John Grisham — Informatorul

Cel mai bun autor de thrillere în viată 
Ken Follett 


Ladai m Da 


ÎNFORMATORUL 


Lacy Stoltz este investigatoare 


pentru Biroul de Conduită 


Judiciară din Florida. E avocată, 
nu polițistă, iar sarcina ei este să 
preia cazurile care se referă la 
abaterile judiciare. După nouă ani 
în cadrul BC], lucrurile se 
schimbă când Greg Myers, un 
avocat care și-a pierdut dreptul de 
a profesa, îi aduce la cunoștință 


detaliile unui caz de corupție. 


JOHN GRISHAM 


INFORMATORUL 


Titlul original: The Whistler, 2016 
Traducere din limba engleză Mihaela-Alina Ifrim prin Lingua Tradom 


RAO 2018 


Versiune ebook: v1.0, mai 2018 


1 


La radioul prin satelit cânta jazz ambiental, un compromis 
între cei doi ocupanţi ai maşinii. Lacy, proprietara Toyotei Prius 
şi deci a radioului, ura muzica rap aproape la fel de mult cât ura 
Hugo, pasagerul ei, muzica gen country contemporan. Nu 
reuşiră să se hotărască între emisiunile sportive, radioul public, 
hituri vechi, comedie pentru adulţi şi BBC, evitând muzica 
bluegrass!, ariile de operă, CNN şi o întreagă serie de alte 
posturi. Din frustrare, din partea ei, şi din oboseală, din partea 
lui, renunţară dinainte şi se mulţumiră cu jazzul ambiental. 
Ambiental, pentru ca somnul adânc şi lung al lui Hugo să nu fie 
deranjat. Ambiental, deoarece lui Lacy nu-i prea plăcea jazzul. 
Încă un compromis, unul dintre multele care le-a susţinut munca 
în echipă de-a lungul anilor. El dormea, ea conducea şi amândoi 
erau mulţumiţi. 

Înainte de criza economică mondială, sau Marea Recesiune, 
care a început în luna decembrie 2007, Biroul de Conduită 
judiciară? avea acces la o mică rezervă deţinută de stat 
compusă din maşini Honda, toate cu patru uşi, albe şi cu puţini 
kilometri la bord. Dar cum bugetul a fost tăiat, au dispărut. 
Lacy, Hugo şi nenumărați alţi angajaţi bugetari din Florida 
trebuiau, aşadar, să-şi folosească propriile vehicule în interesul 
statului, pentru care primeau cincizeci de cenți la un kilometru 
şi jumătate. Hugo, cu patru copii şi un ditamai creditul ipotecar, 
conducea un Ford Bronco antic cu care abia dacă ajungea la 
birou, darămite să parcurgă distanţe mai mari. Şi în acel 
moment dormea pe locul pasagerului. 

Lacy se bucura de linişte. Se ocupa singură de majoritatea 
cazurilor care-i fuseseră atribuite, aşa cum făceau şi colegii ei. 
Concedierile masive au decimat biroul, aşa că BCJ împărțea 
responsabilitatea între ultimii săi şase investigatori. Doar şase, 
într-un stat cu douăzeci de milioane de oameni, cu o mie de 
judecători în şase sute de Curți judecătoreşti şi procesând o 
jumătate de milion de cazuri pe an. Lacy era extrem de 
recunoscătoare că aproape toţi judecătorii erau oameni cinstiţi, 


1 Formă mai veche a muzicii americane populare cu origini în muzica 
populară a celor patru naţiuni ale insulelor britanice, la care s-au adăugat 
influenţe de jazz şi blues. (n. red.) 

2 Board of Judicial Conduct (în engl., în orig.) (n. red.) 


muncitori şi dedicați spiritului de dreptate şi egalitate. Altfel, ar 
fi plecat de mult. Cele câteva excepţii negative o ţineau ocupată 
cincizeci de ore pe săptămână. 

Semnaliză atingând uşor comutatorul şi încetini pe banda de 
ieşire. Când maşina ajunse la un indicator Stop, Hugo se aranjă 
brusc în scaun de parcă ar fi fost treaz şi pregătit pentru 
întreaga zi. 

— Unde suntem? întrebă el. 

— Aproape că am ajuns. Mai avem douăzeci de minute. E 
numai bine să te întorci pe partea cealaltă şi să sforăi la 
fereastră. 

— Scuze. Am sforăit? 

— Întotdeauna sforăi, cel puţin aşa zice soţia ta. 

— Păi, în apărarea mea, am avut grijă până la trei dimineaţa 
de ultimul ei copil. Cred că-i fată. Cum o chema? 

— Pe soţie sau pe fiică? 

— Ha, ha! 

Scumpa şi mereu însărcinata Verna ţinea pentru ea prea 
puţine informaţii atunci când venea vorba despre soţul ei. Asta 
era vocaţia ei, să-i ţină ego-ul sub control, ceea ce nu era deloc 
uşor. Într-o altă viaţă parcă, Hugo a fost fotbalist, vedetă în 
liceu, apoi cel mai apreciat din anul lui la Universitatea de stat 
din Florida şi primul student boboc care a trecut de linia de 
apărare. A jucat în ofensivă ca tailback - aşezat cel mai în spate 
şi folosit pentru majoritatea  alergărilor -, strivind şi 
impresionând, vreme de cel puţin trei meciuri, până când l-au 
scos de pe teren pe targă cu subluxaţie vertebrală în partea de 
sus a coloanei. A jurat să revină. Maică-sa i-a interzis. A absolvit 
cu distincţii şi a urmat Dreptul. Zilele lui de glorie au devenit 
repede istorie, însă el avea să-şi păstreze ceva din lăudăroşenia 
specifică tuturor americanilor. Nu putea altfel. 

— Douăzeci de minute, zici? mormăi el. 

— Desigur, sau poate nu. Dacă vrei, te las în maşină cu 
motorul pornit şi poţi dormi toată ziua. 

Hugo se întoarse pe partea dreaptă, închise ochii şi spuse: 

— Vreau un nou partener. 

— E şi asta o idee, dar problema este că nimeni altcineva nu 
te vrea. 

— Şi vreau să fie unul cu o maşină mai mare. 

— Parcurge optzeci de kilometri cu patru litri de combustibil. 


Mărâi iar, stătu liniştit un pic, apoi se suci, tresări, mormăi şi 
stătu drept în scaun. Îşi frecă ochii şi întrebă: 

— Ce ascultăm? 

— Am avut discuţia asta în urmă cu multă vreme, când am 
plecat din Tallahassee, chiar când ţi-ai început hibernarea. 

— M-am oferit să conduc, din câte-mi amintesc. 

— Mda, cu un ochi deschis. A însemnat atât de mult! Ce mai 
face Pippin? 

— Plânge mult. De obicei, şi spun asta având o ditamai 
experienţa, când un nou-născut plânge, are un motiv. Mâncare, 
apă, scutece, mama - orice. Nu şi ea. Zbiară din toţi rărunchii. 
Habar n-ai ce pierzi! 

— Dacă-ţi aminteşti, am stat peste noapte de vreo două ori cu 
Pippin. 

— Da, şi să-ţi dea Dumnezeu sănătate. Vii în seara asta? 

— Oricând. E al patrulea copil. N-aţi vorbit şi voi despre 
metode contraceptive? 

— Am cam început să discutăm despre asta. Şi acum că tot 
ne aflăm la subiectul ăsta, cum mai stai cu viața sexuală? 

— Scuze. A fost greşeala mea. 

La treizeci şi şase de ani, Lacy era singură şi destul de 
atrăgătoare, iar viaţa ei sexuală reprezenta o sursă necontenită 
de şuşoteli şi curiozitate în birou. 

Se îndreptau către est, spre Oceanul Atlantic. Până la St. 
Augustine, în Florida, mai erau treisprezece kilometri. Lacy 
închise, în cele din urmă, radioul. 

— Şi ai mai fost aici? întrebă Hugo. 

— Da, în urmă cu câţiva ani. Am petrecut o săptămână cu 
iubitul de atunci într-un apartament de pe plajă al unui prieten. 

— Sex la greu? 

— lar începi? Ai mintea doar la prostii? 

— Păi, dacă mă gândesc bine, răspunsul e da. Plus că trebuie 
să înţelegi că Pippin are deja o lună, ceea ce înseamnă că Verna 
şi cu mine n-am mai avut relaţii normale de cel puţin trei luni. 
Încă susţin, cel puţin în sinea mea, că m-a tăiat de la porţie cu 
trei săptămâni mai devreme, nu că ar conta. Oricum, nu mă pot 
întoarce în timp să recuperez, nu? Aşa că lucrurile sunt destul 
de intense în partea mea; nu-s convins că e valabil şi pentru ea. 
Trei plozi şi-un nou-născut pot afecta grav intimitatea. 

— N-am să ştiu niciodată cum e. 


El încercă să se concentreze la autostradă, însă după vreo 
doi, trei kilometri pleoapele îi deveniră din ce în ce mai grele şi 
începu să picotească. Ea îi aruncă o privire şi zâmbi. În cei nouă 
ani de când era în Birou, ea şi Hugo au lucrat împreună la vreo 
douăsprezece cazuri. Făceau echipă bună, aveau încredere unul 
într-altul şi amândoi ştiau că orice pas greşit din partea lui, deşi 
nu fusese înregistrat niciunul până în prezent, ar fi fost imediat 
raportat Vernei. Lacy lucra cu Hugo, dar bârfea şi mergea la 
cumpărături cu Verna. 

St. Augustine era promovat ca fiind cel mai vechi oraş din 
America, locul exact în care a acostat conchistadorul spaniol 
Juan Ponce de León şi şi-a început explorarea. Având un trecut 
istoric captivant şi bazându-se pe turism, era un oraş minunat, 
cu clădiri istorice şi straturi groase de muşchi care decorau 
stejarii antici. De cum intrară în oraş, traficul deveni lent şi ticsit 
de autobuzele turistice. In depărtare, pe partea dreaptă, o 
catedrală veche se înălța deasupra oraşului. Lacy îşi amintea 
totul foarte bine. Deşi săptămâna petrecută acolo cu vechiul 
iubit fusese un dezastru, totuşi păstra amintiri frumoase despre 
St. Augustine. Unul dintre multele dezastre. 

— Şi cine e acest informator pe care trebuie să-l întâlnim? 
întrebă Hugo frecându-se la ochi încă o dată, hotărât de data 
asta să rămână treaz. 

— Nu ştiu încă, dar numele lui de cod este Randy. 

— Bine, însă aminteşte-mi, te rog, de ce facem echipă pentru 
o întâlnire secretă cu un bărbat care foloseşte un nume fals şi n- 
a depus încă o plângere oficială împotriva unuia dintre mult 
stimaţii noştri judecători? 

— N-am nicio explicaţie. Oricum, am vorbit cu el de trei ori la 
telefon şi pare chiar serios. 

— Minunat! Şi când ai vorbit ultima oară cu un reclamant care 
să nu pară, ă, serios? 

— Crede-mă, bine? Michael a zis să mergem, şi iată-ne aici. 

Michael era directorul, şeful lor. 

— Desigur. Niciun indiciu despre pretinsul comportament 
imoral? 

— Oh, ba da. Randy zicea că e ceva de proporţii. 

— Frate, toţi zic asta. 

Cotiră pe King Street şi pătrunseră în traficul din centru. Era 
mijlocul lunii iulie, în plin sezon în nordul Floridei, iar turiştii se 


plimbau pe trotuare în pantaloni scurţi şi sandale fără să pară a 
avea vreo destinaţie precisă. Lacy parcă pe o străduţă laterală şi 
apoi se alăturară amândoi mulţimii de turişti. Petrecură o 
jumătate de oră într-o cafenea răsfoind broşuri elegante cu 
proprietăţi imobiliare. La prânz, aşa cum fuseseră instruiți, 
intrară în Lucas Grill şi ocupară o masă pentru trei persoane. 
Comandară ceai rece şi aşteptară. Treizeci de minute trecură 
fără niciun semn din partea lui Randy, aşa că-şi comandară 
sendvişuri. Cu garnitură de cartofi prăjiţi pentru Hugo şi fructe 
pentru Lacy. Cu ochii lipiţi de uşă, mâncară încet, aşteptând. 

Fiind avocaţi de profesie, preţuiau timpul. În calitate de 
anchetatori au învăţat însă să aibă şi răbdare. Numai că cele 
două roluri intrau adeseori în conflict. 

La 2:00 p.m., renunţară şi se întoarseră la maşina care 
semăna cu o saună înecăcioasă. Când Lacy răsuci cheia în 
contact îi sună telefonul. Număr necunoscut. 

— Da, răspunse ea. 

— Te-am rugat să vii singură, spuse Randy. 

— Presupun că aveai dreptul să-mi ceri asta. Trebuia să ne 
întâlnim la prânz, să luăm masa. 

— Sunt în port, la capătul King Street, la trei străzi distanţă, 
zise el după o pauză. Spune-i amicului tău să-şi vadă de treabă 
şi vorbim. 

— Uite cum stă treaba, Randy, nu sunt poliţist şi nici nu mă 
descurc prea bine în a face pe agentul sub acoperire. Am să mă 
întâlnesc cu tine, să-ţi dau bună ziua şi toate cele, dar dacă nu- 
mi spui numele tău adevărat în următoarele şaizeci de secunde, 
plec. 

— Mi se pare corect. 

Ea închise telefonul şi mormăi ironic: „Mi se pare corect”. 


* 


Portul era plin cu ambarcațiuni de agrement şi câteva vase de 
pescuit care soseau şi plecau în larg. Pe un ponton lung, cobora 
un cârd de turişti gălăgioşi ca nişte gâşte. Un restaurant cu o 
curte interioară la marginea apei avea o activitate destul de 
profitabilă. Echipajele de pe ambarcaţiunile de tip charter 
curăţau punţile şi aranjau lucrurile pentru cursele de a doua zi. 


Lacy merse de-a lungul cheiului central, căutând cu privirea 
un bărbat pe care nu-l văzuse niciodată. În faţă, stând lângă o 
pompă de combustibil, un tip dintre cei care stau mai mult la 
plajă, însă care nu mai era de mult la fel de tânăr ca majoritatea 
celor de genul asta, îi făcu scurt şi stângaci din mână 
încuviinţând. Inclină şi ea capul în semn de răspuns şi continuă 
să meargă. Bărbatul avea vreo şaizeci de ani, iar de sub pălăria 
Panama i se revărsa mult păr alb. Pantaloni scurţi, sandale, o 
cămaşă ţipătoare înflorată, bronzul tipic şi o piele bătucită 
specifică celor care au petrecut prea mult timp la soare. Purta 
ochelari de aviator. Zâmbind, făcu un pas în faţă şi zise: 

— Dumneavoastră trebuie să fiţi Lacy Stoltz. 

Ea îi dădu mâna răspunzând: 

— Da, şi dumneavoastră sunteţi...? 

— Numele meu este Ramsey Mix. E o plăcere să vă cunosc. 

— Asemenea. Trebuia să ne întâlnim la prânz. 

— Îmi cer scuze. Am avut nişte probleme cu vasul. 

Schiţă un gest din cap către o ambarcaţiune cu motor 
ancorată la capătul docului. Nu era cea mai lungă navă din port 
în momentul acela, dar era pe aproape. 

— Putem vorbi acolo? întrebă el. 

— Pe vas? 

— Desigur. Oferă mai multă intimitate. 

Să urce la bordul unei ambarcaţiuni cu un străin nu i se părea 
o idee prea bună, aşa că ezită. Inainte ca ea să replice, Mix 
adăugă: 

— Cine e tipul de culoare? 

Bărbatul privi către King Street. Lacy se întoarse şi-l zări pe 
Hugo ţinându-se foarte nonşalant după o şleahtă de turişti în 
apropiere de port. 

— E colegul meu, răspunse ea. 

— Un fel de gardă de corp? 

— N-am nevoie de gardă de corp, domnule Mix. Nu suntem 
înarmaţi, însă prietenul meu ar putea ajunge lângă 
dumneavoastră în doar două secunde ca să vă arunce în apă. 

— Să sperăm că nu va fi nevoie de aşa ceva. Am gânduri 
paşnice. 

— Mă bucur să aud asta. Am să urc pe vas doar dacă rămâne 
acolo unde este. Dacă porniţi motorul, atunci întâlnirea noastră 
se încheie. 


— Bine, mi se pare rezonabil. 

Îl urmă de-a lungul cheiului, trecând de un şir de ambarcaţiuni 
care arătau de parcă nu mai văzuseră largul oceanului de luni 
bune, până la vasul lui inspirat botezat Conspirator. Mix urcă la 
bord şi îi întinse mâna în semn de ajutor. Pe puntea 
ambarcaţiunii, sub o copertină din pânză, era o masă mică din 
lemn cu patru scaune pliante. 

— Bine aţi venit la bord! Luaţi loc, o invită el făcând un semn 
cu mâna către ele. 

Lacy evaluă rapid împrejurimile. 

— Suntem singuri? întrebă ea fără să se aşeze. 

— Păi, nu tocmai. Am o prietenă căreia îi place să navigheze 
împreună cu mine. O cheamă Carlita. Vreţi s-o cunoaşteţi? 

— Doar dacă are vreo însemnătate pentru povestea noastră. 

— N-are. 

Mix privea către port, unde Hugo stătea sprijinit de o 
balustradă. li făcu din mână vrând parcă să spună: „Urmăresc 
totul”. Mix îi întoarse gestul, apoi i se adresă lui Lacy: 

— Pot să vă întreb ceva? 

— Desigur, răspunse Lacy. 

— Greşesc dacă presupun că tot ce urmează să vă spun va fi 
ulterior rezumat domnului Hatch? 

— E colegul meu. Lucrăm împreună la unele cazuri, e posibil 
să lucrăm şi la acesta. De unde ştiţi cum îl cheamă? 

— Păi, se întâmplă să deţin şi eu un computer. Am verificat 
site-ul. BCJ ar trebui să-l actualizeze. 

— Ştiu. Au fost tăieri de buget. 

— Numele lui îmi pare vag cunoscut. 

— A avut o carieră sportivă scurtă ca jucător de fotbal 
american în cadrul Florida State. 

— Poate că de acolo. Eu, unul, sunt suporter Gator. 

Lacy alese să nu răspundă. Era ceva tipic zonei din sud, unde 
oamenii se ataşau de echipele de fotbal american cu un 
fanatism pe care l-a considerat mereu deranjant. 

— Deci, o să ştie totul? conchise Mix. 

— Da. 

— Atunci, cheamă-l. O să pregătesc nişte băuturi. 


2 

Carlita servi băuturile pe o tavă vintage, din lemn - sucuri 
dietetice pentru Lacy şi Hugo şi o sticlă cu bere pentru Mix. Era 
o femeie drăguță, latino-americană, mai mică decât Ramsey cu 
cel puţin douăzeci de ani şi părând foarte încântată să aibă 
musafiri, mai ales o altă femeie. 

Lacy îşi notă ceva în carneţel, apoi spuse: 

— O întrebare scurtă. În urmă cu un sfert de oră m-aţi sunat 
de pe un alt număr de telefon, diferit faţă de cel de săptămâna 
trecută. 

— Şi asta e o întrebare? replică Mix. 

— E pe-aproape. 

— Bine. Folosesc multe cartele preplătite. Şi sunt mai tot 
timpul în mişcare. Presupun că numărul dumneavoastră este 
unul pus la dispoziţie de către angajator, nu-i aşa? 

— Aşa e. Nu întrebuinţăm telefoanele mobile personale 
pentru treburile statului, aşa că numărul meu este prea puţin 
probabil să se schimbe. 

— Ceea ce simplifică lucrurile, mă gândesc eu. Schimb 
telefoanele lunar, uneori chiar săptămânal. 

Până atunci, în cele cinci minute împreună, tot ce afirmase 
Mix lăsa loc de şi mai multe întrebări. Lacy era încă iritată 
pentru că i s-a tras clapa la prânz şi nu-i plăcea acea primă 
impresie pe care şi-o crease. 

— Bine, domnule Mix, din momentul acesta, Hugo şi cu mine 
nu vom mai spune nimic. Începeţi dumneavoastră să vorbiti. 
Spuneţi-ne povestea şi, dacă vor lipsi unele pasaje care ne vor 
obliga să căutăm informaţii şi să bâjbâim în întuneric, atunci ne 
vom plictisi şi vom pleca frumuşel acasă. Aţi fost suficient de 
rezervat la telefon cât să mă ademeniţi aici. Începeţi să vorbiti. 

Mix îşi întoarse privirea către Hugo şi întrebă zâmbind: 

— Aşa-i de directă mereu? 

Fără să zâmbească, Hatch consimţi. Îşi împreună mâinile pe 
masă, aşteptând. Lacy lăsă pixul jos. Mix gâlgâi o duşcă de bere 
şi începu: 

— Am practicat Dreptul vreo treizeci de ani în Pensacola. La o 
firmă mică - de obicei, cinci sau şase avocaţi. Pe vremuri o 
duceam bine şi viaţa era frumoasă. Unul dintre primii mei clienţi 
a fost un dezvoltator imobiliar, unul cu greutate, care construia 
imobile cu apartamente, vile, hoteluri, strip malluri - un nou 


concept de mall în aer liber, cu magazinele dispuse pe un rând 
cu spaţiu de promenadă în faţă, iar pe toată lungimea lui având 
locuri de parcare -, chestii specifice Floridei care apar peste 
noapte. N-am avut niciodată încredere în acest tip, dar făcea 
atâţia bani încât, în cele din urmă, am muşcat momeala. M-a 
vârât în nişte afaceri, câte-o firimitură pe ici, pe colo şi o vreme 
a funcţionat. Am început să visez că aveam să mă îmbogăţesc, 
ceea ce în Florida, cel puţin, poate cauza probleme grave. 
Prietenul meu îşi măsluia registrele financiare şi făcea mult prea 
multe datorii, lucru despre care nu ştiam nimic. Se pare că au 
existat nişte împrumuturi false, toate erau false, de fapt, iar 
agenţii FBI? au sosit cu una dintre bombele lor RICO“, cu 
dispersie, şi au pus sub acuzare jumătate din Pensacola, inclusiv 
pe mine. Mulţi indivizi au fost „arşi” - dezvoltatori şi agenţi 
imobiliari, bancheri, avocaţi şi alţi avocăţei lipsiţi de scrupule. 
Probabil că nu sunteţi familiarizați cu cazul, deoarece anchetați 
judecători, şi nu avocaţi. Mă rog, am făcut o înţelegere, i-am 
turnat pe toţi, m-am declarat vinovat de unul dintre capetele de 
acuzare de fraudă poştală şi am petrecut şaisprezece luni într-o 
închisoare federală. Mi-am pierdut dreptul de a mai practica şi 
mi-am făcut o groază de duşmani. Acum stau mai mult ascuns. 
Am depus actele pentru repunerea în drepturi şi mi-am 
redobândit licenţa. Am un singur client în perioada asta şi el 
este individul despre care vom vorbi de-acum înainte. Intrebări? 
li s-a adresat el, apoi a luat un dosar nemarcat de pe scaunul 
gol şi i l-a înmânat lui Lacy. Astea-s informaţiile despre mine. 
Articole de ziar, înţelegerea mea, tot ce aţi putea avea nevoie. 
Sunt cinstit, sau atât de cinstit cât poate fi un fost condamnat, şi 
fiecare cuvânt pe care vi-l spun este adevărat. 

— Care este adresa dumneavoastră în prezent? întrebă Hugo. 

— Am un frate în Myrtle Beach şi folosesc adresa lui în scopuri 
legale. Carlita are o locuinţă în Tampa şi mai primesc ceva 
corespondenţă şi acolo. Practic însă, locuiesc pe vasul ăsta. Am 
telefoane, fax, Wi-Fi, un duş mic, bere rece şi o doamnă 
drăguță. Sunt un tip fericit. Ne tot fâțâim prin Florida, prin 


3 Federal Bureau of Investigation - Biroul Federal de Investigaţii (n. red.) 

+ Cu referire la legea din 1970 împotriva infracţiunilor comise de crima 
organizată, denumirea în engleză fiind Racketeer Influenced and Corrupt 
Organizations Act. (n.tr.) 


Arhipelagul Keys, prin Bahamas. Nu-i o pensionare prea grea, 
mulţumită Unchiului Sam. 

— De ce aveţi doar un client? întrebă Lacy ignorând dosarul. 

— Este prietenul unui prieten mai vechi, care-mi cunoaşte 
trecutul întunecat şi-şi închipuie că-mi voi asuma nişte riscuri 
pentru un comision gras. Are dreptate. Prietenul meu m-a 
căutat, pe urmă m-a convins să preiau cazul. Nu-mi cereţi să vă 
spun numele clientului, pentru că nu-l ştiu. Prietenul meu este 
intermediarul. 

— Nu ştiţi numele propriului client? întrebă iar Lacy. 

— Nu, şi nici nu vreau să-l ştiu. 

— Şi ar trebui să întrebăm din ce motiv, sau să acceptăm 
asta, pur şi simplu? interveni Hugo. 

— Ăsta e primul pasaj lipsă, domnule Mix, spuse Lacy. Şi nouă 
nu ne plac elementele lipsă. Ori ne spui tot, ori plecăm şi uităm 
de toate. 

— Ei, relaxaţi-vă, bine? zise Mix în timp ce gâlgâi nişte bere. 
Asta e o poveste lungă, care are nevoie de ceva vreme pentru a 
fi dezvăluită. Implică o groază de bani, corupţie de te lasă 
mască şi nişte indivizi cu adevărat periculoşi, care nu s-ar gândi 
prea mult înainte de a-mi trage vreo două gloanţe între ochi, 
sau vouă, sau clientului meu, sau oricui întreabă prea multe. 

Urmă o pauză lungă în timp ce Lacy şi Hugo procesau 
informaţia. În cele din urmă, ea întreabă: 

— Păi, şi atunci, din ce motiv v-aţi implicat în tot jocul ăsta? 

— Pentru bani. Clientul meu vrea să înainteze o acţiune în 
justiţie în baza legii care protejează informatorii din Florida. 
Visează să adune milioane. Voi primi o parte frumuşică şi, dacă 
merge totul bine, n-o să mai fiu nevoit niciodată să iau clienţi. 

— Atunci, înseamnă că trebuie să fie un angajat al statului, 
conchise Lacy. 

— Cunosc legea, domnişoară Stoltz. Aveţi o slujbă solicitantă, 
eu nu. Am suficient timp să mă cufund în secţiunile codurilor şi 
jurisprudenţelor. Da, clientul meu este un angajat al statului 
Florida. Nu, identitatea lui nu poate fi dezvăluită; cel puţin nu 
acum. Poate mai târziu. Şi dacă vor fi bani la mijloc, vom reuşi 
să convingem un judecător să păstreze un dosar închis. Dar, 
pentru început, clientul meu este mult prea înspăimântat să 
semneze o plângere oficială adresată Biroului de Conduită 
judiciară. 


— Nu putem continua fără o plângere oficială semnată, 
explică Lacy. Legea, după cum bine ştiţi, este foarte clară. 

— Da, chiar ştiu. Voi semna plângerea. 

— Sub jurământ? întrebă Hugo. 

— Da, aşa cum se cere. Clientul meu spune adevărul, aşa 
cred, şi sunt dispus să semnez cu numele meu. 

— Şi nu vă e frică? 

— Am trăit cu frica în sân multă vreme. Bănuiesc că m-am 
obişnuit cu sentimentul, deşi lucrurile ar putea să meargă prost. 

Mix se întinse după un alt dosar şi scoase nişte hârtii pe care 
le puse pe masă. 

— În urmă cu şase luni, m-am prezentat în instanţă la Myrtle 
Beach şi am solicitat schimbarea numelui. În prezent mă 
numesc Greg Myers şi acesta este numele cu care voi semna 
plângerea. 

Lacy citi ordinul judecătoresc din Carolina de Sud şi pentru 
prima oară se întrebă dacă fusese o mişcare înţeleaptă să vină 
în St. Augustine ca să-l întâlnească pe Mix. Un angajat al statului 
mult prea înspăimântat să iasă în faţă. Un avocat care abia şi-a 
recăpătat licenţa şi atât de fricos, încât a fost în stare să meargă 
la tribunal într-un alt stat ca să-ş schimbe numele. Un fost 
condamnat fără o adresă propriu-zisă. 

Hugo citi ordinul judecătoresc şi, pentru prima oară după 
mulţi ani, îşi dorea să fi purtat cu el o armă. 

— Consideraţi că, în momentul acesta, vă ascundeţi? întrebă 
el. 

— Haideţi să admitem că sunt doar foarte precaut, domnule 
Hatch. Sunt un căpitan de vas foarte experimentat care 
cunoaşte mult mai bine decât oricine m-ar putea căuta, dacă, 
într-adevăr, ar fi cazul, apele, mările, oceanele, curenţii marini şi 
recifele, bancurile de nisip şi plajele cele mai îndepărtate, 
precum şi toate locurile retrase. 

— Ei bine, chiar pare că vă ascundeţi, interveni Lacy. 

Myers încuviinţă, pur şi simplu, de parcă ar fi fost de acord cu 
afirmaţia. Toţi trei sorbiră din băuturi. În cele din urmă, adie o 
briză care mai atenua un pic umiditatea densă. 

— O întrebare, adăugă Lacy răsfoind dosarul subţire. Există 
vreo legătură oricât de mică între problemele dumneavoastră 
legale şi comportamentul judiciar imoral despre care vreţi să 
discutăm? 


Myers se gândi puţin, cântărind întrebarea. 

— Nu. 

— Să ne întoarcem la clientul acesta misterios, zise Hugo. 
Aveţi stabilită vreo formă de contact direct cu el? 

— Absolut niciuna. Refuză să folosească e-mailul, poşta, faxul 
sau orice tip de telefon care poate fi urmărit. Comunică prin 
intermediar, iar intermediarul fie mă vizitează, fie mă sună de 
pe vreun telefon mobil cu cartelă preplătită. E ciudat şi mănâncă 
mult timp, însă e destul de sigur. Fără nicio pistă, fără nicio 
înregistrare, nimic lăsat în urmă. 

— Şi dacă aţi avea nevoie de el chiar în momentul ăsta, cum 
l-aţi contacta? 

— N-a fost niciodată cazul. Presupun că aş suna intermediarul 
şi aş aştepta cam vreo oră. 

— Unde locuieşte clientul? 

— Nu ştiu sigur. Undeva prin regiunea Florida Panhandle. 

Lacy trase aer în piept şi schimbă nişte priviri cu Hugo, după 
care întrebă: 

— Bine, care-i povestea? 

Myers privi în zare, de-a lungul luciului apei, dincolo de 
ambarcaţiuni, captivat de un pod basculant. 

— Povestea asta are multe capitole, iar unele dintre ele încă 
se scriu, zise el într-un târziu. Scopul întâlnirii de faţă este de a 
vă spune suficient de mult cât să vă stârnesc curiozitatea, dar 
să vă şi înspăimânt suficient cât să daţi înapoi dacă asta vreţi. 
De fapt, asta este adevărata întrebare: Vreţi să vă implicaţi? 

— Este vorba despre conduită judiciară imorală? întrebă Lacy. 

— Cuvântul imoral este cu mult prea sărac. Ceea ce ştiu 
implică un nivel de corupţie nemaiîntâlnit până acum în această 
ţară. Vedeţi dumneavoastră, domnişoară Stoltz şi domnule 
Hatch, cele şaisprezece luni pe care le-am petrecut în închisoare 
n-au fost chiar fără folos. Am fost numit responsabil de 
bibliotecă şi am stat cu nasul în cărţi. Am studiat fiecare caz de 
corupţie judecătorească înaintat vreodată către acuzare, în 
toate cele cincizeci de state. Am cercetarea, dosarele, notițele, 
totul. Sunt omul potrivit dacă vreodată aveţi de nevoie de vreun 
atotştiutor. lar povestea pe care v-o zic implică mai mulţi bani 
murdari decât toate celelalte cazuri adunate. Presupune, de 
asemenea, şi mită, extorcare de fonduri, intimidare, procese 
aranjate, cel puţin două crime şi o eroare judiciară. Un bărbat 


putrezeşte în culoarul morţii la o oră de aici pentru că i s-a făcut 
o înscenare. Bărbatul responsabil pentru crimă se află, acum, 
probabil, la bordul ambarcaţiunii lui, una mult mai frumoasă 
decât a mea. 

Se opri, luă o înghiţitură de bere şi le aruncă o privire 
arogantă, satisfăcut cumva că le-a atras atenţia. 

— Întrebarea este deci, repet: Vreţi să vă implicaţi? Ar putea fi 
periculos. 

— De ce ne-aţi căutat pe noi? întrebă Hugo. De ce nu FBl-ul? 

— Am avut de-a face cu FBl-ul, domnule Hatch, şi lucrurile s- 
au sfârşit prost. N-am încredere în ei şi în niciunul dintre cei care 
poartă insignă, mai ales în statul ăsta. 

— Încă o dată, domnule Myers, noi nu suntem înarmaţi, spuse 
Lacy. Nu suntem anchetatori criminalişti. Se pare că 
dumneavoastră aveţi nevoie de ajutorul guvernului federal. 

— Însă aveţi puterea de a emite citaţii, adăugă Myers. Aveţi 
un statut legal care vă permite să obţineţi citaţii. Puteţi cere 
oricărui judecător din statul ăsta să vă pună la dispoziţie orice 
documentaţie pe care o are în birou. Beneficiaţi de o putere 
considerabilă, domnişoară Stoltz. Aşa că, din multe puncte de 
vedere, investigaţi, până la urmă, şi activităţile cu caracter 
criminal. 

— Adevărat, interveni Hugo, dar nu suntem echipați pentru a 
face faţă gangsterilor. Dacă povestea dumneavoastră este 
adevărată atunci se pare că cei vinovaţi sunt foarte bine 
organizaţi. 

— Aţi auzit vreodată de Mafia Catfish?? întreabă Myers după ol 
duşcă lungă de bere. 

— Nu, răspunse Hugo, iar Lacy clătină din cap. 

— Ei bine, e o altă poveste lungă. Da, domnule Hatch, este o 
bandă foarte bine organizată. Are o lungă istorie în comiterea de 
infracţiuni care nu ne interesează, fiindcă nu-i implică pe 
membrii sistemului judiciar. Însă există o afacere în care 
membrii acestei grupări au cumpărat un judecător. Şi asta chiar 
vă priveşte. 

Conspirator se legănă în urma unui vas de creveţi şi, pentru o 
clipă, toţi trei rămaseră tăcuţi. 


5 Mafia de pe Coastă, de asemenea şi titlul unui film din 2014, Coast Mafia (n. 
red.) 


— Dar dacă refuzăm să ne implicăm? întrebă Lacy. Ce se 
întâmplă cu povestea dumneavoastră? 

— Dacă depun o plângere oficială, nu sunteţi obligaţi să vă 
implicaţi? 

— Teoretic, da. Dar sunt sigură că ştiţi că avem la dispoziţie 
patruzeci şi cinci de zile ca să facem o evaluare pentru a stabili 
dacă plângerea e vrednică de a fi luată în considerare. Apoi 
anunţăm ţinta, adică judecătorul, şi-i stricăm ziua. Însă ne 
pricepem de minune şi la ignorat astfel de plângeri. 

— Oh, da, exclamă Hugo zâmbind. Suntem birocraţi. Ne 
putem eschiva şi putem întârzia, şi avem cei mai buni oameni 
pentru aşa ceva. 

— Nu puteţi tergiversa aşa ceva, zise Myers. E o manevră de 
mare amploare. 

— Dacă e aşa de mare, de ce nu s-a descoperit nimic până 
acum? întrebă Lacy. 

— Fiindcă este încă în desfăşurare. Şi n-a fost momentul 
potrivit. Din multe motive, domnişoară Stoltz, printre care cel 
mai important este faptul că niciunul dintre cei care deţin 
informaţiile n-a dorit să iasă la înaintare până acum. les eu la 
rampă. Întrebarea este următoarea: Vrea Biroul de Conduită 
Judiciară să-l investigheze pe cel mai corupt judecător din istoria 
jurisprudenţei americane? 

— Unul dintre ai noştri? întrebă Lacy. 

— Exact. 

— Când îi vom afla numele? întrebă Hugo. 

— Presupuneţi că e bărbat. 

— Nu presupunem nimic. 

— Asta e o manieră bună de a începe. 


* 


Briza cedă în cele din urmă, iar ventilatorul care se tot 
învârtea deasupra lor reuşea cu greu să disperseze aerul umed. 
Myers păru să fie ultimul care să înţeleagă că li se lipeau 
cămăşile de piele, aşa că, în calitate de gazdă a micii întruniri, 
preluă iniţiativa. 

— Haideţi să mergem la restaurantul de aici ca să bem ceva, 
propuse el. Au un bar înăuntru cu aer condiţionat. 


Închise o geantă de curierat din piele, de culoare verde-oliv, 
destul de ponosită. Lacy se întreba ce avea înăuntru. O armă de 
dimensiuni mici? Bani, vreun paşaport fals? Sau, poate, un alt 
dosar? 

In vreme ce străbăteau debarcaderul, Lacy întrebă: 

— Veniţi des în restaurantul ăsta? 

— De ce aş răspunde la întrebarea asta? replică Myers, iar 
Lacy îşi dori să nu fi spus nimic. 

Avea de-a face cu un om invizibil, aflat mereu pe fugă, şi 
nicidecum cu vreun marinăraş care naviga dintr-un port într- 
altul. Hugo clătină din cap. Lacy îşi făcu mea culpa. 

Restaurantul era gol, iar ei ocupară o masă înăuntru de la 
care puteau admira întregul port. După ce se rumeniseră în 
căldura ca de cuptor timp de-o oră, găsiră aerul condiţionat ca 
fiind mult prea rece. Ceai cu gheaţă pentru cei doi investigatori, 
cafea pentru domnul Myers. Erau singuri; nimeni nu-i putea 
auzi. 

— Şi dacă vă spunem că nu suntem prea entuziasmați de 
cazul ăsta, zise Hugo. 

— Atunci, probabil că voi apela la planul B, deşi n-aş prea 
vrea. Planul B implică presa, vreo doi reporteri pe care-i cunosc, 
niciunul din ei prea de încredere. Unul este în Mobile, celălalt în 
Miami. Şi ca să fiu sincer, cred că se vor speria repede. 

— Ce vă face să credeţi că n-o să ne speriem şi noi la fel de 
repede, domnule Myers? interveni Lacy. După cum am mai 
menţionat, nu suntem obişnuiţi să avem de-a face cu gangsteri. 
Şi oricum avem o groază de cazuri. 

— Sunt convins că aveţi. Judecătorii corupți sunt nelipsiţi din 
sistem. 

— De fapt, nu sunt chiar aşa de mulţi. Doar câteva mere 
stricate, însă sunt destui împricinaţi nemulţumiţi care să ne dea 
de lucru. Multe plângeri, majoritatea fără vreun temei real. 

— Desigur. 

Myers îşi scoase tacticos ochelarii de aviator şi-i aşeză pe 
masă. Avea ochii umflaţi şi roşii, ca ai unui alcoolic, înconjurați 
de nişte cercuri de piele palidă, un contrast care-l făcea să 
semene cu un raton. Era evident că-şi dădea jos ochelarii foarte 
rar. Privi de jur împrejur încă o dată, de parcă ar fi vrut să se 
asigure că nu se aflau în restaurant cei care erau pe urmele lui 
şi păru că se relaxează. 


— Să vorbim despre această Mafie de pe Coastă, începu 
Hugo. 

Myers scoase un mormăit însoţit de un zâmbet, de parcă abia 
aştepta să depene firul. 

— Vreţi să aflaţi povestea, nu-i aşa? 

— Dumneavoastră aţi adus vorba. 

— Aşa este. 

Chelneriţa servi băuturile şi dispăru. Myers luă o înghiţitură şi 
începu: 

— Trebuie să ne întoarcem cu vreo cincizeci de ani în urmă. 
La o bandă compusă din nişte băieţi răi, al căror comportament 
infracţional se împărțea între diferite zone din Arkansas, 
Mississippi şi Louisiana, oriunde puteau mitui un şerif. Se 
ocupau, în general, cu băutura de contrabandă, prostituție, 
jocuri de noroc, ca pe vremuri, mă gândesc eu, doar că aveau 
mult mai multă putere şi nici nu făceau economie la cadavre. Îşi 
alegeau un district în care era permis comerţul cu alcool, de 
preferat unul la graniţa statului, şi-şi puneau la cale operaţiunile. 
Ca de fiecare dată, oamenii se saturau, alegeau un nou şerif, iar 
neisprăviţii părăseau oraşul. Cu timpul s-au stabilit pe coasta 
fluviului Mississippi, în jurul oraşelor Biloxi şi Gulfport. Cei care 
n-au sfârşit împuşcaţi au fost puşi sub acuzare şi trimişi la 
închisoare. Aproape toţi gangsterii iniţiali au dispărut până la 
începutul anilor '80, dar au mai rămas câţiva dintre cei din 
generaţiile mai noi. Când jocurile de noroc au fost legalizate în 
Biloxi, asta le-a falimentat afacerea. S-au mutat în Florida şi au 
fost vrăjii de falsele afaceri cu terenuri, însă şi de uimitoarele 
profituri ale traficului cu cocaină. Au făcut o groază de bani, s-au 
reorganizat şi s-au transformat într-o chestie numită Mafia de pe 
Coastă. 

— Am crescut în nordul Floridei, am urmat colegiul şi Dreptul 
aici, am trăit aici toată viaţa şi în ultimii zece ani am investigat 
cazuri de corupţie judiciară, dar niciodată până acum n-am auzit 
despre Mafia de pe Coastă, clătină din cap Hugo. 

— Nu-şi fac publicitate şi numele lor nu apar niciodată în 
ziare. Mă îndoiesc ca vreunul dintre ei să fi fost arestat în ultimii 
zece ani. Este o reţea mică, foarte bine pusă la punct şi 
disciplinată. Sunt de părere că toţi membrii sunt rude de sânge. 
Probabil că în organizaţia lor s-ar fi infiltrat careva, ar fi fost 
arestaţi şi aruncaţi cu toţii în închisoare dacă nu s-ar fi ridicat un 


individ pe care am să-l numesc Omar, deocamdată. Un tip tare 
rău, însă foarte deştept. Pe la jumătatea anilor '80, Omar a 
condus banda spre sudul Floridei, un fel de Ground Zero al 
traficului cu cocaină. Au avut câţiva ani bunicei, apoi lucrurile au 
început s-o ia razna când i-au călcat pe bătături pe nişte 
columbieni. Omar a fost împuşcat. Fratele lui a fost împuşcat şi 
el, dar n-a supravieţuit şi corpul nu i-a fost găsit niciodată. Au 
părăsit oraşul Miami, nu şi statul Florida. Omar este un geniu 
criminal şi cu vreo douăzeci de ani în urmă a devenit încântat de 
ideea cazinourilor deschise pe pământ amerindian. 

— De cenu mă miră? mormăi Lacy. 

— V-aţi prins. După cum, probabil, ştiţi deja, există în prezent 
nouă cazinouri amerindiene în Florida, dintre care şapte sunt 
deţinute de Seminole, de departe cel mai mare trib şi doar unul 
dintre cele trei recunoscute de conducerea federală. Per total, 
cazinourile tribului Seminole scot patru miliarde de dolari pe an. 
Omar şi băieţii lui au considerat această oportunitate irezistibilă. 

— Deci povestea dumneavoastră implică infractori din crima 
organizată, amerindieni care deţin cazinouri şi un judecător 
murdar, toate-s legate? întrebă Lacy. 

— E o rezumare corectă. 

— Dar FBl-ul are jurisdicție în probleme amerindiene, zise 
Hugo. 

— Da, şi totuşi, nu s-a arătat niciodată entuziasmat să-i 
urmărească pe amerindieni, indiferent de tipul de nelegiuire. Și- 
n plus domnule Hatch, vă rog să fiţi atent din moment ce mă 
repet, nu vreau să am de-a face cu FBl-ul. Nu ei sunt cei care au 
datele. Eu le am şi acum vorbesc cu dumneavoastră. 

— Când vom afla toată povestea? întrebă Lacy. 

— Imediat ce şeful dumneavoastră, domnul Geismar, vă dă 
undă verde. Vorbiţi cu el, transmiteţi-i ce v-am spus, asiguraţi- 
vă că înţelege pericolele care vin la pachet şi, când mă anunţă 
el, la telefon, că Biroul de Conduită Judiciară îmi ia în serios 
plângerea şi o investighează, atunci voi umple cât mai multe 
goluri cu putinţă. 

Hugo bătu darabana în masă gândindu-se la familia lui. Lacy 
urmărea cum trecea un alt vas de creveţi şi se întreba cum avea 
să reacționeze Geismar. Myers îi privea şi aproape că-i părea 
rău pentru ei. 


3 

Punctul de lucru al Biroului de Conduită Judiciară ocupa o 
treime din etajul al treilea al unei clădiri cu patru etaje, din 
patrimoniul statului, în centrul oraşului Tallahassee, la două 
străzi distanţă de Capitoliu. Fiecare aspect al „apartamentului” - 
de la covorul uzat şi destrămat până la ferestrele mici şi înguste 
ca de închisoare, care reuşeau cumva să refracte în mare parte 
razele soarelui, la grinzile tavanului lambrisat încă pătat de zeci 
de ani de fum de ţigară, la pereţii acoperiţi cu rafturi ieftine care 
se unduiau şi se încovoiau sub greutatea dosarelor groase şi a 
memorandumurilor uitate -, toate duhneau a bugete tăiate, ca 
să nu mai vorbim că munca agenţiei nu reprezenta o prioritate 
pentru guvernator şi legislatură. În fiecare lună ianuarie, Michael 
Geismar, director cu vechime la BCJ, era nevoit să meargă la 
Capitoliu, cu pălăria în mână, şi să asiste cum comitetele 
Camerei Reprezentanţilor şi Senatului împărțeau plăcinta cu 
venituri. Trebuia mereu să se umilească. Intotdeauna cerea 
câţiva bani în plus şi întotdeauna primea cu câţiva în minus. 
Asta era viaţa unui director de agenţie despre care cei mai mulţi 
legislatori nici măcar nu ştiau că exista. 

Biroul era format din cinci persoane numite politic, de obicei 
judecători pensionaţi şi avocaţi care şi-au câştigat favoruri pe 
lângă guvernator. Se întâlneau de şase ori pe an pentru a lua la 
mână plângerile, a prezida audieri care semănau cu procesele şi 
a fi puşi la curent de către Geismar şi oamenii lui. Avea nevoie 
de mai mulţi oameni, dar nu erau bani. Cei şase investigatori ai 
lui - patru în Tallahassee şi doi în Fort Lauderdale - munceau, în 
medie, cincizeci de ore pe săptămână şi mulţi dintre ei îşi 
căutau în secret alte slujbe. 

Din biroul pe colţ al lui Geismar se vedea, dacă alegea să 
contemple priveliştea, lucru care se întâmpla rar, un alt edificiu- 
buncăr, şi mai înalt decât al lui, iar dincolo de el se întindea un 
amalgam de clădiri de birouri ale statului. Biroul lui era mare 
pentru că dărâmase pereţi şi adăugase o masă lungă, singura 
din labirintul de rafturi şi cubicule. Când Biroul se întâlnea 
pentru treburi serioase, închiriau o sală de conferinţe în clădirea 
Curţii Supreme a stalului Florida. 

În acea zi, doar patru oameni erau adunaţi în jurul mesei: 
Geismar, Lacy, Hugo şi arma secretă a BCJ, un asistent juridic cu 
vechime pe nume Sadelle, care, chiar dacă se apropia de vârsta 


de şaptezeci de ani, încă putea să cerceteze un material vast şi 
să reţină totul. Cu treizeci de ani în urmă, Sadelle a terminat 
Dreptul, însă a picat examenul de barou de trei ori, aşa că i s-a 
atribuit rolul de asistent judiciar permanent. Pe vremuri o 
fumătoare înrăită - o bună parte din petele de fum de la 
geamuri şi de pe tavan îi puteau fi atribuite -, ea se lupta de trei 
ani cu cancerul şi tot nu lipsise o săptămână întreagă de la 
muncă. 

Masa era plină de acte, multe dintre foi fiind decapsate şi cu 
fragmente evidenţiate în galben sau corectate cu roşu. 

— Tipul pare să fie în regulă, l-am verificat, zise Hugo. Am 
vorbit cu nişte contacte din Pensacola, oameni care-l cunosc de 
pe vremea când era avocat. Reputaţie bună şi toate cele, mă 
rog, cel puţin până în momentul în care a fost pus sub acuzare. 
Este cine susţine că este, chiar dacă are în prezent un nume 
nou. 

— Dosarul lui din închisoare este impecabil, adăugă Lacy. A 
făcut şaisprezece luni şi patru zile într-o închisoare federală din 
Texas şi-n cea mai mare partea a timpului s-a ocupat de 
biblioteca închisorii, în special de cărţi de Drept. Un adevărat 
avocat al temniţei, i-a ajutat pe câţiva dintre prietenii lui cu 
apelurile, ba chiar a reuşit să-i scoată pe vreo doi mai devreme, 
deoarece avocaţii lor o dăduseră în bară la şedinţa pentru 
pronunţarea sentinţei. 

— Şi condamnarea lui? întrebă Geismar. 

— Am săpat adânc ca să verific ce a declarat Myers, răspunse 
Hugo. Agenţii federali îl urmăreau pe unul care făcea schimburi 
cu proprietăţi imobiliare, Kubiak, un strămutat din California 
care şi-a petrecut douăzeci de ani întinzându-şi tentaculele prin 
Destin şi Panama City. L-au prins. Execută treizeci de ani pentru 
o listă lungă de ilegalităţi, în special fraudă bancară, evaziune 
fiscală şi spălare de bani. Când a căzut, a tras după el o groază 
de indivizi, inclusiv pe Greg, care a fost iute şi a făcut o 
înţelegere. l-a turnat pe toţi ceilalţi vizaţi de condamnare, mai 
ales pe Kubiak, şi i-a înfundat rău. Probabil că e spre binele lui 
că se ascunde sub un alt nume. A primit doar şaisprezece luni. 
Toţi ceilalţi s-au ales cu cel puţin cinci ani, iar Kubiak a înhăţat 
premiul cel mare. 

— Şi-n viaţa privată? întrebă Geismar. 


— Două divorţuri, acum e singur, răspunse Lacy. A doua soţie 
l-a părăsit când a fost închis. Un fiu din prima căsătorie care 
locuieşte în California şi are un restaurant. Când Myers a pledat 
vinovat, a plătit o amendă de 100.000 de dolari. La pronunţarea 
sentinţei, a depus mărturie că onorariile pentru serviciile juridice 
erau cam tot pe acolo. Astea şi amenda l-au curăţat. S-a 
declarat falimentar cu o săptămână înainte de a merge la 
închisoare. 

Hugo aruncă pe masă nişte poze mărite şi adăugă: 

— Ceea ce face lucrurile cumva interesante. l-am pozat 
ambarcaţiunea când ne-am întâlnit cu el. E o barcă de viteză 
Sea Breeze de şaisprezece metri, foarte drăguță, care parcurge 
cu un plin până la două sute de mile marine şi găzduieşte lejer 
patru persoane. Figurează că aparţine unei companii-fantomă 
din Bahamas, aşa că n-am făcut rost de numărul de înregistrare, 
însă aş estima că valorează cel puţin o jumătate de milion de 
dolari. Myers a ieşit din închisoare în urmă cu şase ani şi, 
conform Baroului din Florida, dreptul de practică i-a fost redat 
de vreo trei luni. N-are birou şi zice că locuieşte pe vas, pe care 
e posibil să-l deţină în chirie. Chiar şi aşa, se pare că nue 
tocmai sărac. Deci întrebarea care se pune e cum de-şi permite 
toate astea? 

— Sunt şanse mari să fi ascuns în străinătate veniturile 
obţinute ilegal când a intervenit FBl-ul, preluă Lacy ştafeta. A 
fost un caz RICO mare cu multe victime. Am vorbit cu o sursă, 
un fost procuror, iar el a zis că au existat tot timpul suspiciuni că 
Mix, acum Myers, a ascuns nişte bani. Şi că mulţi dintre acuzaţi 
au încercat să ascundă bani. Dar probabil că nu vom afla 
niciodată. Dacă FBl-ul nu i-a descoperit în urmă cu şapte ani, 
atunci cred că putem presupune că n-o să-i găsim noi acum. 

— De parcă am avea timp să-i căutăm, mormăi Geismar. 

— Exact. 

— Deci Greg e murdar? întrebă Geismar. 

— E, cu siguranţă, un infractor condamnat, însă şi-a efectuat 
pedeapsa, şi-a ispăşit păcatele şi acum face parte din barou, la 
fel ca noi trei, răspunse Hugo, apoi privi către Sadelle şi schiţă 
un zâmbet scurt, dar ea rămase impasibilă. 

— Poate că spunând că e murdar e un pic cam mult, adăugă 
Geismar, aşa că haideţi să-i spunem doar dubios. Nu ştiu dacă 
trebuie să dau crezare teoriei cu banii ascunşi, a ieşit din 


închisoare de şase ani. Dacă şi-a ascuns banii în afară şi a minţit 
judecătorul declarându-se falimentar, atunci tot ar fi pasibil de 
evaziune fiscală. Şi-ar asuma un astfel de risc? 

— Nu ştiu, răspunse Hugo. Pare destul de atent. Şi ţineţi cont 
că a ieşit din închisoare în urmă cu şase ani. În Florida, trebuie 
să aştepţi cinci ani până să ai dreptul să susţii examenul pentru 
intrarea în barou. In vreme ce aştepta, probabil că făcea bani pe 
ici, pe colo. Pare să fie destul de descurcăreţ. 

— Oricum, ce contează? întrebă Lacy. Îl investigăm pe el sau 
pe judecătorul corupt? 

— Bine punctat, sublinie Geismar. Şi a dat de înţeles că 
judecătorul e o femeie? 

— Cam aşa ceva, răspunse Lacy. N-a fost foarte clar. 

Geismar îşi îndreptă privirea către Sadelle şi spuse: 

— Şi presupun că avem numărul corect, din punct de vedere 
politic, de judecători de sex feminin din Florida. 

Ea inspiră cu greutate şi răspunse cu aceeaşi voce aspră şi 
distrusă de nicotină: 

— Depinde. Zeci de femei lucrează în instanţele judecătoreşti 
care se ocupă de ilegalităţile în trafic şi alte asemenea, însă aici 
se pare că avem de-a face cu un jucător dur din circuitul 
districtual€. Avem acolo şase sute de judecători şi aproximativ o 
treime sunt femei. Şi cu nouă cazinouri împrăştiate peste tot 
prin stat, e o pierdere de timp ca să-ţi dai cu presupusul. 

— Şi această aşa-zisă mafie? 

Sadelle îşi umplu pe cât posibil plămânii şi răspunse: 

— Cine ştie? A existat cândva Mafia Dixie”, Mafia Redneck? 
Mafia Texas, toate găşti similare de infractori. Se pare că cele 
mai multe au fost înconjurate de legende, dar au avut prea 
puţină eficienţă criminală. Doar o bandă de neica nimeni căreia 
îi plăcea să vândă whisky şi să rupă picioare. Nicăieri nu e niciun 
cuvinţel despre aşa-numita Mafie Catfish sau Mafia de pe 
Coastă. Nu spun că nu există, ci doar că n-am găsit nimic. 

Vocea îi cedă şi se chinui să respire. 

— Să nu ne pripim, spuse Lacy. Am dat peste un articol în 
ziarul Little Rock, din urmă cu aproape patruzeci de ani, 
menţionând despre viaţa pitorească a unui bărbat pe nume 


6 Circuitul instanţelor pentru apel (n.tr.) 
7 Statele sudice ale SUA (n.tr.) 
8 Tărănoi (n.tr.) 


Larry Wayne Farrell, care deţinea în Delta Arkansas, o zonă 
plată cu soluri aluviale formate de inundările repetate produse 
de Mississippi, câteva restaurante specializate în preparate din 
somn. Se părea că vindea somn la vedere, iar prin spate făcea 
contrabandă cu băuturi alcoolice. La un moment dat, el şi verii 
lui au devenit mult mai ambiţioşi şi şi-au extins aria de activitate 
şi asupra jocurilor de noroc, prostituţiei şi furtului de maşini. 
Exact cum a spus şi Myers, s-au tot mutat prin Sudul îndepărtat, 
mereu în căutarea unui şerif pe care să-l mituiască, în aşa fel 
încât ei să se reorganizeze. Într-un târziu, s-au stabilit în Biloxi. E 
un articol lung şi nu merită să intru în detalii, însă ce e 
important este că indivizii ăştia au lăsat în urmă un lung şir de 
cadavre. 

— Ei, atunci, înseamnă că m-am înşelat, declară Sadelle. 
Mulţumesc pentru informaţii. 

— Pentru puţin. 

— Pot să pun o întrebare deja evidentă? interveni Hugo. Dacă 
înaintează plângerea, iar noi i-o adresăm judecătorului şi ne 
începem investigația, şi lucrurile devin, într-adevăr, periculoase, 
de ce nu putem, pur şi simplu, să apelăm la FBI? Myers n-are 
cum să ne oprească dacă ajungem într-un asemenea punct, nu? 

— Bineînţeles că nu poate, replică Michael Geismar. Şi exact 
asta vom face. Nu el este cel care controlează ancheta, ci noi. ŞI 
dacă vom avea nevoie de ajutor, garantat vom cere. 

— Deci ne implicăm? întrebă Hugo. 

— Să fim ai naibii dacă n-o facem, Hugo. Chiar n-avem 
încotro. Dacă depune plângerea şi acuză un judecător de 
conduită imorală sau de corupţie, conform legilor, suntem 
obligaţi să anchetăm. E destul de simplu. Sunteţi neliniştiţi? 

— Nu. 

— Lacy, simţi vreo ezitare? 

— Desigur că nu. 

— Foarte bine. Anunţaţi-l pe domnul Myers. Dacă-şi doreşte 
să-mi audă vocea, sunaţi-l. 


Două zile le-a luat să dea de el şi când Lacy reuşi, în cele din 
urmă, să-i vorbească, Myers se arătă prea puţin interesat să 
discute cu ea sau cu Geismar. Era prins cu treabă, se scuzase el, 


şi avea să revină cu un telefon. Legătura telefonică era proastă 
şi cu întreruperi de parcă ar fi fost undeva departe de țărm. A 
doua zi, o sună pe Lacy de pe un alt telefon şi ceru să-i 
vorbească lui Geismar, care-l asigură că plângerea lui va primi 
prioritate şi va fi investigată imediat. O oră mai târziu, Myers o 
sună din nou pe Lacy şi-i ceru o întrevedere. Spuse că voia s-o 
vadă pe ea şi pe Hugo, ca să discute despre caz. Existau foarte 
multe informaţii de fond care nu puteau fi trecute în plângere, 
dovezi cruciale pentru ancheta lor. Refuza să semneze 
plângerea dacă ei nu acceptau să se vadă. 

Geismar le dădu undă verde, iar ei aşteptară ca Myers să 
aleagă locul de întâlnire. O săptămână aşteptară, pentru că el şi 
Carlita se învârteau în jurul Insulelor Abaco, prin Bahamas, şi 
avea să se întoarcă în Florida în câteva zile. 


* 


Târziu, într-o după-amiază de sâmbătă, când temperatura era 
de vreo patruzeci de grade, Lacy intră cu maşina într-o 
reşedinţă cu porţi care nu păreau să se închidă vreodată şi 
şerpui printr-o serie de bazine artificiale, toate cu fântâni ieftine 
care răspândeau apă caldă în aer. Trecu de un teren de golf 
aglomerat, de şiruri întregi de case identice, toate proiectate în 
aşa fel încât să-şi arate garajele pentru două maşini şi, în cele 
din urmă, parcă autovehiculul în apropierea unui parc mare, cu 
o serie de piscine conectate. Sute de copii se bălăceau în apă, în 
timp ce mamele lor stăteau sub umbrele şi sorbeau din băuturi. 

Meadows era un cartier rezidenţial care supravieţuise crizei 
economice mondiale şi fusese reintrodus pe piaţa imobiliară ca 
o comunitate multirasială pentru familii tinere. Hugo şi Verna 
Hatch au cumpărat o locuinţă acolo cu cinci ani în urmă, după 
cel de-al doilea copil. Între timp, după naşterea celui de-al 
patrulea, bungalow-ul lor de două sute patru metri pătraţi 
devenise prea mic. Dar pentru ei nu exista opţiunea de a-şi 
schimba locuinţa. Hugo avea un salariu de 60.000 de dolari pe 
an, la fel ca Lacy, însă în vreme ce ea era singură şi reuşea să 
mai pună ceva deoparte, familia Hatch trăia de la un salariu la 
altul. 

Totuşi, vara le plăcea să se distreze. Aproape în fiecare 
sâmbătă după-amiază, Hugo era la grătar lângă piscină, cu o 


bere rece în mână, pregătind hamburgeri şi vorbind despre 
fotbal american împreună cu amicii lui, în timp ce copiii se 
bălăceau în piscină, iar doamnele stăteau ascunse la umbră. 
Lacy se alătură doamnelor şi, după saluturile obişnuite, îşi croi 
drum până la umbrarul piscinei, unde Verna stătea cu bebeluşul 
la răcoare. Pippin avea o lună şi până atunci fusese un copil 
extrem de agitat. Lacy mai făcea din când în când pe dădaca 
pentru copiii familiei Hatch, ca să se mai bucure şi părinţii lor de 
câte-o pauză. De obicei, bonele se găseau destul de uşor. 
Ambele bunici locuiau la vreo cincizeci de kilometri distanţă. 
Atât Hugo, cât şi Verna proveneau din familii numeroase, cu 
nenumărate mătuşi, unchi, veri şi, prin urmare, nici nu duceau 
lipsă de drame şi conflicte familiale. Lacy invidia adeseori 
sentimentul de siguranţă care venea la pachet cu un astfel de 
clan, dar era şi recunoscătoare, deoarece nu era deranjată de 
atâţia oameni şi de problemele lor. Uneori, Verna şi Hugo aveau 
nevoie de ajutor cu copiii, însă îşi doreau să evite rudele. 

O luă pe Pippin în braţe cât Verna merse să aducă băuturi. Pe 
când legăna copilul, îşi plimbă privirea prin toată curtea: un 
amestec de negri, albi, latino-americani şi asiatici, toţi cupluri 
tinere cu copii mici. Mai erau doi avocaţi din Biroul Procurorului 
General, prieteni de-ai lui Hugo din vremea Dreptului, şi un altul 
care lucra pentru Senatul statului. 

Nu mai erau alţi celibatari, era o după-amiază fără 
perspective, nu că Lacy s-ar fi aşteptat la altceva. leşea la 
întâlniri rar, pentru că nu existau atât de mulţi bărbaţi eligibili şi 
care s-o atragă. Trecuse printr-o despărţire grea în trecut, una 
îngrozitoare care, chiar şi după opt ani, încă o afecta. 

Verna se întoarse cu cele două beri şi se aşeză în faţa ei. 

— De ce se linişteşte doar când o ţii tu în braţe? îi şopti ea. 

Lacy zâmbi şi ridică din umeri. La treizeci şi şase de ani, se 
întreba în fiecare zi dacă avea să-şi legene propriul copil 
vreodată. Nu reuşea să-şi răspundă, dar pe măsură ce timpul 
trecea, îşi făcea griji că şansele ei se diminuau. Verna părea 
obosită, la fel şi Hugo. Işi doriseră o familie mare, însă, să fim 
serioşi, nu erau de ajuns patru copii? Lacy nu îndrăzni să 
înceapă conversaţia asta, dar pentru ea răspunsul era evident. 
Cei doi fuseseră suficient de norocoşi să urmeze facultatea, 
primii din familia lor care au reuşit asta, şi visau ca şi copiii lor 
să aibă aceeaşi oportunitate. Şi totuşi, cum poate cineva să-şi 


închipuie că-şi vor permite să plătească taxele de şcolarizare 
pentru patru copii? 

— Hugo zice că Geismar v-a dat un caz mare, adăugă Verna, 
tot în şoaptă. 

Lacy rămase uimită, fiindcă Hugo credea cu tărie că munca 
nu trebuia amestecată cu familia. Ca să nu mai vorbim că BC) 
pusese accentul pe confidenţialitate din motive mai mult decât 
evidente. Uneori, după vreo câteva beri, seara târziu, mai 
râdeau toţi trei de comportamentul revoltător al vreunui 
judecător pe care-l investigau, dar nu-i divulgau niciodată 
adevărata identitate. 

— Ar putea fi un ditamai cazul sau s-ar putea dovedi a fi 
nimic, replică Lacy. 

— Nu mi-a spus prea multe, nu-mi spune niciodată, însă pare 
să fie puţin îngrijorat. Şi ce e ciudat e că nu m-am gândit până 
acum că serviciul vostru este unul periculos. 

— Nici noi nu ne-am gândit că este. Nu suntem poliţişti, nu 
purtăm arme. Suntem doar avocaţi înarmaţi cu citaţii. 

— Mi-a zis că şi-ar dori să poarte armă. Şi asta chiar că mă 
nelinişteşte, Lacy. Trebuie să-mi promiţi că nu vă băgaţi în nimic 
periculos. 

— Verna, îţi promit ceva. Dacă voi simţi vreodată nevoia să 
port armă, atunci îmi voi da demisia şi-mi voi căuta un alt loc de 
muncă. 

— Ei bine, în lumea mea, de fapt, în lumea noastră, sunt prea 
multe arme şi se întâmplă mult prea multe lucruri rele din cauza 
lor. 

Pippin, care dormise vreun sfert de oră, scânci brusc. Verna 
se întinse după micuță şi adăugă: 

— Of, copilul ăsta, copilul ăsta! 

Lacy i-o dădu şi merse să verifice în ce stadiu erau 
hamburgerii. 


4 

Când Myers îi contactă, în cele din urmă, îi comunică lui Lacy 
ca loc de întâlnire acelaşi port din St. Augustine. Totul era la fel 
- aceeaşi căldură şi umiditate, aceeaşi ambarcaţiune din capătul 
docului; până şi Greg Myers purta aceeaşi cămaşă înflorată. Se 
aşezară la aceeaşi masă din lemn, sub acelaşi umbrar de pe 
barca lui. El sorbea din aceeaşi marcă de bere şi începu să 
vorbească. 


Aşa-zisul personaj, Omar, era, în realitate, un bărbat pe nume 
Vonn Dubose, descendentul unuia dintre primii gangsteri care 
şi-a început, într-adevăr, nelegiuirile în camera din spate a unui 
restaurant ce servea somn, lângă Forrest City, Arkansas. Bunicul 
din partea mamei deţinea restaurantul şi a murit, după mulţi 
ani, într-o ambuscadă a poliţiei. Tatăl lui Omar s-a spânzurat în 
închisoare, sau cel puţin aşa s-a declarat în raportul oficial. Mai 
mulţi unchi şi veri au avut sorţi similare, iar banda s-a subţiat 
destul de mult, până când Vonn a descoperit farmecul traficului 
de droguri din sudul Floridei. Câţiva ani productivi acolo le-au 
oferit posibilitatea să-şi reconsolideze micul sindicat. Se apropia 
de vârsta de şaptezeci de ani şi trăia undeva pe coastă, n-avea 
o adresă oficială, nici cont în bancă sau permis de conducere, 
nici număr de asigurare socială şi nici paşaport. Când a dat 
lovitura cu cazinoul, şi-a păstrat alături doar o mână de veri, ca 
să fie cât mai puţini cei implicaţi în afacere. Gestiona afacerea 
în anonimat total şi se ascundea după un zid de companii aflate 
departe de coastă, toate fiind sub îndrumarea unei firme de 
avocatură din Biloxi. Conform conturilor, care nu erau multe, era 
destul de bogat, dar trăia modest. 

— L-ai întâlnit vreodată? întrebă Lacy. 

Myers pufni în râs la auzul întrebării. 

— Ei, cum crezi? Nimeni nu-l întâlneşte pe acest tip, înţelegi? 
Trăieşte în umbră, cam ca mine, dacă mă gândesc bine. Nu 
găseşti nici măcar trei oameni în Pensacola care să recunoască 
faptul că-l cunosc pe Vonn Dubose. Am locuit acolo patruzeci de 
ani şi n-am auzit niciodată de el până în urmă cu câteva zile. 
Vine şi pleacă. 

— Insă n-are paşaport, zise Hugo. 


— Nu unul adevărat. Dacă o să-l prindă vreodată, o să 
găsească vreo zece paşapoarte false. 

În 1936, Biroul Afacerilor Indiene a acordat o Cartă micului 
trib amerindian Tappacola, format din aproximativ patru sute de 
membri împrăştiaţi peste tot prin Panhandle, cei mai mulţi 
locuind în case mici în zonele mlăştinoase de la periferia 
districtului Brunswick. Tribul avea un fel de sediu acolo, pe o 
rezervaţie care se întindea pe o sută douăzeci de hectare şi 
cedată de guvernul federal cu opt ani înainte. Până în 1990, 
prea măreţul trib Seminole din sudul Floridei descoperise deja 
luminile strălucitoare ale afacerilor cu cazinouri, la fel cum se 
întâmpla şi cu alte triburi pe tot întinsul ţării. Întâmplător, Vonn 
şi banda lui au început să cumpere pământ ieftin în vecinătatea 
rezervației Tappacola. La un moment dat, pe la începutul anilor 
'90 - şi nimeni n-are cum să ştie sigur, pentru că discuţiile au 
fost de mult încheiate -, Dubose i-a abordat pe cei din 
Tappacola cu o afacere aproape ireală. 

— Treasure Key, mormăi Hugo. 

— Exact. Singurul cazinou din nordul Floridei localizat foarte 
convenabil la doar şaisprezece kilometri sud de autostrada 
interstatală 10 şi tot atâţia la nord de plajă. Cazinou cu servicii 
complete, deschis douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, 
şapte zile din şapte, cu distracţii de genul Disneyland pentru 
întreaga familie, cel mai mare parc acvatic din stat, 
apartamente de vânzare, de închiriat sau de luat în proprietate 
sezonieră, orice vrei. O adevărată Mecca a amatorilor de jocuri 
de noroc şi a celor care vor să se distreze în lumina soarelui, 
perfect situată într-un district de trei sute de kilometri pătraţi cu 
cinci milioane de oameni. Nu ştiu cifrele, pentru că amerindienii 
care conduc cazinourile nu dau raportul nimănui, dar se 
consideră că Treasure Key obţine cu uşurinţă o jumătate de 
miliard de dolari pe an. 

— Am fost acolo astă vară, recunoscu Hugo, de parcă greşise 
cu ceva. A fost o ofertă de weekend la jumătate de preţ. N-a fost 
rău. 

— N-a fost rău? E fabulos. Şi de asta e mereu plin, iar 
amerindienii Tappacola fac mulţi bani. 

— Pe care-i împart cu Vonn şi oamenii lui? întrebă Hugo. 

— Printre alţii, însă haideţi s-o luăm uşor. 


— Asta e în districtul Brunswick, care aparţine de Districtul 
Judiciar numărul 24, interveni Lacy. Sunt doi judecători, un 
bărbat şi o femeie. Am dreptate? 

Myers zâmbi şi bătu cu degetele într-un dosar închis care 
stătea pe mijlocul mesei. 

— Asta este plângerea. Am să v-o dau mai târziu. Judecătorul 
este onorabila Claudia McDover, care e în magistratură de 
şaptesprezece ani. Vom vorbi despre ea mai încolo. 
Deocamdată, vă rog să-mi permiteţi să vă relatez povestea de 
fundal. E crucial să fac asta. 

Inapoi la Tappacola. Problema cazinoului a creat disensiuni 
mari în sânul tribului. Cei care se opuneau erau conduşi de un 
agitator pe nume Son Razko, un creştin şi un adversar al 
jocurilor de noroc. Şi-a organizat adepţii şi păreau să deţină 
majoritatea. De cealaltă parte, susţinătorii cazinoului promiteau 
bogăţie pentru toţi - case noi, pensii pe viaţă, şcoli mai bune, 
burse pentru facultate, asigurări de sănătate şi lista poate 
continua. Vonn Dubose finanta în secret facțiunea care susţinea 
aprobarea cazinoului, dar, ca de obicei, implicarea lui n-a fost 
dovedită niciodată. In 1993, toată problema a fost supusă 
votului. Excluzându-i pe cei care nu erau majori, rămăseseră 
doar trei sute de votanţi eligibili. Cu excepţia a paisprezece 
membri care n-au ajuns la vot, secţiile de votare au fost 
supravegheate de şerifii federali, aduşi acolo ca măsură de 
precauţie. Son Razko şi tradiţionaliştii lui au obţinut un rezultat 
de 54 de procente. A urmat un proces urât în care capetele de 
acuzare au fost frauda şi intimidarea electorală, însă judecătorul 
din circuit a respins totul. Proiectul de construire a cazinoului a 
căzut. 

La scurt timp după asta, Son fu ucis. 

l-au găsit trupul în dormitorul altui bărbat, împreună cu soţia 
acestuia, amândoi împuşcaţi în cap. Erau goi şi totul arăta că 
fuseseră prinşi în flagrant. Soţul femeii, un bărbat pe nume 
Junior Mace, a fost arestat şi acuzat de ambele crime. A fost un 
aliat apropiat de-al lui Razko în perioada revoltei împotriva 
jocurilor de noroc. Junior şi-a menţinut ferm declaraţia de 
nevinovăție, dar chiar şi aşa s-a văzut pus faţă în faţă cu 
pedeapsa cu moartea. Din cauza notorietății, nou aleasa Claudia 
McDover a mutat procesul într-un alt district, însă a insistat să-şi 


păstreze jurisdicţia. A prezidat procesul şi a dat câştig de cauză 
acuzării ori de câte ori a avut ocazia. 

Cazinoul se lupta cu două obstacole semnificative. Unul era 
Son Razko. Celălalt era locaţia. În mare parte, pământul 
Tappacola era a plin de mlaştini şi braţe de râuri secate, fiind 
aproape de nelocuit, şi totuşi se găsea suficient de mult teren 
înalt pe care să se construiască un cazinou mare înconjurat de 
un număr satisfăcător de hectare. Problema era cum să ajungi 
acolo. Drumul spre inima rezervației era unul vechi, prost 
întreţinut, care n-ar fi făcut faţă traficului. Luând în calcul 
impozitul pe venit, slujbele create şi luminile sclipitoare, mai- 
marii districtului Brunswick au fost de acord să construiască un 
drum nou, cu patru benzi, de la drumul naţional 288 până la 
graniţa rezervației, aflată la o aruncătură de băț de locul în care 
avea să fie ridicat cazinoul. Dar construirea drumului 
presupunea preluarea pământului în proprietate privată prin 
expropriere cu compensație, iar aproape toţi proprietarii erau 
împotriva construirii cazinoului. 

Consiliul administrativ al districtului a înaintat concomitent 
unsprezece procese, toate vizând exproprierea a unsprezece 
parcele de pământ de pe ruta propusă. Judecătoarea McDover a 
preluat controlul litigiilor, s-a răţoit la avocaţi, a plasat toate 
cazurile pe registrul ei „de mare viteză” şi în doar câteva luni a 
reuşit să aranjeze primul proces. Până în momentul respectiv nu 
era niciun dubiu în legătură cu judecătoarea, că juca de partea 
consiliului districtului şi că-şi dorea ca drumul să fie construit cât 
mai repede cu putinţă. In apropierea primului proces, a aranjat, 
în sala ei de judecată, o întâlnire pentru stabilirea unui acord şi 
le-a cerut tuturor avocaţilor să participe. Într-o sesiune-maraton, 
a smuls din partea lor o înţelegere prin care districtul se angaja 
să plătească fiecărui proprietar de două ori valoarea pământului 
deţinut. Conform legilor statului Florida, nu exista nicio îndoială 
că districtul putea lua pământul. Problema era compensarea. ŞI 
timpul. Făcând presiuni, judecătoarea McDover a salvat ani de 
întârzieri pentru cazinou. 

In vreme ce cazurile de expropriere îşi urmau cursul, mai ales 
că Son Razko fusese eliminat, susţinătorii jocurilor de noroc au 
cerut un nou referendum. A doua oară au câştigat la o diferenţă 
de treizeci de voturi. A fost depus încă un dosar care viza tot un 
proces de fraudă electorală, pe care însă judecătoarea McDover 


l-a respins. Drumul era deci liber pentru a se demara 
construirea cazinoului Treasure Key, inaugurat în anul 2000. 

Apelurile lui Junior Mace s-au tot târât prin întregul sistem şi, 
deşi câţiva revizori au avut critici la adresa judecătoarei şi a 
deciziilor ei, nimeni n-a găsit erori judiciare. Condamnarea a 
rezistat de-a lungul anilor. 

— Am studiat cazul ăsta în facultate, zise Hugo. 

— Crima s-a petrecut în urmă cu şaisprezece ani, deci aveaţi 
cât... douăzeci de ani? întrebă Myers. 

— Cam aşa ceva. Nu-mi amintesc crima, nici procesul, dar ni 
s-a vorbit despre caz în facultate. La Drept penal, parcă. Ceva 
despre folosirea turnătorilor din închisoare în procesele de crimă 
cu condamnare la moarte. 

— Bănuiesc că n-aţi auzit despre caz, îi spuse Myers lui Lacy. 

— Nu, n-am crescut în Florida, preciză ea. 

— Am un dosar gros în ceea ce priveşte cazul de omucidere, 
plin de reclamaţii habeas corpus, continuă Myers. Am ţinut 
pasul cu cazul de-a lungul anilor şi ştiu la fel de mult ca oricine 
altcineva, asta dacă veţi avea nevoie de o sursă de informare. 

— Deci Mace a prins-o pe nevastă-sa în pat cu Son şi s-a 
supărat? întrebă Lacy. 

— Mă îndoiesc. El a pretins că se afla în altă parte, însă alibiul 
lui n-a fost foarte convingător. A primit un avocat din oficiu, un 
începător fără experienţă şi care n-avea cum să-i facă faţă 
procurorului, un tip uns cu toate alifiile. jJudecătoarea McDover i- 
a permis să aducă la bară doi turnători din închisoare, care au 
declarat că Mace s-a lăudat cu crimele. 

— Ar trebui să vorbim cu Mace? întrebă Hugo. 

— Eu aşa aş începe. 

— Dar de ce? întrebă Lacy. 

— Fiindcă Junior Mace se poate să ştie ceva şi există 
posibilitatea să-şi dorească să vă vorbească. Cei din tribul 
Tappacola sunt foarte uniţi şi nu spun prea multe, sunt foarte 
suspicioşi când vine vorba despre oameni din afară, mai ales 
când ei reprezintă autorităţile sau poartă uniforme. Şi mai sunt 
şi îngroziţi de Dubose şi de banda lui. Au fost intimidaţi foarte 
uşor. Şi de ce n-ar păstra tăcerea? Primesc câştiguri 
substanţiale. Au case şi maşini, şcoli şi asistenţă medicală, bani 


° Înscris oficial prin care o persoană poate reclama o detenţie ilegală în faţa 
unei instanţe. (n. red.) 


pentru facultate. De ce să facă valuri? Ce dacă învârte şi 
cazinoul nişte afaceri murdare cu unii gangsteri, cui îi pasă? 
Dacă deschizi gura, te poţi trezi împuşcat. 

— Putem vorbi despre judecătoare? insistă Lacy. 

— Sigur. Claudia McDover, în vârstă de şaizeci de ani, aleasă 
prima oară în 1994 şi realeasă la fiecare şase ani, de atunci 
încolo. Totul o recomandă ca fiind o judecătoare care munceşte 
din greu. Este foarte serioasă când vine vorba de serviciu şi de 
sala ei de judecată. A fost realeasă cu victorii răsunătoare. 
Foarte inteligentă şi ambițioasă. Doar că fostul ei soţ, doctor în 
Pensacola, era foarte atent cu asistentele tinere. A trecut printr- 
un divorţ urât în care ea, Claudia, a fost aranjată bine de către 
soţior şi de avocaţii lui. Rănită şi furioasă, a urmat Dreptul şi s-a 
răzbunat, dar ulterior a decis să-şi vadă de treaba ei. S-a stabilit 
în oraşul Sterling, capitala districtului Brunswick, unde s-a 
alăturat unei firme de afaceri imobiliare. S-a zbătut cât s-a 
zbătut şi în curând s-a săturat să practice avocatura într-un oraş 
mic şi, la un moment dat, drumul ei s-a intersectat cu cel al lui 
Vonn Dubose. Nu ştiu partea asta de poveste. Am auzit un zvon 
că ba erau împreună, ba nu erau, însă, încă o dată, nici partea 
asta n-a putut şi nici nu cred că va putea fi verificată. In 1993, 
după ce tribul Tappacola a votat împotriva cazinoului, Claudia 
McDover s-a arătat deodată interesată de politică şi a candidat 
pentru un post de judecător la Curtea de circuit. Nu ştiam nimic 
din toate astea. La vremea respectivă eram doar un avocat 
ocupat din Pensacola şi nici măcar n-aveam habar unde anume 
pe hartă era Sterling. Auzisem de tribul Tappacola şi citisem 
despre lupta pentru cazinou, dar nu eram deloc interesat de 
poveste. Din câte am aflat, campania ei a fost extrem de bine 
finanțată şi organizată şi l-a învins pe deţinătorul funcţiei la o 
diferenţă de o mie de voturi. La o lună după ce s-a instalat în 
funcţie, Son Razko a fost ucis şi, după cum v-am precizat, ea a 
prezidat procesul lui Junior Mace. Asta se întâmpla în 1996 şi în 
perioada aceasta Vonn Dubose împreună cu complicii şi 
partenerii lui, companii cu răspundere limitată şi din afara 
statului, cumpărau suprafeţe largi de teren în districtul 
Brunswick, în apropierea rezervației. Câţiva alţi speculanţi au 
intervenit şi ei atunci când tribul Tappacola părea că-şi dorea un 
cazinou, însă după prima votare indivizii ăştia au dispărut de pe 
piaţă. Vonn a fost mai mult decât bucuros să-şi însuşească şi 


acele proprietăţi. Ştia ce urma şi în scurt timp a înconjurat 
pământul amerindian. Cum Son Razko nu mai era o problemă, 
îndepărtat fiind într-o manieră atât de dramatică, iniţiatorii au 
câştigat al doilea scrutin. lar restul e istorie. 

Lacy tastă la laptop şi în curând apăru pe ecran o poză marea 
judecătoarei Claudia McDover, în robă neagră şi cu un ciocănel 
în mână. Era tunsă scurt cu breton şi avea părul închis la 
culoare, foarte elegantă, cu ochelari de designer care-i dominau 
faţa şi făceau dificilă misiunea de a-i citi ochii. Nicio urmă de 
zâmbet, nicio urmă de umor, ea părea doar o femeie dedicată 
exclusiv profesiei. Să fi fost implicată, într-adevăr, în 
condamnarea nedreaptă a unui în bărbat care-şi aştepta 
pedeapsa cu moartea de cincisprezece ani? Era greu de crezut. 

— In ce constă corupţia? întrebă Lacy. 

— In tot. Imediat ce tribul Tappacola a început construirea 
cazinoului, a început şi Dubose. Primul lui proiect a fost o 
comunitate de golf numită Rabbit Run, care se învecinează cu 
cazinoul. 

— Am trecut cu maşina pe lângă aceasta, zise Hugo. Am 
crezut că face parte tot din Treasure Key. 

— Nu, dar din zona de antrenament de pe terenul de golf poţi 
ajunge pe jos la cazinou în cinci minute. O parte din înţelegerea 
cu membrii tribului Tappacola constă în faptul că se ţin deoparte 
de golf. Ei se ocupă de partea cu jocurile de noroc şi cu 
distracţia; Dubose ia terenul de golf şi toate celelalte. A început 
cu optsprezece găuri la Rabbit Run, toate zonele de fairway!’ 
fiind delimitate de apartamente minunate. 

Myers împinse un dosar pe masă şi adăugă: 

— lată plângerea, depusă sub jurământ de subsemnatul. Aici 
declar că onorabila Claudia McDover deţine cel puţin patru 
apartamente în Rabbit Run, prin bunăvoința unei corporaţii 
necunoscute, denumite CFFX, cu sediul în Belize. 

— Dubose?! se arătă mirată Lacy. 

— Sunt sigur că da, însă nu pot încă demonstra. 

— Păi, cum rămâne cu registrele de proprietate? întrebă 
Hugo. 

Myers bătu cu degetele pe dosar. 

— Sunt aici. O să vă spună că CFFX şi-a transferat cel puţin 
douăzeci de titluri de proprietate către firme din străinătate. Am 


10 Porţiune a traseului de golf, îngrijită, cu iarbă tunsă (n. red.) 


motive să cred că judecătoarea McDover deţine patru, toate 
fiind în proprietatea unor entităţi străine. Avem de-a face cu 
escroci sofisticaţi care au avocaţi excelenți. 

— Care e valoarea apartamentelor? întrebă Lacy. 

— Astăzi, aproximativ un milion fiecare. Rabbit Run a avut 
mare succes şi a reuşit chiar să reziste Marii Recesiuni. 
Mulțumită cazinoului, Dubose face suficient de mulţi bani şi-i 
plac comunităţile închise cu case identice şi apartamente de-a 
lungul zonelor de fairway. A început cu optsprezece găuri, apoi a 
ajuns la treizeci şi şase şi ulterior la cincizeci şi patru, şi are 
suficient pământ pentru mai mult de atât. 

— Şi de ce i-ar fi dat apartamentele judecătoarei McDover? 

— Poate pentru că e un tip cumsecade. O fi fost parte din 
înţelegerea iniţială, presupun. Claudia McDover şi-a vândut 
sufletul diavolului ca să fie aleasă şi de atunci tot primeşte bani. 
Construirea cazinoului şi dezvoltarea districtului Brunswick au 
dus la o grămadă de litigii. Dispute urbanistice, reclamaţii 
privind mediul, procese de proprietate. Şi ea a reuşit cumva să 
se păstreze fix în mijlocul lucrurilor. Cei care joacă în echipa lui 
Dubose par să câştige mereu. Adversarii pierd. Ea e foarte 
deşteaptă şi-şi poate susţine orice decizie cu câte un dosar gros 
şi bine construit. Rareori se întâmplă să-i fie anulată vreo decizie 
la apel. În 2001, ea şi Dubose au avut o neînțelegere, nu ştiu 
exact despre ce a fost vorba, dar a fost urât. Cică ea ar fi vrut 
mai mult din schema cu cazinoul. Insă Dubose era de părere că 
era plătită corespunzător. Prin urmare, judecătoarea McDover a 
închis cazinoul. 

— Şi cum a făcut asta mai exact? întrebă Lacy. 

— Încă o poveste bună. Imediat ce cazinoul a fost deschis 
făcând bani chiar din prima zi, autorităţile districtuale au înţeles 
că n-aveau să încaseze prea multe taxe fiscale. In America, 
amerindienii nu plătesc taxe pe profiturile obţinute din 
activitatea cazinourilor. Tribul Tappacola nu voia să împartă cu 
nimeni câştigurile. Districtul s-a simţit trădat, mai ales după ce 
administraţia şi-a dat osteneala să construiască o autostradă 
nouă-nouţă cu patru benzi, care se întinde pe vreo unsprezece 
kilometri. Aşa că mai-marii districtului au făcut în aşa fel încât 
au convins legislativul statal să le dea dreptul de a cere taxe 
pentru folosirea noului drum. 

Hugo izbucni în râs şi spuse: 


— Aşa e, cam cu doi kilometri înainte de cazinou, trebuie să te 
opreşti şi să plăteşti cinci dolari ca să-ţi continui drumul. 

— Până la urmă s-au aranjat toate bine. Amerindienii sunt 
mulţumiţi acum, iar districtul face şi el câţiva bani. Aşadar, când 
Dubose şi judecătoarea McDover au avut mica lor răfuială, ea şi- 
a rugat o prietenă avocat să ceară o hotărâre de suspendare pe 
motivul că gheretele unde se achita taxa de autostradă erau 
aglomerate şi nesigure. E posibil şi să fi fost nişte accidente 
minore, dar nimic serios. Era o chestie total nejustificată, însă ea 
a emis imediat hotărârea şi a închis drumul cu tot cu taxă. 
Cazinoul a rămas deschis, pentru că nişte indivizi au reuşit să se 
strecoare pe nişte drumuri mai dosite, dar, practic, era închis. 
Asta a durat vreo şase zile, timp în care Vonn şi Claudia 
aşteptau fiecare şi cea mai mică mişcare, unul din partea 
celuilalt. In cele din urmă, au ajuns pe aceeaşi undă, 
suspendarea a fost ridicată şi toată lumea a fost din nou foarte 
fericită. jJudecătoarea McDover a dat tuturor de înţeles că ea era 
şefa. 

— Vorbiţi despre Dubose de parcă toată lumea îl cunoaşte, 
zise Hugo. 

— Nimeni nu-l cunoaşte. Am crezut că am lămurit deja asta. 
Conduce o organizaţie, una mică în care băieţii mari au 
cunoştinţe şi toată lumea primeşte o mulţime de bani. Îi spune 
unui văr să preia o societate cu răspundere limitată în afara 
Bermudelor şi apoi să cumpere nişte hectare. Un alt văr 
înfiinţează o societate în Barbados şi vinde nişte apartamente. 
Dubose este sub protecţia mai multor companii-fantomă din 
străinătate. N-are niciun profil, nu lasă nicio urmă. 

— Cine îi face treburile juridice? întrebă Lacy. 

— O firmă mică din Biloxi, vreo doi avocaţi specializaţi în taxe, 
cu mult talent pentru treburile murdare. Reprezintă banda lui 
Dubose de ani de zile. 

— Se pare că judecătoarei McDover nu-i este teamă de Vonn. 

— Dubose este deştept şi nu riscă să elimine un judecător, 
deşi sunt sigur că s-a gândit la asta. El are nevoie de ea. Ea are 
nevoie de el. la gândiţi-vă! Eşti un dezvoltator imobiliar ambițios 
şi necinstit în Florida, ca să nu mai spun că, practic, deţii un 
cazinou, ceea ce este ilegal, desigur, aşa că ai nevoie de foarte 
multă protecţie. Ce poate fi mai de preţ decât să ai în mânecă 
un judecător foarte respectat? 


— Pe cazul ăsta scrie numai RICO, zise Hugo. 

— Da, dar noi nu mergem pe varianta RICO, nu-i aşa, domnule 
Hatch? RICO este în grădina federalilor. Federalii înseamnă FBI. 
Nu-mi pasă ce se întâmplă cu Dubose. Vreau s-o demascăm pe 
judecătoarea McDover şi astfel clientul meu să-şi primească 
mica avere ca recompensă pentru că a ciripit. 

— Cât de mică? întrebă Lacy. 

Myers dădu gata o bere şi se şterse la gură cu dosul mâinii. 

— Nu ştiu. Cred că e treaba dumneavoastră să aflaţi. 

Carlita ieşi din cabină şi anunţă că masa de prânz era gata. 

— Vă rog să mă urmaţi, le adresă Myers invitaţia şi se ridică. 

Lacy şi Hugo schimbară priviri scurte. Se aflau acolo de două 
ore, erau hămesiţi şi nu ştiau unde anume să mănânce. Şi, pe 
deasupra, începură deodată să se întrebe dacă era sau nu o 
idee bună să mănânce când se aflau pe o barcă. Myers însă era 
deja cu un picior în cabină. 

— Haideţi, îi îndemnă el, iar ei l-au urmat. 

In bucătăria înghesuită a ambarcaţiunii, masa, cu blatul din 
sticlă, era pregătită pentru trei persoane. Pe undeva, un aparat 
de aer condiţionat muncea din greu şi aerul era răcoritor. 
Mirosul de peşte la grătar se simţea puternic. Carlita se agita, 
încântată, în mod evident, că avea pentru cine găti. Le servi un 
platou cu taco de peşte, le turnă apă minerală în pahare şi 
întrebă dacă dorea careva vin. Refuzară toţi, apoi ea dispăru 
undeva în cabină. 

Myers nu se atinse de mâncare, ci îşi reluă povestea: 

— Ar mai fi o plângere pe care aş dori s-o înaintez, care nu se 
găseşte la dosar. Aici declar corupţia doar în ceea priveşte 
apartamentele deţinute de judecătoarea McDover în Rabbit Run. 
Banii adevăraţi, în toată această conspirație mică, sunt partea ei 
lunară de venituri ilicite obţinute de pe urma cazinoului. Asta 
vizez eu, deoarece acolo e mina de aur pentru clientul meu. 
Sunt dispus să adaug la plângerea curentă aceste amănunte, 
dacă ne putem înţelege în privinţa banilor. Sunt suficiente 
declaraţii cât să fie înlăturată din magistratură şi pusă sub 
acuzare. 

— Amintiţi de Vonn Dubose în plângere? întrebă Lacy. 

— Nu. Fac referire la corporaţiile lui denumindu-le „entităţi 
infracţionale”. 

— Foarte original, remarcă Lacy. 


— Aveţi o idee mai bună, domnişoară Stoltz? replică Myers. 

— Putem renunţa la a ne mai domni atâta? întrebă Hugo. Ea e 
Lacy. Tu eşti Greg. Eu sunt Hugo. 

— Foarte bine. 

Toţi trei începură să mănânce şi, în timp ce mesteca în viteză, 
Myers continuă să vorbească: 

— O întrebare. Legea stipulează că aveţi la dispoziţie 
patruzeci şi cinci de zile, începând de astăzi, să-i înmânaţi 
judecătoarei McDover o copie după plângere. De acum şi până 
atunci vă faceţi investigația... şi totuşi, cum se numeşte asta? 

— Evaluarea. 

— Da, aşa. Ei bine, asta mă îngrijorează. Sunt convins că 
oamenii ăştia n-au nici cea mai mică idee că cineva cercetează 
afacerea lor şi când judecătoarea McDover va primi o copie 
după plângere, o să fie şocată. Primul ei apel telefonic îi va fi 
adresat lui Dubose şi din momentul acela se vor declanşa multe 
lucruri nebuneşti. Ea o să-şi ia imediat un avocat, va nega totul 
cu vehemenţă şi probabil că va începe să-şi mute bunurile. 
Dubose va intra în panică, nu va mai sta de vorbă cu nimeni, 
poate chiar va căuta o persoană pe care s-o intimideze. 

— Şi întrebarea ta este? 

— Bine, cât de mult puteţi aştepta până s-o anunţaţi oficial? Și 
cât de mult puteţi trage de timp? Mi se pare crucial să 
investigăm cât mai mult posibil înainte ca ea să afle că facem 
asta. 

Lacy şi Hugo schimbară nişte priviri. Ea ridică din umeri şi 
spuse: 

— Suntem birocraţi, aşa că ştim cum să tragem de timp. Şi 
totuşi, dacă ne atacă aşa cum prezici, avocaţii ei vor folosi orice 
chichiţă. Dacă nu urmăm legea ca la carte, vor trage tare ca să 
respingă plângerea. 

— Haideţi să ne luăm măsuri de siguranţă şi să ne gândim că 
avem cele patruzeci şi cinci de zile să ne facem evaluarea, 
adăugă Hugo. 

— Nu e suficient, spuse Myers. 

— Atât avem, zise Lacy. 

— Ce ne poţi spune despre clientul ăsta misterios al tău? 
întrebă Hugo. De unde ştie el toate astea? 

Myers sorbi nişte apă şi zâmbi. 

— Presupui, încă o dată, că este vorba despre un bărbat. 


— Bine, cum vrei să-i spunem lui sau ei? 

— Sunt doar trei verigi în lanţul nostru. Eu, intermediarul care 
m-a recomandat şi clientul, un el sau o ea. Când vorbesc cu 
intermediarul despre client, îi zicem cârtiţa. Ea poate fi bărbat 
sau femeie, în etate sau nu, de culoare sau nu, chiar nu 
contează acum. 

— Cârtiţa?! se miră Lacy. Nu-i deloc original. 

— Şi ce contează? Aveţi un nume mai potrivit? 

— Bănuiesc că va trebui să ne mulţumim cu acesta. Cum de 
ştie cârtiţa atât de mult? 

Myers vâri jumătate de taco în gură şi mestecă încet. Barca se 
undui sub impactul valurilor produse de o ambarcatiune mare în 
larg. 

— Cârtiţa este foarte apropiată de judecătoarea McDover, 
care-i acordă, în mod implicit, încredere, răspunse el în cele din 
urmă. Prea multă încredere, se pare. Asta-i tot ce pot să afirm, 
deocamdată. 

După o pauză în conversaţie, Lacy spuse: 

— Mai am o întrebare. Ai spus că oamenii ăştia, adică Dubose 
şi banda lui, sunt foarte deştepţi şi au avocaţi foarte buni. În 
mod clar, şi judecătoarea McDover are nevoie de un avocat bun 
care s-o scape de acuzaţia de spălare de bani. Pe cine o să 
angajeze? 

— Phyllis Turban, o avocată specializată în bunuri şi 
proprietăţi imobiliare din Mobile. 

— Ce pot spune, fetele sunt în centrul atenţiei în povestea 
asta, remarcă Lacy. 

— A fost colegă de facultate cu McDover, la Drept, amândouă 
sunt divorţate, niciuna n-are copii şi sunt extrem de apropiate. 
Atât de apropiate, încât ai spune că e ceva mai mult între ele 
decât o prietenie strânsă. 

Înghiţiră în sec făcând eforturi să digere informaţia. 

— Deci să rezumăm cazul, continuă Lacy. [inta noastră, 
judecătoarea Claudia McDover, ia mită de la escroci, are venituri 
ilegale de pe urma cazinoului deţinut de amerindieni şi reuşeşte 
cumva să spele banii cu ajutorul unei prietene foarte apropiate 
care se întâmplă să fie o avocată specializată în proprietăţi 
imobiliare. 

— Aş zice că eşti pe drumul bun, zâmbi Myers. Aş bea o bere. 
Mai vrea careva? Carlita! 


* 


ÎI lăsară pe debarcader, făcându-le din mână şi promițând să 
păstreze legătura. Tot bătuse apropouri că avea să dispară, să 
se ascundă şi mai bine de vreme ce plângerea fusese depusă şi 
urma să declanşeze în curând tot felul de probleme. Lacy şi 
Hugo nu găsiri nimic care să indice motivul pentru care Vonn 
Dubose sau Claudia McDover ar fi putut să-l suspecteze pe Greg 
Myers, cunoscut înainte sub numele Ramsey Mix, un bărbat pe 
care se presupune că nu l-au cunoscut niciodată. Ăsta era un alt 
mic pasaj lipsă al poveştii, încă unul pe lângă multe altele. 


5 

Îşi petrecură următoarea zi la birou, storcându-şi creierii 
împreună cu Geismar ca să pună la cale un plan. Odată ce 
plângerea fusese înaintată, lucrau contra cronometru. Dacă 
lucrurile se derulau conform planului, Lacy şi Hugo urmau să se 
îndrepte în curând către oraşul Sterling pentru a-i înmâna 
onorabilei judecătoare Claudia McDover o copie după plângere. 
Aşa că, până atunci, era imperios ca ei să afle cât mai multe. 

Înainte de toate însă, trebuiau să facă o mică excursie până la 
penitenciarul unde se aflau condamnaţi la pedeapsa capitală. 
Hugo mai fusese acolo o dată, într-o excursie organizată în 
timpul Facultăţii de Drept. Lacy auzise despre orăşelul Starke 
toată cariera ei, însă nu găsise niciodată scuza potrivită pentru a 
merge în vizită. Porniră suficient de devreme cât să evite 
ambuteiajul de dimineaţă din Tallahassee şi, până să se 
aglomereze traficul pe drumul interstatal 10, Hugo deja picotea. 
Lacy nu fusese nevoită să stea trează toată noaptea având grijă 
de un bebeluş; şi totuşi, nici ea nu dormise prea mult. Ea şi cu 
Hugo, la fel ca şi Geismar, simțeau că-şi vârau nasul într-o 
mizerie pe care nu erau datori s-o curețe. Dacă, într-adevăr, 
Greg Myers era de încredere, atunci în districtul Brunswick 
criminalitatea fusese cu adevărat înfloritoare multă vreme. Nişte 
anchetatori cu mult mai multe resurse şi experienţă ar fi trebuit 
să investigheze toată situaţia asta. La urma urmelor, ei erau 
doar avocaţi, nu poliţişti. Nu-şi doreau să poarte arme. Erau 
instruiți să-i identifice pe judecătorii corupți, nu să meargă după 
sindicate ale crimei organizate. 

Gândurile astea o împiedicaseră să doarmă toată noaptea. 
Când începu să caşte, trase la un fast-food cu servire în maşină 
şi comandă două cafele. 

— Trezeşte-te, îşi bombăni ea partenerul. Mai avem de mers o 
oră şi jumătate şi nici eu nu pot sta trează. 

— Scuze, zise Hugo, frecându-se la ochi. 

Băură din cafea şi, în timp ce ea conducea, Hugo trecu în 
revistă toate notițele făcute de Sadelle. 

— Sadelle a menţionat că, din 2000 până în 2009, au fost 
zece procese în districtul Brunswick în care a fost implicată o 
companie, Nylan Title, o firmă din Bahamas al cărei 
reprezentant procesual este un avocat din Biloxi. În fiecare caz, 
partea adversă a încercat să forţeze lucrurile pentru a afla 


identitatea adevăraţilor proprietari al companiei Nylan Title şi de 
fiecare dată judecătorul, prietena noastră, Claudia McDover, s-a 
opus. Interzis. O companie cu sediul în Bahamas se află sub 
guvernarea legilor de acolo şi ei au metodele lor pentru a-şi 
proteja companiile. E doar un joc de faţadă, dar e legal. Oricum, 
Nylan Title trebuie să aibă nişte avocaţi tare buni, pentru că 
este de neînvins, cel puţin în sala de instanţă a judecătoarei 
McDover. Zece la zero. 

— Ce fel de cazuri? întrebă Lacy. 

— De urbanism, încălcări contractuale, de devalorizare a unor 
proprietăţi, chiar şi o acţiune colectivă în justiţie, eşuată, a unor 
proprietari de apartamente care pretindeau că existau defecte 
de execuţie. Districtul a dat în judecată compania Nylan din 
cauza unei dispute pe tema evaluării proprietăţilor şi a taxelor. 

— Cine a reprezentat compania Nylan? 

— Acelaşi avocat din Biloxi. Este purtătorul de cuvânt al 
corporației şi se pare că ştie ce face. Dacă în spatele companiei 
Nylan şi află, într-adevăr, Vonn Dubose, atunci e foarte bine 
ascuns, exact aşa cum spunea Myers. Pus la adăpost de şiruri 
de avocaţi. 

— Sună minunat. 

Hugo sorbi din cafea şi puse notițele deoparte, pe urmă 
continuă: 

— Uite cum stă treaba, Lacy. N-am încredere în Greg Myers. 

— Da, nu prea inspiră încredere. 

— Insă trebuie să recunoşti că până acum tot ce a spus s-a 
dovedit a fi adevărat. Dacă se foloseşte de noi, care-i scopul lui 
final? 

— Aceeaşi întrebare mi-o puneam şi eu azi-dimineaţă la trei şi 
jumătate. Trebuie s-o prindem pe judecătoarea McDover cu o 
groază de bani lichizi. Punct. Dacă sunt recuperaţi, cârtiţa îşi 
primeşte partea pe post de recompensă, din care, la rândul lui, 
primeşte şi Myers o parte. Dacă Vonn Dubose şi băieţii lui sunt 
prinşi, foarte bine, dar cu ce-l ajută asta pe Myers? 

— Nu-l ajută, decât dacă, bineînţeles, se aruncă McDover în 
flăcări împreună cu Dubose. 

— Se foloseşte de noi, Hugo, cu siguranţă. A înaintat o 
plângere despre pretinse practici judiciare corupte sau hotie, 
pur şi simplu. Datoria noastră este, aşadar, să investigăm. 


Oricine depune o plângere împotriva unui judecător ne foloseşte 
pentru a afla adevărul. 

— Sigur că da, însă e ceva în neregulă cu individul ăsta. 

— Am acelaşi sentiment. Îmi place strategia lui Geismar. O să 
ne vârâm nasul un pic, demarăm nişte investigaţii, ţesem o 
poveste, încercăm să aflăm ale cui sunt cele patru apartamente, 
ne facem treaba cu atenţie şi, dacă găsim vreo dovadă clară de 
fărădelege, ne ducem direct la FBI. Myers n-are cum să ne 
împiedice. 

— De acord, dar există varianta ca Greg să dispară şi să nu 
mai ia niciodată legătura cu noi. Dacă are dovezi de corupţie în 
ceea ce în priveşte cazinoul, n-o să punem niciodată mâna pe 
ele în cazul în care dă năvală FBl-ul. 

— Ce ne-a mai pregătit Sadelle pentru călătoria asta plăcută 
spre Starke? 

Hugo ridică alte notițe. 

— Nişte informaţii despre judecătoarea McDover. Alegerile ei, 
campaniile, adversarii, chestii de genul ăsta. Din moment ce 
alegerile sunt imparţiale, nu putem şti sigur care-i sunt vederile 
politice. Nu există nicio urmă a vreunei contribuţii către alţi 
candidaţi în alte alegeri. Nici alte plângeri depuse la BCJ. Nu 
sunt plângeri depuse nici la barou. Nicio infracţiune sau 
fărădelege. Din 1998, primeşte cele mai bune evaluări acordate 
de către barou. Scrie mult şi are un şir lung de articole publicate 
în reviste de specialitate. li place, totodată, să ţină seminare şi 
prelegeri la Facultăţile de Drept. Ba chiar a şi predat, în urmă cu 
trei ani, un curs despre proceduri procesuale în cadrul 
Universităţii din Florida. Are un curriculum vitae impresionant. 
Mult peste media judecătorilor din Curțile de circuit. Nu stă la fel 
de bine în ceea ce priveşte bunurile deţinute. Are o casă în 
centrul oraşului Sterling evaluată la 230.000 de dolari, 
construită în urmă cu şapte ani, plus un credit ipotecar de 
110.000 de dolari. Titlul de proprietate este pe numele McDover, 
care se întâmplă să fie numele ei de domnişoară. Şi-a 
redobândit casa după divorţ şi de atunci o are în folosinţă. Este 
singură din 1988, fără copii, fără alte căsnicii. Nu e afiliată 
bisericilor, cluburilor civile, asociaţiilor de absolvenţi, partidelor 
politice, nimic. Facultatea a urmat-o la Stetson numărându-se 
printre cei mai buni studenţi. A participat la cursuri şi în cadrul 
Universităţii din Florida de Nord, în Jacksonville. Nişte chestii 


despre soţul ei, doctorul, însă care nu merită să ne pierdem 
timpul. 

Lacy ascultă cu atenţie sorbind din cafea. 

— Dacă Myers are dreptate, atunci ea obţine venituri ilicite de 
pe urma cazinoului amerindian. Ceea ce e destul de greu de 
crezut, nu ţi se pare? Adică vorbim despre unul dintre 
judecătorii noştri de circuit, care a fost ales de oameni şi este 
atât de bine văzut. 

— Este, într-adevăr. Am văzut tot felul de judecători făcând 
tot felul de chestii ciudate, dar nimic atât de cutezător. 

— Cum îţi explici asta? Ce crezi c-o determină să facă asta? 

— Eşti femeie, singură şi cu carieră. Răspunde tu la întrebare. 

— N-am cum. Ce-i cu notițele celelalte? 

Hugo căută prin servietă şi scoase nişte hârtii. 


* 


Când intrară în partea rurală a districtului Bradford, remarcară 
semnele care indicau că drept înainte se aflau închisori şi clădiri 
corecţionale. În apropierea orăşelului Starke, cu o populaţie de 
5.000 de locuitori, cotiră urmând indicatoarele către închisoarea 
de stat in Florida, unde erau închişi 1.500 de deţinuţi, inclusiv 
400 de bărbaţi condamnaţi. 

Doar California depăşea Florida la numărul de condamnaţi la 
moarte. Texas venea din urmă, ocupând locul trei, dar de vreme 
ce era mult mai preocupat de o cotă scăzută a populaţiei din 
închisori, se învârte în jurul cifrei de 330 de condamnaţi. 
California, fără prea mare interes în executarea oamenilor, avea 
o cifră de 650. Florida îşi dorea să fie ca Texasul, însă Curțile 
sale de apel se tot puneau de-a curmezişul. In 2010, doar un 
singur bărbat a fost executat prin injecție letală în Starke. 

Traseră maşina într-o parcare aglomerată şi se îndreptară 
către o clădire administrativă. În calitate de avocaţi în slujba 
statului, beneficiau de nişte facilităţi. Trecură cu uşurinţă de 
punctele de control şi fură escortaţi de un gardian care era 
suficient de influent cât să deschidă repede toate uşile. In aripa 
Q, renumitul culoar al morţii din Florida, trecură de un alt punct 
de control şi fură conduşi într-o cameră lungă. Pe uşă scria 
„Avocaţi în şedinţă”. Gardianul deschise o altă uşă care dădea 


într-o zonă mică şi închisă, separată de un 
panou din plexiglas. 

— Prima vizită în culoarul morţii? întrebă gardianul. 

— Da, răspunse Lacy. 

— Eu am fost aici o dată, când eram la facultate, spuse Hugo. 

— Drăguţ. Aveţi formularul de consimţământ? 

— Da, răspunse Hugo punând servieta pe masă şi deschizând- 
O. 
Junior Mace era reprezentat pro bono de către o firmă mare 
de avocatură din Washington. Inainte ca Lacy şi Hugo să poată 
vorbi cu el, trebuiau să-i dea asigurări conducerii firmei de 
avocatură că n-aveau să discute cu el despre problemele 
plângerii habeas corpus. Hugo scoase o foaie de hârtie, iar 
gardianul o citi pe îndelete. Când, în cele din urmă, se dovedi 
că-i satisfăcea dorinţele, o înapoie. 

— Trebuie să ştiţi că Mace e un tip tare ciudat. 

Lacy îşi întoarse privirea evitând să replice. Dacă tot nu 
dormise noaptea trecută, făcându-şi întruna griji despre toate 
mizeriile care-i aglomerau creierul, citise câteva articole despre 
culoarul morţii din Florida. Fiecare deţinut era ţinut în izolare 
douăzeci şi trei de ore pe zi. Singura oră rămasă era pentru 
„recreere”, adică şansa de a sta la aer într-o mică zonă cu iarbă 
şi să vadă soarele. Fiecare celulă era de doi pe trei metri. 
Fiecare pat era mai mic decât un pat obişnuit pentru o persoană 
şi se afla la doar câţiva centimetri de vasul metalic de toaletă. 
Nu era aer condiţionat, nu existau colegi de celulă, iar contactul 
cu oamenii lipsea aproape cu desăvârşire, rezumându-se doar la 
schimbul unor cuvinte cu gardienii la ora mesei. 

Dacă Junior Mace n-a fost „un tip tare ciudat” înainte să 
ajungă acolo cu cincisprezece ani în urmă, în prezent putea fi 
iertat, cu certitudine, pentru că era neobişnuit. Izolarea totală 
provoacă deprivare senzorială!!! şi tot felul de probleme 
mentale. Experții în domeniu au început să înţeleagă asta şi, 
prin urmare, o întreagă mişcare pentru reformarea practicii de a 
izola condamnaţii se chinuia să prind avânt. O mişcare care, din 
păcate, n-ajunsese şi în Florida. 

O uşă se deschise de cealaltă parte şi intră un gardian. În 
urma lui păşi Junior Mace, cu cătuşele la mâini şi îmbrăcat în 


11 În psihologie, totalitatea fenomenelor psihopatologice induse prin absenţa 
ori modificarea mediului ambiental (n.tr.) 


ţinuta standard a închisorii pentru deţinuţii condamnaţi la 
moarte, pantaloni albaştri şi tricou portocaliu. Încă un gardian se 
afla în spatele lui. Îi scoaseră cătuşele şi părăsiră camera. 

Junior Mace făcu doi paşi şi se aşeză la masă pe partea lui. 
Plexiglasul îi separa. Hugo şi Lacy se aşezară şi ei şi preţ de 
câteva secunde totul se derula cu stângăcie. 

Avea cincizeci şi doi de ani, părul lung, des şi grizonant, 
strâns la spate într-o coadă. Pielea închisă la culoare, nicidecum 
ştearsă din cauza izolării. Ochii erau tot închişi la culoare, mari 
şi căprui, şi trişti. Era înalt şi slab, cu bicepşi bine definiţi. 
„Probabil că face mult flotări”, se gândi Hugo. Conform 
dosarului, soţia lui, Eileen, murise la treizeci şi doi de ani. Aveau 
trei copii, toţi crescuţi de rudele lui Junior după ce el a fost 
arestat şi dus departe. 

Lacy ridică unul din cele două telefoane de pe partea ei şi 
spuse: 

— Mulţumim că aţi acceptat să vă întâlniți cu noi. 

El ţinea telefonul, pur şi simplu. Ridică din umeri şi nu zise 
nimic. 

— Nu ştiu dacă aţi primit scrisoarea noastră, dar noi suntem 
angajaţi ai statului, lucrăm la Biroul de Conduită Judiciară şi o 
anchetăm pe judecătoarea Claudia McDover. 

— Am înţeles. Sunt aici. Am fost de acord să ne vedem, 
replică el încet, de parcă fiecare cuvânt pe care-l rostea trebuia 
să fie bine cântărit înainte. 

— Deci... nu ne aflăm aici să discutăm despre cazul 
dumneavoastră, sublinie Hugo. Nu vă putem ajuta în privinţa 
asta şi-n plus aveţi nişte avocaţi foarte buni în Washington. 

— Sunt încă în viaţă. Aşadar, cred că-şi fac treaba. Ce vreţi de 
la mine? 

— Informaţii, răspunse Lacy. Avem nevoie de numele celor cu 
care putem vorbi. Ale celor din tribul Tappacola, ale celor buni, 
ale celor care sunt de partea dumneavoastră. E o lume diferită 
faţă de a noastră şi nu putem să ne facem apariţia acolo aşa, 
din senin, şi să începem să punem întrebări. 

Mace îşi miji ochii, iar colţurile gurii îi coborâră într-o grimasă. 
Consimţi, în timp ce-i privea şi, în cele din urmă, adăugă: 

— Uitaţi cum stă treaba, soţia mea şi Son Razko au fost ucişi 
în 1995. Am fost condamnat în 1996, luat şi dus de acolo 
încătuşat. Asta s-a întâmplat înainte de construirea cazinoului, 


aşa că nu prea sunt convins că vă pot fi de ajutor. Au fost 
nevoiţi să mă înlăture, pe mine şi pe Son, înainte să-l poată 
construi. l-au ucis pe Son şi pe soţia mea şi m-au condamnat pe 
mine pentru asta. 

— Ştiţi cine e vinovat de toată treaba? întrebă Hugo. 

Mace zâmbi, deşi umorul nu-i răzbise şi în ochi. 

— Domnule Hatch, răspunse el cu vocea stinsă, vreme de 
şaisprezece ani, am tot repetat că nu ştiu cine i-a ucis pe soţia 
mea şi pe Son Razko. Erau nişte oameni undeva în fundal, nişte 
străini care şi-au croit drum în tot tabloul. Căpetenia noastră de 
la vremea aia era un om bun care a fost corupt. Oamenii ăştia 
din exterior au ajuns la el, nu ştiu cum, însă sunt sigur că au fost 
bani la mijloc, iar el a devenit convins că soluţia era cazinoul. 
Son şi cu mine am luptat şi am câştigat prima tură de alegeri 
din 1993. Au crezut că aveau să câştige şi că-şi pregăteau 
terenul ca să facă o groază de bani de pe urma cazinoului şi a 
terenului din jurul lui. Când oamenii noştri i-au trimis la plimbare 
prima oară, indivizii ăştia au decis să scape de Son. Şi de mine, 
de asemenea. Au găsit o metodă. Son s-a dus. Eu sunt aici. lar 
cazinoul face profituri frumoase de zece ani. 

— Aţi auzit vreodată de numele Vonn Dubose? întrebă Lacy. 

Întrebarea îl făcu să ezite şi păru să tresară uşor. Era evident 
că răspunsul lui ar fi fost „da”, aşa că atunci când spuse „nu”, 
amândoi notară ceva. Ceva ce avea să fie un subiect bun de 
conversaţie pe drumul de întoarcere. 

— Ţineţi minte, continuă el, sunt plecat de multă vreme. 
Cincisprezece ani la izolare îţi mănâncă sufletul, spiritul şi 
mintea. Am pierdut multe şi nu reuşesc să-mi amintesc 
întotdeauna ceea ce artrebui. 

— Dar nu l-aţi fi uitat pe Vonn Dubose dacă l-aţi fi întâlnit, 
forţă nota Lacy. 

Junior îşi încleştă mandibula şi clătină din cap. 

— Nu-l cunosc. 

— Presupun că n-aveţi o părere prea bună despre 
judecătoarea McDover, interveni Hugo. 

— E puţin spus. A prezidat procesul ăla care a semănat cu o 
glumă şi s-a asigurat că un bărbat nevinovat era condamnat. 
Plus că ascunde ceva. Am suspectat întotdeauna că ştie mai 
mult decât af trebui. Totul a fost un coşmar, domnule Hatch. Din 
momentul în care m-au anunţat că soţia mea era moartă, la fel 


şi Son, şi apoi şocul de a fi acuzat şi aruncat în închisoare. Totul 
fusese pus la punct şi toţi cei către care priveam erau personaje 
negative. Începând cu poliţiştii, continuând cu procurorii, apoi 
judecătoarea, martorii, juraţii - am fost mâncat de un sistem 
care lucra la capacitate maximă. În cel mai scurt timp, mi s-a 
înscenat ceva, am fost condamnat, mi s-a dat sentinţa şi iată- 
mă. 

— Ce ascunde judecătoarea? întrebă Lacy. 

— Adevărul. Bănuiesc că ştie că nu i-am ucis pe Son şi pe 
Eileen. 

— Câte persoane ştiu adevărul? întrebă Hugo. 

Junior puse deoparte receptorul şi-şi frecă ochii de parcă nu 
mai dormise de zile bune. Îşi trecu mâna dreaptă prin părul des. 
Ridică receptorul încet şi răspunse: 

— Nu multe. Cei mai mulţi consideră că sunt un criminal. Cred 
povestea, şi de ce n-ar crede-o? Am fost condamnat de o 
instanţă judecătorească şi iată-mă aici, putrezind în aşteptarea 
execuţiei. Într-o zi o să-mi primesc injecţia ş-apoi o să mă ducă 
înapoi în districtul Brunswick şi o să mă îngroape undeva. 
Povestea o să dăinuie. Junior Mace şi-a prins nevasta cu un alt 
bărbat şi i-a ucis pe amândoi într-un acces de furie. E o poveste 
destul de bună, nu-i aşa? 

Se lăsă liniştea pentru un moment. Lacy şi Hugo făceau 
însemnări şi se gândeau la următoarea întrebare. Junior decise 
să rupă tăcerea informându-i: 

— Să ştiţi că asta este o vizită de genul avocat-client, aşa că 
nu există limită de timp. Dacă timpul dumneavoastră nu este 
limitat, credeţi-mă, al meu nici atât. In momentul ăsta, în celula 
mea sunt vreo patruzeci de grade. Nu există niciun fel de 
ventilaţie, iar ventilatorul meu mic nu face decât să împrăştie 
aerul cald dintr-o parte în alta. Întâlnirea asta este pentru mine 
o pauză plăcută şi vă aştept cu cel mai mare drag ori de câte ori 
vă aflaţi prin apropiere. 

— Mulţumim, zise Hugo. Aveţi mulţi vizitatori? 

— Nu atât de mulţi cât mi-ar plăcea să am. Copiii mei vin din 
când în când şi în acele scurte vizite mi-e tare greu. Nu le-am 
permis ani de-a rândul să mă vadă aici, iar copiii cresc tare 
repede. Acum sunt căsătoriţi. Sunt şi bunic, însă nu mi-am văzut 
niciodată nepoţii. Am primit poze şi le-am pus pe toate pe 


perete. Ce ziceţi de asta? Patru nepoți şi nu l-am atins pe 
niciunul. 

— Cine v-a crescut copiii? întrebă Lacy. 

— Mama a fost de ajutor până a murit. Fratele meu, Wilton, şi 
soţia lui s-au ocupat în mare parte de tot şi au făcut ce le-a stat 
în putinţă. Doar că situaţia a fost de aşa natură. Gândiţi-vă cum 
e să fii copil, iar mama ta să fie ucisă, toată lumea să spună că 
taică-tu a făcut-o şi apoi să fie condamnat la moarte. 

— Copiii dumneavoastră cred că sunteţi vinovat? 

— Nu. Au aflat adevărul de la Wilton şi de la mama. 

— Ar fi dispus Wilton să vorbească într-o zi cu noi? întrebă 
Hugo. 

— Nu ştiu. Puteţi încerca. N-am idee dacă va vrea să fie 
implicat. Trebuie să înţelegeţi că tribul nostru se bucură de nişte 
vremuri tare bune, mult mai bune decât înainte. Dacă e să 
privesc înapoi în timp, nu mai sunt atât de sigur că Son şi cu 
mine ne aflam de partea potrivită a baricadei. Cazinoul a creat 
slujbe, s-au făcut şcoli, drumuri, un spital, s-a atins un nivel de 
prosperitate la care oamenii noştri n-au visat niciodată. Când un 
membru al tribului Tappacola împlineşte optsprezece ani, el sau 
ea primeşte o pensie pe viaţă de 5.000 de dolari pe lună, cu 
posibilitatea de creştere. Se numeşte venit din dividende. Chiar 
şi eu, care mă aflu aici, condamnat la moarte, primesc 
dividende. Le-aş aduna pentru copii, dar ei n-au nevoie. Aşa că 
trimit banii avocaţilor mei din Washington, măcar atât să fac. 
Când mi-au preluat cazul, nu exista sistemul ăsta de dividende, 
aşa că, în mod sigur, nu se aşteptau să primească vreun ban. 
Fiecare Tappacola beneficiază de asigurare de sănătate şi de 
educaţie, gratuite, li se achită chiar şi taxele şcolare pentru 
facultate, dacă-şi doresc să ajungă până acolo. Avem propria 
bancă, unde obţinem împrumuturi cu dobândă mică pentru a ne 
lua case sau maşini. Repet, viaţa acolo e destul de bună, mult 
mai bună decât înainte. Asta-i partea pozitivă. Cea negativă însă 
este că nu prea există motivaţie, în special cei tineri se 
confruntă cu asta. De ce să mergi la facultate dacă ai un venit 
garantat pe viaţă? De ce să te chinuieşti să-ţi găseşti o slujbă? 
Cazinoul angajează cam jumătate dintre adulţii din trib, ceea ce 
reprezintă o sursă continuă de fricţiune. Cine are o muncă mai 
uşoară şi cine nu? Sunt o groază de conflicte interne şi intrigi 
politice. Însă, în ansamblu, cei din trib îşi dau seama că le este 


bine. Aşa că de ce să facă valuri? De ce şi-ar bate careva capul 
pentru mine? De ce v-ar ajuta Wilton să doborâţi un judecător 
murdar când ar avea cu toţii de suferit? 

— Ştiţi ceva despre corupţia de la cazinou? întrebă Lacy. 

Mace lăsă receptorul jos şi-şi ciufuli părul, ca şi cum corvoada 
de a se gândi la întrebarea aceea presupunea un proces 
dureros. Ezitarea lui părea să sugereze că nu ştia ce versiune a 
adevărului să aleagă. Ridică receptorul şi răspunse: 

— Repet, cazinoul s-a deschis la câţiva ani după ce am ajuns 
aici. Nici măcar n-am apucat să-l văd vreodată. 

— Haideţi, domnule Mace, spuse Hugo. Vorbim de-un trib mic, 
aţi zis-o chiar dumneavoastră. Un cazinou mare pentru un grup 
mic de oameni. Este imposibil să aveţi secrete. In mod sigur aţi 
auzit zvonuri. 

— Ce fel de zvonuri? 

— Zvonuri despre bani iliciţi, scoşi pe uşa din spate. Conform 
estimărilor, Treasure Key produce cam o jumătate de miliard de 
dolari şi douăzeci la sută din venitul brut este în bani gheaţă. 
Potrivit sursei noastre, există o bandă de infractori bine 
organizată care este bot în bot cu căpeteniile amerindiene şi 
spală bani la greu. N-aţi auzit niciodată de aşa ceva? 

— E posibil să fi auzit zvonul ăsta, dar asta nu înseamnă că 
ştiu ceva. 

— Păi, şi atunci, ce înseamnă? Cu cine putem vorbi? întrebă 
Lacy. 

— Trebuie să aveţi o sursă bună, altfel n-aţi fi aici. Mergeţi 
înapoi la sursă. 

Lacy şi Hugo se uitară unul la altul, amândoi având în minte 
imaginea lui Greg Myers relaxându-se prin Bahamas, pe 
ambarcaţiunea lui, ţinând o bere rece în mână şi ascultând 
Jimmy Buffett. 

— Poate mai târziu, adăugă Hugo. Însă deocamdată, avem 
nevoie de cineva de acolo, cineva care cunoaşte cazinoul. 

Mace clătină din cap. 

— Wilton este singura mea sursă şi nu zice prea multe. Nu pot 
spune exact cât ştie, dar mult prea puţine informaţii ajung până 
aici, la Starke. 

— Aţi fi de acord să-l sunaţi pe Wilton şi să-i spuneţi că e bine 
dacă vorbeşte cu noi? întrebă Lacy. 


— Şi ce am de câştigat? Nu vă cunosc. Nu ştiu dacă sunteţi de 
încredere. Sunt convins că intenţiile dumneavoastră sunt bune, 
însă v-aţi putea trezi într-o situaţie în care lucrurile scapă de sub 
control. Nu ştiu. Trebuie să mă gândesc. 

— Unde locuieşte Wilton? întrebă Hugo. 

— In rezervaţie, aproape de cazinou. A încercat să se 
angajeze acolo, dar l-au refuzat. Nimeni din familia mea nu 
munceşte acolo. Nu vor să-i angajeze. Chestii politice. 

— Deci există ranchiună? 

— Oh, da. Foarte multă. Cei care s-au împotrivit construirii 
cazinoului se află, practic, pe o listă neagră şi nu pot lucra acolo. 
Işi primesc banii, nu şi slujbe. 

— Şi ce părere au despre tine? întrebă Lacy. 

— După cum am mai menţionat, cei mai mulţi cred că l-am 
ucis pe Son, conducătorul lor, aşa că nu mă simpatizează prea 
tare. Cei care au fost pro cazinou m-au urât încă de la început. E 
lesne de înţeles că nu-s prea mulţi cei care mă plac. lar familia 
mea plăteşte preţul. 

— Dacă judecătoarea McDover este demascată şi se confirmă 
toată corupţia, ti-ar fi de folos? 

Mace se îndreptă de spate, întinzându-se de parcă ar fi fost 
cuprins de dureri, pe urmă făcu vreo câţiva paşi până la uşă şi 
înapoi la masă. Se mai întinse puţin, îşi trosni degetele, se aşeză 
şi ridică receptorul. 

— Nu-mi dau seama cum. Procesul meu s-a încheiat în urmă 
cu multă vreme. Toate deciziile ei judecătoreşti au fost analizate 
la apel de nişte avocaţi foarte buni. Suntem de părere că s-a 
înşelat de vreo câteva ori. Credem că ar fi trebuit să ni se 
acorde un nou proces de-acum zece ani şi toate cele, dar Curțile 
de apel i-au dat toate dreptate. Nu în unanimitate; într-adevăr, 
toate deciziile, în cazul meu, au fost împărţite, cu păreri diferite 
şi puternice în favoarea mea. Insă majoritatea decide şi iată-mă. 
Cei doi turnători din închisoare, care, efectiv, mi-au semnat 
condamnarea şi m-au trimis în spatele gratiilor, au dispărut cu 
ani în urmă. Ştiaţi asta? 

— Am văzut într-o notare, spuse Lacy. 

— Amândoi au dispărut cam în aceeaşi perioadă. 

— Vreo idee? 

— Două teorii. Una, şi cea mai bună, este că amândoi au fost 
căsăpiţi la scurt timp după condamnarea mea. Amândoi erau 


infractori de profesie, nişte şopârle care s-au pieptănat frumuşel 
pentru proces şi au convins juraţii că m-am lăudat cu crimele în 
închisoare. Ei bine, problema cu turnătorii este că-şi retrag 
adeseori declaraţiile, aşa că prima teorie este că adevărații 
ucigaşi i-au eliminat pe turnători înainte să aibă ocazia să-şi 
schimbe povestea. Asta cred. 

— Şi a doua teorie? întrebă Hugo. 

— Că au fost eliminaţi de oamenii mei în semn de răzbunare. 
Mă îndoiesc, dar nu pare chiar atât de nerealist. Existau 
sentimente puternice şi bănuiesc că orice era posibil. Oricum ar 
fi, cei doi turnători au dispărut şi n-au mai fost văzuţi de ani 
buni. Sper că-s morţi. M-au băgat aici. 

— N-ar trebui să discutăm despre cazul dumneavoastră, 
preciză Lacy. 

— Asta-i singurul meu subiect de conversaţie. Şi-n plus, cui 
credeţi că-i pasă? Toate astea sunt oricum informaţii publice 
acum. 

— Deci există cel puţin patru persoane decedate, conchise 
Hugo. 

— Cel puţin. 

— Mai sunt şi alţii? întrebă Lacy. 

Mace dădea aprobator din cap, însă nu-şi puteau da seama 
dacă era un tic nervos sau un răspuns afirmativ. 

— Depinde cât de tare săpaţi, răspunse el în cele din urmă. 


6 

Primul tribunal construit de contribuabili în districtul 
Brunswick a ars din temelii. Al doilea a fost distrus. După 
uraganul din 1970, mai-marii districtului au aprobat un proiect 
care a implicat multe cărămizi şi mult beton şi oţel. Rezultatul a 
fost un hangar hidos, în stil sovietic, cu trei niveluri, câteva 
ferestre şi acoperişuri înclinate din metal, prin care a picurat 
încă din prima zi. La vremea aceea, districtul, aflat la jumătatea 
drumului dintre Pensacola şi Tallahassee, era populat pe ici, pe 
colo, plaja rămânându-i liberă de mulțimile tolănite şi de talmeş- 
balmeşul specific lor. Conform recensământului din 1970, erau 
8.100 albi, 1.570 negri şi 411 amerindieni. La câţiva ani după 
construirea „noului tribunal”, aşa cum i se spunea, şi darea lui în 
funcţiune, coasta Floridei s-a trezit la viaţă, iar dezvoltatorii 
imobiliari s-au grăbit să construiască apartamente şi hoteluri. 
Având kilometri de plajă neatinsă, „Coasta de Smarald” a 
devenit o destinaţie şi mai populară. Numărul locuitorilor a 
crescut, iar în 1984 districtul Brunswick a fost forţat să-şi 
extindă tribunalul. Rămânând fidel motivelor postmoderniste, a 
construit o anexă în formă falică, de-a dreptul consternantă, 
mulţi dintre cei care o priveau asemuind-o cu o mare tumoare 
canceroasă. Şi, într-adevăr, mai toţi localnicii îi spuneau 
Tumoarea, un nume care nu se pupa deloc cu denumirea ei 
oficială de Anexă. Doisprezece ani mai târziu, populaţia era în 
plină creştere, iar districtul a decis să înalțe o tumoare pereche 
la celălalt capăt al „noului tribunal”, declarându-se astfel 
pregătit pentru orice fel de treburi. 

Capitala districtului era oraşul Sterling. Brunswick şi alte două 
districte formau Districtul Judiciar numărul 24 al Floridei. Dintre 
cei doi judecători ai circuitului, Claudia McDover era singura 
care avea reşedinţa în Sterling, aşa că, practic, conducea 
tribunalul. Beneficia de vechime şi era foarte influentă, prin 
urmare, toţi angajaţii mergeau în vârful picioarelor pe lângă ea. 
Biroul ei spaţios se afla la etajul al treilea, iar una dintre puţinele 
ferestre îi oferea o privelişte plăcută, dar şi lumină solară. Ura 
clădirea şi visa adeseori la modalităţi de a obţine suficient de 
multă putere cât s-o dărâme şi să construiască alta în loc. Un vis 
doar. 

După o zi liniştită la birou, îşi informă secretara că avea să 
plece la patru, ceea ce pentru ea era o zi scurtă. Secretara ei 


timidă şi foarte bine pregătită înregistră informaţia, însă fără a 
pune vreo întrebare. Nimeni n-o întreba pe Claudia McDover de 
ce făcea ce făcea. 

Plecă din Sterling în maşina ei Toyota Lexux ultimul model, pe 
unul dintre drumurile din sud ale districtului. Douăzeci de 
minute mai târziu, coti pe calea de acces grandioasă a 
cazinoului Treasure Key, pe care în secret îl considera „cazinoul 
ei”. Credea cu tărie că n-ar fi existat fără eforturile ei. Avea 
puterea să-l închidă a doua zi dacă-şi dorea asta. Şi totuşi, nu 
intenţiona s-o facă. 

O luă pe drumul periferic de-a lungul proprietăţii şi zâmbi, aşa 
cum o făcea întotdeauna când trecea pe lângă parcările 
aglomerate, pe lângă grupurile agitate de jucători care se 
plimbau de colo colo, înspre şi dinspre hotel, şi pe lângă 
panourile luminoase care anunțau spectacolele unor cântăreţi 
de country vai de mama lor şi ale unor numere ieftine de circ. 
Toate o făceau să zâmbească, deoarece indicau că amerindienii 
prosperau. Oamenii aveau slujbe, se distrau. Familiile veneau în 
vacanţă. Treasure Key era un loc minunat şi faptul că ea colecta 
doar o mică parte n-o deranja câtuşi de puţin. 

Nimic n-o deranja pe Claudia McDover în vremurile acelea. 
După şaptesprezece ani în magistratură, reputaţia ei era una 
solidă, slujba îi era sigură şi mai era şi foarte apreciată. Cei 
unsprezece ani de „împărţit” din profiturile cazinoului o 
transformaseră într-o femeie extrem de bogată, care deţinea 
bunuri ascunse în toată lumea şi la care lună de lună se adunau 
altele. Şi, deşi intrase în afaceri cu nişte oameni pe care nu-i 
plăcea, conspiraţiile lor erau complet etanşe pentru lumea din 
afară. Nu exista nicio urmă, nicio dovadă. În definitiv, totul a 
mers strună timp de unsprezece ani, de când s-a deschis 
cazinoul. 

Trecu de o poartă şi intră în zona terenului de golf dichisit şi a 
complexului rezidenţial Rabbit Run. Deţinea patru apartamente 
acolo sau, mă rog, deţinea companiile din străinătate care 
aveau dreptul de proprietate al apartamentelor. Pe unul îl păstra 
pentru ea. Pe celelalte trei le avea închiriate prin intermediul 
avocatului său. Casa ei de pe zona fairway nr. 4 era o fortăreață 
cu două etaje, cu uşi şi ferestre consolidate. „Protecţie împotriva 
uraganelor”, şi-a spus ea în anii precedenţi în care au fost 
executate lucrările respective într-un dormitor mic îşi construise 


un seif cu pereţi din beton şi cu sisteme antifurt şi antiincendiu. 
Îşi ţinea în el nişte bunuri mobile - bani, aur, bijuterii. Erau şi 
câteva obiecte mai greu de mutat - două litografii semnate de 
Picasso, o urnă egipteană veche de patru mii de ani, un set de 
ceai din porțelan din nu ştiu ce dinastie şi o colecţie rară de 
romane din secolul al XIX-lea în ediţii princeps. Uşa dormitorului 
era ascunsă după o bibliotecă pivotantă în aşa fel încât 
existenţa camerei şi a seifului să rămână ascunse oricui s-ar fi 
plimbat prin casă. Însă nimeni nu se plimba prin casă. Mai invita 
din când în când pe cineva la un pahar în curtea interioară, dar 
în casă nu se bea, nu se vizita şi nici nu se locuia. 

Trase draperiile şi privi către terenul de golf. Erau nişte zile 
caniculare de august, aerul era fierbinte şi lipicios, iar terenul de 
golf era gol. Umplu un ceainic şi-l puse pe foc. Până să fiarbă 
apa, dădu două telefoane, amândouă către avocaţi cu cazuri în 
aşteptare în instanţa ei. 

La cinci, exact la timp, îi sosi musafirul. Se întâlneau în prima 
miercuri a fiecărei luni, la cinci după-amiaza. In dăţile în care nu 
se afla în ţară, schimbau data întâlnirii, însă asta se întâmpla 
foarte rar. Comunicau întotdeauna faţă în faţă, în casa ei, unde 
nu exista riscul de a fi microfoane sau alte dispozitive de 
supraveghere. Se foloseau de telefoane doar o dată sau de două 
ori pe an. Totul era simplu şi nu lăsau niciodată vreo urmă. Erau 
în siguranţă, nimeni nu bănuia nimic, dar tot nu-şi asumau 
riscuri. 

Claudia sorbea din ceai, iar Vonn se bucura de votca lui cu 
gheaţă. Venise cu o geantă maronie pe care o lăsase pe 
canapea, aşa cum făcea întotdeauna. In ea erau douăzeci şi 
cinci de grămezi de bani în bancnote de 100 de dolari, fiecare 
grămadă legată bine cu elastice şi fiecare însumând 10.000 de 
dolari. Veniturile ilicite erau de o jumătate de milion de dolari şi 
le împărțeau în mod egal, cel puţin aşa ştia ea. Ani de-a rândul 
s-a întrebat Claudia cât încasa Vonn în realitate de la 
amerindieni şi, din moment ce el era cel care se ocupa cu 
treburile murdare, ea chiar n-avea cum să ştie. Cu timpul însă, a 
devenit chiar mulţumită de câştigurile ei. Şi de ce să nu fie? 

Nu cunoştea detaliile. Cum erau scoşi banii, mai exact, şi puşi 
deoparte? Cum de nu apăreau în registre şi cum de nu erau 
văzuţi de paznici şi de camerele de supraveghere? Cine aranja 
registrele contabile în aşa fel încât să acopere ilegalităţile? Cine 


anume lua prada din cazinou şi i-o aducea lui Vonn? Unde 
anume o primea? Şi, mai ales, cine i-o înmâna? Câţi dintre cei 
din interior erau mânjiţi? Nu ştia nimic despre toate acestea. Și 
nici ce făcea el cu partea lui de bani. N-avuseseră niciodată 
genul acela de discuţii. 

Nu cunoştea nimic despre grupul lui infracţional şi nici nu-şi 
dorea să ştie. Avea de-a face doar cu Vonn Dubose şi din când 
în când cu Hank, omul lui de încredere. Vonn o găsise cu 
optsprezece ani în urmă, pe vremea când era doar un avocat 
plictisit, într-un oraş mic, chinuindu-se să-şi câştige un trai 
decent şi punând încă la cale un plan prin care să se răzbune pe 
fostul ei soţ. El avea un plan măreț de dezvoltare care ar fi fost 
alimentat de existenţa unui cazinou ridicat pe pământ 
amerindian, dar un judecător bătrân îi punea bețe în roate. Dacă 
ar fi scăpat de judecător şi poate de vreo alţi doi obstrucţionişti, 
ar fi fost liber să dea drumul la buldozere. El s-a oferit să-i 
finanţeze campania şi să facă orice era nevoie pentru ca ea să 
fie aleasă. 

Vonn avea vreo şaptezeci de ani, însă arăta de şaizeci. Cu 
bronzul permanent şi cu cămăşile de golf colorate ar fi putut 
trece drept un pensionar bogat, care se bucura de soarele 
Floridei. Trecuse prin două divorţuri şi era singur de ani buni. 
După ce Claudia devenise judecător, el îi făcuse nişte avansuri, 
dar ea nu fusese deloc interesată. Era cu aproape cincisprezece 
ani mai mare decât ea, ceea ce nu însemna chiar atât de mult, 
doar că nu existase nicio scânteie între ei. Ş-apoi la vârsta de 
treizeci şi nouă de ani ajunsese la concluzia că prefera femeile 
bărbaţilor. Şi ca să fim cinstiţi, oricum îl găsea plictisitor. N-avea 
şcoală, nu era interesat decât de pescuit, de golf şi de ideea de 
a construi pe fâşia de pământ de lângă terenul de golf, ca să nu 
mai vorbim de faptul că partea lui întunecată o speria. 

De-a lungul anilor, cu zvonurile care circulau, dovezile care 
ieşeau la iveală şi întrebările formulate de către instanţele de 
apel, Claudia începu să nu mai fie atât de sigură că Junior Mace 
fusese criminalul soţiei lui şi a lui Son Razko. Înainte şi după 
proces, a fost convinsă de vinovăția lui şi şi-a dorit să dea 
verdictul corect ca un act de datorie faţă de votanţii ei. Insă 
acumulând experienţă, a început să aibă îndoieli serioase în 
legătură cu vinovăția lui. Dar în calitate de judecător al 
procesului, datoria ei se încheiase de mult şi nu mai putea face 


prea multe pentru a îndrepta răul făcut. Şi de ce să fi intervenit? 
Son şi Junior dispăruseră. Cazinoul fusese construit. Viaţa ei era 
bună. 

Însă în realitate, dacă nu Junior săvârşise crima, atunci cineva 
din banda lui Vonn a fost cel care a tras două gloanţe în capul 
lul Son Razko şi al lui Eileen Mace şi altcineva a pus la cale şi 
dispariţia celor doi turnători din închisoare care l-au înfundat pe 
Junior. Deşi Claudia păstra o atitudine dură, era speriată de 
moarte de Dubose şi oamenii lui. În singura lor ceartă, din urmă 
cu vreo zece ani, l-a convins că ar fi fost imediat expus dacă s-ar 
fi întâmplat ceva cu ea. 

Cu timpul, relaţia lor a devenit una civilizată, de neîncredere 
reciprocă, în care fiecare juca un rol bine definit. Ea avea 
puterea de a închide cazinoul printr-o hotărâre judecătorească 
dată pentru orice motiv pe jumătate întemeiat şi dovedise deja 
că nu-i era teamă s-o facă. El se ocupa de treburile murdare şi-i 
ţinea în frâu pe membrii tribului Tappacola. Prosperau împreună, 
de la lună la lună devenind fiecare din ce în ce mai bogat. Era 
uimitor cât de multă cordialitate putea fi creată şi cât de multă 
suspiciune putea fi trecută cu vederea atunci când era vorba 
despre grămezi de bani. 

Stăteau înăuntru, la răcoare, sorbindu-şi băuturile şi admirând 
traseele de golf părăsite, plini de aroganță. 

— Cum merge cu North Dunes? întrebă ea. 

— Merge bine, răspunse el. Comisia de urbanism se întâlneşte 
săptămâna viitoare şi ne aşteptăm să ne dea undă verde. Ar 
trebui să începem lucrările în două săptămâni. 

North Dunes era ultima achiziţie pentru imperiul lui de golf, cu 
treizeci şi şase de găuri, lacuri şi iazuri, case luxoase şi vile şi 
mai luxoase, toate construite în jurul unui centru de afaceri 
nefiresc cu o piaţă urbană şi un amfiteatru modern, centru aflat 
la doar un kilometru şi jumătate de plajă. 

— Şi ai control asupra inspectorilor? întrebă ea. 

O întrebare stupidă. Banii pe care-i primea ea nu erau singura 
mită pe care Dubose o împărțea prin district. 

— Patru da, unu nu, răspunse el. Poley se opune, desigur. 

— De ce nu scapi de el? 

— Nu, nu, e nevoie de el. Nu putem permite să pară că e prea 
uşor. Un scor de patru la unu e numai bun. 


Mitele nu erau chiar necesare în partea lor de ţară. Acolo, 
dacă iei orice tip de creştere, de la comunităţile închise până la 
centrele comerciale ieftine, întocmeşti o broşură cu jumătăţi de 
adevăr, o numeşti „dezvoltare economică” şi garantezi venituri 
fiscale şi crearea de slujbe, mai-marii se grăbesc imediat să dea 
avizele. Dacă se trezea vreunul să menţioneze ceva despre 
probleme de mediu sau de trafic, sau de şcoli aglomerate, era 
imediat ignorat pe motiv că avea idei liberale sau că făcea parte 
dintre ecologişti sau chiar mai rău, că era „nordic”. 

— Şi CRS? întrebă ea. Complexul rezidenţial suplimentar. 

— Desigur, Onorată Instanță. Aproape de terenul de golf sau 
la înălţime? 

— Ce înseamnă „la înălţime”? 

— Păi, cât de sus ţi-ar plăcea să fie? 

— Mi-ar plăcea să văd oceanul. Se poate? 

— Desigur. Vorbim despre o clădire cu zece etaje şi de la 
jumătate în sus, într-o zi însorită, se poate vedea Golful Mexic. 

— Îmi place. Vedere la ocean. Să nu fie chiar un apartament 
luxos la ultimul etaj al clădirii, doar ceva pe aproape. 

Ideea unei noi unităţi a fost perfectată de un dezvoltator 
imobiliar legendar din Florida poreclit Conroy Complex 
Rezidenţial. În graba de a înălța un turn la ţărmul oceanului, 
planurile au fost modificate în viteză, pereţii mutaţi ici şi colo, şi 
rezultatul s-a concretizat într-un alt complex rezidenţial 
suplimentar despre care comisia de urbanism nu ştia nimic. 
Putea fi folosit în zeci de scopuri, însă fără a fi tocmai legale. 
Vonn învățase şmecheria, iar judecătorul lui preferat a acumulat 
un număr impresionant de apartamente în astfel de CRS-uri. 
Balanța ei contabilă includea, de asemenea, părţi din afaceri 
legale: un mall, un parc acvatic, două restaurante, nişte hoteluri 
mici şi o groază de pământ nevalorificat care abia aştepta să 
primească buldozerele. 

— Mai bei ceva? întrebă ea. Sunt vreo două chestii pe care 
trebuie să le discutăm. 

— Mă duc să-mi iau. 

Se ridică şi se îndreptă către tejgheaua din bucătărie, unde 
ţinea băuturile tari de care ea nu se atingea niciodată. Işi turnă 
un pahar, adăugă două cuburi de gheaţă şi se întoarse la locul 
lui. 

— Te ascult. 


Ea trase aer în piept, pentru că nu era o chestiune tocmai 
uşoară. 

— Wilson Vango. 

— Ce-i cu el? sări ca ars Dubose. 

— Ascultă, te rog. A executat deja paisprezece ani şi 
sănătatea lui e foarte şubredă. Are emfizem, hepatită şi 
probleme mentale. A supravieţuit câtorva bătăi şi atacuri şi se 
pare că are traume cerebrale. 

— Bine. 

— O să îndeplinească, în trei ani, condiţiile pentru eliberarea 
condiţionată. Acum, soţia se pare că va muri de cancer ovarian, 
familia îi trăieşte în mizerie şi tot aşa. E o situaţie îngrozitoare. 
Mă rog, cineva a ajuns la guvernator, iar el vrea să-i micşoreze 
pedeapsa, dar numai dacă sunt de acord. 

Ochii lui Vonn se înflăcărară şi-şi lăsă paharul cu băutură 
deoparte. Cu un deget îndreptat către ea, spuse: 

— Nemernicul ăla a furat 40.000 de dolari din una dintre 
companiile mele. Vreau să putrezească în închisoare, de 
preferat după un alt atac. Inţelegi, Claudia? 

— Haide, Vonn! l-am dat pedeapsa maximă pentru tine. A 
ispăşit destul. Săracul e pe moarte şi la fel e şi nevastă-sa. Las-o 
şi tu mai moale! 

— Niciodată, Claudia. Niciodată n-o las mai moale. Are noroc 
că a primit închisoarea, şi nu un glonţ în cap. Sub nicio formă, 
Claudia, Vango nu iese. 

— Bine, bine. Fă-ţi încă o băutură. Stai calm! Linişteşte-te! 

— Sunt bine. La ce altceva te mai gândeai? 

Ea luă o sorbitură de ceai şi aşteptă un moment. Când simţi 
că atmosfera era mai degajată, răspunse: 

— Uite cum stă treaba, Vonn, am cincizeci şi şase de ani. Port 
roba de judecător de şaptesprezece ani şi am obosit. Sunt la al 
treilea mandat şi fără niciun adversar la anul mi se garantează 
douăzeci şi patru de ani în magistratură. E suficient. Phyllis 
plănuieşte şi ea să se retragă şi vrem să călătorim în jurul lumii. 
M-am săturat de Sterling, de Florida, iar ea s-a săturat de 
Mobile. N-avem copii care să ne ţină legate, aşa că de ce n-am 
pleca? Să cheltuim şi noi din banii noştri făcuţi de pe urma 
amerindienilor. 

Tăcu şi-l urmări. 

— Ce spui? 


— În mod evident, îmi plac lucrurile aşa cum sunt. Partea cea 
mai bună la tine, Claudia, este că ai fost atât de uşor de corupt 
şi, odată coruptă, te-ai îndrăgostit iremediabil de bani. La fel ca 
mine. Diferenţa dintre noi este că m-am născut în corupţie, o 
am în sânge. Prefer să fur bani decât să-i câştig. Tu, pe de altă 
parte, ai fost pură, însă uşurinţa cu care ai trecut de partea 
întunecată a fost uimitoare. 

— N-am fost pură. Am fost condusă de ură şi de dorinţa 
arzătoare de a-l umili pe fostul meu soţ. Imi doream răzbunare 
şi nu-i nimic pur în asta. 

— Ce vreau să spun este că nu-s convins că pot găsi un alt 
judecător atât de dornic de a fi cumpărat. 

— Oare chiar mai ai nevoie de unul în punctul ăsta? Dacă voi 
părăsi magistratura, cazinoul va rămâne doar al tău, ceea ce nu- 
i chiar aşa de rău. îi ai la mână pe politicieni. Ai băgat 
buldozerele în jumătate de district şi ai o reţea destul de întinsă. 
E destul de evident, cel puţin pentru mine, că ai să te descurci 
foarte bine şi fără ajutorul unui judecător pe statul de plată. Am 
obosit, pur şi simplu, de atâta muncă şi, ca să fiu sinceră - un 
cuvânt nu tocmai potrivit pentru a fi folosit într-o conversaţie 
între noi doi -, vreau să fiu normală pentru o perioadă de timp. 

— Te referi la bani sau la sex? 

— Bani, nebunule, chicoti ea. 

Vonn zâmbi şi sorbi din paharul cu votcă în timp ce i se 
învârteau rotiţele în minte. Era încântat de idee în sinea lui. O 
gură mai puţin de hrănit, şi una chiar foarte mare. 

— O să supravieţuim, spuse el. 

— Desigur. N-am luat încă o decizie, dar am vrut să ştii la ce 
mă gândesc. Am obosit, repet, să mediez divorţuri şi să trimit 
puşti la închisoare pe viaţă. Şi n-am zis nimănui în afară de 
Phyllis. 

— Îmi poţi împărtăşi cele mai întunecate secrete, Onorată 
Instanță. 

— Prieteni la cataramă. 

— Trebuie să plec, rosti brusc Vonn ridicându-se în picioare. 
Ne vedem luna viitoare, ca de obicei? 

— Da. 

La plecare luă o geantă din piele similară cu cea cu care 
venise, doar că mai uşoară. 


7 

Numele intermediarului era Cooley, şi el un fost avocat, însă a 
cărui ieşire din zona profesională fusese mult mai puţin 
spectaculoasă decât cea a prietenului său, Greg Myers. Cooley 
reuşise să evite titlurile ziarelor cerând o punere sub acuzare şi 
renunțând la dreptul de a mai practica. N-avea nici cea mai 
mică intenţie de a-şi mai recupera dreptul de practică. 

Se întâlniră într-o curte liniştită, la hotelul Pelican în South 
Beach, şi la un pahar pe terasă trecură în revistă ultimele hârtii. 

Primele câteva pagini rezumau călătoriile Claudiei McDover 
din ultimii şapte ani, cu date complete, destinaţii, perioada de 
şedere şi aşa mai departe. Îi plăcea să călătorească şi o făcea 
cu stil, de obicei cu avioane particulare, deşi niciuna dintre 
aeronave nu fusese închiriată pe numele ei. Phyllis Turban, 
avocata ei, se ocupa de detalii şi, în mod obişnuit, folosea una 
din cele două companii din Mobile. Cel puţin o dată pe lună, 
Claudia mergea cu maşina în Pensacola sau în Panama City, se 
urca la bordul unui avion de dimensiuni mici, unde o aştepta 
Phyllis, şi-şi petreceau sfârşitul de săptămână în New York sau în 
New Orleans. Nu existau informaţii despre ce făceau în 
excursiile respective, dar cârtiţa avea nişte idei vagi. În fiecare 
vară, Claudia îşi lua o vacanţă de două săptămâni în Singapore, 
unde se credea că deţinea o casă. In călătoriile lungi zbura cu 
American Airlines, la clasa întâi. Cel puţin de trei ori pe an 
mergea în Barbados şi călătorea până acolo cu un avion 
particular. Nu existau date concrete cum că o însoțea şi Phyllis 
Turban în călătoriile pe care le făcea în Singapore şi Barbados, 
însă  cârtiţa, utilizând telefoane nedetectabile şi cartele 
preplătite, sunase în mod repetat la biroul lui Turban din Mobile 
şi aflase astfel că nici ea nu era la birou când McDover se afla în 
străinătate. Şi avocata, şi McDover reveneau la serviciu în 
acelaşi timp. 

Într-o notiţă cârtiţa scrisese: „În prima zi de miercuri a fiecărei 
luni, CM pleacă de la birou un pic mai devreme decât de regulă 
şi merge cu maşina la unul dintre apartamentele din Rabbit Run. 
O perioadă a fost imposibil să-i aflu destinaţia, dar am obţinut 
informaţii despre rutele ei imediat ce i s-a instalat un GPS pe 
bara din spate a automobilului. Adresa apartamentului este 1 
614D Fairway Drive. Conform datelor de cadastru ale districtului 
Brunswick, a avut alţi doi proprietari, iar în prezent este deţinut 


de o companie din Belize. Astfel, se poate specula uşor că 
merge acolo, primeşte o sumă de bani de la cazinou, apoi îşi ia 
zborul cu o parte din bani sau chiar cu toţi. Putem presupune în 
continuare că banii sunt investiţi în aur, argint, diamante şi 
obiecte de colecţie. Se ştie că anumiţi negustori din New York şi 
New Orleans fac tranzacţii cu bani gheaţă, însă doar pentru un 
tarif ridicat. Cu diamantele şi cu bijuteriile se face contrabandă 
cel mai uşor. Banii gheaţă pot fi şi ei trimişi prin curierat de 
noapte oriunde în lume, mai ales în Caraibi”. 

— Nu-mi plac toate speculaţiile astea, opină Greg. Cât ştie, 
până la urmă? 

— Glumeşti? zâmbi Cooley. Uită-te la evidenţa călătoriilor. 
Date exacte pe o perioadă de şapte ani. Şi-n plus, pare că tipul 
ştie ceva despre spălarea de bani. 

— Tipul? Deci e bărbat? 

— Deci e nimic. În ceea ce te priveşte, nici bărbat, nici femeie. 

— Dar e clientul meu, el sau ea. 

— Gata, Greg! Avem o înţelegere. 

— Dacă ştie atâtea, înseamnă că are contact zilnic cu 
judecătoarea. O secretară cumva? 

— El sau ea mi-a spus odată că McDover zdrobeşte 
secretarele, le concediază după un an sau doi. Nu mai da cu 
presupusul, bine? Cârtiţa trăieşte cu frică. Ai înaintat plângerea? 

— Da. O investighează deja şi o vor pocni pe individă la 
momentul potrivit. O să fie haos. Îţi imaginezi ce oroare o să fie 
când McDover o să conştientizeze că distracţia a luat sfârşit? 

— N-o să intre în panică, deoarece are prea mult sânge-rece 
şi e mult prea deşteaptă, zise Cooley. O să-şi cheme avocaţii, iar 
ei vor face toată treaba. Îl vor convoca pe Dubose, care-şi va 
pune în acţiune maşinaţiunile. Şi tu, Greg? Numele tău apare pe 
plângere. Tu eşti cel care aduce acuzaţiile. 

— Numele meu va fi greu de urmărit. Aminteşte-ţi că n-am 
întâlnit-o niciodată pe judecătoarea McDover ori pe gangsterul 
Vonn Dubose. Ei nu ştiu nimic despre mine. Există cel puţin 
1.800 de persoane cu numele Greg Myers în ţara asta şi toţi au 
adrese, numere de telefon, familii şi slujbe. Dubose n-o să ştie 
de unde să înceapă să caute. Şi-n plus, dacă observ că sunt 
urmărit, îmi iau viteză în bărcuţa mea şi devin o picătură în 
ocean. N-o să mă găsească niciodată. De ce trăieşte cârtiţa în 
teamă? Numele n-o să-i fie dezvăluit niciodată. 


— Doamne, Greg, habar n-am. Poate că nu ştie cum merg 
lucrurile în lumea crimei organizate. El sau ea. Poate că se teme 
că, divulgând prea multe despre McDover, duce inevitabil la el 
sau ea. 

— Ei bine, e cam târziu de-acum, conchise Greg. Plângerea a 
fost depusă, iar sistemul s-a pus în mişcare. 

— Ai să te foloseşti de chestiile astea în curând? întrebă 
Cooley fluturând nişte hârtii. 

— Nu ştiu. Am nevoie de timp să mă gândesc. Să zicem că 
notele astea pot dovedi că judecătoarei îi place să călătorească 
împreună cu partenera ei. Mare scofală! Avocaţii lui McDover o 
să spună că nu-i nimic ilegal atâta vreme cât Phyllis este cea 
care achită nota şi, din moment ce Phyllis n-are cazuri în 
instanţa lui McDover, unde-i ilegalitatea? 

— Phyllis Turban are o mică afacere în Mobile şi specialitatea 
ei este să întocmească testamente solide. Pun pariu că n-are 
venituri nete mai mari de 150.000 de dolari pe an. Avioanele cu 
care zboară ele costă 3.000 de dolari pe oră, iar ele le folosesc, 
în medie, optzeci de ore pe an. Fă calculele. inseamnă un sfert 
de milion de dolari cheltuiţi doar pe taxe de zbor, şi asta-i doar 
cât ştim noi. În calitate de judecător al unei Curți judecătoreşti 
de circuit, salariul lui McDover este de 146.000 de dolari pe an. 
Nici măcar împreună nu-şi permite costul combustibilului pentru 
avion. 

— Nu Phyllis Turban este cea investigată. Poate că ar trebui 
să fie, chiar nu-mi pasă. Dacă e să facem vreun ban de pe urma 
cazului ăsta, atunci trebuie să prindem un judecător în funcţie. 

— Am înţeles. 

— Cât de des te întâlneşti cu cârtiţa? întrebă Myers. 

— Nu foarte des. El sau ea e destul de timid(ă) în ultima 
vreme şi moare de frică. 

— Atunci, de ce-o mai face? 

— Din ură. Şi pentru bani. Am convins cârtiţa că toată 
afacerea asta poate aduce adevărate bogății. Sper doar să nu 
moară nimeni din cauza mea. 


Lacy locuia într-un apartament cu două dormitoare într-o 
clădire care fusese iniţial depozit, lângă campusul Universităţii 


de stat din Florida, adică la cinci minute de mers cu maşina de 
biroul ei. Arhitectul care a transformat clădirea a făcut o treabă 
fabuloasă şi cele douăsprezece apartamente s-au vândut rapid. 
Mulțumită unei asigurări de viaţă zdravene pe care o avusese 
tatăl şi a generozităţii mamei, Lacy a dat un avans considerabil 
pentru plata apartamentului. Suspectase că ăsta avea să fie 
singurul cadou cu adevărat frumos din partea părinţilor. Tatăl 
murise cu cinci ani în urmă, iar mama, Ann Stoltz, cu cât înainta 
în vârstă, cu atât devenea mai zgârcită. Se apropia de şaptezeci 
de ani şi nu îmbătrânea atât de frumos cum şi-ar fi dorit Lacy. 
Ann nu mai conducea pe distanţe mai mari de opt kilometri 
depărtare de casă, aşa că se vedeau din ce în ce mai rar. 

Singurul companion al lui Lacy era Frankie, buldogul ei 
francez. De când terminase colegiul, la optsprezece ani, nu 
locuise niciodată cu un bărbat. Intr-adevăr, nici n-avusese 
vreodată motive să fie cu adevărat tentată. Cu zece ani în urmă, 
pe când trăia singura ei dragoste adevărată, începuse să arunce 
nişte apropouri despre locuitul împreună, însă, după cum avea 
să descopere repede, el deja punea la cale un plan ca să fugă cu 
o femeie măritată. Ceea ce a şi făcut, într-o manieră 
scandaloasă. Adevărul era că, la vârsta de treizeci şi şase de 
ani, Lacy era mulţumită să locuiască singură, să doarmă în 
mijlocul patului, să strângă doar după ea, să facă bani şi să-i 
cheltuiască, să vină şi să plece când îşi dorea, să-şi urmeze 
cariera fără să-şi facă grijă şi pentru a lui, să-şi plănuiască serile 
fără sugestii din altă parte, să gătească sau nu şi să deţină 
control total asupra telecomenzii. Aproape un sfert din 
prietenele ei erau tinere divorţate, toate speriate şi rănite şi 
toate nevrând să mai aibă de-a face cu bărbaţii, cel puţin 
momentan. O altă treime era prinsă în căsnicii eşuate fără prea 
multe posibilităţi de scăpare. lar celelalte erau mulţumite de 
relaţiile pe care le aveau şi fie îşi urmau carierele, fie îşi doreau 
copii. 

Nu prea-i convenea socoteala. Şi nici nu-i plăcea felul în care 
societatea presupunea că ea ar fi fost nefericită fiindcă nu-şi 
găsise bărbatul perfect. De ce trebuia ca viaţa ei să fie stabilită 
de momentul când avea să se căsătorească şi de cel care o va 
lua de soţie? Ura faptul că lumea presupunea despre ea că se 
simţea singură. Dacă n-a locuit niciodată cu un bărbat, cum ar fi 
putut să ducă dorul unul astfel de mod de viaţă? Şi era şi extrem 


de sătulă de atitudinea băgăcioasă din partea familiei ei, mai 
ales din partea mamei şi a surorii mamei, mătuşa Trudy, cu atât 
mai mult cu cât niciuna din ele nu putea termina o conversaţie 
mai lungă fără a întreba dacă avea vreo relaţie „serioasă”. 

„Dar cine zice că sunt în căutarea unei relaţii serioase?” era 
replica ei standard. Nu-i plăcea să admită aşa ceva, dar de cele 
mai multe ori prefera să le evite pe mama şi pe mătuşa ei 
tocmai din cauza conversaţiilor de acest gen. Deoarece era 
fericită şi singură şi fără să-l caute pe bărbatul potrivit, o 
priveau ca pe o ciudată, ca pe cineva demn de milă fiindcă 
alesese să treacă prin viaţă de una singură. Mama ei era văduva 
mereu în doliu, iar Trudy avea un soţ groaznic, şi totuşi 
considerau cumva că vieţile lor erau mai bune. 

Mă rog. In parte, viaţa de celibatar presupune să ai de-a face 
cu ideile preconcepute ale celorlalţi. 

Işi pregăti o cană cu ceai verde, fără cafeina, şi se gândi să 
urmărească un film vechi. Dar era aproape zece, în timpul 
săptămânii, şi avea nevoie de somn. Sadelle îi trimise pe e-mail 
ultimele ei notițe, iar Lacy hotărî să arunce o privire pe ele 
înainte să se schimbe în pijama. De-atâţia ani, învățase că 
notițele lui Sadelle erau mult mai eficiente decât somniferele. 

Cea mai mică notiţă era intitulată „Tappacola: Adevăruri, 
cifre, bârfe”. Şi în ea se menţiona: 


Populaţie: nu se ştie numărul exact de amerindieni 
Tappacola (apropo, termenul „amerindian” este o invenţie 
a oamenilor albi fără prea multe cunoştinţe şi care se simt 
bine folosindu-l, deşi, în realitate, amerindienii îşi spun 
indieni şi chicotesc pe seama acelora dintre noi care le 
spunem altfel, însă mă abat de la subiect). Conform 
Biroului Afacerilor Indiene, erau 410 în 2010, în creştere 
de la 402 în 2000. Dar mina de aur care este cazinoul a 
pus presiune pe populaţie din cauză că, pentru prima oară 
în istorie, tot mai mulţi oameni îşi doreau să devină 
indieni Tappacola. Şi asta datorită unei scheme de 
distribuţie a veniturilor denumită „dividende”. Conform 
declaraţiilor lui Junior Mace, fiecare membru Tappacola 
primeşte după vârsta de optsprezece ani un cec de 5.000 
de dolari pe lună. N-avem cum să verificăm informaţia, 
deoarece, în toate chestiunile, tribul nu dă socoteală 


nimănui. Din momentul în care o femeie se căsătoreşte, 
dividendele ei lunare sunt înjumătăţite. 

Dividendele variază de la trib la trib, de la stat la stat. 
Cu ani în urmă, un trib din Minnesota a devenit cunoscut 
datorită cazinoului pe care îl deţinea şi care avea câştiguri 
de aproape un miliard de dolari pe an. Şi numărul 
acţionarilor era de doar 85 de membri. Dividendele 
anuale pentru fiecare membru depăşeau un milion de 
dolari. Incă se crede că ei deţin recordul. 

Există 562 de triburi recunoscute în Statele Unite, însă 
doar aproximativ 200 au cazinouri. Mai sunt cam 150 de 
alte triburi care caută să fie recunoscute, dar federalii au 
început să devină suspicioşi. Pe noile triburi le aşteaptă o 
adevărată luptă ca să fie recunoscute. Mulţi afirmă că 
mândria subită referitoare la descendenta lor este mânată 
doar de dorinţa de a intra în afacerile cu cazinouri. Foarte 
puţini indieni beneficiază de astfel de bogății şi mulţi 
dintre ei trăiesc încă în sărăcie. 

In orice caz, la fel ca majoritatea triburilor, indienii 
Tappacola au fost asaltaţi de persoane care pretindeau că 
erau înrudite cu ei. Şi doar ideea dividendelor a creat 
asta. Tribul are un comitet care investighează şi stabileşte 
legăturile de sânge. Doar o optime din indienii Tappacola 
se califică. Şi acest fapt a dus la multe tensiuni. 

Oricum, se pare că fricţiunile nu sunt ceva nou pentru 
trib. Un articol din urmă cu şapte ani din Pensacola News 
Journal menţiona că tribul organizează alegeri, o dată la 
patru ani, pentru desemnarea unei noi Căpetenii şi a unui 
consiliu nou. Sunt zece locuri în consiliu. În mod evident, 
Căpetenia are un cuvânt greu de spus în problemele 
tribului, mai ales în ceea ce priveşte cazinoul. Trebuie să 
fie un post important dacă la vremea respectivă salariul 
era de 350.000 de dolari pe an. In plus, Căpetenia are 
multe de spus şi în ceea ce priveşte angajările şi, de 
obicei, pune în administraţie membri din familie, 
asigurându-şi toţi salarii bunicele. Prin urmare, alegerile 
sunt intens contestate, amare şi pline de acuzaţii de 
fraudă electorală şi intimidare (or fi învăţat asta de la noi, 
veneticii). E un scenariu de genul „Cel care câştigă ia tot”. 


Actuala Căpetenie este Elias Cappel (apropo, foarte 
puţini dintre indienii din ziua de astăzi mai întrebuinţează 
numele pitoreşti din vremurile trecute; la un moment dat 
în istorie, cei mai mulţi şi-au luat nume vestice). Cappel a 
fost ales în 2005 şi reales cu uşurinţă patru ani mai târziu. 
Fiul lui, Billy, are un loc în consiliu. 

Tribul şi-a folosit banii înţelept, şi-au construit şcoli cu 
tehnologie de ultimă oră, o unitate medicală care pare a fi 
mai mult o clinică decât un spital, spaţii de recreere, 
centre de îngrijire, drumuri şi majoritatea lucrurilor pe 
care le oferă o bună guvernare. Dacă un absolvent de 
liceu îşi doreşte să urmeze facultatea, există un fond 
care-i acoperă taxele de şcolarizare într-o şcoală de stat, 
plus cazare şi masă. Tribul mai bagă bani şi în prevenţia şi 
tratamentul dependenţei de alcool şi droguri. 

Exact ca o naţiune suverană, indienii Tappacola îşi 
creează şi-şi pun în aplicare propriile legi, fără să le prea 
pese de cei din exterior. Tribul are un soi de poliţist, care 
lucrează cam ca un şerif, şi mai mulţi ofiţeri, aparent bine 
antrenați şi echipați. Există şi o unitate de combatere a 
drogurilor. (Aşa scumpi la vorbă cum sunt, Căpetenia şi 
câţiva membri ai consiliului nu mai par deranjaţi să 
divulge aspecte care sunt în favoarea lor, buna aplicare a 
legii fiind unul dintre subiectele lor preferate.) Au o 
instanţă judecătorească a tribului, formată din trei 
judecători care se ocupă de dispute şi fărădelegi. 
Judecătorii sunt numiţi de către Căpetenie şi aprobaţi de 
către consiliu. Au şi închisoare, desigur, şi o unitate 
corecțională pentru delincvenţii cu istoric. 

Indienii Tappacola fac o treabă bună păstrându-şi 
disputele şi controversele în familie. Ani de-a rândul, 
Pensacola News Journal şi, într-o măsură mai mică, 
Tallahassee Democrat au tot dat târcoale căutând să afle 
mizerii şi încercând, în realitate, să descopere câţi bani 
făcea tribul şi cine anume deţinea controlul. Ambele ziare 
au aflat prea puţin. In mod clar, Tappacola reprezintă un 
grup de oameni care-şi ţine bine gura. 


* 


Deşi întru câtva interesantă, notiţa îşi făcu efectul şi Lacy 
începu să caşte. Se schimbă în pijama şi-şi începu ritualurile de 
dinainte de culcare în baie, cu uşa deschisă, mulţumită o dată în 
plus că era singură şi fără să fie deranjată. Chiar înainte de 
11:00 p.m., aproape că adormi, când sună telefonul. Era Hugo, 
care părea la fel de obosit ca întotdeauna. 

— N-are cum să fie de bine, spuse ea. 

— Nu. Uite ce e, avem nevoie de puţin ajutor în seara asta. 
Verna cade din picioare. Nici eu nu-s mai breaz. Pippin e în plină 
evoluţie şi toată casa e în priză. Trebuie să dormim un pic. 
Verna n-o vrea pe mama aici, iar eu n-o vreau pe maică-sa. Ce 
zici de o mare favoare? 

— Sigur. Vin acum. 

Era a treia oară de când se născuse bebeluşul când Lacy era 
chemată la datorie în mijlocul nopţii. A mai stat cu cei patru 
copii de câteva ori, pentru ca Hugo şi Verna să se bucure de o 
cină liniştită, dar de rămas peste noapte a rămas doar de două 
ori. Trase repede pe ea nişte blugi şi un tricou şi-l lăsă pe 
Frankie la uşă vădit confuz. Se grăbi pe străzile goale din 
Meadows şi ajunse la casa familiei Hatch la douăzeci de minute 
după apelul telefonic. Verna o întâmpină la uşă, cu Pippin, care 
era pentru moment liniştită. 

— Trebuie să fie o durere de stomac, şopti ea. Am dus-o la 
medic de trei ori săptămâna asta. Copilul ăsta pare că, pur şi 
simplu, nu poate să doarmă. 

— Unde sunt biberoanele? întrebă Lacy, luând cu grijă copilul 
din braţele mamei. _ 

— Pe măsuţa de cafea. E dezastru în casă. Imi pare tare rău, 
rosti ea, iar buza îi tremură şi ochii i se umeziră. 

— Haide, Verna, e vorba despre mine. Fugi în pat să dormi un 
pic. Totul o să fie mai bine dimineaţă. 

Verna o sărută pe obraz şi-i mulţumi. Dispăru pe hol. Lacy 
auzi o uşă închizându-se încet. O strânse pe Pippin şi începu să 
se plimbe înainte şi înapoi prin casa aflată în dezordine, 
fredonând şi bătând bebeluşul uşor pe funduleţ. Totul era 
liniştit, însă acalmia nu dură. Când bebeluşul izbucni din nou, 
Lacy îi vâri un biberon în gură şi-l puse într-un leagăn 
gângurindu-i până când, în cele din urmă, el adormi. Jumătate 
de oră mai târziu, în vreme ce bebeluşul dormea profund, Lacy îl 
mută într-un pătuţ balansoar şi dădu drumul la un cântec de 


leagăn liniştit. Pippin se încruntă şi se agită un pic şi o clipă păru 
că era gata pentru încă o repriză de plâns, însă apoi se linişti şi- 
şi continuă somnul. 

După ceva vreme, Lacy lăsă bebeluşul şi se îndreptă în vârful 
picioarelor către bucătărie, unde aprinse lumina şi se sperie de 
haosul de acolo. Chiuveta era plină cu vase murdare. Tejghelele 
erau pline cu oale şi tigăi şi mâncare care trebuia strânsă. Pe 
masă erau ambalaje goale de gustări, rucsacuri şi chiar rufe 
neîmpăturite. Bucătăria avea nevoie de o curăţenie zdravănă, 
dar o treabă ca la carte ar fi fost prea zgomotoasă. Se decise să 
aştepte până în zori, când familia începea să se agite. Stinse 
lumina în bucătărie şi, într-unul dintre acele momente 
încântătoare pe care nu le putea împărtăşi cu nimeni, zâmbi şi-i 
mulţumi stelei ei norocoase că era singură şi atât de lipsită de 
griji. 

Îşi făcu un culcuş pe canapea lângă bebeluş şi adormi într-un 
sfârşit. Pippin se trezi înfometată şi furioasă la 3:15, însă un 
bibelou vârât ferm în gură îşi făcu bine treaba. Lacy îi schimbă 
scutecul, îi gânguri, îi vorbi şi o adormi din nou. Pe urmă dormi 
şi ea până la 6:00. 


8 

Wilton Mace locuia într-o casă din cărămidă roşie aflată pe un 
drum pietruit, la vreo trei kilometri de cazinou. La telefon fusese 
rezervat, argumentând că trebuia să discute cu fratele lui. L-a 
sunat pe Hugo a doua zi şi a fost de acord să-l întâlnească. 
Aştepta pe un scaun pliant chiar sub un copac lângă garaj, 
alungând muşte şi bând ceai cu gheaţă. Lângă el era soţia lui. 
Era o zi întunecată şi puţin răcoroasă. Le oferi lui Lacy şi lui 
Hugo ceai dulce, dar ei refuzară. Arătă către alte două scaune 
pliante, iar ei se aşezară. Un copil cu scutec se juca într-o 
piscină gonflabilă în curte sub privirea atentă a bunicii lui. 

Wilton era cu trei ani mai mic decât Junior şi ai fi zis că era 
fratele lui geamăn. Piele închisă, ochi şi mai închişi la culoare, 
păr grizonant şi lung până la umeri. Avea o voce joasă şi, la fel 
ca Junior, părea să cântărească fiecare silabă. 

— E nepotul dumneavoastră? întrebă Lacy încercând să 
spargă gheaţa, pentru că Wilton nu se arăta deloc dispus s-o 
facă. 

— Nepoţică, prima. Ea e soţia mea, Nell. 

— Ne-am văzut cu Junior săptămâna trecută la Starke, zise 
Hugo. E 

— Vă mulţumesc că aţi mers să-l vedeţi. II vizitez de două ori 
pe lună şi ştiu că nu e cel mai plăcut mod în care să-ţi petreci 
ziua. Junior a fost uitat de oamenii lui şi asta-i vine greu unui 
bărbat, mai ales unuia atât de mândru cum e Junior. 

— A spus că aproape toţi membrii din tribul Tappacola cred că 
el a ucis-o pe soţia lui şi pe Son Razko, preciza Lacy. 

— Aşa e, confirmă Wilton. E o poveste bună, uşor de repetat, 
uşor de crezut. l-a prins în pat şi i-a împuşcat. 

— Putem presupune că aţi mai vorbit cu el de când am fost 
noi acolo? întrebă Hugo. 

— L-am sunat ieri. Are dreptul să vorbească douăzeci de 
minute la telefon în fiecare zi. Mi-a relatat ce vreţi să faceţi. 

— Ne-a spus că aţi încercat să vă angajaţi la cazinou, însă n- 
aţi fi reuşit. Ne puteţi explica de ce? întrebă Lacy. 

— E simplu. Tribul e împărţit în două tabere şi ambele se 
protejează. Se trage totul de la votul pentru jocurile de noroc. 
Cei care au câştigat au construit cazinoul şi Căpetenia lor trage 
toate sforile, inclusiv în privinţa angajărilor şi concedierilor. Mă 
aflam doar de partea nepotrivită, aşa că nu m-am angajat. E 


nevoie de 2.000 de oameni ca să ţii pe picioare cazinoul şi cei 
mai mulţi vin din exterior. Acei Tappacola care vor să 
muncească au cumva un drept garantat politic să se angajeze 
acolo. 

— Deci starea de spirit nu este nici acum tocmai bună? îl 
iscodi Hugo. 

— Păi, la fel de bine am putea fi două triburi şi în acelaşi timp 
duşmani de moarte, mormăi Wilton zâmbind. Dar nu-şi doreşte 
nimeni asta. 

— Junior afirma că el şi Son au greşit atunci când s-au opus 
cazinoului şi asta pentru că viaţa e mai bună pentru cei din trib, 
spuse Lacy. 

Incă o pauză lungă, răgaz în care Wilton îşi adună gândurile. 
Nepoata lui începu să plângă şi fu dusă înăuntru. Luă o gură de 
ceai şi, în cele din urmă, preciză: 

— Intotdeauna e greu să recunoşti că ai greşit, însă aş zice că 
aşa e. Cazinoul ne-a scos din sărăcie şi ne-a oferit lucruri 
frumoase, deci asta e de bine. Suntem mai sănătoşi, mai fericiţi 
şi mai stabili. Şi există şi o anumită satisfacţie în a-i privi pe 
străinii care vin să ne dea banii. Ne simţim de parcă am primi, în 
sfârşit, ceva înapoi, poate un soi de răzbunare. Unii dintre noi îşi 
fac griji însă, gândindu-se că ducem o viaţă care se bazează atât 
de mult pe a primi. Statul degeaba creează probleme. Consumul 
de alcool creşte. Copiii noştri consumă droguri din ce în ce mai 
mult. 

— Dacă viaţa este atât de prosperă, de ce nu sunt mai mulţi 
copii? interveni Hugo. 

— Din prostie. Consiliul este condus de idioţi, care fac reguli 
tâmpite. Când o femeie împlineşte optsprezece ani, îşi câştigă 
dreptul de a primi cecul lunar, care de ani buni este în valoare 
de 5.000 de dolari. Dar dacă se căsătoreşte, venitul i se 
înjumătăţeşte. Eu primesc 5 000 de dolari; nevastă-mea 
primeşte 2.500. Prin urmare, din ce în ce mai multe femei încep 
să respingă ideea căsătoriei. Bărbaţii beau şi provoacă scandal, 
aşa că de ce să-ţi baţi capul să te încurci cu un soţ când, dacă 
stai liniştită acasă, iei mai mulţi bani? Mai există şi teoria 
conform căreia o scădere a populaţiei înseamnă cecuri mai mari 
pentru cei în viaţă. Un alt plan prost. Ca să ai o societate 
sănătoasă, trebuie să investeşti în copii. 

Lacy se uită la Hugo şi apoi spuse: 


— Ar trebui să discutăm despre McDover. 

— Nu ştiu prea multe despre judecătoare, zise Wilton. Am 
asistat la tot procesul şi m-am gândit că era prea tânără şi prea 
lipsită de experienţă. N-a făcut nimic pentru a proteja drepturile 
fratelui meu. A fost atacată la apel, însă hotărârile ei au fost 
păstrate, adeseori, la limita limitelor. 

— Aţi citit apelurile? întrebă Hugo. 

— Am citit tot, domnule Hatch. De mai multe ori. Fratele meu 
e condamnat la moarte pentru nişte crime pe care nu le-a 
comis. Singurul lucru pe care-l pot face este să studiez detaliile 
şi să-l sprijin. Şi este evident că în închisoare am mult timp. 

— Avea Son Razko o aventură cu soţia lui Junior? întrebă 
Hugo. 

— Prea puţin probabil, deşi, după cum bine ştiţi, când vine 
vorba despre genul ăsta de comportament, orice e posibil. Son 
era un bărbat cu principii şi cu o căsnicie fericită. N-am crezut 
niciodată că ar fi avut vreo legătură cu cumnata mea. 

— Păi, şi atunci, cine i-a ucis? 

— Nu ştiu. La scurt timp după ce s-a deschis cazinoul, am 
început să ne primim partea din plăcintă, deşi în cantităţi mult 
mai mici. Pe vremea aia, eram şofer de camion, nesindicalist, 
desigur, iar din salariul meu, al nevesti-mii, care era 
bucătăreasă, plus cecurile din dividende, am reuşit să strângem 
25.000 de dolari. Am dat banii unui detectiv particular din 
Pensacola. Se spunea că era unul dintre cei mai buni. A făcut 
săpături aproape un an şi n-a găsit nimic. Fratele meu a 
beneficiat de un avocat groaznic la proces, un 
puşti care n-avea habar de nimic şi care nici nu ştia cum 
mergeau lucrurile într-o sală de judecată. Dar la apel Junior s-a 
bucurat de sprijinul unor avocaţi tare buni. Au făcut la rândul lor 
săpături, mulţi ani, însă nici ei n-au găsit nimic. Nu vă pot da 
numele unui suspect anume, domnule Hatch. Mi-aş fi dorit s-o 
pot face. Fratelui meu i s-a făcut o înscenare şi totul a fost pus 
la cale perfect, şi se pare că statul Florida o să-i ia zilele într-un 
final. 

— Cunoaşteţi un bărbat pe nume Vonn Dubose? întrebă Lacy. 

— Numele l-am auzit, dar nu l-am cunoscut niciodată pe 
bărbatul ăsta. 

— Ce reputaţie are? 


Wilton zăngăni cuburile de gheaţă din pahar şi deodată păru 
obosit. Lacy îl compătimea şi încerca să-şi imagineze uriaşa 
povară de a avea un frate condamnat la moarte, mai ales unul 
despre care se credea că era nevinovat. 

— Circula odată o poveste pe-aici, potrivit căreia un mare 
infractor pe nume Dubose pusese la cale toate astea - cazinoul, 
planul de dezvoltare din jurul lui, extinderea urbană rapidă de 
aici şi până la coastă. Povestea asta includea şi uciderea lui Son 
şi a lui Eileen. Insă s-a stins, înecată de un val de distracţie şi 
jocuri, şi bani, şi poturi câştigătoare, şi tobogane cu apă, şi 
happy hours, ca să nu mai vorbim despre statutul social. Nu mai 
contează acum, pentru că viaţa e bună. Dacă omul ăla chiar 
există şi are degetul vârât în plăcintă, nu-i pasă nimănui, nimeni 
nu vrea să-i facă probleme. Dacă ar intra pe uşa cazinoului şi ar 
spune adevărul, ar fi adulat ca un erou. Ela făcut toate astea. 

— Şi dumneata ce crezi? 

— Nu contează ce cred eu, domnule Hatch. 

— Bine, nu contează, dar tot sunt curios. 

— Bine. Da, a existat un element de crimă organizată implicat 
în construirea cazinoului şi tipii ăştia, fără nume şi fără chipuri, 
îşi iau încă partea. Folosesc arme şi i-au intimidat bine pe 
Căpetenie şi pe acoliţii lui. 

— Ce şanse avem să găsim pe cineva din interiorul cazinoului 
dispus să discute cu noi? întrebă la obiect Lacy. 

Wilton, efectiv, izbucni în râs şi, când se mai linişti, mormăi 
drept răspuns: 

— Voi, pur şi simplu, nu înţelegeţi. 

Zdrăngăni din nou gheaţa din pahar şi păru că-şi fixează 
privirea asupra a ceva de dincolo de drum. Lacy şi Hugo se 
uitară unul la altul, aşteptând. După o pauză lungă, Wilton 
continuă: 

— Noi, ca trib, ca etnie, ca rasă, n-avem încredere în cei din 
afară. Nu vorbim. Sigur că stau acum aici cu voi şi vorbesc, dar 
subiectele de discuţie sunt pe teme generale. Nu ne spunem 
secretele, nimănui şi în nicio împrejurare. Pur şi simplu, n-avem 
asta în sânge. li dispreţuiesc pe cei din neamul meu care sunt în 
cealaltă tabără, însă nu v-aş spune niciodată nimic despre ei. 

— Poate vreun angajat nemulţumit, cineva care să nu fie la fel 
de discret. Cu toată segregarea asta şi neîncrederea, trebuie să 
fie vreo câţiva nemulţumiţi de Căpetenie şi de amicii lui. 


— Sunt câţiva care-l urăsc, dar ţineţi cont de faptul că a fost 
votat de 70 la sută din alegători la ultimele alegeri. Cercul lui e 
foarte strâns. Toţi au dat de bani şi sunt foarte fericiţi. Este, 
practic, imposibil să găsiţi vreun turnător din interior. 

Se opri iar şi trecură printr-o altă pauză lungă, una care părea 
să nu-l deranjeze absolut deloc. În cele din urmă, vorbi: 

— Şi v-aş sfătui să vă ţineţi departe. Dacă judecătoarea 
McDover e mână în mână cu infractorii, atunci e bine protejată 
de nişte băieţi care iubesc violenţa şi intimidarea. Asta este 
pământ indian, domnişoară Stoltz, şi regulile care se aplică într- 
o lume disciplinată, toate cele în care credeţi, nu se aplică aici. 
Ne guvernăm singuri. Noi facem legile. Nici statul Florida şi nici 
conducerea federală n-au prea multe de zis în ceea ce facem, 
mai ales când vine vorba despre gestionarea cazinoului. 


* 


Plecară de acolo după o oră, fără să afle nimic care să-i ajute, 
în afară de un avertisment, şi se întoarseră pe autostrada 
Tappacola, cea cu patru benzi de circulație, pe care districtul o 
construise ca să mai facă nişte bănuţi. Lângă intrarea în 
rezervaţie se opriră la o cabină şi plătiră cinci dolari pentru a 
trece. 

— Presupun că ăsta este locul în care judecătoarea McDover a 
decis să oprească traficul prin hotărârea ei judecătorească, 
spuse Hugo. 

— Ai citit cazul? întrebă Lacy în timp ce acceleră. 

— Doar rezumatul lui Sadelle. Judecătoarea a afirmat că 
traficul era o ameninţare pentru sănătatea publică şi a blocat 
drumul cu forțe de ordine timp de şase zile. În anul 2001, în 
urmă cu zece ani. 

— Îți dai seama ce discuţie trebuie să fi fost între ea şi Vonn? 

— A avut noroc că n-a primit un glonţ în cap. 

— Nu, e prea deşteaptă ca să i se întâmple asta. La fel e şi 
Dubose. Au reuşit să se pună de acord şi hotărârea 
judecătorească a fost anulată. 

Imediat ce trecură de cabină, fură întâmpinați de indicatoare 
ţipătoare care-i informau că se aflau pe pământul tribului 
Tappacola. Alte semne indicau către Rabbit Run, iar în depărtare 
se vedeau clădiri de apartamente şi case dispuse pe lungimea 


zonelor de fairway. Linia de demarcaţie a complexului 
rezidenţial era adiacentă rezervației şi, aşa cum spusese Greg 
Myers, se putea ajunge de la terenul de golf la cazinou în doar 
cinci minute. Pe hartă, proprietatea Tappacola avea mai multe 
cotituri şi crestături decât un district electoral ale cărui limite 
fuseseră  măsluite cu mare grijă. Dubose şi compania 
acaparaseră mai tot pământul din jur. Şi cineva, probabil Dubois 
însuşi, a ales astfel încât cazinoul să fie cât mai aproape de 
pământul lui posibil. Genial. 

După o curbă largă, cazinoul li se dezvălui în faţa ochilor, cu 
intrarea scăldată în lumina neoanelor şi a spoturilor. De-o parte 
şi de alta erau hoteluri înalte şi identice. Traseră într-o parcare 
aglomerată şi prinseră o maşină de transfer până în faţă, unde 
se despărţiră ca să cutreiere vreme de-o oră pe la etajele unde 
erau tot felul de jocuri de noroc. Se întâlniră la 4:00 pentru a 
bea o cafea într-un bar cu vederi către mesele de barbut şi de 
blackjack, unde oamenii mizau, câştigau sau pierdeau. După 
muzica ambientală care însemna zgomotul constant al 
aparatelor care eliberau monede câştigătorilor, murmurul 
vocilor de la masa de barbut şi sunetele violente ale oamenilor 
care beau prea mult, era evident că se făceau bani serioşi. 


9 

Directorul Comisiei de Jocuri de Noroc din Florida era Eddie 
Naylor, un fost senator de stat care a renunţat cu bucurie la 
locul lui din Senat pentru ditamai salariul pe care noua agenţie îl 
oferea atunci când jocurile de noroc din cazinouri au început să 
apară şi acolo pe la începutul anilor '90, iar statul se văzuse 
forţat să încerce să le legifereze. Biroul lui era la trei străzi 
depărtare de al lui Lacy şi întâlnirea s-a aranjat uşor. Departe de 
camerele murdare ale Biroului de Conduită Judiciară, biroul lui 
se afla într-o clădire modernă, cu mobilier de calitate, personal 
ales cu grijă şi aparent fără limite de buget. Florida era implicată 
în afacerile cu jocuri de noroc şi schemele sale de impozitare 
funcționau de minune. 

Aruncând o singură privire către Lacy, Naylor decise că ar 
trebui să plece de la birou şi să poarte discuţia în jurul măsuţei 
de cafea. Cel puţin de două ori, până să fie adusă cafeaua, îl 
surprinse uitându-se la picioarele ei, deoarece purta o fustă prea 
scurtă. 

— Desigur, biroul nostru anchetează plângeri depuse 
împotriva judecătorilor, începu ea după câteva fraze 
introductive. Sunt mulţi şi ne ţin ocupați. Anchetele noastre sunt 
confidenţiale, aşa că vă rog să cooperaţi în direcţia aceasta. 

— Desigur, consimţi Naylor. 

Nimic la individul acela nu inspira încredere, de la ochii 
schimbători şi zâmbetul libidinos până la costumul nepotrivit şi 
butonii de la cămaşă. „Probabil că are ditamai limita de decont”, 
chibzui Lacy. Ar fi putut trece foarte uşor drept un alt lobbyist 
care-şi îndeplinea sarcinile pe străzile din Tallahassee. 

Ca s-o impresioneze, începu să-şi treacă în revistă pe un ton 
lăudăros „responsabilităţile”. Toate jocurile de noroc de pe 
teritoriul statului au fost reunite sub supravegherea unei agenţii, 
iar el era şeful. Curse de cai şi de câini, loterie, jocurile tip slot- 
machine, cazinouri, nave de croazieră şi până şi pelota erau sub 
jurisdicţia lui. Părea să fi o antrepriză uriaşă, dar el se ridica la 
nivelul aşteptărilor. 

— În ce măsură supravegheați cazinourile amerindiene? 
întrebă ea. 

— Toate cazinourile din Florida sunt conduse de către 
amerindieni, tribul Seminole fiind de departe cel mai numeros şi 
cel mai mare operator. Ca să fiu sincer, însă deloc părtinitor, 


când vine vorba despre cazinourile amerindiene, nu putem face 
nimic. Un trib care este recunoscut din punct de vedere federal 
îşi are propria naţiune şi-şi face propriile legi. In Florida, am 
început tratativele cu toţi operatorii de cazinouri şi asta ne 
permite să încasăm nişte taxe mici de pe urma profiturilor lor. 
Foarte mici, dar se adună. Sunt nouă cazinouri acum şi toate o 
duc destul de bine. 

— Aveţi dreptul de a merge într-un cazinou ca să-i inspectaţi 
operaţiunile? 

— Nu, şi nici nu le putem verifica registrele contabile, clătină 
el din cap. Fiecare cazinou depune un raport trimestrial care 
prezintă veniturile brute şi profitul net. Şi pe baza acestor 
documente, calculăm taxele pe care trebuie să le primim. Sincer 
vorbind, trebuie să-i credem pe cuvânt. 

— Deci un cazinou poate declara orice vrea? 

— Da, cam asta-i legislaţia actuală şi mă îndoiesc că se va 
schimba prea curând. 

— Şi un cazinou nu plăteşte taxe federale de niciun fel? 

— Aşa e. Începând tratativele cu ei, îi linguşim, practic, şi 
reuşim aşa să-i convingem să dea un pic şi statului. Facem asta 
construind câte-un drum ici-colo şi oferindu-le câteva servicii, 
cum ar fi tratamente medicale de urgenţă şi sprijin educaţional. 
Deseori, cer ajutorul statului într-o chestiune sau alta. Însă, în 
realitate, totul este pe bază de voluntariat. Dacă un trib refuză 
orice formă de taxare, nu putem face nimic. Din fericire, niciun 
trib n-a adoptat o astfel de poziţie. 

— Cât plătesc? 

— Dacă ne raportăm la anul trecut, vreo 40 de milioane de 
dolari. Finanţează în mare parte comisia noastră, iar restul intră 
în fondul de economii al statului Florida. Pot să întreb despre ce 
este vorba cu atâtea întrebări? 

— Desigur. S-a depus o plângere oficială referitoare la 
comportamentul imoral al unui judecător din Curtea de circuit. 
Implică un dezvoltator imobiliar care se pare că lucrează mână 
în mână cu un trib şi cazinoul lor şi un judecător care-şi primeşte 
partea din profituri. 

Naylor îşi lăsă deoparte cana de cafea şi clătină din cap. 

— Sincer să fiu, domnişoară Stoltz, nu-s chiar atât de surprins. 
Dacă un cazinou vrea să-şi măsluiască datele financiare şi să-şi 
tragă bani ilegal, nu se pot face prea multe pentru a preveni aşa 


ceva. Sunt circumstanţele perfecte pentru răspândirea corupţiei. 
Începi cu oameni care nu sunt foarte sofisticaţi şi nici nu-ţi dai 
seama când deja adună mai mult profit decât ţi-ai putea 
imagina. Atrag tot felul de nelegiuiţi care vor să ajute. La care 
se adaugă şi faptul că mare parte din afacere se derulează cu 
bani gheaţă care nu pot fi urmăriţi şi, pur şi simplu, totul este 
doar o combinaţie afurisită. Noi, cei din comisie, ne simţim 
adeseori frustraţi de lipsa de putere în această direcţie. 

— Deci chiar există corupţie? 

— N-aş spune clar că există, ci doar că există potenţial pentru 
aşa ceva. 

— Şi nimeni nu supraveghează? 

Naylor îşi încrucişă picioarele groase şi procesă întrebarea. 

— Păi, FBl-ul are autoritatea de a investiga orice ilegalitate 
comisă pe teren amerindian, orice tip de comportament ilicit. 
Ceea ce-i destul de intimidant, mă gândesc eu. Şi subliniez, 
oamenii ăştia nu-s deloc sofisticaţi, aşa că posibilitatea ca 
agenţii federali să vină şi să-şi vâre nasul peste tot îi ţine în frâu. 
Ar trebui să mai adaug că aproape toate cazinourile noastre 
contractează companii care se pricep la managementul 
cazinourilor. 

— Au voie agenţii federali să dea buzna şi să le ia registrele 
financiare? 

— Nu sunt sigur. Din câte cunosc, nu există niciun precedent. 
lar în ultimii patruzeci de ani, agenţii federali nu s-au arătat prea 
interesaţi de afacerile amerindienilor. 

— De ce? 

— Nu ştiu exact, totuşi bănuiesc că e o chestiune de forţă de 
muncă. FBl-ul este preocupat să lupte cu terorismul şi cu 
criminalitatea informatică.  Escrocheriile din  cazinourile 
amerindiene nu prezintă prea mult interes. De ce să se 
deranjeze? Amerindienii n-au dus-o atât de bine niciodată, cel 
puţin în ultimii două sute de ani. 

Adăugă încă un cub de gheaţă în cafea şi amestecă încet cu 
degetul. 

— Este vorba despre Tappacola, nu-i aşa? 

— Într-adevăr. 

— Nu-s deloc surprins. 

— Şi de ce nu? 

— Au circulat zvonuri de-a lungul anilor. 


Sorbi din cafea şi aşteptă restul întrebărilor. 

— Bine. Ce fel de zvonuri? 

— Despre influenţă din exterior. Despre nişte tipi dubioşi care 
s-au implicat încă de la început şi care o duc tare bine din 
dezvoltarea zonei din jurul cazinoului. Doar suspiciuni, atâta tot. 
Slujba noastră nu ne cere să investigăm infracţiuni, aşa că nu 
anchetăm în direcţia asta. Dacă descoperim nereguli, trebuie să 
anunţăm FBlI-ul. 

— Dar zvonuri despre venituri ilicite? 

— Nu, n-am auzit, răspunse el clătinând din cap. 

— Sau despre un judecător, de exemplu? 

— Nu. Aş fi surprins dacă s-ar dovedi că e adevărat, răspunse 
el scuturând în continuare din cap. 

— E surprinzător, însă avem o sursă. 

— Ei bine, e vorba despre mulţi bani, iar banii îi transformă pe 
oameni. Aş fi cu mare băgare de seamă, domnişoară Stoltz. Cu 
mare băgare de seamă. 

— Păreţi a şti mult mai multe decât sunteţi dispus să spuneţi. 

— Ba chiar deloc. 

— Bine. Totuşi, vă rog să nu uitaţi că anchetele noastre sunt 
confidenţiale. 

— Aveţi cuvântul meu. 


* 


În vreme ce Lacy înregistra primul şi singurul apel către 
Comisia de Jocuri de Noroc, partenerul ei făcea prima şi ultima 
lui vizită pe un teren de golf. La sugestia lui Michael Geismar şi 
împrumutând crosele abia folosite ale acestuia, Hugo l-a convins 
pe unul dintre colegii lui de la BCJ, Justin Barrow, să mimeze o 
partidă de golf. Justin s-a bazat pe un prieten care cunoştea pe 
cineva şi, după un pic de manipulare discretă, li s-a permis să 
joace în calitate de vizitatori în zona de start la Rabbit Run. 
Justin era jucător de week-end şi, prin urmare, ştia regulile de 
bază şi suficient de multe norme de etichetă cât să nu trezească 
suspiciuni. Hugo însă n-avea habar şi nici nu era prea interesat. 
În lumea în care crescuse el, golful era un joc pentru albii de la 
cluburile country. 

Prima zonă de start din partea de est a Rabbit Run era 
imediat după colţul cu terenul de golf şi clădirea clubului, cum 


cotea aleea, aşa că nimeni nu observă când Justin execută 
lovitura iniţială. Era 10:30, într-o dimineaţă de august; 
temperatura urcase deja peste treizeci şi două de grade, iar 
terenul era gol. Deşi Hugo, şoferul desemnat al maşinuţei de 
golf, nu ştia nimic despre joc, nu se reţinu şi făcu unele 
comentarii despre lipsa de talent a lui Justin. Când acesta din 
urmă eşuă de trei ori la rând să lovească mingea din zona 
bunker, umplută cu nisip, şi s-o trimită în zona verde a terenului, 
Hugo se amuză atât de tare, încât începu să râdă în gura mare. 
In a treia zonă verde, Hugo luă crosa împrumutată şi o minge şi 
se gândi că oricine putea înscrie. Când eşuă în mod repetat de 
la doar trei metri, Justin lansă o avalanşă de vorbe murdare. 

Folosindu-se de fotografiile din satelit, localizară cele patru 
apartamente despre care se presupunea că erau deţinute, sub o 
formă sau alta, de judecătoarea Claudia McDover. Geismar voia 
vizite la faţa locului şi fotografii. Stând în a treia zonă de start, 
Hugo şi Justin priviră lung către terenul nr. 5, curbat spre 
stânga, şi studiară un şir de apartamente minunate, situate la 
marginea din dreapta terenului, la două sute treizeci de metri 
distanţă. 

— Deja am învăţat că aproape toate mingile tale ajung la 
marginea terenului, aşa că încearcă să-ţi aşezi mingea în zona 
de start de lângă apartamente, spuse Hugo. O lovitură grea, una 
dintre specialităţile tale. 

— De ce nu execuţi tu, şmechere, să vezi cât de uşor e? 
replică Justin. 

— S-a făcut. 

Hugo înfipse suportul în iarbă, puse mingea pe el, potrivi 
crosa, încercă să se relaxeze şi făcu o mişcare lungă şi uşoară 
de pendulare. Mingea zbură vreun kilometru şi jumătate prin aer 
şi începu să cotească spre stânga. Prinse avânt şi se pierdu în 
pădure. Fără să scoală vreun cuvânt, scoase o altă minge din 
buzunar, o fixă pe suport şi lovi cu şi mai multă hotărâre. 
Mingea fu lansată nu foarte sus, dar cu putere, şi începu să 
câştige altitudine încet-încet. Părea să se îndrepte către 
apartamente, când deodată câştigă suficientă altitudine cât să 
treacă fix pe deasupra lor. 

— Măcar te foloseşti de tot terenul, remarcă Justin. Loviturile 
astea două sunt la o distanţă de un kilometru şi jumătate una de 
alta şi dincolo de marginea terenului. 


— Joc pentru prima oară. 

— Am înţeles, zise Justin, apoi potrivi mingea şi privi zona de 
fairway. Trebuie să fiu foarte atent aici, pentru că o lovitură 
zdravănă ar putea trimite mingea fix într-unul dintre 
apartamente. N-aş vrea să sparg vreun geam. 

— Loveşte, pur şi simplu, şi am să petrec ceva vreme căutând 
mingea. 

Lovitura ieşi conform planului: mingea se rostogoli dincolo de 
marginea terenului până în _tufişurile care  delimitau 
apartamentele. 

— Perfect! exclamă Hugo. 

— Mda, mulţumesc. 

Se urcară în maşinuţa de golf şi o luară prin mijlocul terenului, 
apoi făcură la dreapta către apartamente. Justin aruncă o minge 
pe iarbă ca şi cum ar fi fost lovitura lui şi scoase un aparat mic 
care părea a fi un telemetru cu laser, în scopul de a măsura 
distanţa dintre mingea lui şi steag. În realitate însă, era o 
cameră video şi în vreme ce Hugo se plimba nonşalant pe lângă 
marginea proprietăţii 1 614D de parcă, într-adevăr, şi-ar fi 
pierdut mingea, Justin filma îndeaproape apartamentul. Hugo 
avea la curea o cameră digitală minusculă care făcea 
instantanee în timp ce el împungea cu crosa prin tufișuri. 

Nu păreau a fi nimic altceva decât doi jucători de golf deloc 
pricepuţi care vânau mingile pierdute. Indiferent dacă i-ar fi 
urmărit cineva sau nu, aşa ceva se întâmpla în fiecare zi. 

Trei ore mai târziu, după ce căutară multe mingi pierdute, 
Hugo şi Justin încheiară jocul. In timp ce se îndepărtau de 
magazinul pentru profesionişti, Hugo jură în sinea lui să nu mai 
pună niciodată piciorul pe un teren de golf. 

Pe drumul de întoarcere către Tallahassee, opriră în orăşelul 
Eckman, ca să schimbe două vorbe cu un bărbat pe nume Al 
Bennett. Avea un birou drăguţ pe Main Street şi părea mulţumit 
că Hugo tocmai îl scosese din monotonia editării actelor. Justin 
se orientă către o cafea în care să-şi petreacă timpul aşteptând. 

Cu cinci ani în urmă, Bennett intrase în politică pentru prima 
şi ultima oară atunci când se decisese să concureze împotriva 
Claudiei McDover. Şi-a organizat o campanie dură şi a cheltuit 
prea mulţi bani, dar obţinând doar 31 de procente, a revenit 
decepţionat în Eckman şi fără nicio tragere de inimă de a mai 


candida. Hugo nu-i dezvăluise nimic la telefon, asigurându-l că 
nu voia decât să-l întrebe câte ceva despre un judecător local. 

Faţă în faţă însă, Hugo îl lămuri că BCJ investiga o plângere 
depusă împotriva judecătoarei McDover, că ancheta era una 
confidențială şi că plângerea ar putea fi la fel de bine una fără 
temei. Era o problemă delicată şi avea nevoie ca Bennett să-şi 
dea cuvântul că nu va spune nimic. 

— Desigur, zise Bennett nerăbdător să fie implicat şi cuprins 
de exaltare. 

În timp ce discutau, Hugo se întreba cum de reuşise Bennett 
să obţină 31 la sută din voturi. Vorbea repede, era agitat şi avea 
un timbru ascuţit care deranja urechea. Hugo nu şi-l putea 
închipui nicicum la tribună sau în faţa unor jurati. 

Aşadar, era prudent. Avocaţii păstrează, în general, secretele 
clienţilor lor, însă de cele mai multe ori sunt nişte bârfitori 
îngrozitori când vine vorba de toţi ceilalţi. Cu cât intervievau mai 
mulţi martori, cu atât creştea riscul ca informaţia să se scurgă, 
ceea ar fi însemnat că, în scurt timp, judecătoarea McDover şi 
complicii ei aveau să ştie că erau urmăriţi. Lacy era de aceeaşi 
părere, dar Geismar voia să bifeze căsuţa din dreptul lui 
Bennett. 

— A fost o campanie dură? întrebă Hugo. 

— Păi, s-ar putea spune că rezultatul a fost unul dur, răspunse 
Bennett. La naiba, am fost învins, iar ea a obţinut o victorie 
răsunătoare. A durut, şi totuşi mi-am revenit. 

— A fost o campanie murdară? 

Bennett se gândi un moment, părând să reziste tentaţiei de a- 
şi vorbi de rău contracandidatul, apoi răspunse: 

— N-au fost implicate aspecte personale. A câştigat mult 
subliniind că n-am experienţă în magistratură. N-aveam cum s-o 
contrazic aici, aşa că am încercat să contracarez argumentând 
că nici ea n-avea experienţă până să fie aleasă. Dar a durat prea 
mult să explic asta şi, după cum ştiţi, electoratul îşi pierde 
repede atenţia. Şi, în plus, domnule Hatch, trebuie să ţineţi cont 
şi de faptul că judecătoarea McDover are o reputaţie bună. 

— Aţi atacat-o? 

— Nu prea. N-am găsit cine ştie ce. 

— A acuzat-o careva de încălcări etice? 

— Nu, clătină el din cap. Ce fel de încălcări etice anchetați? 


Hugo se hotări pe moment să evite orice detaliu semnificativ. 
Dacă Bennett dusese o campanie dură împotriva lui McDover şi 
nu găsise nici măcar un zvon de conduită imorală, n-avea de 
gând să-i dezvăluie acuzaţiile. 

— Aţi auzit ceva? întrebă Hugo. 

Bennett ridică din umeri în semn că nu ştia nimic. 

— Nu chiar. În urmă cu multă vreme, a trecut printr-un divorţ 
greu. Şi acum e tot necăsătorită, locuieşte singură, n-are copii şi 
nu se implică cine ştie ce în comunitate. Nu căutam mizerii 
neapărat, însă n-a ieşit nimic la suprafaţă. Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. Mulţumesc pentru timpul pe care mi l-aţi 
acordat. 

Hugo plecă din Eckman şi bifă încă o căsuţă, având 
certitudinea că şi-a irosit toată ziua în căutarea adevărului 
despre Claudia McDover. 


Lacy o găsi pe văduva lui Son Razko. Locuia într-o casă mică 
lângă Fort Walton Beach, la aproximativ o oră de condus cu 
maşina de rezervația Tappacola. Din moment ce se 
recăsătorise, nu mai putea fi numită văduvă. O chema Louise şi 
iniţial fusese reţinută în a vorbi. Pe la jumătatea celui de-al 
doilea telefon a fost de acord s-o întâlnească pe Lacy la o 
patiserie şi să schimbe două vorbe. Lucra şi avea timp doar 
după serviciu. Lacy condusese trei ore ca să se vadă cu ea la 
6:00 seara, în aceeaşi zi în care Hugo se învârtise de jur- 
împrejurul complexului Rabbit Run în maşinuţa de golf. 

Conform dosarului şi actelor, Louise avea treizeci şi unu de 
ani când soţul ei, aflat gol în patul din dormitor cu soţia lui Junior 
Mace, a fost găsit ucis împreună cu aceasta. Louise şi Son aveau 
doi copii mici la acea vreme. În prezent, ca tineri adulţi, ei 
plecaseră din Florida. Louise s-a recăsătorit cu câţiva ani în 
urmă şi s-a mutat din rezervaţie. 

Se apropia de cincizeci de ani, avea păr alb şi era uşor 
gârbovită. Anii nu fuseseră prea blânzi cu ea. 

Lacy îi explică tot, dar Louise nu se arătă prea interesată. 

— N-am de gând să vorbesc despre crime şi toate cele, spuse 
ea iniţial. 


— Bine. Nu discutăm despre asta. V-o amintiţi pe 
judecătoarea McDover? 

Louise îşi sorbi ceaiul cu gheaţă şi lăsă impresia că-şi dorea 
cu disperare să fie în altă parte. În cele din urmă, ridică din 
umeri şi răspunse: 

— Doar de la proces. 

— Deci aţi urmărit procesul? întrebă Lacy la întâmplare, ca să 
închege conversaţia. 

— Bineînţeles că am urmărit procesul. Pe tot. 

— Şi ce părere v-aţi făcut despre judecătoare? 

— Ce mai contează acum? Procesul a fost în urmă cu mulţi 
ani. O investigaţi pe judecătoare sau ce-a făcut atunci? 

— Nu, nicidecum. Plângerea pe care o anchetăm se 
concentrează pe acuzaţii conform cărora judecătoarea ar fi 
implicată într-o conspirație care implică mită şi alte infracţiuni. 
Totul se învârte în jurul cazinoului. 

— Aş prefera să nu vorbesc despre cazinou. E o năpastă 
asupra tribului. 

„Minunat, Louise! Dacă nu putem vorbi despre cazinou şi nici 
despre uciderea soţului tău, atunci de ce am bătut atât drum 
până aici?”, reflectă Lacy, apoi mâzgăli ceva pe carneţel de 
parcă ar fi fost pierdută în gânduri. 

— Există vreun membru al familiei dumneavoastră care să fi 
lucrat vreodată pentru cazinou? 

— De ce întrebaţi? 

— Fiindcă avem nevoie de informaţii despre cazinou şi se 
dovedesc a fi foarte greu de obţinut. Cineva din interior ne-ar 
putea fi de mare ajutor. 

— Puteţi să vă luaţi gândul de la asta. N-o să vorbească 
nimeni cu dumneata. Cei care muncesc la cazinou sunt foarte 
fericiţi că au slujbe şi că-şi iau salariile. Cei care nu lucrează 
acolo sunt invidioşi, poate chiar supăraţi, însă tot sunt mulţumiţi 
că-şi primesc banii. N-o să supere nimeni conducerea cazinoului. 

— Aţi auzit vreodată de numele Vonn Dubose? 

— Nu. Cine e? 

— Dacă v-aş spune că e, probabil, bărbatul care v-a ucis soţul 
ca să-l înlăture şi să construiască astfel cazinoul, aţi crede aşa 
ceva? 


Lacy chiar credea asta; problema era că nu prea avea dovezi. 
Făcuse acea sugestie îndrăzneață în încercarea de a o surprinde 
pe Louise şi s-o antreneze în discuţie. 

Femeia mai luă o înghiţitură de ceai şi privi pe fereastră. Lacy 
învățase vreo câteva chestii despre Tappacola. În primul rând şi 
deloc surprinzător, n-aveau încredere în străini. Şi nu puteau fi 
învinovăţiţi. În al doilea rând, nu se grăbeau să discute despre 
asemenea probleme. Erau predispuşi la discursuri bine gândite 
şi lente cu pauze lungi în conversații care nu păreau să-i 
deranjeze niciodată. 

Într-un final, Louise îşi întoarse privirea către Lacy şi preciză: 

— Junior Mace l-a ucis pe soţul meu. S-a dovedit la proces. ŞI 
am fost umilită. 

— Dar dacă nu Junior v-a ucis soţul? întrebă Lacy cât mai ferm 
posibil. Dacă el şi Eileen Mace au fost ucişi de aceiaşi infractori 
care i-au convins pe amerindienii Tappacola să fie de acord cu 
construirea cazinoului, aceiaşi oameni care s-au îmbogăţit din 
dezvoltarea zonei din jurul cazinoului, aceiaşi oameni care mai 
mult ca sigur că obţin venituri ilicite uriaşe de pe urma afacerii? 
lar oamenii ăştia sunt mână în mână cu judecătoarea McDover. 
Vă şochează asta? 

Ochii i se umeziră şi o lacrimă brăzdă obrazul drept al lui 
Louise. 

— De unde ştiţi asta? întrebă ea. 

După ce a crezut o versiune a poveştii atâţia ani, avea să fie 
greu să creadă deodată cu totul şi cu totul altceva. 

— Suntem anchetatori. Cu asta ne ocupăm. 

— Dar crima a fost investigată de poliţie cu mulţi ani în urmă. 

— A fost un proces înscenat care a dus la o condamnare 
nedreaptă. Cei doi martori vedetă au fost amândoi turnători din 
închisoare şi constrânşi de către poliţie şi procuratură să mintă 
în faţa juraţilor! 

— Am zis că nu vreau să vorbesc despre crime. 

— Bine. Atunci, haideţi să vorbim despre cazinou. Nu mă 
aştept să cooperaţi până nu cântăriţi îndeaproape problema. 
Însă avem nevoie de nişte nume, oameni de-ai voştri care ştiu 
ce se întâmplă. Dacă ne oferiţi un nume sau două, n-o să afle 
nimeni. Promit. E de datoria noastră să protejăm identitatea 
martorilor noştri. 


— Nu ştiu nimic, domnişoară Stoltz. N-am pus niciodată 
piciorul în cazinou şi nici n-am s-o fac vreodată. Şi nici familia 
mea. Cei mai mulţi dintre noi ne-am mutat. Desigur, ne încasăm 
cecurile, pentru că e pământul nostru, dar cazinoul a distrus 
sufletele oamenilor noştri. Nu ştiu nimic despre el. Dispreţuiesc 
locul ăla şi oamenii care-l conduc. 

Fu convingătoare, iar Lacy înţelese că discuţia se încheiase. 

Încă o căsuţă bifată. 


10 

Michael Geismar se plimba nervos de-a lungul unui perete din 
biroul lui, cu mânecile suflecate şi cu privirea torturată a unui 
anchetator care a dat de prea multe piste moarte. Lacy ţinea în 
mână o fotografie cu unul dintre apartamentele judecătoarei 
McDover şi se întreba cum ar fi putut s-o utilizeze. Ca de obicei, 
Hugo sorbea încă o băutură energizantă încercând să stea treaz. 
Sadelle căuta ceva pe internet de pe laptop. 

— N-avem nimic, spuse Michael. Patru apartamente deţinute 
de companii din străinătate care la rândul lor sunt deţinute de 
cineva bine ascuns, o persoană pe care n-o putem identifica. ŞI 
când va fi pusă faţă în faţă cu acuzaţiile, judecătoarea McDover 
va nega în mod cert prin intermediul echipei de avocaţi că este 
proprietara apartamentelor sau va declara că le-a cumpărat ca 
o formă de investiţie. O astfel de investiţie ar putea lăsa 
impresia de comportament necorespunzător dat fiind salariul ei, 
dar nu constituie nici pe departe o încălcare a conduitei 
judiciare. Şi nu cred că trebuie să mai amintesc de faptul că o să 
se înconjoare de suficient de multe talente avocăţeşti cât să 
tergiverseze lucrurile pentru următorul deceniu. Avem nevoie de 
mai mult. 

— Nu mai joc golf, zise Hugo. E o pierdere de timp din multe 
puncte de vedere. 

— Bine, am luat o decizie greşită, replică Michael. Ai vreo idee 
mai bună? 

— Nu renunţăm, Michael, interveni Lacy. Am descoperit 
suficient cât să credem că Greg Myers spune adevărul, sau 
măcar o versiune extrem de apropiată de adevăr. Nu putem 
bate în retragere. 

— Nu sugerez asta, cel puţin nu acum. In trei săptămâni 
trebuie fie să-i înmânăm plângerea lui McDover, fie să-l 
informăm pe Greg Myers că evaluarea noastră iniţială a dus la 
concluzia că plângerea e lipsită de temei. Cred că noi toţi 
suntem convinşi că are fundament. Deci înaintăm plângerea, 
apoi citaţii pentru toate dosarele şi actele ei. In momentul ăla, 
ea o să se ascundă după un zid de avocaţi, aşa că fiecare cerere 
pe care o vom face va fi contestată. Să presupunem că, în cele 
din urmă, obţinem dosarele ei. Cele din instanţă, cele legale, 
cele cu referire la cazurile pe care le-a audiat sau la cele pe care 
actualmente le prezidează. În continuare, emitem citaţii pentru 


actele financiare personale doar dacă n-avem motive întemeiate 
în privinţa unor suspiciuni de furt, mită sau delapidare. 

— Cunoaştem regulamentul, îl asigură Hugo. _ 

— Desigur că-l ştim, Hugo, însă fă-mi pe plac, bine? Incerc să 
evaluez în ce punct ne aflăm şi din moment ce sunt şeful, am 
voie să fac asta. Vrei să te trimit înapoi pe terenul de golf? 

— Te rog, nu. 

— Orice persoană suficient de sofisticată cât să opereze din 
spatele unor companii-fantomă complexe probabil că n-o să-şi 
ţină evidenţele financiare personale undeva unde le-am putea 
găsi, nu? 

Lacy şi Hugo consimţiră, bucuroşi să-i facă pe plac şefului. 

Şi apoi linişte. Michael continuă să se plimbe scărpinându-se 
în cap. Hugo sorbea din băutura energizantă şi încerca să-şi 
pună mintea la contribuţie. Lacy mâzgălea pe carneţel, 
gândindu-se. Singurul zgomot care se auzea venea de la 
tastatura lui Sadelle. 

— Sadelle, ai fost foarte tăcută, rosti, în cele din urmă, 
Michael. 

— Nu-s decât un asistent judiciar, îi aminti ea, apoi tuşi, 
aproape  înecându-se, şi continuă: Am investigat ultimii 
unsprezece ani şi am găsit treizeci şi trei de proiecte de 
construcţie în districtul Brunswick, de tot felul, de la terenuri de 
golf, centre comerciale, minimallul de la Sea Stall, chiar şi un 
cinematograf cu paisprezece săli. Nylan Title din Bahamas este 
implicată în multe dintre ele, dar mai sunt alte zeci de companii 
din străinătate care deţin alte companii din străinătate şi 
companii cu răspundere limitată deţinute de către corporaţii 
străine. Eu, una, sunt de părere că ăsta e un semn destul de clar 
că cineva încearcă din greu să ţină totul secret. Nu miroase a 
bine. Şi nici nu există precedent, serios, să vezi atât de multe 
companii străine dând atâta importanţă unui loc înapoiat aşa 
cum este districtul Brunswick. Am mai făcut săpături prin 
registrele altor districte din Florida Panhandle - Okaloosa, 
Walton, chiar şi Escambia, care are reşedinţa în Pensacola - şi, 
în ciuda faptului că toate au beneficiat de dezvoltări mai ample 
decât Brunswick, numărul de companii străine implicate este 
mult mai mic. 

— Niciun pic de noroc cu Nylan Title? întrebă Hugo. 


— Deloc. Legile şi procedurile din Bahamas sunt greu de 
penetrat. E imposibil, doar dacă nu se implică FBl-ul. 

— Va trebui să mai aştepte. Ai mai vorbit cu Myers în ultima 
vreme? o întrebă Michael pe Lacy. 

— Oh, nu. Vorbesc cu Myers doar când decide el că vrea să 
vorbească. 

— Ei bine, ar cam fi vremea pentru o conversaţie. A venit 
momentul să-l informăm pe domnul Myers că plângerea lui e în 
pericol. Dacă nu poate să dea mai multe informaţii, şi asta 
repede, atunci e posibil să ne vedem nevoiţi s-o respingem. 

— Vorbeşti serios? întrebă Lacy. 

— Nu chiar, cel puţin nu încă. Totuşi, haideţi să facem presiuni 
asupra lui. El este cel cu sursa din interior. 


* 


A fost nevoie de două zile şi de zeci de apeluri pe diferite 
numere de telefon mobil ca să obțină un răspuns de la Myers. 
Când, într-un târziu, a sunat-o, părea să fie încântat că-i auzea 
vocea şi-i spuse că se tot gândea la o nouă întâlnire. Mai avea 
informaţii de transmis. Lacy l-a întrebat dacă nu era dispus să se 
întâlnească într-un loc mai convenabil. St. Augustine era 
minunat, însă lor le lua trei ore şi jumătate să ajungă şi aveau 
agenda plină. Evident, el se bucura de un program mai lejer. Din 
motive evidente, Myers a ales să stea departe de Panhandle. 
„Mulţi duşmani acolo”, mai că s-a lăudat Greg. Au căzut de 
acord asupra orăşelului Mexico Beach, de la marginea Golfului 
Mexic, la aproximativ două ore depărtare sud Tallahassee. S-au 
întâlnit într-o speluncă de lângă plajă, unde şi-au comandat 
creveţi la grătar pentru masa de prânz. 

Myers îi tot trăgea cu poveştile despre pescuitul recreativ de 
lângă Belize şi cu aventurile lui de la scufundări din Insulele 
Virgine Britanice. Bronzul lui era şi mai închis şi Greg părea un 
pic mai slab. Nu era prima dată când Hugo se surprindea pe 
sine invidiind viaţa lipsită de griji a tipului acela care trăia pe o 
barcă frumoasă şi lăsa impresia că n-avea nicio grijă de ordin 
financiar. Bea bere dintr-o carafă rece, încă un motiv pentru 
care-l invidia Hugo. Lacy era departe de sentimentul acela şi-l 
considera pe Myers mai degrabă iritant. Nu dădea doi bani pe 


aventurile lui de tot felul. Voia fapte, detalii, dovezi că povestea 
lui era validă. 

— Deci cum merge ancheta? întrebă Myers cu gura plină de 
creveţi. 

— Destul de greu, răspunse Lacy. Şeful face presiuni asupra 
noastră să găsim mai multe date, dacă nu, ne vedem obligaţi 
să-ţi respingem plângerea. lar timpul trece. 

Greg se opri din clefăit, se şterse la gură cu dosul palmei şi-şi 
dădu jos ochelarii de soare. 

— Nu puteţi respinge plângerea. Am dat-o sub jurământ. 
McDover deţine cele patru apartamente pe care le-a primit 
drept mită. 

— Şi cum arătăm asta când toate dovezile sunt îngropate în 
străinătate? întrebă Hugo. Ne-am lovit de ziduri aici. Toate 
actele sunt ascunse în Barbados, Grand Cayman, Belize. Ai tras 
o săgeată indicând zone din străinătate, iar noi am verificat 
acolo şi n-am găsit nimic. Ai declarat sub jurământ că McDover 
deţine companiile care sunt proprietarele apartamentelor, dar 
noi avem nevoie de dovezi, Greg! 

— Am înţeles. Aveţi răbdare, spuse el zâmbind după ce luă o 
gură de bere. 

Lacy şi Hugo se uitară unul la celălalt. Greg îşi înfipse furculiţa 
într-un alt crevete, îl tăvăli în sos şi-l vâri în gură. 

— Voi nu mâncaţi? 

Cei doi anchetatori îşi vânturară creveţii din coşuleţe cu 
furculiţele din plastic, însă nu prea aveau poftă de mâncare. În 
mod clar, Myers nu mâncase de ceva vreme şi era şi însetat, 
însă, în acelaşi timp, tărăgăna lucrurile. Un cuplu ciudat ocupa 
masa de lângă ei, fiind mult prea aproape pentru a putea fi 
purtată o discuţie serioasă. Plecară în timp ce chelneriţa îi 
aducea lui Myers cea de-a doua bere. 

— Aşteptăm, spuse Lacy. 

— Bine, bine, zise el luând o gură de bere, pe urmă îşi şterse 
gura cu dosul palmei. In prima miercuri a fiecărei luni, 
judecătoarea pleacă de la biroul ei din Sterling cam cu o oră mai 
devreme şi conduce vreo douăzeci de minute până la unul 
dintre apartamentele ei din Rabbit Run. Îşi parchează Toyota 
Lexus pe aleea din faţă, coboară şi intră în casă. În urmă cu 
două săptămâni purta o rochie de un albastru marin fără 
mâneci, era încălţată cu pantofi cu toc Jimmy Choo şi avea o 


geantă micuță Chanel cu care a plecat de la birou. A mers la uşă 
şi a descuiat cu cheia ei. Prima dovadă a faptului că-l deţine. Am 
fotografii. Cam o oră mai târziu, a parcat lângă Toyota Lexus un 
SUV Mercedes din care a coborât, de pe locul pasagerului, un 
tip. Şoferul a rămas la volan şi nu s-a mişcat o clipă. Tipul s-a 
îndreptat către uşa casei. Deţin fotografii şi da, doamnelor şi 
domnilor, cred că avem, în sfârşit, imaginea lui Vonn Dubose, 
cel care ne scapă mereu printre degete. Ducea o geantă 
maronie din piele care părea să fie plină cu ceva. Când a sunat 
la uşă, s-a uitat de jur împrejur şi nu părea să fie nici pe departe 
stresat. Ea i-a deschis. Vonn a stat acolo vreo treizeci şi şase de 
minute şi, când a reapărut în vizor, ducea cu el aceeaşi geantă. 
Se pare că a lăsat ceva acolo. Nu mă pot pronunţa exact. S-a 
urcat în automobil şi a plecat. Cincisprezece minute mai târziu a 
plecat şi ea. Întâlnirea asta are loc, după cum am menţionat, în 
prima miercuri a fiecărei luni, ceea ce ne dă de înţeles că este o 
chestie deja stabilită, fără a se face uz de telefoane sau e- 
mailuri. 

Myers dădu la o parte coşuleţul cu creveţi, gol, mai luă o gură 
de bere şi din veşnica lui geantă din piele de culoare oliv, de 
curier scoase două dosare nemarcate. Privi în stânga şi-n 
dreapta şi le înmână fiecăruia câte unul. Toate fotografiile erau 
de douăzeci pe douăzeci şi cinci, color şi făcute vizavi de casă. 
Prima înfăţişa partea din spate a Toyotei Lexus cu plăcuţa de 
înmatriculare perfect lizibilă. 

— Bineînţeles că am verificat plăcuţele; maşina e înregistrată 
pe numele fetei noastre, Claudia McDover, desigur, unul dintre 
puţinele bunuri care sunt trecute pe numele ei. Cumpărat anul 
trecut de la un dealer din Pensacola. 

A doua fotografie o arăta pe Claudia din cap până în picioare, 
cu faţa acoperită parţial de nişte ochelari mari de soare. Lacy îi 
studie tocurile de zece centimetri şi întrebă: 

— De unde ştii a cui creaţie sunt pantofii? 

— Cârtiţa ştie, răspunse Myers oprindu-se cu explicaţiile în 
acel punct. 

In a treia poză, Claudia era cu spatele la camera foto în timp 
ce deschidea uşa de la intrare, probabil cu o cheie, deşi nu se 
vedea. In a patra, se zărea SUV-ul negru marca Mercedes parcat 
lângă Toyota Lexus, plăcuţele de înmatriculare fiind perfect 
vizibile şi în cazul lui. 


— E înregistrat pe numele unui bărbat a cărui adresă este 
într-un complex rezidenţial de lângă oraşul Destin şi, deloc 
surprinzător, numele lui nu este Vonn Dubose, adăugă Myers. 
Încă facem săpături. la uitaţi-vă la poza numărul cinci! 

Aceasta îl înfăţişa pe un bărbat arătos, un pensionar bronzat 
din Florida, cu cămaşă şi pantaloni de golf, slăbuţ şi chelbos, cu 
un ceas din aur la încheietura mâinii stângi. 

— Din câte ştiu, continuă Myers, şi habar n-am ce se află în 
dosarele FBl-ului, deşi suspectez că n-au nimic, asta este 
singura fotografie a lui Vonn Dubose. 

— Cine a făcut-o? întrebă Lacy. 

— Tipul cu aparatul. E şi un filmuleţ. Cârtiţa are resurse, 
haideţi să zicem aşa. 

— Nu-i suficient, Greg, replică Lacy într-un acces de furie. 
Este evident că cineva o urmăreşte pe McDover. Cine este? Tot 
te joci de-a şoarecele şi pisica şi tare-aş vrea să ştiu motivul 
pentru care o faci. 

— Uite cum stă treaba, Greg, interveni Hugo, trebuie să avem 
încredere în tine, dar, în acelaşi timp, să ştim şi noi ce ştii tu. 
Cineva o urmăreşte pe McDover. Cine naiba e? 

Din obişnuinţă, una extrem de iritantă, Myers privi din nou de 
jur împrejur, se asigură că totul era în regulă, îşi scoase ochelarii 
de soare şi răspunse pe un ton scăzut: 

— Obţin informaţiile de la un intermediar, căruia deocamdată 
nu-i spun numele. El este cel care are de-a face cu cârtiţa, al 
cărei nume nu l-am aflat şi nu-s sigur dacă vreau să-l aflu. Când 
cârtiţa are ceva important de transmis, vă informez. Imi pare 
rău că nu vă place aranjamentul ăsta, însă vă rog să aveţi în 
vedere că atât eu, cât şi cârtiţa şi intermediarul, şi voi, şi toţi cei 
implicaţi în chestia asta ne-am putea trezi morţi, cu un glonţ 
între ochi. Nu-mi pasă dacă aveţi încredere în mine sau nu. 
Treaba mea este să transmit mai departe informaţii care să vă 
ajute s-o prindeţi pe judecătoarea Claudia McDover. De ce 
altceva mai aveţi nevoie? întrebă el, sorbi repede din halba 
aburită şi pe urmă continuă: Acum, haideţi să revenim, vă rog, 
la fotografia numărul cinci. Nu ştim sigur că individul ăsta e 
Vonn Dubose, totuşi haideţi să presupunem că e. Uitaţi-vă la 
geanta lui mare. Piele maronie. Pare mai mult un ghiozdan 
decât o servietă, destul de uzată, sau poate că e noul model 
care pare uzat şi e la modă, şi deloc mic. Nu e nicidecum vreun 


accesoriu în care să ducă vreo două dosare. Nu, geanta asta 
este folosită ca să care ceva. Ce? Ei bine, omul nostru 
presupune că McDover şi Dubose se întâlnesc în prima miercuri 
a fiecărei luni pentru un schimb. De ce ar avea nevoie Dubose, 
care este îmbrăcat în haine de golf, de o geantă atât de mare la 
o oră atât de târzie după-amiaza? In mod clar aduce ceva. 
Acum, uitaţi-vă la fotografia numărul şase. A fost făcută la 
treizeci şi cinci de minute după poza numărul cinci. Acelaşi 
individ, aceeaşi geantă. Dacă analizaţi înregistrarea video, 
puteţi şi voi deduce că geanta e mai uşoară doar după felul cum 
o mişcă. Sincer vorbind, chiar îmi dau seama că aşa e. 

— Deci îi duce bani lichizi o dată pe lună, conchise Lacy. 

— Duce ceva la apartament. 

— Cât de recente sunt fotografiile astea? întrebă Hugo. 

— Sunt din urmă cu douăsprezece zile, din data de 3 august. 

— Şi nu există nicio posibilitate prin care să verificăm că e 
Vonn Dubose, într-adevăr? îl iscodi Lacy. 

— Din câte ştiu, nu. Revin, Dubose n-a fost arestat niciodată. 
N-are cazier, nici identitate. Foloseşte doar bani lichizi pentru 
cheltuieli. Se ascunde în spatele subalternilor şi asociaţilor şi nu 
lasă nicio urmă. Noi am făcut nişte săpături şi sunt ferm convins 
că aţi făcut şi voi, şi nu există niciun permis de conducere, 
niciun număr de asigurare socială sau paşaport emise pe 
numele Vonn Dubose, nicăieri în ţară. Are şofer, după cum 
puteţi vedea. Ar putea trăi sub numele Joe Blow şi cu acte 
perfect în regulă fără ca noi să avem habar. 

Myers băgă mâna în geanta lui plină de resurse şi scoase alte 
două dosare. Unul pentru Hugo, altul pentru Lacy. 

— Ce-i ăsta? întrebă Lacy. 

— Un rezumat al călătoriilor lui McDover din ultimii 
treisprezece ani. Date, locuri, avioane închiriate şi aşa mai 
departe. Călătoreşte mai tot timpul cu prietena ei, Phyllis 
Turban, care închiriază avioanele şi plăteşte facturile. Tot 
Turban este cea care rezervă camerele atunci când amândouă 
se cazează la hotel. Ea se ocupă de toate detaliile. Până acum, 
nimic nu este pe numele lui McDover. 

— Şi de ce are valoare chestia asta? 

— De una singură, nu-i chiar de folos, însă face credibilă 
teoria conform căreia aceste tipe amatoare de zboruri la clasa 
întâi cheltuiesc o groază de bani călătorind peste tot în ţară, 


probabil ca să cumpere lucruri de valoare cu bani murdari. 
Veniturile lor adunate nu pot suporta costul combustibilului 
pentru avioane. Cunoaştem salariul judecătoarei. Putem estima 
veniturile nete ale lui Turban şi pun pariu că sunt mai mici decât 
retribuţia lui McDover. E posibil să vină o vreme în care să fie 
construit cazul pe baza veniturilor nete, a consumului şi a 
bunurilor deţinute, aşa că adun toate mizeriile pe care le pot 
găsi. 

— Te rog să continui să sapi, spuse Hugo. Avem nevoie de 
multe informaţii. 

— Nu cred că sunteţi serioşi când afirmaţi că vreţi să 
respingeţi plângerea. Adică, pe bune, uitaţi-vă la poze! Cum 
poate să susţină cineva că nu deţine casa când merge acolo de 
şapte ani şi are şi cheie? Reşedinţa e înscrisă pe numele unei 
companii din Belize şi valorează pe piaţa actuală cel puţin un 
milion de dolari. 

— Îşi petrece vreodată noaptea acolo sau primeşte musafiri? 
întrebă Lacy. 

— Nu cred. 

— Am verificat locul săptămâna trecută, zise Hugo. Am jucat 
golf şi am făcut nişte fotografii de pe zona de fairway. 

Myers îi aruncă o privire întrebătoare. 

— Şi ce-ai aflat? 

— Absolut nimic. Pierdere de vreme, la fel ca majoritatea 
turelor de golf. 

— Încearcă pescuitul recreativ. E mult mai amuzant. 


* 


Lacy îşi dădea cu ojă unghiile de la picioare spre finalul unui 
film cu Cary Grant, când telefonul îi sună şi pe ecran apăru 
număr necunoscut. Intuiţia îi spuse că ar putea fi Myers şi nu se 
înşelă. 

— Veşti de ultimă oră, zise el. Mâine este vineri. 

— Cum de ţi-ai dat seama? 

— Stai un pic. Se pare că fetele vor să plece la New York. 
Claudia o să ia un avion de la aeroportul din Panama City pe la 
prânz, ora exactă nu contează, deoarece atunci când închiriezi 
un avion pleci când vrei. E un Learjet 60 cu numărul de 
înregistrare N38WW, deţinut şi operat de o companie de 


închirieri cu sediul în Mobile. Probabil că va fi la bord şi prietena 
ei şi vor zbura la New York pentru o partidă de distracţie şi cu o 
geantă plină cu bani, ca să facă cumpărături serioase. In cazul 
în care nu ştii, la zborurile private, practic, nu există controale 
de securitate. Nu sunt scanere pentru bagaje şi nici percheziţii 
corporale. Mă gândesc că băieţii deştepţi de la Homeland 
Security"? s-au gândit că oamenii bogaţi nu-s prea interesaţi să- 
şi arunce în aer propriile avioane. In orice caz, poţi, efectiv, să 
împachetezi cincizeci de kilograme de heroină pură şi să zbori 
oriunde pe plan intern. 

— Interesant, totuşi care-i pontul în toată chestia asta? 

— Dacă aş fi în locul tău şi n-aş avea altceva mai bun de 
făcut, m-aş duce să pierd vremea prin terminalul de aviaţie 
generală, care se numeşte Gulf Aviation, şi aş arunca o privire. 
L-aş ţine pe Hugo în maşină, fiindcă nu vezi prea mulţi bărbaţi 
de culoare în afacerile de închiriere a zborurilor şi ar ieşi în 
evidenţă. L-aş ţine acolo, dar i-aş da şi un aparat de fotografiat 
ca să imortalizeze câteva imagini. Poate că Phyllis o să coboare 
din avion pentru a se duce la toaletă. Cine ştie? Ai putea afla 
multe şi, în mod cert, ai vedea cu cine ai de-a face. 

— Aş bătea la ochi? 

— Lacy, draga mea, eşti mereu bătătoare la ochi. Eşti prea 
frumoasă ca să nu fii observată. Poartă blugi, prinde-ţi părul în 
coadă, încearcă nişte ochelari. Ai să fii bine. Este o zonă de 
aşteptări cu reviste şi ziare şi sunt oameni care aşteaptă acolo 
tot timpul. Dacă te întreabă cineva ceva, răspunde doar că 
aştepţi un pasager. Locul e deschis publicului, aşa că nu intri 
prin efracţie. Aş fi foarte atent la Claudia. Să observ ce poartă, 
dar şi ce ia cu ea. Nu mă aştept să vezi buzunare pline-ochi cu 
bani, însă e posibil să aibă o geantă sau două în plus faţă de ce 
ar fi necesar. E un fel de năzbâtie, deşi nu tocmai o manieră 
neplăcută de a-ţi petrece timpul. Mie, unuia, mi-ar plăcea să am 
ocazia să dau peste o tipă din Florida care, doar aşa, din 
întâmplare, este cel mai corupt judecător din istoria Americii. Şi 
încă unul care în curând o să ţină prima pagină a ziarelor, deşi 
ea habar n-are. Daţi-i drumul! 

— O să încercăm. 


12 Departamentul pentru Securitate Internă al Statelor Unite (DHS) (n. red.) 


11 

Judecătoarea McDover trase maşina aproape de locul unde 
era Hugo, care se simţea oarecum ridicol în Toyota Prius a lui 
Lacy, ascunzându-se după un ziar şi ţinând aparatul de 
fotografiat aproape. La colecţia de poze total nefolositoare pe 
care le-a făcut la Rabbit Run, putea adăuga câteva imagini ale 
unui Learjet 60 pe pistă. Reuşi să imortalizeze câteva 
instantanee cu spatele Claudiei în timp ce-şi trăgea valiza cu 
rotile prin parcare, îndreptându-se către intrarea aeroportului. 
La cincizeci şi şase de ani, era suplă şi, de la spate cel puţin, 
putea trece ca fiind cu douăzeci de ani mai tânără. Trebuia să 
recunoască, de fapt, că din unghiul ăla arăta mai bine decât 
Verna, care după al patrulea copil se chinuia să slăbească. Pur şi 
simplu, el nu reuşea să scape de obiceiul de a se holba la fundul 
tuturor femeilor cu forme frumos conturate. 

Odată ce ea dispăru înăuntru, Hugo lăsă aparatul şi ziarul 
deoparte şi adormi. 


După ani buni petrecuţi în sfera infracţională, Claudia 
McDover a învăţat treptat să gândească asemenea unui 
suspect. Observa totul, de la tipul de culoare care stătea pe 
locul pasagerului citind un ziar într-o Toyota mică, lucru ce 
părea un pic ciudat după-amiaza, până la roşcata drăguță de la 
recepţie, care-o întâmpină cu un zâmbet larg, sau până la 
afaceristul chinuit în costum negru al cărui zbor era clar că 
întârzia ori tânăra drăguță de pe canapea răsfoind o revistă 
Vanity Fair. Tânăra n-avea ce să caute acolo. In doar câteva 
secunde, Claudia măsură din priviri zona, o socoti sigură şi-şi 
întipări repede în minte toate feţele. În lumea ei, fiecare telefon 
putea fi interceptat, fiecare străin putea fi un urmăritor, fiecare 
scrisoare putea fi citită, fiecare e-mail 
putea fi spart. Şi totuşi, nu era paranoică şi nici nu trăia cu frică. 
Era doar foarte precaută şi, după ani buni de practică, prudenţa 
era pentru ea o doua natură. 

Un bărbat tânăr într-o uniformă impecabilă făcu un pas în 
faţă, se prezentă ca fiind unul dintre piloţi şi-i luă servieta. 
Roşcata drăguță apăsă un buton şi uşa se deschise, iar Claudia 
părăsi terminalul. Astfel de zone de trecere, deşi scutite de 


aglomeraţie şi oarecum ferite, îi lăsau încă un gol în stomac. În 
vreme ce mai toţi oamenii stătea adunaţi în şiruri interminabile 
şi aşteptau zboruri aglomerate, întârziate sau anulate şi, în cele 
din urmă, dacă erau norocoşi, erau apoi mânaţi ca nişte vite în 
avioane murdare cu locuri mult prea înguste pentru fundurile 
americanilor moderni, ea, judecătoarea Claudia McDover din 
Districtul Judiciar numărul 24, se îndrepta ca o regină către 
avionul ei particular, în care şampania se afla la gheaţă, iar 
zborul era programat la timp şi fără escale. 

Phyllis aştepta. Imediat ce piloţii se aşezară la locurile lor cu 
centurile puse şi ocupați cu rutina lor, Claudia o sărută pe obraz 
şi o luă de mână. După decolare şi imediat ce avionul se 
stabiliză la 11.600 metri altitudine, Phyllis deschise o sticlă de 
şampanie Veuve Clicquot şi închinară un pahar, aşa cum o 
făceau mereu, în cinstea tribului Tappacola. 

S-au cunoscut când erau în anul doi la Drept la Stetson, iar 
asemănările dintre ele fuseseră remarcabile. Amândouă 
trecuseră printr-un prim mariaj îngrozitor. Amândouă aleseseră 
Dreptul din motive complet greşite. Claudia fusese umilită şi 
adusă la sapă de lemn de soţul ei şi avocaţii lui groaznici şi-şi 
punea la cale răzbunarea. Hotărârea de divorţ; în cazul lui Phyllis 
îi cerea fostului ei soţ să suporte pentru ea costurile de 
finalizare a studiilor. Alesese Medicina ca să tragă de timp cât 
mai mult posibil, dar a picat testul de admitere. Şi-a îndreptat 
atenţia către Drept şi l-a făcut să suporte cheltuielile pentru încă 
trei de ani de studii postuniversitare. Ea şi Claudia au început să 
iasă împreună în timpul celui de-al treilea an de facultate, apoi 
fiecare a luat-o pe drumul ei după absolvire. Erau femei, într-o 
piaţă cu o ofertă slabă a locurilor de muncă, aşa că au pus mâna 
pe ce au putut. Claudia s-a angajat la o firmă mică dintr-un 
orăşel. Phyllis a lucrat ca apărător din oficiu în Mobile până când 
s-a săturat de infractorii de pe stradă şi şi-a găsit refugiul într-un 
birou de avocatură. Şi cum ulterior amerindienii le-au îmbogăţit, 
călătoreau cu stil, trăiau într-un lux pompos şi-şi plănuiau 
retragerea într-un loc asupra căruia urmau să se pună de acord 

Terminară şampania şi adormiră. De şaptesprezece ani, 
Claudia muncea din greu, deoarece era mereu propusă pentru 
realegere. Phyllis muncea şi ea ore lungi la firma ei micuță. Nu 
dormeau niciodată suficient de mult. La două ore şi jumătate 
după ce decolaseră din Florida, avionul ateriză la Teterboro, în 


New Jersey, aeroportul cu cele mai multe aeronave private din 
lume. Se urcară într-o maşină neagră care le aştepta. Douăzeci 
de minute mai târziu, ajunseră la clădirea lor din Hoboken, un 
complex rezidenţial înalt ridicat pe malul râului Hudson, chiar 
vizavi de districtul financiar”. De la etajul paisprezece, aveau o 
vedere spectaculoasă asupra Manhattanului. Statuia Libertăţii 
se afla la o aruncătură de băț de ele. Spaţios şi decorat pe ici, 
pe colo, apartamentul era o investiţie, nu o casă, doar un loc de 
păstrat până când alegeau să-l schimbe. Şi, desigur, 
apartamentul îl deţinea o companie din străinătate, care de data 
asta avea sediul în Insulele Canare. 

Lui Phyllis îi făcea mare plăcere să se joace de-a „alba- 
neagra” şi muta în permanenţă dintr-un loc într-altul bani şi 
companii în căutarea celor mai bune paradisuri fiscale. Cu 
timpul şi cu experienţa câştigată, devenise expertă în 
ascunderea banilor. 

După lăsarea întunericului, traseră nişte blugi pe ele şi 
plecară cu maşina în Manhattan, în cartierul SoHo, unde serviră 
cina într-un micuţ bistrou franțuzesc. Mai târziu, într-un bar slab 
luminat, sorbiră şi mai multă şampanie şi chicotiră gândindu-se 
cât de departe ajunseseră, nu doar ca distanţă, ci în viaţă. 


* 


Pe armean îl chema Papazian şi n-au ştiut niciodată dacă ăsta 
era numele sau prenumele lui. Nu că ar fi contat. Operațiunile 
lor se desfăşurau în secret. Niciuna din părţi nu punea întrebări, 
pentru că nimeni nu voia răspunsuri. Armeanul sună la uşa lor 
sâmbătă dimineaţa, la zece, şi, după politeţurile de rigoare, îşi 
deschise servieta. Pe o măsuţă de cafea îşi răsfiră postavul de 
un albastru-închis şi-şi aranjă bunătăţile - diamante, rubine şi 
safire. Ca întotdeauna, Phyllis îl servi cu un espresso dublu, din 
care bărbatul sorbea în timp ce oferea detalii despre fiecare 
nestemată. De când începuseră să facă afaceri împreună, în 
urmă cu patru ani, ştiau că Papazian lucra doar cu cele mai 
bune pietre preţioase. Avea un magazin în centru, unde îl şi 
cunoscuseră prima oară, însă în acel moment era destul de 
bucuros să facă o vizită la domiciliu. N-avea nici cea mai mică 
idee cine erau şi de unde veneau cele două femei. Îşi făcea griji 


13 Este vorba de Wall Street, în Manhattan, şi de străzile adiacente. (n. red.) 


doar pentru tranzacţie şi bani. În mai puţin de treizeci de 
minute, selectară un pumn dintre cele mai valoroase „bunuri 
portabile” ale lui, după cum îi plăcea lui Phyllis să le numească, 
şi-i înmânară la schimb banii. El numără încet cei 230.000 de 
dolari în bancnote de câte o sută, bălmojind tot timpul pe limba 
lui nativă. Când toată lumea fu mulţumită, dădu pe gât ultima 
înghiţitură de espresso şi părăsi apartamentul. 

Odată ce scăpară de spălatul banilor, fetele se îmbrăcară şi 
plecară cu o maşină în oraş. Işi cumpărară pantofi de la 
Barneys, luară prânzul la Le Bernardin şi, în cele din urmă, se 
îndreptară către cartierul diamantelor, unde se opriră la unul 
dintre dealerii lor preferaţi. Cumpărară cu bani gheaţă o selecţie 
de monede - lingouri din aur neintrate în circulaţie - Krugerrand 
din Africa de Sud, Maple Leaf din Canada şi, ca să ajute 
economia locală, American Eagle. Toate plătite cu bani gheaţă, 
fără acte, fără înregistrări, fără nicio urmă. Magazinul mititel 
avea cel puţin patru camere de supraveghere şi ele au fost 
motive de îngrijorare cândva. Cineva, undeva le putea urmări, 
dar toate grijile astea au fost lăsate deoparte. In afacerile lor 
existau mereu riscuri. Şmecheria era să ştie pe care anume să şi 
le asume. 

Sâmbătă seara urmăriră un musical pe Broadway, cinară după 
aceea la Orso, însă fără să vadă vreo celebritate, şi merseră la 
culcare după miezul nopţii, mulţumite de încă o zi de spălare de 
bani. Duminică dimineaţa târziu, îşi împachetară prada 
împreună cu minunata colecţie de pantofi noi şi teribil de 
scumpi şi luară o maşină înapoi către Teterboro, unde avionul le 
aştepta pentru călătoria de întoarcere. 


12 

Hugo întârziase la şedinţă şi, cât îl aşteptau, Geismar trecu în 
revistă noile fotografii de la birou, precum şi sumarul călătoriilor, 
îi timp ce Lacy răspundea la e-mailuri. 

— Ai vreo idee de ce toate astea se întind doar pe o perioadă 
de şapte ani? întrebă el. 

— Niciuna. Myers nu ştie, dar speculează că ar fi perioada în 
care a intrat în scenă cârtiţa. În mod clar, cârtiţa este cineva 
apropiat de judecătoarea McDover şi poate că atunci el sau ea a 
fost implicat sau implicată. 

— Păi, el ori ea cheltuie, în mod sigur, nişte bani. E greu de 
crezut că fotografiile astea au fost făcute de cineva aflat într-o 
maşină pe stradă. Cel mai probabil, fotograful se găsea în unul 
dintre apartamente. 

— E un imobil cu patru apartamente chiar vizavi, pe cealaltă 
parte a străzii, preciză Lacy. Două sunt disponibile pentru 
închiriere la un preţ de 1.000 de dolari pe săptămână. Noi 
suntem de părere că a închiriat un apartament, a pregătit 
camera ştiind exact momentul în care aveau să sosească 
McDover şi Dubose. Asta înseamnă că în joc sunt nişte informaţii 
foarte valoroase. 

— Aşa este, Lacy. Myers ştie despre ce vorbeşte. Indivizii ăştia 
fac afaceri murdare. Nu-s sigur că putem demonstra, însă 
dovezile par să devină din ce în ce mai solide. Ce-o să zică 
McDover când o să fie confruntată cu toate astea? 

— Păi, o să aflăm cât de curând. 

Uşa se deschise şi apăru Hugo. 

— Scuze că am întârziat. Am avut încă o noapte grea, spuse 
el, apoi îşi aruncă servieta pe masă şi luă o înghiţitură dintr-o 
cană mare cu cafea. Aş fi ajuns aici mai devreme, dar m-a ţinut 
la telefon un tip care n-a vrut să-şi spună numele. 

Geismar încuviinţă, aşteptând şi încă ţinând în mână una 
dintre fotografii. 

— Aşa, şi? întrebă Lacy. 

— A sunat prima oară pe la cinci dimineaţa, un pic cam 
devreme, însă s-a întâmplat să fiu treaz. A zis că lucra la 
cazinou şi că avea nişte informaţii care ar putea fi de folos. Că 
ştia că anchetam tribul şi pe judecătoare şi că ne putea ajuta. 
Am încercat să fac un pic de presiuni, dar a închis. În urmă cu 
aproape o oră, a sunat iar, de pe un alt număr de telefon, şi a 


spus că voia să ne vedem şi să discutăm despre o înţelegere. L- 
am întrebat ce fel de înţelegere şi a fost foarte vag. A precizat 
totuşi că se întâmplau multe lucruri dubioase şi că era doar o 
chestiune de timp până când totul va sări în aer. Face parte din 
trib, îi cunoaşte pe cei care conduc cazinoul şi pe Căpetenie şi 
nu vrea să fie prins la mijloc când toate astea o să iasă la iveală. 

Hugo se plimba de colo colo prin cameră, aşa cum îi era 
obiceiul în ultima vreme. Statul pe scaun îl trăgea la somn. 

— Ar putea fi foarte interesant, opina Lacy. 

Geismar se aşeză pe scaunul pivotant strângându-şi mâinile 
la ceafă. 

— Nimic altceva? 

— Nu, dar vrea să ne întâlnim diseară. Zice că lucrează într-o 
tură de după-amiază şi nu scapă decât după ora 21:00. 

— Crezi că-i pe bune? întrebă Geismar. 

— Cine ştie? În mod cert părea agitat şi a sunat de pe două 
telefoane, probabil dintre cele de unică folosinţă. M-a întrebat în 
mod repetat despre confidenţialitate şi voia să ştie cum îi 
puteam proteja identitatea. A zis că mulţi dintre oamenii tribului 
s-au săturat de corupţie, dar se tem să vorbească. 

— Unde vrea să vă întâlniți? întrebă Lacy. 

— Locuieşte nu departe de cazinou, în rezervaţie. A spus că o 
să găsească un loc şi o să ne sune când e pe aproape. 

— Trebuie să fim foarte atenţi, fu de părere Geismar. Ar putea 
fi o înscenare. 

— Mă îndoiesc, îl contrazise Hugo. Am avut impresia că 
vorbeam cu un tip care avea nevoie de ajutor şi voia să ajute. 

— Ce telefon mobil foloseşti? 

— Pe cel de la BCJ. Ştiu regulile, şefu'. 

— Bine, şi cum a făcut totuşi rost de numărul tău? Până acum 
în ancheta asta, cui aţi dat numărul vostru de telefon? 

Hugo şi Lacy se uitară unul la altul şi încercară să-şi 
amintească. Lui Myers, lui Junior Mace, autorităţilor de la 
închisoare, lui Wilton Mace, văduvei lui Razko, lui Al Bennett, 
avocatul care a fost contracandidatul lui McDover în urmă cu 
cinci ani, lui Naylor de la Comisia de Jocuri de Noroc şi cred că 
ăştia-s toţi, răspunse Lacy. 

— Ăştia-s toţi, confirmă Hugo. Mi-am pus aceeaşi întrebare în 
timp ce conduceam încoace. 

— Par suficienţi cât să provoace o scurgere, adăugă Geismar. 


— Dar niciunul dintre oamenii ăştia n-are de-a face nici pe 
departe cu Dubose sau cu corupţia, spuse Lacy. 

— Din câte ştim noi, zise Hugo. 

— Deci vrei să te duci? întrebă Geismar. 

— Normal că mergem, răspunse Lacy. 

Geismar se ridică şi se îndreptă către fereastra mică. 

— Asta poate să fie cheia. Cineva dinăuntru. 

— Atunci, vom pleca, îl anunţă Lacy. 

— Bine, însă vă rog să aveţi grijă. 


* 


Hugo şi Lacy au stat în maşina ei în capătul cel mai îndepărtat 
al parcării cazinoului până la ora 23:00, aşteptând ca 
informatorul să-şi facă apariţia. Era o seară de luni, nu prea 
profitabilă la aparatele slot-machine şi mesele de joc. Hugo 
bineînţeles că picoti şi în timp ce Lacy stătea pe net pe iPad-ul 
ei. La 22:56, informatorul sună şi dădu indicaţii. Părăsiră 
cazinoul, merseră vreo trei kilometri pe un drum întunecat, 
îngust şi întortocheat şi se opriră la o construcţie din metal, 
abandonată. Un indicator ruginit îi informă că în acea locaţie 
fusese cândva o sală de bingo. In apropiere se distingea o casă. 
Luminile puternice de la Treasure Key străluceau departe. 
Noaptea era călduroasă şi lipicioasă şi plină de țânțari. Hugo 
cobori din maşină şi-şi dezmorţi picioarele. La un metru optzeci 
şi opt şi nouăzeci de kilograme şi cu genul ăla de îndrăzneală 
specific americană, nu se lăsa speriat prea uşor. Lacy se simţea 
liniştită în prezenţa lui. N-ar fi venit singură. Hugo apelă cel mai 
recent număr, dar nu răspunse nimeni. 

Ceva se mişcă deodată în umbră de-a lungul clădirii. 

— Hei, strigă Hugo în întuneric. 

Lacy cobori şi ea din maşină. 

— Faceţi câţiva paşi în direcţia asta, îi îndrumă o voce. 

Se distingea parţial o siluetă stând pe loc. Purta şapcă şi se 
vedea prin întuneric că fuma. Se apropiară. 

— E suficient. N-o să-mi vedeţi faţa. 

— Ei bine, bănuiesc că dumneavoastră ne puteţi vedea feţele, 
aşa-i? îl ironiza Hugo. 

— E suficient de aproape. Sunteţi domnul Hatch, nu? 

— Aşa e. 


— Cine-i fata? 

— Mă numesc Lacy Stoltz. Suntem colegi. 

— Nu mi-aţi spus că veţi aduce o femeie aici. 

— Nu m-ati întrebat, replică Hugo. E partenera mea şi lucrăm 
împreună. 

— Nu-mi place treaba asta. 

— Îmi pare rău. 

informatorul făcu o pauză cât trase un fum şi apoi îi măsură 
din cap până în picioare. Işi drese vocea, scuipă şi adăugă: 

— Am înţeles că sunteţi pe urmele judecătoarei McDover. 

— Lucrăm pentru Biroul de Conduită Judiciară din Florida, 
preciză Lacy. Suntem avocaţi, nu poliţişti. Treaba noastră este 
să anchetăm plângerile făcute la adresa judecătorilor. 

— Locul judecătoarei ăleia este în închisoare, împreună cu o 
bandă întreagă. 

Vorbea iute şi nervos. Suflă fumul, iar norul pluti în aerul 
dens. 

— Aţi spus că lucraţi la cazinou, îi aminti Hugo. 

— Aşa e, veni răspunsul după o pauză lungă. Ce ştiţi despre 
judecătoare? 

— A fost depusă o plângere în care sunt aduse acuzaţii de 
comportament ilicit, răspunse Lacy. N-avem voie să intrăm în 
detalii. 

— Comportament ilicit, hai?! exclamă bărbatul izbucnind într- 
un râs nervos, pe urmă aruncă ţigara pe jos, unde capătul aprins 
străluci preţ de-o secundă. Faceţi arestări sau sunteţi doar, ştiţi 
voi, dintre cei care-şi bagă nasul în treaba asta? 

— Nu, nu facem arestări, răspunse Hugo. 

Se auzi încă un râs nervos în întuneric. 

— Atunci, îmi pierd vremea. Trebuie să vorbesc doar cu 
cineva are are ceva influenţă. 

— Avem puterea de a ancheta şi de a înlătura un judecător, 
dacă este cazul, spuse Lacy. 

— Nu judecătoarea este marea problemă aici. 

Aşteptară să primească mai multe informaţii, însă avură parte 
doar de tăcere. Se chinuiră să vadă silueta, dar se părea că, 
tiptil, tiptil, bărbatul dispăruse. Hugo mai făcu câţiva paşi. 

— Mai sunteţi acolo? întrebă el. 

Niciun răspuns. 

— E suficient, şopti Lacy. Cred că a plecat. 


Mai trecură câteva secunde în tăcerea aceea stânjenitoare. 

— Da, ai dreptate. 

— Nu-mi place treaba asta. Haide să plecăm de aici. 

Deschiseră repede portierele şi urcară în maşină. Când Lacy 
dădu cu spatele, farurile maşinii măturară fațadele clădirii. Nici 
ţipenie. Întoarse şi se îndreptă în direcţia cazinoului. 

— Destul de ciudat, sparse tăcerea Hugo. Am fi putut purta 
conversaţia asta la telefon. 

Din depărtare se vedeau apropiindu-se faruri. 

— Crezi că l-am speriat? întrebă ea. 

— Cine ştie? Dacă e pe bune, atunci se gândeşte să ofere 
informaţia, ceea ce ar distruge mai mulţi oameni. E normal să 
fie reţinut. Probabil că s-a răzgândit şi a fugit. 

Hugo îşi trase centura peste talie şi adăugă: 

— Centura mi s-a deblocat iar. E treia oară când se întâmplă 
în seara asta. De ce n-o repari? 

Lacy îşi întoarse privirea către el şi era cât pe ce să spună 
ceva, când Hugo ţipă. Faruri orbitoare erau pe sensul lor de 
mers. O camionetă intră pe contrasens. Coliziunea se produse 
frontal, bară în bară, cu o forţă atât de violentă, încât Toyota 
Prius se ridică de la sol şi se răsuci în aer. La aproape trei tone şi 
de două ori greutatea maşinii lui Lacy, camioneta, un Dodge 
Ram 2500, resimţi mai uşor coliziunea: ajunse pe marginea 
drumului, cu botul boţit aproape căzut într-un şanţ de mică 
adâncime. 

Airbagul din volan „explodă” în pieptul şi-n faţa lui Lacy, 
lăsând-o ameţită. Se lovi cu creştetul de plafonul maşinii când 
acesta din urmă cedă, provocându-i o crestătură urâtă de-a 
lungul craniului. Airbagul din locul pasagerului nu se deschise. 
Fără centură de siguranţă şi fără airbag, Hugo se zdrobi de 
parbriz, spărgându-l cu capul şi umerii. Sticla îi făcu faţa 
bucățele şi-i lăsă o tăietură lungă pe gât. 

Cioburi, rămăşiţe de metal şi resturi de tot felul erau 
împrăştiate pe caldarâm. Roata din dreapta faţă a camionetei se 
învârtea în gol. Şoferul cobori încet, îşi scoase casca neagră de 
motociclist, mănuşile căptuşite cu vată şi genunchierele şi se 
uită în spate. O altă camionetă încetinea. Işi întinse picioarele, 
îşi frecă genunchiul stâng şi merse şchiopătând până în faţa 
Toyotei Prius avariate, ca să arunce o privire scurtă. O văzu pe 
femeie cu faţa acoperită de sânge, cu airbagul deschis şi pe 


bărbatul de culoare care sângera din cauza numeroaselor răni. 
Mai zăbovi un moment, apoi plecă împleticindu-se şi se urcă în 
cea de-a doua camionetă, unde aşteptă masându-şi în 
continuare genunchiul rănit. Observă că-i curgea sânge din nas. 
Şoferul lui urcă la volan şi demarară încet cu luminile stinse. 
Camioneta coti pe un câmp şi dispăru. Nu se făcu niciun apel de 
urgenţă. 

Cea mai apropiată casă se afla la vreun kilometru mai jos pe 
drum. Aparţinea familiei Beale, iar Iris Beale, soţie şi mamă, a 
auzit impactul, deşi iniţial nu-şi dăduse seama ce se întâmplase. 
Dar era convinsă că era ceva neobişnuit şi trebuia să vadă ce 
anume. Işi trezi soţul, pe Sam, şi-l forţă să tragă pe el nişte 
haine şi să verifice. Până să ajungă Sam la locul accidentului, 
mai opri o maşină. In doar câteva minute, se auziră sirenele şi 
curând fură observate şi luminile intermitente a două maşini ale 
departamentului de poliţie Tappacola, urmate de două echipaje 
de pompieri. Aproape imediat, fu chemat un elicopter de 
evacuare medicală de la cel mai apropiat spital regional din 
Panama City. 

Hugo fu scos primul după ce înlăturară ce mai rămăsese din 
parbriz. Era încă în viaţă, însă inconştient şi abia dacă mai avea 
puls. Folosiră cricuri hidraulice cu care smulseră portiera 
şoferului ca s-o scoată pe Lacy, care încerca să vorbească, dar 
care scotea doar nişte mormăieli neinteligibile. Fu urcată într-o 
ambulanţă şi trimisă la clinica de lângă cazinou. Acolo, avea să 
aştepte elicopterul. Işi pierdu cunoştinţa pe drumul către centru, 
aşa că nu auzi vestea că Hugo murise. Avea să parcurgă scurtul 
drum până la spital fără colegul ei. 

La locul accidentului, poliţiştii îşi vedeau de treaba lor, 
fotografiind, filmând, măsurând şi căutând martori. Evident că 
nu existau. Cum nu dădură nici de şoferul camionetei. Airbagul 
din partea laterală a şoferului se deschisese total. Nu erau urme 
de sânge sau de răni, doar o sticlă de whisky pe podeaua din 
locul pasagerului. Şoferul, efectiv, dispăruse. Abia înainte să 
remorcheze camioneta poliţia află că fusese furată cu şase ore 
mai devreme dintr-un centru comercial din Foley, Alabama. 
Toyota Prius a lui Lacy fu urcată pe o platformă şi dusă într-o 
curte de lângă complexul administrativ al tribului. 

Hugo fu transportat la centrul medical al tribului şi pus într-o 
cameră rece de la subsol, unde erau ţinute uneori trupurile celor 


decedați. Peste stradă, Lyman Gritt, şeful poliţiei tribale, stătea 
la biroul lui şi se holba la obiectele personale ale lui Hugo - 
cheile, bancnote împăturite, nişte mărunţiş şi un portofel. De 
cealaltă parte a biroului şedea un sergent, la fel de mut. Nimeni 
nu se oferea să sune. 

Intr-un târziu, Gritt deschise portofelul şi scoase o carte de 
vizită de-a lui Hugo. Căută pe internet şi găsi site-ul BCJ-ului şi 
dădu de Michael Geismar. 

— El ar trebui să anunţe, nu? întrebă şeful poliţiei tribale. La 
urma urmelor, îl cunoaşte pe domnul Hatch şi probabil că-i ştie 
şi familia. 

— Bună idee, consimţi sergentul. 

La 2:20, Michael răspunse la telefon. 

— Imi pare rău că sun, dar cred că lucraţi cu domnul Hugo 
Hatch. Sunt şeful poliţiei tribale Tappacola din districtul 
Brunswick. 

Michael se ridică în picioare în timp ce soţia lui aprinse 
lumina. 

— Da! Ce s-a întâmplat? 

— A avut loc un accident de maşină urât şi domnul Hatch a 
decedat. Cineva trebuie să-i anunţe familia. 

— Ce? Vorbiţi serios? Nu, nu puteţi vorbi serios. Cine sunteţi? 

— Sunt Lyman Gritt, domnule, şeful forţelor de ordine ale 
tribului. Vă asigur că sunt foarte serios. Accidentul s-a petrecut 
în rezervaţia noastră în urmă cu două ore. Tânăra doamnă Lacy 
Stoltz a fost dusă la spitalul din Panama City. 

— Nu pot crede aşa ceva. 

— Îmi pare rău, domnule. Are familie? 

— Dacă are familie?! Da, domnule Gritt, are familie, o soţie 
destul de tânără şi patru copii mici. Da, o familie. Nu poate fi 
adevărat. 

— Îmi pare rău, domnule. Îi puteţi anunţa? 

— Eu? De ce eu? Nu cred că se întâmplă aşa ceva. De unde 
ştiu că nu-i vreo farsă sau ceva în genul ăsta? 

— Domnule, puteţi intra pe site-ul nostru să mă verificaţi. 
Puteţi suna la spitalul din Panama City. Doamna trebuie să fi 
ajuns acolo deja. Vă asigur totuşi că veştile acestea îngrozitoare 
sunt adevărate şi n-o să mai dureze mult până când un reporter 
o să afle şi o să sune familia. 

— Bine, bine. Lăsaţi-mă să mă gândesc o clipă. 


— Nu vă grăbiţi, domnule. 

— Şi Lacy e bine? 

— Nu ştiu, domnule. E rănită, însă în viaţă. 

— Bine. Sigur, o să vin acolo. Daţi-mi numărul dumneavoastră 
de telefon, pentru orice eventualitate. 

— Desigur, domnule, şi dacă vă putem fi de vreun folos, vă 
rog să sunaţi. 

— Sigur. Şi mulţumesc. Ştiu că n-are cum să fie uşor. 

— Nu, domnule. Nu este. O întrebare, domnule. Erau în timpul 
serviciului în rezervaţia noastră azi-noapte? 

— Da. În mod cert erau. 

— Pot întreba de ce? Sunt totuşi şeful poliţiei tribale. 

— Îmi pare rău, poate mai târziu. 


* 


Geismar rămase cu Verna şi cu copiii până când sosi mama 
ei, apoi părăsi casa cât mai repede posibil. Avea să trăiască 
mereu cu oroarea, şocul, agonia, curata nebunie prin care trecu 
familia la auzul veştii că Hugo nu se va mai întoarce acasă, 
urmat de momentele în care încercau să se convingă unul pe 
altul că nu putea fi adevărat. Uneori, el era personajul negativ, 
mesagerul urât pe nedrept, încovoiat de povara de a-i convinge 
că Hugo era, în realitate, mort. 

Niciodată nu mai trăise o asemenea devastare emoţională 
crudă şi nici n-avea vreodată să mai treacă printr-un astfel de 
coşmar. Se trezi plângând în timp ce pleca din Tallahassee în 
orele de dinainte de ivirea zorilor. Ajunse în Panama City imediat 
după şase dimineaţa. 


13 

Starea lui Lacy era stabilă. Nu-şi recăpătase cunoştinţa. 
Diagnosticul iniţial indusese şi o tăietură în partea stângă a 
capului, care necesitase douăzeci şi patru de copci, o comoţie 
care produsese inflamarea creierului, abraziuni ale feţei, 
rezultatul unei hârşâieli violente cu airbagul şi tăieturi mici pe 
gât, pe umărul şi pe cotul stâng, pe mână şi pe genunchi. Avea 
capul ras, iar doctorii deciseră s-o ţină în comă indusă cel puţin 
douăzeci şi patru de ore. Unul dintre ei îi explică lui Geismar că 
va dura o zi sau două înainte să evalueze celelalte posibile 
afecţiuni, dar că deocamdată nu văzu nimic care să-i pună în 
pericol viaţa. 

Mama ei, Ann Stoltz, sosi din Clearwater la 8 împreună cu 
sora ei, Trudy, şi soţul acesteia, Ronald. Îl asaltară cu întrebări 
pe Michael şi el le oferi informaţiile pe care le avea, deşi nu erau 
multe. 

Imediat ce se instalară, Michael plecă în rezervaţie. Aşteptă o 
jumătate de oră la sediul poliţiei până când Lyman Gritt veni la 
muncă. Şeful poliţiei tribale îi preciză că încă anchetau 
accidentul, însă ştiau sigur că impactul a avut loc în mod clar 
când camioneta a intrat pe contrasens şi s-a izbit frontal de 
Toyota Prius. Camioneta era furată şi aparţinea unui bărbat din 
Alabama. Nici urmă de şofer, dar existau semne care ar fi 
indicat că băuse. Nu l-a văzut nimeni plecând de la locul 
accidentului, iar ei nu găsiseră nicio urmă de-a lui. Airbagul din 
locul pasagerului nu s-a deschis şi domnul Hatch nu purta 
centura de siguranţă. Rănile lui au fost grave, în special cea de 
la cap, şi se pare că hemoragia internă i-a fost fatală. 

— Vreţi să vedeţi fotografiile? 

— Poate mai târziu. 

— Dar vehiculele? 

— Da, aş vrea, răspunse Michael. 

— Bine, facem asta şi vă duc şi la locul accidentului. 

— Se pare că sunt destul de multe întrebări fără răspuns. 

— Incă anchetăm, domnule, spuse Gritt. Poate că ne-aţi putea 
da detalii despre ce făceau aseară aici. 

— Poate, dar nu încă. O să ajungem acolo mai târziu. 

— O anchetă necesită cooperare totală, domnule. Trebuie să 
ştim totul. Ce căutau aici? 


— Nu vă pot oferi detaliile acestea acum, răspunse Geismar 
conştient că nu făcea decât să sporească suspiciunea. 

In momentul acela însă nu-şi permitea să se încreadă în 
nimeni. 

— Uitaţi cum stă treaba, adăugă Michael, un bărbat a murit 
într-un accident de maşină suspect. Am nevoie de cuvântul 
dumneavoastră că vehiculele vor fi sechestrate şi păstrate până 
când le va examina cineva. 

— Cineva? La cine vă gândiţi, domnule? 

— Nu sunt sigur. 

— E nevoie să vă reamintesc că tragicul accident a avut loc 
pe pământul tribului Tappacola şi că noi suntem cei care se 
ocupă cu anchetele pe aici? Nu trebuie să dăm explicaţii 
nimănui. 

— Desigur, înţeleg asta. Doar că sunt un pic zguduit, bine? 
Daţi-mi ceva vreme să mă gândesc. 

Gritt se ridică şi merse către o masă din colţul biroului. 

— Uitaţi-vă la astea, spuse el. 

In mijlocul mesei era o geantă mare, elegantă, de damă şi 
alături un set de chei. Un pic mai încolo, un portofel şi nişte chei. 
Michael se apropie şi se holbă la ele. 

— Când se întâmplă o tragedie, adăugă Gritt, inventariem în 
mod normal obiectele personale. N-am făcut încă asta. Am 
deschis portofelul doar ca să iau cartea de vizită. Aşa v-am 
găsit. Nu m-am uitat în geantă. 

— Unde le sunt telefoanele? 

— N-a fost niciun telefon, clătină din cap Gritt. Am căutat prin 
toate buzunarele şi prin maşină şi n-am găsit niciunul. 

— E imposibil, rosti Michael uluit. Cineva le-a luat telefoanele. 

— Sunteţi sigur că le aveau? 

— Bineînţeles. Cine n-are telefon mobil?! Şi-n telefoanele lor 
erau cele mai recente apeluri, inclusiv cele primite de la 
individul cu care trebuiau să se vadă. 

— Şi cine era individul ăsta? 

— Nu ştiu. Jur! 

Michael îşi frecă ochii. Deodată i se tăie respiraţia. 

— Dar servietele lor? întrebă el. 

— Nici urmă de vreo servietă, dădu iar din cap Gritt. 

— Trebuie să mă aşez, zise Michael, care se lăsă greu pe un 
scaun şi se holbă şocat la obiectele de pe masă. 


— Vreţi nişte apă? întrebă Gritt. 

— Da, vă rog. 

Servietele conţineau dosarele, iar dosarele aveau toate 
datele. Un val de greață îl cuprinse pe Michael la gândul că 
Vonn Dubose şi Claudia McDover răsfoiau actele. Fotografii care 
înfăţişau apartamentele, pe Vonn însuşi şi Claudia venind şi 
plecând de la întâlnirea lor, fotografii ale judecătoarei care se 
îmbarca în zborul ei către New York, toate detaliile călătoriilor, 
copia după plângerea lui Myers, notițele de la Sadelle, totul. 
Totul. 

Luă o înghiţitură de apă dintr-o sticlă şi-şi şterse sudoarea de 
pe frunte. Se ridică anevoie şi spuse: 

— Uitaţi cum facem, mă voi întoarce mâine să iau lucrurile 
astea şi să mă uit la vehicule. În momentul ăsta trebuie să ajung 
la birou. Vă rog să păstraţi totul sub pază. 

— Asta e datoria noastră, domnule. 

— Şi am nevoie să iau cheile ei, dacă se poate. 

— Nu văd să fie vreo problemă. 

Michael luă cheile, îi mulţumi lui Gritt şi ieşi. Îl sună pe Justin 
Barrow de la BCJ şi-l instrui să meargă de urgenţă la 
apartamentul lui Lacy şi să-l găsească pe administrator. Să-i 
explice că şeful lui Lacy are cheia şi că e în drum spre 
apartament. Din moment ce nu cunoşteau codul de acces al 
sistemului ei de alarmă, aveau nevoie de administrator ca să-l 
dezarmeze. 

— Păzeşte apartamentul până ajung acolo. Asigură-te că nu 
vine şi nu pleacă nimeni de acolo. 

Grăbindu-se înapoi către Tallahassee, Michael încerca să se 
convingă că ar fi existat posibilitatea ca Lacy şi Hugo să nu fi 
avut servietele cu ei de vreme ce mergeau la o întâlnire târzie 
cu un martor necunoscut. La ce le-ar fi trebuit dosarele? Însă îi 
cunoştea, şi ca orice anchetator şi ca orice alţi avocaţi, rareori 
plecau undeva în misiune fără vechea şi de încredere servietă. 
Se dojeni pentru politica defectuoasă privind securitatea 
dosarelor. Dar chiar aveau o politică? Din moment ce toate 
cazurile erau tratate cu cea mai mare confidenţialitate, era o 
chestiune de procedură să ţină dosarele în siguranţă. Era de la 
sine înţeles, iar el nu simţise niciodată nevoia de a le reaminti 
oamenilor să păzească lucrurile acelea. 


Se opri de două ori pentru cafea şi ca să-şi dezmorţească 
picioarele. Se lupta cu oboseala vorbind la telefon. Il sună pe 
Justin, care se afla la apartamentul lui Lacy. Administratorul nu-i 
dădu voie înăuntru până când n-avea să sosească şeful cu 
cheia. In timp ce conducea şi dădea pe gât cafea, Geismar vorbi 
cu doi reporteri care sunaseră la birou. Sună la Verna şi vorbi cu 
o soră, Trudy, care, deloc surprinzător, n-avu prea multe să-i 
spună. Verna era în dormitor cu cei doi copii mai mari. Voia să 
întrebe dacă putea cineva să caute telefonul mobil şi servieta lui 
Hugo, dar nu părea să fie momentul potrivit pentru aşa ceva. 
Aveau suficiente griji. Secretara lui a organizat o teleconferinţă 
cu toţi oamenii lui, iar el răspunse la toate întrebările. Era de 
înţeles că toţi cei de la muncă erau șocați. 

Administratorul insistase să fie prezent atunci când aveau să 
intre în apartamentul lui Lacy. Michael găsi cheia pentru uşa de 
la intrare şi descuie. Administratorul dezarmă repede alarma. 
Frankie, buldogul ei francez, chelălăia după apă şi mâncare şi 
făcuse mizerie în bucătărie. 

— Bine, am să hrănesc eu blestemâăţia asta, observ că 
dumneavoastră vă grăbiţi, spuse administratorul. 

Cât se uită el după mâncare, Michael şi Justin merseră din 
cameră în cameră. Justin găsi servieta lui Lacy pe un scaun în 
dormitor. Michael o deschise cu atenţie şi scoase un carneţel şi 
două dosare. Erau dosarele oficiale ale BCjJ-ului, fiecare cu 
numărul de caz şi conţinând toate documentele preţioase. l-au 
găsit iPhone-ul la încărcat pe o etajeră din baie. li mulţumiră 
administratorului, care ştergea podeaua şi mormăia suficient de 
tare cât să poată fi auzit, şi plecară cu servieta şi cu telefonul. 

— Uite ce e, Justin, nu mă pot întoarce acolo, zise Michael la 
maşină. Mă asociază cu veştile rele. Trebuie să-i ceri Vernei 
servieta şi telefonul mobil, înţelegi? Spune-i că e crucial. 

Michael Geismar era şeful, deci Justin trebuia să se supună. 


* 


Casa familiei Hatch fu uşor de identificat după aglomeratie. 
Maşini aliniate de-o parte şi de alta a străzii şi câţiva bărbaţi 
plimbându-se de colo colo prin curtea din faţa reşedinţei, de 
parcă înăuntru era prea mare înghesuială. Justin se apropie cu 
reținere şi-i salută pe bărbaţi dând aprobator din cap. Ei fură 


politicoşi, dar zgârciţi la vorbă. Unul dintre ei, un tip alb cu 
cămaşă şi cravată, părea uşor familiar. Justin îi preciză că era 
colegul lui Hugo de la BCJ. Tipul spuse că numele lui era Thomas 
şi că lucra la biroul procurorului general. El şi Hugo fuseseră 
colegi de facultate şi rămăseseră apropiaţi. Aproape în şoaptă, 
Justin îi explică motivul vizitei sale. Era imperativ să localizeze şi 
să recupereze în siguranţă servieta lui Hugo. Conţinea nişte 
dosare importante ale BCJ-ului şi aşa mai departe, iar Thomas 
înţelese. Şi telefonul de serviciu lipsea. O fi fost vreo şansă să-l 
fi lăsat acasă? 

— Puțin probabil, zise Thomas şi intră tiptil în casă. 

Două femei ieşiră în lacrimi pe uşa principală şi fură consolate 
de bărbaţii lor. După numărul maşinilor aliniate pe stradă, Justin 
ştia că întreaga casă era plină cu rude şi prieteni muţi de uimire. 

După ceea ce păru a fi o eternitate, Thomas apăru cu mâna 
goală Se îndreptă împreună cu Justin către marginea străzii 
pentru un pic de intimitate. 

— Servieta lui e în casă, îl informă Thomas. l-am explicat 
Vernei despre ce e vorba şi mi-a permis să mă uit prin ea. Pare 
să fie regulă, însă nu m-a lăsat s-o iau. l-am spus s-o ţină 
undeva în siguranţă. Cred că a înţeles. 

— N-are sens să întreb cum se simte Verna. 

— Groaznic. E în dormitor cu cei doi copii mai mari şi abia 
dacă poate vorbi. Mama lui Hugo e leşinată pe o canapea. Sunt 
unchi şi mătuşi peste tot. E un doctor cu ei. E groaznic, pur şi 
simplu. 

— Nici urmă de telefon? 

— Nu, îl avea cu el. A sunat-o aseară pe la zece, ca să verifice 
cum mergeau lucrurile. Am întrebat-o dacă el avea şi telefon 
personal şi a răspuns că nu. Folosea telefonul de serviciu pentru 
tot. 

Justin trase aer adânc în piept şi spuse: 

— Mulţumesc. Ne mai vedem. 

In maşină, îndepărtându-se, îl sună pe Michael şi-l informă. 


* 


După-amiaza devreme, trupul neînsuflețit al lui Hugo fu 
transportat cu o maşină mortuară la o casă funerară din 


Tallahassee, unde fu pregătit pentru înmormântare, deşi Verna 
nu reuşise să se ocupe de toate detaliile. 

Lacy rămase la terapie intensivă toată ziua. Semnele ei vitale 
erau puternice şi doctorii erau mulţumiţi de evoluţia ei. O altă 
tomografie arătă o uşoară îmbunătăţire şi, dacă totul avea să 
meargă bine, doctorii plănuiau s-o scoată treptat din comă în 
următoarele două zile. Lyman Gritt voia să-i vorbească, însă i s- 
a spus să aştepte. 


După o noapte agitată în pat, Michael plecă la birou în zorii 
zilei de miercuri şi-l aşteptă pe Justin. Încă somnambul şi bântuit 
de coşmaruri, citi despre Hugo pe prima pagină a ziarului de 
dimineaţa. Erau două fotografii - una din ele era o imagine 
publicitară de pe vremea când juca pentru Universitatea de stat 
din Florida, iar în cealaltă purta sacou şi cravată şi era luată de 
pe site-ul BCJ-ului. Michael citi numele celor patru copii şi-i veni 
iar să plângă. Înmormântarea urma să aibă loc sâmbătă, peste 
trei zile. Nici nu-şi putea imagina ce coşmar avea să fie. 

La şapte plecă împreună cu Justin către rezervaţie. Lyman 
Gritt inventariase conţinutul portofelului lui Hugo, numărase 
banii şi fotografiase tot. Îl rugă pe Michael să semneze o foaie 
de inventar, apoi îi predă totul. Michael plecă şi cu geanta lui 
Lacy. Merseră pe urmă la cimitirul auto, aflat undeva în josul 
străzii. Dincolo de poarta ferecată şi gardul din sârmă de jur- 
împrejur, se vedeau vreo douăsprezece maşini accidentate. 
Examinară cele două vehicule fără să atingă nimic. Camioneta 
mirosea încă a whisky. Toyota Prius era cea mai avariată şi plină 
de mult sânge, încât nici Michael şi nici Justin nu vrură să 
examineze prea mult. Era sângele prietenilor lor şi era încă 
proaspăt. 

— O să fie, probabil, un litigiu, rosti Michael pe un ton grav, 
deşi n-avea cunoştinţă de aşa ceva. Aşa că este imperios ca 
vehiculele să fie păstrate aşa cum sunt. E vreo problemă? 

— Desigur că nu, răspunse Gritt. 

— Ca să nu mai zic c-o să fie implicate şi companiile de 
asigurări, care o să-şi trimită propriii inspectori. 

— Am mai discutat despre asta, domnule Geismar. 

— Şi telefoanele, le-aţi căutat peste tot? 


— După cum am mai menţionat, am căutat peste tot şi n-am 
găsit nimic. 

Michael şi Justin schimbară sceptici câteva priviri. Întrebară 
dacă aveau voie să facă poze, iar Gritt răspunse că nu-l deranja. 
Când terminară, îl urmară pe şeful poliţiei tribale, care-i duse la 
locul accidentului. Se uitară de jur-împrejur, într-o doară la 
început, pe urmă, brusc, conştientizară surprinşi cât de 
îndepărtat era locul. Perfect pentru un accident fără martori. 
Văzură în depărtare casa familiei Beale şi nu foarte departe 
vechiul local de bingo şi atât. 

— Nu sunt urme de frânare, spuse Michael analizând asfaltul. 

— Niciuna, confirmă Gritt. N-a apucat nici măcar să 
reacționeze. Camioneta a trecut de axul drumului, presupun, şi 
s-au lovit cam pe aici. 

Gritt stătea în centrul şoselei care ducea spre est. 

— Maşina ei s-a răsucit în aer şi a fost proiectată în direcţia 
asta. N-a ieşit de pe bandă. Camioneta, care în mod evident era 
mult mai grea, a ricoşat aici şi aproape că a căzut în şanţ. E clar 
că a intrat pe banda ei foarte repede şi înainte ca Lacy să mai 
poată face ceva. 

— S-a estimat viteza la care s-a produs impactul? întrebă 
Michael. 

— Nu, dar un expert în reconstituire ar putea ajunge cât mai 
aproape de valoarea reală. 

Michael şi Justin analizară locul accidentului şi observară 
petele de ulei, cioburile, bucăţile de aluminiu şi metal. La 
marginea asfaltului, aproape de acostament, zăriră o urmă care 
nu putea fi altceva decât sânge uscat. In iarbă era o bucăţică de 
material, şi ea pătată. Unul dintre colegii lor murise acolo, iar 
partenera acestuia fusese grav accidentată. Părea a fi un loc 
total nepotrivit pentru a muri. 

Mai făcură câteva fotografii şi simţiră subit nevoia să plece. 


* 


Frog Freeman deţinea un magazin rural şi o benzinărie la trei 
kilometri nord de Sterling. Locuia alături într-o casă veche pe 
care o construise bunicul lui. Deoarece se afla mai mereu în 
preajmă şi magazinul era viaţa lui, îl ţinea deschis zilnic până 
seara la zece. După cum îi mergeau afacerile în partea rurală a 


districtului Brunswick, odată cu lăsarea întunericului ar fi putut 
foarte bine să închidă la şase, dar n-o făcea, fiindcă n-avea 
altceva mai bun de făcut. Luni seara nu închisese la zece, din 
cauza unei scurgeri de apă din răcitorul de bere. Frog vindea 
multă bere şi cea mai multă era rece ca gheaţa. Un răcitor 
defect era ceva inacceptabil şi, din moment ce el se ocupa de 
toate reparaţiile, muncea din greu luptându-se cu răcitorul, când 
un client intră căutând gheaţă, spirt şi două doze de bere. 

„Ciudată combinaţie”, chibzui Frog, în timp ce-şi şterse 
mâinile şi se îndreptă către casa de marcat. Avea magazinul de 
mai bine de cincisprezece ani şi era expert în a prezice ce 
puneau la cale clienţii lui doar după cumpărăturile pe care le 
făceau. Le văzuse pe toate şi totuşi combinaţia de gheaţă, spirt 
şi bere era neobişnuită. 

Frog fusese jefuit de trei ori, de două ori sub ameninţarea 
armei, şi cu ceva ani în urmă începuse să se pună la adăpost. 
Avea şase camere de supraveghere de jur-împrejurul 
magazinului. Patru erau la vedere, în aşa fel încât potenţialii hoţi 
să conştientizeze riscurile, şi două ascunse, inclusiv una 
deasupra terasei din faţă. 

El intră în biroul lui micuţ din spatele casei de marcat şi 
verifică monitorul. Era o camionetă albă cu număr de 
înmatriculare de Florida. Pe locul din dreapta stătea un tânăr. 
Avea ceva la nas. Ţinea o cârpă care părea să fie pătată. Apăru 
şi şoferul în câmpul vizual cu punga cu gheaţă şi cu încă o 
punguţă maronie în care avea spirtul şi berea. Se urcă la volan, 
îi spuse ceva celui din dreapta şi apoi dădu cu spatele. 

— S-o fi bătut, băiatul, reflectă Frog şi se întoarse la 
reparaţiile lui. 

Accidentele auto soldate cu decese erau o raritate în 
Brunswick. A doua zi dimineaţa, grupul care se aduna la Frog 
pentru cafea lansa tot felul de supoziţii. Un tip de culoare şi o 
fată din Tallahassee au rătăcit prin rezervaţie şi un şofer beat i-a 
lovit în plin. Cu o camionetă furată, iar şoferul a fugit. A plecat, 
pur şi simplu. Nici urmă de el, deocamdată. Dar ideea că un 
şofer beat a reuşit să iasă din maşina accidentată şi a dispărut 
în inima rezervației şi chiar dincolo de graniţele ei era o sursă 
uriaşă de umor, speculaţii şi semne de întrebare. 

— N-ar fi putut rezista nicio oră acolo, spuse unul dintre ei. 

— Probabil că încă merge în cerc pe undeva, zise altul. 


— Nu vă faceţi griji. O să-l aranjeze amerindienii, fu de părere 
un al treilea. 

Mai târziu în aceeaşi zi, pe măsură ce ieşeau la iveală detalii, 
Frog începu să pună lucrurile cap la cap. Il cunoştea bine pe 
şeriful local Gritt şi ştia că omul legii avusese probleme cu 
poliţia Tappacola. Datorită bunăstării de care se bucurau, tribul 
îşi construise un sediu de poliţie de două ori mai mare decât cel 
al districtului şi mult mai bine echipat. Ranchiuna era 
inevitabilă. 

Îl sună pe Clive Pickett, şeriful districtului Brunswick, şi-i 
spuse că ar putea avea un material interesant. Pickett se opri la 
el după muncă şi urmăriră împreună înregistrarea video. 

— Ciudat, fură primele lui cuvinte. 

Apoi relată că fusese linişte în district luni seara, la fel ca în 
oricare altă seară, cu excepţia activităţilor de la cazinou. Nimeni 
nu sunase să raporteze bătăi, atacuri, voyeurişti sau personaje 
dubioase. Linişte totală până la ciocnirea celor două maşini. 

— S-a întâmplat cam la şaisprezece kilometri de aici, nu-i aşa? 
întrebă şeriful. 

— Dac-o iei pe de-a dreptul. 

— Şi deci se potriveşte ca timp? 

— Aşa s-ar părea. 

Şeriful îşi scărpină bărbia gândindu-se profund. 

— Păi, şi dacă băiatul cu nasul spart era cel care conducea 
camioneta furată, cum de-a reuşit să fugă, să-l ia un străin cu 
maşina şi să ajungă aici într-un sfert de oră? 

— Nu ştiu. Tu eşti şeriful. 

— Poate că străinul nu-i chiar străin. 

— Aşa mă gândeam şi eu. 

Frog fu de acord să facă o copie după înregistrare şi să i-o 
trimită pe e-mail şerifului. Se hotărâră să se gândească bine, 
preţ de o zi, înainte să-i pună la curent pe amerindieni. 


14 

Miercuri după-amiaza, târziu, Michael îşi adună personalul 
rămas. Cei doi anchetatori ai BCJ din Fort Lauderdale nu erau 
incluşi. Justin Barrow, care avea o experienţă de şase ani, era 
anchetatorul principal. Cu o săptămână în urmă jucase golf cu 
Hugo, cunoştea în linii mari ce scria în plângerea înaintată de 
Greg Myers, dar nici măcar nu bănuia conspirația uriaşă ascunsă 
în umbră. Avea propriile cazuri cu care să-şi bată capul. Maddy 
Reese, care lucra acolo de mai puţin de un an, nu ştia nimic 
despre Vonn Dubose, despre corupţia de la cazinou ori despre 
judecătoarea Claudia McDover. 

Michael le povesti totul de la un cap la altul. Absorbiră 
informaţiile cu un soi de teamă combinată cu uimire. In mod 
clar, şeful lor n-avea de gând să le dea cazul. Pusese accent pe 
faptul că, practic, niciuna dintre acuzaţiile din plângerea lui 
Myers nu fusese dovedită şi că era destul de sigur că BCJ-ul era 
lipsit de mijloacele necesare pentru a le dovedi. Era convins însă 
că Lacy şi Hugo se aventuraseră pe un teritoriu fatal. 

— Accidentul s-a produs în condiţii extrem de suspecte, spuse 
el. Au fost atraşi într-un loc îndepărtat de un potenţial 
informator. Nu ştim dacă s-au întâlnit sau nu cu el şi nici nu vom 
avea cum să aflăm până când nu ne va informa Lacy. Pe o 
bucată de drum drept, lipsit de trafic şi în condiţii meteo bune 
au fost izbiţi frontal de o camionetă furată al cărei şofer probabil 
că nu va fi găsit niciodată. Se pare că s-a umblat la airbagul şi la 
centura de siguranţă de pe partea dreaptă şi n-au funcţionat. Și 
le-au dispărut şi telefoanele de serviciu. Probabil că au fost 
luate. Vrem să facem presiuni pentru o anchetă, dar avem de-a 
face cu tribul Tappacola, nu cu o agenţie de aplicare a legii. 

— Sugerezi că Hugo a fost ucis? întrebă Maddy. 

— Nu încă. Presupun doar că circumstanţele în care a murit 
sunt extrem de suspecte. 

— Păi, şi cei de la FBI? N-au jurisdicție acolo? 

— Ba da, şi chiar le-am putea cere ajutorul la un moment dat, 
dar nu acum. 

Maddy îşi drese vocea şi întrebă: 

— Şi ce se întâmplă cu cazul ăsta între timp? 

— E pe biroul meu, răspunse Michael. Nu ştiu sigur ce voi face 
cu el, dar deocamdată e al meu. 


— Dacă nu te superi, interveni Justin, aş zice că nu prea 
suntem făcuţi pentru asta. Dacă toată activitatea asta 
infracţională chiar există, atunci de ce naiba ne băgăm noi 
nasul?! Asta-i treabă pentru cei cu arme şi insigne şi toate cele. 

— Corect. Şi cred că am să mor întrebându-mă acelaşi lucru. 
Am luat în considerare că ar putea exista nişte pericole, iar 
planul nostru a fost să adulmecăm pe ici, pe colo şi să vedem ce 
putem găsi. Nu uitaţi că s-a depus o plângere oficială şi imediat 
ce a ajuns pe biroul nostru n-aveam altă variantă decât să 
investigăm. Cred că ar fi trebuit să fim mult mai atenţi, să le 
interzic să meargă în rezervaţie luni seara. 

— Aşa e, dar nu erau ei genul care să se sperie prea uşor, 
spuse Maddy. 

Urmă o pauză lungă şi apăsătoare în care se gândiră la colegii 
lor. 

— Când putem s-o vedem pe Lacy? întrebă Maddy în cele din 
urmă. 

— Urmează s-o scoată treptat din comă. Am să fiu acolo 
dimineaţă. Dacă totul decurge bine, voi avea şansa să discut cu 
ea. Trebuie să-i spună cineva despre Hugo. Poate că în vreo 
două zile o s-o puteţi vizita. Nu uitaţi, înmormântarea este 
sâmbătă şi vom fi cu toţii acolo. 

— Desigur, confirmă Justin. 


Poliţia din Foley, Alabama, fu informată că Dodge Ram-ul 
furat pe care-l căutau ajunsese într-un cimitir de maşini pe 
pământul unul trib de amerindieni din Florida. La rândul lor, îl 
anunţară pe proprietar, care informă firma de asigurare. 
Miercuri după-amiaza, la secţia de poliţie apăru un bărbat care 
susţinea că ştia ceva despre furt. Un detectiv particular, 
cunoscut câtorva poliţişti, plătit să urmărească o tânără nevastă 
pe care soţul o suspecta că ar fi avut o aventură. Detectivul 
stătea ascuns în maşina lui, în parcarea unui centru comercial, 
când a văzut o camionetă Honda cu număr de înmatriculare de 
Florida parcată lângă Dodge Ram-ul în discuţie. In Honda erau 
doi bărbaţi, dar niciunul nu coborâse. Nu păreau să se 
potrivească deloc cu zona şi vreme de un sfert de oră n-au făcut 
decât să urmărească maşinile şi pietonii care treceau. Cel aflat 


pe locul pasagerului a coborât şi s-a apropiat uşor de Dodge. În 
momentul ăla, detectivul, pentru că era foarte plictisit şi, 
efectiv, n-avea altceva de făcut, a luat telefonul şi a început să 
filmeze. 

Hoţul a deschis portiera din faţă cu îndemânare folosindu-se 
de o lamă - era evident că avea experienţă - şi în doar câteva 
secunde porni şi ambală motorul, iar prietenul lui îl urmă cu 
Honda. Pe înregistrare se vedeau foarte clar numerele de 
înmatriculare ale Hondei. Puţine furturi auto sunt rezolvate atât 
de uşor, iar poliţiştii din Foley păstrară înregistrarea şi-i 
mulţumiră bunului cetăţean. Numerele de înmatriculare erau pe 
numele unui bărbat din DeFuniak Springs, Florida, în districtul 
Walton, cam la douăzeci şi patru de kilometri de cazinou. 
Bărbatul, un anume Berl Munger, avea un cazier lung şi variat 
de infractor mărunt şi momentan era eliberat condiţionat. 
Fiindcă era vorba doar despre furtul unei camionete, şi nu un 
delict grav, şi asta presupunea deplasarea într-un alt stat, 
poliţiştii din Foley aruncară dosarul într-un coşuleţ cu lucruri de 
rezolvat curând, însă nu pentru a doua zi. 


* 


Greg Myers şi mult îndrăgitul lui iaht se aflau în Naples, 
Florida. Se relaxa la un pahar după-amiaza târziu pe 
Conspirator, răsfoind, aşa cum îi era obiceiul, ziarele din 
Pensacola, Tallahassee şi Jacksonville. Faptul că trăia pe barcă îi 
dădea un sentiment de dezrădăcinare, fără a şti vreodată cu 
certitudine unde avea să fie a doua zi. Işi rememora trecutul 
tinând pasul cu noutățile din locurile în care trăise, mai ales 
zilele bune, şi ăsta devenise un obicei important pentru el. Ca să 
nu mai vorbim că avea o mulţime de duşmani pe acolo şi din 
când în când le mai apăreau numele prin ziare. 

Rămase şocat când citi despre Hugo, care murise într-un 
accident auto noaptea târziu în rezervaţia Tappacola, şi 
partenera lui, Lacy Stoltz, grav rănită. Îngrozitoare veşti, din 
mult mai multe motive. Aveau să urmeze anchete, să se verifice 
piste şi eventual să se arate cu degetul. Ca de obicei, suspecta 
ce era mai rău - că Dubose era în spatele accidentului, care nu 
era nici pe departe ce părea. 


Cu cât citea, cu atât se simţea mai rău. Deşi îi întâlnise pe 
Hugo şi Lacy doar de trei ori, îi plăcea şi-i admira. Erau deştepţi 
şi simpli, nu făceau mulţi bani, însă erau dedicați muncii lor. Din 
cauza lui se aflau pe urma unei judecătoare necinstite şi a 
complicilor ei. Din cauza lui, Hugo era mort. 

Greg cobori de pe iaht şi se plimbă pe chei. Găsi o bancă de 
unde se vedea Golful Mexic şi rămase acolo multă vreme, 
blestemându-se pentru tot ce se întâmplase. O conspirație mică 
şi tenebroasă devenise deodată mult mai periculoasă. 


15 

Joi dimineaţa, la ora 8:00, Geismar era la spital. Se opri în sala 
de aşteptare ca să vadă ce mai face Ann Stoltz, care era 
singură. Lacy avea semnele vitale puternice. Doctorii sistaseră 
tratamentul cu barbiturice de cu seara şi încet-încet se trezea. 
Treizeci de minute mai târziu, o asistentă veni s-o anunţe pe 
Ann că fiica ei era trează. 

— O înştiinţez eu despre Hugo, spuse Geismar. Du-te înainte 
şi stai cu ea câteva minute. 

Era încă la terapie intensivă, iar Michael o vedea pentru prima 
oară. Când intră în salon, fu şocat de felul în care îi arăta faţa. 
Era vânătă, cu nuanţe de roşu şi mov, cu zgârieturi şi tăieturi 
mici şi atât de umflată, încât n-o mai recunoşteai. Printre 
pleoapele strânse, vineţii, abia dacă îi distingea pupilele. Avea 
tubul endotraheal fixat în colţul gurii. Îi atinse mâna uşor şi o 
salută. 

Ea dădu încet din cap şi încercă să îngaime ceva, însă o 
împiedica tubul. Ann Stoltz stătea pe un scaun şi-şi ştergea 
ochii. 

— Ce mai faci, Lacy? întrebă Michael cuprins de emotie la 
vederea unei feţe atât de frumoase reduse la o asemenea 
grozăvie. 

Ea îi răspunse încuviinţând uşor cu o mişcare a capului. 

— Nu i-am spus nimic, şopti Ann, când o asistentă intră în 
salon şi se opri lângă ea. 

— V-aţi izbit frontal, preciza Michael apropiindu-se de pat. A 
fost un accident groaznic, Lacy. 

Înghiţi în sec, se uită la Ann şi continuă: 

— Lacy, Hugo n-a supravieţuit, înţelegi? Hugo a murit. _ 

Ea gemu plină de compătimire şi închise pleoapele vineţii. Il 
strânse de mână. 

Ochii lui Michael se umeziră, dar continuă hotărât: 

— Lacy, trebuie să înţelegi că n-a fost vina ta. N-a fost vina ta. 

Lacy gemu din nou şi-şi mişcă încet capul dintr-o parte într- 
alta. 

Un doctor pătrunse în cameră, se postă de cealaltă parte a 
patului şi analiză pacienta. 

— Lacy, sunt doctorul Hunt. Ai fost inconştientă mai bine de 
patruzeci şi opt de ore. Mă auzi? 


Ea încuviinţă din nou şi respiră adânc. O lacrimă reuşi să-şi 
croiască drum printre umflături şi-i curse pe obrazul stâng. 

Doctorul continuă cu examinarea rapidă, îi puse întrebări 
scurte, ridică două degete întrebând-o câte vede şi o puse să se 
uite la diverse obiecte de prin salon. Ea răspunse corect, deşi cu 
oarecare ezitare. 

— Te doare capul? întrebă doctorul. 

Răspunse dând din cap în semn că da. 

Doctorul îi ceru asistentei să-i administreze un calmant. Apoi 
îţi întoarse privirea către Michael şi zise: 

— Puteţi să mai vorbiţi câteva minute, dar nu mai pomeniţi 
nimic despre accident. Înţeleg că poliţia vrea să discute cu ea, 
însă acest lucru nu va fi posibil prea curând. Vom vedea cum se 
simte peste câteva zile. 

Se îndepărtă de pat şi părăsi camera fără a mai spune vreun 
cuvânt. 

Michael o privi pe Ann şi i se adresă: 

— Trebuie să discut cu ea ceva confidenţial. Te rog, dacă nu 
te superi, să ne acorzi un moment. 

Ann fu de acord şi ieşi. 

— Lacy, aveai cu tine telefonul de serviciu luni seara? 

Ea răspunse dând aprobator din cap. 

— A dispărut, şi al tău, şi al lui Hugo. Poliţia a percheziţionat 
maşina la locul accidentului. Au căutat peste tot, nici urmă de 
telefoane. Nu mă pune să-ţi explic, pentru că nu pot. Dar dacă 
persoanele nepotrivite au pus mâna pe ele, trebuie să 
presupunem că pot da de Myers. 

Lacy făcu ochii mari şi încuviinţă în semn că-şi dorea ca el 
continue. 

— Băieţii noştri de la departamentul tehnic au spus că e, 
practic, imposibil să spargă telefoanele, totuşi există şi 
posibilitatea asta. Ai numărul lui Myers? 

Dădu din cap că da. 

— În dosar? 

Aceeaşi mişcare aprobatoare din cap. 

— Perfect! O să mă apuc de treabă. 

Un alt doctor intră vrând să vadă cum stăteau lucrurile. 
Michael stătu suficient pentru o primă vizită. Misiunea lui 
odioasă fu îndeplinită şi în mod clar n-avea cum să pună mai 


multe întrebări despre ce se întâmplase luni seara. Se aplecă un 
pic mai aproape de ea şi o anunţă: 

— Trebuie să plec. Am să-i spun Vernei că eşti bine şi că te 
gândeşti la ei. 

Lacy plângea din nou. 


O oră mai târziu, asistentele o scoaseră de pe ventilaţia 
mecanică înlăturând tuburile. Semnele ei vitale erau normale. 
Moţăi mai toată dimineaţa de joi, însă pe la prânz se plictisi de 
atât somn. Vocea îi era răguşită şi lipsită de forţă, dar se întărea 
de la o oră la alta. Vorbi cu Ann, cu mătuşa Trudy şi cu unchiul 
Ronald, un bărbat pe care nu-l plăcuse niciodată, însă pe care în 
acel moment îl aprecia. 

Salonul de la terapie intensivă era mic şi, cum starea lui Lacy 
se stabilizase, doctorii deciseră că putea fi mutată într-o 
rezervă. Asta se întâmplă să coincidă cu venirea fratelui ei mai 
mare, Gunther. Ca întotdeauna, pe Gunther întâi îl auzeai şi apoi 
îl vedeai. Era pe hol, certându-se cu o asistentă în privinţa 
numărului de vizitatori care aveau voie să se afle în acelaşi timp 
într-un salon. Conform regulamentului, doar trei erau admişi. Lui 
Gunther i se părea ridicol, în plus, condusese neîntrerupt din 
Atlanta ca să vină s-o vadă pe sora lui mai mică şi, dacă 
asistentei nu-i convenea, n-avea decât să cheme paza. lar dacă 
ea chema paza, el îşi chema avocaţii. 

Vocea lui semnala, de obicei, probleme, dar în momentul 
acela lui Lacy i se părea minunată. Chiar chicoti, ceea ce-i 
produse durere din cap şi până la genunchi. 

— Cred că a ajuns, spuse Ann Stoltz. 

Trudy şi Ronald deveniră foarte alerţi, de parcă se pregăteau 
pentru ceva foarte neplăcut. 

Uşa se deschise şi Gunther dădu năvală fără să bată şi cu o 
asistentă după el. O sărută pe maică-sa pe frunte, îi ignoră pe 
mătuşa şi pe unchiul lui şi aproape că ţipă la Lacy: 

— Vai de mine, fato, ce ţi-au făcut?! o întrebă el în timp ce o 
pupa pe frunte. 

Ea încercă să zâmbească. 

Gunther privi apoi prin restul încăperii şi rosti: 


— Bună, Trudy. Bună, Ronald. Spune la revedere, Ronald, 
pentru că eşti nevoit să aştepţi pe hol. Asistenta Ratched!*, 
care-i cu noi aici, m-a ameninţat că va chema paza din cauza 
unor reguli arbitrare şi total nerezonabile pe care le au în locul 
ăsta uitat de lume. 

— Da, cred că vom pleca, spuse Ronald în timp ce Trudy se 
întinse după poşetă. O să ne întoarcem peste câteva ore. 

Se grăbiră să iasă, în mod evident bucuroşi că nu se vor mai 
afla o vreme în preajma lui Gunther. Acesta îi aruncă o uitătură 
urâtă asistentei Ratched, ridică două degete şi spuse: 

— Un vizitator, doi vizitatori. Mama şi cu mine. Nu ştiţi să 
numărați? De vreme ce nu mai încălcăm nicio regulă, ne puteţi 
lăsa în pace să pot vorbi şi eu în particular cu sora mea? 

Asistenta Ratched plecă şi ea la fel de bucuroasă. Ann clătina 
din cap. Lacy voia să râdă, însă ştia că ar fi fost mult prea 
dureros. 

În funcţie de an sau chiar de lună, Gunther Stoltz era ori unul 
dintre primii zece dezvoltatori imobiliari din statul Atlanta, ori 
unul dintre cei cinci agenţi imobiliari cu risc crescut de faliment. 
La patruzeci şi unu de ani, eşuase deja de două ori şi părea că-i 
era destinat să-şi trăiască viaţa pe muchie de cuţit, deşi unii 
dezvoltatori se îmbogăţeau din asta. Când vremurile erau bune 
şi banii erau frumoşi, închiria la greu, construia ca un maniac şi 
cheltuia de parcă era sac fără fund. Când piaţa însă se întorcea 
împotriva lui, se ascundea de bănci şi se debarasa de bunuri la 
preţuri de nimic. Nu exista cale de mijloc, nici urmă de planuri 
atent întocmite sau, Doamne fereşte, să economisească vreun 
ban. Când era la pământ, nu se oprea niciodată din a paria pe 
un viitor mai bun şi, când era pe val, toca banii şi uita de 
vremurile rele. Atlanta n-avea nicicând să se oprească din 
expansiune şi era de datoria lui să-l aglomereze cu şi mai multe 
centre comerciale, apartamente şi clădiri de birouri. 

Din scurta lui năvălire, Lacy îşi dădu deja seama de ceva 
foarte important. Faptul că venise din Atlanta cu maşina în loc 
să călătorească la bordul unui avion particular era un semn clar 
că afacerile nu-i mergeau bine. 

— Îmi pare atât de rău, Lacy, că n-am ajuns mai devreme, 
spuse el cu nasul aproape lipit de nasul ei. Eram în Roma cu 


14 Nurse Ratched este un personaj din Zbor deasupra unui cuib de cuci. 
Termenul descrie, în general, o asistentă crudă şi lipsită de empatie. (n. red.) 


Melanie şi m-am întors cât de repede am putut. Cum te simţi, 
draga mea? 

— Am avut şi zile mai bune, răspunse ea cu o voce răguşită. 

Exista posibilitatea ca el să nu fi fost la Roma de ani buni. 
Făcea parte din teatrul lui să enumere nume de locuri fistichii. 
Melanie era a doua nevastă, o femeie pe care Lacy o dispreţuia 
şi pe care, din fericire, o vedea foarte rar. 

— S-a trezit abia azi, zise Ann din scaunul ei. Ar fi fost păcat 
să vii mai devreme. 

— Şi tu, mamă, cum eşti? întrebă el fără ca măcar să întoarcă 
privirea către Ann. 

— Bine, mulţumesc de întrebare. Trebuia să fii atât de 
nepoliticos cu Trudy şi Ronald? 

Şi uite aşa, tensiunea de familie se făcu simțită. Cu un gest 
care nu-i stătea deloc în fire, Gunther trase aer în piept şi lăsă 
să treacă totul de la el. 

— Am citit ştirile, adăugă fratele privind-o încă pe sora lui. 
Este, pur şi simplu, groaznic. lar prietenul tău a murit, Lacy? Nu- 
mi vine să cred. Ce s-a întâmplat? 

— Doctorul a spus că n-are voie să vorbească despre 
accident, interveni Ann. 

— Ei bine, chiar nu-mi pasă ce-a zis doctorul, se oţări Gunther 
aruncându-i o privire urâtă maică-sii. Sunt aici şi, dacă vreau să 
vorbesc cu soră-mea, n-o să-mi zică nimeni ce am voie şi cen- 
am voie să vorbesc. Ce s-a întâmplat, Lacy? întrebă el iar, 
întorcându-se către ea. Cine conducea cealaltă maşină? 

— Nu procesează totul, Gunther, îi explică Ann. A fost în comă 
de luni seara. Încetează, bine? 

Dar lui Gunther nu-i stătea în fire să dea înapoi. 

— Cunosc un avocat foarte bun şi o să-l dăm în judecată pe 
nenorocitul ăla pentru tot ce are, se lăudă el. A fost vina lui, nu-i 
aşa, Lacy? 

Ann oftă cât putu de zgomotos, apoi se ridică şi ieşi. 

Lacy clătină uşor din cap şi pe urmă răspunse: 

— Nu-mi amintesc. 

Apoi închise ochii şi adormi. 


Până în a doua parte a după-amiezii, Gunther revendică cel 
puţin jumătate din rezervă. Aranjă două scaune, un cărucior pe 
rotile, o noptieră pe care cândva stătuse o lampă şi canapeaua 
mică extensibilă într-o configuraţie care-i permitea să-şi 
gestioneze afacerile cu laptopul, cu două iPad-uri şi un teanc de 
acte. Asistenta Ratched protestă, însă învăţă repede că orice 
comentariu pe care l-ar fi făcut avea să fie întâmpinat de un 
răspuns ameninţător şi caustic. Trudy şi Ronald apărură de vreo 
câteva ori să vadă cum era Lacy, dar avură senzaţia că erau 
nişte intruşi. În cele din urmă, Ann renunţă. Mai târziu, în 
aceeaşi zi, îşi informă cei doi copii că se va întoarce în 
Clearwater, pentru o zi sau două; că va reveni cât mai repede 
posibil şi că, dacă Lacy avea nevoie de ceva să sune neapărat. 

Când Lacy dormea, Gunther fie nu se atingea de telefon, fie 
ieşea pe hol şi muncea intens la laptop, însă în linişte. Când era 
trează, fie o agasa cu tot felul de întrebări, fie urla la telefon în 
timp ce altă afacere se afla la un pas de dezastru. In mod 
repetat, le sâcâi pe asistente şi pe infirmiere să-i aducă mai 
multă cafea şi când văzu că nu primi nimic, cobori hotărât la 
cantină, unde mâncarea arăta „groaznic”. Doctorii îşi făceau 
vizitele, fiecare se încrunta la el din moment ce arăta de parcă 
ar fi fost gata de o confruntare. Erau atenţi să nu-l provoace. 

Totuşi, pentru Lacy, energia lui era molipsitoare, chiar 
stimulatoare. O amuza, dar îi era încă teamă să râdă. La un 
moment dat când se trezi, el stătea lângă patul ei ştergându-i 
lacrimile de pe obraji. 

La şase, apăru asistenta Ratched, care anunţă că tura ei s-a 
încheiat. Îl întrebă pe Gunther ce planuri avea, iar el îi răspunse 
destul de aspru: 

— Nu plec. Canapeaua asta este aici dintr-un motiv anume. Și 
la preţurile pe care le cereţi, aţi putea oferi ceva mai confortabil 
decât canapeaua asta subţire. Adică, la naiba, şi-un pat de 
armată ar fi mai confortabil! 

— Voi transmite mai departe, replică ea. Ne vedem 
dimineaţă, Lacy. 

— Ce afurisită! mormăi Gunther suficient de tare cât să fie 
auzit în timp ce asistenta închidea uşa. 

La cină, Gunther o hrăni cu îngheţată şi jeleu fără ca el să 
mănânce. Urmăriră nişte reluări ale serialului Friends - Prietenii 
tăi - până când Lacy se simţi epuizată. După ce ea adormi, 


Gunther se întoarse în cuibul lui, trimițând e-mailuri fără să dea 
vreun semn de oboseală. 

Pe tot parcursul nopţii, asistentele veneau şi plecau încet. La 
început, Gunther se plânse de zgomotul pe care-l făceau, însă 
se linişti repede după ce o asistentă drăguță pe care o plăcea i-a 
strecurat un comprimat de Xanax. La miezul nopţii sforăia deja, 
pe canapeaua incomodă. 


Vineri dimineaţa pe la cinci, Lacy începu să se zvârcolească şi 
să geamă. Dormea şi visa, iar visele nu erau deloc plăcute. 
Gunther îi mângâie braţul, îi şopti că totul va fi bine şi că în scurt 
timp va ajunge acasă. Ea tresări şi se trezi, iar respiraţia îi era 
întretăiată. 

— Ce e? întrebă el. 

— Apă, răspunse ea. 

EL îi apropie paiul de gură. Lacy sorbi lung şi apoi Gunther o 
şterse la gură. 

— Am văzut camioneta chiar înainte să ne lovim. Hugo a 
tipat. Atunci m-am uitat drept înainte şi am văzut nişte lumini 
puternice chiar în faţa noastră. Apoi totul a fost negru. 

— Bine. Îți aminteşti vreun sunet? Poate izbitura, poate 
explozia airbagului în faţă? 

— Poate, nu sunt sigură. 

— L-ai văzut pe celălalt şofer? 

— Nu, nimic în afară de nişte lumini puternice. S-a întâmplat 
atât de repede, Gunther! Nici n-am avut timp să reacţionez. 

— Bineînţeles că n-ai avut. N-a fost vina ta. Camioneta a 
intrat pe contrasens. 

— Da, aşa e, confirmă ea, pe urmă închise ochii din nou şi 
trecură câteva secunde până când el conştientiză că sora lui 
plângea. 

— E în regulă, surioară. E în regulă. 

— Hugo nu-i mort, de fapt, nu-i aşa? 

— Ba da, Lacy. Trebuie să accepţi asta, să crezi şi să te 
opreşti din a mai întreba dacă este sau nu adevărat. Hugo e 
mort. 


Ea plânse, iar el nu putea face nimic. Îl durea sufletul pentru 
Lacy, care tremura, se zbătea şi-şi jelea prietenul. In cele din 
urmă, din fericire, ea adormi iar. 


16 

După valul de doctori, asistente şi infirmiere, de dimineaţă, 
lucrurile se liniştiră cumva, iar Gunther continua să lucreze de 
zor la tranzacţiile lui. De la oră la oră, starea lui Lacy se 
îmbunătăţea. Umflătura feţei se atenua, deşi vânătăile i se 
schimbau în diferite nuanţe de albastru. Pe la nouă, sosi Michael 
Geismar, care rămase surprins văzând un adevărat birou pus în 
funcţiune în camera lul Lacy. Era trează şi sorbea cu paiul dintr- 
o cafea călduţă. 

Gunther, nebărbierit, în ciorapi şi cu cămaşa atârnându-i până 
la genunchi, se prezentă ca fiind fratele ei şi-şi adoptă imediat o 
atitudine suspicioasă faţă de bărbatul în costum negru. 

— Stai calm, e şeful meu, îl lămuri Lacy, iar Gunther se aşeză. 

El şi Michael îşi strânseră mâna într-o doară peste pat şi 
atmosfera se detensionă. 

— Ai chef să vorbeşti? întrebă Michael. 

— Cred că da, răspunse ea. 

— Lyman Gritt este şeful poliţiei tribale din rezervaţie şi vrea 
să treacă pe aici ca să te întrebe una, alta. Probabil că ar fi o 
idee bună să discutăm înainte. 

— Bine. 

Michael se uită la Gunther, care nu dădea nici cel mai mic 
semn că s-ar fi gândit măcar să iasă din cameră. 

— Ceea ce avem de discutat e confidenţial, îi explică Michael. 
Are de-a face cu una dintre anchetele noastre. 

— Nu mă clintesc de aici, rosti Gunther fără ezitare. E sora 
mea şi are nevoie de sfatul meu. Trebuie să ştiu tot şi înţeleg 
conceptul de confidenţialitate. Nu-i aşa, Lacy? 

— Poate să rămână, spuse Lacy forţată de împrejurări. 

Michael n-avea starea necesară să se certe şi-n plus acea 
strălucire din ochii lui Gunther indica foarte clar că-i sărea 
repede muştarul. „La naiba, asta e!”, chibzui Geismar. 

— Niciun semn de viaţă de la Myers, zise Michael. Am sunat la 
toate cele trei numere de telefon din dosarul tău, de mai multe 
ori, şi nimic din partea cealaltă. Probabil că nu foloseşte nici 
căsuţa vocală. 

— Mă îndoiesc că ar putea să dea de el, Michael. 

— Cine-i Myers? întrebă Gunther. 

— Îţi spun mai târziu, răspunse Lacy. 


— Sau nu, interveni Michael. Să ne întoarcem la seara de luni. 
Ce-mi poţi relata despre întâlnirea cu informatorul? 

Lacy închise ochii şi inspiră adânc, ceea ce o făcu să se 
strâmbe. 

— Nu prea multe, Michael, nu prea multe, răspunse ea încet. 
Am fost la cazinou. Am aşteptat în parcare. Apoi am mers pe un 
drum întunecat şi ne-am oprit la o clădire mică. 

Făcu o pauză lungă şi dădu impresia că aţipise. 

— V-aţi întâlnit cu informatorul? întrebă Michael. 

— Nimic, Michael. Nu-mi amintesc, clătină ea din cap. 

— A vorbit Hugo cu individul ăsta de pe telefonul lui? 

— Cred că da. Da, trebuie să fi vorbit. El ne-a zis unde să ne 
întâlnim. Da, îmi amintesc asta. 

— Dar despre impact? A fost ceva care să arate ce urma să se 
întâmple? Despre celălalt vehicul? 

Lacy închise ochii din nou de parcă memoria i-ar fi funcţionat 
mai bine pe întuneric. 

— Azi-dimineaţă devreme a avut un coşmar, preciză Gunther 
după o pauză. S-a trezit şi a zis că a văzut farurile, a spus că şi-l 
amintea pe Hugo ţipând şi că-i apăruse în faţă camioneta 
înainte ca ea să mai poată face ceva. Şi-a amintit că era o 
camionetă, însă nimic despre impact şi zgomotul făcut de el, şi 
nimic altceva. Nimic despre operaţiunea de salvare, despre 
ambulanţă, despre elicopter sau despre camera de urgenţă. 
Nimic. 

Unul dintre telefoanele lui Gunther începu să vibreze, aparatul 
tot mişcându-se pe măsuţa din jumătatea lui de rezervă. Se uită 
încruntat la telefon luptându-se cu ispita asemenea unui alcoolic 
care se abţine de la o bere rece. 

Il lăsă să sune. 

Michael făcu un semn către uşă şi cei doi bărbaţi ieşiră pe hol. 

— Cât ai vorbit cu doctorii ei? întrebă Geismar. 

— Nu prea mult. Nu cred că mă plac. 

Ce surpriză! 

— Ei bine, adăugă Michael, mi-au zis că o să-i revină memoria 
treptat. Cel mai bun ajutor este să-i stimulezi creierul, în primul 
rând prin vorbit. Fă-o să vorbească, fă-o să râdă, fă-o să asculte 
şi, cât mai curând posibil, fă-i rost de reviste şi vezi dacă citeşte. 
Îi plac filmele vechi, aşa că urmăreşte câteva cu ea. Mai puţin 
somn şi mai multă gălăgie, de asta are nevoie. 


Gunther absorbi fiecare cuvânt, încântat că prelua controlul. 

— Am înţeles. 

— Haide să vorbim cu doctorii ei şi să încercăm să-l ţinem pe 
şeful poliţiei tribale departe de ea cât mai mult posibil. Vrea să 
afle ce căutau Lacy şi Hugo pe pământul lor şi, sincer, nu vrem 
ca el să ştie. E strict confidenţial. 

— Am priceput, Michael, dar vreau să ştiu detaliile 
accidentului. Totul. Spune-mi ce-ai aflat până acum. E ceva 
putred în povestea asta. 

— Şi din motive întemeiate. Încalţă-te şi haide să mergem să 
luăm nişte cafea. 


Vineri după prânz, în vreme ce Gunther se plimba pe holuri 
vorbind la telefon şi luptându-se cu disperare să salveze 
tranzacţie după tranzacţie, Lacy scrise un e-mail: 


Dragă Verna: sunt Lacy, iţi scriu de pe iPad-ul fratelui 
meu. Mă aflu încă în spital şi, în sfârşit, am suficientă 
putere şi claritate ca să mă exprim logic. Nu ştiu de unde 
să încep şi nici ce să spun. Nu-mi vine să cred că s-a 
întâmplat aşa ceva. Pare a fi de domeniul fantasticului. 
Închid ochii şi-mi spun că nu sunt aici, că Hugo este bine 
şi că, atunci când mă voi trezi, totul va fi bine. Insă mă 
trezesc şi conştientizez că tragedia asta este reală, că el 
ne-a fost luat, că tu şi copiii suferiți o pierdere care nu 
poate fi descrisă în cuvinte. Îmi pare atât de rău, nu 
numai pentru pierderea voastră, ci şi pentru rolul pe care 
I-am jucat în ea. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat, ştiu 
doar că eu conduceam, iar Hugo era în dreapta. Nu asta e 
important acum, deşi mă va marca până la sfârşitul 
zilelor. Îmi doresc atât de mult să te văd şi să vă 
îmbrățişez şi pe tine, şi pe copii! vă iubesc pe toti şi abia 
aştept să vă văd. Îmi pare tare rău că nu voi fi mâine la 
înmormântare. Plâng doar gândindu-mă la asta. Plâng 
mult, dar nici pe departe atât de mult cât plângi tu. Mă 
doare sufletul pentru tine şi copii, Verna! Eşti în gândul şi 
în rugile mele. Cu dragoste, Lacy. 


Douăzeci şi patru de ore mai târziu, e-mailul rămăsese tot 
fără răspuns. 


Slujba de înmormântare a lui Hugo Hatch începu sâmbătă la 
2:00 p.m., la o biserică mare suburbană cu sanctuar modern şi 
falnic şi cu o capacitate de aproape două sute de oameni pe 
scaune. Hugo şi Verna s-au alăturat congregaţiei Gateway 
Tabernacle cu ani în urmă şi erau membri semiactivi. 
Congregația era, efectiv, formată din afro-americani şi multe 
dintre rudele lor, ai căror prieteni erau şi ei, în majoritate, 
enoriaşi. In debutul slujbei, feţele tuturor deveniră sumbre. Erau 
câteva locuri goale, dar nu prea multe. 

Mai întâi rulară nişte imagini pe un ecran uriaş de deasupra 
amvonului. În timp ce din boxe se auzea un cântec bisericesc de 
jale, erau derulate fotografii înfăţişându-l pe Hugo, fiecare în 
parte amintind cu durere că, într-adevăr, fusese luat mult prea 
devreme. Hugo când era copil mic şi drăguţ; Hugo ştirb când era 
în clasele primare; Hugo în tot felul de fotografii ca jucător de 
fotbal american; Hugo în ziua nunţii; Hugo jucându-se cu copiii 
lui. Erau zeci de fotografii şi provocară multe lacrimi. Pe durata 
slujbei apărură altele şi altele. In cele din urmă, după o jumătate 
de oră chinuitoare, ecranul dispăru, iar corul se umplu de sute 
de cântăreţi îmbrăcaţi în robe minunate, de un roşu de 
Burgundia. Miniconcertul lor oscila, întâmplător parcă, de la 
cântece funebre joase la vechile gospeluri acompaniate de bătăi 
din picioare, la care întreaga congregaţie se alătura cântând la 
unison. 

Erau şi câteva feţe albe prin mulţime. Michael şi soţia lui 
stăteau în primul rând din balconul lung. Când el privi în jur, 
observă şi alţi angajaţi BCJ, mulţi dintre ei la balcon, de parcă ar 
fi încercat să păstreze ceva distanţă faţă de furtuna de jos. 
Michael, din generaţia anilor '60 şi a legilor Jim Crow”, notă 
ironia situaţiei care-i înfăţişa pe cei de culoare ocupând cele mai 
bune locuri, în timp ce albii păreau a fi exilați la balcon. 

După o oră de încălzire, reverendul preluă controlul cu un 
discurs de început lung de un sfert de oră. Un orator înzestrat cu 


15 Fac referire la legile de stat şi locale, care impuneau segregarea rasială în 
statele din sudul SUA. Ele au continuat să funcţioneze până în 1965. (n. red.) 


o voce puternică de bariton îi consolă pe cei apropiaţi lui Hugo 
făcând mulţimea să plângă şi mai tare. Primul elogiu veni din 
partea fratelui mai mare, care povesti istorioare amuzante din 
copilăria lor, însă care izbucni în lacrimi de la jumătate încolo. Al 
doilea elogiu fu adus de către antrenorul lui din liceu, un bărbat 
alb, în vârstă, dur şi tăios, care abia dacă rosti trei propoziţii 
înainte să izbucnească în lacrimi şi suspine asemenea unui 
copil. Al treilea fu ţinut de un coleg de echipă de la Universitatea 
de stat din Florida. Al patrulea, de un profesor de la Facultatea 
de Drept. Apoi o soprană interpretă minunat imnul creştin How 
Great Thou Are - Ce măreț eşti - şi, când termină, toţi ochii erau 
scăldaţi în lacrimi, inclusiv ai ei. 

Aflată în mijlocul rândului întâi, Verna reuşi cumva să-şi 
găsească stăpânirea de sine. Era înconjurată de familie şi de cei 
doi copii mai mari. O mătuşă avea grijă de Pippin şi de celălalt 
copil mic. În timp ce se tânguiau copleşiţi de durere, Verna se 
holba doar la sicriul aflat la trei metri în faţa ei şi-şi ştergea ochii 
fără să scoată vreun sunet. 

La sfatul unui prieten doctor şi contrar obiceiului, s-a hotărât 
să închidă sicriul. O fotografie mare şi frumoasă a soţului ei era 
lângă acesta fixată pe un trepied. 

In timp ce slujba încă se desfăşura, Michael nu se putu abţine 
şi se uită la ceas. Era un prezbiterian convins, iar în biserica lui, 
predicile se limitau la douăzeci de minute, nunțile la treizeci şi, 
dacă o înmormântare ar fi depăşit patruzeci şi cinci de minute, 
atunci cineva ar fi avut de comentat. 

Dar în acea zi, timpul nu conta la Gateway Tabernacle. Asta 
era ultima reprezentaţie pentru Hugo şi avea să fie o glorioasă 
trecere dincolo. Al cincilea elogiu fu ţinut de un văr care a făcut 
închisoare pentru droguri şi ducea în prezent o viaţă normală. În 
plus, obținuse o slujbă datorită lui Hugo. 

Totul fu de-a dreptul emoţionant, însă, după două ore, 
Michael ardea de nerăbdare să plece de acolo. Răsufla uşurat că 
stătea relaxat la locul lui fără să-şi bată capul că ar fi trebuit să 
apară la amvon. Iniţial, fusese întrebat de familia Hatch dacă ar 
fi putut lua în considerare să spună câteva cuvinte la slujba de 
înmormântare, dar oferta a fost repede refuzată de Verna. 
Michael era conştient că soţia răposatului avea ceva cu el. 
Moartea lui Hugo, fie ea un accident sau altceva, ar fi putut fi 
prevenită dacă şeful lui nu l-ar fi pus într-o astfel de situaţie 


periculoasă. Fratele mai mare al lui Hugo sunase de două ori 
curios fiind despre călătoria făcută noaptea târziu în rezervaţie. 
Membrii familiei îşi reveneau din şoc şi începeau să pună 
întrebări, iar lui Michael asta îi mirosea a probleme. 

Al şaselea şi ultimul elogiu veni din partea lui Roderick, fiul cel 
mai mare al lui Hugo şi al Vernei. Scrisese un discurs de 
preamărire lung de trei pagini pentru tatăl său şi fu citit de către 
reverend. Chiar şi Michael Geismar, un prezbiterian cu sânge- 
rece, cedă copleşit de emotie. 

Reverendul încheie cu o lungă binecuvântare şi, în timp ce 
corul fredona legănându-se într-o parte şi într-alta, cei care 
cărau coşciugul îl coborâră pe Hugo de lângă altar. Verna era 
imediat în urma coşciugului, ţinând câte un copil de fiecare 
mână, cu maxilarul încleştat şi plină de hotărâre, cu capul sus şi 
obrajii înecaţi de lacrimi. Era urmată de un număr mare de rude, 
printre care puţini erau cei care încercau să se înfrâneze. 

Îndoliaţii părăsiră clădirea şi se împrăştiară în parcare. Cei 
mai mulţi se vor aduna într-o jumătate de oră la cimitir pentru o 
altă slujbă care avea să fie mult prea lungă şi sfâşietoare. Insă 
în toată această desfăşurare de emoţii, nici măcar un cuvânt 
greu nu fu aruncat la adresa celui responsabil de moartea lui 
Hugo. Desigur, nimeni nu-i ştia numele. „Un şofer beat într-o 
camionetă furată, care a fugit pe jos” era varianta acceptată şi 
astfel, fără un vinovat către care să arate cu degetul, reverendul 
şi ceilalţi oratori adoptară o atitudine moralizatoare. 

Când Hugo fu coborât în mormânt, doar Michael şi vreo câţiva 
suspectau că moartea lui nu fusese un accident. Nu departe, pe 
o colină mică la marginea cimitirului, doi bărbaţi stăteau într-o 
maşină şi urmăreau mulţimea prin binoclu. 


17 

Până sâmbătă la amiază, asistentele şi doctorii puseră la cale 
un plan perfect ca să scape de Gunther. Era genial - trebuia 
doar s-o transfere pe sora lui, iar el n-ar mai fi avut motive să 
rămână. Vineri, Lacy îl întrebase pe un doctor când avea să fie 
suficient de stabilă pentru a se întoarce în Tallahassee. Erau 
destule spitale şi acolo, şi încă unele bune, şi din moment ce 
doar se afla în recuperare şi nu aştepta o intervenţie 
chirurgicală, de ce nu putea să se întoarcă în oraşul ei? La scurt 
timp după conversaţia asta, o asistentă îşi făcu o intrare 
zgomotoasă în rezerva lui Lacy, trezind-o din somn nu doar pe 
ea, ci şi pe fratele ei, iar situaţia se soluţionă repede. Vorbind cu 
glas tare, Gunther ceru ca asistentele şi infirmierele să se 
poarte cu respect pentru intimitatea lui Lacy, să dea dovadă „de 
decenţă” şi să nu mai dea buzna în orice moment al zilei. O a 
doua asistentă îi veni în ajutor colegei, dar reuşi doar să-l 
enerveze şi mai tare pe fratele lui Lacy. Planul ticluit era să-l dea 
afară pe Gunther din spital. 

Cam în momentul în care Hugo era înmormântat, Lacy părăsi 
spitalul din Panama City într-o ambulanţă. Drumul până în 
Tallahassee dura cam două ore. Gunther plecă şi el, însă nu 
înainte de a regla lucrurile cu nişte remarci sarcastice la adresa 
personalului. Îşi urmă sora în Mercedes-Benz-ul lui sedan S600, 
negru tăciune şi pentru care plătea 3.100 de dolari pe lună rată 
de leasing. Bineînţeles că cei din Panama City au sunat dinainte 
şi i-au anunţat pe cei din Tallahassee. In timp ce patul mobil pe 
care se afla Lacy era împins către lift pentru a fi dusă într-o 
rezervă privată de la etajul patru, doi agenţi de pază masivi i se 
alăturară uitându-se urât la Gunther, care le răspunse cu acelaşi 
gen de privire. 

— Termină! îi şopti Lacy fratelui ei. 

Noua rezervă era mai mare decât ultima, iar Gunther se distră 
bine  rearanjând mobila şi transformându-şi colţul într-un 
confortabil loc de muncă. După ce doctorii şi asistentele se 
prezentară, Gunther îşi privi sora şi anunţă: 

— Mergem la o plimbare. Îmi pot da seama deja că doctorii 
ăştia sunt mult mai buni decât ultimii, iar ei spun că trebuie să 
te mişti. Probabil că începe să te doară toate de la atât stat în 
pat. N-ai nimic la picioare, deci haide să mergem. 


O cobori uşor din pat, îi băgă picioarele în nişte papuci ieftini 
de spital şi adăugă: 

— Apucă-mă de braţ! 

Încet-încet, ieşiră din rezervă pe holul larg. 

— Mergem până acolo şi înapoi, bine? întrebă el, apoi făcu un 
semn cu capul arătând spre fereastra din capătul îndepărtat. 

— Bine, dar nu sunt încă bine. Mă dor toate. 

— Ştiu. Mergem încet şi, dacă simţi că ameţeşti, îmi spui. 

— Bine. 

Se plimbară încet pe hol, ignorând eventualele priviri din 
partea asistentelor, strângându-se unul pe altul în timp ce 
picioarele lui Lacy începură să-şi recapete mobilitatea. 
Genunchiul ei drept era destul de învineţit şi de tăiat, şi-i 
provoca dureri la mişcare. Strângea din dinţi, hotărâtă să-şi 
impresioneze fratele. Strânsoarea lui era puternică şi 
reconfortantă. Nu accepta niciun refuz. Au ajuns la fereastră şi 
s-au întors. Rezerva ei părea că era la un kilometru distanţă şi, 
până să ajungă înapoi, genunchiul ei devenise extrem de 
dureros. O ajută să se urce în pat şi zise: 

— Bine, mai facem asta o dată cu o oră înainte de culcare. 
Da? 

— Dacă tu poţi, pot şi eu. 

— Aşa te vreau! De la oră la oră, faţa ta arată mai bine, o 
îmbărbătă el, pe urmă o înveli bine şi se aşeză pe marginea 
patului, mângâind-o pe braţ. 

— Arată precum carnea de hamburger. 

— Bine, însă nu orice carne, ci muşchi de vită, de calitate, 
carne organică de vacă hrănită cu iarbă. Uite cum facem, Lacy, 
o să vorbim şi o să vorbim până când o să te doară gura. leri, 
am petrecut ceva vreme cu Michael, un tip tare bun, şi m-a pus 
la curent. Nu ştiu totul despre anchetă şi nici n-ar trebui, dar 
cunosc suficient. Ştiu că Hugo şi cu tine aţi mers în rezervaţie 
luni seara ca să vă întâlniți cu un informator. A fost o capcană, o 
înscenare, o situaţie mult prea periculoasă în care aţi intrat. Din 
momentul în care v-au atras acolo, v-au prins pe picior greşit şi 
pe proprietatea lor. Accidentul n-a fost o întâmplare. Aţi fost 
loviți frontal în mod intenţionat de un individ care conducea o 
camionetă furată şi, imediat după impact, el sau un complice a 
căutat prin maşină şi v-a luat telefoanele şi iPad-ul tău. Apoi 


nenorociţii ăştia au dispărut în noapte şi probabil că nu vor fi 
găsiţi niciodată. Mă urmăreşti? 

— Cred că da. 

— Deci uite ce-o să facem. Vom începe cu momentul în care 
Hugo şi cu tine vă îndreptaţi către rezervaţie - oră, traseu, ce 
era la radio, despre ce vorbeaţi, totul. Pe urmă când aşteptaţi în 
maşină în parcarea cazinoului. Oră, conversații, radio, e-mailuri, 
totul. O să reconstituim drumul pe care ai condus, ca să te 
întâlneşti cu informatorul. Eu voi pune întrebările, sute de 
întrebări, iar tu o să dai răspunsurile. Şi după ce am să te 
perpelesc aşa vreo jumătate de oră, facem o pauză şi, dacă vrei, 
poţi să dormi, după aceea ne plimbăm iar pe hol. Pare 
distractiv? 

— Nu. 

— Îmi pare rău, puştoaico, n-ai încotro. Am pus picioarele în 
mişcare, acum a venit vremea creierului. Bine? Prima întrebare: 
la ce oră aţi plecat din Tallahassee luni seara? 

Lacy închise ochii şi-şi umezi buzele umflate. 

— Era seara destul de devreme şi încă nu se întunecase. Cred 
că pe la şapte şi jumătate, cam aşa. 

— Aţi avut un motiv anume pentru care aţi plecat atât de 
târziu? 

Se gândi o clipă, apoi consimţi şi zâmbi. 

— Da, tipul cu care trebuia să ne vedem era la muncă până la 
nouă, lucra în tura de după-amiază la cazinou. 

— Perfect. Ce purtai? 

— Pe bune? întrebă ea făcând ochii mari. 

— Foarte serios, Lacy. Gândeşte-te bine şi răspunde la 
întrebare. Nu ne jucăm. 

— A, blugi, cred, şi o cămaşă subţire. Era cald şi eram 
îmbrăcaţi comod. 

— Pe unde aţi luat-o? 

— Pe autostrada interstatală 10, ca întotdeauna. Există doar o 
singură modalitate să ajungi acolo. leşi pe drumul statal 288, 
mergi spre sud şaisprezece kilometri şi pe urmă faci stânga şi 
intri pe autostradă. 

— Ascultaţi radioul? 

— Era mereu deschis, însă dat foarte încet. Cred că Hugo 
dormea. 


Gemu şi începu să plângă. Buzele umflate îi tremurau, iar 
obrajii îi erau scăldaţi în lacrimi. Fără să spună nimic, Gunther i 
le ştergea cu un şerveţel. 

— Înmormântarea lui a fost azi, nu-i aşa? întrebă ea. 

— Da. 

— Mi-aş fi dorit să merg. 

__— De ce? Hugo n-are cum să ştie dacă ai venit sau nu. 
Inmormântările nu sunt nimic altceva decât o pierdere de timp. 
Doar un spectacol pentru cei vii. Morților nu le pasă. Tendinţa 
acum este să n-ai o înmormântare, ci o „celebrare”. Să celebrezi 
ce? Că mortul sigur nu chefuieşte. 

— Imi pare rău că am adus vorba de asta. 

— Să ne întoarcem la seara de luni. 


* 


Se duse vorba că Lacy se întorsese în oraş şi până seara 
vizitatorii începură să se îmbulzească. Din moment ce aproape 
toţi erau doar cunoştinţe, atmosfera se transformă într-una 
festivă, iar asistentele le făcură observaţie de mai multe ori. 
Gunther, cel care era întotdeauna gură mare, deveni centrul 
atenţiei, vorbind cel mai mult şi luptându-se cu asistentele. Lacy 
era epuizată şi se mulțumea să-l lase să facă orice voia. 

La început, fusese îngrozită de ideea de a vedea pe cineva, 
sau mai degrabă de a lăsa pe cineva s-o vadă. Cu capul ras, cu 
copci, vânătăi şi ochii şi obrajii umflaţi, se simţea ca un monstru 
dintr-un film ieftin. Dar Gunther îi schimbă perspectiva 
spunându-i: „Stai calmă. Oamenii ăştia te iubesc şi ştiu că 
tocmai ce ai supravieţuit unei coliziuni frontale. Şi-ntr-o lună ai 
să fii din nou frumoasă şi toţi oamenii ăştia o să rămână în 
continuare la fel de obişnuiţi. Noi avem gene bune, fato”. 

Orele de vizită s-au încheiat la 9 p.m. şi asistentele au eliberat 
rapid camera lui Lacy. Se simţea extenuată. Sesiunea cu 
Gunther, care durase toată după-amiază, fusese o tortură şi se 
terminase doar pentru că prietenii ei sosiseră în vizită. Avusese 
parte de patru ore de interogatoriu constant şi de plimbări lungi 
de-a lungul holului, iar Gunther îi promisese acelaşi lucru pentru 
ziua următoare. Închise uşa, apoi chibzui că şi-ar dori s-o încuie 
în aşa fel încât nimeni să nu mai pătrundă înăuntru, pe urmă 


stinse lumina şi-şi făcu culcuşul pe canapea. Cu ajutorul unui 
sedativ uşor, Lacy intră într-un somn profund. 


* 


Jipătul. Sunetul terorii scos de o voce care nu tipase 
niciodată, care nu arătase niciodată slăbiciune. Se plângea că 
era ceva în neregulă cu centura. Privind către el, ţipă când îl 
văzu dându-se instinctiv înapoi. Luminile erau atât de puternice, 
atât de aproape, imposibil de evitat. Apoi urmă impactul, şi 
corpului îi zvâcni în față o fracțiune de secundă şi fu împins 
înapoi. Zgomotul, explozia din poala ei pe când cinci tone de 
oțel, metal, sticlă, aluminiu şi cauciuc se izbiră şi pe urmă se 
încâlciră. Deschiderea airbagului i-a salvat viața, dar a izbit-o 
puternic în față, cauzându-i o durere vie. Maşina ei se învârti în 
aer câteva secunde, aruncând resturi de jur-imprejur. Apoi 
nimic. Ori câte ori n-auzise victime spunând: „Trebuie să fi 
leşinat câteva secunde.” Nimeni nu ştie niciodată exact. Dar 
auzea paşi pe caldarâm. Hugo, blocat în parbriz, dădea din 
picioare încercând fie să iasă, fie să intre. Hugo gemând. lar în 
stânga ei, o umbră, o siluetă, un bărbat aplecat uşor se uita la 
ea. l-a văzut fața? Nu. Şi dacă i-a văzut-o, nu-şi putea aminti. Pe 
urmă în dreapta, pe partea pasagerului, lângă Hugo, sau era 
altul? Erau două umbre care se mişcau în jurul maşinii ei? Hugo 
gemea. Ei îi sângera şi-i zvâcnea capul. Se auzea cum sticla era 
strivită sub greutatea paşilor. Luminile unui vehicul trecând 
peste maşina accidentată şi dispărând. Întuneric. 


* 


— Au fost doi, Gunther. Doi. 

— OK, surioară. Acum visezi şi transpiri. Ai mormăit şi te-ai 
zbătut o jumătate de oră. Haide să ne trezim şi să vorbim, bine? 

— Erau doi. 

— Am înţeles. Trezeşte-te şi uită-te la mine. E în regulă, e 
doar un coşmar, o linişti el şi aprinse o veioză mică pe noptieră. 

— Cât e ceasul? 

— Ce importanţă are? Nu-i ca şi când ar trebui să prinzi vreun 
avion. E două şi jumătate noaptea şi ai avut un vis destul de 
intens. 


— Ce am zis? 

— Nimic inteligibil, multe mormăieli şi gemete. Vrei apă? 

Luă o sorbitură şi apăsă un buton ca să-şi ridice patul. 

— Îmi amintesc mai multe detalii. 

— Bravo. Acum, cele două siluete pe care le-ai văzut. Să 
vorbim despre ele. Una era, în mod clar, şoferul camionetei. 
Cealaltă conducea, probabil, vehiculul cu care au fugit. Ce ai 
observat? 

— Nu ştiu, nu prea multe. Erau doi bărbaţi, cred. De fapt, sunt 
destul de sigură de asta. 

— Bine. Îţi poţi aminti feţele lor? 

— Nu. Lovitura este încă proaspătă, după cum ştii. Nimic nu-i 
clar acum. 

— Desigur. Unde aveai telefonul? 

— Pe bordul maşinii, ca de obicei. Nu sunt sigură unde era 
exact în momentul ăla, dar probabil că pe bord. 

— Şi Hugo unde îl ţinea pe-al lui? 

— Întotdeauna în buzunarul de la spate din dreapta, asta dacă 
nu purta la sacou. 

— Şi n-avea, nu-i aşa? 

— Da. Am mai zis, era cald, iar noi eram îmbrăcaţi în haine 
comode. 

— Deci cineva a trebuit să intre în maşină ca să ia telefoanele. 
Îţi aduci aminte să fi văzut când s-a întâmplat asta? L-a atins 
cineva pe Hugo? 

— Închise ochii şi clătină din cap. 

— Nu, nu-mi amintesc asta. 

Uşa se deschise uşor şi intră o asistentă. 

— E totul în regulă? întrebă ea. Ţi-a crescut pulsul foarte mult. 

— Visează, o lămuri Gunther. E bine. 

Asistenta îl ignoră şi atinse braţul lui Lacy. 

— Cum te simţi, Lacy? 

— Sunt bine, răspunse ea cu ochii încă închişi. 

— Trebuie să dormi, bine? 

— Ei bine, e cam greu să dormi cu voi, care veniţi aici din oră- 
n oră, replică ironic Gunther. 

— Peste drum e un motel, dacă vă place mai mult acolo, îi 
zise asistenta pe un ton rece. 

Gunther se făcu că n-aude, iar asistenta plecă. 


18 

Când Lyman Gritt sosi la sediul poliţiei tribale, duminica după- 
amiaza la cinci, bănui că era ceva în neregulă. Elias nu stabilise 
niciodată o întâlnire în ultima zi din săptămână la o astfel de oră 
şi fusese foarte vag în legătură cu scopul întrevederii. Aştepta 
împreună cu fiul lui, Billy Cappel, în faţa sediului când Lyman 
opri camioneta. Billy era unul dintre cei zece membri ai 
consiliului tribal şi devenise o autoritate importantă în 
guvernare. În timp ce schimbau politeţuri între ei, sosi şi 
preşedintele consiliului, Adam Horn, pe motocicletă. Nu prea 
erau zâmbete şi, pe când intrau în clădire, suspiciunea lui 
Lyman creştea şi mai mult. Elias suna zi de zi de la producerea 
accidentului şi era, în mod evident, nemulţumit de activitatea lui 
Gritt. Fiind numit în slujbă, şeful poliţiei tribale servea după 
bunul plac al Căpeteniei, iar cei doi nu fuseseră niciodată prea 
apropiaţi. De fapt, Lyman n-avea încredere în Căpetenie şi fiul 
lui şi nici în domnul Horn, care nu era bine văzut, în general, de 
mai toţi membrii tribului Tappacola. 

Elias Cappel era Căpetenie de şase ani şi deţinea cu fermitate 
controlul tribului. Dacă Billy era mâna lui dreaptă, atunci Horn 
era mâna lui stângă. Cei trei dejucaseră cu succes planurile 
adversarilor lor politici şi păreau refractari în privinţa unei 
autorităţi cu valenţe democratice. lnăbuşeau disensiunile şi 
conduceau cu intransigenţă şi nimeni n-avea nimic de obiectat 
atâta vreme cât cazinoul era plin şi cecurile pe dividende 
curgeau. 

Se adunară în biroul lui Gritt, care se aşeză la locul său 
obişnuit. În timp ce-i privea pe cei trei, începu deodată să se 
simtă ca şi când s-ar fi aflat pe scaunul de execuţie. Căpetenia, 
un bărbat zgârcit la vorbă şi cu puţine abilităţi sociale, deschise 
discuţia: 

— Vrem să discutăm despre ancheta incidentului de luni 
seara. 

— Se pare că sunt nişte întrebări care au rămas fără răspuns, 
adăugă Horn. 

— Desigur, zise Lyman dând aprobator din cap. Ce anume 
vreţi să ştiţi? 

— Totul, răspunse Căpetenia. 

Lyman deschise un dosar, vântură nişte hârtii şi scoase un 
raport. Trecu prin toate elementele de bază ale accidentului, 


maşinile implicate, rănile cauzate, misiunea de salvare, moartea 
domnului Hatch. Dosarul era deja gros de vreo cinci centimetri, 
plin cu rapoarte şi fotografii. Însă înregistrarea video de la poliţia 
din Foley nu era trecută în dosar şi nu se făcu referire la ea. 
Gritt simţi că va avea de-a face cu Căpetenia şi ţinea două 
dosare; cel oficial, de pe biroul lui, şi unul secret, pe care-l 
păstra în altă parte. În schimb, în ceea ce privea înregistrarea 
video a lui Frog care fusese predată şerifului, exista o şansă să fi 
ştiut şi Căpetenia de existenţa ei. Gritt, cu mare înţelepciune, a 
trecut-o în dosarul oficial, însă a păstrat o copie acasă. 

— Ce făceau pe pământul nostru? întrebă Căpetenia pe un 
ton care nu lăsa loc de îndoială că pusese întrebarea cea mai 
importantă. 

— Nu ştiu, încă. Trebuie să mă întâlnesc cu domnul Michael 
Geismar mâine şi voi afla mai multe. E şeful lor. Am pus 
întrebarea, asta, dar până acum răspunsurile au fost vagi. 

— Oamenii ăştia anchetează judecători, aşa-i? întrebă Horn. 

— Aşa e. Nu reprezintă forţele de ordine, sunt doar 
anchetatori cu diplome în Drept. 

— Şi atunci, ce naiba căutau aici? ceru Căpetenia să afle. N-au 
jurisdicție pe pământul nostru. Bănuiesc că se aflau aici într-o 
investigaţie, luni la miezul nopţii. 

— Încă fac săpături, bine? Sunt multe întrebări şi urmărim 
multe piste. 

— Ai vorbit cu fata care conducea maşina? 

— Nu. Am încercat, însă doctorii au spus „nu”. Au mutat-o în 
Tallahassee ieri şi voi merge acolo într-o zi sau două, ca să văd 
ce are de zis. 

— Ar fi trebuit să fi vorbit deja cu ea, spuse Billy. 

Lyman se zbârli, dar îşi păstră calmul. 

— După cum am mai menţionat, nu mi-au dat voie doctorii. 

Tensiunea se acumula de la minut la minut şi devenea din ce 
în ce mai clar, cel puţin pentru Lyman, că cel mai probabil 
întâlnirea n-avea cum să se încheie bine. 

— Ai vorbit cu cei din afară? întrebă Horn. 

— Desigur. Face parte din anchetă. 

— Cu cine? 

— Păi, să vedem. Am avut câteva discuţii cu domnul Geismar. 
L-am întrebat de două ori ce căutau aici, însă a fost foarte vag în 
răspunsuri. Am vorbit cu doctorii ei şi n-am ajuns nicăieri. 


Ambele companii de asigurare au trimis evaluatori aici ca să 
verifice vehiculele şi am discutat şi cu ei. Şi tot aşa. Nu-mi 
amintesc fiecare persoană cu care am vorbit. Parte din meseria 
mea implică să vorbesc cu cei din afară. 

— Ai mai aflat ceva despre camioneta furată? întrebă 
Căpetenia. 

— Nimic nou, răspunse Gritt, apoi repetă elementele de bază 
fără să menţioneze nimic despre înregistrarea din Foley. 

— Şi n-ai nicio idee cine o conducea? întrebă Căpetenia. 

— N-am avut până dimineaţă. 

Cei trei se crispară. 

— Zi mai departe, rosti Căpetenia printre dinţi. 

— Şeriful Pickett s-a oprit vineri târziu să ia o cafea. Ştiţi 
magazinul rural al lui Frog Freeman care-i la nord de Sterling? Ei 
bine, el încă ţinea deschis luni seara târziu, mă rog, nu chiar 
deschis, dar nici închis, şi a venit un client care voia să cumpere 
gheaţă. Frog a fost jefuit, aşa că are camere video de 
supraveghere. Vreţi să vedeţi? 

Cei trei încuviinţară cu hotărâre. Lyman tastă ceva la 
calculator şi apoi întoarse ecranul. Apăru înregistrarea. 
Camioneta era parcată în faţa magazinului; şoferul a coborât; 
pasagerul ţinea o cârpă însângerată la nas; şoferul a intrat în 
magazin şi s-a întors la scurt timp; au plecat. 

— Şi ce demonstrează asta? întrebă Căpetenia. 

— Nimic, însă trezeşte unele suspiciuni dacă luăm în 
considerare momentul şi locaţia şi faptul că, efectiv, nu mai era 
nimeni pe drum la ora aia. 

— Deci dacă forţezi lucrurile, ar trebui să credem că tipul cu 
nasul spart era şoferul camionetei furate care a provocat 
accidentul? interveni Horn. 

— Nu forţez nimic, răspunse Lyman ridicând din umeri. N-am 
făcut eu înregistrarea; doar v-o arăt. 

— Aţi verificat numerele de înregistrare? întrebă Căpetenia. 

— Da. Sunt numere de Florida false. Nu există în baza de 
date. De ce şi-ar bate cineva capul să folosească plăcuţe false 
dacă n-are de gând să facă nimic rău? In opinia mea, plăcuţele 
false sunt precum un deget aţintit către cei doi. Pasagerul avea 
faţa pocnită de la airbag şi-i curgea sânge. Şi n-au fost suficient 
de deştepţi cât să aibă deja gheaţă în celălalt vehicul, cel cu 
plăcuţele de înmatriculare false şi condus, bineînţeles, de 


celălalt individ din înregistrare. Aşa că fug şi se întâmplă să 
vadă magazinul lui Frog deschis seara târziu. Încearcă sa scape, 
fără să gândească prea clar şi probabil că nici nu-s prea deştepţi 
din capul locului, deci nu ţin seama de camerele de 
supraveghere. Mare greşeală! Astfel ajung să fie fotografiaţi şi e 
doar o chestiune de timp până să-i găsim. 

— Ei bine, Lyman, asta n-o să se întâmple, cel puţin nu acum 
şi nu de către tine, rosti Căpetenia. Începând de acum, te înlătur 
din funcţie. 

Lyman primi lovitura cu mult mai multă stăpânire de sine 
decât credea că avea. Se uită fix la cei trei, toţi stând acolo cu 
braţele încrucişate deasupra burţilor grase şi, în cele din urmă, 
întrebă: 

— Pe ce motiv? 

— Nu sunt obligat să-ţi dau un motiv, răspunse Căpetenia 
zâmbindu-i fals. Se numeşte concediere după plac şi este clar 
stipulată în legile noastre. În calitate de Căpetenie, am puterea 
de a angaja şi de a concedia toţi conducătorii de departamente. 
Ştii asta. 

— Aşa este, ştiu, confirmă Lyman, se holbă la cei trei, înţelese 
că se terminase şi decise să se distreze. Aşadar, mai-marii vor 
să suspende ancheta, nu? Inregistrarea asta n-o să iasă 
niciodată la iveală. Şi toate misterele care învăluie accidentul 
ăsta n-o să fie soluționate niciodată. Un bărbat moare, iar 
criminalii sunt lăsaţi liberi. E corect ce spun? 

— Îţi cer să pleci acum, urlă Căpetenia. 

— E biroul meu şi am lucruri aici. 

— Nu mai este biroul tău. Caută o cutie şi ia-ţi ce-i al tău. 
Aşteptăm. 

— Glumiti. 

— Ba deloc. Şi grăbeşte-te, e duminică după-amiază. 

— Nu eu am cerut să ne întâlnim. 

— Taci, Lyman, şi începe să strângi. Predă cheile şi armele, nu 
te atinge de dosarele alea, strânge-ţi lucrurile şi haide odată. A, 
şi, Lyman, se subînţelege că e în interesul tău să-ţi ţii gura. 

— Desigur. Cu asta ne ocupăm pe aici, nu-i aşa? Ne 
ascundem capul în nisip, ne ţinem gura şi-i acoperim pe băieţii 
mari. 

— Te-ai prins, iar partea cu ţinutul gurii poate să înceapă de 
acum, încheie Căpetenia. 


Lyman începu să deschidă sertarele. 


* 


Michael bătu la uşa lui Lacy cu o oarecare îngrijorare şi, când 
o deschise, temerile i se confirmară. Gunther era acolo! Stătea 
pe marginea patului, iar între ei se afla o tablă mică pentru jocul 
de table. O strânse fără prea mare tragere de inimă şi o puse pe 
canapeaua din biroul lui improvizat. Michael şi Lacy vorbiră 
câteva minute, apoi Michael întrebă cu fineţe: 

— Putem avea câteva clipe de intimitate? 

— De ce? zise Gunther. 

— Vreau să abordez nişte probleme mai delicate. 

— Dacă are legătură cu serviciul ei, cred că poate aştepta 
până mâine. La urma urmelor, e duminică seara, iar ea nu e în 
starea necesară să aibă de-a face cu chestii legate de muncă. 
Dacă este vorba despre accident şi anchetă şi toate mizeriile 
astea, atunci nu plec din cameră. Lacy are nevoie de încă o 
pereche de urechi şi de sfatul meu. 

Lacy nu interveni. Michael ridică mâinile în semn de cedare şi 
zise: 

— Bine. Nu voi discuta despre birou. 

Se aşeză pe un scaun de lângă patul ei şi o privi atent. 
Umflătura aproape trecuse şi vânătăile îşi schimbau culoarea. 

— Aţi servit cina? întrebă Gunther. La cantină se găsesc nişte 
sandvişuri congelate care-au fost făcute în urmă cu vreo doi ani 
şi cu gust din plastic. Nu prea-ţi vine să le recomanzi, totuşi am 
mâncat trei şi-s încă în viaţă. 

— Vai, mulţumesc, dar nu cred că vreau. 

— Nişte cafea poate. Nu-i cine ştie ce, însă e băubilă. 

— O idee minunată. Mulţumesc, rosti Michael, doar-doar să-l 
scoată din cameră. 

Gunther îşi încălţă pantofii şi plecă. Michael nu pierdu nicio 
secundă. 

— Am trecut pe la Verna în după-amiaza asta şi, aşa cum te-ai 
aşteptat, e încă un loc sumbru. 

— l-am scris de două ori, însă nu mi-a răspuns. Am sunat tot 
de atâtea ori şi am vorbit cu persoana care răspunde la 
telefonul ei. Trebuie s-o văd. 


— Ei bine, despre asta vreau să vorbesc şi voi tăcea imediat 
ce fratele tău va intra pe uşă. Aş vrea să ţinem asta între noi. 
Verna nu şi-a revenit din coşmar, ca oricine în locul ei, şi e încă 
în şoc. Dar încet-încet se dă pe brazdă şi nu-mi place deloc ce 
aud. Sunt câţiva prieteni de-ai lui Hugo, printre care doi foşti 
colegi de la Drept, care-s plini de sfaturi. Au idei măreţe în 
privinţa unor procese care vizează tribul Tappacola. Acolo e 
mina de aur, iar ei visează la modalităţi prin care să pună mâna 
pe ceva. Sincer vorbind, nu-s expert în prejudicii şi nu-mi pot da 
seama de tipul de răspundere. Doar pentru că tragicul accident 
s-a întâmplat în rezervaţie nu înseamnă că indienii pot fi 
învinovăţiţi. Plus că evenimentul în speţă se supune legilor 
tribului, aşadar, tipul de răspundere nu corespunde legilor 
noastre. Deoarece Hugo era angajat la stat, Verna va primi 
jumătate din salariul lui pentru tot restul vieţii. Insă după cum 
bine ştim, nu înseamnă prea mult. Hugo avea o asigurare de 
viaţă privată de 100.000 de dolari care va fi uşor de primit. Apoi 
mai este şi asigurarea auto a camionetei furate. Conform părerii 
individului care pare să vorbească pentru ei şi care este gură- 
spartă, camioneta are o poliţă de asigurare la Southern Mutual 
pentru o limită de 250.000 de dolari. Deşi camioneta a fost 
furată, asigurarea este încă validă. E posibil să fie nevoie de un 
proces, dar se pare că au şanse mari. Nu-s atât de sigur în ceea 
ce mă priveşte. Ei bine, acum, lucrurile încep să se complice. S-a 
discutat foarte mult dacă să se dea în judecată compania Toyota 
pentru centura şi airbagul defectuoase, de pe partea dreaptă. 
Te-ar implica în mod direct, inclusiv compania la care ai 
asigurarea, şi asta nu mi-a plăcut la tonul lor. 

— Glumeşti, Michael. Verna dă vina pe mine? 

— În momentul ăsta, Verna învinovăţeşte pe toată lumea. E 
îngenuncheată de durere, îngrozită şi nu prea raţională. Şi, în 
plus, nu cred că e bine sfătuită. Am avut senzaţia că indivizii 
ăştia stăteau în jurul mesei, în jurul mesei ei, punând la cale 
scheme prin care să dea în judecată pe oricine ar avea şi cea 
mai mică legătură cu moartea lui Hugo. A apărut şi numele tău 
de câteva ori şi n-am auzit nicio obiecţie din partea Vernei. 

— Au discutat despre asta de faţă cu tine? 

— Oh, nici nu le pasă! Casa e plină de oameni, încă primesc 
mâncare din toate părţile. Mătuşi, unchi, veri, oricine are o 


părere poate lua o prăjitură şi să se aşeze în jurul mesei. Am 
plecat de acolo cu un sentiment ciudat. 

— Nu cred, Michael. Verna şi cu mine am fost apropiate ani de 
zile. 

— O să dureze, Lacy, până când vă veţi vindeca şi tu, şi 
Verna. Ea este un om bun şi, când va trece peste şocul ăsta, o 
să-şi revină în fine. Până una-alta, m-aş relaxa deocamdată. 

— Nu-mi vine să cred, murmură ea din nou. 

Gunther dădu buzna cu o tavă pe care avea trei cafele 
aburinde. 

— Chestia asta nici de mirosit nu miroase bine, spuse el. 

Servi pe fiecare cu cafea şi apoi intră în baie. 

— Când pleacă? o întrebă Michael în şoaptă pe Lacy. 

— Mâine. Promit. 

— Din păcate, nu e suficient de repede. 


19 

Ann Stoltz sosi în a doua jumătate a dimineţii de luni ca să 
petreacă o zi, două cu fiica ei. Din fericire, fiul ei nu se afla în 
rezervă, deşi părea că nu-şi închisese biroul şi încă nu se 
mutase. Lacy o lămuri că Gunther ieşise cu treburi. Vestea bună 
era că avea să plece în jurul prânzului, deoarece, fireşte, Atlanta 
se prăbuşea în lipsa lui şi era nevoie de el ca să salveze oraşul. 
Vestea şi mai bună era că doctorul ei plănuia s-o externeze a 
doua zi. Reuşise să-l încredinţeze că părul ei avea să crească la 
fel de repede şi acasă. 

O asistentă îi scotea firele în timp ce Ann îi istorisea bârfele 
din Clearwater. Apoi sosi un fizioterapeut, cu care avu o sesiune 
de jumătate de oră de întinderi musculare, iar la final acesta îi 
dădu lui Lacy un tabel cu exerciţii pe care să le facă în fiecare zi 
acasă. Gunther se întoarse cu o sacoşă cu sendvişuri şi cu 
vestea că trebuia să se întoarcă urgent acasă. Petrecu o oră cu 
mama lui şi conştientiză că abia aştepta să părăsească spitalul. 
După patru zile în care l-a avut pe cap, Lacy avea nevoie deo 
pauză. 

El îşi ştergea lacrimile în timp ce-şi lua la revedere. O imploră 
pe Lacy să-l sune pentru orice, mai ales dacă nemernicii de 
evaluatori ai companiilor de asigurare sau avocaţii care vânează 
cazuri la urgenţe i-ar fi dat târcoale. Ştia el exact cum să se 
descurce cu astfel de oameni. La plecare, îşi sărută mama pe 
obraz, de complezenţă, şi dus fu. Lacy închise ochii şi se bucură 
de linişte ceva vreme. 


A doua zi, marţi, un infirmier o duse cu scaunul cu rotile până 
la ieşirea din spital şi o ajută să urce în maşina mamei. Era 
capabilă să meargă de una singură, totuşi spitalul avea regulile 
lui. Un sfert de oră mai târziu, Ann trase maşina în parcarea de 
lângă clădirea în care locuia Lacy. 

— Doar opt zile, însă pare că ar fi trecut o lună. 

— Aduc cârjele, spuse Ann. 

— N-am nevoie de cârje, mamă, şi nu intenţionez să le 
folosesc. 

— Dar fizioterapeutul a zis... 

— Te rog. Nu e aici, iar eu ştiu ce pot face. 


Intră în apartament fără să şchiopăteze. Simon, vecinul ei 
britanic, o aştepta. Se îngrijise de Frankie, buldogul francez, şi 
când Lacy îşi văzu câinele se lăsă uşor pe vine şi-l luă în braţe. 

— Cum arăt? îl întrebă ea pe Simon. 

— Păi, destul de bine, aş zice, în ciuda a tot ce s-a întâmplat. 
Presupun că ar fi putut fi mai rău. 

— Trebuia să mă fi văzut în urmă cu o săptămână. 

— E bine să te văd acum, Lacy. Am fost destul de îngrijoraţi. 

— Haide să bem nişte ceai. 

Era o încântare să nu mai fie în spital. Lacy sporovăia în timp 
ce Simon şi Ann o ascultau şi râdeau. Conversaţia n-atinse 
subiectul Hugo ori accidentul. Avea să se vorbească suficient 
despre asta mai târziu. Lacy îşi intră în verva caracteristică 
povestind despre Gunther şi toate poveştile păreau mult mai 
amuzante odată ce el plecase. 

— Taică-su l-a crescut, nu eu, zise Ann. 

Toată după-amiaza, Lacy îşi sună prietenii, moţăi, se întinse şi 
făcu exerciţii întocmai cum i s-a spus, o lăsă mai moale cu 
antiinflamatoarele, ronţăi nuci şi batoane cu fructe şi se uită pe 
câteva dintre dosarele ei de la serviciu. 

Michael sosi la 4:00 p.m. pentru o întâlnire, iar Ann plecă la 
cel mai apropiat mall. Michael pretinse că-l durea spatele şi 
preferă să stea în picioare. Aşa că se plimba, înainte şi înapoi, 
de-a lungul ferestrei late din apartamentul ei, mergând şi 
vorbind, un bărbat măcinat de gânduri. 

— Eşti sigură că nu vrei să-ţi iei concediu? Beneficiezi de plată 
treizeci de zile. 

— Şi ce-aş putea să fac pe aici o lună, Michael? Să mă trag de 
păr imediat ce dă să crească? 

— Ai nevoie de odihnă. Aşa au zis doctorii. 

— Las-o baltă! rosti ea direct. Nu-mi iau concediu. Voi veni la 
serviciu săptămâna viitoare, cu cicatrice şi toate cele. 

— M-am gândit eu. Ai vorbit cu Verna? 

— Nu. M-ai descurajat s-o fac, ai uitat? 

— Da. Nu s-a schimbat nimic de duminică. N-are bani, 
bineînţeles că nu-i nicio surpriză şi e foarte nerăbdătoare să 
încaseze asigurarea pe viaţă. 

— Ştii ce salariu avea, Michael. Trăiau de la săptămână la 
săptămână. Putem ajuta în vreun fel? 


— Nu cred. Niciunul dintre noi nu primeşte prea mult. Şi-n 
plus, sunt o familie numeroasă. O să supravieţuiască până când 
vin următoarele cecuri. Pe termen lung însă, o să fie dificil cu 
patru copii şi jumătate de salariu. 

— Dacă nu funcţionează treaba cu procesele. 

— O mare necunoscută. 

Michael făcu o pauză cât să ia o gură de apă. Ea stătea 
sprijinită pe canapea, extenuată după primele ore de libertate. 

— Avem două săptămâni, Lacy, continuă el, răgaz în care fie îi 
înmânăm plângerea lui McDover, fie o lăsăm baltă. Mai vrei 
cazul sau să i-l dau lui Justin? 

— E al meu, Michael, tot al meu e, mai ales acum. 

— De ce nu mă miră? Sincer vorbind, nu cred că Justin e chiar 
pregătit şi că şi-ar dori. Nu-l pot învinovâăţi pentru asta. 

— ÎI păstrez. 

— Bine atunci, ai vreun plan? în momentul de faţă, plângerea, 
semnată de amicul nostru, Greg Myers, care stă ascuns şi ar 
face bine să rămână ascuns, face referire la mită sub formă de 
titluri de proprietate pentru patru apartamente în complexul 
Rabbit Run, proprietăţi oferite lui McDover de dezvoltatorii 
imobiliari în schimbul unor hotărâri judecătoreşti favorabile. Din 
păcate, plângerea dă prea puţine detalii şi nicio dovadă. 
Aminteşte doar numele (companiilor străine care sunt 
proprietarii oficiali, dar n-avem cum să demonstrăm că 
judecătoarea este implicată. Am putea merge cu citaţii să luăm 
dosare şi rapoarte şi alte asemenea, însă mă îndoiesc că vom 
afla prea multe. În cazul în care activitatea infracţională este 
atât de sofisticată pe cât pretinde Myers că e, atunci mi-e greu 
să cred că McDover şi-ar lăsa rapoartele murdare undeva unde 
să fie găsite. Aşa că, probabil, cel mai bine e să păstrăm citaţiile 
pentru mai târziu. McDover s-ar blinda cu avocaţi mai talentaţi 
decât ne-am imagina noi. S-ar transforma totul într-o competiţie 
în care fiecare mişcare pe care-o facem va fi aprig combătută de 
cealaltă parte. Şi, la sfârşit, există o şansă foarte mare ca 
McDover să demonstreze că a cumpărat apartamentele ca 
investiţie, ceva deloc neobişnuit în Florida. 

— Nu pari prea entuziasmat, Michael. 

— Nu-s niciodată entuziasmat de niciunul dintre cazurile 
noastre, însă chiar n-avem încotro. Deja îl credem amândoi pe 
Myers. Credem ce este trecut în plângere şi credem şi celelalte 


poveşti despre corupţie, spălare de bani, mită şi să nu mai 
vorbim de crimă. 

— Ei, acum că ai adus vorba de crimă, haide să vorbim despre 
asta. A fost o bandă întreagă implicată, Michael. Mai întâi, 
informatorul care ne-a ademenit într-un loc din inima 
rezervației, apoi a dispărut la jumătatea unei propoziţii. In al 
doilea rând, individul care conducea camioneta. Şi-n al treilea 
rând, partenerul lui care a venit la locul accidentului, ne-a luat 
telefoanele, pe urmă au fugit cu o altă maşină. La care adăugăm 
individul care a furat-o. Cineva a umblat la centurile de 
siguranţă şi la airbagurile din maşina mea, de pe partea 
dreaptă. Şi dacă ai atâţia soldaţi, atunci trebuie să existe şi vreo 
două creiere care să ia deciziile. Şi iată banda. Dacă 
presupunem că e vorba de Dubose, n-am numele altui suspect, 
atunci pare exact tipul de violenţă care-l caracterizează. Hugo a 
fost ucis, Michael, iar noi nu putem rezolva cazul. Mă îndoiesc că 
o să poată cei din Tappacola. 

— Sugerezi FBl-ul? 

— Amândoi ştim că se va ajunge acolo în cele din urmă. 
Întrebarea este când. Dacă-i invităm la petrecere acum, atunci 
există riscul să-l îndepărtăm pe Greg Myers, care este încă un 
pion foarte important aici datorită cârtiţei. Dacă Myers se 
enervează şi dispare, pierdem o sursă care nu poate fi înlocuită. 
O sursă foarte bună care, într-o zi, ar putea rezolva cazul. Aşa că 
aşteptăm. Îi înmânăm plângerea lui McDover, care se va blinda 
cu avocaţi aşa cum ai menţionat, dar nu va şti ce informaţii 
deţinem noi. Ea şi Dubose vor presupune că noi credem că 
bietul Hugo a fost ucis de un şofer beat şi că eu am fost prinsă 
la mijloc. Vor presupune că nu ştim nimic despre predilecţia 
pentru avioanele private, despre călătoriile scumpe, despre 
excursiile la New York, Singapore, Barbados. N-o să aibă nici cea 
mai vagă bănuială că noi ştim despre existenţa lui Phyllis 
Turban. Tot ce avem este plângerea asta jalnică semnată de un 
tip despre care n-au auzit niciodată şi pe care nu-l pot găsi. 

— Şi atunci, de ce ne mai batem capul? întrebă Michael. 

În mod clar, Lacy îşi revenise şi i se învârteau rotiţele în 
minte. Post-comoţie, post-inflamaţie, reieşea evident că nu era 
nicio stricăciune. Ca de obicei, punea cap la cap toate datele 
mai repede decât oricine altcineva şi privea imaginea de 
ansamblu. 


— Din două motive şi ambele de mare importanţă, răspunse 
ea. Primul, ca să-l ţinem pe Myers mulţumit şi ocupat cu 
săpăturile. Dacă reuşim să rezolvăm cazul, Michael, va fi, 
probabil, datorită detaliilor pe care cârtiţa ni le pune la 
dispoziţie, deoarece ştie multe şi are acces la judecătoarea 
noastră. Al doilea, avem nevoie să vedem cum va reacţiona 
McDover la plângere. Probabil că Myers are dreptate. Habar n- 
are ce urmează. În ultimii unsprezece ani, ea şi Dubose şi-au 
văzut de treaba lor: au băgat buldozerele prin district, au făcut 
bani de pe urma cazinoului, au mituit pe oricine ridica măcar din 
sprânceană, au rupt picioare, sau chiar mai rău. Banii s-au 
obţinut prea uşor şi probabil că le-a tocit simţurile. Gândeşte-te, 
Michael, banii au curs vreme de unsprezece ani şi nimeni dintre 
cei cu autoritate n-a venit să-şi vâre nasul. Apărem noi cu 
plângerea şi le năruim schema. 

Geismar se opri din plimbat şi se holbă la o creaţie veche cu 
patru picioare nepotrivite. 

— E un scaun? întrebă el. 

— Da, e o imitație Philippe Starck. 

— Trăieşte pe aici? 

— Nu, nu trăieşte pe aici. Munceşte. la un loc. 

Încet, Michael se aşeză pe scaun şi fu surprins că nu se 
prăbuşi. Se uită pe fereastră şi zări în depărtare Capitoliul. 

— Frumoasă privelişte! 

— Asta este planul meu, spuse ea. Ai tu altul? 

— Nu, acum nu. 


20 

Miercuri, Lacy era deja plictisită şi luă în calcul ipoteza de a se 
întoarce la serviciu. Faţa îi arăta mult mai bine, totuşi avea o 
reţinere în a fi văzută de colegi. Ann mergea la cumpărături, 
rezolva comisioane şi făcea orice voia Lacy, dar începea şi ea să 
se plictisească. O duse pe Lacy cu maşina la magazin şi la 
medic. Apoi la biroul unul evaluator în asigurări, care-i înmână 
un cec pentru Toyota Prius, daune totale. Ann era o şoferiţă 
îngrozitoare şi conducea distrasă, indiferent cum era traficul. 
Lacy era amorţită de frica vehiculelor în mişcare, iar stilul de 
condus periculos al mamei n-o ajuta deloc. 

Dormea bine şi fără ajutorul medicamentelor pentru durere. 
Fizioterapia mergea bine şi-şi recăpăta apetitul. Aşa că nu 
fusese nicio surpriză când Ann anunţă miercuri la cină că trebuia 
să revină acasă. Lacy o încurajă foarte diplomatic în decizia 
luată. Aprecia grija şi îngrijorarea mamei, însă era clar că se mai 
întremase şi obosise de atâta dădăceală. Voia puţină libertate, 
să fie singură. 

Şi mai important, cunoscuse pe cineva, un fizioterapeut care 
trecuse pe acolo marţi seara pentru o şedinţă scurtă, unul atent 
observat de Ann. Il chema Rafe şi avea vreo douăzeci şi cinci, 
douăzeci şi şase de ani, cam cu zece ani mai tânăr, ceea ce pe 
Lacy n-o deranja câtuşi de puţin. Fuseseră nişte scântei când 
lucra la genunchiul ei şi poate altele când şi-a luat la revedere. 
Nu părea să fie deloc deranjat de tăieturile şi vânătăile ei. Ea îi 
trimise prin e-mail un salut scurt miercuri noapte, iar el îi 
răspunse într-o oră. Mai schimbară câteva e-mailuri şi stabiliră 
că niciunul din ei nu se afla într-o relaţie şi că amândoi erau 
dispuşi să iasă la un pahar. 

„In sfârşit, poate vom încropi ceva bun din toată catastrofa 
asta”, se gândi Lacy. 

In pat, răsfoind o revistă, fu speriată de un e-mail pe care-l 
primi de la Verna. 


Lacy, îmi pare rău că nu ţi-am scris mai devreme. Sper 
că eşti bine şi că te recuperezi. Sunt uşurată că rănile tale 
n-au fost atât de grave. Atârn de un fir. De fapt, sunt 
complet copleşită de orice şi de tot. Copiii sunt vraişte şi 
refuză să meargă la şcoală. Pippin plânge şi mai mult. 
Uneori, plâng toti şi-mi vine să renunt. Dar refuz să mă 


pierd cu firea în fața lor. Au nevoie de cineva care să fie 
tare, aşa că mă duc şi mă ascund în duş şi plâng de-mi 
sar ochii. Abia dacă supraviețuiesc fiecărei zile şi urăsc 
ideea de mâine. Mâine fără Hugo. Săptămâna viitoare, 
luna viitoare, anul viitor fără Hugo. Nu pot înțelege 
viitorul. Prezentul e un coşmar. Trecutul pare atât de 
departe şi atât de fericit, încât mi se face rău. Mama e aici 
împreună cu sora mea, aşa că am destul ajutor cu copiii. 
Însă nimic nu este real; totul pare artificial. Ei nu pot 
rămâne, aşa că o să plece în curând, şi voi rămâne aici cu 
copiii şi fără soț. Mi-ar plăcea să te văd, dar nu acum. Am 
nevoie de timp. Când mă gândesc la tine, mi-aduc aminte 
de Hugo şi de felul în care a murit. Imi pare rău. Te rog, 
acordă-mi ceva timp. Nu-mi răspunde acum. Verna 


Lacy citi de două ori şi apoi îşi văzu de revista ei. Se va gândi 
la Verna a doua zi. 


Ann plecă, în cele din urmă, joi dimineaţa, cu câteva ore mai 
târziu faţă de cât spera Lacy. Se simţea minunat singură, prima 
oară în zece zile, aşa că se trânti pe canapea cu Frankie şi se 
bucură de pace. Inchise ochii şi n-auzi nimic, ceea ce era 
excelent. Apoi se gândi la biata Verna şi la toate sunetele oribile 
care răsunau prin casa familiei Hatch - plânsete de copii şi 
telefoane care sună, şi rude într-un du-te-vino continuu. Se 
simţea vinovată pentru acel contrast. 

Fu cât pe ce să adoarmă, când la un moment dat Frankie 
mârâi uşor. Era un bărbat în faţa uşii de la intrare. 

Lacy se apropie ca să vadă mai bine. Uşa era încuiată. Se 
simţea în siguranţă. O apăsare de buton pe panoul de securitate 
şi tot felul de alarme aveau să pornească. Bărbatul părea uşor 
familiar - foarte bronzat şi cu păr lung, grizonant. 

Domnul Greg Myers, decise ea. Pe uscat. 

— Bună ziua, vorbi ea la interfon. 

— O caut pe Lacy Stoltz, rosti el cu o voce familiară. 

— Şi cine sunteţi? 

— Numele de familie e Myers. 


Deschise uşa zâmbind şi dădu bună ziua. El intră, iar ea 
examină parcarea, fără să observe nimic ciudat. 

— Unde-s pălăria şi cămaşa de plajă? întrebă ea. 

— Le păstrez doar pentru iaht. Ce s-a întâmplat că părul ala 
frumos? 

— Douăzeci şi patru de copci şi încă destul de dureroase, 
răspunse ea arătând cu degetul la cicatricea urâtă de la cap. 

— Arăţi bine, Lacy. Mi-a fost tare teamă că ai fost rănită foarte 
grav. În ziare nu s-a scris prea mult despre starea ta, doar că te- 
ai rănit la cap. 

— la loc. Presupun că vrei o bere. 

— Nu, conduc. Doar apă. 

Scoase două sticle de apă minerală din frigider şi se aşezară 
la o măsuţă pentru micul dejun. 

— Deci eşti la zi cu ziarele? întrebă ea. 

— Da, un obicei mai vechi, aş spune. Din moment ce locuiesc 
pe o barcă, am nevoie de ceva contact cu realitatea. 

— Nu m-am mai uitat pe un ziar de la accident. 

— N-ai pierdut prea multe. Cât despre tine şi Hugo, au trecut 
de mult peste povestea voastră. 

— Presupun că am fost uşor de găsit aici. 

— Cam aşa. Nu încerci să te ascunzi, nu? 

— Nu. Nu trăiesc aşa, Greg. Nu mi-e teamă. 

— Trebuie să fie frumos. Uite, Lacy, tocmai ce-am condus 
cinci ore din Palm Harbor. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat. 
Trebuie să-mi spui. N-a fost un accident, nu-i aşa? 

— Nu, n-a fost. 

— Bine. Ascult. 

— Vom vorbi, însă înainte am o întrebare. Mai foloseşti 
aceleaşi telefoane pe care le utilizai în urmă cu o lună? 

— Unul dintre ele, răspunse el după ce se gândi câteva 
secunde. 

— Şi unde este acum? 

— Pe iaht. În Palm Harbor. 

— Carlita e la bord? 

— Da. De ce? 

— Poţi s-o suni chiar acum, să-i spui să ia telefonul şi să-l 
arunce în apă? Acum! N-ai altă opţiune. 


— Sigur, consimţi Myers, apoi scoase rapid un telefon şi făcu 
aşa cum fusese instruit. Bine, despre ce-a fost vorba? întrebă el 
după ce încheie apelul. 

— E parte din poveste. 

— S-auzim. 


Pe tot parcursul poveştii, Myers fie dădea semne de 
remuşcare, fie părea să fie indiferent la tragedie. „Ce greşeală”, 
murmură el de mai multe ori în timp ce Lacy descria cum 
muşcaseră momeala informatorului. 

— S-a făcut autopsia? întrebă el. 

Din câte ştia Lacy, nu se menţionase nimic despre nicio 
autopsie. 

— Nu. De ce să fi făcut autopsie? 

— Nu ştiu. Eram doar curios. 

Lacy închise ochii şi începu să se bată cu degetele pe frunte, 
de parcă ar fi fost în transă. 

— Ce e? o iscodi Myers. 

— Avea o lumină pe cap, cum au minerii sau ceva 
asemănător. 

— Lanternă pentru cap. 

— Cred că da. Pot vedea acum. S-a uitat la mine pe geamul 
spart al portierei. 

— l-ai văzut faţa? 

— Nu, lumina era prea puternică. 

Lacy îşi acoperi faţa cu ambele mâini şi-şi masă uşor fruntea 
cu vârful degetelor. Trecu un minut, apoi altul. 

— L-ai văzut pe celălalt individ? întrebă calm Myers. 

— Nu. Imaginea mi-e neclară şi acum. Ştiu că au fost doi 
indivizi, două siluete care se mişcau în jur. Unul cu o lanternă de 
cap iar celălalt cred că avea o lanternă obişnuită. Le auzeam 
paşii călcând pe sticla spartă. 

— Au zis ceva? 

— Nu-mi amintesc nimic. Eram şocată. 

— Normal că erai, Lacy. Ai suferit o contuzie. lar astea îţi 
afectează memoria. 

Ea zâmbi, se ridică, se duse la frigider şi scoase nişte suc de 
portocale. 


— Ce fel de telefoane? continuă Myers. 

— Nişte modele mai vechi de BlackBerry, puse la dispoziţie de 
BCJ, răspunse ea, apoi turnă suc în două pahare pe care le 
aşeză pe masă. Am un iPhone, dar l-am lăsat acasă. Hugo 
folosea telefonul de serviciu pentru orice. Nu cred că mai avea 
altul. Omul nostru de la IT spunea că e imposibil să spargi 
telefoanele de serviciu. 

— Şi totuşi, se poate face. Pentru suma corectă, ei pot angaja 
hackerii potriviţi. 

— Omul nostru zicea să nu ne facem griji. A încercat, de 
asemenea, să depisteze telefoanele, însă n-a înregistrat niciun 
semnal, ceea ce înseamnă, probabil, că se află pe fundul 
oceanului. 

— Îmi fac griji pentru orice. Probabil că de asta sunt încă în 
viaţă. 

Lacy făcu câţiva paşi până la o fereastră înaltă din bucătărie 
şi privi norii. Cu spatele la Myers, întrebă: 

— la spune-mi, Greg, ce-au câştigat omorându-l pe Hugo? 

Myers se ridică şi-şi întinse picioarele. Luă o gură de suc şi 
răspunse: 

— Intimidare. Cumva au aflat că dădeaţi târcoale, aşa că au 
reacţionat. Cât despre poliţie, pentru ei pare să fie un accident. 

— E posibil să urmez eu? 

— Mă îndoiesc. Te-au avut în mâini şi le-ar fi fost foarte uşor 
să te execute. Un mort e suficient ca avertizare. Dacă ai păţi 
ceva, asta ar atrage după sine investigaţii federale. 

— Dar tu? 

— A, nu voi fi niciodată în siguranţă. Primul lor obiectiv va fi 
să-l găsească pe Greg Myers, oricine ar fi el, şi să-l elimine în 
linişte. Dar n-o să mă găsească niciodată. 

— Insă pot ajunge la cârtiţă? 

— Nu, nu cred. 

— O grămadă de incertitudini, Greg. 

Veni şi el lângă ea la fereastră. Incepuse să plouă şi picăturile 
se izbeau de geam. 

— Vrei să renunţi? întrebă el. Pot retrage plângerea şi să-mi 
văd În continuare de viaţa mea. La fel şi tu. S-a vărsat suficient 
sânge. Viaţa e prea scurtă. 

— Nu pot face asta, Greg, nu acum. Dacă ne vedem de 
treabă, câştigă iar băieţii răi. Şi asta înseamnă că Hugo a murit 


degeaba. BCj-ul ar fi o glumă. Nu. Rămân implicată în 
continuare. 

— Şi când se termină jocul? 

— Când corupţia va fi ieşit la iveală. Când McDover şi Dubose, 
şi toată banda vor fi puşi sub acuzare şi traşi la răspundere. 
Când cârtiţa îşi va primi răsplata. Când moartea lui Hugo va fi 
anchetată, iar cei responsabili vor fi aduşi în faţa legii. Când 
Junior Mace îşi va redobândi libertatea după cincisprezece ani în 
închisoare de când a fost condamnat la moarte. Şi când 
persoana vinovată de moartea lui Son Razko şi Eileen Mace va fi 
judecată. 

— Altceva? 

— Nu, asta ar trebui să mă ţină ocupată pentru următoarea 
lună sau cam aşa ceva. 

— N-o poţi face de una singură, Lacy. Ai nevoie de mult 
ajutor. 

— Da, am, şi aici va interveni FBl-ul. Ei au resursele şi 
competenţa necesare; noi, nu. Dacă vrei să fie rezolvat acest 
caz şi infractorii săltaţi, atunci va trebui să cedezi în privinţa FBI- 
ului. 

— Presupui că vor ancheta? 

— Da, şi s-ar putea să fie un scenariu optimist. 

— Când vrei să-i abordezi? 

— E puţin probabil ca FBl-ul să se implice înainte să ne 
implicăm noi primii. După cum ştii, agenţia s-a arătat destul de 
reţinută în a-şi vâri nasul în treburile amerindienilor. Aşa că 
planul nostru este să-i înaintăm plângerea lui McDover. Ea va 
avea la dispoziţie treizeci de zile în care să răspundă. O luăm 
pas cu pas. 

— Trebuie să-mi protejaţi identitatea, Lacy. Dacă nu-mi poţi 
promite asta, atunci mă retrag. Şi nu lucrez direct cu FBl-ul. Tu 
poţi s-o faci şi-ţi voi transmite tot ce aflu de la cârtiţă, însă nu 
vreau să am nici cel mai mic contact cu FBI-ul. Înţelegi? 

— Da. 

— Şi fii atentă, Lacy! Ai de-a face cu oameni periculoşi care 
sunt disperaţi. 

— Pricep, Greg. L-au ucis pe Hugo, nu? 

— Aşa e şi-mi pare rău. Îmi doresc să nu vă fi sunat niciodată. 

— E prea târziu pentru asta. 

Myers scoase un telefon subţire din buzunar şi i-l întinse. 


— Foloseşte-l pe ăsta data viitoare. 

Ea îl ţinu în palmă de parcă ar fi fost furat. 

— Bine, mulţumesc, rosti ea într-un târziu. 

— Peste o lună, îţi trimit altul. Ţine-l la îndemână tot timpul. 
Dacă pune mâna pe el cine nu trebuie, sunt un om mort şi nici 
tu nu cred că ai să stai prea bine. 

Îl urmări îndepărtându-se în maşina închiriată, cu plăcuţe de 
Ohio, şi strânse telefonul ieftin întrebându-se cum de se băgase 
într-o asemenea încurcătură. În primii nouă ani la BCJ, cel mai 
interesant caz al ei fusese al unui judecător din Curtea de circuit 
a districtului Duval: insul profita de femeile atrăgătoare care 
treceau prin divorţuri urâte în sala lui de judecată. Vâna, de 
asemenea, şi grefiere, funcţionare, secretare, orice femeie cu o 
siluetă frumoasă şi suficient de ghinionistă cât să se apropie de 
sala lui de judecată. Lacy îl forţase să demisioneze şi mai târziu 
insul intrase la închisoare. 

Dar nimic nu se compara cu cazul judecătoarei McDover. 


* 


Momentul inevitabil sosi, însă Lacy nu era pregătită. Şi nici n- 
ar fi fost vreodată; aşa că n-avea încotro. Simon, vecinul ei, 
fusese de acord s-o însoţească şi s-o convingă. Se apropie 
precaută de Fordul de mic litraj, închiriat, pus la dispoziție prin 
poliţa ei de asigurare şi care fusese livrat în ziua precedentă. 
Deschise portiera şi se strecură uşor la volan. Îl strânse cu 
putere şi-şi simţi pulsul accelerându-i-se. Urcă şi Simon, îşi puse 
centura de siguranţă şi-i sugeră şi ei să facă la lei. Lacy băgă 
cheia în contact, porni motorul şi rămase paralizată în timp ce 
aerul condiţionat începu s-o învăluie. 

— Trage aer adânc în piept, spuse el. O să fie uşor. 

— Nu-i nimic uşor în chestia asta. 

Băgă uşor maneta de viteze în marşarier şi ridică piciorul de 
pe frână. Când maşina se mişcă efectiv, simţi un val de 
ameţeală şi călcă frâna din nou. 

— Haide, Lacy! Haide să trecem peste asta, rosti el cu acel 
calm specific britanicilor. N-ai încotro. 

— Ştiu, ştiu. ` 

Luă iar piciorul de pe frână şi dădu cu spatele. Intoarse şi ieşi 
din parcare, apoi se opri şi băgă schimbătorul în viteză. Nicio 


altă maşină nu se mai afla în mişcare în mica parcare de lângă 
clădirea în care locuia, şi totuşi îi era teamă. 

— Acum, Lacy, ca să se mişte maşina, trebuie să iei piciorul 
de pe frână, spuse Simon, mult prea vesel. 

— Ştiu, ştiu, repetă ea aproape mormăind. 

Maşina începu să înainteze, pe urmă Lacy întoarse şi se opri 
în faţa străzii, care abia dacă era circulată într-o zi aglomerată. 

— Fă dreapta aici. Nu văd să vină nimic. 

— Mi-au transpirat mâinile. 

— Şi mie. E cald ca naiba aici. Acum, mişcă-te, Lacy! Te 
descurci bine. Totul e bine. 

leşi în stradă şi apăsă acceleraţia. Era imposibil să ignore 
amintirile ultimei călătorii cu maşina, dar încerca să se 
controleze. Mormăitul o ajuta, aşa că tot repeta întruna: 
„Funcţionează. Funcţionează”. 

— Eşti super, Lacy. Bagă, te rog, un pic mai multă viteză. 

Ea se uită la acul vitezometrului cum ajungea la 30 de 
kilometri pe oră, apoi începu să încetinească la un indicator 
Stop. Parcurse tot cartierul, pe urmă altul. Cincisprezece minute 
mai târziu, era înapoi la apartament, cu gura uscată şi simţindu- 
se udă de transpiraţie. 

— Mai facem o tură? întrebă Simon. 

— Lasă-mă o oră, spuse ea. Trebuie să mă întind. 

— Cum doreşti, draga mea. Doar sună-mă. 


21 

Niciunul dintre cei trei nu mai vizitase vreodată oraşul 
Sterling, cu o populaţie de 35.000 de locuitori, şi după o tură 
scurtă dată în jurul tribunalului hidos, erau convinşi că nu-şi 
doreau să mai treacă vreodată pe acolo. Michael trase SUV-ul 
lângă un memorial de război şi coborâră toţi trei. Convinşi că 
erau supravegheați, merseră pe trotuarul din faţă şi intrară 
hotărâți pe uşa principală. Pentru acea sumbră ocazie, Michael 
şi Justin purtau costume închise la culoare, de parcă ar fi ajuns 
la tribunal ca să participe la un proces extrem de important. 
Justin se afla acolo de dragul plimbării, să-şi arate muşchii şi 
astfel să lase impresia că BCJ-ul avea forţă de muncă şi că erau 
foarte, foarte serioşi. 

Lacy era îmbrăcată cu pantaloni negri şi încălţată cu pantofi 
fără toc. Putea merge fără să şchiopăteze, însă genunchiul 
stâng era încă umflat. Mai purta o bluză bej şi o eşarfa din 
mătase, Hermes, pe cap. Tot oscilase dacă să vină la întâlnire 
fără pălărie, fără eşarfă, fără nimic care să-i ascundă scalpul ras 
şi cu crestătura cu urmele suturii încă proaspete. Pe de-o parte, 
îşi dorea ca judecătoarea Claudia McDover să vadă daunele, să 
fie forţată să se holbeze la o victimă a corupţiei sale, în carne şi 
oase. Dar, pe de altă parte, vanitatea îi spunea să se acopere. 

Urcară pe scări până la etajul trei şi găsiră biroul Onorabilei 
Claudia F. McDover, Judecător al Curţii de circuit din Districtul 
Judiciar nr. 24. lnăuntru, fură întâmpinați de o secretară 
zâmbitoare. 

— Sunt domnul Geismar, spuse Michael, cu dumneavoastră 
cred că am vorbit la telefon. La ora 5, avem programată o 
întâlnire cu doamna judecător. 

— O anunţ. 

Ora cinci veni şi trecu. La 5:15, secretara deschise uşa şi 
anunţă: „Doamna judecător McDover”. Intrară în biroul ei, iar ea 
îi întâmpină cu un zâmbet care era, în mod clar, forţat. Lacy 
evită să dea mâna cu ea. Intr-un colţ al camerei spaţioase, doi 
bărbaţi se ridicară de la o masă de şedinţe şi se prezentară ca 
fiind avocaţii doamnei judecător McDover. Prezenţa lor nu era 
deloc surprinzătoare, Michael sunase cu o zi înainte pentru a 
stabili întâlnirea; astfel, judecătoarea a avut la dispoziţie 
douăzeci şi patru de ore ca să înceapă să se blindeze cu avocaţi. 


Cel mai în vârstă era Edgar Killebrew, un avocat infam al 
angajaţilor din domeniul public din Pensacola. Era înalt şi robust 
şi îmbrăcat foarte elegant într-un costum bleumarin cu dungi, 
iar părul rar şi grizonant, pieptănat pe spate, îi depăşea gulerul 
cămăşii. După reputaţie, era gălăgios, bombastic şi intimidant, 
deoarece era întotdeauna pregătit pentru o ceartă şi se 
întâmpla mult prea rar să piardă în faţa juraţilor. Asistentul lui 
era lan Archer, un tip nu prea zâmbăreţ şi ursuz, care refuză să 
dea mâna cu cineva. 

Stângaci, cei prezenţi luară loc în jurul mesei de şedinţe. 
jJudecătoarea McDover se aşeză între cei doi avocaţi. Michael 
era în faţa ei avându-i de-o parte şi de alta pe Lacy şi pe Justin. 
Pălăvrăgeala nu-şi avea locul. Cui i-ar fi păsat de vreme? 

— O plângere oficială a fost depusă împotriva doamnei 
judecător McDover în urmă cu patruzeci şi cinci de zile, începu 
Michael. Am făcut evaluarea şi, după cum ştiţi, pragul nostru 
iniţial nu este foarte ridicat. Dacă pare că plângerea are temei, 
atunci înştiinţăm mai departe judecătorul. lată motivul pentru 
care ne aflăm astăzi aici. 

— Înţelegem asta, rosti tăios Killebrew. 

Lacy se holba la McDover şi se întreba dacă era adevărat 
totul. Anii de mită în schimbul deciziilor favorabile; furtul pe faţă 
de la tribul Tappacola; uciderea lui Hugo Hatch; avioanele 
private, şi banii nelimitaţi, şi reşedinţele din toată lumea; 
condamnarea nedreaptă a lui Junior Mace. Nu, de fapt, în 
momentul acela nu părea posibil ca o femeie atractivă, un 
judecător ales dintr-un orăşel, să fie implicată în asemenea 
ilegalităţi ajunse atât de departe. Oricum, ce vedea McDover 
atunci când o privea pe Lacy? Eşarfa care ascundea rănile? O 
fată norocoasă care nu murise? O bătaie de cap de care avea să 
se ocupe mai târziu? O ameninţare? Orice ar fi gândit 
judecătoarea, pe faţa ei nu se putea citi nimic, părea doar 
absorbită de discuţia la care participa. 

Frumuseţea strategiei lui Lacy consta în faptul că, în 
momentul respectiv, McDover n-avea nici cea mai vagă idee 
despre ce le spusese deja cârtiţa, nu ştia nimic despre bănuielile 
lor în privinţa banilor, avioanelor private, caselor, toate 
bunătăţile. Va afla că doar cele patru apartamente ridicau 
suspiciuni, nimic mai mult. 

— Putem vedea plângerea? întrebă Killebrew. 


Michael puse pe masă originalul împreună cu trei copii. 
McDover, Killebrew şi Archer luară câte una şi începură să 
citească, atenţi ca nu cumva să aibă vreo reacţie. Dacă 
judecătoarea fu şocată, atunci îşi ascunse surprinderea foarte 
bine. Nimic. Nu furie. Nu bănuială. Nimic, doar o citire rece şi 
obiectivă a acuzațiilor. După ce avocaţii ei parcurseră 
plângerea, rămaseră indiferenți. Archer îşi notă ceva pe 
carneţel. Minutele treceau. Tensiunea era la cote înalte. 

— E o absurditate, spuse McDover, într-un sfârşit, fără nicio 
urmă de emoție. 

— Cine este Greg Myers? întrebă cu răceală Killebrew. 

— Nu-i vom dezvălui identitatea în momentul acesta, 
răspunse Michael. 

— Ei bine, vom afla, nu-i aşa? De fapt, chestia asta este 
defăimătoare şi o să-l dăm imediat în judecată pentru o groază 
de bani. Nu se poate ascunde. 

— Daţi în judecată pe cine doriţi, replică Michael ridicând din 
umeri. Nu ne priveşte pe noi. 

— În perioada evaluării, ce aţi aflat care să vă indice că ar 
avea temei aceste acuzaţii? întrebă Archer pe un ton nazal 
îngrozitor, ce sugera că era mult mai inteligent decât oricine 
altcineva din încăpere. 

— Nu suntem obligaţi să divulgăm astfel de informaţii în 
momentul acesta. După cum sunt convins că ştiţi bine din 
atenta revizuire a legilor, doamna judecător McDover are la 
dispoziţie treizeci de zile în care să răspundă în scris. În acest 
interval, noi ne vom continua ancheta. Imediat ce primim 
răspunsul dumneavoastră, vă vom răspunde la întrebare. 

— Am un răspuns pentru dumneavoastră chiar acum, mârâi 
Killebrew. Chestia asta este defăimătoare, calomnioasă şi plină 
de prostii. Sunt numai minciuni. Biroul de Conduită judiciară ar 
trebui să fie cel investigat, fiindcă ia în serios asemenea mizerii 
şi murdăreşte numele unuia dintre cei mai bine văzuţi judecători 
ai statului Florida. 

— O să ne daţi şi pe noi în judecată? întrebă Lacy calmă, 
domolindu-i astfel din avânt. 

Killebrew îi aruncă o privire tăioasă, dar nu muşcă momeala. 

— Sunt preocupată de confidenţialitate, interveni 
judecătoarea McDover. Nu-mi fac griji din cauza acestor 
acuzaţii, deoarece nu sunt fondate. Şi vom demonstra asta în 


scurt timp. Însă am o reputaţie de apărat. Aceasta este prima 
plângere depusă împotriva mea în toţi cei şaptesprezece ani de 
când sunt în magistratură. 

— Ceea ce nu dovedeşte nimic, zise Lacy, care simţea nevoia 
de un pic de altercaţie. 

— Aşa este, domnişoară Stoltz, dar îmi doresc asigurări că 
problema aceasta va fi păstrată sub tăcere. 

— Suntem destul de conştienţi de nevoia de confidenţialitate, 
zise Michael, şi că avem de-a face cu reputaţiile unor persoane. 
Şi din acest motiv respectăm regulile îndeaproape, ceea ce face 
ca investigația noastră să fie una confidențială. 

— Dar veţi vorbi cu potenţiali martori, spuse Killebrew. Şi aşa 
se duce vorba. Ştiu eu cum merg anchetele astea. Se pot 
transforma într-o vânătoare de vrăjitoare în care bârfa zboară şi 
oamenii au de suferit. 

— Oamenii au avut deja de suferit, zise Lacy în timp ce-i 
arunca o căutătură aspră judecătoarei McDover, care-i întoarse 
privirea de parcă nu-i păsa deloc. 

Preţ de un moment se lăsă o linişte apăsătoare. Michael trecu, 
în cele din urmă, mai departe. 

— Avem de-a face cu astfel de investigaţii zi de zi, domnule 
Killebrew. Vă asigur că ştim să fim discreţi. De cele mai multe 
ori însă, ciripitul pare să vină de la cealaltă tabără. 

— Drăguţă încercare, domnule, dar din partea noastră nu va fi 
niciun ciripit, îl asigură Killebrew. Vom înainta o moţiune de 
respingere cât mai curând posibil şi vom arunca porcăria asta la 
gunoi. 

— Lucrez la BCJ de aproape treizeci de ani, replică Michael, şi 
încă n-am văzut niciun caz în care comisia să respingă 
plângerea înainte să fie trimise răspunsurile. Insă asta nu 
înseamnă că nu puteţi încerca. 

— E minunat, domnule Geismar. În anii dumneavoastră de 
experienţă vastă, de câte ori aţi înaintat plângeri în care 
identitatea acuzatorului să nu fie dezvăluită? 

— Îl cheamă Greg Myers. Scrie chiar acolo, pe prima pagină. 

— Mulţumesc. Dar cine este domnul Greg Myers şi unde 
locuieşte? Nu este nicio adresă, nicio informaţie de contact, 
nimic. 

— Ar fi nepotrivit din partea dumneavoastră să-l contactaţi pe 
domnul Myers. 


— N-am spus că vrem să-l contactăm. Vrem doar să ştim cine 
este şi de ce o acuză pe clienta mea de ceva care echivalează 
cu mita. Atâta tot. 

— Asta vom discuta mai târziu, spuse Michael. 

— Altceva? întrebă judecătoarea McDover, care prezida şi era 
gata să suspende şedinţa. 

— În ceea ce ne priveşte, nu, preciza Michael. Vom aştepta 
răspunsul dumneavoastră în treizeci de zile, dacă nu mai 
devreme. 

Fără nicio strângere de mână, ci doar cu un salut din cap, 
Geismar, Justin şi Lacy se ridicară şi părăsiră încăperea. Nu 
scoaseră o vorbă pe drumul până la maşină şi nici după ce 
plecară. În vreme ce oraşul se pierdea în zare în urma lor, 
Michael deschise discuţia, în cele din urmă: 

— Bine, haideţi s-auzim. 

Justin vorbi primul: 

— Faptul că şi-a angajat cel mai scump avocat de prin 
preajmă înainte să ştie care sunt acuzaţiile ridică nişte semne 
de întrebare. L-ar fi angajat dacă nu s-ar fi ştiut vinovată? Şi 
cum de şi-l permite dintr-un salariu de judecător? Traficanţii de 
droguri şi marii escroci au banii necesari pentru a angaja un 
individ precum Killebrew, nu şi un judecător de circuit. 

— Se pare că nu duce lipsă de bani, îşi dădu cu părerea Lacy. 

— În ciuda calmului de care a dat dovadă, spuse Michael, tot 
am văzut frica. Şi nu teama că i-ar putea fi murdărită reputaţia. 
Asta-i grija ei cea mai mică. Eşti de acord, Lacy? Ai reuşit să-i 
faci profilul? 

— N-am avut senzaţia că-i era frică. Are mult prea mult 
sânge-rece pentru asta. 

— Ştim ce-o să facă, adăugă Justin. O să depună un răspuns 
mincinos în care va declara că a cumpărat apartamentele cu ani 
în urmă, ca investiţie. Nu e împotriva legii să faci asta prin 
companii din străinătate. Poate părea suspect, însă nu este 
ilegal şi nici măcar lipsit de etică. 

— Bine, dar cum putem dovedi că le-a plătit? întrebă Lacy. 

— O să găsească nişte documente, se aventură Michael cu o 
presupunere. Îl are pe Vonn Dubose undeva în întuneric 
măsluind registre şi acum îl are şi pe Edgar Killebrew care să 
ridice o perdea de fum. N-o să ne fie deloc uşor. 

— Am ştiut asta de la început, punctă Lacy. 


— Avem nevoie de mai multe informaţii de la Myers, de 
dovezi indiscutabile, preciză Michael. 

— Da, aşa e, însă Myers trebuie să stea cât mai ascuns 
posibil, consimţi Justin. Ai văzut cât de nerăbdători sunt să-l 
găsească. 

— Nu vor reuşi să-i dea de urmă, rosti Lacy cu convingere, de 
parcă ar fi ştiut mai multe decât colegii ei. 

Făcuseră un drum de două ore cu maşina pentru o şedinţă de 
un sfert de oră, dar asta era natura muncii lor. Dacă mai aveau 
răgazul necesar, Lacy voia măcar să vadă maşina accidentată şi 
să caute diverse mărunţişuri uitate înăuntru şi în portbagaj. 
Michael încercă s-o facă să se răzgândească. Indiferent ce ar fi 
rămas acolo - CD-uri vechi, o umbrelă, câteva monede -, nu era 
bine ca Lacy să vadă toate acele dovezi, care i-au provocat lui 
Hugo rănile fatale. Era o imagine îngrozitoare! 

Oricum, din moment ce erau în apropiere şi aveau câteva 
minute libere, Michael vru să-l salute pe Lyman Gritt, şeful 
poliţiei tribale, şi să i-l prezinte lui Lacy. Gritt fusese la locul 
accidentului şi ajutase la salvarea ei, iar Lacy îşi dorea măcar 
să-i mulţumească. Era aproape ora şase după-amiaza când 
ajunseră la sediul poliţiei de lângă cazinou. Un poliţist pierdea 
vremea la birou şi, când Michael întrebă de Gritt, fu informat că 
nu mai lucra acolo. Aveau un nou şef al poliţiei tribale, care 
plecase acasă mai devreme. 

— Ce s-a întâmplat cu Gritt? întrebă Michael, care deveni 
imediat suspicios. 

Polițistul ridică din umeri. Habar n-avea. 

— Puteţi întreba Căpetenia, dar mă îndoiesc c-o să primiţi 
vreun răspuns. 

Conduseră două străzi până la cimitirul de maşini şi prin 
gardul din sârmă priviră zecile de vehicule accidentate. Trista 
colecţie nu includea Toyota Prius a lui Lacy şi nici Dodge Ram-ul 
cu care se ciocnise. Dispăruseră. 

— Oh, frate, mormăi Michael. Gritt m-a asigurat că vehiculele 
vor fi în siguranţă. l-am spus că ar putea fi o anchetă. Am crezut 
că ne-am înţeles. 

— Câtă vreme a fost şef al poliţiei tribale? întrebă Lacy. 

— Patru ani. 

— Cred că trebuie să vorbim cu el. 

— O să fim foarte atenţi, nu-i aşa, Lacy? 


22 

Noul şef al poliţiei tribale era Billy Cappel, fiul Căpeteniei şi 
membru al consiliului. Când Căpetenia anunţă numirea lui Billy, 
le explică forţelor de poliţie că era doar o chestiune temporară. 
Billy va rămâne în funcţie doar până când va fi finalizată 
căutarea unei persoane potrivite. Din moment ce, în mod cert, 
noul candidat urma să fie ales din trib, o astfel de căutare n- 
avea să dureze prea mult. Într-adevăr, atât Căpetenia, cât şi 
Billy ştiau că poziţia interimară se va transforma în curând în 
una permanentă. Billy câştiga 50.000 de dolari pe an ca 
membru al consiliului, în afară de dividendele lunare. În funcţia 
de şef al poliţiei tribale, noul lui salariu era de trei ori mai mare, 
plus că, datorită unei noi reguli, putea să se joace de-a polițistul 
şi să rămână în consiliu. Era o afacere bună, mai ales pentru 
clanul Cappel. 

CV-ul lui Billy în ceea ce privea forţele de ordine era chiar 
subţire, dar, în realitate, n-avea nevoie de aşa ceva. Anterior 
numirii în noua funcţie, lucrase o scurtă perioadă de timp la 
serviciul de securitate al cazinoului şi se oferise voluntar în 
echipa de salvare înainte să fie trecut la personalul cu normă 
întreagă. 

In a doua zi de muncă în noua slujbă, sună poliţia din Foley şi 
anunţă că aveau un mandat de arestare pe numele lui Beri 
Munger, bărbatul din înregistrarea video care a ajutat la furtul 
camionetei Dodge Ram. Din moment ce poliţia din Foley nu 
putea trece graniţa statală pentru a face arestarea, iar poliţia 
din Tappacola n-avea jurisdicție în afara rezervației, situaţia era 
un pic complicată. Billy promise să contacteze poliţia din 
DeFuniak Springs şi să le ceară ajutorul. Însă n-o făcu; 
dimpotrivă, îşi sună tatăl, care transmise vorba mai departe. 
Beri Munger află numaidecât că exista un mandat de arestare 
pe numele lui emis din Alabama. 

Billy nu găsi înregistrarea video despre care menţiona poliţia 
din Foley. Căută prin birouri, prin toate dosarele şi 
calculatoarele: nimic. Suspectă că Lyman Gritt o ascunsese 
undeva sau o luase cu el. Îşi sună tatăl din nou şi-l informă că ar 
putea fi o problemă. Apoi îi contactă pe cei din Foley şi ceru 
înregistrarea, însă poliţiştii de acolo erau deja sceptici şi-şi 
puneau întrebări despre „ce naiba făceau amerindienii ăia 


acolo”. Spuseră că vor trimite înregistrarea, dar nu se grăbeau 
deloc. 

Beri Munger dispăru. Billy şi Căpetenia îi făcură o vizită acasă 
lui Lyman Gritt. Într-o întâlnire tensionată, Gritt jură că nu ştia 
nimic despre nicio înregistrare. N-avea nici cea mai mică idee 
despre ce vorbea poliţia din Foley. Căpetenia recurse la 
amenințările obişnuite, însă Gritt nu se lăsa intimidat prea uşor. 
Le ceru, în cele din urmă, să plece de pe proprietatea lui. Ca fost 
şef al poliţiei tribale, credea despre Căpetenie că era băgăcios şi 
necinstit. Şi în plus, fiind şomer, îl dispreţuia, pe el şi întreaga lui 
familie. 

Înregistrarea video era ascunsă în podul lui Gritt, împreună cu 
o copie după cea din magazinul lui Frog Freeman. Gritt se 
considera un poliţist corect, concediat de nişte politicieni care 
fuseseră compromişi. Dacă ziua judecății avea să vină vreodată, 
nişte pârghii sau oarece avantaje în favoarea lui ar fi prins tare 
bine. 

Cinstit, însă şi capabil. La două zile după accident, în timp ce 
întrebările se adunau, iar răspunsurile se dovedeau din ce în ce 
mai înşelătoare, Gritt mersese singur la locul accidentului. Era 
încurcat de trei puzzle-uri evidente. Primul: de ce ar fura un hoţ 
de maşini un vehicul în valoare de 30.000 de dolari şi ar 
conduce trei ore până într-un loc îndepărtat dintr-o rezervaţie 
amerindiană? Drumul pe care se oprise era la jumătatea 
pământului lor şi nu ducea, efectiv, nicăieri. Incepea din spatele 
proprietăţii cazinoului, şerpuia adânc în rezervaţie şi era folosit 
doar de câţiva amerindieni Tappacola care locuiau în zonele cele 
mai izolate. Având bugete umflate, tribul îşi ţinea drumurile 
pavate şi bine întreţinute, dar asta era valabil pentru aproape 
orice drum lăturalnic sau drum de câmp din ţinut. Judecând 
după felul în care a acţionat în înregistrarea video, hoţul avea 
experienţă; veteranii de tipul lui vând, de obicei, maşinile furate 
la magazinele de dezmembrări în doar câteva ore. Nu străbat 
drumuri ciudate la miez de noapte bând whisky Jack Daniels şi 
conducând haotic. Din câte ştia Gritt, nu exista niciun loc de 
păstrare a lucrurilor furate în districtul Brunswick. Nu putea 
crede că şoferul, chiar şi băut, ar fi putut supravieţui unei 
coliziuni frontale, fie ea şi cu o Toyota Prius mică, să fie lovit de 
airbag şi apoi, pur şi simplu, să plece. Şi unde ar fi putut să se 
ducă? Rezervaţia era pe jumătate mlaştină şi de nelocuit. Zona 


mai înaltă era acoperită cu păduri dese. Singura bucată decentă 
de pământ fusese luată de cazinou. La miezul nopţii, un intrus 
care hălăduia prin inima rezervației s-ar fi rătăcit în doar cinci 
minute. Dacă individul cu nasul spart din înregistrarea video a 
lui Frog era, într-adevăr, şoferul camionetei furate, cu numere 
false de Florida, atunci a avut un complice, unul care o 
conducea. 

Asta era primul puzzle şi niciuna dintre piese nu se potrivea. 

Al doilea puzzle era chiar şi mai derutant: ce căutau la miezul 
nopţii în rezervaţie doi avocaţi a căror slujbă era să investigheze 
abateri judiciare? Nu încălcau nicio lege aflându-se acolo - în 
ciuda eforturilor depuse, amerindienii n-au reuşit până atunci să 
ţină deoparte străinii -, însă cei doi chiar n-aveau jurisdicție. 
Curtea tribală era formată din trei membri, bine plătiţi, dar 
cărora le lipseau cu prisosinţă noţiunile juridice. Biroul de 
Conduită Judiciară din Florida nu se putea atinge de ei. 

Al treilea puzzle era la fel de evident: cum s-a întâmplat 
accidentul? Se pare că nu era trafic absolut deloc, doar două 
vehicule pe un drum întunecat şi drept. Vremea era bună. Nu 
exista niciun indicator de limitare a vitezei, însă, din cauza 
serpentinelor, orice şofer ar fi condus puţin peste 80 de 
kilometri pe oră. Chiar şi sub influenţa alcoolului, celălalt şofer 
putea să rămână pe banda lui, fără probleme. 

Stând exact în locul impactului şi holbându-se la asfaltul plin 
de sfărâmături şi pătat de urmele lichidelor de motor, Gritt 
recunoscu în sinea lui că era confuz. Nu era un caz de coliziune 
mortală şi de fugă de la locul accidentului care să fie uşor de 
rezolvat. Reieşea clar că erau implicate mult mai multe 
necunoscute. 

Mai multe vehicule de salvare au lăsat în urmă un labirint de 
urme de cauciucuri pe acostament şi chiar şi în şanţuri şi-n 
câmpul dinspre est. Dacă a doua camionetă, cea cu numere 
false de Florida, a luat şoferul, atunci încotro a apucat-o? Poate 
că a ieşit de pe drum, pentru a nu fi văzută de vreun Tappacola 
care pleca de la cazinou dintr-un schimb târziu. Până în acel 
moment, Gritt vorbise cu fiecare rezident din zonă şi nimeni nu 
zărise nimic; cei mai mulţi dormeau. Doar doamna Beale a auzit 
zgomotul produs de impact. 

Dincolo de un şanţ superficial de la marginea drumului, Gritt 
observase pe pământ urme care se îndepărtau de locul 


accidentului. Urme de cauciucuri late ale unei maşini mari cu 
tracţiune mare, probabil o camionetă. Le urmări vreo cincizeci 
de metri şi în nişte scaieţi găsi patru şerveţele strânse într-un 
ghemotoc şi lipite între ele de o substanţă uscată care nu putea 
fi nimic altceva decât sânge. Nu le atinse, ci se întoarse la 
maşină şi din portbagaj scoase o pungă din plastic resigilabilă. 
Folosindu-se de un beţişor, băgă şerveţelele în pungă, apoi 
continuă să meargă pe calea urmelor. Le pierdu în nişte 
desişuri, însă le descoperi din nou la vreo patru sute de metri de 
maşina lui. Traversau o albie secată, continuau încă vreo sută 
de metri şi coteau la stânga pe un drum pietruit pe care nu-l mai 
văzuse niciodată. Din momentul acela, urmele dispărură. 
Drumul pietruit şerpuia cam trei sferturi de kilometru şi dădea 
într-un drum pavat numit Sandy Lane. Gritt se întoarse la locul 
accidentului şi se urcă în maşină. Din înregistrarea video de la 
Frog, avea o imagine clară a feţei individului. Cu ceva noroc, 
deţinea şi o probă din sângele lui. 

Şoferul camionetei cunoştea zona mai bine decât o ştia şeful 
poliţiei tribale. 


Întâlnirea avu loc într-un apartament nemobilat din Seagrove 
Beach, unul dintre multele construite şi vândute de o entitate 
necunoscută şi pierdută în încrengătura organizaţiei Dubose. 
Când Căpetenia Cappel sosi în parcare, singur, fu escortat în 
clădire de un bărbat pe care-l cunoştea doar sub prenumele 
Hank. După mai mulţi ani de când avea de-a face cu Dubose, 
Elias era încă uimit de cât de puţin ştia despre el şi cei din jurul 
lui. Se gândi că Hank trebuia să fi avut ceva influenţă din 
moment ce rămase în încăpere pe durata întâlnirii, fără să 
vorbească, dar ascultând totul. 

Dubose era după o zi lungă. Cu două ore mai devreme, se 
întâlnise cu Claudia McDover în apartamentul ei din Rabbit Run 
şi fusese pus la curent despre întrevederea cu cei trei 
reprezentanţi ai BCJ. Citise plângerea, întrebase acelaşi lucru, 
cine naiba era Greg Myers, şi încercă s-o calmeze pe 
judecătoarea îngrijorată. Apoi ajunse în acel apartament din 
Seagrove Beach, unde aşteptase să vină Căpetenia. 


Cappel avea o servietă din care scoase un laptop şi-l puse pe 
tejgheaua barului. Nu erau scaune pe care să se aşeze în noul 
apartament; înăuntru mirosea încă a var proaspăt. 

— Sunt două înregistrări video, spuse Cappel. Prima este de la 
poliţia din Foley, Alabama, de la care am primit, în sfârşit, o 
copie în după-amiaza asta. Suntem mai mult decât siguri că au 
mai trimis una săptămâna trecută, iar Gritt a reuşit s-o 
rătăcească sau s-o ascundă, sau el ştie ce-a făcut. Nu e în dosar 
şi nici nu-i făcută vreo înregistrare. lată! 

Căpetenia tastă ceva şi Dubose se apropie. Urmăriră 
înregistrarea video în care Dodge Ram-ul era furat dintr-o 
parcare din Foley. Dubose rămase tăcut până la final. 

— Mai pune-o o dată, ceru el şi, după ce o urmăriră din nou, 
întrebă: Ce ştii? 

— Camioneta Honda este pe numele unuia, Berl Munger, care 
tocmai ce-a primit un telefon şi a dispărut. Ce ştii despre el? 

Dubose se îndepărtă şi începu să se plimbe încolo şi încoace 
prin apartament. 

— Nimic. A fost o înţelegere. Aveam nevoie de o maşină 
furată, aşa că am dat un telefon. Munger nu face parte din 
„club”, lucrează pe cont propriu. Nu ştie nimic. 

— Păi, tot a avut de-a face cu cineva când a adus maşina şi a 
luat banii. Tot are ceva de spus. 

— Da, aşa e. Presupun că i s-a sugerat să dispară. 

— Da. Cine era celălalt tip, cel care a furat Dodge Ram-ul? N- 
am nici cea mai mică idee, cineva care lucrează cu Munger, 
bănuiesc. Repet, nu-i cunoaştem pe oamenii ăştia. Le-am dat 
doar bani gheaţă pentru o camionetă furată, explică Dubose, pe 
urmă se întoarse la tejghea şi se holbă la ecran. Dă-mi să văd 
cealaltă înregistrare. 

Căpetenia mai tastă ceva şi apăru înregistrarea video de la 
magazinul lui Frog. Dubose o urmări, scuturând din cap plin de 
dezgust. O urmări iar şi începu să înjure. 

— Cretinul, cretinul, cretinul, mormăi el. Deci îi cunoşti pe 
ăştia? 

— Da. 

— Şi puştiul cu nasul spart e cel care conducea Dodge Ram-ul 
pe are l-a accidentat, nu? 

— La naiba, la naiba, la naiba! 


— Cred că asta înseamnă, de fapt, da, da, da. Ştii, Vonn, chiar 
nu îmi plac toate secretele astea. Ai organizat treaba asta pe 
pământul nostru şi nu mi-ai spus nimic. Nu vreau să-ţi fiu 
partener, însă din multe puncte de vedere e ca şi cum am fi 
legaţi. Dacă e vreo breşă pe undeva, trebuie să ştiu şi eu. 

Dubose se plimba iar neliniştit, rozându-şi unghiile şi 
încercând să rămână calm, deşi era pe cale să erupă. 

— Ce vrei să ştii? izbucni el. 

— Cine e individul cu nasul spart? Şi cum de te foloseşti de 
oameni care-s în halul ăsta de proşti? Se opresc noaptea târziu 
la un magazin, nu parchează undeva în umbră, ci fix în faţă, 
cerând parcă să apară pe camerele de supraveghere, şi, gata, 
avem fotografii ale oamenilor tăi imediat după marea lovitură. 

— Sunt proşti, bine? Cine a mai văzut înregistrarea asta? 

— Eu, tu, Billy, Frog, şeriful Pickett şi Gritt. 

— Deci o putem păstra pentru noi, nu? 

— Posibil. Îmi fac griji din cauza lui Gritt. A minţit despre 
prima înregistrare, a zis că nu ştia nimic despre ea, însă poliţiştii 
din Foley i-au zis lui Billy că au trimis înregistrarea video în urmă 
cu o săptămână. Gritt pune ceva la cale şi acum că a rămas fără 
slujbă e foarte supărat. Nu m-ar mira să aibă ascunse pe undeva 
copii după ambele înregistrări. Am încercat să vorbesc cu el, dar 
n-a mers bine. 

— Ce naiba face? 

— A trebuit să-l concediez, îţi aminteşti? Ai fost informat 
despre decizia asta. A trebuit să scăpăm de el, ca să preluăm 
controlul asupra anchetei. BCJ-ul dă târcoale şi sunt foarte 
suspicioşi. Cine ştie? Ar putea să meargă la federali şi să-i 
convingă să-şi vâre nasul. Gritt n-a făcut niciodată parte din 
grupul ăsta. Trebuia să plece. 

— Bine, bine, spuse Dubose privind printr-o uşă glisantă şi 
holbându-se în întuneric. Uite ce facem. Aranjezi o întâlnire cu 
Gritt şi-l convingi că tratează cu uşurinţă un lucru primejdios. Se 
îndepărtează de rezervaţie, aşa că struneşte-l. 

— Nu-mi prea place metafora asta. 

Dubose se întoarse şi se îndreptă către Căpetenie de parcă ar 
fi vrut să-i tragă un pumn. Ochii îi luceau şi era pe cale să-şi 
piardă cumpătul. 

— Nu dau doi bani pe ce-ţi place. N-o să ne ducem la fund 
pentru că Gritt a fost rănit în amorul propriu când şi-a pierdut 


slujba. Explică-i cu ce te confrunţi. Are nevastă şi trei copii, iar 
viaţa lui e destul de bună, chiar şi fără uniforma lui drăguță de 
şef al poliţiei tribale. Miza e prea mare ca să-şi descopere 
preceptele religioase acum. Să-şi ţină gura închisă, să înapoieze 
tot ce ascunde şi să intre în rând cu lumea. Dacă nu, vede el. Ai 
priceput? 

— N-am de gând să-i fac rău unui frate. 

— Nu vei fi nevoit s-o faci. Nu înţelegi conceptul de intimidare. 
Practic, eu l-am inventat. Doar asta ştiu. Şi asta-mi place. lar 
Gritt trebuie să înţeleagă. Dacă mă duc la fund, la fel se va 
întâmpla şi cu tine, şi cu mulţi alţi oameni. Dar n-o să se 
întâmple. Treaba ta este să-l convingi pe Gritt să-şi ţină gura şi 
să-şi vadă de treabă. Fă asta şi totul va fi bine. 

Căpetenia închise laptopul. 

— Cum rămâne cu şeriful Pickett? întrebă el. 

— N-are jurisdicție asupra accidentului. Tu ai. Pentru el 
înseamnă un caz în minus cu care să-şi bată capul. Şi-n plus, mă 
pot ocupa eu de şerif. Pune-l pe Gritt la punct. Asigură-te că 
Munger a dispărut. Du-i cu zăhărelul pe cei din Foley. Şi o să 
trecem peste furtuna asta. 

— Şi individul cu nasul spart? 

— Până mâine la prânz, o să fie la două mii de kilometri 
depărtare. Lasă-mă pe mine să mă ocup de el. 


23 

Lacy lucra din nou la program normal şi deşi, pe de-o parte, 
prezenţa ei mai ridică moralul, pe de cealaltă parte, lipsa lui 
Hugo se simţea ca un gol. Ea şi Geismar păstrară majoritatea 
informaţiilor pentru ei, însă exista convingerea unanimă că 
moartea lui Hatch fusese mai mult decât un accident tragic. 
Pentru o agenţie mică, moartea misterioasă a unuia dintre ei era 
ceva traumatizant. Niciunul dintre cei care lucrau la BCJ nu 
considera că avea un loc de muncă periculos. 

Deşi mişcările ei erau încă lente şi purta pe cap o colecţie de 
eşarfe în continuă creştere, era o plăcere s-o ai pe Lacy în 
preajmă. Mai mult, pentru colegi constituia un adevărat 
exemplu. Se întrema făcând ore suplimentare. 

La două zile după ce i-a înmânat plângerea judecătoarei 
McDover, Lacy se afla la biroul ei, când fu sunată de Edgar 
Killebrew. Pompos chiar şi la telefon, acesta începu: 

— Ştiţi, domnişoară Stoltz, cu cât studiez plângerea aceasta, 
cu atât o găsesc mai îngrozitoare. Nu se bazează pe nimic şi 
sunt uimit că Biroul de Conduită Judiciară ia în considerare şi 
cea mai mică posibilitate de a o cerceta. 

— Aţi mai menţionat asta, deja, replică Lacy calmă. Aveţi 
ceva împotrivă dacă înregistrez convorbirea? 

— Nu dau doi bani pe ce faci. 

Lacy apăsă butonul de înregistrare al telefonului. 

— Aşa, acum, ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Puteţi respinge blestemata asta de plângere, asta puteţi 
face. Şi-i puteţi transmite domnului Greg Myers că am să-l târâi 
prin tribunale în următorii zece ani în procese de calomnie. 

— Îi voi transmite şi sunt sigură că domnul Myers înţelege că 
nu e nimic defăimător ori calomnios în plângerea lui, deoarece 
n-a fost făcută publică. 

— Ei bine, mai vedem noi. Am decis să nu înaintez o solicitare 
de respingere doar pentru că n-ar face nimic altceva decât să 
atragă atenţia asupra problemei. Biroul e format din cinci 
membri, nişte politicieni oportunişti care s-au dat bine pe lângă 
guvernator, şi n-am încredere în niciunul dintre ei când vine 
vorba de păstrat secrete, aşa cum n-am încredere în nimeni din 
biroul dumneavoastră. Treaba asta trebuie ţinută secretă pe cât 
e posibil. Înţelegeţi, domnişoară Stoltz? 


— Am purtat discuţia asta în biroul doamnei judecător 
McDover, în urmă cu două zile. 

— Ei şi, o mai purtăm o dată! Şi-n plus, aş vrea să aflu mai 
multe despre anchetă. N-am niciun dubiu că nu duce nicăieri, 
aşa că mi-e teamă că veţi deveni disperaţi şi o să începeţi să 
sunaţi pe oricine ar putea s-o cunoască pe clienta mea. In felul 
ăsta pornesc zvonurile, zvonuri groaznice, domnişoară Stoltz, şi, 
pur şi simplu, n-am încredere că dumneata sau altcineva veţi 
trata toată chestiunea asta cu discreţie. 

— Vă faceţi prea multe griji, domnule Killebrew. Facem asta 
zilnic şi înţelegem conceptul de confidenţialitate. Nu pot discuta 
cu dumneavoastră despre investigația noastră. 

— Ei bine, vă avertizez că, dacă anchetarea acestui caz se 
transformă într-o vânătoare de vrăjitoare şi reputaţia clientei 
mele este afectată, vă voi da în judecată pe dumneavoastră, şi 
pe domnul Geismar, şi pe toţi cei de la BCJ pentru defăimare. 

— N-aveţi decât. Şi noi vă vom da în judecată pentru 
intentarea unui proces fără temei. 

— Minunat, nemaipomenit! M-aş delecta cu oportunitatea de 
a vă vedea în instanţă. În sala de judecată, domnişoară Stoltz, 
mă simt precum acasă, ceea ce nu e cazul dumneavoastră. 

— Mai aveţi ceva de adăugat, domnule Killebrew? 

— Nimic. La revedere. 

Oricât de calmă păruse, telefonul fusese supărător. Killebrew 
era un avocat pledant de temut, renumit pentru tacticile lui de a 
„pârjoli pământul”:$. Un astfel de proces ar fi fost, în cele din 
urmă, socotit neîntemeiat, dar perspectiva unei ciondăneli cu el 
era descurajantă. Plus că el avea dreptate, câştiga bani frumoşi 
în faţa juraţilor, pe când Lacy nu văzuse niciodată unul. li puse 
înregistrarea lui Michael, care chicoti. El mai primise astfel de 
ameninţări înainte, însă ea nu. Atâta vreme cât BCJ-ul îşi făcea 
treaba şi nu-şi depăşea atribuţiile, agenţia era, practic, imună la 
astfel de procese. Altfel, ei n-ar mai fi înmânat niciodată o 
plângere, personal. 

Se întoarse în biroul ei şi încercă să se concentreze asupra 
problemelor. Sună a doua oară la biroul şefului poliţiei tribale şi 
întrebă de Billy Cappel. Era prea ocupat în momentul acela. 
Sună din nou peste o oră: se afla într-o şedinţă. Sună la firma ei 


16 Tactică militară ce presupune distrugerea oricăror mijloace folositoare 
inamicului care fie înaintează, fie se retrage din teritoriul asaltat. (n.tr.) 


de asigurări şi, într-un sfârşit, dădu de evaluatorul care avea 
maşina ei, Toyota Prius, buşită. O informă că a vândut-o unei 
firme de dezmembrări din Panama City cu 1.000 de dolari, 
preţul standard pentru daune totale. Pretinse că nu ştia prea 
multe despre ce se întâmpla cu astfel de vehicule după ce 
ajungeau în centrele de dezmembrări, totuşi bănuia în cazul 
Toyotei că fie o striveau şi o trimiteau la fabricile de reciclare, 
fie o vindeau pentru piese. Două telefoane la firma de 
dezmembrări şi nicio informaţie. După prânz, îl înştiinţă pe 
Michael că avea o programare la medic şi că va lipsi toată după- 
amiaza. 

În schimb, porni spre Panama City, primul ei drum cu maşina, 
singură. Se limită la viteza legală şi încercă să nu tresară la 
fiecare autovehicul pe lângă care trecea. Cu toate acestea, 
senzaţia era exasperantă. Respira sacadat şi simţea un gol în 
stomac, dar era hotărâtă să ajungă acolo şi pe urmă să facă 
drumul înapoi. La firma de dezmembrări, trase maşina într-o 
parcare pietruită între un vehicul de tractare şi o camionetă 
lovită şi-l întrebă pe un bărbat în vârstă, cu o cămaşă murdară şi 
cu o barbă şi mai murdară, despre birou. Lucrătorul făcu un 
semn cu capul înspre o clădire din metal cu pereţi scorojiţi, care 
avea o uşă deschisă. Intră într-o cameră cu o tejghea lungă, de 
unde mecanicii cumpărau piese la mâna a doua. Pereţii erau 
acoperiţi cu o colecţie impresionantă de capace de roţi, însă un 
colţ era dedicat calendarelor cu manechine pe jumătate 
dezbrăcate. Prezenţa unei femei frumoase opri toate 
tranzacţiile. Un bărbat cu numele Bo imprimat pe cămaşă zâmbi 
şi spuse: 

— Oh, bună ziua, domnişoară, cu ce vă putem fi de folos? 

Ea zâmbi la rândul ei, înaintă şi răspunse: 

— Îmi caut maşina. A fost lovită în urmă cu trei săptămâni în 
rezervaţia Tappacola şi adusă aici. Aş vrea s-o văd şi să-mi 
recuperez nişte obiecte personale. 

— Păi, dacă a fost adusă aici, atunci nu mai este maşina ta, 
zise Bo fără a mai zâmbi. Presupun că a fost făcută praf. 

— Da. Am vorbit cu cei de la compania mea de asigurări şi mi- 
au comunicat că e aici. 

Bo merse la un calculator şi întrebă: 

— Ştiţi numărul seriei de pe şasiu? 


Ea îi întinse o copie după actul de proprietate. Lucrătorul luă 
nişte chei, iar prietenul lui, Fred, îl însoţi. Doi mecanici priveau 
cu atenţie din celălalt capăt al tejghelei. Bo şi Fred se încruntară 
şi mormăiră, părând confuzi. 

— Pe aici, spuse Bo şi ieşi după tejghea. 

Lacy îl urmă şi trecură printr-un hol scurt şi printr-o intrare 
laterală. În spatele clădirii şi ascuns privirii de un gard înalt, era 
un câmp cu sute de maşini, camionete şi dubiţe avariate. In 
depărtare, un utilaj masiv zdrobea o maşină accidentată. Bo îi 
făcu din mână unui alt bărbat, care, în cele din urmă, veni către 
ei. Purta o bluză albă, mult mai curată decât cele pe care le 
purtau Bo şi Fred şi fără să aibă vreun nume inscripţionat. Se 
părea că el era şeful. 

— Doamna caută Toyota Prius care a venit din rezervaţia 
amerindiană, îi zise Bo întinzându-i o foaie de hârtie. Susţine că-i 
maşina ei. 

Bărbatul se încruntă şi clătină din cap. 

— Nu-i aici. A apărut un individ în urmă cu câteva zile şi a 
cumpărat-o cu banii jos. A luat-o pe o platformă. 

— Cine a cumpărat-o? întrebă Lacy depăşindu-şi atribuţiile. 

— Nu vă pot spune, doamnă, şi oricum nu ştiu. Nu cred că a 
dat vreun nume, doar voia maşina şi avea bani lichizi. Este ceva 
obişnuit. Indivizi dintr-ăştia cumpără o maşină accidentată şi-i 
vând piesele. Nu l-am mai văzut niciodată până acum pe acel 
ins. 

— Şi nu există documente? 

Bo izbucni în râs, iar şeful lui zâmbi de neştiinţa ei. 

— Nu, doamnă, răspunse şeful. Din momentul în care o 
maşină e buşită şi titlul de proprietate este anulat, nimănui nu-i 
pasă ce se întâmplă cu ea. Tranzacţiile cu bani gheaţă nu sunt 
deloc neobişnuite în afacerea asta. 

Lacy nu ştia ce anume să mai întrebe. Presupunea că 
spuneau adevărul. Se uită la miile de rable şi conştientiză cât de 
inutilă ar fi i fost căutarea. 

— Îmi pare rău, doamnă, zise şeful şi plecă. 


* 


În mesajul primit de la Verna, aceasta o întreba: „Vrei să 
vorbim?” 


Schimbară câteva cuvinte şi stabiliră o oră. 

Lacy sosi la familia Hatch după cină. Verna era singură cu 
copiii. Cei mari îşi făceau temele la masa din bucătărie. Pippin şi 
celălalt copilaş dormeau. Verna zicea că nu mai fusese atât de 
liniştită casa de pe vremea când trăia Hugo. Băură ceai verde în 
curte şi priviră licuricii în întuneric. Verna era uşurată că rudele 
ei plecaseră, în sfârşit, deşi mama ei avea să se întoarcă a doua 
zi s-o ajute cu Pippin. Verna era epuizată, dar dormea mai mult. 
Încă visa că Hugo era cu ea, însă îşi găsea uşor, uşor drumul 
către realitate. Cu patru copii în întreţinere nu-şi permitea luxul 
de a-şi jeli soţul aşa cum se cuvenea. Viaţa nu-şi încetinea 
ritmul. 

— Am primit astăzi cecul de pe asigurarea de viaţă, aşa că 
presiunea s-a atenuat, pentru moment cel puţin, spuse ea. 

— E foarte bine, Verna. 

— O să ne descurcăm un an sau cam aşa ceva, dar va trebui 
să-mi găsesc o slujbă. Hugo câştiga 60.000 de dolari pe an şi n- 
am reuşit să economisesc nimic. Trebuie să pun deoparte o 
sumă din banii ăştia pentru viitor, pentru copii. 

Simţea nevoia să vorbească şi-şi dorea s-o asculte cineva care 
nu făcea parte din familie. Avea o diplomă de la Universitatea 
de stat din Florida în Sănătate publică şi lucrase ca asistent 
social timp de un an, până când a rămas însărcinată cu primul 
copil. După a treia sarcină, şi-a luat adio de la gândul unei 
cariere. 

— Îmi place ideea de a avea un loc de muncă, adăugă ea. Am 
fost multă vreme mamă cu normă întreagă, iar acum sunt 
pregătită pentru o schimbare. Am vorbit cu Hugo de multe ori 
despre asta şi ne hotărâserăm că imediat ce Pippin avea să 
meargă la grădiniţă urma să mă întorc şi eu la muncă. Poate că 
am fi reuşit să ne mutăm într-o casă mai mare, să punem ceva 
deoparte pentru copii având amândoi salariu. Hugo mă încuraja 
foarte mult, Lacy. Avea el ditamai ego-ul, nu se putea abţine, 
însă nu era deloc ameninţat de o soţie independentă. 

Lacy asculta şi încuviinţa. Prietena ei vorbise de multe ori 
despre a avea o carieră. 

Verna sorbi din ceai şi închise ochii pentru o clipă, gânditoare, 
şi reveni la realitate la fel de repede. 

— Îţi vine să crezi că am avut deja oameni care să-mi ceară 
bani? Până acum, doi dintre verii lui Hugo au zăbovit pe aici 


suficient de mult cât să ceară bani împrumut. l-am refuzat şi m- 
am descotorosit de ei, dar o să se întoarcă. Oare de ce fac 
oamenii ăştia nişte lucruri atât de îngrozitoare, Lacy? 

— Nu ştiu, răspunse ea, deşi ştia că nu se putea răspunde la o 
asemenea întrebare. 

— Am primit mult prea multe sfaturi de la mult prea mulţi 
oameni zilele astea, continuă Verna. Chiar şi înainte de 
înmormântare, toată lumea ştia că urma să primesc 100.000 de 
dolari pe asigurarea privată de viaţă şi câteva dintre lipitori 
încercau deja să-şi croiască drum. Mi-e greață de ei, pe bune. 
Nu e vorba de mama sau de surorile mele, ci de unii dintre 
aceşti veri, unii dintre oamenii ăştia pe care Hugo şi cu mine 
abia dacă i-am văzut în ultimii cinci ani. 

— Geismar a zis că erau şi nişte avocaţi în casă care puneau 
la cale nişte procese. 

— M-am descotorosit şi de ei. Unul cu gura mare susţinea că 
aş putea să primesc ceva de pe poliţa de asigurare a camionetei 
furate. S-a dovedit că nu se poate. Când un vehicul este furat 
aşa, asigurai devine nulă, cel puţin în ceea ce priveşte daunele. 
Am primit multe sugestii pentru câteva procese de anvergură. 
Unul împotriva companiei Toyota pentru airbagul şi centura 
defectuoase de pe partea dreaptă, însă nu cred că-i o idee prea 
bună. Am o întrebare, Lacy. Când Hugo şi cu tine mergeaţi cu 
maşina către cazinou în noaptea aia, centura lui era funcţională? 

— Nu chiar. Se plângea că nu stătea prinsă. Lucru care nu se 
mai întâmplase până atunci. S-a chinuit cu ea de câteva ori, a 
făcut-o să se prindă, dar era ceva în neregulă cu centura. 

— Crezi că a umblat cineva la ea? 

— Da, Verna. Cred că airbagul a fost dezarmat şi centura a 
fost cumva compromisă. 

— lar accidentul n-a fost un accident? 

— Nu, n-a fost. Am fost loviți în mod intenţionat de o 
camionetă care cântărea de două ori mai mult decât Toyota 
Prius. 

— De ce? Trebuie să-mi spui, Lacy. Merit să ştiu ce se 
petrece. 

— Îţi voi spune cât de mult pot, însă trebuie să-mi promiţi că- 
ţi vei ţine gura. 

— Haide, Lacy! Mă cunoşti doar. 

— Ai un avocat? 


— Da. Unul dintre prietenii lui Hugo de facultate se ocupă de 
toate. Am încredere în el. 

— Bine, dar nici măcar el nu trebuie să ştie despre povestea 
asta, nu acum. 

— Spune-mi, te rog! 


Era aproape zece când Roderick deschise uşa şi anunţă: 

— Mamă, Pippin plânge. 

Verna îşi şterse repede lacrimile de pe obraz. 

— Ei, ce surpriză! Copilul ăla. 

— Am să rămân în seara asta, bine? se oferi Lacy în timp ce 
se ridică să intre în casă. O să am grijă de Pippin şi poate putem 
să mai vorbim. 

— Mulţumesc, Lacy. Mai am nişte întrebări. 

— Sunt convinsă că ai. 


24 

Întâlnirea avu loc în biroul FBI din Tallahassee, aflat la zece 
minute de mers de BCJ. Şeful era un bărbat de carieră serios pe 
nume Luna şi, din momentul în care se adunară în jurul unei 
mese mari de conferinţe, el păru că se îndoieşte de importanţa 
întâlnirii. La dreapta lui stătea un agent special arătos şi cordial 
pe nume Pacheco, pe la vreo treizeci şi cinci de ani, fără 
verighetă şi cu nişte ochi care păreau s-o soarbă pe Lacy încă 
din momentul în care şi-au dat bună ziua. In capătul celălalt al 
mesei, de parcă era nevoie de el, dar nu era dorit cu adevărat, 
se afla un al treilea agent, Hahn. Lacy era faţă în faţă cu Luna şi 
Pacheco, iar Geismar şedea în dreapta ei. 

— Inainte de toate, aş vrea să vă mulţumesc pentru timpul pe 
care mi l-aţi acordat, începu ea. Ştim că sunteţi ocupați, însă ce 
avem de spus n-o să dureze puţin. Avem limite de timp aici? 

Luna clătină din cap şi răspunse: 

— Nu. Vă ascultăm. 

— Bine. V-am întrebat ieri la telefon despre un bărbat pe 
nume Vonn Dubose. Suntem curioşi dacă aveţi ceva referitor la 
el. 

— Da, dar nu prea mult, spuse Pacheco ridicând o foaie de 
hârtie. Dubose n-are cazier, nici statal, nici federal. Mafia 
Catfish, sau Mafia de pe Coastă aşa cum a ajuns să fie numită, 
ne este cunoscută de multă vreme. Cred că i-aţi aflat istoria. O 
mică bandă cu un trecut colorat, însă nimic înregistrat aici, în 
Florida. In urmă cam cu douăzeci de ani, a fost prins un bărbat 
pe nume Duncan cu un camion plin cu marijuana lângă Winter 
Haven. DEA!” bănuia că lucra pentru un grup organizat, probabil 
pentru aceeaşi Mafie de pe Coastă, dar n-au ajuns nicăieri, 
pentru că Duncan refuza să vorbească sau să negocieze. Şi-a 
ispăşit o sentinţă lungă şi a fost eliberat pentru bună purtare în 
urmă cu trei ani. N-a declarat niciodată nimic. Şi cam atât. Cât 
despre Vonn Dubose, încă n-am găsit nimic. 

— Deci, în ceea ce ne priveşte, adăugă Luna, nu există Mafia 
de pe Coastă. In ultima vreme ne petrecem zilele concentrându- 
se asuprii entităţilor cunoscute - Al-Qaeda, traficanţi de 
narcotice, tipi dintr-ăştia de treabă. 


7 Drug Enforcement Agency - Departamentul de Combatere a Drogurilor (n. 
red.) 


— Bine, zise Lacy. Avem un informator despre care, cu părere 
de rău, am ajuns să credem că spune adevărul. Este un fost 
avocat, cu o condamnare la activ şi pare că ştie unde-s 
îngropate toate. Nu la propriu, bineînţeles, însă este convins că 
există o bandă organizată şi că Dubose conduce totul cu o mână 
fermă. Am fost contactaţi de informator cam cu două luni în 
urmă. 

— Este vorba despre Greg Myers? întrebă Pacheco. 

— Da, este numele trecut pe plângerea pe care v-am trimis-o 
ieri. Dar este un nume nou, nu cel adevărat. Conform spuselor 
lui Myers, Vonn Dubose şi fratele lui au fost împuşcaţi într-o 
tranzacţie cu droguri eşuată, în urmă cu mulţi ani, în sudul 
Floridei. Fratele a murit. Vonn nu. N-aveţi nimic despre asta? 

Pacheco scutură din cap. 

— Nimic. De unde ştie Myers de aşa ceva? 

— Habar n-am. Se ascunde şi este foarte secretos. 

— De cine se ascunde? întrebă Luna. 

— Nu ştiu sigur, însă nu de voi sau de o altă agenţie de 
aplicare a legii. Când a pledat vinovat, a turnat o grămadă de 
oameni şi acum se simte ameninţat. 

— Acuzaţiile lui au fost federale? întrebă Pacheco. 

— Da, au fost şi a fost închis într-o închisoare federală. Dar, vă 
rog, din motive pe care e posibil să vi le ofer mai târziu, nu vă 
pierdeţi vremea încercând să-l găsiţi pe adevăratul Greg Myers. 
Nu el este motivul pentru care ne aflăm aici. Aţi citit plângerea 
oficială depusă împotriva doamnei judecător McDover. Ne-am 
făcut evaluarea şi am considerat că are temei. Adevărata 
poveste totuşi are ramificații mult mai profunde decât ce este 
trecut în plângere. Conform spuselor lui Myers, Vonn Dubose şi 
tribul Tappacola au făcut o înţelegere în urmă cu douăzeci de 
ani ca să construiască un cazinou şi de atunci sustrag o 
grămadă de bani, dintre care mulţi sunt acum împărţiţi cu 
judecătoarea McDover. 

— Judecătoarea primeşte bani? 

— Da, conform spuselor lui Myers. 

— Şi de ce i-ar da bani? 

— Plângerea oficială este proba noastră A. Dumneavoastră aţi 
primit o copie. Aici aveţi proba B. 

Geismar le întinse cele două copii pe masă. 


— Este un rezumat despre Tappacola, continuă Lacy, 
pământul lor, recunoaşterea federală şi eforturile de a construi 
cazinoul implică cel puţin două crime şi un bărbat pe nume 
Junior Mace, care-şi aşteaptă acum pedeapsa cu moartea la 
Starke. Vă sugerez să vă luaţi câteva minute ca să citiţi proba. 

Citeau deja, încet. Până în acel moment, povestea le captase 
atenţia. Dădeau paginile metodic, iar Pacheco era un pic mai 
rapid. În capătul îndepărtat, Hahn răsfoia paginile în tăcere. 
Atmosfera era apăsătoare în vreme ce ei cântăreau fiecare 
cuvânt. Lacy scrijelea notițe indescifrabile într-un carneţel, în 
timp ce Michael citea e-mailuri pe telefon. 

Când terminară, Lacy adăugă: 

— Proba C este mai degrabă un istoric detaliat privind 
construirea cazinoului, al drumului cu taxă şi toate litigiile pe 
seama amândurora. Cu un judecător în buzunar, Dubose putea 
să se lupte cu orice i-ar fi stat în cale, iar Treasure Key s-a 
deschis în 2000. 

Geismar împărţi copii după proba C. 

— Şi vreţi să citim asta acum? întrebă Luna. 

— Da. 

— Bine. Doriţi să serviţi nişte cafea cât citim noi? 

— Ar fi minunat, mulţumim. 

Hahn se ridică şi ieşi grăbit ca să găsească o secretară. 
Cafeaua era servită în căni adevărate - nu pahare din carton -, 
însă nici, Luna şi nici Pacheco nu părură să bage de seamă. Erau 
absorbiți de proba C. 

Pacheco termină primul şi, ca să nu-şi întrerupă şeful, îşi făcu 
notițe pe margine şi aşteptă. Luna cobori copia şi spuse: 

— O întrebare. Ar trebui să suspectăm despre acest Junior 
Mace, aflat acum pe culoarul morţii, că e posibil ca nu el să fi 
săvârşit cele două crime despre care se face referire în proba de 
mai devreme? 

— Sincer, nu ştim, răspunse Michael, dar Greg Myers crede că 
domnului Mace i-a fost înscenată toată povestea şi că este 
nevinovat. 

— M-am văzut cu Mace, adăugă Lacy, iar el a declarat clar că 
n-a ucis pe nimeni. 

— Mă îndoiesc că-i singurul de acolo care-şi susţine 
nevinovăția, glumi Pacheco. 


Zâmbete doar, fără râsete. Luna se uită la ceas, se holbă la 
hârţogăria din faţa lui Geismar şi întrebă: 

— Câte astfel de probe aveţi? 

— Nu multe. 

— Ei bine, în proba D, o vedeţi pe judecătoare, spuse Lacy. 

Geismar le împărţi câte o copie. 

— Mai întâi, veţi vedea o fotografie cu ea în faţa unuia dintre 
apartamentele ei de la Rabbit Run. 

— Nu e ca şi cum ar poza pentru camera foto, zise Pacheco 
uitându-se la fotografii. Cine le-a făcut? 

— Nu ştim, răspunse Lacy. Greg Myers are un informator al 
cărui nume nu-l cunoaştem, pentru că nici Myers nu-l ştie. 
Comunică printr-un intermediar. 

Din capătul îndepărtat al biroului, Hahn scoase un sunet care 
sugera neîncredere. 

— E o poveste complicată care devine din ce în ce mai bună, 
spuse Lacy privindu-l pe Hahn. Să revenim la probă. Există ceva 
date despre McDover, nu prea multe însă, pentru că e destul de 
retrasă. Partenera ei de ilegalităţi, sau mai bine zis unul dintre 
partenerii ei, este o avocată din Mobile, specializată în domeniul 
imobiliar, pe nume Phyllis Turban. Poza ei a fost luată din ghidul 
magistraturii locale. Aceste două femei se cunosc de multă 
vreun. Sunt foarte apropiate, le place să călătorească în lux şi 
întotdeauna împreună. Cheltuie mult mai mult decât câştigă. 
Proba rezumă călătoriile lor pe o perioadă de şapte ani. 

În mod vădit intrigaţi, cei trei agenţi răsfoiau deja proba D. Pe 
când ei întorceau pagină cu pagină, încăperea se cufundă din 
nou în tăcere. 

Lacy golise cana de cafea. Se aflau acolo de o oră, iar ea era 
încântată de felul în care fusese primită povestea până în acel 
moment. Venind la acea întrevedere, ea şi Michael nu ştiau la ce 
să se aştepte. S-au gândit că povestea pe care urmau s-o spună 
va fi captivantă, dar n-aveau nici cea mai mică idee despre cum 
ar fi putut fi primită. Şi iată că, până la urmă, stârniseră 
interesul FBl-ului. Deşi agenţii erau conştienţi că trecea timpul, 
nu păreau să se grăbească. 

Luna se uită la ea. 

— Mai departe. 


— Următoarea este proba E, cea mai subţirică de până acum, 
o cronologie a implicării noastre în caz, spuse Lacy în vreme ce 
Geismar împrăştia mai multe hârtii. 

Le citiră cu atenţie. 

— Cum a reacţionat McDover când i-aţi înmânat plângerea? 
întrebă Pacheco. 

— A fost destul de calmă, răspunse Lacy. Bineînţeles că a 
negat totul. 

— Mi-a părut speriată, preciză Michael, însă cei doi colegi ai 
mei nu sunt de acord. Nici nu cred că are prea mare importanţă. 

— Ei bine, trebuie să fie vinovată de ceva dacă l-a angajat pe 
Edgar Killebrew, conchise Pacheco. 

— Aşa zic şi eu, îi surprinse Hahn. Ce avocat lipsit de 
scrupule! 

Luna ridică uşor o mână cât să-i taie vorba şi întrebă: 

— Mai e vreo probă? 

— Da, ultima, răspunse Lacy. Sunt sigură că aţi aflat că Hugo 
Hatch, colegul nostru, a murit într-un accident de maşină în 
rezervaţie. 

Cei trei agenţi încuviinţară trişti. 

— Ei bine, eu conduceam maşina când s-a întâmplat. Port o 
eşarfă pentru că mi-au ras capul când mă aflam în spital. Am 
avut tăieturi şi zgârieturi, o grămadă de copci, o contuzie, însă 
am fost norocoasă. Nu-mi amintesc multe, dar, uşor-uşor, încep 
să-mi revină unele frânturi. În orice caz, prietenul şi colegul meu 
a murit la locul accidentului, iar moartea lui n-a fost un accident. 
Noi credem că a fost omorât. 

Geismar oferi copii după proba F, pe care agenţii le luară cu şi 
mai mult entuziasm. 

Fotografii ale Toyotei Prius şi ale Dodge Ram-ului; fotografii 
de la locul accidentului; rezumatul conversaţiilor purtate cu 
şeful poliţiei tribale; o descriere a airbagului şi a centurii care n- 
au funcţionat; telefoanele şi iPad-ul care dispăruseră; şi 
concluzia că în spatele accidentului era cineva, şi de aici ideea 
unei crime la comandă, şi că presupusul autor moral, cel care a 
ordonat lovitura, era Vonn Dubose şi banda lui. Ea şi Hugo s-au 
lăsat atraşi undeva într-un loc îndepărtat al rezervației cu 
promisiunea unei informaţii şi au fost atacați. Motivul a fost să-i 
sperie, să-i intimideze, să le arate că erau vârâţi până peste cap 
şi că Dubose ar fi recurs la orice măsură pentru a-şi proteja 


imperiul. Conform spuselor lui Myers, iar ei n-aveau nici cel mai 
mic motiv să se îndoiască de vorbele lui, nicio autoritate n-a dat 
târcoale cazinoului şi n-a pus întrebări. Cei de la BCJ au fost 
primii, iar Dubose s-a hotărât să le transmită un mesaj. 
Cunoştea limitele autorităţii de investigare a BCJ şi a presupus 
corect că agenţia era aproape total lipsită de capacitatea de a 
lupta cu infracțiunile comise de Dubose. A presupus că o 
sperietură bună îi va împrăştia. 

— Uau! exclamă Pacheco în timp ce lăsă jos proba. Ne-aţi 
lăsat paf. 

— Un prieten de-al nostru a murit, spuse ea. Şi n-avem de 
gând să dăm înapoi. 

— Însă, în acelaşi timp, interveni Michael, nu dispunem de 
resursele şi nici de autoritatea necesare pentru a investiga 
complet acest caz de corupţie şi aici interveniţi dumneavoastră. 

Pentru prima oară, Luna dădu semne de oboseală sau de 
frustrare. 

— Nu ştiu, zise el. Ar putea fi un caz îngrozitor de complicat. 

Dacă Luna dădea semne de reţinere, în schimb, Pacheco 
părea nerăbdător să se implice. 

— E un caz complicat, consimţi el aruncând încă un zâmbet 
larg, în direcţia lui Lacy. 

— Chiar este, spuse ea. Şi ne depăşeşte. Noi suntem, efectiv, 
lipsiţi de mijloace pentru a ancheta crima organizată. Lumea 
noastră se învârte în jurul judecătorilor care au cedat şi au făcut 
tâmpenii. Care nu respectă normele eticii, dar care rareori 
încalcă legile. N-am mai văzut niciodată un astfel de caz. 

Luna dădu teancul de hârţoage deoparte şi-şi prinse mâinile 
la ceafă. 

— Bine, nu sunteţi polițistă, însă sunteţi anchetatoare. Aţi 
supravieţuit chestiei ăsteia în ultimele săptămâni. Dacă aţi fi în 
locul nostru, domnişoară Stoltz, cum aţi proceda? 

— Aş începe cu uciderea lui Hugo Hatch. Desigur, sunt 
implicată emoţional în acest caz, dar rezolvarea acestuia ar 
putea fi o etapă mai simplu de îndeplinit decât penetrarea a o 
sută de entităţi din străinătate şi vânarea banilor. Cineva a furat 
camioneta. Poate că altcineva o conducea. Cei implicaţi lucrează 
pentru o organizaţie, pentru un şef care a ordonat lovitura. Intr- 
un mod destul de ciudat, consider crima asta ca pe un dar. 
Dubose a forţat prea mult, a reacţionat exagerat şi a făcut ceva 


ce se poate întoarce împotriva lui. Şi-a trăit întreaga viaţă într-o 
lume guvernată de violenţă şi intimidare. Uneori, asemenea 
oameni merg mult prea departe. S-a simţit ameninţat şi 
instinctul lui a fost să reacționeze dur. 

— Şi nu există niciun dubiu că ambele telefoane şi iPad-ul 
dumneavoastră au dispărut? întrebă Pacheco. 

— Absolut niciun dubiu. Este clar că-şi doreau aparatele 
pentru informaţii, însă furtul a fost şi un avertisment. Poate că 
Dubose a vrut să dea de înţeles, nu prea subtil, că sunt acolo, la 
faţa locului. 

— Şi ştiţi că au fost la faţa locului? întrebă Pacheco încet. 

— Da. Nu-mi amintesc prea multe, dar îmi revine în minte 
amintirea cuiva care se mişca de jur-împrejur, cineva cu o 
lumină pe cap. Mi-a luminat faţa pentru o clipă. Îmi mai 
amintesc sunetul paşilor pe sticla spartă. Cred că erau doi 
bărbaţi care se tot învârteau pe acolo, însă repet, abia dacă 
eram conştientă. 

— Desigur, opină Pacheco. 

— Accidentul nu va fi anchetat temeinic de Tappacola, 
continuă Lacy. Şeful poliţiei tribale a fost deja înlocuit şi, 
întâmplător, cel care i-a luat locul este fiul Căpeteniei. Putem 
presupune că sunt compromişi şi că sunt nerăbdători să închidă 
cazul considerându-l ca fiind încă un tragic accident de maşină. 

— Bănuiţi că sunt mână în mână cu Dubose? întrebă Luna. 

— În mod cert. Căpetenia conduce de parcă ar fi rege şi ştie 
tot. E imposibil să credem că ei iau bani de acolo fără ca el să 
fie implicat. 

— Să ne întoarcem la telefoane, interveni Pacheco. Sunteţi 
siguri că n-au obţinut informaţii de acolo? 

— Da, răspunse Michael. Telefoanele sunt oferite de către 
stat. Au, sau au avut, parola obişnuită formată din cinci cifre, 
urmată de un cod de criptare. Oamenii noştri de la tehnic sunt 
siguri că sunt protejate. 

— Dar orice poate fi decriptat, spuse Luna. Şi dacă au reuşit 
cumva să facă asta, ce ar fi putut găsi? 

— Ar fi destul de rău, zise Michael. Ar avea acces la lista de 
apeluri făcute şi ar putea să dea de Greg Myers. 

— lar domnul Myers presupun că este încă viu şi nevătămat? 

— Oh, da, răspunse Lacy. N-o să-l găsească. A fost aici, în 
Tallahassee, în urmă cu două săptămâni, a trecut pe la mine pe 


acasă ca să vadă cum mă simţeam. Toate telefoanele lui vechi 
sunt pe fundul oceanului şi are o rezervă de telefoane mobile 
noi. 

— Şi iPad-ul dumneavoastră? întrebă Pacheco. 

— Nu-i nimic acolo care să-i ajute. Doar chestii personale. 

Luna împinse scaunul şi se ridică. Işi întinse şi picioarele şi 
spuse: 

— Hahn! 

În capătul îndepărtat al mesei, Hahn clătina din cap 
nerăbdător să-şi spună părerea. „Poate că el e arma secretă”, 
chibzui Lacy. 

— Nu ştiu, bâigui el. Să zicem că dăm năvală cu vreo şase 
agenţi. Ce se întâmplă atunci? Banii dispar în reţeaua lor de 
conturi din străinătate. Se opresc din măgării şi, pentru că 
amerindienii sunt îngroziţi de Dubose, toată lumea-şi ţine gura. 

— Îmi place, mormăi Pacheco. 

— Eu n-aş face asta, fu de părere Lacy. Mai degrabă aş 
investiga fără a face prea multe valuri şi aş încerca să-l găsesc 
pe şoferul camionetei. Să admitem că aveţi noroc şi-l prindeţi. Il 
paşte o sentinţă pe viaţă, aşa că e posibil să vorbească, să facă 
o înţelegere. 

— Programul de protecţie al martorilor? întrebă Pacheco. 

— Ăsta e jocul vostru şi sunt sigură că ştiţi să-l jucaţi. 

Luna îşi reluă locul, împinse hârţoagele mai încolo, se frecă la 
ochi de parcă brusc ar fi fost obosit şi preciză: 

— Uitaţi care-i problema noastră. Şeful nostru este în biroul 
din Jacksonville. Noi îi facem o recomandare, iar el decide. O 
parte din responsabilitatea noastră este să estimăm forţa de 
muncă necesară şi numărul de ore pe care cazul ăsta le-ar 
putea cere. Să fiu sincer, e întotdeauna o pierdere de timp, 
pentru că ţinta este în mişcare în mod constant şi este imposibil 
să ştim încotro ar putea duce investigația. Însă regulile sunt 
reguli şi asta e, la urma urmelor, este guvernul federal. Deci 
şeful nostru se uită pe recomandarea noastră. In momentul ăsta 
nu se gândeşte la o şpagă mică într-un cazinou amerindian. N-o 
să fie, probabil, nici prea impresionat de posibilitatea ca, de 
fapt, accidentul de maşină să fi fost altceva. Nu, acum luptăm 
cu terorismul. Ne petrecem timpul urmărind celule adormite şi 
adolescenţi americani care pălăvrăgesc cu jihadiştii ori idioţi 
care încearcă să asambleze bombe acasă sau în garaj, cu 


ingredientele necesare. Şi trebuie să vă spun, se întâmplă multe 
chestii rele. Nu dispunem de suficient de mulţi oameni şi 
adeseori avem senzaţia că rămânem mult în urmă. Nu vom uita 
niciodată că am fost luaţi pe nepregătite de atentatele din 11 
septembrie 2001. Asta este lumea noastră. Asta este presiunea 
sub care ne aflăm. Imi pare rău pentru discurs. 

Preţ de o clipă se aşternu tăcerea. 

— Cred că înţeleg, dar şi crima organizată îşi vede de treabă 
în acest timp, sparse tăcerea Michael. 

— Desigur, zâmbi Luna. Şi cred că ăsta este un caz perfect 
pentru FBI, deşi nu sunt atât de sigur că şeful nostru va fi de 
aceeaşi părere. 

— Putem întreba care va fi recomandarea dumneavoastră? îl 
iscodi Lacy. 

— De întrebat puteţi întreba, însă nu vă pot oferi un răspuns 
chiar acum. O să mai discutăm despre el aici vreo două zile şi 
apoi îl vom trimite în Jacksonville însoţit de un raport. 

Limbajul trupului trăda faptul că nu-şi dorea să se implice. 
Hahn la fel. In schimb, la Pacheco se vedea că abia aştepta să-şi 
scoată legitimaţia şi să pună mâna pe nişte martori. 

Lacy îşi adună hârtiile şi le puse într-o grămadă ordonată. 
Şedinţa se încheiase. 

— Păi, atunci, vă mulţumesc că ne-aţi ascultat, spuse ea. Aţi 
fost foarte generoşi cu timpul pe care ni l-aţi acordat. Ne vom 
continua investigația şi vom aştepta veşti de la dumneavoastră. 

Pacheco îi conduse afară din birou şi-i însoţi şi în lift, dornic să 
stea cu ei cât mai mult posibil. Michael îl urmări cu atenţie. 
Când el şi Lacy rămaseră singuri în maşină, afirmă: 

— O să te sune în douăzeci şi patru de ore şi telefonul lui n-o 
să aibă nicio legătură cu cazinoul. 

— Ai dreptate, consimţi Lacy. 

— Te-ai descurcat bine acolo. 


25 

Cu precizia unui ceas, secretara bătu la uşă la 9:00 dimineaţa 
şi, fără să aştepte un răspuns, îi puse lui Lacy corespondenţa pe 
birou. Ea zâmbi şi-i mulţumi. Tot ce era de prisos fusese deja 
triat şi pus deoparte pentru reciclare, aşadar, rămăseseră şase 
plicuri pentru Lacy, dintre care cinci aveau adrese de retur 
adecvate. Cel de-al şaselea părea cumva suspect, aşa că-l 
deschise primul. Era un bileţel pe care scria cu litere de mână: 


În atenţia lui Lacy Stoltz: sunt Wilton Mace. Am încercat 
să vă sun, dar nu vă funcţionează telefonul. Trebuie să 
vorbim, şi cât mai repede. Numărul meu este 555-996- 
7702. Sunt în oraş şi aştept. Wilton. 


Sună imediat de la telefonul de la birou. Wilton răspunse şi 
purtară o conversaţie scurtă. Se afla în hotelul Doubletree, la 
trei străzi de Capitoliu. Se cazase cu o zi înainte, aşteptând 
telefonul ei şi vrând s-o întâlnească personal. Avea informaţii 
importante. Ea îi răspunse că pleacă spre el şi-l informă pe 
Geismar, care era mult prea protector şi asta o irita. Fu de acord 
însă că o întâlnire la un hotel aglomerat din centru nu 
reprezenta un pericol. El tot insista să-l informeze despre 
drumurile sau interviurile legate de cazul McDover. Ea consimţi, 
dar se îndoia foarte mult că avea să se ţină de cuvânt şi asta în 
ciuda faptului că apetitul ei pentru adrenalină fusese redus 
considerabil. 

Aşa cum stabiliră, se întâlni cu Wilton lângă intrarea 
principală şi se aşezară apoi la o masă retrasă în cafeneaua din 
capătul holului. Pentru călătoria lui la oraş, alesese să se 
îmbrace exact la fel ca în ziua în care se întâlniseră prima oară 
sub umbra copacului lui, cu trei săptămâni înainte. Părea că 
trecuse un an. Blugi din cap până în picioare. Mărgele în jurul 
gâtului şi la încheieturi, părul lung prins în coadă. Îşi aminti cât 
de mult semăna cu fratele lui. Cât aşteptau cafeaua, el îşi 
prezentă condoleanţele pentru Hugo, un bărbat pe care-l 
simpatiza. O întrebă despre răni şi-i spuse că arăta foarte bine. 

— Ce ştii despre accident? întrebă ea. Ce se mai aude în 
rezervaţie? 

Şi în oraş Wilton vorbea la fel de încet cum vorbise şi în 
rezervaţie. Omul era veşnic calm. 


— Multe bănuieli, răspunse el. O chelneriţă sosi şi le servi 
cafelele - neagră pentru Wilton, late pentru Lacy. 

— Bine, ascult, rosti ea după o pauză lungă. 

— Îţi spune ceva numele Todd Short? 

— Parcă, aşa cred... de pe undeva. Zi-mi mai mult. 

— A fost unul dintre cei doi turnători din închisoare care a 
depus mărturie împotriva fratelui meu. În momente diferite 
înaintea procesului, poliţiştii au „plantat” fiecare turnător în 
celula lui Junior şi l-au mutat de acolo după o zi sau două. 
Amândoi au minţit în faţa juraţilor şi au declarat că Junior s-a 
lăudat că l-a omorât pe ticălosul pe care l-a prins cu nevastă-sa. 
Şi, în plus, a omorât-o şi pe ea. A fost o mărturie foarte 
eficientă, care l-a înfundat pe Junior. 

Lacy îşi sorbea latte-ul şi dădea aprobator din cap. N-avea 
nimic de adăugat şi nu voia să forţeze nimic, la urma urmelor, el 
fusese cel care aranjase întâlnirea. 

— În orice caz, la scurt timp după proces, Todd Short a 
dispărut. La fel şi celălalt turnător, un netrebnic pe nume 
Robles. Anii au trecut şi toată lumea a presupus că amândoi au 
fost eliminaţi, cel mai probabil de aceiaşi oameni care i-au ucis 
pe Son şi pe Eileen. Cincisprezece ani mai târziu, Short a apărut 
şi am vorbit. 

Urmă o pauză în care bău cafea. Lacy era cât pe ce să 
întrebe: „Şi ai de gând să-mi spui ce-a zis?”, când Wilton se uită 
de jur-împrejur aşa cum făcea mereu, îşi drese vocea şi adăugă: 

— M-am întâlnit cu el în urmă cu trei zile, în afara rezervației. 
Când l-am văzut, mi-am amintit cât de mult îl uram şi mi-aş fi 
dorit să-i zdrobesc faţa cu o piatră, însă ne aflam într-un loc 
public, undeva la o chestie unde se servea pui fript. A început 
să-mi spună că-i părea rău şi toate porcăriile astea. Că nu era 
decât un pierde-vară, un consumator droguri şi avea cazier, şi 
că viaţa lui nu ducea nicăieri. Nu-l cunoştea pe Robles prea bine, 
dar aflase după proces că mizerabilul fusese ucis, deci a decis 
să dispară. A plecat în California şi de-atunci trăieşte ascuns. Că, 
în cele din urmă, şi-a schimbat viaţa şi că în prezent trăieşte 
decent. Cât o mai avea, deoarece este bolnav de cancer şi e pe 
moarte, şi vrea să-şi pună lucrurile în ordine, să-şi descarce 
sufletul şi să-şi mărturisească păcatele. 

— Care păcate sunt...? 


— Pe vremea aia era în închisoare în Sterling şi aştepta o altă 
condamnare pentru droguri, una care avea să-l ţină acolo ani 
buni. Mai fusese în închisoare şi nu voia să se întoarcă, aşa că a 
fost o pradă uşoară pentru poliţişti. l-au oferit o înţelegere. 
Procurorul a fost de acord să-l lase să pledeze pentru ceva 
ridicol şi după câteva săptămâni petrecute în închisoarea 
districtuală avea să fie liber. Tot ce trebuia să facă era să stea 
vreo două zile în celulă cu Junior şi apoi să depună mărturie la 
proces. N-avea cum să refuze. Cui nu-i place o poveste despre 
adulter? A declarat că lui Junior i-a făcut plăcere să povestească 
într-un moment de sinceritate cum s-a întors într-o zi mai 
devreme acasă, a auzit zgomote venind din dormitor, şi-a dat 
seama ce se petrecea, şi-a luat arma, a izbit uşa cu piciorul şi i-a 
găsit pe Son Razko şi pe nevastă-sa în pat. Intr-un acces de 
furie, l-a împuşcat pe Son de două ori în cap şi, pentru că Eileen 
nu se oprea din ţipat, a împuşcat-o şi pe ea. Apoi, iar chestia 
asta n-a avut absolut nicio logică, i-a luat portofelul lui Son şi a 
fugit de la locul crimei. Numai mizerii, desigur, însă Short a 
vândut povestea juraţilor. Prin urmare, să pretindă că a fost 
vorba de un act pasional, de un impuls irezistibil, ar fi însemnat 
să pledeze vinovat pentru cele două crime. Şi din moment ce 
Junior n-a fost absolut deloc implicat, evident că nu putea folosi 
asta în apărarea lui. După cum am mai menţionat, a avut un 
avocat tare prost. 

— Short a primit şi bani? 

— Da, 2.000 de dolari, i-au fost puşi în mână de un poliţist 
după ce a depus mărturie. A mai rămas prin zonă vreo câteva 
săptămâni până când a auzit zvonurile despre Robles. Pe urmă 
şi-a luat tălpăşiţa. 

Telefonul lui Lacy stătea pe masă, mut. Vibră deodată şi ea îşi 
îndreptă privirea către el. 

— De ce ţi-ai schimbat numărul de telefon? întrebă Wilton. 

— Astea-s telefoane de serviciu. Telefonul vechi mi-a fost 
furat din maşină imediat după accident. Cel nou are un alt 
număr. 

— Cine l-a luat? 

— Probabil aceiaşi oameni care au provocat accidentul. Şi ce 
vrea să facă Short acum? 

— Să-şi spună povestea cuiva dispus să asculte. A minţit, 
poliţiştii şi procurorul ştiau asta şi acum are remuşcări. 


— Un adevărat erou, conchise ironic Lacy în timp ce sorbi din 
latt&-ul ei şi privi holul aglomerat. 

Nu-i urmărea nimeni, nu-i asculta nimeni, dar în ultima vreme 
nu se putea abţine să nu se uite mai atentă la oameni. 

— Uite care-i treaba, Wilton, într-adevăr, chestia asta poate fi 
o mare descoperire, însă nu e cazul meu, înţelegi? De apelurile 
lui Junior s-au ocupat tipii ăia din D.C. şi are noroc de asemenea 
avocaţi. Trebuie să discuţi cu ei şi să-i laşi să decidă cum să 
gestioneze toată treaba cu Todd Short. 

— l-am sunat de zeci de ori, dar sunt foarte ocupați. Niciun 
cuvânt. Ultimul apel pentru habeas corpus a fost respins în urmă 
cu opt zile. Anticipăm că în curând va fi stabilită o dată de 
execuţie. Avocaţii lui au luptat din greu, însă, din păcate, am 
ajuns la capătul drumului. 

— l-ai spus lui Junior? 

— Mă văd cu el mâine. Va dori să afle ce se va întâmpla mai 
departe, de vreme ce unul dintre turnătorii lui şi-a retras 
mărturia. Are încredere în tine, Lacy, şi la fel am şi eu. 

— Mulţumesc, dar nu sunt avocat al apărării şi n-am nici cea 
mai mică idee dacă ceva din toate astea mai are relevanţă după 
cincisprezece ani. Există nişte limite referitoare la noile dovezi, 
însă nu cunosc legea. Dacă ai nevoie de sfaturi juridice, nu-s 
persoana potrivită, nu-s avocatul potrivit. Te-aş ajuta dacă aş 
putea, dar chestia asta mă depăşeşte. 

— Ai putea lua legătura cu avocaţii lui din D.C.? Nu reuşesc 
să-i prind. 

— De ce nu vorbeşte Junior cu ei? 

— Zicea că în închisoare întotdeauna cineva trage cu urechea, 
că telefoanele sunt ascultate. Nu s-a mai văzut cu avocaţii lui de 
multă vreme. Au început să uite de el de când au întrevăzut 
sfârşitul. 

— Nu sunt de acord. Dacă apare un turnător cu o altă 
versiune şi declară sub jurământ că poliţiştii şi procurorul ştiau 
că minţea şi el a fost plătit să facă asta, crede-mă, avocaţii din 
D.C. vor fi extrem de încântați. 

— Deci crezi că există speranţă? 

— Nu ştiu ce să cred, Wilton. Repet, ăsta nu e domeniul meu. 

Wilton zâmbi şi rămase tăcut. Membrii unei echipe de rodeo 
cu ghete şi pălării Stetson traversară holul acompaniaţi de 


zgomotul produs de trolere. Când, în cele din urmă, ieşiră şi 
toată agitația se estompă, el întrebă: 

— L-ai întâlnit pe Lyman Gritt, fostul şef al poliţiei tribale? 

— Nu. Am auzit că a fost înlocuit. De ce întrebi? 

— E un om bun. 

— Sunt convinsă că e. Şi totuşi, de ce ai adus vorba despre 
el? 

— E posibil să ştie ceva. 

— Ai idee ce ar putea cunoaşte, Wilton? Fii sincer! 

— Nu, nu ştiu. A fost concediat de Căpetenie. Ei doi s-au aflat 
mereu în opoziţie. Concedierea lui a survenit la câteva zile după 
accidentul tău. Sunt multe zvonuri, Lacy. Tribul este neliniştit. O 
femeie albă şi un bărbat de culoare se aflau noaptea în 
rezervaţie căutând ceva. Partenerul tău a murit în împrejurări 
dubioase. 

— Faptul că era negru ridică suspiciuni? 

— Nu chiar. Noi n-avem probleme referitoare la culoarea 
pielii. Dar trebuie să recunoaştem că e ciudat. De multă vreme 
se crede că în spatele cazinoului se ascund oameni răi, care 
sunt mână în mână cu conducătorii noştri. Acum, în sfârşit, 
există posibilitatea ca toate astea să iasă la iveală. Cineva, tu şi 
Hugo, a îndrăznit să vină şi să pună întrebări. El a avut un sfârşit 
groaznic. Şi nici tu n-ai fost prea departe. Ancheta e îngropată 
de noul nostru şef al poliţiei tribale, care nu-i deloc de încredere. 
Multe zvonuri şi speculaţii, Lacy. Şi acum, deodată, îşi face din 
nou apariţia Todd Short cu o versiune complet diferită. Este cel 
puţin tulburător. 

„Stai să vezi când o da năvală FBl-ul”, reflectă ea. 

— Promiţi să mă ţii la curent? îl întrebă ea. 

— Depinde ce mai aud. 

— Îi contactez eu pe avocaţii din D.C. Măcar atât să fac. 

— Mulţumesc. 

— Şi salută-l pe Junior din partea mea. 

— De ce nu mergi să-l vezi? N-are prea mulţi vizitatori şi se 
pare se aproprie de sfârşit. 

— Aşa voi face. Ştie despre Hugo? 

— Da. l-am povestit. 

— Spune-i că voi încerca să trec pe la el imediat ce voi putea. 

— O să se bucure, Lacy. 


Lacy îi raportă lui Michael despre întâlnire, apoi trecu în 
revistă dosarul despre Junior. Sună la firma de avocatură din 
D.C. şi, în cele din urmă, reuşi să scoată dintr-o întâlnire un 
avocat pe nume Salzman. Megafirma lui avea o mie de avocaţi 
şi o reputaţie excelentă în cazurile pro bono. Firma l-a 
reprezentat pe Junior de nenumărate ori de la condamnarea din 
urmă cu cincisprezece ani. Ea îl informă că Todd Short se 
întorsese din morţi şi că se îndrepta către un sfârşit mai mult 
decât sigur. La început, Salzman fu sceptic. Short şi Robles 
fuseseră dispăruţi atâta vreme, încât îi era aproape imposibil să 
creadă veştile. Lacy îşi mărturisi lipsa de cunoştinţe în domeniu 
şi întrebă dacă nu era prea târziu. 

— Oh, e târziu, răspunse Salzman. Foarte târziu, dar în 
meseria asta noi nu renunţăm niciodată, cel puţin nu până în 
ultimul moment. Voi veni cât mai repede posibil. 


* 


Nimeni nu fu luat prin surprindere când agentul special 
Pacheco trecu pe la birou într-o scurtă vizită. Era destul de 
târziu, iar la telefon spusese că se găsea la colțul străzii şi că 
avea nevoie doar de câteva minute. Trecuseră patru zile de la 
întâlnirea din biroul lui Luna. Spre surprinderea lor, Pacheco n-o 
contactă pe Lacy nici telefonic şi nici electronic. 

Se întâlniră în biroul lui Michael şi se aşezară cu toţii la 
capătul mesei lui de lucru aglomerate. Fu imediat vizibil că 
starea lui Pacheco era diferită, iar zâmbetul îi lipsea. 

— Luna şi cu mine ne-am petrecut ziua de ieri în Jacksonville 
prezentând cazul şefului nostru, începu el. Recomandarea 
noastră a fost să deschidem imediat o anchetă. Am fost de 
acord cu strategia propusă de dumneavoastră, conform căreia 
primul pas ar trebui să fie elucidarea împrejurărilor în care a 
murit Hugo Hatch. În acelaşi timp, am fi demarat o operaţiune 
amplă de penetrare a labirintului de companii şi de urmărire a 
banilor. l-am fi pus sub urmărire pe judecătoarea McDover, 
Phyllis Turban, Căpetenia Cappel şi Billy Cappel şi poate că am fi 
putut obţine mandate să le punem sub urmărire telefoanele şi 
birourile. Iniţial, recomandarea noastră a estimat un număr de 


cinci agenţi, cu mine la conducerea investigaţiei. În dimineaţa 
asta, şeful a spus „nu”: a argumentat că în momentul acesta n- 
are forţă de muncă disponibilă. Am făcut un pic de presiuni, însă 
omul e foarte hotărât şi nu-şi schimbă deciziile prea uşor. Am 
întrebat dacă-mi permite să investighez în următoarea lună cu 
unu sau doi agenţi. Din nou, răspunsul lui a fost „nu”. Deci 
răspunsul nostru oficial este „nu”. Îmi pare rău. Am încercat din 
răsputeri şi am făcut presiuni cât am putut, în circumstanţele 
date, deşi cuvântul „presiuni” nu-i tocmai cel mai potrivit. 

Michael păru de neclintit. Lui Lacy îi veni să înjure, în schimb 
întrebă: 

— Există vreo şansă ca lucrurile să se schimbe dacă aflăm 
mai multe? 

— Cine ştie? răspunse Pacheco în mod clar exasperat. 
Lucrurile pot lua şi o altă turnură. Florida este un punct favorit 
de intrare şi a fost aşa dintotdeauna. Suntem bombardaţi cu 
ponturi despre intrări ilegale în ţară şi cei care sosesc aici nu vin 
ca să spele vase şi să toarne beton. Antrenează localnici 
talentaţi ca să poarte un jihad. Găsirea, monitorizarea şi oprirea 
lor reprezintă o prioritate mai mare decât corupţia care ne 
punea cândva pe jar. Insă aş vrea să păstrăm legătura. Sunt 
atent. Dacă se întâmplă ceva, vreau să aflu. 

„Dacă se întâmplă ceva.” După ce plecă, Michael şi Lacy 
rămaseră multă vreme la masa de lucru schimbând impresii. Îşi 
recunoscură dezamăgirea şi apoi îşi analizară opţiunile. 
Neavând prea multe resurse, se vedeau nevoiţi să le inventeze. 
In stadiul actual al anchetei, arma lor principală era citaţia. 
Folosindu-se de una dintre numeroasele notițe făcute de 
Sadelle, se hotărâră să pregătească o listă a celor aproximativ 
douăzeci de cazuri în care McDover dăduse rezoluţii favorabile 
pentru unele entităţi misterioase care făceau presiuni să 
dezvolte diferite zone din districtul Brunswick. Unsprezece 
dintre ele fuseseră procese care implicaseră despăgubiri pentru 
retrocedări ce au condus la construirea drumului cu taxă 
Tappacola. 

Din moment ce aveau libertate de acţiune în întocmirea 
citaţiei, deciseră să ceară dosarele lui McDover pentru doar 
jumătate din procese. Dacă le-ar fi cerut pe toate, le-ar fi dat de 
înţeles avocaţilor judecătoarei ce suspectau ei doi. Dacă cereau 
doar o parte, ei ar fi văzut ce anume erau dispuşi să dea ea şi 


avocatul ei şi ar fi putut să revină şi să ceară ulterior mai mult 
dacă ar fi fost cazul. Să se supună citaţiei ar fi presupus ore 
întregi din partea lui Killebrew şi a firmei lui, ceea ce ar fi 
însemnat o factură încărcată, date fiind tarifele scumpe pe care 
le practica. 

Fiecare proces avea un dosar înregistrat în biroul grefierului 
din tribunalul districtului Brunswick, iar Sadelle făcuse de mult 
copii după registrele voluminoase. Erau indexate şi ticsite de 
referinţe şi nu exista nici cea mai mică îndoială că rezumatele 
BCJ-ului erau mai organizate decât ce avea să trimită Killebrew. 
Şi totuşi, aproape toţi judecătorii ţineau dosare în biroul lor şi 
acestea n-ajungeau să facă parte din înregistrările publice. Lacy 
se întreba cât de mult va respecta McDover cererile din citaţie. 

Ea lucră deci la citaţie până la lăsarea întunericului. O ajuta să 
nu se gândească la FBI. 


26 

Gunther întrerupse o dimineaţă leneşă de duminică, anunțând 
că se îmbarcase în avion şi că urma să ajungă acolo după- 
amiaza. Deşi Lacy n-avea niciun plan, încercă într-un fel să dea 
impresia că era ocupată. Dar el nici nu vru să audă. li era dor de 
sora lui mai mică, îşi făcea griji pentru ea şi-şi ceru scuze în mod 
repetat pentru faptul că n-a reuşit să se întoarcă mai curând. 
Ştia că ea avea nevoie de el. 

Lacy aştepta în faţa unei ferestre din terminalul de aviaţie 
generală şi urmărea cum decolau şi aterizau avioanele private. 
La 3:00 p.m., ora la care trebuia să sosească fratele ei, observă 
un taxi lângă terminal. Gunther cobori singur. Cariera lui de 
aviator cu suişuri şi coborâşuri se întindea pe parcursul a 
douăzeci de ani şi fusese întreruptă de cel puţin două ori când 
cei de la Administraţia Aviatică Federală: i-au ridicat autorizaţia 
de practică. Nu făcea faţă prea bine autorităţii altora şi s-a 
certat cu controlorii de trafic pe când se afla încă în aer. Astfel 
de conflicte nu sunt niciodată câştigate de piloţi şi deci Gunther 
s-a trezit consemnat la sol. În mod clar, găsise totuşi o cale să-şi 
recapete autorizaţia de zbor. 

Avea o geantă mică, amănunt pe care ea îl interpretă ca un 
semn bun, şi o servietă burduşită, fără îndoială, cu detaliile unor 
tranzacţii importante. În hol, o îmbrăţişa cu putere, îi spuse că 
arăta minunat şi aproape că părea a fi pe punctul de a vărsa 
lacrimi când adăugă cât de mult i-a dus dorul. Ea se descurcă 
bine, dând impresia ca sentimentul era reciproc. 

— Deci te-ai întors înapoi în aer, rosti ea în timp ce ieşeau din 
terminal. 

— Da, nebunii ăia de la AAF nu pot ţine un profesionist 
consemnat la sol. Mi-am recuperat autorizaţia în urmă cu două 
săptămâni. 

— Drăguţ avion. 

— Împrumutat de la un amic. 

Merseră la maşina ei, Fordul de mic litraj pe care-l conducea, 
iar el comentă despre lipsa de spaţiu. 

— E împrumutată doar. Încă nu m-am decis pentru una nouă. 

Gunther ştia totul despre maşini şi începu imediat o 
adevărată disertaţie despre diferitele modele pe care sora lui ar 
fi trebuit să le ia în considerare. 


18 Federal Aviation Administration - FAA (în engl., în orig.) (n. red.) 


— Dacă avem timp, spuse el, ar trebui să mergem să 
cumpărăm o maşină. 

— Chiar e o idee, consimţi ea. 

Maşina lui actuală era un Mercedes scump. Lacy îşi mai 
amintea şi de un Maserati, un Hummer, un Porsche, un SUV 
negru Range Rover şi se vorbise la un moment dat despre un 
Rolls Royce. Indiferent de obstacolele care apăreau în afacerea 
imobiliară, Gunther nu ezita niciodată să-şi etaleze bunăstarea 
prin Atlanta. Nu era persoana potrivită care să ajute la alegerea 
unei noi maşini în cazul unul buget restrâns. 

Se aflau pe drum, în trafic, şi stilul ei precaut de condus era 
evident. 

— Te simţi bine la volan? întrebă el. 

— Nu chiar, însă îmi revin încet, încet. 

— N-am trecut niciodată printr-un accident grav. Bănuiesc că 
durează un pic până îţi revii cu adevărat. 

— Destul de mult. _ 

— Arăţi minunat, Lacy, spuse el pentru a treia oară. Imi place 
părul tău. Te-ai gândit să-l ţii scurt? 

— Nu, nicio secundă, râse ea. 

La o lună după ieşirea din spital, scalpul îi era acoperit cu un 
strat subţire de păr fin care părea un pic mai închis la culoare 
decât înainte, dar ea nu-şi făcea griji. Măcar creştea. Renunţase 
la eşarfe şi pălării şi nu-i mai păsa dacă se holba careva. 

El era nerăbdător să afle noutăţile din investigația 
judecătorului mânjit şi a cazinoului, iar Lacy îi oferi câteva detalii 
de fundal. Gunther putea ţine un secret şi era evident că n-avea 
cui să spună în Atlanta, însă ea nu putea să ignore, pur şi 
simplu, regulile privind confidenţialitatea. Recunoscu că se 
loviseră de un zid când FBl-ul refuzase să se implice. 

Asta îi dădu lui Gunther apă la moară şi până când ajunseră la 
ea acasă nu mai tăcu. Critică guvernul federal, numărul mare de 
personal şi nenumăratele agenţii, birocraţia inutilă şi politicile 
absurde. Menţionă despre propriile ciocniri cu Agenţia pentru 
Protecţia  Mediului!”, Comisia pentru oportunităţi egale în 
domeniul ocupării forţei de muncă”, Agenţia de Administrare 


1% Environmental Protection Agency - EPA (în engl., în orig.) (n. red.) 
2 Equal Employment Opportunity Commission - EEOC (în engl., în orig.) (n. 
red.) 


Fiscală?! şi chiar cu Departamentul de Justiţie, deşi nu dădu nicio 
informaţie despre vreo belea cu legea şi nici Lacy nu întrebă. 
Cum putea FBl-ul cu un milion de agenţi şi cu un buget de un 
miliard de dolari să refuze să se implice într-un caz de corupţie 
atât de ţipător? Un bărbat fusese ucis şi totuşi federalii refuzau 
să investigheze. Era consternat, chiar furios. 

lnăuntru, îşi aruncă geanta şi servieta în camera de oaspeţi, 
apoi Lacy îl întrebă dacă voia apă sau ceai. Gunther ceru un suc 
dietetic. Se afla în recuperare de aproape zece ani şi trecuse de 
mult de perioada dificilă a abstinenţei. In familie, beţiile lui erau 
bine-cunoscute, până când comportamentul lui a deveni 
înfricoşător. La insistenţele lor, se internase la dezalcoolizare de 
două ori, însă fără succes. Acuzaţia de conducere sub influenţa 
alcoolului, divorţul şi falimentul au lovit toate în acelaşi timp şi 
la treizeci şi doi de ani Gunther a renunţat la băutură şi la 
droguri şi şi-a schimbat viaţa. Era total abstinent de ani buni şi 
făcea voluntariat în clinicile de dezintoxicare pentru adolescenţi. 
Atunci când era întrebat, vorbea liber despre dependenţele lui. 

Gunther, după cum ştia şi ea foarte bine, vorbea liber despre 
orice şi despre oricine. Pentru a ţine conversaţia departe de alte 
subiecte sensibile, îi povesti despre întâlnirea cu Wilton Mace, 
ceea ce a dus la o relatare amănunţită despre uciderea lui Son 
Razko şi Eileen Mace, precum şi despre procesele lui Junior şi 
aşa mai departe. Nu era cazul ei. Datele erau publice. 
Confidenţialitatea nu era importantă în acel context. 

Ca majoritatea oamenilor albi, Gunther credea că un om 
nevinovat n-ar fi fost niciodată condamnat la moarte. În mod 
sigur, Mace era vinovat de ceva, altfel nu s-ar fi aflat acolo. lar 
părerea asta ducea, de obicei, la o lungă şi adeseori aprinsă şi 
frustrantă discuţie despre sistemului juridic penal. Dar ăsta era 
teritoriul lui Lacy, iar ea înţelegea hibele sistemului. Gunther era 
implicat în afaceri imobiliare şi făcea bani, şi nu prea îl interesa 
nimic altceva. Recunoştea că rareori citea un ziar, şi când o 
făcea parcurgea secţiunea financiară. Nici nu auzise despre 
două exonerări pe bază de ADN, de mare interes public din 
Georgia, una din ele având în centru un bărbat care făcuse 
douăzeci şi nouă de ani de închisoare pentru un viol şi o crimă 
comise de altcineva. Gunther era de părere că închisorile erau 
pline din cauza infracţionalităţii nestăvilite. 


21 internal Revenue Service - IRS (în engl., în orig.) (n. red.) 


Şi dacă tot veni vorba de afaceri, avea nişte telefoane de dat. 
Lacy era epuizată şi simţea şi ea nevoia de o pauză. Ea îi indică 
o terasă mică dincolo de bucătărie. Acolo, o masă din fier forjat, 
lucrată cu migală, era locul perfect pentru ca el să-şi instaleze 
biroul. 


Se hotărâră să ia cina într-un local în care se servea mâncare 
thailandeză, în apropiere de campusul Universităţii de stat din 
Florida. După ce se aşezară, Gunther vâri deodată mâna în 
buzunar şi scoase un telefon mobil. 

— Trebuie să trimit e-mailul ăsta, soro, spuse el tastând deja. 

Ea îl urmări încruntată şi când termină zise: 

— Uite cum facem. Toate telefoanele pe masă, pe silențios. 
Plăteşte nota cel căruia îi vibrează primul telefonul. 

— Oricum aveam de gând să plătesc eu. 

— Sunt sigură. 

Scoase din poşetă iPhone-ul personal şi noul BlackBerry de la 
BCJ. Le potrivi pe cele două ale ei cu cele două ale lui. 

— Ce-i cu ăsta? întrebă el arătând către BlackBerry. 

— E de la serviciu. Predecesorul lui a fost furat din maşină. 

— Şi nici urmă de el? 

— Nimic. Oamenii noştri de la tehnic au spus că n-are cum să 
fie spart. Bănuiesc că suntem în siguranţă. A, aproape că am 
uitat, adăugă ea băgând mâna în buzunarul din faţă al 
pantalonilor şi scoțând telefonul primit de la Myers. 

— Ai trei telefoane? întrebă Gunther. 

— Asta nu prea se pune, răspunse ea aranjându-l frumos în 
rând cu celelalte. E dintre cele pe care le foloseşte Myers. Cred 
că întrebuinţează vreo câteva în fiecare lună. 

— Deştept tip! Când ai vorbit ultima oară cu el? 

— In urmă cu câteva săptămâni. Când mi-a dat telefonul. 

O asiatică exotică îşi făcu apariţia ca să le ia comanda. 
Gunther ceru un ceai şi o încurajă pe Lacy să-şi comande un 
pahar cu vin. Era o situaţie prin care trecuseră de sute ori. Ea nu 
făcea nimic care să-l tenteze, dar el se mândrea cu abilitatea lui 
de a rezista tentaţiei. Şi, oricum, nu fusese niciodată băutor de 
vin. Prea moale, prea civilizat. Aşadar, Lacy comandă un pahar 
de vin alb Chablis. Se hotărâră să înceapă cu un platou de 


rulouri de primăvară. Băutura sosi în timp ce ei comparau ultima 
discuţie purtată de fiecare cu mama lor, Ann. Deodată, unul 
dintre telefoane scoase un sunet uşor. Era cel la care se 
aşteptau cel mai puţin din colecţia impresionantă din centrul 
mesei. 

Myers suna să vadă cum stăteau lucrurile. Lacy ezită, apoi 
spuse: 

— Cred că trebuie să răspund. 

— Desigur. Şi tot tu plăteşti şi nota. 

Luă încet telefonul, uitându-se de jur-împrejur, şi adăugă: 

— Sper că ai un motiv întemeiat pentru care suni. 

— O caut pe Lacy Stoltz, se auzi în receptor o voce ciudată. 

Ezită din nou, sigură fiind că nu vorbea cu Greg Myers. 

— La telefon. Cu cine vorbesc? 

— Nu ne-am cunoscut niciodată, însă amândoi îl cunoaştem 
pe Greg. Sunt intermediarul, cel care lucrează direct cu cârtiţa. 
Trebuie să vorbim. 

Toată treaba asta era atât de aiurea, încât Lacy simţi că 
îngheţă şi că-i vine să leşine. Pe faţa ei trebuie să se fi citit 
groaza din moment ce Gunther o atinse uşor pe braţ. 

— Unde e Greg? întrebă ea, iar Gunther strânse din ochi 
îngrijorai. 

— Nu ştiu. Despre asta trebuie să vorbim. Sunt în oraş, nu 
departe de tine. Cât de repede ne putem vedea? 

— Servesc cina. Eu... 

— În două ore, atunci. Haide să zicem la zece fix. Între 
Capitoliu şi clădirea veche a acestuia este o curte. Ne vedem 
acolo, la treptele de la intrare. 

— Care-i nivelul de risc? 

— Acum, fie vorba între noi doi, aş spune că nu-i niciun risc 
imediat. 

— Bine, dar vin cu fratele meu şi-i place să se joace cu 
armele. Să aibă una la el pentru orice eventualitate? 

— Nu, Lacy, suntem de aceeaşi parte. 

— A păţit ceva Greg? 

— Vorbim despre asta mai târziu. 

— Mi-am pierdut pofta de mâncare. Voi fi acolo într-o 
jumătate de oră. 


Zona Capitoliului era bine luminată şi câţiva trecători se 
plimbau pe acolo. La urma urmelor, era sâmbătă seara şi toţi 
angajaţii statului se bucurau de sfârşitul de săptămână. Silueta 
singuratică de lângă treptele vechiului Capitoliu era a unui 
bărbat în pantaloni scurţi, pantofi sport şi cu şapcă de baseball 
pe cap, şi n-ar fi atras atenţia asupra lui indiferent unde s-ar fi 
aflat în oraş. Trase un ultim fum din ţigară, calcă mucul şi se 
îndreptă către ei. 

— Tu trebuie să fii Lacy, spuse el întinzând mâna. 

— Da. El e fratele meu, Gunther. 

— Mă numesc Cooley, zise el strângându-le repede mâna, 
apoi făcu un semn cu capul şi adăugă: Haideţi să ne plimbăm 
puţin. 

Străbătură curtea şi o luară în direcţia clădirii sediului central. 

— N-am idee cât ştiţi despre mine, probabil foarte puţin, zise 
Cooley. 

— Nu ţi-am ştiut niciodată numele, spuse ea. Ce se întâmplă? 

Deja ştia că se petrecuse ceva cu Greg, altfel Cooley n-ar fi 
apărut la întâlnire. 

— În urmă cu patru zile, Myers şi iubita lui, Carlita, erau în Key 
Largo făcând scufundări, vorbi încet Cooley în timp ce mergeau. 

— Am cunoscut-o pe Carlita. 

— Au andocat, iar el a spus că merge la un bar să întâlnească 
pe cineva. A coborât pe ponton şi ea a rămas pe iaht. Myers nu 
s-a mai întors. După câteva ore, ea a început să-şi facă griji. Pe 
la lăsarea întunericului, a zărit vreo doi necunoscuţi care se 
uitau la iaht de la depărtare, cel puţin aşa i s-a părut. Portul era 
aglomerat, multe ambarcaţiuni şi oameni care petreceau pe 
punți, iar cei doi n-au zăbovit prea mult. M-a sunat în noaptea 
aia pentru că ăsta era planul nostru în caz de forţă majoră. E de 
la sine înţeles că ea este acum înnebunită şi tulburată şi n-are 
nici cea mai vagă idee ce să facă. Greg cobora foarte rar pe 
uscat şi, când o făcea, ea ştia exact când trebuia să revină. 
Cumpărau provizii ici şi colo, dar Carlita era cea care făcea 
cumpărăturile de obicei. Se mai aventurau din când în când la 
un film sau la un restaurant, însă mereu împreună. Greg era 
foarte atent şi-şi plănuia fiecare mişcare. 


Se aflau în acel moment pe Duval Street, îndepărtându-se de 
Capitoliu, şi păreau a fi doar trei prieteni care se plimbau într-o 
seară călduroasă. 

— Ce s-a întâmplat cu telefoanele lui, cu laptopul, cu 
dosarele? 

— Sunt nişte lucruri pe iaht, încă supravegheate de ea. 
Sincer, n-am idee ce-i acolo. El nu ştie cine este cârtiţa. Noi 
comunicam fie faţă-n faţă, fie prin telefoane de unică folosinţă, 
atenţi să nu lăsăm nicio urmă. Dar el e avocat, nu? Aşa că există 
posibilitatea să fi făcut nişte notițe şi să fi ţinut vreo evidenţă. 
Deocamdată, Carlita stă pe loc şi aşteaptă. Il aşteaptă să se 
întoarcă, aşteaptă să-i spun eu ce să facă. Nu pot risca să merg 
acolo. 

— Există riscul ca ei să te identifice? întrebă Lacy. 

— Ce-ai zice să ghiceşti cine sunt aceşti eí? Nu, nu cred că aş 
putea fi recunoscut, însă cine ştie? Nu pot merge la ea. 

— lar ea nu poate muta iahtul? întrebă Gunther. 

— Exclus. Nici măcar nu ştie să pornească motorul. Şi unde ar 
putea să plece? 

— Aş vrea să mă aşez, zise Lacy observând o bancă. 

Ea şi Gunther se aşezară - el ţinând-o de mână -, în timp ce 
Cooley îşi aprinse o altă ţigară şi urmări traficul. Nu mai era 
nimeni pe-aproape. 

— Greg zicea că se ascundea de câţiva ani, continuă Lacy, că- 
şi făcuse mulţi duşmani pe vremea când intrase în belele. E 
posibil ca partea asta a vieţii lui să-l fi ajuns din urmă acum? 

Cooley suflă un nor de fum. 

— Mă îndoiesc. Ne-am cunoscut în închisoare. Şi eu am fost 
cândva avocat, până când mi-au cerut ei să renunţ la profesie. 
Aşa că eram doi avocaţi alungaţi din barou şi care-şi ispăşeau 
pedeapsa într-o închisoare federală din Texas. Am aflat 
povestea lui Vonn Dubose şi a cazinoului amerindian de la un alt 
condamnat şi, când am ieşit, m-am întors în Florida şi am 
început să-mi întind antenele. E o poveste lungă, dar cunoşteam 
cârtiţa şi de-aici a pornit totul. Acum pare o mare tâmpenie. Ai 
fost rănită. Prietenul tău a murit. Myers probabil că se află pe 
fundul oceanului cu vreun pietroi în jurul gâtului. 

— Crezi că-i mâna lui Dubose? întrebă Gunther. 

— İl suspectez fără nicio urmă de îndoială. Într-adevăr, Greg 
avea duşmani, însă povestea asta e veche. Şi-i cunosc pe câţiva 


dintre cei pe care i-a turnat. Nu-s implicaţi în crima organizată. 
Categoric, sunt infractori, dar nu nişte tipi care să-şi petreacă 
ani de-a rândul căutându-l pe Greg doar ca să-i tragă un glonţ în 
cap şi să-şi complice şi mai mult vieţile. Kubiak, capul răutăţilor, 
este încă închis. Şi, hop, Greg îşi pune numele pe plângere şi 
ameninţă clanul Dubose. Şi, ce să vezi, în doar câteva zile 
dispare. Pot întreba ceva legat de procedură? 

Lacy ridică din umeri, indiferentă. 

— Dacă tipul care a formulat acuzarea a dispărut, plângerea 
oficială împotriva judecătoarei McDover mai poate fi înaintată? 
întrebă Cooley. 

Lacy se gândi un moment. 

— Nu ştiu exact. Nu-mi aduc aminte să mai fi fost vreodată 
cazul. 

— Sunteţi siguri că vreţi să continuaţi? întrebă Gunther. 

Nici Cooley şi nici Lacy nu răspunseră. Cooley îşi termină 
ţigara şi aruncă relaxat mucul pe trotuar, un act de nepăsare 
despre care ar fi avut ceva de spus în mod normal, însă care în 
acel moment părea să fie total lipsit de importanţă. 

— Care-i prioritatea noastră? întrebă ea. 

— Carlita nu poate rămâne pe iaht prea multă vreme, 
răspunse Cooley. | se termină mâncarea şi apa şi autorităţile 
portuare îi vor cere să achite taxe de andocare. Aş vrea s-o 
salvez cumva şi să recuperăm lucrurile lui în siguranţă - 
telefoane, dosare, orice ar trebui protejat. Dar, repet, e prea 
riscant. Există o mare probabilitate să stea cineva la pândă. 

— Pot s-o fac eu, se oferi Gunther. 

— Sub nicio formă, rosti Lacy surprinsă. Nu te vâri în chestia 
asta! 

— Ascultă, am un avion mic la aeroport. Pot ajunge în Key 
Largo în două ore. lar ei, dacă sunt, într-adevăr, acolo, habar n- 
au cine sunt. Carlita va şti că vin, aşa că va fi pregătită. O să ne 
spună exact unde este iahtul. Intru şi ies înainte să-şi dea ei 
seama ce se întâmplă. Dacă-s pe fază şi ne urmăresc până la 
aeroport, oricum n-au timp să facă rost de-un avion atât de 
repede încât să vină după noi. O pot lăsa pe undeva unde-şi 
doreşte şi apoi să ia un autobuz către oriunde vrea să meargă. 

— Şi dacă ei aleg să dea piept cu tine? întrebă Cooley. 


— Domnule, ai auzit-o pe sora mea. Îmi plac armele şi voi 
avea una pregătită în buzunar. Şi, oricum, nu mă sperii prea 
Uşor. 

— Nu ştiu ce să zic, Gunther, spuse Lacy. 

Lui Cooley îi surâdea ideea, nu şi surorii lui. 

— O facem, surioară, bine? E un risc mic, însă cu o răsplată 
mare. O fac pentru a ajuta echipa şi în acelaşi timp ca să te 
protejez. 


27 

Geismar n-a fost de acord cu planul pus la cale sâmbătă 
noaptea. Era furios că Gunther reuşise încă o dată să-şi vâre 
nasul în dosarul McDover şi o certă pe Lacy pentru lipsa de 
discreţie. Ea s-a apărat, explicându-i că sunase Cooley în timpul 
cinei şi n-avea cum să se ascundă de urechile ciulite ale fratelui 
ei, care, aşa cum bine ştiau deja, era destul de insistent. li 
reaminti şefului ei că el însuşi i-a povestit lui Gunther mult prea 
multe în spital pe când ea se afla încă în comă. N-aveau de-a 
face cu o anchetă obişnuită, ci cu una care cerea altfel de reguli. 

Ce era cu adevărat important era dispariţia lui Myers şi toate 
implicaţiile care derivau din asta. Lacy insistă să se vadă 
duminică dimineaţa la prima oră la BCJ. Geismar se lăsă în cele 
din urmă înduplecat, dar insistă ca Gunther să nu fie de faţă. 
Aşa că fratele ei rămase în maşină urlându-i în telefon întruna 
unui bancher pe care-l trezise din somn. 

Furia lui Geismar se mai domolise peste noapte şi el era 
dispus să asculte. Lacy îi relată ultimele noutăţi pe care le avea 
de la Cooley, care vorbise cu Carlita mai devreme şi spusese că 
situaţia era neschimbată. Niciun semn din partea lui Myers. Ea 
îşi vedea de treabă pe iaht de parcă totul era neschimbat, 
curăța puntea, ştergea geamurile, încercând să dea de înţeles 
că lucrurile decurgeau normal, deşi, în realitate, nu făcea nimic 
altceva decât să supravegheze mişcările tuturor celor din 
preajmă. Era dezamăgită, îngrozită, abandonată şi abia aştepta 
să revină acasă în Tampa, însă n-avea nici bani şi nici vreun 
plan. Umblă prin hârtiile lui Myers, dar nu-şi dădea seama ce era 
important şi ce nu. Era o cutie cu „chestiile lui legale” sub pat, 
însă aproape toate actele el le ţinea undeva în Myrtle Beach. Și 
mai erau două telefoane şi un laptop. Cooley îi promise că va 
veni cineva s-o ajute, însă a spus asta doar ca s-o calmeze. 

Lacy argumentă că era de datoria lor s-o salveze, dacă se 
putea face fără prea multe riscuri. În mod clar, situaţia în care 
se afla Carlita era o consecinţă directă a investigaţiei lor. In 
momentul acela nu era nimeni care s-o ajute. Deţinea notițe, 
telefoane şi un laptop care ar fi putut face mult rău. Intr-adevăr, 
Gunther era o persoană imprevizibilă, dar era dispus să zboare 
dus şi întors pe banii lui. Altfel, drumul ar fi însemnat doar dus 
zece ore. Erau în criză de timp. 

— Michael, nu accept un refuz, repetă Lacy de mai multe ori. 


— De ce nu sună la poliţie să-l dea dispărut? întrebă el. Să se 
ocupe ei de asta. Poate pleca de pe iaht cu ce vrea şi să revină 
acasă. Dacă s-a săvârşit o crimă la bordul ambarcaţiunii, atunci 
poliţia trebuie să afle. 

— Cooley i-a spus asta, însă a speriat-o. Habar n-am de ce, 
dar trebuie să luăm în calcul că nu ştim totul despre Myers şi 
iahtul lui. Poate că nu vrea ca poliţiştii să-şi vâre nasul. Poate că 
n-are acte. 

— Zi-i să distrugă dosarele şi orice pare suspect, să păstreze 
telefonul pe care-l foloseşte şi pe celălalt să-l arunce împreună 
cu laptopul peste bord. 

— Sună tare bine şi eficient când stai aici în birou, Michael, 
însă n-avem idee ce ştie. Ca să nu mai zic că tocmai ai sugerat 
să distrugă dovezile. Şi oricum n-o să facă asta. E îngrozită şi nu 
ştie ce să facă. Trebuie s-o ajutăm. 

— Dacă pleacă, ce se întâmplă cu iahtul? 

— Cui îi pasă? O să cheme poliţia, în cele din urmă. La un 
moment dat, vor decide că e un caz de dispariţie şi o să facă ce 
trebuie să facă. Noi avem destule probleme. 

— N-o să te duci, Lacy. Nu vreau să rişti să fii rănită din nou. 

— Bine, atunci se ocupă Gunther de unul singur. O va lua de 
pe iaht pe Carlita. 

— Chiar ai încredere în el? 

— Da. Chiar te poţi baza pe el în anumite situaţii. 

Era evident că Michael era îngrijorat. Încă o victimă. Poate că 
Myers a lăsat ceva important în urmă. BCJ-ul n-avea experienţă 
în aşa ceva. Unde erau adevărații poliţişti? Sorbi o gură de cafea 
dintr-un pahar de carton şi adăugă: 

— Dacă Dubose se ascunde, într-adevăr, în spatele acestui 
lucru, atunci ştiu că plângerea a fost semnată de un individ care 
a fost eliminat. Şi aici se sfârşeşte totul, Lacy. Nu putem 
continua fără cel care formulează acuzaţiile. 

— Haide să ne gândim la asta mâine, te rog. În momentul 
ăsta trebuie s-o luăm pe Carlita şi să recuperăm tot ce-a lăsat 
Myers în urmă. S-a terminat, Lacy. 

— Ba nu, şi n-am de gând să accept un refuz. 

— Da, am auzit. 

— Am o idee, Michael. Te duci împreună cu Gunther în Key 
Largo şi o veţi lua pe Carlita. Vremea e perfectă. Avionul poate 
transporta patru pasageri. E o călătorie uşoară. 


— Nu-mi plac avioanele mici. 

— Nici alea mari nu-ţi plac. Fii bărbat, Michael! Te vei întoarce 
repede. Nu încălcăm nicio lege. E doar un zbor scurt, o luaţi, o 
lăsaţi undeva şi vă întoarceţi acasă. 

— Şi rămân cu Gunther pe cap patru ore într-un avion de mici 
dimensiuni? 

— Ştiu, ştiu, dar şi tu ştii că treaba asta este importantă. 

— De ce să ne mai batem capul, Lacy? Dosarul ăsta urmează 
să fie închis. 

— Nu şi dacă se implică FBl-ul. Când o să afle că un martor- 
cheie a dispărut, s-ar putea să se răzgândească. 

— Sună a disperare. 

— Asta pentru că suntem disperaţi. 

Michael trase aer în piept şi clătină din cap plin de frustrare. 

— N-am cum să merg. Dăm o mică petrecere de ziua soacră- 
mii după-amiază. Împlineşte nouăzeci de ani. 

— Atunci, mă duc eu. Promit că voi fi în siguranţă. E doar un 
zbor scurt într-o zi frumoasă de duminică. E ziua mea liberă. 
Cine poate să mă oprească dacă vreau să zbor? 

— Îţi dau voie cu o condiţie: să nu te apropii de iaht. Dacă stă 
careva la pândă, atunci ai putea fi recunoscută. Pe Gunther nu-l 
ştie nimeni. Asigură-te că intri în posesia hârtiilor, a telefoanelor 
şi laptopului. Carlita te cunoaşte şi o să aibă mai multă 
încredere în tine decât în fratele tău. Şi cine n-ar avea? Mă rog, 
lăsaţi-o pe undeva, daţi-i bani de taxi şi de autobuz şi fiţi siguri 
că înţelege că nu trebuie să discute cu nimeni. 

Lacy se îndrepta deja către uşă. 

— Am înţeles, Michael. 


x 


O oră mai târziu, decolau de pe aeroportul Tallahassee cu un 
aparat de zbor Beecheraft Baron. Incântat de aventura pe care o 
trăia, Gunther stătea în scaunul din stânga şi pilota avionul. 
Lacy era lângă el cu căştile pe cap, captivată de pălăvrăgeala 
dintre controlorii de trafic şi piloţi. Se îndreptară aproape direct 
către sud şi ajunseră destul de repede deasupra Golfului Mexic. 
La aproape 3.000 de metri altitudine, avionul îşi stabiliză cursul 
de zbor şi atinse viteza maximă de 370 de kilometri pe oră. 


Uruitul produs de motoare se mai diminuase un pic, şi totuşi în 
cabină era un zgomot cum Lacy nu mai auzise niciodată. 

După două ore, începură să coboare, iar Lacy admira 
priveliştea oferită de ocean şi de insule. Aterizară la 11:40. 
Gunther sunase dinainte ca să facă rost de o maşină de transfer. 
El conducea şi Lacy îl ghida cu ajutorul unei hărţi turistice. 
Cooley era tot pe undeva prin Tallahassee şi vorbea cu Carlita. 
Când se apropiară de portul din Key Largo, Cooley îi dădu lui 
Gunther numărul de telefon ca să comunice mai uşor. Portul era 
aglomerat de navigatori care ieşeau în larg şi ambarcaţiuni de 
pescuit care soseau cu captura de dimineaţa. Tocmai ce 
andocase o navă de scufundări şi vreo doisprezece scafanari îşi 
descărcau echipamentul. Lacy rămase în maşină urmărind totul, 
în timp ce Gunther se plimba de-a lungul docului admirând 
bărcile. Carlita cobori de pe Conspirator şi reuşi să zâmbească 
de parcă totul era în regulă. Avea trei bagaje: un rucsac, o 
geantă din nailon cu haine şi o alta de curierat, de culoare 
verde-oliv, a lui Myers. Gunther luă două dintre bagaje şi se 
îndreptară relaxaţi către parcare. În maşină, Lacy scruta portul, 
însă se pare că nu-i urmărea nimeni. Carlita fu încântată să 
vadă, în sfârşit, o faţă cunoscută. 

Având mereu o părere, Gunther era convins că, după cinci zile 
în care n-au dat niciun semn, cei responsabili de dispariţia lui 
Myers erau duşi de mult. Dacă şi-ar fi dorit să discute cu Carlita 
sau să scormonească pe iaht, ei ar fi făcut vreo mişcare până în 
acel moment. Se întoarseră la terminalul general de aviaţie, la o 
oră după ce plecaseră de la aeroport. Se urcară repede în micul 
avion şi decolară la 1:15. Lacy îl sună pe Geismar, care nu 
răspunse. Probabil că petrecea cu soacră-sa. Îi trimise un mesaj 
în care-l informă că misiunea fu una reuşită. 

Lacy şi Carlita stăteau în partea din spate a cabinei pilotului, 
una lângă alta. Imediat după decolare, Carlita începu să plângă. 
Lacy o ţinea de mână asigurând-o că totul avea să fie bine şi că 
era în siguranţă. Carlita o întrebă dacă ştia ceva de Myers. Nu, 
nimic. Niciun cuvânt. Ce avea să se întâmple cu iahtul? Lacy îi 
răspunse că nu ştia. Planul era să anunţe autorităţile că Greg 
Myers a dispărut şi să le lase să-şi facă treaba. O chestionă pe 
Carlita despre iaht. De când locuia acolo? De unde l-a cumpărat 
sau închiriat Myers? Era, efectiv, al lui sau fusese implicată o 
bancă? Îi mai vizita cineva acolo? 


Carlita cunoştea prea puţine. Locuise pe iaht aproape un an, 
dar nu ştia nimic. Conform spuselor ei, Myers nu discuta prea 
multe despre afacerile lui. Uneori, cobora pe uscat ca să mai 
întâlnească pe cineva, însă întotdeauna se întorcea într-o oră. 
Era extrem de atent şi de temător. Nu făcea greşeli. În ziua 
dispariţiei, coborâse de pe iaht în port să bea ceva, nimic mai 
mult. Nu trebuia să se vadă cu nimeni. Pur şi simplu, dispăruse. 

Când avionul îşi stabili cursul de zbor, iar Key Largo era deja 
mult în spate, Carlita se opri din plâns şi deveni foarte tăcută. 
Lacy o întrebă dacă puteau păstra rucsacul şi geanta de 
curierat. Carlita răspunse că „da”, nu voia nimic din hârtiile lui. 
Zicea că Myers avea mare grijă de lucrurile de pe iaht, pentru că 
exista riscul să fie scotocit fie de indivizii răi, fie de autorităţi. 
Folosindu-se de poştă şi niciodată de firmele de curierat, a trimis 
o grămadă de hârtii pe adresa fratelui lui din Myrtle Beach. Nu 
era sigură ce anume a lăsat pe iaht, dar era destul de convinsă 
că nu era important. 

O oră mai târziu, aterizară la Sarasota. Gunther chemase deja 
un taxi, iar Lacy îi dădu Carlitei suficienţi bani cât să ajungă 
acasă în Tampa. Lacy îi mulţumi şi o îmbrăţişă de rămas-bun, 
ştiind că n-avea s-o mai vadă vreodată. 

Când se aflau înapoi în aer, iar Gunther era ocupat cu 
pilotatul, Lacy scoase din geanta de curierat laptopul subţire şi-l 
deschise, însă era parolat. Găsi nişte telefoane şi nişte dosare. 
Într-unul era contractul de înregistrare al iahtului, pe numele 
unei companii din Bahamas, împreună cu garanţiile, informaţiile 
de operare şi un teanc gros în care scria despre asigurare. Un 
alt dosar conţinea cazuri vechi despre judecători corupți. Nu 
găsi nici măcar un cuvinţel despre McDover, Tappacola, Cooley, 
cârtiţă sau ea. Rucsacul era la fel de curat; nimic în afară de 
cazuri vechi şi decupaje din ziare despre Ramsey Mix, alias Greg 
Myers. Era clar că păstra materialele de actualitate undeva pe 
uscat, cel puţin pe cele scrise. Suspecta însă că laptopul era plin 
de dovezi care ar fi putut fi devastatoare dacă ar fi picat pe 
mâini nepotrivite. 

Când aterizară în Tallahassee, Lacy spera ca Gunther să 
rămână în avion şi să-şi continue drumul înapoi spre Atlanta. 
Dar se dovedi că nici măcar nu-i trecuse prin minte aşa ceva. În 
timp ce conduceau spre casă, deveni clar că Gunther se 


considera membru activ al echipei de anchetă BCJ. Plănuia să 
mai rămână vreo câteva zile, ca s-o supravegheze pe soră-sa. 

Lacy îl sună iar pe Geismar ca să-l pună la curent cu toate. 
Stabiliră să se întâlnească luni dimineaţa. Mai târziu, după- 
amiază, în vreme ce Gunther se plimba de colo colo pe terasă 
sunând unul după altul ori vreun partener, ori vreun avocat, ori 
vreun contabil, ori vreun bancher, Lacy răspundea la e-mailuri, 
când primi o surpriză din partea lui Allie Pacheco. Un mesaj 
simplu: „Ai timp de-un pahar?” 

„Neoficial, în afara orelor de program, fără nimic legat de 
serviciu?” întrebă ea. 

„Desigur”, veni răspunsul lui. ` 

Doar că ea avea în minte exact chestiunile de serviciu. Il 
invită la ea acasă, îl avertiză că era şi fratele ei şi că exista 
posibilitatea ca întâlnirea să nu fie chiar atât de privată. 

Pacheco sosi la 7:30, îmbrăcat în pantaloni scurţi şi cu un 
tricou polo. Lacy îl servi cu o bere şi-l prezentă lui Gunther, care- 
şi dorea să-l ia la întrebări. Statutul neoficial al întâlnirii dură 
vreo cinci minute, până când Gunther izbucni: 

— Trebuie să vorbim despre Myers. 

Pacheco aşeză paharul pe masă, o privi pe Lacy şi întrebă: 

— Bine, care-i treaba cu Myers? 

— A dispărut de cinci zile, răspunse ea. Pe tejghea, acolo, e 
laptopul lui. L-am recuperat în dimineaţa asta de pe iahtul lui 
din Key Largo. 

— E o poveste lungă, interveni Gunther. 

Pacheco se holba la amândoi. Ridică ambele mâini, arătă 
palmele şi spuse: 

— Asta e un subiect spinos! Spuneţi-mi tot ce puteţi, apoi voi 
decide ce să fac. 

Gunther rămase incredibil de tăcut câtă vreme Lacy relată 
întreaga poveste. 


Sorbindu-şi a doua bere, Pacheco preciză în cele din urmă: 

— lahtul trebuie protejat şi, ca să se întâmple asta, trebuie 
anunţată poliţia. Nu-i o problemă federală, cel puţin nu încă, aşa 
că nu ne putem implica. 


— Dar puteţi anunţa poliţia, nu? întrebă Lacy. Aş prefera să 
nu sun eu, pentru că astfel ar avea un răspuns la toate 
întrebările. N-aş prea vrea ca numele meu să fie asociat unui 
caz de dispariţie. 

— Deja eşti vârâtă în chestia asta din moment ce ai laptopul 
şi dosarele lui. 

— Însă n-au nicio legătură cu dispariţia lui. 

— Nu ştii asta. Nici ce-i pe laptop. Poate e vreo urmă, vreun 
indiciu despre întâlnirea din ziua în care a dispărut. 

— Minunat! exclamă Gunther. Îţi dăm tot şi tu le predai 
poliţiei. O să ia lucrurile mult mai în serios dacă sunt anunţaţi de 
FBI. 

— Asta ar putea să funcţioneze, consimţi Pacheco. Există vreo 
posibilitate ca Myers să fi plecat, pur şi simplu? Având în vedere 
trecutul şi prezentul lui, n-ar fi o variantă tocmai imposibilă. 

— Sigur, răspunse Lacy, m-am gândit şi eu la asta. Poate că l- 
a speriat ceva. Poate că s-a săturat să stea pe iaht, poate că s-a 
plictisit de femeie sau poate de amândouă, şi a decis să dispară. 
Oricum, lua în considerare să-şi retragă plângerea. Când m-a 
vizitat acasă, s-a oferit să facă asta şi să dispară. Îi părea rău de 
Hugo, se învinovăţea şi spunea că-şi dorea să nu fi demarat 
toată treaba asta. Ar fi putut să scape de dosare, să-şi curețe 
calculatorul şi să plece, pur şi simplu. 

— Nu crezi asta, spuse Gunther. 

— Nu, nu cred. Am purtat discuţia asta cu Cooley, iar el n-o să 
fie niciodată convins că Myers a fugit şi s-a ascuns din nou. Greg 
are nevoie de bani. Este un fost condamnat în vârstă de şaizeci 
de ani şi fără cine ştie ce viitor. Se baza pe o răsplată 
consistentă de pe urma statutului de informator. Cunoştea legea 
foarte bine şi deja-şi număra banii. Era convins că McDover şi 
Dubose au furat zeci de milioane de dolari şi că o mare parte din 
bani putea fi recuperată. Nu ştiu cum de şi-a permis să 
plătească pentru iaht, dar era foarte mândru de ambarcaţiune. li 
plăcea să navigheze de la o insulă la alta şi să piardă vremea 
prin Arhipelagul Keys. Era un tip fericit care era cât pe ce să se 
îmbogăţească. Aşa că, nu, nu cred că a plecat aşa, pur şi simplu. 

— Ei bine, zise Pacheco, a dispărut de vreo cinci zile şi 
ancheta nici măcar n-a început. Ceea ce înseamnă că multe 
dintre urmele lăsate s-au pierdut deja. 

— Şi FBl-ul chiar nu poate face nimic? întrebă Gunther. 


— Nu prea. Autorităţile locale trebuie să se implice întâi. Dacă 
este vorba de o răpire sau ceva asemănător, există posibilitatea 
să ne contacteze. Însă mă îndoiesc. Sincer vorbind, cred că 
şansele de a-l găsi în viaţă pe Myers sunt foarte mici. 

— Un motiv în plus să încercăm să-l prindem pe Dubose, 
spuse Lacy. 

— De acord, dar nu eu decid asta. 

— Câţi oameni trebuie să mai moară ca să vă convingă? 
întrebă Gunther. 

— Repet, nu eu hotărăsc. Lacy poate să-ţi spună că m-aş fi 
implicat din urmă cu o săptămână. 

Gunther ieşi valvârtej din cameră şi se întoarse înapoi pe 
terasă. 

— Îmi pare rău, se scuză Lacy. 

Pacheco intrase în casa ei cu gândul să se bucure de un pahar 
în compania unei femei frumoase. Plecă însă cu geanta de 
curierat şi rucsacul lui Myers şi fără nicio idee prea clară despre 
ce urma să facă. 


28 

Luni dimineața, Lacy se trezi devreme cu un nou plan ca să 
scape de fratele ei. Se hotărî să facă o vizită la închisoarea unde 
se afla Junior Mace, un loc în care el n-ar fi fost bine-venit. 
Trebuia să meargă singură, deoarece regulile BCJ-ului chiar nu 
puteau fi flexibile şi nu permiteau să meargă şi el. Îşi repetă 
povestioara în timp ce fierbea cafeaua. Fu plăcut surprinsă când 
el îşi făcu apariţia proaspăt spălat şi îmbrăcat. Deloc 
surprinzător, o informă că nu ştiu ce afacere se prăbuşea şi că 
trebuia să se întoarcă acasă. Intr-adevăr, abia dacă avură timp 
să îmbuce o felie de pâine prăjită înainte să iasă grăbiţi şi să se 
urce în maşină. La aeroport, ea îi mulţumi din nou şi-l făcu să 
promită că se va întoarce. In timp ce aeronava decola, zâmbi, 
trase aer în piept şi mulţumi că nu era şi ea la bord. 

La birou, se întâlni cu Michael şi-i descrise în detaliu drumul 
până la Key Largo. li povesti ce a găsit în geanta de curierat şi 
rucsacul lui Myers şi-l lămuri că se aflau, împreună cu laptopul 
lui, în posesia FBl-ului. 

— Te-ai întâlnit cu cei de la FBI? întrebă Michael iritat. 

— Pacheco mă place şi a trecut ieri pe la mine ca să bem un 
pahar. Dintr-una într-alta, plus că Gunther era nerăbdător să se 
implice, am ajuns să discutăm despre Myers. Pacheco a fost de 
acord să contactăm poliţia şi să-l dăm dispărut. S-a gândit că ar 
fi cel mai bine dacă FBI-ul ar fi în posesia lucrurilor de pe iaht. 

— Te rog, spune-mi că fratele tău părăseşte oraşul. 

— A plecat deja azi-dimineaţă. 

— Slavă Domnului! Lacy, te rog, poţi confirma că-şi va ţine 
gura? 

— Nu-ţi face griji. Nu-i pasă nimănui în Atlanta, ca să nu mai 
zic că o să acţioneze mereu în interesul meu. Stai liniştit! 

— Să stau liniştit?! Asta e cel mai mare caz din istorie şi se 
prăbuşeşte pe toate fronturile. Bănuiesc că nu te-a mai 
contactat Killebrew. 

— Nu, şi nici nu mă aştept s-o facă. Mai au optsprezece zile la 
dispoziţie pentru un răspuns şi sunt sigură că vor acţiona cu 
prudenţă până în ultimul moment. Orice urmă de entuziasm din 
partea lor ar fi prematură şi i-ar putea da de gol. Nu-s ei proşti 
să ne contacteze acum. Citaţia a fost trimisă vinerea trecută şi 
sunt sigură că se gândesc la toate căile de atac. 

— Nu putem face nimic altceva decât să aşteptăm. 


— Nu pot să stau degeaba, Michael. Mă duc să-l vizitez pe 
Junior Mace. Te-am anunţat ca să ştii pe unde o să fiu. 

— Nu ştiam că-l reprezinţi pe Junior Mace. 

— Normal că nu-l reprezint, dar am promis că-l voi vizita. 
Avocaţii lui din D.C. se vor întâlni cu el astăzi, după-amiază. 
Salzman, avocatul principal, m-a invitat să particip. Pe Junior nu- 
| deranjează. Mă place. 

— Nu te implica prea mult. 

— Salzman e încrezător că o să reuşească să amâne execuţia. 
Dacă turnătorul iese la rampă şi-şi retrage mărturia, Salzman e 
de părere o să oprească execuţia şi ar putea să aibă loc un nou 
proces. 

— Un proces nou, după cincisprezece ani? 

— Cam aşa ceva. 

— Şi, mai exact, care-i rolul tău în povestea asta? 

— N-am zis că am vreun rol. Să admitem doar că nu vreau să 
stau în birou toată ziua. Şi, în plus, condamnarea pe nedrept a 
lui Junior Mace face parte din toată conspirația. Dacă e dată lao 
parte, e posibil să iasă la iveală dovezi noi. Şi dacă presupunem 
că urma duce la Dubose, atunci lucrurile pot fi deconspirate. 
Este foarte important pentru noi să monitorizăm cazul ăsta. 

— Te rog doar să fii atentă. 

— Inchisoarea e un loc destul de sigur, Michael. 

— Dacă zici tu. 


Lacy închise uşa biroului şi scoase un dosar gros cu notițe 
făcute de Sadelle. Luă una din teanc şi o reciti. Intitulată 
„Uciderea lui Son Razko şi Eileen Mace”, în acesta se arăta: 


Junior şi Eileen Mace locuiau cu cei trei copii ai lor într-o 
casă din lemn de pe Tinley Road, cam la trei kilometri de 
rezervaţia Tappacola. (La vremea respectivă, aproximativ 
jumătate din indienii Tappacola locuiau pe pământul 
tribului şi mulţi erau împrăştiaţi prin împrejurimi. Vreo 80 
la sută trăiau în districtul Brunswick, iar unii, chiar şi în 
Jacksonville.) În după-amiaza zilei de 17 ianuarie 1995, pe 
când cei trei copii se aflau la şcoală, Son Razko a făcut o 
vizită familiei Mace. Razko şi Junior Mace erau prieteni şi 


conduceau mişcarea de opoziţie împotriva construirii 
cazinoului. Junior lucra ca şofer pe un camion al unei 
companii din Moreville, Florida, şi era la muncă. Dacă Son 
şi Eileen aveau o aventură, scopul vizitei lui era evident. 
Dacă nu, atunci nu s-a cunoscut niciodată motivul vizitei 
lui. În orice caz, copilul cel mare a fost cel care i-a găsit în 
dormitor goi şi ucişi, când s-a întors acasă în jurul orei 
4:00 după-amiaza. Un patolog care a depus mărturie 
pentru acuzare a estimat că au fost ucişi undeva între 
2:00 şi 3:00 după-amiaza. 

Se ştia că Junior bea. După ce şi-a terminat de făcut 
livrările, s-a întors la depozit în Moreville, s-a urcat în 
camion şi s-a oprit la un bar. A băut trei beri şi a jucat 
darts cu un bărbat care n-a fost identificat niciodată. Pe la 
vreo 6:30 după-amiaza, a fost găsit în parcare, lângă 
camion, inconştient şi cel mai probabil beat. Arma folosită 
în cele două crime a fost un revolver Smith Wesson de 
calibru .38 şi cu ţeava scurtă. A fost găsit în camionul lui 
Mace sub scaunul şoferului, laolaltă cu portofelul lui Son. 
Mace a fost dus la spitalul din Moreville. Acţionând în 
urma unui pont anonim, poliţia l-a vizitat la spital şi l-a 
anunţat despre ce s-a întâmplat cu Son şi Eileen. Şi-a 
petrecut noaptea în spital şi apoi a fost transportat la 
închisoare. A fost acuzat de săvârşirea ambelor crime şi 
nu i s-a permis să participe la înmormântarea soţiei lui. Și- 
a susţinut nevinovăția, însă nu l-a ascultat nimeni. 

La proces, care a fost mutat de către judecătoarea 
McDover din districtul Brunswick în Panama City, Mace a 
prezentat drept alibi doi martori care lucrau în locurile 
unde el făcuse livrări în după-amiaza cu pricina. Primul 
martor l-a plasat la cincizeci de kilometri distanţă de locul 
crimei în intervalul 2:00-3:00 după-amiaza. Al doilea, la 
douăzeci şi cinci de kilometri. judecând după stenograma 
procesului, niciunul din martori nu s-a dovedit a fi 
convingător, acuzarea insistând pe faptul că Mace ar fi 
avut timp să facă două livrări şi să şi treacă pe acasă în 
intervalul 2:00-3:00. N-a fost niciodată clar cum şi-a 
parcat camionul, pe urmă să urce în camioneta lui, să 
conducă până acasă, să omoare doi oameni şi apoi să 
schimbe iar maşinile. 


Acuzarea s-a bazat foarte mult pe mărturia a doi 
turnători din închisoare - Todd Short şi Digger Robles. 
Amândoi au depus mărturie că au împărţit celula cu 
Junior, în momente diferite, şi că el s-a lăudat în gura 
mare că şi-a prins soţia în pat cu un alt bărbat şi că i-a 
ucis pe amândoi. In mărturiile lor, care erau uimitor de 
asemănătoare, au declarat că Junior era mândru de ce 
făcuse, că n-avea niciun regret şi că nu putea înţelege de 
ce era judecat. (Conform zvonurilor şi poveştilor locale, 
ambii turnători au dispărut din zonă la scurt timp după 
proces.) 

Prezenţa portmoneului lui Son în camionul lui Junior a 
fost o probă crucială. Potrivit legilor din Florida, un caz 
care implică pedeapsa cu moartea trebuie să includă un 
omor, evident, precum şi o altă infracţiune, viol, jaf, răpire 
ş.a.m.d. Prin urmare, din cauză că Junior a furat 
portmoneul, crima de gradul întâi s-a transformat în omor 
deosebit de grav. Prezenţa revolverului în camionul lui 
Junior a fost fatală pentru apărarea lui. Experții în balistică 
de la laboratorul criminalistic au depus mărturie, din 
partea  acuzării, că gloanţele scoase din trupurile 
victimelor proveneau, fără îndoială, de la revolverul de 
calibru .38 cu ţeava scurtă. 

Contrar sfatului primit de la avocatul său (avocatul lui 
Junior a fost un începător numit de Curte şi aflat la primul 
lui caz de omor deosebit de grav), Junior a depus mărturie 
pentru propria apărare. A negat cu vehemenţă orice 
implicare în uciderea soţiei şi a prietenului lui. A declarat 
că era victima unei înscenări, din cauza faptului că s-a 
opus construirii cazinoului. A spus că cineva i-a strecurat 
ceva în bere la bar şi asta pentru că a băut doar trei şi 
apoi a leşinat şi nu-şi mai amintea să fi plecat de acolo. 
Barmanul a depus mărturie spunând că Junior a băut cel 
puţin trei beri şi că l-a ajutat să ajungă la camion, unde l-a 
şi lăsat. 

Din stenograma procesului, reiese că în boxa martorilor 
Junior s-a purtat cu demnitate, deşi interogatoriul 
procurorului a fost unul de durată. 

Arma, portofelul, cei doi turnători, apărarea care se 
baza pe doi martori nu foarte convingători şi un acuzat 


care se pare că fusese beat şi nu-şi mai amintea multe 
erau dovezi suficiente pentru juriu ca să delibereze în 
favoarea unei condamnări la moarte. Pe durata etapei de 
declarare a sentinţei??, avocatul lui îl chemă pe Wilton, 
fratele lui Junior, şi pe un văr ca să depună mărturie că 
Junior era un soţ şi un tată devotat, că nu era beţiv, că nu 
deţinea vreo armă şi că nu trăsese cu arma de ani buni. 

Juraţii s-au întors şi au dat două verdicte de pedeapsă 
cu moartea. 

Pe parcursul celor opt zile de proces, judecătoarea 
McDover, care prezida primul ei caz de omor deosebit de 
grav, a favorizat acuzarea în, efectiv, fiecare problemă. 
Singura preocupare pe care-a arătat-o faţă de drepturile 
lui Mace a fost când a aprobat schimbarea locației. Le-a 
oferit martorilor posibilitatea de a povesti nestingheriţi 
detalii din mărturiile lor şi a respins constant fiecare 
obiecţie făcută de apărare. În schimb, în cazul martorilor 
apărării, a susţinut orice obiecţie făcută de acuzare. 
Maniera în care a prezidat procesul a fost atacată în mod 
repetat prin apeluri şi au fost notate unele probleme în 
diferite decizii judecătoreşti de apel. Şi totuşi, Curțile au 
continuat să susţină condamnările. 


* 


În cele două ore şi jumătate de condus până la închisoare, 
gândurile lui Lacy fură toate la Hugo. Cu doar două luni în urmă, 
au făcut călătoria aceea împreună, amândoi privaţi de somn şi 
bând cafea ca să rămână treji. Pe atunci, discutau despre faptul 
că nu prea aveau încredere în Greg Myers şi că erau reţinuţi în a 
înghiţi teoria lui despre marea conspirație. Şi au recunoscut că-i 
pândea un pericol. 

Cât de naivi au fost! 

Intră în districtul Bradford şi urmă indicatoarele către Starke şi 
apoi către închisoare. Îi luă o jumătate de oră să parcurgă 


22 În sistemul de justiţie american, în cazul proceselor cu sentinţă de 
pedeapsă cu moartea, după pronunţarea sentinţei se mai audiază martori 
care depun mărturii în favoarea acuzatului în urma cărora sentinţa fie 
rămâne în continuare pedeapsa cu moartea, fie se schimbă în închisoare pe 
viaţă. (n.tr.) 


drumul până în aripa Q a închisorii. Era luni după-amiază şi nu 
mai era niciun alt avocat acolo. Aşteptă un sfert de oră într-o 
sală mică până să apară Junior cu cătuşele la mâini. Fu 
descătuşat de gardieni şi se aşeză de cealaltă parte a peretelui 
din plastic. Ridică receptorul, zâmbi şi spuse: 

— Mulţumesc că ai venit. 

— Bună, Junior. Mă bucur să te revăd. 

— Arăţi bine, Lacy, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat. Îmi dau 
seama că rănile se vindecă. 

— Păi, îmi creşte părul şi asta e tot ce contează. 

Chicoti la replica ei. Era mult mai vioi şi mai dornic să 
vorbească. Lacy se gândi că aştepta cu mare nerăbdare să-i 
sosească echipa de avocaţi din D.C. Pentru prima oară după 
mulţi ani, exista speranţă. 

— Îmi pare rău de prietenul tău, Hugo, adăugă el. Îi 
simpatizam. 

— Mulţumesc. 

Lacy nu prea voia să vorbească despre Hugo, dar pentru că 
avea mult timp de umplut, putea vorbi despre orice. Îi povesti 
că familia partenerului ei încerca să se împace cu ideea şi să 
treacă mai departe, însă zilele erau lungi şi grele. Junior întrebă 
despre accident, când s-a întâmplat şi ce s-a aflat de atunci. Nu 
credea că a fost un accident, iar ea îl asigură că avea dreptate. 
Era curios de ce „nimeni din exterior” n-a luat măsuri pentru a 
investiga moartea lui Hugo. Atentă la cuvintele ei, îl lămuri că 
spera ca lucrurile să se îndrepte în direcţia aceea. Discutară 
despre Wilton, Todd Short, avocaţii din D.C. şi un pic despre 
culoarul morţii. 

— Am primit ieri o vizită total neaşteptată, continuă el după o 
pauză lungă. 

— Despre cine e vorba? 

— Un bărbat pe nume Lyman Gritt. Ai auzit de el? 

— Da, ne ştim, deşi nu-mi amintesc. Mi s-a spus că a făcut 
parte din echipa de salvare care a fost la locul accidentului. El 
m-a dus la spital. Am trecut pe la biroul lui să-l salut şi să-i 
mulţumesc, dar se pare că a fost înlocuit. O decizie luată într-un 
moment care pare cel puţin suspect. 

Junior zâmbi şi se aplecă mai aproape. 

— Totul este suspect, Lacy. Mecanismul s-a pus în mişcare şi 
ai face bine să fii atentă. 


Ea ridică din umeri. 

— Gritt e un om bun, zise el. El a fost în favoarea construirii 
cazinoului, aşa că în urmă cu multă vreme ne-am aflat în tabere 
diferite, însă avem un trecut. Tatăl meu şi unchiul lui au crescut 
împreună într-o cocioabă de lângă rezervaţie. Au fost ca nişte 
fraţi. Nu pot afirma că familiile noastre sunt apropiate acum, 
pentru că ne-am luptat din cauza cazinoului. Dar Gritt are 
conştiinţă şi ştie despre corupţie. N-a fost niciodată un fan al 
Căpeteniei, iar acum îl dispreţuieşte atât pe el, cât şi familia lui. 
Fiul Căpeteniei este în prezent şeful poliţiei tribale, deci ancheta 
accidentului n-o să ducă nicăieri. Totul va fi muşamalizat, aşa 
cum bănuieşti. Însă Gritt ştie adevărul şi crede că are dovezile 
necesare, şi tocmai de asta vrea să-ţi vorbească. 

— De ce? 

— Crede că poate avea încredere în tine. Nu se încrede în 
băieţii din districtul Brunswick, nu că s-ar băga. Aşa după cum ai 
aflat deja, tribul nostru este foarte atent la cei din exterior, mai 
ales când ei au şi insigne. Dar Gritt are nişte dovezi. 

— Ce fel de dovezi? 

— N-a spus sau n-a vrut să spună. Pereţii ăştia au urechi, aşa 
că suntem precauţi. Trebuie să înţelegi, Lacy, că Gritt este 
ameninţat. Are o soţie şi trei copii, iar Căpetenia şi amicii lui pot 
fi foarte intimidanţi. Tot tribul trăieşte cu frica în sân şi oamenii, 
pur şi simplu, refuză să vorbească. In plus, pentru ei, viaţa e 
bună la ora actuală, aşa că de ce să facă valuri? 

Lacy chiar se îndoia că autorităţile închisorii ar fi tras cu 
urechea la conversațiile dintre un avocat şi clientul lui, dar apoi 
conştientiză că întâlnirea cu Gritt avusese loc într-o altă parte a 
aripii Q. Gritt nu era avocat. 

— Ce-l face să aibă încredere în mine? Nu ne-am cunoscut, 
efectiv, niciodată. 

— Fiindcă nu eşti poliţist şi eşti prima persoană care a pus 
piciorul în rezervaţie şi a pus întrebări. Împreună cu domnul 
Hatch. 

— Bine. Cum am să mă întâlnesc cu Gritt? 

— Wilton o să mijlocească întrevederea. 

— Deci cine face următoarea mişcare? 

— Am stabilit cu Gritt că-l voi contacta pe Wilton şi el va 
aranja întâlnirile. Asta dacă eşti dispusă să vorbeşti cu el. 

— Bineînţeles că sunt. 


— Atunci am să-l anunţ pe Wilton. Nu cred că trebuie să mai 
precizez, Lacy, însă treaba asta trebuie gestionată cu foarte 
multă delicateţe. Toată lumea e speriată. Ei îl urmăresc pe Gritt 
şi pe Wilton, probabil. 

— E posibil ca ei, oricine ar fi aceşti ei, să ştie că Todd Short s- 
a întors? 

— Nu cred. Avocaţii mei s-au întâlnit cu el în dimineaţa asta, 
undeva departe de rezervaţie. Dacă se ţine de promisiune şi-şi 
retrage mărturia, n-o să mai dureze mult până se va afla. In 
momentul ăla va deveni o ţintă. 

— Dar ei nu pot omori oameni la nesfârşit, Junior! 

— L-au omorât pe prietenul tău, domnul Hatch. Şi pe Son, şi 
pe Eileen. Şi probabil că tot ei au avut grijă şi de Digger Robles, 
celălalt turnător, odihnească-se în pace. 

Fără a mai fi pus la socoteală Greg Myers. 

— Şi n-au nici cea mai mică problemă să lase statul Florida să 
mă ucidă, continuă el. Nu-i opreşte nimic. Să nu uiţi asta. 

— Cum aş putea? 


Salzman şi asociatul lui pe nume Fuller sosiră puţin după 1:00 
p.m. Erau îmbrăcaţi lejer în pantaloni kaki şi încălţaţi cu 
mocasini, total diferit faţă de lumea avocaţilor în costume 
închise la culoare din D.C. Firma lor avea o mie de avocaţi pe 
toate continentele importante. Eforturile lor în ceea ce privea 
munca pro bono oferită ucigaşilor condamnaţi erau elogioase, 
chiar uimitoare. Lacy citise despre firmă pe internet şi era 
surprinsă de oamenii pe care-i angaja în lupta cu condamnarea 
la moarte. 

Întâlnirea lor cu Todd Short a decurs bine. Turnătorul a dat o 
depoziţie de două ore înregistrată video în care a recunoscut că 
a fost recrutat de poliţie şi de acuzare pentru a oferi declaraţii 
false în schimbul banilor şi al clemenţei. Părea credibil şi plin de 
remuşcări. Junior i-a urât mereu pe cei care l-au trimis în 
culoarul morţii, însă era, cu siguranţă, bucuros de acea 
schimbare neaşteptată. 

Salzman îl lămuri că aveau să depună imediat la tribunalul 
statal o cerere de suspendare a execuţiei. După ce se ocupau 
de asta, urmau să meargă în biroul procurorului general din 


Florida şi chiar şi la Curtea federală, dacă era cazul. Multitudinea 
potenţialelor litigii eră uimitoare, cel puţin pentru Lacy, dar 
Salzman trecuse prin asta de multe ori. Era un expert călit în 
lumea principiilor habeas corpus şi deborda de o încredere 
molipsitoare. Scopul lui era să obţină un nou proces, unul care 
să fie ţinut departe de interesul Claudiei McDover, care se 
amesteca în toate. 


29 

Telefonul cu cartelă preplătită pe care Lacy îl ţinea în buzunar 
vibră marţi dimineaţa. Era Cooley, care o informă că tot nu 
primise niciun semn de viaţă din partea lui Greg Myers. Nu că ar 
fi fost vreo surpriză. O mai anunţă că-i trimisese prin poştă un 
alt telefon cu cartelă preplătită care urma să ajungă mai târziu 
în aceeaşi dimineaţă. După ce-l primea, trebuia să-l distrugă pe 
cel pe care îl folosea în prezent. 

La prânz, se întâlni cu Allie Pacheco undeva lângă Capitoliu. 
Cât mâncară o supă, o informă că poliţia din Key Largo pusese 
sechestru pe Conspirator, care era în acel moment în siguranţă 
şi sub pază. Cam într-o zi sau două, urma ca el să le predea 
laptopul, geanta de curierat şi rucsacul. Deşi ancheta era a lor, 
FBl-ul îi asigură de toată cooperarea lor. Cei de la poliţie 
începuseră deja să-i intervieveze pe obişnuiţii portului, însă 
deocamdată nu găsiseră pe nimeni care să fi văzut ceva ieşit din 
comun. Având o descriere sumară, fără vreo fotografie a 
dispărutului, găsirea lui era, practic imposibilă. 

După câteva minute de discuţii legate de muncă, Pacheco 
spuse: 

— Supa asta e bună, dar ce zici de cină? 

— Cum stăm din punct de vedere profesional? întrebă ea. 

— Oh, cred că suntem în siguranţă, răspunse el zâmbind. In 
mod clar suntem în aceeaşi echipă. Din punct de vedere etic, n- 
am voie să mă dau la puicuţele care sunt angajatele biroului, 
aşa că nu e niciun impediment. 

— Puicuţe? 

— E doar o metaforă. N-am vrut să jignesc. Am treizeci şi 
patru de ani. Bănuiesc că şi tu eşti tot pe acolo. Suntem 
amândoi singuri şi, ca să fiu sincer, e reconfortant să întâlnesc o 
femeie frumoasă în viaţa reală, şi nu pe vreun site de 
matrimoniale. Ai încercat vreodată aşa ceva? 

— De două ori, ambele dăţi au fost dezastruoase. 

— Oh, aş putea să-ţi relatez nişte istorioare grozave, însă nu 
vreau să te plictisesc. Deci ce zici de cină? 

Dacă ea ar fi acceptat, ar fi făcut-o pentru că el era un tip 
arătos, deşi un pic cam îngâmfat, dar, pe de altă parte, aşa erau 
toţi agenţii FBI tineri. Dacă ar fi fost de acord, n-o făcea în niciun 
caz fiindcă BCJ-ul avea nevoie disperată de ajutor. 

— Când? întrebă ea. 


— Nu ştiu. În seara asta? 

— Şi ce se întâmplă dacă la un moment dat Biroul se implică 
în mica mea anchetă? Crezi că şeful tău ar avea probleme? 

— L-ai cunoscut pe Luna. Are probleme tot timpul, aşa e el. 
Însă nu întrezăresc niciun conflict. Repet, am face parte din 
aceeaşi echipă. Plus că ne-ai spus tot ce ştii. N-ai ascuns nimic, 
nu? 

— Sunt o groază de chestii ascunse, doar că nu le cunosc, 
încă. 

— N-am să întreb. Dar şeful tău? 

— E un fraier, uşor de manipulat. 

— M-am gândit eu. Am avut mereu senzaţia că atunci când te 
afli într-o cameră preiei conducerea. Deci cina, o sticlă cu vin, la 
naiba, poate şi nişte lumânări? Te iau la şapte, presupunând, 
desigur, că fratele tău nu-i prin preajmă. 

— Nue. 

— Bine. E o adevărată figură. 

— Gunther este foarte protector cu surioara lui. 

— Nu-l pot învinovăţi. Şapte? 

— Şapte şi jumătate. Şi alege un loc drăguţ, nu vreo chestie 
prea elegantă. Uită de lumânări. Amândoi suntem bugetari, aşa 
că o să plătim nemţeşte. 

— S-a făcut. 


O luă de acasă cu un model nou de SUV, proaspăt spălat, 
lustruit şi curăţat cu aspiratorul pentru acea ocazie. In primele 
cinci minute discutară despre maşini. Lacy se plictisise de Fordul 
ei închiriat şi era pregătită să-şi ia o maşină nouă. Era 
înnebunită după vechiul ei hibrid, dar accidentul o făcu să se 
gândească la ceva mai rezistent. Rulau spre sud, îndepărtându- 
se de centru. 

— Îţi place bucătăria cajun? întrebă el. 

— La nebunie. 

— Ai mai fost vreodată la Johnny Ray's? 

— Nu, însă am auzit că e un local super. 

— Haide să încercăm. 

Îi plăcea SUV-ul, dar îi lăsa impresia că era mai potrivit pentru 
bărbaţi. Era curioasă cât costa. După o scurtă cercetare află că 


salariul de început al unui agent special era de 52.000 de dolari 
pe an. Allie lucra pentru birou de cinci ani, aşa că estimă că 
aveau salariile cam la fel. Pacheco avusese doar cuvinte de 
laudă pentru apartamentul lui Lacy şi-i spusese că el locuia într- 
unul pe care-l împărțea cu un alt agent. Relocarea era un mod 
de viaţă în Birou, aşa că ezita să-şi cumpere o casă. 

Trecură cu greu prin diverse detalii din trecutul fiecăruia, deşi 
făcuseră săpături pe internet. El crescuse în Omaha şi urmase 
colegiul şi Facultatea de Drept în Nebraska. In afara orelor de 
serviciu, avea naturaleţea specifică unui locuitor din Vestul 
Mijlociu, fiind total lipsit de prefăcătorie. Ea absolvise Colegiul 
William & Mary şi Facultatea de Drept din Tulane. Aveau ca 
punct comun oraşul New Orleans, unde el şi-a petrecut primii 
doi ani ca agent al Biroului. Niciunul din ei nu ducea dorul 
oraşului catalogat ca având prea multă umiditate şi 
infracţionalitate, deşi felul în care vorbeau în acel moment 
despre el semăna tare mult a melancolie. Până să ajungă în 
parcare şi apoi în restaurant, Lacy îi dădu deja calificative bune 
pe toate planurile. „Fii calmă, chibzui ea, bărbaţii dezamăgesc 
mereu.” 

Se aşezară la o masă liniştită şi deschiseră meniurile. Când 
chelnerul îşi făcu apariţia, ea spuse: 

— Îţi reamintesc: plătim pe din două. 

— Bine, însă să ştii că mi-ar face plăcere să achit. La urma 
urmelor, eu sunt cel care te-a invitat. 

— Mulţumesc, dar plătim amândoi nota. 

Şi cu asta discuţia se termină. Se hotărâră să înceapă cu vreo 
douăsprezece stridii de căciulă şi cu o sticlă de vin alb Sancerre. 

— Deci despre ce vrei să vorbim? întrebă el după ce 
terminară cu meniurile. 

Stilul lui direct o făcu să chicotească. 

— Despre orice, numai despre caz nu. 

— De acord. Întâi alegi tu un subiect, apoi aleg eu. Şi avem 
voie să vorbim despre orice, mai puţin despre cazinou şi toate 
cele. A 

— Posibilităţile sunt foarte multe. Incepe tu, să vedem cum se 
desfăşoară lucrurile. 

— Bine, am o întrebare. Şi înţeleg dacă nu vrei să vorbeşti 
despre asta. Cum e când îţi explodează un airbag în faţă? 

— Bănuiesc că e o experienţă care ţi-a scăpat până acum. 


— Da, deocamdată. 

Lacy luă o gură de apă şi trase aer adânc în piept. 

— E zgomotos, neaşteptat şi străfulgerător. In secunda asta 
stă, pur şi simplu, acolo, în interiorul volanului, fără să fie văzut, 
fără să te gândeşti la el şi apoi într-o milisecundă îţi explodează 
în faţă cu o viteză de 300 de kilometri pe oră. Şi asta plus 
impactul m-au lăsat lată. Nu pentru mult timp, deoarece îmi 
amintesc că cineva se tot foia prin jurul maşinii. Pe urmă mi-am 
pierdut cunoştinţa. Airbagul mi-a salvat viaţa, dar nu-i deloc 
plăcut. O dată mi-a fost de ajuns. 

— Sunt convins. Te-ai refăcut complet? 

— In cea mai mare parte. Mai am ceva dureri pe ici, pe colo, 
însă de la o zi la alta e mai bine. Părul mi-aş dori să-mi crească 
mai repede. 

— ţi stă bine tunsă scurt. 

Sosi vinul. Lacy îl gustă şi-şi dădu acceptul. Ciocniră şi apoi 
sorbiră. 

— E rândul tău, îi aminti el. 

— Ce? Te-ai săturat să auzi despre airbag? 

Eram doar curios. Am avut un prieten care a tras brusc de 
volan odată, ca să evite un pieton. A lovit un stâlp electric în 
schimb şi avea 30 de kilometri pe oră. Era bine, dar s-a 
declanşat airbagul şi l-a lovit destul de rău. Şi-a pus comprese 
cu gheaţă pe faţă timp de o săptămână. 

— Prefer să servesc gheaţa în băutură. De ce ai urmat 
Facultatea de Drept? 

— Taică-meu e avocat în Omaha şi, pur şi simplu, părea că 
asta trebuia să fac. N-am visat niciodată că voi schimba lumea, 
aşa cum cred cei mai mulţi din anul întâi. Consideram doar că 
era o meserie frumoasă. Tata se descurca destul de bine şi chiar 
am lucrat cu el un an. M-am plictisit destul de repede şi am 
decis că era vremea să plec din Nebraska. 

— De ce FBI? 

— Pentru emoția pe care o ai când vânezi infractori - mari, 
mici, deştepţi, proşti -, sunt rare momentele de plictiseală. Fără 
program fix, fără rutină la birou. Dar tu? Ce anume te-a convins 
să investighezi judecători? 

— Păi, n-a fost ceva la care să visez când eram în facultate. 
Oferta pe piaţa muncii era destul de slabă când am absolvit şi 
nici nu-mi doream să mă supun rutinei dintr-o firmă mare de 


avocatură. În sfârşit, angajau femei, jumătate din generaţia mea 
erau femei, însă nu-mi doream să muncesc o sută de ore pe 
săptămână. Am prietene care au ales calea asta şi sunt toate 
nefericite. Părinţii mei s-au retras în Florida. Eram aici când am 
văzut anunţul de angajare publicat de Biroul de Conduită 
judiciară. 

— Ai fost la interviu şi ai fost angajată. Ce surpriză! 

Stridiile fură servite pe platouri cu gheaţă şi conversaţia fu 
întreruptă cât urmară obiceiul, în stilul New Orleans, de a 
stoarce lămâie şi de a adăuga hrean la sosul de cocktail. 
Pacheco înfuleca sorbind direct din scoică în timp ce Lacy se 
folosea de biscuiţii săraţi, ambele metode fiind acceptate. 

— Deci ieri l-ai vizitat pe Junior Mace, zise el. 

— Da, a doua oară. Ai fost vreodată în culoarul morţii? 

— Nu, dar sunt convins că voi avea ocazia într-o zi. Ai aflat 
ceva interesant? 

— Pescuieşti informaţii? 

— Intotdeauna. Nu mă pot abţine. O am în sânge. 

— Poate că-i un pont, o pistă ori ceva. E posibil ca Junior să 
ştie ceva. Cred însă că se bucură cel mai mult să primească 
vizite. 

— Aşadar, nu vrei să-mi spui nimic nou? 

— Nu, ei bine, poate. Cu siguranţă, ai studiat expunerea 
noastră care detalia procesul şi condamnarea lui. 

— Fiecare cuvinţel. 

— Deci îţi aminteşti partea în care cei doi turnători au 
dispărut la scurt timp după proces. 

— Todd Short şi Digger Robles. 

— Corect, zâmbi ea impresionată. Ani de-a rândul, a circulat 
mitul că amândoi au fost eliminaţi înainte să-şi retragă mărturia, 
o chestie pe care o fac foarte des turnătorii. Se pare că unul din 
ei chiar nu mai e. Dar celălalt s-a întors din morţi în mod 
miraculos, cum s-ar zice, şi acum spune tot. Suferă de cancer şi 
e pe moarte, aşadar, vrea să-şi pună lucrurile în ordine. 

— Păi, astea-s veşti bune, nu? 

— Probabil. Avocaţii lui Junior din D.C. au fost la Starke ieri şi 
m-au rugat să iau parte la întâlnire. Sunt destul de încântați de 
şansele pe care le au ca să oprească întâi execuţia şi apoi să 
obţină un nou proces. 

— Un proces nou? Totuşi, au trecut, cât, cincisprezece ani? 


— Corect. Nu prea cred că au şanse, însă tipii ăştia par că se 
pricep să-şi facă treaba. 

— Dar ăsta nu e cazul tău, nu? Nu eşti implicată în procedurile 
habeas corpus ale lui Junior. Ceea ce înseamnă că te-ai dus să-l 
vezi dintr-un alt motiv. 

— Da. După cum am mai precizat, crede că ştie ceva. 

Allie zâmbi şi lăsă lucrurile cum erau. Era evident că ea nu 
voia să dea prea multe detalii. Terminară stridiile şi trecură la 
antreuri. El se decise la încă douăsprezece stridii. Ea îşi 
comandă un bol cu bame. 

— Al cui rând e? întrebă el. 

— Al tău, cred. 

— Bine, la ce alte cazuri interesante mai lucrezi? 

Lacy zâmbi şi sorbi din vin. 

— Păi, respectând limitele confidenţialităţii şi fără a oferi 
vreun nume, îţi pot răspunde că încercăm să eliminăm un 
judecător care-i trage la măsea destul de tare. S-au plâns deja 
doi avocaţi şi doi împricinaţi. Sărmanul se luptă cu alcoolismul 
de multă vreme şi, din câte se pare, pierde bătălia. Nici nu 
programează audieri până nu trece de prânz. Uneori uită 
complet de ele. Unul dintre grefieri a zis că ţine o sticlă sub robă 
şi toarnă alcool în ceaşca de cafea. E în urmă cu dosarele, ceea 
ce nemulţumeşte pe toată lumea. E destul de trist. 

— Atunci trebuie să fie destul de uşor. 

— Nu e niciodată uşor să înlături un judecător. Le place ce fac 
şi, de obicei, nu prea au la ce să se întoarcă după ce-şi atârnă 
robele în cui. E rândul meu acum. La ce lucrezi? 

Schimbară poveşti de serviciu vreme de o oră. Lumea lui 
Pacheco, în care urmărea celule teroriste adormite şi traficanţi 
de narcotice, era mult mai antrenantă decât vânătoarea de 
judecători murdari. Cu toate acestea, lui Allie nu-i scăzu 
interesul pentru lumea ei. Când se termină vinul, comandară 
cafea şi continuară să vorbească. 

Odată ajunşi la apartamentul ei, el o conduse până la intrare 
ca un adevărat domn şi se opri la uşă. 

— Putem vorbi de o problemă? întrebă el. 

— Dacă te referi la sex, răspunsul e nu. Mai am încă dureri şi- 
mi lipseşte cheful. 

— Nu mă gândeam la sex. 

— Şi asta e prima minciună din seara asta? 


— Poate a doua, răspunse el, pe urmă o privi în ochi şi se 
apropie de ea. Luna e aproape, Lacy. Dispariţia lui Myers ne-a 
atras atenţia. Mi-am petrecut mai toată ziua încercând să-l 
conving de următorul lucru: acest caz e posibil să fie mult mai 
mare decât ne putem imagina. Mai avem nevoie de ceva, de 
nişte dovezi clare şi Luna o să fie convins. 

— Şi cum rămâne cu şeful mare din Jacksonville? 

— E dur, însă este şi ambițios. Dacă vede potenţial aşa cum 
văd eu, o să se răzgândească. Trebuie doar să ne oferi altceva. 

— Încerc. 

— Ştiu. Şi aştept. 

— M-am simţit bine. 

— Şi eu. 

O sărută pe obraz şi-şi spuseră noapte bună. 


30 

Wilton Mace spuse că suna de la un telefon public şi părea, 
într-adevăr, nervos, chiar agitat, de parcă era urmărit. A doua zi, 
Lyman Gritt urma să-şi ducă soţia la un doctor din Panama City, 
un nu ştiu ce specialist. Voia s-o întâlnească pe Lacy la cabinetul 
doctorului, un loc pe care nimeni nu l-ar fi bănuit. Wilton îi dădu 
toate detaliile şi o întrebă dacă îl putea recunoaşte pe Gritt. Ea 
răspunse „nu”, fiindcă nu-l întâlnise niciodată, dar că-l cunoştea 
şeful ei. Şi că, oricum, şeful ei ar fi insistat să vină cu ea. Wilton 
nu era sigur că aranjamentul va fi pe placul lui Gritt, însă bănui 
că aveau să se descurce cumva la cabinetul doctorului. Insistă 
să nu fie surprinsă dacă lui Gritt n-avea să-i convină. 

Lacy şi Michael sosiră cu o oră mai devreme. El rămase în 
maşină, iar ea pătrunse în centrul medical care se întindea pe 
patru niveluri. Se plimbă pe la parter, citi ghidul, intră într-o 
cafenea, apoi luă liftul până la etajul trei, care era rezervat unor 
medici ginecologi şi sala de aşteptare modernă şi spațioasă era 
plină cu femei şi doar două dintre ele erau însoţite de bărbaţi. 
Lacy se întoarse la maşină şi aşteptă cât Michael intră şi 
parcurse acelaşi drum. Când el reveni, fură de acord că nu 
exista niciun pericol. Era locul perfect pentru o întâlnire 
clandestină. Zeci de pacienţi intrau şi ieşeau din clădire. La 
1:45, Michael arătă spre un cuplu care tocmai coborâse din 
maşină. 

— El e Gritt. 

La vreun metru optzeci, era slab, dar avea burtă. Soţia lui îşi 
purta împletit părul lung şi negru şi era mult mai scundă şi 
voinică. 

— l-ai văzut? întrebă Michael. 

— Da. 

Când cei doi intrară în clădire, Lacy cobori uşor din maşină şi-i 
urmări. Michael rămase în autovehicul aşteptând şi sperând să 
nu primească vreun telefon. Urmări pietonii cu mare atenţie, 
dorindu-şi cu ardoare să nu remarce nimic suspect. Înăuntru, 
Lacy citi din nou ghidul, mai pierdu vreo câteva minute şi apoi 
luă liftul până la etajul trei. Intră în camera de aşteptare şi-i zări 
pe Gritt şi pe soţia lui sprijiniți de perete şi părând la fel de 
stânjeniţi ca toată lumea aflată acolo. Luă o revistă şi găsi un 
scaun liber în cealaltă parte a încăperii. Amy Gritt se holba la 
podea de parcă aştepta nişte veşti rele. Lyman răsfoia liniştit 


paginile unui număr al revistei People. Lacy habar n-avea dacă 
Wilton îi spusese lui Gritt cum arăta ea, însă acesta nu părea s-o 
remarce. Secretara însă era foarte ocupată s-o observe pe 
tânăra care intrase şi nu se înregistrase la recepţie. Se strigă un 
nume. Pacienta se îndreptă încet către biroul de relaţii cu clienţii 
şi fu întâmpinată de o asistentă grăbită, pe urmă dispăru după 
colţ. Ritmul apatic continuă aşa vreo jumătate de oră într-un du- 
te-vino în care unele femei plecau şi altele veneau să le ia locul. 
Lacy privea atentă pe deasupra revistei, urmărindu-l pe Gritt. 
După o oră, văzu cum se uită la ceas de parcă ar fi devenit din 
ce în ce mai frustrat. În sfârşit, fu strigat şi numele lui Amy Gritt, 
care se îndreptă şi ea către recepţie. Imediat ce dispăru din 
câmpul vizual, Lacy se ridică şi se holbă la Lyman. Când stabiliră 
contactul vizual, ea încuviinţă dând uşor din cap şi părăsi 
camera de aşteptare. Merse la capătul holului şi aşteptă câteva 
secunde până când Gritt închise uşa în spatele lui şi se îndreptă 
către ea. 

— Eu sunt Lacy Stoltz, spuse ea încet întinzându-i mâna. 

El îi prinse mâna şi o scutură uşor, zâmbi şi se uită instinctiv 
la umărul ei. 

— Sunt Lyman Gritt şi arătaţi mult mai bine decât atunci când 
v-am văzut ultima oară. 

— Mă simt bine. Mulţumesc pentru ajutorul dat. 

— Era treaba mea. A fost un accident groaznic. Imi pare rău 
pentru prietenul dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 

El merse lângă o fereastră de care se sprijini privind către hol 
şi vânzoleala din jur. Pacienţii veneau şi plecau din mai multe 
cabinete, însă nimeni nu-i băga în seamă. 

— N-avem prea mult timp la dispoziţie, zise el. Nu sunt 
implicat în niciuna dintre escrocheriile care se petrec pe terenul 
nostru. Sunt un poliţist onest şi am o familie de protejat. Numele 
meu nu poate fi folosit în nicio anchetă. Nu voi depune mărturie 
în instanţă. Nu voi arăta cu degetul nici către oamenii din tribul 
meu, nici către infractorii cu care sunt încurcaţi. Aţi înţeles? 

— Am înţeles, dar ştiţi că n-am puterea de a controla tot ce se 
întâmplă. Aveţi cuvântul meu şi doar asupra cuvântului meu pot 
avea deplin control. 

Gritt băgă mâna într-unul din buzunarele din faţă ale blugilor 
şi scoase un stick USB. 


— Aici sunt două înregistrări video. Prima este în posesia 
poliţiei din Foley, Alabama. Au avut noroc de cineva, nu ştiu 
cine, care a surprins furtul camionetei. A doua înregistrare a fost 
făcută la un sfert de oră după accident, la un magazin rural la 
nord de Sterling. Cred că se vede foarte clar faţa şoferului 
camionetei care s-a izbit de maşina voastră. Am inserat aici şi 
nişte notițe despre toate detaliile pe care le cunosc. 

Lacy luă stickul. 

Gritt băgă mâna într-un alt buzunar şi scoase o punguţă din 
plastic. 

— Aici bănuiesc că ar fi o bucată de şerveţel murdară de 
sânge. Am găsit-o cam la patru sute de metri de locul 
accidentului, după două zile. Teoria mea este că sângele îi 
aparţine celui de-al doilea pasager din cea de-a doua 
înregistrare. Dacă aş fi în locul dumneavoastră, aş face imediat 
o analiză ADN şi m-aş ruga să am noroc. Dacă veţi avea noroc, 
atunci veţi descoperi un nume al celui din înregistrare. 

Lacy luă punguta. 

— Şi aveți copii? 

— Da, plus fragmentul din şerveţel, însă nu le poate găsi 
nimeni. 

— Nu ştiu ce să zic. 

— Nu spuneţi nimic. Faceţi-vă treaba, aranjaţi-i pe ticăloşii 
ăştia şi ţineţi-mi numele la distanţă. 

— Promit. 

— Mulţumesc, domnişoară Stoltz. Întâlnirea asta n-a avut loc 
niciodată. 

— Mulţumesc şi sper că soţia dumneavoastră e bine, spuse ea 
în timp ce el deja se îndepărta. 

— E bine. E doar un control de rutină. Îi este teamă de doctori 
şi de asta o însoțesc. 


Nici Michael şi nici Lacy nu se gândiseră vreo clipă să ia cu ei 
un laptop, altfel ar fi oprit într-o parcare goală a vreunui fast- 
food ieftin, ar fi cumpărat cafea, ar fi găsit o masă ascunsă într- 
un colţ şi s-ar fi uitat la imagini. În schimb, goneau către casă, 
tot speculând despre ce ar putea fi în cele două înregistrări 
video. 


— De ce nu l-ai întrebat? o chestionă Michael cumva iritat. 

— Fiindcă se grăbea, răspunse ea. Mi le-a dat, a zis ce-a avut 
de zis şi asta a fost. 

— Eu aş fi întrebat. 

— Nu ştii ce ai fi făcut. Nu te mai plânge. Cine-i şeful 
Departamentului de Aplicare a Legii?” 

— Gus Lambert. E nou şi nu-l cunosc. 

— Şi atunci, pe cine ştii? 

— Am un prieten vechi. 

Michael îl sună de două ori, dar nu reuşi să dea de el. Lacy 
sună o prietenă care lucra în biroul procurorului general şi 
obţinu numele unui supervizor de la laboratorul regional de 
criminalistică din Tallahassee, care însă fu necooperant, 
promițând că urma să revină el cu un telefon a doua zi. 

Când erau amândoi cu telefonul la ureche, Michael spuse: 

— Laboratorul de  criminalistică se implică doar dacă e 
implicat şi Departamentul de Aplicare a Legii. 

— Am să-l sun eu pe Gus Lambert, zise Lacy. Sunt sigură că-l 
voi cuceri cumva. 

Numai că faza cu farmecul nu ţinu cu secretara lui Lambert, 
care o anunţă că şeful ei se afla într-o şedinţă şi că era un om 
foarte ocupat. Vechiul prieten al lui Michael sună ulterior şi 
întrebă despre ce era vorba. Michael îi explică, în timp ce 
goneau pe autostrada interstatală 10, că era o problemă 
urgentă care era posibil să fie legată de moartea unui angajat al 
statului. Abbott, prietenul, spuse că-şi aminteşte povestea 
despre moartea lui Hugo Hatch. 

— Avem motive să credem că lucrurile sunt mult mai 
complicate decât par a fi, adăugă Michael. Avem pe cineva din 
interiorul tribului şi ne aflăm acum în posesia unei probe de 
sânge care s-ar putea dovedi foarte importantă. Cum putem 
avea acces la laboratorul criminalistic? 

In timp ce ei discutau, Lacy naviga pe internet de pe telefon. 
Cum nu mai avusese de-a face cu testările ADN, nu ştia mai 
nimic despre asta. Conform unui articol de pe un site ştiinţific, 
tehnicienii criminalişti puteau să testeze ADN-ul unui suspect în 
două ore, destul de repede cât să caute poliţia prin baza de date 


23 Agenţie guvernamentală care coordonează în mod formal diverse subdivizii 
şi care ajută şerifii locali atunci când aceştia nu dispun de resursele 
necesare. (n. red.) 


şi să afle dacă bărbatul pe care îl aveau în custodie a comis sau 
nu infracţiunea pentru care era suspectat. Cu doar cinci ani în 
urmă, testarea dura între douăzeci şi patru şi şaptezeci şi două 
de ore, suficient cât suspectul să aibă timp să-şi achite 
cauţiunea şi să iasă din închisoare. 

— Nu, nu e deschisă nicio anchetă, nici de autorităţile locale şi 
nici de Departamentul de Aplicare a Legii, spunea Michael. S-a 
întâmplat pe pământul tribului, aşa că Tappacola sunt cei 
responsabili de anchetă. Şi asta face parte din problemă. li cer 
o favoare, Abbott. Una urgentă. 

Michael ascultă din nou, apoi spuse „Mulţumesc” şi închise 
telefonul. 

— Zice c-o să încerce să aibă o întrevedere cu Lambert. 


* 


Era aproape 5:00 p.m. când Michael şi Lacy sosiră la 
laboratorul regional de criminalistică al Departamentului de 
Aplicare a Legii de la periferia oraşului Tallahassee. Abbott 
aştepta în faţa intrării principale, împreună cu doctorul Joe 
Vasquez, şeful laboratorului. Se făcură rapid prezentările şi-l 
urmară într-o cameră mică de conferinţe. Lacy puse punguţa 
resigilabilă pe masă în faţa doctorului Vasquez, care se uită la 
ea, dar fără s-o atingă. 

— Ce ştim despre asta? întrebă el. 

— Nu prea multe, răspunse Lacy. Am primit-o în urmă cu mai 
puţin de două ore de la o persoană care vrea să rămână 
anonimă. Crede că este o bucată de şerveţel murdară de sânge. 

— Cine a umblat cu ea? 

— N-avem nici cea mai mică idee, însă sursa noastră se 
consideră a fi un profesionist al forţelor de ordine. 

— Cât o să dureze? întrebă Michael. 

Vasquez zâmbi plin de mândrie şi răspunse: 

— Daţi-ne două ore. 

— E uimitor. 

— Aşa este. Tehnologia se schimbă rapid şi noi suntem de 
părere că în doi ani detectivii vor putea să verifice urme de 
sânge şi de lichid seminal la locul crimei cu ajutorul unui aparat 
de mână. Se numeşte cip pentru testarea ADN. 


— Şi cât va dura ca rezultatele să fie trecute prin baza de 
date? întrebă Lacy. 

Vasquez se uită la Abbott, care ridică din umeri, şi preciză: 

— O jumătate de oră. 


Se opriră să ia mâncare chinezească dintr-un loc preferat de 
ei de lângă Capitoliu. Aşa cum sperau, BC|J-ul era pustiu la şase 
când sosiră ei. Ignorându-şi cina, se năpustiră direct la 
calculatorul lui Michael şi conectară stickul USB. Urmăriră cele 
două înregistrări, printară cele două pagini de notițe 
consemnate de Gritt, citiră cu atenţie, le discutară rând cu rând 
şi vizionară înregistrările iar şi iar. Lacy era aproape împietrită 
conştientizând că se uita la arma crimei, camioneta, şi, poate, 
chiar la ucigaş, nemernicul cu nasul spart. 

In fiecare înregistrare erau câte doi bărbaţi; toţi patru erau 
diferiţi. Ar fi putut ei face parte din familia de infractori Dubose? 
Aveau poze cu Vonn ieşind din apartamentul din Rabbit Run, dar 
doar atât. Şoferul din a doua înregistrare, cea de la magazinul 
rural al lui Frog, arăta altfel: mai în vârstă decât ceilalţi trei, 
probabil la vreo patruzeci şi cinci de ani, şi mai bine îmbrăcat. 
Purta o bluză de golf şi pantaloni kaki. Gândise lucrurile suficient 
de bine cât să se folosească de numere de înmatriculare false. 
Nu era Vonn, dar să fi fost, oare, un membru important din 
conducere? Să fi fost el responsabil de operaţiune? Să fi fost el 
cel de la locul accidentului care căutase telefoanele cu ajutorul 
lanternei prin Toyota Prius avariată, în timp ce Hugo sângera 
până la moarte? Oricât de deştept ar fi fost, tot făcuse greşeala 
prostească de a parca maşina în faţa magazinului lui Frog, 
expunându-se şi lăsându-se filmat. Allie spusese de mai multe 
ori că până şi cei mai deştepţi infractori fac, uneori, greşeli 
prosteşti. 

Mâncară, în cele din urmă, porţiile reci de pui chow mein”, 
deşi niciunuia nu-i era foame. Telefonul mobil al lui Michael sună 
la 7:50. 


+ Chow mein denumeşte tăieţeii prăjiţi, termenul acesta fiind o corupere 
britanică a expresiei châu-meing, folosită în Taishan. Dialectul din Taishan 
era vorbit de unii dintre primii emigranţi sosiți în SUA. (n. red.) 


— Am aflat cine e omul vostru, îl anunţă Abbott foarte 
entuziasmat. 

Sângele aparţinea lui Zeke Foreman, un tip de douăzeci şi trei 
de ani care era eliberat condiţionat şi avea la activ două 
condamnări pentru ceva legat de droguri. ADN-ul lui era în baza 
de date a statului de cinci ani, de la prima lui arestare. Abbott 
avea şi trei fotografii, două din faţă-profil de la arestare şi una 
din arhivele închisorii pe care tocmai le trimitea prin e-mail. 

Michael îi mulţumi şi-i spuse că-i rămâne dator cu o mare 
favoare. 

Lacy era lângă imprimantă când fură printate cele trei poze. 
Michael făcu un stop-cadru pe cea de-a doua înregistrare în care 
se vedeau foarte bine feţele celor doi. Pasagerul, chiar şi cu 
nasul spart, semăna foarte bine cu Zeke Foreman. 


* 


Allie Pacheco era mai mult decât bucuros să treacă pe la Lacy 
pentru un pahar noaptea târziu, deşi tonul ei era, clar, nu prea 
romantic. Ea insistă că era vorba despre ceva urgent, însă fără 
să dea alte detalii. Urmăriră înregistrările şi studiară fotografiile. 
Citiră notițele lui Gritt şi discutară cazul până la miezul nopţii, 
dând gata între timp şi o sticlă cu vin. 


31 

Zeke Foreman locuia cu mama lui în orăşelul Milton din 
Florida, nu foarte departe de Pensacola. FBl-ul îi supraveghea 
casa de două zile, dar nu era nici urmă de el ori de Nissanul lui 
din 1998. Ofiţerul lui de eliberare condiţionată spuse că trebuia 
să se prezinte la verificarea lunară în 4 octombrie şi că 
deocamdată nu lipsise de la nicio întâlnire. Dacă lipsea, 
eliberarea era revocată, iar el se întorcea în închisoare. Foreman 
avusese tot felul de slujbe ciudate şi reuşise să se ţină departe 
de probleme pe parcursul celor treisprezece luni. 

La data de 4 octombrie, Foreman intră în biroul ofițerului de 
eliberare condiţionată din Pensacola. Când fu întrebat pe unde 
umblase, relată o poveste bine învățată, cum că ar fi condus un 
camion pentru un prieten până în Miami. Ofiţerul îi zise să stea 
liniştit, deoarece voiau să-l salute doi bărbaţi. Deschise uşa şi 
agenţii Allie Pacheco şi Doug Hahn intrară şi se prezentară. 
Ofiţerul părăsi camera. 

— Despre ce e vorba? întrebă Foreman deja tresărind din 
cauza apariţiei neaşteptate a agenţilor FBI. 

Niciunul din agenţi nu se aşeză. 

— In 22 august, spuse Pacheco, într-o zi de luni, te aflai pe 
teritoriul rezervației amerindiene Tappacola, cam pe la miezul 
nopţii. Ce căutai acolo? 

Foreman făcu eforturi să pară surprins, deşi arăta de parcă 
era gata să leşine. Ridică din umeri cu o privire tâmpă şi 
răspunse: 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. 

— Ba ştii exact despre ce vorbim. Conduceai o camionetă 
furată care a fost implicată într-un accident. Ai fugit de la faţa 
locului. lţi sună cunoscut? 

— Nu eram eu. 

— Asta-i tot ce poţi să spui? întrebă Pacheco, apoi îi făcu un 
semn cu capul lui Hahn, care scoase un set de cătuşe. Ridică-te! 
Eşti arestat pentru omor deosebit de grav. 

— Cred că glumiti. 

— A, da, este doar un număr de comedie. Ridică-te şi pune 
mâinile la spate, repetă Pacheco. 

ÎI încătuşară, îl percheziţionară, îi luară telefonul mobil şi-l 
scoaseră din clădire printr-o ieşire laterală. Cu el pe bancheta 


din spate a maşinii, se îndreptară către birourile FBl-ului. Pe tot 
parcursul drumului, nimeni nu scoase o vorbă. 

Ajunşi la birou, luară liftul până la etajul şase şi urmară un 
labirint de holuri, după care intrară într-o cameră mică de 
conferinţă. O avocată tânără aştepta. 

— Domnule Foreman, spuse ea zâmbind, sunt Rebecca Webb, 
adjunctul procurorului general. Aşezaţi-vă, vă rog. 

— E posibil să stai ceva vreme aici, zise agentul Hahn 
scoţându-i cătuşele. 

Il împinse pe Foreman uşor pe scaun şi toată lumea se aşeză. 

— Ce se întâmplă? întrebă Foreman. 

Deşi avea doar douăzeci şi trei de ani, nu dădea impresia că 
ar fi vreun puşti speriat. Avusese suficient timp să se adune şi în 
acel moment era iar un tip dur. Avea părul lung, trăsături aspre 
şi o întreagă colecţie de tatuaje ieftine făcute în închisoare. 

Pacheco îi citi drepturile şi-i întinse un formular pe care erau 
tipărite aceleaşi cuvinte. Foreman le citi încet, apoi semnă în 
josul paginii, consimţind astfel că înţelegea ce se întâmpla. Mai 
trecuse prin asta. 

— Eşti pasibil de acuzaţii federale de omor deosebit de grav, 
pedeapsa cu moartea, injecţia letală şi aşa mai departe, spuse 
Pacheco. 

— Deci pe cine-am omorât? 

— Un bărbat pe nume Hugo Hatch, pasagerul din cealaltă 
maşină, dar n-o să discutăm despre asta. Ştim că erai în 
rezervaţie în noaptea aia la volanul unei maşini furate, un 
Dodge Ram mare, şi mai ştim că ai trecut intenţionat de axul 
drumului ca să te izbeşti de Toyota Prius. Ai mai rămas o vreme 
acolo, împreună cu şoferul camionetei cu care ai fugit, şi aţi luat 
telefoanele mobile şi un iPad din Prius. Ştim asta cu certitudine, 
aşadar, n-are sens să discutăm. 

Faţa lui Foreman nu trăda nimic. 

— La cincisprezece minute după ce aţi fugit de la locul 
accidentului, continuă Pacheco, tu şi amicul tău v-aţi oprit la un 
magazin, de unde aţi cumpărat gheaţă, bere şi spirt. lţi 
aminteşti? 

— Nu. 

— Nici nu mă aşteptam. 

Pacheco scoase dintr-un dosar o fotografie a unui cadru din 
înregistrarea video de la Frog şi i-o întinse lui Foreman. 


— Să înţeleg că nu eşti tu ăla cu nasul spart. 

Foreman se uită la poză şi clătină din cap. 

— Bănuiesc că am nevoie de un avocat. 

— Îţi facem rost de unul imediat. Mai întâi însă, dă-mi voie să- 
ţi explic că ăsta nu este unul dintre interogatoriile clasice. Nu ne 
aflăm aici ca să te luăm la întrebări despre cât de implicat ai 
fost, deoarece ştim exact ce s-a întâmplat. N-ai decât să negi 
cât vrei, nu ne pasă. Avem dovada şi abia aşteptăm să te 
vedem judecat. O voi lăsa pe domnişoara Webb să-ţi spună ce 
anume se petrece aici. 

Foreman refuză s-o privească. Ea se holbă la el şi începu: 

— Avem o înţelegere pentru tine, Zeke. Şi e una tare bună. 
Ştim că n-ai furat camioneta, n-ai condus-o până într-un loc 
îndepărtat din rezervaţie, n-ai cauzat accidentul şi n-ai fugit de 
la locul accidentului lăsând un om să moară doar aşa de dragul 
aventurii. Ştim că lucrezi pentru alţii, pentru nişte infractori 
foarte serioşi şi foarte sofisticaţi. Probabil că ţi-au dat bani buni 
şi te-au sfătuit să pleci din oraş. Poate că ai făcut şi alte treburi 
murdare pentru ei. Mă rog. Pe noi ne interesează doar crima şi 
bărbaţii care au pus-o la cale. Urmărim infractori mult mai „grei” 
aici, Zeke, iar tu eşti doar un pion. Un criminal, da, însă în ceea 
ce ne priveşte eşti doar un peştişor. 

— Ce fel de înţelegere? întrebă el privind-o în ochi. 

— O înţelegere în urma căreia primeşti, efectiv, o viaţă nouă. 
Vorbeşti, pleci. Ne spui tot ce vrem să ştim, ne dai nume, 
numere de telefon, povesteşti tot, iar noi retragem acuzaţiile. Te 
băgăm în programul de protecţie al martorilor, îţi oferim un 
apartament drăguţ undeva departe, cum ar fi în California, îţi 
dăm un nume nou alte acte, o slujbă nouă, o viaţă nouă. 
Trecutul tău va fi uitat şi vei fi liber ca pasărea cerului. Dacă nu, 
ajungi în culoarul morţii, unde ai să aştepţi zece, poate 
cincisprezece ani până când se epuizează toate apelurile şi apoi 
primeşti injecţia. 

Umerii îi căzură, în cele din urmă, la fel şi bărbia. 

— lar înţelegerea e valabilă doar acum, continuă Webb. Dacă 
refuzi şi părăseşti camera asta, n-ai să mai iei niciodată o gură 
de aer ca om liber. 

— Cred că am nevoie de un avocat. 


— Bine, la ultima ta condamnare ai fost reprezentat de un 
avocat numit de Curte, un avocat pe nume Parker Logan. Îl mai 
ţii minte? 

— Da. 

— Ai fost mulţumit de serviciile lui? 

— Presupun că da. 

— Aşteaptă jos. Vrei să vorbeşti cu el? 

— A, da. 

Hahn ieşi din cameră şi câteva minute mai târziu se întoarse 
însoţit de Parker Logan, un veteran al lepădăturilor nevoiaşe. Se 
făcură prezentări rapide în jurul mesei, pe urmă Logan scutură 
mâna fostului său client şi se aşeză lângă el. 

— În regulă, despre ce este vorba? întrebă Parker. 

Webb scoase nişte hârtii dintr-un dosar şi răspunse: 

— Instanţa v-a delegat să-l reprezentaţi pe domnul Foreman. 
Aveţi aici toată documentaţia împreună cu acuzaţiile care-i sunt 
aduse. 

Logan se uită la hârtii şi începu să citească. Dădu o pagină şi 
spuse: 

— Se pare că vă grăbiţi. 

— Vom ajunge la asta imediat, replică Webb. 

Logan continuă să citească şi, când termină, îşi trecu numele 
pe un formular şi apoi i-l întinse lui Foreman. 

— Semnează aici. 

Foreman se conformă. 

— Programul de protecţie a martorilor? întrebă Logan. 

— Corect. Începând de astăzi. 

— Bine, bine. Trebuie să vorbesc cu clientul meu. 

Webb, Pacheco şi Hahn se ridicară şi se îndreptară către uşă. 
Pacheco se opri şi zise: 

— Daţi-mi telefonul mobil. Nu este permis niciun telefon. 

Chestia asta îl irită pe Logan, care ezită o clipă, pe urmă 
scoase telefonul şi i-l întinse. 

O oră mai târziu, Logan deschise uşa şi anunţă că erau gata. 
Webb, Pacheco şi Hahn intrară în încăpere şi se aşezară. Logan, 
care era în acel moment fără sacou şi cu mânecile de la cămaşă 
suflecate, spuse: 

— Înainte de toate, în calitate de avocat al apărării, mă simt 
obligat ca măcar să întreb ce dovezi are guvernul împotriva 
clientului meu. 


— Nu vom pierde vremea discutând despre dovezi, dar 
haideţi să vă zic că avem dovezi ADN dintr-o probă de sânge 
găsită în apropierea locului accidentului, spuse Pacheco. Clientul 
dumneavoastră a fost acolo. 

Logan ridică din umeri de parcă ar fi vrut să spună: „Nu-i rău”, 
însă, în schimb, întrebă: 

— Bine, şi ce se întâmplă când clientul meu părăseşte această 
încăpere, presupunând că este de acord cu înţelegerea? 

— După cum bine ştiţi, răspunse Webb, protecţia martorilor 
este asigurată de şerifii federali. Ei vor prelua totul, îl vor scoate 
din oraş, din Florida şi-l vor muta undeva departe, într-un loc 
frumos. 

— Îşi face griji pentru mama şi sora lui mai mică. 

— Au posibilitatea să-l însoţească. Nu este ceva neobişnuit ca 
programul de protecţie să mute familii întregi. 

— Şi aş putea să adaug, interveni Pacheco, că şerifii federali 
n-au pierdut niciodată un martor şi au în protecţie deja peste 
cinci mii. Au de-a face, de obicei, cu mari sindicate de crimă 
organizată. Şi acestea operează la nivel naţional, nu doar local, 
aşa cum fac cei pe care-i urmărim. 

Logan dădu aprobator din cap, strânse lucrurile, se uită la 
clientul lui şi, în cele din urmă, spuse: 

— Ca avocat al tău, te sfătuiesc să accepţi înţelegerea. 

— S-o facem, zise Foreman ridicând pixul. 

Webb luă o cameră video de mici dimensiuni şi o fixă pe un 
trepied. Apoi o îndreptă spre Foreman, iar Hahn îi puse un 
reportofon în faţă. Când el şi avocatul lui terminară de semnat 
acordul, Pacheco îi întinse în faţă o fotografie. 

— Cine este? întrebă el arătând către şoferul camionetei cu 
plăcuţe false de înmatriculare. 

— Clyde Westbay. 

— Bine, spune-ne tot ce ştii despre Clyde Westbay. Suntem în 
aceeaşi echipă acum, Zeke, aşa că vreau să aflu toată povestea. 
Totul. 

— Westbay deţine vreo două hoteluri în Fort Walton Beach. 
Eu... 

— Nume, Zeke, numele hotelurilor. 

— Blue Chateau şi Surfbreaker. Am lucrat acolo în urmă cu doi 
ani, aveam o slujbă cu jumătate de normă, curăţăm piscinele, 
îngrijeam verdeaţa, prostii de-astea, şi eram plătit cu bani 


gheaţă, la negru. Îl vedeam câteodată pe Westbay pe acolo şi 
cineva mi-a zis că el era patronul. Într-o zi m-a prins în parcare 
la Surfbreaker şi m-a întrebat de cazier. A spus că în mod 
normal nu angaja infractori, aşa că să am grijă cum mă port. A 
fost destul de nesimţit la început, dar apoi s-a mai înmuiat. Mă 
striga Puşcăriaşul, ceea ce m-a enervat la început, însă m-am 
făcut că nu-mi păsa. Nu era genul de om căruia să-i întorci 
vorba. Hotelurile erau mult mai frumoase decât altele şi erau 
pline. Imi plăcea munca de acolo, pentru că în jurul piscinelor 
erau multe fete, o privelişte frumoasă... 

— Nu ne aflăm aici ca să vorbim despre fete şi piscine, îl 
întrerupse Pacheco. Cine altcineva mai lucra la hoteluri, şi nu 
mă refer la alţii ca tine. Cine era directorul, directorul adjunct, 
oameni de genul ăsta. 

Foreman îşi scărpină bărbia, le dădu câteva nume şi încercă 
să-şi mai amintească şi altele. Hahn tasta de zor. În birourile FBI 
din Tallahassee, doi agenţi îl urmăreau pe Foreman pe un 
monitor şi lucrau la laptopuri. In doar câteva minute, aflară că 
Blue Chateau şi Surfbreaker erau deţinute de compania Starr S, 
cu sediul în Belize. O verificare scurtă dezvălui că Starr S 
deţinea şi un centru comercial în districtul Brunswick. O piesă 
mică din uriaşul puzzle. Dubose îşi găsise locul. 

— Ce ştii despre Westbay? întrebă Pacheco. 

— Nu prea multe. La câteva luni după ce am început să lucrez 
acolo, am auzit zvonuri că era încurcat cu unii care deţineau 
pământ şi nişte terenuri de golf, şi că aveau chiar şi baruri, şi 
cluburi de striptease, dar erau numai şuşoteli. Doar zvonuri, 
nimic concret. Pe vremea aia eram, aşa cum aţi spus, unul 
dintre mulţi alţii. 

— Spune-ne despre luni, 22 august. 

— Păi, cu o zi înainte, Westbay m-a încolţit şi mi-a zis că avea 
o treabă pentru mine, una periculoasă, care cerea multă 
discreţie. Mi-a spus că-mi va da 5.000 de dolari în mână dacă 
eram interesat. Am zis, normal, de ce nu? Adică simţeam că n- 
aveam cum să refuz. Cred că voiam doar să-l impresionez, plus 
că Westbay era genul de om care te-ar fi concediat imediat 
dacă-i sărea ţandăra. Şi ştiţi, nu-i chiar uşor să-ţi găseşti de 
muncă dacă ai cazier. Aşa că luni după-amiaza eram la Blue 
Chateau şi am aşteptat până aproape de lăsarea întunericului, 
pe urmă ne-am urcat împreună în camioneta lui şi am venit aici, 


în Pensacola. Ne-am oprit la un bar undeva la est de oraş şi mi-a 
spus să aştept în camionetă. A stat înăuntru cam o jumătate de 
oră şi apoi s-a întors şi mi-a dat cheile unei alte camionete, 
Dodge Ram-ul, parcată în faţa barului. Am observat că avea 
numere de Alabama, dar n-aveam nici cea mai vagă idee că era 
furată. M-am urcat în camionetă şi l-am urmat până la cazinou. 
Am parcat în spate. S-a urcat în camioneta în care eram eu şi 
mi-a explicat ce trebuia să facem: să producem un accident. Am 
condus până în inima rezervației, pe un drum care şerpuia, şi 
mi-a arătat unde trebuia să se întâmple. Trebuia să intru într-o 
Toyota mică, să ies, pe urmă el venea să mă ia şi fugeam. 
Trebuie să vă spun că la momentul acela îmi doream să nu fiu 
implicat, însă n-aveam cum să mai scap. Ne-am întors la 
cazinou şi s-a urcat în camioneta lui. Am condus înapoi în 
rezervaţie, pe acelaşi drum, şi am aşteptat multă vreme ascunşi 
în pădure. Se tot plimba nervos în jurul camionetei mele vorbind 
la telefon. Într-un târziu, a zis să mergem. Mi-a dat o cască 
neagră, mănuşi căptuşite cu vată şi genunchiere de genul celor 
folosite de motociclişti. Am văzul nişte faruri în depărtare, 
venind spre noi, iar el mi-a zis că aia era maşina. Am accelerat 
cât am putut de tare, apoi am intrat pe contrasens. Camioneta 
era de două ori mai grea şi m-a asigurat că n-aveam să păţesc 
nimic. A fost destul de înspăimântător, ca să fiu sincer. Nu cred 
că Toyota avea viteză prea mare. Ajunsesem pe la 80 de 
kilometri pe oră şi apoi am intrat brusc pe contrasens. Airbagul 
m-a pocnit destul de tare şi m-a ameţit bine pentru o clipă, şi 
până să cobor din camionetă, Westbay era deja acolo. Mi-am 
scos casca, mănuşile şi genunchierele şi i le-am dat. A observat 
că-mi curgea sânge din nas şi a verificat să nu fi lăsat urme pe 
airbag sau în camionetă. N-a găsit nimic. N-aveam nasul spart şi 
la început a curs puţin sânge, însă apoi a început să ţâşnească. 
Ne-am tot învârtit în jurul maşinii. Fata, care conducea, încerca 
să se mişte şi să vorbească, dar era destul de rănită. El, bărbatul 
de culoare, era prins în parbriz şi era tăiat peste tot. Era mult 
sânge. 

Vocea îi cedă un pic şi începu să înghită cu greutate. 

— Era o sticlă spartă de whisky în camionetă. Băuseşi? 

— Nu, niciun strop. Făcea parte din scenariu, cred. 

— Westbay avea o lanternă? 


— Nu, îşi pusese o lampă de cap. Mi-a zis să urc în camioneta 
lui şi aşa am făcut. A mai petrecut un minut sau două la maşină. 
Am aţipit sau ceva în genul ăsta şi nu cred că-mi mai amintesc 
prea mult. Totul s-a desfăşurat foarte repede şi eram destul de 
speriat, ca să fiu sincer. Aţi fugit vreodată după o coliziune 
frontală? 

— Nu, din câte îmi amintesc. Când Westbay s-a întors la 
camioneta lui, avea ceva în mână? 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi două telefoane şi un iPad. 

Foreman clătină din cap. 

— Nu, nu-mi amintesc să fi văzut aşa ceva. Se grăbea. S-a 
uitat la mine şi a pomenit ceva despre sânge. Avea o rolă de 
şerveţele în maşină şi a rupt câteva. Mi-am şters nasul. 

— Avem o probă din şerveţelele mânjite cu sânge, spuse 
Pacheco uitându-se la Logan. 

— Edificatoare, nu? rânji Logan. 

— Ai mai avut şi alte leziuni? întrebă Pacheco. 

— Mă lovisem la genunchi şi durea ca naiba, dar atât. 

— Şi deci aţi plecat, pur şi simplu? 

— Da. Westbay a luat-o de-a dreptul pe câmp, ceea ce a fost 
cam greu, deoarece stinsese farurile. N-aveam habar încotro 
mergeam. Cred că eram încă şocat după ce-l văzusem pe 
bărbatul de culoare plin de sânge. Imi amintesc că mă gândeam 
că toată treaba asta făcea mult mai mult decât 5.000 de dolari. 
În orice caz, am ajuns pe un drum pietruit şi atunci a aprins 
farurile. Când am intrat pe drumul asfaltat, a băgat viteză şi am 
ieşit din rezervaţie. La un moment dat, l-am întrebat cine erau 
oamenii ăia, iar el mi-a răspuns că ce oameni, aşa că n-am mai 
zis nimic. A spus că avea nevoie de nişte gheaţă ca să-mi 
oprească sângerarea, aşa că a oprit la un magazin care era 
deschis. Bănuiesc că de acolo aveţi fotografia. 

— Şi după ce aţi plecat de la magazin? 

— Ne-am întors la Blue Chateau, în Fort Walton. M-a cazat 
într-o cameră pentru tot restul nopţii, mi-a adus un tricou curat 
şi mi-a zis să ţin gheaţă pe faţă. A spus că, dacă mă întreba 
cineva, trebuia să răspund că m-am bătut. Asta i-am zis mamei. 

— Şi Clyde te-a plătit? 

— Da, a doua zi mi-a dat banii şi m-a sfătuit să-mi ţin gura. A 
zis că dacă afla careva vreodată, atunci aveam să fiu acuzat de 


fugă de la locul accidentului sau de ceva şi mai grav. Trebuie să 
vă mărturisesc totuşi că eram speriat de moarte, aşa că mi-am 
ţinut gura. Mi-era frică de poliţie, dar şi de Westbay. Au trecut 
câteva săptămâni şi m-am gândit că am scăpat. Apoi Westbay 
m-a prins într-o zi la hotel şi mi-a spus să urc în maşină şi să 
părăsesc imediat Florida. Mi-a dat 1.000 de dolari şi mi-a zis să 
stau departe până când mă va suna el. 

— Te-a sunat? 

— O dată, însă nu i-am răspuns. M-am gândit să nu mă mai 
întorc, dar îmi făceam griji pentru mama şi nu voiam să lipsesc 
de la întâlnirea cu ofiţerul supraveghetor. M-am strecurat înapoi 
în oraş şi plănuiam s-o văd pe mama în seara aceea. 

După ce aflară firul evenimentelor, Pacheco reveni la 
începutul poveştii şi ceru şi mai multe detalii. Disecă fiecare 
moment şi forţă martorul să-şi amintească fiecare nume. După 
patru ore, Foreman era epuizat şi dornic să părăsească din nou 
oraşul. Când, în sfârşit, Pacheco se linişti, intrară în încăpere doi 
şerifi federali, care plecară cu Zeke Foreman. Fu dus la un hotel 
din Gulfport, Mississippi, unde-şi petrecu prima noapte din noua 
lui viaţă. 


Clyde Westbay locuia cu a doua soţie într-o casă frumoasă nu 
departe de districtul Brunswick. Avea patruzeci şi şapte de ani şi 
cazierul curat. Deţinea permis de conducere emis de statul 
Florida şi paşaport valabil şi nu figura că ar fi votat vreodată, cel 
puţin nu în Florida. Conform datelor celor de la forţele de 
muncă, era administratorul hotelului Surfbreaker din Fort Walton 
Beach. Avea două telefoane mobile şi folosea două linii 
telefonice, una de acasă şi alta de la birou. La trei ore după ce 
Zeke părăsi Florida, agenţii FBI îi ascultau toate cele patru 
telefoane. 


32 

Poşta de dimineaţă includea trei pachete groase trimise de 
firma de avocatură la care lucra Edgar Killebrew. Fără prea 
multă tragere de inimă, Lacy deschise unul dintre pachete şi 
găsi scrisoarea de intenţie în care avocatul explica, într-un 
limbaj specific clar şi arogant, că în ea se găsea răspunsul 
doamnei judecător McDover la citaţia „neserioasă” primită. 
Ataşat scrisorii se afla cererea lui oficială pentru retragerea 
acuzațiilor formulate împotriva  clientei lui şi închiderea 
anchetei. În caz contrar, cerea „o audiere confidențială imediată 
în faţa consiliului Biroului de Conduită Judiciară”. 

Lacy ceruse toate documentele clientei lui, atât cele oficiale, 
cât şi cele personale, pentru zece procese anume. In timp ce 
începu să scormonească prin teanc, deveni din ce în ce mai clar 
că nu fusese oferit nimic nou. Killebrew şi asociaţii lui copiaseră, 
pur şi simplu, petiţiile Curţii şi le-au pus grămadă la nimereală. 
Se mai găsea câte-o notiţă dictată de judecătoare care nu 
fusese înregistrată şi chiar şi câteva scrise de mână, însă nimic 
care să dezvăluie gândurile ei, intenţiile sau observaţiile. Nimic 
care s-o acuze de favorizarea vreunei tabere. Dar în toate cele 
zece cazuri a formulat decizii judecătoreşti favorabile pentru 
entităţile din străinătate şi împotriva proprietarilor locali şi a 
împricinaţilor. 

Deloc surprinzător, documentaţia era mult mai dezordonată 
decât materialul pe care Sadelle îl aranjase cu multă vreme în 
urmă. Însă, chiar şi aşa, Lacy n-avu încotro şi trebui să 
revizuiască fiecare document şi fiecare consemnare. Când 
termină, îi raportă lui Geismar. 


* 


În 5 octombrie, în prima zi de miercuri a lunii, judecătoarea 
McDover plecă de la birou cu o oră mai devreme decât o făcea 
de obicei şi merse la acelaşi apartament din Rabbit Run, a doua 
ei vizită acolo de când fusese depusă plângerea care o acuza că 
primise casa drept mită. Parcă Toyota Lexus în acelaşi loc, 
lăsând loc pentru un al doilea vehicul, şi intră în casă. Nu dădea 
nici cel mai mic semn că ar fi fost agitată sau nervoasă şi nu 
privi nici în stânga, nici în dreapta. 


Înăuntru, verifică uşa de la curtea interioară şi ferestrele. 
Merse la seif şi petrecu câteva clipe admirându-şi „activele”, 
bunătăţile pe care le aduna de atâta vreme şi despre care 
credea că le merita. Bani lichizi şi diamante în seifuri mici, 
portabile şi ignifuge. Dulăpioare din metal încuiate şi pline cu 
bijuterii, monede rare, pocale din argint vechi şi ceşti şi 
tacâmuri, romane celebre semnate şi în ediţii princeps, tablouri 
mici ale unor artişti contemporani. Toate achiziţionate cu bani 
de la cazinou, spălaţi cu atâta iscusinţă prin cumpărarea 
sistematică de la zeci de dealeri care n-au suspectat niciodată 
că ea şi Phyllis Turban încălcau legea. Genialitatea planului lor 
consta în răbdare. Cumpărau lucruri de valoare şi rare în 
cantităţi mici şi cu timpul urmăreau cum colecţia lor se mărea. 
Găseau dealerii potriviţi, îi evitau pe cei care puneau întrebări 
sau păreau că ezitau şi, când aveau posibilitatea, scoteau 
bunurile din ţară. 

Işi adora colecţia, dar pentru prima oară în unsprezece ani 
simţi un început de panică. Toate lucrurile acelea ar fi trebuit 
trimise în altă parte, într-un loc mai sigur. Şi iată că tocmai 
fusese acuzată. Cineva ştia despre apartamentele ei şi despre 
companiile misterioase pe numele cărora se aflau. Se prea 
poate ca Vonn Dubose să fi avut gheaţă în vene, însă nu şi 
Claudia McDover. Apetitul ei crescut pentru bani începea, în 
sfârşit, să se domolească. Avea suficient. Ea şi Phyllis puteau 
călători peste tot în lume, cu stil, şi să râdă de amerindieni. Dar 
cel mai important, putea să rupă toate legăturile cu Dubose. 

El sosi şi ea îi pregăti o votcă dublă. Ea sorbea ceai verde în 
timp ce stăteau la masa pentru micul dejun şi priveau terenul de 
golf. Cele două genţi se aflau pe canapea, una plină cu bani, 
cealaltă goală. 

— Spune-mi despre Killebrew, zise el după conversaţia uşoară 
de început. 

— l-a umplut de hârtii, la 500 de dolari pe oră, aş putea 
adăuga. Şi le-a cerut ca toate acuzaţiile să fie retrase, desigur. A 
cerut o audiere imediată, ca să-i bage în ceaţă. Dar Killebrew 
crede că poate trage de timp cel puţin şase luni. Unde-o să fim 
în şase luni, Vonn? 

— Tot aici, numărându-ne banii. Nu se schimbă nimic, 
Claudia. Eşti îngrijorată? 


— Bineînţeles. Oamenii ăştia nu-s proşti. Le pot arăta cecurile 
de la achitarea apartamentelor, fiecare cu 10.000 de dolari mai 
puţin comparativ cu valoarea lor de piaţă mult mai mare. Le pot 
arăta biletul la ordin pentru balanţa de plată, din care reiese că 
am încă datorii mari la o bancă dubioasă din Caraibi. 

— Ţi-ai făcut plăţile de-a lungul anilor şi nu-i priveşte pe ei ce 
aranjament ai cu banca. 

— Plăţi mici, Vonn, foarte mici. Şi care au fost redirecţionate 
către mine printr-o altă bancă din străinătate. 

— Ei nu pot descoperi asta niciodată, Claudia. De câte ori am 
purtat discuţia asta? 

— Nu ştiu, Vonn. Ce-ar fi dacă aş demisiona, pur şi simplu? 

— Să demisionezi? 

— Gândeşte-te, Vonn. O pot pune pe seama unor probleme de 
sănătate, le spun nişte minciuni jurnaliştilor şi părăsesc biroul. 
Killebrew ar dezlănţui iadul şi ar declara că BCjJ-ul nu mai are 
jurisdicție. Există şanse bune ca plângerea să dispară. 

— Plângerea e nulă oricum. 

Judecătoarea trase aer adânc în piept, apoi sorbi din ceai. 

— Myers? 

— A dispărut. 

Impinse ceaşca deoparte şi adăugă: 

— Nu mai rezist, Vonn. Asta e lumea ta, nu a mea. 

— A fugit, bine? N-am pus încă mâna pe el, dar ne apropiem. 

Tăcerea se aşternu o bună bucată de timp cât ea numără în 
minte oamenii care au murit şi cât el calculă suma suplimentară 
de bani pe care ar fi băgat-o în buzunar dacă ea se retrăgea. 

— Cine e? întrebă ea. 

— Un avocat din Pensacola exclus din barou, pe nume 
Ramsey Mix. A fost închis o perioadă într-o închisoare federală, 
a ieşit, a găsit nişe bani pe care-i ascunsese când au venit 
federalii, şi-a schimbai numele în Greg Myers şi trăieşte pe un 
iaht cu iubita lui mexicană. 

— Cum ai dat de el? 

— Nu contează. Important este că BCJ-ul nu poate continua 
fără el. S-a terminat, Claudia. A fost o sperietură zdravănă, însă 
s-a terminat. Nu te mai îngrijora. 

— N-aş fi atât de sigură. Am studiat amănunţit regulile BCJ- 
ului şi nu există niciun protocol care să respingă automat 
acuzaţiile dacă cel care le formulează îşi pierde interesul. 


Ea era avocat, el nu, aşa că n-o contrazise. 

— Eşti sigură c-o să-şi vadă de treabă dacă te retragi? 

— Pot doar prezice ce o să facă. Procedurile lor nu sunt 
întotdeauna foarte bine delimitate. Dar dacă nu mai fac parte 
din magistratură, de ce le-ar mai păsa? 

— Da, aşa o fi. 

Claudia nu ştia despre cele două înregistrări video şi despre 
eforturile disperate făcute de Vonn pentru a limita pagubele pe 
care le-ar fi produs filmuleţele. Nu ştia despre Lyman Gritt şi 
despre activităţile lui suspecte. Se întâmplau multe în lumea ei 
despre care nu cunoştea nimic, deoarece, dacă ar fi ştiut, asta 
putea fi periculos. Chiar şi confidenţii în care ai încredere pot fi 
convinşi să vorbească. Secretele pot ieşi la iveală. Şi, oricum, ea 
avea destule cu care să-şi bată capul. 

Urmă încă o pauză lungă în conversaţie. Niciunul din ei nu 
părea dornic să reia discuţia, deşi mintea fiecăruia procesa cu 
viteză. Vonn agită cuburile din pahar şi, în cele din urmă, sparse 
tăcerea: 

— Totuşi, rămâne întrebarea, doamnă judecător, cum de-a 
aflat Myers de apartamente? N-avea de unde să afle, pentru că 
n-am lăsat nicio urmă. Sunt prea multe ziduri de protecţie, prea 
multe companii străine sub incidenţa unor legi care nu pot fi 
penetrate. Cineva i-a spus lui Myers, ceea ce înseamnă, desigur, 
că există o scurgere de informaţii. Uită-te la oamenii din jurul 
meu şi apoi la cei din jurul tău. Ai mei sunt profesionişti, conduc 
o organizaţie ermetică şi suntem în afaceri de multă vreme, fără 
a avea la activ nicio scurgere de informaţii. In grădina 
dumneavoastră cum e, doamnă judecător? 

— Am mai purtat conversaţia asta. 

— Şi o mai purtăm o dată. Care-i treaba cu Phyllis? Ea ştie tot. 
Cât de sigur e biroul ei? 

— Phyllis e partenera mea de infracţiuni, Vonn. E la fel de 
vinovată ca mine. 

— Nu zic că ar vorbi ea. Dar de ce fel de oameni e 
înconjurată? Ştiu că n-are parteneri, ci doar lachei, însă cine 
sunt ei? 

— E fanatică în ceea ce priveşte siguranţa. Nu păstrează 
nimic compromiţător la birou, nici acasă. Pentru treburile 
importante lucrează într-un birou mic despre care nu ştie 
nimeni. E totul foarte sigur. 


— Şi la biroul tău? 

— i-am spus, Vonn. Folosesc o secretară angajată cu 
program normal pe care o schimb cam la optsprezece luni. 
Niciuna dintre ele n-a rezistat doi ani, pentru că nu vreau să se 
simtă prea confortabil şi să înceapă să-şi vâre nasul pe unde nu 
le fierbe oala. Uneori, mai am câte un stagiar pe o perioadă de 
un an, dar bieţii copii nu pot face faţă presiunii. Şi mai am o 
grefieră care e cu mine de ani buni, însă am mare încredere în 
ea. 

— JoHelen. 

— JoHelen Hooper. O fată tare dulce care-şi face treaba 
minunat, dar care se ţine la distanţă de orice altceva are 
legătură cu instanţa. 

— Şi de când e grefiera ta? 

— De şapte sau opt ani. Ne înţelegem pentru că nu spune 
prea multe, mă pupă-n fund când trebuie s-o facă şi în rest îşi 
vede de treaba ei. 

— Şi de ce ai atât de multă încredere în ea? 

— Fiindcă o cunosc. Tu de ce ai atâta încredere în băieţii tăi? 

Vonn ignoră întrebarea şi apoi continuă: 

— Are acces la biroul tău? 

— Nu, niciodată. N-are nimeni. 

— Încrederea totală nu există, doamnă judecător. Şi de cele 
mai multe ori se dovedeşte că tocmai cel în care ai cea mai 
mare încredere sare la gâtul tău pentru preţul potrivit. 

— Ar trebui să ştii cel mai bine. 

— Poţi fi sigură că da. Supravegheaz-o, OK? Să n-ai încredere 
în nimeni. 

— N-am încredere în nimeni, Vonn, mai ales în tine. 

— Bravo! Nici eu n-aş avea încredere în mine. 

Chicotiră, forţat cumva, de propria lor imoralitate. Vonn îşi 
mai turnă votcă, iar ea sorbi ceai rece. După ce el se aşeză, 
spuse: 

— Haide s-o facem. S-o luăm săptămână cu săptămână, ne 
întâlnim aici în fiecare zi de miercuri la cinci şi monitorizăm 
lucrurile. Şi dă-mi ceva vreme să mă gândesc la retragerea ta. 

— Oh, sunt convinsă că o să-ţi placă din ce în ce mai mult 
ideea retragerii mele. Ai şi numărat deja banii suplimentari pe 
care-i vei câştiga lună de lună. 


— Adevărat, însă am învăţat şi că-i tare bine să ai un 
judecător la îndemână în buzunar. M-ai răsfăţat, Claudia, şi nu 
ştiu dacă voi putea găsi un alt judecător atât de simplu de 
corupt. 

— Să sperăm că n-ai să găseşti. 

— Ai început să te căieşti în ultima vreme? 

— Nu. Doar că am obosit de atâta muncă. Azi a trebuit să 
despart un copil de mama lui. Era o drogată şi o distrusă, iar 
copilul se afla în pericol, şi totuşi nu e un lucru uşor de făcut. Ea 
treia oară când am despărţit un copil de femeia asta şi după o 
audiere de şase ore, cu tot felul de ieşiri şi de apelative, a 
trebuit să le ordon celor de la serviciile sociale să ia copilul. Şi în 
timp ce pleca, mama anunţa în gura mare în sala de judecată: 
„Ei, nu-i mare bai, oricum sunt iar însărcinată”. 

— Ce mod groaznic de a face un ban! 

— M-am săturat de meseria asta. Să fur de la amerindieni e 
mult mai plăcut. 


Lacy era pe un covoraş de yoga, încercând să încheie un set 
de exerciţii de întinderi, elementar în yoga, pe care-l făcea de 
ani buni, dar pe care nu-l mai încercase de la accident. Cu 
ambele picioare apropiate şi întinse pe podea, aproape că-şi 
atingea degetele de la picioare, când telefonul de la Cooley 
începu să vibreze pe măsuţa de cafea. Aparatul acela era un 
accesoriu fără de care nu putea trăi în ultima vreme şi pe care 
învățase să-l dispreţuiască, însă, chiar şi aşa, uită repede de 
yoga şi răspunse. 

— Lacy, voiam să văd ce mai faci, spuse el. Niciun semn din 
partea lui Myers. Nu că m-aş fi aşteptat să fie altfel, şi totuşi e 
tulburător. Poliţiştii din Key Largo îl caută, dar s-a cam dus 
urma. Nu ştiu ce bancă a reintrat în posesia iahtului în urmă cu 
vreo două zile. Tocmai ce am vorbit cu cârtiţa. N-a apărut nimic 
nou, doar că fata noastră s-a întâlnit cu Dubose astăzi, ca să-şi 
împartă prada lunară. 

— De unde ştie asta? întrebă Lacy, însă deja era o întrebare 
învechită. 

— Poate că vei avea ocazia să-l întrebi într-o zi. Nu ştiu. Uite, 
Lacy, dacă băieţii răi l-au putut găsi pe Myers, atunci mă pot 


găsi şi pe mine. Sunt destul de speriat. Mă tot mut în ultima 
vreme dintr-un motel ieftin într-altul şi, ca să fiu sincer, am 
obosit. lţi voi trimite mâine un pachet cu un alt telefon cu 
cartelă preplătită împreună cu numărul cârtiţei. Le schimbăm în 
fiecare lună. Dacă păţesc ceva, să suni la numărul ăla. 

— N-ai să păţeşti nimic. 

— Mulţumesc, dar habar n-ai despre ce vorbeşti. Şi Myers se 
credea deştept. 

— Adevărat, însă în acelaşi timp a semnat plângerea. Băieţii 
răi habar n-au cine eşti. 

— Nu ştiu dacă ar mai trebui să cred asta. În orice caz, acum 
am să închid. Ai grijă, Lacy. 

Convorbirea se încheie, iar Lacy rămase holbându-se la 
telefonul ieftin. Evident, se aşteptase la mai mult. 


33 

Cum toamna se apropia, Surfbreaker se pregătea pentru 
invazia anuală a canadienilor. Holul era liniştit, iar piscina şi 
parcarea erau, practic, goale. Clyde Westbay urcă în lift ca să 
meargă să inspecteze cum decurgea renovarea unor camere de 
la etajul trei. Un turist în pantaloni scurţi şi sandale urcă şi el în 
ascensor tocmai când se închideau uşile şi apăsă butonul pentru 
etajul şase. Când liftul începu să se pună în mişcare, turistul 
zise: 

— Aveţi câteva minute libere, domnule Westbay? 

Clyde îl măsură din priviri şi întrebă: 

— Sunteţi cazat aici? 

— Da. Apartamentul Delfin. Mă numesc Allie Pacheco, sunt de 
la FBI. 

Ochii lui Clyde se opriră pe sandalele lui Allie. Agentul scoase 
insigna şi i-o arătă. 

— Ce caută FBl-ul în hotelul meu? 

— Plăteşte un preţ corect pentru o cameră bună, răspunse el 
parafrazând un spot publicitar. Sunt aici ca să vorbesc cu 
dumneavoastră. 

Liftul se opri la etajul trei, dar Clyde nu cobori. Niciunul din ei 
nu cobori. Uşile se închiseră şi continuară să urce. 

— Poate că-s ocupat acum. 

— Şi eu sunt ocupat. Doar câteva întrebări, atât. 

Clyde ridică din umeri şi cobori la etajul şase. Il urmă pe 
Pacheco până în capăt şi urmări cum deschide uşa 
Apartamentului Delfin. 

— Ce părere aveţi despre hotelul meu? întrebă Clyde. 

— E în regulă. Room service-ul lasă de dorit. Dimineaţă, am 
găsit un gândac în duş. Mort. 

Înăuntru mai erau alţi trei domni, toţi în pantaloni scurţi şi 
sandale, împreună cu o domnişoară tânără care arăta de parcă 
urma să joace tenis. Bărbaţii erau agenţi FBI. Femeia era 
Rebecca Webb, procuror general adjunct. 

Westbay măsură camera spațioasă de jur-împrejur şi apoi 
spuse: 

— Ei bine, mărturisesc că nu prea-mi place cum arată 
petrecerea asta. Cred că aş putea să vă dau afară din hotel. 

— Desigur, zise Pacheco, şi am fi bucuroşi să plecăm, însă 
dacă noi plecăm, ne veţi însoţi, cu cătuşe şi lanţuri la picioare, 


chiar prin holul principal, spre deliciul turiştilor şi al angajaţilor. 
Poate-i anunţăm şi pe reporterii locali. 

— Sunt arestat? 

— Da, sunteţi. Pentru omor deosebit de grav. 

Westbay păli şi începură să-i tremure picioarele. Întinse mâna 
după spătarul unui scaun şi se aşeză bâjbâind. Agentul Hahn îi 
întinse o sticlă cu apă pe care o bău pe nerăsuflate. Trase aer 
adânc în piept şi se uită în ochii agenţilor căutând disperat 
ajutor. Un bărbat nevinovat ar fi protestat deja. 

— Nu poate fi adevărat, îngăimă el într-un târziu. 

Şi totuşi, se întâmpla, iar viaţa lui Westbay se terminase. Din 
acel moment începea coşmarul. 

Rebecca Webb îi puse nişte hârtii în poală şi preciză: 

— Aveţi aici acuzarea oficială, sigilată şi înmânată ieri de 
către un juriu federal din Tallahassee. Un cap de acuzare pentru 
omor deosebit de grav, pedeapsa cu moartea. Uciderea lui Hugo 
Hatch a fost o crimă comandată, prin urmare, circumstanţele 
agravante transformă cazul într-unul de omor deosebit de grav. 
Şi, în plus, camioneta furată pe care aţi cumpărat-o cu bani 
gheaţă a trecut graniţa statului. N-a fost o chestie tocmai 
deşteaptă. 

— N-am făcut-o eu, se tângui el. Jur! 

— Jură cât vrei, Clyde. N-o să te ajute la nimic, rosti Pacheco 
în bătaie de joc. 

— Vreau un avocat. 

— Perfect. Îţi aducem un avocat, dar înainte, nişte hârţogărie. 
Haide să ne aşezăm aici, la masă, şi să vorbim un pic. 

Masa era mică şi rotundă, cu doar două scaune. Westbay se 
aşeză pe unul, iar Pacheco pe celălalt. Hahn şi ceilalţi doi agenţi 
se postară în spatele lui Pacheco, o manifestare de forţă care 
era intimidantă, în ciuda pantalonilor scurţi, a cămăşilor de golf 
şi a picioarelor albe ca brânza. 

— Din câte am observat, n-aveţi cazier, aşa e? întrebă 
Pacheco. 

— Aşa e. 

— Deci este prima arestare? 

— Aşa cred, da. 

Îi era greu să gândească. Era uimit şi-şi plimba privirea de la 
procuror la agenţi. 


Pacheco îi citi încet şi tăios drepturile, pe urmă îi întinse o 
foaie de hârtie pe care era tipărit textul. Westbay clătină din cap 
în timp ce citea şi culoarea începu să-i revină uşor, uşor în 
obraji. Îşi trecu numele în josul paginii cu un stilou pe care 
Pacheco i-l întinse. 

— Am dreptul să dau un telefon? întrebă Clyde. 

— Desigur, însă trebuie să ştii că telefoanele ţi-au fost 
ascultate în ultimele trei zile. Ai cel puţin două telefoane mobile 
şi, dacă-l vei folosi pe vreunul din ele, vom asculta fiecare 
cuvinţel. 

— Poftim?! exclamă Westbay plin de îndoială. 

Domnişoara Webb scoase un alt set de hârtii pe care-l puse 
pe masă. 

— lată aici mandatul de interceptare a convorbirilor telefonice 
semnat de un magistrat. 

— Bănuiesc că întrebuinţezi iPhone-ul pentru majoritatea 
apelurilor personale, adăugă Pacheco. Nokia e plătit de hotel şi 
se pare că-l utilizezi pentru afaceri şi convorbirile cu iubita ta, 
Tammy James, fostă chelneriţă la Hooters. Presupun că nevasta 
ta nu ştie nimic despre domnişoara Tammy. 

Clyde rămase cu gura căscată. Să fi fost dezvăluirile despre 
Tammy mai supărătoare decât acuzaţiile de crimă? Poate, dar 
creierul lui era confuz şi nimic nu mai avea sens. 

— Şi apropo, am obţinut mandat de interceptare şi pentru 
telefonul lui Tammy, continuă Pacheco bucurându-se de 
moment, şi să ştii că mai are o relaţie cu unul pe nume Burke, şi 
cu încă unul pe nume Walter, şi la fel de bine ar mai putea fi şi 
alţii. Însă trebuie s-o uiţi pe Tammy, deoarece şansele de a-i mai 
atinge vreodată corpul fierbinte sunt destul de mici. 

De undeva din gâtul lui Westbay se auzi un zgomot ca de 
râgâială pe care doar un singur agent reuşi să-l desluşească. 
Luă un coş de gunoi din plastic şi i-l întinse exact în momentul în 
care acuzatul se aplecă şi, roşu la faţă, începu să vomite 
zgomotos. Întoarseră toţi capul câteva secunde, deşi şi sunetele 
erau la fel de greţoase. Când, în cele din urmă, tot micul dejun 
se găsea pe fundul coşului de gunoi, Westbay se şterse la gură 
cu dosul palmei. Stătea în continuare aplecat şi scotea un 
geamăt ciudat. Un agent îi întinse un prosop de mâini umed şi 
Clyde se şterse din nou la gură. Într-un târziu, se ridică şi scrâşni 
din dinţi de parcă era pregătit pentru plutonul de execuţie. 


Dinspre coş venea un miros respingător şi unul dintre agenţi îl 
duse în baie. 

Hahn se apropie de masă şi rosti mândru: 

— Ca să nu mai zic că avem istoricul apelurilor telefonice din 
ultimii doi ani pentru ambele telefoane. Chiar acum, în timp ce 
vorbim, toate numerele sunt verificate. Pe undeva, pe acolo, e şi 
Vonn Dubose. O să dăm de numărul lui la un moment dat. 

Westbay nu mai respira. Se uită înnebunit la Pacheco, cu o 
privire tâmpă, şi, într-un sfârşit, zise: 

— Vreau un avocat. 

— La cine te gândeşti? _ 

În acel moment, Westbay avea parcă mintea amorţită. Închise 
ochii şi încercă să se gândească la numele unui avocat, al 
oricărui avocat sau al oricărei persoane care i-ar fi putut veni în 
ajutor. Era un avocat expert în domeniul imobiliar cu care juca 
golf, un altul specializat în falimente, cu care bea; unul axat pe 
divorţuri care-l scăpase de prima nevastă şi tot aşa. 

— Bine, Gary Bullington, spuse el într-un final. 

— Sună-l, îi ceru Pacheco ridicând din umeri. Să sperăm că 
face vizite la domiciliu. 

— N-am numărul lui. 

— Am înţeles, interveni unul dintre agenţi uitându-se la 
laptop. Îi dictă numărul, dar lui Westbay îi tremurau mâinile 
foarte tare. 

După a treia încercare, reuşi să formeze numărul şi duse 
telefonul la ureche. Domnul Bullington se afla într-o şedinţă, 
însă Westbay insistă. În timp ce aştepta, se uită la Pacheco şi 
întrebă: 

— Pot avea puţină intimitate? 

— De ce-ţi mai baţi capul? Oricum ascultăm. Avem acceptul 
judecătorului. 

— Te rog. 

— Sigur. E hotelul tău. 

Pacheco îl conduse în dormitor şi rămase acolo cu el. Era 
amuzant să-l auzi pe Westbay cum se străduia să se prezinte lui 
Bullington când, în sfârşit, reuşi să discute cu el. Dacă, într- 
adevăr, cei doi s-ar fi cunoscut dinainte, nu ţi-ai fi dat seama. 
Westbay încercă să explice necazul în care se afla, dar 
Bullington, avocatul, îl tot bombarda cu întrebări. Stând cu 
spatele la Pacheco, Clyde se tot chinuia să lege o propoziţie. 


— Nu, da, uitaţi, sunt aici agenţii FBI, chiar acum, sunt mulţi, 
în fort Walton, la hotel... Da, acuzarea... federală, dar... Vreţi, vă 
rog, să mă ascultați? Am nevoie să veniţi la hotel imediat. Lăsaţi 
tot... Taxa dumneavoastră? Sigur, cât e... Nu cred că vorbiţi 
serios... Da, omor deosebit de grav... Un agent FBI se holbează 
la mine chiar acum, ascultând fiecare cuvânt... Bine... Avocatul 
zice să părăsiţi camera, spuse Westbay întorcându-se către 
Pacheco. 

— Zi-i avocatului să mă pupe-n fund. Nu plec. 

Westbay se întoarse şi repetă: 

— Zice să-l pupaţi în fund. Uitaţi ce e, cât mă costă doar 
pentru ziua de azi, ştiţi, să veniţi repede încoace şi să-mi daţi 
nişte sfaturi înainte să mă înhaţe?... Uau! De ce atât de mult?... 
Am înţeles, am înţeles. Bine, însă grăbiţi-vă. Zice că-i ia o oră să 
ajungă, spuse Westbay după ce încheie convorbirea. 

— Nu ne grăbim nicăieri, Clyde. De fapt, avem apartamentul 
închiriat pentru următoarele două zile la un tarif care ar trebui 
să fie în afara sezonului, dar care chiar şi aşa e prea scump. 

Se întoarseră în camera din faţă, unde Hahn şi ceilalţi agenţi 
montau repede două camere video pe trepiede. 

— Uite, Clyde, zise Pacheco, ăsta nu e un interogatoriu. 
Înainte să te luăm la întrebări, îl aşteptăm pe avocatul tău, însă, 
ca măsură de siguranţă, vom înregistra tot ce se întâmplă din 
acest moment încolo. Nu vrem ca mai târziu să apară careva 
care să susţină că există vreo încălcare a drepturilor, nu-i aşa? 
În timp ce-l aşteptăm pe domnul Bullington, avem nişte 
înregistrări video pe care s-ar putea să le găseşti interesante. 

Westbay era aşezat la masă, la fel şi Pacheco. Intre ei se afla 
un laptop şi Hahn apăsă o tastă. 

— Aici se vede camioneta Dodge Ram furată din Foley, 
Alabama, ştii tu, maşina pentru care ai plătit cu bani gheaţă la 
barul ăla la est de Pensacola în seara zilei de 22 august, în timp 
ce tânărul Zeke Foreman te aştepta în camioneta ta, cea cu 
numere false de Florida. la priveşte! 

Westbay făcu ochii mici şi se holbă la ecran. După ce văzu 
înregistrarea a doua oară întrebă: 

— Cine a filmat? 

Pacheco ridică mâinile. 

— Stai aşa! N-ai voie să pui întrebări. Nici noi. Cel puţin nu 
până ajunge avocatul. Asta-i doar aşa, ca să ştii. Poate că 


înregistrările acestea te vor convinge să iei nişte decizii 
înțelepte mai târziu. 

Hahn îi explică despre cea de-a doua înregistrare, de la 
magazinul lui Frog Freeman. Când Clyde se văzu parcând şi 
coborând din camionetă, se încovoie, efectiv. Cu umerii căzuţi, 
cu vomitatul, cu starea de leşin, cu faţa albă ca varul şi cu vocea 
slabă şi tremurândă, Westbay se transformă subit într-un om 
uşor de manipulat. Allie simţi o victorie uşoară, deşi avocatul ar 
fi putut complica lucrurile, aşa cum se şi întâmpla de multe ori. 

Răsucind mai tare cuțitul în rană, Pacheco adăugă: 

— A fost o prostie să parchezi chiar în faţa magazinului şi să 
te laşi filmat. 

La care Westbay consimţi resemnat. 

Hahn mai puse o dată înregistrarea şi întrebă: 

— Ai văzut suficient? 

Westbay  încuviinţă din nou şi se rezemă de spătarul 
scaunului. 

— Şi din moment ce vom mai pierde ceva timp, zise Allie, 
avem o altă înregistrare video mult mai lungă pe care cred că ai 
s-o găseşti cel puţin la fel de convingătoare. Am avut o discuţie 
în urmă cu câteva zile cu amicul tău, Zeke Foreman. Ti-l 
aminteşti? 

— Nu răspund la nicio întrebare. 

— A, da. Deci l-am zgâlţâit un pic, ba chiar l-am speriat, şi a 
început să spună tot. Adică tot. Dă-i drumul, Hahn! 

Pe ecranul laptopului apăru faţa înspăimântată a lui Zeke. 
Jura că spunea adevărul şi apoi a făcut asta vreme de cincizeci 
şi şase de minute. Clyde ascultă cu mare atenţie, de parcă viaţa 
lui se scurgea cu fiecare minut. 


Până ajunse Gary Bullington, FBl-ul deja îl verificase: profilul 
lui nu era chiar atât de impresionant. Avea patruzeci de ani, era 
un oportunist de stradă cu două panouri publicitare pe care 
avea trecut numele şi tânjea după accidente bănoase. 
Supravieţuia de pe urma despăgubirilor în cazul accidentelor de 
muncă sau a cazurilor mediocre de trafic de droguri. Panourile 
lui publicitare îl arătau ca pe un avocat tânăr şi bine îmbrăcat, 
cu o talie subţire şi destul de mult păr, o imagine clar modificată 


din motive publicitare şi de orgoliu. În carne şi oase, purta un 
costum botit care se întindea pe burta mare, avea părul zburlit 
şi era evident că albea şi chelea. După nişte prezentări 
stângace, îşi luă clientul în dormitor, trânti uşa şi-l ţinu acolo 
încă o oră. 

Intre timp, Pacheco comandă un platou cu sendvişuri şi se 
gândi să treacă nota în contul proprietarului; însă n-o făcu. N- 
avea nimic de câştigat dacă-l făcea şi mai mult de râs în 
comparaţie cu ceea ce oricum urma să se întâmple. 

Când Westbay şi Bullington se întoarseră în camera din faţă, 
arătau de parcă tocmai încheiaseră o ceartă aprinsă. Pacheco îi 
servi cu sendvişuri şi banane. Bullington luă şi una, şi alta, dar 
clientul lui n-avea poftă de mâncare. 

— Putem continua? întrebă Pacheco. 

— Mi-am sfătuit clientul să nu răspundă la nicio întrebare, 
răspunse Bullington cu gura plină. 

— Foarte bine. Însă nu ne aflăm aici pentru interogatoriu. 

— Atunci, în ce scop? 

Rebecca Webb stătea pe o canapea mică, notând ceva pe un 
carneţel. 

— Suntem pregătiţi să oferim o înţelegere, spuse ea. E acuzat 
doar de crimă cu premeditare. Se va renunţa mai târziu la 
acuzaţiile pentru omor deosebit de grav, pe măsură ce 
evoluează lucrurile. Crimă cu premeditare sau de gradul întâi 
înseamnă pedeapsă pe viaţă, dai voi recomanda o pedeapsă 
mai blândă. 

— Cât de blândă? întrebă Bullington. 

— Incepem cu douăzeci de ani şi vedem cum se descurcă. E 
la îndemâna clientului dumneavoastră să scadă din timpul de 
închisoare. 

— Cum? 

— Lucrând sub acoperire. Oferind informaţii. Nu credem că e 
nevoie de muncă de infiltrare, pentru că face deja parte din 
bandă. Va trebui să poarte microfon, să işte câteva conversații, 
treburi de genul ăsta. 

Westbay îi aruncă o privire speriată. 

— Versiunea scurtă, domnule Bullington, interveni Pacheco, e 
ca Westbay, clientul dumneavoastră, să ne ofere informaţii care 
să ducă la anihilarea Mafiei de pe Coastă. 

— Şi ce primeşte în schimb? 


— Poate doar cinci ani, răspunse Webb. Asta ar putea fi 
recomandarea noastră, deşi, după cum bine ştiţi, decizia finală 
va fi la latitudinea judecătorului. 

— Cinci ani, apoi o viaţă dulce în cadrul programului de 
protecţie a martorilor, adăugă Pacheco. Fie asta, fie următorii 
zece ani pe culoarul morţii înainte de întâlnirea cu călăul. 

— Nu-mi ameninţaţi clientul, replică furios Bullington. 

— Nu-l ameninţ. Îi promit. E vinovat, fără niciun dubiu, de 
omor deosebit de grav şi procurorul general se va distra 
demonstrând asta. Noi îi oferim o înţelegere bună care include 
posibilitatea ca domnul Westbay să fie liber în cinci ani. 

— Bine, bine, consimţi Bullington, dând gata sendvişul dintr-o 
înghiţitură. Daţi-mi să văd blestematele alea de înregistrări. 


* 


Era aproape 4:30 când avocatul şi clientul se întorceau iar din 
dormitor după încă o şedinţă tensionată. Doi agenţi jucau gin 
rummy la masă. Rebecca Webb vorbea la telefon. Hahn moţăia 
pe canapea. Pacheco tocmai trimitea camerista la plimbare. ÎI 
preveniseră pe Bullington că şedinţa avea să dureze toată 
noaptea, dacă era necesar. In momentul de faţă, nu trebuiau să 
fie în nicio altă parte şi, dacă n-aveau să ajungă la nicio 
înţelegere, urmau să-l ducă pe domnul Westbay în lanţuri în 
Tallahassee şi să-l arunce într-o celulă, prima din multele în care 
avea să stea închis pentru restul vieţii. Dacă refuza înţelegerea, 
nu va mai beneficia de o altă oportunitate. 

Haina lui Bullington atârna de mânerul unei uşi. Purta bretele 
roşii care se chinuiau să-i ţină pantalonii. Stătea în centrul 
camerei şi se adresa reprezentanţilor guvernului: 

— Cred că mi-am convins clientul că dovezile împotriva lui 
sunt destul de solide şi că probabilitatea unui verdict 
„nevinovat” este una extrem de mică. Deloc surprinzător, 
doreşte să nu petreacă prea mulţi ani în închisoare, ca să nu 
mai vorbim despre treaba cu injecţia letală. 

Westbay îmbătrânea de la oră la oră. Era palid şi, deşi din 
capul locului nu era prea înalt, în acel moment părea să se fi 
făcut mic de tot şi lipsit de vlagă. Evita contactul vizual cu 
aproape toţi cei aflaţi în cameră şi era, clar, cu mintea în altă 
parte. Agenţii îl analizau cu mare atenţie şi, în timpul ultimei 


consultaţii din dormitor, ajunseseră la concluzia că-şi făceau griji 
pentru el. Era nevoie de tupeu şi de nervi de oţel ca să porţi 
microfon când te aflai în aceeaşi cameră cu Vonn Dubose, ca să 
nu mai vorbim că toată treaba presupunea jucarea unui rol 
convingător. Westbay, a cărui stare era deplorabilă, nu inspira 
deloc încredere. Se bucuraseră la început de jocul lui de-a tipul 
dur, atitudine la care se aşteptau, dar fură complet uimiţi de cât 
de repede cedă. 

Oricum, nu-ţi poţi alege mereu turnătorii şi, la urma urmelor, 
avuseseră de-a face şi cu alţii la fel de instabili. 

— Deci care-i procedura? întrebă Bullington. 

— Va fi pus sub acuzare pentru acuzaţia de omor deosebit de 
grav împreună cu restul bandei. Acuzaţia lui va fi apoi pusă sub 
aşteptare până când analizăm cât de dispus este să colaboreze 
cu noi. Dacă-şi face treaba, îi vom schimba acuzaţia în crimă cu 
premeditare şi vom face lobby din greu pentru o pedeapsă mai 
uşoară. Dacă face vreo prostie, cum ar fi să fugă sau să se dea 
de gol, va primi o pedeapsă pe viaţă. 

— Exact cum credeam. Domnule Westbay? 

Clyde întinse mâinile învins şi izbucni într-un râs prostesc. 

— De parcă aş avea vreo alternativă. 


34 

Nu fusese niciodată clar, cel puţin pentru Clyde, dacă Vonn 
Dubose era numele adevărat sau o poreclă. Clyde nu era unul 
dintre cei cinci „Veri”, porecla dată celor care conduceau banda. 
Niciunul dintre Veri nu folosea numele Dubose. Fratele mai mic 
al lui Vonn fusese ucis în timpul unei tranzacţii de droguri din 
Coral Gables, în 1990, iar numele lui era Nash Kinney. Conform 
cercetărilor făcute de FBI, Nash Kinney se născuse în 1951 şi n- 
avea fraţi. 

Clyde recunoscu deschis că mai tot ce ştia despre bandă erau 
frânturi pe care le auzise ici-colo şi nu erau deloc credibile. 
Băieţii nu se aşezau în jurul mesei ca să povestească despre 
zilele de glorie de altădată. Petrecuse puţin timp în compania 
Verilor. Nici măcar nu era convins că aveau legături de rudenie. 
Clyde se afla pe statul lor de plată de doi ani, de când îi întâlnise 
prima oară. 

Vonn Dubose n-avea adresă, nici permis de conducere, număr 
de securitate socială, date de identificare fiscală, paşaport, cont 
bancar sau carduri de credit. Totul fusese verificat de către FBI, 
care formulă teoria că numele acela era fals şi protejat cu mare 
atenţie de-a lungul anilor. Nu exista nici măcar o înregistrare 
privind taxele şi impozitele adiacente numelui respectiv. 
Conform spuselor lui Greg Myers, Dubose se căsătorise şi 
divorțase de mai multe ori. Şi totuşi, FBl-ul nu găsi nicio dovadă 
a existenţei acelor căsătorii şi divorţuri. 

Henry Skoley era primul dintre Veri despre care trebuiau să 
afle mai multe. Toţi îi spuneau Hank şi cică ar fi fost nepotul lui 
Vonn, fiul fratelui care fusese ucis. Dar dacă nu exista niciun 
frate, atunci cine naiba era Hank? Povestea nu stătea în 
picioare. 

Hank avea vreo patruzeci de ani şi lucra pentru Vonn ca şofer, 
gardă de corp, fiind, totodată, partener de golf şi de pahar, şi tot 
ce vrei şi ce nu vrei. Tot ce-şi dorea sau avea nevoie Vonn era 
pe numele lui Hank. Dacă Vonn îşi dorea o maşină nouă, Hank 
era trimis să cumpere una pe numele lui. Dacă Vonn îşi dorea să 
meargă în Vegas pentru un weekend de destrăbălare, Hank se 
ocupa de biletul de avion, limuzină, camera de hotel, de curve şi 
bineînţeles că-l însoțea. Însă cel mai important, Hank le 
transmitea celorlalţi comenzile lui Vonn. Dubose nu folosea 
telefoane sau e-mailuri, cel puţin nu pentru afacerile murdare. 


Clyde le dădu cele două telefoane mobile împreună cu 
codurile de acces şi urmări cum cei doi agenţi începură să 
descarce toate informaţiile de pe ele. Erau două numere de 
telefon pentru Hank Skoley, dar FBl-ul ştia deja asta. 

Westbay nu cunoştea adresa actuală a lui Vonn. Dubose se 
muta des, locuind câteva luni în apartamente noi pe care le 
construia peste tot de-a lungul regiunii Florida Panhandle. Nu 
ştia nici dacă Vonn Dubose locuia singur. 

Despre ceilalţi doi Veri, Vance şi Floyd Maton, se credea că 
erau şi ei rude cu Vonn Dubose. Cu Vonn şi Hank, erau patru. Al 
cincilea era Ron Skinner, un alt presupus nepot. Skinner locuia 
pe coastă lângă Panama City şi conducea barurile, magazinele 
de băuturi alcoolice şi cele de cartier, precum şi cluburile de 
striptease ale bandei, afaceri esenţiale în spălarea de bani. Fraţii 
Maton supervizau afacerile imobiliare pe scară mare ale bandei. 
Hank supraveghea hotelurile, restaurantele şi parcurile de 
distracţie. Formau o echipă de conducere unită şi disciplinată. 
Toate deciziile erau luate de Vonn şi totul se învârtea în jurul 
banilor pe care-i obțineau de pe urma cazinoului Treasure Key. 

Următorul nivel ierarhic era alcătuit din manageri, precum 
Clyde, care conduceau multe dintre aşa-zisele afaceri legitime. 
Vreo doisprezece oameni făceau parte din grupul în speţă, însă 
Clyde nu-i cunoscuse pe toţi. Nu era ca şi când ar fi avut de-a 
face cu genul de corporație care se poartă de parcă ar fi o mare 
familie fericită şi organizează picnicuri anuale şi zile în care să-ţi 
aduci copilul la serviciu. Lucrurile se derulau ca şi cum Vonn nu- 
şi dorea ca o grupare să ştie prea multe despre cealaltă. Cu 
zece ani în urmă, Clyde lucra la un hotel din Orlando, când a 
auzit despre un post liber la Fort Walton Beach. Făcuse mutarea 
pentru că-i plăcea să locuiască aproape de ocean. Un an mai 
târziu, obținea postul de director adjunct la Blue Chateau şi, fără 
să-şi dea seama, pătrundea în lumea criminală a Mafiei de pe 
Coastă, deşi n-auzise niciodată de termenul acela. L-a cunoscut 
pe Hank, pe care-l simpatiza foarte mult, şi a fost repede 
promovat în funcţia de director, primind la pachet şi o creştere 
uriaşă de salariu, cu mult peste media din industrie. lar el 
credea că era ceva obişnuit peste tot în imperiul Dubose. 
Cumpărau loialitatea. Imediat ce Clyde a fost instalat la 
conducere şi a început să facă treabă bună, Hank l-a informat că 
Surfbreaker, aflat la opt sute de metri mai sus pe plajă, tocmai 


fusese cumpărat de companie. Localizată în 
Belize, aceasta se afla în mod ciudat în restructurare şi Clyde 
trebuia să conducă două hoteluri în zona Fort Walton Beach. 
Salariul lui a fost dublat din nou şi a primit şi cinci la sută din 
acţiunile Starr S, noua companie. A fost făcut să creadă că 
Hank, împreună cu alţi asociaţi, deţinea restul de nouăzeci la 


sută, dar nu ştia nimic sigur. 
Mai târziu avea să afle că totul făcea parte dintr-o mare 
conspirație. 


Viaţa lui de infractor a început într-o zi când Hank a venit cu 
10.000 de dolari bani gheaţă, în bancnote de 100 de dolari. l-a 
explicat că era greu să speli bani murdari prin hoteluri, 
deoarece aproape toate tranzacţiile se făceau cu carduri de 
credit. Şi totuşi, fiecare hotel avea baruri aglomerate în care 
mulţi dintre clienţi plăteau tot cu bani gheaţă. Hank continuă să 
sublinieze în detaliu că banii murdari aveau să fie adăugaţi în 
mod sistematic la fiecare aport de numerar al fiecărui bar. El n-a 
folosit niciodată termenul „spălare de bani”, ci a optat, în 
schimb, pentru clasicul „măsluirea evidenţelor contabile”. Din 
acea zi, toate încasările zilnice aveau să fie gestionate doar de 
Clyde. Cu timpul, învățase să ajusteze numerele în funcţie de 
valul de turişti din hotel. Ba găsise chiar o metodă prin care să 
treacă banii murdari prin veniturile brute de la recepții. 
Registrele contabile, deşi erau măsluite, arătau impecabil. 
Contabilii din Pensacola îl lăudau pentru vânzările crescute, dar 
fără să bănuiască vreodată ceva. 

Clyde păstra evidenţa într-o agendă, departe de calculatoare, 
şi dintr-o privire rapidă le spuse exact agenţilor câţi bani spălase 
prin hoteluri şi baruri în ultimii nouă ani. Estimarea lui era de 
aproximativ 300.000 de dolari pe an. Şi suma aceea era doar 
mărunţiş. Spălarea banilor se făcea cu adevărat în barurile, 
magazinele de băuturi alcoolice şi cluburile lor de striptease. 

Treptat, banda îl asimilase. După doi ani pe post de director, a 
fost invitat în Las Vegas pentru o excursie ca între băieţi. A 
zburat cu un avion particular împreună cu Hank şi cu fraţii 
Maton. O limuzină i-a dus la un cazinou, unde Clyde avea 
propriul apartament. Toate cheltuielile au fost suportate de 
Hank - fripturi la cină, vinuri scumpe, curve superbe. Într-o 
sâmbătă seara, Hank l-a invitat într-un apartament luxos la un 
pahar împreună cu Vonn. Doar Vonn Dubose, Verii şi Clyde 


Westbay, care devenise un membru de încredere al organizaţiei. 
A doua zi, el şi Hank au băut o cafea în barul unui cazinou şi i-au 
fost spuse câteva reguli de bază: (1) fă ce ţi se spune, (2) ţine-ţi 
gura, (3) nu te încrede în nimeni în afară de noi, (4) ţine ochii 
deschişi şi nu uita că încalci legea şi (5) nu turna niciodată, 
fiindcă trădarea poate fi fatală pentru tine şi familia ta. Se cerea 
loialitatea şi, în schimb, Clyde făcea o droaie de bani. N-a avut 
nicio problemă cu regulile în cauză. 

De asemenea, directorii trebuiau să viziteze cazinoul cel puţin 
de două ori pe lună. Procedura era simplă. Clyde primea de la 
Hank între 5.000 şi 10.000 de dolari bani lichizi cu care să 
parieze - erau bani care proveneau de la cazinou, prin Dubose, 
prin Hank şi Clyde, şi care mai departe se întorceau în cazinou. 
În schimbul banilor, Clyde, în calitate de jucător, primea o 
grămadă de jetoane de 100 de dolari. Jocul lui preferat era 
blackjack, pe care-l juca destul de bine cât să câştige. După ce 
cumpăra, să zicem, jetoane în valoare de 2.000 de dolari, juca 
vreo oră, pe urmă lua o pauză. In loc să plece cu jetoanele, îi 
spunea şefului de sală „să-l plătească” şi să depună banii 
rămaşi în contul lui, pe care-l deţinea sub un nume fals. O dată 
pe an, transfera întreaga sumă din cont într-un cont controlat de 
Hank. În 2010, Clyde scosese 147.000 de dolari curaţi din 
cazinou. 

Era aproape sigur că Verii şi toţi directorii spălau bani astfel 
prin intermediul jetoanelor de cazinou. 

Privind retrospectiv, nu-şi amintea cu exactitate momentul în 
care decisese să depăşească limita şi să încalce legea. Făcea 
ce-i spunea şeful să facă şi nu părea să fie nimic rău în asta. Ştia 
că spălarea banilor era ilegală, însă era atât de simplu. N-avea 
cum să fie prins. La naiba, nici măcar propriii contabili nu-şi 
dădeau seama. În plus, primea foarte mulţi bani şi cheltuia 
foarte mult, şi viaţa lui era bună. Într-adevăr, lucra pentru o 
organizaţie criminală, dar micul lui rol din toată schema sigur nu 
conta foarte mult. În timp, a devenit viaţa lui, siguranţa lui. 
Conducea de-a lungul coastei în districtul Brunswick, observa că 
un alt complex rezidenţial se ridica sau vedea indicatoare 
pentru un alt teren de golf exclusivist şi se simţea mândru 
pentru că Vonn era tare. lar dacă agenţii federali aveau să vină 
vreodată să-şi bage nasul, în mod sigur i-ar fi vizat pe băieţii 
mari, pe Veri, fără să-şi bată capul cu peştişorii ca el. 


Însă nimeni nu se uita. Aparent, nu-i păsa nimănui. După 
câţiva ani, totul părea să fie doar afaceri şi atât. 

De asta a fost atât de înspăimântător când Hank a sunat şi a 
zis că era posibil să fie o problemă. Deşi Clyde n-o cunoscuse 
niciodată, Claudia McDover era în centrul unei atenţii pe care nu 
şi-o doreau. Clyde locuia într-un alt district judiciar şi abia dacă 
ştia numele judecătoarei. N-a înţeles rolul ei în organizaţia 
Dubose, dar a presupus că era unul important după nivelul de 
alarmă creat. Hank, care-l menţiona foarte rar pe unchiul lui, 
recunoscu că Vonn era îngrijorat. Trebuia acţionat. 

Hank şi-a făcut apariţia în biroul lui Clyde de la Surfbreaker şi, 
la o cafea sorbită la una dintre mesele de lângă piscină, l-a 
informat că Vonn avea nevoie de o favoare. Dubose îl alesese 
pe el, pe Clyde Westbay, pentru o treabă murdară şi asta 
deoarece nimeni nu l-ar fi suspectat vreodată. Cuvântul crimă n- 
a fost pronunţat. Trebuia să fie doar un act de intimidare, însă 
unul extrem de violent. Un accident de maşină, pe pământul 
tribului, noaptea târziu. Evident, Clyde n-a vrut s-o facă, dar i-a 
fost imposibil să refuze. A acceptat până la urmă treaba de 
parcă făcea parte din munca zilnică - orice pentru Veri. 

Hank a fost de acord că Zeke Foreman era marioneta 
potrivită. A aranjat livrarea camionetei furate; Clyde n-avea nici 
cea mai mică idee despre asta. Era ceva caracteristic bandei să 
ţină informaţiile ascunse, ca să se evite scurgerile. Hank i-a dat 
plăcuţele false de Florida. Operaţiunea a mers bine, iar Hank 
gestiona totul prin telefon. Clyde nu cunoştea identitatea celui 
care s-a dat drept informator şi i-a momit pe Lacy şi pe Hugo 
până într-un loc îndepărtat din rezervaţie. La câteva secunde 
după impact, Clyde a parcat în spatele Dodge Ram-ului şi i-a 
spus lui Zeke să plece de lângă Toyota Prius şi să aştepte în 
maşină. Lui Zeke îi curgea sânge din nas, aşa că a verificat 
airbagul camionetei pentru a vedea dacă nu erau urme de 
sânge. Hugo era grav rănit, prins în parbriz. Gemea, se zbătea şi 
sângera puternic. Telefonul lui era în buzunarul de la spate al 
blugilor. A observat că centura de siguranţă nu fusese pusă, 
însă nu şi-a dai seama dacă airbagul de pe partea pasagerului 
se declanşase ori ba. 

Nu, nu ştia dacă a umblat cineva la centură şi la airbag. Nu, 
nu l-a atins deloc pe Hugo, doar i-a scos telefonul din buzunar. A 
purtat mănuşi căptuşite cu vată şi a fost înspăimântat să fie atât 


de aproape de un om care se zbătea între viaţă şi moarte şi care 
sângera foarte mult. Westbay a recunoscut că a fost groaznic să 
fie acolo. Dar avea ordine de executat. Telefonul şi iPad-ul lui 
Lacy erau pe podeaua din spate, însă portiera se blocase în 
urma impactului. A reuşit s-o deschidă pe cea de pe partea lui 
Hugo şi le-a luat pe toate trei. Şi ea sângera şi îngăima ceva, 
încercând să se mişte. 

Clyde trecu de partea asta a poveştii fără să schiţeze nicio 
urmă de emoție. Dacă, într-adevăr, simţea remuşcare, atunci 
refuza s-o arate. Avu totuşi nevoie de o pauză, ca să meargă la 
toaletă. Era aproape 6:00 p.m. 


El şi Zeke au luat-o pe un drum pe câmp, unul pe care-l 
găsise împreună cu Hank cu o zi înainte. Nu, nu-şi amintea ca 
Zeke să fi aruncat ceva pe geam. Pacheco îi arătă o probă din 
şerveţelele murdare de sânge. Nu putu să explice de ce a tras 
maşina în faţa magazinului lui Frog. Singura lui justificare fu că 
nici măcar nu era sigur că era deschis. Plus că magazinul era o 
dărăpănătură, nici nu s-a gândit că ar fi putut să aibă camere de 
supraveghere. O mare prostie, a opinat el, privind retrospectiv. 
El şi Zeke au dat pe gât o bere în timp ce părăseau districtul 
Brunswick. S-au oprit la un popas pe autostrada 10 şi l-au 
aşteptat pe Hank. Clyde i-a dat o pungă în care erau cele două 
telefoane şi iPad-ul. De acolo s-au întors în Fort Walton Beach şi 
la Blue Chateau, unde puştiul şi-a petrecut noaptea într-una 
dintre camere. A doua zi, Clyde l-a dus la doctor pentru o 
radiografie, care n-a arătat să aibă vreun os fracturat. l-a dat lui 
Zeke 5.000 de dolari bani gheaţă şi s-a gândit că întreaga 
poveste era deja istorie. A urmărit ştirile toată dimineaţa şi a 
fost şocat să audă că Hugo Hatch murise. Cam o săptămână mai 
târziu, Hank a trecut pe la birou, furios din cale afară din cauza 
înregistrării video. A spus că Vonn era la fel de furios şi că se 
dădea de ceasul morţii să ţină lucrurile sub control. l-au zis lui 
Zeke să fugă din oraş şi să se ţină cât mai departe până avea să 
i se dea de veste. 

Clyde şi Vonn nu mai vorbiseră faţă în faţă de dinainte de 
accident, iar în acel moment chiar nu-şi dorea asta. Deşi Clyde 
tot trăise cu frică, uitându-se în stânga şi-n dreapta şi dormind 


cu grijă, părea că lucrurile se calmaseră, mă rog, până la 
întâlnirea cu agenţii FBI şi cu procurorul adjunct. Şi totul era cu 
fundul în sus. 

Hahn mai comandă sendvişuri şi fructe şi, când fură aduse, 
Westbay şi Bullington intrară în dormitor. Era aproape 8:00 p.m. 
şi Westbay spuse că era posibil ca soţia lui să-şi fi făcut deja 
griji. O sună şi o anunţă că se ocupa de nişte treburi 
neprevăzute. 

În timp ce mâncau, Allie Pacheco şi Rebecca Webb făcură 
echipă pentru încă o tură de interogatoriu. Când, într-un târziu, 
terminară, pe la 10:00 p.m., Clyde Westbay fusese înregistrat 
video vreme de mai bine de şase ore şi oferise suficient de 
multe informaţii cât să fie demarată o anchetă împotriva lui 
Dubose şi a Verilor lui. În Tallahassee, o altă echipă de agenţi 
ascultase tot şi-şi punea deja la cale planul. 

Clyde plecă liber de la Surfbreaker în sensul că n-avea cătuşe 
sau lanţuri la picioare. Dar îşi lăsase sufletul în Apartamentul 
Delfin, declaraţiile lui fuseseră înregistrate şi dacă totul se afla... 
Se va mai bucura poate câteva zile, poate chiar săptămâni de 
libertate înainte să fie înhăţat în timpul unui raid. Soţia şi copiii 
lui vor fi panicaţi, pe prima pagină a ziarelor vor apărea 
fotografii şi apoi vor urma telefoanele înnebunite de la rude şi 
prieteni. 

În vreme ce conducea fără o ţintă anume prin Destin, se 
gândi în treacăt şi la fosta lui amantă, Tammy. Ce curvă! Să se 
culce cu jumătate de oraş, inclusiv cu viermele ăla de Walter! 
Poate că nevastă-sa nu va afla niciodată. Şi cât ar trebui să-i 
dezvăluie? Să spună tot şi să-şi descarce sufletul sau să aştepte 
raidul şi oroarea de a fi pus în lanţuri? 

Cum naiba putea să ştie ce-i de făcut? Viaţa lui era terminată. 

De ce conducea, de ce-i surâdea ideea unui glonţ în cap, să se 
achite de toate aşa cum voia el, nu să aştepte să fie lichidat la 
ordinul lui Dubose. Sau poate să se arunce de pe un pod înalt 
sau să ia un pumn de pastile. FBl-ul avea oricum înregistrările 
cu el. 


35 

Cele mai murdare treburi ale lui Vonn erau făcute de un 
pistolar cu state vechi pe nume Delgado. Nu se ştia dacă ăsta 
era adevăratul lui nume sau era un alt nume fictiv din lumea lui 
Vonn. 

În viaţa de zi cu zi, Delgado se ocupa de un bar, una dintre 
multele afaceri care asigurau spălarea banilor şi un profit stabil, 
însă organizaţia îl preţuia cu adevărat pentru nenumăratele lui 
talente profesionale. Avea noţiuni tehnice impresionante în 
materie de arme, mecanică şi electronică. Delgado l-a prins pe 
Son Razko în dormitorul familiei Mace şi i-a împuşcat liniştit pe 
el şi pe Eileen, apoi a dispărut fără să lase nicio urmă. O oră mai 
târziu, a dat peste Junior într-un bar şi l-a cinstit. 

După procesul lui Junior, Delgado l-a luat pe primul turnător, 
Digger Robles, la o plimbare cu barca în miez de noapte şi l-a 
aruncat în Golful Mexic legat cu lanţuri de mâini şi de picioare. 
Lui Todd Short a vrut să-i zboare creierii cu o armă de 
vânătoare, dar al doilea turnător a scăpat ca prin urechile 
acului. Glonţul i-ar fi lovit urechea dreaptă fără ca măcar să-şi 
dea seama, însă un alt cap îi blocase ţinta şi astfel Todd scăpă 
cu viaţă şi, înţelept, părăsi zona. Delgado era cât pe ce să-l 
prindă în Oklahoma. 

Cea mai mare greşeală a carierei lui Vonn a fost să-l aleagă 
pe Clyde Westbay, nu pe Delgado, ca să-l elimine pe Hugo. A 
optat pentru un amator în detrimentul unui profesionist. 
Raționamentul lui fusese unul solid: nimeni nu l-ar fi bănuit 
vreodată pe Clyde; nu erau implicate arme; era relativ o 
operaţiune simplă, iar Vonn îşi dorea ca Westbay să urce în 
ierarhia organizaţiei. Văzuse el ceva talent acolo şi-şi dorea şi 
mai multă loialitate. Trebuia să-l implice pe Clyde într-o 
infracţiune mult mai sinistră. În felul acesta avea să-l deţină pe 
viaţă. Totuşi, factorul decisiv, care a ieşit la suprafaţă în ultimul 
moment, a fost criza neaşteptată a lui Delgado din pricina unor 
pietre la rinichi, o criză atât de severă, încât a fost spitalizat trei 
zile. Durerea istovitoare s-a declanşat la doar câteva ore după 
ce spărsese maşina lui Lacy şi umblase la centura de siguranţă 
şi airbagul de pe partea pasagerului. Cum Delgado era scos din 
joc temporar şi pentru că situaţia era una urgentă, Vonn l-a 
instruit pe Hank să-i facă o vizită lui Clyde şi să-i dezvăluie 
planul de acţiune. 


Delgado trăia într-o lume a camerelor de supraveghere şi n-ar 
fi făcut niciodată greşeala de a se lăsa filmat în faţa magazinului 
rural al lui Frog. 

In orice caz, criza de rinichi trecuse, aşa că era din nou activ. 
Trase camioneta lui mică pe care scria „Dezinsecţie” pe aleea 
unei case mici de pe un teren de golf la opt kilometri nord de 
Golful Mexic. Intreaga zonă era una exclusivistă, dar Delgado 
cunoştea codul de acces. O companie din Bahamas construise 
reşedinţa, iar o companie din Nevis deţinea compania din 
Bahamas. Undeva deasupra tuturor acelor titluri de proprietate 
era Vonn Dubose. Proprietara casei era la tribunal, unde era 
angajată. Nota chestiuni importante pentru  judecătoarea 
McDover, care-i şi făcuse sugestia iniţială de a cumpăra 
reşedinţa. 

Delgado purta o uniformă drăguță, cămaşă roşie şi şapcă 
asortată şi căra un pulverizator mare, de parcă era gata să 
anihileze orice insectă din Florida Panhandle. Sună la uşă, deşi 
ştia că nu era nimeni acasă. Introduse cu iscusinţă o şurubelniţă 
între broască şi dispozitivul de blocare şi apăsă clanţa. Nici cu 
cheia potrivită n-ar fi deschis mai repede. Inchise uşa după el şi 
aşteptă să se declanşeze alarma. După câteva secunde, aceasta 
începu să sune. Intr-o jumătate de minut avea să se dezlănţuie 
iadul. Tastă codul format din cinci cifre, de care făcuse rost 
după ce spărsese baza de date a companiei de pază. Trase aer 
adânc în piept şi se bucură de linişte. Dacă n-ar fi funcţionat 
codul, ar fi plecat, pur şi simplu. 

Işi puse o pereche de mănuşi din cauciuc şi se asigură că atât 
uşa de la intrare, cât şi cea din spate erau închise. N-avea timp 
de pierdut. Erau două dormitoare. Intui că cel mare era cel 
folosit de proprietară; cel mic avea o serie de paturi 
supraetajate ieftine. Delgado ştia că femeia locuia singură. In 
vârstă de patruzeci şi trei de ani, era divorțată şi n-avea copii. 
Umblă prin două scrinuri cu sertare şi nu găsi nimic altceva 
decât haine. La fel se întâmplă şi în cele două şifoniere, şi în 
cele două băi. In biroul mic şi aglomerat găsi un calculator şi o 
imprimantă care stătea pe un set de dulăpioare lungi şi joase. 
Incet şi metodic, luă la rând fiecare sertar, fiecare dosar şi 
fiecare foaie de hârtie. 


Era un bărbat la ea în casă! JoHelen Hooper îşi trecu degetul 
pe ecranul iPhone-ului. Aplicația de siguranţă o alertă că 
sistemul fusese dezarmat la 9:44, cu două minute în urmă. 
Dădu din nou cu degetul pe display şi apărură imaginile. 
Camera ascunsă în ventilatorul din tavan îl surprinsese pe intrus 
în timp ce se foia pe acolo, îndreptându-se către baie. Bărbat 
caucazian, la vreo patruzeci de ani, cu şapcă şi cămaşă roşie, 
dându-se drept altcineva. Camera ascunsă în sistemul de 
ventilaţie de deasupra patului ei îl surprinsese chiar când intră 
în cameră şi începu să caute prin sertare. Atinsese totul. 

Înghiţi în sec şi încercă să-şi menţină calmul. Se afla la mai 
puţin de şase metri de Claudia McDover, în sala de judecată 
principală din Sterling. Judecătoarea aştepta în timp ce câţiva 
avocaţi chinuiţi se înghesuiau pe lângă boxa juraţilor pentru a 
lua nişte decizii. Din fericire, nu era niciun juriu; Onorata 
Instanță nu făcea decât să audieze moţiuni. 

JoHelen avea în faţă maşina de stenografiat fixată pe tripod. 
Pe masa ei erau un carneţel, nişte acte şi iPhone-ul la care 
încerca să se uite cât mai relaxată posibil. Dar era alarmată! Era 
un bărbat la ea în casă, care-i cotrobăia încet prin lenjerie. lată-l 
închizând sertarul ăla şi trecând la următorul. 

Un avocat începu să vorbească şi JoHelen începu să tasteze. 
Era o audiere de doi bani într-un caz fără sens şi chiar dacă mai 
scăpa un cuvânt pe ici, pe colo, putea oricând să verifice 
înregistrarea audio. Simţea că ameţea şi era îngrozită, însă se 
holba la avocat, se concentra asupra buzelor lui şi încerca să se 
adune. Aplicația înregistra toate imaginile de la toate cele patru 
camere ascunse în casă, aşa că n-avea să piardă nimic când 
urma să le revizioneze în pauza de prânz. 

„Fii calmă, fii calmă, prefă-te plictisită în timp ce înregistrezi 
prostiile lor legale la o viteză de două sute de cuvinte pe minut”, 
chibzui ea. După opt ani de stenografiere fără greşeală la 
tribunal, aproape că putea face treaba asta şi dormind. Somnul 
însă avea şi fie şi el o problemă de acum înainte. 

Momentul mult aşteptat veni. În ultima săptămână, doamna 
judecător şi-a dat arama pe faţă prin schimbările abrupte de 
temperament. Nu fusese niciodată cunoscută ca fiind o 
persoană caldă şi drăguță, dar cu JoHelen fusese întotdeauna 
plăcută şi dăduse dovadă de profesionalism. Se bucuraseră una 


de compania celeilalte, adeseori bârfind şi râzând despre 
lucrurile care se petreceau în sala de judecată. Nu erau prietene 
apropiate, deoarece McDover era mult prea distantă pentru 
relaţiile obişnuite. Îşi păstra toată atenţia pentru Phyllis Turban, 
o persoană pe care JoHelen o ştia bine, însă doar după 
reputaţie. 

Din ziua în care oficialii BCJ-ului sosiseră şi-i înmânaseră 
plângerea, Claudia n-a mai fost ea însăşi. Fusese mai aspră, 
cumva distantă, de parcă ar fi fost distrată sau îngrijorată. In 
mod normal, îşi ţinea emoţiile în frâu şi nu se lăsa pradă 
toanelor. Dar în ultima vreme, şi în special în ultimele zile, 
interacţionase puţin cu JoHelen şi chiar încercase s-o evite, deşi 
în acelaşi timp se străduia să mascheze totul cu câte-un zâmbet 
fals şi cu vreun comentariu ocazional. Vreme de opt ani, cele 
două femei şi-au petrecut aproape fiecare zi în aceeaşi încăpere. 
JoHelen ştia că se schimbase ceva. 

Insă care era treaba cu alarma? Era un sistem nou cu senzori 
la fiecare geam şi uşă, instalat de Cooley cu doar două luni în 
urmă. Dacă a trecut de aşa ceva însemna că individul în cămaşă 
şi şapcă roşii era un profesionist. 

O scurtă pauză cât avocatul căută o foaie de hârtie, iar 
JoHelen se uită pe ecranul telefonului. Musafirul ei nepoftit abia 
dacă se mai vedea din dulap tot cotrobăind prin garderoba ei. 
Să sune la poliţie să-l ridice? Să sune la Paza Cartierului? Nu - 
telefoanele lăsau urme şi în zilele acelea se părea că toate 
urmele duceau spre JoHelen. 

Deodată, doi avocaţi începură să vorbească în acelaşi timp, 
ceva ce era la ordinea zilei în lumea ei: separa cu iscusinţă 
pledoariile celor doi în stenograma oficială fără să piardă nimic. 
Singura chestie are-o scotea din sărite era să audă trei avocaţi 
vorbind concomitent. Era suficient să arunce o singură privire în 
direcţia judecătoarei şi McDover restabilea ordinea în sala de 
judecată. Comunicau adeseori prin simple mişcări ale feţei sau 
mâinilor, dar în acea zi JoHelen încerca să nu se uite la şefa ei. 

Intrusul n-avea cum să descopere ceva incriminator. Era 
suficient de deşteaptă cât să ascundă documentele într-un loc 
inaccesibil. Se aflau în altă parte, undeva sub cheie şi în 
siguranţă. Insă care să fi fost următoarea /or mişcare? Au ucis 
un om ca să intimideze şi să încurce ancheta BCJ-ului. In mod 
evident, îl găsiseră pe Greg Myers şi l-au redus la tăcere. lar 


Cooley, prietenul, confidentul, intermediarul şi complicele ei fie 
se afla pe picior de plecare, fie plecase deja, terifiat şi aparent în 
pragul unei căderi nervoase. O asigurase că ea era în siguranţă, 
că identitatea ei nu fusese dezvăluită niciodată, dar astea erau 
vorbe goale rostite cu o săptămână în urmă. 

Onorata Instanță dădu o pauză de zece minute. JoHelen se 
îndreptă liniştită pe hol către biroul ei mic, unde închise uşa şi 
urmări intrusul, în timp real. Bărbatul se afla încă în casă şi 
cotrobăia prin sertarele din bucătărie, scoțând cu grijă oalele şi 
tigăile şi apoi punându-le la loc aşa cum le-a găsit. Nu era un 
hoţ şi nici n-avea să lase urme. Purta mănuşi. Merse, în cele din 
urmă, în biroul ei, unde se aşeză şi se uită de jur-împrejur. 
Incepu să scoată dosare din sertare de parcă ar fi avut tot 
timpul din lume. 

Lucra pentru Vonn Dubose. lar e; o suspectau în acel moment 
pe ea. 


Allie Pacheco făcu o pauză pe la prânz pentru a o pune la 
curent cu ultimele veşti. Se întâlniră în biroul lui Geismar, la 
masa de lucru plină cu dosare şi alte cazuri în aşteptare. Allie 
povesti fără nicio urmă de îngâmfare despre succesul înregistrat 
cu Clyde Westbay, însă era în mod evident mândru de munca 
lor. Şi ce era mai bun urma să vină. 

Toate cererile lor pentru plasarea de microfoane şi 
supraveghere fuseseră aprobate de un judecător federal, 
aşadar, echipa lor tehnică asculta zeci de telefoane. FBl-ul 
localizase casele lui Vance şi Floyd Maton, Ron Skinner şi Hank 
Skoley, patru dintre cei cinci Veri. Şeful lor, domnul Dubose, 
locuia în prezent într-o reşedinţă de vară din Rosemary Beach. 
Cu o noapte înainte, Hank l-a dus pe Vonn la un restaurant 
elegant din Panama City, unde s-au întâlnit cu un al treilea 
bărbat, un individ care se întâmpla să fie un membru al 
consiliului din districtul Brunswick. Scopul întâlnirii n-a fost unul 
clar, iar FBl-ul n-a tras cu urechea. 

Dubose îi juca încă pe degete. Erau convinşi că numele era 
unul fictiv şi că se descurcase de minune să trăiască drept 
altcineva în ultimii treizeci sau patruzeci de ani. În ceea ce 
privea relaţiile de sânge, în acest caz, trecutul era de nepătruns. 


Date fiind excentricităţile morale ale strămoşilor lor, era greu de 
demonstrat în ce măsură Verii erau rude. Dar ăsta era un aspect 
important doar în ancheta lor referitoare la identitatea reală a 
lui Vonn. Clyde le dăduse numele a şapte alţi directori. Până în 
acel moment, FBl-ul identificase aproape treizeci de baruri, 
restaurante, hoteluri, centre comerciale, cluburi de striptease, 
magazine de băuturi alcoolice şi de cartier, complexuri şi 
cartiere rezidenţiale, precum şi terenuri de golf despre care se 
credea că erau gestionate de cei opt bărbaţi, inclusiv Clyde. 
Fiecare entitate în parte era deţinută de o firmă din străinătate, 
aproape toate înregistrate în Belize, Bahamas sau Insulele 
Cayman. 

De la o oră la alta, ancheta lor se extindea treptat. Şeful lor 
din Jacksonville angaja toată forţa de muncă şi toate resursele 
pe care le cereau cei din Tallahassee. Luna, supervizorul lui 
Pacheco, lăsase totul deoparte şi conducea întreaga operaţiune. 
Procurorul general trimisese patru avocaţi să ajute FBl-ul. 

Pacheco era deja în pâine. Toţi munceau non-stop; nu prea 
părea interesat de Lacy, cel puţin în afara biroului. Când plecă, 
Geismar o întrebă: 

— Vă vedeţi? 

— Tocmai l-am văzut. 

— Ştii la ce mă refer. 

— Am luat prânzul, două cine şi am golit vreo două sticle de 
vin seara târziu. Cred că-l plac, însă o luăm foarte uşor. 

— Nu aşa faci întotdeauna? 

— Ba da. Te deranjează? 

— Într-un fel. E într-o zonă tulbure. 

— Am vorbit cu el despre asta. Suntem de aceeaşi parte a 
străzii, dar nu în acelaşi birou. N-are voie să iasă cu un alt agent 
din oraşul ăsta, însă regulile lor nu mi se aplică. Vrei să mă 
opresc? 

— Şi dacă aş spune „da”? 

— Tu eşti şeful, iar eu aş face aşa cum mi se cere. O să mai 
fie prin preajmă. Nu pleacă nicăieri. 

— Nu-ţi cer asta. Cred că ţi-e bine cu el, dar fii atentă la ce 
spui. Poţi să fii sigură că nu ne zice tot. 

— Adevărat, însă ştie mult mai multe decât noi. 


36 

În timp ce conducea încet către casă, JoHelen revizui în minte 
opţiunile pe care le avea şi-şi dădu seama că niciuna dintre ele 
nu era prea atrăgătoare. N-avea cum să fugă şi să dispară, aşa, 
pur şi simplu. Trebuia măcar să intre şi să vadă dacă lipsea 
ceva, deşi imaginile arătaseră clar că intrusul nu plecase cu 
nimic. A stat înăuntru nouăzeci şi trei de minute, mult prea mult 
pentru dezinsecţiile lunare. A intrat şi a ieşit fără cheie, ştiind 
dinainte codul de acces. Ce-l putea opri să se întoarcă la două 
dimineaţa pentru încă o vizită la domiciliu? „Să rămân acasă sau 
să plec? Şi dacă plec, unde să mă duc?”, reflectă ea. 

Îl înjură pe Cooley cu o amărăciune care o surprinse. 
Începuseră împreună acea conspirație de mică anvergură, ca 
parteneri într-o schemă în care să facă un bine, dar să se şi 
aleagă cu ceva din asta, iar în acele momente el cedase. 
Dispăruse, fugise înainte ca Dubose să pună mâna pe el şi o 
lăsase pe ea în urmă, neprotejată, vulnerabilă, speriată şi 
dezorientată. 

Poarta fu deschisă automat de autocolantul magnetic de pe 
permisul de parcare. Sandy Gables, clădirea 58. Trase maşina 
pe alee, se holbă la casă şi ştiu că nimic nu va mai fi la fel. Asta 
era momentul, nu? Să stea? Să fugă? Să se ascundă? De unde 
să ştie? În acea situaţie critică, trebuia să aibă un prieten care s- 
o protejeze. 

Îşi luă geanta, cobori şi se îndreptă către uşa de la intrare. O 
descuie, dar fără s-o deschidă. Peste stradă îl văzu pe domnul 
Armstrong pierzând vremea prin jurul garajului. Merse la el şi-i 
spuse că a găsit uşa descuiată şi că era speriată. Il întrebă dacă 
putea s-o însoţească. li era jenă să-l roage şi poate că făcea din 
ţânţar armăsar, însă în vremurile acelea o femeie nu putea fi 
niciodată suficient de precaută, nu-i aşa? Domnul Armstrong era 
un suflet blând, pensionat şi plictisit, şi desigur că fu de acord. 
Intrară împreună, iar ea dezarmă alarma. El rămase în 
sufragerie vorbind despre ultima acutizare a zonei zoster de 
care suferea soţia lui cât JoHelen se agită peste tot, verificând 
fiecare cameră în timp ce punea toate întrebările posibile legate 
de boala respectivă. Se uită în dulapuri, sub paturi, în duşuri, în 
cămară, peste tot pe unde s-ar fi putut ascunde o persoană. Ştia 
că nu era nimeni în casă, dar nu conta. Dacă nu căuta măcar 
peste tot, nici nu se putea gândi să rămână. 


Îi mulţumi domnului Armstrong şi-l servi cu un suc dietetic. El 
profită de ocazie pentru o scurtă conversaţie şi o oră mai târziu 
era tot acolo. Ea nu se grăbea deloc să rămână singură. Când, în 
cele din urmă, vecinul plecă, rămase în sufragerie şi încercă să- 
şi adune gândurile. O scândură scârţâi în pod şi se sperie 
groaznic. Inima îi bătea nebunește în piept şi respira din ce în ce 
mai sacadat. Brusc, mai auzi un sunet. Să fi fost paşi? Insă nu 
era nimic în afară de linişte. Se hotărî să plece şi se schimbă 
repede în blugi. Ce să-şi ia? Dacă e; o urmăreau, iar ea ieşea 
grăbită din casă cu bagaje, şi-ar fi dat de gol planurile. Putea să 
aştepte până se lăsa întunericul, ca să strecoare două genţi în 
maşină, dar n-avea nici cea mai mică dorinţă să rămână în casă 
odată cu venirea serii. Îşi luă poşeta cea mai mare şi împachetă 
articole de toaletă şi lenjerie. Într-o sacoşă din hârtie pentru 
piaţă puse o geantă sport şi două perechi de schimburi de 
haine. Erau magazine prin zonă, putea să-şi cumpere oricând ce 
avea nevoie. 

În timp ce plecă, îi făcu cu mâna domnului Armstrong şi se 
întrebă când avea să se întoarcă, oare. 

Conducea spre plajă în sud, schimbă direcţia către vest pe 
autostrada 98 şi se alătură traficului de-a lungul coastei, a 
comunităţilor de la marginea oceanului şi a ocazionalelor 
întinderi de țărm virgin. Privea mereu în oglinda retrovizoare, 
însă renunţă repede. Dacă e; voiau s-o urmărească peste tot 
prin ţară, cum i-ai fi putut opri? Făcu plinul în Destin, apoi ocoli 
în curând Pensacola pe drumuri mai mici. Când conştientiză că 
se afla în Alabama, se îndreptă către est şi făcu o buclă lungă 
până pe autostrada 10. La lăsarea întunericului se opri la un 
motel şi plăti cu bani gheaţă pentru o cameră. 


* 


JoHelen nu vorbise niciodată cu Greg Myers. Ea îi ştia numele, 
deşi el nu cunoştea nimic despre ea. Prin intermediul lui Cooley, 
primise o copie după plângerea depusă de Myers împotriva şefei 
sale. Era dispus să-şi asume riscul de a dezvălui corupţia în 
schimbul unei felii din plăcinta pe care urmau s-o primească, cu 
toate că niciunul dintre cei trei - Myers, Cooley, JoHelen - n-avea 
nici cea mai mică idee când ar fi urmat să depună cererea 
pentru recompensarea dezvăluirii cazului de corupţie şi fraudă. 


Myers, în calitate de avocat şi de acuzator, urma să conducă 
demersurile legale pentru revendicarea recompensei. Cooley, 
fost avocat, intermedia lucrurile între Myers şi JoHelen şi făcea 
aranjamentele pentru o felie sănătoasă. La fel şi pentru Myers. 
Ea primea restul. Înțelegerea era bună şi organizată şi arăta 
bine în teorie. 

Între timp, se presupunea că Myers era mort. Cooley cedase 
şi fugise. lar JoHelen se ascundea într-un motel ieftin, holbându- 
se la un telefon mobil cu cartelă preplătită, cu doar un singur 
număr de telefon pe care-l putea apela. Nu mai era nimeni 
altcineva. Era aproape 10:00 p.m. când sună şi spuse: 

— Domnişoară Stoltz, numele meu este JoHelen Hooper. Am 
numărul dumneavoastră de la Cooley. Vi-l mai amintiţi? 

— Da. 

— Asta este telefonul pe care vi l-a dat? 

— Corect. Dumneavoastră sunteţi informatorul? 

— Da. Cârtiţa, sursa, informatorul. De fapt, Cooley zicea că lui 
Myers îi plăcea să mă numească informatorul, fiindcă urma să 
spun totul despre judecătoarea McDover. Ce ştiţi despre mine? 

— Nimic, nici măcar nu ştiam că sunteţi femeie. De ce m-aţi 
sunat? 

— Deoarece Cooley mi-a dat numărul dumneavoastră. Mi-a 
spus că aveţi un telefon cu cartelă preplătită şi să vă sun dacă 
lucrurile o iau razna şi mă sperii. Ei bine, sunt speriată. 

— Unde e Cooley? 

— Nu ştiu. A cedat şi a fugit, a zis că pleacă din ţară înainte să 
pună Dubose mâna pe el. Ştiţi, pe Myers l-a găsit. Nu mai am cu 
cine altcineva să vorbesc. 

— Bine, să discutăm. De unde o cunoaşteţi pe judecătoarea 
McDover? 

— Sunt grefiera ei de opt ani, dar asta-i altă poveste pe care o 
voi relata în altă zi. Când ne aflam în sala de judecată astăzi, un 
bărbat a intrat la mine în casă şi mi-a căutat prin fiecare 
colţişor. Ştiu asta pentru că am camere ascunse şi conectate la 
o aplicaţie care-mi permite să urmăresc imaginile de 
supraveghere în timp real pe telefon. N-a luat nimic şi intuiesc 
că nu este hoţ. N-a găsit nimic, deoarece nu ţin documente 
confidenţiale acasă, din motive mai mult decât evidente. Cooley 
şi cu mine am plănuit această mică aventură cu ani în urmă şi 
am fost foarte precauţi. Aşa că mi-a securizat casa, a luat 


telefoanele, a făcut de rost de spaţii de depozitare şi a 
implementat mai multe măsuri de protecţie. 

— Mai locuieşte cineva cu dumneavoastră? 

— Oh, nu. Sunt singură, divorțată, fără copii. 

— Aveţi idee cine era intrusul? 

— Deloc, însă l-aş putea recunoaşte, cred, deşi mă îndoiesc că 
voi avea ocazia. Sunt sigură că lucrează pentru Dubose şi 
suspectez că banda lui mă urmăreşte. Informaţiile pe care i le- 
am dat lui Cooley şi lui Myers despre Claudia puteau veni doar 
de la un număr restrâns de oameni. lar eu mă aflu pe listă. 
Regret sincer ce s-a întâmplat cu prietenul tău. 

— Mulţumesc. 

— N-o spun doar aşa. Ar fi fost încă în viaţă dacă nu m-aş fi 
hotărât s-o dau în vileag pe judecătoare. 

— De ce vreţi s-o demascaţi? 

— Asta-i altă poveste. S-o lăsăm pentru altă dată. Acum am 
nevoie de sfaturi şi n-am la cine altcineva să apelez. Mă ascund 
într-un motel, pentru că n-am putut rămâne acasă în seara asta. 
Nu-s sigură că voi putea nici mâine. Dacă nu apar la serviciu, o 
să-şi dea seama. N-am lipsit prea mult în cei opt ani, iar Claudia 
este deja bănuitoare. Dacă mă întorc la serviciu, risc să intru iar 
pe teritoriul ei şi asta mă face să fiu neliniştită. Dacă ei, oricine 
naiba ar fi, au decis că trebuie să fiu eliminată? La serviciu sunt 
o ţintă uşoară, şi la venire, şi la plecare. Ştiţi cât de periculoase 
pot fi drumurile. 

— Sunaţi şi spuneţi că sunteţi bolnavă, că aveţi un virus la 
stomac, ceva extrem de contagios. Li se întâmplă tuturor. 

JoHelen zâmbi. Cât de simplu, de ce nu s-a gândit şi ea la 
asta? Poate pentru că rotiţele i se învârteau necontenit în minte 
şi nimic nu era clar. 

— Poate, dar ce fac mâine? 

— Continuaţi să fiţi în mişcare. 

— Ştiţi că maşina Claudiei are un dispozitiv de urmărire? 
Cooley l-a montat, a dat 300 de dolari pe el şi i-a luat un minut 
să-l instaleze. A zis că a fost floare la ureche. Eraţi la curent cu 
asta? 

— Ştiam că era urmărită, însă n-aveam idee cum sau de către 
cine. 

— Ce vreau să spun este că e foarte uşor să urmăreşti 
oamenii, dar perspectiva de a mă afla în mişcare nu-i o soluţie. 


Ei îmi pot instala chestii în maşină, îmi pot sparge telefonul, cine 
ştie ce mai pot face. Dubose are mijloacele necesare să 
cumpere orice e nevoie. Mă simt destul de vulnerabilă în 
momentul ăsta, domnişoară Stoltz. 

— Spune-mi Lacy. Motelul are bar? 

— Cred că da. 

— Du-te şi stai la bar până se închide. Dacă vreun bărbat 
frumos şi zvelt se dă la tine, mergeţi împreună în cameră. Dacă 
n-ai noroc, urcă-te în maşină şi găseşte un restaurant deschis 
non-stop, poate un popas pentru camioane. Mai pierde câteva 
ore. Dacă motelul are recepţioner pe timp de noapte, stai la 
recepţie până la răsărit. Mă suni atunci. 

— Pot să fac asta. 

— Asigură-te că eşti înconjurată de oameni. 

— Mulţumesc, Lacy. 


37 

Aşa cum fusese instruit, Clyde se întâlni cu Hank Skoley pe un 
şantier mare, la trei kilometri vest de Panama City şi la un 
kilometru jumătate de Golful Mexic. Indicatoare uriaşe anunțau 
construirea complexului Honey Grove, un ansamblu rezidenţial 
cu case minunate, magazine fenomenale, golf din belşug şi 
toate astea la doar două minute de Emerald Coast. În 
depărtare, buldozerele puneau la pământ o pădure. Undeva mai 
aproape, nişte echipe montau borduri şi jgheaburi. Şi lângă 
drumul principal se ridicau case. 

Clyde îşi parcă maşina şi apoi urcă în SUV-ul negru Mercedes 
al lui Hank. Autovehiculul rulă pe câteva străzi pavate, şerpuind 
în jurul a zeci de camioane de construcţii şi dubiţe parcate la 
întâmplare pe parcele de pământ. Sute de muncitori se agitau 
peste tot. Pe măsură ce te apropiai de capătul străzii, casele 
erau aproape terminate, iar puţin mai încolo erau trei case de 
prezentare  noi-nouţe menite să ademenească potenţialii 
cumpărători. Hank trase maşina pe aleea uneia dintre ele. Uşa 
garajului era deschisă. Casa era goală, nu erau nici oameni şi 
nici mobilă. 

— Urmează-mă, spuse Hank şi urcară nişte scări. 

Vonn Dubose aştepta în dormitorul principal, nemobilat. 
Privea pe fereastră de parcă ar fi admirat frenezia unui alt 
proiect imobiliar care pârjolea pământul. Îşi strânseră mâinile, 
vorbiră şi Vonn chiar zâmbi. Şeful părea să fie într-o stare bună. 
Clyde nu-l mai văzuse de un an şi nu se schimbase deloc. Era 
slăbuţ, cu un bronz frumos, purta cămaşă de golf şi pantaloni 
kaki şi părea a fi un alt pensionar bogat. 

— Aşadar, ce te mai preocupă? întrebă Vonn. 


* 


Microfonul era plantat în ceasul Timex de la încheietura 
stângă a mâinii lui Clyde, un ceas identic cu cel pe care-l purta 
de trei ani. Nu observase ce ceasuri purtau Hank şi Vonn şi era 
aproape sigur că nici ei nu acordaseră atenţie ceasului pe care-l 
purta el. Bărbaţii au tendinţa să ignore astfel de detalii, dar 
Pacheco şi tehnicienii lui nu-şi asumau niciun risc. Cureaua din 


25 Denumire neoficială dată zonei de coastă dintre statul american Florida şi 
Golful Mexic (n.tr.) 


piele era strânsă din cauza unui vibrator mic de pe spatele 
ceasului. Când duba se afla în aria de acoperire, simţea ceasul 
vibrând şi Clyde ştia că putea începe. 

Duba era o replică exactă a maşinilor de curierat FedEx şi se 
opri în faţa casei de alături. Şoferul, îmbrăcat în uniforma 
oficială FedEx, cobori şi deschise capota; nişte probleme 
mecanice. În spate erau cei de la FBI - Allie Pacheco şi trei 
tehnicieni cu echipamentul adecvat. Când ajunseră într-o arie de 
şaizeci de metri faţă de Timex, apăsară un buton şi ceasul vibră. 
În dormitor, microfonul din ceas urma să înregistreze orice 
şoaptă pe o rază de zece metri. 

Cu o zi înainte, Clyde petrecuse patru ore cu Allie Pacheco şi 
alţi doi agenţi repetându-şi rolul. Şi iată că venise timpul marelui 
moment. Trebuia să-l ofere pe Vonn Dubose pe tavă şi el, Clyde 
Westbay, avea să facă doar câţiva ani de închisoare, după care 
putea să îmbătrânească liber. 


— Două lucruri am de zis, Vonn, răspunse Clyde. Nu pot da de 
Zeke Foreman. l-am spus să dispară în urmă cu două 
săptămâni, dar să mă sune la două zile. Am vorbit de câteva ori, 
apoi gata. Cred că puştiul s-o fi speriat şi o fi dat bir cu fugiţii. 

Vonn se uită la Hank, ridică din umeri, pe urmă din nou la 
Clyde. 

— Ştiu asta deja. 

Stomacul lui Clyde se zbătea suficient de tare cât să scoată 
zgomote care puteau fi înregistrate de Timex. Făcu totuşi câţiva 
paşi şi-şi continuă rolul. 

— Uite, Vonn, este numai vina mea şi-mi asum toată 
responsabilitatea. A fost o mişcare proastă din partea mea şi, ei 
bine, cine ştie ce se mai poate întâmpla. 

— Am crezut că ţi-am transmis să treci peste nemulţumirea 
mea în legătură cu ce s-a întâmplat, zise Dubose uitându-se la 
Hank, apoi îşi întoarse privirea către Clyde şi continuă: 
Bineînţeles că a fost o prostie, dar s-a întâmplat, iar eu am 
trecut peste acel eveniment. Se pare că lucrurile sunt sub 
control. Fă-ţi în continuare treaba şi condu hotelurile, şi o să fac 
rost de alţi oameni pentru treburile cu adevărat murdare. 


— Mulţumesc, Vonn. Cealaltă problemă este că voiam doar 
să-ţi spun că sunt dispus să plec din oraş un an sau doi. Cred că 
ar fi chiar o idee bună dacă, ştii, aş pleca într-o vacanţă şi aş 
dispărea până când se liniştesc apele. Vezi tu, Vonn, nu prea mă 
înţeleg cu nevastă-mea în ultima vreme şi, ca să fiu sincer, mi- 
ar prinde bine să pun ceva distanţă între mine şi ea. Nu vrem să 
renunţăm la mariaj, însă e de acord să plec pentru o vreme. 

— Poate că nu-i o idee rea. Am să mă mai gândesc. 

— Adică totuşi e faţa mea în înregistrarea aia şi nu ştiu cum 
aş putea să reacţionez dacă ar apărea poliţia la birou să mă ia la 
întrebări. Doar gândul ăsta mă face să fiu neliniştit, Vonn. Mai 
degrabă plec pentru o vreme. Am oameni buni şi de încredere 
pe care să-i las în locul meu, pe care oricum i-aş verifica în 
fiecare săptămână. Hotelurile o să fie bine. 

— După cum am mai menţionat, am să mă gândesc. 

— Bine. 

Clyde ridică din umeri de parcă nu mai avea nimic altceva de 
zis. Făcu un pas către uşă, se opri şi întoarse către Vonn. Venise 
momentul pentru rolul de Oscar. 

— Uite, Vonn, trebuie să-ţi zic că-mi iubesc slujba şi că sunt 
mândru să fac parte din organizaţia ta, dar ai zis ceva de 
„treburile murdare” şi... vocea începu să-i tremure şi cuvintele 
erau hârşâite. Uite ce e, Vonn, pur şi simplu, nu-s făcut pentru 
aşa ceva, înţelegi ce vreau să zic? N-am ştiut că bărbatul ăla 
trebuia să moară şi că totul fusese plănuit. Cineva a umblat la 
centura şi la airbagul de pe partea lui şi sărmanul om a ieşit prin 
parbriz. Trebuia să-l fi văzut, Vonn. Avea faţa tăiată ca naiba şi 
sângele gâlgâia peste tot, şi se tot zbătea. S-a uitat la mine, 
Vonn. Mi-a aruncat o privire cu care implora. Am coşmaruri 
acum, Vonn. L-am lăsat acolo, pur şi simplu. Habar n-aveam ce 
făceam. Trebuia să-mi fi spus cineva despre ce era vorba, Vonn! 

— Ţi s-a zis să faci o treabă, mârâi Vonn apropiindu-se de el. 

— Dar n-am ştiut că treaba implica să omor pe cineva. 

— Se numeşte intimidare, Clyde. Asta este numele jocului şi 
aşa conduc totul. Dacă n-ar exista intimidarea, nu m-aş afla 
unde sunt şi nici tu n-ai face banii pe care-i faci din gestionarea 
hotelurilor mele. In afacerea asta, trebui să pui oamenii la punct 
şi uneori oamenii nu ascultă decât de intimidare. Dacă nu vrei s- 
o faci, foarte bine. Probabil că m-am înşelat în privinţa ta. Am 
crezut că eşti mai curajos. 


— Aşa am crezut şi eu, însă mi-a dispărut orice urmă de curaj 
când l-am văzut pe bărbatul ăla sângerând până la moarte. 

— Asta face parte din proces. 

— Ai văzut vreodată pe cineva sângerând până la moarte, 
Vonn? 

— Da, răspunse Vonn mândru. 

— Ce întrebare prostească! 

— Altceva? rosti Vonn, uitându-se la Hank de parcă voia să-i 
comunice să-l ia pe Clyde de acolo. 

Westbay ridică mâinile în semn de cedare şi se retrase. 

— Bine, bine, dar chiar vreau să plec vreun an ca să mă 
detaşez de toate astea. Te rog, Vonn! 

— Am să mă gândesc la asta. 


În dubă, Allie Pacheco îşi dădu jos căştile şi le zâmbi 
tehnicieni-l lor. „Superb. «Se numeşte intimidare, Clyde. Asta 
este numele jocului şi aşa conduc totul.»” 

Deodată, şoferul maşinii de curierat FedEx porni duba. Se 
puse în mişcare tocmai când Clyde şi Hank ieşeau din casa de 
prezentare. Clyde o observă, însă n-avea nici cea mai mică idee 
că era plină cu agenţi FBI. 

Hank rămase tăcut cât şerpuiră prin şantier. Drumul era 
blocat de un camion încărcat cu cărămizi. In faţa lor aştepta 
maşina de curierat. Hank bătu cu degetele pe volan şi spuse: 

— Mă întreb ce-o fi căutând maşina de curierat aici. Nu s-a 
mutat încă nimeni. 

— Bănuiesc că sunt peste tot, zise Clyde. 

Ceasul vibră din nou. Pacheco era pe aproape şi-i transmitea 
„Continuă să vorbeşti!” 

— Deci, Hank, crezi că am greşit că i-am spus lui Vonn despre 
faptul că nu vreau să fac treburile murdare? 

— N-a fost o decizie prea deşteaptă. Vonn dispreţuieşte 
oameni slabi. Ţi-ar fi fost mai bine dacă nu spuneai nimic. Ai 
vrut să te vezi cu el şi să-l anunţi că vrei să dispari. Dar treaba 
aia cu speriatul şi datul înapoi nu prea merge cu Vonn. 

— Încercam să subliniez că nu m-am angajat să omor oameni. 

— Nu, aşa e. Însă Vonn a văzut ceva în tine. La fel şi eu. 
Bănuiesc că ne-am înşelat. 


— Ce anume? Ce credeţi că aţi văzut? 

— Un bărbat pe care nu-l deranjează să-şi murdărească 
mâinile. 

— Serios?! 

— N-ar fi mai bine să taci, Clyde? Ai vorbit suficient pentru o 
zi. 

„La fel şi tu”, chibzui Allie şi zâmbi din nou. 

Clyde plecă din Honey Grove şi, aşa cum fusese instruit, se 
întoarse la hotelul Surfbreaker din Fort Walton Beach. Vorbi cu 
secretara, dădu un telefon şi plecă. Folosind o ieşire lăturalnică 
din apropierea unei rampe de încărcare, ieşi din clădire şi urcă 
pe locul din spate al unui SUV gri. In faţă, erau doi agenţi FBI. In 
timp ce se îndepărtau de Surfbreaker, şoferul îi spuse peste 
umăr: 

— Ai lucrat bine. Pacheco zice că ai fost minunat. L-ai prins. 

Clyde rămase tăcut. Nu voia nici să vorbească, nici să fie 
felicitat. Se simţea ca un vierme pentru că-şi trădase colegii şi 
ştia că lucrurile urmau să se agraveze. Nici nu putea să-şi 
imagineze ziua în care avea să intre în sala de judecată 
aglomerată şi să spună povestea în faţa juraţilor în cazul uciderii 
lui Hugo Hatch, în vreme ce Vonn Dubose îl urmărea de la masa 
acuzatului. 

Îşi scoase ceasul şi-l întinse unui agent din faţa lui. 

— Voi trage un pui de somn. Treziţi-mă când ajungem în 
Tallahassee. 


Până vineri la 9:00 a.m., Lacy nu mai primise niciun semn de 
la JoHelen, care nu mai răspundea pe telefonul pe care-l folosise 
cu o seară înainte. Lacy îl informă pe Geismar şi erau îngrijoraţi. 
Lacy sună de la un telefon fix la biroul grefierului din Sterling şi, 
după ce fu pusă pe aşteptare, fu informată că judecătoarea 
McDover nu se afla la serviciu în dimineaţa aceea. Exista 
probabilitatea să prezideze un caz în oraşul Eckman. Din 
moment ce exista posibilitatea ca JoHelen să fi mers la serviciu, 
Lacy sună la biroul grefierului din Eckman, unde o femeie 
confirmă că judecătoarea se afla în clădire, dar fără să 
prezideze. Nu era nimic pe agenda de lucru. 


După alte câteva piste moarte, Lacy se văzu nevoită să stea şi 
să aştepte. Reveni cu un telefon la Gunther, cu care avu o 
conversaţie plăcută. El n-avea nimic plănuit pentru sfârşitul de 
săptămână, cu excepţia uzualelor treburi urgente, şi spuse că ar 
putea veni să ia cina împreună sâmbătă seara. Ea promise să 
revină cu un telefon mai târziu. 


JoHelen se trezi şi văzu că soarele se afla sus, pe cer, şi 
acumulatorul telefonului era descărcat. Ultimul telefon pe care-l 
primise de la Cooley rămăsese fără acumulator şi încărcătorul 
era acasă. Işi folosi telefonul personal şi o sună pe Claudia, pe 
care o informă cu detalii destul de convingătoare despre 
problema cu stomacul deranjat. Judecătoarea păru cumva 
convinsă şi uşor înduioşată. Din fericire, nu era nimic pe agenda 
de lucru în ziua respectivă care să necesite prezenţa unui 
grefier. Insă asta nu însemna că era o zi liberă. JoHelen era 
mereu înconjurată de stenograme care necesitau o transcriere. 

Trebuia să facă rost de blestematul ăla de încărcător, ceea ce 
presupunea un drum înapoi acasă. Plecase de la bar la miezul 
nopţii. Singurul bărbat pe care l-ar fi putut agăța era un 
camionagiu de patruzeci de ani cu o barbă neîngrijită care-i 
atârna până la pântecul amplu. li permise să-i facă cinste cu un 
pahar, dar n-ar fi putut fi tentată în niciun caz să meargă mai 
departe. 

Predă cheia camerei la nouă şi conduse către plajă, o oră 
înspre sud-est. De-a lungul drumului îşi repetă în minte să fie 
atentă la oglinda retrovizoare, însă nu era făcută pentru prostiile 
acelea de spionaj. Trase maşina în faţa casei cu un gol în 
stomac şi-şi spuse că nu va mai putea trăi acolo. Fiecare 
milimetru al spaţiului ei privat fusese atins şi examinat de un 
bărbat cu intenţii necurate. Chiar dacă şi-ar fi schimbat 
încuietorile şi ar fi dublat sistemele de securitate, tot nu s-ar mai 
fi putut relaxa acolo. Domnul Armstrong scotea buruieni de 
lângă veranda din faţa casei şi părea că voia să mai flirteze un 
pic. Îl ademeni cu un zâmbet larg şi o invitaţie: 

— Veniţi să bem ceva. 

Intrară împreună în casă şi se opriră lângă uşă cât dezarmă 
ea alarma. Apoi JoHelen merse în dormitor, verifică fiecare 


cameră vorbind neîntrerupt şi întrebând despre boala doamnei 
Armstrong. Găsi încărcătorul acolo unde-l lăsase, pe etajera din 
baie. Puse telefonul la încărcat şi se întoarse în hol, de unde 
merseră în sufragerie. 

— Unde aţi fost azi-noapte? întrebă el. 

El şi soţia lui erau bine cunoscuţi pentru curiozitatea şi lipsa 
lor de discreţie. Monitorizau tot ce se petrecea pe stradă şi 
voiau să ştie despre toţi. 

— La sora mea, în Pensacola, răspunse JoHelen, anticipând 
următoarea întrebare despre locaţia acesteia. Dacă mă gândesc 
mai bine, haideţi să bem sucul cu Gloria, propuse ea sub 
impresia că lucrurile erau în ordine în casă. 

— Oh, i-ar face mare plăcere. 

Sorbiră sucurile la umbră pe veranda din spate a soţilor 
Armstrong. Din fericire, Gloria avea zona zoster localizată pe 
partea de jos a spatelui şi, ca să-i arate, ar fi trebuit să se 
dezbrace. JoHelen fu scutită. 

— Aveţi scurgerea înfundată? 

— Nu cred. De ce? 

— A venit instalatorul pe la nouă dimineaţa. 

Instalatorul? JoHelen se hotărî repede să nu-i sperie şi explică: 

— Am avut o scurgere, dar trebuia să vină luni. 

— Trebuie să vă zic că-i un tip cam insistent. N-aş avea 
încredere în el dacă aş fi în locul dumneavoastră. 

— De ce? 

— Păi, l-am urmărit când s-a dus la uşă şi a sunat. Pe urmă a 
început să tragă de clanţă, ba chiar a băgat mâna în buzunar şi 
a scos o lamă sau ceva, de parcă voia să intre cu forţa. Sper să 
nu vă supăraţi, însă am tipat la el şi m-am dus acolo. L-am 
întrebat ce naiba meşterea. Şi-a vârât lama în buzunar şi încerca 
să se poarte ca şi cum nu făcea nimic, şi i-am zis că nu eraţi 
acasă. A mormăit ceva că se va întoarce mai târziu şi abia 
aştepta s-o şteargă de acolo. Eu, una, mi-aş căuta un alt 
instalator. Vă jur că era dubios. 

— Nu poţi să mai ai încredere în nimeni în vremurile astea, 
replică JoHelen şi reveni la subiectul zona zoster despre care 
Gloria era dornică să vorbească în detaliu. 

În timp ce povestea că era al treilea episod în ultimii douăzeci 
de ani, rotiţele din mintea lui JoHelen se învârteau. Deodată, 
Gloria îşi întrebă soţul: 


— l-ai pomenit despre individul de ieri de la dezinsecţie? 

— Nu, am uitat. Eram pe terenul de golf, dar Gloria jură că a 
fost în casă un bărbat de la dezinsecţie şi a stat acolo cel puţin o 
oră. 

Preferând din nou să nu-i alarmeze şi să nu provoace un val 
de alte întrebări, JoHelen preciza: 

— A, da. E băiatul nou, Freddie. Are cheie. 

— Sigur că da, treaba asta necesită timp, spuse Gloria. 

Cu prima ocazie, jJoHelen se scuză că vrea să sune la firma de 
instalatori, ca să facă o plângere. Îşi luă la revedere şi traversă. 
Merse direct la telefon, o sună pe Lacy şi-i povesti tot. 


38 

Marele Juriu federal era convocat pentru vineri, 14 octombrie, 
ora 1:00 p.m. Când fusese ales cu patru luni în urmă, avea 
douăzeci şi trei de membri, toţi cetăţeni cu drept de vot din şase 
districte care formau împreună districtul nordic al Floridei. 
Aveau de făcut o muncă solicitantă, în special pentru aceia 
dintre ei care nu se oferiseră voluntari. Erau plătiţi prost, 40 de 
dolari pe zi, şi abia dacă îşi acopereau cheltuielile. Şi totuşi, 
slujba lor era una importantă şi uneori foarte interesantă, mai 
ales când FBl-ul şi procurorul general se aflau pe urmele 
organizaţiilor criminale. 

Şaptesprezece dintre ei răspunseră în timp scurt şi, din 
moment ce era nevoie doar de şaisprezece pentru a avea 
cvorum, se apucară repede de treabă. Cum ancheta câştiga 
amploare de la o oră la alta şi exista şansa de a pune sub 
acuzarea de omor deosebit de grav oameni albi bogaţi, 
procurorul general profită de ocazie şi preluă controlul cazului. 
Numele ei era Paula Galloway, un procuror veteran numit de 
Obama. Adjunctul ei direct era Rebecca Webb, care ştia la 
momentul respectiv mai multe decât oricine, în afară de Allie 
Pacheco, chemat ca prim martor. 

Din moment ce-i puseseră deja sub acuzare pe Zeke Foreman 
şi pe Clyde Westbay, juriul cunoştea evenimentele despre 
moartea lui Hugo Hatch. Allie recapitulă totul repede şi răspunse 
la câteva întrebări. Domnişoara Galloway îi surprinse chemându- 
| pe următorul ei martor: chiar şoferul camionetei. 

Din străfundurile programului de protecţie a martorilor apăru 
Zeke Foreman, care jură să spună adevărul. Nu fură puse sub 
discuţie nici înţelegerea pe care-o făcuse, nici noua lui locaţie. 
Işi relată povestea şi juraţii fură captivaţi. Din moment ce fusese 
deja pus sub acuzare, păreau mulţumiţi de decizia pe care o 
luaseră şi fascinaţi de detaliile evenimentelor din ziua de 22 
august. Puseră multe întrebări şi Zeke se descurcă de minune. 
Era relaxat, avea remuşcări şi era foarte credibil. Galloway, 
Webb, Pacheco şi ceilalţi agenţi FBI aflaţi în încăpere îl 
urmăreau cu mare atenţie. Intr-o zi avea să depună mărturie 
împotriva Verilor, iar avocaţii lor vor încerca să-l anihileze. 

Următorul martor fu Clyde Westbay. Părea să se simtă în 
largul lui în prezenţa Marelui Juriu federal care-l pusese sub 
acuzare cu doar o săptămână în urmă. Tocmai trecuse cu bine 


de primul său test cu adevărat important, o întâlnire faţă în faţă 
cu şeful lui în timp ce purta un microfon şi scotea de la el 
declaraţii incriminatoare. În prima oră, Clyde discută despre 
rolul lui în accidentul de maşină, în următoarele două ore vorbi 
despre organizaţia Dubose şi rolul lui, al lui Clyde, în organizaţie. 
Nu ştia nimic despre cum erau scoşi banii din cazinou, dar captă 
interesul Marelui Juriu cu povestea lui despre cum spăla banii la 
mesele de blackjack. 

Unul dintre juraţi, un anume domn Craft din Apalachicola, 
mărturisi o anume predilecție pentru blackjack şi povesti că 
petrecuse o grămadă de timp la cazinoul Treasure Key. Era 
fascinat de schema spălării banilor şi întrebă despre atât de 
multe detalii, încât domnişoara Galloway sugeră la un moment 
dat să treacă şi la alte puncte ale mărturiei. 

Mai târziu, Pacheco puse înregistrarea conversaţiei dintre 
Clyde şi Vonn, care avusese loc cu doar opt ore în urmă. 

Când Clyde termină, după aproape cinci ore de mărturie, 
domnişoara Galloway îi instrui pe juraţi despre faptele care se 
aflau sub incidenţa legilor federale. Cum vehiculul furat trecuse 
graniţa statului, asta însemna că arma crimei fusese folosită în 
comerţul interstatal. Faptul că Zeke primise 5.000 de dolari 
pentru rolul jucat în crimă se încadra în categoria asasinat la 
comandă, deci omor deosebit de grav. Şi faptul că exista o 
bandă de infractori organizată, în care unul sau mai mulţi 
membri săvârşiseră acte criminale în interesul organizaţiei, 
însemna că toţi membrii erau pasibili de punere sub acuzare. 

Era aproape 8 seara când Marele Juriu federal votă în 
unanimitate să-i pună sub acuzare pe Vonn Dubose, Hank 
Skoley, Floyd şi Vance Maton şi Ron Skinner pentru uciderea lui 
Hugo Hatch şi vătămarea corporală gravă a lui Lacy Stoltz. Pe 
listă fusese trecut, totodată, şi Clyde Westbay, însă el urma să 
fie retras. Înțelegerea lui pentru crimă cu premeditare elimina 
punerea sub acuzare pentru omor deosebit de grav. Era 
imperios ca Dubose şi ceilalţi să-l considere încă pe Clyde ca 
făcând parte din aceeaşi oală cu ei. Aveau să afle mult mai 
târziu despre aranjamentul lui cu guvernul. 


* 


Lacy se afla lângă aragaz, amestecând ultimele ingrediente, 
midii proaspete, în versiunea ei de cioppino, un fel de mâncare 
italiană ca o tocană de peşte cu mai multe tipuri de scoici, 
creveţi şi cod. Masa era pregătită, lumânările aprinse, sticla de 
vin alb Sancerre la gheaţă. Allie sună imediat ce părăsi clădirea 
federală, cu zece minute în urmă. Il întâmpină la uşă cu un sărut 
plin de afecţiune. Nimic mai mult, cel puţin pe plan fizic. In mod 
indubitabil, se măsurau unul pe altul întrebându-se ce le rezerva 
viitorul. Lacy nu era pregătită nici fizic, nici emoţional să treacă 
la următorul nivel, iar el nu făcea presiuni asupra ei. Părea c-o 
adoră şi că era dispus să aştepte. 

Ea turnă vin în pahare în timp ce el îşi dădu jos sacoul şi 
cravata. Zilele de lucru de până la douăzeci de ore se adunau şi 
era aproape extenuat. Deşi procedurile Marelui Juriu erau 
extrem de confidenţiale, ştia că putea avea încredere în ea. La 
urma urmelor, erau de aceeaşi parte a baricadei şi înțelegeau 
noţiunea de confidenţialitate. 

Toate acuzările erau în ordine, sigilate deocamdată, însă gata 
să fie aduse la cunoştinţă în curând pe durata raziei FBl-ului. Nu 
ştia exact când, dar arestările erau iminente. 

Paula Galloway şi FBl-ul adoptaseră strategia folosirii a două 
tipuri de punere sub acuzare. Prima era cea mai urgentă şi cea 
mai importantă, însă în acelaşi timp şi cea mai uşoară. Cu 
mărturiile lul Zeke Foreman şi Clyde Westbay, cazul de ucidere 
era clar, iar dovezile erau solide dincolo de orice îndoială. 
Presupunând că habar n-aveau de nimic, era o chestiune de zile 
până când Dubose şi băieţii lui să fie închişi fără dreptul la 
cauţiune. În acelaşi timp, FBl-ul urma să organizeze raiduri în 
casele, în birourile lor, vizaţi fiind pe lângă ei şi Claudia 
McDover, Phyllis Turban, Căpetenia Cappel, fiul lui, Billy, şi 
avocaţii din Biloxi care l-au reprezentat pe Dubose ani de-a 
rândul. Fiecare chestiune care fusese identificată ca având 
legătură cu organizaţia era o ţintă şi multe dintre ele urmau să 
fie închise temporar. Cazinoul avea să roiască de agenţi cu 
mandate de percheziţie. Procurorul general încerca să convingă 
un judecător federal să închidă cazinoul pe termen nelimitat. Al 
doilea tip de acuzare, pentru criminalitate organizată, avea să 
includă un val de arestări care erau coordonate cu raidurile, cu 
judecătoarea McDover scoasă cap de afiş şi poate şi cu 
Căpetenia imediat în urma ei. 


— Myers numea toată chestia asta o bombă RICO, cu 
dispersie, spuse Lacy. Asta i-a venit şi lui de hac, cu mulţi ani în 
urmă. 

— O descriere foarte bună. O să fie un dosar gros. Deci în 
timp ce Dubose o să se găsească în celula de închisoare, 
întrebându-se cum naiba a ajuns acolo acuzat de crimă, o să 
primească şi un mic cadou RICO. 

— O să aibă nevoie de zece avocaţi. 

— Aşa e, dar nu-i poate angaja. Toate conturile lui sunt 
îngheţate. 

— Myers, Myers. Mă întreb pe unde-o fi. Chiar îl simpatizam. 

— Păi, mă îndoiesc că-l vom mai vedea vreodată. 

— Oare vom afla vreodată ce s-a întâmplat cu el? 

— Nu cred. Poliţia din Key Largo n-a găsit nimic. Dubose şi-a 
şters urmele şi, dacă e în spatele chestiei ăsteia, probabil că nu 
vom afla niciodată, doar dacă vreunul dintre asasinii lui poate fi 
convins să vorbească. 

Lacy mai turnă vin. Marele Juriu federal urma să lucreze şi a 
doua zi, sâmbătă, şi chiar şi duminică dacă era cazul. Urgenţa 
era mai mult decât clară: orice anchetă de durată cu martori 
târâţi în faţa Marelui Juriu putea să rezulte oricând într-o 
scurgere de informaţii care să le dejoace planurile. Cei care 
lucrau pentru organizaţia criminală aveau şi mijloacele, şi 
cunoştinţele necesare ca să dispară subit. Imediat ce Verii erau 
arestaţi sub acuzaţia de crimă, directorii, comisionarii, şoferii, 
gărzile de corp şi curierii puteau fugi. După opt zile de tras cu 
urechea neîncetat, FBl-ul avea pe listă douăzeci şi nouă de 
nume ale unor potenţiali membri. 

— Deci mai întâi trageţi şi apoi întrebaţi, zise Lacy. 

— Cam aşa ceva. Şi nu uita, putem oricând rectifica o 
acuzare, să adăugăm sau să scoatem oricând acuzaţi. Este o 
anchetă uriaşă şi va dura mult până când va fi totul descâlcit. 
Avem de gând să lovim în forţă şi să-i închidem pe toţi înainte 
de a mai măslui dovezi. Sunt lihnit de foame. 

— Ai mâncat de prânz? 

— Nu. Doar un hamburger uleios la un fast-food. 

Amestecă salata în timp ce ea punea cioppino în două boluri. 

— Are sos roşu, aşa că mă gândesc că merge bine vinul roşu. 
Ce zici? 

— E bun roşu, consimţi ea. 


— Bine atunci. Deschide sticla aia de Barolo. 

Lacy scoase o baghetă unsă cu unt din cuptor şi servi 
salatele. Se aşezară la masă şi sorbiră din vin. 

— Miroase delicios, spuse el. Mulţumesc că m-ai aşteptat. 

— Nu voiam să mănânc singură. 

— Găteşti des? 

— Nu. Nu e nevoie. Am o întrebare. 

— ZI! 

— La momentul ăsta al investigaţiei, unde anume e inclus 
informatorul? 

— Ce informator? 

— Cârtiţa, persoana care este aproape de McDover, cea care-i 
oferea detalii lui Cooley şi care la rândul lui le oferea mai 
departe lui Myers. 

Allie molfăia o gură zdravănă de salată şi o studia. 

— Nu-i atât de important acum, dar e posibil să avem nevoie 
de el mai târziu. 

— E o femeie şi m-a sunat ieri, speriată din cale afară. A intrat 
cineva la ea în casă şi i-a umblat printre lucruri. O vede pe 
McDover zilnic şi crede că e posibil ca judecătoarea să fi intrat la 
bănuieli. 

— Cine e? 

— Am jurat să nu-i dezvălui identitatea, cel puţin nu acum. 
Poate mai târziu. După cum spuneam, e foarte speriată şi nu 
ştie ce să facă şi în cine să aibă încredere. 

— Va deveni la un moment dat un martor foarte important. 

— Nu cred c-o să vrea să iasă în faţă. 

— Se prea poate să n-aibă de ales. 

— Dar n-o puteţi obliga să depună mărturie. 

— Nu, n-o putem obliga, însă o putem convinge. Mâncarea 
asta este delicioasă. 

Înmuie o bucată de pâine în sos şi mâncă direct cu mâna. 

— Mă bucur că-ţi place. Şi deci munceşti mâine? 

— Oh, da. Juriul se întruneşte la nouă. Trebuie să fiu acolo la 
opt şi cred că va fi încă o zi lungă. Şi duminică la fel. 

— Munciţi mereu aşa? 

— Nu, primim rar cazuri atât de mari. Intervine şi adrenalina. 
Ca azi-dimineaţă, când eram în dubă cu încă trei tehnicieni, la o 
temperatură de cincizeci de grade şi-i ascultam pe Westbay şi 
pe Dubose. Treburi dintr-astea îţi cam cresc pulsul. Se simte 


valul de adrenalină şi ăsta este unul dintre motivele pentru care 
iubesc meseria asta. 

— Cât îmi poţi dezvălui? 

Allie se uită de jur-împrejur de parcă spionii ar fi putut fi în 
apropiere. 

— Ce vrei să ştii? 

— Totul. Ce-a zis Dubose? 

— E minunat. 


39 

Sâmbătă, Lacy dormi până pe la şapte, o oră târzie pentru ea. 
Cu toate acestea, nu se simţea pregătită să-şi înceapă ziua. Dar 
câinele ei, Frankie, îşi vedea de rutina de dimineaţă: adulmeca, 
scheuna pentru a o trezi, deoarece avea nevoie să urineze. Intr- 
un târziu, îi dădu drumul afară şi-şi puse de cafea, când îi vibră 
telefonul. Allie Pacheco, 7:02. 

— Mi-a plăcut cina, spuse el. Ai dormit bine? 

— Minunat. Tu? 

— Nu, prea multe gânduri. Uite ce e, am prins nişte convorbiri 
aseară care-s cel puţin neliniştitoare. Sper că informatorul 
despre care ai vorbit ieri nu este grefier. 

— De ce? 

— Fiindcă dacă este grefiera lui McDover, atunci e în pericol. 
Ascultăm multe telefoane şi nu-ţi pot reproduce exact cuvintele 
pe care le-au folosit, vorbeau într-un limbaj codat uşor prostesc, 
însă se pare că şeful a dat ordinul. 

— Ea este, Allie. Myers o numea informatorul. 

— Ei bine, sunt pe urmele ei. Ştii unde e? 

— Nu. 

— Poţi s-o contactezi? 

— Am să încerc. 

— Fă-o şi apoi sună-mă. 

Lacy dădu drumul câinelui înapoi în casă şi-şi turnă o ceaşcă 
de cafea. Luă telefonul şi o sună pe JoHelen. După al cincilea 
apel, răspunse o voce sfioasă: 

— Lacy, tu eşti? 

— Da. Unde eşti? 

Urmă o pauză lungă, apoi JoHelen întrebă: 

— Dacă ne ascultă careva? 

— Nu ne ascultă nimeni. Nu ştie nimeni de telefoanele astea. 
Unde eşti? 

— În Panama City Beach, la un hotel ieftin, am plătit cu bani 
gheaţă. Mă uit la ocean. 

— Tocmai ce-am vorbit cu cei de FBI. Au surprins o 
conversaţie dimineaţă devreme. Cred că eşti în pericol. 

— ţi spun asta de două zile. 

— Rămâi în cameră. Sun la FBI. 

— Nu! Nu face asta, Lacy! Cooley mi-a zis să n-am niciodată 
încredere în FBI. Nu-i suna! 


Lacy începu să-şi roadă o unghie şi se uită la Frankie, care 
cerea micul dejun. 

— Trebuie să ai încredere în ei, JoHelen. Viaţa ta este în 
pericol. 

Legătura telefonică se întrerupse. Lacy mai sună de două ori, 
dar degeaba. Hrăni repede câinele, îşi puse nişte blugi şi plecă. 
La volanul noii ei Mazda hatchback, pe care şi-o cumpărase cu 
patru zile în urmă şi în care încă încerca să se relaxeze, îl sună 
pe Allie şi-i povesti tot. El o informă că deocamdată era ocupat 
cu Marele Juriu şi-i ceru să-l ţină la curent. JoHelen răspunse în 
cele din urmă, la cel de-al cincilea apel. Părea îngrozită şi refuza 
să-i spună numele hotelului. Lacy ştia că Panama City Beach era 
o fâşie de pământ aglomerată lângă autostrada 98, cu zeci de 
hoteluri mici înghesuite unul lângă altul de-a lungul oceanului şi 
cu restaurante fast-food şi magazine cu tricouri peste drum. 

— De ce ai închis mai devreme? 

— Nu ştiu. Sunt speriată şi mi-e frică să n-asculte careva. 


* 


Delgado avea o cameră la etajul trei chiar lângă West Bay Inn. 
Ea se afla la Neptune. Amândoi erau cazaţi în moteluri ieftine 
pline pe jumătate cu turişti sosiți din nord, în căutare de 
chilipiruri după sezonul estival. Uşa camerei ei dădea într-un hol 
îngust din beton de la etajul al doilea. Scările erau aproape. De 
balustrada scărilor atârnau la uscat costume de baie şi 
prosoape. Însă ea nu înotase. Dacă ar fi făcut-o, ar fi devenit o 
ţintă uşoară. 

El îi urmărea uşa şi fereastra de la treizeci de metri. Ea 
avusese inspiraţia să tragă draperiile, ceea ce-i salvase viaţa. Cu 
arma cu lunetă, tot ce-i trebuia era o mică despicătură, dar 
deocamdată nu era chiar atât de norocos. Aşa că aştepta 
răbdător şi, pe măsură ce treceau orele în acea dimineaţă de 
sâmbătă, se tot gândea să meargă la ea şi să sune la uşă: 
„Scuzaţi-mă, doamnă, am greşit camera”. Apoi dădea un picior 
la uşă şi se termina totul în doar câteva secunde. Problema 
evidentă era că exista şansa să se audă vreun țipăt scurt sau alt 
zgomot provocat de panica femeii, care ar fi putut atrage 
atenţia; era mult prea riscant. Dacă ea pleca din cameră, el 
avea s-o urmărească şi să aştepte momentul potrivit, deşi nu 


era prea optimist. Motelurile şi cafenelele din zonă erau departe 
de a fi părăsite. Pur şi simplu, erau prea mulţi oameni în jur şi 
nu-i plăcea deloc amplasamentul. 

Se tot întreba care era motivul pentru care ea se ascundea. 
De ce să te ascunzi dacă nu ţi-e teamă sau dacă eşti nevinovat? 
Ce se întâmplase de-o speriase atât de tare încât să fugă de 
acasă şi să achite cu bani gheaţă pentru camere ieftine de 
hotel? Casa ei se afla la mai puţin de o oră depărtare şi era mult 
mai frumoasă decât mizeriile acelea. Poate că-l văzuseră vecinii 
când se deghizase joi în cel cu dezinsecţia. Poate că bătrânul de 
vizavi îi povestise cât de ciudat se purtase instalatorul de vineri. 
Ea ştia ea că era vinovată şi o apucase paranoia. 

Se mai întreba dacă nu cumva urma să se vadă cu vreun 
bărbat, cu unul cu care n-ar trebui, însă nu era niciun semn de 
vreo aventură amoroasă. Era singură acolo, aşteptând să treacă 
timpul, aşteptând să ce? Probabil că ultimul lucru la care se 
gândea era sexul. O plimbare pe ţărmul oceanului nu era o idee 
prea bună. La fel n-ar fi fost nici să înoate. Îi veni în minte o 
frază: „Fă ce face toată lumea şi aşa nu ieşi în evidenţă”. Dar 
uşa rămase închisă şi din câte putea să-şi dea seama nici 
înăuntru nu se întrezărea vreo mişcare. 


* 


— Nu-mi place treaba asta, Lacy, spuse Pacheco. Nu ştii ce 
faci. 

— Calmează-te! 

— Spune-le poliţiştilor locali numele hotelului şi lasă-i pe ei să 
se ocupe de asta. 

— Nu vrea să-mi zică numele hotelului şi nici să meargă la 
poliţie. E îngrozită şi nu gândeşte raţional, Allie. Abia dacă 
vorbeşte şi cu mine. 

— Pot trimite doi agenţi de la biroul din Panama City într-o 
clipă. 

— Nu, îi este frică de FBI. 

— Asta-i o tâmpenie, date fiind circumstanţele. Cum ai s-o 
găseşti dacă nu ştii unde se află? 

— Sper să-mi spună când ajung acolo. 

— Bine, bine. Trebuie să mă întorc la juraţi. Sună-mă într-o 
oră. 


— S-a făcut. 

Se gândi să-l sune pe Geismar şi să-l pună la curent, însă nu 
vru să-i strice sâmbăta. Chiar avea ordine clare să-i comunice 
despre orice mică excursie de care ar fi simţit nevoia în ultima 
vreme, dar el era extrem de protector. Era ziua ei liberă şi n- 
avea chef să dea raportul. Şi care era pericolul, mă rog? Dacă o 
găsea pe JoHelen, o lua şi o ducea undeva într-un loc sigur. 


* 


JoHelen ştia că el era alături, la West Bay Inn, urmărind şi 
aşteptând. Nu era chiar atât de deştept pe cât se credea. N- 
avea nici cea mai mică idee că ea îl văzuse în imaginile de 
acasă, trecând dintr-o cameră într-alta, lăsându-se filmat de 
camerele ei de supraveghere în timp ce-i admira lenjeria şi-i 
căuta prin dosare. Un bărbat solid, de cel puţin un metru optzeci 
şi şapte, cu talie subţire şi braţe groase şi un şchiopătat uşor pe 
partea stângă. Îl văzuse chiar înainte de răsărit, traversând 
parcarea cu o geantă cu o formă ciudată. Chiar şi fără uniforma 
lui drăguță, ştia că era una şi aceeaşi persoană. 

Îl sună pe Cooley, însă nimic. Ce laş, ce ciudat, ce mincinos 
netrebnic care a fugit şi a lăsat-o singură-singurică! Ştia că era o 
pierdere de timp să se concentreze asupra fostului ei partener, 
dar era înverşunată. Se gândi s-o sune pe Lacy, însă era în 
Tallahassee. Şi oricum, ce-ar fi putut să facă angajata BCJ? Aşa 
că JoHelen aşteptă şi încercă să gândească limpede. Avea 
pregătit butonul de apelare rapidă pe numărul de urgenţă 911 
în cazul în care bătea cineva la uşă. 

La 9:50 îi sună telefonul. 

— Bună, Lacy, spuse ea cât de calm îi era cu putinţă. 

— Am ajuns aici. Unde eşti? 

— La Neptune Motel, vizavi de un McDonald's. Ce maşină 
conduci? 

— O Mazda roşie hatchback. 

— Bine, voi merge la recepţie ca să te aştept. Grăbeşte-te! 

JoHelen se strecură pe uşă şi o închise uşor. Mergea hotărâtă, 
însă fără să fie panicată, şi cobori scările până la etajul întâi. 
Traversă curtea şi trecu pe lângă piscină, unde un bărbat şi o 
femeie în vârstă se ungeau din belşug cu o loţiune de protecţie 
solară. La recepţie, salută recepţionerul şi se aşeză lângă o 


fereastră, ca să urmărească motelul de alături. Trecură câteva 
minute. Recepţionerul o întrebă dacă avea nevoie de ceva. 
„Cum să nu, de-o puşcă”, ar fi vrut ea să spună. 

— Nu, mulţumesc, răspunse ea. 

Când văzu o maşină roşie hatchback intrând de pe autostradă 
în parcarea motelului, ieşi pe o uşă laterală şi alergă în direcţia 
autovehiculului. Deschise portiera şi aruncă o privire în spate 
către West Bay Inn. ÎI văzu pe Delgado alergând la etajul al 
treilea, uitându-se la ea, dar n-avea nicio şansă să le prindă. 

— Presupun că eşti JoHelen Hooper, spuse Lacy în timp ce ea 
trăgea portiera. 

— Da. Mă bucur să te cunosc. Vine. Pleacă naibii de aici! 

leşiră pe autostrada 98 şi o luară spre est. JoHelen se întoarse 
şi urmări traficul din urma lor. 

— Bine, cine e? 

— Nu ştiu cum îl cheamă. Nu ne-am cunoscut niciodată şi nici 
nu-mi doresc asta. Haide să scăpăm de el! 

Lacy făcu stânga la un semafor aglomerat, apoi dreapta la 
următorul. Nu părea să le urmărească nimeni. JoHelen găsi o 
hartă pe iPhone-ul ei şi-şi croiră drum afară din Panama City 
Beach rulând în zigzag şi îndreptându-se spre nord, departe de 
coastă. Se mai liniştiră, iar traficul era redus. Lacy conducea cu 
viteză fără să se teamă de poliţie, pentru că oricum într-un 
moment precum acela ar fi fost mai mult decât bine-venită. 
Folosindu-se în continuare de hartă, virau când dreapta, când 
stânga pe fiecare drum, fie el unul obişnuit sau autostradă. 

Priveau amândouă în urma lor, fără să-şi spună prea multe. 
După o oră, trecură pe sub autostrada 10 şi jumătate de oră mai 
târziu un indicator le ura bun venit în Georgia. 

— Ai idee încotro mergem? întrebă JoHelen. 

— La Valdosta. 

— Cine a ales Valdosta? 

— M-am gândit că n-o să se gândească nimeni la locul ăsta. A 
mai fost vreodată acolo? 

— Nu cred. Tu? 

— Nu. 

— Arăţi diferit faţă de poza de pe site-ul BCJ-ului. 

— Aveam păr atunci, zise Lacy. _ 

Reduse viteza până la o limită rezonabilă. In Bainbridge, se 
opriră la un fast-food, merseră la toaletă şi pe urmă se hotărâră 


să înghită ceva şi să urmărească traficul. Erau amândouă 
convinse că nu le urmărise nimeni, însă tot nu se puteau relaxa. 
Stăteau una lângă alta în faţa ferestrei, cocoşate deasupra 
hamburgerilor şi a cartofilor prăjiţi şi urmăreau fiecare maşină 
care trecea pe autostradă. 

— Am o mie de întrebări, spuse Lacy. 

— Nu cred că am atâtea răspunsuri, dar haide să vedem. 

— Începe cu tine. Chestii elementare. 

— Am patruzeci şi trei de ani, m-am născut în 1968, în 
Pensacola, când mama avea şaisprezece ani. Avea sânge 
amerindian. Tata era un afemeiat a cărui deviză era „lubeşte şi 
fugi”. Nu l-am cunoscut niciodată. Am fost căsătorită de două ori 
şi nu prea mai iau în considerare un astfel de aranjament. Tu, 
Lacy? 

— Singură, n-am fost căsătorită niciodată. 

Amândouă erau hămesite şi mâncau în viteză. 

— Chestia cu originea amerindiană are vreun rol în toată 
povestea asta? întrebă Lacy. 

— Da, într-adevăr. Am fost crescută de bunica mea, o femeie 
bună, care era pe jumătate amerindiană. Avea un bărbat fără 
sânge indian, aşa că mama era doar pe sfert amerindiană. Ea 
zicea că taică-meu era tot aşa, pe jumătate indian, însă n- 
aveam cum să verific pentru că ne părăsise de mult. Am 
încercat să-l găsesc ani de-a rândul, dar nu din motive 
sentimentale, ci doar băneşti. Dacă el ar fi pe jumătate indian, 
atunci eu aş fi o optime. 

— Tappacola, nu? 

— Desigur, şi o optime înseamnă că eşti trecut la catastif. 
Urâtă exprimare, nu crezi? Ar trebui să trecem la catastif 
infractorii şi violatorii, nu oamenii adevăraţi care au sânge 
amestecat. M-am luptat cu tribul pentru moştenirea mea, însă 
mi-au lipsit dovezile. Şi, din cauza cuiva din arborele meu 
genealogic, am ochi căprui şi păr mai deschis la culoare, prin 
urmare, nu pare că fac parte dintre ei. In orice caz, cei care erau 
responsabili cu clasificarea rasială au decis împotriva mea şi nu 
mi-a fost permis să mă alătur tribului. Nu că aş fi fost vreodată 
un membru adevărat. 

— Deci fără dividende. 


— Corect. Sunt unii cu o descendență mai ambiguă care au 
reuşit să fie selectaţi şi să trăiască de pe urma cazinoului, dar 
eu am fost trasă pe sfoară. 

— N-am întâlnit mulţi membri Tappacola, însă, clar, nu te 
asemeni lor. 

JoHelen era cu vreo cinci-şase centimetri mai înaltă decât 
Lacy, subţire şi în formă, îmbrăcată în blugi strâmţi şi o bluză 
mulată. În ochii mari şi căprui se zărea o licărire vie, în ciuda 
faptului că era îngrijorată. N-avea riduri şi nimic pe faţa ei nu-i 
trăda vârsta. Nu era machiată şi nici n-avea nevoie. 

— Mulţumesc, cred. Felul în care arăt mi-a adus numai 
probleme. 

Lacy îndesă în geantă ce mai rămăsese din hamburgerul ei şi 
adăugă: 

— Haide să plecăm de aici. 

O luă pe autostrada 84. Cu un ochi în oglinda retrovizoare şi 
cu traficul redus, păstra viteza în limite legale. Şi asculta. 


* 


Deloc surprinzător, Cooley nu era numele lui adevărat şi 
JoHelen nu-l dezvăluise niciodată. II întâlnise cu aproape 
douăzeci de ani în urmă, când prima ei căsnicie se destrămase. 
El avea un birou mic în Destin şi o reputaţie decentă în calitate 
de avocat de divorţuri. Primul ei soţ era beţiv şi abuziv, iar ea 
devenise o mare admiratoare a lui Cooley când o protejase în 
timpul unei altercaţii care avusese loc în biroul lui. Se întâlnise 
cu el acolo ca să discute despre caz, când soţul ei dăduse buzna 
beat şi căutând scandal. Cooley scosese o armă şi scăpase de 
el. Divorțul decursese bine şi fostul ei soţ dispăruse. La scurt 
timp, Cooley, care era şi el divorţat, a început s-o sune să vadă 
cum o mai ducea. Timp de mai mulţi ani, ba au fost, ba n-au fost 
împreună: nu erau prea hotărâți. El s-a căsătorit cu altcineva, o 
altă alegere greşită, şi ea a făcut la rândul ei aceeaşi greşeală. 
Tot Cooley s-a ocupat şi de cel de-al doilea divorţ al ei, ocazie cu 
care şi-au reînnodat legătura. 

Era un avocat bun, care ar fi putut deveni chiar şi mai bun 
dacă s-ar fi ţinut departe de „zona întunecată”. Îi plăcea să se 
ocupe de cazuri de divorţuri murdare şi de cele penale care 
implicau traficanţi de droguri şi motociclişti. Işi petrecea vremea 


cu oameni dubioşi care deţineau cluburi de striptease şi baruri 
peste tot prin Panhandle. Era inevitabil ca pe drumul acela să nu 
se intersecteze cu Vonn Dubose. Nu făcuse niciodată afaceri cu 
el şi Cooley îi spusese în repetate rânduri lui JoHelen că nu l-a 
întâlnit niciodată pe Dubose, dar că-l invidia pentru organizaţia 
pe care-o avea. In urmă cu cincisprezece ani, Cooley a auzit 
zvonul că Mafia de pe Coastă era mână în mână cu amerindienii 
şi că ei fuseseră cei care propuseseră construirea cazinoului. Îşi 
dorea şi el să intre în combinaţie, însă i-a fost distrasă atenţia 
când agenţii federali l-au prins pentru evaziune fiscală. Şi-a 
pierdut dreptul de a mai profesa, a ajuns la închisoare şi acolo l- 
a cunoscut pe Ramsey Mix, un alt avocat căzut în dizgrație şi 
viitorul partener de fărădelegi. 

Nici nu ştia de numele Greg Myers, până când nu-l văzu trecut 
pe plângerea depusă împotriva Claudiei McDover. Cooley şi 
JoHelen erau mult prea înspăimântați ca să semneze o plângere 
şi s-o acuze pe şefa ei de chestii ilegale. Fusese ideea lui să 
găsească o a treia persoană, cineva care să-şi asume riscul de a 
se implica în acţiune. 

Era curioasă în ceea ce-l privea pe Myers, aşa că Lacy îi 
povesti: despre prima lor întâlnire pe iahtul din portul din St. 
Augustine şi iubita lui mexicană, Carlita; despre a doua lor 
întâlnire, în acelaşi loc; despre a treia întâlnire, când au luat 
prânzul în orăşelul Mexico Beach; despre vizita lui surpriză la ea 
acasă după ce fusese rănită; despre dispariţia lui din Key Largo 
şi despre cum au salvat-o pe Carlita. Conform surselor ei din FBI, 
ancheta în cazul dispariţiei lui nu ducea nicăieri. 

Lacy vru să ştie de cine fugeau ele două, cine era bărbatul de 
la motel, cel care-o urmărea. JoHelen nu-i cunoştea numele, dar 
îl avea înregistrat pe telefon. Lacy opri la un magazin de lângă 
oraşul Cairo, Illinois, şi urmări pe telefonul lui JoHelen o parte din 
înregistrarea în care un bărbat căuta prin casa ei. JoHelen îi zise 
despre Cooley că se pricepea la partea de electronică şi 
gadgeturi şi că el instalase camerele de supraveghere. Tot el 
fusese cel care montase GPS-ul pe Toyota Lexus a Claudiei, 
închiriase un apartament vizavi de casa ei şi făcuse fotografiile 
şi înregistrările întâlnirilor care se petreceau în prima miercuri a 
fiecărei luni. 

Ce se întâmplase cu fostul avocat Cooley? JoHelen nu ştia 
sigur, însă era furioasă. Toată acea operaţiune fusese ideea lui. 


El ştia destule despre Vonn Dubose şi cazinou. El şi JoHelen 
fuseseră intimi, mulţi ani, iar el profitase de ranchiuna pe care-o 
avea ea faţă de trib. Cu opt ani în urmă, o convinsese să se 
angajeze  grefieră pentru McDover, când judecătoarea o 
concediase pe cea dinainte. Imediat ce JoHelen fusese instalată 
pe post de angajat al statului, aveau drum liber să se folosească 
de legea care proteja informatorii. El cunoştea prevederile legii 
şi a cercetat cazuri, plângeri şi decizii judecătoreşti până când a 
devenit convins că McDover era asul din mânecă al lui Vonn. A 
studiat afacerea cu cazinoul din districtul Brunswick şi a încercat 
să urmărească traseul banilor trecuţi prin labirintul de companii 
din străinătate. L-a recrutat pe Greg Myers pentru linia întâi de 
atac. Era suficient de deştept cât să se ţină departe de Myers. A 
tot plănuit ani de zile, punând metodic la cale planul şi, într- 
adevăr, erau momente în care părea că era genial. 

După ce Hugo Hatch murise, Myers dispăruse, dacă nu era şi 
el mort. Cooley a abandonat nava şi a lăsat-o singură. Oricât de 
mult o ura pe Claudia McDover, ajunsese să regrete că fusese 
de acord cu planul de a o demasca. 

JoHelen specula că, dacă Dubose pusese mâna pe Myers, 
exista riscul ca el să fi vorbit, şi chiar repede, şi, ca atare, 
Cooley s-ar fi transformat într-o ţintă. Mai devreme sau mai 
târziu, o vor suspecta şi pe ea şi nu mai avea cine s-o protejeze. 

Inainte de a intra la închisoare, Cooley fusese un dur care 
purta arme şi-i plăcea să-şi piardă vremea cu mafioţi mărunți. 
Dar cei trei ani în detenţie l-au schimbat. Şi-a pierdut fudulia, 
tupeul şi când a ieşit avea nevoie disperată de bani. Fără drept 
de practică şi cu cazier, opţiunile lui erau limitate. Să scuture 
sistemul de nişte fonduri, folosindu-se de legea care proteja 
informatorii, părea să fie pentru el operaţiunea perfectă. 


40 

Nu le-a fost greu să găsească terminalul de aviaţie generală 
de la aeroportul regional Valdosta. Când Lacy încuie maşina, se 
mai uită o dată de jur-împrejur, însă nu observă nimic suspect. 
Gunther era înăuntru, vorbind cu fata de la recepţie, şi-şi 
îmbrăţişă sora de parcă n-o mai văzuse de ani de zile. Ea evită 
să i-l prezinte lui JoHelen, pentru că nu voia să folosească nume. 

— Fără bagaje? se miră el. 

— Suntem norocoase că purtăm poşete, răspunse Lacy. Să 
mergem! 

Se grăbiră să iasă din terminal, trecură pe lângă câteva 
avioane mici de pe pistă şi se opriră lângă acelaşi Beecheraft 
Baron cu care Gunther zburase ca s-o salveze pe Carlita. El 
repetă că avionul era al unui prieten. Pe parcursul zilei, aflară că 
Gunther avea nişte prieteni buni. Chiar înainte să se îmbarce, 
Lacy îl sună pe Allie Pacheco pentru ultimele noutăţi. El 
răspunse imediat, spuse că juraţii se aflau încă în sesiune şi 
munceau din greu şi că unde naiba era? Ea îi răspunse că se afla 
în siguranţă, că se pregătea să decoleze şi că va suna mai 
târziu. 

Gunther le ceru să-şi lege centurile de siguranţă şi se instală 
în cabina care părea o saună, aşadar, începură să transpire 
instantaneu. Porni ambele motoare şi avionul tremură de la 
elice până la coadă, în timp ce aparatul rula pe pistă, deschise 
un hublou şi o briză atenuă căldura înăbuşitoare. Traficul era 
liber şi primi undă verde să decoleze. Când eliberă frânele şi 
nava se hurducă, JoHelen închise ochii şi o apucă pe Lacy de 
mână. Din fericire, vremea era frumoasă, călduţă, deşi era 
octombrie. 15 octombrie, mai exact, aproape două luni de la 
moartea lui Hugo. 

JoHelen reuşi să se relaxeze pe când se aflau la o altitudine de 
1.500 de metri. Aerul condiţionat funcţiona şi în cabină era bine. 
Zgomotul constant al motorului făcea dificilă conversaţia, totuşi 
ea încercă. 

— Sunt doar curioasă. Care e destinaţia? 

— Nu ştiu, răspunse Lacy. N-a vrut să-mi spună. 

— Perfect. 

Avionul se alinie la o altitudine de croazieră de 2.500 de metri 
şi zgomotul motoarelor se mai atenua, transformându-se într-un 
uruit difuz. JoHelen îşi petrecuse ultimele două nopţi în moteluri 


ieftine şi pe fugă şi aşteptându-se la ce era mai rău, aşa căo 
cuprinse repede oboseala. Îi căzu bărbia în piept şi adormi 
profund. Fără să aibă nimic de făcut, Lacy trase şi ea un pui de 
somn. 

Când se trezi o oră mai târziu, Gunther îi dădu nişte căşti. Îşi 
potrivi microfonul şi spuse „Bună”. El consimţi cu privirea 
înainte şi pe instrumente. 

— Deci ce mai faci, surioară? 

— Bine, Gunther, mulţumesc. 

— Ea e bine? 

— Zici că-i în comă. A avut vreo două zile cam grele. O să-ţi 
povestesc când ajungem la sol. 

— Când vrei tu. Mă bucur doar că-s de ajutor. 

— Unde mergem? 

— La munte. Am un prieten cu o cabană pe care n-o poate 
găsi nimeni. O să-ţi placă. 

O oră şi jumătate mai târziu, reduse din acceleraţie şi avionul 
începu să coboare uşor. Dedesubt, pământul era diferit faţă de 
zona întinsă pe care o acoperiseră ele fugind din Florida spre 
Valdosta cu doar câteva ore în urmă. Cât putea cuprinde Lacy 
cu ochii, vedea doar creste de munţi întunecate şi învăluite pe 
alocuri în nuanţe de roşu, galben şi portocaliu. Se apropiau şi 
mai mult în timp ce Gunther poziţiona avionul pentru ultimele 
manevre. O zdruncină pe JoHelen şi o trezi. Pista de aterizare 
era într-o vale înconjurată de dealuri superbe, iar Gunther 
ateriza perfect. Au rulat până la terminalul mic, trecând de alte 
patru aeronave parcate, model Cessna de mici dimensiuni. 

— Bine aţi venit la aeroportul districtului Macon din Franklin, 
Carolina de Nord, le anunţă Gunther după ce opri motoarele. 

Cobori din cabină, deschise uşa şi le ajută să coboare. 

— O să ne întâlnim cu un bărbat pe nume Rusty, un localnic, 
adăugă el în timp ce se îndreptau către terminal. Ne va duce cu 
maşina şi drumul va dura exact treizeci de minute. Are grijă de 
unele cabane de aici. 

— Rămâi şi tu? întrebă Lacy. 

— Sigur că da. Nu vă părăsesc, surioară. Ce zici de vremea 
asta? Şi nu ne aflăm decât la 600 de metri altitudine. 

Rusty arăta ca un urs, cu o barbă deasă, un piept gros şi un 
zâmbet uriaş care părea uşor aţâţat de cele două femei 
frumoase. Conducea un Ford Explorer care dădea impresia că a 


fost folosit doar pe cărările muntoase. Când plecară de la 
aeroport, localnicul întrebă: 

— Oprim în oraş? 

— Ar fi bine dacă ne-am cumpăra o periuţă de dinţi, zise Lacy. 

Rusty trase în parcarea unui magazin mic. 

— Cabana are provizii? întrebă Gunther. 

— Whisky, bere, popcorn. Dacă vreţi şi altceva, ar fi bine să 
vă cumpăraţi. 

— Cât timp vom sta aici? întrebă JoHelen. 

Nu vorbise prea mult, de parcă fusese şocată de schimbarea 
de peisaj. 

— Vreo două zile, răspunse Lacy. Cine ştie? 

Îşi cumpărară articole de toaletă, ouă, pâine, gustări şi 
brânză. La capătul oraşului, Rusty o luă pe un drum pietruit, 
lăsând mult în urmă drumul asfaltat. Urcă un deal, primul din 
alte câteva, şi Lacy conştientiză că-i pocneau urechile. El vorbea 
încontinuu şi mult prea nonşalant în timp ce conducea cu viteză 
pe marginea prăpastiei şi traversa poduri din lemn sub care se 
aflau pâraie repezi. Se părea că Gunther fusese acolo cu 
nevastă-sa doar c-o lună în urmă pentru o săptămână de 
temperaturi scăzute şi de admirat frunzişul timpuriu de toamnă. 
Bărbaţii vorbeau, femeile stăteau în spate şi ascultau. Drumul 
pietruit dădea într-o cărare îngustă. Ultima bucată de drum urca 
drept şi părea îngrozitoare, şi când trecură de culme li se 
dezvălui în faţa ochilor cabana, aflată aproape de malul unui lac 
minunat. 

Rusty îi ajută să descarce proviziile şi le făcu un tur al 
cabanei. Până să ajungă, Lacy îşi imaginase o cabană rustică 
prevăzută cu instalaţii sanitare exterioare, dar se înşelase foarte 
mult. Cabana era minunată, construită pe o structură sub formă 
de A, avea trei etaje, terase şi verande, un ponton lângă apă, 
unde era o barcă, şi multe alte facilităţi moderne în comparaţie 
cu casa ei din Tallahassee. Intr-un garaj mic era parcat un jeep 
Wrangler strălucitor. Gunther spuse că proprietarul maşinii, un 
prieten de-al lui, a făcut bani mulţi din hoteluri şi şi-a construit 
cabana ca să scape de verile înăbugşitoare din Atlanta. 

Rusty îşi luă la revedere şi le spuse să-l sune dacă aveau 
nevoie de ceva. Semnalul era bun şi toţi trei aveau de dat 
telefoane. Lacy îl sună pe administratorul clădirii în care locuia 
şi-l rugă să-i transmită vecinului ei, Simon, să aibă grijă de 


Frankie. Îl sună apoi pe Pacheco şi-l lămuri că se ascundeau în 
munţi şi că erau în siguranţă. JoHelen îl sună pe domnul 
Armstrong şi-l rugă să-i supravegheze casa, ceva ce el şi Gloria 
oricum făceau vreme de cincisprezece ore pe zi. Gunther, 
desigur, avea nişte afaceri care aşteptau şi suna de zor, 
înnebunit. 

Uşor-uşor, se relaxară. Abia venite din călduroasa Floridă, se 
minunau de cerul limpede şi de aerul curat. Un termometru 
vechi de pe verandă arăta că erau doar optsprezece grade. 
Aflată la o altitudine de 1.250 de metri, cabana avea de toate, 
mai puţin aer condiţionat. 


După-amiază târziu, când soarele apunea după vârful 
munţilor şi Gunther se plimba cu telefonul la ureche pe o 
verandă îndepărtată, Lacy şi JoHelen stăteau la capătul 
pontonului, lângă barca mică de pescuit, şi sorbeau bere rece la 
cutie. 

— Povesteşte-mi despre Claudia McDover, îi ceru Lacy. 

— Uau! De unde să încep? 

— De la prima zi. De ce te-a angajat şi te-a ţinut pe lângă ea 
vreme de opt ani? 

— Păi, să zicem că mă pricep foarte bine la ceea ce fac. După 
primul meu divorţ, am decis să mă fac grefieră şi am muncit din 
greu pentru asta. M-am pregătit cu cei mai buni şi am încercat 
să ţin pasul cu tehnologia. Când Cooley a aflat că era un post 
liber la Claudia, m-a împins de la spate să aplic. După ce am 
primit slujba, planul lui a intrat pe făgaş, pentru că avea pe 
cineva infiltrat. Grefierii ştiu totul, Lacy, şi când am primit slujba 
eram deja suspicioasă în privinţa Claudiei. Ea, în schimb, n-avea 
nici cea mai mică idee, ceea ce a simplificat mult lucrurile. Am 
observat unele chestii. Garderoba ei era una foarte scumpă, 
însă încerca să ascundă asta. Dacă avea o zi importantă în sala 
de judecată, cu mulţi oameni, se îmbrăca modest. Dar într-o zi 
uşoară, la birou, punea pe ea haine din cele scumpe. Nu se 
putea abţine; iubeşte hainele de colecţie. Schimba mereu 
bijuteriile, multe diamante, rubine, însă nu sunt sigură că a mai 
observat cineva, mai ales într-un loc cum e Sterling. Cheltuia o 
avere pe haine şi bijuterii, mult mai mult decât te-ai fi aşteptat 


de la o persoană cu salariul ei. Îşi schimba secretara în fiecare 
an, deoarece nu voia să se apropie nimeni de afacerile ei. Era 
distantă, rece, mereu dură, dar nu m-a bănuit niciodată, fiindcă 
mă ţineam la distanţă. Sau cel puţin aşa credea ea. Intr-o zi, ne 
aflam în mijlocul unui proces şi i-am luat cheile. Cooley a venit 
într-o fugă până la tribunal, le-a luat şi le-a duplicat. După ce 
şefa mea le căutase înnebunită, le-a găsit lângă un coş de 
gunoi, fără să aibă nici cea mai mică idee că fuseseră copiate. 
Din momentul în care Cooley îşi înlesnise accesul la biroul ei, a 
fost o plăcere pentru el. l-a pus telefoanele sub ascultare şi a 
plătit un hacker să-i intre pe calculator. Aşa am obţinut toate 
informaţiile. Ea era extrem de atentă, mai ales când avea de-a 
face cu Phyllis Turban. Folosea calculatorul de la birou pentru 
treburile oficiale şi un laptop pentru cele personale. Apoi mai 
avea un laptop pe care-l utiliza pentru o grămadă de chestii 
secrete. Cooley nu i-a zis lui Myers toate astea, pentru că, repet, 
îi era teamă că, dacă ar fi fost prins, toată operaţiunea ar fi fost 
compromisă. Îi spunea lui Myers suficient şi rolul lui era să vă 
convingă să începeţi să vă băgaţi nasul. 

Sorbi lung din bere. Amândouă priviră cerculeţele care se 
formau pe suprafaţa apei când se hrăneau peştii. 

— Hainele şi bijuteriile mi-au atras atenţia, continuă ea, însă 
când am înţeles că ea şi Phyllis călătoreau în avioane particulare 
ici-colo - New York, New Orleans, Caraibi -, am ştiut amândoi că 
primeau bani mulţi de undeva. Şi toate avioanele erau închiriate 
de Phyllis, nimic nu era pe numele Claudiei. Apoi am aflat de un 
apartament în New Jersey, de o casă în Singapore, de o vilă în 
Barbados... Nu-mi mai amintesc tot. Şi toate erau ascunse, sau 
cel puţin aşa credeau. Dar Cooley urmărea. 

— De ce n-a implicat FBl-ul în toată treaba asta, scutindu-ne 
astfel pe noi? 

— Au discutat despre asta, însă ei n-aveau încredere în 
agenţii federali, mai ales Myers. De fapt, a şi spus că el nu se 
bagă dacă este adus în schemă FBl-ul. Cred că l-au aranjat când 
a fost arestat şi a rămas cu frică. Din moment ce poliţia statală 
n-are jurisdicție asupra amerindienilor, s-au hotărât, în cele din 
urmă, să implice BCj-ul. Ştiau că aveaţi putere limitată, dar 
ancheta trebuia să înceapă de undeva. Nu puteau să prevadă 
cum aveau să evolueze lucrurile şi nimeni nu s-a aşteptat la 
victime. 


Telefonul lui Lacy vibră din nou lângă ea. Pacheco. 

— Trebuie să răspund, spuse ea. 

— Desigur. 

Se îndreptă agale către cabană şi răspunse încet: 

— Da. 

— Unde eşti? 

— Undeva în munţi, prin Carolina de Nord. Gunther ne-a adus 
aici cu avionul şi ne păzeşte, într-un fel. 

— Deci e încă implicat? 

— Oh, da. A fost super. 

— Uite, juraţii au terminat pe ziua de azi. Se întâlnesc şi 
mâine. Avem mandatele de arestare. 

— Când? 

— Ne întâlnim curând ca să decidem. Te ţin la curent. 

— Ai grijă. 

— Grijă? Asta e partea distractivă. Cred c-o să stau treaz 
toată noaptea. 


Pe înserate, făcură focul într-un loc amenajat cu pietre lângă 
lac şi se cuibăriră sub pături în nişte scaune vechi împletite. 
Gunther aduse o carafă cu vin roşu pe care Lacy îl găsi 
acceptabil. Ea bău puţin, iar JoHelen, şi mai puţin. Gunther, 
abstinentul, sorbea cafea decofeinizată şi avea grijă de foc. 

JoHelen vru să audă povestea teribilului accident şi a morţii lui 
Hugo, aşa că Lacy îi oferi cea mai bună versiune. Gunther vru să 
afle totul despre Cooley şi despre eforturile lui incredibile de a o 
urmări şi demasca pe McDover. JoHelen vorbi o oră. Lacy vru să 
afle cum reuşise fratele ei să treacă de trei falimente şi să se 
afle încă în afaceri, aşa că poveştile lui Gunther puseră 
stăpânire pe tot restul serii. La cină se delectară lângă foc cu 
sendvişuri cu şuncă şi pâine albă, bineînţeles, şi vorbiră şi 
râseră până târziu în noapte. 


41 

Primele arestări au fost uşoare. 

Dintre cele şapte terenuri de golf pe care le deținea Vonn, 
preferatul lui era Rolling Dunes, un club exclusivist din districtul 
Brunswick, cu peisaje pitoreşti ale Golfului Mexic şi toată 
intimitatea pe care şi-o doreşte un jucător de golf serios. Pentru 
un om cu obiceiuri extrem de precaute, îşi permitea totuşi o 
indulgență săptămânală. In fiecare dimineaţă de duminică la ora 
8:00, el şi prietenii lui buni se adunau în zona de grătar la clubul 
din Rolling Dunes la micul dejun şi băuturi Bloody Mary. 
Atmosfera era întotdeauna veselă, nonconformistă, ba chiar 
zgomotoasă. Patru bărbaţi, cu vârste cuprinse între şaizeci şi 
şaptezeci de ani, beau bere, fumau trabucuri fine, puneau 
pariuri pe fiecare gaură, trişau oricând puteau, înjurau în voie 
sau spuneau glume deocheate, şi toate astea fără a fi întrerupţi 
de băieţii de mingi sau de alţi jucători de golf. Începeau jocul 
întotdeauna la 9:00 a.m., iar Vonn rezerva totul cu treizeci de 
minute înainte şi după. Ura ca terenul să fie aglomerat şi la un 
moment dat a concediat pe loc un angajat când a fost nevoit să 
aştepte cinci minute un grup mocăit de patru persoane din faţa 
lor. 

Fraţii Maton, Vance şi Floyd, se certau mereu şi, prin urmare, 
trebuiau despărțiți. Vonn juca întotdeauna cu Floyd. Ron Skinner 
juca întotdeauna cu Vance. Duminică, 16 octombrie, patru 
dintre cei cinci Veri începură jocul la 9:00, total neştiutori de ce 
îi aştepta. Era ultima lor repriză de golf. 

Cel de-al cincilea, Hank Skoley, îşi lăsase şeful la restaurant 
cu intenţia de a-l lua peste cinci ore. Hank ura golful şi-şi 
petrecea, de obicei, dimineţile de duminică la piscină înconjurat 
de copii şi de nevastă. Se îndrepta spre casă văzându-şi de 
treaba lui, conducând prudent şi sub limita de viteză, când, pe 
autostrada 98, fu deodată tras pe dreapta de un ofiţer. Fu mai 
puţin decât politicos cu omul legii şi, în timp ce-şi susţinea 
nevinovăția pentru încălcarea vreunei nereguli de circulaţie, fu 
informat că este arestat pentru acuzaţia de crimă. La doar 
câteva minute după ce a fost oprit, se afla pe bancheta din 
spate a maşinii de patrulă cu cătuşele la mâini. 

Gaura patru la Rolling Dunes se afla la o oarecare distanţă de 
traseul 5, curbat spre dreapta. De la zona de start a jocului nu 
se vedea zona verde, care era lângă marginea proprietăţii, 


lângă o stradă publică, şi pusă la adăpost de copaci şi vegetaţie 
deasă. De acolo, Allie Pacheco şi echipa lui urmăreau şi 
aşteptau. Când cele două maşinuţe de golf îşi făcură apariţia pe 
alee şi traseră lângă groapa cu nisip, agenţii aşteptară până 
când Vonn, Floyd, Vance şi Ron ajunseră cu crosele mici pe zona 
verde. Fumau trabucuri şi râdeau de mama focului, când vreo 
zece bărbaţi îmbrăcaţi în costume negre apărură de nicăieri şi-i 
informară că jocul lor se încheiase. Fură încătuşaţi pe iarbă şi 
conduşi printre copaci şi iarbă până la maşini. Telefoanele lor 
mobile şi portofelele fură confiscate, dar crosele, cheile şi berile 
reci fură lăsate în urmă. Crosele mici, mingile şi trabucurile 
zăceau împrăştiate pe iarbă. 

Va trece o jumătate de oră până când va sosi la faţa locului 
următorul grup de patru, iar misterul dispariţiei celor dinainte 
urma să lase clubul în şoc pentru următoarele douăzeci şi patru 
de ore. 

Verii fură puşi în maşini diferite. Allie Pacheco mergea în 
spate lângă Dubose, care, după câteva minute de arest, spuse: 

— Ce porcărie! Tocmai ce începeam să-mi revin la joc. După 
trei găuri. 

— Mă bucur că te distrai, spuse Allie. 

— Vreţi să-mi spuneţi despre ce este vorba? 

— Omor deosebit de grav. 

— Şi cine este presupusa victimă? 

— Prea multe să-ţi aminteşti, nu-i aşa, Vonn? Hugo Hatch. 

Vonn primi vestea calm şi nu mai scoase niciun cuvânt. 
Devotaţi codului lor, Hank Skoley, fraţii Maton şi Ron Skinner 
mergeau toţi pe drumul către închisoare într-o tăcere deplină. 


* 


După ce fură încătuşaţi şi telefoanele confiscate, echipe 
întregi de agenţi FBI organizară raiduri în birourile şi casele lor, 
ridicând calculatoare, telefoane, carnete de cecuri, dulapuri 
întregi cu dosare, tot ce le-ar fi putut oferi dovezi. Fraţii Maton şi 
Ron Skinner conduceau birouri care păreau legale, cu secretare 
şi asistenţi, însă, fiind duminică, nu era nimeni prin zonă ca să 
fie martor la descinderea în forţă a FBl-ului. Hank Skoley îşi 
ţinea dosarele în beciul casei, iar soţia şi copiii lui urmăriră 
îngroziţi cum agenţii cu feţe posomorâte încărcau totul într-un 


camion închiriat. Vonn Dubose nu ţinea nimic pe numele său ori 
în vila lui care să-l implice în vreun fel. 

După ce li se luară amprentele şi fură fotografiaţi, proaspăt 
acuzaţii fură duşi în celule diferite. Într-adevăr, aveau să treacă 
luni de zile până să se mai vadă unul cu altul. 

Vonn primi un sendviş rânced drept masă de prânz. Refuză şi 
fu condus într-o sală de interogatoriu, unde aşteptau Allie 
Pacheco şi Doug Hahn. Refuză cafeaua şi apa şi spuse că-şi vrea 
avocatul. Pacheco îi citi drepturile, dar el refuză să semneze 
formularul prin care recunoştea că i s-au citit drepturile. Incă o 
dată îşi ceru avocatul şi-şi revendică dreptul de a da un telefon. 

— Ăsta nu este un interogatoriu, Jack, rosti Allie calm, ci doar 
o discuţie, un fel de şedinţă în care ne cunoaştem, de vreme ce 
ţi-am aflat adevăratul nume. Amprentele. Le-am verificat în 
baza de date şi am dat de arestarea ta din 1972 pentru 
vătămare corporală gravă cu intenţia de a ucide. Pe vremea aia 
erai Jack Henderson şi făceai parte dintr-o bandă de băieţi care 
se ocupa cu trafic de droguri, proxenetism şi jocuri de noroc. 
După ce ai fost condamnat în Slidell, Louisiana, ai decis că 
închisoarea nu era de tine, aşa că ai pus la cale o evadare 
destul de deşteaptă. Ai renunţat la vechiul nume, ai devenit 
Vonn Dubose şi în ultimii patruzeci de ani te-ai descurcat 
remarcabil de bine în jocul de-a omul invizibil. Din păcate, 
petrecerea s-a încheiat, Jack. 

— Vreau un avocat. 

— Desigur, o să-ţi facem rost de unul, Jack, însă nu de unul 
dintre cei care te ia repede cu vorba, aşa cum speri. Aştia costă 
o groază de bani şi, începând de mâine-dimineaţă de la nouă, 
vei fi la fel de lefter cum era taică-tu când s-a spânzurat în 
închisoare. Toate conturile îţi vor fi îngheţate, Jack. Toţi banii o 
să fie blocaţi pentru totdeauna, de neatins. 

— Aduceţi-mi un avocat. 


Lui Clyde Westbay i s-a oferit privilegiul unei detenţii 
semideschise. Dimineaţa devreme, duminică, primi un telefon 
din partea unui agent FBI, care-l informă că venise momentul. 
Clyde îşi anunţă soţia că avea o problemă la serviciu şi plecă de 
acasă. Conduse până într-o parcare goală a unui centru 


comercial şi parcă lângă un Chevrolet Tahoe negru. Lăsă cheile 
maşinii pe podea, cobori, fu încătuşat şi se aşeză pe bancheta 
din spate a Chevroletului. Nu i-a zis soţiei lui ce urma să se 
întâmple, deoarece, pur şi simplu, îi lipsise curajul. 

Folosindu-se de cheile de la birou, două echipe de agenţi FBI 
descinseră în birourile hotelurilor pe care le gestiona Clyde 
pentru compania străină Starr S. Luni, toţi turiştii urmau să fie 
rugaţi să plece şi toate rezervările anulate. Hotelurile aveau să 
fie închise pe o perioadă nelimitată. 

Imediat ce Verii îşi exercitară dreptul la apelul telefonic, în 
sânul organizaţiei se răspândi imediat zvonul arestării lor. Să 
fugă sau să nu fugă - asta era întrebarea pe care şi-o puneau 
panicaţi toţi directorii. Înainte să apuce să decidă, cei mai mulţi 
se treziră arestaţi în timp ce birourile lor erau, efectiv, scotocite 
de către FBI. 

În Biloxi, un avocat pe nume Stavish intră duminică împreună 
cu soţia lui într-o biserică catolică pentru slujbă, când doi agenţi 
îl opriră şi-l anunţară că trebuia să facă un mic ocol. Imediat ce îi 
fu clar că el şi partenerul lui fuseseră puşi sub acuzare pentru 
încălcarea RICO şi că era arestat, i s-a oferit posibilitatea de a 
da de bunăvoie cheile, dacă nu, FBl-ul intra oricum spărgând 
uşile. Stavish îşi sărută soţia şi-şi luă la revedere, ignoră privirile 
împietrite ale celorlalţi enoriaşi şi plecă în lacrimi spre Birou 
însoţit de agenţi. 

La Treasure Key, agenţii îl găsiră pe managerul de serviciu şi-l 
informară că trebuiau să închidă cazinoul. „Fă anunţul, scoate-i 
pe toţi afară.” Un alt agent sună la Căpetenia Cappel cu 
rugămintea să vină la cazinou. Era urgent. Când ajunse, 
douăzeci de minute mai târziu, fu arestat pe loc. O echipă de 
şerifi federali ajută la organizarea jucătorilor furioşi şi la 
escortarea lor afară din cazinou şi în parcare. Celor care erau 
cazaţi în cele două hoteluri li s-a cerut să-şi strângă bagajele de 
urgenţă şi să plece. Când Billy Cappel sosi cu sufletul la gură, fu 
şi el arestat împreună cu Adam Horn şi trei manageri ai 
cazinoului. Agenţii FBI lăsară şerifii să se ocupe de haosul 
produs în timp ce jucătorii, turiştii şi angajaţii fugeau încolo şi 
încoace, nevrând să plece, deşi vedeau că uşile erau sigilate. 

În jur orei 3:00 p.m., Phyllis Turban se delecta cu un ceai rece 
stând pe verandă şi citind. Îi sună telefonul; număr necunoscut. 
Răspunse şi o persoană necunoscută spuse: 


— Ai fost pusă sub acuzare împreună cu prietena ta, McDover, 
cu Vonn Dubose şi alţi o sută de infractori. FBl-ul face razii în 
toate birourile de pe coastă şi eşti următoarea pe listă. 

Folosindu-se de un telefon pe care ea îl credea sigur, dar care 
era, de fapt, sub supravegherea FBI, o sună imediat pe Claudia, 
care nu auzise nimic. Judecătoarea îşi sună persoana de contact, 
Hank Skoley, care nu răspunse. Căutară amândouă pe internet 
ştiri, însă nu găsiră nimic. Phyllis veni cu ideea să plece într-o 
călătorie, doar ca să fie sigure, şi sună la o companie de 
închirieri zboruri din Mobile. Aveau un avion disponibil care 
putea fi gata în două ore. 

Aşa cum fusese instruită, compania anunţă FBl-ul. Agenţii o 
urmăriră pe Phyllis în timp ce gonea către biroul ei secret, aflat 
într-un centru comercial dintr-o suburbie exclusivistă de lângă 
aeroport. Intră cu mâna goală, însă ieşi cu două genţi Prada 
burduşite. O urmăriră în timp ce conducea către terminalul de 
aviaţie generală al aeroportului din Mobile. 

Compania de închirieri informă FBl-ul că solicitantul, un client 
fidel, aranjase pentru o oprire în Panama City, ca să ia un 
pasager, iar destinaţia finală era Barbados. FBl-ul, în colaborare 
cu FAA, instrui compania să dea curs cererii. La 4:50, aeronava 
Lear 60 decola din Mobile pentru zborul de douăzeci de minute 
cu destinaţia Panama City. 

Între timp, judecătoarea McDover dădu o fugă până la 
apartamentul ei preferat din Rabbit Run, luă câteva lucruri, le 
îndesă într-o geantă mare de mână şi goni către aeroport. La 
5:15, când avionul rula pe pistă, era deja acolo grăbindu-se să 
se îmbarce. Căpitanul o salută şi-i ură bun venit la bordul navei, 
apoi merse în terminal pentru completarea actelor necesare. 
După cincisprezece minute, copilotul le informă pe cele două că 
erau nişte probleme meteorologice deasupra Golfului Mexic şi 
că zborul lor avea întârziere. 

— Păi, şi nu puteţi să ocoliţi, pur şi simplu? răcni Phyllis. 

— Îmi pare rău. 

Două SUV-uri negre îşi făcură apariţia din spatele avionului şi 
opriră lângă aripa stângă. 

— Oh, la naiba! mormăi Claudia când le văzu. 

Cele două femei fură încătuşate şi luate, pe urmă agenţii 
percheziţionară avionul. Cele două nici măcar nu-şi bătură capul 
cu hainele, în schimb, aveau cu ele toate bunurile pe care au 


putut să le care. Diamante, rubine, monede rare şi teancuri de 
bani. Câteva luni mai târziu vor fi inventariate şi evaluate la 4,2 
milioane de dolari. Când fură întrebate cum plănuiau să treacă 
de controlul vamal din Barbados, nu răspunseră nimic. 

Şi mai multe bunuri fură ridicate în urma raidului organizat la 
apartamentul lui McDover din Rabbit Run. Când agenţii găsiră, 
în sfârşit, camera securizată, rămaseră interzişi în faţa banilor, 
bijuteriilor, operelor de artă, cărţilor şi ceasurilor rare şi 
antichităţilor pe care le aveau în faţa ochilor. Raidul de la ea de 
acasă, în schimb, nu fu nici pe departe la fel de bogat. Din biroul 
ei, agenţii confiscară obişnuitele calculatoare, telefoane şi 
dosare. La biroul lui Phyllis Turban, calculatoarele nu erau 
folosite pentru chestiile ilegale. Şi totuşi, cele două laptopuri din 
biroul ei secret erau pline de detalii bancare, transferuri, 
evidenţa companiilor, a proprietăţilor şi corespondenţa purtată 
cu avocaţi din ţări cunoscute ca fiind paradisuri fiscale. 


x 


„Curăţenia” din Panhandle fu una iute şi de amploare. 
Duminică, până la lăsarea întunericului, douăzeci şi unu de 
bărbaţi şi două femei erau în arest şi riscau acuzaţii de afiliere la 
grupuri de crimă organizată. Printre ei se număra şi Delgado, 
care trăgea din greu de fiare într-o sală de forţă, când doi agenţi 
îşi făcură apariţia şi-i stricară ziua. Pe hârtie lucra la un bar al 
unei companii deţinute de alţii şi fusese pus sub acuzare pentru 
spălare de bani. Ani de zile aveau să treacă până să iasă la 
lumină infracțiunile mult mai grave de care se făcea vinovat. 


42 

Reporterii canalului de ştiri al televiziunii prin cablu 
descoperiră povestea duminică seara pe la 6:00 şi păreau să fie 
total nepregătiţi pentru aşa ceva. Din moment ce nu ştiau 
capetele de acuzare şi nici cine erau cei acuzaţi, nu fură date 
prea multe detalii. Dar lucrurile se schimbară semnificativ în 
urma a două evenimente: închiderea cazinoului şi descoperirea 
termenului „Mafia de pe Coastă”. Ultimul eveniment era, pur şi 
simplu, mult prea senzaţional pentru a fi ignorat şi, în curând, 
reporterii transmiteau live de la porţile închise ale cazinoului 
Treasure Key. 

Lacy şi JoHelen se holbau la televizor cu o fascinaţie soră cu 
neîncrederea. Conspirația fusese dezvăluită. Sindicatul era 
zdrobit. Corupţia expusă. Criminalii în închisoare. Noţiunea de 
justiţie exista. Doar gândul că ele stârniseră toate astea era 
copleşitor. Insă pierduseră atât de multe pe drum, încât era 
greu să simtă mândrie, cel puţin atunci, în momentul acela. 
Când o ştire de ultimă oră întrerupse o altă ştire şi apăru pe 
ecran faţa judecătoarei Claudia McDover, JoHelen îşi acoperi 
gura cu mâna şi începu să plângă. Reporterul vorbea despre 
judecătoare şi avocata ei care fuseseră arestate într-un avion 
particular în timp ce încercau să fugă din ţară. Jumătate din 
amănunte erau corecte, dar lipsa de veridicitate era 
compensată cu entuziasm. 

— Astea sunt lacrimi de bucurie? întrebă Lacy. 

— Poate. Nu ştiu acum. In mod clar, nu-s tristă. Doar că-mi 
vine greu să cred. ` 

— Chiar e greu de crezut. In urmă cu câteva luni, nici nu ştiam 
de existenţa oamenilor ăstora şi nici nu-mi amintesc să mă fi 
gândit prea mult la acel cazinou. 

— Când vom putea merge acasă? 

— Nu ştiu sigur. Haide să aşteptăm până vorbesc cu FBI-ul. 

Gunther fusese plecat cu jeepul în oraş în căutare de carne 
pentru gril şi cărbuni. In acel moment, se afla pe verandă cu 
antricoatele pe grătar şi cartofii la copt în jar. Mai apărea din 
când în când să afle noutăţile, însă până la lăsarea întunericului 
fură reluate aceleaşi ştiri. Le tot repeta: 

— Felicitări, fetelor, tocmai ce-aţi venit de hac celui mai 
corupt judecător din istoria Americii. Noroc! 


Numai că ele n-aveau chef să sărbătorească. JoHelen era 
aproape sigură că-şi putea păstra slujba, deşi judecătorul care 
avea să vină în locul lui McDover putea oricând să angajeze un 
nou grefier. Se gândise la recompensa din legea protejării 
informatorilor, dar nu menţionă asta. În momentul ăla, un astfel 
de plan părea prea complicat şi de lungă durată şi în plus, îşi 
pierduse avocatul, cel care trebuia să ştie cum să gestioneze 
întreaga situaţie. 

Inainte de cină, Lacy îl sună pe Geismar şi schimbară câteva 
impresii. O sună apoi pe Verna şi vorbiră despre arestarea 
bărbaţilor acuzaţi de uciderea lui Hugo. Îl sună şi pe Allie 
Pacheco, care nu răspunse. Nu vorbiseră toată ziua şi n-avea 
nicio problemă cu asta. Bănuia că era foarte ocupat. 


* 


Luni dimineața la nouă, procurorul general Paula Galloway 
apăru în faţa unui judecător federal din Tallahassee şi ceru o 
serie de decizii prin care să se închidă de urgenţă treizeci şi 
şapte de afaceri. Cele mai multe erau din districtul Brunswick, 
însă toată zona Panhandle era afectată. Era vorba despre baruri, 
magazine de băuturi alcoolice, restaurante, cluburi de 
striptease, hoteluri, magazine de cartier, centre comerciale, 
parcuri de distracţie, terenuri de golf publice şi trei proiecte de 
complexuri rezidențiale aflate în construcţie. Tentaculele 
organizaţiei se întindeau şi în câteva comunităţi rezidenţiale, 
cum era Rabbit Run, dar pentru că aproape toate proprietăţile 
fuseseră vândute, nu s-au mai ocupat de ele. Domnişoara 
Galloway îi oferi judecătorului o listă cu optzeci şi patru de 
conturi bancare şi ceru ca toate să fie îngheţate pentru moment. 
Cele mai multe aveau legătură cu afacerile, însă unele erau 
înregistrate pe persoană fizică. Hank Skoley, de exemplu, avea 
200.000 de dolari într-un cont de economii cu dobândă mică şi 
vreo 40.000 de dolari într-un cont comun. Ambele conturi fură 
îngheţate de către Onorata Instanță, un judecător veteran care 
făcea echipă bună cu domnişoara Galloway. Datorită naturii 
acţiunii, nu era nimeni care să obiecteze. Ceru ca un anume 
avocat cu o firmă mare din Tallahassee să fie numit executorul 
judecătoresc pentru toate companiile numite până atunci. 


Obligaţiile executorului erau uriaşe. Trebuia să-şi asume 
întreg controlul legal asupra afacerilor care-şi trăgeau veniturile, 
în întregime sau parţial, din activităţile ilegale şi cunoscute în 
prezent sub denumirea „sindicatul Dubose”. Trebuia, totodată, 
să investigheze până la data începerii fiecărei afaceri şi 
companii şi să reconstituie cât mai corect posibil registrele 
contabile. Cu ajutorul experţilor contabili judiciari, urma să 
încerce să pună cap la cap urma banilor care lega companiile 
una de alta şi să le descopere sindicatul. Lucrând cu FBl-ul, 
putea înţelege labirintul de companii din străinătate pus la cale 
de Dubose şi să descopere bunurile fiecăruia. Şi cel mai 
important, executorul urma să se ocupe de confiscarea sau 
vânzarea tuturor proprietăţilor care aveau legătură cu sindicatul 
Dubose. 

Două ore mai târziu, domnişoara Galloway organiză o 
conferinţă de presă bine regizată, la care visau toţi procurorii 
generali. Era în faţa unei mulţimi de reporteri şi vorbea în 
multitudinea de microfoane care dădeau impresia că formau un 
cuib. În spatele ei erau grupaţi toţi adjuncţii, inclusiv Rebecca 
Webb şi câţiva agenţi FBI. În dreapta ei, pe un ecran uriaş, erau 
fotografiile faţă-profil ale celor cinci Veri şi a lui Clyde Westbay. 
Menţionă despre acuzaţiile de crimă care le erau aduse, preciză 
că erau deja în arest şi că, da, plănuia să obţină pedeapsa 
capitală. Păstrând sesiunea de întrebări pentru final, trecu de la 
acuzaţiile de crimă la cele de RICO. Raziile erau încă în 
desfăşurare, dar erau arestaţi doar douăzeci şi şase dintre cei 
treizeci şi trei de acuzaţi. FBl-ul şi biroul ei se aflau în etapele 
iniţiale ale anchetei şi mai aveau destule de acoperit. Activităţile 
criminale ale sindicatului Dubose erau vaste şi bine organizate. 
Când dădu liber întrebărilor, fu bombardată. 


* 


Până luni la prânz, escapada de la munte începu să-şi piardă 
din farmec. Erau plictisiţi de uitat la ştiri, sătui de dormit, de citit 
cărţi vechi alese de alții, sastisiți să stea pe terasă şi să admire 
culorile toamnei timpurii, indiferent cât de frumos ar fi fost. 
Prietenul lui Gunther avea nevoie de avion. Lacy trebuia să 
meargă la serviciu. Şi JoHelen era nerăbdătoare să intre pe uşa 
tribunalului din districtul Brunswick, ştiind că nu va fi nevoită să 


mai dea vreodată cu ochii de Claudia McDover. Ardea de 
nerăbdare să audă bârfele. 

Allie susţinea, şi asta era cel mai important, că pericolul la 
adresa lui JoHelen nu mai exista. Dubose avea probleme mult 
mai importante în acel moment decât gura slobodă a unei 
grefiere. Cu toţi jucătorii importanţi închişi şi, fără telefoane, 
avea să fie dificil pentru el să-şi pună lucrurile în ordine. Allie 
spuse că FBl-ul o va ţine sub supraveghere pe JoHelen vreo 
două săptămâni. 

Rusty îi luă la 2:00 şi la coborâre drumul păru şi mai terifiant 
decât la urcare. Chiar şi Gunther simţi că-l ia cu greață până să 
ajungă în Franklin. Îi mulţumiră lui Rusty, promiseră că se vor 
revedea, deşi era o minciună, şi plecară. _ 

Lacy îşi dorea să zboare direct acasă, dar nu era posibil. Işi 
lăsase maşina nouă în Valdosta şi n-avea altă variantă decât să 
coboare acolo. Zborul fu unul greu. Gunther nu reuşi să evite 
furtuni şi încercă în zadar să găsească o altitudine lină. Când 
aterizară, Lacy şi JoHelen erau zguduite bine şi bucuroase să se 
urce în maşină. Îl îmbrăţişară pe Gunther, îi mulţumiră şi-şi luară 
la revedere. Aşteptară până decolă şi apoi părăsiră repede 
oraşul. Tallahassee se afla la jumătatea distanţei dintre Valdosta 
şi Panama City, unde-şi lăsase JoHelen maşina în parcarea 
motelului Neptune. 

În timp ce drumul lung li se întindea în faţă, Lacy avu o idee 
mai bună. Urmau să-şi petreacă seara în Tallahassee, la ea 
acasă, şi să-l invite la masă pe Allie. La o cină cu paste şi vin 
bun, aveau să-i asculte poveştile din ultimele trei zile. Pe urmă îl 
bombardau ele cu întrebări despre detaliile pe care abia 
aşteptau să le afle. Cine l-a ridicat pe Dubose şi ce-a zis? L-ar fi 
întrebat despre Claudia şi despre tentativa ei de fugă. Cine erau 
ceilalţi acuzaţi şi unde se aflau în acel moment? Cine o 
ameninţa pe JoHelen? Cu cât treceau kilometrii, cu atât se 
gândeau la şi mai multe întrebări. 

Lacy îl sună pe Allie şi-l întrebă de cină. Bonusul era că avea 
să fie şi JoHelen acolo. 

— Deci asta înseamnă că am ocazia să întâlnesc informatorul? 
întrebă el. 

— În carne şi oase. 

— Abia aştept. 


Epilog 

În zilele care au urmat arestării şi raziilor, povestea a ţinut 
prima pagină a ziarelor în Florida şi în sud-est. Reporteri de 
peste tot alergau de colo colo, săpând când aici, când dincolo, 
urmărind piste şi „pescuind” noutăţi. Porţile închise de la 
Treasure Key deveniră fundalul preferat pentru jurnalele de ştiri. 
Se instalară în faţa casei Vernei până când fură forţaţi să plece, 
aşa că se retraseră pe strada din faţa casei şi blocară traficul. 
După ce doi dintre ei fură arestaţi şi conştientizară că Verna n- 
avea nimic de declarat, îşi pierdură interesul şi plecară. Paula 
Galloway, procurorul general, ţinea comunicate de presă zilnice 
în care nu dezvăluia mai nimic. Allie Pacheco, purtătorul de 
cuvânt al FBl-ului, refuză să vorbească. Vreo două zile, jurnaliştii 
filmară în Sterling, în faţa casei judecătoarei McDover şi în faţa 
tribunalului districtual Brunswick. Filmară în faţa biroului închis 
al lui Phyllis Turban, precum şi în faţa firmei de avocatură din 
Biloxi. Încet-încet, povestea trecea de pe prima pagină pe a 
doua. 

Cu întreaga atenţie asupra FBl-ului şi a procurorului general, 
Biroul de Conduită Judiciară prezenta prea puţin interes. De 
altfel, micuța agenţie supravieţui furtunii fără să atragă prea 
multă atenţie. Lacy şi Geismar primiră câteva telefoane de la 
reporteri, cărora nu le dădură curs. Urmăriră şi ei în presă 
povestea la fel ca toţi ceilalţi şi se minunară de multitudinea de 
informaţii eronate din mass-media. Din punctul de vedere al 
BCJ-ului, cazul era închis. Ţinta lor se afla în închisoare. 

Şi totuşi, era greu să treacă mai departe, mai ales pentru 
Lacy. Fusese mult prea implicată în caz ca să-i pună punct, pur 
şi simplu, şi să deschidă altul. Cel mai mare caz al carierei ei era 
închis, totuşi avea s-o bântuie vreme îndelungată. Ea şi Pacheco 
petreceau foarte mult timp împreună şi le era imposibil să 
discute despre altceva. 

La două săptămâni după arestarea lui McDover şi a lui 
Dubose, Lacy se întorcea acasă într-o după-amiază târzie. Era 
pe cale să coboare din maşină, când observă un bărbat care 
stătea relaxat pe pragul din faţa casei, aşteptând. Il sună pe 
Simon, vecinul ei, şi-l rugă să arunce o privire. Acesta urmărea 
deja. În timp ce Lacy se apropia de casă, Simon ieşi afară ca să 
monitorizeze situaţia. 


Bărbatul purta o cămaşă de golf, pantaloni scurţi kaki şi o 
şapcă de baseball care aproape că-i acoperă ochii. Avea părul 
scurt, vopsit negru. Apropiindu-se, el zâmbi şi spuse: 

— Bună, Lacy. 

Era Greg Myers. 

Îi făcu semn lui Simon că era în regulă şi intrară. 

— Am crezut că eşti mort, zise ea închizând uşa. 

— Aproape, râse Myers. Am mare nevoie de-o bere. 

— Şi eu. 

Lacy desfăcu două sticle şi se aşezară la masa din bucătărie. 

— Bănuiesc că nu te-ai văzut cu Carlita. 

— Mi-am petrecut noaptea trecută cu ea, râse el din nou. E 
bine. Mulţumesc că ai salvat-o. 

— Mulţumesc? Pe bune, Myers, începe să vorbeşti. 

— Ce vrei să ştii? 

— Tot. De ce ai dispărut? 

— E o poveste lungă. 

— Normal. Dă-i drumul! 

Myers era pregătit să vorbească, să se reintroducă în 
povestea la crearea căreia a dat şi el o mână de ajutor. Trase o 
duşcă zdravănă, se şterse la gură cu dosul palmei, un gest care- 
i era familiar lui Lacy, şi începu: 

— De ce am dispărut? Din două motive. Primul, ăsta a fost 
întotdeauna planul de rezervă. Ştiam că FBl-ul va avea o 
reţinere în a se implica şi, după cum evoluau lucrurile, aveam 
dreptate. Dacă dispăream, atunci tu şi FBl-ul aţi fi crezut că m-a 
găsit Dubose. O altă crimă, uciderea mea, ar fi îndemnat FBl-ul 
să mai arunce o privire. Nu-mi doream ca ei să se implice, însă 
noi, noi toţi, am ajuns în curând la concluzia că fără ajutorul lor 
cazul ăsta n-avea să ducă nicăieri. Am avut dreptate? 

— Poate. Cu siguranţă, dispariţia ta a făcut lucrurile mult mai 
interesante, dar n-a schimbat decizia FBl-ului. 

— Însă ce anume? 

— ADN. Am obţinut o probă de sânge de la locul accidentului 
şi astfel a fost identificat şoferul camionetei. Din momentul în 
care a fost identificat, cei de la FBI au ştiut că puteau rezolva 
cazul. Au mirosit o mare reuşită şi au năvălit cu armele, ca să 
zic aşa. 

— Cum ai obţinut proba de sânge? 


— Îţi zic mai târziu. Ai menţionat că au fost două motive 
pentru care ai abandonat nava. 

— Da, ei bine, al doilea a fost mult mai important decât 
primul. Mă aflam pe iaht într-o dimineaţă, în Key Largo, îmi 
vedeam de treaba mea, umblând la motor, când mi-a sunat 
telefonul. Am răspuns, am zis „Alo” sau ceva de genul ăsta, şi o 
voce m-a întrebat „Myers?” M-am gândit că era Cooley, dar apoi 
ceva mi-a spus că nu era el. Am închis şi l-am sunat de pe alt 
telefon. A zis că nu, nu era el, nu încercase să mă sune. Am ştiut 
că cineva îmi luase urma şi că era vorba despre Vonn Dubose. 
Am coborât, am şters tot ce era pe laptop, mi-am umplut 
buzunarele cu bani şi i-am zis Carlitei că mă duc în port ca să 
cumpăr nişte gheaţă. Am stat pe acolo vreo jumătate de oră, 
urmărind totul, şi, în cele din urmă, am plătit un localnic pentru 
a mă duce la Homestead. De acolo am fugit în Miami şi m-am 
ascuns. A fost cât pe ce să mă prindă cu telefonul ăla şi m-am 
speriat rău de tot. 

— De ce ai lăsat-o pe Carlita singură? 

Incă o duşcă zdravănă. 

— Ştiam că n-o să-i facă nimic. Ar fi putut s-o ameninte şi s-o 
sperie, însă m-am gândit că nu era în pericol. Era riscant. Și 
trebuia s-o conving pe ea, pe Cooley, pe tine şi poate chiar FBI- 
ul că eram încă o victimă. Oamenii pot fi convinşi să vorbească 
până la urmă, chiar şi Carlita şi Cooley. Era important ca ei să 
nu ştie nimic despre dispariţia mea. 

— Ai fugit. La fel şi Cooley. Şi v-aţi lăsat în urmă femeile să se 
descurce cu pericolul. 

— Bine, aşa pare, dar a fost mult mai complicat. Trebuia să 
fug, altfel aş fi fost împuşcat. Cooley a fugit din alte motive. În 
momentul în care am dispărut, s-a gândit în mod sigur că era 
compromis. S-a speriat şi s-a ascuns. 

— Şi acum te-ai întors căutând oala cu aur. 

— Normal că da. Nu uita, Lacy, că nimic din toate astea nu s- 
ar fi întâmplat fără noi. Cooley a fost creierul care a pus totul la 
cale multă vreme. El este adevăratul geniu din spate. El a 
recrutat-o pe JoHelen şi a gestionat totul perfect, până când s-a 
speriat. Cât despre mine, am avut curajul să semnez plângerea 
şi am fost la un pas să plătesc cu viaţa. 

— La fel şi ea. 


— O să-şi primească recompensa, crede-mă. Va fi suficient 
pentru toţi trei. 

— S-a împăcat Cooley cu JoHelen? 

— Să spunem că negociază. Se culcă împreună de douăzeci 
de ani, cu pauze, însă se înţeleg bine. 

Lacy oftă şi clătină din cap. Nu luase nicio înghiţitură din sticla 
de bere, dar a lui era deja goală. li aduse alta din frigider şi apoi 
se îndreptă către o fereastră. 

— Lacy, priveşte lucrurile aşa, adăugă Myers. Cooley, JoHelen 
şi cu mine am plănuit tot acest atac asupra lui Dubose şi 
McDover. Lucrurile au mers prost. Amicul tău a fost ucis. Tu ai 
fost rănită. Suntem norocoşi că nu sunt şi alte victime. Privind 
retrospectiv, n-aş mai face-o. Însă lucrurile nu pot fi schimbate 
şi băieţii răi sunt închişi, iar noi trei încă suntem aici. Ne vom 
împăca şi, în cele din urmă, ne vom distra împărțind plăcinta. 

— Sunt sigură că ai citit ziarele. 

— Fiecare cuvinţel. 

— Deci ai văzut numele Allie Pacheco? 

— Oh, da. Pare să fie ditamai agentul. 

— Ei bine, ne întâlnim şi cred că trebuie să audă povestea 
asta. 

— Cheamă-l. N-am greşit cu nimic şi vreau să vorbesc. 


* 


Ancheta FBl-ului asupra sindicatului Dubose dură încă 
paisprezece luni şi se soldă cu alte şase puneri sub acuzare. În 
total, treizeci şi nouă de oameni fură arestaţi şi fiecăruia dintre 
ei le-a fost refuzat dreptul la cauţiune, din cauza riscului de 
fugă. Aproximativ jumătate din ei erau ţinte mai micuţe, care 
lucraseră pentru afacerile deţinute de sindicat şi ştiau puţine 
despre spălarea de bani şi nimic despre banii obţinuţi de la 
Treasure Key. Fără bani şi fără libertate şi cu avocaţi numiţi de 
instanţă, începură să se agaţe de orice înţelegere imediat ce 
Paula Galloway le punea una pe masă. La şase luni de la 
arestarea lui Vonn Dubose, aproape doisprezece dintre 
coacuzaţi fură de acord să pledeze „vinovat” şi să-şi arate şefii 
cu degetul. Cu cât le tăia guvernul din beneficii, cu atât se 
strângea laţul în jurul gâtului adevăraţilor infractori. Dar se 
ţineau tare. Niciunul dintre cei unsprezece directori, excepţie 


făcând Clyde Westbay, şi, cu siguranţă, niciunul dintre cei cinci 
Veri nu cedă. 

Se găsi totuşi un punct sensibil în afara sindicatului. Gavin 
Prince, un Tappacola bine văzut, licenţiat al Universităţii de stat 
din Florida, decisese că n-avea niciun viitor în închisoare. Fusese 
al doilea om la comanda cazinoului şi ştia multe dintre secretele 
murdare. Avocatul lui o convinsese pe Paula Galloway că Prince 
nu era un infractor şi că putea fi de un ajutor uriaş cazului în 
schimbul înţelegerii potrivite. Fu de acord să pledeze „vinovat” 
pentru un cap de acuzare în schimbul eliberării condiţionate. 

Conform părerii lui Prince, fiecare masă de joc - blackjack, 
ruletă, poker şi zaruri - avea o cutie de bani care nu putea fi 
accesată de dealer. Nouăzeci la sută din bani veneau sub formă 
de bani gheaţă, pe care dealerul îi lua, îi număra în faţa 
jucătorului şi a camerelor de supraveghere, îi punea în cutie şi-i 
transforma în jetoane. Mesele de blackjack generează cei mai 
mulţi bani; ruleta, cei mai puţini. Cazinoul nu se închidea 
niciodată, nici măcar în ziua de Crăciun, şi ora în care mergea 
cel mai prost era 5:00 a.m. In fiecare zi la ora aia, gardieni 
înarmaţi adunau cutiile, le puneau într-un cărucior şi le înlocuiau 
cu cutii goale. Erau duse într-o cameră securizată - camera 
oficială de numărare -, unde o echipă de patru profesionişti - 
echipa de numărat - trecea prin fiecare cutie. Fiecare era 
urmărit de un paznic şi de o cameră video. Fiecare cutie era 
numărată de patru ori. De obicei, erau vreo şase cutii cu bani. 
Misiunea lui Prince era ca în fiecare dimineaţă să ia cutia BJ-17 
de la masa de blackjack cu cele mai mari încasări. Făcea asta 
luând, efectiv, cutia din cărucior, înainte de a fi dus în camera 
de numărare. El n-a spus niciodată niciun cuvânt. Paznicii se 
făceau că nu vedeau. Era ceva obişnuit. Cu BJ-17, Prince intra 
într-o cameră mică şi punea cutia într-un sertar încuiat. Din câte 
ştia el, exista doar o singură cheie, a Căpeteniei, care venea în 
fiecare zi la cazinou şi lua banii. 

In medie, cutiile cu bani de la mesele de blackjack colectau 
21.000 de dolari pe zi, deşi se ştia că BJ-17 producea chiar şi 
mai mult. Prince estimase că ea producea undeva la 8 milioane 
de dolari pe an şi toţi dispăreau nenumărați şi neînregistraţi. 

Camerele de supraveghere de la masa respectivă erau şterse 
în mod misterios la trei zile, doar ca să se asigure că nu întreba 


nimeni nimic. Şi cine anume ar fi venit să-şi bage nasul? Se 
aflau pe pământ tribal! 

Prince era unul dintre cei trei supraveghetori care redirecţiona 
banii către micul sertar al Căpeteniei. Toţi trei erau în 
închisoare, puşi sub acuzare şi riscând pedepse lungi. Când el 
începu să vorbească, şi ceilalţi doi se aliniară repede. Toţi trei 
declarară că n-aveau altă opţiune decât să faciliteze schema de 
scoatere a banilor. Ştiau că nu rămâneau toţi banii la Căpetenie 
şi că erau folosiţi ca să-i mituiască pe alţii, şi tot aşa. Dar ei 
munceau într-un mediu în care n-aveau voie să pună prea multe 
întrebări, unde aveau propriile legi şi unde credeau cu adevărat 
că nu vor fi prinşi niciodată. Toţi trei susţinură că nu ştiau nimic 
despre Vonn Dubose. 

Cazinoul era închis de trei săptămâni. Cu două mii de oameni 
rămaşi fără slujbe şi cu dividendele aflate în pericol, Tappacola 
angajară nişte avocaţi scumpi care convinseseră, în cele din 
urmă, un judecător că puteau să lucreze corect. Fură de acord 
să aducă o echipă profesionistă de conducere de la Harrah. 

Deoarece Căpetenia Cappel era în închisoare cu şanse mari 
să rămână acolo decenii bune, iar tribul fusese extrem de umilit, 
se puse în mişcare un efort de destituire. Nouăzeci la sută din 
membrii Tappacola semnară o petiție prin care cereau demisia 
şi organizarea de noi alegeri. Căpetenia renunţă, la fel şi fiul lui, 
Billy, şi acolitul lor, Adam Horn. Două luni mai târziu, Lyman 
Gritt fu ales Căpetenie cu o majoritate uimitoare. Ulterior, Gritt i- 
a făgăduit lui Wilton Mace că-i va scoate fratele din închisoare. 

Avocaţii Verilor căutară fără succes să le mai deblocheze din 
bani. Ei voiau să-şi ia nişte avocaţi renumiţi care să caute tot 
felul de portiţe. Judecătorul însă nu fu atras de ideea de a 
permite să se cheltuie bani pătaţi pe taxe legale. Refuză 
categoric şi numi avocaţi cu experienţă în cazuri penale ca să-i 
apere. 

Deşi mult mai gravă decât acuzaţia de RICO, cazul de acuzare 
pentru omor deosebit de grav fu mult mai uşor de pregătit. 
Clyde Westbay era absent, deci aveau să fie cinci acuzaţi la 
proces, şi nu douăzeci, aşa cum urmau să fie în cazul RICO. 
Paula Galloway decisese de mult să insiste pe procesul de crimă 
în speranţa că avea să obţină acuzările şi astfel, cu Verii închişi 
fie pe viaţă, fie aşteptând execuţia, urma să negocieze agresiv 
cu acuzaţii RICO rămaşi. Imediat ce toată lumea era închisă, ea 


şi echipa ei erau de părere că procesul pentru crimă putea fi 
programat în aproximativ optsprezece luni. Pregătirea 
procesului RICO putea să dureze până la doi ani. 

În aprilie 2012, la vreo şase luni după arestări, executorul 
numit de Curte începu să vândă din bunuri. Folosindu-se de o 
lege mizerabilă şi controversată, organiză o licitaţie pentru nouă 
automobile de ultimă generaţie, patru ambarcaţiuni şi două 
avioane. Avocaţii Verilor obiectară, pretinzând că o astfel de 
confiscare era prematură, mai ales că prezumția de nevinovăție 
trebuia să primeze. Era acelaşi argument pe care avocaţii 
apărării îl invocau de douăzeci de ani. Oricât de incorect ar fi 
părut, legea era lege, iar la licitaţie se obţinu suma de 3,3 
milioane de dolari. Prima picătură din ceea ce avea să se 
dovedească a fi o ditamai găleata. 

O săptămână mai târziu, executorul vându un centru 
comercial pentru 2,1 milioane, plus preluarea datoriei. 
Distrugerea sindicatului Dubose era în plină desfăşurare. 

De aproape urmărea totul un avocat care o reprezenta pe 
Verna Hatch. După licitaţie, deschise un proces pentru ucidere 
din culpă cu daune de 10 milioane de dolari sub legea civilă 
RICO şi anunţă executorul că intenţiona să pună sechestru pe 
bunuri. Executorului nu prea-i păsa. Nu era vorba despre banii 
lui. Urmând exemplul Vernei, Lacy înaintă şi ea un proces pentru 
vătămare corporală. 

Urmărirea bunurilor Claudiei McDover şi ale lui Phyllis Turban 
nu fu la fel de complicată ca urmărirea circuitului banilor 
murdari folosiţi de sindicat. Din momentul în care FBl-ul pusese 
mâna pe toate registrele lui Turban, totul devenise foarte clar. 
Acoperite de companii din străinătate, femeile cumpăraseră o 
vilă în Barbados, apartamentul din New Jersey şi o casă în 
Singapore. Proprietăţilor li se făcuseră publicitate metodic şi 
atinseră valoarea de 6,3 milioane de dolari. Mai controlau şi 
unsprezece conturi bancare ascunse peste tot în lume, cu un 
sold de peste 5 milioane de dolari. Sub ordinul judecătoresc şi 
sub presiunea Departamentului de Stat, conducerea unei bănci 
din Singapore fu de acord să deschidă o cutie de valori a celor 
două. Era plină cu diamante, rubine, safire, monede rare şi 
lingouri din aur, estimate la 11 milioane de dolari. Aceeaşi 
presiune se aplică şi în cazul unei bănci din Barbados, unde se 
descoperi acelaşi gen de pradă, cu o estimare de 8,8 milioane 


de dolari. Cele patru apartamente din Rabbit Run fură vândută 
pentru un milion fiecare. 

La sediul din Tallahassee al FBl-ului se făcea referire la prada 
impresionantă adunată de cele două femei sub denumirea de 
Fondul Informatorului. Bunurile fondului fură încet vândute de 
executor şi, la un an după arestarea lor, Fondul Informatorului 
totaliza 38 de milioane de dolari. Pe hârtie, suma era uimitoare, 
deşi, pe măsură ce suma creştea de la lună la lună, şocul se 
diminua. 

Avocatul Greg Myers depuse o cerere pentru o recompensă 
din Fondul Informatorului. Avocaţii numiţi de instanţă care le 
reprezentau pe McDover şi Turban făcură obiecțiile tipice 
referitoare la vinderea bunurilor, însă fără succes. După ce se 
confiscase totul şi nu mai rămăsese decât o movilă de bani, 
avocaţii nu prea mai aveau ce face. Ce altceva să mai spună? 
Că banii nu fuseseră furaţi? Aşa că bătură în retragere, după 
care dispărură. 

Avocaţii tribului Tappacola susțineau că banii aparţineau 
tribului, iar judecătorul fu de acord. Dar banii n-ar fi putut fi 
niciodată găsiţi şi nici întreaga corupţie n-ar fi fost dezvăluită 
fără curajul arătat de JoHelen, Cooley şi Greg Myers. Membrii 
tribului Tappacola nu erau fără pată. Au ales şi reales o 
Căpetenie coruptă. Din cele 38 de milioane de dolari, 
judecătorul oferi 10 milioane împărţite astfel: jumătate din sumă 
pentru JoHelen şi câte 25 de procente pentru Cooley şi Myers. 
Nu lăsă loc de îndoială că într-o zi suma va fi chiar mai mare, 
când toate bunurile sindicatului Dubose vor fi găsite şi vândute. 

In 14 ianuarie 2013, la cincisprezece luni după ce fuseseră 
arestaţi, cei cinci Veri erau judecaţi la tribunalul federal din 
Pensacola. Ştiau deja la momentul respectiv că Zeke Foreman şi 
Clyde Westbay urmau să depună mărturie împotriva lor. Ştiau 
că Westbay pledase vinovat pentru acuzaţia de crimă cu 
premeditare în ziua în care fusese arestat şi că era pasibil de o 
sentinţă mai blândă, care urma să fie decisă. Habar n-aveau că 
Zeke Foreman se ascundea şi nici nu le păsa. Petrecerea lor 
luase sfârşit. In acele momente se concentrau asupra viitorului 
sumbru. 

Intr-o sală de judecată plină-ochi, Paula Galloway, un avocat 
care încă iubea arena, prezentă cazul din partea acuzării. Primul 
ei martor fu Verna Hatch. Urmă Lacy. Se prezentară fotografii şi 


înregistrări video de la locul accidentului. Lacy stătu în boxa 
martorilor o zi întreagă şi găsi întreaga experienţă ca fiind 
epuizantă. Rămase însă şi o susţinu pe Verna pe tot parcursul 
procesului. Mulţi dintre prietenii şi rudele lui Hugo veniră şi 
plecară în cele opt zile de proces. Urmăriră înregistrarea cu 
furtul Dodge Ram-ului şi pe cea de la magazinul lui Frog. Zeke 
Foreman fu un martor excelent. Clyde Westbay fu cel care le 
bătu, practic, în cuie acuzările, deşi era agitat şi refuza să-i 
privească în ochi pe acuzaţi. Niciunul dintre ei nu depuse 
mărturie. Rămaseră uniţi. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi. 
Dacă tot se duceau la fund, să se ducă împreună. 

Juriul deliberă şase ore şi-i condamnă pe toţi. A doua 
săptămână, Paula Galloway ceru pedeapsa cu moartea, dar nu 
reuşi. N-ar fi fost o problemă în cazul lui Vonn Dubose şi al lui 
Hank Skoley. Vonn fusese cel care a dat ordinul, iar Hank a pus 
la punct detaliile, însă nu fu niciodată clar dacă fraţii Maton sau 
Ron Skinner au ştiut măcar de plan. Conform legii, un membru 
al unei găşti infracţionale este vinovat de fărădelegile săvârşite 
de banda lui, fie că este sau nu implicat, dar juriul nu reuşi să-i 
condamne la moarte şi pe ceilalţi trei. În schimb, primiră 
pedeapsa cu închisoare pe viaţă fără dreptul de eliberare 
condiţionată. 

Odată ce Verii erau condamnaţi şi închişi pentru totdeauna, 
Paula Galloway era mult mai dispusă să cadă la înţelegere cu 
ceilalţi acuzaţi RICO. Cei mai mulţi fură de acord să pledeze 
pentru acuzaţii mai mici şi primiră în medie şaisprezece luni de 
închisoare. 

Unul dintre ei, membru vechi şi de încredere, Willis Moran, nu 
vru deloc la închisoare. Avea un frate care fusese violat şi ucis în 
închisoare, iar el, Willis, era îngrozit de asta. Pe durata celor 
câteva interogatorii, oferi indicii că ştia ceva despre uciderea lui 
Son Razko şi a lui Eileen Mace, ba chiar şi despre dispariţia lui 
Digger Robles, turnătorul din închisoare. 

FBl-ul nu prea era interesat să obţină o pedeapsă lungă 
pentru Moran, nici măcar una scurtă, aşadar, s-a negociat o 
înţelegere pentru o sentinţă egală cu timpul deja petrecut în 
închisoare. 

De-a lungul anilor, Moran a muncit de câteva ori cu Delgado, 
care era asasinul favorit al lui Vonn. Se ştia, cel puţin printre 


veterani, că Delgado se pricepea la scos oameni din joc şi că era 
foarte probabil ca el să fi fost asasinul lui Son şi al lui Eileen. 

Cu reticenţă, Allie Pacheco deschise încă un capitol din 
povestea Dubose. 

La două luni după procesul pentru crimă, Claudia McDover şi 
Phyllis Turban fură aduse în faţa complexului de judecată din 
Curtea federală din Tallahassee, înconjurate de avocaţii lor. 
Amândouă pledaseră deja „vinovat” pentru acuzaţia de luare de 
mită şi spălare de bani. Şi urmau să-şi primească sentinţa. 
Judecătorul i se adresă întâi lui Phyllis şi, după o mustrare 
zdravănă, o condamnă la zece ani de închisoare. 

Atacul lui asupra Claudiei însă fu ceva demn de arhive. Cu un 
text bine pregătit, a criticat-o dur vorbind despre „lăcomia ei 
uluitoare”, despre „imoralitatea ei bolnavă”, despre „trădarea 
laşă” a încrederii oferite de votanţii ei. 

O societate stabilă este construită pe noţiuni de corectitudine 
şi justiţie şi este de datoria „judecătorilor ca mine şi ca tine” să 
se asigure că toţi cetăţenii americani sunt protejaţi de corupţie 
şi de forţele violente ale răului. Uneori nimicitoare, alteori 
caustică şi sarcastică, dar niciodată înţelegătoare, tirada 
furioasă a discursului premergător sentinţei dură treizeci de 
minute şi-i sperie pe mulţi dintre cei aflaţi în sală. 

Claudia, fragilă şi mult mai slabă după cele şaptesprezece luni 
de închisoare, stătea cât putea de dreaptă şi primea fiecare 
lovitură. Doar o singură dată păru că tremură, de parcă 
genunchii îşi pierduseră puterea. Nu vărsă o lacrimă şi nici nu-şi 
luă privirea de la judecător. 

O condamnă la douăzeci şi cinci de ani de închisoare. 

In rândul din faţă, Lacy, cu Allie de-o parte şi JoHelen de 
cealaltă, aproape că simţi milă pentru ea. 


Numele lui John Grisham este sinonim 
cu thrillerul juridic de calitate. Autorul 
s-a născut în Jonesboro, Arkansas, 

la 8 februarie 1955, într-o familie cu 
venituri modeste. 


După absolvirea Facultăţii de Drept, 
a practicat avocatura aproape un 
deceniu, dedicând cazurilor lui câte 
60-70 de ore săptămânal. ...Și e vreme 
să ucizi, primul lui roman, a fost 
finalizat in 1987. 


În prezent, cărţile lui au fost 


publicate în peste 275 de milioane 


de exemplare și traduse în 29 de limbi 


„Fascinant,.. bine scris... Thrillerul informatorul descrie o conspi 
rație stufoasă implicând o rezervaţie amerindiană, un sindicat al 
crimei organizate și un judecător corupt care a obținut o mică avere 
de la un cazinou trib 

New York Times Book Review 


„O poveste convingătorare și unul dintre cele mai bune romane ale 
lui Grisham. Niciun autor de la Sinclar Lewis încoace n-a schițat mai 
bine societatea noastră bolnavă politic și social, 

PATRICK ANDERSON, The Washington Post 


„Ultima carte a lui Grisham descrie amestecul celor bogaţi și 
puternici și abuzurile comise de ei în sistemul judiciar 


Associated Press 


9 '786060'060222 


uun robotiem