mereu dreptate. 

— Maşina verde a fost folosită si în celelalte atentate? 

— Da. În vreo două, dacă-mi amintesc bine. Pentru că 
foloseam mai multe maşini. 

— Dogan le furniza pe toate? 

— Da, doar era negustor de maşini. 

— Ştiu asta. În celelalte atentate, maşina a fost adusă de 
acelaşi om? 

— Eu n-am avut niciodată de-a face cu ăia care aduceau 
maşinile. Dogan nu lucra în felul ăsta. Era foarte prudent şi-şi 
făcea planuri foarte amănunțite. Nu am nici un fel de dovezi, dar 
sunt absolut sigur că tipul care aducea maşinile habar n-avea 
cine sunt eu. 

— Maşina era livrată cu tot cu dinamită? 

— Da. Întotdeauna. Dogan avea arme şi explozibil de-ajuns 
ca să ducă un mic război. De altfel, federalii n-au dat niciodată 
de arsenalul lui. 

— Unde ai învăţat să lucrezi cu explozibil? 

— În taberele Klanului şi din manual. 

— O fi şi ceva ereditar, nu? 

— Nu, nue. 

— Vorbesc serios. Cum ai învăţat să foloseşti explozivi? 

— E foarte simplu. Şi un tâmpit e-n stare să înveţe într-o 
jumătate de oră. 

— Înseamnă că, dacă exersezi un pic, eşti un adevărat 
expert. 

— Practica ajută. În fond nu e cu nimic mai greu decât să 
aprinzi un foc de artificii. Scaperi un chibrit, orice fel de chibrit, 
şi aduci flacăra la capătul unui fitil suficient de lung. După ce se 


aprinde, o rupi la fugă fără să te mai uiţi înapoi. Şi dacă ai noroc, 
afacerea sare-n aer după vreo cinşpe minute. 

— Şi zici că treaba asta este însuşită oarecum de toţi 
membrii Klanului? 

— Cei mai mulţi dintre ăia de-i cunosc eu sunt capabili să 
se descurce. 

— Mai cunoşti pe vreunul dintre ei? 

— Nu. M-au abandonat cu toţii. 

Adam îl privea atent. Ochii albaştri, scăpărători, erau calmi. 
Ridurile nu se mişcaseră. În privire nu se citea nici emoție, nici 
sentiment, nici durere sau mânie. Sam îi susţinu privirea fără să 
clipească. 

— Pe 2 martie 1967, sinagoga Hirsch din Jackson a fost 
aruncată în aer, continuă Adam. Tu ai făcut-o? 

— Mergi drept la ţintă, nu te încurci. 

— E o întrebare uşoară. 

— De ce e important să ştii aşa ceva? întrebă Sam după o 
clipă de gândire, răsucind între buze filtrul ţigării. 

— Răspunde la întrebare, muşcă tânărul. E prea târziu ca să 
te mai joci. 

— Nimeni nu m-a mai întrebat chestia asta. 

— Ei bine, înseamnă că azi e ziua ta cea mare. Mă 
mulţumesc cu da sau nu. 

— Da. 

— Te-ai folosit tot de Pontiacul verde? 

— Cred că da. 

— Cine mai era cu tine? 

— Ce te face să crezi că mai era cineva cu mine? 

— Un martor a povestit că a văzut maşina plecând în viteză 
cu câteva minute înainte de explozie. A mai zis că în maşină 
erau doi oameni şi chiar a încercat să facă o identificare în ceea 
ce te priveşte. 

— A, da. Prietenul nostru Bascar. Am citit de el în ziare. 

— Tu şi cu amicul tău aţi trecut pe lângă el în colţul străzilor 
Fortification şi State. 

— Păi, sigur că în colţul ăla. Că tocmai ieşise dintr-un bar la 
trei dimineaţa, beat criţă, şi prost ca noaptea. Cred că ştii că 
Bascar nu a ajuns la tribunal, nu a jurat pe Biblie, nu a fost 
niciodată anchetat, nu s-a prezentat niciodată ca martor decât 
după ce am fost închis la Greenville şi jumate din omenire 


văzuse în ziare Pontiacul verde. lar încercarea lui de a mă 
identifica s-a produs după ce ziarele s-au umplut de mutra mea. 

— Prin urmare, tipul minte. 

— Nu, mai degrabă e un simplu ignorant. Nu uita, Adam, că 
n-am fost niciodată inculpat pentru explozia aia. Bascar n-a fost 
niciodată strâns cu uşa, n-a depus niciodată mărturie sub 
prestare de jurământ. Povestea lui a ieşit la lumină, mi se pare, 
abia atunci când un reporter din Memphis a făcut săpături prin 
lumea interlopă şi prin bordeluri. 

— Atunci hai s-o luăm şi-aşa. Ai avut sau nu pe cineva cu 
tine când ai aruncat în aer sinagoga Hirsch, pe 2 martie 1967? 

Privirea lui Sam cobori încet spre podea; bătrânul împinse 
la o parte hârtiile din faţa lui, se aşeză mai bine pe scaun şi-şi 
scoase ţigările din buzunarul de la piept. Alese una cu grijă, o 
bătu cu filtrul de pachet şi apoi şi-o puse între buzele umede. 
Apoi aprinse un chibrit, la fel de tacticos. Ritualul aprinderii 
ţigării îi luă ceva timp şi se termină cu un norişor proaspăt de 
fum trimis spre tavanul încăperii. 

Adam aşteptă răbdător până când înţelese că răspunsul pe 
care-l aştepta avea să întârzie. Dar tocmai această întârziere 
era, prin ea însăşi, confirmarea faptelor. Stiloul lovea nervos 
carnetul de însemnări, respiraţia i se acceleră, iar inima îi bătu 
mai repede. Apoi stomacul i se strânse brusc. Să fie asta breşa 
mult aşteptată? Dacă avusese atunci un complice, poate că cei 
doi formau o echipă şi poate că Sam nu plasase cu mâinile lui 
dinamita care-i ucisese pe Krameri. Poate că adevărul acesta ar 
putea fi prezentat unui judecător înţelegător, care ar putea 
acorda o amânare. Poate. Cine ştie?! Oare ar fi posibil? 

— Nu, răspunse Sam, încet dar ferm, privindu-l pe Adam 
drept în ochi. 

— Nu te cred. 

— Nu am avut nici un complice. 

— Nu te cred, Sam. 

Sam ridică din umeri, nepăsător. Apoi îşi încrucişă 
picioarele şi-şi aşeză degetele împletite pe genunchi. 

Adam respiră adânc, mâzgăli ceva pe carnet, ca şi cum s-ar 
fi aşteptat la răspunsul acela, şi căută o filă curată. 

— La ce oră ai ajuns la Cleveland în noaptea de 20 aprilie 
1967? 

— Când? 


— Prima oară. 

— Am plecat din Clanton pe la şase, am făcut două ore 
până la Cleveland, aşa că am ajuns acolo pe la opt. 

— Unde te-ai dus după ce-ai ajuns în oraş? 

— Într-un supermarket. 

— De ce acolo? 

— Ca să iau maşina! 

— Pontiacul verde? 

— Da. Numai că nu era acolo, aşa că am dat o fugă până la 
Greenville ca să arunc o privire. 

— Cunoşteai oraşul? 

— Da. Dădusem pe-acolo cu vreo două săptămâni mai 
devreme, în recunoaştere. Am fost chiar şi la biroul evreului ca 
să mă familiarizez cu locul. 

— Asta a fost o tâmpenie, nu? Vreau să spun că secretara 
te-a recunoscut după aceea ca fiind bărbatul care venise să 
ceară nişte informaţii şi care mersese apoi la toaletă. 

— Ai dreptate, o tâmpenie. Da' la vremea aia, nu mă 
gândeam că am să fiu prins. In mod normal, femeia n-avea cum 
să mă mai vadă după aceea, zise Sam, muşcând filtrul ţigării. A 
fost o mişcare foarte proastă, recunosc. Sigur, acum e uşor să 
stai aici şi să-ţi dai cu presupusul. 

— Cât timp ai rămas în Greenville? 

— Aproape o oră. Pe urmă m-am întors la Cleveland ca 
să-mi iau maşina. Dogan avea întotdeauna mai multe variante 
de plan. De data asta am găsit maşina lăsată în locul B, lângă o 
parcare pentru camioane. 

— Unde ai găsit cheile? 

— Sub scaunul şoferului. 

— Şi ce-ai făcut după aia? 

— M-am urcat în maşină şi am plecat. Am ieşit din oraş şi 
am luat-o peste nişte câmpuri de bumbac până când am dat de 
un loc liniştit unde am oprit. Acolo am deschis portbagajul ca să 
văd dacă aveam şi dinamită. 

— Câte cartuşe? Ă 

— Mi se pare că cinşpe. Intotdeauna am folosit între 
douăşpe şi douăzeci, în funcţie de tipul de clădire. La sinagogă, 
de exemplu, am pus douăzeci pentru că era nouă şi modernă, 
construită din beton şi piatră. Biroul evreului era însă într-o 
clădire veche, cu structură din lemn, de-aia am ştiut că cinşpe 


cartuşe erau de-ajuns. 

— Ce mai era în portbagaj? 

— Păi, chestiile obişnuite. O cutie de carton cu cartuşele de 
dinamită. Două capse. Şi un fitil de cinşpe minute. 


— Asta-i tot? 
— Da. 
— Eşti sigur? 


— Fireşte că sunt sigur. 

— Dar ceasul şi detonatorul? 

— A, da. Am uitat de ele. Astea erau într-o cutie mai mică. 

— Descrie-mi puţin cutia aia. 

— De ce? Doar ai citit stenogramele proceselor. Expertul 
ăla de la FBI a refăcut absolut artistic bombiţa mea. Ai citit, nu? 

— De câteva ori. 

— Şi-ai văzut şi fotografiile pe care le-au folosit la proces. 
Alea cu bucăţelele rămase din timer. Le-ai văzut, nu? 

— Da, da, le-am văzut. Spune-mi, de unde a luat Dogan 
ceasul? 

— Nu l-am întrebat. Ceas ca ăla se găseşte în orice 
prăvălie. E foarte ieftin. 

— Atunci ai folosit prima oară un timer? 

— Ştii bine că da. La bombele dinainte nu pusesem decât 
fitil. Da' ce mă tot întrebi chestiile astea? 

— Vreau să-ţi aud răspunsurile. Am citit tot, dar vreau să le 
aud şi din gura ta. De ce ai vrut să întârzii explozia de la 
Kramer? 

— Pentru că mă săturasem să tot aprind fitile şi să alerg pe 
urmă ca fugărit de draci. Voiam să am mai mult timp între 
plasarea bombei şi explozia propriu-zisă. 

— La ce oră ai pus bomba? 

— Pe la patru dimineaţa. 

— Şi la ce oră trebuia să sară în aer? 

— Pe la cinci. 

— Atunci, ce n-a mers conform planului? 

— Pur şi simplu, n-a explodat la ora cinci. A plesnit cu puţin 
înainte de ora opt, când în clădire erau deja oameni şi oamenii 
ăia au fost făcuţi bucăţi. Şi-aşa se face că eu stau acum aici, în 
costumul ăsta caraghios, şi mă întreb ce miros o avea gazul ăla. 

— Dogan a mărturisit că alegerea lui Marvin Kramer pe post 
de ţintă s-a datorat eforturilor voastre conjugate; că avocatul se 


afla pe lista de lovituri a Klanului de mai bine de doi ani; că 
bomba cu efect întârziat fusese propunerea ta, pentru că 
programul lui Kramer era perfect previzibil; şi că ai acţionat de 
unul singur. 

Sam asculta răbdător, pufăind din ţigară, cu ochii strânşi de 
nu mai rămăseseră din ei decât două dungi strălucitoare ca la 
pisici. Apoi o umbră de zâmbet îi înflori pe buze. 

— Ei bine, mi-e teamă că Dogan s-a cam scrântit. Federalii 
l-au vânat ani de zile şi până la urmă le-a căzut în plasă. N-a fost 
niciodată un tip puternic. Dar unele părţi din povestea lui sunt 
adevărate, adăugă el după ce trase adânc aer în piept. Nu prea 
multe, doar câteva. 

— Ai avut de gând să-l omori? 

— Nu. Noi nu omoram oameni. Aruncam numai clădirile in 
aer. 

— Dar casa familiei Pinder, din Vicksburg? Acolo, tot voi aţi 
lucrat? 

Sam confirmă printr-o mişcare a capului. 

— Bomba a făcut explozie pe la patru dimineaţa, când toţi 
ai casei dormeau duşi. Şase persoane. A fost un miracol că n-au 
avut decât răni uşoare. 

— Ba n-a fost nici un miracol. Bomba fusese pusă în garaj. 
Or, eu, dacă voiam să omor pe cineva, o puneam lângă 
fereastra dormitorului. 

— Jumătate din casă s-a făcut ţăndări. 

— Mda, şi aş mai fi putut folosi şi-un ceas ca să scap mai 
repede de o gaşcă de evrei exact în momentul în care-şi 
mâncau mâncărurile alea fistichii ale lor. 

— Şi de ce n-ai făcut-o? 

— Cum ţi-am spus, noi nu voiam să omorâm pe nimeni. 

— Dar ce încercaţi să faceţi? 

— Să-i intimidăm. Să ne răzbunăm. Să-i împiedicăm pe 
evreii ăia nenorociţi să mai finanţeze mişcarea pentru drepturi 
civile. Incercam să-i ţinem pe africani acolo unde le e locul — în 
şcolile, bisericile, cartierele şi toaletele lor, departe de femeile şi 
copiii noştri. Evrei precum Marvin Kramer susțineau o societate 
interrasială şi îi stârneau pe africani. Ticălosul trebuia să fie 
adus la ordine. 

— Şi încă ce ordine, nu? : 

— N-a primit decât ce-a meritat. Imi pare rău doar de copii. 


— Compasiunea de care dai dovadă e copleşitoare. 

— Ascultă-mă, Adam, şi ascultă-mă bine. N-am vrut să 
rănesc pe nimeni. Bomba trebuia să explodeze la ora cinci 
dimineaţa, adică cu trei ore înainte ca tipul să vină la lucru. 
Copiii erau împreună cu el numai şi numai din cauză că 
nevastă-sa avea gripă. 

— Da' n-ai nici o remuşcare că Marvin şi-a pierdut ambele 
picioare? 

— Nu prea. 

— Nici că s-a sinucis? 

— Păi, el a apăsat pe trăgaci, nu eu. 

— Sam, eşti de-a dreptul bolnav. 

— Mda, şi-am să fiu şi mai rău când am să trag gazul ăla pe 
nări. 

Adam se mulţumi să clatine din cap, dezgustat. Puteau să 
se certe şi altă dată pe tema rasei şi a urii faţă de ceilalţi; nu că 
ar fi putut el să schimbe ideile bătrânului, dar nu se ştie 
niciodată. Acum însă trebuia să discute faptele. 

— Şi ce-ai făcut după ce-ai verificat dinamita? 

— M-am întors în parcarea pentru camioane şi am băut o 
cafea. 

— De ce? 

— Poate că mi-era sete. 

— Foarte amuzant. Te rog să încerci să-mi răspunzi la 
întrebări. 

— Aşteptam. 

— Ce? 

— Trebuia să-mi omor timpul vreo două ore. Era abia 
miezul nopţii şi voiam să stau cât mai puţin în Greenville. Aşa că 
mi-am omorât vremea în Cleveland. 

— Ai stat de vorbă cu cineva în barul ăla? 

— Nu. 

— Era lume multă înăuntru? 

— Zău dacă-mi aduc aminte. 

— Ai stat singur la masă? 

— Da, răspunse Sam, cu un surâs uşor pe buze: ştia ce 
avea să urmeze. 

— Un şofer de camion pe nume Tommy Farris zicea că în 
noaptea aceea a văzut în parcarea de care vorbim un bărbat 
care-ţi semăna foarte bine şi că bărbatul cu pricina a băut cafea 


împreună cu un bărbat mai tânăr. 

— Nu-l cunosc pe domnul Farris, dar mi se pare că vreo trei 
ani de zile a suferit de amnezie. Din câte-mi amintesc eu, n-a 
suflat nimănui nici o vorbă până în ziua în care un reporter a dat 
de el şi i-a scris numele în ziar. E de mirare ce de martori răsar 
de nicăieri, ani şi ani de zile după proces. 

— De ce n-a venit Farris ca martor la ultimul tău proces? 

— Păi, nu mă întreba pe mine. Bănuiesc că nu avea nimic 
de spus, de-aia. Faptul că am băut cafea singur sau împreună cu 
cineva, cu şapte ore înainte de explozie, nu prea e lămuritor. Și 
pe deasupra, cafeaua am băut-o la Cleveland şi n-a avut nici o 
legătură cu faptul că eu am comis sau nu o crimă. 

— Deci Farris a minţit? 

— Habar n-am ce-a făcut Farris. Şi nici măcar nu-mi pasă. 
Eu îţi spun că eram singur. Şi asta contează. 

— La ce oră ai părăsit Clevelandul? 

— Cred că pe la trei. 

— Şi nu te-ai oprit până în Greenville? 

— Nu. Am dat pe-acasă pe la Kramer şi i-am văzut paznicul 
stând pe verandă, am mers pe urmă pe la birou ca să mai 
treacă vremea şi pe la patru am lăsat maşina în spatele clădirii 
unde îşi avea firma, m-am strecurat înăuntru prin uşa din spate, 
am pus bomba într-o debara din hol, m-am întors la maşină şi 
am plecat de-acolo. 

— La ce oră ai ieşit din Greenville? 

— Eu avusesem de gând să plec după explozie. Dar, după 
cum bine ştii, mi-au trebuit vreo câteva luni ca să pot părăsi 
oraşul. 

— Unde te-ai dus după ce-ai plecat de la biroul lui Kramer? 

— Intr-o cafenea de pe autostradă, la vreo jumătate de milă 
de biroul ăla. 

— De ce te-ai dus acolo? 

— Ca să beau o cafea. 

— Cât era ceasul? 

— Nu ştiu. Cam patru jumate. 

— Înăuntru era lume? 

— Nu prea. Cunoşti tipul ăsta de local non-stop, cu un 
bucătar gras, îmbrăcat cu un tricou murdar, şi cu veşnica 
ospătăriţă care mestecă gumă şi plescăie cât poate. 

— Ai stat de vorbă cu careva dintre ei? 


— Am vorbit cu ospătăriţa când i-am comandat cafeaua. 
Cred că am cerut şi o gogoaşă. 

— Şi stăteai acolo, bând cafea şi văzându-ţi de ale tale, în 
aşteptarea exploziei. 

— Păi, întotdeauna mi-a plăcut să ascult zgomotul exploziei 
şi să urmăresc reacţia oamenilor. 

— Deci ai mai procedat în felul ăsta şi altă dată? 

— De vreo două ori. Tot în anul ăla, da' în februarie, am 
aruncat în aer biroul de afaceri imobiliare din Jackson — evreii 
vânduseră unor cioroi o casă dintr-un cartier al albilor. Când a 
explodat bomba, eu eram într-un local la vreo trei blocuri 
distanţă. Atunci folosisem un fitil, aşa că trebuise să mă grăbesc 
rău de tot. Fata care servea abia îmi pusese ceaşca de cafea pe 
masă, că pământul s-a zguduit şi toată lumea a îngheţat. Mi-a 
plăcut la nebunie. Era ora patru dimineaţa şi localul ăla era plin 
cu şoferi şi comisionari, la colţul străzii erau chiar şi nişte 
poliţişti care au sărit imediat în maşini şi au demarat în trombă, 
cu girofarurile scăpărând. Masa la care stăteam s-a zgâlţâit aşa 
de tare că mi s-a vărsat cafeaua. 

— Şi zici că toată afacerea asta ţi-a plăcut? 

— Chiar aşa. Dar celelalte poveşti au fost prea riscante. 
N-am avut timp să caut un local şi a trebuit să mă mulţumesc cu 
o plimbare de câteva minute cu maşina, în aşteptarea 
distracţiei. Cum îmi verificam mereu ceasul, ştiam întotdeauna 
cât timp mai era până la explozie. Oricum, dacă eram în maşină, 
preferam să mă plimb pe la periferia oraşului. Am fost de faţă la 
explozia de la Pinderi, adăugă Sam, după ce trase cu sete din 
ţigară. 

Ochii îi jucau puţin în timp ce-şi descria aventurile, dar 
vorbele îi erau perfect măsurate. 

— Cum ai făcut? 

— Păi, ăştia locuiau într-o casă mare din zona suburbană, 
un fel de vale cu copaci mulţi. Am oprit maşina pe o colină, la 
vreo milă distanţă de casă, şi am aşteptat sub un copac să se 
întâmple. 

— Câtă pace! 

— Să ştii că aşa şi era. Lună plină, noapte răcoroasă. Strada 
se vedea perfect şi zăream chiar şi o bucată de acoperiş. Totul 
era calm şi tăcut, toată lumea dormea, când deodată bum — 
acoperişul s-a dus dracului. 


— Cu ce păcătuise domnul Pinder? R 

— Păi, ca de obicei, treburi ovreieşti. Îi iubea pe cioroi. Îi lua 
întotdeauna în braţe pe africanii care veneau din Nord ca să 
agite spiritele. Îi plăcea să mărşăluiască cot cot cu africanii. Noi 
îl suspectam chiar că le şi finanţează multe activităţi. 

Adam făcea însemnări după însemnări, încercând să 
asimileze tot ce auzea. Erau lucruri greu de digerat pentru că 
erau aproape de necrezut. Poate că, în fond, pedeapsa cu 
moartea nu era o idee prea rea. 

— Hai să ne întoarcem la Greenville. Unde, în care parte a 
oraşului se afla cafeneaua de care mi-ai vorbit? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Cum se numea? 

— Da' s-a întâmplat acum douăştrei de ani. Şi nici nu era un 
local pe care să vrei să-l ţii minte. 

— Era pe autostrada 82? 

— Parcă. Da' poţi să-mi spui şi mie ce crezi că ai să faci? O 
să-ţi petreci timpul făcând săpături ca să scoţi la lumină un 
bucătar gras şi o chelneriţă mizerabilă? Te îndoieşti de povestea 
mea? 

— Exact. Mă îndoiesc puternic. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că nu eşti în stare să-mi spui unde ai învăţat să 
fabrici o bombă cu ceas. 

— În garajul din spatele casei mele. 

— În Clanton? 

— În afara oraşului. Şi să ştii că nici măcar nu e prea greu. 

— Cine te-a învăţat s-o faci? 

— Am învăţat singur. Am avut un desen, o broşurică plină 
cu schiţe şi alte chestii de-astea. Etapele unu, doi, trei. Nu e nici 
o scofală. 

— De câte ori ai făcut repetiţie înainte de atentatul de la 
Kramer? 

— O singură dată. 

— Unde? Când? 

— În pădurea din apropierea casei. Am avut două cartuşe 
de dinamită şi restul calabalâcului de care e nevoie în cazuri 
de-astea şi m-am dus cu ele cu tot pe malul pârâiaşului care 
trece prin pădure. Şi totul a mers perfect. 

— Îmi închipui. Şi deci ai studiat şi ai făcut toate cercetările 


de care vorbeşti în garajul din spatele casei? 

— Aşa am spus. 

— Acolo aveai laboratorul personal. 

— Zi-i cum vrei. 

— Numai că tipii de la FBI ţi-au trecut prin sită casa, garajul 
şi toate celelalte dependinţe cât timp ai fost închis şi n-au găsit 
nici o urmă de explozibil. 

— Păi, dacă or fi fost tâmpiţi. Sau poate că eu am fost 
foarte prudent şi nu am lăsat urme. 

— Sau poate că bomba a fost pusă de cineva cu experienţă 
în branşă. 

— No. Regret. 

— Cât timp ai stat în cafeneaua aia? 

— Al dracului de mult timp. Cu vreo zece minute înainte de 
ora şase am mai dat o raită pe la biroul lui Kramer. Totul părea 
în regulă. Dar pentru că apăruseră primii trecători şi nu voiam 
să fiu văzut, am plecat imediat. 

Am trecut fluviul în Arkansas şi am luat-o spre Lake Village, 
dar pe urmă m-am întors la Greenville. Se făcuse deja şapte, 
soarele era sus pe cer şi lumea începuse să se vânzolească de 
colo-colo prin oraş, dar explozia tot nu se făcea simțită. Atunci 
am parcat maşina pe o stradă laterală şi am pornit-o pe jos. A 
dracului bombă nu voia cu nici un chip să sară-n aer. ţi dai 
seama că nu puteam să intru în clădire să văd ce se întâmplă, 
aşa că am mers şi-am mers prin cartier, cu urechile ciulite, 
sperând că pământul nu va întârzia prea mult să se zguduie. 
Dar tot nu se-ntâmpla nimic. 

— l-ai văzut pe Marvin Kramer şi pe copii intrând în clădire? 

— Nu. Când am dat colţul, la un moment dat, i-am văzut 
maşina şi mi-am zis: ei, la dracu'!; pe urmă mintea mi-a 
înţepenit, dar după aia, mi-am spus în sinea mea: ce mă-sa!, nu 
e decât un evreu care a făcut multe rele. Apoi, mi-au venit în 
minte secretarele şi toţi ăilalţi de lucrau acolo, aşa că iar m-am 
învârtit prin jurul blocului. Mi-amintesc că pe la opt fără 
douăzeci m-am uitat la ceas şi m-am gândit să dau un telefon 
anonim şi să-i spun lui Kramer că avea o bombă în debara. Dacă 
nu mă credea, putea să se ducă s-o vadă şi să dispară pe urmă 
în cea mai mare viteză. 

— Şi de ce n-ai făcut-o? 

— N-am avut fisă. îi lăsasem chelneriţei tot mărunţişul şi nu 


voiam să intru într-un magazin ca să cer o monedă. Trebuie să-ţi 
spun că eram tare nervos. Îmi tremurau mâinile şi nu ţineam să 
dau de bănuit. Nu eram din oraş, corect? Bomba aia îmi 
aparţinea, corect? Mă aflam într-un orăşel în care toată lumea 
cunoaşte pe toată lumea şi-şi aduc al dracului de bine aminte 
orice figură străină atunci când se produce o crimă. Mi-aduc 
aminte că mergeam chiar pe trotuarul din faţa firmei lui Kramer 
şi că am ajuns în dreptul chioşcului de ziare din dreptul unei 
frizerii; un tip voia să cumpere un ziar şi se căuta prin buzunare 
după ceva mărunţiş; era cât pe-aci să-i cer o monedă ca să dau 
un telefon, dar eram prea nervos. 

— De ce erai prea nervos, Sam? Doar acum câteva secunde 
mi-ai spus că nu-ţi păsa nici cât negru sub unghie dacă Kramer 
păţea ceva. Asta era a şasea bombă din cariera ta? 

— Da, numai că celelalte fuseseră uşoare. Am aprins fitilul, 
am zbughit-o pe uşă şi am aşteptat câteva minute. Mă tot 
gândeam la secretara aia drăgălaşă care-mi arătase unde se 
afla toaleta. Mai târziu a venit martoră la proces. Şi mă mai 
gândeam şi la ceilalţi care lucrau la firma aia pentru că, în ziua 
în care venisem în recunoaştere, clădirea era plină de lume. Se 
făcuse aproape opt şi ştiam că programul avea să înceapă peste 
câteva minute. Şi mai ştiam şi că o grămadă de oameni aveau 
să moară peste puţin timp. Atunci mintea a refuzat să mai 
funcţioneze. Mi-aduc aminte că rămăsesem împietrit lângă 
cabina de telefon, cu ochii lipiţi când de cadranul ceasului, când 
de tastele telefonului, zicându-mi mereu că trebuie neapărat 
să-l sun pe Kramer. În cele din urmă, am intrat în cabină şi am 
căutat numărul în carte, dar l-am uitat aproape imediat. L-am 
căutat din nou şi tocmai când mă apucasem să-l formez, mi-am 
dat seama că nu aveam fisă. Asta m-a făcut să mă hotărăsc să 
intru în frizerie ca să fac rost de mărunţiş. Picioarele mi se 
îngreunaseră şi eram leoarcă de transpiraţie. M-am oprit în faţa 
vitrinei şi am privit înăuntrul prăvăliei. Era plină ochi de clienţi 
înşiraţi de-a lungul peretelui, care stăteau de vorbă sau citeau 
ziarele. Vreo doi dintre ei s-au uitat la mine prin geam şi pe 
urmă au început şi alţii să se zgâiască, aşa că am renunţat să 
mai intru. 

— Unde ai plecat de-acolo? 

— Nu mai ştiu prea bine. Lângă firma lui Kramer era un alt 
birou în faţa căruia se oprise o maşină: atunci mi-am zis că 


poate secretara sau altcineva se pregătea să intre în clădire şi 
cred că tocmai mă îndreptam spre maşina aia când s-a produs 
explozia. 

— Deci tu te aflai chiar peste drum? 

— Parcă aşa s-a întâmplat. Mi-aduc aminte că am căzut în 
patru labe în timp ce în jurul meu zburau cioburi şi moloz. Ce-a 
urmat după aia nu prea mai e clar în mintea mea. 

În clipa aceea, se auzi o uşoară bătaie în uşă, apoi 
sergentul Packer îşi făcu apariţia în încăpere, aducând cu un 
pahar de plastic, un şerveţel de hârtie şi o cană cu — M-am 
gândit că poate vreţi puţină cafea. lertaţi-mă că dau buzna, zise 
el, lăsând totul pe tăblia de lemn şi răsucindu-se pe călcâie. 

— Mulţumesc, zise Adam. 

— Două bucățele de zahăr şi o linguriţă de frişcă pentru 
mine, comandă Sam. 

— Da, să trăiţi, glumi Packer fără să se-ntoarcă şi dispăru 
pe uşa pe care intrase. 

— Serviciul e fără cusur, remarcă Adam. 

— E minunat, pur şi simplu minunat. 


14 


Bineînţeles că Sam nu primi cafea. Şi el înţelese imediat 
cum stau lucrurile, spre deosebire de Adam care rămase în 
aşteptare preţ de câteva minute. Apoi, Sam îşi îndemnă nepotul 
să-şi bea cafeaua, în timp ce el îşi mai aprinse o ţigară, 
plimbându-se răbdător prin partea de încăpere care îi era 
rezervată. Ceasul arăta aproape unsprezece şi ora de plimbare 
în curtea închisorii se dusese de mult; Sam n-avea deloc 
încredere că Packer are să-l lase totuşi să vadă soarele la faţă, 
aşa că, dacă tot făcea o pauză de conversaţie, nu-şi pierdu 
vremea şi se apucă să facă nişte mişcări de gimnastică. Se 
obişnuise aşa încă din primele luni petrecute la Parchman. La un 
moment dat ajunsese chiar să facă o sută de flotări şi o sută de 
genuflexiuni pe zi în celulă. Slăbise, ajungând la o greutate şi la 
o formă fizică perfecte. 

Înţelesese însă destul de repede că lista morţii avea să fie 
ultima lui locuinţă şi că autorităţile statale au să-l omoare până 


la urmă. Şi-atunci, ce sens are să fii sănătos şi să ai muşchii tari, 
dacă-ţi petreci douăzeci şi trei de ore pe zi încuiat într-o celulă, 
aşteptându-ţi moartea? Şi-aşa, exerciţiile de gimnastică se 
răriseră treptat, ţigările se înmulţiseră. Tovarăşii săi de drum îl 
considerau un om norocos pentru că avea bani. Un frate mai 
mic, Donnie, care trăia în Carolina de Nord, îi trimitea în fiecare 
lună lui Sam zece cartuşe de ţigări, bătrânul fumând în medie 
patru pachete pe zi. Adevărul e că voia să se omoare cu mâna 
lui mai înainte s-o facă autorităţile. Şi ar fi preferat ca la mijloc 
să fie o boală care să îl bage în spital pentru un tratament greu 
şi îndelungat, suportat, prin Constituţie, de statul Mississippi. 

După toate aparențele însă nu Sam avea să fie câştigătorul 
acestei curse contra cronometru. 

Judecătorul federal care preluase controlul închisorii după 
un proces pentru drepturile prizonierilor dăduse la iveală o 
seamă de ordine cuprinzătoare, referitoare, printre altele, şi la 
drepturile deţinuţilor. Avusese în vedere până şi amănunte 
minore, precum suprafaţa celulelor din lista morţii sau suma de 
bani la care avea dreptul fiecare pensionar al locului. Suma 
maximă era de douăzeci de dolari, i se spunea „praf şi venea 
întotdeauna din afară. Condamnaţii la moarte nu aveau dreptul 
să muncească şi să câştige bani. Cei mai norocoşi dintre ei 
primeau câţiva dolari de la prieteni şi rude, bani pe care îi 
puteau cheltui la cantina din centrul USM. Răcoritoarele erau 
cunoscute sub numele de „potolitoare", bomboanele şi gustările 
erau „zu-zu" sau „iam-iam", iar ţigările — „picioare lipite" sau 
„rulade de gata". 

Majoritatea deţinuţilor nu primeau nimic din afară. Aşa că 
făceau tot felul de schimburi până când strângeau câteva 
monede cu care îşi cumpărau frunze de tutun pe care le 
răsuceau în hârtie subţire şi le fumau cu voluptate. Sam era 
într-adevăr un tip norocos. 

Se aşeză şi îşi aprinse o nouă ţigară. 

— De ce nu ai depus mărturie la proces? îl întrebă avocatul. 

— La care proces? 

— Atins. La primele două. 

— N-a fost nevoie. Brazelton alesese foarte bine juraţii, toţi 
albi care înțelegeau de minune cum stătea treaba. Am ştiut 
întotdeauna că oamenii ăia nu aveau să mă condamne. Aşa că, 
vezi, nu era nevoie să depun mărturie. 


— Dar la ultimul proces? 

— Aici a fost mai complicat. Am discutat de nenumărate ori 
cu Keyes. La început, el a crezut că asta o să mă ajute, pentru 
că puteam să le explic juraţilor ce intenţii am avut. Că nu 
vrusesem să fie nimeni rănit, şi aşa mai departe. Bomba ar fi 
trebuit să facă explozie la ora cinci. Ştiam amândoi însă că 
interogatoriul avea să fie foarte dur, mai ales că judecătorul 
fusese de acord să se facă referiri şi la celelalte atentate ca să 
poată fi puse în evidenţă anumite lucruri. Aşa că aş fi fost adus 
în situaţia de a recunoaşte că am pus bomba cu mâna mea, 
toate cele cinşpe cartuşe, suficiente ca să omoare o grămadă de 
oameni. 

— Bine, dar de ce nu ai depus mărturie? 

— Din cauza lui Dogan. Jigodia aia mincinoasă le-a spus 
juraţilor că planul nostru fusese să-l omorâm pe evreu. ţi dai 
seama ce greutate a avut cuvântul lui. Vreau să spun că, în fapt, 
fostul Vrăjitor Imperial al Klanului din Mississippi era martorul 
acuzării împotriva propriilor săi oameni. Juraţii l-au mâncat pe 
pâine. 

— De cea minţit Dogan? 

— Jerry Dogan îşi pierduse minţile, Adam. Adică înnebunise 
definitiv. Federalii îl urmăreau de cinşpe ani — îi ascultau 
telefonul, îi urmăreau nevasta peste tot prin oraş, îi hărţuiau 
rudele, îi amenințau copiii, îi băteau la uşă în toiul nopţii. Ce 
mai, trăia o viaţă de coşmar, urmărit permanent de ochi şi 
urechi la pândă. Aşa că, într-o bună zi, Jerry a zbârcit-o şi a 
deschis uşa larg în faţa celor de la Serviciul de Venituri Interne 
care au năvălit peste el. Împreună cu cei de la FBI, ăştia i-au 
spus că era cazul să se aştepte la vreo treizeci de ani de stat la 
răcoare, iar Dogan n-a mai rezistat. După procesul meu, am 
auzit că a fost trimis să viziteze alte locuri o bucată de vreme. A 
ajuns, adică, într-un sanatoriu, unde i-au făcut nu ştiu ce 
tratament şi a murit la puţin timp după ce s-a întors acasă. 

— Dogan a murit? 

Sam rămase cu gura căscată: fumul ţigării îi ieşea 
nestingherit din gură, înfăşurându-i-se în jurul capului, în timp 
ce privirea uluită îi rămăsese lipită de chipul nepotului. 

— Cum, nu ştiai de Dogan? 

Adam revăzu cu ochii minţii toate materialele adunate la 
dosar, apoi clătină din cap. 


— Nu. Ce-a păţit? 

— Eram convins că eşti la curent cu tot ce s-a întâmplat. 
Credeam că ai învăţat pe dinafară tot ce are legătură cu mine. 

— Ştiu foarte multe despre tine, Sam. Şi zău că nu mă 
interesează ce s-a întâmplat cu Jeremiah Dogan. 

— El şi nevastă-sa au murit într-un incendiu. Le-a luat casa 
foc într-o noapte de la o scurgere de gaze. Vecinii au zis după 
aia că afacerea semănase a bombă. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Exact în ziua în care se împlinea un an de când depusese 
mărturie împotriva mea. 

Stiloul din mâna lui Adam refuză să se mişte, iar privirea 
tânărului cerea insistent o explicaţie. 

— Exact la un an de-atunci? 

— Da. 

— Frumoasă coincidenţă. 

— Eu eram deja aici, bineînţeles, dar tot am auzit câte 
ceva. Poliţia a zis că a fost un accident. Mi se pare că a fost şi un 
proces împotriva companiei de distribuire a gazelor. 

— Deci, după părerea ta, n-a fost asasinat? 

— Ba fireşte că, după părerea mea, a fost ucis. 

— OK. Şi cine crezi că a făcut-o? 

— Vreau să-ţi spun că ăia de la FBI au venit până aici ca 
să-mi pună nişte întrebări. S-auzi şi să nu crezi. Federali care 
să-şi vâre nasul pe-aici, doi puşti din Nord. De fapt, tremurau de 
nerăbdare să viziteze lista morţii şi să vadă la faţă un terorist al 
Klanului, unul viu. Dar când au ajuns aici, erau atât de speriaţi 
că le era frică şi de umbra lor. O oră întreagă m-au ameţit cu o 
grămadă de întrebări tâmpite şi pe urmă au plecat. Asta-i tot. 

— Cine ar fi putut să-l omoare pe Dogan? 

Mai înainte să răspundă, Sam trimise spre tavan un ultim 
nor de fum, spre disperarea nepotului nefumător, şi strivi mucul 
de ţigară în scrumieră. 

— O grămadă de oameni, murmură el, într-un târziu. Adam 
îşi notă să reia subiectul cu altă ocazie, după ce va face 
cercetările de rigoare. 

— AŞ zice, totuşi, doar aşa, de dragul conversaţiei, că ai fi 
putut să depui mărturie ca să-l contracarezi pe Dogan, îşi dădu 
el cu părerea, continuând să scrie. 

— Păi, aproape că am făcut-o, spuse Sam cu o undă de 


regret în glas. In ultima noapte a procesului, eu, Keyes şi 
asistenta lui, i-am uitat numele, am stat treji până după miezul 
nopţii, discutând dacă era cazul să depun sau nu mărturie. 
Numai că, dacă te gândeşti puţin, Adam, ai să vezi că, dacă o 
făceam, aş fi fost adus în situaţia să recunosc că eu am pus 
bomba, că avea un ceas-detonator ca să facă explozie mai 
târziu, că am participat şi la celelalte atentate cu bombe, că-n 
momentul exploziei mă aflam pe trotuarul din faţă. În plus, 
acuzarea demonstrase foarte clar că ţinta fusese Marvin 
Kramer. Vreau să spun că, la dracu', le-au adus juraţilor să 
asculte înregistrarea convorbirilor telefonice făcute de FBI. Zău 
că merita să vezi spectacolul. Au împopoţonat sala tribunalului 
cu nişte difuzoare uriaşe şi cu un magnetofon pe care l-au 
trântit pe-o masă chiar în faţa juraţilor, de parcă ar fi fost cine 
ştie ce bombă. Şi pe urmă toată sala a răsunat de vocea lui 
Dogan care-i vorbea la telefon lui Wayne Graves despre o 
bombă care, din diferite motive, trebuia pusă în biroul lui Marvin 
Kramer şi se lăuda c-o să-şi trimită Grupul (aşa-mi spunea el 
mie) la Greenville ca să se ocupe de afacere. Vocile alea de pe 
bandă sunau ca nişte fantome din iad şi juraţii le sorbeau 
cuvintele. Efect garantat. La asta s-a mai adăugat şi depoziţia 
lui Dogan. În momentul ăla, aş fi fost absolut ridicol dacă aş fi 
încercat să-i conving pe juraţi că în realitate nu eram un băiat 
rău. McAllister m-ar fi mâncat de viu. Aşa că m-am hotărât să nu 
mai depun ca martor. Acum văd şi eu c-am jucat prost. Ar fi 
trebuit să vorbesc. 

— Dar n-ai făcut-o pentru că aşa te-a sfătuit avocatul? 

— Uite ce e, Adam, dacă te gândeşti să-l ataci pe Keyes 
pentru asistenţă ineficientă, te sfătuiesc s-o laşi baltă. Am 
ipotecat tot ce-am avut şi l-am plătit pe Keyes cu bani frumoşi, 
iar el a făcut o treabă bună. Acum câtva timp în urmă, Goodman 
şi Tyner se gândiseră să sară la Keyes, dar n-au avut de ce să se 
agaţe în privinţa felului în care mă reprezentase. Ascultă-mă pe 
mine, las-o baltă. 

Dosarul Cayhall întocmit de „Kravitz & Bane" cuprindea o 
cantitate impresionantă de materiale referitoare la 
reprezentarea asigurată de Benjamin Keyes. Asistență 
ineficientă în timpul procesului era un argument standard în 
apelurile împotriva sentinței de condamnare la moarte, dar el nu 
fusese folosit în cazul lui Sam. Goodman şi Tyner discutaseră la 


nesfârşit problema, într-un ping-pong de toată frumuseţea cu 
memorii detaliate trimise către cele două birouri aflate la etajele 
şaizeci şi unu, şi şaizeci şi şase ale clădirii din Chicago. Ultimul 
document zicea că la proces Keyes făcuse o treabă atât de 
frumoasă, că nu exista nici un motiv să fie atacat. 

Dosarul conţinea, de asemenea, o scrisoare de trei pagini 
prin care Sam interzicea în mod expres orice atac împotriva lui 
Keyes şi promitea să nu semneze nici o petiție în acest sens. 

Ultimul document data însă de şapte ani, deci dintr-o 
perioadă în care moartea nu era decât o posibilitate foarte 
improbabilă. Acum lucrurile stăteau cu totul altfel. Anumite 
elemente fuseseră readuse pe tapet, altele fuseseră pur şi 
simplu fabricate. Era momentul să se agaţe şi de-un pai. 

— Unde se află acum Keyes? întrebă Adam. 

— Ultima oară când am auzit de el, lucra în Washington. 
Acum vreo cinci ani mi-a scris că nu se mai ocupă de avocatură. 
L-a lovit rău de tot că am pierdut. De fapt, nici lui, nici mie nu 
ne-a venit să credem. 

— Nu te-ai aşteptat să fii condamnat? 

— Nu prea. Adu-ţi aminte că aveam două victorii la activ. ŞI 
în juriu erau opt albi, sau, mă rog, anglo-americani. Şi după cum 
a mers procesul, n-am crezut nici o clipă cu adevărat că au să 
mă condamne. 

— Dar Keyes? 

— A, el era îngrijorat şi am pregătit procesul ăsta luni de 
zile. Săptămâni întregi şi-a neglijat ceilalţi clienţi, ba chiar şi 
familia. McAllister răsărea mereu cu câte ceva nou, şi cu cât 
vorbea el mai mult, cu atât munceam noi mai îndărătnic. Când a 
fost publicată lista potenţialilor juraţi, am petrecut zile la rând 
verificând toţi candidaţii. Să ştii că pregătirea procesului aşa 
cum a făcut-o Keyes a fost impecabilă. Doar nu eram naivi. 

— Lee mi-a spus că, la un moment dat, te-ai gândit să 
dispari. 

— A, ţi-a spus şi asta. 

— Da, azi-noapte. 

— Da, m-am gândit, recunoscu Sam după ce-şi admirase 
ţigara neaprinsă ca şi cum ar fi fost ultima. McAllister a sărit la 
mine abia după treişpe ani în care am trăit ca orice om liber. La 
dracu', aveam patru'şapte de ani când s-a terminat al doilea 
proces, fusesem achitat de două jurii şi tot răul era acum 


undeva, în urmă. M-am întors acasă. Viaţa mergea normal, eram 
fericit: aveam o fermă şi un joagăr, îmi beam cafeaua în oraş şi 
votam când erau alegeri. În primele luni am fost urmărit de 
federali, da' s-au convins şi ei că renunţasem la pus bombe. Din 
când în când, câte un afurisit de reporter apărea prin oraş şi 
punea întrebări în stânga şi-n dreapta, da' nimeni nu-i 
răspundea. Intotdeauna veneau din Nord, erau tâmpiţi ca 
dracu', grosolani şi ignoranţi, şi nu făceau mulţi purici prin 
Clanton. Într-o zi, mi-aduc aminte că m-am trezit cu unul din 
ăştia acasă şi tipul nu se dădea dus cu nici un chip. In loc să ies 
la el cu puşca, am dat drumul dinilor care i-au făcut fundul 
ferfeniţă. Nu l-am mai văzut de-atunci, preciză Sam, chicotind. 
Nici în cele mai negre coşmaruri nu am luat în calcul varianta 
asta. Dacă aş fi avut cea mai vagă bănuială, aş fi dispărut de 
mult. Eram absolut liber, înţelegi, n-aveam nici un fel de 
restricţii. Cred că m-aş fi dus în America de Sud, mi-aş fi 
schimbat numele şi m-aş fi stabilit la Sao Paulo sau Rio. 

— Ca Mengele. 

— Cam aşa ceva. Pe ăla nu l-a prins nimeni, niciodată. De 
fapt, pe mai mulţi nu i-a prins nimeni, niciodată; acum aş fi avut 
o căsuţă frumuşică, aş fi vorbit portugheza şi aş fi râs de 
dobitoci precum David McAllister, zise Sam, închizând ochii ca 
să poată visa mai bine. 

— De ce n-ai plecat când McAllister a început să agite 
piritele? 

— Pentru c-am fost naiv. Totul s-a întâmplat încetişor, ca şi 
cum un coşmar se transforma în realitate pe bucățele. Mai întâi, 
McAllister a fost ales cu promisiunile lui cu tot. Pe urmă, după 
câteva luni, Dogan a fost băgat în corzi de SVI, au început să 
apară tot felul de zvonuri şi de notițe prin ziare. Dar eu refuzam 
pur si simplu să cred că aşa ceva ar fi fost posibil. Şi până să mă 
dezmeticesc eu, FBl-ul îmi luase urma şi nu mai puteam să fug. 

Adam îşi privi ceasul şi se simţi brusc copleşit de oboseală. 
Conversaţia dura de două ore şi acum avea nevoie de aer 
proaspăt şi de lumina soarelui. Fumul de ţigară îi dădea dureri 
de cap, iar aerul din încăpere devenise irespirabil. 

— Trebuie să plec, zise el, vârându-şi stiloul şi carnetul în 
servietă. Am să mă întorc probabil mâine pentru o altă repriză. 

— Mă găseşti aici. 

— Lucas Mann mi-a dat liber să vin oricând doresc. 


— Un tip nemaipomenit, nu? 

— E un băiat bun. Îşi face doar meseria. 

— La fel şi Naifeh şi Nugent şi toţi albii ăia. 

— Albii? Cum adică? 

— Da. Aşa li se spune autorităţilor. În fond, nimeni nu vrea 
să mă omoare, toţi îşi fac doar meseria. Caută-l pe cretinul ăla 
cu nouă degete care e călăul oficial, ăla de amestecă gazele. 
Întreabă-l şi pe el cum e cu chestia asta şi-o să-ţi spună şi el 
că-şi face doar meseria. Şi preotul, şi doctorul şi psihiatrul 
închisorii, şi gardienii care au să mă ducă în camera de gazare şi 
brancardierii care au să mă scoată de-acolo, toţi sunt nişte tipi 
cumsecade, care n-au nimic cu mine, personal; îşi fac numai 
meseria. 

— N-o să ajungem pân-acolo, Sam. 

— E o promisiune? 

— Nu. Dar trebuie să fim optimişti. 

— A, păi aici ăsta-i lucrul cel mai răspândit. Eu şi cu băieţii 
suntem nemaipomeniţi când e vorba de spectacol, programe de 
călătorie şi cumpărături. Africanii preferă „Soul Train". 

— Ce-ar fi să ne ocupăm de tine, Sam. Lee mi-a zis să-ţi 
transmit că se gândeşte la tine şi că se roagă pentru tine. 

Sam îşi muşcă buza, lăsându-şi privirea în pământ. Dădu 
din cap fără să scoată o vorbă. 

— Am să stau la ea vreo lună sau mai mult. 

— Mai e măritată cu tipul ăla? 

— Într-un fel. Ar vrea să te vadă. 

— Nu. 

— De ce? 

Sam se ridică încet de pe scaun şi ciocăni în uşa din spate. 
Apoi se răsuci puţin în loc şi-şi privi atent nepotul. Privirile le 
rămaseră agăţate una de alta până când gardianul îl scoase pe 
bătrân din încăpere. 


15 


— Puştiul a plecat acum o oră, cu autorizaţia de 
reprezentare, deşi eu n-am văzut nimic scris, îi explică Lucas 
Mann lui Phillip Naifeh care privea de la fereastra biroului un 


grup de deţinuţi ocupat cu strângerea gunoiului de pe marginea 
şoselei. Directorul se lupta cu o durere de cap, cu alta de spate 
şi, în general, ajunsese la mijlocul unei zile absolut oribile în care 
primise deja trei telefoane matinale de la guvernator şi două de 
la Roxburgh, procurorul general. Subiectul fiind, evident, Sam. 

— Prin urmare, s-a făcut cu avocat, zise el cu glas plin de 
blândeţe, încercând în acelaşi timp să-şi maseze un punct 
dureros de pe şira spinării. _ 

— Da, şi să ştii că mie-mi place puştiul. Inainte să plece a 
trecut să mă vadă şi arăta de parcă fusese lovit de un camion. 
Am impresia că el şi bunicu-său au ceva probleme de rezolvat. 

— Pentru bătrân situaţia o să fie din ce în ce mai rea. 

— Lucrul ăsta e valabil pentru noi toţi. 

— Vrei să-ţi spun ce mi-a cerut guvernatorul? Voia să ştie 
dacă putem să-i dăm şi lui o copie după manualul de instrucţiuni 
referitoare la execuţii. l-am răspuns că aşa ceva nici nu intră în 
discuţie. Atunci mi-a zis că, după părerea lui, guvernatorul 
statului avea dreptul să primească o copie a manualului, iar eu 
am încercat să-i explic că, în realitate, nu era vorba de un 
manual, ci mai degrabă de o broşurică revizuită în detaliu ori de 
câte ori are loc o execuţie. Când m-a întrebat de titlu, i-am spus 
că nu există nici un titlu oficial pentru că, slavă Domnului, nu 
este prea folosită, dar că eu îi zic „cărticica neagră". Pe urmă el 
a insistat, eu m-am enervat şi convorbirea s-a terminat cam 
brusc. Un sfert de oră mai târziu, avocatul lui, băşina aia 
gheboasă cu ochelari pe vârful nasului... 

— Larramore. 

— Larramore, mi-a telefonat ca să-mi spună că articolul 
ăsta şi articolul ăla din codul de procedură penală îi dădeau 
dreptul guvernatorului să aibă o copie a manualului cu 
instrucţiuni. L-am lăsat să aştepte vreo zece minute la telefon ca 
să verific, şi pe urmă i-am citit articolele de care vorbise; 
bineînţeles că minţea, ca de obicei, şi mă lua drept un imbecil. 
Aşa că i-am trântit telefonul în nas. După zece minute m-a sunat 
iar guvernatorul, tot numai miere, ca să-mi spună că broşura aia 
n-avea, în fond, nici o importanţă, că este foarte preocupat de 
drepturile constituţionale ale lui Sam şi că vrea să-l ţin la curent 
cu tot ce se întâmplă. O dulceaţă, preciză Naifeh, mutându-şi 
greutatea pe celălalt picior şi schimbând mâna cu care încerca 
să-şi maseze spatele dureros. O juma' de oră mai târziu, mă 


sună Roxburgh şi ce crezi că vrea să afle de la mine? Vrea să-i 
spun dacă am vorbit cu guvernatorul. Asta trăieşte cu impresia 
că el şi cu mine suntem vechi prieteni politici şi că deci putem 
să avem încredere unul în celălalt. Aşa se face că îmi spune la 
telefon, absolut confidenţial, se-nţelege, de la suflet la suflet, că, 
după părerea lui, guvernatorul ar putea încerca să exploateze 
execuţia asta în scopuri politice. 

— Prostii! sări Lucas. 

— Da, şi eu i-am zis lui Roxburgh că nu pot să cred că el 
poate gândi aşa ceva despre guvernatorul nostru. Am fost cât 
se poate de serios şi-atunci a devenit şi el foarte serios şi ne-am 
promis reciproc să urmărim cu atenţie mişcările guvernatorului 
şi să ne anunţăm imediat ce vom observa şi cel mai mic semn 
că încearcă să manipuleze situaţia. Roxburgh m-a anunţat că 
avea posibilitatea să-l neutralizeze pe guvernator în caz că va 
sări peste cal. N-am îndrăznit să-l întreb despre ce fel de 
posibilitate este vorba, dar părea foarte sigur de el. 

— Deci care dintre ei este mai nebun? 

— Probabil că Roxburgh. Dar situaţia e tare grea, declară 
Naifeh, întinzându-se cu grijă şi părăsind fereastra în favoarea 
biroului: desculţ şi cu poala cămăşii atârnând neglijent peste 
pantaloni, directorul arăta într-adevăr bolnav. Amândoi sunt 
înnebuniţi să li se facă publicitate. Sunt ca doi puşti îngroziţi că 
unul dintre ei ar putea primi o bucată mai mare de prăjitură. 
Mi-e silă de amândoi. 

— Toată lumea îi urăşte, mai puţin electoratul. 

In momentul acela, trei ciocănituri puternice, separate de 
intervale precise de timp, răsunară în uşă. 

— Asta trebuie să fie Nugent, zise Naifeh, simțind cum 
toate durerile i se amplifică brusc. Intră. 

Uşa se deschise imediat, lăsându-l pe colonelul în retragere 
George Nugent să intre în pas milităros. Prima oprire fu în 
dreptul lui Lucas Mann care nu se ridică de pe scaun, dar Îi 
întinse mâna. 

— Domnule Mann, salută Nugent, pe un ton tăios, apoi se 
întoarse spre Naifeh căruia îi strânse mâna peste birou. 

— la loc, George, îl invită directorul, arătându-i un scaun 
aflat chiar lângă Lucas; ar fi vrut să-i spună noului venit s-o lase 
încolo de militărie, dar ştia că n-ar avea nici un rost. 

— Da, să trăiţi, răspunse Nugent, lăsându-se ţeapăn pe 


scaun. 

Deşi la Parchman doar gardienii şi deţinuţii purtau 
uniforme, tipul reuşise să-şi improvizeze una doar pentru el: 
cămaşă şi pantaloni oliv-închis, în nuanţe perfect asortate, totul 
călcat impecabil, fără urmă de şifonare chiar şi după o zi 
întreagă de muncă. Pantalonii dispăreau în interiorul unor cizme 
de campanie care se ridicau deasupra gleznei, lustruite cel puţin 
de două ori pe zi, ceea ce le făcea să fie permanent orbitor de 
curate. Odată, demult, circulase un zvon cum că un secretar sau 
un lucrător al administraţiei depistaseră un strop de noroi pe 
una din tălpi, dar zvonul nu fusese confirmat. 

Nasturele de la gât era deschis în aşa fel încât să formeze 
un triunghi perfect prin care să se vadă marginea unui tricou gri. 
Buzunarele şi mânecile erau lipsite de medalii şi panglici, ceea 
ce, bănuia Naifeh, îl umilea îngrozitor pe colonel. Părul era tuns 
după moda militară, ras deasupra urechilor şi în perie subţire pe 
creştet. La cincizeci şi doi de ani, Nugent avea în spate treizeci 
şi patru de ani de serviciu militar în slujba patriei, mai întâi ca 
simplu soldat în Coreea, iar mai târziu cu grad de căpitan în nu 
se ştie ce armă în Vietnam, unde făcuse războiul aşezat la un 
birou. Rana cu care se pricopsise într-un accident de maşină îl 
trimisese acasă împreună cu panglica meritată. 

În ultimii doi ani, Nugent se dovedise un administrator 
adjunct demn de încredere, loial, subaltern de nădejde pentru 
Naifeh. Adora detaliile, regulamentele şi regulile. Devora 
manualele cu instrucţiuni şi redacta mereu noi şi noi proceduri, 
directive şi modificări pe care i le prezenta apoi directorului spre 
analiză. Nugent era ca un ghimpe dureros înfipt în fundul 
directorului, dar cu toate acestea era o persoană indispensabilă. 
Nu era un secret pentru nimeni că peste vreo doi ani, colonelul 
avea să se lupte ca să capete postul lui Naifeh. 

— George, eu şi cu Lucas tocmai discutam despre problema 
Cayhall. N-am idee cât de la curent eşti cu apelurile, dar 
Circumscripţia cinci a suspendat amânarea, aşa că ne pregătim 
de execuţie peste patru săptămâni. 

— Da, să trăiţi, veni răspunsul sec al colonelului care 
sorbea fiecare cuvânt, introducându-şi-l în memorie. Am citit în 
ziarul de azi. 

— Bun. Lucas e de părere că de data asta nu mai e nici o 
cale de întoarcere. Am dreptate, Lucas? 


— E foarte posibil. Şansele sunt juma-juma, confirmă Lucas, 
fără să-l privească pe Nugent. 

— De când lucrezi aici, George? 

— De doi ani şi o lună. 

— Ai asistat la execuţia lui Paris? întrebă directorul, după ce 
încercase să calculeze în gând. 

— Nu, domnule, am ratat-o cu câteva săptămâni, răspunse 
Nugent cu o undă de dezamăgire în glas. 

— Deci n-ai asistat la nici una? 

— Exact, domnule. 

— Ei bine, George, sunt îngrozitoare, ascultă-mă pe mine. 
Sunt de departe partea cea mai rea a meseriei noastre. Şi-ţi 
spun sincer, eu nu m-am împăcat niciodată cu ele. Speram să 
mă pensionez înainte să mai folosim încă o dată camera de 
gazare, dar acum perspectiva asta mi se pare tare îndoielnică. 
Aşa că am nevoie de ajutor. 

Spinarea dureros de ţeapănă a colonelului păru că se 
îmbăţoşează şi mai şi; dădu aprobator din cap, în timp ce ochii îi 
dansau. 

— Din moment ce eu nu pot să mă împac cu aspectul ăsta, 
Lucas şi cu mine ne-am gândit că poate tu, George, ai putea să 
te ocupi de evenimentul care ne aşteaptă, spuse directorul 
aşezându-se uşurel, cu o grimasă de durere. 

Auzindu-l, colonelul nu-şi putu împiedica un zâmbet, dar îl 
alungă aproape imediat. 

— Sunt convins că am să fac faţă, domnule, răspunse el 
extrem de serios. 

— Şi eu sunt convins, zise Naifeh, arătându-i broşura cea 
neagră de pe colţul biroului. Avem şi un manual cu instrucţiuni 
pentru o astfel de situaţie. Uite-l aici, cuprinde învăţămintele 
adunate cu prilejul a două duzini de vizite în camera de gazare 
petrecute în ultimii treizeci de ani. 

Ochii lui Nugent se îngustară, concentrându-şi privirea 
asupra „cărticelei negre". Astfel, observă că paginile nu erau 
toate la fel, că unele dintre ele erau îndoite şi teribil de murdare, 
că până şi coperta neagră era uzată şi roasă. Peste numai 
câteva ore, hotări el imediat, manualul ăsta se va transforma 
într-o publicaţie de prima mână. Asta era prima sarcină. Totul o 
să fie fără cusur. 

— Ce-ar fi s-o citeşti în noaptea asta şi să ne vedem iar 


mâine dimineaţă? 

— Da, domnule, răspunse el, plin de sine. 

— Nu sufli nimănui nici o vorbă până când nu ne întâlnim 
din nou, clar? 

— Clar, domnule. 

Apoi Nugent îl salută pe Lucas cu o mişcare a capului şi ieşi 
din încăpere, ducând cu el broşura cu pricina în felul în care un 
copil îşi duce în braţe jucăria cea nouă. În sfârşit, uşa se închise 
în urma lui. 

— E ţicnit, decretă Lucas. 

— Ştiu. De-aia o să fim cu ochii pe el. 

— E cel mai bun lucru pe care-l putem face. Tipul e atât de 
scrântit că ar fi în stare să-l gazeze pe Sam chiar în weekendul 
asta. 

Naifeh îşi scoase sticluţa cu pastile din sertarul biroului şi 
înghiţi două fără să se mai obosească să facă rost de apă. 

— Eu plec acasă, Lucas. Trebuie să mă întind în pat. 
Probabil că am să mor înaintea lui Sam. 

— Atunci ar fi cazul să te grăbeşti. 


Conversaţia telefonică avută cu E. Garner Goodman fu cât 
se poate de scurtă. Adam îi explicase acestuia cu oarecare 
mândrie în glas că el şi Sam încheiaseră o înţelegere scrisă de 
reprezentare şi că petrecuseră deja patru ore împreună, deşi nu 
realizaseră mare lucru în acest timp. Goodman îi ceruse o copie 
după document şi tânărul îi povestise că deocamdată nu exista 
nici o copie pentru că originalul se afla în siguranţă, într-una din 
celulele listei morţii, ba, mai mult, că nu va exista nici o copie 
fără acordul expres al clientului. 

Goodman îi promisese să recitească dosarul şi să treacă 
imediat la treabă. Adam îi dăduse numărul de telefon al lui Lee 
şi îi promisese la rândul lui că vor ţine zilnic legătura unul cu 
celălalt. După ce puse receptorul în furcă, tânărul îşi îndreptă 
privirea spre cele două mesaje înspăimântătoare pe care le 
găsise lângă calculator. Ambele veneau din partea unor ziarişti, 
unul de la un ziar din Memphis, iar celălalt de la televiziunea din 
Jackson, Mississippi. 

Baker Cooley vorbise cu amândoi reporterii. De fapt, o 
echipă a televiziunii din Jackson năvălise peste secretara de la 
recepţie şi nu plecase decât în momentul în care Cooley trecuse 


la ameninţări. Atenţia asta deşănţată dăduse peste cap 
plictisitoarea rutină zilnică a sucursalei din Memphis a firmei 
„Kravitz & Bane", şi Cooley nu era deloc fericit de întorsătura pe 
care o luaseră lucrurile. Ceilalţi parteneri abia dacă îi spuneau 
vreun cuvânt lui Adam, în timp ce secretarele, în ciuda politeţii 
profesionale, se străduiau să stea cât mai departe de biroul 
tânărului avocat. 

Cooley îl avertizase pe un ton plin de gravitate că reporterii 
erau la curent cu legătura de rudenie dintre Sam şi Adam, că 
habar n-avea cum aflaseră, dar că în orice caz nu el fusese cel 
care le vânduse pontul. În realitate, el nu suflase o vorbă despre 
treaba asta până în clipa când zvonul umpluse clădirea; atunci 
se văzuse obligat să-i adune pe toţi partenerii şi asociaţii firmei 
chiar înainte de prânz şi să le anunţe oficial vestea. 

Se făcuse aproape ora cinci. Aşezat la birou, Adam asculta 
zgomotele de pe culoar; oamenii se pregăteau să plece acasă. 
După ce hotări că nu avea nimic de vorbit cu cel de la 
televiziune, formă numărul lui Todd Marks de la Memphis Press. 

Todd Marks, se auzi la celălalt capăt al firului o voce 
adolescentină şi grăbită. 

— Sunt Adam Hall, de la „Kravitz & Bane". Am primit un 
mesaj să vă telefonez. 

— Da, domnule Hall, zise Marks, devenind brusc deosebit 
de prietenos, fără urmă de grabă în glas. Mulţumesc pentru 
telefon. Eu, ăă, adică noi, ăă, ei bine, am auzit că 
dumneavoastră vă ocupați de cazul Cayhall şi, ăă, eu încercam 
doar să văd care-i situaţia. 

— Într-adevăr, îl reprezint pe domnul Cayhall, confirmă 
Adam, măsurându-şi cuvintele. 

— Da, păi asta am auzit şi noi. Şi, âă, sunteţi din Chicago? 

— Sunt din Chicago. 

— Înţeleg. Cum, ăă, aţi primit cazul? 

— Firma la care lucrez l-a reprezentat pe Sam Cayhall timp 
de şapte ani. 

— Da, aşa e. Dar nu a renunţat Cayhall la serviciile firmei, şi 
asta de curând? 

— Ba da. lar acum a reangajat firma, răspunse Adam, 
ascultând zgomotul făcut de tastele unui calculator — Marks 
introducea conversaţia lor în memoria maşinii. 

— Înţeleg. Ştiţi, noi am auzit un zvon, un simplu zvon, după 


părerea mea, cum că Sam Cayhall ar fi bunicul dumneavoastră. 

— De unde aţi auzit? 

— Ei, ştiţi şi dumneavoastră cum e, avem sursele noastre şi 
trebuie să le protejăm. Nu pot să vă spun cine anume ne-a spus. 

— Da, ştiu, zise Adam, apoi trase aer în piept, lăsându-l pe 
celălalt să aştepte câteva clipe. Unde sunteţi acum? 

— La redacţie. 

— Şi asta unde se află? Eu nu cunosc oraşul. 

— Dumneavoastră unde sunteţi acum? 

— În centru, la birou. 

— Nu e departe. Pot să fiu acolo în zece minute. 

— Nu, nu aici, mai bine să ne întâlnim în altă parte. Într-un 
bar liniştit sau aşa ceva. 

— Perfect Hotelul „Peabody'" e pe Union, la trei blocuri de 
dumneavoastră. Barul se numeşte „Mallards" şi e tocmai ce 
trebuie. 

— Am să fiu acolo într-un sfert de oră. Doar noi doi, bine? 

— Desigur. 

Punând receptorul în furcă, Adam îşi aminti că textul 
redactat de Sam interzicea, în termeni foarte ambigui de altfel, 
avocatului său să vorbească cu reprezentanţii presei. Clauza, 
aşa cum suna ea, avea nişte găuri prin care orice avocat ar fi 
putut să scape în orice direcţie, dar el nu voia să se folosească 
de aşa ceva. După două vizite, misterul întruchipat de bunicul 
său rămânea întreg. Era clar însă că bătrânului nu-i plăceau 
avocaţii şi că era oricând gata să-l concedieze chiar şi pe 
nepotu-său. 


„Mallards" se umplu repede cu tineri obosiţi după o zi de 
muncă, pe care numai un pahar, două îi puteau pune pe 
picioare înainte de a ajunge acasă. Puţini oameni locuiau efectiv 
în centrul oraşului, cei mai mulţi părăsind oraşul în favoarea 
suburbiilor, aşa că bancherii şi agenţii de bursă se întâlneau prin 
baruri, în faţa sticlelor de bere şi a paharelor cu vodcă, ca să 
discute evoluţia pieţei şi viitorul preţurilor. „Mallards" era un 
local elegant, cu pereţii din cărămidă autentică şi podea din 
lemn de esenţă tare. Clienţii erau întâmpinați chiar la intrare de 
tăvi cu aripioare de pui prăjite şi ficăţei înfăşuraţi în felii de 
şuncă, aşezate pe o masă aflată lângă uşă. 


Adam făcu cunoştinţă cu tânărul în blugi şi cu un carneţel în 
mână şi se aşezară împreună la o măsuţă mai retrasă. Todd 
Marks nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, purta 
ochelari şi părul lung până la umeri; era amabil, dar părea puţin 
nervos. Comandară bere. 

Cum carneţelul era deja pe masă, gata de acţiune, Adam se 
hotărî să preia controlul situaţiei. 

— Mai întâi câteva reguli de bază. Primo, tot ce spun este 
neoficial. Nu aveţi voie să mă citați în nici o ocazie, în legătură 
cu nici un subiect. De acord? 

— OK, zise Marks ridicând din umeri ca şi când nu asta 
dorise să audă. 

— Bănuiesc că vreţi să schiţaţi un fundal de adâncime sau 
cam aşa ceva. 

— Exact. 

— Am să vă răspund la câteva întrebări, dar nu prea multe. 
Mă aflu aici doar pentru că vreau să înţelegeţi corect situaţia. 

— Corect. Sam Cavyhall este într-adevăr bunicul dum- 
neavoastră? 

— Sam Cayhall este clientul meu şi el mi-a interzis să 
vorbesc cu presa. De asta nu mă puteţi cita. Tot ce pot să fac 
este să confirm sau să infirm. Atât. 

— OK. Dar este într-adevăr bunicul dumneavoastră? 

— Da. 

Marks răsuflă din rărunchi, savurând acest fapt incredibil 
care avea să ducă, fără nici o îndoială, la un articol extraordinar. 
Titlurile îi jucau deja în faţa ochilor. 

Apoi, dându-şi seama că trebuia să continue cu alte 
întrebări, îşi scoase stiloul din buzunar. 

— Cine e tatăl dumneavoastră? 

— Tatăl meu a murit. 

— OK, spuse ziaristul după o lungă pauză. Deci Sam este 
tatăl mamei dumneavoastră? 

— Nu, Sam este tatăl tatălui meu. 

— E-n regulă. Atunci de ce aveţi nume de familie diferite? 

— Pentru că tatăl meu şi-a schimbat numele. 

— De ce? 

— Nu vreau să răspund la întrebarea asta. Nu doresc să 
intru în istoria familiei. 

— Aţi copilărit în Clanton? 


— Nu. M-am născut acolo, dar când aveam trei ani părinţii 
mei s-au mutat în California. Acolo am copilărit. 
— Prin urmare nu aţi crescut în preajma lui Sam Cayhall? 


— Nu. 
— L-aţi cunoscut? 
— Da, ieri. 


Berea le fu servită chiar în clipa în care Marks îşi pregătea 
întrebarea următoare, aşa că amândoi îşi concentrară atenţia 
asupra paharelor. 

Apoi ziaristul îşi notă ceva în carnet şi atacă din nou: 

— De când lucraţi la „Kravitz & Bane"? 

— De aproape un an. 

— De când vă ocupați de cazul Cayhall? 

— De o zi şi jumătate. 

— Domnule Hall, ăă, uitaţi... se bâlbâi Marks, după ce 
deveni clar că Adam nu avea de gând să continue cu expli- 
caţiile. 

— Adam. 

— OK, Adam. Mi se pare că sunt prea multe goluri în istoria 
asta. N-ai putea să mă ajuţi puţin? 

— Nu. 

— E-n regulă. Am citit undeva că Sam Cayhall a renunţat de 
curând la firma „Kravitz & Bane". Lucrai deja la dosarul ăsta 
când s-a întâmplat? 

— Ti-am mai spus că mă ocup de dosar abia de o zi şi 
jumătate. 

— Când ai văzut prima dată lista morţii? 

— leri. 

— Ştia că vii? 

— Nu vreau să discutăm despre asta. 

— De ce? 

— Povestea asta este extrem de confidențială. Aşa că nu 
am de gând să vorbesc despre vizitele mele acolo. Am să-ți 
confirm sau infirm numai acele lucruri pe care le poţi verifica în 
altă parte. 

— Sam mai are şi alţi copii? 

— Nu discut probleme de familie. De altfel, sunt convins că 
ziarul tău a mai atacat deja aspectul ăsta. 

— Dar asta s-a întâmplat cu multă vreme în urmă. 

— Atunci n-ai decât să cauţi în arhivă. 


Altă înghiţitură de bere, altă privire lungă spre carnetul de 
însemnări. 

— Care sunt şansele ca execuţia să aibă loc pe 8 august? 

— Greu de spus. N-aş vrea să fac speculaţii gratuite. 

— Dar toate apelurile au fost epuizate, nu? 

— Poate. Hai să zicem că lucrurile au fost puse în pagină 
pentru mine. 

— Guvernatorul poate acorda o grațiere? 

— Da. 

— Este o posibilitate demnă de luat în considerare? 

— Aş zice că nu. Va trebui să-l întrebi pe guvernator. 

— Clientul tău va fi de acord să dea vreun interviu înainte 
de execuţie? 

— Mă îndoiesc. Altceva? întrebă Adam privindu-şi ceasul, de 
parcă şi-ar fi adus brusc aminte că trebuie să prindă un avion, 
şi-şi termină berea din pahar. 

— Putem să mai stăm de vorbă şi altă dată? întrebă la 
rândul său ziaristul, vârându-şi stiloul în buzunar. 

— Depinde. 

— Depinde de ce? 

— De felul în care ai să te ocupi de povestea asta. Dacă te 
arunci pe problemele de familie, atunci am pus punct definitiv. 

— Inseamnă că aveţi ceva secrete ascunse prin sertare. 

— Nu comentez, zise Adam şi se ridică, întinzând mâna. 
Mi-a părut bine de cunoştinţă. 

— Mulţumesc. Am să te mai sun. 

Adam traversă iute barul aglomerat şi dispăru în holul 
hotelului. 


16 


Dintre toate regulile tâmpite şi înnebunitoare pe care 
trebuiau să le respecte deţinuţii din listă, cea care îl irita cel mai 
mult pe Sam era aşa-numita regulă de cinci țoli. Acest bulgăraş 
de aur găsit de inteligenţa strălucită care  redactase 
regulamentele spunea că un condamnat la moarte nu putea să 
păstreze în celulă o cantitate de hârtie care să depăşească 
grosimea unui teanc de cinci țoli. Deci toate foile de hârtie din 


celulă, puse unele peste altele, nu aveau voie să dea un teanc 
mai gros de cinci țoli. Dosarul lui Sam nu diferea prea mult de 
cele ale colegilor de pedeapsă şi, după nouă ani de apeluri, 
hârtiile umpleau o cutie de carton. Şi-atunci cum dracu' să se 
supună regulii de cinci țoli? 

Packer intrase de mai multe ori în celulă, aducând cu el un 
beţigaş pe care-l vântura ca pe o baghetă de dirijor şi pe care-l 
lipea de teancul de hârtii. Şi de fiecare dată, Sam nu se 
conformase literei regulamentului; ba odată fusese prins, după 
cum afirma Packer, cu un teanc gros de douăzeci şi unu de țoli. 
De fiecare dată, Packer scria un RVR, raport de violare a 
regulamentului, ceea ce aducea alte hârtii la dosarul lui Sam. De 
altfel, bătrânul se întrebase nu o dată cât de gros era dosarul 
său din clădirea administraţiei. Dar de fapt, cui ce-i păsa? Il 
ţineau în cuşcă de nouă ani şi jumătate cu unicul scop de a-i 
prelungi viaţa, ca să i-o poată lua într-o bună zi. Ce altceva ar fi 
putut să-i facă? 

De fiecare dată, Packer îi dăduse douăzeci şi patru de ore 
ca să-şi aducă dosarul la grosimea admisă, aşa că Sam îi 
trimitea din când în când colete cu hârtii fratelui său din 
Carolina de Nord. De câteva ori, îi trimisese, fără nici o tragere 
de inimă, vreo doi țoli de documente şi lui E. Garner Goodman. 

In momentul de faţă, depăşea limita regulamentară cu vreo 
doisprezece ţoii. Şi mai avea sub saltea şi un dosar subţire cu 
cele mai recente cazuri judecate de Curtea Supremă de Justiţie. 
Precum şi alţi doi țoli de documente în celula de alături, sub 
supravegherea lui Hank Henshaw. Alţi trei țoli de documente se 
aflau în celula lui J.B. Gullitt. Sam verifica toate documentele şi 
scrisorile primite de Henshaw şi Gullitt; avocatul lui Henshaw 
era foarte bun, plătit cu bani grei de familie, Gullitt însă avea un 
fraier de la o mare firmă din Washington D.C. care nu văzuse un 
tribunal în viaţa lui. 

Regula celor trei cărţi era o altă limitare aiurită a ceea ce 
prizonierii aveau dreptul să păstreze în celule. Conform regulii 
respective, un condamnat la moarte nu putea să deţină mai 
mult de trei cărţi, or Sam avea cincisprezece, şase în propria 
celulă şi alte nouă risipite pe la clienţii pe care-i avea printre 
deţinuţi. Evident, nu avea timp să citească literatură beletristică, 
colecţia lui cuprindea strict tratate despre condamnarea la 
moarte şi despre Amendamentul Opt la Constituţie. 


După cina obişnuită — carne de porc fiartă, fasole şi turtă 
de mălai —, Sam se apucă să citească relatarea unui caz 
petrecut în California, cu un prizonier care şi-a întâmpinat 
moartea cu un asemenea calm încât avocaţii lui au fost de 
părere că era probabil nebun. Aşa că au introdus o serie de 
cereri oficiale în care susțineau că cel pe care-l reprezentau era, 
cu adevărat, prea nebun ca să fie executat. Circumscripţia 
judiciară Nouă, plină cu liberali californieni care luptau împotriva 
pedepsei cu moartea, hotărâse suspendarea execuţiei. Lui Sam 
îi plăcea tare mult cazul ăsta şi din când în când îşi dorea ca 
Circumscripţia Nouă să fi fost cea care să se ocupe de cazul lui. 

Din celula de alături, Gullitt strigă: „Uite un zmeu, Sam", şi 
bătrânul se apropie de gratii. Zmeul era singura metodă de 
corespondenţă posibilă între deţinuţi. Biletul trimis de Gullitt 
venea de la Puştiul Predicator, un tânăr alb patetic, aflat şapte 
celule mai departe, care îşi începuse cariera de predicator de 
ţară la vârsta de paisprezece ani: veşnicele predici despre 
flăcările şi pucioasa iadului. Numai că evoluţia sa se oprise 
brusc, amânându-se probabil definitiv, în momentul în care 
fusese condamnat pentru că o violase şi ucisese pe soţia unui 
diacon. La vârsta de douăzeci şi patru de ani, locuia deja de trei 
ani într-una din celulele listei şi de curând îşi făcuse o revenire 
triumfală la Sfânta Scriptură. Biletul cuprindea următoarele: 

„Dragă Sam, în clipa asta mă rog pentru tine. Sunt cu 
adevărat convins că Dumnezeu îşi va face simțită prezenţa şi va 
opri întorsătura pe care au luat-o lucrurile. Da' dacă n-o s-o facă, 
o să mă rog să te ia cât mai repede, fără durere sau altceva, şi 
să te ducă acasă. 

Cu dragoste, Randy." 


Vai, ce frumos, îşi zise Sam, se şi roagă să mă ia mai 
repede, fără durere şi altceva; aşa că se aşeză pe marginea 
patului şi scrise următorul bilet de răspuns: 


„Dragă Randy, 

Mulţumesc pentru rugăciuni. Să ştii că am nevoie de ele. La 
fel cum am nevoie şi de cărţile mele. Asta se numeşte Privire 
generală asupra pedepsei cu moartea de Bronstein. E o carte 
verde. Trimite-mi-o. 

Sam." 


Apoi i-l dădu lui J.B., rămânând în aşteptare, cu braţele 
întinse printre gratii, în timp ce zmeul plutea de-a lungul 
coridorului. Ceasul arăta ora opt, aerul continua să fie fierbinte 
şi umed, dar din fericire întunericul nopţii devenea din ce în ce 
mai dens. Peste puţin timp, temperatura avea să scadă pe la 
vreo douăzeci şi ceva de grade, iar ventilatoarele aveau să le 
facă viaţa o idee mai uşor de suportat în următoarele câteva 
ore. 

În timpul zilei, Sam primise mai multe asemenea zmee, 
toate purtând mesaje de simpatie şi speranţă, precum şi oferte 
de ajutor. Muzica fusese dată mai încet, iar strigătele care 
izbucneau atunci când drepturile vreunuia dintre deţinuţi erau 
încălcate nu se făcuseră auzite toată ziua. Televizoarele 
funcţionaseră fără întrerupere, dar la un volum mult scăzut faţă 
de obiceiul casei. Una peste alta, Nivelul A fusese evident mai 
liniştit decât în restul zilelor. 

— Mi-am luat un avocat nou, zise Sam cu glas scăzut. Nu 
avea pe el decât şortul. Din locul unde se afla putea să vadă 
mâinile şi încheieturile lui Gullitt, fără să-i vadă însă faţa, lucru 
care se întâmpla întotdeauna când se conversau dinăuntrul 
celulelor. În fiecare zi când venea ora de plimbare, Sam trecea 
pe coridor privind adânc în ochii tovarăşilor săi de condamnare, 
iar ei îi întorceau privirea. Le ţinea minte chipurile şi le cunoştea 
vocile, dar era atât de crud să trăieşti ani de zile perete în 
perete cu un alt om, să ai cu el lungi conversații despre viaţă şi 
despre moarte şi în tot acest timp să nu ai în faţa ochilor decât 
mâinile lui. 

— Asta-i un lucru bun, Sam. Mă bucur pentru tine. 

— Mada. După mine, e un puşti tare istet. 

— Cine e? întrebă Gullitt ale cărui mâini împreunate erau 
imobile. 

— Nepotul meu, zise Sam, căci Gullitt ştia să păstreze un 
secret. 

— Nepotul tău? repetă celălalt, mişcând uşor din degete în 
timp ce încerca să prindă înţelesul cuvintelor. 

— Mda. Din Chicago. O mare firmă. El crede că s-ar putea 
să mai fie o şansă. 

— Nu mi-ai vorbit niciodată despre nepotul tău. 

— Păi nu l-am văzut de douăzeci de ani. A apărut aici ieri şi 


mi-a spus că e avocat şi că vrea să se ocupe de cazul meu. 

— Da' unde a fost până acum? 

— A crescut; cred că n-are mai mult de douăzeci şi şase de 
ani. 

— Păi, şi ai de gând să laşi un puşti de douăzeci şi şase de 
ani să se ocupe de cazul tău? 

— în faza asta a vieţii mele, nu mi se pare că mai am de 
ales, replică Sam, puţin iritat de întrebarea celuilalt. 

— Haida-de, Sam, ce dracu'; tu cunoşti legea mai bine 
decât el. 

— Ai dreptate, dar o să fie drăguţ să am un avocat adevărat 
care să scrie cererile şi apelurile pe calculator şi să le depună pe 
urmă la tribunalele care trebuie. O să fie plăcut să am pe cineva 
care să se lupte cu judecătorii şi cu statul de pe poziţii egale. 

Răspunsul bătrânului păru să-l mulţumească pe Gullitt care 
rămase tăcut preţ de câteva minute. La un moment dat începu 
să-şi frece buricele degetelor unele de altele pentru că ceva Îl 
frământa. Sam aştepta. 

— M-am gândit la ceva, Sam. Ceva care m-a ros toată ziua 

— Ce anume? 

— Ei bine, de trei ani tu eşti acolo şi eu sunt aici, şi tu eşti 
cel mai bun prieten al meu. Eşti singurul om în care am 
încredere şi zău dacă ştiu ce-am să fac dacă au să te ducă 
acolo, în cameră. Vreau să spun că ai fost mereu aici ca să ai 
grijă de hârtiile mele pe care eu nu am să le înţeleg niciodată, şi 
mi-ai dat mereu sfaturi bune şi mi-ai spus ce să fac. Nu pot să 
am încredere în avocatul ăla al meu din D.C. Nu-mi scrie şi 
nu-mi dă niciodată telefon şi eu habar n-am ce dracu' 
se-ntâmplă cu cazul meu. Adică, nu ştiu dacă mai am un an sau 
cinci de trăit şi chestia asta mă înnebuneşte. Dacă nu te aveam 
pe tine, până acum ajungeam la balamuc. De-aia te întreb, şi 
dacă nu reuşeşti? — îşi încheie Gullitt discursul; mâinile îi 
tresăriseră şi se încleştaseră fără încetare cât timp vorbise, iar 
acum se potoliseră ca prin farmec. 

Sam îşi aprinse o ţigară, oferindu-i una şi lui Gullitt, singura 
persoană de acolo cu care accepta să-şi împartă porţia. Hank 
Henshaw, vecinul din stânga, nu era fumător. O vreme, tăcură 
amândoi, trimițând nori de fum spre ferestrele aflate de cealaltă 
parte a coridorului. 

— Nu plec nicăieri, J.B., rupse tăcerea Sam. Avocatul meu 


zice că avem şanse. 

— Şi tu crezi ce-ţi spune? 

— De ce nu? Ţi-am spus că e un puşti tare istet. 

— Trebuie să te simţi ciudat, omule, când îl ai pe nepotul 
tău drept avocat. Mie mi-e greu să-mi dau seama cam cum e. 

Gullitt avea treizeci şi unu de ani, era căsătorit, nu avea 
copii şi se plângea mereu de iubitul nevesti-sii. Ea era o femeie 
crudă care nu venea niciodată să-l vadă şi care îi trimisese o 
dată o scrisoare foarte scurtă în care îi anunţa vestea cea bună 
că e gravidă. Gullitt stătuse bosumflat două zile înainte să 
recunoască în faţa lui Sam că o bătuse ani de zile, în timp ce el 
însuşi înşira femeile ca mărgelele pe aţă. După o lună, primise 
de la ea o altă scrisoare în care îi cerea iertare. Un prieten îi 
dăduse bani ca să avorteze şi îşi dăduse seama că nu voia să 
divorţeze; Gullitt nu fusese niciodată mai fericit. 

— Cred că-i oarecum ciudat, admise Sam. Nu seamănă 
deloc cu mine. Aduce cu maică-sa. 

— Adică individul a răsărit aşa, pur şi simplu, şi ţi-a spus că 
e nepotul tău de mult pierdut? 

— Nu de la început. Am stat de vorbă şi vocea lui mi s-a 
părut cunoscută. Semăna cu a lui taică-său. 

— Taică-său e băiatul tău, nu? 

— Da. Dar e mort. 

— Băiatul tău e mort? 

— Da. 

În sfârşit, cartea cea verde ajunse în celula lui Sam 
împreună cu un alt bilet în care Puştiul Predicator îi povestea un 
vis minunat pe care îl avusese cu două nopţi înainte. De curând, 
băiatul achiziţionase şi darul spiritual atât de rar întâlnit al 
interpretării viselor şi acum abia aştepta să-i împărtăşească 
totul lui Sam. Deocamdată visul nu îşi dezvăluise toate tainele, 
dar imediat ce-l va decodifica, i-l va explica şi lui Sam. Oricum, 
ştie sigur că prevestea de bine. 

Bine măcar că nu mai cântă, îşi zise Sam când termină de 
citit biletul. Pentru că Puştiul Predicator fusese şi cântăreţ de 
gospel şi, pe deasupra, şi compozitor, ceea ce se traducea prin 
crize periodice în timpul cărora le făcea serenade tuturor, la 
orice oră din zi şi din noapte, cu sonorul dat la maximum. Avea 
o voce de tenor necultivată, cu ambitus mic, dar cu volum mare, 
aşa că plângerile furioase apăreau imediat ce se apuca să-şi 


răcnească noile melodii pe coridor. Packer însuşi intervenea de 
obicei ca să pună capăt scandalului. Ba Sam ameninţase chiar 
cu demersuri legale care să ducă la accelerarea procedurii de 
executare a sentinţei în cazul puştiului, dacă nu încetau 
miorlăielile; o ameninţare plină de sadism pentru care îşi ceru 
mai târziu scuze. Bietul copil era pur şi simplu ţicnit şi dacă viaţa 
avea să-i îngăduie, Sam intenţiona să se folosească de strategia 
bazată pe boala psihică despre care citise în dosarul californian. 

Bătrânul se întinse în pat şi începu să citească. Ventilatorul 
agita paginile cărţii şi punea în mişcare aerul umed şi lipicios, 
dar după numai câteva minute cearşafurile erau deja ude. 
Dormea în umezeală până spre ziuă, când înăuntru se făcea 
aproape răcoare şi aşternutul era aproape uscat. 


17 


Casa cu pereţi de culoarea inului nu fusese niciodată o casă 
adevărată; vreme de zeci de ani de zile, fusese o bisericuţă 
elegantă, din cărămidă galbenă şi sticlă colorată. Era 
înconjurată cu un gard urât, din plasă de sârmă, şi se ridica la 
câteva blocuri distanţă de centrul Memphisului. Cărămida 
galbenă era murdărită de o sumedenie de graffiti, iar vitraliile 
de la ferestre fuseseră înlocuite cu foi de placaj. Cu ani în urmă, 
enoriaşii fugiseră spre răsărit, departe de oraşul propriu-zis, la 
adăpostul suburbiilor, şi luaseră cu ei şi cărţile cu cântece 
religioase, şi stranele şi clopotniţa. Un paznic se plimba pe lângă 
gard, gata să deschidă poarta. Clădirea de alături, plină de 
apartamente, stătea să se prăbuşească, iar mai în spate se 
vedea o aglomeraţie de locuinţe deteriorate ridicate din fonduri 
federale, de unde veneau majoritatea pacientelor de la Auburn 
House. 

Toate erau tinere mame, adolescente ale căror mame 
fuseseră la rândul lor adolescente şi ai căror taţi rămâneau în 
general necunoscuţi. Vârsta medie era cincisprezece ani. Cea 
mai tânără dintre ele avusese unsprezece. Veneau aici cu un 
sugar în braţe şi uneori cu alt copil mai măricel, de mână. 
Veneau în grupuri de trei sau patru, transformându-şi vizitele în 
evenimente sociale. Erau singure şi speriate şi se adunau în 


vechiul altar transformat în sală de aşteptare, unde completau 
formularele oficiale. Îşi ţineau bebeluşii în braţe, supraveghind 
joaca celor mai mari. Stăteau de vorbă cu prietenele lor, alte 
fete care veniseră acolo pe jos pentru că maşinile erau rare şi, 
în plus, erau prea tinere ca să aibă permis de conducere. 

După ce-şi lăsă maşina într-o mică parcare laterală, Adam îl 
rugă pe paznic să-l îndrume mai departe. Omul îl examină mai 
întâi cu atenţie şi apoi îi arătă uşa de la intrare, acolo unde două 
tinere fumau şi îşi legănau copii. Când trecu printre ele, le salută 
printr-o mişcare a capului, dar ele nu-i răspunseră la salut. 
înăuntru dădu peste o jumătate de duzină de alte mame de 
acelaşi tip, şezând pe scaune de plastic, cu puştii mişunând la 
picioarele lor. Tânăra de la birou îi spuse să o ia pe culoarul care 
se desfăcea în stânga. 

Uşa de la biroul lui Lee era deschisă; mătuşă-sa discuta cu 
o pacientă, dar când îl văzu îi zâmbi afectuos. „Termin în cinci 
minute", îi spuse ea, ţinând în mână ceva ce semăna a scutec. 
Pacienta nu avea nici un copil cu ea, dar era clar că această 
situaţie nu avea să mai dureze multă vreme. 

Când ieşi de la toaletă, dădu peste Lee care-l aştepta pe 
culoar şi se sărutară pe obraji. 

— Ei, ce părere ai? întrebă ea. 

— Ce anume faceţi aici? întrebă la rândul său Adam, în timp 
ce străbăteau coridorul îngust de pe ai cărui pereţi se scurgea 
varul şi a cărui podea era acoperită de un covor uzat. 

— Auburn House este o organizaţie non-profit, cu personal 
format din voluntari şi cu activitate în sprijinul tinerelor mame. 

— Trebuie să fie absolut deprimant. 

— Depinde de unghiul de vedere. Bun venit în biroul meu, 
zise Lee, invitându-l să intre în încăpere. 

Pereţii erau împodobiţi cu panouri colorate; pe unul din ele 
erau lipite fotografiile unor sugari şi ale alimentelor special 
preparate pentru ei; pe altul erau înşirate numele celor mai 
răspândite suferinţe ale copilului mic; ilustrațiile expuse pe un al 
treilea ridicau în slăvi beneficiile aduse de folosirea 
prezervativului. Adam se aşeză pe un scaun, cu ochii ţintă la 
minunile de pe pereţi. 

— Toţi copiii noştri provin din cartiere din astea, aşa că-ţi 
dai uşor seama ce fel de cunoştinţe despre îngrijirea copiilor au 
mamele pe care le vezi. Nici una dintre ele nu e măritată, 


locuiesc împreună cu mamele, mătuşile sau bunicile lor. Auburn 
House a fost fondată acum douăzeci de ani de nişte călugăriţe 
care doreau să le înveţe pe fetiţele astea să aibă nişte copii 
sănătoşi. 

— Şi cum să nu rămână însărcinate? întrebă Adam, făcând 
un semn cu capul spre afişul cu prezervative. 

— Da. Nu ne ocupăm de planificarea familială, nici nu ne 
propunem, dar nu facem rău nimănui dacă le vorbim despre 
controlul naşterilor. 

— Poate că ar trebui să faceţi mai mult decât să le vorbiţi. 

— Poate. Şaizeci la sută dintre copiii născuţi anul trecut în 
comitatul ăsta provin din afara căsătoriei şi numărul lor creşte în 
fiecare an. La fel şi numărul copiilor maltrataţi şi abandonaţi. ŢI 
se rupe inima. Unii dintre ei n-au din start nici o şansă în viaţă. 

— De unde vin fondurile? 

— Surse particulare. Jumătate din timp ni-l petrecem 
încercând să strângem bani, şi funcţionăm cu un buget foarte 
subţire. 

— Câţi consilieri cum eşti tu aveţi aici? 

— Vreo duzină. Unii lucrează câteva după-amieze pe 
săptămână, unii câteva duminici pe lună. Eu fac parte dintre cei 
norocoşi. Pot să lucrez în program normal. 

— Câte ore pe săptămână? 

— Nu ştiu. Cine crezi că le ţine socoteala? În fiecare zi vin 
aici pe la zece şi plec după ce se întunecă. 

— Şi o faci fără să primeşti nici un ban? 

— Da. Voi le spuneţi chestiilor astea „fără onorariu". 

— Bine, dar pentru avocaţi e altceva. Noi ne oferim să 
muncim în felul ăsta ca să ne justificăm, dacă vrei, şi existenţa 
şi banii pe care-i câştigăm; e mica noastră contribuţie la viaţa 
societăţii. Altfel, noi câştigăm o grămadă de bani. Aşa că, vezi, e 
o mică diferenţă între noi. 

— Ne avem şi noi răsplata noastră. 

— Cum ai găsit locul ăsta? 

— Nu mai ştiu. S-a întâmplat cu atât de multă vreme în 
urmă. Făceam parte dintr-un club de băutori de ceai şi ne 
întâlneam o dată pe lună ca să luăm prânzul împreună şi să 
discutăm cum să strângem fonduri pentru a-i ajuta pe cei mai 
puţin norocoşi decât noi. Şi, într-o zi, o călugăriţă ne-a vorbit de 
Auburn House pe care am adoptat-o apoi drept beneficiara 


activităţii noastre. Un lucru atrage după sine un altul. 

— Şi nu primeşti nici un sfant? 

— Phelps are suficient şi pentru mine, Adam. De fapt, am 
donat o mare parte din banii mei pentru Auburn House. In 
curând vom organiza la „Peabody'" serata anuală de strângere 
de fonduri — papion şi şampanie — şi contez pe Phelps să-şi 
aducă acolo bancherii cu neveste cu tot şi să ne arunce bani cu 
lopata. Anul trecut am strâns peste două sute de mii. 

— Şi unde merg banii ăştia? 

— Păi, o parte acoperă salariile celor doi angajaţi cu normă 
întreagă şi întreţinerea clădirii. Restul e pentru lucrurile de care 
au nevoie copiii, medicamente şi literatură de specialitate. Şi te 
asigur că nu ne ajung niciodată. 

— Deci tu eşti cea care conduci oarecum povestea asta? 

— Nu. Pentru asta plătim un administrator. Eu sunt doar 
consilier. 

În timp ce privea afişul pe care se lăfăia prezervativul cel 
galben, Adam îşi aminti că ultimele studii şi sondaje arătau că 
aceste obiecte delicate nu erau folosite de adolescenţi în ciuda 
campaniilor duse la televiziune, în şcoli şi pe MTV (acestea din 
urmă implicând starurile rock dotate cu simţul responsabilităţii). 
Nu-şi putea imagina ceva mai rău decât să-ţi petreci ziua 
întreagă în cămăruţa asta aglomerată, discutând despre 
arzătoarea problemă a scutecelor cu mămici în vârstă de numai 
cincisprezece ani. 

— Vreau să-ţi spun că te admir pentru ceea ce faci, zise el, 
mutându-şi privirea la afişul despre hrana bebeluşilor. 

— Hai să mergem să mâncăm, zise Lee, după o clipă de 
tăcere; avea ochii înroşiţi de oboseală. 

— Unde vrei să mergem? 

— Nu ştiu. Oriunde. 

— Azi am petrecut două ore împreună cu Sam. 

Lee alunecă uşor pe scaun şi îşi ridică picioarele pe birou. 
Purta, ca de obicei, nişte blugi uzaţi şi o cămaşă bărbătească. 

— Sunt avocatul lui. 

— A semnat înţelegerea? 

— Da. A redactat-o chiar el pe patru pagini. Am semnat-o 
amândoi, aşa că de-acum încolo totul depinde de mine. 

— Ţi-e frică? 

— Sunt îngrozit. Dar am să mă descurc. Astăzi după-amiază 


am stat de vorbă cu un reporter de la Memphis Press. Auziseră 
zvonul că Sam Cayhall este bunicul meu. 

— Şi tu ce i-ai spus? 

— Păi, nu prea puteam să neg, nu? Omul voia să afle tot 
felul de chestii despre familia noastră, dar nu i-am spus mare 
lucru. Sunt însă convins că are să facă săpături, şi are să dea 
peste alte amănunte. 

— l-ai spus despre mine? 

— Fireşte că nu, dar, cum ziceam, are să înceapă să sape. 
Îmi pare rău. 

— Pentru ce? 

— Pentru că s-ar putea să scoată la iveală adevărata ta 
identitate. Şi-atunci vei fi pusă la stâlpul infamiei pentru că eşti 
fiica lui Sam Cayhall, asasin, rasist, antisemit, terorist, membru 
al KKK, cel mai bătrân om dus vreodată în camera morţii şi 
gazat ca un animal. Au să te alunge din oraş. 

— Am trecut eu şi prin mai rău de-atât. 

— Poftim? 

— Doar sunt nevasta lui Phelps Booth. 

Auzind-o, Adam izbucni în râs, iar ea reuşi să-i surâdă. În 
clipa aceea, o femeie între două vârste îşi făcu apariţia în cadrul 
uşii, spunându-i lui Lee că terminase programul şi că pleca 
acasă. Mătuşa sări imediat în picioare şi i-l prezentă nou-venitei 
pe tânărul şi chipeşul său nepot, Adam Hall, avocat din Chicago 
care venise în vizită, iar doamna cu pricina se retrase plăcut 
impresionată de persoana musafirului. 

— Nu trebuia să faci asta, remarcă Adam. 

— De ce? 

— Pentru că mâine are să mă vadă în ziar — Adam Hall, 
avocat din Chicago şi nepotul bunicului său. 

Cuvintele lui o surprinseră: nu se gândise la aspectul acesta 
al problemei. Pe urmă însă, ridică din umeri, vrând să arate că 
nu-i pasă, dar Adam îi văzu spaima din privire. Doamne, ce 
greşeală prostească, îşi zise Lee. 

— Cui îi pasă? spuse ea cu voce tare, luându-şi poşeta şi 
servieta. Hai să căutăm un restaurant. 


Aleseră un bistrou din cartier, ţinut de o familie de italieni, 
un bungalow cu câteva măsuţe învăluite într-o lumină foarte 


plăcută. Se aşezară într-un colţ mai întunecat şi comandară ceai 
la gheaţă pentru ea şi apă minerală pentru el. 

— Adam, trebuie să-ţi spun ceva, începu Lee, după 
plecarea chelnerului. 

Tânărul aşteptă fără să scoată nici un cuvânt. 

— Sunt alcoolică. 

Ochii lui se îngustară până când nu mai rămaseră din ei 
decât două fante subţiri: în ultimele două seri, băuseră totuşi 
câteva pahare împreună. 

— Sunt aşa de zece ani, îi explică ea, aplecându-se peste 
masă, deşi persoana cea mai apropiată de masa lor se afla la 
vreo câţiva metri distanţă. Am avut o groază de motive, şi pe 
unele dintre ele le bănuieşti şi tu. Am făcut o cură de 
dezalcoolizare şi efectul a durat cam un an. M-am apucat iar de 
băutură. Am urmat tratamentul de trei ori, ultima dată acum 
cinci ani. Nu e deloc uşor. 

— Bine, dar aseară ai băut. Ai băut câteva pahare. 

— Ştiu. Şi-am băut şi cu o seară înainte. Azi însă am golit 
toate sticlele şi am aruncat berea. Nu mai e nici un strop de 
băutură în casă. 

— Pe mine nu mă deranjează. Dar sper că nu ai făcut-o din 
cauza mea. 

— Nu. Dar am nevoie de ajutorul tău. Ai să locuieşti cu 
mine câtăva vreme şi-o să trecem amândoi prin clipe grele. 
Ajută-mă. 

— Fireşte, Lee. Aş fi vrut să-mi fi spus de când am venit. Eu 
nu beau mult, aşa că nu mă interesează să am neapărat 
băutură în casă. 

— Alcoolismul e un animal ciudat. Uneori pot să-i privesc pe 
ceilalţi cum beau şi nu mă deranjează. Şi pot să văd o reclamă 
pentru nu ştiu ce marcă de bere şi să mă apuce transpiraţiile. 
Sau văd într-o revistă o marcă de vin care-mi plăcea şi mie, şi 
pofta devine atât de mare că mi se face greață. E o luptă 
cumplită. 

Lui Adam îi era acum teamă să se atingă de paharul cu apă 
minerală de pe masă. 

— E o trăsătură de familie? întrebă el, aproape sigur că 
răspunsul va fi afirmativ. 

— Nu cred. Când eram copii, Sam se ferea să bea de faţă 
cu noi. Bunica mea maternă a fost alcoolică, aşa că mama nu 


s-a atins în viaţa ei de băutură. Nici n-am văzut băutură în casă 
la noi. 

— Dar tu cum de te-ai apucat de băut? 

— Cu timpul. Când am plecat de acasă, abia aşteptam să 
încerc, pentru că era unul din tabuurile copilăriei. Pe urmă l-am 
cunoscut pe Phelps şi el provine dintr-o familie de mari băutori. 
Apoi a devenit o posibilitate de evadare, ca să ajungă în cele din 
urmă un sprijin important al existenţei mele. 

— Am să fac tot ce pot ca să te ajut. Imi pare rău. 

— N-ai de ce. Mi-a făcut plăcere să bem împreună un 
pahar, dar acum a venit vremea să mă opresc. Am căzut în 
patima asta de trei ori până acum şi de fiecare dată a început la 
fel: aveam impresia că pot să beau şi eu un pahar, două, şi să 
ţin situaţia sub control. Odată, am băut o lună întreagă un pahar 
de vin pe zi. Pe urmă am trecut la un pahar şi jumătate, după 
aia la două pahare, la trei, şi am recăzut în păcat. Sunt 
alcoolică, este o situaţie cu care trebuie să mă împac. 

Adam îşi ridică paharul şi îl ciocni de alei. 

— În cinstea patimei ăsteia. O s-o înfruntăm împreună. 

Chelnerul era student în viaţa civilă şi ştia perfect ce să le 
recomande clienţilor: ravioli, specialitatea bucătarului, pentru că 
erau cei mai buni din oraş şi pentru că erau gata în zece minute. 
Cei doi fură de acord cu propunerea. 

— M-am tot întrebat ce-ai făcut cu viaţa ta, dar mi-era frică 
să deschid discuţia, zise Adam. 

— La un moment dat am avut chiar o slujbă. Când Walt a 
mers la şcoală, eu nu am mai avut ce face şi mă plictiseam de 
moarte, aşa că Phelps mi-a găsit ceva de lucru la firma unuia 
dintre prietenii lui. Aveam un salariu considerabil, un birou 
foarte frumos. După un an am renunţat. Eu m-am măritat cu o 
avere, Adam, şi nu se cădea să muncesc. Soacră-mea era 
îngrozită că muncesc pentru un salariu. 

— Bine, dar cum trebuie să-şi petreacă ziua o femeie 
bogată? 

— Să ducă pe umerii ei greutăţile lumii întregi. După ce se 
asigură că soţiorul a plecat la slujbă, îşi face şi ea planul pentru 
ziua respectivă. Servitorii trebuie îndrumați şi supravegheați. 
Cumpărăturile se fac în cel puţin două tranşe, dimineaţa şi 
după-amiaza; şi tot dimineaţa se dau neapărat câteva telefoane 
pe Fifth Avenue. Uneori, cumpărăturile de după-amiază pot fi 


făcute chiar în persoană, însoţită de şoferul care aşteaptă, 
evident, în parcare. Prânzul ocupă cea mai mare parte a zilei, 
pentru că ai nevoie de ore întregi ca să pui totul la punct şi de 
cel puţin două ore ca să transformi proiectul în realitate. In mod 
normal, prânzul e un mic banchet la care participă cam aceleaşi 
suflete chinuite. Apoi, faptul de a fi o femeie bogată implică o 
anumită responsabilitate socială. Asta înseamnă că, măcar de 
trei ori pe săptămână, iei ceaiul în casele prietenelor unde 
ciuguleşti biscuiţi din import şi suspini pe tema situaţiei grele a 
copiilor abandonaţi şi a mamelor care se droghează. Pe urmă, 
dai fuga acasă ca să-ţi primeşti soţul întors de pe câmpul de 
bătălie reprezentat de biroul personal. Femeia bogată va bea 
primul martini din zi împreună cu soţul iubit, lângă piscină, în 
timp ce alte patru persoane le pregătesc cina. 

— Şi viaţa sexuală? 

— El este mult prea obosit. Şi-apoi, mai mult ca sigur, are o 
amantă. 

— Aşa a fost şi cu Phelps? 

— Cred că da, deşi, din punctul ăsta de vedere, nu s-a putut 
plânge niciodată. Eu am avut un copil, pe urmă am îmbătrânit, 
iar el a avut mereu banca plină de blonde tinere şi splendid 
făcute, dinţi şi unghii impecabile, fuste scurte şi picioare 
interminabile. Toate stăteau la birouri şi vorbeau la telefon, 
aşteptând nerăbdătoare chemarea lui. Are un mic dormitor chiar 
lângă una din sălile de conferinţe. Tipul e un adevărat animal. 

— Prin urmare, tu ai renunţat la viaţa grea a unei femei 
bogate şi-ai plecat de-acasă? 

— Da. N-am prea fost o bună femeie bogată, Adam. Un fel 
de viaţă pe care l-am detestat. O vreme l-am găsit amuzant, dar 
până la urmă nu m-am putut adapta. Cred că n-am avut grupa 
sanguină adecvată. Mă crezi sau nu, familia mea nu era 
cunoscută în cercurile societăţii din Memphis. 

— Glumeşti. 

— Îţi jur că aşa e. Or, ca să fii o femeie bogată normală, 
care să aibă un viitor în oraşul ăsta, trebuie să provii dintr-o 
familie de fosile bogate, de preferinţă cu un străbunic care să fi 
făcut avere din bumbac. Un decor în care pur şi simplu nu 
mi-am găsit locul. 

— Dar văd că n-ai abandonat jocul social. 

— Ai dreptate. Păstrez aparențele, dar numai pentru 


Phelps. Pentru el este important să aibă o nevastă de vârsta lui, 
o femeie matură care să arate bine în rochie de seară şi 
împodobită cu diamante, care să-şi ţină firea în timp ce ascultă 
vorbăria plictisitorilor săi prieteni. leşim împreună de trei ori pe 
an. Sunt un fel soţie-trofeu care îmbătrâneşte frumos. 

— Mie mi se pare că i-ar plăcea mai degrabă o 
nevastă-trofeu de-adevăratelea, una din blondele alea cu corp 
de şarpe de care vorbeai. 

— În nici un caz. Familia lui ar fi zdrobită de ruşine, şi mai e 
şi o grămadă de bani la mijloc. De-aia Phelps calcă pe ouă când 
e vorba de familie. N-o să fie în stare să iasă la lumină decât 
atunci când părinţii lui nu vor mai fi în viaţă. 

— Am avut impresia că părinţii lui te urau. 

— Aşa şi e. Şi tocmai asta-i ironia soartei; din cauza lor 
suntem şi acum căsătoriţi. Divorțul ar însemna un scandal de 
neconceput pentru ei. 

— Asta-i o nebunie, exclamă Adam, râzând şi clătinând, 
uluit, din cap. 

— Da, dar mecanismul funcţionează. Eu sunt fericită. El e 
fericit. El îşi are fetiţele lui blonde. Eu pot să mă întâlnesc cu 
cine doresc. Nimeni nu pune întrebări jenante. 

— Dar Walt? 

Lee îşi puse uşor paharul de ceai pe masă şi îşi întoarse 
privirea. 

— Ce-i cu el? întrebă ea, fără să-şi privească nepotul. 

— Nu vorbeşti niciodată despre el. 

— Aşa e, zise ea încet, continuând să-i evite privirea. 

— Lasă-mă să ghicesc. E vorba de alte secrete de familie. 

Lee îşi întoarse spre el ochii trişti, apoi ridică uşor din 
umeri, ca şi cum ar fi zis „ce dracu', asta-i situaţia". 

— În fond, e vărul meu primar, adăugă Adam. Şi după câte 
ştiu eu până-n prezent, dacă nu mai am parte şi de alte 
revelații, este singurul meu văr. 

— Nu cred că ţi-ar plăcea de el. 

— Evident că nu. Doar e şi el pe jumătate un Cayhall. 

— A, nu. Walt e un adevărat Booth. Phelps voia un fiu, cu 
orice preţ, să nu mă întrebi de ce. Aşa că am avutun fiu, dare 
de la sine înţeles că Phelps nu prea a avut timp să stea cu el. A 
fost întotdeauna mult prea ocupat cu munca de la bancă. E 
adevărat că l-a luat cu el la Country Club ca să-l înveţe să joace 


golf, da' povestea n-a ţinut. Pentru că lui Walt nu-i place să facă 
sport. Odată au plecat amândoi în Canada, la vânătoare de 
fazani, şi când s-au întors acasă nu şi-au vorbit o săptămână 
întreagă. Băiatul nu era un mototol, dar nici nu era un tip 
sportiv. În schimb, Phelps făcea de toate — fotbal, rugby, box, 
orice. Walt a încercat să se apuce şi el de un sport, dar pur şi 
simplu nu avea talent. Ca urmare, taică-său s-a pus şi mai tare 
pe capul lui şi băiatul nu l-a mai răbdat. Atunci Phelps l-a trimis 
la o şcoală cu internat şi fiul meu a plecat de-acasă la vârsta de 
cincisprezece ani. 

— Unde a făcut colegiul? 

— A renunţat după un an la Corneli. 

— A renunţat la şcoală? 

— Da. După un an a plecat în Europa şi tot acolo este 
şi-acum. 

Adam aştepta continuarea poveştii şi tocmai când se 
hotărâse să mai pună o întrebare, chelnerul le aduse un castron 
cu salată. 

— De ce Europa? 

— A plecat la Amsterdam şi acolo s-a îndrăgostit. 

— De o olandeză drăguță? 

— De un olandez drăguţ. 

— Înţeleg. 

Lee deveni brusc extrem de interesată de salata din faţa ei 
şi îşi umplu farfuria cu frunze verzi. Adam o imită şi amândoi 
mâncară o vreme în tăcere; bistroul se umplea încet de clienţi şi 
de zgomotul glasurilor acestora. La măsuţa de alături, un cuplu 
deosebit de atrăgător comandă de băut. 

— Şi cum a reacţionat Phelps la vestea asta? întrebă Adam 
după ce muşcă din chifla unsă cu unt. 

— Ultima călătorie pe care am făcut-o împreună cu Phelps a 
fost la Amsterdam, în căutarea fiului nostru, care era acolo de 
aproape doi ani. Ne scrisese de vreo câteva ori, uneori vorbisem 
şi la telefon, dar cu vremea corespondenţa noastră a încetat. 
Asta ne-a îngrijorat, bineînţeles, aşa că am zburat până la 
Amsterdam. 

— Şi cum l-aţi găsit pe Walt? 

— Era chelner într-o cafenea. Avea câte un cercel în fiecare 
ureche şi părul retezat aiurea; purta nişte haine ciudate, saboţi 
şi ciorapi de lână, şi vorbea perfect olandeza. N-am vrut să 


facem o scenă în public, aşa că l-am rugat să vină la hotel, ceea 
ce a şi făcut, de altfel. Şi a fost îngrozitor, pur şi simplu 
îngrozitor. Phelps a fost, ca de obicei, un idiot şi ireparabilul s-a 
produs. Când ne-am întors acasă, Phelps a făcut un spectacol 
întreg din schimbarea testamentului şi din anularea fondului pus 
la dispoziţia lui Walt. 

— Walt nu s-a mai întors niciodată acasă? 

— Niciodată. Eu m-am mai întâlnit cu el o singură dată, la 
Paris, unde venisem fiecare fără însoțitor; a fost unica regulă de 
care am ţinut seama. Am stat împreună la un hotel destul de 
bun şi am petrecut o săptămână întreagă plimbându-ne prin 
oraş, vizitând tot felul de muzee, mâncând franţuzeşte. Este cea 
mai frumoasă amintire a mea din anul acela. Numai că Walt 
urăşte Memphisul. 

— Mi-ar face plăcere să-l cunosc. 

Lee îl privi cu intensitate, apoi ochii i se umplură de lacrimi. 

— Fii binecuvântat. Dacă chiar crezi ceea ce spui. Aş fi fost 
încântată să fii alături de noi. 

— Vorbesc foarte serios. Nu-mi pasă că e homosexual. Tot 
ce ştiu e că mi-ar face mare plăcere să-mi cunosc vărul primar. 

Lee răsuflă adânc şi-i zâmbi. Chelnerul le aduse două 
farfurii pline ochi cu ravioli aburinzi, puse pe marginea mesei o 
bucată de pâine cu usturoi şi se retrase. 

— Walt ştie adevărul despre Sam? întrebă Adam. 

— Nu. N-am avut niciodată curajul să-i spun. 

— Ştie de mine si de Carmen? De Eddie? Ştie măcar unul 
din evenimentele petrecute în istoria glorioasă a familiei 
noastre? 

— Da, ştie câte ceva. Când era încă un copil, i-am povestit 
că are nişte veri în California, care nu veniseră însă niciodată în 
Memphis. Evident că Phelps îi spusese că verii ăştia ne erau 
inferiori din punct de vedere social şi că, prin urmare, nu 
meritau să li se acorde atenţie. Adam, Walt a fost educat de 
tatăl lui în aşa fel încât să devină un snob perfect. Trebuie să 
înţelegi asta. A mers la cele mai bune şcoli, a fost primit în cele 
mai sofisticate cluburi, iar familia lui era formată în totalitate din 
nişte verişori Booth, cu nimic deosebiți de el. Aştia sunt cu toţii 
nişte nenorociţi. 

— Şi cum au primit vestea că au un homosexual în familie? 

— Se urăsc reciproc, bineînţeles. 


— Mie-mi place de el, chiar fără să-l fi cunoscut. 

— Nu e un copil rău. Vrea să studieze pictura şi eu îi trimit 
mereu bani. 

— Sam ştie că are un nepot homosexual? 

— Nu cred. Nici nu ştiu cine ar îndrăzni să-i spună. 

— Probabil că nu eu voi fi acela. 

— Te rog să nici n-o faci. Are şi aşa destule pe cap. 

Mâncarea se mai răcise şi o savurară în tăcere. Chelnerul le 
aduse din nou apă minerală şi ceai; pe masa de alături, însă, se 
lăfăia o sticlă de vin roşu pe care Lee nu se putu împiedica să 
n-o privească din când în când. 

— Pot să-ţi pun o întrebare personală? întrebă Adam după 
ce îşi termină porţia de ravioli. 

— Păi toate întrebările tale par să fie personale. 

— Exact. Deci pot să-ţi mai pun încă una? 

— Te rog. 

— Ei bine, tocmai mă gândeam că în seara asta mi-ai spus 
că tu eşti alcoolică, că bărbatul tău e un animal şi că fiul tău e 
homosexual. După părerea mea, e mult prea de-ajuns pentru o 
singură cină. Dar mai există oare şi altceva ce ar trebui să ştiu? 

— Ştiu şi eu, stai să mă gândesc. Da, Phelps e şi el alcoolic, 
dar nu vrea să recunoască. 

— Altceva? 

— A fost dat în judecată de două ori pentru hărţuire 
sexuală. 

— OK, dă-i încolo pe cei din familia Booth. Mai sunt şi alte 
surprize în familia noastră? 

— N-am trecut dincolo de suprafaţă, Adam. 

— De-asta mi-a fost si mie teamă. 


18 


Înainte de ivirea zorilor, delta fu măturată de o furtună 
teribilă şi Sam fu trezit de pârâitul trăsnetului. Picături grele de 
ploaie loveau în ferestrele deschise din partea superioară a 
coridorului; după câteva secunde, apa începu să băltească chiar 
lângă celula bătrânului, iar umezeala patului se răcori brusc. 
Poate că astăzi nu va mai fi tot aşa de cald, poate că ploaia va 


umbri soarele, poate că vântul va alunga umezeala. De câte ori 
ploua, Sam nutrea aceleaşi speranţe, cu toate că ştia foarte bine 
că, vara, o asemenea furtună nu făcea decât să înmoaie 
pământul, ceea ce în bătaia soarelui nemilos, avea drept efect o 
căldură absolut sufocantă. 

Sam urmări cu privirea căderea stropilor de ploaie prin 
ferestrele deschise. Apa de pe podea reflecta lumina slabă a 
unui bec galben, singurul, de altfel, din toată zona; peste tot 
domnea tăcerea. 

Lui Sam îi plăcea la nebunie ploaia, mai ales noaptea şi mai 
ales vara. În nemărginita sa înţelepciune, statul Mississippi 
construise închisoarea în regiunea cea mai încinsă pe care o 
găsise. lar Unitatea de Securitate Maximă era mai ceva ca un 
cuptor. Ferestrele care dădeau spre exterior erau mici şi 
complet nefolositoare, din motive de securitate, bineînţeles. Cei 
care concepuseră această mică secţie a iadului hotărâseră, în 
plus, să nu existe nici un fel de aerisire, în aşa fel, încât înăuntru 
să nu pătrundă nici o adiere de afară, iar aerul jilav dinăuntru să 
nu poată părăsi clădirea. Şi, după ce construiră ceea ce ei 
considerau a fi o clădire-model în domeniu, hotărâră să nu o 
doteze cu sistem de aer condiţionat. Ea se ridica mândră în 
mijlocul câmpurilor de soia şi de bumbac absorbind aceeaşi 
fierbinţeală şi aceeaşi umezeală din pământ. lar când acest 
pământ era complet uscat, condamnaţii se coceau pur şi simplu, 
laolaltă cu recolta. 

Cu toate acestea, statul Mississippi nu avea cum să 
controleze starea vremii şi, atunci când veneau ploile şi 
răcoreau aerul, Sam îşi râdea în barbă, mulţumindu-i în gând lui 
Dumnezeu, cel care controla, în fond, totul. Când ploua, 
autorităţile erau neajutorate. Era şi aceasta o mică victorie. 

Sam se ridică în picioare şi îşi întinse încheieturile. Patul era 
format dintr-un cadru metalic fixat în perete şi în podea, pe care 
era aşezată o bucată de burete de unu optzeci pe şaptezeci şi 
zece centimetri grosime, cunoscută sub numele de saltea. 
Aceasta era, la rândul ei, acoperită de două cearşafuri. Uneori, 
pe timp de iarnă, apăreau şi pături. Durerile de spate erau 
foarte răspândite printre pensionarii clădirii, dar cu vremea 
trupurile se obişnuiau şi plângerile nu erau prea frecvente. 
Medicul închisorii nu era considerat un prieten de către cei 
închişi în lista morții. 


Sam făcu doi paşi şi se sprijini de gratiile celulei. Ascultă 
vântul şi tunetele, urmărind cu privirea alunecarea picăturilor de 
apă de-a lungul pervazelor până pe podea. Doamne, ce bine ar 
fi să poată trece prin peretele de colo şi să meargă prin iarba 
udă, să se plimbe gol şi nebun prin ploaie, ud leoarcă, cu apa 
curgându-i şiroaie din păr şi din barbă. 

Partea cea mai îngrozitoare a listei morţii este faptul că 
mori câte puţin în fiecare zi. Aşteptarea e cea care te omoară. 
Trăieşti într-o cuşcă şi, când te trezeşti, în fiecare dimineaţă, îţi 
spui că eşti cu o zi mai aproape de moarte. 

Sam îşi aprinse o ţigară şi însoţi cu privirea fumul albăstrui 
care se ridica spre picăturile de ploaie. Ciudate lucruri se 
întâmplă în absurdul nostru sistem judiciar. Tribunalele hotărăsc 
azi una şi mâine alta. Aceiaşi judecători ajung la concluzii 
diferite pe subiecte asemănătoare. Un tribunal poate să ignore 
ani de zile o cerere sau un apel, pentru ca într-o bună zi să se 
pronunţe brusc în favoarea titularului. Apoi judecătorii mai mor 
şi ei şi sunt înlocuiţi de alţii care gândesc altfel. Preşedinţii vin şi 
pleacă, dar au grijă să-şi numească prietenii în posturile de 
decizie. Curtea Supremă merge azi într-o direcţie şi mâine în 
alta. 

În anumite cazuri, moartea e binevenită. Şi dacă i s-ar fi dat 
posibilitatea să aleagă între moarte şi viaţa în partea asta de 
închisoare, Sam ar fi ales gazarea fără să stea pe gânduri. 
Numai că mai era şi speranţa că, undeva în vastul labirint al 
junglei judiciare, ceva va face să vibreze o coardă sensibilă şi 
cazul său va lua alt curs. Toţi pensionarii listei morţii visau la un 
miracol ceresc. Şi aceste visuri îi ajutau să treacă de la o zi la 
alta. 

De curând, Sam citise undeva că în America erau vreo 
douăzeci şi cinci de mii de condamnaţi la moarte, dar că anul 
trecut, în 1989, numai şaisprezece fuseseră executaţi. Din 1977, 
anul în care Gary Gilmore insistase să se introducă plutonul de 
execuţie în Utah, şi până în prezent, în Mississippi fuseseră 
omorâţi numai patru. Aceste cifre erau oarecum liniştitoare şi-l 
întăriseră în hotărârea lui de a face şi mai multe apeluri. 

Rămase lângă gratii, fumând, până când furtuna trecu şi 
ploaia se opri. Când răsări soarele, îşi luă micul dejun şi la ora 
şapte dădu drumul televizorului ca să urmărească ştirile. Tocmai 
muşcase dintr-o felie de pâine prăjită că în faţa ochilor îi apăru 


deodată propriul său chip pe post de fundal pentru 
prezentatoarea jurnalului, care povestea cu glas nerăbdător cea 
mai grozavă informaţie a zilei, cea despre Sam Cayhall şi noul 
său avocat. Se pare că acest nou avocat este de mult pierdutul 
său nepot, numit Adam Hall, un tânăr avocat membru al uriaşei 
firme de avocatură din Chicago, „Kravitz & Bane", aceeaşi care 
îl reprezentase pe Sam în ultimii şapte ani. Fotografia era veche 
de vreo zece ani şi era cea pe care o foloseau întotdeauna când 
televiziunea sau ziarele îi pomeniseră numele. Fotografia lui 
Adam era puţin ciudată; în mod evident, era un instantaneu în 
aer liber. Femeia explica telespectatorilor cum că ediţia de 
dimineaţă a lui Memphis Press anunţa că Adam Hall confirmase 
că era într-adevăr nepotul lui Sam Cayhall. Reaminti apoi pe 
scurt faptele de care era acuzat bătrânul, menţionând de două 
ori data execuţiei. Alte amănunte, în celelalte ediţii ale 
jurnalului, poate chiar în cel de prânz. Apoi trecu la crimele 
petrecute în timpul nopţii. 

Sam rămase cu ochii la felia de pâine pe care o aruncase 
pe podea. Un gândac o găsi imediat şi alergă pe ea de câteva 
ori până când se hotărî că nu era bună de mâncat. Deci avocatul 
lui vorbise deja cu ziariştii. Oare ce Dumnezeu îi învaţă pe-ăştia 
în facultate? Nu le vorbeşte nimeni nimic despre relaţiile cu 
presa? 

— Sam, eşti acolo? 

Era Gullitt. 

— Da, da. 

— Tocmai te-am văzut pe canalul patru. 

— Da, am văzut şi eu. 

— Eşti opărit? 

— Sunt bine. 

— Trage aer în piept, Sam. E-n ordine. 

Condamnaţii la camera de gazare foloseau adesea expresia 
„trage aer în piept", într-o încercare disperată de-a face haz de 
necaz. Şi-o spuneau unul altuia atunci când unul dintre ei era 
furios. Când gardienii erau cei care foloseau expresia respectivă, 
situaţia se schimba în mod radical: ea devenea o violare a 
drepturilor stipulate în Constituţie şi fusese menţionată de 
nenumărate ori în procese drept exemplu de comportament plin 
de cruzime faţă de deţinuţii din lista morţii. 

Sam fu de acord cu gândacul şi renunţă să mai mănânce, 


mulţumindu-se doar cu cafeaua. Ochii-i priveau ţintă podeaua. 

La nouă şi jumătate, sergentul Packer veni să-l caute pe 
Sam pentru plimbarea zilnică. Ploaia se terminase de mult şi 
soarele pârjolea delta nestingherit. Packer aducea cu el un lanţ 
pentru picioare şi doi gardieni. 

— Astea pentru ce sunt? întrebă Sam, arătând lanţurile. 

— Pentru siguranţă, Sam. 

— Păi, merg afară, la joacă, nu? 

— Nu, Sam, de data asta mergem la bibliotecă. Avocaţii tăi 
vor să te vadă acolo ca să staţi de vorbă printre tratatele de 
legi. Aşa că, întoarce-te. 

Sam întinse mâinile prin deschizătura uşii, Packer îi puse 
cătuşele, apoi uşa se deschise şi Sam ieşi pe coridor. Cei doi 
gardieni îi căzură imediat la picioare şi-i fixară lanţul, când Sam 
veni cu o nouă întrebare: 

— Şi cu ora mea de plimbare cum rămâne? 

— Cum să rămână? 

— Când o recuperez? 

— Mai târziu. 

— Aşa ai spus şi ieri şi nu mi-ai mai dat-o. leri m-ai minţit. 
Acum mă minţi iar. Să ştii că te dau în judecată pe chestia asta. 

— Procesele durează, Sam. Uneori chiar ani de zile. 

— Vreau să vorbesc cu directorul. 

— Sunt sigur că şi el vrea să vorbească cu tine, Sam. 
Problema e, vrei să-ţi vezi avocatul sau nu? 

— E dreptul meu să am un avocat şi să mă plimb o oră pe 
zi. 

— Nu-l mai călări atâta, Packer! se auzi strigătul lui Hank 
Henshaw de alături. 

— Eşti un mincinos, Packer! Eşti un mincinos! adăugă J.B. 
Gullitt din partea opusă. 

— Culcat, băieţi, comandă Packer cu răceală. Avem noi 
grijă de bătrânul Sam. 

— Da, da, l-aţi gaza şi azi dac-aţi putea, urlă Henshaw. 

Lanţul fusese fixat şi Sam se întoarse poticnit în celulă ca 
să-şi ia un dosar. 

— Arată-li-l pe dracu', Sam, strigă Henshaw în urma cer 
patru. 

Cât timp străbătu coridorul, micul grup fu însoţit de alte 
strigăte de încurajare pentru Sam şi miorlăituri pentru Packer. 


Apoi uşile se închiseră şi Nivelul A rămase undeva, în urmă. 

— Directorul a zis că o să ai două ore de plimbare în 
după-amiaza asta, şi câte două ore zilnic până se termină toată 
afacerea asta, anunţă Packer. 

— Care afacere? 

— Mizeria asta. 

— Care mizerie? 

Packer şi cea mai mare parte dintre gardieni foloseau 
cuvântul acela ca să se refere la execuție. 

— Ei, ştii despre ce vorbesc, zise sergentul. 

— Spune-i directorului din partea mea că-i un scump. ŞI 
întreabă-l dacă-mi dă două ore şi dacă mizeria nu are loc. Şi, 
dacă tot ai să-l vezi, spune-i şi că eu cred că este doar o jigodie 
mincinoasă. 

— | s-a mai spus. 

După ce trecură de peretele de gratii, se opriră lângă cei 
doi gardieni care păzeau uşa de la intrare şi Packer semnă pe un 
tabel. Apoi, Sam fu luat pe sus şi vârât în dubiţa albă care 
aştepta afară. Packer urcă lângă şofer. 

— Nenorocirea asta n-are aer condiţionat? se răsti Sam la 
şofer prin geamul lăsat. 

— Ba da. 

— Atunci dă-i drumul, dracului. 

— Termină, Sam, zise Packer, fără prea multă convingere. 

— Păi, e de-ajuns de greu că transpir toată ziua într-o cuşcă 
fără aer condiţionat; da' să stau aici şi să mă sufoc la un loc cu 
voi e de-a dreptul tâmpit. Dă drumul, dracului, la nenorocirea 
aia. Imi cunosc foarte bine drepturile. 

— la mai trage aer în piept, Sam, tărăgănă Packer 
cuvintele, făcând cu ochiul spre şofer. 

— Vorba asta are să te coste scump, Packer. Aşa de scump 
că ai să-ţi doreşti ca nici măcar să n-o fi gândit. 

Dar şoferul apăsă pe un buton şi aerul din maşină deveni 
respirabil. Dubiţa trecu de porţile duble şi o luă uşurel pe drumul 
de ţară, lăsând în urmă Lista morţii. 

Călătoria asta îi făcea bine, în ciuda cătuşelor şi a lanțurilor, 
aşa că bătrânul renunţă imediat să-şi mai bată capul cu ceilalţi 
ocupanţi ai maşinii. Ploaia spălase bumbacul înalt până la 
genunchi şi umpluse cu apă şanţurile verzi de pe marginea 
drumului. Tulpinile şi frunzele plantelor erau de un verde închis. 


Sam se revăzu, cu ochii minţi, copil culegând bumbacul, dar 
alungă iute această imagine aducătoare de tristeţe. Îşi 
antrenase memoria să uite trecutul şi în acele rare ocazii când 
copilăria năvălea peste el, îşi înăbuşea imediat pornirile acelea 
întristătoare. 

Era mulţumit că maşina îşi vedea în linişte de drum. Doi 
prizonieri aşezaţi la umbra unui copac priveau cum un al treilea 
ridica nişte haltere în plin soare. E-adevărat că erau înconjurați 
de un gard de sârmă, dar ce bine e să stai afară, să te plimbi şi 
să stai de vorbă, fără să te gândeşti mereu la camera de gazare, 
fără să-ţi faci griji în legătură cu ultimul apel. 


Biblioteca penală era cunoscută sub numele de „Crăcuţă", 
pentru că era prea mică pentru a fi considerată o ramură în 
toată regula. Biblioteca principală se afla în altă parte, în timp 
ce Crăcuţa stătea numai la dispoziţia deţinuţilor condamnaţi la 
moarte şi era înghesuită în clădirea administraţiei, într-o 
încăpere retrasă, fără ferestre şi cu o singură uşă. Sam o 
vizitase de multe ori în ultimii nouă ani. Era o încăpere mică, ce 
adăpostea o colecţie obişnuită de tratate de legi şi de broşuri cu 
diverse texte legale revăzute şi adăugite. Pereţii erau tapetaţi 
cu rafturi de cărţi, iar centrul podelei era ocupat de o masă de 
conferinţe marcată vizibil de trecerea anilor. Din când în când, 
câte unul dintre lucrătorii administraţiei se oferea să facă oficiul 
de bibliotecar, dar în realitate puţini se pricepeau la o asemenea 
muncă şi cărţile stăteau alandala pe rafturi. Situaţia asta îl 
enerva la culme pe Sam care era un fanatic al ordinii şi îi mai şi 
dispreţuia pe africani: deşi nu avea probe în acest sens, era 
convins că majoritatea, dacă nu chiar totalitatea bibliotecarilor, 
erau negri. 

Când ajunseră la uşă, cei doi gardieni îi scoaseră lanţul de 
la picioare şi cătuşele de la mâini. 

— Ai două ore, din momentul ăsta, îl anunţă Packer. 

— Am câte ore vreau, răspunse Sam, frecându-şi 
încheieturile mâinilor, ca şi cum cătuşele l-ar fi strâns prea tare. 

— Desigur, Sam. Dar peste două ore când am să vin lupă 
tine, pun pariu că o să-ţi muţi fundul drăgălaş în maşină. 

Cei doi gardieni se postaseră de-o parte şi de alta a uşii pe 
care Sam o trânti, nervos, în urma lui. După ce puse dosarul pe 


masă, îşi fixă privirea asupra avocatului. 

In picioare, la celălalt capăt al mesei, Adam răsfoia o carte 
în aşteptarea clientului său. Ascultă vocile de dincolo de uşă şi îl 
privi pe Sam intrând, neînsoţit de gardieni şi fără cătuşe. În 
salopeta roşie a categoriei de deţinuţi din care făcea parte, 
bătrânul părea acum mai mic decât atunci când stătea de 
cealaltă parte a ecranului gros de metal. 

O clipă, cei doi se studiară intens, nepot şi bunic, avocat şi 
client, în fond doi străini. Amândoi încercau un sentiment ciudat, 
ca şi când n-ar fi ştiut ce să facă unul cu celălalt. 

— Bună, Sam, îl salută Adam, venind spre el. 

— 'Neaţa. Ne-au dat pe amândoi la televizor acum vreo 
câteva ore. 

— Da. Ai văzut ziarul de dimineaţă? 

— Nu încă. La noi ajunge mai târziu. 

Adam împinse ziarul peste masă şi Sam îl prinse cu 
amândouă mâinile. Se aşeză pe un scaun şi citi cu mare atenţie 
fiecare cuvânt tipărit, aruncând din când în când câte-o privire şi 
fotografiilor care însoțeau articolul. 

Era evident că Todd Marks îşi petrecuse cea mai mare parte 
a serii făcând săpături şi dând nenumărate telefoane. Verificase 
dacă un anume Alan Cayhall se născuse în 1964, în Clanton, 
Ford County, şi dacă numele tatălui înscris pe certificatul de 
naştere era Edward S. Cayhall. Verificase apoi certificatul de 
naştere al lui Edward S. Cayhall şi descoperise că tatăl acestuia 
fusese Samuel Lucas Cayhall, adică acelaşi om care acum îşi 
aştepta moartea la Parchman. In articol, Marks spunea că Adam 
Hall confirmase faptul că tatăl său îşi schimbase numele în 
California şi că bunicul său era Sam Cayhall. Avea grijă să nu-l 
citeze direct pe Adam, dar oricum încălcase înţelegerea la care 
ajunseseră cu o seară înainte. Puţini s-ar fi putut îndoi în 
legătură cu întâlnirea celor doi. 

Citând surse anonime, articolul le explica cititorilor că Eddie 
şi familia lui plecaseră din Clanton în 1967, după arestarea lui 
Sam şi se stabiliseră în California, unde de altfel Eddie se şi 
sinucisese, câţiva ani mai târziu. Povestea se termina în punctul 
acela pentru că Marks nu mai avusese timpul necesar să 
primească şi alte amănunte din California. Sursa anonimă nu-i 
spusese nimic despre fiica lui Sam care locuia în Memphis, aşa 
că Lee fusese cruţată. Ultima parte a articolului pierdea din 


intensitate, menţionând o serie de „fără comentarii" din partea 
lui Baker Cooley, Garner Goodman, Phillip Naifeh, Lucas Mann şi 
unul din avocaţii care lucrau în birourile procurorului general din 
Jackson. Marks încheia însă în forţă cu un rezumat senzaţional al 
atentatului împotriva lui Kramer. 

Articolul era pe prima pagină a lui Memphis Press, imediat 
sub titlul principal. Vechea fotografie a lui Sam stătea în 
dreapta, iar lângă ea apărea o poză ciudată, în care Adam era 
fotografiat până la talie. Lee îi adusese ziarul pe când stătea pe 
terasă, privind vapoarele de pe fluviu. Işi băuseră cafeaua şi 
sucul de dimineaţă în timp ce citiseră şi recitiseră articolul cu 
pricina. După ce studiase problema pe toate părţile, Adam 
hotărâse că Todd Marks îl pusese pe un fotograf să păzească 
intrarea de la „Peabody'" Hotel şi să-l pozeze pe Adam la 
sfârşitul micii lor întâlniri. Costumul şi cravata erau fără nici o 
îndoială cele pe care le purtase cu o zi înainte. 

— Ai stat de vorbă cu circarul ăsta? mârâi Sam, punând 
ziarul pe masă. 

— M-am întâlnit cu el, răspunse Adam, aşezându-se în faţa 
bătrânului. 

— Pentru ce? 

— Pentru că tipul a telefonat la biroul nostru din Memphis, a 
zis că a auzit nişte zvonuri şi am vrut să lămuresc lucrurile. Nu e 
aşa mare scofală. 

— Adică fotografiile pe prima pagină nu-s aşa mare scofală? 

— Păi, ţi s-a mai întâmplat şi altă dată. 

— Dar ţie? 

— Cu mine a fost mai degrabă o ambuscadă. Da' mi se pare 
că arăt destul de elegant. 

— l-ai confirmat tot ce scrie aici? 

— Da. Am căzut de acord că nu mă poate cita şi că nu mă 
poate socoti drept sursă de informaţii. Dar văd că a încălcat 
înţelegerea noastră şi şi-a dat foc la valiză. Ba a mai adus şi un 
fotograf, aşa că a fost pentru prima şi ultima oară că am stat de 
vorbă cu unul din ziariştii de la Memphis Press. 

Sam rămase o clipă cu ochii la ziarul de pe masă; se vedea 
că e relaxat, iar vorbele îi erau mai calme ca niciodată. Reuşi 
chiar să şi schiţeze un zâmbet. 

— Şi-ai confirmat că eşti nepotul meu? 

— Da. Nu prea puteam să neg chestia asta, nu? 


— Ai vrea s-o negi? 

— Citeşte ziarul, Sam. Dac-aş fi vrut să neg, ar mai fi apărut 
aici? 

Răspunsul îl satisfăcu pe Sam al cărui zâmbet se adânci. 
Preţ de câteva clipe îl privi intens pe Adam, apoi îşi scoase 
pachetul de ţigări, făcându-l pe tânăr să se uite aproape cu 
disperare în jur, în căutarea unei ferestre. 

— Fereşte-te de presă, zise Sam după ce trase primul fum. 
N-au scrupule şi sunt şi tâmpiţi. Mint fără ruşine şi fac nişte 
greşeli de speriat. 

— Dar eu sunt avocat, Sam. E-n firea lucrurilor. 

— Ştiu că e greu, dar trebuie să te supraveghezi. Nu vreau 
să se mai repete. 

— Mi-a venit o idee nemaipomenită ca să-ţi salvăm viaţa, 
schimbă Adam subiectul, zâmbind, şi scoase din servietă un 
teanc de hârtii. 

Îşi frecă mâinile şi dădu la iveală un stilou din buzunar; 
venise momentul să mai şi muncească. 

— Te ascult. 

— Ei bine, după cum cred că-ţi închipui, am făcut multe 
cercetări în ultima vreme. 

— Păi, de-asta eşti plătit. 

— Exact. Aşa că am pus la punct o mică teorie absolut 
minunată, o nouă cerere pe care am de gând s-o depun luni la 
tribunal. Teoria mea este cât se poate de simplă. Mississippi 
este unul din cele cinci state care folosesc camera de gazare, 
corect? 

— Corect. 

— lar legislatura statală din 1984 a adoptat o lege care 
spune că un condamnat la moarte are dreptul să aleagă între 
injecție şi gazare. Legea asta se aplică însă numai celor 
condamnaţi după 1 iulie 1984, adică nu şi în cazul tău. 

— Şi asta-i corect. Cred că alegerea o să meargă doar la 
vreo jumătate din băieţii cu care locuiesc eu. Da' oricum, eo 
poveste foarte veche. 

— Unul din motivele pentru care autorităţile au fost de 
acord cu injecţia a fost umanizarea execuțiilor. Eu am studiat 
toată istoria legislativă care se ascunde în spatele legii ăsteia şi 
am descoperit că s-a discutat foarte mult despre problemele 
care apar în cazul execuțiilor prin gazare. Deci teoria este cât se 


poate de simplă: cu cât execuțiile sunt mai rapide şi mai lipsite 
de durere, cu atât vor fi mai puţine plângeri constituţionale 
împotriva cruzimii lor. Injecţiile mortale ridică mai puţine 
probleme legale, prin urmare execuțiile sunt mai uşor de pus în 
practică. Prin urmare, noi venim şi zicem că, din moment ce 
statul a adoptat injecţia letală, camera de gazare este ieşită din 
uz. Şi de ce este ieşită din uz? Pentru că este un mod de 
execuţie de o mai mare cruzime. 

— Dă-i înainte, zise Sam, după o clipă de tăcere. 

— Atacăm camera de gazare ca metodă de execuţie. 

— Ai să te limitezi doar la statul Mississippi? 

— Probabil că da. Ştiu că au fost probleme cu Teddy Doyle 
Meeks şi Maynard Tole. 

— Probleme? mârâi Sam, trimițând un nor de fum albăstrui 
peste masă. Da, poţi să le zici şi-aşa. 

— Ştii ceva despre cazurile astea? 

— Ei, na. Doar au murit la nici o sută de metri distanţă de 
locul în care mă aflam. Toată ziua nu facem altceva decât să 
stăm în celule şi să ne gândim la moarte. Toţi ştim ce s-a 
întâmplat cu băieţii ăia doi. 

— Povesteşte-mi şi mie. 

Sam se propti în coate şi privi absent la ziarul întins pe 
masă. 

— Meeks a fost primul executat în Mississippi după zece 
ani, şi tipii habar n-aveau ce fac. Era în 1982 şi eu eram deja aici 
de vreo doi ani; până-n clipa aia trăisem cu toţii ca-n altă lume. 
Nimeni nu se gândise la camera de gazare, la fiolele de cianură 
şi la ultimul prânz. E adevărat că eram condamnaţi la moarte, 
dar, ce dracu', doar nu omorau pe nimeni, aşa că de ce să ne 
facem griji? Meeks însă ne-a trezit din somn. Din moment ce-l 
omorâseră pe el, puteau foarte bine să ne omoare şi pe noi. 

— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Adam care citise o 
mulţime de articole despre execuţia de mântuială ce pusese 
capăt vieţii lui Teddy Doyle Meeks, dar voia să audă şi versiunea 
lui Sam. 

— Nimic n-a mers cum trebuie. Ai văzut camera aia? 

— Nu încă. 

— Lângă ea, ai să vezi o cameră mai mică unde călăul 
amestecă soluţia. Acidul sulfuric este într-o cutie care ajunge în 
partea de jos a camerei de gazare printr-un tub. Când cu Meeks, 


călăul a fost beat. 

— Haida-de, Sam. 

— Bine, n-am fost de faţă, dar toată lumea ştie că tipul era 
beat. Autorităţile statale numesc un călău oficial, dar directorul 
şi cu ai lui nu s-au gândit la aspectul ăsta până cu câteva ore 
înainte de execuţie. Ţine minte că nimeni nu se gândea că 
Meeks avea să moară. Noi toţi aşteptam o suspendare de ultim 
moment pentru că băiatul ăla mai trecuse de două ori prin aşa 
ceva. Numai că de data asta n-a mai venit nici o suspendare şi 
au început să bâlbâie în căutarea unui călău. L-au găsit, dar era 
beat. Mi se pare că era un instalator. Oricum, prima încercare a 
dat greş. Tipul a pus cutia în tub, a tras de manetă şi toată 
lumea aştepta ca Meeks să respire adânc şi să se ducă. Meeks 
şi-a ţinut răsuflarea cât a putut, dar până la urmă tot a inhalat 
amestecul de gaz. Şi nu s-a întâmplat nimic. Autorităţile 
aşteptau, Meeks aştepta, martorii aşteptau. Atunci s-au întors 
cu toţii spre călău, care aştepta şi el, înjurând de mama focului. 
Tipul s-a întors în cămăruţa de alături şi a mai pregătit un 
amestec de acid sulfuric, pe urmă a trebuit să scoată prima 
cutie din tub şi afacerea asta i-a luat vreo zece minute. 
Directorul, Lucas Mann şi toţi derbedeii ăilalţi se suceau de 
colo-colo, aşteptând finalul şi înjurându-l şi ei pe instalatorul cel 
beat care a reuşit într-un târziu să vâre noua cutie în tub şi să 
tragă iar de manetă. De data asta acidul sulfuric a aterizat acolo 
unde trebuia, adică în castronul de sub scaunul pe care era 
legat Meeks. Atunci călăul a tras de altă manetă şi a trimis 
înăuntru pastilele de cianură. Vaporii au început apoi să urce 
spre nasul lui Meeks care iar îşi ţinea răsuflarea. Când n-a mai 
putut, a tras gazul pe nări şi imediat a început să se scuture şi 
să salte în scaun, şi chestia asta a durat ceva timp. Pentru un 
motiv pe care nu-l cunosc, tavanul şi podeaua camerei sunt 
legate între ele printr-un stâlp metalic care se află chiar în 
spatele scaunului. Ei, şi chiar în clipa în care Meeks rămăsese 
nemişcat şi toată lumea credea că e mort, capul amărâtului 
începe să se bălăngăne înainte şi înapoi, bătând o darabană 
nebună în stâlpul de metal. Dăduse ochii peste cap, gura îi era 
larg deschisă şi plină de spumă, iar ţeasta trosnea când se izbea 
de stâlp. Era ceva de ţi se făcea rău. 

— Cât le-a trebuit ca să-l omoare? 

— Parcă cine ştie?! Doctorul închisorii a declarat că 


moartea fusese instantanee şi fără dureri. Unii martori însă au 
povestit că Meeks se zbătuse şi îşi izbise capul de stâlpul 
nenorocit mai bine de cinci minute. 

Execuţia lui Meeks le furnizase o grămadă de argumente 
celor care luptau pentru abolirea pedepsei cu moartea. Se ştia 
că suferise îngrozitor şi se vorbise mult despre moartea lui, dar 
versiunea oferită de Sam era remarcabil de plină de amănuntele 
ce nu pot veni decât din partea unui martor ocular. 

— Cine ţi-a povestit toate astea? întrebă Adam. 

— Doi gardieni. Nu mi-au povestit-o mie, direct, dar vorba 
merge iute. Au fost şi proteste publice care ar fi fost şi mai 
puternice, dacă Meeks n-ar fi fost o persoană atât de josnică. 
Toată lumea îl ura. Mica lui victimă suferise îngrozitor, aşa că 
era tare greu să-ţi fie simpatic. 

— Tu unde erai când l-au executat? 

— In prima mea celulă, pe nivelul D, departe de cameră. In 
noaptea aia, toţi deţinuţii de la Parchman au fost consemnați în 
celule. Povestea s-a întâmplat imediat după miezul nopţii, ceea 
ce e amuzant pentru că au la dispoziţie toată ziua ca să execute 
sentinţa; mandatul pentru execuţie nu specifică o anumită oră, 
ci numai o anumită zi. Aşa că ticăloşii ăştia nenorociţi se 
scarpină-n fund să îl aplice cât mai repede cu putinţă şi planifică 
toate execuțiile un minut după miezul nopţii. In felul ăsta, dacă 
apare o suspendare, avocaţii lor au toată ziua ca să o anuleze. 
Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu Buster Moac. L-au legat de 
scaun la miezul nopţii şi atunci a sunat telefonul şi l-au dus 
înapoi în camera de aşteptare, unde a transpirat şase ore în 
timp ce avocaţii lui alergau de la un tribunal la altul. Până la 
urmă, l-au legat definitiv când se crăpa de ziuă. Bănuiesc că ştii 
care i-au fost ultimele cuvinte. 

— Habar n-am. 

— Buster mi-era prieten, un tip rasat. Naifeh l-a întrebat 
dacă mai dorea să spună ceva şi el i-a răspuns că, da, la drept 
vorbind, mai dorea. Aşa că i-a spus că friptura pe care i-o 
dăduseră la ultimul prânz fusese prea în sânge şi Naifeh a 
mormăit ceva că are să-i transmită bucătarului. Pe urmă Buster 
l-a întrebat dacă guvernatorul ar putea să-i acorde o grațiere în 
ultima clipă şi Naifeh a zis că nu, şi-atunci Buster a zis „Ei bine, 
spune-i atunci animalului ăla că s-a şters pe bot de votul meu". 
După asta, au încuiat uşa şi l-au gazat. 


Era clar că Sam se amuza teribil povestind întâmplarea, aşa 
că Adam se simţi nevoit să-i ofere un râs oarecum nefiresc. În 
timp ce bătrânul îşi aprindea o nouă ţigară, el îşi consultă 
însemnările. 

Patru ani după execuţia lui Teddy Doyle Meeks, apelurile lui 
Maynard Tole ajunseră în punctul mort şi camera de gazare 
reveni în actualitate. Tole era asistat de firma „Kravitz & Bane", 
tot fără onorariu. Avocatul său era un tânăr pe nume Peter 
Wiesenberg, sub îndrumarea directă a lui E. Garner Goodman. 
Cei doi avocaţi asistară la execuţie care se dovedi cumplit de 
asemănătoare cu cea a lui Meeks. Adam nu discutase nimic cu 
Goodman despre subiectul ăsta, dar citise tot ce se afla la 
dosar. 

— Dar cu Maynard Tole cum a fost? 

— Asta era un african militant, care omorâse vreo câţiva 
oameni cu ocazia unui jaf şi care dădea evident vina pe sistem. 
Despre el, personal, nu vorbea decât ca despre un războinic 
african. M-a ameninţat şi pe mine de câteva ori, dar de fapt mai 
mult făcea pe nebunul. 

— Cum adică? 

— Adică spunea prostii, ca mai toţi africanii. Dacă-i asculţi, 
ăştia sunt toţi nevinovaţi şi au ajuns unde au ajuns doar pentru 
că ei sunt negri şi sistemul este alb; chiar şi atunci când omoară 
şi violează, tot alţii sunt de vină. Mereu sunt alţii de vină. 

— Deci ai fost mulţumit când a murit? 

— Ba n-am spus aşa ceva. Să ucizi e greşit. Pentru africani, 
pentru albi; şi pentru ăştia de conduc statul Mississippi e greşit 
să-i omoare pe deţinuţii din listă. Eu am făcut o greşeală, iar tu 
încerci s-o îndrepţi omorându-mă pe mine? 

— Toler a suferit? | 

— La fel cu Meeks. Aştia au găsit alt călău care a făcut ce 
trebuia chiar de prima dată. După ce a tras aer pe nări, Tole a 
intrat în convulsii şi s-a dat şi el cu capul de stâlp, la fel ca 
Meeks, numai că avea un cap mai tare decât ăla şi nu se mai 
oprea din izbit. Până la urmă, Naifeh şi ai lui s-au enervat că 
tipul n-avea nici un gând să moară şi atunci i-au poftit pe 
martori să plece. A fost nasol de tot. 

— Am citit undeva că a avut nevoie de zece minute ca să 
moară. 

— Tot ce ştiu e că s-a luptat din greu. Sigur că şi în cazul lui 


doctorul şi directorul au zis că moartea a fost instantanee şi fără 
dureri. Tipic pentru ei. Dar după Tole au operat o uşoară 
modificare a procedurii. Când le-a picat în labă amicul meu 
Moac, i-au încins capul cu o împletitură de piele şi l-au legat de 
stâlpul ăla nenorocit. Lui Moac şi mai târziu lui Jumbo Parris 
le-au legat capetele aşa de strâns de mizeria aia că n-au mai 
sărit de colo-colo şi n-au mai pocnit stâlpul. O nuanţă deosebită, 
nu? Şi e mult mai uşor pentru Naifeh şi pentru martori care, în 
felul ăsta, nu mai sunt obligaţi să asiste la atâta suferinţă. 

— Atunci înţelegi ce vreau eu, nu, Sam? E o moarte oribilă. 
Deci atacăm metoda. Găsim nişte martori care să depună 
mărturie şi încercăm să convingem un judecător să hotărască 
neconstituţionalitatea camerei de gazare. 

— Şi ce dacă? Pe urmă ce facem, cerem injecţia? Ce rost 
are? Mie mi se pare o prostie să spun că nu-mi convine să mor 
gazat, dar că, ei, la dracu', n-am nimic împotriva injecţiei. 
Oricum mă leagă şi mă umplu cu droguri, deci tot mor. Nu 
înţeleg. 

— Ai dreptate. Dar facem rost de timp. Atacăm camera de 
gazare, obţinem o suspendare temporară şi mergem în instanţe 
mai înalte. Şi-n felul ăsta, încurcăm lucrurile ani de zile. 

— S-a întâmplat deja. 

— Cum adică? 

— în Texas, în 1983. Cazul Larson. Aceleaşi argumente care 
n-au dus la nici un rezultat. Tribunalul a zis că gazarea e folosită 
de cincizeci de ani şi că şi-a dovedit eficienţa. 

— Da, numai că aici e o mare diferenţă. 

— Care? 

— Aici nu suntem în Texas. Meeks, Tole, Moac, Parris nu au 
fost gazaţi în Texas. Că veni vorba, în Texas se foloseşte deja 
injecţia. Au renunţat la gazare pentru că au găsit o modalitate 
mult mai eficientă de a ucide. E o tehnologie superioară. 

— Păi, când o să-mi vină rândul, să fiu al dracului dacă nu 
vreau să am şi eu parte de tehnologie superioară, zise Sam, 
ridicându-se şi apropiindu-se de celălalt capăt al mesei. Camera 
asta are aproape şase metri lungime şi pot să merg dintr-un 
capăt în altul fără să mă izbesc de gratii. lţi dai tu seama ce 
înseamnă să-ţi petreci douăzeci şi trei de ore pe zi într-o celulă 
de un metru optzeci pe doi şaptezeci? Aici am parte de libertate, 
omule, adăugă el, plimbându-se şi pufăind din ţigară. 


Adam însoţi cu privirea silueta fragilă care se plimba cu pas 
ţanţoş, învăluită într-un nor de fum albăstrui. 

Bătrânul îşi încălţase direct pe piciorul gol papucii albaştri 
de cauciuc care scârţâiau la fiecare pas. Deodată se opri în 
dreptul unui raft, luă o carte, o trânti pe masă şi începu s-o 
răsfoiască lacom. După câteva minute de căutare intensă, dădu 
peste ceea ce căuta. 

— Asta e, mormăi el. Ştiam eu c-o mai citisem. 

— Despre ce e vorba? 

— Un caz din 1984, în Carolina de Nord. Tipul se numea 
Jimmy Old şi nu voia să moară nici în ruptul capului. Au fost 
nevoiţi să-l ducă pe sus în camera de gazare, pentru că omul se 
zbătea, dădea din picioare, plângea şi urla, şi le-a luat ceva timp 
ca să-l lege de scaun. Când au dat drumul la gaz, el şi-a lăsat 
bărbia în piept; apoi s-a întors cu faţa spre martorii care nu-i 
vedeau decât albul ochilor şi a început să saliveze. Capul îi 
zvâcnea şi se rotea fără încetare, corpul îi tremura, iar gura i se 
umpluse de spumă. Şi-a ţinut-o aşa până când unul dintre 
martori, un ziarist, a vomitat. Atunci, directorului i-a fost 
de-ajuns şi a acoperit fereastra cu draperiile alea negre. Mai 
târziu au spus că Jimmy Old a avut nevoie de aproape un sfert 
de oră ca să moară. 

— Eu unul n-am nevoie de altă probă de cruzime. 

Sam închise cartea şi o puse cu grijă la loc, pe raft; apoi îşi 
aprinse o nouă ţigară şi rămase cu privirea lipită de plafon. 

— Practic, fiecare cameră de gazare a fost construită cu 
mult timp în urmă de Eaton Metal Products din Salt Lake City. 
Dar am citit undeva că aia din Missouri a fost ridicată chiar de 
deţinuţi. A noastră e făcută de ăia de la Eaton; în general, 
camerele astea seamănă între ele — sunt din oţel, au formă 
octogonală, şi mai multe ferestre aşezate ici-colo le permit 
oamenilor să vadă cum arată moartea. Nu sunt prea spaţioase, 
doar atât cât să aibă loc un scaun de lemn prevăzut peste tot cu 
nişte curele de piele. Castronul ăla metalic e chiar sub scaun, iar 
la numai câţiva centimetri deasupra lui stă atârnat un săculeţ cu 
pastile de cianură pe care călăul îl controlează printr-o manetă. 
Tot el manevrează acidul sulfuric care este introdus cu ajutorul 
unei cutii. Cutia o ia la vale printr-un tub şi, când castronul e plin 
cu acid, călăul trage de manetă şi dă drumul pastilelor de 
cianură. Amestecul dă naştere unui gaz ce produce moartea 


care ar trebui să fie rapidă şi fără dureri. 

— Asta a înlocuit scaunul electric? 

— Da. Prin anii '20 şi '30, fiecare îşi avea propriul scaun 
electric care era cea mai minunată invenţie. Imi aduc aminte că, 
atunci când eram copil, exista şi unul portabil pe care-l încărcau 
într-un camion şi îl plimbau prin mai multe comitate. li scoteau 
pe deţinuţi din închisoarea locală, le puneau lanţuri să nu poată 
fugi, îi aliniau în dreptul camionului şi îi terminau unul câte unul. 
Era o modalitate foarte eficientă de a aerisi închisorile 
suprapopulate, sublinie Sam, clătinând din cap, uluit. Mă rog, 
oricum, ei nu ştiau ce fac şi s-au auzit nişte chestii oribile despre 
suferinţele celor executaţi. Asta e pedeapsa capitală, nu tortura 
capitală, corect? Şi nu se petrecea numai în Mississippi. Multe 
state foloseau scaunele alea electrice vechi şi o adunătură de 
cretini ca să răsucească butoanele, aşa că probleme au fost cu 
nemiluita. Îl legau pe amărât de scaun, răsuceau butonul, îl 
zguduiau bine, dar nu atât cât trebuie, tipul se prăjea pe 
dinăuntru dar nici pomeneală să moară, aşa că după câteva 
minute îl mai zgâlţâiau o dată. Şi-o ţineau aşa un sfert de oră. 
Pentru că nu legau electrozii cum trebuie, de multe ori ieşeau 
scântei din ochi şi din urechi. Odată, am citit despre un tip 
căruia i s-a aplicat o tensiune mai mică. Teasta i s-a umplut de 
fum şi ochii i-au sărit din orbite, sângele a început să-i curgă pe 
faţă. În timpul electrocutării, pielea se încinge atât de tare că 
nimeni nu poate pune mâna pe amărâtul ăla şi trebuia să 
aştepte să se răcească şi abia pe urmă să constate moartea. Am 
auzit atâtea despre tipi care rămâneau nemişcaţi după primul 
şoc şi care după puţin începeau iar să respire. Asta le aducea, 
bineînţeles, un al doilea şoc, ba chiar şi un al patrulea sau al 
cincilea. Era aşa de cumplit că medicul ăla din armată a inventat 
camera de gazare, adică un mijloc mai uman de a ucide. Şi 
astăzi e şi ea dată la o parte de injecţia mortală. 

— Câţi au murit gazaţi în Mississippi? întrebă Adam, 
captivat de ceea ce auzea. 

— Aici, camera de gazare a fost folosită pentru prima dată 
prin 1954. De atunci şi până în 1970 au murit în ea treizeci şi 
cinci de bărbaţi. N-a fost nici o femeie. Între Furman, în 1972, şi 
Meeks, în 1982, n-a fost nimeni. Din '82 şi până acum au mai 
folosit-o de trei ori, deci un total de treizeci şi nouă, iar eu am să 
fiu al patruzecilea, punctă el şi-şi reluă plimbarea. E o metodă 


teribil de ineficientă, continuă el pe un ton profesoral. Şi, pe 
deasupra, periculoasă. Pentru amărâtul legat de scaun, 
bineînţeles, dar şi pentru ăia de afară. Chestiile astea sunt vechi 
şi fisurate. Sigiliile şi garniturile putrezesc şi se macină, iar 
preţul unei camere de gazare care să nu aibă fisuri este uriaş. O 
scurgere cât de mică poate fi mortală şi pentru călău şi pentru 
ceilalţi aflaţi în apropiere. Şi sunt mulţi din ăştia — Naifeh, Lucas 
Mann, poate un preot, medicul, un gardian sau doi, toţi adunaţi 
în cămăruţa de alături, care are două uşi, evident închise în 
timpul execuţiei. Dacă gazul se strecoară înăuntru, Naifeh, 
Lucas Mann sau oricare altul îl trage pe nas şi dă ortul popii. Şi 
acum, că mă gândesc, nici n-ar fi o idee aşa rea. 

Pe urmă, şi martorii sunt în mare pericol, dar ei habar n-au. 
Ei sunt despărțiți de camera de gazare doar prin nişte ferestre, 
tot vechi şi probabil pe cale să se fisureze. Încăperea în care 
stau e şi ea mică, uşa e închisă şi, dacă apare vreo scurgere de 
gaz, îi vezi şi pe ăştia gazaţi. 

Dar adevăratul pericol apare abia după aia. Doctorul 
supraveghează inima condamnatului printr-un conductor care 
are un capăt lipit de coastele ăluia aşezat pe scaun şi care iese 
din cameră printr-o gaură din perete. Când doctorul zice că tipul 
e mort, se deschide o valvă în partea de sus a camerei, care 
lasă să iasă gazul. Uşa se deschide după vreun sfert de oră. 
Aerul mai rece de afară se amestecă cu resturile de gaz şi 
condensează, formând o capcană teribilă pentru cei care intră 
acolo. Pericolul este extraordinar şi majoritatea circarilor ăstora 
nici nu-şi dau seama de asta. Reziduuri de acid prusic pot fi 
culese de peste tot — de pe pereţi, podea, tavan, uşă şi, 
bineînţeles, de pe amărâtul care a murit. 

E-adevărat că tipii dau cu amoniac peste tot ca să neu- 
tralizeze gazul rămas, iar echipa care trebuie să scoată cadavrul 
de acolo foloseşte măşti de oxigen. Mai spală şi ei o dată 
cadavrul cu amoniac şi clor pentru că otrava intră în porii pielii. 
Hainele sunt vârâte imediat într-un sac şi arse. La început, 
condamnatul n-avea voie să poarte decât o pereche de 
pantaloni scurţi, aşa că lucrurile mergeau mai uşor. Acum însă 
sunt atât de amabili că ne lasă să ne îmbrăcăm cum vrem. Aşa 
că, dacă ajung până-n faza asta, o să am mari probleme să-mi 
aleg garderoba. 

Gândul acesta îl făcu să scuipe, înciudat, pe jos, apoi înjură 


scurt şi se retrase la celălalt capăt al mesei. 

— Ce se întâmplă cu cadavrul? întrebă Adam, oarecum 
jenat că insista asupra unor aspecte atât de delicate, dar dornic 
să afle şi ultima parte a poveştii. 

— Ştii cam ce cuprinde garderoba mea? mârâi Sam, între 
două pufăituri din ţigară. 

— Nu. 

— Păi, cuprinde două caraghioslăcuri de salopete de-astea 
roşii, patru sau cinci seturi de lenjerie şi o pereche de papuci de 
cauciuc care arată de parcă i-am primit de pomană de la un 
cioroi. Or eu refuz să mor într-unul din costumele astea. Ştii, 
m-am gândit că pot să fac uz de drepturile mele constituţionale 
şi să apar gol puşcă în camera de gazare. Ce zici, ce privelişte? 
Îi vezi pe bezmeticii ăia cum încearcă să mă aşeze pe scaun şi 
să mă lege, fără să se atingă de părţile mele intime? Şi după ce 
mă leagă, şi mă lasă singur, o să-mi aşez monitorul ăla cardiac 
pe testicule. Cred că doctorului i-ar plăcea la nebunie faza asta. 
Şi-o să am grijă ca martorii să-mi poată admira curul gol. Cred 
că aşa am să fac. 

— Dar ce se întâmplă cu cadavrul? întrebă din nou Adam. 

— Păi, după ce-l spală şi-l dezinfectează, îl îmbracă în straie 
de închisoare şi-l bagă într-un sac. După aia, îl aşază pe o targă 
şi o ambulanţă îl duce undeva, într-o cameră funerară. Din clipa 
aia, familia preia totul. Mă rog, cel mai adesea familia preia 
totul. 

Sam stătea cu spatele la Adam, vorbind la un perete şi 
sprijinindu-se de un raft al bibliotecii. Tăcu o bună bucată de 
vreme. 

Gândul îi fugi la cei patru oameni pe care-i cunoscuse şi 
care ajunseseră în camera de gazare şi nu mai scoase nici o 
vorbă. O regulă nescrisă a listei morţii cerea ca nimeni să nu se 
îmbrace cu salopeta roşie când îi venea vremea să ajungă în 
cameră. Nu trebuia să le dai satisfacția de a te omori în hainele 
pe care te obligaseră să le porţi. 

Cine ştie, poate că fratele care-l aproviziona cu ţigări o să-i 
trimită o cămaşă şi o pereche de pantaloni. Ba chiar şi nişte 
ciorapi noi şi orice altă încălţăminte în locul afurisiţilor ălora de 
papuci de cauciuc. 

Bătrânul se apropie încet de Adam şi se aşeză pe un scaun. 

— Îmi place ideea asta, zise el calm. Merită să încerc. 


— Bun. Acum hai să trecem la treabă. Vreau să-mi găseşti 
şi alte cazuri asemănătoare cu cel al lui Jimmy Old din Carolina 
de Nord. Trebuie să aducem la lumină toate nenorocitele de 
execuţii prin gazare ca să le folosim drept muniţie la proces. 
Vreau să-mi faci o listă cu cei care ar putea să depună mărturie 
despre execuțiile lui Meeks şi Tole. Poate chiar şi despre Moac şi 
Parris. 

Sam era deja în picioare. Luă de pe rafturi o mulţime de 
cărţi pe care le aşeză teanc pe masă şi se apucă de lucru. 


19 


Câmpurile de grâu se întindeau pe multe mile, lăsând apoi 
locul colinelor. Valea largă ce le domina şi dincolo de care se 
ridicau siluetele maiestuoase ale munţilor adăpostea cei peste o 
sută de acri ai taberei naziste. Gardurile din sârmă ghimpată 
erau camuflate cu gard viu şi cu tufăriş. Terenurile de luptă şi 
standurile de tir erau protejate împotriva detectării aeriene. 
Deasupra pământului se ridicau doar două cabane inofensive 
din lemn care, văzute din afară, semănau cu nişte adăposturi 
pentru pescari. Dar departe între dealuri, natura şi mâna omului 
construiseră împreună un adevărat labirint de peşteri şi grote. 
Tuneluri suficient de largi ca să permită trecerea unui 
motostivuitor se răspândeau în toate direcţiile legând între ele 
cam o duzină de încăperi diferite. Una din ele adăpostea o 
tipografie. Altele două serveau drept depozit de muniţie şi 
armament. Trei mai spaţioase făceau oficiul de dormitoare. 
Într-una se afla o mică bibliotecă. Cea mai mare dintre aceste 
grote constituia sala principală unde membrii clubului se adunau 
ca să asculte discursuri şi să vadă împreună tot felul de filme. 

Tabăra putea oricând să treacă drept un model în domeniu: 
antenele parabolice aduceau ştiri din toată lumea, 
calculatoarele erau în legătură permanentă cu alte tabere 
asemănătoare, faxurile, telefoanele celulare, toate dispozitivele 
electronice la modă. 

În fiecare dimineaţă, cei din tabără primeau nici mai mult, 
nici mai puţin decât zece ziare care erau duse imediat într-o 
încăpere aflată lângă bibliotecă, unde erau citite de un oarecare 


Roland. Tipul, împreună cu alţi câţiva membri însărcinaţi cu 
întreţinerea locurilor, aproape că nu părăseau tabăra. Când 
veneau ziarele, de obicei pe la ora nouă dimineaţa, Roland îşi 
umplea o cană cu cafea şi se apuca de citit. Nu era plătit să facă 
aşa ceva. Călătorise mult la viaţa lui, vorbea patru limbi şi avea 
o foame congenitală de cunoştinţe noi. In clipa în care un articol 
îi atrăgea atenţia, făcea un semn, trăgea o copie şi o ducea la 
calculator. 

Punctele sale de interes erau extrem de diverse. Rubricile 
de sport le citea în diagonală şi nu arunca nici cea mai vagă 
privire micilor anunţuri de publicitate. Curiozitatea sa era 
aproape adormită când alerga cu ochii peste paginile de modă, 
viaţa mondenă şi altele la fel; în schimb, nu scăpa nici un articol 
despre grupuri similare celui din care făcea parte — Arianii, 
Naziştii, KKK. În ultima vreme era teribil de emoţionat de 
amploarea pe care o luau mişcările fasciste din Germania şi 
Europa de Est. Roland vorbea curent germana şi-şi petrecea cel 
puţin o lună pe an în acea mare ţară. Urmărea atent activitatea 
politicienilor şi adânca preocupare de care dădeau ei dovadă în 
legătură cu crimele rasiale, precum şi dorinţa lor de a restrânge 
drepturile grupărilor de tipul celei din care făcea el însuşi parte. 
Urmărea activitatea Curţii Supreme de Justiţie, procesele în care 
erau implicaţi membrii grupărilor de Skinheads din Statele 
Unite, precum şi problemele cu care se confrunta KKK. 

În mod normal, Roland petrecea câte două ore în fiecare 
dimineaţă asimilând ultimele ştiri şi hotărând care articole 
aveau să fie păstrate. Era o muncă de rutină care îi făcea însă o 
imensă plăcere. 

Dar dimineaţa aceasta nu semăna cu celelalte. Primul 
amănunt neliniştitor fu o fotografie a lui Sam Cayhall pierdută în 
prima parte a unui cotidian din San Francisco. Articolul nu avea 
decât trei paragrafe, dar conţinea informaţia fierbinte că cel mai 
bătrân condamnat la moarte din America urma să-l aibă drept 
avocat pe propriul său nepot. Roland îl citi de trei ori înainte de 
a se hotărî să-l ia de bun şi apoi îl puse de-o parte. O oră mai 
târziu, constată că citise respectiva informaţie în alte cinci sau 
şase ziare. Ba două dintre ele preluaseră şi instantaneul 
tânărului Adam Hall, care apăruse cu o zi înainte pe prima 
pagină a lui Memphis Press. 

Din diverse motive, Roland urmărea de mulţi ani de zile 


evoluţia cazului lui Sam Cayhall. În primul rând, pentru că era 
exact genul de cazuri care prezenta interes pentru 
calculatoarele lor — un terorist în vârstă, membru al Klanului din 
anii şaizeci, aşteptându-şi rândul pe lista morţii. Articolele 
despre el erau deja extrem de numeroase. Şi, cu toate că nu era 
avocat de meserie, Roland împărtăşea opinia generală că 
apelurile se consumaseră în totalitate şi că Sam avea să moară. 
Ceea ce lui Roland îi convenea de minune, dar avea grijă să nu 
spună cu voce tare ce credea cu adevărat. Pentru partizanii 
supremaţiei rasei albe, Sam Cayhall era un erou şi mica bandă 
de nazişti din care făcea parte şi Roland fusese deja invitată să 
participe la demonstrațiile prevăzute să se desfăşoare înainte de 
data execuţiei. Nu avuseseră nici un fel de contact direct cu 
bătrânul, pentru că nu le răspunsese niciodată la scrisori, dar el 
era un simbol, aşa că grupul avea de gând să profite cât mai 
mult de pe urma acestei morţi. 

Numele de familie al lui Roland, Forchin, era de origine 
cajună, de undeva de lângă Thibodaux. Nu avea asigurare 
socială; nu completase niciodată formularele pentru plata 
taxelor; adică, din punctul de vedere al guvernului, el nici măcar 
nu exista. Era posesorul a trei paşapoarte minunat de bine 
falsificate, dintre care unul era german şi un altul irlandez. 
Roland traversa graniţele şi dădea ochii cu autorităţile de la 
Imigrări fără nici o grijă. 

Unul dintre numeroasele sale nume, pe care nu-l spusese 
absolut nimănui, era Rollie Wedge. După atentatul împotriva lui 
Kramer din 1967, fugise din Statele Unite şi trăise perioade mai 
scurte sau mai lungi de timp în Irlanda de Nord, Libia, Germania 
şi Liban. În 1967 şi 1968 făcuse două scurte incursiuni în State 
ca să urmărească la faţa locului cele două procese ale lui Sam 
Cayhall şi Jeremiah Dogan. Deja la acea dată, documentele 
personale nu-i puneau nici o problemă. 

Zăpăceala cu Cayhall îl obligase să mai vină de câteva ori 
după aceea în State. Dar pe măsură ce timpul trecea, 
îngrijorarea lui scădea tot mai mult. În bunkerul acesta venise în 
urmă cu trei ani ca să răspândească mesajul nazismului. Pentru 
că el nu se mai considera un membru al Klanului; acum era un 
fascist mândru de sine. 

Noile date apărute în cazul Cayhall erau relatate în şapte 
din cele zece ziare primite de dimineaţă. După ce le citi pe 


toate, Roland se hotărî să iasă puţin la soare, aşa că-şi umplu 
din nou cana cu cafea şi urcă în foişorul uneia din cele două 
cabane de lemn. Era o zi minunată, cu aer răcoros şi cer 
limpede, fără urmă de nori. Păşi pe cărarea îngustă ce ducea 
spre munţi şi după numai zece minute toată valea i se întindea 
la picioare. Departe, în zare, se vedeau câmpurile de grâu. 

Roland visa la moartea lui Cayhall de douăzeci şi trei ani. 
Teribilul secret care-i apăsa sufletul avea să dispară doar în 
clipa în care Sam avea să fie executat. Il admira extraordinar de 
mult pe bătrân. Spre deosebire de Jeremiah Dogan, el îşi 
onorase jurământul şi nu suflase o vorbă despre cele 
întâmplate. Sam era un om de onoare care nu cedase presiunii 
teribile exercitate asupra lui, în timpul a trei procese, de mai 
mulţi avocaţi, nenumărate apeluri şi anchete. Roland voia din 
tot sufletul să-l vadă mort. A, sigur că fusese obligat să-i 
amenințe puţin pe Cayhall şi Dogan dar numai în timpul 
primelor două procese. Pe urmă, Dogan nu mai rezistase şi 
depusese mărturie împotriva lui Sam. Şi Dogan murise. 

Puştiul însă îl îngrijora. Ca toţi ceilalţi, Roland pierduse 
urma fiului lui Sam şi a familiei sale. Ştia că fata era în Memphis, 
dar fiul dispăruse. Şi-acum, aşa deodată, avocatul ăsta tânăr, 
arătos şi bine educat; lucrând pentru o bogată firmă evreiască 
de avocatură, răsărise de nicăieri ca să-şi salveze bunicul. 
Roland era suficient de la curent cu execuțiile ca să-şi dea 
seama că pe măsură ce timpul se apropia de sfârşit, avocaţii 
erau în stare de orice. Şi dacă Sam avea să cedeze până la 
urmă, atunci aceasta se va întâmpla acum, în prezenţa 
nepotului. 

Impinse o piatră cu piciorul şi o urmări cu privirea până 
când dispăru în fundul văii. Va trebui să meargă la Memphis. 


Pentru membrii firmei „Kravitz & Bane" din Chicago, 
sâmbăta era o zi de lucru ca oricare alta; la sucursala din 
Memphis, lucrurile erau ceva mai relaxate. La ora nouă, când 
deschise uşa sediului, Adam dădu doar peste doi avocaţi şi un 
funcţionar. Tânărul se încuie în biroul său şi lăsă în jos 
transperantele. 

leri, lucrase două ore împreună cu Sam, astfel încât, atunci 
când Packer se întorsese cu cătuşele şi lanţurile, masa era 


acoperită de vrafuri de cărţi şi carnete cu însemnări. Sergentul 
aşteptase nerăbdător ca Sam să facă ordine în încăpere. 

După ce-şi verifică însemnările, Adam introduse totul în 
calculator şi revăzu pentru a treia oară cererea a cărei copie 
fusese deja analizată de Garner Goodman care o primise prin 
fax. 

De altfel, Goodman nu era prea optimist în legătură cu 
şansele lor de a obţine o audiere, dar în stadiul în care se aflau 
era clar că nu mai aveau nimic de pierdut. Dacă norocul voia ca 
un tribunal federal să le acorde o audiere, atunci Goodman era 
gata să depună mărturie despre execuţia lui Maynard Tole, la 
care fusese martor ocular. Colegul care-l însoţise, Peter 
Wiesenberg, fusese atât de rău impresionat de cele văzute, 
încât demisionase de la firmă şi intrase în învăţământ. Bunica lui 
murise în camerele de gazare naziste. Goodman promisese să ia 
legătura cu Wiesenberg, căci era convins că fostul său coleg nu 
va refuza să depună mărturie. 

Când ceasul arătă miezul zilei, Adam simţi brusc că se 
săturase de stat la birou. Când încuie uşa biroului, îşi dădu 
seama că rămăsese singur în toată clădirea. leşi. 

Porni înspre apus, traversă fluviul în statul Arkansas şi intră 
adânc în regiunea fermelor; trecu de cătunele Earle, Parkin şi 
Wynne, dincolo de care începeau dealurile, apoi se opri să bea o 
coca-cola la o băcănie de ţară pe veranda căreia stăteau trei 
bătrâni, îmbrăcaţi în salopete decolorate, omorând nişte muşte 
şi suferind cumplit de căldură. Adam lăsă în jos capota maşinii şi 
plecă mai departe. 

Două ore mai târziu, se opri în orăşelul numit Mountain 
View, ca să mănânce ceva şi să întrebe pe unde să o apuce. 
Astfel, află că, dacă urma cursul lui White River, avea să 
gândească fără probleme şi Calico Rock. Drumul nu era prea 
plăcut, răsucindu-se ca un şarpe printre colinele din Ozarks, prin 
desişul pădurilor şi peste torente de munte. White River şerpuia 
şi el undeva în stânga, plin de bărcile pescarilor care dădeau la 
păstrăv. 

Orăşelul cu numele Calico Rock se ridica pe o faleză, la 
marginea râului. Trei docuri pentru păstrăvi marcau malul de est 
chiar lângă pod. Adam îşi lăsă maşina aproape de apă şi se 
îndreptă spre primul dintre ele, cel căruia i se spunea Calico 
Marina. Era construit din pontoane legate între ele cu cabluri 


groase. Lângă dig, erau ancorate mai multe bărci de închiriat, 
goale. O pompă de benzină emana în atmosferă un miros 
pătrunzător de benzină şi ulei. Pe un panou alăturat se puteau 
citi sumele pentru care se închiriau bărci, ghizi, unelte şi 
permise de pescuit. 

Adam făcu câţiva paşi pe ponton, admirând curgerea apelor 
fluviului. Un tânăr murdar pe mâini răsări din încăperea din 
spate şi-l întrebă dacă-l poate ajuta cu ceva; privirea sa ageră îl 
studie bine pe Adam şi constată că nu avea de-a face cu un 
pescar. 

— ÎI caut pe Wyn Lettner. 

Tânărul, de cămaşa căruia era atârnat un ecuson unsuros 
pe care stătea scris numele „Ron“, strigă cu glas puternic 
„Domnule Lettner!" în direcţia unei uşi de sticlă. Apoi Ron 
dispăru în încăperea de unde ieşise. 

Wyn Lettner era un tip uriaş, de peste un metru optzeci 
înălţime şi evident supraponderal. Garner îl descrisese drept un 
mare băutor de bere, lucru de care Adam îşi aminti în clipa în 
care văzu pântecele supradimensionat. Omul se apropia de 
şaptezeci de ani; părul cărunt şi rar era vârât cu grijă sub o 
şapcă. Fotografiile agentului special Lettner aflate în dosarele lui 
Adam arătau o figură tipică de poliţist — costum de culoare 
închisă, cravată îngustă, părul tuns milităreşte. Şi o siluetă mult 
mai suplă. 

— Da, domnule, zise bătrânul cu voce tare, ştergându-şi 
firimiturile de pe buze. Eu sunt Wyn Lettner, adăugă el; avea un 
glas adânc şi un zâmbet plăcut. 

— Sunt Adam Hall. Îmi pare bine de cunoştinţă, zise Adam, 
întinzând mâna. 

— Da, domnule, bubui Lettner, scuturând dezlănţuit braţul 
tânărului; omul avea nişte bicepşi absolut impresionanţi. 

Din fericire docul era pustiu; chiar şi Ron meşterea ceva în 
camera lui, căci zgomotul uneltelor cu care lucra ajungea până 
afară. După ce se foi puţin, Adam îndrăzni să spună: 

— Ei bine, sunt avocat şi-l reprezint pe Sam Cayhall. 

— Ţi-ai cam făcut de lucru, nu? observă celălalt, râzând şi 
lovindu-l prieteneşte cu palma pe spate. 

— Aşa s-ar părea, acceptă avocatul, oarecum jenat, 
pregătindu-se pentru un nou atac. Aş vrea să stăm de vorbă 
despre Sam. 


Devenind brusc serios, Lettner îşi mângâie bărbia cu o labă 
imensă şi-l studie pe Adam cu o privire filtrată printre pleoapele 
coborâte. 

— Am citit şi eu ziarele, fiule. Ştiu că eşti nepotul lui. 
Trebuie că-ţi este tare greu. Şi lucrurile au să se înrăutăţească şi 
mai mult, adăugă el, zâmbind din nou. Asta-i valabil şi pentru 
Sam. 

Ochii-i scânteiau, de parcă ar fi dat cine ştie ce replică plină 
de haz şi ar fi fost normal ca Adam să se strâmbe de râs. Acesta 
era însă incapabil să sesizeze umorul situaţiei. 

— Ştiţi, Sam nu mai are nici măcar o lună de trăit, remarcă 
el sigur fiind că Lettner era la curent şi cu data execuţiei. 

O mână grea poposi brusc pe umărul lui Adam. 

— la, intră aici, fiule, îşi îndemnă Lettner musafirul să 
păşească în magazin. Hai să vorbim despre Sam. Vrei o bere? 

— Nu, mulţumesc. 

Încăperea strâmtă era plină ochi cu unelte de pescuit 
agăţate de pereţi şi de tavan; rafturile şubrede din lemn erau 
acoperite de sus până jos cu genul de alimente pentru o zi 
petrecută pe malul apei — covrigi, sardele, pâine, conserve de 
carne şi fasole, dulciuri. Un frigider pentru băuturi răcoritoare 
stătea cuminte într-un colţ. 

— la un loc, zise Lettner şi Adam se aşeză pe un scaun de 
lemn descleiat. Precis nu vrei şi tu una? întrebă fostul agent 
special, pescuind o cutie cu bere din frigider. 

— Poate mai târziu. 

Era aproape ora cinci. Bătrânul dădu peste cap aproape 
jumătate din bere, plescăi încântat şi se aşeză pe un scaun 
îmbrăcat într-o piele uzată, adus din cine ştie ce furgonetă dată 
la reformă. 

— Până la urmă tot îi vin de hac bătrânului Sam? întrebă el. 

— Încearcă din răsputeri. 

— Şi care sunt şansele? 

— Pentru el? Nu prea bune. Evident, avem la dispoziţie 
apelurile obişnuite în astfel de cazuri, dar timpul aleargă. 

— Sam nu e un băiat rău, observă Lettner cu o undă de 
remuşcare în glas pe care o spălă cu o înghiţitură sănătoasă de 
bere. Podeaua scârţâia uşor, legănată de apele râului. 

— De cât timp eraţi în Mississippi? se interesă Adam. 

— De cinci ani. Am fost chemat de Hoover imediat după 


dispariţia a trei activişti pentru drepturi civile. Asta se întâmpla 
în şaizeci şi patru. Atunci am pus la punct o grupă specială şi 
ne-am apucat de treabă. După Kramer, Klanul şi-a cam pierdut 
suflul. 

— Şi dumneavoastră cu ce vă ocupați? 

— Domnul Hoover a fost cât se poate de clar. Mi-a spus să 
infiltrez Klanul cu orice preţ, pentru că voia să-i dea gata. Ca să 
fiu sincer, în Mississippi lucrurile nu prea mergeau aşa cum 
doream noi şi asta din mai multe motive. Hoover nu putea să-i 
sufere pe cei din familia Kennedy care îl cam călăreau, aşa că 
omul s-a mişcat ca melcul. Numai că atunci când ăia trei băieţi 
au dispărut, ne-au luat foc fundurile. Şaişpatru a fost un an al 
dracului de greu în Mississippi. 

— E anul în care m-am născut. 

— Da, ziarul zice că asta s-a întâmplat în Clanton. 

— Multă vreme nici n-am ştiut, zise Adam, dând uşor din 
cap. Părinţii mei îmi spuseseră că m-am născut în Memphis. 

Clopoţelul de la uşă sună vesel când Ron îşi făcu apariţia în 
magazin. Ochii lui se opriră asupra covrigilor şi cutiilor de 
sardele, dar cum ceilalţi doi nu mai scoteau nici o vorbă, Ron îi 
aruncă o privire rapidă lui Adam, vrând parcă să-i spună: „Daţi-i 
înainte că eu n-ascult". 

— Ce cauţi aici? şuieră Lettner. 

Drept răspuns, băiatul înhăţă o conservă de cârnaţi de pe 
raft şi se supuse semnelor imperative prin care Lettner îi arăta 
uşa. 

— E al dracului de băgăcios, remarcă Lettner când 
rămaseră iar singuri. Cu câţiva ani în urmă, am stat de vreo 
câteva ori de vorbă şi cu Garner Goodman. Ei, tipul ăsta eo 
pasăre ciudată. 

— E şeful meu şi el mi-a dat numele dumneavoastră. Zicea 
că n-o să refuzaţi să staţi de vorbă cu mine. 

— Despre ce anume? întrebă Lettner, luând încă o 
înghiţitură de bere. 

— Despre cazul Kramer. 

— Cazul este clasat. Tot ce-a mai rămas din el e Sam şi 
data la care o să fie gazat. 

— Dumneavoastră vreţi să se întâmple aşa ceva? 

In clipa aceea, afară se auzi zgomot de voci şi de paşi, apoi 
uşa se deschise din nou. În magazin îşi făcură apariţia un bărbat 


şi un băiat, iar Lettner se ridică să-i întâmpine. Timp de zece 
minute, cei doi clienţi aleseră lucrurile de care aveau nevoie, 
discutând despre locurile unde peştele muşca cel mai bine; în 
tot acest timp, fostul agent special avu grijă să lase cutia de 
bere sub tejghea. 

Adam îşi luă o răcoritoare din frigider şi ieşi la soare, păşind 
încet de-a lungul docului până când ajunse în dreptul pompei de 
benzină. Într-o barcă, doi adolescenţi dădeau la peşte şi tânărul 
îşi dădu brusc seama că nu fusese niciodată la pescuit. Tatăl lui 
nu avusese pasiuni în timpul liber, după cum nu fusese în stare 
nici să-şi facă rost de o slujbă stabilă. De fapt, Adam nu reuşea 
să-şi amintească ce anume făcuse tatăl său cu timpul pe care-l 
avusese la dispoziţie. 

Uşa magazinului pocni cu putere în urma celor doi clienţi şi 
Lettner se apropie greoi de pompa de benzină. 

— Îți place să pescuieşti păstrăvi? întrebă el, admirând 
apele râului. 

— N-am făcut-o niciodată. 

— Hai să facem o plimbare. Trebuie să verific un loc, la vreo 
două mile de-aici, în josul apei. În mod normal, ar trebui să fie 
plin de peşte. 

Lettner aşeză cu multă grijă în barcă răcitorul cu gheaţă, 
apoi urcă şi el, făcând ca mica ambarcaţiune să se legene 
periculos dintr-o parte în alta. 

— Haide, îi strigă el lui Adam care privea nehotărât distanţa 
care-l despărţea de barcă. Şi ia cu tine şi frânghia aia, adăugă 
bătrânul, arătându-i o sfoară subţire agăţată de ancoră. 

Tânărul desfăcu frânghia şi păşi nervos în barca ce se 
balansă exact în clipa în care piciorul lui atinse fundul. Asta îl 
făcu să alunece şi să se lovească la cap, fiind cât pe-aici să 
nimerească în apă. Lettner izbucni într-un râs bubuitor şi porni 
motorul. Ron, care urmărise, bineînţeles, toată scena, rânjea 
prosteşte. Adam se simţea îngrozitor, dar râdea şi el, de parcă 
se petrecuse ceva teribil de comic. Apoi Lettner dădu drumul 
motorului, botul bărcii ţâşni deasupra apei şi în câteva secunde 
docul rămase în urmă. 

Adam se agăţă, disperat, de barele laterale; ambarcaţiunea 
zbura literalmente pe apă şi, după ce trecură de pod, constată 
că nu se mai zărea nici urmă de Calico Rock. Râul se sucea şi se 
răsucea ca un şarpe printre dealuri, terase şi faleze stâncoase. 


Lettner ţinea volanul cu o mână, şi cutia de bere cu cealaltă. 
După câteva minute, Adam se mai relaxă şi reuşi să-şi scoată o 
bere din răcitor, fără să-şi piardă echilibrul. In spate, fostul 
agent special fredona un cântecel. Zgomotul motorului 
împiedica orice conversaţie. 

La un moment dat, trecură pe lângă un mic doc unde un 
grup de orăşeni şmecheri îşi numărau păstrăvii şi beau bere; 
apoi întâlniră o adevărată flotilă de plute de cauciuc pe care se 
tolăniseră la soare şi fumau nişte adolescenţi cu aspect absolut 
jalnic. Alţi pescari, care munceau din greu, îi salutară, 
fluturându-şi mâinile. 

În sfârşit, barca încetini mult şi Lettner manevră cu grijă 
de-a lungul meandrelor râului, de parcă ar fi putut să vadă 
într-adevăr peştele şi să aleagă cea mai bună poziţie. 

— Ei, ce facem, pescuim sau bem bere? întrebă el, oprind 
motorul şi privind atent apa. 

— Bem bere. 

— Mi-am închipuit. 

Dar deodată sticla de bere trecu pe planul al doilea; 
bătrânul luă o lansetă şi o azvârli spre un punct anume, aproape 
de mal. Adam privi o clipă, apoi, cum rezultatul acţiunii se lăsa 
aşteptat, renunţă şi se aşeză pe marginea bărcii, cu picioarele 
spânzurând în apă. Confortul nu avea nici o legătură cu locul 
unde se afla. 

— Cât de des mergeţi la pescuit? întrebă el. 

— În fiecare zi. Face parte din munca mea, din serviciile pe 
care le ofer clienţilor. Sunt obligat să cunosc locurile cele mai 
bune. 

— Grea meserie. 

— Trebuie s-o facă şi pe-asta cineva. 

— De ce aţi ales Calico Rock? 

— În şapteşcinci am făcut un atac de inimă şi am fost 
obligat să mă pensionez. Biroul mi-a dat o pensie frumoasă, dar 
te plictiseşti ca dracu' dacă stai degeaba. Aşa că nevastă-mea şi 
cu mine am găsit locul ăsta, magazinul era de vânzare. O 
greşeală odată făcută, le aduce după ea şi pe celelalte. ŞI 
uite-mă aici. Dă-mi şi mie o bere. 

Bătrânul aruncă din nou lanseta în timp ce Adam scoase 
berea din răcitor: mai rămăseseră paisprezece sticle. Pentru că 
barca era purtată acum de curent, Lettner luă în mână o vâslă. 


Cu o mână pescuia, cu cealaltă cârmea barca şi în acelaşi timp 
ţinea o sticlă în echilibru între genunchi. Viaţa unui ghid-pescar. 

Copacii sub care ajunseseră îi apărau puţin de arşiţa 
soarelui. Ochii vedeau uşor ce se întâmpla sub apă. O mişcare 
uşoară, din încheietura mâinii, trimitea momeala în orice 
direcţie, dar peştele nu voia cu nici un chip să muşte. De data 
asta, trimise momeala spre mijlocul râului. 

— Sam nu e un băiat rău, repetă el. 

— Credeţi că merită să fie omorât? 

— Părerea mea n-are nici o importanţă, fiule. Oamenii care 
conduc statul ăsta vor pedeapsa cu moartea, prin urmare ea e 
scrisă. Oamenii ăştia zic că Sam e vinovat şi că trebuie să fie 
executat, aşa că cine sunt eu să-mi dau cu părerea? 

— Bine, dar aveţi o părere. 

— Şi la ce foloseşte? Gândurile mele n-au absolut nici o 
valoare. 

— De ce spuneţi că Sam nu e un om rău? 

— E o poveste lungă. 

— Ne-au mai rămas paisprezece beri. 

Lettner izbucni în râs şi faţa i se lumină; apoi bău sănătos 
din sticlă şi-şi lăsă privirea să rătăcească în josul apei. 

— Sam nu făcea parte din problemele noastre, înţelegi? El 
nu era activ în zona urâtă a afacerii, cel puţin nu la început. 
Când au dispărut activiştii ăia, am intrat în problemă mânaţi de 
furie. Am împrăştiat bani peste tot şi, după puţină vreme, ne-am 
trezit cu o sumedenie de informatori. Toţi erau nişte ignoranţi 
amărâţi care nu avuseseră niciodată nici un sfanţ şi noi ne-am 
bazat pe foamea lor nebună de bani. Dacă nu am fi acţionat aşa, 
n-am fi dat niciodată de urma băieţilor ălora trei. Din câte-mi 
amintesc eu, deşi nu am negociat niciodată personal cu un 
informator, a fost vorba de vreo treizeci de mii. Şi i-am găsit, 
fiule, ce dracu', i-am găsit îngropaţi într-un chei şi asta ne-a 
făcut să creştem în ochii lumii, înţelegi. Reuşisem, în sfârşit, să 
facem ceva. Am operat şi câteva arestări, dar cu condamnările a 
fost mai greu. Violenţele nu s-au oprit. Au aruncat în aer atâtea 
biserici şi case de-ale negrilor că noi n-am mai putut să ţinem 
pasul. Era un adevărat război. Şi, cu cât situaţia se înrăutăţea, 
cu atât domnul Hoover se înfuria mai tare şi noi aruncam în 
stânga şi-n dreapta cu şi mai mulţi bani Uite ce e, fiule, n-am 
să-ţi spun nimic care să-ţi fie de vreun folos, înţelegi? 


— Nu, de ce? 

— Pentru că sunt unele lucruri despre care pot să vorbesc şi 
altele despre care nu pot să-ţi spun nimic. 

— Sam n-a pus singur bomba la biroul lui Kramer, nu-i aşa? 

Lattner zâmbi din nou, cu privirea agăţată de undiţă. 

— În orice caz, pe la sfârşitul lui şaişcinci, începutul lui 
şaişase, aveam o reţea de informatori a dracului de bună. Şi nici 
măcar nu fusese aşa de greu de făcut. Când aflam că un anume 
tip făcea parte din Klan, începeam urmărirea. Il urmăream 
noaptea, până acasă, cu farurile aprinse. Parcam maşina în faţa 
casei. Pe cei mai mulţi, asemenea chestii îi speriau teribil. Pe 
urmă, veneam după el la serviciu, uneori vorbeam cu şefii, ne 
purtam de parcă aveam de gând să împuşcăm pe careva. După 
aia mergeam să stăm de vorbă şi cu părinţii, pe care insignele, 
costumele noastre de culoare închisă şi accentul din Nord îi 
băgau în sperieţi; şi clacau chiar în faţa noastră. Dacă tipul 
mergea la biserică, ne ţineam după el în fiecare duminică, şi 
stăteam de vorbă cu parohul. Astuia îi spuneam că auzisem 
zvonul îngrozitor că domnul Cutare era un membru activ al KKK 
şi-l întrebam dacă ştie ceva. Ne purtam de parcă faptul de a fi 
membru al Klanului reprezenta o adevărată crimă. Dacă omul 
nostru avea copii adolescenţi, îi urmăream la întâlniri şi la 
cinema, îi surprindeam parcând în pădure. Nu era decât pură 
hărţuială, dar dădea rezultate. În cele din urmă, ori îi telefonam 
bietului amărât, ori îl prindeam singur pe undeva şi îi ofeream o 
sumă oarecare de bani. Îi mai promiteam şi că o să-l lăsăm în 
pace şi lucrurile se aranjau aşa cum doream noi. De obicei, la 
momentul respectiv, nu mai erau decât nişte epave în pragul 
crizei de nervi, care abia aşteptau să colaboreze. Pe unii dintre 
ei i-am văzut chiar plângând, fiule, dacă poţi să crezi aşa ceva. 
Plângeau de-adevăratelea când ajungeau în sfârşit în faţa 
altarului, la spovedanie, făcu Lettner o figură de stil, râzând în 
direcţia undiţei care nu dădea semne de viaţă. 

Adam îşi savura berea, gândindu-se că, poate, dacă vor 
reuşi să bea toate sticlele din răcitor, limba bătrânului se va 
dezlega, totuşi. 

— Pe unul dintre ei, cred că n-am să-l uit niciodată. L-am 
prins în pat cu amanta negresă, ceea ce nu era neobişnuit. 
Vreau să spun că băieţii ăştia dădeau foc la cruci şi trăgeau cu 
puşca în casele negrilor, iar pe urmă se furişau pe unde apucau 


ca să se întâlnească cu iubitele lor negrese. N-am înţeles 
niciodată cum se împăcau ele cu o astfel de situaţie. Mă rog, 
deci omul nostru avea o cabană de vânătoare departe, în 
pădure, şi o folosea drept cuibuşor de nebunii. În după-amiaza 
aia se-ntâlnise cu ea pentru una scurtă şi noi l-am tras în poză 
tocmai când se pregătea de plecare, în faţa cabanei. Am 
fotografiat-o şi pe ea şi pe urmă ne-am dus să stăm de vorbă cu 
tipul. Care era diacon sau aşa ceva la o biserică de undeva de la 
ţară, un adevărat stâlp al societăţii, ştii ce vreau să spun, şi noi 
i-am vorbit de parcă ar fi fost un vierme. După ce i-am făcut 
vânt femeii, am intrat înapoi în cabană şi, nu după mult timp, 
tipul plângea de mama focului. Până la urmă a fost unul dintre 
cei mai buni martori pe care i-am avut. Mai târziu însă, a ajuns 
în puşcărie. 

— De ce? 

— Păi, se pare că în timp ce el îşi făcea de cap cu negresa, 
nevastă-sa făcea acelaşi lucru cu un puşti negru care lucra la ei 
la fermă. Dama a rămas gravidă, şi a născut un bebeluş 
mulatru, aşa că informatorul nostru s-a dus la spital şi i-a 
omorât pe amândoi. A stat cinşpe ani la Parchman. 

— Bravo. 

— Nu prea am reuşit să obţinem cine ştie ce condamnări, în 
vremurile alea, dar i-am hărțuit atât de tare că le era frică să 
mai facă mare lucru. Violenţele se răriseră sănătos, până când 
lui Dogan i-a venit ideea să se lege de evrei. Şi trebuie să 
recunosc că ne-a prins cu garda jos. 

— De ce? 

— Pentru că tipul se isteţise între timp. Învăţase pe propria 
lui piele că, până la urmă, oamenii lui ne spuneau tot ce ştiau, 
aşa că s-a hotărât să acţioneze împreună cu o echipă extrem de 
restrânsă şi de liniştită. 

— Echipă, spuneţi? Adică mai mult de o persoană? 

— Cam aşa ceva. 

— Adică Sam şi încă cineva, de exemplu? 

Lettner pufni şi chicoti o clipă, apoi hotărî că peştele 
plecase în altă direcţie şi strânse undiţa. Motorul porni din 
prima, împingând barca în josul râului. Adam rămase cu 
picioarele atârnate peste marginea bărcii şi în curând mocasinii 
de piele şi gleznele goale se udară cu totul. Soarele începuse în 
sfârşit să se ascundă dincolo de coline şi tânărul îşi simţea 


sufletul umplându-se de frumuseţea locurilor. 

Următoarea oprire fu pe un ochi de apă liniştită, dominat de 
o faleză de care spânzura o frânghie. Lettner aruncă din nou 
undiţa, cu acelaşi rezultat ca şi până atunci, asumându-şi în 
acelaşi timp rolul de anchetator. Zeci de întrebări despre Adam 
şi familia acestuia — fuga spre vest, noile identități, sinuciderea. 
Explică, la rândul său, că, în perioada în care Sam fusese la 
închisoare, ei îi verificaseră familia şi aflaseră că omul lor avea 
un fiu care tocmai părăsise oraşul, dar cum Eddie se dovedise a 
nu fi periculos, nu continuaseră cercetările în direcţia aceea. In 
schimb, îşi petrecuseră vremea supraveghindu-i pe fraţii şi verii 
lui Sam. Tinereţea lui Adam şi felul în care fusese crescut, fără 
nici un fel de informaţie despre propriile rude, îl intrigau teribil 
pe bătrân. 

Adam puse şi el câteva întrebări, dar răspunsurile erau vagi 
şi imediat răsucite în alte şi alte întrebări despre trecutul său. 
Adam se lupta cu un om care-şi petrecuse douăzeci şi cinci de 
ani din viaţă punând întrebări altora. A treia oprire fu undeva, nu 
departe de Calico Rock, şi rămaseră acolo până se lăsă 
întunericul. După cea de-a cincea bere, Adam adună suficient 
curaj ca să arunce şi el un cârlig. Lettner era un instructor 
extrem de răbdător şi, după numai câteva minute, Adam prinse 
un păstrăv absolut impresionant. Pentru scurt timp, cei doi 
uitară şi de Sam, şi de Klan, şi de celelalte coşmaruri din trecut, 
şi se mulţumiră să pescuiască. Băură bere şi dădură la peşte. 


Numele de botez al doamnei Lettner era Irene şi îşi 
întâmpină soţul, precum şi pe musafirul neaşteptat, cu graţie şi 
nonşalanţă. Pe drumul spre casă, în maşina condusă de Ron, 
Wyn explicase că Irene era obişnuită cu vizite-surpriză; în orice 
caz, nu dădu nici un semn de tulburare când îi văzu apărând cu 
pas şovăitor şi întinzându-i păstrăvii înşiraţi pe-o sfoară. 

Casa familiei Lettner se ridica chiar pe malul râului, la o 
milă spre nord de oraş. Veranda din spate era închisă, în aşa fel 
încât diversele insecte să nu-i necăjească pe locatari, dar oferea 
o vedere minunată spre râu. Cei doi bărbaţi se aşezară în 
balansoarele de răchită şi desfăcură alt rând de beri, aşteptând 
ca lrene să frigă peştele. 

Pentru prima oară în viaţa lui, Adam mânca ceva la care 


contribuise şi el şi trebuia să recunoască că peştele avea un 
gust minunat. Asta se-ntâmplă întotdeauna când îl prinzi cu 
mâna ta, îl asigură Wyn, fără să se oprească din mestecat. Pe la 
jumătatea mesei, bătrânul o dădu pe scotch. Adam refuză; de 
fapt, el ar fi vrut să bea doar apă chioară, dar onoarea de bărbat 
îl obligă să continue cu berea. Ajuns în punctul ăsta, nu îşi putea 
permite nici un fel de slăbiciune, căci Lettner l-ar fi pedepsit 
foarte sever. 

Irene bea vin, cu înghiţituri mici, şi spunea poveşti despre 
Mississippi. Primise diverse ameninţări de-a lungul vremii şi 
copiii refuzau să vină în vizită. Şi ea şi Wyn erau de fel din Ohio 
şi familiile lor erau permanent îngrijorate pentru viaţa lor. Ce 
zile mai trăiseră şi ei, repeta lrene, cu oarecare nostalgie; era 
extrem de mândră de soţul ei şi de felul în care se comportase 
acesta în timpul războiului pentru drepturi civile. 

Pe la ora zece, când terminară de mâncat, stăpâna casei se 
ridică de la masă şi îi lăsă singuri. Adam s-ar fi dus bucuros la 
culcare. Wyn se ridică anevoie în picioare şi se scuză o clipă: 
trebuia să meargă până la baie. Când se întoarse, aduse cu el 
două pahare înalte pline cu scotch proaspăt. Îi întinse unul lui 
Adam şi se înapoie la balansoarul lui. 

O vreme, se legănară şi îşi savurară băutura în linişte. Apoi, 
Lettner zise: 

— Deci, tu eşti convins că Sam a avut un ajutor. 

— Bineînţeles că a avut un ajutor, sări Adam, conştient că 
limba i se cam împleticea în gură; în schimb, vorbele lui Lettner 
erau pe deplin limpezi. 

— Şi ce te face să fii atât de sigur? 

Adam puse jos paharul greu, jurându-şi să nu se mai atingă 
de el. 

— FBl-ul a făcut percheziţie acasă la Sam imediat după 
atentat, corect? 

— Corect. 

— Sam era în închisoarea din Greenville, iar voi aveaţi 
mandat de percheziţie. 

— Păi, eu am fost acolo, fiule. Doisprezece agenţi au stat 
trei zile în casa aia. 

— Şi n-au găsit nimic. 

— Poţi să zici. 

— Nici urmă de dinamită, de capse, fitile, detonatoare, nici 


urmă de substanţe sau dispozitive care se folosesc în genul ăsta 
de atentate. Corect? 

— Corect. Şi ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că Sam nu ştia nimic despre explozivi şi 
nici nu se folosise de ei vreodată. 

— Ba eu zic că-i folosise, şi încă de multe ori. După câte îmi 
amintesc eu, Kramer a fost a şasea explozie. Ticăloşii ăia 
scrântiţi puneau bombe în draci, fiule, şi noi nu-i puteam opri. Tu 
nu erai acolo, în schimb eu eram chiar în mijlocul grămezii. 
Hărţuisem şi infiltrasem Klanul aşa de tare, că tipilor le era frică 
să se mai mişte, când deodată ne trezim că izbucneşte alt 
război şi bombele încep să cadă peste tot. Am ascultat peste tot 
pe unde trebuia. Am răsucit braţele pe care le ştiam până le-am 
rupt. Şi n-am prins nici un fir. Informatorii noştri n-aveau nici un 
fir. Era ca şi când o altă ramură a Klanului invadase Mississippi 
fără să-i avertizeze pe membrii ramurii vechi. 

— Ştiaţi de Sam? 

— Aveam numele lui în dosare. Din câte mi-aduc eu aminte, 
taică-său făcuse parte din Klan; la fel şi vreo doi fraţi. Aveam 
numele tuturor, dar nu păreau periculoşi. Trăiau cu toţii în 
partea din nord a statului, adică într-o zonă fără violenţe prea 
mari. Dăduseră foc la vreo câteva cruci, trăseseră asupra unor 
case, dar nu se comparau cu banda lui Dogan. Oricum, aveam o 
grămadă de asasini pe capul nostru şi, practic, nu aveam timp 
să verificăm fiecare membru al Klanului din stat. 

— Dar cum vă explicaţi brusca înclinaţie a lui Sam către 
violenţă? 

— Nu pot s-o explic. Nu era doar unul dintre ăia care ţin 
bâza. Omorâse deja câţiva oameni. 

— Sunteţi sigur? 

— Ai auzit ce-am spus. Pe la începutul anilor cincizeci, şi-a 
împuşcat un angajat negru. Şi n-a făcut nici măcar o zi de 
închisoare pentru chestia asta. Ba mi se pare că nici măcar n-a 
fost arestat. Şi poate că au mai fost si alte asemenea ocazii. Tot 
cu victime de culoare. 

— Prefer să nu-mi spuneţi. 

— Intreabă-l pe el. Vezi dacă ticălosul bătrân are destul 
curaj să recunoască în faţa propriului nepot, zise Lettner, 
sorbind din pahar. A fost o persoană violentă, fiule, şi era fără 
îndoială capabil să pună bombe şi să omoare oameni. Nu fi naiv. 


— Nu sunt naiv. Pur şi simplu încerc să-i salvez viaţa. 

— De ce? Doar a omorât doi copii nevinovaţi. Înţelegi 
chestia asta? 

— E adevărat că a fost condamnat pentru asta. Dar dacă nu 
i-a omorât el, atunci nici statul n-are dreptul să-l omoare. 

— Nu sunt de acord cu aiureala asta. Pedeapsa cu moartea 
e prea bună pentru astfel de oameni. E prea curată şi aseptică. 
Ştiu că sunt pe cale să moară, aşa că au timp să-şi spună 
rugăciunea şi să-şi ia la revedere. Ceea ce nu se poate spune 
despre victimele lor. 

— Deci vreţi ca Sam să fie executat? 

— Da. Vreau să fie toţi executaţi. 

— Păi, parcă ziceaţi că nu e un băiat rău. 

— Am minţit. Sam Cayhall e un ucigaş cu sânge rece, al 
dracului de vinovat. Altfel cum îţi explici că, după ce-a fost 
arestat, s-au oprit şi exploziile? 

— Poate că se speriaseră după figura cu Kramer? 

— Cine dracu' să se sperie? 

— Sam şi partenerul lui. Şi Dogan. 

— OK. Hai să presupunem că Sam a avut un complice. 

— Nu. Hai să presupunem că Sam a fost complicele. Şi că 
tipul celălalt a fost expertul în explozivi. 

— Expert? Păi, alea erau nişte bombe absolut artizanale, 
fiule. Primele cinci nu erau decât nişte cartuşe de dinamită 
legate cu un fitil. Scaperi chibritul, o iei la fugă ca un nebun, şi 
după cinşpe minute, bum! Bomba de la Kramer n-a fost decât o 
mizerie cu ceas. Au avut noroc că n-au sărit şi ei în aer când au 
meşterit-o. 

— Credeţi că a fost pusă dinadins să sară în aer atunci când 
a sărit? 

— Juraţii au zis că da. Dogan a spus că plănuiseră să-l 
omoare pe Marvin Kramer. 

— Dar atunci pentru ce s-a mai învârtit Sam prin preajmă? 
De ce a ajuns atât de aproape de locul exploziei încât să fie 
atins de cioburi? 

— Întreabă-l pe Sam însuşi, dar cred că ai şi făcut-o. EI 
afirmă că a avut un complice? 

— Nu. 

— Deci, asta e. Dacă propriul client neagă, atunci ce dracu' 
mai vrei? 


— Pentru că, după părerea mea, clientul meu minte. 

— Atunci, foarte rău pentru el. Dar, din moment ce el vrea 
să mintă ca să apere identitatea altcuiva, ţie ce-ţi mai pasă? 

— Ce interes ar avea să mă mintă? 

Lettner dădu, încurcat, din cap, mormăi ceva de neînțeles şi 
bău din pahar. 

— De unde dracu' vrei să ştiu? Nici nu vreau să ştiu. Pe 
cuvântul meu dacă-mi pasă de chestia asta. Dar dacă nu 
vorbeşte deschis nici cu tine, care-i eşti avocat şi nepot, atunci 
eu zic că merită să fie gazat. 

Adam bău pe îndelete din scotch şi rămase cu privirea 
pierdută în întuneric. Adevărul e că uneori se simţea efectiv 
prost că încerca să dovedească faptul că propriul său client îl 
minţea. 

— Deci nu-i credeţi pe martorii care spun că l-au văzut pe 
Sam împreună cu o altă persoană? întrebă el, schimbând 
direcţia conversaţiei. 

— Nu. Din câte-mi amintesc, au fost destul de slabi. Tipul 
de la parcarea pentru camioane s-a prezentat foarte târziu. 
Celălalt abia ieşise dintr-o cârciumă. Nici unul dintre ei nu era 
credibil. 

— Îl credeţi pe Dogan? 

— Juraţii au făcut-o. 

— Nu mă interesează juraţii. 

— Dogan era nebun, Dogan era un geniu, zise Lettner, cu 
respiraţia marcată în sfârşit de cantitatea imensă de băutură pe 
care o turnase în el. A zis că bomba fusese pusă acolo ca să 
omoare pe cineva şi eu îl cred. Adu-ţi aminte, Adam, că în 
Vicksburg au făcut praf o familie întreagă. Nu-mi mai aduc 
aminte numele... 

— Pinder. Dar văd că folosiţi mereu pluralul. 

— Păi, am zis că intru-n joc şi sunt de acord să presupunem 
că Sam a avut tot timpul cu el un amic. Acasă la Pinder, au pus 
bomba în mijlocul nopţii. Puteau să-i omoare pe toţi membrii 
familiei. 

— Sam mi-a spus că au pus bomba în garaj, tocmai ca să 
nu rănească pe cineva. 

— Ţi-a zis Sam aşa ceva? A mărturisit el asta? Atunci de ce 
dracu mă mai întrebi pe mine de complicele lui? Mie mi se pare 
că ar trebui mai degrabă să-ţi asculţi clientul, Adam, ticălosul e 


vinovat. Fii atent la ce-ţi spune. 

Adam luă încă o înghiţitură de alcool şi-şi simţi pleoapele 
împreunându-se; ochii nu reuşeau să vadă acele ceasornicului. 

— Povestiţi-mi despre înregistrări, zise el, cu un căscat. 

— Care înregistrări? întrebă Lettner, căscând la rândul său. 

— Înregistrările pe care FBl-ul le-a adus la proces. În care 
Dogan vorbea cu Wayne Graves despre aruncarea în aer a 
firmei lui Kramer. 

— Am avut nenumărate înregistrări. Cu nenumărate ţinte. 
Kramer a fost doar una dintre ele. Of, fir-ar al dracului, am avut 
una în care doi glugaţi vorbeau despre aruncarea în aer a unei 
sinagogi chiar în timpul unei nunţi. Voiau să blocheze uşile şi să 
trimită nişte gaz pe conductele de încălzire ca să termine cu 
toată congre- gaţia. Ăştia erau bolnavi, omule. Nu era Dogan, 
erau doar doi dintre cretinii care lucrau pentru el şi care vorbeau 
aiurea, aşa că pe-aia am dat-o la o parte. Wayne Graves primea 
şi el bani de la noi, aşa că ne-a dat voie să-i interceptăm 
telefonul. Într-o noapte l-a sunat pe Dogan şi i-a spus că 
vorbeşte de la un telefon public; după aia, s-au apucat să 
vorbească despre Kramer şi alte ţinte. Chestia asta ne-a ajutat 
foarte mult în procesul lui Sam. Dar nici una dintre înregistrări 
nu ne-a ajutat să oprim atentatele sau să-l identificăm pe Sam. 

— Nu ştiaţi că Sam Cayhall era şi el implicat? 

— Deloc. Şi dacă tâmpitul ar fi plecat din Greenvile atunci 
când trebuia, probabil că ar mai fi fost şi astăzi un om liber. 

— Kramer ştia că era pe lista țintelor? 

— L-am avertizat noi. Dar era obişnuit cu amenințările şi îşi 
luase deja un paznic acasă, preciză Lettner, care începuse să 
pronunţe cuvintele cu destulă greutate. 

Adam se scuză şi porni cu paşi şovăitori spre baie. Când se 
întoarse pe verandă, fu întâmpinat de un sforăit puternic. 
Lettner adormise cu paharul în mână. După ce recuperă 
recipientul şi-l aşeză pe masă, tânărul plecă în căutarea unei 
canapele. 


20 


Dimineaţa era caldă, dar în jeep-ul militar părea toridă şi se 


simţea lipsa aerului condiţionat. Ud leoarcă de transpiraţie, 
Adam îşi ţinea mâna pe mânerul portierei, în speranţa că 
aceasta avea să se deschidă imediat dacă micul dejun servit de 
lrene ar fi dat să-i vină înapoi pe gât. 

Se trezise pe podea, lângă canapeaua îngustă din 
spălătoria aflată lângă bucătărie. Canapeaua însăşi nu era, de 
fapt, decât o bancă pe care Lettner se aşeza să-şi scoată 
cizmele, îi explicase bătrânul râzând cu poftă. Irene fusese cea 
care îl găsise după ce-l căutase prin toată casa. Adam îşi ceru 
scuze cu atâta ardoare încât gazdele îl rugară cu cerul şi 
pământul să înceteze. Apoi doamna Lettner insistase să le 
servească un mic dejun consistent, căci era ziua din săptămână 
în care mâncau carne de porc. Aşa că Adam se aşeză la masa 
din bucătărie şi bău cu lăcomie apă de la gheaţă, în timp ce 
Irene prăjea costiţă, fredonând uşor un cântec, iar Wyn citea 
ziarul. Stăpâna casei pregăti şi jumări de ouă şi le mai oferi şi 
câte un pahar de Bloody Mary. 

Vodca mai alină un pic durerea care-i încingea fruntea, dar 
nu făcu acelaşi lucru şi cu stomacul. Şi în timp ce maşina 
înghiţea distanţa care-i despărţea de Calico Rock, Adam aştepta 
cu groază momentul în care avea să i se facă rău. 

Cu toate că Lettner ieşise primul din scenă cu o seară 
înainte, în dimineaţa aceasta arăta deosebit de proaspăt, fără 
nici un semn de mahmureală. Mâncase o farfurie plină ochi cu 
slănină şi pesmeţi şi băuse doar un singur pahar de Bloody 
Mary. Îşi citise ziarul cu multă conştiinciozitate, comentând 
diversele articole, ceea ce-l făcuse pe Adam să creadă că 
bătrânul era unul din acei băutori care se aranjau în fiecare 
seară, dar reuşeau să iasă cu uşurinţă din ceaţă. 

În faţa lor apărură primele case din sat, drumul se mai 
îmblânzi şi stomacul lui Adam se calmă brusc. 

— lartă-mă pentru noaptea trecută, zise Lettner. 

— Poftim? 

— În legătură cu Sam. Am fost prea aspru. Ştiu că-ţi este 
bunic şi că eşti îngrijorat. De-aia îţi spun că te-am minţit. Să ştii 
că nu vreau să-l văd mort. Nu e un tip rău. 

— Am să-i transmit. 

— Mda. Sunt convins c-o să-l emoţioneze pân' la lacrimi. 

Odată intraţi în oraş, o luară spre pod. 

— Ar mai fi ceva, zise Lettner. Noi am bănuit întotdeauna 


că Sam a avut un tovarăş în acţiunea aia. 

Adam se mulţumi să privească, zâmbind, pe fereastra 
maşinii. Când trecură pe lângă o bisericuţă, fură nevoiţi să 
încetinească, căci mai multe persoane în vârstă stăteau la 
umbra copacilor sau se plimbau de colo-colo, dichisite în hainele 
lor de duminică. 

— De ce? întrebă Adam. 

— Din exact aceleaşi motive. Sam nu mai fusese implicat în 
atentate cu bombe şi nici în alte acţiuni violente organizate de 
Klan. Cei doi martori, mai ales şoferul de camion din Cleveland, 
ne-au pus pe gânduri. Camionagiul n-avea nici un motiv să 
mintă şi părea foarte sigur de el. Sam nu părea să fie genul de 
om care să-şi pornească propria campanie de aruncări în aer. 

— Si cine ar fi acest al doilea? 

— Zău dacă ştiu, mărturisi Lettner care opri maşina chiar 
lângă râu şi se aplecă pe volan, iţindu-şi capul spre Adam. După 
a treia sau a patra explozie, mi se pare că după cea de la 
sinagoga din Jackson, nişte evrei barosani din New York şi 
Washington s-au întâlnit cu LBJ care l-a sunat pe urmă pe 
Hoover care mi-a telefonat mie. Aşa se face că am luat drumul 
până în D.C. unde m-am întâlnit cu domnul Hoover şi cu 
Preşedintele care mi-au cam frecat ridichea şi m-am întors în 
Mississippi, mai hotărât ca niciodată. Am tăbărât pe capul 
informatorilor. Adică i-am cam bătut pe unii dintre ei. Am 
încercat totul, dar n-am realizat nimic. Sursele noastre nu 
reuşeau să afle cine se afla în spatele exploziilor. Dogan era 
singurul care ştia, dar era clar că nu spunea nimic nimănui. ŞI 
totuşi, după cea de-a cincea explozie, mi se pare că aia de la 
redacţia ziarului, am putut să spargem zidul. 

Lettner cobori din maşină şi porni încet spre râu. Adam îl 
ajunse din urmă şi se opriră amândoi să privească apa ce 
străbătea Calico Rock. 

— Vrei o bere? Am întotdeauna la gheaţă în magazin. 

— Vă rog, nu. Mi-e deja rău. 

— Glumeam. Oricum, Dogan avea un cimitir de maşini 
absolut uriaş şi unul dintre angajaţi era un amărât de negru, 
analfabet, care spăla maşinile şi mătura podelele. Noi mai 
încercasem şi altă dată să luăm legătura cu bătrânul, dar omul 
se arătase de-a dreptul ostil. Şi într-o zi, vine aşa, 
hodoronc-tronc, şi îi spune unuia dintre agenţii noştri că-l văzuse 


pe Dogan şi pe un alt bărbat băgând ceva în portbagajul unui 
Pontiac verde, cu vreo două zile mai înainte. După ce a aşteptat 
puţin ca să plece ăia doi, a desfăcut capota şi a dat de dinamită. 
A doua zi a auzit de un nou atentat. Şi cum ştia că Biroul Federal 
îl călărea puternic pe Dogan, s-a gândit că merita să ne pună la 
curent cu ce văzuse. Ajutorul lui Dogan fusese un alt angajat 
glugat pe nume Virgil. Drept pentru care m-am dus să-i fac o 
vizită lui Virgil. l-am bătut la uşă într-o noapte pe la ora trei, am 
bubuit în uşa aia mai-mai s-o pun la pământ, c-aşa lucram în 
vremea aceea, şi nu peste multă vreme omul meu apăruse pe 
verandă. Mai aveam cu mine vreo opt agenţi şi toţi nouă aveam 
insignele cât mai la vedere. Amărâtul făcuse pe el de frică. l-am 
spus că ştiam foarte bine că livrase nişte dinamită în Jackson cu 
o noapte înainte şi că avea toate şansele să primească vreo 
treizeci de ani pe chestia asta. S-o fi auzit pe nevastă-sa cum 
mai plângea. Virgil tremura ca o piftie şi stătea să izbucnească 
şi el în plâns. l-am lăsat cartea mea de vizită cu indicaţia să mă 
sune neapărat până-n prânz şi l-am ameninţat că o să fie vai de 
capul lui dacă-i spunea ceva lui Dogan sau altcuiva. L-am mai 
informat şi că-l ţineam sub supraveghere douăşpatru de ore din 
douăşpatru. Nu cred că lui Virgil i-a mai ars de somn după 
plecarea noastră. Când a venit să mă vadă, câteva ore mai 
târziu, avea ochii roşii şi umflaţi. Până la urmă ne-am 
împrietenit. Mi-a povestit că exploziile nu erau opera bandei 
obişnuite a lui Dogan. Nu ştia mare lucru, dar auzise destule de 
la Dogan ca să ajungă la convingerea că omul care punea 
bombele era un tip foarte tânăr dintr-un alt stat. Băiatul ăla 
răsărise aşa, de niciunde, şi îi mersese vestea că se pricepe la 
explozivi. Dogan alegea ţintele, făcea planurile, pe urmă îi 
telefona băiatului ăluia, care se strecura în oraş, punea bombele 
şi dispărea. 

— Si l-aţi crezut? 

— În mare măsură, da. Povestea lui era logică. Trebuia să 
fie cineva nou pentru că aveam informatori la toate nivelurile 
Klanului. Le cunoşteam practic toate mişcările. 

— Ce s-a întâmplat cu Virgil? 

— Am stat o vreme cu el, i-am dat ceva bani, ştii cum se 
desfăşoară lucrurile. Toţi vor bani. M-am convins că n-avea nici 
cea mai vagă idee despre persoana care punea bombele. Nu 
voia să recunoască că era şi el implicat, că el livrase maşina şi 


dinamita, iar noi n-am insistat. În fond, nu pe el îl voiam. 

— Fusese implicat şi în povestea cu Kramer? 

— Nu. Atunci Dogan se folosise de altcineva. Uneori, omul 
ăla parcă avea un al şaselea simţ care-i spunea când să încurce 
lucrurile, când să schimbe schemele obişnuite. 

— Suspectul de care vorbea Virgil nu prea aducea cu Sam 
Cayhall, nu? 

— Nu. 

— Şi n-aveaţi nici un suspect? 

— Nu. 

— Haida-de, Wyn. Nu se poate să nu fi avut măcar o idee. 

— Pe cuvântul meu că nu. La puţin timp după ce l-am 
cunoscut pe Virgil, Kramer a sărit în aer şi totul s-a terminat. 
Dacă Sam a avut vreun amic, atunci să ştii că amicul l-a părăsit. 

— Şi Biroul n-a mai auzit nimic după aia? 

— Nici cât negru sub unghie. Pusesem mâna pe Sam, care 
arăta şi mirosea tare a vinovat. 

— Şi, pe deasupra, mai eraţi şi nerăbdători să puneţi punct 
cazului. 

— Fireşte. Şi adu-ţi aminte că seria de atentate s-a încheiat 
brusc, după ce l-am prins pe Sam. Vinovatul era în mâinile 
noastre, domnul Hoover era fericit. Evreii erau şi ei fericiţi. 
Preşedintele, aşişderea. După aia, n-au putut să-l condamne 
timp de vreo paişpe ani, dar asta este altă poveste. Toată lumea 
a răsuflat uşurată când s-a terminat cu exploziile. 

— Bine, dar de ce nu l-a dat Dogan în gât şi pe celălalt, aşa 
cum a făcut cu Sam? 

Coborâseră împreună malul până ajunseseră la numai 
câţiva centimetri de apă, şi aproape de maşina lui Adam. 
Lettner îşi drese glasul şi scuipă cu ciudă în apă. 

— Tu ai depune mărturie împotriva unui terorist aflat în 
libertate? 

Adam se gândi o clipă. Lettner zâmbi, arătându-şi dinţii 
galbeni în toată splendoarea lor, şi porni spre doc. 

— Hai să bem o bere. 

— Nu, mulţumesc. Trebuie să plec. 

Atunci bătrânul se opri şi îi întinse mâna; îşi promiseră să 
se mai vadă. Adam îl invită pe fostul agent special la Memphis, 
iar acesta îl invită pe tânăr la o altă partidă de pescuit, şi la o 
bere, Adam îl rugă pe bătrân să o salute pe Irene din partea lui, 


se scuză din nou pentru că adormise în spălătorie şi îi mulţumi 
încă o dată pentru conversaţia extrem de interesantă. 

Orăşelul se pierdu în depărtare; maşina lua uşor curbele şi 
pantele, căci şoferul avea grijă să nu-şi supere stomacul. 


Când intră în casă, o găsi pe Lee luptându-se cu nişte paste 
italieneşti. Pe masă stăteau frumos aranjate farfurii din porțelan 
fin, tacâmuri de argint şi o glastră cu flori. În bucătărie, însă, 
lucrurile nu prea se desfăşurau aşa cum ar fi trebuit. În ultima 
săptămână, Lee mărturisise de mai multe ori că era o 
bucătăreasă execrabilă, iar acum o şi demonstra. Cratiţele şi 
tigăile zăceau împrăştiate peste tot, şorţul rar folosit era 
îngrozitor de pătat cu sos de roşii. Văzându-i ochii mirati, 
mătuşă-sa izbucni în râs exact când se sărutau de bun găsit şi îl 
anunţă că, dacă situaţia atingea punctul critic, aveau o pizza în 
congelator. 

— Arăţi groaznic, zise, privindu-l brusc în ochi. 

— Am avut o noapte grea. 

— Miroşi a alcool. 

— Am băut două pahare de Bloody Mary la micul dejun. ŞI 
trebuie neapărat să mai beau unul. 

— Barul e închis, îl anunţă ea, apucându-se să curețe nişte 
legume. Ce-ai făcut pe unde ai fost? 

— M-am îmbătat cu un tip de la FBI. Şi am adormit pe 
podea, în spălătoria omului. 

— Vai, ce drăguţ, remarcă Lee şi fu cât pe-aci să-şi taie un 
deget. Ai văzut ziarul de azi? 

— Nu. E nevoie? 

— Da. Uite-l colo, zise ea, arătându-i un colţ al barului. 

— E de rău? 

— Citeşte-l. 

Adam luă ziarul, ediţia de duminică a lui Memphis Press, şi 
se aşeză pe unul din scaunele de lângă masă. Pe prima pagină a 
celei de-a doua secţiuni, dădu cu ochii de propria lui figură 
zâmbitoare. Era o fotografie făcută în anul doi de facultate şi 
alături de ea se mai aflau şi cele ale lui Sam, evident, Marvin 
Kramer, Josh şi John Kramer, Ruth Kramer, David McAllister, 
procurorul general, Steve Roxburgh, Naifeh, Jeremiah Dogan, 
precum şi cea a domnului Elliot Kramer, tatăl lui Marvin. 


Era clar că Todd Marks fusese foarte ocupat în ultima 
vreme. Articolul începea cu un scurt rezumat al cazului, trecând 
apoi la momentul actual şi reluând cele scrise cu două zile mai 
înainte. Aducea totuşi ceva mai multe date biografice despre 
Adam — colegiul urmat la Pepperdine, facultatea de drept la 
Michigan, redactor coordonator al revistei facultăţii, angajarea la 
„Kravitz & Bane". Naifeh nu spusese prea multe, doar că 
execuţia va avea loc în conformitate cu legea. Pe de altă parte, 
McAllister era de o înţelepciune remarcabilă. Trăise apăsat de 
coşmarul cazului Kramer timp de douăzeci şi trei de ani, declara 
el plin de gravitate; avusese onoarea şi privilegiul de a-l aduce 
pe Sam Cayhall în faţa justiţiei şi numai o execuţie putea să 
pună capăt acestui capitol îngrozitor din istoria statului 
Mississippi. Nu, afirma el după o matură chibzuinţă, clemenţa 
era cu totul exclusă. Pur şi simplu nu ar fi corect faţă de 
băieţaşii familiei Kramer. Şi tot aşa. 

Steve Roxburgh fusese şi el încântat să dea interviul acela. 
Se declara gata de luptă împotriva ultimelor eforturi depuse de 
Cayhall şi de avocatul acestuia, şi anunţa că atât el cât şi 
membrii echipei sale erau pregătiţi să muncească optsprezece 
ore pe zi ca să ducă la îndeplinire aşteptările oamenilor. 
Povestea asta durase prea mult şi venise vremea ca justiţia să-şi 
facă datoria. Nu, nu era îngrijorat de ultimele demersuri legale 
întreprinse de domnul Cayhall, căci avea încredere în calităţile 
sale de avocat, de avocat al poporului. 

Sam Cayhall refuzase să facă vreun comentariu, explica 
Marks în cursul articolului, iar Adam Hall nu putuse fi găsit, de 
parcă tânărul abia ar fi aşteptat să-şi expună părerile în ziar. 

Comentariile din partea familiei Kramer erau în acelaşi timp 
interesante şi deprimante. Elliot Kramer, acum în vârstă de 
şaptezeci şi şapte de ani, continua să muncească, vioi şi 
sănătos, în ciuda unor tulburări cardiace. Vorbele sale erau, 
bineînţeles, pline de amărăciune. Klanul şi Sam Cayhall erau 
vinovaţi nu numai de moartea celor doi nepoți ai săi, ci şi de 
sinuciderea lui Marvin. De douăzeci şi trei de ani aştepta ca Sam 
să fie executat, şi acest final era oricând binevenit. Bătrânul 
critica violent sistemul judiciar care permitea unui condamnat 
să mai trăiască aproape zece ani după ce juriul hotărâse 
pedeapsa cu moartea. Nu era sigur dacă avea să asiste la 
execuţie, medicii fiind cei care aveau să decidă, zicea el, dar ar 


fi vrut să fie de faţă ca să-l privească pe Cayhall drept în ochi 
atunci când va fi legat de scaun. 

Ruth Kramer era ceva mai moderată în afirmaţii. Timpul 
vindecă multe răni, declara ea, şi nu putea să spună cum se va 
simţi după execuţie. Oricum, nimeni şi nimic nu-i va aduce fiii 
înapoi. Atât. 

Adam împături ziarul şi-l aruncă pe jos, lângă scaun. 
Stomacul i se strânse brusc, când îşi aminti declaraţiile lui Steve 
Roxburgh şi David McAllister. Avocatul care ar fi trebuit să 
salveze viaţa lui Sam constata îngrozit că duşmanii erau 
nerăbdători să pornească bătălia finală. El nu era decât un 
începător care urma să dea piept cu nişte veterani. Mai ales cu 
Roxburgh, care avusese deja ocazia să parcurgă respectivul 
traseu şi beneficia de o echipă nouă, formată din specialişti 
renumiţi, precum dr. Death, un avocat talentat pasionat de 
execuţii. Adam nu avea la dispoziţie decât un dosar complet 
epuizat, plin de apeluri nereuşite, precum şi o rugăciune ca 
Dumnezeu să facă un miracol. Din toate aceste motive, se 
simţea absolut vulnerabil şi fără speranţă. 

Lee se aşeză lângă el cu o ceaşcă de cafea. 

— Pari îngrijorat, observă ea şi-l mângâie pe braţ. 

— Amicul meu cu păstrăvii nu mi-a fost de nici un ajutor. 

— Am impresia că bătrânul Kramer e hotărât să meargă 
până în pânzele albe. 

— Am nevoie de ceva care să-mi taie durerea asta, zise 
Adam, masându-şi tâmplele uşor. 

— Vrei o pastilă de valium? 

— E minunată. 

— Ţi-e foame? 

— Nu. Stomacul nu prea e-n apele lui. 

— Perfect. Pentru că de cină s-a ales praful. Am avut o mică 
problemă cu reţeta. Aşa că a rămas să alegem între pizza şi 
nimic. 

— Pentru mine, nimic e alegerea cea mai bună. Pe lângă 
valium. 


21 


După ce-şi aruncă cheile pe fundul găleţii roşii, Adam 
urmări cu privirea cursa pe verticală a acesteia, până când, 
odată ajuns la capătul drumului, recipientul cu pricina începu să 
se rotească încet. Apoi se apropie de prima poartă care se 
deschise cu un zvâcnet. În dreptul celei de-a doua porţi trebui să 
aştepte câteva clipe. Sergentul Packer îşi făcu tot atunci apariţia 
pe uşa principală, căscând şi întinzându-şi oasele de parcă abia 
s-ar fi sculat din somn. În sfârşit, se deschise şi cea de-a doua 
poartă. 

— Bună ziua, îi ură Packer din apropiere. 

Era aproape ora două a după-amiezii, adică cel mai 
fierbinte moment al zilei. De fapt, la radio meteorologii 
anunţaseră în dimineaţa aceea că vor traversa prima zi din an 
cu temperaturi de patruzeci de grade. 

— Bună, sergent, îl salută Adam de parcă ar fi fost prieteni 
vechi, şi porniră împreună pe poteca pavată cu cărămizi ce 
ducea la mica uşă năpădită de buruieni pe care Packer o 
descuie şi Adam păşi înăuntru. 

— Mă duc să-l aduc pe Sam, anunţă Packer fără grabă şi se 
făcu nevăzut. 

Scaunele de dincoace de ecranul metalic erau împrăştiate 
care încotro. Adam îşi aduse unul dintre ele la capătul cel mai 
îndepărtat al tejghelei de lemn, cât mai departe de aparatul de 
aer condiţionat. 

In dimineaţa aceea, la ora nouă, depusese la Curtea 
Supremă Statală o petiție in care era atacată camera de gazare 
pe baza legislaţiei referitoare la eliberările postcondamnare; şi 
asta pentru că tot legea spunea că nici o acţiune nu putea fi 
adusă în faţa unui tribunal federal dacă nu fusese mai întâi 
respinsă de un tribunal statal. Atât Adam cât şi Garner Goodman 
considerau că nu era decât o formalitate. Goodman fusese cel 
care-şi petrecuse duminica redactând petiția, în timp ce tânărul 
său coleg băuse bere şi pescuise păstrăvi cu Wyn Lettner. 

Ca de obicei, Sam avea mâinile prinse în cătuşe, faţa lipsită 
de orice expresie şi salopeta cea roşie descheiată până în talie. 
Părul cărunt de pe piept era năclăit de sudoare. Ca un animal 
bine dresat, îşi întoarse spatele spre Packer care-i scoase 
imediat brăţările metalice de la mâini, părăsind apoi încăperea. 
Prima mişcare a lui Sam fu să-şi aprindă o ţigară; abia după 
aceea se aşeză şi spuse „Bine te-ai întors". 


— Uite, am depus asta la tribunal azi la ora nouă, zise 
Adam, strecurând hârtia prin deschizătura din ecranul des- 
părţitor. Am vorbit cu grefiera de la Curtea Supremă din 
Jackson. După părerea ei, tribunalul se va pronunţa cu iuţeala 
obişnuită. 

— Poţi să pui pariu că aşa o să se întâmple, întări Sam, 
luând documentele, cu ochii ţintă la tânăr. Or să mi-l refuze cu 
cea mai mare plăcere. 

— Răspunsul trebuie dat imediat, aşa că procurorul general 
a şi început să se agite. 

— Nemaipomenit. Înseamnă că o să avem ce vedea la 
jurnalul de seară. Probabil că televiziunea a şi fost convocată la 
el, la birou, ca să filmeze şi cum îşi pregăteşte răspunsul. 

Umezeala din încăpere îl făcu pe Adam să-şi scoată haina şi 
să-şi slăbească nodul la cravată: începuse să transpire. 

— Spune-mi, numele de Wyn Lettner îţi aminteşte ceva? 

Sam înghesui petiția pe scaunul de alături şi trase cu sete 
din ţigară. 

— Da. De ce? întrebă el, trimițând un nor impresionant spre 
plafon. 

— L-ai cunoscut? 

— Poate, zise el după o clipă de gândire, măsurându-şi 
vorbele cu multă atenţie. Nu sunt sigur. Ştiu cine a fost. De ce? 

— Pentru că am dat de el în weekendul ăsta. Acum e la 
pensie şi ţine un doc pentru pescuit păstrăvi pe White River. Am 
stat mult de vorbă. 

— Ce drăguţ. Şi, mă rog, ce anume aţi reuşit să realizaţi? 

— Mi-a spus că mai crede şi acum că ai lucrat împreună cu 
cineva. 

— Ţi-a dat şi vreun nume? 

— Nu. N-au avut niciodată vreun suspect, sau cel puţin aşa 
susţine. Dar au avut un informator printre oamenii lui Dogan 
care i-a spus că cel de-al doilea nu făcea parte din grupul 
obişnuit. După părerea lor, era un tip foarte tânăr, venit din alt 
stat. Asta-i tot ce ştia Lettner. 

— Şi tu l-ai crezut? 

— Nu ştiu ce să cred. 

— Păi, acum ce importanţă mai are chestia asta? 

— Habar n-am. Ar putea să-mi folosească, în încercarea de 
a-ţi salva viaţa. Nimic mai mult. Cred că... sunt pur şi simplu 


disperat. 

— Şi, adică, eu nu sunt? 

— Sam, mă agăţ de un pai şi încerc să astup tot felul de 
găuri. 

— Prin urmare, povestea mea e plină de găuri? 

— Aşa mi se pare. Lettner zicea că a avut mereu îndoieli 
pentru că nu găsiseră nici o urmă de explozivi când ti-au 
percheziţionat casa. Şi nici nu erai cunoscut ca un adept al 
atentatelor cu bombe. Zicea că nu păreai genul care să 
pornească o campanie personală de asemenea atentate. 

— Şi tu chiar crezi tot ce-ţi spune Lettner? 

— Da, pentru că e logic. 

— Atunci, lasă-mă să-ţi pun o întrebare. Ce-ai face dacă 
ţi-aş spune că a mai fost cineva împreună cu mine şi ţi-aş da 
numele, adresa, numărul de telefon, grupa de sânge şi 
rezultatul analizelor de urină ale individului? 

— Aş începe să urlu ca din gură de şarpe. Aş depune tone 
de cereri şi apeluri. Aş stârni presa spunându-le că tu ai fost 
tapul ispăşitor. Aş bate toba despre nevinovăția ta în speranţa 
că, până la urmă, cineva tot va băga de seamă, un judecător de 
apel de exemplu. 

Sam dădu uşor din cap, de parcă ceea ce auzea era de un 
ridicol absolut. 

— N-o să meargă, Adam, zise el cu grijă, ca şi când avea 
de-a face cu un copil. Eu mai am la dispoziţie doar trei 
săptămâni jumate şi tu cunoşti foarte bine legea. Nu există nici 
o posibilitate practică să faci acum din mine o victimă. 

— Ştiu. Dar tot am s-o fac. 

— N-o să meargă. Încetează să mai cauţi victima. 

— Cine e celălalt? 

— Nimeni. Celălalt nu există. 

— Ba da, există. 

— Ce te face să fii aşa de sigur? 

— Faptul că vreau să cred că eşti nevinovat, Sam. Pentru 
mine, e foarte important lucrul ăsta. 

— Bine, dar ţi-am spus că sunt nevinovat. Eu am pus 
bomba aia, dar nu am vrut să omor pe nimeni. 

— Dar de ce ai pus bomba? De ce ai pus bombe acasă la 
Pinder, la sinagogă şi la firma de afaceri imobiliare? De ce 
puneai bombe în locuri unde se adunau oameni nevinovaţi? 


Drept răspuns, Sam se mulţumi să pufăie din ţigară şi să 
privească ţintă în podea. 

— De unde vine ura asta a ta? Cum de-ţi este aşa de uşor? 
De ce ai fost învăţat să-i urăşti pe negri, pe evrei şi pe catolici, şi 
în general pe oricine este cât de cât diferit de tine? Tu te-ai 
întrebat vreodată de ce? 

— Nu. Şi nici n-am de gând s-o fac. 

— Înseamnă că vine din tine. Din caracterul tău, din felul în 
care eşti alcătuit, din înălţimea şi ochii tăi albaştri. E ceva cu 
care te-ai născut şi nu te poţi schimba. E o moştenire genetică 
de la tatăl şi bunicul tău, amândoi membri credincioşi ai 
Klanului, pe care o vei lua plin de mândrie cu tine în mormânt, 
corect? 

— A fost un fel de-a trăi. Singurul pe care-l cunosc. 

— Atunci explică-mi ce s-a întâmplat cu tatăl meu? Cum de 
nu l-ai contaminat şi pe el? 

Sam îşi aruncă ţigara pe podea şi o strivi cu piciorul; ridurile 
din colţurile ochilor şi de pe frunte se adânciră. 

— Deci asta e, zise el, fără să-l privească pe Adam. A venit 
vremea să stăm de vorbă despre Eddie, adăugă el cu glas şi mai 
blând decât până atunci. 

— Unde ai greşit-o cu el? 

— Chestia asta n-are, evident, nimic de-a face cu mica 
şedinţă de gazare care mi se pregăteşte. Nu-i aşa? Nimic de-a 
face cu apeluri, avocaţi şi judecători, moţiuni şi suspendări. 
Chestia asta nu-i decât o pierdere de timp. 

— Nu fi laş, Sam. Spune-mi unde ai greşit-o cu Eddie. Pe el 
l-ai învăţat cuvântul cioroi? L-ai învăţat să-i urască pe puştii 
negri? Ai încercat să-l înveţi cum să ridice cruci în flăcări sau să 
fabrice bombe? L-ai luat cu tine la un linşaj? Ce-ai făcut cu el, 
Sam? Unde ai greşit? 

— Eddie a aflat că fac parte din Klan abia când a ajuns la 
liceu. 

— Păi de ce abia atunci? Doar nu-ţi era ruşine de ce făceai. 
Dimpotrivă, era o mânarie a familiei, nu? 

— Era ceva despre care nu vorbeam. 

— De ce? Tu ai fost a patra generaţie de oameni ai Klanului 
din familia Cayhall, cu rădăcini tocmai pe timpul Războiului Civil, 
sau cam aşa ceva. Nu asta mi-ai spus mie? 

— Ba da. 


— Atunci de ce nu l-ai luat pe micul Eddie pe genunchi ca 
să îi arăţi fotografii din albumul de familie? De ce nu l-ai legănat 
seara spunându-i poveşti despre eroismul familiei Cayhall care 
dădeau foc, noaptea, la cocioabele negrilor? Poveşti de război 
istorisite de la tată la fiu. 

— Îţi repet, nu vorbeam despre chestia asta. 

— Şi când a crescut, n-ai încercat să-l recrutezi? 

— Nu. Pentru că el era altfel. 

— Vrei să spui că el nu era plin de ură? 

Sam tresări şi începu să tuşească sacadat, o tuse de 
fumător înrăit. Se înroşise la faţă, sufocându-se din cauza tusei. 
Până la urmă, scuipă, se ridică în picioare şi începu să se plimbe 
de colo-colo, încercând să scape de coşmar. 

În sfârşit, o clipă de linişte. Atunci se îndreptă de spate şi 
respiră rapid, apoi scuipă din nou, se relaxă şi trase uşor aer în 
piept. Accesul de tuse se terminase şi chipul îşi regăsi paloarea. 
Odată aşezat din nou pe scaunul din faţa lui Adam, bătrânul 
pufăi vitejeşte din ţigară, de parcă nu ea fusese cauza tusei 
aceleia îngrozitoare. Nu se grăbi să răspundă, ci respiră adânc şi 
îşi curăţă gâtul de flegmă. 

— Eddie a fost un copil tare blând, începu el să explice cu 
glas răguşit. O moştenise pe maică-sa. Nu era un papă-lapte, de 
fapt era la fel de bine înfipt pe picioarele lui ca toţi ceilalţi băieţi. 
Nu departe de casa noastră locuia o familie de cioroi... 

— Sam, n-am putea să le spunem doar negri atunci când 
vorbim despre ei? Te-am rugat chestia asta. 

— lartă-mă. O familie de africani, familia Lincoln. Pe el îl 
chema Joe Lincoln şi lucrase pentru noi ani de zile, avea nevastă 
şi o duzină de copii. Unul dintre băieţi era de vârsta lui Eddie şi, 
când îi căutai, îi găseai doar împreună; puştii erau cei mai buni 
prieteni, un lucru destul de obişnuit pentru vremea aceea. De 
jucat, te jucai cu oricine era aproape de casă. Până şi eu am 
avut în copilărie amici africani, dacă poţi să crezi aşa ceva. Când 
a mers la şcoală, Eddie a fost foarte supărat că el călătoreşte 
într-un autobuz şi prietenul lui în altul. Pe puşti îl chema Quince, 
Quince Lincoln. Abia aşteptau să se întoarcă de la şcoală ca să 
se joace prin fermă. Mi-aduc aminte că Eddie era foarte tulburat 
că nu puteau să meargă împreună la şcoală şi că nu putea să 
rămână peste noapte la familia Lincoln, după cum nici Quince 
nu putea să rămână peste noapte la noi. Mereu mă întreba de 


ce în Ford County africanii erau aşa de săraci, de ce locuiau în 
cocioabe, de ce nu aveau haine ca lumea şi de ce aveau atât de 
mulţi copii. A suferit cu adevărat pe chestia asta şi de-aia a fost 
altfel. Pe măsură ce a crescut, s-a ataşat şi mai mult de ideile 
astea. Am încercat să stau de vorbă cu el. 

— Fireşte că ai încercat să-l aduci pe calea cea bună, nu? 

— Am încercat să-i explic nişte lucruri. 

— Cum ar fi, de exemplu? 

— Cum ar fi, de exemplu, nevoia de a păstra separarea 
raselor. Nu era nimic rău în a avea şcoli separate. Nimic rău în 
legea care interzicea căsătoriile mixte. Nu era nimic rău în a-i 
ţine pe africani la locul lor. 

— Şi care-i locul ăsta? 

— Sub control. Dacă i-am lăsat de capul lor, uite unde am 
ajuns. Crime, droguri, SIDA, copii din flori, o distrugere 
generalizată a ţesăturii morale a societăţii. 

— Nu zici nimic de proliferarea nucleară şi de albinele 
ucigaşe? 

— Las' că ai înţeles ce vreau să spun. 

— Dar atunci cum rămâne cu drepturile fundamentale, cu 
concepte esenţiale precum dreptul la vot, dreptul de a folosi 
toaletele publice, dreptul de a mânca în restaurante şi de a locui 
la hotel, dreptul de a nu fi supus unei discriminări când e vorba 
de locuinţă, loc de muncă, educaţie? 

— Parcă ai fi Eddie. 

— Mă bucur. 

— Nici nu-şi terminase liceul când vorbea despre cât de rău 
sunt nedreptăţiţi africanii. A plecat de-acasă când a împlinit 
optşpe ani. 

— l-ai simţit lipsa? 

— La început, nu prea. Mereu ne ciondăneam. Ştia că fac 
parte din Klan şi nu suporta să mă vadă. Sau cel puţin aşa 
spunea. 

— Deci pentru tine Klanul a contat mai mult decât propriul 
tău fiu? 

Sam rămase cu ochii ţintă în podea. Adam îşi mâzgălea 
carnetul de însemnări. Aparatul de aer condiţionat dădea semne 
de moarte. 

— A fost un copil tare drăguţ, zise Sam. Mergeam mult la 
pescuit, asta era marea noastră realizare împreună. Aveam o 


barcă veche în care petreceam ore întregi, dând la peşte. Pe 
urmă, el a crescut şi nu i-a mai plăcut de mine. Îi era ruşine cu 
mine şi asta îl durea. El ar fi vrut ca eu să mă schimb, iar eu 
aşteptam ca până la urmă să vadă şi el lumina, ca toţi ceilalţi 
puşti albi de vârsta lui. Ne-am îndepărtat definitiv unul de altul 
când a ajuns la liceu, pe urmă a mai apărut şi aiureala aia cu 
drepturile civile, şi am pierdut orice speranţă. 

— A luat şi el parte la mişcare? 

— Nu, că nu era tâmpit. Era de-acord cu ea, dar îşi ţinea 
gura. Localnicii nu se fâţâiau de colo-colo, predicând asemenea 
prostii. Asta era treaba evreilor din Nord şi a radicalilor, şi ăştia 
n-aveau nevoie de ajutor. 

— Ce-a făcut după ce a plecat de-acasă? 

— A intrat în armată. Era cea mai uşoară cale să scape 
de-aici. A plecat trei ani şi s-a întors însurat. Cât au locuit în 
Clanton abia dacă ne-am văzut unii cu alţii. Mai vorbea din când 
în când cu maică-sa. Era pe la începutul anilor şaizeci şi 
mişcarea africanilor se cam defectase. Mai la sud de noi, Klanul 
avea o activitate foarte puternică. Eddie se ţinea la distanţă, dar 
nu spunea nimic; oricum el nu fusese niciodată prea vorbăreţ. 

— Şi atunci m-am născut eu. 

— Tu te-ai născut cam pe când au dispărut activiştii ăia trei. 
Eddie a avut atunci curajul să mă întrebe dacă eram implicat. 

— Şi erai? 

— Ei, pe dracu', bineînţeles că nu. Un an de zile nici n-am 
ştiut cine a făcut-o. 

— Glugaţii, nu? 

— Membrii Klanului, da. 

— Te-ai simţit fericit când au fost asasinați băieţii ăia? 

— Poţi să-mi spui şi mie cum dracu' se leagă povestea asta 
de gazarea mea din 1990? 

— Eddie a ştiut când te-ai implicat în atentatele cu bombe? 

— Nimeni din Ford County n-a ştiut, pentru că noi nu 
fusesem prea activi. Ţi-am spus că punctul fierbinte era mai la 
sud de noi, pe lângă Meridian. 

— Şi tu nu te-ai putut abţine să nu te arunci chiar în 
mijlocul nebuniei? 

— Aveau nevoie de ajutor. Federalii se infiltraseră în aşa hal 
că nu puteai să mai ai încredere în nimeni Mişcarea pentru 
drepturi civile era ca un bulgăre de zăpadă pe o pantă. Deci 


trebuia să facem ceva. Şi să ştii că nu mi-e ruşine de ce-am 
făcut. 

— Dar lui Eddie i-a fost ruşine, nu? întrebă Adam cu un 
zâmbet, clătinând uşor din cap. 

— Eddie n-a ştiut nimic până la povestea cu Kramer. 

— De ce l-ai implicat şi pe el? 

— Dar n-am făcut aşa ceva. 

— Ba da. l-ai spus soţiei tale să-l ia pe Eddie şi să meargă 
împreună la Cleveland ca să-ţi recupereze maşina. l-ai 
transformat în complici. 

— Păi, eram în închisoare şi eram foarte speriat. Şi-apoi, n-a 
aflat nimeni, niciodată. N-am făcut nimănui nici un rău. 

— Poate că Eddie a văzut lucrurile altfel. 

— Nu ştiu cum le-a văzut Eddie. Când am ieşit din 
închisoare, el dispăruse deja. Toţi dispăruserăţi. Nu l-am mai 
văzut până la înmormântarea maică-sii, şi atunci a venit şi a 
plecat fără să schimbe o vorbă cu nimeni, povesti Sam, 
masându-şi uşor ridurile de pe frunte cu mâna stângă pe care 
şi-o trecu apoi prin părul uleios; pe chip i se citea tristeţea, iar 
privirea i se umezise. Ultima dată când l-am văzut pe Eddie a 
fost atunci când se urca în maşină, după slujba de 
înmormântare. Se grăbea. Ceva mi-a spus atunci că n-am să-l 
mai văd niciodată. Era acolo doar pentru că murise maică-sa şi 
am ştiut că avea să fie ultima lui vizită acasă. Nu mai avea nici 
un motiv să mai vină pe-acolo. De pe treptele bisericii, Lee şi cu 
mine l-am privit plecând. În aceeaşi zi îmi înmormântam 
nevasta şi îmi vedeam fiul pentru ultima oară. 

— Ai încercat să-l găseşti? 

— Nu. Lee mi-a spus că are un număr de telefon, dar nu 
aveam chef să cerşesc. Era clar că nu voia să aibă de-a face cu 
mine, aşa că l-am lăsat în pace. În schimb, aş fi vrut să te văd 
pe tine, şi vorbeam deseori cu bunica ta despre asta. Dar 
n-aveam de gând să-mi pierd timpul încercând să dau de urma 
voastră. 

— Ţi-ar fi fost destul de greu să ne găseşti. 

— Am auzit şi eu. Lee mai vorbea uneori cu Eddie şi aşa am 
aflat că eraţi în drum spre California. 

— Ştii că am mers la şase şcoli în doisprezece ani? 

— De ce? 

— Păi, din mai multe cauze. De obicei, Eddie îşi pierdea 


slujba şi trebuia să ne mutăm, pentru că nu puteam să plătim 
chiria. Pe urmă, mama era cea care îşi găsea de lucru, aşa că ne 
mutam în altă parte. Pe urmă, tata se înfuria pe şcoala la care 
mergeam şi mă lua de-acolo. 

— Ce anume muncea? 

— Păi, a lucrat odată la un oficiu poştal până când l-au 
concediat. l-a ameninţat că-i dă în judecată şi o bună bucată de 
vreme a dus un adevărat război împotriva sistemului poştal. 
Pentru că n-a găsit nici un avocat care să accepte să-l 
reprezinte, i-a năpădit cu tone de hârţogărie. A avut mereu un 
mic birou, cu o maşină veche de scris şi nişte cutii pline de 
hârtii, şi astea erau bunurile lui cele mai valoroase. Ori de câte 
ori ne mutam, avea mare grijă de biroul lui, cum îl numea. De 
restul nici că-i păsa, biroul însă şi-l apăra şi cu preţul vieţii; 
mi-aduc aminte de nenumărate nopţi în care încercam să adorm 
şi nu puteam din cauza maşinii ăleia de scris nenorocite care 
ţăcănea ore în şir. Guvernul federal era duşmanul său personal. 

— Aici îmi recunosc băiatul. 

— Dar cred că din motive diferite. Într-un an ne-am trezit cu 
cei de la fisc pe capul nostru, chestie care mi s-a părut mereu 
foarte ciudată, pentru că Eddie n-a câştigat nici cât să plătească 
trei dolari drept taxe. Aşa că a declarat război Veniturilor 
Infernale, cum le numea el, un război care a durat ani de zile. În 
alt an a uitat să-şi înnoiască permisul de conducere şi statul 
California i l-a anulat, ceea ce era o violare a nenumărate 
drepturi civile şi umane. Mama i-a fost şofer timp de doi ani de 
zile, până când a cedat în faţa birocraţiei. Scria tot timpul 
scrisori guvernatorului, preşedintelui, senatorilor federali, 
tuturor oficialilor. Făcea un scandal îngrozitor despre orice, iar 
scrisorile de răspuns pe care le primea reprezentau adevărate 
mici victorii. De altfel le păstra pe toate. La un moment dat s-a 
certat cu un vecin din cauza unui câine. Au țipat unul la altul 
peste tufele de gard viu şi pe măsură ce furia lor creştea, 
prietenii fiecăruia dintre ei deveneau tot mai puternici şi la un 
simplu telefon aveau să-l pedepsească grozav pe celălalt. Ba, 
tata a adus din casă şi treisprezece scrisori primite din partea 
guvernatorului Californiei, pe care le-a numărat cu voce tare şi 
le-a fluturat pe la nasul vecinului. Bietul om a fost făcut praf. 
Gata cu cearta, gata cu câinele care făcea pipi pe veranda 
noastră. Nu trebuie să-ţi mai spun că fiecare din cele 


treisprezece scrisori îi spunea să-şi vadă de treaba lui, într-un 
mod cât se poate de politicos, evident. 

Bunicul şi nepotul nu-şi dădură seama că sfârşitul povestirii 
îi făcuse să zâmbească. 

— Dar dacă nu era în stare să-şi păstreze nici o slujbă, cum 
de-aţi reuşit să supravieţuiţi? întrebă Sam. 

— Habar n-am. Mama a lucrat întotdeauna. Era plină de 
talente şi uneori avea şi câte două slujbe în acelaşi timp. 
Casieră la o băcănie şi vânzătoare într-o farmacie, de exemplu. 
Putea să facă orice şi îmi amintesc chiar de vreo două posturi 
foarte bune, de secretară. La un moment dat, tata şi-a scos 
licenţă pentru vânzarea asigurărilor pe viaţă, adică o slujbă 
permanentă cu jumătate de normă. Bănuiesc că a făcut-o ca 
lumea pentru că, pe măsură ce eu am crescut, situaţia s-a mai 
îmbunătăţit. Putea să muncească după cum dorea fără să dea 
cuiva socoteală. Asta îi convenea de minune, deşi spunea că nu 
poate să sufere societăţile de asigurări. Pe una o dăduse chiar în 
judecată pentru că anulase o poliţă, sau cam aşa ceva. N-am 
înţeles prea bine, dar în orice caz a pierdut procesul. Bineînţeles 
că a dat vina pe avocat care făcuse greşeala de a-i trimite lui 
Eddie o scrisoare lungă plină de afirmaţii foarte dure. Tata şi-a 
bătut capodopera la maşină timp de trei zile, după care i-a 
arătat-o, mândru, mamei. Douăzeci şi una de pagini în care 
inventaria greşelile şi minciunile avocatului. Mama a clătinat din 
cap, fără să spună nimic. lar el s-a bătut ani de zile cu amărâtul 
ăla de avocat. 

— Ce fel de tată a fost? 

— Nu ştiu ce să-ţi spun. E o întrebare grea, Sam. 

— De ce? 

— Din cauza felului în care a murit. Multă vreme după ce 
s-a întâmplat, am fost teribil de furios pe el; n-am înţeles cum 
de-a putut hotărî că noi nu mai aveam nevoie de el şi că el 
poate să dispară. După ce am aflat adevărul, am fost furios pe 
el pentru că m-a minţit atâţia ani, pentru că mi-a schimbat 
numele şi ne-a ţinut mereu pe drum. O situaţie teribil de 
confuză pentru un copil. Şi pentru un adult. 

— Deci tot mai eşti furios? 

— Nu tocmai. Ştii, mi-amintesc şi părţile lui bune. A fost 
singurul meu tată, aşa că nu mă pricep să-l cântăresc. Nu fuma, 
nu bea, nu juca, nu se droga, nu se ţinea de femei, nu-şi bătea 


copiii, şi-aşa mai departe. Avea probleme cu serviciul, dar n-am 
fost niciodată lipsiţi de hrană şi adăpost. El şi mama vorbeau 
mereu că divorţează, dar n-au ajuns s-o facă. Plecau pe rând 
de-acasă. Era dureros, dar Carmen şi cu mine ne obişnuiserăm 
şi cu asta. El îşi avea momentele lui rele, când se încuia în 
cameră. Atunci mama ne spunea că tata nu se simţea bine şi că 
trebuie să fim cât mai cuminţi. Nu mai dădeam drumul nici la 
radio, nici la televizor... El rămânea încuiat acolo zile în şir, după 
care revenea brusc printre noi ca şi cum nu se întâmplase nimic. 
lar noi am învăţat să trăim şi cu momentele rele ale lui Eddie. 
Altfel părea normal. Ne ajuta aproape întotdeauna când aveam 
nevoie de el. Ne-a dus şi la Disneyland de vreo câteva ori. Cred 
că era un om bun şi un tată bun, care avea partea asta 
întunecată ce ieşea la lumină din când în când. 

— Dar nu eraţi apropiaţi. 

— Nu. Mă ajuta să-mi fac temele şi insista să am note 
foarte bune. Vorbeam despre sistemul solar şi mediul 
înconjurător, dar niciodată nu pomeneam de fete, sex şi maşini. 
Niciodată despre familie şi strămoşi. Nu exista nici un fel de 
intimitate între noi. Nu era o persoană cu suflet cald. Au fost 
clipe când am avut nevoie de el, dar el se încuia în cameră. 

Sam îşi şterse colţul ochilor, apoi se aplecă înainte, 
sprijinindu-se pe coate şi privindu-l pe Adam drept în ochi. 

— Şi moartea lui? întrebă el. 

— Ce-i cu ea? 

— Cum s-a întâmplat? 

Adam se gândi îndelung înainte de a răspunde. Întâmplarea 
putea fi povestită în mai multe feluri. Un stil crud, plin de ură şi 
de o onestitate brutală şi menit să-l distrugă pe bătrân. Tentaţia 
era mare. De multe ori îşi spusese că aşa ar trebui să facă. Sam 
trebuia să sufere; trebuia să fie plesnit peste faţă cu vina de a fi 
adevărata cauză a sinuciderii lui Eddie. Şi Adam voia să-l facă să 
sufere pe ticălosul ăsta bătrân, să-l facă să plângă de durere. 

In acelaşi timp, ar fi vrut să povestească o versiune cât mai 
scurtă, fără episoadele dureroase, ca să treacă apoi repede la 
alt subiect. Bietul bătrân suferea şi aşa prea mult. Guvernul 
plănuise să-l omoare în mai puţin de patru săptămâni. lar Adam 
îl suspecta că ştie despre moartea lui Eddie mult mai mult decât 
mărturisise. 

— Tata trecea printr-o perioadă foarte grea, începu Adam, 


evitând privirea bunicului său. Nu mai ieşise din camera lui de 
aproape trei săptămâni, ceea ce nu se întâmpla de obicei. Mama 
ne tot spunea că-i merge mai bine, că peste câteva zile avea să 
iasă de-acolo. Şi noi o credeam, pentru că aşa făcea mereu. Ca 
să se sinucidă, tata a ales o zi în care Carmen era în vizită la o 
prietenă, iar mama era la lucru, o zi în care ştia că eu am să vin 
primul acasă. L-am găsit zăcând pe podeaua camerei mele, cu 
revolverul în mână. Îşi trăsese un glonte în tâmpla dreaptă. 
Capul îi zăcea într-o baltă de sânge. Când l-am văzut m-am 
aşezat pe marginea patului. 

— Câţi ani aveai atunci? 

— Aproape şaptesprezece. Eram la liceu şi luam numai note 
maxime. Mi-am dat apoi seama că aranjase vreo jumătate de 
duzină de prosoape pe podea şi că pe urmă se aşezase în 
mijlocul lor. l-am luat pulsul, dar era deja rece; procurorul a zis 
că era mort de vreo trei ore. Lângă el, am găsit un bilet bătut cu 
grijă la maşină. Biletul începea cu „Dragă Adam" şi-mi spunea 
că mă iubeşte, că-i pare rău, că mă roagă să am grijă de fete şi 
că speră că într-o zi am să înţeleg. Pe urmă îmi zicea să curăţ 
podeaua, să vâr prosoapele murdare în sacul pentru gunoi pe 
care-l aşezase tot pe podea şi să anunţ poliţia. Să nu pui mâna 
pe pistol, zicea el în bilet. Şi grăbeşte-te, să nu vină fetele 
acasă, preciză Adam, apoi îşi drese glasul. Am făcut exact cum 
scria acolo şi am aşteptat poliţia. Timp de un sfert de oră am 
fost în cameră numai eu şi el. El zăcea întins pe jos, eu zăceam 
întins pe pat şi nu mă puteam împiedica să-l privesc. Am început 
să plâng şi să-l întreb de ce o făcuse şi ce-o să se aleagă de noi 
şi tot aşa. Tatăl meu, singurul tată pe care-l avusesem vreodată, 
zăcea acolo, îmbrăcat în blugii lui decoloraţi, în tricoul favorit pe 
pieptul căruia scria UCLA şi cu ciorapii murdari în picioare. Dacă 
nu-i priveai capul găurit de glonţ şi năclăit de sânge, ai fi zis că 
doarme. Îl uram pentru că murise şi-mi părea rău că murise. 
Mi-aduc aminte că-l întrebam de ce nu mi-a spus nimic despre 
problemele lui. l-am pus o mulţime de întrebări, dar pe urmă am 
auzit vocile celor care veneau şi după câteva clipe camera era 
plină de poliţişti. Pe mine m-au dus în salon şi m-au înfăşurat 
într-o pătură. Aşa s-a sfârşit tatăl meu. 

Sam îşi acoperise ochii cu mâna, dar Adam voia să mai 
adauge ceva. 

— Lee a mai rămas la noi după înmormântare şi mi-a 


povestit despre tine şi despre restul familiei. Ea mi-a spus 
despre tata multe lucruri pe care nu le ştiam. Am fost fascinat 
de tine şi de atentatul Kramer, aşa că m-am apucat să citesc 
articole din ziare şi reviste vechi. Mi-a luat cam un an până să 
înţeleg de ce s-a sinucis Eddie. Se încuiase în camera lui cât 
timp ţinuse procesul tău şi se împuşcase când se dăduse 
sentinţa. 

— Adică, eu sunt de vină pentru moartea lui, nu, Adam? 
zise Sam, privindu-l cu ochi umezi. Asta vrei să-mi spui, nu-i 
aşa? 

— Nu. Nu cred că e numai vina ta. 

— Atunci, câtă vină am eu, după părerea ta? Optzeci la 
sută? Nouăzeci la sută? Spune-mi, doar ai avut destul timp să-ţi 
dai seama. Câtă vină am eu? 

— Nu ştiu, Sam. Nu vrei să-mi spui tu asta? 

Sam îşi şterse lacrimile şi ridică vocea. : 

— Ei, ce mama dracului! Eu zic că-i sută la sută. Imi asum 
complet moartea lui, bine? Asta ai vrut? 

— Asumă-ți cât crezi de cuviință. 

— la nu mă lua pe mine de sus! Asta ai vrut, nu, să adaugi 
şi numele lui fiu-meu pe listă? Gemenii Kramer, tatăl lor şi acum 
Eddie. Am omorât patru, corect? Mai vrei ceva? Dacă da, zi 
repede, băiete, că nu mai am timp. 

— Câţi mai sunt? 

— Morți, vrei să spui? 

— Da. Mori. Am auzit tot felul de zvonuri. 

— Şi tu crezi zvonurile astea, nu? Pari nerăbdător să crezi 
tot ce auzi despre mine. 

— N-am spus că le cred. 

Sam sări în picioare şi porni spre capătul opus al încăperii. 

— M-am săturat de conversaţia asta! strigă el. Şi m-am 
săturat şi de tine! Aproape că-mi vine să-mi doresc să-i am din 
nou pe cap pe afurisiţii ăia de avocaţi evrei. 

— Se poate aranja, ripostă Adam. 

Sam se apropie încet de scaun. 

— Uite-mă aici, făcându-mi griji pentru fundul meu propriu 
şi personal că nu mai am decât douăzeci şi trei de zile până la 
camera de gazare, şi tu vrei să stăm de vorbă despre nişte 
morţi. Dac-o ţinem aşa, bătrâne, foarte curând o să vorbim şi 
despre mine la capitolul ăsta. Aşa că vreau să te pui pe treabă. 


— Am depus o petiție la tribunal chiar în dimineaţa asta. 
— Foarte bine! Atunci lasă-mă dracului în pace. Pleacă 
dracului de-aici si nu mă mai chinui în halul ăsta! 


21 


Uşa de pe partea lui Adam se deschise şi sergentul Packer 
intră însoţit de alţi doi domni. Aceştia din urmă erau în mod 
evident avocaţi, îi trădau costumele de culoare închisă, 
uităturile încruntate şi servietele voluminoase. Packer le făcu 
semn să se aşeze pe scaunele aflate chiar sub aparatul de aer 
condiţionat, apoi îi privi atent pe Adam şi pe Sam. 

— Totul e-n regulă? îl întrebă el pe Adam. 

Adam dădu afirmativ din cap, iar Sam se aşeză pe scaun. 
Mulţumit de cele constatate, Packer părăsi încăperea, iar cei doi 
nou-veniţi se apucară conştiincios să scoată tot felul de 
documente din dosarele impresionant de groase. După un 
minut, ambele sacouri atârnau de spătarele scaunelor. 

În următoarele cinci minute, Sam nu mai scoase nici un 
cuvânt, iar Adam surprinse câteva priviri curioase din partea 
celor doi avocaţi. Cum se aflau în aceeaşi încăpere cu cel mai 
faimos deţinut al listei, cel care avea să fie gazat nu peste mult 
timp, nu se puteau împiedica să nu tragă cu ochiul. 

Apoi se deschise uşa din spatele lui Sam şi doi gardieni 
aduseră înăuntru un negru mărunţel, dar bine făcut, legat şi 
încătuşat de parcă ar fi putut să ţâşnească de-acolo în orice 
moment şi să omoare vreo duzină de oameni doar cu mâinile 
goale. Gardienii îl aşezară pe scaunul din faţa avocaţilor şi se 
apucară să-l dezlege. Cu toate acestea, braţele îi rămaseră 
răsucite la spate, cu mâinile strânse în cătuşe. Apoi unul din 
gardieni plecă, iar celălalt se aşeză la jumătatea distanţei dintre 
Sam şi negru. 

Bătrânul Cayhall îi aruncă o privire colegului său care se 
vedea de la o poştă că nu e deloc încântat de avocaţii lui. De 
altfel, nici aceştia nu păreau mai fericiţi. După câteva clipe, însă, 
cele trei capete se apropiaseră unul de altul, într-o conversaţie 
indescifrabilă pentru urechile celorlalţi. 

Sam se aplecă mult în faţă şi-i făcu semn lui Adam să facă 


la fel. Feţele lor nu mai erau acum despărțite decât de câţiva 
centimetri. 

— Asta-i Stockholm Turner, şopti Sam. 

— Stockholm? 

— Da, da' i se spune Stock. Africanii ăştia de la ţară au 
nişte nume tare ciudate. Asta zice că are un frate pe care-l 
cheamă Denmark şi un altul pe nume Germany. Şi poate că aşa 
şi este. 

— Pentru ce e aici? 

— Mi se pare că a spart un magazin de băuturi. L-a 
împuşcat pe proprietar şi acum vreo doi ani a fost condamnat la 
moarte şi a ajuns până la o distanţă de două ore de camera de 
gazare. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Avocaţii lui au obţinut o suspendare şi de atunci se tot 
luptă. E-adevărat că nu se ştie niciodată, dar s-ar putea să mă 
urmeze. 

Bunicul şi nepotul priviră spre celălalt capăt al sălii, acolo 
unde conferinţa se desfăşura furtunos. Stock se aşezase pe 
marginea scaunului şi se certa de mama focului cu cei doi 
avocaţi. 

Sam rânji răutăcios, apoi veni şi mai aproape de feres- 
truică. 

— Familia lui Stock este groaznic de săracă şi ai lui nu prea 
au de-a face cu el, lucru destul de obişnuit, mai ales în cazul 
africanilor. Rareori primeşte scrisori sau vizitatori. S-a născut la 
numai vreo cincizeci de mile distanţă de aici, dar lumea liberă 
l-a uitat de tot. Când apelurile lui au început să se cam 
epuizeze, Stock s-a apucat să-şi pună tot felul de întrebări 
despre viaţă şi moarte, şi despre alte chestii de-astea. Pe-aici pe 
la noi, dacă nimeni nu-ţi cere cadavrul, atunci statul se ocupă de 
toate şi eşti înmormântat ca un sărăntoc într-o groapă cât mai 
ieftină. Aşa că Stock a început să se întrebe ce-o să se întâmple 
cu trupul lui, iar Packer şi cu vreo câţiva gardieni s-au apucat 
să-i spună că are să fie ars la crematoriu şi cenuşa o să fie 
împrăştiată de un avion peste teritoriul închisorii. l-au spus că, 
din moment ce tot o să fie plin de gaz, un chibrit aprins o să-l 
facă să sară în aer ca o bombă. Stock a fost distrus când i-a 
auzit. N-a mai dormit şi a slăbit îngrozitor, pe urmă a început să 
trimită scrisori la toţi prietenii şi la toate rudele, rugându-i să-i 


trimită câţiva dolari ca să aibă şi el parte de o înmormântare 
creştinească, cum îi zicea el. Pe măsură ce banii soseau, a 
început să le scrie pastorilor şi grupurilor care luptă pentru 
drepturi civile. Până şi avocaţii lui i-au trimis bani. Când i s-a 
anulat suspendarea, Stock avea deja vreo patru sute de dolari şi 
era pregătit să moară. Sau cel puţin aşa credea el. 

Ochii lui Sam jucau amuzaţi, în timp ce bătrânul povestea 
rar, cu glas scăzut, savurând amănuntele. 

— E aici o regulă interioară care permite un număr aproape 
nelimitat de vizite în timpul ultimelor şaptezeci şi două de ore 
dinaintea execuţiei. Atât timp cât nu există nici un risc din 
punctul de vedere al securităţii, condamnatul are voie să facă 
aproape orice; undeva, în partea din faţă a clădirii, e un mic 
birou cu telefon care se transformă în sală de vizite. De obicei e 
plin cu tot felul de lume — bunici, nepoți, nepoate, verişori, 
verişoare, mătuşi — si asta mai ales în cazul africanilor ăstora. 
Vin aici, ai dracului, cu grămada. Rude, care n-au petrecut nici 
măcar cinci minute gândindu-se la deţinut, năvălesc aici pe 
neaşteptate ca să împartă cu el ultimele clipe. Aproape 
întotdeauna, afacerea se transformă într-un eveniment social. 
Mai există, pe urmă, încă o regulă, nescrisă, sunt sigur de asta, 
care permite o ultimă vizită din partea nevestei. Dacă nu există 
nici o nevastă, atunci directorul, în nesfârşita lui mărinimie, 
permite o scurtă întâlnire cu prietena. lute-iute, înainte ca 
amorezul să dispară, comentă Sam întorcându-şi privirea spre 
Stock. Ei bine, continuă el, venind şi mai aproape, bătrânul 
Stock e unul dintre cei mai cunoscuţi pensionari ai listei şi nu 
ştiu cum a făcut că l-a convins pe director că are şi o nevastă şi 
o amantă şi că amândouă doamnele erau de acord să petreacă 
împreună cu el câteva clipe înainte de execuţie. Impreună în 
acelaşi timp! Toţi trei la un loc! Directorul şi-a dat imediat 
seama că ceva nu era în regulă, dar cum toată lumea îl place pe 
Stock şi cum, ce dracu', tot erau pe cale să-l omoare, ce rău ar fi 
putut să fie?! Ei, şi-aşa se face că Stock se afla în ziua aceea, în 
cămăruţa de care ţi-am vorbit, împreună cu maică-sa, cu 
surorile, verişorii şi nepoatele, o grămadă de africani dintre care 
cei mai mulţi nici măcar nu-i pronunţaseră numele în ultimii 
zece ani, şi-şi mânca ultimul lui prânz, friptură cu cartofi, în timp 
ce restul lumii plângea, suferea şi se ruga. Cu vreo patru ore 
înainte de eveniment, familia a fost scoasă de acolo şi trimisă la 


capelă. Stock a mai aşteptat câteva minute ca o altă furgonetă 
să-i aducă nevasta şi iubita aici, în închisoare. În sfârşit, 
gardienii le-au adus în biroul în care Stock aştepta cu ochi 
sălbatici şi gata de fapte mari. Bietul băiat stătea aici de doişpe 
ani. 

Ei, şi gardienii povesteau mai târziu că cele două femei 
erau tare arătoase şi păreau foarte tinere. Când Stock tocmai se 
pregătea să intre în lucrări, a sunat telefonul. Era avocatul lui 
care-i zbiera la ureche, şi cu respiraţia tăiată, că Circumscripţia 
judiciară Cinci îi acordase o suspendare a execuţiei. Stock i-a 
trântit telefonul în nas: avea chestiuni mult mai importante de 
rezolvat. După alte câteva minute, iar a sunat telefonul şi iar era 
avocatul, de data asta mult mai calm, explicându-i lui Stock 
procedurile legale care îi salvaseră pentru moment viaţa. Stock 
îi transmise toată consideraţia lui şi pe urmă îl rugă pe avocat să 
nu spună nimic timp de încă o oră. 

Adam aruncă iute o privire curioasă spre dreapta, 
întrebându-se care din cei doi avocaţi fusese cel care-l sunase 
pe Stock la telefon în timp ce acesta îşi exercita dreptul 
constituţional de a primi ultima vizită conjugală. 

— Ei, numai că-n vremea asta directorul primise un telefon 
de la biroul procurorului general prin care era anunţat că 
execuţia se amâna, sau era avortată, cum le place lor să spună. 
Oricum, lui Stock puţin îi păsa de terminologie. El îşi vedea de 
treabă de parcă nu mai văzuse niciodată în viaţa lui vreo 
femeie. Din motive evidente, uşa cămăruţei ăleia nu se încuie 
pe dinăuntru, aşa că Naifeh, după ce a aşteptat răbdător o 
bucată de vreme, a ciocănit uşor în uşă şi l-a rugat pe Stock să 
iasă de acolo. Trebuie să te întorci înapoi, în celulă, Stock, i-a zis 
el. Dar Stock i-a răspuns că mai are nevoie de cinci minute. Nu, 
a zis Naifeh, vă rog, l-a rugat Stock, şi brusc alături s-au auzit 
din nou zgomote. Aşa că directorul a rânjit cu înţeles spre 
gardieni care i-au întors rânjetul şi, timp de cinci minute, au 
ascultat cu toţii scandalul de dincolo de uşă. În sfârşit, Stock a 
deschis uşa şi a ieşit ţanţoş din cameră, ca un campion al lumii 
la box, la categoria grea. Gardienii au zis că era mai fericit de 
performanţele lui amoroase decât de suspendarea execuţiei. De 
femei au scăpat urgent, nu înainte să afle că tipele nu erau în 
nici un caz nevasta şi iubita lui. 

— Dar cine erau? 


— Două prostituate. 

— Prostituate! se miră Adam puţin cam tare şi unul dintre 
cei doi avocaţi îl privi atent. 

— Da, curve locale, întări Sam, cu nasul vârât aproape cu 
totul în ferestruică. Frate-său îi aranjase treaba. Adu-ţi aminte 
de banii de înmormântare pe care se străduise de mult să-i 
adune. 

— Glumeşti. 

— Deloc. Patru sute de dolari daţi pe curve, care la început 
mai fuseseră şi cam ţepene, mai ales pentru nişte curve 
africane locale, dar se pare că erau speriate de moarte de locul 
în care trebuiau să vină. Ceea ce e logic. Aşa că i-au luat lui 
Stock toţi banii. Şi el a zis că au meritat şi ultima centimă. Mai 
târziu, mi-a spus chiar el că nu dădea nici o ceapă degerată pe 
felul în care urma să fie îngropat. Pentru Naifeh a fost penibil şi 
a ameninţat că are să interzică vizitele conjugale. Dar avocatul 
lui Stock, tipul ăla mărunţel şi brunet de colo, a intentat proces 
şi a obţinut o hotărâre care asigură o ultimă rapidă înainte de 
plecare. Şi ceva mă face să cred că Stock abia o aşteaptă pe 
următoarea. În ce mă priveşte, continuă Sam şi zâmbetul i se 
şterse uşor de pe chip, nu prea m-am gândit la vizita mea 
conjugală. În mod normal, e vorba de soţ şi soţie, doar ăsta-i şi 
înţelesul cuvântului, dar s-ar putea ca directorul să adapteze 
puţin regulile în cazul meu. Tu ce părere ai? 

— Nu prea m-am gândit la chestia asta. 

— Glumeam. Eu sunt bătrân acum şi m-aş mulţumi cu un 
masaj şi cu un pahar de ceva tare. 

— Şi cu ultimul prânz cum rămâne? 

— Să ştii că n-ai haz. 

— Păi, parcă glumeam. 

— Ştiu şi eu, probabil ceva mai grosolan, carne de porc 
fiartă şi mazăre, de exemplu. Aceeaşi mizerie pe care mi-o dau 
s-o mănânc de zece ani încoace. Poate o felie de pâine prăjită în 
plus. Detest să-i dau bucătarului ocazia să-mi pregătească o 
masă ca pentru oamenii liberi. 

— Pare delicios. 

— A, atunci am s-o împart cu tine. Ştii, m-am întrebat de 
multe ori de ce-ţi dau de mâncare înainte să te omoare. Ba mai 
aduc şi un doctor pentru un consult preexecuţie. Poţi să crezi 
aşa ceva? Adică se asigură că eşti apt să mori. Directorul 


primeşte şi un raport scris cum că din punct de vedere mental 
eşti suficient de zdravăn ca să fii gazat. Şi mai plătesc şi un 
preot care se roagă şi discută cu tine şi se asigură că sufletul se 
îndreaptă în direcţia corectă. Cu toţii sunt plătiţi din banii 
contribuabililor din statul Mississippi şi administraţi de oamenii 
iubitori de pe-aici. Adu-ţi aminte de vizita conjugală. Poţi să mori 
şi cu libidoul satisfăcut. Adică se gândesc la toate. Sunt cât se 
poate de atenţi. Cu pofta de mâncare, cu sănătatea şi 
bunăstarea ta spirituală. Şi chiar în ultima clipă, îţi bagă un 
cateter în penis şi un dop în fund ca să nu strici toată 
frumuseţea. Asta-i pentru binele lor, nu al tău. Pur şi simplu nu 
vor să aibă de făcut curat după aia. Aşa că îţi dau să mănânci 
bine, tot ce doreşti, şi pe urmă îţi bagă un dop. Aştia sunt 
bolnavi, nu crezi? Bolnavi, bolnavi, bolnavi, bolnavi. 

— Hai să vorbim despre altceva. 

— Nu, hai să nu mai vorbim despre nimic, zise Sam, strivind 
ultima ţigară pe podea. Mi-ajunge pentru azi. 

— Foarte bine. 

— Şi gata şi cu Eddie, bine? Nu e corect să vii aici să mă 
loveşti cu chestii de-astea. 

— Imi pare rău. Bine, gata cu Eddie. 

— Hai să ne concentrăm asupra mea în următoarele trei 
săptămâni. E mai mult decât avem nevoie ca să ne ocupăm tot 
timpul. 

— S-a făcut, Sam. 


La est de autostrada 82, oraşul Greenville se lăţea haotic şi 
urât la vedere, plin de magazine de închiriat casete şi aparatură 
video, de dughene în care se vindea băutură, de şiruri nesfârşite 
de moteluri ieftine şi localuri fast-food. Râul împiedica minunea 
asta să se desfăşoare şi spre vest, aşa că, din moment ce ea era 
principalul coridor de acces, autostrada devenise teritoriul 
preferat al promotorilor. 

În ultimii douăzeci şi cinci de ani, Greenville se trans- 
formase dintr-un orăşel adormit, cu treizeci şi cinci de mii de 
locuitori, într-un oraş aglomerat, cu şaizeci de mii de suflete. Era 
o localitate prosperă, în plin progres. În anul 1990, Greenville 
era cel de-al cincilea oraş ca mărime din stat. 

Străzile ce duceau în cartierul central erau umbrite de 


copaci şi mărginite de case vechi şi elegante. Centrul oraşului 
era frumos şi rafinat, bine întreţinut şi aparent neschimbat, îşi 
zise Adam, în contrast absolut cu haosul de pe marginea 
autostrăzii 82. Adam îşi parcă maşina pe Washington Street 
puţin după ora cinci, adică atunci când negustorii din centru şi 
clienţii lor erau ocupați să pună punct zilei de muncă. Pentru că 
aerul era încă fierbinte, tânărul îşi lăsă haina şi cravata în 
maşină. Porni apoi pe jos spre parcul în centrul căruia se ridica 
monumentul din bronz în mărime naturală reprezentând doi 
băieţei. Amândoi aveau aceeaşi înălţime, acelaşi zâmbet şi 
aceeaşi privire. Unul alerga, celălalt dădea s-o ia la fugă şi 
sculptorul le surprinsese perfect mişcările. Josh şi John Kramer, 
încremeniţi pentru totdeauna în metal, la vârsta de cinci ani. O 
plăcuţă de alamă fixată pe soclu anunţa cu simplitate: 


JOSH ŞI JOHN KRAMER 
MORŢI AICI PE 21 APRILIE 1967 
(2 MARTIE 1962 — 21 APRILIE 1967) 


Parcul ocupa un pătrat perfect, acolo unde se aflase biroul 
de avocatură al lui Marvin Kramer şi clădirea de lângă el. 
Terenul aparținuse de ani de zile familiei Kramer şi tatăl lui 
Marvin îl cedase primăriei ca să se ridice pe el un memorial. 
Sam făcuse o treabă foarte bună dărâmând clădirea firmei, iar 
municipalitatea o dărâmase pe cea de-alături. Parcul Kramer 
înghiţise ceva bani şi multă preocupare. Un gard ornamental din 
fier forjat înconjura parcul în care se putea intra din două părţi. 
De-a lungul gardului se înşirau stejari şi arţari perfect aliniaţi. 
Şiruri de arbuşti tunşi cu multă precizie se întâlneau în unghiuri 
corecte, încercuind apoi straturile de begonia şi de muşcate. Un 
mic amfiteatru se deschidea într-un colţ, sub copaci, şi câţiva 
copii de culoare se dădeau în leagănele de lemn. 

Era o grădină mică şi foarte plăcută, care întrerupea 
succesiunea străzilor şi a clădirilor. Pe o bancă, un cuplu de 
adolescenţi se ciondănea; o bandă de puşti de vreo opt ani se 
învârtea cu bicicleta în jurul unei fântâni. Un poliţist bătrân se 
plimba de colo-colo şi îşi duse chiar mâna la cozoroc când trecu 
prin dreptul lui Adam. 

Tânărul se aşeză pe una din băncile din apropierea 
monumentului. „Niciodată să nu uiţi victimele, îl sfătuise Lee. 


Ele au dreptul la răzbunare. Un drept pe care şi l-au câştigat." 

Işi aminti toate amănuntele groaznice ale proceselor — 
expertul FBI care depusese mărturie despre bombă şi despre 
viteza cu care aceasta făcuse praf clădirea; apoi raportul 
medical, descriind micile trupuri şi ce anume le ucisese; 
pompierii care încercaseră să vină în ajutor, dar fusese deja 
prea târziu. Apăruseră şi fotografii ale clădirii şi ale băieţilor, iar 
judecătorii de şedinţă nu permiseseră să ajungă prea multe sub 
ochii juraţilor. McAllister, în maniera lui caracteristică, vrusese 
să expună în sală imense fotografii color ale cadavrelor 
sfârtecate, dar fusese refuzat. 

Adam se aşeză direct pe pământ şi închise ochii, încercând 
să-şi imagineze zguduitura. Caseta video pe care o fabricase 
conţinea şi imaginea dărâmăturilor arzând mocnit, deasupra 
cărora rămăsese suspendat norul gros de praf. In urechi îi 
răsunau glasul înnebunit al reporterului, şi urletul sirenelor ce se 
apropiau de locul dezastrului. 

Băieţeii aceia încremeniţi în bronz nu erau decât puţin mai 
mari decât el însuşi atunci când fuseseră ucişi de propriul său 
bunic. Ei aveau cinci şi el trei ani, iar astăzi, când el avea 
douăzeci şi şase, ei ar fi împlinit douăzeci şi opt. 

Sentimentul de vinovăţie îl pocni drept în stomac, făcându-l 
să tresară şi să transpire. Înspre apus, soarele cobora printre doi 
stejari bătrâni şi chipurile băieţilor străluciră în lumina lui. 

Cum de-a putut Sam să facă aşa ceva? De ce tocmai Sam 
Cayhall trebuia să fie bunicul lui şi nu altcineva? Când oare se 
hotărâse să ia parte la războiul sfânt declarat de Klan împotriva 
evreilor? Ce anume îl transformase dintr-un inofensiv 
incendiator de cruci într-un terorist calificat? 

Adam se aşeză pe bancă, privind monumentul şi urându-şi 
din suflet bunicul. Se simţea vinovat că se afla acum în 
Mississippi, încercând să-i salveze pielea bătrânului ticălos. 

Din camera sa de la Holiday Inn îi telefonă lui Lee şi urmări 
ştirile de seară pe canalele de televiziune din Jackson. Era clar 
că ziua fusese absolut obişnuită. Sam Cayhall şi ultimele sale 
eforturi de a rămâne în viaţă constituiau subiectul principal al 
jurnalelor. Toate canalele de televiziune transmiteau 
comentariile sumbre ale guvernatorului şi procurorului general 
în legătură cu ultima petiție pentru eliberare, introdusă de 
apărare chiar în dimineaţa aceea, fiecare declarându-se scârbit 


şi plictisit de şirul nesfârşit de apeluri. Fiecare dintre ei era 
hotărât să lupte vitejeşte până când dreptatea va triumfa. Una 
dintre staţiile de televiziune începuse numărătoarea inversă: 
douăzeci şi trei de zile până la execuţie, îi dădea înainte 
prezentatorul, de parcă recita zilele rămase pentru 
cumpărăturile de Crăciun. Numărul 23 fusese afişat sub 
fotografia atât de cunoscută a lui Sam Cayhall. 

Adam îşi luă cina într-o cafenea mică din centrul oraşului; 
stătea singur într-un separeu, ciugulind din friptură şi garnitura 
de mazăre, şi asculta conversațiile celor din jur. Nimeni nu 
pomenea ceva despre Sam. 

Apoi se plimbă pe trotuarele din faţa magazinelor şi 
prăvăliilor din centru şi gândul îi fugi iar la Sam, la plimbarea 
nervoasă a acestuia pe aceleaşi străzi, în aşteptarea exploziei, 
întrebându-se ce Dumnezeu nu mergea. Adam se opri lângă o 
cabină de telefon, poate chiar cea din care Sam încercase să-l 
avertizeze pe Kramer. 

Parcul pustiu era luminat doar de cele două felinare aflate 
în dreptul intrării principale. Tânărul se aşeză pe soclul statuii, 
lângă plăcuţa de alamă pe care fuseseră gravate numele, data 
naşterii şi a morţii celor doi copii, şi care spunea tuturor că ei 
muriseră exact acolo, în locul unde fusese ridicat monumentul. 

Rămase multă vreme acolo, uitând de întuneric, meditând 
la lucruri imponderabile, pierzându-şi timpul cu tot felul de 
consideraţii vane despre ceea ce ar fi putut fi. Bomba aceea îi 
hotărâse viaţa, de asta era sigur. Îl luase din Mississippi şi îl 
aruncase într-o altă lume sub un alt nume. Îi transformase 
părinţii în nişte fugari care încercau să scape de trecut şi să se 
ascundă de prezent. Îi omorâse tatăl, deşi nimeni n-ar fi fost în 
stare să prevadă un asemenea sfârşit pentru Eddie Cayhall. 
Bomba aceea constituise principalul motiv pentru care Adam 
alesese cariera de avocat, o vocaţie pe care o simţise în el abia 
când aflase de existenţa lui Sam. Până atunci visase să piloteze 
avioane. 

Şi acum bomba aceea îl adusese înapoi în Mississippi 
pentru o acţiune împovărată de suferinţă, moarte şi îngrozitor 
de puţină speranţă. Şi erau şanse mari ca bomba să-şi pretindă 
ultima victimă în următoarele douăzeci şi trei de zile; Adam se 
întrebă ce se va întâmpla cu el însuşi după aceea. 

Ce altceva i-ar mai fi putut rezerva bomba aia nenorocită? 


23 


Cea mai mare parte a apelurilor în cazurile de condamnare 
la moarte se întind de-a lungul multor ani de zile, în ritm de 
melc. Şi încă de melc bătrân. Nimeni nu se grăbeşte. Problemele 
sunt complicate. Moţiunile, cererile, petiţiile etc. sunt complicate 
şi greoaie. Tribunalele au pe rol chestiuni mult mai presante. 

Cu toate acestea, uneori, hotărârile pot fi luate cu o viteză 
uluitoare, justiţia devenind în astfel de ocazii teribil de eficientă. 
Mai ales atunci când data execuţiei a fost fixată, iar completele 
de judecată s-au săturat de moţiuni şi apeluri. Şi Adam primi 
prima porţie de justiţie rapidă exact în momentul în care 
hoinărea pe străzile din Greenville, în lunea aceea după-amiază. 

Luni, în jurul orei cinci după-amiază, Curtea Supremă a 
statului Mississippi aruncă o privire la petiția de eliberare 
postcondamnare depusă de avocatul Adam Hall şi o respinse 
aproape imediat. Cum tânărul tocmai ajungea la Greenville, nu 
era defel la curent cu cele întâmplate. Respingerea în sine nu 
constituia o surpriză, însă rapiditatea cu care fusese luată 
această hotărâre — da. O petiție cu o vechime de numai opt 
ore. Tribunalul avea de-a face cu Sam Cayhall de mai bine de 
zece ani. 

În ultimele zile ale cazurilor de condamnare la moarte, 
tribunalele se supravegheau unele pe altele îndeaproape. 

Copii ale diverselor documente erau trimise prin fax în aşa 
fel încât instanţele superioare să ştie ce avea să urmeze. Prin 
urmare, respingerea hotărâtă de Curtea Supremă din Mississippi 
fuse trimisă Tribunalului Federal districtual din Jackson. Faxul îi 
era adresat Onorabilului F. Flynn Slattery, un tânăr judecător 
federal care-şi luase de curând postul în primire. Habar n-avea 
de apelurile implicate în cazul Cayhall. 

Biroul judecătorului Slattery încercă să dea de urma lui 
Adam luni după-amiază, între cinci şi şase, numai că, în 
momentul acela, tânărul avocat şedea pe o bancă în Kramer 
Park. In această situaţie, Slattery îl sună pe procurorul general 
Steve Roxburgh, convocându-l la o scurtă şedinţă în biroul său, 
pentru ora opt treizeci. Intâmplător, judecătorul era un maniac 


în privinţa serviciului, şi, pe deasupra, mai avea de-a face şi cu 
primul său caz de condamnare la moarte. De altfel, împreună cu 
grefierul, rămase să studieze petiția cu pricina până aproape de 
miezul nopţii. 

Dacă Adam ar fi urmărit ştirile de noapte, ar fi aflat că 
petiția lui fusese respinsă de Curtea Supremă. Dar la ora aceea 
târzie din noapte, dormea buştean. 

Marţi dimineaţa, la ora şase, luă întâmplător ziarul din 
Jackson unde citi ce se întâmplase, precum şi faptul că atât 
procurorul general cât şi guvernatorul pretindeau că obţinuseră 
o nouă victorie. Ciudat, se gândi el, pentru că nu depusese 
nimic oficial la Tribunalul Federal. Sări urgent în maşină şi porni 
în viteză spre Jackson. La ora nouă, îşi făcu intrarea în clădirea 
Tribunalului Federal de pe Capitol Street unde făcu cunoştinţă 
cu Breck Jefferson, un tânăr cu chip încruntat, proaspăt ieşit de 
pe băncile Facultăţii de drept pentru a ocupa importanta funcţie 
de grefier al judecătorului Slattery. Adam fu sfătuit să se 
întoarcă la ora unsprezece, pentru o întâlnire cu judecătorul. 


Cu toate că se prezentă la biroul lui Slattery fix la ora 
unsprezece, Adam îşi dădu imediat seama că o altă şedinţă era 
în plină desfăşurare. În mijlocul imensei încăperi care adăpostea 
biroul judecătorului era o masă de conferinţe din mahon, 
flancată de câte opt scaune îmbrăcate în piele neagră. Tronul lui 
Slattery se afla la unul din capetele impresionantei mese pe 
care se ridicau teancuri de documente, carnete de însemnări şi 
alte lucruri asemănătoare. Pe latura dreaptă se îngrămădiseră 
mai mulţi tineri în costume bleumarin, în spatele cărora se ridica 
un zid de războinici gata de luptă. Latura asta aparţinea statului, 
Înălţimea sa guvernatorul, domnul David McAllister, stând cel 
mai aproape de Slattery. Înălţimea sa procurorul general Steve 
Roxburgh fusese exilat pe la mijlocul mesei, într-o evidentă 
pierdere de teren. Fiecare distins funcţionar public îşi adusese 
cu el specialiştii în litigii şi gânditorii cei mai demni de încredere; 
acest escadron de strategi complotase împreună cu judecătorul 
cu mult timp înainte de sosirea lui Adam. 

Breck, grefierul, deschise uşa şi îl întâmpină pe Adam cu 
multă amabilitate; în încăpere se lăsă brusc tăcerea. Slattery se 
ridică fără cine ştie ce tragere de inimă şi se prezentă; 


strângerea de mână fu cât se poate de rece şi de scurtă. „Luaţi 
loc", zise el ameninţător, fluturându-şi mâna spre celălalt şir de 
opt scaune rezervate apărării. După o scurtă ezitare, Adam se 
aşeză chiar în faţa unui chip, pe care apoi îl recunoscu ca 
aparţinând lui Roxburgh, şi îşi puse servieta pe masă. Patru 
scaune goale se înşirau înspre dreapta, în direcţia lui Slattery, şi 
alte trei înspre stânga, în direcţie opusă. Se simţea singur, 
aidoma celui care sare gardul şi intră pe o proprietate 
particulară. 

— Presupun că îi cunoaşteţi pe domnul guvernator şi pe 
domnul procuror general, zise Slattery, de parcă toată lumea îi 
cunoştea personal pe cei doi. 

— Nu, zise Adam, clătinând uşor din cap. 

— Domnule Hall, eu sunt David McAllister, mă bucur să vă 
cunosc, se prezentă iute guvernatorul, cu uşurinţa politicianului 
întotdeauna bucuros să mai strângă o mână şi să mai dăruiască 
un zâmbet plin de dinţi strălucitori. 

— Imi face plăcere, zise Adam, abia mişcându-şi buzele. 

— Sunt Steve Roxburgh, se prezentă la rândul său 
procurorul general. 

Adam se mulţumi să dea din cap; era o figură pe care o ştia 
din ziare. 

— Domnii fac parte din divizia mea de apeluri penale, luă 
Roxburgh iniţiativa. Kevin Laird, Bart Moody, Morris Henry, Hugh 
Simms şi Joseph Ely. Ei se ocupă de toate cazurile de 
condamnare la moarte. 

Cei menţionaţi dădură uşor din cap, păstrându-şi pe chipuri 
expresia încruntată; Adam numără unsprezece persoane de 
cealaltă parte a mesei. 

McAllister însă nu-şi prezentă banda de indivizi clorotici 
care sufereau, toţi, de migrene sau de hemoroizi. Feţele lor erau 
marcate de suferinţă, sau poate de preocuparea pentru 
problemele profesionale pe care le aveau de rezolvat. 

— Sper că nu ne-am declarat război, domnule Hall, începu 
Slattery, aşezându-şi ochelarii pe nas; la cei patruzeci şi ceva de 
ani ai săi, judecătorul era unul dintre cei mai tineri magistrați 
numiţi de Reagan. Când credeţi că veţi depune oficial petiția la 
Tribunalul Federal? 

— Astăzi, răspunse Adam, încă uluit de rapiditatea cu care 
se desfăşurau lucrurile. 


Şi totuşi era bine că se întâmpla aşa, hotărâse el în drum 
spre Jackson. Dacă e ca Sam să scape, asta se va decide într-un 
tribunal federal. 

— Când pot răspunde autorităţile statale? îl întrebă 
judecătorul pe Roxburgh. 

— Mâine dimineaţă. Presupunând că petiția va deschide şi 
aici problemele deschise la Curtea Supremă. 

— Problemele sunt aceleaşi, îi replică Adam lui Roxburgh, 
apoi se întoarse spre Slattery. Mi s-a spus să fiu aici la ora 
unsprezece. La ce oră a început şedinţa asta? 

— Şedinţa a început la ora la care am hotărât eu să 
înceapă, răspunse judecătorul pe un ton îngheţat. Aveţi vreo 
problemă în sensul ăsta? 

— Da. Este evident că această reuniune a început de mai 
multă vreme în absenţa mea. 

— Şi ce-i rău în asta? Aici e biroul meu şi şedinţele încep 
atunci când vreau eu. 

— Da, numai că e vorba de petiția mea şi fusesem invitat 
aici ca să discutăm despre ea. Or, am impresia că lucrurile se 
desfăşoară de parcă aş fi fost aici de la început. 

— Nu aveţi încredere în mine, domnule Hall? întrebă 
Slattery, sprijinindu-se cu coatele de masă, amuzat la culme de 
ceea ce se întâmpla. 

— N-am încredere în nimeni, replică Adam, privindu-l pe 
domnul judecător drept în ochi. 

— Bine, dar încercăm să vă facem un serviciu, domnule 
Hall. Clientul dumneavoastră nu prea mai are timp la dispoziţie 
şi eu nu fac decât să accelerez puţin lucrurile. Am crezut că veţi 
fi mulţumit să constataţi că putem să aranjăm atât de repede 
întâlnirea asta. 

— Mulţumesc, zise Adam, coborându-şi privirea asupra 
carnetului de însemnări din faţa lui. Tensiunea din încăpere 
scăzu cu o liniuţă sau două. 

— Depuneţi petiția chiar astăzi, reluă Slattery. Statul îşi va 
trimite răspunsul mâine, eu am să analizez situaţia în timpul 
weekendului şi am să mă pronunţ luni. În cazul în care am să 
hotărăsc o audiere, vreau să ştiu de cât timp au nevoie părţile 
ca s-o pregătească. Dumneavoastră, domnule Hall, de cât timp 
aveţi nevoie ca să vă pregătiţi pentru audiere? 

Sam mai avea douăzeci şi două de zile de trăit. Prin 


urmare, audierea trebuia să se desfăşoare cât mai repede, cât 
mai concis, cu martori rapizi şi cu o deliberare urgentă din 
partea Curţii. În plus, şi ăsta era un punct crucial, Adam habar 
n-avea cât timp îi va lua să pregătească audierea pentru că era 
prima dată că se confrunta cu aşa ceva. E adevărat că la 
Chicago participase la câteva hărţuieli minore, dar totdeauna în 
prezenţa lui Emmitt Wycoff. Nu era decât un boboc, ce dracu'! 
Nici măcar nu era foarte sigur că ştie unde se află clădirea 
tribunalului. 

Şi, pe deasupra, ceva îi spunea că cei unsprezece vulturi 
ştiau cât se poate de bine că în secunda aceea el habar n-avea 
ce dracu' să facă. 

— Pot să fiu gata într-o săptămână, răspunse el, cu chipul 
lipsit de expresie al unui jucător de pocher şi cu un glas plin de 
toată convingerea de care era în stare. 

— Foarte bine, zise Slattery, ca şi cum l-ar fi mângâiat pe 
creştet: „Bravo, Adam, băiatule, eşti un copil bun". 

Roxburgh şopti ceva unuia dintre cei care îl însoțeau şi toţi 
începură să chicotească. Adam îi ignoră pur şi simplu. 

Slattery mâzgăli ceva pe o foaie de hârtie şi, după ce o 
studie câteva clipe, i-o dădu lui Breck. Acesta, la rândul său, se 
uită la bucata de hârtie ca la o comoară nepreţuită, grăbindu-se 
apoi să ducă la îndeplinire ordinul. Domnul judecător trecu în 
revistă infanteria avocăţească din dreapta sa, apoi îşi cobori 
privirea asupra tânărului Adam. 

— Acum, domnule Hall, aş vrea să mai discutăm ceva. 
După cum ştiţi, execuţia e programată peste douăzeci şi două 
de zile şi aş vrea să ştiu dacă această Curte trebuie să se 
aştepte şi la alte demersuri în numele domnului Cayhall. Ştiu că 
este o cerere neobişnuită, dar avem de-a face cu o situaţie 
neobişnuită. Cinstit vorbind, este prima oară că sunt implicat 
într-un caz de condamnare la moarte aflat într-o etapă atât de 
avansată, şi cred că cel mai bine e să colaborăm cu toţii. 

Cu alte cuvinte, Înălţimea voastră, vreţi să vă asiguraţi 
dracului că nu apar suspendări. Adam se gândi o clipă. 
Într-adevăr, era o cerere neobişnuită şi mai ales extrem de 
incorectă. Dar Sam avea dreptul constituţional să introducă 
orice fel de acţiune în orice moment şi Adam nu-şi putea 
permite să se lege prin cine ştie ce promisiuni. Aşa că se hotărî 
să fie politicos. 


— N-aş putea să vă spun, Înălţimea voastră. În orice caz, nu 
acum. Poate săptămâna viitoare. 

— Bineînţeles că o să introduci eşafodajul obişnuit de 
apeluri, zise Roxburgh şi ticăloşii infatuaţi din jurul lui îl priviră 
pe Adam cu ochi uluiţi. 

— Adevărul e, domnule Roxburgh, că nu sunt obligat să-mi 
discut planurile cu dumneavoastră. Şi nici cu onorata Curte. 

— Fireşte că nu, se băgă în vorbă şi McAllister din motive 
necunoscute; poate că era doar incapacitatea lui înnăscută de a 
nu rezista mai mult de cinci minute fără să vorbească. 

Lui Adam îi atrăsese atenţia avocatul aşezat în dreapta lui 
Roxburgh, ai cărui ochi de culoarea şi răceala oţelului nu 
părăsiseră nici o clipă chipul tânărului. Individul făcea parte din 
genul metodic, dacă se poate spune aşa, avea părul cărunt, în 
ciuda anilor puţin numeroşi, şi o înfăţişare extrem de îngrijită. 
Se afla evident în grațiile lui McAllister care se aplecase spre el 
de câteva ori, ca şi cum i-ar fi primit sfaturile. Ceilalţi 
reprezentanţi ai biroului procurorului general păreau să adere la 
părerile şi mişcările acestuia. Intr-unul din sutele de articole pe 
care Adam le decupase din ziare se vorbea despre un personaj 
scârbos din personalul biroului procurorului general, cunoscut 
sub numele de Doctor Moarte, o pasăre isteaţă, cu o înclinaţie 
specială în a împinge cazurile de condamnare la moarte spre 
finalul nedorit. Unul din numele tipului era Morris, şi Adam îşi 
aminti un Morris menţionat de Roxburgh cu câteva minute în 
urmă, când făcuse prezentările. 

Numele întreg era Morris Henry şi Adam presupuse că el 
trebuie să fie mârşavul Doctor Death. 

— Ei, bine, atunci ar trebui să vă grăbiţi şi să acţionaţi, zise 
Slattery cu un glas în care se simţea nemulţumirea. Nu vreau 
deloc să muncesc zi şi noapte în timp ce cazul se apropie de 
sfârşit. 

— Fireşte, domnule, întări Adam, cu înţelegere prefăcută. 

Slattery îl privi intens preţ de o clipă, apoi îşi concentră 
atenţia asupra documentelor din faţa lui. 

— Foarte bine, domnilor, vă sugerez să aşteptaţi telefonul 
nostru duminică seara sau luni dimineaţa. Am să vă sun imediat 
ce ajung la o hotărâre. Şedinţa asta se suspendă. 

Conspirația de cealaltă parte a mesei se sparse într-un 
vârtej de hârtii şi dosare ce-şi căutau servietele din care 


ieşiseră, şi într-un ropot de conversații şoptite. Adam îl salută pe 
Slattery şi ieşi din încăpere. Tocmai ajunsese în hol, după ce îi 
oferise un zâmbet politicos secretarei, când se auzi strigat pe 
nume. Era guvernatorul, urmat îndeaproape de doi valeţi. 

— Putem sta puţin de vorbă? întrebă McAllister, întinzându-i 
mâna. 

— Despre ce anume? 

— Doar cinci minute, bine? 

— Singuri, zise Adam, privindu-i pe cei doi băieţi rămaşi 
ceva mai în urmă. Şi neoficial. 

— Bineînţeles, acceptă McAllister, arătându-i o uşă dublă. 

Intrară împreună într-o mică sală de şedinţe cufundată în 
întuneric. Guvernatorul avea mâinile libere, căci bagajele îi erau 
întotdeauna cărate de alţii. Cu mâinile în buzunare, McAllister se 
sprijini de bara care despărţea publicul de actori; silueta suplă 
era îmbrăcată într-un costum modern, cămaşă albă de bumbac 
şi cravată de mătase. Personajul nu avea încă patruzeci de ani şi 
arăta extraordinar de bine; doar câteva fire albe pe la tâmple. 

— Cum se simte Sam? întrebă el, simulând o adâncă 
preocupare. 

Adam pufni, privi în cealaltă parte a sălii, apoi îşi aşeză 
servieta pe podea. 

— A, se simte minunat. Am să-i spun că v-aţi interesat ie el. 
O să fie absolut emoţionat. 

— Am auzit că are probleme cu sănătatea. 

— Cu sănătatea? Păi, când dumneavoastră vă daţi toată 
silinţa să-l omorâţi, cum mai poate fi îngrijorat de starea 
sănătăţii? 

— Aşa am auzit un zvon. 

— Vă urăşte de moarte. Stă prost cu sănătatea, e adevărat, 
dar poate să mai reziste trei săptămâni. 

— Ura nu e ceva nou pentru Sam. 

— Despre ce anume voiaţi să stăm de vorbă? 

— Voiam doar să-ţi spun bună ziua. Sunt convins că noi doi 
ne vom înţelege şi asta încă destul de repede. 

— Uitaţi ce e, domnule guvernator, am semnat împreună cu 
clientul meu un contract care îmi interzice în mod expres să 
discut cu dumneavoastră. Vă repet, Sam vă urăşte, 
dumneavoastră sunteţi cel care l-a băgat pe lista morţii. Vă 
învinuieşte de tot ce i s-a întâmplat şi, dacă ar şti că eu stau 


acum de vorbă cu dumneavoastră, m-ar concedia. 

— Propriul bunic ar fi în stare să te concedieze? 

— Da. Sunt absolut convins de asta. Deci, dacă mâine, în 
ziar, citesc că noi doi ne-am întâlnit astăzi, aici, şi că am vorbit 
despre Sam Cayhall, atunci eu am să mă întorc la Chicago şi 
asta vă va dărâma probabil planurile de execuţie pentru că, în 
felul ăsta, Sam nu va mai avea avocat. Şi nu puteţi omori un om 
care n-are avocat. 

— Cine zice asta? 

— Nu spuneţi nimănui despre întâlnirea asta, bine? 

— ţi dau cuvântul meu că n-am să spun nimic. Dar dacă nu 
stăm de vorbă, atunci cum putem discuta posibilitatea graţierii? 

— Nu ştiu. Nu am ajuns încă în punctul ăsta. 

McAllister avea întotdeauna o expresie plăcută pe chip. 
Zâmbetul fermecător se afla mereu la locul lui sau foarte 
aproape de suprafaţă. 

— Te-ai gândit, fără îndoială, şi la grațiere, nu-i aşa? 

— Da, cu numai trei săptămâni la dispoziţie, m-am gândit, 
evident, şi la grațiere. Fiecare condamnat de pe lista morţii 
visează la asta, domnule guvernator. Şi tocmai de aceea sunteţi 
pus în imposibilitatea de a crea precedente. Ştiţi foarte bine că, 
dacă îl graţiaţi pe unul dintre ei, atunci alţi cincizeci vor tăbări 
pe dumneavoastră sperând acelaşi lucru. Cincizeci de familii 
care v-ar asalta cu scrisori şi telefoane. Cincizeci de avocaţi care 
ar trage tot felul de sfori şi ar încerca să ajungă până la 
dumneavoastră. Ştim foarte bine amândoi că este imposibil. 

— Nu sunt foarte convins că ar trebui să moară, remarcă 
guvernatorul, privind în altă parte, ca şi cum sentimentele sale 
erau pe cale să sufere o schimbare profundă, ca şi cum anii i-ar 
fi adus mai multă înţelepciune şi i-ar mai fi îmblânzit zelul de a-l 
pedepsi pe Sam. 

Adam era pe punctul de a spune ceva când înţelese 
adevărata însemnătate a vorbelor guvernatorului. Preţ de un 
minut nu-şi ridică privirea din podea, acordând o atenţie cu totul 
specială pantofilor cu şireturi ai guvernatorului. Guvernatorul 
era la rândul său adâncit în gânduri. 

— Nici eu nu sunt convins că trebuie să moară, zise Adam. 

— Cât de mult ţi-a povestit din ce ştie? 

— Din ce ştie despre ce? 

— Despre explozia de la firma Kramer. 


— El e de părere că mi-a spus tot. 

— Dar tu ai îndoieli? 

— Da. 

— Şi eu. Întotdeauna am avut îndoieli. 

— Din ce cauză? 

— Nenumărate. Jeremiah Dogan era un mincinos notoriu şi 
îi mai era şi groaznic de frică să nu meargă la închisoare. Fiscul 
îl băgase în corzi şi el era convins că, dacă ajunge la închisoare, 
negrii aveau să-l violeze, să-l tortureze şi-n cele din urmă să-l 
omoare. Ştii că Dogan era Vrăjitorul Imperial, dar mai era şi 
teribil de ignorant. În privinţa terorismului era şiret şi greu de 
prins, dar era incapabil să înţeleagă sistemul de justiţie penală. 
Am fost mereu convins că cineva, poate FBl-ul, îi povestise lui 
Dogan că Sam trebuia să fie neapărat condamnat, altfel îl 
trimiteau chiar pe el la închisoare. Dacă n-aveau condamnarea, 
nu făceau târgul. Şi Dogan a fost un martor extrem de dornic să 
spună tot ce ştie. Voia cu disperare ca juriul să-l condamne pe 
Sam. 

— Adică a minţit? 

— Nu ştiu. Poate că da. 

— In legătură cu ce? 

— L-aţi întrebat pe Sam dacă a avut un complice? 

Adam se gândi o clipă, studiind întrebarea. 

— Îmi pare rău, dar nu pot să vorbesc despre discuţiile 
dintre mine şi Sam. Sunt confidenţiale. 

— Fireşte că sunt. Şi vreau să mai spun că în statul ăsta 
foarte multă lume nutreşte dorinţa secretă ca Sam să nu moară, 
adăugă guvernatorul, urmărind cu multă atenţie reacţia lui 
Adam. 

— Dumneavoastră faceţi parte din această „lume"? 

— Nu ştiu ce să spun. Dar mă întreb, totuşi, dacă Sam chiar 
intenţionase să-i omoare pe Marvin Kramer şi pe copii? 
Bineînţeles că Sam era băgat până-n gât în afacere. Dar dacă 
altcineva vrusese să-i ucidă? 

— Asta înseamnă că Sam nu este atât de vinovat pe cât 
credem. 

— Corect. Evident că nu este nevinovat, dar nici atât de 
vinovat încât să ajungă în camera de gazare. Asta-i lucrul care 
mă îngrijorează, domnule Hall. Pot să-ţi spun Adam? 

— Fireşte. 


— Presupun că Sam n-a menţionat nici un complice. 

— Zău că nu pot să discut despre asta, în orice caz nu 
acum. 

— Ai aici două numere de telefon, zise guvernatorul, 
întinzându-i o carte de vizită. Unul este linia mea personală de 
la birou, celălalt este numărul de acasă. Toate convorbirile sunt 
confidenţiale, jur. Este adevărat că, din când în când, mă joc în 
faţa camerelor de luat vederi, Adam, face parte din meseria 
mea, dar pot fi şi demn de încredere. 

Adam luă cartea de vizită şi privi cele două numere scrise 
de mână. 

— N-aş putea să mă mai privesc în ochi dacă n-aş graţia un 
om care nu merită să moară, mărturisi McAllister, 
îndreptându-se spre uşă. Sună-mă, dar nu aştepta până va fi 
prea târziu. Lucrurile se încing din ce în ce mai tare şi am ajuns 
să primesc şi douăzeci de telefoane pe zi, încheie el, făcându-i 
tânărului cu ochiul, apoi părăsi încăperea, arborând zâmbetul de 
vedetă de cinema. 

Adam se aşeză pe unul din scaunele înşirate de-a lungul 
peretelui şi privi îndelung cartea de vizită pe care stema oficială 
era imprimată cu auriu. Douăzeci de telefoane pe zi? Ce voia să 
însemne asta? Cei care sunau voiau ca Sam să moară sau nu? 

Multă lume din statul ăsta nu dorea să-l vadă pe Sam în 
camera de gazare, zisese guvernatorul, de parcă făcuse deja 
socoteala voturilor pe care le-ar putea pierde sau câştiga. 


24 


Zâmbetul funcţionarei de la recepţie apăru după o clipă de 
ezitare; atmosfera în rândul personalului şi al avocaţilor era mult 
mai gravă decât de obicei. Tonul conversaţiilor scăzuse cu o 
octavă. Situaţia părea să fie ceva mai urgentă. 

Sosiseră oameni de la Chicago. Lucrul acesta se întâmpla 
din când în când, nu neapărat în ideea unor verificări. 
Deocamdată, nimeni nu fusese concediat, insultat sau rău 
tratat. Cu toate acestea, filiala traversa câteva momente de 
anxietate până când Chicago părăsea Sudul în favoarea 
Nordului. 


Adam deschise uşa biroului său şi fu cât pe-aci să se 
izbească de E. Garner Goodman, îngrijorat, dar împodobit cu 
celebrele sale accesorii — papionul verde, cămaşa albă scrobită 
şi părul cărunt stufos. Se plimba prin cameră şi tocmai se 
nimerise în apropierea uşii. După o clipă de uluire, Adam se 
repezi să-i strângă mâna. 

— Intră, intră, îl îndemnă Goodman, închizând apoi uşa fără 
să zâmbească. 

— Ce cauţi aici? întrebă Adam, lăsându-şi servieta pe podea 
şi apropiindu-se de birou. 

— Mi-e teamă că a apărut o urgenţă, zise Goodman, 
mângâindu-şi barba şi papionul. Şi s-ar putea să fie ceva nu 
tocmai plăcut. 

— Poftim? 

— la loc, ia loc. Trebuie să stăm de vorbă. 

— Nu, mă simt foarte bine în picioare. Ce s-a întâmplat? 

Probabil că era ceva îngrozitor din moment ce ar fi fost mai 
bine să se aşeze. 

— Ei bine, începu Goodman după ce-şi aranjă papionul, s-a 
întâmplat azi-dimineaţă, la ora nouă. Vezi tu, Comitetul pentru 
Personal este format din cincisprezece parteneri, cu toţii mai 
tineri decât mine. Există şi câteva subcomitete, unul pentru 
recrutare-angajare, altul pentru disciplină, altul pentru dispute, 
şi aşa mai departe. După cum bănuieşti, avem şi un subcomitet 
pentru concedieri care s-a întrunit azi-dimineaţă şi ghici cine era 
acolo, dirijând situaţia. 

— Daniel Rosen. 

— Chiar el. De zece zile lucrează cu subcomitetul pentru 
concedieri încercând să adune suficiente voturi ca să te pună pe 
liber. 

Cei doi bărbaţi se aşezară la masă, faţă în faţă. 

— Subcomitetul are şapte membri care s-au reunit în 
dimineaţa asta la cererea lui Rosen. S-au prezentat de fapt doar 
cinci, aşa că aveau cvorumul pentru vot. Bineînţeles că Rosen 
nu m-a anunţat nici pe mine, nici pe altcineva. Şedinţele pentru 
concedieri sunt strict confidenţiale, din motive evidente, aşa că 
nu era obligat să anunţe şi pe altcineva din conducere. 

— Bine, dar nici pe mine? 

— Nici. Ai fost singurul punct de pe ordinea de zi, iar 
şedinţa a durat mai puţin de-o oră. Rosen pregătise totul 


dinainte, dar oricum şi-a prezentat punctul de vedere în forţă. 
Nu uita că a pledat la bară timp de treizeci de ani. Şedinţele 
pentru concediere sunt stenografiate şi se face un dosar 
complet în caz că apare vreun litigiu după aceea. Rosen 
pretinde, evident, că ai avut intenţia de a ne înşela atunci când 
ai depus cerere de angajare la „Kravitz & Bane"; că în momentul 
de faţă firma se află într-un conflict de interese, şi aşa mai 
departe. Vreau să-ţi spun că are vreo duzină de articole despre 
tine şi Sam, adică despre relaţia asta bunic-nepot. Argumentul 
lui a fost că tu ai pus firma într-o situaţie delicată. A fost foarte 
bine pregătit şi mi-e teamă că lunea trecută l-am subapreciat. 

— Şi prin urmare au trecut la vot. 

— Patru contra unu pentru concedierea ta. 

— Ticăloşii! 

— Ştiu. L-am mai văzut pe Rosen în momente critice şi pot 
să-ţi spun că tipul are darul de a fi de o persuasiune brutală. De 
obicei are câştig de cauză. Şi pentru că nu mai poate pleda în 
tribunal, îşi găseşte de lucru la sediul firmei. Nu mai are decât 
şase luni până la pensie. 

— În clipa de faţă, consolarea asta este mult prea mică. 

— Dar avem speranţa. Pe la unsprezece am aflat în sfârşit 
şi eu ce s-a întâmplat şi, din fericire, Emmitt Wycoff se afla la 
mine în birou. Aşa că am mers împreună la Rosen şi am încins o 
ceartă pe cinste şi pe urmă ne-am aşezat pe telefoane. Finalul e 
că mâine dimineaţă, la ora opt, Comitetul pentru Personal se 
întruneşte ca să analizeze concedierea ta. Asta înseamnă că 
trebuie să fii de faţă. 

— La opt dimineaţa! 

— Păi, da, că tipii din comitet sunt foarte ocupați, mulţi 
dintre ei trebuie să fie la tribunal la ora nouă, alţii trebuie să ia 
parte la depoziţii de martori toată ziua. Să ştii de la mine că, 
dacă din cei cincisprezece membri reuşim să avem cvorumul, 
suntem norocoşi. 

— Cât înseamnă cvorumul? 

— Două treimi din total. Şi dacă nu se adună numărul ăsta, 
atunci s-ar putea să avem necazuri. 

— Necazuri! Ce înţelegi prin necazuri? 

— Adică situaţia s-ar putea înrăutăţi. Dacă mâine nu se 
întruneşte cvorumul, atunci ai dreptul să ceri revizuirea hotărârii 
peste treizeci de zile. 


— Peste treizeci de zile Sam are să fie deja mort. 

— Poate că nu. În orice caz, eu cred că mâine dimineaţă 
vom avea reuniunea pe care o dorim. Nouă dintre membrii 
Comitetului ne-au promis, lui Emmitt şi mie, că vor fi prezenţi. 

— Ce se întâmplă cu cei patru care au votat împotriva mea 
azi? 

— la ghiceşte, zise Goodman, făcând o grimasă şi ferindu-şi 
privirea. Rosen s-a asigurat că vor fi şi ei prezenţi mâine. 

— Fir-ar al dracului, îmi dau demisia! explodă Adam, lovind 
cu palmele în masă. 

— Nu poţi să-ţi dai demisia din moment ce ai fost 
concediat. 

— Atunci nu mă lupt cu ei. Javrele! 

— Adam, ascultă-mă... 

— Javrele! 

Goodman îşi rearanjă papionul şi încercă să-şi dea seama 
cât i-a mai crescut între timp barba, lăsându-l pe Adam să se 
răcorească. După o vreme zise: 

— Uite ce e, Adam, mâine dimineaţă avem şanse. Şi eu şi 
Emmitt suntem convinşi de treaba asta. Firma te susţine. 
Credem în ceea ce facem şi să-ţi spun drept am apreciat 
publicitatea care ni se face. Ziarele din Chicago au publicat 
articole favorabile la adresa noastră. 

— E adevărat că firma se pare că mă susţine. 

— Ascultă-mă. Mâine putem să rezolvăm problema. Eu am 
să vorbesc cel mai mult, Wycoff, în clipa asta chiar, strânge 
nişte şuruburi şi îi mai avem şi pe alţii care fac acelaşi lucru. 

— Rosen nu e un tâmpit, domnule Goodman. Şi vrea să 
câştige, asta e tot. Nu-i pasă de mine, de Sam, de dumneata 
sau de altcineva implicat în cazul ăsta. Pur şi simplu vrea să 
câştige. E un concurs şi pun pariu că acum e călare pe telefon, 
încercând să strângă voturi. 

— Păi atunci hai să ne batem cu mizerabilul ăsta | scrântit. 
Hai să ne prezentăm la şedinţa de mâine şi să-l sfidăm, să-l 
obligăm să joace rolul banditului. Şi-ţi spun cinstit, Adam, tipul 
nu prea are mulţi prieteni. 

Tânărul se apropie de fereastră şi-şi lăsă privirea să 
rătăcească peste oraş. Pe Mall, maşinile mergeau aproape bară 
la bară, căci era aproape cinci după-amiaza. Economiile lui erau 
de vreo cinci mii de dolari şi, dacă îşi schimba într-o oarecare 


măsură stilul de viaţă, suma aceea ar fi putut să-i ajungă vreo 
şase luni de zile. Un salariu care să egaleze cele şaizeci şi două 
de mii de dolari pe care îi câştiga acum nu prea era o 
perspectivă apropiată. Numai că el nu făcea parte dintre cei 
care-şi făceau griji din cauza banilor şi, oricum, următoarele trei 
săptămâni îl îngrijorau mult mai mult. Cele doar zece zile ale 
carierei sale de avocat specializat în pedeapsa capitală îi 
spuneau că avea nevoie de ajutor. 

— Şi cum o să fie la sfârşit? rupse el, într-un târziu, tăcerea 
apăsătoare. 

— Un adevărat balamuc, răspunse Goodman, apropiindu-se 
la rândul său de fereastra alăturată. În ultimele patru zile n-o să 
prea mai apuci să dormi, o să alergi în toate părţile. Completele 
de judecată sunt imprevizibile. Depui nenumărate apeluri şi 
petiţii, cu toate că ştii foarte bine că n-au nici o şansă. Ziariştii 
au să te vâneze peste tot. Şi, cel mai important lucru, vei avea 
nevoie să petreci cât mai mult timp împreună cu clientul tău. E 
o muncă nebunească şi toată pe degeaba. 

— Deci o să am nevoie de ajutor. 

— A, sigur. Altfel nici nu poţi să te descurci. Când a fost 
executat Maynard Tole, unul din avocaţii noştri din Jackson s-a 
lipit de biroul guvernatorului, altul n-a mai ieşit din biroul 
grefierului de la Curtea supremă din Jackson, altul stătea la 
Washington şi doi avocaţi se mutaseră practic la lista morţii. 
Vezi, de-aia trebuie să te lupţi din toate puterile mâine 
dimineaţă. Ai nevoie de firmă, Adam. Singur, n-ai să reuşeşti. E 
o muncă de echipă. 

— Asta-i o adevărată lovitură sub centură. 

— Ştiu. Acum un an erai încă student, şi acum eşti deja 
concediat. Ştiu că doare. Dar, crede-mă, Adam, e doar un fleac, 
n-o să ţină. Peste zece ani ai să te numeri printre partenerii 
firmei şi ai să-i terorizezi pe tinerii asociaţi. 

— Eu n-aş paria pe chestia asta. 

— Hai să mergem la Chicago. Am luat două bilete la cursa 
de şapte şi un sfert, la opt şi jumătate suntem acolo şi mergem 
la un restaurant ca lumea. 

— Trebuie să-mi iau nişte schimburi. 

— Foarte bine. Ne întâlnim la aeroport la şase şi jumătate. 

Problema fusese rezolvată înainte de începerea şedinţei la 
care erau prezenţi unsprezece membri ai Comitetului pentru 


Personal. Cei implicaţi se întâlniră într-o bibliotecă încuiată, de 
la etajul al şaizecilea, în jurul unei mese pe care trona un vas 
imens plin cu cafea. Toţi aveau la îndemână dosare 
impresionante, dictafoane şi agende de buzunar de-a dreptul 
rufoase; ba unul dintre ei îşi adusese chiar şi secretara pe care o 
plasase în hol. Toţi erau nişte persoane extrem de ocupate, pe 
care le aşteptau nenumărate conferinţe, reuniuni, depoziţii, 
procese, telefoane şi prânzuri importante. Zece bărbaţi şi o 
femeie, toţi între treizeci şi cinci şi patruzeci şi cinci de ani, toţi 
parteneri ai „K. & B", toţi grăbiţi să se întoarcă în birourile lor 
supraaglomerate. 

Chestiunea Adam Hall îi încurca, cum de altfel şi Comitetul 
pentru Personal. Pentru că în mod evident nu făcea deloc parte 
din piesele în care merita să joci, dar nimeni nu îndrăznea să 
refuze numirea. Totul pentru firmă. Echipa înainte de orice! 

Adam sosi la birou pe la şapte şi jumătate. Lipsea de zece 
zile, cea mai lungă absenţă a sa de până acum, şi constată că 
Emmitt Wycoff transferase sarcinile lui asupra unui alt tânăr 
asociat. „Kravitz & Bane" nu ducea niciodată lipsă de boboci. 

La ora opt, se ascunse într-o mică sală de conferinţe, 
practic nefolosită, aflată lângă biblioteca de la etajul şaizeci. Era 
extrem de nervos, dar se străduia din răsputeri să nu se vadă, 
bând cafea şi citind ziarele de dimineaţă. Parchman făcea parte 
dintr-o altă lume. Studiind lista celor cincisprezece membri ai 
Comitetului, îşi dădu seama că nu cunoştea pe nici unul dintre 
ei. In ora care urma, unsprezece străini vor discuta despre 
viitorul lui, apoi vor vota cât se poate de repede şi-şi vor vedea 
de treburile lor mult mai importante. Cu câteva minute înainte 
de ora opt, Wycoff intră să-l salute şi Adam profită de ocazie 
pentru a-i cere scuze pentru necazurile aduse; Emmitt îi promise 
un final rapid şi satisfăcător. 

Câteva minute mai târziu, Goodman deschise şi el uşa sălii 
în care se afla tânărul. 

— Se pare că merge bine, zise el aproape în şoaptă. În 
momentul ăsta sunt unsprezece prezenţi, din care cel puţin cinci 
ne-au promis sprijinul. Sunt şi trei din cei care au votat cu 
Rosen, dar s-ar părea că or să-i lipsească vreo doi. 

— Rosen este aici? întrebă Adam, deşi cunoştea răspunsul, 
în speranţa că poate ticălosul acela bătrân murise în somn. 

— Fireşte. Şi cred că e îngrijorat. Aseară, pe la zece, Emmitt 


mai dădea încă nişte telefoane, aşa că am făcut rost de numărul 
necesar de voturi şi Rosen ştie asta, încheie Goodman şi părăsi 
încăperea. 

La ora opt şi cincisprezece minute, preşedintele Comitetului 
constată existenţa cvorumului. Ordinea de zi nu cuprindea decât 
un singur punct, concedierea lui Adam Hall, singurul motiv, de 
altfel, al acestei întruniri. Primul vorbi Emmitt Wycoff care, timp 
de zece minute, le spuse cât de grozav se dovedise Adam. În 
picioare la un capăt al mesei, ţinu un discurs de parcă ar fi 
încercat să convingă un ditamai juriul. Cel puţin jumătate din cei 
unsprezece nu auziră nici un cuvânt; îşi treceau în revistă 
documentele şi-şi aranjau agendele de lucru. 

Garner Goodman prezentă cea de-a doua intervenţie, în 
cursul căreia trecu iute în revistă cazul Sam Cayhall, precizând, 
într-un mod cât se poate de cinstit, că, după toate 
probabilitățile, Sam va fi executat peste trei săptămâni. Pe urmă 
îl lăudă pe Adam, afirmând totuşi că tânărul nu făcuse bine că 
nu dezvăluise relaţia sa cu Sam, dar, la urma urmelor, ce mai 
contează. Ce-a fost a fost, iar prezentul e infinit mai important 
atunci când clientul tău mai are doar trei săptămâni de trăit. 

Nimeni nu le puse nici o întrebare celor doi vorbitori. 
Membrii Comitetului îşi păstrau muniţia pentru Rosen. 

Avocaţii au o memorie de elefant. Dacă sari azi la beregata 
unuia dintre ei, atunci poţi fi sigur că tipul va aştepta chiar şi ani 
de zile ca să-ţi plătească cu aceeaşi monedă. Daniel Rosen 
împărţise nenumărate favoruri pe coridoarele firmei, iar în 
funcţia sa actuală era pe cale să le ceară înapoi. Ani de zile îşi 
călcase în picioare propriii oameni. Fusese tiranic, mincinos şi 
huligan. În zilele sale de glorie, omul fusese cu adevărat sufletul 
firmei şi el ştia foarte bine acest lucru. Nimeni n-ar fi îndrăznit 
să-l provoace. Işi maltratase tinerii asociaţi şi-şi chinuise colegii 
parteneri. Se purtase grosolan la reuniunile diverselor comitete, 
ignorase politica firmei, furase clienţii colegilor, deci, acum, la 
sfârşitul carierei, începuse să fie răsplătit cu aceeaşi monedă. 

Işi începu prezentarea, dar după numai două minute fu 
întrerupt de un partener tânăr care făcea motociclism cu Emmitt 
Wycoff. Rosen tocmai se plimba prin sală, de parcă s-ar fi aflat 
în faţa unui juriu în zilele sale de glorie, când întrebarea îl opri 
brusc. Şi până să-i vină în minte vreun răspuns sarcastic, o altă 
întrebare îl pocni în plin. Apoi, imediat, o a treia, răsărită de 


nicăieri. Începuse scandalul. 

Cei trei anchetatori formau o echipă eficientă şi se vedea 
că făcuseră ceva repetiţii înainte de întrunire. Îl înţepau pe rând 
cu întrebări neîndurătoare şi în mai puţin de un minut Rosen 
trecuse la înjurături şi insulte. Ceilalţi îşi păstrară sângele rece; 
fiecare dintre ei avea câte un carnet de însemnări aparent plin 
cu întrebări. 

— În ce constă conflictul de interese, domnule Rosen? 

— Un avocat are, bineînţeles, dreptul să-şi reprezinte un 
membru al familiei, nu-i aşa, domnule Rosen? 

— Chestionarul pentru angajare îl întreba în mod explicit pe 
domnul Hall dacă firma aceasta reprezenta vreun membru al 
familiei sale? 

— Aveţi ceva împotriva publicităţii, domnule Rosen? 

— De ce credeţi că publicitatea are un efect negativ? 

— Dumneavoastră aţi încerca să vă ajutaţi un membru al 
familiei ajuns pe lista morţii? 

— Ce părere aveţi despre pedeapsa cu moartea, domnule 
Rosen? 

— În adâncul dumneavoastră, vreţi cumva să-l vedeţi pe 
Sam Cayhall executat pentru că a omorât evrei? 

— Nu aveţi impresia că l-aţi prins în capcană pe domnul 
Hall? 

Nu era o privelişte plăcută. Câteva din cele mai mari victorii 
avocăţeşti din istoria recentă a oraşului Chicago îi aparţineau lui 
Daniel Rosen şi tocmai el era acum obligat să stea în faţa unui 
comitet şi să încaseze nenumărați pumni în gură, într-o luptă 
fără sens. Nu tu juriu, nu tu judecător. Doar un comitet. 

Noţiunea de retragere nu făcea parte din vocabularul lui. 
Replicile îi deveneau mai caustice, tonul mai muşcător. 
Răspunsurile şi replicile acide deveniră din ce în ce mai 
personale şi până la urmă dădu drumul şi unor lucruri urâte 
despre Adam. 

De data asta greşise, şi încă rău. Intrară şi alţii în încăierare 
şi curând după aceea Rosen se trezi atacat din toate părțile, 
asemenea unui animal rănit în mijlocul unei haite de lupi. Când 
îi deveni clar că nu avea nici o şansă să câştige de partea lui 
majoritatea comitetului, scăzu tonul vocii şi-şi regăsi atitudinea 
obişnuită. 

li ironiză cu amabilitate într-o trecere în revistă a 


consideraţiilor etice şi a felului în care trebuie evitată chiar şi o 
aparentă încălcare a bunei-cuviinţe, texte sfinte pe care avocaţii 
le învățau în şcoală pentru a şi le arunca în faţă când se băteau 
sau pentru a le ignora atunci când le convenea. 

După ce puse punctul final, Rosen ieşi val-vârtej din 
încăpere, punându-i bine la păstrare în memorie pe toţi cei care 
avuseseră obrăznicia să-l înfrunte. Imediat ce va ajunge în birou, 
îi va trece pe toţi pe-o listă scrisă şi-ntr-o zi, cândva, ei bine, 
într-o bună zi va avea el grijă de ei. 

Documentele, carnetele de însemnări şi echipamentul 
electronic dispărură ca prin farmec şi pe masă nu mai rămaseră 
decât cafetiera şi ceştile goale. Preşedintele ceru să se treacă la 
vot: Rosen obţinu cinci, Adam şase, iar Comitetul pentru 
Personal ridică imediat şedinţa şi părăsi scena în grabă. 

— Şase la cinci? repetă Adam, neputându-şi lua ochii de la 
chipurile serioase, dar liniştite ale lui Goodman şi Wycoff. 

— O adevărată catastrofă, remarcă Wycoff, sarcastic. 

— Putea fi şi mai rău, zise Goodman. [i-ai fi putut pierde 
slujba. 

— De ce oare nu mă simt entuziasmat? Vreau să spun că 
un singur vot nenorocit m-ar fi putut transforma în istorie. 

— Nu tocmai, explică Wycoff. Voturile fuseseră numărate 
înainte de întâlnire. Rosen n-a avut decât vreo două voturi 
solide, iar ceilalţi au rămas alături de el pentru că ştiau că ai să 
câştigi. Habar n-ai câte braţe au fost răsucite astă-noapte. Asta 
i-a pus capac lui Rosen. Peste trei luni o să fie plecat. 

— Poate şi mai devreme, adăugă Goodman. Şi-a pierdut 
complet busola şi toţi sunt sătui până-n gât de el. 

— Inclusiv eu, zise Adam. 

Wycoff îşi privi ceasul care arăta opt patruzeci şi cinci şi el 
trebuia să fie la tribunal la ora nouă. 

— Adam, eu trebuie să fug, zise el, încheindu-şi haina. Când 
te întorci înapoi la Memphis? 

— Cred că azi. 

— Vrei să mâncăm împreună la prânz? Aş vrea să stăm 
puţin de vorbă. 

— Fireşte. 

— Perfect, exclamă Wycoff, deschizând uşa. Secretara mea 
are să îţi telefoneze ca să-ţi dea amănuntele. Trebuie să fug. Pe 
curând. 


Deodată Goodman îşi aduse şi el aminte de ceas şi de 
întâlnirile programate. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu cineva la mine în birou. Ne 
vedem la prânz. 

— Un vot nenorocit, repetă Adam, cu ochii ţintă la peretele 
din faţă. 

— Hai, Adam, că n-a fost un scor chiar atât de strâns. 

— l orice caz, eu aşa simt. 

— Uite ce e. Trebuie neapărat să stăm câteva ore de vorbă 
înainte să pleci. Vreau să-mi spui cum merg lucrurile cu Sam, 
bine? Incepem la prânz, încheie Goodman, apoi dispăru pe uşa 
micii săli de conferinţe. 

Adam rămase cocoţat pe masă, clătinând, amărât, din cap. 


25 


E greu de spus dacă Baker Cooley şi ceilalţi avocaţi ai 
sucursalei din Memphis aflaseră ceva despre neaşteptata 
concediere a lui Adam, cât şi despre rapida ei anulare. Cu Adam 
se purtară ca de obicei, adică nu spuseră nimic şi se ţinură 
departe de biroul tânărului. Nu erau nepoliticoşi pentru că, la 
urma urmelor, Adam făcea parte din echipa de la Chicago, aşa 
că îi zâmbeau când erau obligaţi de împrejurări, ba chiar 
reuşeau să intre şi în vorbă cu el când îl întâlneau pe coridoare, 
evident dacă el avea chef de-aşa ceva. Numai că ei erau avocaţi 
specializaţi în probleme de afaceri, cu mâini delicate şi ţinută 
impecabilă, şi nu erau obişnuiţi cu noroiul şi mizeria din lumea 
penalului. Ei nu-şi vizitau niciodată clienţii în închisori şi 
penitenciare şi nici nu se ciondăneau cu poliţiştii, procurorii şi 
judecătorii ţâfnoşi. Activitatea lor se desfăşura aproape fără 
excepţie în propriile lor birouri sau în jurul meselor de conferinţe 
din mahon. Ei îşi petreceau timpul discutând cu clienţi care îşi 
puteau permite să le plătească sute de dolari pe oră pentru un 
sfat, iar atunci când nu se întâlneau cu clienţii respectivi, 
vorbeau la telefon sau luau masa împreună cu alţi avocaţi, 
bancheri sau directori de companii de asigurări. 

Ceea ce publicaseră ziarele până în momentul de faţă era 
mai mult decât suficient ca să trezească resentimentele celor 


din sucursală. Cei mai mulţi dintre avocaţi erau neplăcut 
impresionați de faptul că numele firmei era asociat cu o 
persoană de teapa lui Sam Cayhall, pentru că în realitate habar 
n-aveau că omul acela fusese reprezentat chiar de firma lor 
timp de şapte ani. Şi acum prietenii începuseră să pună tot felul 
de întrebări, alţi avocaţi făceau pe deştepţii şi se trezeau 
spunând o sumedenie de chestii sarcastice. Până şi propriile 
neveste îşi primeau porţia de umiliri la reuniunile lor mondene. 
Ba chiar şi socrii ajunseseră să se intereseze brusc de cariera 
ginerilor lor. 

Sam Cayhall şi nepotul său deveniseră foarte repede o 
ţeapă în fund pentru pentru toţii membrii sucursalei din 
Memphis, dar nimeni nu putea face nimic în această direcţie. 

Adam simţea tensiunea, dar nu-i păsa. Se afla acolo doar 
pentru trei săptămâni, nici o zi mai mult. Vineri dimineaţa, 
cobori din ascensor şi trecu pe lângă recepţie fără s-o bage în 
seamă pe funcţionara care se apucă brusc să aranjeze nişte 
reviste. Secretara lui, o tânără pe nume Darlene, îi dădu un 
mesaj din partea lui Todd Marks, de la Memphis Press. 

Odată intrat în birou, aruncă hârtiuţa roz cu mesajul 
respectiv cu tot în coşul de hârtii, îşi agăţă haina în cuier şi se 
porni să umple masa cu tot felul de documente. Erau pagini 
întregi cu însemnări pe care şi le făcuse în timpul celor două 
zboruri către şi de la Chicago, documente împrumutate de la 
Goodman, zeci de copii după hotărâri federale recente. 

Câteva clipe mai târziu era absorbit cu totul de lumea 
teoriilor şi strategiilor avocăţeşti. Amintirea celor întâmplate la 
Chicago începea să pălească. 


Rollie Wedge intră în clădirea numită Brinkley Piaza prin 
intrarea dinspre Mall. Aşteptase răbdător la o masă, în 
cafeneaua de peste drum, până când văzuse Saab-ul cel negru 
intrând în garajul din apropiere. Işi băuse ceaiul la gheaţă cu 
ochii la Adam, urmărindu-l pe tânăr cu privirea până când 
intrase în clădirea în care îşi avea biroul. Rollie adoptase o ţinută 
cât se poate de corectă — cămaşă albă, cravată, pantaloni de 
bumbac şi pantofi obişnuiţi. 

În holul pustiu, Wedge îşi făcu de lucru, studiind cartea de 
telefon. „Kravitz & Bane" ocupa etajele trei şi patru. Alese unul 


din cele patru ascensoare identice şi urcă până la etajul opt. 
Odată ieşit în coridorul îngust, observă în dreapta o uşă pe care 
trona o plăcuţă de alamă cu numele unei societăţi de credite 
gravat cu litere de-o şchioapă. In stânga se desfăcea un alt 
coridor în care dădeau o serie de uşi pe care puteau fi citite 
numele mai multor companii din diverse domenii de activitate. 
Uşa care dădea spre scări se găsea chiar lângă ţâşnitoare. 
Wedge cobori opt etaje pe scări, verificând toate uşile pe care le 
găsi în drum, fără ca în tot acest timp să se întâlnească cu 
cineva. Odată ajuns în holul de la intrare, luă un alt ascensor 
până la etajul al treilea. Îi zâmbi dulce funcţionarei de la 
recepţie, care era încă ocupată cu revistele pe care le aranja la 
sosirea lui Adam, şi tocmai când se pregătea să o întrebe unde 
putea să dea de societatea de credite, telefonul se porni să 
zbârnâie şi atenţia fetei se concentră asupra aparatului. Două 
uşi duble de sticlă separau recepţia de hol şi de ascensoare. La 
etajul al patrulea dădu peste aceeaşi împărţire a spaţiului, dar la 
recepţie nu-l întâmpină nimeni; uşile erau încuiate şi pe peretele 
din dreapta se putea observa un tablou electronic cu două taste 
pentru codul de intrare. 

Vocile care răsunară brusc îl făcură să intre în casa scărilor. 
Aici uşile nu erau încuiate, aşa că aşteptă o clipă, apoi intră din 
nou în hol şi bău îndelung apă de la ţâşnitoare. Unul din 
ascensoare se opri din cursă şi din el apăru un tânăr în pantaloni 
kaki şi blazer albastru, care ducea o cutie de carton sub braţul 
stâng şi o carte groasă în mâna dreaptă. Tânărul se îndreptă 
spre uşile de sticlă de la „Kravitz & Bane", fredonând uşor un 
cântec, şi nu băgă de seamă că Wedge era doar un pas în urma 
lui. Ajuns în faţa uşilor, aşeză cu grijă cartea peste cutia de 
carton şi cu mâna liberă formă codul de acces. Şapte, şapte, 
trei, cu bip-ul de rigoare. La numai câţiva centimetri în spate, 
Wedge reţinea fiecare cifră a codului. 

Tânărul tocmai înşfăcase din nou cartea cu mâna dreaptă, 
dând să intre pe coridorul firmei „Kravitz & Bane", când Wedge 
îl împinse uşor, pentru ca apoi să nu mai contenească cu 
scuzele: „La dracu'! lartă-mă! Nu voiam..." Dându-se un pas 
înapoi, Wedge citi numele de pe uşă. 

— Bine, dar aici nu e „Riverbend Trust", exclamă el, uluit şi 
încurcat. 

— No. Aici e „Kravitz & Bane". 


— Ce etaj e ăsta? întrebă el, atent la declicul uşii care se 
deschise. 

— Patru. „Riverbend Trust" este la opt. 

— lartă-mă, repetă Wedge, jenat şi demn de milă. Probabil 
că am coborât la alt etaj. 

Tânărul clătină din cap, încruntându-se, apoi deschise uşa. 

— lartă-mă, zise Wedge pentru a treia oară, dându-se 
câţiva paşi înapoi. Uşa se închise la loc şi puştiul dispăru 
înăuntru. Rollie luă ascensorul până la parter şi părăsi clădirea. 

Se urcă în maşină şi merse zece minute spre est, apoi spre 
nord, când ajunse într-o zonă a oraşului înţesată cu locuinţe al 
căror proprietar era statul. Când intră pe drumul ce trecea pe 
lângă Auburn House fu oprit de un paznic în uniformă. Intorsese, 
se pierduse din nou şi îi părea tare rău, explică el. In timp ce se 
pregătea să iasă din nou în stradă, observă Jaguarul grena al lui 
Lee Booth parcat între alte două maşini. 

Wedge se îndreptă atunci spre fluviu, apoi din nou spre 
centrul oraşului şi, după douăzeci de minute, îşi parcă maşina 
lângă un depozit abandonat, de pe faleză. Işi schimbă iute 
cămaşa albă cu una cafenie cu mâneci scurte, tivite cu albastru, 
şi cu numele „Rusty" cusut deasupra buzunarului de pe piept. 
Cobori din maşină, şi porni cu paşi rapizi şi discreţi pe lângă 
colţul clădirii, coborând apoi panta, printre buruieni, pentru a se 
opri în tufişurile de pe mal. Se adăposti la umbra unui copăcel 
destul de firav pentru a-şi trage răsuflarea şi a se adăposti o 
clipă de soarele arzător. In faţa lui se întindea o pajişte cu iarbă 
deasă şi evident bine îngrijită, dincolo de care se vedeau vreo 
douăzeci de bungalowuri de lux, agăţate chiar pe marginea 
falezei. Gardul de cărămidă şi fier constituia o problemă 
supărătoare, ale cărei date le studie răbdător la adăpostul 
tufişurilor de pe malul apei. 

Pe o latură a bungalowurilor se afla parcarea a cărei poartă 
ducea spre singura intrare şi ieşire a proprietăţii. Prin geamul 
colorat al gheretei mici, dar dotate cu aer condiţionat, se zărea 
silueta unui paznic în uniformă. Din locul unde se afla putea să 
vadă şi cele câteva maşini din parcare. Ceasul arăta aproape 
ora zece dimineaţa. 

Wedge nu luă în seamă gardul şi se hotări să intre dinspre 
faleză. Se târî de-a lungul unui rând de cimişir, prinzându-se cu 
mâna de iarba de pe taluz ca să nu cadă. Se strecură pe sub 


grădiniţe suspendate la aproape trei metri înălţime şi se opri în 
dreptul celui de-al şaptelea bungalow. 

După ce sări în grădina interioară, se odihni puţin într-un 
balansoar de răchită, jucându-se cu un cablu exterior, ca şi cum 
ar fi venit acolo ca să repare ceva. Nimeni nu-l privea. Pentru 
oamenii ăştia bogaţi, intimitatea era foarte importantă, plăteau 
pentru ea sume mari şi fiecare terasă era izolată de cea vecină 
prin panouri de lemn frumos lucrate şi numeroase plante 
agăţătoare. Cămaşa udă i se lipise de spate. 

Bineînţeles că uşa glisantă care dădea în bucătărie era 
încuiată, dar cu broască simplă pe care o aranjă în mai puţin de 
un minut, fără să lase nici cea mai mică urmă. Privi apoi încă o 
dată în jur şi intră în casă. Asta era partea cea mai 
problematică. Bănuia că exista un sistem de securitate, probabil 
unul cu contacte la fiecare fereastră şi la fiecare uşă, şi cum nu 
era nimeni acasă, sistemul respectiv avea toate şansele să fie în 
funcţiune. Întrebarea delicată era cât de mult zgomot va 
produce deschiderea uşii. Oare alarma era vizuală sau se baza 
pe urletul unei sirene? 

Respiră adânc şi deschise uşor uşa. Nu-l întâmpină nici o 
sirenă. Atunci aruncă o privire rapidă spre monitorul de 
deasupra uşii, după care păşi înăuntru. 

Willis, paznicul domeniului, fu imediat avertizat de piuitul 
frenetic, deşi nu foarte puternic, de pe monitorul din gheretă. 
Rămase cu ochii la luminiţa roşie care clipea în dreptul 
numărului 7, apartamentul lui Lee Booth, aşteptând-o să se 
oprească. Doamna Booth îşi declanşa singură alarma de cel 
puţin două ori pe lună, aidoma tuturor celorlalţi locatari ai 
poiatei pe care o păzea. Verificându-şi orarul zilei, văzu că 
doamna Booth plecase de-acasă la nouă şi jumătate; numai că 
deseori doamna se trezea mai târziu decât trebuia, sau avea 
vizitatori de sex masculin, asta ca să nu mai punem la socoteală 
că acum îl mai găzduia şi pe nepotu-său; aşa că Willis privi 
luminita cea roşie preţ de patruzeci şi cinci de secunde, până 
când aceasta încetă să mai pâlpâie, rămânând fixată definitiv în 
poziţia APRINS. 

Situaţia era neobişnuită, dar nu era cazul să intre în panică. 
Oamenii ăştia trăiau la adăpostul zidurilor şi plăteau paznici 
înarmaţi pentru serviciu non-stop, aşa că nu prea se sinchiseau 
de sistemele de alarmă. Formă imediat numărul doamnei Booth, 


dar nu răspunse nimeni. Atunci apăsă pe un buton care făcea 
automat legătura cu 911, numărul de la poliţie, şi punea în 
funcţiune banda pe care era înregistrată cererea de ajutor. Willis 
deschise apoi sertarul cu chei şi o luă pe cea de la numărul 7, 
după care ieşi din gheretă şi traversă parcarea în direcţia 
bungalowului doamnei Booth. Între timp îşi desfăcu tocul 
pistolului, pentru orice eventualitate. 

Rollie Wedge intră nestingherit în gheretă, unde dădu cu 
ochii de sertarul deschis. Fără să mai stea pe gânduri, luă setul 
de chei de la numărul 7, împreună cu cartela pe care erau 
înscrise codul alarmei şi o serie de instrucţiuni de folosire, apoi 
înşfăcă şi cheile, laolaltă cu cartelele de cod, de la numerele 8 şi 
13, doar aşa, ca să-i zăpăcească definitiv pe bătrânul Willis şi pe 
poliţişti. 


26 


Merseră mai întâi la cimitir ca să-şi pomenească morții. Pe 
o colină de la marginea oraşului Clanton se înşirau mormintele şi 
monumentele familiilor importante care, de-a lungul timpului, se 
înmormântaseră laolaltă şi îşi gravaseră numele în granit. Cea 
de-a doua colină pe care se întindea cimitirul era lipită de prima 
şi găzduia mormintele mai noi care, pe măsură ce timpul trecea 
în Mississippi, deveniseră din ce în ce mai mici. Stejari şi ulmi 
maiestuoşi îi umbreau pe toţi, deopotrivă. larba şi tufişurile erau 
perfect tunse. Azaleele creşteau în fiecare colţ. Clanton acorda 
prioritate amintirilor. 

Era o minunată zi de sâmbătă, cu un cer fără nori şi răcorită 
de o briză uşoară ce se pornise în timpul nopţii, alungând 
umezeala din aer. Ploaia se îndepărtase pentru o vreme, iar pe 
pantele colinelor iarba şi florile sălbatice străluceau în mii de 
culori. Lee îngenunche lângă mormântul mamei sale şi depuse 
un bucheţel de flori peste numele gravat în piatră. Rămase 
câteva clipe nemişcată şi cu ochii închişi. Anna Gates Cayhall 3 
septembrie 1922 — 18 septembrie 1977. Avea cincizeci şi cinci 
de ani când murise, calculă Adam, iar el avea treisprezece şi 
trăia într-o fericită ignoranță, undeva în California. 

Era înmormântată singură, sub propria ei piatră funerară, 


lucru care pusese ceva probleme la vremea aceea. Cei uniţi pe 
viaţă sunt înmormântați, de obicei, unul lângă celălalt, cel puţin 
aşa stau lucrurile în Sud, cel dintâi plecat ocupând primul loc 
sub o piatră funerară dublă. Aşa se face că, ori de câte ori îl 
vizitează pe cel decedat, supravieţuitorul are ocazia să-şi 
privească propriul nume deja gravat în piatra respectivă şi 
aşteptându-i sosirea. 

— Tati avea cincizeci şi cinci când a murit mama, explică 
Lee, luându-l pe Adam de mână şi îndepărtându-se de mormânt. 
Eu am vrut să o înmormânteze într-un loc unde să poată fi adus 
şi el atunci când ar fi venit ziua, dar el a refuzat. Cred că, în 
gândul lui, spera ca în anii care-i mai rămăseseră de trăit să se 
şi recăsătorească. 

— Mi-ai spus odată că nu-i plăcea Sam. 

— Sunt convinsă că, în felul ei, l-a iubit, erau împreună de 
aproape patruzeci de ani. Dar nu au fost niciodată apropiaţi. Pe 
măsură ce am crescut mi-am dat seama că mamei nu-i plăcea 
să fie în preajma lui. Uneori îmi mai făcea confidenţe şi aşa mi-a 
spus că fusese o fată simplă de la ţară, care se măritase foarte 
tânără, avusese copii, rămăsese acasă ca să se ocupe de 
educaţia lor şi trebuia să se supună soţului ei. De fapt, în 
vremurile acelea, asta era viaţa tuturor femeilor. După părerea 
mea, mama a fost o femeie extrem de frustrată. 

— Poate că nici ea nu-l dorea pe Sam alături pentru 
veşnicie. 

— M-am gândit şi eu la asta. Adevărul e că Eddie i-a vrut 
despărțiți şi înmormântați în două colţuri diferite ale cimitirului. 

— Bravo lui. 

— Nici el n-a glumit. 

— Cât de mult ştia ea despre Sam şi Klan? g 

— Nu ştiu. N-am discutat niciodată subiectul ăsta. Imi aduc 
aminte că arestarea lui a umilit-o extraordinar de mult. O vreme 
chiar a stat cu Eddie şi cu voi pentru că reporterii nu o slăbeau 
deloc cu întrebările. 

— Şi n-a asistat la nici un proces? 

— Nu. El n-a vrut. Mama avea tensiune şi Sam s-a folosit de 
chestia asta ca s-o ţină departe de tribunal. 

O luară pe o alee îngustă care ducea spre zona veche a 
cimitirului. Ţinându-se de mână, priveau pietrele funerare pe 
lângă care treceau. La un moment dat, Lee îi arătă un şir de 


copaci de pe o colină aflată de cealaltă parte a străzii. 

— Acolo sunt înmormântați negrii, zise ea. Sub copacii ăia. 
E un cimitir mic. 

— Glumeşti? Cum, chiar şi în ziua de azi? 

— Fireşte, ştii cum se spune, trebuie să le arăţi lungul 
nasului. Oamenii ăştia nu suportă ideea că un om de culoare 
zace printre strămoşii lor. 

Adam clătină din cap, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 
Când ajunseră în vârful colinei, se opriră să se odihnească puţin 
sub un stejar. La picioarele lor se înşirau pietrele funerare, într-o 
aliniere dătătoare de linişte interioară. La câteva zeci de metri 
mai departe, cupola tribunalului din Ford County scânteia în 
soare. 

— Când eram mică, mă jucam aici, zise ea, blând, întinzând 
braţul înspre dreapta. In fiecare an, pe 4 lulie, primăria 
organizează focuri de artificii şi cele mai bune locuri pentru 
spectacol sunt aici, în cimitir. Lansarea are loc în parcul de colo, 
de jos. De fiecare dată veneam cu bicicleta în oraş ca să vedem 
parada, să ne bălăcim în piscina orăşenească şi să ne jucăm cu 
prietenii. Pe urmă, după ce se însera, ne adunam aici, în mijlocul 
morţilor, ne aşezam pe monumente şi priveam artificiile. 
Bărbaţii rămâneau pe lângă camioane unde îşi ascunseseră 
berea şi whisky-ul, iar femeile stăteau pe păturile întinse pe 
iarbă şi aveau grijă de bebeluşi. Noi, copiii, alergam şi ne 
zbânţuiam cu bicicletele peste tot pe-aici. 

— Şi Eddie? 

— Bineînţeles că şi el. Eddie a fost un frăţior cât se poate 
de normal, uneori al naibii de nesuferit, dar absolut normal. Mi-e 
dor de el, să ştii, mi-e tare dor de el. Ani de zile nu am fost prea 
apropiaţi, dar de câte ori mă-ntorc în oraşul ăsta îmi aduc 
aminte de frăţiorul meu. 

— Şi mie mi-e dor de el. 

— Am venit amândoi chiar aici, în locul ăsta, în noaptea în 
care a absolvit liceul. Eu fusesem doi ani de zile în Nashville şi 
mă întorsesem acasă pentru că el vrusese să fiu de faţă la 
ceremonia înmânării diplomelor. Am adus cu noi o sticlă de vin 
ieftin şi cred că era prima dată când bea alcool. N-am să uit 
niciodată noaptea aceea. Am stat pe mormântul lui Emil Jacob şi 
am tot băut până am dat gata sticla. 

— În ce an s-a întâmplat? 


— Mi se pare că în şaizeci şi unu. Voia să se înroleze în 
armată ca să scape şi de Clanton şi de Sam. Eu nu voiam ca 
frăţiorul meu să intre în armată, aşa că am discutat chestia asta 
până când a răsărit soarele. 

— Era derutat? 

— Avea doar optsprezece ani şi era la fel de derutat ca toţi 
adolescenţii care abia au terminat şcoala. Eddie era îngrozit de 
gândul că, dacă va rămâne în Clanton, un flux genetic misterios 
va ieşi la suprafaţă şi el se va transforma într-un nou Sam. Un 
alt Cayhall cu glugă. Voia cu disperare să fugă de aici. 

— Dar şi tu ai fugit cât ai putut de repede. 

— Aşa e, dar eu am fost mai puternică decât Eddie, cel 
puţin când am avut optsprezece ani. Nu puteam să-l văd 
plecând de-acasă la o vârstă atât de fragedă. Aşa că am băut 
vin şi am încercat să ne luăm viaţa în mâini. 

— Dar tata a făcut vreodată lucrul ăsta? 

— Mi-e teamă că nu, Adam. Eram amândoi tulburaţi de tata 
şi de ura din familia lui. Există anumite lucruri pe care sper să 
nu le afli niciodată, întâmplări care mă rog să rămână 
necunoscute. Eu cred că am reuşit să le alung din viaţa mea. 
Eddie însă nu a putut să facă acelaşi lucru. 

Lee îi prinse din nou mâna şi-şi continuară plimbarea spre 
zona cea nouă a cimitirului. Deodată, ea se opri şi îi arătă un şir 
de pietre funerare mai mici decât celelalte. 

— Aici sunt străbunicii tăi, mătuşile, unchii şi alte cimotii de 
Cayhall. 

Adam numără opt cu totul. Citi numele, datele, citatele din 
Sfânta scriptură şi din operele poeţilor, cuvintele de adio 
înscrise în granit. 

— La ţară ai să găseşti şi mai mulţi, adăugă Lee. Cei mai 
mulţi din neamul Cayhall sunt de lângă Karaway, la vreo 
cincisprezece mile de aici. Erau oameni de la ţară, înmormântați 
în pământul din spatele bisericilor din satele lor. 

— Ai participat la înmormântările celor de-aici? 

— La unele dintre ele. Cei din familia asta nu au fost prea 
apropiaţi unii de alţii, Adam. Unii dintre ei muriseră cu mult 
înainte ca eu să aflu de moartea lor. 

— De ce nu e şi mama ta înmormântată aici? 

— Pentru că n-a vrut. Când a ştiut că e pe moarte, şi-a ales 
singură locul. Ea nu s-a considerat niciodată o Cayhall, ci o 


Gates. 

— Deşteaptă femeie. 

Lee smulse un pumn de buruieni de pe mormântul bunicii ei 
şi mângâie uşor, cu vârful degetelor, numele Lydiei Newsome 
Cayhall, moartă în 1961 la vârsta de şaptezeci şi doi de ani. 

— Mi-o amintesc foarte bine, zise ea, îngenunchind pe 
iarbă, o creştină minunată. S-ar răsuci în mormânt dacă ar şti că 
cel de-al treilea fiu al ei e condamnat la moarte. 

— De el ce ştii? întrebă Adam, arătând numele lui Nathaniel 
Lucas Cayhall, soţul Lydiei, mort în 1952, la vârsta de şaizeci şi 
patru de ani. 

— Un bătrân tare rău, povesti Lee şi orice urmă de 
afecţiune dispăru de pe chipul ei. Sunt sigură că el ar fi mândru 
de Sam. Nat, cum era cunoscut, a fost ucis în timpul unei 
înmormântări. 

— Cum aşa? 

— Păi, prin tradiţie, înmormântările constituiau evenimente 
mondene pe aici. Erau precedate de priveghi fără sfârşit la care 
veneau tot felul de oameni şi unde se mânca şi se bea enorm. În 
Sudul rural, viaţa era grea şi foarte adesea înmormântările se 
transformau în certuri aprige între beţivi. Nat era un tip extrem 
de violent şi, într-o zi, imediat după ceremonia de înmormântare 
a unui cunoscut, s-a luat la harţă cu cine nu trebuia. L-au bătut 
cu un ciomag până şi-a dat duhul. 

— Sam unde era când s-a întâmplat asta? 

— Chiar în mijlocul luptei. L-au bătut şi pe el, dar a 
supravieţuit Eu eram mică, dar îmi amintesc înmormântarea lui 
Nat. Sam era în spital şi n-a putut să participe. 

— S-a răzbunat mai târziu? 

— Evident. 

— Cum? 

— Nu s-a putut dovedi nimic, dar câţiva ani mai târziu, când 
au ieşit din închisoare cei doi care-l bătuseră pe Nat au fost 
văzuţi pentru puţin timp pe-aici, după care au dispărut. Unul din 
cadavre a fost găsit după câteva luni în Milburn County. 
Bineînţeles bătut. Celălalt a dispărut fără urmă. Sam şi fraţii lui 
au fost interogaţi de poliţişti, dar nu a existat nici o probă 
împotriva lor. 

— Crezi că el a făcut-o? 

— N-am nici o îndoială. Pe vremea aia nimeni nu se punea 


cu cei din neamul Cayhall. Toată lumea îi ştia de răi şi de ţicniţi. 
Prin urmare, Adam, continuă ea, după ce părăsiră mormintele 
de familie şi porniră mai departe pe potecă, întrebarea pe care 
trebuie să ne-o punem este unde să-l înmormântăm pe Sam? 

— Cred că ar trebui să-l îngropăm acolo, la un loc cu negrii. 
Asta ar merita. 

— Dar ce te face să crezi că ei l-ar accepta? 

— Bună remarcă. 

— Vorbesc serios. 

— Sam şi cu mine nu am ajuns încă să discutăm subiectul 
asta. 4 

— Crezi că el va vrea să fie înmormântat aici? In Ford 
County? 

— Nu ştiu. Din motive evidente, nu am discutat subiectul 
ăsta. Speranţa încă există. 

— Cât de mare e speranţa asta? 

— Destul de mare ca să ne facă să nu renunţăm la luptă. 

leşiră din cimitir pe jos şi-şi continuară plimbarea pe o 
stradă liniştită, cu trotuare roase de vreme şi umbrită de stejari 
bătrâni. Casele tot vechi erau frumos zugrăvite şi împodobite cu 
verande lungi pe ale căror trepte se odihneau pisici leneşe. Copii 
pe biciclete şi skate-boards se întreceau în tot felul de curse, în 
timp ce bătrânii se legănau în balansoarele de pe verande, 
făcându-şi alene vânt. 

— Adam, astea sunt rădăcinile mele, comentă Lee, 
mergând înainte fără ţintă, cu mâinile adânc înfipte în buzunare 
şi ochii umeziţi de lacrimile amintirilor. 

Privea fiecare casă pe lângă care treceau de parcă ar fi 
locuit chiar acolo în copilărie şi îşi aducea aminte de micile 
prietene din acea vreme. Parcă le şi auzea chicotitul şi râsetele 
vesele, parcă vedea în faţa ochilor jocurile lor naive şi certurile 
lor serioase de copii de zece ani. 

— Au fost vremuri fericite? întrebă Adam. 

— Nu ştiu ce să spun. N-am locuit niciodată în oraş şi deci 
lumea ne ştia de copii de la ţară. Am tânjit mereu după casele 
astea, înconjurate de prieteni şi cu magazinele la câteva blocuri 
distanţă; copiii de la oraş se considerau ceva mai buni decât noi, 
dar asta nu era o problemă. Cei mai buni prieteni ai mei locuiau 
aici şi eu îmi petreceam multe ore pe zi jucându-mă pe străzile 
astea, cocoţându-mă în copacii ăştia pe care-i vezi. Da, cred că 


au fost vremuri fericite. Amintirile despre casa de la ţară nu sunt 
de loc plăcute. 

— Din cauza lui Sam? 

O doamnă în vârstă, într-o rochie înflorată şi cu o pălărie 
mare de pai pe cap, mătura în jurul treptelor de la intrarea 
casei. Femeia le aruncă o privire în treacăt, dar după aceea 
îngheţă în loc. Lee se opri în dreptul aleii care ducea spre casa 
doamnei. Cele două femei se priviră cu atenţie. 

'Neaţa, doamnă Langston, zise Lee, tărăgănând 
prietenos cuvintele. 

Doamna Langston se agăţă cu nădejde de coada măturii şi 
îşi îndreptă spinarea, continuând s-o privească atent pe cea 
care-i vorbea. 

— Sunt Lee Cayhall. Vă mai amintiţi de mine. 

În clipa în care numele de Cayhall se rostogoli pe mica 
peluză din faţa casei, Adam se surprinse privind iute în jur, de 
parcă ar mai fi fost şi altcineva prin preajmă ca să-l audă. De 
altfel, se pregătise sufleteşte pentru situaţia jenantă când 
numele familiei sale ar fi ajuns la urechi străine. Dacă doamna 
Langston îşi amintea de Lee, acest lucru nu era deloc evident. 
Mişcarea scurtă a capului femeii fusese destul de ciudată, ca şi 
cum ar fi vrut să spună „Bună dimineaţa. Şi-acum vedeţi-vă de 
drum." 

— Mă bucur să vă văd din nou, continuă Lee, 
îndepărtându-se. Doamna Langston urcă în fugă treptele de la 
intrare şi dispăru în casă. Când eram la liceu, mă întâlneam cu 
băiatul ei, explică Lee, clătinând, mirată, din cap. 

— Văd c-a fost tare emoţionată să te vadă. 

— A fost întotdeauna o femeie cam ciudată, zise Lee, fără 
convingere în glas. Sau poate că-i e pur şi simplu teamă să stea 
de vorbă cu un Cayhall. Teamă de ce-ar putea să spună vecinii. 

— Atunci cred c-ar fi mai bine dacă ne-am continua 
incognito plimbarea. Ce părere ai? 

— S-a făcut. 

Trecură fără să mai scoată o vorbă pe Ungă alţi oameni 
care-şi lucrau straturile de flori sau aşteptau poştaşul. 

Plimbarea lor nu urma un traseu precis, dar ţinta era 
oricum piaţa centrală a oraşului. Lee povestea despre prietenii 
ei din copilărie; păstrase chiar legătura cu doi dintre ei, unul în 
Clanton, celălalt în Texas. Nu mai pomeniră nimic despre familie 


până când ajunseră pe o stradă mărginită de căsuțe din lemn, 
înghesuite strâns unele în altele. Se opriră la colţul străzii şi Lee 
zise: 

— Vezi căsuţa cafenie de colo, a treia pe dreapta? 

— Da. 

— Acolo ai locuit tu. Putem merge până acolo, dar am văzut 
pe cineva mişcându-se prin curte. 

Doi copii se jucau cu pistoale de jucărie în faţa curţii şi 
cineva se legăna în balansoarul de pe verandă. Era o căsuţă 
pătrată, curată, perfectă pentru un cuplu tânăr cu copii. 

Adam avea trei ani când Eddie şi Evelyn dispăruseră din 
oraş şi tânărul de acum încerca cu disperare să-şi amintească 
ceva, orice, despre casa în care se născuse. li fu însă imposibil. 

— Pe vremea aceea era zugrăvită în alb, iar copacii erau, 
bineînţeles, mai mici. Eddie o închiriase de la o agenţie 
imobiliară din oraş. 

— Trăiam bine? 

— Destul de bine. Părinţii tăi nu erau căsătoriţi de prea mult 
timp. Erau doar nişte copii care se treziseră cu un bebeluş în 
braţe. Eddie lucra într-un magazin de piese auto, pe urmă s-a 
angajat la departamentul statal pentru drumuri. Pe urmă şi-a 
găsit o altă slujbă. 

— Îmi sună cunoscut. 

— Evelyn lucra cu jumătate de normă într-un magazin de 
bijuterii din piaţă. Cred că erau fericiţi. Ea nu era de prin părţile 
astea şi nu cunoştea prea multă lume. Îşi vedeau de treburile 
lor. 

Când ajunseră în dreptul casei, unul dintre copii îndreptă 
spre Adam o mitralieră portocalie. Evocarea trecutului se 
încheiase. Adam zâmbi şi copilul îşi întoarse privirea în altă 
parte. În capătul străzii alăturate se vedea piaţa centrală a 
oraşului. i 

Lee deveni dintr-o dată istoric şi ghid turistic. In 1863, 
yankeii incendiaseră oraşul, ticăloşii, şi, după război, generalul 
Clanton, un erou confederat a cărui familie stăpânea ţinutul, se 
întorsese doar cu un picior, căci pe celălalt îl lăsase pe câmpul 
de bătălie de la Shiloh, şi reproiectase noul tribunal şi străzile 
din jurul acestuia. Proiectele ieşite din mâna generalului puteau 
fi văzute şi astăzi într-una din sălile de bibliotecă ale 
tribunalului. Pentru că voia multă umbră, plantase şiruri 


perfecte de stejari în jurul clădirii. Generalul fusese un vizionar 
care vedea oraşul ridicându-se prosper din propria cenuşă, aşa 
că desenase străzile din jurul tribunalului într-un pătrat 
impecabil. Trecuseră pe lângă mormântul marelui om cu câteva 
clipe mai înainte, explică Lee, aşa că avea să i-l arate mai târziu. 

În nordul oraşului exista un loc de plimbare, iar în zona de 
est se înşirau mai multe supermagazine, dar celor din Ford 
County le plăcea să-şi facă cumpărăturile sâmbăta dimineaţa în 
magazinele din piaţa centrală, povesti ea în timp ce se plimbau 
în apropiere de Washington Street. Maşinile erau rare, iar 
pietonii şi mai rari. Clădirile vechi, lipite unele de altele, erau 
ocupate de avocaţi, agenţi de asigurări, bănci şi cafenele, 
magazine de îmbrăcăminte şi de fierărie. Trotuarul era umbrit 
de baldachinele, copertinele şi verandele birourilor şi maga- 
zinelor. Ventilatoarele atârnate cât mai aproape de pământ se 
învârteau şi scârţâiau leneş. Se opriră în faţa unei băcănii vechi 
şi Lee îşi scoase ochelarii de soare. N 

— Ăsta era unul din locurile de întâlnire, explică ea. În 
spate era un aparat de sifon, un tonomat şi rafturi întregi cu 
cărţi de benzi desenate. Cu un sfert de dolar cumpărai o 
îngheţată de cireşe absolut enormă pe care o dădeai gata abia 
după câteva ore, mai ales dacă mai erau şi băieţii cu noi. 

Parcă ar povesti un film, îşi zise Adam. Apoi se opriră în faţa 
unui magazin de fierărie şi, în timp ce priveau uneltele din 
vitrină şi uşile duble uzate, ţinute deschise cu ajutorul unor 
cărămizi, Lee îşi aminti ceva din copilărie dar se abţinu să mai 
povestească cu voce tare. 

Traversară strada ţinându-se de mână, şi trecură pe lângă 
un grup de bătrâni, care ciopleau bucăţi de lemn şi mestecau 
tutun, strânşi în jurul monumentului celor căzuţi în război. Lee îi 
arătă lui Adam statuia şi îl informă că îl reprezenta pe generalul 
Clanton cu ambele picioare. Sâmbăta, tribunalul nu era deschis 
pentru public, aşa că mătuşa şi nepotul îşi cumpărară câte o 
coca-cola pe care le băură într-un pavilion ridicat pe peluza din 
faţa clădirii. Şi pentru că tot stăteau acolo, Lee îi povesti cel mai 
faimos proces din istoria ținutului, cel al lui Carl Lee Hailey, din 
anul 1984. Acuzatul era un negru care îi împuşcase pe cei doi 
derbedei care-i violaseră fetiţa. Şi negrii şi membrii Klanului 
organizaseră  marşuri de protest, iar Garda Naţională 
înconjurase cu trupe clădirea tribunalului ca să păstreze situaţia 


sub control. Lee venise într-o zi tocmai de la Memphis ca să 
vadă spectacolul. Un juriu format în totalitate din albi îl achitase 
pe acuzat. 

Adam îşi amintea şi el procesul. Era în primul an de colegiu 
la Pepperdine şi citise tot ce se scrisese în ziare pentru că 
procesul avea loc în oraşul său natal. 

In copilăria ei, oamenii nu prea aveau cum să se distreze şi 
din această cauză procesele beneficiau de o asistenţă 
numeroasă. Odată, Sam îi adusese, pe ea şi pe Eddie, la 
procesul unui tip acuzat că omorâse un câine de vânătoare. 
Curtea îl găsise vinovat şi îi dăduse un an de închisoare. Opinia 
publică fusese foarte împărţită — orăşenii erau împotriva unei 
condamnări pentru o infracţiune neînsemnată, în timp ce 
oamenii de la ţară puneau un preţ foarte mare pe câinii de 
vânătoare. Sam fusese cu deosebire fericit la pronunţarea 
sentinţei. 

Apoi Lee vru să-i arate ceva şi merseră amândoi până la 
uşa din spate a clădirii tribunalului, acolo unde se găseau două 
ţâşnitori la nici trei metri distanţă una de alta. Nici una dintre ele 
nu mai fusese folosită de ani de zile. Una fusese construită 
pentru albi, cealaltă pentru negri. Odată ajunşi în locul acela, 
Lee îi povesti despre Rosia Alfie Gatewood, sau Miss Allie cum i 
se spunea, prima persoană de culoare care băuse apă de la 
ţâşnitoarea pentru albi şi scăpase fără nici o vătămare 
corporală. Nu mult după aceea, ţâşnitorile fuseseră deconectate 
de la reţeaua de apă potabilă. 

Ceva mai târziu găsiră o masă liberă la cafeneaua teribil de 
aglomerată cunoscută sub numele de „Magazinul de Ceai" pe 
partea dinspre apus a pieţei. In timp ce-şi mâncară prânzul, Lee 
povesti tot felul de întâmplări drăguţe şi nostime, în cea mai 
mare parte; Adam o surprinse urmărindu-i cu privirea pe cei din 
jur, din spatele ochelarilor de soare. 

După prânz, mai făcură o plimbare liniştită până la cimitir şi 
apoi părăsiră oraşul. Adam era la volan, iar Lee îi arătă drumul 
până când şoseaua începu să şerpuiască printre ferme mici, dar 
bine îngrijite şi dealuri pe care păşteau vaci placide. Din când în 
când treceau pe lângă rulote dărăpănate şi maşini vechi 
împrăştiate printre ele, precum şi pe lângă cocioabe care 
continuau să fie locuite de negri săraci. Dar zona de dealuri era 
foarte frumoasă, iar ziua era minunată. 


La un moment dat, intrară pe un drum mai îngust care se 
pierdea printre tufişuri. În cele din urmă, se opriră în faţa unei 
case părăsite, vopsită în alb, ale cărei ferestre şi verandă 
fuseseră invadate de buruieni şi de viţă sălbatică. Aleea de 
pietriş care ducea la ea era plină de apă. Peluza din faţă căzuse 
pradă buruienilor şi scaieţilor. In şanţul de pe marginea 
drumului, cutia de scrisori abia dacă se mai zărea. 

— Domeniul Cayhall, şopti ea şi rămaseră multă vreme în 
maşină, privind căsuţa aceea tristă. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? întrebă Adam după o vreme. 

— O, a fost o casă bună, care n-a avut noroc. Oamenii n-au 
meritat-o, explică Lee, scoţându-şi ochelarii de soare ca să-şi 
poată şterge lacrimile. Eu am locuit aici optsprezece ani şi abia 
am aşteptat să plec. 

— Dar de ce este abandonată? 

— Cred că a fost achitată cu destul de mulţi ani în urmă, 
încercă ea să adune o poveste cu cap şi coadă. Dar tati a 
ipotecat-o ca să plătească avocaţii la ultimul proces. El nu s-a 
mai întors acasă şi, la un moment dat, banca i-a luat dreptul de 
a achita ipoteca. Aşa s-au pierdut toţi cei optzeci de acri de 
pământ. Eu n-am mai dat pe aici de-atunci. L-am rugat pe 
Phelps să cumpere el proprietatea, dar a refuzat. Şi n-am putut 
să-l condamn. Mai ales că, în realitate, nici nu doream să fie a 
mea. Am auzit pe urmă de la nişte prieteni că a fost închiriată 
de mai multe ori şi cred că în cele din urmă a fost abandonată. 
Nici nu ştiam dacă mai găsesc casa în picioare. 

— Ce s-a întâmplat cu lucrurile din ea? 

— Cu o zi înainte de sechestru, banca mi-a dat voie să vin şi 
să iau orice din casă. Aşa că am luat nişte albume cu fotografii, 
amintiri, anuare, câteva lucruri de valoare ale mamei. Le am pe 
toate acasă, la Memphis. 

— Aş vrea să le văd şi eu. 

— Mobila nu merita efortul de a fi salvată. Mama murise, 
fratele meu se sinucisese şi tata tocmai fusese condamnat la 
moarte, aşa că nu eram deloc dornică să păstrez prea multe 
amintiri. Vreau să-ţi spun că a fost o experienţă oribilă — să 
cauţi prin căsuţa aia murdară obiecte care, într-o bună zi, ţi-ar 
putea aduce un zâmbet pe buze. La dracu' dacă aş fi putut, aş fi 
dat foc la tot. Aproape că am şi făcut-o. 

— Nu se poate. 


— Ba da. Eram aici de câteva ore când m-am hotărât să 
dau foc la casă şi la tot ce era în ea. Se întâmplă mereu, nu? Am 
găsit un felinar vechi cu nişte urme de kerosen în el, l-am aşezat 
pe masa din bucătărie şi i-am vorbit în timp ce vâram lucrurile în 
cutii. Ar fi fost atât de uşor s-o fac. 

— Şi de ce n-ai făcut-o? 

— Nu ştiu. Aş fi vrut să am curajul s-o fac, dar mi-am 
amintit că mi-am făcut griji cu banca şi cu ipoteca, şi apoi 
incendierea este o crimă, nu? Mi-aduc aminte că m-a umflat 
râsul când m-am văzut în aceeaşi închisoare cu Sam. De asta 
n-am scăpărat chibritul. Mi-a fost frică să nu merg la închisoare. 

Aerul din maşină era fierbinte şi Adam deschise fereastra. 

— Vreau să arunc o privire, zise el şi cobori. 

O luară pe aleea cu pietriş, sărind peste şănţuleţele cu apă, 
şi se opriră în faţa scândurilor putrede ale verandei. 

— Eu nu intru acolo, zise ea cu glas hotărât. 

La rândul său, Adam studie veranda roasă de vreme şi se 
hotărî să nu calce pe ea. Merse de-a lungul fațadei, cu ochii la 
ferestrele sparte şi la viţa sălbatică ce dispărea înăuntrul casei; 
Lee venea încet în urma lui. 

Curtea din spate, umbrită de stejari şi arţari bătrâni cobora 
în pantă vreo două sute de metri şi se oprea într-un tufăriş. 
Dincolo de ea se întindea pădurea. 

Lee îl prinse din nou de mână şi merseră împreună până la 
copacul de lângă magazia care, în mod surprinzător, se păstrase 
mult mai bine decât casa. 

— Asta e copacul meu, zise ea, ridicând privirea spre 
ramurile înfrunzite. Copacul meu personal, adăugă ea cu un 
uşor tremur în voce. 

— E nemaipomenit. 

— Făcut să te caţeri în el. Stăteam ore întregi cocoţată 
acolo, cu bărbia proptită de o cracă, legănându-mi picioarele. 
Primăvara şi vara mă urcam sus de tot şi nimeni nu mă mai 
vedea. Aveam o lume a mea acolo, sus. 

Glasul îi pieri brusc şi-şi duse mâna la gură; apoi închise 
ochii şi hohotele de plâns îi zguduiră umerii. Adam o luă în braţe 
străduindu-se să găsească o vorbă de mângâiere. 

— Aici s-a întâmplat, zise ea după câteva secunde, 
muşcându-şi buzele în încercarea de a-şi stăpâni lacrimile. 
Adam nu spuse nimic. 


— Mi-ai cerut odată să-ţi spun o poveste, continuă ea, 
ştergându-şi obrajii cu dosul palmelor. Povestea tatălui meu 
care a omorât un negru. 

Mâinile îi tremurau, aşa că le vâri în buzunare. Timp de un 
minut nici unul dintre ei nu scoase vreo vorbă. Uşa din spate a 
casei dădea pe o verandă mică şi pătrată, înconjurată de o 
balustradă. Nu se auzea decât foşnetul frunzelor de deasupra 
lor, scuturate de o adiere uşoară de vânt. 

Lee trase adânc aer în piept şi începu să povestească. 

— ÎI chema Joe Lincoln şi locuia împreună cu familia puţin 
mai jos de noi, zise ea, arătându-i poteca plină de noroi care 
mergea de-a lungul câmpului şi se pierdea apoi în pădure. Avea 
vreo doisprezece copii. 

— Quince Lincoln? întrebă Adam. 

— Da. Dar de unde îl cunoşti? 

— Sam i-a pomenit numele alaltăieri, când am vorbit 
despre Eddie. Mi-a spus că în copilărie, Eddie şi Quince fuseseră 
foarte buni prieteni. 

— Nu ţi-a spus nimic despre tatăl lui Quince, nu? 

— Nu. 

— Nici nu m-aşteptam. Joe era angajatul nostru la fermă şi 
familia lui locuia într-o baracă ai cărei proprietari eram tot noi. 
Era un om bun, cu o familie numeroasă, care, asemenea celor 
mai mulţi negri din vremea aceea, câştiga atât cât să 
supravieţuiască. Eu îi cunoşteam pe vreo doi dintre copiii lui, dar 
nu eram prieteni aşa cum erau Quince şi Eddie. Odată, într-o 
vacanţă de vară, băieţii se jucau chiar aici, în curtea din spate 
şi, la un moment dat, s-au luat la harţă pentru un soldăţel de 
plumb, un soldat confederat: Eddie l-a acuzat pe Quince că a 
furat jucăria. O ceartă de copii, ca multe altele. Cred că aveau 
vreo opt sau nouă ani. Cum tati tocmai trecea pe-acolo, Eddie 
s-a dus la el şi i-a spus că Quince i-a furat soldatul. Quince a 
negat cu toată puterea. Amândoi băieţii erau furioşi şi stăteau 
să plângă. Bineînţeles că Sam a turbat de furie şi a început să-l 
înjure pe Quince, spunându-i lucruri urâte precum „cioroi mic şi 
hoţ" sau „cioroi mic şi ticălos". Pe urmă i-a cerut jucăria şi 
copilul a început să plângă; spunea întruna că nu-i la el, dar 
Eddie zicea că da. Atunci Sam l-a înşfăcat pe Quince de braţ, la 
zgâlţâit destul de rău şi a început să-l lovească peste fund. Sam 
urla şi înjura, Quince plângea şi jura că nu e vinovat. După cea 


fost târât de vreo câte ori în jurul curţii, Quince a reuşit să scape 
şi să fugă acasă. Eddie a intrat în casă şi tata a venit după el. O 
clipă mai târziu, Sam a ieşit pe uşa de colo: avea cu el un 
baston pe care l-a pus cu grijă pe verandă. S-a aşezat pe trepte, 
aşteptând răbdător. Fuma şi privea poteca plină de noroi. 
Baraca familiei Lincoln era foarte aproape şi după numai câteva 
minute Joe apăru în fugă dinspre copacii de colo, cu Quince 
după el. Când se apropie de casă, îl văzu pe tati că îl aştepta şi 
îşi încetini paşii. Şi-atunci tati a strigat peste umăr: „Eddie! Vino 
aici! Uită-te cum îl biciuiesc pe cioroiul ăsta!" 

Lee se apropie încet de casă, dar se opri la câţiva centi- 
metri de verandă. 

— Când Joe a ajuns cam pe-aici, s-a oprit şi l-a privit pe 
Sam, continuă ea. A spus ceva de genul „Quince zice că l-aţi 
bătut, domnule Sam". La care tata i-a răspuns oarecum aşa: 
„Quince este un cioroi mic şi hoţ, Joe. Şi tu ar trebui să-ţi înveţi 
copiii să nu fure". Pe urmă, au început să se certe şi se vedea 
clar că aveau de gând să se bată. Deodată Sam a sărit de la 
locul lui şi a dat primul pumn. 

Pe urmă s-au rostogolit la pământ, cam pe-aici, şi s-au 
bătut ca nişte câini turbaţi. Joe era mai tânăr şi mai puternic, dar 
tati era atât de furios că se bătea de la egal la egal cu celălalt. 
Şi-au cărat pumni drept în faţă, s-au înjurat şi s-au lovit ca nişte 
animale. La un moment dat, Eddie a ieşit pe verandă ca să vadă 
bătaia, povesti ea mai departe, privind în jur şi arătându-i uşa 
din spatele casei. Puțin mai la o parte, Quince îi striga ceva lui 
taică-său. Şi-atunci Sam s-a repezit pe verandă, a înşfăcat 
bastonul şi din acel moment situaţia a scăpat de sub orice 
control. L-a pocnit pe Joe cu bastonul peste faţă şi peste cap 
până când omul a căzut în genunchi, şi atunci a continuat să-l 
lovească în stomac şi vintre până când amărâtul nu a mai putut 
să se mişte. Joe i-a strigat atunci lui Quince să fugă acasă şi să 
aducă puşca şi băiatul a rupt-o la fugă. Auzindu-l, Sam a încetat 
să-l mai lovească şi i-a strigat la rândul său lui Eddie să-i aducă 
puşca. Eddie a îngheţat, dar tati a ţipat iar la el. Joe se ridicase 
în patru labe şi încerca să-şi adune oarecum puterile, când Sam 
l-a lovit din nou şi l-a trântit la pământ. Eddie a adus puşca şi 
tati l-a trimis în casă. 

Lee se aşeză pe marginea verandei şi plânse multă vreme, 
cu faţa ascunsă în pumni. Lângă ea, Adam îi asculta suspinele şi 


nu îndrăznea să-şi ridice privirea din pământ. Când, într-un 
târziu, reuşi să se stăpânească, înălţă spre tânărul ei nepot un 
chip mânjit de machiajul care se întinsese, cu nasul roşu şi ochii 
împăienjeniţi. Işi şterse obrajii cu palmele pe care le curăţă apoi 
direct pe blugii cu care era îmbrăcată. 

— lartă-mă, murmură ea. 

— Spune-mi sfârşitul, zise el repede. 

Lee inspiră adânc şi îşi şterse din nou ochii. 

— Joe era acolo, reluă ea povestirea, arătând un loc nu 
departe de Adam. Reuşise să se ridice în picioare şi, când s-a 
întors pe călcâie, l-a văzut pe tati cu puşca în mână. Atunci a 
aruncat o privire spre casă, dar nu a zărit nici urmă de Quince şi 
de propria-i puşcă. Asta l-a făcut să-i întoarcă spatele tatălui 
meu care stătea în picioare, la marginea verandei. Şi-n clipa aia, 
dragul şi scumpul meu tată şi-a ridicat încet puşca, a şovăit 
puţin, s-a uitat în jur să vadă dacă nu e cineva în preajmă şi a 
apăsat pe trăgaci. Pur şi simplu. Joe a căzut ca retezat şi nu s-a 
mai mişcat. 

— Tu ai văzut toate astea cu ochii tăi? 

— Da, le-am văzut. 

— Unde erai? 

— Acolo, zise ea, în copacul meu. Mă ascunsesem de restul 
lumii. 

— Sam nu te-a văzut? 

— Nimeni nu m-a văzut. În schimb eu am văzut tot, adăugă 
ea, luptându-se din nou cu lacrimile; Adam se aşeză lângă ea, 
pe verandă. A aşteptat cam un minut, gata să mai tragă o dată, 
în caz de nevoie. Numai că Joe nu s-a mai mişcat. Era mort 
definitiv. Din cap îi cursese sânge şi din locul unde mă aflam, 
puteam vedea dâra roşie pe verdele ierbii. Imi aduc aminte cum 
mă agăţasem cu unghiile de craca pe care stăteam ca să nu 
cad, şi cât de mult aş fi vrut să plâng, dar eram prea speriată ca 
s-o fac. Nu voiam să mă audă tata. Câteva minute mai târziu a 
apărut şi Quince. Auzise împuşcătura şi plângea deja când a 
ajuns în dreptul copacului meu. Alerga ca un nebun şi plângea. 
Pe urmă, când şi-a văzut tatăl căzut la pământ, a început să 
tipe, aşa cum ar fi făcut oricare alt copil în locul lui. Atunci tata a 
ridicat iar puşca şi, preţ de o secundă, am ştiut că avea de gând 
să-l împuşte şi pe copil. Numai că Quince a trântit cât colo puşca 
lui Joe şi a alergat lângă taică-său. Cămaşa de culoare deschisă 


cu care era îmbrăcat s-a umplut imediat de sânge. Sam a ridicat 
puşca lui Joe de la pământ şi a intrat în casă, luând amândouă 
armele cu el. Quince şi Joe erau uite-aici, zise ea făcând câţiva 
paşi şi marcând locul cu călcâiul. Quince ţinea în braţe capul lui 
taică-său, era plin de sânge şi gemea ciudat, ca un animal rănit 
de moarte. lar eu eram acolo, adăugă ea, privindu-şi copacul; 
cocoţată pe o cracă, precum o pasăre, şi plângeam cât puteam. 
În clipa aceea, mi-am urât tatăl îngrozitor de tare. 

— Eddie unde era? 

— In casă, încuiat în camera lui. Acolo a fost camera lui, 
zise ea, arătându-i o fereastră cu geamul spart şi cu un oblon 
lipsă. Mult mai târziu mi-a spus că s-a uitat afară după ce a auzit 
împuşcătura şi l-a văzut pe Quince cum îl strângea în braţe pe 
taică-său. După numai câteva minute, Ruby Lincoln a apărut în 
fugă, cu o liotă de copii în urma ei. Toţi s-au prăbuşit lângă Joe şi 
Quince; Doamne, era îngrozitor. Ţipau, plângeau şi-i strigau lui 
Joe să se ridice de-acolo, îl implorau să nu moară. Sam a intrat 
în casă şi a chemat o ambulanţă, pe fratele lui, Albert, şi doi 
vecini. Foarte curând, curtea din spate s-a umplut de oameni. 
Sam şi cu ai lui stăteau pe verandă cu puştile în mâini şi cu ochii 
la cei care-l jeleau pe mort şi-l târâseră sub copacul de colo. A 
trecut o veşnicie până ce a sosit ambulanta ca să ia cadavrul, pe 
urmă Ruby şi copiii au plecat acasă, iar tata şi amicii lui au 
rămas pe verandă şi au râs cu poftă de cele întâmplate. 

— Cât ai stat în copac? 

— Nu mai ştiu. Am coborât când n-a mai fost nimeni prin 
preajmă şi am alergat în pădure. Jos, lângă râu, era un loc unde 
ne plăcea foarte mult, lui Eddie şi mie, şi ştiam că fratele meu 
va veni să mă caute. Aşa s-a şi întâmplat. Era speriat şi abia mai 
respira; mi-a povestit totul despre împuşcătură, dar, când i-am 
spus că văzusem ce se întâmplase, nu m-a crezut până nu i-am 
dat şi amănunte. Amândoi eram speriaţi de moarte. Eddie a 
băgat apoi mâna în buzunar, de unde a scos micul soldat de 
plumb pentru care se certase cu Quince. Il găsise sub pat, aşa 
că hotărâse pe loc că el era vinovat pentru toate cele 
întâmplate. Ne-am jurat unul altuia să păstrăm secretul: că eu 
am fost de faţă la uciderea lui Joe şi că el a găsit soldăţelul. De 
altfel, l-a şi aruncat în râu. 

— Şi-a călcat vreunul dintre voi jurământul? 

Lee clătină îndelung din cap. 


— Sam n-a aflat niciodată că ai fost sus, în copac? 

— Nu. Nici mamei nu i-am spus nimic. Am vorbit uneori cu 
Eddie despre cele întâmplate, dar cu vremea am înmormântat 
oarecum subiectul ăsta. În orice caz, când ne-am întors acasă, 
părinţii noştri se certau îngrozitor. Mama era de-a dreptul 
isterică, iar tata avea o privire sălbatică şi parcă era nebun. 
Cred că a şi lovit-o pe mama de câteva ori. La un moment dat, 
ea ne-a luat pe sus şi ne-a vârât în maşină, după care a pornit 
cu spatele să iasă în drumul principal şi atunci am văzut maşina 
şerifului intrând pe alee. Am mers aşa, fără ţintă, o bucată de 
vreme; eu şi Eddie stăteam pe bancheta din spate, prea speriaţi 
ca să scoatem vreo vorbă. Mama nu ştia nici ea ce să spună. Am 
fost convinşi că tata va fi dus la închisoare, dar când ne-am 
întors, el stătea pe veranda din faţă, de parcă nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

— Ce-a făcut şeriful? 

— Absolut nimic. A stat puţin de vorbă cu Sam, care i-a 
arătat puşca lui Joe şi i-a spus că fusese un caz clar de legitimă 
apărare. Încă un cioroi mort, mare lucru. 

— Nu l-a arestat? 

— Nu, Adam. Ăsta era statul Mississippi în anii cincizeci. 
Sunt sigură că şeriful a râs, amuzat, că l-a bătut prieteneşte pe 
spate pe Sam şi i-a spus să-şi vadă de treabă şi pe urmă a 
plecat. Ba chiar i-a dat voie lui Sam să păstreze puşca lui Joe. 

— Incredibil! 

— Noi speram să-l vedem la închisoare pentru câţiva ani 
buni. 

— Şi familia Lincoln ce-a făcut? 

— Păi ce-ar fi putut să facă? Cine i-ar fi ascultat pe ei? Sam 
i-a interzis lui Eddie să-l mai vadă pe Quince şi, ca să fie sigur că 
era ascultat, i-a dat afară din casă pe cei din familia Lincoln. 

— Dumnezeule mare! 

— Le-a acordat o săptămână să elibereze casa, iar şeriful 
şi-a făcut datoria până la capăt şi i-a obligat să se conformeze 
ordinului primit. Sam i-a spus mamei că totul se desfăşurase 
conform legii. A fost singura dată când m-am gândit şi am dorit 
ca ea să-l părăsească. 

— Eddie l-a mai văzut pe Quince după aceea? 

— Mulţi ani mai târziu. După ce şi-a luat permisul de 
conducere, Eddie a început să-i caute pe Lincolni şi i-a găsit 


într-un cartier din partea opusă a oraşului. Le-a cerut iertare şi 
le-a repetat de sute de ori cât de rău îi părea pentru cele 
întâmplate, dar nu au mai fost prietenii dinainte. Ruby l-a rugat 
să plece şi să-i lase în pace. Când s-a întors, Eddie mi-a spus că 
locuiau într-o dărăpănătură lipsită de curent electric. 

Lee se sprijini de trunchiul copacului ei, urmată de Adam, 
care făcu acelaşi lucru. Tânărul o privea, gândindu-se la 
cumplitul secret pe care-l ducea cu sine de una singură de 
atâţia ani. Apoi gândul îi fugi la propriul său tată, la chinul, 
suferinţa şi rănile nevindecate pe care le luase cu el în moarte. 
Abia acum începea să înţeleagă decăderea tatălui său şi se 
întrebă dacă lucrurile ar mai fi putut fi reparate. Se gândi şi la 
Sam şi, când îşi îndreptă privirea spre verandă, în mintea lui 
apăru imaginea unui bărbat mult mai tânăr, cu o puşcă în mână 
şi chipul schimonosit de ură. Lângă el, Lee suspina încetişor. 

— Ce-a făcut Sam după aceea? 

— Vreo săptămână, în casă a fost linişte, povesti ea, 
încercând să se controleze. S-ar putea să fi durat chiar o lună, 
nu mai ştiu. Dar parcă au trecut ani întregi până când unul 
dintre noi a spus un cuvânt în timpul cinei. Eddie se încuiase în 
camera lui. Noaptea îl auzeam plângând, iar ziua îmi repeta fără 
încetare cât de mult îl urăşte pe tata. Voia să-l vadă mort, voia 
să fugă de acasă. Se învinuia pentru tot ce se întâmplase. Pe 
urmă mama a început să se îngrijoreze şi a stat tot mai mult 
timp împreună cu el. Cât despre mine, erau convinşi că eu mă 
jucam prin pădure când se întâmplase. La puţin timp după ce 
m-am măritat cu Phelps, am început să merg, în secret, la un 
psihiatru. Şi aş fi vrut ca Eddie să facă şi el la fel, dar n-a vrut să 
mă asculte. Ultima oară când am stat de vorbă cu el înainte să 
moară, mi-a amintit de omor. Nu şi-a revenit niciodată după 
nenorocirea aceea. 

— Dar tu, ţi-ai revenit? 

— N-am spus aşa ceva. Psihiatrul m-a ajutat foarte mult, 
dar mă mai întreb şi acum ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi ţipat la 
tati mai înainte ca el să apese pe trăgaci. L-ar mai fi omorât pe 
Joe sub ochii fiicei sale? Nu cred. 

— Hai, hai, Lee. Asta a fost acum patruzeci de ani. Nu te 
poţi învinui pentru ce s-a întâmplat atunci. 

— Eddie a făcut-o. Şi s-a învinuit şi pe el însuşi, şi asta până 
am crescut. Eram doar nişte copii când s-a întâmplat şi nu ne 


puteam pune cu părinţii noştri. Pur şi simplu, n-aveam ce să 
facem. 

Zeci de întrebări răsăriră în mintea lui Adam în legătură cu 
asasinarea lui Joe Lincoln, numai că subiectul acela nu mai 
putea fi discutat cu Lee, iar el voia să cunoască fiecare 
amănunt. Unde fusese înmormântat Joe? Ce se întâmplase cu 
puşca lui? Ziarul local pomenise ceva despre cele întâmplate? 
Cazul ajunsese cumva în faţa unui juriu? Sam le povestise oare 
copiilor? Unde fusese mama în timpul luptei dintre cei doi 
bărbaţi? Auzise cearta şi împuşcătura? Ce se alesese de familia 
lui Joe? Mai locuiau în Ford County? 

— Adam, hai să-i dăm foc, zise ea cu glas sigur, 
ştergându-şi faţa şi privindu-l cu ochi strălucitori. 

— Glumeşti. 

— Nicidecum. Hai să dăm foc la tot ce-i aici, la casa asta 
nenorocită, la şopron, la copac, la iarbă şi la buruieni. Ai să vezi 
că n-avem nevoie de prea multe — doar vreo două chibrituri ici 
şi colo. Hai. 

— Nu, Lee. 

— Hai. 

Adam se aplecă şi o prinse cu blândeţe de braţ. 

— Hai să mergem, Lee. Am aflat destule pentru o singură 
zi. 

Femeia nu încercă să reziste. Şi ea trecuse prin prea multe 
în această zi. Tânărul o ajută să ajungă la maşină şi părăsiră 
domeniul Cayhall fără să scoată o vorbă. Când ajunseră pe 
şosea, Lee îi făcu semn s-o ia la stânga şi închise ochii, parcă ar 
fi vrut să doarmă puţin. Trecură de Clanton şi se opriră la un 
magazin de ţară, lângă Holly Springs. Lee zicea că vrea o cola şi 
insistă să meargă s-o cumpere chiar ea. Dar se întoarse la 
maşină, ducând în braţe şase sticle de bere. 

— Ce mai e şi asta? întrebă Adam. 

— Doar două, răspunse ea. Nervii mei sunt făcuţi ţăndări. 
Dar să nu mă laşi să beau mai mult de două. Auzi? Doar două. 

— Nu cred că e bine să bei, Lee. 

— E în regulă, insistă ea, încruntându-se, şi luă o înghiţitură 
de bere. Adam refuză să bea şi porni în viteză. In mai puţin de 
un sfert de oră, Lee dădu gata două sticle, apoi adormi. Adam 
aşeză restul sticlelor pe bancheta din spate şi-şi concentră 
atenţia asupra drumului. 


Pe neaşteptate, îl lovi dorul de Memphis. 


27 


Cu exact o săptămână în urmă, se trezise din somn cu o 
durere de cap atroce şi cu arsuri la stomac, şi fusese obligat să 
dea piept cu şunca grasă şi ouăle pline de ulei pregătite de 
Irene Lettner. In ultimele zile se văzuse cu judecătorul Slattery, 
mersese la Chicago, Greenville, Ford County şi Parchman, se 
întâlnise cu guvernatorul şi procurorul general, dar nu mai 
schimbase nici o vorbă cu clientul lui. 

Ei, şi la urma urmelor, clientul lui mai putea să se ducă la 
dracu'. Adam rămăsese pe terasă până la două noaptea, bând 
cafea şi urmărind cu privirea vapoarele ce pluteau pe fluviu. In 
timp ce omora țânțari, mintea lui se lupta cu imaginile 
extraordinar de vii ale lui Quince Lincoln ţinând în braţe trupul 
tatălui său şi Sam Cayhall, în picioare, pe verandă, admirându-şi 
opera. Auzea cu claritate râsul bărbaţilor strânşi pe veranda 
îngustă la vederea lui Ruby Lincoln şi a copiilor ei care se 
prăbuşeau în lacrimi pe trupul fără viaţă al tatălui, târându-l 
apoi la poalele unui copac. Il vedea foarte bine pe Sam cu 
amândouă puştile în braţe cum îi explica şerifului că cioroiul ăla 
dement fusese cât pe-aci să-l omoare, deci el reacţionase 
absolut normal, în legitimă apărare. Şi bineînţeles că şeriful 
înţelesese imediat situaţia. Avea în urechi şoaptele celor doi 
copii chinuiţi, Eddie şi Lee, care se învinuiau de tot ce se 
întâmplase, încercând să facă faţă ororii pe care o revărsase 
peste ei fapta lui Sam. In sfârşit, Adam blestemă cu sufletul plin 
de năduf o societate atât de dornică să nu ia în seamă violenţa 
împotriva unei categorii dispreţuite a membrilor săi. 

Dormise foarte prost, iar la un moment dat chiar se aşezase 
pe marginea patului şi-şi declarase solemn că Sam putea să-şi 
caute un alt avocat, că în realitate pedeapsa cu moartea era 
foarte bună pentru anumite persoane şi mai ales pentru bunicul 
lui, precum şi că se va întoarce imediat la Chicago şi-şi va 
schimba din nou numele. Numai că momentul acela trecuse şi, 
când se trezi pentru ultima oară, razele soarelui se strecurau 
printre jaluzele, desenând modele geometrice pe cearşaf. Cu 


privirea lipită de plafon şi de ornamentele de pe pereţi, Adam îşi 
reaminti toată călătoria la Clanton. De aceea spera ca ziua ce 
abia începea să fie una din acele duminici în care îşi putea 
petrece dimineaţa în tovărăşia unei ceşti cu cafea tare şi a unui 
ziar. Va trece şi pe la birou, dar mai târziu, după-amiază. 
Clientul său mai avea şaptesprezece zile de trăit. 

Când ajunseseră acasă, Lee terminase şi cea de-a treia 
sticlă cu bere după care mersese la culcare. Adam o urmărise 
îndeaproape, aşteptându-se oarecum la un chiolhan monstruos 
sau la o alunecare bruscă într-o stare de apatie alcoolică. Numai 
că mătuşă-sa se ţinuse foarte bine şi în timpul nopţii nu auzise 
nici un zgomot suspect în camera ei. 

Îşi termină duşul, renunţă să se bărbierească şi merse în 
bucătărie unde îl aşteptau resturile primului ibric de cafea din zi. 
Lee se trezise înaintea lui. După ce o strigă de câteva ori, o 
căută în camera ei, apoi pe terasă şi prin restul apartamentului. 
Lee nu era nicăieri. Ziarul, frumos împăturit, stătea cuminte pe 
măsuţa de cafea din salonaş. 

Adam îşi făcu o cafea proaspătă şi nişte pâine prăjită şi îşi 
luă micul dejun pe terasă. Ceasul arăta ora nouă treizeci şi, 
slavă Domnului, cerul acoperit cu nori făcea ca atmosfera să nu 
fie sufocantă. Excelent pentru o duminică petrecută la birou. Se 
apucă să citească ziarul. 

Poate că Lee se dusese la magazin, sau poate la biserică. 
Nu ajunseseră până acolo încât să-şi lase bileţele cu mesaje, dar 
parcă nu fusese vorba ca Lee să plece de-acasă în dimineaţa 
aceasta. 

Abia terminase de mâncat o felie de pâine prăjită cu gem 
de căpşuni că pofta de mâncare îi dispăru brusc. Un nou articol 
despre Sam Cayhall, însoţit de aceeaşi fotografie veche de zece 
ani, ocupa aproape în întregime prima pagină din cele 
consacrate chestiunilor sociale. Era vorba de un rezumat destul 
de limbut al celor întâmplate în ultima săptămână şi de o 
cronologie a cazului. Un semn de întrebare cât se poate de 
nostim fusese agăţat de data de 8 august 1990. Va avea oare 
loc vreo execuţie în ziua aceea? In mod evident Todd Marks 
primise un spaţiu nelimitat din partea şefilor săi, căci articolul 
nu conţinea nici o informaţie nouă. Singura secvenţă 
neliniştitoare era aceea care reproducea câteva fraze 
pronunţate de un profesor de drept de la Ole Miss, expert în 


probleme constituţionale, care se ocupase de numeroase cazuri 
de condamnare la moarte. Învăţatul profesor îşi expunea cu 
generozitate părerile, iar concluzia lui era că, pentru Sam, buba 
era gata coaptă. Studiase dosarul pe îndelete, de fapt urmărise 
cu atenţie evoluţia peste ani a cazului, şi, după părerea lui, Sam 
epuizase toate variantele. Explica apoi faptul că în multe cazuri 
de condamnare la moarte se puteau produce miracole chiar în 
ultima clipă, deoarece deţinutul avea de obicei parte de o 
proastă reprezentare din partea avocaţilor. În astfel de cazuri, 
experţii, aşa ca el, puteau adesea să scoată tot felul de iepuraşi 
din pălăria scamatorului pentru că erau pur şi simplu al dracului 
de strălucitori, adică efectiv capabili să scoată la lumină direcţii 
de acţiune ignorate de minţi mai puţin antrenate. Din păcate, 
însă, cazul lui Sam era absolut diferit pentru că omul acesta 
fusese reprezentat cu multă competenţă de unii dintre cei mai 
buni avocaţi din Chicago. 

Apelurile fuseseră pregătite cât se poate de bine, numai că, 
din păcate, fuseseră epuizate toate variantele. Profesorul, 
jucător înnăscut, paria cinci la unu că execuţia va avea loc pe 8 
august. Ei, şi pe chestia asta cu părerile şi pariul se alesese şi cu 
poza în ziar. 

Adam deveni dintr-o dată nervos. Citise dosarele a zeci de 
cazuri de acelaşi gen în care avocaţii reuşiseră în ultima clipă să 
se agaţe de frânghii pe care nu le văzuseră mai înainte şi să 
convingă juriile să accepte argumente noi. Cărţile despre astfel 
de cazuri erau pline de situaţii în care ochiul proaspăt al unui 
nou avocat reuşise să observe direcţii de atac nedescoperite şi 
neexploatate până atunci, tribunalul acordând în cele din urmă 
o suspendare a execuţiei. Cu toate acestea, profesorul de drept 
avea dreptate. Sam avusese noroc cu avocaţii de la „Kravitz & 
Bane" care, în ciuda părerii clientului lor despre calităţile lor 
umane şi profesionale, îi asiguraseră acestuia o reprezentare 
superbă. Aşa se face că acum nu mai avea la dispoziţie decât o 
mână de cereri disperate, cunoscute sub numele de apelurile de 
final. 

Adam trânti ziarul pe jos şi porni spre bucătărie ca să-şi 
împrospăteze provizia de cafea. Uşa glisantă piui: era noul sunet 
al noului sistem de securitate instalat vinerea trecută după ce 
sistemul cel vechi funcţionase aiurea, iar câteva chei 
dispăruseră în mod misterios. Este adevărat că nu se găsiseră 


urme de cambriolaj şi că paza era foarte riguroasă, iar Willis nu 
prea ştia cu exactitate câte seturi de chei păstra pentru fiecare 
bungalow. Poliţia hotărâse că uşa glisantă nu fusese încuiată şi 
se deschisese accidental. Adam şi Lee nu se îngrijoraseră, dar 
cu toate acestea... 

Atinse din greşeală un pahar mare de sticlă aflat lângă 
chiuvetă care căzu pe podea şi se făcu ţăndări. Cioburile se 
împrăştiară în jurul tălpilor sale goale şi Adam porni în vârful 
degetelor spre cămara unde erau păstrate mătura şi făraşul. 
Când aruncă la coşul de gunoi resturile paharului pe care 
reuşise să le adune fără vărsare de sânge, atenţia îi fu atrasă de 
o formă ciudată: o sticlă goală de vodcă zăcea pe fundul coşului, 
printre bucățele de sticlă şi zaț de cafea. 

Coşul de gunoi era mic şi de aceea era golit o dată la două 
zile, ba uneori şi în fiecare zi. Acum era pe jumătate plin. 
Aşadar, sticla nu apăruse acolo de prea multă vreme. Deschise 
frigiderul, căutând ultimele trei sticle de bere din cele şase 
cumpărate cu o zi în urmă. Lee băuse două în drum spre 
Memphis şi una după ce ajunseseră acasă. Adam nu-şi mai 
amintea unde le puseseră la întoarcere, dar sticlele nu erau în 
frigider. Nici în coşul de gunoi din bucătărie, nici în salonaş, nici 
în baie sau în camerele lor. Şi cu cât căuta, cu atât ţinea mai 
abitir să dea de urma sticlelor alea. Inspectă cămara, debaraua, 
dulapul cu lenjerie, bufetele din bucătărie. Căută prin dulapurile 
şi sertarele lui Lee, simțindu-se în tot acest timp ca un hoţ şi un 
nemernic, numai că nu avea ce face, era prea speriat. 

Le găsi, în cele din urmă, sub patul ei, goale, bineînţeles, şi 
ascunse cu grijă într-o cutie de pantofi, ca şi cum urmau să fie 
oferite cadou. Se aşeză pe podea şi le privi cu atenţie: urmele 
de bere din interior nu se uscaseră încă. 

După ochiul lui, Lee avea cam un metru şaptezeci înălţime 
şi vreo şaizeci şi cinci de kilograme, adică era suplă, dar nu 
slabă. Corpul ei nu putea face faţă unei cantităţi prea mari de 
băutură. Mersese devreme la culcare, dar la un moment dat se 
trezise şi căutase berea şi vodca. Adam se sprijini de perete, cu 
mintea funcţionând la viteză maximă. Lee se ostenise mult ca 
să ascundă sticlele alea, căci ştia că Adam avea să le caute 
ceva mai târziu. Atunci, cum de nu fusese mai atentă cu sticla 
din coşul de gunoi? De ce o aruncase acolo, în timp ce sticlele 
de bere erau ascunse frumos, sub pat? 


La un moment dat îşi dădu seama că el căuta logica într-o 
minte de om beat. Inchise ochii, lovindu-se uşor cu capul de 
perete. El fusese cel care o dusese în Ford County, acolo unde 
priviseră mormintele şi retrăiseră un coşmar niciodată uitat în 
realitate, şi unde ea se ascunsese în spatele ochelarilor de 
soare. De două săptămâni, Adam cerea imperativ să afle 
secretele familiei şi ieri fusese izbit din plin de o parte din ceea 
ce dorise să afle. Avea nevoie să ştie, îşi tot spunea el. Nu-şi 
dădea prea bine seama care erau motivele, dar simţea că 
trebuie să afle de ce familia din care făcea parte era stranie, 
violentă şi plină de ură. 

lar acum înţelese pentru prima oară că lucrurile erau mult 
mai complicate decât nişte simple poveşti de familie. Poate că 
era ceva deosebit de dureros pentru cei implicaţi. Poate că, în 
fond, interesul său egoist de a scoate la lumină toate scheletele 
din dulap era mult mai puţin important decât stabilitatea psihică 
şi emoţională a propriei sale mătuşi. 

După aceste consideraţii extrem de rapide, Adam vâri cutia 
de pantofi la locul ei, sub pat, şi aruncă din nou sticla de vodcă 
în coşul de gunoi. Apoi se îmbrăcă în grabă şi părăsi 
apartamentul. Paznicul de la poarta domeniului îi spuse că Lee 
plecase cu vreo două ore în urmă, adică pe la opt şi zece. 


"^s 


La Chicago, avocaţii firmei „Kravitz & Bane" îşi petreceau în 
mod frecvent duminica la birou, dar la Memphis această 
practică nu se bucura de apreciere. Aşa că birourile sucursalei îi 
stăteau în întregime la dispoziţie lui Adam. Incuie totuşi uşa 
propriului său birou, pentru orice eventualitate şi, curând după 
aceea, se cufundă în lumea mohorâtă a practicilor avocăţeşti. _ 

Se concentra greu asupra documentelor din faţa lui. Işi 
făcea griji pentru Lee şi îl ura pe Sam. Probabil că mâine îi va fi 
aproape imposibil să-l privească în ochi pe bunicu-său. 
Fragilitatea, ridurile şi paloarea îi dădeau toate drepturile să se 
bucure de o oarecare simpatie din partea celorlalţi. Ultima lor 
discuţie îl avusese drept subiect pe Eddie şi, la sfârşitul ei, Sam 
îl rugase să lase familia dincolo de zidurile de la Parchman. In 
clipa asta avea destule pe cap şi nici n-ar fi fost corect să 
confrunţi un om condamnat la moarte cu vechile sale păcate. 

Adam nu era nici biograf, nici genealogist. Nu avea nici un 


fel de pregătire în sociologie sau psihiatrie şi-apoi, cinstit 
vorbind, pentru moment era sătul de recentele expediţii prin 
istoria enigmatică a familiei Cayhall. Nu era decât un jurist şi 
încă unul foarte proaspăt în meserie, cu toate că era un avocat 
al cărui client avea mare nevoie de el. 

Venise vremea să facă avocatură şi să lase în plata 
Domnului folclorul. 

La unsprezece şi jumătate formă numărul lui Lee şi ascultă 
ţârâitul de la celălalt capăt al firului. Apoi îi lăsă un mesaj pe 
robot, spunându-i unde poate fi găsit şi rugând-o să îl sune. O 
căută din nou pe la ora unu, apoi pe la două, dar nu primi nici un 
răspuns. Şi tocmai când lucra la redactarea unui apel, telefonul 
se porni să zbârnâie. 

Numai că, în locul glasului plăcut al lui Lee, în receptor 
răsună vorba inconfundabilă a Onorabilului F. Flynn Slattery. 

— Da, domnule Hall, judecătorul Slattery la telefon. Am 
studiat cu multă atenţie problema şi vreau să vă spun că 
resping orice ameliorare a situaţiei clientului dumneavoastră, 
inclusiv suspendarea execuţiei, zise el aproape cu încântare în 
voce. Motivele sunt nenumărate, dar nu intrăm acum în 
amănunte. Grefierul meu vă va transmite totul prin fax, aşa că 
veţi avea hotărârea mea la dispoziţie peste numai câteva 
secunde. 

— Da, domnule, zise Adam. 

— Ştiţi că va trebui să faceţi apel cât mai repede cu putinţă. 
Îmi permit să vă sugerez să acţionaţi chiar mâine dimineaţă. 

— Tocmai la asta lucram, domnule judecător. De fapt, 
apelul este aproape gata. 

— Bun. Deci vă aşteptaţi la varianta asta. 

— Exact, domnule judecător. Ca să fiu sincer, am început să 
lucrez la textul apelului imediat ce am părăsit biroul 
dumneavoastră, marţea trecută. 

Tentaţia de a-l zgândări puţin pe Slattery era foarte mare, 
mai ales că, în fond, îi despărţeau vreo două sute de mile. Dar, 
pe de altă parte, omul era totuşi judecător federal şi Adam era 
perfect conştient că s-ar fi putut ca într-o zi, foarte curând, să 
aibă mare nevoie de lnălţimea sa. 

— Bună ziua, domnule Hall, puse Slattery punct 
conversaţiei şi închise telefonul. 

O vreme, Adam se învârti în jurul mesei de lucru, apoi se 


apropie de fereastră şi privi ploaia măruntă ce cădea pe Mall. Îi 
înjură în gând pe toţi judecătorii federali şi pe Slattery în special, 
după care se întoarse la calculator, aşteptându-şi inspiraţia. 

Scrise, citi, verifică şi trecu pe curat, privi din când în când 
pe fereastră şi visă la miracole de ultimă clipă până când se lăsă 
întunericul. Toate fleacurile astea îl ajutară să-şi omoare timpul 
până la ora opt seara, în speranţa, printre altele, că Lee se 
întorsese de-acum acasă. 

Apartamentul era însă pustiu şi paznicul îi spuse că Lee nu 
se întorsese încă acasă. Pe robotul telefonului nu era nici un 
mesaj în afară de cele pe care le lăsase chiar el. Se gândi să o 
aştepte, aşa că îşi puse un film pe video şi mâncă un castron de 
floricele în chip de cină. Ideea de a-i telefona lui Phelps Booth i 
se păru atât de respingătoare, încât aproape că îl trecură fiorii 
când evocă această posibilitate. 

La un moment dat se gândi să doarmă pe canapeaua din 
salonaş ca s-o audă venind, dar după ce văzu un al doilea film, 
urcă în camera lui şi închise uşa. 


28 


Explicaţia dispariţiei ei din ziua precedentă venea greu, dar 
până la urmă păru perfect plauzibilă. Fusese toată ziua la spital 
împreună cu una din fetiţele ei de la Auburn House, povestea ea 
învârtindu-se prin bucătărie. Biata de ea, n-avea decât 
treisprezece ani şi era deja la primul copil care se născuse cu o 
lună mai devreme. Mama fetei era la închisoare, iar mătuşă-sa 
vindea droguri, aşa că nu avea pe nimeni ca s-o ajute; Lee 
stătuse cu ea, ţinând-o de mână în timpul unei naşteri dificile. 
Acum, Şi fata şi bebeluşul erau bine, iar ghetourile din Memphis 
aveau un nou locuitor. 

Lee avea vocea răguşită şi ochii roşii şi umflaţi. Spunea că 
se întorsese acasă puţin după ora unu şi că nu putuse să-i dea 
telefon pentru că naşterea durase opt ore. St. Peter's Charity 
Hospital e o adevărată grădină zoologică, mai ales maternitatea, 
şi pur şi simplu n-a putut să ajungă la un telefon. 

La masa din bucătărie, Adam, în pijama, îşi bea cafeaua de 
dimineaţă, studiind în acelaşi timp ziarul şi ascultând povestea 


relatată de mătuşă-sa. Nu-i ceruse nici o explicaţie şi făcea 
toate eforturile să nu se arate preocupat de cele întâmplate. Lee 
insistase să pregătească ea micul dejun: jumări de ouă şi 
pesmeţi. Şi se descurca de minune 

In încercarea ei de a-şi găsi de lucru prin bucătărie, evitând 
astfel privirea tânărului. 

— Cum o cheamă pe puştoaică? o întrebă el, ca şi când 
povestea ei l-ar fi interesat foarte mult. 

— A, Natasha. Natasha Perkins. 

— Şi n-are decât treisprezece ani? _ 

— Da. lar maică-sa n-are decât douăzeci şi nouă. ţi vine să 
crezi aşa ceva? Bunică la douăzeci şi nouă de ani. 

Adam clătină din cap, uluit. Intâmplător, avea sub ochi 
rubrica mondenă din Memphis Press, unde erau menţionate 
căsătoriile,  divorţurile,  naşterile, arestările, decesele. La 
capitolul „naşteri" nu apăreau nici o mamă cu numele Natasha 
Perkins. 

Lee aşeză pesmeţii şi ouăle pe o tavă pe care o aduse la 
masă, apoi îşi alese un scaun cât mai departe de Adam. 

— Bon appetit, zise ea, silindu-se să zâmbească. Talentul ei 
de bucătăreasă constituia deja pentru ei o inepuizabilă sursă de 
haz. 

Adam zâmbi ca şi cum totul ar fi fost în regulă. În clipa asta 
aveau mare nevoie de umor, dar le lipseau vorbele de duh. 

— Aia de la „Cubs" au pierdut şi meciul ăsta, remarcă el, cu 
ochii la ziar şi furculiţa înfiptă în jumări. 

— Păi, ăştia pierd tot timpul, nu? 

— Nu tocmai. Te interesează baseball-ul? 

— Nu pot să-l sufăr. Phelps a reuşit să mă întoarcă 
împotriva tuturor sporturilor din lume. 

Adam râse oarecum forţat, continuând să citească ziarul. O 
vreme mâncară în tăcere, dar tensiunea din cameră deveni din 
ce în ce mai puternică, aşa că Lee dădu drumul televizorului. 
Amândoi deveniră brusc interesaţi de buletinul meteo care 
anunţa timp călduros şi uscat. Lee se juca cu ouăle din farfurie, 
ciugulind dintr-o jumătate de pesmet. După părerea lui Adam, 
stomacul ei nu era în cea mai bună formă. 

Tânărul îşi isprăvi repede micul dejun şi-şi puse farfuria în 
chiuvetă, apoi se întoarse la masă ca să termine de citit ziarul. 
Lee se uita cu încăpățânare la televizor, doar, doar nu va întâlni 


privirea nepotului. 

— S-ar putea să merg să-l văd pe Sam astăzi, spuse el. 
N-am mai fost pe la el de-o săptămână. 

— Ce bine ar fi fost dacă nu am fi mers la Clanton, zise ea 
cu privirea lipită de un punct invizibil din mijlocul mesei. 

— Ştiu. 

— N-a fost o idee bună. 

— Îmi pare rău, Lee. Ai dreptate, n-a fost o idee bună şi eu 
am insistat să mergem. De fapt, am insistat în legătură cu multe 
altele şi poate că am greşit... 

— Nu e corect... 

— Ştiu că nu e corect. Abia acum îmi dau seama că nu e 
doar o problemă simplă legată de istoria familiei. 

— Nu e corect pentru el, Adam. E aproape o cruzime să-l 
confrunţi cu lucrurile astea când nu mai are decât două 
săptămâni de trăit. 

— Ai dreptate. Şi e o greşeală să te oblig pe tine să le 
retrăieşti. 

— O să-mi fie bine, zise ea ca şi când acum nu se simţea 
bine deloc, dar avea speranţe pentru viitor. 

— Îmi pare rău, Lee. Zău că-mi pare tare rău. 

— E în regulă. Spune-mi mai bine ce aveţi de gând să faceţi 
astăzi, tu şi cu Sam? 

— În primul rând, să stăm de vorbă. leri, tribunalul federal 
local a pronunţat o hotărâre împotriva noastră, aşa că, în 
dimineaţa asta, depunem apelul. lar lui Sam îi place să discute 
despre strategiile avocăţeşti. 

— Spune-i că mă gândesc la el. 

— Am să-i spun. 

— Şi întreabă-l dacă vrea să vin să-l văd, adăugă ea, 
împingând farfuria la o parte şi prinzându-şi ceaşca de cafea în 
căuşul palmelor. 

— Chiar vrei să vii să-l vezi? întrebă Adam, fără să-şi poată 
ascunde mirarea. 

— Ceva mă face să cred că ar trebui s-o fac. Nu l-am văzut 
de ani de zile. 

— Bine, am să-l întreb. 

— Şi să nu pomeneşti nimic despre Joe Lincoln, bine, Adam? 
Nu i-am spus niciodată ce-am văzut. 

— N-ai vorbit niciodată cu Sam despre omorul acela? 


— Niciodată. Deşi toată lumea ştia ce se întâmplase. Eddie 
şi cu mine am trăit toată viaţa cu povara asta pe umeri, dar, ca 
să fiu sinceră, Adam, vecinii noştri nu dădeau nici o importanţă 
întâmplării. Tatăl meu omorâse un negru, în 1950, în Mississippi. 
La noi în casă nu s-a discutat niciodată despre povestea asta. 

— Prin urmare Sam va ajunge în mormânt fără să dea 
socoteală pentru omorul ăla? 

— Şi ce realizezi dacă faci asta? E o poveste veche de 
patruzeci de ani. 

— Nu ştiu. Poate că va spune măcar că-i pare rău. 

— Cui să spună? Ţie? Adică dacă îţi cere ţie scuze, lucrurile 
se aranjează? Lasă, Adam, eşti tânăr şi nu înţelegi. Lasă-l în 
pace. Nu-l mai face să sufere. In clipa asta, eşti singurul punct 
luminos dintr-o viaţă patetică. 

— Bine, bine, în regulă. 

— N-ai nici un drept să-l prinzi la strâmtoare cu povestea lui 
Joe Lincoln. 

— Bine, ai dreptate. Îţi promit că n-am s-o fac. 

Ochii ei congestionaţi îl fixară până când Adam îşi întoarse 
privirea spre ecranul televizorului; atunci Lee se ridică şi dispăru 
în casă. Zgomotul zăvorului de la uşa băii se auzi până în 
bucătărie şi Adam ieşi în hol, cu urechile ciulite. Când icniturile 
încetară şi se auzi apa de la toaletă, fugi în camera lui să facă 
un duş şi să-şi pună hainele de zi. 


În aceeaşi dimineaţă, la ora zece, Adam depuse apelul la 
Tribunalul de Apel al Celei de-a Cincea Circumscripţii Judiciare 
din New Orleans. Grefierul primise deja prin fax hotărârea 
judecătorului Slattery, iar Adam trimise apelul imediat ce ajunse 
la birou. 

De asemenea, discută pentru prima oară cu grefierul 
condamnărilor la moarte, un funcţionar al Curţii Supreme a 
Statelor Unite care se ocupă doar de ultimele apeluri ale 
condamnaților la pedeapsa capitală şi are un program non-stop 
atunci când o execuţie se apropie de punctul critic. E. Garner 
Goodman îl prevenise în legătură cu maşinaţiunile grefierului şi 
ale personalului acestuia, aşa că Adam simţi o oarecare reţinere 
când formă numărul de telefon al respectivului. 

Tipul se numea Richard Olander şi părea să fie mai degrabă 


tipul eficient care avea vocea obosită încă de lunea dimineaţa. 

— Ne-am aşteptat la mişcarea asta, îi zise el lui Adam, de 
parcă hârtia aia nenorocită ar fi trebuit depusă de multă vreme. 
Îl mai întrebă şi dacă tânărul era la prima sa execuţie. 

— Mi-e teamă că da, răspunse Adam. Şi sper să fie şi 
ultima. 

— în orice caz, să ştiţi că aţi ales unul care pierde sigur, 
declară domnul Olander care începu să explice, cu amănunte 
de-a dreptul plictisitoare, cum anume dorea Curtea să se 
desfăşoare procedura apelului. Din acest moment şi până la 
sfârşit, toate acţiunile ce vor fi depuse, indiferent unde şi pe ce 
subiect, vor fi înregistrate în mod obligatoriu şi în exact acelaşi 
timp şi la biroul său, recită el cu glas lipsit de orice intonaţie. In 
fapt, avea să-i trimită imediat prin fax lui Adam o copie după 
regulamentele Curţii ce vor fi aplicate în întregime şi cu 
meticulozitate până la sfârşit. În biroul său se lucra non-stop, 
repetă el de mai multe ori, şi era absolut esenţial să primească 
copii după absolut toate documentele. Asta, bineînţeles, dacă 
Adam dorea să-i ofere clientului său o audiere corectă din 
partea Curţii. Dacă însă lui Adam nu-i păsa de acest lucru, 
atunci n-avea decât să aplice regulamentul la întâmplare şi 
preţul va fi plătit de client. 

Adam promise să facă cum e mai bine. La Curtea Supremă, 
oboseala produsă de interminabilele cereri prezentate în 
cazurile de condamnare la moarte era din ce în ce mai mare, 
aşa că toată lumea dorea să aibă la îndemână absolut toate 
cererile şi apelurile ca să poată rezolva mai iute problemele 
respective. Apelul introdus de Adam avea să fie analizat de 
judecători şi de grefierii acestora cu mult înainte ca judecătorii 
de la Curte să primească dosarul de la New Orleans. Această 
procedură va fi valabilă şi pentru acţiunile introduse în ultima 
clipă, Curtea având astfel posibilitatea să acorde sau 
suspendarea sau comutarea pedepsei. 

Grefierul condamnărilor la moarte era atât de eficient şi 
rapid încât de curând Curtea se aflase în poziţia jenantă de a 
respinge un apel mai înainte ca acesta să fie depus. 

Mai departe, domnul Olander îi spuse că oamenii săi aveau 
o listă cu toate apelurile şi cererile posibile şi că atât el cât şi 
extraordinar de capabilul său colectiv supravegheau fiecare caz, 
având grijă ca nici una din acţiunile de ultimă oră să nu fie 


lăsată pe dinafară. Şi dacă vreun avocat scăpa din vedere o 
potenţială linie de atac, atunci ei erau cei care-l avertizau pe 
avocatul cu pricina. Dorea cumva şi Adam o copie a respectivei 
liste? 

Nu. Adam avea deja o asemenea copie. E. Garner Goodman 
era autorul cărţii despre apelurile de final. 

Foarte bine, zise domnul Olander. Domnul Cayhall mai avea 
şaisprezece zile la dispoziţie şi, evident, multe se pot întâmpla 
în această perioadă. Numai că, după umila sa părere, domnul 
Cayhall fusese foarte bine reprezentat şi problema fusese 
perfect condusă de avocaţi. L-ar surprinde să afle că au mai fost 
acordate nişte amânări suplimentare. 

Mulţumesc pentru nimic, îşi zise Adam în gând. 

Domnul Olander şi oamenii săi urmăreau îndeaproape un 
caz din Texas în care execuţia fusese fixată cu o zi înainte de 
cea a lui Sam, dar, după părerea grefierului, o suspendare era 
foarte probabilă. Florida programase o alta la două zile după cea 
a domnului  Cayhall. Georgia avea două programate o 
săptămână mai târziu dar, la urma urmelor, cine ştie. El sau un 
membru al personalului vor putea fi găsiţi la orice oră, el însuşi 
având să se afle lângă telefon în ultimele douăsprezece ore 
dinaintea execuţiei. 

— Puteţi să telefonaţi oricând, zise el, terminând cu 
promisiunea clară şi concisă să uşureze cât mai mult situaţia 
pentru Adam şi clientul acestuia. 

Tânărul trânti receptorul în furcă şi începu să se 
învârtească prin birou. Ca de obicei, uşa lui era încuiată în timp 
ce coridorul se umpluse de bârfa de lunea dimineaţa. leri îi 
apăruse din nou fotografia în ziar şi nu dorea să dea ochii cu 
ceilalţi. Telefonă la Auburn House, cerând cu Lee Booth, dar ea 
nu ajunsese încă la birou. Atunci telefonă acasă, dar nu primi 
nici un răspuns. În sfârşit, telefonă la Parchman şi îi spuse 
ofițerului de la intrare să-l aştepte pe la ora unu. 

Se întoarse la calculator şi-şi reluă una din lucrări, o 
cronologie condensată a cazului lui Sam. 


Juriul din Lakehead County l-a condamnat pe Sam pe 12 
februarie 1981, iar două zile mai târziu a pronunţat pedeapsa la 
moarte. Apelul a fost depus direct la Curtea Supremă din 


Mississippi, invocându-se tot felul de inadvertenţe în timpul 
procesului şi în pledoaria acuzării, subliniindu-se că procesul 
avusese loc la paisprezece ani distanţă de atentat. Benjamin 
Keyes, avocatul, a scos vehement în evidenţă faptul că lui Sam i 
se refuzase un proces rapid şi că suferise un risc dublu, căci 
fusese judecat de trei ori pentru aceeaşi crimă. Curtea Supremă 
din Mississippi, împărţită în privinţa acestor argumente, a 
confirmat pe 23 iulie 1982 condamnarea la moarte. Cinci 
judecători fuseseră pentru, trei împotrivă şi unul se abţinuse. 

Atunci Keyes a depus o petiție la Curtea Supremă a Statelor 
Unite, în care cerea revizuirea cazului. Şi cum, de obicei, Curtea 
nu prea acordă asemenea lucruri, toată lumea a fost surprinsă 
să afle pe 4 martie 1983 că respectiva condamnare la moarte 
avea să fie revăzută. 

Membrii Curţii Supreme a Statelor Unite au fost tot atât de 
împărţiţi în privinţa riscului dublu ca şi colegii lor din Mississippi, 
dar concluzia a fost aceeaşi. Primele două jurii în faţa cărora 
compăruse Sam se împotmoliseră în mistificările lui Clovis 
Brazelton, aşa că Sam nu putuse recurge la clauza referitoare la 
riscul dublu cuprinsă în cel de-al Cincilea Amendament. Nici unul 
din cele două jurii nu-l achitase, fiecare dintre ele dovedindu-se 
incapabil să ajungă la un verdict, ceea ce făcea ca o nouă 
acuzare să fie perfect constituţională. Pe 23 septembrie 1983, 
Curtea Supremă a Statelor Unite a hotărât, cu şase voturi pentru 
şi trei împotrivă, menţinerea condamnării. Keyes a introdus 
imediat câteva cereri pentru o nouă audiere, dar nu a avut 
succes. 

Sam îl angajase pe Keyes pentru proces şi eventualul apel 
la Curtea Supremă din Mississippi. În momentul în care Curtea 
Supremă a Statelor Unite confirmase condamnarea, avocatul 
lucra deja fără să primească onorariu. Contractul lui expirase şi 
el i-a scris lui Sam o scrisoare destul de lungă în care îi spunea 
clientului că venise timpul ca acesta să-şi facă alte aranjamente. 
Sam a înţeles despre ce era vorba. 

Keyes i-a mai scris şi unui prieten avocat din Washington 
care, la rândul său, i-a trimis o scrisoare amicului său E. Garner 
Goodman, de la firma „Kravitz & Bane" din Chicago. Această 
ultimă scrisoare ajunsese pe biroul lui Goodman la momentul 
potrivit. Sam era în criză de timp şi disperat, iar Goodman căuta 
un caz fără onorariu. Au schimbat câteva scrisori, apoi, pe 18 


decembrie 1983, Wallace Tyner, partener al firmei „Kravitz & 
Bane", secţia penală, a introdus o petiție la Curtea Supremă din 
Mississippi prin care cerea schimbarea condamnării. 

Tyner a scos în evidenţă o serie de erori în desfăşurarea 
procesului, inclusiv admiterea ca probă în instanţă a fotografiilor 
înecate în sânge ale cadavrelor lui Josh şi John Kramer. A atacat, 
apoi, compoziţia juriului, susţinând că McAllister alesese în mod 
sistematic mai mulţi negri decât albi. A subliniat faptul că un 
proces corect era imposibil deoarece contextul social al anului 
1981 era mult diferit de cel al anului 1967. Îşi păstrase ideea că 
instanţa aleasă de judecătorul de proces nu era corectă. În 
sfârşit, a ridicat din nou problemele riscului dublu şi al 
procesului rapid. Una peste alta, Wallace Tyner şi Garner 
Goodman au ridicat opt probleme separate în petiția lor. Cu 
toate acestea, nu au menţionat ineficienţa asistenţei juridice 
care constituia în mod normal plângerea principală a tuturor 
condamnaților la moarte. Sam le interzisese s-o facă pentru că 
nu voia să-l atace pe Benjamin Keyes, un avocat la care Sam 
ţinea mult. 

Pe 1 iunie 1985, Curtea Supremă din Mississippi a respins 
acţiunea, ca de altfel şi Curtea Supremă a Statelor Unite. Atunci 
Tyner a introdus o petiție de habeas corpus şi a cerut 
suspendarea execuţiei la Curtea Federală din Mississippi. Petiţia 
respectivă relua toate problemele ridicate la tribunalul statal. 

Doi ani mai târziu, pe 3 mai 1987, tribunalul districtual a 
respins acţiunea şi Tyner a făcut apel la Circumscripţia a cincea 
din New Orleans care a confirmat hotărârea anterioară. Pe 20 
martie 1988, Tyner a depus la Circumscripţia a cincea o petiție 
pentru reaudiere care a fost, bineînţeles, respinsă. Pe 3 
septembrie 1988, Tyner şi Goodman au revenit cu o nouă 
acţiune la Curtea Supremă. O săptămână mai târziu, Sam a 
inaugurat şirul scrisorilor adresate celor doi avocaţi în care îi 
ameninţa că-i concediază. 

Curtea Supremă federală i-a acordat lui Sam ultima 
suspendare pe data de 14 mai 1989, în conformitate cu o 
hotărâre similară pronunţată într-un caz din Florida. Tyner 
pledase cu succes, subliniind că în cele două cazuri problemele 
erau asemănătoare, iar Curtea Supremă acordase suspendări în 
câteva zeci de cazuri de condamnare la moarte din toată ţara. 

Cât timp Curtea Supremă dezbătuse cazul din Florida, 


avocaţii lui Sam nu mai introduseseră nici o acţiune, iar Sam îşi 
începuse eforturile de a scăpa de serviciile firmei „Kravitz & 
Bane". A introdus personal câteva moţiuni stângace pe care le 
redactase chiar el şi care au fost respinse imediat. A reuşit însă 
să obţină din partea Circumscripţiei a cincea un ordin care 
punea definitiv capăt serviciilor gratuite oferite de avocaţii săi. 
Pe 29 iunie 1990 Circumscripţia a cincea i-a permis să se 
reprezinte singur, iar Garner Goodman închisese dosarul Sam 
Cayhall. Dar nu pentru multă vreme. 

Pe 9 iulie 1990 Curtea Supremă a anulat suspendarea 
execuţiei lui Sam. Pe 10 iulie, Circumscripţia a cincea a anulat şi 
ea suspendarea şi chiar în aceeaşi zi Curtea Supremă din 
Mississippi a hotărât ca execuţia să aibă loc pe data de 8 
august. 

După nouă ani de război al apelurilor şi petiţiilor, lui Sam îi 
mai rămăseseră de trăit doar şaisprezece zile. 


29 


În lista morţii era linişte şi pace, în timp ce ziua se târa spre 
amiază. În celulele minuscule, ventilatoarele bâzâiau şi 
zornăiau, încercând vitejeşte să mişte aerul pe care curgerea 
timpului îl făcea din ce în ce mai lipicios. 

La televizor, jurnalele de la începutul zilei fuseseră pline cu 
reportaje despre ultima bătălie legală pierdută de Sam Cayhall. 
Hotărârea lui Slattery era anunţată cu surle şi trâmbiţe în tot 
statul de parcă ar fi fost într-adevăr ultimul cui bătut în coşciug. 
Un post de televiziune din Jackson continua numărătoarea 
inversă, mai rămăseseră doar şaisprezece zile. Zile: 
Şaisprezece! stătea scris sub vechea şi cunoscuta fotografie a 
lui Sam. Reporteri cu ochi strălucitori şi puternic machiaţi, dar 
complet ignoranţi în ceea ce priveşte legea, îşi lătrau prezicerile 
curajoase în faţa camerelor de luat vederi: „Conform surselor 
noastre, opţiunile legale ale lui Sam Cayhall sunt practic 
epuizate. Multă lume e convinsă că execuţia lui va avea locpe 8 
august, aşa cum este prevăzut". Programul continua cu rubrica 
sportivă şi cu buletinul meteo. 

Inăuntrul listei, conversațiile scăzuseră, certurile se mai 


potoliseră, zmeele se mai împuţinaseră. O execuţie urma să 
aibă loc în curând. 

Sergentul Packer zâmbea în sinea lui în timp ce-şi târa 
picioarele de-a lungul Nivelului A. Cârcotelile şi cuvintele 
muşcătoare care făceau parte din cotidian dispăruseră aproape 
cu totul. Acum, prizonierii aveau treabă cu avocaţii şi cu 
apelurile. In ultimele două săptămâni, cererea cea mai obişnuită 
era aceea de a-i telefona avocatului. 

Packer nu era nerăbdător să asiste la o nouă execuţie, dar 
îi plăcea foarte mult liniştea din jur. Mai ales că ştia că era o 
stare de lucruri temporară. Dacă Sam ar obţine mâine o nouă 
suspendare, hărmălaia ar reveni brusc. 

— Ora de plimbare, Sam, zise el, oprindu-se în faţa celulei 
bătrânului. 

Ca de obicei, Sam stătea pe marginea patului şi bătea la 
maşină trăgând în acelaşi timp din ţigară. 

— Cât e ceasul? întrebă el, punând maşina alături şi 
ridicându-se în picioare. 

— Unşpe. 

Sam se întoarse cu spatele spre sergent şi îşi vâri mâinile 
prin deschizătura uşii. Packer îi prinse cătuşele. 

— leşi singur? întrebă sergentul. 

— Nu, răspunse Sam, întorcându-se cu faţa spre uşă. 
Henshaw vrea să vină şi el. 

— Mă duc să-l aduc şi pe el, zise Packer, pornind mai 
departe, urmat de Sam. 

Ocupanţii celorlalte celule se lipiseră de gratii, cu braţele 
spânzurând în afară, şi îl priveau atent pe Sam. 

Traversară alte coridoare şi trecură de alte gratii până când 
ajunseră în faţa unei uşi metalice care dădea în curtea 
interioară. Packer o deschise şi lumina soarelui năvăli peste ei. 
Sam ura din suflet acest moment. Păşi pe iarba de afară, 
strângând din pleoape şi aşteptând ca sergentul să-i scoată 
cătuşele. Sam deschise uşor ochii, încercând să se obişnuiască 
cu strălucirea dureroasă a soarelui 

Apoi Packer dispăru înăuntru fără să scoată o vorbă, 
lăsându-l pe bătrân în acelaşi loc. Fierbinţeala aerului nu-l 
supăra pentru că se obişnuise de mult cu ea, dar lumina soarelui 
ardea ca un laser şi îi dădea nişte dureri de cap cumplite ori de 
câte ori se aventura să iasă din donjon. 


Evident că şi-ar fi putut permite să-şi cumpere o pereche de 
ochelari de soare ieftini, precum cei ai lui Packer, dar acest 
articol nu se regăsea pe lista obiectelor la care aveau dreptul 
deţinuţii. 

Porni cu paşi şovăitori prin iarbă, rătăcind cu privirea pe 
câmpurile de bumbac de dincolo de sârma ghimpată. Curtea în 
care deţinuţii îşi făceau plimbarea zilnică era o mică suprafaţă 
de teren acoperită de noroi şi iarbă, înzestrată cu două bănci de 
lemn şi un panou de baschet pentru africani. Atât gardienii cât şi 
prizonierii îi spuneau ţarcul de vite. Sam îl măsurase de 
nenumărate ori cu pasul, comparând apoi rezultatele lui cu cele 
ale altor colegi de suferinţă. [arcul avea aproximativ 
cincisprezece metri lungime şi zece lăţime; gardul de sârmă era 
înalt de vreo trei metri, fără să pui la socoteală şi sârma 
ghimpată de deasupra. O bandă de iarbă de vreo treizeci de 
metri lăţime despărţea gardul ţarcului de gardul principal, pe 
care-l supravegheau gardienii din turnurile de pază. 

Sam îşi făcu plimbarea obişnuită, urmând laturile ţarcului şi 
numărând fiecare pas. Cincisprezece metri pe zece. Celula lui 
avea unu optzeci pe doi şaptezeci. Biblioteca de drept, Crăcuţa, 
avea cinci patruzeci pe patru cincizeci. Partea destinată 
prizonierilor în sala de vizite avea un metru optzeci pe nouă 
metri. Despre camera de gazare aflase că ar avea patru 
cincizeci pe trei şaizeci, iar locul propriu-zis era un cub cu latura 
de o sută douăzeci de centimetri. 

În timpul primului an petrecut în închisoare, alergase în 
fiecare zi, încercând să-şi păstreze forma fizică; încercase să 
arunce şi la coşul de baschet, dar renunţase când văzuse că zile 
la rând nu reuşise să marcheze nici măcar un coş. În cele din 
urmă, renunţase cu totul la exerciţiile fizice şi de ani de zile se 
mulțumea ca, timp de o oră, să se bucure de soare şi de aer 
curat. Într-o vreme, avusese obiceiul să se oprească lângă 
gardul de sârmă şi să-şi lase privirea să rătăcească peste 
câmpurile de bumbac, spre copacii din zare. Imaginaţia făcea 
restul. Libertate. Autostrăzi. Pescuit. Mâncare. Sex, din când în 
când. Aproape că reuşea să vadă cu ochii minţii mica lui fermă 
din Ford County, nu departe de-acolo, între două petice de 
pădure. Uneori mai visa şi la Brazilia sau Argentina sau la alt loc 
unde s-ar fi putut ascunde, trăind liniştit sub un nume nou. 

Apoi încetase să mai viseze, încetase să mai privească 


dincolo de gard, aşteptând un miracol ca să-l ia de-acolo. Se 
mulţumise să se plimbe şi să fumeze, întotdeauna singur. 
Singura activitate acum era jocul de dame. 

Uşa se deschise din nou, lăsându-l să treacă pe Hank 
Henshaw. Packer îi scoase cătuşele, în timp ce prizonierul îşi 
mijea ochii, furios, privind iarba şi noroiul de la picioare. 
Henshaw începu să-şi maseze încheieturile mâinilor, apoi îşi 
îndreptă spinarea şi-şi dezmorţi picioarele. Packer aşeză pe una 
din bănci o cutie veche de carton. 

După ce sergentul plecă, cei doi se aşezară călare pe bancă 
de-o parte şi de alta a tablei de dame. 

— E rândul meu să joc cu roşul, zise Sam. 

— Păi, ai jucat cu roşul ultima oară, replică Henshaw, 
privindu-l ţintă. 

— Ultima oară am jucat cu negrul. 

— Ba nu, eu am jucat cu negrul ultima oară şi acum e 
rândul meu să fiu roşu. 

— Uite ce e, Hank, mai am doar şaişpe zile, aşa că, dacă 
vreau să joc cu roşul, atunci am să joc cu roşul. 

Henshaw ridică din umeri şi nu mai zise nimic, mulţu- 
mindu-se să aranjeze piesele pe tabla cu pătrate. 

— Bănuiesc că tu ai prima mutare, spuse el după aceea. 

— Bineînţeles, declară Sam, împingând o piesă pe un pătrat 
liber. 

Jocul era deschis. Soarele de amiază cocea pământul şi, 
după numai câteva minute, salopetele roşii li se lipiseră de 
spate. Amândoi aveau în picioare papuci de cauciuc şi nu purtau 
ciorapi. 

Hank Henshaw avea patruzeci şi unu de ani, ocupa de 
şapte ani o celulă în lista morţii, dar nimeni nu-l vedea ajungând 
vreodată în camera de gazare. |n cursul procesului său, se 
făcuseră două erori esenţiale, ceea ce-i dădea lui Henshaw 
şansa unei comutări de pedeapsă. 

— leri au fost veşti proaste, zise el, în timp ce Sam se 
gândea la mutarea următoare. 

— Da, situaţia pare cam albastră, nu? 

— Ai dreptate. Şi avocatul tău ce spune? 

Nici unul dintre ei nu îşi ridica privirile de pe tabla de joc. 

— Zice că trebuie să ne batem. 

— Ce dracu' înseamnă asta? întrebă Henshaw în timp ce 


muta piesa. 

— Cred că înseamnă că au să mă gazeze, dar că o să merg 
acolo cântând şi dansând. 

— Oare puştiul ştie ce face? 

— O, da. Are o minte brici. Moştenire de familie. 

— Da' e groaznic de tânăr. 

— E un copil tare isteţ. Educaţie foarte bună. A fost al 
doilea din promoţie la Michigan. A fost şi redactor-şef la revista 
de drept. 

— Adică? 

— Adică e nemaipomenit. Şi-o să-i vină lui vreo idee. 

— Tu vorbeşti serios, Sam? Chiar crezi c-o să se-ntâmple? 

Deodată, Sam sări două piese negre şi Henshaw începu să 
înjure. 

— Să ştii că-mi faci milă, zise Sam, rânjind. Când m-ai bătut 
ultima oară? 

— Acum două săptămâni. 

— Mincinosule. Nu m-ai mai bătut de trei ani. 

Henshaw făcu o mutare de tatonare şi Sam sări iar două 
piese. Cinci minute mai târziu, jocul se încheia cu victoria lui 
Sam. Rearanjară tabla de joc şi o luară de la capăt. 


La prânz, Packer îşi făcu apariţia, însoţit de un alt gardian şi 
de cătuşe, şi distracţia se termină. Cei doi prizonieri fură duşi în 
celule lor şi li se aduse dejunul. Fasole, mazăre, piure de cartofi 
şi câteva felii uscate de pâine prăjită. Sam mâncă foarte puţin, 
apoi îl aşteptă pe gardianul care trebuia să-l însoţească la baie. 

Gardianul îl conduse pe bătrân în mica sală de duş de la 
capătul coridorului. O hotărâre judecătorească le dădea 
deţinuţilor dreptul la cinci duşuri rapide pe săptămână, fie că le 
convenea, fie că nu, cum le plăcea gardienilor să spună. 

Sam se spălă iute pe corp şi pe cap cu bucata de săpun pe 
care o adusese cu el. Locul era destul de curat, dar, cum era 
folosit de toţi cei paisprezece deţinuţi de pe etaj, papucii de 
cauciuc rămâneau în picioare. După cinci minute, apa se opri, 
dar Sam mai rămăsese puţin să culeagă şi ultimele picături; 
privirea îi rămase agăţată de faianţa mucegăită de pe pereţi. 
Erau câteva lucruri în lista morţii pe care, categoric, n-avea să le 
regrete. 

Douăzeci de minute mai târziu, era încărcat în dubiţa 


închisorii şi dus la biblioteca aflată la o jumătate de milă 
distanţă. 

Adam îl aştepta şi, când îl văzu, îşi scoase haina şi-şi 
suflecă mânecile cămăşii, aşteptând ca gardianul să scoată 
cătuşele de la mâinile bunicului său. După ce se salutară, Sam 
se aşeză pe un scaun şi-şi aprinse o ţigară. 

— Unde-ai fost? întrebă el. 

— Am avut treabă, răspunse Adam, aşezându-se de 
cealaltă parte a mesei. Miercuri şi joi am făcut o călătorie 
neaşteptată la Chicago. 

— În legătură cu mine? 

— Într-un fel, da. Goodman a vrut să revedem dosarul în 
întregime şi pe urmă au mai fost vreo două probleme de 
rezolvat. 

— Deci Goodman e mai departe implicat în povestea asta? 

— În momentul de faţă, Goodman e şeful meu. Prin urmare, 
trebuie să ţin legătura cu el dacă vreau să-mi păstrez slujba. 
Ştiu că-l urăşti, dar să ştii că-l interesează foarte mult cazul tău. 
Fie că mă crezi, fie că nu, află că nu vrea să ajungi în camera de 
gazare. 

— Nu-l mai urăsc. 

— Ei, dar cum de s-a întâmplat? 

— Habar n-am. Probabil pentru că atunci când te apropii de 
moarte, te gândeşti din ce în ce mai mult la toate. 

Adam ar fi vrut să audă mai multe, dar Sam nu continuă în 
direcţia respectivă. Tânărul îl privi cum fumează şi încercă să nu 
se gândească la Joe Lincoln, la străbunicul bătut într-o ceartă de 
beţivi la o înmormântare; încercă să-şi alunge din minte toate 
poveştile acelea oribile despre Ford County pe care le aflase de 
la Lee, dar, din păcate, nu reuşi. li promisese însă mătuşii că nu 
va pomeni nimic despre coşmarurile acelea din trecut. 

— Cred că ai auzit de ultima noastră înfrângere, zise el în 
timp ce scotea un teanc de hârtii din servietă. 

— N-a fost nevoie de prea multă vreme pentru asta, nu? 

— Nu. O înfrângere destul de rapidă, dar am făcut deja apel 
la Circumscripţia a cincea. 

— Niciodată nu am câştigat acolo. 

— Ştiu. Dar în momentul de faţă, nu avem nici o posibilitate 
de alegere. 

— Ce mai putem face acum? 


— Păi, mai multe lucruri. Marţea trecută, după întâlnirea cu 
judecătorul federal, am dat de guvernator, care a vrut să stăm 
de vorbă între patru ochi. Mi-a dat numerele astea de telefon, 
personale, şi mi-a spus să îl caut ca să stăm de vorbă despre 
cazul tău. Mi-a zis că avea îndoieli în privinţa vinovăţiei tale. 

—  Îndoieli? se miră Sam, fixându-l cu privirea. Păi, el e 
singurul motiv pentru care mă aflu aici. Dimpotrivă, abia 
aşteaptă să mă vadă mort. 

— Poate că ai dreptate, dar... 

— Ai promis că n-ai să stai de vorbă cu el. Ai semnat o 
înţelegere care îţi interzice să te întâlneşti cu măscăriciul ăla. 

— Linişteşte-te, Sam. El e cel care m-a agăţat când ieşeam 
din biroul judecătorului. 

— Mă mir că nu a convocat o conferinţă de presă ca să afle 
toată lumea. 

— L-am ameninţat. Bine? L-am făcut să-mi promită că n-o 
să vorbească despre asta. 

— Atunci înseamnă că eşti prima persoană din lume care 
reuşeşte să-i pună pumnul în gură ticălosului ăluia. 

— Să ştii că înclină spre clemenţă. 

— Ţi-a spus el asta? 

— Da. 

— De ce? Nu cred. 

— Nu ştiu de ce, Sam. Şi zău dacă-mi pasă. Dar ce rău 
poate să-ţi facă? Există vreun pericol dacă ceri o audiere în 
sensul ăsta? Bun, el o să-şi vadă poza în ziar. Bun, o să-l vezi iar 
la televizor. Dar dacă există o şansă ca să ne asculte, ce ne mai 
interesează dacă îşi ia şi el partea lui din afacere? 

— Răspunsul meu e nu, categoric nu. Nu îţi dau voie să ceri 
o audiere pentru grațiere. Ei, fir-ar al dracului, nu. De o mie de 
ori nu. Eu îl cunosc bine pe omul ăsta, Adam. Încearcă să te 
prindă în schema lui de joc. Totul e doar o prefăcătorie, praf 
aruncat în ochii oamenilor. O să suferi amarnic pe chestia asta 
până la sfârşit şi o să tragă spuza pe turta lui. O să se bucure de 
mai multă atenţie decât mine, şi doar e execuţia mea. 

— Şi unde-i răul? 

— Păi, n-o să folosească la nimic, Adam! strigă Sam, 
trântind cu pumnul în masă. Omul ăsta nu se schimbă. 

Adam se apucă să noteze ceva pe carnetul din faţa lui, 
dând timp furtunii să se potolească. Sam îşi aprinse o ţigară şi-şi 


trecu degetele prin părul ud de transpiraţie. 

— Sam, ce vrei să facem? Să renunţăm? Să aruncăm 
prosopul în ring? Tu, care crezi că te pricepi la lege şi tribunale, 
spune-mi ce vrei, zise tânărul, punându-şi stiloul pe masă şi 
privindu-şi clientul drept în ochi. 

— Ei bine, să ştii că m-am gândit la asta. 

— Sunt convins. 

— Acţiunea introdusă la Circumscripţia a cincea e demnă 
de laudă, dar nu pare să aibă cine ştie ce sorţi de izbândă. După 
cum văd eu lucrurile, nu prea ne-a mai rămas mare lucru de 
făcut. 

— În afară de Benjamin Keyes. 

— Exact. În afară de Benjamin Keyes. Omul ăla a făcut 
treabă bună şi la proces şi în apel, mi-a fost aproape ca un 
prieten. Şi nu pot să sufăr să-l atac. 

— Sam, în cazurile de condamnare la moarte, a-l ataca pe 
avocatul de proces pentru asistenţă juridică ineficientă face 
parte din procedura standard; Goodman mi-a spus că el a vrut 
s-o facă, dar că tu te-ai opus. Chestia asta trebuia făcută cu 
mulţi ani în urmă. 

— Goodman are dreptate. M-a rugat aproape în genunchi 
să fiu de acord, dar eu i-am spus nu. Acum cred că a fosto 
greşeală. 

— Am studiat dosarul, zise Adam, continuând să-şi noteze 
ceva pe carnet, şi, după părerea mea, Keyes a greşit că nu te-a 
adus în boxa martorilor. 

— Eu am vrut să le vorbesc juraţilor, cred că ţi-am mai spus 
asta. După ce am ascultat depoziţia lui Dogan, m-am gândit că 
pentru mine era esenţial să le explic juraţilor că am pus 
într-adevăr bomba, dar că nu avusesem de gând să omor pe 
nimeni. Şi ăsta e adevărul, Adam. N-am vrut să omor pe nimeni. 

— Deci ai vrut să depui mărturie, dar avocatul tău s-a opus. 

— Asta vrei tu să spun? întrebă Sam, zâmbind, cu privirea 
în podea. 

— Da. 

— Nu prea am de ales, nu? 

— Nu. 

— Bine. Asta s-a întâmplat. Am vrut să depun mărturie, dar 
avocatul meu nu mi-a dat voie. 

— Mâine dimineaţă, la prima oră, am şi introdus acţiunea. 


— Dar e prea târziu, nu? 

— Ei bine, este, într-adevăr, târziu, dar ce pierdem dacă o 
facem? 

— Ai să-l suni pe Keyes ca să-i spui? 

— Dacă am timp. Pentru că, pe cuvântul meu că în clipa 
asta, sentimentele lui nu mă interesează nici un pic. 

— Atunci nici pe mine nu mă interesează. Să-l ia dracu'. Mai 
e careva pe care să-l atacăm? 

— Lista de nume nu e prea lungă. 

Sam ţâşni brusc în picioare şi începu să se învârtă în jurul 
mesei. Încăperea avea cinci metri patruzeci în lungime şi el îşi 
numără cu atenţie paşii. Apoi se opri şi se sprijini de rafturile de 
cărţi. 

— Lee vrea să ştie dacă poate să vină să te vadă, zise 
Adam, privindu-şi bunicul cu atenţie. 

— Vrea ea asta? întrebă Sam, revenind la locul lui, lângă 
masă. 

— Cred că da. 

— Trebuie să mă mai gândesc. 

— Bine, dar grăbeşte-te. 

— Ei cum îi mai merge? 

— Cred că bine. Mi-a zis să-ţi spun că te iubeşte, că se 
roagă pentru tine şi că se gândeşte mult la tine în ultima vreme. 

— În Memphis se ştie că e fata mea? 

— Nu prea îmi vine a crede. Ziarele n-au scris încă nimic 
despre asta. 

— Sper să nici nu scrie. 

— Duminica trecută am fost amândoi la Clanton. 

— Şi ce-aţi văzut? întrebă Sam, privindu-l cu tristeţe. 

— Multe. Mi-a arătat mormântul bunicii şi locul unde sunt 
înmormântați ceilalţi din familie. 

— Ţi-a spus Lee că bunică-ta n-a vrut să fie îngropată la un 
loc cu restul familiei? 

— Da. Şi m-a întrebat unde vrei tu să fii îngropat. 

— Încă nu m-am hotărât. 

— Fireşte că nu. Dar anunţă-mă şi pe mine când ai luat 
hotărârea. Pe urmă ne-am plimbat prin oraş şi mi-a arătat casa 
în care au locuit ai mei. Am fost şi în piaţa centrală şi am stat în 
foişorul de pe peluza din faţa tribunalului. Un oraş foarte 
aglomerat. Plin de oameni în piaţă. 


— Aveam obiceiul să stăm în cimitir şi să privim focurile de 
artificii. 

— Mi-a povestit. Pe urmă, am mâncat de prânz la „The Tea 
Shoppe" şi am făcut o plimbare cu maşina în afara oraşului. Lee 
m-a dus să văd casa unde a copilărit ea. 

— Mai e acolo? 

— Da, dar e părăsită şi năpădită de buruieni. Cât ne-am 
plimbat mi-a povestit tot felul de întâmplări din copilărie. Mi-a 
vorbit mult şi de Eddie. 

— Are amintiri plăcute? 

— Nu prea. 

Sam îşi încrucişă braţele la piept, îşi aţinti privirea în tăblia 
mesei şi nu mai scoase nici o vorbă timp de un minut. 

— Ţi-a vorbit de Eddie şi de micul lui prieten african, Quince 
Lincoln? rupse el tăcerea. 

— Da, răspunse Adam, privindu-l drept în ochi. 

— Şi despre Joe, tatăl lui Quince? 

— Mi-a povestit ce s-a întâmplat. 

— Şi ai crezut-o? 

— Da. Nu trebuia? 

— Ba da, e purul adevăr. 

— Aşa mi-am închipuit şi eu. 

— Ce-ai simţit când ai auzit povestea? Vreau să spun, cum 
ai reacţionat? 

— Te-am urât din tot sufletul. 

— Şi cum te simţi acum? 

— Diferit. 

Sam se ridică încet în picioare şi porni spre capătul mesei. 
Acolo se opri cu spatele la Adam. 

— Totul s-a întâmplat acum patruzeci de ani, mormăi el. 

— N-am venit aici ca să vorbim despre asta, spuse Adam, 
simțind cum îl cuprinde un sentiment de vinovăţie. 

Sam se sprijini din nou de rafturile de cărţi şi îşi încrucişă 
braţele la piept, fixând cu privirea peretele din faţă. 

— Mi-am dorit de mii de ori să nu se fi întâmplat nimic. 

— l-am promis lui Lee că n-o să discutăm despre subiectul 
ăsta, Sam. Îmi pare rău. 

— Joe Lincoln a fost un om bun. M-am întrebat adesea ce 
s-o fi ales de Ruby şi de copii. 

— Hai s-o lăsăm baltă, Sam, şi să vorbim de altceva. 


— Sper că moartea mea o să-i facă fericiţi. 


30 


Gardianul de la poarta principală îi făcu semn cu mâna de 
parcă Adam era de-acum un client permanent. Tânărul îi 
răspunse cu amabilitate şi apăsă butonul care comanda 
deschiderea portbagajului. La plecare, vizitatorii nu erau obligaţi 
să prezinte actele la control, dar portbagajul maşinii trebuia 
controlat, pentru ca nu cumva vreunul dintre prizonieri să fie 
tentat de o plimbare clandestină. După ce ieşi de pe teritoriul 
penitenciarului, Adam intră pe autostradă, îndreptându-se spre 
sud, cât mai departe de Memphis. Calculase că aceasta fusese 
cea de-a cincea sa vizită la Parchman în ultimele două 
săptămâni. Şi avea o foarte puternică bănuială că în 
următoarele şaisprezece zile locul acela avea să fie un al doilea 
cămin pentru el. Doamne, ce gând oribil! 

În seara asta n-avea chef să-i ţină piept lui Lee. Se simţea 
parţial responsabil pentru recăderea ei în patima băuturii, deşi 
ea singură îi povestise că asta-i fusese viaţa mulţi ani de zile. 
Era alcoolică şi dacă voia să bea, el nu avea cum s-o oprească. 
Mâine seară va fi alături de ea, va pregăti cafeaua şi va face 
conversaţie. In seara asta însă avea nevoie de o pauză. 

Trecuse bine de amiază, asfaltul de pe şosea dogorea, 
câmpul era uscat şi prăfos, activitatea din ferme lâncezea, 
traficul slab şi de-a dreptul indolent. Adam înălţă capota maşinii, 
iar puţin mai târziu opri la o băcănie chinezească din Ruleville 
unde cumpără o cutie de ceai la gheaţă. Îşi continuă apoi 
drumul pe şoseaua pustie în direcţia oraşului Greenville. Trebuia 
neapărat să rezolve o problemă probabil neplăcută şi spera să 
nu-l părăsească curajul. 

La un moment dat, părăsi şoseaua principală, lăsându-şi 
maşina să alerge aproape fără ţintă pe întinderea deltei. Se şi 
rătăci de vreo două ori, dar în cele din urmă ieşi la liman. Sosi la 
Greenville puţin după ora cinci şi porni imediat în căutarea țintei 
respectivei călătorii. Trecu de două ori pe lângă Kramer Park. 
Sinagoga se afla chiar peste drum de Prima Biserică Baptistă. Îşi 
lăsă maşina în capătul lui Main Street, chiar lângă zăgazul ce 


proteja oraşul de furia râului. Îşi îndreptă nodul de la cravată şi 
porni pe Washington Street, în direcţia unei clădiri vechi, din 
cărămidă, pe a cărei firmă stătea scris „Kramer-Depozit en 
gros". Uşa grea de sticlă se deschise spre interior şi podeaua 
veche, de lemn, scârţâi sub paşii săi. Partea din faţă a clădirii 
fusese amenajată în aşa fel încât să aducă cu magazinele de 
altădată, cu tejghele de sticlă în faţa rafturilor ce tapetau 
pereţii. Totul era plin cu ambalaje şi cutii de produse alimentare 
ce se fabricau cu foarte mulţi ani în urmă. Micul muzeu, dotat şi 
cu un model antic de casă de marcat, făcea însă repede loc 
comerţului modern. Restul acelei clădiri imense fusese renovat 
şi părea destul de eficient. Holul principal era separat de rest 
printr-un panou din pătrate de sticlă, iar un coridor mochetat 
traversa centrul clădirii, ducând fără îndoială spre birourile 
personalului. Partea din spate adăpostea, categoric, un depozit. 

Adam admira mărfurile expuse pe tejghelele din magazin, 
când un tânăr în blugi răsări de undeva din spate şi îl întrebă: 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Da, aş vrea să-l văd pe domnul Elliot Kramer, răspunse 
Adam, zâmbind nervos. 

— Sunteţi comis-voiajor? 

— Nu. 

— Sunteţi un cumpărător? 

— Nu. 

Tânărul răsucea un creion între degete şi era evident 
preocupat de lucruri importante. 

— Atunci, pot să vă întreb de ce anume aveţi nevoie? 

— Am nevoie să-l văd pe domnul Kramer. E aici? 

— Îşi petrece cea mai mare parte a timpului la depozitul 
principal, în sudul oraşului. 

— Numele meu este Adam Hall, şi sunt avocat la Chicago, 
zise Adam, scoțând o carte de vizită. Trebuie neapărat să-l văd 
pe domnul Kramer. 

Tânărul în blugi studie cu atenţie pătrăţelul alb de carton, 
apoi îi aruncă lui Adam o privire plină de suspiciune. 

— Aşteptaţi o clipă, zise el şi dispăru. 

Adam se sprijini de tejghea şi admiră casa de marcat. Citise 
undeva că de câteva generaţii membrii familiei lui Marvin 
Kramer se numărau printre cei mai prosperi negustori din deltă. 
Odată, demult, unul din strămoşi coborâse grăbit de pe vaporul 


cu zbaturi în portul Greenville şi se hotărâse să înceapă acolo o 
nouă viaţă. Inceputul fusese făcut cu un mic magazin de 
cereale, apoi restul venise de la sine. Pe tot parcursul nenorocirii 
celor trei procese ale lui Sam, despre cei din familia Kramer se 
vorbise că sunt oameni avuti. 

După douăzeci de minute de aşteptare, Adam se pregătea 

să plece răsuflând chiar uşurat de acest final; căci el făcuse tot 
ce-i stătuse în putinţă. Dacă domnul Kramer nu voia să-l 
întâlnească, atunci el unul nu avea cum să schimbe situaţia. 
î Apoi auzi paşi pe podeaua de lemn şi se răsuci pe călcâie. 
In faţa lui se afla un domn în vârstă, înalt şi subţire, cu o coamă 
de păr cărunt, ochi aproape negri puternic încercănaţi şi chip 
uscăţiv, cu trăsături viguroase. Se ţinea perfect drept, fără 
ajutorul vreunui baston; nu purta ochelari şi nu zâmbea. Îl privea 
încruntat pe tânăr, fără să scoată o vorbă. 

O clipă, Adam îşi dori să fi plecat cu cinci minute mai 
devreme. Apoi se întrebă iute pentru ce oare se afla acolo, în 
sfârşit, se hotărî să ia taurul de coarne. 

— Bună ziua, începu el când devenise limpede că bătrânul 
nu avea de gând să deschidă discuţia. Sunteţi domnul Elliot 
Kramer? 

Bătrânul dădu uşor din cap, de parcă i s-ar fi pus o 
întrebare deosebit de provocatoare. 

— Numele meu este Adam Hall şi sunt avocat la Chicago. 
Sam Cayhall este bunicul meu şi eu sunt avocatul lui. 

Era evident că domnul Kramer îşi cam închipuise despre ce 
era vorba pentru că prezentarea lui Adam nu-l surprinse. 

— Aş vrea să stăm puţin de vorbă. 

— Despre ce anume? tărăgănă domnul Kramer cuvintele. 

— Despre Sam. 

— Sper să putrezească în iad, zise bătrânul, ca şi cum ar fi 
fost deja sigur de destinaţia finală spre care se îndrepta Sam; 
ochii lui căpătaseră culoarea antracitului, iar Adam încercă să-i 
evite, fixându-şi privirea în podea. 

— Da, domnule, zise Adam, căutând un subiect mai paşnic, 
perfect conştient că aici, în Sudul tradiţional, politeţea era 
obligatorie. Vă înţeleg sentimentele. De aceea, nici nu vi-o iau în 
nume de rău; voiam doar să stăm de vorbă câteva minute. 

— Sam îşi trimite cumva scuze? întrebă domnul Kramer şi 
pe Adam îl izbi faptul că bătrânul nu se referise la domnul 


Cayhall, sau la Cayhall, ci la Sam, de parcă ar fi fost doi prieteni 
care se tot certaseră şi acum ajunseseră la concluzia că venise 
vremea să se împace: Sam, e de-ajuns să spui că-ţi pare rău şi 
totul se aranjează. 

Tentaţia unei mici minciuni îşi făcu loc în mintea lui Adam: 
să spună cât de rău se simţea Sam în aceste ultime zile de viaţă 
şi cu câtă disperare dorea să fie iertat. Nu se simţi însă în stare 
de aşa ceva. 

— Ar avea vreo importanţă? întrebă el. 

Domnul Kramer vâri cu grijă cartea de vizită în buzunar şi-şi 
lăsă privirea să rătăcească departe, prin fereastra de la intrare. 

— Nu, n-ar avea nici o importanţă. E ceva ce ar fi trebuit 
făcut cu multă vreme în urmă. 

Rostea cuvintele cu accentul puternic al locuitorilor deltei 
şi, cu toate că înţelesul lor nu era binevoitor, sunetul lor era 
liniştitor. Erau rostite cu calm, bine cumpănite, ca şi când timpul 
n-avea nici o importanţă. În plus, purtau în ele anii de suferinţă 
care trecuseră, faptul că viaţa îşi oprise de mult cursul. 

— Nu, domnule Kramer, Sam nu ştie că mă aflu aici, aşa că 
nu vă trimite scuzele lui. Eu însă vă cer scuze. 

Privirea pierdută pe fereastră, în trecut, nu se clinti. Dar 
bătrânul îl asculta. 

— Mă simt obligat, continuă el, să vă spun că mie şi fiicei lui 
Sam ne pare teribil de rău de tot ce s-a întâmplat. 

— Sam de ce n-a spus aşa ceva atunci când ar fi fost cazul 
s-o facă? 

— Nu vă pot răspunde la întrebare. 

— Ştiu. Dumneata eşti nou pe aici. 

Ah, puterea presei. Domnul Kramer citea bineînţeles 
ziarele, ca toată lumea. 

— Da, domnule. Incerc să-i salvez viaţa. 

— De ce? 

— Din mai multe motive. Moartea lui nu vă va aduce înapoi 
nici nepoţii, nici fiul. El a greşit, e adevărat, dar şi autorităţile 
greşesc omorându-l pe el. 

— Înţeleg. Dumneata chiar crezi că n-am mai auzit 
discursul ăsta până acum? 

— Ba sunt convins că aţi auzit, aţi văzut şi aţi simţit deja 
totul. Mi-e greu să înţeleg adevărata dimensiune a coşmarului 
pe care l-aţi trăit. Şi încerc numai să nu-l trăiesc şi eu. 


— Ce altceva mai doreşti? 

— Aveţi câteva minute libere? 

— Stăm deja de vorbă de trei minute. Prin urmare, mai ai 
două, punctă bătrânul privindu-şi ceasul, apoi îşi vâri adânc 
mâinile în buzunarele pantalonilor. Privirea i se întoarse spre 
fereastră şi spre strada de dincolo de ea. 

— Ziarul din Memphis cita afirmaţia dumneavoastră cum că 
doriţi să fiţi de faţă atunci când Sam va fi legat de scaunul din 
camera de gazare. Că vreţi să-l priviţi drept în ochi. 

— Într-adevăr, aşa am spus. Dar nu cred că se va întâmpla 
aşa. 

— De ce nu? 

— Pentru că sistemul nostru de justiţie e putred. Pentru că, 
de zece ani de zile, omul ăsta e ţinut în palme şi protejat în 
închisoare. Pentru că apelurile lui nu se mai isprăvesc. Chiar şi 
în clipa asta, dumneata însuţi introduci apeluri şi tragi sfori ca 
să-l ţii în viaţă. E un sistem bolnav şi nu ne aşteptăm să ni se 
facă dreptate. 

— Vă asigur că n-a fost ţinut în palme. Lista morţii e un loc 
îngrozitor. Tocmai vin de-acolo. 

— Poate că ai dreptate, dar el este încă în viaţă, respiră, se 
uită la televizor, citeşte, vorbeşte cu dumneata, introduce tot 
felul de acţiuni la tribunal. Şi când o să i se apropie moartea, o 
să aibă destul timp ca să-şi facă planuri şi în privinţa ei. Işi poate 
lua la revedere de la cine doreşte, îşi poate face toate 
rugăciunile. Or, nepoţii mei, domnule Hall, n-au avut timp să-şi 
ia la revedere. Au fost făcuţi bucăţi în timp ce se jucau. 

— Înţeleg, domnule Kramer. Dar moartea lui Sam nu vi-i 
aduce înapoi. 

— Nu, nu-i aduce înapoi. Dar ne face să ne simţim mult mai 
bine, al dracului de mult mai bine. Vreau să-ţi spun că m-am 
rugat de mii de ori să apuc să-l văd mort pe omul ăsta. Acum 
cinci ani am făcut un infarct: doar dorinţa de a trăi mai mult 
decât Sam Cayhall m-a ţinut în viaţă. Dacă doctorii îmi dau voie, 
am să fiu acolo, domnule Hall am să-l privesc cum moare şi pe 
urmă am să mă întorc acasă şi am să-mi număr zilele. 

— Îmi pare rău că asta e ceea ce simţiţi. 

— Şi mie-mi pare rău. Îmi pare rău şi că viaţa m-a adus în 
situaţia de a cunoaşte numele lui Sam Cayhall. 

Adam se dădu un pas înapoi şi se rezemă de tejghea, 


lăsându-şi privirea în podea. Ochii domnului Kramer continuau 
să rătăcească dincolo de fereastră. Soarele dispărea încet spre 
apus, în spatele clădirii, şi în micul muzeu atât de original 
lumina începea să pălească. 

— Eu mi-am pierdut tatăl din cauza poveştii ăsteia, zise 
Adam încetişor. 

— Îmi pare rău. Am citit că s-a sinucis imediat după ultimul 
proces. 

— Şi Sam a suferit, domnule Kramer. Şi-a distrus familia, 
aşa cum a distrus-o şi pe a dumneavoastră. Şi duce cu sine mai 
multă vinovăţie decât ne putem noi închipui. 

— Poate că, atunci când va fi mort, greutatea asta n-o să-l 
mai apese atât de mult. 

— Poate. Dar de ce să nu împiedicăm omorul? 

— Şi cum îţi imaginezi dumneata că aş putea eu să-l 
împiedic? 

— Am citit undeva că sunteţi bun prieten cu guvernatorul. 

— Şi ce te priveşte pe dumneata chestia asta? 

— E adevărat, nu-i aşa? 

— Este de-aici, din ţinut, şi îl cunosc de multă vreme. 

— Săptămâna trecută l-am cunoscut şi eu. Ştiţi că are 
dreptul să acorde graţierea. 

— În locul dumitale, eu nu m-aş baza pe asta. _ 

— Nici nu mă bazez. Dar sunt disperat, domnule Kramer. In 
situaţia actuală, eu nu mai am nimic de pierdut, cu excepţia 
bunicului meu. Or, dacă dumneavoastră şi familia 
dumneavoastră sunteţi absolut hotărâți să obţineţi execuţia, 
guvernatorul vă va asculta, cu siguranţă. 

— Exact. 

— lar dacă hotărâți că nu doriţi ca execuţia să aibă loc, ei 
bine, eu cred că guvernatorul vă va asculta şi în cazul ăsta. 

— Adică totul depinde de mine, zise bătrânul, părăsind în 
sfârşit locul unde parcă înţepenise şi apropiindu-se de fereastră. 
Domnule Hall, nu eşti numai disperat, mai eşti şi naiv. 

— Nu vă contrazic. 

— E plăcut să aflu că am o asemenea putere. Dacă aş fi 
ştiut mai devreme, bunicul dumitale ar fi murit de mult. 

— Nu merită să moară, domnule Kramer, zise Adam, 
îndreptându-se spre uşă. 

Nu se aşteptase să găsească simpatie. Important era ca 


domnul Kramer să îl vadă şi să afle că povestea aceea lovise şi 
alte vieţi. 

— Nici nepoţii şi nici fiul meu n-au meritat să moară. 

— Vă rog să mă iertaţi că v-am deranjat şi vă mulţumesc 
pentru timpul pe care mi l-aţi acordat, zise Adam, oprindu-se 
lângă intrare. Am o soră, un văr şi o mătuşă care e fiica lui Sam. 
Voiam numai să vă spun că Sam are şi el o familie care va suferi 
dacă el va muri. Dacă nu va fi executat, atunci nu va ieşi 
niciodată dintre zidurile închisorii. Într-o zi, foarte curând, se va 
veşteji şi va muri pur şi simplu de moarte naturală. 

— Şi veţi suferi? 

— Da, domnule. Familia noastră, domnule Kramer, e o 
familie patetică, plină de tragedie. Şi eu încerc doar să împiedic 
producerea unei noi nenorociri. 

— Atunci îmi pare rău pentru dumneata, zise domnul 
Kramer, privindu-l pe tânăr cu ochi lipsiţi de expresie. 

— Vă mulţumesc încă o dată. 

— Bună ziua, domnule, încheie domnul Kramer fără să 
zâmbească. 

Adam merse pe o stradă umbrită de copaci până când 
ajunse în centrul oraşului. În parcul memorial se aşeză pe 
aceeaşi bancă, nu departe de monumentul de bronz al celor doi 
copii. După câteva minute însă sentimentul de vinovăţie şi 
amintirile îl obosiră suficient ca să-l facă să se ridice şi să plece. 

În aceeaşi cafenea din apropierea parcului, bău o cafea şi 
încercă să mănânce un sandviş. Câteva mese mai încolo, cineva 
pomeni numele lui Sam Cayhall, dar restul conversaţiei se 
pierdu în zgomotul general. 

Închirie o cameră la un motel şi îi telefonă lui Lee. Părea 
trează şi chiar puţin uşurată la gândul că n-avea să-l vadă acasă 
în noaptea aceea. Adam îi promise că se va întoarce a doua zi, 
spre seară. Căderea nopţii îl găsi dormind. 


31 


Adam traversă centrul oraşului Memphis înainte de ivirea 
zorilor şi la ora şapte a dimineţii stătea încuiat în birou. Până la 
opt, vorbise deja de trei ori la telefon cu E. Garner Goodman, 


care părea că nu-şi găsise nici el somnul în noaptea aceea. 
Discuţia lor avu drept unic subiect felul în care Keyes se 
prezentase la ultimul proces al lui Sam. Dosarul Cayhall era plin 
de hârtii despre erorile din timpul procesului, dar foarte puţine 
conţineau referiri la modul defectuos în care acţionase Benjamin 
Keyes. 

Totul se întâmplase însă cu mulţi ani în urmă, într-o 
perioadă în care camera de gazare nu reprezenta o probabilitate 
de luat în seamă. Lui Goodman îi făcu plăcere să afle că Sam 
recunoscuse că avocatul îl împiedicase să fie audiat ca martor în 
timpul procesului. Deşi sceptic în privinţa adevărului, Goodman 
era gata să-l creadă pe Sam pe cuvânt. 

Cei doi avocaţi ştiau foarte bine că această direcţie de 
apărare ar fi trebuit atacată cu mulţi ani în urmă şi că actualul 
lor demers nu prea avea sorţi de izbândă. Tratatele de drept 
înregistrau în fiecare săptămână alte şi alte decizii ale Curţii 
Supreme prin care cereri absolut îndreptăţite erau respinse 
pentru că nu fuseseră depuse la timpul cuvenit. Problema lor 
era însă reală şi făcea parte din cele pe care tribunalele le luau 
întotdeauna în discuţie; aşa că Adam intră în priză şi redactă de 
mii de ori petiția, schimbând faxuri cu Goodman. 

Cererea trebuia depusă mai întâi la tribunalul statului 
Mississippi, conform procedurii postcondamnare. Adam spera ca 
judecătorii să o respingă cât mai repede, pentru ca să o poată 
depune imediat la tribunalul federal. 

La ora zece, trimise prin fax grefierului de la Curtea 
Supremă a statului Mississippi forma finală a petiţiei; o altă 
copie luă drumul biroului lui Breck Jefferson, subalternul 
judecătorului Slattery. Alte faxuri porniră spre biroul grefierului 
celei de-a Cincea Circumscripţii Judiciare din New Orleans. În 
sfârşit, îi telefonă grefierului morţii, la Curtea Supremă, şi îi 
comunică domnului Olander tot ceea ce făcuse. lar acesta îi 
spuse să trimită imediat o copie la Washington. 

Darlene bătu la uşă şi îl informă că un anume domn Wyn 
Lettner dorea să-l vadă. Adam îi mulţumi secretarei şi, după 
câteva minute, ieşi în întâmpinarea fostului agent federal care 
venise singur şi a cărui ţinută îi trăda ocupaţia actuală: pantofi 
marinăreşti şi şapcă de pescar. Conversaţia începu cu 
amabilităţile obişnuite: peştele muşca, Irene era foarte bine, 
când avea de gând să mai vină în vizită la Calico Rock? 


— Am nişte treburi de rezolvat în oraş şi m-am gândit să 
trec să te văd, şopti Lettner cu spatele la funcţionara de la 
recepţie. 

— Sigur, şopti Adam la rândul său. Biroul meu e la capătul 
culoarului. 

— Nu. Hai mai bine să ne plimbăm. 

Ascensorul îi duse în holul de la intrare de unde ieşiră în 
stradă. De la un vânzător ambulant, Lettner îşi cumpără o pungă 
cu alune din care îi oferi şi lui Adam, dar tânărul refuză. Porniră 
încet spre nordul oraşului, acolo unde se aflau primăria şi 
clădirea care adăpostea reprezentanţele organismelor federale. 
Lettner împărțea alunele cu porumbeii din oraş. 

— Ce mai face Sam? rupse el tăcerea. 

— l-au mai rămas două săptămâni. Tu cum te-ai simţi în 
locul lui? 

— Cred că m-aş ruga foarte mult. 

— Ei bine, el n-a ajuns încă în faza asta, dar nu e departe. 

— Până la urmă, ce-i mai rău are să se întâmple? 

— Aşa se pare. Teoretic, nu există nici o posibilitate de a-l 
împiedica. 

— Atunci, îţi urez noroc, zise Lettner, umplându-şi gura cu 
alune. Vreau să-ţi spun că, de când ai venit să mă vezi, m-am 
trezit că mă interesează soarta ta şi a bătrânului Sam. 

— Mulţumesc. Dar vrei să cred că ai venit până aici ca 
să-mi urezi noroc? 

— Nu tocmai. După ce ai plecat de la noi, m-am gândit mult 
la Sam şi la explozia de la Kramer. Am căutat prin documentele 
mele — nu m-am mai uitat prin ele de ani de zile. Apoi mi-am 
adus aminte de multe alte lucruri şi am dat câteva telefoane 
unor prieteni vechi cu care am vorbit despre zilele alea 
nemaipomenite, de război cu Klanul. 

— Imi pare rău că nu le-am apucat. 

— In sfârşit, m-am gândit că poate ar fi trebuit să-ţi 
povestesc unele chestii. 

— Ca de exemplu... 

— Anumite amănunte despre Dogan. Ştii că a murit la un 
an după ce a fost martor la proces. 

— Mi-a spus Sam. 

— Casa lui a sărit în aer şi l-a omorât şi pe el şi pe 
nevastă-sa. S-a zis c-a fost o scurgere de gaze. Totul a fost făcut 


praf şi pulbere. Pentru înmormântare, ceea ce a rămas din 
Dogan şi din nevastă-sa a fost adunat în nişte pungi de plastic. 

— E trist, dar nu înţeleg. 

— Noi n-am crezut niciodată că a fost un simplu accident. 
Băieţii de la laboratorul de criminalistică au analizat resturile şi 
au fost de părere că scurgerea aia a fost provocată. 

— Şi ce legătură are asta cu Sam? 

— N-are. 

— Păi, atunci de ce-mi spui toate astea? 

— Pentru că s-ar putea să aibă legătură cu tine. 

— Zău că nu te înţeleg. 

— Dogan avea un băiat care s-a înrolat în armată în 1979 şi 
a fost trimis în Germania. Prin vara lui 1980, Dogan şi Sam erau 
iar inculpaţi de tribunalul din Greenville şi foarte repede după 
aceea toată lumea a aflat că Dogan acceptase să depună 
mărturie împotriva lui Sam. A fost mare tevatură. Pe urmă, în 
octombrie 1980, băiatul lui Dogan a dispărut pur şi simplu, 
acolo, în Germania, zise Lettner, aruncând nişte coji de alune 
porumbeilor de lângă ei. Cei de la Armată au întors totul cu 
fundul în sus, dar n-au dat de el. Vremea a trecut şi un an mai 
târziu, Dogan a murit fără să fi aflat ce s-a întâmplat cu fiu-său. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Habar n-am. N-a apărut nici până în ziua de azi. 

— A murit? 

— S-ar putea. În orice caz, n-a dat nici un semn de viaţă. 

— Cine l-a omorât? 

— Poate că tot cei care i-au omorât părinţii. 

— Adică? 

— Noi am avut o teorie, dar nici un suspect. La vremea 
aceea, am crezut că băiatul fusese luat ostatic pentru ca Dogan 
să facă ce trebuie. Poate că Dogan cunoştea nişte secrete. 

— Păi, şi atunci de ce l-au mai omorât după proces? 

Hotărâră să se aşeze pe o bancă, la umbra unui copac din 
Piaţa Tribunalului. Adam luă şi el, în cele din urmă, câteva 
alune. 

— Cine oare era la curent cu toate amănuntele atentatului? 
întrebă Lettner. 

— Sam. Jeremiah Dogan. 

— Corect. Şi cine a fost avocatul lor în timpul primelor două 
procese? 


— Clovis Brazelton. 

— Oare am putea presupune că Brazelton era şi el la curent 
cu amănuntele respective? 

— De ce nu? În fond, şi Brazelton era un membru activ al 
Klanului. 

— Exact. Deci avem trei persoane care ştiau totul. Ar mai fi 
careva? 

— Poate misteriosul complice, spuse Adam după o clipă de 
gândire. 

— S-ar putea. Dogan e mort. Sam nu va vorbi niciodată. 
Brazelton a murit şi el cu mulţi ani în urmă. 

— Cum a murit? 

— Într-un accident de avion. Cazul Kramer îl transformase 
într-un erou şi pe chestia asta era foarte căutat ca avocat. Cum 
îi plăcea să zboare, şi-a cumpărat un avion cu care se ducea pe 
unde avea procese. Ajunsese mare, ce mai. Intr-o noapte, când 
se întorcea de pe Coastă, avionul lui a dispărut de pe radar. l-au 
găsit corpul într-un copac. Vremea fusese foarte bună. Ancheta 
a stabilit că avusese o defecţiune la unul din motoare. 

— Deci, altă moarte misterioasă. 

— Înî. Aşadar, toţi sunt morţi, în afară de Sam care nu mai 
are nici el mult de trăit. 

— Este vreo legătură între moartea lui Dogan şi cea a lui 
Brazelton? 

— Nu. Nu mai avuseseră de-a face unul cu altul de ani de 
zile. Teoria noastră însă zice că ambele morţi au fost opera 
aceleiaşi persoane. 

— Cine, adică? 

— Cineva care ţine foarte mult la secretele alea. S-ar putea 
să fie acel misterios complice al lui Sam. 

— E o teorie cam nebunească. 

— Ai dreptate. Şi nu e susţinută de nici o probă materială. 
Dar adu-ţi aminte că, atunci când ai venit la mine, ţi-am spus că 
noi am bănuit întotdeauna că Sam a avut un complice. Sau că, 
de fapt, Sam fusese complicele cuiva. În orice caz, când Sam a 
făcut-o de oaie şi a fost prins, celălalt a dispărut. Şi poate că tot 
el a eliminat martorii. 

— Bine, dar de ce s-o omoare şi pe soţia lui Dogan? 

— Pentru că din întâmplare era în acelaşi pat cu 
bărbatu-său când a sărit casa în aer. 


— Dar pe fiul lui Dogan? 

— Ca să-l facă pe Dogan să-şi ţină gura. Aminteşte-ţi că 
atunci când el a ajuns în boxa martorilor, băiatul era dat 
dispărut de patru luni. 

— N-am citit nimic despre fiul lui Dogan. 

— N-a ştiut prea multă lume despre treaba asta, mai ales 
că se întâmplase în Germania. lar noi l-am sfătuit pe Dogan să 
nu bată toba. 

— M-ai zăpăcit de tot. Din câte ştiu eu, Dogan n-a dat nici 
un alt nume în timpul procesului. A aruncat totul asupra lui Sam. 
Şi-atunci, de ce să fie omorât? 

— Pentru că ştia adevărul. Şi pentru că depusese mărturie 
împotriva unui alt membru al Klanului. 

Adam sparse două alune şi le aruncă spre un porumbel 
dolofan. Lettner, care-şi terminase porţia, aruncă o mână 
întreagă de coji pe trotuar, lângă o ţâşnitoare. Era aproape 
miezul zilei şi zeci de funcţionari grăbiţi treceau prin parc, spre 
locurile unde obişnuiau să-şi ia prânzul. 

— Ţi-e foame? întrebă Lettner, privindu-şi ceasul. 

— Nu. 

— Sete? Că eu unul as vrea o bere. 

— Nu. Spune-mi cum anume m-ar putea afecta pe mine 
chestia asta. 

— Sam e ultimul martor şi peste două săptămâni e 
programat să tacă definitiv. Dacă moare fără să vorbească, 
atunci presupusul lui complice poate să trăiască în pace. Dacă 
Sam nu moare conform programării, atunci tipul e neliniştit. Dar 
dacă Sam vorbeşte, atunci cineva ar putea să aibă de suferit. 

— Adică eu? 

— Păi nu eşti tu ăla care încearcă să afle adevărul? 

— Crezi că e pe-aici, pe undeva, la pândă? 

— S-ar putea. După cum s-ar putea foarte bine să facă pe 
şoferul de taxi la Montreal sau să nu fi existat niciodată. 

Adam se prefăcu că aruncă în jur priviri înspăimântate. 

— Ştiu că pare o nebunie, zise Lettner. 

— Omul ăla e în siguranţă. Sam nu are de gând să 
vorbească. 

— Da, dar pericolul există, Adam. Şi eu am vrut să-ţi atrag 
atenţia. 

— Nu mi-e frică. Dacă Sam mi-ar fi dat numele complicelui, 


la ora asta aş fi urlat pe străzi şi aş fi introdus un munte de 
petiţii. Şi tot n-ar mai fi avut nici un efect. Pentru că este prea 
târziu pentru orice teorie nouă despre vinovăţie şi nevinovăție. 

— Dar guvernatorul? 

— Mă-ndgoiesc. 

— Oricum, vreau să fii prudent. 

— Mulţumesc. 

— Hai să bem o bere. 

Trebuie să-l ţin pe omul ăsta departe de Lee, îşi zise Adam, 
apoi continuă cu voce tare: 

— E numai douăşpe fără cinci. Doar n-o iei cu băutura aşa 
de devreme. 

— A, ba câteodată o iau chiar de la micul dejun. 

Persoana despre care vorbiseră cei doi stătea pe o bancă 
din acelaşi scuar, cu faţa ascunsă în spatele unui ziar şi cu 
porumbeii jucându-i-se la picioare. Cei aproximativ treizeci de 
metri care-l despărţeau de cei doi bărbaţi îl împiedicaseră să 
audă ce-şi spuneau. De văzut, însă, îi vedea bine şi figura 
bătrânului îi amintea parcă de un agent FBI a cărui fotografie 
apăruse în ziare cu foarte mulţi ani în urmă. Oricum, avea de 
gând să-l urmărească pe tip şi să afle cine era şi unde locuia. 

Wedge se cam plictisise de Memphis şi plimbarea asta pica 
la tanc. Puştiul lucra la birou, mergea la Parchman, dormea 
acasă la mătuşă-sa şi părea că nu mai ridică piciorul de pe 
acceleraţie. Wedge urmărise cu mare atenţie toate jurnalele şi 
buletinele de ştiri. Nimeni nu-i pomenise numele, nimeni nu ştia 
de existenţa lui. 


Biletul din bucătărie menţiona data, ba chiar şi ora, şapte şi 
un sfert seara. Era scrisul lui Lee, mult mai neîngrijit decât de 
obicei. Îi lăsase vorbă că e în pat, aparent bolnavă de gripă. 
Rugăm, nu deranjaţi. Doctorul îi recomandase să doarmă. Un 
flacon de medicamente, aşezat la vedere lângă un pahar pe 
jumătate plin cu apă, venea să întărească cele scrise în bilet. Pe 
flacon scria că fusese cumpărat chiar în ziua aceea. 

Adam se aplecă iute să verifice conţinutul coşului de gunoi 
de sub chiuvetă — nici urmă de băutură. 

Se feri să facă zgomot când puse bucata de pizza în cuptor. 
Apoi ieşi pe terasă ca să privească şlepurile de pe râu. 


32 


Primul zmeu al dimineţii apăru imediat după micul dejun, în 
timp ce Sam stătea rezemat de gratii, fumându-şi nelipsita 
ţigară. Fusese trimis de Puştiul Predicator şi aducea veşti 
proaste. 


„Dragă Sam, 

Visul s-a sfârşit. În noaptea asta, Domnul şi-a pogorât harul 
asupra mea şi mi-a arătat ce va fi. Aş fi preferat să n-o fi făcut. E 
mult de spus, dar, dacă vrei, am să-ţi spun totul. Concluzia e că 
tu ai să-L întâlneşti curând. Mi-a spus să-ţi spun să-ţi clarifici 
relaţia cu el. Că aşteaptă. Drumul o să fie greu, dar vei fi 
recompensat pe măsură. Te iubesc. 

Fratele Randy." 


Bon voyage, mormăi Sam în sinea lui în timp ce mototoli 
hârtia şi o aruncă pe podea. Era clar că puştiul o lua din ce în ce 
mai rău pe-alăturea cu drumul şi nimeni nu putea să-l ajute în 
vreun fel. Sam pregătise câteva petiţii pentru momentul în care 
Fratele Randy avea să-şi piardă minţile definitiv. 

Mâinile lui Gullitt răsăriră printre gratiile celulei alăturate. 

— Cum îţi mai merge, Sam? întrebă Gullitt într-un târziu. 

— Dumnezeu e supărat pe mine, răspunse Sam. 

— Nu zău? 

— Da. Puştiul Predicator şi-a terminat visul astă noapte. 

— Bine c-a dat Dumnezeu! 

— Da' se pare c-a fost mai degrabă un coşmar. 

— Eu nu mi-aş face prea multe griji pe chestia asta. Ţicnitul 
ăla visează şi cu ochii deschişi. leri, am auzit că de-o săptămână 
plânge întruna. 

— Tu îl auzi când plânge? 

— Slavă Domnului, nu. 

— Bietul băiat. Am scris câteva petiţii pentru el, în caz că 
am să eliberez terenul, şi vreau să ţi le las ţie. 

— Păi, eu nu ştiu ce să fac cu ele. 

— O să las şi nişte instrucţiuni. In orice caz, trebuie să fie 


trimise avocatului lui. 

Gullitt fluieră uşor. 

— Of, Sam băiatule, ce-am să fac eu dacă pleci? N-am mai 
vorbit cu avocatul meu de mai bine de un an. 

— Avocatul tău e un idiot. 

— Atunci ajută-mă să scap de el, Sam. Te rog. Doar şitu ai 
scăpat de ai tăi. Ajută-mă, că singur nu ştiu cum să fac. 

— Păi şi cine are să te reprezinte? 

— Nepotu-tău. Spune-i că, dacă vrea, poate să se ocupe şi 
de cazul meu. 

Sam zâmbi, apoi izbucni în râs la gândul că ar fi putut să 
pună pe umerii lui Adam cazurile fără speranţă ale amicilor săi 
din lista morţii. 

— Poţi să-mi spui şi mie ce e aşa de distractiv? se zbârli 
Gullitt. 

— Tu. Ce anume te face să crezi că el ar accepta? 

— Haide, Sam. Vorbeşte cu puştiul pentru mine. Trebuie că 
e un băiat isteţ din moment ce e nepotu-tău. 

— Şi dacă mă gazează? Mai vrei să ai un avocat care n-a 
fost în stare să-şi salveze primul client condamnat la moarte? 

— Măi, al dracului, nu pot să-ţi răspund la asta chiar acum! 

— Linişteşte-te, J.B. Tu mai ai mulţi ani înaintea ta. 

— Mulţi, zici? Câţi? 

— Cel puţin cinci, dacă nu şi mai mulţi. 

— Juri? 

— Îți dau cuvântul meu, dacă vrei ţi-l dau şi în scris. Dacă 
mă înşel, ai dreptul să mă dai în judecată. 

— Ce să zic? Să mori de râs, nu alta, de-aşa o glumă! Uşa 
de la capătul culoarului se deschise şi zgomotul paşilor care se 
apropiau creştea tot mai mult. Sergentul Packer se opri în 
dreptul celulei numărul şase. 

— 'Neaţa, Sam. 

— 'Neaţa, Packer. 

— Pune-ţi salopeta. Ai un vizitator. 

— Cine e? 

— Cineva care vrea să-ți vorbească. 

— Cine e? repetă Sam întrebarea, grăbindu-se să-şi 
îmbrace salopeta cea roşie şi să-şi vâre pachetul de țigări în 
buzunar. 

Nu-l interesa nici cât negru sub unghie cine era vizitatorul 


şi ce dorea de la el; orice vizită era o binecuvântare, căci în felul 
ăsta avea voie să iasă din celulă. 

— Hai, Sam, grăbeşte-te, îl îndemnă Packer. 

— E avocatul meu? 

— Nu, veni răspunsul laconic al sergentului care îi puse 
cătuşele şi descuie uşa. Părăsiră apoi Nivelul A, îndreptându-se 
spre încăperea micuță unde aşteptau avocaţii. 

Packer îi scoase cătuşele şi trânti uşa în urma lui Sam a 
cărui privire se îndreptă spre femeia masivă aflată de cealaltă 
parte a ecranului. Ca s-o impresioneze, bătrânul îşi masă în mod 
demonstrativ încheieturile mâinilor; apoi se aşeză 

În faţa ei, îşi aprinse o ţigară şi o fixă cu privirea. Nu ştia 
cine era femeia. 

— Domnule Cayhall, numele meu e dr. Stegall, zise ea, cu 
nervozitate în glas, împingând o carte de vizită prin 
deschizătura tăiată în ecranul despărțitor. Sunt psihiatru la 
Departamentul Corecţional. 

— Aici zice că vă numiţi N. Stegall. Dr. N. Stegall, zise Sam 
după ce examină plin de suspiciune cele scrise pe cartea de 
vizită. 

— Corect. 

— Nu. E un nume tare ciudat. N-am mai cunoscut până 
acum o femeie pe care s-o cheme N. 

Surâsul nervos dispăru de pe chipul musafirei a cărei 
spinare înţepeni brusc. 

— E doar o iniţială. Am motivele mele să folosesc inițiala 
asta. 

— De la ce vine? 

— Asta nu te priveşte pe dumneata. 

— Nancy? Nelda? Nona? 

— Dacă voiam să ştii de la ce vine, mi-aş fi scris numele 
întreg pe cartea de vizită, nu? 

— Ştiu şi eu? Oricum, trebuie să fie ceva cumplit. Nick? 
Ned? În orice caz, eu nu înţeleg de ce se ascund unii în spatele 
iniţialelor. 

— Dar eu nu mă ascund, domnule Cayhall. 

— Spune-mi S., vrei? 

— Sunt aici ca să te ajut, replică ea printre dinţi, privindu-l 
încruntată. 

— Ai ajuns prea târziu, N. 


— Te rog să-mi spui dr. Stegall. 

— A, ei, atunci mie poţi să-mi spui domnule avocat Cayhall. 

— Avocat? 

— Exact. Mă pricep la legi mai bine decât cei mai mulţi 
dintre circarii care se aşază din când în când pe scaunul pe care 
stai dumneata acum. 

— In această etapă a procedurilor, trebuie să te consult ca 
să văd dacă pot să te ajut în vreun fel, explică ea, cu un zâmbet 
superior pe buze. Nu e nevoie să cooperezi cu medicul dacă nu 
doreşti. 

— Mulţumesc tare mult. 

— Dacă ai nevoie să vorbeşti cu mine sau dacă ai nevoie de 
medicamente, anunţă-mă. 

— Da' dacă am nevoie de nişte whisky? 

— Nu-ţi pot da reţetă pentru aşa ceva. 

— De ce? 

— Din cauza regulamentelor închisorii. 

— Şi pentru ce poţi să-mi dai reţetă? 

— Pentru calmante. Valium, somnifere, şi alte chestii 
de-astea. 

— Ce să fac cu ele? 

— Să-ţi linişteşti nervii. 

— Nervii mei sunt foarte liniştiţi. 

— Spune-mi, dormi bine noaptea? 

— Ei bine, ca să fiu sincer, zise Sam după un lung moment 
de tăcere, am ceva probleme cu somnul. leri am dormit doar 
douăşpe ore când, de obicei, merg la vreo cinşpe-şaişpe. 

— Douăsprezece ore? 

— Da. Da' vii des pe-aici? 

— Nu, nu prea des. 

— Mi-am închipuit eu. Că dacă era altfel, ai fi ştiut că cei de 
pe lista morţii dormim cam şaişpe ore pe zi. 

— A, înţeleg. Şi ce altceva ar fi cazul să mai învăţ? 

— Păi, o grămadă de lucruri. Ai afla, de exemplu, că Randy 
Dupree îşi pierde minţile încet, dar sigur, şi că nimănui de aici 
nu-i pasă de el. Dumneata de ce n-ai venit să-l vezi? 

— Bine, domnule Cayhall, dar aici sunt cinci sute de 
deţinuţi. Eu... 

— Atunci pleacă de-aici. Pleacă. Du-te să-i îngrijeşti pe 
ăilalţi. Eu sunt în locul ăsta de nouă ani jumate şi nu te-am văzut 


niciodată înainte. Vii abia acum cu un sac de calmante ca să-mi 
linişteşti nervii şi să fiu bun şi blând când o să mă gazaţi. Ce te 
interesează pe dumneata nervii mei şi orele mele de somn? 
Dumneata lucrezi pentru stat, iar statul face pe dracu' în patru 
ca să mă execute. 

— Imi fac doar meseria, domnule Cayhall. 

— O meserie împuţită, Ned. Caută-ţi mai bine un loc unde 
să-i ajuţi cu adevărat pe oameni. In clipa asta, stai în faţa mea 
pentru că nu mai am decât treişpe zile şi vrei să mă vezi 
plecând liniştit. Nu eşti nici dumneata decât unul din lacheii 
statului. 

— Să ştii că n-am venit aici ca să fiu insultată. 

— Atunci cară-ţi fundu' ăsta mare de-aici. Pleacă. Du-te şi 
nu mai păcătui. 

— Ai cartea mea de vizită, zise ea, sărind în picioare şi 
înşfăcându-şi servieta. Dă-mi de ştire dacă ai nevoie de ceva. 

— Categoric, Ned. Da' nu e cazul să stai lipită de telefon. 

Apoi, Sam se ridică, la rândul lui, şi bătu de două ori cu 
palma în uşă, aşteptând ca Packer să deschidă. 


Adam tocmai îşi pregătea servieta pentru o scurtă călătorie 
până la Parchman când sună telefonul. Darlene îl anunţă că era 
urgent. 

Persoana de la celălalt capăt al firului se prezentă drept 
grefierul Curţii de apel a Circumscripţiei a cincea din New 
Orleans şi, pe un ton remarcabil de prietenos, îl informă că 
petiția Cayhall, care ataca constituţionalitatea camerei de 
gazare, fusese primită luni, că avea să fie examinată de trei 
judecători care voiau să asculte argumentele ambelor părţi. Prin 
urmare, domnul avocat Hall putea fi mâine, vineri, la ora 1, în 
New Orleans pentru prezentarea argumentelor? 

Adam fu cât pe-aci să scape telefonul din mână. Mâine? Da, 
fireşte, răspunse el după o uşoară ezitare. La ora unu fix, 
preciză grefierul, care îi explică apoi că, de obicei, şedinţele de 
genul acesta nu au loc după-amiaza. Urgenţa cazului 
determinase însă curtea să programeze o şedinţă specială. In 
sfârşit, îl întrebă pe Adam dacă mai pledase înainte în faţa 
Circumscripţiei a cincea. 

Glumeşti, îşi zise Adam în gând. Acum un an învăţam 


pentru examenul de primire în barou. 

— Nu, adevărul e că nu avusese ocazia, răspunse el cu 
voce tare, şi atunci grefierul îi spuse că-i va transmite imediat 
prin fax o copie a regulamentului de desfăşurare a acelui tip de 
şedinţe. Adam îi mulţumi din suflet şi puse receptorul în furcă. 

Apoi se aşeză pe marginea biroului, încercând să-şi facă 
ordine prin gânduri. Când Darlene îi aduse faxul o rugă să 
verifice ce avioane avea spre New Orleans. 

Chiar a câştigat atenţia Curţii cu problemele ridicate? Era 
oare într-adevăr o veste bună sau totul va fi o simplă 
formalitate? În scurta sa carieră de avocat, avusese o singură 
dată ocazia să argumenteze poziţia clientului său în faţa 
completului de judecată. Dar chiar şi-atunci, Emmitt Wycoff 
stătuse pe-aproape, iar judecătorul îi era cunoscut. În plus, totul 
se întâmplase la Chicago, în centrul oraşului, nu departe de 
propriul său birou. Mâine, însă, va intra într-un tribunal 
necunoscut, dintr-un oraş necunoscut, încercând să apere o 
cerere depusă în ultimul ceas în faţa unui complet de judecată 
cu care nu mai avusese niciodată de-a face. 

Se hotărî să-i telefoneze lui Goodman ca să-i dea vestea şi, 
pe măsură ce-l asculta, Adam se liniştea. După părerea celuilalt, 
vestea nu era nici bună, nici rea. Curtea era interesată în mod 
evident de acţiune, dar cunoştea totul pe dinafară. În ultimii ani, 
primise cereri similare din Texas şi Louisiana. 

Goodman îl asigură că va fi în stare să-şi prezinte 
argumentele. Pregăteşte-le şi pe urmă încearcă să te relaxezi, îl 
sfătui el. Dacă era nevoie, putea să vină şi el mâine la New 
Orleans. Nu, nu era nevoie, răspunse Adam. Se va descurca 
singur. Ţinem legătura, puse Goodman punct conversaţiei. 

Adam se încuie apoi în birou şi se apucă să înveţe pe 
dinafară regulamentul primit prin fax. Revăzu acţiunea în baza 
căreia era atacată camera de gazare. Reciti stenograme şi 
dosare de cazuri similare. La un moment dat, telefonă la 
Parchman ca să-l anunţe pe Sam că-n ziua aceea nu se mai 
puteau vedea. 


La lăsarea întunericului, puse punct zilei de lucru şi porni cu 
teamă în suflet spre apartamentul lui Lee. In bucătărie dădu 
peste acelaşi bilet care îl anunţa că mătuşă-sa era în pat, 


bolnavă de gripă. Dădu o raită prin camere şi nu observă nici un 
semn al prezenţei ei. 

Uşa de la camera ei era întredeschisă, aşa că se opri, 
ciocăni uşor, şi o împinse la perete. 

— Lee, strigă el în întuneric. Lee, eşti bine? Un foşnet uşor 
se făcu auzit din direcţia patului. 

— Da, scumpule. Intră. 

Adam se aşeză pe marginea patului, încercând să-i vadă 
faţa, dar camera era luminată doar de razele palide care 
pătrundeau din hol. Lee se ridică pe perne. 

— Mă simt ceva mai bine, zise ea cu glas răguşit. Ţie cum 
îţi mai merge? 

— Bine, Lee. Tu eşti cea care mă îngrijorează. 

— O să-mi fie bine. E un mic virus nenorocit. 

Un val de miros greu veni de sub cearceafuri şi cuverturi, şi 
lui Adam îi veni să plângă. Era duhoarea atât de cunoscută a 
amestecului de vodcă trezită şi de gin. Întunericul din cameră îl 
împiedica să-i vadă ochii. Lee era îmbrăcată cu un fel de cămaşă 
de culoare închisă. 

— Ce medicamente ai luat? întrebă el. 

— Nu ştiu. Nişte pastile. Doctorul zicea că o să dureze 
câteva zile şi pe urmă o să dispară rapid. În orice caz, azi mă 
simt mai bine. 

Adam fu cât pe-aci să spună ceva despre ciudăţenia unei 
epidemii de gripă la sfârşitul lunii iulie, dar se răzgândi. 

— Poţi să mănânci? 

— Nu prea mi-e foame. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

— Nu, scumpule. Ţie cum ţi-a mers? Ce zi e azi? 

— Joi. 

— Mă simt de parcă aş fi trăit într-o peşteră de mai bine de 
o săptămână. 

Adam avea două posibilităţi. Putea să se joace mai departe 
de-a epidemia de gripă, sperând ca ea să se oprească din băut 
mai înainte ca situaţia să se înrăutăţească. Sau putea să o atace 
pe loc şi să o facă să înţeleagă că nu-l păcălea. Poate că ar 
ajunge la ceartă, poate că aşa şi trebuia să te porţi cu beţivii 
care au întrecut măsura. De unde naiba să ştie care era varianta 
cea mai bună? 

— Doctorul tău ştie că bei? întrebă el, ţinându-şi răsuflarea. 


— N-am băut, răspunse ea după o lungă pauză. 

— Haida-de, Lee. Am găsit sticla de vodcă în coşul de gunoi 
din bucătărie. Ştiu că celelalte sticle de bere au dispărut de 
sâmbăta trecută. În clipa asta, miroşi ca o fabrică de bere. Nu 
duci pe nimeni, Lee. Bei puternic şi vreau să te ajut. 

Se sprijini mai bine de perne şi-şi strânse genunchii la 
piept. Minutele treceau fără ca ea să facă vreo mişcare sau să 
spună vreun cuvânt. Adam o privea. Tăcerea din casă devenea 
apăsătoare. 

— Ce mai face tata? mormăi ea, tărăgănând cuvintele pe 
un ton încă amar. 

— Nu l-am văzut astăzi. 

— Nu crezi că ne va fi mult mai bine după moartea lui? 

— Nu, Lee, nu cred. Tu aşa crezi? 

— Îţi pare rău pentru el, nu? întrebă ea, după mai mult de 
un minut de tăcere. 

— Da. 

— Îţi inspiră milă? 

— Da. 

— Cum mai arată? 

— Arată foarte bătrân, are părul cărunt dat cu ulei şi 
pieptănat spre spate. Poartă barbă tunsă scurt. Faţa îi e plină de 
riduri şi este foarte palid. 

— Cum e îmbrăcat? 

— Într-o salopetă roşie. Toţi sunt îmbrăcaţi la fel. Tăcerea 
se lăsă din nou în timp ce Lee încerca să-şi 

imagineze realitatea despre care povestea Adam. 

— Bănuiesc că e uşor să-ţi fie milă de el, spuse ea într-un 
târziu. 

— Pentru mine, da. 

— Da, dar, vezi tu, Adam, eu nu l-am văzut niciodată aşa 
cum îl vezi tu. Eu am avut mereu de-a face cu o persoană 
complet diferită. 

— Ce fel de persoană? 

Lee îşi potrivi pătura în jurul picioarelor, rămânând apoi din 
nou nemişcată. 

— Tata a fost o persoană pe care am dispreţuit-o. 

— ÎI mai dispreţuieşti şi acum? 

— Da. Chiar foarte mult. Cred că trebuie să moară şi numai 
Dumnezeu ştie cât de mult îşi merită soarta. 


— Şi de ce şi-o merită? 

Întrebarea lui aduse din nou tăcerea. Lee se întoarse spre 
noptiera din stânga patului de unde luă o ceaşcă sau un pahar 
— Adam nu reuşi să vadă despre ce era vorba şi nici nu o 
întrebă ce fel de licoare avea acolo. 

— Iţi povesteşte despre trecut? 

— Numai când îl întreb eu. Am vorbit şi despre Eddie, dar 
i-am promis că nu vom mai ataca subiectul. 

— Îşi dă seama că Eddie a murit din cauza lui? 

— Poate că da. 

— l-ai spus? Tu nu-l condamni pentru moartea lui Eddie? 

— Nu. 

— Ar trebui. Eşti prea blând cu el. Trebuie să afle tot ce-a 
făcut. 

— Sunt de acord cu tine. Dar tu însăţi ai spus că nu-i corect 
să-l chinuim în momentul ăsta. 

— Dar Joe Lincoln? Despre el aţi vorbit? 

— l-am spus că am fost împreună să vizităm vechea 
proprietate a familiei şi m-a întrebat dacă ştiu de Joe Lincoln. 
l-am spus că da. 

— A negat? 

— Nu, dimpotrivă, era plin de remuşcări. 

— Minte. 

— Nu. Eu cred că era sincer. 

— Ţi-a vorbit de linşaj? întrebă după o altă tăcere in- 
terminabilă. 

— Nu, şopti el, închizând ochii şi sprijinindu-se cu coatele 
pe genunchi. 

— Mi-am închipuit. 

— Lee, nu vreau să aud nimic. 

— Ba da, vrei. Ai venit aici cu un sac de întrebări despre 
familie şi despre trecut. Acum două săptămâni nu te mai săturai 
să afli despre toată mizeria din familia Cayhall. Erai gata să 
asculţi totul de-a fir-a-păr. 

— Am auzit destul. 

— Ce zi e azi? întrebă ea din nou. 

— E joi. Ai mai întrebat o dată, Lee. 

— Una dintre fetele mele trebuia să nască astăzi. E al 
doilea copil. Şi eu n-am telefonat la birou. Cred că medi- 
camentele sunt de vină. 


— Şi băutura. 

— Foarte bine, fir-ar al dracului să fie. Da, sunt alcoolică. 
Cine mă poate condamna? Uneori aş vrea să am şi eu curajul lui 
Eddie. 

— Hai, Lee, lasă-mă să te ajut. 

— M-ai ajutat deja foarte mult, Adam. Până să vii tu aici, mă 
simţeam bine, eram trează şi calmă. 

— Bine, am greşit. lartă-mă. Nu mi-am dat seama... 
cuvintele lui se pierdură în întuneric. 

Lee se mişcă uşor şi Adam o privi cum sorbea lichidul din 
pahar. O tăcere grea îi învălui pe amândoi. Un miros greu şi 
rânced venea dinspre locul unde se afla Lee. 

— Povestea asta mi-a spus-o mama, vorbi ea în şoaptă. 
Mi-a zis că zvonurile au durat ani de zile. Cu mult timp înainte să 
se căsătorească cu mama, tata a luat parte la linşarea al unui 
tânăr negru. 

— Lee, te rog. 

— Eu nu l-am întrebat niciodată nimic, Eddie însă a făcut-o. 
Vorbisem între noi, pe la colţuri, ani de zile, până când, într-o 
bună zi, Eddie l-a atacat direct pe tata. S-au certat cumplit, dar 
Sam a confirmat că era adevărat... Şi nu-l deranja deloc. Băiatul 
acela negru fusese acuzat că violase o albă; dar cum ea era o 
otreapă, mulţi s-au îndoit că avusese loc vreun viol. Asta a fost 
versiunea mamei. Când s-a întâmplat povestea, Sam avea vreo 
cincisprezece ani; câţiva bărbaţi s-au dus la închisoarea locală, 
au pus mâna pe băiat şi l-au dus în pădure. Tatăl lui Sam fusese, 
bineînţeles, şeful grupului din care făceau parte şi fraţii lui. 

— Ajunge, Lee. 

— L-au bătut cu un bici pentru vite şi pe urmă l-au 
spânzurat de un copac. lubitul meu tată era şi el acolo şi n-a 
putut să nege pentru că cineva l-a fotografiat. 

— L-a fotografiat? 

— Da. Câţiva ani mai târziu, fotografia aia a ajuns într-o 
carte despre situaţia grea a negrilor din Sudul tradiţional, 
publicată în 1947. Mama avea şi ea un exemplar pe care Eddie 
l-a găsit în pod. 

— Şi deci Sam e în fotografia aia. 

— Fireşte. Şi mai şi zâmbeşte cu toţi dinţii. Sunt adunaţi cu 
toţii la poalele copacului şi picioarele băiatului li se leagănă 
deasupra capetelor. Un simplu linşaj, fără nici un cuvânt 


dedesubt, fără nici un nume. Dar fotografia vorbeşte singură. E 
descrierea unui linşaj în zona rurală a statului Mississippi, în anul 
1936. 

— Unde-i cartea asta? 

— In sertarul de colo. Am păstrat-o împreună cu alte comori 
de familie. Am scos-o la lumină alaltăieri. M-am gândit că poate 
ai vrea s-o răsfoieşti. 

— Nu, nu vreau aşa ceva. 

— Ba da. Voiai să afli istoria familiei tale, aşa că îi găseşti 
pe toţi acolo. Bunicul, străbunicul, şi tot felul de alţi Cayhall-i cu 
tot ce aveau mai bun în ei. Fotografiaţi în exerciţiul funcţiunii şi 
foarte mândri de faptele lor. 

— Termină, Lee. 

— Au mai fost şi alte linşaje. 

— Taci o dată, Lee. Bine? Nu vreau să mai aud nimic. 

Lee se întoarse şi se aplecă spre noptieră. 

— Ce bei acolo? 

— Sirop de tuse. 

— Rahat! se răsti Adam, sărind în picioare şi apropiindu-se 
de noptieră. 

Lee dădu iute peste cap ultima picătură din pahar. 

— Asta-i whisky! exclamă tânărul după ce mirosi arul. 

— Mai am o sticlă în cămară. Vrei să mi-o aduci, te rog? 

— Nu! Ai băut mai mult decât destul. 

— Dacă vreau să beau, îmi iau şi singură. 

— Ba n-ai să-ţi iei nimic, Lee. În seara asta nu mai bei şi 
mâine mergem la doctor. 

— N-am nevoie de ajutor, am nevoie de o armă. 

Adam aşeză paharul pe comodă şi aprinse lumina. Lee îşi 
acoperi ochii cu mâna, apoi, după ce se obişnui, îşi ridică 
privirea spre el. Ochii ei erau umflaţi şi roşii, iar părul era 
murdar, şi îngrozitor de ciufulit. 

— Nu-i o privelişte prea frumoasă, nu? zise ea, morfolind 
cuvintele şi întorcându-şi privirea. 

— Nu, dar o să facem rost de ajutor, Lee. Chiar mâine. 

— Dă-mi să beau ceva, Adam, te rog. 

— Nu. 

— Atunci lasă-mă în pace. Numai tu eşti vinovat de toate 
astea. Şi acum pleacă, te rog. Du-te şi culcă-te. 

Adam înşfăcă una din pernele de pe pat şi o aruncă drept în 


v 


uşă. 

— În noaptea asta dorm aici, zise el, arătându-i perna. Am 
să încui uşa şi n-ai să ieşi din cameră. 

Lee îl privi fără să spună nici un cuvânt. Apoi tânărul stinse 
lumina şi camera se cufundă în întuneric; răsuci zăvorul şi se 
întinse pe jos cu spatele lipit de uşă. 

— Acum poţi să te culci, Lee. _ 

— Du-te la tine în cameră, Adam. lţi dau cuvântul meu că 
n-am să ies de aici. 

— Nu. Te-ai îmbătat, aşa că nu mă mişc din locul ăsta. Dacă 
încerci să deschizi uşa, să ştii că te iau pe sus şi te pun în pat. 

— O, ce romantic. 

— Termină, Lee. Culcă-te. 

— Nu pot să dorm. 

— Încearcă. 

— Hai să spunem poveşti despre familia Cayhall, vrei, 
Adam? Mai ştiu câteva tot cu linşaje. 

— Taci din gură, Lee! strigă Adam şi ea tăcu brusc. 

Patul scârţâi cât timp ea îşi căută locul. Un sfert de oră mai 
târziu, adormise. O jumătate de oră mai târziu, podeaua deveni 
incomodă şi Adam începu să se răsucească de pe-o parte pe 
alta. 

Dormi din bucăţi; minute în şir stătea cu ochii în tavan, 
făcându-şi griji pentru ea şi pentru ceea ce avea să se întâmple 
a doua zi la tribunal. La un moment dat, se sprijini cu spatele de 
uşă şi privi atent prin întuneric sertarul în care ştia că se afla 
cartea. Oare chiar era acolo? li venea s-o caute şi să se furişeze 
cu ea cu tot în baie. Dar nu putea risca s-o trezească pe Lee. Și 
nici nu voia, în fond, să vadă fotografia aceea. 


33 


Găsi sticla de whisky în cămară, ascunsă în spatele unei 
cutii de arahide, şi îi vărsă conţinutul în chiuveta din bucătărie. 
Soarele avea să răsară abia peste o oră şi afară era încă 
întuneric. Işi făcu o cafea tare şi se aşeză pe canapea ca să mai 
treacă o dată în revistă argumentele pe care urma să le prezinte 
judecătorilor din New Orleans. 


La şapte, intră în bucătărie şi-şi prăji câteva felii de pâine. 
Lee nu dădea nici un semn de viaţă. Trebuia neapărat să-i 
spună anumite lucruri, iar ea trebuia să-şi ceară scuze, îşi zicea 
el în timp ce făcea să zdrăngăne farfuriile şi tacâmurile. Mări 
volumul televizorului ca să asculte ştirile de dimineaţă. 

Cu toate acestea, dinspre camera ei nu se făcu simțită nici 
o mişcare. Se spălă şi se îmbrăcă, apoi răsuci uşor clanţa de la 
uşa camerei ei. Uşa era încuiată. Lee se închisese de bunăvoie 
în peştera ei, împiedicând astfel dureroasa conversaţie din 
dimineaţa de după. Atunci Adam îi lăsă un bilet în care îi spunea 
că va rămâne în New Orleans peste noapte. li mai spunea că-i 
pare rău şi că vor discuta cu altă ocazie. O implora să nu bea. 

Puse biletul în aşa fel încât să poată fi uşor observat şi 
plecă spre aeroport. 

Zborul până la New Orleans dură cincizeci şi cinci de 
minute. 

Adam bău un suc de fructe şi încercă să-şi relaxeze 
spinarea înţepenită. In noaptea care trecuse nu reuşise să pună 
cap la cap trei ore de somn şi-şi jură să nu mai încerce niciodată 
să doarmă pe podea. Lee recunoscuse de bunăvoie că, de-a 
lungul anilor, făcuse trei cure de dezalcoolizare; or, dacă nu 
reuşea să se abţină de la băutură, era evident că el nu avea 
cum s-o ajute. Va rămâne în Memphis până la terminarea 
cazului ăstuia nenorocit, iar dacă mătuşă-sa nu era capabilă să 
nu se îmbete, atunci el putea să-şi vadă de treabă şi într-o 
cameră de hotel. 

Işi impuse să uite de ea pentru următoarele câteva ore. 
Avea nevoie să-şi concentreze atenţia asupra chestiunilor de 
drept, şi nu asupra linşajelor, fotografiilor şi poveştilor de groază 
din trecut; şi nici asupra iubitei lui mătuşi şi problemelor ei. 

Avionul ateriză pe aeroportul din New Orleans şi deodată 
atenţia i se ascuţi brusc. Mintea lui se concentră pe lista zecilor 
de cazuri de condamnare la moarte ajunse la Circumscripţia a 
cincea şi la Curtea Supremă a Statelor Unite. 


Darlene se ocupase de închirierea Cadillac-ului, iar taxa o 
plătea firma „Kravitz & Bane". Cum maşina avea şi şofer, Adam 
se aşeză pe bancheta din spate şi căzu de acord că viaţa de 
angajat al unei mari firme avea şi avantaje. Adam nu mai fusese 


niciodată la New Orleans, dar drumul de la aeroport până în 
centru semăna cu oricare altele din ţară: nu vedeai decât maşini 
şi autostrăzi. Şoferul intră pe Poydras Street pe lângă 
Superdome şi se treziră în centrul oraşului. Omul îi explică 
pasagerului din spate că nu departe de hotel se afla Cartierul 
francez. Maşina se opri pe Camp Street şi tânărul cobori pe 
trotuarul din faţa clădirii ce se numea pur şi simplu Curtea de 
Apel a celei de-a Cincea Circumscripţii. O clădire impresionantă, 
cu coloane greceşti şi nenumărate trepte ce duceau la intrarea 
principală. 

Odată ajuns în biroul grefierului, întrebă de domnul Feriday, 
cel cu care vorbise la telefon. Domnul respectiv se dovedi a fi şi 
în realitate la fel de sincer şi de binecrescut ca şi la telefon. 
După ce notă datele lui Adam, îi explică tânărului câteva din 
regulile Curţii. Ba îl întrebă chiar dacă doreşte să viziteze iute 
clădirea. Cum ceasul arăta aproape miezul zilei, aglomeraţia 
obişnuită scăzuse, aşa că momentul era perfect pentru o scurtă 
vizită. Văzură sălile de şedinţă şi trecură pe lângă birourile 
judecătorilor. 

— Circumscripţia aceasta are cincisprezece judecători, îi 
explică domnul Feriday în timp ce păşeau pe podelele placate 
cu marmură, care-şi au birourile pe culoarele astea. În clipa de 
faţă, trei locuri sunt vacante şi numirile s-au împotmolit la 
Washington. 

Pe coridoarele întunecate domnea tăcerea, de parcă nişte 
minţi grozave munceau din greu în spatele uşilor largi, de lemn. 

Prima sală pe care o vizitară fu sala numită En Banc, o 
scenă spațioasă, care te intimida de la prima vedere; 
cincisprezece scaune aşezate în semicerc ocupau partea din 
faţă a sălii. 

— De obicei, aici lucrează completuri de câte trei 
judecători, dar uneori se adună toţi cincisprezece, explica 
grefierul, de parcă sala respectivă continua să-l uluiască. 

Estrada pentru judecători era destul de înaltă, în aşa fel 
încât avocaţii trebuiau să privească în sus atunci când îşi 
rosteau pledoariile. Sala era decorată cu marmură şi lemn de 
culoare închisă, draperii grele şi un candelabru imens. 
Ornamentele nu săreau în ochi şi erau atât de bine întreţinute 
încât pe Adam îl cuprinse teama. Curtea se reuneşte în plen 
numai rareori, explica mai departe domnul Feriday ca şi cum ar 


fi avut de-a face cu un student în anul întâi. Marile hotărâri ale 
anilor şaizeci şi şaptezeci referitoare la drepturile civile fuseseră 
luate chiar aici, adăugă el, cu oarecare mândrie în glas. Pereţii 
erau împodobiţi cu portretele judecătorilor decedați. 

Dar oricât de frumoasă şi de elegantă era sala respectivă, 
Adam spera să n-o mai vadă niciodată, în orice caz nu ca avocat 
reprezentând un client. Trecură apoi mai departe, în Sala de 
apus, mai mică decât prima, dar la fel de copleșitoare. Aici îşi 
desfăşoară activitatea cei trei judecători, explica domnul Feriday 
în timp ce treceau pe lângă scaunele rezervate asistenţei. Şi aici 
estrada judecătorilor era mai înaltă decât restul sălii, fără să fie 
totuşi la fel de lungă şi de impunătoare precum cea din En Banc. 

— Practic, toate discuţiile preliminare au loc dimineaţa, cu 
începere de la ora nouă. Cazul dumitale este ceva mai diferit 
pentru că e vorba de o condamnare la moarte care se apropie 
de termen. Dumneata va trebui să stai acolo cu câteva minute 
înainte de ora unu, zise Feriday, împungând aerul cu un deget 
strâmb în direcţia scaunelor din fundul sălii. Acolo vei aştepta 
să-ţi fie strigat cazul. Atunci vei veni să te aşezi la masa 
avocaţilor şi vei vorbi primul. Vei avea la dispoziţie douăzeci de 
minute. 

Adam ştia toate amănuntele acestea, dar era plăcut să le 
mai audă încă o dată. 

— Asta marchează timpul, adăugă domnul Feriday, 
arătându-i ceva ce semăna cu un semafor. Este foarte 
important. Douăzeci de minute, atât. Sunt poveşti îngrozitoare 
despre avocaţi de o elocvenţă rară care nu au luat în seamă 
ceea ce li s-a spus şi să ştii că priveliştea n-a fost deloc plăcută. 
Cât timp vorbeşti, este aprins verdele. Galbenul apare ca să îţi 
atragă atenţia — două minute, cincizeci de secunde, treizeci de 
secunde. În sfârşit, când apare roşul, te opreşti pur şi simplu în 
mijlocul propoziției şi te întorci la locul dumitale. E simplu. 
Întrebări? 

— Cine sunt judecătorii? 

— McNeely, Robichaux şi Judy, spuse Feriday, de parcă 
Adam îi cunoştea personal pe toţi trei. Acolo e o cameră de 
aşteptare şi la etajul al treilea e o bibliotecă. Să fii aici pe la unu 
fără zece. Alte întrebări? 

— Nu, domnule. Mulţumesc. 

— Dacă ai nevoie de mine, mă găseşti în birou. Succes. 


Îşi strânseră mâinile, apoi domnul Feriday părăsi sala. 


La unu fără zece, Adam trecu pentru a doua oară prin uşa 
masivă de stejar a Sălii de apus şi dădu de ceilalţi avocaţi care 
se pregăteau de luptă. Procurorul general Steve Roxburgh şi 
trupa lui de asistenţi erau adunaţi cu toţii în primul rând şi îşi 
puneau la punct tactica şi strategia. La apariţia lui Adam tăcură 
brusc, iar unii dintre ei dădură din cap în semn de salut şi 
încercară chiar să zâmbească. Adam se aşeză de unul singur 
chiar lângă culoarul de trecere şi nu-i luă în seamă. 

Lucas Mann stătea undeva, în spatele bandei lui Roxburgh, 
şi răsfoia un ziar; când dădu cu ochii de Adam făcu un mic semn 
de salut cu mâna. Ca de obicei, era îmbrăcat din cap până în 
picioare în kaki, arborând o cravată atât de trăsnită încât 
strălucea în întuneric. Sărea în ochi oricui faptul că Mann nu era 
defel impresionat de locul unde se afla şi că nu se amesteca cu 
Roxburgh şi ai lui. El era acolo doar ca reprezentant al 
penitenciarului Parchman. Dacă Circumscripţia a Cincea acorda 
suspendarea şi Sam nu mai murea, Lucas Mann avea să se 
simtă de-a dreptul fericit. Adam îi răspunse la salut dând uşor 
din cap şi zâmbindu-i; îi făcea plăcere să-l vadă acolo. 

Roxburgh şi ceilalţi membri ai trupei sale se strânseseră şi 
mai tare în jurul lui Morris Henry, Dr. Death, care dădea 
explicaţii minţilor mai încete. 

Adam trase adânc aer în piept şi încercă să se relaxeze, dar 
nu era deloc uşor. Stomacul i se chircea, milioane de furnici îi 
alergau prin picioare, iar el îşi repeta la nesfârşit că povestea va 
dura doar douăzeci de minute. Cei trei judecători nu puteau să-l 
omoare, nu puteau să-l pună decât într-o situaţie neplăcută, dar 
chiar şi această eventualitate nu avea cum să depăşească cele 
douăzeci de minute regulamentare. Douăzeci de minute putea 
să îndure orice. Ca să se calmeze, se apucă să-şi revadă 
însemnările şi să se gândească la Sam — nu la rasist, la asasin, 
la nemernicul care linşase oameni, ci la clientul său Sam, 
bătrânul care se stingea încet în lista morţii şi care avea dreptul 
să moară demn şi în pace. Curtea aceasta urma să-i acorde 
douăzeci de minute din preţiosul său timp, aşa că avocatul 
trebuia să fie la înălţime. 

Bufnitura surdă a unei uşi care se închidea îl făcu să 


tresară. Aprodul anunţă că această înaltă curte era de-acum în 
şedinţă. In sală îşi făcură imediat apariţia trei siluete în robe 
negre — McNeely, Robichaux şi Judy — , toţi trei cu braţele pline 
de dosare, toţi trei cu chipuri întunecate şi lipsite de bunăvoință. 
După ce se aşezară în fotoliile lor masive, îmbrăcate în piele, şi 
cocoţate pe estrada lucioasă din lemn de stejar, cei trei îşi 
coborâră privirile spre cei care-i aşteptau. Aprodul strigă cazul 
„Statul Mississippi împotriva lui Sam Cayhal!" şi îi chemă pe 
avocaţi să se aşeze la locurile lor din faţa estradei. Asistenţii 
procurorului general, Lucas Mann şi câţiva spectatori rămaseră 
pe scaunele pe care şi le aleseseră de la început. Mai târziu, 
Adam află că o mare parte a publicului era formată din ziarişti. 

Preşedintele de şedinţă era Onorabilul T. Eileen Judy, o 

tânără judecătoare originară din Texas. Robichaux, un tip de 
aproape şaizeci de ani, venea din Louisiana, iar McNeely, care 
arăta de vreo sută şi douăzeci de ani, era tot din Texas. Judy 
spuse câteva cuvinte despre cazul în speţă, apoi îl întrebă pe 
domnul Adam Hall din Chicago dacă este pregătit să înceapă. 
Domnul Hall se ridică brusc în picioare, cuprins de nervozitate, 
şi-şi simţi genunchii ca de gumă, măruntaiele invadate de 
panică, vocea ascuţită şi tremurătoare; da, zise el, de fapt era 
gata. Se apropie de estrada din mijlocul sălii şi-şi ridică privirea 
spre completul de judecată. 
_ Lângă el, lumina cea verde îl anunţă că poate să înceapă. 
In sală se lăsă tăcerea. Cei trei judecători îl fixau fără milă cu 
privirea. Işi drese glasul, se uită din fugă la portretele 
onorabililor de pe perete şi se lansă într-un atac tăios la adresa 
camerei de gazare ca metodă de execuţie. 

Evită orice contact vizual cu cei trei şi timp de cinci minute 
îi fu îngăduit să repete ceea ce scrisese în rezumatul cazului. 
Prânzul care abia se terminase şi căldura verii îi împiedicară pe 
judecători să reacționeze imediat ca să rupă pânza de păianjen. 

— Domnule Hall, am impresia că sunteţi pe cale să repetaţi 
ceea ce aţi scris în rezumatul pe care l-aţi depus la curte, 
interveni Judy tatonând terenul. Vreau să vă spun că ştim şi noi 
să citim, domnule Hall. 

Domnul Hall primi bine lovitura, zicându-şi că, în cele 
douăzeci de minute ale sale, putea să recite şi alfabetul, dacă 
aşa dorea. Deşi începător în ale meseriei, Adam mai auzise un 
astfel de comentariu din gura unui judecător de apel. Era încă 


student şi asista la o argumentaţie de caz. Făcea parte din 
regulile jocului. 

— Da, Inălţimea voastră, zise el cu voce tare, evitând cu 
grijă orice referire la sexul judecătorului. 

Trecu mai departe, la efectele cianurii gazoase asupra 
şobolanilor de laborator, studiu care nu fusese menţionat în 
rezumatul cu pricina. Experiențele avuseseră loc cu aproximativ 
un an înainte şi fuseseră opera unor chimişti suedezi care 
voiseră să demonstreze că oamenii nu mor imediat ce inhalează 
vaporii de otravă. Fondurile veniseră din partea unei organizaţii 
europene care acţiona pentru abolirea pedepsei cu moartea în 
America. 

Şobolanii fuseseră cuprinşi de convulsii; plămânii şi inimile 
lor se opriseră şi porniseră într-un mod absolut dezordonat timp 
de câteva minute. Din cauza gazului, vasele de sânge din tot 
corpul, inclusiv din creier, făcuseră explozie. Mugşchii fuseseră 
zguduiţi de un tremur nestăpânit. Toate animalele salivau 
abundent şi chiţăiau îngrozitor. 

Concluzia cea mai evidentă a studiului era că şobolanii nu 
mureau repede şi că sufereau cumplit. Testele fuseseră 
executate cu maximum de integritate ştiinţifică. Dozele fuseseră 
calculate pentru greutatea specifică; în medie, moartea 
survenise după aproximativ zece minute. Adam prezentă 
detaliile pe larg şi acest lucru îl ajută să-şi mai calmeze puţin 
nervii. Judecătorii nu numai că îl ascultau, dar şi păreau extrem 
de interesaţi de această discuţie despre şobolani gazaţi. 

Adam găsise descrierea acestui studiu în dosarul unui caz 
recent petrecut în Carolina de Nord. Din câte ştia el, cercetările 
respective nu erau prea cunoscute. 

— Bun, deci, dacă am înţeles bine, îl întrerupse glasul înalt 
al lui Robichaux, dumneavoastră nu doriţi să vă vedeţi clientul 
murind în camera de gazare pentru că este o moarte crudă, dar 
în acelaşi timp ne spuneţi că nu vă deranjează dacă este 
executat prin injecție letală? 

— Nu, Înălţimea voastră. Nu asta am vrut să spun. Eu nu 
doresc să-mi văd clientul murind în nici un fel. 

— Dar injecţia este metoda de execuţie cea mai puţin 
agresivă? 

— Toate metodele sunt agresive, dar injecţia pare să fie cel 
mai puţin crudă. Nu există nici o îndoială că moartea prin gazare 


este oribilă. 

— Mai rea decât să fii aruncat în aer de explozia unei 
bombe? 

O tăcere grea cobori peste sala de tribunal. Judecătorul 
apăsase pe cuvântul „bombă" şi Adam se străduia să găsească 
un răspuns cât mai adecvat. McNeely îi aruncă o privire 
răutăcioasă colegului său. 

Lovitura ieftină îl înfuriase pe Adam, dar reuşi să se 
controleze şi să spună cu voce sigură: — înălţimea voastră, aici 
discutăm despre metode de execuţie şi nu despre crimele 
pentru care oamenii ajung pe lista morţii. 

— Dar de ce nu doriţi să vorbim şi despre crime? 

— Pentru că ele nu constituie subiectul acestei audieri. 
Pentru că eu nu am la dispoziţie decât douăzeci de minute, iar 
clientul meu mai are doar douăsprezece zile de trăit. 

— Poate că, dacă n-ar fi făcut să explodeze bombe, n-ar fi 
ajuns aici! 

— Este perfect adevărat. Dar a fost condamnat pentru 
crima pe care a făcut-o şi acum este pe cale să moară în camera 
de gazare. Or, noi susţinem că gazarea este o metodă de 
execuţie plină de cruzime. 

— Dar scaunul electric? 

— Şi aici se aplică acelaşi argument. S-au consemnat 
câteva cazuri absolut hidoase de oameni care au suferit 
înspăimântător pe scaun până să moară. 

— Dar plutonul de execuţie? 

— Din punctul meu de vedere, este tot o metodă crudă de 
execuţie. 

— Şi spânzurătoarea? 

— Nu cunosc prea multe amănunte despre această metodă, 
dar pare să fie îngrozitor de crudă. 

— În schimb ideea injecţiei letale vă convine? 

— N-am spus aşa ceva. Sunt convins că am spus că nu este 
la fel de crudă precum celelalte metode de execuţie. 

— Domnule Hall, interveni judecătorul McNeely, de ce statul 
Mississippi a trecut de la gazare la injecție? 

Chestiunea fusese perfect explicată în acţiune şi în 
prezentarea cazului. Adam simţi imediat că McNeely îi era 
prieten. 

— Înălţimea voastră, am explicat în amănunt istoria acestei 


legi în prezentarea pe care am făcut-o cazului, dar pot spune, 
foarte pe scurt, că acest lucru s-a întâmplat în special pentru a 
uşura execuțiile. Legislatorul a fost de acord că este o moarte 
ceva mai uşoară, şi, pentru a evita situaţii de genul celei de 
astăzi, a hotărât schimbarea metodei de execuţie. 

— Deci statul a admis efectiv faptul că există o metodă mai 
bună de a-i executa pe oameni? 

— Da, domnule. Dar legea a intrat în vigoare în 1984 şi se 
aplică numai în cazul condamnărilor pronunţate după acel an. 
Prin urmare, nu se aplică şi în cazul lui Sam Cayhall. 

— Înţeleg. Deci dumneavoastră ne cereţi să eliminăm 
gazarea ca metodă. Dar ce se va întâmpla dacă vom face aşa 
ceva? Ce se va întâmpla cu clientul dumneavoastră şi cu toţi cei 
care, ca şi el, au fost condamnaţi înainte de 1984? Legea nu 
prevede să fie executaţi prin injecție. 

Adam anticipase întrebarea, căci Sam i-o pusese deja. 

— Nu pot să vă răspund la întrebare, Înălţimea voastră, dar 
pot să spun că am mare încredere în capacitatea şi dorinţa 
Legislatorului din statul Mississippi de a adopta o nouă lege care 
să rezolve situaţia clientului meu şi a celor aflaţi în situaţii 
similare. 

— Presupunând că aşa se va întâmpla, domnule Hall, 
interveni judecătoarea Judy, ce argumente vei prezenta acestei 
instanţe peste trei ani? 

Slavă Domnului, lumina galbenă îl anunţă că nu mai avea la 
dispoziţie decât un minut. 

— Am să mă gândesc eu la ceva, răspunse el cu un zâmbet. 
Nu vă rog decât să-mi daţi timp s-o fac. 

— Domnule Hall, am mai avut de-a face cu un caz ca ăsta, 
zise Robichaux. De fapt, îl şi citați în prezentare. Un caz din 
Texas. 

— Da, Înălţimea voastră. Rog deci Curtea să-şi reconsidere 
hotărârea în privinţa acestei probleme. Practic, toate statele 
care foloseau camera de gazare sau scaunul electric au trecut la 
injecţia letală. Motivele sunt evidente. 

Îi mai rămăseseră câteva secunde, dar hotărî că era mai 
bine să se oprească acolo. Nu voia să i se mai pună vreo 
întrebare. „Mulţumesc", zise el şi se îndreptă încrezător spre 
locul pe care-l ocupa la masa avocaţilor. Gata, se terminase. 
Pentru un începător, se descurcase destul de bine. Data viitoare 


are să fie mai uşor. 

Roxburgh fu rigid şi metodic, cu o expunere perfect 
pregătită. La un moment dat aruncă şi câteva remarci refe- 
ritoare la şobolani şi crimele pe care le comit aceştia, dar 
încercarea lui de a avea umor avu un efect jalnic asupra 
asistenţei. McNeely îl împunse cu acelaşi gen de întrebări 
despre motivele pentru care statele se grăbeau să adopte 
injecţia letală drept metodă de execuţie. Roxburgh nu cobori de 
pe cai şi recită o lungă listă de cazuri în care diverse 
Circumscripţii judiciare federale confirmaseră condamnări la 
moarte prin gazare, electrocutare, spânzurare sau împuşcare. 
Legea în vigoare era de partea lui şi procurorul general profită 
cât putu mai bine de situaţia respectivă. Cele douăzeci de 
minute trecură şi el se întoarse la locul pe care-l ocupa la masa 
avocaţilor. 

Apoi judecătoarea Judy spuse câteva cuvinte despre 
urgenţa problemei aflate în discuţie şi promise că hotărârea va 
fi luată în câteva zile. In sfârşit, cei trei judecători se ridicară în 
acelaşi timp şi părăsiră sala. Aprodul anunţă că activitatea curţii 
urma să se reia luni. 

Adam dădu mâna cu Roxburgh şi reuşi să iasă din sală când 
fu oprit de un reporter de la un ziar din Jackson care dorea să-i 
pună numai câteva întrebări. Adam refuză, politicos, să facă 
vreun comentariu. Acelaşi refuz fu oferit şi altor doi reporteri 
care-şi încercaseră norocul. In schimb, Roxburgh avea multe de 
comentat, aşa că reporterii îl înconjurară imediat. 

Când ieşi din clădire, căldura tropicală îl lovi în plin, iar 
soarele arzător îl făcu să-şi pună imediat ochelarii de soare. 

— Ai mâncat de prânz? întrebă o voce din spate. 

Era Lucas Mann. Işi strânseră mâinile sub coloane. 

— N-am putut să mănânc nimic, recunoscu Adam. 

— Te-ai descurcat foarte bine. Îţi cam întinde nervii, nu? 

— Aşa e. Dar tu de ce eşti aici? 

— Pentru că-mi cere meseria. Directorul mi-a spus să vin 
încoace şi să urmăresc audierea. Nu începem pregătirile până 
nu avem hotărârea lor. Şi acum hai să mergem să mâncăm 
ceva. 

Maşina lui Adam apăru de după colţul străzii. 

— Cunoşti oraşul? întrebă Mann. 

— Nu. E prima oară că vin aici. 


— „The Bon Ton Cafe", îi spuse Mann şoferului. E un local 
vechi şi absolut superb, nu departe de aici. Frumoasă maşină. 
— Avantajele de a lucra pentru o firmă bogată. 


Masa de prânz începu cu o noutate — stridii crude. Adam 
auzise de ele, dar nu fusese niciodată tentat să le încerce. Mann 
amestecă, cu măiestrie, hrean, suc de lămâie şi sos cocktail, 
după care aruncă prima stridie înăuntru. O scoase aproape 
imediat, o aşeză pe o bucăţică de pesmet şi vâri totul în gură. 
Prima stridie pe care încercă să o mănânce Adam alunecă de pe 
pesmet pe faţa de masă, dar a doua nimeri acolo unde trebuia. 

— Nu mesteca, îl învăţă Mann. Las-o să alunece întreagă. 

Adam fu de-a dreptul fericit când cele douăsprezece cochilii 
de pe farfuria lui se goliră cu totul. In aşteptarea creveţilor în 
sos remoulade, savurară câte o bere din producţia locală. 

— Am văzut că vreţi să atacați asistenţa de specialitate 
ineficientă, zise Mann, ciugulind dintr-un pesmet. 

— De-acum încolo am să introduc toate acţiunile posibile. 

— Curtea Supremă nu şi-a pierdut vremea cu hotărârea. 

— Aşa e. E ca şi cum ar fi obosit să tot aibă de-a face cu 
Sam Cayhall. Am să introduc chiar astăzi acţiunea la Curtea 
districtuală dar nu mă aştept la o hotărâre favorabilă din partea 
lui Slattery. 

— Nici eu nu m-aş aştepta, dacă aş fi în locul tău. 

— Ce şanse am în momentul ăsta? 

— Din ce în ce mai puţine pe măsură ce trece timpul, dar 
nu poţi niciodată să prevezi exact ce are să se întâmple. 
Probabil că tot cam juma-juma. Acum câţiva ani, ajunsesem 
foarte aproape de termenul execuţiei lui Stockholm Turner. Cu 
două săptămâni înainte de data hotărâtă, eram siguri. Cu o 
săptămână înainte, îşi epuizase toate posibilităţile de apel. 
Primise şi ultima masă înainte de... 

— Şi chiar şi vizita conjugală din partea celor două 
prostituate. 

— De unde ştii? 

— Mi-a spus Sam. 

— Chiar aşa a fost. Suspendarea a venit în ultima clipă, iar 
acum e foarte departe de camera de gazare. Aşa că nu se ştie 
niciodată. 


— Dar tu ce simţi? 

Mann bău cu sete din paharul cu bere şi se sprijini de 
spătarul scaunului, în timp ce chelnerul le aduse două porţii 
imense de creveţi în sos remoulade. 

— Când e vorba de execuţii, nu anticipez nimic. Se poate 
întâmpla orice. Tu depune mai departe cereri şi apeluri. E ca un 
maraton, nu poţi să renunţi. Avocatul lui Jumbo Parris a clacat 
cu douăsprezece ore înainte de execuţie şi era în spital când i-a 
murit clientul. 

Adam mestecă un crevete pe care-l făcu să alunece în 
stomac cu ajutorul unei înghiţituri de bere. 

— Guvernatorul vrea să stea de vorbă cu mine. Ce să fac? 

— Clientul tău ce vrea? 

— Tu ce crezi? Sam îl urăşte pe guvernator şi mi-a interzis 
să vorbesc cu el. 

— Trebuie să ceri o audiere pentru grațiere. Este procedura 
standard. 

— Cât de bine îl cunoşti pe McAllister? 

— Nu prea bine. E un animal politic mânat de ambiţii mari 
şi eu nu aş avea încredere în el nici măcar pentru un minut. Dar 
are căderea să acorde graţierea. Adică poate să impună 
comutarea pedepsei, sau chiar să-l elibereze pe deţinut. 
Guvernatorul are, prin statut, puteri discreţionare în problema 
asta. Probabil că va fi ultima ta speranţă. 

— Dumnezeu să ne ajute. 

— Cum îţi place sosul? 

— E delicios. 

O vreme se ocupară doar de mâncare. Adam era recu- 
noscător pentru companie şi conversaţie, dar se hotărî să nu 
atace decât chestiunea apelurilor şi a strategiei de urmat. Sam 
nu-l suferea pe Lucas Mann: omul lucra pentru stat, iar statul 
făcea în aşa fel încât să-l execute pe Sam. 


Cu o cursă de după-amiază ar fi ajuns la Memphis pe la 
şase treizeci, cu mult înainte de lăsarea întunericului. Şi-ar mai 
fi putut omori vremea vreo oră-două pe la birou, dar până la 
urmă tot ar fi trebuit să meargă acasă şi nu se simţea în stare să 
dea ochii cu Lee. Băieţii de la „Kravitz & Bane" îi plătiseră fără 
să crâcnească o cameră foarte frumoasă, într-un hotel modern, 


pe malul apei. Şi-apoi, nu văzuse în viaţa lui Cartierul francez. 

Aşa se face că se trezi la ora şase, după un somn de trei 
ore, rezultatul celor trei beri de la prânz şi al nopţii proaste care 
precedase această călătorie. Rămase de-a curmezişul patului, 
cu pantofii în picioare şi cu ochii lipiţi de ventilatorul din plafon. 
Stătu aşa aproape o jumătate de oră, înainte să se hotărască să 
facă prima mişcare. Avusese un somn greu. 

Deoarece Lee nu răspunse la telefon, îi lăsă un mesaj pe 
robot, sperând din suflet că mătuşă-sa nu era iar ocupată cu 
băutura. Dar dacă era, atunci poate că se încuiase în cameră, 
acolo unde nu putea să facă rău nimănui. După ce se spălă pe 
dinţi şi se pieptănă, cobori cu ascensorul în holul spaţios de la 
parter unde o orchestră de jazz cânta pentru cei care doreau să 
asculte. La barul din colţ se vindeau stridii cu cinci cenți bucata. 

Porni pe jos de-a lungul lui Canal Street şi când ajunse pe 
Royal făcu imediat la dreapta, pierzându-se într-o mare de 
turişti copţi de arşiţa necruțătoare. Cartierul se trezea la viaţă în 
prima noapte a weekendului. Trecu pe lângă cluburile de 
striptease, încercând, disperat, să arunce o privire înăuntru, dar 
se opri ca trăsnit în faţa unei uşi deschise care lăsa să se vadă 
spectacolul oferit de mai mulţi bărbaţi goi înşiraţi pe o scenă — 
bărbaţi care puteau fi confundați cu nişte femei frumoase. Îşi 
cumpără un sandviş cu ou de la un vânzător ambulant chinez. 
Rămase o oră întreagă la o măsuţă, într-un club de jazz, 
ascultând o muzică delicioasă şi bând bere. Când în sfârşit, se 
întunecă, merse în Jackson Square ca să-i privească pe artiştii 
care îşi strângeau şevaletele, pregătindu-se de plecare. În faţa 
unei catedrale se adunase un număr impresionant de cântăreţi 
şi dansatori ambulanți, iar Adam nu se putu împiedica să 
aplaude un uluitor cvartet de coarde format din studenţi la 
Tulane. Lumea se distra, mânca, bea şi dansa, se bucura de 
veselia care domnea în Cartierul francez. 

Adam îşi cumpără o îngheţată de vanilie şi se îndreptă spre 
Canal. Dacă ar fi fost altă situaţie, poate că s-ar fi lăsat tentat de 
un spectacol de striptease şi s-ar fi aşezat undeva, în spate, ca 
să nu-l vadă nimeni; sau poate că ar fi intrat într-un bar, în 
căutarea unei frumuseți feminine la fel de singură ca şi el. 

În noaptea asta, beţivii pe care îi întâlnea în cale îi 
aminteau pe Lee, făcându-l să-şi dorească să se fi întors la 
Memphis, ca să fie împreună cu ea. Muzica şi râsetele oamenilor 


i-l aduceau în minte pe Sam care, chiar în clipa asta, stătea 
singur într-un cuptor plin de umezeală, fixând gratiile cu 
privirea, numărând zilele rămase, sperând şi poate chiar 
rugându-se ca noul său avocat să facă o minune. Sam nu va 
vedea niciodată oraşul ăsta, nu va mai mânca niciodată stridii, 
fasole roşie şi orez, nu va mai simţi niciodată gustul berii de la 
gheaţă sau al unei cafele bine preparate. Nu va asculta 
niciodată muzică de jazz şi nici nu-i va privi pe pictorii din 
Jackson Square. Şi nici nu va mai zbura vreodată cu avionul, nu 
va locui într-un hotel modern, nu va mai merge la pescuit, nu-şi 
va mai conduce maşina, în sfârşit, nu va mai face niciodată mii 
de lucruri care, altfel, ni se par absolut fireşti. 

Chiar dacă ar fi supravieţuit datei de 8 august, Sam ar fi 
murit puţin câte puţin în fiecare zi. 

Adam întoarse spatele Cartierului francez şi se grăbi să se 
întoarcă la hotel. Avea nevoie să se odihnească. Cursa de 
maraton stătea să înceapă. 


34 


Gardianul care răspundea la numele de Tiny îi puse 
cătuşele şi îl conduse pe Sam afară din Nivelul A. Bătrânul 
ducea, într-un sac de plastic, curierul primit în ultimele două 
săptămâni din partea susținătorilor. Scrisorile începuseră să vină 
imediat după ce fusese condamnat şi erau trimise de membri şi 
simpatizanți ai Klanului, de adepţi ai purității rasiale, de 
antisemiţi şi multe alte feluri de bigoţi. Vreo doi ani de zile 
răspunsese la fiecare scrisoare primită, dar cu vremea se 
plictisise şi se oprise. La ce bun? In ochii unora, el era un erou, 
dar pe măsură ce schimbul de mesaje se amplifica, admiratorii 
săi deveneau din ce în ce mai ţicniţi. Mulţi nebuni mai trăiau în 
libertate! Atunci i-a încolţit în minte ideea că zidurile închisorii îi 
ofereau mai multă protecţie decât lumea de afară. 

Tribunalul federal hotărâse că a purta corespondenţă cu 
exteriorul reprezenta un drept şi nu un privilegiu. Dar chiar dacă 
nu putea fi interzis, dreptul acesta putea fi totuşi îngrădit prin 
regulamentele de ordine interioară. Deci orice scrisoare, cu 
excepţia celor trimise în mod evident de un avocat, era deschisă 


de un inspector. Cu toate acestea, scrisorile nu erau citite decât 
în cazul deţinuţilor cărora li se cenzura în mod expres 
corespondenţa. Cutiile şi pachetele suportau acelaşi regim. 

Gândul că s-ar fi putut să-l piardă pe Sam îi înspăimânta pe 
mulţi fanatici, de aceea cantitatea de corespondenţă crescuse în 
mod dramatic după ce cea de-a cincea Circumscripţie judiciară 
anulase suspendarea. Toţi îi ofereau sprijinul lor ferm, împreună 
cu rugăciunile lor. Câţiva dintre ei îi ofereau chiar şi bani. 
Scrisorile aveau tendinţa să fie interminabile, căci toate îi 
blestemau pe evrei, negri, liberali şi pe alţi conspiratori. Unii 
expeditori înjurau taxele, controlul armelor şi datoria naţională. 
Alţii îi trimiteau tot felul de predici. 

Pe Sam, scrisorile ajunseseră să-l obosească şi să-l 
plictisească. Se ocupa cam de şase pe zi, în medie. După ce i se 
scoaseră cătuşele, îl rugă pe gardian să deschidă mica uşă din 
ecranul care-l despărţea de cealaltă parte a sălii şi să-i dea lui 
Adam săculeţul de plastic. Apoi gardianul îi lăsă singuri. 

— Ce-i asta? întrebă Adam. 

— Scrisori de la admiratori, răspunse Sam, aşezându-se la 
locul lui obişnuit şi aprinzându-şi o ţigară. 

— Păi, ce să fac eu cu chestia asta? 

—  Citeşte-le. Arde-le. Orice. Azi-dimineaţă mi-am făcut 
curăţenie în celulă şi astea-mi stăteau în drum. Am înţeles că 
ieri ai fost la New Orleans. Povesteşte-mi şi mie ce-ai făcut 
acolo. 

Adam puse punga cu scrisori pe scaunul de alături, apoi se 
aşeză şi el în faţa lui Sam. Aerul era la fel de fierbinte şi înăuntru 
şi afară. Pentru că era sâmbătă, Adam se îmbrăcase în blugi şi 
tricou de bumbac, iar în picioare avea pantofi sport. 

— Joi, am primit un telefon de la Circumscripţia a Cincea 
care mă invita acolo a doua zi. Aşa că vineri m-am dus la New 
Orleans, i-am uluit cu inteligenţa mea strălucitoare şi m-am 
întors la Memphis în dimineaţa asta. 

— Când vor da hotărârea? 

— Cât mai repede. 

— Un complet din trei judecători? 

— Da. 

— Cine erau cei trei? 

— Judy, Robichaux şi McNeely. 

— McNeely e un bătrân războinic care o să ne ajute, zise 


Sam după o clipă de gândire. Judy e o căţea conservatoare — 
aoleu, iartă-mă, vreau să spun o americană conservatoare 
numită în post de republicani. Mă îndoiesc că are să ne ajute. Pe 
Robichaux nu-l cunosc. De unde vine? 

— Din sudul Louisianei. 

— A, deci un cajun. 

— Probabil. E un dobitoc cu ochelari de cal, care n-o să ne 
ajute. 

— Atunci o să pierdem cu doi la unu. Da' ziceai că i-ai uluit 
cu inteligenţa ta. 

— N-am pierdut încă, preciză Adam. 

Era surprins să-l audă pe Sam vorbind atât de familiar 
despre judecători. Deşi, în fond, era de înţeles, doar studia de 
ani de zile tot ce ţinea de viaţa tribunalelor. 

— Unde este apelul de asistenţă juridică ineficientă? întrebă 
Sam. 

— La tribunalul districtual, în întârziere cu câteva zile faţă 
de celelalte. 

— Hai să formulăm altă petiție. 

— Chiar la aşa ceva lucrez acum. 

— Atunci lucrează cât mai repede pentru că nu mai am 
decât unsprezece zile. In celulă am un calendar şi în fiecare zi 
stau cel puţin trei ore cu ochii lipiţi de el. Când mă trezesc 
dimineaţa, desenez un X mare peste ziua care a trecut. In jurul 
lui 8 august am făcut un cerc şi x-urile se apropie tot mai mult 
de cerc. Aşa că fă ceva! 

— Fac, fac. Chiar acum pun la punct o nouă teorie de atac. 

— Aşa te vreau. 

— Cred că putem să dovedim că eşti dezechilibrat mintal. 

— M-am gândit şi eu la asta. 

— Deci, eşti bătrân, senil, prea liniştit pentru situaţia în 
care te afli. Înseamnă că ceva nu merge cum trebuie, că eşti 
incapabil să înţelegi motivul pentru care vei fi executat. 

— Am citit despre cazuri asemănătoare. 

— Goodman cunoaşte un expert care spune orice dacă-l 
plăteşti cât cere. Ne-am gândit să-l aducem aici să te 
examineze. 

— Minunat. Am să-mi smulg părul din cap şi am să încep să 
vânez fluturi prin celulă. 

— Cred că avem şanse dacă introducem o acţiune 


pretextând incapacitatea mentală. 

— Sunt de acord. Fă-o. Hai să introducem cât mai multe 
acţiuni. 

— Aşa am să fac. 

Preţ de câteva minute Sam se învălui într-un nor gros de 
fum şi se gândi adânc. Amândoi erau transpiraţi din cap până în 
picioare şi Adam simţea nevoia să respire puţin aer curat, să se 
urce în maşină, să închidă ferestrele şi să dea aerul condiţionat 
la maximum. 

— Când te întorci aici? întrebă Sam. 

— Luni. Ascultă, Sam, ceea ce-am să-ţi spun nu e deloc 
plăcut, dar trebuie să discutăm şi problema asta. Sam, tu 
oricum ai să mori curând, pe 8 august sau peste cinci ani, tot ai 
să te duci. Pentru că la halul în care fumezi, n-ai să rezişti prea 
mult. 

— Fumatul nu este cea mai presantă preocupare a mea în 
materie de sănătate. 

— Ştiu asta. Dar familia, adică Lee şi cu mine, trebuie să se 
pregătească de înmormântare. Ştii foarte bine că e un lucru 
care nu se poate aranja peste noapte. 

Sam privea fix şirurile de triunghiuri mititele din ecranul 
care-i despărţea. Adam scria ceva pe carnetul de însemnări. 
Aparatul de aer condiţionat zumzăia şi sâsâia, dar rezultatul era 
aproape nul. 

— Bunica ta a fost o adevărată doamnă, Adam. Îmi pare rău 
că n-ai cunoscut-o. Merita un bărbat mai bun. 

— Lee mi-a arătat unde e înmormântată. 

— Eu i-am adus multă suferinţă pe care ea a îndurat-o fără 
să crâcnească. Să mă îngropaţi lângă ea şi poate că am să-i pot 
spune că-mi pare rău. 

— Am să mă ocup de toate. 

— Aşa să faci. Cum ai să plăteşti locul? 

— Mă descurc eu, Sam. 

— Adam, eu nu am nici un ban. l-am pierdut pe toţi cu mulţi 
ani în urmă pentru motive evidente. Am pierdut şi pământul şi 
casa, aşa că nu am nimic de lăsat în urma mea. 

— Ţi-ai făcut vreun testament? 

— Da, l-am scris chiar eu. 

— O să ne uităm peste el săptămâna viitoare. 

— Ai promis că te întorci luni. 


— Aşa am promis, Sam. Vrei să-ţi aduc ceva? 

Sam şovăi o clipă, părând chiar oarecum jenat. 

— Ştii ce anume mi-ar face cu adevărat plăcere? întrebă el, 
cu un zâmbet copilăros pe buze. 

— Ce? Spune-mi, Sam, orice. 

— Când eram copil, lucrul cel mai extraordinar din viaţa 
mea era o Eskimo Pie. 

— 0... ce? 

— O îngheţată pe băț. Vanilie învelită în ciocolată. Mâncam 
mereu până să ajung aici. Cred că se mai face. 

— Deci... o Eskimo Pie? 

— Da. Îi simt şi-acum gustul. Era cea mai bună îngheţată 
din lume. Îţi dai seama ce gust ar avea acum, în cuptorul ăsta? 

— Bine, Sam. O să-ţi aduc o Eskimo Pie. 

— Adu-mi mai multe. 

— O să-ţi aduc o duzină. O să le mâncăm împreună. 


Cel de-al doilea vizitator din sâmbăta aceea veni pe 
neaşteptate. Opri maşina lângă ghereta paznicului de la intrarea 
principală şi prezentă un permis de conducere din Carolina de 
Nord care avea şi fotografie pe el. li explică gardianului că este 
fratele lui Sam Cayhall şi că i se spusese că-l poate vizita 
oricând pe Sam de-acum şi până la data execuţiei. Chiar ieri 
vorbise cu domnul Holland, din partea Administraţiei, iar domnul 
Holland îl asigurase că, în cazul fratelui său, regulile referitoare 
la vizite erau mult mai puţin restrictive. Îl putea vizita oricând 
între orele opt dimineaţa şi cinci după-amiaza, în oricare zi a 
săptămânii. Gardianul intră în gheretă şi formă un număr de 
telefon. Mai dădu alte două telefoane, după care îşi notă 
numărul maşinii. Apoi îi spuse vizitatorului să-şi parcheze 
maşina în apropierea gheretei, să o încuie şi să aştepte puţin. 
După câteva minute, în faţa lui opri o furgonetă albă, condusă 
de un gardian care-i făcu semn să urce. 

Furgoneta trecu prin poarta dublă a USM şi opri în faţa 
intrării unde aşteptau alţi gardieni care-l percheziţionară chiar 
acolo, pe trepte. Vizitatorul nu avea nici un fel de bagaj. _ 

Gardienii îl conduseră în sala de vizite, acum pustie. Işi 
alese un scaun cam pe la mijlocul ecranului despărțitor. 

— Îl aducem imediat şi pe Sam, zise unul dintre gardieni. 


Nu durează decât cinci minute. 

Sam tocmai scria o scrisoare la maşina de scris. 

— Hai să mergem, Sam. Ai un vizitator. 

Bătrânul se opri din scris şi îl privi cu atenţie. Ventilatorul 
muncea din greu ca să alunge căldura; la televizor se 
transmitea un meci de baseball. 

— Cine e? plesni întrebarea. 

— Fratele tău. 

Sam puse cu grijă maşina de scris pe raft şi-şi luă salopeta. 

— Care frate? 

— Nu l-am întrebat, Sam. E unul din fraţii tăi. Hai să 
mergem. 

După ce-i puseră cătuşele, porniră toţi trei de-a lungul 
coridorului. Odată, demult, Sam avusese trei fraţi, dar cel mai 
mare dintre ei murise în urma unui stop cardiac, mai înainte ca 
Sam să fie închis. Donnie era cel mai tânăr, avea şaizeci şi unu 
de ani şi acum locuia lângă Durhan în Carolina de Nord. Albert, 
şaizeci şi şapte de ani, o ducea rău cu sănătatea şi locuia în 
zona de păduri din Ford County. Donnie îi trimitea în fiecare lună 
ţigări, câţiva dolari şi câte o scrisoare scurtă din când în când. 
Albert nu-i mai trimisese nici un rând de mai bine de şapte ani. 
Mai primise scrisori din partea unei mătuşi rămase nemăritate, 
până în 1985, când bătrâna murise. Restul membrilor familiei 
Cayhall uitaseră de Sam. 

Nu putea fi decât Donnie, îşi zise în sinea lui. Donnie era 
singurul căruia îi păsa suficient de frate-său ca să meargă să-l 
viziteze. Nu se mai văzuseră de doi ani şi paşii îi deveniră parcă 
mai uşori pe măsură ce se apropiau de uşa sălii de vizite. Ce 
surpriză plăcută. 

Cum trecu pragul, Sam privi nerăbdător spre bărbatul aflat 
de cealaltă parte a ecranului. Era o faţă pe care n-o recunoscu. 
Atunci privi în jur şi constată că sala era pustie, cu excepţia 
vizitatorului său, care îl fixa cu ochi reci şi lipsiţi de expresie. 
Gardienii care desfăceau cătuşele de la mâinile lui Sam îi 
supravegheau îndeaproape, aşa că bătrânul zâmbi şi făcu un 
semn prietenos din cap înspre vizitator. După ce paznicii îi 
lăsară singuri, se aşeză în faţa necunoscutului şi îşi aprinse o 
ţigară, fără să spună nici un cuvânt. 

Chipul străinului îi amintea parcă ceva, dar nu-şi dădea 
seama ce anume. 


— Te cunosc? întrebă Sam, rupând tăcerea. 

— Da, răspunse străinul. 

— De unde? 

— Din trecut, Sam. De la Greenville, Jackson şi Vicksburg. 
De la sinagogă, firma de afaceri imobiliare, casa familiei Pinder 
şi biroul lui Marvin Kramer. 

— Wedge? 

Străinul dădu uşor din cap, iar Sam închise ochii, dând 
drumul fumului înspre tavan. Apoi îşi aruncă ţigara şi se lăsă 
greu pe scaun. 

— Dumnezeule, speram că ai murit. 

— Îmi pare rău pentru tine. 

— Tu... pui de căţea, mârâi Sam printre dinţi, privindu-şi 
sălbatic vizitatorul. Pui de căţea. De douăzeci şi trei de ani sper 
şi visez că ai murit. Numai eu te-am omorât de milioane de ori 
până acum, cu mâinile goale, cu bastoane şi cuțite, cu toate 
felurile de arme inventate de mintea omenească. Ţi-am văzut 
sângele curgând şi te-am auzit urlând, implorându-mă să-mi fie 
milă de tine. 

— Îmi pare rău pentru tine, Sam. lată-mă aici. 

— Te urăsc aşa cum nimeni n-a fost urât vreodată pe 
pământul ăsta. Dacă aş avea acum o armă, ţi-aş trimite fundu' 
ăla direct la dracu', cu părerile tale de rău cu tot. Ţi-aş umple 
capul de plumb şi-aş râde până mi-ar da lacrimile. Dumnezeule, 
nici nu ştii cât de mult te urăsc. 

— Aşa te porţi cu toţi cei care vin să te vadă, Sam? 

— Ce dracu' vrei, Wedge? 

— Aia de-afară pot să audă ce vorbim? 

— Puțin le pasă lor de ce spunem noi aici. 

— Da' pot să fie microfoane prin sala asta. 

— Atunci pleacă, nebunule, pleacă. 

— Asta am să şi fac. Dar mai întâi vreau să-ţi spun că sunt 
aici şi că urmăresc totul îndeaproape şi că sunt foarte mulţumit 
că numele meu nu a fost pomenit până acum. Sper din suflet ca 
lucrurile să continue în acelaşi fel. Pentru că am fost foarte 
eficient când a fost vorba să-i fac pe oameni să-şi ţină gura. 

— Eşti teribil de subtil. 

— Fii bărbat, Sam. Mori cu demnitate. Ai fost acolo, cu 
mine, Sam, mi-ai fost complice şi legea zice că eşti la fel de 
vinovat ca şi mine. Sigur că dintre noi doi, eu sunt liber, dar cine 


a zis că-n viaţă primeşti numai ce meriţi. 

Ţine-o aşa şi ia cu tine în mormânt micul nostru secret şi 
atunci nimeni n-o să aibă de suferit. Bine? 

— Pe unde-ai fost? 

— Peste tot. Adevăratul meu nume nu este Wedge, aşa că 
să nu îţi faci cine ştie ce idei. Nici măcar Dogan nu-mi ştia 
numele adevărat. În 1966 am fost chemat în armată, dar n-am 
vrut să mă duc în Vietnam. Aşa că mi-am pierdut urma în 
Canada. La fel s-a întâmplat şi mai târziu, Sam. Prin urmare, eu 
nici măcar nu exist. 

— Tu ar fi trebuit să stai aici, în locul meu. 

— Greşeşti, Sam. Nici tu, nici eu n-ar fi trebuit să stăm aici. 
Ai fost un tâmpit că te-ai întors atunci la Greenville. FBI-ul 
n-avea nici o pistă. Şi nu ne-ar fi prins niciodată. Eu am fost 
deştept, Dogan la fel. Tu, însă, s-a întâmplat să fii veriga slabă. 
Oricum, cu toate cadavrele alea şi cu ce a mai rămas din 
clădire, trebuia să fie ultima noastră explozie. Aveam tot timpul 
din lume ca să ne pierdem urma. Eu aş fi fugit din ţară şi nu 
m-aş fi întors niciodată în locurile astea nenorocite. Tu te-ai fi 
dus acasă la puii şi vacile tale. Dogan nu ştiu ce-ar fi făcut. Dar 
motivul pentru care eşti acum aici, Sam, e c-ai fost un dobitoc. 

— Aşa cum tu eşti un dobitoc că ai venit astăzi aici. 

— Nu tocmai. Nimeni nu te-ar crede dacă ai începe să urli. 
Ce dracu', oricum toţi sunt convinşi că te-ai ţicnit. Mă rog, eu 
prefer ca lucrurile să rămână aşa cum sunt acum. N-am nevoie 
de aiureli. Impacă-te cu ceea ce te aşteaptă, Sam, şi pleacă fără 
să faci gălăgie. 

Sam îşi aprinse o nouă ţigară şi scutură scrumul pe podea. 

— Dispari de-aici, Wedge, şi să nu te mai întorci niciodată. 

— Fireşte, fireşte. Imi pare rău că trebuie să ţi-o spun, Sam, 
dar sper să te gazeze. 

Sam se ridică şi se apropie de uşa din spatele lui. Gardianul 
o deschise şi îl luă de-acolo. 


Se aşezaseră pe ultimul rând de scaune şi mâncau floricele 
ca doi adolescenţi. Ideea de a merge la cinema îi aparţinea lui 
Adam. Lee petrecuse trei zile încuiată în camera ei împreună cu 
virusul gripei, iar sâmbătă dimineaţa aburii beţiei dispăruseră. 
Pentru cină, Adam alesese o pensiune cu serviciu rapid şi fără 
băutură în meniu. Lee devorase pur şi simplu clătitele cu frişcă. 


Filmul era un western corect din pună de vedere politic, cu 
indienii pe post de băieţi buni, şi cu cowboy-i pe post de ticăloşi. 
Toate feţele palide erau pline de răutate şi ucideau în stânga 
şi-n dreapta. Lee îşi spălase părul şi îl dăduse frumos după 
urechi. Ochii îi erau iar limpezi şi frumoşi. Machiajul ascundea 
urmele lăsate pe faţă de excesele săptămânii anterioare. Ca de 
obicei, îmbrăcase o pereche de blugi şi o cămaşă de bumbac. Şi 
era perfect trează. 

Nu prea vorbiră despre noaptea de joi, când Adam dormise 
lângă uşă. Căzuseră de acord să abordeze problema în 
momentul în care ea va fi în stare să suporte discuţia. Ceea ce 
lui îi convenea de minune. Lee păşea pe o sârmă legănată de 
vânt, clătinându-se pe marginea hăului unei noi crize de 
dipsomanie. Dar el o apăra de orice chinuri şi de disperare. Îi va 
face viaţa veselă şi plăcută. Nu vor mai vorbi nimic despre Sam 
şi despre asasinate, nici despre Eddie, nici despre istoria familiei 
Cayhall. 

Era mătuşa lui şi o iubea foarte mult. Era o fiinţă fragilă şi 
bolnavă, care avea nevoie de forţa lui. 


35 


Phillip Naifeh fu trezit în primele ore ale dimineţii de 
duminică de dureri ascuţite în piept şi fu dus în grabă la spitalul 
din Cleveland. Locuia împreună cu soţia lui în vârstă de 
patruzeci şi unu de ani într-o casă modernă ridicată în incinta 
penitenciarului. Ambulanţa făcu douăzeci de minute până la 
spital şi, când ajunse în camera de gardă, starea pacientului era 
deja stabilizată. 

Soţia rămase să aştepte, neliniştită, pe culoar, în timp ce 
infirmierele alergau de colo-colo. Femeia cunoştea locul pentru 
că tot acolo aşteptase şi cu trei ani în urmă, când se produsese 
primul infarct. Un medic tânăr, cu chip întunecat, îi explică 
doamnei Naifeh că atacul fusese uşor şi că pacientul era 
de-acum stabilizat şi în siguranţă, odihnindu-se cu ajutorul 
medicamentelor. Va fi supravegheat îndeaproape în 
următoarele douăzeci şi patru de ore şi, dacă lucrurile mergeau 
bine, atunci se va întoarce acasă în mai puţin de o săptămână. 


| se interzicea cu desăvârşire să se mai ocupe de 
problemele de la Parchman şi să aibă ceva de-a face cu 
execuţia deţinutului Cayhall. Nu avea voie să dea nici măcar un 
telefon. 

Somnul era pe cale să devină o bătălie. Adam avea obiceiul 
să citească stând în pat aproximativ o oră, mai ales că în timpul 
facultăţii aflase că publicaţiile de drept erau nişte somnifere 
minunate. Acum, însă, cu cât citea mai mult, cu atât se îngrijora 
mai tare. Mintea îi era ocupată cu tot ce se întâmplase în 
ultimele două săptămâni — oamenii pe care îi cunoscuse, 
lucrurile pe care le învățase, locurile în care fusese. 

Sâmbătă noaptea dormi din bucăţi, rămânând treaz 
perioade lungi de timp. Ultima oară când deschise ochii, văzu 
soarele sus pe cer. Ceasul arăta ora opt. Lee vorbise ceva 
despre o nouă incursiune în bucătărie. Zisese că odată reuşise 
să gătească ceva ce se putuse mânca, nişte cârnaţi cu ouă, 
şi-apoi oricine se descurca în faţa unei cutii de pesmeţi. 

Din bucătărie nu venea nici un miros, nici un zgomot. O 
strigă în timp ce examina ibricul de cafea, pe jumătate plin. Uşa 
de la camera ei era deschisă şi lumina stinsă. Trecu iute în 
revistă toate camerele. N-o găsi nici pe terasă, bând o ceaşcă 
de cafea şi citind ziarul de dimineaţă. Neliniştea care-l cuprinse 
creştea pe măsură ce trecea prin încăperile pustii. Alergă afară, 
dar nu zări nici urmă de maşină. Atunci o porni desculţ pe 
asfaltul fierbinte până la ghereta paznicului pe care-l întrebă la 
ce oră plecase Lee de-acasă. Omul îşi verifică fişa, apoi îl lămuri 
că doamna ieşise în urmă cu vreo două ore. Părea să se simtă 
bine, adăugă el. 

Dădu peste ediţia de duminică a ziarului Memphis Press pe 
canapeaua din salonaş, împăturit în aşa fel încât partea 
consacrată mondenităţilor să rămână deasupra. Chipul lui Lee îl 
privea dintr-o fotografie făcută cu mulţi ani în urmă la un bal de 
caritate. Era un prim-plan cu domnul şi doamna Phelps Booth, 
amândoi numai zâmbete pentru obiectivul aparatului de 
fotografiat. Lee arăta senzaţional, îmbrăcată într-o rochie 
neagră fără umeri. Phelps era şi el îmbrăcat în smoching. Cei doi 
aveau aerul unui cuplu minunat de fericit. 

Articolul reprezenta cea mai nouă direcţie de cercetare în 
ameţeala numită „cazul Cayhall", ieşită din condeiul şi mintea 
lui Todd Marks al cărui serial câştiga tot mai mult la capitolul 


„senzaţional". Începutul era destul de prietenos, rezumând 
evenimentele ultimei săptămâni. Erau citate aceleaşi persoane 
— McAllister, Roxburgh, Lucas Mann şi Naifeh cu nelipsita sa 
replică „fără comentarii". Tonul devenea, însă, brusc răutăcios 
atunci când începea prezentarea zglobie a lui Lee Cayhall Booth: 
personalitate proeminentă a societăţii din Memphis, soţie a 
importantului bancher Phelps Booth din celebra şi bogata familie 
Booth, activistă benevolă pe tărâm social, mătuşa lui Adam Hall 
şi, dacă puteţi crede aşa ceva, fiica lui Sam Cayhall! 

Articolul era scris în aşa fel încât dădea impresia că Lee 
însăşi se făcea vinovată de o crimă teribilă. Prieteni care 
doriseră să rămână anonimi se declaraseră şocaţi la aflarea 
adevăratei ei identități. Apoi, ziaristul vorbea despre familia 
Booth şi despre averea ei, întrebându-se cum de putuse o 
persoană cu sânge albastru în vine să se coboare până acolo 
încât să se căsătorească cu cineva dintr-o familie precum 
Cayhall. Vorbea şi despre fiul lor, Walt, citând din nou surse 
anonime care se lansaseră în speculaţii despre refuzul acestuia 
de a se întoarce în Memphis. Walt nu se căsătorise niciodată, 
scria Marks cu răsuflarea tăiată, şi locuia în Amsterdam. 

Partea cea mai rea venea abia după aceea: alte surse 
anonime povesteau că, în urmă cu nu prea mulţi ani, Lee şi 
Phelps Booth participaseră la un bal de caritate unde stătuseră 
chiar lângă Ruth Kramer. Sursa respectivă fusese de asemenea 
prezentă la balul acela şi-şi amintea foarte bine unde se 
aşezaseră oamenii aceia. Sursa o cunoştea pe Ruth şi era 
prietenă cu Lee, aşa că fusese absolut şocată când aflase că 
prietena ei avea un astfel de tată. 

O mică fotografie a lui Ruth Kramer însoțea articolul. Era o 
femeie atrăgătoare, puţin trecută de cincizeci de ani. 

După această senzaţională prezentare a lui Lee, articolul 
continua cu un rezumat al audierii de la New Orleans şi cu 
inventarierea ultimelor manevre ale apărătorului lui Cayhall. 

Una peste alta, articolul era doar o însăilătură care nu 
reuşea decât să alunge pe pagina a doua prezentările crimelor 
întâmplate cu o zi înainte. 

Adam aruncă ziarul pe podea, mulţumindu-se să-şi bea 
cafeaua. In dimineaţa asta plăcută, de duminică, Lee se trezise 
curată şi trează pentru prima dată după multe zile, plină de 
bună dispoziţie. Se aşezase pe canapea ca să-şi bea cafeaua şi 


să citească ziarul. Dar după numai câteva minute, primise o 
palmă peste faţă şi un pumn în stomac şi, în consecinţă, 
dispăruse din nou. Unde oare se dusese? Unde se afla oare 
altarul la care se închina? Categoric, se ţinea departe de Phelps. 
Dar poate că avea vreun iubit care să o mângâie în astfel de 
momente, deşi varianta era puţin probabilă. Adam se ruga la 
Dumnezeu să nu dea de mătuşă-sa rătăcind fără ţintă pe străzi, 
în tovărăşia unei sticle de băutură. 

Era clar că în dimineaţa asta reşedinţa familiei Booth 
cunoştea o mare agitaţie. Micul şi murdarul lor secret ieşise la 
lumină, întins pe-o pagină întreagă de ziar, ca să-l vadă toată 
lumea. Cum vor face faţă, oare, acestei umiliri? Auzi, un Booth 
să se însoare şi să mai facă şi copii cu un asemenea gunoi alb, 
şi-acum să mai afle şi lumea întreagă despre chestia asta. S-ar 
putea chiar ca familia să nu-şi mai revină din încercarea asta. 
Madame Booth era, precis, distrusă şi ţintuită la pat de 
nenorocire. 

Bine le-a făcut, îşi zise Adam. Făcu un duş, îşi schimbă 
hainele şi cobori capota Saab-ului, pornind pe străzile pustii, cu 
toate că nu se aştepta să zărească pe undeva Jaguarul grena al 
lui Lee. Începutul îl făcu cu Front Street, dar părăsi iute malul 
râului, trecu pe lângă spitalele de pe Union şi casele 
somptuoase din zona rezidenţială, întorcându-se apoi în 
cartierele sărace din preajma lui Auburn House; tot drumul fu 
însoţit de vocea lui Bruce Springsteen de pe caseta de la bord. 
Evident că Lee nu era nicăieri, dar plimbarea cu maşina îi făcu 
bine. Pe la prânz, Adam se duse la birou. 


În duminica aceea, Sam primi din nou o vizită neaşteptată. 
După ce i se scoaseră cătuşele, se aşeză în faţa unui bărbat 
cărunt al cărui chip jovial era luminat de un zâmbet plin de 
căldură. 

— Domnule Cayhall, numele meu este Ralph Griffin şi sunt 
capelanul acestui penitenciar. Sunt de puţină vreme aici, aşa că 
nu am avut ocazia să ne cunoaştem. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, zise Sam, dând uşor din cap. 

— Plăcerea e de partea mea. Sunt convins că l-aţi cunoscut 
pe predecesorul meu. 

— A, da. Reverendul Rucker. Unde mai este el acum? 


— S-a pensionat. 

— Bun. Niciodată nu mi-a plăcut de el şi mă îndoiesc că va 
ajunge în rai. 

— Da, am auzit că nu era prea iubit. 

— lubit? Păi, era disprețuit de toată lumea. N-aş putea să 
vă spun de ce, dar nimeni n-avea încredere în el. Poate pentru 
că era pentru pedeapsa cu moartea. Vă puteţi închipui aşa 
ceva? Fusese chemat de Dumnezeu ca să ne păstorească şi, 
când colo, el era de părere că trebuia să murim. Ba mai zicea şi 
că aşa scria în Sfânta Scriptură. Ştiţi dumneavoastră, chestia cu 
ochi pentru ochi. 

— Am mai auzit asta. 

— Sunt convins că aţi mai auzit-o. Dumneavoastră ce fel de 
predicator sunteţi? De care biserică ţineţi? 

— Am fost hirotonisit în sânul Bisericii Baptiste, dar acum 
sunt oarecum în afara delimitărilor stricte. Cred că această 
împărţire excesivă a bisericii este probabil frustrantă chiar şi 
pentru Dumnezeu. 

— În orice caz, eu îl fac să se simtă frustrat. 

— Cum adică? 

— ÎI cunoaşteţi pe Randy Dupree, unul din deţinuţii de aici. 
E într-o celulă foarte aproape de a mea. A fost condamnat 
pentru viol şi crimă. 

— Da, i-am citit dosarul şi am văzut că la un moment dat a 
fost predicator. 

— Noi îi spunem Puştiul Predicator şi de câtăva vreme a 
căpătat darul spiritual al interpretării viselor. În plus, cântă şi 
face pe vindecătorul. Probabil că s-ar juca şi cu şerpi dacă i s-ar 
da voie. Ştiţi ce zice despre şerpi Evanghelia lui Marcu, capitolul 
şaisprezece, versetul optsprezece. În sfârşit, tocmai a terminat 
visul ăsta lung de i-a luat cam o lună de zile, mai ceva ca un 
serial, şi zice că eu am să fiu executat şi că Dumnezeu aşteaptă 
să mă izbăvesc de păcate. 

— Nici n-ar fi o idee prea rea. Lucrurile să fie puse în ordine. 

— Păi, de ce atâta grabă? Mai am zece zile. 

— Prin urmare, crezi în Dumnezeu? 

— Da, cred. Dar dumneavoastră credeţi în pedeapsa cu 
moartea? 

— Nu, nu cred. 

— Vorbiţi serios? îl întrebă Sam după o clipă de tăcere în 


care studie cu atenţie chipul pastorului. 

— A ucide este greşit, domnule Cayhall. Dacă dumneata 
eşti cu adevărat vinovat de crima pe care se spune că ai 
comis-o, atunci ai greşit când ai ucis. Şi este tot atât de greşit ca 
guvernul să te ucidă pe dumneata. 

— Aleluia, frate. 

— N-am crezut niciodată că lisus a vrut ca noi să ucidem 
pentru a pedepsi. El nu ne-a învăţat aşa ceva. El ne-a învăţat să 
iubim şi să iertăm. 

— Aşa înţeleg şi eu Biblia. Da' cum dracu' de v-aţi pricopsit 
cu postul ăsta? 

— Am un văr în senatul statului. 

— N-o să faceţi mulţi purici pe-aici, zise Sam zâmbind. 
Sunteţi prea cinstit. 

— Nu cred. Vărul meu este preşedintele Comitetului 
Corecţional şi are o oarecare putere. 

— Atunci, rugaţi-vă să fie reales. 

— Asta fac în fiecare dimineaţă. Am vrut doar să trec 
pe-aici ca să mă prezint. Aş vrea să stăm puţin de vorbă în zilele 
următoare. Şi aş vrea să ne rugăm împreună, dacă nu te 
deranjează. N-am mai avut de-a face cu nici o execuţie până 
acum. 

— Nici eu. 

— Te sperie? 

— Sunt un om bătrân, părinte. Peste câteva luni am să 
împlinesc şaptezeci de ani, dacă apuc. Uneori, gândul la moarte 
e chiar liniştitor. Să părăsesc locul ăsta uitat de Dumnezeu — ce 
uşurare. 

— Dar tot te mai lupti. 

— Fireşte, deşi câteodată nici măcar nu ştiu de ce-o fac. E 
ca şi cum as avea cancer. Cu timpul îţi pierzi tot mai mult 
puterile. In fiecare zi mai mori un pic, până când ajungi să vezi 
moartea ca pe o binecuvântare. Dar, în realitate, nimeni nu vrea 
să moară. Nici chiar eu. 

— Am citit despre nepotul dumitale. Cred că-ţi încălzeşte 
sufletul şi că eşti mândru de el. 

Sam nu răspunse, dar zâmbi şi-şi plecă privirea în podea. 

— Oricum, reluă pastorul, eu sunt pe-aici. Vrei să vin şi 
mâine? 

— Ar fi foarte bine. Daţi-mi voie să mă mai gândesc. Bine? 


— Bineînţeles. Cunoşti procedurile de-aici, nu? În ultimele 
ore, n-ai voie să mai vezi decât doi oameni. Avocatul şi 
duhovnicul. Voi fi onorat să-ţi fiu alături. 

— Mulţumesc. Şi vă rog, puteţi să găsiţi puţin timp să staţi 
de vorbă şi cu Randy Dupree? Bietul băiat îşi pierde minţile şi 
are nevoie de ajutor. 

— Am s-o fac chiar mâine. 

— Mulţumesc. 


Adam închirie o videocasetă şi se uită singur la film, dar îşi 
puse telefonul alături. Nu avea nici o veste de la Lee. Pe la zece 
dădu două telefoane pe Coasta de Vest. Primul i-l dădu 
maică-sii, în Portland. Era tare abătută, dar bucuroasă să-şi 
audă fiul la celălalt capăt al firului. Nu întrebă nimic despre Sam, 
iar Adam nu pomeni nimic de bunicu-său. 

Îi povesti însă că muncea mult, că avea ceva speranţe în 
privinţa cazului şi că, oricum, se va întoarce la Chicago peste 
vreo două săptămâni. Maică-sa citise câteva din articolele 
apărute în ziare şi se gândea la el. Adam îi spuse că Lee era 
bine. 

Al doilea telefon îl dădu lui Carmen, la Berkeley. La celălalt 
capăt al firului se auzi o voce masculină, cea a lui 
Kevin-nu-mai-ştiu-cum cu care Carmen îşi împărțea viaţa de 
vreo câţiva ani. Apoi, glasul surorii mai mici îl întrebă despre 
evenimentele din Mississippi. Deoarece fata urmărise jurnalele 
de actualități, Adam puse de la el o notă de optimism în 
povestire. Carmen era îngrijorată pentru fratele ei, obligat să 
trăiască printre glugaţii şi rasiştii ăia oribili. Adam îi repetă 
insistent că totul era bine şi că situaţia era cât se poate de 
liniştită. Oamenii erau surprinzător de blânzi şi de la locul lor. 
Locuia acasă la Lee şi se înţelegea foarte bine cu mătuşă-sa. 
Spre surprinderea lui Adam, Carmen vru să afle veşti despre 
Sam — cum arăta, ce atitudinea avea, cât de mult dorea să 
vorbească despre Eddie. Întrebă, chiar, dacă ar fi cazul să vină 
să-l vadă şi ea pe Sam înainte de 8 august, iar el îi răspunse că 
se va gândi la propunere şi că va cere şi părerea lui Sam. 

Adormi pe canapea, cu televizorul aprins. 

Zbârnâitul telefonului îl trezi la ora trei şi jumătate a 
dimineţii de luni. O voce pe care nu o mai auzise niciodată se 


prezentă drept Phelps Booth. 

— Trebuie să fii Adam, adăugă vocea. 

— Da, eu sunt, zise Adam, ridicându-se şi frecându-se la 
ochi. 

— Ai văzut-o pe Lee? întrebă Phelps, nici calm, dar nici 
neliniştit. 

— Nu, răspunse Adam, aruncând o privire spre ceasul din 
perete. Ce s-a întâmplat? 

— Ei bine, are necazuri. Acum o oră am fost sunat de la 
poliţie. Au arestat-o pentru că era beată la volan şi au dus-o la 
închisoare. Asta s-a întâmplat aseară, la opt şi jumătate. 

— O, Doamne, nu se poate, exclamă Adam. 

— Nu e prima dată. A mai fost luată tot aşa, a refuzat testul 
de alcoolemie şi atunci au ţinut-o vreo cinci ore la un loc cu alţi 
beţivi. Pe hârtiile pe care le-a completat acolo, a trecut şi 
numele meu, aşa că poliţiştii mi-au dat telefon. Când am ajuns 
la închisoare, îşi depusese deja cauţiunea şi plecase. M-am 
gândit că poate te-a sunat şi pe tine. 

— Nu, nici măcar nu era aici ieri dimineaţă când m-am 
trezit şi acum e prima dată că aud ceva despre ea. Pe cine ar 
mai fi putut să sune? 

— Cine ştie? Mi-e groază să încep acum să-i scol din somn 
prietenele. Poate că ar fi mai bine să aşteptăm. 

Lui Adam nu-i conveni deloc că era implicat în luarea unei 
hotărâri. Oamenii ăştia fuseseră căsătoriţi, la bine şi la rău, de 
aproape treizeci de ani şi era clar că mai trecuseră prin situaţii 
de acest fel. Or, de unde să ştie el ce trebuia făcut? 

— De la închisoare nu a plecat cu maşina, nu? întrebă el 
timid, ştiind răspunsul dinainte. 

— Bineînţeles că nu. A condus-o cineva şi aici apare încă o 
problemă. Trebuie să-i luăm maşina din parcarea închisorii. Am 
şi plătit taxele. 

— Aveţi cheile? 

— Da. Dar mă poţi ajuta să o luăm de acolo? 

Adam îşi aminti brusc articolul însoţit de fotografia plină de 
zâmbet a cuplului Phelps-Lee, precum şi speculaţiile personale 
despre reacţia familiei Booth. Era convins că mare parte din vină 
era aruncată asupra lui. Dacă şi-ar fi văzut de treabă la Chicago, 
toate astea nu s-ar mai fi întâmplat. 

— Fireşte. Spuneţi-mi numai cum anume?... 


— Ne întâlnim peste zece minute lângă ghereta paznicului. 

Adam se spălă pe dinţi şi-şi legă şireturile la pantofii de 
sport, apoi petrecu un sfert de oră, vorbind vrute şi nevrute cu 
Willis, paznicul proprietăţii. În sfârşit, un Mercedes negru, cel 
mai lung model din istoria acelei mărci de automobile, se 
apropie de poartă şi se opri. Adam îşi luă rămas bun de la Willis 
şi se urcă în maşină. 

Îşi strânseră mâinile pentru că aşa era politicos. Phelps era 
îmbrăcat într-un trening alb, iar pe cap avea o şapcă; conducea 
încet pe strada pustie. 

— Sunt convins că Lee ţi-a povestit câte ceva despre mine, 
zise el fără urmă de regret sau de îngrijorare în glas. 

— Într-adevăr, câte ceva, observă Adam, prudent. 

— Ei bine, ar fi fost foarte multe de spus, aşa că n-am să te 
întreb ce subiecte a abordat. 

O idee foarte bună, îşi zise Adam în sinea lui. 

— Cel mai bine ar fi să vorbim despre baseball, de 
exemplu. Mi se pare că ţineţi cu cei de la Cubs. 

— Dintotdeauna. Şi tu? 

— Bineînţeles. Asta-i primul meu an în Chicago şi am fost 
de foarte multe ori pe stadionul Wrigley, mai ales că locuiesc 
aproape. 

— Nu, zău. Eu merg de vreo trei-patru ori pe an. Am un 
prieten care are o lojă închiriată de ani de zile. Ce jucător îţi 
place cel mai mult? 

— Cred că Sandberg. Dar dumneavoastră? 

— Mie îmi plac tipii mai în vârstă. Ernie Banks şi Ron Santo. 
Ce baseball se juca pe vremuri, când jucătorii ştiau ce-i aia 
loialitate şi ştiai pe care jucători contezi tot anul. 

Acum, nimeni nu mai ştie nimic. Îmi place la nebunie jocul, 
dar a fost pervertit de lăcomie. 

Lui Adam i se păru ciudat ca tocmai Phelps să denunțe 
lăcomia. 

— Poate că da, dar în prima sută de ani de baseball, 
proprietarii au jucat cartea lăcomiei. Şi-atunci ce-i rău dacă şi 
jucătorii cer bani? 

— Bine, dar care jucător merită cinci milioane pe an? 

— Nici unul. Dar din moment ce starurile rock fac cincizeci, 
de ce n-ar face şi un jucător de baseball câteva milioane pe an? 
Asta-i jocul. Jucătorii sunt cei care contează, nu proprietarii. Eu 


merg pe stadion să-i văd pe jucători şi nu pentru că Tribune este 
întâmplător principalul proprietar. 

— Da, da' ia uită-te la preţul biletelor. Cincizeci de verzi ca 
să vezi un meci. 

— Pe suporteri se pare că nu-i deranjează pentru că 
stadionul e plin. 

Maşina alergă fără probleme prin oraşul pustiu la ora aceea 
şi în numai câteva minute ajunseră în apropierea închisorii. 

— Adam, nu ştiu cât ţi-a spus Lee despre problemele ei cu 
băutura. 

— Mi-a spus că e alcoolică. 

— Fără nici o îndoială. Asta e a doua oară că o ia poliţia. 
Prima dată, am reuşit să fac în aşa fel încât ziarele să nu afle 
nimic. De data asta, însă, nu ştiu cum va fi pentru că Leea 
devenit brusc subiectul numărul unul al conversaţiilor din oraş. 
Slavă Domnului că nu a şi accidentat pe cineva. A tot intrat şi 
ieşit din spital de vreo şase ori până acum, zise Phelps, oprind 
maşina înaintea unei curbe. 

— Ea mi-a spus că a urmat tratamentul de dezintoxicare de 
trei ori. 

— Nu poţi să crezi ce-ţi spune un alcoolic. Numai eu ştiu de 
cinci cure în ultimii cincisprezece ani. Sanatoriul ei favorit e unul 
mic şi elegant, care se cheamă „Spring Creek". E la vreo cinci 
mile de oraş, spre nord, pe malul râului şi e într-adevăr liniştit şi 
foarte plăcut. E pentru pacienţi bogaţi. Sunt dădăciţi şi cocoliţi, 
au mâncare bună, exerciţii fizice, saună, toate cele. E un loc aşa 
de al dracului de plăcut, că oamenilor cred că le place să 
meargă acolo. Oricum, ceva îmi spune că Lee o să răsară 
pe-acolo ceva mai târziu. Are nişte prieteni care au s-o ajute să 
găsească locul. E foarte cunoscută acolo; e ca un fel de a doua 
ei casă. 

— Şi cât timp o să stea în sanatoriul ăsta? 

— Depinde. Cel puţin o săptămână, dar a stat chiar şi o 
lună. Costă două mii de verzi pe zi şi facturile le plătesc eu, dar 
nu mă plâng. Aş plăti oricât ca s-o ajut. 

— Şi eu ce-ar trebui să fac? 

— Mai întâi trebuie s-o găsim. Peste câteva ore au să mă 
ajute şi secretarele mele, aşa că o să dăm de urma ei. In punctul 
ăsta, mişcările ei sunt previzibile şi sunt sigur că o să apară 
într-o clinică de dezintoxicare, cel mai probabil la „Spring 


Creek". Am să trag nişte sfori ca să încerc să ţin presa departe 
de toate astea. Şi n-o să fie uşor, dacă te uiţi la ce s-a publicat în 
ultima vreme. 

— Îmi pare rău. 

— Când o s-o găsim, trebuie să mergi neapărat s-o vezi. 
Să-i duci nişte flori şi nişte bomboane. Ştiu că eşti ocupat, ştiu 
ce te aşteaptă în următoarele... ă... 

— Nouă zile. 

— Nouă zile. Exact. Ei bine, încearcă s-o vezi. Şi când 
povestea de la Parchman se va termina, îţi sugerez să te întorci 
la Chicago şi s-o laşi în pace. 

— S-o las în pace? 

— Da. Ştiu că sună aspru, dar trebuie. Problemele ei, care 
nu sunt puţine, au cauze numeroase. Recunosc că eu sunt una 
dintre cauze, dar sunt multe chestii pe care nu le cunoşti. 
Familia ei e o altă cauză. Să ştii că te adoră, dar tu îi aduci 
înapoi în suflet coşmarurile şi suferinţa. Te rog să nu mi-o iei în 
nume de rău că-ţi spun asta. Ştiu că doare, dar este purul 
adevăr. 

Adam nu scotea nici o vorbă, mulţumindu-se să privească 
fix gardul din plasă de sârmă lângă care se opriseră. 

— Odată, a fost trează cinci ani de zile, continuă Phelps. Şi 
am crezut că aşa o să rămână. Pe urmă, Sam a fost condamnat 
şi Eddie a murit. Când s-a întors de la înmormântare a căzut 
într-o gaură neagră şi de multe ori am crezut că n-o să-şi mai 
revină niciodată. Pentru ea e mai bine să nu te mai vadă. 

— Bine, dar eu o iubesc pe Lee. 

— Şi ea te iubeşte. Dar trebuie s-o adori de la distanţă. 
Trimite-i scrisori şi ilustrate din Chicago, flori de ziua ei. Dă-i 
telefon o dată pe lună şi discutaţi despre filme şi cărţi, dar nu te 
amesteca în problemele legate de familie. 

— Şi cine o să aibă grijă de ea? 

— Adam, Lee are aproape cincizeci de ani şi este o 
persoană foarte independentă. E alcoolică de ani de zile şi nu ai 
cum s-o ajuţi în povestea asta. Îşi cunoaşte boala. E trează când 
vrea să fie trează. Dar tu nu eşti o influenţă bună. Ca şi mine, de 
altfel. Îmi pare rău. 

— lartă-mă, Phelps, dacă v-am făcut probleme, ţie şi 
familiei tale, zise Adam, răsuflând adânc. N-am făcut-o 
intenţionat. 


— Poate n-o să-ţi vină să crezi, zise Phelps, zâmbind şi 
punându-şi mâna pe umărul tânărului. Dar familia mea este şi 
mai întoarsă pe dos decât a ta. Am trecut prin lucruri şi mai rele. 

— Asta e greu de crezut. 

— Dar e adevărat, zise Phelps, dându-i cheile şi arătându-i 
o mică clădire de dincolo de gardul metalic. Vezi acolo, înăuntru; 
or să-ţi arate ei care e maşina. 

De pe trotuar, Adam urmări Mercedesul îndepărtându-se şi 
dispărând în întuneric. În timp ce se apropia de intrarea în 
parcarea închisorii, nu-şi putu alunga senzaţia că Phelps Booth 
îşi iubea cu adevărat soţia. 


36 


Colonelul în retragere George Nugent nu prea îşi pierdu 
firea la vestea atacului de cord suferit de Naifeh. Luni 
dimineaţa, bătrânul era mult mai bine, se odihnea în afara 
oricărui pericol, şi, la urma urmelor, ce dracu', mai avea oricum 
doar câteva luni până la pensie. Naifeh era un om bun, dacă nu 
luai în considerare faptul că se agăța de post doar ca să-şi 
păstreze pensia. Nugent avea de gând să candideze pentru 
şefie, dar pentru asta trebuia să-şi pună la punct tactica şi 
strategia. 

In momentul de faţă, însă, trebuia să rezolve o problemă 
mult mai grea. Până la execuţia lui Cayhall mai erau doar nouă 
zile, de fapt opt, pentru că era programată la un minut după 
miezul nopţii de miercuri a săptămânii următoare; aşa că 
miercurea aceea nu mai conta. Marţea viitoare era în realitate 
ultima zi. 

Chiar în faţa lui, pe birou, se afla un caiet legat în piele 
lucioasă, având imprimate pe copertă cuvintele „Mississippi 
Protocol". Era capodopera lui, rezultatul unei activităţi 
obositoare de două săptămâni. Fusese uluit să constate cu 
această ocazie îndrumările şi tabelele de control făcute de-a 
dreptul la întâmplare de Naifeh în cazul execuțiilor anterioare. 
Era de mirare că practic fuseseră în stare să gazeze pe cineva. 
Acum însă aveau la dispoziţie un plan detaliat şi aranjat cu grijă, 
care, după părerea lui, cuprindea absolut tot ce trebuia. 


Capodopera avea o sută optzeci de pagini şi numele lui tipărit 
peste tot. 

Luni dimineaţa, la opt şi un sfert, Lucas Mann îşi făcu 
apariţia în biroul lui Nugent. 

— Ai întârziat, atacă directorul ad-interim. 

Mann era doar un simplu avocat. Nugent era şeful unei 
echipe însărcinate să ducă la bun sfârşit o execuţie. Mann era 
mulţumit de ce făcea. Nugent aspira la mai mult şi, în ultimele 
douăzeci şi patru de ore, aspiraţiile lui primiseră un sprijin 
puternic. 

— Şi ce dacă? remarcă Mann, oprindu-se lângă scaunul din 
faţa biroului. 

Ca de obicei, Nugent era îmbrăcat cu pantaloni impecabili 
de culoare oliv-închis, cămaşă în aceeaşi nuanţă şi îngrozitor de 
apretată, şi tricou gri. Cizmele străluceau. Mann îl ura pe tipul 
din faţa lui. 

— Mai avem opt zile, zise Nugent de parcă numai el ştia 
lucrul ăsta. 

— Am impresia că sunt nouă, replică Mann. Cei doi bărbaţi 
rămăseseră în picioare. 

— Miercurea viitoare nu mai contează. Mai avem doar opt 
zile de muncă. 

— Mă rog. 

— Două lucruri trebuie lămurite, zise Nugent, aşezându-se 
ţeapăn pe scaun. Unu, avem aici un manual pe care l-am pus la 
punct în vederea execuțiilor. Un protocol de la A la Z. Organizat, 
indexat şi răs-indexat. Te rog să revezi conţinutul şi să ai grijă 
să fie la zi. 

Mann privi cărţulia neagră de pe birou, dar nu încercă s-o 
atingă. 

— Şi al doilea. Vreau să primesc în fiecare zi un raport 
despre starea tuturor apelurilor. După cum am înţeles, astăzi nu 
există nici un impediment legal. 

— Aşa este, domnule, răspunse Mann. 

— Aş vrea să primesc în fiecare dimineaţă în scris datele la 
zi. 

— Atunci, angajaţi-vă un avocat, domnule. Nu-mi sunteţi 
şef şi să fiu al dracului dacă am să vă scriu rezumăţelul pentru 
cafeaua de dimineaţă. Dacă apare ceva, vă anunţ, dar eu unul 
n-am să întocmesc hârtii pentru dumneavoastră. 


Ah, Doamne, câtă frustrare în viaţa asta civilă! Nugent 
tânjea după disciplina militară. Avocaţi afurisiţi! 

— Foarte bine. Vrei, te rog, să revezi protocolul? 

— Ştiţi, am trecut prin patru execuţii şi fără aşa ceva, 
replică Mann, răsfoind câteva pagini. 

— Sincer vorbind, mi se pare surprinzător că aţi reuşit. 

— Sincer vorbind, mie nu. Imi pare rău că trebuie s-o spun, 
dar am devenit foarte eficienţi în chestia asta. 

— Uite ce e, Lucas, să ştii că nu-mi face nici o plăcere, zise 
Nugent, cu înţelepciune. Phillip m-a rugat s-o fac. Sper din tot 
sufletul să se acorde o suspendare. În caz contrar, însă, trebuie 
să fim pregătiţi. Vreau ca totul să meargă uns. 

Mann acceptă minciuna evidentă şi luă manualul. Nugent 
avea să asiste la o execuţie şi tipul număra orele, nu zilele, până 
la eveniment. Abia aştepta să-l vadă pe Sam legat de scaun, 
trăgând gazul pe nări. 

Lucas dădu din cap în semn de salut şi ieşi din birou. În hol 
îl văzu pe Bill Monday, călăul, care se îndrepta spre o 
conversaţie între patru ochi în biroul colonelului. 


Adam sosi la Crăcuţă puţin după ora trei a după-amiezei. 
Ziua începuse cu panica produsă de încurcătura cu Lee şi nu se 
îmbunătăţise defel. 

In dimineaţa aceea, pe când îşi bea cafeaua, încercând 
să-şi potolească o durere de cap enervantă şi să mai facă nişte 
săpături prin literatura de specialitate, Darlene îi adusese două 
faxuri în mai puţin de zece minute: unul venea din New Orleans, 
iar celălalt de la Tribunalul districtual. Amândouă îl anunțau că 
pierduse. Circumscripţia Judiciară Cinci menținea hotărârea 
Curţii federale referitoare la acţiunea deschisă de Sam împotriva 
neconstituţionalităţii camerei de gazare deoarece era o metodă 
de execuţie crudă şi depăşită; la rândul lui, Tribunalul districtual 
respingea acţiunea care ataca modul în care Benjamin Keyes îşi 
apărase clientul. Veştile acelea îi luară durerea de cap cu mâna. 
După numai o oră, grefierul condamnărilor capitale, adică 
domnul Richard Olander, îi telefonase de la Washington, cerând 
detalii despre viitoarele apeluri şi acţiuni avute în vedere de 
apărare. Şi îi atrase atenţia că nu mai avea la dispoziţie decât 
opt zile, de parcă Adam n-ar fi ţinut socoteala timpului. O 


jumătate de oră după telefonul de la Olander, se trezi cu un altul 
din partea unuia din funcţionarii secţiei condamnări la moarte a 
Circumscripţiei a cincea care voia să ştie când avea Adam de 
gând să atace hotărârea Tribunalului districtual. 

Adam le explicase reprezentanţilor ambelor curţi că încerca 
să termine cât mai repede cu putinţă redactarea apelurilor ca să 
le poată depune până la sfârşitul acelei zile. Cu un asemenea 
public, practicarea avocaturii ajungea să te stoarcă de puteri, ba 
chiar să te şi sperie. In acest punct al evoluţiei situaţiei, existau 
tribunale şi judecători care voiau să ştie ce avea de gând să 
facă. Motivul acestei curiozităţi era pe cât de evident, pe atât de 
deprimant. Nu erau deloc interesaţi de o eventuală acţiune 
introdusă de Adam, care să împiedice desfăşurarea execuţiei; 
tot ceea ce-i interesa era logistica. Funcţionarii cu care 
discutase fuseseră instruiți de superiorii lor ierarhici să suprave- 
gheze ultimele zile care precedau evenimentul, astfel încât 
completurile de judecată să poată lua cât mai iute hotărârile 
îndreptate de obicei împotriva deţinutului. judecătorilor ăstora 
nu le plăcea defel să citească prezentări de cazuri la ora trei 
dimineaţa. Doreau cu toţii să primească copiile ultimelor acţiuni 
introduse de apărare cu mult înainte de apariţia oficială a 
apelurilor. 

Pe la prânz îl sunase Phelps ca să-i anunţe vestea că nu 
dăduse încă de Lee. Verificase personal toate clinicile de pe o 
rază de o sută de mile, dar nicăieri nu exista nici o pacientă pe 
nume Lee Booth. Nu abandonase căutările, dar acum era foarte 
ocupat cu tot felul de şedinţe şi întâlniri de afaceri. 

Sam sosi la bibliotecă cu o jumătate de oră întârziere şi era 
vizibil prost dispus. Aflase vestea de la televizor, transmisă de 
postul de televiziune din Jackson care se ocupa şi cu 
numărătoarea inversă. Mai avea doar nouă zile. Il privi pe Adam 
cu ochi fără viaţă şi îl întrebă cu glas trist, ca un copil care vrea 
o bomboană: 

— Unde sunt îngheţatele? 

— Aproape că mi le-au confiscat la intrare, zise Adam, 
ridicând un răcitor portabil pe masă. Pe urmă, m-au ameninţat 
că le aruncă, aşa că savurează-le şi bucură-te de ele. 

Sam nu mai aşteptă o nouă invitaţie şi înhăţă o îngheţată 
pe care o admiră îndelung, mai înainte de a o dezbrăca de 
învelitoarea de hârtie. Linse uşor stratul de ciocolată de 


deasupra, apoi muşcă cu poftă din batonul vanilat şi răcoros. 
Mesteca încet, cu ochii închişi. 

După câteva minute, prima Eskimo Pie dispăruse ca şi cum 
n-ar fi existat niciodată, iar Sam o atacase pe a doua. 

— Azi nu prea e o zi bună, zise el, lingând marginile 
îngheţatei. 

— Ai aici ambele hotărâri, zise Adam, împingând câteva foi 
de hârtie prin ferestruica dintre ei. Scurte, la obiect şi definitiv 
împotriva noastră. Nu prea ai prieteni prin tribunalele astea, 
Sam. 

— Ştiu, dar măcar restul lumii mă adoră. N-am nici un chef 
să citesc mizeria aia. Spune-mi mai bine ce facem acum? 

— O să demonstrăm că eşti prea nebun ca să fii executat, 
că din cauza vârstei înaintate nu înţelegi în întregime natura 
pedepsei tale. 

— N-o să ţină. 

— Bine, dar sâmbătă ţi-a plăcut ideea. Ce ţi s-a întâmplat 
între timp? 

— N-o să ţină. 

— De ce? 

— Pentru că nu sunt nebun. Ştiu foarte bine de ce sunt pe 
cale să fiu executat. Faci şi tu chestia la care avocaţii se pricep 
cel mai bine — inventezi teorii extravagante şi pe urmă cauţi 
experţi suficient de scrântiţi ca să ţi le demonstreze, zise Sam, 
muşcând din îngheţată şi lingându-se pe buze. 

— Vrei să renunti? îl atacă Adam. 

— Poate că da, răspunse Sam, examinându-şi unghiile 
îngălbenite de tutun. 

— Ce s-a întâmplat? Spune-mi, Sam, zise Adam, 
aşezându-se pe scaunul de alături şi studiind chipul din faţa lui. 

— Ştiu şi eu? M-am mai gândit între timp. 

— Te ascult. 

— Când eram foarte tânăr, prietenul meu cel mai bun a fost 
omorât într-un accident de maşină. Avea douăzeci şi şase de ani 
şi toată viaţa în faţă. Şi a murit aşa, deodată. Eu am mai trăit 
după moartea lui patruzeci şi trei de ani. Fratele meu cel mai 
mare a murit când avea cincizeci şi şase de ani. Eu am mai trăit 
încă treisprezece ani după moartea lui. Sunt un om bătrân, 
Adam. Foarte bătrân. Am obosit şi simt nevoia să renunţ. 

— Haida-de, Sam. 


— la încearcă să vezi avantajele. Scapi de presiunea de pe 
umerii tăi. N-o să mai fii obligat să-ţi petreci săptămâna 
următoare alergând de nebun ca să depui cereri inutile. Şi n-ai 
să te simţi ca un nimic în momentul în care totul se va isprăvi. 
Eu n-am să-mi petrec ultimele zile rugându-l pe Dumnezeu să 
facă o minune, ci o să-mi pot pune lucrurile în ordine. Şi putem 
să petrecem şi mai mult timp împreună. Varianta asta o să facă 
multă lume fericită — familia Kramer, McAllister, Roxburgh, pe 
cei optzeci la sută din americani care sunt pentru pedeapsa cu 
moartea. Am să reprezint un nou moment glorios al luptei 
pentru domnia legii şi a ordinii. Pot să ies din scenă cu oarecare 
demnitate, şi nu ca un om disperat căruia îi e frică să moară. E o 
variantă cât se poate de atrăgătoare. 

— Spune-mi, Sam, ce ţi s-a întâmplat. Sâmbăta trecută erai 
încă gata să iei taurul de coarne. 

— Am obosit să mă mai lupt. Am îmbătrânit. Am trăit 
destul. Şi ce dacă ai să reuşeşti să-mi salvezi pielea? Cu ce crezi 
că mă aleg eu din chestia asta? Nu plec în altă parte, Adam. Tu 
ai să te întorci la Chicago şi ai să te ocupi de carieră. Sunt sigur 
că ai să vii să mă vezi ori de câte ori ai să poţi. O să ne scriem 
scrisori şi ilustrate. Dar eu va trebui să trăiesc mai departe aici, 
în timp ce tu — nu. Habar n-ai ce înseamnă asta. 

— Nu abandonăm lupta, Sam. Mai avem încă o şansă. 

— Nu tu eşti cel care hotărăşte, punctă Sam, terminând şi 
cea de-a doua îngheţată. ; 

— Nu-mi place să te văd aşa, Sam. Imi place când eşti 
furios, şi rău, şi bătăios. 

— Am obosit. Bine? 

— Dar nu-i poţi lăsa să te omoare. Trebuie să te lupţi până 
la capăt, Sam. 

— De ce? 

— Pentru că nu e bine. Statul face o greşeală morală 
ucigându-te, de-asta nu putem să renunţăm. 

— Dar oricum ai să pierzi. 

— Poate că da, poate că nu. Dar tu te baţi de aproape zece 
ani. De ce să renunţi în ultima săptămână? 

— Pentru că s-a terminat, Adam. Chestia asta a ajuns în 
sfârşit la capăt. 

— O fi, dar nu putem renunţa. Te implor, nu arunca 
prosopul în ring. Ce dracu', doar vezi că lucrurile se mişcă, vezi 


că i-am pus pe circarii ăştia la muncă. 

Sam îi zâmbi cu blândeţe, învăluindu-l într-o privire de 
părinte înţelegător. 

— M-am gândit la alte câteva strategii de urmat, zise Adam, 
apropiindu-se ceva mai mult şi punându-şi mâna pe braţul 
bătrânului. Chiar mâine vine aici un expert să te examineze. 

— Ce fel de expert? 

— Un psihiatru din Chicago. 

— Am mai vorbit cu unul şi n-a mers. 

— Da, da tipul ăsta e diferit. Lucrează pentru noi şi o să 
spună că ţi-ai pierdut facultăţile mentale. 

— Deci presupui că le-am avut când am intrat aici. 

— Da, presupunem asta. După ce te examinează mâine, 
omul o să pregătească repede un raport cum că eşti senil, 
nebun şi idiot notoriu, şi cine ştie ce-o să mai spună. 

— De unde ştii că o să spună toate astea? 

— Pentru că-l plătim ca s-o spună. 

— Cine-l plăteşte? 

— „Kravitz & Bane", americanii ăia evrei din Chicago pe 
care tu îi urăşti, dar care şi-au pus fundul pe jar ca să te ţină în 
viaţă. Ideea a venit de la Goodman. 

— Probabil că e un expert nemaipomenit. 

— În faza asta, nu putem să fim prea pretenţioşi. A mai fost 
folosit şi de alţi avocaţi ai firmei şi o să spună tot ce vrem noi să 
spună. E de-ajuns să te porţi un pic ciudat când ai să stai de 
vorbă cu el. 

— Asta nu e greu. 

— Povesteşte-i întâmplările alea oribile care s-au petrecut 
aici. Fă-le să sune şocant şi atroce. 

— Nici o problemă. 

— Povesteşte-i cum te-ai degradat cu trecerea anilor, şi cât 
de greu e totul pentru un om de vârsta ta. Pentru că eşti de 
departe cel mai în vârstă dintre deţinuţii de aici, aşa că spune-i 
că te-a afectat condamnarea asta. Dă-i amănunte cât mai 
multe. Atunci omul nostru o să scrie un raport irezistibil pe care 
am să-l duc imediat la tribunal. 

— N-o să meargă. 

— Dar merită să încercăm. 

— Curtea Supremă a confirmat condamnarea la moarte în 
cazul unui arierat mintal din Texas. 


— Dar aici nu suntem în Texas, Sam. Fiecare caz e diferit 
de restul. Mergi împreună cu noi. Vrei? 

— Cu noi? Care noi? 

— Cu mine şi cu Goodman. Mi-ai spus că nu-l mai urăşti, 
aşa că m-am gândit să-l primesc şi pe el în gaşcă. Serios 
vorbind, am nevoie de ajutor. E prea mult de lucru pentru un 
singur avocat. 

Sam îşi împinse scaunul şi se ridică în picioare. Îşi întinse 
braţele şi picioarele, apoi începu să se plimbe, numărând paşii, 
ca de obicei. 

— Mâine dimineaţă depun apelul la Curtea Supremă, zise 
Adam, consultându-şi carnetul de însemnări. Probabil că nu vor 
fi de acord, dar tot am s-o fac. Am să termin şi apelul către 
Circumscripţia a Cincea împotriva ineficientei apărării. Psihiatrul 
vine mâine după-amiază. Aşa că am să depun un apel pentru 
competenţă mintală miercuri dimineaţă. 

— Aş prefera să mă duc în linişte, Adam. 

— Las-o baltă, Sam. Nu renunţăm. Aseară am vorbit cu 
Carmen şi mi-a spus că ar vrea să vină să te vadă. 

Sam se cocoţase pe marginea mesei şi privea podeaua 
bibliotecii cu ochi trişti. 

— Şi de ce ar vrea ea să facă aşa ceva? întrebă el, pufăind 
din ţigară. 

— Cum de ce? Dar e evident. Pentru că nu vreau ca de-a 
lungul carierei mele să mă împiedic de faptul că am pierdut 
primul meu caz. 

— Da, e un motiv destul de bun. 

— Perfect. Atunci nu renunţăm? 

— Presupun că nu. Adu-l aici pe psihiatru. Am să încerc să 
fiu cât mai scrântit cu putinţă. 

— Ei, aşa mai merge. 


Lucas Mann îl aştepta la intrarea penitenciarului. Era 
aproape cinci după-amiază, dar aerul era tot fierbinte şi lipicios. 

— Ai un minut liber? îl întrebă el pe Adam. 

— Cred că da. Ce s-a întâmplat? 

— Lasă-ţi maşina acolo. O să stăm la umbră. 

Se aşezară la o masă de picnic, protejată de soarele arzător 
de coroana imensă a unui stejar, departe de şosea. 


— Ce mai face Sam? Se ţine bine? 

— Atât cât se poate în situaţia lui. De ce întrebi? 

— Pentru că mă preocupă starea lui, atât. In rest, lucrurile 
se cam încing. Astăzi am primit cincisprezece propuneri de 
interviu şi presa e pe drum. 

— Sam nu vorbeşte. 

— Bine, dar cineva voia să stea de vorbă cu tine. 

— Nici eu nu vorbesc. 

— Perfect. Atunci, avem nevoie ca Sam să semneze un 
formular prin care ne dă mână liberă să-i trimitem pe reporteri 
la dracu'. Ai auzit ce a păţit Naifeh? 

— Am citit azi-dimineaţă în ziar. 

— O să se facă bine, dar nu va putea să supravegheze 
execuţia. Aşa că un ţicnit pe nume George Nugent, admi- 
nistrator adjunct, va coordona totul. A fost ofiţer, acum e la 
pensie, da' armata i-a intrat în sânge. 

— În ceea ce mă priveşte, chestia asta n-are nici o 
importanţă. Oricum, nu poate să pună în aplicare mandatul de 
execuţie până când nu primeşte aprobarea Curţii. 

— Corect. Am vrut numai să ştii cine e tipul. 

— Abia aştept să-l întâlnesc. 

— Şi încă ceva. Am un prieten, un fost coleg de facultate 
care lucrează acum pentru guvernator. M-a sunat în dimineaţa 
asta şi din ce mi-a spus am înţeles că guvernatorul este 
preocupat de execuţia lui Sam. După părerea prietenului meu, 
care a fost fără îndoială pus de stăpânu-său să-mi ceară să 
vorbesc cu tine, şeful lui ar dori ca în următoarele două zile să 
aibă loc o audiere pentru clemenţă. 

— Spune-mi, Lucas, faci cumva parte dintre apropiații 
guvernatorului? 

— Nu. Îl dispreţuiesc pe omul ăsta. 

— La fel şi eu. La fel şi clientul meu. 

— Păi, tocmai de-asta i s-a cerut prietenului meu să ia 
legătura cu mine. Conform declaraţiilor, guvernatorul are 
îndoieli serioase dacă Sam trebuie să fie executat sau nu. 

— Tu crezi în declaraţiile astea? 

— Mie mi se par îndoielnice. Reputația guvernatorului s-a 
construit tocmai pe cazul lui Sam Cayhall şi sunt convins că 
omul nostru îşi pune la punct campania de presă pentru 
următoarele opt zile. Dar ce-ai avea de pierdut dacă ai face şi 


chestia asta? 

— Nimic. 

— Şi nici nu e o idee prea rea. 

— Eu sunt pentru. Dar clientul meu mi-a dat instrucţiuni 
foarte stricte să nu cer o asemenea audiere. 

— Atunci, totul depinde de Sam, zise Mann, ridicând din 
umeri ca şi când nu i-ar fi păsat de acţiunile lui Sam. Spune-mi, 
şi-a făcut testamentul? 

— Da. 

— De înmormântare cine se ocupă? 

— Eu. Vrea să fie înmormântat la Clanton. 

Porniră împreună spre poarta principală. 

— Cadavrul va fi dus la o firmă de pompe funebre din 
Indianola, nu departe de aici. Familia îl poate lua de acolo. 
Vizitele sunt interzise în ultimele patru ore dinaintea execuţiei. 
În acel moment, Sam poate fi însoţit doar de două persoane — 
avocatul şi duhovnicul. Dacă doreşte, are dreptul să-şi aleagă 
doi martori. 

— Am să vorbesc cu el. 

— Avem nevoie de lista cu cei care-l vor vizita de acum şi 
până atunci. De obicei, sunt numai prieteni apropiaţi şi membrii 
familiei. 

— În cazul lui, lista va fi foarte scurtă. 

— Ştiu asta. 


37 


Deşi nu fusese niciodată pusă în scris, procedura era 
cunoscută de toţi locuitorii listei morţii. Veteranii, inclusiv Sam, 
trecuseră prin patru execuţii în ultimii opt ani, şi în fiecare caz 
procedura respectivă cunoscuse doar câteva mici variaţii. Cei 
vechi şopocăiau între ei, dar îi puneau iute la curent şi pe cei 
nou-veniţi care nu îndrăzneau să întrebe cu voce tare ce se 
întâmpla în ultimele ore înainte de execuţie. Şi-apoi, şi 
gardienilor le plăcea să povestească. 

Ultima masă era servită într-o cămăruţă din apropierea 
părţii din faţă a listei, o încăpere căreia i se spunea simplu biroul 
din faţă. Înăuntru era o masă, câteva scaune, un telefon şi un 


aparat de aer condiţionat; aici îşi primea condamnatul ultimele 
vizite. Acolo îşi asculta avocaţii explicându-i de ce lucrurile nu 
mergeau conform planurilor. Era o încăpere urâtă, cu ferestrele 
zăvorâte. Chiar şi ultima vizită conjugală avea loc tot acolo, 
dacă deţinutul era într-adevăr pregătit pentru aşa ceva. 
Gardienii şi reprezentanţii administraţiei se învârteau prin holul 
din faţa camerei cu pricina. 

Camera nu fusese proiectată pentru scopul pe care îl 
servea acum, dar când, în 1982, Doyle Meeks deveni primul 
executat după mulţi ani de pauză, conducerea penitenciarului îşi 
dădu seama că avea nevoie de o astfel de cameră. Iniţial ea 
aparținuse unui locotenent şi nu avusese niciodată alt nume 
decât biroul din faţă. Telefonul era ultimul pe care-l folosea 
avocatul condamnatului atunci când primea hotărârea finală că 
nu se mai acordau nici suspendări, nici apeluri. Atunci avocatul 
venea să-şi caute clientul care aştepta în celula de observaţie 
de la Nivelul A. 

Locul numit astfel nu era în fapt decât o celulă oarecare, 
aflată foarte aproape de cea locuită de Sam. Avea tot o sută 
optzeci de centimetri pe două sute şaptezeci, iar înăuntru 
găseai aceleaşi obiecte: patul, chiuveta şi toaleta. Era ultima 
celulă de pe Nivel şi cea mai apropiată de camera de izolare, 
dincolo de care se afla camera de gazare. În ziua dinaintea 
execuţiei, condamnatul era scos din celula lui şi dus la 
observaţie. Lucrurile care îi aparţineau erau şi ele mutate din 
celula pe care o ocupase până atunci. Cât timp aştepta în celula 
de observaţie, putea să îşi privească propria lui dramă la 
televizor, deoarece canalele de televiziune locale prezentau 
ultimele apeluri depuse de apărare. Avocatul aştepta împreună 
cu el, în celula întunecată, apoi începea să facă nenumărate 
curse între locul acela şi biroul din faţă. In celula de observaţie 
avea voie să stea şi duhovnicul. 

Restul listei morţii era întunecat şi cuprins de o tăcere de 
moarte. Unii deţinuţi rămâneau lipiţi de televizoare, alţii se 
prindeau de mâini şi se rugau printre gratii. În sfârşit, alţii se 
întindeau în pat şi se întrebau când avea să le vină şi lor rândul. 
Ferestrele de deasupra culoarului erau închise şi zăvorâte. Lista 
toată era zăvorâtă. Dar între niveluri se auzeau voci, afară se 
vedeau lumini strălucind. Bărbaţilor acelora care stăteau ore 
întregi în nişte celule minuscule, care vedeau şi auzeau totul, 


vârtejul acela de activitate ieşită din normal le măcina nervii. 

La unsprezece fix, directorul închisorii şi restul echipei îşi 
făceau apariţia pe nivelul A şi se opreau în dreptul celulei de 
observaţie. In clipa asta, o suspendare de ultim moment era 
practic imposibilă. Condamnatul stătea pe pat, ţinut de mâini de 
avocat şi de duhovnic. Directorul îl anunţa că trebuie să meargă 
în camera de izolare: atunci uşa celulei se deschidea cu un 
clinchet şi condamnatul ieşea pe culoar, unde era întâmpinat de 
strigătele de încurajare din partea celorlalţi deţinuţi dintre care 
mulţi nu erau în stare să-şi reţină lacrimile. Camera de izolare se 
afla la numai vreo şase metri distanţă de camera de gazare. 
Condamnatul trebuia să treacă printre două şiruri de gardieni 
solizi şi înarmaţi până în dinţi. Ajuns în această fază, nici un 
condamnat nu mai opunea însă rezistenţă; n-ar fi folosit la 
nimic. 

Directorul îl conducea pe condamnat într-o mică încăpere 
de trei metri pe trei în care nu se afla decât un pat pliant. 
Avocatul şi clientul său se aşezau pe pat, iar directorul, dintr-un 
motiv mai mult sau mai puţin zăpăcitor, simţea atunci nevoia să 
petreacă şi el câteva clipe împreună cu cel care avea să moară, 
de parcă el ar fi fost exact ultima persoană cu care condamnatul 
ar fi vrut să mai stea puţin de vorbă. În cele din urmă, directorul 
părăsea încăperea peste care se lăsa tăcerea. În mod normal, 
toate rugăciunile erau isprăvite în acest moment, când nu mai 
rămâneau decât câteva minute până la sfârşit. 

Camera de gazare se afla chiar lângă camera de izolare. 
Era o încăpere de aproximativ patru metri jumate pe trei metri 
jumate, cu compartimentul de gazare amplasat chiar în centru. 
Călăul muncea din greu în timp ce condamnatul se ruga în 
Camera de izolare. Directorul, avocatul închisorii, doctorul şi 
câţiva gardieni continuau pregătirile. Pe unul din pereţii camerei 
erau aşezate două telefoane, pentru cazul în care se anunţa o 
suspendare de ultimă clipă. In stânga, se afla o cămăruţă în care 
călăul prepara amestecul de gaze. In spatele camerei erau am- 
plasate trei ferestre de cincisprezece pe şaptezeci şi cinci de 
centimetri, pe moment acoperite de draperii negre. De cealaltă 
parte a ferestrelor era camera martorilor. 

Cu douăzeci de minute înainte de miezul nopţii, doctorul 
avea să intre în camera de izolare şi să prindă un stetoscop de 
pieptul condamnatului. După plecarea doctorului, directorul 


venea să-l ia şi să-l ducă pe condamnat în camera de gazare. 

Aceasta era întotdeauna plină de oameni dornici să dea o 
mână de ajutor şi să privească un om murind. Toţi cei de-acolo 
aveau să îl ducă în compartimentul de gazare, să-l lege de 
scaun, să închidă uşa în urma lor şi să-l ucidă. 

Procedura era suficient de directă, adaptată în unele detalii 
fiecărui caz în parte. De exemplu, Buster Moac era deja în 
compartiment când în cameră a sunat telefonul. Aşa că a mai 
aşteptat alte şase ore mizerabile la izolare până să-l aducă 
înapoi. Jumbo Parris fusese cel mai isteţ dintre cei patru. Cu 
mult înainte de a ajunge pe lista morţii, căzuse în patima 
drogurilor, şi când a ajuns la un anumit număr de zile distanţă 
de execuţie, îi ceru psihiatrului să-i administreze zilnic o doză de 
valium. Apoi a cerut să fie lăsat singur în ultimele ore pe care le 
mai avea de trăit şi, când au venit să-l ia de la observaţie, era 
inert ca un bolovan. Pusese toate pastilele de-o parte ca să nu 
aibă probleme, aşa că l-au dus pe sus la izolare unde l-au lăsat 
să doarmă în pace. Abia după aceea a fost cărat în 
compartimentul de gazare unde i s-a administrat medicamentul 
final. 

Procedura era plină de grijă şi de omenie. Condamnatul 
rămânea în celulă, lângă amicii lui, aproape până în ultima clipă. 
În Louisiana, erau mutaţi într-o clădire mică pe care toată lumea 
o cunoştea sub numele de Casa morţii şi unde-şi petreceau 
ultimele trei zile, sub supraveghere permanentă. In Virginia, 
condamnaţii erau duşi în alt oraş. 

Sam se afla la numai opt celule distanţă de celula de 
observaţie, care era despărțită de numai câţiva metri de camera 
de izolare şi de camera de gazare. Bătrânul calculase de multe 
ori că dintr-un anumit punct al patului şi până în compartimentul 
de gazare erau aproximativ douăzeci şi cinci de metri. 

Acelaşi calcul se repetă şi marţi dimineaţă, în timp ce Sam 
desenase un nou x pe calendarul din perete. Opt zile. In celulă 
era zăpuşeală şi întuneric. In noaptea care trecuse, dormise din 
bucăţi şi-şi petrecuse cea mai mare parte a timpului în dreptul 
ventilatorului. Mai avea o oră până la micul dejun. Aceasta era 
cea de-a trei mii patru sute nouăzeci şi noua sa zi în lista morții 
şi nu mai avea în faţă decât opt zile. _ 

Cearşafurile erau ude leoarcă de transpiraţie. Intins în pat, 
Sam privea fix tavanul şi se gândea pentru a milioana oară la 


moarte. Actul în sine nu putea să fie teribil. Motive evidente 
făceau ca nimeni să nu ştie care erau efectele precise ale 
gazării. Poate că, cine ştie, îi vor administra o doză 
suplimentară, în aşa fel încât să moară mai înainte ca trupul să 
înceapă să sară şi să se zvârcolească. Poate că prima inhalare 
de gaz îi va anihila imediat toate simţurile. In orice caz, spera ca 
afacerea să nu dureze prea mult. Işi văzuse soţia veştejindu-se 
şi suferind îngrozitor din cauza cancerului. Işi văzuse rudele 
îmbătrânind şi transformându-se în legume. Categoric, pentru el 
lucrurile se sfârşeau într-un mod mult mai avantajos. 

— Sam, şopti J.B. Gullitt, eşti treaz? 

Sam se apropie de uşă; de acolo putea să vadă mâinile şi o 
parte din braţele lui Gullitt. 

— Da, sunt treaz. Nu prea pot să dorm, explică el, 
aprinzându-şi prima ţigară din ziua aceea. 

— Nici eu. Sam, spune-mi că n-are să se întâmple. 

— N-are să se întâmple. 

— Vorbeşti serios? 

— Da. Avocatul meu o să dea la iveală nişte chestii grele. 
Probabil că o să mă scoată şi de-aici peste vreo două săptămâni. 

— Atunci de ce nu poţi să dormi? 

— Sunt prea nervos când mă gândesc că s-ar putea să ies 
de aici. 

— l-ai povestit de cazul meu? 

— Nu încă, pentru că acum are prea multe pe cap. Dar cum 
am să ies de-aici, o să ne apucăm să lucrăm la cazul tău. 
Linişteşte-te, şi încearcă să tragi un pui de somn. 

Mâinile şi braţele lui Gullitt dispărură încet din raza lui 
vizuală şi imediat după aceea auzi scârţâind patul din celula 
alăturată. Sam clătină din cap, mirat de ignoranţa puştiului. 
Când îşi termină ţigara, aruncă mucul pe coridor, ceea ce avea 
să-l pricopsească cu un raport pentru încălcarea regulamentului. 
De parcă ar mai fi putut să-i pese de aşa ceva. 

Işi luă maşina de scris de pe raft, căci avea multe lucruri de 
spus şi câteva scrisori de scris. Dincolo de zidurile închisorii, 
erau câteva persoane cărora trebuia neapărat să le vorbească. 


George Nugent îşi făcu intrarea în Unitatea de Securitate 
Maximă asemenea unui general de armată şi aruncă priviri 


nemulţumite spre părul şi spre cizmele nelustruite ale unui 
gardian alb. 

— Tunde-te sau te consemnez, mârâi el. Şi vezi şi de 
cizmele alea. 

— Da, domnule, zise puştiul, mai-mai să ia poziţie de drepţi. 

Nugent făcu un semn brusc din cap în direcţia lui Packer 
care îl conduse prin centru spre Nivelul A. 

— Numărul şase, zise sergentul în timp ce deschidea uşa. 

— Dumneata rămâi aici, ordonă Nugent. 

Tocurile loveau trosnind cimentul podelei, privirea lui 
dispreţuitoare cerceta fiecare celulă. Când ajunse în dreptul 
celei ocupate de Sam, se opri şi privi iscoditor înăuntru. În chiloţi 
şi cu pielea strălucind de transpiraţie, Sam scria de zor la 
maşină. Se uită preţ de o secundă la străinul care-l studia 
printre gratii, apoi se întoarse la opera lui. 

— Sam, numele meu este George Nugent. 

Numele ăsta nu-i spunea nimic, dar presupuse că era vorba 
de cineva sus-pus din moment ce avea acces la celule. 

— Ce doreşti? întrebă el, fără să-l privească pe străin şi fără 
să se oprească din scris. 

— Ei bine, am vrut să te cunosc. 

— Plăcerea a fost de partea mea. Şi-acum, şterge-o. 

Gullitt în dreapta şi Henshaw în stânga se sprijiniră brusc de 
gratii, la numai câţiva centimetri de Nugent. Răspunsul lui Sam 
îi făcu să chicotească, amuzaţi. Nugent îi privi încruntat, apoi îşi 
drese glasul. 

— Sunt administrator adjunct şi Phillip Naifeh m-a numit 
responsabil cu execuţia ta. Aş vrea să discutăm câteva lucruri. 

Sam era concentrat cu totul asupra corespondenţei, 
înjurând ori de câte ori atingea o altă tastă decât cea de care 
avea nevoie. Nugent aşteptă câteva clipe. 

— Poate îmi acorzi câteva minute din timpul tău preţios, 
Sam. 

— Mai bine v-aţi adresa cu domnule Cayhall, interveni 
Henshaw, dornic să sară în ajutor. E ceva mai în vârstă decât 
dumneavoastră şi pune mare preţ pe chestia asta. 

— De unde aveţi cizmele astea, întrebă Gullitt, cu ochii lipiţi 
de picioarele lui Nugent. 

— Băieți, voi vedeţi-vă de ale voastre, zise Nugent cu 
fermitate în glas. Trebuie să vorbesc cu Sam. 


— În clipa asta, domnul Cayhall este ocupat, interveni iar 
Henshaw. Poate că ar fi mai bine să reveniţi puţin mai târziu. Aş 
fi fericit să vă fixez o întâlnire. 

— Nu cumva sunteţi vreun cur cu pene din ăia de la 
armată? întrebă Gullitt deodată. 

Nugent se îmbăţoşă brusc şi privi în stânga şi-n dreapta lui. 

— Vă ordon să vă vedeţi de treburile voastre. Vreau să 
vorbesc cu Sam. 

— Noi nu primim ordine de la nimeni, spuse Henshaw. 

— Şi ce-aveţi de gând să faceţi? interveni şi Gullitt. Să ne 
aruncaţi în carceră? Să ne daţi de mâncare rădăcini şi poame? 
Să ne băgaţi în lanţuri? N-ar fi mai bine să ne omorâţi? 

Sam îşi aşeză maşina de scris pe pat şi se apropie de gratii. 
Trase adânc din ţigară şi trimise fumul înspre colonel. 

— Ce doreşti? întrebă el. 

— Am nevoie de câteva lucruri de la tine. 

— De exemplu? 

— Ai un testament? 

— Asta nu te priveşte în nici un caz pe dumneata. 
Testamentul este un document personal care nu poate fi văzut 
decât dacă este autentificat, lucru care se întâmplă numai după 
moartea titularului. Aşa merge legea. 

— Doamne, ce bou! strigă Henshaw. 

— Nu pot să cred ce-aud, se repezi şi Gullitt. Unde l-a găsit 
Naifeh pe idiotul ăsta? 

— Altceva? 

— Trebuie să ştim ce să facem cu efectele tale, zise 
Nugent, făcând feţe-feţe. 

— E scris în testament. 

— Sper că n-ai să ne faci probleme, Sam. 

— Domnule Cayhall se zice, interveni iar Henshaw. 

— Probleme? se miră Sam. Şi de ce aş face aşa ceva? 
Dimpotrivă, am de gând să colaborez îndeaproape cu statul care 
îşi vede de treabă şi ţine să mă omoare. Eu sunt un bun patriot. 
Aş vota şi mi-aş plăti şi taxele dacă aş putea. Sunt mândru că 
sunt un american de origine irlandeză, iar în clipa asta sunt de-a 
dreptul îndrăgostit de minunatul meu stat, chiar dacă el 
plănuieşte să mă gazeze. Sunt un deţinut model, George. N-o să 
ai nici o problemă din partea mea. 

Packer se distra de minune. Nugent rămase ferm pe poziţie. 


— Am nevoie de lista persoanelor care doreşti să fie 
martore la execuţie. Ai dreptul să alegi doi martori. 

— N-am depus încă armele, George. Hai să mai aşteptăm 
câteva zile. 

— Perfect. Mai am nevoie şi de lista persoanelor care te vor 
vizita în următoarele câteva zile. 

— Păi, în după-amiaza asta, o să vină un doctor de la 
Chicago. E psihiatru şi vine să vadă cât de ţicnit sunt în 
realitate; după aia, avocaţii mei or să dea fuga la tribunal ca să 
spună că tu, George, nu mă poţi executa pentru că sunt nebun. 
Să ştii că, dacă vrei, doctorul o să aibă timp să te examineze şi 
pe tine. Nici măcar nu durează mult. 

Henshaw şi Gullitt se stricau de râs, iar după câteva 
secunde şi ceilalţi deţinuţi de pe etaj chicoteau la unison. 
Nugent făcu un pas înapoi, privind încruntat de-a lungul 
coridorului. „Linişte!", răcni el, dar efectul fu contrar. Sam îşi 
vedea mai departe de pufăitul din ţigară. Miorlăituri şi insulte se 
auzeau distinct în hărmălaia generală. 

— Am să mă întorc, răcni Nugent furios. 

— O să se întoarcă! strigă Henshaw, făcând să crească 
larma în tot Nivelul A. 

Colonelul părăsi locul ca o furtună şi în timp ce mărşăluia 
iute spre capătul coridorului, strigăte de „Hail Hitler" se auziră 
pe întregul etaj. 

Sam zâmbi o clipă din spatele gratiilor, pe când zgomotul 
se stingea, apoi se întoarse la maşina lui de scris şi se aşeză pe 
marginea patului. 


În după-amiaza aceea, drumul spre Parchman nu le făcu 
cine ştie ce plăcere. Adam pe post de şofer şi Goodman pe post 
de pasager discutară tot timpul despre strategia, procedurile şi 
apelurile de ultimă oră. Goodman avea de gând să revină la 
Memphis la sfârşit de săptămână şi să fie disponibil în ultimele 
trei zile. Psihiatrul, doctor Swinn, era un bărbat rece şi 
morocănos, îmbrăcat într-un costum negru, cu o claie de păr pe 
cap, ochi ascunşi în spatele unor ochelari cu lentile groase, o 
persoană absolut incapabilă să susţină o conversaţie mondenă. 
O prezenţă deconcertantă, care nu scosese nici o vorbă cât timp 
ţinuse drumul de la Memphis la Parchman. 

Adam şi Lucas Mann aranjaseră ca examenul medical să 


aibă loc în incinta spitalului închisorii, o clădire remarcabil de 
modernă. Doctor Swinn îl informase cât se poate de deschis pe 
Adam că nici el, nici Goodman nu aveau voie să fie de faţă la 
evaluarea stării de sănătate mintală a lui Sam. Lucru care le 
convenea de minune celor doi. Furgoneta închisorii îl preluă pe 
doctor Swinn chiar de la intrarea principală şi-l depuse la spital. 

Goodman şi Lucas Mann nu se mai văzuseră de mai mulţi 
ani, aşa că se salutară ca nişte vechi prieteni, plonjând direct în 
amintirile comune despre execuțiile la care luaseră parte. Se 
feriră însă să abordeze subiectul lui Sam Cayhall şi Adam le fu 
recunoscător pentru asta. 

Când ieşiră din biroul lui Mann, traversară o parcare şi 
ajunseră la o mică clădire din spatele administraţiei, care 
adăpostea un restaurant asemănător cu o cârciumă de cartier. 
Se numea „Locul“, şi oferea o mâncare fără pretenţii lucrătorilor 
şi funcţionarilor penitenciarului. Pentru că se afla pe o 
proprietate a statului, alcoolul era interzis cu desăvârşire. 

Toţi trei luară ceai la gheaţă şi discutară despre viitorul 
pedepsei cu moartea. Atât Goodman cât şi Mann fură de acord 
că în curând execuțiile vor deveni ceva obişnuit. Curtea 
Supremă a Statelor Unite se orienta tot mai mult spre dreapta şi 
oricum obosise să examineze şirul nesfârşit de apeluri. În plus, 
juriile reflectau din ce în ce mai mult intoleranţa societăţii faţă 
de crimele violente. Simpatia pentru condamnaţii la moarte 
scădea pe măsură ce creştea dorinţa de a-i pune pe ticăloşi la 
prăjit. Se cheltuiau din ce în ce mai puţini dolari federali pentru 
susţinerea grupurilor ce se opuneau pedepsei cu moartea, din 
ce în ce mai puţini avocaţi erau dispuşi să facă acte de caritate. 
Numărul deţinuţilor din listele morţii creştea mult mai repede 
decât numărul avocaţilor dornici să se ocupe de cazurile de 
condamnare la moarte. 

Pe Adam conversaţia aceea îl plictisea la culme. Era un 
subiect pe care-l întorsese pe toate părţile de sute de ori. Aşa că 
se scuză şi merse să dea un telefon din cabina din colţ. 
Secretara îi spuse că Phelps nu se întorsese încă, dar lăsase un 
mesaj pentru Adam: nici un semn din partea lui Lee. Peste două 
săptămâni, trebuia să se prezinte la tribunal. Poate că o să 
apară atunci. 


Darlene bătu la maşină raportul doctorului Swinn în timp ce 
Adam şi Garner Goodman redactau petiția care avea să-l 
însoţească. Ciorna raportului avea douăzeci de pagini şi suna ca 
muzica unui mare compozitor. Swinn nu era decât o prostituată 
care-şi vindea părerea celui care plătea mai bine, de aceea 
Adam îl detesta, pe el şi pe cei de-aceeaşi teapă. Psihiatrul 
bântuia prin ţară, capabil să spună una într-o zi, şi alta în altă zi, 
în funcţie de adâncimea buzunarelor celor care-l chemau. 
Pentru moment însă era târfa lor şi-şi făcea bine meseria. Sam 
suferea de senilitate avansată. Facultăţile sale mintale se 
deterioraseră într-atât încât nu mai era în stare să înţeleagă 
natura pedepsei la care era condamnat. li lipsea competenţa 
necesară pentru a fi executat şi din această cauză execuţia 
nu-şi va atinge scopul. Evident, acesta nu era un argument cu 
greutate, dar — aşa cum îşi spunea Adam în fiecare zi — ce pier- 
deau dacă o făceau? Goodman părea să fie oarecum optimist, 
mai ales din cauza vârstei lui Sam. Personal, nu-şi amintea să fi 
fost executat un om care să aibă mai mult de cincizeci de ani. 

Lucrară cu toţii, inclusiv Darlene, până aproape de ora 
unsprezece. 


38 


Miercuri dimineaţă, Garner Goodman nu se întoarse la 
Chicago, ci plecă la Jackson, Mississippi. In cele treizeci de 
minute cât dură zborul, abia dacă avu timp pentru o cafea şi un 
corn. La aeroport, închirie o maşină şi merse direct la sediul 
Congresului statal. Cum legislativul nu era în sesiune, parcarea 
era destul de liberă. Ca multe alte tribunale reconstruite după 
Războiul Civil, şi clădirea aceasta sfida cu faţada ei Sudul. In 
drum se opri să admire monumentul ridicat în memoria femeilor 
sudiste, dar admiră cu mai multă pasiune splendidele magnolii 
japoneze din dreptul intrării. 

Cu patru ani în urmă, în timpul zilelor şi orelor ce 
precedaseră execuţia lui Maynard Tole, Goodman făcuse de 
două ori aceeaşi călătorie. Pe-atunci statul avea un alt 
guvernator, el însuşi avea un alt client acuzat de o cu totul altă 
crimă. În două zile de nebunie criminală, Tole omorâse mai mulţi 


oameni şi fusese deosebit de greu să trezească ceva simpatie în 
sufletul oamenilor. De data asta, spera că Sam Cayhall era 
diferit de Tole. Sam era un bătrân care oricum avea să moară, 
probabil peste vreo cinci ani. Pentru mulţi locuitori ai statului 
Mississippi, crima lui intrase în mitologie. Şi-aşa mai departe. 

Goodman îşi repetase numărul toată dimineaţa. Odată 
intrat în clădire, nu se putu împiedica să nu se minuneze din nou 
de frumuseţea acesteia. Era o versiune de dimensiuni reduse a 
Capitoliului de la Washington pentru care nu se făcuse nici un 
fel de economie. Fusese ridicată în 1910 prin munca deţinuţilor. 
Statul trăsese foloasele de pe urma unui proces împotriva unei 
companii de căi ferate şi construise acest monument. 

Ajungând în anticamera guvernatorului, de la etajul al 
doilea, dădu cartea de vizită frumoasei funcţionare de la 
recepţie. Guvernatorul nu era acolo în dimineaţa asta, îi spuse 
ea, şi-apoi era cumva o întâlnire programată? Nu, îi explică 
Goodman bine dispus, dar era vorba de o chestiune foarte 
importantă, aşa că ar dori să-l vadă pe domnul Andy Larramore, 
şeful consilierilor guvernatorilor. 

Funcţionara dădu câteva telefoane şi, după o jumătate de 
oră, domnul Larramore îşi făcu apariţia. După ce se făcură 
prezentările, cei doi bărbaţi dispărură într-un culoar îngust care 
traversa un adevărat labirint de mici birouri. Cel care-i aparţinea 
lui Larramore era la fel de alandala ca şi stăpânul. Căci tipul era 
mic de statură, cu o proeminenţă vizibilă în talie şi fără grumaz. 
Bărbia lungă se odihnea direct pe piept, iar atunci când vorbea, 
ochii, nasul şi gura se strângeau laolaltă. Priveliştea era îngrozi- 
toare. Goodman nu-şi dădea seama dacă omul avea treizeci sau 
cincizeci de ani, dar trebuie că tipul era un geniu. 

— în dimineaţa asta, guvernatorul vorbeşte la o convenţie a 
agenţilor de asigurări, explică Larramore, ţinând în mână o notă 
de drum de parcă ar fi fost o bijuterie de preţ. Şi vizitează o 
şcoală publică din oraş. 

— Aştept, zise Goodman, problema pentru care am venit 
este foarte importantă şi nu mă deranjează să stau pe-aici. 

— Ce s-a întâmplat cu tânărul acela, nepotul lui Sam? 
întrebă gazda dând la o parte bucata de hârtie şi încrucişându-şi 
mâinile pe masă. 

— A, tot el e consilierul şef. Dar cum eu sunt directorul 
secţiei „fără onorariu" de la „Kravitz & Bane", am venit să-l 


asist. 

— Noi urmărim îndeaproape cazul ăsta, zise Larramore, al 
cărui chip se zbârcea şi se destindea în funcţie de semnele de 
punctuație. Se pare că a intrat pe ultima sută de metri. 

— întotdeauna pare aşa, zise Goodman. Cât de serios se 
gândeşte guvernatorul la o audiere pentru clemenţă? 

— Sunt convins că ideea unei audieri îi convine. Acordarea 
clemenţei însă este o problemă cu totul diferită. Statutul este 
foarte larg, după cum ştiţi. Guvernatorul poate comuta 
pedeapsa cu moartea în închisoare pe viaţă sau chiar altceva 
mai blând. 

— Există vreo posibilitate ca să-l văd pe guvernator? 

— E prevăzut să se întoarcă pe la unsprezece. Am să-i 
vorbesc atunci şi, cum va lua prânzul la birou, va fi probabil 
ceva timp în jurul orei unu. Puteţi fi aici la ora aceea? 

— Da, dar vreau să vă spun că nu trebuie să se afle nimic 
despre întâlnirea asta. Clientul nostru este împotriva demersului 
nostru. 

— Se opune ideii de clemenţă? 

— Domnule Larramore, nu mai avem decât şapte zile în 
faţa noastră, aşa că nu ne opunem la nimic. 

Larramore îşi încreţi nasul, dându-şi la iveală dinţii, şi 
culese din nou de pe masă hârtia cu nota de drum. 

— Să fiți aici la ora unu. Am să văd ce pot face pentru 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 

După alte cinci minute de conversaţie mondenă, tele- 
foanele începură să zbârnâie şi Goodman îşi luă la revedere de 
la Larramore. În dreptul magnoliilor japoneze se opri din nou 
şi-şi scoase haina. Ceasul arăta doar ora nouă şi jumătate, dar 
cămaşa i se udase deja în spate şi la subsuori. 

Porni pe jos de-a lungul lui Capitol Street, considerată 
strada principală a oraşului Jackson. Reşedinţa guverna- 

CAMERA MORŢII 513 

torului se ridica maiestuoasă în mijlocul clădirilor şi trafi- 
cului aglomerat din centrul oraşului. Era înconjurată de peluze 
perfect îngrijite şi privea drept spre Capitoliu. O casă veche, 
spațioasă, înconjurată de garduri şi porţi. În noaptea în care Tole 
fusese executat, câţiva opozanți ai pedepsei cu moartea se 
adunaseră pe trotuar şi-şi strigaseră părerea despre guvernator. 


Evident, acesta nu-i auzise. Goodman se opri în faţa casei şi-şi 
aminti cum el şi Peter Wiesenberg intraseră grăbiţi printr-o 
poartă aflată în stânga aleii principale, aducând cu ei ultima 
petiție; Tole nu mai avea decât câteva ore de trăi. Chiar atunci, 
guvernatorul avea nişte oaspeţi importanţi la cină şi întrerupe- 
rea îl iritase foarte mult. După ce le refuză cererea de clemenţă, 
îi invită în cea mai bună tradiţie a Sudului, să rămână la masă. 

Cei doi avocaţi refuzaseră, politicos, şi Goodman îi 
explicase Înălţimii sale că erau obligaţi să se întoarcă la 
Parchman ca să fie împreună cu clientul lor în ultimele clipe de 
viaţă ale acestuia. „Aveţi grijă", le spusese guvernatorul care-şi 
văzuse mai departe de petrecere. 

Goodman se întrebă câţi protestatari se vor afla peste 
câteva zile chiar în acest loc, cântând, rugându-se, aprinzând 
luminări, agitând pancarte şi strigându-i lui McAllister să-l cruţe 
pe bătrânul Sam. Probabil că nu prea mulţi. 

Cartierul de afaceri din Jackson nu prea ducea lipsă de 
spaţiu pentru birouri şi Goodman nu căută prea mult ceea ce 
dorea. Un afiş îi atrase atenţia asupra unui spaţiu liber aflat la 
etajul al treilea al unei clădiri îngrozitor de urâte. Puse câteva 
întrebări funcţionarului de la recepţia unei firme financiare de la 
parter şi o oră mai târziu proprietarul clădirii în persoană îl 
conduse să viziteze spaţiul dorit. Era un apartament întunecos 
de două camere, cu pereţii găuriţi şi podeaua acoperită de o 
mochetă uzată. Goodman se apropie de singura fereastră din 
zonă şi privi faţada clădirii Capitoliului aflată în apropiere. 

— Perfect, exclamă el. 

— Trei sute pe lună, plus curentul electric. Toaleta e la 
capătul culoarului. Plata pe şase luni înainte. 

— Nu-l vreau decât pentru două luni, zise Goodman, 
scoțând din buzunar un teanc de bancnote noi. 

— Ce fel de afaceri? întrebă proprietarul cu ochii la bani. 

— Analiza pieţei. 

— De unde sunteţi? 

— Din Detroit. Vrem să ne deschidem o sucursală în 
Mississippi şi avem nevoie de spaţiu ca să pornim. Dar numai 
pentru două luni plătim bani peşin. Nimic în scris. Nici n-o să vă 
daţi seama când am dispărut de-aici. 

Proprietarul luă banii şi-i dădu lui Goodman două chei, una 
pentru birou, cealaltă pentru intrarea de pe Congress Street. 


Apoi îşi strânseră mâinile şi parafară târgul. 

În drum spre locul unde-şi lăsase maşina, Goodman 
chicotea de unul singur, mulţumit de schema pe care o 
imaginase. Ideea venise din mintea înfierbântată a lui Adam, şi 
se înscria într-o serie de planuri disperate menite să-l salveze pe 
Sam. Nu era nimic ilegal în povestea asta. Preţul era foarte mic 
şi-apoi cui îi mai păsa acum de câţiva dolari în plus? In fond, la 
firmă i se spunea „Domnul Acte de caritate" şi constituia o sursă 
de mândrie şi de automulţumire pentru ai lui. Nici măcar Daniel 
Rosen nu i-ar fi pus în discuţie cheltuielile făcute cu chiria şi 
telefoanele de aici. 


După trei săptămâni de activitate în lista morţii, Adam 
începuse să tânjească după activitatea sa atât de previzibilă din 
Chicago. Mai înainte ca ceasul să arate ora zece a dimineţii de 
miercuri, terminase de redactat o petiție de eliberare 
postcondamnare. Vorbise la telefon cu diverşi funcţionari, ba 
chiar şi cu un administrator al tribunalului. Discutase de două ori 
cu domnul Olander care se afla la 

Washington, despre apelurile care atacau constituţionali- 
tatea camerei de gazare; şi îl sunase şi pe grefierul de la secţia 
condamnări la moarte a Circumscripţiei cinci în legătură cu 
acţiunea împotriva ineficacităţii apărării anterioare. 

Apelul de incompetenţă mintală fusese deja trimis prin fax 
la Jackson şi Adam se văzu nevoit să-l roage cât mai politicos cu 
putinţă pe administrator să urgenteze puţin lucrurile. Hai, 
grăbiţi-vă şi respingeţi-l, zisese el, deşi nu chiar cu aceste 
cuvinte. O eventuală suspendare nu putea fi acordată decât de 
un judecător federal. 

Fiecare apel era însoţit de o nouă rază amărâtă de spe- 
ranţă, precum şi de posibilitatea de a fi respins. Orice apel 
trebuia să treacă de patru obstacole — Curtea Supremă a 
statului Mississippi, Tribunalul districtual federal, Circumscripţia 
a cincea şi Curtea Supremă a Statelor Unite — aşa că, mai ales 
în această etapă, şansele de succes erau minime. Toate 
direcţiile de acţiune fuseseră atacate cu ani în urmă de Wallace 
Tyner şi Garner Goodman. Adam strângea acum firimiturile. 

Grefierul de la Circumscripţia a cincea se îndoia că 
tribunalul va aproba o nouă prezentare orală de argumente, mai 


ales de când era evident că Adam introducea în fiecare zi noi şi 
noi apeluri. Probabil că cei trei judecători vor lua în considerare 
numai prezentările scrise de caz. Altfel, îl vor chema doar dacă 
vor dori să-i audă vocea. 

Richard Olander îl sună din nou ca să-i spună că petiția lui 
Adam fusese primită la Curtea Supremă. Nu, nu credea că vor 
dori să asculte o prezentare orală de argumente, era prea târziu 
pentru aşa ceva. Îl mai informă că primise şi copia apelului de 
incompetenţă mintală şi că-i va urmări parcursul prin tribunalele 
locale. Interesant, zise el. Îl întrebă din nou ce alte acţiuni are de 
gând să mai întreprindă, dar Adam refuză să-i răspundă. 

Grefierul judecătorului Slattery, numitul Breck Jefferson, cel 
permanent încruntat, îi telefonă ca să-l informeze că lnălţimea 
sa primise o copie a noii acţiuni introduse la Curtea Supremă a 
statului Mississippi şi cu toate că, sincer vorbind, domnul 
judecător nu punea mare preţ pe ea, îi va acorda atenţia 
necesară atunci când o va primi în mod oficial. 

Adam găsi o oarecare satisfacţie în faptul că reuşise să 
pună un pic pe jar patru Curți diferite în acelaşi timp. 

La ora unsprezece, Morris Henry, cumplitul Doctor Death de 
la biroul procurorului general, îi telefonă lui Adam ca să-l 
informeze că primise ultima serie de apeluri finale, cum îi plăcea 
să le numească, şi că domnul Roxburgh în persoană desemnase 
vreo doisprezece subalterni să redacteze răspunsul. Henry 
fusese cât se poate de amabil la telefon, dar îşi atinsese scopul 
— Adam, noi avem o grămadă de avocaţi. 

Hârţogăria era produsă acum cu tona şi acoperise în 
întregime mica masă de conferinţe. Darlene alerga de colo-colo 
— făcea copii după documente, transmitea mesajele primite la 
telefon, prepara cafea, recitea şi verifica noile documente. Fata 
fusese antrenată în plictisitoarea activitate guvernamentală, aşa 
că documentele detaliate şi voluminoase nu o speriau. 
Mărturisise de multe ori că era o schimbare foarte plăcută faţă 
de corvezile obişnuite. „Păi, ce poate fi mai interesant decât o 
execuţie?" o întrebase Adam. 

Până şi Baker Cooley se rupse câteva clipe de regula- 
mentele sale bancare şi veni să arunce o privire. 

Pe ia unsprezece, Phelps telefonă şi el, întrebându-l pe 
Adam dacă voia să ia prânzul împreună. Adam nu voia din cauza 
termenelor de acţiune şi a judecătorilor ţâfnoşi. Nici unul dintre 


ei nu primise nici o veste de la Lee. Phelps zicea că niciodată nu 
dispăruse de -acasă mai mult de două zile. Asta îl îngrijora şi se 
gândea chiar să angajeze an detectiv particular. O să-l mai sune 
ei pe Adam. 

— E aici o ziaristă care vrea să te vadă, îl informă Darlene, 
întinzându-i o carte de vizită pe care stătea scris Anne L. Piazza, 
corespondentă a revistei Newsweek. Era a treia reprezentantă a 
presei care dorea să îl vadă în ziua aceea. 

— Spune-i că-mi pare rău, dar n-o pot primi, zise Adam fără 
nici o urmă de regret în glas. 

— l-am şi spus, dar mi-a zis că din moment ce e vorba de 
Newsweek poate vrei să ştii cine te-a căutat. 

— Nu-mi pasă cine e tipa asta. Spune-i că şi clientul meu 
refuză să vorbească. 

Darlene ieşi în fugă din birou, căci auzise zbârnâitul 
telefonului. Era Goodman care îl informa că urma să-i vadă pe 
guvernator la ora unu. La rândul său, Adam îi povesti cum 
mergeau lucrurile în dimineaţa aceea. 

La douăsprezece şi jumătate, Darlene îi aduse un sandviş 
pe care Adam îl înghiţi aproape pe nemestecate. După aceea 
trase un pui de somn înghesuit pe un scaun, în timp ce 
calculatorul scuipa o altă prezentare de caz. 


Goodman aştepta singur în anticamera guvernatorului şi îşi 
omora timpul răsfoind o revistă de automobile. Secretara aceea 
frumuşică pe care o văzuse şi mai devreme era la locul ei, 
răspunzând la telefoane şi făcându-şi unghiile. Ora unu veni şi 
se duse fără nici un comentariu. La fel şi ora unu şi jumătate. La 
ora două, secretara, care etala de-acum nişte unghii absolut 
strălucitoare, îi ceru scuze pentru întârziere, iar Goodman îi oferi 
în schimb un zâmbet plin de căldură. Frumuseţea unei cariere 
care nu se baza pe interese financiare consta tocmai în faptul că 
munca nu se măsura cu ajutorul timpului. Succesul însemna să-i 
ajuţi pe oameni fără să iei seama la orele facturate. 

La două şi un sfert, o tânără îmbrăcată într-un costum de 
culoare închisă răsări de nicăieri şi veni drept la Goodman. 

— Domnule Goodman, eu sunt Mona Stark, şeful 
personalului domnului guvernator. Domnia sa e gata să vă 
primească, îl informă ea cu un zâmbet profesional pe buze. 


Şi Goodman o urmă într-o încăpere lungă şi oficială, cu un 
birou într-un capăt şi o masă de conferinţe în celălalt. 

McAllister îl aştepta în picioare lângă fereastră, fără haină, 
cu cravata desfăcută şi mânecile cămăşii suflecate, aşa cum îi 
stă bine unui servitor al poporului, asediat de răspunderi şi 
epuizat de muncă. 

— Bună ziua, domnule Goodman, zise el, întinzând imediat 
mâna în întâmpinarea musafirului şi zâmbind cu toţi dinţii. 

— Domnule guvernator, plăcerea este de partea mea, zise 
la rândul său Goodman, care, fără servietă şi celelalte accesorii 
avocăţeşti, părea mai degrabă o cunoştinţă oarecare, venită 
întâmplător în vizită. 

— l-aţi cunoscut pe domnul Larramore şi pe domnişoara 
Stark, adăugă McAllister. 

— într-adevăr, ne-am întâlnit deja. Vă mulţumesc că mă 
primiţi fără să vă fi anunţat din timp, spuse Goodman, încercând 
în zadar să răspundă cu un surâs tot atât de strălucitor. Pentru 
moment, nu era decât un umil muritor de rând, profund 
recunoscător pentru posibilitatea oferită de a se afla în acest 
măreț birou. 

— Să ne  aşezăm acolo, propuse guvernatorul, 
îndreptându-se spre masa de conferinţe. Cei patru se aşezară 
de-o parte şi de alta a mesei; Mona şi Larramore îşi scoaseră 
nişte unelte de scris, pregătindu-se să ia notițe. Goodman se 
mulţumi să-şi aşeze mâinile pe masă. 

— Am înţeles că o mulţime de apeluri au fost depuse în 
ultimele zile, zise McAllister. 

— Da, domnule guvernator. Spuneţi-mi, vă rog, — sunt pur 
şi simplu curios — aţi mai avut de-a face cu astfel de cazuri? 

— Nu, slavă Domnului. 

— Ei bine, atunci daţi-mi voie să vă spun că aşa se 
obişnuieşte. Sunt convins că vom depune şi alte apeluri până în 
ultima clipă. 

— Pot să vă pun o întrebare, domnule Goodman? 

— Fireşte. 

— Ştiu că v-aţi ocupat de multe asemenea cazuri. Aşa cum 
stau lucrurile în clipa asta, care credeţi că va fi rezultatul final? 

— Nu se ştie niciodată. Spre deosebire de cei mai mulţi 
deţinuţi din lista morţii, condamnatul acesta are avocaţi foarte 
buni. 


— Adică dumneavoastră, din câte ştiu eu. 

Goodman zâmbi, McAllister zâmbi şi el, iar Mona se strădui 
să schiţeze un surâs. Larramore însă rămase cocoşat deasupra 
carnetului de însemnări, cu faţa strâmbă de-atâta concentrare. 

— Exact. Deci principalele probleme ale acestui caz au fost 
deja rezolvate de hotărâri judecătoreşti. Ceea ce vedeţi acum 
nu sunt decât nişte mişcări disperate, care deseori au efect. 
Acum, cu şapte zile înainte de data execuţiei, eu zic că şansele 
sunt juma-juma. 

Mona notă imediat pronosticul avocatului, de parcă ar fi 
avut cine ştie ce importanţă. La rândul său, Larramore notase 
absolut tot ce se spusese până atunci. 

— Mărturisesc că sunt puţin nedumerit, domnule Goodman, 
zise McAllister după o clipă de gândire. Clientul dumneavoastră 
nu ştie că ne întâlnim pentru că nu vrea să ceară clemenţă, iar 
dumneavoastră vreţi să nu afle nimeni că ne-am întâlnit. Prin 
urmare, pentru ce aţi venit? 

— Lucrurile se mai schimbă, domnule guvernator. Repet, eu 
am mai trecut prin aşa ceva. Am văzut oameni care-şi numărau 
ultimele zile. Chestia asta are Influențe foarte ciudate asupra 
minţii omeneşti. Oamenii se schimbă. Am datoria, ca avocat, să 
studiez fiecare posibilitate, fiecare unghi de vedere. 

— Cereţi o audiere? 

— Da, domnule. O audiere cu uşile închise. 

— Când? 

— Vineri v-ar conveni? 

— Adică peste două zile, zise McAllister, privind prin 
fereastră. 

Larramore îşi drese atunci glasul şi întrebă: 

— Pe ce fel de martori contaţi? 

— Bună întrebare. Dacă aş avea ceva nume, vi le-aş da 
imediat, dar nu am nici un nume. Prezentarea noastră va fi 
foarte scurtă. 

— Cine va fi martor din partea statului? îl întrebă 
guvernatorul pe Larramore ai cărui dinţi străluceau, umezi, 
printre buze, în timp ce personajul căuta răspunsul cel mai 
potrivit Goodman îşi întoarse privirea în altă parte. 

— Sunt convins că familia victimelor va dori să participe 
pentru că de obicei se discută crima respectivă. Apoi, ar putea 
veni şi cineva din partea penitenciarului ca să spună ce fel de 


comportament a avut condamnatul. Audierile sunt extrem de 
flexibile ca procedură. 

— Despre crimă ştiu mai mult decât oricine altcineva, zise 
guvernatorul aproape pentru sine. 

— Adevărul este că avem de-a face cu o situaţie ciudată, 
mărturisi Goodman. Am participat la multe audieri de acest fel 
şi, de obicei, procurorul este principalul martor împotriva 
apărării. În cazul despre care vorbim, dumneavoastră aţi fost 
procurorul. 

— De ce vreţi o audiere cu uşile închise? 

— Domnul guvernator este partizanul audierilor cu uşile 
deschise, preciză Mona. 

— E efectiv cea mai bună soluţie pentru toată lumea, 
explică Goodman pe un ton profesoral. Dumneavoastră, 
domnule guvernator, veţi suporta o presiune exterioară mult 
mai mică pentru că nu veţi fi expus unor sfaturi pe care nu le-aţi 
cerut. lar nouă ne-ar conveni cei mai mult ca audierea să se 
facă cu uşile închise. 

— De ce? 

— Ei bine, sincer vorbind, nu vrem ca Ruth Kramer să 
vorbească despre copiii ei în public, răspunse Goodman, 
studiindu-le reacţia. 

Adevărul era însă altul. Adam era convins că singurul mod 
de a-l convinge pe Sam să accepte audierea era să i se promită 
că nu va fi un spectacol cu public. In cazul unei audieri cu uşile 
închise, Adam ar fi putut, poate, să îl convingă pe Sam că 
McAllister nu va avea să facă pe nebunul. 

Goodman cunoştea zeci de oameni din toată ţara care ar fi 
fost gata în orice clipă să vină şi să depună mărturie în favoarea 
lui Sam. Erau oameni care prezentaseră în diverse ocazii 
argumente extrem de convingătoare împotriva pedepsei cu 
moartea. Călugăriţe, preoţi, pastori, psihologi, activişti sociali, 
scriitori, profesori, precum şi doi foşti condamnaţi la moarte. 
Doctorul Swinn va depune mărturie despre starea îngrozitoare 
în care se afla Sam în aceste ultime zile, încercând să-l convingă 
pe guvernator că statul era pe cale de-a omori o legumă. 

În cele mai multe state, condamnaţii la moarte au dreptul 
la o audiere pentru clemenţă, de obicei în prezenţa 
guvernatorului. In Mississippi însă, audierea aceasta nu este un 
drept, ci o favoare. 


— Cred că aveţi dreptate, confirmă guvernatorul. 

— Şi-aşa interesul în jurul acestui caz este foarte mare, 
adăugă Goodman, ştiind foarte bine că lui McAllister i se 
învârtea capul de visuri despre vârtejul ziaristic ce avea să 
urmeze. O audiere deschisă nu e bună pentru nimeni. 

Mona, vajnică apărătoare a şedinţelor deschise, se încruntă 
şi mai tare şi notă ceva pe carnetul de pe masă. McAllister se 
adâncise în gânduri. 

— Indiferent dacă va fi o audiere cu uşile închise sau 
deschise, zise el, ea nu se justifică decât dacă dumneavoastră si 
clientul dumneavoastră aveţi ceva nou de adăugat. Domnule 
Goodman, eu cunosc bine acest caz, am tras în nări mirosul de 
ars, am văzut cadavrele cu ochii mei; nu-mi pot schimba 
părerea decât dacă apare ceva nou. 

— Ca de exemplu? 

— Ca de exemplu un nume. Dumneavoastră îmi daţi 
numele complicelui lui Sam şi eu sunt de acord cu audierea. Nu 
promit să şi acord clemenţă, înţelegeţi asta: altfel totul e doar o 
pierdere de timp. 

— După părerea dumneavoastră, Sam a avut un complice? 

— Am bănuit întotdeauna acest lucru. Dumneavoastră ce 
credeţi? 

— De ce este atât de important amănuntul ăsta? 

— E important pentru că eu iau hotărârea finală, domnule 
Goodman. După ce Curtea a pus punct şi ceasul se apropie, 
marţea viitoare, eu voi fi singura persoană din lume care va 
putea să oprească totul înainte de clipa fatală. Dacă Sam merită 
pedeapsa cu moartea, atunci voi asista liniştit la execuţie. Dacă 
nu, atunci execuţia nu trebuie să aibă loc. Nu vreau să fiu 
chinuit de gândul ăsta pentru tot restul vieţii. Vreau să iau o 
hotărâre corectă. 

— Dar dacă bănuiţi că a existat un complice, de ce nu opriţi 
totuşi execuţia? 

— Pentru că vreau să fiu sigur. Dumneavoastră, care i-aţi 
fost avocat ani de zile, credeţi că a avut un complice? 

— Da. Întotdeauna am crezut că au fost doi. Nu ştiu care 
dintre ei a fost şeful, dar Sam n-a fost singur în povestea asta. 

— Domnule Goodman, zise McAllister, venind mai aproape 
şi privindu-şi interlocutorul în ochi, dacă Sam îmi va spune 
adevărul, atunci am să fiu de acord cu o audiere cu uşile închise 


şi am să mă gândesc foarte serios la clemenţă. Înţelegeţi că nu 
vă promit nimic, decât că vom avea audierea pe care o cereti. 
Altfel, nu avem ce să discutăm. 

Mona şi Larramore scriau mai repede decât stenografii din 
tribunale. 

— Sam zice că spune adevărul. 

— Atunci lăsăm baltă audierea. În fond, eu sunt extrem de 
ocupat. 

— Foarte bine, oftă Goodman. O să vorbim iar cu Sam. 
Putem să ne vedem mâine din nou? 

Guvernatorul o privi din nou pe Mona care începu să 
răsfoiască o agendă clătinând din cap; era imposibil. 

— Mâine e program plin, zise ea pe un ton care nu admitea 
replică. 

— Nici măcar la prânz? 

Nu. N-o să meargă. 

— Mâine trebuie să vorbiţi la convenţia NRA. 

— Daţi-mi mie un telefon, se oferi Larramore. 

— Foarte bună idee, zise guvernatorul, ridicându-se şi 
coborându-şi mânecile cămăşii. 

— Am să dau telefon dacă intervine ceva, zise Goodman, 
ridicându-se şi dând mâna cu cei trei. Oricum, însă, vom cere 
audierea cât de curând. 

— Cererea se aprobă numai dacă Sam se hotărăşte să 
vorbească, preciză McAllister. 

— Vă rog să formulaţi cererea în scris, domnule, dacă nu vă 
supăraţi, interveni Larramore. 

— Fireşte. 

După plecarea lui Goodman, guvernatorul se aşeză la birou 
şi-şi suflecă din nou mânecile cămăşii. Larramore se scuză şi se 
retrase în micul său birou aflat ceva mai departe, pe acelaşi 
culoar. 

— Oare câte din telefoanele astea or fi având de-a face cu 
Sam Cayhall? o întrebă guvernatorul pe domnişoara Stark, care 
studia o imprimantă de calculator lângă aparatul de telefon pe 
care se aprindeau şi se stingeau beculeţe colorate. 

— leri ai primit douăzeci şi unu de telefoane în legătură cu 
execuţia lui Cayhall. Paisprezece erau de acord cu gazarea, cinci 
ziceau că să fie cruțat şi două veneau din partea unor indecişi. 

— Le-a crescut numărul. 


— Da, numai că în ziar este articolul ăla despre ultimele 
eforturi făcute de apărătorii lui Sam şi în el este menţionată 
posibilitatea unei audieri pentru clemenţă. 

— Dar opinia publică? 

— Nici o schimbare. Nouăzeci la sută dintre albii din stat 
sunt pentru pedeapsa cu moartea şi cam cincizeci la sută dintre 
negri le împărtăşesc părerea. Una peste alta, aproximativ 
optzeci la sută sunt pentru. 

— Eu de câţi simpatizanți beneficiez? 

— Şaizeci şi doi la sută. Dar dacă îl graţiezi pe Sam Cayhall, 
procentul are să scadă sigur la numere de o cifră. 

— Prin urmare nu împărtăşeşti ideea. 

— Nu ai absolut nimic de câştigat, dar foarte mult de 
pierdut. Nu te mai gândi la voturi şi numere. Gândeşte-te numai 
la faptul că, dacă îl ierţi pe unul dintre derbedeii ăia, atunci alţi 
cincizeci îţi vor trimite pe cap avocaţii, bunicile şi preoţii ca să-ţi 
cerşească aceeaşi favoare. Ai şi aşa destule pe cap. Şi, în plus, 
ar fi o prostie. 

— Ai dreptate. Unde este planul de discuţii cu presa? 

— İl voi avea peste o oră. 

— Trebuie neapărat să-l văd. 

— Nagel face ultimele retuşuri. După părerea mea, eşti 
obligat să acorzi audierea pentru clemenţă. Dar ţine-o luni şi 
anunţ-o mâine. În felul ăsta, laşi lucrurile să dospească în timpul 
weekendului. 

— N-ar trebui să fie cu uşile închise. 

— Sigur că nu, ce dracu'! Noi vrem ca Ruth Kramer să 
plângă în faţa camerelor de luat vederi. 

— Audierea asta îmi aparţine. Sam şi avocaţii lui nu-şi vor 
impune condiţiile. Dacă vor ca audierea să aibă loc, trebuie să 
joace după cum le cânt eu. 

— Perfect. Dar nu uita că şi tu o vrei. Deci presă şi iar 
presă. 


Goodman  închirie patru telefoane celulare pentru o 
perioadă de trei luni, folosind o carte de credit a firmei şi 
răspunzând cu abilitate şuvoiului de întrebări venite din partea 
unui vânzător tânăr şi plin de vioiciune. La biblioteca publică de 
pe State Street găsi o grămadă de cărţi de telefon dintre care le 


alese pe cele ale oraşelor mai mari din Mississippi, precum 
Laurel, Hattiesburg, Tapelo, Vicksburg, Biloxi şi Meridian. Apoi le 
alese şi pe cele ale unor oraşe mai mici — Tunica, Calhoun City, 
Bude, Long Beach, West Point. După care petrecu două ore 
întregi copiind un număr impresionant de pagini din cărţile de 
telefon respective. 

Nimeni n-ar fi crezut că omuleţul acela spilcuit, cu papion şi 
păr cărunt era în realitate unul din partenerii principali ai unei 
mari firme de avocatură din Chicago, care dirija o armată 
întreagă de secretare şi de alţi funcţionari. Nimeni n-ar fi crezut 
că ajungea să câştige peste patru sute de mii de dolari pe an. 
Lucru de care lui nu-i păsa nici cât negru sub unghie. Pur şi 
simplu încerca din răsputeri să salveze de la moarte un suflet 
amărât. 

Când părăsi biblioteca se îndreptă spre Facultatea de drept 
de la Mississippi College. Era acolo un profesor pe nume John 
Bryan Glass care preda procedură şi legislaţie penală şi care 
începuse să publice articole savante împotriva pedepsei cu 
moartea. Goodman voia să-l cunoască şi să-l întrebe dacă avea 
câţiva studenţi buni pe care să-i intereseze realizarea unui 
proiect. 

În ziua aceea profesorul lipsea, dar joi ţinea un curs 
începând de la nouă dimineaţa. După ce trecu pe la biblioteca 
facultăţii, Goodman părăsi clădirea. Incercând să-şi omoare 
timpul, vizită aproape o jumătate de oră vechea clădire a 
Capitoliului statal şi în special Expoziţia drepturilor civile de la 
parter. Vânzătoarea de la standul de amintiri şi cadouri îl 
îndrumă spre Millsaps-Buie House, aflat cam la o milă distanţă 
de locul unde se găsea în clipa aceea, ca să-şi ia o cameră. 
Când ajunse la locul cu pricina, dădu peste un foarte frumos 
conac în stil victorian unde primi ultima cameră liberă. Conacul 
fusese splendid restaurat şi decorat cu obiecte de epocă. 
Majordomul îi pregăti un pahar cu scotch pe care îl luă în 
cameră. 


39 


Auburn House îşi începea programul la ora opt. Un paznic 


firav şi cu o figură deprimată descuie poarta şi Adam fu prima 
persoană din ziua aceea care îşi lăsă maşina în parcare, 
aşteptând vreo zece minute până să apară o altă maşină. In 
femeia de la volan o recunoscu pe consiliera pe care o întâlnise 
în biroul lui Lee cu două săptămâni în urmă. 

— Scuzaţi-mă, începu el în clipa în care femeia se pregătea 
să intre în clădire printr-o uşă laterală. Ne-am cunoscut deja. 
Sunt Adam Hall, nepotul lui Lee. lertaţi-mă, dar nu-mi amintesc 
numele dumneavoastră. 

Doamna cu pricina ţinea o servietă uzată într-o mână şi o 
pungă cu mâncare în cealaltă. 

— Joyce Cobb, zise ea zâmbind. Da, îmi amintesc de 
dumneavoastră. Unde-i Lee? 

— Nu ştiu şi mă gândeam că poate ştiţi dumneavoastră 
ceva. N-aveţi nici o veste de la ea? 

— Nu, nu mai ştiu nimic de ea de marţi. 

— Eu n-am mai vorbit cu ea de sâmbătă. Marţi chiar aţi 
vorbit cu ea? 

— A telefonat aici, dar nu eu am vorbit cu ea. A fost în ziua 
în care a apărut în ziar povestea aia cu poliţia care a găsit-o 
beată la volan. 

— De unde telefona? 

— N-a spus. L-a cerut pe administrator, i-a spus că o să 
lipsească o bucată de vreme, că încercă să găsească ajutor, 
chestii de-astea. N-a spus unde era sau când are să se întoarcă. 

— Şi pacienţii ei? 

— Acoperim noi. E greu, dar ne descurcăm. 

— Lee nu poate să le uite pe fetele astea. Credeţi că o fi 
vorbit cu ele săptămâna asta? 

— Adam, cele mai multe dintre fetele astea nu au telefon 
acasă. Şi, cu siguranţă, Lee nu le-a căutat acasă. Noi ne ocupăm 
acum de fetele ei şi ştim că nu a vorbit de mult cu ele. 

— Da, ştiu, zise Adam, dându-se un pas înapoi şi privind 
spre poartă. Trebuie s-o găsesc. Dispariţia asta mă îngrijorează 
mult. 

— Nu-ţi face griji, o să fie bine. A mai dispărut aşa odată, 
dar până la urmă totul s-a aranjat. Dacă aud ceva, te anunţ, 
încheie Joyce, grăbindu-se să intre în clădire. 

— Vă rog. Locuiesc acasă la Lee. 

— Ştiu. 


Adam îi mulţumi şi plecă, iar la ora nouă era deja la birou, 
îngropat într-un vraf de hârtii. 


Colonelul Nugent stătea la capătul unei mese lungi, în faţa 
unui grup numeros de gardieni şi de funcţionari. Masa era 
aşezată pe un podium, la câţiva centimetri deasupra podelei; în 
spatele mesei se putea observa o tablă de scris. Un podium 
portabil ocupa un colţ al încăperii. Scaunele din dreapta 
colonelului erau goale pentru ca gardienii şi personalul aşezaţi 
pe scaunele pliante să vadă figurile importante din stânga lui 
Nugent: Morris Henry, de la biroul procurorului general, cu un 
teanc gros de hârtii în faţa lui, pe masă; Lucas Mann, aşezat la 
celălalt capăt al mesei, notându-şi diverse; doi administratori 
adjuncţi, aşezaţi lângă Henry, şi unul din lacheii guvernatorului 
chiar lângă Lucas. 

Colonelul aruncă o privire la ceas, după care îşi începu 
discursul făcând referiri la propriile însemnări şi adresându-şi 
comentariile publicului de pe scaunele pliante. 

— Aşa cum se prezintă situaţia în această dimineaţă, 2 
august, toate suspendările au fost anulate prin hotărârile 
diverselor Curți, aşa că nimic nu poate împiedica desfăşurarea 
execuţiei. Prin urmare, vom proceda ca şi când va avea loc 
conform planului, la un minut după miezul nopţii de miercuri. 
Avem şase zile la dispoziţie ca s-o pregătim şi sunt hotărât să 
fac în aşa fel încât totul să se desfăşoare ca uns, fără nici o 
abatere. Deţinutul are chiar în clipa aceasta depuse la diverse 
instanţe cel puţin trei petiţii şi apeluri, deci este evident că 
nimeni nu poate să prevadă ce se va întâmpla. Noi suntem în 
legătură permanentă cu biroul procurorului general. De fapt, 
domnul Morris Henry, aici prezent, e de părere, la fel ca şi 
domnul Lucas Mann, că situaţia se îndreaptă spre finalul previzi- 
bil. Evident că o suspendare poate fi acordată chiar şi în ultima 
clipă, dar acest lucru pare puţin probabil. În orice caz, noi 
trebuie să fim pregătiţi. Este de asemenea de aşteptat ca 
deţinutul să ceară o audiere pentru clemenţă din partea 
guvernatorului, dar şi în această direcţie şansele sunt aproape 
nule. Prin urmare, de acum şi până miercuri noi ne vom afla în 
stare de pregătire. 

Nugent vorbea în cuvinte clare şi puternice. Scena îi 


aparţinea în întregime şi era evident că ceea ce făcea îi 
producea o plăcere imensă. După o scurtă privire aruncată pe 
însemnările din faţa lui, Nugent continuă. 

— Camera de gazare este în curs de aranjare. Pentru că 
este veche şi n-a mai fost folosită de doi ani, pregătirile sunt 
foarte meticuloase. Astăzi şi la noapte, un reprezentant al 
constructorului va realiza nişte teste de verificare, în weekend, 
vom face o repetiţie generală a execuţiei, probabil duminică 
noaptea, dacă nu apare nici o suspendare între timp. Am primit 
listele cu cei care s-au oferit voluntari ca să facă parte din 
echipa de execuţie şi, în această după-amiază, voi face 
alegerea. Acum, presa ne-a potopit cu o sumedenie de cereri 
pentru reportaje, interviuri şi alte chestii de-astea. Ziariştii vor 
să stea de vorbă cu domnul Cayhall, cu avocatul lui, cu avocatul 
nostru, cu directorul, gardienii, alţi deţinuţi condamnaţi la 
moarte, cu călăul, cu toată lumea, ce mai. Vor să fie de faţă la 
execuţie, vor să fotografieze celula domnului Cayhall şi camera 
de gazare. Tâmpeniile dintotdeauna ale ziariştilor. Dar trebuie 
să le facem faţă. Aşa că am hotărât că nimeni nu va lua legătura 
cu vreun reprezentant al presei decât cu aprobarea mea 
expresă. Lucru valabil pentru toţi cei care lucrează în această 
instituţie. Fără excepţie. Majoritatea acestor reporteri nu sunt de 
prin partea locului şi în tot ce scriu vorbesc despre noi ca despre 
nişte bădărani nenorociţi. Aşa că nu vorbiţi cu nici unul dintre ei, 
fără excepţie. Am să dau aprobările de rigoare atunci când voi 
socoti necesar. Fiţi însă prudenţi pentru că oamenii ăştia sunt 
nişte pasări de pradă. Pe de altă parte, ne aşteptăm şi la 
probleme din afară. Acum zece minute, primul grup de membri 
ai Ku Klux Klanului şi-a făcut apariţia la intrarea principală. 
Bineînţeles că au fost conduşi la locul obişnuit pentru 
manifestaţiile de protest, adică între şosea şi clădirea 
administraţiei. Avem informaţii că şi alte asemenea grupuri vor 
apărea aici în scurt timp şi că au de gând să protesteze până 
când totul se va sfârşi. Noi îi vom urmări îndeaproape, deoarece 
avem dreptul să facem acest lucru atâta vreme cât sunt paşnici. 
Deşi nu am participat la ultimele patru execuţii, mi s-a spus că 
grupuri de suporteri ai pedepsei cu moartea vin de obicei şi fac 
scandal. Din motive evidente, avem de gând să ţinem ambele 
tabere departe una de alta. 

Nugent nu mai putea să stea pe scaun, aşa că se ridică în 


picioare, captând efectiv toate privirile. 

— Această execuţie va fi categoric diferită de celelalte din 
cauza notorietății domnului Cayhall. Prin urmare ea va atrage 
toată atenţia din partea presei şi a altor zănatici. De aceea, va 
trebui să acţionăm cu profesionalism şi nu voi tolera nici o 
încălcare a regulamentului. Domnul Cayhall şi familia sa au 
dreptul să se bucure de tot respectul în aceste ultime zile. Deci 
nu admit nici un comentariu, oricât de neutru, despre camera de 
gazare sau despre execuţie. Aveţi întrebări? 

Foarte încântat de sine, Nugent îşi roti privirea prin sală. 
Acoperise toate problemele, nimeni nu avea de pus nici o 
întrebare. 

— Perfect. Ne întâlnim din nou mâine la ora nouă. 

Încăperea se goli în grabă. 


Garner Goodman îl prinse pe profesorul John Bryan Glass 
exact în clipa în care acesta părăsea biroul ca să ajungă în sala 
de curs. Dar studenţii fură imediat daţi uitării şi cei doi rămaseră 
în hol, schimbând amabilităţi. Glass citise toate cărţile lui 
Goodman în timp ce avocatul studiase majoritatea articolelor 
scrise în ultima vreme de profesor, în care acesta condamna 
vehement pedeapsa cu moartea. Conversaţia ajunse imediat la 
problema Cayhall şi, în mod deosebit, la nevoia urgentă a lui 
Goodman de a găsi o mână de studenţi la drept, demni de 
încredere, care să lucreze la un proiect de cercetare în timpul 
weekendului. Glass se oferi să-l ajute şi căzură de acord să se 
revadă la prânz ca să treacă în revistă detaliile. 

La trei blocuri distanţă de Facultatea de drept de la 
Mississippi College, se afla sediul mic şi înghesuit al lui Southern 
Capital Defense Group, o agenţie aproximativ federală, ale cărei 
reprezentanţe puteau fi găsite în toate statele din Centura 
Morţii. Directorul era un tânăr avocat negru, cu studii la Yale, pe 
nume Hez Kerry, care renunţase la bogăţia oferită de marile 
firme spre a se dedica luptei pentru abolirea pedepsei cu 
moartea. Goodman îl întâlnise la două conferinţe. Deşi „Grupul 
lui Kerry", cum era cunoscută agenţia, nu îi reprezenta în mod 
direct pe toţi condamnaţii la moarte, trebuia totuşi să suprave- 
gheze fiecare caz în parte. Hez avea doar treizeci şi unu de ani, 
dar arăta mai în vârstă. Părul cărunt stătea mărturie pentru 


presiunea venită din partea a patruzeci şi şapte de oameni aflaţi 
în lista morţii. 

Deasupra biroului secretarei era agăţat un calendar pe care 
cineva scrisese ANIVERSĂRI ÎN LISTA MORŢII. Fiecare deţinut 
avea dreptul la o felicitare, nimic mai mult. Bugetul era foarte 
Mic şi, de obicei, felicitările erau achiziţionate din mărunţişul 
adunat de prin birouri. 

Grupul avea doi avocaţi care lucrau sub supravegherea lui 
Kerry şi o singură secretară. Câţiva studenţi la drept veneau 
acolo câteva ore pe săptămână, fără să fie însă plătiţi pentru 
asta. 

Goodman şi Hez Kerry stătură de vorbă mai bine de o oră, 
planificându-şi toate mişcările pentru marţea viitoare — Kerry în 
persoană avea să îşi facă veacul în biroul grefierului de la 
Curtea Supremă a statului Mississippi. Goodman va avea grijă 
de biroul guvernatorului. John Bryan Glass va fi recrutat pentru 
Circumscripţia a Cincea, birourile din Jackson. Unul din foştii 
asociaţi de la „Kravitz & Bane", care acum lucra la Washington, 
fusese de acord să stea de planton la uşa grefierului pentru 
condamnările la moarte. Adam va sta alături de clientul său şi 
va coordona toate telefoanele. 

Kerry acceptă să participe în timpul weekendului la 
proiectul de analiză a pieţei propus de Goodman. 

La ora unsprezece, Goodman se întoarse la sediul 
guvernatorului unde îi dădu lui Larramore o cerere scrisă pentru 
acordarea unei audienţe pentru clemenţă. Guvernatorul nu era 
acolo, ultimele zile fiind extrem de aglomerate, dar el, 
Larramore, îl va vedea imediat după prânz. Goodman lăsă 
numărul la care putea fi găsit, la Millsaps-Buie House, şi anunţă 
că va reveni periodic cu telefoane. 

După aceea, merse la noul său birou, dotat cu mobilă 
închiriată pentru două luni, cu bani gheaţă. Scaunele pliante 
aparținuseră unui consiliu parohial, sau cel puţin aşa spuneau 
etichetele de pe spatele lor. Mesele uzate îşi avuseseră şi ele 
partea lor de dineuri şi nunţi. 

Goodman îşi admiră nouă vizuină pusă la punct în mare 
grabă, apoi se aşeză la un birou şi, de la noul său telefon 
celular, îşi sună secretara, la Chicago, biroul lui Adam din 
Memphis, nevasta acasă, şi formă şi numărul direct al 
guvernatorului. 


Joi după-amiază, la ora patru, Curtea Supremă a statului 
Mississippi nu respinsese încă petiția apărării care se baza pe 
declarata incompetenţă mintală a lui Sam. Trecuseră aproape 
treizeci de ore din momentul depunerii. Adam era ca o 
ciocănitoare pe capul grefierului, explicând la nesfârşit evidenţa 
— avea nevoie urgentă de un răspuns, dacă nu era cu supărare. 
Este adevărat că nu exista nici cea mai vagă urmă de optimism 
că instanţa va lua în considerare cele scrise în petiție. După 
părerea lui Adam, cei de-acolo abia îşi târau picioarele şi îi 
întârziau demersurile pe lângă curtea federală. In această fază, 
simţea că o hotărâre favorabilă din partea Tribunalului statal era 
practic imposibilă. 

Situaţia nu era mai bună nici în instanţele federale. Curtea 
Supremă a Statelor Unite nu se pronunţase în privinţa apelului 
împotriva neconstituţionalităţii camerei de gazare, lucru care se 
întâmpla şi cu apelul împotriva eficacităţii asistenţei juridice 
anterioare, depus la Circumscripţia a cincea. 

joi totul era în aceeaşi stare. Curțile respective tratau 
apelurile cu pricina ca şi cum ar fi fost nişte procese obişnuite 
care puteau fi amânate ani şi ani de zile. Or, el avea neapărată 
nevoie de o hotărâre, de preferat o suspendare acordată la un 
nivel oarecare sau, dacă nu o suspendare, cel puţin o 
prezentare orală de argumente, urmată de o audiere sau chiar 
şi de o respingere, care să-i permită să atace într-o instanţă 
superioară. 

Pândea ţărâitul telefonului, plimbându-se ca un apucat în 
jurul mesei din birou. Incăperea era plină de resturile unei duzini 
de prezentări de caz. Masa era acoperită de teancuri de hârtie în 
timp ce biblioteca era tapetată cu mesaje telefonice scrise pe 
hârtiuţe roz şi galbene. 

Deodată, Adam simţi nevoia să nu mai aibă în faţa ochilor 
respectivul decor şi să respire aer curat. Aşa că o anunţa pe 
Darlene că pleacă să se plimbe puţin şi părăsi clădirea. Era 
aproape cinci după-amiază, dar ziua era caldă şi strălucitoare. 
Intră în holul hotelului „Peabody" de pe Union Street şi comandă 
ceva de băut la barul de lângă pianul din colţ. Era primul pahar 
de alcool de vinerea trecută, când fusese la New Orleans, şi, cu 
toate că se bucura să-i bea, nu se putea împiedica să nu fie 


îngrijorat pentru Lee. O căută din priviri printre toţi cei care 
aveau treabă la recepţia hotelului; printre persoanele bine 
îmbrăcate, de la mesele din hol. Oare unde te poţi ascunde când 
ai cincizeci de ani şi fugi de viaţă? 

Atunci răsări în faţa lui un tip cu părul strâns într-o coadă 
pe spate şi cu cizme solide în picioare. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule. Dumneavoastră sunteţi 
Adam Hall, avocatul lui Sam Cayhall? 

Adam dădu aprobator din cap. 

Tipul îi zâmbi, evident încântat că-l recunoscuse pe tânăr. 

— Sunt Kirk Kleckner, de la New York Times, se prezentă el, 
punând o carte de vizită în faţa lui Adam. Sunt aici ca să scriu 
despre execuţie. De fapt, abia am sosit. Pot să stau şi eu? 

Adam îi arătă printr-un semn al mâinii scaunul liber aflat de 
cealaltă parte a măsuţei rotunde. 

— Am avut noroc că v-am găsit aici, zise Kleckner, tot 
numai zâmbet. V-am recunoscut după fotografiile pe care le-am 
studiat în avion. 

Era un tip de vreo patruzeci de ani şi avea înfăţişarea tipică 
a unui reporter — barbă neîngrijită, vestă de bumbac, cămaşă 
de doc şi blue jeans. 

— Încântat de cunoştinţă, zise sec Adam. 

— Putem sta de vorbă? 

— Despre ce anume? 

— A, despre multe lucruri. Am înţeles că clientul 
dumneavoastră nu dă interviuri. 

— Într-adevăr. 

— Dar dumneavoastră? 

— La fel. Putem sta de vorbă, dar totul va fi neoficial. 

— Atunci, e mai greu. 

— Pe cuvântul meu dacă mă interesează cât de grea e 
meseria dumitale. 

— Corect, acceptă ziaristul părerea avocatului, apoi ceru o 
cafea amară, fără zahăr, tinerei chelneriţe care aştepta cuminte 
să ia comanda. Când l-aţi văzut ultima oară pe bunicul 
dumneavoastră? 

— Marţi. 

— Când o să-l mai vedeţi? 

— Mâine. 

— Cum o duce? 


— Supravieţuieşte. Presiunea creşte mereu, dar până acum 
face faţă. 

— Dar dumneavoastră? 

— Îmi fac meseria. 

— Nu, serios. Aveţi insomnii, chestii de-astea? 

— Sunt obosit şi, da, am insomnii. Lucrez ore în şir, am 
făcut cărare bătută până la închisoare şi înapoi. Povestea se 
apropie de limită şi următoarele câteva zile vor fi teribil de 
agitate. 

— Eu am relatat execuţia lui Bundy din Florida şi pot să vă 
spun că a fost un adevărat circ. Avocaţii n-au dormit zile întregi. 

— E greu să te relaxezi într-atât încât să poţi dormi. 

— O veţi mai face şi altă dată? Ştiu că nu este specialitatea 
dumneavoastră, dar v-aţi gândit să vă mai ocupați şi de alte 
cazuri de condamnare la moarte? 

— Numai dacă mai găsesc vreo rudă în lista morţii. De ce 
vă ocupați de astfel de subiecte? 

— De ani de zile scriu despre pedeapsa cu moartea. Mă 
fascinează. Mi-ar face plăcere să-i iau un interviu domnului 
Cayhall. 

Adam clătină din cap şi bău ultimul strop de alcool in pahar. 

— Nu. Este imposibil. Nu vorbeşte cu nimeni. 

— N-aţi vrea să-l întrebaţi, totuşi, pentru mine? 

— Nu. 

Chelneriţa aduse cafeaua. Adam privea ce du-te-vino era în 
holul hotelului. 

— leri am fost la Washington şi i-am luat un interviu lui 
Benjamin Keyes, reluă Keckner conversaţia. Zicea că nu-l miră 
faptul că susţineţi că a făcut greşeli în felul în care a asigurat 
apărarea la ultimul proces. Zicea că se aştepta la mişcarea asta. 

— E procedura standard, preciză Adam, care în clipa aceea 
nu dădea doi bani pe Benjamin Keyes şi pe părerile acestuia. 
Trebuie să fug. Mi-a părut bine de cunoştinţă. 

— Dar voiam să vă vorbesc despre... 

— Uite ce e, ai avut noroc că ai dat de mine, zise Adam, 
ridicându-se brusc în picioare. 

— Doar vreo două-trei lucruri, insistă Kleckner, dar Adam 
nu-l mai asculta. 

După ce ieşi de la „Peabody'", porni încet în direcţia lui 
Front Street, pe malul râului, trecând în drum pe lângă grupuri 


de tineri bine îmbrăcaţi care se grăbeau spre casă. Privindu-i, 
simţi că-i invidiază; indiferent de vocaţii şi cariere, nici unul 
dintre ei nu ducea în spate o greutate asemănătoare cu a lui. 

După ce mâncă un sandviş, se întoarse la birou. Era ora 
şapte. 


lepurele prins de cei doi gardieni în pădurea de la 
Parchman fu botezat Sam. Era ultimul şi cel mai mare dintre cei 
patru care căzuseră în cursă. Ceilalţi trei fuseseră deja mâncaţi. 

Joi noaptea, târziu, iepurele Sam şi stăpânii săi, colonelul 
Nugent şi echipa care asigura execuţia îşi făcură apariţia în 
incinta Unităţii de Securitate Maximă la bordul mai multor 
furgonete şi dubiţe, care fură parcate lângă o clădire pătrată, 
din cărămidă roşie, aflată în colţul de sud-vest al USM. 

Două uşi albe şi compacte din metal dădeau spre interiorul 
clădirii respective. Una dintre ele, care privea spre sud, se 
deschidea într-o cameră îngustă, de doi metri patruzeci pe patru 
cincizeci, în care stăteau de obicei martorii la execuţie. Chiar în 
faţa lor se aflau ferestrele acoperite de draperii negre, dincolo 
de care se găsea camera de gazare propriu-zisă. 

Cealaltă uşă se deschidea chiar în camera de gazare, o 
încăpere de patru metri cincizeci pe trei şaizeci, cu podeaua 
dată cu vopsea. Compartimentul de gazare, de formă 
octogonală, strălucea în mijlocul încăperii din cauza stratului 
proaspăt de lac emailat argintiu. Cu o săptămână în urmă, 
Nugent vizitase locurile şi hotărâse că trebuie revopsit. Prin 
urmare camera morţii, cum i se mai spunea, era acum perfect 
curățată şi dezinfectată. Draperiile negre fură trase-n lături. 

lepurele Sam rămase într-o furgonetă, în timp ce un 
gardian, având aproximativ aceeaşi greutate şi înălţime ca şi 
Sam Cayhall, fu condus de doi colegi mai solizi în cameră. 
Nugent se învârtea de colo-colo precum generalul Patton pe 
câmpul de bătaie. Gardianul cel scund fu împins cu blândeţe în 
cameră, urmat apoi de cei doi colegi care-l aşezară pe un scaun 
de lemn. Fără nici o vorbă, fără nici un zâmbet, ei îi legară 
încheieturile mâinilor de braţele scaunului cu ajutorul unor 
curele de piele. Veniră apoi la rând genunchii şi gleznele. După 
aceea, unul dintre ei îi ridică uşor capul, împiedicându-l să se 
mişte, iar celălalt fixă ultima curea de piele. 


Cei doi gardieni ieşiră cu atenţie din încăpere, iar Nugent îi 
făcu semn unui alt membru al echipei; acesta făcu un pas spre 
condamnat ca şi când ar fi dorit să-i spună ceva. 

— In acest moment, Lucas Mann îi va citi domnului Cayhall 
mandatul de execuţie, explică Nugent asemenea unui regizor de 
filme de doi bani. Pe urmă eu am să-l întreb dacă doreşte să mai 
spună ceva. 

Un nou semn, şi gardianul desemnat încuie uşa grea a 
camerei de gazare. 

—  Deschide-o, lătră Nugent şi micul gardian dinăuntru 
scăpă de corvoadă. 

— Aduceţi iepurele, ordonă colonelul şi iepurele Sam fu 
adus din furgonetă. Cuşca în care stătea, plin de nevinovăție, 
era manevrată de aceiaşi doi gardieni care abia ieşiseră din 
cameră. După ce o aşezară pe scaunul de lemn, cei doi se 
prefăcură din nou că leagă trupul unui om, şi când isprăviră 
simularea, ieşiră din compartimentul de gazare. 

Uşa fu închisă ermetic şi Nugent îi făcu semn călăului care 
puse cutia de acid sulfuric în ţeava care ajungea până în 
podeaua compartimentului de gazare. Apoi trase de manetă, 
făcând să se audă un clinchet metalic, şi cutia se rostogoli în 
recipientul de sub scaunul de lemn. 

Nugent se apropiase de una din ferestre şi urmărea totul cu 
mare atenţie. Ceilalţi membri ai echipei îi urmară exemplul. 
Marginile ferestrelor fuseseră unse cu vaselină, pentru a se 
împiedica orice infiltrare de gaz. 

Vaporii de gaz otrăvitor începură să se ridice ca o ceaţă 
uşoară de sub scaunul de lemn, împrăştiindu-se în cameră. La 
început, iepuraşul nu reacţionă la aburul care pătrundea în 
cuşcă. Curând, însă, înţepeni, apoi făcu câteva salturi, 
izbindu-se de pereţii cuştii, pentru ca, în cele din urmă, să intre 
în convulsii, sărind, tremurând şi contorsionându-se îngrozitor. 
In mai puţin de un minut rămase complet nemişcat. 

Nugent îşi privi ceasul, zâmbind satisfăcut. 

— Faceţi curăţenie! ordonă el şi ventilatorul din plafonul 
camerei intră în funcţiune. 

Uşa care dădea afară era deschisă şi cea mai mare parte a 
echipei ieşi la aer curat şi la o ţigară. Trebuiau să treacă cel 
puţin cincisprezece minute până să poată lua iepurele din 
cameră şi să curețe locul. Nugent era încă înăuntru, 


supraveghind totul îndeaproape, aşa că ceilalţi putură să 
fumeze şi chiar să şi glumească. 

Douăzeci de metri mai departe, ferestrele din partea 
superioară a Nivelului A erau deschise şi Sam le putea auzi 
glasurile şi hohotele de râs. Trecuse de ora zece şi luminile erau 
stinse, dar cei paisprezece locatari ai celulelor de pe etajul acela 
stăteau lipiţi de gratii, ascultând cu urechile ciulite zgomotele 
din întunericul de afară. 

Un condamnat la moarte petrece douăzeci şi trei de ore pe 
zi într-o celulă minusculă. El aude totul — păcănitul ciudat al 
unor cizme noi pe cimentul coridorului; sunetul şi accentul unui 
glas nemaiauzit până atunci; bâzâitul îndepărtat al unei maşini 
de tuns iarba. Şi aude cu siguranţă şi pocnetul uşii de la camera 
de gazare, precum şi chicotelile satisfăcute şi pline de 
importanţă ale echipei care asigură execuţia. 

Sam se sprijini pe braţe şi-şi aţinti privirea asupra 
ferestrelor din coridor. Cei de-afară făceau repetiţie pentru el. 


40 


Autostrada 49 era despărțită de peluza din faţa clădirii 
administraţiei Penitenciarului Parchman, adică la o distanţă de 
aproape şaizeci de metri, de un val de pământ acoperit cu iarbă 
moale şi vizibilă de departe pentru că odinioară pe-acolo trecuse 
o linie de cale ferată. Fâşia aceea de iarbă era locul unde se 
adunau cei care protestau împotriva pedepsei cu moartea ca să 
supravegheze fiecare execuţie. Soseau în mod invariabil în 
grupuri mici, se aşezau pe scaune pliante şi agitau pancarte 
scrise de mână. Noaptea aprindeau lumânări, iar în ultimele ore 
înainte de execuţie cântau imnuri religioase, se rugau şi 
izbucneau în lacrimi când se anunţa moartea condamnatului. 

Cu câteva ore înainte de execuţia lui Teddy Doyle Meeks, 
violator de copii şi asasin, se întâmplase însă ceva ieşit din 
comun. Protestul sobru şi aproape sacru fusese dat peste cap de 
nişte grupuri de studenţi gălăgioşi care apărură brusc pe scenă 
şi începuseră să se distreze de minune: cereau să vadă sângele 
curgând, beau bere şi ascultau muzică pe casetofoanele date la 
maximum. Apoi situaţia începuse să se deterioreze, pe măsură 


ce cele două tabere se porniseră să schimbe amabilităţi. 
Ordinea fusese restabilită de administraţia închisorii. 

Pentru execuţia lui Maynard Tole, protestatarii primiseră 
aprobarea să se aşeze de cealaltă parte a şoselei principale, iar 
situaţia fu menţinută sub control cu ajutorul unor forţe de ordine 
suplimentare. 

Vineri dimineaţă, când sosi la penitenciar, Adam numără 
şapte membri ai Ku Klux Klanului îmbrăcaţi în celebrele robe 
albe. Trei dintre ei încercau să pună pe picioare o formă de 
protest sincronizat, şi anume o plimbare de-a lungul fâşiei de 
iarbă din apropierea şoselei, cu nişte afişe mari agăţate de 
umăr. Ceilalţi patru se străduiau să ridice o copertină mare, în 
alb şi albastru. Bucăţi de frânghie şi pari din metal umpleau 
terenul. Ceva mai încolo puteau fi văzute două răcitoare cu 
gheaţă şi mai multe şezlonguri. Era clar că tipii aveau de gând 
să petreacă ceva timp prin zonă. 

Adam îi privi atent, în timp ce se apropia de intrarea 
principală de la Parchman. Preţ de o clipă, prezentul rămase 
oarecum suspendat undeva în afara fiinţei lui. Prin urmare, asta 
îi era moştenirea, rădăcinile. Oamenii ăştia erau fraţi întru 
convingeri cu bunicul, rudele şi strămoşii bunicului său. Nu 
cumva unele din chipurile astea puteau fi văzute şi pe caseta 
video pe care o prelucrase chiar el? Nu cumva le mai văzuse 
deja? 

Adam deschise instinctiv portiera şi cobori din maşină. 
Haina şi servieta îi rămăseseră pe bancheta din spate. Porni cu 
paşi înceţi în direcţia lor, dar se opri în dreptul celor două 
răcitoare. Pancartele lor cereau libertate pentru Sam Cayhall, 
deţinut politic. Gazaţi-i pe adevărații criminali şi eliberaţi-l pe 
Sam. Adam nu-şi dădea seama din ce cauză cererile acelea nu-l 
linişteau deloc. 

— Ce pofteşti? întrebă unul dintre ei care-şi legase pancarta 
direct pe piept. Ceilalţi şase încetară brusc orice activitate şi 
deveniră atenţi la conversaţie. 

— Nu ştiu, răspunse Adam cinstit. 

— Atunci la ce te uiţi? 

— Nu prea sunt sigur că-mi dau seama. 

Trei dintre ceilalţi se apropiară de interlocutorul lui Adam, şi 
apoi veniră toţi patru lângă tânăr. Robele lor albe erau absolut 
identice — aceeaşi țesătură uşoară, aceleaşi cruci roşii, aceleaşi 


semne cabalistice. Nu era decât nouă dimineaţa, dar transpirau 
deja din belşug. 

— Cine dracu' mai eşti şi tu? 

— Nepotul lui Sam. 

Se strânseseră acum toţi şapte la nici doi metri distanţă de 
Adam şi-l studiau cu atenţie pe tânăr. 

— Atunci eşti de partea noastră, zise unul dintre ei, 
liniştindu-se imediat. 

— Nu, nu sunt de partea voastră. 

— Chiar aşa. Eşti cu evreii ăia din Chicago, declară un altul 
spre lămurirea celorlalţi care deveniră puţin agitaţi. 

— Pentru ce sunteţi aici, oameni buni? întrebă Adam. 

— Incercăm să-l salvăm pe Sam. Pentru că se pare că tu 
n-ai să prea poţi s-o faci. 

— Păi din cauza voastră a ajuns aici. 

Un tânăr cu faţa roşie şi fruntea îmbrobonită de sudoare 
preluă conducerea şi se apropie şi mai mult de Adam. 

— Nu, din cauza lui suntem noi aici. Eu nici măcar nu mă 
născusem pe vremea când Sam îi omora pe evreii ăia, aşa că nu 
da vina pe mine. Noi am venit aici ca să protestăm împotriva 
execuţiei lui. Este persecutat pe motive politice. 

— Sam n-ar fi ajuns aici dacă nu exista Klanul. Unde vă sunt 
măştile? Eu credeam că vă ascundeţi întotdeauna feţele. 

Tipii_ prinseră să se agite căci nu ştiau ce să facă mai 
departe. In fond, omul ăsta era nepotul lui Sam Cayhall care era 
idolul şi eroul lor. Era avocatul care încerca să salveze cel mai 
preţios simbol. 

— De ce nu plecaţi? îi întrebă Adam. Sam nu vrea să staţi 
aici. 

— Da' de ce nu te duci tu la dracu'? mârâi tânărul. 

— Câtă elocvenţă! Plecaţi de-aici. Pentru voi, Sam are mai 
multă valoare mort decât viu. Lăsaţi-l să moară în pace şi aşa o 
să vă faceţi rost de un martir minunat 

— Ba nu plecăm. Rămâneam aici până la sfârşit. 

— Şi dacă Sam însuşi vă cere să plecaţi? Atunci o veţi face? 

— Nu, mărâi din nou celălalt, privind peste umăr la ceilalţi 
care păreau să fie de acord cu el. Avem de gând să facem multă 
gălăgie. 

— Bravo. Asta o să vă aducă pozele în ziar. Pentru că, în 
fond, asta e problema, nu? Clovnii în costume caraghioase atrag 


întotdeauna atenţia. 

Pocnetul unor portiere undeva, în spate, îl făcu pe Adam 
să-şi întoarcă privirea şi să remarce sosirea unei echipe de 
televiziune într-o furgonetă care fu parcată chiar lângă Saab-ul 
său. 

— la te uită, se adresă el grupului în robe albe. Zâmbiţi, 
băieţi. Aveţi ce-aţi căutat. 

— la mai du-te dracului, plesni glasul celui mai tânăr dintre 
glugaţi. 

Adam le întoarse spatele şi plecă spre maşină. O reporteră 
grăbită urmată de un cameraman veniră iute spre el. 

— Dumneavoastră sunteţi Adam Hall? întrebă ea cu 
răsuflarea tăiată. Avocatul lui Cayhall? 

— Da, confirmă el fără să se oprească. 

— Putem sta puţin de vorbă? 

— Nu, dar băieţii de colo ard de nerăbdare să vorbească, 
zise el, arătând peste umăr grupul de protestatari. 

Reportera şi cameramanul ei nu renunţară însă şi îl însoţiră 
până când Adam se urcă în maşină şi răsuci cheia în contact. 

La poartă, Louise, gardiana, îi dădu o plăcuţă numerotată 
ca s-o pună pe parbriz, apoi îi făcu semn să treacă mai departe. 

Packer îndeplini ritualul percheziţiei obligatorii. 

— Acolo ce e? întrebă el, îndreptând un deget spre un 
răcitor mititel pe care Adam îl căra în mână stângă. 

— Ingheţată, sergent. Vrei şi dumneata una? 

— Să văd, ceru Packer şi se apucă să numere vreo 
douăsprezece Eskimo Pies sub un strat de gheaţă. 

După ce îi înapoie lui Adam răcitorul cu îngheţată, sergentul 
făcu un semn spre uşa biroului din faţă, aflată la câţiva 
centimetri distanţă. 

— De-acu' încolo, vă întâlniți aici, explică el. 

— De ce? întrebă Adam după ce intrară în încăperea în care 
se puteau observa un birou metalic, un telefon, trei scaune şi 
două fişete încuiate. 

— Aşa e regulamentul. Se apropie ziua cea mare şi începem 
să aprindem luminile. Sam o să-şi primească vizitatorii aici. Şi 
nu mai e nici limită de timp. 

— Ce drăguţ din partea voastră, zise Adam, punându-şi 
servieta pe masă şi ridicând receptorul telefonului. Packer plecă 
să-l aducă pe Sam. 


Doamna cea amabilă de la biroul grefierului din Jackson îl 
informă pe Adam că doar cu câteva minute înainte Curtea 
Supremă a statului Mississippi respinsese petiția clientului lui de 
ridicare a pedepsei pe baza faptului că era incompetent din 
punct de vedere mintal. Adam îi mulţumi şi zise ceva despre 
faptul că se aşteptase la această hotărâre, dar că ea ar fi putut 
fi pronunţată cu o zi mai devreme; apoi o rugă să trimită prin 
fax o copie la biroul său din Memphis, precum şi o altă copie la 
biroul lui Lucas Mann de la Parchman. După aceea, luă legătura 
cu Darlene şi îi spuse să trimită prin fax noua petiție la Curtea 
federală districtuală; copii după petiția respectivă aveau să fie 
trimise celei de-a cincea Circumscripţii judiciare, precum şi 
ocupatului domn Richard Olander, ia Curtea Supremă din 
Washington. În sfârşit, îi telefonă şi domnului Olander ca să-l 
informeze despre evoluţia evenimentelor şi află la rândul său că 
apelul împotriva neconstituţionalităţii camerei de gazare fusese 
respins de Curtea Supremă a Statelor Unite. 

Sam intră în încăpere în timp ce Adam vorbea la telefon. Nu 
avea cătuşe. După ce-şi strânseră mâinile, Sam se aşeză pe un 
scaun şi, în loc să-şi aprindă o ţigară, deschise răcitorul şi 
scoase de acolo o îngheţată. 

— Curtea Supremă de la Washington tocmai ne-a respins 
apelul, îi şopti Adam, acoperind microfonul telefonului cu mâna. 
Şi Curtea Supremă din Mississippi a decis împotriva noastră, 
explică el mai departe în timp ce forma un alt număr. Dar, de 
fapt, ne aşteptam la asta, aşa că exact în clipa asta depunem 
apelul la Curtea federală. 

Telefonă apoi la Circumscripţia a cincea judiciară şi 
funcţionarul din New Orleans îl anunţă că nici în dimineaţa 
aceea Curtea nu se pronunţase asupra apelului depus de Sam. 
Adam puse receptorul în furcă şi se cocoţă pe marginea biroului 

— Circumscripţia a cincea încă se mai gândeşte, îi raportă 
el clientului său care cunoştea şi legile şi procedura ca un 
adevărat avocat. 

— Televiziunea din Jackson a zis azi-dimineaţă că i-am 
cerut guvernatorului o audiere pentru clemenţă, zise Sam 
printre înghiţituri. E clar că nu poate fi adevărat, pentru că n-am 
fost de acord cu aşa ceva. 

— Linişteşte-te, Sam. E numai procedura obişnuită. 

— Obişnuită, pe dracu'! Parcă semnaserăm o înţelegere, tu 


şi eu. L-au dat până şi pe McAllister care povestea ce hotărâre 
dureroasă trebuie să ia. Te-am avertizat, Adam. 

— McAllister e ultimul pentru care să ne facem griji, Sam. 
Cererea este doar o formalitate, nici măcar nu e nevoie să 
participăm la audiere. 

Sam clătină necăjit din cap. Adam îl urmărea îndeaproape. 
De fapt, nu era supărat şi nici nu-i păsa de ceea ce făcuse 
Adam. Se resemnase şi aproape că se dăduse bătut. Vorbele lui 
muşcătoare veniseră, prin urmare, în mod natural. Cu o 
săptămână în urmă nu s-ar fi lăsat pradă acestei porniri. 

— Ştii că astă-noapte au făcut repetiţie. Au pus în funcţiune 
camera de gazare şi au omorât un şobolan sau cam aşa ceva; 
totul a mers uns şi acum toţi aşteaptă cu nerăbdare execuţia 
mea. Poţi să crezi aşa ceva? Au făcut o repetiţie generală cu 
costume pentru mine. Ticăloșii. 

— lmi pară rău, Sam. 

— Ştii cum miroase cianura? 

— Nu. 

— A scorţişoară. Şi ăsta era mirosul de azi-noapte. lIdioţii, 
nici măcar nu s-au deranjat să închidă ferestrele pe etajul 
nostru. 

Adam nu-şi dădea seama dacă bunicu-său spunea adevărul 
sau nu, dar ştia că aerisirea camerei dura câteva minute bune şi 
că gazul nu avea cum să ajungă până la deţinuţi. Poate că Sam 
îi auzise pe gardieni povestind despre gaz. Sau poate că şi asta 
făcea parte din cunoştinţele de specialitate. Aşezat pe marginea 
biroului, legănându-şi neglijent un picior, Adam îl privea atent 
pe bătrânul demn de milă. Să omori o fiinţă marcată de vârstă 
precum Sam Cayhall devenea un păcat oribil. Crimele de care 
era acuzat fuseseră comise cu o generaţie în urmă. În celula lui 
de un metru optzeci pe doi şaptezeci, bătrânul suferise şi murise 
de nenumărate ori. Ce-ar mai fi avut de câştigat statul, 
omorându-l acum? 

In mintea lui Adam era un vălmăşag de gânduri, dintre care 
cel la acest ultim efort disperat nu era cel mai puţin important. 

— lmi pare rău, Sam, repetă el, plin de compătimire. Dar 
trebuie să vorbim despre câteva lucruri. 

— Sunt şi azi oameni ai Klanului afară? Am văzut ieri la 
televizor câteva imagini cu ei. 

— Da, sunt. Acum câteva minute, eu am numărat şapte. 


Erau îmbrăcaţi în uniformă, dar le lipseau măştile. 

— Ştii că am purtat şi eu uniforma aia, zise Sam asemenea 
unui veteran de război care se laudă în faţa unui copil. 

— Ştiu, Sam. Şi tocmai de-aia te afli azi aici, în lista morții, 
numărând împreună cu avocatul orele rămase până la gazare. 
Ar trebui să-i urăşti pe caraghioşii ăia de-afară. 

— Da, numai că eu nu-i urăsc, iar ei n-au nici un drept să 
vină aici. M-au abandonat. Dogan m-a trimis aici şi-atunci când a 
depus mărturie împotriva mea era Vrăjitorul Imperial din 
Mississippi. Nu mi-au dat nici un sfant pentru taxe. Au uitat pur 
şi simplu de mine. 

— Da' la ce te aşteptai de la o şleahtă de derbedei? La 
loialitate? 

— Eu am fost loial. 

— Păi, da, şi uite unde te-a dus loialitatea ta. Ar trebui să te 
lepezi de Klan şi să le ceri să plece, să se ţină departe de 
execuţia asta. 

Sam răsuci în mână plicurile cu care venise, apoi le puse pe 
un scaun. 

— Le-am spus să plece, zise Adam. 

— Când? 

— Acum câteva minute. Am schimbat câteva cuvinte cu ei 
şi vreau să îţi spun că tipii nu dau pe tine nici o ceapă degerată, 
Sam. Se folosesc de execuţia asta pentru că tu ai să fii un martir 
minunat, adică cineva despre care să vorbească şi să facă 
scandal ani în şir de-acum înainte. Or să-ţi invoce numele atunci 
când vor da foc crucilor şi or să meargă în pelerinaj la 
mormântul tău. Sam, oamenii ăştia te vor mort. E o ocazie 
nemaipomenită. 

— Te-ai certat cu ei? întrebă Sam, amuzat şi mândru în 
acelaşi timp. 

— Da, da' n-a fost nici o scofală. Ce facem cu Carmen? 
Dacă e să vină, atunci trebuie să se pregătească pentru drum. 

— Mi-ar plăcea s-o văd, zise Sam, pufăind gânditor din 
ţigară. Numai că trebuie s-o avertizezi în legătură cu înfăţişarea 
mea. Nu vreau să aibă un şoc. 

— Ba arăţi grozav. 

— Vai, mersi. Şi Lee? 

— Ce-i cu ea? 

— Cum îi merge? Primim şi noi ziare aici şi am văzut-o în 


Memphis Press, duminica trecută. Marţi am citit de povestea cu 
condusul maşinii după ce băuse. Nu e la închisoare, nu-i aşa? 

— Nu, e într-o clinică de dezalcoolizare, spuse Adam cu 
convingere în glas de parcă ar fi ştiut cu adevărat unde era 
mătuşă-sa. 

— Poate să vină să mă vadă? 

— Vrei să vină? 

— Da, cred că da. Poate luni. Să vedem cum evoluează 
lucrurile. 

— Nici o problemă, zise Adam, întrebându-se în sinea lui 
cum Dumnezeu avea să dea de ea. Am să vorbesc cu ea la 
sfârşitul săptămânii. 

— Dă asta ălora din clădirea de la intrare, spuse Sam, 
întinzându-i un plic nelipit. E lista vizitatorilor de-acum şi până 
săptămâna viitoare. Hai, deschide-l. 

Pe hârtie erau scrise patru nume: Adam, Lee, Carmen şi 
Donnie Cayhall. 

— Nu e o listă prea lungă. ` 

— Am o turmă întreagă de rude, dar nu-i vreau aici. In nouă 
ani şi jumătate n-au venit niciodată să mă vadă, aşa că să fiu al 
dracului dac-o să le dau voie să se târâie aici în ultima clipă ca 
să-mi spună adio. Să se păstreze pentru înmormântare. 

— Primesc tot felul de cereri de interviu din partea 
ziariştilor. 

— Nici să nu te gândeşti. 

— Asta le-am spus şi eu. Există însă ceva care ar putea să 
te intereseze. Un anume Wendall Sherman, scriitor destul de 
cunoscut care a scris vreo patru sau cinci cărţi şi a câştigat 
câteva premii, mi-a telefonat ieri să-mi spună că ar vrea să stea 
de vorbă cu tine şi să-ţi înregistreze povestea. Mi s-a părut că e 
un tip cinstit; mi-a zis că înregistrarea ar putea să dureze mai 
multe ore. Dacă eşti de acord, ia un avion spre Memphis chiar 
azi. 

— De ce vrea să facă asta? 

— Vrea să scrie o carte despre tine. 

— Un roman? 

— Mă îndoiesc. E gata să plătească cincizeci de mii de 
dolari avans, şi e de acord şi cu un anumit procent din drepturile 
de autor. 

— Ce să zic. Primesc cincizeci de mii cu câteva zile înainte 


să mor. Ce dracu' să fac eu cu banii ăştia? 

— Eu îţi prezint oferta. 

— Spune-i să se ducă la dracu' cu oferta lui cu tot. Nu mă 
interesează. 

— Perfect. 

—Vreau să scrii o înţelegere în care să spui că îţi transmit 
ţie toate drepturile băneşti pentru povestea vieţii mele, iar după 
moartea mea, poţi să faci ce pofteşti cu ele. 

— N-ar fi o idee rea s-o înregistrezi. 

— Vrei să spui că... 

— Să vorbeşti în faţa unui aparat micuţ în care pui o bandă 
micuță. Pot să-ţi fac rost chiar eu de o chestie de-asta. Să stai în 
celulă şi să povesteşti despre viaţa ta. 

— Ce plictiseală! exclamă Sam care tocmai terminase 
prima îngheţată şi azvârli beţişorul în coşul de gunoi. 

— Depinde cum priveşti lucrurile. Acum, de exemplu, 
situaţia este destul de incitantă. 

— Da, ai dreptate. O viaţă de-a dreptul plictisitoare, dar cu 
un sfârşit senzaţional. 

— Un subiect perfect pentru un best-seller, după părerea 
mea. 

— Am să mă mai gândesc. 

Deodată, Sam sări în picioare şi-şi lăsă papucii de cauciuc 
sub scaun. Apoi începu să măsoare cu paşi mari încăperea. „Trei 
nouăzeci pe patru optzeci", mormăi el ca pentru sine, măsurând 
mai departe. 

Adam îşi făcea tot felul de însemnări pe carnet, încercând 
să nu ia în seamă silueta roşie care ţopăia pe lângă pereţi. În 
cele din urmă, Sam se opri şi se sprijini de unul din fişete. 

— Te rog să-mi faci o favoare, zise el, cu ochii lipiţi de 
peretele din faţă. Vorbea cu glas scăzut, respirând rar. 

— Te ascult, spuse Adam. 

Bătrânul luă unul din plicurile lăsate pe scaun şi i-l dădu lui 
Adam, apoi se întoarse lângă fişetul său. Plicul era cu partea pe 
care se scrie numele destinatarului în jos, aşa încât tânărul nu 
putu vedea cui îi era adresat. 

— Vreau să duci plicul ăsta la destinaţie. 

— Cui trebuie să-l dau? 

— Lui Quince Lincoln. 

Adam puse scrisoarea pe birou, studiindu-l atent cu privirea 


pe Sam care se pierduse într-o altă lume. Ochii înconjurați de 
riduri priveau fix peretele din faţă. 

— Am muncit la ea o săptămână întreagă, zise el cu glas 
voalat, dar mă gândesc la ea de patruzeci de ani. 

— Despre ce e vorba în scrisoare? întrebă Adam. 

— O cerere de iertare. Duc vina asta de ani de zile în suflet, 
Adam. Joe Lincoln era un om bun şi cumsecade, un tată 
minunat. Mi-am pierdut capul şi l-am omorât fără nici un motiv. 
M-am simţit rău, tare rău pentru ce-am făcut, şi asta chiar din 
prima clipă. Dar acum nu mai pot face nimic altceva, decât să 
spun că-mi pare rău. 

— Sunt sigur că Lincolnii au să aprecieze gestul tău. 

— Poate, cine ştie. In scrisoarea asta îi rog să mă ierte, 
adică să facă ceea ce ar face orice creştin. Vreau să mor 
împăcat cu gândul că am încercat să spun că-mi pare rău. 

— Ai vreo idee unde aş putea să dau de ei? 

— Asta-i mai greu. Am auzit că locuiesc tot prin Ford 
County. Probabil că Ruby, văduva lui Joe, mai trăieşte încă. Dar 
mi-e teamă că va trebui să te întorci la Clanton şi să te apuci să 
pui întrebări. Şeriful e african, deci dac-aş fi în locul tău aş 
începe cu el. Bănuiesc că îi cunoaşte pe toţi africanii din 
comitat. 

— Şi dacă dau de Quince, ce fac? 

— Spune-i cine eşti, dă-i scrisoarea, şi spune-i c-am murit 
cu sufletul plin de vinovăţie. Poţi să faci asta pentru mine? 

— Voi fi fericit s-o fac. Dar nu prea ştiu când voi avea timp 
s-o fac. 

— Aşteaptă până la moartea mea. O să ai tot timpul din 
lume după ce se termină povestea asta. 

Sam se apropie din nou de scaun şi luă alte două plicuri pe 
care i le dădu lui Adam, apoi îşi reluă plimbarea prin încăpere. 
Pe unul din plicuri era scris numele lui Ruth Kramer şi nici o 
adresă, iar pe celălalt numele lui Elliot Kramer. 

— Astea sunt pentru Krameri. Să le duci după execuţie. 

— Păi de ce să aştept până atunci? 

— Pentru că nu vreau să-şi închipuie că vreau să le câştig 
simpatia în ultimele clipe pe care le mai am de trăit. 

Adam aşeză plicurile pentru Krameri lângă cel adresat lui 
Quince Lincoln — trei scrisori, trei cadavre. Oare câte alte 
scrisori o să mai compună Sam în timpul weekendului? Câte alte 


victime mai aşteptau reparaţii târzii? 

— Da' eşti sigur că o să mori, nu-i aşa, Sam? 

Se opri lângă uşă, cîntărindu-şi bine situaţia. 

— Se pare că nu prea avem şanse. Aşa că mă pregătesc. 

— Ba tot mai avem o şansă. 

— Sigur că avem. Dar trebuie să mă pregătesc pentru orice 
eventualitate. Adam, eu am făcut rău multor oameni, şi nu prea 
m-am gândit la ce-am făcut. Când însă ai întâlnire cu femeia cu 
coasa, atunci te gândeşti la toate necazurile pe care le-ai 
pricinuit. 

— Mai sunt şi altele? întrebă Adam, fluturând cele trei 
plicuri. 

Sam făcu o uşoară grimasă şi-şi plecă privirea în podea. 

— Asta-i tot, deocamdată. 


Pe pagina întâi a ediţiei de vineri dimineaţă a ziarului din 
Jackson se lăfăia un articol despre audierea pentru clemenţă 
cerută de Sam Cavyhall, însoţit de o fotografie elegantă a 
guvernatorului David McAllister, o alta proastă a lui Sam şi o 
mulţime de comentarii pro-domo din partea Monei Stark, şefa 
personalului guvernatorului, care sublinia lupta ce se dădea în 
sufletul guvernatorului în legătură cu hotărârea. 

Deoarece era cu adevărat un simplu servitor în slujba celor 
mulţi, adică a tuturor cetăţenilor din Mississippi, McAllister îşi 
instalase, imediat după ce fusese ales, un sistem telefonic 
costisitor, o linie directă şi permanentă. Numărul, la care 
apelurile erau gratuite, fusese afişat în tot statul, în timp ce 
nenumărate reclame îi îndemnau pe oameni să-l folosească. 
Telefonaţi-i guvernatorului. Lui îi pasă de părerile 
dumneavoastră. Democraţia în tot ce are ea mai bun. 
Centralistele vă aşteaptă. 

Şi pentru că ambiția era mai mare decât curajul, McAllister 
şi ai lui urmăreau apelurile după o schemă zilnică. Guvernatorul 
nu avea stofă de conducător. Cheltuise bani frumoşi pe voturi şi 
se dovedise a fi adeptul unei maniere nezgomotoase de a afla 
problemele oamenilor; nu făcea parte dintre cei care conduc 
parada. 

Atât Goodman cât şi Adam se aşteptaseră la asta. 
McAllister părea prea obsedat de propriul său destin ca să 


lanseze iniţiative noi. Omul acela era un contabilizator de voturi 
lipsit de ruşine, aşa că se hotărâră să-i dea prilejul să aibă ce 
număra. 

Goodman citise articolul devreme, pe când îşi lua micul 
dejun, aşa că la şapte treizeci vorbea la telefon cu profesorul 
John Bryan Glass şi Hez Kerry. La ora opt, trei dintre studenţii lui 
Glass îşi beau cafeaua din pahare de hârtie în amărâtul ăla de 
birou temporar. Analiza pieţei era pe cale să înceapă. i 

Goodman le explică planul şi nevoia de discreție absolută. li 
asigură că nu încalcă nici o prevedere legală, ci că doar 
manipulau opinia publică. Telefoanele celulare şi paginile cu 
numerele de telefon pe care Goodman le copiase miercuri erau 
aşezate frumos pe mese. Studenţii erau puţin neliniştiţi, dar 
oricum nerăbdători să înceapă. De altfel, aveau să fie bine 
plătiţi. Goodman le demonstră tehnica pe care aveau s-o 
folosească, formând el primul număr. 

— Linia directă a cetăţeanului, răspunse o voce plăcută. 

— Da. Vă sun în legătură cu articolul despre Sam Cayhall 
apărut în ziarul de azi-dimineaţă, zise Goodman, imitând cât 
putea mai bine accentul tărăgănat din Sud. Realizarea lăsă mult 
de dorit, în schimb îi amuză grozav pe studenţi. 

— Cum vă numiţi, vă rog? 

— Da, sunt Ned Lancaster, din Biloxi, Mississippi, recită 
Goodman din lista pe care o avea în faţă. Să ştiţi că am votat 
pentru guvernator. Un om grozav, plusă el ca să fie şi mai 
convingător. 

— Şi ce părere aveţi despre Sam Cayhall? 

— Nu cred că trebuie executat. E doar un bătrân care a 
suferit tare mult şi vreau ca guvernatorul să-l ierte. Lăsaţi-l să 
moară în pace acolo, la Parchman. 

— Bine, am să fac în aşa fel încât guvernatorul să afle de 
telefonul dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 

Goodman închise telefonul şi făcu o plecăciune în faţa 
publicului. 

— Vedeţi? Nu-i mare scofală. Hai să începem. 

Tânărul alb alese un număr, iar conversaţia care urmă sună 
cam aşa: 

— Alo, sunt Lancaster Crosby, din Bude, Mississippi. Vă 
telefonez în legătură cu execuţia lui Sam Cayhall. Da, doamnă. 


Numărul meu? 555-9084. Da, exact, Bude, Mississippi, chiar aici, 
în Franklin County. Exact. Ei bine, eu nu cred că Sam Cayhall 
trebuie să ajungă în camera de gazare. Mă opun la chestia asta. 
Cred că guvernatorul ar trebui să pună piciorul în prag şi să 
oprească povestea asta. Da, doamnă, exact. Mulţumesc, 
termină el, zâmbindu-i lui Goodman, care forma un alt număr. 

Femeia albă era o studentă între două vârste. Venea 
dintr-un orăşel aflat în zona rurală a statului şi tărăgăna 
cuvintele în mod natural. 

— Alo, biroul guvernatorului? Bun. Vă telefonez în legătură 
cu articolul despre Cayhall care a apărut în ziarul de 
azi-dimineaţă. Susan Barnes, Decatur, Mississippi. Corect. Păi, e 
un om bătrân care oricum o să moară peste câţiva ani. Ce folos 
o să tragă statul dacă-l omoară acum? Lăsaţi omul să-şi tragă 
sufletul. Cum? Da, vreau ca guvernatorul să pună capăt afacerii. 
Am votat pentru el, şi cred că este un om minunat. Da. Şieuvă 
mulţumesc. 

Tânărul negru se apropia de treizeci de ani. O informă scurt 
pe operatoare că era un negru din Mississippi, care se opunea 
din tot sufletul ideilor susţinute de Sam Cayhall şi de Klan, dar 
că, în ciuda acestui lucru, se opunea execuţiei. 

— Guvernul nu are nici un drept să hotărască cine are 
dreptul să moară şi cine să trăiască, zise el. Nu era pentru 
pedeapsa cu moartea, indiferent de circumstanţe. 

Şi aşa mai departe. Apelurile telefonice năvăleau din toate 
colţurile statului, fiecare venind din partea unei persoane 
diferite, cu o logică diferită referitoare la oprirea execuţiei. 
Studenţii dădură drumul capacităţii lor de creaţie şi încercară tot 
felul de accente şi de raționamente. Din când în când, primeau 
şi semnalul de linie ocupată, şi îi distra la culme să ştie că 
blocaseră linia directă. Din cauza accentului său metalic, 
Goodman îşi asumase rolul unui fel de aboliţionist călător care 
răsărea din toate colţurile ţării, însoţit de un amestec ameţitor 
de identități etnice şi de adrese ciudate. 

Goodman fusese îngrijorat de faptul că McAllister ar putea 
fi atât de ţicnit încât să-şi pună sub observaţie linia telefonică 
directă, dar în cele din urmă îşi zisese că operatoarele vor fi 
mult prea ocupate ca să mai aibă şi grija asta. 

Ceea ce era perfect adevărat. In cealaltă parte a oraşului, 
John Bryan Glass anulă un curs şi se încuie în birou. Acolo 


petrecu de minune, dând nenumărate telefoane sub acoperirea 
multor nume de împrumut. Nu departe de el, Hez Kerry şi unul 
din avocaţii săi bombardau la rândul lor linia directă a 
guvernatorului cu acelaşi gen de mesaje. 


Adam se grăbi să ajungă la Memphis. O găsi pe Darlene în 
biroul lui încercând fără succes să pună în ordine muntele de 
hârtii. 

— Hotărârea care respinge apelul e prima, iar după ea vine 
hotărârea Curţii Supreme din Mississippi, zise ea, arătându-i 
teancul de lângă calculator. Lângă ea, găseşti petiția pentru 
habeas corpus care trebuie depusă la Tribunalul federal 
districtual. Am trimis toate faxurile. 

Adam îşi scoase haina şi o aruncă pe un scaun, apoi se uită 
la şirul de mesaje telefonice scrise pe hârtie roz lipite de un raft 
de cărţi. 

— Cine sunt oamenii ăştia? 

— Reporteri, scriitori, şarlatani, vreo doi avocaţi care-şi 
oferă serviciile. Unul dintre ei e Garner Goodman, din Jackson; 
zice că analiza pieţii merge bine, să nu-l cauţi. Ce fel de analiză 
de piaţă? 

— Nu mă întreba. Nici o veste de la Circumscripţia a 
cincea? 

— Nu. 

Adam răsuflă adânc şi se aşeză pe un scaun. 

— Vrei să mănânci ceva? îl întrebă fata. 

— Un sandviş, dacă nu te superi. Spune-mi, ai putea să 
lucrezi mâine şi duminică? 

— Fireşte. 

— Am nevoie să stai aici pe tot parcursul weekendului, 
adică lângă telefon şi fax. Îmi pare rău. 

— Nu mă deranjează. Mă duc să-ţi aduc un sandviş. Fata 
părăsi încăperea, închizând uşa în urma ei. Adam telefonă acasă 
la Lee, dar nu răspunse nimeni. Sună apoi la Auburn House, dar 
nimeni nu ştia nimic de ea. Phelps Booth era în şedinţă. Ultimul 
telefon fu pentru Carmen, la Berkeley, căreia îi spuse să-şi facă 
bagajele şi să vină duminică la Memphis. 

Aruncă o privire peste mesajele telefonice şi hotărî că nu 
merita să se obosească să răspundă nici unuia dintre ele. 


La ora unu, Mona Stark ţinu o alocuţiune pentru 
reprezentanţii presei care  hălăduiau pe lângă biroul 
guvernatorului. Le spuse că, după multă reflecţie, guvernatorul 
hotărâse să acorde audierea pentru clemenţă luni dimineaţă la 
ora zece; hotărârea definitivă şi imparţială va fi luată în funcţie 
de ceea ce i se va prezenta de către cei implicaţi. Răspunderea 
era imensă, le explică ea, fiind vorba de viaţă şi de moarte. Dar 
David McAllister va face numai ceea ce era drept şi corect. 


41 


Sâmbătă dimineaţa, la cinci şi jumătate, Packer intră în 
celulă şi nu mai luă aminte la cătuşe. Sam îl aştepta, aşa că 
părăsiră imediat nivelul A. Traversară bucătăria unde lucrătorii 
administraţiei îşi prăjeau ouă cu şuncă. Cum Sam nu mai văzuse 
niciodată locul acela, merse încet, numărându-şi paşii şi 
verificând dimensiunile. Packer deschise apoi o uşă şi îi făcu 
semn lui Sam să se grăbească. leşiră în întunericul de afară. 
Sam se opri o clipă şi privi clădirea mică şi pătrată din dreapta 
în care se afla camera de gazare. Atunci Packer îl trase de cot şi 
porniră împreună spre capătul de răsărit al listei, acolo unde îi 
aştepta un al doilea gardian. Acesta îi întinse lui Sam o cană 
mare cu cafea şi îl conduse într-o curte asemănătoare cu cele 
de la capătul de apus al listei morţii. Era împrejmuită cu gard şi 
sârmă ghimpată şi era dotată cu un panou de baschet şi două 
bănci. Packer îi spuse că se va întoarce peste o oră, după care 
plecă împreună cu celălalt gardian. 

Sam rămase multă vreme în picioare, sorbind din cafeaua 
fierbinte şi îmbibându-se de privelişte. Prima celulă în care 
stătuse se afla în nivelul D, aripa de răsărit, aşa că petrecuse 
multe ore în locul ăsta. Cunoştea dimensiunile pe dinafară — 
cincisprezece metri pe zece optzeci. Apoi îl observă pe gardianul 
din turnul de pază care stătea cu ochii pe el. Dincolo de garduri, 
pe deasupra şirurilor de bumbac, se vedeau luminile altor 
clădiri. Se apropie încet de o bancă şi se aşeză. 

Câtă bunătate din partea oamenilor ăstora, să fie de acord 


cu cererea lui de a mai vedea o ultimă dată răsăritul soarelui. 
Nu mai văzuse aşa ceva de nouă ani şi jumătate şi, la început, 
Nugent zisese nu. Pe urmă intervenise Packer care-i explicase 
colonelului că totul era în regulă, că nu exista nici un risc din 
punctul de vedere al securităţii prizonierului şi că, în fond, ce 
dracu', teoretic omul ăsta nu mai avea decât patru zile de trăit. 
Packer îşi asuma întreaga responsabilitate. 

Sam îşi întoarse privirea spre răsărit, acolo unde o geană 
de culoare portocalie trăgea cu ochiul printre norii risipiţi pe cer. 
In timpul primelor zile petrecute în lista morţii, când apelurile 
sale erau proaspete şi nerezolvate, Sam petrecuse ore întregi 
amintindu-şi minunatul freamăt al vieţii de zi cu zi, lucruri 
mărunte precum un duş călduţ, tovărăşia câinelui său, o 
picătură de miere în plus pe un biscuit. Pe vremea aceea, 
credea din tot sufletul că într-o bună zi avea să vâneze din nou 
veveriţe şi prepeliţe, să pescuiască, să stea pe verandă şi să 
aştepte ridicarea soarelui pe cer, să bea cafea în oraş, să-şi 
ducă vechea sa furgonetă acolo unde-l îndemna inima. Ţelul 
acestor prime fantezii fusese să ajungă în California şi să-şi 
cunoască nepoţii. Nu zburase niciodată cu avionul. 

Dar toate visurile sale de libertate muriseră de mult, ucise 
de monotonia înspăimântătoare a vieţii într-o celulă şi de 
părerile teribil de aspre ale multor judecători. 

Acesta va fi ultimul său răsărit de soare, era absolut 
convins de acest lucru. Prea mulţi oameni îi doreau moartea. 
Camera de gazare nu fusese folosită suficient de des. Venise 
vremea să aibă loc o execuţie, ce dracu', iar el era următorul la 
rând. 

Cerul deveni strălucitor şi norii se împrăştiară. Şi, cu toate 
că era nevoit să privească această măreaţă acţiune a naturii din 
spatele unui gard de sârmă, satisfacția era extraordinar de 
mare. Peste câteva zile toate gardurile vor dispărea. Gratiile şi 
sârma ghimpată şi celulele vor rămâne libere pentru un altul în 
locul lui. 


Duminică dimineaţa, doi reporteri aşteptau la intrarea de 
sud a Capitoliului, fumând şi bând cafea. Mersese vorba că 
guvernatorul avea să-şi petreacă ziua la birou, chinuindu-se cu 
afacerea Cayhall. 


La şapte treizeci, limuzina cea neagră îşi făcu apariţia în 
apropiere şi McAllister ieşi sprinten din ea. Două gărzi de corp îl 
escortară până la intrare, urmaţi îndeaproape de Mona Stark. 

— Domnule guvernator, aveţi de gând să asistați la 
execuţie? întrebă primul reporter. 

McAllister zâmbi, ridicându-şi braţele ca şi cum i-ar fi făcut 
mare plăcere să stea puţin de vorbă cu ei toţi, dar, din păcate, 
situaţia era critică şi nu-şi putea permite aşa ceva. Apoi zări 
aparatul de fotografiat de la gâtul celuilalt reporter. 

— Nu am luat încă nici o hotărâre, răspunse el, oprindu-se 
preţ de câteva secunde. 

— Ruth Kramer o să depună mărturie la audierea de luni? 

Aparatul de fotografiat era gata pregătit. 

— Nu pot să spun nimic deocamdată, spuse el, zâmbind în 
obiectiv. Imi pare rău, oameni buni, dar nu pot sta de vorbă. 

Odată intrat în clădire, luă ascensorul până la etajul al 
doilea unde îşi avea biroul. Gărzile de corp luară poziţie în hol, în 
spatele unor ziare de dimineaţă. 

Larramore îl aştepta cu ultimele date. El le explică 
guvernatorului şi domnişoarei Stark că nu apăruse nici o 
modificare în situaţia petiţiilor şi apelurilor din cazul Cayhall. De 
ieri de la cinci dimineaţa şi până azi nu se întâmplase nimic. Cu 
cât apelurile deveneau mai disperate, cu atât curţile le 
respingeau mai repede, după părerea lui. Vorbise deja cu Morris 
Henry, de la biroul procurorului general, şi, după părerea bine 
argumentată a Doctorului Death, şansele ca execuţia să aibă loc 
erau acum de optzeci la sută. 

— Ce se aude cu audierea de luni? Aveţi vreo veste de la 
avocaţii lui Cayhall? întrebă McAllister. 

— Nu. L-am rugat pe Garner Goodman să treacă pe-aici azi 
la ora nouă. M-am gândit să stăm puţin de vorbă cu el despre 
toate astea. Dacă aveţi nevoie de mine, mă găsiţi în birou, 
încheie Larramore şi se retrase. 

Domnişoara Stark se apucă de activitatea ei obişnuită din 
fiecare dimineaţă, şi anume trecerea în revistă a cotidianelor 
apărute în tot statul pentru ca apoi să le pună pe masa de 
conferinţe. Cazul Cayhall era prezent pe prima pagină în opt 
ziare din nouă. Audierea pentru clemenţă era ştirea numărul 
unu. Trei ziare publicau aceeaşi fotografie a unor membri ai 
Klanului care se prăjeau la soare, în faţa Penitenciarului 


Parchman. 

McAllister îşi scoase haina, îşi suflecă mânecile şi se porni 
să răsfoiască ziarele. 

— S-aud cifrele, zise el scurt. 

Mona ieşi din birou şi se întoarse în mai puţin de un minut, 
aducând cu ea o imprimantă de calculator pe care se puteau citi 
veşti evident îngrozitoare. 

— Ascult, zise el. 

— Telefoanele s-au oprit aseară pe la ora nouă. Ultimul a 
fost la nouă şi şapte. In total s-au primit patru sute optzeci şi 
şase, şi cel puţin nouăzeci la sută din ele se opuneau vehement 
execuţiei. 

— Nouăzeci la sută, repetă guvernatorul, nevenindu-i să-şi 
creadă urechilor, cu toate că şocul trecuse. 

leri la prânz, centralistele de la Urda directă raportaseră un 
număr neobişnuit de mare de telefoane, iar la ora unu, Mona 
analiza imprimantele. Petrecuseră cea mai mare parte a 
după-amiezei studiind cifrele şi mişcările următoare. McAllister 
dormise foarte puţin. 

— Cine sunt oamenii ăştia? întrebă el, cu privirea pierdută 
pe fereastră. 

— Alegătorii tăi, apelurile vin din tot statul. Numele şi 
numerele de telefon par să fie adevărate. 

— Care e vechiul record? 

— N-am idee. Se pare că odată, când legislativul şi-a votat 
încă o majorare de venituri, am primit cam o sută de telefoane. 
Departe de ce-i acum. 

— Nouăzeci la sută, mormăi el. 

— Şi încă ceva. S-au mai primit telefoane şi la alte numere 
din birou. Secretara mea a notat vreo duzină. 

— Toate în favoarea lui Sam? 

— Da, toate opuse execuţiei. Am vorbit cu câţiva din 
oamenii noştri şi toţi mi-au spus că ieri au fost încolţiţi la fel. 
Roxburgh m-a sunat aseară acasă ca să-mi spună că biroul lui e 
asediat cu telefoane împotriva execuţiei. 

— Bun. Lasă-l să transpire şi el. 

— Să închidem linia directă? 

— Câte operatoare lucrează sâmbăta şi duminica? 

— Una singură. 

— Nu. Las-o deschisă astăzi. Să vedem ce se întâmplă azi şi 


mâine, hotărî el, apropiindu-se de o altă fereastră şi 
desfăcându-şi cravata. Când începe numărătoarea? 

— După-amiază la ora trei. 

— Sunt nerăbdător să văd numărul. 

— Poate fi la fel de rău ca şi până acum. 

— Nouăzeci la sută, repetă el, clătinând din cap. 

— Peste, îl corectă Mona. 


Comandamentul de război era plin de cutii de pizza şi de 
bere, mărturii ale unei lungi zile de analiză a pieţei. O tavă cu 
gogoşi proaspete şi pahare de hârtie pline cu cafea îi aşteptau 
pe analişti; doi dintre ei tocmai aduseseră ziarele. La una din 
ferestre, Garner Goodman urmărea printr-un binoclu ferestrele 
guvernatorului din clădirea Capitoliului, aflată la trei blocuri 
distanţă de sediul lor. leri, într-un moment de plictiseală, 
plecase în căutarea unei librării, dar într-un magazin de 
marochinărie dăduse peste binoclul acela. Apoi se distraseră 
toată după-amiaza, încercând să-l vadă pe guvernator cum se 
fâţâie prin birou, întrebându-se de unde veneau afurisitele alea 
de telefoane. 

Studenţii devorară gogoşile şi ziarele. Urmă o discuţie 
scurtă, dar plină de miez, despre deficienţele procedurale 
evidente ale statutelor din Mississippi referitoare la postcon- 
damnare. La opt sosi şi cel de-al treilea membru al turei, un 
student în primul an la New Orleans, aşa că telefoanele puteau 
începe. 

Observară imediat că linia directă îşi pierduse din eficienţa 
din ziua precedentă. Legătura se stabilea cu multă greutate. Nici 
o problemă. Trecură şi la alte numere — cele de la guvernator 
de acasă, cele de la drăgălaşele birouri regionale, pe care 
guvernatorul însuşi le înființase cu mare tam-tam, în aşa fel 
încât el, un om absolut obişnuit, să poată să rămână apropiat de 
oameni. 

Ei bine, tocmai oamenii aceia îl căutau. 

Goodman o luă pe Congress Street în direcţia Capitoliului. 
Auzise sunetul specific al unor portavoce pe cale de a fi 
verificate, apoi îi văzu şi pe oamenii Ku Klux Klanului. Erau cel 
puţin o duzină în uniformă completă, încercând să se organizeze 
în jurul monumentului femeilor confederate, de lângă intrarea în 


clădirea Capitoliului. Goodman trecu pe lângă ei, ba chiar îl 
salută pe unul dintre ei, aşa încât, la întoarcerea la Chicago, să 
poată spune că vorbise cu nişte glugaţi veritabili. 

Cei doi reporteri care îl aşteptau pe guvernator erau acum 
pe treptele din faţa intrării şi priveau ceea ce se întâmpla la 
picioarele lor. O echipă a televiziunii locale îşi făcu apariţia exact 
în clipa în care Goodman intră în clădire. 

Guvernatorul era prea ocupat ca să-l primească, îi explică 
pe un ton grav Mona Stark, dar domnul Larramore avea câteva 
minute libere. Avea un aer oarecum istovit, ceea ce îi făcu mare 
plăcere lui Goodman. Merse împreună cu ea la biroul lui 
Larramore pe care-l găsiră vorbind la telefon. Goodman spera să 
fie vorba de unul din telefoanele echipei lui. Se aşeză cuminte 
pe un scaun. Mona îi lăsă singuri. 

— Bună dimineaţa, îl salută Larramore, după ce isprăvi 
convorbirea telefonică. 

Goodman dădu politicos din cap, apoi zise: 

— Mulţumesc pentru audiere. Nu ne-am aşteptat ca 
guvernatorul să ne-o acorde, mai ales după ceea ce-a spus 
miercuri. 

— Suportă foarte multe presiuni. Noi toţi suportăm multe 
presiuni. Clientul dumneavoastră vrea să vorbească despre 
complicele pe care l-a avut? 

— Nu, din punctul ăsta de vedere nu s-a produs nici o 
schimbare. 

Larramore îşi trecu degetele prin părul îmbâcsit şi clătină 
nemulţumit din cap. 

— Atunci care mai e scopul unei audieri pentru clemenţă? 
Guvernatorul n-are de gând să dea înapoi în privinţa asta, 
domnule Goodman. 

— Cu Sam, suntem în tratative. Aşa că mai bine să punem 
la punct audierea de luni. Poate că Sam o să se răzgândească. 

In clipa aceea, telefonul se porni să zbârnâie şi Larramore îl 
smulse furios din furcă. 

— Nu, nu e biroul guvernatorului. Cine e la aparat? Aici este 
departamentul juridic, preciză el, în timp ce-şi nota un nume şi 
un număr de telefon. Da, da, sunt convins că aţi votat pentru 
guvernator, continuă el, închizând ochii şi clătinând din cap. 
Mulţumesc, domnule Hurt. Am să-i spun guvernatorului că aţi 
sunat. Da, mulţumesc. Prin urmare, domnul Gilbert Hurt, din 


Dumas, Mississippi, este împotriva execuţiei, zise el, privind 
ametit telefonul din fata lui. Parc-au înnebunit. 

—  Primiţi apeluri multe? întrebă Goodman, plin de 
compătimire. 

— Nici nu v-ar veni să credeţi. 

— Pentru sau împotrivă? 

— Cam juma-juma, după părerea mea, zise Larramore, 
formând numărul domnului Gilbert Hurt din Dumas, Mississippi. 
Nu răspunse nimeni. Ciudat, exclamă el, punând receptorul în 
furcă. Omul care tocmai a sunat mi-a dat un număr corect, dar 
acum nu mai răspunde nimeni. 

— Poate că o fi plecat. Mai daţi un telefon puţin mai târziu, 
îl sfătui Goodman, în speranţa că interlocutorul său nu va mai 
avea timp să încerce figura aceea mai târziu. 

leri, în timpul primei ore de analiză a pieţei, Goodman 
operase o uşoară modificare de tehnică. Adică le spusese 
studenţilor lui să se asigure mai întâi că nu răspunde nimeni la 
telefoanele respective. Asta ca să nu aibă surprize în cazul în 
care un tip curios precum Larramore, sau o operatoare 
băgăreaţă ar verifica numărul şi ar fi posibil să dea peste 
adevăratul titular al telefonului. Mai ales dacă persoana 
respectivă ar mai fi şi un mare susţinător al pedepsei cu 
moartea. Ritmul scăzuse, dar Goodman se simţea mai în 
siguranţă. 

— Lucrez la un plan pentru audiere, zise Larramore. 
Probabil că-l vom găsi în Sala Comitetului pentru Căi şi Mijloace, 
puţin mai departe pe hol. 

— O să fie cu uşile închise? 

— Nu. Vă pune vreo problemă aspectul ăsta? 

— Nu mai avem decât patru zile, domnule Larramore. Totul 
e o problemă. Dar audierea îi aparţine guvernatorului. Noi 
suntem recunoscători că ne-a acordat-o. 

— Am numărul dumneavoastră de telefon. Păstrăm 
legătura. 

— Nu plec din Jackson până nu se termină totul. 

Işi strânseră mâinile, apoi Goodman plecă. Se aşeză pe 
treptele de la intrare şi timp de o jumătate de oră îi privi pe 
glugaţi cum se organizează şi cum îi atrag pe curioşi. 


42 


Cu toate că, în tinereţe, purtase roba albă şi gluga ţuguiată, 
Donnie Cayhall se ţinea departe de oamenii Klanului care 
patrulau pe iarba din faţa intrării la Parchman. Sistemul de 
securitate era foarte strâns, cu gardieni înarmaţi care stăteau cu 
ochii pe protestatari. Un mic grup de „capete rase" în cămăşi 
brune se strânsese lângă baldachinul unde se adunau oamenii 
Klanului. În mâini aveau pancarte pe care stătea scris că cereau 
libertate pentru Sam Cayhall. 

Donnie urmări spectacolul preţ de-o clipă, apoi se conformă 
instrucţiunilor gardianului şi parcă maşina pe marginea şoselei. 
După ce i se verifică numele pe baza listei aflate în ghereta de 
la intrare, se urcă într-una din dubiţele închisorii care îl duse la 
destinaţie. În cei nouă ani şi jumătate de când fratele său era 
închis la Parchman, Donnie încercase să-l viziteze cel puţin o 
dată pe an. Cu toate acestea, recunoştea plin de ruşine că 
ultima vizită avusese loc cu doi ani în urmă. 

Donnie Cayhall avea acum şaizeci şi unu de ani şi era cel 
mai tânăr dintre cei patru fraţi Cayhall. Ca toţi ceilalţi, urmase 
învăţăturile tatălui lor şi intrase în Klan în anii adolescenţei. 
Fusese o hotărâre aproape firească, cu care nu-şi bătuse prea 
mult capul, o hotărâre la care se aşteptase întreaga familie. Mai 
târziu se înrolase în armată, luptase 

În Coreea, călătorise prin lume şi pierduse orice urmă de 
interes pentru robele albe şi crucile în flăcări. In 1961, plecase 
din Mississippi în Carolina de Nord, unde găsise de lucru la o 
companie de mobilă. Acum locuia lângă Durham. 

De nouă ani şi jumătate îi trimitea lui Sam în fiecare lună 
ţigări şi o mică sumă de bani. Îi scrisese şi câteva scrisori, dar 
nici el, nici Sam nu doreau de fapt să poarte corespondenţă. 
Puţini oameni din Durham ştiau că avea un frate în lista morţii. 

După percheziţia de la intrare, fu condus în biroul din faţă. 
Sam fu adus după câteva minute, apoi rămaseră singuri. Donnie 
îl ţinu strâns în braţe o bună bucată de vreme şi, când se 
despărţiră, amândoi aveau ochii umezi. Aveau aceeaşi înălţime 
şi greutate, dar Sam arăta cu douăzeci de ani mai bătrân. 
Donnie se aşeză pe un scaun, iar Sam pe marginea biroului. 

Îşi aprinseră amândoi câte o ţigară şi rămaseră cu privirile 


pierdute undeva în spaţiu. 

— Ai vreo veste bună? întrebă Donnie într-un târziu, deşi 
cunoştea răspunsul. 

— Nu, deloc. Tribunalele resping tot. Până la urmă au s-o 
facă, Donnie, au să mă omoare. Au să mă ducă-n cameră şi au 
să mă gazeze ca pe un animal. 

— Îmi pare rău, Sam, zise Donnie, cu capul în piept. 

— Şi mie, dar, of, fir-ar al dracului, mă bucur că se termină, 
în sfârşit. 

— Nu spune aşa ceva. 

— Dar e adevărat. M-am săturat să tot trăiesc în cuşcă. 
Sunt bătrân şi mi-a sosit ceasul. 

— Dar nu meriţi să te omoare, Sam. 

— Asta-i partea cea mai grea. Nu c-am să mor dracului, în 
fond toţi murim într-o zi. Pur şi simplu nu pot să suport gândul 
că nenorociţii ăştia or să se aleagă cu ce-i mai bun în mine, că 
au să câştige. Şi recompensa lor o să fie faptul că vor putea să 
mă lege de-un scaun şi să se uite la mine cum mă sufoc. E-o 
nebunie. 

— Avocatul tău ce poate face în condiţiile astea? 

— Încearcă toate variantele, dar totul pare fără speranţă. 
Vreau să îl cunoşti. 

— l-am văzut poza în ziar. Nu prea seamănă cu cei din 
familia noastră. 

— Are noroc. Seamănă mai mult cu maică-sa. 

— E un copil isteţ? 

— Da, zise Sam, reuşind chiar să zâmbească. E chiar 
grozav. Să ştii că suferă cu adevărat pe chestia asta. 

— Vine azi aici? 

— Probabil. Nu ştiu nimic de el, deocamdată. Stă la Lee, în 
Memphis, povesti Sam cu mândrie în glas. 

Datorită lui, fiica şi nepotul se apropiaseră sufleteşte unul 
de celălalt, iar acum locuiau efectiv împreună. 

— Azi-dimineaţă am vorbit cu Albert şi mi-a spus că e prea 
bolnav ca să vină pân-aici, zise Donnie. 

— Foarte bine. Nici nu vreau să vină. Şi nu vreau să-i văd 
nici pe copiii şi nici pe nepoţii lui. 

— Ar vrea să vină să te vadă, dar nu poate. 

— Spune-i să se păstreze pentru înmormântare. 

— Hei, Sam, lasă-l încolo. 


— Uite ce e, nimeni n-o să plângă după mine, aşa că n-am 
nevoie de nici un fel de falsă compătimire. Donnie, am nevoie 
de ceva din partea ta. Dar să ştii că o să te coste un pic. 

— Sigur, orice, nici o problemă. 

— Vezi nenorocirea asta, zise Sam, trăgând de salopeta lui 
roşie. | se spune „roşia" şi o port zilnic de aproape zece ani 
încoace. Şi în chestia asta vrea statul Mississippi să mă vadă 
murind. Numai că, vezi tu, eu am dreptul să mă îmbrac cum 
vreau eu în ziua aia. Aşa că pentru mine ar însemna foarte mult 
dacă aş putea să mor îmbrăcat în nişte haine omeneşti. 

Donnie fu brusc lovit de un val de emoție. Încercă să 
vorbească, dar nu reuşi. Ochii i se umeziră, iar buzele 

Începură să-i tremure. Dădu din cap, reuşind totuşi să 
îngaime: 

— Fireşte, Sam. 

— Ştii pantalonii ăia de lucru cărora li se spune Dickies? Am 
purtat aşa ceva ani de zile. Sunt un fel de kaki. 

Donnie continua să dea din cap. 

— Mi-ar plăcea o pereche din ăia, o cămaşă albă, ceva cu 
nasturi, nu gen pulover. Măsură mică, treizeci şi doi în talie; o 
pereche de şosete albe şi nişte pantofi ieftini. Doar n-o să-i port 
decât o singură dată, nu? Vezi unde poţi să cumperi toate astea 
cu mai puţin de treizeci de dolari. Te deranjează? 

— Nu, Sam, zise Donnie ştergându-şi ochii şi încercând să 
zâmbească. 

— O să fiu la mare fix, nu? 

— Unde or să te înmormânteze? 

— La Clanton, lângă Anna. Deşi sunt sigur că o să-i deranjez 
odihna de veci. Adam se ocupă de formalităţi. 

— Eu cu ce te mai pot ajuta? 

— Cu nimic. Doar dacă poţi să-mi faci rost de hainele alea. 

— Chiar azi. 

— Ştii că eşti singura persoană din lume care s-a interesat 
de mine în toţi anii ăştia? Mi-a mai scris şi mătuşa Barb până să 
moară, dar scrisorile ei erau întotdeauna reci şi uscate, de-aia 
m-am gândit că-mi scria doar ca să se poată lăuda după aia la 
vecini. 

— Cine dracu' a mai fost şi mătuşa Barb? 

— Mama lui Hubert Cain. Nici măcar nu sunt sigur că am 
fost rude. Abia dacă o ştiam înainte să ajung aici, şi pe urmă s-a 


apucat să-mi scrie scrisorile alea îngrozitoare. Era făcută praf că 
unul dintre ai ei fusese închis la Parchman. 

— Odihnească-se în pace. 

Sam chicoti, amintindu-şi de o întâmplare din copilărie, pe 
care se apucă să o spună cu voce tare şi, după câteva minute, 
cei doi fraţi râdeau cu gura până la urechi. 

Donnie îşi aminti şi el de o altă întâmplare şi o ţinură în 
felul ăsta o oră întreagă. 


Sâmbătă după-amiază, când în sfârşit sosi şi Adam, Donnie 
plecase de mult. Aşteptându-l pe Sam în biroul din faţă, îşi 
întinse hârtiile pe masă. Bătrânul sosi după câteva minute, fără 
cătuşe la mâini, şi uşa se închise imediat în urma lor. Adusese 
cu el alte plicuri pe care Adam le observă imediat. 

— Alte comisioane? întrebă el plin de bănuieli. 

— Da, dar pot să aştepte până când se va termina totul. 

— Pentru cine sunt? 

— Unul e pentru familia Pinder, cei la care am pus bomba în 
Vicksburg. Alta e pentru sinagoga pe care am aruncat-o în aer la 
Jackson. Una e pentru firma evreiască de afaceri imobiliare din 
Jackson. S-ar putea să mai fie şi altele. Nu mă grăbesc pentru că 
ştiu cât eşti de ocupat acum. Dar, după ce eu n-am să mai fiu, 
mi-ar face plăcere să ştiu că ai avut grijă de ele. 

— Ce spun scrisorile astea? 

— Tu ce crezi? 

— Nu ştiu. Poate că-ţi pare rău. 

— lIsteţ băiat. Cer scuze pentru ce-am făcut, mă căiesc 
pentru păcatele mele şi îi rog să mă ierte. 

— De ce faci chestia asta? 

— Pentru că-mi petrec toată ziua într-o cuşcă, zise Sam, 
sprijinindu-se de un fişet. Pentru că am o maşină de scris şi 
multă hârtie. Mă plictisesc cumplit şi poate că vreau să scriu. 
Pentru că am o conştiinţă, nu e cine ştie ce de capul ei, dar ea 
există totuşi, şi cu cât mă apropii de moarte, cu atât mă simt 
mai vinovat de ceea ce-am făcut. 

— lartă-mă. Am să le duc destinatarilor, zise Adam, 
subliniind ceva pe lista pe care o avea în faţă. Ne-au mai rămas 
două apeluri. Circumscripţia a Cincea nu s-a pronunţat în 
legătură cu asistenţa juridică ineficientă. De două zile nu se 


mişcă nimic. Tribunalul districtual are de lucru cu petiția de 
incompetenţă mintală. 

— Adam, totul e fără speranţă. 

— Poate, dar nu renunţ la luptă. O să depun încă o duzină 
de petiţii dacă e nevoie. 

— Eu nu mai semnez nimic. Şi nu poţi să le depui dacă nu 
le semnez eu. 

— Ba da. Există posibilităţi. 

— Atunci eşti concediat. 

— Nu poţi să mă concediezi, Sam. Sunt nepotul tău. 

— Avem o înţelegere scrisă în care se spune că pot să te 
concediez oricând doresc. Noi am scris-o. 

— Da, numai că e un document plin de lacune, redactat de 
un avocat amator din închisoare, şi în mod fatal incomplet. 

Sam începu să-şi măsoare din nou şirurile de dale, pufnind 
şi mârâind. Da, făcuse o sumedenie de figuri în faţa lui Adam, 
avocatul lui de-acum, de mâine şi din toate zilele care-i mai 
rămăseseră de trăit. Ştia că nu-l poate concedia. 

— Audierea pentru clemenţă este programată pentru luni, 
zise Adam, cu ochii în carnetul de însemnări, aşteptând 
explozia. Dar Sam primi bine vestea. 

— Care e scopul ei? întrebă el. 

— Să ceară clemenţă. 

— Să-i ceară cui? 

— Guvernatorului. 

— Şi tu crezi că guvernatorul o să se gândească să-mi 
acorde mie aşa ceva? 

— Pierzi ceva dacă încerci? 

— Răspunde la întrebare, căcăciosule. Formaţia ta, 
experienţa şi strălucirea ta juridică te fac să te aştepţi în mod 
serios la aşa ceva din partea guvernatorului? 

— Poate. 

— Poate pe mă-sa. Eşti un tâmpit. 

— Mulţumesc, Sam. 

— Cu plăcere, zise bătrânul oprindu-se în faţa nepotului său 
şi împungându-l cu un deget strâmb. Te-am avertizat de la 
început că eu, în calitatea mea de client care merită o oarecare 
consideraţie, n-o să am nimic de-a face cu David McAllister. 
N-am să fac niciodată apel la clemenţa neisprăvitului ăluia. 
N-am să-i cer să mă graţieze. N-o să iau niciodată legătura cu el. 


Asta e ceea ce doresc eu şi ţi le-am expus cu cea mai mare 
claritate încă din prima zi, tinere. Pe partea ailaltă, tu, ca 
avocat, ai dat la spate tot ce ţi-am spus şi ţi-ai văzut de meseria 
ta, adică ai făcut tot ce ţi-a trăsnit prin minte. Dar uiţi că nu eşti 
decât un avocat şi nimic mai mult. Eu sunt însă clientul şi, 
indiferent de ce anume v-au învăţat în facultatea aia, eu 
hotărăsc. 

Sam luă un nou plic de pe scaun şi i-l dădu lui Adam. 

— Ai aici o scrisoare pentru guvernator în care îi cer să 
anuleze audierea de luni. Dacă refuzi, atunci am s-o copiez în 
mai multe exemplare şi am s-o dau ziariştilor. Am să vă pun 
într-o situaţie proastă şi pe tine, şi pe Garner Goodman şi pe 
guvernator. Mă-nţelegi? 

— Perfect. 

Sam îşi luă înapoi plicul şi-şi aprinse o nouă ţigară. 

— Carmen va fi aici luni dimineaţă, zise Adam, desenând 
încă un cerc pe caietul de însemnări. Nu ştiu ce să-ţi spun însă 
despre Lee. 

— E tot la clinica aia? întrebă Sam, aşezându-se pe un 
scaun fără să-l privească pe tânăr. 

— Da. Şi nu sunt sigur că va putea să iasă. Vrei să vină să 
te vadă?" 

— Mă mai gândesc. 

— Bine, dar gândeşte-te repede. 

— Doamne, ce poveste caraghioasă. Frate-meu, Donnie, a 
trecut pe-aici ceva mai devreme. E cel mai mic dintre fraţii mei. 
Vrea să te cunoască. 

— A făcut şi el parte din Klan? 

— Ce întrebare mai e şi asta? 

— Una la care se răspunde cu da sau nu. 

— Da. A făcut parte din Klan. 

— Atunci nu vreau să-l cunosc. 

— Nu e un băiat rău. 

— Te cred pe cuvânt. 

— E fratele meu, Adam. Şi eu vreau să-l cunoşti pe fratele 
meu. 

— N-am nici cea mai mică dorinţă să mai cunosc şi alţi 
membri ai familiei Cayhall, mai ales din cei care au purtat robe 
şi glugi ţuguiate. 

— Nu zău. Parcă acum trei săptămâni voiai să afli cât mai 


multe despre familia asta. Nu te mai săturai ascultând. 

— Mă predau. Am auzit destule. 

— A, păi, mai e încă mult de povestit. 

— Destul, destul. Scuteşte-mă. Vei fi fericit să afli, continuă 
Adam, în timp ce Sam mormăia şi zâmbea plin de sine, că 
glugaţii de afară sunt acum susținuți şi de nişte nazişti, arieni, 
capete rase şi alte asemenea grupuri propovăduitoare ale urii. 
S-au întins de-a lungul autostrăzii şi agită pancarte în direcţia 
maşinilor care trec pe-acolo. Toate pancartele cer, bineînţeles, 
libertate pentru Sam Cayhall, eroul lor. E un adevărat circ. 

— Am văzut la televizor. 

— Mai au o tabără şi în jurul Capitoliului din Jackson. 

— Şi crezi că e vina mea? 

— Nu. Dar e execuţia ta. Tu eşti acum un simbol pe cale să 
devină un martir. 

— Şi, după părerea ta, ce-ar trebui să fac eu? 

— Nimic. Vezi-ţi de treabă şi mori, iar ei vor fi absolut 
fericiţi pe chestia asta. 

— Ştii ceva, nu ţi se pare că azi eşti un măgar? 

— lartă-mă, Sam. Bănuiesc că e efectul presiunii din ultima 
vreme. 

— Atunci aruncă prosopul. Eu am şi făcut-o. Şi-ţi recomand 
şi ţie să faci acelaşi lucru. 

— Las-o baltă, Sam. Încă n-am început cu adevărat lupta. 

— Mada, ai depus trei petiţii pe care ţi le-au respins şapte 
instanţe. Deci zero la şapte. Nici nu vreau să mă gândesc la ce-o 
să întâmple când vei fi cu adevărat luat la pumni, zise Sam cu 
un zâmbet răutăcios pe buze şi de data asta umorul îşi croi 
drum şi în tabăra cealaltă. Adam izbucni în râs şi amândoi 
răsuflară ceva mai uşuraţi. 

— Ştii, m-am gândit la un proces nemaipomenit după ce 
n-o să mai fii tu, zise el, prefăcându-se nerăbdător. 

— După ce n-o să mai fiu? 

— Sigur. Îi dăm în judecată pentru moarte nedreaptă. Pe 
toţi — McAllister, Nugent, Roxburgh, statul Mississippi, pe toţi. 

— Aşa ceva nu s-a mai făcut niciodată, zise Sam, 
mângâindu-şi barba ca şi cum s-ar fi gândit adânc. 

— Da, ştiu. E ideea mea. S-ar putea să nu câştigăm nici o 
para chioară, dar gândeşte-te la distracţia care o să urmeze, să-i 
vezi pe toţi ăia alergaţi de colo-colo timp de cinci ani de zile. 


— Ei bine, îţi dau voie s-o faci. Dă-i în judecată! Zâmbetele 
începură însă să se şteargă încetişor, iar hazul dispăru fără 
urmă. Adam se întoarse la lista lui. 

— Ar mai fi ceva de discutat. Lucas Mann m-a rugat să te 
întreb ce martori vrei. Ai dreptul la doi, în cazul în care ajungem 
până acolo. 

— Donnie nu vrea să vină. lar ţie nu-ţi dau eu voie să stai 
acolo. În afară de voi doi, nu văd la cine altcineva m-aş mai 
putea gândi, care să vrea să vadă aşa ceva. 

— Perfect. Mai departe, am aici vreo treizeci de cereri de 
interviuri. Practic toate ziarele şi revistele mari. 

— Nu. 

— Perfect. Ţi-aduci aminte de scriitorul ăla de care ţi-am 
vorbit când ne-am văzut ultima oară? Wendall Sherman? Cel 
care vrea să înregistreze povestea vieţii tale pe casetă... 

— Da. Pentru cincizeci de mii de verzişori. 

— Acum oferă o sută de mii, bani asiguraţi de editorul 
cărţii. Vrea să facă înregistrarea, să fie martor la execuţie, să 
facă cercetări amănunțite şi pe urmă să scrie o carte grozavă. 

— Nu. 

— Bine. 

— Nu vreau să-mi petrec ultimele trei zile vorbind despre 
viaţa mea, nu vreau ca un străin să-şi vâre nasul peste tot în 
Ford County, şi mai ales n-am deloc nevoie de o sută de mii de 
dolari în acest moment al vieţii mele. 

— Mie unul îmi convine de minune. Ai pomenit odată ceva 
despre ce anume ai vrea să-mbraci... 

— De asta se ocupă Donnie. 

— Bine. Mergem mai departe. Dacă nu se pronunţă o 
suspendare, ai dreptul să ai cu tine două persoane în timpul 
ultimelor ore. Ca de obicei, administraţia îţi cere să treci pe 
formularul ăsta numele celor pe care îi alegi. 

— E vorba întotdeauna de preot şi de avocat, corect? 

— Corect. 

— Atunci, cred că vă trec pe tine şi pe Ralph Griffin. 

— Ăsta cine mai e? întrebă Adam. 

— Noul preot de-aici. Şi se opune pedepsei cu moartea, 
dacă-ţi vine să crezi aşa ceva? Predecesorul lui era de părere că 
trebuie să fim gazaţi cu toţii, în numele Domnului, evident. 

— Semnează aici, spuse Adam, întinzându-i formularul, şi 


bătrânul făcu ce i se ceru. Mai ai dreptul şi la o ultimă vizită 
conjugală. 

— Haida-de, fiule, exclamă Sam şi izbucni în râs. Sunt un 
om bătrân, ce dracu'. 

— E trecută pe listă. Lucas Mann mi-a şoptit acum două zile 
să-ţi amintesc de ea. 

— Bine, acum ai menţionat-o. 

— Mai am un formular şi pentru efectele tale. Cine le 
primeşte? 

— Adică proprietatea mea? 

— Poţi să-i zici şi aşa dacă vrei. 

— Ce conversaţie morbidă, băiete. Pentru ce dracu' vorbim 
despre chestiile astea acum? 

— Eu sunt avocat şi sunt plătit ca să transpir pentru toate 
amănuntele. Asta-i hârţogăria oficială. 

— Tu le vrei, lucrurile mele? 

Adam se gândi preţ de o clipă. Nu voia să-l rănească pe 
Sam, dar pe de altă parte nu-şi putea închipui ce avea să facă el 
cu câteva zdrenţe, cărţi uzate, un televizor portabil şi o pereche 
de papuci de cauciuc. 

— Fireşte, răspunse el. 

— Atunci sunt ale tale, fiule, ia-le şi dă-le foc. 

— Semnează aici, spuse Adam, punându-i formularul în 
faţă. 

După ce semnă, Sam îşi reluă plimbarea. 

— Să ştii că tare mult aş vrea să-l cunoşti pe Donnie. 

— Nici o problemă. Orice doreşti, acceptă Adam, şi-şi 
îndesă carnetul şi formularele în servietă. Toate amănuntele 
erau acum rezolvate. Servieta părea mult mai grea decât la 
sosire. 

— Mă întorc mâine dimineaţă. 

— Să-mi aduci veşti bune. 


Colonelul Nugent şi vreo duzină de gardieni înarmaţi se 
plimbau ţanţoşi de-a lungul şoselei. Şeful aruncă o privire aspră 
celor douăzeci şi şase de glugaţi şi se încruntă în direcţia celor 
zece nazişti în cămăşi brune. Apoi se opri să privească cele 
câteva capete rase ce se adunaseră chiar lângă grupul de 
nazişti. Colonelul se fuduli un pic pe marginea stratului de iarbă 


şi se opri să schimbe câteva vorbe cu două călugăriţe catolice 
aşezate sub o umbrelă de soare, cât mai departe de 
protestatari. Căldura se apropia de patruzeci de grade, şi bietele 
femei se coceau la umbră. Işi lăsaseră pancartele pe genunchi şi 
beau cu nesaţ apă de la gheaţă. 

Călugăriţele îl întrebară cine este şi ce doreşte. Nugent le 
explică liniştit că ţine locul directorului închisorii şi că voia doar 
să se asigure că demonstraţia se desfăşura în ordine. 

Femeile îl rugară să plece. 


43 


Poate pentru că era duminică, sau poate din cauza ploii, 
Adam îşi bău cafeaua de dimineaţă cu o neaşteptată linişte 
interioară. Afară era încă întuneric, iar susurul blând al ploii 
călduţe de vară avea un efect aproape hipnotic. Rămăsese 
fermecat în uşa deschisă, ascultând zgomotul picăturilor de 
ploaie ce cădeau pe terasă. Riverside Drive era încă pustie la 
acea oră atât de matinală. Nici un zgomot nu venea dinspre 
vapoarele ancorate pe râu. In jur era numai linişte şi pace. 

Şi avea atâtea de făcut şi în această a treia zi înainte de 
execuţie. Va merge mai întâi la birou ca să se ocupe de o nouă 
petiție al cărei subiect era atât de ridicol încât Adam se simţea 
jenat s-o prezinte la tribunal. Pe urmă va merge iar la Parchman 
ca să-l vadă pe Sam. 

Fiind duminică, tribunalele mai mult ca sigur că nu vor face 
nici o mişcare. Nu era imposibil, deoarece, în apropierea unei 
execuţii,  grefierii şi restul personalului din secţiile de 
condamnări la moarte lucrau non-stop. Dar cum vinerea şi 
sâmbăta trecuseră fără să se ajungă la vreo hotărâre, era puţin 
probabil ca acest lucru să se întâmple astăzi. Ziua de mâine va 
fi însă mult diferită, după umila lui părere neantrenată şi 
neverificată. 

Mâine va fi o zi frenetică. lar ziua de marţi, teoretic ultima 
zi în care Sam se va mai număra printre cei vii, avea să fie un 
coşmar de tensiune nervoasă. 

În schimb această dimineaţă de duminică era remarcabil de 
liniştită. Reuşise să doarmă aproape şapte ore, un record al 


ultimelor săptămâni. Avea mintea limpede, pulsul normal, 
respiraţia liniştită. 

Frunzări puţin ziarul de dimineaţă şi văzu cel puţin două 
articole despre execuţie, dintre care unul era însoţit de câteva 
fotografii ale circului din faţa intrării în penitenciar. Ploaia se opri 
când răsări soarele şi Adam se aşeză în balansoarul ud ca să se 
distreze cu revistele lui Lee. După vreo două ore de pace şi 
linişte, Adam era gata plictisit şi pregătit să intre-n acţiune. 

Trebuia să termine neapărat ceea ce începuse în dormitorul 
lui Lee. De zece zile încerca să uite şi nu putea, de zece zile în 
sufletul lui se ducea o luptă amarnică din cauza cărţii din 
dulapul mătuşii. E adevărat că era beată când îi vorbise despre 
fotografia linşajului, dar nu era delirul unui alcoolic. Adam ştia 
că acea carte exista cu adevărat. lar fotografia cu pricina era tot 
atât de adevărată, cu tânărul negru atârnând în ştreang şi cu o 
gloată mândră de fapta ei, adunată la picioarele nenorocitului 
aceluia, rânjind în obiectivul aparatului de fotografiat, sigură că 
nu va fi niciodată acuzată de nimic. În mintea lui, Adam îşi 
desenase poza aceea, cu chipurile zâmbăreţe, copacul, frânghia, 
ba chiar şi cu explicaţia scrisă dedesubt. Existau însă câteva 
amănunte pe care nu şi le putea imagina. Chipul celui spânzurat 
era oare vizibil? Era încălţat sau descult? Oare Sam semăna cu 
el, cel de mai târziu? Câţi albi apăreau în fotografie? Ce vârste 
aveau? Erau şi femei printre ei? Aveau arme? Erau mânjiţi de 
sânge? Lee spusese că negrul fusese mai întâi biciuit. Apărea şi 
biciul în fotografie? De zece zile îşi tot închipuia poza aceea, aşa 
că acum venise vremea să o vadă cu ochii lui. Nu mai putea să 
aştepte. Lee se putea întoarce în orice clipă, putea să ascundă 
cartea. El avea de gând să-şi petreacă aici următoarele două 
sau trei nopţi, dar un simplu telefon putea schimba totul. Putea 
fi obligat să dea o fugă până la Jackson sau să doarmă în maşină 
la Parchman. Activităţi atât de obişnuite precum prânzul, cina şi 
somnul devin brusc de neprevăzut atunci când clientul tău nu 
mai are decât o săptămână de trăit. 

Prin urmare, momentul era perfect şi Adam hotărî că era 
pregătit să înfrunte gloata de asasini. După ce aruncă o privire 
spre parcare ca să se asigure că Lee nu se hotărâse să se 
întoarcă, intră în casă, apoi în dormitorul ei şi încuie uşa. 
Sertarul de sus era plin cu lenjerie şi i se făcu ruşine de 
indiscreţia lui. 


Cartea era în sertarul al treilea, deasupra unui teanc de 
tricouri uzate. Era groasă şi legată în pânză verde Negrii din Sud 
şi Marea Criză, publicată în 1947 la Toffler Press, Pittsburgh. 
Adam se aşeză pe marginea patului cu cartea în mână. Paginile 
erau îngălbenite de vreme şi neatinse, ca şi când nimeni nu 
le-ar fi citit vreodată. In fond, cine ar fi vrut să citească aşa ceva 
aici, în Sudul tradiţional? Chiar dacă această carte se afla în 
posesia familiei Cayhall de mai multe zeci de ani, Adam era 
convins că nimeni nu o citise. Privea atent coperta verde şi se 
întreba curios ce concurs de împrejurări adusese această carte 
în familia lui Sam Cayhall. 

Cartea cuprindea trei secţiuni de fotografii. Prima reunea 
imagini ale bordeielor şi şoproanelor dărăpănate în care negrii 
erau obligaţi să locuiască pe plantaţii. Portrete de familie cu zeci 
de copii pe verandele din faţa caselor; instantanee la culesul 
bumbacului. 

A doua secţiune se întindea pe douăzeci de pagini; acolo 
găseai şi două fotografii făcute în timpul unor linşaje, prima 
dintre ele arătând o scenă oribilă, cu doi glugaţi în uniforma lor 
celebră şi cu puştile în mâini. În spatele lor atârna de o frânghie 
un negru bătut de moarte; avea ochii întredeschişi şi o faţă 
crâmpoţită şi plină de sânge. Linşaj organizat de KKK, regiunea 
centrală din Mississippi, 1939, era explicaţia care însoțea poza, 
de parcă aceste ritualuri puteau fi definite pur şi simplu indicând 
locul şi momentul. 

Oroarea din fotografie îi tăie răsuflarea; pe pagina 
următoare, cea de-a doua scenă de linşaj care, faţă de prima, 
era de-a dreptul banală. Trupul fără viaţă atârnat de frânghie se 
vedea doar de la mijloc în jos. Cămaşa părea să fie ruptă, 
probabil de bici, dacă acesta fusese într-adevăr folosit. Negrul 
era extraordinar de subţire şi avea pantalonii prea largi legaţi 
strâns în talie. Era desculţ. Nu se vedea nici o urmă de sânge. 

Copacul de care era atârnat avea ramuri groase şi un 
trunchi masiv. 

Un grup sărbătoresc se strânsese chiar sub tălpile desculţe. 
Bărbaţi, femei şi copii se hlizeau în aparatul de fotografiat, unii 
dintre ei adoptând atitudini exagerate de furie şi de bărbăţie — 
frunţi încruntate, ochi ce scăpărau scântei, buze strânse, ca şi 
cum ar fi fost dotați cu puteri nelimitate ca să-şi apere femeile 
de agresiunea negrilor; alţii zâmbeau şi păreau chiar să 


chicotească, în special femeile, dintre care două erau chiar 
drăguţe; un băieţel îndrepta ameninţător un pistol spre aparat, 
un tânăr ridica o sticlă de băutură, răsucită în aşa fel încât să se 
vadă eticheta. Cei mai mulţi păreau tare bucuroşi că 
participaseră la acest eveniment. Adam numără şaptesprezece 
persoane care priveau fără excepţie în obiectiv, fără urmă de 
ruşine sau de îngrijorare în priviri, fără să le treacă prin minte 
nici o clipă că fapta lor fusese o greşeală îngrozitoare. Era clar 
că nimeni nu avea să-i pedepsească. Tocmai uciseseră o altă 
fiinţă omenească şi era dureros să constaţi că nu îi tulbura în 
nici un fel teama de consecinţe. 

Era o petrecere. Era noapte, afară era cald şi plăcut, aveau 
cu ei băutură şi femei frumoase, mai mult ca sigur că-şi 
aduseseră cu ei şi coşuri cu mâncare şi că se pregăteau să 
întindă păturile pentru picnic. 

Linşaj în zona rurală din Mississippi, 1939, scria sub poză. 

Sam era chiar în primul rând, sprijinit într-un genunchi, 
încadrat de alţi doi tineri, toţi trei pozând cu tot sufletul. Avea 
cincisprezece sau şaisprezece ani, şi chipul slăbuţ încerca 
disperat să pară fioros — buze răsfrânte, sprâncene încruntate, 
bărbia ridicată. Fanfaronada cocoşească a unui băiat care 
încerca să-i imite pe derbedeii mai în vârstă din jur. 

Era uşor de observat pentru că cineva trăsese o linie cu 
cerneală decolorată peste fotografie până la marginea unde 
numele lui Sam Cayhall fusese tipărit cu majuscule. Linia 
traversa trupurile şi chipurile şi se oprea lângă urechea stângă a 
lui Sam. Eddie. Trebuie să fi fost Eddie. Lee îi spusese că Eddie 
găsise cartea în pod şi Adam îl văzu pe taică-său ascunzându-se 
în întuneric, plângând şi desenând săgeata aceea acuzatoare 
lângă urechea lui Sam. 

Lee mai spusese şi că tatăl lui Sam fusese şeful acestei 
adunături mizerabile, dar Adam nu reuşi să-l identifice. Poate că 
nici Eddie nu fusese în stare să-l recunoască, deoarece nu mai 
făcuse şi alte însemnări. In poză se vedeau cel puţin şapte 
bărbaţi care ar fi putut fi tatăl lui Sam. Câţi dintre oamenii ăştia 
făceau parte din familia Cayhall? Tot ea mai zisese că fuseseră 
implicaţi şi fraţii lui şi poate că unul dintre tineri aducea un pic 
cu Sam, dar era imposibil să fii sigur. 

Se uită cu atenţie la ochii limpezi şi frumoşi ai bunicului şi 
simţi o arsură în inimă. Nu era decât un copil născut şi crescut 


într-o casă în care ura faţă de negri era un mod de viaţă. Cât 
anume i se putea reproşa în mod direct? Dacă te uitai la cei 
care-l înconjurau, tatăl, familia, prietenii, vecinii, probabil 
oameni cinstiţi cu toţii, săraci, muncitori, care fuseseră surprinşi 
de fotograf la sfârşitul unei ceremonii crude, dar absolut 
obişnuite în societatea lor, dacă te uitai atent la ei, îţi dădeai 
seama că Sam n-avea nici o altă şansă. Asta era singura lume 
pe care o cunoscuse. 

Cum oare ar putea Adam să împace vreodată trecutul cu 
prezentul? Cum putea el oare să-i judece pe oamenii ăştia şi 
fapta lor îngrozitoare când un simplu capriciu al sorții l-ar fi 
aruncat drept în mijlocul lor dacă s-ar fi născut cu patruzeci de 
ani în urmă? 

În timp ce le privea chipurile, se simţi cuprins de o ciudată 
stare de confort. Deşi Sam era în mod evident un participant 
plin de entuziasm, el nu era în fond decât unul dintre cei mulţi, 
numai parţial vinovat. Era clar că oamenii mai în vârstă, cei cu 
chipurile sumbre, îi instigaseră, iar ceilalţi veniseră aduşi de val. 
Dacă priveai fotografia, era imposibil să crezi că Sam şi amicii 
lui mai tineri ar fi fost iniţiatorii acelei brutalităţi. Sam nu făcuse 
nimic s-o împiedice. Dar poate că nici nu făcuse nimic ca s-o 
încurajeze. 

Poza aceea dădea naştere la o grămadă de întrebări. Cine 
fusese fotograful şi cum de se aflase acolo? Cine era tânărul 
negru? Unde era familia lui, mama? Cum de-l prinseseră? 
Fusese cumva la închisoare şi autorităţile îl dăduseră pe mâna 
gloatei? Ce făcuseră cu cadavrul? Victima violului fusese vreuna 
dintre tinerele care zâmbeau spre aparatul de fotografiat? Oare 
tatăl ei se număra şi el printre cei din poză? Dar fraţii ei? 

Dacă Sam participa la un linşaj la o vârstă atât de fragedă, 
la ce te puteai aştepta din partea lui ca adult? Cât de des se 
adunau oamenii ăştia ca să facă asemenea petreceri în zona 
rurală a statului Mississippi? 

Cum Dumnezeu ar fi putut Sam Cayhall să devină altceva 
decât el însuşi? Nu avusese niciodată o altă şansă. 


Sam aştepta răbdător în biroul din faţă, sorbindu-şi 
cafeaua. Era tare şi parfumată, fără nici o legătură cu spălătura 
de vase care li se aducea deţinuţilor în fiecare dimineaţă. Packer 


i-o servise într-o ceaşcă de hârtie. Sam se aşezase pe birou, cu 
picioarele pe scaun. 

Uşa se deschise brusc şi colonelul Nugent intră în încăpere 
în pas de front, urmat de Packer. Sam îşi îndreptă spinarea şi 
schiţă un salut militar. 

— Bună dimineaţa, Sam, zise Nugent sobru. Ce mai faci? 

— Splendid. Şi dumneavoastră? 

— Merge. 

— Da, ştiu că aveţi multe pe cap. E mare problemă să 
organizezi execuţia mea şi să te asiguri că totul o să meargă 
uns. Grea meserie. Jos pălăria în faţa dumneavoastră, domnule 
colonel. 

— Trebuie să stăm de vorbă despre câteva lucruri, spuse 
Nugent, ignorând sarcasmele lui Sam. Acum avocaţii tăi spun că 
eşti nebun şi voiam să văd cu ochii mei cum îţi merge. 

— Mă simt ca un milion de dolari. 

— În orice caz, arăţi bine. 

— Phii, mulţumesc. Şi dumneavoastră arătaţi tare fercheş. 
Frumoase cizme. 

Cizmele negre de front străluceau, ca de obicei. Packer le 
privi, cu un rânjet răutăcios pe buze. 

— Da, zise Nugent, aşezându-se pe un scaun şi 
concentrându-şi atenţia asupra unei bucăţi de hârtie. Psihiatrul 
zice aici că nu vrei să colaborezi cu el. 

— Cine zice asta? N.? 

— Doctor Stegall. 

— Cine? Gagica aia plină de osânză şi cu un nume de botez 
neterminat? Da' n-am vorbit decât o singură dată cu ea. 

— Şi n-ai vrut să colaborezi? 

— Sper că aşa a fost. Stau aici de aproape zece ani şi ea îşi 
aduce curul ăla mare încoace când între mine şi mormânt nu 
mai sunt decât câţiva centimetri, şi asta ca să vadă cum îmi 
merge. Tot ce avea în cap era să-mi dea ceva care să mă 
tâmpească atunci când o să veniţi voi, circarilor, să mă duceţi 
unde vreţi. Vă face munca mai uşoară, nu-i aşa? 

— A încercat să te ajute. 

— Atunci Dumnezeu s-o ajute. Spuneţi-i că-mi pare rău şi că 
n-o să mai fac. Treceţi asta şi-n dosarul meu. 

— Trebuie să vorbim despre ultima ta masă. 

— De ce e Packer aici? 


— Pentru că asta e procedura, răspunse Nugent, privindu-i 
pe rând pe amândoi. 

— E aici ca să vă apere, nu? Vă e frică de mine. Vă e frică 
să rămâneţi singur cu mine? Am aproape şaptezeci de ani, slab 
ca dracu', pe jumătate mort din cauza ţigărilor şi ţie ţi-e frică de 
mine, Nugent, pentru că sunt un criminal condamnat la moarte. 

— Nici pomeneală. 

— Dacă vreau, te dau cu curul de toţi pereţii, Nugent. 

— Sunt îngrozit. Uite ce e, Sam, e cazul să trecem la 
afaceri. Ce ai vrea să ţi se servească la ultima masă? 

— Azi e duminică. Ultima mea masă o să fie marţi noaptea. 
De ce-ţi baţi capul de-acum cu chestia asta? 

— Trebuie să punem totul la punct. Poţi să ceri orice, în 
limite rezonabile. 

— Cine-i bucătarul? 

— Mâncarea o să fie pregătită în bucătăria de aici. 

— A, grozav! Adică de aceiaşi bucătari talentaţi care mă 
hrănesc cu lături de nouă ani jumate. Ce să zic, halal alegere! 

— Ce-ai vrea să mănânci, Sam? Incerc să fiu rezonabil. 

— Ce zici de nişte pâine prăjită şi morcovi fierţi? Nu vreau 
să îi încarc cu cine ştie ce noutate. 

— Foarte bine, Sam. Când te-ai hotărât, spune-i lui Packer 
şi el o să anunţe la bucătărie. 

— N-o să fie nici o ultimă masă, Nugent. Mâine, avocatul 
meu o să atace cu artileria grea. Şi voi, amărâţilor, nici n-o să 
ştiţi ce v-a lovit. 

— Sper să ai dreptate. 

— Minţi, ticălosule. Abia aştepţi să mă duci de-aici şi să mă 
legi de scaunul ăla. Mori de plăcere să mă întrebi care sunt 
ultimele mele cuvinte şi pe urmă să-i faci semn uneia dintre 
puşlamalele tale să încuie uşa. Şi când totul are să fie gata, ai să 
ieşi în faţa ziariştilor şi ai să le spui cu o faţă tristă: „In dimineaţa 
asta de 8 august, la ora zero şi cincisprezece minute, Sam 
Cayhall a fost executat în camera de gazare de aici, de la 
Parchman, în baza unui ordin al Curţii Circumscripţiei judiciare 
din Lakehead County, Mississippi". O să fie marele tău moment 
de succes, Nugent. Aşa că nu-mi vinde mie gogoşi din astea. 

— Avem nevoie de lista cu martorii tăi, continuă colonelul, 
fără să-şi ridice privirea de pe bucata de hârtie. 

— Vorbeşte cu avocatul meu. 


— Şi mai avem nevoie să ştim ce facem cu lucrurile tale. 

— Vorbeşte cu avocatul meu. 

— Bine. Presa ne-a trimis foarte multe cereri pentru 
interviuri. 

— Vorbeşte cu avocatul meu. 

Nugent ţâşni în picioare şi ieşi ca o furtună din încăpere. 
Packer ţinu uşa deschisă câteva secunde, apoi spuse cu voce 
liniştită: 

— Şezi blând, Sam, că mai vrea cineva să te vadă. 

— Atunci, mai adu-mi nişte cafea, dacă vrei, Packer, zise 
Sam, zâmbind şi făcându-i cu ochiul sergentului. 

Când se întoarse peste câteva minute, Packer îi aduse nu 
numai cafea ci şi ziarul de duminică din Jackson. Sam citea o 
sumedenie de articole despre propria-i execuţie, când Ralph 
Griffin, capelanul, bătu uşor în uşă şi intră. 

Sam lăsă ziarul pe masă şi-l măsură pe reverend cu 
privirea. Griffin purta o pereche de tenişi albi, nişte jeans uzaţi şi 
o cămaşă neagră cu guler alb, preoţesc. 

— 'Neaţa, părinte, salută Sam, bând din cafea. 

— Ce mai faci, Sam? întrebă Griffin în timp ce-şi trăgea un 
scaun mai aproape de birou şi de bătrân. 

— În clipa asta, sufletul mi-e plin de ură, zise Sam plin de 
gravitate. 

— Îmi pare rău. Spre cine se îndreaptă ura ta? 

— Spre colonelul Nugent. Dar o să-mi treacă. 

— Te-ai rugat, Sam? 

— Nu prea. 

— De ce? 

— Păi, ce atâta grabă? Mai e şi mâine şi marţi. Şi cred că 
dumneavoastră şi cu mine o să ne tot rugăm marţi noapte. 

— Dacă aşa vrei. Tu hotărăşti. Eu am să fiu aici. 

— Aş vrea să staţi cu mine până în ultima clipă, părinte, 
dacă nu vă supără. Dumneavoastră şi avocatul meu. Amândoi 
aveţi voie să staţi cu mine în ultimele ore. 

— Sunt onorat că-mi ceri aşa ceva. 

— Mulţumesc. 

— Pentru ce anume vrei să te rogi, Sam? 

— Păi, mai întâi, începu Sam după ce bău îndelung din 
cafea, aş vrea să ştiu că atunci când am să părăsesc lumea 
asta, toate relele pe care le-am făcut mi-au fost iertate. 


— Păcatele tale? 

— Exact. 

— Dumnezeu vrea ca noi să ne mărturisim păcatele în faţa 
lui şi să-l rugăm să ne ierte. 

— Toate păcatele? Câte unul pe rând? 

— Da, pe cele pe care ni le amintim. 

— Atunci e mai bine să începem chiar acum, că o să ne ia 
ceva timp. 

— Cum doreşti. Pentru ce altceva ai mai vrea să te rogi? 

— Pentru familia mea, aia care e. Chestia asta o să fie 
dureroasă pentru nepotul meu şi pentru fratele meu, şi poate 
chiar şi pentru fiica mea. N-or să verse ei prea multe lacrimi 
pentru mine, dar aş vrea să primească puţină mângâiere. Şi aş 
mai vrea să spun o rugăciune şi pentru prietenii mei de-aici. Au 
primit o lovitură grea. 

— Altcineva? 

— Da. Aş vrea să mă mai rog şi pentru Krameri, mai ales 
pentru Ruth. 

— Familia victimelor? 

— Exact. Şi pentru Lincolni. 

— Cine sunt Lincolnii? 

— E o poveste lungă. Alte victime, în orice caz. 

— Asta e bine, Sam. Trebuie să-ţi iei povara asta de pe 
umeri, să îţi cureţi sufletul. 

— Aş avea nevoie de ani întregi ca să fac aşa ceva, părinte. 

— Alte victime? 

Sam puse ceaşca pe masă şi-şi frecă uşor mâinile una de 
alta, căutând cu privirea ochii plini de căldură şi de încredere ai 
lui Ralph Griffin. 

— Şi ce dacă mai sunt şi alte victime? 

— Morți? 

Sam dădu foarte încet din cap. 

— Oameni pe care i-ai omorât tu? 

Sam continuă să dea din cap, răspunzând afirmativ. Griffin 
trase adânc aer în piept şi se gândi profund câteva clipe. 

— Ei bine, Sam, ca să fiu absolut cinstit, eu unul n-aş vrea 
să mor fără să fi mărturisit asemenea păcate şi fără să-i fi cerut 
lui Dumnezeu să mă ierte. 

Sam dădu din nou din cap. 

— Câţi sunt? 


Sam cobori uşor de pe birou, se încălţă cu papucii de 
cauciuc, îşi aprinse o ţigară şi îşi reluă veşnica plimbare. 
Reverendul îşi schimbă poziţia pe scaun în aşa fel încât să-l 
poată vedea şi auzi mai bine. 

— Păi, unul a fost Joe Lincoln, dar am scris deja o scrisoare 
familiei, în care le-am spus că-mi pare rău. 

— L-ai omorât? 

— Da. Era un african care locuia la ferma noastră. S-a 
întâmplat prin 1950. Tot timpul m-am simţit împovărat de 
chestia asta. 

Sam se opri şi se sprijini de un fişet; ţinea privirea în 
pământ în timp ce vorbea. 

— Şi mai sunt cei doi albi care l-au omorât pe tatăl meu la o 
înmormântare, cu foarte mulţi ani în urmă. Tipii au făcut ceva 
închisoare şi, când au ieşit, fraţii mei şi cu mine i-am aşteptat şi 
i-am omorât pe-amândoi. Da', ca să fiu sincer, nu prea mi-a 
părut rău pentru ei. Erau nişte javre care îl omorâseră pe tata. 

— A omori pe cineva e o greşeală, indiferent de motive şi 
persoane, Sam. Acum, de exemplu, tu te lupţi împotriva propriei 
tale morţi. 

— Ştiu. 

— Tu şi cu fraţii tăi aţi foşti prinşi? 

— Şeriful ne-a bănuit, dar n-a putut să dovedească nimic 
pentru că am fost foarte prudenţi. Şi-apoi, tipii erau doar nişte 
jeguri şi nimănui nu i-a păsat de ei. 

— Asta nu face ca fapta voastră să fie mai puţin o greşeală. 

— Ştiu. Întotdeauna m-am gândit că au primit ce-au 
meritat, dar pe urmă am ajuns şi eu aici. Viaţa are altă 
importanţă când eşti pe lista morţii. Abia atunci îţi dai seama de 
valoarea ei. Acum îmi pare rău că i-am omorât pe oamenii ăia. 
Îmi pare cu adevărat rău. 

— Altcineva? 

Sam îşi mai numără o dată paşii de-a lungul încăperii, apoi 
se întoarse lângă fişet. Reverendul aştepta răbdător. Timpul nu 
mai avea nici o importanţă. 

— Cu ani în urmă, au avut loc vreo două linşaje, spuse Sam, 
incapabil să-l privească pe Griffin în ochi. 

— Două? 

— Poate trei. Nu, da, trei au fost, dar la primul dintre ele eu 
eram doar un copil şi n-am făcut decât să stau la pândă în 


tufişuri. Era un linşaj organizat de Klan şi tata era implicat în 
poveste, iar eu şi cu fratele meu Albert ne-am ascuns în pădure 
şi am văzut totul. Asta nu contează, nu? 

— Nu. 

— Al doilea, povesti Sam mai departe, cu ochii închişi şi 
capul plecat, a fost unul obişnuit. Cred că aveam vreo cinşpe ani 
şi am participat din plin. O fată a fost violată de un african, cel 
puţin aşa a zis ea. Reputația ei lăsa mult de dorit şi, doi ani mai 
târziu, a avut un copil mulatru. Aşa că cine ştie? În orice caz, ea 
l-a arătat cu degetul, noi am pus mâna pe el şi l-am linşat. Am 
fost la fel de vinovat ca toţi ceilalţi. 

— Dumnezeu te va ierta, Sam. 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut. 

— Câte crime poate să ierte? 

— Pe toate, cu condiţia să fii sincer când îi ceri iertare. 
Atunci El va curăța totul. Aşa scrie şi în Sfânta Scriptură. 

— E prea frumos ca să poată fi adevărat. 

— Şi celălalt linşaj? 

— Despre ăla nu pot să vorbesc, Părinte, zise Sam, 
legănându-şi capul înainte şi înapoi, şi respirând cu greutate. 

— Nici nu trebuie să-mi spui mie ceva. E de-ajuns să-i spui 
Lui. 

— Nu cred că am să pot să pot spune cuiva ceva despre 
asta. 

— Sigur că poţi. Închide ochii într-o noapte când eşti la tine 
în celulă şi mărturiseşte-i lui Dumnezeu toate faptele tale. El are 
să te ierte chiar în clipa în care le-ai spus. 

— Ştiţi, nu prea mi se pare corect. Adică omori un om şi pe 
urmă în numai câteva minute Dumnezeu te şi iartă. Aşa, pur şi 
simplu. E prea simplu. 

— Trebuie să-ţi pară rău cu adevărat. 

— Asta pot să jur. 

— Dumnezeu uită, Sam, dar omul nu. Noi răspundem în 
faţa lui Dumnezeu, dar şi în faţa legilor făcute de oameni. 
Dumnezeu te va ierta, dar vei suferi consecinţele faptelor tale în 
conformitate cu legile omeneşti. 

— Îl bag în mă-sa de guvern. Oricum sunt gata să plec 
de-aici. 

— Ei bine, hai să ne asigurăm că eşti într-adevăr pregătit. 


Sam se aşeză pe colţul biroului, chiar lângă Griffin. 

— Să stai pe-aproape, părinte. Bine? O să am nevoie de 
ceva ajutor. Sunt câteva lucruri tare rele îngropate aici, în 
sufletul meu. S-ar putea să am nevoie de ceva timp ca să le scot 
la lumină. 

— N-o să-ţi fie greu, Sam, dacă eşti cu adevărat pregătit. 

— Să stai pe-aproape. 


44 


Când Adam intră în biroul din faţă, încăperea era plină de 
fum albăstrui. Cocoţat pe birou, Sam pufăia amarnic din ţigară şi 
citea un articol despre el însuşi în ziarul de duminică. Trei ceşti 
de hârtie în care fusese cafea şi hârtiuţele în care fuseseră 
înfăşurate nişte bomboane zăceau pe birou. 

— Te-ai aranjat ca acasă, nu-i aşa? zise Adam, observând 
gunoiul. 

— Da, am stat toată ziua aici. 

— Mulţi oaspeţi? 

— Eu nu i-aş numi oaspeţi. Am început cu Nugent, ceea ce 
a stricat aproape totul. Preotul a trecut şi el să vadă dacă mă 
rog. Cred că era cam deprimat când a plecat de-aici. Pe urmă a 
venit şi doctorul să vadă dacă sunt destul de sănătos pentru 
execuţie. După aia, a fost şi frate-meu, Donnie. Să ştii că ţin tare 
mult să-l cunoşti. Acum spune-mi că mi-ai adus veşti bune. 

— Nu, zise Adam, clătinând din cap şi aşezându-se pe un 
scaun. Nimic nu s-a schimbat de ieri şi până acum. Tribunalele 
sunt în weekend. 

— Tipii ăştia nu îşi dau oare seama că acum contează şi 
sâmbetele şi duminicile? Că pentru mine, ceasul nu se opreşte 
în timpul weekendului? 

— Poate că şi asta-i o veste bună. Poate că analizează 
splendidele mele apeluri. 

— Poate, dar mi-e teamă că onorabilii magistrați sunt mai 
degrabă la cabanele lor de pe malul lacului şi beau bere şi 
mănâncă fripturi. Tu nu eşti de aceeaşi părere? 

— Da, poate că ai dreptate. Ce scrie în ziar? 

— Tot chestiile alea vechi despre mine şi despre crima mea 


brutală, fotografiile ălora care demonstrează afară, comentariile 
lui McAllister. Nimic nou. În orice caz, n-am mai văzut niciodată 
atâta nebunie. 

— Păi, eşti omul zilei, Sam. Wendall Sherman şi editorul lui 
au urcat acum la o sută cincizeci de mii, dar au fixat termen ora 
şase din după-amiaza asta. Tipul e în Memphis cu benzi cu tot, 
şi-l mănâncă pielea să ajungă mai repede încoace. Zice că ar 
avea nevoie de cel puţin două zile pline ca să înregistreze tot. 

— Bravo. Şi eu ce-ar trebui să fac cu tot bănetul ăsta? 

— Să-l laşi iubiţilor tăi nepoți. 

— Vorbeşti serios? O să cheltuiţi banii ăştia? O fac, să ştii 
c-o fac, dacă voi cheltuiţi banii. 

— Nu, glumeam doar. Eu nu vreau banii, iar Carmen n-are 
nevoie de ei. Nu i-aş putea cheltui cu conştiinţa împăcată. 

— Foarte bine. Pentru că ultimul lucru pe care l-aş face de 
azi şi până marţi ar fi să stau de vorbă cu un străin şi să-i 
povestesc trecutul meu. Nu mă interesează câţi bani are. Dar nu 
vreau să apară o carte despre viaţa mea. 

— l-am şi spus să uite de toată povestea asta. 

— Aşa-mi placi. 

Sam reîncepu să se plimbe încoace şi încolo prin încăpere. 
Adam îi luă locul pe marginea biroului şi se apucă să citească 
paginile de sport din Memphis Press. 

— O să-mi pară bine să văd că totul se termină, zise Sam, 
plimbându-se şi vorbindu-le propriilor sale mâini. Nu pot să 
suport aşteptarea asta. Jur că aş vrea să se întâmple totul în 
noaptea asta. 

Deveni brusc nervos şi iritabil, iar vocea îi crescu în 
intensitate. 

— O să câştigăm, Sam, spuse Adam, lăsând ziarul de-o 
parte. Ai încredere în mine. 

— Să câştigăm ce? întrebă sacadat bătrânul. Să câştigăm o 
amânare? Mare scofală! Ce câştigăm aşa? Şase luni? Un an? Ştii 
ce înseamnă asta? Că într-o zi o s-o luăm de la capăt cu toate 
astea. O s-o iau de la capăt cu tot ritualul ăsta nenorocit. Să 
număr zilele, să nu mai dorm, să-mi bat capul cu strategii de 
ultimă oră, să-l ascult pe Nugent sau pe altul ca el, să stau de 
vorbă cu psihiatrul, să-i şoptesc la ureche capelanului, să 
primesc palme peste fund şi să fiu adus în gaura asta numai 
pentru că sunt atât de special. 


Se opri în faţa lui Adam şi îl privi cu ochi umezi şi amari. Pe 
chip i se citea furia. 

— Mi-e silă de toate astea! Ascultă-mă, Adam! Astea-s mai 
rău decât moartea. 

— Noi nu putem să dăm înapoi, Sam. 

— Noi? Cine dracu' suntem „noi" ăştia? Gâtul meu e pe 
butuc, nu al tău. Dacă primesc o suspendare, atunci tu ai să te 
întorci în biroul tău făţos din Chicago şi-ai să-ţi vezi de viaţa ta. 
Ai să ajungi un erou pentru că ţi-ai salvat clientul, o să-ţi apară 
poza în Lawyer's Quarterly sau în ce revistă mai citiţi voi 
pe-acolo. Tânărul avocat care a dat câteva picioare în câteva 
funduri prin Mississippi. Şi-a salvat bunicul, un glugat nenorocit, 
fiindcă veni vorba. lar clientul este dus înapoi în cuşcă unde se 
apucă să numere iar zilele. 

Îşi aruncă ţigara pe podea şi-l prinse pe Adam de umeri. 

— Uită-te la mine, fiule. Nu mai pot să trec încă o dată prin 
ce-am trecut. Vreau să opreşti totul acum. Las-o baltă. Dă 
telefon la tribunale şi spune-le că retragem toate petiţiile şi 
apelurile. Sunt un om bătrân. Dă-mi voie să mor demn, te rog. 

Mâinile îi tremurau, respiraţia îi era gâfâită. Adam îi cercetă 
ochii de un albastru strălucitor, înconjurați de straturi de riduri 
întunecate, şi observă o lacrimă rătăcită alunecând încet pe 
obraz şi dispărând în barba deasă şi căruntă. 

Pentru prima oară de când îl cunoştea, Adam simţi mirosul 
acela pe care-l emana bunicul său, un amestec de nicotină şi de 
transpiraţie uscată, departe de a fi plăcut. Nu era totuşi 
respingător, ca atunci când ar fi venit din partea unei persoane 
care să aibă la îndemână săpun, apă caldă, aer condiţionat şi 
deodorant la discreţie. După ce-l trase din nou în piept, mirosul 
acela nu-l mai deranjă deloc pe tânăr. 

— Nu vreau să mori, Sam. 

— De ce? întrebă el, strângându-l şi mai tare de umeri. 

— Pentru că abia te-am găsit. Pentru că eşti bunicul meu. 

— Îmi pare rău că m-ai găsit în halul ăsta, zise el 
ştergându-şi ochii şi dându-se un pas înapoi. 

— Nu e nevoie să-ţi ceri scuze. 

— Trebuie. Îmi pare rău că n-am fost un bunic mai bun. 
Uită-te la mine cum arăt. Un bătrân nenorocit, într-un costum 
roşu şi caraghios. Un ucigaş pe cale să fie gazat ca un animal. ŞI 
uită-te şi la tine. Un tânăr minunat, cu o educaţie frumoasă şi un 


viitor strălucit. Unde Dumnezeu am greşit? Ce mi s-a întâmplat? 
Mi-am petrecut viaţa urându-i pe ceilalţi, şi uite cu ce m-am 
ales? Tu, tu nu urăşti pe nimeni. Şi uite spre ce te îndrepţi. In 
vinele noastre curge acelaşi sânge. De ce oare am ajuns eu aici? 

Sam se aşeză pe scaun, se sprijini cu coatele pe genunchi 
şi-şi acoperi ochii cu mâna. In încăpere se lăsă tăcerea, 
întreruptă doar de strigătul ocazional al unui gardian. 

— Ştii, Adam, aş fi vrut să nu mor într-un fel atât de 
îngrozitor, zise Sam, cu glas răguşit şi pumnii strânşi la tâmple, 
privind pierdut în podea. Dar nu moartea mă îngrijorează pe 
mine acum. Ştiu de multă vreme că aici am să mor şi lucrul care 
mă speria cel mai tare era că am să mor fără să-i pese nimănui 
de mine. Asta e un gând îngrozitor. Să mori şi să nu îi pese 
nimănui de tine. Să nu plângă şi să nu sufere nimeni, să nu 
poarte nimeni doliu cum se cuvine la înmormântare. M-am şi 
visat într-un coşciug ieftin care zăcea în casa de pompe funebre 
din Clanton, singur, nevegheat de nimeni. Nici măcar de Donnie. 
În visul meu, preotul începuse să râdă în timpul slujbei pentru că 
nu eram decât noi doi în capelă, stranele erau pustii. Acum însă 
lucrurile s-au schimbat. Ştiu că există oameni cărora le pasă de 
mine. Ştiu că tu ai să fii trist când am să mor pentru că ţii la 
mine, şi ştiu că ai să fii de faţă la înmormântare, ca să te asiguri 
că e făcută aşa cum trebuie. Acum sunt cu adevărat gata de 
plecare, Adam. Sunt pregătit. 

— Perfect, Sam, îţi respect sentimentele şi-ţi promit că am 
să fiu aici până în ultima clipă, că am să sufăr şi am să port doliu 
şi după ce totul se va termina. Şi voi avea grijă să ai parte deo 
înmormântare decentă. Nimeni n-o să-şi bată joc de tine cât 
timp sunt eu pe-aici. Dar acum te rog să priveşti lucrurile şi cu 
ochii mei. Trebuie să încerc să dau lovitura cea mare, pentru că 
sunt tânăr şi am toată viaţa în faţă. Nu mă face să plec de-aici 
ştiind că aş fi putut să fac mai mult. Nu e corect faţă de mine. 

Sam îşi încrucişă braţele la piept şi ridică spre Adam un 
chip liniştit, dar o pereche de ochi încă umezi. 

— Atunci hai să facem aşa, zise el cu glasul încă scăzut şi 
îndurerat. Eu sunt gata de plecare. Mâine şi marţi am să-mi fac 
ultimele pregătiri. Bănuiesc că povestea se va întâmpla marţi la 
miezul nopţii. Tu, însă, ia totul ca pe un joc. Dacă poţi să câştigi, 
foarte bine pentru tine. Dacă pierzi, eu sunt gata să înfrunt 
fanfara. 


— Deci eşti de acord să cooperezi? 

— Nu. Nici un fel de audiere şi de clemenţă. Nici o petiție, 
nici un apel. Ai cu ce să-ţi umpli zilele astea. Două apeluri sunt 
încă pe rol. Aşa că eu nu mai semnez nimic nou. 

Sam se ridică în picioare, nesigur pe genunchii bătrâni. Se 
apropie de uşă şi se sprijini de ea. 

— Ce mai e cu Lee? întrebă el încet, căutându-şi ţigările. 

— E tot la clinică, minţi Adam, deşi era tentat să-i spună 
adevărul; era un lucru copilăresc să-l minţi pe Sam în ultimele 
lui clipe de viaţă, dar tânărul nutrea speranţa că va fi găsită 
până marți. Vrei s-o vezi? 

— Cred că da. Poate să iasă de-acolo? 

— Am să încerc, deşi s-ar putea să fie cam greu. E mai 
bolnavă decât am crezut la început. 

— E alcoolică? 

— Da. 

— Atât? Nu se droghează? 

— Nu, doar alcool. Mi-a spus că durează de ani de zile şi că 
nu e prima oară că ajunge într-o asemenea clinică. 

— Drăguţa de ea. Copiii mei n-au avut noroc. 

— Ba ea e o persoană foarte bine. Nu i-a mers căsnicia, iar 
băiatul ei a plecat de-acasă când era foarte tânăr şi nu s-a mai 
întors. 

— Walt, nu? 

— Exact, răspunse Adam. 

Doamne ce oameni nenorociţi de soartă. Sam nici măcar nu 
era sigur ce nume avea nepotul lui. 

— Câţi ani are? 

— Nu prea ştiu. Cred că e cam de vârsta mea. 

— El ştie de mine? 

— Nu ştiu. E plecat de multă vreme de-acasă şi trăieşte la 
Amsterdam. 

Sam bău puţină cafea rece dintr-una din ceştile de pe 
masă. 

— Şi Carmen? întrebă el. 

— Peste trei ore o iau de la aeroport. Mâine dimineaţă ai s-o 
vezi. 

— Vestea asta mă sperie de nu mai pot. 

— Calmează-te, Sam. Carmen e o persoană adultă, e 
deşteaptă, ambițioasă, frumuşică şi i-am spus totul despre tine. 


— De ce-ai făcut-o? 

— Pentru că ea voia să ştie. 

— Bietul copil. l-ai spus şi cum arăt? 

— Nu-ţi face probleme din cauza asta, Sam. Nu-i pasă cum 
arăţi. 

— l-ai spus că nu sunt un monstru? 

— l-am spus că eşti o dulceaţă, o adevărată scumpete de 
om, un tip delicat cu cercel în ureche, coadă de cal, încheieturi 
betege şi nişte papuci de cauciuc nemaipomenit de drăguţi. 

— Să mă pupi în cur! 

— Şi că pari să fii favoritul băieţilor de-aici. 

— Minţi, nu i-ai spus aşa ceva! strigă Sam, mai în glumă, 
mai în serios, iar îngrijorarea lui era foarte amuzantă. 

Adam râse poate puţin cam tare şi cam îndelung, dar hazul 
fu bine venit. Amândoi chicotiră şi încercară să se arate cât mai 
amuzaţi de propria lor isteţime. Curând însă îşi regăsiră locurile 
de pe birou şi rămaseră acolo cu picioarele aşezate pe scaune 
diferite, cu ochii ţintă în podea; norii groşi de tutun se 
vălătuceau deasupra capetelor lor, în aerul nemişcat. 

Aveau atât de multe de discutat, şi totuşi rămăseseră atât 
de puţine lucruri de spus. Teoriile şi manevrele legale fuseseră 
răsucite pe toate părţile. Subiectul „familie" fu abordat cu grijă. 
Amândoi ştiau că vor petrece împreună următoarele două zile şi 
jumătate, aşa că problemele serioase puteau să mai aştepte. 
Subiectele neplăcute puteau să mai fie amânate câteva clipe. 
Adam se uită de două ori la ceas, spunând că era timpul să 
plece, dar Sam insistă să mai rămână. Pentru că după plecarea 
lui avea să fie dus înapoi în celulă, în cuşca aia fierbinte ca un 
cuptor. 

— Te rog, nu pleca, îl imploră el. 


Târziu după miezul nopţii, mult după ce Adam îi povestise 
lui Carmen despre Lee şi problemele ei, despre Phelps şi Walt, 
despre McAllister şi Wyn Lettner, despre teoria complicelui, 
după ce terminaseră de mâncat pizza comandată şi de discutat 
despre mama şi tata şi bunicul şi despre toată gaşca aia 
patetică, Adam spuse că nu va uita niciodată cum stătuse 
împreună cu Sam pe marginea biroului, lăsând timpul să treacă 
în linişte, în timp ce un ceas invizibil marca fiecare minut, iar 


Sam îl bătea uşor cu palma pe genunchi. 

— Era ca şi cum mă atingea cu un fel de afecţiune, îi spuse 
el lui Carmen, aşa cum îşi atinge un bunic nepotul iubit. 

Carmen auzise destul pentru o singură noapte. Stătuse pe 
terasă timp de patru ore, suportând cu greu umezeala din aer şi 
ascultând cu aviditate dezolanta istorie orală a familiei tatălui ei. 

Adam fusese, totuşi, foarte atent. Povestea lui prezentase 
vârfurile, nu şi văile pline de durere — nu spusese nimic despre 
Joe Lincoln, linşaje şi alte crime. Îl prezentase pe Sam drept un 
om violent care comisese nişte crime îngrozitoare şi care acum 
era împovărat de remuşcări. O clipă fusese tentat să-i arate 
fetei caseta cu procesele, dar renunţase la idee. Poate mai 
târziu. Aflase destule în noaptea asta. Uneori nici măcar nu-i 
venea să creadă că tot ceea ce auzise în ultimele patru 
săptămâni era adevărat. Şi ar fi fost o cruzime din partea lui s-o 
lovească atât de tare din prima clipă. Îşi iubea foarte mult sora. 
Şi aveau în faţa lor mulţi ani în care să vorbească şi despre 
celelalte capitole ale povestirii. 


45 


Luni, 6 august, ora şase dimineaţa. Nu mai rămăseseră 
decât patruzeci şi două de ore. Adam intră în birou şi încuie uşa. 

Aşteptă până la şapte, apoi telefonă la biroul lui Slattery din 
Jackson. Bineînţeles că nu răspunse nimeni, dar sperase să dea 
peste un mesaj înregistrat care să-i dea un alt număr la care să 
poată găsi pe cineva capabil să-i spună ceva, orice. Slattery mai 
cântărea încă petiția privind incompetenţa mintală; în fond, o 
ignora de parcă ar fi fost o acţiune oarecare. 

De la informaţii află un număr de acasă al lui F. Flynn 
Slattery, dar se hotărî să nu-l deranjeze. Putea să mai aştepte 
până la nouă. 

Adam abia dacă dormise trei ore. Pulsul îi bătea nebuneşte, 
adrenalina i se revărsa în vene. Clientul lui nu mai avea decât 
patruzeci şi două de ore de trăit şi Slattery ar trebui să ia 
dracului o hotărâre. Nu era corect să pritocească nenorocita aia 
de petiție, când putea să o trimită altor instanţe. 

Soneria telefonului îl smulse brusc din gânduri. Grefierul 


pentru condamnări la moarte de la Circumscripţia a cincea ÎI 
informă că instanţa respinsese apelul împotriva asistenţei 
juridice ineficiente. Curtea era de părerea că această acţiune ar 
fi trebuit introdusă cu ani în urmă şi nu era de acord cu 
argumentele prezentate. 

— Bine, dar atunci de ce a avut nevoie de o săptămână ca 
să ia hotărârea asta? întrebă Adam. Aşa ceva se putea spune 
imediat, acum zece zile. 

— Am să vă trimit chiar acum o copie, spuse grefierul. 

— Mulţumesc. Imi pare rău. 

— Păstrăm legătura, domnule Hall. Vă aşteptăm. Adam 
puse receptorul în furcă şi se duse să-şi ia nişte cafea. La şapte 
şi jumătate apăru şi Darlene, obosită, palidă şi mult mai 
devreme ca de obicei. Aducea faxul de la Circumscripţia a 
cincea şi un coşuleţ cu struguri. Adam o rugă să trimită prin fax 
petiția abia respinsă la Curtea Supremă a Statelor Unite. Era 
pregătită de trei zile şi domnul Olander din Washington îi 
spusese lui Darlene că subiectul era deja analizat de Curte. 

Darlene îi aduse apoi două aspirine. O durere de cap 
cumplită îl irita în timp ce-şi aranja documentele legate de cazul 
Cayhall într-o servietă mare şi o cutie de carton. Secretarei îi 
dădu o listă de instrucţiuni. 

Părăsi apoi biroul şi clădirea sucursalei din Memphis a 
firmei „Kravitz & Bane" pentru a nu se mai întoarce niciodată. 


Colonelul Nugent aşteptă nerăbdător să se deschidă uşa de 
la etaj, apoi o luă la fugă pe culoar, urmat de opt membri ai 
nemaipomenitei sale echipe de execuţie. Năvăliră în liniştea 
Nivelului A cu fineţea unei grupe de la Gestapo — opt bărbaţi 
masivi, patru în uniforme, patru în haine civile, conduşi de un 
cocoşel infatuat. Se opriră în faţa celulei numărul şase unde 
Sam stătea întins în pat, gândindu-se la ale lui. Ceilalţi deţinuţi 
deveniră brusc foarte atenţi la ceea ce se întâmpla lângă ei. 

— Sam, a sosit momentul să mergi în celula de observaţie, 
zise Nugent, ca şi cum lucrul ăsta îl preocupa cu adevărat. 

Oamenii lui stăteau aliniaţi sub ferestrele de pe culoar. 

Sam se apropie încet de gratii şi îl privi atent pe Nugent. 

— De ce? 

— Pentru că aşa spun eu. 


— Dar de ce mă muţi cu opt celule mai departe. La ce 
serveşte chestia asta? 

— Aşa e procedura, Sam. Aşa scrie la carte. 

— Deci nu ai un motiv serios, nu? 

— Nici n-am nevoie. Întoarce-te. 

Sam se duse la chiuvetă şi se spălă îndelung pe dinţi. Apoi 
merse la toaletă şi urină, ţinându-şi mâinile în şold. Apoi se 
spălă pe mâini, iar Nugent şi oamenii lui îl priveau şi fierbeau. 
Apoi îşi aprinse o ţigară, şi-o vâri între dinţi şi veni să-şi ofere 
mâinile pentru a i se pune cătuşele. Nugent făcu semn să se 
deschidă uşa şi Sam ieşi pe culoar. Făcu un semn cu capul în 
direcţia lui J.B. Gullitt care privea îngrozit şi gata-gata să 
izbucnească în plâns. Lui Hank Henshaw îi făcu cu ochiul. 

Nugent îl luă de braţ şi îl conduse spre capătul culoarului, 
prin faţa lui Gullitt şi a lui Loyd Eaton, şi Stock Turner şi Harry 
Ross Scott şi Budy Lee Harris şi, în sfârşit, prin faţa celulei în 
care Puştiul Predicator zăcea în pat cu faţa în pernă şi plângea. 
Culoarul era întrerupt de un perete de gratii asemenea celor de 
la celule, în mijlocul căruia se deschidea o uşă masivă de metal. 
Dincolo de ea, un alt grup de cozi de topor de-ale lui Nugent 
urmăreau în linişte ceea ce se întâmpla, savurând fiecare clipă. 
În spatele lor, un coridor îngust ducea către camera de izolare, 
şi mai departe către camera de gazare. 

Sam fusese mutat cu cincisprezece metri mai aproape de 
moarte. Sprijinit de perete, pufăind din ţigară, bătrânul urmărea 
totul într-o tăcere plină de stoicism. Era numai şi numai rutină, 
fără nimic personal. 

Nugent se întoarse la celula şase şi lătră nişte ordine noi. 
Patru gardieni intrară în fosta celulă a lui Sam şi începură să 
strângă lucrurile — cărţile, ventilatorul, televizorul, hainele, 
obiectele de toaletă, pe care le ţineau în mâini de parcă ar fi fost 
contaminate cu cine ştie ce microbi. Salteaua şi aşternuturile 
fură strânse şi cărate de un gardian mătăhălos care călcă din 
greşeală pe un colţ de cearşaf, sfâşiindu-l. 

Ceilalţi deţinuţi urmăreau acest vârtej cu o curiozitate 
tristă. Celulele lor minuscule erau asemenea unor straturi de 
piele şi era dureros să vezi că unul dintre straturile acelea era 
sfâşiat fără milă. Aşa ceva li se putea întâmpla şi lor. Realitatea 
unei execuţii năvălea peste ei; o auzeau în pocnetul cizmelor 
grele pe cimentul podelei şi în vocile aspre ale echipei morţii. Cu 


o săptămână în urmă, zgomotul unei uşi trântite undeva, pe 
palier, ar fi trecut neobservat. Acum, el era un şoc teribil care le 
distrugea nervii. 

Gardienii mărşăluiră înainte şi înapoi cărând lucrurile lui 
Sam, până când celula şase fu complet goală. Nu dură mult. Îi 
aranjară totul în nouă sa cameră fără să le pese nici cât negru 
sub unghie de ceea ce făceau. 

Nici unul dintre cei opt nu lucra acolo. Nugent citise 
undeva, în instrucţiunile lui Naifeh, că membrii echipei trebuie 
să-i fie absolut necunoscuţi condamnatului. Trebuie aduşi din 
alte sectoare. Treizeci şi nouă de ofiţeri şi gardieni se oferiseră 
voluntari pentru eveniment şi Nugent îi alesese pe cei mai buni. 

— Aţi mutat tot? îi întrebă el. 

— Da, domnule. 

— Foarte bine. Acum sunt ale tale, Sam. 

— O, mulţumesc, domnule, mârâi Sam. 

După ce uşa se închise, Nugent se apropie de gratii şi spuse 
pe un ton plin de gravitate. 

— Uite ce e, Sam. Sunt aici, dacă ai nevoie de ceva. Bine? 
Te-am adus aici, la capătul culoarului, ca să teputem 
supraveghea mai bine. Da? Vrei să fac ceva pentru tine? 

Sam ignorase tot discursul. 

— Foarte bine, zise colonelul, dându-se înapoi. Să mergem, 
le ordonă el oamenilor săi. 

Uşa se deschise la nici trei metri de Sam şi echipa morţii 
dispăru de-acolo. Sam aştepta. Nugent se mai uită o dată 
înapoi, şi ieşi în urma celorlalţi. 

— Hei, Nugent! strigă bătrânul deodată. Ce-ar fi să-mi scoţi 
cătuşele astea!? 

Nugent îngheţă în loc, echipa se opri din drum. 

— Dobitocule! strigă Sam din nou şi Nugent alergă înapoi, 
căutându-şi înfrigurat cheile şi împrăştiind în jur tot felul de 
ordine. 

Culoarul se umplu de hohote de râs, lătrături, nechezături şi 
miorlăituri furtunoase. 

— Nu poţi să-mi laşi cătuşele la mâini! 

Ajuns la uşa lui Sam, Nugent înjură, strânse din dinţi şi găsi 
în sfârşit blestematele de chei. 

— Întoarce-te, îi ceru el. 

— Nenorocitule, ticălos ignorant ce eşti! strigă Sam printre 


gratii drept în faţa roşie de furie a colonelului. 

Hohote de râs zguduiau pereţii. 

— Şi mai şi răspunzi de execuţia mea! zise Sam furios şi 
destul de tare ca să poată fi auzit de ceilalţi. Ai fi în stare să te 
gazezi şi pe tine! 

— Nu fi aşa de sigur! răspunse Nugent scurt. Şi-acum 
întoarce-te. 

Hank Henshaw sau poate Harry Ross Scott strigă „Barney 
Fife!" şi strigătul fu imediat preluat de tot etajul. 

— Barney Fife! Barney Fife! Barney Fife! 

— Gura! răcni Nugent. 

— Barney Fife! Barney Fife! 

— Gura! 

Sam se întoarse cu spatele şi Nugent reuşi în sfârşit să-i 
scoată cătuşele şi să dispară de acolo. 

— Barney Fife! Barney Fife! scandară la unison până când 
uşa se închise cu un pocnet şi culoarul rămase din nou pustiu. 

Atunci glasurile tăcură brusc şi hohotele de râs se stinseră. 
Încet, încet, braţele lor dispărură în celule. 

Sam rămase cu ochii la cei doi gardieni care-l suprave- 
gheau de dincolo de uşă. Apoi, timp de câteva minute îşi puse 
lucrurile în ordine — vâri ventilatorul şi televizorul în priză, 
aranjă cărţile pe raft, verifică apa de la toaletă şi de la chiuvetă. 
Apoi se aşeză pe pat şi se uită la cearşaful rupt. 

Sam se afla acum în cea de-a patra celulă care îi fusese 
pusă la dispoziţie în lista morţii şi, fără îndoială, cea pe care 
avea s-o ocupe pentru cea mai scurtă perioadă de timp. Işi 
amintea cu plăcere mai ales de cea de-a doua dintre ele, de pe 
Nivelul B, aflată lângă a prietenului său Buster Moac. Într-o zi, 
Buster fusese adus aici, în celula de observaţie, sub 
supraveghere permanentă ca nu cumva să se sinucidă. Sam 
plânsese când îl pierduse pe Buster. 

Teoretic, condamnatul care ajungea pân-aici, ajungea 
precis şi în gara următoare. Precum şi în ultima. 


Primul musafir al zilei găzduit în splendidul hol din faţa 
biroului guvernatorului fu Garner Goodman, care chiar semnă în 
cartea de onoare, schimbă câteva cuvinte amabile cu secretara 
cea drăguță, şi voia doar să-l anunţe pe guvernator că e 


disponibil. Fata voia să-i spună ceva când fu întreruptă de 
zbârnâitul telefonului. 

— Oamenii ăştia, oftă ea după ce puse receptorul în furcă. 

— Nu înţeleg, zise Goodman cu nevinovăție în glas. 

— De câteva zile suntem asaltaţi de telefoane în legătură 
cu execuţia clientului dumneavoastră. 

— Da, e un caz care provoacă multă emoție. Se pare că 
mulţi oameni de prin partea locului sunt pentru pedeapsa cu 
moartea. 

— Nu şi de data asta, zise fata în timp ce nota mesajul pe o 
bucată de hârtie roz. Cele mai multe telefoane le primim din 
partea celor care se opun execuţiei. 

— Nu mai spune. Asta da, surpriză. 

— Am s-o informez pe doamna Stark că sunteţi aici. 

— Mulţumesc, zise Goodman aşezându-se la locul său şi 
începând să răsfoiască din nou ziarele de dimineaţă. Sâmbătă, 
cotidianul din Tupelo făcuse marea greşeală de a încerca să afle 
părerea opiniei publice despre execuţia lui Sam Cayhall şi 
înscrisese pe prima pagină un număr de telefon — apeluri 
gratuite — şi o listă de instrucţiuni. Evident, Goodman şi echipa 
lui de analişti ai pieţei supuseseră redacţia ziarului respectiv 
unui adevărat asediu telefonic. Aşa se face că luni, rezultatele 
de peste weekend ale acestui sondaj de opinie fură de-a dreptul 
stupefiante. Trei sute două apeluri dintr-un total de trei sute 
douăzeci erau împotrivă. Goodman nu-şi putu stăpâni un 
zâmbet pişicher. 

În biroul de alături, guvernatorul stătea la masa cea lungă 
care ocupa centrul încăperii şi studia aceleaşi ziare. Pe chip i se 
citea tulburarea, ochii aveau o privire tristă şi îngrijorată. 

Mona Stark traversă podeaua de marmură, cu o ceaşcă de 
cafea în mână. 

— Garner Goodman aşteaptă în hol. 

— Lasă-l să aştepte. 

— Linia directă a aproape blocată. 

McAllister îşi privi calm ceasul de la încheietura mâini. Nouă 
fără unsprezece minute. Guvernatorul îşi frecă uşor bărbia cu 
degetele. De sâmbătă după-amiază de la ora trei şi până 
duminică seara la ora opt, biroul lui de testare a opiniei publice 
telefonase la peste două sute de locuitori ai statului Mississippi 
şi aflase că şaptezeci şi opt la sută dintre ei erau de acord cu 


pedeapsa capitală, ceea ce nu era deloc surprinzător. Cu toate 
acestea, cincizeci şi unu la sută dintre cei chestionaţi credeau că 
Sam Cayhall nu trebuia executat, iar motivele lor erau dintre 
cele mai diverse. Mulţi erau de părere că Sam era prea bătrân 
pentru a fi executat. Crima de care se făcuse vinovat fusese 
comisă cu douăzeci şi trei de ani în urmă, adică într-o epocă 
total diferită de cea în care trăiau acum Oricum o să moară la 
Parchman şi încă destul de curând, aşa că mai bine lăsaţi-l să 
moară în pace. Era persecutat pe motive politice. In plus, era 
alb, iar McAllister şi oamenii lui ştiau că ăsta era un factor 
important, cu toate că nu era mărturisit. 

Aceasta era vestea cea bună. Vestea cea rea era anunţată 
de imprimanta aflată lângă ziare. Deşi funcţionase cu o singură 
operatoare, linia directă primise două sute treizeci şi unu de 
apeluri sâmbătă şi o sută optzeci duminică. Adică un total de 
patru sute unsprezece apeluri telefonice. Peste nouăzeci şi cinci 
la sută dintre ele erau împotriva execuţiei. Începând cu 
dimineaţa zilei de vineri, se înregistraseră în mod oficial opt sute 
nouăzeci şi şapte de telefoane pentru bătrânul Sam, dintre care 
peste nouăzeci la sută erau împotriva execuţiei. Şi acum linia 
directă era iar în stare de asediu. 

La asta se adăuga faptul că birourile din teritoriu raportau o 
avalanşă de apeluri telefonice care se opuneau aproape în 
totalitate uciderii lui Sam. Membrii personalului reveneau din 
weekend povestind despre nenumăratele telefoane pe care le 
primiseră în acest timp. Roxburgh sunase şi el ca să spună că 
telefoanele lui nu mai făceau faţă potopului de apeluri. 

Guvernatorul era deja obosit. 

— Azi la zece aveam programat ceva, îi spuse Monei fără 
s-o privească. 

— Da, o întâlnire cu un grup de cercetaşi. 

—  Prezintă-le scuzele mele şi anuleaz-o, s-au repro- 
grameaz-o. N-am nici un chef de fotografii. E mai bine să stau 
aici. Şi pentru prânz? 

— Senatorul Pressgrove. Ar fi trebuit să discutaţi despre 
procesul împotriva universităţilor. 

— Nu pot să-l sufăr pe Pressgrove. Anulează prânzul şi 
comandă nişte pui. Şi-acum, că m-am gândit mai bine, adu-l pe 
Goodman. 

Îşi dădură mâna şi se aşezară. Duminică după-amiază, 


târziu, avocatul îi dăduse lui Larramore o cerere scrisă de 
anulare a audierii pentru clemenţă, ca urmare a dorinţei 
aproape imperative a clientului lor. 

— Tot nu vreţi audierea? întrebă guvernatorul, zâmbind 
obosit. 

— Clientul nostru zice că nu, fără nici o explicaţie. Am 
încercat totul ca să-l convingem. 

Mona îi oferi lui Goodman o ceaşcă de cafea fără zahăr. 

— E tare încăpăţinat. Am impresia că aşa a fost întot- 
deauna. Cum staţi cu apelurile? întrebă McAllister sincer 
interesat. 

— Totul se desfăşoară conform procedurilor. 

—  Dumneata ai mai trecut prin aşa ceva, domnule 
Goodman. Eu nu. Ce pronostic dai în momentul ăsta? 

Goodman amestecă uşor cu lingurita în ceaşca de cafea, 
încercând să găsească răspunsul cel mai bun. Nu făcea nimănui 
nici un rău dacă îi spunea cinstit guvernatorului ce credea el în 
clipa asta. 

— Fiind unul dintre avocaţii lui, înclin să fiu optimist. Aş zice 
că avem cam şaptezeci la sută şanse ca execuţia să aibă loc. 

Guvernatorul reflectă o vreme la cele spuse de avocat. 
Aproape că auzea deja telefoanele sunând până la roşu. Până şi 
propriu lui oameni erau pe cale să-şi piardă cumpătul. 

— Domnule Goodman, ştii ce-aş vrea eu? întrebă el, plin de 
sinceritate. 

Da, ai vrea ca telefoanele alea afurisite să nu mai sune, îşi 
zise Goodman în sinea lui. 

— Ce? 

— Aş vrea să stau de vorbă cu Adam Hall. Unde e? 

— Probabil la Parchman. Am vorbit cu el la telefon acum o 
oră. 

— Crezi că poate veni aici chiar azi? 

— Cred că da, şi de fapt avea de gând să vină încoace în 
după-amiaza asta. 

— Bun. Am să-l aştept. 

Goodman îşi înăbuşi un zâmbet. Poate că, până la urmă, tot 
se produsese o spărtură în dig. 

Şi totuşi, oricât ar fi putut părea de ciudat, prima speranţă 
de câştig de cauză apăru pe un front neaşteptat. 


Şase blocuri mai departe, în clădirea tribunalului federal, 
Breck Jefferson intră în biroul şefului său, Onorabilul F. Flynn 
Slattery, care vorbea, tulburat, la telefon. Breck aducea cu el o 
petiție pentru habeas corpus, plus un carnet plin de însemnări. 

— Da? lătră Slattery, trântind telefonul în furcă. 

— Trebuie să stăm de vorbă despre Cayhall, zise Breck 
sobru. Ştii că am primit o petiție în legătură cu incompetenta lui 
mintală. 

— O respingem şi ne vedem mai departe de treabă. Sunt 
prea ocupat ca să mai îmi bat capul şi cu ea. Lasă-l să o trimită 
la Circumscripţia a cincea. Nu vreau să mai dau pe-aici de 
nenorocirea aia. 

— Da, numai că trebuie să te uiţi totuşi la ceva, zise Breck 
tulburat, alegându-şi cu grijă cuvintele. 

— Ei, na. Ce vrei să spui? 

— S-ar putea ca motivul să fie valabil. 

Lui Slattery îi căzură faţa şi umerii. 

— Haida-de. Glumeşti. Despre ce e vorba? Peste treizeci de 
minute intrăm în proces, avem un juriu care ne aşteaptă. 

Breck Jefferson fusese al doilea în grupa de studenţi de la 
Facultatea de drept de la Emory şi judecătorul îi acorda implicit 
încrederea sa. 

— Susţin că Sam nu posedă competenţa mintală care să-i 
permită să suporte execuţia, şi asta conform codului destul de 
cuprinzător al statului Mississippi. 

— Păi toată lumea ştie că e nebun. 

— Au un expert care e gata să depună mărturie. Şi nu 
putem să nu-l luăm în seamă. 

— Nu pot să cred ce-aud. 

— Ai face mai bine să te uiţi puţin la asta. 

Inălţimea sa îşi masă uşor fruntea cu vârful degetelor. 

— la loc şi dă-mi să văd despre ce e vorba. 


— Nu mai avem decât câteva mile, anunţă Adam. Cum te 
simţi? 
i Carmen vorbise foarte puţin după ce ieşiseră din Memphis. 
In prima ei călătorie în Mississippi, îşi petrecuse timpul admirând 
vastitatea deltei, şi imensitatea câmpurilor de bumbac şi de 


fasole, privind uimită la recolte, clătinând din cap la vederea 
pâlcurilor de cocioabe amărâte. 

— Sunt emoţionată, recunoscu ea de mai multe ori. 
Vorbiseră pe scurt despre Berkeley şi Chicago şi despre cum 
s-ar putea să arate viitorul imediat. Nu spuseseră însă nimic 
despre părinţi, Sam şi familia acestuia. 

— Şi el e emoţionat. 

— Ce ciudat, Adam. Uită-te la noi: alergăm pe autostrada 
asta plină de sălbăticie, grăbiţi să ne întâlnim cu un bunic care 
aşteaptă să fie executat. 

— Faci ceea ce trebuie să faci, o linişti fratele ei, bătând-o 
prieteneşte pe genunchi. 

Fata era îmbrăcată cu nişte pantaloni mult mai mari decât 
măsura ei, bocanci de munte şi o cămaşă de doc roşie care 
începuse să se decoloreze. Portretul tipic al studentului la 
psihologie. 

— Am ajuns, zise Adam brusc; pe ambele laturi ale şoselei, 
maşinile erau parcate bară la bară, dar circulaţia era îngreunată 
de oamenii care se apropiau pe jos de gardul închisorii. 

— Ce-i asta? întrebă ea. 

— Un circ. 

Trecură pe lângă trei membri ai Klanului şi Carmen clătină, 
uluită, din cap. Tipii mergeau ceva mai repede decât cei care se 
grăbesc de obicei să ajungă la demonstraţii. In mijlocul şoselei, 
chiar în faţa intrării în penitenciar, doi poliţişti dirijau circulaţia. li 
făcură semn lui Adam să o ia spre dreapta. Un gardian de la 
Parchman îi arătă o zonă aflată de-a lungul unui şanţ nu prea 
adânc de pe marginea drumului. 

Mână în mână, porniră spre poarta principală, oprindu-se o 
clipă ca să vadă mai bine zecile de oameni ai Klanului în robe 
albe ce se învârteau în cerc în faţa închisorii Cineva pronunţa un 
discurs pătimaş de la un megafon ce dădea rateuri o dată la 
fiecare câteva secunde. Un grup de cămăşi brune cu pancarte în 
mâini stătea umăr lângă umăr, cu faţa spre şosea. De cealaltă 
parte a şoselei erau parcate nici mai mult, nici mai puţin decât 
cinci dubiţe ale unor staţii de televiziune. Camerele de luat 
vederi erau răspândite peste tot. Ba un canal de televiziune îşi 
trimisese chiar elicopterul, care acum se învârtea în cerc pe 
deasupra locului. 

La poartă, Adam i-o prezentă pe Carmen lui Louise, noua sa 


prietenă, gardiana care controla documentele personale. 
Femeia era nervoasă şi frântă de oboseală. O dată sau de două 
ori, izbucniseră şi nişte ciondăneli între glugaţi, reprezentanţii 
presei şi gardieni. Pentru moment, lucrurile erau cam neclare, 
dar nu dădeau semne să se îmbunătăţească, după părerea ei. 

Un gardian în uniformă îi conduse până la o dubiţă care 
porni imediat în trombă. 

— Incredibil, exclamă Carmen. 

— Şi pe zi ce trece e mai rău. Stai să vezi ce-o să fie mâine. 

Când intrară pe drumul principal ce trecea pe sub copacii 
bătrâni şi prin faţa caselor albe şi curate, dubita încetini viteza. 

— Da' nici n-arată a închisoare, observă ea privind în jur. 

— E o fermă de şaptesprezece mii de acri. In casele astea 
locuieşte personalul închisorii. 

— Au şi copii, zise ea, privind bicicletele şi scuterele din 
curţi. Pare atât de paşnic. Unde sunt prizonierii? 

— Ai răbdare. 

Dubita o luă la stânga. Asfaltul lăsă locul drumului de 
pământ bătătorit. Drept în faţa lor se înălța lista morţii. 

— Vezi turnurile de colo? îi arătă Adam. Gardurile şi sârma 
ghimpată? 

Carmen dădu din cap. 

— Asta e Unitatea de Securitate Maximă, căminul lui Sam în 
ultimii nouă ani şi jumătate. 

— Unde este camera de gazare? 

— Acolo. 

Doi gardieni se apropiară de dubiţă, îi priviră cu atenţie pe 
cei dinăuntru şi pe urmă le făcură semn să treacă mai departe. 
Maşina se opri în faţa intrării unde aştepta sergentul Packer. 
Adam i-o prezentă pe Carmen care abia dacă mai putea scoate 
o vorbă. Apoi intrară şi sergentul îi percheziţionă cu blândeţe, 
sub privirile altor trei gardieni. 

— Sam e deja acolo, le zise Packer, făcând un semn cu 
capul în direcţia biroului din faţă. Intraţi. 

Adam o prinse pe fată de mână, ea dădu din cap în semn 
că e pregătită şi atunci el deschise uşa. 

Ca de obicei, Sam stătea pe marginea biroului, 
legănându-şi picioarele. De data asta însă nu fuma. Aerul din 
încăpere era curat şi proaspăt. Bătrânul îşi privi nepoţii pe rând. 
Packer închise uşa, lăsându-i singuri. 


Carmen dădu drumul mâinii fratelui său şi se apropie de 
birou, privindu-l pe Sam drept în ochi. 

— Eu sunt Carmen, zise ea cu glas blând. 

Sam cobori de pe birou. 

— Şi eu sunt Sam, Carmen. Năbădăiosul tău bunic. 

Apoi o prinse de umeri şi se îmbrăţişară. Lui Adam îi 
trebuiră câteva secunde până să-şi dea seama că Sam îşi răsese 
barba, că avea părul ceva mai scurt şi mai pieptănat şi că îşi 
încheiase costumul cel roşu până la gât. 

Sam o strânse pe fată de umeri şi îi privi atent chipul. 

— Eşti la fel de drăguță ca mama ta, zise el cu glas răguşit. 
Ochii lui erau umezi, iar Carmen se lupta cu lacrimile, 
muşcându-şi buza şi încercând să zâmbească. ţi mulţumesc că 
ai venit, continuă el, forţându-se să zâmbească. Şi îmi pare rău 
că a trebuit să mă vezi în halul ăsta. 

— Arăţi grozav, zise ea. 

— N-are rost să minţi, Carmen, interveni Adam, spărgând 
gheaţa. Şi hai să punem robinetul la lacrimi mai înainte să ne 
inunde. 

— Stai jos, îi zise Sam fetei, oferindu-i un scaun, apoi se 
aşeză lângă ea şi o prinse de mână. 

— Sam, afacerile au prioritate, interveni Adam, 
sprijinindu-se de birou. Azi-dimineaţă devreme, Circumscripţia a 
cincea ne-a respins acţiunea. Aşa că o să luăm alt tren. 

— Fratele tău e un avocat grozav, îi spuse Sam lui Carmen. 
În fiecare zi îmi aduce aceeaşi veste. 

— Păi, sigur că nici nu prea am încotro, spuse Adam. 

— Ce mai face mama ta? o întrebă Sam pe fată. 

— E bine. 

— Spune-i că am întrebat de ea. Mi-aduc aminte că era o 
persoană deosebită. 

— Am să-i spun. 

— Ai vreo veste de la Lee? îl întrebă bătrânul pe Adam. 

— Nu. Vrei s-o vezi şi pe ea? 

— Cred că da. Dar dacă nu poate să vină, înţeleg. 

— Am să văd ce pot să fac, zise Adam, pe un ton plin de 
încredere. 

Ultimele sale mesaje telefonice nu primiseră nici un 
răspuns din partea lui Phelps. Sincer vorbind, deocamdată nu 
avusese timp să o caute pe Lee. 


Sam se aplecă şi mai mult spre Carmen. 

— Adam mi-a spus că studiezi psihologia. 

— Aşa e. Sunt studentă la Cal Berkeley şi am să... 

O bătaie bruscă în uşă le întrerupse conversaţia. Adam 
deschise puţin şi dădu cu ochii de faţa îngrijorată a lui Lucas 
Mann. 

— lertaţi-mă un minut, le spuse el celorlalţi doi şi ieşi în hol. 
Ce s-a întâmplat? 

— Te caută Garner Goodman, şopti Mann. Vrea să mergi 
imediat la Jackson. 

— De ce? Ce se întâmplă? 

— Se pare că una din petiţiile voastre a spart un pic gheaţa. 

— Care din ele? întrebă Adam, simțind că-i stă inima loc. 

— Judecătorul Slattery vrea să staţi de vorbă despre 
incompetenţa mintală. A programat o audiere pentru ora cinci, 
în după-masa asta. Să nu-mi spui nimic pentru că s-ar putea să 
fiu martorul procurorului. 

Adam îşi închise ochii şi îşi lovi uşor capul de perete. Mii de 
gânduri îi alergau sălbatic prin minte. 

— Astăzi după-masă, la cinci. Slattery? 

— E greu de crezut. Dar trebuie să te mişti cât mai repede 
cu putinţă. 

— Am nevoie de un telefon. 

— Ai unul aici, zise Mann, arătându-i uşa din spate. Uite ce 
e, Adam. Ştiu că nu e treaba mea, dar eu nu i-aş spune lui Sam 
de chestia asta. Audierea asta nu o să-ţi dea obligatoriu un 
răspuns pozitiv şi n-are rost să-i dai speranţe degeaba. Eu aş 
aştepta până după aceea. 

— Ai dreptate. Mulţumesc, Lucas. 

— N-ai de ce. Ne vedem în Jackson. 

Adam se întoarse în încăperea unde conversaţia ajunsese la 
viaţa din Bay Area. 

— Nimic important, zise Adam, încruntându-se şi mergând 
spre telefon. Formă numărul fără să ia în seamă conversaţia 
celorlalţi. 

— Garner, sunt eu, Adam. Sunt aici cu Sam. Ce s-a 
întâmplat? 

— Mişcă-ţi fundul până aici, bătrâne, zise Goodman calm. 
Lucrurile au început să se mişte. 

— Te ascult. 


Sam descria prima şi ultima lui călătorie la San Francisco, 
făcută cu zeci de ani în urmă. 

— Numărul unu, guvernatorul vrea să stea de vorbă cu tine 
între patru ochi. Am impresia că suferă. Noi îl tot pocnim în fund 
cu telefoanele noastre şi omul începe să aibă fierbinţeli. Dar 
mult mai important e faptul că Slattery, tocmai el, s-a împiedicat 
de petiția cu problemele mintale. Am vorbit cu el acum o 
jumătate de oră şi omul părea complet derutat. lar eu nu i-am 
uşurat deloc situaţia. Vrea o audiere în după-amiaza asta la ora 
cinci. Am luat legătura cu doctorul Swinn şi aşteaptă să-l chem. 
Soseşte la Jackson la trei şi jumătate, gata să depună mărturie. 

— Vin şi eu imediat, zise Adam, cu spatele la Sam şi 
Carmen. 

— Ne vedem la guvernator. 

— Era vorba de depunerea apelurilor, îi explică Adam lui 
Sam, care deocamdată era perfect indiferent. Trebuie să plec la 
Jackson. 

— Dar de ce atâta grabă? întrebă Sam de parcă ar mai fi 
avut ani întregi de viaţă înainte. 

— Grabă? Ai spus grabă? Păi e ora zece, Sam, şi e luni 
dimineaţă. Mai avem exact treizeci şi opt de ore ca să dăm de 
un miracol. 

— N-o să se întâmple nici un miracol, Adam, zise Sam 
întorcându-se spre Carmen a cărei mână se odihnea încă în 
mâna lui. Să nu te laşi dusă de speranţe deşarte, draga mea. 

— Poate că... 

— Nu. De data asta mi-a venit rândul. Şi sunt mai mult 
decât pregătit. Nu vreau să fiţi trişti când se va termina. 

— Trebuie să mergem, Sam, spuse Adam, punându-i o 
mână pe umăr. Mă întorc diseară sau mâine dimineaţă. 

Carmen îl sărută pe bătrân pe obraz. 

— Inima mea e lângă tine, Sam, şopti ea. 

Bătrânul o strânse în braţe câteva secunde, apoi se 
îndepărtă şi se sprijini de birou. 

— Ai grijă, fetiţo. Să înveţi bine. Şi să nu mă judeci prea 
tare. Am ajuns aici din vina mea şi mă aşteaptă o viaţă mai 
bună în altă parte. 

Carmen se ridică şi îl mai îmbrăţişă o dată. Când ieşi din 
încăpere, fata avea lacrimi în ochi. 


46 


La amiază, judecătorul Slattery era definitiv pătruns de 
gravitatea momentului şi, cu toate că încerca din răsputeri să 
ascundă acest lucru, se bucura imens de această clipă de linişte 
dinaintea furtunii. Mai întâi le dăduse liber avocaţilor şi juriului 
din procesul civil pe care trebuia să-l judece. Apoi vorbise de 
două ori la telefon cu grefierul de la Circumscripţia a cincea, în 
New Orleans, şi apoi cu însuşi judecătorul McNeely. Marea clipă 
venise puţin după ora unsprezece, când judecătorul Edward F. 
Allbright de la Curtea Supremă sunase din Washington ca să 
afle ultimele date ale problemei. Allbright urmărea cazul pas cu 
pas şi oră de oră. Cei doi discutară despre teoria şi practica 
legislativă. Nici unul dintre ei nu era împotriva pedepsei cu 
moartea şi amândoi aveau probleme deosebite legate de 
legislaţia din Mississippi. Îl îngrijora faptul că, după povestea 
asta, orice deţinut condamnat la moarte putea fi tentat să 
pretindă că e nebun şi să găsească şi doctorul care să o 
confirme. 

Ziariştii mirosiră imediat că va avea loc o audiere şi nu se 
mulţumiră doar să dea drumul unui potop de apeluri telefonice, 
dar se instalară de-a dreptul în anticamera guvernatorului. Un 
poliţist fu chemat să curețe terenul de nepoftiţi. 

Secretara aducea în fiecare minut alte şi alte mesaje. Breck 
Jefferson făcea săpături prin textele de lege şi ocupase toată 
masa de conferinţe cu hârţoagele lui. Slattery vorbea cu 
guvernatorul, cu procurorul general, cu Garner Goodman şi cu 
zeci de alte persoane. Işi scosese pantofii şi îi lăsase sub birou, 
iar el se învârtea în cerc, cu telefonul lipit de ureche, savurând 
cu nespusă plăcere nebunia dezlănţuită. 


Dacă atmosfera din biroul lui Slattery era febrilă, cea din 
biroul procurorului general era de-a dreptul haotică; Roxburgh 
turbase când aflase că unul din gloanţele trase la întâmplare de 
Cayhall nimerise ţinta. Adică să te lupţi zece ani de zile cu urşii 
ăştia, urcând şi coborând pe scara apelurilor şi petiţiilor, trecând 
dintr-un tribunal în altul, punând la muncă grea nenumărate 


minţi luminate din branşă, trântind pe masă o cantitate de 
hârţoage suficientă ca să distrugă o pădure de argumente, şi 
tocmai când l-ai adus în bătaia puştii, tipul trânteşte o tonă de 
apeluri de ultimă oră şi unul dintre ele se nimereşte să atragă 
atenţia unui judecător oarecare, aflat într-o dispoziţie blajină. 
Roxburgh porni ca o furtună spre biroul lui Morris Henry, 
Doctorul Death în persoană, şi împreună strânseră în grabă o 
echipă formată din cei mai buni specialişti în penal pe care îi 
aveau la îndemână. Se întâlniră cu toţii într-o bibliotecă mare, 
plină cu cele mai recente apariţii de specialitate. Recitiră petiția 
lui Cayhall, precum şi textul legii şi puseră la punct strategia de 
urmat. Aveau nevoie de martori. Cine îl văzuse pe Cayhall în 
ultimele luni? Cine putea să depună mărturie despre lucrurile pe 
care le spusese sau le făcuse bătrânul? Medicii lor nu mai aveau 
practic timp să-l examineze. Condamnatul avea un doctor, iar ei 
nu. Şi asta constituia o problemă importantă. În cazul în care 


voia să-l pună în mâinile unui doctor reputat, statul — adică 
acuzarea — se vedea nevoit să ceară o păsuire. Ceea ce 
însemna o suspendare a execuţiei. Lucru care nu intra în 
discuţie. 


Gardienii îl vedeau în fiecare zi. Şi altcineva? Roxburgh îl 
sună pe Lucas Mann care îi sugeră să-l caute pe colonelul 
Nugent. Nugent spuse că da, îl văzuse pe Sam cu numai câteva 
ore în urmă şi că, bineînţeles, ar fi fost de-a dreptul fericit să 
depună mărturie. Scârba aia de om nu era de loc nebun. Era pur 
şi simplu stricat la suflet. Pe urmă, şi sergentul Packer îl vedea 
zilnic. Şi psihiatrul închisorii, doctor N. Stegall, îl cunoscuse pe 
Sam, aşa că putea să depună mărturie. Nugent era extrem de 
nerăbdător să-şi ofere ajutorul. Tot el propuse şi numele 
capelanului penitenciarului. Şi are să se mai gândească şi la 
alţii. 

Morris Henry organiză o trupă de şoc formată din patru 
avocaţi a căror unică sarcină era să sape adânc ca să afle cât 
mai multe mizerii despre doctor Anson Swinn. De exemplu, alte 
cazuri în care fusese implicat. Să stea de vorbă cu alţi avocaţi 
din ţară. Să dea de urma stenogramelor proceselor unde 
depusese ca martor. Tipul nu era decât o marionetă închiriată 
pe bani, un martor de profesie. Aşa că trebuia făcut orice ca să 
fie discreditat. 

După ce planurile de atac şi alte amănunte importante fură 


puse în ordine, Roxburgh cobori să stea de vorbă cu 
reprezentanţii presei. 


Adam îşi parcă maşina lângă clădirea Capitoliului. 
Goodman, fără haină, cu mânecile cămăşii suflecate până la cot, 
dar cu papionul la fel de impecabil ca de obicei, îl aştepta la 
umbra unui copac. Adam i-o prezentă pe Carmen. 

— Guvernatorul vrea să te vadă la ora două. Tocmai vin de 
la el. E a treia oară că dau prin biroul lui de azi-dimineaţă. Hai să 
mergem la noi, zise el, făcând un semn în direcţia centrului 
oraşului. E foarte aproape de aici. 

— L-ai cunoscut pe Sam, o întrebă Goodman pe Carmen. 

— Da, azi-dimineaţă. 

— Mă bucur. 

— Ce-o fi în mintea guvernatorului? întrebă Adam. 

Mergeau prea încet pentru gustul lui. Calmează-te, îşi spuse 
în sinea lui. Calmează-te. 

— Cine ştie? Vrea să vă întâlniți între patru ochi. Poate că 
analiza pieţei l-a ajuns, în sfârşit. Poate că plănuieşte să facă o 
figură specială pentru presă. Poate că e sincer. Nu-mi dau 
seama. In orice caz, arată obosit. 

— Apelurile telefonice ajung la ţintă? 

— Minunat. 

— Nu a intrat încă nimeni la bănuieli? 

— Încă nu. Cinstit vorbind, îi lovim atât de tare şi de iute că 
mă îndoiesc că mai au timp să localizeze telefoanele. 

Carmen îi aruncă fratelui ei o privire albă pe care acesta nu 
o observă. 

— Care-s noutăţile în privinţa lui Slattery? întrebă Adam în 
timp ce traversau o stradă, cu ochii la demonstraţia în plină 
desfăşurare pe treptele Capitoliului. 

— Nici una, de azi-dimineaţă de la ora zece. Grefierul lui 
te-a sunat la Memphis şi secretara ta i-a dat numărul meu 
de-aici. În felul ăsta au dat de mine şi am aflat de audiere şi de 
faptul că Slattery vrea să se întâlnească cu avocaţii la ora trei la 
el în birou, ca să facă un plan de bătaie. 

— Ce înseamnă chestia asta? întrebă Adam, sperând cu 
disperare ca mentorul său să-i anunţe iminenţa unei mari 
victorii. 


— Pe cuvântul meu că nu ştiu, răspunse Goodman care 
simţise nervozitatea tânărului. Deocamdată, asta e o veste 
bună, dar nimeni nu are de unde să ştie cât o să dureze. 
Audierile nu sunt ceva neobişnuit în această etapă. 

Mai traversară o stradă şi, în sfârşit, intrară în clădire. La 
etaj, biroul temporar bâzâia ca un stup de albine, cei patru 
studenţi vorbind fără încetare în telefoanele lor celulare. Doi 
dintre ei îşi ţineau picioarele pe masă. Unul stătea la fereastră, 
iar al patrulea se plimba de-a lungul peretelui opus, cu telefonul 
lipit literalmente de ureche. Adam rămase o clipă lângă uşă, 
încercând să se obişnuiască cu peisajul. Carmen se simţea 
definitiv pierdută. 

Goodman le dădu explicaţiile de rigoare aproape în şoaptă. 

— Media e de şaizeci de telefoane pe oră. Formăm mai mult 
de-atât, dar liniile sunt evident ocupate, şi asta numai şi numai 
din cauza noastră. În timpul weekendului a fost ceva mai calm. 
Linia directă n-a folosit decât o singură operatoare. 

Totul fusese spus pe tonul plin de mândrie al unui director 
de uzină care îşi prezintă ultimele achiziţii. 

— Unde telefonează? întrebă Carmen. 

Unul dintre studenţi veni spre ei şi se prezentă. Apoi le 
spuse că, din punctul lui de vedere, situaţia era excelentă. 

— Vreţi să mâncaţi ceva? întrebă Goodman. Avem câteva 
sandvişuri chiar aici. Adam refuză oferta. 

— Unde telefonează? întrebă din nou Carmen. 

— Linia directă a guvernatorului, răspunse scurt Adam, fără 
nici o altă explicaţie. 

Apoi îl ascultară pe studentul aflat cel mai aproape de ei 
cum îşi schimbă vocea şi citeşte unul din numele de pe listă. 
Acum era Benny Chase, din Hickory Fiat, Mississippi, şi votase şi 
el pentru guvernator şi, după părerea lui, Sam Cayhall nu 
trebuia executat. Era cazul ca guvernatorul să iasă în faţă şi să 
se ocupe de situaţia asta. 

Carmen îl privi nedumerită pe frate-său, dar el o ignoră cu 
desăvârşire. 

— Cei patru sunt studenţi la drept la Mississippi College, 
explică Goodman mai departe. De vineri încoace, am folosit 
vreo duzină de studenţi de vârste diferite, albi şi negri, femei şi 
bărbaţi. Profesorul Glass ne-a ajutat foarte mult să-i găsim. Şi a 
dat şi el câteva telefoane. Şi mai sunt cu noi şi Hez Kerry şi 


băieţii lui de la „Defense Group". Avem, în total, vreo douăzeci 
de oameni care dau telefoane. 

Se aşezară la un capăt al mesei aflate în centrul încăperii şi 
Goodman aduse nişte cutii cu răcoritoare pe care le găsise 
într-un răcitor portabil. Apoi îşi continuă explicaţiile. 

— John Bryan Glass face chiar în clipa asta nişte cercetări şi 
până la patru o să avem o prezentare de caz. Hez Kerry 
munceşte şi el, adică verifică dacă au existat recent cazuri 
similare cu al nostru în alte state. 

— Kerry este tipul negru? întrebă Adam. 

— Da, este directorul lui „Southern Capital Defense Group". 
O inteligenţă ascuţită. 

— Deci un avocat negru care-şi pune fundul pe jar ca să-l 
salveze pe Sam. 

— Pentru Hez, asta n-are nici o importanţă. Este un caz ca 
oricare altul. 

— Aş vrea să-l cunosc şi eu. 

— Ai să-l cunoşti, fii liniştit. Toţi oamenii ăştia au să fie 
prezenţi la audiere. 

— Şi muncesc pe bani? întrebă Carmen. 

— Oarecum. Kerry primeşte un salariu. Printre altele, el 
trebuie să se ocupe de fiecare condamnare la moarte 
pronunţată în acest stat, dar, cum Sam are avocaţii lui 
personali, Kerry nu mai are treabă. Într-un fel, îşi donează 
timpul, dar el vrea să facă chestia asta, nu l-a obligat nimeni. 
Profesorul Glass primeşte salariu de la facultatea de drept, dar 
ceea ce face aici n-are nici în clin, nici în mânecă cu locul lui de 
muncă. Studenţilor le plătim cinci dolari pe oră. 

— Cine-i plăteşte? întrebă ea. 

— „Kravitz & Bane", buna şi bătrâna noastră firmă. 

— Carmen trebuie să plece de-aici chiar în după-amiaza 
asta, interveni Adam, in timp ce răsfoia paginile unei cărţi de 
telefon. 

— Mă ocup eu de-asta, zise Goodman. Unde vrea să plece? 

— La San Francisco. 

— Am să văd ce se poate face. Dar deocamdată vă propun 
să mergeţi să mâncaţi ceva la cafeneaua din colţ. Guvernatorul 
ne aşteaptă la ora două. 

— Trebuie să ajung la bibliotecă, spuse Adam, privindu-şi 
ceasul. Era aproape ora unu. 


— Du-te şi mănâncă ceva, Adam. Şi încearcă să te relaxezi. 
Avem timp mai târziu să ne aşezăm cu toţii şi să ne ocupăm de 
strategie. În clipa asta ai nevoie de calm şi de hrană. 

— Mie mi-e foame, zise Carmen, dornică să rămână puţin 
singură cu fratele său. 

leşiră din încăpere, închizând uşa în urma lor. 

— Te rog să-mi explici, insistă ea, prinzându-l de braţ 
înainte de a începe să coboare scara. 

— Ce să-ţi explic? 

— Ce se întâmplă în cămăruţa aia? 

— E destul de evident, nu? 

— Da, dar e legal? 

— Nu e ilegal. 

— Atunci e etic? 

Adam răsuflă adânc şi privi fix peretele din faţa lor. 

— Ce au de gând să-i facă lui Sam? 

— Să-l execute. 

— Să-l execute, să-l gazeze, să-l extermine, să-l omoare, 
cum vrei să-i zici. Dar în orice caz e o crimă, Carmen. O crimă 
legală. E o greşeală pe care încerc să o împiedic. E o treabă 
murdară şi dacă pentru asta trebuie să încalc etica profesională, 
ei bine, nu-mi pasă, am s-o fac. 

— E ceva ce nu-mi miroase a bine. 

— Chestie valabilă şi pentru camera de gazare. 

Fata clătină din cap şi se abţinu să mai spună ceva. Cu 
douăzeci şi patru de ore în urmă, luase prânzul împreună cu 
prietenul ei într-o cafenea din San Francisco. Acum însă nu-şi 
dădea prea bine seama unde se afla. 

— Să nu mă condamni pentru asta, Carmen. Orele astea 
sunt pline de disperare. 

— Bine, zise ea şi începu să coboare treptele. 


Singuri în biroul spaţios, guvernatorul şi tânărul avocat 
stăteau picior peste picior, pe scaune confortabile îmbrăcate în 
piele. Goodman o condusese pe Carmen la aeroport. Mona Stark 
nu se zărea nicăieri. 

— Ce ciudat, eşti nepotul lui, dar l-ai cunoscut abia acum 
mai puţin de-o lună, zise McAllister, calm şi aproape obosit. Eu 
însă îl cunosc de mulţi ani. De fapt, el reprezintă o parte din 


viaţa mea. Şi m-am gândit mereu că aştept cu nerăbdare ziua 
aceasta. Am vrut să moară, am vrut să fie pedepsit pentru că i-a 
omorât pe băieţeii ăia. 

Îşi răsfiră părul de pe frunte şi îşi masă uşor globii oculari. 
Vorbele lui păreau sincere, de parcă ar fi fost adresate unui 
vechi prieten cu care încerca să reia firul unor bârfe întrerupte 
demult. 

— Acum însă nu mai sunt aşa de sigur. Trebuie să-ţi 
mărturisesc, Adam, că presiunea asta m-a ajuns. 

Tânărul nu-şi putea da seama dacă cel din faţa lui era 
sincer sau un excelent actor. 

— Ce anume va dovedi statul, dacă Sam moare? întrebă 
Adam. Lumea asta va fi mai bună când soarele va răsări 
miercuri dimineaţă şi-l va găsi pe Sam mort? 

— Nu. Dar vorbeşti aşa pentru că nu crezi în pedeapsa cu 
moartea. În schimb eu cred în ea. 

— De ce? 

— Pentru că trebuie să existe o pedeapsă finală pentru o 
crimă. Dacă ai să te pui în poziţia lui Ruth Kramer, ai să vezi că 
judeci altfel. Problema ta, Adam, şi a altora ca tine, este că uitaţi 
cu totul de victime. 

— Să ştiţi că putem discuta ore în şir subiectul ăsta. 

— Ai dreptate. Hai să-l lăsăm. Sam ţi-a spus ceva nou 
despre atentat? 

— Nu pot să vorbesc despre lucrurile pe care mi le-a spus 
Sam. Dar răspunsul este negativ. 

— Poate c-o fi acţionat de unul singur, nu ştiu. 

— Ar mai avea vreo importanţă chestia asta acum, cu o zi 
înainte de execuţie? 

— Ca să fiu sincer, n-am idee. Dar dacă aş şti că Sam n-a 
fost decât un complice, că altcineva este asasinul, atunci mi-ar fi 
imposibil să permit să fie executat. Ştii că aş putea împiedica 
execuţia. Aş putea s-o fac şi mi-aş aprinde paie în cap. Pe plan 
politic, distrugerile s-ar putea dovedi ireparabile, dar nu m-ar 
deranja. Politica începe să mă obosească. Şi nu mă simt deloc 
bine în postura celui care hotărăşte viaţa sau moartea unui alt 
om. Dar aş putea să-l graţiez pe Sam, dacă aş cunoaşte 
adevărul. 

— Credeţi că a avut un ajutor. Mi-aţi mai spus asta. Agentul 
FBI care a condus ancheta e de aceeaşi părere. Atunci de ce nu 


acţionaţi în conformitate cu convingerile dumneavoastră şi să-i 
acordaţi graţierea? 

— Pentru că nu suntem siguri. 

— Adică, dacă Sam vă spune un singur nume acum, în 
ultimele sale clipe de viaţă, bingo, luaţi stiloul şi îi salvaţi viaţa? 

— Nu, dar aş putea acorda o amânare, în aşa fel încât să 
facem investigaţii. 

— N-o să se întâmple asta, domnule guvernator. Am 
încercat. L-am întrebat de atâtea ori, şi el a negat mereu, încât 
am renunţat să mai atacăm subiectul ăsta. 

— Pe cine protejează în felul ăsta? 

— Să mă ia dracu' dacă ştiu. 

— Poate că ne înşelăm. Ţi-a dat vreodată amănunte despre 
atentat? 

— Repet, nu pot să spun nimic despre conversaţia dintre 
mine şi clientul meu, dar îşi asumă toată responsabilitatea. 

— Atunci, eu de ce să iau în consideraţia posibilitatea de a-l 
graţia? Din moment ce criminalul însuşi îşi asumă crima şi 
susţine că a acţionat singur, cum Dumnezeu aş putea eu să-l 
ajut? 

— Trebuie să-l ajutaţi pentru că este un om bătrân care 
oricum va muri curând. Pentru că e un lucru drept şi pentru că, 
în adâncul inimii dumneavoastră, vreţi să-l faceţi. Dar e nevoie 
de curaj pentru asta. 

— Mă urăşte, nu-i aşa? 

— Da. Dar ar putea să-şi revină. Graţiaţi-l şi are să fie cel 
mai sincer susţinător al dumneavoastră. 

— E chiar nebun? întrebă McAllister, zâmbind şi luându-şi o 
gumă de mestecat. 

— Expertul nostru zice că da. Şi o să ne străduim să-l 
convingem şi pe judecătorul Slattery. 

— Ştiu, dar chiar aşa e? Ai stat ore întregi împreună cu el. E 
conştient de ce i se întâmplă? 

Întrebarea aceea îl făcu pe Adam să renunţe la sinceritate. 
McAllister nu era un prieten şi nu era deloc demn de încredere. 

— E foarte trist, recunoscu tânărul. La drept vorbind, pe 
mine unul m-ar mira să aflu că un om mai poate fi sănătos la 
minte chiar după numai câteva luni petrecute în lista morţii. 
Sam era deja bătrân când a ajuns acolo, şi s-a pierdut treptat. 
Asta-i unul din motivele pentru care a refuzat toate interviurile. 


Este demn de milă. 

Adam nu-şi dădea seama dacă guvernatorul îl crezuse, dar 
în orice caz îl ascultase cu toată atenţia. 

— Ce program ai mâine? întrebă McAllister. 

— Nici unul, deocamdată. Depinde de ceea ce se va 
întâmplă la audierea de la judecătorul Slattery. Eu m-am gândit 
să petrec aproape toată ziua împreună cu Sam, dar s-ar putea 
foarte bine să alerg de colo-colo ca să mai depun apeluri de 
ultimă oră. 

— Îţi dau numărul meu de telefon de-acasă. Hai să păstrăm 
legătura mâine. 


Sam luă câteva îmbucături din mâncarea de fasole şi din 
turta de mălai, apoi puse tava pe marginea patului. Acelaşi 
gardian cu mutră de imbecil îl urmărea de pe coridor. Viaţa era 
şi-aşa grea în cămăruţele astea minuscule înţesate cu tot felul 
de fleacuri, dar a trăi ca un animal în cuşcă, supravegheat 
permanent, era absolut imposibil de îndurat. 

Era ora şase, ora telejurnalului, şi era nerăbdător să afle ce 
mai zicea lumea despre el. Televiziunea din Jackson îşi începu 
programul de ştiri cu vestea despre o audiere finală în faţa 
judecătorului federal F. Flynn Slattery. Un tânăr nervos, filmat în 
faţa clădirii Tribunalului federal din Jackson, ţinea în mână un 
microfon şi explica faptul că audierea fusese puţin amânată 
deoarece avocaţii se ciondăneau în biroul lui Slattery. Apărarea 
pretindea acum că domnul Cayhall nu avea capacitatea mintală 
care să-i permită să înţeleagă de ce avea să fie executat. Era 
senil şi nebun, pretindea apărarea, care apelase la un cunoscut 
psihiatru în acest ultim efort al ei de a opri execuţia Audierea 
urma să înceapă imediat şi nimeni nu ştia de cât timp va avea 
nevoie judecătorul Slattery ca să ajungă la o hotărâre. 
Prezentatoarea programului de ştiri spuse, la rândul ei, că în 
acest timp, la Penitenciarul de stat de la Parchman toate 
sistemele intrau în funcţiune în vederea execuţiei. Apoi, pe 
ecran apăru brusc un alt tânăr reporter, filmat undeva în faţa 
intrării principale a închisorii, care descria măsurile de securitate 
din ce în ce mai drastice. Când întinse braţul spre dreapta, 
camera de luat vederi panoramă zona din apropierea şoselei, 
acolo unde un adevărat carnaval era în plină desfăşurare. Poliţia 


era prezentă în forţă, dirijând circulaţia şi ţintindu-şi ochiul 
vigilent asupra unui grup de mai multe zeci de membri al Ku 
Klux  Klanului. Pe lângă aceştia, mai puteau fi văzuţi şi 
reprezentanţi ai mişcării pentru supremaţia rasei albe, precum 
şi obişnuiţii luptători pentru abolirea pedepsei cu moartea, 
spunea reporterul. 

Camera reveni apoi în punctul de pornire unde se afla acum 
şi colonelul George Nugent, director interimar la Parchman şi 
persoana însărcinată cu desfăşurarea execuției. Nugent 
răspunse încruntat la câteva întrebări, spuse că situaţia era sub 
control şi confirmă că execuţia va avea loc conform textului 
legii, dacă instanţele judecătoreşti permiteau ţinerea ei. 

Sam stinse televizorul. Cu două ore în urmă, Adam dăduse 
telefon şi îi dăduse explicaţii în legătură cu audierea, aşa că era 
deja pregătit să audă că era senil şi scrântit şi Dumnezeu mai 
ştie cum. Oricum, povestea asta nu-i plăcea deloc. A aştepta să 
fie executat era un lucru greu de suportat, dar a asista la 
ponegrirea cu nonşalanţă a sănătăţii sale constituia un atentat 
plin de cruzime la intimitatea sa. 


Etajul era liniştit şi dărâmat de căldură. Televizoarele şi 
radiourile erau stinse. Alături, Puştiul Predicator cânta încetişor 
„The Old Rugged Cross" şi, auzindu-l, se simţi ceva mai bine. 

Noile sale veşminte stăteau cuminţi pe podea, chiar lângă 
perete — o cămaşă albă de bumbac, pantalonii numiţi Dickies, 
ciorapi albi şi o pereche de pantofi maro. Donnie petrecuse o 
oră întreagă împreună cu el în după-amiaza asta. 

Stinse lumina şi se întinse în pat, încercând să se relaxeze 
puţin. Mai avea de trăit treizeci de ore. 


Instanţa principală din clădirea federală viermuia de 
oameni în momentul în care Slattery le permise în sfârşit 
avocaţilor să plece din sală; fusese ultima dintr-o serie de 
reuniuni  încinse care se întinseseră pe tot parcursul 
după-amiezei. Ceasul arăta ora şapte. 

Intrară cu toţii în sala de şedinţe şi-şi ocupară locurile la 
mesele indicate. Adam şi Garner Goodman erau împreună la 
aceeaşi masă. În spatele lor, pe scaune, stăteau Hez Kerry, John 
Bryan Glass şi trei din studenţii la drept. Roxburgh, Morris Henry 
şi o jumătate de duzină de asistenţi se înghesuiau la masa 


acuzării. Pe al doilea rând de scaune din spatele lor se 
aşezaseră guvernatorul, Mona Stark şi Larramore. Restul 
publicului era constituit în cea mai mare parte din ziarişti. 
Camerele de luat vederi şi aparatele de fotografiat nu erau 
permise. În rest, curioşi, studenţi la drept, alţi avocaţi. Pe ultimul 
rând de scaune, îmbrăcat într-un costum sport şi cu cravată la 
gât, stătea Rollie Wedge. 

Când Slattery intră în sală, toată lumea se ridică în picioare. 

— Luaţi loc, zise el la microfon. Se stenografiază, adăugă el, 
apoi făcu o prezentare succintă a petiţiei, a textului de lege 
aplicabil în cazul respectiv şi a parametrilor audierii. Nu sunt 
deloc dispus să ascult argumente interminabile şi întrebări fără 
rost, aşa că vă ascult, le spuse el avocaţilor. 

— Reclamantul e gata? întrebă el în direcţia lui Adam. 

— Da, domnule, zise tânărul, ridicându-se în picioare. 
Reclamantul îl cheamă ca martor pe doctorul Anson Swinn. 

Swinn veni în boxa martorilor şi jură să spună adevărul şi 
numai adevărul. Adam se apropie de martor, ţinându-şi strâns 
însemnările în mână şi spunându-şi în sinea lui că nu trebuie 
să-şi piardă cumpătul. Însemnările respective, splendid bătute la 
maşină şi extrem de meticuloase, erau rezultatul superbelor 
cercetări şi pregătiri aparţinând lui Hez Kerry şi John Bryan 
Glass. Cei doi, plus membrii echipei lui Kerry, erau total devotați 
lui Sam Cayhall şi acestei audieri. De altfel, erau pregătiţi să 
muncească fără întrerupere în cursul nopţii, precum şi toată ziua 
de mâine. 

Adam începu cu câteva întrebări preliminare despre 
formaţia profesională a martorului. Răspunsurile doctorului 
Swinn erau punctate de accentul deosebit din Midwest, lucru 
foarte bun pentru ocazia respectivă, căci experţii, pentru a fi 
respectaţi cum se cuvine, trebuie să vorbească altfel decât cei 
în mijlocul cărora se află momentan şi să vină de la mari 
distanţe. Cu părul său negru, cu barba neagră, ochelarii negri şi 
costumul său negru, doctorul avea într-adevăr aerul unui 
maestru neliniştitor de bun în branşa sa. Întrebările fură scurte 
şi la obiect, dar numai datorită faptului că Slattery verificase 
diplomele şi certificatele profesionale ale lui Swinn hotărând că 
persoana putea să depună mărturie în calitate de expert. 
Reprezentanţii statului aveau dreptul să-l atace când le venea 
rândul, dar părerea lui va fi oricum înregistrată. 


Condus uşor de Adam, Swinn povesti cele două ore 
petrecute împreună cu Sam Cayhall martea trecută. Descrierea 
stării fizice a deţinutului fu realizată cu atâta artă, încât Sam 
părea să fie de-a dreptul un cadavru ambulant. Foarte probabil 
că era nebun, deşi termenul acesta era unul legal şi nu medical. 
Răspundea cu mare greutate la întrebări cât se poate de simple, 
de genul: Ce ai mâncat la micul dejun? Cine stă în celula de 
alături? Când ţi-a murit soţia? Ce avocat ai avut în timpul 
primului proces? Şi aşa mai departe. 

În acelaşi timp, Swinn avea grijă să-şi acopere urmele, 
repetând de mai multe ori că nu petrecuse decât două ore 
împreună cu condamnatul, adică un interval de timp mult prea 
scurt pentru a pune un diagnostic indubitabil în cazul domnului 
Cayhall. Pentru aşa ceva, era nevoie de o consultaţie mult mai 
amănunţită, deci mai îndelungată. 

După părerea lui, Sam Cayhall nu aprecia la justa valoare 
iminenţa morţii sale, nu înţelegea de ce va fi executat, şi 
categoric nu-şi dădea seama că este pedepsit pentru ocrimă. 
Din când în când, Adam scrâşnea din dinţi ca să-şi împiedice 
trupul să tresară, dar trebuia să recunoască evidenţa — Swinn 
era deosebit de convingător. Domnul Cayhall era perfect calm şi 
în largul său, fără nici cea mai vagă idee despre soarta care-l 
aştepta, risipindu-şi zilele într-o celulă minusculă. Tristă situaţie. 
Unul dintre cele mai grave cazuri pe care le întâlnise până 
acum. 

În alt context, Adam s-ar fi îngrozit să aducă la bară un 
martor care să vândă gogoşi într-un mod atât de evident. Numai 
că în acest moment era extrem de mândru de acest omuleţ 
ciudat. Miza era viaţa unui om. 

Slattery nu avea de gând să pună punct mărturiei doc- 
torului Swinn. Cazul de faţă va fi reanalizat imediat de 
Circumscripţia a cincea şi poate chiar de Curtea Supremă a SUA 
şi prin urmare nu avea nici chef ca o instanţă superioară să vină 
şi s-o ia de la capăt în urma lui. Goodman se aşteptase la 
chestia asta, aşa că Swinn fusese antrenat în consecinţă. Deci, 
dată fiind indulgenţa curţii, Swinn se lansă în posibilele cauze 
ale problemelor lui Sam Cayhall. Descrise oroarea de a trăi 
douăzeci şi trei de ore pe zi într-o celulă; de a şti că la numai o 
zvârlitură de băț de tine, se află camera de gazare; să ţi se 
refuze compania semenilor tăi, o hrană normală, viaţa sexuală, 


mişcarea fizică, aerul proaspăt. Lucrase cu numeroşi 
condamnaţi la moarte din toată ţara şi le cunoştea foarte bine 
problemele. Bineînţeles că Sam era diferit de toţi de până acum 
din cauza vârstei. In listele morţii, media de vârstă este de 
treizeci şi unu de ani, iar moartea vine cam după patru ani de 
aşteptare. Când sosise la Parchman, Sam avea însă şaizeci de 
ani, ceea ce făcea ca, din punct de vedere fizic şi psihic, să fie 
inapt pentru aşa ceva. Degradarea lui era prin urmare 
inevitabilă. 

Swinn răspunse timp de patruzeci şi cinci de minute la 
întrebările lui Adam. Apoi veni rândul lui Steve Roxburgh. 

Doctorul ştia foarte bine ce avea să urmeze, dar problema 
nu-l deranja în nici un fel. Procurorul general începu prin a-l 
întreba cine îi plătea onorariul şi la cât se ridica acesta. 
Răspunsul fu că firma „Kravitz & Bane" îi plătea două sute de 
dolari pe oră. Mare brânză. Aici nu se afla în faţa nici unui juriu. 
Slattery ştia că toţi experţii primeau bani, altfel n-ar fi putut 
depune mărturie. Roxburgh încercă să se agaţe de calificarea 
profesională a martorului, dar drumul acela se înfundă. Omul 
era un psihiatru cu experienţă, foarte bine educat şi antrenat. Și 
ce dacă hotărâse, cu ani în urmă, că putea să facă bani frumoşi 
depunând mărturie în calitate de expert la diverse procese? 
Asta nu îi micşora calificarea profesională. lar Roxburgh nu era 
omul care să se lanseze într-o discuţie în contradictoriu despre 
medicină cu un doctor. 

Întrebările  deveniră şi mai ciudate, Roxburgh in- 
teresându-se de alte procese la care Swinn luase parte. In Ohio, 
un puşti arsese într-un accident de maşină şi Swinn îşi expusese 
părerea cum că puştiul fusese complet schilodit din punct de 
vedere mintal. Adică ceva absolut benign. 

— Unde vreţi să ajungeţi cu întrebările acestea? îl 
întrerupse Slattery. 

— lnălţimea voastră, încercăm să-l discredităm pe acest 
martor, răspunse procurorul general, privindu-şi însemnările. 

— Asta văd şi eu. Şi mai văd şi că nu aveţi şanse să reuşiţi, 
domnule Roxburgh. Instanţa cunoaşte faptul că martorul a 
depus în multe procese din toată ţara. Prin urmare, ce doriţi? 

—Incercăm să arătăm că este în stare să vină în faţă cu 
nişte opinii de-a dreptul sălbatice, dacă din asta ies bani 
frumoşi. 


—  Avocaţii fac acelaşi lucru în fiecare zi, domnule 
Roxburgh. 

Câteva râsete răzlețe se făcură auzite în rândul publicului. 

— Vă rog să treceţi mai departe, îl îndemnă Slattery pe 
procuror. 

Roxburgh ar fi trebuit să se aşeze la locul lui, dar în loc de 
asta se apucă să pună întrebări despre examinarea de care 
beneficiase pacientul. Nici aşa nu ajunse nicăieri. Swinn 
răspundea cu o fluenţă extraordinară care venea să mărească 
buna impresie lăsată de prima parte a depoziţiei sale. Roxburgh 
nu marcă nici un punct şi, după ce-şi primi pedeapsa, se aşeză 
alături de ceilalţi membrii ai echipei. Swinn primi în sfârşit 
permisiunea de a se retrage. 

Următorul şi de fapt ultimul martor al reclamantului 
constitui o surpriză pentru toată lumea, deşi Slattery îl aprobase 
deja. Adam îl chemă în boxă pe domnul E. Garner Goodman. 

La întrebarea lui Adam, Goodman relată pe scurt istoria 
reprezentării lui Sam Cayhall de către firma „Kravitz & Bane", pe 
care judecătorul o cunoştea în mare măsură. Avocatul zâmbi 
când îşi aminti toate eforturile lui Sam de a-i concedia. 

— În momentul de faţă, „Kravitz & Bane" îl mai reprezintă 
pe domnul Cayhall? întrebă Adam. 

— Categoric. 

— Şi vă aflaţi la Jackson ca să lucraţi la acest caz? 

— Exact. 

— După părerea dumneavoastră, domnule Goodman, 
credeţi că Sam Cayhall le-a spus avocaţilor săi totul despre 
atentatul împotriva lui Kramer? 

— Cred că nu. 

Rollie Wedge se îndreptă în scaun şi ascultă cu toată 
atenţia. 

— Vreţi să explicaţi această afirmaţie? 

— Bineînţeles. Întotdeauna au existat probe circumstanţiale 
foarte puternice că Sam Cayhall a fost însoţit atunci de încă o 
persoană. Atunci, precum şi la toate atentatele care l-au 
precedat pe acela. Domnul Cayhall a refuzat să discute acest 
aspect cu mine şi nici acum nu face acest lucru cu avocaţii săi. 
Evident, în această etapă, este crucial să le spună avocaţilor tot 
ce ştie, dar el nu face aşa ceva. Există fapte pe care ar trebui să 
le cunoaştem, dar el nu vrea să le divulge. 


Wedge era în acelaşi timp nervos şi uşurat. Sam rezista 
foarte bine, dar nici avocaţii nu se dădeau bătuţi şi încercau 
toate variantele. 

Adam mai puse câteva întrebări, apoi se aşeză la locul lui. 
Roxburgh nu puse decât una singură: 

— Când aţi vorbit ultima dată cu domnul Cayhall? Goodman 
ezită o clipă; adevărul era că nu putea să-şi amintească precis. 

— Nu sunt sigur. Acum vreo doi-trei ani. 

— Acum doi-trei ani? Şi ziceţi că sunteţi avocatul lui? 

— Sunt unul dintre avocaţi. Domnul Hall este avocatul 
principal şi el a petrecut în ultima lună nenumărate ore 
împreună cu clientul nostru. 

Roxburgh se aşeză, iar Goodman reveni la locul său. 

— Nu mai avem alţi martori, Înălţimea voastră, zise Adam. 

— Chemaţi-vă primul martor, domnule Roxburgh, ceru 
Slattery. 

— Statul îl cheamă pe colonelul George Nugent, anunţă 
Roxburgh. 

Nugent fu adus de pe culoar în boxa martorilor. Ca de 
obicei, cămaşa şi pantalonii kaki n-aveau nici o cută. Cizmele îi 
străluceau. Colonelul îşi preciză cu voce tare numele şi funcţia 
pentru a fi incluse în stenogramă. 

— Acum o oră eram la Parchman, adăugă el, uitându-se la 
ceas. Abia am ajuns aici cu un elicopter. 

— Când l-aţi văzut ultima oară pe Sam Cayhall? întrebă 
procurorul. 

— La nouă, azi-dimineaţă, când a fost transferat în celula 
de observaţie. Atunci am vorbit cu el. 

— Şi cum se prezenta, era vioi sau zăcea într-un colţ şi 
vorbea fără şir, ca un idiot? 

Adam tocmai se pregătea să sară şi să obiecteze, când 
Goodman îl prinse de braţ. 

— Era extrem de vioi, declară Nugent zelos. Foarte ascuţit, 
chiar. M-a întrebat de ce este mutat din celula lui de până 
atunci. Înţelegea foarte bine ce se întâmpla. Nu i-a plăcut, dar în 
zilele astea lui Sam nu-i place mai nimic. 

— L-aţi văzut şi ieri? 

— Da. 

— Şi era capabil să vorbească, sau zăcea nemişcat, ca o 
legumă? 


— A, era de-a dreptul vorbăreţ. 

— Despre ce-aţi vorbit? 

— Eu aveam o listă cu câteva probleme pe care trebuia să 
le discut cu el. El era însă extrem de ostil şi m-a ameninţat fizic. 
E o persoană foarte aspră şi are o limbă deosebit de ascuţită; pe 
urmă s-a mai liniştit puţin şi am discutat despre ultima lui masă, 
despre martorii pe care-i vrea la execuţie, despre ce să facem 
cu lucrurile lui. Am vorbit despre execuţie. 

— E conştient că e pe cale de a fi executat? 

— Ce fel de întrebare mai e şi asta? întrebă la rândul său 
colonelul izbucnind în râs. 

— Răspundeţi la întrebare, interveni Slattery, încruntat. 

— Bineînţeles că ştie. Ştie al dracului de bine ce se 
întâmpla. Nu e deloc nebun. Mi-a spus chiar că execuţia n-o să 
aibă loc pentru că avocaţii lui vor ataca cu artileria grea, aşa s-a 
exprimat el. Toată chestia asta face parte dintr-un plan, punctă 
Nugent, fluturându-şi mâinile spre sală. 

Roxburgh îl întrebă şi de alte discuţii cu Sam şi colonelul nu 
trecu nici un amănunt cu vederea. Părea chiar că-şi aminteşte 
fiecare cuvânt pronunţat de Sam în ultimele două săptămâni, în 
special sarcasmul muşcător şi remarcile caustice. 

Adam ştia că totul era absolut adevărat. Se sfătui scurt cu 
Garner Goodman şi hotărâră să nu pună alte întrebări. Nu prea 
ar fi avut nimic de câştigat. 

Nugent ieşi din sală în pas de defilare. Omul avea o misiune 
de dus la bun sfârşit. Era nevoie de el la Parchman. 

Cel de-al doilea martor din partea statului fu doctor N. 
Stegall, psihiatru în cadrul Departamentului de condamnări. 

— Vă rog să vă spuneţi numele ca să poată fi înregistrat, 
spuse Slattery. 

— Doctor N. Stegall. 

— Ann? întrebă Înălţimea sa. 

— Nu. N. Este o iniţială. 

Judecătorul se aplecă uşor în faţă şi o cercetă cu privirea. 

— Doamnă doctor, nu v-am rugat să-mi spuneţi inițialele, ci 
numele întreg. Vă rog încă o dată să-l spuneţi, şi repede, ca să 
poată fi consemnat. 

Femeia se uită în altă parte, îşi drese glasul şi zise fără 
urmă de entuziasm: 

— Neldeen. 


Nici nu-i de mirare, se gândi Adam. Oare de ce nu-l 
schimbă? 

Roxburgh sesiză dificultatea momentului şi interveni cu o 
serie de întrebări scurte despre formaţia ei profesională. 
Oricum, Slattery fusese deja de acord cu prezenţa ei în boxa 
martorilor. 

— Aşadar, doctor Stegall, începu Roxburgh, având grijă să 
nu facă nici o referire la Neldeen, când l-aţi văzut ultima oară pe 
Sam Cayhall? 

— Joi, pe 26 iulie, răspunse ea după ce aruncă o privire peo 
foaie de hârtie. 

— Care a fost scopul acestei vizite? 

— Meseria mea îmi cere să-i vizitez din când în când pe 
deţinuţii din secţia celor condamnaţi la moarte, mai ales pe cei 
ale căror execuţii se apropie. Eu le ofer sfaturi şi medicamente, 
dacă ei doresc acest lucru. 

— Vă rog să descrieţi starea psihică a domnului Cayhall. 

— Era foarte vioi, foarte inteligent, cu o limbă foarte 
ascuţită, aproape grosolan. De fapt, cu mine s-a purtat de-a 
dreptul grosolan şi mi-a cerut să nu mă mai întorc. 

— Aţi vorbit despre execuţie? 

— Da. Ştia că mai avea de trăit doar treisprezece zile şi m-a 
acuzat că vreau să-i dau medicamente ca să nu producă cine 
ştie ce necazuri când îi va veni ceasul. Şi-a mai exprimat 
îngrijorarea în legătură cu starea sănătăţii mintale a unui alt 
deţinut, Randy Dupree despre care el crede că se degradează. 
Era chiar mai îngrijorat pentru domnul Dupree decât pentru sine 
însuşi şi m-a mustrat că nu îl examinez pe colegul său. 

— După părerea dumneavoastră, suferă de vreo formă de 
scădere a capacităţii mentale? 

— Nici pomeneală. Are o minte cât se poate de ascuţită. 

— Nu mai am nici o întrebare. 

Adam se apropie cu paşi hotărâți de martoră. 

— Doctor Stegall, spuneţi-ne cum îi mai merge lui Randy 
Dupree? întrebă el cu voce tare. 

— Aă, n-am avut ocazia să-l văd. 

— Sam v-a spus să-l examinaţi acum unsprezece zile şi 
dumneavoastră nu v-aţi deranjat să-l vedeţi. 

— Am fost ocupată. 

— De când ocupați postul acesta? 


— De patru ani. 

— Şi în aceşti patru ani, de câte ori l-aţi văzut pe Sam 
Cayhall? 

— O singură dată. 

— Nu prea vă interesează ce se întâmplă cu deţinuţii din 
lista morţii, nu-i aşa, doctor Stegall? 

— Bineînţeles că mă interesează. 

— Câţi deţinuţi se află, în clipa de faţă, în listă? 

— Aă, nu sunt prea sigură. Cred că vreo patruzeci. 

— Cu câţi dintre ei aţi stat de vorbă până acum? Daţi-ne 
câteva nume. 

Neldeen îngheţă brusc, de teamă, furie sau ignoranță. 
Chipul crispat se întoarse într-o parte; femeia încerca din 
răsputeri să-şi amintească măcar un singur nume. Adam o lăsă 
să se chinuiască câteva secunde, apoi puse capăt situaţiei 
penibile: 

— Mulţumesc, doctor Stegall, zise el şi se întoarse la locul 
lui. 

— Chemaţi-vă următorul martor, ceru Slattery. 

— Statul îl cheamă pe sergentul Clyde Packer. Packer fu 
adus de pe culoar. Era îmbrăcat în uniformă, dar nu avea armă. 

Adam se aştepta la efectul depoziţiei lui Packer, un om 
cinstit care povesti numai ceea ce văzuse cu ochii lui. ÎI 
cunoştea pe Sam de nouă ani şi jumătate şi bătrânul nu se 
schimbase deloc faţă de ziua în care sosise la Parchman. Toată 
ziua scria scrisori şi documente la maşina de scris, citea foarte 
mult, mai ales cărţi de legislaţie. Bătea la maşină petiţii şi 
apeluri pentru amicii lui din celelalte celule, şi mai scria şi 
scrisori pentru soțiile şi iubitele câtorva deţinuţi care nu ştiau să 
scrie. Fuma ţigară de la ţigară pentru că voia să moară mai 
înainte ca statul să pună mâna pe el. Îşi împrumuta prietenii cu 
bani. După umila părere a sergentului, Sam avea mintea la fel 
de bună acum ca şi cu nouă ani şi jumătate în urmă. 

Slattery se aplecă puţin în faţă, interesat de descrierea 
jocului de dame dintre Sam, Henshaw şi Gullitt... 

— Câştigă? îl întrerupse judecătorul pe Packer. 

— Aproape întotdeauna. 

Probabil că momentul crucial al audierii fu cel în care 
Packer povesti că Sam dorise să mai vadă un răsărit de soare 
înainte de a muri. Se întâmplase cu o săptămână în urmă, într-o 


dimineaţă în care Packer îşi făcea rondul obişnuit. Sam 
formulase cererea într-un mod cât se poate de decent. Ştia că 
mai avea puţin de trăit, zicea că era pregătit pentru marea 
călătorie şi că ar fi vrut să mai poată vedea un ultim răsărit de 
soare. Aşa că Packer se ocupase de toate şi sâmbăta trecută 
Sam petrecuse o oră întreagă savurându-şi cafeaua şi aşteptând 
apariţia soarelui. După care îi mulţumise foarte frumos 
sergentului. 

Adam nu puse nici o întrebare martorului, care putu să 
părăsească sala de tribunal. 

Roxburgh anunţă atunci că următorul său martor era Ralph 
Griffin, capelanul închisorii. Din boxa martorilor, Griffin privi 
stânjenit în jur. După ce spuse cum îl cheamă şi cu ce se ocupă, 
îşi întoarse privirea prudentă spre Roxburgh. 

— II cunoaşteţi pe Sam Cayhall? întrebă procurorul general. 

— Da, îl cunosc. 

— Aţi stat de vorbă cu el de curând? 

— Da. 

— Când l-aţi văzut ultima oară? 

— leri. Duminică. 

— Şi cum aţi descrie starea lui psihică? 

— Nu pot s-o descriu în nici un fel. 

— Nu vă înţeleg. 

— Am spus că nu pot descrie starea lui psihică. 

— De ce? 

— Pentru că, în momentul acesta, eu sunt confesorul lui şi 
de aceea tot ce spune sau face în prezenţa mea este strict 
confidenţial. Nu pot să depun mărturie împotriva lui. 

Procurorul general rămase blocat preţ de câteva secunde, 
încercând din greu să aleagă pasul cel mai bun. Era clar că nici 
el, nici vreunul dintre învățații săi subalterni nu cântăriseră o 
asemenea situaţie. Poate că îşi ziseseră că, din moment ce 
capelanul era angajatul statului, colaborarea sa cu tabăra 
procurorului era de la sine înţeleasă. Griffin se aştepta la un 
atac din partea Roxburgh, dar Slattery tranşă imediat 
chestiunea: 

— Are dreptate, domnule Roxburgh. Martorul nu trebuia să 
se afle aici. Următorul? 

— Nu mai avem alţi martori, zise procurorul general, 
nerăbdător să se întoarcă la locul lui. 


Înălţimea sa îşi făcu o sumedenie de însemnări, apoi şi 
ridică privirea spre sala plină ochi de oameni. 

— Am să examinez îndeaproape această chestiune şi am să 
mă pronunt mâine dimineaţă, devreme. Am să-i anunţ pe 
avocaţi imediat ce am să iau o hotărâre. Nu e nevoie să vă 
pierdeţi vremea pe-aici. Şedinţa se suspendă. 

Toată lumea se ridică şi se grăbi să iasă din sală. Adam opri 
pe reverendul Griffin şi îi mulţumi pentru ceea ce spusese, apoi 
se întoarse la masa unde îl aşteptau Goodman, Hez Kerry, 
profesorul Glass şi studenţii acestuia. Rămaseră pe loc, vorbind 
în şoaptă, până când sala se goli complet. Apoi unul dintre ei 
zise ceva de cină. Era ora nouă. 

Reporterii aşteptau în faţa sălii. Adam aruncă în stânga şi-n 
dreapta câteva „fără comentarii" şi-şi văzu de drum. Rollie 
Wedge trecu uşor pe lângă tânăr şi pe lângă Goodman, 
făcându-se nevăzut înainte ca cei doi să părăsească clădirea 
tribunalului. 

Două echipe de cameramani erau deja pregătite. Pe 
treptele de la intrare, Roxburgh se adresa unui grup de 
reporteri, iar pe trotuar, guvernatorul nu se lăsa nici el mai 
prejos în faţa altui grup. În timp ce trecea pe lângă el, Adam îl 
auzi pe McAllister spunând că graţierea nu era exclusă şi că 
noaptea care va urma va fi una foarte lungă. lar ziua de mâine 
va fi încă şi mai grea. Va asista la execuţie? întrebă cineva. 
Adam nu mai putu auzi răspunsul. 


Se întâlniră la „Hal şi Mal", un restaurant foarte frecventat. 
Hez găsi o masă într-un colţ şi comandă un rând de beri. 
Undeva, în spate, o orchestră de blues crea atmosferă. 
Restaurantul şi barul erau atât de aglomerate încât nu aveai 
unde să arunci un ac. 

Adam se aşeză în colţ, lângă Hez, şi, pentru prima oară 
după multe ore, se simţi ceva mai relaxat. Berea alunecă iute pe 
gâtlej, calmându-l. Comandară şi ceva de mâncare, apoi se 
apucară să discute despre audiere. Hez îi spuse că se 
prezentase minunat, iar studenţii erau plini de complimente. 
Toţi erau optimişti. Adam le mulţumi pentru ajutorul lor. 
Goodman şi Glass se aşezaseră la celălalt capăt al mesei şi se 
pierduseră într-o conversaţie extrem de interesantă despre un 


alt caz de condamnare la moarte. 

Timpul trecea încet. 

— Probabil că nu e cel mai bun moment să discutăm aşa 
ceva, zise Hez cu jumătate de gură. Nu voia să-l audă şi 
altcineva în afară de Adam. Orchestra cânta şi mai tare. 
Bănuiesc că ai să te întorci la Chicago după ce are să se 
isprăvească povestea asta, continuă el, privindu-l pe Goodman 
ca să se asigure că acesta îşi continua conversaţia cu Glass. 

— Da, cred că da, răspunse Adam, fără convingere. 

În mintea lui nu era loc decât pentru ziua de mâine. 

— Ei bine, vreau să-ţi spun că unul dintre oamenii mei se 
apucă să practice avocatura pe cont propriu, aşa că suntem în 
căutare de avocat. Dar te avertizez dinainte că e cumplit de 
mult de lucru şi numai pe condamnări la moarte. 

— Ai dreptate, zise Adam încetişor. Nu e deloc momentul să 
discutăm aşa ceva. 

— E o muncă dură, dar care îţi dă multe satisfacţii. Şi-ţi mai 
rupe şi inima. Şi mai e şi socialmente necesară, preciză Hez, 
apoi luă o îmbucătură de cârnat pe care o făcu să alunece pe 
gât cu o înghiţitură de bere. Salariul este mizerabil, mai ales 
prin comparaţie cu ce câştigi la firmă. Buget mic, program 
interminabil, clienţi cu duiumul. 

— Cât? 

— La început, treizeci de mii. 

— Eu câştig acum şaizeci şi două de mii. Fără să mai 
pomenesc de perspective. 

— Am trecut şi eu prin asta. Aveam şaptezeci de mii la o 
firmă din Washington D.C., dar am renunţat şi am venit aici. Mai 
aveam puţin şi deveneam partener la firmă, dar nu mi-a fost 
greu să aleg. Banii nu înseamnă totul în viaţă. 

— lţi place ce faci acum? 

— Să ştii că te prinde. Ai nevoie de convingeri şi de principii 
morale puternice ca să lupti împotriva sistemului. Te rog să te 
gândeşti la propunerea mea. 

Goodman îşi întoarse privirea spre ei. 

— Te întorci la Parchman în seara asta? întrebă el. 

Adam, care îşi termina cea de-a doua bere, ar fi vrut s-o 
bea şi pe a treia, dar îşi zise că ce-i mult nu-i bun. 

— Nu. Las pe mâine dimineaţă, până când aflu un rezultat. 

În timpul cinei, îi ascultară pe Goodman, Glass şi Kerry 


povestind despre alte cazuri de condamnări la moarte. Berea 
curgea în valuri, şi încet, încet trecură cu toţii de la optimism la 
încredere declarată. 


Întins în pat, la adăpostul întunericului, Sam aştepta miezul 
nopţii. De la televizor aflase că audierea se terminase şi că viaţa 
lui se afla acum în mâinile unui judecător federal. 

Un minut după miezul nopţii, închise ochii şi spuse o 
rugăciune. Îl rugă pe Dumnezeu să o ajute pe Lee să treacă de 
necazuri, să o apere pe Carmen şi să-i dea lui Adam puterea să 
supravieţuiască inevitabilului. _ 

Mai avea douăzeci şi patru de ore de trăit. Işi încrucişă 
braţele la piept şi adormi. 


47 


La şapte treizeci fix, Nugent închise uşa şi şedinţa începu. 
In mijlocul sălii, ca să-şi supravegheze mai bine trupele, 
colonelul spuse cu glas sumbru: 

— Vin de la USM. Deţinutul era treaz şi vioi, fără nici o 
legătură cu momâia lipsită de viaţă de care vorbesc ziarele din 
dimineaţa asta. 

În acest punct, făcu o scurtă pauză şi zâmbi, aşteptându-se 
ca toată lumea să-i admire umorul, dar rezultatul fu nul. 

— De fapt, şi-a şi luat micul dejun şi acum muşcă în stânga 
şi-n dreapta, cerând insistent să fie dus afară pentru ora de 
plimbare. Prin urmare, tot mai există ceva normal pe-aici. 
Curtea federală din Jackson n-a dat încă nici un semnal, aşa că 
problema noastră merge deocamdată mai departe conform 
programării. Corect, domnule Mann? 

Aşezat la masa aflată de cealaltă parte a sălii, Lucas Mann 
citea ziarul şi încerca să-l ignore pe colonel. 

— Corect. 

— Acum, există două direcţii de interes. Prima este presa. 
Şi l-am desemnat pe sergentul Moreland aici de faţă să se ocupe 
de nemernicii ăia. O să-i mutăm în centrul pentru vizitatori din 
spatele porţii principale şi-o să încercăm să-i ţinem acolo. li 


înconjurăm cu gardieni şi ferească-i Dumnezeu să se apuce să 
se vânture de colo-colo. 

După-masă, la ora patru, o să trag la sorţi numele repor- 
terilor care vor putea să asiste la execuţie. leri aveam peste o 
sută de cereri, dar or să primească numai cinci locuri. A doua 
problemă este ce se întâmplă dincolo de porţile noastre. 
Guvernatorul a fost de acord să trimită trei duzini de poliţişti 
pentru azi şi mâine şi or să sosească în curând. Trebuie să ne 
ţinem departe de ţicniţii ăia, mai ales de capetele alea rase, 
nenorociţii sunt nebuni cu adevărat, dar în acelaşi timp trebuie 
să menţinem şi ordinea. leri s-au produs două încăierări, iar 
lucrurile puteau să iasă rău de tot dacă nu interveneam noi. 
Dacă execuţia va avea loc, atunci s-ar putea să trecem prin 
nişte momente destul de grele. Aveţi vreo întrebare? 

Nimeni nu-şi exprimă dorinţa de a întreba ceva. 

— Foarte bine. Vreau ca fiecare dintre dumneavoastră să 
acţioneze cu profesionalism şi cu simţul răspunderii. Liber, 
puteţi pleca, încheie colonelul, salutând milităreşte şi 
prinzându-i pe toţi într-o privire plină de mândrie. 

În aşteptarea lui J.B. Gullitt, Sam încălecă banca şi aranjă 
tabla pentru partida de dame. Din când în când, lua câte o 
înghiţitură din cafeaua sleită rămasă pe fundul ceştii. 

Gullitt apăru în uşă şi aşteptă câteva secunde, până când îi 
fură scoase cătuşele de la mâini. Apoi îşi masă încheieturile, îşi 
duse mâna la ochi, ferindu-i de lumina soarelui, şi-şi privi 
prietenul. Se apropie de bancă şi-şi ocupă poziţia în faţa tablei 
de joc. 

Sam nu-şi ridică nici o clipă privirea. 

— Ai vreo veste bună, Sam? întrebă Gullitt cu nervozitate în 
glas. Spune-mi că n-are să se întâmple. 

— Hai, mută, zise Sam, cu ochii la piese. 

— Nu poate să se întâmple, Sam. 

— E rândul tău să deschizi. Mută. 

Gullitt îşi plecă încet privirea spre tabla de joc. 


Teoria cea mai vehiculată în cursul dimineţii era aceea că 
şansele de a fi pronunţată o suspendare creşteau pe măsură ce 
timpul trecea şi Slattery nu zicea nimic. E adevărat că ea era 
susţinută de înţelepciunea convenţională a celor care se rugau 


pentru aşa ceva. Nici o veste la ora nouă şi nici la nouă treizeci. 
Adam aştepta în biroul lui Hez Kerry, transformat în cartier 
general în ultimele douăzeci şi patru de ore. Goodman se afla în 
cealaltă parte a oraşului, supraveghind hărţuiala neîndurătoare 
a liniei telefonice directe a guvernatorului, o sarcină care se 
părea că îi place la nebunie. John Bryan Glass se autoparcase în 
faţa biroului lui Slattery. 

In cazul în care Slattery refuza amânarea, urmau să facă 
imediat apel la Circumscripţia a cincea. Textul apelului fusese 
gata înainte de ora nouă, pentru orice eventualitate. Kerry mai 
pregătise şi o petiție pentru Curtea Supremă a SUA pentru cazul 
în care Circumscripţia a cincea respingea apelul. Hârtiile 
aşteptau. Totul era în aşteptare. 

Ca să-şi facă de lucru şi să nu se mai gândească la 
problema lor, Adam telefonă tuturor celor care-i trecură prin 
minte: lui Carmen, la Berkeley; fata se simţea bine, dormea. 
Sună acasă la Lee, unde bineînţeles că nu răspunse nimeni. Apoi 
îl căută pe Phelps la birou, dar îi răspunse o secretară. Pe urmă 
îi dădu telefon lui Darlene ca să-i spună că nu ştie când se 
întoarce. Numărul personal al lui McAllister era ocupat. Poate 
că-l blocase Goodman. 

II sună pe Sam şi-i povesti cum se desfăşurase audierea din 
seara precedentă, punând un accent special pe prestaţia 
Reverendului Griffin. Packer fusese şi el martor şi spusese 
numai adevărul. Nugent se comportase în nota lui obişnuită, 
adică fusese un măgar. Încheie spunându-i lui Sam că se va 
întoarce pe la prânz. Bătrânul îl rugă să se grăbească. 

La unsprezece, numele lui Slattery era deja înjurat şi 
blestemat cu fervoare. Lui Adam i se scârbise. Îl sună pe 
Goodman şi-i spuse că se întoarce la Parchman. Îşi luă la 
revedere de la Hez Kerry şi îi mulţumi încă o dată pentru ajutor. 

Apoi plecă în viteză din Jackson. Dacă nu depăşea viteza 
legală ajungea la Parchman în două ore. Un post de radio care 
emitea buletine de ştiri la fiecare jumătate de oră îi oferi o 
discuţie interminabilă în studio despre jocurile de noroc din 
cazionurile existente în Mississippi, dar nici o noutate despre 
cazul Cayhall la buletinul de ştiri de la unsprezece treizeci. 

Maşina alerga cu mai bine de o sută de kilometri la oră 
peste marcajele rutiere, poduri şi zone de limitare a vitezei din 
orăşele şi cătune. Tânărul nu-şi dădea seama prea bine ce 


anume îl făcea să alerge în halul ăsta spre Parchman, mai ales 
că, odată ajuns acolo, nu avea ce să facă; manevrele avocăţeşti 
rămăseseră în Jackson. Aici, va sta lângă Sam şi vor număra 
împreună trecerea orelor. Sau poate că vor sărbători un dar 
minunat primit din partea Tribunalului federal. 

La un moment dat opri lângă orăşelul numit Flora, la o 
băcănie de pe şosea, ca să cumpere benzină şi să bea un suc. 
Vestea o auzi în maşină. Postul de radio întrerupsese vorbăria 
plictisitoare despre jocurile de noroc şi acum transmitea cu 
sufletul la gură că judecătorul F. Flynn Slattery, de la Curtea 
Districtuală, tocmai respinsese ultima petiție în cazul Cayhall, 
cea care pretindea incompetenţa mintală. Problema va fi 
transferată în cel mult o oră Circumscripţiei a cincea judiciare. 
Sam Cayhall mai făcuse un pas uriaş către camera de gazare, 
comentă pe un ton plin de dramatism prezentatorul. 

În loc să accelereze, Adam încetini până la o viteză 
rezonabilă. Opri radioul şi îşi bău sucul de fructe. Deschise uşor 
fereastra, lăsând aerul cald să intre în maşină. Mile întregi, îl 
înjură pe Slattery în gura mare, răcnind la parbriz şi gratulându-l 
cu tot felul de epitete cumplite. Trecuse puţin de amiază şi, 
cinstit vorbind, Slattery ar fi putut să se pronunţe de acum cinci 
ore. Ei, pe dracu' dacă ar fi avut curaj, s-ar fi pronunţat de 
astă-noapte. Adam îl înjură şi pe Breck Jefferson, ca să nu-l 
nedreptăţească. 

Sam îi spusese de la început că reprezentanţii statului 
ţineau morţiş la execuţia asta. Rămăsese în urma Louisianei, 
Texasului şi Floridei, până şi Alabama, Georgia şi Virginia 
procedau la mai multe execuţii decât Mississippi. Aşa că trebuia 
făcut ceva. Apelurile nu se mai terminau. Criminalii erau cocoliţi, 
criminalitatea devenea de nestăpânit. Prin urmare, cineva 
trebuia executat pentru ca restul ţării să vadă că acest stat lua 
foarte în serios legea şi ordinea. 

Abia acum Adam îl credea pe bunicu-său. . 

Renunţă să mai înjure o bucată de vreme. Işi termină sucul 
şi aruncă cutia goală pe fereastra maşinii, încălcând astfel clar 
legea locală împotriva celor care aruncau gunoaie pe domeniul 
public. În clipa asta, i-ar fi fost greu să-şi exprime părerea 
sinceră despre statul Mississippi şi legile sale. 

Parcă îl vedea pe Sam cum stătea în celulă, uitându-se la 
televizor şi auzind vestea. 


Pe Adam îl duru inima de jale pentru bătrân. Ca avocat, 
ratase. Clientul său era pe cale să moară în mâinile guvernului, 
şi el nu putea să facă absolut nimic. 


Ştirea trecu precum curentul electric prin armata de 
reporteri şi cameramani care împânzeau acum centrul pentru 
vizitatori aflat în imediata apropiere a intrării principale. Se 
strânseseră cu toţii în jurul televizoarelor portabile, urmărind 
posturile din Jackson şi Memphis. Micul sector rezervat presei 
era încercuit cu frânghii şi baricade, iar trupele lui Nugent 
stăteau permanent cu ochii pe ei. 

Pe măsură ce vestea se răspândea, tămbălăul de pe 
marginea şoselei creştea. Peste o sută de membri ai Klanului 
începură să scandeze cu toată forţa în direcţia clădirii 
administraţiei. Capetele rase, naziştii şi arienii răcneau 
obscenităţi pentru urechile celor care stăteau să-i asculte. 
Călugăriţele şi alţi protestatari liniştiţi stăteau sub umbrele, 
încercând să nu-i ia în seamă pe zurbagiii lor vecini. 

Sam află vestea pe când îşi luă ultima masă înainte de cea 
dinaintea execuţiei. Rămase cu ochii ţintă la televizor, urmărind 
imaginile succesive de la Parchman şi Jackson. Un tânăr avocat 
negru despre care nu auzise vorbindu-se niciodată îi explica 
unui reporter care va fi pasul următor al echipei de apărători ai 
lui Sam Cayhall. 

Prietenul său, Buster Moac, se plânsese că în ultimele zile 
se trezise cu atâţia avocaţi implicaţi în cazul lui, încât nu mai 
ştiuse care era de partea lui şi care împotrivă. Dar Sam era sigur 
că Adam controla situaţia. 

Işi termină mâncarea şi puse castronul pe tava aşezată pe 
podea, lângă piciorul patului. Se apropie de gratii şi rânji 
batjocoritor în direcţia gardianului cu chip lipsit de orice 
expresie care-l supraveghea de dincolo de uşa culoarului. Pe 
etaj domnea liniştea. Televizoarele din celule erau date încet, 
deţinuţii urmărind programul cu un interes morbid. Nu se auzea 
nici un glas, lucru foarte rar întâlnit în locul acesta. 

Sam îşi scoase pentru ultima oară salopeta cea roşie, o făcu 
ghemotoc şi o aruncă într-un colţ. Papucii de cauciuc fură 
azvârliţi dintr-o mişcare sub pat, să nu-i mai vadă. Apoi îşi 
aranjă frumos pe pat noua ţinută, descheie încet cămaşa cu 


mâneci scurte şi o îmbrăcă. Îi venea de minune. Îşi trase pe el 
pantalonii kaki: deoarece erau un pic prea lungi, se aşeză pe pat 
şi răsuci două manşete cât se poate de corecte. Ciorapii de 
bumbac erau groşi şi plăcuţi. Pantofii erau puţin cam mari, dar 
nu-l deranjau. 

Hainele acestea adevărate îi aduseseră deodată în minte 
amintiri dureroase din lumea liberă. Patruzeci de ani de zile 
purtase numai pantaloni de felul ăsta. Şi-i cumpăra de la 
magazinul aflat în piaţa din Clanton şi avea întotdeauna patru 
sau cinci perechi de rezervă în ultimul sertar al dulapului său de 
haine. Soţia sa îi spăla şi-i călca fără să folosească apret şi, după 
vreo duzină de spălături, țesătura semăna cu materialul de 
pijama. li purta şi la muncă şi în oraş. li purta când pleca la 
pescuit cu Eddie, dar şi atunci când stătea pe verandă şi o 
dădea în leagăn pe micuța Lee. li purta la cafenea şi la 
întrunirile Klanului. Da, îi purtase chiar şi în călătoria aceea 
fatală la Greenville, ca să arunce în aer biroul evreului ăluia 
radical. 

Se aşeză pe pat şi ciupi uşor dunga perfect călcată de sub 
genunchi. Nu mai purtase pantaloni din ăştia de nouă ani şi 
jumătate. In orice caz, i se părea normal să-i poarte acum, în 
camera de gazare. 

La sfârşit vor fi băgaţi într-un sac şi aruncaţi în foc. 


Adam se opri mai întâi în biroul lui Lucas Mann. La intrarea 
principală, Louise îi dăduse un bilet care îi spunea că e aşteptat 
pentru ceva important. Mann închise uşa şi îl invită să se aşeze, 
dar Adam refuză. Era nerăbdător să-l vadă pe Sam. 

— Circumscripţia a cincea a primit apelul acum o jumătate 
de oră, zise Mann. M-am gândit că poate vrei să dai telefon la 
Jackson. 

— Mulţumesc, dar am să folosesc telefonul din clădirea 
închisorii. 

— Perfect. Din jumătate în jumătate de oră iau legătura cu 
biroul procurorului general, aşa că, în momentul în care aflu 
ceva, te caut. 

— Mulţumesc, zise Adam, foindu-se în loc. 

— Sam vrea să primească ultima masă? 

— ÎI întreb peste un minut. 


— Bun. Sună-mă sau spune-i direct lui Packer. Ce ştii de 
martori? 

— Sam n-o să aibă nici un martor. 

— Dar tu? 

— Nu, nu-mi dă voie. Ne-am înţeles cu mult timp în urmă. 

— Perfect. Deocamdată nu cred că mai sunt şi alte 
probleme. Am aici un fax şi un telefon, aşa că, dacă vrei, poţi să 
foloseşti biroul meu; e şi mai multă linişte. 

— Mulţumesc, zise Adam, părăsind încăperea. 

Îşi parcă pentru ultima oară maşina pe bucata de pământ 
de lângă gardul listei morţii. Se apropie cu paşi înceţi de turnul 
de pază şi îşi puse cheile în găleata agăţată de frânghie. 

Cu patru săptămâni în urmă, Adam privise pentru prima 
dată cum găleata cea roşie se ridicase, ducându-i cheile cu ea. 
Atunci se gândise cât de primitiv şi în acelaşi timp eficace era 
acel sistem. Acum patru săptămâni. Parc-ar fi fost patru ani. 

Aşteptă să se deschidă porţile duble, apoi se întâlni cu Tiny 
pe treptele de la intrare. 

În biroul din faţă, Sam se aşezase pe marginea mesei şi-şi 
privea plin de admiraţie pantofii. 

— Mă uitam un pic la hainele astea, zise el, mândru. Adam 
veni mai aproape şi-l inspectă din cap până în picioare. Sam era 
pur şi simplu strălucitor, mai ales că se şi bărbierise. 

— Eşti la mare fix. 

— Mişto foc, este? 

— Arăţi bine, Sam, foarte bine. Donnie ţi le-a adus? 

— Da. Le-a cumpărat de la un magazin d-ăla, de solduri. Eu 
mă apucasem să-mi comand nişte haine la New York, da" la 
urma urmelor, ce mama dracului, dacă el le-a adus pe astea?! 
Nu e decât o execuţie. Ţi-am zis că n-am să le dau voie să mă 
omoare într-o mizerie de-aia roşie, de-a lor. Abia am scos-o de 
pe mine şi n-am s-o mai pun niciodată la loc. Şi trebuie să-ți 
spun, Adam, că m-am simţit foarte bine după ce-am aruncat-o. 

— Ai auzit noutatea? 

— Sigur. Doar au dat-o la toate jurnalele. Îmi pare rău 
pentru audiere. 

— Acum e la Circumscripţia a cincea şi mă bucur să ştiu că 
e acolo. Pentru că avem şanse mai mari. 

Sam zâmbi şi îşi întoarse privirea, ca şi cum nepoţelul îi 
spunea bunicului o minciună nevinovată. 


— La prânz am văzut la televizor un avocat negru care 
zicea că lucrează pentru mine. la spune-mi ce dracu' se 
întâmplă? 

— Probabil că a fost Hez Kerry, spuse Adam, punându-şi 
servieta pe birou şi aşezându-se. 

— Adică îl plătesc şi pe ăsta? 

— Da, Sam, îl plăteşte şi pe el cu acelaşi onorariu pe care 
mi-l dau mie. 

— Eram şi eu curios. Şi doctorul ăla căcăcios, cum îl 
cheamă, Swinn? Probabil că şi-a făcut numărul. 

— Adevărul e că mai aveam un pic şi plângeam. Când a 
terminat de vorbit, toată lumea te şi vedea bântuind prin celulă, 
scrâşnind din dinţi şi făcând pipi direct pe podea. 

— Ei, află că mai am un pic şi scap definitiv de mizerie, 
spuse Sam şi vorbele lui aveau un aer aproape sfidător, fără 
urmă de teamă. Uite, vreau să te rog ceva, adăugă el, dând la 
iveală încă un plic. 

— Ăsta pentru cine mai e? 

— Vreau să te duci şi să-i dai asta şefului oamenilor din 
Klan care stau afară, la intrare. Vezi să faci în aşa fel încât să te 
filmeze ziariştii pentru că vreau să ştie toată lumea ce-am scris 
aici. 

— Şi ce scrie aici? întrebă Adam, bănuitor. 

— Merge drept la ţintă. Le cer să plece acasă. Să mă lase 
să mor în pace. N-am auzit niciodată de nici unul din grupurile 
astea care fac prea mult caz de moartea mea. 

— Ştii bine că nu-i poţi face să plece. 

— Ştiu şi nici nu mă aştept s-o facă. Dar la televizor apare 
cum că indivizii sunt prietenii mei. Or, eu nu cunosc pe nici unul 
dintre ei. 

— Nu sunt foarte convins că e o idee bună, se gândi Adam 
cu voce tare. 

— Şi de ce nu, mă rog? 

— Pentru că, exact în momentul ăsta, noi susţinem în faţa 
Circumscripţiei a cincea că nu eşti decât o legumă care nu poate 
în nici un caz să-şi adune gândurile pentru asemenea lucruri. 

— Voi, avocaţii, mârâi Sam, înfuriindu-se brusc. Nu 
renunţaţi niciodată, nu-i aşa? Adam, s-a sfârşit, jocul s-a 
terminat. 

— Nu, nu încă. 


— Ba, în ce mă priveşte, s-a isprăvit. Şi acum ia dracului 
scrisoarea asta afurisită şi fă cum ţi-am spus. 

— Chiar acum? întrebă Adam, privindu-şi ceasul. Era unu şi 
jumătate. 

— Da! Chiar acum. Te aştept aici. 


Adam opri maşina lângă ghereta paznicului de la intrarea 
principală şi îi explică lui Louise ce avea de gând să facă. Era 
nervos. Femeia privi chiorâş plicul, apoi le strigă unor gardieni in 
uniformă să se apropie. Cei doi îl escortară pe Adam până la 
locul unde se desfăşura demonstraţia. Cei câţiva reporteri care îi 
filmau pe protestatari îl recunoscură pe Adam şi se strânseră 
imediat în jurul lui, dar tânărul îşi văzu de drum fără să-i ia în 
seamă. Deşi speriat, era hotărât să facă ce i se ceruse, iar cele 
două gărzi de corp proaspăt achiziţionate îl linişteau cât de cât. 

Merse direct spre copertina alb-albastră care delimita 
cartierul general al Klanului; un grup de robe albe îl aştepta 
deja. Reprezentanţii presei îl înconjurară imediat pe Adam, pe 
gardieni şi pe oamenii Klanului. 

— Cine e şeful? întrebă Adam. 

— Cine vrea să ştie? întrebă la rândul său un tânăr masiv, 
cu o barbă neagră şi obrajii arşi de soare. Picături de sudoare i 
se scurgeau din sprâncene. 

— Am aici o declaraţie din partea lui Sam Cayhall, zise 
Adam cu voce tare şi cercul din jurul lui se strânse şi mai mult. 

Aparatele de luat vederi începură să clipească. Reporterii 
puseră în funcţiune microfoanele şi casetofoanele. 

— Linişte! strigă cineva. 

— Înapoi! se răstiră gardienii. 

Un grup de glugaţi în robe albe, dar fără cagule, se adună 
în faţa lui Adam. Nu recunoscu printre ei pe nici unul dintre cei 
cu care avusese de-a face vinerea trecută. Indivizii nu păreau 
deloc prietenoşi. 

Hărmălaia încetă şi mulţimea se strânse mai aproape ca 
să-l audă pe avocatul lui Sam. 

Adam scoase biletul din plic, ţinându-l cu amândouă 
mâinile. 

— Mă numesc Adam Hall şi sunt avocatul lui Sam Cayhall. 
Am aici o declaraţie din partea lui Sam, repetă el. Poartă data de 


azi şi este adresată tuturor membrilor Ku Klux Klanului, precum 
şi celorlalte grupuri de demonstranți care protestează astăzi, 
aici, în favoarea lui. Citez: „Vă rog să plecaţi. Prezenţa voastră 
aici nu-mi aduce nici o mângâiere. Vă folosiţi de execuţia mea 
ca să vă susţineţi propriile voastre interese. Nu cunosc pe nici 
unul dintre voi şi nu vreau să vă cunosc. Vă rog să plecaţi 
imediat. Prefer să mor fără să văd circul pe care-l faceţi." 

Adam aruncă o privire spre chipurile încruntate şi roşii de 
căldură, pe care transpiraţia lăsa dâre. 

— Ultimul paragraf sună după cum urmează, şi citez din 
nou: „Nu mai sunt membru al Klanului. Resping această 
organizaţie şi tot ceea ce reprezintă. Astăzi aş fi fost un om liber 
dacă n-aş fi auzit niciodată de el". Semnează Sam Cayhall. 

Adam împături foaia de hârtie şi o aruncă spre grupul de 
glugaţi uluiţi şi fără grai. 

Bărbosul cu obrajii arşi de soare făcu un salt, încercând să 
prindă scrisoarea. „la dă-mi mie chestia aia!" răcni el. Gardianul 
din dreapta lui Adam făcu iute un pas înainte, blocându-l. Preţ 
de câteva secunde pline de groază, cele două gărzi de corp şi 
câţiva membri ai Klanului se încăierară scurt. Alţi gardieni care 
urmăriseră scena din apropiere săriră în ajutor şi ordinea fu 
imediată repusă în drepturi. Mulțimea dădu înapoi. 

— Plecaţi! strigă Adam, trimiţându-le un zâmbet afectat. Aţi 
auzit ce-a spus. li e ruşine cu voi! 

— Du-te dracului! strigă la rândul lui şeful grupului. 

Cei doi gardieni îl luară pe tânăr aproape pe sus, mai 
înainte să îi aţâţe din nou pe oamenii în robe albe. Ajunseră 
alergând la poarta închisorii, dărâmând în drumul lor ziariştii şi 
operatorii care nu se dăduseră la o parte; trecură de intrare, de 
un alt şir de gardieni şi de o nouă viermuială de ziarişti şi 
ajunseră în sfârşit la maşina lui Adam. 

— Să nu vă mai întoarceţi aici, îl rugă unul dintre gardieni. 


Toată lumea ştia că din biroul lui McAllister se scurgeau 
informaţiile asemenea apei dintr-o toaletă veche. Marţi 
după-amiază, ultima bârfă din Jackson susţinea că guvernatorul 
nu exclude deloc posibilitatea de a-l graţia pe Sam Cayhall. Din 
clădirea Capitoliului bârfa se răspândi cu viteza fulgerului printre 
reporterii care aşteptau afară, transformându-se apoi în ditamai 


zvonul. La numai o oră de la scurgerea de informaţie, zvonul se 
ridicase la rangul de aproape-realitate. 

Mona Stark se întâlni cu presa şi promise o declaraţie din 
partea guvernatorului. Instanţele judecătoreşti nu terminaseră 
de examinat cazul, explică ea. Da, o presiune imensă se 
exercita asupra guvernatorului. 


48 


Circumscripţiei judiciare cinci îi trebuiră mai puţin de trei 
ore ca să facă vânt ultimului din apelurile finale în direcţia Curţii 
Supreme a SUA. La ora trei avu loc o scurtă consfătuire 
telefonică. Hez Kerry şi Garner Goodman dădură fuga la biroul 
lui Roxburgh. Procurorul general dispunea de un sistem telefonic 
suficient de sofisticat ca să-i permită legături simultane cu 
Adam şi Lucas Mann la Parchman, judecătorul Robichaux la Lake 
Charles, judecătorul Judy la New Orleans şi judecătorul McNeely 
la Amarillo, în Texas. Cei trei judecători le permiseră lui Adam şi 
Roxburgh să-şi prezinte argumentele, apoi consfătuirea luă 
sfârşit. La ora patru, cele două părţi primiră vestea respingerii 
acţiunii şi faxurile intrară curând în funcţiune. Kerry şi Goodman 
trimiseră imediat apelul la Curtea Supremă a SUA 

Sam tocmai primea ultima vizită a doctorului când Adam 
află noutatea şi puse încet receptorul telefonului în furcă. Sam îl 
privea încruntat pe tânărul şi speriatul doctor care îi lua 
tensiunea. Packer şi Tiny se ţineau pe aproape, la cererea 
expresă a medicului. Biroul din faţă era supraaglomerat. 

— Circumscripţia a cincea tocmai a respins apelul, anunţă 
Adam pe un ton solemn. 

— Nu prea trăim în Ţara Făgăduinţei, zise Sam, fără să-şi ia 
ochii de la doctor. 

— Eu sunt optimist, sublinie Adam, dar fără prea mare 
tragere de inimă. 

— Gata, zise doctorul punându-şi instrumentele în geantă şi 
îndreptându-se spre uşă. 

— Prin urmare, sunt suficient de sănătos ca să mor? întrebă 
Sam. 

Doctorul ieşi din încăpere fără să-i răspundă, urmat de 


Packer şi Tiny. Sam se ridică în picioare, îşi îndreptă spinarea şi 
începu să măsoare liniştit podeaua. Pantofii alunecau puţin la 
tocuri, împiedicându-l să meargă cu pasul său obişnuit. 

— Eşti nervos? întrebă el, cu un surâs răutăcios pe buze. 

— Fireşte. Şi bănuiesc că tu nu eşti. 

— Moartea nu poate fi mai rea ca aşteptarea. Ei, pe dracui, 
sunt gata şi aş vrea să termin o dată cu toată chestia asta. 

Adam fu cât pe-aci să spună câteva cuvinte răsuflate 
despre şansele lor cât se poate de rezonabile în faţa Curţii 
Supreme, dar n-avea chef să fie luat la trei păzeşte. Sam se 
plimba pufăind din ţigară, şi era clar că nu se afla într-o 
dispoziţie prea vorbăreaţă. Ca de obicei, Adam îşi găsi de lucru 
la telefon. Vorbi, dar foarte scurt, cu Goodman şi cu Kerry. In 
fond, nu prea mai rămăsese mare lucru de spus şi, în orice caz, 
nimic optimist. 


Colonelul Nugent îşi făcu apariţia pe veranda centrului 
pentru vizitatori şi ceru să se facă linişte. In faţa lui, pe iarbă, 
mica armată de reporteri şi ziarişti aştepta cu nerăbdare 
tragerea la sorţi. Pe masa de lângă colonel fusese aşezat un vas 
de metal. Fiecare reprezentant al presei avea câte un nasture 
portocaliu pe care era imprimat un număr. Nasturii fuseseră 
distribuiţi de administraţia închisorii în semn de acreditare. 
Gloata era neaşteptat de liniştită. 

— Regulamentul închisorii oferă opt locuri pentru presă, 
explică Nugent şi cuvintele lui ajungeau până la urechile celor 
de la intrarea principală; acum el era în centrul atenţiei 
generale. Un loc revine de drept reprezentantului lui Associated 
Press, unul celui al lui UPI şi încă unul pentru reţeaua de ştiri din 
Mississippi. Mai rămân cinci locuri şi eu însumi voi extrage cinci 
numere din vasul acesta pentru cei cinci norocoşi de azi. Aveţi 
vreo întrebare? 

Şi deodată zeci de ziarişti constatară că nu aveau nimic de 
întrebat. Unii dintre ei îşi verificară numerele din piept. Grupul 
de pe peluză fu străbătut de fiori de emoție. Cu un gest teatral, 
Nugent vâri mâna în vas şi scoase un bileţel de hârtie. 

— Numărul patru-opt-patru-trei, anunţă el cu talentul unui 
crainic de bingo. 

— Aici, strigă un tânăr emoţionat, smucind de insigna 


norocoasă. 

— Numele? strigă Nugent. 

— Edwin King de la Arkansas Gazette. 

Unul din directorii adjuncţi aflat lângă colonel notă numele 
pe o bucată de hârtie. Edwin King câştigase admiraţia colegilor. 

Nugent strigă iute şi celelalte patru numere, aruncând 
asupra celor ocoliţi de noroc un văl de disperare. 

— La unsprezece fix, două dubiţe or să fie acolo, zise el, 
arătând spre drumul principal. Cei opt martori trebuie să fie 
prezenţi ca să fie duşi la Unitatea de Maximă Securitate, unde 
vor asista la execuţie. Nu sunt permise camerele de luat vederi 
şi magnetofoanele de orice tip. Cândva, pe la douăsprezece 
treizeci, vor fi reîmbarcaţi în dubiţe şi aduşi înapoi, aici. O 
conferinţă de presă va avea loc apoi în holul principal al noii 
clădiri a administrației, care se va deschide pentru 
dumneavoastră la ora nouă. Intrebări? 

— Câte persoane vor asista în total la execuţie? întrebă 
cineva. 

— Probabil treisprezece sau paisprezece în camera 
martorilor. lar în Camera propriu-zisă, vom fi eu însumi, un 
preot, un doctor, călăul, avocatul închisorii şi doi gardieni. 

— Familia victimelor va fi prezentă? 

— Da. Domnul Elliot Kramer, bunicul, e trecut pe lista 
martorilor. 

— Dar guvernatorul? 

— Regulamentul îi oferă două locuri în camera martorilor. 
Unul dintre aceste locuri i-a fost rezervat domnului Kramer. Dar 
nu am fost informat dacă guvernatorul va fi sau nu de faţă. 

— Dar familia domnului Cayhall? 

— Nu. Nici o rudă nu va asista la execuţie. Ș 

Nugent parcă deschisese o cutie cu viermi. Intrebările 
ţâşneau din toate părţile, iar el avea atâtea alte lucruri de făcut. 

— Am terminat cu întrebările. Mulţumesc, zise el şi părăsi 
veranda. 


Ultima vizită a lui Donnie Cayhall începu cu câteva minute 
înainte de ora şase. Fu condus direct în biroul din faţă unde îşi 
găsi fratele elegant îmbrăcat râzând de mama focului cu Adam. 
Sam făcu prezentările. 


Până acum, tânărul îl evitase cu grijă pe fratele bunicului 
său. Donnie era corect şi curat, îmbrăcat şi aranjat cu grijă. Şi 
mai semăna şi cu Sam, acum că bătrânul se bărbierise, se 
tunsese şi aruncase de pe el salopeta cea roşie. Aveau aceeaşi 
înălţime, dar Sam părea mult mai subţire, deşi Donnie nu era 
deloc gras. 

Omul nu era defel ţăranul de care se temuse Adam. 
Dimpotrivă, păru sincer fericit să-l cunoască pe tânăr şi mândru 
că acesta era avocat. Era un om plăcut, care zâmbea cu 
uşurinţă, avea o dantură frumoasă şi ochi plini de tristeţe. 

— Cum mai merge? întrebă el după câteva minute, 
referindu-se la apeluri. 

— Suntem la Curtea Supremă. 

— Deci mai putem spera? Sam pufni scurt. 

— Puțin, răspunse Adam, cu resemnare în glas şi-n suflet. 

In cameră se lăsă tăcerea, în timp ce Adam şi Donnie se 
străduiau să găsească nişte subiecte mai puţin sensibile. Lui 
Sam însă nici că-i păsa. Stătea calm pe scaun, picior peste 
picior, şi pufăia din ţigară. Mintea lui avea de lucru cu probleme 
la care ceilalţi nici nu visau măcar. 

— Azi am trecut pe la Albert, zise Donnie. 

— Ce-i mai face prostata? întrebă Sam fără să-şi ridice 
privirea din podea. 

— Habar n-am. El credea că ai şi murit. 

— Aşa-i frate-meu ăsta. 

— Am văzut-o şi pe mătuşa Finnie. 

— Credeam că a murit, zise Sam, zâmbind. 

— Nu mai are mult. A făcut nouăzeci şi unu de ani. E făcută 
praf de povestea asta a ta. Zice că ai fost mereu nepotul ei 
preferat. 

— Ba nu putea să mă sufere şi nici eu pe ea. Ce dracu, 
doar când am venit aici n-o mai văzusem de cinci ani. 

— Ei, oricum e făcută zob de chestia asta. 

— Las' că-i trece, zise Sam, apoi izbucni în râs. Ţi-aduci 
aminte cum am urmărit-o atunci când s-a dus în magazia din 
spatele casei bunicii şi pe urmă ne-am apucat să aruncăm cu 
pietre în pereţi şi acoperiş, de-a ieşit de-acolo ţipând şi 
plângând? 

— Cum să nu, zise Donnie, zguduindu-se de râs. Acoperişul 
era de tablă şi fiecare piatră făcea un zgomot de bombă. 


— Eram tu, eu şi Albert. Tu n-aveai nici patru ani pe vremea 
aia. 

— Da' tot îmi aduc aminte. 

Povestea câştigă în amănunte şi râsul deveni contagios. 
Adam se surprinse râzând şi el la vederea celor doi bătrâni 
veseli ca nişte copii. De la istoria cu mătuşa Finnie ajunseră la 
una despre bărbatul ei, unchiul Garland, care fusese un invalid 
rău la suflet, şi hohotele de râs merseră înainte. 


Ultima masă aleasă de Sam era o încercare deliberată de 
a-i umili pe bucătarii mototoli şi porţiile lor îngrozitoare care-l 
chinuiseră nouă ani şi jumătate. Ceru ceva uşor, adus într-o 
cutie de carton şi care se găsea cu uşurinţă. Se minunase de 
nenumărate ori de predecesorii săi care comandaseră mese 
împărăteşti — fripturi, homar, plăcintă cu brânză. Buster Moac 
ceruse şi mâncase două duzini de stridii, o salată grecească, pe 
urmă un antricot şi alte câteva feluri. Nu înţelesese niciodată 
cum de aveau o asemenea poftă de mâncare cu numai câteva 
ore înainte de moarte. 

Nu îi era deloc foame în clipa în care Nugent bătu la uşă: 
era şapte treizeci. În spatele colonelului veneau Packer şi un 
lucrător de la administraţie care ducea o tavă. În mijlocul tăvii 
stătea un castron mare în care se odihneau trei îngheţate 
Eskimo Pie, iar alături, într-un mic termos, se găsea cafeaua lui 
preferată, French Market. Omul lăsă tava pe birou. 

— Nu prea e cine ştie ce de cina asta, Sam, zise Nugent. 

— Pot s-o savurez în pace, sau ai de gând să-mi baţi capul 
cu conversaţia ta idioată? 

Nugent înţepeni şi-şi întoarse privirea spre Adam. 

— Ne întoarcem peste o oră. Atunci, oaspeţii vor fi obligaţi 
să plece, iar noi ne vom întoarce în celula de observaţie. Bine? 

— Pleacă, zise Sam. 

— Ce dracu', Sam, n-ai comandat ceva care să ne placă şi 
nouă? întrebă Donnie imediat ce rămaseră iar singuri. Ce hal de 
ultimă masă mai e şi asta? 

— A mea. Când o să vină rândul tău, comandă ce vrei, zise 
Sam, apoi muşcă cu poftă din îngheţata de vanilie învelită în 
ciocolată. Îşi turnă în ceaşcă un strop de cafea: era neagră, tare 
şi cu o aromă minunată. 


Donnie şi Adam stăteau pe scaunele de lângă perete şi-l 
priveau din spate pe Sam cum îşi lua ultima masă. 


începuseră să sosească încă de pe la cinci. Veneau din 
toate zonele statului, singuri, în maşini mari de culori diferite pe 
ale căror uşi şi aripi erau desenate tot felul de embleme şi 
însemne ciudate. Unii aveau chiar şi girofaruri pe capotă. Alţii 
aveau şi carabine fixate deasupra banchetei din faţă. Toate 
maşinile aveau antene radio care se legănau în vânt. 

Erau şerifi aleşi să-şi apere concetăţenii din ţinut. Mulţi 
dintre ei făcuseră destui ani de muncă şi cei mai mulţi luaseră 
deja parte la ritualul nescris al cinei dinaintea execuţiei. 

Festinul era pregătit de o bucătăreasă pe nume Miss 
Mazola şi meniul era mereu acelaşi. Pui imenşi prăjiţi în untură, 
mazăre şi biscuiţi cu unt şi lapte de mărimea unor cârnăciori. 
Bucătăria se afla în spatele micii cofetării de lângă clădirea 
principală a administraţiei. Mâncarea era întotdeauna servită la 
ora şapte, indiferent de numărul şerifilor prezenţi. 

În seara asta, se strânsese cel mai mare număr de per- 
soane de la moartea lui Teddy Doyle Meeks, în 1982. Miss 
Mazola se aşteptase la aşa ceva pentru că citea şi ea ziarele şi 
toată lumea era la curent cu povestea lui Sam Cayhall. Femeia 
se aştepta la vreo cincizeci de şerifi. 

Fură primiţi pe la intrarea principală, ca nişte demnitari, şi 
îşi parcară maşinile la întâmplare în jurul cofetăriei. Cei mai 
mulţi dintre ei erau nişte bărbaţi masivi cu stomacuri cinstite şi 
o poftă de mâncare de speriat. Drumul lung pur şi simplu îi 
înfometase. 

In timpul cinei, glumele fură destul de blânde. Mâncară ca 
nişte porci, apoi ieşiră la aer şi se aşezară pe capotele maşinilor, 
urmărind lăsarea întunericului. Îşi scoteau resturile de carne de 
pui din măsele şi lăudau cât puteau mâncarea lui Miss Mazola. 
Stăteau toţi cu urechile ciulite la radiourile de la bord, de parcă 
ştirea despre moartea lui Cayhall urma să fie transmisă din clipă 
în clipă. Işi aduceau aminte de alte execuţii şi despre crime 
oribile petrecute la ei acasă, precum şi despre deţinuţii din listă 
pe care îi cunoşteau personal. Afurisita aia de cameră de gazare 
nu era folosită cât trebuia. 

Priviră uluiţi la sutele de demonstranți din apropierea 


şoselei, chiar în faţa lor. Se mai scobiră un pic în dinţi, apoi 
intrară în cofetărie, pentru că venea la rând prăjitura de 
ciocolată. 

Era o noapte minunată pentru aplicarea legii. 


49 


Întunericul aduse o linişte ciudată peste şoseaua din faţa 
penitenciarului. Oamenii Klanului, dintre care nici măcar unul nu 
se supusese cererii venite din partea lui Sam de a pleca de 
acolo, se aşezaseră pe scaunele pliante şi pe iarba călcată în 
picioare şi aşteptau. Capetele rase şi fraţii lor întru credinţă, 
copti de soarele de august, se strânseseră în grupuri mici şi se 
răcoreau cu apă de la gheaţă. Un contingent de la Amnesty 
International se alăturase călugăriţelor şi celorlalţi activişti. 
Aprinseseră lumânări, spuneau rugăciuni şi cântau încetişor; 
încercau să nu se amestece cu celelalte grupuri. la o altă zi, o 
altă execuţie, un alt deţinut şi vei da de exact aceiaşi oameni 
odioşi care se vor afla în primele rânduri, urlând să curgă 
sângele. 

Calmul fu însă stricat de sosirea unei furgonete plină cu 
adolescenţi care se apropie de intrarea principală. Deodată, cei 
din maşină se porniră să strige tare şi la unison: „Gazaţi-i curul! 
Gazaţi-i curul! Gazaţi-i curul!". Apoi furgoneta se îndepărtă în 
scârţâitul cauciucurilor. Câţiva dintre oamenii Klanului săriră în 
picioare, gata de bătaie, dar puştii dispăruseră şi n-aveau de 
gând să se întoarcă. 

Patrula de poliţie păstră situaţia sub control. Ceilalţi poliţişti 
stăteau adunaţi în grupuri, supraveghind circulaţia maşinilor, pe 
oamenii Klanului şi capetele rase. Un elicopter se învârtea 
deasupra tuturor. 


În sfârşit, Goodman hotărî că analiza pieţei poate lua 
sfârşit. Timp de cinci zile lungi, dăduseră peste două mii de 
telefoane. Îi plăti pe studenţi, le confiscă telefoanele celulare şi 
le mulţumi din suflet pentru ajutorul dat. Nici unul dintre ei nu 
părea dornic să arunce prosopul în ring, aşa că îl însoţiră până la 


Capitoliu unde se afla un alt oştean de veghe pe creneluri. 
Guvernatorul nu-şi părăsise biroul de la etajul al doilea. 

Unul dintre studenţi se oferi să ducă un telefon lui John 
Bryan Glass aflat peste drum, în clădirea Curţii Supreme a 
statului Mississippi. Goodman îi sună pe rând pe Glass, Kerry şi 
Joshua Caldwell, un vechi prieten care fusese de acord să 
aştepte lângă biroul grefierului pentru condamnări la moarte de 
la Washington. Goodman îi aşezase pe toţi la locurile lor. Toate 
telefoanele funcționau. Îl sună pe Adam. Sam îşi termina ultima 
masă, şi nu voia să vorbească cu Goodman. Dar ţinea să-i 
mulţumească pentru tot ce făcuse. 

Când termină de mâncat îngheţata şi de băut cafeaua, Sam 
se ridică şi-şi dezmorţi picioarele. Donnie nu mai scosese nici o 
vorbă de multă vreme. Suferea cumplit şi se pregătea de 
plecare. Nugent avea să se întoarcă în curând şi el voia să-şi ia 
rămas bun mai înainte de sosirea colonelului. 

Sam îşi pătase cămaşa cu un strop de îngheţată şi fratele 
mai mic încercă să curețe locul cu un şervet. 

— N-are importanţă, zise Sam, privindu-l. 

— Da, ai dreptate, fu de acord Donnie care continuă totuşi 
să şteargă pata. Ar fi mai bine să plec acum, Sam. Ailalţi or să 
vină din clipă-n clipă. 

Cei doi bărbaţi se îmbrăţişară îndelung, bătându-se uşor cu 
mâinile pe spinare. 

— Îmi pare rău, Sam, zise Donnie cu glas tremurat. Îmi pare 
tare rău. 

Se îndepărtară unul de celălalt, ţinându-se totuşi de umeri; 
amândoi aveau ochii umezi, dar nu plângeau. N-ar fi plâns în 
ruptul capului unul în faţa celuilalt. 

— Ai grijă de tine, spuse Sam. 

— Şi tu. Spune o rugăciune, Sam, bine? 

— Aşa am să fac. Mulţumesc pentru tot. Tu eşti singurul 
căruia i-a păsat de mine. 

Donnie îşi muşcă buzele şi privi în altă parte. Apoi dădu 
mâna cu Adam, dar nu fu în stare să spună nici un cuvânt. In 
sfârşit, părăsi încăperea. 

— N-ai nici o veste de la Curtea Supremă? întrebă Sam aşa, 
deodată, ca şi cum i-ar fi venit ideea că mai există o şansă. 

— Nu, răspunse Adam cu tristeţe. 

— Să ştii că vreau cu adevărat ca toate astea să se ter- 


mine, Adam, zise el, alegându-şi cu grijă cuvintele. Totul e atât 
de crud. 

Tânărul nu ştiu ce să spună. 

— In China, se strecoară în spatele tău şi-ţi trag un glonte 
în cap. Nici un ultim castron de orez. Nici un la revedere. Nici o 
aşteptare. Nu e o idee prea rea. 

Adam Îşi privi ceasul pentru a nu ştiu câta oară în mai puţin 
de o oră. Incepând de la prânz trăise momente ciudate, când 
orele păreau să se risipească în zbor pentru ca apoi să aibă 
impresia că timpul se oprise în loc. Cineva bătu la uşă. 

— Intră, zise Sam cu glas abia auzit. 

Reverendul Ralph Griffin intră în încăpere, închizând uşa în 
urma lui. Se mai întâlnise cu Sam de două ori în cursul zilei şi 
era clar că nu-i era deloc uşor. Era prima execuţie la care lua 
parte şi hotărâse că va fi şi ultima. Vărul său din Senatul statului 
îi va găsi un alt post. ÎI salută pe Adam printr-o clătinare a 
capului, apoi se aşeză lângă Sam. Era aproape ora nouă. 

— Colonelul Nugent e afară. Zice că te aşteaptă. 

— Păi, atunci hai să nu mergem. Hai să stăm aici. 

— Eu sunt de acord. 

— Părinte, vreau să vă spun că în ultimele zile am găsit în 
inima mea sentimente la care nici nu visam. Dar, pe viaţa mea, 
pe javra aia care aşteaptă afară o urăsc. Şi nu pot altfel. 

— Ura e un păcat îngrozitor, Sam. 

— Ştiu, dar nu pot face altfel. 

— Ca să fiu sincer, nici mie nu-mi place în mod deosebit 
persoana aceea. 

Sam zâmbi şi îl luă pe preot pe după umeri. Vocile de afară 
se auziră din ce în ce mai tare şi Nugent năvăli în încăpere. 

— Sam, a venit vremea să mergem înapoi în celula de 
observaţie. 

Adam se ridică, simţindu-şi genunchii moi de frică, 
stomacul făcut ghem şi inima bătând nebuneşte. Sam însă era 
absolut senin. 

— Hai să mergem, zise el, sărind de pe birou. 

În holul îngust aşteptau câţiva dintre gardienii cei mai 
robuşti de la Parchman. Sam îl prinse pe Adam de mână şi 
păşiră încet împreună, cu reverendul în urma lor. 

Adam strângea cu putere mâna bunicului său şi nu vedea 
nimic în jur. Traversară încăperea din centrul listei morţii, apoi 


două rânduri de uşi şi, în sfârşit, gratiile de la capătul Nivelului 
A. Uşa de la etaj se închise în urma lor şi îl urmară pe Nugent 
de-a lungul culoarului. 

Sam privea chipurile oamenilor pe care îi cunoştea atât de 
bine. Îi făcu cu ochiul lui Hank Henshaw, clătină curajos din cap 
în direcţia lui J.B. Gullitt care avea ochii plini de lacrimi, îi trimise 
un zâmbet lui Stock Turner. Toţi se sprijineau de gratii, capetele 
le atârnau în piept, spaima li se citea pe faţă. Sam încercă să 
pară cât mai curajos cu putinţă. 

Nugent se opri în dreptul ultimei celule şi aşteptă ca uşa să 
fie deschisă prin telecomandă de la celălalt capăt al culoarului. 
Sam, Adam şi Ralph intrară în celulă, iar colonelul făcu semn să 
se închidă uşa. 

înăuntru era întuneric, lumina şi televizorul erau stinse. 
Sam se aşeză pe pat, între Adam şi reverend. Se sprijini cu 
coatele pe genunchi şi-şi lăsă capul mult în piept. 

Nugent îi privi câteva secunde, dar nu găsi nimic potrivit de 
spus. Avea să se întoarcă pe la unsprezece ca să-l ducă pe Sam 
în camera de izolare. Ştiau cu toţii că se va întoarce. Şi era prea 
crud din partea lui să îi amintească lui Sam acest lucru. Aşa că 
se mulţumi să plece, însoţit de gardienii care-l aşteptaseră în 
întuneric. Nugent porni spre camera de izolare unde fusese 
instalat un pat pliant pentru ultima oră de viaţă a 
condamnatului. Traversă mica încăpere şi păşi în camera de 
gazare unde pregătirile erau pe terminate. 

Călăul era ocupat. Numele lui era Bill Monday, era un tip 
scund şi robust, avea nouă degete la mâini şi, dacă execuţia 
avea loc, atunci câştiga cinci sute de dolari. Fusese numit de 
guvernator. În momentul acela, se afla în cămăruţa cunoscută 
sub numele de camera chimică aflată la mai puţin de un metru 
jumătate de camera de gazare, şi studia lista pe care o avea în 
faţă. Pe masa de alături, fuseseră aşezate o cutie de o livră plină 
cu pastile de cianură de sodiu, o butelie de aproape cinci litri 
plină cu acid sulfuric, o cutie de o livră cu acid caustic, un 
recipient de oţel cu aproape douăzeci şi cinci de kilograme de 
amoniac şi un bidon cu cinci galoane de apă distilată. Pe o masă 
mai mică se aflau trei măşti de gaze, trei perechi de mănuși de 
cauciuc, o pâlnie, săpun pentru mâini, prosoape şi o cârpă de 
praf. Între cele două mese se vedea un vas pentru amestecarea 
acizilor, montat la capătul unei ţevi cu grosimea de doi țoli care 


intra în podea, pe lângă perete, ca să apară în camera de 
alături, chiar lângă sistemul de pârghii. 

De fapt, Monday trebuia să verifice trei liste. Una cu 
instrucţiuni pentru amestecarea substanţelor; acidul sulfuric şi 
apa distilată vor fi amestecate astfel încât să se obţină o 
concentraţie de aproximativ 41%; soluţia de sodă caustică se 
prepara dizolvând o livră de acid caustic în două galoane şi 
jumătate de apă; în sfârşit, mai erau câteva amestecuri pentru 
curăţarea camerei după execuţie. Altă listă cuprindea 
substanţele chimice şi celelalte materiale necesare. lar a treia 
listă prezenta procedura de urmat în cazul unei execuţii reale. 

Nugent îi spuse lui Monday că lucrurile decurgeau conform 
planului. Unul din asistenții lui Monday dădea cu vaselină pe 
marginile de la ferestrele camerei. Un membru al echipei făcea 
verificarea cataramelor şi curelelor de la scaunul de lemn. 
Doctorul îşi pierdea vremea jucându-se cu monitorul de EKG. 
Prin uşa deschisă se vedea ambulanţa care aştepta deja la locul 
ei. 

Nugent aruncă încă o privire pe cele trei liste, deşi le ştia 
pe dinafară. De fapt, chiar scrisese o altă listă, un fel de 
diagramă a execuţiei care avea să fie folosită de el însuşi, de 
Monday şi de asistentul acestuia. Ea cuprindea etapele 
cronologice ale execuţiei: amestecare apă şi acid, prizonierul 
intră în cameră, uşa camerei încuiată, amestecare cianură de 
sodiu cu acidul, gaz loveşte prizonier drept în faţă, prizonier 
aparent inconştient, prizonier cu siguranţă inconştient, mişcări 
ale corpului prizonierului, ultima mişcare vizibilă, oprit bătăi 
inimă, oprit respiraţie, deschis valva de evacuare, deschis valva 
de aerisire, deschis uşa camerei, prizonier scos din cameră, 
prizonier declarat mort în dreptul fiecărui rând rămăsese spaţiu 
liber pentru înregistrarea orei exacte şi a timpului scurs de la 
etapa precedentă. În totul, lista cuprindea douăzeci şi nouă de 
etape care trebuiau parcurse rând pe rând de la începutul până 
la sfârşitul execuţiei. 

Bineînţeles că lista avea şi o anexă, cu cincisprezece acţiuni 
necesare, dintre care ultima era urcarea prizonierului în 
ambulanţă. 

Nugent ştia pe dinafară tot ce scria în listă şi anexă; ştia 
cum să amestece substanţele chimice, cum să deschidă 
supapele şi cât timp să le lase deschise, ştia cum să le închidă. 


Ce mai, ştia absolut tot. 

Colonelul ieşi ca să vorbească cu şoferul ambulanţei şi ca 
să ia puţin aer, apoi trecu prin camera de izolare înapoi în 
Nivelul X. Aştepta şi el ca toţi ceilalţi ca afurisita aia de Curte 
Supremă să se pronunţe într-un fel sau altul. 

li trimise pe cei mai înalţi doi gardieni pe care îi găsi să 
închidă ferestrele de pe culoar care dădeau in afară. Ferestrele, 
ca şi clădirea, existau de treizeci şi şase de ani, aşa că nu se 
închideau cu una cu două şi în nici un caz fără zgomot. Gardienii 
le împinseră cu toată puterea până când pocnetul lor se 
răspândi pe tot etajul. Treizeci şi cinci de ferestre; fiecare 
deţinut cunoştea numărul, şi, pe măsură ce ele pocneau una 
după alta, culoarul devenea şi mai sumbru, şi mai tăcut. 

În sfârşit, gardienii îşi terminară treaba şi plecară. Lista era 
perfect încuiată — fiecare deţinut în celula lui, toate uşile 
asigurate, toate ferestrele încuiate. 

Sam începu să tremure când auzi zgomotul ferestrelor. 
Capul îi căzu şi mai mult în piept. Adam îi cuprinse cu braţul 
umerii fragili. 

— Întotdeauna mi-au plăcut ferestrele astea, zise Sam cu 
glas răguşit. 

O trupă de gardieni se zgâiau înăuntru ca nişte copii la 
animalele din grădina zoologică şi Sam nu voia să fie auzit. De 
fapt, era greu să-ţi închipui că exista acolo ceva care să-i placă. 

— Când ploua tare, apa trecea prin ferestre şi băltea pe 
podea. Intotdeauna mi-a plăcut ploaia. Şi luna. Câteodată, când 
nu erau nori, puteam să zăresc un colţ de lună prin ferestrele 
alea. Mereu m-am întrebat de ce nu au mai multe ferestre 
pe-aici. Vreau să spun că, ce mama dracului, iertaţi-mă părinte, 
de ce să nu ai voie să vezi ce-i afară? 

Niciodată n-am înţeles chestia asta. dar cred că n-am 
înţeles eu multe lucruri. Ce să mai zic, spuse el, apoi vocea i se 
pierdu Undeva în întuneric, Puştiul Predicator cânta cu glas 
plăcut de tenor „Să merg alături de Tine, Doamne"; un cântec 
tare frumos. 


„Să merg alături de Tine, Doamne, 
Indeplineşte-mi, lisuse, ruga, 
Să merg mereu alături de Tine..." 


— Linişte! strigă un gardian. 

— Lasă-l în pace! strigă şi Sam, speriindu-i pe Adam şi pe 
Ralph. Cântă, Randy, adăugă el doar pentru urechile celui de 
alături. Puştiul Predicator aşteptă o clipă să-şi revină, apoi îşi 
reluă cântecul. 

O uşă fu trântită pe undeva, pe-aproape, făcându-l pe Sam 
să tresară. Adam îl strânse de umeri şi bătrânul se linişti, privind 
pierdut un punct nevăzut din podeaua celulei. 

— Inţeleg că Lee n-o să vină, zise el, cu durere în glas. 
Adam stătu o clipă pe gânduri, apoi se hotărî să spună adevărul. 
— Nu ştiu unde este Lee. N-am mai văzut-o de zece zile. 

— Păi, parcă era într-o clinică de dezalcoolizare. 

— Aşa cred şi eu, dar nu ştiu în care clinică. lartă-mă. Am 
făcut tot ce-am putut ca să dau de ea. 

— M-am gândit mult la ea zilele astea. Te rog să-i spui asta. 

— Am să-i spun. 

Dacă o să mai dea ochii cu ea, o să facă efortul să nu o 
strângă de gât. 

— Şi m-am gândit mult şi la Eddie. 

— Sam, nu mai avem prea mult timp. Aşa că hai să vorbim 
despre lucruri frumoase, vrei? 

— Vreau să mă ierţi pentru ce i-am făcut lui Eddie. 

— Te-am şi iertat, Sam. Chestia asta s-a rezolvat. Carmen şi 
cu mine te-am iertat. 

— Poate că mai sunt şi alţii la care ar trebui să ne gândim, 
Sam, interveni Ralph la urechea bătrânului. 

— Poate mai târziu. 

Uşa de la capătul culoarului se deschise şi se auziră paşi 
venind spre ei. Lucas Mann, însoţit de un gardian, se opri în 
dreptul celulei şi privi cele trei umbre strânse una într-alta pe 
marginea patului. 

— Adam, eşti căutat la telefon în biroul din faţă, zise el 
nervos. 

Cele trei umbre încremeniră. Apoi Adam sări în picioare şi 
ieşi fără să scoată o vorbă. Stomacul îi tremura îngrozitor în 
timp ce alerga pe culoar. 

— Arde-i, Adam, îi strigă J.B. Gullitt. 

— Cine e? îl întrebă pe Lucas Mann care alerga în pas cu el. 

— Garner Goodman. 

Receptorul stătea pe masă. Adam îl înşfăcă dintr-o mişcare 


şi se aşeză pe birou. 

— Garner, sunt eu, Adam. 

— Adam, sunt la Capitoliu, chiar lângă biroul guver- 
natorului. Curtea Supremă ne-a respins apelul. Nu mai e nimic 
de făcut. 

Adam închise ochii. 

— Atunci, bănuiesc că asta-i tot, zise el, privindu-l pe Lucas 
Mann. Acesta se încruntă şi îşi plecă ochii. 

— Stai cuminte. Guvernatorul are să facă o declaraţie, aşa 
că te sun peste cinci minute. 

Adam puse receptorul în furcă şi îl privi fix. 

— Curtea Supremă a respins acţiunea, spuse el, cu privirea 
lipită de telefon. Guvernatorul o să facă o declaraţie, aşa că 
Goodman mă sună peste cinci minute. 

— Îmi pare rău, Adam, zise Mann aşezându-se pe-un scaun. 
Tare rău. Cum se prezintă Sam? 

— Am impresia că el se prezintă mai bine decât mine. 

— Ciudat, nu-i aşa? E cea de-a cincea execuţie la care iau 
parte şi continuă să mă uluiască calmul cu care se duc. Când se 
întunecă, renunţă la luptă. Mănâncă pentru ultima dată, îşi iau 
rămas bun de la familii şi devin straniu de placizi. Cred că, în 
locul lor, eu aş da din picioare, aş urla şi aş plânge. Cred că ar fi 
nevoie de douăzeci de oameni ca să mă scoată afară din celula 
de observaţie. 

Adam reuşi să zâmbească uşor, apoi observă o cutie de 
pantofi deschisă pe birou. Înăuntru, pe o folie de aluminiu, se 
vedeau câteva fursecuri sfărâmate. Cutia aceea nu fusese acolo 
în urmă cu o oră. 

— Ce-i asta? întrebă el, fără prea multă curiozitate. 

— Prăjituri pentru execuţie. 

— Poftim? 

— Da, o doamnă drăguță care locuieşte aproape le 
pregăteşte de fiecare dată când are loc o execuţie. 

— De ce? 

— Nu ştiu. De fapt, habar n-am pentru ce face chestia asta. 

— Şi cine le mănâncă? întrebă Adam privind firimiturile de 
parcă ar fi fost otrăvite. 

— Gardienii şi lucrători administraţiei. 

Adam clătină nedumerit din cap. Adevărul e că avea prea 
multe pe cap ca să încerce o analiză a rostului fursecurilor 


pentru execuţie. 


Pentru această ocazie, David McAllister îmbrăcă un costum 
bleumarin, o cămaşă albă şi o cravată grena. Se pieptănă, se 
spălă pe dinţi şi intră în birou printr-o uşă laterală. Mona Stark 
citea nişte numere cu voce mormăită. 

— Telefoanele au încetat, anunţă ea, oarecum uşurată. 

— Nu vreau să aud nimic despre asta, zise McAllister, 
verificându-şi cravata şi dinţii într-o oglindă. Hai să mergem. 

În hol îl întâmpinară cele două gărzi de corp care îl 
escortară în sala plină de lumini, reporteri şi operatori. 
Guvernatorul se apropie de un pupitru improvizat pe care 
fuseseră înfipte mai multe microfoane. 

— Curtea Supremă a SUA a respins ultimele apeluri ale lui 
Sam Cayhall, zise el pe un ton dramatic, de parcă reporterii nu 
aflaseră încă vestea. Astfel, reluă el după o pauză de efect, 
după trei procese, după nouă ani de apeluri la toate instanţele 
permise de Constituţia ţării noastre, după ce cazul a fost 
examinat de nu mai puţin de patruzeci şi şapte de judecători, 
Sam Cayhall va avea parte de dreptate. Crima lui a fost comisă 
acum douăzeci şi trei de ani. Poate că justiţia acţionează încet, 
dar totuşi acţionează. Mulţi oameni mi-au telefonat, rugându-mă 
să-l graţiez pe domnul Cayhall. Dar nu pot face aşa ceva. Nu pot 
să trec peste înţelepciunea juriului care l-a condamnat şi nu-mi 
pot impune judecata în detrimentul hotărârilor distinselor 
noastre instanţe de judecată. Şi nici nu doresc să mă ridic 
împotriva dorințelor exprimate de prietenii mei, familia Kramer. 

O nouă pauză în discurs. Vorbea liber, dar toată lumea îşi 
dădu seama imediat că guvernatorul muncise mult la acest 
anunţ. 

— Sper din tot sufletul că execuţia lui Sam Cayhall ne va 
ajuta să punem punct unui capitol dureros din istoria atât de 
chinuită a statului nostru. li chem pe toţi cetăţenii statului 
Mississippi să se unească în această tristă noapte şi să lucreze 
împreună pentru egalitate. Dumnezeu să se îndure de sufletul 
lui. 

Întrebările ţâşniră ca din puşcă, dar guvernatorul se retrase 
flancat de cele două gărzi de corp. Coborâră în goană scara de 
la intrarea dinspre nord, unde îi aştepta o maşină. Elicopterul îi 


aştepta şi el la o distanţă de aproximativ o milă de locul în care 
se aflau. 

Goodman ieşi din clădire şi se opri lângă unul din tunurile 
îndreptate, din motive necunoscute, spre clădirile înalte din 
preajmă. La poalele treptelor de la intrare, un grup numeros de 
protestatari aprinsese lumânări. li telefonă lui Adam ca să-i dea 
vestea, apoi trecu printre oameni şi lumânări şi părăsi zona 
Capitoliului. In timp ce traversa strada, grupul demonstranţilor 
se porni să cânte. Rătăci o vreme fără ţintă prin oraş, apoi se 
îndreptă spre biroul lui Hez Kerry. 


50 


La întoarcere, drumul fu mai lung. Adam reveni singur în 
celula de observaţie. Lucas Mann dispăruse undeva, în labirintul 
listei morţii. 

In timp ce aştepta să i se deschidă uşa grea din mijlocul 
clădirii, Adam fu imediat conştient de două lucruri. Primul, că 
numărul celor care se vânturau de colo-colo crescuse simţitor — 
mai mulţi gardieni, mai mulţi străini cu insigne de plastic în 
piept şi pistoale la şold, mai mulţi bărbaţi cu feţe încruntate, 
îmbrăcaţi în cămăşi cu mâneci scurte şi cu cravate de poliester 
la gât. Un eveniment singular era pe cale să se întâmple şi nu 
trebuia în nici un caz trecut cu vederea. După părerea lui Adam, 
majoritatea angajaţilor închisorii ţineau să nu rateze executarea 
sentinţei. 

Al doilea lucru de care îşi dădu seama fu faptul că avea 
cămaşa leoarcă de transpiraţie şi că gulerul i se lipise de gât. Işi 
desfăcu nodul de la cravată exact în clipa în care uşa se 
deschise cu un zgomot metalic, însoţit de zumzăitul unui motor 
electric. Undeva, în labirintul de ziduri şi de ferestre şi de gratii, 
un gardian urmărea totul cu atenţie şi apăsa pe butonul care 
trebuia. Păşi mai departe, lărgindu-şi nodul de la cravată şi 
descheindu-şi primul nasture al cămăşii, şi ajunse apoi în faţa 
următorului obstacol: un perete de gratii dincolo de care 
începea Nivelul A. Işi trecu mâna peste frunte, dar nu dădu 
peste nici un strop de sudoare. Trase adânc în piept aerul 
înăbuşitor şi jilav. 


Acum, că ferestrele fuseseră închise, atmosfera de pe etaj 
era de-a dreptul sufocantă; încă un zgomot metalic, încă un 
sforăit de motor electric, şi păşi pe culoarul despre care Sam îi 
spusese că are puţin peste doi metri lăţime. Trei seturi de becuri 
fluorescente cumplit de murdare răspândeau mai degrabă 
umbră decât lumină de-a lungul culoarului. Trecu prin faţa 
celulelor întunecate, ocupate de asasini crunţi care în clipa 
aceea se rugau, meditau sau chiar plângeau. 

— Veşti bune, Adam? îl imploră din întuneric glasul lui J.B. 
Gullitt. 

Adam nu-i răspunse. Îşi ridică privirea spre ferestrele care 
păstrau urmele straturilor succesive de vopsea şi mintea lui fu 
lovită brusc de o întrebare: oare câţi avocaţi înaintea lui 
făcuseră acelaşi ultim drum între biroul din faţă şi celula de 
observaţie, aducând unui muribund vestea că se rupsese până 
şi cel din urmă fir de speranţă? Cum locul avea o istorie bogată 
în execuţii, trase concluzia că mulţi alţii fuseseră puşi la 
încercare în acest chip. Chiar şi Garner Goodman fusese nevoit 
să-i aducă vestea lui Maynard Tole; gândul acesta îi aduse lui 
Adam îmbărbătarea de care avea atâta nevoie. 

Nu luă în seamă privirile curioase ale micii gloate care se 
zgâia la el de la celălalt capăt al culoarului. Se opri în dreptul 
ultimei celule şi uşa se deschise, cuminte. 

Îi găsi pe Sam şi pe reverend aşa cum îi lăsase, aşezaţi pe 
pat şi vorbindu-şi în şoaptă, la ureche. Amândoi îşi întoarseră 
privirile spre el; Adam se aşeză lângă bătrân şi îşi petrecu braţul 
în jurul umerilor care păreau şi mai fragili. 

— Curtea Supremă a respins toate apelurile, zise el foarte 
încet, şi glasul mai-mai că i se frânse. 

Reverendul scăpă un geamăt îndurerat, dar Sam dădu din 
cap, vrând parcă să spună că fusese sigur de acest sfârşit. 

— lar guvernatorul a respins graţierea. 

Bătrânul încercă să-şi îndrepte umerii, plin de curaj, dar 
puterile îl părăsiră. 

— lisuse, îndură-te de noi, zise Ralph Griffin. 

— Atunci înseamnă că totul s-a terminat, zise Sam. 

— Da; nu mai e nimic de făcut, şopti Adam. 

Escadronul morţii adunat la capătul culoarului era în mod 
vizibil tulburat. Până la urmă, tot are să se întâmple. O uşă fu 
trântită undeva în spate, în direcţia camerei de gazare, şi 


genunchii lui Sam se loviră brusc unul de altul. 

O vreme, bătrânul nu mai zise nimic — ceasul continua să 
ticăie împleticit. 

— Părinte, cred că acum ar trebui să ne rugăm, zise Sam. 

— Şi eu cred că ar trebui. Am aşteptat destul. 

— Cum vreţi să facem? 

— Păi, ar trebui să-mi spui pentru ce anume vrei să te rogi? 

— Aş vrea să fiu sigur că Dumnezeu nu e mânios pe mine 
când am să mor, spuse bătrânul după o clipă de gândire. 

— O idee foarte bună. Şi de ce crezi că Dumnezeu ar fi 
mânios pe tine? 

— Păi, nu se vede? 

— Cred că cea mai bună cale e să-ţi mărturiseşti păcatele şi 
să-L rogi pe Dumnezeu să te ierte, zise Griffin, frecându-şi 
mâinile. 

— Toate păcatele? 

— Nu e nevoie să faci o listă, e de-ajuns să-L rogi pe 
Dumnezeu să-ţi ierte totul. 

— Un fel de căinţă de acoperire. 

— Mda, cam aşa ceva. Dar să ştii că are efect dacă o faci cu 
toată seriozitatea. 

— Păi, sunt al dracului de serios. 

— Crezi în iad, Sam? 

— Da, cred. 

— Crezi în rai? 

— Da. 

— Crezi că toţi creştinii merg în rai? 

Sam se gândi îndelung, apoi dădu uşor din cap şi întrebă la 
rândul său: 

— Dar dumneavoastră? 

— Da, Sam, eu cred. 

— Atunci vă cred pe cuvânt. 

— Bun. Să ai încredere în ceea ce-ţi spun. Bine? 

— Vreau să vă spun că, aşa, totul pare mult prea uşor. E 
de-ajuns să spun o rugăciune cât de mică şi mi se iartă totul. 

— Ce anume te deranjează? 

— Păi, eu am făcut nişte chestii tare urâte, părinte. 

— Asta am făcut cu toţii. Dar Dumnezeul nostru este Unul 
al iubirii nesfârşite. 

— Dumneavoastră n-aţi făcut ce-am făcut eu. 


— Ai să te simţi mai bine dacă ai să vorbeşti despre asta? 

— Da, n-am să mă simt bine niciodată dacă nu vorbesc. 

— Te ascult, Sam. 

— Vreţi să vă las singuri? întrebă Adam, dar mâna lui Sam i 
se încleştă pe genunchi. 

— Nu. 

— Nu prea mai aveam timp, Sam, zise Ralph, privind printre 
gratii. 

Sam trase adânc aer în piept şi începu să vorbească foarte 
încet, în aşa fel încât să nu fie auzit decât de Adam şi Ralph. 

— L-am ucis pe Joe Lincoln. Am mai spus că-mi pare rău. 

Ralph începuse deja să se roage. 

— Şi i-am ajutat pe fraţii mei să-i omoare pe ăia doi de l-au 
ucis pe tata. Sincer vorbind, nu m-am simţit niciodată vinovat 
pentru asta. Niciodată până acum. Zilele astea, mi s-a părut că 
viaţa unui om este mult mai prețioasă decât credeam. Am 
greşit. Când am avut vreo cinşpe-şaişpe ani, am luat parte la un 
linşaj. Eram şi eu unul din grămadă şi probabil că, şi să fi vrut, 
tot n-aş fi putut să-i împiedic s-o facă. Dar adevărul e că nici 
măcar n-am încercat şi din cauza asta mă simt vinovat. 

Sam se opri şi tânărul îşi tinu răsuflarea, sperând ca 
spovedania să se fi terminat. Ralph aşteptă un timp, apoi 
întrebă: 

— Asta-i tot, Sam? 

— Nu, mai e ceva. 

Adam închise ochii şi îşi adună toată forţa de care mai era 
în stare. Se simţea ameţit şi-i venea să vomite. 

— A mai fost un linşaj. Pe băiatul ăla îl chema Cletus. Nu-mi 
mai amintesc numele de familie. A fost un linşaj organizat de 
Klan. Eu aveam optsprezece ani. E tot ce pot să spun. 

Coşmarul ăsta n-o să se termine niciodată, îşi zise Adam. 

Timp de câteva minute, Sam nu mai scoase nici un cuvânt. 
Ralph se ruga din tot sufletul, iar Adam aştepta pur şi simplu 
urmarea. 

— Şi nu eu i-am omorât pe băieţii Kramer, zise Sam cu glas 
tremurător. Eu n-aveam nimic de-a face cu povestea aia şi am 
greşit când m-am amestecat în aiureala aia. De mulţi ani, îmi 
stă pe suflet. Am greşit că am făcut parte din Klan, că am urât 
pe toată lumea şi că am pus bombe. Dar pe băieţii ăia nu i-am 
omorât eu. Nu avusesem intenţia să facem rău cuiva. Bomba ar 


fi trebuit să explodeze în timpul nopţii, în aşa fel încât să nu 
rănească pe nimeni. Asta am crezut eu cu adevărat. Dar a fost 
amorsată de altcineva. Eu n-am fost decât şoferul. Celălalt a 
aranjat bomba să explodeze mult mai târziu. N-am ştiut 
niciodată cu adevărat dacă a vrut să omoare pe careva, dar eu 
cred că da. 

Adam îl asculta, îi recepționa cuvintele, dar era prea uluit 
ca să reacționeze în vreun fel. 

— AŞ fi putut însă să-l opresc. lar asta mă face vinovat. 
Băieţeii ăia ar fi fost acum în viaţă dacă eu acţionam altfel, după 
ce a fost pusă bomba. Mâinile mele sunt murdare de sângele 
lor, iar eu sufăr de ani de zile. 

Ralph îşi aşeză blând mâna pe capul bătrânului. 

— Roagă-te împreună cu mine, Sam. 

Sam îşi acoperi ochii cu mâinile, sprijinindu-se cu coatele pe 
genunchi. 

— Crezi că lisus Christos a fost Fiul lui Dumnezeu; că a 
venit pe pământ, născându-se dintr-o fecioară, că a trăit o viaţă 
fără păcat, că a fost persecutat şi că a murit pe cruce pentru ca 
noi să ne bucurăm de mântuirea veşnică? Crezi în asta, Sam? 

— Da, şopti bătrânul. 

— Şi că s-a ridicat din mormânt ca să urce la ceruri? 

— Da. 

— Şi că, prin el, toate păcatele tale sunt iertate? Toate 
lucrurile acelea cumplite care îţi împovărau inima sunt acum 
iertate. Crezi asta, Sam? 

— Da, da. 

Ralph îşi luă mâna de pe capul bătrânului şi îşi şterse ochii 
de lacrimi. Sam nu se mişcase, dar umerii lui tremurau. Adam îl 
strânse şi mai tare cu braţul. 

Randy Dupree fredona mai departe din „Să merg alături de 
Tine, Doamne". Sunetele erau clare şi corecte şi se auzeau 
frumos. 

— Părinte, zise Sam îndreptându-şi spinarea. Cei doi copii 
Kramer or să fie şi ei în rai? 

— Da. 

— Bine, dar ei erau evrei. 

— Sam, toţi copiii merg în rai. 

— Am să-i văd acolo, sus? 

— Nu ştiu. Sunt multe lucruri pe care nu le cunoaştem 


atunci când vorbim despre rai. Dar Biblia ne promite că atunci 
când vom ajunge acolo nu vom găsi nici un fel de suferinţă. 

— Bun. Atunci sper că am să-i văd. 

Vocea inconfundabilă a colonelului Nugent sparse tăcerea. 
Uşa de la culoar scrâşni şi mârâi, apoi se deschise în faţa şefului 
care veni în pas de defilare până în dreptul celulei de 
observaţie. Şase gardieni veneau în urma lui. 

— Sam, e timpul să mergi în camera de izolare, zise el.E 
ora unsprezece. 

Cei trei bărbaţi se ridicară, umăr lângă umăr. Uşa celulei se 
deschise şi Sam păşi pe culoar. Îi zâmbi lui Nugent, apoi se 
răsuci pe călcâie şi îl îmbrăţişă pe reverend. 

— Mulţumesc. 

— Te iubesc, frate! strigă Randy Dupree din celula aflată la 
nici trei metri distanţă. 

— Pot să îmi iau rămas bun de la prietenii mei? îl întrebă 
Sam pe colonel. 

Asta era o abatere de la regulament. Manualul spunea clar 
că prizonierul era dus direct din celula de observaţie în camera 
de izolare, fără nici o ultimă plimbare pe culoar. Lui Nugent îi 
pierise graiul, dar îşi reveni destul de repede şi de bine. 

— Fireşte, dar fă-o cât mai repede. 

Sam prinse mâna pe care Randy i-o întinsese printre gratii. 
Apoi se opri în dreptul celulei următoare şi dădu mâna cu Harry 
Ross Scott. 

Ralph Griffin părăsi culoarul, căută un colţ liniştit şi 
întunecat şi plânse ca un copil. Nu avea să-l mai vadă niciodată 
pe Sam. Adam şi Nugent stăteau unul lângă altul în uşa celulei 
şi îl priveau pe Sam care se oprea câteva secunde în dreptul 
fiecărei celule, schimbând câteva cuvinte în şoaptă cu fiecare 
deţinut în parte. Cel mai mult vorbi cu J.B. Gullitt ale cărui 
suspine se auzeau de departe. 

În sfârşit, bătrânul se întoarse spre cei care îl aşteptau, 
numărându-şi paşii şi zâmbindu-le celor pe care îi lăsa în urmă. 

— Să mergem, îi spuse el lui Nugent, luându-l pe Adam de 
mână. 

Afară, la capătul culoarului, numărul gardienilor era atât de 
mare încât trebuia să faci un efort deosebit ca să reuşeşti să 
treci printre ei. Nugent trecu primul, urmat de Sam şi de Adam. 
Masa de trupuri adăugase câteva grade temperaturii deja 


ridicate din interior, iar aerul devenise practic irespirabil. 
Desfăşurarea de forţe era necesară, bineînţeles, pentru 
domolirea prizonierului recalcitrant sau poate, cine ştie, pentru 
a-l speria şi a-l face în felul ăsta să se supună. Oricum, totul 
părea atât de stupid în cazul unui bătrânel neputincios precum 
Sam Cayhall. 

Drumul dintre cele două încăperi nu dură decât câteva 
secunde, dar la fiecare pas Adam se chircea de durere din ce în 
ce mai mult. Prin tunelul uman de gardieni înarmaţi, prin uşile 
grele de oţel, până în încăperea aceea minusculă. Uşa de pe 
peretele opus era închisă. Dincolo de ea era camera de gazare. 

Un pat pliant cam şubred fusese adus înăuntru. Adam şi 
Sam se aşezară pe marginea lui, iar Nugent închise uşa şi veni 
apoi să îngenuncheze în faţa lor. Erau complet singuri. Adam 
înconjură din nou cu braţul umerii bunicului său. 

Chipul colonelului exprima o suferinţă teribilă. 

— Sam, vom trece împreună prin această încercare, zise el, 
punându-şi mâna pe genunchiul bătrânului. Acum... 

— Idiotule, sări Adam, uluit de afirmaţia colonelului. 

— Lasă-l, e tot ce poate, interveni Sam. E pur şi simplu 
prost. Nici măcar nu-şi dă seama de ceea ce spune. 

Nugent înţelese dojana plină de asprime şi încercă să 
găsească nişte cuvinte mai adecvate. 

— Eu încerc pur şi simplu să depăşesc situaţia, se adresă el 
lui Adam. 

— De ce nu pleci, să ne laşi în pace? întrebă Adam. 

— Ştii ceva, Nugent? intră Sam în discuţie. Am citit tone de 
cărţi de drept, şi am citit sute şi sute de pagini din 
regulamentele închisorilor. Şi nicăieri nu am găsit scris că 
trebuie să-mi petrec ultima mea oră de viaţă împreună cu tine. 
În nici o lege, în nici un regulament, nicăieri. 

— leşi dracului afară de-aici! atacă Adam, gata să lovească 
dacă ar fi fost nevoie. 

— Doctorul va intra pe uşa aia la unsprezece patruzeci, zise 
Nugent sărind în picioare. O să-ţi lipească stetoscopul de piept şi 
pe urmă are să plece. La unsprezece cincizeci şi cinci, tot pe uşa 
aia am să vin iar eu şi am să te duc în cameră. Întrebări? 

— Nici una. Şi-acum pleacă, insistă tânărul, arătându-i uşa, 
şi colonelul ieşi imediat. 

Rămaseră brusc singuri. Şi nu mai aveau decât o oră. 


Două dubiţe identice se opriră în faţa centrului pentru 
vizitatori ca să-i încarce pe cei opt ziarişti norocoşi, plus un şerif 
singuratic. Legea îi dădea voie, fără să-l oblige, şerifului din 
ţinutul unde se comisese crima să asiste la execuţie. 

Cel care deținuse în 1967 funcţia de şerif al districtului 
Washington murise cu cincisprezece ani în urmă, dar şeriful 
actual nu era tâmpit să rateze un asemenea eveniment. Aşa că 
îl informase pe Lucas Mann chiar în dimineaţa acelei zile că 
avea de gând să invoce puterea legii. Mai zisese şi că simţea că 
le datorează acest lucru oamenilor din Greenville şi Washington 
County. 

În schimb, domnul Elliot Kramer nu era prezent la 
Parchman. Cu toate că plănuise de ani de zile să facă această 
călătorie, medicul intervenise în ultimul moment, spunându-i că 
avea inima prea slabă şi că riscul era imens. Ruth Kramer nu 
avusese niciodată intenţia să asiste la execuţie, aşa că acum se 
afla acasă, la Memphis, împreună cu prietenii cei mai apropiaţi, 
aşteptând sfârşitul. 

Nici un membru al familiei victimelor nu avea să asiste la 
uciderea lui Sam Cayhall. 

Cele două dubite fură fotografiate, filmate şi răsfilmate în 
timp ce dispăreau pe drumul principal. Cinci minute mai târziu, 
se opreau în faţa porţilor de la USM. Pasagerilor b" se spuse să 
coboare şi să predea toate aparatele de fotografiat, camerele de 
luat vederi şi magnetofoanele pe care le aveau asupra lor. Se 
urcară apoi din nou în maşinile care pătrunseră pe teritoriul USM 
şi îi debarcară, de astă dată definitiv, lângă ambulanţa care-şi 
aştepta cuminte pacientul. 

Nugent însuşi îi aştepta. Imediat ce coborâră din dubite, 
reporterii începură să privească sălbatic în jur, încercând să 
înregistreze totul în memorie. Se aflau chiar lângă clădirea 
pătrată, din cărămidă roşie, legată într-un mod cât se poate de 
ciudat de structura joasă şi plată a USM. Clădirea cea roşie avea 
două uşi. Una era închisă, în timp ce cealaltă fusese deschisă în 
aşteptarea lor. 

Colonelul n-avea chef de reporteri băgăcioşi, şi de aceea îi 
conduse iute prin uşa deschisă în încăperea micuță unde un şir 
de scaune pliante fuseseră aşezate cu faţa spre nişte draperii 


negre. 

— Vă rog să luaţi loc, zise el pe un ton brutal. Numără opt 
reporteri şi un şerif — trei locuri rămăseseră goale. Acum este 
unsprezece şi zece. În prezent, prizonierul este în camera de 
izolare. Dincolo de draperiile din faţa dumneavoastră, se află 
camera. Prizonierul va fi dus acolo cu cinci minute înainte de 
miezul nopţii şi va fi legat de scaun, apoi uşa va fi încuiată. 
Draperiile vor fi trase în lături fix la miezul nopţii, după ce 
prizonierul va fi deja în cameră. Dumneavoastră îi veţi vedea 
numai ceafa. Nu eu am hotărât asta. Va fi nevoie de aproximativ 
zece minute ca să fie declarat mort şi în momentul acela 
draperiile vor fi trase la loc, iar dumneavoastră vă veţi întoarce 
la dubiţele care v-au adus aici. Mai aveţi de aşteptat şi îmi pare 
rău că nu avem aer condiţionat în camera asta. După ce 
draperiile vor fi date la o parte, lucrurile se vor desfăşura foarte 
repede. Întrebări? 

— Aţi vorbit cu prizonierul? 

— Da. 

— Cum face faţă la toate astea? 

— Nu vreau să intru în subiectul ăsta. La ora unu va avea 
loc o conferinţă de presă şi am să răspund atunci la toate 
întrebările. Acum sunt foarte ocupat. 

Şi Nugent ieşi din camera martorilor, trântind uşa în urma 
lui. Apoi dădu repede colţul şi intră în cameră. 


— Nu ne-a mai rămas nici măcar o oră. Despre ce ai vrea să 
vorbim? întrebă Sam. 

— O, despre o grămadă de lucruri. Cele mai multe, 
neplăcute. 

— E cam greu să avem o conversaţie plăcută în clipa asta. 

— La ce te gândeşti, Sam? Ce-ţi trece prin minte? 

— De toate. 

— De ce anume ţi-e teamă? 

— De mirosul gazului. De faptul că nu ştiu dacă o să mă 
doară. Nu vreau să sufăr, Adam. Vreau să se termine repede. Nu 
mi-e frică de moarte, Adam, dar în clipa asta mi-e frică să mor. 
Aş vrea să se termine odată. Aşteptarea asta este îngrozitor de 
crudă. 

— Te simţi pregătit? 


— Inima mea s-a liniştit. Am făcut câteva lucruri urâte la 
viaţa mea, fiule, dar am impresia că Dumnezeu are să mă lase 
să răsuflu. Deşi cu siguranţă nu merit aşa ceva. 

— De ce nu mi-ai spus nimic de tipul care a fost cu tine? 

— E o poveste lungă. Şi noi nu mai avem timp. 

— Asta ţi-ar fi putut salva viaţa. 

— Nu, pentru că nimeni nu m-ar fi crezut. la gândeşte-te. 
După douăzeci şi trei de ani, îmi schimbam brusc povestea şi 
dădeam toată vina pe un tip misterios. Ar fi fost absolut 
caraghios. 

— De ce m-ai minţit? 

— Am motivele mele. 

— Ca să mă protejezi pe mine? 

— Ăsta-i unul dintre ele. 

— Individul se plimbă pe-afară, pe undeva, nu? 

— Da, e pe-aproape. De fapt, cred că e chiar la intrare, la 
un loc cu toţi ţicniţii ăia. Stă şi se uită. Dar n-ai să-l vezi 
niciodată. 

— El i-a omorât pe Dogan şi pe nevastă-sa? 

— Da. 

— Şi pe băiatul lui Dogan? 

— Da. 

— Şi pe Clovis Brazelton? 

— Probabil. E un ucigaş plin de talent, Adam. El ne-a 
ameninţat, pe Dogan şi pe mine, în timpul primului proces. 

— Are un nume individul ăsta? 

— Nu prea. Şi oricum nu ţi l-aş spune. Nu poţi să sufli nici 
un cuvânt despre ceea ce-ţi spun eu acum. 

— Bine, dar mori pentru crima altuia. 

— Nu. Eu aş fi putut să-i salvez pe copiii ăia. Şi-apoi, 
Dumnezeu ştie că şi eu am omorât o sumedenie de oameni. 
Merit tot ce mi se întâmplă, Adam. 

— Nimeni nu merită aşa ceva. 

— E mult mai plăcut decât să trăieşti. Dacă acum ar veni să 
mă ducă înapoi în celulă şi să-mi spună că am să stau acolo 
până la moarte, ştii ce-aş face? 

— Ce? 

— M-aş omori. 

După această oră petrecută într-o celulă, Adam nu avea 
nici un argument împotrivă. Nu putea nici măcar să înceapă să 


înţeleagă oroarea de a trăi douăzeci şi trei de ore pe zi într-o 
cuşcă minusculă. 

— Mi-am uitat ţigările, zise Sam, pipăindu-şi buzunarele. 
Deşi, bănuiesc că e un moment cât se poate de bun ca să mă 
las de fumat. 

— Ce faci, încerci să glumeşti? 

— Da. 

— Nu ţine. 

— Lee ţi-a arătat cartea aia în care sunt pozele de la 
linşajele la care am luat parte? 

— Nu mi-a arătat-o ea. Mi-a spus numai unde a pus-o, şi am 
găsit-o singur. 

— Ai văzut poza? 

— Da. 

— O adevărată petrecere, nu? 

— Destul de trist. 

— Ai văzut şi cealaltă poză? 

— Da, aia cu cei doi glugaţi. 

— Cu robe şi glugi şi măşti. 

— Da, am văzut-o. 

— Ăia suntem Albert şi cu mine. Mă ascundeam în spatele 
unei măşti. 

Simţurile lui Adam nu mai puteau fi şocate. Fotografia 
îngrozitoare îi reveni brusc în minte, dar încercă să scape de ea. 

— De ce îmi spui toate astea? 

— Pentru că mă face să mă simt bine. Nu am mai 
recunoscut niciodată lucrurile astea în faţa altcuiva şi să ştii că 
adevărul te face să te simţi oarecum uşurat. Deja mă simt mai 
bine. 

— Nu vreau să mai aud nimic. 

— Eddie n-a ştiut niciodată. A găsit cartea în pod şi şi-a dat 
seama că eu sunt cel din poza cu petrecerea. Dar n-a aflat nimic 
despre cea cu cei doi glugaţi. 

— Hai să nu mai vorbim despre Eddie, vrei? 

— Bună idee! Dar despre Lee? 

— Sunt furios pe Lee. Ne-a lăsat baltă. 

— Mi-ar fi plăcut s-o văd şi pe ea. Şi mă doare că n-am avut 
cum. Dar sunt tare bucuros că am văzut-o pe Carmen. 

În sfârşit, un subiect plăcut. 

— E o persoană foarte plăcută şi cumsecade, zise Adam. 


— Un copil nemaipomenit. Sunt tare mândru de voi 
amândoi, Adam. Aţi moştenit tot ce a fost bun de la mama 
voastră. Sunt aşa de norocos să am doi nepoti atât de grozavi. 

Adam nu încercă să răspundă. Un zgomot puternic de 
dincolo de uşă îi făcu să tresară. 

— Probabil că Nugent se joacă dincolo cu cine ştie ce, zise 
Sam şi umerii îi fură scuturaţi de un nou fior. Ştii ce mă doare 
cel mai tare? 

— Ce? 

— M-am gândit mult la chestia asta în ultimele zile pentru 
că mă apasă. Mă uit la tine şi la Carmen şi văd doi tineri deştepţi 
şi strălucitori, cu minţi şi inimi deschise. Voi nu urâţi pe nimeni. 
Sunteţi toleranţi şi destupaţi la minte, bine educați, ambiţioşi, 
fără să duceţi cu voi ceva din lucrurile cu care m-am născut eu. 
Mă uit la tine care eşti nepotul meu, carne din carnea mea, şi 
mă întreb de ce nu am fost şi eu altfel? Adică aşa cum sunteţi tu 
şi Carmen? Zău că e greu de crezut că suntem cu adevărat 
rude? 

— Hai, Sam, nu face asta. 

— Nu pot să mă abţin. 

— Te rog, Sam. 

— Bine, bine. Ceva plăcut. 

Vocea i se pierdu şi capul îi căzu în piept. 

Adam ar fi vrut să vorbească despre complicele misterios. 
Voia să afle totul — amănuntele adevărate ale atentatului, 
dispariţia, cum şi de ce fusese prins Sam. Mai voia să afle şi ce 
s-ar fi putut întâmpla cu individul acela, mai ales că era pe 
undeva, pe-afară, aşteptând la pândă. Dar răspunsurile la 
aceste întrebări nu aveau să vină niciodată. Sam avea să ia 
multe secrete cu el în mormânt. 


Sosirea elicopterului guvernatorului stârni o oarecare 
agitaţie la intrarea principală a închisorii. Aterizarea se produse 
de cealaltă parte a şoselei, acolo unde aştepta o altă dubită. 
McAllister fugi spre maşină încadrat de cele două gărzi de corp 
şi urmat de Mona Stark. „Uite-l pe guvernator!", strigă cineva, 
iar rugăciunile şi imnurile religioase se opriră câteva secunde. 
Operatorii se grăbiră să filmeze dubita care se grăbi la rândul ei 
să ajungă la intrarea principală şi să dispară dincolo de poartă. 


Câteva minute mai târziu, se opri lângă ambulanţa din 
spatele USM. Gărzile de corp şi domnişoara Stark rămaseră în 
maşină. Nugent îl întâmpină pe guvernator şi îl conduse în 
camera martorilor. McAllister îi salută printr-un gest al capului 
pe ceilalţi martori care erau deja leoarcă de transpiraţie. 
Incăperea era un adevărat cuptor; țânțari negri bâzâiau pe 
lângă pereţi. Nugent vru să ştie dacă guvernatorul doreşte să-i 
aducă ceva. 

— Floricele, trânti McAllister, dar nimeni nu zâmbi. 

Nugent se încruntă şi părăsi încăperea. 

— Pentru ce aţi venit aici? întrebă imediat un reporter. 

— Fără comentarii, zise guvernatorul, plin de sine. Cei zece 
bărbaţi priveau în tăcere când la draperiile negre din faţa lor, 
când la ceasurile de la mână. Conversaţia plină de nervozitate şi 
emoție luase sfârşit. Evitau să-şi întâlnească privirile, ca şi cum 
le-ar fi fost ruşine că aveau să ia parte la un eveniment atât de 
macabru. 

Nugent se opri în dreptul camerei de gazare şi verifică lista. 
Ceasul arăta ora unsprezece patruzeci, aşa că îi spuse 
doctorului să intre în camera de izolare. El ieşi să dea semnal 
gărzilor să coboare din cele patru turnuri ale USM. Posibilitatea 
ca vreunul dintre gardienii din turnuri să fie afectat de o 
eventuală scurgere de gaz după execuţie era extrem de redusă, 
dar lui Nugent îi plăceau amănuntele la nebunie. 


Bătaia în uşă fu extrem de slabă, dar în clipa aceea păru o 
izbitură de ciocan. Sparse tăcerea în bucăţi şi îi sperie cumplit 
pe cei doi bărbaţi. Uşa se deschise. Tânărul doctor păşi înăuntru, 
încercă să zâmbească, se lăsă într-un genunchi şi îi spuse lui 
Sam să-şi descheie cămaşa. Un stetoscop rotund fu lipit de 
pielea palidă, lăsând să-i atârne un fir peste burtă. 

Doctorului îi tremura mâna. Nu scoase nici un cuvânt. 


51 


La unsprezece treizeci, Hez Kerry, Garner Goodman, John 
Bryan Glass şi doi dintre studenţi puseră punct conversaţiei lor 
fără rost şi se prinseră de mâini în jurul mesei din biroul lui 
Kerry. Fiecare dintre ei se rugă în gând pentru sufletul lui Sam 


Cayhall, apoi Hez spuse o rugăciune cu voce tare. Pe urmă se 
aşezară pe scaune, adânciţi în gânduri şi în tăcere, rugându-se 
şi pentru Adam. 


Sfârşitul veni iute. Ceasul, care în ultimele douăzeci şi patru 
de ore ticăise împiedicat, o luă brusc la goană. 

Timp de câteva minute după plecarea doctorului, 
conversaţia se învârti plină de nervozitate în jurul unor subiecte 
fără importanţă, iar Sam măsură de două ori încăperea cu pasul, 
după care se sprijini de peretele din faţa patului. Vorbiră despre 
Chicago şi despre „Kravitz & Bane", Sam neputându-şi imagina 
cum de reuşeau trei sute de avocaţi să stea împreună în aceeaşi 
clădire. O dată sau de două ori izbucniră într-un râs nervos, dar 
amândoi aşteptau cu groază următoarea bătaie în uşă. 

Şi aceasta veni exact la unsprezece cincizeci şi cinci. Trei 
ciocănituri ascuţite urmate de o pauză. Nugent aşteptă câteva 
secunde înainte de a năvăli înăuntru. 

Adam sări imediat în picioare. Sam respiră adânc şi strânse 
din dinţi. 

— Ascultă foarte bine ce-ţi spun, spuse el cu glas ferm, 
împungându-l pe Adam cu degetul. Poţi să mergi înăuntru cu 
mine, dar nu poţi să rămâi. 

— Ştiu, Sam. Şi nici nu vreau să rămân. 

— Bun. 

Degetul strâmb cobori, fălcile se descleştară, iar trăsăturile 
feţei căzură. Sam îl cuprinse pe tânăr de umeri, iar acesta îl 
trase mai aproape; bunic şi nepot se îmbrăţişară cu blândeţe. 

— Spune-i lui Lee că o iubesc, zise Sam şi glasul i se frânse. 
Se desprinse uşor din îmbrăţişare şi îl privi pe Adam drept în 
ochi. Spune-i că m-am gândit la ea până la sfârşit. Şi că nu sunt 
supărat pentru că n-a venit să mă vadă. Nici eu n-aş fi vrut să 
vin aici, dar n-am avut încotro. 

Adam dădu iute din cap, luptându-se cu lacrimile. Tot ce 
vrei tu, Sam. Tot ce vrei tu. 

— Salut-o din partea mea pe maică-ta. Mie mi-a plăcut 
întotdeauna de ea. Transmite-i toată dragostea mea lui Carmen, 
e o fată nemaipomenită. Adam, îmi pare rău de tot ce s-a 
întâmplat. E o moştenire tare grea pentru voi. 

— O să ne descurcăm foarte bine, Sam. 


— Sunt convins de asta. Să ştii că mor mândru de voi, fiule. 

— Are să-mi fie dor de tine, zise Adam cu lacrimile 
curgându-i pe obraji. 

Uşa se deschise şi colonelul păşi înăuntru. 

— Sam, e timpul să mergem, anunţă el trist. 

Sam îl înfruntă cu un surâs curajos pe buze. 

— Atunci, hai s-o facem şi pe-asta! spuse el. 

Nugent ieşi primul, urmat de Sam şi de Adam. Camera era 
plină ochi cu oameni care îl priveau fix pe Sam, pentru ca apoi 
să-şi întoarcă iute privirile în altă parte. Le este ruşine, îşi zise 
Adam. Ruşine că iau parte la porcăria asta. Nimeni nu-l privea 
pe Adam. 

Bill Monday, călăul, se afla lângă peretele dinspre camera 
chimică, împreună cu asistentul său. Doi gardieni stăteau 
îngrămădiţi lângă ei. Lucas Mann şi unul din directorii adjuncţi 
erau lângă uşă. Imediat în dreapta, doctorul îşi făcea de lucru cu 
aparatul pentru EKG, încercând să pară calm. 

În mijlocul încăperii, înconjurat de mulţimea participanţilor, 
acoperit cu un strat proaspăt de vopsea argintie, strălucea 
compartimentul de gazare de formă octogonală; prin uşa 
deschisă se vedea fatalul scaun de lemn şi ferestrele acoperite 
din spatele lui. 

Uşa care dădea în curte era şi ea deschisă, dar încăperea 
părea o saună, toţi cei prezenţi fiind leoarcă de transpiraţie. Cei 
doi gardieni îl duseră pe Sam în compartimentul ortogonal. 


Bătrânul îşi numără paşii — numai cinci de la uşă până înăuntrul 
compartimentului — apoi se trezi brusc aşezat pe scaun, 
căutându-l din priviri pe Adam. Mâinile tipilor se mişcau cu 
repeziciune. 


Adam se oprise în picioare chiar lângă uşă. Se sprijini de 
perete ca să nu-l lase puterile, căci îşi simţea genunchii ca de 
vată. Privi pe rând la oamenii din cameră, la camera în sine, la 
podea, la aparatul pentru EKG. Totul era atât de igienic! Pereţii 
proaspăt zugrăviți. Podele de ciment impecabil de curate. 
Doctorul şi maşinăriile sale. Cămăruţa sterilă şi strălucitor de 
curată. Mirosul aseptic care venea din camera chimică. Totul era 
fără pată şi extraordinar de igienic. Aici ar fi trebuit să fie mai 
degrabă o clinică unde oamenii să-şi găsească sănătatea. 

Şi dacă am să vomit pe podea, chiar la picioarele bunului 
doctor, ce-ar însemna asta pentru cămăruţa ta dezinfectată, 


Nugent? Ce zice manualul pentru un astfel de caz, Nugent, mai 
ales dacă se întâmplă chiar aici, în faţa camerei? Adam îşi 
înfipse mâna în stomac. 

Braţele lui Sam fură legate cu câte două curele, şi acelaşi 
lucru se întâmplă şi cu picioarele — curelele îi fură petrecute 
peste pantalonii cei noi; veni apoi rândul hidoasei curele pentru 
cap care trebuia să-l împiedice să se lovească şi să-şi facă rău 
după trimiterea gazului. Gata, acum era legat bine în aşteptarea 
vaporilor otrăvitori. Totul era pus în ordine, curat, fără pată, fără 
nici o posibilitate ca sângele să se împrăştie în jur. Nimic care să 
murdărească acest omor ireproşabil şi moral. 

Gardienii se întoarseră prin uşa îngustă, foarte mândri de 
munca lor. 

Adam îl privi cum stătea acolo şi ochii lor se întâlniră preţ 
de o secundă. 

Nugent îi spuse ceva doctorului care păşi înăuntru şi 
meşteri ceva la firul care pleca de la stetoscop. Gesturile sale 
erau iuți şi precise. 

Lucas Mann făcu un pas înainte, ţinând în mână o foaie de 
hârtie. Din uşa camerei îi zise lui Sam: 

— Sam, acesta este mandatul de execuţie. Legea îmi cere 
să ţi-l citesc. 

— Grăbeşte-te, mârâi bătrânul fără să mişte buzele. 

— În urma verdictului de vinovăţie şi a condamnării la 
moarte pronunţate de tribunalul din Washington County la 14 
februarie 1981, eşti condamnat să mori prin gazare cu gaz letal 
în camera de gazare de la Penitenciarul statului Mississippi de la 
Parchman. Dumnezeu să se îndure de sufletul tău. 

Lucas făcu un pas înapoi şi ridică primul din cele două 
telefoane de pe perete. Sună la birou pentru cazul în care ar fi 
apărut o amânare miraculoasă, dar nu se întâmplă aşa ceva. Cel 
de-al doilea telefon era în legătură directă cu biroul procurorului 
general din Jackson. Trecuseră treizeci de secunde după miezul 
nopţii şi era miercuri, 8 august. 

— Nici o amânare, îi spuse el lui Nugent. 

Cuvintele lui umplură atmosfera umedă din încăpere şi 
loviră în toate direcţiile. Adam îşi privi pentru ultima oară 
bunicul. Avea mâinile încleştate şi îşi ţinea ochii închişi, ca şi 
cum nu ar fi putut să-l privească din nou pe Adam. Buzele i se 
mişcau, de parcă mai voia să spună încă o rugăciune scurtă. 


— Există vreun motiv pentru care această execuţie să nu 
aibă loc? întrebă Nugent, aşa cum cerea regulamentul. 

— Nici unul, răspunse Lucas cu sinceră părere de rău. 

Din uşa camerei de gazare, Nugent întrebă: 

— Mai ai ceva de spus, Sam? 

— Nu pentru tine. Adam trebuie să plece. 

— Foarte bine. 

Nugent închise uşor uşa pe care izolaţia de cauciuc o 
împiedică să facă zgomot. Sam era acum încuiat şi legat fără 
putinţă de scăpare. Strânse pleoapele şi se rugă de ei în gând: 
grăbiţi-vă. 

Adam trecu pe lângă Nugent şi ieşi pe uşa deschisă de 
Lucas Mann. Întoarse capul pentru o ultimă privire, exact în clipa 
în care călăul întindea mâna spre pârghie. Alături, asistentul îşi 
lungea gâtul, doar-doar o zări şi el ceva. Cei doi gardieni se 
străduiau să-şi găsească o poziţie cât mai bună, ca să-l vadă 
murind pe ticălosul ăla bătrân. Nugent, directorul adjunct şi 
doctorul se aşezaseră de-a lungul peretelui opus şi îşi iţeau 
capetele ca nu cumva să piardă ceva. 

Zăpuşeala de afară păru o adevărată briză marină. Adam 
se apropie de ambulanţă şi se sprijini o clipă de ea. 

— Te simţi bine? întrebă Lucas. 

— Nu. 

— la-o mai uşor. 

— Nu te duci să asişti? 

— Nu. Am văzut deja patru şi mi-e de ajuns. Mai ales că 
asta e mult mai grea decât celelalte. 

Adam nu-şi lua ochii de la uşa albă din mijlocul peretelui de 
cărămidă. Trei dubiţe erau parcate în apropiere. 

— Aş vrea să plec, zise el, îngrozit să nu cumva să i se facă 
rău. 

— Hai să mergem, spuse Lucas, prinzându-l de cot şi 
conducându-l la prima maşină. li spuse ceva gardianului care 
sări imediat la volan. 

Adam ştia că exact în momentul acela, în camera de gazare 
bunicul lui se lupta să respire cât mai adânc, iar plămânii îi erau 
arşi de otravă. Acolo, în clădirea aceea din cărămidă roşie, chiar 
în clipa asta, Sam încerca să inspire cât mai mult gaz, în 
speranţa că va pluti pur şi simplu spre o lume mai bună. 

Incepu să plângă. Işi acoperi ochii cu mâinile şi plânse 


pentru Sam, pentru tot ceea ce suferea bătrânul în momentul 
ăsta, pentru felul oribil în care fusese obligat să moară. Trezea 
atâta milă cum stătea pe scaunul ăla, îmbrăcat în hainele lui 
cele noi, legat ca un animal. Plângea pentru Sam şi pentru cei 
nouă ani şi jumătate petrecuţi lângă gratiile celulei, în speranţa 
că va putea să vadă măcar un colţ de lună, întrebându-se dacă 
cineva de-acolo, de afară, se gândeşte la el. Plângea pentru 
toată familia asta nenorocită, pentru el însuşi, pentru teama pe 
care o încerca, pentru că pierduse o fiinţă iubită, pentru că nu 
reuşise să oprească nebunia. 

Lucas îl bătu uşurel cu mâna pe spate. 

— Imi pare rău, repetă el de câteva ori. 

— Asta-i maşina ta? îl întrebă după ce se opriră dincolo de 
poartă. 

In parcare nu mai era nici un loc liber. Adam cobori fără să 
răspundă. In fond, putea să-i mulţumească şi mai târziu. 

O luă pe poteca pavată cu pietriş, printre culturile de 
bumbac, până când ieşi în drumul principal. Nu se mai opri 
decât la intrarea principală, pentru ca gardianul să-i controleze 
portbagajul. În stânga, viermuiau reporterii, aşteptând cu 
nerăbdare veşti din lista morţii. Minicamerele de luat vederi 
erau pregătite. 

Nu găsiră nimic şi pe nimeni în portbagaj, aşa că gardienii îi 
făcură semn să treacă mai departe. Se opri puţin în dreptul 
autostrăzii ca să privească veghea cu lumânări din dreapta lui. 
Sute şi sute de lumânări. Şi un imn religios se auzea undeva în 
preajmă. 

Trecu în viteză pe lângă poliţiştii care se plimbau de 
colo-colo, bucurându-se de pauza intervenită în cursul acţiunii. 
Trecu pe lângă maşinile lăsate de-a lungul şoselei pe o distanţă 
de două mile, şi curând Parchman rămase în urmă. 

O luă spre nord, deşi nu avea nici cea mai vagă intenţie să 
meargă la Memphis. Panourile de circulaţie anunțau oraşe 
precum Tutwiler, Lambert, Marks, Sledge şi Crenshaw. Lăsă în 
jos geamurile de la ferestre şi aerul călduţ se învârteji în jurul 
scaunelor. Parbrizul era semănat cu cadavre de insecte, marele 
necaz al deltei, după cum i se spusese. 

Merse înainte, fără o destinaţie precisă, căci această 
călătorie nu făcea parte din nici un plan. Nu se gândise nici un 
pic unde să se ducă după moartea lui Sam pentru că, în 


realitate, nu crezuse niciodată că se va ajunge până acolo. 
Poate ar fi mers la Jackson ca să sărbătorească împreună cu 
Garner Goodman şi Hez Kerry pentru că de fapt cei doi îi 
jucaseră o festă şi reuşiseră să scoată un iepure din pălăria cu 
scamatorii. Poate ar fi rămas la Parchman, încercând cu 
disperare să obţină prin telefon amănunte despre o suspendare 
de ultimă clipă care să devină permanentă ceva mai târziu. 
Poate multe alte variante. 

Nu îndrăznea să meargă acasă la Lee de teamă ca nu 
cumva să dea ochii cu ea. Întâlnirea lor ar fi foarte dură, de 
aceea prefera s-o amâne. Să treacă noaptea. Să încerce să 
doarmă. Să-şi închipuie ce se va întâmpla mâine, o dată cu 
răsăritul soarelui. Nu găsi nici o cameră de închiriat în cătunele 
şi orăşelele prin care trecu. Încetinise mult viteza. O autostradă 
era înlocuită de alta. Se rătăcise, dar nici că-i păsa. Cum să te 
rătăceşti când habar n-ai unde mergi? Apoi, la periferia oraşului 
Hernando, nu departe de Memphis, atenţia îi fu atrasă de un 
magazin cu de toate, deschis non-stop. In parcare nu se vedea 
nici o maşină. Înăuntru, o femeie brunetă între două vârste 
stătea la tejghea fumând, mestecând gumă şi vorbind la telefon. 
Adam îşi luă din răcitor o cutie cu şase sticle de bere. 

— Îmi pare rău, dragă, dar nu poţi să cumperi bere după 
douăşpe. 

— Cum? întrebă Adam, ducând mâna la buzunar. 

Femeii nu-i plăcu mârâitul lui, aşa că lăsă binişor pe tejghea 
lângă maşina de marcat receptorul telefonului. 

— Nu putem să vindem bere după miezul nopţii. Asta-i 
legea. 

— Legea? 

— Da. Legea. 

— A statului Mississippi? 

— Exact. 

— Vrei să-ţi spun ce cred eu în clipa asta despre legile din 
Mississippi? 

— Nu, dragă. Şi-ţi spun cinstit că nici nu-mi pasă. 

Adam aruncă un bilet de zece dolari pe tejghea şi-şi luă 
berea în maşină. Femeia îl urmări plecând, apoi îşi vâri banii în 
buzunar şi se întoarse la conversaţia ei telefonică. Ce rost avea 
să-i deranjeze pe poliţişti pentru şase sticle de bere? 

De data asta o luă spre sud, pe o şosea cu numai două 


benzi de circulaţie, respectând limita de viteză şi desfăcând 
prima sticlă de bere. Din nou la drum în căutarea unei camere 
curate, cu mic dejun continental, piscină, televiziune prin cablu 
şi tot tacâmul. 

Cincisprezece minute pentru moarte, cincisprezece minute 
pentru aerisirea camerei, zece minute pentru spălatul locului cu 
amoniac. Cadavrul fără viaţă, mai mort decât infernul, trebuia 
stropit şi el. Nugent dădea indicaţii peste tot — aduceţi măştile 
de gaze, aduceţi mănuşile, duceţi-i pe afurisiţii ăia de reporteri 
înapoi în dubiţe şi daţi-i afară de-aici. 

Adam îl şi vedea pe Sam — capul căzut într-o parte, dar 
încă bine legat cu toate curelele alea de piele. Oare ce culoare 
căpătase. Categoric nu mai avea albeaţa aceea palidă din ultimii 
nouă ani şi jumătate. Din cauza gazului buzele îi erau purpurii şi 
pielea roz. Camera de gazare e curățată şi nu mai prezintă nici 
un pericol. Intraţi şi dezlegaţi-l, comandă Nugent. Folosiţi cuțite. 
Tăiaţi-i hainele. A făcut pe el? Aşa se întâmplă întotdeauna. Fiţi 
atenţi. Uite un sac de plastic. Puneţi hainele în el. Stropiţi 
cadavrul. 

Adam avea în faţa ochilor hainele cele noi — pantalonii 
kaki, pantofii prea mari, ciorapii de un alb imaculat. Ce mândru 
fusese Sam că purta din nou haine adevărate. Şi-acum, hainele 
acelea nu mai erau decât nişte zdrenţe într-un sac verde de 
plastic, care în curând va fi pus pe foc. 

Unde sunt oare pantalonii albaştri şi tricoul alb, hainele din 
închisoare? la-le, intră în cameră, îmbracă cadavrul. Nu e nevoie 
de pantofi. Şi nici de ciorapi. Ce dracu', doar o să fie dus la 
pompe funebre. N-are decât să se ocupe familia de hainele 
pentru înmormântare. Şi-acum targa. Scoateţi-l de-aici. În 
ambulanţă. 

Adam ajunsese undeva, aproape de un lac; traversase un 
pod şi brusc aerul devenise umed şi rece. Se rătăcise din nou. 


52 


Prima licărire a răsăritului fu un nimb de lumină trandafirie 
deasupra unei coline din apropiere de Clanton. Lumina se 
strecură printre copaci şi curând trecu din trandafiriu în galben, 


apoi în portocaliu. Pe cerul întunecat nu se zărea nici un nor; 
numai şi numai culori strălucitoare. 

Pe iarbă se odihneau două sticle de bere nedesfăcute. 
Altele trei, goale însă, erau îngrămădite lângă un mormânt din 
apropiere. Prima sticlă pe care o golise era încă în maşină. 

Se crăpa de ziuă. Umbrele monumentelor funerare se 
întindeau spre el. Soarele se iţea printre copaci. 

Stătea acolo de câteva ceasuri, n-ar fi putut spune de câte, 
fiindcă pierduse noţiunea timpului. Jackson şi judecătorul 
Slattery şi audierea de luni se întâmplaseră cu ani de zile în 
urmă. Sam murise acum câteva minute. Chiar murise? Îşi 
duseseră oare la bun sfârşit fapta lor murdară? Timpul mai juca 
încă feste. 

Nu reuşise să găsească un motel, dar nici nu se omorâse cu 
firea încercând. Se trezise în apropiere de Clanton, aşa că 
venise aici şi încercase să dea de mormântul Annei Gates 
Cayhall. Îl găsise şi acum îşi sprijinea spinarea chiar de 
monument. După ce băuse berea călduţă, aruncase sticlele 
goale spre mormintele din jur. 

Dacă poliţia ar da de el aici şi l-ar duce la închisoare, nu i-ar 
păsa nici cât negru sub unghie. Ştia ce înseamnă să stai într-o 
celulă. „Da, abia am ieşit de la Parchman", le-ar fi spus el celor 
cu care ar fi fost închis. „Tocmai am ieşit din lista morţii”. Şi 
atunci ei l-ar fi lăsat în pace. 

Dar poliţiştii aveau altă treabă. În cimitir se afla în 
siguranţă. Lângă locul unde era înmormântată bunică-sa, cineva 
plantase patru steguleţe roşii. Adam le observă după ce soarele 
urcă la orizont. Un alt mormânt trebuia săpat. 

Portiera unei maşini pocni undeva, în spate, dar el nu auzi 
nimic. O siluetă necunoscută venea în direcţia lui; silueta aceea 
se mişca încet, cercetând locul, căutând în mod evident ceva. 

Trosnetul unei ramuri uscate îl sperie. Lee stătea în 
picioare, în faţa lui, cu o mână pe monumentul maică-sii. Adam 
o privi o clipă, apoi îşi întoarse privirea. 

— Ce cauţi aici? întrebă el, prea amorţit ca să se mai mire. 

Lee se lăsă uşor în genunchi, apoi se aşeză alături de el, cu 
spatele lipit de numele mamei ei. Işi trecu braţul pe sub al lui. 

— Unde dracu' ai dispărut, Lee? 

— La clinică. 

— Puteai să dai un telefon, ce dracu'. 


— Adam, te rog, nu te supăra. Am nevoie de un prieten, 
zise ea, lipindu-se de umărul nepotului. 

— Nu sunt sigur că sunt prietenul tău, Lee. Ceea ce-ai făcut 
tu a fost îngrozitor. 

— A vrut să mă vadă, nu? 

— Da. Dar bineînţeles că tu erai pierdută în mica ta lume, 
mult prea absorbită de propria-ţi persoană, ca de obicei. Nici 
măcar un gând pentru ceilalţi. 

— Te rog, Adam. Am fost la tratament. Ştii cât sunt de 
slabă. Am nevoie de ajutor. 

— Atunci caută-l. 

Lee observă cele două sticle de bere, dar Adam le puse 
imediat la adăpost. 

— Nu beau, zise ea, cu voce jalnică, plină de tristeţe. Faţa 
ei frumoasă era obosită şi marcată de riduri. Am încercat să-l 
văd, adăugă ea. 

— Când? 

— Noaptea trecută. Am fost la Parchman. Dar nu m-au lăsat 
să intru. Mi-au spus că-i prea târziu. 

Adam îşi lăsă capul în piept şi se domoli. Nu realiza nimic 
dacă o ţinea în pumni. Era alcoolică şi se lupta cu nişte demoni 
pe care el spera să nu-i întâlnească niciodată. Şi, în plus, era 
mătuşa lui, iubita lui Lee. 

— A întrebat de tine până în ultima clipă. M-a rugat să-ţi 
spun că te-a iubit, şi că nu era supărat pentru că n-ai venit să-l 
vezi. 

Lee începu să plângă în tăcere; din când în când îşi ştergea 
lacrimile de pe obraji cu dosul palmei. 

— A fost curajos şi demn, spuse Adam. A avut mult curaj. 
Zicea că inima lui e lângă Dumnezeu şi că nu ura pe nimeni. Era 
plin de remuşcări pentru tot ce făcuse. A fost un campion, Lee, 
un luptător bătrân, gata de plecare. 

— Ştii unde am fost? întrebă ea, printre suspine, ca şi cum 
nu auzise nimic din ce-i spusese el. 

— Nu. Unde? 

— Am fost la casa veche. Am plecat acolo de la Parchman, 
astă-noapte. 

— De ce? 

— Pentru că am vrut să-i dau foc. Şi să ştii că a ars 
extraordinar de frumos. Şi casa şi buruienile din jurul ei. Un foc 


uriaş. Şi totul e acum cenuşă. 

— Nu se poate, Lee. 

— E adevărul adevărat. Aproape că m-au şi prins. Cred că 
am trecut pe lângă o maşină când mă întorceam încoace. Dar 
nici că-mi pasă. Săptămâna trecută am cumpărat şi casa şi 
locul, am plătit treisprezece mii de dolari. Aşa că, dacă e lucrul 
tău, poţi să-i dai foc, nu? Spune-mi, că doar eşti avocat. 

— Vorbeşti serios? 

— Du-te şi vezi cu ochii tăi. M-am oprit lângă biserică şi am 
aşteptat pompierii, dar n-au venit. Casa cea mai apropiată e la 
două mile distanţă şi nimeni n-a văzut focul. la maşina şi du-te 
să vezi. N-a mai rămas în picioare decât coşul; şi un munte de 
cenuşă. 

— Cum... 

— Cu benzină. Uite, miroase-mi mâinile, zise ea, vârându-i 
sub nas mâinile care răspândeau mirosul acru şi inconfundabil al 
benzinei. 

— Bine, dar de ce-ai făcut-o? 

— Ar fi trebuit s-o fac cu mulţi ani în urmă. 

— Nu asta te-am întrebat. De ce ai făcut-o? 

— Pentru că acolo s-au întâmplat lucruri rele. Pentru că era 
plină de demoni şi de spirite rele. Acum au plecat şi ei. 

— Adică au murit o dată cu Sam? 

— Nu, n-au murit. Au plecat să-i bântuie pe alţii. 

N-avea nici un rost să continue discuţia, hotărî Adam. Era 
mai bine să plece, poate chiar să se întoarcă la Memphis unde 
ea şi-ar fi putut continua tratamentul. lar el avea să-i stea 
alături, ca să se asigure că primeşte ajutorul de care avea 
nevoie. 

O dubă murdară intră în cimitir prin partea veche şi înaintă 
încet pe aleea pavată cu ciment care şerpuia printre 
monumentele vechi. Apoi se opri lângă un şopron aflat într-un 
colţ mai retras. Trei negri coborâră din maşină şi făcură câteva 
mişcări să-şi îndrepte spinările. 

— Ăla-i Herman, zise ea. 

— Cine? 

— Herman şi nu mai ştiu cum. E gropar aici de mai bine de 
patruzeci de ani. 

Nu auzeau ce-şi spuneau cei trei bărbaţi care-şi vedeau în 
tihnă de treabă. 


Lee încetă să mai plângă şi să mai suspine. Soarele se 
ridicase deasupra copacilor şi razele lui îi loveau drept în faţă. 
Se făcuse cald. 

— Îmi pare bine că ai venit aici, zise ea. Ştiu că pentru el 
asta a însemnat foarte mult. 

— Am pierdut, Lee. N-am fost în stare să-mi salvez clientul. 

— Ai făcut tot ce-ai putut. Nimeni nu l-ar fi putut salva. 

— Poate. 

— N-are rost să te învinuieşti. Când ai venit la Memphis, 
mi-ai spus că e o chestie dură. Tu te-ai bătut foarte bine şi ai 
ajuns foarte aproape de ce-ai vrut. Acum a venit vremea să te 
întorci la Chicago şi să-ţi vezi de viaţa ta. 

— Nu mă întorc la Chicago. 

— Poftim? 

— Îmi iau altă slujbă. 

— Da' nu eşti avocat decât de un an. 

— Am să fiu mai departe avocat, dar am să mă ocup de 
altceva. 

— Adică de ce anume? 

— De condamnări la moarte. 

— Sună groaznic ce-mi spui. 

— Da, ştiu. Mai ales în acest moment al vieţii mele. Dar am 
să trec de el. Nu sunt făcut să lucrez pentru marile firme. 

— Şi unde ai să lucrezi? 

— La Jackson. Şi am să petrec mai multă vreme şi la 
Parchman. 

Lee îşi trecu mâinile pe faţă şi prin păr. 

— Bănuiesc că ştii ce faci, zise ea, neputând să-şi ascundă 
îndoielile. 

— Eu, în locul tău, n-aş paria pe asta. 

Herman se învârtea pe lângă o roabă mecanică, veche şi 
şubredă ce se odihnea la umbra unui copac de lângă şopron. 
Unul din ceilalţi doi negri puse două lopeţi într-o găleată şi toţi 
trei îşi văzură mai departe de conversaţia şi de râsetele lor. 

— Am o idee, zise ea brusc. Ştiu o cafenea micuță în nordul 
oraşului. | se spune „La Ralph". Sam m-a dus odată... 

— „La Ralph"? 

— Da. 

— Pe preot îl chema Ralph. A stat cu noi până la sfârşit. 

— Sam a avut un preot? 


— Da, şi încă unul bun. 

— Mă rog, deci Sam obişnuia să ne ducă acolo pe Eddie şi 
pe mine când erau zilele noastre de naştere. Cafeneaua asta 
există acolo de o sută de ani. Mâncam nişte biscuiţi imenşi şi 
beam cacao cu lapte. Hai să vedem dacă e deschisă! 

— Acum? 

— Da, zise ea, încântată de idee, şi se ridică în picioare. 
Hai. Mi-e foame. 

Adam se prinse cu mâna de monumentul bunicii şi se ridică 
de la pământ. Nu mai dormise de luni noaptea şi acum îşi 
simţea picioarele grele şi ţepene. Berea îl ameţise. 

Undeva, se auzi un zgomot de motor care se răspândi în tot 
cimitirul. Adam îngheţă în loc. Lee se întoarse să vadă despre ce 
era vorba. Herman pusese în funcţiune roaba mecanică şi fumul 
albastru ţâşni prin ţeava de eşapament. Ceilalţi doi se 
cocoţaseră pe platformă, cu picioarele atârnate în aer. Roaba 
porni încet pe alee, pentru ca la un moment dat să se oprească 
şi să-şi schimbe direcţia. 

Venea înspre ei.