John Katzenbach — Omul din umbra

JOHN 
KAIZENBACH 
OMUL DIN UMBRĂ 


Traducerea din limba engleză LIDIA ROȘU 


Editur geci București 
Februarie 2001 


Istoria, spuse Stephen, e un coșmar 
din care încerc să mă trezesc... 


James Joyce, Ulise 


Niciodată un roman nu se realizează în forma lui finală fără 
ajutor. Uneori acest ajutor este tehnic, ca în cazul corectorilor, 
care verifică primele printuri ale manuscrisului, semnalând 
toate greșelile ce s-au făcut, eventual. Se întâmplă ca acestea 
să fie greu sesizabile, dar importante. Am primit un ajutor 
însemnat la completarea manuscrisului acestei cărţi de la 
prietenii mei Jack Rosenthal, David Kaplan și Janet Rifkin, de la 
Harley și Sherry Tropin, ale căror observaţii au contribuit la 
îmbunătățirea versiunii finale. 

Există multe cărţi extraordinare despre Holocaust, una mai 
sfâșietoare, mai deprimantă, mai uimitoare decât alta. Nu le voi 
înșira pe toate câte le-am analizat, dar există una care merită 
să fie menţionată. La început, când mă frământau ideile care s- 
au concretizat în acest roman, Howard Simons, de la 
Universitatea din Harvard, mi-a dat exemplarul lui personal al 
unei cărți remarcabile: Ultimii evrei din Berlin, de Leonard 
Gross. Cei doritori să afle fapte pline de ingeniozitate și curaj 
vor câștiga dacă o vor citi. 

Întrucât totdeauna m-am simtit îndatorat familiei, 
dedic aceasta carte 
Justinei, lui Nick și lui Maddy. 


UNU 


O moarte întreruptă 


Încă de la începutul unei seri ce promitea să fie teribil de 
fierbinte în Miami Beach, Simon Winter, un bătrân care, prin 
profesiunea lui, trăise ani de-a rândul în apropierea morţii, se 
hotări că era timpul să se sinucidă. Regretând doar pentru o 
clipă faptul că, în felul acesta, le va da multă bătaie de cap 
celorlalţi, se îndreptă spre o nișă din dormitor și, dintr-o 
învelitoare de piele veche și decolorată scoase un pistol de 
calibrul 38, cu ţeavă scurtă, folosit de obicei de polițiști. 
Deschise butoiul revolverului și scoase cinci dintre cele șase 
gloanţe, pe care și le puse în buzunar. Acest indiciu îi va ajuta 
pe ceilalți să-și dea seama clar de intenţiile lui. 

Cu pistolul în mână, începu să caute hârtie și pix pentru a 
scrie obișnuita scrisoare a sinucigașului. Treaba asta îi luă 
câteva minute enervante și, de-abia după ce răscoli un sertar în 
care erau câteva batiste albe împăturite, ace de cravată și 
cătușe, fu în stare să descopere o foaie curată, cu dungi 
albastre, de blocnotes, și un pix ieftin. „Ei bine, își spuse el, 
dacă ai ceva de zis, zi pe scurt.” 

Se opri în faţa oglinzii ca să vadă cum arată, gândindu-se 
dacă mai avea nevoie de ceva. Nu arăta prea rău. Cămașa 
sport, în carouri, era curată, la fel pantalonii kaki, șosetele și 
chiloţii. Frecându-și obrazul cu dosul mâinii în care ţinea arma, 
se gândi să se bărbierească, simțind ţepii ce-i crescuseră peste 
zi, dar hotări că nu era nevoie. Trebuia să se tundă, dar ridică 
din umeri și-și trecu degetele, grăbit, prin părul alb. Nu mai 
avea timp, își zise. Deodată, își aminti că, în tinereţe, i se 
spusese că părul continuă să crească și după moarte. Părul și 
unghiile. Ar fi vrut să fie așa. Acesta era genul de informaţii pe 
care copiii și le șopteau unii altora, ca și cum ar fi fost absolut 
siguri că-i adevărat; astfel se nășteau acele povestiri cu stafii, 
spuse în camere întunecoase, în mare taină. O parte din 
problemele ce apar în procesul maturizării, se gândi Simon 
Winter, se datorau dispariţiei acestor mituri ale copilăriei. 

Îndepărtându-se de oglindă, aruncă o privire grăbită 
împrejurul dormitorului; patul era făcut, în colț nu erau 


îngrămădite haine murdare, pe noptieră erau stivuite cărțile pe 
care le citea înainte de a adormi (romane polițiste și de 
aventuri). Se gândi că încăperea arăta, dacă nu îngrijită, cel 
puţin decentă, ceea ce se reflecta și în aspectul lui. Desigur că 
neglijența era de înţeles la un bătrân burlac, ca de altfel și la 
un copil, și acest lucru îl interesa acum, dându-i un anumit sens 
al desăvârșirii. 

Își vârî capul în baie și văzu un flacon cu somnifere; se gândi, 
în treacăt, să le folosească în locul vechiului său revolver, dar 
hotări că ar fi însemnat o lașitate să se sinucidă astfel: „Ar 
trebui să fii destul de curajos și să te uiţi la ţeava propriului tău 
pistol, nu să înghiţi un pumn de somnifere și să aluneci, încet, 
într-un somn de moarte”. Se duse în bucătărie. În chiuvetă se 
adunaseră vase murdare de o zi. Pe când se uita fix la ele, un 
gândac mare se târi spre marginea unei farfurii și acolo se opri, 
ca și cum aștepta să vadă ce va face Simon. 

— Lighioane scârboase! rosti el cu voce tare. Gândac 
nenorocit! Își ridică pistolul și-l îndreptă spre gândac. 

— Bang! zise. O singură împușcătură. Ştiai, gândacule, că 
am avut întotdeauna calificativul maxim la trageri? 

Spunând acestea, răsuflă ușurat și zâmbi în timp ce punea 
arma și hârtia jos, pe linoleumul ieftin, de culoare albă, apoi 
apucă o sticlă cu detergent de vase și începu să frece iute 
farfuriile. Zise cu voce tare: 

— Să sperăm că, imediat după evlavie, urmează curăţenia. 

Își imagină că era ușor ridicol să spele vase, ca o ultimă 
acţiune a sa pe pământ, dar, dacă nu ar fi făcut-o el, altcineva 
tot ar fi trebuit s-o facă. Înţelegea prea bine că și asta făcea 
parte din caracterul lui. Nu avea obiceiul să-i lase pe alţii să 
termine ceea ce a început el. 

Se pare că gândacul de bucătărie a simţit un pic de spumă de 
la detergent, și-a dat seama de pericol și a sărit pe linoleum 
când Simon i-a tras una, fără prea mult zel, cu buretele. 

— Așa! Poţi să fugi, dar nu poţi să te ascunzi. 

Se băgă sub chiuvetă, unde găsi un insecticid. Îl scutură tare, 
apoi stropi în porţiunea în care dispăruse gândacul. 

— Cred că o să murim împreună, gândacule! spuse el. 

Își aminti că vikingii obișnuiau să omoare un câine și să-l 
așeze la picioarele muribundului, gândindu-se, poate, că 


războinicul dorea să aibă un însoțitor pe drumul spre Valhalla, 
și ce alt camarad mai bun ar fi găsit decât credinciosul câine, 
căruia nici prin cap nu-i trecea că viaţa îi era luată din cauza 
unui obicei barbar. „Deci, își spuse Simon, dacă aș avea un 
câine, aș putea să-l împușc întâi pe el, dar n-am, și, oricum, n- 
aș face așa ceva. Trebuie să mă mulțumesc, pe drumul spre 
lumea cealaltă, doar cu un gândac.” Râse în sinea lui, 
întrebându-se cam despre ce ar vorbi el cu gândacul, intuind 
că, într-un fel ciudat, vieţile lor erau destul de asemănătoare, 
căci amândoi zgârmau în rămășițele dezgustătoare ale traiului 
de zi cu zi. Curăţă chiuveta cu un ultim gest teatral, puse 
buretele într-un colţ și, luând hârtia și pistolul, se întoarse în 
modesta cameră de zi a micului său apartament. Se așeză pe 
canapeaua jerpelită și puse pistolul pe măsuţa pentru cafea, din 
faţă. Apoi luă hârtia și pixul și, după un moment de gândire, 
scrise: 

„Oricui îi pasă: 

Eu mi-am făcut-o, cu mâna mea. 

Sunt bătrân, obosit și singur și, în atâţia ani, n-am făcut 
nimic folositor. Nu cred că oamenii, și lumea în general, îmi vor 
simţi lipsa prea mult.” 

„Ei bine, își zise, e adevărat, dar se pare că lumea se 
descurcă binișor, indiferent cine moare, așa că nu ai spus mare 
lucru.” Duse pixul la gură și-și lovi ușor dinţii, o dată sau de 
două ori. „Fii mai clar, insistă Simon în sinea lui, ca o 
profesoară de școală generală care se teme că elevii ei n-au 
înţeles ceea ce au de făcut.” Mâzgăli în grabă: 

„Mă simt ca un musafir care a stat prea mult în vizită.” 

„E mai bine”, își zise el. Apoi zâmbi: „Acum să trecem la 
treabă! Mi-au rămas puţin peste 5000 de dolari în economii la 
First Federal, din care trebuie plătite serviciile prin care o să 
ardeţi oasele astea bătrâne. Dacă ar fi cineva atât de bun încât 
să-mi ia cenușa și s-o arunce în apă, în timpul fluxului, dincolo 
de Government Gut, i-aș fi recunoscător.” 

Simon făcu o pauză și se gândi că ar fi fost drăguţ dacă acel 
cineva ar fi făcut-o atunci când bancurile de pești care trăiesc 
acolo încep să se răsucească pentru a ieși la suprafaţă, 
înghițind aerul cu lăcomie, prinzând viteză în căutarea altor 
soiuri cu care să se hrănească (cum ar fi scrumbia). Sunt 
frumoși, cu solzii lor uriași, argintii, ca o armură care-i face să 


pară asemenea unor medievali cavaleri rătăcitori ai mărilor, cu 
cozi mari, puternice, aidoma unor coase, cu ajutorul cărora 
înaintează atât de repede în apă. Sunt pești din vechime, 
neatinși, în atâtea secole, de nicio schimbare, și unii sunt, 
probabil, la fel de bătrâni ca Simon. Se întrebă, o clipă, dacă 
există vreun pește care să se fi plictisit de înotat, și dacă da, ce 
a făcut ca să-i treacă. Poate că a lăsat-o mai moale cu înotatul 
și poate că n-a mai înaintat atât de repede când un pește-ciocan 
ataca bancul. „N-ar fi deloc rău să devin un pește.” După care 
continuă să scrie: 

„Aș vrea ca toţi banii care rămân să ajungă în fondul pentru 
văduve al Departamentului de Poliţie din Miami Beach, sau 
cum i s-o mai spune astăzi. N-am rude care să fie anunţate. Am 
avut un frate, dar a murit, iar de copiii lui n-am mai auzit nimic 
de ani de zile. 

M-am bucurat de viaţă și am reușit să fac unele lucruri bune. 
Dacă interesează pe cineva, există un album cu tăieturi din 
ziare referitoare la cazurile pe care le-am rezolvat. Se afla în 
dormitor.” 

Se hotări să-și facă o mică concesie și să se scuze: 

„Odată, am fost al naibii de bun. 

Imi pare rău că vă fac probleme.” 

Făcu o pauză, cercetând biletul, apoi îl semnă: 

„Simon Winter. Detectiv. Pensionar.” 

Respiră adânc și-și duse la ochi mâna care aproape că-i 
înţepenise. Privi la biletul pe care-l scrisese. Nu era nicio literă 
tremurată, se gândi el. „E-n regulă. Ai înfruntat și chestii mai 
dure. Nu mai ai de ce să aștepți.” 

Inșfăcă arma și puse degetul pe trăgaci. Simţea până în 
adâncul fiinţei fiecare mișcare pe care o făcea, ca și cum, 
deodată, fiecare gest căpătase o importanţă specială. 
Tensiunea degetului pe care îl ţinea pe trăgaci se transmitea 
mușchilor braţului. li simţea mișcându-se pe măsură ce ridica 
pistolul, încordându-și încheietura ca să ţină arma fix. Inima 
începu să-i bată mai tare. Avea mintea plină de amintiri. Închise 
ochii, încercând să-i strângă mai tare pentru a opri orice 
lacrimă - și orice șovăială. „Gata!, își spuse. Gata! E timpul.” 

Simon Winter își lipi ţeava pistolului de cerul gurii, 
întrebându-se dacă va simţi glonţul care îl va omori. Și în acea 
scurtă clipă de ezitare, acea unică, singură clipă de amânare, 


liniștea din jurul lui fu brutal întreruptă de o bătaie puternică, 
insistentă, în ușa apartamentului său. 

Sunetul îi nărui hotărârea de a se sinucide, înlemnindu-l de 
uimire. 

Chiar în aceeași clipă, deveni conștient de zeci de senzaţii, ca 
și cum lumea i-ar fi cerut, autoritar, să ia cunoștință de 
existenţa ei. Presiunea degetului de pe trăgaci aproape că-i 
sfâșia pielea; tocmai când se aștepta să simtă lovitura care să-i 
aducă dureroasa uitare a morții, simţi, de fapt, gustul metalic al 
ţevii revolverului și se înecă din cauza mirosului înțepător de la 
uleiul cu care curățase arma. Limba îi alunecă pe oţelul ca de 
gheaţă al ţevii. Își auzea respiraţia șuierată. 

În depărtare, se distingea zgomotul făcut de motorul unui 
autobuz. Se întreba dacă era un A-30, ce se îndrepta spre 
Ocean Drive, sau un A-42, în drum spre Collin Avenue. La 
fereastră, o muscă bâzâia enervant și Simon își aminti de o 
ruptură în plasa de la geam. Deschise ochii și lăsă pistolul jos. 

În ușă se auzi o a doua bătaie, mai insistentă. 

Zgomotul avea în el ceva urgent care-l copleșea, mai mult 
decât hotărârea de a se sinucide. Puse revolverul pe măsuţa 
pentru cafea, deasupra biletului și se ridică. Auzi o voce 
spunând: 

— Vă rog, domnule Winter... 

Era o voce ascuţită, speriată, care îi părea cunoscută. 

„S-a și făcut întuneric, își spuse Simon. De douăzeci de ani, 
nimeni n-a mai bătut la ușa mea după apusul soarelui.” 
Mișcându-se iute, uitând o clipă șovăiala pe care vârsta o 
impunea picioarelor sale, se grăbi spre ușă. Strigă: 

— Vin, vin... 

Deschise ușa, fără să știe exact cui o deschide, cu speranţa 
nelămurită că o deschidea spre ceva important. 

Femeia în vârstă care stătea în faţa ușii părea înconjurată de 
un val de frică asemenea unui halou de lumină. Faţa îi era 
încordată, palidă, cu mușchii rigizi și se uita la Simon Winter cu 
atâta disperare, încât el se dădu cu un pas înapoi, de parcă ar fi 
fost lovit de o pală de vânt. Avu nevoie de câteva clipe pentru a- 
și recunoaște vecina care locuia alături de aproape zece ani. 

— Doamnă Millstein, ce s-a întâmplat? 

Femeia întinse o mână, apucându-l pe Simon de braţ, scutură 
din cap, ca și cum groaza pe care o simţea n-o lăsa să rostească 


niciun cuvânt. 

— Vă simtiți bine? 

— Domnule Winter, spuse femeia încet, cu buzele înțepenite, 
mulțumesc lui Dumnezeu că sunteţi acasă. Eu sunt singură și 
nu știu ce trebuie să fac... 

— Intraţi, intraţi! Vă rog, spuneti-mi ce s-a întâmplat? 

Sophie Millstein făcu un pas înăuntru, tremurând. Își înfigea 
unghiile în braţul lui Simon, așa cum alpinistul își înfige 
pitoanele în stâncă pentru a nu cădea în prăpastie. 

— Nu mi-a venit să cred, domnule Winter... începu Sophie 
Millstein încet. 

Dar cuvintele îi veniră apoi pe buze într-un torent nestăvilit. 

— Şi nu-mi închipui că m-ar crede cineva. Părea așa de 
ciudat. Era imposibil. Cum putea să fie aici? Aici?! Nu, părea o 
nebunie, așa că niciunul dintre noi n-a crezut. Nici rabi Silver, 
nici Frieda Kroner. Dar ne-am înșelat, domnule Winter. El este 
aici. L-am văzut. În seara asta. Exact lângă taraba cu îngheţată, 
pe Lincoln Road Mall. Eu am ieșit din magazin și el era acolo, 
în faţa mea. M-a privit și am știut în clipa aceea că era el, 
domnule Winter. Privirile lui erau ca niște lame de oţel. Nu 
știam ce să fac. Leo ar fi știut. Ar fi spus: „Sophie, trebuie să 
chemăm pe cineva” și ar fi avut la îndemână exact numărul 
care îi trebuia. Dar Leo nu mai este, iar eu sunt singură și el 
este aici. 

Se uită neajutorată la Simon. 

— Mă va ucide și pe mine, spuse ea, gâfâind. 

Simon Winter o conduse pe Sophie Millstein în camera de zi 
și o ajută să se așeze pe canapeaua desfundată. 

— N-o să vă ucidă nimeni, doamnă Millstein. Vă aduc ceva 
răcoritor să bețţi, apoi îmi explicati ce v-a înfricoșat atât. 

Femeia îl privi îngrozită. 

— Trebuie să-i avertizez și pe ceilalţi! 

— Da, sigur. O să vă ajut și eu, dar, vă rog, beţi ceva și pe 
urmă îmi povestiţi ce s-a întâmplat. 

Ea deschise gura ca să răspundă, dar parcă îi pieriseră toate 
cuvintele din minte, așa că nu spuse nimic. Își puse o mână pe 
frunte, de parcă ar fi vrut să-și ia temperatura, și zise: 

— Da, da... vă rog, niște ceai cu gheaţă, dacă aveţi. E atât de 


cald! Uneori, vara, simţi că aerul ia foc. 

Simon Winter înhaţă scrisoarea de adio și pistolul de pe 
măsuţa pentru cafea, ce se afla în faţa vecinei sale, și se grăbi 
spre bucătărie. Găsi un pahar curat în care turnă apă, cuburi 
de gheaţă și un pliculeţ de ceai instant. Lăsă scrisoarea pe 
masă, dar, înainte de a-i duce ceaiul Sophiei, își încărcă din nou 
pistolul cu cele cinci gloanţe pe care le pusese în buzunar. Se 
uită spre cameră și o văzu pe bătrână privind în gol, ca și cum 
și-ar fi amintit ceva de demult. Simti un fior ciudat și un fel de 
nerăbdare. Groaza Sophiei Millstein umplea, parcă, toată 
încăperea, ca un fum gros. Respiră o dată adânc și se îndreptă, 
grăbit, spre ea. 

— Acum beti asta, spuse el ca și cum ar fi vorbit cu un copil 
bolnav. Nu vă grăbiţi! Apoi îmi povestiţi ce s-a întâmplat. 

Femeia dădu din cap, cuprinzând paharul cu amândouă 
mâinile, sorbind lacomă lichidul maroniu, răcoritor. Înghiţi cu 
greu, apoi își lipi paharul de frunte. Simon îi văzu ochii plini de 
lacrimi. 

— O să mă ucidă, repetă ea. Nu vreau să mor. 

— Doamnă Millstein, vă rog! Despre cine este vorba? 

Sophie se cutremură, apoi rosti în germană: 

— Der Schattenmann! 


— Cine?! Ăsta e un nume? 

Femeia îl privi înfricoșată. 

— Nimeni nu-i știe numele, domnule Winter. Adică nu dintre 
cei care încă mai trăiesc. 

— Dar cine... 

— E o stafie... 

— Nu înţeleg... 

— Un diavol. 

— Cine?! 

— Era rău, domnule Winter. Mai rău decât vă puteţi imagina. 
Și acum e aici. Noi n-am crezut, dar ne-am înșelat. Domnul 
Stein ne-a avertizat, dar noi nu-l cunoșteam, deci cum puteam 
să-l credem? 

Sophie Millstein se cutremură și mai tare. 


— Sunt bătrână, șopti ea. Sunt bătrână, dar nu vreau să mor. 
Simon ridică o mână. 


— Vă rog, doamnă Millstein, explicaţi-mi mai clar. Nu vă 
grăbiţi, explicaţi-mi, pe rând, cine este această persoană și de 
ce vă înspăimântă atât. 

Femeia mai sorbi o înghiţitură de ceai și puse paharul în fața 
ei. Dădu încet din cap, încercând să se calmeze. Își duse o 
mână la frunte, mângâindu-și delicat sprâncenele, parcă voia să 
scape de o amintire neplăcută, apoi își șterse lacrimile strânse 
în colţul ochilor. Respiră adânc și îl privi pe Simon. Acesta văzu 
cum își duce mâna la gât și atinge ușor lănţișorul pe care îl 
purta. Era un lănţișor fin din aur care avea, ca medalion, 
prenumele ei. Dar ceea ce îl deosebea de alte asemenea 
bijuterii purtate de adolescenţi era acel „S” de la „Sophie” care 
avea două mici diamante la fiecare capăt al literei. Simon 
Winter știa că răposatul ei soţ îi cumpărase lănţișorul din 
puţinii bani de care dispunea, chiar de ziua ei, cu o zi înainte să 
moară. Sophie îl păstrase, ca și verigheta, de altfel. 

— E o poveste atât de complicată, domnule Winter. S-a 
întâmplat cu atât de mult timp în urmă, încât, uneori, mi se 
pare că a fost doar un vis. Dar n-a fost, domnule Winter. A fost 
un coșmar, mai degrabă. S-a întâmplat acum cincizeci de ani. 

— Continuati, doamnă Millstein! 


— În 1943, familia mea - mama, tata, fratele meu Hansi - era 
încă în Berlin. Ne ascundeam... 

— Da, spuneţi! 

— Duceam o viaţă groaznică. Nu era nicio clipă, nicio 
secundă, nici măcar timpul dintre două bătăi de inimă, în care 
să ne simţim în siguranţă. Nu prea era mâncare, ne era mereu 
frig, și, în fiecare dimineaţă, când ne sculam, ne gândeam că a 
fost ultima noastră noapte împreună. Şi, cu fiecare secundă, 
pericolul creștea. Un vecin care putea deveni foarte curios, un 
polițist care ne putea întreba de acte. Sau de cumva în 
troleibuz ai fi zărit pe cineva care să te recunoască, să știe că 
ești evreu... Sau poate ai fi spus ceva, orice, care să te 
trădeze... Un gest, tonul vocii, o mișcare agitată... Nici că 
există oameni mai bănuitori decât germanii, domnule Winter. 
Eu am simţit asta pe pielea mea. Doar am trăit printre ei. Nu 
era nevoie de prea mult, o mică ezitare, poate o privire 
speriată, și imediat se vedea că erai în plus. Asta însemna 
sfârșitul. Deja în 1943 știam toate acestea. Poate că nu toţi 


știau... Dar dacă te prindeau, erai mort - asta știam. Era foarte 
simplu. Uneori, noaptea, stăteam în pat, fără să pot adormi, 
rugându-mă ca englezii să arunce o bombă exact deasupra 
noastră, și astfel să murim cu toţii și să scăpăm de groaza 
aceea. Imi doream moartea cu ardoare; fratele meu, Hansi, 
venea lângă mine, îmi lua mâna și mi-o ţinea așa, până când 
adormeam. Era atât de puternic! Şi descurcăreţ! Când nu mai 
aveam nimic de mâncare, Hansi găsea întotdeauna niște cartofi 
și ni-i aducea. Când nu mai aveam unde să stăm, Hansi făcea ce 
făcea și găsea o nouă locuinţă, o pivniță, undeva unde nu ne 
întreba nimeni nimic sau unde puteam sta o săptămână, sau 
mai mult, tot împreună, deci încă mai aveam un răgaz de trăit... 
— Ce s-a întâmplat cu... 


— A murit. Au murit cu toţii. 

Sophie oftă adânc. 

— V-am spus. El i-a ucis. Ne-a găsit și i-a ucis. 

Simon Winter se pregătea să pună o nouă întrebare, dar 
femeia ridică o mână tremurătoare. 

— Lăsaţi-mă să termin, domnule Winter, cât mai am putere 
s-o fac! Erau atâtea lucruri care te îngrozeau, și totuși cei mai 
răi erau „hăitașii”. 

— „Hăitașii”? 

— Evrei ca și noi, domnule Winter. Evrei care lucrau pentru 
Gestapo. Pe Iranische Strasse era o clădire. Una dintre acele 
clădiri cenușii, oribile, pe care nemţii le iubesc atât de mult. Îi 
spuneau Biroul Evreiesc de Investigaţii. Acolo lucra și el, acolo 
lucrau toţi. Libertatea lor depindea de capturarea noastră. 

— Şi omul pe care l-aţi văzut astăzi credeţi că... 

— Unii dintre ei erau foarte cunoscuţi, domnule Winter. Rolf 
Isaaksohn, tânăr și arogant, și Stella Kubler, o femeie 
frumoasă. Era blondă, cu trăsături plăcute, semăna cu o 
nordică. Și-a denunţat propriul soţ. Mai erau și alţii. Își 
scoseseră stelele de evrei, pe care trebuia să le purtăm cu toţii, 
și mergeau prin oraș ca să ne caute, ca niște păsări de pradă. 

— Și omul de azi... 

— Der Schattenmann. El era prezent în toate coșmarurile 
noastre. Se spunea că e în stare să te zărească în mulţime; era 
singurul care aproape te simţea că ești evreu, parcă citea în 


ochii tăi, sau își dădea seama de asta după felul cum îţi lucea 
pielea. Poate că era felul în care mergeai sau în care îl 
adulmecai pe cel care te trăda. Nu știu cum reușea. Tot ceea ce 
știam era că, dacă te găsea, nu te mai puteai aștepta decât la 
moarte. Oamenii spuneau că el asista la capturarea ta, pândea 
acolo, în întuneric, era acolo, în preajma ta, în zorii zilei când te 
urcau în trenul spre Auschwitz. Dar nu puteai ști cu siguranţă 
unde era, pentru că nimeni nu-i văzuse faţa vreodată și nimeni 
nu-i cunoștea numele. Dacă i-ai fi văzut chipul, te-ar fi dus în 
beciul închisorii din Alexander Platz, de unde nu mai ieșeai în 
veci. Şi el era acolo - se spunea - ca să vadă cum mori, și ca 
ultimul lucru pe care îl vezi pe pământ să fie faţa lui. El era cel 
mai rău. Nu mai era nimeni atât de rău ca el, pentru că oamenii 
ziceau că-i plăcea ceea ce făcea și se vedea că așa era, pentru 
că o făcea atât de bine... 

— Şi azi... 

— A fost aici. Aici, în Miami Beach. Deși nu poate fi 
adevărat, domnule Winter. Este imposibil și, totuși, eu cred. 
Cred că l-am văzut azi. 

— Dar... 


— Atunci, demult, l-am văzut pentru câteva secunde doar. 
Era o ușă lăsată deschisă și ei treceau mereu dintr-un birou în 
altul, pentru că aveau acte de rezolvat. Da, acte de rezolvat! 
Nemţii, chiar și atunci când te omorau, îţi făceau acte. Și când 
ofițerul de la Gestapo a terminat cu actele noastre și a 
ștampilat dosarele și ne-au dus jos, în celulă, am putut o 
secundă, poate două, să mă uit înăuntru, în cameră. lar el era 
acolo, între doi ofiţeri care purtau uniformele acelea negre, 
îngrozitoare. Râdeau cu toţii ca de o glumă și am știut că el era. 
Avea pălăria dată pe spate și, la un moment dat, și-a ridicat 
privirile și a strigat ceva, iar ceilalți au trântit ușa. Am crezut 
că mi-a venit rândul să mă duc în beci, dar m-au urcat în tren 
chiar în ziua aceea. Cred că și-au închipuit că voi muri în lagăr. 
Eram atât de tânără, aveam șaisprezece ani, abia dacă eram 
puţin mai înaltă decât un copil. l-am uimit pe toţi, domnule 
Winter, pentru că am supravieţuit. 

Se opri, respirând adânc. 

— Nu voiam să mor. Nu atunci. Și nici acum. Nu încă. 

Sophie Millstein era o femeie micuță de statură, chiar și cu 


pantofii cu talpă ortopedică pe care-i purta, și tare slăbuţă. Era 
foarte scundă faţă de Simon Winter care, în ciuda vârstei, era 
încă înalt. Își purta părul alb prins într-un fel de turban, ca să o 
facă ceva mai înaltă, efect care, de cele mai multe ori, era 
ridicol, mai ales atunci când ieșea din locuinţa ei îmbrăcată în 
pantaloni scurţi, colorați, și cu cămașă înflorată, trăgând după 
ea o bicicletă cu care mergea la băcănie. Simon Winter o 
cunoștea din vedere, o saluta, schimba câteva cuvinte cu ea, de 
obicei se plângeau amândoi de căldură, sau de oraș, de 
adolescenţi și de muzica pe care o ascultau, dată la maximum. 
Ea îi mai povestea despre fiul ei care n-o suna prea des, se 
plângea că îmbătrânește, că-i este urât singură. lar Simon ar fi 
preferat să poată evita toate aceste văicăreli. Dar dacă până 
acum crezuse că trebuie să păstrezi distanţă faţă de vecini și să 
asculți politicos micile lor plângeri, groaza din ochii femeii îl 
făcu să uite indiferența de altădată. 

Nu prea știa ce să creadă, simţea în el șovăiala poliţistului. 
Nimic nu era adevărat până când nu avea dovada clară. Și își 
dădu seama că singurul fapt concret, real, era frica din ochii 
vecinei sale. 

Pe când o privea, observă că tot corpul îi era scuturat ca de 
un tremur. Femeia îl privi, la rândul ei, întrebător. 

— Au trecut cincizeci de ani. lar eu l-am văzut, atunci, doar 
pentru o clipă. Aș putea să mă înșel, domnule Winter? 

Simon se hotări să nu răspundă la această întrebare, pentru 
că știa, din experienţă, că posibilitatea ca Sophie Millstein să 
aibă dreptate era aproape inexistentă. Raţionă cam așa: omul 
acesta - Der Schattenmann - trebuie să fi fost tânăr pe atunci, 
nu avea mai mult de douăzeci de ani. Acum ar fi bătrân. Părul i- 
a albit, culoarea pielii i s-a schimbat, obrajii îi atârnă din cauza 
vârstei. Și mersul i-ar fi altfel, la fel și vocea. N-ar mai semăna 
deloc cu cel de-atunci. 

— Și omul ăsta v-a spus ceva astăzi? 


— Nu. Se uita doar. Ni s-au întâlnit privirile, era după- 
amiaza târziu, iar soarele părea să strălucească exact în spatele 
lui, apoi a dispărut, parcă pierise în lumina aceea de amurg. lar 
eu am luat-o la fugă, domnule Winter. Ei bine, nu așa cum aș fi 
fugit pe vremuri, dar am avut senzaţia că fug. Am fost atât de 
fericită când am văzut lumină la dumneavoastră, pentru că îmi 
era frică să stau singură. 


— Şi nu v-a spus nimic? 

— Nu. 

— Nu v-a ameninţat, n-a făcut niciun gest? 

— Nu, doar s-a uitat la mine. Avea privirile ca niște lame 
tăioase, v-am mai spus asta. 

— Şi cum arăta? 

— Era înalt, dar nu la fel de înalt ca dumneavoastră. Și totuși 
era solid, puternic. Avea braţele și umerii unui om tânăr. 

Simon Winter dădu din cap. În sinea lui, era din ce în ce mai 
sceptic. Să recunoști un om pe care l-ai văzut doar pentru 
câteva secunde, cu cincizeci de ani în urmă, nu prea i se părea 
a fi verosimil - ceea ce înţelegea un polițist de la omucideri prin 
acest cuvânt. De fapt, nu era nicio posibilitate să fie ceva real 
în povestea asta. Explicaţia lui era ceva de genul: de la moartea 
soțului ei, Sophie Millstein percepea tot ceea ce era în jurul ei 
cu totul diferit, într-un mod alterat. Mergea prin soare, într-o zi 
mult prea călduroasă pentru ea, pierdută în amintiri dureroase, 
când, deodată, o persoană apărută în fața ochilor i-a întrerupt 
șirul aducerilor aminte, iar ea, dezorientată, s-a speriat, pentru 
că era bătrână și singură. Şi se întrebă cu tristeţe: „Oare eu aș 
fi reacționat altfel?” 

Dar în loc să spună asta, rosti hotărât: 

— Doamnă Millstein, eu cred că o să vă reveniţi și totul va fi 
în regulă. Trebuie să vă odihniţi puţin. 

— Trebuie să-i avertizez și pe ceilalţi, zise ea repede, 
gâfâind. Trebuie să afle și ei. Domnul Stein avea dreptate. Ar fi 
trebuit să-l credem. Acum ce e de făcut? Suntem bătrâni. N-am 
știut că avea dreptate. Pe cine să suni? Cui să-i spui? Cât aș 
vrea să fie Leo aici! 

— Care ceilalţi? Și cine este domnul Stein? 

— Și el l-a văzut. Și acum e mort. 

Simon deveni atent la auzul acestor cuvinte. Vorbi cu grijă: 

— Nu înţeleg, doamnă Millstein. Vă rog să fiţi mai clară. 

Femeia însă îl privi cu teamă. 

— Aceasta e arma dumneavoastră? E încărcată? 

— Da. 

— Slavă Domnului! Şi-n toţi acești ani, cât aţi fost poliţist, aţi 
avut aceeași armă? 


— Da. 


— Ar trebui s-o ţineţi mereu la îndemână, domnule Winter. 
Și Leo al meu voia să-și ia o armă, pentru că spunea că negrilor 
- de fapt, folosea alt cuvânt, nu era un om rău, dar îi era frică și 
asta îl făcea să vorbească urât - le place să vină în Miami și să-i 
jefuiască pe toţi evreii bătrâni de aici. Adevărul ăsta este: 
suntem evrei bătrâni și cred că, dacă aș fi fost un criminal, așa 
aș fi gândit și eu. Dar eu nu l-am lăsat pe Leo să-și ia o armă, 
pentru că mă speria gândul să am în casă o armă, căci Leo nu 
era un om prea grijuliu. Era un om bun, dar, uneori, era... cum 
să vă spun?... neatent. Și nu era înţelept să ai o armă la 
îndemână. M-am gândit că s-ar putea răni, dar acum aș fi vrut 
să avem armă, ca să mă pot apăra. Nu mai am de ce să șovăi, 
domnule Winter. Trebuie să-i sun pe ceilalţi și să le spun că el 
este aici și să ne hotărâm ce să facem. 

— Liniștiţi-vă, doamna Millstein! Cine este domnul Stein? 

— Trebuie să sun. 


— O să avem timp și pentru asta. 

Femeia nu răspunse. 

Sophie Millstein stătea acum nemișcată, cu ochii privind în 
gol. Simon își aminti brusc de o spargere la o bancă, petrecută 
cu ani în urmă, și în urechi îi răsună ploaia de gloanţe care se 
stârnise în treizeci de secunde. Nu propria lui împușcătură 
fusese cea care oprise jaful, dar el fusese primul care îl 
înhăţase pe hoţ și care îi dăduse o lovitură în braţ pentru ca 
acesta să scape arma din mână. Se uitase apoi la omul acela și 
văzuse cum i se măreau ochii pe măsura ce i se scurgea tot 
sângele și, odată cu el, viaţa, prin gaura făcută de glonţ. Era 
tânăr, abia dacă avea douăzeci de ani, iar Simon nu avea nici el 
prea mult peste vârsta aceasta. Hoţul se uita la el și în privirii 
se puteau citi zeci de întrebări disperate, dar mai ales una: 
„Oare o să trăiesc?” Înainte să-i poată da vreun răspuns, Simon 
văzu cum omul dă ochii peste cap și moare. Aceeași privire 
sfârșită o văzu Simon în ochii Sophiei Millstein și nu se putu 
stăpâni să nu se înfioare simțind panica oglindită în ei. 

— O să mă ucidă, spuse femeia pe un ton pierdut, 
resemnată. Trebuie să-i avertizez și pe ceilalţi. 

Avea o voce uscată, răgușită, semăna cu sunetul pe care-l 
scoate pielea prea întinsă. 


— Doamnă Millstein, n-o să vă omoare nimeni. N-am să las 
să se întâmple așa ceva. 

Femeia părea să nu-și poată desprinde privirile din acel 
punct fix la care se uita, de parcă Simon n-ar mai fi fost acolo, 
în cameră. După o vreme, trupul i se scutură ca și cum una 
dintre amintirile acelea ar fi lovit-o aievea. Se întoarse încet 
spre bătrânul poliţist și clătină din cap. 

— Eram atât de tânără și mi-era atât de teamă! Cred că 
tuturor le era. Au fost vremuri foarte grele, domnule Winter. 
Ne ascundeam tot timpul și nimeni nu credea că va mai apuca 
și ziua următoare. E groaznic să fii tânăr și, totuși, moartea să 
te pândească la fiecare pas. 

Simon încuviinţă. Trebuia s-o lase să vorbească, în ideea că, 
în cele din urmă, va ajunge și în prezent 

— Continuati, vă rog. 

— Acum un an, spuse Sophie Millstein încet, un om pe nume 
Herman Stein, care locuia în Surfside!, s-a sinucis. 

Vocea îi tremurase din nou când rostise aceste cuvinte. 

— Cel puţin așa ni s-a spus de la poliţie, pentru că s-a 
împușcat cu un pistol... 

Winter își zise în sinea lui: „Cum aveam și eu de gând să fac”. 

— Şi? 

— După ce a murit și a venit poliția și după ce a avut loc 
înmormântarea cu shibah? și toate celelalte ritualuri îndeplinite 
de rude - a sosit o scrisoare acasă la rabinul Rubinstein. Îl 
cunoașteţi pe rabinul? 

— Nu. 


— E un om bătrân, ca și mine. E la pensie acum. A primit 
deci o scrisoare chiar de la cel care murise; era scrisă cu 
câteva zile înainte de moartea lui. Şi omul ăsta, Herman Stein, 
pe care eu nu-l cunoșteam... Și, de fapt, cum să-l fi cunoscut? 
Locuia în Surfside, care e departe de-aici... la nu știu câte 
blocuri... Șaptezeci, optzeci să fie, domnule Winter? Ce mai, e 
ca și cum ar fi trăit în altă lume. Ei bine, el îi trimisese o 
scrisoare rabinului, care nici nu-l cunoștea foarte bine - aflase 


1 Oraș în sud-estul Floridei (n.t.). 
2 Perioadă de doliu la evrei, care, în mod tradiţional, durează șapte 
zile (n.t.). 


doar că venea din Berlin și că fusese și el rabin, pe vremuri, în 
lagăr - ceea ce pare imposibil... dar, în fine, domnul acesta, pe 
care eu nu-l cunosc, Herman Stein, scria în scrisoarea lui: 
„L-am văzut pe Der Schattenmann”. Şi rabi, care, desigur, îi 
știa numele, mă găsește pe mine și pe alţii, pe doamna Kroner 
și pe domnul Silver, care și ei au locuit în Berlin. Doar pe noi 
ne-a găsit, și suntem toţi atât de bătrâni acum, domnule Winter, 
puţini au mai rămas în viaţă dintre cei din lagăr, puţini au 
supravieţuit. Rabinul reușește să ne adune pe toţi și ne citește 
scrisoarea, dar ce puteam noi să facem? Nu puteai să chemi 
poliţia. Nimeni nu ne poate ajuta și nici noi nu mai știm ce să 
credem. Cine să fi crezut că Der Schattenmann ar fi putut 
ajunge aici? Aici, dintre toate locurile posibile. Aici! Și uite-așa, 
lunile trec și, din când în când, mă duc la rabi acasă și ne 
adunăm cu toţii acolo și vorbim, deși nu prea sunt lucruri de 
care să-ți amintești cu plăcere, domnule Winter. Până astăzi... 
când și eu, ca și bietul domn Stein din Surfside, pe care nu l-am 
cunoscut și care a murit, și eu l-am văzut pe Der Schattenmann 
- Omul din Umbră - și mă va ucide și pe mine. 

Obrajii femeii erau plini de lacrimi și în vocea șoptită i se 
simţea frica. 

— Oh, unde este Leo? zise bătrâna. Cât aș fi vrut să fie aici! 

— Deci domnul acesta, Herman Stein, s-a sinucis? 


— Da. Nu... Așa ne-a spus poliţia. Dar acum, în seara asta, 
îmi dau seama că a fost altceva. 

— Şi ceilalţi, rabi... 

— Trebuie să-i sun. 

Sophie Millstein era iarăși agitată. 

— Cartea mea... agenda mea cu numere de telefon... E la 
mine în casă. 

— Vin cu dumneavoastră. O să fie totul în regulă. 

Femeia dădu din cap și înghiți ceea ce mai rămăsese în 
paharul cu ceai. 

— S-ar putea să mă înșel, domnule Winter? Dumneavoastră 
aţi fost poliţist... Au trecut cincizeci de ani, iar eu l-am văzut 
doar o secunda înainte ca oamenii aceia să trântească ușa. Au 
trecut cincizeci de ani și oamenii se schimbă atât de mult. S-ar 
putea oare să mă înșel? 

Apoi Sophie își scutură capul. 


— Aș vrea să mă înșel, domnule Winter. Mă rog să mă fi 
înșelat. 

Simon nu știa ce să spună, așa că nu-i răspunse. Se gândea 
că, probabil, femeia se înșelase. Povestea pe care i-o relatase, 
însă, era într-un fel, tulburătoare, și nu știa cum să interpreteze 
sinuciderea domnului Stein. De ce s-ar sinucide un bătrân după 
ce a pus o scrisoare la poștă? „Poate că se simţea inutil, ca și 
mine.” Poate că era cam nebun. Poate că era bolnav. Poate că 
se săturase de viață. Sau poate că avea cine știe ce alte motive; 
când cineva are sufletul plin de amărăciune, plânsul nu-l mai 
ajută cu nimic. Nu, Winter nu știa, dar simţea, deodată, nevoia 
să afle. Simţea în el un vechi freamăt, despre care crezuse că a 
dispărut definitiv, că a fost șters din cauza ieșirii la pensie și a 
trecerii implacabile a timpului. Era ca o nouă trezire în urma 
cuvintelor spuse de bătrână și a privirilor ei pline de panică, iar 
el se simţea obligat - ca un calculator care primește informaţii 
- să-i răspundă. 

— Doamnă Millstein, faptul că v-aţi înșelat sau nu, nu are 
nicio importanţă. Contează doar faptul că v-aţi speriat și aveţi 
nevoie să vorbiţi cu prietenii dumneavoastră. Apoi trebuie să 
trageţi un somn bun, iar mâine dimineaţă, când vom avea 
mintea limpede, vom analiza mai bine tot ceea ce s-a întâmplat. 

— Mă veţi ajuta? 

— Desigur. Doar pentru asta sunt vecinii. 

Sophie Millstein îi mulţumi cu o mișcare a capului și-și puse 
mâna pe mâna lui Winter. Când acesta aruncă privirea spre 
mâna ei, văzu, pentru prima dată în atâţia ani de când o 
cunoștea, tatuajul de pe braţul femeii: A-1742. Cifra șapte era 
scrisă în stilul german, șerpuit, cu o cruce. 

Se lăsase deja noaptea. 

Simon Winter și Sophie Millstein străbăteau curtea, învăluiţi 
în întuneric și neliniște. Căldura se simţea încă în aer, ca niște 
fâșii de mătase care se strângeau tot mai mult în jurul lor. În 
mijlocul curţii se afla statuia unui îngeraș, pe jumătate gol, care 
cânta la trompetă. Odinioară aici era o fântână, dar nu mai 
funcţiona de ani de zile. Apartamentul bătrânei era mic; se afla 
într-una dintre cele două clădiri gemene, așezate faţă în faţă, 
cu două etaje și cu lambriuri din stejar, ce fuseseră construite 
la Miami Beach în anii '20, cu elemente de Art Deco, la modă 


pe-atunci: intrare cu arcadă, ferestre rotunde, cu linii curbe, 
aproape senzuale, în faţadă, ceea ce îi conferea acesteia 
feminitate. Te făcea să te gândești la o îmbrăţișare caldă, de 
iubire. 

Timpul și soarele necruţător uzaseră interioarele: zugrăveala 
căzuse de pe pereţi, aparatele de aer condiționat huruiau mai 
degrabă decât să se audă în surdină, ușile scârțâiau și erau 
înțepenite, cu balamalele mâncate de rugină din cauza 
umidității. Afară, pe stradă, un panou învechit anunţa: 
Sunshine Arms’. Simon Winter apreciase întotdeauna 
metaforele scurte și se obișnuise, ba chiar se simţea bine în 
clădirile vechi. 

Sophie Millstein se opri în faţa ușii. 

— Intraţi dumneavoastră mai întâi? întrebă ea. 

Winter îi luă cheia din mână și o introduse în broască. 

— N-ar trebui să vă scoateţi pistolul? 

El scutură din cap. Femeia insistase ca el să-și ia arma, ceea 
ce Simon și făcuse, dar s-o ţină la vedere i se părea ceva 
prostesc. Avea destulă experienţă ca să știe că teama ei îl făcea 
iritabil, nervos. Asta-i mai trebuia, să aibă pistolul în mână, 
pregătit, și să împuște din greșeală pe domnul sau doamna 
Kadosh sau pe bătrânul Harry Finkel, vecinii de sus ai doamnei 
Millstein. 

— Nu, răspunse el. 

Deschise apoi ușa și păși înăuntru. 

— Lumina se aprinde de pe hol, spuse ea, dar Simon știa 
acest lucru, pentru că apartamentul acesta semăna leit cu al 
său. 

Ridică mâna și aprinse lumina. 

— Doamne! strigă Simon surprins. 

O formă cenușie îi trecu pe lângă picioare. 

— Ce naiba... 

— Oh, Mister Boots, obraznicule! 

Simon Winter se întoarse și o văzu pe Sophie dojenind o 
pisică mare, grasă, care, în schimb, i se freca de picioare. 

— Îmi pare rău că v-a speriat, domnule Winter. 

Femeia luă pisica în braţe. Animalul se uita la poliţist cu o 


3 Braţele Soarelui (în lb. engl.) (n.t.). 


bunăvoință amestecată cu iritare, tipică felinelor. 

— Nu-i nimic, replică Simon, simțind cum îi bate inima în 
piept. 

Doamna Millstein stătea în prag, mângâind pisica, în timp ce 
Simon cerceta prin casă. O privire rapidă îi confirmă faptul că 
erau singuri, cu excepţia unui papagal mic, cu coadă lungă, ce 
se afla într-o colivie așezată în colţul camerei. Când polițistul 
trecu pe lângă el, papagalul scoase un sunet ascuţit, enervant. 

Winter strigă: 

— Totul e în regulă, doamnă Millstein! 


— Aţi verificat și în dulap? Și sub pat? întrebă ea din hol. 

Simon oftă și replică: 

— O s-o fac acum. 

Intră în micul dormitor și se uită în jur. Simţi o ușoară jenă, 
fiind în camera pe care Sophie Millstein o împărţise cu soţul ei. 
Observă că era o femeie care iubea ordinea: un halat alb de 
noapte și o cămașă erau aranjate la capătul patului. Măsuţa de 
toaletă era curată. Într-o ramă neagră era o poză a lui Leo 
Millstein, iar alături o fotografie cu fiul doamnei Millstein și 
familia lui - presupuse Winter. Era o fotografie făcută în studio, 
toţi bărbaţii purtau costum, cravată, iar femeile aveau rochii 
bune, „de duminică”, pline de volănașe. Zări pe birou o micuță 
casetă de bijuterii, cizelată fin în alamă. Se vedea că fusese 
făcută de un artist. Să fi fost moștenire de familie? Probabil. 

Winter se duse la dulapul din perete și deschise ușa. Nu era 
nimeni. Observă că Sophie Millstein păstrase costumele 
bleumarin și maro-închis, toate croite la fel, atârnate lângă un 
șir de rochii înflorate. Mai era și o haină din blană de nurcă, 
într-un colţ, despre care fostul poliţist își închipuia că nu prea 
se mai purta în Miami Beach, dar care avea o valoare 
sentimentală, poate. Pantofii femeii erau aliniaţi cu grijă pe 
podea, alături de cei ai răposatului ei soț. 

Simon se întoarse, se mai uită o dată spre fotografia lui Leo 
Millstein și șopti o scuză: 

— Îmi pare rău, Leo. N-am vrut să intru aici, dar ea mi-a 
cerut-o... 

Apoi se lăsă iute în genunchi, deși artrita îl supăra, și se uită 
sub pat, unde iarăși nu era nimeni. Remarcă faptul că nu era 
deloc praf, nici nu erau înghesuite cine știe ce reviste vechi, 


cum se întâmpla, de pildă, la el acasă. Sophie Millstein era la 
fel de vigilentă cu praful și murdăria ca un general care 
inspecta, dispreţuitor, o trupă neglijentă. 

Strigă din nou: 

— Totul e în regula, doamna Millstein! 

Se îndreptă spre bucătărie. În partea opusă chiuvetei era un 
glasvand care dădea spre o curte interioară, în spatele casei. 
Curtea era situată cam la nouă metri de gard și de aleea din 
spate care ducea la locul de depozitare a gunoiului. Verifică 
ușile ca să vadă dacă erau încuiate și merse în camera de zi. 

Sophie era acolo, cu pisica tot în braţe. Culoarea îi revenise 
în obraji și în cuvinte nu i se mai simţea frica. 

— Domnule Winter, vă mulţumesc foarte mult pentru tot. 

— Nu vă faceţi probleme, doamnă Millstein. 

— Cred că ar trebui să-i sun și pe ceilalți. 

— Da, cred că ar fi bine. 

O urmări pe bătrână cum străbate încăperea și se gândi că, 
între bibelouri și fotografii, pisica ei, pernele pufoase de pe 
canapea și mobila veche, senzaţia de ameninţare care o 
copleșise pe femeie va dispărea repede. 

— Întotdeauna îmi ţin numerele de telefon aici, spuse ea în 
timp ce se așeza pe un scaun mare, cu spetează. 

Pe o măsuţță alăturată era un telefon galben. Deschise 
singurul sertar al măsuţei și scoase o agendă legată în piele 
roșie, ieftină. 

Simon se simţi, deodată, ca un intrus. 

— Vreti să plec? întrebă el. În timp ce daţi telefon, adică. 

Femeia clătină din cap că nu, formând primul număr. Făcu o 
pauză, apoi tresări. 

— E robotul telefonic al rabinului, șopti ea. 

Apoi, după o secundă, spuse cu o voce hotărâtă: 

— Domnule rabin? Sunt eu, Sophie. Sună-mă imediat când te 
întorci. 

Cuvintele aveau, iarăși, acea nerăbdare de dinainte. Femeia 
respira greu când închise telefonul. Se întoarse și se uită la 
Simon Winter, care continua să stea, stângaci, alături. 

— Unde ar putea fi? Doar e târziu. Ar trebui să fie acasă. 

— Poate că a ieșit să mănânce ceva. 


— Da. Asta trebuie să fie. 

— Sau s-a dus la un film. 

— Poate. Sau la o întrunire la sinagogă. Uneori încă mai are 
energie pentru așa ceva. 

— Vedeţi, asta e. 

Dar explicaţiile acestea simple nu păreau s-o liniștească. 

— Nu-i sunati și pe ceilalţi? o întrebă Simon. 

— Trebuie să aştept, răspunse ea cu nervozitate. E marți. Şi- 
n zilele de marţi domnul Silver o duce pe doamna Kroner la 
clubul de bridge al pensionarilor. Face lucrul ăsta încă de când 
am început să avem întâlnirile noastre obișnuite cu rabinul. 

— Poate vreţi să mai daţi un telefon? 

— Cui? 

— Fiului dumneavoastră. Poate că, vorbind cu el, vă veţi 
simţi un pic mai bine. 

— Sunteţi foarte atent, domnule Winter. Așa voi face, 
imediat. 

— Aveţi ceva pentru dormit, niște pastile? Aţi tras o 
sperietură bună și poate v-ar fi greu să... 

— Da, am niște pastile. Nu vă faceţi griji. 

— Ce-aţi zice să mâncaţi ceva? Aveţi ceva pregătit? 

— Domnule Winter, sunteţi foarte drăguţ, mulţumesc. Da, 
am. E în regulă. O să mă simt mai bine acum, că sunt acasă. 

— Da, așa cred și eu. 

— Şi mâine? O să mă ajutaţi? Și pe ceilalţi... Ca să... 

— ...Ca să descoperim adevărul. Bineînţeles. 

— Şi ce veţi face? 

Era o întrebare bună, dar Simon nu prea știa ce să răspundă. 

— Ei bine, doamnă Millstein, cred că primul lucru ar fi să 
verific împrejurările în care a murit domnul Stein. În același 
timp, poate vom hotărî cu toţii ceea ce vreţi dumneavoastră să 
faceţi. Poate că ne vom întâlni și vom face un plan împreună. 

Perspectiva aceasta o înveseli pe bătrână. Dădu repede din 
cap. 

— Şi Leo, spuse ea, era ca dumneavoastră. Era un om 
hotărât. Desigur, el era comerciant, avea un magazin de 
galanterie bărbătească, nu era polițist, deci nu prea se pricepea 


să dezlege enigme, nu-i așa, domnule Winter? 

— Bine, deci vă las acum. Aveţi grijă să închideţi ușa după ce 
plec. Şi nu ezitaţi să mă chemaţi dacă vi se face iar frica. Dar 
cred că cel mai bine ar fi să dormiti. Apoi, dimineaţă, veţi vedea 
altfel lucrurile. 

— Domnule Winter, sunteţi un adevărat gentleman. O să iau 
un somnifer imediat ce plecaţi. 

Sophie se ridică și-l conduse până la ușă. Simon văzu cum 
pisica sare pe scaunul ei, ghemuindu-se în locul rămas cald. 

— Să Încuiați ușa! 

— S-ar putea să mă fi înșelat, șovăi femeia. E posibil. S-ar 
putea să mă fi înșelat, nu-i așa? 

— Orice este posibil, doamnă Millstein. Dar o să le rezolvăm 
noi pe toate. 

— Pe mâine, deci, spuse ea, dând din cap cu recunoștință. 

Simon nu plecă din clădire până când nu auzi sunetul cheii în 
broască. 

leși apoi în curte, lăsându-se învăluit de aerul cald și lipicios 
al nopţii. O lampă de la intrarea în clădire lumina slab 
îngerașul din mijloc, făcându-l să pară umed. Era un întuneric 
dens, asemenea cafelei tari. I se năzări un gând ciudat, mai 
degrabă caraghios: „Ei, dacă n-ai intenţia să te sinucizi, mai 
bine mănânci ceva. Ce să fac: să aleg moartea sau un pui 
fript?” 

Dar nu i se părea că ideea lui are prea mult umor, așa că se 
hotărî să găsească un loc unde să mănânce. Făcu un pas, apoi 
al doilea și se opri. Se întoarse și se mai uită o dată spre 
fereastra Sophiei Millstein. Perdelele erau trase. Din alt 
apartament se auzea un televizor, destul de tare. Sunetele 
acelea se amestecau cu nişte hohote de râs ce veneau din josul 
străzii. Simon auzi o motocicletă, la câteva blocuri mai departe, 
accelerând tare. Totul era așa cum trebuia să fie, își spuse el. 
Nu era perfect, dar îi era deja cunoscut. E o noapte ca oricare 
alta. E cald. Mai suflă uneori vântul, dar nu reușește să aducă 
răcoare. Cerul era plin de stele. 

Voia să se convingă că nu se întâmpla nimic neobișnuit în 
jurul lui, cu excepţia unei femei bătrâne, speriată de vechile 
amintiri și coşmaruri. „Dar toţi avem asemenea amintiri”, se 
gândi el. Încerca să se asigure că totul era ca de obicei, dar nu 


reușea decât în parte. Se trezi scrutând întunericul, căutând 
umbre, ascultând orice flecăreală din jurul lui. Se purta ca un 
om care se temea să nu fie urmărit, îngrijorat de faptul că 
cineva ar putea fi în spatele lui. Scutura capul pentru a scăpa 
de senzaţia de groază care începea să-l invadeze, certându-se, 
în sinea lui, că se lasă pradă închipuirilor unui om bătrân și, cu 
pași mari, hotărâți, trecu pe lângă fântâna oprită din curte. 
Simţea, deodată, nevoia să meargă, să încerce să așeze o 
distanța mare între el și temerile vecinei lui. 

Începu să pășească mai repede, întrebându-se, pentru o 
clipă, dacă moartea, atunci când sosea, era asemănătoare 
noptii. 


DOI 
Somnul 


Sophie Millstein se uită pe furiș, din spatele perdelei, cum 
dispărea Simon Winter în întunericul din curte. Apoi se 
îndepărtă de la fereastră și se lăsă în scaunul cu spetează. 
Aproape imediat pisica mare și cenușie îi sări în poală. 

— Mister Boots, ţi-a fost dor de mine? 

Atinse blana moale de la ceafă a pisicii, vrând parcă să se 
cufunde în ea. 

— N-ar trebui să-ţi cauţi un loc confortabil încă. Mai am 
multe treburi de făcut. 

Pisica, la fel ca toate pisicile din lume, nici nu-i luă în seamă 
vorbele și începu să toarcă. 

Femeia își lăsă mâna să se odihnească în blana pisicii și se 
simţi, deodată, vlăguită. Își spuse că ar fi bine să închidă ochii 
măcar pentru un minut, dar când îi închise, se simţi cuprinsă, 
ca într-o capcană, de aceeași agitaţie, ca și cum în spatele 
pleoapelor, în loc să-i vină somnul, frica se trezea din nou. Își 
duse mâna la frunte și se întrebă dacă nu cumva se 
îmbolnăvise. I se păru că are febră și își drese vocea de mai 
multe ori, de parcă voia să vadă dacă n-o durea gâtul. 

Respira adânc. 

— Ce viaţă dulce ai tu, Mister Boots, îi spuse ea pisicii. E 
întotdeauna cineva care să aibă grijă de tine. Ai un culcuș cald 
și uscat. Ai mâncare câtă vrei. Ai distracție. Ai dragoste. Tot 
ceea ce-și poate dori o pisică. 

Cu un gest brusc, alungă pisica din poală. Se strădui să se 
ridice în picioare. 

Privi apoi spre animal care, deși fusese aruncat cu 
brutalitate, se freca acum de piciorul ei. 

— Ti-am salvat viața, rosti femeia, surprinsă de propria ei 
furie. Omul acela te pusese în sacoșă, împreună cu toţi ceilalți 
pui, și voia să te arunce în apă. Nu voia pisoii. Nimeni nu voia 
să aibă pisoi. Erau prea mulţi și toţi urăsc pisoii și nimeni de pe 
lume nu te-ar fi primit, așa că omul s-a gândit să vă omoare pe 
toţi, dar eu l-am oprit și te-am scos din sacoșă. Aș fi putut să-l 
aleg pe oricare altul. Bâjbâiam cu mâna după un pisoi, dar le- 
am dat drumul celorlalţi pentru că mă zgâriau. Așa că te-am 


ales pe tine, iar restul au rămas în sacoșă, aceasta a fost 
aruncată în apă și s-au înecat cu toţii. 

Bătrâna împinse cu piciorul pisica. 

— Eşti o pisică norocoasă, rosti ea cu un șuierat aspru. Eşti 
cea mai norocoasă pisică din lume. 

Apoi se duse în bucătărie și începu să facă ordine pe rafturi, 
asigurându-se că fiecare borcan sau conservă era cu eticheta 
spre ea, că erau aranjate după mărime, separate, astfel încât 
un borcan cu măsline să nu fie așezat lângă o conservă de roșii. 
Când toate au fost puse așa cum trebuie, făcu același lucru și 
cu alimentele din frigider, impunând aceeași ordine 
militărească. Ultimul lucru pe care îl inspectă a fost un file de 
pește pe care voia să-l prepare pentru cină, dar acum nu-i mai 
era foame. Şovăi, temându-se că peștele nu mai era bun. Se 
hotări să-l gătească mâine dimineaţă ca să-l aibă pentru prânz. 

Pisica se luase după ea și mieuna. Zgomotul o enervă pe 
bătrână. 

— Bine, bine! Hai vino! 

Deschise o conservă cu mâncare pentru pisici. Îi era greu să 
manevreze deschizătorul de conserve și, ca de obicei, se răni la 
mână. Își spuse că a doua zi dimineaţă trebuie să meargă la 
magazinul cu aparate electrice și să cumpere un deschizător 
electric. Scoase mâncarea și i-o dădu pisicii. 

În dormitor, se uită fix la portretul soțului ei. 

— Ar trebui să fii aici, zise ea cu reproș. Nu se cădea să mă 
lași singură. 

Sophie se întoarse în camera de zi și se așeză din nou. Se 
simţi, deodată, ca și cum s-ar fi aflat pe stradă, cu câteva clipe 
înainte ca furtuna să izbucnească, atacată din toate părţile de 
rafale de vânt care tăiau aerul umed și rece. 

— Sunt obosită, rosti femeia cu voce tare. Ar trebui să iau un 
somnifer și să mă culc. 

În schimb se ridică, merse cu pași greoi până la bucătărie, 
căută telefonul și formă numărul fiului său, care locuia în Long 
Island. Îl lăsă să sune doar o dată, apoi îl închise, dându-și 
brusc seama că nu voia să vorbească cu el. „O să mă bată iar la 
cap să mă mut în vreun azil, unde nu știu pe nimeni, își spuse 
ea. Doar aici este casa mea.” 

Se îndreptă spre robinet, își umplu un pahar cu apă și luă o 


înghiţitură. Avea un gust sălciu, metalic. Făcu o strâmbătură. 
„Ca în Miami Beach.” Își propuse să nu uite să cumpere niște 
apă minerală de la magazin. Restul apei îl răsturnă o parte în 
chiuvetă și o parte în recipientul aflat în colivia papagalului. 
Acesta ciripi o dată sau de două ori. Se întrebă de ce nu l-a 
botezat și pe papagal, așa cum făcuse cu pisica. Se gândi că era 
întrucâtva nedrept, apoi se îndoi de faptul că greșise și se 
întoarse în bucătărie pentru a-și clăti paharul, după care îl puse 
pe chiuvetă, la uscat. Își spuse că știa foarte bine fiecare 
contur, fiecare umbră din casă. Totul era exact la fel ca în seara 
trecută, ca în seara de dinainte și ca în toate serile din ultimii 
zece ani. Şi totuși continua să cerceteze cu privirile, prin 
întuneric, fiecare colț, pândea orice mișcare, ca o santinelă 
conștiincioasă. 

Se întoarse cu spatele la robinet și ascultă. 

În depărtare se auzea zgomotul mașinilor. Sus, Finkel își târa 
picioarele de colo-colo. Se auzea televizorul, cu sonorul dat 
prea tare; probabil la familia Kadosh, se gândi Sophie, pentru 
că sunt prea încăpăţânaţi ca să-și regleze aparatele auditive 
cum trebuie. 

Bătrâna continua să privească pe fereastra. Se uita la fiecare 
fâșie de lumină, la fiecare pată de întuneric. Fu uimită, pentru o 
clipă, să descopere în câte locuri se putea ascunde cineva; în 
colţ, în umbra portocalului care se afla imediat lângă gard sau 
în spatele tomberoanelor de gunoi. 

„Nu, își spuse ea, totul este ca de obicei.” 

Neschimbat. 

Totul este la locul lui. 

Respiră adânc și se întoarse în camera de zi. Se gândi să se 
uite la televizor. Îl aprinse şi se așeză pe scaun. Era o comedie 
și femeia încercă, timp de câteva minute, să urmărească 
glumele, încercă să râdă chiar. Apoi își lăsă capul în mâini și 
începu să tremure, ca și cum i-ar fi fost frig, fără să știe de ce, 
în vreme ce televizorul mergea în continuare. 

„E mort, își spuse în sinea ei. Nu-i aici.” 

Se întrebă dacă omul acela existase cu adevărat. „Oare pe 
cine am văzut eu, de fapt?” Ar fi putut fi oricine, mai ales că 
avea și pălăria aceea mare și haina închisă la culoare. „Şi au 
închis ușa atât de repede la strigătul lui, încât de abia am 
apucat să-l zăresc.” 


Dar știa că nu era așa. Era el, Der Schattenmann. 

Se simţi plină de ură. Era el, întotdeauna el. În fiecare zi. Oră 
de oră. Fusese acolo, chiar și când se credea în siguranţă. Dar 
nu era așa. Îi pândea ca un vânător încercat, cu mintea 
limpede, care așteaptă, fără să socotească timpul trecut, până 
când vine clipa potrivită. Le ia întâi banii, după aceea libertatea 
și, în cele din urmă, viaţa. 

Bătrâna își simţea toată fiinţa cutremurându-se de ură. Spuse 
cu voce tare: 

— Ar fi trebuit să-l ucid atunci. Dacă aș fi știut... 

Apoi se opri și-și dădu seama că nu avusese nicio șansă s-o 
facă. „Eram doar un copil - ce știam eu despre moarte?” 

Își răspunse tot ea, cu duritate: „Nu prea mult, pe-atunci. 
Dar curând am aflat ce înseamnă moartea, nu-i așa?” 

Pe ecran apăruse o reclamă pentru bere, iar Sophie îi urmări 
pe tinerii musculoși și pe fetele acelea pline de viaţă, sărind în 
jurul unei piscine. Nimeni nu arată așa în realitate, se gândi ea. 
Își aminti că, atunci când era de vârsta fetelor din reclamă, 
cântărea mai puţin de treizeci și două de kilograme și arăta ca 
un cadavru. 

Își lăsă din nou capul în mâini. 

Dar ei de ce n-a murit? 

Cum a putut să supravieţuiască războiului? Cine l-o fi salvat? 
În niciun caz nemţii pentru care lucra. Când nu le-a mai fost de 
folos, probabil că l-au trimis și pe el la Auschwitz. Și nici aliaţii 
sau rușii, care l-ar fi condamnat ca pe un criminal de război. Și, 
evident, nici evreii, pe care i-a ajutat cu atâta ardoare să ajungă 
în braţele morţii. Cum de-a putut supravieţui? 

Clătină din cap, copleșită de gânduri și întrebări. 

Trebuie să fi murit. Toţi au murit, iar el a murit împreună cu 
toţi ceilalți. Așa trebuie să fie. 

Își repetă: „Trebuie să fi murit. Trebuie să fi murit.” Apoi, 
reduse totul la: „A murit. Nu poate fi viu. Nu poate fi aici. Nu în 
Miami Beach. Nu înconjurat de puţinii oameni care au reușit să 
scape.” 

O clipă, se temu că are să înnebunească. 

Sophie Millstein, plină de vechea, hidoasa ură, se ridică. 
Actorii de la televizor râdeau și publicul râdea împreună cu ei. 

— Leo! rosti ea cu voce tare. 

Se duse la telefon și formă numărul rabinului. Când auzi 


robotul, închise. Se uită la ceasul de la mână și se gândi că nici 
domnul Silver, nici doamna Frieda Kroner nu s-au întors încă. 
Vor sosi acasă de-abia după miezul nopţii. Degetul șovăi 
deasupra cifrelor, apoi formă numărul lui Simon Winter. Se 
aștepta ca el să ridice receptorul imediat și încercă să se 
gândească ce să-i spună, în afară de faptul ca îi era frică, dar 
nu se putea concentra decât asupra pistolului pe care îl avea 
polițistul și a modului în care acesta ar putea s-o apere. 

Telefonul continuă să sune, fără să răspundă nimeni. După o 
secundă, se auzi robotul: „Aţi sunat la Simon Winter. Lăsaţi un 
mesaj după ce auziţi un ţiuit.” 

Femeia așteptă și, după semnal, rosti: 

— Domnule Winter, sunt Sophie Millstein. Vreau doar să... 
Oh, este doar... Ei bine, domnule Winter, vreau doar să vă 
mulțumesc din nou. Mai vorbim mâine. 

Inchise telefonul, un pic mai liniștită. El o să știe ce sfaturi 
să-i dea. E un om drăguţ, deștept și priceput. Poate nu chiar ca 
Leo, dar el va ști ce să facă. 

Se întrebă unde era polițistul. Probabil că s-a dus să 
mănânce ceva, găsi ea o explicaţie. O să se întoarcă în curând. 
A ieșit puţin, la fel ca și rabinul Rubinstein. Totul e normal. 
Totul este la fel ca în oricare altă noapte. 

Deodată, se trezi întrebându-se: „Domnule Herman Stein, 
cine ai fost, de fapt? De ce ai scris scrisoarea aceea? Pe cine ai 
văzut?” 

Trase adânc aer în piept, doar ca să-și calmeze nervii puţin. 

O cuprinse panica la gândul că era singură. Apoi, la fel de 
iute, își spuse că se înșela. Sus era familia Kadosh și bătrânul 
Finkel, și în curând se va întoarce acasă și Simon Winter. Toţi 
vor fi alături de ea, la un pas, totul va fi în regulă. 

Dădu din cap, parcă pentru a se convinge mai mult că avea 
dreptate. Se dădu cu un pas în spate; la televizor nu mai era o 
comedie, ci un film de groază. i 

„Cine altcineva ar fi putut fi?” Intrebarea o făcu să respire 
din nou speriată. li stârnea imaginația, aşa că încercă repede 
să-și alunge senzația de teamă cu alte gânduri mai plăcute. 

Ei bine, putea fi oricine. Un alt bătrân din Miami Beach - 
doar e plin de bătrâni pe-aici. Şi toți seamănă între ei. „Poate 
că i s-a părut că te cunoaşte de undeva, din cauza felului în 
care Îl priveai, și de-aceea s-a uitat și el mai atent. Și când și-a 


dat seama că nu te cunoaște, ca să nu te stânjenească, a plecat 
mai departe.” Se mai întâmplă. În viaţă cunoști sute de oameni, 
așa că nu e de mirare că ţi se mai pare, uneori, că îi și 
întâlnești. 

Dar Sophie simţea că n-a fost doar o greșeala. „De ce aici? 
Nu știu. De ce o fi venit aici? Nu știu. Ce-are de gând să facă? 
Nu știu. Cine e?” 

Ştia răspunsul la ultima întrebare, dar nu voia să-l rostească, 
nici măcar în sinea ei. 

Incercă să-și stăpânească emoția care părea să o înconjoare, 
în valuri, de pretutindeni. Se hotări ca a doua zi dimineaţă să 
meargă la Centrul Holocaustului și să vorbească cu cei de 
acolo. Erau întotdeauna amabili, chiar și cei tineri, și interesaţi 
de tot ceea ce le povestea ea. Era sigură că o vor asculta și de 
astă dată și vor ști cum să procedeze. 

Imediat se simţi mai bine. Își spuse că era o idee bună. 

Apoi ridică receptorul și formă numărul de la centru. Așteptă 
până când robotul înșiră orele de program, pe urmă, după 
semnal, rosti: 

— Esther? Aici este Sophie Millstein. Aș vrea să vorbesc cu 
tine, te rog. O să vin în dimineaţa asta și o să-ţi povestesc cum 
m-au arestat. S-a întâmplat ceva. Mi-am amintit că... 

Se opri, fără să știe dacă trebuia să mai dea vreo explicaţie. 
Cât timp a șovăit, robotul și-a derulat banda, apoi legătura s-a 
întrerupt. Nu închise telefonul, întrebându-se dacă era cazul să 
sune din nou și să mai adauge ceva. Se hotărî că nu. IÎnchise, 
simțindu-se mai liniștită. 

Se duse la fereastra din față și dădu ușor la o parte 
perdeaua, spionând iar, așa cum făcuse mai înainte, când îl 
urmărise pe Simon Winter cum pleacă. Văzu că în locuinţa lui 
luminile erau stinse. O clipă, privi în curte, forțându-și ochii ca 
să vadă strada. O mașină trecu în viteză. Apoi zări un cuplu 
mergând repede pe trotuar. 

Părăsi fereastra și se îndreptă spre ușa care dădea în curtea 
interioară, verificând-o, așa cum făcuse și Simon Winter, ca să 
se asigure din nou că era încuiată. O și zgâlțâi puţin. Regretând 
că închizătoarea era atât de șubredă, se hotări ca a doua zi 
dimineață să vorbească și cu domnul Gonzalez, proprietarul 
complexului de clădiri Sunshine Arms. „Sunt bătrână, își zise 
ea. Toţi suntem bătrâni aici și ar trebui să pună închizători mai 


bune și chiar un sistem de alarmă, ca acela pe care îl are 
prietena mea, Rhea, în Belle Vue. Nu trebuie decât să apese pe 
un buton și poliția vine imediat, ca printr-o minune. Și noi ar 
trebui să avem aici așa ceva, se gândi Sophie. Ceva modern.” 

Aruncă o nouă privire pe fereastră, dar în afară de întuneric 
nu zări nimic altceva. 

Mister Boots era la picioarele ei. 

— Vezi, pisi, n-ai de ce să-ţi faci griji. 

Pisica nu răspunse, bineînţeles. 

Se simţi obosită de toată acea spaimă. Pentru o clipă, se 
gândi chiar că ideea de a se muta la un centru pentru bătrâni, 
așa cum încercase fiul ei s-o convingă, nu era atât de rea. 

Dar își spuse că și acest lucru, ca toate celelalte, putea să 
aștepte până mâine. Își recapitulă în minte ceea ce avea de 
făcut a doua zi dimineaţă: să-l sune pe domnul Gonzalez, să 
cumpere un deschizător de conserve electric, să-l sune pe fiul 
ei, să facă o vizită la Centrul Holocaustului, să vorbească cu 
rabinul, cu domnul Silver și cu doamna Kroner, să se 
întâlnească cu Simon Winter și să ia o hotărâre. O zi plină, se 
gândi ea. Intră în baie și deschise dulăpiorul cu medicamente. 
Erau aranjate, la îndemână, tot felul de flacoane: pastile pentru 
inimă, pentru digestie și altele. Intr-o cutiuţă, la capătul 
raftului, găsi, în sfârșit, ceea ce căuta: somnifere. Își răsturnă 
în mână flaconul, luă o singură pastilă și o înghiţi fără apă. 

— Ei, spuse ea privindu-se în oglindă. În aproape zece 
minute o să fii în lumea viselor. 

Se grăbi să ajungă în dormitor, se dezbrăcă, agăţându-și cu 
grijă rochia în dulap și își puse lenjeria de corp într-un 
geamantan din nuiele. Îmbrăcă o cămașă de noapte din mătase 
artificială, aranjând volanele din jurul gâtului. Își aminti că 
această cămașă era una dintre preferatele lui Leo, care o 
tachina și îi spunea că este foarte sexy când o poartă. li era dor 
de el. Nu se gândise niciodată că ar fi sexy, dar îi plăcea când îi 
spunea Leo așa, o făcea să se simtă dorită, ceea ce era plăcut. 
Se mai uită o dată la portretul soțului ei și apoi se bagă în pat. 
Simţea o căldură în trup, tot mai puternică, pe măsură ce 
somniferul își făcea efectul. 

Pisica sări în pat, lângă ea. 

Sophie se întinse și o lovi ușor. 

— Am fost rea cu tine, zise ea. Îmi pare rău, Mister Boots. 


Acum trebuie să dorm. 

Motanul se încolăci alături de ea. 

Bătrâna închise ochii. Era tot ceea ce-și dorise mai mult pe 
lume: o seara tihnită și un somn confortabil, fără vise. 

Ca o cutie neagră, noaptea se închise deasupra ei. Nici nu se 
mișcă, peste câteva ore, când Mister Boots se ridică brusc, se 
arcui, scuipând și pufăind, plin de teamă la auzul unor zgomote 
făcute de cineva care intrase în apartament. 


TREI 
Contabilul morţilor 


Era douăsprezece și nouă minute noaptea și operatoarea 
numărul 3 de la Salvarea din Miami era nervoasă pentru că 
schimbul ei întârziase a treia oară în acea săptămână. Știa că 
operatoarea cu numărul 17 avea copil mic, bolnav de bronșită, 
dar, oricum, nouă minute erau nouă minute, voia să ajungă cât 
mai repede acasă, poate mai apuca să doarmă până când fiul ei 
o va scula dimineaţa, tot învârtindu-se prin baie și prin 
bucătărie în micul lor apartament din Carol City. Unul dintre 
avantajele adolescenţei era, știa și ea, că pe tineri nu-i deranja 
zgomotul. Așa că acum număra minutele care se adăugau la 
drumul pe care-l avea de făcut: să meargă cu mașina de-a 
lungul plajei, pe dig, să treacă pe lângă calea ferată, s-o ia pe 
scurtătură prin Liberty City și, în sfârșit, să ajungă la mica ei 
locuinţă, într-o zonă care nu aparţinea nici orașului, dar care 
nu se putea numi nici suburbie - o zonă cu locuinţe pentru cei 
cu venituri modeste, sau chiar foarte modeste, care oferea o 
oarecare siguranţă și mai puţină bătaie de cap și umilinţă decât 
cu o milă sau două mai departe. Cu vechiul ei Chevy, pe care îl 
avea de opt ani, drumul dura aproape o oră. 

În dreapta și în stânga ei, numerele 11 și 14 preluaseră deja 
noua tură de noapte. Numărul 11 făcea legătura dintre o 
companie de pompieri și o clădire de trei etaje unde izbucnise 
un incendiu, mai jos de Collins Avenue, iar numărul 14 făcea 
legăturile telefonice pe care i le cerea un poliţist care urmărea 
un BMW de-a lungul falezei Julia Tuttle. Fusese o noapte 
obositoare: un jaf la un magazin, un viol, un incendiu lângă un 
club de noapte. Destul de mult de lucru pentru ea, dar nu prea 
erau niște întâmplări care să apară pe prima pagină a ziarelor. 
Operatoarea numărul 3 se uită în sus, întinzându-și gâtul, ca să 
vadă mai bine dacă îi vine schimbul, numărul 17. 

Încă o mai căuta din priviri pe colega ei, când o lumină roșie 
se aprinse pe tabloul de comandă din faţă și, fără să se mai 
gândească, făcu legătura și vorbi cu o voce nazală, ca de robot: 

— Miami Beach, Departamentul Pompierilor, Poliţia și 
Salvarea. 

Imediat ce a auzit vocea și-a dat seama că este o persoană în 


vârstă. 

— O, Doamne, vă rog, trimiteţi poliția imediat! Cineva a 
omorât-o! Oh, biata doamnă Millstein! O ambulanţă! Trimiteţi o 
ambulanţă, vă rog! 

Era obișnuită să audă zilnic asemenea mesaje isterice. 

— Da, doamnă, imediat. Spuneţi-ne adresa! 

— Da, da... Sunshine Arms, 1290, Thirteenth Court. Repede, 
vă rog... 

— De ce fel de ajutor aveţi nevoie? Ce s-a întâmplat? 

Telefonista păstră un ton egal, fără să trădeze nicio emoție. 

— Am auzit un zgomot, eu și cu Henry, și el a venit jos ca să 
vadă ce e, și domnul Finkel a venit și el, dar ea era moartă! Oh, 
Doamne, unde o să ajungem? Trimiteţi poliţia, vă rog! Cineva a 
ucis-o! O, Doamne, ce ne mai așteaptă? 

— Rămâneţi la aparat, vă rog! 

Telefonista o lăsă pe femeie pe linie, în timp ce apăsă pe un 
alt buton. 

— Orice ofițer disponibil... Probabil o crimă, 1290, 
Thirteenth Court. Codul este trei. Da, a murit cineva. Patrula, 
răspundeţi, vă rog!... 

Apăsă pe al doilea buton, făcând legătura cu o ambulanţă: 

— Am primit un mesaj de la 1290 Thirteenth Court, o crimă, 
este vorba despre oameni în vârstă. E pe șosea. Vedeţi dacă 
este nevoie de asistenţă. 

Nu era procedura obișnuită, dar operatoarea lucrase înainte, 
timp de zece ani, la Salvare și știa că sirena de la ambulanţă a 
ajutat uneori oamenii, dându-le o speranţă. 

Făcu din nou legătura cu femeia agitată care sunase. 

— Doamnă, am anunţat serviciile respective. Sunt în drum 
spre dumneavoastră. Poliția trebuie să vină imediat. Și am 
sunat și la Salvare. 

— L-a văzut, Henry al meu l-a văzut fugind prin spate. Era 
un negru și Henry s-a luat după el pe alee, așa a făcut, dar l-a 
pierdut și atunci am sunat. Oh, biata doamnă Millstein! 

— Doamnă, criminalul este prin apropiere? 

— Poftim? Cine? Nu, a fugit pe alee. 

— Doamnă, nu  închideţi! Daţi-mi numele și adresa 
dumneavoastră! 


O lăsă din nou să aștepte și făcu un alt număr. 

— Omucideri - Miami Beach. Polițistul Robinson. 

— Domnule polițist, aici este operatoarea numărul 3. Am 
sunat și la 911. Cred că noaptea dumneavoastră liniștită a luat 
sfârșit. Am primit un telefon, probabil o crimă, într-o locuinţă 
din Sunshine Arms, South Beach. Am rugat o patrulă să meargă 
acolo, dar poate vreţi să vă duceţi și dumneavoastră, înainte de 
a încurca ei treburile. 

Walter Robinson îi recunoscu vocea: 

— Lucy, spuse el, dacă n-ai fi sunat, m-aș fi plictisit de 
moarte. 

Telefonista zâmbi, ar fi vrut să fie, pentru o clipă, mai tânără 
și să arate mai bine, să n-aibă un soţ acasă care să sforăie în 
marele pat dublu, apoi replică: 

— Ei bine, domnule poliţist, chiar că n-o să te mai plictisești 
de-acum. M-a sunat o bătrână disperată, am lăsat-o pe fir. Mi-a 
spus că posibilul criminal tocmai a întins-o. Dacă te grăbești, 
poate ai noroc. 

— Norocul, i-o întoarse Robinson, nu se prea găsește din 
belșug pe lumea asta. 

Telefonista aprobă, încuviinţând din cap. Ridică privirile și o 
văzu pe colega ei de tură, numărul 17, intrând în cameră, cam 
spășită, gata să-i ceară iertare pentru întârziere. 

— Ei, domnule poliţist, dacă n-ai nevoie de noroc... 

— N-am spus că n-am nevoie, Lucy. Am spus doar că e cam 
greu de găsit. Mai ales seara târziu, în oraș. 

— Așa e, zise telefonista și întrerupse legătura. 

Apoi auzi o sirena în receptor, pe linia deschisă încă, cea pe 
care rămăsese bătrâna cu mesajul, și hohotele de plâns ale 
acesteia. 


Walter Robinson puse telefonul în furcă și notă adresa pe o 
bucată de hârtie, gândindu-se că afară era cald, o căldura 
nesuferită, lipicioasă, care ameninţa să-l sufoce de-a binelea. 
Ştia ce-l așteaptă, odată ce iese din biroul răcoros și curat. O 
lume care înota în aerul cald și umed, ce-l va strânge ca într-un 
corset. Respiră adânc și vâri cursurile de drept, pe care le 
răsfoise până atunci, într-un sertar, apoi luă transmiţătorul- 
radio, așezat într-un colţ pe biroul său. „Ce groaznic să mori 


într-o noapte ca asta!”, își spuse el. 

Robinson, încărcat mai curând de tot ceea ce văzuse de-a 
lungul carierei sale, decât de ani și de o diplomă în drept, care 
putea fi oricând biletul lui de plecare din poliţie, conducea cu 
viteză în lumina becurilor cu sodiu lichid ce dădeau orașului o 
strălucire supranaturală. Deși nu considera Miami ca fiind locul 
său de naștere, lucru valabil numai pentru albii cu vorba 
tărăgănată și neciopliţii de la sud de Dade, se născuse și 
copilărise în Coconut Grove, ca fiu al unui profesor de școală 
generală. 

Al doilea nume al său era Birmingham, deși nu-l folosise 
niciodată. Era prea greu să explice albilor și hispanicilor din 
cadrul poliției din Miami Beach de ce i se dăduse numele unui 
oraș. Mama lui era o verișoară mai îndepărtată a unui copil ucis 
în atentatul cu bombă din 1963, ce avusese loc în biserica din 
Birmingham. Botezându-l astfel, mama sa își mai alinase 
durerea, încercase să păstreze amintirea acelei tragedii și să-l 
facă și pe el să nu uite de unde venea - Birmingham fiind un 
oraș în statul Alabama. 

Să uite de unde se trage nu i s-ar fi părut lui Walter 
Robinson ceva prea grav. Nu fusese niciodată în orașul al cărui 
nume îl purta și nici nu-i plăcea, în mod special, să se întoarcă 
în locurile unde copilărise. Grove este un cartier destul de 
ciudat din Miami. Timpul și dezvoltarea urbană au făcut ca una 
dintre cele mai rele mahalale să invadeze o zonă cu mare trafic, 
creând astfel o lume guvernată de teamă, violenţă și invidie. 
Robinson trăise în această lume și nu prea îi plăcea să-și 
amintească de ea. 

În ciuda celor opt ani petrecuţi ca poliţist în Miami, 
parcurgând toate treptele până la cea de anchetator, încă nu se 
simţea ca acasă. Era stânjenit de propria lui incapacitate de a 
se atașa de un loc anume, i se părea oarecum nefiresc și 
încerca să ignore asemenea probleme. 

Se îndreptă spre Thirteenth Court unde zări mașina patrulei 
parcată lângă complexul de clădiri Sunshine Arms. Observă, 
mulțumit, că polițiștii izolaseră deja zona cu obișnuitele benzi 
galbene. leși din mașină și trecu pe lângă un mic grup de 
persoane în vârstă, adunate într-un colț al curţii. Când se 


+ Birmingham este și un oraș în nord-vestul comitatului 


Warwickshire, în centrul Angliei (n. tr.). 


apropie de clădire, un sergent din patrulă îl strigă, iar el 
întrebă: 

— Despre ce este vorba? 

— Victima este o bătrână, a fost găsită în dormitor. Există 
urme că s-a forțat intrarea din spate. E ușa de la curtea 
interioară, o ușă glisantă pe care ar putea-o sparge și puștiul 
meu de șase ani... 

— Da, știu genul ăsta de ușă. Semne de violenţă? 

— Nu prea. Dar se pare că agresorul a luat tot ce-a putut 
înainte de a ajunge vecinii. Probabil că, atunci când i-a auzit 
venind, a luat-o la fugă. Unul dintre locatari, domnul Henry 
Kadosh, din apartamentul de deasupra, l-a urmărit pe tip până 
la alee, l-a văzut destul de bine. Soţia lui a sunat la 911. 

— Şi? 

— Era negru. Probabil până în douăzeci și cinci de ani. Înalt 
cam de 1,82 m și destul de slab, cam 79 de kg. Purta 
încălțăminte sport și un tricou negru. 

— Ca și mine, spuse Robinson. Ştiu că o să se găsească unul 
care să zică: „Negrii ăștia seamănă toţi între ei”, înainte ca eu 
să plec de-aici. 

Robinson  imitase vocea unui bătrân, când făcuse 
comentariul. 

Sergentul râse. 

— Când o să te duci acolo, ai să vezi că cineva o să strige: 
„Uite-l! Ele!” 

Robinson râse, la rândul lui. 

— Probabil. N-ar fi prima dată. 

Sergentul continuă. 

— Am lăsat pe cineva de pază. Să vedem, poate avem noroc. 

— În ultima jumătate de oră ești a doua persoană care-mi 
amintește de chestia cu norocul. Nu prea mă simt norocos în 
noaptea asta. 

Sergentul ridică din umeri. 

— Cred că nici femeia n-a prea avut noroc. 

Și arătă cu capul înspre locuinţa unde avusese loc crima. 

— Crezi că martorul are vreun aparat special ca să vadă 
totul? 

— Ela spus că l-a văzut pe criminal. Poate că așa e. Dar stai 


puţin! După ce a spus asta, soţia lui i-a dat ochelarii! 

— E clar. Sunt cei doi din grupul ăla de-acolo? 

Robinson arătă spre bătrânii strânși în colţ. 

— Dar, chiar în faţă. 

— Bun, întâi vreau să dau o raită prin locuinţă. 

— Am chemat echipa de la laboratorul de criminalistică. Și 
pe doctor. Trebuie să sosească. 

— Bine, mulțumesc. 

Detectivul se îndreptă spre clădire. Ezită o clipă, apoi intră 
încet în locuinţa Sophiei Millstein. Cu fiecare pas, dezinvoltura 
pe care o avusese când schimbase câteva vorbe cu sergentul 
dispărea, fiind înlocuită de o concentrare tot mai intensă. În 
camera de zi, se afla un alt sergent din patrulă. Stătea lângă 
colivia papagalului și nota ceva într-un carneţel. Îl salută din 
cap și-i arătă, cu un gest al mâinii, ceva în spate, deși nu mai 
era nevoie, pentru că Robinson se îndrepta într-acolo. Era 
mulțumit că ajunsese înaintea celor de la laborator și pentru că 
polițiștii din patrulă nu mișcaseră corpul, așa cum făceau 
uneori. Prefera să fie singur cu victima, un timp; era răgazul în 
care imaginaţia lui putea reconstitui cât de cât ultimele 
secunde de viaţă ale acesteia. Și dacă exista o clipă în care 
„vocea” mortului îi putea vorbi, aceea era. Ştia că în lumea 
teribilă, care cerea mereu dovezi, a criminalistului, o asemenea 
idee putea părea fantezistă. Dar acest lucru îl ajuta să înțeleagă 
și să descopere ceea ce se întâmplase. Aflase de mult că orice 
element care ajuta la dezlegarea crimei era important. 

Pe când mergea tăcut prin dormitor, atent ca un părinte care 
nu vrea să-și trezească copilul din somn, se gândea, ca de 
obicei, că își ura meseria. Era doar un lung șir de nopţi toride, 
de cadavre și hârţogărie. Căldură, duhoare și corvoadă. Deși 
era încă tânăr, renunţase de mult să se compare cu imaginea 
idealizată a lui Sherlock Holmes sau a lui Hercule Poirot, și nici 
nu se vedea în postura de erou justiţiar, gata să îndrepte 
nesfârșitele rele pe care oamenii și le fac unii altora, așa cum 
unii dintre polițiști încă mai simțeau. Se vedea, pur și simplu, 
ca un fel de „contabil” al celor morţi. El le ţinea socoteala. Era 
treaba lui să curețe și să facă lumină asupra celor întâmplate în 
ultimele, oribilele lor momente și apoi să prezinte unei 
autorităţi adevărul descoperit, fie că această autoritate se 


compunea dintr-un complet de judecată sau era reprezentată 
de niște jurati. 

Femeia avea braţele întinse în lături, răsucite în mod ciudat, 
înfășurate într-o învălmășeală de cearșafuri. Se gândi că 
bătrâna se luptase din răsputeri cu agresorul, care o 
împiedicase să se ridice și o omorâse. 

Robinson credea cu încăpățânare că se obișnuise cu munca 
lui, preferând să nu se concentreze asupra criminalului mai 
întâi: cine era, cum arăta etc. Senzaţia de agitaţie pe care o 
simţea dorea să o pună pe seama faptului că tot ceea ce făcea 
era doar rutină, deși alţii ar fi spus că este, mai degrabă, o 
muncă de artist. Oricum, stilul lui de a aborda faptele dădea 
rezultate. Rezolvase la fel de multe cazuri ca orice alt poliţist 
din departament și era apreciat pentru flexibilitatea gândirii 
sale, era un om căruia nu-i păsa cum fuseseră rezolvate crimele 
din moment ce criminalul fusese prins. Șefii lui îl considerau un 
poliţist de valoare. Iar el, pe de altă parte, ignora etichetările 
de orice fel, i se părea ceva aproape bolnăvicios să te gândești 
mereu la propria valoare, așa că prefera să lucreze singur. 

Se apropie încet de victimă, atent pe unde pășea, cu mâinile 
lipite de corp, ca să nu atingă din greșeală ceva. Observă 
imediat urmele roșii de pe gâtul femeii și ochii larg deschiși 
spre moarte. Se spunea că ochii victimei poartă întipărită 
figura criminalului. Văzuse nu o dată victime cu ochii scoși din 
cauza acestei superstiții a ucigașilor. Ar fi vrut să fie adevărat. 
Totul ar fi fost mai ușor pentru el. 

Ar fi vrut s-o întrebe pe bătrână: „Cine te-a ucis?”, dar nu 
văzu în ochii ei decât groaza. Nu era surprins: ceea ce a trezit-o 
pe femeie a fost extraordinara putere cu care atacatorul îi 
apăsa traheea. Dacă ar fi trezit-o zgomotul făcut de acesta în 
clipa în care a intrat în casă, atunci crima n-ar mai fi avut loc 
aici, în dormitor, ci în altă parte. Detectivul aruncă o privire în 
jur, căutând un flacon cu somnifere. Trebuia să caute și în baie, 
știind că s-ar fi putut afla în dulăpiorul de acolo. 

Robinson își îndepărtă privirile de la victimă și cercetă 
camera ca un expert care așteaptă să înceapă licitaţia. 
Sertarele erau deschise, cu conţinutul răsturnat pe jos. O 
lampă de pe noptieră era trântită pe podea. La început, 
Robinson s-a gândit că a fost o luptă. Dar apoi a renunţat la 
ideea asta. Nu, lupta a fost în pat, se vedea după cearșafurile 


răvășite și cămașa de noapte sfâșiată, și a durat puţin, totul s-a 
consumat în câteva minute. Deci era cineva care știa că nu 
avea prea mult timp, așa că a răscolit încăperea cât de repede 
a putut. A văzut o pernă zăcând pe jos, fără învelitoare. Oare o 
femeie bătrână doarme în cearșafuri curate, dar cu o pernă 
fără faţă de pernă? Nu, hoţul a luat învelitoarea ca să pună în 
ea ceea ce furase. Oare agresorul va fi destul de deștept să 
arunce fața de pernă? Cine știe... 

Polițistul scoase un oftat lung. În cameră era o atmosferă 
înăbușitoare: aerul cald care se strecura prin ușa spartă ce 
dădea spre curtea interioară și cel care pătrundea prin ușa 
locuinței lăsată deschisă de echipa de la laborator făcea ca 
instalația de aer condiţionat să fie ca și inexistentă. Simţea 
transpiraţia lipicioasă de pe frunte și de la subsuori. 

Clătină din cap. Totul îi era atât de cunoscut, atât de teribil 
de cunoscut, se gândi Robinson: o femeie bătrână, singură, un 
apartament cu terasă, cu o ușă ce dădea spre ea, care nu se 
închidea bine, împrejurimi în care aleile și umbrele se găseau 
din plin, bătrâni care încasau pensiile lunar; bijuterii destule și 
bancnote de douăzeci de dolari - o lovitură ușoară și rapidă, 
într-o casă care nu avea sistem de alarmă, pentru că 
pensionarii nu-și permiteau, nu tu paznic, nu tu câini. O lume 
lipsită de apărare, fragilă, se gândi polițistul. Un coșmar 
obișnuit în marile orașe. _ 

S-a mai întâmplat și-n altă parte, într-o altă noapte. În fiecare 
noapte. Variaţiuni pe aceeași temă. Eşti bătrân și vulnerabil și 
încerci să păstrezi putinul care ţi-a mai rămas pe lume, dar este 
cineva mai tânăr, mai puternic, mai disperat, care va veni și-ţi 
va lua și putinul acesta. Dacă ai noroc, te lovește și gata, îţi dă 
una în cap și pleacă. Poate supravieţuiești, rămâi cu o contuzie, 
un braţ rupt, un șold dislocat... Dacă n-ai noroc, mori. Robinson 
încercă să numere câte cazuri ca acesta văzuse până atunci. O 
duzină? O sută? Oare femeia se gândise, când se dusese la 
culcare, că va deveni o pradă? 

Robinson vorbi încet, ca pentru el, adresându-se, de fapt, 
ucigașului: 

— Deci ai spart ușa și ai intrat, n-a fost prea greu... Apoi ai 
surprins-o pe bătrână dormind, ai strâns-o de gât, dar, 
încercând s-o ucizi, ai făcut prea mult zgomot, așa că ai sărit 
din pat, ai înhăţat tot ce ţi-a ieșit în cale, pe urmă ai fugit, dar 


nu destul de repede, nemernicule, pentru că cineva te-a văzut. 

Polițistul auzi voci în camera de zi și își dădu seama că 
veniseră cei de la laborator. Auzi un fotograf din echipă 
strigându-l: 

— Hei, Walter, unde ești? 

— Aici. 

Se uită din nou la cadavru. Ceva îl izbi în aspectul lui 
general, dar nu-și putu da seama ce anume. Ușor contrariat, se 
duse să-i primească pe ceilalţi. Își reluă aerul jovial al celor 
care vor să se apere, în profesia lor, de ceva teribil: moartea 
violentă. 

— Hei, Walter, spuse un tehnician ce ducea o trusă imensă 
din piele. Care-i treaba? 

— Nu e cine știe ce. Bătrâna trăia singură, Ted. Cred că ai să 
găsești și amprente. Vezi ce faci cu sertarele alea! Bobby, fă 
poze peste tot, și la puful din perne și la cea pe care a aruncat- 
o criminalul. Și chiar la ușă, unde a forţat intrarea. „Doctorul 
Moarte” a venit? 

— S-a oprit pe drum. De fapt, cu noi e unul dintre asistenţi. 
Șeful are treabă în altă parte. 

— Hm, probabil că este în Liberty City, un caz cu trei morti, 
interveni fotograful, în timp ce-și potrivea aparatul și blițul. A 
fost o spargere, așa am auzit la emițătorul din mașină. Știi, s-or 
fi certat hoţii între ei și bang! bang! Asta chiar că o să apară în 
ziarul de mâine. Acolo e și el. 

Robinson știa că medicului legist care conducea laboratorul îi 
plăcea să asiste la anchete spectaculoase, care apăreau în 
Herald și la televizor. Dar clătină din cap. 

— S-o fi dus el acolo, dar fiți atenţi că o să apară și pe-aici, 
înainte să terminăm noi. Şi la fel o să se întâmple și cu ziariștii 
și cu reporterii de televiziune. Cred că or să vină toţi în același 
timp. De parcă s-ar speti muncind, doctorul ăsta, dar nu e deloc 
așa. 

Celălalt poliţist care se afla în cameră râse. În momentul în 
care fotograful începu să facă poze, se auzi un pocnet, ce se 
repetă apoi tot mai des. Sunetul acela părea să se 
întrepătrundă cu zgomotele făcute de ceilalţi experţi din 
echipă, care luau amprente și mostre - adică totul se derula ca 
de obicei. 


Robinson se hotări să iasă și să vorbească cu cel care-l 
urmărise pe agresor. Sunt bătrâni, se gândi el, și e târziu; în 
curând vor fi obosiţi de atâta așteptare. Trebuie să le pună 
întrebări cât mai au încă mintea limpede. 

Din prag, mai aruncă o privire în toată camera, încercând să- 
și dea seama ce nu era în regulă. Se mai uită încă o dată la 
corpul victimei. Încă nu-i putea spune pe nume, era doar un 
corp, dar știa că, în curând, numele va întregi personalitatea 
victimei. Acum era doar un număr pe un dosar. 


PATRU 
Speranța 


Când văzu girofarurile poliției la capătul blocului, Simon 
Winter se opri brusc, ca și cum picioarele i s-ar fi înfipt în 
trotuar și rămase cu gura căscată de uimire. 

Făcu un pas spre locul unde era poliţia, având tot felul de 
imagini și gânduri terifiante în minte. Își spuse că a fost, 
probabil, un incendiu, o spargere, sau cineva a avut un atac de 
cord... Sau a fost un accident de mașină. Cu fiecare posibilitate, 
pasul i se mărea, astfel încât în clipa în care ajunse la banda 
galbenă cu care poliţia izolase zona, aproape că alerga, cadenţa 
imprimată pașilor exprimând, tot mai mult, îngrijorarea. Nu 
voia să spună în minte cuvintele de care se temea cel mai mult: 
era o crimă. 

Se opri la intrarea în complexul de clădiri gâfâind. Erau cel 
puţin o duzină de mașini ale poliției parcate pe străduţa 
îngustă; luminile lor colorau în albastru și roșu clădirile din jur. 
Erau și două camionete ale televiziunii. Simon îi văzu pe 
operatori strânși lângă trotuar și vorbind. Zări și o furgonetă cu 
însemnele celor de la laboratorul de criminalistică și câţiva 
polițiști stând lângă fântâna secată din curte. Își dădu seama că 
niciunul nu părea grăbit, deci nu erau acolo pentru vreo 
urgenţă, și asta îl făcu să respire mai greu. Oamenii lucrează 
repede când mai este o inimă care bate. Când nu, nu se mai 
grăbesc... 

Înghiţi în sec, simţindu-și gâtul cumplit de uscat și trecu pe 
sub banda galbenă. Mișcarea aceasta atrase privirile unuia 
dintre polițiști, care-i făcu semn cu mâna: 

— Nu aveţi voie să intraţi! 

— Locuiesc aici, replică Winter. Ce s-a întâmplat? 

— Cum vă numiţi? întrebă polițistul, apropiindu-se de el. Era 
tânăr și părea foarte solid din cauza vestei antiglont pe care o 
purta. 

— Winter. Locuiesc în apartamentul 103, chiar aici. Ce s-a 
întâmplat? 

— A fost o spargere. O bătrână a fost ucisă. 

Simon Winter bâigui: 


— Sophie Millstein? 

— Exact. O cunoașteţi? 

Începu să înșire cuvintele, încurcându-se: 

— Chiar în seara asta... Am văzut-o în seara asta... Am 
ajutat-o să închidă ușa și... 

— Aţi văzut-o în seara asta? 

Winter dădu afirmativ din cap. Își simţea stomacul încleștat 
de durere. 

— Vreau să vorbesc cu polițistul care se ocupă de caz, rosti 
el. 

— Ştiţi ceva, domnule Winter, sau sunteţi doar curios? 


— Vreau să vorbesc cu el. 

Se uită lung la sergentul din patrulă, încercând să-și 
stăpânească tulburarea. 

Omul ezită, apoi spuse: 

— Vă duc la el. 

Îi arătă lui Simon pe unde s-o ia, străbătând curtea, când îi 
văzu și pe ceilalţi vecini în pijamale, strânși lângă fântână. 
Doamna Kadosh începu să-i facă semne și să-l strige: 

— Domnule Winter! Domnule Winter! Oh, ce groaznic! 
Doamna Kadosh izbucni în lacrimi. Simon se îndreptă repede 
spre grup. Domnul Kadosh dădea mereu din cap. 

— Într-adevăr, este groaznic! spunea el, ca și cum ar fi fost 
un ecou al soţiei sale. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Winter. Eu am ieșit să 
mănânc și m-am plimbat puţin, și când mă întorc, iată ce... 

Doamna Kadosh îl întrerupse. Era o femeie durdulie, cu părul 
blond acum aproape alb, pe care-l purta strâns sub un fileu, 
destul de mare ca să prindă pești cu el, îmbrăcată într-un halat 
de baie de un roșu strident, cu o floare uriașă ţesută pe piept. 
Mai mult ca sigur că transpira abundent sub el, pe o asemenea 
noapte călduroasa și umedă. 

— Era aproape de miezul nopţii și Henry citea în pat după ce 
se uitase câteva minute la emisiunea lui Jay Leno, numai la 
glume, nu și la toată vorbăria aia, iar eu stăteam, pur și simplu, 
când am auzit un țipăt, mai mult ca un strigăt de teamă, s-a 
auzit așa, deodată, nu știam de unde vine, dar după ce m-am 
gândit puţin, mi-am dat seama că era biata doamnă Millstein. 


Mi-am zis că poate are din nou un coșmar, în ultima vreme nu 
mai dormea așa de bine, și uneori o auzeam strigându-l pe Leo, 
Dumnezeu să-l odihnească în pace. Deci n-am fost foarte 
atentă, dar Henry intră și spune: „Ai auzit?” și eu îi răspund: 
„Bineînţeles.” Şi el zice că ar fi bine să mergem jos ca să vedem 
ce e cu doamna Millstein. 

— Da, așa e, murmură domnul Kadosh. Să vedem ce e cu 
doamna Millstein. 

Simon voia să-i grăbească să spună mai repede ceea ce 
aveau de spus, dar știa că cei din familia Kadosh erau unguri - 
Henry fusese odinioară Henrik - și dacă puneai la socoteală 
vârsta și limbajul lor cam greoi, nu prea reușeai să-i faci să 
vorbească mai repede. Așa că se mulțumi să dea din cap. 

— Deci Henry al meu se duce și-și ia papucii, apoi își ia 
halatul, se duce în bucătărie, ia lanterna, pe urmă iese și bate 
la ușa de vizavi și-l roagă pe domnul Finkel să deschidă... 

Domnul Finkel aprobă din cap. 

— Așa e. 

Doamna Kadosh îi aruncă o privire rapidă, ca și cum ar fi 
vrut să arate că e obișnuită cu întreruperile soţului ei, dar un 
vecin trebuie să-și aștepte rândul. După care continuă: 

— Așa că Finkel, care nu avea aparatul auditiv, nu prea 
înţelege despre ce e vorba, dar își ia și el halatul și amândoi 
coboară și bat la ușa doamnei Millstein. Și bat, și bat, dar nu le 
răspunde nimeni. „Doamnă Millstein, doamnă Millstein, vă 
simţiţi bine?” Nimic. Atunci Henry și Finkel urcă încet scările și 
vin și mă întreabă: „Ce să facem? Nu răspunde nimeni.” Eu le 
spun să coboare din nou, să dea ocol clădirii și să se uite prin 
curtea interioară, și ei așa fac. Și știți ce s-a întâmplat? 

— Ușa de la curtea interioară era spartă. Deschisă de-a 
binelea, interveni Henry. 

— Pe urmă, continuă doamna Kadosh, Henry și domnul 
Finkel vin repede înapoi, eu îi așteptam, și Henry spune: 
„Maria, Maria, cheamă repede poliţia, sună la 911! Imediat!” Și 
nici n-apucă să spună asta, că și auzim un alt zgomot, venind 
din spate. Adică din curte. Alergăm cu toţii și Henry îl zărește 
imediat pe... 

— Nu erau cine știe ce pisici sau câini scormonind prin 
gunoi. Era un negru care fugise din locuinţa doamnei Millstein. 


Doamna Kadosh scutură din cap. 

— Şi Henry se ia după el, pe alee. Finkel și cu mine am vârât 
capul pe ușă. Am văzut-o înăuntru pe biata doamnă Millstein. O 
omorâse. 

Simon simţi o ameţeală în cap și un val de căldură prin tot 
corpul, urcând până în gât. Era năucit. Tânărul sergent îl atinse 
ușor pe spate și Winter se întoarse spre el. 

— Haideţi, domnule! Acum știți ce s-a întâmplat. Tot mai 
vreţi să vorbiţi cu cel care cercetează cazul? 

— Da, replică Simon. Victima... 

Se încurca și se opri, gândindu-se: „Victima ce?” 

Începu să raţioneze rapid și simplu: „O bătrână vine la ușa 
mea, îngrozită că ar putea fi omorâtă. Ceea ce se și întâmplă. 
Dar poate fi omorâtă când, de fapt, nu era luată prin 
surprindere?” 

Avea nevoie de timp ca să analizeze mai bine totul, dar apoi 
își dădu seama că traversa curtea, urmându-l pe sergent și 
îndreptându-se spre ușa de la locuinţa Sophiei Millstein. Trecu 
pe lângă îngerașul cu trompetă. La fiecare cinci secunde, o 
lumină roșie scalda statuia, încât aveai senzaţia că era ca într-o 
baie de sânge. Simon se opri în prag, uitându-se la agitația 
dinăuntru. Un om cu o trusă, luând amprente în bucătărie, altul 
lua niște probe din covor. Sergentul se îndreptă spre un negru, 
cu părul ca sârma, care-și tot desfăcea cravata, înnebunit de 
căldura și umiditatea din cameră. Făcu un semn, arătându-l pe 
Simon. Fostul polițist se opri și-l așteptă pe tânăr să se apropie. 
Acesta supraveghease până atunci tot ceea ce se întâmplase în 
apartament. Încerca să-și controleze emoţiile care-l năpădeau, 
încerca să se concentreze, forțându-și memoria: „Haide, doar ai 
mai văzut nu știu câte cazuri! Analizează decorul - tot ceea ce 
vezi. O să-ţi spună adevărul, cu condiţia să nu te grăbești și să 
lași lucrurile să curgă de la sine. Lasă lucrurile să-ţi spună, pe 
limba lor, vechea poveste a unei crime...” 

Îl privi o clipă pe Simon Winter și observă felul în care acesta 
scruta camera. Puse acest fel de a privi lucrurile pe seama 
nervozităţii sale. Robinson se întoarse spre sergentul care-l 
condusese pe Simon până acolo. 

— Deci, care-i treaba cu moșulică? 


— Îl cheamă Winter, stă vizavi, pe partea cealaltă a curţii. 


Spune că a văzut-o pe victimă în seara asta. Probabil că a fost 
ultimul care a văzut-o în viaţă. A auzit când femeia și-a închis 
ușa locuinţei. M-am gândit că poate vreţi să-i luaţi o declaraţie. 

— Hm... da, replică Robinson. Ia-o tu. 

Sergentul încuviinţă din cap. 

— Poate că face și identificarea pentru noi? 

— Da, e o idee bună. 

Cu un gest scurt, se întoarseră amândoi și porniră spre 
Simon. Robinson se prezentă repede. 

— Sergentul o să vă ia declaraţia, îi spuse apoi bătrânului. 
Dacă vreţi, am dori să faceţi dumneavoastră identificarea 
victimei. Dacă vă simţiţi în stare, desigur. Pentru dosar, știți. 
Ca să fim foarte siguri, înainte de a le anunţa pe rude. Doar 
dacă doriţi... Nu prea e ușor de suportat să... 

Simon privea încă atent în jurul său, apoi se uită fix la 
polițistul care ancheta cazul și rosti încet: 

— Am mai văzut așa ceva. 

— Ce anume? 

— Toate astea... Timp de douăzeci și doi de ani le-am tot 
văzut, la poliţia din Miami. Şi ultimii cincisprezece ani la 
omucideri. 

— Aţi fost poliţist? 

— Da. Acum sunt la pensie. A mai trecut ceva timp de când 
n-am mai văzut „decorul”... Vreo doisprezece ani. 

— Nu prea aveţi de ce să vă pară rău. 

— Exact, spuse încet Simon. E tot la fel. 

Robinson nu luă în seamă comentariul cu dublu înţeles și îi 
întinse mâna. La fel făcu și tânărul sergent, și nu era doar un 
gest de circumstanţă. 

— Probabil că pe-atunci era altfel, spuse el. 

— Nu, replică Simon. Oamenii mor la fel. Diferenţa este că 
astăzi aveţi tehnologia de partea voastră. Noi nu prea aveam 
aparatele și celelalte lucruri pe care le aveţi voi azi: testări 
ADN în laborator, calculatoare. Nu, nu aveam calculatoare. 
Cum te înţelegi cu ele, detectivule? 

— Bine. 

— Crezi că un calculator poate rezolva o crimă? 

Robinson ridică din umeri. 


— Poate că da. 

După ce se mai gândi o clipă, adăugă: 

— Da, cred că da. 

O vreme îl urmări pe Winter cum cercetează atent locul, 
absorbind, parcă, fiecare detaliu. Polițistul se gândi la două 
lucruri: primul - că nu prea îi plăcea acest Simon Winter, și al 
doilea - era clar că trebuia să folosească experiența unui 
polițist vechi în meserie, chiar dacă era pensionat și trăia din 
amintiri. Zeci de crime, violuri, atacuri erau acum semne ale 
unor vremuri mai bune, ale tinereţii... Își aduse aminte, fără să 
vrea, de un caz de prejudiciu discutat la cursul de drept cu 
două seri în urmă. Scrisese o lucrare cam în bătaie de joc, 
pentru care nu prea a fost lăudat. Walter Robinson nu voia să 
fie doar un simplu poliţist care să lupte să câștige doar atât cât 
să-și poată permite o servietă din piele și un costum de haine 
mai scump, și nici să treacă de partea cealaltă, așa cum făceau 
mulţi polițiști care studiau dreptul și ajungeau apoi avocaţi sau 
procurori. Deși își spunea că, în felul acesta, ar putea fi angajat 
la o firmă, unde singura lui grijă ar fi să dea mâna cu tot felul 
de funcţionari și oameni de afaceri - un loc unde ar uita curând 
de crime și de victimele neajutorate, la un pas de moarte. 

— O.K., zise el scuturându-și capul pentru a alunga plăcutele 
imagini ale unui posibil viitor, haideţi să facem identificarea, 
apoi daţi o declaraţie sergentului. 

Simon îl urmă pe tânărul poliţist prin casă, amintindu-și că și 
el făcuse același drum mai înainte, în acea seară. Acum micul 
apartament era plin de polițiști și de experţi, toate luminile 
erau aprinse și girofarurile de afară măturau pereţii, 
dezorientându-l pe Winter. I se părea că locuinţa în care intrase 
atunci când Sophie Millstein îl așteptase în prag era schimbată, 
aproape necunoscută, ca o amintire din copilărie. Unghiurile, 
culorile, mirosurile, toate îi păreau străine. Se uită în jurul lui, 
după pisică, dar aceasta dispăruse. Îl urmă pe poliţist în 
dormitor. 

Sophie Millstein zăcea pe spate, în pat. Cămașa de noapte îi 
era mototolită și ruptă din cauza luptei cu criminalul; i se 
vedeau sânii lăsaţi. Părul, nemaifiind prins în agrafe, era 
ciufulit, ca și cum ar fi stat cu capul în apă și apoi se uscase la 
întâmplare. Nasul îi sângerase, iar acolo unde se uscase, 
deasupra buzei superioare, era o pată maro. Genunchii stăteau 


strânși, sfios parcă, iar șoldul era dezgolit. Cearșafurile - 
înfășurate în jurul tălpilor. Simon simţi nevoia să-i tragă 
cămașa de noapte ca să-i acopere pielea ca de alabastru. 

Se uită în jur. Văzu un expert fotograf care îi poza geanta ce 
fusese deschisă; conţinutul era aruncat pe jos. Alt specialist lua 
amprentele de pe toaletă. Sertarele fuseseră răscolite și 
hainele deranjate. Winter își aduse aminte de caseta cu bijuterii 
de lângă poza lui Leo. Acum poza se afla în colţ, un pahar era 
spart, iar caseta lipsea. 

Se întoarse spre Robinson. 

— Avea o casetă, știți, ceva din metal. Era din alamă, cred, 
roșiatică, și avea ceva sculptat deasupra. Acolo își ţinea inelele, 
cerceii și alte chestii din astea. Era exact aici, pe toaletă. 

Arătă cu un gest unde anume, iar polițistul își notă în 
carnețel. 

— Nu mai e, repetă Winter. 

— Aţi recunoaște-o? întrebă Robinson. 

— Cred că da, răspunse Simon. 

Se întoarse spre Sophie Millstein. 

Un al doilea expert îi pudra atent gâtul ca să ia amprente. 

— Amprente pe corp? întrebă Simon. 

— Da. Încercăm marea cu degetul. O dată la o sută de cazuri 
ai noroc. Dar merită să încerci. 

— Şi noi încercam, uneori. Dar n-am avut niciodată noroc. 


— Avem alte materiale acum. Şi banda cu care se iau 
amprentele este mai bună. Uneori folosim și ultraviolete. Și știți 
că laserul citește orice fel de amprente. Totuși... 

Robinson ridică din umeri. 

Simon n-o mai văzu pe Sophie Millstein pentru că expertul se 
aplecă peste corpul ei. Avea în mână un fel de bandă pe care o 
apăsă pe gâtul femeii, apoi o ridică încet. Apăsă apoi banda pe 
un fel de hârtie specială, albă, pentru a imprima și a păstra 
astfel amprentele. 

— Poate... murmură expertul. Da, e-n regulă. 

Pe urmă se îndepărtă. 

— Vreti să faceţi identificarea acum? întrebă Robinson. 

Winter făcu un pas înainte și o privi pe Sophie Millstein. 

„Strangulată”, se gândi el imediat. Se uită atent la vânătăile 


de pe gât, la urmele roșii și la cele de un albastru-închis și 
încercă să le memoreze. Pielea de pe gât era strivită din cauza 
forţei cu care fusese strânsă. Măsură, în gând, distanţa dintre 
urmele lăsate. 

„Mâini mari, puternice”, își zise Simon. 

— Este Sophie Millstein? 

Simon continua s-o privească. Ochii femeii erau larg deschişi, 
uitându-se în gol, spre tavan. Văzu groaza întipărită pe toată 
faţa ei. Probabil știa că moare, că nu mai are nicio scăpare. Se 
întrebă dacă și el avusese aceeași privire în acea seară, mai 
devreme, când încercase să se sinucidă. Se întrebă dacă femeia 
reușise să se gândească la Leo, soţul ei, în ultimele minute, 
copleșită de panică. 

Se uită din nou la ochii Sophiei Millstein. „Nu, își spuse el, 
tot ceea ce a văzut a fost groaza.” 

Winter observă o zgârietură, o porţiune destul de mare a 
pielii gâtului fiind rănită, dar fără urme de sânge. Își aminti de 
lănţișorul de aur pe care îl purta Sophie. Dispăruse. I-a fost 
smuls după ce a murit, din cauza asta n-a sângerat. 

— Domnule Winter? se auzi vocea întrebătoare a lui 
Robinson. 

Simon aruncă o privire grăbită înspre degetele femeii. Oare 
se luptase, se împotrivise? Îl zgâriase pe agresor, încercase să- 
și câștige cumva ultimii ani de viaţă pe care nemernicul acela 
voia să-i fure? Dacă da, sub unghiile ei ar trebui să existe urme 
de carne, de piele. Văzu, însă, că vecina sa avea unghiile tăiate. 

Își îndreptă privirile spre antebraţul drept al victimei. Reuși 
să zărească numărul tatuat, cu un albastru pal, pe piele. Simti 
că îl trage cineva de mânecă, se întoarse și se uită iritat la 
tânărul poliţist. 

— Bineînţeles, răspunse Simon. Este Sophie Millstein. 
Lănţișorul de la gât i-a fost furat. Era de aur, nu era împletit, 
dar avea numele ei ca medalion. Așa cum poartă tinerii astăzi, 
dar al ei era deosebit. Două diamante micuţe se aflau la fiecare 
capăt al literei „S”. Soţul ei i-l dăruise acum un an și jumătate, 
și de atunci nu l-a mai scos de la gât. 

Respiră adânc, urmărindu-l pe Robinson cum își nota ceva în 
carnețel. 

— Aţi recunoaște lănţișorul? întrebă cel mai tânăr dintre 


polițiști. 

— Da. Poate ar fi bine să luaţi probe și de sub unghiile ei, 
continuă Simon. 

— O să facă asta la morgă, replică Robinson. Așa se 
procedează. Știţi cumva dacă a avut rude? 

— Da, avea un băiat, Murrey Millstein, acum este avocat în 
Long Island. Doamna Millstein avea o agendă cu numere de 
telefon într-un sertar, în camera de zi. La măsuţa de telefon de- 
acolo. Era legată în piele, nu foarte luxoasă. Spunea că acolo o 
ține de obicei. 

— În camera de zi? 

— Exact. Haideţi să vă arăt! 

Robinson îl urmă pe Simon. 

— Mulţumesc pentru ajutor, domnule Winter. Apreciez 
faptul că... 

— Era speriată, îl întrerupse Simon, aproape șoptit. De asta 
a venit la mine. 

— Speriată? 

— Da. Era chiar înspăimântată. Chiar azi a venit. A văzut pe 
cineva. Era speriată, se simţea ameninţată. 

— Şi credeţi că persoana pe care a văzut-o și de care s-a 
speriat are vreo legătură cu victima? 

— Nu știu. Era ceva ciudat. Era înfricoșată. 

— Şi asta era ceva ciudat în cazul ei? 

— Nu, replică Simon, ușor enervat. Era bătrână și singură. 
Se speria mereu. 

— La asta m-am gândit și eu. Ei bine, mergeţi și daţi 
declaraţia sergentului. Spuneţi-i tot ceea ce s-a întâmplat. 

— Persoana aceasta era... 

— O să vă ia sergentul declaraţia. Trebuie să sigilez 
apartamentul și să iau legătura cu familia victimei. 

— Dar persoana aceea... 

— Domnule Winter, aţi fost poliţist. Ce credeţi că s-a 
întâmplat aici? _ 

Simon nici nu se uită în jurul lui. In schimb, îl fixă cu privirile 
pe Robinson. 

— Aș zice că cineva a intrat în casă, a omorât-o, a furat tot 


ce a putut și a fugit când a auzit că vin vecinii. Doar asta pare 
să fie explicaţia, nu-i așa? 

— Exact. Şi mai avem și câţiva martori care l-au văzut pe 
criminal: domnul și doamna Kadosh și domnul Finkel. Vecinii 
dumneavoastră. Ceea ce este evident nu poate fi fals. Acum 
mergeţi la sergent și daţi-i declaraţia. Spuneţi-i și lui din ce 
cauză era speriată femeia. 

Robinson nu-și termină fraza decât în gând: „Și oricine o fi 
fost, nu este persoana căutată de noi”. 

Cei doi oameni se opriră în mijlocul camerei. Simon voi să 
riposteze, dar se trezi căutând motivul pentru care se 
întâmplaseră toate astea... Își blestemă în gând bătrâneţea și 
nehotărârea. 

— Deci, unde este agenda? 

— În sertar. 

Winter arătă spre locul respectiv, iar Robinson străbătu mica 
încăpere și deschise sertarul de la măsuţa de telefon. 

— Nu-i aici. 

— Am văzut-o eu acolo mai devreme. Acolo ţinea agenda. 

— Acum nu-i aici. Cum arăta? 


— Îmbrăcată în piele roșie, nu foarte scumpă, dintre cele de 
patru sau cinci dolari. Pe copertă scria cu litere aurii „Adrese”. 
Genul de lucruri pe care le poţi cumpăra și într-o drogherie. 

— O s-o căutăm. În orice caz, nu asta ar căuta un hoţ. El 
caută bani. O să apară de undeva. 

Winter clătină din cap. 

— Am văzut când a luat-o de acolo, din sertar, în seara asta. 

— Bine, mergeţi și daţi declaraţia sergentului, domnule 
Winter. Și nu ezitaţi să ne sunaţi dacă vă mai aduceţi aminte de 
ceva. 

Robinson îi întinse lui Simon cartea sa de vizită. Bătrânul 
polițist o puse în buzunar. Detectivul se întoarse, lăsându-l pe 
Simon să fie condus de sergent. Winter vru să spună ceva, dar 
se opri, păstrându-și gândurile pentru el. În urma lui venea, 
fără chef, sergentul. Simon mai aruncă o privire peste umăr, 
spre patul unde zăcea Sophie Millstein, și văzu că un expert 
fotograf făcea poze, din toate unghiurile, cu victima. 
Specialistul se mișca încolo și-ncoace pe lângă pat, ca într-un 


dans, și la fiecare fotografiere se auzea ţăcănitul bliţului. 
Ceilalţi oameni din echipă stăteau, răbdători, într-un colţ, 
vorbind încet între ei. Unul dintre ei trase fermoarul de la sacul 
negru de cauciuc în care urmau să vâre corpul; se auzi un 
sunet sfâșietor. 

Walter Robinson era în dormitor și căuta agenda pe podea. 
Nu-i dădu de urmă. Își notă ceva în carneţel. Apoi se întoarse în 
camera de zi, la telefon, și formă numărul centralei din Long 
Island. Numărul de telefon al fiului Sophiei Millstein era 
înregistrat ca aparținând unui orășel din zonă, Great Neck. 
Dar, înainte de a-l suna, Robinson telefonă la serviciul non-stop 
din cadrul procuraturii din Dade County și primi numărul 
procurorului de serviciu în acea noapte. 

Sună și așteptă aproape șase apeluri până când o voce 
somnoroasă îi răspunse, în sfârșit: 

— Da. 

— Procuror Esperanza Martinez? 

— Da. 


— Sunt polițistul Robinson. Secţia omucideri, Miami. Nu ne- 
am cunoscut, dar... 
— Dar o să ne cunoaștem, nu-i așa? replică vocea adormită. 


— Exact, domnişoară Martinez. Avem o crimă, o femeie în 
vârstă ucisă în locuinţa ei, agresor necunoscut. Clădirea 200, 
pe South Thirteenth Terrance. Crima s-ar putea încadra în seria 
de spargeri de până acum, numai că, de data asta, agresorul a 
strangulat-o pe femeie. Avem un martor care l-a văzut pe 
criminal. Avem și o descriere sumară: negru, până în douăzeci 
de ani, slab, 1,82 m, cam 79 de kilograme, suplu. 

— Credeţi că trebuie să vin și eu? întrebă procuroarea. Aveţi 
nevoie de consultaţii? 

Vocea femeii părea mai aspră. Robinson ignoră nuanţa. 

— Nu. Nu e vorba de consultaţii. Crima în sine este 
standard. Dar victima este o femeie în vârstă, evreică, iar 
atacatorul e negru și cred că situaţia devine delicată pentru 
șeful dumneavoastră, mai ales că este an electoral, iar afară 
sunt cel puţin o duzină de reporteri și operatori care vor fi cam 
nervoși după o noapte de stat pe-afară, în special dacă nu se 
aleg cu un articol de senzaţie sau cu o știre fierbinte... Aţi auzit 
ce-am spus? 


— Şi credeţi că... 

— Cred că e vorba de crimă, dar și de o problemă de 
discriminare rasială, și asta e o treabă urâtă aici, în Miami, 
domnișoară Martinez. 

Chestia asta ţinea întotdeauna în Dade County: dacă invocai 
tulburările din anii '80, obţineai imediat ceea ce voiai. La 
celălalt capăt al firului se lăsă liniștea pentru o clipă, apoi se 
auzi vocea tinerei femei, de data asta ceva mai agitată: 

— Vă aud foarte bine. Vin imediat și o să stăm pe baricadă. 

— Sună promiţător. 

Robinson închise, râzând. Să mai dea din când în când 
„deșteptarea” pentru vreun tânăr procuror era una dintre 
micile plăceri ale polițiștilor. 

Apăru în faţa presei cu o jumătate de oră înainte ca 
procuroarea să sosească și fu aproape strivit de ziariști. Apoi se 
hotări că presa poate să mai aștepte, iar el poate să 
supravegheze echipa de lucru care acum lua probe de pe aleea 
din Sunshine Arms. Poate că au găsit ceva”, se gândi el. Caseta 
cu bijuterii... Trebuia să fie pe undeva pe-aproape. Probabil că 
hoţul a aruncat-o în prima ladă de gunoi pe care a văzut-o, 
după ce și-a lăsat amprentele, din belșug, pe ea. 

Esperanza Martinez, căreia prietenii, puţini, îi spuneau Espy, 
se îmbrăcă în grabă în semiîntunericul din dormitor. Întâi își 
puse blugii, apoi îi dădu jos și-și puse o rochie ușoară, modernă, 
în care se gândea că i-ar sta mai bine, mai ales că va avea de-a 
face cu televiziunea. Deși locuia singură, avea grijă să nu facă 
zgomot. Era un duplex, din care etajul era ocupat de părinţii ei. 
Mama, în special, era foarte sensibilă la mișcările fiicei sale și, 
în ciuda izolaţiei fonice, auzea tot, fiind, probabil, trează încă. 

Espy se mai uită o dată într-o oglindă mică ce atârna lângă 
ușă, alături de un crucifix. Mai verifică dacă avea legitimaţia de 
procuror și pistolul de calibrul 25, apoi ieși în noaptea caldă și 
umedă. Când porni motorul modestei ei mașini, un automobil 
mic, cu o formă cam greu de definit, ridică privirile și văzu că 
lumina era aprinsă încă în camerele ocupate de părinţii ei. 
Acceleră și ieși pe șosea repede. 

O noapte de vară în Miami se poate asemăna cu dogoarea, 
într-un fel mocnită, care rămâne în urma unui incendiu. Zgârie 
norii și înaltele clădiri de birouri care dominau centrul erau 


încă luminate și creau un contrast cu întunericul, 
fragmentându-l, parcă. În ciuda căldurii tropicale, orașul avea, 
totuși, un puls, un ritm neliniștitor; odată ce părăseai șoselele 
luminate, aveai senzaţia unei coborâri într-o pivniță. Sau, 
poate, într-un mormânt. 

Lui Espy îi era frică de întuneric. Conducea cu viteză, evitând 
străduţele liniștite; ajunse pe Bird Road, apoi pe autostrada 
Dixie, ce ducea drept spre Miami Beach. Traficul era redus, dar 
nici nu intră bine pe una dintre cele patru benzi ale Șoselei 95, 
că o mașină Porsche, roșie, cu geamuri fumurii, zbură pe lângă 
ea, cu cauciucurile scrâșnind din cauza vitezei - peste 160 
km/ora. Viteza aceea aproape că o absorbea, ca și cum din 
spate ar fi împins-o un puternic curent de aer. „Doamne sfinte!” 
rosti ea și, pentru o clipă, frica o copleși, dar sentimentul pieri 
atunci când văzu că bolidul dispare iute, în luminile gălbui de 
pe autostradă, înainte ca întunericul să-l înghită. Privi repede 
în oglinda retrovizoare și observă o patrulă de la circulaţie care 
se apropia de ea. Mașina nu avea luminile aprinse și nici nu 
avea sirenă, căci voia să se apropie pe neașteptate de „pradă”. 
Practic, încălca legea mergând în asemenea condiţii, dar Espy 
știa că, în cazul unei citaţii la tribunal, șoferul ar minţi cu 
sfruntare. Știa, totuși, și faptul că acesta era singurul mod în 
care ar fi putut să-l prindă pe conducătorul bolidului dinainte. 
Porsche era o mașină iute, mult mai ușor de manevrat, așa că îl 
iertă pe polițistul care se afla în misiune. „Noroc!”, îi spuse ea 
în gând. „O să ai nevoie.” Își închipuia că șoferul acelui Porsche 
era, probabil, vreun doctor sau un avocat de vârstă mijlocie 
care încerca să-și impresioneze iubita - care avea jumătate din 
vârsta lui - și nu cine știe ce traficant de droguri de douăzeci și 
unu de ani, cu minţile înecate în stupefiante, un tip „dur” cu un 
pistol pregătit pe locul din dreapta. 

Noaptea era mereu plină de pericole. În întuneric, violenţa se 
ascunde foarte bine, pândește în căldura înăbușitoare. Espy 
Martinez își îndepărtă șuviţele de păr de pe faţă cu un gest 
nervos și continuă să conducă mai departe. 

Zări luminile farurilor și camionetelor televiziunii parcate la 
întâmplare, așa că întoarse și ea mașina și o parcă. Străbătu 
repede trotuarul, trecând pe sub banda galbenă cu care poliţia 
izolase zona, înainte să fie observată de ziariștii și reporterii 
care se tot învârteau pe-acolo, așteptând să apară cineva care 


să le transmită niște informații. 

Un sergent începu să-i facă semn, dar ea îi arătă imediat 
legitimaţia. 

— Îl caut pe polițistul Robinson, spuse ea. 

Sergentul se uită la legitimatie. 

— Îmi pare rău, domnișoară Martinez, dar trebuie să 
înfruntaţi reporterii. Robinson este înăuntru. 

Arătă în direcţia respectivă, iar Espy străbătu curtea fără să 
vadă statuia îngerașului. Se opri brusc, ca și cum ar fi rămas 
fără aer. 

Era doar a treia crimă la care venea în calitate de procuror. 
Celelalte două fuseseră legate de lumea drogurilor și încă nu se 
cunoștea identitatea victimelor; erau tineri din America Latină, 
probabil imigranţi ilegal din Columbia și Nicaragua. 

Fiecare avea un glonţ în ceafă, de calibru mic. O execuţie 
discretă și „curată”. Aproape „delicată”. Lucrurile găsite 
asupra lor fuseseră ridicate fără prea multă ceremonie: bijuterii 
de aur, portofele pline cu bani, haine scumpe, și depuse apoi 
într-o magazie specială. Poate în alte secţii de poliţie totul ar fi 
fost „colorat” de agitația ziariştilor, care ar fi întrebat dacă e 
vorba de un criminal în serie. 

Dar nu în Miami. Procurorii din Dade numeau asemenea 
delicte „crime la grămadă”. Printre procurori și polițiști circula 
o teorie macabră, conform căreia cu cât un cadavru era găsit 
mai aproape de centru, cu atât identitatea lui era mai puţin 
importantă. Traficanţii de droguri importanţi sfârșeau prin a 
putrezi în mlaștinile din Everglade sau într-o urnă cu cenușă 
scufundată la zeci de metri adâncime în apele Golfului Mexic. 
Cele două victime privite, deci, în grabă de Espy Martinez erau 
niște necunoscuţi fără însemnătate. Probabil că moartea lor era 
unicul capăt posibil al unei vieți pline de ambiţii și nefericire, 
iar ei încălcaseră o regulă tacită a lumii lor. Crima, în acest 
mediu, era ca o măsură de păstrare a curăţeniei. Chiar și 
asasinii lor erau prea puţin sâcâiţi de efortul - o povară 
scârboasă, care alteori dura prea mult - de a scăpa de corpurile 
acelea, de a le ascunde într-un loc cât mai tainic. Toată lumea 
știa că nu vor urma arestări și nici procese. Vor apărea doar 
două dosare în plus într-o lungă și tristă situaţie statistică. 

Espy Martinez nici nu fusese obligată să se apropie de 
cadavre. Prezenţa ei fusese cerută de cei care anchetau 


cazurile doar ca să fie siguri că procuratura înțelege natura 
crimelor și imposibilitatea de a-i găsi pe autorii lor. 

Ştia, însă, că acum era ceva diferit. Era cineva care avea un 
nume. Un destin. Prieteni, rude... Nu era doar un om care pur 
și simplu intrase și ieșise din lumea asta. 

Rămăsese în prag, plină de teamă. Un expert de la 
laboratorul criminalistic ducea în braţe pungi cu probe. Îl auzi 
murmurând „Pardon!” când trecu grăbit pe lângă ea. Ca să-i 
facă loc, Espy intră înăuntru. Un alt poliţist o privi, iar ea îi 
arătă repede legitimaţia. Când îl privi din nou, polițistul îi făcu 
un semn cu mâna spre dormitor. Respirând adânc, tânăra 
străbătu locuinţa, încercând să vadă totul și nimic în același 
timp. Zăbovi o clipă în pragul camerei, urmărind ceea ce se 
petrecea înăuntru. 

Vederea îi era blocată de câţiva bărbaţi care stăteau la 
picioarele patului. Unul dintre ei se mișcă puţin și-atunci zări 
un picior al victimei. Unghiile îi erau vopsite cu un lac roșu, 
strălucitor. Văzându-le, Espy își mușcă buzele. Apoi trase din 
nou aer în piept și, în ciuda temerii că vocea îi va suna fals, 
încercă să rostească ferm: 

— Inspectorul Robinson? 

Bărbatul negru, cu părul creţ, se întoarse spre ea, salutând 
din cap. 

— Sunteţi domnișoara Martinez, nu-i așa? 

— Da. Vreţi să-mi spuneţi despre ce e vorba? 

Își închipuia că îi tremură vocea, așa că își îndreptă spatele și 
îl privi fix pe poliţist. 

— Bineînţeles, răspunse acesta. 

Arătă spre cadavru și o informă: 

— Sophie Millstein, sex femeiesc, albă, 68 de ani. Văduvă. 
Locuia singură. Se pare că a fost strangulată. Priviţi aceste 
urme! 

Robinson îi arătă, cu un gest, spre corp și Espy se apropie. 
Miji ochii și privi, pe rând, gâtul, mâinile, picioarele, ca și cum 
în felul acesta, fără să vadă totul în ansamblu, ar fi putut uita 
de frică. 

— Din câte pot să-mi dau seama, cred că a imobilizat-o, 
punându-i un genunchi pe piept, și pur și simplu a strâns-o de 
gât. Are două vânătăi pe frunte, aici și aici, ca și cum ar fi lovit- 


o de două ori. Dar probabil că i-a pus mâinile în jurul gâtului 
destul de repede, aici a apăsat, cred, cu degetul mare, pentru 
că se vede carnea strivită, și vecinii n-au apucat să audă decât 
un singur strigăt. 

Robinson observă că lui Espy Martinez îi pierise culoarea din 
obraji. Se interpuse, printr-o mișcare, între victimă și 
procuroare, care o privea, apoi rosti: 

— Haideţi să vă arăt pe unde a intrat criminalul! 

O apucă pe fată de braţ și o scoase din dormitor. 

— Doriţi un pahar cu apă? o întrebă polițistul. 

— Da. Şi aș vrea să ies puţin la aer. 

Robinson îi arătă ușa ce dădea spre curtea interioara, aceea 
pe care intrase asasinul. 

— Așteptaţi aici! Vă aduc un pahar cu apă. 

Când Walter Robinson se întoarse, după ce clătise un pahar 
și-l umpluse cu apă de la robinet, o găsi pe Espy sorbind aerul 
nopţii cu nesaţ. Fata luă paharul și înghiţi apa pe nerăsuflate. 
Apoi oftă prelung și-și scutură capul. 

— Îmi pare rău. E ca un fel de clișeu, nu-i așa? Tânăra 
femeie tulburată de scena unei morți violente. Lăsaţi-mă să-mi 
revin, apoi ne întoarcem înăuntru și putem termina ceea ce 
avem de făcut. 

— Bine. Dar să știți că nu e nevoie să fiți prezentă acolo. Vă 
pot spune și aici. 

— Nu, ripostă Espy. O să mă mai uit o dată. Doar e meseria 
mea. 

— Nu e nevoie să... 

— Ba da. 

Fără să-l mai aștepte pe detectiv, intră din nou înăuntru și 
străbătu camera de zi, ajungând în dormitor. Încercă să-și 
golească mintea de orice alte gânduri, dar nu reuși. Întrebări, 
temeri, mânie, toate se luptau tumultuos în sufletul ei. „De 
aceea ai devenit procuror, își spuse ea, din cauza acestei femei 
care zace aici, în faţa ta.” Cei doi angajaţi de la morgă erau 
gata să ridice corpul. 

— O clipă! rosti Espy. 

Se apropie de cadavru și privi ochii Sophiei Millstein. Ce mod 
îngrozitor de a cunoaște pe cineva, se gândi. „Cine ai fost?” 


Continuă să privească fix victima și văzu în ochii ei aceeași 
spaimă pe care o văzuse și Simon Winter. Se înfurie. „Lașule!”, 
își zise ea în gând, adresându-se, de fapt, ucigașului. „Ești un 
laș nenorocit! Omori o bătrână ca și cum i-ai fura geanta de pe 
umăr. O să am grijă să ajungi în iad.” Mai privi o dată, apoi 
încuviinţă dând din cap. 

Cei de la morgă se uitară unul la celălalt. Ceea ce pentru 
Espy Martinez era ceva deosebit, pentru ei era obișnuinţă. 
Totuși, luară corpul cu atenţie. 

— Doamne sfinte! strigă unul dintre ei. 

Aproape că era să scape trupul din nou pe pat. 

Espy Martinez trase aer adânc în piept și avu prezenţa de 
spirit să-și ducă mâna la gură ca să-și înăbușe un țipăt. 

— Fir-ar să fie, ia uită-te aici! șopti unul dintre oamenii de la 
morgă. Hei, polițistule! Poate vrei să faci o poză cu chestia 
asta! 

Robinson se uită pe o parte a patului, la ceea ce 
descoperiseră cei doi. Privi fix o clipă, apoi îi făcu semn 
fotografului, care se pregătea să mai facă o serie de poze. Se 
întoarse spre Espy Martinez. Aceasta se dăduse cu un pas 
înapoi, dar încerca să-ţi ţină firea. 

Se priviră în ochi. El ridică din umeri. 

— Îmi pare rău. N-am știut de asta. 

Tânăra procuroare dădu doar din cap, nu era sigură că putea 
să scoată vreun sunet 

Robinson privi din nou spre pat. Se uită la colții dezgoliţi de 
frică. 

— N-am mai văzut o pisică sugrumată până acum, rosti el 
încet. 

— Nici eu, replică Espy pe un ton funest. 

Simon Winter se afla afară, lângă tânărul sergent, dar se uita 
la Robinson și la procuroare aflaţi în camera de zi. 

— Cine este tânăra aceea? întrebă Simon. 

— E procuroarea de serviciu. Martinez o cheamă, parcă. 

— Şi ce face aici? 

— Așa e procedura. La fiecare caz trebuie să asiste și un 
procuror; adevărul este, însă, că sunt chemaţi doar la zece la 
sută dintre crimele care vor ajunge ca știri la televiziune sau 
care vor fi pe prima pagină în Herald. 


— Şi moartea Sophiei Millstein e un asemenea caz? 

— Mda, se pare că da. E o știre pentru o zi sau două, până 
când apare altceva nou. 

— Da, probabil aveţi dreptate. 

— Deci, reluă sergentul, pun pariu că vreţi să plecaţi și să 
trageţi un pui de somn. Așa e, domnule? Eu mai am câteva ore 
până să mi se termine tura. Care-i povestea? 

— Cum adică? 

— Păi, aţi văzut victima în seara asta, nu? 

— Şi vreţi să vă dau o declaraţie? 

Sergentul, cu un carneţel și cu un creion în mână, părea 
exasperat. 

— Da. Exact. 

Winter își adună gândurile și spuse repede: 

— În seara asta, pe la ora şapte, doamna Millstein a bătut la 
ușa mea. Stau la numărul 103, vizavi. Era speriată, făcuse niște 
cumpărături și voia s-o însoțesc până la ea în locuinţă, ca să 
verificăm dacă totul e în regulă. 

— Şi v-aţi dus? 

— Da. Casa era goală, am verificat ușile, ferestrele și toate 
erau închise. Dar ceea ce a speriat-o pe ea... 

— Deci, nu era nimeni prin jur. Nimeni care să se 
potrivească descrierii făcute de vecini? 

— Nu. 

— Și nu era nimeni nici în curtea interioară, când aţi 
verificat? 

— Nu, v-am spus. N-am văzut pe nimeni. Nu era nimeni nici 
în apartamentul ei. Dar doamna Millstein mi-a descris persoana 
pe care o văzuse mai înainte. 


— Da, povestiţi-mi despre asta. 

— Era cineva pe care îl văzuse în timpul războiului... 
— Ce război? 

— Al doilea război mondial. În Berlin, în 1943. 

— Femeia nu știa numele individului? 


— Nu. Era cineva care avea legătură cu arestarea și 
deportarea ei. La Auschwitz. Era cineva care... 


— Mda, o grămadă de oameni de-aici, din Miami, intră la 
pârnaie, și intrau și pe-atunci. 

— Auschwitz era altceva. Nu era o închisoare, era un lagăr 
de concentrare. 

— Bine, bine. Ştiu. Deci tipul pe care ea l-a recunoscut... 

— Nu era sigură. 

— Nu era sigură că l-a recunoscut? 

— Exact, răspunse Simon. Doar au trecut cincizeci de ani. 

— O.K., deci era înspăimântată de tipul ăla, cum îl cheamă... 
Șaten... Dacă era ăla. Dumneavoastră nu sunteţi sigur, și nici 
ea. Bun. Credeţi ca are legătură cu crima? 

— Nu. Nu știu. E doar ceva ciudat. Poate e o coincidenţă. 

— Doamna Millstein a mai fost vreodată speriată, vreau să 
zic, așa de speriată? 

— Da, doar era bătrână și singură. Era mereu neliniștită. Își 
aranja mereu programul în așa fel încât să nu fie nevoită să 
iasă seara. 

— O.K. Deci n-aţi văzut nimic ciudat sau deosebit în seara 
asta. Și comportamentul ei nu era prea diferit față de alte zile, 
nu-i așa? 

Winter îl fixă pe sergent cu privirile. 

— Da. Asta aşa e. 

Polițistul își închise carneţelul. 

— Bine. Cred că am în înţeles. Dacă vă mai amintiţi ceva, îl 
sunaţi pe inspectorul Robinson, da? 

Winter se stăpâni să nu-i dea câteva replici mai dure și 
confirmă din cap. Sergentul zâmbi. 

— E-n regulă, puteţi merge acasă, domnule Winter. Echipa 
de criminaliști o să-și strângă în curând catrafusele. S-ar putea 
ca în zilele următoare să ţinem zona sub supraveghere. Dacă 
tipii de la televiziune sau ziariștii vă deranjează cu întrebările, 
trimiteţi-i la dracu’. De obicei, chestia asta ţine. O să am grijă 
ca Robinson să primească un raport complet cu tot ce aţi spus. 

Apoi sergentul cel tânăr se întoarse și o luă înspre stradă, 
lăsându-l pe Simon Winter singur, cu faţa luminată de farurile 
mașinilor poliţiei. 

În bucătărie, Espy Martinez îl urmărea pe Robinson cum 
ridica telefonul și cum formează numărul încet, cifră de cifră. 


Termină și acoperi cu o mână receptorul. 

— Să suni la miezul nopţii și să anunţi că mama ţi-a fost 
omorâtă... Ce coșmar! 

Ridică din umeri, ca și cum ar fi vrut să se detașeze de vestea 
dureroasă pe care urma s-o transmită. 

Espy se uita la el, ușor rușinată de atracţia pe care o simţea 
pentru durere, mai mult o curiozitate ciudată, de fapt; simţea 
aceeași vină pe care ar avea-o cineva care se întoarce din drum 
și stă gură-cască la un accident, cu șoseaua plină de cioburi și 
sânge. 

Robinson mai spuse „Sună!”, apoi strânse receptorul când, la 
celălalt capăt al firului, răspunse cineva. 

— Da. 

— Cu Murrey Millstein, vă rog. 

— Eu sunt. Ce... 

— Domnule Millstein, sunt polițistul Walter Robinson, de la 
poliţia din Miami Beach, Florida. Îmi pare rău, dar am niște 
vești proaste pentru dumneavoastră. 

— Ce, ce anume? 

— Doamna Millstein, mama dumneavoastră, a murit în seara 
aceasta. A fost victima unei spargeri în propriul ei apartament, 
imediat după miezul nopţii, a fost omorâtă, după care 
criminalul a furat anumite lucruri de valoare din casă. 

— Oh, Doamne! Ce?! Mama mea ce... 

— Îmi pare rău, domnule Millstein. 

— Ce spuneţi? Ce-i cu mama mea? Nu... 

— Îmi pare rău, domnule Millstein. Mama dumneavoastră a 
fost omorâtă în seara asta. Exact asta vă spuneam. 

Robinson șovăi, în timp ce bărbatul de la telefon părea că 
încearcă să-și revină. Auzi încă o voce în fundal, mai ridicată, 
erau întrebări puse pe un ton strident, apoi cu panică. Probabil 
că soţia domnului Millstein, se gândi Robinson. Stă în pat și 
aprinde lămpiţa de pe noptieră unde ţine ceasul deșteptător și 
fotografia copiilor, acum întinde mâna și-l prinde de braţ pe 
soţul ei, îl ţine strâns și întreabă ce s-a întâmplat de stă pe 
marginea patului, cu picioarele atârnând, înlemnit, palid, 
îngrozit. 

— Domnule inspector, â... âă... 


— Robinson. Aveţi o hârtie și un creion, domnule Millstein? 
Vreau să notati un număr de telefon. 

— Da, da, dar... 

— Este numărul meu de la birou, de la poliţie. 

— Dar ce s-a întâmplat? Mama mea... 


— Nu l-am arestat încă pe criminal. Dar avem descrierea 
înfățișării lui și destul de multe probe adunate din locuința 
mamei dumneavoastră. Ancheta este încă la început, dar 
colaborăm cu procuratura și cu celelalte forțe de poliţie din 
Dade, așa că sper să-l găsim cât mai repede. 

— Dar mama mea... ea închide întotdeauna ușa... 


— Se pare că agresorul a forțat ușa care dădea spre curtea 
interioară. 

— Dar atunci nu înţeleg... 

— Din câte ne-am dat seama până acum, a fost strangulată. 
Restul îl vom afla în urma autopsiei. 

— Dar ea este la... 

— Da. Va fi transportată la morgă. După autopsie, veţi lua 
legătura cu o firmă care se ocupă de serviciile funerare. Dacă 
sunaţi la morgă după-amiază, o să vă dea secretara de acolo 
câteva numere de telefon. 

— Oh, Doamne! 

— Domnule Millstein, îmi pare rău că v-am dat asemenea 
veste. Trebuia să vă avertizez, altfel aţi fi auzit direct de la 
televizor sau de la radio. Ştiu că vreţi mai multe detalii, iar eu o 
să încerc să vi le dau, dar acum am atâtea alte treburi de 
făcut... Vă rog, sunaţi-mă la numărul pe care vi l-am dat. Voi fi 
la birou în dimineaţa asta, la ora opt. Mă puteţi suna atunci. 

Avocatul răspunse printr-un fel de hohot și o mormăială, apoi 
Robinson închise telefonul. 

Espy îl urmărea cu atenţie. Se simţea oarecum ca un 
spectator, simţea fascinaţie și repulsie în același timp, totul se 
petrecea sub ochii ei, ciudat de încet. În privirile poliţistului 
zări, doar pentru o clipă, neputinţă și descurajare, dar dură 
foarte puţin, ca un sunet în depărtare, ca un ecou, apoi pieri. 
„Suntem amândoi prea tineri”, își spuse ea deodată. 

Rosti, însă: 

— Trebuie să-ţi fie foarte greu să faci asta. 


Robinson ridică din umeri, cu fața crispată și clătină din cap. 

— Ei, te obișnuiești, replică el, dar se simţea din vocea lui că 
minte. 

Şi el știa asta. 

Polițistul și procuroarea ieșiră din casă. Lui Espy i se păru că 
întunericul s-a mai subțiat și se uită la ceasul de la mână. Nu 
mai era mult până în zori. Zări un grup de oameni în vârstă 
care stăteau într-o parte, în micuța curte, dar nici nu apucă să 
pună o întrebare, că Robinson i-o luă înainte: 

— Sunt vecinii de aici. Bătrânul care l-a zărit pe criminal 
fugind pe alee se numește Kadosh. Soţia lui este cea care a 
sunat la 911, la Salvare. Tipul înalt este Winter. El a fost în 
locuinţa victimei în seara trecută și a verificat dacă ușile sunt 
încuiate. Proprietarul apartamentelor este un individ pe care îl 
cheamă Gonzalez, dar nu-i aici. Trebuie să sosească. Ştii care-i 
ironia? Unul dintre vecini mi-a spus că tocmai pusese 
închizători noi la jumătate din apartamente și că urma să pună 
și la apartamentul doamnei Millstein în acest weekend. Nu cred 
că ar fi ajutat prea mult, dar nu se știe niciodată. Toată 
povestea asta o să apară mâine în ziare. 

Robinson arătă spre grupul de ziariști, reporteri și operatori. 
Le făcu un semn, ca să fie văzut că pleacă. Apoi cobori vocea și 
îi zise lui Espy: 

— Nu trebuie să le spunem nimic despre lănţișorul de aur cu 
numele victimei și nici despre amprentele luate de pe gâtul ei, 
cel puţin până când aflăm mai multe despre ele. 

Robinson ridică privirile și văzu doi polițiști și câţiva agenţi 
din patrulă venind de după un colţ al clădirii. Unul dintre ei îi 
făcu un semn și se apropie. De la câţiva metri strigă: 

— Hei, Walter, ce norocos ești! 

Robinson i-l prezentă pe detectiv lui Espy Martinez și rosti: 

— Pe alee? 

— Da. Într-o ladă cu gunoi. Am făcut și poze, iar cei de la 
laborator au luat-o cu ei. S-ar putea să avem noroc. Cred că 
într-un colţ e o pată de sânge. 

— Despre ce e vorba? interveni Espy. 


— Despre o casetă din alamă cu bijuterii, răspunse 
Robinson. N-o să pomenim nici despre asta presei, O.K.? 
— Nicio problemă. Oricum aș prefera să vorbești tu cu 


ziariștii. 

— E-n regulă, aprobă Robinson. Să mergem! 

Zâmbi și făcu o glumă: 

— Hei, nu e mai rău decât să mergi la dentist! 

O prinse în treacăt de cot și se îndreptară amândoi spre 
luminile strălucitoare, unde îi așteptau televiziunea și presa. 


CINCI 
Vânători și vânat 


Simon Winter se afla în locuința lui, cu mâna șovăind 
deasupra tastelor de la telefon. Deși lumina soarelui de amiază 
umplea încăperea, el avea senzaţia că urma să pășească într-o 
cameră întunecoasă, fără să știe unde este întrerupătorul. 
Dormise puţin, agitat, avusese coșmaruri. Oboseala îi juca 
feste. Se mai uită o dată pe fereastră, în curtea interioară, unde 
o adiere de vânt mișca ușor benzile galbene cu care poliţia 
izolase locul. Acestea și o pancartă roșie pe care scria: LOCUL 
CRIMEI. INTRAREA INTERZISĂ, plasată la ușa locuinţei 
doamnei  Millstein, erau singurele semne ale tragediei 
petrecute cu o seară în urmă. 

Simon nu știa dacă începea sau sfârșea ceva, dar se simţea 
obligat să dea un telefon. Avea o ușoară ameţeală, ca și cum ar 
fi fost bolnav; tresări din gânduri când auzi apelul la celălalt 
capăt al firului. 

Se auzi un îndepărtat: 

— Alo! 

— Sunteţi rabinul Şaim Rubinstein? întrebă Winter. 

— Da, am fost rabin, acum sunt la pensie. Cu cine vorbesc? 


— Numele meu este Simon Winter, sunt... 

Făcu o pauză, încercând să-și dea seama ce era, de fapt, apoi 
continuă: 

— Sunt un prieten al doamnei Sophie Millstein. 

— Sophie a murit, spuse rabinul cu o voce deosebit de aspră. 
A fost omorâtă aseară, de un necunoscut. Un individ care căuta 
bani pentru droguri. Așa scriau ziarele. 

— Știu, sunt vecinul ei. 

— Deci... știți mai mult decât mine. Știţi mai mult decât scrie 
în ziare, chiar. Ce doriţi? 

— Sophie Millstein a venit ieri la mine. Doar cu patru ore 
înainte de a fi omorâtă. Era înspăimântată și simţea nevoia să 
vă spună ceva. Dumneavoastră și celorlalți doi prieteni: domnul 
Silver și doamna Kroner. N-a vorbit cu dumneavoastră aseară? 

— Nu. Nu, n-am vorbit cu ea. Să ne spună ceva? Ce anume? 

Vocea rabinului era mai stridentă acum, se simțeau în ea 


neliniștea și teama. 
— Să vă spună că l-a văzut pe... 
Simon se opri, corectându-se: 
— Să vă spună căi s-a părut că-l vede pe omul acela numit... 
Rabinul îl întrerupse: 
— Der Schattenmann. 


— Exact. 

Se lăsă tăcerea. 

— Rabine? întrebă Simon. 

După un alt moment de liniște, rabinul rosti cu o voce de 
gheaţă: 

— O să ne omoare pe toti. 


Rabinul $aim Rubinstein locuia într-un apartament modest 
de pe Ocean Drive, de unde nu avea o vederea prea bună, căci 
era blocată de două clădiri mai mari, impunătoare. Chiar și din 
apartamentele cu cea mai bună poziţie, observă Winter, 
oceanul se vedea doar ca o fâșie îngustă de un albastru palid. 
Altfel, nu era niciun element în plus faţă de zeci de alte blocuri 
vechi din Miami Beach, ce se întindeau între Fort Lauderdale și 
Palm Beach (diferenţa era, poate, numele complexului de 
blocuri: „The Royal Palm”). Nu era nimic „regal” la această 
clădire în care stătea rabinul și nici nu se vedea vreun palmier, 
cu excepţia unei plante într-un vas, așezată în holul blocului. 

Winter luă liftul până la etajul șase și apoi cobori. În tavan 
erau încorporate mici difuzoare la care se auzea, în surdină, o 
compoziție de Muzak. Coridorul avea și el un decor monoton: 
covor bej, tapet cu motive florale, o nesfârșită serie de uși albe, 
care se deosebeau doar prin numărul auriu plasat în mijloc. 

Simon bătu la ușa cu numărul 602 și așteptă. Auzi cheia în 
broască și ușa se deschise, încă legată cu un lanţ. 

— Domnul Winter? 

— Domnule rabin? 


— Puteţi să-mi arătaţi actul de identitate sau ceva de genul 
ăsta? Ceva care să aibă și poza dumneavoastră? 

Simon făcu semn că da, își scoase portofelul și îi arătă 
permisul de conducere. Îl ţinu astfel încât rabinul să-l vadă mai 
bine. 


— Mulţumesc, spuse bătrânul după o clipă. 

Închise ușa ca să desfacă lanţul, apoi o deschise larg. 

— Intraţi, vă rog. Vă mulţumesc că aţi venit. 

Cei doi își strânseră mâinile. Rabinul Rubinstein era mic de 
statură, slab, dar nu avea faţa aceea osoasă, cu pielea 
pământie, a unui om care practică asceza. Părul des și creţ îi 
acoperea urechile; purta ochelari cu rame negre. Îl examină un 
moment pe Simon prin lentile, apoi, cu un gest, îl conduse în 
camera de zi. 

Pe canapeaua albă, Simon îi văzu pe ceilalţi doi așteptându-l 
în faţa unei măsuţe de sticlă, pentru cafea. Când Simon intră, ei 
se ridicară în picioare. 

— lată-i pe domnul Irving Silver și pe doamna Kroner, rosti 
rabinul. 

Winter se îndreptă spre ei și le întinse mâna. Doamna 
Kroner, o femeie plinuţă, îmbrăcată în pantaloni albi, pescărești 
și o bluză largă ce o făcea să pară de două ori mai grasă decât 
rabinul, se așeză imediat și îi turnă o ceașcă de cafea. Domnul 
Silver era un omuleţ rotofei, aproape chel, care începu să bată 
nervos cu degetele pe genunchi când se așeză din nou pe 
canapea. Simon aruncă o scurtă privire în jur. Zări o bibliotecă 
și citi în treacăt niște titluri. Erau cărți despre poporul evreu, 
despre diverse aspecte ale holocaustului, alături de câteva cărți 
polițiste și din genul horror. Rabinul îi surprinse privirile și 
zise: 

— Studiez şi citesc mai tot timpul, domnule Winter. Încerc să 
înţeleg evenimentele la care am participat. De când sunt la 
pensie m-am dedicat acestui studiu. Dar și mie îmi place uneori 
să citesc Stephen King. Nu e ceva sinistru. Toţi acești monștri 
supranaturali, toate aceste creaturi despre care scrie el nu 
există cu adevărat, nu-i așa? Nu sunt reali și, totuși, el știe să le 
dea viață. Asta mi se pare cel mai interesant, nu credeţi? 
Tuturor ne place să mai tragem câte o sperietură zdravănă, nu-i 
așa? E ca o distracţie. 

— Poate, răspunse Winter. 

— În unele nopţi, e mai ușor să citeşti despre ororile ce ies 
din mintea unui om - care sunt doar o fantezie - decât să afli 
despre lucruri îngrozitoare, dar adevărate, din trecut. 

Și arătă, cu un gest, spre cărţile despre holocaust. 


Fostul polițist se arătă de acord. 

— ...Sau din prezent, adăugă rabinul. 

Apoi îl pofti să ia loc. Doamna Kroner îi întinse o ceașcă de 
cafea. Nu-l întrebase dacă dorea frișcă sau zahăr. Simon îl văzu 
pe domnul Silver că se foiește pe locul lui, aplecându-se spre 
măsuţă. Mâinile îi tremurară ușor când puse ceașca înapoi, pe 
farfurioara de pe masă. Winter sesiză o ușoară reţinere în 
atitudinea lui Irving Silver atunci când îl privi nerăbdător pe 
rabin. Acesta din urmă clătină din cap, apoi rosti: 

— Domnule Winter, povestiţi-ne ceea ce v-a spus Sophie. 

Rabinul avea un fel ciudat de a rosti cuvintele, începea cu un 
ton profund, grav, ca apoi, treptat, să ridice vocea tot mai mult, 
astfel încât fraza lui se încheia cu un sunet ascuţit, neplăcut. 

— Pot să vă repet doar ceea ce v-am spus și la telefon. 
Doamna Millstein a venit la mine foarte speriată. Credea că 
recunoscuse un om pe care-l văzuse cu cincizeci de ani în urmă. 
Simţea că trebuie să vă anunţe pe dumneavoastră, pe domnul 
Silver și pe doamna Kroner. Și, mai târziu, a fost ucisă... 

— Da, da, de drogatul ăla, îl întrerupse domnul Silver cu 
vocea tremurătoare. Nu așa li se spune celor dependenţi de 
droguri? Am citit despre el în ziare. S-a anunţat și la știrile de 
la prânz. A intrat la ea în casă, a omorât-o și a furat niște 
lucruri. Acum poliţia îl caută peste tot. Nu s-a spus nimic 
despre Der Schattenmann! 

Rabinul îi aruncă o privire scurtă domnului Silver și-l întrebă 
pe Winter: 

— Cât de sigură era Sophie, Dumnezeu s-o ierte, că l-a văzut 
chiar pe el? 

Citind nerăbdarea și teama de pe feţele celor trei, Simon 
ezită înainte de a răspunde. Avea senzaţia că se amesteca într-o 
discuţie ce dura de luni de zile - și poate că așa și era. 

— La început, când a bătut la mine la ușă, părea destul de 
speriată și aveam impresia că era sigură de ceea ce văzuse. Pe 
măsură ce se liniștea, însă, siguranţa aceasta îi dispăruse. 

Deodată se opri. 

— Vedeţi? interveni domnul Silver cu o voce ascuţită. Nu era 
sigură! Nimeni dintre noi nu poate fi sigur! 

Rabinul dădu încet din cap. 

— Irving, te rog, lasă-l pe domnul Winter să termine. lartă- 


ne, domnule Winter! Nu putem crede că omul ăsta este aici, 
acum. Astăzi. 

— Ar trebui să fie mort! izbucni domnul Silver. Cum de nu a 
murit? Și de ce a venit aici? De ce acum? Nu, trebuie să fie 
mort. Nu se poate să fi supravieţuit! 

Frieda Kroner se încruntă la domnul Silver. Apoi vorbi, 
pentru prima dată. Accentul german se simţea încă destul de 
bine. 

— E aici, bătrân prostănac ce ești! Unde altundeva ar putea 
fi? 

— Dar noi suntem cei pe care odinioară el a... 

— Așa e, rosti ea pe un ton rece. Atunci a ucis pe mulţi 
dintre ai noștri. Și acum o face din nou. Era de așteptat. De ce 
ești atât de mirat? Oare un om care urăște atât, se oprește 
vreodată? Biata Sophie! Din momentul în care a văzut-o, n-a 
mai avut nicio șansă. Nimeni n-are vreo șansă... 

O lacrimă începu să se rostogolească pe obrazul ei rotund. 
Stătea cu spatele țţeapăn, dreaptă, cu braţele încrucișate pe 
piept, fără să încerce să se șteargă pe faţă. 

— Doamnă Kroner, zise Winter ridicând o mână, nu avem 
niciun indiciu că ar fi altcineva implicat în uciderea Sophiei, în 
afară de suspectul pe care-l caută poliţia. 

— Dacă el a văzut-o, este clar că n-a șovăit nicio clipă. El 
acţionează imediat. Sophie a murit. Așa s-au întâmplat 
lucrurile. 

Femeia vorbea cu o siguranță amară, făcându-l pe Simon să 
ezite, cu mintea plină de tot felul de întrebări; își spunea, în 
sinea lui, că trebuie s-o ia mai pe îndelete. 

— Știu că a existat și o scrisoare. Sophie mi-a povestit 
despre Herman Stein, care s-a sinucis. Se pare că și el l-a văzut 
pe omul acela. 

În cameră se lasă din nou tăcerea. Rabinul Rubinstein dădu 
încet din cap. 

— Da, am vorbit despre asta, dar nu am ajuns la o concluzie. 
E greu de crezut. 

— Mai aveţi scrisoarea? 

— Da. 

Rabinul se aplecă și luă de pe măsuţa pentru cafea o carte cu 


titlul The Destruction of the European Jews” de Raul Hilberg. 
Scrisoarea era în carte. I-o întinse lui Simon, care o citi repede: 

„Domnule rabin, 

Am aflat de dumneavoastră prin rabinul Samuelson de la 
sinagoga Beth-el; mi-a dat numele dumneavoastră și mi-a spus 
că ați trăit pe vremuri în Berlin, ca și mine - cu mulţi ani în 
urmă. 

Poate că vă amintiţi de o persoană căreia pe atunci îi 
spuneam Der Schattenmann - era singurul nume sub care era 
cunoscut. Este persoana care ne-a înfundat pe toţi din familie, 
în 1942, când am ieșit în oraș. A avut grijă să fim trimiși la 
Auschwitz. 

Am sperat că acest om a murit, ca și ceilalţi. Dar nu este așa! 
Acum două zile am fost la o întâlnire importantă a asociaţiei 
Surfside Condominiums și l-am zărit, din întâmplare, în public. 
Stătea cu două rânduri în spatele meu! E aici. Sunt sigur de 
asta. 

Rabi, la cine să apelez? 

Ce să fac mai departe? 

Nu e bine că omul ăsta mai este încă în viaţă și simt că 
trebuie să fac ceva. Am mintea plină de întrebări, întunecată de 
frică. Mă puteţi ajuta?” 

Scrisoarea era semnată „Herman Stein”, având notate adresa 
și numărul de telefon. Simon își ridică privirile de pe foaia de 
hârtie. 

— Când a sosit scrisoarea aceasta? 

— La trei zile după moartea domnului Stein. Din Surfside, nu 
departe de-aici, doar nu e Alaska sau Polul Sud, dar serviciul 
poștal nu livrează scrisorile la mai puţin de trei zile de când 
sunt puse în cutie. Ce întâmplare... 

Buzele rabinului tremurară ușor. 

— Era prea târziu ca să-l ajut pe bietul domn Stein. 

— Şi pe urmă? 

— Am anunţat poliția. l-am chemat pe domnul Silver, pe 
doamna Kroner și, desigur, pe vecina dumneavoastră. 

— Ce-au spus cei de la poliţie? 

— Am vorbit cu un detectiv care a făcut o copie după 


5 Distrugerea evreilor din Europa (engl.) (n.tr.). 


scrisoare și acesta mi-a spus că domnul Stein, pe care eu nu-l 
cunoșteam, locuise singur ani în șir și toți vecinii lui erau 
îngrijoraţi pentru el, căci în ultima vreme părea foarte trist. Era 
mereu deprimat. Vorbea singur... 

— Adică se purta ciudat, ca un om care știe că moartea e 
undeva, prin apropiere, interveni Frieda Kroner. 

Rabinul aprobă din cap. 

— Detectivul mi-a spus că domnul Stein scrisese o scrisoare 
de adio înainte de a se împușca și atât, altceva nu mi-a mai 
spus. Era un om amabil polițistul acela, dar cred că era ocupat 
și cu alte treburi și nu era prea interesat de problemele mele. 
Mi-a arătat scrisoarea de adio a domnului Stein. 

— Vă amintiţi ce scria... 

— Bineînţeles, cum aș putea uita așa ceva? Parcă văd și 
acum în faţa ochilor cuvintele acelea. Era doar o frază: „Sunt 
sătul de viaţă, mi-e dor de draga mea Hanna și mă duc lângă 
ea.” Asta era tot. S-a împușcat, mi-a spus detectivul, cu un 
singur glonţ, în frunte. 

— În frunte? 

— Așa a spus polițistul. 

Rostind aceste cuvinte, rabinul se lovi ușor cu mâna peste 
frunte, chiar între sprâncene. 

— Sunteţi sigur? Aţi citit însemnările făcute de detectiv? V- 
au arătat fotografiile făcute la locul crimei? Aţi văzut raportul 
medicului legist? 

Rabinul ridică o sprânceană și-l privi întrebător. 

— Nu. Mi-a spus doar. Nu mi-a arătat nimic. Ce raport? 

Simon era gata să-i pună alta întrebare, dar se opri. Se 
gândi: „În frunte...” Nu în tâmplă... Nu în gură, așa cum alesese 
să o facă el însuși cu câtva timp în urmă - parcă trecuseră ani 
de zile de atunci. Încercă să vizualizeze poziţia unui pistol cu 
care să se tragă astfel. Ciudat. Nu imposibil, nu greu de 
realizat, dar ciudat. De ce ar vrea un sinucigaș să-și transforme 
propria moarte în ceva ciudat? Răspunsul lui era că, probabil, 
rabinul nu înțelesese bine ceea ce spusese polițistul. 

Rabinul se uită la el pătrunzător. 

— Vă pricepeţi la așa ceva? 

— Da, am fost poliţist, timp de douăzeci de ani, la 


departamentul Poliţiei din Miami. Am ieșit la pensie acum 
câţiva ani. A trecut ceva timp de-atunci, dar mă mai pricep încă 
la unele lucruri. 

— Aţi fost poliţist? întrebă iute domnul Silver. Și acum? 

— Acum sunt și eu un bătrân ca oricare altul din Miami 
Beach, domnule Silver. 

Rabi Rubinstein pufni. 

— Din cauza asta a venit Sophie la dumneavoastră. 

— Da, cred că da. Îi era frică și știa că am un pistol. 

Winter respiră adânc. 

— Credea că o pot ajuta. 

— Şi eu o să-mi cumpăr un pistol, rosti Silver pe un ton 
sfidător. Şi cred că toţi ar trebui să avem câte unul ca să ne 
putem apăra! 

— Eu nu mă pricep la arme, îl întrerupse Frieda Kroner. Și 
nici tu nu te pricepi, bătrân aiurit! O să te împuști singur, mai 
mult ca sigur, sau o să-ţi împuști vecinii sau pe băiatul care-ţi 
aduce medicamentele pentru inimă de la farmacie. 

— Da, dar poate reușesc să-l împușc eu pe el mai întâi, când 
o să vină să mă omoare! 

Cuvintele lui aduseră o tăcere apăsătoare în cameră. 

Simon se uită la cei trei bătrâni din faţa lui. Rabinul părea 
epuizat de frică și tristeţe, doamna Kroner îl privea cu 
disperare și neîncredere, iar chipul domnului Silver exprima 
groaza și furia. Primul vorbi rabinul. 

— Trebuie să ne ierti, domnule Winter. Sophie era prietena 
noastră și o regretăm nespus. Suntem tulburaţi și ne este frică. 

— Nu-i nevoie să vă cereţi scuze, domnule rabin. Dar ce vă 
face să fiți atât de sigur că omul acela a omorât-o? Poliţia are 
un martor, este un alt vecin al doamnei Millstein, care l-a văzut 
pe criminal fugind de la locul crimei. Un tânăr negru. 

— Şi dumneavoastră credeţi că el e? întrebă Silver. 

— Dar e vorba de un martor, răspunse răspicat Simon. L-a 
urmărit pe individ pe alee. 

Rabinul clatină din cap. 

— Sunt nedumerit, domnule Winter. Şi asta mă face să fiu 
mai nesigur și mai temător. Domnul Stein a spus că l-a văzut pe 
Der Schattenmann, și apoi moare. Sinucidere... Sophie a spus 


că l-a văzut pe Der Schattenmann, și apoi moare și ea, ucisă de 
un negru necunoscut. Pentru mine este o enigmă, domnule 
Winter. Dumneavoastră sunteţi polițist, spuneţi-ne: pot exista 
asemenea coincidente ciudate? 

Simon șovăi o clipă înainte de a răspunde. 

— Domnule rabin, am fost mulţi ani poliţist la omucideri... 

— Da, da, dar răspundeţi la întrebare! interveni Irving 
Silver. 

Şi deschise imediat gura ca să continue, dar doamna Kroner 
îl înghionti ca să tacă. 

— Lasă omul să vorbească! îi șopti ea nervoasă. 

Winter își cumpăni bine răspunsul în tăcerea ce umplea din 
nou încăperea. 

— Să vă explic, deci. Coincidenţe apar tot timpul. Unele sunt 
incredibile, de-a dreptul fantastice! Orice poliţist își amintește 
un eveniment ieșit din comun, pe care nimeni nu l-ar fi putut 
anticipa nici într-un milion de ani. În munca noastră aceste 
lucruri sunt, dacă nu frecvente, cel puţin familiare. Prin asta 
trebuie să înţelegeţi că majoritatea crimelor sunt aproape o 
rutină pentru noi și n-au nimic neobișnuit în ele. Este important 
întotdeauna să cauţi întâi răspunsul firesc, pentru că, aproape 
în fiecare caz, aici este adevărul, în ceea ce este mai simplu. 

— Deci, vreţi să spuneţi că... îl întrerupse Silver. 

— Lasă-l să termine! strigă doamna Kroner exasperată și îl 
înghionti iarăși. Tare mai ești prost crescut! îl dojeni ea. 

— Mulţumesc, doamnă Kroner, dar am terminat ceea ce 
aveam de spus. 

Rabinul dădu din cap. 

— Spuneaţi că... da, că ar putea fi exact ceea ce pare: o 
sinucidere și o crimă făcută de un nenorocit, o bestie de pe 
stradă. 

— Exact. 

Din nou se lăsă liniștea. 

— Dar aveţi, totuși, o părere despre toate astea? întrebă 
Frieda Kroner. 

— Mai degrabă am întrebări, replică Simon. Și cred că este 
înţelept să încerc să lămuresc lucrurile. Indiferent de felul în 
care au murit Sophie și domnul Stein, cred că vă va fi greu să 


vă vedeţi liniștiți de treburile dumneavoastră dacă vă gândiţi 
mereu că acest individ stă la pândă. În cazul în care trăiește, 
desigur. 

Doamna Kroner dădu și ea din cap, așa cum făcuse și rabinul. 

— Totuși eu vreau să am un pistol, murmură Silver. 

Nu comentă nimeni spusele lui. Winter urmarea cum se 
umplu de lacrimi ochii lui Silver, cum clatină din cap, încet, 
aproape imperceptibil, ca și cum ar fi vrut să scape de toate 
gândurile ce-l chinuiau în acea clipă. 

Rabinul se aplecă și-și trecu mâna prin părul încă des. Pufăi 
cu buzele ţuguiate. Apoi îl privi pe Simon. 

— O să ne ajutaţi, domnule Winter? 

Fostul poliţist simţi un fel de împotrivire. Se uită la chipurile 
celor trei bătrâni și-și aminti de mâna tremurătoare a vecinei 
sale când îl prinsese de braţ, felul în care fusese nevoit să 
renunţe la gândul de a se sinucide atunci când îi bătuse la ușă. 

Dintr-o privire, remarcă tatuajul albăstrui - numărul din 
lagăr - de pe braţul rabinului și bănuia că sub bluza largă a 
doamnei Kroner și sub cămașa cadrilată a domnului Silver se 
afla tatuat tot un număr din lagăr. „l-am promis să o ajut și n- 
am făcut-o”, se gândi el. Își dădu seamă că promisiunea atârna 
încă deasupra lui, așa că răspunse: 

— Am să încerc, domnule rabin. Nu știu sigur ce-aș putea să 
fac.. 

— Dumneavoastră știți lucruri pe care noi nu le știm. Multe 
lucruri. 

— A trecut mult timp de când am ieșit la pensie. 

— Dar asemenea lucruri nu se uită, nu? Adică procedurile și 
toate celelalte metode? 

— Nu. 

— Atunci înseamnă că ne puteţi ajuta. 

— Sper. 

Cei trei bătrâni se uitară rapid unul la celălalt. 

— Cred că avem nevoie de ajutor, rosti doamna Kroner. 
Poate chiar mai mult decât vrem s-o recunoaștem. 

— Eu tot vreau un pistol, mormăi Silver. Dacă atunci am fi 
avut o armă... 

— Atunci naziștii ne-ar fi ucis pe loc! 


— Poate că ar fi fost mai bine așa! 

— Cum poţi să spui așa ceva, nătărău bătrân? Am 
supravieţuit! Şi astfel i-am ajutat pe ceilalţi să nu uite! 

— Poate, dar crezi că au învăţat ceva din asta? 

Silver și doamna Kroner se priviră. Rabinul oftă. 

— Mereu fac așa, i se adresă rabinul lui Simon. Când eram 
tineri, am fost cu toţii prinși în acele evenimente și acum ne 
certăm. Chiar și înţelepţii se ceartă. Dar am fost acolo și am 
fost implicaţi în ceva mai mult decât simplă istorie. 

— Şi el a fost... mârâi Silver. 

Rabinul tresări și îi privi. 

— Așa este. Şi el a fost implicat, la fel de mult ca și cei care 
au murit sau au supraviețuit. 

— Și nici ei n-a uitat, adăugă Silver. 

— Nu. Cred că nu. 

Frieda Kroner începu să-și șteargă ochii ușor. 

— Dacă este aici... 

— Şi ne găsește... o completă Silver. 

— Cred că o să ne ucidă. 

Simon ridică o mână ca să-i oprească. 

— Dar de ce? De ce să fi voit să o ucidă pe Sophie sau pe 
domnul Stein? Nu mi-aţi explicat încă. 

Imediat ce puse întrebarea, Winter își dădu seama că intrase 
într-o lume stăpânită de istorie și amintiri, o lume întunecată la 
graniţele ei, dar neagră ca noaptea în centru. 

— Pentru că, începu rabinul după un moment de liniște, noi 
suntem singurii oameni care îl pot acuza. 

— Care îl pot aduce în faţa justiţiei, șopti Frieda Kroner. 

— Dacă e aici... Eu nu cred! Nu cred deloc așa ceva! rosti 
Silver și-și lovi genunchii cu palmele. 

Ceilalţi se uitară încruntaţi la el, dar Winter fu primul care 
vorbi. 

— Dar dacă ar fi aici, l-aţi recunoaște? 

Lui Irving Silver îi trebuiră câteva secunde ca să poată 
răspunde. Bătrânul polițist observă că respirase adânc, de 
câteva ori, luptându-se să răspundă. 

— Da, rosti Silver. Și eu i-am văzut faţa. Doar pentru câteva 


clipe. A luat bani de la fratele meu și de la mine. 

— Tatăl meu a fost... spuse rabinul încet, tatăl meu a fost cel 
care l-a recunoscut, când mergeam în troleibuz. Tata nu m-a 
lăsat să-l privesc, dar eu l-am văzut. Eram atât de tânăr! 

Frieda Kroner scutură din cap. 

— Şi eu eram tânără. Ca și rabinul și Sophie, eram doar 
puţin mai mare decât un copil. Ne-a prins în parc. Era 
primăvară, orașul era plin de moloz și de morţi, totuși era 
primăvară şi-mi amintesc că erau foarte mulți oameni pe străzi, 
afară, bucurându-se de ziua frumoasă. Eu și mama am ieșit, 
trebuia să ne comportăm și noi ca ceilalţi. Înainte de război, 
unei asemenea zile i se spunea „vremea Fuhrerului”, de parcă 
el putea comanda până și vremii! 

Din nou în încăpere se lăsă o tăcere grea. 

— E greu să vorbești despre aceste lucruri, zise rabinul. 

Simon făcu un semn de încuviinţare din cap. 

— Da, spuse el încet. Dar dacă vă voi ajuta, va trebui să știu 
mai mult. 

— E normal. 

— Dar este ceva ce nu înţeleg. 

— Ce anume, domnule Winter? 

— De ce v-ar ucide? De ce nu s-ar ascunde, pur și simplu, și 
gata? N-ar fi prea greu. N-ar înfrunta niciun risc. De ce să nu 
dispară? 

— Eu vă pot răspunde, zise Frieda Kroner, repede. 

Winter se întoarse spre ea. 

— Pentru că îi place moartea, domnule Winter. 

Ceilalţi o aprobară în tăcere. 

— Vedeţi, domnule Winter, ceea ce-l deosebea pe el de 
ceilalţi, și de aceea eram și foarte înspăimântați de el, era că 
făcea toate acele lucruri nu pentru că ar fi crezut în naziști, 
care îi promiseseră că, predându-ne, își salva viaţa! Nu, el n-o 
făcea ca să-și protejeze familia - asta a fost o scuză pe care am 
auzit-o des. El o făcea pentru că-i plăcea. 

Doamna Kroner se înfioră. 

— Şi pentru că se pricepea ca nimeni altul la așa ceva. 

— Iranische Strasse... adaugă rabi. 

Dar de data aceasta, nu mai ridică vocea, își păstră tonul 


coborât și grav. 

— Biroul Evreiesc de Investigaţii. De acolo îi urmărea 
Gestapo-ul pe cei care ne vânau pe noi. 

— Ei își scoseseră stelele evreiești de pe haine, spuse Silver. 
Și apoi au începu să ne vâneze. 

— Vedeţi, Berlinul era însuși Himmler, care venise la radio și 
promisese nemților că orașul va fi Judenfref, adaugă rabinul, 
dregându-și glasul. Dar n-a fost! Niciodată n-a fost! Când au 
venit rușii, mai erau încă o mie cinci sute de evrei care se 
ascundeau printre dărâmături! O mie cinci sute rămași, din o 
sută cincizeci de mii! Dar noi mai eram încă acolo când 
tancurile rădeau tot ceea ce le ieșea în cale și naziștii au fost 
înghiţiţi în propriul lor iad! Niciodată Berlinul n-a fost 
Judenfrei! Niciodată! Și dacă ar mai fi rămas doar un singur 
evreu, tot n-ar fi fost /udenfrei! 

Simon Winter aprobă din cap. 

— Dar acest om... 

Frieda Kroner interveni prompt: 

— Der Schattenmann și-a acoperit urmele mai bine decât 
oricare alt „hăitaș”. Se spunea că, dacă îl vezi, te omoară. Dacă 
îi auzi vocea, te omoară. Dacă îl strigi, te omoară... 

Șovăi, apoi continuă: 

— În pivniţa din închisoarea Plotzensee. Un loc groaznic, 
domnule Winter. Un loc unde moartea era reperul principal, iar 
naziștii știau să facă lucruri chiar mai rele decât moartea. Acolo 
erau scaune de tortură, cârlige în care se agăța carnea - ca la 
abator - ghilotine și garote”, domnule Winter. 

— Se spunea că ultimii ochi pe care-i priveai înainte de a 
muri, erau ai lui, zise Irving Silver cu o voce joasă. Iar 
respiraţia lui pe obrazul tău era ultima amintire ce o luai cu 
tine dincolo de moarte. 

— De unde știaţi că era într-adevăr așa? 

— Dintr-un cuvânt scăpat, dintr-o frântură de conversaţie, 
răspunse doamna Kroner. Zvonurile circulau peste tot. Oamenii 
vorbeau... Un vânzător cu clientul lui, polițistul cu patronul 


6 Curăţat, liber de evrei (germ.) (n.tr.). 
7 Aparat pentru strangularea victimei folosit în Spania, în Evul Mediu 
(n.tr.). 


vreunul hotel... Un cuvânt rătăcit într-o discuţie în parc sau în 
troleibuz. Pe urmă, mamele le spuneau fetelor lor, cum a făcut 
și mama mea. lar taţii le spuneau fiilor lor. Așa am aflat despre 
Der Schattenmann. 

Femeia oftă, ca și cum cuvintele ar fi durut-o. 

— Dar dumneavoastră, toţi trei, și domnul Stein și Sophie aţi 
reușit să supraviețţuiţi... 

— Am avut noroc, replică rabinul. O fi fost un accident sau o 
greșeală. Naziștii erau atât de eficienţi, încât acum, domnule 
Winter, după atâţia ani, ni se pare, uneori, că nici nu erau 
oameni ca noi. Însă mulţi dintre ei erau birocraţi, funcţionari, 
niște amărâţi care mâzgăleau hârtie! Așa că unii dintre noi 
ajungeau în trenurile ce mergeau spre lagăre și nu în faimoasa 
pivniţă. 

În acest punct, Irving Silver scoase un hohot de plâns. 
Ceilalţi se întorseseră spre el și-i văzură ochii înroșindu-se și 
mâna pusă peste gură, ca și cum ar fi vrut să-și înăbușe 
cuvintele. Gâfâia din nou. 

— Fratele meu, hohoti el cu pumnii apăsaţi pe gură, fratele 
meu a ajuns în pivniţă. 

Ceilalţi tăceau. 

— Oh, bietul Martin, gemu Silver, bietul meu frate Martin! 

După o clipă, îi privi și el. 

— Îmi pare rău, spuse. E greu de suportat amintirea aceasta, 
dar nu trebuie să uităm. 

Silver oftă adânc. 

— Asta ne-a mai rămas: amintirea, continuă el. Așa că ne 
amintim. La fel face și Der Schattenmann. Dacă atunci a ucis 
evrei, o va face din nou. Eram doar ceva mai mari decât niște 
copii, domnule Winter, și probabil ca asta ne-a salvat de el. Dar 
fratele meu mai mare era o ameninţare pentru el, deci... 

— Și tatăl meu la fel... murmură rabinul. 

— Și mama mea la fel... adăugă doamna Kroner. 


— Desigur, așa ceva nu e deloc surprinzător, rosti rabinul. 
Exact așa cum a spus și Frieda. Dacă noi nu ne-am găsit 
liniștea din cauza amintirilor noastre, atunci și cu el se 
întâmplă la fel. 

Irving Silver se întinse și o strânse pe Frieda de braţ. Ea 
încuviinţă din cap. 


Simon Winter se simţi deodată prins, parcă, într-un curent 
puternic, care-l împingea spre adâncurile unei mări, sorbindu-l 
cu forţă de pe țărm. Se gândi că toţi detectivii apelează la 
memorie, căci crimele seamănă între ele. Și a treia se regăsește 
în cea de-a patra. Chiar și în cele neobișnuite, se află elemente 
comune: motivaţia (lăcomia, de pildă), arma crimei (un pistol 
sau un cuţit), urmele (amprente, urme de sânge, fibre, fire de 
pâr). Şi toate aceste elemente alcătuiesc o grilă comună pentru 
toate crimele. Dar acestea despre care vorbeau cei trei bătrâni 
din fața lui sfidau orice grilă. 

Înainte de a vorbi, se gândi puţin. Liniştea plutea în aer. 

— Cred că trebuie să aflu mai multe despre acest om. Cine 
era? Cu siguranţă că există cineva care-i știe numele, de unde 
vine, ceva despre familia lui... 

Un alt moment de tăcere, apoi Frieda Kroner replică: 

— Nimeni nu știa nimic sigur. Era total diferit de toţi ceilalți. 

— Era diferit, adăugă rabinul, pentru că era ca un cutit în 
întuneric. Vedeţi, pe ceilalţi îi știam. Dacă „hăitașul” te 
cunoștea, atunci era posibil ca și tu să-l cunoști. Poate de la 
sinagogă sau din bloc, sau de la doctor, de la școala copiilor, 
dintr-un loc unde erau în vigoare interdicțiile împotriva 
evreilor. Dacă erai atent, deci, aveai șanse să nu fii prins... Și 
dacă cineva încearcă să te prindă, poţi să te ascunzi, să fugi 
sau poţi să-l mituiești. Erau trădători, e-adevărat, dar unii 
dintre ei, chiar aproape de sfârșit, aveau unele sentimente, 
păreau totuși mai omenoși... 

Rabinul oftă. 

— Dar pe el nimeni nu-l cunoștea. Era ca și cum naziștii ar fi 
inventat acest golem. O fantomă. 

— Îl puteţi descrie? 

— Era înalt, ca și dumneavoastră, începu Frieda Kroner, dar 
Silver clătină din cap și făcu un semn cu mâna. 

— Nu, Frieda, nu. Era un omuleţ, ca un dihor. Și mai în 
vârstă. Adică adult, nu tânăr. 

— Nu, îl întrerupse rabi nervos, era tânăr, altfel n-ar fi 
supravieţuit. Era tânăr, puternic, deștept și ambițios. 

Se uitară unul la celălalt și tăcură. 

— Eram aproape niște copii, începu rabinul. Amintirile 
noastre... 


— Eu eram mică, la fel ca Sophie, spuse Frieda. Mie toţi 
oamenii mi se păreau mari. 

— Bietul meu frate Martin era puternic și înalt, așa că toţi 
cei care nu erau ca el mi se păreau scunzi... 

— Vedeţi, domnule Winter? rosti rabinul. Der Schattenmann 
era mai bun decât orice ofiţer din Gestapo. Era ca o stafie. 
Oriunde se ducea el, era întuneric, chiar și în timpul zilei. Exact 
ca 0... cum îi spunea, Irving? 

— Ca o himeră... „Uite-l, nu e”. 

— Și cu toţii știam că, dacă te găsea, nu mai aveai unde să te 
ascunzi, zise rabinul cu o voce de gheaţă. 

— Dar el nu putea fi mituit? 

— Da și nu, răspunse Silver. Puteai să auzi o voce în 
întuneric, pe vreo alee, căreia îi promiteai toţi banii pe care îi 
aveai și apoi îi dădeai lui. Dar Gestapo-ul venea, oricum, după 
aceea și persoana pe care Der Schattenmann o „atingea” era 
dusă în pivniţă, iar restul familiei era urcat în tren și trimis în 
lagăr. El nu lăsa urme niciodată. Dacă te găsea, dispăreai 
definitiv pentru toţi ceilalți. 

Frieda Kroner oftă la aceste amintiri. Se înfioră toată, ridică 
o mână, dar nu vorbi când toţi ceilalţi se întoarseră spre ea. 

— Dar Sophie, voi trei, domnul Stein... Vreţi să spuneţi că... 


— Greşeli, greșeli... zise rabinul. Se presupunea că toţi am 
murit, dar uite că unii dintre noi au supravieţuit. Asta a fost o 
greșeală. Și acum, după cincizeci de ani, greșelile acestea nu s- 
au șters, probabil, de pe răboj. 

Silver se scutură și doamna Kroner își șterse ochii cu batista. 

Simon dădu din cap. Nu prea putea înţelege frica lor, dar 
simţea că sentimentul este atât de puternic, încât era aproape 
palpabil. Privi în jur, la lucrurile simple din camera rabinului: 
un menorah* mare din alamă, fotografii de familie și cu 
prieteni, o faţă de masa brodată. Dar toate acestea păreau 
acoperite de ceața amintirilor, iar aerul avea ceva bolnăvicios. 

Rabi Rubinstein se lăsă greoi pe spate. 

— E greu să fii bătrân și să-ţi aduci aminte de toate aceste 
tragedii, spuse el. E ca și cum ai zgândări un loc dureros. 

Oftă, apoi continuă: 


8 Sfeșnic ritual cu șapte braţe (n.tr.). 


— Uitasem cum este să fii hăituit. 

Ceilalți aprobară în tăcere. 

Simon Winter voia să-l îmbărbăteze cu un gest, dar nu reuși, 
în schimb, rosti: 

— Dar tot nu înţeleg ceva. De ce ar fi venit omul ăsta tocmai 
aici? Tocmai în Miami, unde sunt mulţi supraviețuitori ai 
holocaustului și unde ar putea fi, deci, recunoscut cu ușurință. 
De ce nu s-ar duce în Argentina sau în România, de pildă? 
Acolo ar fi mai în siguranţă... 

Silver își scutură capul. 

— Aici este locul cel mai sigur pentru el. 

— Cum așa?! 

— Nu înţelegeţi, domnule Winter, zise rabinul, începând să 
explice, Der Schattenmann nu era nazist! Nu făcea parte din 
Gestapo! Nu era un SS-ist! Era evreu ca și noi! Nu există nicio 
organizație, ca cea din Odessa, și nici vreun grup al Crucii de 
Fier care să-l ajute să-și găsească libertatea și siguranţa după 
război! El nu se avea decât pe el! 

— Dar erau și alte organizaţii... Crucea Roșie sau alte 
grupuri care îi ajutau pe dezrădăcinaţi să... 

— Desigur! Așa am ajuns eu aici... 

— Şi eu, spuse Frieda Kroner. 

— Eu nu. Am avut rude mai îndepărtate care m-au ajutat, 
explică Irving Silver. Dar cine l-a ajutat pe Der Schattenmann? 
Doar nu rușii! Ei l-ar fi împușcat. Bang! Fără să-l judece măcar. 
Deci, cine ar fi făcut-o? 

— Spuneti-mi! exclamă Simon. 

— Păi, oamenii lui. Aceiași oameni pe care el îi trădase, zise 
Silver. 

— Dar n-ar fi făcut-o, dacă ar fi știut cine era, de fapt, nu? 

— Da. Doar toţi conducătorii lagărelor de concentrare s-au 
predat autorităţilor, nu? întrebă Silver. 

Rabinul aprobă și adăugă: 

— Dar el ar fi aflat oricum despre pericol. 

— Deci, ce credeţi că ar fi putut face? 

Cei trei se uitară unul la celălalt. O clipă, Simon aproape că îi 
auzi respirând, atât era de grea tăcerea. Era ca și cum și-ar fi 
pus întrebări, ar fi adus fiecare argumente, ar fi venit cu tot 


felul de idei, dar fără cuvinte și fără gesturi. Doar lăsându-și 
imaginaţia să lucreze, ca apoi să ajungă la o singură concluzie. 

Rabinul își trecu o mână peste faţă, gânditor. 

— Ar fi trebuit să devină unul de-al nostru, ca să scape. Un 
supraviețuitor. 

Frieda Kroner confirmă: 

— Bineînţeles. Altfel nici nu se putea. 

— Dar cum s-ar fi putut deghiza așa? 

Irving Silver se încruntă: 

— Doar era Der Schattenmann! Putea face tot ceea ce voia! 

— Dar... șovăi Winter, mai erau și alţii ca el. Și ei au fost 
prinși? 

— Ei nu erau ca el. Nu cred. 

— Dar de ce să vină aici? 

— Pentru că noi suntem „oamenii lui”. 

— Cine ne cunoaște mai bine decât el? De asta i-a reușit 
totul până acum. De ce i-ar fi frică de noi? 

Rabinul se ridică, dar prin această mișcare ridică și cartea 
The Destruction of the European Jews de pe masă. Scrisoarea 
lui Stein căzu pe jos, dar nimeni n-o luă de acolo. Cartea se 
deschise în mâinile rabinului, dar acesta nu se uită în ea, și 
Winter își dădu seama că bătrânul știa conţinutul ei pe 
dinafară. 

— Ceea ce nu poţi să uiţi, îți rămâne pe veci întipărit în 
minte. Era confuzie și perversitate. Holocaustul a fost o 
mașinărie uriașă destinată uciderii evreilor. Dar naziștii, ca să 
ducă la bun sfârșit asta - mereu vorbeau, în toate discursurile 
lor, în materialele de propagandă, în tot felul de „opere”, 
despre „măreaţa” lor misiune - aveau nevoie de ajutor. Orice 
fel de ajutor, de oriunde. 

— De la Papă, care nu i-a condamnat pentru ceea ce 
făceau... spuse Silver. 

— Chiar de la Aliați, care nu bombardau lagărele și nici 
calea ferată spre Dachau sau Auschwitz... adăugă doamna 
Kroner. 

— De la toţi cei care nu erau evrei - polonezi, cehi, unguri, 
italieni, francezi, germani... Toţi stăteau și priveau. Da, din 
toată lumea le venea un asemenea ajutor, într-un fel sau altul 


toți i-au ajutat. Chiar și dintre cei pe care ei încercau să-i 
distrugă. 

Simon îi asculta tăcut. 

— Gândiţi-va la Auschwitz, domnule Winter! După ce naziștii 
făceau selecţia, cineva trebuia să închidă ușile la camerele de 
gazare și cineva trebuia să scoată apoi cadavrele. Cineva 
trebuia să aprindă focul în cuptoare și cineva trebuia să 
supravegheze pentru ca treaba să meargă ca pe roate. Și de 
multe ori acești „cineva” erau chiar evrei de-ai noștri. 

Rabinul se așeză greoi, cu cartea în poală. 

— Şi noi am contribuit la asta, vedeţi. Prin simplul fapt că 
am trăit, că am făcut orice ca să supravieţuim, am contribuit, 
într-un mod pervers, la continuarea acestor lucruri... 

Privi la doamna Kroner și la Irving Silver. 

— Oare ar fi fost mai just, mai moral, să mori, să te lași să 
mori în faţa răului? Astea sunt întrebări pentru filosofi. Eu sunt 
doar un bătrân rabi. 

Se opri, dădu din cap, oftând cu putere înainte de a continua. 

— Ştiţi, toate astea sunt o nebunie. Uitaţi-vă la lumea în care 
trăim astăzi. Uneori, ceea ce am trăit noi ni se pare atât de 
straniu, atât de îndepărtat în trecut, încât nici nu putem crede 
că s-a întâmplat, dar celălalt... da, celălalt este încă acolo, asta 
știm, este încă viu, la fel de rău, de înfricoșător, așteptând să 
lovească din nou. 

— Der Schattenmann era cel mai rău dintre noi, dintre evrei, 
reluă rabinul. Era cel mai rău dintre naziști, mai rău chiar 
decât lucrurile acelea groaznice despre care îi place domnului 
King să scrie. 

— Și-acum e aici, printre noi, spuse cu amărăciune Silver. E 
ca o infecţie. 

— Oare nu e mereu printre noi cineva ca Der Schattenmann? 
întrebă încet rabi. 

Dar întrebarea rămase fără răspuns. 

— Îl puteţi găsi, domnule detectiv? întrebă Frieda Kroner cu 
o voce joasă. 

— Nu știu. 

— O să încercaţi, totuși? 

— Dacă este aici... Dacă ceea ce spuneţi se dovedește a fi 


adevărat... 

— O să-l căutaţi, domnule Winter? 

Simon simţi o profundă tristeţe în toată ființa lui. Răspunsul 
străpunse, totuși, acea amărăciune: 

— Da, o să încerc. 

— Foarte bine, spuse Frieda Kroner. Atunci o să vă ajut și 
eu. 

— Şi eu, rosti Silver. 

— Bineînţeles, și eu, zise rabi Rubinstein. Vom face tot ceea 
ce ne stă în putinţă. 

Frieda Kroner aprobă din cap, apoi se întinse spre măsuţă și- 
și turnă încă o ceașcă de cafea. Simon o urmări cum soarbe 
îndelung din lichidul negru, degustându-l. Ea îi zâmbi, cu 
răceală însă. 

— Bine. Şi când îl veţi găsi, cu ajutorul nostru, îl veţi ucide. 

— Frieda! strigă rabi. Cum poţi să spui așa ceva?! Religia 
noastră ne îndeamnă să iertăm și să înţelegem. Acesta este 
felul nostru de a ne purta! 

— Poate. Dar inima mea îi ţine minte pe toţi cei care au fost 
trădaţi și omorâţi de el - în numele lor vorbesc. Gândește-te 
mai întâi la ei, apoi vorbește-mi despre iertare! 

Se întoarse spre Simon. 

— Eu aș vorbi mai întâi despre dreptate. Găsiţi-l și omorâţi-l! 
spuse ea. 

Irving Silver se aplecă spre el. 

— Eu o să vă ajut. O să fac tot ce pot. Cu toţii o să facem tot 
ce putem. Dar Frieda are dreptate. Găsiţi-l și omorâţi-l, 
domnule Winter! 

Oftă și adăugă: 

— Pentru dragul meu frate Martin. Și pentru părinții și verii 
mei... 

— Şi pentru sora mea și soţul ei împreună cu cele două 
nepoate, pentru bunicii mei și mama mea care a încercat să mă 
salveze, și pentru toţi ceilalți, completă Frieda Kroner încet. 

Simon nu spuse nimic. Se uita la rabin, care îi privea pe cei 
doi. Observă că mâna bătrânului tremura în timp ce strângea 
cartea pe care-o ţinea în poală. 

Irving Silver vorbi fără ocolișuri: 


— Ucideţi-l, domnule poliţist! Şi va fi o bestie mai puţin pe 
lume, mai puţine coşmaruri pentru noi. Ucideţi-l! 
Rabinul dădu din cap, aprobând, în cele din urmă, și el. 


SASE 
Rugaciune pentru morţi 


Simon Winter se foi stânjenit pe scaunul pliant de metal, în 
timp ce un rabi tânăr vorbea la cimitir. Deși oamenii se 
adunaseră sub bolta de un verde-închis a clădirii ce adăpostea 
biroul pompelor funebre, căldura înăbușitoare a miezului de zi 
pătrundea nestingherită până la ei. Participanţii la serviciul 
funerar erau mai ales bătrâni, și costumele lor de stofă neagră 
păreau să scoată aburi în arșița amiezii. Simon ar fi vrut, cu 
disperare, să-și lărgească puţin cravata, strânsă zdravăn sub 
gulerul scrobit al singurei cămăși albe de mătase pe care o mai 
avea. Se uită în jur și-și spuse:. Arătăm toţi de parcă ar urma s- 
o însoţim pe Sophie Millstein chiar și pe lumea cealaltă.” Îi era 
puţin rușine de un asemenea gând, dar își iertă îndrăzneala, 
spunându-și că nu lipsise mult să fie el însuși cel așezat în 
sicriu, sau ars și păstrat într-o urnă, iar deasupra lui cineva, de 
care nu mai avea cum să-i pese, să-l jelească - dar asta era 
taina lui. 

Rabinul, un bărbat scund, plinuţ, care se lupta din greu cu 
transpiraţia ce-i umezea gulerul strâns al cămășii, ridică puţin 
vocea când vorbi: 

— Aceasta femeie, Sophie Millstein, aruncată în infern, ca 
apoi să se elibereze de el și, prin bunătate și dragoste, ca o 
pasăre Phoenix, să devină iubita soţie a lui Leo și mama 
adorată a strălucitului ei fiu, Murray... 

Vocea tânărului rabin era foarte stridentă. Cuvintele păreau 
să împungă aerul nemișcat. Ochii lui Simon cercetau albastrul 
cerului, căutând în depărtare un nor cât de mic - o promisiune 
a unei ploi binefăcătoare în acea după-amiază. Dar nu zări 
deloc ceea ce căuta și oftă, respirând aerul cald și dens ca 
fumul. 

Stătea în spatele celor veniţi la înmormântare, singur, și se 
certă pentru că lăsase căldura să-l distragă de la slujba 
funerară. 

„Ar putea fi aici, se gândi el. Ar putea fi chiar aici, ascuns 
vederii tale, în umbra acelor copaci.” Sau poate că stă așezat, 
cu capul plecat, într-un rând de pe o latură a adunării, dând 
impresia unui prieten îndurerat. Dacă e pus pe hăituială, acesta 


e primul loc unde ar trebui să vină să arunce o privire, exact 
printre prietenii Sophiei Millstein. 

Dar ceea ce nu știe el este că aici mai e cineva care-l 
urmărește la rândul lui. 

Apoi își înfrână gândurile, căci îndoiala își făcuse iar loc în 
mintea lui: „dacă ei există cu adevărat.” 

Alături de el, domnul Finkel și familia Kadosh erau foarte 
atenţi la cuvintele rabinului. Doamna Kadosh mototolea în 
mână o batistă albă din pânză, pe care uneori o ducea la ochi, 
apoi își ștergea cu ea transpiraţia de pe frunte. Soţul ei avea în 
mână un pliant, pe care îl legăna încet, apoi îl deschidea, 
netezindu-i paginile. Uneori, pe furiș, îl folosea ca evantai, 
încercând, fără succes, să se răcorească. 

Ceilalţi locatari din Sunshine Arms erau răspândiţi printre 
oamenii adunaţi la înmormântare. Winter îl văzu pe proprietar, 
domnul Gonzalez, care-și ţinea capul plecat. Venise împreună 
cu fiica sa. Era la fel de înaltă ca și tatăl ei și purta o rochie 
subţire, neagră, care, după părerea lui, s-ar fi potrivit mai bine 
la Operă, la o premieră. 

Winter oftă. Timp de șase luni, fata lui Gonzales ocupase 
apartamentul de lângă cel al Sophiei Millstein. Primise, într-un 
ritm frenetic, destul de mulţi prieteni, care, de obicei, uitau să 
tragă perdeaua, așa că fostul poliţist putea urmări tot ceea ce 
se petrecea înăuntru. Credea că fata știa că e privită și mai 
credea că lăsa intenţionat perdelele date în lături, ca pe o 
favoare. Clatină din cap. Când se mutase, pentru alte distracţii 
și mai și, pe Brickell Avenue, luase, parcă, ceva din veselia și 
energia din Sunshine Arms. 

Înainte de a se așeza lângă tatăl său, privise o clipă înapoi, 
peste umăr, iar ochii ei îi întâlniseră pe ai lui, doar atât cât să-i 
arunce un mic zâmbet trist care, împreună cu o ușoară 
clătinare a capului, era făcut să-i amintească ceea ce pierduse. 
Și asta, în ciuda solemnităţii ocaziei și a gândurilor lui 
întunecate referitoare la moartea vecinei sale, reuși să-l facă să 
zâmbească, în sinea lui, detașându-se de tot ceea ce-l înconjura. 

— Astfel, cu toţii simţim astăzi pierderea acestei femei... 
continuă rabi discursul obișnuit în asemenea împrejurări. 

Winter își luă cu greu ochii de la fata lui Gonzalez și-și 
plimbă privirile, încă o dată, pe chipurile celor prezenţi. Dacă el 
este aici, raționă Simon, probabil că se va uita insistent la 


ceilalţi. Va cerceta cu atenţie feţele lor, ca să-și întipărească în 
minte trăsăturile. 

Ochii lui Winter se opriră asupra unui om care stătea în 
dreapta lui. Acesta îl privea fix pe rabin. Fostul poliţist simţi că 
tresare. „De ce ești atât de curios?”, se întreba el. 

Dar exact în clipa aceea, îl văzu pe om întorcându-se spre o 
femeie în vârstă de lângă el și șoptindu-i ceva. Femeia îi atinse 
braţul. 

„Nu, se gândi Winter, trebuie să fii singur. Nu ești mereu 
singur, de fapt? Dacă exiști...” 

Winter plecă ușor capul, cu bărbia în piept, preocupat. Le 
spusese lui Irving Silver, Friedei Kroner, rabinului să nu vină la 
înmormântare. Nu voia să-i dea un avantaj omului de care se 
temeau, înainte ca el să-și facă un plan de acţiune. Ei nu 
fuseseră de acord, iar el insistase. 

Cerceta din nou cu privirile mulţimea, căutând feţe pe care 
nu le cunoștea, dar erau prea multe. Sophie Millstein făcuse 
parte din multe asociaţii de femei, cluburi de bridge și fusese 
foarte activă în viaţa religioasă a comunităţii. Erau aproape o 
sută de bătrâni care se tot foiau pe scaune. 

Cuvintele rabinului erau parcă niște scântei în căldura zilei. 

— Să treci prin atâtea și să ţi se ia viața când ești bătrân, 
aproape de sfârșit, este o tragedie copleșitoare... 

Winter se uita în jur, încercând să-i zărească pe inspectorul 
Robinson sau pe tânăra procuroare, dar nu-i văzu nicăieri. 
Bănuia că era cineva de la Poliţia din Miami amestecat printre 
cei veniţi la înmormântare. Era o procedură care se aplica și pe 
vremea lui, în cazul crimelor - chiar atunci când suspectul 
numărul unu era de altă rasă. Nu se știa niciodată cine putea să 
apară. Presupunea că Robinson trimisese un subaltern; asta 
pentru că el era negru și ar fi fost imposibil să treacă 
neobservat, urmărindu-i liniștit pe oameni. 

Bineînţeles, indiferent pe cine ar fi trimis, acesta ar fi căutat 
exact pe cine nu trebuia. 

Simon oftă și începu să se joace cu pliantul pe care-l ţinea în 
mână. Simti o furie, o neliniște greu de stăpânit. „Nu știu nimic, 
își spuse el. Tot ceea ce am sunt doar niște coincidente ciudate, 
trei bătrâni înspăimântați și un coșmar vechi de zeci de ani.” 

Se uită din nou în sus, pe cer. Simţea cum furia i se 
transformă în vină, în teamă. „Oare chiar îţi aduci aminte cum 


trebuie să acţionezi? Cum să faci ca bănuiala să se dovedească 
adevărată, într-un mod incontestabil?” Scrâșni din dinţi. 
„Acţionează ca și atunci! își zise el ferm. Vrei să ţi se spună din 
nou poliţist? Atunci poartă-te ca atare! Pune întrebări și 
găsește răspunsurile!” 

În rândul din faţă, imediat lângă mormânt, un copil de patru 
sau cinci ani se mișca tot timpul, agitat, încercând să 
vorbească, acoperind spusele rabinului, și mama lui era 
obligată să-l dojenească în șoaptă. Rabinul se opri, îi zâmbi 
copilului, apoi continuă: 

— Deci, cine a fost această femeie, Sophie Millstein, care s-a 
dăruit atât de mult, care a realizat atât de multe în viaţa ei? 
Cred că ar trebui să aflu mai multe despre această remarcabilă 
femeie, pentru ca viaţa ei să fie o lecţie și un model pentru 
mine, așa cum a fost pentru fiul ei, pentru nora ei, pentru dragii 
ei nepoți... 

Simon nu putea să vadă decât spatele lui Murray Millstein. 
Dar, pe când vorbea rabinul, îl văzu pe avocat înconjurând cu 
braţele umerii soţiei sale și trăgându-l spre el pe băiat, apoi 
rămaseră toţi trei așa. Rabinul continuă, trecând de data 
aceasta, fără efort, la limba evreiască, începând să recite 
kaddish” lângă sicriu, dar Winter nu mai auzea cuvintele și nici 
nu mai simţea căldura. Tot ceea ce vedea era mâna tânărului 
tată odihnindu-se pe umărul fiului său și capul băiatului 
aplecându-se ușor peste mână, atingând-o cu obrazul și 
rămânând așa - dornic, la fel ca toţi copiii, ca frica de moarte 
să dispară la un simplu gest al tatălui. 

Winter stătea lângă ultimul rând, urmărind slujba, așteptând 
să prindă un moment ceva mai lung de câteva secunde, căci 
dorea să spună mai mult decât simple cuvinte de consolare și 
să plece. Pe măsură ce lumea își lua rămas-bun, îl văzu pe 
avocat uitându-se după soție și copil și atunci se îndreptă spre 
el. 

— Domnule Millstein, sunt Simon Winter. Am fost vecin cu 
mama dumneavoastră... 

— Da, desigur. Mama mi-a vorbit despre dumneavoastră 
adeseori. 


” Rugăciuni evreiești (de obicei din câte cinci versuri) rostite la 
înmormântări (n.tr.). 


— Îmi pare rău pentru pierderea suferită... 

— Vă mulțumesc. 

— Dar mă întrebam dacă poliţia... 

— Au spus că fac progrese în ceea ce privește cercetările și 
că mă vor ţine la curent. Aţi fost poliţist, nu-i așa? Mi se pare că 
mama mea mi-a spus că... 

— Da, am fost. Tot aici, în Miami. Am fost detectiv. 

— Mama vorbea foarte frumos despre dumneavoastră. Şi 
despre ceilalţi vecini ai ei. Care a fost specialitatea 
dumneavoastră? 

— Omucideri. 

Millstein îl privi atent, ca și cum ar fi vrut să-i cântărească și 
mai bine răspunsul. Era un tip scund, slab, dar vânjos, avea 
aspectul unui alergător și o atenţie deosebită pentru detalii - 
probabil datorită profesiei. Bătrânul poliţist era sigur că, oricât 
de mult ar simţi Murray pierderea aceasta, numai acasă își va 
da frâu liber lacrimilor. Înainte de a vorbi, avocatul se uită din 
nou atent la Simon. 

— Poliţia din Miami Beach pare să fie capabilă. Aceasta este 
și impresia dumneavoastră? 

— Da. Sunt sigur că sunt capabili. Dar aș vrea să vă întreb 
câte ceva, am putea găsi un loc unde să stăm de vorbă? 

Winter arătă cu un gest în jurul lui și în acest timp îi văzu pe 
rabi și pe funcţionarul de la pompe funebre venind spre ei. 

— Am aranjat să organizăm shibah în Long Island. Diseară 
trebuie să luăm avionul. Vreţi să aflaţi ceva anume? 

— Nu, dar mama dumneavoastră mi-a spus ceva exact 
înainte de a muri. 

— V-a spus ceva? 

— Da. 

— Şi credeţi că are legătură cu... 

— Nu sunt sigur. Dar e ceva care mă preocupă. Poate este 
doar imaginaţia mea bogată. Poate că nu este ceva important. 
Oricum, puteţi să aveţi încredere în poliția din Miami. Sunt 
sigur că acest caz va fi rezolvat foarte repede. 

Murray ezită, apoi zise iute: 

— În după-amiaza asta mă întâlnesc cu niște oameni care mă 


ajută să mut lucrurile din locuința mamei mele. La ora patru. 
Ce-ar fi să vorbim acolo? 

Winter aprobă tăcut, apoi tânărul se întoarse spre cei care 
veneau. 

Simon Winter aștepta lângă statuia îngerașului din curte, în 
Sunshine Arms, când sosi Murray Millstein, însoţit de un bărbat 
îmbrăcat într-un costum de culoare închisă, care-i stătea foarte 
rău. Fiul fostei lui vecine aruncă o privire rapidă în jur, înainte 
de a se îndrepta spre locuinţa mamei sale. Pe ușă era o 
pancartă roșie, mare, pe care scria: LOCUL CRIMEI. 
INTRAREA INTERZISĂ. Winter îl văzu pe tânăr oprindu-se, cu 
cheia în aer. Apoi se întoarse spre bărbatul care-l însoțea și 
rosti: 

— Nu vreau să intru. Mergeţi și vedeţi-l dumneavoastră! Nu 
uitaţi, nu trebuie să atingeti nimic! Vorbim după aceea. 

Omul făcu semn că a înţeles și Murray descuie ușa. Pe urmă 
veni spre Winter și se așeză greoi pe treptele din faţă. 

— Am vrut s-o mut la o casă specială pentru pensionari. Știţi, 
există așa ceva în Fort Lauderdale, au personal calificat. Știu să 
se poarte, mai ales cu cei singuri. Totul este cât se poate de 
bine organizat. Și au pază asigurată tot timpul, au jocuri gen 
Bingo, au distracţii... 

— Da, și mie mi-a spus despre asta. 

— Dar ea n-a vrut. Îi plăcea aici. 

— Uneori, când ești bătrân, o schimbare este mai 
înfricoșătoare decât orice altă ameninţare. 

— Da, probabil că așa e. Dar este evident că tot ceea ce 
întâlnești acolo nu poate să te omoare, așa, într-o noapte. 

Vocea domnului Millstein sună plină de amărăciune, dar și 
un pic vinovată. 

— Şi dumneavoastră gândiţi la fel ca mama mea, domnule 
Winter? 

— Da. Nu... Adică, cine știe? N-aș vrea să mă mut într-unul 
din centrele acelea, totuși. Dar probabil că atunci când voi 
ajunge acolo, pentru că nu voi avea încotro, o să-mi placă... 

— Da, aici e problema, nu? 

— Da. 

Winter se așeză și el pe trepte, lângă Murray. 


— Nu pot să intru, spuse acesta. Am crezut că pot. Am 
crezut chiar că vreau să intru, că îmi va face bine... să văd locul 
unde s-a întâmplat. Dar acum nu mai vreau. 

Oftă. 

— E plin de sânge? 

Simon negă. 

— Nu, nu chiar. E un pic de dezordine. Așa e mereu la locul 
crimei. E praful de pe mobilă, pus ca să se ia amprente... 
Oamenii s-au foit de colo-colo... Pe mama dumneavoastră ar fi 
deranjat-o. Era o bună gospodină. 

Murray zâmbi. 

— Ar fi fost înnebunită să moară în dezordine. 

Fiecare cuvânt era plin de tristeţe, în ciuda liniei vesele a 
gurii sale. 

— Adevărat. 

Tânărul oftă încet. 

— E îngrozitor de greu... e incredibil... 

Apoi continuă pe un ton coborât: 

— Toate problemele acestea de zi cu zi care alcătuiau, de 
fapt, relaţia noastră... Și bune și rele... Să încerci s-o convingi 
pe mama ta să facă ceva ce nu vrea. Apoi te plângi soţiei... Apoi 
mama trimite tot felul de cadouri nepoților ca să șteargă 
neînţelegerea... Știu că îmbătrânea pe zi ce trecea... Ştiam, 
simțeam că nu prea ne-a mai rămas mult timp de stat 
împreună. Erau atâtea lucruri pe care voiam să i le spun. Când 
tatăl meu a murit, eu am fost acolo, de faţă. Am văzut ce 
groaznic este să vrei să spui niște lucruri și să nu apuci să le 
spui. Așa că am vrut să fie altfel cu mama - să fiu sigur că eii le 
voi spune. Dar a intervenit ceva, apoi altceva, eu eram ocupat, 
și timpul s-a scurs atât de repede, domnule Winter!... Orice ai 
face, îți scapă printre degete. Și apoi totul dispare pentru că un 
nenorocit, un animal are nevoie de zece sau de douăzeci de 
dolari ca să-și poată cumpăra droguri sau arme, sau orice alte 
porcării în schimbul cărora viaţa mamei mele nu mai conta... 

Murray ridicase vocea, ca un râu ce se umflă în urma 
furtunilor, iar cuvintele i se auziră până în curte. 

— Un drogat nenorocit! Așa gândesc ăștia! O împușcă pe 
mama mea ca să-și ia arme sau droguri. Când îl vor prinde, 
vreau să mă lase să-i smulg inima din piept! 


Făcu o pauză și respiră adânc. 

— Animal nenorocit... adăugă el plin de dispreţ. 

Apoi se opri, căci nu-i stătea în obicei să-și dea frâu liber 
emoţiei în public, cu asemenea intensitate. O clipă privi fix 
înainte, apoi se întoarse spre Winter și întrebă: 

— Credeţi că o să-l prindă pe nenorocitul ăla? 

— Nu știu. Acum au o tehnologie avansată în domeniu. Poate 
că da. 

— Şi poate că nu, nu-i așa? 

— Da. Majoritatea cazurilor rezolvate sunt cele în care afli 
imediat cine a făcut-o: soţul, soţia, un partener de afaceri, un 
traficant de droguri. Sau oricine altcineva. Dar când doi oameni 
se întâlnesc întâmplător... 

— E mai greu. 

— Exact. 

— Aţi vorbit cu cel care anchetează cazul, cu negrul acela? 

— Da. Pare competent. 

— Sper. O să vedem. 

— Presaţi-i mereu! îl îndemnă Winter. 

— Cum adică? 

— Nu-i slăbiţi cu telefoanele. Trimiteţi mereu scrisori la 
procuratură, scrieţi la ziare, la televiziune. Faceţi-i să nu uite! 
O să fie de folos. O să ţină dosarul deasupra celorlalte, undeva, 
în biroul cuiva, în loc să fie îngropat prin cine știe ce sertar... 

— Există așa ceva? Dosare uitate? 

— Bineînţeles. Poliţiştii știu ca se poate întâmpla și așa. 
Trebuie să-i faceţi să se gândească tot timpul la cazul acesta. 
Poate veţi obţine rezultate. 

— Este un sfat bun. 

Tăcură o vreme, apoi Murray făcu un gest larg, cuprinzând 
tot ceea ce se vedea în faţa lui. 

— Am treizeci și nouă de ani și vreau să plec naibii și să nu 
mă mai întorc aici niciodată! Vreau ca omul ăsta să termine de 
evaluat, vreau să mă urc în avion și să mă duc acasă... 

Apoi se întoarse spre Simon: 

— Deci, întrebaţi-mă ce doriţi. 

— În ziua în care a fost ucisă, mama dumneavoastră a venit 


la mine. Era speriată. Văzuse pe cineva de demult, din Berlin, 
din 1943. 

— Într-adevăr? 

— Numele de Der Schattenmann vă spune ceva? 

Millstein se opri o clipă, apoi replică: 

— Nu, din câte îmi amintesc eu, nu. 

Apoi repetă numele, ca și cum ar fi vrut să se asigure că l-a 
înţeles bine: 

— Der Schattenmann?... Nu, nu-mi spune nimic. 

— Mama dumneavoastră vă povestea despre experienţa 
avută în timpul războiului? 

Murray Millstein scutura din cap. 

— Ştiţi câte ceva despre relaţiile dintre supraviețuitorii 
holocaustului și copiii lor, domnule Winter? 

— Nu. 


— Sunt ăă... foarte delicate. 

Își puse o mână pe frunte, ca și cum ar fi vrut să șteargă un 
gând neplăcut, înainte de a continua: 

— Nu voia să vorbească despre lagăr. Sau despre viața de 
dinainte de lagăr. Sau despre viaţa ei până l-a întâlnit pe tata. 
Mama spunea că a început să trăiască doar atunci când a adus- 
o tata în America. Ştiţi că nu vorbea engleza când a sosit aici? 
Nu numai că a învățat să vorbească, dar era hotărâtă să 
șteargă - absolut de tot - accentul german. Tata îmi povestea 
că stătea până noaptea târziu să înveţe engleza. 

Simon ridică din umeri. 

— Înţeleg, spuse el. 

— Nu, nu înţelegeţi, replică Murray, aproape enervat. Nu 
voia să audă de mașini nemțești, de produse nemţești, de nimic 
care să fie nemţesc. Dacă la televizor apărea ceva în legătură 
cu nenorocita aia de ţară, ea îl închidea imediat. Trebuie să 
înţelegeţi că, deși nu se vorbea niciodată în casă de 
supraviețuirea ei, acest fapt plutea în aer, era mereu prezent. 
Orice ar fi făcut tata, sau orice aș fi făcut eu, în copilărie, și mai 
târziu, când am crescut, până în ziua în care a fost ucisă, avea o 
legătură tacită, sau, știu eu... cu faptul că ea a supravieţuit. 
Totul era încă viu, prezent, întotdeauna. 

Murray dădu din cap. 


— Am crescut înconjurat de stafii, spuse el sec. Şase 
milioane de stafii. 

— Dar mama dumneavoastră nu vă povestea despre acele 
experienţe... 

— Mie nu. Dar în ultimul timp, de un an, înregistra o casetă 
video pentru Biblioteca Holocaustului. Eu n-am văzut-o. 

— Și cum aţi... 

— Am aflat pentru că cei de-acolo mi-au trimis o cerere ca să 
donez niște bani. Și le-am trimis acești bani. Am sunat-o pe 
mama și i-am spus că vreau să văd caseta, și ne-am certat. 
Probabil singura ceartă din viața noastră. Ea mi-a interzis s-o 
văd cât trăiește ea. 

— Şi acum o s-o vedeţi? 

— Nu. Da... Nu știu... 

Murray se ridică. Omul în costum ieși din locuinţa. 

— Cât? îl întrebă tânărul avocat. 

— Până în Long Island, cu totul... două mii două sute cu tot 
cu împachetat. E o excepţie pe care o face firma noastră. 

— Da, chiar că este o excepţie... 

Îi dădu cheia. 

— S-ar putea să mai treacă vreo două săptămâni până când 
poliţia să permită accesul... 

— Nu vă faceţi griji, domnule Millstein. Sunati și venim. Vă 
trimit contractul. 

Tânărul avocat dădu din cap, apoi se uită la ceas. 

— Acum trebuie să plec, îi zise el lui Winter. Mergeţi 
dumneavoastră! 

— Unde?! 

— Să vedeţi caseta. Și apoi îmi spuneţi ce aţi văzut. 

Murray Millstein se întoarse și făcu doi pași pe trepte, în 
curte, înainte de a se opri și de a se uita peste umăr, spre 
Simon. 

— Ştiţi, eu am învăţat germana. 

— Poftim? 

— Am învăţat germana. La liceu. Trebuia să alegem o limbă, 
iar eu m-am hotărât pentru germană. Mama a fost îngrozită de 
alegerea mea. Abia dacă mi-a vorbit, timp de un an de zile. Nici 


nu voia să avem un dicționar german în casă. Trebuia să-mi fac 
lecţiile numai la școală. Dar am luat nota maximă. 

Winter nu știa ce să zică. Se gândea că, uneori, oamenii 
adună o cantitate îngrozitoare de durere și o revarsă în mod 
nedrept, inegal, chiar în inima celor nefericiti. 

Murray părea preocupat de ceva, dar adăugă, după o vreme: 

— Ştiţi ce înseamnă? 

— Ce anume? 

Simon privi spre el, uimit, ca și cum gândurile i-ar fi fost 
brusc prinse într-un vârtej puternic și ar fi fost adus pe pământ 
doar de sunetul vocii tânărului. 

— Der Schattenmann, repetă Murray, ridicând din umeri. 
Ştiţi ce înseamnă? 

Simon făcu semn că nu. Nu se gândise la asta. 

— Înseamnă Umbra. 

Făcu o pauză, apoi continuă: 

— Oare ce-o fi vrut să spună prin cuvântul ăsta? 

Dar Murray nu aștepta vreun răspuns. Simon se uită la el 
cum se întoarce și trece repede prin curte, pe lângă statuia 
îngerașului cu trompetă, a cărui muzică, își imagina bătrânul 
poliţist, putea fi acum un marș funebra. 


SAPTE 
Perseverența 


Când Espy Martinez sosi la procuratură, a doua zi dimineata, 
după înmormântarea Sophiei Millstein, o aşteptau două mesaje: 
unul de la Walter Robinson și celălalt o invitație să se 
întâlnească cu adjunctul de la omucideri. Ştia că acesta din 
urmă voia să fie informat despre caz, dar, în ciuda faptului că 
scrisese pe bilet cu cerneală roșie: IMEDIAT, Espy se grăbi 
spre micul ei birou și formă iute numărul de la omucideri - 
departamentul Poliţiei din Miami Beach. 

Walter îi răspunse după scurt timp: 

— Mă bucur că ați sunat, domnișoară Martinez. 


— Trebuie să mă duc la adjunctul secţiei dumneavoastră, 
care-mi cere un raport despre cazul Sophiei Millstein. Ce-mi 
puteţi spune? 

— Păi, în primul rând, aș spune că nu trebuie să vă fie teamă 
prea mult de Abe Lasser. Arată el ca Dracula, dar nu e chiar 
atât de groaznic. Mai ales în timpul zilei. 

Espy Martinez voi să zâmbească la descrierea pe care 
polițistul o făcuse șefului lui, dar își impuse o anumită răceală 
ca să-și mascheze nervozitatea. 

— O să vrea să știe cum stăm. Deci, cum stăm, domnule 
inspector? 

Robinson era gata să înceapă, apoi se opri și o întrebă: 

— Vă enervează cumva cazul ăsta în mod special? 

— Nu, dar o să mă enerveze în curând, replică ea sec. 

Robinson clătină din cap, chiar dacă tânăra de la capătul 
firului nu-l putea vedea. 

— M-am gândit eu că așa o să fie... În dimineaţa asta am 
primit raportul preliminar de la laborator și concluziile 
medicului legist. Și iată cam despre ce e vorba: cauza morții a 
fost strangularea cu mâna; vânătăile de pe gât, în dreptul 
laringelui și al carotidei, arată că distanţa dintre degetul mare 
al ucigașului și arătător este de 14,5 cm. Nu sunt semne de 
agresiune sexuală. Analizele de sânge au identificat urme de 
Dolmane - un somnifer destul de frecvent folosit. Sunt semne 
că a fost bătută, dar nu foarte rău, probabil în primele secunde. 


Cred că somniferul a terminat-o atât de tare, încât s-a trezit cu 
greu și, când a făcut-o, primul lucru pe care l-a văzut a fost 
individul ăla de deasupra ei încercând s-o strângă de gât. N-a 
prea avut timp să se lupte. Nu erau răni, pe mâini și pe braţe, 
care să arate că s-a apărat... 

Robinson redase ultimele clipe din viaţa Sophiei Millstein pe 
un ton indiferent, de rutină. Espy Martinez asculta, încercând 
să facă o legătură între propoziţiile scurte, ca-n orice raport, și 
faptele îngrozitoare care se petrecuseră în realitate, dar nu 
reuși. 

— De fapt, ceea ce mă intrigă... începu Robinson. 

— Ce anume? 


— Deci, tipul ăsta intră în apartament, omoară o femeie în 
somn, apoi pune mâna pe tot ce apucă și o șterge. Aţi înţeles 
care-i șpilul? 

— Nu. 

— Păi, de ce să mai omori o femeie care doarme?! De ce să 
nu iei lucrurile care te interesează, ușurel, și să ieși naibii de 
acolo cât mai repede? 

— Probabil că femeia s-a trezit. 

— Mda, poate. Dar n-ar fi ţipat? Nu s-ar fi luptat cu el? 

— Vecinii spun că au auzit un țipăt. 

— Dar nu un țipăt propriu-zis. Ceva foarte slab. Şi cum 
rămâne cu pisica? De ce să omori o nenorocită de pisică? 

— Poate că pisica făcea zgomot?... 

— Ei, cât zgomot? Poate Fluffy sau Fido sau cine știe ce 
pisică sau căţel de jucărie, care fac zgomot mai mare când le 
apeși, dar o pisică adevărată? Nu, nu cred. Dacă ar fi deschis 
ușa, creatura ar fi zbughit-o afară, în curte, nici n-ar mai fi 
văzut-o! 

— Atunci, care este părerea dumneavoastră? întrebă Espy 
nerăbdătoare. 

— N-am o părere anume, e doar ceva care nu se potrivește. 

Espy își aminti de trupul ţeapăn al pisicii, de ochii ieșiţi din 
orbite, de colții dezgoliţi. Se înfioră; „Și pe mine mă intrigă, dar 
nu-i suficient”, se gândi ea. Lăsă deoparte problema asta și 
spuse cu un ton care se voia hotărât: 

— Bun. Deci? 


— Deci, nimic, rosti detectivul. 

— Continuati, vă rog! 

Robinson oftă și își îndreptă atenţia spre teancul de rapoarte 
de pe birou. Se gândi că cea mai mare parte din viaţă și-o 
petrece citind sau scriind rapoarte. 

— Da, să vedem... A, mai este o tăietură pe gâtul victimei, a 
fost făcută după ce a murit. 

— Da. Și? 

— Ei bine, au mai fost niște spargeri în zona unde locuia 
Sophie Millstein în ultimele două săptămâni. O să primim copii 
ale rapoartelor de la celelalte cazuri. Poate este o legătură 
între cazul acesta și restul. 

— Da, poate. Altceva? 

— Păi, altceva... 

Espy Martinez se uită la ceasul de pe perete și-și imagină că 
adjunctul a și început s-o caute. 

— Domnule inspector... 

— De fapt, să știți că puteţi să-mi spuneţi Walter. 
Majoritatea colegilor dumneavoastră așa îmi spun. 

— Trebuie să vorbesc cu Lasser, mă așteaptă. 

— Vreti să știți dacă sunt speranţe... Păi, nu prea. Nu sunt 
niciodată optimist în astfel de cazuri, domnișoară Martinez. Din 
punct de vedere statistic, la nivel naţional se rezolvă cam unul 
din trei cazuri de acest gen. Iar pe plan local e și mai rău. Dar 
mă voi strădui din răsputeri. Lasser știe situaţia. Așa că nu-l 
lăsaţi să vă domine. 

— Da, o să încerc... 

Espy râse: 

— Dar sângele care curge de pe colții lui de vampir mă 
sperie. Spune-mi, te rog, că îl putem prinde pe nenorocit și-l 
vom trimite la moarte. 

— Vrei să știi cam ce condamnare o să primească pe baza 
probelor pe care le avem? 

— Da, rosti Espy fără să-și poată ascunde nervozitatea din 
voce. 

— Păi, aici am vești proaste. Nu s-a operat cu o armă, deci n- 
avem nicio urmă în direcţia asta. Lucrurile se complică în felul 


ăsta. Armele sunt mari, fac zgomot, lasă mizerie în urma lor, 
sunt ușor de analizat în laborator și tipii nu sunt, în general, 
prea deștepţi ca să se descotorosească de ele la timp. Nu s-a 
operat nici cu cuțitul. Ştiai că strangularea este foarte eficientă 
când vrei să omori pe cineva? Practic, nu prea ai probe care să 
te ducă la criminal. Dar uite că cei de la laborator au găsit două 
amprente pe dulap și pe caseta de bijuterii descoperită pe alee. 
Au reușit să ia o amprentă parţială a degetului mare al 
criminalului - un fragment mic, încă nu știm dacă ne va ajuta - 
de pe gâtul victimei. Și asta se întâmplă foarte rar. Dar dacă 
reușim să ne folosim de ceea ce avem, atunci și cel mai 
incompetent procuror îl poate înhăţa pe ticălos. 
— Eu nu sunt incompetentă. 


— Nu la tine m-am referit. 

Se lăsă tăcerea. Walter Robinson se gândi că n-ar fi putut să-i 
spună ceva mai stupid. 

— Bine. Am înţeles cum e cu condamnarea. E 
nemaipomenit... Dar mai e o problemă: cum îl prindem? 

— Păi, mai întâi confruntăm, în fișierele noastre, amprentele 
acestui caz cu cele luate de la celelalte din zonă, din ultimele 
luni, și vedem dacă nu găsim cumva amprenta care să se 
potrivească exact cu cea a ticălosului. Pe urmă am să caut pe la 
casele de amanet și pe străzi, pe jos, cine știe, poate găsesc 
ceva din bijuteriile furate. Fiul Sophiei mi-a descris câteva. Am 
și trimis pe cineva să se ocupe de asta. O să căutăm mai ales 
lănţișorul care avea numele Sophiei gravat pe el. 

Espy tocmai voia să facă o remarcă despre felul familiar în 
care detectivul se referea la victimă, dar se stăpâni. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă... să sperăm că avem noroc. Introducem 
amprentele în computerul Gotcha’, dar nu știm dacă... 

— În ce?! 

— În computerul Gotcha, chestia aia care a costat o grămadă 
de bani și care ar trebui să fie în stare să găsească 
compatibilităţi între amprentele de la locul crimei și cele 
stocate în fișierele calculatoarelor. 


1 Joc de cuvinte, în limba engleza: „I got you“ (rostit repede 
„gotcha“) înseamnă „Te-am prins.“ (n.tr.). 


— Şi o să ţină? 

— Înainte a ţinut. Dar numai în cazul în care criminalul a mai 
fost arestat și i s-au luat amprente. O să vedem. 

Espy Martinez se ridică de la birou. 

— Mai ai ceva să-mi spui, înainte de a mă duce la Lasser? 

— Ce zici de asta: mai am încă alte șase cazuri de rezolvat? 

— Şi ce zici de asta: cazul ăsta e primul pe listă? rosti ea 
înainte să închidă. 

Walter Robinson rămase cu receptorul în mână, ascultând 
tonul. Se întreba cum arăta Espy Martinez când era speriată și 
dacă fusese vreodată altfel decât speriată. 

Abraham Lasser era un tip îndesat, cu o mustață cu vârfurile 
lăsate în jos, cu părul grizonat, des și ondulat care părea mereu 
zburlit, căci îi stătea în toate direcţiile posibile. Și asta venea în 
contradicţie cu plăcerea lui de a purta costume italienești, 
lucioase, la două rânduri, și pantofi lustruiţi lună. Așa cum 
umbla ţanţoș prin labirintul de birouri de la cel de-al șaselea 
etaj al procuraturii din Miami, părea o greșeala a unui 
desenator de modă. Când își făcea apariţia într-una din sălile 
de tribunal de la etajul patru, știa să-și arate colții și latura 
sarcastică a caracterului, deși, de obicei, se glumea mult pe 
seama lui - așa cum, la fel de mult, oamenii se și temeau de el. 
Ştia să-i intimideze pe ceilalţi, fie că îi erau colegi, procurori ca 
și el, criminali sau membri ai personalului procuraturii. 

Espy Martinez lucra în departamentul lui de două luni. În tot 
acest timp, se întâlnise cu el de vreo șase ori și, de fiecare dată, 
doar pentru a obţine de la el acordul pentru citaţia martorilor. 
Devenise o procedură standard, de când un adjunct ghinionist 
autorizase o citație neoficială într-un caz de violenţa a soțului 
împotriva soţiei și când acuzatul, plecând din tribunal, se 
dusese direct la portbagajul mașinii unde avea o pușcă, cu care 
se împușcase, după ce mai înainte le împușcase pe fosta lui 
soţie și pe cele două surori ale acesteia în fața clădirii. Gurile 
rele spuneau că ar fi fost mai bine pentru adjunctul în cauză să 
fi fost și el împușcat, căci e preferabil să înfrunţi moartea decât 
furia dezlănţțuită a lui Abraham Lasser. 

Respiră adânc, bătu la ușă și intră. Secretara lui Lasser 
ridică privirile și îi zâmbi. 

— Intraţi, vă așteaptă! 


Apoi privi semnificativ spre ceasul de la mână. 

— Am fost nevoita să vorbesc cu un poliţist de la omucideri, 
explică Espy Martinez. 

— Intraţi, vă rog, repetă secretara. 

Tânăra păși înăuntru. Lasser era așezat la birou și vorbea la 
telefon. Îi făcu semn să ia loc și continuă discuţia. Espy privi în 
jur. Pe perete erau câteva diplome înrămate și fotografii ale 
membrilor barocului, apoi nelipsitele fotografii ale lui Lasser cu 
politicieni din Miami și din alte state, inclusiv una color cu șeful 
procuraturii și cu guvernatorul, bronzaţi, râzând cu gura până 
la urechi, îmbrăcaţi în pantaloni scurți și tricouri, pe chei, la 
pescuit, fiecare arătând ce a prins. 

La o mică distanţă, se aflau încă șapte fotografii în rame de 
metal. Nu erau cu politicieni, ci poze luate din faţă și din profil, 
stânga și dreapta, la închisoarea din oraș. Espy se uită la 
figurile mohorâte: patru dintre ei erau negri, doi păreau să fie 
latino-americani, altul avea un semn pe frunte și la rădăcina 
nasului, ca indienii, iar altul avea o cicatrice ce se vedea prin 
părul sprâncenelor. Mai era și un alb care avea o privire 
sinistră, tulburătoare, plină de răutate. Espy se uită la chipul 
acestuia, apoi din nou la faţa unuia dintre cei doi negri. Acesta 
avea o expresie adormită, nepăsătoare, cu ochii pe jumătate 
închiși, ca și cum pentru el era ceva obișnuit să fie fotografiat 
la pușcărie. 

Abe Lasser începu să ţipe: 

— Uite ce e! Fir-ar să fie! Dacă tipărești așa ceva înainte de 
a se judeca în tribunal, ticăloșii ăia or să scape! Or să scape, ai 
înţeles? Vrei să ai așa ceva pe conștiință? 

Acoperi cu mâna receptorul, îi zâmbi lui Espy și îi șopti: 

— Tâmpiţii ăia de la Herald au aflat verdictul în cazul Abella. 

Espy dădu din cap. Enrique Abella era un motociclist care, 
beat fiind, conducea cu viteză. Vreo șase polițiști se luaseră 
după el și, când în sfârșit îl prinseseră, tipul se predase cu 
greu, se pare că avusese loc o bătaie, pentru ca, trei sferturi de 
oră mai târziu, să ajungă la secţie cu trei coaste rupte, răni 
multiple, o falcă dislocată și șase dinţi lipsă, o lovitură zdravănă 
la cap și un ochi despre care nu se știa dacă își va recăpăta 
vederea. 

Lasser se învârti cu scaunul rotativ. 


— Nu, fir-ar să fie, tu să mă asculţi pe mine! Nu publici 
articolul până când nu se citește rechizitoriul - o să-i bag la 
pușcărie, îţi promit! Şi o să am grijă ca numai tu să știi când 
vor veni nemernicii ăia să li se ia amprentele și restul. Tu o să 
fii singurul care o să aibă dreptul să vină cu aparatul de 
fotografiat, ai priceput? Ăsta e târgul. 

Făcu o pauză, ascultă, apoi zbieră iar: 

— Nu, nu trebuie să vorbeşti cu niciun redactor, la dracu’! 
Doar ne cunoaștem de zece ani! Și dacă după atâta timp nu poţi 
să te înţelegi cu mine când îţi dau pe tavă exclusivitatea să scrii 
despre... 

Abe Lasser începu să dea din cap. Acum zâmbea. Vocea i se 
făcu imediat ca de catifea: 

— Sigur că am încredere în tine! Și tu ai încredere în mine. 
Toată lumea are încredere în toată lumea. Tu obţii ce vrei, eu 
obţin ce vreau și suntem toţi mulţumiţi, nu-i așa? 

Se aplecă deodată și vorbi încet, pe un ton rece și 
ameninţător: 

— Dacă mă tragi pe sfoară, nu mai pupi niciun caz în secţia 
asta o sută de ani de-acum încolo. Și nici ziaristul care o să te 
înlocuiască la Herald! Nimeni de la ziarul vostru! O să sfârșești 
la Opa-Locka!!, să faci reportaje de noapte prin cine știe ce 
cotloane! 

După o clipă de tăcere, Abe Lasser se lăsă pe spate și izbucni 
în râs: 

— Da, da, probabil ai dreptate. Ai o bilă albă! 

Acoperi din nou receptorul cu mâna și rosti: 

— Ticălosul îmi zice că eu o să fiu norocos dacă o să-i aduc în 
faţa justiției pe cei care trec strada aiurea sau care aruncă 
hârtii în ceea ce a mai rămas din Homestead!?! 

Reveni la discuţia de la telefon: 

— Deci, batem palma? Bine. Vrei să luăm masa împreună? 
Dacă fac eu cinste? Hm, poate că tu ar trebui să faci cinste! 
Sun-o pe secretara mea și spune-i când ai timp. 

Închise. 

— Şi chiar o puteţi face? întrebă Espy. Adică i-aţi promis că 


1 Mic oraș în sudul Floridei (n.tr.). 
12? Mic oraș din sudul Floridei (n.tr.). 


va fi singurul reporter când polițiștii vor fi judecați... 

— Bineînţeles că nu, replică Lasser. 

Apoi zâmbi și răsfoi niște hârtii de pe birou. Se îndepărtă de 
ea, privind pe fereastra ce dădea spre centrul orașului Miami, 
dincolo de clădirea joasă, urâtă a închisorii. 

— Deci, Espy... știi unde locuiesc? 

Întrebarea o miră. 

— Nu, domnule. Nu cred că știu. 


— Avem o casa frumoasă lângă terenurile de golf de la Gorce 
Country Club, chiar în mijlocul orașului. E veche, construita în 
anii '20. Ştii genul: tavan înalt, pardoseală din gresie cubaneză, 
ferestre în stil Art Deco... Soţia mea își petrece tot timpul 
îngrijindu-se de casă, pentru că în fiecare săptămână se strică 
ceva. Ba ţevile, ba acoperișul prin care picură apa, ba instalaţia 
de aer condiționat - da, asta din urmă s-a stricat ieri. Ştii ce 
groaznic de cald a fost în noaptea trecută, nu? 

— Da, dar... 

— Deci, eu stau aici, Espy, și tot ceea ce mă frământă pe 
mine mai tare este cum să-i bag la zdup pe cei patru polițiști și 
mă gândesc ce norocos sunt că nenorocitul ăsta de Enrique 
Abella nu e negru, altfel se lăsa cu răzmeriţă, dar mă gândesc 
că e cubanez și toţi or să vadă o chestie politică în cazul ăsta și 
că în casă la mine e cald de plesnești și că o să mă coste trei 
miare ca să repar idioata aia de instalaţie și că sunt lac de apă 
când citesc rubrica sportiva și peste toate astea, cine crezi că 
mă sună? 

Espy Martinez nu-i răspunse. Își dădea seama că nu e cazul 
să întrerupă monologul șefului ei cu ceva atât de banal cum e o 
întrebare. 

Abe Lasser se aplecă și zâmbi fără nicio urmă de veselie. 

— Nenorocitul de rabin, el m-a sunat. 

— Poftim?! 

— Rabinul Lev Samuelson care slujește în cartierul unde 
locuiesc eu, la sinagoga Beth-el. Cu tipul ăsta eu nu vorbesc 
decât o dată pe an, când vine și strânge bani pentru Israel. Dar 
seara trecută nu m-a sunat pentru că voia bani. Ştii ce voia? 

— Să afle când îl vom aresta pe ucigașul Sophiei Millstein. 


— Exact. Se pare că pe el l-a sunat un alt rabin, de undeva 


din South Beach, pentru că-și închipuia că Samuelson mă 
cunoaște, probabil, îţi dai seama? 

Abe Lasser izbi cu palma în birou. 

— Da, iar eu n-am putut să-i spun cine-i ucigașul. Așa că o 
să-mi spui tu: când o să-l prindem? Și cine este polițistul care 
anchetează cazul? 

— Walter Robinson. 

Lasser zâmbi. 

— Bine. Măcar ăsta știe ceva meserie și nu e chiar idiot. Și el 
ce-a spus? 

— Face investigații. 

Lasser clătină din cap. 

— Nu-i suficient. 

— Cei de la laborator sugerează, în urma autopsiei, că... 

— Nu mă interesează! Găsește-l pe ucigaș! Abia atunci pot 
să mă duc la rabin și să-i spun că procuratura din Dade se 
conduce după același principiu ca în Exod, 21:12. Ştii versetul? 

— Nu, domnule. 

— Caută-l și citește-l! 

Lasser se ridică și făcu un gest spre ușă. 

— E primul tău caz adevărat, nu-i așa? 

— Da, până acum m-am ocupat de dosarul Williams, o 
spargere despre care s-a scris și în ziare... 

— Știu. De asta ai și fost trimisă la departamentul meu. 
Lasser ocoli biroul și se îndreptă spre peretele unde erau 
fotografiile celor șapte prizonieri. 

— Te uitai la astea. Ştii cine sunt? 

— Nu, domnule. 


— Sunt cei șapte pe care eu i-am condamnat la moarte. Pe 
ăsta ar trebui să-l dau jos, a fost executat anul trecut. Îl chema 
Blair Sullivan. Și a omorât atâţia oameni încât nici nu le mai 
știu numărul. Dar am scăpat de el, graţie celor 220 de volţi ai 
scaunului electric din statul Florida. Până și pe scaunul 
electric, nenorocitul blestema și înjura, nu s-a căit nicio clipă, 
numai porcării scotea pe gură - o scenă pe care nu-ţi doresc s-o 
vezi. În fine, îl ţin pe perete alături de ceilalţi, așa, din motive 
sentimentale. 

Espy nu prea își imagina cam care ar fi motivele acelea, dar 


de un lucru era sigură: nu erau „sentimentale”. 

— Găsește-l pe ucigașul Sophiei Millstein și o să-ţi pui și tu o 
poză pe perete, la tine în birou, iar eu o să-i pot da un răspuns 
lui rabi, și toţi vom fi mulţumiţi. Cu excepţia asasinului, 
desigur. Și a Sophiei Millstein. 

O privi pe tânăra procuroare. 

— Deci, vezi Exodul 21:12... La sfârșitul săptămânii vreau un 
raport. Ai grijă să-mi aduci noutăţi, O.K.? Presează-l pe Walter 
Robinson și începe chiar de azi! Și, pentru numele lui 
Dumnezeu, nu te lăsa păcălită de lamentările lui, că are nu știu 
câte cazuri etc... Spune-i că are un singur caz: Sophie Millstein. 

Apoi, cu un gest scurt al mâinii, șeful îi dădu voie să plece, 
îndreptându-și atenţia spre dosarele de pe birou. 

Espy ieși repede din cameră, dar după ce închise ușa, o 
întrebă pe secretară: 

— Aveţi cumva o Biblie? 

Femeia făcu semn că da, trase un sertar și scoase un 
exemplar legat în piele, pe care i-l întinse fetei. 

— Pagina 82, spuse secretara, după care își continuă treaba. 

Espy răsfoi paginile subţiri, șifonate. Nu-i fu prea greu să 
găsească pasajul. Era însemnat cu galben: 

„Cine va lovi pe altul cu o lovitură de moarte, 

Să fie pedepsit cu moartea.” 

Robinson încercă să nu bage în seamă umiditatea accentuată 
a serii, în timp ce stătea pe aleea ce ducea la gunoiul unde 
fusese găsită caseta cu bijuterii a Sophiei Millstein. 

Vorbea încet, ca pentru sine, iar uneori se mai oprea și nota 
ceva în carneţel. Se duse la locul unde stătuse domnul Kadosh, 
vecinul, și de unde îl văzuse pe ucigaș. Își spuse: „Kadosh l-a 
văzut, probabil, pe când se întorcea și încerca să scape de 
casetă. Pentru o secundă l-a văzut și la faţă, căci era luminat de 
felinarul de pe stradă. Apoi ucigașul a luat-o la fugă. Și-o fi dat 
seama că a fost văzut? Da. Deci a intrat în panică. Nu s-a mai 
gândit la nimic. Nu s-a gândit decât să scape de aici.” 

Robinson trecu dinspre capătul aleii spre o parte a străzii. 
„Ei, omule, probabil că ţi-a crescut imediat tensiunea, simţeai 
în piept un fel de cascadă, iar adrenalina îţi năvălea în vene și-n 
urechi simţeai zeci de ciocane. Respirai cu sete, gâfâiai, erai 
agitat, ţi-era frică, tremurai de parcă te străbătea un curent 


electric, n-ai avut timp nici măcar să te gândești la drogurile pe 
care o să ţi le cumperi. Voiai doar să scapi naibii de-aici, nu? 
Erai foarte speriat și voiai s-o ștergi cât mai iute. Să fii în 
siguranţă. Deci, cum ai acționat?” 

Inspectorul își plimbă privirile pe blocul dinspre Jefferson 
Avenue. 

„Ai avut mașină? Poate. Ceva vechi și banal, care să nu iasă 
în evidenţă. Dar poate ai vândut-o cu câteva săptămâni în urmă 
pentru că aveai nevoie de bani, nu-i așa? Sau poate ai 
împrumutat de la cineva? Dar cine ar împrumuta o mașină unui 
drogat? Ai avut un prieten care te-a dus cu mașina? Alt 
nenorocit care voia să câștige niște bani foarte ușor? Poate. 
Dar mă îndoiesc. La drogaţi prietenia nu durează mult.” 

În depărtare, aerul se umplu de zgomotul unui motor de 
autobuz. Robinson ascultă atent, gândindu-se la caz. „Să fi 
folosit simpaticul și sigurul nostru transport în comun? Și la 
venire și la întoarcere? L-ai luat pe J-50? Te-ar fi dus pe Strada 
42. Ai fi putut schimba, pe urmă, cu G-75, care te-ar fi dus 
exact pe Julia Tuttle Causeway, chiar în centrul lui Liberty City 
și apoi acasă, unde erai în siguranţă.” 

Polițistul simţea cum noaptea înghite, treptat, totul. 

„Oare așa ai procedat? Ai folosit autobuzul ca să fugi? Da, 
dacă ideea de a o omori pe Sophie Millstein ţi-a venit din senin, 
doar după ce ai furat tot din casă.” 

Se îndreptă încet spre locul unde parcase mașina. Se gândea 
că o lume în care un ucigaș putea merge liniștit cu autobuzul 
nu era deloc normală. Apoi își spuse că ideea era trăsnită. 
Crima era ceva obișnuit, ca orice altă activitate, ca o staţie de 
autobuz, de pildă. Se urcă la volan și, după ce-și privi ceasul, 
porni motorul și se deplasă spre capătul liniei de autobuz. 

Căldura și gazele de eșapament formau împreună un fel de 
pastă groasă, lipicioasă, care-ţi tăia răsuflarea. Robinson avea 
senzaţia că merge printr-o pivniță sau o mansardă, luptându-se 
cu plase de păianjen. Se întrebă cum de puteau oamenii aceia, 
care lucrau la dispecerat, să respire cât de cât, deși era 
construit ca o parcare acoperită, cu spaţii mari, tocmai pentru 
a lăsa aerul să circule. Era clar, însă, că nicio adiere de vând n- 
ar fi „îndrăznit” să pătrundă în locul acela plin de miasme. 

Într-un mic birou, dispecerul de noapte răsfoia un registru de 
serviciu. Era o femeie de vârstă mijlocie, morocănoasă, cu un 


păr vopsit în nuanţa morcovului, vârât sub o cască. Vorbea 
când cu Robinson, când cu ea însăși, fără să aibă vreo tresărire. 
În timp ce femeia căuta în registru, Robinson trase cu coada 
ochiului la calendarul agăţat de perete. Luna august avea ca 
ilustrație imaginea unei blonde oxigenate, nu neapărat 
frumoasă, cam plinuţă, cu sâni mari ce se ofereau aparatului de 
fotografiat; avea o expresie de drogată. Polițistul se întrebă de 
ce nu rupsese dispecerul foaia cu luna august și o lăsase acolo, 
ca în batjocură. 

— Uite-o! Doamne, de ce n-or putea idioţii ăștia de șoferi să 
completeze corect rubricile din registru? Am găsit ceea ce 
doreaţi, domnule poliţist. 

Robinson se aplecă deasupra registrului, în timp ce femeia 
continua să-i vorbească: 

— Astea sunt traseele cele mai apropiate de locul crimei. 
Doamne, unde o să ajungem, biata bătrânică, am citit în ziare 
despre ea; în noaptea aia am avut o singură tură, deci un 
singur șofer, pe mașina șase. Ăăă... nu s-a raportat niciun 
incident, decât faptul că, la un moment dat, un șofer a fost 
nevoit să dea jos doi tineri, băiat și fată, lângă Jefferson, pentru 
că aveau niște tobe în care băteau zdravăn. Urăsc muzica asta, 
oare ce-or înțelege din ea? Mie-mi place genul country. Nu 
porcăria asta de rap. Dar ce ciudat... 

— Ce? întrebă repede Robinson. 

Femeia ridică privirile spre el, cu o expresie de parcă ar fi 
văzut un nebun. 

— Deci doi puștani cu tobe... Ştiţi ce arme periculoase ar 
putea să aibă unii copii la ei? Așa că eu, una, n-aș fi oprit ca să-i 
dau jos, că odată te trezești cu un glonţ în piept de la vreun 
țăcănit de ăsta! Asta e, domnule poliţist. Eu i-aș fi lăsat să 
meargă mai departe și să asculte muzica aia tembelă... 

— Altceva? 

— Nu, nu în noaptea aia... Dar știți, tâmpeniile astea trebuie 
să le scrii de câte trei ori, așa că d'aia mulţi șoferi nici nu mai 
scriu dacă e ceva mai ciudat. Mai bine îl întrebaţi chiar pe 
șofer, poate vă ajută. Ştiţi, noi, șoferii, vedem multe. 

Robinson dădu din cap, iar femeia îi arătă o sală întunecoasă, 
unde se aflau un automat cu apă minerală, altul cu ţigări și 
altul cu bomboane, toate având agăţate plăcuţe pe care scria, 


de mână: DEFECT. Doi șoferi stăteau pe o canapea uzată, din 
imitație de piele, așteptând să-și înceapă tura. Când Robinson 
intră și se prezentă, aceștia ridicară privirile spre el. 

Un bărbat mai în vârstă, aproape chel, doar cu câteva fire de 
păr alb, clatină din cap atunci când polițistul le explică ce voia 
de la ei. 

— Eu am fost pe ruta aia și băiatul de colo, spuse el. 

— A-așa e, confirmă tânărul, care purta o uniformă albastră 
ceva mai curată. 

— Vă aduceţi aminte de noaptea aceea? întrebă Robinson. 

— Cam toate nopţile sunt la fel. Te duci și te întorci... E 
seara târziu, oamenii sunt obosiţi, unii sunt beţi. Nu prea îmi 
amintesc de ceva deosebit. 

— Era un negru cam nervos. Se-se grăbea... 

— Banu... 

— Ba-ba da, nu-nu-ţi aduci a-aminte? A trebuit să-să ţipi la el 
ca să-să stea jos... insistă tânărul. 

Se uita atent la bătrân, care-și mută privirile în altă parte, 
neliniștit. 

— Nu vreau să fac probleme cuiva, spuse șoferul cel bătrân, 
cu jumătate de gură. Nu e treaba mea. Eu doar conduc. 

— Povestește-mi cum a fost! îi ceru Robinson. 

— Păi, nu prea e mult de spus. Tipul urcă, aruncă niște 
mărunţiș în cutie... Autobuzul e aproape gol, dar el stă în 
picioare, se tot uită pe fereastră, agitat, și-mi spune mereu să 
merg, să merg mai repede, să-i dau bătaie. Parcă se grăbea al 
naibii de tare! Am strigat la el să stea jos, dar el mi-a spus să 
mă duc dracului, iar eu i-am răspuns că-l dau cu capul de geam, 
vreo două minute m-a tot înjurat, așa că, după două opriri, i-am 
spus că ori stă jos, ori coboară. S-a așezat. N-a fost mare 
scofală, se întâmplă mereu chestii de-astea. 

— Unde a coborât? 


— La Godfrey Road. Și a luat alt autobuz. Nu știu unde 
mergea, dar pot să bănuiesc. 
Walter dădu din cap. 


— L-ai recunoaște? 
— Poate. Mda, probabil că da. 
— Si-sigur, interveni celălalt. 


— Dacă-l vezi, sună-mă! O să mă întorc să mai stăm de 
vorbă. Poate o să-ţi arăt niște fotografii. 

— E-n regulă. 

Robinson plecă. Conduse la câteva blocuri mai sus de Collins 
Avenue, parcă mașina și merse până la faleza construită de 
Army Corps of Engineers pentru bătrâni, ca să poată vedea și ei 
marea când se plimbă. Se opri, se aplecă peste balustrada din 
lemn și privi valurile. Se simţea un vânt slab, ca o amintire 
vaga a oceanului, răscolind nisipul și scoicile de pe plajă. 
Respiră cu nesaţ aerul sărat, și-și spuse, aproape uimit: „Ai 
avut dreptate, fir-ar să fie! A mers cu autobuzul. Acum s-ar 
putea să am o șansă.” 

Trase adânc aer în piept și se gândi: „La dracu’ cu 
statisticile!” Apoi rosti cu voce tare, ca și cum ar fi vorbit cu 
oceanul întunecat, cu bezna nopții și cu ucigașul Sophiei 
Millstein: 

— Ai crezut că nu e mare lucru să vii aici, să furi și să omori 
o biată bătrână. Ei bine, te-ai înșelat al naibii de tare! O să te 
prind! 


OPT 
Femeia care a minţit 


Tânăra femeie trase jaluzelele, făcând camera să pară 
cenușie. Mai trecu o vreme, timp în care se tot învârti pe lângă 
aparatul video, apoi pe ecran apărură niște dungi. Și după o 
secundă, Simon o văzu pe Sophie Millstein. 

Se aplecă spre televizor, ascultând cu atenţie. Femeia se 
așeză lângă el. 

Sophie Millstein avea o expresie de neliniște amestecată cu 
jenă. Winter observă că purta una dintre rochiile ei de ocazie 
și-și dădu seama că își aranjase părul. Avea mănuși albe și în 
mâini strângea o poșetă de aceeași culoare. Se întrebă, o clipă, 
cum de nu o văzuse chiar atunci, în ziua respectivă, când 
plecase de acasă gătită ca pentru nuntă. 

— Arăt bine? întrebă ea nervoasă, pe casetă. 

Operatoarea replică: 

— Da, arătaţi bine. 

— Eram îngrijorată, rosti Sophie. N-am mai fost niciodată 
filmată și vreau să arăt bine. Rochia asta... 

Vocea ei avea un ton întrebător, nesigur. 

— Arătaţi foarte bine, repetă operatoarea. 

Simon îi recunoscu vocea, era femeia care acum se așezase 
lângă el. 

— Nu știu ce trebuie să fac, zise doamna Millstein. 

— Staţi relaxată și nu luaţi în seamă camera video, o linişti 
vocea femeii care filma. 

Sophie se foi pe scaun. 

— Nu știu dacă e bine așa, șovăi ea. 

— Sophie, nu lua în seama camera de filmat. O să te 
obișnuiești cu ea în curând. La început, toată lumea e nervoasă. 

— Da? Toată lumea? 

— Da. 

— Ei, asta mă face să mă simt mai bine. Dar nu știu ce 
trebuie să spun. 

— Ce-ai vrea să spui? 

— Nu prea am multe de spus, dimpotrivă. 


— Dar ai venit aici, rosti tânăra femeie, cu o voce blândă. 
Ceva te-a îndemnat să vii aici și să ne povestești niște lucruri. 
Ce anume? 

Sophie ezită iarăși. Simon Winter observă că mijise ochii, 
concentrându-se. 

— Ei ar trebui să știe, replică ea. 

— Cine să știe? 

— Toţi cei care sunt prea tineri ca să mai țină minte. 

— Şi ce-ar trebui să ţină minte? o îmboldi operatoarea. 


— Ceea ce s-a întâmplat: adevărul. Pentru că toate s-au 
întâmplat cu adevărat. 

Sophie Millstein închise gura cu zgomot, ostentativ, și-și 
încrucișă braţele. 

După o scurtă tăcere, vocea tinerei femei se auzi iar, calmă, 
împăciuitoare: 

— De ce nu-mi spui ce ţi s-a întâmplat chiar ţie? Putem să 
începem de-aici. 

Sophie deschise gura, apoi iarăși o închise strâns. Winter 
văzu că buza de jos îi tremura ceva mai puţin. Rămase așa un 
minut, iar aparatul înregistrase, conștiincios, tăcerea de-atunci. 

În cele din urmă, bătrâna oftă, ca și cum și-ar fi făcut curaj. 
Rosti cu greu câteva cuvinte: 

— Sunt lucruri pe care am vrut să le uit, deci nu vorbesc 
despre ele. De mult n-am mai vorbit despre ele, nici măcar cu 
Leo. Aș fi vrut să fie aici acum, m-ar fi ajutat... 

— Dar nu e aici și trebuie să te descurci singură. 

Sophie dădu din cap. Ochii i se umplură de lacrimi și se 
strădui să rămână calmă. Din nou banda înregistrase acea 
tăcere încordată și oftatul bătrânei care încerca să respire ca 
de obicei. 

— Singură... repetă ea. 

Privi spre camera de filmat, apoi Simon văzu că fosta lui 
vecină părea să-și recapete puterile. Își mușcă buza de jos, își 
îndreptă umerii și se uită direct la aparatul de filmat, 
împrăștiind în jurul ei neliniștea și groaza trecutului; începu să 
vorbească, asemenea unui torent, foarte plastic, cu multe 
imagini, căci amintirile veneau ca într-o cascadă. „Ca un val”, 
își spuse Simon și apucă strâns marginea scaunului ca pentru 


a-și păstra echilibrul. 

— De trei zile mergeam cu trenul. Înghesuiţi, ca animalele, 
striviți în propria noastră murdărie. Oamenii mureau în jurul 
nostru; o doamnă, nu i-am aflat niciodată numele, a murit lângă 
mine și timp de opt ore i-am suportat greutatea în spate, n-am 
putut să fac nimic până când n-a murit și un bătrân de lângă ea, 
iar eu am împins-o peste el - mi-aduc aminte ce ţeapănă era, și 
ce albă, ca și cum ar fi fost sculptată în piatră. Pe urmă m-am 
tot gândit că ar fi trebuit să-i aflu numele, voiam să știu cum o 
chemase, ca să pot spune tuturor. Dar n-am aflat... Ah, aerul 
acela!... Încă mai simt în nări aerul de acolo. În fiecare 
dimineaţă mi-l amintesc. Încă... Poate de aceea am venit aici, în 
Florida, pentru că aerul este atât de curat și nimic nu-mi aduce 
aminte de acele trei zile. Parcă tot răul din lume se strânsese 
acolo, era ca o boală grea, sâcâitoare, care ne copleșise pe toţi. 
Hansi mă ţinea în braţe, Hans era fratele meu, avea 
paisprezece ani, era cu doi ani mai mic decât mine, dar era 
foarte puternic. Era mereu foarte puternic. Eu eram mică de 
statură, dar el era înalt și mă ţinea în braţe, ca să nu-i supăr de 
mama și pe tata, să nu mă apropii de ei, tata tușea tot timpul și 
slăbea văzând cu ochii, mă gândeam că o să moară, dar el îmi 
făcea semn cu mâna și spunea întruna: „Sunt bine, sunt bine, 
nu-ţi face griji, totul o să fie în regulă”, dar bineînţeles că nu 
era așa, pentru că eu știam că vom muri cu toţii când vom 
ajunge în locul acela, Auschwitz; totuși, când ne-au deschis ușa 
și a intrat aer proaspăt, m-am gândit că n-ar fi rău să murim, 
măcar am mai apucat o dată să respir aer curat, dar nici de 
asta nu mă puteam bucura, pentru că până și în aerul rece se 
simțea duhoarea de la cadavre, tot nu puteam să respir, iar ei 
strigau: Raus! Raus!!* și toată lumea a trebuit să se 
îngrămădească și să coboare din tren; ne ţineam unii de alţii, 
încercând să rămânem împreună, dar n-am putut să rămân 
lângă Hansi, pentru că ne-au ordonat să ne aliniem, femeile 
într-o parte, iar bărbaţii în alta, și l-am văzut pe Hansi ţinându-l 
pe tata, iar eu nu știam unde era mama, ei ţipau la noi, 
obligându-ne să intrăm în rând, câinii lătrau și mârâiau, dar, de 
fapt, n-am văzut pe nimeni care să încerce să fugă, eram toţi 
atât de slabi și ne împiedicam tot timpul. SS-istul se uita doar, 


13 Afară (germ.). 


punea o întrebare sau două și arăta cu degetul într-o direcţie 
sau alta, dar desigur, asta știți și voi. Despre asta s-a tot 
povestit, dar ăsta e adevărul. Iar eu l-am trăit așa cum a fost. El 
stătea acolo, cu haina lui cenușie și pălăria pe cap, avea pe ea o 
insignă cu un cap de mort, asta îmi aduc aminte. Purta mănuși, 
cu mâna aceea înmănușată în negru arăta într-o parte sau în 
alta, și o făcea atât de repede! Pentru o secundă, am văzut, 
când șirul în care eram a înaintat, i-am văzut pe Hansi și pe 
tata, pe tata care tușea și pe Hansi care îl ţinea ca să nu cadă, 
și SS-istul a arătat la stânga pentru tata și la dreapta pentru 
Hansi, dar Hansi a clătinat din cap și l-a ajutat pe tata s-o ia la 
stânga, asta a fost, o, Doamne, asta a fost, n-a vrut să-l lase pe 
tata, așa că s-a dus și el la stânga, pe drumul spre moarte. 
Hansi era puternic, sănătos, ar fi putut să trăiască. Ar fi putut fi 
în viaţă, la asta mă gândesc mereu. Avea braţele puternice, 
vânjoase, i se vedeau mușchii, chiar și atunci când am răbdat 
zile întregi de foame. Și zâmbea mereu, știați? A trăit atât de 
fericit, avea paisprezece ani, era mereu vesel și zâmbea, chiar 
și atunci când totul era groaznic, când totul în jur era moarte, 
și-n clipa aceea s-a uitat înspre mine și mi-am dat seama că el 
știa că trebuie să-l lase pe tata s-o ia spre stânga și să nu se 
ducă cu el, dar el n-a făcut așa, ela rămas cu tata, l-a ţinut de 
braţ și a stat lângă el. Era doar un băietan, dar a știut. Mi-a 
zâmbit. Oh, Doamne, mi-a zâmbit, ca și cum mi-ar fi spus că nu 
e nimic dacă moare, deși el n-apucase să trăiască de-adevărat. 
Avea paisprezece ani, dar era cel mai puternic. Deci s-a dus cu 
tata, ca să-l ajute, și a fost omorât, iar eu am rămas singură 
pentru totdeauna. Oh, Hansi, de ce nu te-ai dus la dreapta? 

Obrajii Sophiei Millstein erau scăldaţi în lacrimi și Simon se 
întrebă câte lacrimi se strâng, oare, în cincizeci de ani. 

Pe casetă se auzi vocea operatoarei: 

— Vrei să faci o pauză? 

— Da, răspunse Sophie. 

Apoi adăugă repede: 

— Nu. 

Se uita fix la aparat. 

— Am minţit, rosti ea deodată cu hotărâre. 

— Cum așa? 

— Când am ajuns la masa unde era SS-istul, am văzut că era 


doctor! SS-istul era doctor! Cum a putut un doctor să facă așa 
ceva? M-a întrebat câţi ani am, iar eu am spus șaisprezece, ela 
stat o clipă pe gânduri și a început să ridice mâna și eu am 
crezut că o să-mi arate s-o iau spre stânga, așa că am zis foarte 
repede: „Sunt electrician!” El s-a uitat la mine, iar eu am 
adăugat: „Tatăl meu este electrician, iar eu l-am ajutat, el m-a 
învățat meserie”, ca SS-istul să creadă că aș putea fi de folos, 
și-atunci el a arătat înspre dreapta. 

— Şi chiar știai... 

— Nu, nu știam nimic. Adică nu prea. Am minţit și am 
supravieţuit. 

Sophie Millstein rămase tăcută. Apoi adăugă: 

— Totdeauna m-a frământat minciuna asta. Vreau să spun că 
nu era nimic rău în ea, dar mama și tatăl meu - care era, de 
fapt, profesor de lingvistică la universitate - ne învățaseră că e 
un păcat să minţi și că minciuna e ca o pată pe suflet, o pată pe 
care n-o poţi curăța și întotdeauna e mai bine să spui adevărul 
decât să-ţi mânjești sufletul. Și l-am urât pe SS-istul ăla, l-am 
urât pentru că m-a făcut să mint ca să-mi salvez viaţa. Şi tot 
ceea ce mi s-a întâmplat pe urmă mi s-a părut că este o parte a 
acelei minciuni. Şi i-am urât pentru asta și cred că și ei m-au 
urât. 

— Dacă ai fi spus adevărul... 

— Aș fi murit. 


— Deci ai devenit electrician? 

Sophie nu răspunse imediat, iar Simon îi văzu ochii plini de 
ura cea veche. Se lupta să vorbească și reuși, în cele din urmă: 

— Nu, rosti ea încet. Dar așa i-am spus și lui Leo. Oricui mă 
întreba, spuneam același lucru. Dar a fost o minciună. M-au ras 
în cap, m-au ras pe tot corpul. Și m-au transformat într-o târfă. 

Respiră adânc. Cuvintele îi păreau de gheaţă. 

— Așa am rămas în viață. Am fost curvă. 

Sophie se aplecă și Simon o văzu scoțând din poșetă o batistă 
din dantelă. Își tamponă ochii, apoi o privi pe tânăra 
operatoare. 

— Cred că m-am înșelat, rosti ea cu amărăciune. Am multe 
lucruri de spus. 

Privi spre aparat, cu ochii înotând în lacrimi. Respiră din nou 
încet, profund. 


— Mi-a fost foarte greu să mă iert, zise ea în șoaptă aproape, 
în toți acești ani, m-am gândit că am făcut ceva groaznic, o 
greșeală teribilă. Și nu pot să scap de vina asta, ca și cum aș 
sufla în aer și ar dispărea ca un fum, sau ca un fir de praf. 

Se lăsă iar tăcerea, până când se auzi vocea tinerei care 
filma: 

— Sophie, ai rămas în viaţa. Asta e important. Nu cum, sau 
de ce. Nu contează ceea ce ai fost nevoită să faci ca să 
supravieţuiești. Trăiești și nu trebuie să te simţi vinovată. 

— Da, așa e. Mi-am spus-o și eu, ani în șir. 

Sophie Millstein șovăi. Lacrimile îi curgeau în voie pe obraji, 
înmuind rimelul pe care și-l aplicase atât de grijuliu. 

— Cred că... tot timpul m-am gândit că am greșit. Adică să 
trăiesc, câtă vreme atât de mulţi au murit. 

Se opri din nou. 

— Pot să beau ceva? întrebă ea cu un zâmbet delicat, ca un 
copil care tocmai a înţeles că nu mai are rost să explice 
nimănui nimic. Poate niște ceai cu gheaţă? 

Imaginea Sophiei Millstein dispăru brusc și în locul ei 
apărură acele benzi gri urmate de un dreptunghi albastru pe 
care erau scrise numele ei, data înregistrării și un număr de 
ordine. 

Esther Weiss se ridică și închise televizorul. Apoi se îndreptă 
spre fereastră. Când ridică jaluzelele, se auzi un zdrăngănit. 
Lumina pătrunse în încăpere și Simon clipi de câteva ori. O 
văzu pe tânăra femeie de lângă fereastră ezitând, ca și cum ar 
fi încercat să-și adune puterile. 

Se întoarse spre el. Era îmbrăcată cât se poate de obișnuit, în 
blugi și o cămașă largă din bumbac. Părul ondulat îi cădea pe 
umeri și îi încadra fața dându-i, parcă, un plus de energie. 

— Ştiţi ce femeie extraordinară era Sophie? 

Simon simţi un nod în gât și încuviinţă din cap. 

— Era o femeie deosebită. Nu poţi măsura curajul, dârzenia, 
dăruirea, dorința de a trăi - toate astea sunt doar cuvinte. 
Cuvinte care descriu concepte ce par foarte îndepărtate, 
străine, în societatea noastră de astăzi. Toţi supraviețuitorii le- 
au avut într-un anume grad, dar Sophie era deosebită chiar și 
printre oamenii deosebiți. Știaţi toate astea despre vecina 
dumneavoastră, domnule Winter? 


El dădu din cap. 

Doamna Weiss continuă: 

— E ciudat de banal... Sophie arăta ca o bătrână oarecare. 
Putin cam aiurită, poate. Sau puţin cam trăsnită. 

Îl privi pe Simon. 

— De fapt, imaginea clasică a unei bunicuţe evreice. Care 
face supă de pui și alte mâncăruri gustoase, așa cum cere 
tradiţia, nu-i așa? 

Winter nu-i răspunse. 

— Așa aţi crezut, nu? 

El dădu din cap. 

— Ei bine, aţi greșit foarte tare. 

Tânăra femeie îl privi aspru. 

— Al naibii de tare! 

Esther își șterse lacrimile ce abia începeau să-i apară în 
colţul ochilor. Winter observă că respira gâfâit. 

— Acesta a fost doar începutul. Adică gheaţa fusese spartă, 
cum s-ar zice. Aveam mari speranţe. Tocmai urma să 
înregistrăm o a doua casetă când vecina dumneavoastră a 
fost... 

Se opri brusc. 

— Fir-ar să fie! Ucisă, fir-ar să fie! 

Simon păstră tăcerea. 

— E nedrept! Ce lume e asta, domnule Winter? Nu există 
dreptate chiar deloc? 

Simon nu-i răspunse. Înţelesese: ce era de spus? Femeia nu 
greșea. 

— Vorbea despre perioada petrecută în Berlin, înaintea 
deportării? 

Doamna Weiss se uită pe o pagină cu însemnări. Când ridică 
privirile, Simon văzu că ea-i căuta braţul, adică numărul tatuat 
de pe braţ. 

— De ce vreţi să știți? Nu sunteţi un supravieţuitor, nu-i așa? 

— Nu, răspunse el repede, gândindu-se că, într-un fel, era și 
el un supravieţuitor. Am fost poliţist. 

— De ce vă interesează povestea Sophiei? 

— Este ceva despre care mi-a vorbit chiar ea. Exact înainte 
de a fi omorâtă. Despre un om care a trimis-o în lagăr. 


— „Submarine”... 

— Poftim?! 

— „Submarine”. Era una dintre poreclele pe care le foloseau 
oamenii care trebuiau să se ascundă în orașe. Pentru că nu 
aveau voie să iasă la suprafaţă. Era o viaţă îngrozitor de grea. 
O să vă dau niște cărţi pe tema asta. Ca să vedeţi cum au 
încercat să supravieţuiască; este extraordinar! Să te ascunzi 
într-un stat polițienesc care nu face altceva decât să te 
hăituiască! Cred că sunt puţine persoane, de-a lungul istoriei, 
care să fi demonstrat atâta imaginaţie, inventivitate, curaj! Au 
fost oameni minunati și din cauza asta au existat câţiva care au 
supravieţuit, care să spună ceea ce s-a întâmplat. De asta am 
fost cu toţii atât de emoţionaţi când Sophie a venit la noi și s-a 
oferit să-și înregistreze experienţele din tinereţe. Nu cred că 
azi putem înţelege curajul lor fără mărturiile celor care au 
supravieţuit. Ce-a însemnat viaţa lor? Foamete. Frică. Tot 
timpul frică. Nu puteau sta niciodată mai mult de trei zile într- 
un loc. Erau nevoiţi să se mute mereu, să caute noi locuri unde 
să se poată adăposti. Când puteau, îi mituiau pe ceilalți. De 
obicei, le dădeau bijuterii. Dacă aveau monede de aur, cu atât 
mai bine. Uneori îi puteau mitui chiar și pe „hăitași” și astfel 
mai câștigau câteva zile de suferinţă, de chin, înainte de a fi 
iarăși prinși și trimiși la moarte. 

— Am aflat și eu despre aceste lucruri. 

— De la cine? 

— De la rabinul Rubinstein. De la doamna Kroner și de la 
domnul Silver. 

— Da, îi cunosc. Erau și ei „submarine”, ca și Sophie. 

Tânăra femeie ezită, apoi clătină din cap. 

— Evrei angajaţi de Gestapo să-i vâneze pe semenii lor - 
evrei. Într-o societate care cultiva viclenia și trădarea, ei erau 
cei mai... Nici nu știu cum să-i numesc... Erau specimene unice, 
din punct de vedere moral. 

Se opri, iar Simon oftă. O văzu urmărind cu privirile raza de 
soare care se strecura în cameră. 

— Credeţi că cineva atât de rău, ca „hăitașii” aceia, merge în 
iad, domnule Winter? 

El nu-i răspunse, deși i se părea o problemă interesantă. În 
schimb, vru s-o întrebe: 


— V-a povestit despre... 


— E ceva incredibil, domnule Winter! Ceva care s-ar putea 
asemăna canibalismului, dar pe plan moral. Să-i trădezi pe ai 
tăi, să-i dai pe mâna unor monștri, doar ca să-ţi salvezi viaţa. 
Am întâlnit nenumărați oameni, de-a lungul anilor, dornici să 
afle despre aceste lucruri și să studieze benzile. 

Esther Weiss se uită la Simon. 

— Sophie a mai înregistrat ceva. Vă aduc imediat. 

Se duse la o bibliotecă și începu să caute pe rafturi, printre 
casete. Luă una și o bifă pe listă, apoi se întoarse spre Winter. 

— Iat-o! Vreţi să trag storurile? 

Simon făcu „nu” din cap. I se părea că relatările acelea de 
coșmar erau mai suportabile la lumina zilei. Esther introduse 
caseta în aparatul video. 

Sophie apăru din nou pe ecran. Acum purta o rochie mai 
puţin elegantă, înflorată, pe care o știa și Winter. Esther Weiss 
apăsă pe butonul pentru o viteză mai mare, ca să ajungă acolo 
unde începea conversaţia. 

— Aici e, cred, rosti Esther. 

Apăsă pe buton și vocea Sophiei se auzi iar, dar mai întâi 
vorbi operatoarea: 

— Sophie, cum ai fost prinsă? 

Doamna Millstein își apăsa mâna pe gură, ca și cum ar fi vrut 
să-și înăbușe cuvintele. Apoi se așeză mai bine, într-o poziţie 
rigidă - parcă era martor la tribunal - și răspunse: 

— Mi-aduc aminte că a fost singura dată când Hansi s-a 
speriat, pentru că în ziua aceea a venit acasă spunând că s-ar 
putea să-l fi văzut cineva. Nu era sigur, știți, în anii aceia toţi se 
puteau schimba. Puteai să te uiţi drept în ochii unei persoane 
pe care o cunoșteai de mult și, totuși, să n-o recunoști. Din 
cauza războiului... Foamea și bombele aliaţilor contribuiau la 
asta. Dar Hansi era supărat. Totuși, a doua zi a ieșit să caute 
ceva de lucru. Trebuia să mâncăm, n-aveam încotro, s-ar fi 
putut ca domnul Guttman de la tipografie să-i dea o pâine 
pentru o zi de lucru, și pâinea era cel mai important aliment. 
Așa că s-a dus, iar în seara aceea s-a întors târziu, târziu de tot, 
se întunecase de mult când a venit el, furișându-se ca să nu fie 
prins de gărzile de noapte, căci nu avea acte la el; niciodată nu 
făcea așa ceva, pentru că, dacă era prins fără acte, era mort - 


dar și cu acte, în ideea că ei ar fi crezut ce scria în hârtiile 
acelea, tot mort era. A venit acasă și l-am văzut vorbind cu tata, 
încet, era speriat, și tata n-a vrut ca eu și mama să auzim ce-și 
spuneau. Dar am văzut că tata s-a dus la haina în care cususe 
toţi banii noștri și bijuteriile, și s-a întors cu un inel pe carei l-a 
dat lui Hansi. Era un inel de aur, era verigheta tatei. Hansi l-a 
luat și a plecat iar, a ieșit printr-o trapă a pivniţei în care ne 
ascundeam. După câteva minute s-a întors și-mi aduc aminte că 
i-a spus tatei că totul era în regula de-acum, dar numai pentru 
câteva zile, deci trebuia să ne mutam iar. Eu nu voiam să mă 
mut. Era cald în pivniţă și era un loc sigur - atât cât putea fi pe- 
atunci, când erau mereu bombardamente. Poate din cauza asta 
nu ne-am mutat atât de repede pe cât ar fi trebuit. Au venit 
după două zile. Cei de la Gestapo ne-au bătut la ușă... Ne-au 
luat... Mi-aduc aminte de biata Frau Wattner cum stătea acolo, 
încadrata de doi soldaţi, și ne privea. Părea atât de speriată... și 
spunea mereu: „Dar n-am știut, n-am știut, am crezut că sunt 
doar bombengeschădigte!“!” S-a întors spre tata și l-a scuipat: 
„Schweinejude!"15 i-a zis ea, dar noi știam că zice așa pentru că 
trebuie, totuși cuvântul ne-a durut foarte mult. Am fost urcați în 
mașină de către omul de la Gestapo și eu am mai întors încă o 
dată capul; i-am văzut pe cei doi soldaţi împingând-o pe biata 
Frau Wattner la zid. Tata m-a făcut să întorc capul, dar am 
auzit mitraliera și, când am privit iar, n-am mai văzut-o... 

Sophie Millstein se lupta iarăși să nu izbucnească în lacrimi. 
Ridică mâna. 

— Îmi pare rău, Esther, spuse ea. Biata Frau Wattner! Ea ne 
aducea supă când nu aveam ce mânca. Nu cred că mai pot 
vorbi acum despre ce s-a întâmplat în ziua aceea. 

— Sophie, rosti tânăra operatoare împăciuitor, lucrurile 
acestea sunt foarte importante. 

Sophie Millstein dădu din cap spre camera de filmat. 

— Hansi n-a prea vorbit. Nu în noaptea aceea. După ce 
mama și tata au adormit, m-am târât până la locul unde stătea 
el întins, învelit cu haina lui gri, nu aveam pături, și l-am 
întrebat: „Hansi, ce s-a întâmplat? Cine a făcut-o?” La început, 


14 Oameni care au avut de suferit din cauza bombardamentelor 
(germ.) (n.tr.). 
: Porc de evreu (germ.) (n.tr.). 


n-a vrut să-mi răspundă, dar l-am tot iscodit și atunci el a 
ridicat mâna astfel încât puţina lumină care intra pe ferestruică 
să arunce o umbră pe perete și atunci am înţeles... 

— Ce-ai înţeles, Sophie? întrebă repede operatoarea. 

— Am înţeles că el era acolo. Am înţeles că o să ne dea pe 
mâna Gestapo-ului. Eram sigură. Probabil că am înţepenit de 
groază sau am oftat sau am făcut ceva, pentru că Hansi a zis 
imediat: „Nu te teme! l-am dat ceva și poate o să ne lase 
liberi...” Dar nu l-am crezut și nici Hansi nu credea în ce 
spunea. 

— Omul acela... Cel pe care l-a întâlnit el... 

— Cel care ne-a predat Gestapo-ului... 

— Da. Cum a aflat... 


— De la școală, cred. Nu de la un coleg de-al lui Hansi, poate 
de la cineva mai mare decât el. Cred că așa a fost, pentru că 
Hansi a tras o înjurătură și el nu înjura niciodată, și-mi aduc 
aminte că a zis că ar fi fost bine să nu fi învăţat niciodată să 
scrie și să citească. 

Bătrâna făcu o pauză, apoi adăugă pe un ton îngheţat: 

— El știa. Ştia atunci, în noaptea aceea, acolo în întuneric. 
Îmi aduc aminte că se bombarda în continuare, dincolo de 
Templehof, ca de obicei, și noi puteam auzi zgomotul acela cum 
se apropia tot mai mult; de obicei, mă speriam foarte tare, dar 
în noaptea aceea nu mi-a fost frică. Atunci m-am rugat ca una 
dintre bombele englezilor să ne lovească și să murim cu toţii 
acolo, repede și fără să simţim durerea. 

Continuă cu voce înceată: 

— Hansi știa, și eu la fel, și cred că și mama și tata știau că 
eram ca și morţi. Am fost morţi din momentul în care el l-a 
văzut pe Hansi. Am fost morţi din clipa în care a început să-l 
urmărească pe fratele meu prin oraș, la stopuri, la fiecare pas 
făcut pe trotuar. Morti cu fiecare secundă în care el pândea și 
aștepta ocazia. Morți în momentul în care l-a prins pe fratele 
meu într-un colț, pe cine știe ce alee, și i-a șoptit cu vocea lui 
de șarpe: „Hei, evreule! Te cunosc!” Am fost morti în clipa în 
care Hansi s-a rugat de el, în clipa în care l-a forțat pe Hansi 
să-l ducă la Frau Wattner, în pivniţă, și atunci când i-a cerut 
bani. Se pregătea să ne omoare chiar în clipa în care Hansi i-a 
dat verigheta și puţinii bani pe care îi mai aveam și l-a auzit 


mințindu-l cu nerușinare. Da, eram morţi, deși el ne-a promis 
că o să trăim. 

Se opri. Gâfâia și faţa îi era roșie de furie. 

— Dar tu trăiești, Sophie, rosti Esther Weiss încet. 

Bătrâna miji ochii și replică pe un ton aspru: 

— Trăiesc?! Chiar crezi că cineva care a trecut prin toate 
astea poate spune că trăiește? Ah, nu știi nimic! Am murit cu 
toţii, în inima noastră suntem morţi! Morti! 

— Sophie, nu-i adevărat! o contrazise blând tânăra. Tu 
trăieşti! Și mai sunt și alţii care au supravieţuit. Trebuia să fie 
așa. Era important să rămâi în viaţă. 

Doamna Millstein se pregătea să spună ceva, dar se opri. 
Ochii i se umplură din nou de lacrimi. 

— Îmi pare rău, Hansi, zise ea încet. Îmi pare rău, mami și 
tati. Îmi pare rău pentru toţi cei care au murit. 

Oftă și clătină din cap. 

— Mi-a plăcut viaţa, am vrut să trăiesc, e-adevărat, Esther. 
Poate că n-a fost o viaţă perfectă, poate că n-ar fi trebuit să fac 
anumite lucruri, sau să spun anumite lucruri, dar nu ne mai 
putem întoarce, nu-i așa? 

— Da, aşa e. 

Bătrâna vru din nou să zică ceva, dar se opri. Părea 
cufundata în gânduri. După o vreme, șopti: 

— Şi când te gândești că era unul de-al nostru... 

Scutură capul: 

— Trebuie să fac o pauză. 

— Sophie, e ceva foarte important. Ce știi despre omul care 
v-a predat Gestapo-ului? Trebuie să aflăm mai multe despre el. 

— Da, înţeleg, îmi pare rău. Poate mâine. Sau săptămâna 
viitoare. Trebuie să mă gândesc la lucruri mai vesele, Esther, 
pentru că, uneori, amintirile îmi opresc inima în loc, parcă. 

O clipă se lăsă tăcerea, apoi tânăra femeie rosti: 

— Bine, Sophie. Avem destul timp. Tot timpul care ne 
trebuie. Urmă o bandă albastră, cu data și numărul de ordine, 
înainte ca ecranul să rămână gol. 

Esther Weiss închise televizorul și dădu din cap. 

— Am greșit, rosti ea. De fapt, Sophie n-a mai avut timp. Fir- 
ar să fie! 


Oftă și-l privi pe Simon. 

— Deci, asta a fost... Fratele ei i-a dat bani „hăitașului” - 
poate era un fost coleg de școală, un profesor, cine știe? Nu toţi 
nemţii aveau suflet și-i ajutau pe evrei să se ascundă - și-atunci 
trebuiau mituiţi. Dar n-a ţinut. Oricum erau denunţați. 
Denunţaţi și deportaţi - mergeau spre moarte, oricum. Vă ajută 
cu ceva aceste informaţii? 

— Poate. 

Simon rămăsese pe gânduri, încercând să analizeze ceea ce 
auzise. Își aminti de cuvintele Sophiei Millstein din ziua morţii 
ei, pe care le spusese la el acasă: „L-am văzut doar o dată, 
pentru puţin timp...” „Dar oare i-ai fi putut uita chipul?” se 
întrebă Simon deodată. „Şi ai fi recunoscut faţa aceea, oricât de 
puţin timp ai fi văzut-o, după cincizeci de ani, deși anii aceștia 
au trecut și peste el? Ai fi putut s-o uiţi?” Își răspunse aproape 
imediat: „Nu.” 

Apoi răsuci problema pe toate feţele. Oare posesorul acelui 
chip ar fi putut uita vreodată ceea ce făcuse? Nu. 

Femeia ezită. Simon zări o umbră în ochii ei înainte ca ea să 
adauge: 

— Ştiţi ce mi se pare ciudat? Faptul că a vrut să vină aici să 
vorbească cu mine în seara în care a fost ucisă. 

— Poftim?! 

— A lăsat un mesaj pe robot la Centrul Holocaustului. Era 
după program și nu se mai afla nimeni aici. A spus că va veni a 
doua zi ca să vorbească despre arestarea ei. 

— Ce-a spus, mai exact? 

— Atât. Era un mesaj foarte scurt. 

— Aţi spus... 

— Am spus și poliției. Nu li s-a părut ceva prea interesant. 

Winter clatină din cap. 

— Poliţia crede că a fost ucisă de un drogat sau ceva de 
genul ăsta. Cineva care a mai făcut o serie de furturi în zonă, 
explică el. 

— Şi mie mi s-a spus același lucru. Dar păreţi preocupat. Nu- 
i credeţi pe cei de la poliţie? 

Winter nu-i răspunse imediat. Fusese impresionat de 
cuvintele nemţești pe care le folosise Sophie Millstein. „Nu mi- 


am dat seama niciodată”, își spuse el. Nu intuise nimic în toţi 
acești ani și doar locuise la doi pași de ea. „Halal poliţist!”, își 
reproșă el. 

— Ba da, rosti el încet. 

— De ce aţi venit aici, domnule Winter? 

Se gândi ce prost fusese. În toți acești ani cât lucrase ca 
polițist, trăise zi de zi în preajma morţii, a crimelor de toate 
soiurile. lar Moartea se strecurase în Sunshine Arms, fusese 
acolo, lângă el, când a vrut să-și ia viaţa, dar, din nu știu ce 
motiv diabolic, Moartea nu-i luase lui viaţa, ci unei alte fiinţe. 
Nu lui, ci vecinei lui. 

— Am venit, răspunse el răgușit, pentru că cineva a ucis o 
persoană care-mi era apropiată. 

Privi repede spre fereastră, ca și cum razele soarelui ar fi 
putut să-i lumineze sufletul întunecat. Își alese cu grijă 
cuvintele, rostindu-le clar, cu răceală: 

— În seara în care Sophie a fost ucisă... când a sunat aici, a 
folosit cumva expresia Der Schattenmann? 

Esther clătină din cap: 

— Nu, nu cred. Umbra? Nu, mi-aș fi adus aminte. 

Winter scrâșni din dinţi. 

— Vă spune ceva cuvântul ăsta? 

— Nu, din câte îmi amintesc. Dar... 

— Se bănuie că el ar fi „hăitașul”. 

— Da, ar fi logic. Toţi aveau porecle și pseudonime. lar ea 
descrie gestul acela făcut de fratele ei... 

— Dar a supravieţuit vreun „hăitaș”? 

— Unul sau doi. Unul dintre ei, o femeie, a fost prinsă de ruși 
și a fost închisă o vreme la ei, dar acum trăiește în Germania. 

— Şi ceilalţi? 

— Au murit prin lagăre. Sau au fost îngropaţi în moloz. Cine 
știe? 

Așa e, se gândi Simon. Cine știe?... 


NOUĂ 
O mână de ajutor 


Walter Robinson se luă după un autobuz G-75 care accelera 
pe Julia Tuttle Causeway, lăsând în urmă plaja și îndreptându- 
se spre centrul orașului Miami. Era ora prânzului; autobuzul 
scoase o coloană groasă de fum, absorbită de căldură ca un 
burete, pe când intra, legănându-se, pe șoseaua cu trei benzi. 

Miami e ca o fâșie îngustă, care se întinde la nord și la sud 
de-a lungul coastei, „agăţându-se” de Golful Biscayne cu o 
tenacitate tipică așezărilor urbane, știind să-și pună în valoare 
nu numai propriile calităţi, ci și să profite de vecinătatea apelor 
albastre, strălucitoare ale oceanului. În ultimii ani, a început să 
se extindă și spre vest, spre Everglades, unde aerul este 
totdeauna foarte umed. Au început să apară tot felul de case și 
zone de agrement, crescând asemenea unor bube pe un spate 
infect. Dar mișcările de populaţie într-o direcţie sau alta sunt 
inevitabile și par, adeseori, niște erupții. In esenţă, Miami 
rămâne un oraș de coastă, orientat spre oceanul albastru- 
verzui, mereu frământat. 

Lui Robinson nu-i plăcea, însă, apa. Nu faptul că nu-i plăcea 
să privească oceanul, dimpotrivă, imaginea acestuia îl atrăgea, 
mai ales când avea un caz de rezolvat. Descoperise de mult că 
mișcarea oceanului are ceva încurajator, o putere subtilă și că 
sunetele acelea monotone ale valurilor izbindu-se de țărm îl 
ajutau să analizeze cele mai mici detalii și să se concentreze. 
Deschiderea, întinderile nesfârșite ale apelor îl ajutau să-și 
adune gândurile. Ura lui era mai mult de natura politică. N 

După părerea lui, apa era ceva care aparținea bogătașilor. In 
Miami sunt zeci de docuri, de locuri pentru ambarcațiuni, de 
rampe pentru bărci și nicio zonă apropiată locuită de negri. Își 
dăduse seama de acest lucru încă din tinereţe, când voia să 
scape de sărăcia din cartierul sau, cunoscut sub numele de 
Black Grovet, și trecea prin mulțime, spre faleză, de unde 
putea privi bărcile cu vâsle, bine întreţinute, bărcile cu motor 
sau vasele de croazieră care se mișcau leneș de-a lungul 
țărmului, traversând golful și ieșind în larg. Cum stătea acolo, 


16 În traducere: Crângul Negru. Aluzie la numărul mare de negri care 
locuiau în zona (n.tr.). 


singur, privind, își dădea seama de ceea ce-l deosebea de toţi 
ceilalţi: culoarea. Odată, îi spusese ceea ce-l frământa chiar 
mamei sale - profesoară de școală generală - iar ea-i 
răspunsese că trebuie să înveţe să înoate, dacă avea de gând să 
frecventeze zona din Dade County. Doar când a mai crescut, a 
observat că mulţi dintre colegii lui de școală nici nu-și puseseră 
măcar problema asta, atât de adânc înrădăcinată în ei era 
prejudecata că apa este a celor bogaţi, nu a lor. 

Așa că Walter Robinson se străduise să devină un foarte bun 
înotător, puternic și rapid. Era încrezător în forţele lui, chiar și 
atunci când curenţii oceanului încercau să-l tragă la fund. 

În timp ce conducea de-a lungul falezei, străduindu-se să ţină 
pasul cu autobuzul grăbit, aruncă o privire spre golful ce 
strălucea de-o parte și de alta a șoselei. Drumul dintre plajă și 
Liberty City îl sâcâia de fiecare dată: golful părea să-și bată joc 
de pâcla ce se ridica la jumătate de milă de țărm, spre oraș. 
Șase blocuri, poate nouă, și nici urmă de apă - cine ar fi zis că 
exista, atunci când simţea căldura uscată, nemiloasă? Urmărea 
îndeaproape autobuzul care ocolea o rampă de evacuare, 
trimițând în aer un nor gri de gaze de eșapament, coborând 
apoi spre inima orașului. 

Autobuzul G-75, se știa, exista doar dintr-un singur motiv. 
Făcea o buclă între cele șase staţii din Liberty City și un număr 
similar din Miami Beach, astfel încât îngrijitoarele, cei care 
spălau vasele, oamenii care tundeau iarba și surorile medicale 
angajate ocazional de bogătașii care locuiau în oraș să se 
scoale devreme și, înfruntând căldura, să ajungă la slujbele lor 
prost plătite, fără să se poată plânge și fără să aibă vreo altă 
perspectivă decât aceea de a se întoarce iar seara, pe același 
traseu, legănaţi în zgomotul și mersul hâţânat al mașinii pe 
faleză. 

Pe scaunul de lângă el, Robinson păstra o hartă a orașului. În 
timp ce autobuzul întorcea pe Bulevardul 22, el își notă locul 
fiecărei case de amanet, al fiecărui magazin care primea și bani 
gheaţă, dar și cecuri. Nu era o aglomeraţie prea mare și nici 
magazinele nu erau prea dese. Pe el îl interesau mai ales casele 
de amanet 

Dar care dintre ele să fie? se întreba Robinson. „Care ar 
deschide acum, la miezul nopţii, numai pentru tine? În care te- 
ai adăpostit atunci, ticălosule, încercând să-ţi înfrângi panica? 


Care dintre ele ţi-a dat bani, fără să te întrebe de unde ai 
obiectele?” 

Ştia din experienţa lui de poliţist cum gândeau spărgătorii. 
Ştia că un hoţ vechi în meserie are, de obicei, o reţea de 
asemenea case de amanet la care se duce mereu. Un om de 
legătură care să fie de încredere. O reţea care să poată pune în 
circulaţie bijuteriile, chiar și pe cele mai scumpe, și care să-i 
dea un preţ foarte bun pe ele. 

„O asemenea reţea sau un asemenea om folosit ca paravan ar 
fi mai util decât să ai de-a face cu cine știe ce alt spărgător 
nenorocit”, se gândi Robinson. Era clar că individul n-ar fi 
putut alege o bancă obișnuită, unde să-și depoziteze bunurile 
furate, în orice caz nu în Liberty City. 

„Dar nu, omule! Tu erai nervos, agitat, nu-i așa? Şi voiai să 
scapi cât se poate de repede de toată marfa, deci tot mai bună 
ar fi fost o casă de amanet. Una dintre cele despre care știai că 
ţine contabilitate dublă. Una unde patronul și-ar desface 
băierile pungii cu niște bancnote de zece și douăzeci de dolari, 
fără să pună întrebări. Nu atât cât să te îmbogăţești, dar destul 
ca să-ţi cumperi doza care îţi trebuie, nu?” 

De-a lungul traseului autobuzului G-75 erau șapte asemenea 
case de amanet. Robinson parcă mașina și zâmbi în sinea lui. 

„N-ai vrut să cauţi prea mult, nu? Ai vrut doar să te 
descotorosești repede de «marfă», să iei niște bani și să uiţi 
repede totul, adică pasul pe care tocmai l-ai făcut. Ştii la ce mă 
refer? La marele pas dintre un spărgător și un criminal. Adică 
pasul care te va duce la scaunul electric, dar până una-alta în 
închisoarea Raiford; acolo ai să simţi ce minunată e viaţa, 
pentru că o să mai ai puţin timp de trăit.” 

Robinson ieși din mașină și simţi un val de căldură venind 
dinspre trotuar, învăluindu-l. Incuie portiera și începu să 
fredoneze o frântură de cântec. 

Oftă și își zise: „Nu, omule, habar n-ai cât de aproape sunt! 
Da, sunt aproape, al naibii de aproape! Şi o să mă apropii încă 
și mai mult, înainte să-ți dai seama că sunt acolo, lângă tine.” 

Se opri și își plimbă privirile peste un grup de clădiri joase, 
aflate vizavi de locul unde era el. Trei copii se jucau cu un 
scuter din plastic, de un roz-țipător, pe o porţiune cu nisip, 
între două alei. În spatele lor erau două blocuri cu două etaje. 
Albul palid al pereţilor era mâzgălit cu graffiti. Aproape toate 


ușile și ferestrele erau deschise, lăsând umiditatea să pătrundă 
în case. Dacă ar fi existat instalaţii de aer condiţionat, n-ar fi 
funcţionat, probabil; oricum, erau prea scumpe pentru locatarii 
de acolo. Din când în când se auzea o voce furioasa aruncând 
câte o înjurătură copiilor de jos, care continuau să se joace, 
fără să o bage în seamă. Robinson știa că, pe măsură ce se lăsa 
noaptea, aceeași voce se va amesteca cu nelipsitul zgomot de 
sticlă spartă și, uneori, din păcate destul de des, chiar cu 
împușcături. 

Șovăi o clipă, iar doi dintre copiii care se jucau se opriră și 
ridicară privirile spre el. Făcură un gest spre el, și atunci își 
dădu seama că era o prezenţă insolită, cu costumul lui cafeniu, 
cu cămașa deschisă la gât, cu cravată și pantofi lustruiţi. Copiii 
se zgâiră la el, își apropiară apoi căpșoarele și șoptiră ceva, 
după care se întoarseră la jocul lor, ignorându-l total. 

Robinson clătină din cap și își zise: „Au doar șapte ani și deja 
simt polițistul. Oare peste zece ani vor fi căutaţi și ei de un 
polițist cu pistolul pregătit?” Nu știa însă răspunsul la 
întrebare. 

Se uită în jur ca să vadă dacă îi supraveghea cineva pe copii 
în timp ce se jucau, dar nu zări pe nimeni. „Cel puţin pe mine 
mă supraveghea mama, când eram copil”, se gândi el. 
Amintirea acelei perioade îl umplu de tristeţe, așa că reveni 
repede la ceea ce avea de făcut în prezent. 

O adiere ridică praful de jos, fără să aducă răcoare, și 
Robinson porni spre bloc, iar de acolo se îndreptă spre prima 
casă de amanet care îi ieși în cale. Rămase, o vreme, afară, 
înainte de a intra. Când întinse mâna ca să deschidă ușa, auzi o 
mașină oprind lângă bordură, în spatele lui, și se întoarse 
repede. 

Era o mașină a poliţiei. Lumina soarelui reflectată de capota 
albă aproape că îl orbea. Cineva cobori fereastra portierei și 
Robinson auzi o voce care îi era familiară: 

— Hei, iată-l pe faimosul detectiv Robinson, a venit să agite 
apele! 

Walter își acoperi ochii din cauza soarelui și replică iute: 

— Ei, asta pentru că voi, trântorilor, îi lăsaţi pe pungași să-și 
facă de cap și „să agite apele”. 

Auzi un hohot de râs dinspre scaunul din dreapta și, pe când 
se apropia de mașină, auzi o altă voce spunând: 


— Ei, mai bine acolo, afară, decât aici, asta-i sigur! 

Portiera se deschise și un negru solid, în uniforma albastră a 
patrulelor de poliţie, cu trese de sergent, ieși din mașină. Își 
strânseră repede mâinile. 

— Hei, Walter, cum o mai duci? 

— Bine, Lionel, bine. 

Celor doi li se alătură un alt poliţist, un latino-american 
slăbuţ, mic de statură, care îl salută și el pe Robinson. 

— Hei, Walter, amigo, como está" ? 

— Ce limbă mai e și asta, John? râse Walter, accentuând 
numele în engleză. 

— Mă cheamă Juan, nu John, să nu uiţi, gringoit! Eşti o 
pacoste, ca și colegul meu. Oricum, spaniola nu mai are mult 
până să devină o limbă naţională aici, și atunci să vă văd cum o 
s-o învăţaţi! 

Cei trei izbucniră în hohote. 

— Deci, amice, cu ce treabă pe-aici? întrebă sergentul negru. 
Se numea Lionel Anderson, și Robinson știa că pe stradă i se 
spunea Lion-man!”, pe de o parte, pentru felul lui ceremonios, 
dar și pentru atitudinea lui intransigentă. Fusese coleg de clasă 
cu Robinson la Academia de Poliţie, ca și Juan Rodriguez, 
celălalt sergent. 

— Păi, altfel de ce m-aș învârti prin zonă, dacă nu cu treabă? 

— Poate că ţi-e dor de lumea asta, de simţul comunităţii și de 
atitudinea civică pe care le găsești doar aici? 

— Aș, cred că din cauza mâncării, colega. Walter nu se poate 
bucura de o mâncare ca la mama acasă decât aici. S-a săturat 
de supă de pui și de matzoh”. Lui îi trebuie niște ruladă cu 
şuncă și verdețţuri. 

— Da, poate, replică Anderson. Oricum, au un gust mai bun 
decât chestiile alea cu banane prăjite pe care mă obligi tu să le 
mănânc. Sunt groaznice! 

— Bananele sunt foarte bune pentru tine. Mai înveţi niște 


17 Prietene, ce mai faci? (span.) (n.tr.). 

8 Străinule (span.) - nume dat de mexicani mai ales americanilor 
(n.tr.). 

1 Leul (engl.). 

2 Un fel de uscăţele, în gastronomia evreiască (n.tr.). 


cuvinte noi și înţelegi ce înseamnă o altă civilizaţie. 

— Hei, Juan, spuse Robinson clătinând din cap, Lionel nu-i 
înţelege pe ai lui și tu vrei să-i înţeleagă pe străini? „O altă 
civilizație?” 

— Ei, Walt, amigo, aici ai zis-o... 

Cei trei râseră din nou. 

— Deci, ce faci pe-aici, prin Liberty City? întrebă Anderson. 

— Ştii cazul femeii ucise noaptea trecută? 

— Bătrânica? 

— Da. 

— Am aflat și noi. S-au furat niște bijuterii. Chiar 
departamentul tău ne-a informat. 

— Bun, ăsta e cazul. M-am gândit că individul o fi luat 
autobuzul G-75 și s-a întors tot cu el. 

— Crezi că a luat autobuzul ca să meargă să omoare un om?! 

— Nu știu dacă a premeditat crima. O fi avut noroc în 
ultimele două săptămâni, o fi dat cu banul... 

— Ce mare lucru să dea o spargere! 

— Da, ai dreptate. Dar cred că într-un fel a trebuit să plece 
de-acolo și toate obiectele pe care le avea el în buzunar îl 
ardeau, pur și simplu, deci trebuia să scape de ele. 

— Și tu crezi că a sărit din autobuz unde i-a venit, a dato 
spargere și a luat ce-a putut, nu? 

— Ai nimerit-o, Juan. 

— Da, pare logic. Bine, de fapt, n-are nicio logică să furi și să 
omori. Dar în lumea lui, da, are logică. 

— Caut, deci, niște locuri, continuă Robinson, unde nu se 
închide ca de obicei... Adică unde e deschis și la miezul nopții. 

Anderson și Rodriguez se uitară o clipă unul la celălalt, apoi 
spuseră, aproape în același timp: 

— La Helping Hand. 

— Unde? 

— La casa de amanet Helping Hand. Trei intersecţii mai sus. 

— Ce nume! 

Anderson aprobă din cap. 

— Cred că de trei sau patru ori colegii din tura mea s-au 
plâns de aiuritul ăla care e patronul casei. Se spune că ţine 


deschis la cele mai ciudate ore din zi și din noapte, și doar 
polițiștii nu sunt tâmpiţi, au cam mirosit treaba. Oricum, 
proprietarul se numește Reginald Johnson. Și-a adus o fată în 
magazin, o cheamă Yolanda, zice că e nepoata lui, cică a venit 
din Georgia, dar eu unul nu cred chestia asta, și n-o crede 
nimeni prin jur. Nimeni nu poate să aibă o nepoată care să 
arate ca Yolanda. Adică e coaptă bine. Are tot ce-i trebuie, 
înţelegi? Balcoanele ating sudul și funduleţul nordul, picioarele 
sunt până-n gât și la capătul lor, în locșorul ăla, te-așteaptă 
ceva special, pot să pariez. Ce mai, e bună-bunuţă, Yolanda 
asta! Oricum, se pare că tipul vrea să se extindă. A fost arestat 
de două ori pentru că a primit lucruri furate, dar știi că e o 
chestie care se fâsâie. Intră în pușcărie, plătește un avocat și 
ăsta-i mută dosarul din tribunal în tribunal - poate s-o ţină așa 
și o sută de ani - apoi se înţelege cu procurorul, susține că eo 
greșeală, plătește o amenda și iată-l din nou la treabă, zicându- 
și în sinea lui, probabil, că e de o mie de ori mai deștept decât 
poliția, procurorul și restul lumii la un loc. Am auzit că s-a 
mutat într-o casă nouă pe care a umplut-o cu mobilă, pentru că 
Yolanda vrea o casă ca lumea. Oamenii vorbesc că vrea să-i ia 
și un Buick. Unul roșu. Ei bine, Walter, aș vrea să am şi eu o 
nepoată care să știe tot ce știe Yolanda... 

Polițistul râse și colegul lui izbucni și el în hohote, bătând cu 
palma în picior și clătinând din cap. 

— Te-ai prins, deci, că o să aibă el grijă ca Yolanda să fie 
fericită și te-ai prins că tipa, așa cum stau lucrurile, ei bine... 
micuța, n-o fi ea cea mai tare, dar o să-și dea repede seama 
cum e treaba pe-aici și o să știe să-și tragă partea ei din tot ce e 
mai bun. 

— Să mai zici că viaţa nu-i frumoasă, adăugă Rodriguez. 

— Şi știi... toate lucrurile astea costă... rosti Anderson, 
privind în toate părţile, apoi spre cer și întinse mâinile ca și 
cum ar fi așteptat de acolo o ploaie de bani. 

— Da, m-am prins care-i treaba. 

Rodriguez zâmbi. 

— Ce mi-ar mai plăcea să te văd cum îl belești pe tipul ăsta 
și faci zob toată afacerea. Și dacă criminalul tău are vreo 
legătură cu chestia asta, ei, patronul de la Helping Hand 
trebuie să știe unde a șters-o individul. Dar mai e ceva... 


— Ce? 

— Cred că amicul Reginald și-o fi dat seama că nu poate ţine 
prea mult lucrurile furate la el, pentru că noi, așa tâmpiţi cum 
suntem, tot dăm câte-o raită pe-aici. Nu știu ce legături are el 
mai departe, dar cred că a încercat să scape repede de marfă. 

Lionel aprobă. 

— S-ar putea să fie prea târziu ca să mai găsești obiectele în 
magazin. Şi n-ai mandat de percheziţie. 

Negrul îi zâmbi colegului său. 

— Totuși, n-ar fi rău să-l ajutăm pe bătrânul Robinson și să 
băgăm niţel frica în Reginald. Poate că avem ocazia să-l 
luminăm, ca să nu moară prost. 

Robinson se amuză și el alături de cei doi sergenţi, deși 
simţea o strângere de inimă, dându-și seama că habar n-avea 
dacă era pe drumul cel bun sau nu. Dar măcar putea spera. 

— Duceţi-mă la el! zise el încet. 

Helping Hand era un magazin mic, la stradă, cu ferestrele 
acoperite de gratii groase și negre. Ușa era întărită cu plăci de 
oțel și câteva încuietoare zdravene. Lăsa aceeași impresie 
„primitoare” ca și o fortăreaţa medievală. Robinson observă că 
erau multe oglinzi peste tot, astfel încât oricine intra era văzut 
din toate unghiurile posibile. La intrare mai era și o cameră 
video care se declanșa imediat ce se deschidea ușa, lucru pe 
care Rodriguez îl observă pe dată. 

— Hei, Reginald, strigă el forțându-și accentul spaniol, e 
mișto chestia de la ușă! E deșteaptă, îmi place. Chiar că-mi 
place. Muy bueno”! 

— Trebuie să-mi păzesc marfa, se auzi o voce morocănoasă 
de dincolo de tejghea. 

Reginald Johnson era un tip mărunţel, îndesat, veșnic 
încruntat, cu braţe musculoase, care păreau să încapă cu greu 
în mânecile cămășii. Avea un pistol de 9 mm agăţat la șoldul 
drept pentru a descuraja orice client mai agitat și Robinson 
bănuia că sub tejghea mai era și unul de 12 mm, pus la 
îndemână. 

— Ce cauţi aici? întrebă Johnson. Ai nevoie de mandat ca să- 
mi răscolești magazinul. 


21 Foarte bună! (span.) (n.tr.). 


— Ei, Reggie, ne uităm și noi la marfă. Vrem să vedem ce ne 
oferă negustorii de pe-aici. Așa înţelegem noi să promovăm 
comerțul și relaţiile între vecini, spuse Rodriguez, batjocoritor. 
Ca de pildă, valiza asta cu arme, Reg. Haide, nu vreau decât să 
văd dacă ai acte pentru fiecare dintre ele, înţelegi? 

Rodriguez începu să bată darabana pe sticla ce acoperea 
tejgheaua. 

— Rahat! mormăi patronul. 


— Reg, vrei să scot eu registrul de arme? 

Întrebarea se auzi pe un ton suav de undeva din spate. 

— Ah, dulcea voce a Yolandei, îi șopti Lionel lui Robinson. 
Hei, iubito! Ieși de-acolo, vrem să te vedem, eu și colegul meu! 
— Yolanda! strigă prevenitor Johnson, dar era prea târziu. 

— Cine e, sergentul Lion-man! întrebă ea, venind în locul cel 
mai bine luminat din magazin. 

Robinson observă imediat că vechiul lui prieten nu exagerase 
deloc „calităţile” Yolandei. Avea o piele cafenie și un păr negru, 
creț, care-i cădea în cascadă pe umeri. Purta un tricou strâmt, 
cu un decolteu adânc, încât fără să vrei ţi se lipeau ochii de el. 
Îi zâmbi lui Lionel, care nu-și mai lua privirile de pe sânii ei. 

— Ei, sergentule, de ce n-ai mai venit pe la noi? întrebă ea. 
Mi-a fost dor de tine. 

Anderson privi în toate părțile, apoi în tavan, ca și cum ar fi 
cerut ajutor. 

— Dulceaţă, dacă știam că vrei să-ţi petreci timpul cu un 
bătrân poliţist ca mine... De ce n-ai spus? Ai fi avut cea mai 
bună gardă din oraș. Vreau să zic, protecţie douăzeci și patru 
de ore din douăzeci și patru... 

Yolanda râse și scutură din cap. Robinson se întrebă câţi ani 
are, de fapt; paisprezece sau douăzeci și patru. I s-ar fi potrivit 
oricare dintre cele două vârste. 

— Yolanda! Adu hârtiile alea din seif! aproape că strigă 
Reginald. 

Tânăra femeie se întoarse spre el, încruntată. 

— Dar te-am întrebat dacă le vrei! i-o întoarse ea. 

— Adu-le ca să scăpăm odată de polițaii ăștia! 

— Mă duc. 

— Hai, fato, mișcă-te mai repede! 


— Am zis că mă duc. 

Yolanda se întoarse spre Anderson. 

— O să vin înapoi, Lion-man! 

Apoi îi aruncă o privire lui Robinson. 

— N-am știut că tu și colegul tău aduceţi un prieten în vizită, 
și încă un tip bine, adaugă ea. 

— Sunt Walter Robinson, poliţist în Miami Beach. 

— Miami Beach... rosti ea cu un regret în voce, ca și cum ar 
fi vorbit despre un loc îndepărtat, exotic. Reggie nu m-a dus 
niciodată acolo ca să mă uit la valuri. Cred că e foarte frumos, 
nu-i așa, domnule poliţist? 

— Da, Miami Beach are atracțiile lui specifice, replică 
Robinson. 

— Vezi, Reggie, ţi-am zis eu, spuse Yolanda, întorcându-se și 
țuguindu-și buzele. 

— Yolanda! strigă din nou Johnson, fără vreun efect. 

— Micuţo! Yolanda, îmi rupi inima! interveni Rodriguez 
râzând. Poate că nu sunt un bătrân prostănac ca el, dar n-ai de 
unde să știi. Ai auzit ce buni amanți suntem noi, latino- 
americanii? Suntem cei mai buni. Muy perfecto”. 

— Nu, n-am auzit așa ceva, rosti tânăra femeie zâmbindu-i 
lui Rodriguez. Dar pot să pun pariu că ti-ar plăcea s-o 
dovedești. 

Rodriguez își duse mâna la inimă, într-un gest teatral, ca un 
îndrăgostit, iar Yolanda izbucni în râs. 

— Yolanda, adu hârtiile alea odată! mârâi Johnson. 

Străbătu furios magazinul, o înșfăcă de braţ și o duse în 
spate, unde se aflau birourile, dincolo de un grilaj cu trei 
lacăte. 

— N-am făcut nimic ilegal, insistă proprietarul magazinului. 
Și nu te mai învârti atât pe lângă Yolanda. 

— Nepoata ta, adică, îi aminti Anderson. 

Johnson se încruntă iar. 

Robinson începu să se plimbe prin micul magazin, cercetând 
marfa expusă în diferite cutii; era o colecţie năucitoare de 
arme, aparate de fotografiat, prăjitoare de pâine, 
magnetofoane, cuțite, o formă pentru aluat, câteva chitare și 


2 Desăvârșiţi (span.). 


saxofoane, oale și tigăi. „Lucruri de care ai nevoie în viaţă”, se 
gândi polițistul. Se duse repede spre o cutie unde era expusă o 
garnitură de bijuterii și începu să examineze fiecare cercel, 
apoi lănţișorul și brăţara. Scoase lista pe care o pregătise și se 
apucă să compare descrierea bijuteriilor furate din locuinţa 
Sophiei Millstein cu ceea ce vedea acum pe rafturile din faţa 
lui. 

Johnson se apropie de el, se aplecă și spuse cu o voce joasă, 
aspră: 

— Am acte pentru toate astea, poliţaiule! N-o să găsești 
nimic aici. 

— Chiar așa? replică Robinson, calm, cu o voce îngheţată. 

— Chiar așa. 

— Am auzit ca ţii deschis până târziu. 

— Uneori, oamenii de pe-aici trebuie să facă tranzacţiile 
noaptea. Concurența e mare în zonă, în caz că n-ai observat, 
încerc să-mi satisfac clientela, poliţaiule! 

— Mie-mi spui! Şi martea care a trecut cum a fost? 

— Ce-i cu martea care a trecut? 

— Ai ţinut deschis până târziu. 

— Poate. 

— A venit cineva mai târziu pe la tine? Așa, spre miezul 
nopţii? 

— Nu prea îmi amintesc să fi venit cineva. 

— Mai încearcă... 

— Încerc, dar nu-mi aduc aminte să fi venit cineva. 

— Nu cumva mă minţi? 

Johnson se încruntă. 

— Termină cu întrebările astea sau trebuie să-mi chem 
avocatul? 

Continuară să se uite unul la celălalt, apoi Robinson zise: 

— Cincisprezece ani, Reg. Asta e pentru începători. Sau 
închisoare pe viaţă. 

— Ce tot îi dai cu cincisprezece ani? 

— Vorbesc despre complicitate la crimă de gradul I, Reg. 
Poate te mai gândești un pic la chestia asta înainte de a-ți 
aminti totul despre martea trecută și despre persoanele care au 


venit la tine, în jurul orei douăsprezece noaptea. 

— Nu mă mai amenința! Habar n-am despre nicio crimă. 
Cred că o să-mi chem avocatul chiar acum! Poate îţi intentează 
un proces de hărțuire. 

Reginald Johnson părea foarte mândru de cuvântul 
„hărţuire”. Îl repetă de două sau de trei ori pentru ca Robinson 
să priceapă. 

Polițistul se uită din nou pe raftul cu bijuterii. Ar fi preferat 
să aibă fotografii cu bijuteriile furate, decât simple descrieri. 
Lui i se păreau toate asemănătoare - își spunea că acesta e 
rezultatul faptului că era singur și nu dădea atenţie lucrurilor 
care le atrag pe femei. Încercă să nu-și trădeze descurajarea. 

— Cred că ar fi bine să vii cu un mandat, dacă ai chef să 
scotocești pe-aici, îi spuse Johnson cu îndrăzneală. 

Pe când vorbea, Yolanda ieși din birou, zornăind grilajul; 
ducea în braţe un teanc de hârtii. 

— Am adus toate actele alea pentru arme pe care vrei să le 
vezi, zise ea. 

Se apropie de Johnson. Cei doi sergenţi se apropiară și ei. 

Yolanda puse hârtiile pe tejghea. 

— Sunt toate aici, spuse, aplecându-se peste tăblie. Avem 
permisele și numărul de înregistrare. 

Niciunul dintre polițiști nu se uita la hârtii, în schimb își 
pironiseră ochii pe decolteul generos pe care Yolanda îl expuse 
când se aplecă. 

— Te cred că le ai pe toate, dulceaţă, spuse Anderson încet, 
pe un ton admirativ. 

— Yolanda! izbucni Johnson, încă supărat. 

Fata se ridică, îndreptându-și ţinuta cu cochetărie. Îi zâmbi 
sergentului, apoi lui Walter Robinson. Acesta din urmă nu mai 
privea decolteul Yolandei, ci își fixase ochii pe gâtul ei. Lumina 
din magazin făcea și mai strălucitor lănţișorul din aur pe care îl 
purta. 

Robinson se întoarse spre Reginald Johnson. Se aplecă, 
mijind ochii, fără să-și mascheze furia din voce, astfel încât 
fiecare cuvânt sună ameninţător. 

— Nepoata ta are un nume frumos. 

Johnson nu comentă. 

Yolanda privi în jurul ei, speriată de tonul poliţistului. 


— Mulţumesc... rosti ea șovăitoare. 


— Un nume foarte frumos... repetă Walter. 

În magazin se lăsă tăcerea. Anderson și Rodriguez trecură, 
fiecare, de-o parte și de cealaltă a lui Robinson, iar el îi auzi 
cum își desfac tocurile pistoalelor. În aceeași clipa, Robinson 
făcu un plonjon în echer dincolo de tejghea, spre armele lui 
Johnson, pe care le împinse mai departe, și-l izbi pe 
mătăhălosul proprietar al magazinului atât de tare, încât acesta 
își pierdu echilibrul. Se lovi cu coșul pieptului de tejghea, cu un 
sunet înfundat, și ţipă uimit: 

— Hei! 

Robinson îl înhaţă pe Johnson de gât cu o mână și-l forță să 
pună capul jos, în timp ce-i răsucea un braţ la spate. Își dădu 
seama că Rodriguez observase, la rândul lui, că Reggie avea o 
mână liberă, și îl imobiliză. 

— Vreau să vină avocatul meu! strigă Johnson. Ce-i asta? N- 
am făcut nimic! Lăsaţi-mă în pace! 

— Nu, n-ai făcut nimic, șopti Robinson. 

Gâfâi și își apropie faţa de cea a lui Johnson. 

— Yolanda este un nume atât de frumos, rosti el scrâșnind 
din dinţi, fără să ridice vocea. Spune-mi și mie, ticălos 
nenorocit ce ești, cum se face că are la gât un lănțţișor cu 
numele de Sophie? 

Robinson ridică privirile spre tânăra femeie care gâfâia, la 
rândul ei, și-și ducea mâna la gât, înțelegând imediat despre ce- 
i vorba. Se uită la Anderson și protestă: 

— Dar era un lănţișor atât de frumos... 

Reginald Johnson gemu și Robinson auzi cum Rodriguez își 
scotea cătușele - acum sunetul lor i se părea o muzică plăcută, 
deși cam zgomotoasă. 


ZECE 
Așa merg lucrurile 


Espy Martinez îi arătă legitimaţia ofițerului de serviciu, care 
o îndrumă, laconic, spre grupul de lifturi: 

— Al treilea etaj. Sunteţi așteptată. 

După care se întoarse la romanul pe care-l citea și pe care-l 
ţinea deasupra unui vraf de hârtii. Pe coperta cărții, o femeie 
cu forme apetisante, aproape goală, ţinea un pistol vechi 
atârnat de vestă. Ofițerul se cufundă în lectură. Espy trecu 
repede pe lângă el, scoțând un zgomot sec, ascuţit, cu tocurile, 
chiar dacă podeaua era acoperita cu linoleum. 

Liftul urcă silențios. leși imediat ce ușile se deschiseră, 
căutându-l din priviri pe Walter Robinson. Zări, în schimb, un 
polițist de la spargeri, care fusese martorul principal într-un 
caz de-al ei, în urmă cu câteva luni. Acesta își înălță capul și-i 
zâmbi: 

— Hei, Espy! A venit clipa cea mare, nu? 

Ea ridică doar din umeri, iar polițistul adăugă: 

— „Spectacolul” e acolo. E timpul să presati! 

Nu-i era prea greu să înțeleagă ce voia el să spună cu asta, 
așa că zâmbi. Urma direcţia indicată de poliţist, spre un coridor 
îngust, cu lumini fluorescente; se afla în centrul cartierului 
general al poliției. Avea impresia că era mai ferită acum de 
arșița și lumina strălucitoare de afară. Instalaţia de aer 
condiționat răspândea un curent rece și Espy se înfioră fără să 
vrea. Simţi cum picioarele i se afundă într-un covor gri, o 
mochetă; nu auzea nimic altceva decât propria ei respiraţie. O 
clipă se simţi singură, apoi se gândi că exact asta era și 
senzaţia pe care o aveau, probabil, suspecţii. 

Pe la mijlocul coridorului erau două uși așezate faţă în faţă. 
O plăcuţă de plastic, pusă pe fiecare, preciza: CAMERA DE 
INTEROGATORIU NR. 1 și CAMERA DE INTEROGATORIU NR. 
2. Ferestrele acestor încăperi erau astfel poziţionate, încât 
cineva care stătea pe hol putea să se uite la inculpaţii din 
fiecare sală. Espy știa că sticla era fabricata în așa fel, încât 
numai ea putea să vadă, cei dinăuntru, însă, nu. Imediat lângă 
fereastră observă un interfon. 

Ezită înainte de a-l folosi. Îl văzu pe Robinson într-una din 


camere, așezat în fața unei negrese tinere, extrem de 
atrăgătoare, care plângea. Se întoarse și văzu, în camera 
opusă, un negru îndesat. Bătea darabana pe suprafaţa de 
plastic a mesei și privea înspre doi polițiști care-l ignorau 
intenţionat. Negrul își aprinse o ţigară, aruncând furios 
chibritul într-o scrumieră plină cu mucuri de ţigară. Omul se foi 
nerăbdător pe scaun, mișcarea lui atrăgând, pentru o clipă, 
atenţia polițiștilor. Aceștia se uitară fix la el până când negrul 
se potoli. Apoi își văzură de treburile lor. Espy observă buzele 
negrului rostind o înjurătură; mai mult ca sigur că se auzise 
clar în cameră, dar polițiștii nu părură s-o remarce. 

Espy se întoarse și intră în camera unde era Robinson. 

În timp ce pășea înăuntru, acesta se ridică în picioare. 

— Mă bucur că aţi venit, domnişoară Martinez. 

— Domnule poliţist, îl salută ea cu falsă ceremonie. 

Robinson se întoarse spre negresă, zâmbind cam forţat. 

— Yolanda, uită-te bine la femeia care a venit! 

Fata ridică privirile - ochii îi erau roșii de plâns - și se zgâi la 
ea. 

— Vezi costumul ăsta frumos, Yolanda? Ia uită-te la pantofi! 
Vezi ce tocuri au? Cam ascuţite, nu? Dar de servietă ce zici? E 
din piele adevărată. Nu e deloc ieftină. Vezi toate astea, 
Yolanda? 

— Da, răspunse ea îmbufnată. 

— Îţi dai seama imediat că nu e de la poliţie, nu-i așa? Te-ai 
prins, nu? 

— Păi, nu prea arată a așa ceva. 

— Cam așa e, Yolanda. E domnișoara procuror Esperanza 
Martinez. Domnișoara Martinez, Yolanda Wilson. 

Espy o salută din cap pe femeia în ai cărei ochi se citea frica. 

— Yolanda, continuă Robinson, cu o voce joasă, în care se 
simțea și amenințarea, dar și atracţia, încearcă să faci o 
impresie bună. Încearcă să-i faci o impresie foarte bună, 
străduiește-te cât poţi, pentru că știi cu ce se ocupă 
domnișoara Martinez? Ştii ce face ea în fiecare zi? În fiecare zi, 
începând încă de dimineaţă, Yolanda? Zi, ai idee ce face? 

— Nu, răspunse ea, privindu-i pe rând pe procuroare, apoi 
pe Robinson. 


Se șterse la ochi cu o batistă de hârtie. 

— Bagă oamenii la zdup! se răsti Robinson. 

Se ridică și arătă spre Espy. 

— Mai gândește-te la chestia asta, Yolanda. 

Parcă ar fi pălmuit-o cineva. 

— Nu vreau să merg la nicio închisoare, domnule Robinson. 

— Știu asta, Yolanda. Dar trebuie să mă ajuţi să te ţin 
departe de închisoare. Trebuie să-mi spui tot ce știi. 

— Da, încerc, dar v-am spus tot. 

— Nu cred. Și încă n-am aflat ceea ce trebuia. Un nume, 
Yolanda. Vreau un nume! 

— Nu-l știu, spuse rugător fata. 

Apoi se auzi un scâncet. 

— Nu știu. Reggie... nu spune niciodată nume. 

— Unei fete atât de deștepte ca tine, Yolanda? Nu te cred. 

Fata își lăsă capul în mâini și începu să-l miște înainte și 
înapoi. Își încovoie umerii. Robinson mai păstră tăcerea o 
vreme, ca să accentueze frica celei anchetate; după un timp, o 
auzi vorbind: 

— Habar n-aveam de vreo crimă, domnule poliţist. Vă rog, 
credeţi-mă! N-am știut că o să fie ceva rău. Unde e sergentul 
Lion-man? O să vă spună el. Vă rog! 

— Sergentul Lion-man nu te poate ajuta, Yolanda. Dar 
domnișoara de aici, da. Mai gândește-te! Ne întoarcem. 

O conduse pe Espy Martinez pe coridor, trântind ușa și 
lăsând în urmă smiorcăielile Yolandei. 

— Asta-i partea care-mi place cel mai mult, zise el, deși lui 
Espy i se părea că-i plac toate „părţile” meseriei sale de 
poliţist. 

— Ce-ai aflat... începu ea, dar Robinson îi anticipase 
întrebarea și scoase la iveală o pungă de plastic în care era un 
lănţișor din aur. 

I-l întinse lui Espy, care văzu numele „Sophie” și perechea de 
diamante mici cu care era împodobită litera „S”. 

— Asta purta Yolanda la gât. 

— Eşti sigur... 

— Crezi că i-a aparținut altei femei cu numele ăsta? 


— Nu, dar... 


— Ei, o să primim o confirmare de la laborator mai târziu. 
Poate o să-l identifice fiul ei sau vecinii. Dar era al ei, crede-mă! 

— O.K., Walter. Care-i problema? 

Robinson zâmbi. 

— Ei, ai întâlnit-o deja pe Domnișoara Lacrimi și Remușcări. 
Problema e că spune adevărul. Nu știe mai mult, deși s-ar putea 
să cunoască numele. Nu sunt sigur încă. Yolanda e mai 
deșteaptă decât crezi. Mai varsă și lacrimi de crocodil. Hm, s-a 
uitat lung la servieta ta... o să vedem. Poliţiștii sunt una, iar 
procurorul alta... Pentru ea o să fie o experienţă cu totul nouă 
și pot să pun pariu că în clipa asta cântărește toate 
posibilităţile. Pe de altă parte, acolo, în spatele ușii numărul 
doi... 

Robinson zâmbi, iar Espy se simţi nevoită să zâmbească și ea 
spre locul unde era persoana de care-și bătea joc polițistul. 

— lată-l, deci, pe Domnul Vreau Să Vină Avocatul Meu. Știu 
că el deţine informaţia care ne trebuie. Iar procedura e simplă. 
Jocul e acum „luptă corp la corp”. 

— Dacă a cerut să-i vină avocatul, atunci noi trebuie să... 

Robinson făcu o grimasă. 

— Haide, Espy! Normal că a cerut să-i vină avocatul. A 
strigat chestia asta când nici nu intrasem bine în magazin. Dar 
trebuie să mă asigur că înţelege ce implicaţii ar avea... 
îndărătnicia asta a lui. O să-i dau o șansă să vadă o rezolvare. 
Și ocazia de a face un lucru bun. Până acum nici nu i s-au pus 
măcar întrebări mai dure. 

— Bine... 

— Espy, așa merg lucrurile. Ai să vezi. 

— Walter, nu sunt sigură că înţeleg... 

— O să-ţi explic imediat. Și sunt sigur că înveţi repede. 

— O să vedem. Ce vrei să fac? 

Robinson râse. 

— Vreau să-l sperii de moarte. 

Înainte ca Espy să-i poată răspunde că nu era sigură că poate 
speria pe cineva, Robinson bătu ușor în geamul despărțitor al 
camerei de interogatoriu. Cei doi polițiști dinăuntru se ridicară 
imediat, iar proprietarul casei de amanet strigă: 


— Hei, unde vă duceţi? îi întrebă în timp ce ieșeau, trântind 
ușa. 

Robinson făcu repede prezentările pe coridor. 

— Espy Martinez, iată-i pe Juan Rodriguez și pe Lionel 
Anderson. 

— Sergentul Lion-man? 

— În persoană. 

Mâna procuroarei aproape că dispăru în uriașa mână a 
sergentului. 

— Nu sunteţi cea care i-a condamnat pe copiii ăia? Cei cu 
spargerile? 

— lată-mă și celebră, replică Espy. 

— Frumoasă treabă, comentă Rodriguez. Într-o bună zi, 

— Da, dar nu acum, zise Espy. 

Amândoi sergenţii râseră. 

— Asta-i sigur, rosti Rodriguez. Cel puţin nu cât timp sunt la 
păstrare. 

Anderson se întoarse spre Walter. 

— Şi următorul pas? 

— Uite care-i treaba, șopti repede Robinson. Intraţi amândoi 
și faceţi-o pe Yolanda să-și dea seama că, dacă va coopera cu 
noi, o să-i fie bine. Asiguraţi-o că totul va fi O.K., atât timp cât 
nu se oprește din vorbit. Şi fără minciuni. E clar? 

— Walter, prietene, o să fie o adevărată plăcere. 

— Dacă e vreun lucru pe care Lionel îl știe ca lumea, îi spuse 
Rodriguez lui Espy, este cum să le facă pe tinerele femei să se 
simtă bine chiar și în situaţii delicate... 

Îi dădu un ghiont colegului său, accentuând cuvintele „să se 
simtă”, rostind mai deschis vocalele. 

— Da, am ceva experienţă, domnișoară, spuse Anderson, 
salutând cu mâna la frunte, în glumă. 

Apoi cei doi sergenţi se îndreptară spre camera numărul 1. 
Robinson îi zâmbi lui Espy. 

— N-a fost prea greu, zise el. O.K. Ești gata să bagi frica în 
domnul „Cel mai tare din parcare”? Haide, să mergem! 

Robinson nu așteptă răspunsul, ci împinse ușa și intră. Espy 
venea în urma lui. 


Johnson ridică privirile și se încruntă. 

— Mi-ai chemat avocatul? 

— Iar placa asta, Reggie? replică Robinson. 

Johnson mormăi ceva, apoi întrebă: 

— Şi ea cine e? 

— Ei, Reggie, mă uimești! N-o recunoști? 

— N-am mai văzut-o până acum. 

— Eşti sigur? 

— Da. Cine e? 

Robinson zâmbi, apoi se aplecă până când ajunse față în față 
cu proprietarul de la Helping Hand, într-un gest ameninţător, 
ca un părinte care e gata să-și bată copilul. 

— Hei, Reggie, șuieră Robinson, sunt sigur că ai văzut-o în 
coșmarurile tale, pentru că o să-ți aducă un mare necaz, cel 
mai mare pe care l-ai avut vreodată. Ea o să aibă grijă să ajungi 
la zdup. Chiar în închisoarea Raiford. Ai să fii închis cât e ziua 
de lungă și sunt sigur că n-o să dai peste nimeni acolo care să 
fie la fel de dulce ca Yolanda ta. De fapt, o să fii norocos dacă n- 
o să ajungi tu Yolanda lor. Te-ai prins, Reggie? 

Cuvintele aveau parcă forţa de a-l înfunda tot mai mult în 
scaun. Reggie îi aruncă o privire rapidă lui Espy. 

— Cel mai rău coșmar din câte ai avut! spuse iar Robinson. 

— Da’ n-am făcut nimic! Habar n-am de nicio crimă! 

— Chiar așa? 

— Crezi că-i întreb pe toţi tipii care-mi intră în magazin de 
unde și-au luat marfa aia împuţită? Nici prin cap nu-mi trece. 
Tot ce fac eu e să pun preţul și să scriu bonul. Nu-i nevoie să 
pun tot felul de întrebări. 

— Poate că nu, dar știi cine ţi-a adus lănţișorul. Cel care i s-a 
părut Yolandei atât de drăguţ încât imediat și l-a pus la gât. 

Johnson nu-i răspunse o vreme. 

— Nu pot să-i spun unui poliţist ce afaceri am. Nu le-aș mai 
avea... zise el, în cele din urmă, lăsându-se pe spate, 
încrucișându-și braţele la piept, ca și cum acesta ar fi fost 
ultimul lui cuvânt. 

— Ba da, poţi, îl contrazise Robinson. Pentru că afacerile tale 
sunt acum și ale mele, asta-i treaba. 

Johnson se încruntă și rămase tăcut. Espy Martinez se așeză 


pe un scaun, la celălalt capăt al mesei, urmărindu-l pe poliţist 
cum se mișcă de colo-colo, ducându-se în spatele suspectului, 
aplecându-se deasupra lui, fără să-i spună ceva, pentru ca, în 
sfârșit, să-și tragă un scaun lângă el. Se uita la Robinson ca la 
un actor care juca pe o scenă. Fiecare mișcare pe care o făcea, 
tonul cu care vorbea, totul era calculat pentru a obţine un 
anume rezultat. Privea și admira arta cu care Robinson îl speria 
pe Johnson, cu care îi spulbera aroganta și împotrivirea. Espy 
respira adânc, fascinată, întrebându-se când trebuia să 
intervină ea în spectacol; se îndoia că ar avea talent la așa 
ceva. 

Robinson continuă să se uite printre gene la Reggie, îl fixă cu 
privirile până când acesta se întoarse brusc într-o parte, 
aruncând o înjurătură printre dinţi. 

— La dracu’! Nu știu de nicio crimă, adăugă el, dar vocea îi 
tremura ușor. 

Polițistul nu spuse nimic, o vreme. Nu-și lua ochii de la 
Reggie. După un timp, oftă încet, cu un șuierat care se auzi 
foarte bine în camera îmbâcsită. 

— Poate că m-am înșelat... rosti Robinson încet. Poate că m- 
am înșelat în ceea ce te privește, Reggie. 

Johnson se întoarse, uluit de atitudinea schimbată a 
polițistului. 

— Poate că m-am înșelat. Ce zici, Reggie? Așa e? 

— Da, se repezi acesta. Te-ai înșelat. 

Fără să-l slăbească din ochi, Robinson întrebă; 

— Ce credeţi, domnișoară Martinez? Credeţi că m-am înșelat 
asupra lui Reggie? 

Espy nu prea știa ce să spună, dar, în cele din urmă, rosti cu 
o voce seacă și rece, atât cât îi stătea ei în putinţă. 

— Dumneavoastră nu vă înșelaţi niciodată. 

— Nu, dar poate că de data asta cu Reggie, cu amicul 
Reggie, m-am înșelat. 

— Nu cred, repetă Espy. 

— Ce zici, Reggie, am greșit? 

— Da, la naiba, ai greșit! 

Robinson continuă să-l ţintuiască cu privirile. Îl lăsă să simtă, 
o clipă, că mai are o speranţă. 


— Tot timpul m-am gândit: ce-a făcut Reggie, de fapt? A luat 
niște amărâte de lucruri furate - le-a luat de la cine nu trebuia. 
Dar, știți, domnişoară Martinez... 

Se încruntă la Reggie. 

— Ştiţi, poate că aici am greșit. Poate că n-a fost altă 
persoană care a apărut seara târziu la Helping Hand, martea 
trecută, cineva nerăbdător, nervos, gâfâind, transpirând din 
greu, gata să facă un târg, orice târg, nu-i așa, Reggie?... Nu, 
poate că n-a fost vorba de altcineva. Poate că m-am înșelat... 

Ezită o clipă, ca să-i lase timp lui Johnson să fie și mai 
nesigur, și mai confuz, apoi continuă: 

— Nu, Reggie. Poate că nu e vorba deloc de alt om. Poate că, 
pentru a o ţine pe Yolanda în puf, îmbrăcată cu cele mai bune 
toale, pentru a-i cumpăra cea mai grozavă mașină, cea mai 
frumoasă mobilă și casa aia nouă, nemaipomenită, ei bine, 
Reggie, pentru toate astea trebuia să tragi tare. Poate că te-ai 
gândit că ar trebui să ai mai mulţi bani în registrele alea ale 
tale. Așa că nici n-ai avut nevoie de altcineva. Nu, amice, nu, 
pur și simplu ai luat autobuzul G-75 spre Miami Beach și ai dat 
spargerile alea. Ţi-a mers ca pe roate, nu-i așa? Până martea 
trecută, cu bătrâna aia care s-a trezit și ţi-a făcut necazuri, nu, 
Reggie? Necazuri mari. Așa că i-ai făcut de petrecanie, nu, 
Reggie? la spune, cum a fost? 

Robinson îl împunse, deodată, pe Reggie cu degetul în obraz. 

— Ai omorât-o, nemernicule! 

Reginald Johnson se uită speriat la el, tremurând de frică. 

— N-am omorât pe nimeni! Doar ţi-am spus! Habar n-am de 
nicio crimă! 

Robinson se întinse brusc peste masă și-l apucă pe Johnson 
de mâini, forțându-l să le pună pe masă, cu palmele în sus. 

— Eşti puternic, Reggie. Ai niște mâini zdravene. N-a fost 
deloc greu s-o sugrumi pe bătrânică, nu? Nu-i așa, 
nenorocitule? 

— Habar n-am de nicio crimă și de nicio bătrânică! 

Johnson încerca să-și tragă mâinile, dar polițistul i le ţintuia 
pe masă, împingându-l cu putere și fixându-l crunt cu privirile. 

În liniștea care se înstăpânise în cameră, Espy simţi un val de 
căldură care îi inundă trupul. Se trezi vorbind, deși parcă nu 
era vocea ei, dar cuvintele răsunau clar în mica încăpere: 


— Pentru primirea unor bunuri furate, de la doi la cinci ani. 
Deci, asta nu-i prea mult. Dar pe urmă este spargerea, de la 
cinci la zece ani. E mai grav, dar hai să zicem că, dacă ai o 
purtare bună, scapi cu trei ani. Mai e, însă, chestia cu atacul și 
uz de violenţă fizică. Aici ai dat de dracu’, Reggie! Ah, dacă ai 
ști ce urât face procurorul-șef când aude de oameni bătrâni 
atacați. Deci, aici iei de la zece la cincisprezece ani. Şi s-ar 
putea ca judecătorul să se codească mult și să nu te lase să ieși 
mai repede, numai pentru că ai avut o purtare bună... 

Espy făcu o pauză, ca să mai răsufle puţin. La capătul celălalt 
al mesei îl văzu pe Reggie frământându-se, nesigur. Toate 
cuvintele și amenințările de până acum se transformaseră, 
parcă, în niște frânghii care-l strângeau tot mai tare. Cu o voce 
mai joasă, dar mai aspră, aproape savurând „numărul”, 
conștientă de o nouă forță ciudată, neobișnuită, înăuntrul fiinţei 
sale, Espy continuă: 

— Dar abia acum vine chestia nasoală, Reggie. Complicitate 
la crimă de gradul I, de la cincisprezece ani la închisoare pe 
viață. Nu ia nimeni însă cincisprezece ani, Reggie... mai ales 
când e vorba de o biată bătrână cumsecade. Ia închisoare pe 
viață, Reggie, acolo îi rămân oasele, la Raiford. Nu e un loc 
prea plăcut... Nu e deloc plăcut, Reggie... 

Îl privi fix. 

— Ei, și acum am ajuns la capăt, Reggie: crimă de gradul I. 
Ei, Reggie, știi ce-i aia crimă de gradul I în statul ăsta, nu? 
Două mii două sute de volţi, Reggie! 

Făcu un gest spre el, ca și cum l-ar fi țintuit cu o armă: 

— Pac! Adio, Reggie! 

Johnson, pe care polițistul încă îl ţinea cu mâinile pe masă, 
încercă să se răsucească spre ea. 

— Ce tot ziceţi acolo? Pedeapsa cu moartea! Dar n-am 
omorât pe nimeni! 

Espy Martinez se aplecă spre el. 

— Am destule dovezi, Reggie. Mai mult decât e nevoie. 
Oricum, n-are nicio importanţă câte dovezi am... 

— Cum adică? întrebă disperat Johnson. 

— Păi, bătrânica, săraca, n-a făcut niciun rău nimănui, 
niciodată... Tu ce crezi, Reggie, că or să spună juraţii albi din 
Miami, din clasa de mijloc, când vei ajunge în sala de judecată? 


Toţi or să fie furioși la culme. Crezi că o să le pese dacă avem 
vreo dovadă? Nici gând! Mai ales după ce-o să mă ridic și-o să 
le spun că ai sugrumat-o. Că ţi-ai pus mâinile în jurul gâtului ei 
și ai strâns-o până când a murit! Se vor gândi doar că ar fi 
putut fi chiar mamele lor în locul ei, sau mătușile lor. Și după 
ce-o să audă chestia asta, crezi că o să le pese cât de cât că 
avem sau nu probe? Vor vrea doar să te vadă cum te duci 
dracului, Reggie! Ei, ce zici, cam ce-or să creadă juraţii? 

— Dar n-am făcut-o eu! 

— Vinovat. Ăsta o să fie verdictul! 

Se opri, având grijă ca vorbele ei să fie ca niște cuțite pentru 
Reggie. 

— Şi judecătorul? Ce crezi că o să facă judecătorul, și el e 
alb, din aceeași categorie socială... Mai ales că are nevoie de 
voturile celor care acum sunt jurati, doar alegerile se apropie! 

— Dar v-am spus, n-am făcut nimic! 

— Toţi albii ăia... Ce crezi, Reggie? 

În cameră se lăsă tăcerea. 

Espy Martinez trase adânc aer în piept și îndrepta un deget 
spre Reggie. 

— Pac! repetă ea. Adio, Reggie! 

Robinson dădu, în sfârșit, drumul braţelor lui Reggie. 

Espy se ridică de pe scaun și-l privi pe Johnson cât putea ea 
de dispreţuitor. 

— Domnule inspector, mai rămâneţi puţin cu nenorocitul 
ăsta. Mă duc să vorbesc cu Yolanda. Poate că ne vom înţelege 
noi doua și, dacă pot să fac un târg cu cineva, genul ăla de târg 
când poţi să mergi acasă și să faci ce vrei cu viaţa ta, ei bine, 
atunci s-ar putea să-l fac cu fata aia frumușică. Şi știu că 
sergentul Lion-man m-ar ajuta să o conving, să-i facem și ei un 
bine... decât cu nemernicul ăsta... 

— Nu poţi să faci niciun târg cu Yolanda! Ea nu știe nimic! 

— Ai fi mirat dacă ai ști ce e în căpșorul ei, Reggie. Fata asta 
le știe pe toate. 

— Nu, nu știe... 

— Şi ea va fi liberă, rosti Espy sec, cu aroganță. 

Robinson zâmbi și încuviinţă din cap. De-abia se abţinea să 
nu aplaude. Johnson părea să cântărească, în panică, ce avea 


de făcut, apoi izbucni: 

— Nu știam de unde vine porcăria aia! La miezul nopţii m-a 
sunat unu’, voia să vină la mine la magazin ca să facem o 
afacere, ce știam eu ce era, de fapt! Nu l-am întrebat nimic! Am 
coborât, am ieșit din magazin, ăla era afară, mă aștepta. Asta-i 
adevărul. Habar n-aveam că e vorba de o crimă. 

— Cine era, Reggie? 

— Vă spun cine era, dar trebuie să-mi promiteţi... 

— Cine era? Nu-ţi promit nimic, nenorocitule! Cine era? ţipă 
Robinson drept în faţa lui Reggie. 

Acesta se răsucea, încolţit, pe scaun, parcă era prins de un 
val uriaș și nu putea ieși la suprafață. Apoi se prăbuși, 
resemnat, și zise: 

— ÎI cheamă Leroy Jefferson. 

— la droguri? 

— E ca un burete, așa vorbește lumea. 

— E un client obișnuit de-al tău? 

— Da, venea destul de des în ultima lună. 

— Şi ai idee pe undă stă? 

— Mda... I se spune „Hightops” pentru că poartă 
întotdeauna niște bascheţi caraghioși. 

— Deci unde stă domnul Hightops? 

— King Apartments, numărul 13, parcă. 

— Ghinionist număr, spuse Robinson, ridicându-se de la 
masă și lăsându-l singur pe proprietarul casei de amanet, care- 
și sprijini capul în mâini, disperat. 


UNSPREZECE 
Un om atent la detalii 


Aproape în aceeași clipa în care Robinson și Espy Martinez 
ieșeau din camera de interogatoriu având numele presupusului 
ucigaș al Sophiei Millstein, Simon Winter stătea pe un scaun 
incomod, în biroul unui tânăr inspector de la omucideri, 
Richards, care nu părea să știe dacă trebuie să fie politicos cu 
bătrânul sau nerăbdător pentru că-i punea atâtea întrebări. 

— Mulţumesc pentru că m-aţi primit pentru un fleac ca 
acesta, domnule poliţist, începu Simon. 

— Dosarul e clasat, domnule Winter. Am fost nevoit să-l aduc 
din arhivă. 

— Vă mulţumesc că v-aţi străduit atât de mult. 

— Ei, n-a fost mare lucru, dar nu înţeleg de ce vă interesează 
cazul tipului atât de mult. 

Winter se hotări să trântească o minciună. 

— Păi, Stein îmi era un fel de rudă mai îndepărtată, prin 
alianță. Și știți cât e de greu pentru doi oameni, care nu s-au 
văzut de ani de zile, să accepte moartea celuilalt, cu atât mai 
greu cu cât e vorba de sinucidere. Așa că, dacă tot am trecut pe 
aici, mi-am zis: „Ce-ar fi să văd și eu dosarul?”, chiar dacă de- 
atunci s-au scurs niște luni bune. Știţi cum sunt oamenii. 
Neîncrezători. Nu iau lucrurile așa cum sunt, pun tot felul de 
întrebări. 

— Aha... 

— Familia... Știţi cum sunt rudele... 

— Da, ţi se bagă în suflet. Am înţeles. 


— Asta e, spuse Winter ridicând din umeri, ostentativ. 

„Numărul” prinsese și toată furia lui Richards pentru că își 
pierduse ziua cu un bătrânel curios părea să fi dispărut. 

— Mda... Cred că am înţeles... Ei, în orice caz, dosarul e 
clasat. Un caz standard, ca la carte. O singură împușcătură, 
scrisoarea sinucigașului. Nu prea am avut multe de făcut, decât 
un pic de curăţenie și să trimitem cadavrul la morgă. N-a fost 
deloc misterios cazul ăsta. 

— Aţi fost la locul crimei? 


— Da, eu am anchetat cazul. A trebuit să iau doar niște 
probe și să fac un raport. Nici nu-mi aduc prea bine aminte 
acum de altceva. 

— Cine a găsit corpul? 

— Femeia de serviciu, cred. După douăzeci și patru de ore. 
Scrie și în raportul meu. 

Tânărul trânti pe masă, în faţa lui Winter, un dosar maro, 
cam zdrenţuit. 

— Uitaţi-vă prin el! N-a fost nimic neobișnuit sau ciudat. Vă 
descurcaţi cu fotografiile, domnule Winter? Nu sunt prea 
plăcute la vedere. 

— Da, cred că da. Mulţumesc. 

— Ei, uitaţi-vă prin el, pe urmă vă răspund la întrebări, dacă 
pot. Asemenea cazuri par toate la fel, înțelegeţi? E greu să-ţi 
amintești vreun detaliu. Doriţi cafea? 

— Nu, mulţumesc. 

— Bine, mă întorc curând. 

Richards se ridică și-l lăsă pe Simon cu dosarul în braţe. 
Bătrânul poliţist ezită o clipă, plimbându-și degetele peste 
hârtia maro, de proastă calitate, ca un orb care citește în 
braille. Se gândi la toate cazurile pentru care adunase munţi de 
fotografii, rapoarte, rezumate, probe, și zâmbi, bucuros că 
simte din nou în mâini un dosar. Îl ridică și se uită cât de gros 
era. Nu prea gros, își zise. Apoi, cu o nerăbdare ce nu era deloc 
potrivită în asemenea împrejurări, dar pe care nu și-o putea 
stăpâni, scoase bentiţa de cauciuc și-l deschise. 

Întâi se uită la fotografiile luate la locul crimei. Erau doar 
șase poze color, de opt pe zece centimetri, poate o zecime din 
ceea ce ar fi trebuit să existe în dosarul unei crime. Două dintre 
fotografiile mai importante arătau un om în vârstă, cu spatele 
sprijinit de un scaun îmbrăcat în piele, cu braţele larg deschise, 
de parcă ar fi făcut un gest de uimire. Sângele îi cursese 
printre ochi, de la gaura făcută de glonţ în frunte, și mânjise 
gulerul cămășii sport pe care o purta. În spatele lui Herman 
Stein, pe perete, se vedea clar o pată, ceva ce fusese împroșcat 
în direcţia aceea; erau urme de creier și așchii de oase. Stein 
avea ochii deschiși sub rana aceea purpurie, cu urme de fum de 
la împușcătură. Şi gura îi era puţin deschisă, ca și cum ar fi fost 
uluit. Era aproape chel, mai avea doar câteva smocuri de păr 


alb în jurul urechilor. Sângele care i se scursese pe faţă îl făcea 
să semene cu un burlan. Simon studie atent fotografiile. 

„Spune-mi ceva!”, își zise în sinea lui. Se uită la fotografia 
următoare - arăta un pistol mare, de calibrul 38, care căzuse 
pe podea chiar sub mâna lui Stein, ce atârna inertă. Apoi erau o 
fotografie mărită a feţei lui Stein și alta cu o mașină de scris 
electrică ce se afla imediat lângă birou. În cadrul mașinii era 
încă prinsă scrisoarea de adio. Încă o fotografie mărita a 
scrisorii confirma memoria bună a lui rabi Rubinstein: 

„Sunt plictisit de viaţă și mi-e dor de draga mea Hanna și 
acum mă duc la ea.” 

Simon puse fotografiile lângă el și luă rapoartele făcute de 
polițist. Conţineau o descriere scurtă a locului crimei și o listă a 
vecinilor care povestiseră despre starea de depresie a lui Stein, 
din ultima vreme. Mai era și un număr de telefon al unei rude 
apropiate, fiul lui Stein - cu un nume ciudat: G. Washington 
Stein, și adresa unei cunoscute universităţi din New England. 
Se uită prin raportul medicului legist. Nu prea sunt surprize 
când se trage cu un pistol de calibrul 38, de aproape, în fruntea 
unui om. Examenul toxicologic era negativ, în afara urmelor de 
ibuprofen - un medicament împotriva artritei, își aminti repede 
Winter. Mai zări și o scurtă notiță, pe un alt formular, care 
menţiona vizita făcută de rabi Rubinstein inspectorului 
Richards și copia scrisorii lui Stein către el. Nu se pomenea de 
conţinutul scrisorii în rapoartele poliţistului care anchetase 
cazul, deci, pentru el fusese clară concluzia: sinucidere din 
cauza stării de depresie și a vârstei. 

„Și despre mine ar fi scris la fel”, se gândi Simon. 

Răsfoi apoi încă o dată dosarul, încercând să găsească ceva. 
În afară de scrisoarea către rabi, în nicio altă parte nu apărea 
ceva legat de cel numit Der Schattenmann sau de relaţia dintre 
el și Stein. 

Simon se încruntă, exact în momentul în care Richards intră 
cu o ceașcă de cafea. 

— Nu sunt prea multe elemente, nu? 

— Nu, nu prea. 

— În cazuri ca acesta, continuă Richards, nu prea căutăm 
multe lucruri. A fost o sinucidere ca la carte. Un om care, din 
câte se știa, nu avea dușmani - vecinii lui au spus că era 
prietenos și amabil. Pe urmă, a fost chestia cu depresia după 


moartea soţiei lui, acum vreo șase ani. Am găsit în dulăpiorul 
din baie niște medicamente antidepresive. E în raport... 

Polițistul oftă și reluă: 

— Şi a mai lăsat și scrisoarea de adio. Deci, asta și glonțul 
tras în frunte. Nu-ţi trebuie prea mult ca să-ţi dai seama că... 

— Arma aparținea lui Stein? 

— Nu. Sau, cel puţin, noi n-am găsit nicăieri vreo 
înregistrare a ei. N-avea permis de port-armă. Dar trebuie să 
fie milioane de arme neînregistrate în Dade County. Am notat 
seria pistolului... 

Winter își notă și el numărul. 

— Şi raportul de la balistică? Amprente? 

— Păi, pentru ce? 

— Femeia de serviciu n-a spus dacă mai văzuse arma până 
atunci? Sau dacă altcineva îl mai văzuse pe Stein cu pistolul 
ăsta? 

Tânărul poliţist răsfoi repede rapoartele. 

— Nu, din câte am notat aici. Dar n-ar fi fost ceva neobișnuit. 
Cei mai mulţi oameni nu vor ca menajera să știe unde-și ţin ei 
armele. Altfel, ar putea să le fure. 

— Da, ce-i drept, comentă Simon. Dar poziţia cadavrului nu 
v-a nedumerit puţin? întrebă el apoi. 

— Adică? 

— Păi, dacă aţi vrea să vă împușcați, cred că e mai ușor să 
vă așezați arma așa... 

Simon își duse mâna, pe care o ţinea ca pe un pistol, la 
tâmplă. 

— Sau așa... 

Și-și duse degetul arătător la gură. 

— Hm, replică Richards. Asta ziceam și eu. Dar pentru că nu 
mi-a trecut vreodată prin minte să mă sinucid, nu prea m-am 
gândit la chestia asta. 

— Dar să ţii un pistol mare îndreptat spre propria frunte, așa 
cum a făcut Stein, e cam greu, e mai ciudat. Vreau să zic că 
trebuie să-l ţii, să apeși pe trăgaci, dar cum?... Cu degetul 
mare, poate, ca să ai putere... 

— Aha... Bun. Unde vreţi să ajungeţi cu chestia asta? 

— Nu vreau să spun decât că e cam ciudat. 


— Ei, sinuciderea e totdeauna așa. Da, ar fi putut sări de la 
etaj... Doar stătea la etajul zece, sau se putea îneca în ocean, e 
numai la un bloc depărtare. Sau putea să se arunce în faţa 
autobuzului. Astea sunt cam toate tipurile de sinucideri pe care 
le-am avut. Poate că să-ţi ţii pistolul ăla drept în frunte nu e 
genul de sinucidere cu care ne-am obișnuit, dar fiecare cu 
păsărică lui, nu? 

Richards îl privi fix pe Winter. 

— Vă cam pricepeţi la lucrurile astea, nu-i așa? 

— Da. Am fost poliţist în Miami. Am ieșit la pensie de câţiva 
ani. 

— Hei, și tatăl meu a fost polițist în Miami. Dar a fost 
împușcat în picior, prin '70. A fost nevoit să iasă la pensie. 

Simon se gândi o clipă, apoi își aminti de un poliţist îndesat, 
cu fața rumenă. 

— Da, mi-aduc aminte. O spargere la o bancă, nu? El s-a luat 
după hoţ, care sângera. Și până la urmă l-a prins. 

— Da, așa a fost. 

Tânărul poliţist îl privi admirativ. 

— Dar aveţi o memorie! 

— Ce mai face tatăl dumitale? 

— Păi, e cu barca la pescuit, în Islamorada. Fete multe care 
vor să se bronzeze, bere rece... Se distrează. 

— Mă bucur să aud asta. 

— Ştiţi la ce m-am gândit? Poate vreţi să vă dau o copie a 
dosarului. Poate așa o să vă vină și alte idei. 

— Ar fi nemaipomenit. Dar mai am doar o întrebare. 

— Da, sigur. 

— E vorba de pistol. L-aţi găsit chiar aici, sub mâna lui, nu? 

— Exact. Lipsea doar un glonţ. Pe ţeavă mai erau încă cinci. 

— Dar forţa împușcăturii ar fi trebuit să-i dea mâna mai spre 
spate... 

Simon îi arătă încet gestul, aruncându-și braţele larg, în 
lături și lăsându-se pe spate, în scaun. 

— Adică... n-ar fi fost de așteptat ca arma să fie puţin mai 
departe de mână, nu chiar sub ea? 

Tânărul poliţist zâmbi. 


— Sunteţi încă foarte ager, domnule Winter. Da, ar fi putut fi 
așa... dacă ar fi fost un pistol de calibrul 22 sau 25. Dar ăsta de 
38 cred că era cât o tonă de greu. Și mare cât o cărămidă. Nu 
avea cum să cadă prea departe. 

Simon încuviinţă. 

— Ușa de la casă era închisă când a venit menajera? 

— Da. Cum v-am mai spus. Ea a intrat pentru că avea încă o 
cheie. Aici nu e nimic ciudat. 

Winter aprobă din cap. 

— Totuși, aș vrea să am și eu copiile rapoartelor de la dosar. 

— Bineînţeles. Dar să nu le mai arătaţi altcuiva. Sunt 
oficiale, înțelegeţi? 

— Hei, regulile nu s-au schimbat, văd, prea mult, de când 
stăteam și eu la un birou ca al dumitale! 

Richards râse și se duse la copiator cu dosarul, în vreme ce 
Simon îl aștepta, gândindu-se la ultimele clipe ale lui Herman 
Stein. E absolut ca la carte și, totuși, e aiurea totul, e imposibil. 
Și amândouă în același timp... 

Trebui să formeze de mai multe ori numărul până să prindă 
Universitatea din Massachusetts; de fiecare dată când forma 
numărul direct al profesorului G. Washington Stein, suna 
ocupat. Nu reuși să dea de el decât vorbind cu secretara 
catedrei de literatură engleză din universitate. Nu putea suferi 
genul ăsta de telefoane; asemenea convorbiri nu-i plăcuseră 
deloc nici când fusese poliţist. Dar se liniști la gândul că 
trecuseră câteva luni de la moartea lui Stein, și poate că 
durerea adusă de acel mic glonţ se mai estompase. 

— Domnul profesor Stein? 

— Da. Fără amânări. Lucrările trebuie date miercuri. Cu cine 
vorbesc? 

— Domnule profesor, numele meu este Simon Winter... 

— Nu sunteţi student? 

— Nu, sunt anchetator. Vă sun din Miami. 

— Anchetator? Şi la ce caz lucraţi? 

Winter făcu o pauză, încercând să formuleze un răspuns 
precis. Dar nu-i veni nimic în minte. 

— Domnule profesor, îmi cer scuze că vă deranjez într-o 
situație delicată, dar înainte de a muri, tatăl dumneavoastră a 


scris o scrisoare... 

Aici Simon șovăi, neștiind ce cuvânt să folosească pentru cei 
trei bătrâni speriaţi din locuinţa rabinului. 

— Unor clienţi de-ai mei. 

— Tatăl meu a scris o scrisoare?! Cui? 

— Unui rabin pe care nu-l cunoștea personal. Cineva care 
locuise în Berlin în timpul războiului, până când a fost prins și 
trimis în lagăr. 

— Înţeleg. Deci o scrisoare unui om pe care nu-l cunoștea? 
Și ce scria în ea? 

— Spunea că recunoscuse o persoana pe care n-o mai văzuse 
de... 

— De la război. 

— Exact. Şi omul acela... 


— Umbra, îl întrerupse profesorul cu o voce de gheaţă. 

Winter tresări. 

— Da, așa e. 

Profesorul Stein părea să-și adune puterile și, pentru o clipă, 
la telefon se lăsă tăcerea. Apoi continuă cu o voce seacă: 

— Tatăl meu îl vedea adeseori pe Der Schattenmann, 
domnule Winter. Îl vedea în visele sale, care deveneau 
adevărate coşmaruri, iar el se trezea ţipând, gemând, 
transpirat, și mamei mele îi trebuiau ore în șir ca să-l 
liniștească. Îl vedea la bancă, în vreun rând de la teatru sau de 
la cinematograf, și-l vedea printre cumpărătorii din magazine, 
ducându-și căruciorul ca oricare altul. Îl vedea în mașinile care 
treceau pe lângă noi pe șosea sau așteptând în staţia de 
autobuz. Odată l-am dus la un meci de baseball în parcul 
Fenway, și l-a văzut chiar și la toaletă. Altădată l-a zărit în 
mulțime, pe când ne uitam la televizor, la o partida cu New 
York Knick. Umbra era peste tot, domnule Winter. Peste tot, în 
imaginaţia tatălui meu. 

Simon se lăsă pe scaun. Se afla acasă, în camera de zi, în faţa 
canapelei uzate, lângă biroul pe care erau câteva creioane 
ascuţite și un carneţel. Deodată, se simţi ridicol. 

— Deci, șovăi el, dacă exact înaintea morţii sale... 

— Spusese cuiva că l-a văzut pe Der Schattenmann! Nu era 
deloc ceva neobișnuit sau nu prea... 


— Nu prea? 

— Da... Singurul lucru neobișnuit de data asta... de obicei - 
cel puţin din câte știu eu - ne suna pe mine, sau pe fratele meu, 
sau pe sora mea și ne anunţa că l-a văzut. Și-atunci, cel sunat îl 
lua cu binișorul, îl întreba ce a văzut exact și-l liniștea, încerca 
să-l facă să uite. Dar nu-mi aduc aminte să fi intrat în contact 
cu vreo persoană necunoscută. 

— Deci nu credeţi că l-a văzut cu adevărat... 

Aici profesorul îl întrerupse din nou. 

— Nu. Eu am vorbit cu el cu o zi înainte de a muri și nu mi-a 
pomenit nimic de așa ceva. Era trist. Mai nervos, mai neliniștit, 
mai deprimat decât îl știam. Vorbea mereu de mama, nu despre 
Der Schattenmann. Cred că ar fi zis ceva despre el, dacă l-ar fi 
văzut. 

— L-aţi fi calmat deci și aţi fi vorbit cu el despre ceea ce 
văzuse. 

— Exact. 

— Părea speriat? 

Profesorul nu răspunse imediat. 

— Poate... Poate că era și frică în tot ceea ce simţea el. Îmi 
amintesc că eram îngrijorat, am vorbit cu sora și fratele meu și 
ne-am gândit că unul dintre noi ar trebui să meargă în Miami și 
să-l vadă, dar când totul era aranjat, s-a dovedit a fi prea târziu. 

Profesorul șovăi din nou, înainte de a adăuga: 

— Vi se pare că sunt prea dur, prea indiferent, domnule 
Winter? 

— Nu, minţi acesta. 

— E ceva ciudat... să urăști pe cineva pe care, altfel, îl 
iubești, pentru că-și face singur rău. De fapt, sentimentele sunt 
amestecate, neclare. 

— Îmi pare rău că vă redeschid rănile. 

— Nu-i nimic. E poate caraghios, dar îmi e mai ușor să 
vorbesc cu un străin decât cu cineva apropiat. L-aţi cunoscut pe 
tatăl meu, domnule Winter? 

— Nu. 

— Era un om ciudat. 

— Ce vreţi să spuneţi? 


— Se simţea dator. Încerca mereu să-și plătească datoriile. 

— Vă referiţi la bani? 

— Nu. La datorii de suflet. 

Profesorul râse ca și cum și-ar fi amintit ceva amuzant. 

— Să vă dau un exemplu. Numele meu întreg este George 
Washington Woodburn Stein. Nu e un nume prea obișnuit, nu-i 
așa? 

— Nu. 

— O să vă spun cum s-a ajuns la numele acesta și astfel îl 
veţi înţelege, poate, pe tatăl meu. În 1942, tata, mătușa mea, 
unchiul și bunicii au fost prinși. Stăteau într-o pivniţă în 
Berlin... 

— Der Schattenmann i-a prins? 

— Da. El l-a recunoscut pe unchiul meu, așa zicea tata, cel 
puţin. L-a zărit într-un buncăr în timpul unui bombardament. 

— Şi? 

— Păi, ce credeţi că s-a întâmplat? A venit Gestapo-ul și i-a 
luat. Au murit cu toţii în lagăr... 

— Îmi pare rău. 

— În afară de tatăl meu, el a reușit să supravieţuiască. La 
sfârșitul războiului avea șaptesprezece ani. Bineînţeles, spre 
sfârșit, lucrurile erau lăsate la voia întâmplării. Gărzile SS îi 
duceau din lagăr în lagăr, pe măsură ce se schimba frontul. 
Cred că asta îi speria la fel de tare ca tot ceea ce se întâmpla în 
război. Și să supravieţuiești atâtor atrocități, să treci prin 
atâtea, doar ca să fii adus la epuizare de trupele aliaţilor... 
Tatăl meu povestea că mureau foarte mulţi pe drum, pur și 
simplu cădeau pe jos, lângă drum, de parcă simpla speranţă de 
a supravieţui te putea ucide. 

— Dar el a supraviețuit. 

— Da. Foarte greu. Spunea că i s-a făcut rău într-o baracă. 
Era noapte și mersese zeci de kilometri, fără rost. Era un marș 
spre moarte. Nu mâncaseră de zile întregi. Tifosul, gripa, 
pneumonia - toate bolile pământului - îi omorau pe capete. 
Auzeau în depărtare tunurile, și tata mi-a zis, o dată, că 
zgomotul i se părea asemănător cu cel făcut de sute de oameni 
bătând la porţile raiului. Aștepta să moară. Când s-a trezit, 
dimineaţa, a fost mirat să vadă soarele, știa ca era ultima dată 


când mai vedea lumina lui, așa că s-a târât din pat - de fapt, nu 
era pat, era o scândură de lemn - până la ușă, știind că SS-istul 
care păzea o să-l împuște înainte de a ajunge prea departe, dar 
merita s-o facă, doar pentru a mai simţi încă o dată căldura 
soarelui pe obraz. Gărzile dispăruseră însă în noaptea aceea. 
Lagărul era cufundat în tăcere, fără zgomotele groazei și ale 
morţii. Tata s-a târât până în curte. Arbeit Macin Frer’. Acesta 
era sloganul SS-iștilor. S-a hotărât să-și aștepte moartea acolo. 
Avea șaptesprezece ani, domnule Winter. Avea șaptesprezece 
ani și aștepta să moară, acolo, în lumina soarelui. 

Profesorul trase adânc aer în piept. 

— L-am iubit pe tata, rosti el. Dar știți, uneori aveam 
impresia că de-atunci, de când avea șaptesprezece ani, tot voia 
să moară, tot aștepta să moară. 

Ezită, amintindu-și ceva, apoi adaugă: 

— Când ne-am mutat în Miami Beach, asta a și spus. Că voia 
să moară în lumina și căldura soarelui. I se părea locul cel mai 
potrivit. 

— Și numele dumneavoastră? întrebă Simon. 


— Tata povestea că a adormit acolo, în lumina soarelui care 
se ridica tot mai sus pe cer. După o vreme, a auzit cum un înger 
vorbea deasupra lui. Era uimit, pentru că îngerul vorbea în 
engleză. Tata știa engleza, pentru că fusese crescut în... ei, dar 
asta-i altă poveste. Deci știa limba, și l-a auzit pe înger 
spunând: „Uite-aici unul care trăiește...” și atunci tata a deschis 
ochii sperând să vadă raiul, în schimb în faţa ochilor i-a apărut 
sergentul Georghe Washington Woodburn. Era negru. Era un 
„înger” negru, domnule Winter. Sergentul Woodburn era din 
Batalionul 88 Artilerie. Ştiaţi că își dădeau porecle? Porecla 
acestui batalion era „Negrii lui Eleanor Roosevelt”, dar și asta-i 
alta poveste. Așa că tata se ridică, îl atinge pe sergentul 
Woodburn pe obraz și-l întreabă: „Am murit?”, iar acesta îi 
răspunde: „Nu, fiule, trăiești.” Mai târziu întâmplarea i s-a 
părut foarte nostimă tatei. Sergentul negru avea un accent 
puternic, cum vorbesc cei din Alabama, și probabil că trecuseră 
cinci sau șase ani de când nu mai auzise tata ceva în engleză, și 
mă refer la engleza britanică, engleza aceea aristocratică, și 
totuși el susţinea că-și amintea fiecare cuvinţel al negrului. 


3 Munca te face liber (germ.). 


Deci sergentul Woodburn se apleacă, îl ajută pe tata să se 
ridice de-a binelea și îl duce prin lagăr, urlând: „Doctore, 
doctore!” și tata ne povestea că-și aducea aminte de braţele 
acelea puternice - tata cântărea doar douăzeci și șapte de 
kilograme - și de negrul care striga întruna după doctor și-i 
zicea: „N-o să mori, băiete! N-o să mori!” 

Vocea profesorului era puţin răgușită din cauza emoţiei. 

— Deci, sergentul Woodburn l-a dus pe tata la un centru 
medical, repetând mereu: „N-o să mori, băiete!”, apoi tata s-a 
trezit într-un spital și așa a supravieţuit. Așa am ajuns eu să 
port numele ăsta. Când am crescut mai mare, la fiecare doi ani, 
tata și mama ne urcau în mașină și ne duceau să vizitam familia 
Woodburn în Jefferson City, Alabama. Woodburn se făcuse între 
timp pompier. Ajunsese șeful pompierilor. Avea șase băieţi, cel 
mai mic este student aici, la universitate, în ultimul an. La toate 
întâlnirile de genul ăsta, Woodburn și tata povesteau mereu 
întâmplarea. Glumeau și râdeau și Woodburn încerca mereu să- 
l ia pe tata în braţe, cum l-a luat atunci când l-a salvat, dar 
acum nu mai putea, și râdeam cu toţii. Woodburn a murit acum 
un an. Am mers cu toţii la înmormântare, în Jefferson City. Era 
foarte cald și tata a plâns ore în șir. Toţi am plâns. 

Profesorul oftă. Simon îi simţi vocea tremurând. 

— Vedeţi, tatăl meu știa ce înseamnă să ai o datorie. 

Winter nu știa ce să spună. Din fericire, profesorul mai avea 
ceva de povestit. 

— Am început să vorbesc vrute și nevrute. Îmi cer scuze. 

— Tatăl dumneavoastră a fost și el profesor? 

Stein izbucni în râs, parcă fericit că discuţia luase o altă 
întorsătură. 

— Nu, deloc! Era bijutier. În Berlin, cu toţii fuseseră 
negustori de bijuterii, în familie. Așa a învăţat tata engleză și 
franceză. Călătorea foarte mult. Peste tot. Făceau parte dintre 
acei evrei germani care pur și simplu nu percepeau amploarea 
dezastrului. Arborele lor genealogic mergea cu multe secole în 
urmă. Cred că bunicul meu se simţea mai german decât cei 
care l-au trimis la moarte. 

— Bijutier, deci? 

— Da. Un om extraordinar de îndemânatic în munca sa cu 
pietrele preţioase. Avea har, avea o precizie nemaipomenită. 


Era un artist al detaliului, domnule Winter. lubea bijuteriile, 
pentru că n-aveau moarte, spunea el. Ca o piesă de 
Shakespeare - acesta e domeniul meu - sau ca o pictură de 
Rembrandt sau un concert pentru pian de Mozart. Sunt 
nemuritoare. Pietrele preţioase vin din pământ și pământul nu 
moare, e veșnic. Pentru el, pietrele erau vii. Aveau 
personalitate și caracter. Vorbea cu ele când le lucra. Avea 
mâini de chirurg - sora mea este chirurg... Şi ochii lui erau 
ageri ca ai unui trăgător de elită. Chiar și în ultima parte a 
vieţii avea vederea foarte bună... 

Profesorul șovăi, parcă și-ar fi înfrânat ultimele cuvinte. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Simon. 

— Da și nu... 

— Vă frământă ceva? 

— Da. Nu știu dacă... 

Se opri. 

Winter îl îndemnă blând: 

— Ce este, domnule profesor? 

Vocea de la celălalt capăt al firului șovăi din nou. 

— Nu vă cunosc, domnule Winter. Nu vă pot vedea faţa. Nu 
prea pot să vorbesc despre unele îndoieli ale mele cu străinii. 

În felul profesorului de-a se exprima era ceva prea oficial, 
cam preţios. 

— Și eu sunt bătrân, spuse deodată Winter. Ca tatăl 
dumneavoastră. Am fost polițist și mi s-a cerut, din partea altor 
persoane în vârstă, să aflu dacă acest om numit Umbra este 
aici, în Miami. Oamenii aceia care m-au rugat s-o fac sunt 
speriaţi și n-au încă nicio certitudine care să le spulbere frica, 
domnule profesor. Nu știu dacă să-l creadă pe tatăl 
dumneavoastră, care le-a spus că la văzut pe Der 
Schattenmann. Ei nu vor să creadă una ca asta. Dar s-a 
întâmplat ceva... A mai murit cineva. De aceea v-am sunat. 

— Încă cineva? 

— Da. Numai că, de data asta, a fost crimă. 

— Cineva a fost ucis? Cum? 

— A fost o spargere. Aparent, vinovatul este un drogat. 

— Deci, nu are vreo legătură cu Umbra? 


— Așa se crede. 


— Și care este legătura cu moartea tatălui meu? 

— Aceasta: și tatăl dumneavoastră și cealaltă persoană l-au 
zărit, așa au crezut ei, pe Der Schattenmann cu puţin înainte de 
a muri. 

Profesorul ezită. Cu o voce în care se simţea uimirea, rosti: 

— Extraordinar! 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Tata ar fi fost foarte interesat de asemenea lucruri, 
domnule Winter. 

— Interesat? 


— Da. Era un mare amator de romane polițiste. Nu știu de 
unde îi venea gustul pentru ele, dar așa era. Citea Arthur 
Conan Doyle, Agatha Christie, P.D. James. Îi plăcea, mai ales, 
seria de romane a lui Harry Kemelman, în care un rabi 
cercetează niște crime. Le știți? 

— Nu, îmi pare rău. 

— Unele sunt chiar incitante. M-a obligat, o dată, să citesc 
unul, exact când îmi luam doctoratul. Spunea că eram pe cale 
de-a deveni plictisitor. Prea multă învăţătură, prea multe texte 
de-astea „academice”. Prea mult studiu. Îmi aduc aminte că a 
venit la mine cu un braţ de romane și mi-a spus că erau pline 
de situaţii încurcate, de piste false și de polițiști inteligenţi. Și 
trebuie să recunosc că sunt niște romane excelente. 

Stein tăcu o vreme. În cele din urmă, reluă: 

— Întrebaţi-mă ceea ce doriţi să știți, domnule Winter. Apoi 
o să vă explic ce mă frământă. 

Simon respiră adânc. 

— Ştiţi, pistolul... S-a sinucis cu un pistol de calibrul 38... 

— Tatăl meu detesta armele. Am rămas surprins când am 
aflat că avea armă. Era un om blând. Dar așa e aici, în Miami, e 
un loc unde domnește violenţa, așa că am bănuit că n-a vrut să 
spună nimănui de armă, și gata. 

— Poziţia în care era... 

— Da. Deci s-a împușcat chiar în frunte, între ochi. Asta m-a 
copleșit, domnule Winter. Tatăl meu își iubea ochii. Erau 
pâinea lui, mijlocul prin care își putea exprima meșteșugul, 
arta. N-aș fi crezut să facă vreodată ceva care să-i rănească. 

— Înţeleg. 


— Şi mai e ceva. Felul în care ţinea arma, așa cum mi-a 
povestit polițistul din Miami... 

— Da? 

— Ei bine, ar fi fost greu pentru tata. Vreau să zic, pentru 
mâinile lui. Toată viaţa a lucrat la bijuterii extrem de fine, o 
muncă de mare migală, toate acele tăieturi de mare precizie, 
toate acele forme delicate... Avea artrită... Să apese pe trăgaci, 
mai ales cu degetul mare, pentru el ar fi fost extrem de 
dureros. 

— Aţi spus toate acestea la poliţie? 

— Bineînţeles. Dar ei au pus accentul pe faptul că era 
deprimat și singur, iar cei care ajung la situaţia aceasta limită 
trec peste niște neajunsuri fizice. Ceea ce-mi închipui că-i 
adevărat. 

Cei doi se așteptau, parcă, unul pe celălalt să vorbească. 

— Altceva? întrebă, în cele din urmă, Winter. 

— Probabil că e nesemnificativ, dar mă frământă într-adevăr. 

— Ce anume? 

— Poliţia nu i-a dat importanţă, dar, știți, familia privește 
acest gen de lucruri altfel... 

— La ce vă referiţi? 

— La scrisoarea de adio. 

— Ce-i cu ea? 

— Ei, era scrisă în stilul tatălui meu, direct. La obiect. 
Precis, așa cum era el. Exact așa cum ar fi scris-o dacă ar fi 
vrut să se sinucidă. De mult se împăcase cu viaţa, cu noi. Ştiam 
că ne iubea și el știa că îl iubim. Nu mai era nimic de spus, 
decât dacă ar fi insistat asupra unor lucruri, or tata nu era așa. 
Nu, era un om foarte direct. Și concis. 

— Înţeleg. 

— Nu, îl întrerupse profesorul, nu înțelegeţi. Scrisoarea aia, 
fir-ar să fie, nenorocita aia de scrisoare... 

Amărăciunea îi înecă vorbele. Totuși, Stein încercă să-și 
menţină aerul de profesor, ușor pedant. 

— Ce este o scrisoare de adio, domnule Winter? Un mesaj. O 
ultimă declaraţie. Ultimele cuvinte. Sunt doar câteva cuvinte, 
dar esenţiale, nu? 


— Sigur. 

— Deci, acceptaţi ideea că tatăl meu încerca să spună ceva. 
Acesta era ultimul său mesaj către mine, către fratele și sora 
mea, către nepoţii lui, pe care îi iubea. Dincolo de tristeţea și 
singurătatea lui, dincolo de eforturile noastre de a-l face să nu 
se simtă părăsit, această scrisoare era ultimul lui mesaj pe 
pământ. 

— Da. 

— Atunci, spuneti-mi, întrebă încet profesorul cu o voce 
disperată în care se simţea nedumerirea, de ce, după atâţia ani 
de căsnicie, n-a fost în stare să scrie corect numele mamei - cu 
„h” la sfârșit? 

— Poftim?! 

— Da, Hannah, domnule Winter. Nu „Hanna”... „lubitei mele 
Hannah”, dar în scrisoare era fără „h”. Era scris greșit, tocmai 
de un om îndrăgostit de precizie, de detaliu. Deci, vă întreb, 
domnule Winter: ce semnificaţie are această omisiune? Vă 
spune ceva? 

Da, îi spunea. Dar Simon Winter nu-i răspunse profesorului. 


__ DOISPREZECE 
Intr-o lume perfectă 


Planul era simplu: sergentul Lion-man era cel care 
reprezenta poliția. Trebuia să bată o dată, să anunţe: „Poliţia!”, 
apoi să se dea în lături în timp ce un poliţist chemat de la 
spargeri, din Miami Beach, scotea balamalele ușii dintr-o 
lovitura de ciocan. Detectivul lucra cu jumătate de normă ca 
bodybuilder, era poreclit „Spărgătorul” și era chemat de fiecare 
dată la arestări, când era nevoie de o mână pricepută să 
distrugă încuietori. Odată ușa spartă, Robinson intra cu echipa 
în apartamentul numărul 13. 

Într-o lume „perfectă”, se gândea Espy, suspectul ar fi fost 
găsit beat sau drogat, ameţit de zgomot, înfricoșat. Ar fi trebuit 
să fie liniștit, să nu acţioneze, să fie gata să se predea fără 
luptă. 

Stătea în mașina poliţiei, fără girofar, pe bancheta din spate, 
privind spre blocurile jalnice, pe care noaptea le picta în nuanţe 
de negru și gri. Nu mai fusese niciodată într-un loc ca ăsta - 
King Apartments - în orice caz, nu noaptea. Felinarele luminau 
sărăcăcios, alungind întunericul ici și colo, parcă încadrau mici 
felii din noaptea densă care acoperea vag colţurile zdrențuite 
ale blocurilor de trei etaje. În ciuda orei târzii, se mai auzeau, 
uneori, înjurături și ţipetele unui copil. La scurt timp după ce 
venise poliția, lui Espy i s-a părut că aude o împușcătură, 
venind de undeva dinspre felinare, șuierându-i pe la ureche, 
mai mult ca o părere. Reuși cu greu să deslușească ceva scris 
pe unul dintre pereţi: „22 Regulile rechinilor”. Presupuse că 
aici, în gang, se făceau tranzacţiile cu droguri și de aici se 
controla traficul cu stupefiante pe Bulevardul 22. 

„Da, într-o lume «perfectă»”, se gândi din nou. Apoi se 
înfioră, deși afară era o căldură înăbușitoare. 

Robinson se întoarse chiar atunci și ea îl privi, așteptând. 

— Eşti sigură că vrei să rămâi? o întrebă el. 

Espy aproba din cap. 

— Doar e meseria mea. 


— Meseria ta e să-l bagi la pușcărie pe Leroy Jefferson. 
Meseria ta e să apari în sala de tribunal mâine dimineaţă, când 
o să-l acuzăm pe nemernicul care a omorât-o pe Sophie 


Millstein, îmbrăcată într-un costum albastru, cu dungi fine, să 
duci în mână nelipsita servietă din piele și să spui: „Onorată 
instanţa cutare și cutare, în cazul de faţă nu vrem eliberare pe 
cauţiune...” Nu e nevoie să fii aici. 

Espy clătină din cap. 

— Nu. Trebuie să fiu și vreau să fiu aici. 

Walter zâmbi ușor și făcu un gest spre King Apartments. 

— Espy, pentru numele lui Dumnezeu, cui i-ar plăcea să fie 
aici, dacă n-ar fi obligat s-o facă? 

Espy zâmbi la rândul ei. 

— Ah, e bine pusă problema. 

Redeveni serioasă și rosti încet: 

— Vreau să văd cum merg lucrurile. De la un capăt la altul. 
De la început până la sfârșit. Așa sunt eu. 

— Păi, dacă insiști... 

— Da. Insist. 

— Atunci stai aici până când îi punem cătușele. Pe urmă 
apari și tu și vezi cum îi citesc drepturile. Poate că o să putem 
s-o facem mai „blând” decât de obicei, dacă tot ești pe-aici și ne 
urmărești. 

Espy dădu din cap. Robinson o privi atent și se întrebă ce 
încerca ea să dovedească prin atitudinea asta. În niciun caz nu 
voia să-l impresioneze. Pentru că deja reușise s-o facă. Dar se 
gândi că mai era ceva pe „agenda de lucru” a lui Espy Martinez 
și bănuia că în curând va afla ce anume. Continua s-o 
urmărească în timp ce ea întorcea capul încet, măturând cu 
privirea curtea blocurilor. O clipă, își îngădui să-i contemple 
profilul, buclele părului care-i mângâiau obrazul și felul 
copilăresc în care ea și le îndepărta de pe față. Apoi reveni la 
locul lui și-și scoase pistolul de 9 mm. Verifică rama cartușului 
și gloanţele de rezervă. 

— E-n regulă, zise el. 

— Care-i apartamentul? întrebă Espy. 

Robinson privi spre bloc. 

— Ultimul pe stânga, lângă casa scării. Etajul doi. 

Ea privi în aceeași direcţie cu Walter. La fiecare capăt al 
clădirii erau niște scări exterioare. La toate cele trei etaje era 
câte un coridor neacoperit, pe toată lungimea blocului. Espy se 


gândi că nu mai văzuse vreo construcţie atât de urâtă și se 
întrebă cum ajunsese să aibă un nume atât de distins pentru 
ceea ce era, de fapt, „King Apartments”... Întâmplarea, 
probabil. Se întoarse exact în clipa în care Robinson își băga 
pistolul înapoi în toc. Încercă să-și imagineze ce însemna 
pentru el sau pentru sergentul Lion-man, sau pentru orice alt 
polițist negru, să vină la miezul nopţii în King Apartments ca să 
caute un alt negru, având un mandat de arestare pentru 
uciderea unui alb. Vru să-l întrebe pe Robinson, dar nu reuși. 
Nu era momentul. În schimb, se trezi că spune cuvinte ce 
păreau că răsăriseră de undeva, din adâncul fiinţei ei: 

— Walter, îi șopti ea pe când polițistul ieșea din mașină, ai 
grijă! 

Robinson râse. 

— Asta fac tot timpul, am grijă! 

„Spărgătorul” și un alt poliţist ieșiră dintr-o altă mașină a 
poliţiei, tot fără girofar, și se apropiară de Robinson. Acesta îi 
văzu, vizavi, cum dădeau instrucţiuni altor polițiști în uniformă. 

Erau cei care trebuiau să le asigure acoperirea. După o clipă, 
cei doi traversară strada, îndreptându-se spre el. 

Rodriguez vorbi primul: 

— Lion-man e gata, Walter. Mai sunt doi pe lângă el. Restul, 
în spatele tău. Hai s-o facem repede! Intrăm și ieșim rapid! Să-l 
umflăm pe rahatul ăla înainte ca vecinii să se scoale și să facă 
tărăboi. Pe urmă, scormonim locul pe îndelete. Comprende”? 

— E bine. Cine o să fie lângă el? 

— Doi polițiști tineri... 

— Haide, Juan, doar n-ai luat boboci! 

— Hei, trebuie să înveţe și ei, nu? E-n regulă cu ei. Sunt pe 
felie. Au fost în patrulă aproape un an. Amândoi. Și oricum, nu 
e decât o fereastră de la baie care dă în spate. Numai dacă are 
aripi ne scapă. Amice, King Apartments e ca o închisoare. Ce 
mai, barele de la ferestre îi mai lipsesc - unele chiar au! 
Singura diferenţă e că tipii care locuiesc aici pot să iasă când 
vor. Dar efectul e cam același. Tot ceea ce avem noi de făcut e 
să smulgem ușa de la „celula” numărul 13 și să înhățăm tot ce 
mișună înăuntru. Ştii cum e vorba: „N-ai unde să fugi, n-ai unde 


24 Înţelegeţi? (span.) (n.tr.). 


să te ascunzi”. 

— După cum zici tu, totul e simplu. Îmi place, zise Robinson. 
Bun. Toată lumea e gata? Lion-man, ţi-ai pus vesta? 

— Da, mi-am pus și vesta aia afurisită. E al naibii de cald cu 
ea și mă face mai gras, chestie care nu prea îmi place. 

— Auzi, ce preferi, să pari gras sau să te trezești cu o gaura 
în piept? întrebă sarcastic Rodriguez. 

Espy interveni: 

— Ah, domnule sergent, sunt multe femei cărora le plac 
bărbaţii mari... înţelegi ce vreau să spun... 

Ceilalţi polițiști râseră în timp ce Lionel Anderson duse două 
degete la frunte și făcu un gest de salut spre Espy, încercând 
să-și ascundă stânjeneala când înţelese gluma. 

— Da, domnișoară, știu, dar să fie mari unde trebuie. 

Espy se aplecă și-l împunse cu degetul în piept. 

— Porţi vesta orice-ar fi! 

— Da, pentru dumneavoastră. 

— Şi pentru domnișoara Yolanda. 

— Ah, la asta nu m-am gândit, domnișoară Martinez! 

— Toată lumea să aibă vestă anti-glonţ! le spuse Espy 
Martinez și celorlalţi polițiști adunaţi în jurul ei. 

Aceștia aprobară din cap. 

— Numai eu nu port, pentru că stau aici, la căldurică. 

Bărbaţii râseră, aproape mulţumindu-i pentru că le risipea 
tensiunea cu glumele ei. Espy ar fi vrut să le spună că toate 
glumele și poantele pe care le rostea ea cu nonșalanţă erau, de 
fapt, o minciună, dar nu putea. Se întoarse spre Walter. Acesta 
făcu un gest spre ea. „Ştie ce simt”, își zise Espy. 

Robinson ridică mâna ca să le atragă atenţia tuturor. 

— Niciun pas greșit! Mai uitaţi-vă încă o dată la fotografia cu 
mutra lui Jefferson. 

Poza trecu din mână în mână. 

Anderson se uită mai atent. 

— Ştii, mi se pare că-mi aduc aminte de el. El stă aici? 

— Da. 


— Trebuie să fie același tip. A jucat o vreme baschet în liceul 
din Carol City, acum vreo zece ani. Tare ca o stâncă, dar cu o 
aruncare cam slaba. 


— Acum are alte „aruncări”, spuse Robinson. Atac, spargere, 
furt de arme, posesie ilegală de arme, bunuri furate în custodie. 
Adică, ce mai, tipul le-a încercat aproape pe toate. „Omul rău”. 
Probabil e înarmat. Până-n dinţi. Hai să-l săltăm repede! Alte 
întrebări? 

Nu erau. Nici nu se aștepta să fie. Nu era ceva neobișnuit în 
munca lor: un individ care făcuse numai tâmpenii, ani de zile, a 
zbârcit-o rău, în cele din urmă, și a ucis. Singura surpriză era 
că a făcut-o atât de târziu. „De fapt, n-am văzut încă tot 
dosarul, cine știe ce-a mai făcut el în tinerele!” își zise, cu 
ironie, Robinson. Dar asta era situaţia. 

— Toată lumea e gata! Haideţi! 

Îi dădu mandatul de arestare lui Anderson și polițiștii se 
îndreptară spre bloc. Espy se simţi brusc cuprinsă de neliniște, 
își luă geanta și scoase de acolo pistolul de calibru mic, 
semiautomat. Trase piedica, oftă și-l ţinu strâns, apoi îl așeză 
lângă ea, ca să se simtă mai sigură, așteptând să se întâmple 
ceva care s-o scoată din mașină, care să șteargă impresia nopţii 
apăsătoare pe care o ura atât. 

Leroy Jefferson, un tânăr care-și imagina că nu va îmbătrâni 
niciodată, stătea liniștit, aproape gol, la o masă zgâriată și 
pătată, în bucătăria apartamentului cu numărul 13, încercând 
să-și închipuie în ce fel i se va schimba viața dacă ar putea, 
cumva, să câștige la pariurile hipice atât cât să pună pe 
picioare o afacere cu droguri, să facă trafic și nu să le consume. 
Era doar o fantezie de-a lui: se vedea în haine noi, într-o mașină 
mare. Lui i-ar fi plăcut să fie de culoare roșie și-i veni ideea că 
și mașina și costumul ar putea fi la fel și, după ce făcu un efort 
în plus de gândire, se hotări că n-ar fi deloc rău. 

Se întinse și apucă seringa de pe masă. Avea mâini mari, 
osoase. Mâini de atlet; degetele i se îndoiseră, gata să înhaţe, 
ca niște gheare, cu venele umflate, cu tendoanele și mușchii 
încordaţi, sugerând forța fizică. Poate că un pictor le-ar fi găsit 
frumoase, deși cam grosolane, ca o întruchipare a violenţei. 

Işi plimbă un deget, cu unghia ruptă, de-a lungul seringii. 

Într-o cameră alăturată dormea prietena lui; se auzi un 
sforăit ușor, un șuierat slab când se întoarse pe cealaltă parte, 
înfășurată într-un cearșaf ud de transpiraţie. Nu erau de prea 
mult timp împreună și Leroy nici nu se aștepta să rămână 
împreună o perioada mai îndelungată. Mai mult decât iubirea îi 


apropiau drogurile. Iar faptul că se întâlneau și făceau dragoste 
era mai mult o întâmplare. 

Simţi sticla seringii încălzindu-se din cauza frecării, apoi își 
dădu seama că tot aerul din jurul lui era fierbinte. Din nou un 
fâșâit, femeia se răsucise în pat. Se întreba cum putea cineva 
să doarmă pe căldura aceea într-un apartament atât de mic, pe 
o noapte sufocantă. 

Oare câte grade erau afară? se întreba. Treizeci sau treizeci 
și cinci, fir-ar să fie! Nici nu puteai să respiri. Era o căldură 
umedă, lipicioasă, care-ţi lăsa un gust amar în gură. Ar fi vrut 
să ia o bere din micul frigider, dar știa că nu mai avea niciuna. 
Nu mai era nici apă minerala, nici gheaţă. Apa de la robinet 
avea un gust sălciu și era caldă. Se gândi să se bage sub duș, 
dar îi era greu să-și tragă picioarele lungi de sub masă și să 
meargă într-acolo. Își zise că de vină era căldura. Se uită 
înfuriat la fereastra cu jaluzele, deschisa larg pentru a lăsa să 
intre puţin aer de afară, deși prin Liberty City vântul nu adia 
aproape deloc. 

Să se răcorească... Atât își dorea. Doar puţin aer rece care 
să-i învăluie trupul ca o cămașă ușoară. Își duse o mână la gât 
și se șterse de transpiraţie. O văzu strălucindu-i în palmă. In 
Miami, oamenii bogaţi nu transpirau niciodată, decât dacă 
voiau. 

Gândul ăsta îl înfurie - era adevărat și nu putea schimba 
lucrurile. 

Continuă să privească fereastra, ca și cum de acolo i-ar fi 
venit o mare binefacere, ca și cum ar fi putut vedea aievea 
vântul strecurându-se înăuntru. Nemulțumirea care-l stăpânea 
îl făcea să fie cu simţurile ascuţite la maximum, așa ca atunci 
când auzi alt zgomot în afară de șuieratul vântului, nu-i trebui 
decât o secundă ca să-și dea seama ce se întâmplă. 

Niște pași nesiguri pe scări puteau însemna că un vecin beat 
vine acasă, împiedicându-se, de-abia ţinându-se pe picioare. 

Alţi pași, cu un ritm mai încet, parcă mai siguri, mai 
prudenţi, puteau însemna că un traficant de droguri și gorila lui 
vin să-și ia „dreptul”. 

Dar niște pași în cascadă, făcuţi de pantofi greoi, într-un ritm 
alert, nu puteau însemna decât un singur lucru. Așa că Leroy 
Jefferson se ridică iute, azvârlind jos seringa, se lovi de scaun și 
străbătu camera din câţiva pași. Prietena lui mai fornăi puţin, 


deschise ochii uimită când el o împinse în lături, ca să-și ia 
pistolul ce-l ascundea sub saltea. Mai strigând, mai în șoaptă, îi 
spuse „Poliţia!” exact în clipa în care un pumn se auzi lovind în 
ușa apartamentului cu numărul 13, același cuvânt răsunând și 
de partea cealaltă, strigat de sergentul Lion-man. Vorbiseră 
amândoi, și polițistul și suspectul, în aceeași clipă. 

Fata trase cearșaful, acoperindu-și sânii și ţipă. 

— Leroy, nu! 

Dar acesta nici n-o luă în seamă. Pe jumătate ghemuit pe 
saltea, își ridică pistolul, trase două focuri de acolo, din 
dormitor, ce străbătură camera de zi și se înfipseră direct în 
ușa din faţă, exact atunci când aceasta se clătina din balamale, 
căci cineva lovea cu un ciocan. Cele două împușcături făcură să 
se audă sunetul specific de metal pe metal când gloanţele se 
înfipseră în balamale. 

Imediat după ce bătuse și strigase „Poliţia!”, sergentul Lion- 
man ţâșnise într-o parte, lăsându-i loc „Spărgătorului” pentru 
a-și lua avânt și a lovi cu ciocanul. Polițistul solid urlă ca din 
gură de șarpe când, exact în timp ce dădea prima lovitura cu 
ciocanul în ușă, al doilea glonţ al lui Jefferson lovi balamaua din 
metal și ricoșa în braţul lui stâng, smulgându-i o bucată de 
piele. Sânge, carne și tendoane explodară într-o amestecătură 
purpurie. Polițistul se răsuci și ciocanul îi căzu la podea cu un 
zgomot  înfundat,  lovindu-se de un grilaj de metal. 
„Spărgătorul” continua să geamă, cu capul dat pe spate, cu 
picioarele zvârcolindu-se spasmodic, ca un alergător care 
încerca zadarnic să-și miște mai repede picioarele prinse în 
nisip. Ţipetele lui se amestecau cu zgomotul îngrozitor al 
gloanţelor trase de ceilalți polițiști pe măsură ce acopereau 
spatele celor care înaintau sau de cei care se lipeau repede de 
pereţii afumaţi ai coridorului. 

Cei doi „boboci” trimiși în spatele blocului auziră 
împușcăturile și tipetele de durere ale „Spărgătorului” și veniră 
în fugă, cu armele lăsate în jos, prin faţa clădirii unde li se 
simţea lipsa - din câte își închipuiau ei. 

Sergentul Lion-man înjură în clipa în care îl văzu pe poliţist 
tremurând și zvârcolindu-se de durere și se aplecă să ia 
ciocanul. Se ridică din nou, clătinându-se, ca și cum s-ar fi 
forțat din răsputeri să salveze o minge de baseball, și izbi cu 
ciocanul în cadrul ușii. Sunetul de lemn crăpat, care cedează, 


se împleti cu sunetul unei noi împușcături ce venea dinăuntru. 
Glonţul trecu prin ușă și făcu să cadă așchii în părul lui Lion- 
man, care mai trase o serie de înjurături și lovi din nou cu 
ciocanul în ușă. 

Robinson îl apucă pe „Spărgător” și-l trase mai departe ca să 
nu fie în calea gloanţelor. În spatele lui îl auzea pe Rodriguez 
cu un torent de mierdas”, printre care se mai auzea și „Sfântă 
Fecioară!” - alăturarea celor două extreme, pe cât se pare, nu-l 
deranja pe latino-american. Acesta îi strigă apoi lui Lion-man să 
rămână pe loc. Robinson îl auzi pe alt poliţist din echipă 
vorbind în transmiţătorul portabil. Lion-man lăsă o clipă 
ciocanul jos, turbat de furie, apoi îl ridică pregătindu-se pentru 
lovitura de graţie care ar fi smuls, în sfârșit, ușa din ţâţâni. 

Printre ţipete, pași, înjurături și zgomote de sticlă spartă, 
Robinson auzi un sunet pe care nu-l putu defini în secunda ce-i 
trebui lui Lion-man ca să spargă, într-un ultim asalt, ușa. 

Când lemnul se despică și se rupse, făcând o spărtură mare, 
mulțumită puterii lui Lion-man, Robinson se ridică și ţâșni 
înăuntru. 

Se strecură prin deschizătură, urmat imediat de Rodriguez și 
de încă doi polițiști. Strigară cu toţii: „Stai! Poliţia!”, apucând 
armele cu amândouă mâinile și ţintind în faţă, așa cum fuseseră 
învăţaţi. Mai întâi o văzură pe prietena lui Leroy, care stătea 
goală în mijlocul camerei, urlând de spaimă. Fata aruncă cu un 
vas de apă înspre ei. Stropii mari atinseră peretele din spatele 
lor; unul dintre polițiști se înecă și trase cu pistolul înspre ea, 
dar rată. Glonţul se înfipse în peretele din spatele ei, deși îi 
trecu foarte aproape de ureche, și în aer se răspândi un nor de 
tencuială. Rodriguez avu prezenţa de spirit să-l apuce de mână 
și să-l forțeze s-o lase în jos, ca să nu mai tragă, ţipând la ofițer 
când în spaniola, când în engleză. 

Robinson scrută din priviri locuinţa. Era atât de mult zgomot 
încât nu se putea concentra. Dar aproape că simţea că individul 
fugise. Se întoarse spre prietena lui Jefferson, care înțepenise 
goală, cu ochii căscaţi de groază. Nu mai făcea niciun efort să 
se acopere, uimită, parcă, de faptul că se trăsese în ea și totuși 
mai era în viaţă. 

— Unde e? ţipă Robinson. 


5 Rahat (span.) (n.tr.). 


Ea îl privi năucă. 

— Unde e? ţipă iar Robinson. 

De data asta capul fetei se întoarse încet într-o parte, iar el îi 
urmă direcţia privirii care arăta spre baie. 

— La dracu'! zise gâfâind. 

Făcu un salt, ca un atlet care se apropie de bară, și ajunse 
lângă peretele de la baie. Întinse mâna precaut și încercă 
mânerul rotund. Era închis. Respiră o dată adânc, se dădu 
înapoi, după care se repezi cu toată puterea în ușa șubredă. 
Aceasta se încovoie și cedă. 

Robinson păși iute în mica baie, zărind, în aceeași clipă, 
ferestruica spartă. Înlătura din calea lui un scaun care fusese 
folosit la spargerea geamului. Sări în cadă, alunecând pe 
suprafaţa netedă, apoi se căţăra până la pervaz. Se ţinu ca să 
nu cadă și privi afară, în noapte, exact în locul în care ar fi 
trebuit să fie cei doi „boboci”. Dar nu văzu decât silueta 
fantomatică a lui Leroy Jefferson, cu două etaje mai jos, 
clătinându-se în curtea din spate, în lumina vagă a felinarelor. 
Avea arma în mână. Robinson răcni: 

— Stai! 

Jefferson se întoarse, privi în sus, spre fereastră, apoi se 
răsuci și o luă la fugă. 

— Fir-ar să fie! Nemernicul a scăpat! 

În clipa aceea își dădu seama că nimeni din echipă nu mai 
era afară. Doar Espy Martinez. 

— Doamne sfinte! Espy, fii atentă! strigă el în zadar de sus, 
de la fereastra spartă. Se întoarse imediat și fugi disperat spre 
ușa locuinţei. 

Singură, în întuneric, Espy începu să meargă, dar se opri. 
Abia dacă auzise avertismentul lui Walter; printre zgomotele 
acelea nu prea putea desluși ceea ce-i strigase polițistul. Și 
acest lucru îi mări și mai mult confuzia. 

Să fie atentă la ce? 

Din locul ei, care avea un unghi destul de bun, văzuse cum 
încercase poliţia să intre în locuinţă. Pentru ea părea un fel de 
piesă jucată pe o scenă îndepărtată, într-o limbă ciudată, cu un 
înţeles înșelător. Împușcăturile, strigătele, gemetele, zgomotul 
făcut de ciocanul ce izbea ușa îi făcură impresia că ceva nu era 
în regula, dar din poziţia ei nu putea să-și dea seama ce anume. 


Vru din nou să pornească spre ei. Se gândea că trebuie să 
acţioneze într-un fel, să se miște, nu să stea. Simţea 
nerăbdarea în tot trupul, ca un tumult necontenit, anihilându-i 
orice îndoiala sau teamă ce i-ar fi putut încătușa mișcările. Pe 
când se lupta să-și stăpânească emoția, văzu o umbră venind în 
goană spre ea. 

Jefferson o zbughise în picioarele goale, trecând prin mizeria 
și molozul care tronau la intrarea în King Apartments. Habar n- 
avea încotro se duce, singura idee care îl obseda era să scape. 
Călca pe bucăţi de sticlă ce trosneau sub tălpile lui, dar nu-i 
păsa. 

Brusc își aduse aminte de clipa în care era pe teren, în faţa 
tuturor, cu mingea în mâini, ridicându-se ca s-o arunce la coș. 
Strigătele polițiștilor dispărură, se amestecară cu aclamaţiile 
unei întregi săli de gimnastică. Alergând, simţea aerul 
șuierându-i pe la urechi, ca o furtună tropicala ce venea să-și 
arate puterile; fu surprins să constate că de-atâta timp - i se 
păreau luni - nu se mai simţise liniștit, ca acum. 

Figura care îi răsări în faţă părea o stafie. 

Își dădu seama că era o femeie și că stătea aplecată, ţinând 
ceva în mână. Era o armă. Văzu că femeia ţinea gura deschisă 
și înţelese că, de fapt, ţipa la el, dar asta nu-l făcea decât să 
alerge și mai repede. Făcu o mișcare în lateral, dar arma era 
aţintită în continuare spre el. Încercă s-o evite, să-și schimbe 
direcţia, dar forţa cu care alerga îl împingea tot mai mult în 
faţă și se trezi că își ia pistolul și-i ridică piedica. Pe ţeava mai 
erau doar trei gloanţe și le trase pe toate. Zgomotul 
împușcăturilor sfâșie noaptea caldă. 

Espy Martinez văzu arma lui Jefferson, văzu că era 
îndreptată spre ea și strigă: „Stai!” I se păru că durase doar o 
fracțiune de secundă, și imediat îi veni în minte ideea trăsnită 
că un asemenea cuvânt era absolut ridicol când era vorba de un 
vlăjgan vânos care se apropia de ea. 

Ezită și Jefferson trase exact atunci. Se gândi imediat: „M-a 
nimerit!” 

Fără să știe cum, începu să apese tare pe trăgaci. Nu-și 
dădea seama dacă închisese ochii sau nu, dacă ridicase mâna 
pentru a se apăra sau nu, dacă se îndoise sau se ferise în lături, 
sau dacă rămăsese nemișcată, ghemuită, așteptând ca micul 
proiectil s-o lovească și s-o ducă în braţele morții. 


Cele trei gloanţe pornite din arma lui Jefferson șuierară în 
jurul ei. Unul nimeri în geanta ei, sfâșiindu-i pielea și 
smulgându-i-o de pe umăr. Al doilea intră, aproape ca un copil 
plictisit, prin mâneca jachetei, fără s-o rănească în vreun fel. Al 
treilea, aproape urlând - nemulţumit, ar fi zis ea mai târziu, că 
a ratat - sparse geamurile mașinii de poliţie din spatele ei, 
făcându-le ţăndări. 

Transpiraţia îi curgea pe faţă și-n ochi simţi o usturime. Era 
uluită. „Sunt vie!” își spuse Espy. 

Își dădu seama că încă mai ţinea degetul pe trăgaci, deși 
cartușul fusese de mult golit. Nu era conștientă că trăsese, de 
fapt. Ar fi trebuit să se audă un zgomot. Ar fi trebuit să simtă o 
zvâcnire a armei în mână. Simţi un miros slab de cordită, care 
îi înțepa nările. Trebui să-și adune toate puterile ca să-și 
desțepenească degetul de pe trăgaci. Își privi corpul, repede, 
de jos în sus, uimită că nu fusese deloc rănită. In clipa aceea îi 
veni să râdă și-și ridică privirile. Doar atunci a fost în stare să-l 
vadă pe Leroy Jefferson. 

Era chircit jos, la pământ, poate la șase metri în faţa ei, 
ridicând norișori de praf în timp ce se zvârcolea. Se ţinea de 
picior, de unde se vedea sângele șiroindu-i printre degete. 
Încercă să se ridice, se aplecă, acoperindu-și încă rotula cu 
mâna, se împiedică după câţiva pași și căzu, asemenea unui cal 
de rasă căruia i s-a rupt piciorul, antrenat să termine cursa, 
fără să fie, totuși, în stare să înţeleagă de ce nu mai poate 
alerga. 

Espy stătea acolo, uitându-se la el, înțepenită și ea, de parcă 
ar fi fost oloagă. Îi asculta strigătele de durere și nu-și lua ochii 
de la sângele care lăsa dâre pe trotuarul plin de praf, un 
trotuar pustiu, gol ca și ţeava pistolului ei. 

Timpul are o elasticitate ciudată. Espy nu era sigură de când 
stătea și-l privea pe Jefferson - să fi fost minute, secunde?... - 
înainte ca Robinson să se strecoare în curte și să se arunce 
asupra omului doborât la pământ. Sergentul Lion-man era doar 
la câţiva pași în spatele lui și ceilalţi polițiști veneau după el. 
Împușcăturile și gloanţele trase spre ea și cele pe care le 
trăsese chiar ea îi răsunau încă în urechi, asurzind-o. Cu greu 
începu să deslușească sunetul tot mai puternic al sirenelor care 
sfâșiau noaptea, luminile roșii și albastre care ţâșneau de peste 
tot, de la mașinile poliţiei, dar și de la ambulante și scrâșnetul 


cauciucurilor pe asfalt. 

Îl urmări pe Walter Robinson cum îl lovea cu pumnii pe 
Jefferson, după care îi răsuci braţul la spate și, cu o mișcare 
sălbatică, îi puse cătușele. Întoarse capul în altă parte când 
Robinson se ridică și-l lovi cu piciorul pe Jefferson care, 
încătușat, nu mai putea face nicio mișcare. Privirile ei le 
întâlniră pe cele ale sergentului Lion-man. Stătea în faţa ei și 
lui Espy îi trebuiră câteva secunde până să priceapă că 
polițistul striga la ea. 

— Eşti bine? Nu ești rănită? Te simţi bine? 

Ea dădea din cap. 

— Da, sunt bine, replică ea pe un ton sec. 

Anderson își puse braţul uriaș în jurul umerilor ei și o 
împinse ușor înapoi. O forță să se așeze pe scaunul mașinii cu 
geamurile sparte, dând la o parte cioburile cu cealaltă mână. 

— Stai aici! zise el. Mă duc să aduc doctorul. 

— Nu, insistă Espy, n-am nimic. 

Se uita la Jefferson cum era îmbrâncit de la spate ca un 
animal care urma să fie însemnat cu fierul roșu. Doi asistenţi 
medicali în salopete îi întindeau piciorul. Altul, un tânăr blond, 
veni spre ea. 

— N-am nimic, spuse pentru a treia oară Espy, fără să-i lase 
timp să-i pună vreo întrebare. 

Își ridică privirile și-l văzu pe Walter Robinson în spatele 
asistentului. Avea o fața încremenită, pe care se putea citi 
teama, dar și furia. Espy îi zâmbi. 

— Nu m-a nimerit, zise ea. 

— Doamne, Espy, eu... 

— Dar l-am nimerit eu. O să moară? 

— Dacă mă lasă singur cu el, da. Ticălosul... 

— Alerga și de-asta a ratat. Mă întreb dacă... 

— Nu te mai gândi! Ai scăpat. 

Se aplecă spre ea. 

— Oh, Doamne! rosti el. 

Ar fi vrut să o înconjoare cu braţul, așa cum făcuse sergentul 
înainte, dar se abţinu. Părea atât de mică, așa cum stătea acolo, 
pe jumătate așezată înăuntrul mașinii de poliție. 

Apoi, spre surprinderea lui, Espy îl privi și izbucni în râs. 


După o secundă, începu și Robinson să râdă, la început mai 
nesigur, apoi din toată inima. Sergențţii Lion-man și Rodriguez 
apărură lângă ei. Începură și ei să râdă, pe măsură ce 
încordarea îi părăsea. Parcă era cea mai bună glumă din lume: 
să fii viu, când ar fi trebuit să fii mort. 

După câteva clipe, hohotele de râs se stinseră și Espy oftă 
din răsputeri. 

— O să te duc acasă, zise Robinson. 

— Da, replică ea. 

Simţea că adrenalina îi scade și în locul ei se instalează o 
oboseală teribilă. Îi văzu pe asistenţi ridicându-l pe Jefferson cu 
targa și băgându-l în ambulanţă. Mai zări o ambulanţă 
îndepărtându-se, croindu-și drum cu ajutorul sirenelor. 

— Îl duce pe „Spărgător”. De-acum n-o să mai ridice 
greutăţi, spuse Anderson. 

Apoi se uită spre cei care duceau targa și strigă: 

— Hei, staţi așa! 

I se adresă lui Walter: 

— Amice, fă tu onorurile casei! lar dumneavoastră, 
domnișoară Martinez, veniţi să vedeţi cum îi citim drepturile, 
vă rog. Și pe urmă plecăm naibii de-aici, înainte să ne ia vecinii 
cu „huo”. 

Espy observă că lumea începea să se adune undeva, dincolo 
de mașinile poliției, căscând gura. 

Robinson încuviinţă din cap și se duse lângă targă. 

— Leroy Jefferson, spuse el, cu o voce egală, în care se 
simţea, însă, furia, ești arestat. Ai dreptul să nu răspunzi la 
întrebări, ai dreptul la un avocat... 

— Știu toată tâmpenia asta! îl întrerupse Jefferson cu dinţii 
scrâșnind de durere. De ce mă acuzaţi? 

Robinson îl privi fix, simțind că nu-și mai putea stăpâni prea 
mult nervii. 

— Trebuia s-o ucizi, nu, Leroy? Nu-ţi ajungeau lucrurile 
furate. Poate înainte ai și bătut-o. Ce însemna pentru tine 
chestia asta? Pentru tine, cel mai tare din parcare. Era doar o 
bătrânică și tu ai omorât-o... 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Nici măcar nu știai cum o cheamă, nu? 


— Ce tot zici, ce bătrânică? 

— O chema Sophie Millstein. Era o femeie bătrână care 
locuia în Miami Beach. Încerca să-și trăiască în liniște și tihnă 
ultimii ani de viaţă. N-a făcut niciun rău nimănui. lar tu ai 
omorât-o, nemernicule! Și-acum o să înfunzi pușcăria, bestie! 

Jefferson părea nedumerit și speriat. 

Apoi, jumătate mârâind, jumătate râzând, spuse: 

— Eşti mai prost decât am crezut. N-am omorât nicio 
bătrânică. 

— Normal, zise Robinson sarcastic, cu o voce de gheaţă. 

Dar Jefferson își scutură capul. 

— Toate astea... Toate astea pentru... N-am făcut nimic, fir- 
ar să fie! 

Părea într-adevăr nedumerit, chiar îndurerat. 

— Nu sunt eu ăla! adăugă el. 

Își lasă capul să-i cadă într-o parte, în timp ce asistenții îl 
vârau cu targa în ambulanţă cu mișcări destul de brutale, după 
care trântiră ușile. 

— Nu, nimeni nu face niciodată nimic, rosti Robinson încet, 
ca pentru sine, dar Espy îl auzi. 

Se întoarse spre ea. 

— Bineînţeles că n-a făcut-o el... Haide, să mergem! 

Espy aprobă din cap. Se gândea că, dacă n-ar fi fost o teamă 
anume, ce-o simţise auzind cuvintele lui Jefferson, ar fi adormit 
pe loc. 


TREISPREZECE 
„Soddit” 


Privea umbrele de pe peretele văruit al coridorului de spital; 
luminile de la oficiul surorilor făceau să se proiecteze pe el 
profilul tuturor celor care treceau, desenându-se într-o formă 
întunecată, vagă, ca apoi să dispară în salonul de vizavi. La un 
moment dat, ridică mâna ca să vadă dacă putea, la rândul lui, 
să proiecteze ceva pe perete, dar unghiul în care se afla nu era 
cel bun. 

Robinson se mișcă în scaun, încercând să-și găsească o 
poziţie confortabilă, deși știa că era cam greu. Se uită la un 
ceas de pe perete și-și dădu seama că noaptea era pe sfârșite, 
se gândea că nu mai era mult până când se vor ivi zorile, 
alungind întunericul de pe coridoarele spitalului. 

Era epuizat, dar adrenalina îl ţinea treaz și-i accentua 
sentimentul de furie. 

Încercă să se concentreze asupra omului din sala de 
reanimare, știind că era cel mai simplu să arunce toată vina pe 
Jefferson pentru tot ceea ce se întâmplase. Dar, în sinea lui, era 
furios și pe el însuși. Robinson revăzu în minte șirul 
evenimentelor, străduindu-se să descopere dacă greșise undeva 
și ce anume făcuse ca să se ajungă la împușcături. Procedura 
fusese ca la carte. Planul fusese perfect. Un poliţist fusese, 
însă, împușcat în timpul unei arestări de rutină - care s-a 
dovedit cu mult mai periculoasă decât era de așteptat, iar el 
era nemulțumit. Examenul medical preliminar scosese la iveală 
lucruri rele: „Spărgătorul” suferise rupturi musculare și leziuni 
ale țesutului osos. O carieră distrusă într-o clipă. Stătuse de 
vorbă câteva momente cu soția poliţistului, dar scuzele lui de 
circumstanţă nu fuseseră luate în seamă, îi chemase la raport 
pe polițiștii care participaseră la arestare, apoi făcuse câteva 
declaraţii presei. Își pierduse timpul într-o cameră din secţie, 
unde aproape douăzeci de ziariști și fotoreporteri îl 
bombardaseră cu întrebări, după care se târâse pe un coridor 
ca să-și tragă sufletul. Nu știa la ce să se aștepte de la Leroy 
Jefferson; în clipa aceea, și-ar fi dorit ca Espy să-i fi zburat 
creierii. l-ar fi dat ceva bătaie de cap cu rapoartele și toată 
hârțogăria, dar ar fi fost cu mult mai bine pentru toţi cei 


implicaţi. 

Se lăsă în voia acestor porniri violente. În ciuda faptului că 
nu ieșise totul ca la carte, putea avea măcar o mulțumire: 
rezolvase cazul. Jefferson era acuzat de crimă de gradul I, el o 
omorâse pe Sophie Millstein. În secţia din Miami era o tablă 
mare, pe care erau trecute cazurile la zi. Cel al Sophiei 
Millstein va dispărea în curând. Robinson își îndeplinise 
misiunea. 

Lăsă să-i scape un oftat ușor. Se sprijini de perete, închise 
ochii o clipă, așteptându-se să-i apară imaginile din timpul 
arestării, ca pe un ecran, dar, în loc de asta, se văzu pe el 
ținând-o pe Espy de braţ, conducând-o cu atenţie pe trotuar, 
spre locuinţa ei, cu gesturi rigide, de secol optsprezece. Pe 
când străbăteau orașul cu mașina, ea oscilase între agitaţie, 
bâlbâială, înjurături, care i se învălmășeau pe buze, și clipe de 
tăcere grea. La un moment dat izbucnise: „Doamne sfinte, nu- 
mi vine să cred! L-am împușcat pe animalul ăla, nu-i așa? Exact 
în piciorul lui afurisit, fir-ar să fie! E de necrezut! Bestia aia a 
tras și am tras și eu și l-am nimerit! Sunt dată naibii, nu?” Şi 
când el îi spusese: „Da. Așa e, l-ai nimerit”, Espy scosese un 
strigăt atât de ascuţit, încât geamurile mașinii părură să 
vibreze. Robinson încercase să-i spună câteva cuvinte, dar nu 
găsise ceva potrivit, așa că rămăsese tăcut. Apoi, când a auzit-o 
oftând, s-a întors spre ea ca să vadă dacă îi e bine, dar nu 
observă decât faptul că Espy dădea mereu din cap și se uita fix, 
pe fereastra mașinii, la orașul luminat prin care treceau în 
grabă. 

Când au ajuns la ea acasă, Robinson se oprise în prag, 
întrebând-o: „Te simţi bine? Eşti sigură? Vrei să chem pe 
cineva? N-o să-ţi fie urât singură?”, iar ea îi răspunsese că se 
simte bine. Dorise tot timpul să intre cu ea în casă, dar nu 
fusese în stare s-o facă. Ca un puști la prima lui întâlnire, se 
autoironiza el. Poate cea mai ridicolă primă întâlnire din lume. 

Murmură un cuvânt usturător la adresa propriei lui persoane 
și deschise ochii. În clipa aceea își încordă pumnii și îi ridică în 
faţa ochilor. 

— Ai de gând să mă lovești sau îţi păstrezi pumnii pentru 
clientul meu? 

Robinson urmări direcţia din care venea vocea și privi spre 
omul care îi vorbise. Era un tip înalt și slab, cu părul creţ, cu un 


zâmbet ușor în colţul gurii, ce contrazicea încordarea din 
priviri. Purta blugi și încălțăminte sport, fără șosete, o cămașă 
sport, pătată într-un loc, și Robinson își dădu seama că 
individul aruncase în grabă niște haine pe el și venise la spital. 
Avocatul avea, însă, un fel neglijent de a se sprijini de zid, în 
fața polițistului, exact pe locul unde fuseseră doar umbre cu 
câteva clipe înainte. 

— Bună, Tommy, rosti Robinson încet. Ce-i cu tine pe-aici? 

Ştia care este răspunsul, dar întrebase din obișnuinţă. 

Thomas Alter era cam de aceeași vârstă cu el. Walter se 
gândea că ar fi putut fi prieteni, dacă Tommy n-ar fi fost avocat 
al apărării, ceea ce îl punea într-o situaţie de veșnică opoziţie 
cu polițiștii. E cam greu să-ţi placă oamenii a căror slujbă este 
să facă praf munca procuraturii și a poliţiei în protectoarea sală 
a tribunalului. Desigur, poţi să-i respecţi, dar nu să-ţi placă. 
Oricine știa că, de fapt, și unii și alţii făceau parte din același 
sistem. Dar o afecţiune sinceră... era imposibilă. 

— Sunt aici ca să mă asigur că domnul Jefferson al nostru 
primește îngrijirile medicale adecvate, și asta înseamnă și 
faptul că nu e cazul să-ţi dea vreo declaraţie până când nu 
vorbește cu avocatul lui, care îţi prezintă omagiile sale. 

— Nu sunt de acord cu chestia „domnul Jefferson al nostru”. 

— Bine, atunci „domnul Jefferson al meu”. 

— Haide, Tommy! Trebuie adus în faţa justiţiei și trebuie să 
facă o declaraţie de proprietate înainte să-l iei tu. Între timp, 
dacă vrea, cumva, să vorbească cu mine... 

— Da, Walt, de obicei așa se face. Dar nu acum. Jefferson a 
mai fost adus la tribunal acum o săptămână sub o acuzaţie 
ridicolă, pe care tribunalul n-a acceptat-o, deoarece am dovedit 
că nu existase mandat de percheziţie. Dar n-au vrut să bată 
toba pe chestia asta, deci eu sunt încă avocatul lui. Asta e. Nu 
poţi să vorbești cu el decât în prezența mea sau a cuiva din 
departamentul meu. E clar? 

— Dacă el vrea... 

— Cu un avocat lângă el! Tu-i citeşti drepturile și eu îţi spun 
că într-adevăr aceste drepturi trebuie respectate. 

Thomas Alter continua să zâmbească, dar vocea îi era 
tăioasă. 

Robinson dădu din umeri, încercând să-și ascundă iritarea. 


— Trebuie să fie un avocat lângă el de fiecare dată când 
declară ceva, repetă Alter. Ai priceput, Walt? 

— Da. 

— Adică toată ziua. Douăzeci și patru de ore din douăzeci și 
patru. În fiecare zi. 

— N-ai încredere în mine, Tommy? 

— Nu. 

— Bine. Pentru că nici eu n-am încredere în tine. 

Alter zâmbi trist. 

— Ei, deci suntem chit. 

— Nu. Tocmai asta e, că n-o să fim niciodată chit, pentru că 
eu n-aș veni aici ca să apăr un gunoi ca Jefferson. 

— Da, te cred. Tu ești prea curat pentru așa ceva, nu? 

În vocea lui Alter se simţea ironia. 

— Şi altfel ce mai faci? Am auzit că ai avut o noapte grea... 

— Cam așa ceva. 

— Îmi pare rău pentru polițistul care a fost împușcat. Eraţi 
prieteni? 

— Nu, nu chiar. 

Alter dădu din cap. 

— Espy se simte bine? 

Robinson ezită. 

— Da. Poate e puţin cam tulburată, dar, în rest, e bine. 

— Mă bucur. Nu e ca ceilalţi ticăloși de la procuratură. E o 
tipă rezonabilă. Destul de dură, dar rezonabilă. Și e și drăguță. 
Mă bucur că s-a descurcat acolo, la fața locului. Tipul v-a 
scăpat... aproape. Eu, unul, nu m-aș duce în King Apartments. 
Mai ales noaptea. Ea ce căuta pe-acolo? 

Robinson nu-i răspunse. 

Tânărul avocat îl privi și-i zâmbi. 

— Du-te la culcare, Walter! Pari obosit. Toată tâmpenia asta 
n-o să dispară, oricum, fie că stai tu aici sau nu. Cred că 
individul mai stă în spital o vreme. 

Robinson se ridică. Se uită la Alter, care continua să se 
sprijine de perete. Avocatul privea pe coridor, spre doi polițiști 
care stăteau la ușa camerei de reanimare. Cei doi îl urmăreau 
din priviri pe Walter. 


— Spune-le și lor, Walt! 

— Du-te dracului! 

Alter rânji și-l privi fix. 

— Nu, rosti el încet, du-te tu, Walter! 

Începu să strige pe coridor: 

— Fiţi atenţi! Nimeni nu vorbește cu Jefferson în afara 
personalului medical autorizat și a reprezentanţilor apărării! Şi 
când vă schimbaţi tura, să-i anunţaţi și pe colegii voștri. E clar? 

Cuvintele răsunară pe tot coridorul și cei doi polițiști se 
uitară, fără o expresie anume, la Robinson care dădu din cap în 
silă. 

— Mulţumesc, Walt, zise avocatul vesel. Deși cred că tot o să 
lipesc un avertisment pe ușă. 

Alter scoase o hârtie cu ștampila Biroului Apărării. 

— Aceeași dispoziție a fost trimisă și judecătorului, și lui 
Espy Martinez, și șefului ei, în dimineaţa asta, adaugă el. 

— Nu-ţi scapă nimic, Tommy, nu-i așa? 

Alter îi aruncă o privire severă. 

— Crezi că e prima dată când reprezint un amărât care a 
făcut greșeala să-și închipuie că un poliţist de la omucideri este 
ultimul lui prieten, singurul și cel mai bun de pe lumea asta, 
după care se trezește pe scaunul electric? Crezi că e prima 
dată când un poliţist, care n-are probe prea serioase, vine la 
tribunal, se ridică și jură să spună adevărul și numai adevărul, 
după care zice: „Da, onorată instanţă, acuzatul a renunţat, oral, 
la toate pretenţiile, la drepturile lui constituţionale și mi-a 
mărturisit că el este autorul crimei. Da, domnule, numai 
mie...”? Şi știi ceva, Walter? 

— Ei, ia zi, Tommy! 

— De data asta nu va fi așa. 

Robinson se simţea mort de oboseală. Voia să iasă la aer, ca 
și cum o adiere de vânt l-ar fi putut purta, ușor, până acasă, în 
pat. Era ca un jucător de pocher, la sfârșitul unei partide, care, 
privind pe masă, vede că tot ceea ce a câștigat a pierit ca fumul 
și cărțile din mână nu valorează nimic. 

Totuși, nu se putu abtine să nu adauge, enervat: 

— Ştii, Tommy, ăsta e un nenorocit. E un psihopat, se 
droghează, e un ticălos. Oricum o să înfunde pușcăria, într-o zi. 


N-ai mai avut doi nenorociţi pe care nu i-ai putut scăpa de 
scaunul electric? Câţi au fost, doi sau trei, Tommy? 

— Doar unul, răspunse Alter cu amărăciune. 

— Chiar așa? Aș fi putut să jur că erau mai mulți... 

— Da. O dată am avut. 

— Aha! Mi-aduc aminte acum. Cred că ar trebui spus că unul 
dintre ei chiar a regretat ceea ce făcuse, nu? Deci, iată ce 
binefaceri aduce scaunul electric, îi învață pe oameni să-și 
recunoască vina, nu? 

— Du-te dracului! 

— Omorâse un poliţist, nu-i așa, Tommy? 

— Exact. 

— Sistemul nostru judiciar nu prea îi iubește pe cei care 
omoară polițiști. E o chestie serioasă, așa o văd juraţii, nu? E 
greu să faci doisprezece oameni să fie drăguţi și amabili cu o 
bestie care și-a vârât pistolul în gura unui poliţist ce lucra sub 
acoperire, după ce l-a dezbrăcat la piele și i-a zis că mai are 
doar atâta timp cât să-și facă rugăciunea... O singură rugăciune 
înainte de a muri, n-a zis așa? Dar a tras înainte ca polițistul să 
termine „Tatăl nostru”... Ăsta a fost cazul, nu-i așa, Tommy? 

— Mda... 

— Ei, eu cred că ai și început să tragi tare ca să închizi 
dosarul, Tommy. Probabil că ai tu ceva în cap care să explice de 
ce e sugrumată o bătrânică, nu? Și aș zice că acest domn 
Jefferson al nostru este norocos că l-a împușcat pe polițist doar 
în braţ - deși i-a distrus cariera. Dar ce importanţă are asta? 

— Ce vrei să zici? 

— Păi, oricum tot acolo o să ajungă. 

— Pe scaunul electric? Nu fi prea sigur! 

— Nu. Tot acolo, adică în iad. 


— Nu fi chiar atât de sigur! repetă Alter cu o voce de gheaţă. 

Nu mai era nici urmă de zâmbet pe faţa lui, dimpotrivă, avea 
o expresie dură pe care Walter Robinson o văzuse în zeci de 
anchete. Simţi că pierde teren, ca o mașină care alunecă pe o 
șosea udă de ploaie. Ştia că Alter era un avocat de temut și era 
o greșeală să-l înfurii. Dar continuă, lăsând oboseala noptii 
pierdute și nemulţumirea să-i influențeze răspunsurile. 


— Nu, Tommy. Poţi să faci pariu. Acolo o să ajungă. 

— Poate. Dar nu cu acuzaţiile din dosarul ăsta. 

— Chiar așa? Am mobilul, felul în care a făcut-o, a apărut și 
un complice, am un martor și pun pariu că te înșeli al dracului 
de rău, avocatule! 

Robinson încercase să se abţină, dar nu fusese în stare. 
Oboseala și nervii îl învinseseră, făcându-l să dea în vileag o 
informaţie pe care știa că ar fi trebuit s-o ţină pentru el. 

— Chiar așa? îl imită Alter. Deci ai tot ce-ţi trebuie. 

— Ei, o să vedem, nu? 

— Exact. O să vedem. 

Cei doi se priviră în ochi. Alter vorbi primul. 

— Ştii că i-au salvat piciorul. Dar atât. Poate să fie în stare să 
meargă, dar piciorul ăla n-o să-l mai ajute ca înainte... 

— Mi se frânge inima, replică Robinson. 

— Mda... Ei bine, nu prea cred că un om care o să-și 
petreacă tot restul vieţii în dureri, șchiopătând, o să coopereze 
cu indivizii care i-au făcut-o. 

— N-avem nevoie să coopereze cu noi. Trebuie doar să-l 
facem să ajungă unde-i e locul: pe scaunul electric. 

Alter zâmbi din nou. 

— Walter, te înșeli îngrozitor. 

O spuse cu siguranţa unui trișor înrăit. 

Robinson clătină din cap și se întoarse, gândindu-se că era 
aproape dimineaţă și, cu puţin noroc, va prinde răsăritul 
soarelui în drum spre casă; razele strălucitoare vor reuși, 
poate, să-i alunge furia nopţii care tocmai trecuse și se va 
putea gândi în voie la Espy Martinez. 

Timp de două zile, Espy fusese în centrul atenţiei la 
procuratură. Duritatea în sala de judecată era ceva, dar 
duritatea „pe teren”, în faţa pericolului, era cu totul altceva și 
trezea un respect deosebit. Ceilalţi colegi nu mai pridideau să-i 
găsească porecla potrivita: „Espy, ochi de șoim”, „Espy, cea 
iute de mână”, „Martinez, gata la toate”. 

Chiar și Abraham Lasser catadicsise să iasă din birou și să se 
strecoare printre mese și birouri ca s-o felicite, ceva destul de 
neobișnuit, își zicea Espy; propriul ei șef, colegii ei, toţi o 
felicitau pentru faptul că era încă în viaţă. Lasser își vârâse 


capul pe ușă și strigase cu o voce stridentă: „Ei, ce mai face 
tânăra noastră Annie Oakely?”25 Apoi, după ce a dat mâna cu ea 
și a bătut-o ușor pe umăr, după ce i-a ridicat braţul ca și cum ar 
fi fost campion la box, îi șopti că trebuie să facă tot posibilul să- 
i dea o condamnare pe cinste lui Jefferson - cel mai bine ar fi 
pedeapsa maximă, ca să le taie cheful și celorlalţi. Puțin mai 
târziu, prin birouri circula un raport în care Lasser o lăuda pe 
Espy Martinez pentru prezenţa de spirit, deși ea se întreba ce 
era așa de nemaipomenit în asta, și în care amintea colegilor că 
și ei trebuiau să lupte efectiv pentru instaurarea dreptăţii și, în 
consecinţă, trebuiau să poarte arme adecvate, la timp adecvat, 
ca să acţioneze într-un mod adecvat, în circumstanţe adecvate, 
conform unui raţionament adecvat, ca și Martinez. Un singur 
lucru nu era clar: ce înţelegea Lasser prin adecvat. 

Espy se bucură toată ziua de cea mai mare atenţie, ceea ce n- 
o lăsa să lucreze în liniște. Când o sună Robinson, Espy se simţi 
emoţionată, ca și cum el ar fi fost elementul-cheie al întregii 
întâmplări. 

— Cum merg treburile, Espy? 

— Păi, în afară de colegii mei care fluieră High Noon ori de 
câte ori trec pe lângă ei, totul e bine. 

Polițistul râse. Simţise o ușoară enervare în vocea ei. 

— Trebuie să ne întâlnim ca să finalizăm dosarul. 

— Știu, zise ea. Nu prea am lucrat azi. 

— Ai vorbit cu Tommy Alter vreodată? 

— Nu. Adică, o singură dată. Jefferson a fost chemat la 
tribunal printr-o citaţie. lar de la spital nu-i vor da drumul 
decât după o săptămâna. 

— În dimineaţa asta i-am luat amprentele. Alter era acolo, 
dar n-a zis nimic. Se uita doar. Jefferson avea dureri, ceea ce 
nu-i prea rău. Mâine o să-i pună piciorul în ghips. Doctorul se 
așteaptă să fie nevoie de două sau trei operaţii. I-am spus că ar 
fi o pierdere de timp. Am zis-o tare, ca să mă audă și Jefferson 
și Alter. 

— Cam dur, râse Espy. 


— Hei, știi ceva: totul e permis în dragoste și război, dar nu 
e cazul... 


26 'Trăgătoare de elită americană (1860-1926) (n.tr.). 


— Altceva? 

— Trebuie să duc amprentele la verificat. Ar trebui să fie la 
fel cu cele găsite în locuinţa bătrânei. L-au fotografiat și am 
arătat pozele șoferilor de autobuz. L-au recunoscut - se verifică 
și ora. O să mă duc cu fotografiile și la domnul Kadosh, mâine 
dimineaţă. Nu putem face o verificare pe viu pentru că 
nemernicul este în spital. Apoi trebuie să-i luăm declaraţia 
proprietarului de la Helping Hand privind bunurile furate. Am 
un maldăr de acte care-i incriminează pe bietul Reginald și pe 
Yolanda. Majoritatea sunt niște prostii, dar sunt suficiente ca 
să-i ţin puţin la păstrare. O să se ocupe Lion-man de ei. 
Percheziţia din locuința Sophiei Millstein n-a adus nimic nou. 
Cred că Jefferson a dat toate obiectele la Helping Hand. Dar, 
una peste alta, mi se pare că e un dosar destul de complet. 

Espy dădu din cap, zicând pe alt ton: 

— Alter părea, însă, foarte încrezător. Se vedea clar. 

— Da, și mie mi s-a părut la fel. 

— De ce? 

— Nu știu. Nu văd niciun motiv, decât faptul că el e de felul 
lui cam arogant și plin de el, până când își dă seama că n-are 
argumente și nici dovezi. Pe urmă o să vină scâncind să ne 
ceară să facem o înţelegere. Cam în două săptămâni așa se va 
întâmpla. Să-l lăsăm puţin să-și facă numărul. 

— Nu facem nicio înțelegere. Așa a zis șefu'! 

— Bun. Dar el o să vrea. Cam așa o să fie strategia apărării: 
o să găsească o mică chichiţă - o scăpare, poate, de-a noastră... 
- pe care o vor folosi până o să se tocească, așa că, în loc să 
riște cu juraţii, să fie la mâna lor, mai degrabă o să aducă pe 
tapet articolul 25. 

— Nu cred că procuratura va fi de acord. 


— Păi, el asta și vrea. Tot ceea ce îl ţine pe Jefferson departe 
de scaunul electric este o victorie pentru el, ca avocat al 
apărării. 

— Aș fi vrut ca Jefferson să fi făcut o mărturisire. 

— Mda. Ar fi fost ideal, nu? Aș fi scos de la el o mărturisire 
dacă n-ar fi apărut Alter. 

— Juraţilor le place să aibă o mărturisire în cazul unei crime, 
îi face să se simtă siguri că sunt pe drumul cel bun. Mai ales 


când e vorba să dea pedeapsa capitala. 

— Știu și eu asta. Dar nu poţi să le ai pe toate. 

— Putem să mai vedem încă o dată dosarul? Poate 
descoperim ceva înaintea avocatului? Aș prefera să fiu liniștită 
când o să intre Alter în birou cu pălăria în mână. O să-mi fie 
mai ușor să spun „nu”. 

Robinson profită de ocazie. 

— Ce-ai zice să luăm masa împreună sau ceva de genul ăsta 
și să discutăm? O să iau și dosarul cu mine, mâncăm ceva și... 

Espy ezită. Se înroși și simţi că un val de căldură îi invadează 
trupul. 

— Walter, nu știu dacă e bine să amestecăm treburile de la 
serviciu cu... 

Nici nu termină de rostit cuvântul, că Robinson o întrerupse: 

— Hei, nu-ţi face griji! O întâlnire pe bune ar însemna să 
mergem la un film, la o piesă de teatru, la un concert sau la un 
meci, mă rog, chestii de-astea. Adică, știi cum ar fi: aș suna la 
tine, înţolit la patru ace, cu un buchet de flori și o cutie de 
bomboane, pe urmă te conduc la mașină și-ţi deschid portiera. 
O întâlnire adevărată trebuie să fie cu emoţii, mici conversații 
politicoase, maniere elegante. Pe când întâlnirea noastră e cu 
totul altceva. Am senzaţia că-ţi sunt dator pentru noaptea 
trecută. Vreau să zic că n-ar fi trebuit să ajungi în situaţia de a 
trage într-un om. Mă simt vinovat, într-un fel. 

Espy zâmbi și spuse: 

— N-a fost vina ta. 

— Oricum, nu s-a petrecut așa cum plănuisem. 

— Hei, zise ea în glumă, crezi că mă deranjează faptul că, 
dintr-odată, toţi mă consideră o tipă periculoasă? 

— Periculoasă sau celebră? 

— Amândouă. O femeie de care trebuie să ţii seama când are 
un pistol în mână. 

Râseră amândoi. 

— E-n regulă. Mâine seară, la mine. 

— Te iau de la birou? 

— Nu, vii direct. Mai ţii minte cum ajungi? 

Da, mai ţinea minte... 

Bineînţeles că până la urmă n-au vorbit despre caz. Au 


comentat niște lucruri la început, ca și cum ar fi fost ceva de 
care trebuiau să scape cât mai repede. O dusese la un 
restaurant, pe o terasă care dădea spre Golful Biscayne - genul 
de local unde chelnerul se poartă scorțos, dar mâncarea nu e 
cine știe ce, e acoperită de sosuri grele și-ţi ia ochii mai mult 
prin aranjament. Pe când se așezau la masă, Robinson observă 
cum se întunecă tot mai mult albastrul oceanului, de la o 
nuanţă palidă, la un azuriu tot mai închis, dinspre larg spre 
țărm, devenind, în cele din urmă, aproape negru, imposibil de 
distins de negrul cerului de vară. Luminile orașului pâlpâiau, 
reflectându-se pe suprafața apei, ca într-o pictură 
impresionistă, accentuând unduirea valurilor. 

Espy stătea în faţa lui, gustând farmecul unei nopţi calde de 
vară. Simţea ușoara adiere ce-i înfoia rochia subţire ca pe o 
atingere intimă a unui iubit, mângâindu-i pielea. Își lăsă capul 
pe spate, apoi își trecu o mână prin părul des. Îl privi pe Walter 
Robinson și se gândi că arăta foarte bine. Dar se gândi, în 
același timp, la ceea ce ar fi spus părinţii ei - n-ar fi vorbit cu 
ea zile întregi, dacă n-ar fi fost convinși că este doar o întâlnire 
de natură profesională. Înfiorată de o asemenea perspectivă și 
pentru a mima interesul pentru problema care-i adusese acolo, 
întrebă: 

— Jefferson? 

Robinson zâmbi: 

— Da, doar ne-am întâlnit ca să discutăm cazul. Aș zice că 
pentru Leroy Jefferson situaţia e cam albastră, deși ăsta-i doar 
un joc de cuvinte, dar să lăsăm asta acum. 

Espy clatină din cap: 

— Explică-mi! 

— Păi, în seara asta, exact înainte de a pleca, am primit un 
telefon de la Harry Harrison - ce chestie să ai un nume ca ăsta, 
nu? - de la laboratorul de criminalistică, în legătură cu 
amprentele. Ghici ale cui sunt amprentele de pe sertarul 
dulapului Sophiei Millstein? 

— Ale lui Jefferson? 

— Exact. 

— Deci asta e, nu? 

— Da, asta e. Harry spune că trebuie să mai verifice 
amprentele de pe caseta de bijuterii, de pe ușa de sticlă de la 


terasă și cele de pe gâtul Sophiei Millstein, dar s-a gândit să ne 
anunţe ce a găsit până acum. 

— Adio, Jefferson! 

— Şi Kadosh l-a identificat după fotografii. Era destul de 
sigur. 

— Ce înseamnă „destul de sigur”? 

— A ales fotografia cu mutra lui Jefferson dintre toate 
celelalte, dar a zis că nu e sigur dacă nu vede persoana în 
realitate. Oricum, era destul de sigur că el a fost. E o chestie pe 
care a făcut-o singur. E genul de bărbat obișnuit să o întrebe 
tot timpul pe nevastă-sa ce să facă, iar ea are întotdeauna o 
părere, despre orice. 

— Despre orice? 

— Da, crede-mă, despre orice. 

— Şi? 

— Păi, din câte îmi dau eu seama, n-avem nicio problema. 

— Unde ne poate duce identificarea asta? 

Robinson zâmbi. 

— Chiar aici. Vrei puţin vin? 

Espy făcu semn că da. Îl urmări cum toarnă în pahar, apoi 
sorbi puţin, savurând vinul rece. Privi spre golf și, pentru o 
clipă, se gândi că ceea ce-i trecea ei acum prin cap semăna cu o 
cufundare în ocean, după ce apune soarele. 

— Spune-mi, Walter, cine ești tu? 

El zâmbi. 

— Cine sunt eu?... Sunt poliţist, mai am puţin şi-mi iau 
diploma la Drept și... 

Espy ridică o mână, oprindu-l. 

— Nu, nu ce ești, cine ești. 

Lui Robinson i se păru că deslușește o anumită gravitate în 
vocea ei și-și dădu imediat seama că Espy nu dorea un răspuns 
de circumstanţă. O clipă, simţi o reţinere, dar pe urmă, fără să 
aibă timp să analizeze, se trezi vorbind încet, pe un ton aproape 
conspirativ. 

— Îmi place să înot, rosti el, arătând spre golf. Înot singur, 
când nu e prea multă lume, departe, în larg. În ape adânci... 
înot o milă, cel puţin. Uneori, două. 

Aici se opri. Nu-i descrisese exact ceea ce-i plăcea să facă: să 


meargă cu mașina până în locul unde se termina Golful 
Biscayne, lângă parcul imens de la Cape Florida, amiaza târziu, 
când toţi turiștii, roșii ca racul din cauza soarelui, și puștanii 
ameţiți de bere și-au strâns catrafusele și se îndreaptă spre 
casă. Îi plăcea să se cufunde în apă și, cu mișcări largi, rapide, 
înfrunta valurile, trecea pe lângă geamandurile vopsite în alb și 
roșu, dincolo de toate marcajele posibile, ca să ajungă acolo 
unde putea simţi forța fluxului apăsându-i braţele și picioarele. 
Apoi se întorcea, călcând apa, și se uita înapoi spre chei, în jos, 
spre șirul de blocuri, spre vechiul far din cărămidă, acum 
părăsit, unde oceanul se unea cu golful. Se lăsa în voia 
valurilor, care doreau, parcă, să-l convingă că sunt sigure, 
când, de fapt, erau foarte înșelătoare. După câteva momente, 
trăgea aer adânc în piept și, din nou, se lua la trântă cu 
valurile, ocolind navele militare care, dintr-o simpla atingere, te 
puteau omori, încercând să nu se gândească la rechini, 
cochetând cu oboseala, cu gândul morţii, până când simţea 
nisipul sub picioare. Se târa pe plajă, din nou în siguranţă, 
respirând aerul cu nesat. 

— De ce înoţi? îl întrebă Espy încet. 

— Pentru că, pe vremea când eram copil, în Grove, niciunul 
dintre puștii de acolo, negri, nu învățase vreodată să înocate. Nu 
existau piscine și, ca să ajungi la plajă, trebuia să schimbi trei 
autobuze. Locuim în statul care beneficiază cel mai mult de 
suprafeţe întinse de apă - știai asta? - dar nu învăţăm să 
înotăm, îmi amintesc că, aproape în fiecare an, era câte un 
articol în ziar despre un copil negru care s-a înecat în ocean, 
unde se dusese să pescuiască, să prindă broaște sau, pur și 
simplu, să se joace. Alunecase în apă - care avea o adâncime de 
vreun metru și jumătate - se speriase, se zbătuse și ţipase după 
ajutor, dar nu era niciodată cineva prin preajmă care să-i 
salveze pe acei copii, așa că se înecau. Copiii albilor nu se 
înecau niciodată. Ei aveau piscine în spatele caselor și acolo 
învățau să înoate: bras, craul, fluture. Tot ceea ce li se putea 
întâmpla mai rău era să se ude și să ţipe cineva la ei când 
veneau acasă și udau totul în jurul lor. 

Își puse paharul cu vin pe masă. 

— Poate că par furios, deși n-aș vrea. 

Espy clătină din cap. Își dădu seama că Walter îi spusese 
ceva important, ceva intim, un fel de indiciu pe care-l cauţi într- 


un roman poliţist, și de-abia mai târziu urma să vadă unde se va 
potrivi în context. 

— Nu. Pentru mine e mai ușor așa. 

— Ușor la ce? 

Espy nu-i răspunse. Dar în gând completă: „Ca să înţeleg de 
ce.” 

— Deci, Espy, am şi eu o întrebare pentru tine, rosti 
Robinson după o vreme. 

— Dă-i drumul! râse ea încet. Poate am noroc și scap ușor, 
sunt doar nişte cuvinte, nu? 

— Spune-mi, de ce n-ai un prieten? 

— Cum adică? 

Robinson făcu un gest care însemna: eşti tânără, ești 
frumoasă, educată, inteligentă, ar trebui să fii înconjurată de 
bărbaţi. Espy interpretă gestul ca un compliment. 

— Pentru că n-am găsit pe nimeni care să... 

Aici se opri, neștiind cum să continue. Speră ca Walter să 
întrerupă tăcerea cu o altă întrebare, apoi își dădu seama că n- 
o va face, deci adăugă, șovăind: 

— Cred că din cauza fratelui meu. 

Respiră adânc. 

— Bietul meu frate care a murit. A murit ca un prost. 

— Îmi pare rău. 

— N-ai de ce. Au trecut doisprezece ani. Era într-un 
weekend, de Labour Day”. Urma să înceapă facultatea, 
Dreptul, în săptămâna ce venea... 

— A avut un accident de mașina? 

— Nu, n-a fost chiar atât de inocentă moartea lui. Se 
întorcea de la o partida de înot în Golful Mexic; fusese 
împreună cu doi colegi de liceu. Era târziu și s-au oprit să 
mănânce pe drum, la un fel de magazin cu de toate. Ştii genul: 
poţi să cumperi cartofi prăjiţi și bere și „Ring-Dim” și „Slim 
Jim”, chestiile alea după care se omoară băieţii de douăzeci și 
doi de ani. Deci, erau într-un fel de bodegă, din aceea cu 
program de la șapte la unsprezece, lângă autostrada South 
Dixie, mai jos de Kendall, și, în timp ce mănâncă, fratele meu 
începe și glumește cu bătrâna cubaneză, patroana localului. O 


* Ziua muncii în S.U.A., în prima luni din septembrie. (n.tr.). 


întreabă dacă are o fată, dacă fata are un prieten, cum arată și 
chestii din astea, râd amândoi, vorbesc în spaniolă, fratele meu 
glumește pe seama prietenilor lui pentru că ei sunt americani 
get-beget și nu înţeleg ce tot vorbește el cu bătrânica, până 
când intră un tip care poartă pe faţă o mască din ciorap și care 
are în mână un Magnum 44. Tipul ţipă către toţi să se arunce la 
podea și cineva să deschidă casa cu bani. Toată lumea 
înţepenește, toţi fac ceea ce li se spune, dar nemernicul e 
nerăbdător, era drogat, cred, sau poate că era doar un ticălos 
ca oricare altul, sau poate nu-i plăceau latino-americanii, dar 
când femeia șovăie, el o lovește cu pistolul drept în faţă. Cu un 
minut mai înainte glumise cu fratele meu, cu bietul meu frate, 
și imediat după aceea nasul îi sângerează și falca îi e ruptă. 
Atunci fratele meu se ridică în genunchi și ţipă la nemernicul 
ăla s-o lase în pace, iar tipul se uită o dată la fratele meu și 
râde, ca și cum fratele meu era nebun, nu el, apoi îi trage un 
glonţ chiar în piept. O singură împușcătură. Bum! Bătrânica 
începe să ţipe și să se roage, iar prietenii fratelui meu stau 
nemișcaţi la podea, închipuindu-și că urmează ei la rând. Și așa 
ar fi fost, pentru că nenorocitul se întoarce spre ei și apasă pe 
trăgaci. O dată. De două ori. Apoi se răsucește și îndreaptă 
pistolul spre bătrânică și apasă pe trăgaci a treia oară. Nimic. 
Clic-clic-clic! Sunt cu toţii prea șocați ca să-și dea seama că 
dementul avea un singur glonț pe ţeavă. Nebunul începe să 
râdă, se-ndreaptă spre ușă cu banii furaţi de la casă și cu o 
sacoșă plină de Doritos... 
Espy oftează adânc. 
— Un glonţ și o sacoşă de Doritos. 


— Îmi pare rău, începu Robinson, dar Espy făcu un gest ca 
să-l oprească. 

— Bietul meu frate ar fi trebuit să-și ţină gura, dar nu era 
genul lui. N-a ajuns la spital, a murit în ambulanţă. 

— E-n regulă, începu iar Robinson, căci nu voia s-o lase să se 
chinuie cu amintirile. 

— Nu, rosti Espy încet, trebuie să termin. Aveam 
cincisprezece ani atunci, eram acasă, dormeam. l-am auzit pe 
părinţii mei plângând și ţipând, apoi s-au dus la spital. Pe mine 
m-au lăsat acasă. Singură. Stăteam în pat, în capul oaselor, 
trează, în întuneric, așteptându-i să se întoarcă. Nu l-am mai 


văzut pe fratele meu decât la înmormântare și parcă nu mai 
semăna cu cel pe care-l știam eu. Vreau să zic, nu mai glumea 
și nu mă mai tachina, cum făcea el mereu cu mine. Mai erau 
trei zile până când sărbătoream quince. Ştii ce-i asta? 

— Păi, e o petrecere pe care o dau fetele latino-americane 
când împlinesc cincisprezece ani. 

— Da... e o petrecere. Totuși, e ceva mai mult decât atât. Nu 
cred că înseamnă la fel de mult ca bar mitzvah la tinerii evrei, 
dar e ceva apropiat. Sărbătorirea vârstei e ca un anunţ că fata 
s-a transformat în femeie. Așa e tradiţia și mai înseamnă și 
faptul că intri într-o anumită categorie. Fetele poartă, în ziua 
asta, rochii frumoase, cu volane, chicotesc, se cântă muzică, 
părinţii își urmăresc cu privirile copiii care acum încearcă să se 
poarte ca niște adulţi; mai sunt și așa numitele chaperones”. În 
comunitatea cubaneză, quince este un eveniment important. 
Este pregătit cu luni de zile înainte. La vârsta asta, fetele nu se 
gândesc decât la guince. Dar la mine s-a transformat în 
înmormântarea fratelui meu. 

— Cred că a fost groaznic... rosti Robinson, apoi se gândi că 
suna ridicol, pentru că, evident, așa fusese. 

Renunţă la vorbe, se întinse și îi mângâie mâna. Ea i-o prinse 
imediat și i-o strânse cu putere. 

— Ştii, la noi acasă, fratele meu era totul. Se presupunea că 
va ajunge avocat, că va prelua afacerile tatălui meu... Că va 
deveni un om important, influent. Va avea o familie și va deveni 
cineva. Și, deși părinţii mei n-au spus o vorbă, se înțelegea că, 
după moartea lui, tot ceea ce așteptau de la el trebuia să duc 
eu la îndeplinire. Și încă ceva în plus. 

— Adică? 

— Răzbunarea. 

— Nu înţeleg. 

— În societatea cubaneză, de fapt în lumea latino-americană, 
o moarte ca asta creează o datorie. Mama și tata au îmbătrânit 
mai repede din cauza morţii fratelui meu. Așa că mi-a revenit 
mie sarcina de a-l răzbuna. 

— Dar ce puteai face? 


283 Persoană în vârstă care însoțește o fată tânără în societate (span.) 
(n.tr.). 


— Ei, nu puteam să iau o armă și să împușc și eu pe cineva. 
Trebuia să găsesc alt mijloc de a o plăti. 

— Şi ucigașul? 

— N-a fost prins. Cel puţin, nu oficial. Un tip care se potrivea 
cu descrierea criminalului a fost arestat în Palm Beach County 
două săptămâni mai târziu - venise din Dairy Mart și avea și 
banii la el - dar prietenii fratelui meu și bătrânica nu l-au putut 
recunoaște. Tipul dăduse o spargere și operase în același stil. 
Avusese același fel de mască pe faţă, strigase aceleași cuvinte. 
Râsese la fel - ce mai, tot tacâmul! Cu toate astea, nu l-au putut 
condamna pentru moartea fratelui meu. 

— Şi pe urmă? 

— l-au dat cincisprezece ani, din care a făcut doar cinci. 
Acum e din nou în închisoare. Dar îi urmăresc fiecare mișcare. 
Am vorbit cu cei din închisoare ca să-i trimită informatori în 
celulă, poate o să vorbească, o să spună ceva. Poate spune 
măcar ce s-a întâmplat cu acel Magnum 44. Poate că-i scapă 
vreo informaţie despre crimă, poate se laudă cu ceva. Păstrez 
dosarul fratelui meu acasă, într-un sertar. Îl ţin la zi, adaug 
mereu declaraţii, informaţii noi, adrese, orice ar putea avea 
legătură cu el. Şi dacă apare vreo proba, atunci dosarul poate fi 
redeschis. 

Oftă. 

— Nu există termen de prescripţie în cazul unei crime de 
gradul I. Și nici când e vorba de răzbunare. 

Îl privi pe Walter. 

— Cred că e o obsesie. Dar o am în sânge. 

Făcu din nou o pauză, iar Robinson se gândea ce-ar putea fi 
de spus. Dar cum cuvintele i se opreau pe buze, Espy continuă: 

— Cred că din cauza asta am mers la Drept. Am mers în 
locul fratelui meu. Și din cauza lui am ajuns la procuratură, 
pentru ca, într-o bună zi, să mă aflu în faţa juraţilor, să arăt cu 
degetul spre nemernicul ăla și să spun că el l-a ucis pe fratele 
meu. Și, de fapt, el a ucis-o și pe bătrânică. Pentru că șase luni 
mai târziu a murit și ea, avea inima slabă. 

— Îmi pare rău, rosti Robinson. N-am știut. 

Își dădu seama că erau cele mai stupide și mai banale 
cuvinte de pe lume, dar nu se putuse abţine. 

Espy își duse o mână la frunte. 


— Nu, nu-i nimic. Deci acum știi. Îmi pare rău, noi venisem 
aici ca să ne simţim bine și eu am ajuns la povestea asta, iar tu 
ai o faţă de parcă ai fi fost prins înjurând în biserică. 

Se întinse, luă paharul cu vin și bău o înghiţitură. 

— Mi-ar plăcea să glumim și să râdem din nou, zise ea. 

Robinson se gândi o clipă, întrebându-se de ce oare i se 
părea că ceva nu se potrivea, apoi își dădu seama ce era. Fără 
să se poată stăpâni, o întrebă: 

— Suspectul, în cazul fratelui tău, era... negru, nu-i așa? 

Espy nu răspunse imediat. După un timp, făcu semn că da. 
Robinson oftă și se lăsă pe spătarul scaunului, zicându-și: 
„Gata. Asta e. S-a sfârșit tot.” Simti un fel de furie, nu din cauza 
lui Espy sau din cauza lui, era, de fapt, o furie fără adresă. Fata 
îi apucă din nou mâna și-l ţinu strâns, ca și cum și-ar fi pierdut 
echilibrul. 

— Nu, prostuţule! Esperanza. 

Walter râse: 

— Atâta spaniolă știu şi eu. Înseamnă „speranţă”. 

Ea era gata să-i răspundă, când apăru chelnerul cu farfuriile. 
Se sprijini de masă, încercând să ţină în echilibru platourile, 
neputând să le pună jos din cauza braţelor lor înlănţuite. 
Chelnerul tuși ușor și spuse: 

— Vă rog să mă scuzaţi! 

Atunci Espy și Walter priviră în sus și începură să râdă. 

Mâncară în grabă, săriră peste desert și nici nu se mai 
gândiră să bea cafea. Era ca și cum mărturisirile pe care și le 
făcuseră unul altuia îi scutiseră de obișnuitele tatonări ale unei 
întâlniri între un bărbat și o femeie. În mașină, în drum spre 
casa ei, Espy rămase tăcută. Ajunși acolo, Robinson opri mașina 
și stinse motorul. Espy rămase la locul ei, privind spre locuinţa 
pe care o împărțea cu părinţii ei. Se gândea că o urmăreau, 
probabil, de la geam. 

Robinson vru să spună ceva, dar oricum ea nu-l asculta. 

În schimb, se întoarse spre el și-i șopti cu o intensitate care o 
surprinse și pe ea: 

— Du-mă în altă parte, Walter! Oriunde, nu contează! La 
tine, la un hotel, într-un parc, pe plajă... Oriunde, dar nu aici. 

El o privi fără să se miște. În clipa următoare se aruncară 
unul în braţele celuilalt, căutându-și buzele cu disperare, iar 


Espy îl trase spre ea, crezând că astfel se elibera de 
singurătatea și tristeţea întregii ei vieţi de până atunci, sperând 
că, pierzându-se în braţele acelea puternice, va reuși să-și 
limpezească furtuna de emoţii care o sfâșia. 

Walter o duse în locuinţa lui. Închise ușa și se pomeniră 
amândoi jos, pe podeaua din camera de zi, cu nerăbdarea și 
abilitatea unei perechi de spărgători ce se tem să nu fie prinși. 
Își smulseră hainele unul altuia cu o dorinţă de nestăvilit; voiau 
să facă dragoste cât mai repede, fără să se adulmece, fără să se 
cunoască. Espy îl trase pur și simplu pe Walter deasupra ei, 
încercuindu-l cu braţele și cu picioarele. Walter era atât de 
excitat încât simţea că o să explodeze. Pielea ei catifelată, mica 
linie curbă a sânilor, forma sexului ei, gustul transpiraţiei de pe 
gâtul ei - toate acestea erau percepute de Walter foarte vag, în 
timp ce se aplecă spre ea răscolit de vechea dorinţă, întâmpinat 
de zvâcnirile corpului ei care-l chema. 

Când totul se termină, Walter se rostogoli într-o parte, 
gâfâind. Stătea întins pe spate, cu un braţ acoperindu-și ochii. 
După o clipă, o auzi spunând: 

— Walter, ai totuși ceva care să semene a dormitor? Și a 
baie? Și a bucătărie? 

El își deschise ochii ca s-o privească, se ridică și se sprijini 
într-un cot, râzând: 

— Ei da, Espy, am. Am toate facilităţile oferite de o civilizaţie 
ca a noastră. Am frigider, televiziune prin cablu, instalație de 
aer condiţionat, covor... 

— Da, zise ea chicotind, lăsându-și părul să cadă pe pieptul 
lui. Am descoperit deja covorul. Era chiar sub mine. 

În timp ce vorbea, își apropie buzele de pieptul lui, apoi își 
puse obrazul pe el, ascultându-i bătăile repezi ale inimii. 

— Se aude așa din cauza entuziasmului, zise el. 

— Walter, cine ești tu, deci? 

De data asta el nu-i răspunse. În schimb, o cuprinse în braţe 
și o sărută ușor. Apoi o împinse încet spre tălpile lui, se aplecă 
și o ridică în braţe. 

— Mergem în dormitor. 

— Ce romantic, replică Espy, râzând. Ai grijă să nu-mi izbești 
capul de ceva. 

A doua oară n-au mai fost atât de nerăbdători, își lăsară 


degetele și buzele să exploreze pe îndelete. 

— E timp, rosti Walter. Avem tot timpul din lume. 

Târziu după aceea Walter adormi. Espy, însă, simţea o 
neliniște ciudată. Era epuizată, dar în același timp fericită și 
îndrăgostită. Pentru scurtă vreme, îl privi pe Walter dormind, îi 
cercetă faţa relaxată, luminată de o rază de lună ce se strecura 
pe fereastră. Își lipi mâna de obrazul lui, ca să vadă cum lumina 
slabă pune mai mult în evidenţă contrastul dintre pielea lui 
întunecată și mâna ei palidă. Îi trecu prin minte gândul că 
încălcase o anumită graniță, apoi se dojeni pentru că se lăsa 
pradă vechilor sloganuri rasiste și își zise că, dacă mai dorea să 
fie încă o noapte alături de Walter, trebuia să alunge ideile 
acestea așa cum se dezbrăcase: adică foarte repede. 

Se ridică încet din pat și se duse în camera de zi. Era un 
apartament mic într-un bloc oarecare. Avea, în schimb, o 
vedere frumoasă spre golf și spre oraș. Zări biroul lui într-un 
colţ, așezat astfel încât, atunci când lucrai la el, să vezi orașul. 
Pe birou era fotografia unei femei în vârstă, o negresă. Pe 
perete erau înrămate diplomele de la Academia de Poliţie și de 
la Universitatea din Florida. Mai era o fotografie, cu Walter 
când era mai tânăr, plin de praf, cu o dâră de sânge pe obraz, 
îmbrăcat în echipament de fotbal, ţinând în braţe o minge. Espy 
recunoscu culorile echipei din Miami High. Se întoarse și văzu 
pe birou, unele peste altele, studii de drept, rapoarte ale 
poliției și ale laboratorului de criminalistică. Văzu însemnările 
pe marginea cazului Sophiei Millstein. 

Curioasă, continua să meargă prin camera, goală în lumina 
lunii. 

Şopti, din nou, pentru sine: 

— Cine ești, de fapt, Walter? 

Măcar dacă ar fi putut găsi vreo hârtie, vreun document care 
să-i spună mai multe despre el. Se duse la bucătărie și zâmbi 
văzând care sunt „rezervele” unui burlac: cutii de bere și felii 
de carne împachetate în vid. Se întoarse în camera de zi unde 
observă, pe perete, o acuarelă. Se apropie și văzu imaginea 
oceanului, cu o perspectivă imensă, luminat de razele soarelui; 
în depărtare, însă, se vedeau nori negri, ce dădeau impresia 
unei ameninţări. Semnătura artistului era greu de descifrat în 
întuneric, așa că se aplecă mai mult, privind concentrată, până 
când văzu inițialele: W.R. Erau în colțul tabloului, ascunse 


exact în punctul unde culorile luminoase se întrepătrundeau cu 
cele întunecate. 

Espy zâmbi și se întrebă unde își ţinea Walter pensula și 
culorile. 

Apoi se întoarse în dormitor și alunecă sub cearșaf, lângă el. 
Respiră adânc, încercând să simtă mirosurile dragostei și 
închise ochii, sperând să mai fie și alte nopţi lungi ca aceasta - 
deși de-abia îi venea să creadă. 

Walter șovăi înainte de-a o atinge, apoi, cu un singur deget, îi 
îndepărtă părul de pe frunte. Își lăsă încet o mână pe umărul ei 
și spuse: 

— Espy, o să întârziem. E dimineaţă. 

Fără să deschidă ochii, ea zise: 

— Cât e ceasul? 

— E opt și jumătate. E târziu. 

Espy stătea tot cu ochii închiși. 

— Te grăbești, Walter? 

— Nu, spuse el zâmbind. În unele dimineţi nu prea trebuie să 
te grăbești. 

Ea își întinse braţele, ca o actriță care încearcă să imite un 
orb, pipăind în gol, până când simţi braţele și umerii lui Walter. 
Îl trase spre ea. 

— Avem timp? 

— Nu cred, răspunse el, trăgând cearșaful de pe ea și 
îmbrăţișând-o. 

Mai târziu făcură duș și se îmbrăcară în grabă. Walter 
pregăti cafeaua și-i dădu o ceașcă. Espy luă o înghiţitură, după 
care se strâmbă. 

— Doamne, Walter! E groaznică! Ce e, nes? 

— Mda. Ştii, nu prea mă pricep la cafea. 


— Bine, o să oprim să luăm niște cafea adevărată, cubaneză, 
în drum spre procuratură. 

— Vrei să te duc întâi acasă, ca să-ţi iei mașina? 

— Nu. Du-mă direct la serviciu. 

Walter șovăi, apoi arătă cu un gest vag ambianța. Era o 
mișcare nesigură, care spunea mai multe decât ar fi spus 
cuvintele. 

— Bine. Și când... vreau să zic... când ne mai putem... aș 


vrea să... 

Apoi se opri. 

Espy râse. 

— Când ne mai putem întâlni? 

— Exact. 

— Nu știu, Walter. Ce vrem, de fapt? 

— Eu vreau să continuăm. 

— Şi eu. 

Își zâmbiră, ca și cum ar fi făcut un pact. 

— Atunci mâine, spuse el. Trebuie să lucrez diseară până 
târziu. 

— O.K. 

Pe drum glumiră și râseră tot timpul. Se opriră să cumpere 
cafea și cornuri, și chiar și asta li se păru caraghios. Un 
cormoran zbură jos, aproape atingând mașina, în timp ce 
străbăteau șoseaua, și râseră iar; li se părea ceva comic. Chiar 
traficul aglomerat al dimineţii avea un zgomot nostim. Când 
parcară în faţa clădirii procuraturii, amândoi chicoteau. 

Espy ieși din mașină și se aplecă spre el. 

— O să mă suni? 

— Bineînţeles. După-amiază. Nu vreau să-l uit pe domnul 
Jefferson. Analiza celorlalte amprente ar trebui să fie gata. Te 
sun să-ţi spun ce a găsit Harry Harrison. 

— Suntem împreuna datorită lui Leroy Jefferson! Dacă ar ști! 

Walter râse. 

— Oare ce-ar zice? 

Se priviră o clipă, simțindu-se amândoi în faţa unui început, 
în liniștea dintre ei răsună un nume. 

— Espy! 

Ea se întoarse, iar Walter își întinse gâtul să vadă cine striga. 
Sus, pe treptele masivei clădiri, văzură silueta prelungă a lui 
Thomas Alter. Acesta le făcu semn cu mâna, apoi cobori scările 
spre ei. 

— Hei, ce bine că ai venit și tu, Walter! 

— Bună, Tommy. Ai mai eliberat niște criminali astăzi? 

— Mă bucur că te văd. Nu încă. Dar nu se știe niciodată. Mai 
e timp. 

Zâmbi, mai degrabă rânji. 


— Ei, Espy? Lucraţi împreună la caz, deci? O să-l înfundaţi 
pe Leroy Jefferson? 

— Tommy, știi doar care e părerea procuraturii când e vorba 
de discuţiile preliminare. Trebuie să fie oficiale, să fie 
stenografiate. Dar, neoficial, pot să-ți spun că o să fie greu să 
facem vreun târg, mai ales cu Lasser. Lui nu-i place deloc când 
o bătrânică e sugrumată. Îi strică toată ziua. Așa că nu prea 
sunt șanse. Mai deloc. 

— Chiar așa? Nicio șansă? 

— Exact. 

Alter nu părea deranjat de veste. 

— Ei, atunci nu cred că ai vrea să vezi asta... 

Deschise o servietă și scoase dinăuntru niște hârtii. 

— Ce-i cu astea? întrebă Robinson. 

leșise și el din mașină și o ocolise, pășind pe trotuar, lângă 
Espy. 

— Rezultatul testului cu detectorul de minciuni, zise sec 
Alter. 

— Şi? 

— Păi, nu ghicești deloc? 

— Haide, Tommy, lasă tertipurile astea! Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că la acest test clientul meu a demonstrat o 
sinceritate totală. Și știți ce l-am întrebat? 

— Ce? 

— Întrebarea a fost simplă de tot: „Ai omorât-o pe Sophie 
Millstein în locuinţa ei?” Și ce credeţi? A spus nu, iar detectorul 
zice că spune adevărul. 

— Rahat! explodă Robinson. Unii pot păcăli chiar și... 

— Ştiam că vei spune asta, zise Alter calm. Așa că m-am 
folosit și eu de metoda poliţiei și a procuraturii: „Investigația 
Vogt”. De cât timp nu l-aţi mai pus la treabă pe bătrânul Bruce 
și minunata lui mașinărie? 

— Fir-ar să fie! Nu-mi pasă ce teste a dat, el este... 

— N-aţi fost încă la birou, nu-i așa, dragii mei? 

— Nu. 

Alter rânji înspre Espy Martinez. 

Ea izbucni furioasă: 


— Toate astea sunt tâmpenii, Tommy! Şi tu știi. Un test cu 
detectorul de minciuni nu înseamnă nimic! Nu constituie o 
probă. Așa că lasă prostiile și... 

— La secţia omucideri din Miami a venit, în dimineaţa asta, 
un raport interesant, continuă Alter, ignorând furia celor doi, 
vreau să zic, genul ăla de raport care te pune pe gânduri și te 
face să te întrebi până unde merge lumea asta cu ciudăţeniile 
ei... 

— Termină odată, Tommy, până nu-ţi trag un pumn! 

— Ce vrei să spui, Tommy, ce raport? 

Avocatul apărării rânji din nou. 

— Ce nostim e să vezi că doi apărători ai societăţii, plini de 
încredere în ei, sunt derutaţi de-a binelea! Poate că-mi mai 
lăsaţi puţin timp, vreau să mă bucur de acest mic spectacol. 

— Ce raport? 

— Raportul de la laborator privind amprentele, 
neisprăviţilor! 

— Şi cum ai aflat... 

— Am și eu prieteni la poliţie. 

— Ce tot îndrugi acolo, Tommy? întrebă Espy cu o voce 
ascuţită. 

— Espy, altcineva a ucis-o pe Sophie Millstein. Asta îndrug! 

— Rahat! izbucni Robinson. 

Se repezi la Alter, gata să-l ia de guler, dar, în ultima clipă, 
se stăpâni și își lăsă mâinile în jos. 

— „Soddit”!?? scrâșni Espy. Haide, Tommy, credeam că 
găsești ceva mai original! Îţi închipui că sunt de ieri, de azi în 
procuratură? N-aș fi crezut că ultima ta șansă e „Soddit”... 

Alter se îndreptă spre ea cu o faţă încordată, de pe care 
dispăruse brusc orice urmă de veselie. 

— Hei, crezi că e ceva lipsit de originalitate, nu? Chiar 
plictisitor, nu? 

— Exact. 

— Ei, ascultați aici, copii! zise el cu o voce joasă, ca și cum 
le-ar fi împărtășit un secret, și pe un ton plin de sarcasm, în 


2 Iniţialele de la „Some other Dude Dit It“ = Alt ticălos a făcut-o. 
(n.tr.). 


același timp. Da, copii, dar e adevărul gol-goluţ! 

Apoi se întoarse spre Robinson. 

— Nenorocita aia de amprentă de pe gât! Exact amprentele 
degetelor care au strâns-o de gât pe bătrânică! Exact amprenta 
degetului mare pe care colegii voștri au descoperit-o pe pielea 
ei! Ei, copii, ați ghicit? Este a altcuiva! Nu a lui Leroy Jefferson. 

Se dădu un pas înapoi. 

— Mai rumegaţi chestia asta, copii! Uitaţi-vă atent la testul 
cu detectorul de minciuni. Și când sunteţi gata să cereţi frumos 
și politicos ajutor ca să-l găsiţi pe adevăratul ucigaș al Sophiei 
Millstein, ei bine, știți unde să mă găsiţi! 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Şi, Walter, amice, adu-mi și cei cincizeci de dolari pe care 
mi-i datorezi, da? 

Alter lăsă raportul să cadă pe trotuar. O adiere întoarse 
paginile, în timp ce avocatul se îndepărtă de ei cu pași mari și 
siguri. 


PAISPREZECE 
Litera „h”, cea care lipsea 


Simon Winter se gândi: „El este aici. Undeva, în fața mea. 
Poate că se plimbă liniștit pe faleză sau mănâncă o îngheţată 
cumpărată de la toneta din colţ. Poate că este în grupul acela 
care așteaptă la rând ca să prindă o masă la News Cafe. Ar 
putea fi omul care citește Herald pe banca aceea lângă staţia 
de autobuz. Ar putea fi oricine. Dar este aici și a ucis cel puţin o 
dată, dacă nu de două ori. Incă nu știu cum. Dara ucis. Şi a 
reușit ca prima crimă să pară sinuciderea unui bătrân, iar a 
doua a reușit s-o facă să pară opera unui drogat oarecare, 
disperat din cauză că n-are bani, și cred că, dacă va fi nevoie, 
va ucide din nou, pentru că o crimă nu este mare lucru pentru 
el.” 

Absolut deloc. 

Winter trase adânc aer în piept și zise cu voce tare, 
mormăind: 

— Cum să te găsesc, „Umbră”? 

La câţiva pași de el trecură doi tineri. Purtau amândoi 
ochelari de soare cu lentile reflectorizante care străluceau 
puternic. Când îi auziră vocea, se întoarseră. Apoi vorbiră între 
ei în spaniola, râseră și plecară mai departe. 

Tinerii îl înfuriaseră. Încă un bătrân care vorbește singur... 
Așa gândeau, probabil. Simon privi spre două femei tinere care 
mergeau pe patine cu rotile, strecurându-se prin mulţimea de 
pe Ocean Drive. Trotuarele erau pline de curioși și de 
plimbăreţi, care mergeau de la un restaurant la altul și pe la 
cafenelele înșirate pe o parte, în stil Art Deco, din South Beach. 
Este o zona unde vezi numai mașini rapide și stâlpi de neon; 
unde auzi muzică data tare, genul salsa amestecat cu metallica, 
ce concurează cu scrâșnetul cauciucurilor și cu claxoanele 
obraznice. Aici nu se vorbește, se zbiară. În Miami, ca o 
prelungire la Miami Beach, domnește ritmul frenetic, își zise 
Simon. Dacă ceva e nou, zgomotos și colorat, este imediat 
acceptat ca făcând parte din decor. 

Cele două femei pe patine purtau pantaloni scurţi, mulati, 
elastici, de culoare neagră și tricouri de un roz strident. Una 
era brunetă, iar cealaltă blondă. Se mișcau cu o graţie 


insinuantă, își împingeau cu forță picioarele pentru a prinde 
viteză, apoi se relaxau, alunecând înainte fără niciun efort. 
Lumea le făcea loc să treacă, apoi închidea rândurile ca o 
armată destul de educată, dar cam dezorganizată. 

Simon stătea pe o bancă, cu spatele la apele albastre ce se 
învolburau zadarnic să înghită nisipul. Işi dădea seama că 
zgomotele mulțimii umpleau aerul și înecau muzica valurilor ce 
se loveau de țărm. Simţea aerul sărat în care se amestecau zeci 
de arome de la zeci de bucătării diferite. Pentru o clipă, se 
întrebă de ce credeau oamenii că zgomotele produse de ei sunt 
mai plăcute decât cele ale naturii. Privi jos, spre plajă. 

„Cum să-l găsesc?” se întrebă el. 

Din locul în care stătea, putea vedea mica estradă de la 
Lummus Park și, în timp ce se uita de jur-împrejur, zări mulţi 
bărbaţi și femei în vârstă ieșind încet de pe nisip; mai trecuse o 
zi de plajă. Duceau cu ei scaune pliante și umbrele de soare. 
Estrada este un loc foarte căutat, adeseori aglomerat, deși, cu 
fiecare lună, spectacolele în aer liber erau, parcă, mai puţine. E 
un loc ciudat, cu o porţiune pavată cu ciment care reflectă 
soarele arzător de vară, așezată lângă o clădire veche, nu prea 
înaltă, vopsită în verde, cu tencuiala căzută pe alocuri. 
Administraţia orașului are grijă ca în fiecare zi să fie, în afara 
clădirii, un microfon și un amplificator. Apoi, unul după altul, 
pensionarii din Miami Beach se ridică și cântă câte o melodie 
pentru a distra publicul. O pancartă de pe perete arată că 
fiecare candidat are dreptul la trei încercări. Cântecele umplu 
văzduhul cald, într-un amestec de limbi est-europene, o engleză 
adesea stâlcită și idiș. Este ceva caraghios într-o asemenea 
manifestare, de cele mai multe ori bătrâneii sunt ridicoli, 
lălăind vechi melodii, încurcând versurile, uitând cuvinte și 
încercând să murmure altceva în locul lor. Fac tot felul de 
gesturi teatrale, deschid larg braţele, străduindu-se să imite un 
actor pe scenă. Rareori vocea se potrivește cu linia melodică 
sau cântecul cu textul. Vocile sunt răgușite, tremurătoare, se 
pierd exact când nu trebuie sau ating note prea înalte care 
sfârșesc într-un fel de gâfâit. Unii fonfăie, alţii o iau prea sus 
sau, dimpotrivă, parcă jelesc. Totuși, continuă să se „producă”, 
fără să se supere că nu le iese, de fapt, o melodie adevărată; 
ceea ce contează pentru ei sunt amintirile trezite de acele 
cântece. Uneori, nu se mai aud din cauza zgomotelor, a 


sunetelor stridente care ies din tonomatele date la maximum și 
din alte aparate stereo de pe Ocean Drive. Dar bătrâneii cântă 
și iar cântă, uitând, chiar, de zgomotele care le fac concurenţă. 
După ce termină, primesc aplauze entuziaste și comentarii 
generoase de la „colegii” lor, indiferent dacă s-a înţeles ceva 
sau nu. 

Simon scutură din cap și se ridică. Merse încet pe stradă, 
trecând pe lângă cei care ieșeau de pe plajă cu scaunele lor 
pliante și care se îndreptau, toţi, în aceeași direcţie; îi urmau 
cele două femei pe patine ce se strecurară printre două mașini 
sport, de culoare roșie, apoi dispărură în lumina palidă a 
soarelui gata să apună. 

Zări o patrulă a poliţiei din Miami care încerca să-și facă loc 
prin îmbulzeala de mașini. Deodată își aduse aminte de o vreme 
când pescuia în apele de mică adâncime, mai sus de Keys, 
aruncând undița cu momeală pentru tot felul de pești; la un 
moment dat, zărise silueta solitară a unui vultur-de-mare, care 
zbura leneș deasupra, luptându-se cu aerul greu și cald. Își 
dăduse imediat seama că pasărea nu vâna pești. Nu depunea 
un efort special pentru asta. Dar dacă i se ivea ocazia... dacă 
vedea o știucă apropiindu-se de suprafaţă, își ridica aripile și-și 
încorda ghearele, cufundându-se în apă ca și cum ar fi despicat- 
o, cu un zgomot asemenea unei mici explozii, apoi se înălța 
rapid în văzduhul fierbinte, aruncând un nor de stropi argintii 
din aripile albe, umezite. Avusese tot atâta noroc la pescuit, în 
acea zi, ca și vulturul-de-mare. Totuși, pe măsură ce orele se 
scurgeau fără să apară vreun pește, pasărea părea fericită că 
poate zbura în cercuri largi, graţioase, sus, contopindu-se, 
aproape, cu cerul însuși. 

„Ce mult a trecut de când n-am mai ţinut o undiță în mână!” 
își aminti Simon. Să fie vreo zece ani... Încerca să-și aducă 
aminte de ce renunţase la pescuit, dar nu găsi niciun motiv. I se 
părea că, într-un fel, încetase să facă toate acele lucruri care-l 
caracterizau, odinioară, și că, dacă s-ar apuca iar de ele, poate 
nu i-ar mai veni ideea să-și zboare creierii. 

Pășea pe trotuarul plin de praf. Părăsi amintirea legată de 
vulturul-de-mare și își îndreptă gândurile spre cel care, scriind 
acea scrisoare de adio, uitase să pună o literă la numele soției 
sale. 

„Știu cine te-a ucis, Herman Stein... Ai fost mai deștept decât 


a crezut el, nu-i așa? Chiar dacă erai îngrozit, chiar dacă știai 
că o să mori, ai fost destul de ager ca să lași un mesaj. Acea 
literă «h» care lipsește... A trebuit să treacă mult timp până să- 
și dea seama cineva, dar eu știu acum.” 

Simon Winter se concentră asupra morţii lui Herman Stein, 
încercând să facă o schemă a evenimentelor. Era o metodă 
simplă și eficientă, rafinată de-a lungul anilor în care fusese 
chemat să cerceteze tot felul de cazuri. Să creezi o imagine de 
ansamblu a ceea ce s-a întâmplat și apoi să cauţi o modalitate 
pentru a-l găsi pe criminal. 

Prima întrebare, deci, se referea la acces - cum a reușit să 
intre în locuință? 

„Pe ușa din faţă. I-ai deschis-o? Nu, n-ai fi făcut așa ceva. 
Erai bătrân și speriat, neliniștit. N-ai fi deschis ușa înainte de a 
verifica prin ochean cine e. Altfel?... Pe hol. Oare erai 
meticulos, ca toţi bătrânii? Doar erai un artist al detaliului, 
Herman Stein; ieșeai în fiecare dimineaţă până la cofetăria din 
colţ ca să-ţi iei micul dejun și, după ce mâncai o chiflă cu 
brânză, fulgi de porumb și beai cafea, te întorceai acasă, mereu 
între aceleași ore, nu-i așa? Da, așa erai tu, ăsta era felul tău 
de-a fi. Era ușor să fii urmărit, chiar dacă ţi-era frică și-ţi luai 
niște masuri de precauţie. Deci, tot ceea ce avea el de făcut era 
să te aștepte să pleci, apoi să-și găsească un loc pe hol și să te 
prindă când te întorci. Există scară? O scară de incendiu?... 
Sau un dulap.” Winter știa, fără să vadă locuinţa lui Stein, că 
existau locuri unde cineva se putea ascunde ca să aștepte 
momentul potrivit. 

Respiră încet. Puțin din groaza pe care o simţise Herman 
Stein se strecura și în sufletul lui. 

„Ştiai că era acolo, afară, și mai știai că, de data asta, 
zadarnic i-ai fi chemat pe băieţii sau pe fata ta, nu-i așa? Ar fi 
fost același lucru. Când le vorbiseși despre Der Schattenmann 
încercaseră să te convingă că te înșeli. Ca băieţelul care a 
strigat «Lupul!», știai că n-o să te creadă, deși, de data asta, 
era, totuși, altceva, și erai speriat până-n măduva oaselor, nu-i 
așa? Deci, i-ai scris lui rabi o scrisoare și ai pus-o la poștă. 

Pentru că erai singur și trebuia să înfrunţi moartea. 

Cum ai aflat, deci, de rabin?” 

Winter își propuse să ţină minte întrebarea aceasta. Trebuia 
să afle răspunsul; dacă Herman Stein putuse afla ceva despre 


rabin, ca să-i scrie, atunci și el putea găsi răspunsul la 
întrebare. 

„Deci, erai aici. Te-a prins pe coridor și te-a forţat să intri în 
casă. Apoi te-a obligat să te așezi pe scaunul de la birou. Oare 
te-a obligat să-ţi baţi singur la mașină propria scrisoare de 
adio? Cred că da, așa ţi-a venit ideea să nu scrii acel «h». Ţi-a 
dat oare o satisfacţie de moment? Faptul că ai lăsat acest mesaj 
ascuns printre rânduri te-a întărit un pic și te-a ajutat să te 
întorci spre arma pe care ţi-o înfipsese în frunte?” 

Simon își zise: „Herman Stein, îmi scot pălăria în faţa la. Ai 
fost un om curajos și nimeni nu știe asta în afară de mine.” 

Bătrânul poliţist se opri. Ajunsese la intrarea corpului de 
clădiri Sunshine Arms. 

„Oare a vorbit cu tine, Herman Stein? Ce ţi-a spus?” 

Simon și-l imagină pe Stein șezând ţeapăn în scaunul de la 
birou, cu ochii larg deschişi, cu câteva secunde înainte de a 
muri. Vedea groaza pe faţa lui, simţea aceeași neliniște 
cumplită, ameţitoare pe care o simţise, probabil, și Stein. Să 
scapi de atâtea, să treci prin atâtea, doar ca să ajungi faţă în 
faţa cu un coșmar. 

Se opri pe trotuar. De atâta căldură, aerul părea să se miște 
în valuri, dar Simon nu luă în seamă arșiţa. În schimb, începu 
să așeze, în închipuire, toate fețele de ucigași pe umbra de 
lângă Herman Stein. Își răscoli amintirile din lungii ani de 
meserie; un ucigaș plătit care prefera pistolul de calibru mic și 
căruia îi plăcea să împuște în ceafă; un membru al unei bande 
care folosea bâta de baseball, începea cu picioarele, apoi bătea 
victima sistematic, până sus, tot mai excitat de lovituri. In 
„galeria” aceasta mai intrau ucigașii în serie, doi tineri 
punkiști, care omorau pentru că voiau să aibă senzaţii tari, 
câţiva violatori care omorau pentru a-și mări plăcerea. Pe rând, 
suprapuse aceste figuri peste forma întunecată a 
necunoscutului, doar pentru a-i alunga din nou în trecut. 

Își duse mâna la frunte pentru a-și șterge sudoarea care se 
adunase sub marginea șepcii de baseball pe care o purta. 

„Tu nu ești printre ei, nu-i așa? Nu te afli printre amintirile 
mele, nu?” 

Simon aruncă o privire înspre locuinţa Sophiei Millstein, în 
timp ce se târa spre propria lui locuinţa. „Spune-mi ceva! 
Orice!” se rugă el în tăcere, dar locuința rămânea mută, 


luminată de o ultimă rază de soare. Deschise ușa și păși 
înăuntru, lăsând aerul răcoros să-i limpezească gândurile. Se 
felicită pentru că nu închisese instalaţia de aer condiţionat, 
îngrijorat, însă, de factura care va veni de la compania de 
electricitate - o sumă ce va reflecta gustul lui pentru risipă. Pe 
când intra în camera de zi, observă că era un mesaj pe robot. 
Voia să bea ceva, căci își simțea gâtul uscat. Se gândi că mai 
era, parcă, o sticlă de limonadă în frigider și făcu un pas spre 
bucătărie, apoi se opri și se îndreptă spre robot. 

Apăsă pe buton și, după un moment de fâșăieli, auzi vocea lui 
rabi. Suna distantă, nesigură. Dar neliniștea din fiecare cuvânt 
era foarte clară: 

— Domnule Winter, vă rog să mă sunaţi cât de repede 
puteţi... 

Șovăi o clipă și adaugă: 

— Este vorba de Irving Silver. A dispărut. 

Urma o altă pauză, apoi se auzi: 

— M-am înșelat! O, Doamne! Ar fi trebuit să-l lăsăm să-și 
cumpere o armă... 

După asta se auzi doar un clic. 


CINCISPREZECE 
Disparutul 


Observă pe feţele lor că furia și teama scăpaseră de sub 
control. 

Simon îi salută cu un gest pe Frieda Kroner și pe rabi 
Rubinstein și se grăbi spre ei. Stăteau în faţa lungii terase de la 
Columbus, un vechi hotel așezat nu departe de plajă. Pereţii 
albi, netezi, ai clădirii străluceau în contrast cu întunericul 
nopţii, erau asemenea tăciunilor unui foc gata să se stingă. La 
prânz, își zicea Simon, terasa ar fi fost plină cu turiștii mai în 
vârstă din hotel, care stăteau răbdători la soare, dar acum era 
goală, cu excepţia câtorva scaune pliante răspândite ici-colo și 
a celor doi oameni speriaţi care-l așteptau. 

Rabi își freca nervos fruntea, ca și cum ar fi încercat să 
alunge un gând. Cu cealaltă mână ţinea la piept un exemplar cu 
copertă neagră al Vechiului Testament. Observă că Winter îl 
zărise, așa că, în loc de introducere, rosti: 

— În vremuri din acestea, cuvântul Domnului ne aduce 
liniște, domnule poliţist. 

Winter dădu din cap. 

— Şi ce spune El? 

— Spune să avem încredere în înțelepciunea Lui. 

„Așa spune întotdeauna” își zise Simon. 

Frieda Kroner arăta spre intrarea hotelului. 

— De acolo a dispărut Irving. 

Ezită, apoi adăugă: 

— Der Schattenmann l-a luat. 

— Cum puteţi ști sigur că este el? întrebă Simon. 

Ea nu-i răspunse și nici rabinul. Se întoarse, în schimb, și 
începu să urce în grabă scările, cu o energie care părea să-i 
atragă și pe ceilalți după ea. Când intrară în hol, Simon se opri. 
Pe un perete era o frescă aproape ștearsă reprezentându-l pe 
Columb sosind în Lumea Nouă. Era în stilul anilor '30: poziţiile 
și gesturile erau eroice, toate chipurile, ale indigenilor și ale 
spaniolilor, erau asemănătoare, aveau un calm, un aer 
maiestuos, de parcă ar fi înţeles momentul istoric pe care îl 
trăiau. Nu era nici urmă de vreo luptă, de sânge sau teroare, 


nimic care să sugereze ceea ce va aduce viitorul. În faţa frescei 
se afla o canapea veche, din piele neagră. Așezat în mijloc, sta 
un bătrân care citea un ziar în idiș. Ridică privirile spre ei când 
intrară, apoi se întoarse, conștiincios, la ziarul lui. Dar Simon 
observă că avea ochelarii puși pe canapea lângă el, deci, în 
realitate, îi asculta și îi urmarea pe ei. Curiozitatea, se gândi 
Simon, nu îi ocolește nici pe cei tineri, nici pe cei bătrâni. 

— Pe aici, zise Frieda Kroner. 

Îl luă de braţ pe Simon și-l conduse într-un colţ al holului, 
unde un funcţionar stătea la un birou dotat cu tot felul de 
butoane învechite. Era tânăr, de origine latino-americană. 

Când se apropiară de el, acesta tresări. 

— Doamnă Kroner, rosti el cu accent străin. Ce să spun? N- 
am nicio veste de la domnul Silver. Nicio veste. 

— Aţi vorbit cu poliția? 

— Si, da, desigur. Exact după ce i-aţi sunat dumneavoastră. 
M-au întrebat dacă e ceva neobișnuit ca domnul Silver să nu fie 
aici. Am zis că da și m-au întrebat dacă am observat ceva 
ciudat, dar am zis că nu, așa că mi-au dat un număr și mi-au 
spus să-i sun dacă aflu ceva, asta-i tot. 

— Ce prostie! murmură ea. Der Schattenmann ne omoară și 
poliția ne întreabă dacă e ceva neobișnuit. Fir-ar să fie! 

Scutură din cap cu hotărâre. 

— Vreau să ne lași pe prietenii mei și pe mine în 
apartamentul domnului Silver. 

— Dar, doamnă Kroner, eu... 

— Imediat! 

— Dar asta este... 

— José, spuse ea, îndreptându-și ţinuta, cu o expresie care 
nu admitea replică, lasă-ne chiar acum! 

Arătă cu o mână spre rabi. 

— Omul acesta este un rabin. Nu poţi să-l lași să aștepte. 

Rosti aceste cuvinte cu atâta autoritate, încât funcţionarul se 
ridică în picioare, salutându-l din cap pe rabi Rubinstein. 

— Doar pentru un minut, doamnă Kroner, vă rog! 

Micul apartament strălucea de curăţenie. Pe un raft erau 
aranjate câteva cărţi, după înălțime, niște reviste stăteau 
așezate cu grijă pe o măsuţă de cafea, parcă erau puse la 


expoziţie, pentru ca titlurile să poată fi citite cu ușurință. Pe 
birou se aflau obișnuitele fotografii ale rudelor. Simon Winter 
își plimbă mâna pe suprafaţa biroului. În spatele lui, doamna 
Kroner și rabi așteptau, ca și cum urma să aibă loc un anunț. 
Simon trecu repede prin toată locuința (practic, era o 
garsonieră), mai mică decât cea a Sophiei Millstein sau decât a 
lui. Avea un pat cum sunt cele întâlnite în spitale. Se opri lângă 
masa din bucătărie, acoperită cu mușama ieftină, și observă că 
era aranjată pentru două persoane - erau două tacâmuri. Deci 
Irving Silver aștepta pe cineva. Nu erau urme de luptă sau de 
spargere. Nicio dovadă că Silver ar fi fost luat din casă 
împotriva voinţei lui. Pe scurt, ceea ce văzu Simon era locuinţa 
unui om care ieșise, poate, să mai cumpere câte ceva de la 
magazinul din colț și care, în orice secundă, se putea întoarce. 

Se duse către ceilalţi doi. 

— Vedeţi? spuse Frieda Kroner, arătând spre cele două 
tacâmuri. 

Apoi degetul începu să-i tremure și Simon îi văzu bărbia 
tremurând, de asemenea, când rosti: 

— Irving este mort. 

Rabi se întoarse spre ea și îi înconjură umerii cu braţele, în 
timp ce ea era gata să izbucnească în plâns. Îl privi apoi pe 
Winter și clatină din cap. 

De pe coridor se năpusti înăuntru Jose. 

— Vă rog, doamnă Kroner, poate nici nu e adevărat. Vă rog, 
trebuie să închid. 

Ajunși în hol, Winter observă că omul care citea pe 
canapeaua din fața frescei dispăruse. Frieda Kroner continuă 
să plângă, în timp ce rabinul o conducea spre ieșire. Dar când 
fură pe trotuar, femeia se îndreptă de spate, descotorosindu-se 
de braţul protector al rabinului. Se uită fix spre cei doi bărbaţi, 
făcu un pas în lături, se întoarse spre strada pustie și, cu o voce 
furioasă, strigă în germană: 

— De data asta n-ai să câștigi! 

Simon încerca s-o calmeze: 

— Doamnă Kroner, eu n-am văzut nimic care să sugereze... 

Ea izbucni enervată: 

— Eşti poliţist și nu vezi „nimic”? 

Rabi își lovi palmele într-un gest de neliniște. 


— Așa a fost întotdeauna. Şi așa e și-acum! 

— Ar fi trebuit să ne dăm seama, spuse Frieda Kroner cu 
amărăciune. Noi, dintre toate popoarele... Să aștepți, să nu faci 
nimic, să stai pur și simplu... Și ei vor veni după tine, oricum... 

Ezită, apoi scutura din cap. 

— Nu, nu ei. F] o să vină după tine. De data asta, este doar 
el. Dar e același lucru, domnule poliţist. Dacă nu faci nimic... 

— Atunci o să murim, zise rabi sec. Nu s-a schimbat nimic. O 
să ne găsească și o să ne omoare. 

— Așa cum a găsit-o pe biata Sophie și pe domnul Stein, și- 
acum pe Irving. 

Numele acesta le atârna ca o piatră pe buze. 

Femeia stătea în lumina palidă de la intrarea în hotel, privind 
fix în întunericul ce se lăsase peste oraș. 

— Irving a murit, spuse ea. L-a prins Umbra. 

— Doar v-am spus, rosti rabinul încet. V-am spus... Vrea să 
ne omoare pe toți. 

Frieda Kroner oftă adânc și aprobă din cap. Îi scapă un 
geamăt, abia se stăpânea să nu izbucnească în hohote de plâns, 
și Simon îi observă ochii înroșiţi. 

— Probabil că vă gândiţi, domnule Winter, că Irving nu e un 
om prea plăcut, dar vă înșelaţi. E un om blând și te simţi bine 
cu el, mai ales când e vorba de o văduvă, de o femeie în vârstă 
ca mine. lar acum s-a dus... N-am crezut că se va întâmpla în 
felul acesta. 

O clipă, păru să se lase pradă durerii. Scoase un sunet 
gutural, plin de furie, un geamăt ca de animal rănit. 

— Dar așa a fost întotdeauna, adăugă ea aspru. Acum erau 
aici, cu tine, și apoi, în clipa următoare, nu mai erau. Pieriseră. 
Parcă intrau într-o gaură care se deschidea în fundul lumii și 
care îi înghițea. 

— Adevărat, domnule poliţist, spuse rabinul. În curând nu va 
mai rămâne niciunul dintre noi în viaţă și nimeni nu și-l va mai 
aminti pe Der Schattenmann. 

— Haideţi să recapitulam un pic, zise Simon. S-o luăm de la 
început. Ce vă face să fiți atât de siguri că domnul Silver a 
dispărut? Şi ce vreţi să spuneţi cu „nu mai erau, pieriseră”? 

Frieda Kroner răspunse dur: 


— „Nu mai erau” înseamnă că muriseră. Așa a fost mereu. 

— Cum adică? 

Rabinul ridică o mână, într-un gest împăciuitor. 

— Frieda, spune-i domnului Winter! Şi-atunci o să înţeleagă. 

Ea îl privi o clipă pe rabin, apoi replică: 

— Irving este un om cu tabieturi. Luni se duce la pescărie, 
apoi cumpără fructe și pe urmă merge la supermarket. Vine 
acasă și aranjează tot ce-a cumpărat. Apoi se duce la bibliotecă 
și citește ziarele care nu apar aici, în Miami, în sfârșit se 
întoarce acasă, îmi dă un telefon și, uneori, mergem să vedem 
un film, pentru că lunea nu este atâta lume ca în weekend. 
Miercurea, Irving merge la clubul de bridge, după-amiaza, 
după ce vine la mine să mă ia, și, uneori, stăm până târziu. Joia 
are întâlnire la bibliotecă, unde se discută tot felul de lucruri. 
Vineri seara se duce la sinagogă. Toate acestea alcătuiesc 
acum viaţa lui Irving, ca și viaţa mea, de altfel, și a lui rabi. Și 
nu este prea diferită de a celorlalţi supraviețuitori, domnule 
Winter. Avem o viaţă ordonată și ţinem regim. Este ca și cum 
naziștii ar fi introdus un ceas înăuntrul nostru și noi acționăm 
cu precizie. Deci, când vin la Irving acasă și el nu e aici ca să 
mergem împreună la jocul de bingo la club, așa cum facem 
martea, atunci știu că Irving e în pericol. Și sunt doar trei feluri 
de pericole pentru noi, domnule Winter. 

— Care sunt acelea, doamnă Kroner? 


— Boala. Boala și vârsta. Uneori par să fie același lucru. 
Poate că Irving a avut un atac de cord sau un accident... 

— Dar am sunat la toate spitalele și nu e înregistrat nicăieri, 
zise repede rabinul. 

— Mai este și violența. Poate că unul dintre tinerii care se 
tot fâțâie prin Miami Beach cu mașinile lor rapide și 
zgomotoase l-a lovit și cine știe pe unde zace acum, pe vreo 
alee dosnică... 

— Dar poliția nu are de unde să știe așa ceva, interveni 
rabinul. 

— Şi pe urmă, al treilea pericol este Der Schattenmann. 

— Aţi vorbit cu poliţia? 

— Poliţia nu a fost anunţată de vreun accident asemănător, 
rosti rabinul. Ne-au spus că nu înregistrează cazuri cu 


persoane care au dispărut doar de douăzeci și patru de ore, dar 
au fost destul de amabili să verifice accidentele de mașină și 
crimele. Chiar și așa, nu prea au avut cum să ne fie de folos. 

— Nu au cum să ne ajute până nu se găsește un cadavru. 
Sau vreo dovadă că s-a comis o crimă, adăugă doamna Kroner 
pe un ton amar. Un om în vârstă, din Miami Beach, care nue 
acasă, când ar trebui, de fapt, să fie, nu este chiar „crima 
secolului”, domnule poliţist. Lor nu li se pare că ar fi ceva ca 
răpirea lui Lindbergh. Sunt politicoși, adevărat, dar asta-i tot. 

Apoi mârâi: 

— Umbra e printre noi și ei sunt politicoși! 

Simon Winter dădu din cap. Ştia. Dacă nu este o dovadă că e 
vorba de răpire, nu sunt urme de sânge sau orice alt semn 
evident, poliţia își limitează cercetările la a transmite un mesaj 
tuturor secţiilor prin care anunţă că persoana a dispărut sau, 
cel mult, transmite o fotografie la ziar. 

— Spuneti-mi, ar putea fi o altă explicaţie pentru această 
dispariţie? 

— Ca de pildă? 

— Frica... Poate că s-a dus să-și viziteze rudele... 

— Fără să ne spună? 

Părea cam greu de crezut. 

— A avut vreodată pierderi de memorie? Amnezie? 

Rabi scutură din cap enervat. 

— Nu suntem senili! Și niciunul dintre noi, slavă Domnului, 
nu suferă de demenţă senilă! Dacă Irving a dispărut, nu este 
decât o singură explicaţie! 

Simon se concentră. Toţi bătrânii au tabieturi, unii chiar 
exagerează, ca Irving Silver. Ca și Sophie Millstein. Ca și 
Herman Stein. Și-au construit un stil de viaţă având ca repere 
aceste tabieturi, care le dau siguranţă - o întâlnire, un 
program, o vizită, o mâncare anumită, medicamentele de luat - 
toate acestea îi feresc de spontaneitatea pe care o are moartea, 
sau așa își închipuie ei, cel puţin. 

Dar cine este mai vulnerabil decât un bătrân cu tabieturi? se 
gândi Simon. Dădu din cap ca un cunoscător. 

— Dar chiar dacă ar fi Umbra, Sophie a fost atacată acasă la 
ea, Herman Stein a murit la el în casă. Deci stilul lui de a 
acţiona e clar... 


Acum era rândul rabinului să-l întrerupă cu o mișcare a 
capului, exasperat: 

— Tot nu înţelegeţi, domnule Winter? Umbra are formă? Are 
conținut? Nu este ceva care se schimbă mereu, cu fiecare 
mișcare a soarelui sau a lunii? De asta este atât de 
înspăimântător, domnule Winter. Atunci, în Berlin... Dacă am fi 
știut că îi place să meargă cu tramvaiul, ei bine, am fi evitat 
tramvaiele. Dacă am fi știut pe ce străzi trece sau cu ce metrou 
merge... Dacă am fi știut în ce parc se plimba... Dar nimeni nu 
știa. De fiecare dată era altfel. De ce s-ar comporta diferit 
acum? Dacă pe Sophie și pe bietul Stein i-a ucis în locuinţele 
lor, atunci își va schimba „forma”, stilul, și va găsi un alt loc, 
adică acolo unde zace acum Irving Silver. Sunt sigur! 

Aceste cuvinte despicară, parcă, aerul umed și liniștea 
străzii. O clipă, rabi rămase tăcut, apoi adăugă încrâncenat: 

— Ar fi trebuit să lupte. Să lupte din greu. Ar fi trebuit să 
muște și să zgârie, să facă orice ca să se salveze. Irving era un 
om rezistent. Un tip dur. Făcea zilnic mișcare, se plimba, ridica 
greutăţi și înota în ocean în zilele călduroase. Avea încă braţe 
puternice și ar fi trebuit să lupte ca un tigru, pentru că Irving 
iubea viaţa. 

— Nu e niciun semn că ar fi fost vreo luptă. 


— Am văzut și eu asta. Înseamnă că Umbra l-a luat de pe 
stradă. 

— Ar fi fost cam greu. Zona asta e aglomerată cea mai mare 
parte din zi. Priviţi terasa! De obicei sunt zeci de oameni aici 
care stau și se uită... 

— Ar fi greu pentru un criminal oarecare, da, domnule 
polițist, aveţi dreptate, zise rabi răbdător, dar nu trebuie să 
uitaţi un lucru: el asta a făcut ani în șir. Încet, pe nesimţite, 
venea și-ţi lua viaţa. Spuneţi-mi, nu vi s-a întâmplat să simţiţi că 
vă alunecă mâna în care ţineţi aparatul de ras și, când vă uitaţi 
în oglinda, să vedeţi că v-aţi tăiat? Ca pe bărbie vă curge 
sânge? Dar aţi simţit durerea tăieturii? Nu, cred că nu. Așa este 
și el, Der Schattenmann. 

Frieda Kroner aprobă din cap, apoi mormăi ceva și, în sfârșit, 
rosti cu un geamăt plin de furie: 

— Trebuie să-l găsim! Trebuie să-l găsim azi, mâine sau 
săptămâna asta sau cealaltă, dar trebuie să-l găsim. Altminteri, 


o să ne găsească el. Trebuie să ne împotrivim! 

— Chiar și unei „Umbre”! adăugă rabinul. 

Simon clătină din cap și își zise: „Omul ăsta e deosebit de 
ceilalţi”. Simţi cum gândurile îi aleargă în jurul acestei idei, 
întorcând-o pe toate feţele. 

— Ce-aţi spus ultima dată când ne-am întâlnit, doamnă 
Kroner? Că este unul de-ai voștri? 

— Așa este. Este și el un supravieţuitor. 

— Atunci, de-aici o să încep. Și voi doi la fel. Trebuie să dăm 
de el undeva, într-o sinagogă, la Centrul Holocaustului, la 
întâlnirile comunităţii evreiești, căci era cu domnul Stein, era în 
preajma lui. Trebuie să existe nume, liste cu nume. Liste cu 
organizaţii, congregaţii. De aici vom începe să căutăm. 

— Da, da, înţeleg, rosti rabi. Şi pot să iau legătura și cu alţi 
rabini. 

— Bun. Eliminaţi-i pe cei care au sub șaizeci de ani... 

— Trebuie să fie mai bătrân. Să zicem, pe toţi cei sub șaizeci 
și cinci de ani? Sau șaizeci și opt? 

— Da. Dar noi suntem bătrâni și știm că sunt oameni care nu 
arată la fel la o anumită vârstă. Unii par mai tineri, alții mai 
bătrâni decât sunt în realitate. Cred că, pentru a săvârși două 
crime - poate trei - trebuie să ai forță, deci Umbra s-ar putea 
să arate mai tânăr decât este. Să nu uităm asta! 

Rabinul fu de acord. 

— Ca omul care a fost judecat în Israel. A scris din nou 
astăzi în ziare despre el. 

Simon avu pe dată imaginea unui individ acuzat că a fost 
gardian într-un lagăr de concentrare. Fusese dat la televizor 
seara, iar ziua apărea în ziare. Era o huidumă de om, solid, cu 
umeri largi și braţe noduroase ca trunchiul unui copac. Era 
chel și avea ceva primitiv în el, care te neliniștea. Îl flancau doi 
polițiști; era îmbrăcat în zeghe, deși nu se comporta deloc ca 
un prizonier. 

— L-aţi văzut pe omul ăsta, „Ivan cel Groaznic?” întrebă 
rabinul, și Winter făcu semn că da. 

— Vă puteţi da seama, nu-i așa, că omul ăsta n-a fost 
niciodată doborât, pus la pământ? N-a fost niciodată bătut, n-a 
murit de foame? Ceea ce nu s-ar putea spune și despre noi, nu? 


— Nu înţeleg, unde vreţi să ajungeţi? 

— Nu este faptul că supraviețuitorii sunt mai puţini... Nu 
știu cum să vă spun, dar gândiţi-vă la următorul lucru: un 
adevărat supraviețuitor are un semn, așa cum am și eu numărul 
din lagăr. 

Își ridică braţul și trase mâneca hainei negre pe care o purta. 

— Vedeţi că a pălit cu timpul? Dar este tot acolo, nu-i așa? Şi 
toţi suntem la fel. Avem acest semn. S-a estompat de-a lungul 
anilor, dar n-a dispărut și nu va dispărea niciodată. Îl puteţi 
vedea în silueta gârbovită sau în privirile noastre. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că acest om, Der Schattenmann, poate spune un lucru, 
dar nu poartă semnul adevărului. Şi, dacă ne uităm cu atenţie, 
o să fim în stare să-l descoperim. 

— Așa e, zise doamna Kroner pe un ton hotărât. 

Se lăsă liniștea, apoi femeia continuă, cu ceva din atitudinea 
eficientă a unei secretare: 

— Eu știu unde se ducea Irving și ce făcea. Știu că mergea la 
clubul de bridge, la discuţii în grup... Pot să fac rost de listele 
cu numele... 

— Excelent! Și adresele, și descrierile fizice, dacă se poate. 
Nu omiteţi niciun detaliu! Orice amănunt ne poate fi de folos. 

— Ce înţelegeţi prin „detaliu”? întrebă ea. 

— Doar a fost în Berlin odinioară. Oare vorbește cu accent, 
ca și dumneavoastră, doamna Kroner? Este o posibilitate. Dar 
nu e obligatoriu. 

— Da, da, e logic. Înţeleg, dar noi cum ne vom proteja între 
timp? 

— Vă schimbaţi obiceiurile. Dacă ani de zile aţi mers la 
supermarket la ora trei după-amiaza, în fiecare miercuri, 
schimbaţi-vă programul și mergeţi la opt dimineaţa, de pildă. 
Începeţi să vă schimbaţi traseul. Vreţi să vă duceţi la plimbare, 
pe faleză, foarte bine, dar luaţi-o într-o direcţie opusă locului în 
care vreţi să mergeţi. Dacă ieșiţi într-o vizită, întâi sunaţi. Ca să 
se știe că veniţi. Dacă până acum mergeaţi cu autobuzul, luaţi 
taxiul. Găsiţi pe cineva care să vă însoţească. Mergeţi 
întotdeauna cu un grup. Călătoriţi la întâmplare. Ca într-un fel 
de zigzag. Opriţi-vă în faţa vitrinelor și staţi câteva secunde, 


urmărindu-i pe oamenii din spatele dumneavoastră. Întoarceţi- 
vă brusc și cercetaţi cu atenţie strada, în spate. Fiţi vigilenţi! 

— E bine așa, zise rabinul. 

— Poate că o să încerce să vină la dumneavoastră într-un 
mod familiar, obișnuit, poate deghizat în poștaș, sau în orice 
furnizor. Să nu aveţi încredere în nimeni. Chiar dacă aţi mers la 
același magazin ani de zile, chiar dacă v-aţi luat prânzul în 
același loc ani de zile, acum trebuie să vă schimbaţi obiceiul. Şi 
să nu mai aveţi încredere în băiatul de la prăvălie, chiar dacă-l 
știți de când v-aţi mutat aici. Ţineţi minte: nimic nu e sigur. 
Orice poate ascunde o „umbră”. 

Frieda Kroner miji ochii, concentrându-se. 

— Şi asta ne va ţine în viaţă? 

— S-ar putea. Nu există garanţii. Și dacă aţi avea o armă, tot 
n-ar fi o garanţie. Niciun bull-terrier n-ar fi... 

— Şi nici poliţia, completă doamna Kroner cu amărăciune. 

— Așa e. Poliţia rezolvă crimele care au avut loc. Rareori 
reușește să prevină vreuna. 

Rabinul îl întrerupse: 

— Am putea pleca. Oare e bine să plecăm din oraș? 

— Pentru totdeauna? 

— Nu. Casa mea e aici. 

— Atunci mi se pare mai înţelept s-o apăraţi. 

— Da. Dacă am fi gândit așa și acum cincizeci, șaizeci de 
ani... Nu, să nu ne mai gândim la aceste lucruri! Să ne gândim 
ce să facem ca să rămânem în viaţă acum. Astăzi. În seara asta. 
Mâine. 

Winter ezită înainte de a continua, scrutând chipul rabinului, 
contemplând fiecare linie, fiecare cută ce păstra încă amintirea 
răului de odinioară, ridurile de la ochi, fruntea brăzdată, 
colţurile zbârcite ale gurii... 

— Şi mai este ceva, adăugă Simon încet. 

Văzu în ochii rabinului că bătrânul se desprindea de trecut și 
revenea în prezent cu neliniște și nervozitate. 

— Ce anume? 

— Să presupunem, zise Winter calm, că el știe cine sunteţi și 
unde locuiţi. Și să mai presupunem că este destul de sigur pe 
el, pentru că nu crede că este căutat. Să presupunem că își 


plănuiește noul atac chiar acum. 

Frieda Kroner oftă. Rabi se dădu, deodată, cu un pas înapoi. 

— Așa credeţi, domnule Winter? întrebă el cu panică în voce. 

— Nu știu sigur, dar cred că trebuie să ne gândim la tot ce-i 
mai rău. 

— Dar cum? întrebă doamna Kroner. 

— Poate că Irving Silver i-a spus. 

— Nu. Nu cred așa ceva. Oricât l-ar fi chinuit. Nu. 

Winter dădu din cap. 

— Poate că aveţi dreptate. Dar tocmai mi-am adus aminte de 
ceva. 

— Despre ce-i vorba? 

Amintirea îl făcu să se simtă neajutorat și ridicol. Se întrebă, 
o clipă, cum ar fi stat lucrurile dacă și-ar fi adus aminte de asta 
cu câteva zile în urmă, când stătea de vorbă cu Irving Silver. Se 
revăzu stând lângă polițistul acela negru și printre ceilalţi 
membri ai echipei de la criminalistică în timp ce culegeau 
probe de la locul crimei, din locuinţa Sophiei Millstein. Se văzu 
arătând spre măsuţa de telefon și-și aminti ceea ce îi spusese 
tânărul detectiv. 

— Agenda Sophiei Millstein lipsea în seara în care a fost 
ucisă. 

— Poftim?! 

— Agenda ei cu numere de telefon. Nu era la locul obișnuit. 
Dispăruse. 

— Credeţi că Der Schattenmann... 

— Dacă a văzut-o, probabil că a înhăţat-o. Şi numerele 
dumneavoastră, ale amândurora, erau în agendă. 

— Dar noi nu știm... începu rabi, apoi se opri brusc. 

Se răsuci pe călcâie, cu un zâmbet ușor pe buze. 

— Este ca un joc de șah, nu-i așa, domnule poliţist? 

— Într-un fel, da. 

— A făcut niște mutări. Controlează acum tabla de șah. E ca 
și cum n-am fi în stare să vedem piesele mișcându-se de pe un 
pătrat pe altul. Dar acum, probabil că este rândul nostru. 
Suntem trei și mai avem niște ași în mânecă, nu-i așa? 

— Cred că da, zise Winter. 


— Mie nu mi-e frică, îi spuse brusc rabinul Friedei Kroner. 
Orice s-ar întâmpla, nu-mi mai poate fi frică. Și cred că nici lui 
Irving nu i-a fost când a venit Umbra la el. Şi cred că nici ţie nu 
îți va mai fi. Oare n-am văzut noi tot ce poate scorni mintea 
omenească mai rău? Există teroare mai mare decât cea de la 
Auschwitz? 

Ciudat, dar Frieda zâmbi. 

— Am trecut și prin asta... 


— Deci putem face faţă și acestei noi ameninţări. 

Simon îl văzu pe bătrân întinzându-se și bătând-o ușurel pe 
mână, ca s-o liniștească. Se gândi că ar fi trebuit să spună ceva, 
dar nu-i venea niciun cuvânt în minte. Nu scoase o vorbă, dar 
Simon știa că toţi, chiar și el, începeau să se pregătească 
pentru următoarea mișcare. 

Esther Weiss se lăsă pe spătarul scaunului de la biroul aflat 
în mica încăpere, la Centrul Holocaustului. Nu păru surprinsă 
să-l vadă. 

— Mai aveţi întrebări, domnule Winter? 

— Da, replică el. 

— Era de așteptat. Când cineva deschide capacul de la cutia 
Pandorei, multe întrebări se strecoară afară. Ce doriţi să știți? 

— Există vreun registru sau vreo listă cu supraviețuitorii 
holocaustului, un fel de catalog sau așa ceva, aici, la 
dumneavoastră? 

Tânăra femeie ridică sprâncenele, apoi scutură din cap. 

— O listă a supravieţuitorilor? 

— Exact. 

— Adică o înregistrare la un club sau apartenenţa la un 
anumit grup social? 

Winter se gândi puţin, apoi rosti: 

— Da, deși îmi dau seama că sună ciudat... 

— Ar fi groaznic, domnule Winter. 

— Îmi pare rău, dar nu înţeleg... 

Ea îl întrerupse repede: 

— Domnule Winter, acești oameni au devenit victime ale 
holocaustului, tocmai pentru că erau puși pe liste. În registre, 
cataloage... erau distribuiţi... Sunt cuvinte nevinovate care 
capătă un înţeles oribil când sunt legate de dări de seamă și de 


transport. Nu, domnule Winter, slavă Domnului, nu mai există 
așa ceva. 

— Dar aici, la Centrul Holocaustului, și în alte muzee... 

— Păstram numele persoanelor care au luat legătura cu noi, 
care continuă să comunice cu noi, le păstrăm cu atenţie, cu 
discreţie. Discreţia este foarte importantă pentru acești 
oameni, domnule Winter. E greu de înţeles cum pot fi oamenii 
aceștia și unici, dar și obișnuiți, în același timp. Mulţi dintre ei 
au o viaţă ca oricare alta, cu excepţia anilor petrecuţi în lagăr. 
Este, deci, normal ca noi să le protejăm aceste amintiri - chiar 
dacă ei le povestesc și altora. La fel se procedează și în 
Washington și în Los Angeles. Universitatea Yale păstrează 
videocasetele cu amintirile lor sub cheie. Deţin mai mult de 
doua mii de casete. 

— Câţi supraviețuitori ai holocaustului sunt în Miami Beach? 


— În Miami?... Greu de spus. Cu câţiva ani în urmă se 
presupunea că sunt cincisprezece mii de supraviețuitori în viaţă 
în sudul Floridei. De la Boca Raton și Fort Lauderdale până la 
South Beach. Dar îmbătrânesc și ei. Numărul se micșorează în 
fiecare lună. De aceea amintirile lor sunt atât de importante. 

Îl privi cu înţelegere, totuși. 

— Nu, nu avem liste, domnule Winter. Oamenii aceștia vin, 
pur și simplu, la noi. 

Simon se gândi o clipă, apoi încercă s-o abordeze altfel. 

— Să spunem că eu caut pe cineva. Bun, mă duc la Biroul de 
Imigrări. Oare ei au înregistrate persoanele dintre anii '40 și 
BO 

Esther Weiss clătină din cap, luându-i orice speranţă. 

— Mă îndoiesc. Desigur, au registre cu numele celor care au 
intrat în SUA și au notat felul în care au făcut-o. Dar un catalog 
de sinteză?... Numai pentru supraviețuitorii holocaustului?... 
Nu. Pe urmă, erau atât de multe rute, nu numai către SUA, dar 
și pe teritoriul SUA, după ce au ajuns. Călătoreau peste tot, din 
Lower East Side la Skokie, Illinois, sau Detroit sau Los Angeles, 
și ajungeau, în sfârșit, în Miami Beach. Dar acestea nu sunt 
călătorii oficiale. Sunt păstrate doar în memoria celor care le- 
au făcut. 

— Dar trebuie, totuși, să fie... 


— Trebuie ce? În Israel s-a încercat doar să se strângă 


numele celor uciși în holocaust. S-a ajuns la trei milioane și 
ceva, aproape trei milioane și jumătate. Nu, domnule Winter, 
nu există liste. Doar confuzie și amintiri de coșmar. 

Se opri, văzând consternarea de pe chipul lui. 

— Există o întrebare, dar nu vreţi s-o puneţi. Ştiţi ceva, dar 
nu vreţi să spuneţi. Vreţi să vă ajut, dar nu-mi spuneţi de ce. 

Simon se foi pe scaun. Era neliniștit. Se dojeni pentru că 
fusese în stare să creadă că holocaustul e ceva asemănător 
unui „Departament al Vehiculelor cu Motor”, cu nume, adrese, 
numere de telefon și fotografii recente. Se uită la Esther, care îl 
privea și ea, așteptând. Nu era stilul lui să dea prea multe 
informaţii. Rămase tăcut o vreme, în timp ce tânăra femeie 
răsfoia niște dosare de pe birou. 

— Când am intrat aici, înainte de... începu el încet. 

— După moartea Sophiei Millstein, continuă ea în locul lui 
Simon. 

Acesta aprobă din cap. 

— Vă amintiţi că mă interesa un om pe care Sophie îl 
cunoștea drept Der Schattenmann. 

— Bineînţeles. Era „hăitaș”. Și aţi vorbit și cu alţi berlinezi. 
Da, îmi aduc aminte. 

— Mi-e teamă că acest om, Umbra, este aici, în Miami 
Beach. 

Esther Weiss deschise gura ca pentru a spune ceva, apoi se 
opri. Păru să respire cu greu înainte de a vorbi: 

— Aici?! 

Întrebarea suna șovăitor, iar Esther pălise. 

— Cred că da. 

Șovăiala se simţi mai mult în cuvintele femeii: 

— Dar asta ar fi... 

Scutură din cap. 

— Ar fi incredibil... Oribil... Nu pot să cred! 

— Şi eu cred că a ucis din nou, domnișoară Weiss. Cred că îi 
vânează pe supraviețuitori. Cred că el a vânat-o pe Sophie 
Millstein... și pe Herman Stein... 

— L-am cunoscut pe domnul Stein. 

— Şi s-ar putea să fi urmărit pe încă cineva. Pe Irving Silver. 

Esther negă cu un gest. 


— Nu, Irving Silver a fost aici. Acum două săptămâni. Și-a 
povestit și el amintirile în fața camerei de filmat. 

Se întinse spre telefon, de parcă ar fi vrut să-și dovedească 
ceva. 

— A dispărut. 

— Aţi anunţat poliţia? 

— Eu nu. Au făcut-o alţii. 

— Şi ei ce-au spus? 

Simon ridică din umeri. 

— Dacă nu e nicio dovadă că a avut loc o crimă... 

— Dar Umbra? Să fie aici?... Cine ar trebui să... 

— Să ce, domnișoară Weiss? Să investigheze? Da, cineva 
trebuie s-o facă. Dar cine, poliţia? Sau Ministerul de Justiţie? 
Sau Tribunalul Suprem? 

— Da, da. La Ministerul de Justiţie s-au ordonat anchete 
speciale. Au găsit naziști care... 

— Acest om intră în categoria criminalilor de război? Ar fi 
mai ușor. 

Esther tresări. 

— Bineînţeles că da, zise ea iute. 

— Sunteţi sigură? 

— Doar a fost un colaboraţionist. I-a ajutat. Fără el... 

Il privi fix pe Simon. 

— Trebuie să fie considerat un criminal de război. 

— Oare?... 

Femeia oftă ușor. 

— Cred că vă înţeleg. Unde s-ar putea găsi ceva despre el? O 
dovadă a existenţei lui? 

— Cred că cei care ar fi putut constitui o dovadă au murit. 
Aproape toți. 

— Înţeleg, rosti Esther clătinând din cap. 

Se lăsă pe spătarul scaunului și își trecu o mână pe frunte. 
Se răsuci spre fereastră, apoi se întoarse iar spre Simon, 
privindu-l drept în ochi. 

— Ce se întâmplă, domnule Winter? Vă rog, spuneţi-mi ce se 
întâmplă? 

Dar la o asemenea întrebare, Simon n-avea încă răspuns. 


Bătrânul polițist părăsi Centrul Holocaustului cu promisiunea 
unui ajutor și cu numele a doisprezece studenţi care se 
specializau în problema supravieţuitorilor holocaustului. Cei 
mai mulţi dintre ei erau sociologi sau profesori universitari. 
Unii ţineau legătura cu bine cunoscute organizaţii evreiești. 
Câţiva erau independenţi, scriseseră diverse cărți despre 
holocaust. Problema era, își zise Simon privind lista, cu mâna 
pe telefon, că toate aceste persoane îi puteau spune foarte 
multe despre trecut, pe când el căuta să afle ceva despre 
prezent și să prevină ceva în viitor. Se uită pe listă și încercă la 
trei dintre persoanele trecute acolo, care trăiau în sudul 
Floridei. 

O secretară de la Departamentul pentru Studii Europene de 
la Universitatea din Miami notă numele lui și telefonul, dar 
păru sceptică la ideea ca un profesor să sune un poliţist 
pensionar, pentru un scop destul de ambiguu. Al doilea era 
scriitor, locuia în Plantation“ și lucra la o carte despre 
contribuţia Guvernului de la Vichy la trimiterea câtorva mii de 
evrei francezi în Germania, în lagăre. 

— Pot să va dau date despre sudul Franţei, îi spusese el cu 
părere de rău lui Simon, dar despre Berlin nu știu nimic. 

Omul adăugase după o scurtă ezitare: 

— Desigur, pot să vă spun câte ceva despre felul în care 
mureau. Mureau cu sutele, cu miile, uciderea lor era ceva la fel 
de obișnuit ca răsăritul sau apusul soarelui. Crima făcea parte 
din program, era rutină. Vă interesează așa ceva, domnule 
Winter? 

Simon încheiase convorbirea, înțelegând că avea nevoie de 
altceva, ceva unic, o informaţie, o conexiune, ceva care să-l 
scoată din bezna amintirilor și, printr-un detaliu, să-l aducă în 
preajma „Umbrei”. „Trebuie să fie o punte de legătură între 
trecut și prezent, își zise el. Ceva fizic, ceva palpabil.” 

Dar nu vedea niciun indiciu. Izbi cu pumnul în masă. Simţea 
că nu mai are răbdare. 

Oftând, formă cel de-al treilea număr. Aproape trânti 
receptorul când auzi vocea unei telefoniste care îl informă că 
numărul s-a schimbat. Își notă noul număr și sună. Era gata să 
închidă când văzu că nici la al cincilea apel nu i se răspunde, 


3 Oraș în sudul Floridei (n.tr.). 


dar auzi, la al șaptelea, un „Alo!” morocănos. 

— Domnul Rosen? L. Rosen? 

Omul șovăi, apoi răspunse: 

— Louis Rosen. Cu cine vorbesc? Dacă sunteţi interesat de 
subscripţii, donaţii sau sunteţi agent de asigurări, lăsaţi-o 
baltă! 

Tonul fusese tranșant. 

— Niciuna din astea, replică Winter. 

Se prezentă repede și explică: 

— Am numărul dumneavoastră de la Centrul Holocaustului. 

Celălalt nu răspunse imediat. După o vreme rosti: 

— Dar numerele trebuie să fie confidentiale. 

— Da, sunt, dar e vorba de ceva neobișnuit. 

— Neobișnuit? Ce ar putea fi atât de neobișnuit încât 
personalul de acolo să încalce regula confidenţialităţii? 

Vocea nu se îmblânzi, dar se simţea în ea curiozitatea. 

— Am motive să cred ca un om care a fost „hăitaș” în Berlin 
trăiește acum în sudul Floridei. 

Rosen ezită. Multă vreme domni tăcerea, înainte ca omul de 
la capătul firului să replice pe un ton ferm, rece, totuși ușor 
emoționat: 

— E ciudat. „Hăitaș”? Foarte puţini dintre ei au supravieţuit. 
Unii au fost gardieni în lagăre. Dacă l-aţi putea găsi, ar fi într- 
adevăr interesant. Dar sunt atâtea semne de întrebare. 

— Adică? 

— Păi, toate întrebările care încep cu „de ce”, domnule 
Winter. 

— Şi care credeţi că ar fi răspunsul? 

— N-aș putea decât să fac presupuneri. Zona mea de studiu 
este Polonia. Mai exact, ghetoul din Varșovia. 

— Aţi avut familie? 

— Desigur. 

— Înţeleg. 

— Dar asta este altă poveste, nu-i așa, domnule Winter? 

— Da. Dar aţi putea să-mi daţi o sugestie cam ce fel de om ar 
trebui să caut? 

Rosen păru că se gândește o secundă, apoi rosti: 


— Este o întrebare extraordinară, domnule Winter! Ce fel de 
om?... Chiar vreţi să deschideţi această... „ușă”? 

— Trebuie să aflu. Trebuie să mă agăţ de ceva. 

— Da, este marele „Cum” care stă la baza tuturor aspectelor 
holocaustului, continuă Rosen cu o voce mai joasă. E doar cu 
un pas mai aproape de suprafaţă decât marele „De ce”. 

— Cred că e o direcţie bună să încep prin a înţelege, replică 
Simon. 

— Nimeni n-a înţeles și nu va înţelege vreodată cu adevărat. 
Dacă n-a fost acolo. Este vorba de zeci de mii de oameni. Deo 
cruzime nu neapărat neobișnuită, dar de un rău imens. 

Simon rămase tăcut. Îl simţea pe celălalt cum își căuta 
cuvintele. 

— Deci, vreţi să aflați mai multe despre „hăitaș”? Nu este un 
fanatic. Nu este un nazist. Este, mai degrabă, ceea ce cărțile 
descriu ca fiind un criminal psihopat. Fără remușcări. 
Neîndurător. Nu credeţi că întâi și-ar găsi o scuză spunând că 
tot ceea ce a făcut a fost pentru a-și salva familia? 

— Da, ar fi logic să spună așa. 

— Dar nu-i adevărat. Cei mai mulţi dintre ei n-au salvat pe 
nimeni, nici măcar pe ei înșiși. Doar cei foarte inteligenţi au 
reușit, cred. Trebuie să fie dintr-un aluat special ca să 
supravieţuiască, nu-i așa? Ciudat destin! 

— Da. 

— Deci, chiar în clipa asta știți că aveţi de-a face cu o 
adevărată plasă de minciuni, nu-i așa, domnule Winter? O 
persoană care nu se poate amăgi, pentru că numai cineva care 
a văzut cu ochii lui ceea ce s-a întâmplat ar putea lua toate 
măsurile pentru a rămâne în viaţă. Dar este cineva obișnuit cu 
denaturările. Cineva căruia îi e dragă înșelătoria. Nu-i de ajuns, 
însă, nu-i așa? 

— Vă ascult. 

— Ar trebui să mai fie ceva dincolo de o simplă 
promptitudine, de o simplă eficienţă în acţiune... Ferocitatea. O 
dorinţă încrâncenată de a trăi. „Hăitașul” trebuie să fie o 
persoană căreia niciodată nu i s-ar părea că există cât de cât 
posibilitatea ca o altă viaţa să fie mai prețioasă decât a lui. Sau, 
poate, persoana pe care o căutaţi ar fi, de asemenea, 


megalomană. Poate e un om care crede că înfăptuiește lucruri 
măreţe. Deci nu poate fi vorba despre un prost. Nici despre o 
matahală de gardian din lagăr, un idiot. Şi nici cine știe ce 
funcţionar SS cu mentalitate de contabil care se îngrijește doar 
ca totul să meargă conform planificării. Pentru ca un „hăitaș” 
să supravieţuiască este nevoie de geniu. De imaginaţie. Nu 
credeţi? 

— Ba da. Dar cum să găsesc o asemenea persoană? Aici, 
printre supraviețuitori? 

Rosen tăcu o vreme, apoi râse: 

— Oh, ar fi imposibil, domnule Winter! Ar însemna să cauţi 
acul în carul cu fin. Printre mii de oameni, în mod sigur unul nu 
e ceea ce pretinde. Şi totuși este un expert. El știe tot atât cât 
și supraviețuitorii. Şi el are acele amintiri terifiante, pentru că 
a participat la ele. Are și el aceleași coșmaruri, dar nu se 
trezește în mijlocul nopţii strigând numele vreunei rude care a 
sfârșit în camera de gazare. Vedeţi, domnule Winter, ar fi o 
personalitate rămasă intactă, ar fi el însuși cu adevărat. O 
personalitate negativă, totuși. Înăuntrul lui este îngrozitor de 
multă ură... Ar fi fascinant să-l întâlniți! Fascinant! 

— Trebuie să-l găsesc. 


— Oare este un „el”? Erau și femei printre „hăitași”. Aveţi un 
indiciu despre nume? 


— Nu, doar o poreclă din timpul războiului: Der 
Schattenmann. 

Numele nu păru să-l tulbure pe celălalt. 

— Şi credeţi că este aici? 

— Da. 

Rosen spuse cu o voce indiferentă: 

— Și vreţi să-l găsiţi neapărat? De ce? 

— Cred că a ucis pe cineva. 

— Ah, e interesant! Pe cine? 

— Pe cineva care l-a recunoscut. 

— Da, e perfect logic. Dar ce legătură aveţi dumneavoastră 
cu asta? 

— Victima era vecina mea. 

— Da, este logic din nou. Deci, răzbunare? 

— Nu, vreau să-l opresc. 


La celălalt capăt se lăsă iarăși liniștea și, pentru o clipă, 
Winter crezu că ar trebui să spună el ceva, totuși tăcu. In cele 
din urmă, omul zise încet, aproape tăios: 

— Nu cred că-l veţi putea găsi. 

— De ce? 

— Pentru că este, probabil, un artist al crimei. Al tuturor 
tipurilor de crimă - e un artist al morții. 

— Şi eu sunt. 


— Şi Timpul este... Și Timpul are mai multe șanse decât 
dumneavoastră. 

Simon Winter se ridică de la masă și se duse la fereastră. 
Lumina soarelui de amiază umplea curtea din Sunshine Arms. 
Îngerașul cu trompetă părea absurd de fericit, scăldat în 
căldura zilei pe sfârșite, înainte ca umezeala nopţii să cuprindă 
orașul. Pentru prima dată de când Sophie Millstein bătuse la 
ușa lui, Simon simţi gustul înfrângerii. Toate gândurile îl 
duceau într-un singur punct: moarte și neputinţă. Își ridică 
mâna și și-o trecu peste frunte, frecându-se tare, până când 
pielea se înroși. „Asta o să mă omoare, își zise el. O să mor din 
cauza neputinței și a zădărniciei.” Acest gând îl făcu să 
zâmbească autoironic, căci își dădu seama că era în aceeași 
stare ca atunci când Sophie îl căutase. 

Se hotări să facă o plimbare ca să vadă dacă nu-i va veni vreo 
idee pentru o nouă direcţie în cercetările lui, așa că se întoarse, 
își luă vechea șapcă de baseball și apucă mânerul ușii ca s-o 
deschidă, când sună telefonul. Se opri, întrebându-se dacă ar 
trebui să lase robotul să preia mesajul, apoi își zise că ar fi o 
greșeală și străbătu repede camera, ridicând receptorul exact 
în clipa în care robotul era gata să înregistreze. 

— Alo, sunt aici, spuneţi! roșit el, iar vorbele se suprapuseră 
peste propria lui voce înregistrată pe bandă. 

— Domnul Winter? 

Era Frieda Kroner. 

— Da, doamnă Kroner, ce s-a întâmplat? 

— Irving... 

Vorbele ei cădeau grele ca pietrele. 

— La staţia de salvamar de la South Point. Ultima înainte de 
chei. Veniţi acolo! 


Văzu trei mașini de poliţie parcate pe fâșia nisipoasă, imediat 
lângă intrarea pe plajă. Mai departe era un mic parc, cu alei 
șerpuitoare. Parcul avea vreo șase pajiști pentru picnic și 
câteva leagăne și balansoare. În weekend-uri era aglomerat; 
multe dintre familiile de imigranţi care se adunaseră în acest 
capăt din South Beach, în locuinţele lor mici și joase, foloseau 
parcul pentru petreceri. Era frecventat și de cei fără adăpost, 
pentru că noaptea nu treceau patrule ale poliţiei, și de fotografi 
care făceau coperte pentru reviste, deoarece se învecina cu 
Government Cut - canalul folosit de vasele de croazieră care 
ieșeau în largul oceanului. Uneori vedeai câte o scenetă - un 
amărât ale cărui haine, ca și speranţele, erau în zdrenţe, ce 
urmărea înfometat cum se frigeau pui și banane, sau o alta, cu 
copii care se jucau nu departe de locul unde un fotomodel în 
rochie de seară, cu bijuterii de milioane de dolari, se dichisea și 
se tot fâţâia în fața operatorului care filma. 

De pe chei, se vedea, în faţă, oceanul, iar în spate se înălța 
orașul. Dincolo de Government Cut era Fisher Island, cu care 
se făcea legătura prin feriboturi; era un complex rezidenţial 
pentru cei foarte bogaţi, grotesc de bogaţi. Pe chei se aflau 
mulți pescari, deși plaja era mai puţin aglomerată decât altele 
din South Point. Datorita faptului că South Point se afla la 
capătul lui Miami Beach, apele de aici erau mereu învolburate 
și apăreau curenţi de fund foarte periculoși. Totuși, unora 
dintre cei care practicau surful le plăcea zona. De obicei, 
turiștii erau avertizaţi să urce o milă mai sus de locul unde 
începea nisipul. Mai era și o faleză care ducea pe chei. Odată 
ajuns pe ea, bătrânul zări imediat staţia de salvamar la capătul 
plajei. 

Simon văzu vreo șase ofițeri de poliţie în uniformele lor 
albastre mergând de colo-colo pe lângă căsuţa de la salvamar 
vopsită în verde palid. În aceeași clipă, îi observă pe Frieda 
Kroner și pe rabi Rubinstein, care stăteau deoparte, la câţiva 
metri, urmărindu-i pe polițiștii ce păreau derutaţi. Era un 
singur criminalist de la laborator, în costum și cravată, în ciuda 
căldurii - se tot apleca deasupra nisipului, deși Simon nu-și 
putea da seama ce se afla acolo. Zări încă un bărbat, și el în 
costum, aplecat de asemenea. Stătea cu spatele la Simon, deci 
tot nu se putea desluși ceva. 

Winter se grăbi spre salvamar; încălțămintea lui sport scotea 


un sunet înfundat pe aleea pavată cu lemn ce ducea până acolo. 
Semăna cu un tropot de cal. 

Rabi se întoarse spre el când îl zări venind, dar Frieda 
Kroner nu-și lua ochii de la polițiști. 

— Domnule Winter, spuse rabi încet, vă mulțumesc că aţi 
venit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ne-a chemat poliția. De fapt, pe Frieda au sunat-o. 

— L-au găsit pe domnul Silver? 

— Nu, răspunse Frieda privindu-i în continuare pe polițiști, i- 
au găsit doar hainele. 

— Cum?! 

Rabi dădu din cap. 

— Au sunat-o polițiștii... Se pare că un puști, un adolescent, 
a încercat să folosească o carte de credit la un magazin și 
vânzătoarea de la raionul de jocuri video s-a gândit că tânărul, 
al cărui nume era Ramón sau José... sau Eduardo, nu prea 
aduce cu Irving, așa că a chemat poliţia. Și puștiul ba spunea 
una, ba alta, în fine, se încurca în minciuni, până când, luat un 
pic mai tare, a zis adevărul: a găsit, de fapt, un portofel în care 
era și cartea de credit. Nu l-au crezut, dar el o ţinea tot așa, și- 
atunci poliţia l-a adus aici și băiatul le-a arătat. 

— Ce le-a arătat? 

— Hainele lui Irving. Chiar pe plajă, ca și cum le-ar fi lăsat el 
însuși acolo. 

— Şi portofelul? 

— Era deasupra. 

Simon clătină din cap. 

— Aici l-a ucis, rosti încet Frieda Kroner. 

Bătrânul poliţist trase adânc aer în piept. „Nu cred”, își zise 
el. Apoi se îndepărtă de rabin și de doamna Kroner și începu să 
se plimbe încolo și încoace pe nisip. Cu fiecare pas, simțea cum 
îi crește furia, era copleșit de mânie, căci din nou se lovea de 
incompetenţă și prostie. Și, cu fiecare pas, încerca, în același 
timp, să se calmeze, ca să poată fi lucid, pentru că, își dădu el 
seama, aici este precis un indiciu, este ceva, și știa că nervii nu 
fac decât să-l orbească. 

Doi dintre polițiștii în uniformă se desprinseră de grup și 


veniră spre el. 

— Accesul interzis, bătrânelule! zise unul dintre ei cu 
aroganta tinereţii. 

— Cine anchetează cazul? întrebă tăios Winter. 

— Un poliţist, evident. Dar tu cine ești? replică pe același ton 
celălalt. 

Simon vru să se repeadă la tânăr și să-l împingă într-o parte, 
dar ezită, și în clipa aceea auzi o voce care-i păru cunoscută: 

— Eu anchetez cazul, domnule Winter. 

Acesta privi peste umărul ofițerului din patrulă și-l zări pe 
Walter Robinson ridicându-se încet de pe nisipul gălbui. 
Robinson îi făcu un semn polițistului mai tânăr. 

— Lasă-l să vină aici! 

Simon păși pe nisip. Robinson nu-i întinse mâna, dar spuse: 

— M-am gândit eu că o să veniţi aici. Oricum v-aș fi chemat. 

— De ce? întrebă Winter. 

Detectivul nu-i răspunse, în schimb îl întrebă: 

— Îl cunoașteţi pe domnul Silver? 

— Da. 

— Şi pe Sophie Millstein... 

— După cum știți, domnule poliţist. 

Robinson îl luă pe Simon de braţ și-l duse acolo unde 
fotograful de la laborator făcea poze. 

Omul ridică privirile spre Robinson. 

— Haide, Walt, lasă-mă să bag chestiile astea într-o pungă 
de plastic și să ne întoarcem la treabă! 

Robinson făcu semn că nu. 

— Ei, domnule Winter, zise Robinson încet, aţi fost poliţist pe 
vremuri. Ce părere aveţi? 

Expertul fotograf auzi fără să vrea și-l întrerupse: 

— Haide, Walt, doar e clar, nu? Bătrânul a vrut să sfârșească 
odată cu toate și-atunci vine aici, noaptea, când nu e nimeni 
prin preajmă, își scoate frumușel hainele, le împăturește 
conștiincios și se duce în ocean. Peste vreo două zile o să apară 
și cadavrul la câteva mile mai sus, unde îl vor duce curenţii 
ăștia nenorociţi. Ar trebui să anunțăm paza de coastă să fie 
atenți. 

Robinson îl privi fix pe fotograf. 


— Asta e părerea ta. Pe mine mă interesează ce zice domnul 
Winter, aici de faţă. 

Winter cercetă atent plaja. Văzu hainele lui Irving Silver, 
împăturite așa cum spusese fotograful, ca ale unui om grijuliu 
care se pregătește să moară. 

— Portofelul era deasupra lor? 

— Da. 

— Şi pe nisip? 

— Nimic. 

— Niciun bileţel? 

— Nu. 

— Aţi examinat și hainele? 

— Da, nu era nimic neobișnuit la ele. 

Winter îngenunche lângă haine. 

— Pot să mă uit? 

Robinson se lăsă pe vine lângă el. Avea în mână o pungă de 
plastic. 

— Daţi-i drumul! îl îndemnă el. 

Era o pălărie de paie, cu calotă plată și boruri întoarse. 
Simon o ridică și o răsuci pe toate părţile. Văzu inițialele Z.S. pe 
banda din interior. I le arătă lui Robinson, apoi băgă pălăria în 
punga de plastic în care se strângeau probele. Luă pe urmă 
cămașa înflorată, din material supraelastic. Florile erau 
colorate în verde și albastru, și niște frunze, ca cele de viţă, se 
încolăceau printre ele, formând tot felul de arabescuri. Începu 
să examineze atent țesătura, s-o pipăie, până când ajunse la 
guler și acolo se opri. Simţi că inima începe să-i bată mai tare 
și, pentru o clipă, parcă îl luă ameteala. 

— Iată! zise el încet, aproape în șoaptă. 

Robinson se aplecă și atinse materialul acolo unde îi arătă 
Simon. Ridică apoi cămașa și o ţinu în lumina palidă, cercetând- 
o și el. 

Tânărul polițist dădu din cap, aprobator, scoțând un oftat, 
mai mult un șuier. 

— Poate... Cred că aveţi dreptate. 

Winter se ridică și privi oceanul. Fiecare val părea să se 
înalțe și să înghită o fâșie din noaptea care se lăsa cu 
repeziciune, aruncând înapoi, pe țărm, întunericul. 


— E sânge, zise Simon. E sângele lui Irving Silver. 

— Nu e mult, confirmă încet Robinson. S-ar putea să se fi 
tăiat când s-a bărbierit. 

Apoi se întoarse spre expert. 

— Luaţi hainele cu atenție. 

Făcu un semn spre polițiștii din patrulă. 

— Vreau să izolaţi zona. S-ar putea să fie crimă. 

Simon tăcu o vreme, urmărind valurile oceanului, simțind 
cum briza piere treptat, lăsând căldura nopţii de vară să ia 
totul în stăpânire. 

— El nu e aici, rosti în șoaptă Simon. 

— Cine nu e aici? întrebă Walter. 

— Irving Silver. 

Winter ridică o mână și o întinse spre ocean. 

— Așa trebuie să pară... Că s-a înecat și a dispărut. Înghiţit 
de ape... Dar nu e așa. 

— Atunci unde e? întrebă Robinson. 

— În altă parte. Undeva departe de acest loc. Probabil în 
Everglades. 

— Un loc tocmai bun ca să faci să dispară un cadavru. Și a 
lăsat hainele aici ca să ne inducă în eroare? 

— Exact. 

Robinson fluieră ușor și privi și el înspre ocean. 

— Deșteaptă chestie! Chiar că ne-ar fi înfundat cu totul! 

Ezită, apoi adăugă: 

— Cred că aveţi dreptate. 

Winter se întoarse și se uită la el. 

— Aţi spus că oricum m-ati fi chemat. De ce? 

— Pentru că, replică Robinson, în ultima vreme, cazul a 
început să mă intrige. 


ȘAISPREZECE 
Manevre la limita legii 


Espy Martinez se opri lângă o cabină telefonică aflată vizavi 
de oficiul asistentelor din Spitalul Jackson Memorial. Formă 
repede numărul de la secţia omucideri din Miami. Pentru a 
treia oară în acea după-amiază era obligată să-i lase un mesaj 
lui Walter. Trânti receptorul cu o mișcare nervoasă, trase 
adânc aer în piept și se uită pe coridorul care ducea la camera 
lui Leroy Jefferson. 

Se întrebă, preţ de o clipă, dacă se apropia de adevăr sau 
dacă nu cumva era mai departe ca oricând de el. Merse apoi pe 
culoar ascultând sunetul puternic pe care-l scoteau tocurile 
sale când loveau cimentul acoperit cu linoleum. Din camerele 
pe lângă care trecea se auzea cineva plângând, dar nu-și putea 
da seama cine era. Hohotele păreau să ţină ritmul cu pașii ei. 

Paznicul de serviciu al închisorii, aflat lângă gardul cu sârmă 
electrică, era un om în vârstă. Espy îl știa din sălile de tribunal. 
Avea părul alb și des, braţe musculoase, tatuate de sus până 
jos. Acesta îi făcu un semn și îi aruncă un zâmbet strâmb când 
ea se apropie. 

— Bună, Mike, zise Espy. Cred că ţi-e mai ușor așa decât să-i 
târâi pe ticăloși între închisoare și tribunal. 

— Păi, tot ce am eu de făcut pe-aici e să am grija să nu mă 
pricopsesc cu vreo boală și să citesc ziarul. 

— Vreo veste bună? 

— Aici niciodată nu sunt vești bune. 

— Te simţi bine? 

— Mda. 

— Deci, n-ai probleme. 

— Cam așa, domnișoară Martinez. 

— Alter e aici? 

— Acum două minute a venit. A intrat împreună cu doctorul. 

Espy tocmai se pregătea să semneze într-un registru pus pe o 
masă, când gardianul îi șopti: 

— Cred că bietul Leroy are necazuri astăzi, are dureri mari, 
știți? Toată ziua a stat cu degetul înfipt în soneria aia și le-a 
chemat pe asistente. Cred că împușcătura dumneavoastră și 


faptul că nu poate să-și ia doza, știți, cred că astea, una peste 
alta, îl fac să fie niţel cam încordat, v-aţi prins ce vreau să zic. 

— Aha! 

Gardianul rânji. 

— Adică, eu cred că e cam „șubred” azi... S-ar putea să 
scoateţi ceva de la el, dacă-l stoarceţi niţel, înţelegeţi, nu? 

Espy Martinez reuși să zâmbească, în ciuda presimţirii pe 
care o avea că ea va fi cea „stoarsă”, nu Leroy Jefferson. Işi 
duse degetul arătător la tâmplă, mimând un salut către Mike. 
Gardienii din închisori, se gândi ea, știau tot și aveau o 
capacitate extraordinară de a sesiza direcţia din care bate 
vântul. 

În timp ce împingea ușa camerei de spital, auzi cum cineva 
vomită, apoi urmă o înjurătură spusă cu năduf: 

— Rahat! 

Își luă un aer dur, batjocoritor, autoritar și păși înăuntru. Se 
uită imediat la Jefferson, care avea piciorul imobilizat în ghips 
și care încerca să stea în capul oaselor în pat. Când Jefferson 
întoarse faţa spre ea, Espy îi văzu o dâră de sudoare pe frunte. 
Leroy își șterse gura cu dosul mâinii. 

— Nu ţi-e prea bine, nu-i așa, domnule Jefferson? 

Individul se încruntă, apoi se aplecă și scuipă într-un lighean 
de lângă pat. 

— Târfa care m-a împușcat! 

— E bine, spuse repede Alter, ridicându-se de pe scaunul 
pliant. Nu-i așa, doctore? 

Lângă Jefferson stătea un doctor în halat alb. Aprobă din cap. 

— Starea proastă este explicabilă. 

— Explicabilă, rahat! izbucni Jefferson. Faceţi-mi încă o 
injecție! 

Doctorul se uită la ceas, apoi pe fișă și clătină din cap. 

— Nu. Poate peste vreo oră și jumătate. Sau două ore. 

O spusese pe un ton rece, fără să fie deloc tulburat. 

Espy văzu pe chipul lui Jefferson un val de durere și o 
grimasă de greață. Acesta începu să se aplece peste pat, într-o 
parte, deasupra ligheanului, apoi reuși să se înfrâneze, lăsându- 
se pe spate, obosit, parcă, de efort. 

— Cred că și maţele mi le-am vărsat! șopti el. 


Tubul transfuziei care îi era introdus în braţ scoase un 
zgomot ușor. 

Espy privi în jur, contemplând mica încăpere aproape goală: 
pereţi albi, o fereastră cu geamurile murdare la care erau puse 
gratii din oţel; din cauza lor, până și lumina soarelui, atât cât 
pătrundea în cameră, părea mânjită. Mai erau un pat de fier și 
o noptieră. Pe aceasta din urmă se aflau un pahar din hârtie și 
o cană pentru apă, dintr-un plastic ieftin. Totul era sumbru, ca 
și celula care îl aștepta la o aruncătură de băț. 

Alter îl privi enervat pe tânărul doctor, care puse fișa la loc, 
atârnând-o de pat. 

— Cred că i-ar prinde bine o injecție, rosti avocatul. 

Doctorul se uită la el. 

— Tu ești avocat, nu? 

— Da. 


— Atunci vezi-ţi de legea aia nenorocită, spuse el încet. 

Doctorul se uită pe urmă la Espy Martinez. 

— Și cumnatul meu e poliţist. 

Arătă cu degetul spre Leroy Jefferson. 

— E bine. Îl doare piciorul și are simptome de abstinenţă. 
Așa că de asta îi e atât de rău. Probabil că, de câte ori face o 
mișcare spre lighean, e ca și cum i-ar băga cineva un cuţit în 
genunchi și i l-ar răsuci în rană. Dar n-o să moară din asta. 
Atâta că nu prea-l face fericit. Numai că meseria mea nu e să-l 
fac fericit. Eu trebuie să-l ţin în viaţă. 

Doctorul se strecură pe lângă Espy și ieși. 

Jefferson strânse pumnii de durere. 

— N-o să mai merg ca oamenii normali, din cauza ta, zise el. 

Espy dădu din cap. 

— Mi se frânge inima, replică ea. Ti-am strigat să stai. Dar 
tu, nu, ba chiar ai încercat să mă împuști. Să te ia dracu’! 

Jefferson se încruntă din nou și vru să zică ceva, dar Alter 
interveni: 

— Nu de asta ne-am întâlnit acum toţi trei! 

— Așa e, rosti Espy. Ne-am întâlnit ca să vedem ce cred eu: 
acuzatul poate sau nu să spună adevărul - deși mă cam 
îndoiesc. 

Avocatul făcu un gest dramatic cu mâna, ca un actor 


surescitat, care spune glume prin baruri. 

— Atunci, ia-l! Du-l la tribunal! Fă ce vrei, dar el nu va 
coopera cu tine și, din câte văd eu, o să cam ai nevoie. 

Espy reuși să se stăpânească și rosti încet: 

— Uite ce e, testul cu detectorul de minciuni este un indiciu, 
dar nu e concludent. 

— O să bagi un om nevinovat în închisoare? întrebă 
Jefferson. 

Espy îl ignoră. 

— Şi ce-i cu amprentele? întrebă Alter. Cum o să te descurci 
cu chestia asta? 

Fără să-i răspundă exact la întrebare, Espy zise: 

— Poate că nu el a strâns-o de gât pe Sophie Millstein, dar 
avem probe că el a fost în camera ei și că a furat niște lucruri. 
Deci a avut, poate, un complice. Poate că în noaptea aceea au 
fost doi oameni. Şi asta îl face, totuși, vinovat de crimă. 

Privi înspre Jefferson. 

— Pedeapsa pentru crimă, în acest stat, în caz că nu știi, 
este scaunul electric. 

— La dracu’! replică Jefferson. N-am ucis pe nimeni și n-a 
mai fost nimeni cu mine. 

Alter se uită la clientul său și rosti: 

— Taci din gură și lasă-mă să vorbesc cu procuroarea. Deci, 
ce spuneai? 

— Spuneam că, înainte de a continua, vreau să aflu ce 
înţelegi tu prin ajutor. Fă-mi o propunere, dă-mi o sugestie în 
legătură cu probele referitoare la clientul tău. 

— Nu fără garanții. 

— Ce garanţii? 

— Că putem face un târg. Adică fără închisoare. 


— Las-o baltă! 
— Sictir! Găsește-l pe ucigașul bătrânei fără ajutorul lui 
Jefferson. 


— Asta o să și facem! 

— Da, da! Succes! Măcar ai vreo idee ale cui sunt 
amprentele de pe gâtul ei? 

— Nu răspund la asemenea întrebări. 


— Nici nu m-așteptam! râse Alter, relaxat. 

Se întoarse spre Jefferson. 

— Leroy, ţine-ți gura, asta-i treaba ta! Să ai de-a face cu 
statul este ca și cum ai aștepta injecţia aia cu sedative. Doare, 
ţi-e rău, dar până la urmă tot vine doctorul să ţi-o facă; așa e și 
cu procurorii. Ai să vezi că totul o să iasă bine. 

Jefferson era pământiu la faţă. Clătină din cap. 

— L-am văzut, rosti el. 

— Pe cine? se repezi Espy. 

— Ţi-am zis să-ţi ţii gura! strigă Alter la el. 

Jefferson se lăsă pe pernă. O dâră de transpiratie îi curgea pe 
obraz, dar rânji spre Espy: 

— O să ai nevoie de mine! N-o să-l găsești pe ucigaș decât 
dacă îţi arăt eu care-i ăla! L-am văzut bine. L-am văzut când a 
ucis-o pe bătrână. 

Espy scrâșni din dinţi. 

— Ştii bine că am umplut foi întregi cu acuzaţiile care ţi se 
aduc și e destul să te vâr la Raiford ca să-ţi putrezească oasele 
acolo o mie de ani. Zeci de mii de ani! Pe viaţă! Praf și pulbere 
s-alege de tine! Asta îţi trebuie ţie! 

Jefferson scutura doar din cap și tot repeta: 

— O să ai nevoie de bunul Leroy. Întreabă-l pe polițistul ăla 
și el tot așa o să zică! 

Martinez se uită înspre Alter. 

Avocatul ridică din umeri. 

— Ce pot să spun, Espy? Doar ţi-a zis-o clar! 

— Chiar așa? De ce oare nu-mi vine să-l cred pe stimatul 
nostru domn Jefferson? Poate pentru că vrea să mă tragă pe 
sfoară, să mă mintă... 

— Va trebui să crezi, Espy, pentru că el a fost acolo. 

— Da, el și cu alți drogati nenorociţi, probabil. Singurul târg 
pe care-l fac cu tine este închisoarea pe viaţă. Va trebui să-și 
salveze pielea depunând mărturie împotriva viermelui care a 
ucis-o pe Sophie Millstein. 

— Nu mai era nimeni, ţi-am zis! rosti Jefferson cu o oarecare 
siguranţă de sine ce se simţea dincolo de durerea din glasul lui. 
Era un alb. Bătrân... 

Thomas Alter zâmbi: 


— Gata, cred că am ajutat-o destul pe domnișoara Martinez. 

— Vrei să spui... 

— A fost acolo, a văzut când tipul ăla a omorât-o și a fugit. 
Ce vrei mai mult, Espy? Poftim, uite preţioasa sugestie pe care 
o așteptai! 

— Vrei să zici că nemernicul ăsta a fost martor la o crimă, 
apoi a furat din casa victimei înainte să ajungă vecinii acolo? 
Asta vrei să spui? 

Espy nu era în stare să-și mascheze uimirea. 

— Exact, replică Alter ridicând din umeri. Ce zici, viaţa e 
uneori ciudată, nu? 

Se lăsă tăcerea pentru o vreme. 

— Mi-a părut bine să te văd, zise Alter. Mai veniţi, 
domnișoară, nu-i așa? Noi vă așteptăm, nu plecăm nicăieri. Și 
acum știi cum stă treaba. 

Espy se uită crunt la Thomas Alter, înfigându-și privirile în 
ochii lui, până când rânjetul mulțumit dispăru de pe buzele 
avocatului. 

— Îţi închipui că o să fac o înţelegere cu gunoiul ăsta după 
ce a împușcat un poliţist și era gata să mă omoare și pe mine?! 
Crezi că o să scape de acuzaţiile astea? 

Alter rămase tăcut, mocnind de furie, ca și cum voia să 
cântărească mai bine ceea ce spusese Espy și cât de enervată 
era ea cu adevărat. 

— Nu-mi închipui nimic, Espy. Cred doar că domnul 
Jefferson știe ceva care te va interesa și pe tine, la un moment 
dat, și că preţul informaţiei este exorbitant. Dar, nu-i așa, 
cunoașterea valorează foarte mult. Pricepi? Știi, pot să fiu și 
filosof, dacă vrei. 

— Așa e. Preţul e al naibii de mare. Pricepi? Vezi, și eu sunt 
filosof, chicoti Jefferson, deși ultimele cuvinte erau mai mult 
mârâite din cauza durerii care-i schimonosea buzele. 

— Mai bine nu te-ai considera chiar așa scump pe piaţă, 
Tommy, zise Espy tăios. 

— Te rog, închide ușa când ieși, da? replică avocatul. 

Ca de obicei, invitaţia în biroul lui Abe Lasser era scrisă cu 
roşu, ca să se vadă cât de urgentă și importantă era. De fapt, se 
gândea Espy, când te chema Lasser era ceva urgent, deși se 


putea dovedi mai târziu că nu era chiar așa. Răsfoi repede 
mesajele de pe biroul ei, căutându-l pe cel de la Walter 
Robinson, dar nu era niciunul de la el. Se întrebă dacă era 
nerăbdătoare să aibă o veste de la iubitul ei sau de la polițistul 
cu care lucra la acest caz. Nu fu în stare să răspundă la această 
întrebare, dar bănuia că amândouă dorinţele fremătau în 
sufletul ei, fiecare însemnând altceva, totuși amândouă la fel de 
arzătoare. 

Lasser stătea lângă fereastră când intră Espy în birou, și 
privea orașul. 

— Ştii, când au fost revoltele acelea, stăteam exact aici, 
chiar la fereastra asta și vedeam totul până la magazinul de 
cauciucuri, unde s-au încheiat socotelile, pe Bulevardul 21. 
Aveam un binoclu și i-am văzut pe tipii ăia chiar în clipa în care 
au dat foc. Alergau de jur-împrejur și la un moment dat s-au 
oprit, au îngrămădit niște bucăţi de lemn și au turnat benzină 
peste ele. Parcă erau dementi, un fel de replică negativă a unei 
trupe de cercetași. 

Arătă spre locul cu pricina și râse, deși nu era nimic vesel în 
toată povestea aceea. 

— S-a petrecut la patru clădiri mai încolo și totuși aveam 
senzaţia că mă uit la televizor. 

Se întoarse de la fereastră. 

— Afurisită treabă, continuă el. Fiinţele alea, mici ca niște 
furnici, așa cum se vedeau de la fereastră, mișunând de colo- 
colo ca să dea foc depozitului... A ars timp de două zile. Iar eu, 
procurorul-șef al orașului, eram aici, martor la toată acea 
nebunie, fără să pot face ceva ca să-i opresc. 

Espy dădu din cap și își zise: „Are un șpil toată povestea asta 
de nu mai termină odată!” 

— E ca și cum ai urmări un accident, dar e mai rău, pentru 
că n-a fost accident, a fost crimă. Mult mai rău... E ceva 
intenţionat, ceva care vrea să distrugă. Şi nu e voinţa lui 
Dumnezeu, ci voința omului. 

Se îndepărtă de geam. 

— Voința lui Dumnezeu, Espy, este când se judecă totul într- 
o instanţă superioară. Dar voinţa omului, faptele lui, ei bine, 
astea le judecăm noi, de asta suntem aici. Asta e meseria 
noastră. 


Zâmbi și adăugă: 

— Am început să filosofez. 

— Tommy Alter mi-a zis același lucru acum o oră. 

Lasser râse. 

— Într-adevăr? O fi vreo chestie în asta. 

Trecu în spatele biroului. Își scoase haina de la costum și 
Espy observă că avea o cămașă albă, de mătase, cu pense până 
în talie; evident, era făcută de comandă. Nu spuse nimic, în 
timp ce Lasser luă de pe birou copia raportului făcut în urma 
testului cu detectorul de minciuni. 

— Nu pot să sufăr chestiile astea, zise el. 

Îi dădu drumul înapoi ca şi cum s-ar fi putut molipsi de vreo 
boală. Paginile fluturară scurt. 

— Deci, Espy, te simţi și tu, ca și mine, în faţa ferestrei de 
unde urmărești cum se desfășoară crima, fără să poţi să 
acţionezi în vreun fel, nu-i așa? Dacă bestia de Leroy Jefferson 
scapă, e o crimă din partea noastră. Ascultă-mă pe mine, așa e, 
ar fi ca și cum noi am da foc la ceva. E ca și cum am arunca un 
chibrit într-un loc plin de materiale inflamabile. Sigur, s-ar 
putea să mocnească o vreme, să fumege... O săptămână, o lună, 
poate șase luni... Dar pe urmă, nenorocitul, liber fiind, ar face 
exact ceea ce raportul a zis că n-a făcut - va ucide o bătrânică 
nevinovată. Înţelegi, Espy? 

— Da, domnule. 

— Te-ai dus la Jefferson. Ce părere ai în ceea ce privește 
capacitatea lui de a deveni un membru normal al societăţii? 

Ultimele cuvinte conţineau un sarcasm nedisimulat. 

— Părerea mea e negativă, domnule. 

Abe Lasser izbucni în râs; 

— Negativă!... Da, cam așa. Situaţia este, mai degrabă, 
albastră. 

Se așeză imediat și se răsuci în scaun. 

— Espy, poate că o să avem noroc. Poate că nenorocitul ăla 
de Leroy Jefferson o să ucidă tot un ticălos ca și el, în locul unui 
membru respectabil, inocent, care își plătește impozitele, deși 
mă îndoiesc, pentru că nemernicului îi place să fure de la 
bătrâne fără apărare și eu, unul, bănuiesc că se va întoarce 
repede de tot la „meșteșugul” lui. 


Adăugă după o clipă de ezitare: 

— Chiar dacă va șchiopăta mulțumită pistolului tău de 
calibrul 25. Spune-mi, deci, Espy, crezi că o să avem noroc? 
Există vreun spiriduș în credinţele voastre hispanice care să 
trimită puţin noroc familiei Martinez? Sau poate o nașă care să 
fie zână și care să spună „abracadabra”, să facă un semn cu 
bagheta magică și astfel să-l trimită pe Leroy Jefferson să mai 
ucidă tot un necunoscut, în locul unei bunicuţe drăgălașe? 

— Nu cred, domnule. 

Lasser se foi în scaun. 

— Ah, ce păcat! 

Se opri și se aplecă deasupra biroului, vârându-și nasul în 
raportul despre testul cu detectorul de minciuni. 

— Trebuie să recunosc că ticălosul ăsta de Tommy Alter își 
cunoaște meseria. Îl duce pe acuzat să facă testul. O lovitură 
bună! Să nu uit: când o să vină Tommy aici, când o să intre în 
biroul ăsta, cu pălăria în mână, ei, atunci o să ne scoatem 
pârleala. Așa, ca între noi, filosofii. 

Se răsuci iar, se lăsă pe spătarul scaunului și-și duse mâinile 
la ceafă. 

— Espy, ce-ai de gând să faci, deci? întrebă brusc Lasser. 

— Îmi pare rău, nu înţeleg, ce să fac eu... 

— Da. Ce-ai de gând să faci? E cazul tău. Tu iei deciziile. Eu 
sunt aici doar ca să... ăă... te susţin. 

Espy simţi un val de sânge în obraji. 

— Credeam că... 

— Credeai că o să decid eu cum procedăm? 

— Da. 

Lasser scutură din cap. 

— Nu. E cazul tău. Tu hotărăști. Eu prezint sau susţin 
anumite direcţii generale de acţiune. Ceva în genul: Jefferson 
este acuzat de două ori de tentativă de crimă: a tras în tine și în 
poliţist. Mie mi se pare că aceste două acuzaţii n-au nicio 
legătură cu Sophie Millstein. 

— Așa e. 

— Dar, pe de altă parte, o crimă, mai ales una atroce, ca în 
cazul Sophie Millstein, ei bine, o asemenea crimă este deasupra 
unui schimb de focuri - chiar ca acela, dramatic, petrecut la 


arestarea lui Jefferson. 

— Înţeleg. 

— Oare? 

Espy simţi că o îneacă furia și nici nu-și puse problema să se 
mai stăpânească măcar. 

— Da, înţeleg că eu îmi pun fundul la bătaie, eu și nimeni 
altcineva. 

Lasser aprobă din cap. 

— O exprimare neelegantă, dar exactă. 

Espy inspiră adânc. I se părea deodată că aerul din jurul ei 
arde. 

— Dacă Jefferson ni-l dă pe tavă pe ucigașul Sophiei 
Millstein... 

— Atunci ești o eroină și titlurile din ziare vor ști să o arate. 

— Dar dacă totul se dovedește a fi o cacealma și eu fac 
târgul cu el, adică îl las în libertate și mai omoară pe cineva... 

— Ei, atunci ziarele nu te vor mai iubi atât de mult, nu? 

— Nu. 

Lasser continua să se învârtă și să se foiască în scaun. 

— Ar fi mult mai bine dacă Walter Robinson ar putea rezolva 
cazul fără ajutorul lui Jefferson. Ce zici, e vreo șansă? 

— Nu știu. Încă bâjbâim. N-are niciun fir, încă. Așa cred. 
Eram pregătiţi să-l trimitem pe Jefferson pe scaunul electric, 
când au sosit rezultatele de la laborator și raportul privind 
testul. 

— Cam afurisit detectorul ăla, nu? Te bagă în ceaţă. Nu știi 
niciodată sigur cum stă treaba. 

— Da, deci nu știu cu ce-o să vină Walter, ce-o să mai afle. 

— Și „urma s-a învechit deja”, cum se spune. Te-ai uitat 
vreodată la situaţia crimelor rezolvate, la ceea ce spun 
statisticile? Sunt atâtea cazuri în care suspectul rămâne liber, 
pe stradă... 

Procurorul-șef își ridică mâna și, pe măsură ce vorbea, o lăsa 
în jos, ca și cum ar fi descris o pantă. 

— Poate facem ceva cu amprentele de pe gât?... 

— Robinson le-a introdus în calculator și răspunsul e 
negativ. Cred că ăsta a fost primul lucru pe care l-a făcut. 


— Deci ucigașului Sophiei Millstein nu i s-au luat recent 
amprente. Asta-i semn rău. 

— Poate că nu. 

Lasser continuă: 

— Oricum, e încurcată treaba. Și e bună pentru Tommy Alter 
și Leroy Jefferson. Dacă cumva, printr-o minune, Robinson 
reușește să dea de un fir care să ne ducă la adevăr, ei bine, 
mărturia unui drogat, în cazul unei crime, nu e chiar atât de 
valoroasă, nu? 

— Da, aşa e. 

— Ce mi-ar plăcea să fie așa! zise Lasser, legănându-se în 
scaun, cu o expresie visătoare, privind fix în tavan. Ce mi-ar 
plăcea să-l văd pe Tommy Alter, prietenul nostru, cu faţa aia a 
lui veșnic surâzătoare, să-l văd ce mutră face când o să-i 
spunem că nu mai avem nevoie de Jefferson! O să fiu de-a 
dreptul fericit! 

— Jefferson susţine că l-a văzut pe ucigaș. 

— Chiar așa? Oricum, martorii n-au fost niciodată numai 
sfinți sau oameni nepătaţi. Totuși, treaba se împute. 

— Adică? 

— Păi, o să fie greu să explici chestia asta familiei victimei și 
cine știe cărei ziariste băgăcioase de la Miami Herald care o să 
afle toată tărășenia și o să pună mâna pe telefon, într-o bună zi, 
ca să mă înnebunească cu întrebările ei - știi, să recunoști că 
procuratura a respins depoziţia unui martor ocular doar pentru 
că era, să zicem, imoral?... Eu, unul, nu cred că o asemenea 
explicaţie o să arate bine pe o pagină de ziar. 

— Nu, domnule, nici eu nu cred. 

— O să afle până la urmă, Espy. Ştii asta, nu? Cei de la 
Herald o să afle. Afurisiţii ăia de ziariști află totul, întotdeauna. 

Își drese glasul. 

— E o situaţie ciudată, Espy. Ciudată... 

Lasser privi dosarul de pe birou. Răsfoi paginile la 
întâmplare, absorbit, parcă, de cu totul altceva. 

— O să mă anunti și pe mine ce ai hotărât, da? 

Espy se stăpâni să nu izbucnească. 

— Da, domnule. Imediat ce iau o decizie. 

— Nu ezita! 


— Nu, domnule. 

— Şi, Espy, să ţii minte un singur lucru când ești „pe teren 
minat”. Există o singură prioritate... 

— Anume? 

— Noi îl găsim, îl dăm în judecată și îl condamnăm pe 
ucigașul Sophiei Millstein. Am promis asta. Unui rabin i-am 
promis-o, îţi dai seama! Ce-o fi fost în mintea mea? E o lecţie 
amară aici, Espy. Dacă e să faci o promisiune aproape 
imposibilă, atunci măcar s-o faci cuiva care nu prea contează în 
viața asta și, mai ales, nu pe lumea cealaltă. Din nefericire, eu 
trebuie să-mi țin promisiunea, mort-copt. 

Ridică repede privirile de pe dosar și arătă cu degetul înspre 
ea. 

— Tu o să împlinești promisiunea asta pentru mine! 

Espy încuviinţă din cap, dar simţea fiori reci pe șira spinării. 

— Hai, fruntea sus, Espy! spuse el, deși fata își dădea seama 
că nu prea avea de ce. Tocmai aici e frumuseţea în munca 
noastră. 

Lasser zâmbi. 

— Are ceva unic, fundamental. Eu aș numi asta... „jocurile 
vieţii” sau „aventurile vieţii”. Uneori suntem parcă prinși în 
jocurile astea, trebuie să facem niște... „manevre”, când 
suntem vârâţi până-n gât în situaţii care se bat cap în cap, când 
ne întrebăm cine o să se dea bătut primul, epuizat, în bătăliile 
din sălile lambrisate ale tribunalelor, unde venim la costum și 
cravată - da, acolo unde se întâlnesc regulile cu judecătorii și 
cu toate chestiile complicate, pline de înflorituri ale civilizaţiei, 
dar unde vorbim toţi despre același lucru, vechi de când lumea, 
nu-i așa? 

— Cam care ar fi lucrul ăsta? întrebă Espy cu amărăciune, 
căci se simţea îngrozitor de singură. 

— Dreptatea, replica Lasser pe un ton absolut firesc. 


Saptesprezece 
Un element necunoscut 


După aproape o oră de când începuse să-i asculte pe cei doi 
bătrânei care-i spuneau o poveste atât de incredibilă încât până 
și polițistul hărșit și istovit din el se revoltă, Walter Robinson 
ridică o mână, ca să-i oprească. Își dădu seama că avea nevoie 
de un răgaz pentru a se gândi, pentru a analiza tot ceea ce 
auzise, așa că se oferi să le aducă tuturor cafea sau o băutură 
răcoritoare. 

Frieda Kroner se încruntă: 

— Noi bem cafea și el plănuiește crime! zise ea mânioasă. 

Rabi Rubinstein adăugă grăbit: 

— Cred că ar trebui să continuăm. 

Robinson se uită la Simon Winter, care nu vorbise mai deloc 
de când se întorseseră în biroul său. Bătrânul poliţist dădea 
mereu din cap. Robinson îl privi fix și Simon înţelese că i se 
cerea ajutorul, așa că se răzgândi pe loc: 

— O, poate niște sifon, zise el. 

Rabi și Frieda Kroner se foiră în scaune când îi auziră glasul. 
Doamna Kroner se încruntă și vru să vorbească, dar rabi îi șopti 
ceva, încercând s-o liniștească înainte de a spune: 

— Poate niște cafea. Cu zahăr și lapte, rosti el, și femeia 
dădu din cap fără chef. 

— Două... cu zahăr, murmură ea. Ca să-mi îndulcesc viaţa. 

— Bine, zise Robinson. Mă întorc în câteva minute. 

Îi lăsă pe toţi acolo, șezând în camera unde discutaseră, și 
ieși repede pe coridor. Se simţi, pentru o clipă, copleșit de 
oboseală și se sprijini de perete, închizând ochii. Nu voia decât 
să nu se mai gândească la nimic, dar nu putea. Timp de o 
secundă - care păru nesfârșită - se trezi întrebându-se cum ar 
fi fost dacă s-ar fi aflat într-un autobuz nenorocit, cu lumea din 
jur îmbrâncindu-se în el și tăindu-i respiraţia. „Munca te face 
liber...” se gândi el, în batjocură. Deschise ochii și răsuflă greu, 
ca și cum ar fi alergat. 

Pe coridor răzbătură  plânsetele unei femei tinere. 
Schimbarea i se păru binevenită. Sunetele erau prelungi, 
puternice, ca și cum femeia se prăbușea de pe o stâncă - deși 


nu se simţea graba, ci disperarea. Robinson știa despre ce caz 
era vorba: o femeie de douăzeci și unu de ani, mamă a trei 
copii, dintre care cel mai mare avea doar cinci ani, plecase la 
magazinul din colț ca să cumpere scutece și ceva de mâncare și 
îi lăsase singuri în mica lor locuinţă. Era din Nicaragua și 
venise în SUA doar de câteva luni, adică destul pentru ca soţul 
ei să dispară, dar nu destul pentru a găsi niște prieteni care s-o 
ajute și să aibă grijă de copii. „Vizuina” în care locuia nu făcea 
parte dintre locurile acelea mult lăudate din Miami Beach, cu 
imagini idilice, fete frumoase, în bikini, bronzate, cu expresii 
fericite pe faţă (așa cum făcea reclamă în pliante orice agenţie 
turistică). Ferestrele locuinţei nu aveau storuri, iar instalaţia de 
aer condiţionat era stricată, așa că geamurile erau deschise 
larg, lăsând căldura de afară să pătrundă în încăpere. În timp 
ce ea era plecată, băieţelul de trei ani coborâse din pătuţ și 
reușise să ajungă la pervazul ferestrei ca să se mai răcorească 
sau, poate, era doar curios din cauza zgomotelor de pe stradă - 
așa cum sunt toţi copiii. Aplecat peste pervaz, copilul își 
pierduse echilibrul și căzuse de la etajul trei al blocului, 
ajungând pe cimentul trotuarului exact în clipa în care mama 
lui se apropia de clădire, astfel încât avusese parte de 
îngrozitoarea imagine a propriului ei copil răsucindu-se în aer, 
înainte de i se prăbuși la picioare. 

Urlase apoi, dar de când intrase în secţia de poliție se 
retrăsese într-o muţenie întreruptă, uneori, doar de strigăte 
precum: „Santa Maria!”, „Madre del Dios!” și de sunetul făcut 
de rozariul pe care-l ţinea strâns în mâini. 

Robinson lăsă să-i scape un oftat lung. Tânăra femeie nu 
înţelege nimic, probabil, se gândi el, de-abia dacă înţelege cum 
de s-a întâmplat ceva atât de oribil, de-abia dacă înţelege ţara 
asta și probabil că nici nu va înţelege mare lucru vreodată 
pentru că e săracă, n-are carte, e singură și, mai mult ca sigur, 
nu înţelege de ce policia i-a luat și ceilalţi copii și de ce i se 
pregătește o acuzaţie de neglijență criminală. De fapt, ea se 
dusese la magazin ca să cumpere lapte cu cei câţiva dolari 
care-i mai rămăseseră și o făcuse pentru că-i iubea. 

Se smulse de lângă perete și ignoră hohotele femeii care se 
amestecau cu zgomotele de fond, mai mult sau mai puţin 
obișnuite în toate secţiile de poliție, chiar și în cele moderne, cu 
scafe pentru iluminat și mochete pe jos. Era trist, dar tristeţea 


era nelipsită în asemenea locuri și Robinson știa că niciunul 
dintre oamenii în uniformă sau dintre cei care purtau vreo 
insignă nu permiteau acestei tristeţi să-i domine, deși trebuia 
să recunoască faptul că fiecare tragedie săpa o brazdă adâncă 
în suflet. Începu să meargă repede pe coridor, dându-se în 
lături când, dintr-o cameră de interogatorii, ţâșniră doi polițiști 
luptându-se cu un adolescent care avea cătușe la mâini. 

— Haide, șmechere! zise un poliţist, dar adolescentul cu faţa 
plină de coșuri, încadrată de un păr creţ care cădea în șuvițe 
slinoase, cu un tatuaj pe braţ, reprezentând o trupă de heavy- 
metal, se repezi la el, în loc să facă ce i se spusese. 

Cei trei, polițiștii și tânărul, se luptară într-o învălmășeală de 
corpuri, gata să-și piardă cu toţii echilibrul și să cadă la 
pământ. 

Pe când Robinson pășea repede spre ei, aceștia începuseră o 
bătaie zdravănă. Tânărul se zvârcoli în aer, vrând să-i lovească 
pe polițiști. Cei doi se rostogoliră, însă, deasupra lui, reușind, 
cu mișcări îndemânatice, să-l imobilizeze. Robinson se opri la 
câţiva pași de ei. Într-un fel ciudat, scena îi amintea de niște 
fraţi bătăuși care, într-o luptă, îl dovedesc întotdeauna pe cel 
mai Mic. 

— Aveţi nevoie de ajutor? întrebă Robinson cu un aer 
degajat. 

— Ăăă... nu, Walt! replică unul dintre polițiști cât putu el de 
calm, aplecându-se și apucându-l de păr pe băiat, după care-l 
obligă să pună capul jos, cu faţa la podea. 

— Sticlete împuţit! ţipă tânărul. 

Polițistul îl trânti din nou cu capul de podea. 

— Bestie! 

Al doilea polițist avea „grijă” de puști, punându-și un 
genunchi pe spatele lui și răsucindu-i braţele la spate cu 
sălbăticie. 

— Bine că l-am potolit, măcar! rosti el printre dinţi, mai mult 
enervat decât furios. 

— Ești sigur că n-ai nevoie de ajutor? întrebă iar Robinson. 

— Nu pentru rahatul ăsta! replică polițistul. 


— Du-te dracului! strigă tânărul. 
Dar împotrivirea începea să i se domolească, pe măsură ce 
faţa îi era tot mai mult strivită de ciment. 


— Duceţi-vă dracului amândoi! reuși el să strige între două 
bușituri. 

— Care-i treaba? vru să afle Robinson. 

— Un puști nenorocit care s-a păcălit într-o afacere cu 
droguri. Cu porcăriile alea de droguri! L-au prăjit cu cincizeci 
de dolari. Așa că dobitocul se duce acasă, ia un pistol de 9 mm 
din noptiera lui taică-său și se duce la celălalt puști - ăla care l- 
a păcălit. Îl împușcă chiar pe stradă, drept în frunte, în faţa 
liceului din Miami Beach, în clipa în care se terminau orele. 
Ceva în genul activităţilor extrașcoalare, nu? Mișto spectacol! 
Vreau să zic, ceva ca în Miami Vice, doar că nu aveau toale din 
alea haioase și tunsori trăsnite, fără mașini de-alea șmechere și 
fără bărci cu motor. Sângele răspândit peste tot, era însă 
adevărat. Deci, cincizeci de dolari sau mai mult, rahat ce ești! 

Polițistul îl bușea cu faţa de ciment la fiecare cuvânt, ţinând, 
parcă, un ritm anume. 

— Şi mai zici că nu-ţi place Don Johnson! spuse Robinson. 

Polițistul, un om tânăr, zâmbi și ridică din umeri. 

— Oricum, mă străduiesc! 

Adolescentul încetă să se mai zbată. Cei doi îl ridicară în 
picioare și puștiul mârâi: 

— Du-te-n mă-ta, sticlele nenorocit! 

Își lăsă capul pe spate în timp ce din nas începea să-i curgă 
un firicel de sânge care i se prelingea pe buze și pe bărbie. 

— Mi-aţi spart nasul! scânci el. Bestiilor! 

— Nu, nu ţi l-am spart noi, zise polițistul mai tânăr, calm. 
Pardoseala ţi l-a spart. 

— Să te ia dracu”! repetă tânărul, pe când polițistul mai în 
vârstă izbucni în râs, auzind răspunsul nevinovat al colegului 
său. 

— Mai schimbă placa, tâmpitule! rosti polițistul pe un ton 
ironic. Adică, rahat nenorocit ce ești, nu te-ai prins că sunt 
atâţia care ne trimit la dracu” în fiecare minut sau în fiecare oră 
sau în fiecare zi, încât pentru noi nu mai înseamnă nimic? Cu 
alte cuvinte, mă lasă rece, șmechere! „Ce-am avut și ce-am 
pierdut!”, te-ai prins? Zi și tu ceva mai deștept! Hai, arată ce 
geniu ești! Fii mai original, gunoi amărât! Hai, zi ceva care să 
ne calce pe nervi! Hai, să te vedem! 


— Să te ia dracu’! zise tânărul surprins. 

Polițistul mai vârstnic se întoarse spre Robinson. 

— Mă întreb ce-i cu generaţia asta... Ceva nu-i în regulă, nu-i 
așa, Walt? 

Rânji. 

— Prea mult stau la televizor. Îi tâmpește. Ascultă prea 
multă muzică și prea tare. Îi face mai nesimţiţi. Așa e, 
nemernicule? 

— Du-te dracului! rosti puştiul fără nerv. 

— Ai văzut? Ce ţi-am zis eu? 

Îl răsuci braţul mai tare la spate. 

— Aau! strigă puştiul. Du-te naibii! Oricum n-o să fac 
pârnaie, o să mă bage doar la școala de corecție, cretinule! 

— Pentru crimă cu premeditare?  Te-nșeli amarnic, 
ticălosule! 

Polițistul se întoarse pe jumătate, împingându-l pe tânăr pe 
coridor, spre liftul care urma să-l ducă în celulă, unde va sta, 
probabil, câteva ore, până i se va completa dosarul. 

Al doilea poliţist se opri lângă Robinson și-și scutură hainele 
de praf, murdărite în timpul bătăii. 

Pe când își plimba mâinile peste ele, șopti: 

— Probabil că bestia aia mică are dreptate. Puștiul în care a 
tras e în comă, dar s-ar putea să-și revină, deși nu va mai avea 
o viaţă prea dulce de-acum încolo, și vom fi nevoiţi să-i aducem 
acuzaţii mai puţin grave - pentru că nu mai e atac soldat cu 
uciderea unei persoane. Ce lume, nu, Walt? Îl împuști pe unul 
care te-a prăjit cu cincizeci de dolari și te trezești în faţa unui 
judecător care-ţi zice doar: „Fii băiat cuminte, nu mai face așa 
ceva, bine?” A, da, e chestia cu „mai dă-i o şansă”. Încearcă să-i 
convingă pe ceilalți să-l trateze ca pe un adult... Treaba e că 
puștiul are doar șaisprezece ani. Aproape șaisprezece ani. Fir- 
ar să fie! Dacă ia zece, o să iasă la douăzeci și șase. 

Apoi, fără să mai aștepte răspunsul, se grăbi spre colegul lui 
și spre băiat. 

Robinson îi urmări cu privirile pe cei trei până când se 
îndepărtară și își zise: „Da, asta pot să înţeleg”. În lumea lui, un 
copil lăsat singur acasă, care cade de pe pervazul ferestrei, un 
tânăr care omoară alt tânăr și, pe deasupra, mai și speră să 
scape fără închisoare - da, astea erau lucruri care se întâmplau 


în fiecare zi. Nu mai șocau de mult, nu mai erau singulare, nu 
mai era nimic ciudat în crimele astea. Se întâmplau pur și 
simplu. Mâine vor avea loc alte crime, exact ca astea. Își 
îndreptă privirile spre ușa camerei unde urma să discute cu un 
fost poliţist și cu doi supraviețuitori ai holocaustului, care-l 
așteptau să vină cu cafeaua, ca să poată continua povestea 
aceea plină de ură, de atâtea atrocități, încât cu greu și le 
putea imagina. Își dădu seama că nu era nici măcar un singur 
cuvânt, din tot ceea ce îi relataseră, care să se supună 
capacităţii sale de înţelegere, care să-i fie familiar cât de cât. 
Tot ceea ce știa era că plonjase într-o lume a crimei care-l 
neliniștea și se întrebă dacă nu cumva exista vreo „Umbră” ce 
pândea în viaţa oricărui om, undeva, în întuneric. Deodată, îi 
veni în minte întrebarea: „Cum poţi să găsești un criminal care 
e deosebit de toţi ceilalți?” Da, o întrebare bună. Nu știa că și 
Simon Winter ajunsese în același punct, cu câteva zile mai 
înainte. 

Cum să găsești un astfel de om?... 

Să-i descoperi o greșeală... Trebuie să fi făcut vreuna. 

Și cum îi descoperi această greșeală? 

Încercând să ţi-l închipui, încercând să-l înţelegi pe acest Der 
Schattenmann şi să vezi unde a zbârcit-o. 

Să-l înțelegi?... Dar ce om poate uri cu atâta forță? 

Întrebarea îl lăsă pe Robinson fără aer. Nu știa răspunsul, 
dar bănuia că bătrânii din cameră îl puteau ajuta. 

Scutură din cap. „Analizezi prea mult” își zise. Încercă să 
alunge asemenea gânduri. Se grăbi spre biroul lui. Ştia că 
trebuie să dea un telefon, că dorea să dea un anume telefon. 

Espy Martinez apucă receptorul înainte ca primul apel să 
înceteze. 

— Da? 


— Espy... 

— Walter! Doamne, dacă ai ști cât te-am căutat! 

— Știu, îmi pare rău. Am fost chemat la o altă crimă și acum 
trebuie să stau de vorbă cu niște oameni. 

Se opri și amândoi tăcură un timp. 

— Am vrut să te aud, zise el. Pur și simplu am vrut să-ţi aud 
glasul. 

Espy râse, simțindu-se ușurată. 


— Mă bucur să aflu asta. Să vorbim... despre tine și despre 
mine. Despre noi doi. Sau despre vreme. 

— Da, e al naibii de cald. 

— Sau despre sport? Oare „Delfinii” or să câștige meciul? 

Walter râse. 

— Da, ideea e bună, dar nu-mi place sportul ăsta. 

— Sau despre viilor? 

— Viitorul nostru? Sau al lui Leroy Jefferson? 

— Bună întrebare. Al nemernicului de Jefferson. 

Robinson zâmbi. 

— Începi să vorbeşti ca un poliţist. Poate că ar trebui să-i 
spunem doar Leroy F. Jefferson, dacă vrei să sune șic. 

Espy clatină din cap. 

— Cred că n-avem încotro. Întâi treaba... Am fost să-l văd pe 
Alter și pe simpaticul lui client. Ce băiat de zahăr, acest domn 
Jefferson!  Degajat... Fermecător... Te simţi de-a dreptul 
minunat când te gândești că trăiești într-o lume cu asemenea 
oameni. 

— E chiar așa de rău? 

— Cum crezi că a fost?! Ştii cine este drăguţul de Jefferson? 
El este martorul ocular. 

— A asistat la crimă? A fost acolo? 

— Mda... Și pe urmă, ca un bun cetăţean ce este, a jefuit-o 
pe Sophie Millstein. Nici nu se răcise bine. 

— Doamne sfinte, ce... 

— Nu glumesc. Problema e că... ucigașul era... 

— Un alb, un bătrân... izbucni Robinson. 

— De unde știi... 

— Cred, spuse Walter încet, că ar fi bine să vii aici și să-i 
asculţi pe oamenii cu care vreau să stau de vorbă. 

— Dar cum de... Nu înţeleg. Bine, vin acolo. 

— Mai e un bătrân care știe toată tărășenia. Vecinul Sophiei 
Millstein. Mi-a spus că era speriată. Era ceva legat de cele 
întâmplate cu cincizeci de ani în urmă... în altă lume... Şi eu, 
prostul, nu l-am luat în seamă atunci, nu i-am dat deloc atenţie. 
Așa că, după ce am primit raportul cu testul ăla - cel cu 
detectorul de minciuni - m-am întors la birou și m-am uitat 


peste notițele mele de la locul crimei și i-am văzut numele, ei 
bine, poate e cam greu de crezut, dar bătrâna avea motive să 
fie speriată. Fir-ar să fie! 

— Ce e? 

— Nu e prima regulă când ești poliţist la omucideri, dar ar 
trebui să fie! 

— La ce te referi? 

— La faptul că trebuie să-i asculţi pe toţi, să nu ignori pe 
nimeni, doar pentru că ţi se pare că nu se potrivește în schemă 
în clipa aceea, pentru că s-ar putea potrivi mai târziu. 

Espy simţi cum o cuprinde emoția. 

— Crezi că ai dat de un fir? Ceva valabil? Ce mi-ar plăcea să 
le spun lui Alter și lui Jefferson să se ducă dracului! 

— Espy, nu-ţi face prea mari speranţe! Ceea ce avem noi 
acum sunt câţiva bătrâni și un ucigaș cu totul deosebit de tot 
ceea ce am întâlnit vreodată. De tot ceea ce a întâlnit oricine 
vreodată. 

Se opri șovăind, cu gândurile în altă parte. Apoi adăugă: 

— Dar dacă Jefferson l-a văzut, e o chestie! Ne poate ajuta. 

Espy se ridică și rosti în receptor: 

— E-n regulă! Vin acum! 

— Bravo! Vino repede! S-ar putea ca bătrâneii mei să 
obosească așteptând. 

— Şi pe urmă... 

Robinson zâmbi și vocea îi tremură ușor: 

— Ei, pe urmă putem discuta cazul sau orice altceva. Deși, 
din câte îmi aduc aminte, ultima dată când am „discutat cazul” 
lucrurile au luat o întorsătură... hm... foarte plăcută. Dar, dacă 
vrei, totuși, să discutăm despre vreme, e-n regulă... Vedem noi 
unde ajungem și cu chestia asta. 

Espy se înroși și râse. Închise telefonul, vâri niște dosare în 
servietă și ieși repede din birou. Era târziu, în clădire mai erau 
doar câţiva procurori și secretarele lor. Cobori pe scările 
rulante, trecând grăbită prin sălile goale, întunecoase, făcând 
un semn cu mâna către ofițerul de serviciu de la poartă, care 
de-abia își ridică privirile de pe un exemplar din Penthouse, 
atât era de pierdut în contemplarea sânilor și a celorlalte forme 
apetisante expuse în paginile lucioase pe care le răsfoia cu 


sete, de parcă ar fi fost un student ce se pregătea pentru 
examene. 

Afară o primi aerul cald și lipicios al nopţii pe care luminile 
orașului o făceau să strălucească. Nerăbdarea îi alunga 
obișnuita neliniște. Se grăbi spre mașină, hotărâtă, dornică să 
ajungă cât mai repede, simțind că se îndreaptă, dacă nu spre o 
soluție, măcar spre posibile răspunsuri la nenumărate 
întrebări. 

Simon Winter nu spunea nimic și îi urmărea cu răbdare pe 
rabi și pe Frieda Kroner în timp ce îi repetau tinerei procuroare 
întreaga poveste. O dată sau de două ori observă că Espy 
Martinez și Robinson schimbau priviri și bănui că era ceva mai 
mult între ei decât o prietenie sau relaţii profesionale, dar asta 
nu-l preocupa în mod deosebit. Remarcă, în orice caz, faptul că 
Espy era la fel de frumoasă ca și fiica proprietarului său și asta 
îl făcu puţin gelos. În ceea ce-l privea, nu se amestecă aproape 
deloc în relatările celor doi. 

Când veni vorba despre moartea lui Herman Stein, cei doi 
bătrâni se întoarseră spre Simon și atunci el își dădu seama că 
așteptau să spună ceva, așa că rosti: 

— Stein a fost ucis. 

Robinson clătină din cap. 

— O înscenare de sinucidere? 


— Da. Stein a scris greșit numele soţiei sale în scrisoarea de 
adio. 

— Dar probabil că era încordat, deprimat, neliniștit... îl 
întrerupse Espy. 

Winter se uită la ea, cu privirile rătăcind pe chipul ei, 
contemplându-i sprâncenele arcuite, forma ochilor, căutând un 
semn pentru ceva dincolo de tinereţe și lipsa de experienţă. 

— Da. Așa era. 

— Și nu credeţi că toate astea l-ar fi putut face să greșească? 

— Nu, în niciun caz. Nu o asemenea greșeală. 

Espy îl privi iute pe Robinson. Dar el se lăsase pe spătarul 
scaunului, coborându-și bărbia în piept, gânditor, fără să-și ia 
ochii de la Simon. 

— Walter, tu ce crezi? întrebă Espy. 

— Cred că oamenii mai greșesc uneori, zise el încet. Dar nu 
cred că greșeala din scrisoare a fost făcuta de Herman Stein, 


decât dacă a făcut-o intenţionat. 

Pe neașteptate, Frieda Kroner lovi cu palma în masa. Se auzi 
ca un pocnet de pistol. 

— Asta e! V-am zis eu! Credeţi și dumneavoastră, deci, 
domnule poliţist, nu-i așa? Deci, începeţi să înţelegeţi? 

— Sunt încă aici, replică Robinson pe un ton coborât. Și încă 
vă ascult. 

Dar, în sinea lui, Robinson analiza totul în detaliu, simțind, 
dintr-odată, o neliniște crescândă în sufletul său. Pentru o clipă 
încercă să se concentreze asupra celor doi, ascunzându-și 
neîncrederea, dar îi era din ce în ce mai greu, căci imaginaţia 
lui scotea la iveală idei sinistre, înspăimântătoare. Încercă din 
răsputeri să-și înăbușe temerile, alungându-le pentru scurta 
vreme, știind ca mai târziu vor reveni. 

— Ştiu la ce vă gândiţi, zise Simon încet. Și mie mi-a trecut 
prin minte același lucru. 

Robinson se întoarse spre fostul poliţist și îl măsură din 
priviri. Nu se îndoia că Winter avea dreptate. Fusese și el izbit 
de același gând terifiant, în aceeași clipă. Robinson făcu semn 
din cap spre Simon, ca și cum și-ar fi dat mâinile, ca și cum ar fi 
apucat amândoi același fir, de parcă tocmai ar fi făcut o 
înţelegere secretă. 

— Ce vreţi să spuneţi? insistă Espy. 

— O să-ţi explic mai târziu, replică Robinson. Continuaţi, vă 
rog, se adresă el doamnei Kroner și lui rabi. 

Dar acesta din urmă ridică o mână ca să le atragă atenţia: 

— E ceva? E ceva deosebit? 

Se uită repede la Winter. 

— S-a întâmplat ceva, v-aţi dat seama de ceva și vreau să 
știu ce este. 

În cameră se lăsă tăcerea. De undeva, din alt birou al secţiei 
de poliție, se auziră niște ţipete, înăbușite puţin de ușa 
capitonată, dar zgomotul reveni iute. Rabi își încrucișă braţele 
pe piept, așteptând răspunsul. Frieda Kroner îi văzu gestul și 
mai bătu odată cu palma în masă: 

— Domnule poliţist, domnule Winter, ce s-a întâmplat? îi 
somă ea. Poate că sunt eu bătrână, dar nu sunt un copil căruia 
să-i spui minciuni și să-i ascunzi niște lucruri pentru a-l proteja. 
Așa că, vă rog, dacă este ceva în legătură cu biata Sophie, sau 


cu domnul Stein, sau cu dragul meu Irving, spuneţi-mi imediat! 

— Frieda are dreptate, zise și rabi tăios. Aţi remarcat ceva. 
Poate e un amănunt despre Umbră? Sper că... 

Simon clătină din cap. 

— Nu, n-avem noi norocul ăsta. 

Se uită la Robinson, apoi la Espy, pe faţa căreia se citea 
nedumerirea. 

— Walter, ce naiba se întâmplă aici? întrebă ea. Mi-a scăpat 
ceva? 

Robinson zâmbi și ridică din umeri, dar fără urmă de 
amuzament. 

— Este doar o chichiță, știi, o idee de-a noastră, de-a 
polițiștilor. O observaţie. O temere... Domnul Winter și cu 
mine... 

— Am sesizat același lucru în același timp, completă Simon. 

— Ce anume aţi sesizat? întrebă rabi. 

Fostul poliţist schimbă rapid o privire cu cel tânăr. Apoi 
Simon se întoarse spre rabi și spre Frieda Kroner. 

— Îmi cer scuze. Ar fi trebuit să văd asta de la început. Nu 
mai sunt atât de ager ca pe vremuri. Îmi pare rău. 

Rabi făcu un gest de nerăbdare. 

— Dar ce este, domnule Winter?! 


— Herman Stein moare într-o cameră închisă cu cheia. 
Sophie Millstein moare și ea și poliția pornește să-l caute pe 
drogatul care a ucis-o. Irving Silver dispare în apele oceanului 
sau, cel puţin, așa reiese până acum. lar noi credem că urmaţi 
voi doi. Dar domnului Robinson îi vine ideea - asta l-a făcut, 
doamnă Kroner, să se foiască pe scaun, să-l ia cu fiori reci și să 
mai simtă că i se strânge stomacul - îi vine ideea, zic, că poate 
Herman Stein n-a fost prima victimă. Am dreptate, domnule 
poliţist? 

Robinson aprobă din cap. 

— Perfectă dreptate, rosti el încet. 

Espy își ridică, fără să vrea, o mână și o duse la gura, într-un 
gest de uimire, fără să-și dea seama că făcuse mișcarea în stilul 
teatral al actriţelor de la Hollywood. 

Faţa Friedei Kroner încremeni, parcă. 

Rabi alunecă în scaun, ca și cum ar fi vrut să se bage sub 


masă, ca să nu mai audă ce spunea Simon. 

— Vedeţi, continuă acesta, domnul poliţist a gândit astfel: De 
ce oare începe omul ăsta să ucidă de-abia acum? Răspunsul 
este: Nu a început acum. 

Bătrânul se uită la ceilalţi și privirile i se opriră asupra Fridei 
și a lui rabi. 

— Credeţi că sunteţi ultimii berlinezi care știu despre 
Umbră? Sau mai sunt și alţii pe care nu-i cunoașteţi? Cam câţi 
credeţi că au fost odinioară - douăzeci, o sută douăzeci, o mie 
două sute? Câţi au supravieţuit ascunși în pivnițe? Câţi au 
supraviețuit oribilului transport cu trenul? Câţi au supraviețuit 
lagărelor? Oare și-au găsit drumul prin acel labirint, spre 
libertate? Câţi l-or fi văzut, în treacăt, pe o alee, în sediul 
Gestapo-ului, în tramvai, într-un adăpost în timp ce afară se 
bombarda? Nu credeţi că, de când s-a terminat războiul, de 
când s-a auzit ultimul foc al luptei, el și-a petrecut fiece clipă 
gândindu-se la chipurile acelea, îngrozit că oricare dintre ele ar 
putea să fie o ameninţare, că oamenii aceia l-ar putea demasca 
în faţa lumii întregi? Și-atunci ce i-ar rămâne de făcut? 

Ceilalţi tăcură, parcă le-ar fi fost frică să dea glas 
înfiorătoarelor concluzii. 

Simon se întoarse spre Robinson. 

— M-am apropiat de ceea ce aţi gândit dumneavoastră? 

Polițistul aprobă. 

— Foarte mult. Doar că situaţia ar putea fi și mai rea. 

— Mai rea?! întrebă Espy. Cum? 

— Să admitem că Umbra există și că a ucis, poate, de trei ori 
la rând. Dar pe câţi alţii a mai ucis? De câţi ani? În câte locuri? 
A venit în Miami Beach anul trecut? Sau acum douăzeci și cinci 
de ani? Unde a fost până acum și câţi oameni și-au pierdut 
viața? Nu știm nimic altceva decât cine a fost el odată, acum 
cincizeci de ani, în Berlin, în viitoarea războiului, și chiar și 
așa... nu avem nume, acte de identitate, amprente și niciun alt 
semn particular. Avem doar amintirile acestor oameni. Amintiri 
născute din teroare - și o privire de-o clipă, pe vremea când 
erau ceva mai răsăriți decât niște copii. Cum să găsim puntea 
între prezent și trecut? 

Espy Martinez respiră adânc. 

— Eu știu cum, rosti ea încet. 


Toţi ceilalți se întoarseră și o priviră. 

— Nenorocitul de Leroy Jefferson - rahatul - e puntea aceea, 
zise ea. 

Friedei Kroner îi trebuiră câteva momente până să se 
reculeagă. 

— Dar e un nume neobișnuit pentru o persoană... 

Atunci Espy își dădu seama că atașase automat epitetul acela 
obscen la numele acuzatului, fără să se gândească la oamenii în 
vârstă cu care vorbea, care nu foloseau cuvântul „rahat” cu 
aceeași frecvenţă ca și cei ce lucrau în domeniul justiţiei. Își 
ceru scuze imediat. 

— Îmi pare rău, doamnă Kroner. Leroy Jefferson este omul 
pe care detectivul Robinson l-a acuzat prima dată că ar fi ucis-o 
pe Sophie Millstein. Se pare că el era în locuinţa doamnei 
Millstein - sau afară, prin preajmă - și a văzut Umbra intrând și 
omorând-o. 

— Deci, zise rabi aproape în șoaptă, acest om ne poate spune 
cum arată Umbra astăzi. Îl poate descrie? 

— Da, cred că da. 

— Apelăm la „Identikit”, rosti Winter. Un specialist de la 
poliţie ar putea lucra cu el și cine știe ce ar mai descoperi... Ar 
fi un început. Poate să ne dea și alte informaţii? Vreun act sau 
ceva în genul ăsta? 

— Nu știu, replică Espy. Nu încă. Preţul pe care îl cere 
Jefferson e mare. 

— Cât de mare? întrebă Robinson. 

— Vrea să „umble”. 

— La dracu’! mormăi polițistul. 

— Să umble?! întrebă Frieda Kroner. Dar este paralizat? 

— Nu, vrea să i se ridice acuzaţiile. Adică să fie liber. 

— Aha! Şi asta e o problemă? 

Espy făcu semn că da. 

— A tras într-un poliţist și l-a rănit. 

— Trebuie să fie un om îngrozitor dacă a făcut așa ceva, zise 
doamna Kroner. 

— Într-adevăr, replică Espy. 

Simon analiză rapid ce posibilităţi aveau. 


— Dacă obţinem un portret apropiat de realitate, știți, să 
semene cât de cât... 

Espy se întoarse spre el. 

— Da?... Ce facem cu portretul ăla? 

— Păi, mai întâi, le va fi de mare folos doamnei Kroner și lui 
rabi. l-ar ajuta să fie pregătiţi. N-ar sta pur și simplu cu mâinile 
în sân așteptând să recunoască un om pe care l-au văzut doar 
câteva secunde, acum cincizeci de ani. Ar ști cum arată cel care 
îi pândește. Ar fi un avantaj imens. Am egaliza, poate, scorul. 

— Așa e, comentă doamna Kroner. N-am mai fi atât de 
vulnerabili. 

— Dar mai e ceva. 

— Cred că știu la ce va gândiţi, rosti încet Robinson. Vă 
gândiţi la faptul că există un singur lucru pe lumea asta de care 
îi e teamă acestui om și care-l face să acţioneze repede, un 
singur lucru: să-și piardă anonimatul. 

Simon zâmbi și aprobă. 

— Se pare că gândim la fel. 

— Şi dacă acest anonimat e în pericol, continuă Robinson, 
atunci mai putem face încă ceva. 

— Anume? întrebă rabi iute. 

Simon Winter răspunse pe un ton sec în locul lui Walter: 

— Să-i întindem o cursă. 


OPISPREZECE 
Să joci când îţi vine rândul 


„Spărgătorul” locuia într-o casă modestă, cu trei camere și 
două băi, într-o zonă liniștită din nordul orașului Miami, o 
suburbie unde fiecare casă avea parcată alături o remorcă pe 
care trona o barcă cu motor și unde locuitorii trăiau de la o 
petrecere la alta, în fiecare weekend. Cartierul era curat și bine 
întreţinut; era un loc unde polițiștii, pompierii și cei de la 
administraţia străzilor își cheltuiau banii în tot felul de 
îndeletniciri, aceleași în fiecare zi, în case cu un singur etaj, din 
cărămidă arsă, în spatele cărora se aflau obișnuitele piscine. 
Acoperișurile erau netede, din ţiglă roșie sau albă. Pajiștile 
aveau iarba tunsă, iar gardurile vii aveau și ele crengile 
retezate și bine aliniate. Camioanele ultimul model, cu 
tracţiune dublă, ce duceau bărcile cu motor spre apă, la vreo 
trei sau patru mile mai departe, erau lustruite de-ţi luau ochii, 
strălucind cu putere în soarele de la miezul zilei. 

Un câine vagabond îl lătră pe Robinson pe când acesta 
conducea încet mașina căutând casa polițistului poreclit 
„Spărgătorul”. Se gândi că îl latră din cauza culorii pielii, și 
asta pentru că nu prea erau negri prin împrejurimi, își zise el. 
Era doar un amestec de albi și latino-americani, inevitabil, de 
altfel, în Dade County. Negrii cu venituri mijlocii, care câștigau 
aproape la fel cât „Spărgătorul”, aveau tendinţa să se adune 
cam în aceleași locuri, unde nu erau atâţia copaci stufoși și nici 
cărți la biblioteca școlii, unde vedeai ceva mai multe pajiști cu 
iarbă uscată și unde era cam greu să faci un împrumut la 
bancă. Locurile acestea, mai aproape de Liberty City sau de 
periferii, erau la marginea sărăciei. În timp ce trăgea mașina în 
faţa casei colegului său, îi veni un gând ciudat în minte. Își 
aminti de primii exploratori care porniseră spre Lumea Nouă, 
biruindu-și teama că pământul ar putea să nu fie plat și că ar 
putea, oricând, să moară. Acesta era genul de informaţii pe 
care mama lui, o profesoară conștiincioasă, o tot repeta la 
masă, când îi corecta lui Walter, cu nerăbdare și insistenţă, 
manierele. S-au înșelat, își spuse el. Pământul este rotund. Dar 
există oameni pe acest pământ care impun graniţe și care te fac 
atât de ușor să încalci linia, da, sunt monștri care abia așteaptă 


să te înghită. 

Când ieși din mașină, căldura îl copleși, în loc de bun venit. 
Aleea care ducea până la casă reflecta lumina soarelui, iar 
aerul pâclos tremura deasupra cimentului. Văzu niște leagăne 
într-o parte a casei și o colecţie de biciclete și triciclete 
abandonată lângă ușa garajului. Vizavi, o femeie de vârstă 
mijlocie, îmbrăcată în pantaloni scurți din material de blugi, cu 
tricou, tundea iarba. Se opri și închise motorul mașinii de tuns 
când îl văzu pe Robinson coborând din automobil. Îi simţea 
privirile cercetându-l pe când se apropia de casă. 

Sună la ușă și aşteptă. După câteva clipe auzi pași grăbiţi. 
Ușa se deschise și în prag se ivi o femeie tânără. Purta 
pantaloni lungi și foarte largi, o bustieră, iar părul era strâns cu 
multe agrafe. Tinea în braţe un bebeluș care apucase strâns un 
biberon. 

— Da? 

— Sunt inspectorul Robinson. Pot să-l văd pe soţul 
dumneavoastră? 

Femeia șovăi, fără să-i zâmbească. 

— Are încă dureri, rosti ea. 

— Trebuie să-l văd, insistă Robinson. 

— Are nevoie de odihnă, șopti ea. 

Înainte ca Robinson să poată spune ceva, se auzi o voce din 
casă: 

— Cine e, iubito? 

Soţia lui păru că dorește să închidă ușa, totuși, o deschise 
mai mult, strigând, în același timp: 

— Este inspectorul Robinson, a venit să te vadă. 

Apoi arătă cu capul undeva, în spate, și Robinson intră. 
Observă imediat că, pentru o casă cu copii, era foarte curat. Pe 
o etajeră erau plante, iar dedesubt nu se afla nicio jucărie. La 
intrare era un crucifix ce atârna deasupra unei rugăciuni 
scrise. Trecu pe lângă pereţii pe care se aflau obișnuitele 
fotografii cu copii și părinţi și o serie de afișe pentru diverse 
spectacole artistice. 

Când intră în camera de zi, însă, îl surprinse un lucru. Pe 
peretele din spatele nelipsitei canapele cu cele două fotolii era 
un tablou mare, în culori vii, în stilul realist al școlii de pictură 
naivă haitiană - pictorul avea mai mult talent decât educaţie 


artistică. Scena se petrecea într-o piaţă; pete mari de culoare 
erau întrerupte, ici-colo, de feţele negre ale ţăranilor. Avea 
ceva izbitor, fascinant, pentru că, o secundă, Robinson se 
cufundă în acea mică lume ca și cum ar fi vrut să se apropie de 
fiecare personaj al tabloului. Nu-și putea lua ochii de la el, 
uimit să vadă așa ceva în casa „Spărgătorului”. Văzuse multe 
picturi în galeriile de artă aflate în zonele locuite de oameni 
bogaţi, în partea de sud a orașului Miami și în Coral Gables. 
Stilul reprezenta o ciudată atracţie pentru cei înstăriți: o 
combinaţie între ceva moștenit și ceva dobândit. Cele mai 
reușite dintre tablouri - artă provenită din pământul sărăcit al 
insulelor din Marea Caraibilor - erau destinate pereţilor din 
casele milionarilor, acelea care se bucură de perspectivă spre 
Golful Biscayne. 

— E ceva diferit de toate celelalte, nu? întrebă „Spărgătorul” 
liniștit. 

Intrase în cameră pe o ușă lăturalnică. 

Robinson se întoarse. 

— E frumos. 

— Nu te-ai fi așteptat să vezi așa ceva aici, nu-i așa? 

— Nu, replică Robinson. 

— Soţia mea a studiat artele plastice demult - mi se pare că 
sunt secole de atunci - înainte să apară copiii și ipotecile și 
toate chestiile astea. A cumpărat tabloul când a fost în excursie 
acolo. N-am înţeles niciodată cum poate să-i placă cuiva să 
meargă în Haiti în vacanţa! Să-i vezi tot mai săraci, în fiecare 
zi... De asta încearcă ei să emigreze în State. 

— Paza de coastă tocmai a capturat o barcă plină de haitieni, 
deunăzi, replică Robinson. 

— Da, asta spuneam și eu, zise „Spărgătorul”. Oricum, 
nevastă-mea cară după ea flecuștețul ăsta și zice mereu că într- 
o bună zi o să valoreze o grămada de bani. Ai mai auzit așa 
ceva?... Zice că acum valorează vreo zece, cincisprezece mii de 
dolari. Cică e cea mai bună investiţie pe care am făcut-o până 
acum, chiar dacă arată cam ciudat pe peretele meu. Trebuie să- 
l asigur. Fir-ar să fie, dacă ar fi după mine, mai degrabă aș vrea 
un foto-tapet și gata. Dar asta e, te obișnuiești cu toate până la 
urmă. 

— Probabil. 


— De, știu și eu... E o ironie a sorții, nu? 

— Ce anume? 

— Păi, un amărât a pictat chestia asta și a primit, poate, 
câţiva dolari - cât să-i ajungă să mănânce o masă ca lumea sau 
să se distreze cu o puicuţă sau... cât un galon de benzină, cam 
așa ceva... Dar asta e. Şi uite că tabloul lui ajunge în State, fără 
probleme. Autorul și-ar da și viaţa ca să ajungă aici, ca toţi 
nenorociţii din Haiti. Treaba e că tabloul valorează mai mult 
decât ar valora vreodată autorul lui. Aici e ironia, nu? 

— Da, aşa e. 

— La naiba, pot să pun pariu că tablourile astea nu străbat 
oceanul în cine știe ce barcă făcută de băștinași, care poate să 
se scufunde la nici cincizeci de mile de țărm și să nu mai 
ajungă niciodată în Miami Beach, este? 

„Spărgătorul” se întoarse și se așeză cu grijă pe un scaun cu 
spetează înaltă. 

— Eşti un iubitor de artă, Walter? 

— Da, mă interesează arta. 


— Pe mine nu prea m-a frământat. Știu și eu ce să zic? 
Nevastă-mea mă tot ducea pe la spectacole și alte chestii de- 
astea. Așa că am învăţat să-mi ţin gura și să nu comentez. Când 
mergeam la vreun vernisaj, mă învârteam și eu pe-acolo, beam 
apă minerală și mâncam hors d'oevres. Şi eram de acord cu 
toată lumea. E mai ușor așa, mai ales dacă nu pricepi o boabă. 

Avea încă braţul în ghips până la gât. Ghipsul îl obliga să și-l 
ţină în unghi drept faţă de corp; încât „Spărgătorul” părea o 
pasare caraghioasă care ţopăia de colo-colo cu aripa ruptă. 
Când își schimbă poziţia, se strâmbă de durere. 

— Nenorocita asta de rană tot mă mai doare, zise el. 

— Ce spun doctorii? 


— Că nu mai e nevoie de operaţie, slavă Domnului. Patru 
luni vârât în chestia asta, ca o marionetă, apoi șase sau opt luni 
de convalescenţă. Și de-abia pe urmă mă întorc, poate, la 
treabă. E ca la zaruri, știi? Nimeni nu știe nimic până când nu 
mi se va scoate ghipsul ăsta nenorocit. 

— Și cum te descurci? 

— Nevastă-mea parcă a înnebunit, se învârte mereu pe lângă 
mine. Copiii s-au cam săturat de asta. Adică și eu sunt tot atât 


de neajutorat ca un copil. Nu pot să conduc... Nu pot să fac 
nimic. Mă uit toată ziua la televizor. Oare ce văd oamenii așa 
de nemaipomenit în serialele astea plicticoase? 

Robinson nu răspunse și „Spărgătorul” zâmbi. 

— Cred că o cam iau razna, adăugă el. 

Se lăsă pe spătarul scaunului, iar după un timp începu să se 
foiască. 

— Nu pot să-mi găsesc o poziţie confortabilă, zise el. 

După câteva secunde de fâţâială, privi în jurul lui și ridică o 
sprânceană, întrebător: 

— Walter, nu cred că ai bătut drumul până aici doar ca să 
vezi ce mai fac, nu? Vreau să zic că e-n regulă dacă ai venit 
numai pentru asta, mă bucură, dar știi, noi n-am fost prieteni 
atât de apropiaţi sau ceva în genul ăsta, deci trebuie să fie 
altceva, nu-i așa? 

Robinson aprobă din cap. În clipa aceea, în cameră intră 
soţia colegului său. 

— Copilul a adormit, zise ea, slavă Domnului! Să nu faci 
zgomot o oră și ceva. 

Se uită la Robinson de parcă s-ar fi așteptat să-l vadă 
cântând sau dansând. 

— E o problemă în cazul lui Leroy Jefferson. Am vrut să afli 
de la mine, nu din alte părți. 

— O problemă? întrebă soţia polițistului. 

— Ce rahat de problemă? sări „Spărgătorul”, cu un mârâit în 
voce. 

— Jefferson a fost suspectat de crimă, dar nu mai e 
considerat vinovat. El ne poate oferi, însă, informaţii vitale 
pentru caz și pentru încă alte două crime. Informaţii esenţiale. 

— Ce tot spui? 

— Că s-ar putea să facem o înţelegere cu el. 

— La dracu’! Ce înţelegere? Îți spun eu ce înţelegere faceţi 
cu ticălosul ăla! Îmi iau pistolul și îi trag un glonţ în cur! Asta e 
înţelegerea cu porcul ăla! 

— O să trezești copilul, rosti încet soţia lui. 

„Spărgătorul” se uită fix la ea. Deschise gura gata să 
vorbească, dar se opri. Se întoarse iar spre Robinson cu ochii 
mijiţi. 


— Vrei să-mi explici clar despre ce-i vorba? îi ceru el. 

— Dacă ne transmite informaţiile, s-ar putea să scape de 
închisoare. 

„Spărgătorul” se trânti pe spate, în scaun, și Robinson își 
imagină ce dureri trebuie să fi simţit în braţ din cauza unei 
asemenea mișcări. Polițistul mârâi de furie, aproape scuipând 
cuvintele: 

— Adică mă împușcă și pe urmă umblă liber pe stradă? 

— Încercăm să stoarcem tot de la el. O să-l urmărim pas cu 
pas, o să-l supraveghem toată ziua, să vedem cum se comportă 
și ce face... 

Robinson se opri brusc, când zări privirea neagră de furie din 
ochii colegului său. 

— Dar știi cum e regula jocului. Ştii care sunt priorităţile. 
Ştii cum merg treburile. 

— Da, fir-ar să fie, știu asta, dar nu m-am gândit niciodată că 
o să mi se întâmple mie să fiu păcălit! 

„Spărgătorul” dădu aerul afară din piept cu un șuierat. 

— Nu cred că-mi place. Al naibii să fiu dacă-mi place chestia 
asta! Şi nu cred că o să le placă nici celorlalţi de la secţie. 
Adică, polițiștii nu prea sunt fericiți când colegii lor sunt 
împușcați, nu, Walter? Nu cred că băieţilor o să le placă atunci 
când o să-l vadă pe nenorocitul ăla că se plimbă liniștit, cu 
mulțumirile de rigoare din partea justiţiei. 

— O să ne ajute să rezolvăm o crimă. Să prindem un individ 
care e turbat rău de tot. 

— Da, îl prindeţi pe ăsta și-i daţi, în schimb, drumul celuilalt. 
Care-i șmecheria? 

Robinson nu putea răspunde cu sufletul împăcat la 
întrebarea asta. Colegul lui avea dreptate. 

— Îmi pare rău, zise el. Eu am vrut doar să auzi de la mine 
toată povestea. 

— Mda, îţi mulțumesc din suflet! 

„Spărgătorul” se uită în altă parte, apoi se întoarse brusc 
spre Robinson și-l privi fix. 

— E înţelegerea ta, Walter? E ideea ta? 

Robinson nu răspunse imediat. Gândul îi zbură la rabi și la 
Frieda Kroner, apoi avu o viziune înfricoșătoare a lui Der 


Schattenmann pândindu-i. Se gândi pe dată la Espy și simţi că 
n-ar fi vrut ca furia și mânia „Spărgătorului” să se reverse 
asupra ei, așa că scrâșni din dinţi și rosti: 

— Da, normal, e ideea mea. 

— Şi o să rezolvi niște cazuri, zici! O să mai urci o nenorocită 
de treaptă, nu? Poate o să capeti chiar o avansare, hm? O să fii 
cel mai tare din parcare la omucideri. Poate și ziarele alea 
afurisite or să scrie despre tine. Noua stea „neagră” din Miami 
Beach, nu? 

Robinson încercă să ignore aluzia rasială din vorbele 
colegului său. 

— Nu. Pur și simplu o să împiedicăm asasinul să ucidă din 
nou. Asta e important. 

— Exact, replică sarcastic „Spărgătorul”. Asta era! Și nu-ţi 
pasă de nimic altceva! 

— Greșești! 

— Normal, zise polițistul. Mi-au trebuit nouă ani de poliţie ca 
să obţin insigna, pe urmă am stat înfipt încă trei ani la secţia 
furturi. Ce zici, ce activitate am avut, m-am afirmat 
extraordinar, nu? Tie cât ţi-a trebuit, Walter? Ai ajuns direct la 
omucideri. Marea mișcare, nu? N-ai stat la munca de jos, este? 
Și acum nici n-o să mai fiu în stare să muncesc ca lumea. 
Mulţumesc. 

Se lăsă tăcerea. „Spărgătorul” părea să rumege tot felul de 
gânduri în capul lui. 

— Fă ceea ce trebuie să faci, zise într-un târziu. Așa e jocul, 
înţeleg. Fă ceea ce trebuie! 

Robinson se ridică. 

— O.K. Mulţumesc. 

— Şi eu o să fac la fel, replică „Spărgătorul”. 

Robinson se opri. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Nimic. Absolut nimic. Acum cară-te! 

— Ce-ai vrut să spui? 

— Ti-am spus, nimic! Uşa e acolo! 

Robinson vru să-i răspundă, dar nu se simţi în stare. leși din 
camera de zi și ajunse la ușa din faţă. În timp ce o deschidea, 
soţia colegului său se ivi în spatele lui. 


— Domnule inspector! îl strigă ea încet. 
Se întoarse. 
— Da. 


— Soţul meu s-a hotărât să te ajute pentru că era 
operaţiunea ta. Planul tău. Și tu aproape că l-ai ucis. Probabil 
că nu va mai putea niciodată să muncească din cauza ta. Şi 
acum ai de gând să-l lași liber pe nemernicul ăla? Sper să-ţi 
putrezească sufletul în iad, inspectore! 

Rostise cuvântul „inspector”, dar văzând ura din ochii ei, 
Robinson bănui că soţia „Spărgătorului” ar fi vrut să spună cu 
totul alt cuvânt. Se întreba de ce oare nu-l folosise. 

— Cară-te din casa mea! zise ea. 

Robinson își zise că la sfârșitul propoziției se auzise, totuși, 
un „n”, ca și cum femeia s-ar fi luptat din răsputeri să se abţină 
de la orice cuvânt cu încărcătură rasială - un „n” de la „negru”. 
Dar poate că el era cel care greșea, își spuse Walter deodată. 
Poate că era doar furioasă și n-avea, de fapt, nici cea mai mică 
intenţie să-l jignească. Poate că ea nu observase niciodată că 
trăia într-o lume la fel de scindată, la fel de înspăimântată ca 
aceea a negrilor de pe plantaţii în timpul războiului civil. Poate, 
deși se îndoia. Își spuse că așa era aici, în Miami; e un loc unde 
oamenii zic doar în gând „negrule!”, nu cu voce tare. Simţi o 
dorința arzătoare de a ieși la aer, de a pleca de-acolo, de a se 
întoarce la munca lui. Dădu din cap, lăsând în urmă atmosfera 
plăcuta a casei datorată aerului condiţionat și ieși în căldura 
de-afară, cu impresia că a lăsat o dâră murdară pe aleea 
impecabilă. Când femeia trânti ușa în spatele lui, se auzi 
imediat plânsul unui copil trezit din somn. 

Espy Martinez nu putea suferi bucuria ce se simţea în vocea 
lui Tommy Alter. Avocatului îi era imposibil să se stăpânească. 

— Ştiam eu că o să devii rezonabilă, Espy, zise el. 

— Tommy, te înșeli. Nu sunt rezonabilă, sunt expeditivă. 

Cei doi stăteau la o masă în bufetul din clădirea Palatului de 
Justiţie. Cafeaua neatinsă din faţa lor scotea aburi ușori. La 
celelalte mese erau câţiva procurori și avocaţi care se 
amestecau rareori unii cu alţii și, când o făceau, era pentru a-și 
arunca insulte, provocări de tot felul sau pentru a aranja 
condiţiile unui târg, așa cum făceau Espy și Tommy Alter. 
Ceilalţi avocaţi se mai uitau la ei din când în când, dar, printr-o 


înţelegere tacită, știind cam despre ce era vorba, nimeni nu se 
așeză la vreo masă din apropiere, creând astfel un spaţiu 
tampon în jurul lor. 

— Ei, zi-i cum vrei să-i zici. Care e oferta? 

— Trebuie să facă închisoare, o perioadă scurtă, Tommy. Nu 
poate să împuște un poliţist și să scape. 

— De ce nu? Poliţia l-a arestat pentru un lucru pe care el nu 
l-a făcut. Poliţiștii sunt ăia care i-au spart ușa și au apărut 
agitându-și pistoalele. A avut noroc că n-a fost împușcat chiar 
atunci, când au intrat la el. A avut noroc că nu l-ai ucis tu 
pentru un lucru pe care nu l-a făcut. Mie mi se pare că voi ar 
trebui să-i cereţi scuze. 

— A fost martorul unei crime și apoi a jefuit victima. Oricum, 
nu cred că ceea ce artrebui e să-i cerem scuze. 

— Ei bine, fără închisoare, asta e poziţia noastră. Dacă vrei, 
eliberat de probă. Să fie supravegheat. Dar să i se ridice 
acuzaţiile grave, să rămână jaful. Și să nu fie închis în nord. 
Mai ales că vă ajută să prindeţi un criminal. Poate chiar la timp 
- ca să nu mai fie și alte victime. 

Espy respiră adânc. 

— Ce tot spui, Tommy? Să nu mai fie și alte victime? Ţi-a 
spus ceva în plus? Ştii ceva? 

— Am atins o coardă subţire, Espy? Nu, nu știam nimic 
sigur. Doar speculaţii. M-am gândit că trebuie să fie un motiv 
pentru care a fost ucisă bătrânica și poate același motiv va 
exista și în alte cazuri. E doar o intuiţie. 

Espy șovăi. 

— O să obţii ceea ce vrei, Espy, îi spuse avocatul zâmbind. 
Un martor adevărat. Poate că nu e cea mai bună înţelegere din 
lume, dar nu e nici cea mai rea care s-a făcut vreodată în 
clădirea asta. 

— Vreau să ne stea la dispoziţie cu tot ce se poate. Să dea 
declaraţii complete, să facă o descriere amănunţită. Să 
colaboreze cu experţii de la portretul-robot. Să facă tot ceea ce 
îi cere Walter Robinson, să fie disponibil pentru proces și să 
depună mărturie când e chemat. Ai înţeles? Orice încercare de 
a evita tribunalul, orice reacţie de respingere, orice declaraţie 
falsă sau care ne pune pe o pistă greșită, orice absenţă pe care 
nu o poate motiva, orice scăpare sau omisiune, și îl băgăm la 


zdup. Pentru mult timp. E clar, Tommy? 

— Da, e acceptabil. Batem palma? 

— Nu dau mâna cu tine, Tommy. 

Avocatul râse. 

— Nici nu prea mă așteptam la așa ceva. Calmează-te, Espy! 
O să te ajute să-l găsești pe ucigaș. Ce mai eroină o să fii 
atunci! Să ţii minte chestia asta când o să fim în faţa 
judecătorului. O să am grijă să intre pe rol mâine dimineaţă. 
Pot să-l aducă pe Jefferson devreme. Știi, tocmai s-a pricopsit 
cu un scaun cu rotile. 

Espy dădu din cap. 

— Vreau să ne întâlnim în timpul orelor programate în 
calendarul de termene - și cât mai discret posibil. Să fie doar o 
întâlnire între noi și judecător, după care să plece cu polițistul. 

Alter zâmbi și se ridică. 

— Desigur. Mi se pare normal. 


— Trebuie să păstrăm o discreţie totala asupra 
investigaţiilor. 

— Ce frază frumoasă, ce bine sună! Bineînţeles că trebuie. 

— Tommy, nu mă enerva mai mult decât sunt acum. 

— Hei, chiar, de ce-aș face-o? 

Fără să mai aștepte răspuns, se întoarse și străbătu bufetul. 
Espy îl văzu făcând un gest de satisfacţie. Incercă să se 
gândească la cei doi bătrâni și să se convingă că făcea ceea ce 
era bine - adică îi menținea în viaţă. 

Pe teren era un tânăr slab și înalt, care părea să fie mai iute 
în mișcări. Când mingea ajungea în mâinile lui, o băga în coș 
fără niciun efort, parcă. De pe banca unde stătea, chiar în 
spatele gardului de sârmă, Simon Winter îl urmarea pe puști, 
felul în care domina jocul, strecurându-se cu agilitate printre 
ceilalţi jucători. „Am fost și eu așa, odată”, își zise. 

Apoi încercă, zâmbind, să-și imagineze ce ar fi făcut ca să-l 
oprească pe tânărul acela. Era nevoie de o gândire tactică, de 
precizie în mișcările întregului joc de baschet, și Simon înţelese 
că asemenea fantezii erau pentru el ca o bomboană pentru un 
copil: nu reprezentau ceva esenţial, dar dădeau savoare vieţii. 
Îl studie atent pe tânărul jucător. Era înalt, dar Simon Winter 
ar fi fost mai avantajat decât el, chiar și așa. Prima regulă, își 
zise fostul poliţist, este să nu-i lași mingea. Să-l înfrunţi în 


poziția în care îi place să primească pasa, să nu-l lași să se 
întoarcă și să arunce la coș. Să-l faci să ia mingea, 
dezechilibrându-l, pentru că așa nu poate face nicio manevră. 
Să-l forțezi să acţioneze pe partea stângă - se pare că nu e prea 
sigur pe el când primește pe stânga, iar când se pregătește să 
paseze nu se ridică la fel de repede ca pe dreapta. Să-i blochezi 
înaintarea pe dreapta, ca să nu poată pasa pe linia care îi e la 
îndemână. Să mimezi pasele, ca să sară degeaba, trase 
concluzia Simon. O să sară de câteva ori, dar o să rateze. Să-ţi 
miști picioarele tot timpul și să-l faci să obţină greu orice; în 
cele din urmă, va încetini ritmul și va încerca să fie liber ca să 
primească o pasă, și când se întâmplă așa ceva înseamnă că ti- 
ai făcut treaba. 

Winter dădu din cap și zâmbi. Când juca baschet, în 
imaginaţia lui, rezultatul era mereu același: victoria. 

În faţa lui, pe teren, îl văzu pe tânăr strecurându-se printre 
doi apărători și marcând un punct, cu o mișcare calmă, lină. 
„Puștiul știe să joace”, își zise Simon. O lovitură puternică, ce 
face să tremure scândura din spatele coșului, poate fi 
impresionantă, dar adevărații jucători recunosc și admiră 
mișcarea pe care o faci când arunci mingea la coș, nu 
rezultatul. 

— Vă place baschetul, domnule Winter? 

Simon se întoarse ca să vadă de unde venea vocea. 

— Da, am și jucat pe vremuri, domnule inspector. 

Robinson se așeză lângă el, pe bancă. 

— Eu nu, zise el. Nu am vrut să joc baschet, pentru că toată 
lumea se aștepta s-o fac - așa e cu toţi negrii, dacă ești înalt, 
trebuie să joci baschet. În schimb, am jucat fotbal, nu din cel 
european, la liceu. Eram extremă, am fost destul de bun, într-o 
echipa foarte bună. Am câștigat campionatul pe oraș. 

— Cred că a fost nemaipomenit. 


— Cea mai frumoasă zi din viața mea. Aveam aproape 
optsprezece ani, am ieșit de pe teren plini de sânge, ameţiţi, 
obosiţi - dar eram învingători. Niciodată n-am mai trăit așa 
ceva. Era un sentiment foarte pur. 

— Deci, erai bun? 

— Nu eram deloc rău, dar nu destul de bun ca să fiu atacant. 
Rolul extremei e destul de ciudat, domnule Winter. Cea mai 


mare parte a timpului joci aproape de marginea terenului, ești 
mereu în defensivă ca să-i ajuţi pe băieţii care culeg laurii 
gloriei - atacanţii - ori de câte ori aleargă înapoi, spre poarta. 
De cele mai multe ori, ai vrea să primești o răsplată cât de mică 
pentru munca aceea dificilă; o zbughești în mijlocul terenului, 
în sfârșit singur, iar mingea vine spre tine cu viteză. E un 
moment extraordinar, cu apărătorii care te înconjoară, cu 
mingea care se îndreaptă exact spre mâinile tale, și-ţi dai 
seama că totul depinde de tine. Dacă ratezi și o scapi, te întorci 
iar la poziţia dinainte, la rolul de albină lucrătoare. Dar dacă 
prinzi mingea, ești liber să faci cu ea ce vrei și ce poţi. Acelea 
erau clipele care îmi plăceau cel mai mult. 

— În sport e întotdeauna și puţină poezie, rosti zâmbind 
Simon. 

— Şi metaforă, adăugă Robinson. 

— Cum m-ai găsit? 

— Mi-a spus familia Kadosh. Mi-au povestit că îţi place să vii 
aici, în parc, seara, și să urmărești meciurile de baschet. 

— N-aș fi zis că au spirit de observaţie. 

Robinson râse, iar Simon ridică din umeri, adăugând: 

— Da, da, ai dreptate. Lecţia numărul unu: vecinii știu 
întotdeauna mai mult decât lasă impresia. Asta e. Deci, așa m- 
ai găsit. Dar de ce m-ai căutat? 

— Pentru că Jefferson vine mâine la tribunal și până la prânz 
o să stăm amândoi lângă un expert al poliţiei pentru a face 
portretul-robot, el ni-l va descrie și ne va da o declaraţie 
completă. După ce vom avea toate astea, putem să facem pasul 
următor. 

— Să-i întindem o cursă. 

— Exact. 

— Cred că trebuie să fim foarte atenţi, zise Simon. 

— Mda... De ce? 

— Pentru că suntem foarte vulnerabili în acest moment. 

Robinson dădu din cap. 

— Spuneţi mai departe! 

— Trebuie să-l găsim pe omul ăsta. De data asta trebuie să-l 
găsim! Avem șansa și nu trebuie s-o ratăm. 

— Vă ascult, rosti inspectorul. 


Simon Winter se opri, urmărindu-i pe jucătorii din teren cum 
se răsuceau aruncându-și mingea unul altuia. Felinarele cu 
vapori de sodiu dădeau o tentă gălbuie chipurilor lor, ca și cum 
transpiraţia și mușchii ar fi fost o boală, iar lupta pentru minge 
se dădea, de fapt, împotriva unei maladii ciudate. 

— Dacă nu-l descoperim și nu-l oprim pe acest individ, dacă 
doar îl pândim, o să dispară. Se poate duce oriunde, poate fi 
oricine. Dacă „se prelinge” pe lângă noi, atunci nu mai avem 
cum să aflăm unde merge. Vezi tu, noi nu știm nimic despre 
originea lui, despre viaţa lui, nimic de când s-a sfârșit războiul. 
Deci, nu știm nimic despre posibilităţile lui. Cum să urmărești 
doar o Umbră? Crezi că o să lase vreo urmă după care să ne 
putem ghida? Mă îndoiesc. Mai ales dacă a ajuns la asemenea 
„performanţe” după atâţia ani. Eu zic, deci, să pornim de la 
premisa că acest Jefferson este singura noastră șansă. De data 
asta trebuie să-l prindem! 

— V-aţi gândit cum? 

Winter dădu din cap, apoi se uită la Robinson. 

— Așa cum te-ai gândit și tu. De fapt, pot să pariez că de 
asta ai venit aici. 

Robinson își întinse picioarele și se lăsă pe spate, încercând 
să se relaxeze. 

— Aţi fost celebru în poliția din Miami. 

— Mi-ai citit dosarul? 

— Bineînţeles. Am vrut să știu cu cine am de-a face. 

— Ei, niște fleacuri... Să rezolvi un caz, să faci o arestare, să 
primeşti laude... Asta nu-ţi spune nimic despre mine. 

— Așa e. Deci, cine sunteţi dumneavoastră, domnule Winter? 

Simon nu răspunse imediat, apoi arătă spre jocul de baschet. 

— Îl vezi pe puştiul cu mingea? 

Robinson făcu semn că da. 

— Puștiul ăla înalt, nu? 

— Da. Ce-i cu el? 

— N-ar trece de mine așa ușor, spre coș. 

Robinson începu să râdă, apoi se opri și-l urmări pe tânăr 
cum joacă, îi observă rapiditatea cu care își mișca picioarele și 
viteza cu care ţâșnea când dribla. 

— L-aţi placa tot timpul, nu? comentă Robinson. 


— Nu. Aș lua lucrurile metodic, pas cu pas. Apoi, când s-ar 
aștepta mai puţin, l-aș forța să se apere folosind încă un 
coechipier, să se apere în pereche. Şi apoi l-aș prinde 
descoperit. Așa ar rata pasa. 

Robinson oftă. 

— E greu. 

— Dar e singura posibilitate. 

— Aveţi dreptate. Credeţi că ar trebui să procedăm și noi la 
fel? 

— Da. Capcana trebuie să aibă o momeală. Și un paravan. 
Umbra trebuie să fie atrasă ca spre ceva care i se oferă, să fie 
sigură că reușește. Dar el, de fapt, să facă ceea ce vrem noi, 
deci să-l dirijăm cu grijă spre un anume punct, unde o să-l 
așteptăm. Așa trebuie gândit. 

Pentru o vreme se lăsă tăcerea. 

— Cei doi bătrâni, rabi Rubinstein și Frieda Kroner... 

— Nu-ţi face griji pentru ei. Când va veni timpul, vor face 
ceea ce trebuie. 

— Am trimis o echipă în faţa caselor lor ca să-i supravegheze 
pe tot parcursul zilei. 

— Nu. Ia-i de acolo! Nu trebuie să-l facem să fie mai prudent 
decât este. 

— Dar dacă... 

— Ei înţeleg riscul. Amândoi reprezintă momeala și știu asta. 

— Nu-mi place treaba asta. 

— Dar tu ce-ai face? 

Robinson nu răspunse imediat. În cele din urmă, zise: 

— Nu, tot nu-mi place treaba asta. 

Simon zâmbi. 

— Vezi tu, ăsta e avantajul pe care îl am eu asupra ta. Eu nu 
lucrez pentru nimeni. Pe mine nu mă plătește poliţia din Miami. 
Nu mă preocupă altceva decât să reușesc. Nu trebuie să-mi fac 
griji despre ce să scriu în raport, cum li se va părea superiorilor 
mei și alte lucruri din astea. Când am spus să-i întindem o 
capcană, la asta m-am referit. O capcană are nevoie de o 
momeală. Momeala trebuie să fie proaspătă, atractivă și există 
mereu riscul să fie înghițită, nu? Poate că arcurile capcanei nu 
se vor închide exact la momentul oportun și prada va fugi după 


ce a înghiţit momeala... Așa că eu îţi recomand să joci foarte 
strâns. lar tu și prietena ta, domnișoara Martinez, veţi păstra 
tăcerea asupra acestui plan. Dacă dă greș, poţi să dai vina pe 
mine. 

— N-aș face așa ceva. 

— Ba da. Şi n-ar fi o tragedie. Sunt doar un poliţist la pensie, 
niţel cam trăsnit, și nu m-ar deranja deloc. Dimpotrivă, te 
pomenești că o să am o viaţă palpitantă. 

— Nu, tot nu vreau s-o fac. 

— De ce nu? Eu sunt bătrân. Şi nu mă mai înspăimântă 
nimic. Ai priceput? Nimic. Cu o singură excepţie: să nu-l prind 
pe ticălosul ăsta. 

Simon zâmbi și aplaudă o aruncare bună la coș. 

— Nu vreau ca tipul ăsta să trăiască după ce eu n-o să mai 
fiu. 

— Eu cred că mai ai mult și bine de trăit. 

Bătrânul râse tare. 

— Ei, de trăit mai am eu ceva, dar dacă o fi „mult și bine”, 
asta mai vedem noi. 

— E-n regulă. O să retrag supravegherea pentru rabi și 
Frieda Kroner. Şi pe urmă? 

Vocea lui Simon căpătă o anumită răceală când răspunse: 

— Îl forțăm să facă o mișcare. 

— Şi cum am face asta, cum ţi-ai închipuit că o să fie? 

— Păi, de obicei, se începe cu asta: transmiţi fotografia 
suspectului peste tot. O trimiţi la televiziune, la ziare și îi rogi 
pe cei de la Herald s-o publice pe prima pagină. Poza trebuie, 
deci, afișată peste tot. Şi îți rămâne să speri că cineva o să sune 
la poliție și o să spună că l-a văzut. 

— Da, asta e procedura standard. 

— Dar cu tipul ăsta nu ţine, nu? 

— Nu, replica Robinson. Nu, din câte încep eu să-mi dau 
seama. Ceea ce ar da rezultate ar fi o metodă de a-i atrage 
atenţia. 

— Desigur, să-l speriem de-a binelea, așa i-am salva, poate, 
pe rabi și pe Frieda Kroner. Îl speriem, el fuge și ei rămân să 
trăiască fericiţi, în liniște și pace. 


— Da, dar uitându-se mereu în spate, așteptându-l. 

— Da, dar ar fi în viaţă amândoi. 

— Adevărat, ar fi în viaţă. 

Cei doi tăcură o vreme. Văzduhul era plin de zgomotele 
meciului de baschet, de voci ridicate, de corpuri lovindu-se, de 
sunetul specific al plasei care tremura când mingea intra în 
COȘ. 

— Noi nu vom aplica, deci, procedura standard, zise 
Robinson. Dar ce vom face? 

Simon zâmbi. 

— Am o idee, rosti el cu prudenţă. Vezi tu, ei nu va ști că noi 
îi cunoaștem figura și că avem portretul lui, deci nu va ști că îl 
așteptăm la colţ. Așa că trebuie să fim foarte subtili. Să-i 
sugerăm ceva. Ceva care să-l facă să se miște repede, poate 
chiar înainte de a fi pregătit ca lumea. 

— Am înţeles. Ce fel de sugestie? 

— La slujbele de la sinagogă, de pildă, să-i rugăm pe toţi 
rabinii să facă aluzii la... „umbra” care a început să se întindă 
asupra comunităţii. La Centrul Holocaustului să afișăm un 
anunţ în care să-i rugăm pe cei care știu ceva despre Berlinul 
din perioada războiului să-l contacteze pe rabi Rubinstein. 
Poate să facem în așa fel încât același anunţ să fie transmis și 
la întrunirile membrilor comunităţii evreiești. Exact atât cât să 
ajungă la el, cuvinte, impresii care să-l stârnească, iar el să 
creadă că trebuie să facă o mișcare. Dar nu atât încât să-l facă 
s-o șteargă. 

Robinson dădu din cap. 

— E șmecheră treaba, zise el încet. 


— Ai fost vreodată dincolo de bancurile de nisip din Key 
Biscayne, să pescuiești? E un sport extraordinar, pescuitul ăsta. 
În apele de mică adâncime, peștii sunt foarte vioi și sperioși, 
atenţi la cel mai slab zgomot, la cea mai mică mișcare, 
anticipând pericolele. Dar sunt flămânzi și, pe lângă aceste 
bancuri de nisip, găsești creveţi și crabi mici, care pentru ei 
sunt niște delicatese, de aceea sunt atât de mulţi acolo. Apa e 
albastră-cenușie, de fapt are zeci de nuanţe ce se schimbă cu 
fiecare pală de vânt, iar peștii par doar o neînsemnata 
schimbare a culorii. Odată, un scriitor i-a numit „stafii”. Te uiţi 
ore în șir la apă și apoi, deodată, vezi ceva mișcând, o mică 


transformare a acelei nuanţe - e semn că acolo a venit un 
pește. Atunci arunci undița cu momeala, încet, imediat lângă 
sau în faţa acelei umbre nedefinite, și astfel prinzi un pește - un 
lucru pe care și-l dorește aprig orice pescar din lumea asta. 

— Da, știu, replică Robinson. 

— Ar trebui să te apuci de pescuit, tinere, spuse Simon. Te 
va ajuta să înţelegi cum să prinzi pe cineva, așa cum m-a ajutat 
și pe mine. 

Robinson râse, deși se simţea neliniștit. 

— Când vom termina cu toată treaba asta, o să mă învăţaţi? 

— Mi-ar face mare plăcere. 

Robinson șovăi, apoi îl întrebă: 

— Și noi tot asta o să facem ca să-l prindem, o să pescuim? 

— Exact, zise zâmbind fostul poliţist. 


NOUĂSPREZECE 
Avertismentul îngerașului 


Jocul se terminase și Walter Robinson insistase să-l 
însoțească pe Simon până la blocurile din Sunshine Arms. 
Trecură prin centrul orașului cufundat în noapte, în mașina lui 
Robinson, care nu avea obișnuitele însemne ale poliţiei. Simon 
nu-și lua ochii de la bordul automobilului, unde era un mic 
computer, exact în mijloc, și, în cele din urmă, rosti cu un mic 
surâs crispat: 

— Chestia asta afurisită chiar că mă face să mă simt bătrân. 

Ridică privirile spre stradă, urmărind, din viteza mașinii, tot 
ceea ce se petrecea afară. Fostul poliţist oftă ușor. 

— Ce e? 

— Hm, uită-te la asta! Observi ce se întâmplă? 

Robinson își opri privirile asupra talmeș-balmeșului de 
limuzine albe și strălucitoare, de mașini luxoase de culoare 
închisă, parcate câte două la o mică depărtare de un club de 
noapte. La ușa din faţă era un palmier foarte înalt, cu lumini de 
neon purpurii și roșii. Pe trotuar era multă lume, în special 
tineri albi sau latino-americani; erau agitaţi, de abia dacă aveau 
douăzeci de ani. 

Tocmai terminaseră liceul, se gândeau, poate, să urmeze o 
facultate de comerţ sau de drept. Acum căutau ceva care să-i 
scoată din monotonie, în drumul lor spre o posibilă carieră. Se 
amestecau cu cei mai mari decât ei, dar încercau să-și păstreze 
atuurile vârstei. Era, într-un fel, o imitație a unei categorii ce 
părea unică în Miami: traficanţii de droguri. Erau mai ales 
tineri care-și dădeau aere de narcotraficista”!: purtau cămăși 
înflorate, deschise larg la gât, lanţuri de aur, costume din 
țesături fine, ca și cum toate astea ar fi putut șterge sau 
ascunde cu ușurință viaţa lor cea reală, de viitori funcţionari 
sau contabili. Era o mascaradă, unde fiecare se voia excentric, 
bogat, neîndurător în stilul mafiei columbiene a drogurilor și 
asta îi ajuta, desigur, pe cei câţiva traficanţi și ucigași adevăraţi 
să se ascundă în mulţime, în aceleași haine. Femeile păreau să 
agreeze tocurile înalte, ascuţite, și părul strâns în multe codițe. 


31 Traficant de droguri (span.) (n.tr.). 


Erau îmbrăcate în rochii de mătase cu paiete, în culori 
țipătoare, ca ale unei cozi de păun sau ca ale firmei luminoase 
de deasupra lor. Când Simon și Robinson trecură pe lângă club, 
sunetul puternic, în note joase, al rock'n roll-ului cu accente 
latine, aproape că zgudui mașina. 

— Ei, ce vezi, „babacule”? 

Robinson folosise un cuvânt din jargonul tinerilor ca să-l mai 
înveselească pe Simon, iar acesta recunoscu termenul imediat 
și replică imitând vocea unui bătrân excentric, plin de toane, 
iritat, respirând ca un astmatic. 

— Ceea ce văd eu, tinere, este schimbarea. Pe o parte a 
străzii - Broadway Delicatessen. Pe vremuri, aici se servea cea 
mai bună supă de pui din Miami. Poate că încă se mai servește. 
Imediat lângă localul ăsta e o băcănie, unde bătrânii ca mine 
obișnuiesc să cumpere fructe și carne care n-a stat în 
congelator mai mult de o lună. Genul de magazin unde toţi se 
cunosc pe nume și unde, dacă într-o săptămână se întâmplă să 
nu poţi plăti chiar tot, atunci te-așteaptă până când primești 
pensia. 

Simon se opri, apoi reluă cu vocea lui obișnuită: 

— Peste un an, poate doi, nu vor mai fi aici, nu? Vezi tu, 
clubul ăsta de noapte este foarte atrăgător și asta înseamnă 
concurenţă, iar spaţiul de vizavi capătă brusc valoare pentru că 
- dar tu știi asta, tinere polițist - un dolar nou foșnește mai bine 
decât unul vechi. 

Robinson aprobă tăcut. Încercă să străpungă cu privirile 
mulțimea din fața clubului. Văzu o namilă de om care alunga un 
client prea gălăgios, un om îmbrăcat într-un costum alb care, în 
mod sigur, costa mai mult decât câștiga un poliţist pe 
săptămână. Observă că Winter se uita și el la aceeași 
încăierare. 

— Prea multă cocaină. Necazul cu cocaina este că te 
forțează să faci lucruri incredibil de tâmpite și ajungi să crezi 
că ești cel mai deștept pentru că le faci. 

Simon râse. Trecură mai departe cu mașina, îndepărtându-se 
de mulţimea de pe trotuar care se mai văzu doar în oglinda 
retrovizoare. Simon îi făcu semn lui Robinson să întoarcă. 

— Nu e direcţia bună, replică Robinson, deși întoarse 
volanul, mai mult din politeţe. 


— Vreau doar să văd ceva, rosti Simon. 

Într-o clipă se întoarseră, așa că acum mergeau paralel cu 
plaja și cu oceanul. 

— Așa e mereu, zise Simon încet. Cu cât îmbătrânesc mai 
mult, cu atât îmi place mai mult. 

— Ce anume? 

Robinson încerca să conducă și în același timp să privească 
pe lângă Simon, spre oceanul întunecat. 

— Oricâte hoteluri și cluburi de noapte și blocuri am 
construi, oceanul e mereu acolo. N-ai ce să-i faci! Nu poţi să-l 
umpli cu clădiri, nu poţi să-l asfaltezi. Asta îmi place cel mai 
mult. Îţi place oceanul? 

— Când eram mai tânăr nu, îl uram. Dar acum îmi place. 

— Bravo! 

Robinson dădu din cap și luă iar o curbă. După câteva minute 
zări complexul de clădiri Sunshine Arms și parcă mașina lângă 
intrare. 

Winter atinse mânerul portierei, apoi se opri, șovăind. 

— Te gândești vreodată la cei pe care îi urmărești? îl întrebă 
el pe tânărul poliţist. 

— Uneori... Adesea, însă, ei sunt doar niște obiecte, nu 
oameni. Constituie punctul culminant al unui șir de fapte, de 
observaţii. Sunt, mai degrabă, concluzii decât oameni. 

— Pentru mine, tipii ăia răi parcă mi se băgau sub piele, știi? 
Nu mai erau un număr, un dosar, erau cu totul altceva. Şi 
apăreau mereu vreo doi care erau într-adevăr deosebiți. 

— Îi ţineaţi minte mult timp? 

— N-am să-i uit niciodată. 

— Oare așa o să mi se întâmple și mie? 

— Câte cazuri nerezolvate ai? 

— Nu mai știu, domnule Winter. Se pare că se adună tot mai 
multe și tot mai repede. Şi totuși, numărul meu de cazuri 
rezolvate este mai mare decât al celorlalţi colegi. 

Simon clătină din cap. 

— Pe vremea mea, orice crimă avea ceva special, un aer 
aparte. 

— Acum nu mai e așa. 


— Ce crezi despre Umbră? 

— Încă nu știu prea bine ce să cred. Mi-e greu să mi-l 
imaginez. Totuși, o să vă spun un lucru: mă atrage, mă incită 
mai mult decât oricare alt caz de până acum. Știţi cum e: de 
obicei, ai o idee a naibii de bună despre ceea ce cauţi, chiar 
dacă nu ai un nume sau un chip. Dar măcar știi ce fel de 
persoană e. Caracterul, felul în care gândește sau alte chestii 
de-astea... Oricum, intră în desfășurarea obișnuită a unei 
anchete. Nu are surprize. Tipul ăsta e puţin diferit. 

Se opri, apoi se corectă: 

— Nu, e cu totul diferit. 

— Dar noi de ce îl vânăm, Walter? 

Era prima dată când Simon i se adresase așa și Robinson 
observă imediat. 

— Pentru că noi credem că a ucis una, două, poate trei 
persoane sau chiar mai multe. 

— Deci e un ucigaș în serie? 


— Nu chiar. În orice caz, nu se potrivește deloc cu nicio 
categorie pe care am întâlnit-o în dosarele FBl-ului. Dar a făcut 
multe crime. Nu e un motiv destul de îndreptăţit ca să 
urmărești pe cineva? 

— E un motiv bun, dar e greșit. 

— lar îmi daţi o pasă? 

— Da, e un motiv greșit. Tu ești aici pentru că asta ţi-e 
meseria: să ajuţi și să protejezi. Eu sunt aici pentru că a ucis-o 
pe vecina mea, asta mă face să mă simt cumva dator, și pentru 
că s-ar putea să mai ucidă și alţi oameni, pe care nici măcar nu- 
i pot considera prieteni, dar cărora le-am promis ceva. Totuși, 
nici astea nu sunt niște motive îndreptăţite, nu mai îndreptăţite 
decât ale tale. Cred că nici tu, nici eu, nici simpatica ta prietenă 
de la procuratură nu vom găsi motivul cel bun. Dar rabi și 
Frieda Kroner, da, ei au cel mai bun motiv. Ştii, poţi să înţelegi 
că găsești un cadavru sau douăzeci și-ţi spui: „Criminalul 
trebuie prins, trebuie oprit”. Dar ei l-au văzut pe Omul din 
umbră și au văzut sute, poate mii de oameni mergând la 
moarte. Și-au văzut fraţii, mamele, taţii, unchii, mătușile, 
nepoţii, nepoatele, vecinii, prietenii, cunoștințele și pe toţi 
ceilalți mergând la moarte. Și crezi că acele morți sunt pentru 


noi altceva decât numere? Dar pentru ei nu sunt doar numere, 
nu-i așa? 

Simon Winter deschise ușa mașinii și puse un picior pe 
trotuar. Se aplecă spre Robinson. 

— N-ar trebui ca bătrânii să fie lăsaţi să tot analizeze 
lucrurile astea. Nu face decât să tulbure apele, nu? 

Robinson făcu un semn din cap. 

— Cred, zise el cântărindu-și atent cuvintele, că noi doi ar 
trebui să-l prindem pe omul ăsta și să judecăm tot ceea cea 
făcut. 

După o pauză, repetă: 

— Tot ceea ce a fost. 


— Da, replică Simon. Ar trebui să-l prindem. 

Se îndreptă de spate și închise portiera. Îi făcu un semn cu 
mâna tânărului poliţist în timp ce acesta se îndepărta cu 
mașina. Urmări lumina farurilor din spate, care pierea încet în 
întunericul străzii; mașina semnaliză o dată, la o frână, apoi 
coti, lăsându-l singur pe trotuar. Aerul era dens, lipicios, parcă 
noaptea aceea tropicală era făcută din melasă sau din sirop de 
arțar. I se păru un lucru înșelător; căldura îi făcea pe oameni să 
ignore pericolele ce se puteau ivi după apusul soarelui. Incepu 
să vorbească în sinea lui cu acel criminal necunoscut, cel pe 
care îl vâna: „Crimele le-ai făcut, oare, mai ales noaptea? 
Atunci devii periculos? Oamenii sunt mai vulnerabili în 
întuneric; atunci obișnuiești să-i ataci? Într-o noapte ca asta?” 

Iar răspunsul care-i veni în minte era: da. 

Simon ascultă zgomotele îndepărtate ale străzii 
amestecându-se cu  nelipsitele sunete ce veneau din 
apartamentele blocului său, de la televizoare, muzica ce se 
auzea, vocile ridicate într-o ceartă oarecare. Dar nu se auzea 
nicio voce de copil, își dădu el seama. Nu în această parte a 
orașului. Sunt numai bătrâni aici, își spuse el, chiar și 
zgomotele au ceva bătrânicios. 

Winter făcu un pas, îndreptându-se spre locuinţa lui, apoi se 
opri și se uită fix la fântâna secată și la îngerașul care, într-o 
figură de dans, se afla în centrul ei. 

— Deci, zise el cu voce tare, ce melodie îmi cânţi în seara 
asta? Ceva plin de viaţă, cred. Ceva care să mă înveselească?... 

Îngerașul continua să cânte, fără să se audă, desigur, niciun 


cuvânt. 

— Bine, atunci spune-mi ce-ai văzut în seara asta? întrebă 
deodată Simon. Ai văzut ceva neobișnuit? 

Privi fix statuia și ochii i se întâlniră cu cei ai heruvimului, 
reci, fără viaţă, așteptând un răspuns. Rămase așa câteva 
secunde, apoi se uită în jur, prin toată curtea. Locuinţa Sophiei 
Millstein era cufundată în întuneric, iar deasupra se vedea doar 
lumina aceea gri-albăstruie, semn că televizorul mergea la 
familia Kadosh. Pe când cerceta clădirea, o lumină se stinse în 
locuința bătrânului Finkel. Se răsuci, uitându-se la ferestrele 
propriei sale locuinţe. Întunericul din spatele lor părea lichid, 
se ondula asemenea valurilor oceanului pe care le văzuse doar 
cu puţin înainte. Își mută încet privirile, jur-împrejur, examină 
umbrele și formele, scrută fiecare colț, fiecare unghi. 

Nu-i nimic aici, își zise el. „Ai înnebunit? Ești singur și obosit, 
ar trebui să te duci la culcare.” 

Inaintă un pas, apoi se opri. „O noapte ca asta”, repetă el. 
Respiră adânc. 

„Dar pe mine nu mă cunoaște, insistă Simon. Şi nu știe că 
sunt aici, nu știe că îl caut. El crede că dușmanii lui sunt niște 
bătrâni și vulnerabili supraviețuitori ai holocaustului, cu 
amintiri dureroase, dar palide, din cauza trecerii timpului 
despre ceea ce au îndurat de-a lungul a zeci de ani. Ei sunt 
țintele lui. Nici nu știe de mine. Sau știe?” 

Işi dădu seama, în acea clipă, că ridicase, inconștient, mâna 
dreaptă și o dusese în partea stângă, de parcă ar fi purtat încă 
vechiul lui pistol în tocul de la umăr, așa cum făcuse ani de zile. 

„Nu-i nimic acolo și tu ești singur, continuă el. Și ești un 
prost.” Apoi se corectă: „Să fii precaut nu înseamnă să fii prost. 
Poate că te irită să te bazezi doar pe simţuri, dar asta-i tot ce ți- 
a rămas, nu există altă soluţie.” 

Mai înaintă câţiva pași, enervat de zgomotul făcut de pantofi 
pe caldarâm. „Ca o tobă, se dojeni el. Mișcă-te mai încet!” Păși 
cu grijă pe fâșia de iarbă de lângă alee, încercând să înăbușe 
orice zgomot pe când se apropia de clădire. A 

Se opri la ușa din faţă, gata să atingă mânerul. Își retrase 
degetele încet. 

„Dacă deschizi ușa, te aude sigur, își zise Simon. Atunci o să 
știe de unde vine sunetul, își va aduna puterile și va fi pregătit. 
El se așteaptă să sosești acasă ca orice bătrân obosit, grăbit să 


se culce, ca să apuce câteva ore de somn bun. Se așteaptă să 
zgâlţâi ușa din față, să bâjbâi nerăbdător prin vestibul până 
când găsești cheia de la casă și o vâri în broască.” 

Simon se retrase din faţa ușii, ascunzându-se în umbră. Se 
sprijini de un perete al clădirii și ascultă, dar auzi doar 
zgomotele obișnuite ale nopţii, căci îi erau familiare. Analiză 
toate sunetele, încercând să descopere ceva nefiresc, ceva care 
să fie real, nu ceva născut din teama lui pe care o simţea 
răspândindu-i-se în trup ca o boală contagioasă. j 

„E-n regulă, își spuse. Unde ar putea să se ascundă? În 
vestibul? Nu. Lumina e aprinsă și el nu știe obiceiurile celorlalți 
locatari. Aici nu e niciun loc bun de ascuns, cum era în clădirea 
unde locuia Herman Stein. Atunci înăuntru? Da. lnăuntru. Dar 
cum? Păi, este evident: în curtea interioară. Ca la Sophie. Şi e 
aceeași închizătoare șubredă care va ceda la prima atingere a 
șurubelniței. Și, odată intrat, încotro?” 

Simon Winter își revizui în minte propria locuinţă, ca și cum 
ar fi cercetat atent o hartă. „Nu în bucătărie: luminile 
felinarelor se reflectă în linoleumul alb și-l face să strălucească. 
Și nici în baie: nu e destul spaţiu ca să se miște. În camera de 
zi, atunci? Sau în dormitor? Una dintre ele a... Bătrânul poliţist 
continuă să se concentreze, spunându-și: „Nu în dormitor. Se 
așteaptă să aprind lumina imediat ce intru și, în afară de 
dulapul mic, îngust, plin de haine, cutii și alte vechituri inutile, 
nu mai e alt loc, lumina i-ar lua orice altă posibilitate de a se 
ascunde. Deci îi mai rămâne camera de zi. Surpriza 
surprizelor.” 

Winter începu să înconjoare clădirea cu un pas furișat, 
îndreptându-se încet, fără zgomot, spre zona din spate. Dintr- 
un apartament auzi un căţel lătrând. Când dădu colţul blocului, 
mergea deja mai repede., Acum nu mă poate auzi”, își spuse. 
Se prelinse pe lângă gard, ca o umbră, evitând lumina slabă ce 
venea de la ferestre, ajungând în micuța curte interioară, 
pavată cu dale, din spatele locuinţei lui. In tomberoanele de 
gunoi se auzi un huruit, chiar în spatele aleii. Era o pisică, 
poate. Sau un șoarece, se gândi Simon. 

Pe când înainta, purta o discuţie imaginară cu asasinul: 
„Oare ce-oi avea la tine? Un pistol? Poate. Unul mic, dar 
eficient, de calibrul 22 sau 25, arma tipică a unui criminal. Dar, 
oricum, nu ti-ar plăcea zgomotul pe care l-ar face, nu? Atrage 


atenţia imediat, oricât de silențios ai crede tu că este. Asta-i 
veșnica problemă aici, în Miami. Oamenii cunosc zgomotul 
făcut de o armă. Nimeni nu spune: «Ce-a fost asta, un rateu?» 
Nu, nu aici, în sudul Floridei. Ei știu ce-i aia o împușcătură. Așa 
că ţi-ai lua, probabil, pistolul doar ca să sperii. Ca să ameninţi 
cu el. Dar n-ai vrea, de fapt, să-l folosești, nu-i așa? Mai 
degrabă ţi-ai folosi mâinile, așa cum ai făcut cu Sophie 
Millstein. Asta-ţi place, nu? Îţi place să fii foarte aproape de ei 
când mor, nu? Îți place să auzi ultima respiraţie, îţi plac 
mirosurile morţii. Îţi place sentimentul acela care te cuprinde 
când furi ultima picătură de viaţă, așa e? Nu era același lucru 
când îi urmăreai cum stăteau înghesuiți într-un vagon, ca 
vitele, plângând cu feţele lipite unele de altele, nu te satisfăcea 
prea mult, dar erai tânăr pe-atunci și de-abia înţelegeai că 
veșnica ta iubită va fi crima. Revenind, deci, la ale noastre, încă 
mai încerci să-ţi faci plăcere, nu-i așa?” 

Se opri. 

„Dar eu sunt mai greu de înghiţit, continuă el în gând. Dacă 
mă vânezi pe mine, atunci trebuie să știi că nu sunt ca un copil, 
cum era Sophie, nu sunt nici neputincios, agitat, plin de 
spaimă, ca Herman Stein sau Irving Silver. Nu, nu sunt un 
model care să-ţi fie familiar, așa-i? Şi asta te-a făcut să fii mai 
precaut, deci te vei mișca mai repede, mai eficient, când ţi se 
va ivi ocazia, nu? 

Vrei să știi de ce te caut, te frământă zeci, sute de întrebări, 
dar între informaţie și posibilitatea de a scăpa de o ameninţare, 
tu o alegi pe a doua, cea mai ușoară cale, de altfel. 

Un cuţit...” 

Simon Winter dădu din cap. „Probabil că va alege cuțitul. 
Cuţitul nu face zgomot. Omului din umbra nu-i place sângele, 
nu-i place lupta, pentru că știe că în fiecare secundă în care 
suntem împreună și el caută să-mi înfigă cuțitul în inimă, ar 
putea să lase o urmă care să-l dea de gol. Și totuși acceptă 
acest risc, doar ca să scape de mine, de ameninţarea pe care o 
reprezint.” 

Winter își simţi pulsul mai accelerat, apoi mai slab, pe 
măsură ce încerca să se calmeze. 

„Va ataca, deci, folosind cuțitul. Fără să șovăie.” 

Continuă să se apropie de curtea interioară. 

„Dar la asta nu te aștepți! Nu te aștepți să apar în același fel 


în care ai făcut-o tu. Mă aștepți, probabil, în camera de zi, 
lângă ușa din față. Se deschide spre dreapta, deci spre stânga 
este o mică suprafaţă blocată, în întuneric, iar lumina din 
vestibul nu pătrunde datorită ușii masive, din lemn, care se 
deschide în lături. Mai mult ca sigur că ai observat asta. Ai 
observat din prima clipă în care ai intrat și acolo ai să te 
ascunzi, pentru că-ţi închipui că o să intru, o să-ţi ies în cale 
fără să am habar că tu ești acolo, că n-o să te văd decât după ce 
închid ușa, ca să mă pomenesc în faţa propriei mele morti, crezi 
că n-o să văd cuțitul decât atunci când va pătrunde în plexul 
solar și va ţâșni în sus - doar așa ai învăţat că se lovește, nu? 
Așa crezi tu că se vor întâmpla lucrurile, așa ţi-au arătat ei, nu? 
Toţi acei oameni în uniforme negre, cu mulţi, mulţi ani în 
urmă... Trebuie să omori dintr-o singură lovitură. Să tragi 
victima deasupra ta, s-o dezechilibrezi, astfel încât propria ei 
greutate s-o împingă spre lama ucigașă.” 

Mai avea doar câţiva pași până la ușa glisantă. Se lăsă la 
pământ. Pistolul era în sertarul de la noptieră. Oare intrase 
acolo și-l căutase? „Bătrân prostănac ce ești! se dojeni el. Să 
lași o armă exact în locul în care ar găsi-o orice tâlhar 
nenorocit, orice spărgător. Acolo s-ar uita în primul rând. Dar 
oare el s-a uitat? Sau poate doar te așteaptă?” 

Simon se hotări să riște, orice ar fi. 

Ușa care dădea în curtea interioară ar face zgomot, dar ar 
putea străbate bucătăria doar din câţiva pași ca să se îndrepte 
direct spre locul unde ţinea pistolul. Măcar în felul ăsta l-ar lua 
prin surprindere, își zise Simon. Apoi se corectă: „Doar dacă nu 
m-a urmărit deja și a văzut ezitarea pe care am avut-o în curte.” 

Și-atunci? 

Nu voia să se gândească la asta. Se mișcă ușor și atinse ușa 
glisantă. O voce îi spunea: „E o nebunie! Nu e nimeni.” Dar ușa 
se mișcă puţin. O împinse cât putu de încet, iar ea alunecă un 
pic, trecu de închizătoare, care făcu un zgomot ușor pe măsură 
ce se deplasa pe canturi. Într-o clipă își dădu seama că 
închizătoarea fusese spartă. Se ridică și deschise ușa, cu 
zgomot. În același timp se năpusti în bucătărie, îndreptându-se 
spre dormitor, apoi spre noptieră unde spera să găsească 
pistolul. 

Din camera de zi, aflată în stânga lui, în întuneric, se auzi un 
zgomot, ceva trântit, un sunet care sugera panica, pe care 


Simon îl ignoră, căci se gândea numai cum să ajungă la armă. 
Se strecură, prin beznă, până la noptieră. Bâjbâi cu mâna până 
dădu de mâner și trase sertarul, auzind zgomotul înăbușit al 
armei lovindu-se de lemnul sertarului. Se și văzu bâjbâind 
grăbit cu mâna după vechea lui armă, gata s-o apuce. Pe când 
se răsucea, alunecă și ajunse cu faţa spre camera cufundată în 
întunericul de care se temea atât și se trezi jos, pe podea. 
Ridică pistolul la nivelul ochilor, ţinându-l cu amândouă 
mâinile, într-o poziţie de tragere, cu urechile ciulite la cel mai 
mic zgomot făcut de agresor. 

Dar nu se auzi nimic. 

În cameră răsuna doar respiraţia lui gâfâită și în aer se 
simţea încordarea care-l copleșea. 

În graba aceea lovise lămpiţa de pe noptiera și o aruncase pe 
jos; obiectul lăsa acum o umbră ciudată. O căută cu piciorul, se 
întinse încet până la ea și o aprinse. 

Lumina inundă încăperea. 

Ca un marinar cu felinarul în mână, în mijlocul furtunii, 
Simon se sculă de jos, ridicând, în același timp, și lampa. Își 
văzu propria umbră proiectată în camera de zi. Lăsă lampa jos 
și făcu câţiva pași înainte, căutând să vadă unde este 
întrerupătorul de pe perete. Dinspre camera de zi văzu o fâșie 
subţire de lumină. Continuă să înainteze, cu spatele la perete, 
cu pistolul în poziţie de tragere, cu piedica ridicată. Se mișca 
încet, atent spre colţ, gata să strige instinctiv „Stai!” sau „Nu 
mișca!”, în fine, orice, căci simţea trezindu-i-se vechiul obicei 
de pe vremea când fusese poliţist, obicei pe care-l crezuse de 
mult uitat. Dar își dădu imediat seama că nu era nevoie să 
strige nici măcar o silabă. 

Respiră adânc, privind fix fâșia de lumină ce venea din 
vestibul. Ușa de la apartament era întredeschisă. 

Se îndreptă într-acolo, gata să-l urmărească prin noapte pe 
cel care intrase, dar se opri, realizând că era deja prea târziu. 

Scoase un oftat șuierător. 

„Deci, își zise, m-ai așteptat exact acolo unde am bănuit eu.” 
Scutură din cap. „Totuși, n-aş fi crezut că ești atât de inteligent. 
Și nici că te poţi mișca atât de iute. Ai auzit zgomotul în spatele 
tău și, în loc să te lași cuprins de panică, ai acţionat 
instantaneu. Astfel ţi-ai salvat pielea.” 

Bătrânul poliţist era impresionat. Sunt puţini oameni care au 


un asemenea instinct de conservare, o asemenea viclenie, 
știind să fugă la primul sunet neașteptat. În general cei mai 
mulți sunt neîndemânatici și nehotărâţi. 

Dar nu era cazul Omului din umbră. 

„Acum ești pe drum, fugi cât poţi de repede. Și ești destul de 
îngrijorat, nu-i așa? Acum știi că nu sunt ca Sophie și ca ceilalţi. 
Sunt ceva mai aproape de tine, nu? Probabil că n-o să poţi 
dormi liniștit la noapte, dar data viitoare o să fii mai atent. Și 
poate că asta te va face să ajungi la concluzia că următoarea ta 
victimă trebuie să fie o persoană mai... accesibilă, nu? Dar cred 
că ești îngrijorat, poate pentru prima dată în cine știe câţi ani. 
Cu-adevărat îngrijorat, pentru că ţi-ai dat seama că știu ceva 
despre tine, și asta te sperie cel mai tare, nu-i așa? O să-ţi revii 
însă pentru că știi foarte bine că eu nu-ţi cunosc numele și nici 
chipul. Anonimatul tău este același, neștirbit, și asta te va face 
să dormi, în cele din urmă; te vei simţi în siguranţă încă. Ceea 
ce nu știi este că, în curând, o să-ți distrug și atuul acesta.” 

Simon clătină din cap, aproape admirativ. „Incep să te 
cunosc.” Dar mulțumirea nu dură mult, pentru că, în aceeași 
clipă, înţelese că și celălalt începea să-l cunoască. 

Walter Robinson găsi câteva mesaje care-l așteptau pe birou. 
Se uită repede peste ele. Unele aveau legătură cu alte cazuri. 
Mai era și unul de la Mark Galin, de la Miami Herald, dar 
Robinson habar n-avea cine era jurnalistul, deși își amintea vag 
că-i văzuse numele în ziar. Era târziu, dar singurul mesaj la 
care voia să răspundă era cel de la Espy. 

Când răspunse, vocea îi sună puţin ameţită. 

— Espy? Eu sunt, Walter. Dormeai? 

— Nu, minţi ea. Adică, da. Unde ești? 

— La birou. Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să te sun acum. 

— Nu-i nimic. 

Espy se întinse în pat, ca o pisică pe un pervaz inundat de 
soare. 

— Am încercat mai devreme să te găsesc. Unde ai fost? 


— Am vrut să aflu mai multe despre domnul Winter. Un tip 
interesant. 

— Abil? 

— Foarte. Dacă i-ai vedea dosarul... Promovări peste 
promovări. Cred că am avut noroc că l-am întâlnit. Dar tu, ce 


noutăţi ai? 

— Jefferson vine mâine dimineață ca să  încheiem 
înţelegerea. Mă voi strădui să fiu „drăguţă” și s-o scurtez cât 
pot. Una-două! N-am de gând să-mi pierd timpul urmărindu-l pe 
Tommy Alter cum nu-și mai încape în piele de fericire că a 
ajuns avocatul unuia care e mai important viu decât mort. Deci, 
imediat după aceea e al tău. Ne întâlnim acolo? 

Robinson șovăi. 

— Ăăă... da, sigur. 

Espy se ridică în capul oaselor. 

— Ce s-a întâmplat? 

Polițistul zâmbi. 

— Cred că adrenalina a luat-o razna. Ştii, te obișnuiești atât 
de mult să lucrezi noaptea, încât uiţi că ceilalţi oameni au cu 
totul alt ritm de viaţă. Poate că în altă reîncarnare o să fiu 
vampir. Sau vârcolac, să urlu la lună. Sau ceva care pândește în 
întuneric. În fine, las-o baltă! Deci ne vedem mâine. 

— N-a fost un film de groază despre... 


— Ba da. Se numea Blacula. Un fel de Dracula în stil afro. 
Toate problemele rasiale de acum un secol. N-a fost o reușită a 
Hollywoodului, în orice caz. L-am văzut demult, când eram 
copil. Tuturor puștilor din cartier le-a plăcut. Ei, la culcare cu 
tine! Ne vedem mâine la audiere? 

— Nu, rosti Espy încet. Voiai să mai spui ceva. Ce anume? 

Robinson ezită iar, apoi ridică din umeri. Își zise că nu era 
greu să cazi de pe o stâncă, cu condiţia să te arunci. 

— Păi, știu că e târziu, spuse el nesigur, dar speram să te 
conduc eu cu mașina. Mâine dimineaţă, vreau să zic. 

Se opri, stânjenit. Adăugă repede: 

— Hei, haide s-o lăsăm baltă! Doar ne întâlnim mâine. Şi 
poate în weekend. Pot să-mi înfrânez dorinţele până atunci. E 
târziu. Culcă-te! 

Espy se ridică în pat și, ţinând cu o mână receptorul, începu 
să caute cu cealaltă peria de pâr. 

— Nu poţi să vii aici, zise ea. 

Se gândi la părinţii ei de alături, care dormeau, dar care se 
puteau trezi oricând. Ar fi putut auzi orice zgomot prin pereţii 
subţiri care separau apartamentele duplex. 


— Nu mă întreba de ce. Cauza se află, de fapt, mai mult în 
ceea ce părem decât în ceea ce suntem. 

— Nu înţeleg, replică Robinson. 

— Știu. O să vin eu la tine. 

Robinson ezită între dorinţă și ceea ce-i spunea simţul 
practic. 

— Poate că n-ar fi bine. Mâine dimineaţă va trebui să fii 
„proaspătă”. Ca scoasă din cutie. 

Espy râse. 

— E prea deocheat ce spui tu acolo. 

Robinson râse la rândul lui. 

— Ştii foarte bine la ce m-am referit. Sau la ceea ce am 
crezut că mă refer. 

— Walter, zise ea rar, în timp ce se pieptăna, vreau să-ţi 
spun ceva. 

— Te ascult. 


— Totdeauna jucăm după cum ne cântă alţii, cei care fac 
regulile. De fapt, asta ne e meseria: trebuie să avem grijă ca 
regulile să fie respectate. Asta fac polițiștii și procurorii. Iar în 
familia mea, au existat anumite speranţe care s-au transformat 
aproape în reguli. Fiica ascultătoare care umple golul lăsat de 
băiatul ucis... 

Oftă, apoi continuă: 

— Așa că tu, care ești cine ești, și eu, care sunt cine sunt, ne 
aflăm acum dincolo de ceea ce se acceptă, de ceea ce pare 
normal. Așa că, dacă vreau să vin la tine și să fiu cu tine, cred 
că este un lucru bun, poate tocmai pentru că nu e „rezonabil”. 
„Rezonabil” ar fi să trag un somn zdravăn. Dar poate că m-am 
saturat de lucruri „rezonabile”. Pentru un timp. Pentru noaptea 
asta, în orice caz. Poate că am chef de ceva cu totul diferit. 

Se opri. 

— Doamne! șopti iar Espy. Ce mai discurs! Ar fi trebuit să 
mă păstrez pentru mâine, în faţa judecătorului. Ai înţeles ce-am 
vrut să zic? 

Walter ar fi vrut să spună tare: „Da, chiar mai mult decât am 
sperat”. Însă răspunse doar: 

— Te aștept. Vino repede! 

Ceea ce Espy făcu întocmai. 


DOUĂZECI 
In libertate 


Espy Martinez îl lăsă pe Walter dormind. Acesta se foise și se 
răsucise toată noaptea, o dată chiar strigase un nume, total 
necunoscut pentru Espy, după care căzuse într-un somn greu. 
Se strecură încet afară din pat, se îmbrăcă fără să facă zgomot 
în lumina palidă a dimineţii, apoi își luă pantofii în mână și ieși 
din locuinţă. Să plece așa, ca o femeie care-i furase o noapte de 
dragoste, îi dădea un sentiment al împlinirii, o făcea să se simtă 
puternică, imprevizibilă, poate puţin misterioasă, și asta îi 
plăcea foarte mult. 

Dar când ajunse la Ministerul Justiţiei alungase toate aceste 
gânduri, ca să capete calmul și detașarea de care bănuia că va 
avea nevoie la audierea din acea dimineaţă. Își parcă mașina și 
ieși repede, lovind tare cu tocurile pe drumul pavat cu piatră, 
mergând cu un pas sigur, ce dădea impresia nu numai că știa 
foarte clar încotro se îndreaptă, dar și că nu tolera pe nimeni în 
calea ei. Salută din cap pe ceilalți procurori și pe membrii 
personalului care intrau în clădire, fără să-și încetinească 
ritmul. Dacă nu se putea spune că era nerăbdătoare, în orice 
caz știa ce-o așteaptă. 

Liftul o lăsă în mijlocul etajului patru și nimeri exact într-o 
mulțime compactă care aștepta în faţa intrărilor celor opt săli 
de judecată aflate acolo. Din când în când, un aprod ieșea dintr- 
o sală și striga un nume cu o voce exasperată. Grupuri de 
oameni, ca niște ciorchini, se tot învârteau pe lângă avocaţi; 
inculpaţii cu familiile lor, cărora li se putea citi pe faţă 
nerăbdarea și îngrijorarea, polițiștii în uniformă sau în civil, 
așteptând să le vină rândul, cu un pahar de plastic în mână, 
plin cu cafea. Holul era înțesat de oameni veniţi cu diverse 
probleme, era un tumult de senzaţii: frică, neîncredere, 
dezgust, furie. Se auzeau hohote de râs sau, dimpotrivă, hohote 
de plâns, venind de la cei care erau adversari. Avocaţii din 
biroul ei comparau termenele pentru înfățișări și le bifau, de 
parcă făceau numărătoarea unei turme, și șușoteau tot timpul. 
Espy putea distinge cel puţin șase limbi diferite: spaniolă, 
franceza din Haiti, cea din Jamaica, germana și încă vreo 
câteva tipuri de engleză, de la cea cu accent sudist până la cea 


din New York. Își croi drum prin mulţime, până când ajunse la 
sala pe care o căuta; ezită puţin înainte de a intra. Exact în 
clipa aceea auzi o voce strigând: 

— Uite-o! Uite-o! V-am spus eu că ar fi trebuit să venim din 
timp pentru locuri! 

Espy se întoarse și văzu o femeie în vârstă care stătea între 
doi bărbaţi cu părul alb. Cei doi purtau hainele „clasice” pentru 
pensionarii din Miami: bermude, cămăși cu carouri și pălării de 
pai. Femeia era îmbrăcată într-o rochie înflorată și un pulover 
alb, în dungi. Unul dintre bărbaţi flutura un baston de colo- 
colo. 

„Boşorogii!” își zise Espy. Zâmbi înspre ei. Toate sălile de 
judecată atrăgeau un număr oarecare de bătrâni, care nu se 
mai dezlipeau de-acolo, urmărind cazurile cu plăcerea celor 
înnebuniți după seriale siropoase. Ajungeau să-i cunoască pe 
polițiști, pe judecători, pe grefieri, aveau propriile lor păreri 
asupra cazurilor, comentau ce-au zis procurorii, avocaţii 
apărării, criticau verdictul juraţilor. Se bucurau când oamenii 
„Tăi” erau condamnaţi. Cei mai mulţi dintre ei erau inofensivi, 
iar uneori făceau chiar observaţii pertinente. De cele mai multe 
ori, însă, în timpul audierilor lungi, adormeau și sforăiau, astfel 
încât un aprod enervat venea repede și-i bătea pe umăr ca să-i 
trezească. Unii se învârteau prin sălile de judecată de ani de 
zile, destul cât să-i știe foarte bine și pe recidiviști. Li se mai 
spunea și „bâzălăi”, căci, la fel ca insectele, apăreau în zori, 
erau peste tot, până și pe margine, lângă șirurile de scaune, iar 
seara se făceau nevăzuţi. Espy încercase întotdeauna să fie 
prietenoasă cu ei, să le spună pe nume atunci când îi cunoștea, 
iar asta îi adusese popularitate printre bătrâneii care păreau să 
nu bage de seamă comentariile răutăcioase ale avocaţilor mai 
tineri și cu mai puţină experienţă. 

— Bună, Espy! strigă femeia. Toată agitația asta e din cauza 
ta, dragă! 

— Poftim?! nu găsi altceva de spus Espy. 

— Păi, în dimineaţa asta a scris în ziare despre cazul tău, 
continuă ea. Chiar pe prima pagină cu știri locale. De asta e 
atâta lume. 

— Uite aici! zise și unul dintre bătrâni. 

Își puse jos bastonul și începu să caute un ziar mototolit. 


— Uite, vezi? și-i întinse ziarul lui Espy. 

Ochii îi căzură pe un titlu care trona în mijlocul paginii: 

UN ACUZAT DE CRIMĂ ESTE ACHITAT, DEȘI A ÎMPUȘCAT 

UN POLIŢIST. 

— Rahat! îi scăpă lui Espy. 

— E vreo problemă, dragă? întrebă bătrâna. 

Espy dădu din cap că nu, deși era o minciună. 

— Pot să păstrez ziarul? 

Bătrânul aprobă, ducându-și degetul la pălărie, într-un gest 
de salut. 

— Trebuie să intrăm și noi, zise el. O să se ocupe toate 
locurile. 

— E adevărat, draga mea? interveni femeia. În ziar zice că o 
să vă ajute să rezolvaţi alt caz și din cauza asta aţi ajuns la o 
înţelegere. Așa e? Nu pot să sufăr când oamenii ăștia scapă cu 
așa ceva. Tare aș vrea să-l bagi la pușcărie, dragă Espy! Chiar 
dacă o să vă ajute, tot aș vrea să-l văd la zdup, pentru că nu 
cred că e un om prea cumsecade, nu-i așa? Nu, nu e. E un om 
rău. Ești sigură că trebuie să faci așa? 

Espy nu răspunse. În schimb, citi repede articolul. Erau 
câteva detalii, altele decât cele căutate de toată lumea, adică 
faptul ca Leroy Jefferson nu mai era acuzat de uciderea Sophiei 
Millstein și că era așteptat la tribunal în acea dimineaţă. 
Articolul nu făcea legătura între colaborarea lui cu poliţia și 
ancheta asupra morţii Sophiei Millstein, dar era evident că 
aveau ceva în comun. La un moment dat, era citat Abe Lasser 
care spusese că i-ar plăcea ca martorii unei crime să fie oameni 
cumsecade, dar că uneori e nevoit să se mulțumească cu ceea 
ce îi oferă viaţa. Espy recunoscu replica lui Lasser ca fiind ceea 
ce șeful ei numea „citatele de la miezul nopţii” - truisme cu 
care îl copleșea pe cine știe ce reporter de la Herald căruia îi 
venea cheful să sune târziu, mult după orele de program. 

Espy se strâmbă. Articolul nu era lung, dar era suficient ca să 
atragă atenţia asupra unui lucru ce trebuia învăluit în discreţie, 
se gândea ea. 

— Fir-ar să fie! izbucni ea din nou. Lua-te-ar dracu’, Tommy 
Alter! N-ai putut să-ţi ţii gura! 

Se uită la cei trei bătrâni. 

— Aţi văzut vreun reporter de la Herald! Sau de la 


televiziune? 

Aceștia făcură semn că da, toţi în același timp. 

— Sunt înăuntru, îi explică femeia. 

— Haide! zise unul dintre bătrâni, care o apucă de mânecă 
pe femeie. N-o să mai prindem locuri dacă mai stăm! E 
aglomerat și eu vreau să stau jos. 

Cei trei „bâzălăi” traversară, aproape ţopăind, coridorul, 
lăsând-o pe Espy acolo, cu ziarul mototolit în mână. Îl strângea 
cu putere, de parcă ar fi putut să se elibereze astfel de furia pe 
care o simţea și să-și păstreze calmul. Se întoarse brusc și îi 
urmă pe cei trei bătrâni în sala de judecată. 

Într-un colţ, era o cameră de televiziune, ca un spion. 
Cameramanul o tot rotea și o trăgea spre mijlocul culoarului de 
trecere, ca și cum ar fi fost un franctiror care își caută ţinta. 
Era o sală întunecoasă, un hibrid între aspectul vechilor 
tribunale - ca niște biserici - cu bănci din lemn de stejar, 
asemenea stranelor, și balustrade, pe de o parte, iar pe de alta, 
sistemul ultramodern de iluminat, asemeni celui de la teatru, 
care devenea tot mai frecvent în sălile de judecată. Efectul era 
cel al unei camere înalte, cu o lumină albă, dar nu foarte clară, 
ce nu părea să fie nici sală, dar nici cameră de zi. Era ca și cum 
sala de judecată era astfel proiectată încât să-i facă pe toţi cei 
dinăuntru să se simtă stânjeniţi, să se forţeze să zărească ceva 
în lumina aceea palidă și să se aplece pentru a auzi mai bine 
ceea ce se vorbea - căci acustica era foarte proastă. În Florida, 
își dădu seama Espy, se părea că în orice proiect de clădire cu 
funcțiuni publice, avea mai mult sens să dai şpagă - deja 
inevitabilă - unor muncitori buni și nu s-o irosești pe 
nenumărați antreprenori, adesea incapabili, chiar dacă aceștia 
din urmă cunoșteau foarte mulţi consilieri municipali. 

Îl văzu pe Tommy Alter așezat în spatele mesei unde se aflau 
avocaţii apărării. Espy ajunse în spatele lui și îi șopti: 

— Ticălosule! Nu așa ne-am înţeles, să faci carnaval din asta! 

Alter se întoarse cu faţa la ea. 

— Hei, bună dimineaţa și ţie, Espy! 

— Doar mi-ai promis, zise ea cu amărăciune. Trebuia să fie 
totul cât se poate de discret până terminam cu Jefferson. 
Aproape că-mi vine să renunţ la înţelegere. Să-l acuzăm din 
nou, nenorocitul! Hm, ce zici? Vreo șase luni, până ne lămurim 


noi mai bine cu acest caz. l-ar plăcea treaba asta, oare? 

Alter o privi printre gene. 

— Ca de obicei, te repezi să tragi concluziile și greșești. 

— Unde greșesc? 

— Nu eu i-am chemat pe idioțţii ăia de la Herald, Espy! Şi 
când m-au sunat, nici n-am vrut să stau de vorbă cu ei. 

— Atunci cine a făcut-o? Cine știa de toată treaba? 

Tommy râse ușor. 

— Păi, eu am o bănuială... Prietenul tău... 

— Walter?! Ești nebun, el n-ar... 


— Nu, o întrerupse Tommy, nu Walter. Ce-ai zice, însă, de 
prietenul nostru comun „Spărgătorul”? El e citat în articol și 
spune că nu e deloc mulţumit de aranjamentul ăsta. N-ar putea 
fi el cel care a telefonat la ziar? Poate că nu-i pasă dacă totul se 
duce de râpă, atâta timp cât toată lumea îi aude preţioasa 
părere... 

Espy se uită fix la el, strângând ziarul în mână. 

Zâmbetul avocatului se transformă într-un rânjet. 

— Nu sunt prea departe de adevăr, nu? 

Espy își îndreptă spatele și dădu din cap. 

— E-n regulă, zise ea. Facem cum am zis. Dar fără 
comentarii în faţa presei după aceea. E clar, Tommy? Ai făcut o 
treaba nemaipomenită că ţi-ai ţinut gura până acum, hai să 
rămână așa, O.K.? 

Alter nu mai rânjea, dimpotrivă, începu să se înroșească. Era 
gata să dea o replică, dar se opri. 

— Bun, să procedăm așa cum am stabilit, rosti el după o 
clipă. 

În spatele ei, Espy îl auzi pe aprod strigând: 

— Toată lumea în picioare! 

Fără să mai zică ceva, Espy se îndreptă spre masa 
procurorilor. Se uită la judecător, un om mic de statură, vânjos, 
chel, cu un cap ca de maimuţă; buza de sus părea înțepenită, ca 
printr-o operaţie chirurgicală, într-o veșnică grimasă plină de 
sarcasm. Judecătorul privea în sală, peste capetele oamenilor, 
ca un împărat care se uită în grabă la supușii săi. După ce se 
așeză, judecătorul îl zări pe cameraman, ridică o sprânceană, 
apoi mai privi în jur încă o dată. Îl chemă pe aprod, îi șopti ceva 


și le făcu semn lui Espy și lui Tommy Alter să se apropie, cu 
gestul cu care cineva ar fi chemat un biet căţel care a făcut 
mizerie pe covor. 

Cei doi se apropiară, ascultători, de el. 

— Deci, zise acesta, astăzi am o agenda încărcată și vreau să 
termin repede pentru că după-amiază am un proces greu. Voi 
sunteţi acum foarte importanţi. Să vedem întâi ce-i cu 
Jefferson. Vrea să facă o depoziţie, înțeleg. 

Espy aprobă. 

— Da, domnule judecător. O depoziţie ca urmare a 
colaborării cu anchetatorii. Trebuia să fie ceva mult mai 
discret. 

— Înţeleg, domnișoară Martinez. Aţi fi preferat să nu se afle 
prea multe detalii dintr-o anchetă în curs de către nerăbdătorii 
„campioni” ai informaţiei. Așa e? 

— Da. 

— E-n regulă, deci; dacă pe dumneavoastră vă satisface, 
domnule Alter, o să limităm discuţiile doar la ceea ce trebuie 
înregistrat în dosar. O să-mi ţin clasicul discurs: „Dacă nu 
cooperezi, te trimit în închisoarea Raiford sau în iad” și pe 
urmă îmi văd de treburile mele, iar voi luaţi menajeria asta de- 
aici și o duceţi pe coridor, ca să puteţi minţi, dezorienta sau 
înșela în liniște, nu în prezenţa mea. 

— Da, domnule judecător, zise Alter. 

— O să amân orice sentință până când primesc rapoartele 
voastre care să dovedească cooperarea lui Jefferson cu poliţia. 
Asta e sabia care vă va sta deasupra capului, domnișoară 
Martinez. Dar înțeleg că, în schimbul cooperării, Jefferson 
primește un „bilet” pentru libertate, nu-i așa, domnule Alter? 

— Da, așa a fost înțelegerea. 

Judecătorul oftă. 

— Sper să merite efortul, domnișoară Martinez! 

Judecătorul se răsuci în scaunul său înalt, din piele, când 
aprodul strigă: 

— Statul contra Leroy Jefferson! 

Espy se întoarse la locul ei și îl văzu pe Jefferson, condus 
într-un scaun cu rotile de către un ofițer de poliţie, intrând în 
sala de judecată pe o ușă laterală. Când o zări, Jefferson se 


încruntă la ea, dar îl salută pe Tommy Alter cu o mișcare 
însufleţită. 

— Suntem aici pentru o depoziţie? întrebă cu glas tare 
judecătorul. 

— Da, domnule judecător, răspunse Espy Martinez. 
Deoarece domnul Jefferson a fost de acord să ne pună la 
dispoziție informaţii substanţiale privind alte câteva cazuri și 
deoarece procuratura a aflat că există indicii că altcineva a 
săvârșit omorul de care iniţial a fost acuzat Leroy Jefferson, s-a 
ajuns la o înțelegere între procuratură și acuzat. 

— Așa este, domnule Alter? 

— Da, domnule judecător. 

— E-n regulă, domnișoară Martinez. Citiţi, vă rog, acuzaţiile 
care i se aduc! 

Espy se execută rapid: atac, jaf, împotrivire violentă la 
arestare și alte câteva acuzaţii mai puţin grave care, însă, făcea 
lista mai lungă, ceea ce nu schimba, totuși, natura înţelegerii. 
Ideea era să-l facă să spună cuvântul vinovat de atâtea ori cât 
să fie suficient pentru a atenua claritatea aranjamentului. Espy 
urmări degetele dactilografei care zburau pe tastele mașinii de 
scris. Termină, iar judecătorul făcu un gest spre acuzat. Alter 
aduse scaunul cu rotile în mijlocul sălii. 

— Domnule Jefferson, vă rog, deci, să spuneţi care este 
numele și adresa dumneavoastră. 

— Leroy Jefferson, King Apartaments, numărul 13. 

— De când locuiţi la această adresa? 

— De doi ani. 

— Domnule Jefferson, luaţi droguri sau orice altfel de 
medicamente în momentul de față? 

— Nu, numai ceea ce mi s-a dat la spital. 

— Câţi ani de școală aveţi? 

— Am făcut liceul. 

— L-aţi terminat? 

— Da, l-am absolvit. 

— Adevărat? Suferiţi de vreo boală mentală care să vă 
împiedice să  înțelegeţi aranjamentul dintre avocatul 
dumneavoastră și procuror? 


— Poftim? 

— Sunteţi bolnav, domnule Jefferson? Sau nebun? Înţelegeţi 
natura aranjamentului? 

— Da, am mai făcut aranjamente și înainte, domnule 
judecător. Știu ce înseamnă. 

— Bine. Deci, înţelegeţi că, dacă nu vă respectaţi 
aranjamentul cu procurorul, pot să-l anulez și să vă trimit la 
închisoare pe viață? Vreau să fiţi sigur că așa voi face, să nu vă 
îndoiţi de asta! 

— O să-i ajut cu tot ce știu. 

— Bine. Acum: vă declaraţi vinovat, pentru că sunteţi 
vinovat, nu-i așa, domnule Jefferson? 

— Da, numai că nu sunt vinovat pentru ceea ce au zis polițaii 
când au venit să mă aresteze. N-am avut nimic de-a face cu 
crima... 

— Înţeleg. 

— Ar trebui să-i dau în judecată pentru că m-au împușcat! 

— Vorbește cu avocatul dumitale, domnule Jefferson, despre 
asta. Dar mie, personal, mi se pare că ești norocos să fii azi 
aici. 

— Nu înţeleg, domnule judecător. 

Acesta zâmbi ca de o glumă bună. 

— Da, ce-i drept... Bine, domnule Jefferson. Pe măsură ce se 
citesc acuzaţiile, dumneata spui cuvântul vinovat. Domnișoară 
Martinez, presupun că aveţi niște planuri cu domnul Jefferson. 

— Da, domnule judecător. 

— Bine, puteţi să-l luaţi când doriţi de la închisoare. Şi-acum, 
să auzim acuzaţiile din nou! Încă ceva, domnule Jefferson! 

— Ce anume? 

— Să faci în așa fel încât să nu te mai văd pe-aici! Și nu-ţi 
rata șansa! Ai o ocazie, nu-ţi bate joc de ea! Pentru că 
altminteri vei sta în închisoare foarte mult timp și închisoarea e 
un loc teribil de neplăcut, unde o să te trimit într-o secundă. 
Înţelegi, domnule Jefferson? 

Acuzatul făcu semn că da. 

— Bine. Să auzim! 

Grefiera începu să citească, iar Leroy răspundea la fiecare 


dintre acuzaţii. Espy privi repede peste umăr, la publicul venit 
în sala de judecată. Ochii îi căzură pe cei trei bătrâni și observă 
că aceștia erau înconjurați de încă o duzină de alţi pensionari 
care se zgâiau când la ea, când la Leroy, atenţi la fiecare 
cuvânt. Își mută privirile, zăbovind asupra altor acuzaţi, 
martori, polițiști, avocaţi care ocupaseră toate locurile, stăteau 
chiar în picioare, sprijiniți de zid, oriunde găseau un spaţiu 
liber, așteptând cu toţii ca acest caz să se termine și să se 
judece cel pentru care erau acolo. Espy își zise că sistemul 
judiciar se asemăna cu marea: cazul ei, aidoma unui val, era pe 
cale să se spargă de țărm, după ce făcuse vâlvă, iar acum 
pierea, se topea în noianul mării, în timp ce alt val se pregătea 
să ia cu asalt ţărmul. Auzi ultima acuzaţie, se întoarse și-l văzu 
pe Jefferson cum era împins, cu scaunul lui cu rotile, afară din 
sală; își adună hârtiile și le îndesă în servietă, conștientă de 
faptul că iar era în vizorul camerei de luat vederi. Totuși, avea 
ciudatul sentiment că mai erau niște ochi care o urmăreau. 
Alungă însă această senzaţie. 

Walter Robinson și Espy Martinez stăteau în faţă, iar Leroy 
Jefferson și Tommy Alter în spate. Lumina soarelui de la miezul 
zilei umplea mașina și se reflecta în capota albă. Instalaţia de 
aer condiționat abia făcea față căldurii. Golful se întindea pe 
ambele părţi ale șoselei, oglindind razele soarelui. Robinson 
aruncă o privire rapidă în oglinda retrovizoare și-l văzu pe 
Jefferson care se tot foia pe locul lui - nu prea avea unde să-și 
întindă piciorul, care era înfășurat în tot felul de bandaje. 
Scaunul cu rotile fusese pus în portbagaj. 

Robinson știa că era o groapă mare în dreapta șoselei Julia 
Tuttle ce ducea spre sediul poliţiei, așa că se îndreptă într- 
acolo. Amortizoarele scoaseră un sunet înfundat când cauciucul 
roții din dreapta atinse marginea drumului, iar Jefferson se 
strâmbă. 

— Hei, Leroy, zise Robinson vesel, ce autobuz merge spre 
Liberty City? 

— G-75, răspunse Jefferson. 

— E-n regulă. Pe ruta asta ai mers atunci, în seara aceea, 
nu? După ce ai văzut că a omorât-o pe Sophie Millstein, nu? L- 
ai luat înapoi, spre Liberty City. Cu toate chestiile alea pe care 
le furaseși și care-ţi frigeau mâinile. La ce te gândeai, Leroy? 
Ce părere aveai despre tot ceea ce văzuseși? 


— Nu răspunde la întrebarea asta! interveni Alter repede. 

— Trebuie să răspundă! Asta a fost înțelegerea. 

Alter ezită. 

— O.K., zise el încet. Dă-i drumul! 

— Nu m-am gândit la nimic! replică Jefferson. 

— Nu prea e bine, domnule consilier. Cred că va trebui să-ți 
informezi clientul că n-are încotro și trebuie să coopereze cu 
noi. Să fie cât mai generos cu detaliile. Ce mai, trebuie să fie un 
poet, un artist al cuvintelor când vine vorba de uciderea 
Sophiei Millstein și de tot ceea ce a văzut el în noaptea aceea! 
Spune-i tu asta, Tommy! N-aș vrea să întorc mașina și să 
ajungem iar în faţa judecătorului. 

— O să vă spun tot ce vreţi voi să aflați. Când ajungem 
acolo... 

Espy nu comentă, dar se uită la Walter. Acesta dădu din cap. 

— O.K. Pot să mai aştept cinci minute. Deci, cum e să fii 
liber, Leroy? Ai ceva planuri pentru diseară? Vreo petrecere, 
ceva? Chemi niște prieteni ca să sărbătorești victoria? 

— N-am prieteni. Și nu fac nicio petrecere. 

— Ei, haide, Leroy! Nu sunt prea mulţi șmecheri care scapă 
de pârnaie, deși au împușcat un poliţist! O să fii cel mai tare 
din parcare la tine în bloc. Oamenii or să te respecte. Sunt 
sigur că tot o să sărbătorești într-un fel. 

Cinismul lui Robinson era aproape agresiv. Jefferson ridică 
din umeri. 

— Haide, Leroy! Nici măcar una mică? Ce zici, nu-i inviţi pe 
prietenii tăi de la „Helping Hand”? 

— Ti-am mai spus, nu sunt prietenii mei! 

— Atunci, ce-ai zice de o petrecere de unul singur? 

— Cum adică? 

— Păi, știu că ai niște „iarbă” ascunsă atât de bine încât n- 
am putut s-o găsim când ţi-am întors casa pe dos. Sub o 
scândură falsă sau în spatele vreunui cazan cu cenușă, cum 
sunt cele în jurul cărora se încălzesc săracii pe stradă. Totuși, 
„marfa” e la tine în casă, nu-i așa, Leroy? Și te așteaptă 
cuminte, nu? Cuminte, pregătită pentru tine, ca un prieten bun 
și credincios, nu? Vreau să zic, ce nevoie mai ai de prieteni 
când ai praful ăla minunat, este? De asta erai atât de 


nerăbdător să ajungi acasă. Îţi aprindeai „iarba” şi lumea era a 
ta. Şi scapi de orice durere. 

— Eşti nebun! 

— Poate că da. Să nu uiţi, Leroy! Poate că sunt niţel cam 
nebun. 

Walter Robinson trase brusc de volan la dreapta, scoțând 
mașina de pe carosabil și lăsând în urmă o dâră de praf; în 
aceeași clipă toţi ceilalți pasageri se clătinară zdravăn pe 
locurile lor, ţipând în momentul în care automobilul patină. 
Robinson acceleră. Drumul pietruit făcea ca mașina să se 
legene în toate părţile. Din cauza vitezei, pietricelele săreau în 
toate direcţiile. Espy se strădui să nu scoată niciun sunet și se 
apucă strâns de mânerul ușii când Robinson trecu, la mustață, 
printre alte două mașini, ca să revină pe carosabil. In spatele 
lor, un șofer îi claxonă enervat. 

— Haide, Walter, ce vrei să dovedești cu chestia asta? 
întrebă Alter. Condu ca lumea! 

Robinson nu spuse nimic. Leroy Jefferson avea ceva care îl 
scotea din minţi; poate că era doar o simplă senzaţie aceea că 
acuzatul îi scăpa printre degete, poate că totul era doar din 
cauza rânjetului de satisfacţie de pe faţa lui Jefferson, care-l 
neliniștea pe poliţist. Robinson se gândea la un singur lucru: 
„Știu de unde îţi vine zâmbetul ăsta.” Era simplu: Jefferson 
fusese pe punctul de a o omori pe Sophie Millstein. Și toate 
spargerile pe care le făcuse, dar pe care nu le puteau dovedi... 
Fusese la un pas de a deveni foarte violent. Ar fi trecut cu 
ușurință de la jaf la jaf armat și la crimă. Ar fi omorât-o în mod 
sigur pe bătrână. Dar n-a fost nevoie pentru că mai era cineva 
înăuntru, i-o luase înainte, și chestia asta i se păruse o glumă 
bună. Cea mai bună glumă din viața lui. Walter scoase un 
șuierat și scrâșni din dinţi; făcu o manevră scurtă și motorul 
gemu în timp ce se îndreptau spre sediul poliţiei din Miami 
Beach. 


S-au dus într-una din camerele de interogatoriu, cum sunt 
multe în orice secție de poliţie, s-au așezat și au luat-o încet și 
metodic, oprindu-l pe Jefferson mai ales asupra detaliilor, 
zăbovind asupra fiecărui element al celor întâmplate în noaptea 
crimei. Robinson avea un raționament simplu. Voia să pună la 
treabă memoria lui Jefferson și, în același timp, voia să-l facă să 


fie relaxat, dar să-l stoarcă zdravăn de toate informaţiile 
posibile. Chiar dacă Tommy Alter era acolo, pândind fiecare 
cuvânt al clientului său, Robinson credea că va putea să 
strecoare o anumită întrebare, să capete un anumit răspuns 
care să-l lege pe Jefferson de toate celelalte spargeri ce 
precedaseră uciderea Sophiei Millstein. Sau măcar să obţină 
ceva care, mai târziu, să poată deveni o probă ce ar susţine o 
acuzaţie. Ce frumos ar fi, se gândea Robinson, să vină într-o 
dimineața acasă la Jefferson cu un nou mandat pentru 
infracțiunile care nu făceau parte din înţelegere. Intenţionat, 
polițistul adoptă un stil incomod, un ritm accelerat, ca să-i 
plictisească și să îi enerveze pe toţi ceilalți din încăpere. Punea 
întrebări despre vreme, despre rutele autobuzelor. Îl obligă pe 
Jefferson să descrie cu ce era îmbrăcat în noaptea aceea, să 
spună de unde își cumpărase încălțămintea sport, de ce marca 
aceea și nu alta, cum a ajuns să primească porecla, cum a luat 
prima dată contact cu lumea drogurilor, cum a început să ia 
cocaină și orice altă întrebare care nu avea decât rareori 
legătură cu principalul caz. 

Toată povestea dură vreo câteva ore, timp în care expertul de 
la portretul-robot a stat pe un scaun într-un colț, așteptându-și 
rândul. Expertul era de mult în poliţie și-și dădea seama de 
tactica lui Robinson, așa că nu deschise gura. Uneori, Tommy 
Alter îl întrerupea, căci începea să se lase seara, după cum 
arăta și unicul ceas din cameră, agăţat pe perete. În cele din 
urmă, avocatul se ridică și spuse că iese să-și ia o cafea și un 
ziar; întrebă dacă mai dorea cineva ceva. 

— Vreau ceva de mâncare, zise Jefferson. 

Robinson își scoase portofelul și rosti: 

— Tommy, ce-ar fi să-i cumperi clientului tău un sandviș și o 
apă minerală de la magazinul de vizavi? Sau ce-ar fi să iei câte 
un sandviș pentru toată lumea? Domnișoară Martinez, ar fi bine 
să mergeţi împreună și să-l ajutaţi pe domnul avocat. 

Espy era gata să obiecteze, dar își dădu seama că Robinson 
avea un motiv clar pentru care îi cerea să-l însoţească pe Alter; 
probabil că ea trebuia să încerce să-l rețină cât mai mult, așa 
că aprobă din cap. 

— O să te referi la același dosar? întrebă Alter. 

— Da. Dar vreau să nu-mi scape nimic, o s-o luăm mai pe 


îndelete. 

— Bine. Ne întoarcem în câteva minute. Leroy, nu răspunde 
dacă întrebarea nu-ţi convine! 

— Nu-ţi face griji! 

Alter ieși, urmat de Epsy. După un moment de tăcere, 
Robinson începu să pună întrebări mai directe. 

— Spune-mi, Leroy, totdeauna ai mers cu autobuzul când ai 
dat o spargere? 

Jefferson stătea prăbușit în scaun, se gândea la altceva și se 
juca cu un pachet de ţigări. Părea plin de încredere în el și ușor 
plictisit. Ridică din umeri. 

— N-aveam mașină. 

— Și luai același autobuz de fiecare dată? 

— Păi, mă ducea unde voiam eu. 

— Nu-ţi era teamă că o să te recunoască vreun șofer de 
autobuz, că o să te ţină minte? 

— Noo! Şoferii se schimbă foarte des. lar eu mergeam 
noaptea, la anumite intervale. Aveam grijă să apar când venea 
cel din tura de seară și să iau autobuzul înapoi cu cel din tura 
următoare. 

— Deșteaptă chestie! 

— Nu toţi drogaţii sunt proști. 

— Dar de ce dădeai lovitura mereu în aceeași zonă? 

— Pentru că sunt numai bătrâni, clădiri vechi și... încuietori 
proaste. Eram sigur că nu aveau armă. Și nici eu nu purtam 
pistol, niciodată. 

Robinson dădu din cap. 

— Da. E logic. Spune-mi, cum de ai ales apartamentul 
Sophiei Millstein? 

— A, păi a fost ușor! Îl observasem cu altă ocazie. Am văzut 
că are aleea aia în spate. Care nu era prea luminată. Toate 
ușile astea care dau în curți interioare sunt la fel, trebuie doar 
să le împingi puţin ca să iasă din șanțurile alea pe care alunecă, 
și gata! nici nu mai contează ce fel de încuietoare au. Ai și 
intrat! 

— Aha! Deci spune-mi cum a fost în noaptea aia! 

— Nu era foarte târziu, pe la miezul nopţii... Eu eram chiar 


în spate, mă ascundeam lângă tomberoanele de gunoi. Era 
liniște și pace. Nu erau aprinse lumini, doar la cei de sus, dar 
aveau televizorul dat tare, deci orice zgomot aș fi făcut, nu s-ar 
fi auzit. 

— Ştiai că femeia era înăuntru? 

Jefferson scutură din cap. 

— Lumina era stinsă și nu se auzea nimic. Eram sigur că nu 
e nimeni acasă. 

Robinson dădu și el din cap. „Normal, își zise el. Normal că ai 
crezut așa ceva. Pe naiba!” Dar nu rosti nicio vorbă. Își propuse 
să ţină minte minciuna și continuă: 

— Deci erai afară, în spatele clădirii. Cât ai stat acolo? 

— Poate o jumătate de oră. Poate mai puţin. Nu mă grăbesc 
în chestii de-astea. Mulţi tipi se reped, pur și simplu, înăuntru. 
Eu nu, eu sunt mai atent. N-aveam chef să mă prindă poliţia. 

— Şi ce s-a întâmplat pe urmă? 

— Păi, am văzut un tip de care m-am speriat ca naiba. 
Tocmai mă pregăteam să mă furișez înăuntru și să-mi văd de 
treabă, când am văzut ceva cu coada ochiului, într-o parte. Am 
înțepenit. N-am mai făcut nicio mișcare. M-am ghemuit și-am 
înlemnit acolo, trebuia să fiu atent. Probabil că era de mult 
acolo, urmărindu-mă, era doar la câţiva pași de mine. Nu știu 
exact de cât timp era acolo, tipul era ca mort, nici măcar nu-i 
auzeam respiraţia. M-am gândit că precis m-a văzut, deși nu 
cred, pentru că pe el îl interesa locuinţa și nu se aștepta să mai 
vină cineva care să facă la fel ca el. Unde eram eu, era un fel de 
gaură în care nu pătrundea deloc lumina și m-am ascuns acolo 
foarte bine. 

— Deci nu l-ai văzut când a sosit. 

— Nu, omul se mișca exact ca o fantomă. Numai o afurisită 
de fantomă putea să se miște fără să facă niciun zgomot. Cine 
știe de când se învârtea el prin zonă... Poate de două minute 
sau de o oră. În orice caz, cel puţin de când eram și eu acolo. 

— Spune-mi ce ai văzut. 

— Tipul a traversat curtea exact spre locuinţa bătrânei. 
Pășea ușor, Doamne, ce ușor mergea! Nu făcea niciun zgomot. 
În niciun caz nu era un boșorog de ăla care se tot poticnește și 
se împiedică. Tipul era meseriaș, se vedea clar, și n-o făcea 


prima dată. A deschis ușa de la terasă așa de repede de parcă 
nici n-ar fi fost încuiată. S-a auzit doar un singur sunet, când a 
spart închizătoarea, și pe urmă, ţuști! Înăuntru. 

— Tu ce-ai făcut? 

— Păi, întâi m-am gândit s-o șterg, normal, nu? Să încerc în 
altă parte, pentru că-mi închipuiam că tipul ăsta o să radă tot. 
Era profesionist, clar, și mie nu-mi rămânea nimic după el. Dar 
eram și eu curios. Aveam chef să văd cum o să iasă treaba. 

— Da. Logic. 

— Adică, mi-am zis că poate mai învăţ și eu ceva. 

Jefferson râse scurt. 

— Şi chiar am învăţat! 

— Deci, ce-ai făcut? 

— Pai, am traversat și eu curtea și am ajuns la ușă. Nu 
puteam să văd nimic, așa ca am intrat fără să fac zgomot. M-am 
trezit în bucătărie. 

— Că tot voiai tu să înveţi ceva... 

— Da. 

Robinson își spuse: „Nu, pentru că te-ai gândit să-i dai una în 
cap bătrânului după ce a făcut treaba în locul tău. Voiai să-l 
termini, chiar atunci! Bine că n-ai încercat, pentru că Umbra te- 
ar fi ucis atât de repede, încât nici nu ţi-ai fi dat seama că 
mori.” Zise cu voce tare: 

— Dă-i drumul! Și pe urmă? 

— l-am auzit, din dormitor. Nu era prea mult zgomot, dar mi- 
am dat seama care-i treaba. Nu s-au luptat prea mult, aproape 
deloc, tipul era rapid, ce mai, era meseriaș. Parcă am auzit-o pe 
femeie scoțând un ţipat slab, dar nu cred că s-a auzit mai 
departe. Așa, asta despre ea. lar cu pisica... am auzit-o 
mieunând. Da, am auzit-o și pe asta. M-am strecurat într-un 
colţ, ca să mă ascund cât mai bine. Mi-am zis că, ce naiba, tipul 
omora pe cineva, trebuie să mă car dracului de-acolo, dar, când 
s-o șterg, l-am văzut pe tip din nou. Era la câţiva pași de mine, 
se mișca rapid de tot, dar la fel de tăcut ca și înainte și pac! 
iese pe ușă și dus a fost! 

— Şi tu ce-ai făcut? 

— Păi, mi-am băgat capul în dormitor, am văzut-o pe bătrână 
pierdută pe-acolo, printre cearșafuri. Nu prea era lumină, doar 


ce venea de la felinarele din stradă, pe fereastră, dar era atât 
cât să văd caseta cu bijuterii, așa că am pus laba pe niscaiva 
chestii de-alea. 

— Te grăbeai... 

— Cred și eu! Doamne, nu voiam decât să mă văd scăpat de- 
acolo. Dar, de fapt, tipul îmi făcuse intrarea și, dacă mă 
gândesc bine, eu d-aia eram acolo, așa că, ce dracu’! aș fi fost 
un prost să nu profit. Dar cred că am făcut mult zgomot cu 
sertarele și alte chestii de-astea, pentru că am auzit cum se 
deschide o ușă sus, pe urmă niște pași și cineva a bătut la ușa 
din faţă. Atunci mi-am zis că e cazul s-o întind, am mai înhăţat 
câte ceva, ce mi-a căzut în mână, în orice caz, ceva care să 
încapă într-o faţă de pernă și să valoreze cât de cât și am ieșit. 
N-ar fi trebuit să mă lăcomesc așa, este? Dacă aș fi plecat din 
prima, când am auzit bătăile în ușă, nu m-ar fi văzut nimeni. 
Dar, la naiba, când vrei să faci rost de niște biștari, nu prea mai 
judeci ca lumea! 

— Şi lanţul? 

— Mda... L-am văzut exact când plecam. Am văzut că avea 
ceva diamante. Ce ţi-e și cu diamantele astea, chiar și în 
întuneric străluceau! Mi-am zis că pot să iau ceva bani pe ele, 
așa că i l-am smuls repede de la gât. 

Robinson se gândi: „Așa se explică zgârietura post-mortem.” 

— Bun, și după aceea? 

— Păi, m-a văzut amărâtul ăla de boșorog! M-a văzut din 
plin. A început să strige „Poliţia!” Asta e tot, restul îl știți. 

— Să ne întoarcem la momentul când l-ai văzut pe ucigaș. 


— Tipul era dur. Mă face să tremur. N-aș vrea să-l mai văd 
vreodată. Intră, o sugrumă pe bătrână, habar n-am de ce! N-a 
pus mâna pe nimic. Tipul era dur. 

Robinson nu comentă. Jefferson își schimbase poziţia în 
scaun, se ridicase și își pusese braţele pe masă. Când 
descrisese crima, vocea îi sunase încordat. Maniera dezinvoltă 
de a reda faptele se schimbase și polițistul zări pe faţa lui o 
anumită nervozitate. 

— Când m-am gândit la asta, mai târziu, după ce am luat 
bani de la Reggie, am venit acasă și mi-am aprins o ţigară - știți 
de care - m-au trecut fiorii. Adică tipul era un criminal. Atât. 

Robinson înţelese că, în lumea anormală în care trăia 


Jefferson, un criminal care ucide fără să obţină un profit era 
ceva înspăimântător. Probabil că erau zeci de crime care nu l- 
ar fi făcut pe Jefferson nici măcar să tresară. Dar asta îl speria. 

— N-aș vrea să dau peste tipul ăla noaptea, glumi Jefferson, 
lăsându-se pe speteaza scaunului. Cred că și dumneavoastră 
gândiţi la fel. Omul ăla era ca de piatră. 

— L-ai auzit spunând ceva? 

— Nu, totul a fost pe mutește. Ușor și calm. 

— O.K. Dar l-ai recunoaște dacă l-ai vedea din nou? 

— Normal. L-am văzut ca lumea. Mai bine decât m-a văzut 
bătrânelul ăla când am șters-o. Tipul nu se mișca, de fapt, 
repede. Nu ăsta e cuvântul, mai degrabă făcea totul așa, 
gospodărește. Așa că l-am văzut bine de tot. L-am văzut când 
era afară și când a trecut pe lângă mine, în casă. Bine că nu m- 
a văzut el pe mine. Cred că n-avea niciun chef să știe că un 
negru l-a văzut la treabă. 

Robinson dădu iar din cap. Totuși un negru „l-a văzut la 
treabă” și el habar n-are. Polițistul îi făcu semn cu mâna 
expertului care se întinse ca un câine ce stă lângă un cămin și 
se apropie de ei cu o valijoară în mână. 

— E-al tău, îi zise Robinson. 

— O.K., domnule Jefferson, spuse expertul. O s-o luăm încet. 
Formează-ţi în minte o imagine a omului pe care l-ai văzut. lar 
eu o să-ţi arăt diverse trăsături faciale. În curând o să avem 
portretul individului. 

Jefferson făcu un gest de aprobare. 

— E-n regulă. 

Expertul desenă repede câteva tipuri faciale. 

— Să începem cu bărbia, zise el. Eu îţi arăt formele astea, tu 
te concentrezi și încerci să-ți aduci aminte și mă oprești când 
ajung la forma potrivită. 

— Domnule poliţist, spuse Jefferson, vreţi să-l arestaţi pe 
tipul ăsta și să-i daţi pedeapsa cu moartea, cum voiaţi să-mi 
daţi mie? 

— Exact. 

Jefferson dădu din cap și-și încreţi bărbia la rândul lui, semn 
că gândea. Privi schițele. 

— N-aș fi zis vreodată că o să ajung să ajut poliţia să înfunde 


un tip. Dar ăla e un criminal. E clar. 

Arătă spre una dintre foile răspândite pe masă. 

— Să începem cu asta, zise el. 

Robinson se răsuci în scaun și începu să urmărească procesul 
prin care Omul din umbră avea să capete chip. 

Tommy Alter renunţă să mai stea cu ei după câteva ore, nu 
înainte de a-i smulge lui Robinson promisiunea că Jefferson va 
fi dus acasă și că drumul va fi „drept și lin”. Expertul era 
meticulos și nu voia deloc să se grăbească; era genul de om 
care se bucura de munca lui așa cum un artist se bucură să dea 
viaţă pânzei. 

Era târziu când Espy și Walter reușiră să fie un moment 
singuri pe coridor, lângă camera de interogatoriu. 

— Sunt epuizată, zise ea. 


— De ce nu te duci acasă? 

Espy zâmbi. 

— „Acasă” înseamnă pentru mine două lucruri: plictiseală 
sau nemulțumire. Plictiseală pentru că locuiesc singură și nu 
există nimic în spaţiul acela care să mă facă să mă simt așa 
cum aș vrea să fiu cu adevărat; nemulțumire pentru că nici 
n-apuc bine să intru și să închid ușa, că părinţii mă sună la 
telefon din cealaltă jumătate a duplexului, unde stau ei. Mama 
vrea să știe ce fac și cu cine mă întâlnesc și alte întrebări la 
care n-am chef să răspund. 

Scutură din cap. 

— Sunt prea obosită ca să mai fac faţă tuturor lucrurilor 
ăstora. Să fiu cu tine e un fel de aventură. E ceva cu totul 
deosebit de tot ceea ce am făcut până acum. Totdeauna am 
făcut ceea ce se aștepta să fac. Cu noi nu e deloc așa, și-mi 
place. Îmi place la nebunie. 

Se întinse și-i mângâie mâna. 

— E ceva rău în asta? 

— Nu știu, replică el. Nu prea știu ce să cred, în cazul în 
care cred sau gândesc ceva. 

— S-a dovedit că e o greșeală, spuse Espy. Îmi pare rău. 
Poate vorbim altădată, când n-om fi atât de obosiţi. 

— Da, fu de acord Robinson. Ar fi mai înţelept. 

— Vreau să reușim... 


— Şi eu. 

— Nu vreau să mă duc acasă în seara asta, rosti Espy după o 
pauză. 

Robinson dădu din cap. Era preocupat, dar dorinţa îi anihila 
orice alte îndoieli. Trebuia să recunoască lucrul acesta. Se 
gândi că e slab, apoi că era o prostie să tot analizezi o relaţie 
pe care o ai, așa nu faci decât s-o distrugi, și erau foarte multe 
lucruri pe care voia să le facă împreună cu Espy. Așa că duse 
mâna la buzunar și scoase niște chei. O scoase pe cea de la 
locuinţa lui și i-o dădu lui Espy. 

— Trebuie să am grija ca Leroy să ajungă acasă, cu șoferul 
de serviciu. Te duci înaintea mea și mă aștepți, O.K.? 

— Ti-ar plăcea să vin cu tine? 

— Nu. 

Robinson zâmbi. 

— Așa o să-l pot enerva pe nenorocitul ăsta de Jefferson fără 
să mă simt vinovat că încalc cine știe ce acord cu reprezentanţii 
statului Florida. 

— O.K., zise Espy. Numai să nu-l enervezi atât de tare încât 
s-o ia la goană. 

— N-o s-o ia la goană graţie pistolului de 25 pe care îl duceai 
tu în geantă. 

— Şi încă îl mai duc. 

Espy ezită o clipă, apoi întrebă: 

— Și mâine? 

— Mâine începem cu planul lui Simon Winter. Mergem la el 
și le arătăm și celorlalţi bătrânei portretul-robot. 

Pe când vorbea, ușa de la camera de interogatorii se 
deschise, iar expertul ţâșni afară. Tinea o foaie de hârtie în 
mână, uitându-se la ea cu o privire admirativă. Îi văzu pe cei 
doi și-atunci rosti: 

— Jefferson n-a prea reușit să-mi descrie ochii. Asta din 
cauză că nu s-a uitat bine la omul ăla. Din câte mi-a povestit, l-a 
zărit mai mult din profil, poate trei sferturi din faţă. Nu l-a 
privit nicio clipă în ochi, ceea ce cred că pentru el a fost bine. 
În afară de asta însă, totul e O.K. Ce ziceţi? 

Robinson luă schița și o ţinu în faţa lui în așa fel încât s-o 
poată vedea și Espy. Ceea ce văzură era imaginea unui om în 


vârstă, înalt, solid, care-și purta anii cu tăria unei persoane 
mult mai tinere. Avea o bărbie fermă, ca a unui boxer, cu o 
piele întinsă, fără zbârcituri. Pomeţii erau ridicaţi, iar 
sprâncenele lungi, dând astfel impresia unui om care privea în 
depărtare. Avea părul alb, tuns scurt, ca al unui militar, dar 
des. 

— A ieșit bine, zise el încet. 

— Hei, Walter, și tu puteai scoate unul la fel, replică expertul 
care cunoștea hobby-ul poliţistului. 

— Deci el este Omul din umbră, rosti Espy. 

— Nu cred că ochii se potrivesc, repetă expertul. Pur și 
simplu n-am reușit să mi-i imaginez. 

Ceea ce schiţase el erau niște ochi trişti, fără expresie. 

— Nu, spuse Robinson. Ăștia sunt ochii unei persoane 
oarecare, nu ai unui ucigaș. 

„Ochi tăioși ca lamele”, se gândi el. Tinea încă portretul în 
mână și se întreba ce vor spune rabi și Frieda Kroner când îl 
vor vedea. 

King Apartments arata exact la fel ca în noaptea în care 
Robinson venise să-l aresteze pe Leroy Jefferson. Polițistul 
parcă mașina lângă bordură, trecând cu roţile peste niște 
cioburi. În depărtare se auzeau zgomotele obișnuite ale nopții, 
însoţite de sunetul vag al unui motor, înăbușit, dar care părea 
totuși grăbit, pe când mașina încă străbătea orașul întunecat. 

— În sfârșit, acasă, comentă Robinson. 

Jefferson dădu din cap. 

— Nu-i mare lucru, nu? 

— Nu știu ce să zic. 

— Poate acum o să-mi schimb locuinţa. Se pare că e cu 
ghinion casa asta. 

— Cum adică, ghinion? 

— Păi, nu e un ghinion să fii arestat? Chiar dacă găsești pe 
urmă o portiţă de scăpare. 

Robinson ieși din mașină, scoase scaunul cu rotile din 
portbagaj și deschise ușa din spate pentru ca Jefferson să poată 
trece pe scaun. Acesta se așeză cu o agilitate care-l făcu pe 
poliţist să creadă că durerea din picior nu mai era atât de mare. 
Putea fi acesta motivul sau altul: era nerăbdător să ajungă la 


drogurile lui, care-l așteptau. 

— Vrei să le ajut să urci? întrebă Robinson. 

Jefferson dădu din cap, rânjind: 

— N-am chef să știe vecinii că poliția m-a ajutat să ajung 
acasă. Pentru ei nu e un semn bun. 

— Tipii au o cu totul altă imagine despre datoria față de 
societate, este? 

— Corect. 

— Dar cum o să reușești să urci? 

— Poate că a reparat cineva și liftul ăla. Dacă nu, văd eu 
cum. Oricum, nu e treaba ta. 

Jefferson își împinse scaunul și se deplasă puţin spre trotuar. 
Apoi întoarse scaunul și se uită înapoi, la poliţist. 

— Am făcut ce m-ai rugat să fac, da? 

— Da. Până acum a fost bine. 

— Ti-am zis că o să-mi respect partea mea de înţelegere. 

— Da, respect-o și în continuare! 

— Nu prea ai încredere în oameni, inspectare! râse 
Jefferson. Nu te poţi abţine nici când te ajută cineva. Adio dosar 
și probe; dacă n-aş fi fost eu, habar n-aveaţi cine e tipul. 

— Da, Leroy, și trebuie să cooperezi cu noi și de-acum 
încolo. Nu te mișca de aici, nu pleca nicăieri și nu face prostii, e 
clar? 

— Da. 

Jefferson râse și hohotul lui făcu să răsune strada. Mai 
împinse puţin scaunul, apoi adaugă: 

— Ştii, poliţaiule, nu ești prea departe de toate astea. Dacă- 
mi pun un costum și mă port ca lumea, aș putea fi acolo, în 
locul tău, iar tu aici, în scaun. 

Robinson zise iute: 

— Nu, te înșeli amarnic. 

Deși nu era prea sigur de el. Ştia, însă, că Espy îl așteaptă și, 
în clipa aceea, nu-și dorea altceva decât să plece de la Libery 
City, să plece din King Apartments și să se întoarcă în lumea 
lui. 

Leroy Jefferson râse iar, batjocoritor. Simţea o mare bucurie 
în suflet, și, pentru prima oară, contemplând distanţa dintre el 
și poliţist, se gândi că el era cel care câștigase și nu justiţia. 


— Ce bine e să fii liber! zise. Pe curând! 

Întoarse din nou scaunul și începu, nerăbdător, să-l împingă 
spre clădire. Nu privi peste umăr și nu-l văzu pe Robinson 
încruntându-se, enervat, dar resemnat, cum urcă în mașină, 
pornind repede motorul și accelerând. Dispăru în noaptea 
neagră ca o cafea tare. 

Spre surprinderea lui, liftul funcţiona. 

Leroy Jefferson se gândi că e un semn bun, în timp ce ușile 
din oţel se închiseră cu o smucitură. Urmă o pauză, apoi un 
scârţâit și liftul începu să urce. Lumina din interior slăbi când 
ajunse în dreptul etajului doi, iar ușile se încăpăţânau, în mod 
ciudat, să nu se deschidă, dar în cele din urmă, se dădură în 
lături și Jefferson ieși pe coridor, gândindu-se că toate merg ca 
de obicei. 

Manevră scaunul spre apartamentul său, gâfâind din cauza 
efortului de a împinge roţile. Simţea transpiraţia lipicioasă cum 
îi curge de la subsuori, cum îi curge pe frunte, pe obraji și, în 
cele din urmă, îi picură de pe bărbie pe piept. Era o 
transpiraţie care-l enerva, căci se datora chinului de a face 
ceva și umidității aerului cald, de vară, și nu unei mișcări 
oarecare. Scrâșni din dinţi și-și spuse: „N-o să mai alerg în 
viața mea prin curte pentru o găinărie!” și o blestemă, în gând, 
pe Espy Martinez că l-a împușcat, căci glonţul tras de ea îi 
adusese toată acea durere ascuţită. Izbi cu palma în scaun și-și 
aminti că doctorii spuseseră că va fi nevoit să-l folosească 
aproape o lună, ceea ce îl deranja pentru că, atâta vreme cât nu 
se putea mișca normal, nu putea face rost de bani. 

Ştia că, pentru o vreme, nu vor fi probleme. Zâmbi în sinea 
lui. Afurisitul ăla de poliţist avea dreptate. Își păstrase niște 
„iarbă” sub o placă de gresie din baie, care nu era fixată bine, 
două sute de dolari și, într-o pungă de plastic, o grămadă de 
cocaină, aruncată între ţevile de scurgere unde n-ar fi putut 
nimeni s-o găsească - chiar dacă ar fi dat la o parte exact placa 
respectivă. Trebuia să-ţi răsucești zdravăn braţul ca s-o găsești, 
asta dacă știai ce să cauţi. Se gândi: „Ce-ar fi să gust puţin și 
eu și restul să-l vând? O să fiu ca lumea imediat ce-mi revin, 
chiar dacă o să mai șchiopătez puţin. Lucrurile or să se 
aranjeze. Intotdeauna se aranjează.” 

Ridică o mână și-și șterse fruntea de sudoare, gândindu-se 
tot la droguri. „Doar un pic să gust!”, își tot repeta el. 


Se opri în faţa ușii lui. Rămășițele benzii galbene cu care o 
sigilase poliţia atârnau încă pe ancadramentul de lemn, rupt și 
el pe alocuri. Ușa fusese schimbată cu alta nouă, dar era treabă 
de mântuială. Se întinse și o împinse, iar ușa se mișcă. Nu era 
încuiată. 

— Nenorociţii ăștia de drogaţi, au furat probabil tot! zise el 
tare. 

Se deplasă în scaunul cu rotile și strigă peste umăr: 

— Ticăloșilor! N-aveţi niciun pic de respect pentru lucrurile 
altora! 

Nu era nimeni pe hol care să-i audă plângerea, dar dintr-o 
cameră se auzi un „Du-te dracului!”, iar din capătul opus al 
coridorului cineva strigă: „Lăceţi naibii odată!” 

Așteptă o clipă, ca să vadă dacă mai erau și alte reacţii, dar 
prin vecini se lăsă liniștea. Pe stradă era pustiu și la fel și în 
împrejurimi. Se simţea singur, dar nu-și făcea griji din cauza 
asta, pentru că n-avea chef să împartă cu altcineva ceea ce îl 
aștepta pe el sub o anume placă de gresie. 

Își aminti ce spusese Robinson: „În sfârșit acasă!” 

Împinse ușa larg de perete și intră cu scaunul înăuntru. Era 
cald, ca și cum arșiţa zilelor din urmă se păstrase în pereţi, 
închise ușa trântind-o și se întinse până la întrerupător ca să 
aprindă lumina. 

Dar braţul nu-i ajunse până la perele. Mișcarea îi fu 
întreruptă de un alt braţ care-l strângea ca o menghină. 

În aceeași clipă auzi o voce ca de gheaţa: 

— Nu, nu cred că avem nevoie de lumină încă, domnule 
Jefferson. 

Frica îi făcu inima să bată mai tare, parcă era un motor. 

— Cine ești? întrebă el aproape sufocat de spaimă. 

Vocea se deplasase în jurul lui, prin spate. Se auzi un hohot 
de râs, înainte de a-i răspunde: 

— Dar știi foarte bine, nu-i așa, domnule Jefferson? 

Omul se opri, apoi spuse: 

— Spune-mi tu cine sunt! 

În timp ce vocea rostea aceste cuvinte în întuneric, Jefferson 
se simţi brusc împins în spate, căci omul îl lovise cu putere în 
frunte, dându-i capul pe spate și apucându-l de gât. Gâfâi, 
încercând, instinctiv, să se ridice, când simţi răceala unei lame 


de cuţit atingându-i gâtul. 

— Nu, domnule Jefferson, lasă-ţi mâinile jos! Nu mă face să 
te ucid înainte de a sta puţin de vorbă. 

Mâinile lui, cu degetele îndreptate spre lamă, se opriră în 
aer. Le lăsă în jos, încet, să atârne de o parte și de alta a 
scaunului. Gândurile i se învălmășeau în minte cu disperare, 
vrând să depășească frica și căutând o soluţie ca să scape. 
Deschise gura ca să strige după ajutor, apoi se opri, închizând- 
o cu un pocnet. „N-o să-ţi sară nimeni în ajutor, orice ai striga!” 
își aminti el de vecinii săi. „Și nenorocitul o să-ţi ia gâtul înainte 
să apuci să scoţi o singură silabă!” Revăzu în minte scena 
crimei și auzi iar strigătul Sophiei Millstein când fusese 
sugrumată, exact înainte de a muri. Se înfioră; simţea cum frica 
îi scormonește măruntaiele, dar încercă să se stăpânească, 
respirând adânc, repede. Își opri tremurul mâinilor și se strădui 
să nu mai clipească atât de des. „Spune-i ceva, orice! își zise. 
Vorbește întruna. Fă un târg cu el!” 

— Așa e mai bine, se auzi vocea. Acum du-ţi mâinile în 
spatele scaunului, una peste alta. 

— Nu-i nevoie să faci asta! O să-ţi spun tot ce vrei să afli! 

— Excelent, domnule Jefferson! E de-a dreptul reconfortant. 
Haide, mișcă-ţi mâinile încet în spate! Gândește-te la asta: orice 
nod se poate deznoda. Alexandru Macedon a dovedit-o. Știi cine 
este Alexandru Macedon, domnule Jefferson? Nu? N-aș fi zis... 
Dar asta știi, cu siguranţă: întotdeauna e înţelept să nu 
contrazici un om care ţi-a pus cuțitul la gât. 

Vocea seacă părea răbdătoare, calmă, doar puţin, foarte 
puţin grăbită. Dar lama cuţitului îi atingea pielea, și asta nu 
putea însemna decât un singur lucru. Presiunea cuţitului 
crescu foarte ușor, doar atât cât să lase o dâră subţire de 
sânge. Jefferson își duse mâinile la spate, așa cum i se ceruse. 
Simti cuțitul alunecându-i pe gât, pe ureche, pe ceafă, înainte 
de a se îndepărta. Pentru o clipă, fu gata să sară, să lupte, să se 
împotrivească, dar ideea dispăru la fel de repede cum apăruse. 
„Fii calm!, își spuse. Nu poţi să fugi și nu poţi să lupţi.” Se auzi 
un fâșâit când mâinile îi fură legate cu un cablu. 

După ce îi fură imobilizate, Jefferson simţi că omul îi împinge 
scaunul în mijlocul camerei. Așteptă, respirând ca un alergător 
care încearcă să-i prindă din urmă pe cei care conduc cursa. 


— Cine ești, omule? Ce vrei? De ce m-ai legat? Nu pot să 
plec nicăieri, oricum. 

— Asta așa e, domnule Jefferson. 

— Cine ești? Ce vrei de la mine? 

— Nu, domnule Jefferson! Eu te întreb pe bune: Cine sunt 
eu? 

— Omule, habar n-am! Oi fi vreun nebun, asta ești! 

Se auziră râsete. 

— Nu e un început prea bun, domnule Jefferson. De ce mă 
minţi? 

Omul se aplecă și lovi cu cuțitul în bandajul de pe genunchiul 
sfărâmat de glonţ al lui Jefferson, făcându-l să tresară de 
durere, de parcă s-ar fi electrocutat. 

— lisuse! Ce faci, omule? Nu știu nimic! 

— Cine sunt eu, domnule Jefferson? 

Îl lovi iarăși în picioare și Leroy scrâșni din dinţi. 

— Cine sunt eu, domnule Jefferson? 

— Nu știu! Nu te-am mai văzut niciodată! 

— Nu pot să sufăr minciunile. Te întreb încă o dată: cine 
sunt eu? 

— Nu știu, nu știu, Doamne, de ce faci asta? 

Vocea lui Jefferson suna ascuţit, plină de spaimă. 

„Musafirul” său oftă. Jefferson simţi cuțitul pe picior și-și 
încordă mușchii stomacului ca să reziste la durere, însă celălalt 
continuă: 

— Te-am văzut astăzi, domnule Jefferson. Te-am văzut la 
tribunal, când ţi-ai recunoscut vina la toate acuzaţiile alea 
caraghioase, false, care ţi s-au adus. Aveam mari speranţe 
pentru tine, domnule Jefferson, când am citit că ai fost arestat. 
Închipuie-ţi surpriza mea, în această dimineaţă, când te-am 
văzut în ziar și am citit că nu mai ești acuzat de uciderea 
Sophiei Millstein și că urma să ajuţi poliţia în ancheta ei. 
Bineînţeles, articolul nu spunea cam care ar fi ancheta asta, dar 
m-am gândit că e mai bine să greșești, dar să fii în siguranţă. 
Așa că m-am grăbit să ajung la tribunal și să-mi ocup un loc 
lângă ceilalţi curioși, mai în spate, și te-am așteptat să apari. 
Păreai preocupat. Erai nerăbdător să-ţi rezolvi treaba și nu 
prea erai atent la ceea ce se întâmpla în jur. Asta-i un obicei 


rău pentru cineva care are de-a face cu crima, nu crezi? 
Trebuie să fii întotdeauna mai istet decât ceilalţi ca să afli cine 
e și ce face fiecare, chiar și într-o sală de tribunal plină până la 
refuz. Ar fi trebuit să-ţi faci timp să examinezi feţele celor care 
se înghesuiau să te vadă. Dar n-ai făcut asta, nu-i așa? În 
schimb, mi-ai dat ocazia să-ţi aflu adresa. Așa că am venit aici 
și te-am așteptat. Pentru că vreau să te întreb câte ceva, am 
niște îndoieli, iar mie nu-mi place îndoiala. Ești un criminal 
profesionist, domnule Jefferson. Să nu crezi că asta e o 
abordare bună, să zicem că e, de fapt, cea mai proastă. Să 
zicem că e o problema. Dar dacă nu e, atunci, ei bine, atunci n- 
ai decât să fii plăcut surprins. Nu-i așa, domnule Jefferson? 

— Omule, habar n-am ce naiba tot îndrugi... 

Ultimele cuvinte fură înghiţite de o durere ascuţită, căci 
cuțitul lovi din nou genunchiul bandajat, căutând să-i atingă 
pielea și mușchii. Jefferson șuieră: 

— Fir-ar să fie, doare, omule! Nu știu ce-i cu tine, ești nebun 
sau ce ai, lasă-mă-n pace! 

— Cine sunt eu, domnule Jefferson? 

Acesta nu răspunse. Lacrimi de durere i se adunau pe faţă, 
curgându-i pe obraji. Înţelesese foarte puţin din tot ceea ce îi 
spusese atacatorul. Își simţea gâtul uscat și avea un gust acru 
în toată gura. 

— Eşti un ucigaș, zise Jefferson. 

Omul ezită și Jefferson îl auzi trăgând adânc aer în piept. 

— E un început, spuse el. lată o întrebare simplă: cine este 
Simon Winter? 

Jefferson era nedumerit. Îşi linse sudoarea de pe faţă. 

— Nu știu cine-i ăsta. 

Durerea îi cutremura tot trupul și, în întuneric, era gata să 
dea drumul unui strigăt care i se înțepeni în gât când îl auzi pe 
om spunându-i: 

— Taci! 

Piciorul îl ardea. Cuţitul trecuse prin bandaje, răsucindu-se 
în carne. Jefferson încercă să se aplece, luptându-se cu 
legăturile care-i fixau mâinile de scaunul cu rotile. 

— Doamne sfinte! rosti el. Nu face asta! Te rog, nu face asta! 


— Cine sunt eu, domnule Jefferson? 


— Te rog, te rog, oricine ai fi, nu mai face așa cu cuțitul... 

— Ăsta a fost doar începutul. O s-o fac din nou. Cine este 
Simon Winter și ce știe despre mine? 

Jefferson aruncă vorbele asemenea unui torent de teamă, ca 
și când ar fi simţit o noua lovitură ce-i transforma genunchiul 
într-o minge de foc atunci când cuțitul îi sfâșia tendoanele și 
nervii. 

— Habar n-am, omule! N-am auzit numele ăsta până acum! 

O clipă agresorul rămase tăcut și Jefferson căută cuțitul în 
întuneric. Îl simţi, însă, pe celălalt mișcându-se lângă el, 
atingându-i piciorul și-atunci adăugă grăbit: 

— Ăsta-i adevărul, omule! Habar n-am, nu mă lovi din nou! 

— Bine, se auzi vocea după un timp. Într-adevăr, nu mi se 
pare că știi răspunsul. 

După un timp continuă: 

— Domnule Jefferson, trebuie să ai răbdarea unui păianjen. 
Să-ţi ţeși pânza și să aștepți ca prada să vină singură la tine. 

Ezită, apoi adăugă: 

— Nu-i așa, domnule Jefferson? 

Acesta se grăbi să-i răspundă. 

— Da, sigur, așa e cum spui tu! 

În întuneric se auzi un mic hohot de râs amar. 

— Dar eu, eu cine sunt, domnule Jefferson? 

— Nu știu. Și nici nu vreau să știu și chiar dacă aș ști, n-aș 
spune nimănui. 

— Crezi că sunt un criminal, ca și tine, domnule Jefferson? 

— Nu, ba da, nu știu... 

— Crezi că sunt un neisprăvit care ucide și fură pentru a-și 
cumpăra drogurile alea dezgustătoare? Crezi că sunt ca tine? 

— Nu, nu asta am vrut să spun! 

— Atunci, cine sunt eu, domnule Jefferson? 

Jefferson nu răspunse, hohotind din cauza durerii care-l 
copleșea, pe un ton aproape rugător: 

— Nu știu, nu știu! 

Îl auzi pe necunoscut cum începe să se plimbe prin cameră, 
în jurul lui, și se răsuci în scaun, încercând să urmărească 
silueta care se zărea printre umbrele din camera de zi. După o 


clipă, pe un ton ferm, blând, curios totuși, individul îl întrebă: 

— Spune-mi, dacă ai muri în seara asta, exact în următoarele 
două secunde, domnule Jefferson, crezi că lumea ţi-ar observa 
absenţa, fie chiar și întâmplătoare? 

— Omule, te rog, îţi spun tot ce vrei, dar nu înţeleg ce zici. 
Vorbești aiurea. Nu pricep, pur și simplu nu pricep! 

— Eu am fost părtaş la evenimente măreţe, domnule 
Jefferson. La unele dintre cele mai importante evenimente din 
istoria omenirii. Evenimente de neuitat... Au fost niște timpuri 
extraordinare... 

Vocea făcea să dispară orice alt sentiment, în afară de frică. 
Leroy Jefferson abia dacă deslușea, în lumina slabă ce se 
strecura în încăpere de la un felinar din stradă, forma aceea 
neliniștită, mereu în mișcare. 

— Cine sunt eu, domnule Jefferson? 

Acesta își scutură cu putere capul. 

— Oh, te rog, lasă-mă-n pace cu întrebarea asta! Nu știu cine 
ești! 

Vocea scoase un mic hohot răgușit în atmosfera încremenită 
din cameră. Părea să se audă din mai multe direcții deodată și 
Leroy Jefferson își întoarse capul, străduindu-se să-și dea 
seama, în bezna de cerneală, unde se afla, de fapt, 
necunoscutul. Voia să strige, dar știa că ar fi fost în zadar. Se 
înfioră din toată ființa și așteptă ca vocea să-i pună altă 
întrebare. Era dezorientat, înspăimântat. Abia dacă înțelegea 
ce-l întreba omul acela. Vorbea într-un fel cu totul deosebit de 
tot ceea ce auzise el până atunci. Durerea nimicitoare din 
genunchi începuse, parcă, să-i pulseze în tot trupul, urmând 
ritmul bătăilor de inimă, la fel de intensă ca spaima care-l 
răvășea. 

— Bine, rosti omul. 

Continuă să se miște când într-o parte, când în alta, oprindu- 
se, din când în când, în spatele scaunului cu rotile. Jefferson se 
răsucea în toate părţile, nervos. 

— Să vorbim puţin despre târgul pe care l-ai făcut cu 
procuratura statului Florida. Ce fel de târg este, domnule 
Jefferson? 

— Trebuie să le spun tot ce știu despre niște infracţiuni. 


— Bun. Asta e bine. Ce infracţiuni, domnule Jefferson? 


— Spargeri, jafuri, sunt o grămadă de-astea în Miami Beach. 

— Aha! Mai departe! 

— Păi, asta-i tot! Tot felul de găinării, niște furturi, de fapt, 
ţi-am mai zis. Probabil că vor și niște informaţii despre 
traficanţii de droguri. 

Necunoscutul se mișcă în spatele lui. 

— Nu, asta nu prea e logic, domnule Jefferson. 

— Dar îţi spun adevărul! 

Omul râse. 

— Mă jigneşti, domnule Jefferson! Şi jigneşti și ideea de 
adevăr. 

Jefferson simţi deodată apăsarea cuţitului pe obraz și vru să 
tipe. Dar se pare că agresorul anticipase aceasta, căci îi șopti la 
ureche: 

— Nu tipa! Nu striga! Nu face nimic care să mă oblige să 
termin odată cu toate astea. 

Jefferson își înfrânse groaza și dădu din cap în semn că a 
înţeles. 

Urmă o pauză înainte ca omul să vorbească iar. 

— Cât de puternic ești, domnule Jefferson? Să nu uiţi, nu 
striga! Ai să ţii minte, da? 

Jefferson făcu semn că da. 

— Bine, zise celălalt. 

Apoi făcu să alunece cuțitul ușor pe obrazul lui Jefferson, 
lăsând o tăietură destul de adâncă în piele. 

Jefferson strânse din dinţi ca să nu tipe. 

— Nu mă minţi, domnule Jefferson. 

Spusese totul fără să ridice vocea, pe un ton coborât, calm. 

Jefferson se gândi că ar trebui să zică ceva, dar gândul îi era 
doar la acea lamă de cuţit care îi gâdila, parcă, celălalt obraz. 

— Oamenii trebuie să se folosească într-un mod constructiv 
de furia pe care o simt, domnule Jefferson. 

Vârful lamei se înfipse din nou în piele, apoi se târi pe obraz, 
sfâșiindu-i carnea. Durerea se înteţi și, pentru o clipă, Jefferson 
se gândi că o să-și dea duhul. 

Celălalt oftă și trecu alături, lângă scaun. O secundă doar i se 
zări profilul în lumina palidă. Părul alb îi luci ușor, ca și cum ar 
fi fost electrizat. 


— Este o mare diferenţă între a fi bătrân și a avea 
experienţă, domnule Jefferson. 

Se aplecă peste el. 

— Acum, fii atent ce-ţi spun! Am fost destul de răbdător cu 
tine. Nu-ţi cer să-mi povestești ceea ce nu știi. Tot ceea ce-ţi 
cer este să fii sincer. 

— Încerc, te rog, încerc să... 

— Nu mi se pare că e destul, domnule Jefferson. 

— Ba da, ba da, promit! 

— Cine știe despre Der Schattenmann, domnule Jefferson? 

— Omule, te rog, nu știu cine-i ăsta! 

— Cine îl caută? Poliţia? Tânăra și drăguța procuroare? 
Bătrâni... dar despre ei știu că îl caută. Dar altcineva? Cum se 
face că ești amestecat în toate astea? M-ai văzut în noaptea 
aceea, domnule Jefferson? Vreau să știu și vreau să mi-o spui 
acum! Nu sunt întrebări prea grele și, totuși, eviţi să răspunzi. 
Din cauza asta m-ai obligat să-ţi las o pereche frumușică de 
cicatrice, câte una pe fiecare obraz. Rănile se vor vindeca, 
domnule Jefferson, dar cicatricele vor rămâne ca să-ţi aducă 
aminte de încăpăţânarea ta prostească. Și tot tu m-ai obligat 
să-ţi rănesc mai tare genunchiul. Nu crezi că aș putea să ţi-l fac 
ferfeniță, domnule Jefferson? Poate că e timpul să vâr cuțitul în 
toate acele cusături făcute de doctori. Cam ce crezi că ai simţi? 

— Te rog, omule, încerc să te ajut... 

— Chiar așa, domnule Jefferson? Nu mă impresionează 
chestia asta. Domnul Silver n-a minţit când am vorbit cu el în 
împrejurări asemănătoare, deși n-aș putea spune că s-a 
comportat prea binevoitor. Dar avea prieteni pe care voia să-i 
protejeze, așa că împotrivirea lui era de înţeles. Ca și moartea 
lui, de altfel. Iar cu domnul Stein... ei bine, cu el întâlnirea a 
fost compromisă de la început, încă de când m-a văzut, la fel ca 
și în cazul doamnei Millstein. Îi cunoșteam pe oamenii aceștia, 
domnule Jefferson. Îi cunoșteam de zeci de ani. De când eram 
tânăr, mai tânăr decât dumneata. Și au murit, domnule 
Jefferson, așa cum au murit toţi. Liniștiţi și ascultători. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti, omule! Lasă-mă-n pace! 

— Domnule Jefferson, și lor le-am pus aceeași întrebare. Şi ei 
știau răspunsul. 


— Îmi pare rău, te rog, eu nu... îmi pare rău... 


— Cine sunt eu, domnule Jefferson? 

Acesta hohoti, înlemnit de groază și de durere. Nu-i 
răspunse. 

După o clipă, auzi în spatele lui: 

— Mai am și alte întrebări. Vezi dumneata, eu știu că în 
statul Florida nu poţi obţine un târg cu procuratura după ce ai 
împușcat un poliţist, decât dacă vânează pe cineva „special”. Pe 
cineva care are o importanţă deosebită pentru ei, atât încât să 
facă ceva care, în mod sigur, pentru ei este foarte neplăcut, și 
anume, să te lase liber. Nesuferită treabă! Să lași un drogat 
care aproape că a ucis un poliţist să-și ia zborul. Cred că le-a 
stat în gât chestia asta, și polițiștilor, și procuraturii. Deci, eu 
nu cred că îi ajuţi să rezolve doar niște găinării. Nu, există ceva 
mult mai important decât asta, nu-i așa? 

— Omule, te rog! 

— Mult mai important, nu? 

— Da, omule, cum spui tu! 

— Şi acel „ceva” sunt eu. Totdeauna am fost eu, dar ei n-au 
știut. 

Necunoscutul păru să respire cu sete. 

— Domnule Jefferson, vreau, deci, adevărul. Ştii, nimeni n-a 
reușit să mă refuze, în toţi acești ani în care am pus întrebări. 
Nimeni-nimeni! dintre cei întrebaţi n-a îndrăznit să nu 
răspundă. Un record, nu crezi? Întotdeauna a fost ușor. 
Oamenii sunt atât de vulnerabili! Vor să trăiască și, când le iei 
viața, capeţi cea mai mare putere din lume. Ştii ceva, domnule 
Jefferson? Întotdeauna mi-au răspuns. Și-atunci, demult, în 
nopţile acelea. Se auzeau sirene, din cauza raidurilor aeriene, 
iar străzile erau bombardate. Era un oraș al mortii. Nu era prea 
diferit de ceea ce ne înconjoară acum, domnule Jefferson, ceea 
ce e ciudat, dar și interesant, nu ţi se pare? Am progresat, 
totuși nimic nu s-a schimbat, nu? Oricum, întotdeauna mi-au 
spus ceea ce am vrut să știu. Unde erau banii. Unde erau 
bijuteriile. Unde erau rudele, vecinii, prietenii, unde se 
ascundeau toți ceilalți. Mi-au spus întotdeauna ceea ce voiam 
să aflu și erau oameni inteligenţi, domnule Jefferson. Mai 
inteligenţi decât tine. Erau educați, aveau posibilităţi. Totuși, 
eu i-am prins, așa cum te-am prins și pe dumneata. Apoi mi-au 


spus ceea ce voiam să știu, și așa vei face și dumneata. 

Jefferson își auzi propriul gâfâit în camera întunecoasă. 

— Gândește-te puţin la situaţia în care ești, continuă vocea. 

Părea să se audă din toate pârţile deodată, iar Jefferson se 
simţea teribil de dezorientat, părăsit, parcă nu era în propria sa 
locuinţa, într-o zonă a orașului pe care o știa, credea el, foarte 
bine, acolo unde copilărise și-și petrecuse mai tot timpul, ci în 
cu totul alt loc, parcă era în larg, gata să se înece, fără să 
zărească ţărmul măcar. 

— Ești schilod și, pe deasupra, te-am desfigurat cu 
cicatricele acelea. Ce mai rămâne? 

Apăsă lama cuţitului pe buzele lui Jefferson. 

— Sau poate ai prefera să fii orb, domnule Jefferson. Aș 
putea să-ţi scot ochii. Am mai făcut treaba asta. Vrei să-ţi 
trăieşti viața de-acum înainte schilod și orb? Ce viață ar mai fi 
și asta, domnule Jefferson? Mai ales pentru cineva cu felul 
dumitale de viaţă. Dar pot s-o fac, să știi! 

Jefferson văzu lama cuţitului rătăcindu-i pe faţă, lucind în 
lumina palidă. 

— Sau poate altceva, mai important. 

Omul lăsă brusc cuțitul, apăsându-l în josul pântecului. 

— Nu e extraordinar faptul că sunt atâtea feluri în care poţi 
răni un om? Fizic, psihic, emoţional... 

Cuţitul apăsa tot mai tare, înnebunindu-l de frică, și Jefferson 
crezu că o să vomite. 

— Şi încă niște vătămări care le completează pe cele trei. 
Nu-i așa, domnule Jefferson? 

Acesta nu se simţi în stare să-i răspundă. Frica, asemenea 
unui abur, îi încâlcea gândurile. Se simţea prins într-o plasă 
care amenința să-l strângă de gât, oricât s-ar fi împotrivit, 
oricât ar fi încercat să scape. Se străduia din răsputeri să 
gândească limpede, dar îi era foarte greu, cu vocea aceea 
egală, rece care îi răsuna în urechi și cu lama cuţitului care-i 
dansa în jurul corpului. Parcă se afla în mijlocul unui vârtej de 
durere și teroare; știa că, dacă i-ar fi spus adevărul, dacă i-ar fi 
spus că l-a văzut înainte, când a ucis-o pe Sophie Millstein, și 
că toate acestea le mărturisise lui Walter Robinson și lui Espy 
Martinez și că le oferise date ca să-i poată face portretul-robot, 
că fusese de acord să depună mărturie împotriva lui la tribunal, 


atunci n-ar mai fi avut scăpare. Și probabil că omul acesta i-ar 
fi ucis și pe poliţist și pe procuroare, pe oricine era o 
amenințare pentru el. Înţelese aceasta cu o luciditate 
neumbrită de durerea ce-i răscolea trupul, o înţelese pentru că 
el însuși recunoscu în sinea lui că ar fi procedat la fel, dacă ar fi 
stat el și nu celălalt cu un cuţit în mână, aplecat deasupra 
vreunui martor incomod, plin de furie și teamă, sub 
ameninţarea arestării. Gândul acesta îi dădu o certitudine la fel 
de înspăimântătoare ca și vizitatorul însuși. 

Simţi cum îi curg lacrimile din ochi, picătură după picătură, 
amestecându-se cu sângele de pe obraz. 

— Deci, domnule Jefferson, cine sunt eu? 

Întrebarea îi sună în urechi, neliniștitoare, terifiantă. Respiră 
din răsputeri, încercând să-și ţină firea. În acea secundă știa că 
nu mai avea importanţă ce va spune. Agresorul îl va ucide, 
oricum. Nu putea spune, nu putea face nimic pentru a se salva. 
Dacă i-ar fi spus celuilalt ceea ce acesta voia să afle, n-ar fi 
făcut decât să-și prelungească agonia cu câteva minute. Sau 
poate secunde. 

La gândul acesta îl cuprinse panica. Trase de cablul cu care 
era legat, dar nu putu să-l desfacă. În liniștea încăperii, îl simţi 
pe necunoscut că se tot mișca pe lângă el, ca o adiere rece de 
vânt iscată din senin într-o zi călduroasă. Înghiţi în sec, cu 
gâtul uscat, de parcă ar fi avut un cărbune fierbinte pe limbă. 
În acel moment, pe neașteptate, inima îi fu copleșită de o 
senzaţie nouă și surprinzătoare. 

Leroy Jefferson simţi un calm desăvârșit în toată fiinţa sa. 

Asta era, își dădu el seama, nu există ieșire.” 

Nu putea lupta. Ştia că nimeni n-ar fi răspuns la strigătul lui 
de ajutor. Și mai știa că nicio minciună și niciun adevăr nu-l vor 
putea salva. 

Se gândi că ar trebui să fie speriat, dar, în schimb, simţea o 
acceptare totală, vecină cu sfidarea. Înţelese, pe loc, că făcuse 
îngrozitor de puţine lucruri în viaţa lui care s-ar fi putut numi 
bune sau măcar cinstite și că acum, înfruntând moartea, nimeni 
nu-l mai poate vedea cum se transformă, cum găsește înăuntrul 
lui bunătatea. l-ar fi plăcut dacă Walter Robinson sau Espy 
Martinez ar fi putut să vadă această schimbare și să-și dea 
seama că el a luptat ca să-i protejeze și că, poate, le-a salvat 
viața. Spera ca, atunci când va fi găsit, ei să înţeleagă că 


murise fiind ceea ce niciodată, până în clipa aceea, nu reușise 
să fie. 

— Cine sunt eu, domnule Jefferson? 

Acum știa răspunsul: era moartea. 

Dar se hotărî să nu-i dea omului cu cuțitul în mână nicio 
satisfacţie. Spuse însă cu o voce fermă, care nu purta în ea 
nicio umbră de teamă: 

— Bătrâne, nu știu nimic despre toţi oamenii ăștia. Poate că 
ei ți-au spus ce voiai să afli. Poate că nu. Treaba lor. Dar eu știu 
un lucru: eu, unul, n-o să-ţi spun nimic! 

Apoi se lăsă pradă durerii și agoniei ce-l aștepta. 


DOUĂZECI ȘI UNU 
Ura 


„L-aș fi putut prinde”, își spuse Simon Winter. 

Dar în aceeași secundă își dădu seama de altceva: „Și el m-ar 
fi putut prinde”. 

— Pat”, șopti el. 

Fostul poliţist stătea cufundat într-un fotoliu, preocupat, 
printre vrafuri de cărţi și reviste, la Biblioteca din Miami 
Beach. Luminile fluorescente și instalaţia de aer condiţionat 
care scotea un bâzâit continuu izolau, parcă, încăperea de 
agitația de afară. Pentru o bibliotecă, sala era, totuși, mai 
gălăgioasă decât ar fi fost de așteptat. Pe podeaua acoperită cu 
linoleum se auzeau tot timpul pași puternici; un bătrân sforăia, 
cu ziarul căzut în poală; din când în când, niște voci ridicate 
străpungeau liniștea - o femeie în vârstă încerca să-i explice 
alteia ceva, fără să-și dea seama că deranjează, căci erau 
aproape surde amândouă. Era un fel de agitaţie care ar fi iritat 
orice persoană studioasă. Totuși, biblioteca servea unor scopuri 
oarecum diferite, în sensul că era un loc unde te puteai 
informa, dar, în același timp, era un spaţiu unde se puteau 
întâlni niște bătrâni din Miami ca să petreacă în siguranţă și 
tihnă câteva ore. 

De fapt, recunoscu Simon, cam pentru același lucru venise și 
el. În cele douăzeci și patru de ore ce trecuseră de când Umbra 
fugise din locuinţa sa, Simon se hotărâse să facă anumite 
lucruri. Primul: să păstreze secretul, deocamdată, despre acest 
eveniment. Al doilea: știa că trebuie să se miște mai repede și 
să fie mai pregătit. 

Se înconjurase de materiale referitoare la holocaust, care se 
găseau din belșug la Biblioteca din Miami Beach. Era foarte 
neliniștit. Nu putea să-și scoată din minte faptul că undeva, în 
trecut, exista o informaţie ce ar fi putut deschide poarta spre 
prezent. Era în încurcătură, nu știa cum să găsească acel unic 
indiciu. Cărţile zăceau lângă el, răspândite pe mica masă, 
adunate la picioare; toate erau despre naziști. Povesteau ce-au 


32? (La șah) Situaţie în care un jucător, fără a fi în poziţie de șah, nu 
mai poate face nicio mișcare și este obligat să înceteze jocul, partida 
declarându-se remiză. (n.tr.). 


făcut naziștii, cum, unde și cui. I se părea straniu ceea ce 
făcuseră ei - să creeze o lume a terorii, o lume în care spaima 
era rutină, era ceva obișnuit și se întreba dacă nu cumva acesta 
era unul dintre cele mai mari rele pe care le făcuseră. Dar 
ideea aceasta nu-l ajuta deloc să dea de urma Omului din 
umbră, nu-i spunea nimic despre ceea ce căuta el: un indiciu 
despre felul de a gândi al acelui om. Niciuna dintre cărți nu-l 
ajuta. Unele, recunoștea Simon, încercau să examineze 
personalitatea celor care purtau uniformele negre. Existau 
niște motive de ordin politic pentru care oamenii ajungeau să 
adere la Partidul Naţional-Socialist, pentru care se hotărau să 
participe la acţiunile SS-ului, ajungând să justifice crimele și 
genocidul. Aceste motive de natură politică se pliau pe un 
anumit model psihic, dar niciunul dintre acestea nu se apropia 
cât de cât de caracterul Omului din umbră, deoarece, așa cum 
subliniaseră Frieda Kroner și rabi Rubinstein, el nu fusese 
niciodată nazist, ci era unul dintre cei care ar fi trebuit să fie 
vânat de naziști. Și totuși el reușise să răstoarne, într-un fel, 
ecuaţia, apăruse în urma unor evenimente care-și lăsaseră 
amprenta asupra persoanelor legate de ele. Era ceva cu totul 
diferit, era unicul jucător al unui joc diabolic. Simon Winter 
închise cartea cea groasă de istorie cu un pocnet ce răsună în 
toată sala. 

„Dacă nu-l înţeleg măcar un pic, o să-mi scape iar printre 
degete, își zise el. Nu e genul care să facă de două ori aceeași 
greșeală.” 

Se lăsă mai mult în fotoliu, sprijinindu-și capul în mâini. 
Brusc, se văzu stând în faţa locuinţei lui, chiar lângă îngerașul 
cu trompetă, cu o noapte înainte, și se întrebă ce anume i se 
păruse atunci în neregulă. 

Să fi fost norocul? Instinctul? Cel de-al șaselea simţ al 
polițistului, flerul său? 

Winter oftă încet. 

Nu răzbătuse niciun zgomot, atunci. Niciun pas. Nu se auzise 
respiraţia cuiva. Nu fusese aprinsă nicio lumină dintre cele 
care trebuiau să rămână stinse. Nicio fereastră nu fusese 
deschisă - dintre cele care trebuiau să stea închise. El 
descoperise ușa din spate deschisă doar după ce se convinsese 
că Umbra era înăuntru. 

Noaptea nu avusese nimic neobișnuit. Era caldă și, desigur, 


întunecoasă. Orașul vibrase ca în fiecare seară. 

Singurul lucru ieșit din comun fusese faptul că un om cu un 
cuţit în mână îl aștepta pe el și, dacă n-ar fi simţit, datorită 
experienţei, o ameninţare, un pericol, n-ar mai fi fost acum pe 
urmele „Umbrei”. Se întrebă de unde îi venise senzaţia aceea, 
dar nu găsea răspunsul, deși știa că ar fi fost o prostie să 
creadă că este atât de norocos încât să-și mai poată resuscita în 
vreun fel intuiţia de atunci. 

„De fapt, tu ar trebui să fii mort acum” își zise Simon. 

Ridică brusc privirile, plimbându-le peste toţi pensionarii din 
sală care citeau cărti, reviste și ziare. Unii stăteau pur și simplu 
pierduţi în visare, cu gândul la trecut. Făcu ochii mari de 
teamă; era o neliniște care-l făcu să se cutremure. 

„Eşti aici? Te vânez eu pe tine sau tu pe mine?” 

Simţi un impuls să se ridice și să o ia la fugă, dar se stăpâni, 
încercă să se îmbărbăteze și să-i examineze pe cei care se iveau 
în raza lui vizuală: omul cu pălărie, cufundat în lectura ziarului 
Herald Tribune, un altul cu pielea zbârcită, ce părea să 
studieze tavanul, un bătrânel cu șosete albe și bascheţi negri, 
cu pantaloni scurţi, din bumbac, care trecea încet pe lângă el, 
cu câte o carte polițistă în fiecare mână. 

Winter se ridică pe jumătate și se uită în spatele lui, la 
oamenii de pe celelalte scaune, așezați la mesele din încăpere, 
ascunși, aproape, după vrafuri de cărţi sau după paravanele 
care izolau fiecare loc în parte. Apoi se așeză din nou. Îi trebui 
un moment ca să-și revină. Zâmbi: „Cum ai aflat de mine, de 
unde ai fi putut să afli?” Știa răspunsul: de la Irving Silver. „Dar 
oare ce ţi-a spus? Destul ca să te determine să mă ucizi. Totuși, 
cât știi despre mine? N-ai stat destul în locuința mea, nu-i așa? 
N-am găsit indicii că ai fi stat atât cât să-ţi dai seama cine sunt. 
Sertarele nu erau răscolite. Hainele nu erau atinse. N-ai găsit 
pistolul și deci nu știi că am așa ceva și că aș putea să-l folosesc 
și nici nu știi că, odată, demult, am fost un foarte bun trăgător; 
mă îndoiesc că nu-mi vor reveni reflexele, căci eu și corpul meu 
suntem foarte buni prieteni. Nu, de fapt voiai să mă ucizi 
deoarece ai crezut că sunt o ameninţare, și pentru tine cel mai 
ușor lucru din lume este să ucizi.” 

Simon clătină din cap. „Ești un ticălos foarte sigur de sine! 
Dar n-a fost atât de ușor cum ţi-ai închipuit și acum, probabil, 
ești puţin îngrijorat, ceea ce pentru mine e de mare folos. 


Desigur, vrei să afli mai multe despre mine, nu-i așa? Ei bine, s- 
ar putea să fie mai greu decât crezi. Cel puţin până acum 
bâjbâi. Nu ca mine, poate, totuși sondezi terenul și vrei să-ţi 
încerci norocul într-o direcţie în care, în mod obișnuit, n-ai 
face-o.” 

Winter simţea cum îl cuprinde mânia. 

„Au fost prăzi ușoare, nu? Fie că erau tineri și speriaţi, 
atunci, demult, fie că sunt bătrâni și speriaţi - acum - erau 
întotdeauna disperaţi, pierduţi, sentimente pe care tu nu le-ai 
cunoscut niciodată, nu-i așa? Tu ai controlat întotdeauna 
situaţia. Dar ai făcut o greșeală când ai omorât-o pe Sophie 
Millstein, pentru ca nu ţi-ai imaginat că un vecin de-al ei te va 
înfrunta. Nu te-ai gândit că ar putea fi cineva pe lumea asta 
căruia i s-ar părea o imensă provocare să te găsească, așa cum 
ţie ţi se pare o imensă provocare să rămâi în umbră. Și nu ţi-a 
trecut prin cap că omul acesta care s-a hotărât să te vâneze 
poate să aparțină unei sfere pe care n-o cunoști. Și eu știu 
multe lucruri despre felurile în care se poate muri, poate la fel 
de multe ca tine, și eu sunt bătrân și nu mi-a mai rămas prea 
mult timp, ceea ce îmi dă posibilitatea să fiu imprevizibil, deci, 
periculos, și nu te-ai confruntat niciodată cu un om periculos, 
nu-i așa? 

Fostul poliţist se întinse și luă un pix și un blocnotes cu 
hârtie galbenă și începu să mâzgălească niște însemnări. 

„Ce știu până acum?” își spuse el. Apoi răspunse: „Mai mult 
decât îmi închipui. Ştiu că ești bătrân, dar arăţi, poate, mai 
tânăr. Ştiu că ești puternic, pentru că ai trăit bine întotdeauna. 
De ce ucizi? Ca să rămâi în anonimat, să nu te cunoască 
nimeni.” Simon se opri o clipă, apoi reluă: „Dar nu e numai 
asta, nu-i așa? Mai este un motiv în afară de acela de a-ţi păstra 
anonimatul, corect?” Zâmbi în sinea lui: „ţi place, nu? Îţi place 
ideea că cineva ar putea să te recunoască, așa-i? Când Sophie 
Millstein te-a zărit în faţa magazinului cu îngheţată pe Lincoln 
Road Mall, nu te-ai înfiorat de frică, nu-i așa? Nu, te-ai înfiorat 
de plăcere, pentru că din nou începea vânătoarea, iar ţie îţi 
place vânătoarea, nu?” În acea clipă, lui Simon îi veni un gând 
îngrozitor și pixul îi tremură, un moment, pe hârtie. „Poate că 
Sophie Millstein nu te-a zărit din întâmplare, poate că o vânai 
de mult timp. Şi pe ceilalţi la fel, câţi or fi fost...” 

Scrâșni din dinţi. Totul părea să capete un anumit aspect ca 


apoi să se transforme în cu totul altceva. Se dojeni în sinea lui: 
„Concentrează-te numai asupra indiciilor pe care le ai.” 

Apoi continuă să raționeze, strecurându-se prin labirintul de 
contradicții ce-l învăluia pe Der Schattenmann. „Bun. Ce 
altceva mai știu? Știu că nu se teme de poliţie pentru că a venit 
la mine în casă fără prea multe pregătiri. Pur și simplu voia să 
mă omoare, și pe urmă era sarcina lui Robinson să rezolve 
cazul. Deci Omul din umbră nu crede că ar putea fi arestat. De 
ce?” Răspunsul îi veni aproape instantaneu: „Pentru că nu e un 
criminal. Dacă ţi-aș descoperi numele astăzi, ce-aș putea afla 
mai departe? Că n-ai fost niciodată arestat. Nu îţi sunt 
înregistrate amprentele. Nu există date despre tine că ai fi fost 
măcar suspectat de crimă. Probabil că ţi-ai plătit impozitele. N- 
ai întârziat cu plata niciodată, în cazul vreunui împrumut și nici 
în cazul închirierii unei mașini. N-ai avut probleme cu carnetul 
de șofer, probabil că nici măcar n-ai primit vreo amendă pentru 
depășirea vitezei. Ai dus o viaţă discretă, ai trecut neobservat 
peste tot. O viața exemplară. Cu o singura excepţie: omori 
oameni.” 

Simon oftă ușor și clătină din cap, zicându-și: „Asta te face să 
te simţi sigur. Ştii că poliția operează într-o lume supusă 
rutinei.” Işi aminti de celebrele vorbe ale lui Claude Rains din 
Casablanca: „Caută printre suspecţii obișnuiți.” Apoi își reluă 
monologul interior: „Dar tu nu ai fost niciodată prins în 
capcană, nu-i așa? Pentru că tu nu faci parte din categoria 
celor pe care îi căutăm noi, polițiștii. Leroy Jefferson era printre 
ei și din cauza asta detectivul Robinson l-a găsit atât de repede. 
Dar tu nu ești un drogat amărât, nu-i așa?” 

Puse carneţelul pe braţul fotoliului. Se întrebă dacă Walter 
Robinson reușise să obţină portretul-robot. Brusc se simţi 
cuprins de dorinţa de a-l vedea pe omul în apropierea căruia se 
aflase în propria lui locuinţă, deși doar pentru câteva secunde. 
„Incep să te înţeleg, «Umbra», își șopti el, ca pentru sine. Şi cu 
cât te înţeleg mai bine, cu atât ieși din întuneric și nu mai ești 
doar o «umbră».” 

Se uită la cărțile strânse în faţa lui și îi veni, deodată, o idee. 
„Nu caut unde trebuie, se gândi el. Nu întreb pe cine trebuie. 
Rabi, Frieda Kroner, Esther de la Centrul Holocaustului, toţi 
istoricii cu tratatele lor - nu sunt ceea ce-mi trebuie mie. Ei 
cunosc doar teama și ameninţarea semănate de Omul din 


umbră în urma lui. Trebuie să-i găsesc pe cei care au contribuit 
la crearea unei asemenea fiinţe.” 

Simon Winter luă o carte din vraful ce se afla lângă el, având 
titlul: Enciclopedia celui de-al Treilea Reich. O răsfoi iute, până 
când găsi un regulament de organizare administrativă. Notă 
câteva numere și funcţii pe carneţelul său și trase adânc aer în 
piept. „E ca o ghicitoare. Dar am văzut altele și mai încurcate. 
Şi la asta chiar că nu te aștepți, nu-i așa?” 

Își strânse lucrurile și se ridică. Erau niște cabine telefonice 
la ieșirea din biblioteca și vorbi cu Esther Weiss de la Centrul 
Holocaustului și cu istoricii cu care mai discutase și înainte. Își 
văzu, pentru o clipă, chipul în sticla ușii de la intrarea 
bibliotecii și începu să-și urmărească buzele în timp ce vorbea 
de unul singur. Era ceva care îl amuza. Bătrânii vorbesc mereu 
singuri pentru că nu-i ascultă nimeni, niciodată. [ine de 
nebunia inofensivă care-i atinge la vârstele acestea înaintate. 
Uneori vorbesc cu copiii care nu mai sunt lângă ei, cu prietenii 
pe care i-au pierdut de mult, cu fraţii sau surorile care au 
murit. Uneori vorbesc cu Dumnezeu. Alteori vorbesc, foarte 
agitaţi, cu stafii. „Iar eu, își spuse Simon zâmbind, vorbesc cu 
un criminal”. 

Și Walter Robinson era nemulțumit. 

Portretul-robot al Omului din umbră îl privea de pe birou. 
Expertul desenase faţa cu un mic rânjet batjocoritor, care-l 
enerva teribil pe inspector. Nu desenul în sine, cât zâmbetul, 
pentru că era o aluzie la anonimatul de care se bucura 
criminalul. 

Începuse să întreprindă anumite acţiuni de căutare, de 
rutină, activităţi obișnuite pentru orice detectiv, dar care, 
uneori, se dovedesc pline de succes. Totuși Robinson nu 
obținuse niciun rezultat până acum. Trimisese prin fax 
amprenta degetului mare al criminalului, luată de pe gâtul 
Sophiei Millstein, la toate laboratoarele FBI-ului din Maryland, 
ca să vadă dacă nu cumva apare ceva. Combinatia între tehnica 
amprentelor și cea a calculatoarelor, în anchete, evolua destul 
de greu. De ani de zile, potrivirea tipurilor de amprente era 
făcută tot de ochii omului. Aceasta implica, desigur, faptul că 
polițistul știa cine era suspectul, astfel încât specialistul să 
poată compara amprentele de la locul crimei cu cele luate de la 
suspect. De-abia în ultimii ani se dezvoltase mai mult tehnica 


pe calculator în acest domeniu, permițând ca amprenta unui 
necunoscut să fie introdusă în calculator și confruntată cu alte 
milioane de amprente luate de la indivizi aflați la marginea 
societăţii. Computerul din Dade County, o versiune mai redusă 
a celui de la FBI, nu găsise nimic. Robinson nu-și punea prea 
mari speranţe în faptul că FBl-ul ar putea descoperi ceva. 
Oricum, din cauza numărului mare de amprente, FBl-ului i-ar fi 
trebuit o săptămână, aproape, ca să caute în fișiere, iar 
polițistul nu știa dacă își putea permite luxul să piardă atâta 
timp. 

Petrecuse câteva ore obositoare în faţa ecranului 
computerului, căutând un indiciu cât de mic despre identitatea 
„Umbrei”. Erau două înregistrări conţinând cuvântul „Umbră” - 
porecle ale unor colaboratori ai poliţiei, dar unul era un 
cântăreț latino-american de aproape treizeci de ani, despre 
care se presupunea că murise, o victimă a drogurilor, iar 
celălalt era un violator din zona Pensacola, care primise 
porecla în urma articolelor din ziarul local. Robinson mai 
încercă să caute, nu direct prin cuvântul „umbră”, ci prin 
sinonime, dar fără succes. Îi venise chiar ideea să vadă 
registrele contribuabililor din Miami Beach, folosind cuvântul 
german Schattenmann, dar degeaba. 

Incercase să intre în banca de date folosind cuvintele-cheie 
Holocaust și Evrei, dar primul nu se regăsea în fișiere, iar al 
doilea nu făcu decât să-i înșire lungi liste de cazuri de 
profanare a cimitirelor evreiești și a sinagogilor, cazuri 
înregistrate și sub numele de „crime datorate urii”. 

Incercase și prin cuvântul Berlin, bineînţeles fără vreun 
rezultat, iar cu Auschwitz și Gestapo nu ajunse nicăieri. 

Nu se așteptase la vreo minune, dar de fiecare dată când 
calculatorul îi dădea replica NU EXISTĂ, nemulțumirea lui 
creștea. 

Se dusese și la arhiva cu dosare nerezolvate a poliţiei din 
Miami Beach, întrebându-se dacă ar putea apărea vreun semn 
că Omul din umbră a fost implicat în cine știe ce caz de demult, 
dar nu găsise nimic. Bineînţeles că existau crime fără autor, cu 
victime din rândul evreilor și probabil că unii erau 
supraviețuitori ai holocaustului, dar dacă proveneau din Berlin 
sau cum reușiseră să supravieţuiască și unde, acestea erau 
detalii care nu se aflau în dosare. Iar ca să cerceteze cazuri de 


acum cincizeci sau douăzeci de ani i-ar fi luat zile întregi. 
Tinuse dosarele acelea în mâini zicându-și că, în mod sigur, 
unul, două sau poate mai multe erau opera „Umbrei”. O clipă 
se gândi la bărbaţii și femeile pe care Umbra îi prinsese în 
capcană în timpul războiului, în Germania, și-și dădu seama că 
dosarele din faţa lui sunt pentru el un drum închis, la fel ca și 
crimele de război. 

Gândul acesta îl făcu să înjure cu voce tare și să dea drumul 
unui torent de obscenităţi pe care, din fericire, nu le auzea 
nimeni. 

Robinson se ridică și începu să se plimbe printre birourile din 
secție, cu furia unei pisici sălbatice care tocmai a fost 
capturată, sperând că mișcarea ar putea să-i trezească vreun 
gând, vreo idee care să-l ajute în căutările lui în banca de date. 
Fiecare poliţist păstrează amintiri despre cazuri mai speciale, 
cum ar fi cazul „Fiul lui Sam” din New York, rezolvat doar 
atunci când cineva a verificat toate biletele de parcare achitate 
în zona din apropierea locului crimei. Se ducea când într-o 
parte, când în alta a încăperii, oprindu-se pentru un minut sau 
două să privească afară, pe fereastră, la orașul care se cocea în 
arșița amiezii. Se întoarse la biroul său, luă portretul-robot și, 
ţinându-l în faţa ochilor, începu iar să se plimbe de colo-colo 
prin încăpere. Înălță capul doar în clipa în care auzi o voce 
întrebându-l: 

— Ăsta e omul pe care-l cauţi? 

În faţa lui stătea Simon Winter. Robinson făcu semn că da, 
străbătu repede spaţiul care-i despărţea și îi înmână fostului 
polițist hârtia. Winter o ţinu un moment în mâini, 
concentrându-se asupra portretului. Ochii săi păreau să soarbă 
fiecare linie, ca să-și întipărească și mai bine în minte acele 
trăsături. Apoi zâmbi trist: 

— Mă bucur să te văd, nemernicule! 

Dar în gând completă: „Deci, tu ești cel care a încercat să mă 
ucidă”. 

— Acum, nu mai avem altceva de făcut decât să punem un 
nume feţei ăsteia, zise Robinson pe un ton degajat. 

— Un nume... 


— Pe urmă o să-l înhaț pe ticălos! Poţi să fii sigur de asta! E 
tot ce-mi doresc! Un nume! Şi următoarea lui oprire va fi în 


închisoarea din Dade County. Dar va fi doar o escală înainte de 
călătoria cu ghionturi spre scaunul electric. 

Winter clătină din cap. 

— Spune-mi, Walter, ai urmărit vreodată un om implicat în 
mai multe crime? 

— Da și nu, replică acesta. Adică am arestat o dată un 
traficant de droguri care își ucisese patru sau cinci concurenți. 
Și am făcut parte din echipa care l-a prins pe violatorul în serie 
din Surfside. Crezusem că erau câteva crime pe care să i le 
punem în cârcă, mai ales în Broward County, dar n-a fost așa și 
tipul a scăpat, deși sentinţa ar fi trebuit să fie închisoare pe 
viață. Dar știu la ce te referi, de fapt. Vrei să știi despre Ted 
Bundy, Charlie Manson, John Gacy și ucigașul din Boston, care 
omora prin strangulare, și atâţia alţii. Te întrebi dacă am 
participat vreodată la una dintre acele anchete, iar răspunsul e 
nu. Dar tu, tu ai participat la așa ceva? 

Bătrânul zâmbi. 

— l-am luat o dată o declaraţie unui tip care stătea în faţa 
mea, fuma ţigară de la ţigară și bea coca-cola. Era pe vremea 
când apăruseră sticlele acelea mici, și din două înghiţituri le 
terminai. Era cald și n-aveam decât un ventilator amărât, într- 
un colt al camerei, era târziu și de fiecare dată mi se părea că, 
dacă îi mai aduc o coca-cola nenorocitului ăluia, o să mai 
mărturisească o crimă. Era vorba de copii mici, de băieţi. li 
plăceau mai ales băieţii. Toată treaba asta se petrecea undeva 
în sud, unde sunt mlaștinile, nu departe de locul unde 
Everglades coboară spre golf. Patria ţărănoilor, a bădăranilor. 
El venea din altă parte, nu se născuse acolo și ai fi zis că e băiat 
bun. Ar fi trebuit să fie genul care fredonează Dixie. Avea vreo 
două tatuaje zgâriate în grabă, habar n-am ce reprezentau, era 
nebărbierit de trei zile și purta o șapcă de baseball. Abia dacă 
știa să scrie și să citească. Mărturisise vreo șaptesprezece- 
optsprezece crime până să răsară soarele, așa că l-am luat să 
ne arate locul fiecăreia. A fost o adevărată excursie, știi? Mă 
simțeam ca un șofer de autobuz obligat să facă nenorocitul ăla 
de tur al orașului, de fapt era un coșmar „turistic”; mă 
gândeam cum or fi fost ultimele ore din viaţa copilașilor 
acelora. La început am mers cu un jeep, care s-a stricat, așa că 
am fost nevoiţi să folosim o mașină hodorogită care avea atașat 
în spate motorul unui avion de pe vremea lui Pazvante. 


Nemernicul încerca să ne arate unde lăsase cadavrele, dar era 
atâta soare și, pe de altă parte, plouase atât de mult, încât totul 
era o apă și-un pământ, și nici el nu se pricepea să explice prea 
bine, deci nu ne-am ales cu nimic. Am fost obligaţi să-l acuzăm 
de o singură crimă. A ajuns pe scaunul electric, dar striga tot 
timpul că a omorât mai mulţi, nu unul singur. Mulţi copii... Și 
știi, de fiecare dată când un vânător sau un pescar dă peste 
niște schelete în pădure sau în cine știe ce baltă, mă gândesc: 
„N-o fi cumva mâna bestiei ăleia aici?” Ne era clar că nu vom 
afla niciodată adevărul. 

Simon Winter dădea din cap, răscolindu-și amintirile. 

— M-a obsedat ani în șir. Şi încă mă obsedează. Nu mă 
puteam gândi decât la toţi acei taţi, la mamele, surorile, fraţii 
victimelor, care nu primiseră niciun răspuns din partea mea. 
Ştii, unul dintre lucrurile cele mai importante pe care poliţia 
trebuie să le reprezinte - siguranţa - lipsea. Când poţi să anunti 
rezolvarea cazului, oricât de îngrozitor ar fi acesta, trebuie s-o 
faci, orice-ar fi, pentru că e mai ușor pentru oamenii aceia să 
aibă o certitudine - deși ea este măsura unui adevăr 
insuportabil - decât să nu știe cine le-a ucis copilul. Fir-ar să fie 
de mlaștini! Pot să înghită orice! 

Robinson aprobă din cap. 

— Acum putem să survolăm zona cu elicopterul, putem să 
fotografiem locul cu raze infraroșii și, după căldura degajată, 
ne dăm seama dacă e un cadavru acolo sau nu. 

Simon oftă: 

— Ştiinţa e minunată. 

— Deci? 

— Ei bine, îmi amintesc că mă gândeam la individul ăla, îmi 
amintesc cum îl ascultam, întrebându-mă când o să cedeze, 
ceea ce n-a făcut cu-adevărat. Ai mereu senzaţia de părăsire, ca 
și cum ai fi fost cufundat într-un put. E întuneric, umed și rece 
și s-ar putea să nu mai ieși de-acolo, și chiar dacă da, tot ce-ţi 
aduci aminte e un coșmar. Și eu cred că omul pe care-l căutăm 
cam asta e: un coșmar. 

Robinson respiră adânc. 

— Am probleme uneori cu somnul. Chiar și... 

Făcu o pauză și Simon îl completă: 

— Chiar și atunci când ești într-o companie plăcută? 


— Exact. Chiar și atunci. Este vizibil, nu? 

Simon zâmbi. 

— Şi eu am fost poliţist. 

Robinson ridică ușor din umeri. 

— Am avut coşmaruri acum câteva nopți. 

— Ce fel de coșmaruri? 

— Păi, le cam știi și tu. Când te uiţi la cineva care se îneacă 
și nu poţi să-l salvezi. Ceva în genul ăsta. 

— Ştii ce mă înfricoșa cel mai tare? 

— Nu. 

— Faptul că erau și alţi indivizi ca nemernicul ăla care 
omorâse șaptesprezece sau optsprezece copii sau poate chiar 
mai mulţi și că umblau liberi ca pasărea cerului, în timp ce eu 
nu-i puteam prinde, iar ei trăiau și făceau lucrurile acelea 
groaznice unor copii care nu avuseseră nicio șansă să scape, pe 
când criminalii le supravieţuiau și-și duceau traiul liniștit, 
putând să îmbătrânească și să moară pașnic, în somn, fără să 
fie ameninţaţi sau atinși de ceva rău - pentru că ei erau răul 
însuși. lar acum am ajuns și eu bătrân și mă surprind 
întrebându-mă dacă există cu adevărat rai și iad. Pentru că mă 
înnebunește gândul că, dacă nu-i prindem pe nenorociţii ăștia 
aici, pe Pământ, atunci au toate șansele să dispară în neant, 
nepedepsiţi. Asta-mi dă coşmaruri. 

Robinson își trecu mâna peste frunte. 

— Nu m-am gândit la asta. 

— Din cauza asta meseria noastră e atât de importantă, 
Walter. Ne place să credem că există o instanţă supremă. 
Sperăm că există, dar s-ar putea să nu fie așa, și atunci 
responsabilitatea cade în seama noastră. Doar a noastră, a 
nimănui altcuiva. 

— Eşti un filosof, Simon. 

— Normal. Toţi bătrânii sunt. 

— Și ticăloșii chiar sunt liberi acolo, pe stradă. Asta am aflat 
și noi, de când ești tu la pensie... Nu unul sau doi, nenumărați. 
Perverși de toate felurile și de toate soiurile. Ucigași care au 
propriul lor stil de a opera. 

— Dar tipul ăsta, zise Simon privind portretul-robot, nu este 
un obsedat sexual sau un pervers sau cine știe ce soi de 


maniac. Nu e Bundy sau Gacy sau Charlie Manson. El are o altă 
motivaţie. 

— Care? 

— Ura. 

— Își urăște victimele? Dar abia dacă le cunoaște! 

— Nu, le cunoaște foarte bine. Nu pe ele exact, ci ceea ce 
sunt, ceea ce reprezintă ele. Urăște mai ales ceea ce înseamnă 
pentru el. Au un trecut comun. Pun pariu că ura lui are rădăcini 
foarte adânci. El vrea să-și ucidă originea, istoria. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că n-a cunoscut niciodată altceva decât 
furia. 

Robinson își aplecă puţin capul peste portret. 

— Da, e logic, rosti după o clipă. Poate că asta mă deruta pe 
mine. 

— Adică? 

— Pot să înţeleg perversiunea sau faptul că vrei să distrugi, 
să zicem, concurenţa. Sau pot să înţeleg o femeie care-și 
împușcă soțul pentru că a înșelat-o. Am fost în stare, 
întotdeauna, să înțeleg motivul unei crime, faptul că există un 
motiv. Dar pe individul ăsta nu-l înţeleg. Nu încă. Și asta mă 
îngrijorează, Simon. 

Bătrânul zâmbi. 

— Cred, spuse el, că ar fi trebuit să am mai multă încredere 
în tine. 

Se scărpină în cap cu un gest caraghios. 

— Deci, dacă știm ce motivaţie are tipul ăsta, nu crezi că ar 
trebui să aflăm de unde i se trage? 

— Ura? 

— Exact. 

Winter duse mâna la o mică plasă pe care o avea cu el, în 
care se aflau cărți și blocnotesul său, plasă care-l făcea să pară 
unul dintre cei mai ciudaţi „studenţi” din lume. Îi înmână lui 
Walter o hârtie, acesta se uită repede pe ea, apoi îl privi pe 
Simon nedumerit: 

— Ce înseamnă asta? întrebă el. 

Și citi bâlbâindu-se: 

— Geheime Staatspolizei Gbh. 13; Sec. 101... 


Se uită iar la Simon. 

— E în germană, nu? 

— Exact. Cred că e vorba de Biroul Evreiesc de Investigaţii. 
Acolo lucrau „hăitașii”. Acolo s-a instruit omul nostru și acolo 
și-a descoperit vocaţia. Am dat vreo doua telefoane la Centrul 
Holocaustului și la unul sau doi istorici. Au promis să mă ajute. 
Acum trebuie să găsim pe cineva în Germania care să aibă o 
listă cu cei care au lucrat în acest sector. Pentru că este posibil 
să-și amintească de Omul din umbră, poate chiar să-și aducă 
aminte de numele lui. Numele se poate schimba, dar este un 
început. 

Robinson clătină din cap. 

— Crezi că au păstrat o listă cu ucigașii care au lucrat 
pentru ei? 

— Da. Nu... Poate. Să-ţi spun un lucru pe care l-am aflat. În 
timpul războiului, nemţii făceau liste și înregistrau orice 
chestie, oricât de trăsnită. Au creat o lume cu susul în jos, în 
care legile îi protejau pe criminali, chiar îi lăsau să conducă 
tribunalele. Şi pentru că totul era atât de bizar, simțeau nevoia 
să se organizeze. lar organizarea înseamnă hârtii, evidente, 
funcţionari. Sophie mi-a spus, chiar înainte de a muri, dar 
atunci n-am înţeles: Chiar și atunci când te omoară, naziștii fac 
acte. Deci bănuiesc că există pe undeva o listă cu cei care se 
ocupau de „hăitași”. Toți căpitanii, locotenenţii, sergențţii care 
mânuiau hârtiile acelea. Și acum, pentru că nu mai există 
Germania de Est, sunt multe documente accesibile. Merită să 
încercăm. 

— Dar cum să... 

— N-ai mai făcut până acum nicio anchetă internaţională? 

— Ba da, în cazul traficantului de droguri columbian. Am 
luat legătura cu poliţia lor. 

— Păi, să facem și acum la fel, dar în Germania. În același 
timp, să luăm legătura cu biroul special al secţiei de urmăriri 
judiciare din cadrul Ministerului Justiţiei. Ştii, ori de câte ori e 
descoperit un fost nazist, e cineva care se ocupă de anchetă. 
Deci e posibil ca acolo să aibă legături cu Germania. 

— Știu și eu, Simon?... Cred că ar trebui să ne îndreptăm 
atenţia mai mult pe plan local. 


— Aici căutăm o umbră. Acolo poate găsim pe cineva care să 
ne dea un indiciu despre un om în carne și oase. 

— Da, de acum cincizeci de ani... 

— Dar poate îl cunoaște, și asta ne va fi de folos când îi vom 
întinde cursa. 

— Eşti sigur? S-ar putea să fi murit cu toţii. Sau poate nu vor 
să vorbească despre timpurile acelea. 

— E posibil, dar dacă nu încercăm... 

— Nu vom ști niciodată. Bine, sunt alături de tine. 

— Gândește-te la următorul lucru: dacă ai fi reporter la 
Herald și ai avea o informaţie că Omul din umbră e aici, n-ai da 
telefoanele alea? 

— Ba da. 

— Ei bine, și noi facem la fel. Și avem mai multe posibilităţi. 
De ce să n-o rugăm și pe domnișoara Martinez să ne ajute și 
ea? Are altă greutate un apel din partea procuraturii, și poliţia 
germană ar reacţiona, desigur. Şi nu uita că sunt destui turiști 
germani pe aici, prin Miami. Poate că mor de nerăbdare să ne 
ajute. 

Simon zâmbi. 

— Uite cum văd eu treaba, continuă el. Când Omul din 
umbră va intra în capcana pregătită de noi, lumina pe care o 
vom arunca asupra lui va fi atât de puternică, încât nu va mai 
avea unde să se ascundă. 

Robinson dădu din umeri, gândindu-se că e imposibil de 
realizat. Dar pe urmă, aproape instantaneu, își spuse: „De ce 
nu?” 


DOUĂZECI ȘI DOI 
Telefonul mult așteptat 


Espy Martinez se pusese pe telefoane, cu încăpățânare, nu 
foarte sigură, însă, că va găsi indiciul de care aveau nevoie, dar 
nici prea sigură că totul va fi în zadar. 

Așa cum îi sugeraseră Walter Robinson și Simon Winter, 
începuse cu biroul special al secţiei de urmăriri judiciare din 
cadrul Ministerului Justiţiei de la Washington, doar ca să afle 
că denumirea era greșită. Descoperise că biroul special era una 
dintre cele mai mici secţii, unde nu lucrau funcţionari cu normă 
întreagă. Era, mai degrabă, doar un post pentru orice avocat 
care se întâmpla să primească un caz despre un om bănuit a fi 
fost nazist. Fusese, pe vremuri, o instituţie, dar acum avea un 
caracter relativ. Odată cu trecerea anilor, a fost dată uitării, 
pierind treptat, aproape cu aceeași discreţie cu care 
dispăruseră cei suspectaţi. În atenţia biroului erau doar două 
cazuri: un măcelar din Milwaukee, presupus gardian în lagărul 
de concentrare de la Treblinka, și celălalt, al unui preot dintr-o 
mănăstire din Mirmesota, despre care se credea că fusese, în 
urmă cu cincizeci de ani, în echipa de exterminare (SS 
Einsatzgruppen) din Polonia. Amândouă cazurile fuseseră 
transferate la serviciul de imigrări, unde, atât cât putu Espy să 
afle, erau doar niște dosare în fișier, așteptând în tihnă să fie 
clasate, așa cum bătrâneţea aduce moartea. 

Departamentul de Stat fusese doar puţin mai folositor: după 
vreo șase telefoane, cu legături din birou în birou, o secretară îi 
dăduse lui Espy numărul de telefon al Ambasadei SUA din 
Bonn, mai exact al ofițerului de legătură al poliţiei. 

Espy insistase, lucrând până seara târziu, și, în cele din 
urmă, avu legătura cu acel ofițer - avea o voce prietenoasă, 
dezinvoltă. Întâmplător era din Tallahassee și, deci, bucuros să 
poată vorbi cu cineva din statul unde se născuse. Acesta îi 
confirmă lui Espy faptul că autorităţile germane vor fi amabile, 
dar nu prea entuziaste s-o ajute în investigaţiile ei, decât după 
ce le va da un nume. 

— Dar cei pe care îi caut sunt naziști, spuse Espy. 


— Da, doamnă, am înţeles, replică ofiţerul. Poliţia de aici se 
ocupă de tot felul de acţiuni împotriva neonaziștilor. 


— Dar pe mine nu mă interesează neonaziștii, rosti Espy, 
gândindu-se că distanța mare și ora târzie făceau ca vorbele ei 
să nu fie înţelese. Mă refer la naziștii-naziști, cei adevăraţi, din 
al doilea război mondial. 

— Aha, fu răspunsul ofițerului. Ei, asta ar putea fi o 
problemă. 

— Cum adică? 

— Păi, după război, aliaţii și apoi autorităţile din Germania 
de Vest au descoperit un anumit număr de criminali de război. 
Dar aceștia făcuseră parte din eșalonul superior. Adică cei care 
erau cu teoria și planificarea. Cei care îndeplineau ordinele, ei 
bine, aceștia erau reintegraţi social, în cea mai mare parte. 

— Vreţi să spuneţi că au început să-și reia preocupările sau 
meseriile de dinainte de război? 

— Da, doamnă. Cam așa ceva. Ştiţi, dacă s-ar fi încercat să 
fie judecaţi toţi cei care fuseseră naziști sau care lucraseră 
pentru naziști sau care i-ar fi ajutat în vreun fel, cred că nici 
până în ziua de astăzi nu se terminau procesele. Desigur, sunt 
și excepţii: ofiţerii din lagărele de concentrare, cei care au 
participat la execuțiile în masă, în fine, cazurile de genul ăsta. 
Totuși, nu am auzit ca asemenea cazuri să fie judecate în 
tribunal. În chestiile astea trebuie să voteze Bundestag-ul - 
ceea ce înseamnă un hăţiș de amnistieri, de scuze, de redefiniri 
ale termenului de „crimă” și tot așa: Pe urmă te împiedici de tot 
felul de restricţii. Ce naiba, au fost în stare chiar să voteze, de 
vreo două ori, niște legi care să definească înţelesul cuvântului 
„crimă”, și asta în timpul războiului! 

Ofiţerul făcu o pauză, apoi reluă: 

— Memoria e ceva ciudat, doamnă. Cu cât ne îndepărtăm, în 
timp, de război, cu atât mai puţini oameni vor să-și amintească 
de el. Și pe urmă, au apărut toţi acești neonaziști care 
demonstrează pe străzi împotriva străinilor, care îi atacă și 
chiar îi omoară, care poartă zvastică și citesc Mein Kampf. 
Autorităţile sunt cam „nervoase” când e vorba de ei. 

— Dar niște liste cu membrii de atunci, niște documente... 

— Da, aveţi dreptate. Există o listă pe undeva. Care are, 
probabil, toate numele în chestiunea care vă interesează. Dar 
cum să ajungem la lista asta, aici e problema! Au un centru de 
documentare imens aici, însă materialele încă se sortează și se 


clasifică. Și asta e o treabă complicată, acum când li se 
transmit milioane de documente din Rusia și din fosta 
Germanie de Est. Dacă aţi veni aici și aţi insista, cred că aţi 
găsi pe cineva de la acest centru care v-ar putea ajuta în 
investigaţiile dumneavoastră. Dacă obţineţi niște nume, o să-i 
găsim, prin relaţiile pe care le am eu la poliția germană. Și 
dacă mai sunt în viaţă, bineînţeles. Dar, repet, e o treabă 
complicată. Aveţi timp pentru așa ceva, doamnă? 


— Nu prea. 

Omul se arătă pesimist. 

— Vedeţi, ceea ce căutaţi dumneavoastră nu este considerat 
ca fiind sarcina poliției. Nu mai este așa, mai bine zis. Acum 
este treaba istoricilor s-o rezolve. Omenirea vrea să evolueze, 
să meargă înainte. Ştiţi ce li se predă copiilor în școli despre 
acele vremuri? Sunt mulţi oameni care nici măcar nu vor să 
vorbească despre perioada aceea sau care nu cred că a fost 
chiar atât de rău. Bineînţeles, e vorba de cei care nu au fost 
implicaţi direct. 

Espy oftă, întrebându-se în ce măsură crima nu mai era 
treaba poliţiei și a procuraturii, ci a istoricilor. 

Ofiţerul vorbi iar, cu accentul lui din nordul Floridei, pârând 
mai degrabă gânditor: 

— Ei, poate nu trebuie să vă spun, dar... 

— Ce să-mi spuneţi? 

— Ştiţi, mie mi se pare că ar trebui să vorbiţi cu cei care 
sunt încă foarte activi în căutările lor - care îi demască pe foștii 
naziști. Adică cei cărora puţin le pasă ce zice Bundestag-ul. Mă 
refer la puţinii oameni care cred că acele crime de demult încă 
mai merită atenţia societăţii. 

— Şi care ar fi aceștia? 

— Nu pot să vă dau prea multe detalii, zise ofițerul. Nu vă 
cunosc și, oricum, o să neg faptul că informaţia vine de la mine. 
Mă refer la politicieni. Noi cooperăm cu nemţii. Suntem 
prieteni foarte buni în foarte multe privinţe. Dar devin sensibili 
când e vorba de nazism. Relaţiile nu prea mai sunt cordiale 
atunci. Mai ales dacă cererea vine de la cei din afara sferei lor. 
Nu prea le place să li se amintească de lucrurile astea. Și nu se 
omoară după cei bătrâni, care au fost martorii acelor timpuri. 
Dar este un om, și mai sunt și alţii ca el, care are un anumit 


mod de a reînvia partea aceasta... mai întunecată. 

— E o persoană despre care nu-mi puteţi spune mai mult, 
nu? 

— Da... De fapt, toţi cei asemenea lui asta fac: să ne aducă 
aminte. Mie mi se pare un lucru remarcabil, dar, oricum, cineva 
care a fost victima unei atrocități - o crimă la adresa omenirii - 
are o memorie foarte bună. 

— Despre cine e vorba? 

— Locuiește în Viena. Este un loc acolo numit Centrul Simon 
Wiesenthal. Este chiar bătrânul cu același nume care trăiește 
acolo și care a adunat încă vreo câţiva oameni devotați pe 
lângă el; slavă Domnului, el are o memorie ieșită din comun. 
Dacă e cineva care să știe despre cei care au activat în Berlin în 
1943, ei sunt aceia. Și este foarte probabil să fie dornici să vă 
ajute când vor afla ce căutaţi. Poate că aveţi noroc, poate 
obţineţi un nume sau două, mi le daţi mie, iar eu o să iau 
legătura cu prietenii mei de la poliţie și poate ne vor face rost 
de o adresă, înainte să devină prea... suspicioși. 

Ofiţerul îi dădu un număr de telefon și apoi închise. Espy își 
spuse: „Toţi avem amintiri groaznice și coșmaruri” și se întrebă 
de ce este lumea atât de nerăbdătoare să le uite. Işi aduse 
aminte de fratele ei ucis și-și zise că nu va uita niciodată ceea 
ce s-a petrecut, orice i s-ar întâmpla în viaţă. Apoi, la fel de 
iute, se întrebă dacă era un lucru înțelept. Și pentru că nu prea 
îi plăcea să se analizeze chiar atât de mult, privi încă o dată 
numărul și apucă receptorul. 

Ca la toate convorbirile internaţionale, îi trebui ceva timp 
până să obţină legătura și, când reuși, fu nevoită să lase un 
mesaj, căci mai era o oră până să-i poată răspunde cineva. Acel 
cineva se dovedi a fi o tânără femeie care, după voce, părea să 
fie de vârsta ei și, deși vorbea cu un pronunţat accent 
englezesc, extrem de educat, Espy nu-și putu da seama de unde 
provenea exact. Femeia nu era în niciun caz nemţoaică. Se 
prezentă ca fiind Eddie Wassermann și spuse că lucrează la 
Centru. Adăugă repede că nu era plătită de acolo, ci din Israel. 

— Ce anume vă interesează, domnișoară Martinez? 


— Încerc să găsesc pe cineva care a activat într-o anumită 
parte a Berlinului, în timpul războiului. 
— Aveţi numele sectorului? 


— Da, cel puţin așa credem. Sectorul 101, Geheime 
Staatspolizei. 

— Gestapo-ul, adică. Erau mai buni în distrugerea dosarelor 
decât orice altă grupare, SS-ul, de pildă. Cruzimea lor nu părea 
egalată decât de aroganta lor. Da. Deci vă interesează Gestapo- 
ul din Berlin, în 1943. E curios. O procuroare din Miami Beach 
vrea să afle ceva despre Gestapo-ul din Berlin cu mult înainte 
de nașterea sa... Şi ce anume este în acest sector? 

— Biroul Evreiesc de Investigaţii, răspunse Espy. 

Femeia de la capătul celălalt al firului rămase mult timp 
tăcută. Apoi rosti încet: 

— Da, știu acel sector. Va interesează „hăitașii”? 

— Da. 

— O procuroare din Miami Beach, Florida, SUA, ne sună 
pentru așa ceva, de mirare! Așa, din senin! Vreţi să știți ceva 
despre „hăitași”. E foarte ciudat, domnişoară Martinez. Şi ce 
anume aţi vrea să aflaţi? 

— Încerc să obţin niște informaţii despre un om căruia i se 
spunea Umbra. 

— Der Schattenmann e mort, domnişoară Martinez. 

Din nou se lăsă tăcerea. 

— De unde știți? 

— Pentru că o femeie pe nume Kubler, căreia i se spunea 
„Fantoma blondă” și care a fost la fel de... zeloasă ca și Der 
Schattenmann a fost arestată și judecată, iar la proces a fost 
întrebată despre ceilalți „hăitași” și ea a spus că au fost 
îmbarcaţi cu direcţia răsărit la ultimele transporturi. Ştiţi ce 
înseamnă asta, nu? Înseamnă că au murit. 

— Dar știți din ce sectoare proveneau? 

— Da. Cele mai multe informaţii le avem de la procesul lui 
Kubler, care au devenit accesibile numai de puţin timp, pentru 
că ea a fost judecată și încarcerată în Germania de Est. Avem 
multe nume - persoane despre care nici nu auzisem. Alte 
documente ne-au parvenit în mod particular, nu oficial. Dar 
dosarele Gestapo-ului sunt deosebit de preţioase. Din păcate, 
nu sunt complete. Dar de ce vă interesează în special acest om, 
mai ales că se știe că a murit? Doar nu sunteţi istoric sau 
ziarist! 


— Pentru că nu cred că a murit. 

— Adică Der Schattenmann e în viaţă?! Aveţi vreo dovadă? 

— Am cazuri de oameni uciși de el. Oameni care cred că l-au 
văzut, apoi au fost uciși. 

— Oameni... Dar cine l-ar putea recunoaște pe Der 
Schattenmann? 

— Câţiva supraviețuitori. 

Espy o auzi pe cealaltă femeie oftând adânc, apoi, după o 
lungă tăcere, zise: 

— Trebuie să știm mai mult. O să vă ajut cât pot, dar trebuie 
să ne spuneţi mai multe. Dacă acest om trăiește, trebuie găsit 
și pedepsit. Este foarte important, domnișoară Martinez! 
Extrem de important! 

— Daţi-mi niște nume! Am nevoie de nume. Dacă putem afla 
cine a fost el pe vremuri, putem afla și cine e acum. 

— Da, adevărat, replică Eddi Wassermann. O să mă ocup de 
asta. O să vă sun imediat ce aflu ceva. Deci nume... 

Închise, lăsând-o pe Espy cu gândul că lucrurile începeau să 
se miște. Se gândi să-l sune pe Walter Robinson ca să-l pună la 
curent, dar își zise că o s-o facă atunci când va avea informaţii 
sigure. Așa că începu să se plimbe nerăbdătoare prin birou, 
uitându-se peste alte cazuri care fuseseră neglijate sau uitate. 
Dar asta o enervă și mai tare și nu după mult timp aruncă 
dosarele deoparte și se așeză pur și simplu la birou, privind fix 
telefonul. Răbdarea îi era pusă la încercare, pe când o aștepta 
pe angajata centrului să sune. 

Era trecut de ora unu când, în sfârșit, se auzi telefonul: 

— Domnișoara Martinez? 

— Domnișoara Wassermann? 

— Am găsit niște nume, dar mai întâi trebuie să-mi promiteţi 
ceva. 

— Ce anume? 

— Dacă este adevărat, dacă reușiți să-l găsiţi pe Der 
Schattenmann viu, ne veţi împărtăși tot ceea ce aţi aflat? Nu 
numai cine este, dar și cum a scăpat de la moarte în 1944 și 
cum a ajuns în SUA. Toate detaliile despre trecutul său, 
domnișoară Martinez. Ne interesează totul despre el. 

După o pauză, adăugă: 


— A trimis atâţia oameni la moarte... Sunt câţiva pe care 
credem că i-a ucis cu mâna lui. E un om pe care mulţi vor să-l 
vadă judecat. 

— Asta încerc și eu să fac, domnișoară Wassermann, zise 
Espy. 

— Cred că nu vorbim despre același fel de judecată. 

— O să vă dau toate informaţiile, în măsura în care nu-mi 
periclitez cazul meu. Pe dumneavoastră vă interesează crime 
de acum cincizeci de ani. Dar eu vreau să fie judecat pentru 
crime de acum și de aici. 

— Înţeleg. 

Femeia șovăi din nou. 

— Când te apropii de unul dintre oamenii aceștia, 
domnişoară Martinez, ai o anumită senzaţie. Mă refer la SS-iști, 
la cei din lagăre, de obicei. Îi învăluie ceva ca un aer de gheaţă. 
Poate din cauza minciunilor spuse atâta timp, încât au ajuns și 
ei să fie convinși că n-au greșit cu nimic. 

Se lăsă tăcerea, apoi femeia reluă: 

— Iată, vă dau cinci nume din dosarele noastre, asta-i tot 
ceea ce am putut găsi într-un timp atât de scurt. Dar o să mai 
caut. Doi au fost maiori, deci înseamnă că aveau treizeci sau 
patruzeci de ani în 1943; oricum, nu mă aștept ca acum să 
poată povesti prea multe, dacă mai sunt în viaţă. Ceilalţi trei 
erau un căpitan și doi sergenţi. Ei erau, poate, mai tineri pe 
atunci, dar mai neînsemnaţi. Succes! Mă îndoiesc că vor 
coopera, chiar dacă știu ceva. Dar nu se știe niciodată... 

Espy își notă numele. Apoi rămase privindu-le. Își bău încet 
cafeaua, așteptând ca în Berlin să se facă dimineaţă. La ora 
opt, formă numărul ofițerului de legătură de la Ambasada SUA 
din Bonn. Spre surprinderea ei, omul răspunse imediat. 

— Aţi reușit ceva, domnișoară Martinez? 

— Poate. Aţi avut dreptate. Au fost foarte săritori. 

— Bine. Ştiam eu că așa va fi. 


— Am obţinut niște nume. Puteţi să le introduceţi în 
calculator, aveţi o bancă de date? O evidenţă a plăţii 
impozitelor sau niște permise de conducere?... Deși sunt toţi 
foarte în vârstă acum. 


— Să vedem ce putem face. Așteptaţi telefonul meu. O să 


comunic poliției numele lor și o să le spun că e vorba deo 
crimă. O să le mai spun că noi căutăm chiar și rude, dacă ei nu 
mai sunt în viaţă. Poliţia va fi foarte precaută, poate 
bănuitoare, dar vom vedea ce se poate face. 

Espy se răsuci pe scaun și urmări mișcarea limbilor de la 
ceasul de pe perete. Mintea îi era înceţoșată de oboseală. Işi 
trecu o mână peste faţă, apoi puse capul pe birou. 

Ţârâitul telefonului o trezi. Uimită, sări să răspundă și fu 
gata să-și piardă echilibrul. Se uită la ceas și văzu că era 
aproape ora cinci dimineaţa. Simţi o ușoară ameţeală când 
ridică receptorul. Era ofițerul de legătură de la Ambasada din 
Bonn. 

— Domnișoara Martinez? 

— Da. 


— Văd că aţi făcut noapte albă. Probabil că îl vreţi neapărat 
pe tipul ăsta. Cum e vremea acasă, în Florida? 

Espy încercă să-și alunge somnul cât mai repede. 

— Păi, din câte știu eu, aici, în clădirea Ministerului Justiţiei, 
e o temperatură constantă de 37 *C. N-am ieșit de nu știu câte 
ore. 

— Mi-e dor de-acasă! Aici nu sunt palmieri și nici căldura 
umedă, lipicioasă din draga noastră Florida. Nu-ţi dai seama ce 
bine e, până când nu simţi frigul, ca aici, în Germania. 

— Da, probabil. 

— lată ce am găsit: din cele cinci nume, doar două cred că v- 
ar putea fi de folos, dacă e să ne luăm după vârsta și locul unde 
se află. Sunt cei despre care se crede că dețineau gradul de 
sergent. Unul se numește Friedman. E un nume frecvent, ca 
Smith în New York. Lista conţine sute de Friedmani. Celălalt se 
numește Wilmschmidt - e un nume mai rar întâlnit. Totuși, sunt 
vreo treizeci de persoane cu numele acesta în ţară. Pot să vă 
trimit un fax cu listele complete pentru amândouă numele. 

— O.K., zise Espy obosită. E-n regulă. Pot să încep... 

— Bine, vi le trimit, dar mi-a sărit în ochi un nume care s-ar 
putea să vă intereseze. 

Espy deveni dintr-odată atentă. 

— Cum așa? 

— Păi, are vârsta pe care o estimaţi dumneavoastră și 


locuiește în Berlin, dar ceea ce e mai important este faptul că 
dosarele arată că a fost poliţist pe vremuri - acum e la pensie, 
desigur. Prin anii '40. Vă aduceţi aminte că vorbeam de 
asimilare în timpul ocupaţiei? 

— Da. 

— Ei bine, trebuie să încercaţi să înţelegeţi cum arăta ţara 
asta în 1945: peste tot era doar moarte, doar moloz. Cam asta 
era. Vă aduceţi aminte de manualul de istorie? De podul aerian 
spre Berlin, pentru ajutoare? Oricum, cineva trebuia să 
vegheze să fie ordine, așa că aliaţii au ales oameni cu 
experienţă. Deci, chiar dacă era vorba de cei care lucraseră 
pentru Gestapo, nu era greu să fie angajaţi în poliţia postbelică. 
E doar o presupunere de-a mea, dar eu aș vorbi cu individul 
ăsta - s-ar putea să fie cel de care aveţi nevoie. Până acum aţi 
avut noroc, de ce să nu încercaţi cu el? 

Notă numărul, apoi îi dădu ofițerului numărul de fax al 
procuraturii din Dade County pentru a-i trimite listele. Se uită o 
clipă la număr, încercând să fie cât mai lucidă și să scape de 
oboseala care se adunase de atâtea ore. 

„De ce nu? Merită o încercare”, își zise ea. 

Formă numărul, fără să știe prea bine ce va spune. Telefonul 
sună de vreo șase ori până îi răspunse cineva. 

— Hallo! 

— Alo! Încerc să găsesc un domn care se numeşte Klaus 
Wilmschmidt. Dumneavoastră sunteți? 

— Was ist das? Ich spreche kein English. Eine Minute!” 

Se lăsă tăcerea, apoi auzi o voce tânără, șovăitoare: 

— Alo! Ce doriţi, vă rog? 

— Vorbiţi engleza? 

— Da. Cine sunteţi? 

— Mă numesc Martinez. Sunt procuroare la Procuratura din 
Miami, Florida. Anchetăm o crimă și credem că domnul Klaus 
Wilmschmidt poate să ne dea niște informaţii esenţiale. Încerc 
să-l găsesc. 

— Da, locuiește aici. Eu sunt fiica lui. Dar crimă?! Ce mai e 
și asta?! Tatăl meu n-a fost niciodată în SUA. 

Espy Martinez auzi o voce care întreba ceva în germană, iar 


33 Ce-i asta? Nu vorbesc engleza. Un minut! (germ.) (n.tr.). 


fata tot încerca să facă liniște, apoi continuă: 

— Informaţiile de care avem nevoie se referă la o perioadă 
de acum cincizeci de ani. Este vorba de Secţia 101 a Gestapo- 
ului din Berlin, în timpul celui de-al doilea război mondial. Tatăl 
dumneavoastră a lucrat acolo? 

Nu se auzi niciun răspuns. 

— Domnișoară Wilmschmidt? 

Nimic. 

— Domnișoară Wilmschmidt? 

La celălalt capăt al firului auzi o discuţie aprinsă, în 
germană, un schimb rapid de replici, după care fata vorbi iar: 

— Timpurile acelea au trecut de mult. Tatăl meu nu vă poate 
ajuta. N-am să-l las s-o facă! 

Vocea fetei tremura. 

Espy interveni și spuse pe nerăsuflate: 

— Încerc să aflu ceva despre un om care a lucrat în această 
secție. Un om care a comis niște crime în zilele noastre. Este 
foarte important. Poate că tatăl dumneavoastră deţine niște 
informaţii... 

— Nu vrea să vorbească despre acele vremuri. S-au dus de 
mult, domnișoară... nu v-am reţinut numele. 

— Martinez. 

— Domnișoară Martinez. Tatăl meu e bătrân și a trecut mult 
de-atunci, iar el a dus o viaţă fericită, domnișoară Martinez. A 
fost poliţist, un om foarte bun. Nu vreau să-i mai aduc aminte 
de vremurile acelea. Acum este în vârstă și e bolnav. Da, e 
bolnav și merită să-și trăiască ultimii ani în pace. Așa că n-o să 
vă ajut. 

— Domnișoară Wilmschmidt, vă rog, doar o întrebare. 
Întrebaţi-l dacă nu cunoaște cumva un om căruia i se spunea 
Der Schattenmann. Dacă răspunsul e nu, atunci... 

— Nu, nu vreau să-l las! E bolnav. Merită să fie lăsat în pace. 

— Domnișoară Wilmschmidt... 

Înainte de a putea să-și ducă la bun sfârșit rugămintea, auzi 
din nou vocea aceea răgușită care parcă cerea ceva anume, 
după care urmă o tuse năvalnică. Auzi replica tinerei fete, 
supărată, apoi un schimb de cuvinte pe un ton aprins și din nou 
vocea fetei în telefon: 


— Despre ce nume vorbeaţi, domnişoară Martinez? 

— Der Schattenmann. 

Espy o auzi pe fată îndepărtând receptorul și rostind numele. 
Urmă o tăcere adâncă. După o vreme, auzi o discuţie în 
germană, pe un ton coborât. Fata vorbi iarăși cu ea, de data 
asta cu o ezitare ciudată în voce, ca și cum ar fi văzut ceva de 
care nu era sigură, ceva care putea fi, într-un fel, 
înspăimântător: 

— Domnișoară Martinez... 

— Da. 

O auzi pe fată stăpânindu-și un oftat: 

— Tatăl meu spune că o să discute cu dumneavoastră dacă 
veniţi aici, ca să vă poată vedea la faţă. 

— Ştie? 

— Sunt uimită! N-a vorbit niciodată despre perioada aceea, 
cu nimeni... 

Se opri, trăgând aer în piept, înainte de a continua: 

— Puteţi veni aici. El nu e în stare să călătorească. E prea 
bolnav. Dar va vorbi cu dumneavoastră. 

Din nou fata făcu o pauză. Şi din nou se auziră voci care 
vorbeau în germană. 

— Este cel mai neobișnuit lucru care mi s-a întâmplat până 
acum! 

Vocea avea un tremur. 

— Ce anume? întrebă Espy. 

— Spune că, de cincizeci de ani, în fiecare zi, așteaptă 
telefonul dumneavoastră. 


DOUĂZECI ȘI TREI 
Cel care, odinioară, i-a învăţat pe alţii să 
omoare 


Walter Robinson stătea la câţiva metri depărtare de 
cadavrele unui bărbat și al unei femei în vârstă. Stăteau unul 
lângă altul, întinși în pat, într-un apartament luxos, bine 
îngrijit, cu vedere spre ocean. Bărbatul purta smoching, iar 
femeia o rochie de seară, de culoare foarte deschisă, lungă și 
puţin demodată. Dădeau impresia unui cuplu abia sosit de la o 
petrecere de Anul Nou. Femeia era fardată cu grijă, iar cerceii 
cu diamante străluceau de fiecare dată când fotograful făcea 
poze. Bărbatul părea să-și fi aranjat anume părul și mustaţa 
albă, deasă. Avusese grijă să-și împăturească o batistă roșie, 
din mătase, în buzunar, astfel încât să contrasteze cu negrul 
smochingului, dându-i un aer îndrăzneţ, cuceritor chiar și în 
moarte. 

Pe noptieră se afla un flacon gol de somnifere, alături de 
două pahare de șampanie pline. O sticlă de Perrier Jouet, cu 
obișnuitele flori gravate pe ea, stătea uitată într-o frapieră de 
argint, cu gheaţă. 

Robinson își dorea ca cei doi să fi lăsat o scrisoare de adio pe 
undeva, dar nu găsi nicăieri așa ceva. Cuplul avusese timp, 
totuși, să-și pregătească toate actele: polite de asigurări, copii 
ale testamentelor, ipoteca, declaraţiile pentru bancă, toate erau 
așezate unele peste altele pe masa din sufragerie. Polițistul 
observă că pe balcon era o masă, iar pe ea plante în vase de 
ceramică; intră și atinse pământul de la flori. Era umed. 
Respiră adânc, în aerul jilav al zorilor. Privi spre ocean, simțind 
cum întunericul piere cu fiecare clipă, lăsând loc luminii. 

Se întoarse înăuntru. În dormitor, polițistul care se ocupa de 
caz făcea însemnări în carneţel despre cele două sinucideri. 
Robinson se apropie de el. 

— Au udat și florile, zise Walter. 

— Cred că au avut grijă de tot, spuse celălalt poliţist. Au 
lăsat chiar niște plicuri cu scrisori adresate rudelor și o listă cu 
instrucțiuni privind înmormântarea. 

— Ai idee care putea fi motivul? 


Inspectorul dădu din cap. 

— Vezi acolo, deasupra! 

Îi înmână lui Robinson un plic, iar acesta scoase hârtiile din 
el. Erau niște analize și o scrisoare de la un cabinet medical 
vârâtă într-o broșură intitulată Să înțelegem sindromul 
Alzheimer. 

— Şi eu cred că l-au înţeles, spuse omul. Nu era prea greu 
să-ți dai seama ce va urma. E mai ușor să pleci acum, decât să 
încerci să lupţi cu boala. 

Robinson scutură din cap. 

— Nu înţeleg, zise el. Nu înţeleg cum poţi să renunti la viaţă, 
nici măcar la un minut din viaţă, oricât ar fi ea de nenorocită. 

— Ei, Walt, ce-o fi așa de nemaipomenit în viaţa asta? 

Robinson era gata să-i răspundă, când pager-ul atașat la 
curea începu să sune. Se duse în bucătărie ca să poată 
răspunde. 

Operatorul de la dispeceratul poliţiei avea o voce oficială și, 
în același timp, grosolană. 

— Am două mesaje pentru tine. Au sosit aproape simultan. 

— Da. 

— Trebuie s-o suni pe procuroarea Martinez la birou. Şi să te 
întâlneşti urgent cu sergentul Lionel Anderson de la poliţia din 
Miami. 

— Cu Lion-man? 

— Da, mi-a dat adresa unde-l găsești: Ring Apartments. A zis 
că știi tu unde și că e o problemă cu un martor de-al tău. 

— O problemă? 

— Așa a zis. Dar n-a precizat ce fel de problemă. 

Robinson întrerupse legătura și o sună pe Espy. Când 
aceasta ridică receptorul, el glumi: 

— Nu era un cântec, parcă, despre ce înseamnă să tragi tare 
doar ca să prinzi schimbul de noapte?! 

Ea zâmbi, deși era epuizată. 

— Nu vreau să-mi fac un obicei din asta. 

— Ai avut noroc? 

— Da, cred că da. 

Robinson ridică sprâncenele surprins și nu-și ascunse 
uimirea când vorbi: 


— Într-adevăr?! Ce-ai aflat? 

— Există cineva care-l cunoaște pe Omul din umbră încă din 
timpul războiului. 

— Unde-i tipul? 

— În Berlin. E bătrân și bolnav și are o fată care nu vrea să-l 
lase să vorbească cu nimeni despre vremurile acelea. Însă el o 
să stea de vorbă cu mine, doar dacă mă duc acolo. 

— Du-te! spuse imediat Robinson. Cât de repede! 

Espy oftă 

— Şi eu m-am gândit să mă duc. 

— Du-te și vorbește cu el! Orice informaţie... 

— Am și luat bilete. Ai putea să vii și tu? 

— Mi-ar plăcea. Dar nu cred. Șefii mei nu vor autoriza 
niciodată o goană după himere. 

— Dar tu crezi că asta e? 

— Nu. Dar nimic nu e normal în cazul ăsta afurisit. Așa că 
du-te și găsește-l pe bătrân și vorbește cu el. Poţi să iei avionul 
chiar azi. 

— E o cursă după-amiază, cu escală la Londra. Pot să dorm 
în avion. 

— Vorbește cu el și întoarce-te repede! Poate afli vreun 
nume, și atunci o să-l caut pe nenorocit în cartea de telefoane, 
o să obţin un mandat de arestare și totul o să revină la normal. 

— Ştii că n-o să fie atât de ușor. Ce-o să faci cât o să 
hoinăresc eu prin Europa? 

— Pai, tocmai trebuie să mă duc la martorul nostru principal. 
Am primit un mesaj, se pare că ar fi o problema cu Jefferson. 

— Cu nenorocitul de Jefferson? Ce problemă? 

— Nu știu nimic până nu ajung acolo. Probabil că a făcut 
plângere că prețul cocainei a urcat prea mult cât timp a stat el 
la închisoare și vrea să-mi pună mie în cârcă chestia asta. Mă 
duc chiar acum! Anunţă-mă cu ce cursă te întorci ca să te 
aştept. Și anunţă-mă cât de repede ce-ţi spune tipul! Ce-a fost, 
nazist? 

— Da, nazist și poliţist. 

Robinson zâmbi. 

— La naiba! Orice japiţă pe care-o arestez și orice avocat 


care-o reprezintă ne acuză că suntem așa ceva. E interesant să 
întâlnești un tip care chiar este așa ceva. 

Lumina zorilor părea să-l urmărească de-a lungul falezei, 
ținându-se după el în timp ce conducea mașina din Miami 
Beach spre Liberty City, ca să ajungă la King Apartments. 
Oboseala unei nopţi petrecute, ca de obicei, în prezența morţii 
și a ororii, îl făcea să reacționeze mai încet și îi înceţoșa 
gândurile, parcă era beat sau aproape. Avea o senzaţie de 
plutire ce-l împiedica să se concentreze. Ar fi vrut s-o fi condus 
pe Espy la aeroport, dar își dădea seama că era imposibil. Și, 
ori de câte ori se gândea la Frieda Kroner și la rabi Rubinstein, 
o teamă vagă îi învăluia mintea. Nu urmase decât sugestia lui 
Simon Winter de a-i lăsa pe cei doi bătrâni fără protecţie. 
Ceruse ca două mașini - fără însemnele poliției, cu polițiști în 
civil, să le supravegheze locuinţele. Nu știa sigur dacă Omul 
din umbră îi pândea sau nu, dar Robinson bănuia că da, și o 
făcea în felul acela discret, fără să agite apele. Totuși, chiar și 
așa, avea senzaţia că ancheta progresa; avea portretul lui, 
descrierea semnalmentelor, un martor ocular și amprenta 
degetului mare ca probă. Era destul pentru condamnare. Tot 
ceea ce-i mai trebuia era un nume și, după părerea lui, nici 
acesta nu avea să mai întârzie mult, mai ales dacă puneau în 
aplicare planul lui Winter de a-l scoate din bârlog. 

Așa că, deși nu era întru totul optimist, se gândea că 
lucrurile erau, totuși, sub control. Căscă o dată sau de două ori 
și își frecă fruntea, în timp ce mașina rula încet pe Bulevardul 
22, apoi întoarse spre blocul lui Leroy Jefferson. 

Întâi văzu echipajele poliţiei și asta făcu să-i piară oboseala 
într-o secundă. Apoi zări dubița echipei de la laboratorul de 
criminalistică, ceea ce îl făcu să se înfioare. Parcă brusc mașina 
lângă trotuar și-și făcu loc printre curioșii adunaţi într-un mic 
grup - lumina palidă a zorilor le făcea pielea ca de ceară, mată. 
Se strecură printre polițiștii în uniformă care ţineau mulţimea 
pe trotuar și se grăbi să urce. Nici nu se gândi să ia liftul 
hodorogit, ci o luă la goană pe scări. 

Îi văzu pe Juan Rodriguez și pe Lionel Anderson stând în 
mijlocul altor polițiști la intrarea în locuinţa lui Jefferson. Erau 
câţiva oameni în salopete care-și vedeau de treburile lor - unul 
trecu de ușă având în mână o trusă de luat amprente. 

Lion-man îl văzu primul și-i făcu un gest de neputinţă. 


— Unde e Jefferson? întrebă Robinson. 


— Înăuntru, replică Anderson. Adică ce a mai rămas din el. 

Rodriguez îi făcu loc să intre în cameră. 

— Ai grijă, Walt, amice! E sânge peste tot în porcăria asta! 

Lumina care se strecura pe ușa deschisă făcu să strălucească 
metalul de la scaunul cu rotile. Se simțea un amestec de 
căldură și sânge în aerul umed, ca și cum încăperea ar fi fost 
supraîncălzită din cauza climei și a omorului săvârșit acolo. 
Robinson se apropie încet de cadavru; se strădui să vadă, pe 
rând, tot ceea ce îl înconjura, să absoarbă treptat fiecare 
detaliu. Ochii lui Jefferson rămăseseră deschiși, își văzuse 
ucigașul. Robinson se cutremură și se uită fix la cablul cu care 
erau legate mâinile lui Jefferson la încheieturi și observă și o 
fâșie lipită pe gură, ca să-l împiedice să strige. Banda gri avea 
dungi roșii la capete, era întărită de sângele uscat. Privirile 
polițistului descoperiră o baltă imensă de sânge închis la 
culoare, care se strânsese sub scaun, pe podea. Văzu bandajele 
de la genunchi smulse, sfâșiate, și-și dădu seama prin ce 
chinuri trecuse Jefferson în ultimele sale clipe. 

Robinson simţi tristeţe și furie în același timp. Îi venea să-l 
înjure pe Jefferson, să-l zgâlțâie de umeri ca să-l trezească la 
viaţă, în schimb, înjură printre dinţi, fără să-și poată stăvili 
mânia; privea, totodată, locul crimei și simţea cum încrederea 
ce-l stăpânise, pe când traversa cu mașina golful, dispărea 
complet. 

Văzu lumina unui bliţ și pe medicul legist aplecându-se să 
examineze corpul; acesta îi ridică încet o mână și cerceta o 
dâră purpurie subţire ce se zărea pe gât. 

— Din cauza asta a murit? întrebă Robinson. 

— Poate că da, poate că nu. E greu de spus, replică medicul, 
dând din cap. 

— Atunci, din ce cauză? 

Medicul se ridică încet. 

— Cred că a fost înecat. 

— Înecat?! Cum?! 

— Cineva l-a tăiat la gât, i-a dat capul pe spate și i-a turnat 
apă până când i-a umplut plămânii. Nu e un mod prea plăcut de 
a muri. Dar e rapid - durează doar câteva minute. Și victima 
nu-și pierde cunoștința. Dar e doar o presupunere. Uită-te la 


tipul ăsta! A fost tăiat de parcă urma să fie pregătit după o 
reţetă. Are o mulțime de tăieturi - dar sunt dintre cele care nu 
ucid. 

Un poliţist care trecea pe-acolo se uită la el. 

— Parcă e dintr-o reclamă de aia care se dă noaptea târziu la 
televizor. Pentru Veg-O-Matic. Felii, cuburi, bucățele... Ceva în 
genul ăsta... 

Doi polițiști râseră, apoi continuară să cerceteze camera. 

— Era martorul tău, nu? întrebă medicul. 

— Da. 


— Ei, nu mai e! Despre ce era vorba, droguri? N-am mai 
văzut o chestie ca asta de pe la sfârșitul anilor '70, când 
columbienii și cubanezii se luptau pentru supremație pe piaţa 
de cocaină. Le plăceau în special cuţitele. Mai ales cele 
electrice. Ştii tu - cele pe care ţi le face cadou mama-soacră de 
Crăciun. Le foloseau cu multă artă unul pe pielea celuilalt. 
Încet... Ei, mama-soacră n-ar face așa ceva, nu? 

— Nu, nu e vorba de droguri. Anchetăm o crimă. 


— Mda. Aș fi jurat că sunt droguri la mijloc. Nu prea vezi pe 
cineva torturat în felul ăsta, dacă vrei doar să-i închizi gura. 
Adică, de obicei se rezolvă totul cu un glonţ. 

— Ăsta nu e un caz ca toate celelalte. 

— Ei, oricum, cine a făcut treaba, nu s-a prea grăbit. Se vede 
că îi place s-o facă. 

Înainte ca Robinson să poată răspunde, li se alătură un alt 
poliţist. 

— Hei, Walt, știi că am găsit niște cocaină răspândită pe-aici, 
prin jur? Un pic. Şi tipul ăsta a mai avut probleme și cu alţi 
traficanţi de droguri. Adică, poate că te ajuta el pe tine, dar 
precis că avea dușmani prin zonă. Indivizi care l-ar fi tăiat în 
bucățele pe amicul nostru Leroy fără să stea prea mult pe 
gânduri și fără să le pese de nemernicul ăsta. Şi crezi că tipul 
pe care trebuia să-l dea în gât a venit și a făcut trebușoara 
asta? 

— Nu știu... Am crezut că nu știe nimic despre Jefferson. 

— Păi, deunăzi ziarele nu vorbeau decât despre Jefferson. 
Poate că asta i-a dat ghes să vină aici. 

— Totuşi, nu înţeleg cum a făcut legătura. Fir-ar să fie! 


— Şi tipul pe care-l căutaţi... este negru? Din Beach? 


— Nu. E alb. Şi e bătrân. 

Ceilalţi doi polițiști care mai lucrau în cameră se opriră când 
îl auziră. Unul scutură din cap neîncrezător. 

— Şi tu zici că un bătrân a venit aici, în jungla asta, la miezul 
nopţii și i-a făcut chestia asta. Nu prea e de crezut, spuse el. 
Adică, nu că vreau să-mi bat joc de teoria ta, Walt, dar un 
bătrân... Aici, noaptea... 

— Nu. Eu nu cred, sunt sigur că el a făcut-o. 

— Poate... Poate că o dată la un milion de ani un bătrân vine 
aici și, în loc să moară, ucide el pe cineva. Nu zic că nu se 
poate întâmpla, dar ce Dumnezeu, Walt, fii realist! Părerea mea 
este că traficanţii din zonă sunt vinovaţi. Pare să fie mâna lor, e 
genul de trebușoară pe care mor de plăcere s-o facă. 

— Aveţi vreun martor? întrebă Robinson. Careva dintre 
vecini a văzut sau a auzit ceva? 

Polițistul zâmbi. 

— În King Apartments?! Cineva care să vadă ceva și să ne și 
spună?! Să fim serioși! Oricum, după tot ce i-au făcut lui Leroy, 
crezi că mai are careva curajul să zică ceva, ca pe urmă să fie 
nevoit să explice altor ticăloși cam ce-au avut ei de vorbit cu 
poliţia - mai ales că ăștia or fi buni la învârtit cuțitul, cum a fost 
și psihopatul ăsta. 

Robinson aprobă din cap și-și zise: „E inutil!” 

Se îndepărtă de scena sinistră din mijlocul camerei și se 
sprijini de perete, gândindu-se că, în mod sigur, Omul din 
umbră găsise o cale de a intra înăuntru și-l așteptase apoi pe 
Jefferson. Își spuse că fiecare tăietură de pe corpul lui Jefferson 
era ca o semnătură. Fu nevoit să recunoască faptul că părerile 
celorlalți polițiști conțineau un adevăr: nu avea sens ca un 
bătrân, un alb, din Miami Beach, să vină în inima unui cartier 
rău famat ca să omoare un nenorocit de drogat, un posibil 
traficant de droguri, dar el, Robinson, știa ce știa. Și mai știa că 
oricine ar fi fost acela care l-a ucis pe Jefferson era în stare să 
scape de pedeapsă. De fapt, Jefferson nu prea însemna mare 
lucru nici viu, nici mort. 

Trase adânc aer în piept. 

„Jefferson e mort și gata!” își zise el. Poliţiştii care lucrau la 
caz se vor interesa prin informatori, vor încerca să aţâţe 


bandele una împotriva alteia, ca să vadă dacă nu puteau obţine 
astfel vreun nume. Dar nu prea le păsa nici lor, mai mult decât 
lui, acum. Poate că vor avea ceva bătaie de cap doar pentru că 
era un martor necesar într-un proces, dar știau ei cum merg 
treburile. Dacă joci pe muchie de cuţit, trebuie să știi ce te 
așteaptă și nimeni în lumea asta n-ar fi spus altceva decât că 
Leroy Jefferson, „rahatul” de Leroy Jefferson, își meritase 
soarta și că a găsit ce-a căutat. Doar că i s-a dat cu ţârâita, mai 
dureros decât de obicei. Un glonţ într-o înfruntare cu arme era, 
statistic, ceva mai firesc. Se gândi că nu prea avea ce să 
aprecieze la Jefferson, dar îl enerva faptul că ceilalţi colegi ai 
lui aveau dreptate, așa cum probabil că și victima ar fi 
recunoscut. „Dar dacă aș fi fost eu în locul lui?... se întrebă 
Robinson. Dacă aș fi făcut un singur pas greșit sau aș fi luat o 
hotărâre greșită, poate că aș fi sfârșit ca el; adio casă, adio 
meserie, iubită, viitor.” 

Își plimbă privirile peste corpul lui Jefferson și-și spuse: 
„Oricât de mult te-ai îndepărta de locul ăsta, n-ai să poţi uita”. 
Era ca un coșmar, care îl tulbura mai mult decât imaginea 
cuplului sinucigaș de dimineaţă - cei doi bătrâni care zăceau 
liniștiți în patul lor. Încercă să se închipuie pe el și pe Espy, 
bătrâni, bând șampanie împreună și înghițind, în același timp, 
un pumn de somnifere. 

Robinson lăsă să-i scape un oftat lung. 

Brusc, simţi un fior, ca și cum un ciudat vânt rece ar fi suflat 
numai înspre el, nu și înspre ceilalţi polițiști din cameră. Privi 
ochii deschiși ai lui Leroy Jefferson și se întrebă: „Oare te și 
aștepta când te-am adus cu mașina aici?” 

Ştia răspunsul. 

Își aminti că se oferise să-l conducă pe Jefferson până sus și, 
în aceeași secundă, se imagină scoțându-și pistolul în timp ce 
Umbra se arunca asupra lui. „Oare aș fi reușit să-l înfrâng?” 

Nu era prea sigur. 

„Oare ar ucide un poliţist?” 

Răspunsul era iar da. Nu credea că „Umbrei” îi păsa cât de 
cât de convențiile din lumea crimei, conform cărora a ucide un 
polițist era mult mai grav decât a tortura un traficant de 
droguri, care urma să fie martor într-un proces. Omul din 
umbră ar ucide pe oricine ar deveni o ameninţare pentru el. 

Robinson se înfioră fără să vrea, apoi privi în jur ca să vadă 


dacă cineva îi observase tremurul umerilor. Ochii săi îi întâlniră 
pe cei ai sergentului Lion-man și se priviră, timp de o clipă, 
apoi polițistul cel mătăhălos dădu din cap a înţelegere. 
Robinson inspiră adânc; îl văzu pe medicul legist cercetând 
cadavrul. 

Şi alt poliţist observă acest lucru și strigă: 

— Ce-i așa de interesant, doctore? 

Medicul era un omuleţ îngrijorat, pedant, cu trăsături 
delicate și cu o chelie care lucea, acum, din cauza transpiraţiei. 
În timp ce examina cadavrele fluiera, uneori, ceea ce îi amuza 
foarte tare pe ceilalți criminaliști. 

— Mă uitam și eu la banda lipită pe buzele victimei, replică 
el. E ceva foarte ciudat. 

Ceilalţi se opriră și priviră în aceeași direcţie cu el. 

— Păi, întâi și întâi că nu înţeleg de ce s-a adunat sângele 
aici și aici. Ştiţi, dacă ucigașul i-ar fi lipit banda peste gură ca 
să-l facă să tacă și apoi i-a tăiat gâtul și l-a înecat, atunci 
sângele s-ar fi adunat într-un singur loc. Adică n-ar trebui să 
existe sânge la gură. Din cauza gravitaţiei, știți. Lichidul curge 
în jos, normal. 

— Unde vrei să ajungi cu chestia asta? auzi Robinson pe 
cineva întrebând. 

— Vreau să spun că sângele ăsta are altă cauză. 

— Poate că l-a lovit, l-a rănit în gură înainte de a-i lipi banda. 

— Poate. Dar nu sunt semne exterioare că l-a bătut. Nu sunt 
decât tăieturi. 

Medicul fluieră puţin, ceva care amintea de o melodie dintr- 
un spectacol de pe Broadway. Apoi întinse mâna și-și puse 
degetele pe marginea benzii. 

— Nu mai am răbdare, zise el încet. N-am avut niciodată, 
nici când eram copil, nici de ziua mea, nici de Crăciun. 
Întotdeauna voiam să văd ce era în pachetele alea. 

În vreme ce vorbea, smulse banda de pe buzele cadavrului. 
Se auzi un sunet ca o aspirație puternică. 

Ceilalţi se întoarseră și priviră. O secundă, Robinson nu putu 
să zărească nimic din cauza medicului care îi acoperea 
vederea. 

— Extraordinar! 

Medicul se dădu un pas înapoi. 


— Ei bine, cred că unei anumite persoane nu i-a plăcut 
conversaţia victimei. 

Se întoarse spre Robinson, care-l văzu ţinând în mână limba 
lui Leroy Jefferson. Fusese secţionată de la rădăcină. 

Când urcă în avionul care făcea legătura Londra-Berlin, Espy 
Martinez era frământată de senzaţii contradictorii, firești în 
situaţia ei: pe de o parte, era obosită de călătorie și de faptul că 
dormise doar pe apucate, pe de alta, se simţea înviorată la 
gândul că urma să afle, poate, ceva. Se trezi imaginându-și o 
serie de succese răsunătoare, anunţate în titlurile ziarelor, și 
comentariile colegilor de birou. Se închipui pe ea și pe Walter 
Robinson în lumina triumfătoare a gloriei și se gândi că o 
asemenea realizare ar ajuta-o să-l impună pe Walter părinților 
ei, atât de demodaţi și de refractari. Într-o împrejurare ca asta 
chiar și necazul lor ar fi fost umbrit. 

Nu se gândea la Der Schattenmann decât ca la un mijloc de a 
avansa. Ambiţia de a reuși în carieră și în dragoste erau 
singurele lucruri asupra cărora se putea concentra în timp ce 
motorul avionului uruia, gata de plecare. Curând se pierdură în 
cerul întunecat al Europei. Faptul că era la mii de kilometri 
depărtare de casă și de cazul în curs n-o neliniștea deloc pe 
Espy. Nu vedea nimic deosebit în ceea ce făcea, era doar vorba 
despre un martor cu care trebuia să discute și care ar putea să- 
i furnizeze un nume - singurul lucru, poate, de care ea și 
Walter Robinson aveau nevoie. 

Pe măsură ce trecea timpul, Espy își completa lista de 
întrebări pe care intenţiona să i le pună bătrânului neamţ. Nu- 
și dădea seama că, într-un fel, se cufunda într-un coșmar al 
istoriei. Simon Winter, ca și Frieda Kroner sau rabi Rubinstein, 
ar fi știut. Poate și Robinson ar fi început să înțeleagă asta, dar 
pe când avionul ei se apropia de aeroportul din Berlin, Walter 
se lupta cu greaţa la morga din Dade County, urmărindu-l pe 
medicul legist cum cerceta bucăţile rămase din ceea ce fusese 
odată Leroy Jefferson; se gândea că pe viitor nu-și mai putea 
subestima adversarul. 

Espy schimbă niște bani la un ghișeu din aeroport și lua un 
taxi până la hotelul Hilton. li spuse recepţionerului că vrea să 
fie trezită la ora opt dimineaţa, adică exact cu o oră înainte de a 
se întâlni cu ofiţerul de legătură de la ambasada americană. 

Se uită o clipă pe fereastra camerei sale înainte de a se 


culca, în faţa ei se întindea un oraș modern, așa că nu se simţi 
prea departe de casă. 

Timothy Schulz, ofițerul de legătură de la ambasadă, aștepta 
în holul hotelului. Era un bărbat de cincizeci de ani, îndesat, cu 
părul tuns scurt, ca în armată, cu un plăcut accent sudic. Când 
Espy ieși din lift, el se ridică de pe scaunul tapiţat pe care 
șezuse până atunci și se îndreptă spre ea, întinzându-i mâna. 

— Domnișoară Martinez, zise el, trebuie să vă spun că mă 
bucur foarte mult să vă întâlnesc, chiar dacă se întâmplă într- 
un context nefericit. 

— Şi eu mă bucur să vă întâlnesc, domnule Schulz. Vă 
mulțumesc din nou pentru ajutor. 

— Ei, n-a fost mare lucru! Oricum, cea mai mare parte din 
timp mi-o petrec participând la anchetele FBl-ului, privind 
teroriști internaţionali, hoţi de bijuterii și alţi ticăloși. Deci, 
trebuie să recunosc faptul că cererea dumneavoastră a fost 
mult mai interesantă decât orice veste primită prin telex. N-aș 
fi vrut să ratez așa ceva pentru nimic în lume. 

— Fiica lui Wilmschmidt s-a oferit să fie translator. 

— Atunci o s-o ajut și eu. 

Espy clatină din cap și deschise gura ca și cum ar fi vrut să 
întrebe ceva, dar ofițerul interveni imediat: 

— Știu, știu ce gândiţi. Vă întrebaţi cum de-am ajuns eu, 
băiatul de treabă din Pensacola, tocmai aici, și nu sunteţi 
sigură că aș putea scoate vreun cuvânt într-o limba străină, nu-i 
așa? 

— Da, ce-i drept, m-am gândit la asta. 

— Pai, nu prea e greu de înţeles. Bunicii mei erau amândoi 
nemți, emigraseră din Germania, iar eu am fost crescut de ei, 
căci tatăl meu ne-a părăsit când eram foarte mic. Bătrânii 
vorbeau curent germana și așa am învăţat-o și eu. lată 
explicaţia faptului că sunt aici. 

Începu să se plimbe prin hol. 

— Vreţi să vă arăt orașul, domnişoară Martinez? Sau vă 
grăbiţi să vorbiţi cu domnul acesta înainte ca fiica lui să-l facă 
să se răzgândească? 

— Domnule Schulz, n-am venit aici pentru turism. 

Acesta dădu din cap înţelegător și ridică din umeri. 


— Cred că o să faceţi un tur, darcu totul diferit, replică el. 

Străbăteau orașul cu mașina și, în ciuda încercărilor lui Espy 
de a se concentra asupra discuţiei ce urma s-o aibă, ofițerul de 
la ambasadă îi semnala de fiecare dată locurile importante pe 
unde treceau. Acolo unde odinioară fusese zidul, se zăreau prin 
parbriz, în goana mașinii, parcări, clădiri și râul Spree. Espy se 
trezi că ridica, totuși, privirile când ofițerul spunea ceva mai 
deosebit. Trecură pe lângă Iranische Strasse, unde fusese 
Biroul Evreiesc de Investigaţii, dar în locul acelei clădiri era 
acum o alta, modernă, cu birouri. Schultz îi explică faptul că 
Berlinul, ca multe alte orașe europene, avea chiar mai multe 
vieţi decât cele nouă ale proverbialei pisici. Construcţii vechi 
de secole îl făcuseră venerabil, doar ca să se transforme apoi 
într-o grămadă uriașă de moloz în timpul celui de-al doilea 
război mondial. Cei cincizeci de ani care trecuseră de-atunci 
dăduseră o faţă nouă orașului, deși zidul care despărţțea Estul 
de Vest estompase încercarea de a reconstrui Berlinul. 
Rezultatul a fost un ciudat talmeș-balmeș de stiluri 
arhitectonice. Schultz râse și îi sugeră lui Espy să-și închipuie 
cum arăta Miami în urmă cu cincizeci de ani. 

Fostul nazist locuia într-un cartier oarecare al Berlinului. 
Avea un aspect de suburbie, un aer străin, ca și cum ar fi fost 
copia nefericită a unei suburbii americane. Casele aveau o 
uniformitate supărătoare: stucaturi albe, acoperișuri cu plăci 
de ardezie închise la culoare, grădini și arbuști bine îngrijiţi, 
străzi drepte ca-n palmă. Era o ordine care pe Espy o 
stânjenea. 

Schultz observă acest lucru și spuse: 

— Nu trebuie să uitaţi, domnişoară Martinez, că nemților le 
place ordinea, le place ca lucrurile să fie la locul lor și la 
îndemână. 

Opri în faţa uneia dintre case. 

— Am ajuns, zise el. Sper să fie interesant. 

Mai aveau câţiva pași până la ușa din faţă când aceasta se 
întredeschise și Espy văzu o femeie atrăgătoare stând în prag, 
șovăitoare. 

— Domnișoară Wilmschmidt? 

Femeia făcu semn că da. Urmă un moment ciudat în care 
femeia nu deschise larg ușa apoi, ca și cum se îndoia încă de 


faptul că ceea ce făcea era bine, o deschise totuși, poftindu-i, 
cu un gest, să intre. Era înaltă, de vreo treizeci și cinci de ani, 
subţire, ca un manechin, cu păr castaniu-roșcat, des, ușor 
înspicat cu alb, ceea ce îi dădea un aspect și mai elegant. Purta 
ochelari la modă, care-i atârnau de un șnur pe bluza albă de 
mătase, scumpă. Hainele reflectau atitudinea rezervată: fustă 
maro, ciorapi închiși la culoare și blazer negru. În ciuda 
rafinamentului, avea un aer de fată bătrână, de bibliotecară, 
inspira răceală, părea chiar supărată. Când Espy și ofițerul de 
la ambasadă pășiră în casă, femeia le spuse: 

— Aș fi vrut să nu veniţi, totuși, domnișoară Martinez. Aș fi 
vrut să nu se întâmple toate astea. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, rosti Espy. Dar aș aprecia 
orice ajutor din partea tatălui dumneavoastră, oricât de mic. 

— E bolnav. Nu știu cuvântul în engleză pentru boala lui. Nu 
poate respira. Din cauza fumatului. Nu știu cum se spune. 

— Emfizem pulmonar? 

— Poate. Știţi, nu trebuie să aibă emoţii. Cred că înţelegeți... 

— Desigur. O să încercăm să stăm cât mai puţin. 

— Foarte bine. Trebuie să mă întorc la bancă în după-amiaza 
asta. Acolo lucrez. 

— N-o să vă rețin mult. 

Femeia dădu din cap, deși se vedea că nu crede asta. În 
aceeași clipă, se auzi o voce strigând în germană de undeva, 
din spatele casei: 

— Maria! Bring Sie herein!** 

Femeia ezită: 

— A și început să fie agitat. 

— Bring Sie herein! 

Maria Wilmschmidt făcu un gest, fără prea multă tragere de 
inimă, în direcţia din care venea vocea. Espy Martinez auzi o 
tuse seacă, probabil dureroasă, în timp ce se îndreptau spre 
coridorul îngust al casei mici, cu două dormitoare. 

Bătrânul, în pijama și halat de culoare închisă, zăcea într-un 
pat de lemn, de o singură persoană, aflat într-o cameră mică, 
înghesuită. Avea doar o singură fereastră încadrată de draperii 
groase, albe, care lăsau să intre o lumină gri, slabă. Pe pereţi 


34 Adu-o înăuntru! 


nu erau tablouri. În încăpere se mai aflau un birou din lemn 
masiv și o noptieră pe care erau îngrămădite flacoane cu 
medicamente și o cană de apă. Un rezervor de oxigen și o 
mască verzuie se aflau imediat lângă pat. Într-un colt mergea 
televizorul, cu sonorul dat la minimum. Probabil că bătrânul 
urmărise reluări ale spectacolelor de pe canalele americane. În 
alt colț, aruncate parcă, stăteau stivuite reviste și cărti. 

— Domnule Wilmschmidt, sunt Espy Martinez. 

Observă pielea vineţie de pe nas și roșeaţa din obrajii lui, 
datorită lipsei de irigare a vaselor sanguine. Omul scoase un 
horcăit în vreme ce-i făcea semn lui Espy să se apropie, îi văzu 
mâinile mari, cu degete lungi, aristocratice, deși avea unghiile 
îngălbenite. Își dădu seama ca odinioară fusese un bărbat înalt, 
solid, dar boala care îi lua aerul îi micșorase corpul și făcuse 
să-i atârne pielea pe oase. Părea devorat, din interior, de un 
monstru - propria sa boală. 

— Maria, bring Stâhle für die Gäste! Adu scaune pentru 
oaspeţi! Tușea. 

În timp ce fiica sa se ducea să le aducă, Espy se gândi că 
acest om nu ruga niciodată, ci ordona. Domnișoara 
Wilmschmidt se întoarse cu trei scaune metalice, pliante, pe 
care le aranjă lângă perete. 

Espy se așeză, făcu un semn spre fiica lui Wilmschmidt ca să 
se pregătească să traducă și zise: 

— Domnule Wilmschmidt, particip la ancheta unor crime 
care au fost comise de un om cunoscut pe vremuri, în Berlin, 
drept Umbra. Nu-i știm actuala identitate, deci, căutăm pe 
cineva care ar fi putut să-l cunoască și să ne spună ceva despre 
el. 

Fiica lui traduse totul, conștiincios. 

Bătrânul clatină din cap. 

— Deci, încă mai ucide și astăzi... replică el. 

— Da, răspunse Espy după ce ascultă traducerea. 

— Nu mă surprinde. Er hat sein Handwerk gut gelernt. Şi-a 
învăţat bine lecţia. 

— Cine l-a antrenat? 

Omul ezită, apoi zâmbi: 

— Eu. 

Se lasă tăcerea, apoi fata oftă și vorbi repede în germană cu 


tatăl ei: 

— Nu trebuie să vorbeşti despre asta! Das bringt nichts 
Gutes! Nu aduce nimic bun! Tu ai făcut ceea ce ţi s-a ordonat, 
nimic mai mult! Ai făcut ceea ce au făcut și ceilalţi, nimic în 
plus! De ce să-i ajuţi pe oamenii ăștia? Das bringt nichts Gutes! 
imploră ea. 

Espy se uită la Timothy Schultz, dar acesta asculta 
concentrat replica bătrânului. 

— Și crezi că, dacă am făcut ceea ce mi s-a ordonat, 
înseamnă ca a fost un fleac? 

Fata scutură capul, fără să răspundă. 

Bătrânul se întoarse spre Espy. 

— Fiicei mele îi este rușine de trecut și o înspăimântă. E 
îngrijorată de ceea ce vor zice vecinii, de ceea ce vor gândi 
colegii de la bancă, lumea în general. Eu nu mai am timp să-mi 
fac griji! Am făcut ce-am făcut! Lumea tremura de frică și s-a 
ridicat împotriva noastră! Am fost înfrânți, dar ideile n-au 
murit, nu-i așa? Fie că au fost bune sau rele, sunt încă vii, nu-i 
așa? Voi, americanii, ar trebui să înţelegeţi cel mai bine 
lucrurile astea. Dumneavoastră  înţelegeţi, domnişoară 
Martinez? 

— Bineînțeles, răspunse ea, după ce i se traduse. 


— Nichts verstehen Sie! Nu înţelegeţi nimic! 

Bătrânul pufăi, ceea ce îl făcu să tușească violent. 

— Nu puteţi înţelege, zise el cu un zâmbet care se 
transformă în rânjet. Am fost poliţist! N-am făcut eu legile, eu 
doar le-am aplicat. Când legile s-au schimbat, am aplicat noile 
legi. Dacă legile s-ar schimba mâine, atunci și eu m-aș schimba 
mâine! 

Espy nu comentă, deși se gândea că bătrânul se contrazicea, 
într-un fel. 

Acesta tuși din nou și se întinse să ia masca de oxigen. Se 
auzi un șuierat când își puse masca și trase de câteva ori cu 
putere. Se uită pătrunzător la Espy, pe deasupra măștii. 

— Der Schattenmann lebt also noch und bringt noch immer 
den Tod. Deci Umbra trăiește încă și aduce moartea! Știam. 
Ştiam și fără să-mi spuneţi dumneavoastră. De ani de zile știu 
adevărul. Am fost ultimul din grupul nostru care l-a văzut, dar 
am știut atunci că n-o să moară. Vreţi să-l ucideţi 


dumneavoastră, domnişoară Martinez? 

— Nu. Vreau doar să-l arestez și să fie judecat... 

Bătrânul scutura violent din cap. 

— Nu există legi pentru Omul din umbră. Pentru mine, da. 
Pentru dumneavoastră, da. Dar nu pentru el. Spuneţi-mi încă o 
dată: vreţi să fiţi dumneavoastră cea care să-l omoare? 

— Nu. Statul va avea grijă de asta. 

Bătrânul nazist râse - un sunet slab în mica încăpere. 

— Așa s-a întâmplat și în cazul nostru. 

— Nu e același lucru. 

Wilmschmidt râse iar, batjocoritor. 

— Bineînţeles că nu. 

Espy se uită fix la el. 

— Aţi spus că o să mă ajutaţi, rosti ea după o pauză. 

— Nu. V-am spus că vă voi povesti despre Omul din umbră. 
În toţi acești ani am așteptat să vină cineva și să mă întrebe de 
el. Ştiam că se va întâmpla înainte să mor. N-aveam idee cine 
va veni. Uneori m-am gândit că vor fi poate niște evrei, poate 
cei care încă îi vânează pe bătrâni. Sau poate un poliţist, ca 
mine. Sau un ziarist, un student, un cercetător interesat de 
lucrurile importante și diabolice. Cineva care vrea să știe ceva 
despre moarte. Așa am crezut... Asta am așteptat, zi de zi. 
Când suna telefonul, îmi spuneam „Asta e!” Dacă bătea cineva 
la ușă, mă gândeam că, în sfârșit, m-au găsit, au aflat despre 
mine. Chiar dacă anii treceau, eu eram sigur că va veni cineva. 
Ştiam că așa va fi. 

— De ce eraţi așa de sigur? 

— Pentru că un om ca Umbra nu poate trăi în liniște. 

— Dumneavoastră l-aţi învăţat tot ce știe? 

Klaus Wilmschmidt se uită la ea. Apoi se întinse încet până la 
noptieră, trase un sertar și scoase la iveală un pumnal lung, 
subţire, cu mâner negru împodobit cu un cap de mort. Tinea 
lama delicat, lăsându-și degetul să alunece pe oţel. 

— Acesta folosește la ceremonii deosebite, domnişoară 
Martinez. Cuţitul unui ucigaș trebuie să fie mai gros, cu tăiș 
dublu, cu mâner mai lat, ca să poată fi întors mai ușor. 

O privi fix. 

— Ştiţi în câte feluri se poate ucide un om cu un cuţit, 


domnişoară Martinez? Știţi că din spate este altfel... 

Mișcă lama încet, dinspre dreapta spre stânga, în aer, în faţa 
lui. 

— „..decât din faţă. 

Brusc împinse cuțitul în sus, răsucindu-l ca și cum ar fi 
despărțit aerul dintre ei în două. 

Ea nu zise nimic, iar bătrânul râse din nou. 

— N-o să vă facă mai bună în meseria dumneavoastră, 
domnișoară Martinez? 

— Poftim?! 

— Cu cât știți mai mult despre moarte, cu atât o veţi depista 
mai ușor. Nu-i așa? Pentru mine așa a fost. Și pentru mulţi alţii 
ca mine. Cred că mai cunoașteţi și alți oameni ca mine, 
domnișoară Martinez. Doar că nu e prea plăcut s-o recunoști. 

Râse. 

— Sie glauben wohl ich bin ein böser alter Mann. Probabil că 
mă consideraţi un bătrân îngrozitor, zise el. 

Când fiica lui ezită să traducă, el mormăi spre ea, agitând 
cuțitul. 

— Şi poate că sunt, într-adevăr. Dar o să vă spun o poveste 
despre Umbră și pe urmă puteţi s-o folosiți cum vreţi. 

— Poate că ar fi mai bine dacă v-aș pune niște întrebări. 

Espy era gata să înceapă, dar privirea bolnavului o opri. 

Fiica lui reuși să bâiguie câteva cuvinte în germană, apoi se 
opri și ea dintr-odată. 

— Ich erzähle Ihnen jetzt die Geschichte. O să vă spun acum 
povestea, zise el. 

Se întinse și bâjbâi din nou cu mâna după mască, și-o puse pe 
față, respirând cu sete. 

— Era în 1941 când am fost transferat la Secţia 101 și 
tocmai fusesem promovat la gradul de sergent. Sergent! Nu era 
prea rău pentru fiul unui miner a cărui soţie trebuia să spele 
rufele pe la diverse familii, ca să o putem scoate la capăt cu 
banii. Despre oamenii aceștia, părinţii mei, fiica mea nu știe 
nimic, pentru că au murit în timpul unui bombardament, în 
1942. 

Bătrânul se zgâi la fiica sa. 

— Du weisst ja was Seide ist! Tu știi doar ce e mătasea! zise 


el tăios. Mătase și Mercedes-uri, la banca aia a ta 
internațională! Tu știi doar ce-s banii! Noi habar n-aveam de 
așa ceva! Am fost sărac și am să mor sărac! 

Fiica sa nu traduse aceste cuvinte, dar Schultz le traduse el. 
Espy observă cum se crispează faţa femeii și-și dădu seama că 
asista la o izbucnire de mult înăbușită. 

— "Ţie nu-ți pasă, continuă fostul nazist. Așa că nici mie nu- 
mi pasă. 

Se întoarse din nou spre Espy Martinez. 

— Deportările aveau loc cu regularitate pe-atunci. Se făceau 
razii zilnice. Uneori de două ori pe zi. 

— Razii? 

— Da, pentru evrei. Să-i ducem în est. În lagăre. 

Zâmbi. 

— Diese Züge waren immer pünktlich. Trenurile acelea nu 
întârziau niciodată. 

Espy încercă să-și menţină o expresie indiferentă. 

— Și Umbra... 

Klaus Wilmschmidt se întoarse, privind o clipă pe fereastră. 
Se uita la geam. 

— Nu pot să văd nimic, rosti el cu amărăciune. Zac aici, în 
pat, și tot ce pot să văd este colţul unei case din vecini și o 
bucată mică de cer. Nu e lumină. 

Spuse ultimele cuvinte repede, apoi se întinse din nou după 
masca de oxigen, în timp ce din piept i se auzea respiraţia 
șuierată. 

Imediat se răsuci spre Espy. 

— Umbra era în biroul maiorului. M-au chemat înăuntru. 

Bătrânul se aplecă de parcă ar fi vrut să le atragă atenţia. 

— Maiorul știa ceva. Ştia că ăsta era altfel decât ceilalţi. L- 
am văzut doar pe băiat stând acolo. Era îmbrăcat ca un 
muncitor, avea ghete mari în picioare, pantaloni din lână și o 
haină. Purta o pălărie trasă pe faţă, astfel încât să nu i se vadă 
chipul. Maiorul îmi spuse: „Evreul ăsta o să ne ajute. O să 
prindă alţi evrei pentru noi.” Și eu l-am salutat. La asta mă 
așteptam. Dar pe urmă vine o chestie mai ciudată, pentru că 
maiorul se întoarce spre evreu și zice: „Willem, ești evreu, nu-i 
așa?” ca și cum ar fi glumit. Și băiatul ăla, să fi avut vreo 
nouăsprezece-douăzeci de ani, face o strâmbătură groaznică, 


parcă era un animal. Era plin de mânie, dar și de triumf. „Da, 
domnule maior, sunt evreu!” și maiorul râde și se întoarce spre 
mine, spunând: „Willem nu e evreu get-beget, sergent. E doar 
un pic. Cât e picul ăsta, Willem?”, iar băiatul răspunde: „Bunica 
mea era, lua-o-ar naiba!” 

Bătrânul se uită la Espy Martinez. 

— Sunteţi un om al legii, așa-i? 

— Da, sunt avocat și procuror. 

— Sie haben keine Gesetze wie wir sie hatten! Die 
Rassengesetze! Dar nu aveţi legi cum am avut noi! Legi rasiale! 


Râse. 

— Bietul băiat - Umbra! O bunică pe jumătate evreică, și 
care renunţase la religia ei când s-a căsătorit, înainte de primul 
război mondial. Care a murit înainte ca el să se nască... Ce 
glumă bună, nu-i așa, domnișoară Martinez? O femeie pe care 
nici n-a cunoscut-o i-a dat din sângele ei de evreică și, din 
cauza asta, urma să moară! Ist das nicht ein guter Witz? Nu-i o 
glumă strașnică? Nu-i așa că era mâna diavolului, care-și bătea 
joc de Umbră?... 

Făcu o pauză, ca și cum ar fi așteptat un răspuns, dar Espy 
nu comentă, așa că bătrânul reluă: 

— Maiorul se întoarce spre mine din nou și zice: „Willem ne 
poate fi de mare ajutor. O să-i găsească pe evrei pentru noi. Şi 
o să mai facă și altele. Pentru mine. Nu-i așa, Willem?”, iar 
băiatul răspunde: „Da, domnule maior” Nu știu sigur, dar 
bănuiesc că maiorul știa mai multe despre băiat, mai lucrase cu 
el în trecut. Dar n-am întrebat nimic, pentru că maiorul mi-a 
dat niște ordine; urma să-l antrenez pe băiat, să-l învăţ să 
supravegheze, să urmărească, să mânuiască orice fel de arme, 
să știe toate metodele de a-i depista pe evrei, chiar să lucreze 
cu diverse coduri, să falsifice acte - la care se pare că avea 
talent. Der Junge soll das Geschäft der Gestapo lernen. Băiatul 
o să înveţe să fie un gestapovist adevărat! Așa că l-am învăţat și 
să știți, domnișoara Martinez, niciun profesor n-a mai avut un 
asemenea elev! 

— De ce spuneţi asta? 


— Pentru că el înțelegea întotdeauna. Și pentru că avea o 
ură teribilă în el. 


— Şi maiorul de ce a... 


— Pentru că era un tip deștept. Genial! Și astăzi mă înclin în 
faţa lui. Și-a dat imediat seama că Umbra putea să-i găsească 
pe evrei cel mai bine. Dar mai știa că ar fi fost de folos ca un 
asemenea om să fie mereu pregătit, să fie cel mai bun în orice 
fel de misiune. Voiai să furi un document? Să ucizi un adversar? 
Cine altcineva era mai bun decât Umbra pentru a rezolva micile 
„Probleme” ale maiorului? Pentru că, domnișoara Martinez, er 
war bereits tot! Era deja un om mort! Ca toţi evreii, de altfel. Și 
Umbra știa că rămânea în viaţă numai datorită „talentelor” 
sale. 

Nazistul zâmbi din nou. 

— Amândoi am fost ucigași, domnişoară Martinez. Şi el și eu. 
Elevul și profesorul. Dar el era mult mai bun decât mine. 

Bătrânul își trecu o mână peste frunte. 

— Eu aveam remușcări... El nu. 

Se opri. 

— Era ucigașul perfect, continuă el, și mai știți ceva, 
domnișoară Martinez? 

— Ce anume? 


— Umbrei chiar îi plăcea ceea ce făcea. În spatele urii, era 
iubirea: iubea ideea de a aduce moartea. Mai ales celor pe care 
îi considera vinovaţi pentru originea sa. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

Klaus Wilmschmidt scutură din cap. 

— Era deștept. A furat diamante, aur, bijuterii, orice. Fura 
de la evreii pe care îi descoperea. Și pe urmă, îi vedea murind. 
Ştia că propria lui existenţă se baza pe abilitatea de a-i depista 
pe evrei și de a-și îndeplini sarcinile date de maior. În '43 și în 
"44, pe măsură ce numărul evreilor se micșora, viaţa lui nu mai 
era în siguranţă. Așa că și-a luat niște măsuri de precauţie. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Pentru a putea supravieţui. Toţi am făcut-o. Nimeni nu 
mai credea în nazism. Când auzi artileria rusească, nu mai 
crezi. Când contribui la inventarea minciunilor, domnișoară 
Martinez, ai fi prost dacă le-ai crede tocmai tu! 

— Și Umbra... 

— Noi doi aveam o înţelegere. Un acord. Din ceea ce fura el, 


mie îmi dădea jumătate. Și cu actele... El era cel care le 
falsifica. Bineînţeles, eu îi puteam furniza timbre și hârtiile care 
îi trebuiau. Deci, puteam dispărea liniștiți, la momentul potrivit. 
Puteam deveni altcineva. Eu urma să fac parte din Wehrmacht: 
un soldat rănit pe frontul din vest, un invalid de război. Fin 
ehrbarer Mann, un om onorabil. Un soldat care n-a făcut decât 
să asculte ordinele și care voia să meargă liniștit acasă. Nicio 
legătură cu Gestapo-ul. Și într-o zi, când totul s-a sfârșit, asta 
am și devenit. M-am predat englezilor. 
— Dar Umbra... 


— Misiunea lui era mai complicată. Dar și el era mai deștept 
decât mine. El a căutat un om. „Vâna” în fiecare zi. Un anume 
om. 

— Nu înţeleg. 

— Căuta tot un evreu, bineînţeles, ca să-și poată lua o altă 
identitate. Trebuia să fie cineva apropiat ca vârstă, ca înălţime, 
ca educaţie, cu aceeași nuanţă de păr, de ten. Și, când a găsit 
un asemenea om, nu l-a trimis în lagăr, deși registrele așa 
spun. Nu, l-a ucis chiar el, cu mâna lui. Și de această persoană 
s-a folosit pentru a se transforma. A început să nu mănânce... 

— Să nu mănânce?! 

— Păi, da, ca să fie totul credibil! Și-a tatuat pe braţ un 
număr, așa cum se făcea în lagăre. Apoi, într-o bună zi, a 
dispărut. O soluţie excelentă. 

Bătrânul râse iar, ceea ce-l făcu să tușească puternic. 

— Excelentă, pentru că în ziua în care a dispărut el, maiorul, 
protectorul său, era beat și adormise când au început 
bombardamentele, deci, nu s-a trezit ca să se ascundă în 
adăpost. Ei, și când s-a trezit - er war bereits fest auf dem Weg 
zur Holle. Era deja în drum spre iad. 

Wilmschmidt izbucni iar în râs, întinse mâna după masca de 
oxigen și îi zâmbi lui Espy. 

— Un plan bun! Cred că și-a cusut banii în căptușeală. Era 
un om bogat! Probabil că s-a îndreptat spre vest, spre aliaţi. Eu 
așa am făcut. N-aveam chef să fiu interogat de ruși. Dar 
americanii voștri și englezii încercau să fie mai omenoși cu noi. 
Și dacă nimereai la ei, burdușit cu tot ce trebuie - o poveste 
despre o evadare din lagăr, erai înfometat și aveai și braţul 
tatuat - cum să nu fii primit? Zumindest glaubte man Ihnen. 


Sau măcar crezut. 

Espy nu-i răspunse. Își simţea gâtul uscat, iar mica încăpere 
părea plină de un aer stătut, un aer de boală - o alta decât cea 
de care suferea nazistul. Simţea ceva vâscos, dens, ca și cum 
ascultând amintirile bătrânului se umpluse de o murdărie care 
trebuia răzuită, dar ea nu avea nicio lamă. 

— Înseamnă că a reușit să fugă? întrebă ea. 

— Da. Sunt sigur. Și eu am reușit, făcând aproape același 
lucru. 

Espy șovăia, încerca să se concentreze. 

— Deci, așa a ajuns altcineva, rosti ea. 

Brusc, se întinse să-și ia geanta de piele de unde scoase o 
copie a portretului-robot făcut cu ajutorul lui Leroy Jefferson. I- 
o dădu bătrânului, care ţinu copia în faţa lui, privind-o. După o 
clipă, izbucni într-un râs răgușit, aspru. Scutură foaia și zise: 

— Es ist so gut, dich zu sehen, mein alter Freund! Mă bucur 
că te văd, prietene! 

Apoi se întoarse spre Espy. 

— S-a schimbat mai puţin decât aș fi crezut. 

Ea dădu din cap. 

— Mi-aţi povestit despre trecut. Dar cum îl găsesc astăzi? În 
prezent, acum? 

Klaus Wilmschmidt se lăsă pe spate, privind-o atent. Ridică o 
mână și făcu un semn spre flacoanele cu pastile, spre masca de 
oxigen, apoi spre el însuși. 

— Sunt pe moarte, domnişoară Martinez. Am dureri mari și 
pot să număr pe degete zilele pe care le mai am de trăit. 

Maria Wilmschmidt suspină ușor în timp ce-i traduse 
cuvintele. 

— Gibt es einen Himmel? Există, oare, rai? 

— Nu știu. 

— Poate da, poate nu. Odinioară am luat parte la niște 
evenimente teribile, domnişoară Martinez. Lucruri pe care nici 
măcar nu le puteţi concepe. Acum aud strigăte noaptea, văd 
chipuri pe pereţi, stafii în camera asta mică. Sunt aici, cu mine. 
Și sunt tot mai multe, cu fiecare zi. Mă cheamă și, în curând, o 
să vreau să respir și n-o să pot. Voi lua masca de oxigen, dar 
nu-mi va mai ajuta la nimic. O să mă sufoc și o să mor. Asta-i 


tot ce a mai rămas din mine. 

Se opri, încercând să-și adune puterile. 

— Oare o să pot muri liniștit, cu tot ceea ce știu despre omul 
ăsta? Spuneti-mi, domnişoară Martinez, o să-mi găsesc liniștea? 
Acum, că am spus tot ce știam despre el, despre ceea cea 
făcut? 

— Nu știu, răspunse ea, deși știa. 

Bătrânul se făcu, parcă, mai mic, mai pământiu, ca și cum 
noaptea și ceața l-ar fi acoperit cu o haină. Respira neregulat, 
gâfâit. 

— Să-l găsesc pe Omul din umbră... Asta nu pot s-o fac, 
domnișoară Martinez. 

— Dar... 

— Dar știu numele celui căruia i-a furat identitatea. 

— Spuneţi-mi-l! izbucni Espy, ca și cum ar fi vrut să-l afle 
înainte ca bătrânul să aibă un nou acces de tuse. 

Acesta rânji și între el și hârca de pe mânerul cuţitului pe 
care-l agitase înainte nu mai era o deosebire prea mare. 

— Da, pot să vă spun numele. Și mai pot să vă spun ceva. 

— Ce anume? 

Klaus Wilmschmidt, muribundul, șopti răspunsul: 

— Ich weiss was für eine Nummer der Schattenmann auf 
seinem Arm hat. 

Fiica sa făcu o pauză, trăgând aer în piept, înainte de a 
traduce cu o voce coborâtă: 

— Știu numărul pe care Umbra și l-a tatuat pe braţ. 


DOUĂZECI ȘI PATRU 
Istoricul 


Simon Winter și Walter Robinson, stând la o oarecare 
depărtare unul de celălalt, îi priveau pe rabin și pe Frieda 
Kroner cum cercetau portretul-robot al „Umbrei”. Bătrânii erau 
tăcuţi, atenţi ca doi specialiști care se aplecau asupra unor 
vechi hieroglife, apoi, dintr-odată, se rezemară pe spate. 

Cu o expresie răzbunătoare, aprigă, pe chip, Frieda Kroner 
declară: 

— El este! Cu excepţia bărbiei. Ar trebui să aibă o linie mai 
fermă. 

— Și nici sprâncenele nu seamănă. Ar trebui să fie ridicate, 
ca și cum ar fi furios tot timpul, zise rabinul sec. Asta i-ar face 
ochii mai... nu știu... mai cum, Frieda? Îţi amintești ochii lui? 

— Da, sunt înguști, ca ai unui câine turbat. 

— Şi restul? întrebă Robinson. 

— Restul... e un chip pe care l-am văzut acum cincizeci de 
ani, rosti Frieda Kroner cu o voce înverșunată. 

Se întoarse spre rabin. 

— A îmbătrânit, nu mai e tânăr. E ca noi. Nu-i așa? 

— Da. Ele Umbra, aprobă rabinul. 

Se întinse spre Frieda Kroner și-i atinse braţul. Apoi se 
răsuci spre poliţist. 

— L-aș recunoaște într-o secundă. 

— Şi eu la fel, adăugă Frieda Kroner. 

Respiră ca să-și facă puţin curaj. 

— Şi cred că la fel ar fi și cu biata Sophie și cu Irving. Poate 
că amintirea ne înșală uneori, unii spuneau că era mic de 
statură, alţii că era înalt, unii slab, alţii gras, brunet sau șaten - 
toate acestea din cauza că anii le-au mai șters din memorie... 
Dar acum, când îi vad chipul, pot să spun da, este el. 

Se cutremură, dar continuă să vorbească pe un ton ferm: 

— Dumneavoastră, domnule poliţist, și dumneavoastră, 
domnule Winter, credeţi, deci, că el este undeva, pe-afară, făcu 
ea un gest spre ferestre, arătând dincolo de ele, și că ne caută, 
așa cum a făcut până acum?... 

Simon făcu semn că da. 


Frieda Kroner râse ușor, de parcă o amuza ceva anume. 

— Poate că ne va fi greu până și să dormim. Mi-aduc aminte 
că am mai trecut prin asta. Demult... 

Robinson de-abia se stăpânea să nu izbucnească, văzându-i 
pe cei doi bătrâni atât de inconștienți. 

— M-am răzgândit, zise el. Cred că riscul este mult prea 
mare. Omul ăsta este aproape un asasin profesionist. Mai mult 
de-atât. E psihopat. Cred că cel mai bun lucru ar fi să vă duceţi 
să staţi la rude și să mă lăsaţi pe mine să-l găsesc. În felul 
acesta veţi fi mai în siguranţă și nu va trebui să-mi fac griji cu 
protecţia dumneavoastră. Putem să vă scoatem din oraș, 
discret, și să-l prindem când vine în locuinţa dumneavoastră, 
doamnă Kroner. Pentru noi este important să nu mai avem încă 
o crimă. 

Rabinul ridică sprâncenele de uimire când îl auzi. Simon vru 
să spună ceva, dar se abţinu, iar Frieda Kroner pufni. 

— Nu, continuă Robinson, ridicând o mână pentru a-i opri să 
ia cuvântul. Cred că prioritatea noastră acum este să avem 
grijă să rămâneţi în viaţă. 

Rabinul îl privi pe tânărul poliţist și zise: 

— Domnule Robinson, cred că nu ne spuneţi tot ce știți. Să 
plecăm?! Să plecăm acum? De ce insistaţi atât, așa, deodată? 

— Pentru că vreau să fiți în siguranţă. 

Rabinul scutură din cap. 

— Nu e asta, rosti el tăios. 

Frieda Kroner îl urmărise cu atenţie pe Robinson în timp ce 
acesta vorbea și zâmbi. 

— Eu știu, interveni ea, ca un copil care a ghicit în ce mână 
este ascunsă bomboana. Știu de ce domnul poliţist ne spune 
aceste lucruri. 

Robinson se întoarse spre ea. 

— Doamnă Kroner, eu nu vreau decât să... 

Ea dădu din cap și zâmbetul îi deveni puţin mai aspru. 

— Aţi văzut ceva, nu-i așa? Ceva în legătură cu Omul din 
umbră, ceva pe care nu vreţi să ni-l dezvăluiţi, pentru că nu 
vreţi să ne speriaţi. Ca și cum ar mai putea să ne sperie ceva pe 
lumea asta! Eu am văzut mai multe cadavre, mai multă moarte 
în jur decât dumneavoastră, domnule poliţist, chiar dacă aţi trăi 
o sută de ani. Încă n-aţi înţeles, nu-i așa? 


Robinson nu știa ce să răspundă. 

Rabinul vorbi calm: 

— Cred că tocmai imposibilitatea celorlalţi de a înţelege mă 
sperie cel mai mult. 

Frieda Kroner aprobă din cap. 

— Vă uitaţi la noi și vedeţi doi bătrâni, pentru că sunteţi 
tânăr și aveţi, desigur, percepţia unui tânăr, prejudecățile lui... 

Ridică o mână când Robinson încercă să protesteze. 

— Nu mă întrerupe, domnule poliţist! 

Se opri. 

— Bine, zise Frieda Kroner, hotărâtă, spuneţi-ne, deci, ce aţi 
văzut? 

Robinson ridică din umeri. În clipa aceea se gândi că, așa 
cum nu era înţelept să-l subestimeze pe Omul din umbră, nu 
era înțelept să-i subestimeze nici pe bătrânii care stăteau în 
faţa lui. 

— N-am nicio dovadă... începu el. 

— Dar... urmează un dar, nu-i așa? zise rabinul, zâmbind 
puţin batjocoritor. Întotdeauna există un dar. 

— Da. Vă aduceţi aminte de cel care l-a văzut pe Omul din 
umbră în apartamentul Sophiei? 

— Drogatul acela... Domnul Jefferson? întrebă Frieda 
Kroner. 

— A fost găsit mort în locuinţa lui în dimineaţa asta - ucis. 

— Ucis? Cum? 

— Legat de scaunul cu rotile și torturat cu un cuţit. 

Și rabi și Frieda Kroner rămaseră tăcuţi, gândindu-se la ceea 
ce tocmai aflaseră. 

— Poliţia crede că ar fi putut fi victima unui traficant de 
droguri din zonă. În partea aceea a orașului, răzbunarea e ceva 
obișnuit și poate fi violentă. Se pare că Jefferson era pe lista 
celor care ucid fără să-și facă probleme de conștiință. 

— Dar dumneavoastră nu credeţi la fel? întrebă rabinul. 

— Nu. Eu cred că noi știm prea bine cine e autorul. 

— Domnul Jefferson a... începu Frieda Kroner, dar polițistul 
o întrerupse din nou. 

— A murit în chinuri, doamnă Kroner. A murit torturat, pe 


îndelete, a suferit mai mult decât merita. A fost torturat pentru 
că cineva voia să afle ceea ce știa el. Și a fost mutilat pentru 
asta. Nu vreau ca dumneavoastră sau rabi să vă aflaţi într-un 
asemenea pericol. Încercaţi să vedeţi lucrurile din punctul meu 
de vedere: pe mine m-ar costa cariera dacă ceva dă greș și 
omul ăsta ajunge la dumneavoastră. Și nici nu mi-aş putea ierta 
vreodată așa ceva. Vreau să fiţi în siguranţă. 

Simon Winter fusese uimit de vestea uciderii lui Jefferson, 
dar pe faţă păstră o expresie indiferentă. Îl privi cu atenţie pe 
Robinson și observă că și el era zguduit. Așa că interveni pe un 
ton moderat: 

— Ai spus că Jefferson a fost mutilat. Cum? 

— Aș prefera să nu intru în amănunte, domnule Winter. 

— Păi, a fost torturat dintr-o anume cauză și apoi a fost 
mutilat cu un anume scop. Pentru că eu cred că omul acesta nu 
face nimic fără un scop anume, deci tot ceea ce face el ar 
trebui să fie un indiciu și să ne ajute, astfel, în acţiunile noastre 
viitoare. Te întreb, deci, din nou, cum a fost mutilat? 

Robinson ezită o clipă, ascultând vocea calmă a lui Simon. 

— I-a fost tăiată limba. 

Frieda Kroner scoase un sunet înăbușit și-și duse mâna la 
gură. Rabinul clatină din cap. 

— E groaznic, zise el. 

Dar Simon Winter mijise ochii, concentrându-se și spunând 
cu o voce coborâtă: 

— Să fiu al naibii dacă nu... 

Ceilalţi îl priviră. 

— Nu te-ai fi așteptat de la un nenorocit ca Jefferson, nu-i 
așa? Nici într-un milion de ani!... 

— La ce? 

— Ca Jefferson să nu-i spună Omului din umbră ceea ce voia 
el să afle. 

— Adică? 

— Ce știe poliția, dacă-l caută, cât de aproape suntem să-l 
găsim, ce probe avem că el ar fi încă în viaţă... Şi încă alte zeci 
de întrebări care l-au făcut pe Omul din umbră să iasă din 
bârlog. 

Simon ezită, scuturând din cap. 


— Eu mai înţeleg din asta încă un lucru: Leroy Jefferson nu i- 
a spus Umbrei despre portretul-robot. Avem, deci, un atu. 

Robinson se gândi și el o clipă, apoi consimţi: 

— Da, ai dreptate. Bietul Leroy! 

Ezită o secundă și adăugă: 

— Bineînţeles, mutilarea poate însemna și că Omul din 
umbră era furios pe Jefferson pentru că a vorbit și ăsta este 
felul lui de a se exprima. 

— Asasinii care fac parte din crima organizată își lasă 
întotdeauna un fel de semnătură, zise încet Simon. Fac anumite 
lucruri care să poată fi interpretate ca un mesaj. Nu cred că 
Omul din umbră se încadrează în categoria asta. Crimele lui 
încearcă să aibă un aspect obișnuit. Dar de data asta cred că a 
fost nemulțumit. Şi poate că a avut și un sentiment antirasial. 
Leroy Jefferson nu era pentru el decât un obstacol. Cred că 
trebuie să acţionăm rapid. Umbra se mișcă repede. Așa ar 
trebui să facem și noi. 

Robinson se gândea la ceea ce spusese Simon și aprobă din 
cap: 

— Simon, cred că ai dreptate. Am tot mai multe motive să-i 
scot pe rabinul și pe doamna Kroner din oraș - astăzi. Chiar 
acum! 

Când Winter îi aruncă o privire inexpresivă, Robinson adăugă 
exasperat: 

— Fir-ar să fie! Oamenii ăștia doi sunt cei mai importanţi 
pentru cazul nostru, nu-i așa? Fără ei ce avem? O sinucidere - 
cea a lui Herman Stein, Sophie Millstein o să rămână un caz 
nerezolvat, uitat prin dulapuri, statistică și atâta tot. Iar Irving 
Silver, ei bine, el rămâne acolo unde e. Pur și simplu a dispărut. 
Punct! Nu e nici măcar în categoria dispăruţilor, de fapt, 
pentru că se crede că s-a înecat. Câţi alții mai sunt ca el, oare? 
Singura dovadă împotriva nemernicului sunt acești doi bătrâni! 
Fără ei, n-o să-l putem aduce la judecată! 

După o clipă, Winter replică: 

— Știu. 

Mai voia să adauge ceva, când interveni Frieda Kroner. Era 
puţin mai palidă și-și tot legăna capul înainte și înapoi: 

— Eu n-o să plec! zise ea. 

Robinson se întoarse spre ea. 


— Vă rog, doamnă Kroner! Știu că intenţiile dumneavoastră 
sunt minunate, dar nu e momentul. Cred că sunteţi în mare 
pericol și cred că sunteţi un martor esenţial în procesul pe 
care-l vom intenta acestui ucigaș. Vă rog, lăsaţi-mă să vă ajut! 

— Pot fi ajutată într-un singur fel, domnule poliţist! Să-l 
găsiți pe Omul din umbră! 

— Doamnă Kroner... 

— Nu! repetă ea mânioasă. Nu! Nu! Am mai vorbit despre 
posibilitatea de a pleca și am hotărât să n-o facem. 

De furie, se ridicase în picioare. 

— N-o să mă ascund! N-o să fug! Dacă vine la mine și sunt 
singură, atunci o să mă lupt cu el! Poate că o să mă ucidă, daro 
să-i arăt eu lui, n-o să mă uite prea ușor! Am mai încercat să 
mă ascund o dată de omul ăsta și mi-am pierdut familia! N-o s-o 
fac din nou! Înţelegeţi, domnule poliţist? 

Femeia respiră adânc. 

— Mi-e frică, este adevărat. Și sunt bătrână. Poate că nu mai 
sunt atât de puternică, așa cum am fost odinioară. Dar nu sunt 
într-atât de bătrână, de slabă și de prăpădită încât să nu pot lua 
singură decizii, iar eu am luat o decizie: rămân aici, orice s-ar 
întâmpla! 

Se întoarse spre rabi. 

— Rabi, așa sunt eu, încăpăţânată! Tu poţi să faci ce vrei... 

El o întrerupse. 

— Şi eu am hotărât să rămân. 

Se întinse și îi luă mâna, ţinând-o strâns. 

— Draga și vechea mea prietenă! Indiferent ce ne ameninţă, 
îl vom înfrunta împreună. Împachetează-ţi niște lucruri și mută- 
te aici, în camera de oaspeţi, pentru o săptămână sau cât o fi. 
Vom lupta împreună. 

Se întoarse spre Robinson. 

— Am pierdut imens din cauza acestui om. Familii și acum 
prieteni; n-am mai rămas decât noi doi. Nu știu dacă împreună 
putem fi mai puternici decât el, dar sunt sigur că trebuie să 
încercăm. Vă mulţumesc, deci, domnule poliţist, pentru grija 
dumneavoastră. Dar nu plecăm nicăieri. 

Robinson deschise gura ca să spună ceva, dar Winter îi tăie 
vorba: 


— Ascultă-i, Walter! șopti el. 

Acesta se întoarse spre fostul poliţist, mânios pentru o clipă, 
dar își uită propria furie și se gândi la avantajul pe care l-ar 
avea dacă i-ar ţine pe cei doi bătrâni împreună, sub 
supraveghere. 

— Bine. Dar vă vom asigura protecţia. Chiar eu o să am grijă 
de asta. O să pun un ofițer de poliţie să vă supravegheze zi și 
noapte. 

Luă portretul-robot. 

— E timpul să ne folosim de el. 

Planul era simplu. În seara aceea, la slujbă, în câteva zeci de 
sinagogi, urma să se citească un mesaj scurt: 

„O persoană cunoscută pe vremuri drept Omul din umbră, 
despre care se crede că a ucis evrei în Berlin, în timpul celui 
de-al doilea război mondial, pare să fie în viaţă și să trăiască 
aici, printre noi, în Miami Beach. Oricine are o informaţie 
despre acest individ este rugat să ia legătura cu rabinul Şaim 
Rubinstein sau cu Walter Robinson de la poliţia din oraș.” 

Nu trebuia menţionat nimic despre crime. Simon se gândi că 
și așa anunțul era prea detaliat și exista riscul să-l sperie pe 
Omul din umbră și să-l facă să fugă, dar Robinson insistase ca 
totul să fie precis, să se refere direct la ucigaș, sperând, într-un 
fel, că exact așa se va întâmpla - Omul din umbră va fugi, iar el 
îl va găsi, oriunde se va ascunde. Astfel cei doi bătrâni ar fi mai 
în siguranţă. Nu i se părea posibil ca Umbra să audă mesajul 
direct. Nu și-l imagina mergând la sinagogă să asculte 
rugăciunile. După părerea lui, Umbra va afla din auzite despre 
mesaj: o conversaţie într-un hol sau în lift, poate într-un 
restaurant sau la un chioșc de ziare. Și tocmai vorbele acestea 
despre mesaj, spera el, îl vor neliniști, îl vor împinge să facă 
următorii pași fără precauţie. Asta era tot ce-și dorea: ca 
Umbra să acţioneze fără să se mai gândească, din instinct, fără 
să-și mai pregătească lovitura. Şi de data asta, își spunea 
Robinson, nu-i va scăpa. 

În cel mai rău caz, fură de acord bătrânii și Robinson, Umbra 
nu știe că anonimatul său a fost compromis și atunci nu se 
teme. Problema era ca portretul său să aibă un nume. 

Winter sugerase încă un element care trebuia adăugat la 
planul lor, ceea ce lui Robinson i se păru o idee buna: el și 
Simon urmau să ia portretul-robot al Umbrei și să-l arate 


câtorva președinți și unor asociaţii evreiești, inclusiv cea al 
cărei membru fusese și Herman Stein. Credeau că arătând 
portretul, cu discreţie, ar putea apărea cineva care să le dea un 
indiciu. 

Când Walter Robinson se întoarse la birou, descoperi, înainte 
de a se ocupa de treburile lui, că sunase Espy. Îi transmisese 
numărul cursei cu care va sosi și un mesaj laconic: „Am avut, 
totuși, succes.” 

Nu-și permise să facă nicio speculație pe marginea lui, deși îi 
spuse despre mesaj și lui Simon în mașină, în timp ce se 
îndreptau spre nord, mai sus de Miami Beach, într-o zonă cu 
clădiri înalte. 

— Înseamnă că i-a aflat numele, zise Simon. 

— Oricum nu-l mai folosește, replică Robinson. 


— Poate că nu. Așa ar fi de crezut. Dar dacă dispare pe 
neașteptate, măcar avem cu ce să începem să căutăm prin acte: 
cele de la biroul de imigrări, impozite, tot felul de organizaţii 
de ajutor apărute după război. O să te transformi într-un 
adevărat istoric. Eu bănuiesc că a folosit, totuși, numele ăsta în 
SUA, înainte de a-l schimba. Poate că găsim ceva în evidenţele 
asigurărilor sociale. Nu se știe niciodată. 

— Se pare că va fi mult de lucru. 


— Şi oamenii mei zic că un inspector de la omucideri are 
parte numai de glorie! _ 

Robinson râse scurt. Îi lăsase pe cei doi bătrâni în locuinţa 
lui rabi, pregătind ceaiul pentru ofiţerul însărcinat să-i 
păzească. Sarcina acestuia din urmă era foarte simplă: nu 
putea intra nimeni în locuinţa decât cu acordul lui Robinson 
personal sau dacă nu avea o insignă vizibilă. Luase o copie a 
portretului-robot și o lipise pe ușa din faţă, imediat lângă vizor. 
Se gândise că, deși, există puţine avantaje în locuinţele din 
blocuri, totuși apartamentele prezintă o anumită siguranţă, 
odată ce închizi ușa: nu există decât o singură cale de ieșire și 
de intrare. Și asta îi dădea senzaţia că lucrurile sunt, totuși, 
sub control. 

— Dar, continuă Simon, nu cred că omul ăsta poate fi găsit 
prin mijloacele clasice, e imposibil. Cred că e genul care te 
găsește el pe tine. Ceea ce trebuie să facem noi este să fim 
primii în „zonă”. 


— E o chestie din baschet, nu? 


— Exact. Când ești în apărare faţă de un jucător bun, încerci 
să anticipezi poziţia pe care vrea s-o ocupe și tot ce ai de făcut 
este să ajungi înaintea lui. 

Făcu o pauză și adăugă: 

— Nu cred că Umbra a mai trecut printr-o asemenea 
experienţă neplăcută înainte. 

— Cel puţin, nu din câte știm noi, zise Robinson. 

Intrară în pădurea de clădiri din beton a orașului Miami, 
unde construcțiile uriașe, goale, se luau la întrecere cu norii 
pentru a acoperi soarele. Ca în orice alt oraș, și acesta îţi dădea 
o senzaţie de uniformitate. Blocuri - aceleași peste tot - cu 
oameni care își duceau viaţa în apartamentele îngrămădite ca 
într-un stup, încercând să opună lumii aceleia monotone de 
forme, volume și unghiuri propria identitate. 

Primul loc pe care îl vizitară a fost blocul lui Herman Stein, 
unde l-au căutat pe administrator. Acesta, un om robust, fără 
pic de păr pe cap, se uită la portretul-robot și clatină din cap în 
semn că nu-l cunoaște. Le spuse răspicat că asociaţia de 
locatari avea peste o mie de membri, care locuiau în sute de 
apartamente, iar figura, din câte își putea da el seama, nu-i 
părea familiară. Ceea ce nu-l miră pe Simon. Și nici faptul că 
alţi doi administratori spuseră același lucru nu fu pentru el o 
surpriză. 

— Stein a spus ca l-a zărit pe Omul din umbră la o întâlnire, 
zise nemulțumit Robinson, după câteva ore de căutări 
zadarnice. Ştii ce ar trebui să facem? Să obţinem niște liste cu 
locatarii din fiecare bloc din zona, să vedem unde este doar o 
singura persoană în locuinţă, să sunăm la ușă până când dăm 
peste ticălosul ăsta. O fi și el pe vreo listă! 

— Mda, rosti Simon, așa m-am gândit și eu. Dar pe care 
listă? Să încercăm, poate reușim... 

Deși în vocea lui se simţea clar neîncrederea într-o asemenea 
mișcare. 

Robinson se uită la ceas. Nu voia să întârzie la aeroport unde 
trebuia s-o aștepte pe Espy. Se lăsase seara aproape, spre vest 
cerul era acoperit de nori roșietici. Tentaculele nopţii 
cuprindeau deja orașul cu zgârie-norii săi. 

— Mă duc la aeroport, spuse Robinson. Vrei să te las 


undeva? 

Lui Simon îi veni, deodată, o idee. Făcu semn că da și îi 
spuse tânărului o adresă. Apoi împături o copie a portretului- 
robot și o vâri în buzunar. 

Robinson trase mașina lângă bordură. 

— Presimt că o să se întâmple ceva, cât de curând, zise el. 
Toţi citesc acum în sinagogi anunţul scris de noi. 

Se uită din nou la ceas. 

— De fapt, chiar acum. În următoarele două zile ar trebui s-o 
lăsăm mai moale. Să vedem ce-a aflat Espy. 

— Sună-mă imediat ce ai ceva nou. O să fiu pe-acasă după ce 
termin aici. 

— Ce faci aici? 

— A, încerc și eu marea cu degetul, spuse fostul poliţist 
ieșind din mașină. De fapt, cred că programul s-a terminat. 

Robinson îl măsură din priviri. Deasupra, un avion începuse 
să se pregătească de aterizare și, după direcţia pe care o avea, 
urma să o facă în partea opusă locului în care se aflau ei acum. 
Era încă prea sus ca să i se audă motoarele și avionul părea, 
mai degrabă, să plutească pe cerul întunecat. 

— Hei, și cam ce înseamnă marea asta? întrebă Robinson. 

Simon aproape că se îndepărtase, dar când auzi întrebarea, 
se întoarse spre el și făcu un gest cu mâna, ca și cum ar fi voit 
să-i arate că nu e cine știe ce. Robinson observă că gestul era 
menit să-i mai liniștească temerile, pentru că se simţea, totuși, 
nerăbdarea lui de a ajunge cât mai repede la aeroport. În loc să 
pornească mașina, Robinson o scoase din viteză și sări iute de 
la locul lui. Simon, ajuns la câţiva pași mai departe pe trotuar, 
se opri și râse. 

— Ei, n-ai încredere în mine! 

— Nu e asta, rosti Robinson în timp ce-l ajungea din urmă, 
fără să mai comenteze în vreun fel. Ce-i aici? se mulţumi el să 
întrebe. 

— Centrul Holocaustului, răspunse Simon. Este singurul loc, 
din câte am vizitat de când am început să mă ocup de cazul 
ăsta, unde trecutul se întâlnește cu prezentul. Cam asta e, 
dincolo de un număr de cadavre. 

Se îndreptă spre intrare, cu Robinson venind în spatele lui. 

Funcţionara de la poartă tocmai își strângea lucrurile ca să 


plece când intrară ei și se încruntă nerăbdătoare, dar fu 
impresionată de insigna pe care i-o arătă Robinson. Le trebuiră 
doar câteva secunde pentru a ajunge în biroul lui Esther Weiss, 
unde tânăra femeie stătea lângă o mică masă. Îl salută grăbită 
pe Simon, cu familiaritate, dar și cu o oarecare nemulţumire, 
căci și ea se pregătea să plece acasă. 

— Aţi găsit ceva, domnule Winter? Încă sunteţi convins că 
acest om e aici, în Miami? 

Simon îl prezentă pe Robinson și-atunci Esther întrebă: 

— Poliţia crede, deci, că Umbra e aici? 

— Da, răspunse prompt Robinson. 

Tânăra femeie se înfioră ușor, își puse servieta pe birou și se 
așeză iar. 

— E groaznic! N-am crezut niciodată că ar fi posibil. Trebuie 
găsit și adus în faţa justiţiei! Există tribunale pentru așa ceva în 
Israel. Și în Germania. 

— Pe mine mă interesează să-l judecăm aici, zise Robinson. 

Esther Weiss dădu din cap. 

— Bineînţeles. Trebuie judecat. 

Voi să mai adauge ceva, dar Simon o opri. 

Mai avusese o asemenea discuţie cu ea și, cu o înţelepciune 
ce vine odată cu vârsta, se gândea că nu era cazul să meargă 
pe drumuri bătătorite. Ascultându-și intuiţia, își duse mâna la 
buzunar și scoase portretul-robot al „Umbrei”. Îl puse pe birou, 
în fața doamnei Weiss, fără niciun cuvânt. Ea se aplecă, 
așezând mai bine foaia înaintea ochilor. Se uită atent la desen, 
așa cum ar fi făcut oricine, dar când ridică privirile pleoapa 
ochiului drept i se zbătea ușor și spuse cu o voce tremurată: 

— Dar îl cunosc pe omul acesta, rosti ea confuză. 

Se trase îndărăt, de parcă desenul ar fi electrocutat-o. 

— L-am văzut, în orice caz, de câteva ori... 

Espy Martinez rămase surprinsă că Walter n-o aștepta la 
aeroport. Era agitată din cauza acestei lungi călătorii. Nici nu- 
și dădea seama dacă era obosită sau emoţionată. Se duse direct 
la un telefon public și sună la biroul lui, doar ca să afle că nu 
mai dăduse pe acolo de când plecase la rabi acasă. 

Stătea pe gânduri dacă să se ducă acasă, căci imaginea unui 
duș, a schimbării hainelor și a unui somn bun era mult prea 
atrăgătoare. Ceva îi spunea, însă, că lucrurile se precipitau și 


avea senzaţia că fusese, cumva, dată uitării, ceea ce o uimea 
puţin. În servieta ei, pe o bucată de hârtie, erau scrise un nume 
și un număr, de care, credea ea, toţi aveau nevoie pentru a-l 
găsi pe asasin. 

Mai aruncă o ultimă privire în jur, pe aeroport, dar tot nu-l 
zări pe Walter. Continuă să-și spună că nu era cazul să fie 
iritată, pentru că erau alte lucruri mai importante decât să vină 
s-o aștepte. Încercă să-i găsească scuze, iar asta o făcea să uite 
de oboseală, pentru moment. Se îndreptă spre ieșire. 

Stătea învăluită în gazele de eșapament, în aerul cald și 
lipicios al serii, în sala de așteptare doar pe jumătate acoperită, 
lăsându-se cuprinsă de căldura tropicală. Dar înainte ca taxiul 
să ajungă la ieșirea din aeroport, Espy se răzgândi și, cu o voce 
ascuţită, într-o spaniolă repezită, îi spuse șoferului adresa unde 
locuia rabi. 

Simon Winter o apucase strâns pe Esther Weiss de braţ. Cu 
mâna liberă izbi cu putere în foaia de pe birou și strigă: 

— Cine e? Cine e? 

Robinson venise lângă ei dintr-o săritură, agitându-și mâinile 
și, cu o voce răgușită, plină de speranţă, întrebă: 

— Unde l-aţi văzut pe omul ăsta? 

Cuvintele i se împleticeau cu aceeași furie, cu aceeași 
nerăbdare ca și în cazul fostului poliţist. 

Esther Weiss se uită înnebunită la cei doi. 

— El este?! întrebă ea cu o voce ascuţită. 


— Da, răspunse Robinson. Unde l-aţi văzut? repetă el. 

Femeia deschise ușor gura, speriată, și Simon văzu cum în 
ochii ei apare frica. Îi eliberă braţul din strânsoare, iar ea 
alunecă în scaun, cu ochii măriţi de uimire, zgâindu-se la ei. 

— Păi, aici... zise ea încet. Chiar aici. 

Winter vru să spună ceva, dar Robinson îi făcu semn să-l lase 
pe el. Vorbi pe un ton măsurat, calm, în care se simţea încă 
speranţa și încrâncenarea. 

— Bun, spune-ţi-ne, deci, tot ce știți, acum! Nu uitaţi nimic, 
niciun amănunt! Orice detaliu ne poate fi de folos. 

— El este Umbra?! întrebă iar femeia. 

— Da, zise Simon. 

— Dar omul acesta este istoric! protestă ea. Cu recomandări 
dincolo de orice bănuială. 


— Nu, nu cred, spuse încet Simon. Sau poate că e și una și 
alta. El este omul pe care îl căutăm. 

— Luaţi-o de la început, zise Robinson. Cum îl cheamă, unde 
stă, cum l-aţi cunoscut. 

— Păi, a venit ca să cerceteze niște casete, răspunse ea. 
Oamenii de știință, istoricii, sociologii au permisiunea să 
studieze casetele video. 

— Știu asta, o întrerupse Simon nerăbdător. Dar omul ăsta... 
cine e? 

— Îi am numele în dosar, rosti Esther Weiss înecându-se. L- 
am notat. Am și adresa. Le-am înregistrat pe toate. Am toate 
datele în rezumat. Păstrăm aceste informaţii, în mod 
confidenţial. Mai ţineţi minte, domnule Winter, că v-am dat 
niște nume, mai demult? 

— Da, îmi aduc aminte. Era și el printre ele? 

— Nu-mi amintesc, răspunse tânăra femeie. Dar vi le-am dat, 
sunt sigură. Acum, însă, nu mi-l amintesc. 

Robinson interveni calm. 

— Dar acum puteţi să căutaţi dosarul, nu-i așa? Puteţi să 
vedeţi lista cercetătorilor și să recunoașteţi numele lui, nu? 
Este, oare, în cartea de telefon? Vă rog, căutaţi-l acum! 

— Dar nu-mi vine să cred... 

— Acum, doamnă Weiss! 

Aceasta ezită, apoi consimţi: 

— Da, desigur. Chiar acum. 

Femeia se îndreptă cu un mers șovăitor spre un fișier 
înghesuit într-un colț al micului birou. Trase sertarul de sus și 
începu să caute printre dosare. După o clipă, murmură: 

— Sunt mai bine de o sută de persoane autorizate să vadă 
casetele. 

Pe când continua să caute, Simon o întrebă: 

— Este vreo procedură specială prin care se obţine această 
autorizație? Adică, cei care o primesc sunt verificaţi? 

— Da și nu, răspunse Esther. Dacă recomandările par în 
ordine, atunci aprobarea este aproape o chestiune de rutină. 
Cercetătorii trebuie să dea o declaraţie în care să specifice de 
ce au nevoie să studieze casetele și ce vor să facă apoi cu 
informaţiile obținute. Trebuie să semneze, de asemenea, un act 


de renunțare la orice drept asupra informaţiilor deţinute și un 
altul prin care se obligă să păstreze confidenţialitatea asupra 
identității persoanelor care apar pe casete. Restricţia este 
foarte mare când e vorba de posibila comercializare a acestor 
amintiri. Cel mai mult ne interesează să-i evităm pe revizioniști. 
— Pe cine? întrebă Robinson. 
— Sunt cei care neagă faptul că holocaustul a existat. 


— Sunt nebuni? nu se putu stăpâni el. Cum poate cineva să... 

Esther Weiss ridică privirile, ţinând în mână un plic. 

— Sunt mulți oameni care doresc să nege realitatea acestei 
uriașe crime, domnule poliţist. De fapt, spun ei, camerele de 
gazare erau doar spaţii de deparazitare, iar cuptoarele erau 
pentru a coace pâinea, nu oamenii. Ei cred că Hitler a fost un 
sfânt și că toate amintirile despre lucrurile oribile pe care le-a 
făcut nu sunt decât tot atâtea conspirații. 

Respiră adânc, apoi continuă: 

— Oamenii raţionali susţin că toate astea sunt o nebunie. 
Dar nu e chiar așa. Dumneavoastră, însă, domnule poliţist, 
înţelegeţi, nu-i așa? 

Nu, nu înţelegea, dar nu i-o mărturisi. 

Esther Weiss își duse mâna la frunte o clipă, ca și cum ar fi 
vrut să-și ferească ochii, ca și cum refuza să vadă ceva. Apoi îi 
înmână plicul lui Simon. 

— Acesta este omul care seamănă cu portretul-robot, zise ea. 

Fostul poliţist deschise plicul și scoase câteva coli. Prima era 
un formular prin care persoana cerea acces la casetele video; la 
ea erau atașate o scrisoare de recomandare, un curriculum 
vitae și alte formulare prin care se obliga să respecte anumite 
condiţii - toate semnate. 

Sus figura un nume: David Isaacson, iar dedesubt adresa din 
Miami Beach. 

— Ce vă amintiţi despre omul acesta? întrebă Robinson. 


— A fost aici de vreo câteva ori - nu mai știu exact câte. Era 
foarte liniștit și nu deranja deloc, nu ieșea prin nimic în 
evidență. Am vorbit cu el doar prima dată când a venit. Mi-a 
spus că și el este un supravieţuitor și l-am rugat să contribuie 
cu propriile lui amintiri la colecţia de casete. A fost de acord, 
numai că trebuia să așteptăm să-și termine de scris memoriile. 
Lucra la ele. Spunea că vor fi publicate numai după moartea 


lui... Datora aceste memorii familiei lui, trebuia să existe o 
mărturie în timp. 

Șovăi, apoi adăugă: 

— Mi s-a părut o idee remarcabilă. 

— Există un registru în care sunt înregistrate vizitele, 
numărul lor? 

— Dacă întrebăm personalul, poate reușim să facem calculul. 
Dar, odată ce o persoană are acces, ea poate veni oricând, fără 
să se contabilizeze vizitele. 

— Cum a obţinut aprobarea? 

— Vedeţi scrisoarea aceea? 

Și Robinson și Winter se uitară la scrisoarea atașată la 
cerere. Era din partea organizaţiei „Holocaust Memorial” din 
Los Angeles și era semnată de directorul adjunct. Prin ea, 
directorul îi ruga să i se permită domnului Isaacson accesul la 
orice fel de material, menţionând că acesta făcuse cercetări și 
în Los Angeles. 

— Aţi sunat ca să verificaţi? 

— Nu, spuse Esther Weiss, șovăitoare. Doar este semnată de 
directorul adjunct. 

Robinson clătină din cap. 

— Nu vă faceţi griji, zise el încet, oricum n-are importanţă. 

Simon se uită spre ea. 

— Deci toate aceste date... diplomele obţinute la 
Universitatea din New York și la cea din Chicago, publicaţiile în 
care a scris... nu le-aţi verificat!... 

— De ce? replică ea. De ce?! Era clar că nu era revizionist! 
Mi-a arătat chiar și tatuajul de pe braţ! 

Winter ridică o mână. Observase că femeia pălise, faţa îi era 
răvășită și începea să se lase cuprinsă de panică. 

— N-am știut. De unde să fi știut?... 

Simon nu-i răspunse. Nu se gândea decât la Omul din umbră. 
Un om politicos, tăcut. Un om care nu atrăgea atenţia prin 
nimic, care studia casetă după casetă, căutând astfel orice altă 
persoană care l-ar fi putut cunoaște. Vina, își spuse Simon. 

Aceleași gânduri îl copleșeau și pe Robinson. Trecu ceva timp 
până când îi răspunse Estherei. 

— N-aveaţi de unde să știți. 


Făcu o pauză, apoi adăugă hotărât: 

— Dar nu vă faceţi griji! Acum s-a sfârșit! 

Privi adresa. Pe urmă se îndreptă spre telefonul de pe birou 
și formă numărul secţiei de poliție din Miami Beach, își spuse 
repede numele și ceru să vorbească direct cu căpitanul echipei 
speciale de intervenţie. 


DOUĂZECI ȘI CINCI 
Tatuajul 


Atât Simon cât și Walter subestimaseră impactul pe care 
anunţul făcut de ei îl va avea în comunitatea evreiască. Pe 
măsură ce se lăsa noaptea, telefoanele începură să sune în tot 
orașul. La cele câteva hoteluri în stil Art Deco ce nu fuseseră 
preluate de tineri, unde bătrânii erau încă la ei acasă, grupuri 
de oameni se adunaseră în holuri, deși trecuse demult ora lor 
de culcare, sau stăteau pe verandele mari discutând aprins 
ceea ce auziseră. La restaurantul Wolfie's, nu departe de 
Lincoln Road Mall, se ajunsese deja la controverse serioase. 
Ceea ce îi făcea pe cei mai tineri și pe turiștii străini care 
vizitau locurile să-și întoarcă privirile, întrebându-se ce i-o fi 
făcut pe bătrâneii atât de liniștiți de obicei, de apatici chiar, să 
ridice acum vocile întărâtaţi. Un străin care i-ar fi auzit 
certându-se, ar fi văzut, poate, doar mânie pe chipurile lor, dar, 
dacă i-ar fi privit mai îndeaproape, ar fi văzut și frică. O frică 
profundă, întunecată, stârnită de amintirile de mult îngropate. 
Deși erau foarte puţini cei care auziseră de Omul din umbră, cu 
toţii, femei și bărbaţi, erau speriaţi de amintirea acelei terori, 
fie că era vorba de Gestapo, sau de SS, fie că-și aduceau aminte 
de faptul că făcuseră ceea ce li se ordonase și că se aruncaseră 
singuri în braţele răului. 

Astfel, ideea că o rotiță din această teribilă mașinărie era 
încă „în funcţiune” și se afla printre ei îi neliniștea; de fapt, 
erau aproape îngroziţi, și în vocile lor se simţea panica în faţa 
vechiului coșmar. Erau sunete, nuanţe care nu însemnau nimic 
pentru trecători, în drum spre cluburile de dans, dar care 
pentru bătrâni spuneau multe. 

Espy Martinez nu prea știa ce e cu agitația aceea și de unde 
pornise. Stătea în camera de zi din locuinţa lui rabi și asculta 
cum el și Frieda Kroner răspundeau la telefoane. Își dădu 
seama repede că nu erau telefoane care aduceau noi informaţii, 
sunau doar cei care voiau să aibă confirmări. Rabi știa cum să-i 
ia, vorbea cu o voce calmă, măsurată, îi asculta, lăsând 
amintirile celorlalți să cadă în jurul lui ca petalele invizibile ale 
unei plante ofilite. 

Il auzea spunând: 


— Nu, Sylvia, este vorba exact despre el. Da, autorităţile îl 
caută. O să-l găsim... Da, așa e, e îngrozitor. Cine s-ar fi 
gândit... 

Rabi închise, se întoarse spre ea ca și cum ar fi vrut să zică 
ceva, dar telefonul sună iar. Rabi ridică receptorul, zâmbi slab 
și rosti: 

— Bineînţeles, domnule Fielding, că îmi amintesc de 
dumneavoastră. Aha, da, înţeleg! Da, deci aţi auzit și 
dumneavoastră. Știți ceva? Nu? Aha, înţeleg. Da, desigur. 

Rabi ridică din umeri și continuă să vorbească. 

Espy se întoarse la ofițerul desemnat de poliţie să-i păzească 
pe cei doi bătrâni, care acum era ocupat să citească rubrica 
sport a ziarului de dimineaţă. Deschise gura ca să spună ceva, 
dar se răzgândi. Se ridică și se duse spre ușile ce dădeau în 
curtea interioară, privind o clipă afară. La orizont, cerul era 
luminat de o fâșie de un argintiu palid - luminile orașului. Se 
întreba unde era Walter; ar fi vrut să fie împreună. 

Robinson și Simon Winter stăteau într-o sală de instructaj din 
sediul poliţiei, discutând procedura de arestare cu căpitanul 
echipei speciale de intervenţie și cei noua oameni ai săi. 

— Supraveghem și afară și înăuntru. Nu vreau să-i dau 
individului nicio secundă. Acţionăm în forță imediat ce avem 
controlul, adică mâinile și picioarele legate. 

— Nicio problemă, zise căpitanul, cu un gest dezinvolt. 

Nu i se părea necesar să fie folosită o echipă specială pentru 
arestarea unui bătrân. 

— Aveţi mandat? 

— Da, uite-l aici. 

Robinson făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Am avut probleme la ultima arestare pe care am făcut-o. 


— Am auzit, rosti căpitanul. Dar ai respectat procedura. Se 
mai întâmplă. 

Era un poliţist experimentat, foarte bine pregătit în orice 
moment, care sforăia probabil noaptea ca o locomotivă. Lat în 
umeri, cu părul tuns scurt, era genul de om care considera 
disciplina mai importantă decât inteligenţa și care fusese 
obligat să renunţe la antrenarea fiului său pentru echipa de 
baseball din Little Ligue pentru că voia prea mult victoria. 

— Omul pe care-l arestăm este înarmat și foarte periculos, 


zise Robinson. 

— Toţi cei pe care-i arestăm noi, cu echipa, sunt așa, replică 
celălalt. Are arme automate? 

— Nu, nu cred. 

— Deci, asta e. Este posibil să se predea imediat? 

— Greu de spus. 

— E posibil să fugă? 

— Mai degrabă să dispară, adăugă încet Simon Winter, dar 
destul de tare ca să fie auzit de căpitan. Acesta se întoarse spre 
el. 

— Asta-i o noutate pentru mine, bătrâne, replică el pe un ton 
îngăduitor. 

— Cazul în sine e plin de noutăţi, i-o întoarse Simon. 
Căpitanul se sculă de pe scaun, dominându-i pe toţi cu statura 
lui, iar ceilalți membri ai echipei făcură la fel. 

— Când sunteţi gata, mă anunţaţi, zise el ferm. 

Robinson dădu din cap. Se duse la un telefon public și 
încercă, pentru a zecea oară, s-o găsească pe Espy, dar nu-i 
răspunse decât robotul. Apoi formă numărul de la rabi de 
acasă. Era a patra oară când încerca, și suna tot ocupat. Era 
autorizat să ceara companiei de telefoane eliberarea firului, dar 
nu prea îi venea s-o facă. Nu voia decât să-l informeze pe rabi 
că găsiseră, în sfârșit, ceva. Se gândea că doar câteva cuvinte 
vor îi suficiente ca să-i liniștească pe cei doi bătrâni. Simon 
Winter era de aceeași părere. 

Fu surprins când telefonul sună și auzi imediat vocea 
rabinului. 

— Da, rabi Rubinstein. Cu cine vorbesc, vă rog? 

— Domnule rabin, sunt inspectorul Robinson. 

— A, domnule polițist, anunţul dumneavoastră a avut efect. 
Telefonul sună încontinuu. 

— Da, și eu încerc de mult să vă găsesc. Aveţi vreo 
informaţie? 

— Nu, doar oameni neliniștiţi, ceea ce este de înţeles. Dar 
sunt încă optimist, sper că va apărea cineva care să ne spună 
ceva nou. Se pare că vor suna aici toată noaptea. 

— Domnule rabin, domnul Winter și cu mine am descoperit 
ceva, nu, nu mă întrerupeţi, nu vreau să intru în detalii acum. O 


să vă sun mai târziu, dar cred că am făcut un pas important. 
Stati liniștiți, și dumneavoastră și doamna Kroner, da. Ofiţerul 
de pază este încă acolo? 

— Da. 

— Să fie vigilent! 

— Bineînţeles. Dar aţi spus că aţi descoperit ceva... Asta este 
o veste extraordinară! Ce anume? 

— O să vorbim mai târziu, în caz că nu se dovedește o 
alarmă falsă. 

Rabinul ezită. 

— Bine, rosti după o clipă. Vreţi să vorbiţi cu domnișoara 
Martinez? Este aici. 

Robinson zâmbi și simţi o ușoară emotie. 

— Da, zise el repede. 

După un moment îi auzi vocea. 

— Walter? 

— Espy, am tot încercat să dau de tine. Îmi pare rău că nu 
te-am așteptat la aeroport, dar am aflat ceva important. Avem 
un nume și o adresă. 

— Acum vă duceti acolo? 

— Da. Rămâi cu rabinul. Te sun după ce termin. 

Espy Martinez simţi că o cuprinde nerăbdarea. Voia să 
însoțească echipa specială, dar își dădu seama că Walter nici 
nu-i amintise de așa ceva. 

— Vreau să vin și eu, zise ea hotărâtă. 

— Espy, ultima dată te-am lăsat să vii, la miezul nopţii, și era 
gata să fii împușcată. De data asta nu te mai las! 

Ea începu să protesteze, dar apoi se opri. 

— Şi călătoria ta... vru s-o întrebe Robinson. 

— Am aflat câte ceva. Niște lucruri extraordinare... Adică, 
nici nu mi-aş fi imaginat că... Ştii, înveţi istoria la școală în 
liceu, dar nu-ţi dai seama cum a fost, de fapt, până când nu te 
confrunţi cu realitatea. Asta mi s-a întâmplat mie acum. Tipul 
ăsta, Walter, adică Omul din umbră, a fost antrenat de Gestapo, 
în toate sensurile: supraveghere, falsificare de acte, crimă, 
orice. Este foarte periculos, Walter, ai grijă! 

Robinson îl revăzu în minte pe Leroy Jefferson în scaunul cu 
rotile, mutilat, și-și zise „Mai mult decât periculos”. Își dădu 


seama că Espy nu aflase încă ceea ce se întâmplase cu 
Jefferson și fu pe punctul de a-i spune, dar se răzgândi. Îi văzu 
pe cei din echipa specială pregătindu-se, bătând nerăbdător din 
picioare, ca o herghelie gata să intre la numărătoare, și înţelese 
că e timpul să plece. 

— Ei l-au antrenat? 

— Da, l-au transformat într-un expert. Poţi să-ţi imaginezi! Și 
tipii ăștia, Walter, de la Gestapo, erau cei mai buni, dacă se 
poate spune așa, iar omul cu care am vorbit eu mi-a ziscăa 
fost cel mai bun dintre ei. Ai grijă, deci! 

— Da, sigur. 

Voia să închidă, dar ea îl opri și zise încet: 

— Mai e ceva, Walter. Poate te ajuta dacă... 

— Ce? 

— Şi-a tatuat pe braţ un număr, ca și cum ar fi fost deţinut 
într-un lagăr. A fost felul lui de a se deghiza când războiul era 
pe sfârșite, când se dezlănțuise iadul în Berlin și șobolanii 
părăseau corabia. lar eu știu numărul. Poate și-a schimbat 
identitatea de un milion de ori, dar nu cred că și-a putut 
schimba numărul. Dacă te uiţi pe braţele lui... 

— Ce număr e? 

— A-26510, zise Espy. 

Robinson și-l notă. 

Nu prea departe de locul unde se afla omul care-și „scria 
memoriile”, căpitanul echipei speciale trecu din duba în care 
erau oamenii lui în mașina condusă de Robinson. Căpitanul se 
înghesui imediat pe locul din spate, mișcându-se atât de repede 
cât îi permitea echipamentul. 

— E-n regulă, Walt! Să mergem! 

Robinson porni mașina fără o vorbă, și intrară cu ea, încet, 
pe o străduţă lăturalnică, întunecată, aflată în mijlocul unui 
complex de locuințe modeste. Zona din jurul Străzii 41 din 
Miami Beach este o adunătură ciudată de case: unele, care se 
învecinau cu canalul ce brăzda plaja, erau foarte costisitoare. 
Altele, mari, elegante, cu două etaje, cu elemente de Art Deco, 
cu acoperișuri din ţiglă roșie, erau preferate mai ales de tinerii 
cu carieră promițătoare care se întorceau în Miami. Dar printre 
acestea, pe străzi pietruite, cu palmieri mai puţin impunători, 
cu trunchiurile pline de scorburi, erau case foarte modeste, 


fără etaj, cu acoperișuri din ţigle plate, cu jaluzele uzate la 
ferestre, de o monotonie deprimantă. Erau ceea ce agenţii de 
vânzări imobiliare numeau „case de început”, adică cele pe 
care și le permiteau cuplurile de proaspăt căsătoriţi, care nu 
erau finanțaţi de părinţi, sau bătrânii care nu se puteau 
despărți de Miami și care încă nu se speriau de perspectiva 
unei crime, ca în blocurile cu apartamente luxoase, „preferatele 
meșterilor” pentru că, după atâţia ani de căldură, de soare 
arzător, în fiecare zi, podelele din lemn crăpaseră, iar fundaţiile 
din ciment erau aproape distruse și deveniseră nesigure. Nu 
era deloc neobișnuit ca aceste case, ocupate de bătrâni 
suferinzi de bolile specifice vârstei, să fie blocate de casele 
mari, cu pajiști întinse, ale vreunui doctor, avocat sau cine știe 
ce om de afaceri prospere, stând în spatele lor ca o dovadă a 
sărăciei și a uitării. 

lar adresa pe care o avea Walter ducea la una dintre aceste 
case modeste. 

Cauciucurile scârțâiră încet când mașina se apropie de 
bordura roasă a trotuarului. Casa respectivă era retrasă de la 
stradă cam la vreo optsprezece metri și avea în faţă un șir 
destul de neregulat de tufe pipernicite. 

— Are grilaje la ferestre, remarcă Simon. 

Tăcuse aproape tot drumul, gândindu-se la omul pe care 
aveau să-l aresteze. 

— Şi probabil că și în spate are, zise căpitanul. Și ușile au 
balamale zdravene. Există, probabil, o ușă laterală sau în spate, 
dar și mai sigur e o ușă care dă înspre tomberoanele alea de 
gunoi. Deci asta e... Două dormitoare, două băi, n-are instalaţie 
de aer condiţionat, deci ferestrele au oberlihturi care sunt 
deschise și care, probabil, scârțâie când le mişti, fac un zgomot 
ce ar putea acoperi mișcările noastre. E vreun semn că ar avea 
vreun câine sau alt animal? 

— Nu, nu e nicio cușcă. Stai puţin! 

Cei trei încremeniră când văzură o siluetă trecând prin faţa 
ferestrei. Era un om înalt. Câteva clipe mai târziu apăru o altă 
siluetă, mai scundă. Imediat, camera din faţă fu luminată de 
sclipirile inconfundabile date de televizor. 

— E căsătorit, zise Winter. Fir-ar să fie! 


— O arestăm și pe ea? întrebă căpitanul. 


— Da, răspunse Robinson. Poate că i-a fost complice. 

— Dar la fel de bine s-ar putea să fie nevinovată, rosti 
Winter. 

— Ei, o să vedem când o să-i ducem la secţie. 

Căpitanul mai privi o dată atent, apoi făcu un gest spre 
Walter ca să miște mașina în faţă. Ceea ce Walter făcu, fără să 
semnalizeze cu farurile, până când ajunseră la jumătatea 
drumului spre casă. 

— Fără agitaţie, rosti căpitanul, lăsându-se pe spate. Doi în 
spate, doi în lateral, restul echipei intră pe ușa din faţă! Nici n- 
o să știe ce-i cu el! 

— Așa mi-am zis și eu ultima dată că o să se întâmple, 
replică Robinson. 

— Deci, ce s-a întâmplat cu tipul ăla care ţi-a făcut probleme 
la arestare? întrebă căpitanul. 

— L-a surprins pe ăsta pe care vrem să-l arestăm acum, 
răspunse Robinson. 

Simon asculta doar pe jumătate cum căpitanul dădea echipei 
sale ultimele instrucţiuni despre asalt. Își dădu seama că 
Robinson îi permitea să asiste la arestare ca un gest de 
curtoazie și că el trebuia să rămână în spate, departe de orice 
punct de acţiune. O parte din sufletul lui își dorea ca el să fie 
cel care va intra primul pe ușă, dar înţelese că acesta era doar 
orgoliul lui de fost poliţist. Simţea un amestec ciudat de emoţii: 
nerăbdare, la gândul că omul care îi stăpânise gândurile atâta 
vreme era acum la un pas de el, și amărăciune, pentru că, 
odată puse cătușele pe încheieturile ticălosului, rolul lui se va 
termina. Își spuse că ar trebui să fie mulţumit, că datorită 
investigaţiilor lui s-a ajuns să se facă legătura dintre portretul- 
robot, nume și adresă. Își închipui că era posibil, pentru scurtă 
vreme, să fie în atenţia ziarelor și a posturilor de televiziune. 
Dar și această atenţie va trece și presimţea că doar la câteva 
săptămâni de la arestarea Umbrei, el se va întoarce la aceeași 
viaţă pe care o avusese înainte ca Sophie Millstein să fi bătut la 
ușa lui, cu ochii plini de spaimă. 

Își aminti, crispat, de poziţia aceea: ședea pe canapea, cu 
ţeava revolverului în gura și cu degetul pe trăgaci. 

Pe negândite, își duse mâna în stângă, unde acum îi atârna 
pistolul, la cureaua de la umăr, bine ascuns sub o haină de vânt 


ușoară, care-l făcea să transpire de parcă ar fi fost nervos; 
spera ca până acum să nu se fi observat în ce stare era. Nu 
credea că Robinson sesizase că purta armă. Dar nici nu-i păsa. 
Greutatea ce-o simţea mai jos de subsuoara era la fel de 
liniștitoare ca strângerea de mână a unui prieten. 

Își îndepărtă privirile de la cei din echipă când auzi 
zgomotele scoase de oameni pe când își verificau armele și se 
uită la cerul întunecat al nopţii pe care se profila lumina 
verzuie, palidă, a felinarelor. Se gândea ce învățase din această 
experienţă pe care și-o va aminti sau o va analiza în zilele 
următoare. Timp de o clipă, se întoarse spre tânărul poliţist și îl 
măsură din creștet până-n tălpi, descoperind, uimit, că îl invidia 
puţin. Voia să fie el cel care conduce acţiunea, să facă el totul, 
în fiecare clipă, să simtă iar furia și durerea. N 

Ştia că ar da orice să poată retrăi vechile emoţii. Își mușcă 
buza de jos și se gândi că, într-o secundă, el va fi terminat, 
nimeni nu va mai avea nevoie de el și va fi iar singur. 

— Simon, ești gata? Ești gata să punem mâna pe el? 

La auzul vocii lui Walter, Simon se întoarse. În ochii 
tânărului se vedeau entuziasmul și nerăbdarea. 

— Bineînţeles. 


— Bine, zise Robinson, întinzând mâna și luându-l de braţ pe 
fostul poliţist, un gest făcut de emotie, dar, poate, și din 
afecţiune. 

— Mâine mergem la pescuit. Sau poimâine. Ai promis, ți- 
aduci aminte? 

— Mi-ar plăcea, rosti încet Simon. 

Se îndreptară spre o altă mașină a poliţiei, fără însemnele 
caracteristice. 

— Toate astea îţi amintesc de alte vremuri, nu-i așa? 

— O să vezi când o să fii de vârsta mea, replică Simon, 
zâmbind ușor, că totul îţi aduce aminte de ceva. Îţi petreci tot 
timpul privind mai mult în urmă decât înainte. 

— Nu e cazul tău. Haide, Simon, hai să-l terminăm pe tipul 
ăsta! Îi punem cătușele și băgăm groaza în el! Tu și cu mine! Îi 
arătăm noi că nu e chiar atât de deștept! 

— Da, bine-ar fi! zise Simon, deși nu prea știa dacă spune 
adevărul. 


Aleseră un unghi, după ce dădură colţul casei, acoperit 
vederii de un perete din lemn înalt de vreo doi metri, care 
încercuia casa vecină cu cea a asasinului. Căpitanul își reglă 
receptorul de la aparatul de transmisie, verifică oamenii pe 
poziţii, apoi, cu un gest scurt, le făcu semn să acţioneze. 

Echipa veni de după colţ și năvăli în stradă. Salopetele negre 
îi făceau nevăzuţi în întunericul nopţii. Robinson venea chiar în 
spatele căpitanului. Așteptă ca un alergător la curse, gata de 
start, cu mușchii încordaţi în timp ce auzea armele pregătindu- 
se. 

Căpitanul asculta cu urechile ciulite, apoi repetă cu o voce 
destul de coborâtă: 

— Oamenii pentru ușa din spate - pe poziţii! Nu se vede 
niciun semn de activitate. Cei din faţă, fiţi gata! Începem! 

Grupul de la ușa din faţă începu să alerge, lovind trotuarul cu 
cizmele, ca o tobă care dădea deșteptarea. 

Robinson întinse o mână ca să-l reţină pe Simon pentru o 
clipă sau două, apoi porniră amândoi, exact în spatele siluetelor 
întunecate ale celor din echipa specială. Sub picioarele lor, 
pământul părea să se evapore; Robinson nici nu era conștient 
de energia pe care o degaja. O amintire, scurtă ca un fulger, îi 
aduse în fața ochilor propria sa imagine pe un teren de fotbal, 
când se îndrepta în goană spre centru, unde, timp de o clipă, 
mingea rămăsese suspendată în aer. În rumoarea mulţimii de 
spectatori, alerga să intercepteze balonul, dar brusc amintirea 
pieri și se trezi în fața ușii unei case unde un tip vânjos se uita 
atent ca să vadă ce fel de mâner era acolo. 

În același moment, căpitanul strigă: 

— Poliţia! Nu mișcaţi! 

În timp ce Robinson le urmărea mișcările, omul trase de 
mânerul negru, din oţel. Se auzi un trosnet și zgomotul făcut de 
lemnul smuls. 

La câţiva pași în spatele lui Robinson se vedea Simon venind 
în goană, gâfâind puternic. 

Auzi chiar atunci un țipăt de uimire, de panică, apoi zgomot 
de sticlă spartă și îl auzi pe căpitan strigând tare, ca să acopere 
hărmălaia: 

— Înaintaţi! Înaintaţi! 

Membrii echipei speciale se năpustiră în casă prin ușa 
aproape sfărâmată. Robinson înaintase și el, pe urmele celor 


din echipă, cu pistolul în mâna întinsă, gata să tragă. Se auzeau 
tot felul de voci, comenzi strigate din toate părţile și Simon 
continuă și el să meargă spre intrarea casei. Prin ușa distrusă 
lumina dinăuntru pătrundea în noaptea de afară, așa cum ar 
năvăli apa prin fisurile unui baraj. 

Simon îl auzi pe Robinson zbierând: 

— La pământ! Jos, la podea! Mâinile pe cap! 

Cuvintele se amestecară cu ţipetele femeii înspăimântate; în 
afară de emoție și groază, nu aveau nimic omenesc în ele. 

Dintr-o săritură, Simon intră în casă și-l văzu pe căpitan și pe 
un membru al echipei aplecându-se deasupra unui bărbat care 
stătea întins la podeaua modestei sale case. Robinson, care-i 
pusese pistolul la ureche, striga tot felul de comenzi. Într-o 
parte, doi dintre membrii echipei speciale ţineau o femeie, mică 
de statura și slăbuţă, destul de în vârstă. Părul alb îi era strâns 
în agrafe, la spate, dar câteva șuviţe ieșiseră și îi atârnau în 
jurul feţei. Plângea și zicea pe un ton rugător: 

— Ce-am făcut? Ce-am făcut? 

Căpitanul echipei îl urmărea pe Robinson cum îi pune 
cătușele bărbatului imobilizat jos, pe podea și cum se ridică 
apoi, pe jumătate. 

— E-n ordine, am reușit! zise căpitanul cu satisfacţie. 

Se întoarse spre Robinson. 

— "Ţi-am zis eu că e un fleac. Și zi, ăsta-i tipul dur care-a ucis 
atâţia și pe care-l vânai tu? 

Într-un colţ al camerei, televizorul mergea tare, era o 
emisiune de divertisment. Căpitanul îi făcu semn unuia dintre 
oamenii săi să-l închidă. 

Robinson îl mai buși o dată pe bărbatul de jos și zise iute: 

— David Isaacson ești arestat pentru crimă! 

Simon Winter văzu, în sfârșit, fața omului. Lumina arăta 
tuturor ochii îngroziţi ai omului, străbătându-i chipul ca o 
cicatrice. 

— Dar ce-am făcut? întrebă el. 


— Tu ești Umbra! rosti cu furie Robinson, în timp ce-l obliga 
să se ridice în picioare. 

Inspectorul părea că vrea să-l intimideze pe arestat, 
apropiindu-și ameninţător chipul de al lui. Apoi îl azvârli într-un 
fotoliu de lângă el. 


— S-a terminat cu tine! O să am grijă să ajungi pe scaunul 
electric! 

Simon mai făcu un pas și se uită atent la bărbatul așezat. 

— O, Doamne! rosti el încet. 

Se întinse și-l apucă pe Robinson de braţ. Tânărul poliţist se 
întoarse repede, iritat că cineva intervenea tocmai acum, apoi 
șovăi când văzu ochii lui Simon. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el nervos. 

Winter își simţea gura uscată, iar cuvintele pe care le rostea 
păreau să lovească aerul cu aceleași sunete cu care ușa de la 
intrare fusese aproape smulsă din ţâţâni. 

— Walter, uită-te la el! Fir-ar să fie! 

— Ce?! 

— Uită-te la faţa lui! Fir-ar să fie de portret! Nu seamănă cu 
cel din portretul-robot! 

Robinson se întoarse spre omul din fotoliu și îi privi atent 
fața pentru prima dată. 

— Nu, zise el încet. Simon, te înșeli! Trăsăturile, părul sunt 
aceleași. 

— Uită-te la el! Nu este omul pe care ni l-a arătat Esther 
Weiss! 

Robinson, omul care, adeseori, se mândrea cu calmul său în 
situaţiile cele mai dificile, simţi cum îl cuprinde panica, fără să 
se poată stăpâni. Simţea că își pierde controlul. Făcu ochii mari 
ca și cum ar fi încercat să vadă mai bine diferenţa dintre 
portretul-robot și omul care stătea în faţa lui. 

— Cine ești? întrebă el. 

— Sunt David Isaacson, se bâlbâi acesta. Dar ce-am făcut? 
repetă el întrebarea. 

— De unde vii? 

Omul păru nedumerit, la fel ca și Simon, care făcu un pas 
mai în faţă. 

— De când ești aici? 

— În Miami Beach, de vreo douăzeci de ani. 

— Şi înainte? 

— Am locuit în New York. Am fost blănar. 

— Şi înainte de asta? 


— În tinereţe, am trăit în Polonia, dar e mult de-atunci. 

Soţia lui reuși, în cele din urmă, să se elibereze din 
strânsoarea oamenilor din echipă și veni într-un suflet lângă el. 

— David, ce-i asta? Ce-i asta?! strigă ea, aproape isterică. 

Se întoarse spre polițiști și urlă furioasă: 

— Gestapo! Naziștilor! 

În cameră se lăsă tăcerea o vreme. Se auzeau doar hohotele 
de plâns ale femeii. 

— Eşti supravieţuitor? întrebă deodată Simon. 

Omul clătină din cap. 

— Ce-i aia? întrebă la rândul lui, aproape șocat. 

Robinson veni lângă el, îi apucă braţul și-l trase spre el, 
rotindu-l. Când făcu mișcarea, rupse cămașa bărbatului. În 
același timp, duse mâna la buzunar și scoase de-acolo hârtia pe 
care scrisese numărul dat de Espy Martinez. Puse hârtia lângă 
tatuajul albăstrui de pe braţul zbârcit al celui arestat și văzu că 
cele două numere erau diferite. 

— Oh, Doamne! șopti el. 

— Gestapo! le strigă iar femeia. 

Simon observă și el deosebirea și se întoarse, privind fix întâi 
ușa făcută praf, apoi, mai departe, în noaptea care părea să-și 
bată joc de ei cu umbrele ei înșelătoare. 

„Ești aproape, ești atât de aproape!, își spuse el. Dar unde?” 


DOUĂZECI ȘI ȘASE 
Ceainicul 


Omul din umbră stătea tăcut în întunericul de pe marginea 
unei alei, exact lângă fâșia de lumină aruncată pe trotuar de 
firma unei farmacii pustii. Se uită în sus, la etajul șase, unde se 
afla locuinţa lui rabi. 

O voce din el, cea a prudenţei, îi spunea, ca de atâtea ori, că 
nu era înțelept să stea acolo, fie numai și pentru o clipă, nici 
chiar dacă pe stradă nu era nimeni care să-l vadă cât de cât. 
Uneori se gândea că, ascultând vocea aceea interioară, avea 
senzaţia că pe umărul lui se afla un înger păzitor. De data asta, 
vocea era insistentă și îi cerea să plece imediat, chiar atunci. 

Să-și facă bagajele, să-și ia o cameră la un hotel de lângă 
aeroport și să plece cu prima cursă, a doua zi de dimineaţă. 

Scutură din cap, împotrivindu-se. „Mai am de terminat niște 
treburi, își spuse el. Aici, în clădirea asta, mă așteaptă.” 

„Ce treburi? Trebuie să fii în siguranţă! Ai ajuns la capătul 
vieţii, așa cum ai pus capăt și tu altor vieţi. Anii aceștia 
petrecuţi în Miami Beach au fost plăcuţi, au fost avantajoși 
pentru tine, dar acum s-a terminat. Ştiai că o să vină și clipa 
asta, și uite că a venit. Sunt prea mulţi cei care se învârtesc în 
jurul tău, care caută, zgârmă... Pe tine te caută. Doar ai auzit 
destui oameni vorbind despre Umbra, de parcă te-ar cunoaște. 
E timpul s-o ștergi și să-ţi cauţi o nouă identitate.” 

Se trase și mai mult în umbra aleii, sprijinindu-se de un zid 
cenușiu. 

„La Los Angeles ar fi bine”, își zise el. Avea acolo o locuinţă, 
conturi în bancă și o identitate diferită - toate îl așteptau. Și la 
Chicago ar fi bine. Făcuse cam aceleași aranjamente și în 
Chicago. „Dar în Los Angeles va trebui să-mi iau o mașină. 
Acolo toată lumea conduce. În schimb, în Chicago nu e nevoie 
de așa ceva.” In Los Angeles actele spuneau că ar fi un om de 
afaceri, retras acum din activitate; în Chicago era deja 
cunoscut ca un bătrân acţionar. Compară cele două situaţii, 
fără să fie în stare să se hotărască. De altfel, n-avea nicio 
importanţă, se gândea el. Imediat după ce adopta o identitate 
sau alta, se apuca să-și fabrice una nouă în alt oraș, ca să aibă 
întotdeauna încă o variantă la îndemână. Poate Phoenix sau 


Tucson, își zise el. Undeva unde e cald. Nu prea îi surâdea să-și 
petreacă iarna în Chicago. Își dădu seama că va fi nevoit să 
adune niște informaţii. Nu știa încă în ce oraș exista o 
comunitate evreiască în care ar putea să se infiltreze. Erau, 
oare, supraviețuitori și acolo? se întrebă el. 

Departe, în noapte, sistemul de alarmă al unei mașini 
străpunse aerul cald și nemișcat. Ascultă o clipă, până când 
acesta se opri brusc. Scuipă pe jos, dintr-odată furios. 

„Mi-a plăcut aici, își spuse el. Mi-a fost bine în toţi acești 
ani.” li plăcea căldura tropicală, densă, care-i acoperea, 
protector, toate temerile. 

Toţi dușmanii săi, i se părea, erau aranjaţi în linie, gata de 
luptă împotriva lui. Pe polițist și pe procuroare îi alungă iute 
din gândurile lui, făcând un gest involuntar cu mâna, ca și cum 
ar fi sculptat ceva în văzduh. Nu-i era teamă de poliţie, nu-i 
fusese niciodată. Credea că polițiștii erau prea neghiobi și prea 
lipsiţi de imaginaţie ca să-l prindă. Ei căutau probe și indicii și 
nu înțelegeau că el era aproape un concept. Deși erau foarte 
aproape de el - mai aproape decât oricine altcineva din 1944 
până acum - Omul din umbră considera că rămăseseră mult în 
urma lui. Dar prudenţa îi aminti încă ceva: niciodată până 
atunci poliţia nu știuse că Omul din umbră există. Asta îl puse 
puţin pe gânduri, până când orgoliul lui îi aminti că exact din 
acest motiv se chinuise ani de zile să aibă cel puţin două 
identități diferite. Faptul că rareori fusese nevoit să se 
grăbească îi demonstra cât de bune îi fuseseră planurile. Și 
ceea ce se întâmpla acum, își spuse el cu asprime, nu era prea 
diferit de ceea ce fusese în trecut. 

Apoi îl revăzu, însă, pe fostul poliţist, pe vecinul Sophiei 
Millstein, și asta îl făcu să șovăie. Omul acesta îl îngrijora cel 
mai mult, mai ales că nu înţelegea prea bine de ce se 
amestecase el în toată povestea asta, dar și pentru că nu era o 
persoană oficială și nici nu se asemăna în vreun fel cu prada lui 
obișnuită. Omul din umbră reconstitui figura lui Simon Winter 
în minte și făcu o evaluare rapidă. Omul părea inteligent și 
tenace. Avea un instinct extraordinar. Dar nu e aici în seara 
asta și mâine dimineaţă va fi pus în faţa inevitabilului. Poate că 
e periculos, se gândi Omul din umbră, dar e prea încet și o să 
rămână cu un pas în urma lui. Și, de fapt, care sunt atuurile lui? 
Inteligența și o oarecare experienţă. „E destul ca să mă 


găsească? Nu!” 

Totuși, clătină din cap și-și spuse:, Ar fi trebuit să-l ucizi în 
seara aceea, în locuinţa lui. A avut noroc. Dar n-o să mai aibă.” 
Omul din umbră trase adânc aer în piept și încercă să și-i 
imagineze pe cei doi bătrâni de sus. 

„Ei sunt un pericol, într-adevăr. Întotdeauna au fost și vor fi.” 
Simti un val de furie în piept când își aminti de trecut. 

„Ei au fost vinovaţi, întotdeauna. De la început chiar. Ei sunt 
singurii care-și mai aduc aminte. Ei sunt singurii care mă pot 
recunoaște.” 

Işi mișcă puţin picioarele, apoi își impuse să se stăpânească, 
deși mânia îi răvășea tot trupul. „Câţi or mai fi rămas?” se 
întrebă el deodată. „Doar ăștia doi? Or mai fi și alţii? Câţi mai 
sunt dintre cei care-și pot aminti de Omul din umbră? 

Poate că niciunul, zâmbi el în sinea lui. 

Poate că cei doi bătrâni de sus sunt ultimii care l-au văzut pe 
Omul din umbră. Își petrecuse mult timp în arhive și muzee, 
printre documente și casete video, citind cărţi și studiind tot 
felul de chipuri. „Ani de muncă. De crime. Era inevitabil... 
Trebuia ca într-o zi să ajungi la capătul liniei... Ultimii evrei din 
Berlin...” 

Poate că ei, ultimii, chiar îl așteptau acolo, în locuinţa de la 
etajul șase. 

Acest gând îi stârni vechea și plăcuta dorinţă. 

Astfel, deși vocea prudenţei îi spunea că fuga era mai 
înţeleaptă și i-o tot spusese încă de la începutul serii, când 
auzise pentru prima oară pe cineva rostindu-i porecla - Omul 
din umbră - și pășise în liftul din propriul său bloc, ascultând 
răbdător conversaţia prin care aflase că se dăduse un anunţ în 
toate sinagogile, cealaltă voce, a furiei, îi spunea că nu poate 
pleca spre locurile unde avea totul pregătit, știind că acești doi 
bătrâni rămâneau o ameninţare pentru viitorul lui. Zâmbi iar. 
„O să-mi facă plăcere să-i termin!, se gândi el. Poate că acesta 
va fi un început pentru mine.” 

Omul din umbră încercă să se concentreze mai mult. Făcu un 
compromis cu vocea prudenţei: „O să plec mâine, la prânz. 
Termin treaba aici și o să plec, fără ezitări.” 

Se liniști spunându-și că, într-adevăr, nu prea avea de ce să- 
și facă griji. 

„Doar am pregătit mișcarea asta foarte bine.” N-o făcuse în 


grabă. „Am fost de trei ori în blocul lui rabi, am fost pe acoperiș 
și în subsol. Am examinat sistemul electric și tabloul de 
siguranţă și am stat chiar în fața apartamentului lui, ca să văd 
cum e și ce se întâmplă pe-acolo. Am verificat chiar și planurile 
făcute de arhitecţi pentru orașul Miami Beach, unde era 
prezentată poziţia camerelor. Și am făcut eu însumi un plan 
care va funcţiona perfect.” 

Așa cum funcționase întotdeauna. 

Își aminti de ceva ce se petrecuse cu ani în urmă. Amintirea 
reînvie încet, ca un vis care piere în primele momente ale 
trezirii. 

Revăzu în minte o familie și mansarda în care se ascundeau. 
Doi copii mici care începuseră să ţipe când au auzit 
bombardierele... Mama, tata, bunicii și un văr, toţi înghesuiți în 
două cămăruţe. Încercă, fără succes, să-și amintească numele 
lor. Dar își amintea, în schimb, că îl imploraseră să-i lase în 
viaţă și-i plătiseră împărătește. Au murit, însă, ca toţi ceilalţi. 
Erau ca niște șobolani, vârâţi într-o crăpătură adâncă. Dar el 
știa cum să-i facă să iasă. 

Privi spre locuinţa de la etajul șase. „Am mai făcut asta de 
multe ori!” 

Se aplecă și luă o geantă mică, aflată la picioarele sale, în 
care pusese câteva lucruri importante. O ridică și se uită în sus. 

„Judenfrei”, își spuse el. Asta promisese Fubhrerul, odată, 
lumii întregi., Asta mi-am promis și eu. Poate că în noaptea asta 
voi scăpa, în sfârșit, de evrei!” 

Îi revăzu în minte pe rabi şi pe bătrâna de sus. 

Chipul păru să i se transforme, deveni împietrit, exprimând 
hotărârea și datoria. Înainta încet. Din marginea aleii, aruncă o 
privire străzii pustii. Puțin mai departe era ceva lume, dar nu 
atât cât să-l îngrijoreze. Nerăbdător, străbătu întunericul, 
îndreptându-se spre ţintă. 

„Ei nu știu, își zise Omul din umbră. Niciunul n-a știut. Dar, 
de fapt, sunt morţi de mult.” 

Simon Winter îl urmărea pe Robinson cum încerca să 
descurce iţele arestării lui David Isaacson. Bătrânul și soţia lui 
stăteau pe o bancă în colţul biroului din secţia de poliţie, 
privind încruntaţi în toate părţile, amenințând că-și vor chema 
avocatul - deși era evident că nu aveau niciunul, în niciun caz 
un avocat care să se scoale la miezul nopţii ca să-i ajute - sau 


mormăind frânturi din ceea ce s-ar putea numi informaţii. 
Reacţia din urmă apăru în momentul în care Robinson îi 
asigură că primăria le va plăti stricăciunile la ușa din faţă și 
orice alte obiecte distruse în timpul arestării ce s-a dovedit a fi 
o greșeală. Hărțuiala asta dintre polițiști și cei doi bătrâni dură 
destul, atât cât să-i dea lui Simon un sentiment de 
nemulțumire. 

Era aproape dimineaţă când, în sfârșit, Robinson îi lăsă în 
pace pe David Isaacson și pe soţia lui și se apropie de Simon. În 
spatele lui Robinson, un alt poliţist, deosebit de prevenitor și de 
politicos, îi ajută pe cei doi bătrâni să se ridice, apoi îi conduse 
afară din birou, la o mașină a poliţiei care urma să-i ducă acasă. 

— Ei? rosti Simon. 

— E o porcărie! replică Robinson, așezându-se greoi lângă 
fostul polițist. Nu ești obosit, Simon? Nu vrei să te duci acasă și 
să te culci? Cine știe, până când te scoli, toată tâmpenia asta va 
dispărea ca un fum... 

— Nu prea e posibil, zise Simon zâmbind, în ciuda orei târzii. 

— Da, așa e, fir-ar să fie! aprobă Robinson. 

Râse batjocoritor. 

— Am făcut atâtea prostii în cazul ăsta încât îmi va trebui o 
lună să le pun pe toate la punct. 

— O lună?! Poate trei, replică Simon. 

Robinson râse iar. 

— Ai dreptate, Simon, habar n-ai câte formulare va trebui să 
completez și de câte ori va trebui să-mi mișc fundul în faţa nu 
știu câtor șefi care de-abia așteaptă să le cadă cineva în labă. Şi 
asta nu-i nimic! Urmează avocaţii din alte departamente, care 
trebuie să-și facă și ei numărul. 

— E mâna lui, să știi, spuse Simon încet. Știa că cineva ar 
putea face legătura cu el și, în loc să-și confecţioneze un nume 
și o adresă falsă, a ales unele adevărate, datele unei persoane 
reale. A avut de ales între a crea un personaj, căruia i-am fi 
putut da de urmă, a atrage atenţia cuiva și confuzia care 
transformă totul într-o greșeală - iar el a ales foarte bine, zic 
eu. Şi a ales pe cineva care îi seamănă cât de cât. Ce crezi, l-a 
văzut pe Isaacson la vreo întrunire a evreilor? Sau pe vreo 
casetă video, sau plimbându-se pe plajă? La sinagogă? La 
magazin, în restaurant? L-o fi ales din mulţime, fără ca măcar 


individul să aibă idee la ce „contribuie”?... 

— Da, cred că ai dreptate, o fi una dintre variantele astea. 
Poate că Isaacson o să poată descoperi un indiciu și o să ni-l 
spună, după ce se va linişti. Dar mă îndoiesc. Oricum, n-o s-o 
facă în seara asta. 

Robinson oftă prelung. 

— Omul din umbră pare să știe multe despre birocraţia care 
există într-o secţie de poliţie. Crezi că a fost poliţist odinioară? 

— Nu uita cine l-a antrenat! Unde ai putea găsi o birocraţie 
perfectă, dacă nu la nemti, la naziști? 

— Poate chiar aici, în Miami, rosti Robinson cu amărăciune, 
împingând, la întâmplare, câteva formulare ce se aflau în faţa 
lui. Nu, nu-i adevărat! Înţeleg, însă, la ce te referi. Nemernicul 
e deștept, nu? 

— Da. Şi știi, toate pregătirile astea îmi spun ceva. 

Robinson dădu din cap, fără să aștepte o completare, oferind- 
o chiar el. 

— Că Omul din umbră are pregătită deja o „portiță” de 
ieșire, gata deschisă, și odată ce trece dincolo de ea... 

— A dispărut, l-am pierdut! 

— Da, și eu cred la fel. 

Robinson se lăsă pe spătarul băncii. 

— Am dat un telefon, zise el, am vrut să verific ceva cât timp 
familia Isaacson a fost aici și i-am fiert în suc propriu. Am sunat 
la Los Angeles și am vorbit cu directorul Centrului 
Holocaustului de acolo. Ţi-aduci aminte de scrisoarea aceea pe 
care o avea la dosar Esther Weiss? Semnată de directorul 
adjunct? 

— Nici urmă de director adjunct, nu-i așa? 

— Exact. Totuși, antetul era bun. 

— Asta e destul de ușor de obţinut. Le scrii o scrisoare, ceri 
ceva, o informaţie despre o anumită perioadă, și primești 
înapoi, pe hârtia lor, a institutului, răspunsul. Apoi copiezi 
antetul și gata! Ai ce-ţi trebuie! Fir-ar să fie, ar fi putut să-l 
obţină și de pe o scrisoare a donațiilor! 

— Da, și eu m-am gândit la asta. 

— Unde ne duc toate astea? rosti Simon. 

— Poate că cei doi bătrâni or să-și aducă aminte de ceva sau 


poate o să facă el o mișcare în legătură cu ei sau poate 
altceva... Ieri, telefonul a sunat întruna la rabi. Poate că 
anunţul nostru a avut efect, în afara de spaima pe care am 
iscat-o. Altfel... mă rog, nu suntem chiar la pământ, dar nici n- 
aș putea să spun unde suntem exact. 

Winter clătină din cap. Întinse mâna și făcu un gest ca și cum 
ar fi vrut să înhaţe pe cineva. 

— Părea aproape și, tocmai când ești la un pas de el, ţuști! a 
și dispărut! Trebuie să ne mișcăm mai repede, să-l prindem 
odată! 

— Trebuie să avem pe cine mai întâi, i-o întoarse Robinson. 

Se aplecă pe spate și se răsuci în scaunul mobil de la birou. 

— Bine, Simon. Mâine o luăm de la capăt, amândoi, cu 
portretul-robot. 

Zâmbi. 

— Asta... în loc să mergem la pescuit. Mi se pare că altă 
soluție mai bună nu avem. Ce zici? 


— Munca pe teren nu strică niciodată, replică Simon, deși se 
îndoia că avea timpul și energia s-o facă. 

— Ar trebui să mergem acasă acum, spuse Robinson. Te las 
la tine. Şi mâine să nu-ţi mai iei pistolul ăla, bine? Sunt sigur că 
ai un permis pe undeva, dar sunt la fel de sigur că tu n-ai voie 
să porți o armă ascunsă. 

Simon reuși să zâmbească și se ridică. Gândul să se culce nu 
îl atrăgea prea tare și, de altfel, acolo, în secţia de poliţie 
puternic luminată, orice grabă, orice situaţie presantă părea să 
se șteargă, pe măsură ce oboseala îi amorţea imaginaţia. 

Cu un efort asemănător scafandrului care se aruncă de la 
înălțime, Robinson se smulse de pe locul unde ședea și zise: 

— Haide să plecăm înainte de răsăritul soarelui! 

În liniștea nopţii târzii, cei doi coborâră cu liftul la parter, 
fiecare preocupat de propriile gânduri. Când ieșiră din clădirea 
poliției, o căldură umedă îi învălui pe amândoi, ca și cum în 
apropiere s-ar fi revărsat apele, ocolindu-i, dintr-un capriciu, 
doar pe ei. Se îndreptară spre mașina lui Robinson și se lăsară 
greoi pe scaune, la un pas de o epuizare fizică totală. Robinson 
porni mașina și ambală de două ori, ca și cum asta l-ar fi putut 
înviora. Vocea dispecerului din tură se auzi în staţia montată în 
mașină și Robinson se aplecă s-o închidă. Nu mai voia să audă 


sunetele acelea enervante, dar se simţi deodată strâns de braţ 
de Simon. 

Își ridică privirile spre bătrân, care făcuse brusc ochii mari 
și, în aceeași clipă, Robinson își simţi trupul scuturat de un fior, 
nemulțumirea și oboseala dispărură, iar polițistul fu cuprins de 
agitaţie. 

Cu vocea tăioasă, gâfâită, Simon izbucni: 

— Era adresa lui rabi, fir-ar să fie! Exact adresa lui a spus-o! 
Am auzit cu urechile mele! A cerut legătura cu compania de 
pompieri și a dat adresa lui rabi! 

Robinson apăsă cu disperare pe ambreiaj, apoi pe 
acceleraţie. 

— Cine-i acolo? Fir-ar să fie, cine e acolo, la rabi? strigă 
Winter de parcă nu-și putea aduce aminte. 

Robinson nu-i răspunse, deși știa. Erau doi bătrâni, un ofițer 
de poliţie care îi păzea, tânăr și lipsit de experienţă, și Espy 
Martinez. 

Și încă o persoană. 

Espy Martinez adormise pe canapeaua din camera de zi, la 
puţin timp după ce bătrânii plecaseră fiecare în dormitorul lui. 
Ofiţerul de poliţie însărcinat cu paza celor doi se dusese în 
bucătărie ca să-și mai întărească forţele sorbind o cafea. 
Încerca să citească un roman pe care i-l recomandase rabi și 
aproape că aţipise numărând minutele care mai erau până să-i 
vină schimbul - adică cineva care să se ocupe de ceea ce el 
considera o sarcină prea puţin „glorioasă”: aceea de baby-sitter 
și care-l plictisea de moarte, mai ales acum, că era pe sfârșite. 

Când alarma împotriva incendiilor sparse liniștea ce domnea 
în bloc, ofițerul era pe punctul de a adormi. Sări în picioare nu 
prea sigur pe el și trase, uimit, o înjurătură. 

Espy se ridică și ea, simțind că i se strânge stomacul de 
teamă, bâjbâind prin întuneric, dezorientată pentru că se 
trezise într-o cameră străină. 

În dormitorul oaspeţilor, Frieda Kroner avusese un vis 
ciudat, chiar un coșmar: se văzuse într-un spaţiu total 
necunoscut, care se strângea tot mai mult în jurul ei. Ori de 
câte ori încerca să găsească ieșirea, ușa părea să se 
îndepărteze imediat ce atingea mânerul. Alarma o trezi din 
somnul greu, leoarcă de transpiraţie, strigând în germană: 

— Raid aerian! Raid aerian! La adăposturi! 


Trecură, însă, câteva secunde și Frieda Kroner își aminti 
unde era și în ce an. 

Rabinul fusese și el trezit brusc și tremura de parcă i-ar fi 
fost frig. Sunetul alarmei îl izbea cu puterea unui pumn. Se 
întinse să-și ia halatul și se grăbi să iasă din dormitor. 

Surprinși, înspăimântați, cei patru se întâlniră în camera de 
Zi. 

Primul vorbi ofițerul, cu o voce ușor piţigăiată, înghiţindu-și 
cuvintele din cauza grabei, parcă voia să-și urmeze ritmul 
pulsului. 

— Toată lumea să fie calmă, fiţi calmi, asta-i tot! 

Deși rostise cuvintele acestea, în vocea lui se simțea exact 
inversul îndemnului. 

— Bun, deci rămâneţi împreună, o să ieşim imediat! 

Espy făcu un pas spre ușă, dar Frieda Kroner o apucă de braţ 
ca s-o oprească. 

— Nu! strigă ea. Nu! Este el! E aici! 

Ceilalţi se întoarseră spre ea. 

— E doar nenorocita aia de alarma împotriva incendiilor! 
zise polițistul. Rămânem împreună. Să plecăm de aici! 

Frieda Kroner bătu din picior. 

— Ele! Suntem atacati! 

Polițistul o privi de parcă era nebună. 

— E doar un incendiu, la dracu’! Și s-ar putea să nu mai 
avem prea mult timp pentru evacuare! 

Atunci interveni și rabi, cu o voce tremurată, străduindu-se, 
totuși, să fie calm. 

— Frieda are dreptate. El este! E aici! 

Se întoarse spre Espy. 

— Nu plecaţi de aici, domnișoară Martinez! 

Tânărul poliţist îi privi fix pe cei doi. Încerca să-și păstreze 
luciditatea și calmul, dar emoția îl copleșea. 

— Rabi, uite ce e! În clădirile astea vechi este mereu câte un 
incendiu! Pot să sară în aer în orice clipă! Am mai văzut așa 
ceva! Am văzut oameni înghiţiți de flăcări. Trebuie să ieşim de- 
aici acum! La ce etaj suntem? 

Rabinul îi aruncă o privire ciudată. 

— La șase. 


— La naiba, nu știți că nu există niciun echipament în 
dotarea pompierilor din Miami care să ajungă la o asemenea 
înălţime? Trebuie să coborâm, acum!! 

Alarma continua să sune, înfierbântând, parcă, și mai tare 
aerul. Prin ușă se auzeau tot felul de voci și de pași împleticiţi. 
Cei patru rămaseră nemișcaţi, ascultând, înregistrând panica și 
tipetele oamenilor. 

— Vedeţi? Fir-ar să fie! strigă polițistul. Toată lumea iese 
naibii de-aici! Haideţi, dacă izbucnește focul într-o asemenea 
clădire, gata! S-a dus! Uite, toţi pleacă! Nu mai e timp de 
pierdut! Trebuie să ajungem la scări, acum! 

Frieda Kroner se așeză, deodată, pe canapea. 

— E o cursă! E o cursă pusă la cale de Omul din umbră! 

Își încrucișă braţele. Cu o voce răgușită, reuși să rostească: 

— Vine după noi să ne omoare. 

Rabinul se așeză lângă ea. 

— Frieda are dreptate! zise el. Dacă deschidem ușa aia, 
murim! 

— Şi dacă rămânem aici, ne prăjim de-a binelea! strigă 
polițistul. 

Se zgâia la cei doi ca și cum aceștia își ieșiseră din minți. 

— Nu! spuse Frieda Kroner. Eu nu plec de aici! 

— Nici eu! o susţinu rabinul. Așa i-a prins pe mulţi dintre noi 
pe vremuri. Dar de data asta n-o să-i meargă! 

— Aţi înnebunit, oameni buni?! ţipă tânărul poliţist. Uite, 
încercă el să-i convingă, eu sunt aici, cu voi! Chiar dacă 
nenorocitul ăla e afară, n-o să încerce nimic pentru că eu o să 
fiu tot timpul lângă voi! Haideţi, să mergem! 

— Nu! repetă Frieda Kroner. 

Polițistul ridică privirile spre tavan, implorând, parcă, cerul 
să le dea puţină rațiune bătrânilor încăpăţțânaţi. 

— O să murim! strigă el. Domnișoară Martinez, ajutaţi-mă, 
vă rog! 

Dar Espy privea fix la cei doi bătrâni. 

— Bine, zise polițistul șovăitor, după ce lăsă să treacă câteva 
minute. Facem așa: eu ies și verific. Văd ce se întâmplă afară și 
pe urmă mă întorc să vă iau, imediat ce sunt sigur că totul e în 
regulă. O să aduc și un pompier dacă pot. Aţi înţeles? E bine 


așa? Staţi aici, nu vă despărțiți, și eu mă întorc cu ajutoare! 
Domnișoară Martinez, veniţi cu mine, măcar dumneavoastră să 
ieșiţi, să fiţi în siguranţă! Haideţi! 

Se grăbi spre ușă, iar Espy făcu un pas în urma lui, apoi se 
opri. 

— Nu, mergeţi dumneavoastră! Eu rămân cu rabinul și cu 
Frieda. 

Polițistul se întoarse. 

— Termină cu nebunia asta! 

— Pleacă! replică Espy. Eu rămân. 

Tânărul poliţist ezită o clipă, apoi se năpusti pe ușă și 
dispăru pe coridorul acum pustiu, spre scări. 

La început, cei doi bărbaţi nu scoaseră un cuvânt în timp ce 
mașina gonea cu farurile aprinse și sirena urlând prin orașul 
luminat de felinarele palide. Simon apucă atât de strâns de ușă 
încât i se albiră pumnii. Orașul părea și el să alerge pe lângă ei, 
ca un film care se derulează mai repede decât trebuie. 

Robinson conducea mașina disperat. 

Pe măsură ce motorul se auzea urlând și roţile gemeau, pe 
măsură ce forța cu care se deplasa mașina îl ţintuia pe scaun, 
Robinson își dădea seama cât de gravă era situaţia. Tot ceea ce 
însemna ceva pentru el - iubirea, cariera, viitorul - era acum 
ameninţat de Omul din umbră. Și gândul ăsta îl înnebunea. 
Conducea mașina pe străzi cu o nerăbdare pe care n-o 
cunoscuse până atunci, respirând însetat când vântul părea să-i 
fure aerul. 

Winter vorbi primul, mormăind „Mai repede!”, deși mașina 
gonea nebunește prin oraș, încercând uneori să-și îndrepte 
direcţia printr-un protest tipic pentru un automobil mult prea 
solicitat. 

— Da, asta și fac! replică Robinosn, scrâșnind din dinţi. 

Înjură cu furie când o mașină sport, roșie, le tăie calea. 

Lăsară în urmă o adevărată hărmălaie de claxoane. 

— Mai e puţin! Mai repede! îl presă Winter. 

Robinson vedea deja blocul lui rabi. Zări patrula poliţiei și 
luminile girofarurilor sfâșiind noaptea. Apăsă disperat pe frână 
și mașina opri lângă bordură, clătinându-se. 

Cei doi ieșiră ca niște bolizi din automobil. Robinson rămase, 
însă, lângă portieră, căutând din priviri prin mulţimea de 


oameni în halate, cămăși de noapte, pijamale. Se îmbrânceau 
cu toţii în fața clădirii, dându-se la o parte când pompierii 
începură să întindă furtunurile spre un hidrant din apropiere, 
în timp ce alţii aduceau cisternele cu apă și ridicau scările. 

— Espy! strigă el. Espy! 

Se întoarse spre Winter. 

— Nu e aici! ţipă el disperat. Mă duc să-i caut! 

— Du-te! îi răspunse Simon. 

Făcu un gest către Robinson, îndemnându-l să meargă 
înainte. 

Dar în clipa aceea, lui Simon îi veni altă idee. Era un gând 
provenit din afecțiune sau devotament. Nu-l urmă pe Robinson 
când acesta se repezi ca un apucat pe stradă și ignora 
strigătele de protest și avertismentele pompierilor care se 
năpusteau în clădire. În schimb, Winter se trase într-o parte, 
lângă un alt bloc, într-un colţ, aproape de locul unde stătuse 
Omul din umbră cu câteva minute mai devreme - dar Simon n- 
avea cum să știe. Căuta un unghi avantajos, din care să poată 
vedea cât mai mult. În faţa lui se desfășura întregul tablou al 
acţiunii: pompierii și mașinile lor, polițiștii și ambulanţele. 
Simon, însă, nu-și dezlipea ochii de mulţimea de oameni care 
ieșise din bloc. Pompierii îi împingeau cât mai departe de 
clădire pe locatarii nervoși, speriaţi, plini de îngrijorare, 
îmbrăcaţi în halate luate în grabă. 

Alarma continua să sune. Espy se întoarse spre cei doi 
bătrâni. Frieda Kroner se ridică și zise: 

— Trebuie să ne pregătim! 

Dar înainte să facă o singură mișcare, lumina din casă se 
stinse și camera rămase în beznă. 

Espy deschise gura mirată, iar ceilalți doi scoaseră un țipăt. 

— Fiţi calme! strigă rabi. Unde ești, Frieda? 

— Aici! răspunse ea. Aici, lângă tine! 

— Domnișoară Martinez? 

— Aici! O, Doamne, ce groaznic! Unde e întrerupătorul? 


— Bun, spuse rabinul cu o voce seacă, asta e mâna lui. El 
este omul întunericului. Știm asta. În curând o să vină aici. 
Frieda? 

— Sunt gata! 


Cei trei stăteau în mijlocul camerei, atenţi la orice alt sunet 
străin de alarma împotriva incendiului. Apoi, după câteva clipe, 
auziră urletul sirenelor care se îndreptau spre bloc. Dincolo de 
toate aceste zgomote, un miros înțepător, înspăimântător, 
începu să-i înconjoare din toate părţile, ca și frica ce le 
copleșea sufletele. 

— Fum! strigă Espy, înecându-se. 

— Fiţi calme! insistă rabi. 

— Sunt calmă, replică Frieda. Dar trebuie să ne pregătim. 

Vocea părea să se piardă și Espy o auzi ducându-se spre 
bucătărie. Se auziră sertare deschizându-se și închizându-se, 
apoi pașii reveniră. Aproape în același timp, rabi păru să se 
miște și el prin cameră și Espy auzi sertarul de la birou cum e 
tras apoi împins la loc. 

— Bun! zise rabi. Să-l așteptăm pe poliţist să se întoarcă. 

Mirosul de fum, nu prea puternic, dar persistent, îi învăluia 
treptat. 

— Răbdare! le îndemnă rabi. 

— Şi tărie! adăugă Frieda Kroner. 

Espy simţea întunericul prelingându-se pe lângă ea, chiar 
străpungând-o ca un val de ceaţă într-un cimitir. Se strădui să 
nu-și piardă cumpătul, dar simțea gheara panicii răsucindu-i-se 
în tot trupul, gata s-o ia în stăpânire. Își auzea propria 
respiraţie, gâfâită, de parcă o inspiraţie nu-i era de ajuns 
pentru a-i umple plămânii. Voia să iasă la suprafaţă, căci avea 
senzaţia că se îneacă. În clipa aceea nu știa de ce îi era frică 
mai mult: de noapte, de focul ce se iscase undeva, în bloc, sau 
de omul de care cei doi bătrâni erau siguri că se afla în preajma 
lor și venea să-i omoare. Toate acestea i se încâlceau în minte, 
se amestecau cu vechi temeri și Espy stătea înţepenită în 
camera întunecoasă, simțindu-se târâtă de un vârtej. 

Tuși și se înecă. 

Apoi auzi alt sunet, înăbușit, aproape și nu chiar, ca de ceva 
spart. 

— Ce-i asta? șopti ea cu o voce seacă. 


— Nu știu, răspunse rabinul. Ascultati! 

Sunetul părea să vibreze în toată camera. Apoi auziră o voce 
strigând: 

— Compania de pompieri din Miami Beach! E cineva 


înăuntru? 

Sunetul acela, ca și cum cineva ar fi spart ușa, continua să se 
audă, iar vocea era din ce în ce mai aproape. Espy își dădu 
seama că era un pompier care mergea pe coridor și bătea la 
fiecare ușă, ca să vadă dacă a mai rămas cineva înăuntru. 

— E un pompier! strigă Espy. O să ne scoată de aici! A venit 
după noi! 

Și înainte ca unul dintre cei doi bătrâni să poată reacţiona, 
Espy străbătu camera de zi, împiedicându-se, pe întuneric, de 
mobilele din drum, apoi pipăi ca să vadă unde e ușa și o 
deschise, în timp ce rabinul și Frieda Kroner strigau în urma ei: 

— Nu! Nu deschide ușa! 

Espy nu-i auzi și deschise ușa larg, ţipând: 

— Aici! Aici! Avem nevoie de ajutor! 

Auzi vocea unui bărbat în apropierea ei și nu putu să 
zărească decât o siluetă ce venea spre ea. 

— Cine e? întrebă vocea. 

— Sunt eu, zise Espy, și rabi și... 

Izbitura îi ajunse în umăr și în falcă, lovind-o îngrozitor de 
tare și rotind-o pe loc. Espy căzu pe spate, în casă, abia 
gemând și încercând să tipe. Nu leșină, deși simţea că e gata 
să-și piardă cunoștința. Își dădu seama că se află jos, pe podea 
și că o formă nedefinită se apleca asupra ei. O fâșie de lumină 
mătură camera și, deși ameţită, Espy îl zări pe rabin cu o 
lanternă în mână. Observă că fiinţa aplecată asupra ei avea un 
cuţit și că-l îndrepta spre ea, exact în clipa în care rabinul îl lovi 
pe agresor cu lanterna în faţă. Silueta păru să se clatine și să 
rateze ţinta, căci Espy simţi lama cuţitului despicând aerul pe 
lângă ea. 

Omul din umbră se îndreptă, ridicând braţul, ca și cum ar fi 
vrut să se apere de lumina care venea din direcția rabinului, și 
n-o văzu, astfel, pe Frieda Kroner, care sărise spre locul unde 
zăcea Espy și care îndreptă spre el o figurină ciudată, scoțând 
un mârâit din cauza efortului. Figurina îl lovi cu un sunet 
înfundat, de metal, în braţ, iar Umbra strigă de durere - o 
durere pe care n-o mai simţise până atunci. 

Bătrâna strigă în germană: 

— Nein! Nein! Nicht dieses Mal! Nu de data asta! 

Și făcu din nou o mișcare cu acel obiect, o armă, care lovi 


iarăși în plin. 

Lumina din mâna rabinului tremură, ștergând pereţii, în 
vreme ce rabi ţâșni spre Umbră, din partea opusă, așa că 
agresorul era ameninţat din două părţi în timp ce o ţintuia pe 
tânăra femeie la podea. În mâna cealaltă, rabinul ţinea un 
menorah mare, din alamă, care șuieră când tăie aerul. Prima 
lovitură nimeri umărul ucigașului, și rabi scoase un sunet 
gutural din cauza efortului făcut. Lanterna căzu la pământ și, 
pentru o secundă, Espy îl văzu pe rabi stând ca un jucător de 
baseball la bătaie, pe locul celui care urmează să lovească, gata 
pentru o a doua mișcare. Capul i se legăna ametit și Espy 
încercă să se ridice, dar fu împinsă la loc de Umbră, care o lovi 
puternic cu piciorul. Acesta îi apăsa pieptul și Espy crezu că a 
înjunghiat-o. 

Se întrebă, prostește, dacă mai era în viaţă, apoi își dădu 
seama că trăia încă. Încercă din nou să se ridice, chinuindu-se 
să deslușească printre ţipetele furioase ale Friedei Kroner 
vocea înceată, gâfâită, a lui rabi care, ca și cum ar fi câștigat o 
cursă grea, rosti: 

— A fugit! 

Espy înţelese că așa era. I se părea, deodată, că e liniște, 
deși, în realitate, camera era sfâșiată de urletele sirenelor și de 
alarma împotriva incendiului. 

În întuneric, se întoarse spre Frieda Kroner, care-i vorbea în 
germană: 

— Hören Sie mich? Sind Sie verletzt? Haben Sie Schmerzen? 
Sunteţi bine? Sunteţi rănită? Vă doare ceva? 

Ca printr-o minune, Espy înţelese fiecare cuvânt și răspunse: 

— Nu, sunt bine, doamnă Kroner! Sunt bine! Cu ce l-aţi 
lovit? 

Femeia izbucni în râs. 

— Cu ceainicul lui rabi! 

Rabinul luă de jos lanterna și o îndreptă spre feţele lor. Espy 
se gândi că arătau cu toţii palizi, probabil, ca și cum moartea, 
care fusese la un pas de ei, lăsase o urmă pe chipul lor. Frieda 
Kroner avea, însă, în ochi străluciri de triumf, asemenea unei 
Valkirii. 

— A fugit! Lașul! 

Apoi se opri și zise mai încet: 


— Cred că nimeni nu i s-a împotrivit până acum... nimeni nu 
l-a pus pe fugă. 

Rabinul însă spuse repede: 

— Trebuie să-l prindem! Acum! Asta-i șansa noastră! 

Espy își adună puterile și dădu din cap. Se întinse și-i luă 
lanterna. 

— Așa e, domnule rabin! Vino după mine! 

Luându-i pe amândoi de braţ, îi duse pe coridor, ca un pilot 
care-și conduce avionul prin ceaţă și se îndreptă spre scările 
întunecate. 

Walter Robinson, luptându-se să-și stăpânească panica, 
necunoscută până atunci, încercă să găsească drumul prin 
beznă și să alerge în același timp. Urcă în grabă pe scările 
blocului, cu pași ce răsunau asemenea bătăilor unei tobe pe 
betonul treptelor. Își auzea respiraţia șuierată, gâfâită, printre 
sirenele depărtate și alarma care nu înceta să sune. 

Nu văzu corpul decât atunci când se împiedică de el. 

Ca și cum ar fi dat peste un zid, impactul îl făcu să se 
răsucească, să-și piardă echilibrul și să cadă la pământ, lovind 
cu palmele scările. Scoase un strigăt de uimire și se strădui să- 
și revină. Îşi adună forţele și se aplecă, scuturat de emoție și 
groază la gândul că ar putea atinge cu mâna faţa zbârcită a lui 
rabi sau a Friedei Kroner sau, și mai rău, pielea fină a lui Espy. 
Când pipăi corpul care zăcea pe jos, întâi fu nedumerit. Apoi, 
bâjbâind cu mâinile, dădu peste insigna de poliţist. Își trase 
imediat mâna și o simţi plină de sânge. 

Atunci răcni cât putu el de tare: 

— Espy! Vin! 

Îi venea să strige orice numai ca să-i distragă atenţia omului 
care, acum era sigur, se afla în casă la rabi. Orice, numai să-l 
abată de la crima pe care era gata s-o înfăptuiască. 

Încă nu putea vedea nimic și orice sunet pe care l-ar fi auzit, 
poate, era oricum înăbușit de starea lui de agitaţie. Pipăi cu 
mâna balustrada fixă a scărilor și porni să alerge mai departe, 
spre etajul șase. 

Strigă iar: 

— Espy! 

Și-atunci, de undeva din întuneric, văzu o fâșie de lumină și 
auzi o voce care-i răspunse: 


— Walter! 

Strigă a treia oară: 

— Espy! 

În clipa aceea îi văzu pe cei trei și o lanternă îi lumină faţa. 

— Eşti bine? strigă el. 

— Da, da! ţipă Espy. Dar el e aici! 

Robinson alergă și o prinse în braţe pe Espy, care îl îmbrăţișă 
la rândul ei și-i șopti: 

— Doamne sfinte, Walter, Omul din umbră a fost aici! A fost 
aici și a încercat să mă ucidă! Rabi și doamna Kroner m-au 
salvat și el a fugit. A fugit când l-a lovit doamna Kroner. Dar e 
încă pe aici, pe undeva... 

Robinson o eliberă și îi privi pe cei doi bătrâni. 

— Sunteţi teferi? 

— Trebuie să-l găsim! zise rabinul în loc de orice alt răspuns. 

Polițistul își scoase pistolul. 

— E pe-aici, pe undeva prin bezna asta! repetă rabinul. În 
clădirea asta! 

Frieda Kroner însă scutură din cap. 

— Nu, cred că a fugit. Poate pe scara de la capătul celălalt al 
clădirii. Repede, repede, să mergem după el! 

Încercând să mărească pasul, Espy, agăţată de Walter, cei 
doi bătrâni, împărţiţi între prudenţa vârstei și îndârjirea de a-l 
găsi, porniră cu toţii spre scări. La etajul al treilea, Walter se 
opri și-l examină pe tânărul poliţist care-i păzise. Frieda Kroner 
își înăbuși un strigăt când raza lanternei dezvălui dâra de 
sânge de pe gâtul omului. Spuse totuși: 

— Mai repede, mai repede! Nu putem să-l lăsăm să scape! 

Simon Winter rămase în colţul lui, urmărind tot ceea ce se 
petrecea în faţa blocului. Atunci când pescuiești în ape mici, 
vine un moment în care cel mai mic val - un semn al mișcării - 
asemenea unei forme nedefinite aflate imediat sub luciul apei, 
face să apară un curent, o dâră în direcţia opusă vântului, și știi 
că prada e pe-aproape. Şi Simon căuta exact aceste mișcări 
subtile, greu de deslușit în goana mulţimii adunate în faţa 
blocului lui rabi. Trebuie să fie o persoană, își spuse el, a cărei 
prezenţă acolo să n-aibă nicio legătură cu incendiul și alarma, 
care să nu fie dintre cei obligaţi să renunţe la plăcerea 


somnului de dimineaţă. Această persoană, în schimb, va fi omul 
pe care îl căuta. 

Așa că-și lăsă privirile să rătăcească peste mulțime, căutând 
acel mic „val” ridicat nefiresc împotriva curentului. 

Și când, în sfârșit, îl văzu, se încordă atent, simțind o emoție 
răscolitoare. 

lată ceea ce văzu: un om scund, îndesat, îmbrăcat simplu, în 
haine închise la culoare, ușor adus de spate. leșise din clădire, 
ba chiar se lăsase condus de un pompier care, poate, mai avea 
și alte treburi de făcut, spre grupul de oameni adunaţi pe 
trotuar. A 

Simon merse paralel cu omul, un pas, doi. Îl văzu dispărând 
în mulțime, ducându-se cât mai departe, dincolo de ceilalţi 
locatari. Aceștia se uitau în faţă, spre clădire, spre 
apartamentele lor, ca să vadă dacă au fost cuprinse de flăcări, 
dacă ieșea fum de undeva, așteptând nerăbdători un semn, o 
informaţie de la pompierii care tot intrau și ieșeau din bloc. 

Acest om însă spre deosebire de ceilalţi, nu părea să fie 
preocupat de asemenea lucruri. 

Se strecura încet printre oamenii neliniștiți, cu capul în jos, 
ascunzându-și chipul, îndepărtându-se hotărât de grup, vrând 
să ajungă în spatele lui, în întunericul protector al străzii. 

Simon se luă după el. 

Nu-i putea vedea ochii, nici fața, dar știa că e el. Pentru o 
secundă, se răsuci, încercând să-l zărească pe Walter Robinson 
sau pe orice alt poliţist care l-ar fi putut ajuta, dar nu văzu pe 
nimeni. Își dădu seama că ieșise și el din umbră, era pe trotuar 
acum, prins într-o dâră de lumină aruncată de firma unui 
magazin. Winter mai făcu un pas, exact în clipa în care celălalt 
înălță capul și-l văzu. Rămase așa, privindu-l. Cei doi stăteau 
nemișcațţi și se uitau unul la altul: se recunoscuseră. 

Deodată, din spatele lor, acoperind sirenele și alte zgomote 
făcute de pompieri, Simon auzi o voce. Era ascuţită, dar nu ca 
un țipăt, mai mult ca cel al unei santinele care dă alarma. 
Cuvintele erau în germană și sfâșiară noaptea: 

— Der Schattenmann! Der Schattenmann! Er ist hier! Er ist 
hier!” 


3 Omul din umbră! Omul din umbră! E aici! E aici! (gemi.). 


DOUĂZECI ȘI ȘAPTE 
Dimineaţa 


Simon Winter alerga cu o viteză pe care n-o mai realizase de 
ani de zile. 

Strada părea un labirint de mașini parcate, tufișuri, 
tomberoane și moloz de la diverse construcții. Ţâșni cu energia 
unui bărbat mult mai tânăr, cu un pas iute, tenace, spunându-și 
că nu era o alergare, de fapt, ci un maraton. Zări silueta solidă 
a ucigașului când Umbra se năpusti înainte, ieșind din întuneric 
în lumina mohorâtă a zorilor ce se apropiau, ocolind dârele 
lăsate de felinare și de firmele magazinelor. 

La începutul urmăririi, Umbra avea un oarecare avans, dar 
atunci când ieșise de pe o stradă lăturalnică ce dădea spre 
Ocean Drive, fostul poliţist scurtase o treime din distanţă. 
Auzea sunetul făcut de bascheţii lui pe trotuarul cu dale roșii, 
din cărămidă, și mări și mai mult pasul, astfel încât picioarele 
lui lungi reușeau să micșoreze tot mai mult distanţa. 

În lumina zorilor, străzile erau încă pustii. 

Tinerii, care puteau fi întâlniți peste tot pe plajă, dispăruseră 
fie pentru o nouă întâlnire, fie din alt motiv, lăsând cluburile de 
noapte goale, cu luminile stinse. Sunetul înfundat care se 
auzea, de obicei, al muzicii dezlănțuite, dispăruse odată cu 
noaptea. Nicio mașină nu mai făcea să scrâșnească roţile și nu 
mai accelera nebunește, condusă de vreun puști infatuat. Nu se 
mai auzeau chicoteli, voci răgușite de alcool, tineri strigându-se 
unii pe alţii. Pe alei nu mai erau grupuri pornite în căutarea 
aventurii. Erau orele moarte ale nopţii pe sfârșite, când 
oboseala îi înfrânge chiar și pe cei tineri, era exact înainte ca 
lumina zorilor să cuprindă treptat orizontul, așteptându-se să 
se transforme în dimineaţa deplină. 

Lui Simon chiar și patrulele poliţiei și mașinile pompierilor 
blocate pe stradă, în faţa blocului lui rabi, i se păreau, deodată, 
o simplă amintire. Doar în depărtare se mai auzeau sirene și 
ambulanţe, ca și cum ar fi venit din trecut, de demult, din 
copilărie. 

Alerga; era singur, în afară de fantoma din faţa lui, care 
încerca să scape în zona deschisă dinspre Ocean Drive, lăsând 
în urmă luminile palide ale restaurantelor și barurilor ce, doar 


cu puţin timp înainte, adunau mulţimi de oameni. 

Winter trase adânc aer în piept și ascultă oceanul. 

Era în stânga lui, paralel cu direcţia în care mergea el, 
urmărindu-l pe ucigaș. Auzea valurile imprimându-și veșnicul 
desen pe țărm. 

Trecu pe lângă ultimele baruri, luând-o acum pe lângă 
blocurile înalte, ca atâtea altele din Miami, care acopereau 
vederea spre plajă și spre ocean. Simţi o împunsătură într-o 
parte, dar n-o luă în seamă și continuă să alerge, primind în tot 
trupul senzaţia pe care i-o dădeau tălpile lovind asfaltul, 
încercând să nu-și dezlipească ochii de pe silueta din faţa lui, 
care acum avea un pas hotărât, un ritm cadenţat. 

„O să alerg după el până la capăt! își spuse Simon. O să-l 
urmăresc până când o să horcăie de oboseală. Şi atunci o să fie 
al meu, pentru că sunt mai puternic decât el.” 

Işi mușcă buzele cu putere și răsuflă șuierând. 

Mai simţea și alte dureri în trup care voiau să-l doboare - o 
bășică în talpă și o durere surdă în picior - dar le ignoră, apoi 
se strădui să ajungă la o „înţelegere” cu ele: „Dacă nu-mi mai 
pui cârcel, mușchiule geamăn, atunci o să-ţi fac o baie în apă 
caldă, care o să-ţi placă foarte mult și o să te învioreze. Uite, îţi 
promit: dă-mi cursa asta și eu o să-ţi dau o răsplată înzecită, 
dar nu-mi mai pune cârcelul ăla afurisit!” După ce-și spuse 
toate acestea în minte, durerea păru să i se supună, așa că mări 
puţin pasul, vrând să înhaţe, în sfârșit, fantoma aceea și să-i 
râdă triumfător în faţă. 

Observă că Umbra nu se mai ferea acum, alegând locurile 
neluminate, ci mergea drept, mișcând ritmic braţele. Era ca o 
săgeată care încerca să se îndepărteze de el. Asta îi dădu curaj 
lui Simon și o nouă putere. „Acum, după atâţia ani, își zise el, în 
sfârșit știi și tu ce înseamnă frica, groaza de a fi urmărit. Acum, 
poate, știi ce-au simţit oamenii aceia. E greu, nu-i așa? E rău 
când vrei să te ascunzi și n-ai timp, iar «hăitașul» se apropie, 
pas cu pas! Acum simţi, pentru prima oară, panica. Și sper să 
te doară.” 

Continuă să alerge, simțind cum alunecă totul în urma lui - 
case, străzi - până când nu mai văzu decât spinarea ucigașului 
în faţa lui, pe când acesta încerca să scape îndreptându-se spre 
insulă, spre cel mai sudic punct din Miami Beach. 

Simon văzu că Umbra s-a uitat o dată înapoi, pe urmă a mărit 


pasul. Își dădu seama ce însemna asta: că, în curând, celălalt va 
încerca să dispară. Așa că, atunci când Umbra își schimbă 
brusc direcţia, ca un sportiv pe terenul de joc, luând-o pe o alee 
care ieșea la capătul unor blocuri, Simon era atent, gata să 
sprinteze, astfel ca noua manevră să nu-i dea ucigașului 
posibilitatea de a se ascunde în cine știe ce colţ întunecat. 
Umbra simţise probabil distanţa dintre ei micșorându-se, 
pentru că nu avu nicio ezitare. În schimb, merse de-a lungul 
aleii și sări cu ușurința peste un gard, îndreptându-se spre fâșia 
mai largă de plajă, dincolo de care se vedea oceanul. Dar Simon 
era pregătit. Era un gard de sârmă, cam de doi metri și 
jumătate, destinat izolării blocurilor de cei care se plimbau pe 
plajă. Simon încercă să nu facă un efort prea mare; se prinse cu 
mâna de ochiurile sârmei, puse un picior într-unul din ele, dar 
unul dintre ochiurile marginii de sus îi agăță pantalonii, iar el 
se dezechilibră, gata să cadă. O clipă, se simţi suspendat în aer, 
apoi se desprinse, căzând pe nisipul întărit de sub el. Durerea îi 
reveni și mai tare. În ochi văzu punctișoare roșii; avea senzaţia 
că a primit o lovitură în bărbie. Nu era sigur dacă se prăbușise 
sau stătea în picioare. Își pierdu răsuflarea și, un moment, simţi 
cum i se învârtește capul. li intrase nisip în gură. Se strădui să 
se ridice în genunchi, scuturând din cap pentru a-și limpezi 
mintea. 

Se uită spre plajă, cu privirile rătăcite. În lumina palidă ce 
venea dinspre blocuri, de-abia putu să zărească silueta 
fugarului. Umbra fugea pe pietrișul plin de scoici, la zece metri 
de marginea țărmului, unde se spărgeau valurile. Căderea îl 
făcuse să piardă timp și Simon se ridică repede, cercetându-și 
în grabă corpul ca să vadă dacă nu și-a rupt ceva. Nesigur încă 
pe picioarele lui, făcu un pas înainte. Respiră profund, scrâșni 
din dinţi și începu iarăși să alerge. Primii pași fură șovăitori, 
durerea îl împiedica să ia viteză, dar reuși să-și regăsească 
ritmul ce-avea să-l ducă, spera el, mai aproape de cel urmărit. 
In colțul gurii simţi un firicel de sânge și îl durea fruntea; 
probabil se lovise sau se tăiase când căzuse. Se hotări să le 
treacă și pe astea la capitolul „dureri” și să nu se mai 
gândească la ele. 

Vuietul oceanului se auzea mai tare acum. Simon alerga 
urmând ritmul valurilor. 

Noaptea se destrăma în jurul lui. Dintr-odată deveni 


conștient de locul unde se afla: era chiar la capătul plajei din 
Miami Beach, unde descoperiseră hainele bietului Irving Silver, 
lângă micul parc, acum pustiu, situat vizavi de Government 
Cut. Acolo unde se puteau vedea mereu bancuri mari de pești, 
în dreptul lungului dig ce înainta mult în ocean. 

Pe când alerga, Simon se gândi că Umbra mai fusese pe-aici, 
pentru el era un loc familiar. Poate chiar se simţea stăpân prin 
părţile astea, fără să știe că Simon cunoștea și el zona. „Deci, 
așa cum te crezi tu stăpân, și eu mă simt aici ca la mine acasă.” 

Se căţără pe pietroaie și alergă apoi pe podeţul de lemn pe 
care-l foloseau pescarii. „Ești pe-aici pe undeva, își spuse 
Simon, chiar în fața mea”. 

Fostul poliţist scruta întunericul care se destrăma treptat. 
Căuta cu privirile dincolo de bolovanii de toate formele, ce 
alcătuiau digul. „Una dintre aceste forme e vie, respiră și 
așteaptă.” 

De acolo de unde se termina podeţul, digul intra în apă 
aproape un sfert de mila. Winter se opri și băgă mâna, încet, 
sub haină, scoțându-și vechiul pistol. Păși apoi spre capătul 
podeţului, privind fix la pietre, atent la orice mișcare. Spuma 
alba a valurilor lovea cu un pocnet sec pietrele negre, lucioase: 
„Parcă aș alerga spre capătul pământului...” Clătină din cap și 
se corectă: alerga în întuneric. Alerga spre un loc unde știa că 
nu e nicio lumină. 

Se sprijini cu mâna de balustrada de lemn de la capătul 
podeţului. „Am mai pescuit aici, își spuse. E timpul să pescuiesc 
din nou.” 

Ştia că un om prudent ar aștepta, pur și simplu, până când se 
va lumina de-a binelea. Ridică privirile și se uită spre răsărit, 
unde se ivea, parcă, o dungă cenușie, foarte îngustă. Dacă ar 
aștepta, își dădu el seama, în curând va apărea o mașină a 
poliţiei și lumina zorilor ar smulge întunericului formele nopţii. 
Dar chiar în timp ce se gândea la răbdare, la amânare, știind 
că, de fapt, l-a încolţit pe asasin, continua să se caţăre, dincolo 
de balustradă, pe pietrele umede și alunecoase ale digului. Își 
căută mai departe prada - omul din faţa lui, ascuns undeva, în 
întuneric. „Nu-i lăsa timp să se gândească! își spuse el. Nu-i 
lăsa timp nici măcar să-și tragă sufletul! Nu-i lăsa timp să-și 
adune puterile și să se pregătească să te înfrunte! Lasă ca 
teama de a fi urmărit să lucreze în favoarea ta! Nimeni nu l-a 


mai hăituit cum ai făcut-o tu în noaptea asta! Înhaţă-l acum, 
când e în nesiguranţă!” Deși nu recunoscuse asta în sinea lui, 
lui Simon îi era teama că, așteptând lumina dimineţii, s-ar 
putea întâmpla ca prada atât de mult râvnită să dispară în 
strălucirea zilei. „Acum e timpul nostru! Acum!” 

Mișcându-se încet, încercând să-și păstreze echilibrul și să 
nu alunece pe stâncile umede, își croi drum spre capătul 
digului. Era încordat la maximum, se lupta să nu cadă, știind că 
undeva, în întuneric, Umbra se întorsese din drum, se 
ghemuise în vreo ascunzătoare și-l aștepta. 

Simon spuse în gând o rugăciune, dorindu-și ca dinspre 
casele bogaţilor din Fisher's Island să ajungă o rază cât de 
mică de lumină și pe dig, ca să poată vedea unde e Umbra, 
după ce piatră se ascunde. Rugăciunea îi rămase, însă, fără 
răspuns. Murmurând o înjurătură, Winter înaintă prudent, 
încercând să se asigure la orice pas pe care îl făcea. Bascheţii, 
care-l slujiseră credincioși în timpul cursei de-a lungul străzilor, 
amenințau acum să-l trădeze. Mai mult îl împiedicau decât îl 
ajutau să meargă pe suprafaţa alunecoasă, umedă, a 
pietroaielor. 

Simţi că-i alunecă piciorul și se lovi în încercarea de a nu 
cădea în apele oceanului. Colţul unei pietre îi zgârie genunchiul 
și o durere ascuţită îi săgetă piciorul. Înjură iar, încet, și se 
ridică, puţin nesigur, oprindu-se apoi ca să vadă mai bine ce e 
în faţa lui. Se uită în jos, de-a lungul șirului de bolovani, cu 
privirile încordate. 

Dar în secunda aceea de ezitare, Umbra țâșni dintre două 
pietroaie, cu un icnet, îndreptând lama cuţitului spre Simon. 

La auzul sunetului, fostul polițist se răsuci, coborându-și 
umărul pentru a micșora impactul loviturii. Parcă o stâncă 
masivă, ruptă din întunericul nopţii, se prăvălea peste el. 
Încercă să aducă pistolul într-o poziţie favorabilă pentru a trage 
în silueta care se arunca asupra lui, dar nu dibui exact ţinta în 
învălmășeala atacului. 

Scoase un strigăt, un țipăt smintit, de groază, știind că lama 
tăia întunericul căutându-i, flămândă, carnea. Întinse mâna 
care-i rămăsese liberă, pentru a para lovitura. Simti, pentru o 
clipă, atingerea tăișului, o înţepătură în palmă și, stăpânindu-și 
durerea, strânse cu putere încheietura mâinii ucigașului. 
Înţelese că aceeași lume umedă și alunecoasă care îl înșelase 


pe el și îl făcuse să cadă, aproape, de pe pietre, slăbise și forța 
cu care Umbra atacase. În loc să lovească cu sălbăticie, 
asemenea șarpelui, pentru a-l omori, Umbra șovăise, se 
împiedicase, gata să alunece și el, și-și pierduse din tăria cu 
care pornise atacul, ţintind greșit cu cuțitul, pe de lături. Deși îl 
strângea zdravăn de mână, cuțitul își continuă atacul în jos, 
sfâșiindu-i haina de vânt, făcându-i bucăţi cămașa; timp de o 
clipă păru prins ca un pește într-o plasă. 

Atacul îl împinsese pe Simon în spate. Simţi că e gata să 
cadă, se clătina ca un betiv pe gheaţă, izbindu-se de pietre. Își 
simțea mușchii încordaţi, încă strângând încheietura celuilalt - 
știa că, dacă îi dă drumul, e un om mort - și încercă să-și 
afunde degetele în carnea lui, ţinând cuțitul la distanţă și 
luptându-se în același timp, să-și aducă pistolul într-o poziţie 
bună pentru tragere. Umbra îl înhaţă și Simon își simţi propria 
încheietură a mâinii drepte strânsă ca într-o menghină. 

Inlănţuiţi, cei doi se izbeau de pietre, înfruntându-se, 
încercând să obţină un avantaj cât de mic, care să-i aducă, 
apoi, celuilalt moartea. Simon împinse un genunchi înainte, 
sprijinindu-l de o piatră, folosindu-se de picior ca de o pârghie 
care să-l propulseze spre atacator căci acesta dădea semne de 
cedare. Amândoi scoaseră niște mârâituri puternice, fără să 
spună ceva, pentru că încleștarea aceea pe viaţă și pe moarte 
vorbea în locul lor. 

Gâfâitul agresorului se apropia fierbinte de el și Simon se 
abţinu să nu strige de durere când Umbra îl mușcă de 
claviculă. Umbra se retrase și Winter îl lovi cu umărul în nas; 
se auzi un sunet înfundat, semn că-l nimerise. Dar forța loviturii 
îi dezechilibră pe amândoi. Ca un arbore bătrân ce încearcă să 
se ţină în mijlocul furtunii, cei doi se legănară, apoi căzură la 
pământ, rostogolindu-se. Încă prinși unul de altul, ca doi 
dansatori într-o mișcare ucigătoare, se rostogoliră de pe dig, 
izbindu-se o dată, de două ori, de pietrele ascuţite, cazând, în 
cele din urmă, în apa caldă, sărată. 

Timp de o secundă dispărură în adânc, încă înlănțuiţi, încă 
luptându-se. Apoi ţâșniră la suprafaţă, deasupra apei de 
culoarea cernelii, în aceeași clipă. 

Winter trase aer în piept cu sete, pe când se răsucea în valuri 
împreună cu agresorul său. Nu mai simţea nimic sub picioare, 
nimic de care să-și sprijine tălpile. Căzură amândoi din nou în 


adânc, apoi se ridicară iar, dând din picioare. 

Simon simțea în continuare cum Umbra încerca să-i vâre 
cuțitul în coaste, ca să ajungă la inimă. Se căzni iar să se 
folosească de pistol, dar strânsoarea celuilalt era mult prea 
puternică. Ţeava căuta, pe dibuite, locul unde glonţul ar fi 
putut lovi, în timp ce cuțitul ucigaș încerca să-l străpungă și să 
pună, astfel, capăt luptei. 

Dispărură, pentru a treia oară, în valuri; greutatea apei îl lovi 
pe Simon cu puterea unui pumn. Când se ridicară deasupra 
apei, Winter își dădu seama că înaintaseră mult, erau departe 
de țărm și de dig. Pentru o secundă, pe când se zbăteau în 
întunericul care-i înghițea, Simon putu să zărească ochii celui 
numit Omul din umbră. 

Și ceea ce înţelese fostul poliţist, în întunecimea acelei 
ultime nopţi, fu groaznic și simplu, totodată. Erau prinși într-o 
ciudată capcană, într-un zid, și nu exista decât o singură cale 
de a-l sparge. Simon știu, chiar în clipa aceea, ce avea de făcut. 

In sfârșit, pricepuse: singura modalitate de a-l ucide pe omul 
acela era să se lase el ucis. 

Simon trase, astfel, mâna care ţinea cuțitul într-o parte, 
lăsând lama să-l găsească, deasupra șoldului, chiar sub coaste, 
nu în stomac, sperând, astfel, să nu fie o lovitură fatală. 
Durerea bruscă, ascuţită, era semnul unei răni oribile - căci 
cuțitul se afundă necruţător în trupul său. 

Mișcarea îl luă prin surprindere pe agresor, îl făcu să-și 
piardă echilibrul și-n această scurtă clipă Umbra nu fu în stare 
să profite de avantajul pe care i-l dăduse Simon. Antrenamentul 
pe care îl avea și instinctele sale imbatabile, care ar fi trebuit 
să-l facă să ridice cuțitul ca să-l înfigă în inimă, omorându-l, 
dădură greș - poate pentru prima dată în viaţa lui. 

Când cuțitul șovăi, scormonindu-i în măruntaie, Winter reuși 
să apuce pistolul cu amândouă mâinile. Întărindu-se, ridică 
arma spre pieptul celuilalt, dând un strigăt de durere și de furie 
ce acoperi vuietul oceanului, și se bizui pe vechiul său prieten 
care și acum, pentru ultima dată, răspunse la apel. 

Apa înăbuși zgomotul împușcăturilor. Cu toate acestea, 
Simon simţi reculul armei în mână și știu imediat că fiecare 
glonţ a lovit unde trebuie. Trase de cinci ori. 

Un val îl lovi în faţă și simţi, deodată, cum Umbra îi dă 
drumul încet, aproape cu blândeţe, și cum alunecă, se 


îndepărtează de el. Winter trase aer în piept. 

În noaptea care se sfârșea, Simon văzu în ochii ucigașului o 
privire surprinsă. Umbra dăduse drumul cuţitului și acesta 
căzuse în apa caldă, pe lângă Simon, fără să-l rănească. Fostul 
polițist privea cum moartea îl lua în stăpânire pe adversarul 
său, dar fu din nou cuprins de furie și uită de durere. Se ridică 
deasupra unui val, îl apucă pe celălalt de părul alb și îl trase 
spre el, vârându-i ţeava pistolului în gura deschisă de mirare. 
Șopti plin de mânie: 

— Pentru Sophie, lua-te-ar dracu”, și pentru toţi ceilalţi! 

Tinu pistolul fix o secundă, pentru ca vorbele sale să umple 
ultimele clipe ale asasinului, apoi trase un ultim glont. 

Walter Robinson conducea mașina poliţiei, încet, pe drumul 
de acces, nisipos, presărat ici-colo cu pietre, ce ducea spre 
ocean. În mâna stângă ţinea o lanternă puternică, ce tăia 
noaptea ca mișcările iuți ale unei florete. Mătură într-un arc 
plaja goală, iar raza dansă, parcă, pe valuri, în mișcarea lor 
necontenită. Scrută întunericul, căutându-l pe Simon. 

— Crezi că e aici? întrebă încet Espy. 


— Da. Nu... Pe-aici, pe undeva, șovăi Robinson. Amândoi 
sunt aici. 

Espy nu comentă, continuă însă și ea să cerceteze cu privirile 
în noaptea care pierea treptat. Pietricelele de pe drum 
scrâșneau sub cauciucurile roţilor și Espy nu se putea stăpâni 
să nu înjure, din cauza zgomotului pe care îl făceau. Încercă să 
distingă ceva anume între toate acele sunete care se 
învălmășeau: motorul mașinii, cauciucurile pe pietriș, respiraţia 
grea a lui Walter, atât de diferită de cea calmă, atunci când 
dormea lângă ea, și vuietul valurilor izbind ţărmul. Credea că, 
dacă va reuși să separe fiecare zgomot, să-l compare cu 
celelalte și să-l identifice, atunci va descoperi unul deosebit, 
care venea dinspre Simon. 

Sau, își zise ea repede, dinspre Umbră. 

Îl urmărise pe Robinson cum plonjase ca un scufundător în 
mulţimea de bătrâni din faţa blocului lui rabi, întrebând ca un 
disperat: „Aţi văzut un bătrân? Aţi văzut un om cu un cuţit?” 
Rabi și Frieda Kroner îl însoţiseră și vorbeau în mai multe 
limbi, ca doi translatori. Oamenii care-l înconjuraseră pe 
poliţist păreau speriaţi, răvășiţi de spaimă, erau incapabili să 
scoată o vorbă, până când o bătrânică, care ţinea de braţ tot un 


bărbat în vârstă, ridică o mână tremurătoare. 

— Eu l-am văzut! Am văzut ceva... 

— Ce? se repezi Robinson. 

— Am văzut un om... nu cu un cuţit în mână... Era un om 
înalt, cu părul alb. 

— Da, da, unde... 

— Alerga, răspunse femeia. 

Ridică mâna și Espy văzu un deget descărnat tremurând în 
aer, de parcă ar fi încercat să-i ţină piept vântului, și arătă 
înspre plajă. 

— Alerga de parcă îl urmărea pe dracul... 

Espy nu mai știa de cât timp îl căutau pe Simon. Zece minute 
păreau să fie zece mii. I se părea că fiecare minut care le 
aluneca printre degete râdea de ei, bătându-și joc de căutările 
lor. 

— Ar putea fi oriunde, zise Espy și înjură. Nici măcar nu știm 
dacă au venit pe aici. 

— Eu cred că da, replică Robinson, plimbând încă lanterna 
peste plajă și peste valuri, cu capul scos pe jumătate pe 
fereastra mașinii. 

— Dacă ar fi luat-o spre nord, ar fi însemnat să se întoarcă, 
să fie în zona mai luminată a orașului. Nu, nemernicul căuta 
întunericul. 

— Şi Simon... 

— Simon s-a luat după el. 

Espy respiră profund. 

— În curând o să se lumineze de ziuă. Poate că o să-l vedem 
atunci. 

— O să fie prea târziu, zise Robinson. 

Strânse cu putere volanul. Era gata să mărească viteza, să 
ţâșnească, pur și simplu, era gata să facă orice i-ar fi dat 
senzaţia că era într-adevăr o urmărire și nu doar o cursă fără 
rost. 

Espy privi spre Robinson și-l văzu cum își încleștează 
maxilarul, cum își încordează braţele. Se simţea neputincioasă, 
ca un doctor la patul unui muribund. Întoarse capul și continuă 
să se concentreze asupra zgomotelor: o sirenă în depărtare, un 
val spărgându-se de țărm... bătăile inimii ei. 


Apoi, deodată, ceva sună diferit. O trosnitură sau o 
pocnitură, ca atunci când calci pe crengi uscate. Un zgomot 
care străbătu aerul și ajunse direct la ea, ca șoapta unui iubit. 

— Oprește! strigă ea. 

— Ce? Ce e? Ai văzut ceva? 

— Ai auzit? întrebă Espy. 

— Ce să aud? 

Dar Espy sărise de pe scaun, deschizând portiera mașinii 
care încă mergea. Când puse piciorul pe nisip, îi strigă peste 
umăr: 

— O împușcătură, am auzit o împușcătură! 

Robinson opri mașina și sări după ea. 

Simon se lăsă legănat de valuri ca un copil. Simţea cum i se 
scurge viaţa prin rana făcută de Umbră. I se părea că e învelit 
într-o imensă pătură caldă. 

Se gândi la rabi și la Frieda Kroner și rosti cu voce tare: 

— Acum sunteţi în siguranţă. Am făcut ceea ce mi-aţi cerut. 

În aceeași clipă o revăzu în minte pe fosta lui vecină și zise: 
„Sophie Millstein, mi-am plătit datoria.” 

Nu simţea nicio durere și asta îl uimea. Toate cazurile avute 
în atâţia ani îi arătaseră că moartea e însoţită de violenţă, 
durere și chinuri; pentru el, toate acestea nu puteau fi 
separate. Faptul că nu simţea decât o ușoară ameţeală îl uimea, 
îl intriga. 

Greutatea pe care o simţea în mână îi aminti că avea încă 
pistolul. Se lăsă pe spate, ca și cum s-ar fi culcat pe valuri; îi 
trecu prin minte să lase pistolul pur și simplu să alunece în apa 
întunecată, dar parcă nu-i venea s-o facă. In sinea lui îi zise 
revolverului:, Ai făcut ceea ce ţi-am cerut și-ţi sunt 
recunoscător. Nu m-ai dezamăgit niciodată și nu meriţi să fii 
lăsat aici, aruncat ca un obiect nefolositor, numai că nu știu 
dacă mai am puterea să te ridic.” 

Incercă, totuși, și nu reuși prima dată, apoi, scuipând apa 
care-i intrase în gură, reuși să bage pistolul în tocul său, ceea 
ce-i dădu o mare mulţumire. i 

Trase aer în plămâni din toate puterile. Işi apăsă o mână pe 
rană și cu cealaltă făcu o mișcare încercând să înoate. 

Își spuse că ar fi frumos să moară pe plajă, că ar fi minunat 
ca, atunci când viaţa îl va părăsi, să simtă pământul sub 


picioare, și înfruntând moartea, s-o facă demn. Dar fâșia de 
nisip era la mai mult de patruzeci și cinci de metri distanţă, 
mult prea departe pentru el, și simţea deja cum îl trage fluxul 
departe de țărm. Înotă din nou cu braţul liber, dar oboseala 
învinse și-și spuse că puţini oameni își puteau permite luxul de 
a-și alege locul unde să moară și că nu e cazul să se mai 
gândească la asta, trebuia să ia lucrurile așa cum erau. Dar 
chiar și așa, se trezi totuși că rotește braţul ca să înoate, în 
ciuda oboselii, a luptei pe care o dusese și a rănii. Se împotrivi 
din nou curentului. Asta îl făcu să zâmbească. 

„Totdeauna am fost încăpățânat, își zise. Am fost un copil 
încăpățânat, am devenit un tânăr încăpățânat, anii au trecut și 
am devenit un bătrân încăpățânat, asta sunt și acum. Mi se 
pare un lucru bun să mori luptând.” 

ÎImpinse cu putere din picioare, încercând să înoate cu 
ultimele puteri pe care le mai avea. Trase aer adânc în piept și 
zări ceva care îl uimi, venind dinspre plajă, străpungând lumina 
cenușie. Era o rază de lumină. La început crezu că era moartea 
care se apropia de el, apoi își dădu seama că nu era deloc ceva 
„romantic”. Lumina îl căuta pe el și atunci Simon ridică braţul 
liber deasupra valurilor, iar când raza se opri în dreptul lui, 
făcu semne cu mâna. 

— Acolo! strigă Espy. Doamne, e Simon! Simon! 

Strigă spre bătrân. 

— Simon, suntem aici! 

— Vezi cumva... începu Robinson, dar Espy îl întrerupse: 

— E singur. 

Robinson îi dădu lanterna, începu să-și dea jos haina, își 
scoase pistolul, ciorapii și pantofii. 

— "Ţine lanterna pe el?! Să nu-l pierzi! 

Espy dădu din cap și păși pe nisip, la marginea oceanului, 
încercând să ajungă cât mai aproape de locul unde era Simon. 

— Du-te, Walter! Ajută-l! Mai repede! 

Dar nici nu mai era nevoie s-o spună, căci Robinson se 
aruncase în apă. Dispăru, pentru o clipă, în spuma valurilor, 
străpungând un talaz care venea spre țărm, apoi apăru iar la 
suprafaţă, departe, în larg, înlăturând cu furie, cu ajutorul 
braţelor și al picioarelor, apa care-i stătea în cale. 

Espy ţinea lanterna spre Simon, care se lupta cu oceanul. De- 


abia dacă mai putea zări silueta întunecată a lui Walter, mai 
întunecată chiar decât valurile care îi înghiţeau acum pe 
amândoi. 

Observă mâna întinsă a lui Simon clătinându-se apoi 
dispărând din raza ei vizuală, deși încă îi mai vedea părul alb 
deasupra apei. 

— Du-te, Walter! Du-te! ţipă ea, deși nu credea că vorbele ei 
puteau să acopere vuietul oceanului. 

„Înoată repede!, șopti pentru ea. Înoată mai repede, Walter!” 

Robinson simţea că fluxul îl ajută să se îndepărteze de țărm, 
dar știa cât de capricios e oceanul, pentru că ceea ce acum îi 
era de folos, îl va trăda în secunda următoare, când va încerca 
să-l ajungă pe Simon. Își ţinea capul jos, răsucindu-l numai 
când avea nevoie de aer și când voia să verifice direcţia. Nu 
înota deloc în stilul obișnuit, cu un ritm anume, simţea, însă, în 
el o voinţă de neînfrânt de a se lupta cu apa caldă ce i se 
opunea. 

Privi repede peste valuri. Își dădea seama că raza lanternei 
se pierdea deja în lumina cenușie a zorilor. Fără să se mai 
gândească la asta, continuă să înoate, cu fiecare mișcare 
încordându-și mai mult mușchii. Apucă să strige o dată: 

— Rezistă, Simon! Vin! 

Efortul de a înălța capul și de a striga îl făcu să piardă din 
forța necesară înaintării, așa că își tinu iar capul în jos, 
ascultând plesnetul făcut de braţe și de tălpi când loveau apa și 
sunetul pe care îl scotea când trăgea cu putere aer în plămâni. 

Simon își lăsă capul pe spate și privi spre cer, înainte ca un 
val să-l plesnească în bărbie. Tuși și scuipă apa sărată care-i 
intrase în gură. Încercă să calce apa, în timp ce-și apăsa rana 
cu celălalt braţ, dar îi era foarte greu. I se părea că în adâncuri 
sunt niște braţe care îl atrag cu blândeţe, îndemnându-l să se 
relaxeze, să se lase pradă valurilor. Împinse din nou apa cu 
picioarele; de-abia mai putea să-și ţină capul deasupra și, 
pentru prima oară în noaptea aceea, după ce îl urmărise pe 
asasin, după ce se luptase cu el, își spuse că era bătrân, că anii 
ce trecuseră îi mai lăsaseră doar niște mușchi moi și o oboseală 
de neînvins. A 

Expiră încet și atunci îl auzi pe Walter strigând la el. Incercă 
să răspundă, dar se părea că oceanul care îl înconjura era doar 
un vuiet imens. Nu putu să strige. Reuși, totuși, să ridice o 


mână și să facă o mișcare, apoi zări stropi mari ridicându-se în 
aer, căci Walter se apropia de el. 

— Sunt aici! zise sfârșit Simon; deși lui i se păruse că 
strigase de-a binelea, fusese doar o șoaptă. 

— Rezistă! auzi răspunsul lui Walter. 

Și rezistă. Închise ochii pentru o clipă, gândindu-se că era ca 
un copil obosit, luptându-se să nu adoarmă, apoi îl simţi pe 
tânărul polițist lângă el, îi simţi braţele puternice cum încearcă 
să-l apuce. 

— Te-am prins, Simon, mai rezistă puţin! 

Deschise ochii și simţi braţele lui Walter înconjurându-i 
pieptul. 

— S-a terminat, Walter! zise el încet. 

— Ia-o încet, Simon! Ce naiba... 

— Ne-am luptat și eu l-am învins, zise Simon. Ai grijă să afle 
și ei. 

— Ești rănit? 

— Da. Nu... 

Simon ar fi vrut să spună: „Cum ar fi putut un om ca ăsta să 
mă rănească?”, dar nu mai avu puterea. 

— Umbra... 

— E mort. L-am învins. 

— E-n regulă, Simon, lasă-te pe spate. Te duc eu. Respiră 
ușor și relaxează-te. O să fie bine. Îţi promit! Mâine o să 
mergem la pescuit. 

— Mi-ar plăcea, șopti Simon. 

— O să fie bine. O să te duc la țărm. 

— Da, sunt salvat, răspunse Simon. 

Fostul polițist simţi cum tânărul îl ridică deasupra valurilor, 
cu putere, și-și lăsă capul pe spate. Se simţi purtat înspre țărm, 
cu forță. Închise ochii și se lăsă legănat de ritmul impus de 
mișcările braţelor lui Walter. „Sunt asemenea unui copilaș, 
legănat de braţele mamei.” 

Respiră și deschise ochii. Privi în spate, înspre est, și zări un 
roșu aprins și o fâșie de galben colorând orizontul. 

— E dimineaţă, șopti el. 

Robinson nu-i răspunse, continuă să înoate, luptându-se cu 
fluxul și cu valurile care-l plesneau și-l trăgeau înapoi, încercau 


să-i anihileze orice mișcare, așa cum făcuse de atâtea ori 
înainte oceanul. Nu știu exact clipa când Simon a murit, dar își 
dădu seama de asta când, străpungând talazurile, simţi braţele 
lui Espy atingându-l și așezându-i pe amândoi, încet, pe nisip, 
unde, pentru o clipă, stătură toţi întinși, unul lângă altul. 

Soarele se ridicase sus pe cer, grăbit, de parcă era plictisit, 
nerăbdător să înceapă o nouă zi. Plaja era înecată în lumină și o 
căldură stăruitoare dansa, în valuri, deasupra nisipului albicios. 
Cerul era de un azuriu strălucitor, ca dintr-o reclamă, doar ici- 
colo se zărea un norișor sau doi plutind leneș pe boltă - ca un 
musafir nepoftit. 

Walter și Espy stăteau umăr lângă umăr pe plajă, cu hainele 
uscate, rigide pe trup. Espy era învelită cu o pătură și se înfioră 
puţin, deși nu-i era frig, iar în jurul ei căldura creștea tot mai 
mult. În spatele lor, pe drumul de acces, se îngrămădeau vreo 
șase mașini de poliţie. Câţiva polițiști în uniformă încercau să 
stăvilească niște curioși, adunaţi acolo ca să caște gura. La un 
sfert de milă în larg, un cuter al pazei de coastă și două bărci 
ale poliţiei din Miami vânturau apele. Espy observă doi 
scufundători pregătindu-și echipamentele pe una dintre șalupe. 

— Crezi că or să-l găsească? întrebă ea. 

— Nu știu, răspunse Walter. Fluxul era destul de rapid. 

Se întoarse spre locul unde un doctor în halat alb îi ajuta pe 
doi experţi criminaliști să vâre corpul lui Simon Winter într-un 
sac de plastic. Mai aruncă o singură privire înspre bascheţii lui 
Simon, apoi fermoarul se închise. 

Robinson îl urmări pe doctor împleticindu-se în nisip. O 
adiere ușoară îi umflă halatul, când acesta se apropie de cei 
doi. 

— Bătrânul nu s-a înecat, zise el. A fost înjunghiat. Cum s-a 
întâmplat, domnule poliţist? 

— A avut o noapte agitată, replică Robinson. 

Doctorul pufni o dată, apoi se duse să supravegheze 
transportul cadavrului. 

— Cine era Umbra? întrebă Espy încet. 

Robinson scutură din cap. 

— Nu știu. Şi mă îndoiesc că vom afla vreodată. A fost și el 
cineva anume, dar probabil că și-a schimbat de atâtea ori 
identitatea și numele de la război încoace, încât nu se mai știe 


cine a fost cu adevărat. 

Espy clătină din cap. 

— Și-acum?... 

— Și-acum nimic. 

Espy șovăi, apoi își puse mâna pe braţul lui Walter. Acesta îi 
luă, la rândul lui, mâna și și-o puse pe frunte, ca și cum ar fi 
fost o bucată de gheaţă care l-ar fi putut răcori. Apoi o așeză 
din nou pe braţ și zâmbi. 

— Ei, nu chiar nimic, zise el. 

În faţa lor, criminaliștii ridicau cadavrul. Începură să meargă 
cu pantofii cufundându-li-se în nisipul albicios, de parcă 
greutatea bătrânului pe care îl duceau sporise, era mai mare 
decât puteau ei căra. 

— Eraţi prieteni? întrebă Espy. 

— Începusem să fim. Credeam că mă poate învăţa multe 
lucruri. 

Espy se gândi o clipă la cele spuse de Walter, apoi vorbi: 

— Da, cred că da. 

Rămaseră tăcuţi o vreme, până când Espy se auzi strigată de 
undeva din spate. Se întoarseră amândoi și îi văzură pe rabi și 
pe Frieda Kroner pe care un polițist nu-i lăsa să treacă. Acesta 
se întoarse spre Robinson care îi făcu semn că totul e în regulă. 

— S-a terminat, zise Walter când ei se apropiară. Datorită 
domnului Winter totul s-a sfârșit cu bine. Nu mai e nevoie să vă 
faceţi griji în legătură cu Umbra. 

— Bietul domn Winter! zise Frieda Kroner. 

Își șterse ochii. 

— O să-i mulțumesc rugându-mă pentru el și o să mă rog și 
pentru ceilalți. 

Rabi dădu și el din cap. 

— Nu se poate distruge chiar orice „umbră”, domnule 
poliţist, spuse el. Nu cele din întunecimea aceea. 

O apucă de braţ pe Frieda Kroner și adăugă încet: 

— Dar e foarte mult să distrugi chiar și una. 

Apoi cei doi bătrâni supraviețuitori se întoarseră și, mână în 
mână, se îndreptară spre oraș, spre casele lor. O clipă, Walter 
și Espy îi urmăriră cum își căutau încet drumul pe plajă, de 
parcă memoria însăși ar fi fost la fel de risipită, de incomodă ca 


și nisipul de sub picioarele lor. Pe urmă Walter o luă pe Espy de 
braţ, ca și rabi pe Frieda Kroner, și cei doi tineri îi urmară.